[4]
�I
Su b redacţia
Acad. THEODOR BURGHELE
Au colaborat:
Dr. C. ALEXANDRESCU, dr. JANETA BJNŞTOC, dr. O. BINŞTOC, dr. GH. BRĂTESCU,
dr. AL. GHEORGHIU, dr. D. GHEORGHIU, dr. S. HERIŞAN, dr. VIRGINIA IOAN,
dr. C. IOTA, dr. M. MAIORESCU, dr. AL. MINCU, conf. V. NEAGU, dr. 1. STATE,
dr. N. STOICANU, dr. N. TOFAN
.... , .... -------- �
Iii, .
I '
I
[5]
•
Prelajă
Ultimele decenii reprezintă pentru toate ştiinţele o perioadă de impetuoasă
dezvoltare care a dus la necesitatea creării unor noi specialităţi în toate domeniile
de activitate, creşterea prodigioasă a numărului de noţiuni indepărtind încă
de mult pretenţia unei ştiinţe universale.
Acelaşi ritm de dezvoltare l-a avut şi medicina, care nu numai că în această
perioadă şi-a completat o seamă din cunoştinţele vechi, [urulamentindu-le, sco­
iindu-le din domeniul ipotezelor, dar, în plus, s-a îmbogăţit cu altele noi. Nece­
sităţile create de cercetarea experimentală în toate domeniile activităţii medicale
au dus la o legătură mai strînsă cu celelalte ştiinţe, astfel că astăzi nu există
domeniu, în special al ştiinţelor pozitive, de la care medicina să nu împrumute
ceva, pentru a-şi uşura şi perfecţiona mersul ei înainte. Pentru exemplificarea
unora din cele mai recente progrese medicale, realizate pe baza cuceriri lor ştiinţelor
pozitive, aş cita numai cît de importantă şi de utilă este folosirea izotopi lor radio­
activi pentru diagnostic şi terapeutică, a aparaturii electronice în cercetarea
biocureniilor şi a infrastructuri lor sau cît de importantă este de pe acum apli­
carea studiului statistic şi a ciberneticii, deşi această din urmă specialitate nu
si-a dezvăluit încă toate tainele sale.
, Bazîndu-se pe aceste realizări, medicina a făcut paşi uriaşi, atît în ceea ce
priveşte cunoaşterea factorilor caiizali, cît şi în ceea ce priveşte mecanismul com­
plex al lmbolnăuirii şi conduita terapeutică. În felul acesta, a fost posibil
ca, în ultimii ani, să se obţină o reducere apreciabilă a numărului de îmbolnăviri
şi chiar să se ajungă la lichidarea altora care, pînă nu de mult, constituiau
adevărate [lagele sociale. Din acest punct de vedere, ţara noastră se poate mîndri
cu realizări de seamă, deoarece ne situăm printre primele ţări din lume în care
malaria a intrat în ultimii ani în domeniul istoriei.
Este perfect demonstrat că lupta împotriva bolilor este cu mult mai uşoară,
atunci cînd sînt luate toate măsurile pentru a le preîntîmpina. Vechiul dicton:
"este mai uşor să previi o boală decît să o vindeci" îşi păstrează încă întregul con­
ţinut şi, cunoscînd influenţa covîrşitoare a factorilor economico-sociali asupra
stării de sănătate a populaţiei, orientarea proţilactică a medicinei în ţara noastră
este privită cu deosebită încredere.
Pentru ca acţiunile de medicină preventivă să fie cît mai eficiente, este necesară
difuzarea cît mai largă a unei serii de cunoştinţe, despre apărarea şi întărirea
sănătăţii şi, de aceea, acţiunea proiilactică în medicină se bazează, în mod deosebit,
pe educaţia sanitară a maselor de cetăţeni. Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor
Sociale întreprinde o actiune sustinută din acest punct de vedere, la care aderă
şi organizaţiile de masă din ţara noastră. În cadrul acestei acţiuni,' intră
.�
..
5
II
[6]
şi publicaţiile pentru popularizarea cunoştinţelor medicale care apar sub egida
Editurii medicale.
Lucrarea pe care am plăcerea să o prezint publicului cititor face parte din
aceeaşi categorie de publicaţii. A lcătuirea unei enciclopedii medicale populare
corespunde unor cerinţe vechi ale cititorilor, care doreau o publicaţie mai amplă
de acest gen. Această publicaţie reprezintă o noutate în publicistica romi­
nească medicală.
În acest "A.B.C. al Sănătăţii" ne-am propus a oferi cititorilor un număr
cît mai mare de cunoştinţe medicale, atît din cele clasice, cît şi din cele mai
recente; vor lipsi desigur noţiunile de circulaţie prea restrînsă, în cadrul unor
stricte specializări. Poate, pentru cititorul avizat într-un anumit domeniu de
activitate ştiinţifică unele noţiuni vor fi găsite depăşite, deoarece timpul scurs
de la punerea bazelor acestei lucrări şi pînă la apariţia ei a putut aduce unele
modificări sau completări la noţiunea tratată.
Orinduirea alfabetică şi nu pe specialităţi a termenilor credem că uşurează
pe cititor la găsirea elementelor care-l interesează, căutlndu-se totodată o acce­
sibilitate cît mai mare, prin alegerea unor exemplificări curente.
În redactare, s-a urmărit folosirea unui limbaj cit mai lipsit de neologisme,
însă cititorul va scuza dacă dorinţa noastră nu a putut fi total îndeplinită, ter­
.ninologia medicală fiind poate cea mai bogată în existenţa cuvintelor de origine
străină.
Redactarea lucrării de faţă a fost făcută de un mănunchi de specialişti
competenţi, ceea ce a permis expunerea succintă, În cîteva rînduri, a unor capi­
tole întregi de patologie şi aceasta, pe cît a fost posibil, în noţiuni accesibile,
diferite de cele folosite în limbajul de strictă specialitate
Fiind prima lucrare de acest gen care apare în limba romină, desigur că
se vor găsi şi lacune, pe care cititorul, ţinind seama de dorinţa Editurii medicale
de a sprijini răspîndirea noţiunilor medicale necesare, ameliorării continue a
stării de sănătate a populaţiei, le va privi cu un spirit critic constructiv, făcînd
cunoscute observatiile sale, de care se va tine seama la viitoarele editări.
Acad. TH. BURGHELE
[7]
li
/'
Joi
,
Abces, colecţie de puroi. Exemple: a) Abces cu manifestările oricărei tumori cerebrale, adică
cald care se însoţeşte de semnele unei infla- semne de .. hipertensiune intracraniană": dureri
maţ ii acute, fiind provocat de prezenţa şi de cap \ iolen te însoţite de vărsături şi tulburări
dezvoltarea unor microbi, cel mai frecven t de vedere. La aceste semne se mai adaugă febra şi
d� stafilococ sau streptococ .. Aceşti germeni alterarea impresionantă a stării generale. I nter-
pat�u�d d}recţ de .. la exterIor,v. cu 'prIleJul cenţia neurochirurgicală practicată la timp
unei inţepătur i, zgtrieluri s�u tăieturi net r a- -poate fi salvatoare. c) Abces dentar, a cărui
tate la .tlI?P, sau se .p[opaga de la o i!:lfecţ�e cauză este earia dentară care progresînd de la
de vecInaţate (osteită) sau :nal del)arta.ta, suprafaţa dintelui spre profunzime ajunge
fiind aduşi de torentul. sanguin (sep ticemie). la pulpa dentară, după ce a dis.trus straturile
:\bcesul . se traduvce prIn se�nel� locvale al� smalţului şi ale dentinei. Odată cu acest
I�flamaţlel : umf!atura, roşeaţă, caldura loc�la proces îşi fac drum spre pulpa dentară şi
ŞI durere, Ş} .prIn semn� generale, care SIn! rnicrobii : se produce aşa-zisa pulpită car
ale unei stări generale infecţioase, cu febra .' v. .. 'v e
şi frisoane. Abcesul se poate resorbi de la se manifesta. prm durer i VIOlente. Dupa un
sine sau se vindecă în urma tratamentului. Interval de [imp, aceste dureri se pot calma
Cînd o senzaţie de tensiune locală ia locul de la sine fără să însemne stingerea procesului,
zvîcniturilor dureroase de la nivelul abcesuiui ci dimpotrivă gangrenarea pulpei, după care
Înseamnă că s-a constituit colecţia de puroi. microbi! ajunşi în ţesuturile din jurul dintelui
Dacă nu se intervine, se poate întîmpla ca se iocalizează la acest nivel, dînd abcesul.
deschiderea abcesului să aibă loc şi spontan, Odată abcesul format, tratamentul se rezolvă
dar bolnavul poate fi expus unor complicatii. numai pe cale chirurgicală, prin deschiderea
Acestea provin din faptul că puroiul se poate şi golirea colecţiei purulente. După vindecarea
infiltra în profunzime, abcesul transforrnîn- abcesului se trece obligatoriu la tratamentul
du-se într-un flegmon difuz, sau să constituie dintelui cari at, Din păcate, un dinte car i at
punctul de plecare a unei septicemii. Trata- care a ajuns în acest stadiu nu mai poate
meniul preventiv constă În dezinfecţia ori- fi totdeauna salvat. d) Abces pulmonar, colecţie
cărei Înţepături, zgîrieturi, rosături sau tăie- purulentă, de obicei unică, produsă în plămîn
turi, şi pansarea ei. Dacă apar semnele locale În urma pătrunderii în căile respiratorii a
de abces se vor aplica prişniţe călduţe, care unor microbi (stafilococi, streptococi, pneu-
pot aduce resorbţia lui şi se vor administra, mococi) şi favorizată de un teren predispozant
la indicaţia medicului, sulfamide sau an ti- (debilitate, alcoolism, diabet, convalescenţe).
biotice; în caz de colecţie constituită se rece- De cele mai multe ori, abcesul pulmonar
mandă intervenţie chirurgicală. b) Abces cere- se instalează ca o complicaţie a unei pneumonii
bral care poate surveni ca urmare a unei sau bronhopneumonii. Alteori, el se constituie
supuraţii de vecinătate (sinuzită, otită, mastoi- în urma pătrunderii în căile respiratorii a
dită) sau a unei septicemii. Deoarece abcesul unui corp străin, ca urmare a unei plăgi tora-
se dezvoltă În masa ţesutului nervos al creie- cice, rarnoliţ iei şi infectării unui cancer pulmo-
rului, În cutia craniană, el exercită o presiune nar, abcedării unei bronşiectazi i etc. În cursul
crescîndă asupra lichidului cefalorahidian şi, evoluţiei unui abces pulmonar se pot deosebi
prin intermediul lui, asupra centrilor nervoşi. două stadii: a) primul, pînă la deschiderea
Semnele acestei colecţii vor fi asemănătoare abcesului în bronhii şi care se 'manifestă
7
[8]
· �
printr-o febră survenită brusc, cu frison,
junghi toracic şi tuse, însoţită sau nu de
expectoraţie. Formula sîngelui arată o creş­
tere marcată a globulelor albe (Jeucocitoză);
b) stadiul al doilea are loc după golirea abce­
sului în bronhi i, cînd temperatura de obicei
scade, iar puroiul este evacuat în cursul unui
acces de tuse. Uneori, cantitatea este foarte
abundentă (vomică); alteori, colecţia purulentă
este evacuată Iracţ ioriat. Sputa este cremoasă,
purulentă cu miros fad. Explorarea radiologică
a toracelui arată prezenţa unei cavităţ i în
plămîn, cu transparenţa crescută în jumă­
latea ei superioară şi opacă în jumătatea
in ferioară ; această imagine este denumi tă
hidroaer ică. După golire se poate produce
vindecarea spontană a abcesului. Tratamentul
cu antibiotice (penicilină, aureomicină, strep­
tomicină aplicat fără întîrziere, în doze mari
şi suficient de prelungit, asigură vindecarea
în 90% din cazuri. Uneori este nevoie de
introdus antibioticul la nivelul abcesului cu
ajutorul sondelor (insti laţi i endobronşice) sau
aerosolilor, sau de drenat secreţiile prin bronho­
aspiraţii. Gimnastica respiratorie şi cura de
ape sulfuroase (Govora) au indicaţii în cazurile
cu ameliorări parţiale, iar tratamentul chirur­
gical se aplică acolo unde vindecarea întîrzie
şi se instalează o supuraţie cronică. e) Abces
rece, colecţie purulentă constituită în timp,
fără semne evidente de inflamaţie. Aproape
de regulă este de origine tuberculoasă. Un
abces rece nu se incizează niciodată; el răs­
punde în mod favorabil tratamentului an ti-
(vezi peritoneu). Situată între torace (vez ,
torace) şi bazin (vezi bazin), cavitatea abdo
minală cuprinde o serie de organe (viscere)
importante, cum sînt: stomacul, intestinul,
ficatul, pancreasul, splina, rinichii, precum
şi vase sanguine, limfatice şi nervi. Organele
amintite ocupă o poziţie stabilă datorită
faptului că sînt fixate prin ligamente şi mezo­
uri (vezi peritoneu). Cînd aceste mijloace de
fixare devin insuficiente, organele tind să se
deplaseze, datorită greutăţii lor, în partea
interioară a abdomenului (vezi ptoză). Topo­
grafia organelor abdominale şi a diverselor
procese patologice poate fi apreciată pe baza
împărţirii abdomenului în mai multe regiuni:
hipocondrul (regiune subcostală) drept şi
stîng, flancul drept şi stîng, Iosa iliacă (în
dreptul osului iliac) dreaptă şi stîngă, epi­
gastru (deasupra ombilicului), rnezogastru (re­
giunea din jurul ombilicului), hipogastru,
spaţiul retroperitoneal. Faţă de alte re­
giuni ale corpului (cap, torace, membre),
mărimea abdomenului variază la nou-născuţi,
copii, adulţi (vezi creştere), putînd atinge
în sarcină şi în unele boli (obezitate, tumori
abdominale, acumulare de lichide anormale)
dimensiuni de 2-3 sau chiar de la - 25
de ori mai mari decît cele normale. În
timpul respiraţ iei, poziţia pereţilor abdo­
minali se modifică corespunzător (vezi res­
piraţie). Unul d intre aceşti pereţi (muşchiul
diafragm) part icrpă în mod curent la actul
ventilator, în timp ce restul muşchilor abdo­
minali contribuie la aceasta doar în anumite
'-
9
6
- 1
s >. �-- - -lj
�
Aşezarea principalelor organe abdominale: 1 - rinichi; 2 - ureter; 3 - vezica
urinară; 4-ficat ; 5-vezica biiiară; 6-splina; 7-pancreas; 8 - ovar; 9 - uter;
10 - st o rruc : Il - duoden; 12 - intestin subţ ir e ; IJ - intestin gros (colon);
14 - apendice ; 15 - vasele mari ab do rnina le,
tuberculos obişnui!. Se mai descriu abcese
hepatice, renale etc.
Abdomen (cavitate abdominală, burtă), por­
ţiune cavitară a corpul ui cu pereţi musculo­
apcnevrotici acoperită de piele şi căptuşită
cu o membrană seroasă numită peritoneu
cazuri (de exemplu, în expiraţia forţată).
In toate cazurile în care apare o scădere a
mobilităţii pereţilor abdominali (sarcină înain­
tată, obezi tate, ascită, abdomen acut) există,
în consecinţă, şi o jenă respiratorie mai mul t
sau mai puţin marcată. Musculatura ab do-
8
[9]
rn inală are rol ŞI In alte acte fiziologice:
astfel, în timpul unor eforturi fizice, prin
contracţia musculaturii sale, abdomenul îm­
preună cu toracele formează un punct de
sprijin pentru efectuarea mişcărilor necesare
(de exemplu, în timpul înotului, al aruncării
rămînînd orizontale). Abdomen de batracian,
denumire folosită la unii copii rahitici sali
hipotiroidieni, la care abdomenul este deo­
sebit de mare în comparaţie cu capul, toracele
şi extremităţile, fapt care dă întregului corp
un aspect de broască. Abdomen acut, stare
--
T
A
- - T - - -1- - -
-�-
9 ....................
10 ----
T
A
B
To pogr a Ha tr unc h Iul ui : T - torace; A - abdomen; B - bazin; / - hipocondru; 2 - flanc: 3 - Iosă
I l iac ă ; 4 - epigastru; 5-mezogastru; 6-hipogastru; 7-margine c ost al ă : 8 - plica i ngh i na l ă : 9 - dia­
fr ag rn ; /0- coloana vertebrală şi o s ul s acr u ; 1/ - cavitate peritoneală; /2 - sp aţ iu r etr oj er it o nea l.
sau ridicării unei greutăţi). Tot prin contr acţ ia
musculaturii abdominale (denumită şi presă
abdominalăş se evacuează reziduurile digesti­
ve În timpul actului defecaţiei. Scăderea
capacităţii de contracţie a musculaturii ab­
dominale favorizează dilatarea abdomenului,
ptoza şi apariţia unor deficienţe legate de
participarea ei la actele fiziologice menţionate.
patologică ce se caracterizează printr-o afec­
ţiune acută abdominală (perforaţie, ocluzie,
ruptură a unui organ, hemoragie, infecţie),
cu o alterare gravă a stării generale, fapt
ce pune În pericol viaţa bolnavul ui. O i feri tele
afecţiuni care pot determina apariţia abdo­
menului acut au unele particularităţi sirnpto­
matologice pe baza cărora medicul poate
A
c
D
E
'Profil abdominal în diferite cazuri: A -normal; B - s arc ină : C - pt r z ă ; D - obezitate; E -tumoare
enormă ab d cmlnal ă (după un caz expus la Institutul de anatomie patologică. Bucureşti).
Pen tru întreţinerea unei stări normale a
acestei musculaturi se recomandă exerciţii
fizice În cursul cărora din poziţia culcat pe
spate sînt ridicate treptat fie membrele in­
ferioare (toracele şi capul rămînînd orizon­
-tale), fie capul şi toracele (membrele inferioare
pune diagnosticul exact. În toate cazurile,
peretele abdominal este contractat, excavat
sau, dimpotrivă, balonat, deosebit de dureros,
iar intervenţia chirurgicală este de obicei
singura măsură terapeutică esenţială prin care
poate fi salvată viaţa bolnavului,
• i
[10]
! •
stomacului, a intestinului gros şi a rec­
tului. In intestinul subţire există formaţiu�i
speciale (vilozităţi intestinale) care pr m
suprafaţa lor mare şi structură favori­
zează procesul de absorbţie. O vilozitate are
aspectul unui deget de mănuşe aplicat pe
peretele intestinului, avînd vîrful liber în
cavitatea intestinală. Mijlocul vilozităţii este
ocupat de vase sanguine, limfatice şi un suport
de ţesut conjunctiv. Elementele absorbite trec
din cavitatea intestinală în vasele sanguine
din vilozităţi sau în vasele limfatice prin
intermediul cărora ajung pînă la urmă tot
în sînge (vezi circulaţia limfatică). Pentru
a putea fi absorbite, alimentele sînt supuse
digestiei (vezi digestie), în cursul căreia se
transformă în substanţe mai simple din punct
de vedere chimic. Proteinele (din carne, lapte)
sînt absorbite sub 'formă de aminoacizi. Gră­
simile (lipidele) se absorb sub formă de glice­
rină şi săpunuri. Glucidele (din zahăr, cartofi,
făinoase) se absorb sub formă de monozaharf ds .
Apa, vitaminele şi o serie de ,substanţe mine­
rale se absorh nemodificate. In mod normal,
prin pereţii vilozităţilor intestinale nu trec
produşii toxici rezultaţi din fermentaţiile şi
putrefacţiile din intestin sau cantitatea ab­
sorbită este minimă şi împiedicată să se răs­
pîndească în organism prin actiunea an ti­
toxică a ficatului. În unele boli intestinale,
însă, se alterează permeabilitatea mucoasei
intestinale şi din intestin se pot absorbi sub­
stanţe toxice în cantitate mare. Prin admi­
nistrarea purgativelor sali ne (sulfat de mag­
neziu sau sulfat ,de sodiu), absorbţia apei
este împiedicată şi în intestin apare apă venită
prin sînge din ţesuturi şi care urmează print
pereţii vilozităţilor intestinale un drum invers
de cît cel al absorbţiei normale. Acţionînd
în acest fel, substantels amintite au efect
purgativ. Fenomenul de absorbţie a putut
fi studiat pe viu în cadrul unor experienţe
pe animal, administrîndu-se diferite substanţe
şi urmărindu-se apariţia produselor de digestie
a acestora, în sînge. O dată cu posibilităţile
moderne de utilizare a izotopilor în medicină,
absorbţia diferitelor substanţe poate fi relativ
uşor urmărită şi la om, prin înglobarea în
substanţa cercetată a unor atomi marcaţi
(trasor i), ce pot fi ulterior deteclaţi în sînge
sau în diverse organe ale corpului. În cazuri
speciale, aşa cum am amintit mai sus, sînt
folosite în medicină anumite forme de absorb­
ţie [pentru administrarea unor medicamente,
pentrh alimentaţja artificială sau pentru unele'
probe de circulaţie . .N i troglicerina se poate
absorbi prin mucoasa bucală. Novocaina,
histamina şi alte medicamente se pot absorbi
prin piele. Tot prin piele se pot absorbi şi
substanţele stimulante din produsele cosmetice
(pornezi, creme). În cazurile în care alimentaţia
pe gură nu este posibilă pot fi administrate
bolnavilor soluţii nutritive prin clisme ali­
men tare, folosindu-se în acest caz absorbţia
de la nivelul reclului. Introducerea eterului
în rect şi urmărirea ulterioară a eliminării
..
..
•
1\1
II
c=:=:
'1
mi
•
Il
III
g
III
mi
II
SI
mi
•
III
•
II
•
III
absorbţie, pătrunderea diferitelor substanţe
(apă, alimente, medicamente, gaze) în sînge
sau în limfă, prin intermediul cărora sînt
răspîndite ulterior în tot organismul. De
cea mai mare importanţă pentru viaţa omului
sînt; absorbţia apei şi a alimentelor în tubul
:====
Pentru înlesnirea absorbjiei, mucoasa intestinală
are o supr af a ţ ă enormă. De sus în jos: o portiune
de ansă intestinală; aceeaşi portiune mărită pentru
a se vedea valvulele conivente (încr e [ l t uri ale mu­
coasei); un Iragment de mucoasă pe care va lvule ls
conivente sec ţ tonate apar mult mărite;.o portiune
de mucoasă mult mărită pentru a se vedea vi l oz i­
t ă ţ il e intestinale la nivelul c ăr or a se face absor b ţ ia .
digestiv şi absmbţia oxigenului prin mem­
brana alveolelor pulmonare. O importanţă
mai redusă pentru om o are absorbţia
prin piele a unor substanţe. Absorbţia ali­
mentelor se desfăşoară mai cu seamă în intes­
tinul subţire, însă apa, unele minerale şi
glucidele se pot absorbi şi prin mucoasa
8 '
\
\
<
�.
[11]
! •
i
L
5#'
lui prin aerul expirat din plămîn serveşte
drept probă de apreciere a timpului necesar
pentru ca sîngele să ajungă de la rect prin
ficat în inimă şi plămîn. Procesul de absorbţie,
în special cel de la nivelul tubului digestiv, are o
mare importanţă pentru nutriţia organismului şi
pentru desfăşurarea în bune condiţii a meta­
bolismelor energetice (vezi metabolism). Al­
terarea acestui proces (în boli gastro-intesti­
nale), duce la apariţia aşa-nurnitelor "sindroa­
me de malabsorbţie", stări patologice deter­
minate de insuficienţa sau lipsa în organism
a vitaminelor, mineralelor şi a altor substanţe
necesare vieţii, care nu mai sînt absorbite
în canti tăţile necesare.
abulie, tulburare a voinţei, în care, deşi
raţionamentul realizării unei acţiuni este
corect, individul nu trece la înfăptuirea sa.
Proprietatea unui om normal de a trece con­
ştient de la o concluzie raţională la înfăptuirea
sa sau la oprirea unei acţiuni propuse se
numeşte voinţă. Abulia, ca tulburare a voinţei,
o găsim în special la psihastenici, în stările
depresive etc.
accident; deşi definiţia noţiunii de "acci­
dent" include intervenţia întîmplării (se şi
spune "accidental" în sens de "întîmplător"),
în realitate rolul întîmplării nu este atît de
mare cum ar putea să pară la prima vedere.
In general, accidentele au la bază cauze precise,
care ţin de greşelile oamenilor. Înlăturarea
acestor cauze se poate realiza şi în acest fel este
pe deplin posibil să se obţină o reducere a nu­
mărului de accidente. Acest adevăr este valabil
în ce priveşte atît accidentele de muncă, cît
şi accidentele de stradă şi accidentele la copii.
a) Accidentul de muncă se previne prin măsuri
adresate cauzelor acestui fel de accident, dintre
care unele ţin de deficienţe organizatorice şi
tehnice ale locului de muncă, iar altele de
comportamentul muncitorului. Pentru lichi­
darea cauzelor organizatorice şi tehnice ale
accidentelor de muncă sînt indicate următoa­
rele măsuri: controlul stării maşinilor şi uti­
lajelor; funcţionarea perfectă a dispozitivelor
speciale de protecţie aplicate la maşini; ordinea
în ateliere, împiedicarea aglomerării de mate­
riale pe locurile de trecere, iluminatul cores­
punzător; folosirea mijloacelor de protecţie
individuală; organizarea corectă a instructaje­
lor de tehnica securităţii la angajare şi periodic.
Un rol important în prevenirea accidentelor îl
are şi îmbunătăţirea comportamentului munci­
to:ului, în special: folosirea ratlonală a tirnpu­
lui liber pentru o cît mai bună odihnă şi refacere
a capacităţii de muncă (oboseala favorizează
accidentul); însuşirea la perfecţie a procesului
tehnologic şi a normelor de tehnica securităţii;
evitarea consumului de băuturi alcoolice.
b) Accidentul de stradă poate fi prevenit prin
mai buna cunoaştere şi în special respectare a
regulilor de circulaţie de către pietoni şi în
primul rînd de către copii. De aceea, formarea
deprinderii de a respecta regulile de circulaţie
nu trebuie să lipsească din educaţia copilului.
�-----,-_.
n •
Pentru prevenirea accidentelor cauzate de
conducătorii de vehicule este de însemnătate
primordială a nu conduce obosit şi a nu con­
suma nici o picătură de alcool - nici chiar de
bere! - înainte de a lua în mîini volanul maşi­
nii sau ghidonul motocicletei. c) Accidentele la
copii sînt mai puţin rodul întîmplării şi mai
mult urmarea neglijenţei condamnabile a părin­
ţilor. Printre principalele măsuri de prevenire
a accidentelor la copii se menţionează: a nu li
se da pe mînă obiecte ascuţite, tăioase (lame
de ras, bricege), care se sparg, sau diverse
obiecte mărunte care pot fi înghiţite (ace, pio­
neze, nasturi), sau cu care copiii îşi înfundă
nasul şi urechile (boabe de fasole, pietricele)
dacă nu sînt supravegheaţi; orice substanţă
toxică, cum ar fi soda caustică, diverse medi­
camente, tinctura de iod, să fie bine păstrate
sub cheie, evitînd cu grijă orice posibilitate
ca ele să încapă pe mîna copilului; să nu fie
lăsat singur un copil mic într-o încăpere unde
există prirnej dia ca el să se acciden teze prin
apropierea de o sobă încinsă sau să se opărească
cu apă fierbinte; să se preîntîmpine posibili­
tatea de cădere a copilului de la înălţimi
(mobilă, balcoane, ferestre, pomi); să se evite
riscul de electrocutare, prin instalaţii electrice
neprotejate sau prin permi terea accesul ui copiilor
la fierul de călcat, asp rator, reşoul electric
sau televizor, cînd aceste aparate sînt în priză.
acetilcolină - vezi vasodilataţie.
Achile (tendonul lui-), tendonul muşchilor
gemeni care se inseră pe osul calcaneu. Acest
tendon are un rol foarte important în mers,
alergare, sărituri, echilibru, fapt pentru care
lezarea lui duce la modificări ale actelor amin­
tite. În timpul războiului troian, eroul grec
Achile a fost omorît datorită faptului că o
săgeată l-a atins în acest tendon, unde, spune
legenda, exista singurul loc vulnerabil de pe
tot corpul. Realitatea este că pentru un răz­
boinic din acea epocă, regiunea călcîi ului era
foarte greu de apărat în timpul unei lupte şi
în acelaşi timp reprezenta o zonă a cărei lezare
imobiliza luptătorul cel mai viteaz.
Tendonul lui A chile:
1 - muşchii gemeni si
t ua ţ i sub genunchi. În
partea posterioară şi su­
per ioar ă a ga mbei; 2-
tendonul 'ui Achile; 3-
os ul c a lc a ne u (călcîiul).
It
[12]
1'; ,
-f
\
!
"
II
il
l
1- "
l'
i
�
1
1,
'<
aciditate gastrică, examenul acidităţii gas­
trice dă informaţii pentru studiul funcţiilor de
secreţie şi de motilitate ale sto?1aculu!_ Recel­
tarea sucului gastric se face prrn tubaj cu aju­
torul unei sonde de cauciuc (Einhorn), steri­
lizată prin fierbere înainte de a fi folosită
şi introdusă prin gură şi esofag pînă în stomac.
Se extrage conţinutul stomacului, fie pe ne­
mîncate, fie la 25 de minute după o excitaţie
a secreţiei provocată de un aşa-zis "prînz de
probă" (300 mI soluţie de alcool 5%) sau de o
injecţie subcutanată de histamină şi apoi la
fiecare 15 minute. Se caută să se aspire de fie­
care dată tot conţinutul stomacal, se măsoară
cantitatea, se observă aspectul şi se dozează
acidul clorhidric liber (normal 0,50-lg la mie),
adică acidul clorhidric liber, plus acidul clorhi­
dric legat de substanţele proteice: din stomac şi
plus acizii organici (normal 1,90 -2 g la mie).
H iperaciditatea, hipoaciditatea, anaciditatea şi
achilia (lipsa oricărei secreţii gastrice) nu repre­
zintă boli de sine stătătoare, ci un element
important pentru stabilirea unui diagnostic.
Astfel, hiperaciditatea denotă o hipersecreţie
a mucoasei gastrice şi caracterizează ulcerul
duodenal şi piloric (69-70%). Este ceva mai
rar întîlnită în ulcerul de stomac. Hipoacidi­
latea în schimb este caracteristică pentru can­
cerul gastric şi unele gastrite. Anaciditatea
care se poate însoţi uneori de un deficit total
şi de pepsină (achilie) şi care se cere verifi ca tă
prin proba cu histamină, este frecvent întîlnită
în cancerul gastric (60%) şi anernia pernicioasă.
Mai poate fi observată în gastri tele cronice,
dispepsii secundare, colecistită, anemii. Pen­
tru tratament, vezi ulcer.
acldoză, acidificare a sîngelui şi a ţesuturilor.
Se poate instala în cursul unor boli (insuficienţă
renală, boala Addison) sau datorită ingestiei
exagerate a unor medicamente (salicilat de
sodiu în doze mari). Dar cea mai des întîlnită
este aci doza din cursul comei diabetului (vezi
diabet), provocată de acumularea compuşilor
acetonei în sînge; ca urmare, rezerva alcalină
coboară sub 50 de volume de COa%, creşte aci­
di tatea urinii şi cantitatea de amoniac pe care
aceasta îl elimină din organism. Primele semne
care anunţă acidoza din diabet sînt durerea
de cap, dispariţia poftei de mîncare, senzaţie
de slăbiciune şi mirosul de măr putred pe care
Îl răspîndeşte respiraţia bolnavului. Dacă nu
se iau măsuri, bolnavul va intra curînd în comă.
Tratamentul acidozei constă în administrarea
de alcaline (bicarbonat de sodiu) şi insulină
În caz de diabet.
acnee, dermatoză caracterizată printr-o in­
flamaţie purulentă a foliculului pilo-sebaceu,
însoţită de secreţia exagerată a glandelor seba­
cee (glandele grăsimii pielii). În forma ei cea
mai obişnuită, acneea oulgară sau polimorfă
juvenilă, boala apare mai ales la tineri, înce­
pînd de la vîrsta pubertăţii (14-15 ani), prin
formarea unor mici puncte brune-negre, care
astupă porii dilataţi ai pielii şi poartă numele
de comedoane. Strînse între două degete, come-
12
doanele se elimină sub forma unor filamente
grăsoase gălbui, ca nişte viermişori. Treptat,
în jurul cornedonului pielea se înroşeşte, se
Întăreşte şi se formează o băşicuţă cu puroi.
După eliminarea puroiului, leziunea formează
o crustă, se usucă şi se vindecă, lăsînd în urmă
o cicatrice. Manifestările descrise se repetă
fără încetare, realizînd aspecte disgraţioase,
pe faţa, gîtul şi părţile superioare ale trunchiu­
lui bolnavilor. În raport cu virulenta stafilo­
cocilor găsiţi În leziunile purulente şi cu posi­
bilităţile de apărare ale organismului pot apă­
rea forme mai profunde, indurate, cu abcese
sau chiar cu flegmoane. O formă mai specială
de acnee este acneea rozacee, întîlnită mai ales
la faţă, la femei după vîrsta de 40 de ani. Pe
un fond de roşeaţă permanentă se formează
mici dilataţii vasculare şi băşicuţe cu puroi
asemănătoare acelora din acneea vulgară. Deşi
părerile diferă încă, majoritatea autorilor con­
sideră acneea ca o boală rezultată în urma
tulburărilor din -glandele sexuale, la care se
adaugă o infecţie rnicrobiană cu stafilococi,
totul evoluind paralel cu formarea În cantitate
exagerată a grăsimii pielii. Un rol deosebit de
Acomodarea ochiului ia dlst a ntă : pupila lşi schimbă
dimensiunile ca şi diafragma aparatului Ioto­
, afic,
important pentru prevenirea şi tratarea acneei
îl joacă o corectă îngrij ire a pielii. În fiecare
seară, faţa trebuie curăţată şi degresată cu o
soluţie slab alcoolizată, clătită cu apă călduţă
şi apoi pudrată cu un strat fin de pudră. Pe
r
ti
[13]
lîngă îngrijirile locale, tratamentele glandu­
Iare dau de multe ori rezultate bune. Se mai
recomandă antibiotice, vaccinuri antistalilo­
cocice, vitamine, roentgenterapie. În acneea
rozacee, de mare importanţă este respectarea
unui regim alimentar din care sînt excluse
condimentele, băuturile alcoolice şi, în mare
parte, grăsimile.
acomodare, activitate de adaptare funcţio­
nală, rapidă, a unui organ sau organism la
anumite necesităţi momentane. Acornodarea
la distanţă şi lumină a ochiului (vezi ochi) şi
acomodarea termică (vezi termoreglare) repre­
zintă exemple de adaptare a unui organ (ochiul)
sau a întregului organism, la anumite condiţii
de solicitare funcţională. Cînd privim la lumină
sau în depărtare, pupila ochiului se micşorează
(mioză), iar atunci cînd privim un obiect apro­
piat sau cînd intensitatea luminii este scăzută,
diametrul pupilei creşte (midriază). Concomi­
tent, curburile cristalinului cresc în primul
-� '-�'�-III
ambiantă crescută. Mecanismele prin care se
declanşează acomodarea implică intervenţia
unor reflexe nervoase. Ca orice proces care se
efectuează cu participarea sistemului nervos,
procesul de acomodare poate fi îmbunătăţit
calitativ prin antrenament. Astfel, persoanele
. care îşi desfăşoară activitatea pe teren se aco­
modează, după o vreme, mult mai eficace la
schimbări bruşte de temperatură, în comparaţie
cu persoanele ce lucrează în birouri. Trăgătorii
cu arma, care participă la competiţii, îşi aco­
modează ochiul şi braţul mult mai rapid şi mai
precis la sfîrşitul perioadei de antrenament,
de cît la începutul ei. Din exemplele de mai
sus reiese că integritatea mecanismelor de aco­
modare face posibilă adaptarea promptă a
organismului la condiţiile de mediu în care
trăieşte. Alterarea acestor mecanisme, ca ur­
mare a unor boli nervoase sau a îmbolnăvirii
organului ce se acomodează, scade viteza de
acomodare sau împiedică acest proces, dirni-
1·
Acomodarea ochiului pefrtr u vederea succesivă, cu claritate, a două
obiecte aşez at e la 'dis t ariţe diferite. Sus. se formează pe retină imaginea
statuetei. Jos, a par e pe retină imaginea paravanului. După cum se
vede, în mecanismul ac o mo dăr i i intervine şi cr lst al i nul, care ac ţ io-
neaz ă ca o lentilă.
I
I
�
r
mzt
caz sau scad în cazul din urmă. Acomodarea
termică la cald sau rece se face prin modificarea
proceselor prin care în corp se produce căldură
sau prin care din organism se pierde această
energie. Ca rezultat al acomodării termice, în
condiţii de temperatură scăzută, creşte produ­
cerea de căldură, scăzînd concomitent pierde­
rea ei şi invers în condiţii de temperatură
nuînd în general randamentul activităţii
omului.
acomodarea ochiului, capacitatea ochiului
de a vedea clar obiectele care se găsesc la dife­
rite distanţe de el. Acomodarea se realizează
prin modificările de curbură ale cristalinului,
care modifică refracţia razelor luminoase. Mo­
dificările de bornbare ale cristalinului se rea-
13
[14]
�'.';
l'
l izeaz ă prin contracţia şi relaxarea rnuşchiului
ciliar. Capacitatea de acomodare depinde de
elasticitatea cristalinului şi de forţa de con­
tracţie a muşchiului cil iar. Ambele scad cu
vîrsta, făcînd necesară purtarea de ochelari
corectori (vezi prezbiţie).
acondroplazie, nanism caracterizat printr-o
oprire în creştere a oaselor lungi şi care inte­
resează mai ales segmentele apropiate de
trunchi. Se instalează chiar de la naştere. Aceşti
pitici congenitali sînt disproporţionaţr, cu
braţe scurte, cap mare, frunte bolti tă şi nas
înfundat la bază. Acest nanism nu se însoţeşte,
de obicei, de nici un deficit fizic sau intelec­
t ual. De această boală pare să fi suferi t cele­
brul piclor francez Toulouse-Lautrec,
acrocianoză, tulburare a circulaţiei sanguine
în piele, apărînd maiales la fetele tinere, loca­
lizată de obicei la extremităţi (mîini, picioare)
şi constînd Într-o coloraţie violacee a tegu­
mentelor. La baza acestei afecţiuni stă o tulbu­
rare locală a circulaţiei sîngelui. Capilarele,
cele mai fine ramificaţii ale arborelui vascular
şi venele mici sînt dilatate şi lipsite de tonici­
tate, ca şi paralizate, Din această cauză, sîngele
circulă prin ele cu o viteză foarte redusă şi este
foarte sărac în oxigen. In afara coloraţiei albă­
strui menţionate, pielea este umedă şi rece;
la apăsare se formează o pată albicioasă, care
dispare foarte încet. Tegumentele celor care
prezintă acrocianoză sînt foarte sensibile la
frig, această tulburare favorizînd apariţia dege­
răturilor, piodermitelor şi a altor boli de piele.
Tratamentul este de lungă durată. S-au obţinut
unele rezultate cu preparate glandulare, tonice
generale (calciu), băi locale, diatermie. Cine
are acrocianoză trebuie să poarte iarna, încă
înainte de apariţia gerului, îmbrăcăminte şi
încălţăminte călduroase, spre a-şi feri pielea
prea sensibilă de efectele frigului.
acromegalie, boală provocată de dezvoltarea
unei tumori în lobul anterior al hipofizei şi
creşterea secreţiei interne a acestei glande. Se
manifestă printr-o dezvoltare neproportionată
a bolnavului în lăţime şi grosime, mai accen­
tuată la extremităţile membrelor şi la cap.
Mîinile şi laba piciorului se Iăţesc şi se îngroaşă,
părţile moi la fel, încît degetele devin cilin­
drice, "ca nişte cîrnăciori". Circumferinţa era­
niană se măreşte. Faţa acromegalului se alun­
geşte , porneţ ii obrajilor şi arcade le sprîncene­
lor devin proeminente, bărbia se dezvoltă
înainte şi în jos, buzele se îngroaşă şi se r ăs­
frîng, urechile se Iărgesc , limba devine mai
lungă şi mai Iată, iar dinţii se depărtează între
ei. Alături de aceste modificări privind creş­
terea exagerată a întregului corp se mai insta­
lează o serie de tulburări care sînt provocate
de compresia pe care o exercită tumoare a asu­
pra organelor din cutia craniană : dureri de
cap, scăderea vederii .şi auzului, nevralgii ale
feţei, crize de ep ilepsie, psihoze. Se mai sem­
nalează tulburări în activitatea sexuală: înce­
tarea menstrelor la femei, iar la bărbat impo­
tenta, cu atrolia penisului şi testiculilor.
14
Tratamentul este chirurgical: extirparea tu.
morii. Uneori este eficace roentgen terapia.
A.C.T.H. - vezi hormon.
ac!inomicoză, boală cronică comună omului
şi animalelor răspîndite pe tot globul, produsă
de o ciupercă numită Actinomyces boois, din
familia Actinomycetae: a) act inomicoza ceroico­
[acială este cea mai frecventă; ciuperca pă­
trunde prin mucoasa bucală şi invadează osul
maxilar inferior şi ţesuturile învecinate, pro­
ducînd o serie de nodozităţi, care ulterior se
ulcerează şi Iasă să curgă un puroi ce conţine
nişte grăunţe gălbui, caracteristice; b) actino­
micoza pulmonară prezintă semne care seamănă
cu cele din tuberculoza pulmonară. În spută
se găseşte ciuperca; c) actinomicoza abdominală
cu localizarea pe intestin, survine rar. Trata­
ment: penicilină în doze mari eventual trata-
ment chirurgical. '
activist sanitar, persoană care desfăşoară o
activitate vol�nţa�ă. în sprijinul acţiunilor
de ocrotire a sănătăţn. Activiştii sanitari sînt
de obicei membri ai unor organizaţii de masă
(Crucea Roşie, comitet de stradă, organizaţia
d� �emei) car� şi-au însuşit un minim de pre­
gătire, absolvind un curs sanitar de Cruce Roşie
(G.P.A.S., curs de echipieri sanitar], curs de
îng�ijir� la domiciliu a bolnavilor). Activiştii
saru tar i aduc o contribuţie deosebit de valo­
roasă la realizarea unor măsuri importante
de medicină preventivă care revin unităţilor
Ac t i vlst ă sa nlt ar ă la locul de muncii.
medicale pe carc'"!e sprijină (circumscripţii
sanitare urbane şi rurale, servicii medico-sani­
tare de întreprindere etc.). Ei se află perma­
nent în primele linii ale luptei care se desfă­
şoară în mod organizat în ţara noastră pentru
îmbunătăţirea necontenită a stării de sănătate
a populaţiei.
r ""
I
h
[15]
15
.. .. )
Cornete şi aparate acustice : A. B - c or net e ac ust ic e ; C - receplor-am­
pl ific at os de b uz unar : D - oc hel ar i ac us t ic i ; 1 - pîlnie c ol ectoar e a
s unetelor şi z go rnot e lor ; 2 - piesă de inlrodus în weche, simplă
sau cu difuzor minuscul 12a); 3 - t ub de lransmisie din cauciuc;
4 - microfon şi amplificalor cu tr anz is t or i cu aj ut or ul cărora se
recepţionează sunelele; 5 - conduc1or e lec tr ic; 6 - br a ţ e le ochela
r i l or i de. dimensiuni neobişnuite servesc a l i t la susţinerea oc hel ar i­
lor, c it şi ca piese de recepţie. amplifica" şi Iransmisie (prin os)
a s unet e lot şi z go mot el or .
4
1
!I
I
I
•
,1. •
.�
piraţiei în efort. Exemplu de adaptare structu­
rală: hipertrofia muşchilor supuşi efortului
îndelungat; modificările organismelor animale
şi vegetale la condiţiile complexe de mediu în
cursul evol uţiei filogenetice (adaptare la mediu).
Modificările adaptative pot avea un caracter
progresiv (apariţia unor posibilităţi funcţionale
A
acupunctură, metodă de tratament practicată
de mii de ani în ţările din răsăritul Asiei (mai
a les în China) constînd în înfigerea unor ace
fine metalice în anumi te puncte
ale pielii. Acele, de obicei de
oţel, sînt lăsate pe loc timp
de cîteva secunde sau chiar
ore. O variantă a acupunc­
turii, denumită moxa se
bazează pe utilizarea, în locul
acelor, a unor beţişoare din
anumite plante, care, după
înfigerea în piele, sînt "arse".
Acupunctura dă rezultate bune
în tulburări nervoase, în mi­
grenă, în nevralgi i şi în al te
boli. De pildă, locul preferat
pentru aplicarea acului în
cazul unei colici hepatice este
situat deasupra ochiului drept.
Fixarea acestor puncte s-a
făcut pe baza unei practici
empirice milenare. Ştiinţa
actuală demonstrează că efec­
tele vindecătoare ale acupunc­
turii se datoresc unui meca­
nism reflex, între diferitele
zone ale pielii şi anumite or­
gane interne existînd legături
nervoase care permit influen­
ţarea respectivelor organe prin
întep area pielii.
acustic, în legătură cu au­
zul. Simţ acustic, simţul au­
zului. Nerv acustic, al VIII-lea
nerv cranian. Analizator acustic
ansamblu funcţional format
din ureche, căile de transmisie
nervoase pînă la creier şi zona
de pe scoarţa cerebrală în
care aj ung exci taţ i ile acustice.
Cornet acusfic, instrument în
formă de cornet utilizat în caz
de surditate incompletă pentru
colectarea sunetelor ce trebuie
auzite, în urechea bolnavă.
Aparat acustic, instrument de
colectare, recepţie, amplificare
şi transmisie a sunetelor şi
zgomotelor. Acestea sîn t trans­
mise fie prin intermediul tim­
panului (în care caz se intro­
duce în conductul auditiv al
urechii o piesă specială), fie
prin intermediul osului mas­
toidian, care transmite vibra­
ţiile unui difuzor aplicat pe
os, către urechea internă (vezi
ureche).
adaptare, modificare func­
ţională sau structurală a unui
organ sau organism, corespunzător inten­
sităţii, duratei, frecvenţei exci tanţilor (mo­
dificărilor) din mediu. Exemplu de adap­
tare funcţională: creşterea frecvenţei res-
[16]
�('�f'
1.:" .·.Î'"
"
,
�
r
. I
,1 ti
r
I
1
.',
-
superioare sau apariţia ş� pe�fecţi?�area �.nui
anumit organ) sau re�reslv d��pant.la COZII .la
om). Prin adaptare, fllnJel� Vll d�vm capabile
pe măsură ce evolueaza sa reacţioneze la un
număr tot mai mare de schimbări (excitate) ale
mediului Înconjurător, astfel Încît pentru ele
"mediul" devine din ce în ce mai complex.
Fiecare formă de organizare a materiei vii se
adaptează aşadar la un mediu coresp unzător
posibilităţilor sale de a reacţiona şi potrivit
structurii ei. Astfel, o fiinţă monocelulară
(ami ba) reacţionează doar la un număr redus
de modificări ale mediului (temperatură, umi­
ditate, compoziţie chimică). Pentru această
fiinţă simplă, "mediul" faţă de care se adap­
tează este format doar din complexul de schim­
bări (excitanţi) faţă de care celula poate reac­
ţiona. Un organism complex; de exemplu un
mamifer (maimuţa), reacţionează faţă de mult
mai multe schimbări (excitanţi) din mediu,
astfel încît "mediul" maimuţei este mult mai
complex de cît cel al ami bei, fapt ce cores­
punde şi alcătuirii mult mai complexe a orga­
nismului maimuţei. Pentru om - fiinţa cea
mai complexă apărută în natură - datorită
vieţii sociale pe care o duce, "mediul" este
reprezentat nu numai de factorii fizici (tempe­
ratură, compoziţia aerului, intensitatea lumi­
nii), dar şi de factorii sociali (nivelul de evo­
luţie a societăţii, familie). Atît factorii fizici,
cît şi cei sociali alcătuiesc "mediul extern"
pentru om, deoarece el este astfel alcătuit încît
poate reacţiona faţă de ei, manifestînd procese
de adaptare. Aclimatizarea este tot ci formă
de adaptare, însă doar la factorii climaterici de
mediu.
adeni1ă, inflamaţie a ganglionilor limfatici,
formaţiuni care reprezintă unul din sistemele
de apărare ale organismului împotriva infec­
ţi ilor. Ganglionii limfatici se prezintă ca nişte
formaţiuni nodulare, de dimensiunea unui bob
de linte sau ceva mai mari, fiind situaţi cîte
unul sau în grupuri mai mici sau mai mari de-a
lungul vaselor limfatice. Printre alte roluri
importante, ei îl au şi pe acela de a forma o
barieră în calea unei eventuale infecţii, plecată
de la un teritoriu din organism, prin vasele
limfatice. Dacă se produce, spre exemplu, o
infectare a pielii cu stafilococ la nivelul unui
deget de la mînă (boală care poartă numele de
panariţiu) şi nu se aplică un tratament potrivit,
microbii înaintează de-a lungul vaselor Iimia­
tice ale mîinii şi antebraţului, provocînd
inf larnaţia acestor vase, cunoscută sub numele
de li nfangită; procesul infecţios este oprit
apoi ca de o barieră de ganglianul limfatic al
cotului (ganglionul epitrohlean), în care se
mobilizează multe forţe de apărare pentru a
distruge microbii. Dacă acest lucru nu reuşeşte,
infecţia merge mai departe, de-a lungul bra­
ţului, pînă la subsuoară, unde există un nou
baraj ganglionar, mai important decît primul,
reprezentat deganglionii limfatici ax ilar i, Astfel
de baraje ganglionare se găsesc răspîndite În
toate regiunile corpului. Pătrun derea microbi­
lor În ganglioni are ca urmare mărirea lor de
16
.. -
volum, Însoţită de dureri, ca expresie a luptei
ce se dă împotriva infecţiei. După natura mi­
crobilor respectivi, adenitele pot îmbrăca
aspecte variabile, care uneori ajută la diagnos­
t icarea bolii care le-a provocat. Un exemplu îl
constituie adenitele din regiunile înghinale
(ganglionii de la rădăcina coapselor). Astfel,
în şancrul moale al regiunii genitale, unul sau
mai mulţi ganglioni se umflă, devin extrem
de dureroşi, se pot înmuia şi sparge, lăsînd
să se scurgă puroiul la exterior; pe de altă
parte, în şancrul tare sau sifilitic, ganglionii
se umflă (unul ceva mai mult, ceilalţi mai puţin)
realizînd aspectul d�umit "cloşca cu" pui",
dar nu sînt de loc dureroşi şi nu evoluează nicio­
dată spre supuraţie.
adenom, tumoare benignă care se poate dez­
vclta În orice glandă; este format din ţesut
asemănător ţesutului glandular din care pro­
vine. Deşi evoluţia tumorii este benignă, pre­
zintă totuşi riscul cancerizării, din care cauză
uneori se impune extirparea ei. Cînd apare
într-o glandă cu secreţie internă (tiroidă, hipo­
fiză, suprarenală), poate provoca tulburări
endocrine prin hiperfuncţie, ceea ce de aseme­
nea impune extirparea adenomului. Se întîl­
nesc mai frecvent adenomul marnar şi adeno­
mul de prostată. Adenomul marnar nu dă nici
o tulburare; la palparea glandei mamare se gă­
seşte o tumoare de mărimea unei alune sau
nuci, care este bine delimitată de restul glandei
de consistenţă elastică sau dură, nedureroasă.
Datorită riscului cancerizării se indică extir­
parea chirurgicală a acestui adenom. Adenomul
de prostată apare de obicei la bărbatul după
50 de ani, dar se dezvoltă lent şi de aceea tulbu­
rările clinice apar mai tîrziu. Pe lîngă ţes�tul
glandular, el mai este format din fibre muscu­
lare şi ţesut fibros, consti tuind un adenornio­
fibrom. Dezvoltîndu-se sub colul vezical pe
care îl împinge în sus şi în jurul uretrei pe care
o comprimă determină tulburări de micţiune
(micţiuni frecvente, la Început în cursul nopţii,
apoi tot timpul zilei, greutate la urinat),
care pot merge pînă la relenţ ie de urină.
Datorită vecinătăţii cu orificiile ureterale şi
faptului că după un interval de timp vezica
nu se mai goleşte complet, apar complicaţii ca:
cistită, calculi vezicali, diverticuli vezicali,
infecţii renale şi insuficienţă renală. De aceea
este bine ca operaţia să se facă înainte de apa­
riţia complicaţiilor. Evoluţia este mai rapidă
şi complicaţiile mai frecvente la bărbaţii graşi,
care mănîncă mult, consumă alcool şi duc o
viaţă sedentară. De aceea, aceşti bolnavi tre­
buie să slăbească, să renunţe la alcool, să facă
gimnastică şi plimbări zilnice. La indicaţia
medicului vor accepta intervenţia chirurgicală,
care constă în extirparea adenomului, Dacă
operaţia este făcută înainte de apariţia cornpl i­
caţiilor , rezultatele sînt foarte bune.
adipos, gras, grăsos, format din grăsimi.
Ţesut adipos, ţesut format din celule adipoase
sau adipocite, a căror particularitate este că pot
îngloba În corpul lor grăsimi în cantităţi mai
mari sau mai mici, în funcţie de tendinţa de
[17]
fT
'�
I
I
îngrăşare a organismului. Gradul de dezvoltare
a ţesutului adipos determină adipozitatea.
la persoane de statură mij locie şi greutate
medie, dezvoltarea ţesutului adipos reprezintă
aproximativ 1/20 din greutatea corporală.
Adipozitatea este diferită la corpul femeii
Adl poz it a t e normală la bărbat (A) şi femeie (8).
Adipozitate crescută într-un caz de obezitate gene­
ralizată (C}.
şi al bărbatului. In mod normal, la femeia
adultă există o adipozitate mai accentuată in
comparaţie cu bărbaţii, in special in regiunea
şoldurilor, coapselor, umerilor, fapt care explică
liniile mai rotunde ale corpului femeii. Pînă
la perioada pubertăţii, in cursul perioadei de
creştere, organismul fetelor şi al băieţilor pre­
zintă însă deosebiri mai mici de a_dipozitate in
comparaţie cu persoanele adulte. in unele boli
metabolice (obezitate) există o adipozitate
excesivă, grosimea stratului de grăsime subcu­
tanată putînd atinge 5-10 cm in special pe
abdomen. In interiorul corpului, grăsimile se
pot, de asemenea, depune in exces in jurul dife­
ritelor organe sau în pereţii arterelor.
Celule adipo ase (adipocite) la o persognă cu greutate'
normală (A) şi la alta cu t e ndi nţ ă la tngr ăşare (B).
1- membrana celulară; 2 - nucleul celulei; 3 ­
picături mari şi mici de grăsime înglotate în corpul
adipocitului.
Adipozitatea crescută poate îmbrăca un��
ori forme generalizate sau, dimpotrivă,
localizate, unele părţi din organism avind
aspect normal, iar altele fiind excesiv de grase.
In alte boli (caşexie), depozitele de grăsime ale
organismului scad, dispar o dată cu topirea
2-1652
maselor musculare şi apariţia reliefuri lor osoase,
fapt ce duce la aspectul caracteristic al bolna­
vilor respectivi, cunoscut în limbaj popular
pe bună dreptate sub numele de "piele şi os".
adipozogenital (sindrom), boală caracterizată
prin obezitate şi infantilism genital. Sindromul
adipozogenital poate fi provocat de prezenţa
unei tumori cerebrale, alteori ca urmare după
o infecţie virotică care a atins centri subcorti­
cali, dar deseori se dezvoltă şi fără o cauză
Lobul adipos: 1 - celule a di poase : 2 - ţesut con­
juncttv: 3 - vase sanguine.
evidentă. Aşa se petrec lucrurile cu copiii la
care apare treptat o obezitate ce ia proporţii,
mai ales în urma unei alimentaţii exagerate
şi a condiţiilor de viaţă sedentară. Obezitatea
apare cu o distribuţie mai ales în regiunea
sînilor şi subombilicală. Topograiia grăsi­
mii împrumută băieţilor un aspect feminin,
iar fetelor un aspect de maturitate. Insuficienţa
genitală apare cel mai evident la băieţi În apro­
pierea pubertăţii: vocea nu se schimbă, nu
apar impulsuri sexuale, testiculii nu coboară
în scrot sau rămîn mici şi atrofici, penisul îşi
păstrează dimensiunile infantile. La fetiţe,
organele genitale externe au aspect infantil,
glandele mamare sint atrofice, menstra nu
apare. Tratamentul variază după forma cli­
nică: în sindromul adipozogenital de natură
tumorală se recurge la extirpare chirurgicală.
In celelalte forme se administrează hormoni,
susţinuţi de un regim alimentar potrivit şi
de cultură fizică medicală.
Addison (boala), insuficienţă a glan dei supra­
renale. Modificările patologice ating de obicei
corticosuprarenala, deoarece medulosuprare­
nala este mai rezistentă la infecţii. Lezarea
cronică a corticosuprarenalei dă tabloul clinic
al bolii cunoscute sub numele de boala Addison,
după numele celui care a descris-o primul.
Glanda poate fi distrusă lent, prin tr-o infecţie,
iar semnele de insuficienţă suprarenal ă apar
abia atunci cind aproximativ 70% d in glandă
a fost distrusă. De obicei, tuberculoza este
17
.�
[18]
8
_4-
__ /. X"'C' .... »>
\
---1
O
A
c
Pungă de aer a stomacului: sltuajie nor rna l ă (A, B);
influenta ei asupra pozijiei inimii (C,D): , - c oi ­
pul stomacului; 2 - punga de aer; 3 - muşchiul
dlafragm; 4 - inima.
pereţi uleiaţi, care împiedică trecerea aerului).
Ventilaţia naturală trebuie însă intensificată,
cel puţin de două ori pe zi, dimineaţa şi seara
înainte de culcare, chiar şi în anotimpul rece,
prin deschiderea ferestrelor şi a uşilor. Ventila­
ţ ia artificială se realizează la locurile de muncă,
prin diferite aparate de asp irare a aerului viciat
şi de introducere a aerului curat din afară. O
excelentă ventilaţie se obţine prin instalaţiile
de aer condiţionat (vezi condiţionarea aerului).
Aer complementar, aer de rezervă, aer rezidual
şi aer curent, volume de aer din plămîni ce
pot fi mobilizate în cursul venti laţiei pulmonare
(vezi respiraţie). Aer aloeolar, amestec de gaze
pistent în alveolele pulmonare (vezi re�ira­
ţie) format în principal din circa 80% azot,
14% oxigen şi 6% bioxid de carbon. Acest
aer este eliminat parţial în timpul expiraţiei
şi se diluează în timpul inspiraţiei prin ames­
tecare cu aer atmosferic mai bogat în oxigen
şi cu cantităţi foarte reduse de bioxid de carbon.
Punga cu aer a stomacului, porţiune din stomac
umplută în permanenţă cu gaze rezultate din
fermentaţiile digestive, a căror compoziţie
este mult deosebită de aerul atmosferic. Dato­
ri tă vecinătăţii cu inima, o creştere exagerată
18
cauza cea mai frecventă. Boala se întîlneşte
mai des la bărbaţi, între 2� şi ?O ge a!li, insta-.
lîndu-se progresiv; uneorr, Insa1 începutul
insuficienţei suprarenale, poate Imbraca u,n
caracter acut, fie pentru ca �ol�avul era purta­
torul unei insuficiente cronice Ignorate care s-a
acutizat cu prilejul unei infecţii, intoxic�tii
sau şoc operator, fie p�ntru a �Istruge s�ptIce­
mia masivă cu evolutie fulgeratoare. Simpto­
mele principale ale ?olii �d�is�n constau în
modificări de coloraţie a pielii ŞI mucoaselor;
acestea capătă o culoare. cafenie ca de coa] ă
de pîine prăjită. La acest semn se mai asociază
o stare de oboseală de neînvins, cu pierdere în
greutate şi lipsa poftei de mîncare. Hipotensiu­
nea arterială este un indiciu al gravităţi i aces­
tei afecţiuni. Fenomenele descrise au de obicei
un mers lent, dar pot apărea şi brusc, necesi tînd
internarea urgentă a bolnavului în spital. Aici
i se va administra un tratament energic cu ser
fiziologic şi glucoză, plasmă, hormoni cor tico­
suprarenali, vitamine. Medicamentele care
înlocuiesc cu succes secreţ ia acestei glande sînt
cortizonul şi preparatele de dezoxicorticosteron
(DOCA). Se completează eventual rnedicaţ ia
cu tratament specific antituberculos (strepto­
rnicină, hidrazidă), vitamină C.
adrenalină - vezi vasoconstricţie,
aer, amestec gazos, indispensabil vieţi i ,
alcătuit din oxigen (20,95%), azot (78,09%),
bioxid de carbon, hidrogen şi alte gaze. Dintre
acestea, oxigenul are prima însemnătate. Scă­
derea oxigenului la 14% este resimţită de orga­
nism şi la 9% pune viaţa în pericol. La o tem­
peratură de 18-20° şi o umiditate relativă
de 40-60%, aerul este cel mai favorabil pen­
tru sănătate. Umiditatea crescută este nesănă­
toasă, la orice temperatură. În caz de tempera­
tură ridicată, umezeala aerului stînjeneşte
pierderea de căldură a corpului prin transpi­
raţie, dînd senzaţia de zăpuşeală, În caz de
temperatură scăzută, aerul umed fiind mai bun
conducător de căldură, grăbeşte pierderea de
căldură a corpului, ceea ce dă senzaţia neplăcută
de "frig care te pătrunde în oase". Pentru sănă­
tatea omului prezintă o mare însemnătate ca­
litatea aerului respirat în încăperi (locuinţă, loc
de muncă). In spaţiile închise, aerul se viciază,
datorită eliminării de bioxid de carbon, vapo­
rilor de apă şi diferitelor substanţe organice
volatile şi mirositoare rezultate din activita­
tea pielii, din descompunerea transpiraţiei,
precum şi din arderea ţigărilor - după cum se
întîmplă în cele mai multe încăperi. Aerul.
viciat duce la o stare de indispoziţie, provoacă
dureri de cap, ameţeli, senzaţie de greaţă şi
alte tulburări, favorizînd o serie de îmbolnă­
viri. Foarte periculos este aerul viciat pentru
sănătatea copiilor. De aceea, este atît de im­
portantă grija pentru primenirea aerului, prin
oeniilaţie. Ventilaţia este de două feluri: natu­
rală şi artificială. Ventilaţia naturală se reali­
zează în parte de la sine, prin aerul care pă­
trunde în mod obişnuit prin micile spaţii de la
uşi şi ferestre, ca şi prin porozitatea pereţilor
(de aceea este neigienic a locui în încăperi cu
il
, r
, r
[19]
Inst ala ţ ie pentru şedinţă colec1ivă de aerosoli.
..
19
mediului extern, în tuberculoza pulmonară,
cutanată, osoasă şi articulară, în anemii,
boli funcţionale ale sistemului nervos şi cardie­
vascular, în surrnenaj , în bolilecăilorrespiratorii
superioare etc. Aeroterapia este folosită pe
scară largă pentru călirea organismului. In
practicarea băilor de aer se recomandă prudentă
reumaticilor, bolnavilor cu afecţiuni articu­
lare inflamatoare cronice şi cu nevrite.
aerofagie, acumulace de gaze în stomac peste
limitele fiziologice. Aerofagia provine din
cauza obiceiului pe care îl au unele persoane
de a înghiţi aer în cantitate mare, în cursul
sau în afara meselor. Se manifestă prin balo­
nare şi greutate în partea de sus a abdomenu­
lui, eructaţ ii, vărsături, secreţie exagerată
de salivă. Această dilataţie a stomacului poate
provoca o senzaţie de jenă asurra inimii, care
este comprimată de diafragmu împins în sus,
simulînd uneori o criză de angină pectorală.
Aerofagia nu este o boală, ci mai degrabă un
simptom care se întîlneşte în cursul faringi­
telor, la fumătorii care fac abuz de tutun, în
gastritele cronice şi mai ales la persoanele
nervoase. De aceea, tratamentul aerofagiei se
bazează pe calmante (bromură de calciu) şi
respectarea igienei în cursul mesei: evitarea
meselor servite în pripă, a conversaţiilor în
timpul lor; lichidele să fie absorbite cu ajuto­
torul unui pai, iar mestecatul alimentelor' să
fie complet. După mese se recomandă ceai uri
de sunătoare şi mentă, cu repaus la pat de 30
pînă la 60 de minute.
aerosoli, metodă folosită pentru adminis­
trarea directă în căile respiratorii a unor soluţii
medicamentoase, după ce acestea au fost aduse.
cu un aparat special, într-o stare de dispersie
foarte fină, care să îngăduie inhalarea şi absorb­
ţia lor în sînge prin intermediul mucoasei
.�
;a volumului pungii de aer modifică poziţia
inimii, putînd produce tulburări în funcţia
acesteia, Utilizarea aerului în diagnosticul radio­
logic: pentru delimitarea formei şi pozi ţiei
unor organe cu structură asemănătoare se intro­
duce între ele o cantitate de aer sau oxigen
sterihzat, care creează o diferenţă netă de
contrast pe filmul radiologic Între zona orga­
nuluî analizat şi zona din jurul lui umplută cu
aer, Introducerea de aer în intestin prin rect
serveşte, de asemenea, la crearea unor contraste
radiologice necesare studi ului bolilor intestinale.
Aerul ca element terapeutic. Un aer bogat În
oxigen, uscat, lipsit de impurităţi, poate fi
utilizat pentru tratamentul unor boli respira­
torii şi al unor tulburări generale de nutriţie,
deoarece un asemenea aer are calităţi de stimu­
lare a organismului. Aerul mai poate fi, de
asemenea, utilizat în medicină ca mijloc de
administrare pe cale respirator ie a unor sub­
stanţe medicamentoase pulverizate (aerosoli).
Aer condiţionat, aer puri ficat (de bioxid de car­
bon, vapori de apă în exces) încălzit, îmbogăţit
în oxigen şi eventual sterilizat. Un asemenea
aer este util izat pentru ventilarea sălilor de
spectacol, a sălilor de operaţii, a încăperilor
ermetice din avioane, submarine, nave cosmice.
Mijloacele de condiţionare a aerului implică
frocedee chimice, fizice şi instalaţii speciale.
]n locuinţe, plantele din cameră ajută la con­
diţionarea aerului, deoarece în timpul zilei
ele absorb bioxidul de carbon şi elimină oxige­
JIul, in timp ce noaptea, avînd un efect invers,
devin inoportune, în special în camerele de
dormit. Pentru un cartier sau un oraş, spaţii­
le verzi şi vegetaţia existentă au un rol de
condiţionare naturală a aerului din zona respe­
ct ivă. Aer oiciat, aer ce conţine cantităţi dăună­
toare de vapori de apă, bioxid de carbon, gaze,
impurităţi, fapt care îl fac impropriu pentru a fi
respirat. Aerofobie, În traducere, "frică de aer".
Semn aproape constant În tur­
bare la om: un curen t de �r
provoacă bolnavului de turbare
spasme (contract uri) ale muş­
chilor faringelui, gîtului şi con-
secutiv greutate în respi-
raţie şi stare de frică.
Aeroterapie, folosirea aerului
liber În mişcare, cu scopul de
<1 căii şi de a trata organis­
mul. Formele mai răspîndite
de aeroterapie sînt băile de aer
(în care corpul dezbrăcat este
supus acţiunii aerului un timp
oarecare) şi cura de aer, bazată
pe expunerea corpului culcat,
timp indelungat, pe o terasă sau
în tr-o cameră Cll ferestrele larg
deschise indiferent de sezon.
Aeroterapia se recomandă în
cazuri în care'organismul trebuie
tonificat, precum şi pentru a se
spori capacitatea de adaptare'
la influenţele schimbătoare ale
1
�
I
I
1
[20]
Bolnavul deşi �ede obiectele din jur (vederea.
este reprezentata pe ambele emisfere cerebrale)
nu inţelege cuvintele scrise. De obicei, în
anumite cazuri, după regresiunea fenomenelor
de afazie senzorială, bolnavul poate prezenta
o afazie denumită "amnestică" (de uitare). In
acest caz, ceea ce predomină este faptul că
bolnavul nu poate să-şi amintească numele
obiectelor care i se arată. Dacă leziunea predo­
mină în teritoriul anaIizatorului motor (lobul
frontal), bolnavul poate înţelege cuvintele
vorbite sau scrise, dar nu poate să sI! exprime
prin grai. Vorbim atunci de o "afazie motorle".
In general nu există bolnavi care să prezinte
o afazie pură (senzorială sau motorie) ci o­
afazie mixtă, predominind una din formele­
afaziei şi în raport cu sediul şi mărimea leziu­
nii cerebrale. Tratamentul afaziei este in
primul rînd al cauzei care a determinat-o (ramo­
lismente cerebrale sau hemoragii cerebrale,
tumori, inflamaţii ale creierului). Vindecarea
este în raport cu întinderea leziunii şi cu vîrsta
bolnavului. La vîrstele mai tinere, prin reedu­
carea limbajului recuperarea este mai mare.
afonie, lipsa de sonoritate a glasului, cu.
posibilitatea de vorbire în şoaptă. Se întîl­
neşte în diferite afecţiuni ale laringelui care­
împiedică vibraţia şi apropierea corzi lor vocale
(inflamaţii, tumori, cicatrice). Alonia funcţio­
nală apare în suprasolicitarea corzilor vocale
sau în emoţii, boli psihice.
aftoasă (febră) boală acută infecţioasă şi con­
tagioasă a animalelor cu copita despicată (bo­
vine, ovine), caracterizată prin febră şi erupţie
caracteristică (vezicule, apoi ulceraţii), locali­
zată pe muc6asa cavităţii bucale şi pe piele la
extremitatea membrelor. Agentul patogen este
virusul aftos. Rezervorul de virus este �ormaj.
de animalele bolnave. Virusul se găseşte în
elementele eruptive, pe piele şi de asemenea
în lapte (şi derivate, ca untul) şi carnea anima­
lelor bolnave. Boala este extrem de rară la om
interesînd mai ale. pe cei care lucrează cu ani:
male (veterinari, îngrij itori de vite, ciobani).
Contagiunea se face direct, poarta de intrare
fiind pielea sau mucoasele (cu mici zgîrieturi,
plăgi) sau indirect pe cale digestivă, prin lapte,
unt, brinzeturi (proaspete), carne, provenite
de la animale bolnave. 1 ncubaţia durează 4 zile.
Boala la om se manifestă cu febră, care durează
aproximativ 10 zile şi apariţia unei erupţii,
formate din vezicule (numite afte) pe mucoasa
bucală, faringe, limbă. Aftele apoi se ulcerează,
produc dureri şi salivaţie abundentă. In formele
I grave, erupţia apare şi pe piele. Nu există un
tratament activ împotriva virusului aftos.
Tratamentul este local: gargară, antiseptice.
Proiilaxia se face prin sacrificarea animalelor
bolnave şi carantinarea con tacţilor. La animale
se utilizează şi vaccinarea cu vaccin antiaf'tos,
agent patogen (germen patogen, microorga­
nism patogen), fiinţă foarte mică care nu poate
fi văzută cu ochiul liber şi care produce boli
(patogen însemnează producător de boală).
Sînt şi microorganisme nepatogene. După anu­
mite criterii (dimensiuni, mod de creştere etc.);
pulmonare. Este folosită în astm, supuraţ li
pulmonare, afecţiuni oto-rino-laringoJogice.
afachie, absenţă a cristalinului, c� rez?Jtă,
de obicei în urma intervenţiei chirurgicale
care se p;actică în cazuri de cataractă, I,:ter­
venţia constă în extragere� din ochi a cfls.ta:
linului opac, pentru a pe!mlte razelor d� lumină
să pătrundă spre retină. Deoarece cristalinul
posedă o putere de refr�cţie �e 10 di?ptriiJ în
afachie vederea poate fi clara numai daca se
priveşte prin ochelari cu lentile convergente de
10. dioptr ii., r� l!10od .. exc�pţi�nal, afachia se
poate datori eliminării cristalinului prin plă­
gile perforante ale globului ocular.
afazie, tulburare a funcţiei limbajului, care
constă în imposibilitatea sau greutatea bolna­
vului de a stabili o comunicare cu cei din jur
prin intermediul cuvintelor. Afazia constituie
o tulburare a limbajului cortical - superior
(deci nu este vorba de o greutate în mişcarea
muşchilor care �sigură limbajul) �i este. dato:
rită leziunilor din scoarţa cerebrala a emisfere!
stîngi (emisfera majoră). La stîngaci, em!sfera
majoră este cea dreapta. D� ace�a, .afazlAa nu
este numai o tulburare de limba], CI se mso­
ţeşte şi de un anumit grad de diminuare a
funcţiilor in telectuale. Pentru ca limbaj ul să
fie normal, este necesară integritatea a cel
puţin 3 analizatori: auditiv, vizual şi motor.
Prin intermediul analizatorului auditiv noi
luăm contact cu mediul înconjurător, pentru a
auzi ce ni se vorbeşte; cu ajutorul analizato­
rului vizual luăm contact cu limbajul scris, îl
înţelegem şi stabilim conduita noastră. Anali­
zatorul motor este efectorul voluntar al limba­
jului articulat, care asigură înlănţuirea logică
a cuvintelor. Intelegerea şi expunerea în cuvinte
a fost cîştigată de om cu ajutorul reflexelor
condiţionate, cuvîntul exprimînd, prin el însuşi
realitatea obiectivă (aşa cum a arătat LP. Pav­
Iov cuvîntul devine la om, "semnal al semnale­
lor�). Funcţia vorbirii este unică, deoarece
există o interacţiune între cei 3 analizatori, pe
de o parte, şi între restul scoarţei, pe de altă
parte. To!uAşi, atunci c!nd vO leziu�e cer.ebrală
predomina 111 zona corticală a unui analizator,
in emisfera stîngă (fiecare analiza tor se proiec­
tează pe ambele emisfere cerebrale), tulburarea
de limbaj va prezenta un caracter corespunzător.
Astfel putem deosebi o afazie senzorială, atunci
cînd leziunea predomină în teritoriul cortical
al analizatorului auditiv sau vizual, sau în
ambele teritorii concomitent (în emisfera ma­
joră). Dacă !eziun�� predomină în teri,toriu!
anallzatorulul auditiv, tulburarea de limbaj
poartă numele de "surditate verbală", cînd
bolnavul, deşi are auzul păstrat (auzul este re­
prezentat şi pe cealaltă emisferă), nu înţelege
sensul cuvintelor, neinţelegindu-şi, de aseme­
nea nici propriile cuvinte. Aşadar, deşi vor­
beşte cuvintele sale nu au înţeles. Aşa se întîm­
plă şi cu surzii din naştere. Pen tru că sînt
surzi ei sint şi muţi (surdomuţi). Dacă leziunea
pred�mină in teritoriul analizatorului vizual
(emisfera major��: tulburarea P?ari'ă numele de
"cecitate verbala (ceci tate = lipsa de vedere).
.J
"
20
[21]
.agenţ ii patogeni se împart în: virusuri, rickett­
sii , bacterii, ciuperci, paraziţi. Multe din bolile
produse de ei sînt boli contagioase (transrnisi­
'bile) pentru om sau pentru animale.
aglutinare, aglomerarea unor particule de
substanţe, a microbilor sau globulelor roşii în
-grămezi, sub acţiunea unor substanţe chimice,
a anticorpilor, a aglutinogenilor. In practica
medicală, fenomenul de aglutinare este utilizai
in descoperirea unor boli infecţioase (reacţia
Bordet-Wasserrnann), sau pentru evitarea acci­
dentelor de transfuzie (vezi transfuzie).
agorafobie, teamă obsesivă, nejustificată, la
unii oameni atunci cînd se găsesc afară într-un
spaţiu larg, pe cîmp sau în pieţe. Este o sen­
zaţie de nelinişte, de teamă, că' în orice mo­
ment se poate întîmpla ceva grav. Este mai
mult o teamă de singurătate, de imposibilitatea
de a fi apărat la timp de semenii săi. Agorafo­
bia constituie una din tulburările care apar
uneori după emoţii mai mari şi poate fi găsită
in psihastenie, dar şi în alte boli psihice. De
multe ori se poate manifesta şi la cei normali
ca urmare a unor întîmplări neplăcute petrecute
de obicei la o vîrstă mai tînără.
agranulocitoză, scădere masivă pînă la dispa­
riţie a globulelor albe granulocitare. Se întîl­
neşte în cursul unei boli de sînge foarte gravă,
caracterizată printr-o stare toxiinfecţioasă, cu
febră mare, frisoane, vărsături, diaree şi prin­
tr-o angină cu ulceraţii necrotice care se întind
la mucoasa gurii şi faringelui. Agranulocitoza
apare în urma unor intoxicaţii medicamentoase
(piramidon, săruri de aur, arsenic, bismut,
sulfamide, barbiturice) sau profesionale (ani­
lină, benzen), în cursul unor infecţii grave,
avi taminoze, boli alergice sau la persoane care
lucrează în mediu cu radiaţii ionizante (raze X,
izotopi radioactivi). Proţilaxia agranulocitozei
se face prin controlul periodic al hemograrnei
la persoanele care lucrează în întreprinderi cu
substanţe capabile să producă agranulocitoză.
albinism, tulburare apărînd de la naştere şi
constînd în dispariţia totală a pigmentului pie­
lii. Persoanele suferind de albinism au pielea
albă ca laptele, perii de asemenea albi sau de un
blond foarte palid şi culoarea ochilor roz sau
albăstruie-deschis. Lipsa pigmentului din piele
constituie un inconvenient foarte serios, aceste
persoane fiind extrem de sensibile la razele
soarelui. O expunere foarte redusă la soare
care ar fi perfect suportată de oameni cu pig­
mentul dezvoltat în mod obişnuit poate pro­
duce la albinoşi arsuri serioase, însoţite de
vezicule şi bule. Cauza acestei tulburări fiind
necunoscută, vindecarea ei este greu de obţinut.
albuminurie, prezenţă de albumină în urină.
Intensitatea albuminuriei se notează cu urmă­
toarele semne şi calificative: -, absenţă;
±, urme fine; +, nor vizibil; ++, nor dens
{aproximativ I g la mie albumină); +++, nor
opac (2-3 g la mie); ++++, peste 5 g la
mie. Semnificaţia albuminuriei este din cele
mai importante pen tru descoperirea şi urmă­
rirea bolilor de rinichi, a instalării insuficien-
.�
..
ţei cardiace; în cursul nefrozelor, albuminuria
atinge valori mari (chiar 40 g la mie). Ea se
poate întîlni în cursul stărilor febrile, cînd
are un caracter trecător; dacă persistă (cum se
poate întîmpla În cursul unor angine) trebuie
luate măsuri urgente de regim şi tratament
(antibiotice, asanarea focarelor de infecţie)
pentru a preveni instalarea unor complicaţii
renale greu de vindecat.
alea line, săruri ale unor acizi slabi cu baze
puternice sau hidroxizi ale unor metale uşoare.
Soluţiile lor apoase au proprietatea de a reac­
ţiona cu acizii tari, �utralizÎndu-i. Cel mai
utilizat medicament alcalin este bicarbonatul
de sodiu (mai corect hidrocarbonat de sodiu).
pulbere aibă, cu gust leşietic şi puţin sărat.
Se administrează obişnui t per os ca pulbere
simplă, dizolvat în apă sau în caşete, sau ca
pulberi compuse (În formulări magistrale).
Ajuns în stomac, reacţionează cu acidul clor­
hidric liber, dînd naştere la sare, apă şi hidroxid
de carbon (gaz). Aceasta explică şi efectul lui
de Iiniştire a senzaţiei de arsură a stomacului
şi erupţi ile de gaze care apar după administra­
rea medicaţie! alcaline. Se administrează la
scurtă _ vreme după mese şi În doze nu prea
mari. Intrucit de obicei bolnavii depăşesc prin
abuz cantitatea indicată de alcaline, trebuie
arătat că neutralizînd rapid acidul clorhidric
din stomac, bicarbonatul în exces declanşează
pe cale reflexă o activitate mărită a glandelor
secretorii stomacale care vor fabrica mai mult
acid clorhidric, pe baza principiului compensă­
rii. Preparatele magnezice utilizate ca alcaline
acţionează mai lent, dar pe o perioadă mai
îndelungată decît bicarbonatul de sodiu. In
plus, au şi un efect uşor laxativ, datorită pro­
prietăţilor ionului de magneziu. Oxidul de
magneziu (sau magnesia usta) se prezintă ca o
pulbere fină, albă, cu un uşor gust amărui.
Reacţionează cu acidul clorhidric, neutralizîn­
du-I după ce se transformă în stomac în hidroxid
de magneziu. Nu eliberează bioxid de carbon.
H idroxidul de magneziu se administrează în
suspensie apoasă (7%), deoarece este greu
solubil în apă. Bioxidul de magneziu este tol
o pulbere albă, fără gust şi fără miros şi care,
neutralizînd acidul clorhidric din stomac,
degajă oxigen În stare născîndă, reducînd
astfel şi activitatea secret oare a glandelor sto­
macale. Carbonatul de magneziu are o acţiune
similară celorlalte preparate rnagnezice sau
alcaline, pe de o parte, şi o acţiune asemănă­
toare bicarbonatului de sodiu în privinţa dega­
jării de bioxid de carbon în stomac, pe de alti>
parte. Medicaţia alcalină nu epuizează însa
mijloacele folosite în combaterea hiperacidi­
tăţii. In arsenalul terapeutic al acestui simptom
(în afară de medicaţia adresată bolii care cau­
zează hlperaciditatea) se mai cunosc şi medica­
mentele neutralizante sau adsorbante, medica­
mentele "schimbătoare de ioni", sau medica­
mentele care scad direct activitatea secretoare
a glandelor gastrice.
alcoolism, în sens strict medical, este o
boală produsă de abuzul repetat şi în cantităţi
21
[22]
mari de băuturi alcoolice, pentru consumul
cărora individul respectiv manifestă o atracţie
bolnăvicioasă. In sens mai larg, alcoolismul
reprezintă suma efectelor nocive pe care le
exercită abuzul de alcool asupra sănătăţii,
existenţei, activităţii şi prosperităţii societă­
ţii. Alcoolul este o otravă care în caz de ebrie­
tate acută se absoarbe repede din stomac şi
trecînd în sînge acţionează asupra celulelor
nervoase, provocînd pierderea atenţiei şi con­
trolului. In cursul beţiei dispare mai întîi
raţionamentul, după care urmează o stare de
hiperexcitabilitate, cuagitaţie şi vorbire fără
şir. Acţiunea alcoolului cuprinde treptat ele­
mentele sistemului nervos central: dispare
capacitatea de percepere a excitaţiilor, scade
sensibilitatea la durere, mişcările devin incoor­
donate (mersul împleticit), pînă ce în cele din
urmă se instalează un somn adînc. Durata stă­
rii de ebrietate acută nu depăşeşte, de obicei,
4-6 ore (pentru un adult de 64 kg, doza mor­
tală este apreciată la 1 I alcool de 40%). A lcoo­
lismul cronic se instalează în timp, în urma abu­
zului prelungit de băuturi spirtoase. Intoxi­
caţia lentă a organismului cu alcool, ca şi cu
toxinele dezvoltate în urma tulburărilor meta­
bolice consecutive, aduce după sine o serie
de modificări patologice la nivelul diverselor
organe. Astfel, localizarea intoxicaţie! alcoolice
la nivelul aparatului digestiv poate da naştere
la o serie de afecţiuni: gastrită alcoolică, con­
gestia ficatului care poate evolua pînă la ciroză.
Din partea aparatului cardiovascular poate
apărea miocardiia alcoolică, manifestată prin
dilataţia inimii cu dispnee, oboseală. Dar cele
mai caracteristice tulburăr iprovocate de alcoo­
lismul cronic sînt cele neuropsihice. Alcoolismul
duce la degradări psihice cu scăderea intelec­
tului şi a capacităţii de muncă, la pierderea
sentimentului de datorie faţă de familie şi
societate. Alcoolicul manifestă instabilitate,'
iritabilitate, neîncredere în sine; atenţia, voinţa
şi capacitatea de creaţie slăbesc, se instalează
astenia sexuală şi insomnia. Treptat, alcoolis­
mul conduce către o serie de boli psihice carac­
teristice: psihozele alcoolice, dintre care cităm:
delirium tremens caracterizat printr-o stare
de confuzie cu halucinaţii vizuale. Această
psihoză este precedată de o perioadă de neli­
nişte şi insomnie, de accentuarea trernurătu­
rilor care se generalizează la întreg corpul.
Delirium tremens, poate surveni şi brusc, după
o perioadă de abstinenţă completă, o boală, â
intervenţie chirurgicală sau după un accident,
in care cazuri poate deveni' fatal. Alcoo­
lismul cronic se mai manifestă şi prin dureri la
nivelul muşchilor membrelor, uneori cu para­
Iizie: polineorita alcoolică. În general, puterea
de rezistenţă a organismului alcoolicilor este
scăzută din cauza subalimentaţiei şi carenţei în
vitamine; din acest motiv, ei cad pradă uşor
bolilor intercurente. In beţia simplă nu este
necesar tratamentul decît dacă este vorba de o
intoxicaţie gravă. Atunci se fac spălături gas­
trice sau golirea stomacului prin vărsături,
provocate de injecţia cu apomorfină. În ce
22
priveşte alcoolismul cronic, tratamentul trebuie
să înceapă prin încetarea consumului de băuturi
alcoolice, măsură care poate fi realizată prin
internare într-un spital de psihiatrie. În prima
etapă a internării se urmăreşte dezintoxicaţia
bolnavului cu restabilirea echilibrului nutritiv
şi vitamină C. Se administrează stricnină şi
vitaminele Bl> PP (acid nicotinic) complex B_
După dezintoxicarea bolnavului se trece la
tratament pe baza reflexelor condiţionate,
Principiul acestui tratament stă în a admini­
stra, concomitent cu băutura favorită, o sub­
stanţă medicamentoasă care provoacă o stare
generală rea, cu greaţă şi vărsături. După mai
multe asemenea asocieri, senzaţi i le neplăcute
vor apărea în mod reflex condiţionat la orice
consum de alcool, constituindu-se astfel o
adevărată aversiune pentru alcool.
alergie, reactivitate modificată a organis­
mului cînd asupra acestuia acţionează în mod
repetat diferite substanţe proteice, microbi,
Substanţele capabile să provoace modificări de
sensibilitate a organismului se numesc alergeni
sau aniigeni. La primul lor contact cu organis­
mul, acesta se apără prin formarea unor sub­
stanţe antagoniste, specifice fiecărui antigen
în parte, denumite anticorpi. La o nouă pătrun­
dere a aceleiaşi substanţe faţă de care organis­
mul a devenit sensibil, contactul dintre alergen
şi anticorpul specific dă loc la o reacţie care
duce la eliberarea unei substanţe denumite
histamină. Aceasta declanşează manifestări aler­
gice la nivelul diferitelor organe. Astfel, dacii
anticorpii s-au fixat la nivelul bronhiilor şi are
loc aici reacţia dintre alergen şi anticorpii săi,
atunci se produce o criză de astm bronşic. Cînd
sediul lor este mucoasa nazală, stomacul.Sntes­
tinul, căile biliare, pielea, atunci şi tulbură­
rile ivite vor fi în legătură cu aceste organe:
rinosinuzită, gastrite sau enterocolite alergice,
diskinezie biliară, urticarie sau eczemă. Tra­
tamentul diverselor manifestări alergice constă
într-o desensibilizare progresivă şi în folosirea
substan ţelor antihistaminice de sinteză (Romer­
gan, Alergan, Avil, Longifen). a cor tizonului,
autohemoterapiei, calciului, hiposulfitului de
sodiu etc.
alienaţle (mintală), denumire generală care
indică existenţa unei scăderi globale a func­
ţiilor psihice. Se întîlneşte atît la bolnavii cu
tulburări psihice din naştere, cît şi la cei care
s-au îmbolnăvit după naştere. Nu trebuie con­
fundată cu tulburările psihice de suprasolici-
[tare, adică starea de "nevroză" (vezi nevroză),
care nu degradează gîndirea şi comportamentul
bolnavilor, nu este progresivă şi în care dispare.
punînd bolnavii în condiţii de odihni! cerebrală,
aliment, la baza vieţii stau prefaceri bio­
chimice multiple care necesită nevoia impe­
rioasă de a incorpora anumite substanţe
din mediul extern. Aceste substanţe găsesc
în diferite produse naturale sau industria
care formează hrana omului şi poartă denumi­
rea generală de alimente. Alimentele îndepli­
nesc trei roluri: energetic, plastic şi catalitic.
Rolul energetic constă în furnizarea energiei
'ri
\
[23]
\
care rezultă din transformarea substanţelor
alimentare, iar energia eliberată prin arderea
acestora în organism se exprimă în calorii.
Rolul plastic constă în aportul unor substanţe
alimentare la refacerea ţesuturilor uzate sau
distruse, precum şi la formarea ţesuturilor noi,
în special la vîrsta creşterii. Rolul catalitic
se exercită prin acţiunea unor compuşi chimiei
aflaţi în alimente şi care intervin direct în
asimilarea şi dezasirnilarea substanţelor aduse
de alimente. Principalele substanţe alimentare
sînt; proteinele, glucidele, grăsimile, v itarni­
nele şi săruri le minerale. Primele trei au valoa­
re energetică, însă principalele furnizoare de
energie sînt glucidele şi grăsimile. Proteinele
sînt extrem de importante prin funcţia lor
plastică şi de stimulare a unor funcţii vitale şi
ele nu trebuie să lipsească. din alimentaţie. Rol
plastic mai au şi grăsimile, care pot forma depo­
zite sub piele sau în diverse organe, precum şi
sărurile minerale (calciul în formarea oaselor,
fierul în sinteza hemoglobinei). Rolul catalitic
îl îndeplinesc în primul rînd vitaminele, a
căror prezenţă este indispensabilă desfăşurării
armonioase a tuturor _proceselor metabolice.
Alimentaţie dietetică. In tratamentul multor
boli, alimentaţia joacă un rol extrem de impor­
tant. Uneori, regimul alimentar întrece ca
importanţă medicamentul. Principalele indi­
caţii pentru ca alimentaţia dietetică să dea
într-o cît mai largă măsură rezultatele dorite
sînt următoarele; regimul alimentar să fie cît
mai bine cunoscut de bolnav şi în special să
fie cunoscute amănuntele regimului legate de
particularităţile individuale ale bolnavului; să
fie cunoscute nu numai care sînt alimentele
interzise şi cele permise, dar şi modul în care
pot fi preparate - din gama alimentelor per­
mise - feluri de mîncare cît mai variate şi
apetisante (altfel, regimul poate deveni mono­
tOF!, plictisitor, expunînd fie la denutriţie, fie
la părăsirea lui); bolnavul să cunoască, dintre
alimentele permise, care sînt cele mai preţioase
aşa-numitele alimente "necesare", care inter­
vin direct şi activ în procesul de vindecare
(exemplu de aliment necesar; brînza de vaci
în dieta după hepatită epidemică); să fie
cunoscute şi respectate precis anumite indicaţii
speciale privind sarea, consumul de lichide,
băuturile alcoolice, ceaiul şi cafeaua; regimul
să fie respectat fără nici o abatere pe întreaga
durată prescrisă, fiind ştiut că abandonarea
lui înainte de vreme poate duce la compromi­
terea rezultatelor întregului tratament. A li­
mentaţie raţională. Alimentul este acel factor al
mediului înconjurător care exercită cea mai
puternică influenţă asupra organismului uman.
De om şi numaide el depinde ca această influenţă
să nu fie niciodată negativă, deci greşelile de
alimentaţie să nu expună la îmbolnăviri. Dar
nu numai atit! Alimentaţia este menită să înde­
plinească o funcţie pozitivă, să întărească sănă­
tatea, să consolideze rezistenţa organismului,
capacitatea organismului de a se adapta la
acţiunea în continuă schimbare a factorilor
de mediu extern şi să mărească puterea de
muncă. în acest scop, problema de bază este
acoperirea, printr-o alimentaţie raţional orga­
nizată, a tuturor nevoilor vitale ale organis­
mului. Iar pentru ca alimentaţia să fie într-ade­
văr raţională se cere a da un răspuns corect,
în practică, la următoarele întrebări; Ce mîn­
căm? Cît mîncăm? Cum mîncăm? Cînd mîn­
căm? a) Ce mîncăm? Incontestabil, alimentaţia
trebuie în primul rînd să fie completă, adică să
procure organismului proteine, glucide, lipide,
săruri minerale şi vitamine În anumite propor­
ţii. ar, nici unul din alimente nu conţin aceste
substanţe în proporţiile corespunzătoare ne­
voilor organismului. De aceea este necesar
ca alimentaţia să fie variată, cuprinzînd toate
cele 8 grupe în care pot fi împărţite alimen tele,
în funcţie de valoarea lor biologică şi de sub­
stanţele pe care le conţin. Trebuie subliniat că
nu este totul ca alimentaţia să acopere nevoile
energetice ale organismului (prin calcularea
raţlilor de 3000, 4 000, 5 000 sau mai multe
calorii pe zi, în funcţie de efectuarea unei
munci cu efort fizic redus, mediu, crescut etc.).
Se mai cere ca alimentaţia să conţină În pro­
porţii satisfăcătoare substanţele cu rol plastic
şi în primul rînd proteinele, cu aşa-numiţii
aminoacizi esenţial! aflaţi în compoziţia lor
şi care nu pot fi sintetizaţi în organism din
alte substanţe şi au o valoare de neînlocuit în
desfăşurarea normală a unor funcţii vitale im-
Clasificarea substanjelor alimentare.
portante. Cele 8 grupe de alimente sînt;
1) lapte şi brînzeturi. Acestea consti tuie o sursă
de proteine valoroase, de calciu şi vitamine,
fiind deosebit de utile pentru dezvoltarea orga­
nismului, la vîrsta creşterii, şi pen tru conso­
lidarea rezistenţei la condiţii mai grele de
muncă. Laptele este însă sărac În unele ele­
mente minerale (fier, cupru, mangan), iar
brînzeturi le grase, în cantităţi mari, favori­
zează hipercolesterolernia ; 2} carne şi peşte.
Sînt foarte bogate în proteine valoroase şi
r
'ri
.�
23
[24]
1
2
3
..
.:
Secţia de preparare a căr nil la
.. Antefrig".
2 Produse lactate.
3-4 Productia de carne, In permanentă
creştere
5 Fabrică modernă de lapte.
24
s
[25]
fier, au' rol important în creştere, stimulează
activitatea nervoasă superioară şi ameliorează
capacitatea de muncă. Organele şi mai ales
grăsimea de bovine şi ovine au acţiune hiper­
colesterolemiantă; 3) ouă. Conţin proteine de
înaltă valoare biologică, numeroase vitamine
în cantităţi mari şi grăsimi de calitate. Gălbe­
nuşul conţine mult colesterol (pînă la 2%);
4) legume şi fructe. Constituie principala sursă
de vitamină C, procură glucide şi elemente mi­
nerale, stimulează digestia şi conţin o gamă
variată de substanţe aromatice. Acoperă însă
slab nevoile energetice şi sînt foarte sărace în
proteine, neputînd acoperi singure nevoile
nutritive ale organismului uman (vezi vegeta­
rianism; 5) cereale şi leguminoase uscate. Repre­
zintă cea mai importantă sursă de material
energetic, prin glucidele pe care le conţin. Sînt
şi o sursă importantă de vitamine din grupul B
şi vitamina E. Conţin proteine vegetale, care
sînt mult inferioare faţă de proteinele animale;
6) produse zaharoase (dulciuri). Constituie o
excelentă sursă de energie, pe care o eliberează
rapid În cazuri de efort crescut - în producţie,
pe terenul de sport sau în excursie. Nu conţin
vitamine. Abuzul de produse zaharoase expune
la tulburări de nutriţie (obezitate). Dulciurile
consumate între mese sau seara la culcare
- îndeosebi cele Iipicioase, care rămîn aderente
la dinţi - favorizează carierea dinţilor; 7)
grăsimi. Au valoare calorică foarte ridicată şi
sînt necesare în special în anotimpul friguros
şi pentru cei care depun eforturi fizice mari.
Conţin vitaminele A şi D_ În cantităţi prea
mari, expun la obezitate. Grăsimile animale
- spre deosebire de cele vegetale - au acţiune
hipercolesterolemiantă; 8) băuturi. Rolul prin­
cipal aparţine apei, necesară în cantitatea de
1 1/2-2 litri pe zi. Alcoolul nu are valoare
nutritivă şi nu este niciodată necesar organis­
mului. Cafeaua are acţiune stimulantă, favo­
rizează efortul fizic şi intelectual, dar poate
produce tulburări dacă este consumată În
exces. În stabilirea elementelor componente
ale hranei se va ţine seama că produsele din
aceeaşi grupă se pot înlocui unele cu altele, pe
cînd cele aparţinînd unor grupe diferite nu se
pot Înlocui între ele. Deci, principala indicaţie,
pentru organizarea raţională a alimentaţiei,
este alcătuirea de meniuri variate în care să
intre, pe parcursul unei săptămîni, alimente
din toate cele 8 grupe enumerate mai sus. b) Cît
mîncăm? Atît cît este necesar pentru obţi­
nerea senzaţiei normale de saturaţie. E�cesele
alimentare nu sînt mai puţin periculoase decît
alimentaţia insuficientă. In special este impor­
tantă evitarea abuzurilor alimentare la persoa­
nele mai în vîrstă, la cei predispuşi la îngrăşare,
la suferinzii de inimă. c) Cum mîncăm? In aşa
fel încît să favorizeze la maximum digestia şi
asimilarea, care sînt reglate de sistemul nervos.
Cîteva măsuri utile În acest sens sînt următoa­
rele:' să existe o ambianţă cît mai plăcută,
întreţinută de aranjarea estetică a mesei, pre­
zentarea atrăgătoare a preparatelor culinare,
biJriă� dispoziţie (discuţiile neplăcute nu îşi
"
au locul la masă); să nu se citească la masă; să
se utilizeze diverse condimente care, dînd mai
mult gust mîncărurilor, favorizează secreţia
sucurilor digestive, dar să se păstreze totodată
măsura în folosirea condimentelor care au
acţiune iritantă (ardei iute, boia, oţet, piper,
hrean, muştar, ceapă crudă sau prăjită); să se
mănînce încet şi să se mestece bine: un aliment
bine mestecat este în parte ca şi digerat; să nu
se consume prea mult dintr-un singur fel de
mîncare, mai ales dacă este bogat în grăsimi; să
se reducă consumul de apă în timpul mesei;
cel puţin unul din feluri să fie o ciorbă, supă
sau o mîncare caldă. d) Cînd mîncăm? Pe cît
posibil, totdeauna la aceleaşi ore. Ritmicitatea
meselor favorizează mult mersul armon ios al
funcţiilor digestive. Este necesar să mîncăm
cel puţin de 3 ori pe zi, repartizînd cantităţi le
de hrană În felul următor: 30% la micul dejun,
45-50% la masa de prînz şi 20-25% la masa
de seară, Pentru copii şi tineret este necesar
a introduce una sau două gustări între mesele
principale. În sfîrşit, o cerinţă a alimentaţiei
raţionale este şi ca alimentele Ingerare să fie
salubre, să nu fie contaminate, să nu transmită
microbi, virusuri sau paraziţi intestinali. De
aceea sînt de maximă importanţă următoarele
măsuri: întreţinerea în perfectă stare de cură­
ţenie a bucătăriei, mobilierului, vaselor şi
tuturor obiectelor care servesc la prepararea
alimentelor; păstrarea corectă a alimentelor,
bine acoperite pentru a fi ferite de praf şi de
muşte; instalarea unei site de metal, pe timpul
verii, la fereastra bucătăriei; examinarea atentă
a alimentelor uşor alterabile, în special în
timpul verii, evitarea preparării pentru mai
multe zile a unor asemenea alimente şi păstrarea
lor numai la rece; separarea atentă a opera­
ţiilor de curăţire a zarzavaturilor de celelalte
operaţiuni care se fac la bucătărie; strîngerea
gunoiului Într-un vas acoperit, evacuat zilnic;
îmbrăcarea unui halat sau şorţ special la bucă­
tărie şi grija pentru curăţenia perfectă a mîi­
nilor. A limeniaţia sugarului. Alimen taţia re­
prezintă principalul capitol al Îngrijirii copi­
lului la această vîrstă. In primul rînd trebuie
avute în vedere următoarele două reguli fun­
damentale: 1) În zilele noastre alimentaţia ­
ca şi întreaga Îngrijire a copilului mic - nu se
poate concepe să fie făcută la întîmplare sau
numai după cum se ştie "din bătrîni". Ea tre­
buie dirijată ştiinţific, iar însuşirea normelor
de alimentaţie raţională trebuie făcută cu aju­
torul personalului medico-sanitar de speciali­
tate şi al cărţilor de popularizare care se găsesc
în librării. 2) Alimentaţia trebuie să fie indi­
vidualizată, în raport cu particularităţile copi­
lului şi ale mamei, dar numai după îndrumările
competente ale medicului şi ale sorei de ocro­
tire. Reamintim cîteva principii generale:
laptele de mamă este alimentul cel mai bun
pentru sugar, deoarece conţine În proporţiile
cele mai potrivite toate substanţele necesare,
se digeră mult mai uşor şi reprezintă un ali­
ment viu, conţinînd intacte vitaminele şi
ferrnenţii pe care Iiertut le distruge în laptele
25
[26]
,
,ti
..
1: :
( ,
11
1.
li
r
i
'1
J
de vacă; pînă la 4-5 luni, laptele de mamă
(Ia care se adaugă zeamă de fructe începînd
de la 2-3 luni) este singurul aliment; de la
4-5 luni se adaugă alte alimente (grişul cu
lapte, supa de legume, pireul de legume şi de
fructe etc.), începînd totdeauna cu o cantitate
mică din alimentul nou şi mărind treptat raţia;
suptul continuă pînă la 9-10 luni; trecerea
la alte alimente ("diversificarea") se amînă
în timpul călduri lor mari ale verii sau În caz
de boală a copilului. Alimentaţia artificială
(înlocuirea laptelui de mamă prin lapte de
vacă, preparat în mod special) este de nedorit.
Nu trebuie să se recurgă la alimentaţia artifi­
cială de cît în cazuri bine justificate, cînd
mama nu poate alăpta. Copilul alimentat arti­
ficial trebuie supus unui control medical siste­
matic.
alopecie, cădere mai mult sau mai puţin
masivă a părului, localizată în regiuni restrînse
(alopecie localizată) sau întinsă la întreaga
piele a capului (calviţ ie) sau chiar la toate
părţile păroase ale organismului (alopecie gene­
ralizată). Motivele căderii părului sînt foarte
numeroase, unele cunoscute şi care pot fi înde­
părtate, altele necunoscute încă. De cele mai
multe ori, în special la bărbaţi, alopecia este
însoţită de stare de seboree, care constă în
formarea exagerată de grăsime pe pielea capu­
lui. Firul de păr, literalmente sufocat, nu se
mai poate regenera în mod normal, cade şi nu
mai este înlocuit de un alt fir normal. Alopecia
seboreică începe la colţurile Irunţii şi în vîrful
capului şi, neîngrijită, duce la o rărire din ce
în ce mai importantă a părului, pînă ce se
instalează o calviţie completă. Alopecii difuze
mai pot apărea în urma unei boli infecţioase,
în care temperatura a crescut peste 39°, după
anumite stări şocante (operaţii, emoţii puter­
nice, naştere), în urma unor tratamente în care
s-a urmărit îndepărtarea perilor (roentgen tera­
pia sau taliuterapia, aplicate pentru tratarea
îmbolnăvirilor prin ciuperci ale pielii capului),
în anumite stări însoţite de o slăbire mare a
organismului (leucemii, cancere, diabet), în
anumite boli proprii ale firului de păr ca morii­
letrix (peri inegali ca grosime, rupîndu-se uşor),
tricoclazie (fragilitate mare a firului de păr),
sau după greşeli în îngrijirea părului, cum ar fi
spălatul prea des, în special cu săpunuri alea­
line, vopsirea repetată şi permanente prea dese.
Spre deosebire de alopeciile difuze descrise mai
sus, căderea părului se mai poate produce şi pe
suprafeţe mai restrînse, cum ar fi în peladă,
micozele pielii capului, foliculitele profunde,
în cazul Iocalizărli în pielea capului a lupusului
eritematos, sclerodermiei lichenului plan. Că­
derea părului poate fi definitivă, realizînd alo­
pecia cicatriceală, cum ar fi după foliculitele
profunde, lupusul eritematos, sclerodermie, în
cazul unei supradozări de raze X, în alopecia
seboreică înaintată sau reversibilă, rădăcina
părului nefiind distrusă, ca după boli febrile,
peladă, micoze (în afară de Iavus), alopecia
seboreică incipientă. Tratamentul căderii
părului va urmări mai întîi eliminarea cauzei
26
care a dus la această stare (spre exemplu trata­
mentul local cu sulf în stările seboreice). Este
bine să se asocieze totdeauna o igienă corespun­
zătoare a părului, activarea circulaţiei în pielea
capului prin fricţiuni uscate, raze ultraviolete,
pilocarpină şi un tratament general (corticoizi,
vitamine, gerovital, arsenic, hormoni).
aluniţă, mică turnoretă de culoare brună la
suprafaţa pielii, făcînd parte din grupul nevi­
lor (vezi nevi).
alveolă, cavitate deschisă existentă în oasele
maxilare la locul de implantare a dinţilor şi
în plămîni (vezi plărntn-alveolă pulmonară).
Alveolă dentară.
r
amalgam dentar, material întrebuinţat mai
ales pentru obturaţii (plombe) şi mai puţin
în tehnica dentară. Se prepară în momentul
utilizării, din mercur şi praf sau splitere de
argint, cupru, aur etc. Amalgamul de cupru are
şi acţiune uşor antiseptică şi se utilizează la
obturaţiile dinţilor de lapte. Acest material
este plastic, în momentul aplicării putîndu-se
modela perfect pentru a reda forma anatomică
a dintelui car iat, fiind totodată foarte rezistent
la presiunile de rnasticaţie, deoarece el se
întăreşte, [ Iuînd duritatea metalelor. Amal­
gamul se întrebuinţează pentru cavităţile de
molari şi prernolari, căci din punct de vedere
estetic (fizionomie) nu are aspect corespunzător.
Are durabilitate mare şi se întăreşte abia după
circa 3 ore, timp în care pacientul nu trebuie
să se alimenteze.
. Amara, staţiune balneară situată la o distanţă
de 6 km de localitatea Slobozia, în plin Bărăgan.
Altitudinea de 30 m a staţi unii, condiţiile
de stepă, cu zile foarte călduroase şi nopţi
răcoroase în timpul verii, determină un climat
excitant, care cere din partea Iuncţiunilor
organismului eforturi mari de adaptare; la
acestea nu pot face faţă bolnavii lipsiţi de
rezistenţă. In schimb, acest climat călduros
şi uscat duce la apariţia unor transp iraţii
abundente, care uşurează funcţia de dep urare
a rinichiului. Principalul factor natural al sta­
ţiunii este lacul Amara, a cărui apă are o
concentraţie de peste 28 g săruri la litru,
[27]
conţinînd cloruri şi sulfaţi de sodiu şi de
magneziu. Pe fundul lacului există un nămol
verzui, unsuros, asemănător celui de Tekir­
ghiol, utilizat ca şi acesta pentru ungeri şi îm­
pachetări. Cura cu factorii naturali din staţi­
une se recomandă în boli ale aparatului loco­
motor, boli de femei, de piele, endocrine,
tuberculoză osteo-artro-ganglio-
nară stabilizată, nevrite, se-
chele după poliomielită. Nu se .,Al
indică trimiterea în staţiunea
Amara în cazurile de tuber­
culoză pulmonară evolutivă,
astm, nevroză astenică, boală
Basedow, boli circulatorii ne­
compensate.
arnauroză, pierderea vederii
la un ochi sau la ambii ochi.
Termen utllizat în trecut pen­
tru cazurile de orbire la care
nu s-a putut pune în evidenţă
vreo leziune.
ambIiopie, scădere a puterii
vizuale, mai mult sau mai pu­
ţin pronunţată, fără pierderea
completă a vederii. Ambliopia
poate fi datorită unor cauze
organice (opacităti ale mediilor
transparente ale ochiului şi de­
fectele la nivelul retinei şi ner­
vului optic) sau unor tulbu:ări
de ordin funcţional (în stra-
bismul monolater al, în isterie). În arnbliop iile
de cauză organică se pot utiliza ochelari te-,
lescopici, care măresc mult imaginile. Pentru
instruirea şcolară a copiilor ambliopi există _
şcoli speciale, care au scopul de a le uşura
procesul de învăţămînt.
ambulator, denumire dată unităţilor medicale
care acordă asistenţă bolnavilor care se pot
deplasa. In această categorie intră: dispensa­
rele de circumscripţie sanitară teritorială şi
de întreprindere, policlinicile de adulţi şi
copii, dispensarele de stomatologie, dispensa­
rele oncologice, dispensarele pentru sportivi,
centrele antirabice etc. Dezvoltarea asistentei
medicale ambulatorii, înmulţirea numărului de
unităţi şi dotarea acestora cu aparata] şi in­
strumentar modern constituie azi o preocupare
centrală a organelor de conducere a ocrotirii
sănătăţii în ţara noastră.
amenoree, absenţa menstruaţiei. Amenoreea
poate fi primitivă atunci cînd menstruatia nu
apare de loc în cursul vieţii şi secundară dacă
ea se opreşte după o perioadă de menstruaţii
normală. Amenoreea este normală, fiziologică,
înainte de pubertate, în timpul sarcinii _şi
alăptării şi după instalarea menopauzei. In
general, la o femeie tînără, amenoreea se in­
stalează cel mai des datorită sarcinii. În toate
celelalte cazuri, amenoreea constituie un feno­
men patologic. Amenoreea patologică poate
fi temporară sau definitivă. Amenoreea tem­
porară poate fi provocată de diferite boli ge­
nerale, ca: febră tifoidă, tuberculoză, mal arie,
diabet. Amenoreea se poate instala după chiu-
.�
.. '
retaje, radioterapie, intervenţii chirurgicale pe
aparatul genital feminin şi boli endocrine.
Surrnenajul, stările de subnutriţie, emoţiile
puternice, pot provoca de asemenea amenoree.
Din această categorie face parte şi aşa-numita
"amenoree de război". Indiferent de cauza care
o produce, amenoreea patologică trebuie tratată
La băile Amara.
de medicul ginecolog şi endocrinolog fiindcă
încetarea menstruaţiei indică o tulburare gravă
a întregului organism.
amigdalită, inflamarea amigdalelor (vezi
angină). •
amlloidoză, depunerea la nivelul ţesuturilor
şi încărcarea unor viscere, mai ales a ficatului,
rinichiului, splinei cu o substanţă specială care
seamănă la prima înfăţişare cu arnidonul (de
aici, savantul Virchow a denumit-o amiloidţ.
Natura exactă a acestei substanţe nu se cunoaşte
nici astăzi, dar s-au precizat reacţiile chimice
pentru punerea ei în evidenţă. Amiloidoza se
instalează în cursul altor boli, cu deosebire
după supuraţii prelungite, tuberculoză, sifilis,
agravînd şi mai mult starea bolnavului. Mul­
tă vreme, ea poate rămîne nedescoperită. Ma­
nifestările ei principale sînt edemul cu albu­
minurie masivă, creşterea în volum a fica­
tului sau splinei (hepato- sau splenomegalie),
tulburările digestive (diaree).
amnezie, pierderea memoriei actelor întîm­
plate pe o anurni tă perioadă de timp. Deosebim
o amnezie lacunară, cînd bolnavul nu ştie ce
s-a petrecut cu el o perioadă scurtă, păstrînd
intactă memoria dinainte sau dup ă această
criză. Ea este caracteristică la epileptici după
criză, cînd bolnavul nu ştie ce s-a petrecut
cu el în timpul crizei. Alteori bolnavul nu
îşi aminteşte de toată perioada vieţii dinaintea
bolii (amnezie retrogradă) sau invers, nu mai
reţine faptele petrecute după apariţia bolii,
cum se întîmplă uneori, la bătrînii cu tulburări
27
li
[28]
,..-
.Ii
1:,1
'111:
1/
1,
il'
i
I
, ,
psihice de involuţie (amnezie anterogradă).
Tratamentul se adresează bolii care a deter­
minat-o.
amorţeală - vezi p arestez ie,
anaerobioză, viaţă în lipsa oxigenului din
aer. Termenul se foloseşte în special la bacte­
riile anaerobe care trăiesc şi se multiplică în
absenţa aerului atmosferic. Sînt bacterii strict
anaerobe, care nu se pot dezvolta în prezenţa
aerului, şi facultativ anaerobe, care se dezvoltă
şi în prezenţa lui (în aerobioză).
anafilaxie, stare de reactivitate crescută a
organismului faţă de administrarea repetată
parenteral (adică ocolind calea digestivă) a
unei proteine de la altă specie, netoxică (de
IJildă un ser sanguin provenind de la un animal,
albuşul de ou). Injectarea pentru prima dată
a unei astfel de proteine nu are efecte nocive,
dar ea dă naştere în organismul injectat unor
anticorpi specifici. La 10-12 zile de la injecţie
se creează în organism o stare de sensibi lizare,
adică de reactivitate crescută a organismului
faţă de această proteină. O dată instalată
această stare, ea se păstrează vreme îndelun­
gată, uneori toată viaţa. Manifestarea maximă
a acestei stări de sensibilizare se observă după
3-4 săptămîni de la injectarea dozei care a
determinat-o. Dacă după instaurarea stării de
sensibilizare se administrează pe cale paren­
terală aceeaşi proteină, se produc în organism
tulburări grave care pot îmbrăca aspectul de.
şoc anaiilaciic. capabil uneori să ducă la moarte.
La om şocul anafilactic se observă rar. Mai
frecvent se întîlneşte boala serică, după Iolo­
şirea repetată a unor seruri sau vaccinuri.
In aceste cazuri este recomandabil să se aplice
metoda desensibilizării după procedeul Besred­
ka, care constă în introducerea unei cantităţi re­
duse (1 mI) din serul respectiv înainte cu 1-2 ore
de administrarea întregii doze.
analeptic, medicament de origine vegetală
sau sintetică, recomandat în special în depri­
marea funcţiilor sistemului nervos central,
cardiovascular sau respirator. Are o acţiune
excitantă asupra proceselor nervoase, întărind
activitatea de comandă a creierului în reglarea
resp iraţiei şi circulaţiei. O acţiune periferică
este semnalată la unele medicamente analep­
tice (vezi cafeină). Analepticele extrase din
vegetale, ca stricnina sau cafeina, sînt substanţe
care în doze obişnuite au un efect tonic de
îmbunătăţire a activităţii organismului, dar
care în doze mari acţionează ca, otrăvuri
puternice (primele două fiind de mult folosite
de băştinaşii din Insulele Pacificului ca otravă
pentru săgeţi). Analepticele sintetice sînt mai
curent întrebuinţate şi în industria rnedicarnen­
toasă sînt cunoscute: Pentazolul, Cordiamina.
Acestea sînt indicate mai ales în intoxicaţii
cu somnifere (luminal şi derivaţi) în asfixii cu
oxid de cărbune (mangalul ars incomplet), în
înec, electrocutare, precum şi în boli grave
contagioase, stări de depresiune psihică etc.
Acţionînd aproape numai prin intermediul
sistemului nervos central, ele nu sînt indicate
28
în cazurile în care cauza îmbolnăvirii este
periferică (plămîni sau inimă).
analgezia durerii la naştere, complex de
măsuri pentru diminuarea durerilor din timpul
naşteri i. Astăzi este dovedit că vechea cre­
dinţă a necesităţii durerilor de naştere, ca
şi a inevitabilităţii lor este greşită. Durerile
de naştere, ca orice durere, duc la epuizarea
sistemului nervos şi de' aceea diminuarea sau
chiar suprimarea lor este utilă pentru desfă­
şurarea normală a naşterii. Pentru atingerea
acestui scop se folosesc două metode: 1) me­
toda psihoprofiiactică a atenuării durerilor de
naştere; 2) metoda Iarmacologică-medicamen­
toasă, Metoda psihoprofilactică pregăteşte fe­
meia pentru naştere printr-un număr de lecţii
ţinute în timpul gravidităţii. In aceste lecţii
se arată femeii mecanismul naşterii, fiind pre­
venită asupra senzaţiilor pe care le va avea în
timpul naşterii. De asemenea, gravida va fi
învăţată cum să' respire în timpul perioadei
de dilataţie şi a celei de expulzie şi cum' să
execute o serie de mişcări de masaj, care con­
tribuie la diminuarea senzaţiilor dureroase.
Metoda farmacologică constă în administrarea
de medicamente care se adresează fie centrilor
nervoşi superiori, cu scopul de a diminua sali
suprima percepţia dureroasă, fie în adrninis­
trarea de substanţe anestezice care să îrnpie­
dice transmiterea senzaţiilor dureroase de la
bazin către centrii corticali ai' creierului. Uti­
lizarea substanţelor medicamentoase trebuie
făcută cu prudentă şi în anumite momente,
deoarece ele pot 1'nfluenţa în rău desfăşurarea
normală a contracţiilor uterine sau pot cauza
suferinţă fătului. •
analgezice, substanţe care sedează durerea,
acţionînd la nivelul sistemului nervos central.
Senzaţia de durere este o reacţie a organismului
care semnalează periclitarea integrităţii sau a
sănătăţii organismului şi care apare ca rezultat
al excitării puternice a corpului sau a un O"
organe interne. Ea presupune excitarea unor
recep tori nervoşi peri fer ici sau ai organelor
interne, căi nervoase de transmitere şi centri
nervoşi (talamusul şi scoarţa cerebrală). Putem
deosebi o durere "talamică" prin afectarea
organelor interne, durere care apare lent.veste
imprecisă ca localizare şi se termină gradat
după încetarea cauzei care a provocat-o. Spre
deosebire, durerea "corticală" este mai promptă,
cu local izare tprecisă, ea fiind tipul de durere
care ia naştere în cazul afectării organ ismulu i
la nivelul dintre acesta şi mediul înconjurător.
Astfel, analgezicele pot fi împărţite în: anal­
gezice de tip cortical (grupul "opiaceelor", de
exemplu morfina) şi analgezice de tip talarnic,
care au şi o acţiune de scădere a hipertermiei
(grupul antip iretice-analgezice, de exemplu de­
rivaţii de acid salicilic, de pirazolchlnoleină
sau de hidrazină). În afară de acest mecanism
central de sedarea durerii se mai poate acţiona
şi printr-un mecanism periferic, iar substanţele
care opresc durerea prin acţiunea asupra terrni­
naţiilor nervoase periferice au luat denumirea
[29]
de "anestezice" locale (ca procaina, cocaina,
anestezina).
analiză (cantitativă, calitativă), metodă fo­
losită în biologie, medicină, chimie, minera­
logie, chimie farmaceutică, industrie, la sta­
bilirea calitativă şi cantitativă a diverselor
substanţe chimice simple din componenţa unor
produşi comp lecşi, a) Analiza calitativă, în
medicină, determină compoziţia calitativă a
unei combinaţii chimice complexe sau a unui
amestec de diferite combinaţii chimice (de
exemplu, determinarea prezenţei glucozei în
urină). b) Analiza cantitativă, determină pro­
porţia diferitelor substanţe cercetate, stabileşte
conţinutul cantitativ al fiecărui element semna­
lat de analiza calitativă (de exemplu, deter­
minarea in grame a glucozei din I 000 mI
urină).
analizor (analiza tor), sistem funcţional for­
mat din: a) receptor de excitaţii : b) căi ner-
interne, oase, muşchi) se numesc receptori.
Ei se pot găsi fie sub forma unor terminaţii
nervoase izolate, fie in cadrul unor organe
complexe de simţ, cum sînt ochiul şi urechea.
Receptorii transformă excitaţiile primite (lu­
mină, sunet, temperatură) În impulsuri ner­
voase care sînt transmise către creier prin căile
nervoase de conducere, reprezentate de nervii
senzitivi, senzori ali şi de fascicule de fibre
nervoase ascendente din măduva spinării,
bulb (vezi sistemul nervos). Pe scoarţa cere'
brală există zone anumite În care ajung di­
feritele feluri de impulsuri nervoase, aceste
regiuni nurnindu-se zone de proiecţie a anali­
zorilor. Dacă receptorii şi căile de transmisie
asigură recepţia excitaţiilor şi semnalizarea lor
către creier, zonele de proiecţie asigură analiza
şi sinteza impulsuri lor primite, făcînd posibilă
apariţia senzaţiilor, a gîndirii. Principalii
analizori din organism sînt alcătuiţi astfel:
Q�I
Analizorul cutanat. Diferite tipuri de terminajii nervoase în piele.
voase de conducere; c) zona de proiecţie pe
scoarţa cerebrală a analizorului respectiv.
Elementele nervoase care primesc excitaţiile
din afara sau dinăuntrul corpului (de la organele
.. . /
Analizorul senzitiv: pielea, separînd corpul ce
mediul extern, conţine corpusculi nervoşi c. re
sînt receptorii 'excitanţilor termici, tactih
dureroşi. Prin nervii senzitivi şi unele fascicul �
29
, I
""
1 .. ,
[30]
,t
) Il
j .. j!.
!I' :o
IIII
l'
1,
'il
I
ascendente din sistemul nervos central, căi de
conducere, impulsurile nervoase ajung în zona
de proiecţie situată pe creier în spatele sci­
zurii Rolando. Analizorul vizual: retina fiind
o parte componentă a ochiului (vezi ochi)
asigură recepţia excitaţiilor vizuale care prin
Mucoasă nazală cu celule senzoriale ol îact ive
(sectiune spaţ ial ă schematică).
căile optice de transmisie ajung în zona de
proiecţie vizuală si tuată pe scoarţa cerebrală
în lobii occipitali (în regiunea cefei). Ana­
lizorul oliactio : mucoasa olfactivă din partea
superioară a cavitătilor nazale recepţionează
excitaţiile olfactive (de miros) ce sînt apoi
transmise în partea inferioară a creierului, în
Iobii temporali. Analizorul auditiv: organul
Corti (numit astfel după numele celui care
l-a descris) este situat în aşa-numita ure­
che internă, asigurînd recepţia exci tanţilor
auditivi (zgomote, sunete). Pe calea nervilor
acustici, excitaţiile primite sînt transmise sub
formă de impulsuri nervoase în zona de proiecţie
a analizorului acustic, situată în lobii ternporali.
Analizorul gustativ: mugurii gustativi din pa­
pilele mucoasei linguale reprezintă receptorii
excitaţiilor gustative. Prin căile de trans­
misie din unii nervi cranieni (vezi nervi
cranieni), impulsurile ajung în lobii temporal
şi parietal, unde se găseşte zona-de proiecţie
a analizorului gustativ. Analizorul locomotor:
proprioceptorii sînt terminaţii nervoase (re­
ceptori) din muşchi, articulaţii, oase, care
transmit către scoarţa cerebrală impulsuri re­
feritoare la poziţia oaselor şi starea de con­
tracţie a muşchilor. Zona de proiecţie a
analizorului locomotor este situată în re­
giunea în care apar şi impulsurile nervoase
prin care se asigură mişcările aparatului loco­
motor. Noţiunea de analizor a fost introdusă
În fiziologie şi medicină de fiziologul rus
I.P. Pavlov la începutul secolului nostru şi
a reprezentat o modalitate superioară de inter­
pretare a structurii şi funcţionării organelor de
simţ, legate de activitatea sistemului nervos
central. În concepţia lui I.P. Pavlov, activi­
tatea organelor de simţ nu mai poate fi privită
În mod izolat, ci este Înţeleasă doar ca parte
a unui sistem funcţional reprezentat de fiecare
analizor În parte. Prin analizor i, creierul intră
în legătură cu excitanţii dinăuntru şi dinafara
organismului şi Îşi poate exercita activitatea
sa complexă În mod corespunzător, adecvat
solicitărilor (excitaţiilor) primite. Pentru com­
p letarea cunoaşteri i structurii şi funcţiei ana­
lizorilor se recomandă consultarea textelor
care explică termenii de: limbă, ochi, ureche,
nas, sistem nervos, nervi.
anastornoză, stabilirea unei comunicări Între
două organe cavitate, canale sau vase, cu scopul
de a crea o nouă cale deasupra unui obstacol
� - sau o derivaţie . .Exemple: anastomoza gastro­
intestinală, coledoco-duodenală, uretero-intes­
tinală, porto-cavă. Impropriu se foloseşte
termenul de anastomoză şi pentru legătura
dintre doi nervi.
anatomie, ştiinţă biologică ce studiază
forma şi structura organismelor În ansam­
blu şi a diferitelor părţi componente ale ace­
stora. Acumularea noţiunilor anatomice a
mers paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor
medicale în general," În antichitatea orientu­
lui Îndepărtat (China, India), la egipteni, greci
şi romani, medicina a avut iniţial caracter
sacerdotal , fiind practicată în special de preoţi
şi abia ulterior şi de reprezentanţi ai culturii
timpului (filozofi) sau medici specializaţi În
anumite tratamente. Noţiunile de anatorrrîe
umană au fost limitate la cunoaşterea princi­
palelor organe despre structura şi funcţia cărora
se puteau face doar presupuneri (Hippocrat ­
secolul al V-lea î.e.n, - presupunea că În corp
există 4 umori: sînge, flegmă, bilă galbenă
şi bilă neagră, care sînt răspunzătoare de
starea de sănătate şi boală). Noţiunile de ana­
tomie şi medicină au fost reunite de medicul
roman Galen (secolul al II-lea) şi au servit
multe secole ca bază pentru arta medicală,
nimic nou neputîndu-se adăuga din cauza
interzicerii impuse de biserică disecţiei pe om.
Deşi se pare că asemenea disecţii fuseseră
practicate pe trupurile condamnaţi lor la moarte
de către egipteni şi în secolul al XIII-lea de
'medicii din Salerno, mai toate noţiunile de
anatomie se bazau pe disecţia animalelor, iar
interpretarea acestor date a fost eronată, ames­
tecată cu o concepţie idealistă, presupunîndu-se
de exemplu, că sufletul sau un spirit vital şi-ar
avea sediul în inimă, creier, ficat, că arterele
sînt conducte pentru aer ş.a.rn.d, Prima de­
scriere anatomică mai completă a corpului
omenesc a fost făcută de medicul Ilamand
Vesal (1514-1554), care arată primul că inima
este împărţită în două jumătăţi complet se­
parate printr-un perete despărţitor. Au urmat
descrieri mai amănunţite ale circulaţiei mici
30
[31]
(Server, 1553), circulaţiei mari (Harwey, 1619),
organelor digestive, rinichilor. Apariţia micro­
scopului a dat posibilitatea cercetării structurii
intime a ţesuturilor şi organelor de către Mal­
pighy, Morgagni, Bichat, Schwann ş, a. Astfel,
secolele al XVI-lea, al XVII-Ie(şi al XVIII-lea
Planurile de orientare ale e or pul ul uman: / - plan
sagilal; Il - plan fr e nta l ; /11 - plan transversal
sa u orizontal.
au dărîmat concepţiile vechilor anatornişti şi
au pus bazele noţiunilor moderne de anatomie,
cîştigate prin diferite metode. Metoda prin­
cipală de cercetare anatomică a fost şi rămîne
disecţia. Uneori ea se practica pe organisme vii
în care caz poartă numele de vivisecţie. Pentru
studiul topografiei diferitelor organe, medicul
rus Pirogov a executat secţiuni pe cadavre
îngheţa te. Injectarea cu diferite substanţe colo­
rante a vaselor a permis urmărirea aşezării şi
legăturii; acestora. Injectarea de mercur, de
substanţe opace la raze X (cu fotografierea
ulterioară) sau a unor substanţe plastice iau
forma vaselor după solidificare (cu distrugerea
celorlalte ţesuturi prin introducerea organelor
în acizi tari) au permis, de asemenea, studii
privind structura vasculară fină a diferitelor
părţi din organism. Cercetarea histologică cu
ajutorul microscopului optic (în ultimii ani
..
şi cu microscopul electronic), precum şi cele de
analiză chimică au îmbogăţit mult cunoştinţele
privind structura fină a celulelor şi ţesuturilor
din corp. Utilizîndu-se metoda radiologică s-au
putut urmări structura scheletului şi dezvol­
tarea oaselor la diferite vîrste, iar metodele
antropornetrice (de măsurare a dimensiunilor
corpului omenesc) au completat, de asemenea,
cunoştinţele mai vechi de anatomie. Date fiind
numeroasele aspecte atît în ceea ce priveşte
metodica şi -materialul de cercetare, precum şi
scopul principal al sistematizării cunoştinţelor
de anatomie, sînt cunoscute astăzi mai multe
discipline anatomice: a) Anatomia topograţ ică
studiază amănunţi t poziţiile şi raporturile topo­
grafice ale organelor în corp. Noţiunile furni­
zate de ea sînt deosebit de utile pentru practica
chirurgicală. b) Anatomia patologică studiază
modificările de formă şi structură care apar în
diferite organe ca urmare a îmbolnăvirii lor.
Cercetarea anatomo-patologică se poate face,
fie pe fragmente de organe vii (biopsie),
fie pe fragmente de organe recoltate de
la cadavre (necropsie). c) Anatomia artistică
studiază în special laturile estetice ale
"alcătuirii corpului omenesc (dimensiuni,
proporţii, reliefuri în repaus şi în mişcare).
d) Anatomia comparată studiază forma şi struc­
tura organismelor la diferite specii, comparativ
în legătură cu evoluţia lor filogenetică. In ceea
ce priveşte anatomia generală a omului normal,
ea mai poartă şi numele de anatomie descriptioă,
cuprinzînd mai multe capitole în care sînt
descrise: oasele (osteologie); articulaţiile (artro­
logie); muşchii (miologie); organele interne
'viscerele (splanhnologie); vasele (angiologie);
sistemul nervos (neurologie). Descrierea ana­
tomică a caracterelor ce pot fi văzute cu ochiul
"liber poartă numele de descriere macroscopică,
iar cea făcută cu ajutorul microscopului se
numeşte descriere microscopică. Pentru a arăta
alcătuirea corpului şi aşezarea diferitelor lui
părţi se delimitează anumite regiuni (cap,
abdomen, torace). Pentru a exprima poziţia în
spaţiu faţă de planurile orizontal şi vertical
sînt utilizate 'planurile şi indicaţiile de: ante­
rior, lateral, posterior. Sensul mişcărilor (de
apropiere sau depărtare a două segmente) sau
de apropiere sau îndepărtare de centrul corpului
sau de anumite axe arbitrare poartă de asemenea,
anumite denumiri. Studiul anatomiei stă la
baza cunoştinţelor studenţilor de la institutele
de medicină şi farmacie, constituind un obiect
ce se predă în mai mulţi ani. In institutele de
medicină veterinară şi biologie, precum şi în
cel de arte plastice, studiul anatomiei umane
sau vegetale, al anatomiei comparate şi al
anatomiei artistice reprezintă, de asemenea,
obiecte de studiu în primii ani de învăţămînt.
In şcolile tehnice sanitare, precum şi în învă­
ţămîntul mediu general se predau noţiuni de
anatomie legate de necesitatea unei culturi
generale În mod special acelor ce vor lucra în
mediul sanitar.
anatoxină, toxină microbiană detoxificată
(care şi-a pierdut puterea toxică), păstrtndu-şi
31
-4
[32]
�'
i't
"
�
1
I
I
r � I
I '
I
'1
I
, I
1
"
I
1.
însă puterea antigenică. Toxinele microbiene
(substanţe otrăvitoare produse de unii microbi),
pe Ungă acţiunea nocivă asupra organismului,
au şi calitatea de a declanşa formarea.în orga­
nism de anticorpi antitoxici (substanţe care apar
în singe şi neutralizează toxina care le-a produs),
adică au putere antigenică. Un organism care
conţine anticorpi antitoxici în singe specifici
faţă de o toxină anumită este imun, adică nu
poate face boala respectivă. Toxinele micro­
biene, tratate în laborator în anumite moduri,
îşi pierd puterea toxică, păstrtndu-şi puterea
antigenică (anatoxină), Anatoxinelese utilizează
în profilaxia anumitor boli contagioase: anato­
xina âiţterică conţine toxină difterică deto­
xif iată, dar cu putere antigenică. Se utilizează
pentru vaccinare impotriva difteriei. Copiii
vaccinaţi cu anatoxină difterică nu mai fac
difterie; anatoxina tetanică se utilizează in
profilaxia tetanosului; anatoxina staiilococică
se utilizează în profilaxia infecţiilor stafilococice.
anchetă epidemiologică, totalitatea cercetă­
rilor care se fac prin interogarea bolnavului de
o boală contagioasă, prin culegerea de informaţii
de la cei din jur (familie, rude, vecini), prin
diverse analize de laborator, uneori prin culege­
rea de diverse date topografice, date privind
starea igienică de salubritate şi culturală a
unei colectivităţi, avind ca scop descoperirea
sursei de infecţie şi a căilor de transmitere,
care au dus la apariţia bolii contagioase.
Ancheta epidemiologică se face atît in cazul
apariţiei de cazuri sporadice, cit şi in caz de
epidemie. Totalitatea datelor obţinute vor
determina luarea unor măsuri de profilaxie
in vederea impiedicării apariţiei de cazur i noi.
Ancheta epidemiologică se face in focar, adică
în locul unde au apărut cazul sau cazurile de
boli contagioase, şi este efectuată de medici epi­
demiologi, igienişti, bacteriologi, personal sa­
nitar mediu (felceri, asistenţi medicali, agenţi
sanitari).
anchiloză, pierderea mobilităţii unei arti­
culaţii consecutiv unui proces inflamator de
durată, unei imobilizări prelungite unei frac­
turi intraarticulare sau unei intervenţii chi­
rurgicale. Anchiloza se realizează prin ţesut
fibros sau punţi osoase, care unesc suprafeţele
articulare ale oaselor, limitind, reducind sau
suprimînd complet mişcările Ia acest nivel.
Cînd articulatia este fixată intr-o atitudine
care împiedică utilizarea membrului, anchiloza
este vicioasă şi trebuie corectată ortopedic sau
ch irurgical.
anemie, boală caracterizată prin reducerea
globală a singelui sau prin modificări canti­
tative privind toate elementele acestuia sau
numai unele dintre ele: scăderea numărului
de globule roşii sau a componentului principal
al acestor globule, hemoglobina. Oricum ar fi,
anemia provoacă un aport insuficient de oxi­
gen şi de substanţe nutritive necesare organis­
mului. Simptomele anemiei sînt paliditatea
tegumentelor, slăbiciune, ameţeală, iar în for­
mele survenite brusc, pierderea cunoştinţei.
Examenul singelui constată scăderea numărului
32
de globule roşii şi a hemoglobinei. Una din cau­
zele frecvente de anemie este pierderea de sînge
in urma rănilor, ulcerului complicat, rupturii
varicelor esofagiene, hemoptiziilor, rupturilor
de sarcină extrauterină, avorturilor. Această
formă este anem ia acută şi se caracterizează
printr-o scădere masivă a masei totale a sîn­
gelui. Anemia cronică se instalează in urma
pierderilor repetate de sînge, chiar in cantităţi
reduse (hemoroizi, fibrom). In această formă,
masa sanguină nu scade, dar se reduce numărul
de hematii şi cantitatea de hemoglobină. Alte
forme de anemie se produc in urma distrugerii
exagerate a globulelor roşii; în aceste anemii
are loc un proces de hemoliză, din care cauză
sînt denumite hemolitice. Acestea survin din
cauza unor transfuzii cu singe incompatibil.
in unele boli infecţioase sau in urma intoxi­
caţiilor cu arsenic, fosfor, venin de şarpe. Mai
sînt alte anemii hemolitice cronice, înnăscute
sau, dobindite, în care procesul de hemoliză
se datoreşte unei fragilităţicrescuteahematiilor.
Ele se însoţesc uneori de mărirea de volum a
splinei (splenornegalie), căci acest organ, la
nivelul căruia şi in mod normal are loc distru­
gerea lentă a hematiilor bătrîne, îşi sporeşte
mult activitatea in cursul acestor anemii, deve­
nind dintr-un "cimitir al hematiilor, abatorul
lor". Un grup mare de anemii îşi are originea în
tulburările hematopoiezei, traducind astfel in­
capacitatea organelor producătoare de hematii
(măduva oaselor) -tie a pune il1 circulaţie globule
roşii mature, capabile de a-şi indeplini func­
ţiile. Se mai disting şi aşa-zise anem ii [eriprioe.
Fierul intră in compoziţia hemoglobinei şi ca
atare este necesar Ia constituirea hematiilor. EI
este introdus in organism o dată cu alimentele,
dar resorbţia şi asimilarea lui pot fi tulbarate
din diferite cauze: absenţa acidului clorhidric
din sucul gastric (rezecţie gastrică, gastri te,
diaree cronică), unii viermi intestinali. Altă
formă de anemie este cea pernicioasă, produsă
_ de lipsa din organism a vitaminei BII din cauza
unei tulburări ivite in asimilarea acesteia.
TratamentuL urmăreşte, in primul rînd,' să
înlăture cauzele care au provocat anemia.
In anemiile acute se practică transfuzie de
singe. Preparatele cu fier se administrează in
anemiile feriprive şi in cele cauzate de sin­
gerări. Vitamina BlI şi extractele de ficat
(Hepavit) duc la vindecarea anem iei perni­
cioase, care cere un tra tamen t de susţinere pre­
lungit. Se vor da alimente bogate in fier (spa­
nac, ouă, carne).
I anergie, starea organismului la dispariţia
unei alergii adică a capacităţii de răspuns Ia
contactul cu o substanţă (antigen) faţă de care
acest organism manifesta pînă atunci o reacţie
de răspuns (vezi alergie). Un bolnav care a făcut
primoinfecţie tuberculoasă şi a avut, deci,
alergia respectivă confirmată prin intradermo­
reacţia la tuberculină (vezi tuberculoză) poate
suferi o negativare a acestei probe în cursul unui
pojar, de exemplu după vindecarea acestuia
intraderrnoreacţia cu tuberculină (I.D.R.) de­
vine iarăşi pozitivă. Intr-un sens mai larg,
[33]
anergia traduce un moment În care organismul
s-ar găsi incapabil de apărare.
anestezie, metodă prin care Se suprirnă în
mod trecător perceperea durerii sau transmi­
terea excitaţ iilor dureroase cu ajutorul unor
substanţe chimice sau al unor agenţi fizici. Se
împarte În două grupe: a) narcoza, în care
anestezicul acţionează asupra celulei nervoase
şi împiedică perceperea durerii; b) analgezia,
cînd substanţa anestezică acţionează asupra
fibrelor nervoase şi În trerupe căile de transmi te­
re, lăsînd intactă conştiinţa. Inainte de apariţia
substariţelor anestezice pen tru înlăturarea dure­
rii se foloseau, alcool sau infuzii de diferite plan­
te, În special de mac, care produceau numai o
ameţeală a bolnavului. Prima operaţie pe un
animal adormit cu protoxid de azot a fost fă­
cută În 1824. In 1ţ!44, Morton a folosit ca anes­
tezic eterul sulfuric. In 1869, C.D. Severeanu a
făcut prima anestezie cu eter la noi În ţară. Prima
rahianestezie la om a fost făcută În 1889 de
către Bier. La noi În ţară, rahianestez ia a fost
aplicată în 1900 şi a constituit o preocupare a
chirurgilor Toma Ionescu şi Amza J ianu. Se
poate spune că pentru a se ajunge la anestezia
modernă au fost necesare 100 de ani de experien­
ţe şi studiu, iar dezvoltarea chirurgiei nu a fost
posibilă de cît numai după găsirea unor metode
bune de anestezie. Narcoza este o anestezie
centrală caracterizată prin suprimarea con­
ştiintei, a durerii şi a reflexelor cu păstrarea
integrală a funcţiilor vitale: circulaţia şi res­
piraţia. Calea de administrare a substanţelor
poate fi: prin inhalaţie (protoxid de azot, eter,
ciclopropan), intravenoasă (evipan, narconu­
mal), rectală (avertina, paraaldehida). Pe cale
sanguină, anestezicul ajunge în toate organele
,i deci şi în sistemul nervos central. Scoarţa
cerebrală este foarte sensibilă la lacţiunea nar­
coticelor, pe cînd bulbul este mai refractar;
de aceea funcţiile vitale, circulaţia şi respiraţia
rămîn intacte, dacă nu se depăşeşte o. anumită
doză. Metoda actuală cea mai bună pentru nar­
coza prin inhalaţie este aceea care foloseşte
aparatul În circuit Închis sau serniînchis, anes­
tezicul amestecat cu oxigen pătrunztnd În
arborele respirator printr-o canulă introdusă în
trahee (intubaţie intratraheală), Calea intra­
venoasă se foloseşte În operaţiile de scurtă du­
rată sau la Începutul anesteziei prin Inhalatie
pentru a se face intubarea traheei, Analgezia
este o anestezie periferică, adică acţionează
asupra fibrelor nervoase. Poate fi În "suprafaţă"
şi se practică de obicei pe mucoase, prin badi­
jonare cu soluţie de cocaină, sau Ia piele,
prin refrigeraţie cu c1oretil, "prin infiltrarea
straturi lor" cu soluţie de novocaină, "regio­
nală", soluţia anestezică fiind injectată În jurul
unui trunchi sau plex nervos, "epiduraIă",
soluţia anestezică fiind introdusă În canalul
sacrat şi "rahianestezie", soluţia anestezică
injectîridu-se în spaţiul subarahnoidian, făcînd
astfel anestezia rădăcinilor nervilor rahidieni
la ieşirea lor din măduvă. În epoca actuală,
datorită cunoştinţelor de fiziologie şi de Iarma­
codinamie a substanţelor anestezice, precum şi
, 3-1652
metodelor moderne de investigare a bolnavilor,
riscurile anesteziei sînt aproape complet Înlă­
turate. Anestezia modernă permite executarea
unpr operaţii foarte dificile şi de lungă durată.
Datorită cunoştinţelor deosebite pe care trebuie
să le aibă un anestezist, anestezia a ajuns
o specialitate. Toate serviciile de chirurgie au
specialişti anestez işti care se ocupă exclusiv
de stabilirea celei mai bune anestezii pentru
bolnav, de executarea anesteziei şi de urmărirea
bolnavului operat pînă ce a trecut de faza de
şoc operator. De aceea, anestezistul modern
este şi un reanimator.
anevrism, dilatare pe o porţiune limitată a
unui vas sanguin. Pot fi: a) arteriale, caracte­
rizate prin prezenţa unei dilataţii pungiforme,
care conţine sînge şi cheaguri; b) arterio­
venoase, cînd dilatarea arter ială comunică cu o
venă apropiată; c) cirsoide, formate din aglo­
merări de artere şi de vene care comunică între
ele. Cauzele anevrismelor sînt datorite defi­
cienţelor tunicii elastice a peretelui ar terial.
Caracterul cI inic esenţial este de tumoare pulsa­
tilă. O complicaţie gravă este ruptura, care poate
Anevrism al aorfel tn por ţ l unea ascendentă a crose!.
fi mortală, cînd anevrismul ţine de o arteră
mare. Beneficiază de tratament chirurgical.
anexită, inflamaţie datorită unor infecţii ale
trompei şi ovarului. Ele se mai numesc şi
salpingo-ovarite sau rnetroanexi te, deoarece de
cele mai multe ori inf larnatia interesează În
grade diferite atît uterul, cît şi trompele cu
ovarele. 'Leziunile predorninante sînt de obicei
la trompă (salpingă), ovarul fiind mai rar şi
În mai mică măsură atins de procesul in fi amator.
Leziunile anexiale sînt de 'obicei bilaterale,
33
[34]
,.
il
I �
,1
I
I
I I
"
II
,1
însă mai accentuate într-o parte sau alta. Cauza
inflamaţiilor genitale este microbiană: gono­
coei, stafilococi, streptococi, colibacili, care
acţionează singuri sau asociaţi între ei. Avortu­
r ile, naşter ile, raporturile sexuale infectante,
lipsa de igienă genitală, sînt cauzele care favo­
rizează pătrunderea germeni lor patogeni (mi­
crobilor) în căile genitale. Simptomatologia
se caracterizează, în formele acute, prin dureri
În abdomen şi regiunea lornbară (şale lor},
febră, secreţie vaginală (scurgere albă) abun­
dentă sau pierderi de sînge prin vagin. In­
tensitatea durerilor este variabilă, uneori surde,
alteori violente, fiind exagerate de eforturile
de urinare, de scaun etc. Tratamentul, care
constă în administrarea de antibiotice, calrnante,
vi tarninoterapie, repaus la pat, poate duce,
dacă este bine condus, la vindecare. De cele
mai multe ori, faza acută evoluează spre croni­
citate. Anexita cronică se caracterizează prin
dureri pelviene uni- sau bilaterale, accentuate
de frig, oboseală, rnenstruaţie, raporturi sexu­
ale. Deseori se produc tulburări menstruale.
Sterilitatea este una din urmările frecvente ale
anexitelor cronice. Tratamentul fiind mai di­
ficil şi de lungă durată, trebuie luate toate mă­
surile pentru a se evita imbolnăvirea, iar cînd
aceasta s-a produs trebuie tratată cu toată
grija încă din forma acută, pînă la completa
ei vindecare.
anglnă, inflamaţie acută a amigdalelor şi a
ţesutului limfatic din jurul lor. După aspectul
clinic sînt: a) angină roşie sau eritematoasă,
În care caz amigdalele şi faringele sînt foarte
roşii (ca flacăra), contrastînd net cu culoarea
normală sau palidă a restului mucoasei bu­
cale; b) angină albă, care poate fi: pultacee,
în care pe lîngă roşeaţa de mai sus se adaugă
depozite izolate de exsudat albicios (puroi)
pe amigdale; pseudomembranoasă, cu depozi t
alb cenuşiu, acoperind în întregime suprafaţa
amigdalelor şi formînd o falsă membrană;
ulcero-membranoasă, de obicei unilaterală, pe
o amigdală, o ulceraţie acoperită de un depozit
alb murdar; ulcero-necrotică, cu ulceraţii adînci,
care progresează, acoperi te de depozite cen uşi i,
cu o stare generală gravă. După agentul pato­
gen producător pot fi: a) angine microbiene cu
diferiţi germeni, ca: streptococul hemolitic, stati­
lococu l, pneurnococul, fuzospirilii, bacilul dif­
teric şi mai rar alţi microbi. Angina strep to­
cocică este cea mai frecventă. Debutul este
brusc, cu frison, febră mare, dureri în grt.
Această angină este roşie sau pultacee, mai rar
psaudomembranoasă (în acest caz, depozitul
se poate desprinde uşor de pe amigdale), gan­
glionii submaxilari şi cervicali pot fi uşor mă­
riţi şi dureroşi, Tratament: penicilină, gargară,
repaus la pat; angina fuzospirilară este ulcero­
membranoasă, unilaterală. Este produsă de o
asociere microbiană (bacili fuziformi şi spirili).
Tratament: penicilină, gargară ; angina dif­
terică (sau difteria Iaringiană), cu debut mai
lent, febră moderată, angină pseudomernbra­
noasă (depozitele sînt foarte aderente de amig­
dale; dacă sînt desprinse, locul singerează).
34
Adesea pseudomernbranele, de culoare albă­
cenuşiu-murdar, depăşesc amigdalele, întinzîn­
du-se pe luetă şi faringe. Starea generală de'
obicei este gravă, copilul este palid, somno­
lent, cu tahicardie. Tratament: vezi difterie;
b) angine oirotice, produse de numeroase virusuri
printre care adenovirusuri, virusurile Cosack ie,
ECHO, virusurile gripale, paragripale, viru­
sul rujeolei, al varicelei şi altele. Sînt de obicei
roşii, roşeaţa cuprinzînd şi faringele şi restul
mucoasei bucale. Unele virusuri dau angine
veziculoase (mici băşici pe luetă, stîlpi sau
amigdale). Starea generală este bună, febra
lipseşte sau este mică. Unele însoţesc boala de
bază care le-a Produs (rujeolă, rubeolă, varice­
lă). Tratament: gargară, piramidon, repaus. Se
vindecă de obicei în cîteva zile; c) angine
micotice, cea mai frecventă ciupercă care pro­
duce angina fiind Moni/ia albicans (Candida
albicans). Apar în special după tratamente pre­
lungite cu antibiotice mai ales la copii. Ciu­
perca (Monilia albicans) se găseşte în mod nor­
mal în gură, dar nu se dezvoltă din cauza florei
microbiene obişnuite; în tratamente prelungi te
cu antibiotice, flora microbiană a gurii este
distrusă şi atunci ciuperca invadează cavitatea
bucală, fiind rezistentă la antibiotice, Angina
prezintă de obicei depozite albicioase, care se
întind pe amigdale, faringe, luetă şi chiar pe res­
tul mucoasei bucale (stomatită micotică). Tra­
tament: se întresup antibioticele (dacă permite
boala de bază), se fac gargară sau chiar spălă­
turi largi ale gurii cu apă bicarbonată, badijo­
nări cu soluţie Lugol în gură şi mai ales se
administrează' antibiotice cu acţiune asupra
ciupercilor (stamicin). Anginele sînt contagioase
în special angina streptococică, angina difterică
şi anginele virotice (dintre care unele sînt'Ioar te
contagioase putînd da naştere la epidemii,
mai ales în colectivităţi); contagiunea se
face pe cale aerogenă sau pe cale indirectă,
prin obiectele contaminate de bolnav. Diagno­
sticul de laborator se face prin examene bacte­
riologice; se izolează agentul patogen în angi­
nele microbiene şi micotice. Exsudatul de pe
arnigdale, prelevat cu tampoane sterile, este
însărnînţat pe medii de eul tură speciale, care
se examinează după 24 de ore de păstrare la
termostat, la 37°. Pentru a precfza virusul în
cazul anginelor virotice, cercetările se fac în
laboratoare de inframicrobiologie comportînd
examene mult mai laborioase (culturi pe cul­
turi de ţesuturi, inoculări la animale). Profi­
lax ia se face prin izolarea bolnavilor la domi­
ciliu sau la spitalul de boli contagioase-şi tra­
tarea lor. Pentru angina difterică, izolarea în
spital este obligatorie. De asemenea se face
dezinfecţia camerei şi a obiectelor contarni­
nate de bolnav, în cazul anginei streptococice
şi difterice.
angină pectorală, afecţiune a arterelor coro­
nare, man i fes tată prin accese dureroase de
scurtă durată în regiunea inimii, însoţite de o
senzaţie de constricţie şi care survin mai ales
în Împrejurări În care activitatea inimii este
suprasolicitată (efort fizic, emoţii, digestie).
[35]
j
-
Cum se produce accesul anginos? La repaus
fizic şi psihic total, muşchiul cardiacjmlocardul)
primeşte 300 mI sînge pe minut, iar în caz de
muncă fizică intensă, 2000 mI, adică aproape
de şapte ori mai mult decît în stare de repaus.
Deci, dacă în condiţii de repaus arterele coro­
fiare cu calibrul îngustat de ateroscleroză pot
satisface necesităţile de oxigen ale inimii unui
coronarian, atunci cînd din diverse cauze inima
acestuia este suprasolicitată, debitul sanguin
nu mai poate creşte în vasele coronare pentru a
satisface proporţional această "foame de oxigen"
a miocardului. Din acest dezechilibru între po­
sibilităţile de aprovizionare şi necesităţile în
oxigen ale muşchi ului cardiac rezultă o stare
de asfixie locală (anoxie), cu acumularea pro­
duşi lor de descompunere proveniţi din meta­
bolism (acid Iactic, acid piruvic) care irită
inervaţia inimii şi provoacă acel influx du­
reros: criza de angină pectorală. Condiţiile cele
mai frecvente în care are loc suprasolicitarea
inimii sînt eforturile fizice sub diverse forme
(mers, defecare, act sexual), efortul digestiv
care creşte cu aproximativ o cincime volumul
sîngelui împins de inimă, frigul, emoţiile, fu­
matul. Aceşti ultimi factori şi mai ales emoţiile
ar acţiona prin eliberarea unor cantităţi spor ije
de substanţe de tipul adrenalinei care provoacă
accelerarea ritmului cardiac şi creşterea tensiu­
nii arteriale, condiţii deci care măresc activita­
tea inimii şi ca urmare nevoile ei de a se apro­
viziona cu oxigen. Angina pectorală este o
boală răspîndită; se întîlneşte mai frecvent la
bărbaţi, decît la femei (aproximativ de 5 ori).
Aceasta se explică în parte prin faptul că la
bărbaţi ateroscleroza se dezvoltă mult mai de­
vreme de cît la femei;. Iocalizîndu-se cel mai
des în arterele coronare, precum şi din alte
cauze: profesiunile acestora, care presupun în­
cordare nervoasă, şi obiceiul, mai răspîndit
printre bărbaţi, de a fuma. Prima manifestare
a anginei pectorale este accesul dureros de la
nivelul sternului, Este foarte caracteristică
iradierea durerii în braţe, cel mai adesea de-a
lungul braţului stîng, mai rar în sus către
rnaxi larul inferior sau în spate. Este specifică
spaima de moarte care însoţeşte această strîn­
sură. Uneori, bolnavul simte doar o apăsare
în piept sau are impresia că nu mai poate
respira. De regulă, criza de angină pectorală
durează cîteva minute, cel mult o jumătate de
oră. Atunci cînd accesul se prelungeşte mai
multe ceasuri trebuie suspectată o astupare
bruscă a arterelor coronare, care a determinat
un infarct al regiunii miocardice' respective.
O particularitate a durerii anginoase constă în
faptul că ea cedează prompt după administrarea
de vasodilatatoare coronariene (N itroglicerină).
De aceea, repausul şi medicamentele amintite
sînt armele principale de luptă de care dispunem
în combaterea acceselor de angină pectorală,
cu conditia ca ele să fie aplicate fără întîrziere.
Nitroglicerina trebuie să segăsească totdeauna
în buzunarul anginosului. In perioadele dintre
crize, măsurile în treprinse urmăresc oprirea
evoluţiei leziunilor de ateroscleroză corona-
"
r iană şi evitarea cauzelor care ar putea de­
clanşa criza de angină pectorală. Aceste obiec­
tive pot să fie atinse printr-un tratament igieno­
dietetic şi medicamentos. Prescripţiile igieno­
dietetice constau în evitarea drumurilor lungi
şi obositoare, a mersului grăbit, a eforturilor­
în general şi mai ales după masă, a meselor
copioase, emoţiilor, frigului, vîntului, Iurnatu-
lui. Regimul alimentar să fie sărac în grăsimi
ge origine animală şi colesterol. Tratamentul
medicamentos recurge la coronarodilatatoare şi
la droguri care scad excitabilitatea sistemului
nervos. Heparina este utilă pentru prevenirea
aterosclerozei coronarelor,
angiom, tumoare benignă rezultînd din lăr­
girea sau formarea în număr neobişnuit de mare
a unor vase sanguine. De cele mai mul te ori
este congenital, apărînd chiar de la naştere.
Forma cea mai obişnuită este angiomul plan,
care se prezintă ca o pată roşie aprins, uneori cu
nuanţe albăstrui violacee, cu care copilul se naşte
(în popor mai dăinuie superstiţia că pata ar fi
apărut datorită faptului că mama a dorit
să mănînce cireşi în timpul sarcini i). Forma
angioamelor este variabilă: rotundă, ovalară,
stelată, La apăsare, culoarea roşie dispare,
dar revine imediat ce încetează apăsarea. An­
gioamele proeminente, de dimensiuni mai mari
au o culoare albăstruie şi sînt de consistenţă
moale, fiind formate din adevărate lacuri san­
guine..Lovite, se pot rupe, dînd naştere la hemo­
ragii. Evoluţia angioamelor este în marea majo­
ritate a cazurilor foarte lentă. Tratamentul
constă în distrugerea vaselor dilatate prin
aplicare de zăpadă carbonică, raze X, radiu.
aniridie, lipsă congenitală, a irisului, de
regulă bilaterală. Cu totul excepţional, ani­
ridia se poate datora unui traumatism care
smulge irisul. Absenţa irisului provoacă sen­
zaţie de jenă pronunţată la lumină.
anofel - vezi' ţînţar.
anorexie, scăderea pînă la pierderea totală
a poftei de mîncare. Constituie adesea semnul
de început al unei boli cronice, de exemplu,
al tuberculozei. Există o anorexie mintală
care se însoţeşte de o serie de manifestări
psihice şi glandulare. Tratamentul anorexiei
urmăreşte.în primul rînd, îndepărtarea cauzei.
Se administrează stimulente ale poftei de
mîncare, după caz. Foarte utile sînt: mişcarea
în aer liber, alternarea raţională a muncii cu
odihna, mese la ore regulate, suprimarea
tutunului.
anoxernle, lipsa oxigenului_ din sînge, fe­
nomen incompatibil cu viaţa. In cursul multor
boli se produce numai o scădere sub limita
normală a cantităţii de oxigen din sînge,
fenomen ce ia denumirea mai corectă de hi­
poxemie. Pentru menţinerea vieţii, aportul
de oxigen din mediul înconjurător este absolut
esenţial, aceasta realizîndu-se prin funcţia
respiratorie a plămîni lor şi prin funcţia de
transportor de oxigen al sîngelui (o parte
dizolvat în plasmă, dar cea mai mare parte
combinat cu hemoglobina eritrocitelor sub
formă de oxihemoglobină). Iată de ce atît
35
.II
-1'
·d
'. ..;,;".
[36]
ţi
'i
I
i
I
I
,
; .1
ij
I
ill
11
1;
1'111
;11
cauzele care împiedică venti1aţia normală a
plămîn ului, cît şi cele care alterează compo­
ziţia sau circulaţia normală a sîngelui duc
la hipoxemie. Ea se manifestă prin semne
obiective, care merg de la paloarea pielii
Anorexie ... şi apetit.
şi a mucoaselor, pînă la apariţia unei culori
albastre-violete (cianoză) începînd de la extre­
mităţi, mucoase oculare, digestive, şi pînă
la apariţia unei modificări de frecvenţă, ampli­
tudine şi ritm al mişcărilor respiratorii (disp­
nee) sau modificări ale activităţii nervoase
superioare. Cauzele care produc hipoxemia
sau anoxemia sînt: bolile pulmonare şi cardio­
vasculare sau unele boli de sînge în cadrul
36
cărora cantitatea sau calitatea pigmentului
sanguin care fixează oxigenul (hemoglobină)
sîn t alterate (vezi sînge).
anoxle, lipsă de oxigen în ţesuturi (anoxie
tisulară), Starea de anoxie (anoxemie) poate
c
Administrarea oxigenulul tn stăr ile de ane xie
IŞi a noxernie : A - cu sondă naz ală : B - cu ma­
ică; C - sub cort CU oxigen. -
apărea în urma mai multor cauze: a) insu­
[icienţa=circulaţiei sîngelui (boli de inimă),
astuparea unei artere (embolie, tromboză),
spasmul vascular prelungit sau împiedicarea
întoarcerii sîngelui spre inimă (varice) pot
produce anoxia prirţ faptul că sîngele nu irigă
În cantitate suficientă ţesuturile, Iipsindu-le
de oxigenul necesar; b) insuîicienţa respiratorie
(bronhopneumonie, scleroză pulmonară, lezarea
centrilor nervoşi respiratori), respiraţia de
[37]
-
,-
"
aer sărac in oxigen produc anoxia prin faptul
că, ajungind la plămîn, sîngele nu primeşte
o cantitate de oxigen suficientă pentru a se
oxigena in proporţie de 98-99%, cum este
normal; c) insujicienţa numărului de globule
roşii (care reprezintă cărăuşi! de oxigen de
la plămîn la ţesuturi) sau lipsa ori blocarea
hemoglobinei (substanţa care fixează oxigenul
în globuluI roşu) pot fi, de asemenea, cauze
de anoxie, Starea de anoxie (anoxemie) se
traduce prin învineţirea pielii, a mucoaselor
şi prin senzaţia de lipsă de aer (dispnee).
Tratamentul bolilor cauzale şi administrarea
de oxigen pur pot corecta aceste stări. Pentru
administrarea oxigenului pot fi folosite sonde
nazale, măşti sau corturi sub care se introduc
bolnavul şi oxigenul.
antalcool - vezi alcoolism.
anteversie uterină, inclinarea uterului inainte
spre simfiza pubiană, către peretele anterior
al abdomenul ui. Cind această înclinare este
exagerată, se numeşte hiperanteversie. Cind
înclinarea se face la nivelul unghiului dintre
corp şi col prin micşorarea acestui unghi,
vorbim de hiperanteflexie. Anteversoflexia
moderată este poziţia obişnuită a uterului.
Exagerarea acestei înclinări este anormală
şi poate fi congenitală sau consecutivă unei
inflamaţii. Simptomatologia constă in dureri
în timpul rnenstruaţ iei, şi, în cazuri rare,
poate fi o cauză de sterilitate.
antialergic (antihistaminicţ, medicament sin­
tetic utilizat in tratamentul simptomatic al
stări lor alergice, dar cu efecte bune şi in unele
boli nealergice. Au fost sintetizate multe
preparate atît la noi in ţară, cît şi În străină­
tate. Cel mai frecvent se prezintă sub formă
de comprimate sau fiole pentru injectare de
obicei lntramusculară. Aceste medicamente
sînt foarte utile în combaterea simptomelor
din bolile alergice, fără însă a trata cauza;
de exemplu: opresc criza dramatică a astmului
provocat la unele persoane de sensibilizarea
la un anumit polen de flori, dar nu vindecă
această sensibilitate, ulterior criza putind reapă­
rea. Au, de asemenea, o acţiune foarte bună
în calmarea pruritului de natură alergică.
Durata acţiunii lor este în general de 3-4 ore,
afară de fenergan, care poate acţiona chiar
mai mult de 8 ore. Deoarece, după cum am
văzut, antialergicele nu vindecă boala, Între­
buinţarea lor se limitează numai la prescrierea
medicului, excesele putind duce la fenomene
toxice, ca: sornnolenţă şi oboseală sau, în
cazuri mai grave, la vărsături, nelinişte,
respiraţie frecventă, apoi convulsii grave.
antiastmatic - vezi bronhodilatator.
antibiogramă, probă de laborator prin care
se cercetează sensibilitatea la antibiotice a
unui microb izolat de obicei de Ia un bolnav
În c. rsul unei boli infecţioase. Este utili­
zată azi pe scară foarte largă şi se poate face
în orice laborator de bacteriologie. Rezultatul
ei indică medicului antibioticul sau an ti­
bioticele pe care le poate folosi cu cel mai
bun rezultat în tratamentul bolnavului. Pentru
.�
.. '
a se putea face antibiograma este necesar
ca În prealabil să fie izolat prin cultură micro­
bul respectiv care a produs boala. Rezultatul
se dă in practica curentă, indicîndu-se prin
calificative sensibilitatea microbului cercetat.
De exemplu, stafilococul auriu izolat din
puroi este foarte sensibil Ia penicilină, eri­
tromicină, c1oramfenicol; este sensibil la
teramicină, tetraciclină; este puţin sensibil
la neomicină; este rezistent la sulfatiazol,
streptomicină. Prin alte metode mai precise
se poate indica exact ce concen traţie a unui
antibiotic împiedică creşterea unui microb.
În acest caz se va utiliza antibioticul cu care
se poate ajunge în sîngele bolnavului la o
concentraţie de cel puţin cîteva ori mai mare
decît concentraţia minimă care împiedică
creşterea microbului. Antibiograma micro­
bului izolat de la bolnav este absolut obli­
gatorie în anumite boli grave, cum ar fi:
endocardita lentă, septicemiile, infecţiile sta­
filococice grave, meningitele purulente, Este,
de asemenea, obligatoriu de făcut atunci cînd
se izolează microbii despre care se ştie sigur
că prezintă o mare varietate, ca sensibilitate
faţă de antibiotice sau germeni care au posi­
bilitatea de a deveni repede rezistenţi la
unele antibiotice (stafilococ, colibacili, strep­
tococ uiridansş.
antibiotic. substanţă rezultată din metabo­
lismul unor celule vii sau produsă prin sinteza
chimică, avînd acţiune de împiedicare a mul­
tiplicării sau uneori de distrugere a unor
microorganisme (bacterii, rickettsii, unele viru­
suri, ciuperci). Fiecare antibiotic are un spec­
tru de acţiune care cuprinde microorganismele
asupra cărora acţionează. Antibioticele se
utilizează azi foarte mult În tratamentul bolilor
infecţioase. Agenţii patogeni care sînt sensibili
aproape totdeauna la acţiunea antibioticelor
sînt bacteriile şi rickettsiile. Virusurile nu
sînt sensibile la antibiotice, deci bolile virotice
nu beneficiază de acest tratament (afară doar
de cîteva). Utilizarea antibioticelor trebuie
făcută numai cu indicaţia medicului, ţinîn­
du-se seama de a se administra antibioticul cu
cea mai bună acţiune asupra bolii respective
(vezi antibiogramă). Administrarea antibioti­
celor poate duce, rareori, la apariţia unor
incidente sau accidente grave. Cele mai uşoare
dintre aceste incidente constau în 'erupţii
diverse pe piele prin sensibilizarea orgarus­
mului la antibiotic (mai ales după penicilină,
streptomicină). Foarte rareori această sensi­
bilizare se poate manifesta mai brutal, cu
simptome de şoc, care .necesi tă un ajutor
medical de urgenţă. Antibioticele cu spectru
larg, după tratamente mai prelungite, mai
ales Ia copii, distrug flora microbiană banală,
saprofită din gură, căi respiratorii superioare,
in test in. In locul acestei flore normale se
dezvoltă atunci repede ciuperci. (Candida
albicans), a căror dezvoltare este îrnpied icată
în mod normal de această fIoră microbiană
saprofită. Candida invadează de obicei gura,
dar uneori se întinde pe tot tubul digestiv
37
[38]
"
, � '
, i
, '. I
'1
"
I
sau chiar se generalizează, dînd tulburări
grave, Alt antibiotic (cloramfenicolul) după
tratamente prelungite, poate produce o ac­
ţiune de inhibare a măduvei osoase în ceea
ce priveşte producerea de globule albe (leu­
cocite), ducînd la agranulocitoză, boală gravă
Fabrica de antibiotice din laşi.
care împiedică organismul să lupte împotriva
infecţiilor. Antibioticele mai utilizate azi sînt:
penicilina extrasă din anumite specii de muce­
g�cilium notatum şi orysogenum). Există
mai multe peniciline: penicil ina G. cristalină
sodică, solubilă în apă, care se administrează
În general în injecţii intramusculare, dar
poate fi administrată şi intravenos sau intra­
'rahidian; penicilina "V" sub formă de tablete,
administrate pe gură, nefiind distrusă de
sucul gastric; penicilină depozit cu acţiune
mai prelungită. Spectrul de acţiune a peni­
cilinei cuprinde bacterii: coei (stafilococ,
strep toccc, meningococ, gonococ, pneumococ
etc.), unii bacili (difteric, cărbunos etc.),
spirocheta sifilisului, leptospirele etc. Se folo­
seşte În tratamentul multor boli infecţioase,
ca de exemplu: scarlatină, e�, angine
acute, pneurnonii, unele sep ticemff cărbune,
unele meningite, gangrenă gazoasă, sifilis,
difterie, tetanos, leptosp iroze, endocar di tă
lentă, 'reumatism poliarticular acut. Este dozată
în unităţi internaţionale. Se administrează
cantităţi variabile, după sensibilitatea ger­
menului şi după gravitatea bolii, de la 400 000
pe zi, pînă la zeci de mi lioane de unităţi
pe zi. Are acţiune bacteriostatică, iar în doze
mai mari, şi bacter icidă. Strep tornicina se
extrage din Streptomqces griseus. Se admi­
nistrează prin injecţ ii intramusculare. Spec­
trul ei de acţiune cuprinde unii bacili (coli,
dizenterie, Fr iedlânder, Koch etc.). Se uti­
lizează în special în tratamentul tuberculozei,
unde este indispensabilă. Se mai foloseşte
şi în alte boli infecţioase cu germeni sensibili,
cum ar fi infecţii urinare colibacilare, dispepsi i
la copii (unde se administrează pe gură),
38
meningite sau septicemii cu bacili sensibili
la streptomicină, pneumonii cu bacil Fried­
lânder etc. Cloramfenicolul este extras din
Streptomices vi!Mzaetue, -d-IH: se obţine azi şr
prin sinteză chimică. Se administrează de
obicei pe gură şi foarte rar în injecţii intra­
musculare. Este un antibiotic
cu spectru larg de act i une :
coei (stafilococ, streptococ,
pneumococ, meningococ), ba­
cili (salmonele, dizenterici,
pertusis, coli), spirochete, ric­
kettsi, cîteva virusuri. Se
utilizează în: febra tifoidă
(unde este singurul antibiotic
eficace) şi alte salmoneloze,
în dizenterie, meningite puru­
'lente, tifos exantematic şi
alte rickettsioze, în sep ti­
cemii (mai ales stafilococice),
tuse convulsivă, bruceloză,
peritonită, psittacoză, orni­
toză, limfogranulomatoză be­
nignă Nicolas-Favre, trahorn,
etc. Se administrează 50 mg
pe kilogram de greutate a cor­
pului în 24 de ore. Tetraci-
ciinele sînt în grup de 3 an­
tibiotice asemănătoare ca ac­
ţiune şi ca formulă: aureomicină, tera­
micină, tetraclclijiă. Toate, se administrează
pe gură, de obicei cam 50 mg pe kilogram
de greutate a corpului, în 24 de ore. Spec­
trul de acţiune este larg şi cuprinde: coei
(stafilococ, streptococ, pneumococ, gonococ,
meningococ), bacili (dizenterici, salmonele,
coli, Friedlânder, piocianic, difteric, cărbimos)
spirochete, leptospire, toate rickettsiile, cîteva
virusuri (trahorn, psittacoză, limfogranulorna­
teză benignă, Nicolas-Favre), Se folosesc în
multe boli infecţioase: septicemii, endocardită
lentă, infecţii urinare, infecţii biliare, dizen­
terie, meningite purulente, tuse convulsivă,
infecţii pulmonare acute şi cronice, bruceloză,
tifos exantematic şi alte rickettsioze, cîteva
viroze (limfogranulomatoză inghinală benignă,
pslttacoză, trahom). �tromicina, se extrage 1
din Streptomyces eritreus_ Se-administrează
pe cale bucală, în doză de 50 mg pe kilogram
de greutate a corpului, în 24 de ore. Spectrul
de acţiune este asemănător penicilinei, dar
mai larg: coei (stafilococ, streptococ), bacili
(difteric, tetanic). Se foloseşte În special În
tratamentul infecţiilor stafilococice (mai, ales
sep ticemii), la care stafilococul a devenit
rezistent la penicilină, În difterie. l\ovo­
biocina, oleandornicina, sp irarnicina, carbo­
micina sînt alte antibiotice cu spectrul ase­
mănător eritromicinei şi cu utilizare în special
În infecţii grave cu stafilococ rezistent la
penicilină. Neornicina este extrasă din Strep­
tomyces fradiae şi acţionează bactericid. Are
un spectru foarte larg de acţiune, cuprinzînd
coei şi baei li (chiar şi cei rezistenţi la al te
antibiotice cu spectru larg); administrată pe'
gură, nu se resoarbe din tubul digestiv. Se-
.
[39]
utilizează în dizenterie ŞI In special pentru
sterilizarea intestinului înainte de operaţiile
pe acest organ. Este foarte toxică dacă se
administrează în injecţii. Polimixina este un
antibiotic produs de un microb şi are o ac­
ţiune puternic bactericidă asupra unor bacili
rezistenţi la alte antibiotice (cum ar fi pio­
cianicul). Este indicată în special în meningite
cu p iocianic, unde poate fi introdusă şi intra­
rahidian. Cicloserina se extrage din Strep­
tomyces garifalus şi este folosită în special
pentru activitatea. ei antituberculoasă, aso­
ciată la alte antibiotice antituberculoase, mai
ales în caz de bacili Koch rezistenţi la strep­
tomicină. Nistatina (sau micostatina, sau
stamicina), antibiotic cu acţiune asupra unor
ciuperci patogene (antifungic), cum ar fi
Candida albicans, tricofiton şi H istoplasma
capsulatum. Este utilizată în special în can­
didozele rino-faringiene, bucale, vulvo-vagi­
nale, digestive, primitive sau apărute după
tratamente cu alte antibiotice. Amphotericina
B este un alt antibiotic antifungic utilizat
mai ales în infecţiile cu Criptococcus neoţormans
(torula). Este toxic pentru rinichi. In afară
de cele citate aici mai sînt descoperite un
număr imens de antibiotice neutilizate încă
sau cu o utilizare redusă. O altă serie de sub­
stanţe produse prin sinteză chimică au, de
asemenea, acţiune antimicrobiană. Ele sînt
cuprinse sub denumirea de chimioterapice
(vezi chimioterapice), deşi azi denumirea de
antibiotic se utilizează din ce în ce mai mult
pentru toate substanţele care acţionează îm­
potriva microorganismelor, indiferent dacă
sînt produse pe cale de sinteză chimică sau
extrase din culturi de mucegaiuri sau microbi.
Industria noastră chimică fabrică azi majoritatea
antibioticelor de uz larg: penicilină, strep­
tomicină, eritromicină, aureociclină (aureo­
rnicină), neocilin, (neomicină), cloramfenicol,
stamicină micostatină, tetraciclină, nivecină
(novobiocină). A recurge azi, din proprie
iniţiativă, la luarea unui antibiotic, constituie
o mare greşeală, din moment ce, aşa cum am
văzut, antibioticele pot avea numeroase efecte
secundare, pe care un nespecialist nu le poate
prevedea.
anticoncepţionale, metode care permit evi­
tarea, sarcinii. Mijloacele anticoncepţionale
sînt de mai multe feluri: mecanice, chimice,
biologice, chirurgicale, radiologice. Mijloacele
mecanice au drept scop să împiedice pătrun­
derea spermatozoizilor în vagin sau în. uter.
Ele pot fi utilizate de bărbat (prezervativul)
sau de femei sub forma căpăcelelor (pesarelor)
care se aplică pe colul uterin. Acestea din urmă
sînt confecţionate din metal, cauciuc sau
material plastic, au mărimi diferite şi se
aplică pe colul uter in, împiedicînd astfel
pătrunderea spermatozoizilor în cavitatea ute­
rină. Căpăcelul poate sta pe col între 8 şi
12 ore. După aceea trebuie scos, spălat şi
păstrat curat pînă la o nouă utilizare. Apli­
carea şi scoaterea căpăcelului se fac de către
femeie singură, după ce în prealabil a fost
..
învăţată de către medic. Mijlocele chimice
pot fi cu acţiune generală, cuprinzînd anumite
substanţe care, injectate femeii sau admini­
strate pe gură, împiedică fecundaţia, sau cu
acţiune locală, sub formă de ovule, tablete,
creme, soluţii care, introduse în vagin, distrug
Pesar de cauciuc.
sau scad viabilitatea spermatozoizilor, împie­
dicînd astfel fecundaţia. Aceste substanţe au
în general în compoziţia lor chimică unul
sau mai mulţi acizi. Ele se pot prepara la
• farmacie sau sînt gata fabricate, ca produsul
.. Preventin", Ovulele sau tabletele trebuie
introduse în vagin cu 30-60 de minute înaintea
actului sexual. SpăIătura vaginală făcut
cu irigatorul imediat după raportul sexual
sau cînd este posibil şi înainte, cu soluţie
acidulată (2 linguri oţet la l litru apă), este
o metodă anticoncepţională eficace. Ca o
metodă biologică poate fi citată legea Ogino­
Knaus, după care perioada de maximă ferti­
litate la femeie este socotită între a 12-a şi
a 20-a zi a ciclului menstrual. La femeile cu
menstruaţii regulate, respectarea acestei legi
este o metodă eficientă în 85% din cazuri.
Ligatura chirurgicală a trompelor sau castrarea
radiologică sînt metode care se aplică numai
cu indicaţia exclusivă a medicului şi numai
în cazuri speciale, rare.
anticorp, substanţă de natură proteinică
(globulină), care ia naştere într-un organism
animal ca răspuns la introducerea în organism
a unei substanţe antigenice (de obicei tot de
natură proteinică). Anticorpii au proprietatea
să reacţioneze specific numai cu antigenul
care a declanşat formarea lor. Anticorpii
produşi în organism se găsesc răspîndiţi mal
ales în sînge. Efectul unirii anticorpului cu
antigenul se poate manifesta favorabil pen tr u
organism atunci cînd se produce neutralizarea
(distrugerea) unui antigen nociv (toxină,
agent patogen); alteori, unirea anticorpului
cu antigenul produce efecte nefavorabile orga­
nismului (şoc anafilactic, boala serului). In
cursul bolilor infecţioase apar anticorpi faţă
de agenţii patogeni sau toxinele lor. Persis­
tenţa lor mult timp după trecerea bolii duce
la starea de imunitate (rezistenţă) faţă de
boala respectivă. Astfel este ştiut că anumite
boli infecţioase produc o imunitate pe toată
viaţa (varicelă, rujeolă), altele produc o imu­
nitate de durată mai scurtă (gripă). Anti­
corpii care duc la imunitatea organismului
faţă de o anumită boală, se produc şi după
vaccinări (de exemplu, după vaccinarea T.A.B.
39
[40]
r
I
:t
"
f
J
1"
I
�
(,
,
i
1
i
, :
u
I
,
i'
t :
t
,
I
\
li
j
I
I
II
I'
, I
1,
1'1
l'l
II
,1
I
111
I�
se produc anticorpi care neutralizează bacilii
tifici pătrunşi în organism, împiedicînd astfel
apariţia febrei tifoide).
antidot, substanţă care prin tr-o reacţie chi­
mică, fizică sau fiziologică poate transforma
un produs toxic într-un compus inofensiv.
Antidotul anihilează efectul toxic al otr ă­
vurilor, transformîndu-le în compuşi insolubili,
a căror eliminare se poate face prin vărsături
provocate sau o dată cu materiile fecale.
In unele cazuri, reacţia dintre antidot şi
toxic nu poate avea loc de cît dacă otrăvurile
n-au fost încă absorbite, deci dacă se găsesc
încă în stomac sau intestin. Există şi anti­
doturi care injectate direct în circuitul san­
guin anulează efectul otrăvuri lor. Multe toxice
îşi .au aJ;rtidotul lor" specific, dar există şi
an t i do t ur i "generale. Astfel, alburnina în
soluţie apoasă (patru albuşuri de ou la un
litru de apă) formează cu otrăvuri le de natură
minerală (sodă caustică, acid clorhidric) o
combinaţie inofensivă, care se elimină prin
fecale, apa de săpun (7,5 g săpun la 1 litru
apă), precipită unele săruri metalice (de
mercur sau de bismut), iar soluţia de iod­
iodurată (Lugol) este un bun antidot al alcaloi­
zilor (oplacee, atrop ină).
antigen, substanţă de obicei de natură
proteinică, care, introdusă în organism, are
propr iet atea de a determina fabricarea în
organism a anticorpilor specifici (substanţe
proteinice ce. se unesc numai cu antigenul
care a determinat formarea lor). Multe micro­
organisme patogene (bacterii, virusuri), sînt
ant igene care determină formarea de anti­
corpi specifici (antimicrobieni, antivirotici).
Produse ale bacteriilor (toxine) sînt, de ase­
menea, antigene. Anticorpii produşi, unindu-se
cu antigenul, îl neutralizează. Şi vaccinuri le
sîn! antigene care determină formarea de
anticorpi specifici. Aceşti anticorpi conferă
starea de imunitate faţă de o anumită boală
infecţioasă. Pentru ca o substanţă să acţioneze
ca antigen, trebuie să fie o substanţă străină
de organismul respectiv şi să aibă o moleculă
mare.
antihistaminic - vezi antialergic.
antisepsie, metodă care urmăreşte distruge­
rea microbilor pre�enţi într-o �ană accidentală
sau operatorie. In timp ce asepsia este o metodă
"profilactică", antisepsia este o metodă "cura­
tivă", Foloseşte metode chimice (soluţie de clo­
rarn ină, apă oxigenată, soluţii de detergenţi,
soluţii sau praf de sulfamide), antibiotice, 1
sau metode fizice (ultraviolete). Antisepsia,
care la început se aplica numai în chirurgie
astăz i s-a extins şi în domeniul bolilor infec: �
ţioase (vezi asepsia),
antispastic (spasmolitic), medicament care
face ?ă �edeze c.�ntractia (spasmul muşchilor
n�.tezl dm �er�ţll arterelo�, tubului digestiy,
caIlor de elImmare a bIleI sau a urinii). In
toate cazurile de colici, astm sau spasme arte­
riale este necesară administrarea de antispas­
tice care opresc criza, acţionînd prin in terme­
diul nervilor ce comandă muşchii netezi. Exem-
40
ple de antispastice: atropină, papaverină,
scopolarnină, sulfat de magneziu în fiole bela­
fi t, belafi taI, spasmoverin în comprim'ate şi
bele�g.on .în ?rajeuri.. Se întrebuinţează numai
dupa indicaţiile medicului.
antitoxină (ser an ti toxic, anticorpi antitoxici)
substanţă care ia naştere ca răspuns la pătrun­
derea în organism a unei toxine bacteriene.
Antitoxina (anticorpii) se găseşte mai ales
în sîn�e (în serul sanguin), avînd proprietatea
ca, unindu-se cu toxina respectivă, să o neutra­
l izeze, adică să o facă inofensivă. Serul antidif­
teric, antitetanic conţin antitoxină, adică anti­
corpi an ti toxici faţă de toxiria difterică şi
respectiv toxina an titetanică.
antrax - vezi cărbune.
. antrenam�n�, efectuarea unor programe spe­
ciale de activitate necesare refacerii sau perfec­
ţionării unor funcţii din organism. În cadrul
medicinei, a.n.trve��mentul l!1edical urmăreşte
redarea capacităţii de munca la bolnavii inva­
lidizaţi prin diferite afecţiuni (vezi gimnastică
medicală). Medicina sportivă are ca unul dintre
obiecte urmărirea efectuării ştiinţifice a antre­
narnentului sportiv. Aclimatizarea reprezintă,
de asemenea, un antrenament eficient al diferi­
te�or funcţii de adaptare generală a organismu­
lUI. Refacerea şi perfecţionarea funcţiilor unui
organ cresc randamentul activităţii lui, adică
scad consumul de oxigen şi substanţe nutritive
pentru acelaşi grad de efort depus. Astfel o
inimă antrenată consumă mai puţin oxigen
pentru activitatea depusă într-un efort fizic
în comparaţie- cu o inimă neantrenată sau bol:
navă: . EJe.ctul antrenam�ntului se explică prin
modIflcarIl�. de structura ale organului respec­
tiv (muşchii antrenaţi cresc de volum) �i prin
perfecţionarea mecanismelor de coordonare
nervoasă şi urnor ală din organism. Principiul
metodelor de antrenament este supunerea
organului sau organismului la eforturi din
ce în ce mai mari, gradate în mod ştiinţific.
Efect1!area unor eforturi excesive faţă de
capac.I tatea de. adaptare a organu lui (organis­
rnului) respectiv poate produce aşa-numitele
afecţiuni sau boli de supraantrenament (de exem­
plu: hipertensiunea arterială apărută la spor­
tIVII care fac antrenamente fizice excesive ne-
controlate medical). '
anurie, absenţă a urinii în vezica urinară.
Anuria se datoreşte fie încetării secreţiei uri­
nare (an urie reală), fie unui obstacol pe uretere
(falsă anurie), care împiedică colectarea urinii
în vezică. Anuria propriu-zisă se instalează în
urma �n�)f boli care au provocat distrugeri sau
tulburări funcţionale grave ale rinichilor:
scleroză renală avansată, tuberculoză renală
bilaterală sau insuficienţă renală acută. Acea­
sta din urmă survine brusc în cursul unor septi­
cemii, arsuri întinse, intoxicaţii cu sublimat,
transfuzie cu sînge incompatibil, zdrobiri
musculare sau prin scăderea brutală a fluxului
renal (stare de şoc, hemoragii puternice). Sem­
nele anuriei sîn t, în afara lipsei de urină, o stare
generală alterată provocată de intoxicaţia ure-
i
1
[41]
B
A
d) aorta descendentă abdominală. La omul adult
lungimea vasului este de cea, 25 cm,
iar diametrul de cea, 2-2,5 cm. In bolile
însoţite de o creştere a presiunii sîngelui (hiper­
tensiune, aorta se dilată, fapt constatabil prin
examenul radiologic. Peretele aortei este cel
mai gros perete vascular din organism şi
cuprinde mult ţesut elastic care ajută progresia
sîngelui în perioada dintre contracţiile inimii
şi îi asigură o rezistenţă crescută fată de pre­
siunea mare a sîngelui din timpul contracţie!
inimii. Această presiune atinge la oamenii
normali aproximativ 140-160 rnrn Hg, iar la
bolnavii cu hipertensiune poate depăşi 320-
340 rnrn Hg în unele boli (ateroscleroză);
în peretele aortei se pot depozi ta grăsimi şi
calciu, fapt care duce Ia transformarea aortei
dintr-un tub elastic într-un tub cu pereţi rigizi.
În cazul unor alterări localizate ale peretelui
aortei pot apărea dilataţii aortice sub forma
unui sac numit anevrism (vezi anevrism).
aparat, în sensul folosit În anatomie, grup de
organe cu structură diferită, dar cu activitate
coordonată în vederea asigurării unei anumite
funcţii generale în organism (respjraţle, digestie,
circulaţie, excreţie, locomoţie). In corpul omu­
lui se descriu mai multe aparate: Aparat respi­
rator, grup de organe care asigură aportul de
Schema intervenţiei elasticităţii aorlel în propulsla
singelui; A - ventriculul stJng (1) este plin, iar
diametrul aor t ei ascendente (2) şi descendente (3)
este normal; B - ventricul ul se c o ntr actă şi expui­
zeaz ă sIngele in aor t a ascerident ă (2) care se dilată;
C - datorită elasticităţii sale, aor t a asc endent ă (2)
r e v i ne la dimensiunile iniţiale, impingInd singele
in aor t a descendenta (3), care se dilată şi apoi, reve·
nind datorită e la st ic i tă ţ il. trimite mai departe, la
rîndul ei, singele, în altă por ţ i une . Astfel ia naştere
unda pulsul ui
9-".,IIIIIIII""",---9
_ 10
răspîndi prin ramificaţii vasculare în diferite
regiuni ale organismului. Datorită formei 'şi
poziţiei sale, aorta este împărţită în patru por­
ţiuni principale: a) aorta ascendentă; b) cîrja
(crosa) aortei; c) aorta descendentă toracică;
Aor ta şi principalele ramuri: 1 - ventriculul sting;
2 - aor ta ascendent ă ; 3 - cirja (crosa); 4 - aor t a
descendent ă tor aclcă : 5 - diafragmul - limita din­
tre torace şi abdomen; 6 - aorta abdominală;
7 - arterele iliace; 8 - arterele carotlde; 9-
art erel e subclaviculare; 10 - ar t er e le eoronare;
// - ar ter el e intercostale; /2..0 trunchiul eeliac;
13-/5 - arterele mezenterice; 14 - arterele re-
nale; 16 - arterele spermatice.
mică (vezi uremie). Diagnosticul de anurie se
face numai după ce s-a Îndepărtat posibilitatea
unei retenţii de urină (prin calcul, adenom
de prostată, strict uri pe canal). Tratamentul
anuriei va fi diferit, după boala În cauză. El
se face numai în spital. În cazurile de anurie
prin insuficienţă renală acută, deoarece se
scontează revenirea funcţiei renale la normal,
după un anumit interval (10-12 zile), se re­
curge la intervenţii care urmăresc să suplinea-
, scă funcţia rinichiului atîta timp cît ea este
deficientă. In acest scop sînt combătute: starea
de şoc, pierderea de apă, acumularea substan­
ţelor azotate În sînge şi se caută să se menţină
la nivelul normal constantele sîngelui (clorul,
potasiul, calciu! sanguin), în centrele spitali­
ceşti bine utilate, prin epuraţie extrarenală cu
ajutorul rinichiului artificial.
anus, orificiul terminal al rectului. Este
înconjurat de un sfincter (muşchi circular)
striat, deci supus voinţei, al cărui tonus asi­
gură continenţa, La embrion este acoperit de o
membrană temporară, care se perforează spre
luna a IV:.a, stabilind legătura rectului cu
exteriorul. In unele cazuri, această membrană
poate să rămînă întreagă, realizînd imperfo­
raţia anală, care se tratează chirurgical de
urgenţă. Anus contra naturii: deschiderea chi­
rurgicală a intestinului gros, Ia piele cu scopul
de a crea o derivaţie, temporară sau definitivă,
a tranzit ului intestina! deasupra unui obstacol
datori t de obicei tumori lor.
aortă, artera cea mai mare din corp prin care
trece sîngele expulzat din inimă înainte de a se
.�
41
)-
[42]
,'1
1 '
i,
1
'1
l I
oxigen necesar metabolismelor tisulare şi eli­
minarea bioxidului de carbon rezultat din
aceste metabolisme. Se compune din următoa­
rele părţi principale: a) cavitatea nazală;
b) laringe (vezi laringe); c) trahee : d) bronhii;
e) plămîni (vezi plămîn). Aparat circulator
sau cardiovascular, grup de organe care
asigură circulaţia sîngelui în între�ul organism
(vezi circulaţie). EI se compune dintr-un organ
central, inima (vezi inima) şi un sistem închis
de tuburi, numite vase sanguine. Aparatul
digestiv, grup de organe care asigură aportul
substanţelor nutritive, transformarea acestora
prin digestie (vezi digestie) în elemente
simple ce pot fi absorbite în sînge şi limfă
(vezi absorbţie), precum şi evacuarea produ­
selor de digestie inutile. Elementele principale
care a1cătuiesc aparatul digestiv sînt: a) dantu­
ra (vezi dinte); b) glandele salivare (vezi
glande salivare); c) ficatul; (vezi ficat);
d) pancreasul ; e) esofagul; f) stomacul; g) in tes­
tinul; h) rectul (vezi rect). Aparatul urinar,
grup de organe prin care se îndepărtează din
organism o serie de substanţe nefolositoare
prin urină. Se compune din: a) doi rinichi
prin care din sînge trec elementele ce vor fi
eliminate în urină b) ureterele, două canale prin
care urina formată de rinichi ajunge În ve­
zica urinară; c) vezica urinară (vezi vezica
urinară), un rezervor în care se acumulează
urina formată de rinichi şi care prin contracţia
ei o elimină în cursul actului denumit micţiune
şi d) uretra, canal prin care se elimină în
afară de vezică urina colectată. Aparatul ge­
nital, grup de organe a căror funcţie asigură
reproducerea organismelor. EI este diferit la
cele două sexe şi cuprinde la femeie: a) uter;
b) ovar; c) trompă; d) vagin. La bărbat, apa­
raiul genital este format din: a) testicul;
b) epididim; c) canal deferent; d) vezicule
seminale şi prostată; e) scrot; f) penis. A para­
tullocomotor, format din: oase (vezi schelet),
muşchi (vezi muşchi) şi articulaţii (vezi arti­
culaţie). Aparat în sens tehnic, grup de piese
a căror funcţionare combinată oferă o posibili­
tate superioară de diagnostic (aparate de diag­
nostic) sau de cercetare ştiinţifică (aparate
de cercetare), de tratament (aparate terapeu­
tice) sau care asigură o eficienţă crescută
muncii de rutină în laborator (aparatură
ajutătoare de laborator). Acelaşi aparat poate
fi însă în practică folosit în mai multe din
scopuril.e amintite (diagnostic, cercetare, te-o
rapie). In ţara noastră există o industrie de
tehnică medicală (1. T.M.) care asigură do­
tarea tehnică a unităţilor sanitare cu nume­
roase tipuri de aparate medicale. Alte unităţi
(de exemplu, Academia R.P.R.) posedă ate­
!iere de prototipuri în care cu ajutorul cerce­
tătorilor ştiinţifici sînt construite aparate spe­
ciale de cercetare medicală. Pentru aprecierea
stării funcţionale a diferitelor organe din corp,
precum şi a posibilităţilor generale de adaptare
a întregului organism (vezi expertiză medicală
a capacităţii de muncă) există aparate special
construite, care sînt descrise la capitolele
42
respective. Aparat, piesă sau grup de piese
care' se pot adapta unor părţi ale organ is­
mului şi care asigură vindecarea sau corec­
tează deficienţe fizice sau funcţionale. Aparat
gipsai, pansament făcut din feşi de tifon
impregnate cu gips şi muiate în apă; cînd
se întăreşte, formează o carapace dură. Se
aplică cu scopul de a imobiliza o articulaţie,
un segment de membru, un membru în în­
tregime, coloana vertebrală etc. în fracturi,
entorse cu rupturi de ligamente, tubercu­
loză articulară, deformaţii ale membrelor. Se
poate aplica direct pe piele sau pe un strat sub­
ţire de vată ori pe o flanelă. Cînd este prea
strîns produce tulburări ale circulaţiei, care
pot duce pînă la gangrenă. Aceste complicaţii
apar de obicei în primele zile şi se manifestă
prin dureri, fumicătur i, edeme, coloraţia eia­
notică a degetelor. De aceea, în primele zile,
aparatul gipsat trebuie controlat de medicul
care l-a pus. După expirarea timpului de imo­
bilizare, aparatul gipsat se taie cu o foarfecă
specială sau cu bisturiul. Aparat ortopedic,
dispozitiv confecţionat din materiale plastice
sau din piele şi metal, destinat imobilizării
uneia sau mai multor articulaţii, cu scopul de
a le pune în repaus sau, în caz de paralizii
musculare, de a menţine fixe aceste articulaţii
balante. Aparatele ortopedice se conlecţio­
nează după un mulaj în gips al regiunii care
urmează să fie ienobillzată. Aparate auditive,
dispozitive avînd caracter de proteze cu aju­
torul cărora sunetele sînt intensificate, putînd
fi astfel percepute de persoanele cu auzul scă­
zut. Aparatele auditive sînt de construcţii
diferite. Ele au fost perfecţionate paralel cu
dezvoltarea tehnică. Cornetele şi tuburile 41CLlS­
tice sînt dispozitive simpliste, de domeniul
trecutului. Tehnica modernă pune la dispoz iţic­
aparate noi, utilizînd proprietăţile piezoelectr i­
cităţii în confecţionarea microfoanelor cu tran­
sistori minusculi pentru sistemul de amp li­
ficare. Construite pe acelaşi principiu, au fost
imaginate diferite sisteme (ochelari, agrafe în
păr etc.) pentru a fi cît mai mici şi mai discrete.
mascînd cît mai mult defectul auditiv. Apara­
tele acestea pot utiliza fie calea aeriană de
transmitere a sunetelor, fie pe cea osoasă,
acesta corespunzînd cu tipul de surditate. Ele
nu pot ajuta atunci cînd auzul este prea scăzut.
Indicarea utilităţii lor, a tipului necesar, se
face numai cu recomandarea medicului specia­
list, după o examinare prealabilă amănunţită.
IAltfel, nu îşi ating scopul, putînd chiar să
provoace o înrăutăţire a auzului.
apă, condiţie obligatorie a existenţei orică­
rui organism viu, apa formează ea însăşi o
proporţie apreciabilă (65%) din greutatea corpu­
lui omenesc. În condiţii obişnuite, organismul
omului are nevoie de 21/2-3 litri de apă în
24 de ore şi primeşte o parte din această apă
ca atare, iar restul prin alimentele care o con­
ţin. Nevoile în apă ale omului sînt însă mult
mai mari. Însumarea cantităţilor destinate
[43]
pentru treburile casnice, pentru salubritatea
publică, pentru industrie etc. face ca necesarul
În apă pe cap de locuitor şi pe zi să se ci freze
la 150 de litri şi chiar mai mult, în marile
centre locuite. Aprovizionarea cu apă se face
din surse locale şi centrele de aprovizionare
cu apă. Aprovizionarea centralizată, cu apă
distribuită prin conducte, este cea mai co­
respunzătoare din punct de vedere igienic,
deoarece oferă o apă purificată prin proce­
dee tehnice avansate şi riguros controlată.
Pentru a fi potabilă, apa trebuie să în trunească
• următoarele calităţi: să aibă gust plăcut (şi
nu total lipsită de gust, gustul plăcut fiind dat
de gazele şi sărurile d izol vate); să fie limpede,
incoloră şi lipsită de miros particular; să aibă
o temperatură cuprinsă între limitele de 5 şi
17° '(cel mai bine între 7 şi 11°); să nu conţină
substanţe chimice nocive (plumb, arsenic etc.);
să nu conţină germeni patogeni. Pătrunderea
germenilor patogeni În apă este deosebit de
primejdioasă, putînd da naştere aşa-numitelor
epidemii hidrice (dizenterie, febră tifoidă etc.)
care apar În mod exploziv, cuprinzînd Într-un
timp scurt un număr mare de persoane. Pentru
apărarea consumatorilor un rol important au
măsurile de purificare şi de dezin Iecţie a apei.
Apă minerală, apă provenită din izvoare
naturale, avînd un conţinut crescut de săruri
şi gaze sau Înzestrată cu proprietăţi radio­
active. Este considerată "minerală", apa cu
un conţinut de săruri de peste 1 gram la
litru. Totuşi, aparţin acestei categorii şi unele
ape cu o mineralizare generală mai redusă,
denumite şi ape oligominerale. După compo­
ziţia lor chimică, apele minerale se clasifică
în felul următor: oligominerale (slab con­
centrate = sub 1 g'l/oo) , carbogazoase (bioxid
de carbon = 1 g'l/oo) , alcaline (bicarbonat de
sodiu = 1 g%o) , teroase (calciu şi magne­
ziu = 1 g%o), feruginoase (fier feros =
= 10 mg%o) , arsenicale (arsenic = 1 mg%o),
sărate (clorură de sodiu 1 g%o), iodurate (iod=
= 1 mg'l/oo), sulfuroase (sulf = 1 mg%o) ,
sulfatate (sulf'at de sodiu sau magneziu 1 gO/ooO),
radioactive (radon sau toron = 80 U.M. %).
In funcţie de temperatură, apele minerale se
Împart În reci (sub 20°), sub termale (20-3r),
termale (37-42°) şi hipertermale (peste 42°).
Apele minerale sînt indicate pentru băut în
tratamentul unor boli, dar şi ca apă simplă de
masă, precum şi În cură externă, În băi (vezi
Ia balneoterapie). Acţiunea terapeutică a apelor
minerale se produce concomitent cu, climatote­
rapia, regimul alimentar şi celelalte condiţii
ale mediului de viaţă din statiune. Pentru băut,
apa minerală se prescrie În cantităţi de la
1/4 pînă la Jl/2 pahare (50-250ml), de 2-3 ori
12e zi şi pe un termen nu mai mare ele 1 lună.
In bolile de stomac cu scăderea aciditătii, apa
minerală se bea cu 20-30 de minute Înainte
de masă, încet şi cu Înghiţituri mici, În timp
ce în bolile cu creşterea acidităţii se bea cu
60-75 minute Înainte de masă, cu Înghiţituri
mari. Este interzisă administrarea apei mine­
rale În perioadele acute ale bolii, fără prescrip-
ţia expresă a medicului. In afară de apele mine­
rale naturale utilizate în staţiunile de origine,
pot fi folosite şi ape minerale special îmbute
liate şi transportate în alte Iocali tăti. Trata­
mentul cu ape minerale nu trebuie utilizat fără
consultarea medicului. Apă salină, apa lacuri­
lor sărate şi cu nămol; concentraţia ei În săruri
trebuie să fie de cel puţin 40-50 de grame
la 1 litru. Apa salină se foloseşte în scop ud
terapeutice sub formă de băi calde, prişnite,
cornprese, băi în lac - combinate cu băi de
soare. Apele sali ne ale unor lacuri (spre exem­
plu lacul Ursu din Sovata) sînt helioterme. Ele
au la suprafaţă temperatura mediului şi la
1,5-2 m temperaturi mai ridicate cu 10-12°,
deoarece apa sărată concentrată, aflată sub un
strat subţire de apă dulce, este un adevărat
acumulator al căldurii solare.
apendicită, inflamaţie a apendicelui cecal.
Boală frecventă care poate să apară la orice
vîrstă. După intensitatea procesului inf la­
mator poate fi acută sau cronică. Forma acută
Începe cu dureri mari În partea dreaptă a
abdomenului (groapa iliacă dreaptă) sau În
regiunea ombilicală sau chiar în tot abdo­
menul. La aceasta se adaugă greaţă şi vărsă­
turi, temperatură ridicată. Durerea abdomi­
nală se accentuează în timpul tusei sau chiar
în Inspiraţi! profunde, ceea ce traduce iri­
taţia peritoneului. Aceste simptome pot fi
uneori confundate cu o indigestie şi bolnavul
luînd un purgativ agravează boala, făcînd
posibilă perforarea apendicelui. De aceea, în
caz de dureri abdominale nu se vor lua pur­
gative şi nici calrnante care pot masca evoluţia
unei apendicite. Bolnavul va fi imediat con­
sultat de un medic sau transportat la spital,
pentru că apendicita acută se operează de
urgenţă. Dacă nu se operează la timp, apen­
dicita acută se poate complica cu peritonită
localizată sau generalizată, abces apendicular.
Apendicita cronică reprezintă croriicizarea unei
apendicite acute sau o inflamaţie cronică
primitivă a apendicelui. Simptomele sînt ate­
nuate şi în general diagnosticul clinic este
greu de pus, apendicita cronică putînd fi
confundată cu aproape toate bolile care se
manifestă în regiunea abdominală. Apendice
cecal (verrnicular), segment de intestin rudi­
mentar care comunică cu cecul. Are structura
intestinului, cu o mare bogăţie de foliculi
limfatici. Are o lungime variabilă de 6-12 cm,
poate fi liber, În diferite poziţii faţă de cec
sau fixat prin aderenţe, consecutive proceselor
inflamatorii.
apetit (poftă de mîncare), necesitatea irnpe-
J r ioasă de a se alimenta, legată sau nu de;
prezenţa alimentelor, de ingesi,[a lor (poate
apărea în timpul ingestiei, de unde şi 'dictonul
"pofta vine mÎncînd'�: Unele boli (infecţii
cronice, intoxicaţii , cancer) duc la o slăbire
a apetitului sau la dispariţia lui (anorexie),
altele dimpotrivă cresc exagerat apetitul şi
ingestia de alimente (bulimie). Întreţinerea
apetitului se face prin igiena modului de trai
şi a alimentaţiei, prin program echilibrat de
43
[44]
•
r
muncă şi repaus, aer curat, prezentarea "ape­
tisantă" a alimentelor, varietatea lor. Stimu­
larea apetitului se poate face prin aperitive
sau prin medicamente ce cresc pofta de mincare
(picături, siropuri ori vinuri ce conţin alcool
şi substanţe cu gust amar). Apetit sexual,
dorinţa de exercitare a funcţiei sexuale. Apare
o dată cu virsta adolescenţei şi dispare la
bătrîneţe, întreţinerea lui făcîndu-se printr-o
viaţă sexuală regulată, lipsită de excese.
In unele boli, apetitul sexual este exagerat
in mod patologic, in timp ce alte afecţiuni
pot produce diminuarea lui. Lipsa apetitului
sexual poate apărea in tulburările de dezvol­
tare a organismului şi se traduc printr-o in­
diferenţă, răceală afectivă (frigiditate), faţă
de sexul opus. Tratamentul- medical judicios
poate corecta alterările de apetit sexual.
apnee, intreruperea respiraţiei in mod volun­
tar sau in cursul unor boli. în mod normal,
durata apneei este la oamenii adulţi de 40-80
secunde. în diferite boli respiratorii şi circu­
latorii, această durată se scurtează la 10-1.5
secunde. Prin antrenament, înotător ii, seu­
fundătorii, pescuitorii de perle pot ajunge
la efectuarea voită a unor apnee de 3-4 min u te.
In timpul apneei, metabolismele tisulare nu
încetează in organism, ci se efectuează prin
utilizarea oxigenului din aerul existent in
plămîni şi sînge. In cazurile de antrenament
poate apărea şi o diminuare a activităţii
unor organe, cu reducerea consecutivă a nevoi­
lor lor de oxigen, fapt care explică posibilitatea
prelungirii timpului de apnee. Apneea pre­
lungită poate duce. Ia scăderi ale oxigenului
din sînge (vezi hipoxie şi anoxie), cu apariţia
unor lezări grave in special în organele foarte
sensibile la lipsa de oxigen (creier, inimă).
apraxie, imposibilitate de a executa un
complex de mişcare în vederea executării
unei acţiuni, fără să existe un deficit motor
sau tulburări psihice care să explice aceasta.
Ea apare in anumite leziuni ale creierului
şi îmbracă mai multe forme: a) apraxie ideo­
motorie: bolnavul cunoaşte mişcările care
trebuie să le facă, dar nu le poate executa
(de exemplu, se poate pieptăna corect cu mîna
stîngă, dar cu mîna dreaptă, deşi nu este
paralizată, nu poate face de loc mişcările
necesare); b) apraxie motorie: unele mişcări
învăţate printr-o repetare frecventă nu mai
pot fi efectuate (a bea apă, a sufla în chibrit)
Chiar imposibilitatea de a vorbi pe care o
găsim în afazia motorie (vezi afazie) este de
fapt o apraxie motorie, deoarece nu există
o paralizie a muşchilor gurii (bolnavul mişcă
normal limba, se alimentează normal). Aceste
tulbur.ări apar în leziuni diferite, îndeosebi
în emisfera dominantă (emisfera stîngă). Pen­
tru apraxia motorie, Iezi unile predomină În
lobul frontal, iar pentru cea idiomotorie,
în lobul parietal. Cauza lor poate fi: tumori,
hemoragii cerebrale, ramolismente cerebrale.
aritmie, tulburarea ritmului normal al con­
tracţi ilor inimii. Această si tuaţie poate rezulta
44
fie din modificarea frecvenţei ritmului: creş­
terea peste 70 de bătăi pe minut (tahicardie­
sau scădere sub 60 de bătăi pe minut (bradi)
cardie), fie prin apariţia unei succesiuni neregu­
late a bătăilor inimii (extrasistole). Cînd con­
tracţiile cardiace sînt extrem de frecvente
(180-200 de bătăi pe minut) şi apar brusc,
În crize, avem de-a face cu tahicarâia paroxis­
tică, iar cînd pauzele dintre contracţiile izolate
ale inimii sînt total neregulate, Înseamnă
că s-a instalat o aritmie permanentă (fibrilaţie).
Ari tmia poate fi funcţională, ţinînd adică
de o tulburare privind reglarea nervoasă a
inimii (aritmie respiratorie, unele extrasis­
tole); alteori, ea traduce o atingere a miocar­
dului (scleroză, miocardită). Tratamentul unei
aritmii este În funcţie de boala principală:
digitală, chin idină.
arsenic, substanţă folosită pentru distru­
gerea nervului dentar (vezi dinte) care, Îm­
bolnăvit, produce dureri vii. Arsenicul (an­
hidrida arsenioasă) are o acţiune caustică
asupra ţesuturilor vii. De aceea, dacă pansa­
mentul cu arsenic este ţinut mai mult timp
decît a fost indicat de medic, acţiunea lui
caustică, merge mai departe de zona nervului,
producînd leziuni destructive (necroză) În osul
alveolar. Arsenicul este indicat numai În
cazurile de pulpită (vezi pulpita), cînd dintele
răspunde prin durere atît la rece, cît şi la cald.
Deoarece produee o congestie a ţesuturilor
Înainte de a le fi cauterizât, pansamentul cu
arsenic trebuie aplicat împreună cu un medi­
cament calmant al durerii (cocaină). în locul
aplicării arsetiicului se poate scoate într-o
singură şedinţă nervul, făcîndu-se o anestezie
a dintelui respectiv. Pansamentul cu arsenic
rămîne tratamentul de preferat pentru pulpite
la Începutul tratamentului lor. Acest pansa­
ment se acoperă cu un ciment moale, pentru
a se evita compresiunea care ar mări durerile.
După Îndepărtarea la timp a arsenicului
deoarece filetele nervoase din camera pulpară
şi din canalul radicular s-au necrozat şi durerile
au dispărut, nervul poate fi scos fără durere;
restul tratamentului este astfel mai uşor
suportat de către bolnav.
arsură, leziune a ţesuturilor produsă de
acţiunea temperaturii ridicate (arsură termică),
a substanţelor chimice, curentului electric
razelor solare, razelor R6ntgen. Se deosebes�
4 grade de arsuri: a) gradul 1, cu hiperemia
pielii; b) gradul al II-lea, cu apariţia de
[vez icule ; c) gradul al III-lea, în care s� pro­
d,uce necro.za pielii; d) gradul al IV-lea,
CInd se ajunge la carbonizarea ţesuturilor.
Gravitatea depinde de suprafaţa de piele arsă
şi mai puţin de gradul arsurii. Cînd suprafaţa
arsă atinge 10% din suprafaţa totală a corpului,
bolnavul este neliniştit, pulsul este accelerat,
apar sete şi greaţă, care dispar după cîteva
zile. Cînd suprafaţa arsă depăşeşte 20% din
suprafaţa corpului, bolnavul este şocat şi
după atenuarea şocului apare o intoxicare
gravă a organismului consecutivă absorbţie!
produselor rezultate din descompunerea pro-
#
[45]
teinelor din ţesuturile distruse şi a pierdem
excesive de lichid din organism; acestea pot
determina Iezi uni grave ale rinichilor, fica­
tului, sistemului nervos. Infecţia agravează
simptomele şi cînd arsurile sînt întinse, se
poate produce o septicemie. Evoluţia unei
arsuri depinde de suprafaţa şi gradul arsurii,
de vîrsta bolnavului, de starea generală a
organismului, de infecţie, de apariţia corn­
plicaţiilor hepato-renale şi în foarte mare
măsură (atenţie l) de primul tratament aplicat.
Primul ajutor constă în înlăturarea hainelor
care mai ard sau sînt îmbibate cu substanţe
chimice şi în calmarea durerii cu injecţie
de morfină; în arsurile de gradul I se toarnă
alcool sau soluţie slabă de permanganat de
potasiu; în arsurile cu vezicule şi necroză,
de asemenea, se poate turna alcool şi se face
un pansament cu comprese sterile, în timp
ce se iau măsurile pentru transportul bolnavu­
lui la spital. Nu se vor sparge veziculele şi
nu se va unge arsura cu substanţe grase. Ar­
surile de gradul I şi al II-lea nu Iasă cicatrice;
cele de gradul al III-lea şi al IV-lea sînt urmate
de cicatrice, uneori retractile, care deformează
regiunea sau limitează mişcările în articulaţii.
În arsurile chimice se spală pielea imediat
cu apă timp de 5-10 minute şi se toarnă
soluţii neutralizante (soluţie 2% bicarbonat
de sodiu în arsurile cu acizi şi soluţie 1%
acid acetic în arsurile cu baze). Deoarece
majoritatea arsurilor se datoresc neglijenţelor,
nerespectării regulilor de folosire a maşinilor
cu gaze, a aparatelor electrice etc., vom pre­
veni apariţia lor respectînd noi înşine normele
de prevenire a acestor accidente şi învăţînd
şi pe alţii să le respecte în special în anumite
colectivităţi (industrii, imobile, şcoli). Arsuri
(pirozis), senzaţie de arsură care pleacă din
.. capul pieptului" (epigastru) şi urcă de-a
lungul esofagului; se însoţeşte de obicei de
eructaţii şi de regurgitarea în cavitatea bucală
a unui lichid cu gust acru. Se întîlneşte în
cursul dispepsiilor şi mai frecvent în hiper­
aciditatea gastrică.
J arteră, vas sanguin prin care circulă sîngele
de la inimă spre periferie (vezi circulaţia
sîngelui. Artera principală prin care pleacă sîn­
gele din inimă se numeşte arteră aortă (vezi
aortă). Avînd un calibru foarte mare, aorta şi ra­
murile ei (care la omul adult au un diametru ce
depăşeşte 1 cm) alcătuiesc grupul aşa-ziselor
artere mari. Alte artere, cu diametru cuprins
aproximativ între cîţiva mm şi 1 cm, se numesc
mijlocii. Ele se ramifică În artere mici (cu
diametrul de 1-2 mrn), care la rîndui lor
dau naştere celor mai mici artere numite şi
arter io le, din ramificaţia cărora rezultă vasele
capilare (vezi capilar). Peretele arterial este
alcătuit, În mare, din trei straturi sau tunici.
Stratul exterior, numit adventice, face legătură
cu organele vecine, cuprinde terrninaţii ner­
voase şi vase mici ce nutresc ar tera (vasa
uasorum, sau vase ale vaselor). Stratul inter­
mediar numit media cuprinde ţesut elastic
şi muscular şi asigură rezistenţa peretelui
.�
vascular, precum şi modificarea lui de calibru.
Stratul intern sau intima este căptuşit cu
un endoteliu arterial, format din celule plate,
al căror luciu uşurează alunecarea sîngelui
şi Împiedică coagularea. Aorta şi arterele
mari, în care presiunea sîngelui este ridicată,
26--f!.J.IH'w"""
27--
�=��.Uţ./���·�*�\�
5t-
36--
-----'-,
------"-1
Schema principalelor artere ale corpul ui şi denumirea
lor: 1 - creier; 2 - a. cerel:ra le; 3 - a. carotidă
internă; 4 - a. carotidă externă; 5 - faţa; 6 - a.
îac ia l ă ; 7 - glanda tiroidă; 8 - a. tlroidiene;
9 - a. carotidă primitivă; 10 - clavicula; 1/ - a.
subclaviculară; 12 - trahee şi bronhli; 13 - a.
traheobronşice; /4 - spatii între coaste; 15 - a .
Intercostale; 16 - osul humerus; 17 - a. h u rne­
rală; 18 - osul cubitus; 19 - a. cubitală; �o­
osul radlus; 21 - a. I a dial ă ; 22 - falange digi­
tale; 23 - a. digitale; 24 şi 25 - locuri unde se
măsoară pulsul şi unde se pot face comod p unc ţ i i
arteriale la membrul superior; 26 - ficat; 27 - a.
hepatică; 26 - stomac; 29 - a. gastrică (sto ma­
cală); 30 - rinichi; 31 - a. renală; 32 - Intest in;
33 - a. mezenterică ; 34 - organe genita le; 35 - a.
sper rnat ic ă (la femeie coresfunde a.utero·ovariană);
36 - osul iliac; 37 - a. i iacă; 38 - osul femur;
39 - a. femurală; 40 - osul tibia; 41 - a.
t ib ial ă ; 42 - osul peroneu; 43 - a. peronieră;
44 - falangele degetelor; 45 - a. digitale; 46 ­
locuri unde se.măsoară pulsul şi unde se pot face
uşor punc ţi i.
au stratul intermediar foarte bogat în ţesut
elastic rezistent. In arterele mici şi arteriole,
proporţia de fibre elastice este mai mică, în
schimb fibrele musculare sînt bine repre­
zentate. Calibrul arterelor variază în funcţie
de apropierea sau depărtarea de inimă (cele
îndepărtate sînt mai înguste) şi în funcţie de
importanţa pe care o au în irigaţia unei părţi
a organismului (o arteră care irigă mai multe
organe este mai mare de cît arterele care irigă
un singur organ sau numai părţi din acesta).
Calibrul arterelor mai poate varia şi în funcţie
de contracţia muşchiulat!lrii din pereţii ar-
45
&
[46]
_0;
teriali. In cazul în care un organ se găseşte
în stare de activitate maximă, musculatura
din peretele arter ial se decon tractă, artera
se lărgeşte (vasodilataţie), iar sîngele. ajunge
în organul respectiv în cantitate mal mare.
In repaus şi în cursul spasmelor vasculare,
d-�
-,-8
{I'--
. - - 7
8
A - s tr uc t ur a peretelui arterial contine: 1 - strat
i nt er n (intima); 2 - strat intermediar (media, cu
ţesut elastic şi muscular); 3 - strat extern (a dven­
ticea, cu 4 - v asa vasor u rn şi 5 - litre nervoase);
6 - ramură a arterei principale; B - arteră hel i­
cină; C - şunt ar ter lo-venos (12), care face legă­
tura directă între arteră 9 şi venă 10. Prin el, sin­
gele poate trece dir ect din arteră în venă, ocolind
-c a p il ar el e II; D - modificări de formă a aortei
(/0) în cazul unei stenoze congenlt a le (14); 15-
inima. Inainte de stenoză există o tendinţă la
dilataţie, iar după stenoză o tendinţă la îngustare;
E - anevr Is m arterial Incipient (16) şi dez vol ta t
1n Io-rnă de sac (17); F, G - circulaţia la un membru
inferior înainte de obliterarea arterelor principale
(/8) la gambă (F) şi după obliterarea lor (G). Se vede
,gradul de dez vol tar e a vaselor colaterale (19).
ir igaţia organului scade prin diminuarea cali­
brului vascular, în urma contracţiei mai accen­
tuate a musculaturii din peretele arterial,
Forma arterei este de obicei cilindrică şi liniară.
În organele erectile (cornete nazale, corpi
cavernoşi), forma arterelor poate fi spiralată,
deoarece organele respective prezintă modi­
ficări mari de volum, care solicită întinderea
ar terei respective în totalitate (artere helicine).
'In cazuri patologice pot apărea îngustări (ob li­
terări) vasculare sau dimpotrivă dilataţii nu­
mite anevrisrne. Intre arteră şi venă nu există
de obicei comunicaţii, sau cînd acestea există,
sînt închise. Asemenea comunicaţii se numeso
şunturi arter io-uenoase şi în unele boli deschi­
derea lor permanentă poate compromite cir­
.culatia sîngelui prin vasele cap ilare. Totali­
tatea arterelor din corp alcătuiesc aşa-numitul
pat vascular arterial, care conţine aproximativ
1-1,5 litri sînge la omul adult. Denumirea
multor artere este dată de regiunea sau osul
pe lîngă care trece. Împreună cu venele, arte­
rele alcătuiesc aparatul cardio-vascular a cărui
functie principală este asigurarea circulaţiei
sanguine (vezi circulaţie). Ramurile dintr-o
arteră principală, prin care sîngele poate ajun­
-:ge într-un anumit organ, se numesc artere
-46
colaterale. In cazul unor boli ale arterelor
periferice principale în cadrul cărora se ajunge
Ia o diminuare a calibrului vascular sau
chiar la astupare completă are loc o dez­
voltare compensatoare a arterelor colate­
rale, prin care se asigură în continuare
irigaţia regiunii a cărei arteră principală este
obliterată. Pentru cercetarea stării arterelor
sînt utilizate aparate şi procedee diferite,
dintre care menţionăm: a) Oscilometria înre­
gistrează amplitudinea modificărilor de volum
ale arterelor, corespunzătoare pulsului. Apa­
ratul numit oscilometru este prevăzut cu o
manşetă de cauciuc, ale cărei variaţii de volum
pot fi ci ti te pe un cadran indicator sau pot
fi înregistrate pe hîrtie ori film fotografic.
b) Pletismograţia urmăreşte modificările de
'6�
Metode moderne de apreciere a stăr H funcj�onale
a arterelor şi a circulaţiei arteriale: 1 - oscilometru
In legătură cu o manşetă decauciuc (1), ce se aplică
pe braţ. antebraţ, coapsă, gambă. Cu para decauciuc
(3) se creează o presiune în manşetă (2) prin intro­
ducerea de aer presiunea c i t lndu-se pe scala 4.
Din cauza presiunii exercitate de manşetă, artera
din segment ul respectiv este turtită şi nu mai
presează; scăz tnd presiunea din manşetă, cu ajutorul
butoanelor 5,5' Incep să apară oscltaţtt ale arterei,
a căror a mplitudine se poate citi pe cadranul 6,
sau se poate Inscrie sub forma unei osc ilogr a me (15);
pulsul poate fi înscris cu ajutorul unei piese ce se
aplică în regiunea unde se palpează uşor artera (7).
Pul s a ţ î i le sînt transformate în ascilajil de curent
electric cu ajutcrul unui cr istal piezoelectric (Ii)
şi prin ştekerul 9 ajung la aparatul de amplificare
şi Inregistrare (10), a cărui peni ţă înscrie pulsul
(1/) sau sfigmogra ma. Modificările de r ez lstenţ ă
electrică ale unui segment din corp pot li înre­
gistrate cu 2 eleclrozl (+ şi -) conectat! prin
fişa 12 la aparatul 10. cu ajutorul căruia se
înscrie reograma (13). Modificările de volum ale
tunui segment (de exemplu, deget) pot fi Inregistrate
cu o ca meră adecvată (14), aplicată în jur ul" dege­
tul ui, conectată cu sistemul de Inregistrare folosit
şi pentru sf ig mcgr a mă . Se obţine pletismograma
(16), ale cărei osc il a tl i mici stnt date de puls, Iar
osc ll aţf lle. mal mari, de mişcările respiratorii.
volum ale unui segment (de exemplu deget)
care variază în funcţie de starea de relaxare
sau de contracţie a arteriolelor segmentului
respectiv. Aparatul numit plettsmograi, con­
stă dintr-un tub de metal sau sticlă în care
poate intra antebraţul, mîna, gamba, sau
d
[47]
h
numai un singur deget. c) Arteriografia se
bazează pe introducerea în vas a unei substanţe
opace la raze X, cu efectuarea ulterioară a
unor radiografii. Substanţa opacă este antre­
nată şi răspîndită în ramificaţiile vasculare,
astfel încît pe radiografie apare imaginea
patului vascular injectat. d) Sfigmograma
urmăreşte caracterul pulsaţiilor arteriale per­
cepute cu dispozitive speciale. Graficele ob­
ţinute pot da unele indicaţii referitoare la
starea peretelui vascular cercetat (vezi puls).
e) Reograţia poate da indicaţii privind starea
pereţilor vasculari, prin urmărirea modifică­
rilor de rezistenţă electrică ale unui segment
din corp, modificări care apar la fiecare undă
a pulsului ce ajunge în regiunea respectivă.
Aparatul utilizat în acest scop se numeşte
reograf şi se bazează pe principiul dezechili­
brului unei punţi electrice. f) Pentru studiul
vaselor se mai practică examene histologice
cu ajutorul microscopului, pe fragmente de
ţesuturi recoltate de la bolnav (vezi biopsie).
în cazuri speciale este nevoie de înlocuirea
unui segment arterial bolnav cu o arteră de
la indivizi din aceeaşi specie sau cu tuburi
din material plastic. In aceste cazuri ca şi
în cazurile de rupturi arteriale, pereţii vascu­
lari pot fi cusuţi cu ajutorul unor aparate
speciale. Puncţie arterială, introducerea unui
ac într-o arteră în vederea recoltării de sînge,
a injectării unor substanţe medicamentoase
(injecţii intraarteriale) sau a efectuării ar+erio­
grafiei. În acest scop sînt folosite de obicei
arterele humerală şi femurală. Pentru date
suplimentare privind funcţiile arterelor vezi
şi termenii: circulaţie, capilar, aparat cardie­
vascular.
arteriografie, metodă de înregistrare radio­
grafică a arterelor, după opacificarea lor
prealabilă cu ajutorul unei substanţe de con­
trast (impermeabilă pentru razele X). Arterio­
grafia vaselor cerebrale, renale, aortei abdo­
minale sau 'vaselor membrelor stabileşte nivelul
la care un vas este obstruat (embolie, endarte­
rită obliterantă) şi dacă prezenţa circulaţiei
colaterale poate suplini nevoile de irigare
locală. Arteriografia se practică de regulă
numai în cazurile în care este strict indispen­
sabilă unei intervenţii chirurgicale.
arterioscleroză, îngroşare şi sclerozare a
pereţilor arterelor şi arteriolelor, cu pierderea
elasticităţii acestora, care duce în mod pro­
gresiv ia instalarea unor tulburări de irigaţie
a organelor şi ţesuturilor respective. Termenul
de arterioscleroză este învechit .şi nu' mai
corespunde cunoştinţelor medicale actuale,
deoarece încadrează, pe baza semnelor exte­
rioare, o serie de afecţiuni care nu au nimic
comun nici în ce priveşte cauzele şi mecanismul
lor de producere şi nici în ce priveşte modifi­
cările pe care le provoacă în organism. Din
grupul de boli cuprinse în acest termen, cea
mai răspîndită este aieroscleroza; alte boli
la care se poate referi acest termen este arte­
rioscleroza (sclerozarea arteriolelor) din boala
h i pertensi vă.
.. }
.. '
arterită, inflamaţie a arterelor. Arter i tele
mai des întîlnite sînt: endarterita obliterantă,
care atinge bărbaţii tineri şi arterita atero­
scleroasă (vezi ateroscleroză), care se întîl­
neşte la vîrstnici. La femei, ar teritele sînt
rare. Unele observaţii indică frecvenţa bolilor
Arteriografie Iornbară după Injectarea unei sub­
stante de contrast.
infecţioase (tifos exantematic) în antecedentele
arteriticilor; de asemenea, frigul umed şi
fumatul sînt factori f avor izanţi. Arterita se
localizează de preferinţă la vasele membrelor
inferioare, debulînd fie printr-o senzaţie de
greutate la gleznă sau pulpă, care apare la
mers, fie prin crampe la acelaşi nivel. Durerea
_ vie la mers (claudicaţie intermitentăş cedează
la repa!1s şi reapare la o nouă tentativă de
mers. In perioadele mai avansate, durerile
survin chiar la repaus şi se pot însoţi de tul­
burări trofice; pielea devine uscată, muşchii
gambelor se atrof iază. Cu vremea apar ulce­
raţiile sau gangrena, la început sub forma
unei pete violacee la pulpa degetelor, care
ulterior se ulcerează, ajungînd la distrugerea
completă a ţesuturilor. Tratamentul arteritelor
urmăreşte suprimarea durerii, oprirea pro­
gresiunii bolii, dezvoltarea unei circulaţii
vasculare care să înlocuiască vasul inflamat,
prevenirea şi tratarea gangrenei. Cînd boala
este în plină evoluţie se recomandă respectarea
repausului la pat, cu îndepărtarea factorilor
care favorizează boala: frigul umed, tutunul,
infecţiile locale. Igiena picroarelor arteriticului
trebuie să fie exemplară: baie zilnică, pudrarea
cu talc a spaţiilor ,9in tre degete, încălţămin te
caldă şi comodă. In forma ateroscleroasă se
47
I
, I
.
"
[48]
L,
f
indică regim alimentar fără grasrrnr. In caz
de diabet, care trebuie totdeauna suspectat
la un arteritic, se recomandă tratament cu
insulină, iar în infecţii, tratament cu anti­
biotice. Medicamen tele folosite în arteri te
sînt foarte variate şi urmăresc combaterea
durerii şi dilatarea vaselor. Mijloacele fizio­
terapice se folosesc la începutul bolii sub
formă de băi de lumină, hidroterapie, gim­
nastică medicală. Cazurile care nu beneficiază
de tratamentul medical trebuie să se adreseze
chirurgului pentru simpatectomie.
articulaţie, locul de contact între două sau
mai multe oase (vezi schelet). O articulaţie
este formată din mai multe elemente: supra­
feţele articulare ale oaselor ce vin În contact,
cartilajul articular care acoperă suprafeţele
articulare şi o capsulă articulară, care Înfăşură
zona de contact a oaselor, delimitînd în interior
un spaţiu redus, numit cavitate articulară,
căptuşită la rîndul ei cu o membrană sinovială.
Membrana sinovială secretă un lichid sinovial,
care ajută alunecarea cartilajelor articulare.
La articulaţiile fixe (suturi), cavităţile arti­
culare lipsesc. Articulaţiile sînt de mai multe
feluri. Unele nu permit mişcarea oaselor ce
vin În contact (de exemplu, articulaţiile
dintre oasele craniului) şi se numesc suturi,
deoarece sudează, solidarizează, oasele între
ele. Altele permit doar mişcări limitate, reduse
cum sînt cele dintre coaste şi stern, dintre
oasele pubiene ş.a, Articulaţiile numite mobile
permit mişcări largi într-o singură direcţie
laterale şi de rotaţie). Structura articulaţiilor
variază cu importanţa şi funcţia oaselor în
cadrul scheletului. Astfel, oasele cutiei cra­
niene care protejează un organ fragil-creierul­
nu permit mişcări între ele. Părţile osoase
Schema unei articulatii complexe: 1 - capsula ar t i"
e ular ă : � - capăt osos Intraarticular; J - cartilaj
ar t ic ul ar ; 4 - membrană sinovială; 5 - menisc;
6 - ligamente intraarticulare; 7 - tendon vecin
cu ar t ic ul a ţ ia ; 8 - cursă seroasă; 9 - tesut gr as
(gr ăs i me).
[de exemplu, articulaţia cotului permite doar
indoirea (Ilexia) şi .dezdoirea (extensia) ante­
braţului pe braţ] sau în toate direcţiile (de
exemplu, articulaţiile umărului şi şoldului
în care membrul superior sau respectiv mem­
brul inferior pot face mişcări înainte, înapoi,
7 -- -
9- t
8-
_ 2
- - • J
-'- �
'J
-- •• 2
/ /
Osfemur
�-2
��2
Osli/Jia
Tipuri de articulatii: A - suluri între oasele CII­
tiei craniene (1); B - ar t ic ul aţ i e mobilă la şold
d� for mă cvasisferică; C - ar t ic ulaţ ie mobilă în
fcţmă de balama. Ia genunchi; 2 - cartilaj ar t i-
cular.
care vin în contact sînt zirnţate, se între­
pătrund, iar cavitate articulară nu există,
astfel încît se creează condiţii optime de ade­
renţă şi fixare. Invers, articulaţiile în care
este nevoie de mişcări largi au o cavitate
articulară cu lichid sinovial ce ajută alune­
care, iar capetele articulare ale oaselor în
contact sînt unul proeminent, celălalt scobit,
de forme corespunzătoare tipului de rnişcare.
1
"'
48
[49]
-
(.
Pentru un sprijin mai bun al oaselor şi pentru
o mai bună solidarizare a lor pot exista în
articulaţii cartilaje de formă corespunzătoare
(meniscuri la genunchi) şi ligamente intra­
articulare care prind între ele capetele osoase.
Presiunea negativă (vidul) din cavităţile arti­
culare normale au, de asemenea, un rol foarte
important în menţinerea alăturată a capetelor
osoase. Capsulele articulare sîn t formate din
benzi de ţesut conjunctiv care, prinzîndu-se
pe cele două capete osoase, protejează arti­
culaţ ia şi limitează mişcările ce se pot efectua
la nivelul ei. Tendoanele muşchilor care trec
în vecinătatea articulaţiilor mari sînt des­
părţite de capsula ar ticulară prin ţesut gras
sau formaţiuni speciale care ajută alunecarea
(burse seroase). Articulaţiile reprezintă regiuni
sensibile la modificările atmosferice (urni­
ditate,temperatură scăzută), la infecţii şi
traurnatisrne care pot provoca inflamatii arti­
culare (artrite), deformări articulare şi chiar
pierderea mobilităţii la nivelul lor (anchiloze).
După fracturi, la locul de contact dintre
fragmentele osului fracturat, pot apărea arti­
culaţii false, numite pseudartroze. Pseudartro­
zele reprezin tă de f ap t zone de reparare anor­
mală a osului în care nu se produce osificare
completă, la acest nivel fiind posibile mişcări
ale fragmentelor osului Iracturat. Articulatiile,
în special cele fixe, se pot osifica către bătrî­
neţe, în locul cartilajului apărînd ţesut osos.
Acest fenomen se întîmplă în special la arti­
culaţiile cuştii toracice, avînd drept conse­
cinţă o diminuare a mişcărilor respiratorii.
La oasele capului, fenomenul amintit se pro­
duce mult mai devreme, astfel încît chiar
la craniul de om adult se pot observa asemenea
transformări datorită cărora zonele articulare
aproape nu se mai observă.
artrodeză, suprimarea mobilităţii unei arti­
culatii printr-o anchiloză artificială, care se
realizează chirurgical, fie prin suprimarea
suprafeţelor articulare, fie cu ajutorul unui
grefon osos, recoltat dintr-o coastă sau din
osul tibia. Calusul osos care se formează
imobilizează articulaţia. Se practică în arti­
culaţiile balante după paralizii musculare
sau în artritele tuberculoase, în care se urmă­
reşte imobilizarea definitivă a articulaţiei.
artroză, îmbolnăvire cronică a articulaţiilor;
survine de regulă în a doua jumătate a vieţii
şi se datoreşte uzurii cartilajului care acoperă
suprafeţele articulare ale oaselor. Cel mai
frecvent sînt atinse articulaţiile membrelor
inferioare şi coloana vertebrală. Este de re­
marcat că nu există o suprapunere perfectă
între durerile de care se plînge bolnavul şi
modificările oaselor. Radiografia arată deseori
lez iuni osoase impresionante, care nu se înso­
ţesc de dureri, şi invers, modificări abia vizi­
bile pe clişeul radiografie, pot provoca dureri
foarte mari. De obicei, în aceste cazuri intervin
. şi alţi factori, ca de pildă o infecţie [atentă
din organism avînd localizare în amigdale,
dinţi, ovare sau prostată (vezi infecţie de
focar), care "încălzeşte" artroza şi o face să
4-1652
devină dureroasă. Tratamentul În criză reclamă
repaus, piramidon, aspirină, antadol. După
cedarea inflamaţiei se trece la asanarea foca­
relor. tratament cu agenţi fizici (ultrascurte
raze R6ntgen, împachetări cu paralină), tra­
tament balnear (în Staţiunile Victoria, Govora,
Pucioasa, Tekirghiol, Herculane).
asanare, a) curăţirea vegetaţie! de pe malurile
apelor stătătoare în scopul creării de condiţii
nefavorabile pentru dezvoltarea larvelor de
ttntari (anofeli), metodă utilizată în com­
baterea mal ariei ; b) tratarea şi vindecarea
unui focar de infecţie din organism (infecţii
dentare, colecistice, apendiculare); c) salu­
brizare, folosit într-un sens mai limitat (locuin­
ţă, şcoală, atelier) sau într-un sens mai general
• (cartier, oraş - îndepărtarea sau anihilarea
unor surse de impurificare a aerului, a solului
sau a bazinelor naturale de apă).
ascaridioză, boală parazitară produsă de un
vierme (Ascaris lumbricoidesş, foarte răspîndită
în special la copii. Viermele (numit şi limbric)
are cam 20 cm lungime, este cilindric, alb­
gălbui, Masculul este ceva mai mic decît
femela. Gazda este omul, viermele trăind
în tubul digestiv (în special intestin). Ouăle
se elimină cu materiile fecale, răspîndindu-se
pe sol. Omul se infectează o dată cu alimentele
infestate, mai ales fructe, zarzavaturi, murdă­
rite cu pămînt ce conţine ouă de ascarid.
O dată înghiţite, din ouă ies larve, care străbat
peretele intestinului, ajung în ficat, trec în
circulaţia venoasă, ajung la inimă, de aici
la plămîni, de unde, prin bronhii, trahee,
laringe, pînă în faringe (ciclul perienteric),
de unde, fiind Înghiţite, ajung din nou în
tubul digestiv. Abia acum larva se transformă
în vierme adult. De obicei, viermii adulţi
trăiesc în intestin, dar pot urca în esofag şi
se elimină pe gură, �u intră pe trahee, pot
pătrunde prin canalul coledoc în ficat sau
pot pătrunde în apendice, producînd astfel
diferite complicaţii. Numărul viermilor care
parazrtează un indlvld este variabil: adesea
sînt foarte mulţi, formînd uneori gheme de
ascarizi, care pot împiedica tranzitul intestinal
şi produce ocluzie intestinală. La copii mai
ales, boala se manifestă prin oboseală, mîn­
căr irnl anale şi nazale, anemie, scădere în
greutate, dureri abdominale, scăderea atenţiei
şi memoriei, dureri de cap, mai rar fenomene
nervoase (convulsii, mişcări involuntare etc.).
De asemenea, ascaridioza scade rezistenţa
organismului faţă de diferite infecţii (scar la­
tină, rujeolă, difterie etc.), acestea evoluînd
mai grav. Diagnosticul se precizează prin
eliminarea viermilor şi recunoaşterea lor după
dimensiuni şi formă şi prin găsirea ouălor de
ascarid în materiile fecale, cu ajutorul labo­
ratorului. Tratamentul se face cu santonină
timp de 3 zile, adrninistrîndu-se şi un purgativ
salin (sulfat de sodiu) în ziua a 2-a şi a 3-a .
Santonina are eficacitate în majoritatea cazu­
rilor şi acţionează numai asupra formelor
adulte din intestin. Este un vermifug care
nu omoară ascar izri, dar îi' intoxică şi îi face
40
[50]
II
I
: I
I
(
I
I
I
J
1\
I
, . i
să poată fi eliminaţi prin mişcările peristaltice
ale intestinului. Se mai utilizează piperazina,
tot un medicament vermifug cu efecte foarte
bune, care paralizează viermele. Hexilrezorcina
este un alt medicament utilizat cu acţiune
vermicidă şi cu o eficacitate şi mai mare.
Profilaxia se face prin împiedicarea răspîn­
dirii fecalelor la suprafaţa solului, deci exis­
tenţa de latrine construite corect, prin spălarea
inainte de consum a zarzavaturîlor care sînt
irigate cu ape curgătoare ce pot conţine ouă
de ascarizi provenite din apele reziduale care
se varsă în ele, prin igiena mîinilor (la copii
mai ales, unghiile tăiate, spălarea mîinilor
totdeauna înainte de masă).
ascltă, acumulare de lichid în cavitatea
abdominală. Apare în cadrul edemului gene­
ralizat (vezi edem), în cursul bolilor de inimă
sau de rinichi sau în cursul cirozei ficatului
sau tumorilor care produc staza sanguină în
sistemul venei porte. Din cauza compresiunii,
capilarele se dilată, iar lichidul trece din
vase în cavitatea peritoneală. Ascita mai
poate fi întîlnită în cursul infecţiei tuber­
culoase, ca urmare a însămînţăr ii seroasei
peri toneale cu bacili Koch (peritonită tu­
berculoasă). Cantitatea de lichid acumulată
într-o ascită poate atinge .10-20 şi chiar
30 de litri. In ascitele mari, abdomenul creşte
brusc, intră sub tensiune, ombilicul proemină,
pielea întinsă devine lucioasă, marcată de
venele dilatate (circulaţia colaterală). Trata­
mentul ascitei se adresează bolii care a produs-o.
Ascleplos, zeul vindecării la grecii antici
(Esculap la romani). Ar fi fost fiul lui Apollo
şi ar fi primit cunoştinţele medicale de la
centaurul Chiron.Fiindcă a înviat o sumedenie
de morţi, golind astfel în bună parte lumea
subpămînteană, Zeus l-a fulgerat şi l-a aşezat
printre constelaţii. AVla ca simbol cocoşul,
cîinele şi mai ales şarfMtele. Un templu vestit
îi era consacrat la Epidaur.
asepsie, metodă de prevenire a infectării
plăgi lor prin sterilizarea tuturor materialelor
şi obiectelor care vin în contact cu plaga
(instrumente, comprese, mîinile chirurgului).
Primii care au arătat posibilităţile de infec­
tare a plăgilor sau a bolnavilor chirurgicali
prin contagiune directă au fost medicul ma­
ghiar Ignat Semmelweis şi chirurgul rus
1. N. Pirogov. Louis Pasteur, prin descoperirea
microbilor, a adus dovada sigură a infecţiei
şi a stabilit legătura de la cauză la efect' a
contagiunii. Sterilizarea materialelor se face I
în mod curent prin căldură: prin vapori de
apă în autoclav la 2-2,5 atmosfere, la o
temperatură de 136-140°, timp de 30 de
minute; prin fierbere, timp de 30 de minute;
prin aer supraîncălzit, timp de 30-40 de
minute (pentru instrumente). Unele materiale
(sonde, buj ii, cistoscoape), care se strică la
fierbere, se sterilizează cu ajutorul vaporilor
de formol, în cutii speciale. Ster ilizarea mîi­
nilor chirurgului se face prin spălare cu apă
şi săpun timp de 10-15 minute, iar a cîmpului
operator sau a pielii din jurul plăgilor, cu
60
tinctură de iod sau alcool. Tot în cadrul
măsurilor de asepsie intră şi dezinfectarea
sălii de operaţie şi a aerului din ea, prin for­
rnolizarea după operaţiile septice şi utilizarea
lămpilor bactericide cu raze ul traviolete. Se
Ascleplos (Esc ulap)
poate spune că succesul chirurgiei se datoreşte
descoperirii asepsiei, Astăzi, asepsia, care era
o metodă chirurgicală, s-a extins şi în domeniul
bolilor infecţioase (vezi antisepsie).
asimilajie, proces de înglobare a substanţelor
nutritive în materia vie din celulele organis­
melor animale şi vegetale. Asirni laj ia face
parte 'din procesul de nutriţie şi corespunde
anabolismului .din materia vie (vez], meta­
bolism) prin care, utilizîndu-se diverse ele­
mente simple şi energie, sînt sintetizate sub­
stanţe mai complexe (protoplasmă celulară,
substanţă osoasă). Opusul asimilat iei este
procesul de dezasimilaţie corespunzător cata­
bolismului din materia vie. Asirnilaţia este
un proces de bază prin care se explică men­
ţinerea vieţii organismelor vegetale şi animale,
precum şi procesele de creştere în greutate,
volum, înălţime. Între ea şi procesul opus de
dezasimilaţie există anumite raporturi' care
variază la acelaşi organism în diferite condiţii.
�
1
I
-
[51]
-
..
Astfel, la nou-născut, asirnilaţia este foarte
intensă şi predomină cu mult asupra dezasi­
milaţiei. Acest fapt explică intensitatea creş­
terii copilului de vîrstă mică în comparaţie
cu cel de vîrstă mai mare (vezi creştere).
Substante nutrllive din mediul
, extern
Schema schimburilor de s ut st a nţe dintre organism
şi mediu, prin care se asigură viaţa: I - proc u­
la ea alimentelor. inclusiv introducerea lorin orga­
nism (alimentaţie); 2 - tramformarea alimentelor
în substanţe simple ut il iz ab i l e de organism t diges­
tie şi absorbţie); 3 - transformarea elementelor
preparate prin fazele anterioare, in substanţă vie
(asimilaţie), prin Ing lobar ea acestor elemente in
pr efacer ll e chimice celulare (metabolism cu cele
două faze: A -anabolism şi C-catabolism);
4 - degradarea substanţei vii şi transformarea el
în secr eţ ii, e xcr eţ i i eri alte deşeuri (dezasimilaţie),
care pînă la eliminarea lor din organism mai pot
a ea unele acţiuni de coordonare şi întreţinere a
proce r lor vitale (de exemrlu secreţlile interne sau
hor monii, secr e tll!e diges Ive, I ioxidul de carl:on
etc.); 5 - eliminarea s ubs t a nţ el or rezultate din
me tabol is mele celulare, in mediul extern.
La organismul adult se stabileşte un echilibru
între cele două procese de asimilaţie şi dezasi­
milaţie, iar la organismele bătrîne apare o
oarecare predornlnanţă a dezasimilaţiei faţă
de asimilaţie, In unele boli (hipotiroidism),
în care se constată o tendinţă la îngrăşare,
există o predominanţă a proceselor de asi­
milaţie asupra celor de dezasimilaţie. In
alte boli (caşexie, cancer) apare o tendinţă
marcată de slăbire care coincide cu o mare
predorninanţă a fenomenelor de dezasimilaţie
asupra celor de asimilaţie. Procesul de asi­
milaţie este deosebit la diferite grupuri de
fiinţe vii, variind cu gradul de complexitate a
organizării fiinţei respective. EI a putut fi
clasificat cu ajutorul elementelor radioactive,
ale căror transformări în cursul procesului
de asimilaţie au putut fi uşor urmări te. Astfel,
la organismele monocelulare, asirnilaţ ia se
poate face prin înglobarea directă a substanţelor
nutritive simple din mediul înconjurător. La
organismele evoluate apare o complexitate
mai mare a procesului de asimilaţie, care
se efectuează în legătură cu alte procese com­
plexe, cum sînt digestia şi absorbţia. Procesul
de asimilaţie este de fapt a doua fază a nutri­
ţiei organismelor vii. In prima fază, substan­
tele nutritive mai complexe, existente în
mediul înconjurător, sînt transformate prin
digestie în substanţe simple, pe baza cărora
..
..
se poate sintetiza, în faza a doua, de asimilaţie,
substanţa vie specifică organismului respectiv.
Organismele vegetale şi unele specii de bac­
terii au capacitatea să sintetizeze substanţele
organice care intră în compoziţia materiei
vi i proprii din elemente chimice anorganice
(simple) din mediul înconjurător utilizînd
energia luminoasă. Acest proces de asimilaţie
este cunoscut şi sub numele de [otosinteză.
Pentru efectuarea lui, pigmentul verde al
plantelor (clorofila) joacă un rol deosebit.
Unele bacterii folosesc pentru sinteza hidro­
carbonatelor din bioxid de carbon şi apă o
energie eliberată în urma efectuării unor
reacţii chimice, cum sînt procesele de oxidare
a altor substanţe, în înseşi corpul bacteriei.
Organismele care pot realiza substantele or­
ganice ce stau la baza materiei vii proprii,
din elemente anorganice simple, cu ajutorul
energiei luminoase, chimice, se numesc orga­
nisme autotrofe. Organismele animale, inclusiv
omul, îşi sintetizează materia vie proprie
Un proces Invers asimilaţlei este dezasimilaţia. O
moleculă de acid gras este desfăcută tr epta t.j Da lt a
şi ciocanul au rolul unei enz i me,
doar pe baza substanţelor organice sintetizate
de organismele autotrofe. Pentru acest motiy,
aceste organisme se· numesc heterotroie. In
cadrul organismelor heterotrofe, substanţele
organice introduse în corp prin alimentaţie
sînt descompuse în substanţe organice simple,
51
[52]
'.
I
,j
I
t .
I
pe baza lor construindu-se substanţele organice,
corespunzătoare materiei vii proprii. Acest
fenomen se aseamănă cu procesul de dărîmare
a unei case pînă în stadiul de cărămizi, şi
reconstrucţia ulterioară a unei alte case, altfel
alcătuită. Materia vie este formată în linii
generale din trei grupe de substanţe organice,
şi anume: hidrocarbonate (hidraţi de carbon,
glucide sau zaharuri), proteine (substanţe
proteice), lipide (grăsimi). Sinteza acestor
substanţe organice se face în mod diferit
în cadrul procesului de asimilaţie, de către
organismele heterotrofe şi autotrofe. Orga­
nismele autotrofe sintetizează hidrocarbonatele
din bioxid de carbon şi apă, utilizînd pentru
sinteză energie luminoasă sau chimică, aşa
cum am amintit. Proteinele sînt sintetizate
însă pe baza h idrocarbonaţilor realizaţi în
prealabil de ele şi prin înglobarea azotului
din aer (în aerul atmosferic există aproximativ
79% azot) sau din diferite săruri de azot
existente în apă sau .pămtnt. In mod similar,
pornindu-se de la folosirea substanţelor hidro­
carbonate în prealabil formate, sînt sintetizate
lipidele. Organismele heterotrofe sintetizează
hidrocarbonatele complexe necesare vieţii (glu­
coză, glicogen) din zaharuri simple provenite
în urma descompunerii prin digestie a ali­
meritelor bogate în hidrocarbonate complexe.
In mod similar sînt sintetizate proteinele
complexe din organismul animal, din amino­
acizi, care reprezintă molecule simple de
proteine complexe introduse în corp prin
alimentaţie şi desfăcute prin digestie. Lipidele
organismului animal sînt proprii pentru fie­
care specie în parte, deoarece orice grăsime
din alimente se descompune în corp în ele­
mente simple (acizi graşi şi glicerină), din
care fiecare organism îşi sintetizează ulterior
grăsimile cu compoziţie proprie. Totuşi, în ca­
zul alirnentaţiei mai îndelungate cu un anu­
mit fel de grăsime (de porc, de pasăre, unt
sau untdelemn), grăsimile care se depo­
zitează sub piele au o compoziţie care amin­
teşte de natura celei ingerate. Datorită legă­
turii pe care o are procesul de asimilaţie cu
digestia şi absorbţia alimentelor reiese că
pentru o bună asimilaţie sînt necesare existenţa
unei bune digestii şi absorbţii care pregătesc
elementele ce vor fi asimilate. Reglarea pro­
ceselor de asimilaţie din organism se face
prin mecanisme complexe în cadrul cărora
intervin sistemul nervos şi glandele cu secreţie
in ternă. Prin aceasta se asigură primenirea
continuă a materiei vii din organismele vie­
ţuitoare.
asistenlă medicală, cadru sanitar mediu
cu pregătire superioară. Dezvoltarea actuală
a ştiinţei medicale a făcut necesar ca medicii
să aibă în jurul lor ajutoare bine pregătite.
De aceea, asistenţii medical! posedă studiile
medii complete (examen de maturitate) şi o
şcoală tehnică sanitară, unde sînt formaţi pe
specialităţi: medicină generală, pediatrie, ob­
�tetrică-ginecologie, igienă, radiologie, Iabe-
52
rator, stomatologie etc. Asistenţii medicali
care se disting în munca profesională au dru­
mul deschis către studiile medicale superioare.
Aslstentă medicală.
asistenţă medicală, drept al tuturor oame­
nilor muncii" din ţara noastră, garantat de
Constituţia R.P. R. şi asigurat În mod gratuit.
Dezvoltarea asistentei medicale în ţara neastră
este ilustrată prin cîteva cifre grăitoare: creş­
terea de trei ori a numărului de medici şi
de şase ori a numărului de cadre sanitare
medii, faţă de anul 1938; creşterea numărului
paturilor de spital, faţă de acelaşi an, de la
30812 la 106112 (1961); creşterea numărului
de paturi În unităţile antituberculoase de la
3 773 la 27457 şi în unităţile de asistenţă
medicală pentru copii de la 1 350 la 21 503.
Paralel cu creşterea în ritm rapid a numărului
de unităţi medicale şi cu înzestrarea acestora
cu aparataj şi instrumentar la nivelul tehnicii
mondiale, se urmăreşte consecvent asigurarea
unei asistenţe medicale înalt calificate şi
specializate, prin organizarea de cursuri pentru
specializarea şi perfecţionarea medicilor, dez­
[voltarea activităţii ştiinţifice în nurnereasele
institute noi de specialitate, prin crearea de
largi posibilităţi pentru medici de a se docu­
menta, a fi la curent şi a aplica în practică
cele mai noi cuceriri ale ştiinţei medicale
contemporane. Asistenţă medicală de urgenţă,
rezolvarea cazurilor de îmbolnăvire care necesită
un ajutor medical imediat. Se realizează
printr-un complex de măsuri privind organi­
zarea activităţii unităţilor medicale (crearea
serviciilor de gardă în spitale şi policlinici,
-, pa-
. ,
[53]
organizarea serviciilor de tratament la domi­
ciliu în cadrul policlinicilor), ca şi prin orga­
nizarea de unităţi speciale: serviciile Salvării,
În marile oraşe, şi aviaţia sanitară (Aviasan)
care transportă rapid bolnavii, necesitînd in­
ternarea în anumite spitale, sau transportă
spre bolnav medici specialişti
chemaţi să rezolve cazuri care
depăşesc competenţa medicilor
locali (operaţii pe cord deschis,
pe creier), transportă şi para­
şutează sînge conservat, prepa­
rate de sînge, seruri sau di­
verse medicamente de care
depinde salvarea celui aflat
în primejdie. In interesul
bunei şi rapidei desfăşurări a
acordării asistentei medicale
de urgenţă - de care depinde
uneori viaţa unui om - fie­
care cetăţean are datoria să
se informeze asupra modului
În care este organizată această
asistenţă în localitatea unde
trăieşte şi la locul său de mun­
că, spre a nu fi surprins ne­
pregătit la caz de nevoie.
De asemenea, este deosebit
de utilă cunoaşterea de către
fiecare cetăţean a noţiunilor de
acordare corectă a primului
ajutor în caz de urgenţă, pînă la inter­
venţia medicului. Aceste noţiuni se pre­
dau prin cursurile sanitare de masă ale Crucii
Roşii (G.P.A.S., de echipieri sanitari), care
sînt organizate pretutindeni, fiind uşor acce­
sibile oricui doreşte să le urmeze. Termenul
de asistenţă medicală se foloseşte şi în sens
mai restrîns, indicîndu-se o anumită speciali­
tate: asistenţă obstetricală, asistenţă chirur­
gicală, asistenţă ambulatorie (Ia dispensar, la
pol ic1inică) etc.
aspiraţie, procedeu de extragere printr-un
tub a unui fluid sau particule de corpuri solide
'cu ajutorul presiunii negative (vid) exercitată
.3-
Aspirator chirurgical fabricat in R.P.R. (tip I.T.M.):
I - pompă aspiratoare ce aspiră aer şi lichide
(singe) dinspre piesa metalică (2) spre tubul de
cauciuc (3). In drum, lichidul ajunge in capacul
metalic (4), de unde cade in borcanul de sticlă (5),
care poate fi golit după umplere.
.�
" ;:
la capătul tubului înspre care se produce
deplasarea. In medicină, procedeul are mai
multe întrebuinţări: a) în scop diagnostic, se
extrag prin aspiraţii, după o punctle (vezi
puncţie) lichide anormale din diferite cavi­
tăţi ale organismului (pleură, articulaţii,
Avlasan.
abdomen) în scopul analizei Iichidului res­
pectiv. Tot în scop diagnostic se pot extrage
fragmente de ţesut (Ficat, plămîni, rinichi)
pentru analiză chimica sau anatomopatologică
(vezi biopsie); b) în scop terapeutic, aspiraţia
reprezintă un procedeu de extragere a corpilor
străini sau a lichidelor patologice din cavi­
tăţile organismului sau din unele organe.
"In edemul pulmonar se pot face aspiraţii
de pe trahee a secreţ iilor şi lichidelor care
împiedică respiraţia. La nou-născut, prin
aspiraţie pot fi extrase lichidul amniotic sau
corpii străini care împiedică prima respiraţie
a copilului. In timpul intervenţiilor chirur­
gicale, sîngele este aspirat din plagă pentru
curăţirea cîmpului operator cu ajutorul unui
aparat special numit aspirator chirurgical.
Assaky George (1855-1899), chirurg romîn,
a cărui teză de doctorat intitulată .. Despre
sutura nervilor la distanţă", susţinută în
1886, la Paris, constituie punctul de plecare
pentru cercetările moderne privind regenerarea
nervilor. A fost profesor la Facultatea de
medicină din Bucureşti.
astenie nervoasă, vezi nevroză .
astereognozle, tulburare de sensibilitate cu un
caracter deosebit în care bolnavul nu recunoa­
şte un obiect pe care îl atinge, îl pipăie
(bolnavul fiind cu ochii închişi), deşi 'sensibi­
litatea este păstrată sau foarte puţin alterată
(adică simte atingerea, duritatea sau tempera­
tura corpului respectiv). Este o tulburare care
apare prin lezarea unei porţiuni din scoarţa
cerebrală.
53
[54]
astigmatism, defect de refracţie daţorit
curburii neobişnuite a corneei. sau a crista­
linului. Pacientul vede lucrurile deformate,
George Assaky
alungite, neclare. Astigmatismul poate fi
regulat, cînd diversele puncte ale aceluiaşi
meridian au aceeaşi refracţie. In cicatrice
corneene sau keratocon avem refracţie diferită
pe acelaşi meridian - astigrnatlsmul nere-
neregulat - se poate face şi cu lentile de
contact.
astm, acces de sufocare. Principalele forme
descrise în clinică sînt: a) Astm bronşic, boală
caracterizată prin .accese de sufocare determi­
nate de spasmul bronhiilor mici; acest spasm
al musculaturii netede din bronhiole poate fi
provocat de cauze variate şi apare datorită
unei stări de excitaţie crescută a nervului
vag sau a unor tulburări alergice locale. Aceste
fenomene sînt determinate de pătrunderea
unor particule mici (polen, particule de lînă,
peri, praf) sau a produselor rezultate din
distrugerea germenilor care în treţin o infla­
maţie bronşică (bronşită); particulele sensi­
bilizante se cheamă alergene (vezi alergie)
şi acţionează astfel numai pe un teren obiş­
nuit să răspundă, printr-un spasm bronşic
în prezenţa lor. De obicei, criza de astm survine
brusc şi de cele mai multe ori noaptea, bolna­
vul fiind trezit din somn de o sete de aer.
EI are impresia 'că se sufocă, că respiraţia,
în special eliminarea aerului din plămîn,
este blocată. Se scoală din pat, aleargă la
fereastră pe care o deschide şi se reazemă cu
mîinile de pervazul ferestrei spre a-şi înlesni
astfel contractia muşchilor expiratori. Această
stare caracteristică crizelor de astm durează
2-4 ore, după care bolnavul începe să expec­
toreze o spută vîscoasă, abundentă, cu aspect
periat; apariţia expăctoraţiei anunţă sfîrşitul
crizei. Dacă accesele se repetă unul după
altul, fără o perioadă de linişte, este vorba
Astm bronşic. Stinga: bronhie cu lumenul normal; dreapta: 1::ronhie cu lumenul mult micşorat.
54
gulat. Corectarea astigmatismului se face cu
lentile cilindrice, ce modifică numai direcţia
razelor care trec prin axul optic al cilindru lui.
Corectarea astigmatismului - mai ales a celui
I
�
de o stare" de rău astmatic. Dacă se bănuie că
accesul este provocat de un anumit alergen
se încearcă stabilirea naturii acestuia spre a
se putea trece la o desensibilizare progresivă
II
d
[55]
a bolnavului. Această bănuială este trezită
mai ales atunci cînd astmaticul mai prezintă
şi alte manifestări alergice: urticarie, coriză
de fîn. Dacă sînt prezente manifestări in­
flamatoare (traheită, bronşită, congestie pulmo­
nară), acestea se combat cu antibiotice. Tra­
tamentul crizei se face, la avizul medicului,
cu Corfilin, Papaverină, Efedrină, Atropină,
Astmosedin; .acestea din urmă nu se adminis­
trează în caz de hipertensiune arter ială, In
starea de rău astmatic şi cînd medicamentele
de mai sus s-au dovedit lipsite de efect se
recurge Ia cortizon sau ACTH. Prevenirea
acceselor pretinde uneori schimbarea locului
de muncă şi chiar a localităţii. Se va da toată
atenţia tratării prompte a oricărei inflamaţii
a căilor resp iratori i. b) Astm cardiac, accese
bruşte de sufocare (dispnee) provocate de o
insuficienţă cardiacă acută. Survine după
eforturi fizice, emoţii, mese abundente, dar
şi în plin repaus. Noaptea, la cîteva ore de
la culcare, bolnavul poate fi trezit brusc
din somn de o apăsare în piept, însoţită de
o senzaţie de lipsă de aer. EI prezintă o respi­
raţie grea, precipitată, tuşeşte de cîteva ori,
expectorînd o spută spumoasă ca albuşul de
ou bătut. În toată această perioadă este obligat
să păstreze poziţia şezîndă, care-] linişteşte
şi-i permite să-şi reia somnul. In cazurile
mai grave, însă, dispneea se accentuează şi
se însoţeşte de tuse persistentă, urmată de
expectoraţie spumoasă, de culoare roz; în
plămîni se aud zgomote respiratorii . parti­
culare: bolnavul face o criză gravă de edem
pulmonar. Tratamentul astmului cardiac constă
în administrare de oxigen, pantopon, stro­
fan tină în vînă şi eventual sîngerare. Pînă
la venirea medicului, băile fierbinţi la picioare
sau cataplasmele de muştar pe gambe sînt
binevenite.
ataxie, tulburare în coordonarea armonioasă
a mişcărilor şi care se evidenţiază mai ales
cînd bolnavul merge. Deosebim următoarele
forme de ataxie: ataxie cerebeloasă (în Iezi uni
ale creierului mic). Bolnavul merge nesigur
cu oscilaţii în toate sensurile, aşa cum le
vedem la omul beat; ataxie vestibul ară (prin
leziuni ale aparatului vestibul ar). În timpul
mersului, bolnavul deviază sau cade pe o
anumită parte; ataxie tabetică (prin Iezi uni
ale nervilor sau căilor nervoase care transmit
la creier sensibilitatea profundă alcătuită din
fibre nervoase care in formează scoarţa cere­
brală, de poziţia diferitelor părţi ale rorpului
sau membrelor). Se caracterizează printr-un
mers nesigur, cu lipsa mişcărilor armonioase
mai ales ale picioarelor. Este caracteristic
în tabes (vezi tabes), dar şi în alte boli
neurologice; ataxie frontală prin lezjuni (mai
ales prin tumori) ale lobilor frontali. In această
ataxie frontală, mersul este nesigur sau impo­
sibil. Constituie de fapt o pierdere (o uitare)
a mişcărilor care trebuie făcute (este o apraxie,
vezi apraxie). Tratamentul urmăreşte întîi să
înlăture cauza bolii; de asemenea, exerciţiile
fizice pot uneori corecta această tulburare.
atebrină - vezi mal arie.
ateroscleroză, boală arterială cronica: ea se
datoreşte unei infiltrări a tunicii interne a
arterelor de calibru mare cu depozite constituite
din lipide, colesterol şi uneori de calciu, la
care se asociază un proces de scleroză a acestei
tunici. Aceste depozite aterosclerotice duc Ia
îngroşarea peretelui şi strîmtorarea calibrului
vascular, cu pierderea elasticităţii arteriale.
Din această cauză, arterele se dilată şi revin
insuficient sub acţiunea fluxului sanguin;
acesta îşi face drum mai greu, necesitînd,
ca urmare, o activitate sporită din partea
pompei cardiace. Ateroscleroza este totdeauna
însoţită de hipertensiune, dar este greu de
precizat dacă hipertensiunea grăbeşte instalarea
aterosclerozei sau dacă dimpotrivă aceasta
determină hiperlensiunea prin modificarea
elasticităţii vaselor. Cauzele aterosclerozei sînt
numai în parte cunoscute. S-a constatat însă
că există o strînsă legătură între alirnentaţia
bogată în grăsimi, în special de origine ani­
mală, şi apariţia acestei boli. În timp ce la
populaţia oraşelor mari, unde se consumă
multe grăsimi, ateroscleroza se vede foarte
des, ea devine mult mai rară în regiunile cu
alimentaţie mai mult vegetală. Începutul bolii
este de obicei greu de stabilit. De multe ori,
tulburările sînt minime şi trec neobservate
de către bolnav. Cînd vasele afectate sînt
legate de sistemul nervos central, bolnavul
acuză dureri de cap, oboseală, scăderea memo­
riei, agitaţie sau depresitţne. O dată boala
instalată, fenomenele variază după localizarea
arterelor afectate. Dacă sîn t prinse vasele
membrelor, acestea devin dure la pipăit. La
membrele inferioare se poate constata răcirea
extremităţilor, bolnavul plîngîndu-se de dureri
care apar la mers sub forma unor cîrcei, iar
mai tîrziu, în caz de obliterare a vasului,
să se instaleze tulburări trofice (de hrănire
a ţesuturilor), care să ducă pînă la gangrenă.
Ateroscleroza cerebrală poate avea semne tim­
purii şi de intensitate care variază cu locali­
zarea şi importanţa leziunii. Uneori sînt-uşoare
şi trecătoare, alteori grave şi definitive (para­
lizii, deficit intelectual, greutate în vorbire).
Ateroscleroza mai poate cuprinde vasele rini­
chilor (uremie), ale tubului digestiv (greaţă,
balonări, hemoragii digestive) sau vasele pan­
creasului (diabet benign). Tratamentul atero­
sclerozei trebuie să cuprindă o orien tare sigură
către profilaxie, căci această boală poate fi
prevenită, i se poate întîrzia apariţia, iar
o dată instalată, i se poate împiedica evoluţia.
Rolul cel mai de seamă revine tratamentului
igienodietetic. Se vor evita tensiunea psihică,
ritmul încordat şi neregulat de viaţă şi muncă.
Dar dacă o muncă încordată poate duce la
ateroscleroză, tot aşa de dăunător este seden­
tarismul. De aceea sînt indicate în general
exerciţiile fizice, practicate raţional, fără exces
şi în raport cu vîrsta. Dieta ateroscleroticului
trebuie să fie hipocalorică (săracă în calorii)
pentru cei cu supragreutate corporală. Fructele
Ij
i
�
\ I
,.
1
I I
I
b
.�
55
[56]
3E
şi legumele trebuie să fie larg folosite. Dintre
grăsimi, vor fi evitate cele de provenienţă
animală (unt, grăsime de porc). Cînd se
asociază la ateroscleroză şi hipertensiune, se
recomandă atunci corectivele necesare (regim
fără sare, medicamente contra hipertensiunii
arteriale). Medicamentele antiaterosclerogene
sînt: Heparina, iodurlle, Anghinarea (Cinarol),
Vitamina C, Vitamina PP în doze mari,
administrate multă vreme.
atetoză, mişcare involuntară localizată mai
ales la mîini şi picioare. Este o mişcare undu­
lantă, şerpuitoare, care dacă se petrece la nive­
lul feţei, bolnavul pare că se strîmbă continuu.
Mişcarea se accentuează dacă bolnavul este
emoţionat şi dispare cînd bolnavul doarme.
Ea se datoreşte unor Iezi uni care duc la dis­
trugerea "neostriatului" (un nucleu de celule
A
A
8
Vertebra At l as : A - corpul verlebrei; 1 - supra­
feţe de articulaţie cu craniul; 2 - orificiu prin
care măduva spinării trece spre cavitatea cutiei
craniene; B - vertebra axis; C - craniu.
nervoase din interiorul e.rcelaiului, cu rol
în controlul mişcărilor). O encefalită, o tumoare
etc. pot duce la distrugerea sa şi la apariţia
atetozei.
Athanasiu Ioan (1868-1926), fiziolog şi
medic veterinar romtn, profesor la Facultatea
56
de ştiinţe şi rector al Universităţii din Bucu­
reşti. A dobîndit un renume internaţional
prin cercetările sale de hematologie şi de
fiziologie nervoasă şi musculară. A fost unul
dintre promotorii electrofiziologiei moderne.
Împreună cu Gh. Marinescu a desfăşurat o
intensă activitate cu orientare progresistă în
rîndurile intelectualităţii.
atlas şi axls, denumiri date primelor ver­
tebre din regiunea cervicală (a gîtului), care
susţin craniul şi care permit, datorită modului
în care sînt articulate, mişcări mai ample
decît între toate celelalte vertebre. Denumirea
primei vertebre este dată prin analogie cu
Atlas, figură binecunoscută în mitologie pentru
faptul că susţinea pe umerii săi globul terestru.
Vertebra atlas are forma unui inel cu două
părţi laterale, mai voluminoase pe care se
găsesc suprafeţele de articulaţie cu craniul
şi cu a doua vertebră, numită Axis. A doua
vertebră este denumită Axis, pentru faptul
că, prin forma ei, serveşte drept ax în jurul
căruia se roteşte vertebra atlas (vezi atlas),
care la rîndul ei susţine craniul. Prin existenţa
acestei posibilităţi de rotaţie, capul are o mo­
bilitate foacte mare în comparaţie cu alte
regiuni din corp ce sînt în legătură cu coloana
vertebrală. Atlas medical: lucrare de prezentare
a unei discipline, metode, probleme, în special
sub formă de planşe, desene, fotografii, cu
scurte texte explicative. Asemenea atlase au
fost publicate sub denumiri corespunzătoare
de: Atlas de anatomie; Atlas de radiologie;
Atlas de electrocardiografie.
atrofie, diminuare de volum pe care o pro­
duce orice leziune ce duce la distrugerea par­
ţială sau totală a unui organ. După 10cuJ unde
apare această atrofie, ea îşi ia şi numele:
atrofie musculară, atrofie optică, atrofie cere­
beloasă, atrofie corticală, atrofia ficatului.
atropină (Belladonna), alcaloid descoperit
în 1833, în frunzele, seminţele şi rădăcinile
de mătrăgună, laur şi măselarită, care are
un efect farmacodinamic specific (reduce spas­
rnul muşchilor şi funcţia glandelor inervate
de parasimpatlc). Astfel, atropina reduce toate
secreţiile, ca: gastrică, intestinală, salivară
( .. usucă gura"); dilată bronhiile plăminului
cînd sint ingusta te prin spasmul muşchilor
netezi (in astm), dilată pupilele atunci cînd este
instilată sub formă de colir; de asemenea
are şi acţiune sedativă asupra sistemului
I nervos central (in crizele de epilepsie). Atropina
este folosită in terapie ca atare, sub formă
de fiole cuprinzind soluţie apoasă 1 %0 (Atro­
pină CIF), sau ca medicamente mai complexe,
ca Bellatot, Belafital, Belergon, utilizate in
dureri spastice gastro-in testinale sau in boli
cu hipersecreţie gastrică sau salivară.
auditiv, in legătură cu auzul (vezi acustic).
Auenbrugger Leopold (1722-1809), medic
vienez. A preconizat metoda clinică de explo­
rare a toracelui prin percuţie. Sunetul diferit
-�
I
II-
d
[57]
-
produs prin ciocănirea pereţilor toracici oferă
informaţii despre dimensiunile şi consistenta
organelor interne În stare normală şi pato-
10�ică.
Leopold Auenbrugger
aură, senzaţie subiectivă de scurtă durată
şi de multe ori aceeaşi la fiecare bolnav, care
precede imediat criza de epilepsie. Uneori
se însoţeşte de o serie de mişcări involuntare
stereotipe (aceleaşi mişcări). Cauza aurei este
considerată ca răspunsul dat de o zonă de
excitaţie din creier (zonă lezată care determină
criza de epilepsie). Aura se poate manifesta
prin: ameţeli, halucinaţii, mişcări automate
de Înghiţire, de respiraţie. Există mai multe
feluri de aure: senzitivă, viscerală, psihică.
(vezi epilepsie).
aureociciină - vezi antibiotic.
aureomicină - vezi antibiotic.
autohemoterapie, metodă de tratament prin
care se extrage sînge din vena unei persoane
şi se reinjectează imediat În muşchii aceleiaşi
persoane. Prin această manoperă, în organismul
bolnavului se realizează un mic şoc (sîngele
fiind o substanţă alburninoasă), fapt care are
ca rezultat o scădere a sensibilităţii organismu­
lui său faţă de anumite substanţe care au la
bază albumine (ouă, carne, lapte etc.). Auto­
hemotesap ia se practică În aşa-numitele der­
matoze de sensibilizare, în care anumite
persoane, din cauze necunoscute Încă, reac­
ţionează În mod anormal prin diverse erupţii
la consumarea unor alimente, la administrarea
unor medicamente sau la contactul cu diverse
substanţe, care fuseseră bine suportate pînă
atunci. Astfel, În eczeme, erupţii alergice
medicamentoase (după antipirină, strepto­
micină, sulfamide etc.) sau în unele dermatoze
de sensibilizare profesionale (prin uleiuri,
vopsele, produse de petrol) se recomandă pe
lîngă alte tratamente, serii de cîte 10-15
.�
..
şedinţe de autohemoterapie În doze crescînde
de la 5 la 15 mI sînge pe şedinţă. ,
autosugestie, sugestie pe care şi-o face cineva
sie-şi, spre deosebire de heterosugestie, care
este sugestia pe care cineva o face altcuiva. Este
vorba de starea psihică pe care şi-o creează unii
oameni în urma căreia reacţionează fizic sau psi­
hic ca şi faţă de exci taţii sau senzaţii reale. Ea
poate fi involuntară, de exemplu unii bolnavi
psihici cred, se conving singuri, că suferă
de cancer şi ca urmare simt senzaţii diferite
legate de această boală care la ei este imaginară.
De obicei, aceste stări se găsesc mai pronunţate
la bolnavii psihici, dar o formă mai uşoară
se găseşte şi la individul normal. Autosugestia
voluntară constituie de multe ori un mijloc
psihoterapie, un ajutor al medicului care prin
metoda convingerii Învaţă bolnavul să folo­
sească autosugestia care poate avea un rol
important În vindecarea unor boli sau În
crearea unei stări de optimism. Autosugestia
a fost vulgarizată pentru prima dată în psiho­
terapie de către Iarrnacistul francez Emile Coue
din Nancy (vezi sugestie şi hipnoză).
Avicenna vezi Ibn Sina.
avort, Întreruperea sarcinii şi expulsia pro­
dusului de concepţie din cavitatea uterină
În cursul primelor 6 luni de sarcină. Avortul
poate fi spontan sau provocat. Avortul spon­
tan este produs de cauze locale sau generale,
care acţionează de obicei Împreună. Cele mai
frecvente cauze generale sînt infecţiile acute
apărute În timpul sarcinii, virozele (gripale),
intoxicaţiile acute cu medicamente, cu sub­
stanţe toxice, oxid de carbon sau diferite
afecţiuni cronice, ca malaria, sifilisul, bolile
grave cardiovasculare. Alte cazuri mai sînt
rupturile de col uterin şi inflamaţiile uterului
(endometrita mai ales). Lipsa de dezvoltare
a uterului (hipoplazia uterină) sau tumorile
uterului pot fi de asemenea cauze declanşa­
toare de avort. Traumatismele fizice (căderea,
lovirile abdomenului) pot produce şi ele
uneori avorturi. Oricît ar părea de curios Însă,
traumatismul fizic produce comparativ mai
rar un avort decît traumatismele psihice.
Emoţiile puternice, spaima, oboseala psihică,
sînt cauze mai frecvent producătoare de avort,
O cauză din cele mai importante o constituie
tulburarea echilibrului endocrin al sarcinii.
De obicei, avortul este rezultatul asocierii
mai multora din cauzele citate mai sus. Se�
nele avortului spontan sînt dureri lombo­
abdominale, a căror intensitate merge crescînd,
şi pierderi de sînge prin vagin. Aceste sim­
ptome indică dezlipirea parţială a oului din
cavitatea uterină. Este aşa-numitul avort
incipient. Dacă cu tot repausul la pat şi cu
tratamentul instituit de medic durerile se
agravează, pierderile de sînge devin abundente
şi se produce eliminarea parţială a conţinutului
cavităţii uterine, atunci este vorba de avort
incomplet. Eliminarea completă a conţinutului
uterin este excepţională, deoarece orice femeie
care avortează spontan, trebuie internată de
57
-;;:
[58]
r�o����""""""""""""""""""",, , _
urgenţă în spital pentru a i se face completarea
avortului prin chiuretaj uterin. Resturile ovu­
Iare sau placentare care rămîn în cavitatea
uterină, neputîndu-se elimina spontan complet,
întreţin hemoragii, care uneori pot fi foarte
grave şi care produc totdeauna infectarea
uterului şi a întregului aparat genital feminin.
Uneori, aceste avorturi se repetă la aceeaşi
femeie, constituind aşa-numitele avorturi habi­
iuale. Femeile cu predispoziţii la avort trebuie
examinate şi tratate înainte de a rămîne
gravide, pentru că numai astfel sînt posibile
îndepărtarea cauzelor producătoare de avort
şi menţinerea sarcinii. Orice femeie gravidă,
care observă pierderi de sînge din vagin înso­
ţite sau nu de dureri lombo-abdominale,
trebuie să stea în repaus li pat şi pînă la
consultarea medicului să-şi introducă în rect
supozitoare cu spasmoverin. Aoortul provocat.
Intreruperea sarcinii se poate face în orice
moment al evoluţiei ei atunci cînd boli preexis­
tente sarcinii (boli de inimă, tuberculoză,
nefrită) sînt agravate de sarcină, atît de mult,
încît constituie un pericol pentru viaţa femeii,
sau cînd însăşi sarcina, prin evoluţia ei,
produce tulburări grave în organismul femeii.
Intreruperea sarcinii se mai poate face, de
asemenea, cînd gravida suferă de boli transmi­
sibile prin ereditate, ca: hemofilie, epilepsie
sau boli grave neuropsihice (psihoze, schizo­
frenie). Aceste întreruperi de sarcină se fac
în spitalele de specialitate, cu autorizarea
prealabilă a unei comisii medicale. Avortul
la cerere. Prin decretul nr. 453/1957 s-a dat
femeii dreptul de a decide singură asupra
produsului ei de concepţie permiţindu-se între­
ruperea sarcinii în primele 3 luni. O dată
cu apariţia acestui decret s-au organizat în
spitalele de ginecologie şi obstetrică din toată
ţara cabinete de întrerupere a sarcinii, bine
utilate şi deservite de personal calificat.
Conform dispoziţiilor legale, întreruperea sar­
cinii nu poate fi efectuată de cît de un medic
specialist. Cu toate acestea, avortul nu este
o operaţie cu totul inofensivă, cum greşit
este socotită de multe femei. Orice întrerupere
de sarcină atrage după sine o serie de tulburări
neuroendocrine, care prin repetarea lor pot
crea dezechilibrări permanente ale sistemului
neuroendocrin. Orice întrerupere de sarcină
efectuată în cele mai bune condiţii şi de cel
mai bun specialist este totuşi legată de posi­
bilitatea producerii a numeroase complicaţii
imediate sau tardive. Dintre complicaţiile
imediate amintim: hemoragiile, care uneori
pot fi foarte grave, perforaţiile uterului simple
sau complicate cu leziuni ale vezicii, rectului
sau ale intestinului. Uneori se poate produce
chiar moartea subită prin inhibiţie sau embolie.
Infecţia, de la formele uşoare pînă la formele
grave de septicemie, este posibilă prin germeni
care se găsesc în mod obişnuit în vagin şi
colul uterin, şi care pătrund cu ocazia chiure­
tajului în circulaţia sanguină. Inllarnaţia
organelor genitale feminine (metroanexita) este
una din complicaţiile frecvente ale întreru­
perilor de sarcină. Dintre complicaţiile tardive
amintim: sterilitatea, tulburările menstruale,
producerea de avorturi spontane sau naşter i
premature. De aceea este recomandabil ca
prima sarcină să fie dusă totdeauna la termen,
ca femeile să facă cît mai puţine avorturi,
evitînd sarcinile nedorite prin folosirea mij­
loacelor antlconcepţionale. Intreruperea de
sarcină se face prin operaţia numită chiuretaj
uterin, care constă în dilatarea col ului uterin
cu dilatatoare metalice şi apoi curăţirea cavi­
tăţii uterine cu .instrumentul numit chiuretă.
..La femeile care nu au născut, este bine ca
dilatarea colului uterin să se facă lent, cu
ajutorul 'laminariei, care se introduce în col
cu 8--12 ore Î1'lainte de efectuarea intervenţiei.
Operaţia se execută în condiţii de perfectă
asepsie, sub anestezie. Orice întrerupere de
sarcină efectuată în afara instituţiilor '\pita­
liceşti este considerată ca avort criminal şi
pedepsită de lege. Intrebuintarea diverselor
mijloace medicamentoase (injecţii cu folicu­
lină, glandui trin, chinină, vaccin Delbet) sau
ingerarea de substanţe toxice, ca şi încercările
de a produce avortul prin introducerea unor
corpuri străine în colul uterin nu numai că
nu pot produce eliminarea sarcinii, dar pot
avea ca urmare tulburări şi complicaţii grave.
58
(
�-----
[59]
•
Babeş Victor (1854-1926), anatomopatolog
şi microbiolog romîn, În 1885 a publicat,
la Paris, împreună cu A. V. Corn il , primul
tratat de bacteriologie apărut în lume. In
1887 a renunţat la cariera universitară, care
i se deschidea la Budapesta, şi s-a instalat
la Bucureşti, unde i s-a încredinţat conducerea
Catedrei de anatomie patologică la Facultatea
de medicină şi a unui laborator, în care a
început de îndată să prepare vaccin antirabic.
Lista lucrărilor lui Babeş numără peste ) 000
de titluri. El a descoperit mai mult de 50 de
microorganisme patogene. Un grup de sporo­
zoare care provoacă boli la animale a fost
denumit grupul "babesiilor", în cinstea cerce­
tătorului rorntn. Tehnicile perfecţionate de
Babeş în tratamentul antirabic constituie
"metoda rominească", apreciată în întreaga
lume. Esenţial este aportul său la elaborarea
bazelor teoretice şi practice ale seroterapiei,
Babeş numărindu-se printre precursorii tra­
tamentului cu ser antidifteric. A descoperit
în creierul animalelor bolnave de turbare unele
formaţiuni caracteristice (corpusculii Babeş­
Negri). A fost un deschizător de drumuri în
medicina timpului, izbutind să realizeze o
rodnică sinteză între orientarea morfologică
şi cea bacteriologică. Încă din tinereţe a fost
un adept convins al materialismului şi a
publicat articole în care lua poziţie Împotriva
concepţiilor filozofice idealiste şi a misti­
cismului. A desfăşurat o neobosită activitate
de militant social, demascînd regimul burgheze­
moşieresc, despre care arată că este principalul
vinovat pentru mizerabila stare sanitară a
satelor. Babeş a demcnstrat că pelagra repre­
zintă o boală a mizeriei, astfel că nu poate fi
combătută doar cu mij loace medicale, ci
mai ales prin îrnproprietăr irea ţăranilor.
babeurre, lapte de vacă parţial degresat,
care a suferit ferrnentaţia naturală cu baciIi
lactici. În secolul al XVIII-lea, În Olanda,
ţăranii întrebuinţau în mod empiric o supă
de babeurre, cu rezultate bune, în alimen-
..
taţia artificială a sugarului. A fost introdus
în terapia ştiinţifică de Teixeira de Mattos
(1902). Pe lîngă avantajele pe care le posedă
toate preparatele acide (vezi lapte acidulat),
babeurre-ut se distinge prin următoarele însu­
şiri suplimentare: a) cazeina suferă o predi­
gestie sub influenţa unor fermenţi ai bacililor
Victor Babeş
lactici, ceea ce îi uşurează digestia şi absorb­
ţia; b) grăsimile sînt în cantitate redusă
(5:-6 g%o), ceea ce constituie principalul
avantaj în realirnentarea copiilor cu dispep­
sie (reducerea grăsimilor defavorizează fer­
mentaţiile intestinale şi, în consecinţă, diareea
de fermentaţie); c) întrucît fermentaţia produsă
de bacilii lactici se face pe seama lactozei
din lapte, care se transformă în acid lactic,
conţinutul preparatului în lactoză este redus.
(32 g %0), ceea ce de asemenea previne fer­
mentaţiile intestinale şi diareea de fermen­
taţie. Datorită acestor însuşiri antidispeptice,
preparatul este folosit cu rezultate foarte bune
În realimentarea sugarilor cu dispepsie toxică
'[
•
i
1
!
, i
I
I
j ... !.i
v. .
[60]
1
" I
I
"
i
f.
I
I
esau toxicoză, ca şi în alimen taţia mixtă sau
artificială a nou-născutului, imaturilor şi
-sugar ilor atrofici. Cînd toleranţa digestivă
o permite, babeurre-ului simplu i se poate
adăuga zahăr 3-5% şi făină aibă rumenită
1-2%. Are o valoare calorică redusă: 350 de
-calorii la litru (babeurre-vî" simplu), 550 de
.calorii la litru (babeurre + 5% zahăr) şi
'')30 calorii la litru (babeurre cu 5% zahăr
+ 2% făină). Fiind carenţat în lipide (5-6 g%o)
'nu se administrează în exclusivitate sugarilor
rmai mult de 6 săptămîni în şir, întrucît pot
.apărea semne ale carenţei de grăsimi, ca:
-oprirea creşterii, avitaminoza A, D; asociat
'cu laptele de mamă, babeurre-ul se poate
administra timp îndelungat la sugar, fără
mici un pericol'. Dezavantajul principal al
.babeurre-ului constă în faptul că se prepară
din lapte de vacă pe a cărui sterilitate nu se
'poate conta. Atît acest dezavantaj, cît şi
acela al carenţei relative în grăsimi sînt
înlăturate prin întrebuinţarea babeurre-ului
IÎn pulbere (vezi eledon). ,
bacteriofag (fag), virus, de dimensiuni
foarte mici, care parazitează o bacterie. In
'interiorul bacteriei, bacteriofagul se multi­
plică şi distruge (lizează) bacteria. Unele
bacterii nu sînt distruse de fag, acesta trăind
intr-un fel de simbioză în interiorul ei. Se
<cunosc azi bacteriofagi pentru multe bacterii
(bacili tifici, stafilococ, difteric şi coli).
Bacteriofagii se folosesc în terapeutică (de
.exemplu în infecţii colibacilare rezistente
la antibiotice) şi în bacteriologie pentru
tiparea unor bacterii (tific, stafilococ).
bacteriostatic, proprietatea unei substanţe
<le a împiedica înmulţirea unor microbi.
Antibioticele şi chimioterapicele sînt substanţe
bacteriostatice, deoarece în concentraţii foarte
mici, care nu lezează celulele organismului
gazdă, împiedică înmulţirea germanilor care
sînt sensibili la substanţa respectivă. După
suprimarea substanţei bacteriostatice, germenii
respectivi pot reîncepe să se înmulţească,
dacă nu au fost distruşi în acest timp de mij­
[oacele de apărare ale organismului. De aceea,
dacă tratamentul cu bacteriostatice nu trebuie
inceput niciodată fără avizul medicului,
rămîne la fel de valabil că nici întreruperea
lui fără avizul medicului nu este indicată
sub motivul că "febra mi-a scăzut, mă simt
mai bine" etc. O astfel de măsură luată din
proprie iniţiativă poate fi plătită scump. Preţul
cel mai mic este revenirea bolii.
Bagdasar Dumitru (1893-1946), neuro-chi­
rurg rornîn, profesor la Facultatea de medicină
din Bucureşti, promotorul neurochirurgiei în
ţara noastră. După 1941 a fost unul din frun­
taşii luptei patriotice antifasciste conduse de
Partidul Comunist Romîn. La 6 martie 1945
a devenit Ministru al Sănătăţii, în guvernul
democrat, prezidat de dr. Petru Groza.
balanită, inflamaţia mucoasei glandului
(stratul care tapisează porţiunea terrninală a
penisului), asociată de obicei cu inflamaţia
>60
Ioiţei mucoase care căptuşeşte pe dinăuntru
prepuţul, cînd inflamaţia poartă numele de
balanopostită. Se caracterizează prin formarea
unor eroziuni superficiale de culoare roşie,
unindu-se între ele şi lăsînd să se scurgă o
secreţie abundentă, galbenă-verzuie. Bolnavii
au la început uşoare usturimi iar mai tîrziu
arsuri şi dureri puternice. Net�atată, se poate
Dumitru Bagdasar
complica cu inflamaţia prepuţului în tota­
litatea sa, realizînd tabloul de fimoză (vezi
fimoza) sau parafimoză (vezi parafimoză).
In unele forme, eroziunile se pot adînci sau
gangrena, făcînd necesară chiar amputarea
penisului. Balanitele sînt provocate de cele
mai multe ori de un microb propriu, o spiro­
chetă, dar pot fi produse şi de alţi microbi,
ca fuzospirili, gonococi, stafilococi, spirocheta
sifilisului sau de aplicarea unor medicamente
caustice (hipermanganat de potasiu, rivanol,
nitrat de argint). Tratamentul constă în apli­
carea locală de antiseptice şi antibiotice sub
formă de comprese, pudraj etc. În unele cazuri
este necesar şi un tratament general cu anti­
biotice sau tratamentul altor afecţiuni con­
cornitente, care au provocat balanita.>
balneoterapie, ramură a balneologiei care
studiază acţiunea apelor minerale şi a nămolu­
rilor, elaborind indicaţiile şi contraindicaţiile
folosirii lor. In concepţia actuală se consideră
că balneoterapia influenţează organismul prin­
tr-un complex de excitanţi. Astfel, alături de
procedurile balneologice, un rol important îl
joacă schimbarea mediului de viaţă obişnuit
al bolnavului: locuri noi, odihnă, alimentaţie
adecvată, regim şi climat prielnic. Efectul
complexului de măsuri aplicate este con di-
-�
I
<
[61]
,r;
I
rOz
ţionat de alegerea corectă a procedurilor balneo­
logice şi de aplicarea lor la timp potrivit, ţinîn­
d u-se seama de intervalele dintre ele şi de
doza necesară. Procedurile balneologice, ca
şi cele hldroter apice, acţionează asupra orga­
nismului bolnavilor prin intermediul recepto­
rilor nervoşi, adică prin excitaţiile primite de
terrninaţiile nervoase din piele, din mucoasele
căilor respiratorii şi din alte organe interne
(vezi hidroterapie). Tratamentul cu ape
minerale, se face prin administrarea internă
şi externă (vezi apă minerală). In aplicare
externă, apele minerale sînt de cele mai multe
ori folosite sub formă de băi generale şi locale.
Utilizate în procedurile obişnuite ele îşi exer­
cită acţiunea prin factori mecanici (presiunea
hidrostatică), factori termici şi chimiei specifici.
Influenţa factorului termic se manifestă cu
atît mai mult cu cît temperatura băii este
mai depărtată de temperatura indiferentă
pentru organism (34-36°) şi cu cît apa mine­
rală din baie conţine mai multe gaze (acid
carbonic, hidrogen sulfurat ş.a.) şi ioni ale
diferitelor săruri. Dar pentru băile de apă
minerală, în comparaţie cu băile de apă obiş­
nuită, cea mai caracteristică este acţiunea lor
chimică. Acţiunea excitantă a gazelor asupra
pielii, se manifestă prin vasodilataţie periferică.
Băile gazoase (în special de acid carbonic)
exercită o acţiune favorabilă asupra sistemului
nervos şi asupra muşchi ului cardiac. Aceasta
se manifestă prin încetinirea ritmului cardiac
şi prin scăderea tensiunii arteriale. Băile cu
ape carbo-gazoase se prescriu în tratamentul
unor boli de inimă, în arterioscleroza generali­
zată moderată, boală hiper tonică (într-un
anumit stadiu), neuro-astenie, obezi tate ş. a.
Dintre numeroasele staţiuni balneoclimatice
cu ape carbogazoase din ţara noastră, cităm:
Vatra Dornei, Blljiaş, Borsec, Covasna, Zizin.
Băile sulfuroase. au o influenţă mai mare
asupra circulaţiei şi a tuturor metabolismelor.
Se aplică sub formă de băi generale şi locale,
irigaţii, inhalaţii etc. Băile sulfuroase se
recomandă în bolile sistemului cardiovascular,
sistemului nervos, de piele şi ginecologice.
Izvoare de ape sul ;uroase se găsesc în ţara
noastră la: Herculane, Govora, Olăneşti,
Călimăneşti etc. Apele radioactioe se aplică
în scop terapeutic mai ales sub formă de ape
care conţin emanaţii de" radium - radon. Ele
au o acţiune analgezică (potolesc durerea)
şi sedativă (liniştesc sistemul nervos). Pe
lîngă apele amintite, în cadrul balneoterapiei,
se mai întrebuinţează ape care conţin iod
sau sînt termale oligominerale. Apele termale
din ţara noastră au o temperatură variind
între 37 şi 57° şi pot fi găsite la Herculane,
CăI acea (Banat), Victoria, Călan (Munţii
Apuseni), Geoagiu etc. În balneoterapie se
folosesc şi băile sărate, cu apele izvoarelor
cloruro-sodice sau cele ale lacirrilor sărate,
apa de mare. Se utilizează apa sărată ca atare
sau diluată cu apă dulce. Se aplică în bolile
articulare, nevri te, in fii tr ate inflamatoare
(mai ales ale organelor genitale), în rahitism ..
boli cronice de piele ş, a. Apele minerale se
recomandă de asemenea pentru gargară, spă­
Iătur i, inhalaţii (în bolile căilor respiratorii
superioare) irigaţii şi c1isme (sub formă de
spălături intestinale subacvatice). Apele mine­
rale în cura internă, în asociaţie cu un anumit
regim alimentar, se recomandă mai ales în
creşterea sau scăderea acidităţii sucului gas-·
tric, în gastrite cronice, atonia intestinală..
coli te, boala ulceroasă în perioada de acalmie,
bolile veziculei biliare şi ale ficatului, bolile
căilor respiratorii superioare şi tulburările de­
metabolism, ca şi în îmbolnăviri le căilor
urinare. Durata tratamentului cu ape minerale­
este de aproximativ 3-4 săptămîni. Dozarea
apelor şi durata curei interne variază de la
individ la individ şi se stabilesc de către medic ..
Consumul apelor minerale îrnbuteliate şi trans­
portate este larg răspîndi t. Cura balneo­
terapică intensă poate avea o acţiune negativă­
asupra unor bolnavi, mai ales asupra persoa­
nelor cu sistemul nervos slăbit. Adesea se
observă aşa-numita "reacţie balneară": apar'
modificări generale şi de focar, astenie, irita-o
bilitate, insomnii, febră, accentuarea bolii şi
exagerarea simptomelor inflamatoare la nivelul
organelor lezate. Reacţia mai sus amintită,
este de obicei de scurtă durată, după care
starea generală se arneliorează, fenomenele
inflamatoare şi durerile scad. Din cauza,
acţiunii intense şi variate a apelor minerale
asupra organismului, toate procedurile balneo­
logice trebuie prescrise de medic, în conformi-·
tate cu indicaţiile şi contraindicaţiile cunoscute
şi trebuie aplicate sub strictă supraveghere­
medicală.
bandaj, material care se întrebuinţează,
pentru a menţine un pansament, a exercita
Bandaj al capuluI.
o compresiune pe o regiune anumită, a imo­
biliza o parte a corpului sau a unui membru.
în poziţia pe care o dorim. Pentru a-îndeplini
acest rol, bandajul trebuie să fie suficient de­
strîns, ca să nu se deplaseze, şi nu prea strîns,
ca să nu împiedice circulaţia şi să producă,
complicaţii care pot merge pînă la gangrenă.
61.
[62]
------��------------------------------------------------------------
,.
sau Natura" (1856-1859) şi apoi "Natura�
(1862), precum şi o serie de broşuri şi manuale
care au prezentat o deosebită importanţă
pentru difuzarea noţiunilor de medicină şi
ştiinţe naturale în ţara noastră.
bartholini1ă, inlecţia glandei Bartholin. Infec­
ţia se datoreşte în majoritatea cazurilor gonoco­
eului, mai rar altor germeni, ca stafilococul,
streptococul, colibacilul. Se prezintă sub trei
forme clinice principale: acută, cronică şi
chistică. Bartholinita acută se caracterizează
prin tumefacţia jumătăţii posterioare a labiei
mari, care poate ajunge la mărimea unei
mandarine, colorată roşu, foarte dureroasă
la palpare, dînd febră de 38-39°. Dacă nu
este incizată se poate deschide spontan şi
uneori fenomenele locale şi generale cedează,
ducînd la vindecare. De cele mai multe ori
însă se ajunge la bartholinita cronică, care
se prezintă sub forma unei tumefacţii de
mărimea unui bob de fasole, din care la apăsare
se scurge o secreţie purulentă. Uneori glanda
este mărită ca o nucă verde şi are consistenţă
chistică. In formele acute, tratamentul constă
în administrarea de antibiotice, iar local
aplicarea de comprese şi incizarea chirurgicală
a abcesului. Bartholinita cronică trebuie
considerată ca un factor de infecţie, de aceia
se impune tratamentul chirurgical, adică
extirparea glandei infectate.
Basedow (hipertiroidism), starea în care
glanda tiroidă prezintă o secreţie sporită de
hormoni, datorită cărora se produce o creştere
prea mare a arderilor din organism. Basedow
este primul autor care a descris boala, reunind
semnele cele mai caracteristice: guşă, palpi­
taţii, proeminenta globilor oculari (exoftaJmie).
Hipertiroidia apare mai des la femei, mai
ales la pubertate sau menopauză. Alţi factori
care mai contribuie la apariţia ei sînt: emoţiile,
infecţiile (mai ales gripa şi reumatismul), nevro­
zele, în special cînd survin la cei cu reactivitate
nervoasă exagerată. Boala se anunţă de obicei
printr-o slăbire în greutate (10-15 kg), o
stare de nelinişte. Privirea acestor bolnavi
este fixă, cu ochii mari, lucioşi şi cu clipirea
rară. Din cauza metabolismului bazal crescut,
ei au mîinile şi .picioarele calde şi umede,
cu transpiraţii exagerate. Intoxicaţia orga­
nismului cu hormoni tiroidieni (tiroxină) duce
la creşterea în volum a tiroidei (guşă), proe­
minenţa globilor oculari (exoftalmie), trernu-
1 rături ale extremităţilor, scăderea forţei mus­
culare şi frecvenţa pulsului, care atinge" 110-
140 de bătăi pe minut (tahicardie). Psihicul
este şi el modificat; aceşti bolnavi sînt iri­
tabili, instabil i, se plîng de coşmaruri, insomnii,
tulburări de memorie. Pentru stabilirea diag­
nosticului au mare valoare unele examene
speciale, ca: metabolismul bazal, care este
crescut (peste + 30%), şi investigaţiile cu
izotopi (IlaI). Complicaţiile care pot apărea
în cursul bolii sînt de natură cardiacă şi
nervoasă. Tratamentul profilactic constă în
62
Bandailal gleznei şi piciorul ui.
Iuliu Barasch.
ţelor ştiinţifice, profesor la Şcoala de la
"Sf. Sava" şi la Şcoala naţională de medicină
din Bucureşti. Este fondatorul primului spital
de copii din Capitală. A editat revista "Isis
Eşarfă pentru i mobiliz area provizorie a antebraţulul ,
Barasch Juliu (1815-1863), medic, orga­
nizator sanitar şi ponnlarizator al cunoştln-
În practică se folosesc: feşi , eşarfe, bandaje
in T sau pătrate, bandaje herniare şi bandaje
elastice.
,
l'
('
I
[63]
8
c
.:»: 2
A
,G
coaste şi muşchiului diafragm (vezi torace).
Baza inimii, partea opusă vîrfului inimii,
pe unde vin şi pleacă o serie de vase mari.
Baza de susţinere a corpului, suprafaţă de
sprijin prin tălpi şi zona dintre acestea. La
copii, bătrîni şi în afecţiuni neurologice,
baza de sustinere creşte prin îndepărtarea
picioarelor sau printr-un mijloc suplimentar
de susţinere: baston, cîrje (vezi şi echilibru).
Metabolism de bază sau metabolism bazal,
determinarea valorii metabolismului (vezi
metabolism) în condiţii de bază (bazale)
'ale organismului. Condiţii baza le : condiţiile
În care în organism au loc activităţi necesare
strict întreţinerii vieţii. Aceste condiţii sînt
socotite a fi următoarele: repaus fizic, repaus
alimentar (digestiv), repaus termic (tempe­
ratură amhiantă 18-20°), repaus psihic.
Boa I a Ba se dow
înlăturarea . Iactor ilor capabili să provoace
boala: tensiuni nervoase, focare de infecţie.
Pentru o cît mai bună liniştire a bolnavului,
prima măsură constă în scoaterea lui din mediul
care a contribuit la apariţia bolii şi adminis­
trarea de sedative: luminal, bromuri. Trata­
mentul cu antitiroidiene (Tiomeracil), iod,
trebuie făcut numai sub controlul medical de
laborator (leucocite), aceste medicamente
putînd fi dăunătoare dacă sînt luate în mod
necontrolat. Uneori se recurge la blocarea
funcţiei În exces a tiroidei c_u ajutorul razelor
Riintgen sau al izotopilor. In anumite forme
ale bolii şi după o pregătire preoperatorie se
practică ablaţia parţială pe cale chirurgicală
a glandei. Nu trebuie uitat că În hipertiroidism,
din cauza consumului organismului foarte
crescut, este necesară o alimentaţie bogată
în dulciuri, carne, brînzeturi şi derivate
lactate, fructe, legume, vitamine. Capacitatea
'de muncă a hipertiroidianului rămîne scăzută, Bază. A; I - baza craniul ui; 2 - caza git ului;
el vneputind efectua eforturi fizice sau munci-..J - baza inimii; 4 � baza .pIămtnului; 5.- baza
o • d . tit IV. d 1 v S' tor ace l ui : 6 - baza Iic a t ul ui . Baza de sustinere la
cu Inc,?r are 1';. e ee ua a In e unga ta .. a�clna o persoană desc ăl ta t ă (B), purttnd pantofi cu t oc ur i
sau alaptarea Sint, de asemenea, contraindicate asc uţ it e (C), la un bătrîn cu baston (D), la un
timp de 1-2 ani după aparenta vindecare. invalid cu cîrje (E), .la un copil mic .(F). G: 7 -
bază, partea inferioară a corpului sau a baza degetului: 6 - baza ungh ler.
organelor sale (ficat, plămîni etc.) apreciate
în poziţie verticală (În picioare) sau partea
opusă vîrfului (baza inimii, a degetului, a
unghiei). Baza craniului, partea inferioară a
cutiei craniene ce conţine zone importante de
legătură nervoasă şi vasculară între cap şi
gît, precum şi locurile de susţinere ale craniului
pe prima vertebră (Ati as). Fracturile acestei
zone (fracturi de bază) sînt dintre cele mai
grave, punînd de obicei În primejdie viaţa
omului. Baza toracelui, partea inferioară a
cavităţii toracelui care corespunde ultimelor
-
63
.�
[64]
,1
1 H·t
"1
(
bazin, 'cavitate a corpului în formă de
canal cu pereţi formaţi din unirea oaselor
iliace cu osul sacru şi coccis, completate de
ligamente şi muşchi. Partea superioară mai
largă, numită şi bazinul mare, se găseşte la
partea inferioară a cavităţii abdominale,
Situaţia bazinului tn corp, văzută din profil (a)
şi din faţă (b); J - coloana ver tebr al ă ; 2 - osul
sacrat (sacru); :; - osul şoldului (iliac); 4 - osul
pubis; 5 - osul coapsei (femur). Săgeţile indică
faptul că prin oasele bazinului, greutatea corpului,
susţinută de coloana �er1ebraIă, este rapar t iz e tă
către oasele membrelor inferioare. A - pcrjiunea
superioară mai largă a bazinului osos, numită ba­
zinul mare; B - porţiunea inferioară mai str tmtă,
numită bazinul mic.
Măsurarea dia metrul ul tr ansv ersa lai bazinul ui cu
ajutcrul pelvimetrului. Instrumentul are un mîner
(1), de care s1nt prinse două br a ţ e (�) ce se pot de­
părta pentru măsurătoare, depărtarea efectuată
fiind citită,ln cm pe o scală gradată (3).
comunicînd larg cu aceasta. Partea inferioară
a bazinului, numită şi bazinul mic, este mai
strîmtă şi cuprinde ultimele portiuni ale
tubului digestiv, organele genitale interne,
formaţiuni glandulare, vase şi nervi. Bazinul
joacă un rol deosebit în susţinerea organismului
(vezi şi schelet), fiind regiunea prin intermediul
căreia toată greutatea corpului se transmite
celor două membre inferioare. Dimensiunile
bazinului au o mare importanţă pentru naştere,
deoarece fătul îl străbate dinspre abdomen
către partea inferioară. Deformările bazinului
au drept consecinţă o tulburare a poziţiei
corpului, greutate în mers şi cînd acestea
apar la femeie, ele pot împiedica naşterea
normală. Aprecierea conformaţiei bazinului
se poate face, fie cu ajutorul radiografiei de
bazin, fie prin măsurători ale diametrelor
acestuia, cu ajutorul unui compas special,
numit pelvimetru, asociate cu tuşeu genital.
64
Bazna, staţiune balneară, reputată de peste
două secole pentru apele sale sărate şi iodurate,
situată la o distanţă. de 12 km de oraşul Mediaş,
în centrul regiunii viticole a Tîrnavelor, la o
altitudine de 321 m. Izvoarele şi bazinele din
Bazna conţin ape concen tr ate care se folosesc
în băi, în boli ale aparatului locomotor, ale
sistemului ne�vos periferic, în boli ginecologice,
de piele etc. In staţiune se găseşte şi un nămol
negru bituminos, folosit' pentru ungeri şi
împachetări, precum şi o instalaţie specială
de separare a substanţelor active din apă,
care se expediază în saci de plastic sub numele
de ,.Sare de Bazna", făcînd posibilă pregătirea
băilor terapeutice la domiciliul bolnavului.
Climatul local aerat şi însorit face din această
statiune, ferită de vînturi, o localitate pre­
ferată şi pentru suferinzi de astenie, precum şi
pentru copiii debili şi rahitici.
_ bazofil - vezi hemogramă. .
j băi, proceduri hidrice, aplicate în scop
igienic sau terapeutic. Băile pot fi generale
(scufundarea întregului corp în apă) sau
locale (băi de şezut, băi pentru picioare, băi
pentru mîini ş.a.m.d.), După temperatură,
băile se împart în: reci (sub 20°), răcoroase
(21-33°), indiferente, călduţe (37°), calde
(38-39°) şi fierbinţi peste 40°. După durată
deosebim: băi de scurtă durată (1-5 minute),
de durată obişnuită (15-20 de minute) şi
prelungite (citeva ore). Băile curative se
împart, după componentă lor, în: băi cu
apă dulce; băi cu compoziţie complexă, în
care acţiunea apei se întăreşte prin adăugarea
diferitelor săruri, extracte din plante, bioxid
Băi ga Ivamce.
de carbon, oxigen ş.a.; băi cu ape minerale;
băi cu apă de mare; băi mineralo-gazoase,
în care pe lîngă săruri intră şi gaze solubile
(bioxid de carbon, azot, hidrogen sulfurat,
metan ş, a.); băi combinate, la care se adaugă
acţiunea altor factori (de exemplu băi cu
[65]
"iF--" -
"
masaj sub apă). Dintre băile generale cu apă
minerală, cele mai răspîndite sint băile sărate,
carbo-gazoase şi sulfuroase (vezi balneo­
terapie). Dintre băile cu compoziţie mai
complexă, o mare răspîndire o au băile cu
ex tract de brad, preparate prin adăugarea de
ulei sau de tablete de extract de pin. Aceste
băi se fac la temperatura de 34-37°, cu o
durată de 15 minute, şi se prescriu in nevroze,
astenie, iritabili tate crescută şi in diferite
afecţiuni reumatice. Băile curative sint departe
de a fi indiferente pentru organism. De aceea
ele se fac numai pe bază de prescripţie medicală,
in care se precizează concentratia, temperatura,
durata şi frecvenţa lor (vezi balneoterapie,
hidroterapie). Intr-un sens mai general,
denumirea de băi se foloseşte şi pentru proce­
duri aer ice, actinice etc. Exemple: Baie
de aburi, se practică in localuri special
'f amenajate pentru spălarea cu apă caldă, cu
folosirea concomitentă a acţiunii aburului
sau a aerului fierbinte. Baia de aburi exercită
o acţiune fiziologică asupra intregului organism.
In camera de aburi, unde temperatura aerului
ajunge Ia 40-50°, iar umiditatea Ia 85-90°,
pierderea de căldură a corpului dispare aproape
complet, fapt care duce Ia ridicarea tem­
peraturii corporale pînă la 38-39°. Baia
de aburi este contraindicată persoanelor'debile,
hipertensivilor şi celor suferinzi de boli'ale ini­
mii şi vaselor. Baie de aer cald, formă a terrnote-
<.rap iet, se practică in lăzi-carcase obişnuite din
placaj, de dimensiuni şi formă diferită, in
funcţie de porţiunea corpului pentru care sint
destinate (miini, picioare, regiunea bazinului).
în interiorul carcaselor există rezistenţe care
se încing la trecerea curentului electric şi
încălzesc aerul pînă la 70-80°. Băile de aer
"'-fald şi uscat se folosesc în tratamentul unor
boli cronice ale articulaţiilor, ale nervilor
sau ale organelor din micul bazin. Baie de
nisip, procedură curativă al cărei efect asupra
organismului se bazează pe acţiunea termică
a nisipului încălzit, precum şi pe excitarea
mecanică a terminaţiiIor nervoase din piele.
Nisipul poate fi încălzit artificial. Băile de
nisip cu încălzire naturală se fac De malul
mării sau al rîurilor, direct pe plajă. Baie
hidroelectrică, baie generală sau locală,
cu trecerea simultană prin apă a unui curent
galvanic. Pentru efectuarea băilor hidro­
electrice se folosesc vane de faianţă sau de
lemn, de pereţii cărora se ataşează pe faţa
lor internă, in locuri izolate, electrozi lame­
rari de cărbune, care se pot conecta la polii
unei surse de curent. Băile hidroelectrice au
un etect calmant general şi analgezic, contri­
buind la normalizarea somnului. In unele cazuri,
pentru băile hidroelectrice este folosit şi curen­
tul faradic. Băi de soare, vezi la helioterapie. Băi
gaioanice (bi- şi patrucelulare), proceduri electro­
terapeutice, care folosesc acţiunea generală a
curentului galvanic asupra organismului bol-
5-1652
navului, Curentul alimentează două sau patru
băi de faianţă umplute cu apă, in care se
cufundă miinile, picioarele sau toate cele
patru membre. Baia bi- şi patrucelulară se
foloseşte in tratamentul unor boli de nervi şi
ale articulaţiilor. Băi radioactioe, băi de apă
care conţine radon (substanţă gazoasă radio­
activă). Se poate utiliza apa izvoarelor naturale
cu radon sau apa dulce artificial saturată
cu radon, Atit băile de radon naturale, cit
şi cele pregătite artificial, au acelaşi efect
asupra organismului. Cantitatea de radon
care pătrunde în organism depinde de durata
băii şi de concentratia radonului in apă şi
este invers proporţională cu temperatura apei
şi cu virsta bolnavului. Radonul pătruns in
organism se elimină prin plămîni, rinichi şi
glandele sudoripare. Acţiunea băilor de radon
asupra organismului este multiplă: ele au
un efect favorabil asupra funcţiilor aparatului
cardio-vascular şi asupra metabolismului;
inhibă activitatea glandei tiroide şi stimu­
lează funcţia glandelor sexuale; exercită o
acţiune calmantă asupra afecţiunilor articu­
lare, ale sistemului nervos periferic, ale pielii,
in afecţiunile ginecologice, in boala hiper­
tonică, il] hipertiroidism. Băi subacvatice,
spălături intestinale,' care se efectuează cu
ajutorul unei aparaturi speciale, in baie
caldă. In funcţie de indicaţii se folosesc
diferite soluţii medicamentoase. Pe ltngă
acţiunea locală favorabilă, efectul spălăturilor
se explică prin acţiunea reflexă asupra intregu­
lui organism. Băile subacvatica se aplică
numai la recornandaţia medicului, in diferite
afecţiuni ale tubului digestiv.
Bălţăteştl, statiune balneară situată la
Il km distanţă de Tg. Neamţ, in Reg, Bacău.
Are o altitudine de 475 m şi un climat deluros
foarte plăcut. Staţiunea posedă ape minerale
sărate şi sulfatate concentrate, care sint indi­
cate in boli ale aparatului locomotor, ale siste­
mului nervos periferic şi in boli de femei.
Din localitate se pot face frumoase excursii
la Tg. Neamţ (Humuleştii lui Creangă), Cetatea
Neamţului, Minăstirile şi Munţii Neamţului
(Hogaş) etc.
bătătură, creşterea limitată, dură, a stratului
superior (corn os) al pielii, pe intinderi de
la mărimea unui bob de linte pînă Ia un bob
de fasole, de culoare galbenă. Bătăturile se
formează pe locurile de continuă frecare şi
presiune - pe degetele de la picior, pe tălpi.
Ca urmare a presiunii asupra terrninatillor
nervoase din piele. bătăturile pot fi foarte
dureroase. Bătăturile, simple ingroşări ale
stratului corn os al pielii, nu trebuie confun­
date cu verucile plantare, de natură virotică,
Acestea emit o prelungire către straturile
profunde ale pielii, sint foarte dureroase, chiar
Ia o simplă atingere, şi necesită tratamente
mai speciale (roentgenterapie). Bătăturiie tre-'
buie înlăturate cu grijă, muind in prealabil
picioarele in apă fierbinte cu săpun. Ia care
se adaugă citeva picături de hidrat de amoniu,
65
\
i
I
I
[66]
J
,
Bătături le înmuiate sînt răzui te strat după
strat (şi nu dintr-o dată adînc), cu ajutorul
unei lame (în prealabil dezinfectată În alcool).
După Înlăturarea bătăturii, pielea trebuie
unsă cu tinctură de iod sau cu un alt dezin­
fectant. Dacă se formează o suprafaţă uşor
slnger îndă şi dureroasă se pune pentru 2-3
zile un pansament cu pomadă cu aureociclină
3%. Pentru înlăturarea bătăturiior se mai
folosesc pomezi conţinînd substanţe care
înmoaie bine stratul cornos, cum ar fi acidul
salicilic şi rezorcina. Este deosebit de impor­
tant, atît pentru reuşita tratamentului, cît
şi pentru împiedicarea refacerii bătăturilor,
ca bolnavul să poarte o încălţăminte comodă,
evitîndu-se astfel orice presiune asupra pielii.
B.C.G., (bacil Calmette-Guerin), tulpină de
bacili tuberculoşi bovini, atenuaţi prin cul­
tivarea pe medii cu bilă (treceri succesive
timp de 13 ani) şi devenită avirulentă (nu mai
produce îrnbolnăvirea), dar care a păstrat
proprietăţile antigenice (proprietatea de a
declanşa într-un organism producerea de anti­
corpi antituberculoşi). Această tulpină de
microbi este utilizată sub numele de vaccin
B.C. G. în vaccinarea împotriva tuberculozei.
In R.P. R., vaccinarea antituberculoasă cu
vaccin B.C.G. este obligatorie. Se face la
toţi nou-născuţii, între a 6-a şi a 30-a zi de
la naştere. Se mai face revaccinarea la pre­
şcolari, şcolari şi adolescenţi, în cazul cînd
intraderrnoreacţia la tuberculină este negativă
(ceea ce arată că organismul respectiv nu
este apărat de anticorpi specifici împotriva
infecţiei tuberculoase). La nou-născuţi, vac­
cinul B. C. G. se administrează pe gură. In
celelalte cazuri se administrează transcutanat,
utilizînd un dispozitiv special, care efectuează
deodată 20-30 de înţepături în piele, intro­
ducînd totodată şi vaccinul B.C. G. prin
aceste Înţepături. După 1-2 săptămîni apar
la locul vaccinării mici noduli de culoare
roşie, care dispar în cîteva săptămîni. Vacei­
narea cu vaccin B.C.G. conferă organismului
o rezistenţă faţă de infecţia tuberculoasă,
fiind unul din mijloacele de luptă Împotriva
tuberculozei.
Behring Emil (1854-1917), bacteriolog şi
imunolog german, unul din pionerii folosirii
serurilor sanguine imunizante pentru trata­
mentul bolilor infecţioase. A făcut cercetări
în legătură cu serul antidifteric şi antiteta­
nic şi cu diferite vaccinuri. 1 s-a atribuit
Premiul "Nobel ", în 1901.
Behterev Vladim ir Mihailovici (1857-1927)',
neurolog şi psihiatru sovietic, autor al unor
importante lucrări asupra anatomiei şi fizio­
logiei scoarţei creierului. A combătut tendin­
ţele idealiste în neuropsihiatrie şi psihologie
şi .s-a preocupat de studierea prin mijloace
obiective a activităţii nervoase superioare a
omului.
beladonă - vezi atropină.
benign, caracteristica unui proces patologic,
boală sau tumoare, constînd în tendinţa de
66
evoluţie către vindecare sau către o formă
staţionară ce nu pune În pericol viaţa omului
(de exemplu, tumoare benignă, sinonim cu
expresia populară de "cancer mascul", care
nu dă metastaze).
Vladimir Mihailovici Behterev
Bernard Claude (18�3-1878), fiziolog francez,
autorul unor cercetari fundamentale în cele
mai diferite ramuri ale fiziologiei. A demonstrat
că ficatul animalelor prelucrează şi depozi­
tează zaharurile sub formă de glicogen. Tot
el a precizat mecanismele nervoase ale apa­
riţiei diabetului şi a scos în evidenţă parti- ,
ciparea pancreasului la digestia grăsimilor.
Lui îi revine meritul de a fi dovedit În mod
incontestabil că nervii cu rădăcinile în por­
ţiunea anterioară a coloanei vertebrale au
funcţie motorie, iar cei din porţiunea poste­
rioară au funcţie senzitivă. Alte lucrări ale
sale privind fiziologia musculară, circtrlatorie,
respiratorie şi nervoasă, precum şi substanţele
toxice (cur ar a) stau la baza fiziologiei moderne.
A atras atenţia asupra deosebirii dintre glan­
dele cu secreţie externă şi cele cu secreţie
internă. La Iuner ari ile sale, fiziologul Vulpian
se considera îndreptăţit să afirme despre
moştenirea ştiinţifică a marelui dispărut:
"De aproape 30 de ani, majoritatea cercetărilor
fiziologice publicate de lumea ştiinţifică nu
constituie decît dezvoltări sau deducţii mai
•
[67]
CI a ude Bernar d.
mult sau mai puţin directe din lucrările lui.
.rn felul acesta, el a fost cu adevărat, în deplinul
înţeles �.I .cuvîntului, un maestru al aproape
tuturor fiziologilor epocii sale". Claude Bernard
este autorul celebrei "Introduceri în studiul
medicinei experimentale", lucrare de metodo­
logie ştiinţifică, în care sînt combătute ten­
dinţele vitaliste din biologie şi medicină.
• B�borţeni, localitate pe linia Braşov-Ciceu,
1mga Malnaş. Posedă ape carbogazoase alcaline
care se îrnbuteliază pentru transport şi sînt
iolosite ca apă de masă.
bicicletă ergometrică, aparat pen tru efec­
tuarea efortului fizic gradat, în formă de
bic�cletă !ără r?ate, la care pedalele şi lanţul
acţionează un disc frînat (prin mijloace meca­
nice sau electrice) corespunzător gradului de efort
dorit.Serveşte pentru aprecierea adaptării la
efort în diferite sectoare de muncă şi disci­
pline sportive.
Bi�sad, localitate din Oaş-Mararnureş, cu ape
alcal ine carbogazoase, utile în boli ale apa­
ratului digestiv. Apele sînt îmbuteliate şi
transportate şi în alte localităţi.
bilă. secreţie a ficatului ce se elimină prin
căile biliare (vezi ficat) în duoden. Prin con­
ţinutul ei în acizi şi săruri biliare, bila ajută
digestia alimentelor, favorizează absorbţia lor,
stimulează motilitatea (contracţiile) gastro­
intestinală, întreţine un echilibru al florei
intestinale împiedicînd apariţia iniecţiilor.
Secreţ ia biliară numită şi biligeneză, deşi
are caracter continuu, furnizează în duoden
bilă în mod discontinuu şi numai în perioadele
de digestie alimentară. Între aceste perioade,
bila se depozitează în vezica bil iară (colecist),
unde suferă un proces de concentrare. Astfel,
din 800-1 000 mi bilă secretate în 24 de ore,'
în intestin ajung doar aproximativ 150 mi
bilă, datorită faptului că stagnarea în vezica
biliară duce la o concentraţie de 5-10 ori a
bilei. Bila secretată de ficat este deschisă la
culoare, gălbuie şi se numeşte bilă C. Bila
concentrată din colicist este brun-închisă şi
mai vtscoasă, purtînd numele de bilă B.
Pe canalul coledoc există bilă coledociană,
sau bilă A, care este un amestec de bilă C
II
III
1.1
-
.3
Bicicl etă er go metr lcă : I-cadru;
2 - gh ido n : 3 - indicator al
i nt ens i t ă ţ lţ efortului; 4-pedale;
5 - şa; 6 - disc de cupru a
�ăr�i învîrtire este frînată după
dor i n ţă şi măsurată prin sistemul
electromagnetic şi mecanic (7).
� Bicicletă ergo metr ică
în functiune
67
·.:ti
J
[68]
şi B. Aprecierea cantităţii şi calităţii bilei se
face in clinicile medicale prin aşa-numi tul
tubaj duodenal, procedeu care constă in
înghiţirea de către bolnava unei sonde subţiri
de cauciuc prin care se extrag tipurile de bilă
amintite (A, B şi C). In cazuri anormale,
vărsarea bilei in intestin poate fi ţrnp iedicată.
Atunci ea trece în sînge şi corpul se colorează
în galben (icter). Alteori, din duoden poate
trece în stomac (fapt care in mod normal
nu trebuie să se întimple) şi prin vomă poate
fi eliminată tmpreună cu alimentele (vărsă­
turi biliare). In aceste cazuri, apare senzaţia
de amar în gură. In cazurile in care cantitatea
de bilă formată de ficat 'este insuficientă
sau aceasta stagnează intr-o vezică biliară
leneşă, sint utilizate medicamente, ceaiuri
hepatice, a căror acţiune poate corecta defi­
cienţele amintite.
biiicultură, insăminţare a bilei, extrasă prin
tubaj duodenal, pe medii de cultură, pentru
a se constata dacă conţine microbi. În mod
normal, bila este sterilă. Această analiză
se utilizează pentru punerea diagnosticului
în infecţiile căilor biliare (angicolecisti te,
colecistite), in febra tifoidă şi in special la
purtătorii de bacili ti fi ci , la care microbul
poate persista şi se poate dezvolta in colecist.
Mediile de cultură însămînţate cu bila extrasă
in recipiente sterile sînt ţinute la termostat
la 37° şi examinate în laboratoare de bacte­
riologie. Pentru extragerea bilei se foloseşte
un tub de cauciuc (sonda Einhorn), care,
după sterilizare, este introdusă rînă în porţiunea
a II-a a duodenului.
hilirublnă, pigment biliar. Provine din
hemoglobina globulelor roşii uzate care sînt
distruse în mod' fiziologic o dată cu primenirea
singelui, adică după trecerea a aproximativ
120 de zile. Bilirubina care circulă în sînge
se cheamă bilirubina indirectă (sau prehep a­
tică); ea se Îndreaptă către celulele ficatului
unde, după ce suferă unele transformări, se
schimbă în bilirubină directă (sau hepatică).
Bilirubinemia, adică cantitatea normală de bil i­
rubină din sînge, este de 5-8 mg la mie.
Hiperbilirubinemia sau creşterea bilirubinei
din sînge este cel mai caracteristic şi mai'
constant semn al icterelor. Ea poate proveni
dintr-o supraproducţie în urma distrugerii
excesive (hemoliză) a globulelor roşii, aşa cum
se înttmplă În icterele hemolitice care duc
la creşterea bilirubinei indirecte din sînge.
Hiperbilirubinemia mai poate avea drept cauză
leziuni ale ficatului (hepatită) sau împiedi­
carea eliminării bilirubinei din ficat în intestin
ca în icterele prin hepatită şi icterele mecanice
unde obstacolul şi micile canale din ficat sau
68
pe căile mari biliare fac să crească bilirubina
directă. Hiperbilirubinemia este un semn
co:n.un tuturor icterelor; ea atinge valori
micr (20-50 mg la mie) în icterele hemolitice
moderat crescute (50-200 mg la mie) in hepa:
ti te şi mult crescute (200-400 mg la mie}
În icterele mecanice.
Billroth Theodor (1829-1894), chirurg ger­
man, profesor la Ziirich şi la Viena. A fost un
admirabil operator şi un competent anatomo­
patolog. Este unul din promotorii marii
chi�u.rgi.i În perioada în care progresele anes­
t:ZI�1 ŞI a!e oantisepsiei au permis operatorilor
sa l�t�rvIna în profunzimea organismului.
Tehnicile experimentata de Billroth in ehi­
r�rgi.� e�of?gului, stomacului, intestinelor,
lirnhii, tiroidei, laringelui, uterului au fost
adoptate curînd în întreaga lume.
biopsie, metodă de laborator practicată
pen tru cercetarea şi diagnosticul unei tumori
sau al unei alte Iezi uni. Metoda constă în:
pre.levarea chirurgicală a unui fragment din
l�zlunea .de cercetat, prelucrarea histologică şi
diagnosticul anatomo-patologic, Prin această
metodă se pot depista leziuni precanceroase
sau cancere incipjente, se pot identifica leziuni
al căror diagnostic clinic este îndoielnic sau
necunoscut şi se poate confirma un diagnostic
clinic. ��opsia�,ex.t.em�oranee" se face Ia începu­
tul �nel intervenţii chirurgicale, cînd tumoarea
pr:zIntă suspiciunea unui cancer, pentru a
arata natura exactă a tumorii, de aceasta
depinzînd felul intervenţiei chirurgicale. Bio­
punctura unui organ este tot o metodă de
biopsie, prelevarea fragmentului făcîndu-se cu
ajutorul unui trocar special; se foloseşte mai
ales pentru diagnosticul hepatitelor cronice
al afecţiunilor osoase, al tumori lor de prostată.
bismut, metal greu folosit pe scară largă În
tratamentul sifilisului. Introdus pentru prima
dată în arsenalul terapeutic în 1922 de medicul
rO�În . C. Levaditi, bismutul este şi astăzi,
alături de preparatele penicilinice, un medi­
cament de bază impotriva infecţiei sifilitice.
Curele bismutice, comportind 10-15 injectii
li�tramusculare practicate cîte 2 pe săptămînă,
SInt recomandate atit in cazurile recente de
sifilis, alături de penicilină, cît mai ales În
tratamentul de siguranţă, după dispariţia
manifestărilor flori de. Intre cure se fac pauze
de cîte 1-1 1/2 luni. Cele mai valoroase
preparate de bismut sînt acelea în care metalul
este dizolvat într-un ulei oarecare (preparatele
liposolubile). Tratamentul bismutic trebuie
aplicat cu competenţă, acest medicament
putînd da accidente locale (abcese, dermită
Iivedoidă Nicolau) sau generale (inflamaţii
[69]
bn
ale mucoasei bucale, ale rinichilor) destul de
serioase.
Blzuşa, localitate din raionul Dej, reg.
Cluj, care posedă ape minerale slab concentrate,
alcaline, sulfuroase, indicate în boli ale apa­
ratului locomotor, ale sistemului nervos peri­
feric şi în boli ginecologice.
Bîkov Konstantln Mihai/ovici (1886-1959),
fiziolog soviet ic, unul din cei mai reprezen­
tativi elevi ai lui I. P. Pavlov, A publicat
importante studii privind reglarea de către
scoarţa cerebrală a funcţiilor organelor interne,
mecanismul nervos al apariţiei bolii ulceroase,
substratul chimic al proceselor nervoase.
bîlbîială, vorbire dificilă caracterizată fie
prin repetarea unei litere, silabe sau cuvînt,
fie printr-o senzaţie de împiedicare a vorbirii
la un moment dat. Tulburarea poate să apară
la copiii cu un anumit grad de scădere a func­
ţiilor psihice (debili mintali) sau la adulţi
după emoţii, supărări, încordare a activităţii
nervoase cerebrale prin eforturi mari psihice,
la nevropaţi (vezi nevroză). Bîlbîiala nu
trebuie confundată cu unele tulburări datori tă
Iezi unii diferitelor porţiuni din sistemul nervos
central cu rol în limbaj (vezi afazie) şi care se
numesc: dizartrie, atunci cînd leziunea inte­
resează nervii care inervează muşchii cu rol
in apariţia sunetelor articulate (buzele, limba),
disfonie, atunci cînd leziunea interesează
nervii care inervează vălul palatin (vocea
devine nazonată), coardele vocale (vocea
devine bitonală) ; de asemenea în cazuri de
leziuni ale creierului mic apare o vorbire
sacadată, iar în cazuri de Iezi uni ale sistemului
extrap irarnidal din creier, o vorbire lentă
şi monotonă. Sifilisul nervos poate, de ase­
menea, să dea naştere la greutate în vorbire,
mai ales în boala denumită paralizie generală
progresivă. În timp ce btlbtiala se poate
vindeca prin odihnă şi reeducare (mai ales
la cei cu defect de vorbire din naştere), în
celelalte tulburări de vorbire se tratează
întîi cauza (infecţie, tumori, accidente vasculare
cerebrale) şi abia la urmă, la recomandarea
medicului, se va face reeducarea vorbirii.
blefarită, inflamaţia marginii libere a pleoa­
pelor. Se poate caracteriza prin simpla con­
gestie, formarea de scuame sau ulceraţii.
Forma mai gravă, ulceroasă, se însoţeşte de
foliculite, cruste, căderea cililor sau
deformare a direcţiei împlantării lor, ducînd
la erodarea corneei. Blefarita este uneori
consti tuţionaiă la blonzi, alteori este între­
ţinută de vicii de refracţie, oboseala acorno­
daţiei, boli generale (anemie, scrofuloză) sau
boli infecţioase. Tratamentul constă în înde­
părtarea cauzei, comprese cu muşeţel, masaj
.�
.. -
cu nitrat de argint, îndepărtarea crustelor,
epilarea genelor bolnave, tratament local cu
antibiotice şi tratament întăritor general.
blenoragle (gonoree, gonococie, sculament),
boală venerică, constînd în inflamaţia înso­
ţită de secreţie purulentă a canalului urinar,
datorită microbului gonococ (vezi uretrite),
blocaj cu novocaină, metodă de tratament
propusă de chirurgul sovietic A. V. Vişnevski
(1929), care foloseşte acţiunea soluţiei de
novocaină asupra terrninaţiilor nervoase peri­
ferice.
boală medicamentoasă; medicamen tul re­
prezintă unul dintre cele mai importante
mijloace de luptă împotriva bolilor. Desco­
peririle înregistrate în ultimile decenii în
tratarea bolilor cu substanţe din ce în ce mai
active, ca: antibiotice, hormoni, vitamine,
substanţe anticanceroase, au dus la aproape
stingerea unor boli şi la scăderea din gravi­
tatea pe care altele o reprezentau în trecut.
Dar, odată cu înmulţirea numărului de p�e­
parate medicamentoase, s-au ivit o serie de
tulburări provocate nu atît de calitatea medi­
camentelor, cît de folosirea lor abuzivă, de
întrebuinţarea lor incorectă sau de ignorarea
faptului că fiecare organism posedă un fel
propriu de a răspunde la acţiunea substanţelor
medicamentoase. Se poate vorbi, cu alte
cuvinte, despre o "boală medicamentoasă".
Astfel, folosirea în doze mari sau pe o perioadă
de timp prelungită a digitalei, medicamentul
principal din tratamentul insulicienţei car­
diace, poate duce la agravarea bolii, tot aşa
după cum tratamentul cu piramidon şi deri­
vaţii lui aplicat fără control medical în
reumatism riscă să producă accidente sanguine
grave. Nu numai dozele mari sau prelungit
administrate dar şi dozele obişnuite pot deveni
toxice pentru un organism care ascunde o
sensibilitate particulară (vezi alergie) sau o
insuficienţă funcţională oarecare (insuficienţă
hepatică, renală). Dintre medicamentele care
pot provoca tulburări alergice amintim: sornni­
ferele, sulfamidele, penicilina, streptomicina,
piramidonul, bromul, iodul. Această alergie
înnăscută sau dobîndită după o perioadă de
folosire a medicamentului se manifestă cu
erupţii ale pielii (urticarie), febră, tulburări
digestive. Într-o insuficienţă hepatică sau
renală o doză obişnuită dintr-un medicament
poate' deveni nocivă din cauză că ficatul
bolnav nu mai poate participa cu toată capa­
citatea lui antitoxlcă la distrugerea medi­
camentului, iar rinichiul nu-l mai poate în­
depărta suficient de repede din organism.
Trebuie condamnată tendinţa unora de a
recurge la medicamente fără aviz medical,
în plină sănătate sau în, îmbolnăviri uşcarev-
69
,
,
':1
l'
'1
I
[70]
r=
",
Ne referim la cei care co�sumă tot felul de
vitamine, calmante, somnifere, laxative sau
care folosesc antibiotice imediat ce au constatat
o creştere a temperaturii. Recurgerea la anti­
biotice şi folosirea lor necorespunzătoare pot
masca evoluţia unei boli, lăsînd impresia
unei vindecări aparente. Rezultă de aici că
administrarea unui medicament nu trebuie
făcută fără indicaţie şi supravegherea medicului,
singurul în măsură să cunoască deopotrivă'
semnele unei boli, organismul bolnavului şi
influenţa pe care o poate avea medicaţia
recomandată. El poate recurge, atunci cînd
este cazul, şi la anumite examene de laborator
pentru stabilirea stării funcţionale a ficatului,
rinichilor, numărului globulelor albe şi roşii
din singe. Întrebuinţarea neştiintifică a medi­
camentului, fără recomandarea medicului sau
fără a ţine seama de indicaţiile lui, se traduce
adesea printr-o .,boală medicamentoasă", care
se lasă plătită foarte scump.
boală proieslonală, îmbolnăvire produsă
de acţiunea asupra organismului a unor
factori ţinînd de natura muncii sau de anu­
mite noxe profesionale existente la locul
de muncă. In ţara noastră se desfăşoară
astăzi o acţiune deosebit de susţinută pentru
prevenirea bolilor profesionale, prin controlul
permanent cu ajutorul laboratorului, al con­
diţiilor pe care le oferă locul de muncă, urmat
de recomandări obligatorii formulate de către
organele inspecţiilor de stat pentru igienă
şi protecţia muncii în vederea înlăturării sau
neutralizării factorilor producători de îm­
bolnăviri profesionale. Intreprinderile noi se
proiectează şi se construiesc ţinînd cont de
imperativul apărării sănătăţii celor care vor
munci în ele, proiectele fiind supuse avizării
din partea organelor de specialitate ale Ministe­
rului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. Dar
Aici se fac analize Wassermann.
Ja
la prevenirea bolilor profesionale sînt chemaţi
să contribuie într-o măsură însemnată si
muncitorii înşişi, prin cunoaşterea şi respec­
tarea regulilor de igienă a muncii, de igienă
personală şi de protecţie con tr a factorilor
nocivi. Mai trebuie notat că în eventuale
Her,;nann Boerhaave
condiţii grele de muncă, organismul nu reac­
ţionează la toţi- muncitorii la fel, primii îrnbol­
năvindu-se cei cu rezistenţă mai scăzută.
Rezultă că pentru a evita îmbolnăviri le pro­
fesionale sînt foarte utile măsurile de înfărire
a rezistenţei organismului, printr-o viaţă
sănătoasă, cumpărată, fără abuz de alcool şi
tutun, cu folosirea raţională a timpului liber,
somn suficient, practicarea
culturii fizice şi a sportului.
Boerhaave Hermann (1668-
1738), medic, chimist şi bota­
nist olandez. A fost unul din
promotorii învăţămîntului
medical modern, preconizînd
studiul concret la patul bolna­
vului. Se spune că numărul
tinerilor care soseau din în trea­
ga Europă ca să-i audieze
cursurile era atît de mare, încît
municipalitatea din Leida s-a
văzut obligată să construiască
noi ziduri în jurul oraşului
devenit neîncăpător.
Bogomoleţ Aleksandr Alek­
sandrovici (1881-1946), fizic­
patolog şi endocrinolog sovi­
etic. Fiu al unor revoluţionari
narodnici , viitorul savant s-a
născut într-o închisoare ţaristă.
A devenit celebru prin studiile
d-'cr1
[71]
..
.sale privind transfuzia de singe, lupta c<.mtra
tmbătrinirii precoce şi rolul ţesutului c.onJun�­
tiv în imunitate. A preparat serul CltOtOXIC
antireticular, capabil să stimuleze capacitatea
de reactivitate şi apărare a organismului.
Bordet- Wassermann, analiză de laborator
pentru diagnosticul sifilisului. In mod cu�ent
se foloseşte denumirea de Wassermann ŞI se
efectuează de obicei cu sînge recoltat din vena
bolnavului, uneori fiind necesar să se execute
şi în lichidul .cefalor.ahidian, care. �e <:bţi�e
prin puncţie In regrunea suboccipitală (In
ceafă) sau prin puncţie lombară. Prezenţa
de T�eponema pallida" (microbul sifili�ului�
tn sîngele bolnavului da naştere la anticorpi'
care, găsindu-se în ser (lichidul obţinut după
coagularea sîngelui în eprubetă), se unesc cu
.mtigenul specific afla.t înt�-un extrac.t �lcoolat
din inima de bou. Evidenţierea reacţiei se face
prin adăugarea unui al doilea sisţ�m anti.gen:
anticorp (alcătuit din globule roşu de oale ŞI
ser de iepure antihematii de oaie). Acesta. dă
hemoliză în cazul unui ser de la un pacient
fără sifilis (Wassermann-negativ) şi nu dă
hemoliză în caz că pacientul are sau a avut
sifilis (Wassermann-pozitiv). Reacţia pozitivă
se notează astfel: intens pozitiv = ++++;
pozitiv = ++:+-; slab p�zitiv -1:+; d.u?�os +
sau -. De obicei, serodiagnosticul si îi lisului
nu se bazează numai pe reacţia Wassermann,
ci se practică pe serul aceluiaşi bolnav mai
multe tipuri de reacţii, ca: Levaditti-Latapie,
reacţia Citocol (Sachs-Witepsky), reacţia
Kahn şi reacţia Meinicke. Interpretarea rezul­
tatelor se face ţinînd seama de toate aceste date
şi cind medicul stabileşte existenţa bolii, legis­
laţia in vigoare obligă bolnavul să urmeze
tratamentul antisifilitic pînă la vindecare.
Legislaţia precizează, de asemenea, că acest
tratament nu se face numai la circumscripţia
sanitară sau policlinica în raza cărora locuieşte
bolnavul, iar eficienţa tratamentului se urmă­
reşte prin executarea de reacţii Wassermann in
singele recoltat periodic de la bolnav. Ca
urmare a măsurilor antiepidemice preconizate,
In ţara noastră incidenta sifilisului a scăzut
extrem de mult. Necesitatea însă de a întări
rezultatele bune obţinute pînă acum a impus
luarea unor măsuri speciale profilactice, ca de
exemplu: efectuarea reacţiei Wassermann ca
examen curent, obişnuit, la toţi bolnavii Inter­
naţi in spital, indiferent de boala de care suferă.
Borsec, statiune balneoclirnater ică situată
la 26 km de gara Topliţa, pe linia ferată care
trece de la Braşov-Gheorgheni spre Dej, la o
altitudine de 900 m. Climatul ei subalpin
este stimulant, fiind indicat pentru stări de
debilitate şi convalescenţă. Cele mai cunoscute
izvoare (Principal şi Republica) au şi un debit
foarte mare. Apa lor este îrnbuteliată la staţia
foarte modernă din localitate şi trimisă ca apă
de masă (borviz) în toată ţara. Apele din Borsec
excită secreţ ia gastrică şi sînt diuretice. În
cură internă se mai prescriu izvoarele Horia
şi Cloşca, uşor laxative. În bolile respiratorii
..
- in inhalaţii - se folos�sc izvoarele Bălces�u
şi Cloşca. În cură extern�, ape.le minerale dJ[�
Borsec sînt recomandate In boli ale aparatului
cardio-vascular, boli de nutriţie, boală Basedow:
in boli cronice ale aparatului locomotor ŞI
genital feminin. Un alt factor natural. in sta-
Borsec.
tiune este nămolul de turbă mineralizat,
care se prescrie în boli locomotorii, ner­
voase 'şi genitale feminine. Staţiunea este
contra indicată pentru bolnavii cardiaci şi renali
decompensaţi, hipertensiune ar ter ială mare,
boala Basedow avansată. Plimbări şi excursii
se pot face la Grota de gheaţă, la Făgeţel şi
Făget, la Cheile Bicazului, spre Ceahlău şi
munţii Gherghiului.
Borşa, staţiune balneoclimaterică din Mara­
mureş, raionul Vişeu, posedînd ape carboga­
zoase, feruginoase, alcaline, indicate în boli
ale aparatului digestiv şi ale căilor urinare.
Localitatea are un climat continental, uşor
stimulant şi constituie un centru turistic cu
posibilităţi de ascensiuni spre Munţii Rodnei
şi în Carpaţii Păduroşi.
Botkin Serghei Petrovici (1832-1889), medic
şi gînditor materialist rus, unul din iniţiatorii
orientării nerviste în clinica medicală prin
studiile sale privind rolul sistemului nervos în
producerea diverselor boli. A efectuat cercetări
asupra hepatitei epidemice, anemiei, reumatis­
mului. S-a ocupat de metodologia activităţii
clinice, preconizînd studierea individualizată
de către medic a fiecărui bolnav, în funcţie de
condiţiile concrete de mediu.
botriocefaloză, boală paraz itară a omului şi
a unor animale produsă de prezenţa in intestin
a unui vierme numit botriocefal (Diphyllobo­
trium [alum). Este un vierme lat, turtit, ase­
mănător cu panglica, format din segmente,
lung de 10-12 m şi chi�r mai mult. Segmentele
il
·il
1'1
[72]
'l
din apropierea capului (numit scolex) sînt mai
mici, ele rnăr indu-se treptat spre capătul termi­
nal. Gazda definitivă, unde viermele se află
în intestin în stare adultă, o constituie omul şi
unele animale domestice (ciine, pisică, porc)
sau sălbatice vulpe, urs). Acestea reprezintă
Serghei Petrovici Botkin
izvorul de infecţie: prin materiile fecale eli­
mină în mediul extern un număr foarte mare de
ouă. rEvoluţia oului în mediul extern se face
numai în mediu lichid (ape, bălţi, rîuri); aici,
din ou iese un embrion, care poate înota cîteva
zile. Prima gazdă intermediară este un crusta­
ceu (un mic rac) denumit cţjclops, unde pătrunde
embrionul şi se dezvoltă stadiul de larvă; a
doua gazdă intermediară este peştele (ştiuca,
bibanul) care ingerează crustaceu!. În acest
fel, larva îşi continuă dezvoltarea în organismul
peştelui. Omul se poate infecta, consumînd
peşte cu larve de botriocefal (infectarea se
poate produce şi cu icrele de ştiucă), dacă peş­
tele a fost insuficient fiert. Şi broaştele pot
transmite boala celor ce le consumă, deoarece
şi ele consumă crustacei. Larva se localizează
în intestinul omului, unde se dezvoltă parazitul
adult. Semnele bolii: anemie (care poate fi
marcată chiar pînă la 1 000 000 de herna­
tii), greţuri, dureri abdominale, dureri de
cap, ameţeli, oboseală. Diagnosticul se
stabileşte prin găsirea ouălor de botriocefal
in materiile fecale, cu ajutorul analizelor de
laborator. Tratamentul se face ca şi la tenie
cu extract eterat de ferigă, medicament ver­
mifug (viermele este paralizat şi eliminat apoi
printr-un purgativ) foarte eficace, dar destul
72
de toxic, care trebuie administrat cu prudentă
şi numai cu" indicaţia medicului. Viermele
eliminat trebuie fiert jumătate de oră şi apoi
aruncat la closet. Trebuie controlat dacă vier­
mele a fost eliminat În întregime (cu scolex).
Se mai poate utiliza atebrina sau acrihina
introdusă prin sondaj direct în duoden, urmată:
la fel, de purgativ. Botriocefaloza este răspîn­
dită peste tot, dar mai ales în nordul Europei.
Profilaxia se face prin depistarea şi tratarea
rezervorului uman, prin construirea de closete
igienice şi împiedicarea depunerii materiilor
fecale în mediul extern, prin educaţia sanitară
a populaţiei, prin evitarea consumării de carne
de peşte insuficient fiartă.
botulism, boală acută manifestată prin para­
Iizii musculare şi semne digestive, provocată
de ingestia toxinei bacilului botulinic o dată
cu alimentele. 'Bacilul botulinic Clostridium
botulinicum) este un microb strict anaerob,
care produce spori; se găseşte ca saprofit în
intestinul multor animale, la peşti, în pămînt,
pe legume şi fructe. EI se dezvoltă şi deci
produce toxina botulinică numai cind întîl­
neşte condiţii de anaerobioză strictă (în con­
serve, mai ales de peşte, în cirnaţi, mezeluri).
Contaminarea alimentelor cu bacili botulinici
se face înainte de conservare, atunci cind con­
ţinutul intestinului vine în contact cu carnea.
Legumele, fructele se con tarninează din sol,
Boala nu este contagioasă de la om la om.
Imbolnăviraa ornîilui se face prin ingerarea
preparatelor în care s-a produs toxina botuli­
nică (conserve de peşte, de carne, de legume,
cirnaţi, mezeluri). Incubaţia durează între 6
şi 48 de ore. În primele 24-48 de ore, bol­
navii au dureri abdominale, greţuri, uneori
diaree, oboseală. Apar apoi tulburări în ăco­
modarea vederii la distanţă şi lumină; pupilele
sînt dilatate (midriază), apoi bolnavii văd
dublu (diplopie) şi nu mai pot ridica pleoapele
(ptoză a pleoapei). Aceste tulburări se produc
prin paraliz ii ale unui nerv cranian (perechea
a III-a). Se mai pot adăuga şi alte paralizii:
muşchii laringieni (paralizie de corzi vocale, cu
voce afonă), muşchi Iaringienl (tulburări de
înghiţire,_ Ii�hidele ,vi,� pe nas). În cazuri grave
se adauga ŞI paralizii ale altor muşchi, chiar
respiratori (bolnavii, dacă nu sînt trataţi de
urgenţă, mor prin oprirea resp iraţiei), Boala
este o toxiinfecţie alimentară; toate persoanele
care consumă din alimentul care conţine toxină
botuIinică se îmbolnăvesc în acelaşi timp.
Diagnosticul se precizează prin găsirea toxinei
,bf,tu!!nic:e În aliment�1 consumat, în fecale,
unna, SIngele bolnavilor, prrn cercetări de
laborator (inoculare la şoareci sau cobai). Tra­
tamentul trebuie făcut cit mai urgent după
începutul bolii. Se injectează intravenos sau
intramuscular ser antibotulinic, care neutra­
lizează toxina botuIinică circulan tă. Se fac
spălături gastrice şi clisme; se administrează
purgative pentru a îndepărta resturile alimen­
tare şi toxina neresorbită încă. Prof'ilaxia se
face prin respectarea normelor de igienă ali-
[73]
rnentară.la pregătirea conservelor (vase curate,
sterilizare corectă). Conservele suspecte (cu
capacul umflat, gust, miros deosebit) nu vor
fi consumate.
bradicardie, tulburare de ritm cardiac carac­
terizată printr-o alură rară (sub 60 de bătăi pe
minut), dar regulată. Rărirea ritmului bradi­
cardie poate avea drept consecinţă un oarecare
grad de deficienţă a circulaţiei sanguine în
teritoriul cerebral. care se traduce uneori cu
ameţeli, alteori prin lipotimie sau chiar sin­
copă. Bradicardia sinuzală poate fi fiziolo­
gică, aşa cum se întîlneşte uneori în somn sau
în timpul sarcinii, Ia persoanele în vîrstă, la
cei care efectuează munci grele sau la atleţi
antrenaţi. În condiţii de boală, bradicardia
se observă în cursul icterelor, al unor boli de
inimă, în anemie, hemoragie sau tumoare cere­
brală, meningită, mixedem, convalescenţă după
boli febrile, intoxicaţii (plumb, nicotină).
Vii torul bolnavului depinde de afecţiunea care
a determinat rărirea bătăilor inimii. Dacă nu
are o cauză bine determinată, cum se întîmplă
de obicei Ia persoanele în vîrstă, bradicardia
poate fi socotită ca o binefacere, deoarece eco­
nomiseşte forţele de rezervă ale inimii. Se mai
poate întîlni bradicardie şi în cazul diverselor
blocuri ale inimii, funcţionale sau prin leziuni
organice situate pe traiectul căilor de conducere
a influxului nervos din inimă, aşa cum se ob­
servă în procesele degenerative miocardice.
Pentru precizarea caracterului şi cauzei acestor
blocuri ale inimii este necesar un examen elec­
trocardiografic.
Brădet, localitate Ia 20 km de Curtea de Argeş
posedînd izvoare cu ape sulfuroase şi alcaline
foarte slab mineral iza te, indicate în cura de
diureză şi în băi, în boli ale aparatului locomo­
tor şi ale sistemului nervos periferic.
Brebu, localitate din raionul Sighet-Maramu­
reş, cu izvoare de ape minerale carbogazoase,
folosite în bolile aparatului digestiv şi urinar.
Brîncovenesc (spitalul), importantă institu­
ţie spitalicească din Bucureşti, înfiinţată de
băneasa Safta Brîncoveanu, Primele saloane de
bolnavi au fost deschise în 1838. Aşezămtntul
a fost condus pînă în 1948 de o epitropie particu­
lară. În decursul anilor au lucrat aici unii
dintre medicii bucureşteni de frunte, ca de
exemplu. N. Kalinderu, C. I. Istrati, Chr. Bui­
cliu, A. Theohari, E. Juvara, I. Iacobovici etc.
Actualmente funcţionează la Spitalul Brînco­
venesc clinici universitare şi institute ştiinţi­
fice medicale.
brornură, sare a acidului bromhidric (HBr)
din grupa sedativelor (calmantelor), cu acţiune
generală datorită ionului brom. Acesta are o
acţiune principală asupra sistemului nervos
central, readucînd Ia normal funcţia' sa în
anumite îmbolnăviri, ca: afecţiuni psihice,
boala epileptică, dureri de inimă sau palpi­
taţii de origine nervoasă, boală ulceroasă sau
hipertonică, insomnii, tulburări de menopauză
şi unele tulburări genitale. Se utilizează şi la
radiograliile renale, ale vezicii biliare sau ale
.�
bronhiilor, ca şi În probele funcţionale hepatice.
sub formă de săruri injectabile intravenos,
Administrarea bromurii la bolnavi se face În
soluţii apoase (bromura de sodiu, de potasiu,
calciu sau amoniu) şi prin preparatele CIF
în granule (polibromefervescent) sau injecţii
cu administrare intravenoasă (bromura de
calciu). Nu se administrează la copii şi la gra­
vide (trece în lapte). In tratamentele obiş­
nuite se preferă administrarea sa În cursul serii
(fiind un bun somnifer), o mică parte din doza
zilnică rămînînd de aplicat în timpul zilei. Bol­
navul tratat astfel trebuie însă supravegheat,
deoarece bromul se poate cumula în organism
(eliminarea sa prin urină şi prin sudoare putînd
să fie mai mică de cît dozele administrate),
apărînd efectul de bromism: oboseală generală,
slăbirea memoriei, a judecăţii şi a mersului,
impotenţă sexuală, iar prin eliminarea sa la
nivelul mucoaselor şi pielii putînd da con­
junctivite, dermatite sau acnee.
bronhodilatator, medicament care dilată
bronhiile, atunci cînd sînt îngusta te datorită
spasrnului muşchilor netezi de la nivelul lor.
Medicamentele bronhodilatatoare în aceste
cazuri sînt indicate de urgenţă. Printre medi­
camentele care se întrebuinţează în astmul
pulmonar cităm: atropina, adrenalina în fiole,
injectată subcutan, astmosedinul în fiole sau
sirop în flacon (Astmosedol), ceaiul antiast­
rnatic (folosit ca infuzie) sau ţigări antlastrna­
tice. Aceste medicamen te realizează de cele
mai multe ori o cedare rapidă a crizei de astm,
dar trebuie completate cu tratamentul bolii
astmatice, în general, sau al urmărilor sale.
bronhopneumonie, inflamaţie alveolară şi
bronşică diserninată în ambii plămîni. Boala,
de natură microbiană (pneumococ, stafilococ)
este favorizată de frig şi umezeală, de starea
de debilitate a organismului (vîrstă fragedă,
bătrîni sau denutr iţi) şi de scăderea forţelor
lui de apărare (convalescenţă după pojar, tuse
convulsivă, gripă)., Simptomele bronhopneu­
moniei sînt variate, în legătură cu vîrsta, pe
de o parte, şi cu boala infecţioasă în cursul
căreia apare, pe de altă parte; la copii, aceste
semne sînt mai puternice, în vreme ce la bătrîni
sînt puţin exprimate. Starea toxică însă este
prezentă în ambele forme, manifestindu-se
printr-o alterare profundă a stări! generale,
cu febră ridicată sau neregulată, puls rapid,
agitaţie, sau dimpotrivă torpoare. Dispneea
este permanentă, traducîndu-se printr-o sete
de aer şi o respiraţie superficială şi deasă;
aripioarele nasului sînt animate de bătăi' rit­
mice. Cianoza (învineţirea) feţei este uneori
foarte marcată. Tusea se însoţeşte de o expec­
toraţie mucopurulentă adesea cu firicele de
sînge. Numărul leucocitelor este ridicat (leu­
cocitoză); viteza de sedimentare (V.S.H.) de
asemenea. Se aplică prişniţe cu alcool sau muş­
tar, antibiotice stimulatoare şi întăritoare ale
inimii (pentazol), strofantină. În formele cu
dispnee severă se impune' administrarea de
73
[74]
�
� I
�cI
I
I
I
I
d
I
I
I
oxigen. Regimul va fi bogat în lichide şi glu­
cide (compoturi, dulciuri, făinoase).
bronşiectazle, dilataţie a bronhiilor cu inlla­
matia şi stagnarea secreţiilor purulen te în
aceste dilataţii. Procesul de fibroză şi scleroză
care se instalează la tuşitorii cronici, după
bronşitele cronice, severe şi repeta te, tuse
convulsivă sau după tuberculoză pulmonară
cronică, duce la tracţiuni şi modificări ale
peretelui bronşic, care favorizează apariţia
bronşiectaziei, Tusea şi mai ales expectoraţia
sînt semnele principale ale ei. Tusea apare
dimineaţa la sculare înlesnind ; toaleta bron­
hiilor" prin evacuarea secreţi ilor acumulate
peste noapte. Expectoraţia este mucopurulentă,
abundentă (50-300 mi). Sputa cu sînge (hernop­
toi că) se întîlneşte destul - de des şi traduce
existenţa unor ulceraţii la nivelul dilataţie!
bronhiei. Pentru precizarea diagnosticului este
necesar examenul radiologic. Se utilizează
bronhografia, care este o metodă specială cu aju­
torul căreia, prin introducerea unei substanţe
de contrast (lipiodol) în arborele bronşic se
reuşeşte studierea celor mai fine ramificaţii
ale acestuia. Tratamentul bronşiectaziei constă
în aspirarea secreţi ilor prin bronhoscopie şi
antibiotice. In bronşiectazii le localizate, exe­
reza chirurgicală parţială este salutară.
bronşită, inflamaţie a mucoasei care căptu­
şeşte arborele bronşic, 1) Bronşită acută este de
obicei o manifestare parţială a unui proces
inflamator care cuprinde căile respiratorii
în totalitate, aşa că vorbim de rino-traheo­
bronşită. Frecvent se asociază şi inflamaţia
mucoaseillaringelui, în care caz este vorba de o
laringo-traheo-bronşită. Bronşita acută recu­
noaşte drept cauză o infecţie favorizată de
frigul umed, alteori o sensibilizare (vezi alergie)
a mucoasei bronşice la particule de praf, polen
etc. Multe din bolile contagioase (gripă) şi
în special cele eruptive (pojar, rubeolă) se
însoţesc de bronşită. Simptomele premergă­
toare ale bronşitei sînt: inlundarea nasului,
strănut, înecăciune, senzaţie de usturime în gît,
răguşeală. După cîteva zile apare bronşita
propriu-zisă, care se manifestă printr-o stare
generală tulburată: dureri de cap, senzaţie de
oboseală şi de slăbiciune, dureri în membre,
febră. Tusea este de cele mai multe ori uscată
(faza de cruditate). După cîteva zile, simp­
tomele se reduc; tusea, care nu mai este
atît de chinuitoare, a devenit umedă, căci
bronşita a intrat în faza de coacere (tusea ",s-a
copt") şi sputa este expectorată mai uşor.,
In general, şi atunci cînd l\.u intervin compli­
caţii, o bronşită acută durează 5-10 zile. 2)
Bronşita cronică poate urma unei bronşite acute
recidivante sau poate să evolueze cronic de la
început. De obicei ne aflăm în faţa unei bronşite
acute care se prelungeşte sau se repetă, cu sim­
ptome care trec din ce în ce mai greu. Tusea
devine aproape permanentă, îmbrăcînd uneori
caracterul unor accese de tuse declanşate de
trecerea de la o temperatură la alta (din casă,
afară). La Lătrîni, accesele de tuse pot să se
74
însoţească de dispnee şi cianoză. In formele
umede, sputa este abundentă şi are aspect
mucopurulent; în formele uscate, tusea este
chinuitoare, iar sputa puţină, mai mult vîs­
coasă. Este important să ne reamintim că în
spatele unei bronşite cronice pot să se ascundă
numeroase boli: emfizem, insuficienţă cardiacă,
bronşiectazie, tuberculoză pulmonară, tumori.
O bronşită care se prelungeşte necesită neapă­
rat control medical competent. Profilaxia
bronşitei indică evitarea frigului şi a umezelii,
îmbrăcăminte potrivită pentru diferite ano­
timpuri, evitarea locurilor aglomerate în timpul
epidemiilor de gripă, igiena la locul de muncă
cu respectarea condiţiilor de protecţie a muncii
în industriile cu pulberi şi praf. La începutul
bolii se urmăreşte calmarea tusei; cînd apare
expector aţia se recomandă expectorante. Revul­
si ve le (ventuze, cataplasme cu muştar) sîn!
bine venite, la fel aspirina, pir arnidonul.bău­
turile fierbinţi, în cazurile indicate de medic.
Nu trebuie uitată, încetarea imediată a fumatu­
lui, ştiută fiind frecvenţa bronşitei tabagice.
Brown-Sequard Charles-Edouard (1817-1894)
fiziolog şi neuropatolog francez, unul din fon­
datorii ştiinţei endocrinologiei. A devenit
celebru prin lucrările sale privind fiziologia
şi patologia creierului şi a măduvei spinării,
iritabili tatea musculară, funcţi i1e capsulelor
suprarenale şi ale altor glande cu secreţie
internă. Este 00 precursor al opoterap iei mo­
derne prin experienţele 'sale de stimulare a
sexualităţii masculine cu ajutorul extraselor
testiculare.
bruceloză r (febră ondulantă), boală infec­
ţioasă, contagioasă, trasmisă omului de la
unele animale domestice, caracterizaţă prin
perioade febrile separate de perioade cu stare
generală bună fără febră. Boala este produsă
de bacili bruceloşi, microbi foarte rezistenţi în
mediul extern. Sînt trei specii de bacili bruce­
loşi care produc boala la om şi animale, şi
anume: Brucella abortus (boala la vaci), Bru­
cella suis (boala [a porci), Brucella meliiensis
(boala la capre). In ţara noastră există în spe­
cial Brucella abortus. La animalele bolnave,
boala produce avorturi repetate. Izvorul de
infecţie este format de animalele bolnave, care
elimină microbii prin lapte, urină, fecale şi
prin secreţiile uterine şi vaginale, după avort.
Aceste produse contaminează cu microbi şi
grajdul vitelor. Calea de transmitere a bolii
la om este directă şi indirectă. Direct, bacilii
bruceloşi pătrund în organismul omului prin
pielea care are mici zgîrieturi, răni, excoriaţii.
Acest lucru se întîmplă la cei care sînt în directă
legătură, prin profesiunea lor, cu animalele
(mulgători, grăjdari, veterinari). Contagiunea
se face mai ales la cei care asistă animalele
bolnave cu ocazia avorturi lor sau a naşterilor
şi îşi introduc mîna neprotejată de mînuşă
în uterul acestor animale, pentru extragerea
resturilor placentare. Indirect, boala se trans­
mite prin alimente provenite de la animale
bolnave şi deci contaminate cu bacil i bruceloşi
[75]
(lapte nefiert, brînză, unt, smîntînă). Boala
nu se transmite de la om la om. Incubaţia
este în medie de 2 săptămîni. Perioadele febrile
durează 1-2 săptămîni şi se repetă luni de
zile, chiar ani. Intre ele sînt perioade afebrile,
care durează săptămîni sau luni de zile. In
timpul perioadelor febrile, bolnavii au oboseală
accentuată, transpiraţii abundente, dureri în
tncheieturi (ca în reumatism). Forma acută
a bolii este mai rară şi mai gravă. Forma cro­
nică este mai frecventă, manifestîndu-se cu
simptome mai reduse (de obicei, bolnavii îşi
continuă activitatea). Boala poate produce
complicaţii la foarte multe organe. Vindecarea
survine de obicei după cîţiva ani de boală.
Diagnosticul se precizează la animale ca şi la
omul bolnav prin anumite analize de labora­
tor (intraderrnoreacţia cu brucelină, reacţia
Wright, izolarea bacililor bruceloşi prin cul­
turi). In tratamentul bolii se utilizează anti­
biotice (aureomicină, cloramfenicol, strep to­
micină, sulfarnide). In tratamentul formelor
cronice se foloseşte, de asemenea, vaccinul
antibrucelos. Boala face parte din grupa A,
fiind de declarare obligatorie; izolarea în spi­
tal este facultati vă. Profilaxia se face supri­
mînd izvorul de infecţie (adică sacrilicînd
animalele găsite bolnave). Pentru depistarea
animalelor bolnave se fac examene de laborator
sistematice la toate vacile. Personalul care lu­
crează în acest sector şi în special cu animale
bolnave, trebuie să ia măsuri de protecţie
(mănuşi la cei care asistă naşterile sau avortu­
rile, mulsul mecanic, interzicerea de a bea
lapte crud etc.). De asemenea, pentru Împiedi­
carea răspîndir ii bolii la alte animale se res­
pectă normele de igienă şi se face dezinfecţia
grajdurilor.
bulă, leziune elementară a pielii, caracteri­
zată printr-o ridicătură a straturi lor sale super­
ficiale, cu conţinut lichid. Astfel de băşici, de
dimensiuni variabile, cuprind de cele mai multe
ori un lichid clar (Iimfa), cum ar fi cazul cu
bulele din arsuri şi din pemfigus; În unele cazuri
lichidul din bulă este purulent, ca spre exem­
plu În impetigo vulgar (bubele dulci), iar În
alte cazuri poate fi hemoragie. După ruperea
capacului de piele care acoperă bula, conţinu­
tul lichid se scurge pe pielea dimprejur şi fun­
dul său apare ca o eroziune care se acoperă cu
o crustă sau coajă. Vindecarea bulei se face de
cele mai multe ori fără cicatrice, deci fără să
se mai cunoască locul unde a evoluat.
bulimie, foame exagerată ce poate apărea fie
trecător În unele stări fiziologice (în timpul
sarcinii), fie cu caracter constant în stări pato­
logice (diabet, boli ale sistemului nervos) cînd
ingestia alimentară exagerată duce la o Îngră­
şare marcată (obezi tate).
burvită (higroma), inflamaţie a burselor se­
roase, adică a formaţiunilor anatomice care
apar În locurile În care tendoanele se Ireacă pe
suprafeţe dure sau între piele şi os. Bursele
ser oase conţin un lichid filant denumit sinovie,
unele putînd comunica cu cavităţile articulare.
.. �
După natura infecţiei şi după evoluţie pot fi
acute şi cronice. Bursitele acute apar În urma
contuziilor repetate, a unei plăgi penetrante,
dar mai ales prin propagarea unui proces infec­
ţios din vecinătate; se întîlnesc mai ales la
bursele prerotuliană (genunchi) sau retroole-
Burse ser oase a căror Inflamare dă burslta.
craniană (cot), consecutiv unui furuncul, unei
limfangite a genunchiului sau cotului, sau unei
infecţii localizate la distanţă. Tratamentul
constă În deschiderea chirurgicală sau chiar
extirparea completă a bursei. Bursitele cronice
sînt datorite unor traumatisme repetate şi de
aceea le găsim la asfaltatori (bursite prerotu­
liene), la cei care stau În coate (bursita olecra­
nului) sau sînt datorite unor infecţii cronice
(tuberculoză). Tratamentul constă În puncţie
evacuatoars, urmată de injectarea în bursă
de antibiotice sau extirpare chirurgicală.
butonoasă (febră), boală acută infecţioasă
şi contagioasă, transmisă omului de la cîine,
caracterizată prin febră şi erupţie caracteris­
tică pe piele. Agentul patogen este Rickettsia
canari. Izvorul de infecţie este format de cîinii
bolnavi de febră butonoasă. Cîinii fac boala
inaparentă. Boala se transmite de la cîine la
om printr-un vector: o căpuşe a ciinelui (Rhipi­
cephalus sanguineus}, Boala nu se transmite de
la om la om. Incubaţia durează 7-14 zile.
Debutul este brusc, cu frison, febră. Febra
durează 10-12 zile, însoţindu-se de dureri
musculare, dureri de cap. La 3-4 zile de la
debut apare pe piele o erupţie formată din ele­
mente izolate, de culoare roşie, reliefate (buto­
noase), cu diametrul de aproximativ 5 rnrn,
răspîndite mai ales pe membre la extremităţi.
To
[76]
Buziaş.
nării şi mai ales bolta palatină şi vălul
palatin, suptul devine imposibil, copilul
trebuind să fie hrănit cu lingur iţa. De ase­
menea, tulburările de Ionaţie sînt foarte pro­
nunţate. Tratamentul este chirurgical, rezul­
tatele fiind bune (vezi gură de lup).
Buziaş, statiunea balneară Buziaş se află in
plină cîmpie la o altjtudine'[de .\08 m, la o
distanţă de 2/ km de Lugoj şi 36 krn de Tirni­
şoara, Izvoarele din staţiune sînt cunoscute
de foarte multă vreme. Ele sînt slab concentrate
şi conţin în canti tate variabilă bioxid de carbon,
fier, bicarbonaţi, calciu, magneziu. Apele
minerale din Buziaş sînt folosite atît în cura
internă, cît şi în cura externă. În cura internă
apele se prescriu în gastrite cronice cu hipo­
aciditate, colecistopatii, pielocistite calculoase
sau necalculoase, anernii cu hemoglobină puţină
etc. În cura externă apele carbogazoase şi feru­
ginoase din staţiune se prescriu în bolile apa­
ratului cardiovascular, dacă acestea sînt corn-.
pensate. Vor fi deci contraindicate trimiterii
în această statiune bolile endocardului în evo­
luţie, cele ale miocardului, care nu sînt sta­
bilizate, hipertensiune arterială oscilantă sau
fixată Ia cifre mai mari. De asemenea nu se
vor trimite cazjiri de tuberculoză pulmonară,
boli digestive avansate. Cele mai cunoscute
izvoare pentru cura internă sînt: Republica şi
Sănătăţii, iar pentru cura externă - Oţel
(feruginos), Phoenix, Anton nr. 1 şi nr. 2.
Tratamentul cu băi în staţiune trebuie să �rmeze
cu stricteţe prescripţ ia medicală, atît în ceea ce
priveşte durata şi temperatura băii, cît şi nive­
lul pînă Ia care să se ridice apa în vană.
76
Buză de Iepure
La locul unde prin muşcă tura căpuşei a fost
introdus agentul patogen, se formează în peste
50% din cazuri o leziune numită şancru de
inoculare, constituită la început dintr-o pustulă
care apoi face o coajă (crustă). Aceasta repre­
zintă poarta de intrare a agentului patogen in
organism. Tratamentul constă
în admin istrarea unuia din
antibioticele următoare: te­
traciclină, aureomicină, tera­
micină. c1oramfenicol. Febra
scade În 1-2 zile de la înce­
putul tratamentului. Boala se
vindecă totdeauna, chiar ne­
tratată cu an tibiotice În 10-14
zile. Boala este de declarare
şi internare obligatorii În spi­
talul de boli contagioase (gru­
pa A). Proţ ilaxia bolii se face
prin distrugerea căpuşelor cu
insecticide la cîini. '
Buză de iepure, malforma­
ţie congenială, caracterizată
prin persistenta parţială sau
totală a despică turii labio­
maxilo-palatine. Cînd desp i­
cătura interesează numai buza
şi marginea alveolară, tulbu­
rările Iuncţ ioriaie sint mici,
suptul este posibil. Cind des­
picătura interesează şi pragul
I
j
i
1,
! I
[77]
I
!
,
..
cafeină, alcaloidul principal extras din cafea,
ceai, nuca de Cola, utilizat în medicaţ ia per os
în bază pură sau săruri (citrat, brornhidrat, bro­
mură sau iodură de cafeină) şi parenteral,
sub formă de soluţie În benzoat de sodiu
(cafein natrium benzoicum, fiole de 1 mI a 0,25 g,
preparat CIF). Are o acţiune stimulentă asupra
sistemului nervos central, excitantă a centrilor
bulbomedulari (centrul vasomotor şi respirator),
însă de scurtă durată. Dilată vasele cerebrale,
ale miocardului şi ale viscerelor abdominale.
Imbinînd acţiunea stimulentă nervoasă cu
acţiunea vasodilatatoare locală, este un tonic
cardiac de urgenţă, ca şi un analeptic respi­
rator, fiind indicată în şoc, colaps central, res­
piraţie patologică (Cheyne-Stokes), migrenă,
cefalee şi avînd calitatea de antidot în intoxi­
caţia acută alcoolică. Este însă contraindicată
în palpitaţii sau în cazurile de afectare a mio­
cardului, care nu ar mai rezista suprasolicită­
rilor prin cafeină (miocardită). Nu se adminis­
trează, de asemenea, la persoane irascibile sau
la copii agitaţi. In acţiunea sa asupra sistemului
nervos central, trebuie subliniat efectul epui­
zant în cazul dozelor necontrolate (medicament,
cafea, Koca-cola), căci, cu toată acţiunea sa
stimulantă, cafeina nu reprezintă un aliment
�entru celula nervoasă, ridicînd nivelul arde­
rilor celulare fără a-i asigura un aport energetic
corespunzător. Consumul excesiv de cafeină ca
stimulent poate avea ca rezultat scăderea acti­
vităţii nervoase superioare, efectul său apărînd
ia acest caz ca dăunător organismului.
calciu, element mineral absolut necesar orga­
nismului, găsindu-se depozitat în special în
schelet (oase), legat cu fosforul (ca. fosfat de
calciu) şi cu acidul carbonic (carbonat de
calciu). Se mai găseşte în cantităţi mici
în ţesuturi, sînge şi lichidul cefalorahidian.
Aportul" de calciu în organism se realizează
prin alimentaţie, laptele şi ouăle fiind alimente
cu un bogat conţinut de calciu. Absorbţia cal­
ciului din alimente se face cu ajutorul vitaminei
.. �
D şi al razelor ultraviolete (care activează,
vi tarnina D); de aceea, la copil, administrarea
calciului necesar creşterii se face adăugînd
vitamină D împreună cu expunerea copilului
la razele solare. Metabolismul calclului (re­
partizarea şi folosirea lui în diferitele părţi
ale organismului În funcţie de necesităţi),
este sub dependenţa unor glande cu secreţie
internă aşezate lîngă glanda tiroidă (glandele
paratiroide). Eliminarea lui din organism se­
face în special prin urină (ca oxalat de calciu),
fecale, sub formă de săruri. In sînge, calciul
se găseşte în cantităţi mici (10 mg la 100 mi),
dar constante (fiind reglat de paral iroide), sub
formă de ioni de calciu şi sub formă de complexe
cu proteinele plasmei. Calciul ionizat este im­
portant în procesul de coagulare a sîngelui (în
caz de hemoragie). In unele boli cu pierderi
mari de calciu poate apărea o con tractură a
muşchilor, iar în caz de creştere anormală a
cantităţii de calciu în organism se pot produce
calcificări în rinichi şi încet inirea bătăii inimii.
Calciul este indicat În prevenirea rahitisrnului
la gravide şi la copii în cantităţi care se sta­
bilesc de către medic. Se administrează, de
asemenea, în caz de boli ale glandelor parati
roide, in perioada de calcificare a fracturilor,
in caz de manifestări alergice, boli ale cap i la­
relor, tuberculoză. Este prezentat sub formă
de soluţii în flacon (Clorocalcin, administrat
în picături sau cu Iingunta), în fiole cu admi­
nistrare strict intravenoasă (Clorură de calciu}
sau intramusculară (Gluconat de calciu). Glu­
conatul de calciu se mai prezintă şi sub formă
de granule (Calciu granulat CIF) cornpr irnate
(Lacticalcin), asociat cu fosforul (Fosfovit).
Este prezent şi în unele preparate polivitami­
nice (Cavit 9, Pantovit),
Calmette Albert (1863-1933), microbiolog,
imunolog şi igienist francez, cunoscut prin
cercetările sale asupra tuberculozei, ciumei
şi variolei, prin lucrările de seroterapie şi mai
ales, prin vaccinul antituberculos (8.C. G.),
pe care l-a preparat împreună cu J. R. Guer in.
77
,1
{'
[78]
Principalele local iz ăr l ale cancerul ul (in procente),
calvlţie, căderea 1n totalitate a perilor din
pielea capului. Dacă se însoţeşte de moartea
papilelor (partea vitală de la rădăcina perilor),
calviţia rămîne definitivă. Dacă papilele pă­
rului nu sînt distruse şi se intervine cu un tra­
tament potrivit, care să îndepărteze cauza pro­
vocatoare, părul se poate reface (vezi alopecie).
cancer, tumoare cu evoluţie malignă, care
netratată se dezvoltă progresiv, determinînd
tnsămtntărl (metastaze) şi în alte organe, pro­
ducind moartea bolnavului. Originea poate fi
În orice ţesut al organismului, dar mai ales
în ţesutul perivascular, epiteliul canalelor
excretoare ale glandelor, criptele mucoaselor.
Turnoarea creşte prin înmulţirea celulelor,
prin diviziune indirectă, mai rar prin divi­
ziune directă; ritmul de diviziune a celulelor
neop lazice este mult mai accelerat decît
ritmul normal de creştere. Uneori, cancerul
apare pe o leziune preexistentă "precan­
ceroasă ". Teoretic, orice focar de iritaţie
cronică, distrofie sau orice tumoare benignă
poate fi socotită ca o stare precanceroasă.
Prin tre cele mai frecven te boli socoti te ca stări
pr=canceroase sînt: ulcerul gastric calos, me­
trrra cronică a colului uterin rezistentă la tr a-
tament, mastoza chistică, fibroadenomul ma­
mar, polipii digestivi, chisturile papilifere ale
ovarului, leucoplaziile. Structura microsco­
pică a cancerului aminteşte structura ţesutu­
lui din care s-a dezvoltat. Creşte prin proli­
ferare celulară, invadînd ţesuturile învecinate,
vasele sanguine şi limfatice, teaca nervilor;
de aceea, tumorile canceroase nu sînt delimi­
tate, au marginile difuze, dure, aderente la
ţesuturile vecine; tratate tîrziu se pot reface
(recidivă) sau pot da metastaze. Metastazarea
constă în apariţia la distanţă de tumoarea pri­
mitivă a unei alte tumori, asemănătoare cu
prima. Căile de propagare pot fi:.. limfatice,
sanguine sau prin teaca nervilor. In evoluţia
unui cancer se descriu trei etape: a) faza locală,
în care nodulul neoplazic invadează şi distruge
ţesuturile din imediata vecinătate; b) faza de
extensie regională, care se realizează pe cale
Iimfatică, determinînd invadarea ganglionilor
limfatici din apropierea tumorii; c) faza de
generalizare, cînd celulele neoplazice depăşesc
ganglionii limfatici regionali şi ajung la distanţă
mare de tumoare, producînd metastaze. Me­
canismul formării cancerului este încă necu­
noscut, dar atenţia este îndreptată spre stu­
dierea factorilor prin care condiţiile nervoase,
endocrine şi metabolice ale organismului in­
fluenţează creşterea anormală a ţesuturilor. Se
pare că factorul-general este dirijat de sistemul
nervos, care prin intermediul hipofizei, al celor­
lalte glande endocrine şi al modificărilor bio­
logice favorizează proliferarea anormală a ţe­
suturilor. Factorul local are rolul de a influenţa
tendinţa anormală de creştere in sensul malign
sau benign; aceste condiţii locale (cancer de
gudron, iritaţii locale) nu sînt eficiente de cît
pe un teren pregătit de condiţii generale. Se
discută unele condiţii Iavorizante, cu rol în
dezvoltarea tumorilor care ţin de mediul extern
sau de particularităţile individuale. Regiunea
geografică (o climă ternperată, anumite iradiaţ ii
termice, soiuri sărace în magneziu) ar favoriza
dezvoltarea tumorilor; s-a vorbit chiar de "case
de canceroşi ", în care toţi locatarii -4fereau de
tumori. Razele solare, razele X (cancerul radio­
logilor) favorizează apariţia cancerelor pielii.
Alimentaţia ar avea un anumit rol în sensul
că glucidele şi colesterolul în exces ar favoriza
dezvoltarea cancerelor; se pare că persoanele
grase se îmbolnăvesc de cancer mai frecvent
de cît persoanele slabe. În profesiunile în care
se manipulează gudroane, anilină (substanţe
cancer igene) apar cancere mai frecvent.' Irita­
ţi i le cronice, prelungite, par să aibă un rol în
apariţia cancerelor. Contagiunea nu este dove­
dită; pînă în prezent nu există argumente sufi­
ciente care să confirme originea virotică a can­
cerelor. Ereditatea nu joacă nici un rol în can­
cer. S-a demonstrat că nu ereditatea, ci con­
diţiile comune de viaţă explică existenţa aşa­
ziselor "familii de canceroşi" Vîrsta: cancerul
apare la orice vîrstă dar este mai frecvent după
40 de ani; vîrsta pare a influenţa varietatea
tumorii; la vîrsta tînără, cînd predomină creş-
2%
Plăm/n
20:'
--++--+-- Stomac
10%
Intestinul
9r05
30%
Orqane
gen/tale
15%
Olanda,
rnamara
10%
ficat SI _I--Hr--.
vez/cula
bi/lara
,�
I
I
I
78
:'
; :
[79]
..
tere a somatică, apar mai frecvent tumorile ţe­
sutului conjunctiv, în timp ce la vîrsta adultă
sînt mai frecvente epitelioamele. In ceea ce
priveşte sexul, repar tiţ ia cancerelor este aproxi­
mativ egală la ambele sexe; sexul influenţează
frecvenţa Iocalizărilor : la femei predomină can­
cerele genitale, iar la bărbaţi, cancerul trac­
tului digestiv. Clasificarea cancerelor se face
după natura ţesutului în care se formează.
Tratamentul cancerului este chirurgical, cu
agenţi fizici (raze X, radiu, izotopi radio­
activi), chimioterapic (citostatice: sarcoli­
zina, TEM, Tiotepa), hormonal (în cancerul
de prostată şi în cancerul rnamar) şi mixt. In
faza locală, tratamentul dă rezultate bune şi
bolnavul se vindecă. In faza regională, pro­
centul de vindecări este mai mic, dar se obţin
supravieţuiri uneori de lungă durată. Cancerul
prin răspîndirea lui, dar mai ales prin gravi­
tatea lui, constituie o problemă socială. Datele
teoretice şi practice pe care le avem azi asupra
cauzelor şi fiziopatologiei acestei boli nu ne
îngăduie să avem o concepţie unitară. Can­
cerele pielii, datorită faptului că sînt cele mai
evidente, beneficiază de un diagnostic şi tra­
tament mai timpuriu. Procentul cel mai mare
de vindecări se obţine la aceste forme de cancer.
Ele sînt formaţiuni proeminente sau ulcerate
ale pielii, cu aspecte clinice variabile, a căror
caracteristică este malignitatea lor, adică ten­
dinţa la creştere şi la provocare de distrugeri
importante. După formaţiunile anatomice pe
care le atacă, tumorile maligne ale pielii se
pot împărţi în trei mari grupe: cancere epite­
liale, denumite şi epitelioame, interesînd stra­
turile superficiale ale piel ii ; sarcoame, inte­
resînd straturile profunde, dermice, conjunc­
tive; neoocarcinoarne, tumori pigmentate, care
reprezin tă transformarea canceroasă a unor tu­
mori în marea majoritate a cazurilor benigne
şi anume a nevilor pigmentari. Sarcoamele cu­
tanate sînt tumori ale ţesutului conjunctiv,
ţesut de susţinere, situat în - partea mai profundă
a pielii, în derm. Incep prin apariţia unor no­
duli profunzi, care cresc repede, devin tumori
voluminoase, se ulcerează şi, netratate, pro­
voacă distrugeri mari. Nevocarcinoamele sînt
cancere care îşi au, cum s-a arătat, punctul de
plecare în anumiţi nevi sau aluniţe de culoare
brună, care în mod obişnuit există de la naştere
şi care pînă atunci nu prezentaseră nici o
tendinţă la creştere. La un moment dat, din
cauze necunoscute, încă, nevul "intră în agitaţie"
adică începe să crească repede, înconj urat de o
zonă roşie inflamatoare şi se poate ulcera.
Este semnalul de alarmă asupra transformării
sale canceroase. Bolnavii în această situaţie
trebuie să se prezinte imediat la medic pentru
tratament; în caz contrar, această formă de
cancer se dezvoltă foarte rapid şi dă numeroase
însărnînţări în alte regiuni. Cauzele apariţiei
cancerelor pielii sînt încă necunoscute. De
multe ori, astfel de tumori apar pe locuri supuse
unei frecări sau apăsăr i îndelungate (cancerul
buzei la fumătorii de pipă) sau după contactul
.�
.. /-
repetat şi prelungit cu anumite substanţe aşa­
numite cancerigene (cum ar fi de exemplu gu­
dronul), dar cauza propriu-zisă, care provoacă
la un moment dat celulele dintr-o regiune a
pielii să se dezvolte în mod nestăvilit, anarhic,
realizînd distrugerile arătate, nu se cunoaşte
Epiteliom al fejei (ulcus rodens).
încă. Tratamentul cancerelor pielii urmăreşte
îndepărtarea cît mai precoce a tumorii prin
intervenţii chirurgicale, raze X sau alte iradiaţ ii
(radiu, izotopi r ad ioactivi). In unele cazuri,
substanţele citostatice, cu acţiunea de a Irîna
înmulţirea nemăsurată a celulelor canceroase,
pot da unele rezultate. Cu cît tumori le sînt mai
ve<fi, cu atît tratamen tul este mai puţin
eficace; de aici reiese importanţa prezentării la
medic imediat după observarea pe piele a ori­
cărei formaţiuni tumorale cu tendinţă Ia creştere.
Principiile pe care se sprijină lupta împotriva
cancerului se bazează pe următoarele: protecţia
muncii, tratarea stărilor precanceroase, preco­
citatea diagnosticului şi tratamentul timpuriu.
Cel ce poate aduce cea mai valoroasă contri buţie
la lupta anticanceroasă este tocmai cel inte­
resat: a) cel sănătos să se supună cu regularitate
diferitelor examene prin care se realizează con­
trolul periodic al sănătăţii; b) cel ce poartă
o anumită leziune sau o anumită boală cronică
să şi-o îngrijească (cu concursul medicului)
pînă la deplină vindecare; c) cel ce a fost diagnos­
ticat ca purtător al unei' Iezi uni canceroase
79
[80]
Ioan Cantacuzino
denumită zăbăluţă. Leziunile arătate rămîn de
cele mai multe ori localizate, fiind destul de
rezistente la tratament şi recidivînd cu uşurinţă.
In unele cazuri însă, mai ales la persoane debi­
litate, suferind de tuberculoză pulmonară, sau
alteori după tratamente prelungite cu anti­
biotice (penicilină, streptomicină, aureomi­
cină etc.), infecţiile cu Candida cuprind organe
interne, ca plărntnul, esofagul, intestinele etc.,
unde dau leziuni asemănătoare, care, prin lo­
calizarea lor, pot pune viaţa bolnavului în
pericol. Tratamentul îmbolnăviri lor cu Candida
se face prin badijonări cu soluţii antiseptice
sau cu un antibiotic descoperit de curînd, care
are o acţiune specifică şi foarte puternică,
micostatina, în aplicaţii locale sau pe cale
bucală.
Cantacuzino Ioan (1863-1934), microbiolog,
imun olog şi organizator sanitar romîn. După ce
obţinuse licenţele în ştiinţe naturale şi în_ filo­
zofie, s-a consacrat studiului medicinei. lntîl­
nirea cu marele fiziopatolog şi imunolog llia Me­
cinikov a fost hotărîtoare pentru orientarea
ştiinţifică a lui Cantacuzino, care a început să
cerceteze temeinic fenomenele de apărare contra
infecţiilor pe întreaga scară animală, de la ne­
vertebrate şi pînă la om. A lucrat un timp
80
------------�---------�
din tre care cel ma i frecven t în tîln i te sîn t cele
din grupul Candida. Candidozele pot fi loca­
lizate la anumite regiuni sau teritorii de pe
piele şi mucoase, sau se pot extinde mult,
cuprinzînd şi organele interne (plămîn, aparat
digestiv), punînd uneori, în aceste din urmă
cazuri, viaţa bolnavului în pericol. Pe piele,
levurile din grupul Candida preferă regiunile
de pliuri, unde căldura şi umezeala le Iâvo­
r izează dezvoltarea. Astfel, la subsuori, suij
sîni, la inghine, între degetele de la picioare
pot apărea mici băşicuţe, care se rup cu uşu­
rinţă, dînd naştere la suprafeţe zemuinde cu
plesnituri, de pe care pielea macerată se dez­
lipeşte cu uşurinţă în Iîşii mici albicioase (vezi
şi intertrigo). Pe mucoase (în gură, regiunea--
genitală la femeie), se pot forma plăci albe de în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul
diferite dimensiuni, constituite din filamentele "Pasteur" din Paris, după care i s-a încredinţat
ciupercii, acoperind o zonă roşie, presărată cu Catedra de medicină experimentală de la Fa-
eroziuni şi plesnituri (mărgăritărel). În col- cultatea de medicină din Bucureşti. În jurul
ţurile gurii se poate forma o plesnitură adîncă, lui Cantacuzino s-au grupat unii din cei mai
dureroasă, cu mucoasa macerată, dezlipită, valoroşi tineri medici romîni, care au deprins
Dermita celui de al treilea spatiu interdlgital.
Inter tr igo cu levurl.
să se supună de îndată, cu deplină încredere,
tratamentului indicat de specialişti. Şi să
nu se uite: timpul joacă un rol de cea mai mare
importanţă în cancer.
candidoze, îmbolnăviri ale pielii şi mucoa­
selor datori te unor ciuperci denumite levuri,
:.
[81]
»
de la maestrul lor strădania încadrării fiecărui
fapt de observaţie într-o concepţie largă materia­
listă şi evoluţionistă asupra esenţei fenomenelor
biologice. Cantacuzino a condus în 1913 cam­
pania de vaccinare împotriva holerei, cunoscută
în istoria epidemiologiei mondiale ca "marea
experienţă rornînească ", A efectuat cercetări
remarcabile şi în domeniul scarlatinei, tuber­
culozei şi al altor boli. In 1910, ca director
general al Serviciului sanitar al ţării, a făcut
să se voteze o nouălege sanitară, ale cărei dis­
poziţii progresiste au rămas însă, din nefericire,
în mare măsură neaplicaţe, datorită indolenţei
guvernanţilor burghezi. In tinereţe a avut le­
gături cu mişcarea socialistă. In conferinţele
ţinute la cluburile muncitoreşti arăta că numai
într-o societate bazată pe dreptatea socială va
fi posibilă combaterea eficace a tuberculozei
şi a altor boli cu mare răspîndire. A fost un
priceput colecţionar de artă şi un animator
neobosit al vieţii artistice şi culturale din ţara
noastră. Esteîntemeietorul institutului de seruri
şi vaccinuri care îi poartă numele.
capilar, vas sanguin, capilar sanguin sau
limfatic, capilar limfatic, cu diametrul cel mai
,
" I
8 7
B
A - vas capllar (fragment) cu celule plate care
alcătuiesc peretele capii ar (1), la care se văd nu­
cleul (2) şi orificiile intercelulare (3). Celule con­
tr act lle pericapilare (4); globul roşu' sanguin (5)
şl alb (6); B: deget (7) cu zona unde se face ca pil a­
roscopia (8), cu ajutorul unei lumini puternice (9)
şi al unei lupe (IO). Imaginea observată la capii a­
roscopie arată ansele capilare (II) sub forma unor
c1rlige cu virful indreptat spre virful degetului.
6-1652
mic dintre toate vasele din organism (8-15 mi­
croni). Are pereţi subţiri şi prin el sîngele
curge cu viteză redusă, astfel încît la nivelul
lui pot avea loc schimburile respiratorii şi nu­
tritive dintre sînge şi ţesut (vezi circulaţia sîn­
gelui). Peretele capilarului este format dintr-un
singur strat de celule plate, între care există
din loc în loc mici orificii prin care se poate
comunica I]iber între interiorul şi exteriorul
vasului. Aceste orificii sînt însă atît de mici,
încît nu permit celulelor sîngelui să părăsească
interiorul capilarului. Totuşi, uneori, în cazuri
de infecţie, globulele albe pot străbate peretele
capilar, fenomen numit diapedeză, şi se în­
dreaptă către focarul infectat. In jurul capila­
rului pot exista rare celule contractile, care
pot modifica calibrul capilar. La om, aspectul
vaselor capilare poate fi cercetat pe conjuncti­
va ochiului sau mai uşor la degetele de la mînă
procedeu numit capilaroscopie, După ce se pică
la baza unghiei (vezi bază) o picătură de ulei
de cedru, care măreşte vizibilitatea cu o lupă
ce măreşte de 80-100 de ori se pot urmări nu­
mărul, forma, conturul vaselor cap ilare, precum
şi fluxul sîngelui. Permeabititate capilară, ca­
pacitatea peretelui capilar de a lăsa să treacă
în afara vasului elementele conţinute în sînge.
Cînd permeabilitatea capilară este crescută,
apa, substanţele minerale, proteinele sîngelui
părăsescîn cantitate mare vasul şi se acumulează
în ţesuturi, producînd o creştere de volum II
regiunii respective (vezi edem). Rezistenţă capi­
iară, capacitatea peretelui cap ilar de a rezista la
creşterea presiunii sîngelui din vas sau la trac­
ţiune exterioară. Cînd rezistenţa cap ilară este
scăzută, în special pe piele se pot observa vînătăi
ce apar la cele mai mici lovituri.
carantină, izolarea şi supravegherea într-un
anumit punct a persoanelor suspecte de a fi
contarninate de o boală epidemică. In vechime
carantina dura 40 de zile şi se extindea deseori
şi asupra mărfurilor bănuite că ar transmite
infecţia. Prima aplicare sistematică şi de durată
a măsurilor carantinale s-a făcut la noi după
pacea de la Adrianopol (1829), prin care Impe­
riul otoman a fost obligat să accepte instalarea
pe malul romînesc al Dunării a unor posturi de
carantină păzite de ostaşi pămînteni. In felul
acesta a fost stăvilită propagarea pe teritoriul
nostru a epidemiilor de ciumă, care au continuat
să facă ravagii în Bulgaria stăpînită de turci.
a dată cu progresele realizate în imunologie
şi epidemiologie, vechea carantină şi-a pierdut
din însemnătate, lupta antiepidemică axîndu-se
mai ales pe măsurile preventive bazate pe vacei­
nare şi dezinfecţie.
carie dentară, cea mai frecventă şi răspîndită
boală a omului, deoarece circa 70-95% şi
chiar 98% din oameni suferă de această boală.
Este un proces destructiv, care produce ne­
croza (moartea) ţesuturilor dentare, aj ungînd
uneori pînă la ţesutul pulpar (nervi şi vase
sanguine) al dintelui. Dacă pericolul în ceea ce
priveşte viaţa de cele mai multe ori nu există,
această boală trebuie totuşi tratată cu toată
81
··�.tj.
1,1 '
I
b
... �,
[82]
1,
1.
1,1
1,
,
.1
I
: '1
seriozitatea, căci poate duce la unele compli­
caţii, ca gangrenă pulmonară (vezi gangrenă),
granulom şi o serie de alte tulburări la distanţă.
Caria se explică printr-o serie de cauze: predis­
poziţie, alimente bogate în dulciuri, făinoase,
igienă bucală defectuoasă etc. Nu se cunoaşte
încă cu precizie adevărata cauză a cariei den­
tare sau poate că e o interdependenţă a unor serii
de factori. Se pare că cei care se hrănesc cu
alimente prea preparate,moi, care nu necesită
o masticaţie puternică, capătă mai cu uşurinţă
carii. Pentru a preveni apariţia cariilor s-au dat
o serie de indicaţii încercîndu-se şi o serie de
măsuri organizate. Astfel s-a recomandat ca
mama să-şi administreze calciu şi în general
săruri minerale, precum şi vitamina A, D,
în perioada de sarcină; să mănînce multe fructe,
salate, lapte. Tot ca măsură de profilaxie se va
da copiilor pînă la 16-17 ani o alimentaţie
adecvată,bazată pe calciu şi vitamine, se va
asigura o bună funcţie digestivă, vor fi combă­
tute bolile febrile care demineralizează. Fluo­
rizarea este tot un mijloc de prevenire a cariei.
Controlul dentar este necesar, pentru a se desco­
peri la timp cariile cînd sînt simple, deoarece se
tratează uşor şi rapid. Complicaţiile cariei sînt:
pulpita, care dă dureri foarte violente la con­
tactul dintelui respectiv cu apă rece, caldă
etc. şi gangrena. earia simplă se tratează prin
curăţirea cavităţii cari oase şi astuparea ei,
după o prealabilă dezinlectare, cu substanţe
de obturaţii (plombe): amalgam, silicat etc.
carotidă, arteră principală care conduce sîn­
gele către cap situată cîte una de fiecare parte
a gîtului. Este ramură a arterei aorte şi puţin
Ar t er a carotidă: I - ve nlr ic ul ul stîng; 2 - acr t a ;
3,4 - artera carotidă primitivă stîngă şi ar t er a­
c ar o t i dă primitivă dreaptă ce se desfac în cîte
două r a muri: carotida externă (5) şi carot ida i n- •
ternă (6) ce merge spre creier (7), -l.a locul de bifur-
c a ţ ie s xlst ă o regiune (8) mai umflată (sinus caro-
t i d ia n) bogat inervată (zonă reflexogenă sino-
carotidiană).
sub nivelul bărbiei se b ifurcăIn : a) artera ca­
rotidă externă, ale cărei ramuri irigă pielea şi
musculatura capului şi gîtului, precum şi glanda
tiroidă, limba şi muşchii masticaţlei; b) artera
82
carotidă internă, care asigură irigaţia creierului
împreună cu o altă arteră mai mică, artera
vertebrală. La locul de bifurcaţie a carotidei
primitive în cele două ramuri există o regiune
mai umflată (sinus carotidian) în care se găsesc
numeroşi receptori nervoşi sensibili la modifi­
cările de presiune şi compoziţie a sîngelui şi
care pe cale reflexă pot determina modificări
vasomotorii (vezi circulaţia sîngelui).
cartila], ţesut format din celule speciale,
(cart il aginoase) dispuse într-o substanţă inter-
Cartilaj hialin (sectiune schematică), Se văd cel ulelo
şi sub�anla fundamentală.
celulară numită condrină. Cartitaţ articular ,
înveliş cartilaginos dur şi uşor elastic, de
culoare alb-sidefie, cu rol de protecţie a cape­
telor osoase ce vin în contact într-o articulaţie.
Cartilaj de creştere, zonă de ţesut cartilaginos
situată între epifize şi diafiza oaselor lungi,
la nivelul căreia ia naştere substanţa osoasă
prin care osul creşte în lungime (vezi os). Ase­
menea cartilaje există la copii la toate oasele
lungi şi pînă la vîrsta adultă dispar treptat, o
dată cu încetarea creşterii în lungime a corpu­
lui în diferitele lui segmente.
casa de educaţie sanitară, instituţie specializa­
tă în îndrumarea şi controlul activităţii de edu­
caţie' sanitară pe teritoriul unei regiuni admi­
nistrative. Casa de educaţie sanitară dispune
în acelaşi timp de mijloacele necesare pentru a
desfăşura o activitate proprie, adresată direct
publicului, prin conferinţe, lecţii, proiecţii de
filme educativ-sanitare, expoziţii fixe şi mo­
bile, tipărituri.
I castrare, operaţie prin care se extirpă _glan­
dele genitale feminine sau masculine (ovarele
sau testiculele). Funcţia acestor glande poate
fi suprimată şi prin iradierea cu razele X.
Castrarea la bărbat (orhidectomia) influenţeză
favorabil neoplasmul de prostată; castrarea la
femei (ovariectomie) poate influenţa favorabil
unele neoplasme marnare,
cataractă, opacifiere totală sau parţială a cris­
talinului (vezi ochi). Din cauza opacifierii cr is-
[83]
talinului, razele de lumină nu mai pot pătrunde
spre retină şi ochiul devine lipsit de vedere.
Forma cea mai obişnuită de cataractă este
cataracta senilă (de bătrîneţe), care se produce
după vîrsta de 50 de ani. Ea se datoreşte unor
tulburări de nutriţie a cristalinului. La început,
cataracta se manifestă prin perceperea de puncte
sau linii care se plimbă în faţa ochilor (senzaţie
de muşte zburătoare), sau prin dublarea ima­
ginilor (vezi diplopie). De multe ori se produce
o ameliorare aparentă a vederii şi bolnavii de
cataractă pot să citească fără a mai util iza oche­
lari de presbiţie. Cu timpul însă, vederea scade
treptat, pînă cînd r:!u se mai percepe de cît
senzaţia de lumină. In această fază se observă
o modificare de culoare a pupi lei. Pupila, în
Cateterism cardiac. Sonda a păfr uns pe rînd în:
atr i ul drept, venlriculul drept, arlera pulmonară.
loc să mai fie neagră, capătă o culoare alb­
cenuşie. De aici şi denumirea de albeaţă sau
perdea, care se întrebuinţează, în popor, pentru
cataractă. Cînd toate structurile cristalinului
..
au devenit opace, cataracta se numeşte matură.
De obicei, tratamentul prin medicamente nu
poate împiedica formarea cataractei. Cînd
cataracta este matură se poate practica inter­
venţia chirurgicală, care constă în extragerea
cristalinului opac din ochi. Lipsa cristalinului
după operaţia de cataractă se numeşte afachie.
Deoarece cristal inul posedă o putere de refracţie
de 10 dioptrii, după operaţia de cataractă ve­
derea poate fi clară numai dacă se poartă oche­
lari cu lentile convexe de 10 dioptrii. Scăderea
treptată a vederii care se produce în cataractă
se poate întîlni şi în glaucom. Din acest motiv,
glaucomul poate fi confundat cu cataracta,
Bolnavul, crezînd că are cataractă, nu ia nici
o măsură pentru tratarea glaucomului, aştep­
tînd scăderea vederii, cînd cataracta va fi ma­
tură pentru operat. În această fază însă, glau­
cornul nu mai poate fi remediat prin nici o
metodă şi bolnavul este condamnat orbirii. În
afară de cataracta senilă mai există cataracta
din naştere (congenitală), cataracta prin lo­
vituri (traumatică), sau prin tulburări ale glan­
delor cu secreţie internă, prin diabet sau
in toxicaţii. Cataractele profesionale produse prin
raze infraroşii de la cuptoarele cu temperaturi
peste 8000 din turnătorii şi din fabricile de
sticlă apar în primul rînd la acei munci tori care
nu folosesc mijloacele de protecţie adecvate.
cateterlsm, introducerea unei sonde (cateter)
pe un canal excretor sau pe un vas. Cateterism
uretral: introducerea sondei pe uretră cu scopul
Se efectuează un cateterism cardiac
de a goli vezica în caz de retentie de urină (ca­
teterism evacuator) sau introducerea de bujii
sau benicheuri cu scopul de a dilata stricturile
uretrei (cateterism dilatator). Cateterism ure­
terai: introducerea sondei ureter ale pe ureter
pînă în bazinet, cu ajutorul cistoscopului, pentru
a drena urina infectată din bazinet, sau pentru
a diminua spasmul ureteral pe un calcul, pentru
a dilata o strict ură ureterală sau pentru a face
o exploraţie radiologică (pielografie). Cateterism
cardiac: introducerea unei sonde speciale într-o
venă pînă în atriul şi ventriculul drept sau
83
-1.
Oz
..
.1
.. }
, .
[84]
Cură hldromlnerală la Căl irnăneşt l.
Căllmăneşti-Căclulata, pe malul drept al
Oltului, la distanţă de 20 krn de Rîmnicu- Vîlcea
se află staţiunea balneo-c1imaterică Călimăneşti­
Căciulata a cărei faimă a trecut de mult gra­
niţele ţării. Staţiunea este înconjurată de masive
,fr
,-
,
�
!
�
!
I
1
1
printr-o arteră pînă în atr iul şi ventriculul
stîng. În general, orice canal poate fi explorat
cu ajutorul unei sonde: canalele glandelor sali­
vare, canalele hepatice, canalul Iacrirnal.
caustic, substanţă chimică care distruge
ţesuturile atunci cînd vine în contact cu ele.
Atît acizii tari (acid c1orhidric, acid sulfuric),
cît şi bazele puternice (soda caustică), cînd
nu sînt corect mînuite şi vin în contact cu
pielea, dau o senzaţie puternică de arsură, cu
usturimi, dureri, provocînd răni adînci, greu
vindecabile. Primul ajutor, pînă la venirea
medicului, este spălarea regiunii interesate cu
multă apă, în care este bine să se pună puţin
bicarbonat pentru arsurile provocate de bază.
In terapeutică, substanţele "caustice sînt între­
buinţate pentru distrugerea ţesuturilor pato­
logice din diferite boli, ca: lupusul tuberculos
şi tuberculoza ulceroasă a 'mucoaselor, verucile
de pe mîini, vegetaţiile veneriene. Se utili­
zează caustice mai slabe, ca: acidul lactic,
acetic, cromic, azotatul de argint, rezorcina
sau mai puternice: acidul azotic fumans, sul­
furic, clorura de zinc. Unele se prescriu ca
atare (acid azotic pentru cauterizarea verucilor),
diluate în apă distilată (acid lactic pentru tu­
berculoza pielii) în paste sau unguente cu vase­
lină. Sînt conţinute în recipient care să ofere
un grad adecvat de securitate (de exemplu,
creionul nitrat de argint se livrează într-un
tub de lemn). Se aplică exact pe locul indicat,
atingerea pielii sănătoase din jur putînd da muntoase în al căror defileu pitoresc curge
ulceraţii nedorite. Se păstrează ferite de accesul Oltu!. Deşi altitudinea staţiunii este de 280 rn ,
datorită acestor masive 'muntoase climatul 10-
copiilor. cal este subalpin. Numeroasele şi diversele
cauterizare, distrugerea ţesuturilor patologice, izvoare de ape minerale au făcut ca staţiunea
în scop terapeutic, cu ajutorul căldurii, frigului, să fie indicată în foarte multe categorii de
substanţelor chimice sau al curenţilor elec- � afecţiuni, astfel încît ea este recomandată în
triei. Se utilizează: termocauterul, zăpa?a ca�- egală măsură pentru boli reumatismale şi uri-
bonică sau azotul lichid, acidul azotic, ru- nare, pentru boli circulator ii şi cfi ges ti ve,"
tratul de argint, electro- sau diatermocoagu- pentru boli de nutriţie şi alergice etc. Cer
larea. Toate au aproape acelaşi efect: producerea mai cunoscut izvor este cel de la Căciulata
unei arsuri cu escară. Cauterizarea se foloseşte care este slab mineralizat, uşor alcal in, sărat,
de obicei pentru distrugerea tumorilor (negi, sulfuros, calcic şi magnezian şi se prescrie
condiloame, papiloame), în tratamentul ulce- în boli digestive şi urinare. Indicaţii asernă-
raţ iilor fără tendinţă la cicatrizare, sau cu scop nătoare au şi izvoarele de la Păuşa - de pe
hemostatic malul stîng al Oltului, care au şi o compoziţie
v • ierd d substanţa v Ain masa unui chimică apropiată. Izvoarele Căciulata şi Păuşa
caverna, pier ere e dă A hi tensi teri IV
. A P cial a plămînului care rezultă nu �e rec?�an. a In iper enslyne ar e�la avmare!,
o�gan ŞI I� S e.1 v '" v boli de rinichi avansate, cu diureza scazuta, boli
dintr-o topire ?f1n necr�za a ţesutului : ?e regul� de prostată, cu retenţie urinară, pio- şi hidra-
e�te prov.oca�a de. bacilul tuberculozei, uneori nefroze. Deoarece izvoarele Căciulata şi Păuşa
ŞI de alţi microbi (abces ?ulmonar2' Caverna sînt la o oarecare distanţă de centrul oraşului
este umplută cu o substanţa cazeoasa sau puru- Călimăneşti, pentru cei care nu pot face acest
lentă, înconjurată de un strat fibros şi comunică drum, există posibilitatea de a le consuma trans-
de cele mai multe ori cu o bron?ie c�re îi a"sigur� portate I� Sanatoriul central di� C�I!m�neştj.
golirea. Prezenţa se confirma radiografie sail Cele!al�e Izvoare care se afla chiar In Cal�ma-
tomografie şi arată ca un inel întunecat, care neşti Slnţ: Izvorul nr.6 -:- conce�tra.t, sarat�
delimitează o zonă de claritate mărită în raport sulfuros, .I?durat, indicat In constipaţie ŞI ?oll>
cu restul plămînului. Deoarece caverna consti- he�ato-bihare; Izvorul nr. 7 - slab mlne�'
t . . I d m ni i o ame- rahzat, sulfuros (Puturosul), care poate folOSI
�Ie un rezervor 'per�:u os e ger e .. � . şi ca apă potabilă. Izvorul nr. 8 - sărat, sul-
nlnţare �e :omplIcaţl1 grav� (hemoptJZ1i �a:l�e, furos, iodurat, indicat în afecţiuni digestive,.
perforaţle In organele vecine), ea necesita In: precum şi încă alte izvoare care se "folosesc Îru
ternare în spital şi respectarea tratamentuluI cura externă în boli 'locomotorii, circulatorii,
prescris pînă la vindecarea deplină. ginecologice etc. În staţiunea Călimăneşti ma;
84
-�
::t .
I
1
I
t
I
•
[85]
--c:r·
I
1
I
t
I
pot fi tratate boli de nutriţie şi intoxicaţiile
cronice profesionale, pentru care există un sa­
riator iu specializat. Din Călimăneşti se pot
face plimbări şi excursii la Mînăstirea Cozia
(3 krn), Turnul (7 krn), Valea
Lctrului, apoi la Curtea de
Argeş, etc.
CăJirea organismului, an­
samblu de procedee igienice
care servesc la Întărirea c a­
pacităţ ii organismului de a
se adapta la modificări le
bruşte ale temperaturii şi
umidităţii aerului. Oamenii
căliţi din punct de vedere
fizic au o sănătate mai
robustă, rezistă mai bine la
răceli şi la bolile infecţioase.
Călirea organismului se obţine
prin utilizarea raţională a
următorilor trei factori natu­
rali ai mediului înconjurător:
aerul, soarele şi apa. a) Că­
lirea prin aer se face prin
practicarea băilor de aer,
adică prin expunerea corpului
dezgolit la acţiunea aerului cu-
rat şi răcoros. Primele băi de
aer se fac În camera bine aertsită, cu prilejul
gimnasticii de dimineaţă, şi durează 10-15 mi­
nute. La început, temperatura aerului nu trebuie
să fie mai coborîtă de 20°. După obişnuirea
organismului.se poate trece la baia de aer afară,
pe balcon sau În grădină, Într-un loc ferit de vînt
şiumbrit, mărind treptat durata pînă la 1-2 ore.
In .cazul cînd aerul este prea rece, se Întrerupe
baia la apariţia primelor semne de frig (frison,
"piele de gîscă") şi se iau măsuri de Încălzire
a corpului. Un procedeu valoros de căii re prin
aer este obişnuinţa de a dormi cu fereastra
sau oberlihtul deschise toată noaptea, chiar
şi în sezonul rece. Dar şi această obişnuinţă
trebuie dobîndită treptat, avînd grijă de a
înveli corpul cu o plapumă destul de călduroasă.
b) Călirea prin soare se datoreşte acţiunii bine­
făcătoare a luminii solare şi În special a razelor
ultraviolete venite de la soare. Băile de soare
trebuie făcute cu multă prudentă, pentru a evita
arsurile produse de absorbţia în exces a razelor
ultraviolete la nivelul pielii. In prima zi este
recomandabil să nu se facă mai mult de trei
expuneri la soare a cîte 5-6 minute fiecare,
întrerupte prin pauze de şedere la umbră. In
perioada următoare se adaugă la durata totală
cîte 10-15 minute zilnic, de asemenea cu în­
treruperi la umbră şi avînd grijă a expune în
mod egal faţa şi spatele. In timpul expuneri lor
trebuie protejaţi ochii (prin ochelari de soare),
capul şi din cînd În cînd umerii, care sînt În
orice poziţie a corpului prima ţintă a razelor
solare. Folosirea uleiurilor şi cremelor pentru
evitarea arsurilor are o valoare relativă, prin­
cipala măsură de prevenire rămînînd expunerea
raţională. Se recomandă ca persoanele care ur­
mează a-şi petrece concediul de odihnă În locuri
puternic însorite şi în special pe litoral să-şi
pregătească corpul din vreme, prin efectuarea
primelor băi de soare fie la strand, fie acasă
pe terasă sau în curte. c) Călirea prin apă se
Călimăneşti - izvorul nr . 14.
obţine în modul cel mai simplu prin ohlşnuinţa
de a folosi apa rece zilnic, la toaleta de dimineaţă.
Un alt procedeu util este fricţionarea corpului ­
dimineaţa, după gimnastica de Înviorare - cu
un prosop Înmuiat În apă la temperatura ca­
merei. Băile reci, la ştrand, la rîu, lac sau la
o formă' utilă de călire o constituie compet iţ lf le
sportive de masă.
mare sînt un mijloc excelent de călire, deoarece
realizează o Îmbinare a acţiunii celor trei factori
naturali cu mişcarea - de asemenea preţios fac­
tor de călire, d) Călirea organismului copiilor
merită să stea permanent În atenţia părinţilor,
-*
,�
85
[86]
deoarece tocmai în perioada de creştere factorii
de călire acţionează cu cea mai mare eficienţă
şi se obţine o solidă înarmare impotriva răcelilor
şi a bolilor infecţioase ale copilăriei. Joaca în aer
liber, practicarea jocurilor sportive şi a sportu-
Aerul, un important factor de călire
rilor potrivi te vîrstei - mai cu seamă înotul,
patinajul, schiatul-sînt mijloace excelente de
călire, de la care copilul nu trebuie oprit decît
cînd există contraindicati i formulate de medic.
Un inamic al călirii este îmbrăcarea exagerată
a copilului cu flanele, palton, fular, căciulă
la o cît mai mică scădere a temperaturii. Info­
folirea este dăunătoare prin aceea că micşorează
rezistenţa copilului la răceli şi măreşte recep ti­
vitatea la bolile infecţioase. e) Legile călirii.
Călirea trebuie făcută sistematic, cu bună ştiinţă
şi nu la întîmplare. Mijloacele de călire trebuie
alese şi dozate potrivit cu particularităţile indi­
viduale, în special cînd este vorba de copii sau
de persoane debilitate în urma vreunei boli.
La călire se porneşte totdeauna cu prudentă,
de la puţin, intensificîndu-se treptat acţiunea
factorilor aleşi. Pentru cei neobişnuiţi este
preferabil ca utilizarea procedeelor de călirej
să înceapă o dată cu sosirea anotimpului căl­
duros. Călirea, o dată începută, trebuie practi­
cată fără întreruperi tot timpul anului.
cărbune (antrax, dalac), boală infecţioasă
acută, comună omului şi animalelor. Agentul
patogen este un bacil mare, care formează spori,
identificat în sîngele animalelor care au pierit
de antr ax, de către Davaine şi Pasteur, în anul
1850; cultura pură de bacil i a fost realizată în
anul 1876 de R.Koch şi în anul 1877 de L.Pas­
teur. Sporii bacilului antraxului rezistă la fier­
here timp de 5-10 minute; căldura uscată de
120-140° îi omoară numai după 2-3 ore; bacilii
rezistă în pămînt timp îndelungat, iar în car-
86
nea uscată supravieţuiesc cîteva săptămîni;
sărareacărniiîiomoarăabiadupă 1-1 1/2lună.
Sursa principală de infecţie în antrax o consti­
tuie animalele bolnave (vite cornute, cai, oi
şi altele), care elimină agenţii patogeni o dată
cu materiile fecale infectînd straturile supe­
rioare ale solului şi vegetaţia. Datorită rezis­
tenţei microbului, păşunile infectate pot fi
o sursă de infecţie pentru animale timp de
mulţi ani. Imbolnăvirea de antrax se observă
cel mai frecvent la persoanele care vin în contact
cu animalele bolnave sau cu produsele acestcra
infectate (crescătorii de vite, ciobanii, veteri­
nar ii, blănarii, muncitorii de la abatoare şi
alţii). Infectarea omului se produce prin pielea
"Tez atâ şi mult mai rar prin tubul digestiv (con­
sumarea produselor provenite de la animalul
bolnav, crude sau fierte insuficient) sau prin
căile respiratorii, inspirînd aerul care conţine
spori de antrax, Foarte rar, antraxul se poate
transmite prin înţepătura insectelor. Au fost
descrise cazuri de îmbolnăvire de antr ax la
persoanele care au folosit pămătuf nedezin­
fectat la bărbierit sau care au purtat scurte
căptuşite cu blană nedezinfectată la prelucrarea
ei. Imbolnăvirile umane şi animale cresc în
anotimpul călduros (iulie-septembrie). La om,
antraxul se prezintă sub mai multe aspecte,
în funcţie de calea de pătrundere a germenului:
a) extern (cutanat 98-99% din cazuri); în
această formă, incubaţia este de 2-3 zile (mai
rar cîteva ore) sau 6-7 zile. La locul de pă­
trundere a microbului apare o pată roşie (ma­
culă) de 2-4 rnrn, însoţită de un uşor prurit,
care se 'transformă într-o veziculă cu lichid se­
ros, tulbure sau sanguinolent. Vezicula se
sparge repede, pe locul ei forrnlndu-se o crustă
neagră. In jurul crustei apar noi vezicule, iar
diametrul crustei creşte pînă la 6-9 crn. Lo­
calizarea se face în general pe faţă, gît şi alte
părţi descoperite ale corpului. Frecvent, le­
ziunile de mai sus sînt însoţite de un edem
masiv nedureros. De obicei, localizarea este
unică. Temperatura se ridică' la 39-40°,
însoţită de fenomene de intoxicaţie generală
(dureri de cap, pierderea poftei de mîncare).
După 5-6 zile, temperatura scade, edemul se
micşorează, crusta cade, iar placa se cicatri­
zează treptat, de la periferie spre centru. După
desprinderea crustei rămîne o cicatrice albă,
elastică. Forma gravă a cărbunelui cutanat
o constituie edemul malign; b) intern ,(pulmo­
nar şi intestinal), Forma pulmonară evoluează
extrem de rapid, cu temperatura ridicată şi
fenomene de bronhopneurnonie (spută sanguino­
lentă, respiraţie dificilă, dureri de torace).
Forma intestinală prezintă simptome asernănă­
toare cu cele ale unei toxiinfecţii alimentare
grave: greţuri, vărsături, dureri abdominale,
scaun diareic, vărsături hemoragice sau con­
stipaţie, abdomen balonat, Formele pulmonară
şi intestinală sînt mai grave. Profilaxie. Măsuri
faţă de omul bolnao : boala trebuie declarată
obligatoriu. Bolnavul va fi izolat în spitalul de
boli contagioase pînă la vindecarea clinică,
[87]
pentru formele pulmonare şi digestive, şi pînă
la vindecarea leziunii cutanate, în caz de
cărbune cutanat (20-30 de zile). Dezinfecţia
obiectelor, rufăriei şi secreţlilor bolnavului cu
formol 5 %. Măsuri fată de suspecti: aceleaşi
ca la cel bolnav, pînă la infirmare. Măsuri
fată de sursele de infectie: combaterea bolii la
animale; animalele bolnave de antrax vor fi
declarate, izolate şi tratate, dacă au o formă
uşoară, sau sacrificate, dacă au o formă gravă
de boală, injectîndu-Ie stricnină. Se interzice
metoda sîngerîndă, pentru a se evita răspîndirea
germeni lor pe sol. Transportul cadavrelor ani­
malelor se va face în vehicule cu închidere
etanşă, uşor de dezinfectat. Vor fi îngropate
în gropi adînci de 2-2,5 rn, acoperite cu var
nestins. Este interzisă jupuirea cadavrelor.
Staulele vor fi dezinfectate cu creozol, fenol
sau Iorrnol 5%; furajele contaminate se ard,
fîntînile se clorinează, iar animalele contacte
se vor supraveghea medical şi se vor vaccina.
Animalele moarte de cărbune trebuie trecute la
capitolul "pierderi". De la aceste animale nu este
voie să se recupereze absolut nimic: piei, păr,
lînă, copite, coarne. Pericolul este prea mare.
Tratamentul este în primul rînd antimicrobian
(ser anticărbunos), iar în cazurile severe se
asociează penicilină, tetracicl ină, tonice vas­
culare periferice, vitamine A,B,C. Tratamentul
loca}: în perioada inflamatorie se aplică anti­
sep tice. Crusta căzută va fi arsă. Regim dietetic
lactohidrocarbonat în perioada febrilă, iar
în rest, regim complet.
cefalorahidian (lichid), lichid clar care se
găseşte în cavităţile ventriculare ale creierului
şi în canalul central al măduvei spinării,
precum şi între foiţele care învelesc diversele
părţi ale sistemului nervos central. Secretat
de formaţiuni speciale din sistemul nervos,
se compune în cea mai mare parte din apă
Prin punc t ie rahidiană în regiunea lombară (1)
tor ac a l ă (2) suboccipitală (3) se poate ajunge cu
un ac în spaţiul dintre Io i tel e ce îmbracă măduva
sp i năr ii şi cu un manometru (4) gr adat In presiuni de
mI apă sau o seringă (5) se poate măsura presiunea
lichidul ui cefalorahidian, ori se introduce anestezic ul
necesar
(98,5%), clorură de sodiu (0,7%), aJbumine,
săruri alcaline şi urme de zahăr. In total,
în toate spaţiile amintite ale sistemului
nervos se găseşte o cantitate de aproximativ
60 g lichid. La o presiune de circa 10-15 mI
apă, unele boli pot modifica cantitatea şi
,\
"
presiunea Iichidului cefalorahidian, precum
şi compoziţia lui. Astfel, în infecţii ale menin­
gelor, albumina poate creşte de 3 pînă la
10 ori. In infecţii meningoencefalice, în
lichidul cefalorahidian pot fi găsite globule
albe, globule roşii şi microbi. Pentru ana­
liza Iichidului cefalor ahidian este utilizat
un manometru care ataşat la un ac special
poate măsura presiunea lichidului cefalo­
rahidian, permiţînd totodată extragerea unor
cantităţi de lichid necesare analizei compo­
ziţiei lichidului. In intervenţiile chirurgicale
în care se practică anestezia rahidiană, sub­
stanţa anesteziantă (novocaina) este introdusă
în lichidul cefalorahidian cu ajutorul unui
ac special şi dizolvîndu-se în acesta ajunge
în contact cu substanţa nervoasă, realizînd
anestezia dorită. Tot în lichidul cefalorahi­
dian pot fi injectate antibiotice în caz de
inflamaţii puternice ale sistemului nervos.
Celsus Aulus Cornelius (sec. I. î.e.n.­
sec. 1 e.n.), scriitor roman, care, deşi nu a
fost medic, ne-a lăsat cel mai cuprinzător
tratat medical în limba latină, fragment'
dintr-o lucrare enciclopedică în mare parte
pierdută. Tratatul lui Cel sus se remarcă prin
claritate, sistematizare, concizie şi spirit de
observaţie.
celulă, forma cea mai simplă de organizare
a materiei vii, corespunzînd elementului
structural de bază al tuturor ţesuturilor,
organelor şi organismelor animale şi vegetale.
O celulă este constituită schematic dintr-o
membrană celulară, o substanţă intracelulară
numită protoplasmă sau citoplasmă, în mijlocul
căreia se găseşte un nucleu bogat în cromatină
şi conţinînd formaţiuni importante pentru
transmiterea caracterelor ereditare numite cro­
mozomi, Compoziţia celulei cuprinde apă
(50-90%), în care se găsesc dizolvate diverse
elemente minerale, substante organice, cum sîn t
proteinele, grăsimile şi glucidele. Substanţele
amintite se găsesc în proporţii diferite în mem­
brană, protoplasmă şi nucleu. Inmulţirea
celulelor se face fie prin diviziune directă,
fie prin forma de diviziune indirectă, care
în organismul uman reprezintă modalitatea
de înmulţire a aproape tuturor celulelor.
Diviziunea indirectă se face prin modificări
importante de structură intimă a nucleului
şi protoplasmei. In organism există multe
feluri de celule. Unele sîn t libere (globulele
albe şi roşii din sînge), dar cele mai muite
sînt celule fixe, în cadrul diferitelor ţesuturi.
Forma celulelor este variată. Celulele libere
sînt rotunde sau globuloase (sferice). Celulele
fixe au formă cubică, prismatică, poliedrică,
piramidală, cilindrică. Structura celulelor
corespunde şi funcţiilor pentru care sînt spe­
cializate. Astfel, celulele nervoase (neuronii)
sînt specializate în recepţia şi transmiterea
impulsurilor nervoase; celulele musculare
efectuează contracţii ample şi puternice;
celulele retinei sînt sensiliile la lumină, celu­
lele renale efectuează filtrarea şi resorb ţia
apei şi a unor substanţe minerale, formînd
87
[88]
..
a
; filil�
15 16 17
Diferite tipuri de celule din corpul o rnenesc s
1 - ovul; 2 - spermatozoid; 3- celule muscu­
lare netede; 4 - globule roşii; 5 - pl ăc uţ e sari­
guine; 6 - leucocit mononuc!ear; 7 - celulă
osoasă; 8 - celulă cartilaginoasă; 9 - celulă adi­
poasă : 10 - celui e din cornee; 11 - celule hepa­
tice; 12 - celule conjunctive; 13-celulă mucoasă;
14 - celule intestinale; 15 - celule cu cili vi­
bratili; 16 - celule prismatice; 17 - celule cu­
bice; 18 - celulă nervoasă din cerebel; 19 - celulă
epitelială turtită; 20 - celulă nervoasă multi­
polară; 21 - celulă nervoasă unipolară; 22 - ce­
lulă nervoasă piramidală; 23 - fibră musculară
striată; 24 - celule din piele; 25 - celule erido­
teliale; 26 - celule turtite suprapuse; 27 - celulă
nervoasă bipolară; 28 - celulă glandulară; 29 ­
celulă vez ical ă ; 30 - celulă din cerebel; 31 - ce-
lulă auditivă; 32 - celulă din măduva osoasă
urina. Nutriţia celulei se face prin schimb de
substanţe între protoplasmă şi lichidele inter­
celulare (interstiţiale). Din sînge, oxigenul
şi diferite substanţe nutritive, hormoni,
vitamine etc., trec în spaţiile in tereei ulare
- interstiţii - iar de aici, prin mernbrana
celulară, ajung în celulă, unde sînt antrenate
in prefacerile interne ale celulei (vezi asimilaţie
şi metabolism). Rezultantele metabolismului
celular sînt fie a) substanţe specifice (secreţi!
cu rol bine definit în funcţionarea organismului,
ca de exemplu bila secretată de celulele
hepatice), fie b) deşeuri metabolice, care trec
din protoplasmă, în spaţiile intercelulare,
iar de aici în limfă' şi sînge, pentru a fi elimi­
nate prin organele de excreţie ale corpului.
Mobilitatea celulelor este prezentă la o serie
de celule libere şi se manifestă fie prin migraţia
acestor celule printre alte celule din corp,
fie prin mişcarea lor independentă în sînge.
Deplasarea celulelor libere se face prin emi­
terea de pseudopode (false picioare) prin care
88
u
ele se fixează şi îşi fac loc printre alte celule
într-o anumită direcţie (vezi şi diapedeză).
Patologie celulară, concepţie conform căreia
orice proces patologic din organism este o
sumă de alterări celulare. Această concepţie
s-a dovedit incompletă şi inexactă, întrucît
organismul întreg reprezintă nu numai o
colonie de celule diferite, ci este un ansamblu
structural cu funcţii unitare.
centrul de recoltare a sîngelui, instituţie care
recoltează sînge de la donatori şi trimite sînge
conservat spitalelor, în vederea asigurării lor
permanente cu acest "medicament viu" care
constituie deseori singurul mijloc de salvare a
vieţii unor bolnavi aflaţi în primejdie. Cen­
trele de recoltare prepară şi derivate de sînge
- plasmă uscată, masă eritrocitară, pelicule
sau bureţi de fibrină, y-globulină şi multe
altele - larg folosite azi în tratamentul unui
mare număr de boli. In centrele mari de recel­
tare a sîngelui se efectuează cercetări ştiinţi­
fice şi se pregăteşte personal specializat pen tru
punctele de transfuzii din spitale.
centură medicală, aparat destinat a susţine
pereţii abdominal! relaxati şi a împiedica orga­
nele,abdominale să se deplaseze în jos. Mai frec­
vent se utilizează centura abdominală în urmă­
toarele cazuri :Mîn ptozele viscerelor (stomac,
colon, rinichi); în eventraţii postoperatorii,
după operaţii pe abdomen; pentru a preveni
eventraţiile la persoanele grase cu musculatura
abdominală sub tensiune; în sarcină, pentru a
susţine musculatura abdominală şi a menţine
fătul în poziţie bună. Se confecţionează din
diferite materiale, este elastică şi trebuie'Iăcută
după măsură pentru a se mula bine pe abdomen.
Cînd se întrebuinţează contra ptozei viscerale,
trebuie pusă stînd în poziţie culcată. Centura
Centuri herniare
hipogastrică, care exercită presiune numai în
hipogastru, este mai puţin utilizată.
certificat medical, singurul act legal care
constituie dovada întreruperii muncii profe­
sionale pentru motive medicale şi justifică
acordarea ajutoarelor băneşti în cadrul asigu­
rărilor sociale de stat. Certificatul medical se
acordă pentru: incapacitatea temporară de
muncă în caz de boală sau accident; transfera­
rea în altă muncă sau reducerea programului
de lucru din cauză de boală sau accident; tri­
miterea la tratament balneo-climateric; car an­
tină; sarcină şi lăuzie; îngrijirea copilului
bolnav pînă la vîrsta de doi ani. Certificatul
medical se eliberează salariatului de unitatea
medicală (cu cel puţin un medic) a întreprin-
[89]
J.
Diferite faze succesive ale diviziunii celulare Indirecte
....
derii sau instituţiei în care el lucrează saU­
dacă la locul de muncă nu există unitate medi­
cală - de circumscripţia sanitară teritorială
de domiciliu, pe o durată de 1-7 zile, o dată
sau în două etape. Prelungirea concediului se
acordă de medicul specialist de la policlinică
(pe 1 �8 zile), de medicul primar a policlinicii
(pînă la un total de 90 de zile) şi prin serviciul
de expertiză medicală a capacităţii de muncă
(pînă la un total de 180 zile). Dacă situaţia
bolnavului necesită depăşirea termenului de
180 de zile, se fac formele de pensionare provi­
zorie, prin serviciul de expertiză medicală a
capacităţii de muncă, pe o perioadă de 6 luni,
după care el va fi reexaminat. In tuberculoză,
termenul pentru care se acordă concediul de
boală este mai lung: un an în tuberculoza
pulmonară şi un an şi jumătate în tuberculoza
extrapulrnonară, socotind totalul zilelor de
concediu acordate pe ultimii doi ani. Certifica­
tele medicale, în aceste cazuri de boală, se
eliberează de unitatea antituberculoasă teri­
torială. Concediul de maternitate însumează
112 zile (52 de zile concediul de sarcină şi 60 de
zile concediul de lăuzie) şi se acordă de medicul
specialist obstetrician-ginecolog sau de mater­
nitate (concediul de lăuzie). In anumite cazuri
speciale, acest concediu poate fi prelungit. Con­
cediul de carantină se acordă salar iatului care
a venit în contact cu un bolnav contagios şi
care trebuie să întrerupă lucrul, la indicaţia
medicului epidemiolog (sau a medicului de
.\
.. '
circumscripţie rurală) pentru a nu răspîndi
infecţia. Pentru îngrijirea copilului bolnav
pînă la vîrsta de doi ani se acordă un concediu
medical pînă la maximum 7 zile; dacă boala
durează mai mult se recomandă internarea
copilului În spital.
Certificatul medical nu se acordă retroactiv,
de cît numai în cazuri bine justificate şi nu
pentru mai mult de 24 de ore.
cervicită (metrită cervicaIă), inflamaţia colu­
lui uterin. Se manifestă prin leucoree abundentă.
uneori de aspect vîscos, alteori muco-purulent,
datorită infectării glandelor col ului uterin.
Durerile sînt abundente sau foarte discrete. La
examenul cu valvele se constată fie o eroziune
simplă de culoare roşiatică în jurul orificiului
col ului uterin, fie o adevărată rană care sînge­
rează uşor. Deoarece atît tuberculoza colului
uterin, cît şi cancerul se manifestă sub aspecte
asemănătoare, orice metrită cervicală trebuie
exarninată cu atenţie, cu colposcopul, iar în
cazuri dubioase. se va face o biopsie din col
pentru precizarea diagnosticului de metrită
cervicală. Acesta o dată precizat, trebuie insti­
tuit tratamentul adecvat, care constă în apli­
carea de ovule şi pansamente pe col, iar dacă
nu se obţine vindecarea, este necesară diater­
mocoagularea, adică distrugerea, cu ajutorul
curenţilor electrici de înaltă frecvenţă, a
mucoasei bolnave, ceea ce permite regenerarea
unei mucoase noi, sănătoase. Intervenţia este
[90]
absolut nedureroasă şi fără riscuri de compli­
caţii. În anumite cazuri este necesar tratamen­
tul chirurgical, care constă în extirparea colu­
lui uterin. Apariţia cervicitelor este favorizată
de dilatarea repetată a colului uterin, pentru
chiuretaje, de întrebuinţarea substanţelor iri­
tante pentru spălături vaginale şi de micile
rupturi de col survenite în timpul naşterii.
Deoarece cervicita în unele cazuri se poate
malign iza, iar în altele se poate confunda cu un
cancer de col este absolut necesar ca orice
femeie să se prezinte periodic la examenele
ginecologice pentru ca această afecţiune să
poată fi depistată şi tratată. Ia timp.
cetazoIin, soluţie detergentă şi antiseptică.
Se utilizează numai extern după diluare 10%
în apă (un flacon la 900 mI apă) pentru dezin­
Iecţia pielii. Este indicat în dezinfecţia mîi­
nilor, a pielii din jurul plăgilor, în otite supu­
rate. Nu se va folosi săpun înainte sau după
utilizarea cetazolinului, pentru a nu-i anula
efectul.
cezariană (operaţia), intervenţie chirurgi­
cală care constă în secţionarea abdomenului
şi uterului gravid în scopul de a scoate fătul,
atunci cînd naşterea pe căi naturale nu este posi­
bilă. Este o operaţie care se practică de multă
vreme, însă care odinioară se solda cu moartea
mamei. Cuvîntul "cezariană" vine de la numele
împăratului roman Caius Iulius Caesar, care
a fost adus pe lume în acest mod, cu preţul
vieţii mamei sale. O dată cu descoperirea asep­
siei şi antisepsiei, a perfecţionării tehnicii
chirurgicale şi a mijloacelor de anestezie, mor­
talitatea a fost foarte mult redusă. Cu toate
acestea, operaţia cezariană nu este complet
lipsită de riscuri, statisticile arătînd încă o
mortalitate. de 0,3-0,5% şi o morbiditate
(complicaţii după operaţie) de 5-10%. Deoa­
rece este greşită credinţa că naşterea spontană
poate fi înlocui tă cu succes prin operaţia ceza­
riană, această intervenţie se face numai cînd,
din anumite cauze, ca bazine viciate şi strîmte,
făt aşezat transversal, hemoragii prin placenta
praeoia sau tulburări în desfăşurarea naşterii
medicul consideră că este nevoie de intervenţie
chirurgicală pentru a salva viaţa copilului şi
uneori chiar a mamei. Se recomandă ca după
operaţia cezariană femeia să nu mai rămînă
gravidă cel puţin 2 ani, pentru că atît eventua-'
lele întreruperi de sarcină prin chiuretaj uterin,
cît şi naşterile se pot solda -cu complicaţii '
(ruperi de uter, hemoragii).
chalazion, inflamaţia cronică a glandelor
Meibomius din pleoapă. Se prezintă sub forma
unei ridicături avînd mărimea unui bob de
cînepă, pînă la aceea a unui sîmbure de cireaşă,
situată sub pielea pleoapei. Conjunctiva pleoa­
pei este roşie-gălbuie în zona corespunzătoare
chalazionului, Evoluţia este lentă, de cîteva
săptămîni. Uneori poate să regreseze spontan.
Apariţia bolii poate să fie favorizată prin efor­
Iul vizual la persoanele care au defecte de refrac­
ţie. Tratamentul cel mai eficace este înlăturarea
chalazionului printr-o mică intervenţie chirur-
90
gicală, care se efectuează de obicei prin interior
sub pleoapă.
Charcot Jean-Martin (1825-1893), neurolog
şi .psihiatru francez, celebru prin cercetările
sale asupra anatomiei patologice şi a mecanis­
mului de producere a numeroase afecţiuni ale
sistemului nervos central şi periferic. Studiile
sale asupra isteriei şi a altor nevroze au avu tun
deosebit răsunet. Lecţiile lui Charcot de la
Ospiciul Salpătriere din Paris, însoţite de p're­
zentări de cazuri, erau urmărite nu numai de
studenţi, dar şi de intelectualii preocupaţi de
problemele psihologiei şi psihiatriei. Printre
elevii săi se numără şi Gh. Marinescu, marele
neurolog romîn.
chiasma optică, încrucişarea căilor nervoase
care transmit impulsurile luminoase de la
retină (vezi ochi) către zona corticală occipi­
tală a creierului mare. Este situată la baza
creierului puţin deasupra fundului orbitelor,
în vecinătatea glandei hipofize şi a unor vase
importante. Este o zonă deosebit de importantă
pentru funcţia vizuală, deoarece prin ea se
asigură vederea în spaţiu (stereoscopie) şi
coordonarea activităţii vizuale a ambilor
ochi. Lezarea căilor nervoase înaintea chiasmei
Chiasma optică.
optice (între aceasta şi globii oculari), la nive­
lul chiasmei optice, sau după aceasta (între
chiasmă şi centrii nervoşi) poate duce la tul­
burări de vedere caracteristice.
chimioprofiIaxie, profilaxia bolilor cu aju­
torul substanţelor chimice. De exemplu: pro-
[91]
r
.
fiJaxia tusei convulsive cu cloramfenicol sau
hidrazidă, a malariei cu chinină. Poate fi:
a) individuală, de scurtă durată (În boli vene­
rice), de durată medie (infecţii chirurgicale,
naşteri, Iăuzie) şi de lungă durată (reumatis­
mul poliarticular acut); b) În masă (colecti­
vităţi În care au apărut cazuri de boli) pentru
sterilizarea contacţilor, Ea este temporară În
mediul epidemie şi pentru specii care nu dez­
voltă chirniorez istenţă. De exemplu: difteria,
cu penicilină sau eritromicină; dizenteria baei­
Iară, cu sulfamide; scarlatina, cu penicilină
per os sau intramuscular.
chimiorezistenţă, rezistenţă la chimiotera­
pice. R.ezistenţa poate fi: a) cîştigată de unele
specii microbiene (stafilococ, bacil Koch,
bacil coli, proteu, piocianic); b) Încrucişată
faţă de antibioticele Înrudite ca origine (Între
aureornicină, tetraciclină şi terarnicină, faţă
de bacilii gram-pozitivi; Între c1oromicetină,
aureomicină, teramicină pentru enterobacterii).
Asocierea de antibiotice şi mai ales pentru
tuberculostatice Întîrzie sau suprimă rezistenţa
microbiană. Apariţia rezistenţei microbiene
este În funcţie de: a) antibiotice; b) germeni;
c) localizarea Ieziunii În organism. Apariţia
rezistenţei mai este În strînsă legătură şi cu
extinderea utilizării incorecte a antibioticelor.
Pentru cercetarea şi înlăturarea chimiorezis­
tenţei se practică antibiograma Înainte de apli­
carea chimioterapiei.
chimioterapic, substanţă produsă prin sin­
teză chimică, cu acţiune de îrnp iedicare a multi­
plicării unor bacterii (bacteriostază). Sulfarni­
deIe sînt primele substanţe cu
acţiune antimicrobiană utili­
zate în medicină În 1935.
Se administrează în general
pe gură, dar se pot injecta
şi intramuscular, intravenos.
Spectrul de acţiune cuprinde
coei (pneumococ, meningococ
mai ales), bacili (dizenterie,
coli, pestos, morvos). Se uti­
lizează în tratamentul menin­
gitelor purulente, în unele in­
fecţii urinare, În pneumopatii
acute, în infecţii intesti­
nale, de cele mai multe ori
asociate cu alte antibiotice,
Sînt mul te sulfamide, diferite
după formula lor chimică, şi
după spectrul lor bacterios­
tatic. Cele mai utilizate sînt:
sulfatiazolul, sulfadiazina, sul­
Iamerazina, ftalilsulfatiazolul
(talazolul cu absorbţie diges­
tivă redusă, folosit in infecţii
in testinale), sulfona (folosi tă
în tratamentul leprei), suIfisoxazolul (foarte
solubil În urină, deci folosit În infecţii urinare)
şi altele. In administrarea sulfamidelor tre­
buie ţinut seama de sensibilitatea gerrnenului
respectiv, cît şi de eventualele incidente ce
se pot ivi; În special depunerea de cristale de
,\
sulfamidă în rinichi (pentru a se Împiedica.
aceasta, bolnavul tratat trebuie să bea o canti-­
tate mai mare de lichide). Acţiunea bacterio­
statică a sulfamidelor se exercită numai în
faza de diviziune a bacteriilor, substituindu-se
acidului paraarninobenzoic, substanţă care re­
prezintă un factor esenţial de creştere pentru
bacterii. Alte chirnioterap ice sînt: acidul
paraaminosalicilic (PAS), hidrazida acidului
izonicotinic (H. 1. N.), cu acţiune bacteriosta­
tică asupra bacilului Koch, utilizate în trata­
mentul tuberculozei; t iosernicarbazona (TBl),
tot cu acţiune antituberculoasă, utilizată azi
mai puţin din cauza toxicităţii mari (tebemicin
romînesc); nitrofuranul, cu acţiune bună asupra,
unor bacil! (coli, dizenterie, tific), utilizat În
unele infecţii urinare, În dizenterii (prin cl isme
medicamentoase), în osteite tifice (local după,
operaţie). A fost utilizat la noi în ţară de
prof. M. Balş în febra tifoidă, cu succes Înainte'
de apariţia c1oramfenicolului.
chirurgie, ramură a medicinei care, pentru
vindecarea bolnavului, foloseşte intervenţia
operatorie, fie că prin aceasta scoate în parte
sau În întregime organul bolnav, fie că-I repară,
sau îl înlocuieşte. La Început, chirurgi a era
empirică şi se sprijinea pe observarea clinică,
fiind lipsită de o bază ştiinţifică. Prima orien­
tare ştiinţifică a chirurgiei Începe cu studi ul
anatomiei; este etapa anatomică, care s-a,
întins pînă la începutul secolului al XX-lea.
La noi În ţară, figuri reprezentative ale anato­
miei chirurgicale au fost Toma Ionescu şi
Ernest Juvara, Spre sfîrşitul secolului al
Sală de operatie,
XX-lea, sub influenţa orientării biochimice în
medicină s-au studiat reacţiile biochimice care
se produc la omul bolnav, înainte şi după ope­
raţie. Chirurgi a modernă, sprijinită temeinic
pe anatomie, se orientează spre o bază fi­
ziologică, sprijinindu-se pe, învăţătura lu]
91
[92]
------��--�--�------------------------------------------------
,1
I.P. Pavlov, care arată că îmbolnăvirea este
• rezultatul unor excitaţii neobişnuite ale recep­
torilor organismului produsă de factorii mediu­
lui înconjurător, dar în acelaşi timp cuprinde
în sine şi mijloacele de vindecare sau compen­
sare a leziunilor produse de boală. De aceea,
Aceste tumori beneficiază de tratament chi­
rurgical şi extirpate nu mai recidivează. �
Unele chisturi, în special cele de ovar, pre­
zentînd un potenţial evolutiv malign, este
bine să fie operate. Chist hidatic (echinococoză),
boală parazi tară a omului şi ierbivorelor,
Instalaţie ch lr urgtc ală cu cor d-p lărntn _ artificial la Spitalul "Fundeni".
"
chirurgia funcţională se bazează pe cunoaşterea determinată de dezvoltarea în organism a
mecanismelor fiziopatologice care produc îm- larvei unui vierme numit Taenia echinococcus.
bolnăvirea şi vindecarea organismului. Chirur- Gazda definitivă a parazitului în formă ad'ultă
gia are succese remarcabile, dar a rămas totuşi este CÎinele şi mai rar alte animale (lup, vulpe,
pe principiul exerezei. Chirurgi a viitorului este pisică). La acestea, viermele adult (care are
-chirurgia înlocuirii organelor bolnave şi a rela- 6 mm lungime) trăieşte în intestin. Ouăle
-ceri i CÎt mai aproape de normal, a funcţiilor sînt eliminate prin fecalele acestor animale
pierdute. Lucrările experimentale şi unele suc- în mediul extern. Gazda intermediară o
-cese obţinute Iasă să se întrevadă perspecti- formează de obicei animalele ierbivore care
vele acestei chirurgii. Chirurgie plastică, ehi- se infectează cu ouăle ce conţin embrioni,
·rurgie care se ocupă cu operaţiile de refacere a păscînd iarbă murdărită cu materii fecale.
formei şi funcţiei organelor prin Înlocuirea Embrionul ajuns în tubul digestiv al ani-
-defectelor cu ţesuturi vii, luate de la acelaşi malului trece prin peretele lui şi ajunge, de
bolnav sau de la altă persoană sau animal, obicei, în ficat sau În alt organ, unde se fixează,
'precum şi cu materiale străine organismului se transformă în larvă, formînd chistul hidatic.
(metale, mase plastice). Primele operaţii plas- Chistul hidatic este deci larva parazitului.
tice s-au făcut cu 3000 de ani î.e.n. şi se pare EI poate ajunge la dimensiuni mari, este ovalar,
în Tibet, cu scopul de refacere a nasului. Astăzi. fiind format dintr-un înveliş extern de l mm
se fac operaţii plastice la toate organele (piele,' grosime, conţinînd În interior un lichid trans­
nas, cornee, nervi, rinichi, ureter, vezică, ure- , parent, ca apa de stîncă (lichid hidatic) işi o
tră, tub digestiv, inimă, artere)? chirurgia plas- membrană germinativă, care formează vezi-
tică luînd o mare dezvoltare. Chirurgia plastică cuie; în interiorul chistului se formează aşa-
are şi scop estetic. La noi În ţară s-au creat numitul nisip hidatic, care conţine un număr
'secţii de chirurgie plastică în anumite servicii imens de larve. Consumînd organe de animal
-de chirurgie. cu chist hidatic, CÎinele ingerează şi larve,
chist, tumoare beningă constituită dintr-un care În intestinul acestui animal dau naştere
Înveliş fibros căptuşit În interior cu epiteliu, la forma adultă a parazitului. Omul poate fi
-cu conţinut în general lichid (chisturi seroase). accidental o gazdă intermediară dacă inge-
Se pot dezvolta în orice organ al corpului. rează ouă cu embrioni eliminaţi prin materiile
Sînt şi chisturi cu conţinut mucoid, cu sebum fecale de cîine cu Taenia echinococus. Acest
-�histuri. sebacee) sau cu resturi embrion are lucru se întîmplă cînd cîinii trăiesc În contact
�chisturi dermoide) mai frecvente la ovar strîns cu oamenii sau prin vehicularea ouălor
şi testicul. Există şi chisturi parazitare, dato- eliminate de cîine, de către gîndaci, _şoareci
r i tă teniei echinococcus (chisturi hidatice). sau alimentele consumate de om. In om,
'92
[93]
chistul hidatic se dezvoltă mai ales în ficat
şi plămîn, dar orice organ poate fi atins.
Simptomele sînt date mai ales de organul
în care se dezvoltă chistul. De exemplu, la
1. Chist hidatic la partea superioară a plămîn ului
stîng (radiografie).
II. ChIst h ldat lc tntr-un plAmtn de bou.
ficat apar dureri, se măreşte în volum. Uneori
chistul se poate rupe şi larvele se răspîndesc,
dînd naştere la alte localizări secundare.
Diagnosticul este de multe ori greu de pus,
utilizîndu-se metode multiple (radiologice, de
laborator). Tratamentul constă în extirparea
chirurgicală a chistului. Profilaxia se face
mai ales prin împiedicarea contactului cu
cîinii, de la care omul ia de obicei boala,
distrugerea cîinilor vagabonzi şi tratarea
cîini lor care au Taenia echinococcus. Viscerele
de la ierbivorele cu chist hidatic nu vor fi
date cîinilor pentru consum, ci vor fi distruse
prin ardere. Chist ooarian tumoare benignă
dezvoltată din ţesutul ovarian. După localizare,
chistul poate fi unic, drept sau stîng, sau mai
rar bilateral. După situaţie, chisturile pot fi
mobile, cînd sînt legate de organele genitale
interne printr-un pedicul cu un cordon, sau
fixate, cînd se dezvoltă în grosimea ligamentu­
lui larg. Conţinutul lor, în două treimi din
cazuri, este un lichid de consistenţă vîscoasă,
Mărimea lui variază de la aceea a unui măr,
pînă la aceea a unui cap de adult. S-au descris
tumori care cîn tăreau 15-20 kg. Alte chisturi
de ovar au în conţinutul lor peri, unghii,
dinţi, amestecaţi cu fragmente de piele şi
lichid vîscos. Acestea sînt chisturi derrnoide,
care de obicei nu depăşesc mărimea unui
pumn. Complicaţiile chistului sînt infectarea
lui, torsionarea (răsucirea) în jurul pediculului
şi fenomenele de compresiune pe organele
abdominale vecine. Uneori se poate malign iza
şi transforma în cancer ovarian. Deoarece
simptomatologia chistului de ovar este destul
de redusă, adesea diagnosticarea lui constituie
o surpriză a examenului ginecologie, O dată
diagnosticat, tratamentul chistului de ovar
este numai chirurgical. Operaţia e în general
uşoară şi lipsită de complicaţii constînd în
extirparea chistului, conservîndu-se uterul,
precum şi ovarul şi trompa de partea opusă.
cianoză, coloraţie albastră-vinătă a pielii
şi mucoaselor (buze, conjunctive), determinată
de scăderea cantităţii de oxigen din sîngele
arter ial de la 96 la 98% cît este valoarea
normală a saturaţiei arteriale în oxigen, sub
90-85%. Cauzele principale de apariţie a
cianozei sînt: a) boli ale aparatului respirator,
care alterează trecerea oxigenului din plămîn
tn sînge; b) boli ale aparatului cardio-vascular
în cadrul cărora circulaţia sanguină defici­
tară nu asigură preluarea de la plămîn a
unei cantităţi suficiente de oxigen necesară
metabolismelor tisulare; c) boli de sînge în
cadrul cărora numărul de globule roşii este
mult scăzut (anemie) sau cantitatea de hemo­
globină din aceste globule este diminuată;
d) spasmul sau obliterarea unei artere prin
care sîngele oxigenat ajunge la ţesuturile
dintr-o anumită regiune; e) jenă în circulaţia
de întoarcere oenoasă globală sau dintr-o anumită
regiune. Indiferent de cauza care îi dă naştere,
cianoza reprezintă un semn de agravate a
93
.. �
[94]
'94
<:ili în diferite celule: A - celule din epiteliul i
bronşic; B - sper matozoid; C"'- bac t er ie intes­
tinală (cilii sînt indicaji cu săgeţ i)
•
venelor. Ciorapul elastic lasă libere degetele
şi călcîiul, lungimea lui fiind variabilă, după
întinderea varicelor, pînă în partea inferioară
sau superioară a coapsei. Ciorapul nu trebuie să
fie prea strîns, trebuie să fie suficien t de elastic
şi în consecinţă se va lua numai pe măsură .
Se va pune după ce bolnavul a stat puţin culcat
şi venele s-au golit parţial de sînge.
circulaţia sîngelui, mişcarea sîngelui în
vasele sanguine. Ca expresie a funcţiei globale
a aparatului cardio-vascular, sîngele pompat
de in imă străbate artere le, ajunge în vasele
capilare, de unde se întoarce-Ia- inimă prin
�J-omenesc, circulaţia Siiîgelui
s�în mod curent prin două sisteme vascu­
Iare diferite, dintre care unul asigură legătura
cu plămînul (circulaţia mică), iar celălalt
permite distribuţia sîngelui la toate ţesuturile
organismului (circulaţia mare). În timpul
sarcinii se dezvoltă la făt un sistem vascular
special, care asigură legătura dintre sîngele
mamei şi sîngele fătului, sistem prin care se
face aşa-numita circulaţie feto-placentară. În
cadrul circulaţiei mici, sîngele împins de ven­
triculul drept în ar tera pulmonară ajunge prin
ramificatiile acesteia în capilarele ce încon­
jură pereţii alveolelor pulmonare, cedează
la acest nivel bioxidul de carbon şi se încarcă
cu oxigen, întorcîndu-se în atriul stîng, prin
®ne.le����nf� In cadrul circulaţiei mari,
sîngele eş e din ven tricul ul stîng, trece
în aortă, străbate arterele mari şi ramificatiile
acestora, ajungînd în ca�ilarele difer itelor
ţesuturi şi organe din corp şi se întoarce prin
vene în atriul drept. Ajungînd în capilare,
sîngele cedează oxigen şi substanţe nutritive
şi se încarcă cu bioxid de carbon şi şubstanţe
rezultate din metabolismele celulare. In cadrul
circulaţiei [eto-placentare, sîngele matern �j uns
în capilarele placentei cedează substanţe
nutritive şi oxigen sîngelui fătului, iar din
sîngele fetal trec în sîngele matern bioxidul
de carbon şi o serie de substanţe rezultate din
metabolismele celulare ale fătului. Această
circulaţie este întreruptă după naşterea copilu­
lui, prin legarea şi secţionarea cordonului
ombilical. Mecanismul circulaţiei: a) Inima
joacă rol principal de pompă în determinarea
circulaţiei sanguine, de contracţia ventricul ară
depinzînd debitul, viteza şi presiunea sîngelui.
b) Arterele prin elasticitatea lor au un rol
ajutător, efectul lor observîndu-se mai cu seamă
la arterele mari, ai căror pereţi sînt bogaţi
în ţesut elastic. Intrarea sîngelui din inimă
în ar tera aortă sau pulmonară se însoţeşte de
Jo distensie a acestor vase, care datori tă elas­
ticităţii lor îşi revin la dimensiunile 'reale
în perioada dintre două contracţii cardiace,
--rrnpingînd sîngele spre periferie. Acest joc
de volum al vaselor, care favorizează progresia
â� sîngelui dinspre inimă spre cap ilara, poate fi
simţit şi observat sub forma undelor de puls.
c) Contracţia muşchilor scheketici compresînd
��le...s..� trec printre ei, precum şi vasele
din muşchi, are rolul unei pompe ajutătoare
,
.�
C
�
B
celule din urechea internă sînt prevăzute
cili, a căror excitaţie declanşează reflexe
orientare.
ciorap elastic, se în trebuinţează în caz de
varice, mai ales la femeile însărcinate, supli­
nind prin elasticitatea lui deficienţa pereţilor
:stării generale a organismului, care indică
-starea de anoxemie sau anoxie tisulară, în
urma căruia pot apărea tulburări grave ale
funcţiilor vitale şi chiar moartea. Combaterea
-cianozei se face prin oxigenoterapie şi_ tratarea
.afecţiunilor care i-au dat n.�ştere. �n un�l�
boli congeni tale sau anomalii �lev �lrc.ul.aţl.�l
pulmonare (comunicare între cavităţile ml�ll,
scleroza ramurilor arterei pulmonare), cop ilul
are de la naştere o culoare albastră închis
("boaIă albastră") sau negricioasă. Cu excepţi�
unor cazuri operabile, asemenea afecţiuni
-congeni tale îrnp i�dică ? de�vo.l.tare. norrr:al�,
iar copilul este pierdut in pnmu am de viaţa.
cifoză accen tuarea curburii toracale a
,coloanei' vertebrale. Această curbură are
-convexitatea dorsal. Cauzele cele mai frec­
vente sînt: rahitismul, poziţia vicioasă, spon­
diloza. Tratamentul preventiv înlătură formarea
ei: vitaminoterapie şi helioterapie la copii,
supravegherea ţinutei la copii şi adolescenţi,
gimnastică pentru tonificarea musculaturii
extensoare a coloanei vertebrale. Tratament
.curatio : gimnastică medicală şi odihnă pe
pat tare.
cii, formaţiune celulară cu aspectul de
perişor (filament) situat pe suprafaţa liberă
a unor celule. Asemenea cili se găsesc în celulele
<care căptuşesc bronhiile, avînd rol important
în evacuarea lentă a secreţiilor bronşice şi a
-corp i lor străini din căile respiratorii. Unele
bacterii (trichomonas, giardia), precum şi
spermatozoizii, sînt prevăzuţi cu o prelungire,
numită cii, cu ajutorul căreia se pot de­
plasa autonom. În narine, în conductul
auditiv extern, pe marginea pleoapelor se
găsesc fire fine de păr, ce poartă numele de
cili nazali, auriculari şi p alpebrali. Unele
•
/�
-
,.
�'
l'
III
1:
�
;�I
II
I
'1
I
"
II"
11:
I
'1
j"
i �
I
l
r
�
[95]
i
I
•
An
ce favorizează întoarcerea sîngelui venos
înspre inimă. d) Mişcările de inspiraţie ajută
întoarcerea sîngelui dinspre periferie spre
Jnirnă datorită presiunii negative existentă
în cavitatea toracică în timpul acestui act
respirator. e) Forţa graoităţii acţionează uşurînd
revenirea sîngelui dinspre cap şi gît, spre
inimă. Ea are o acţiune inversă asupra sîngelui
din venele membrelor inferioare, fapt care
explică de ce statul îndelungat în picioare
�une la stagnarea sîngelui în aceste
vene i la apariţia ulterioară a varicelor. In
iţii de impoderabilitate (în cabinele
navelor cosmice), acest factor nu mai intervine
în favorizarea sau împiedicarea circulaţiei
sanguine. Caracterele circulaţiei sanguine la om :
sîngele circulă prin vase cu presiuni, viteze
şi în cantităţi ce variază cu importanţa organu­
lui irigat şi cu intensitatea activităţii acestuia.
Presiunea sîngelui în aortă este în mod normal
de 150-160 mm Hg, scăzînd pe măsură ce
ne aflăm în artere cu calibru mai mic şi ajun­
gînd să fie în capi iare doar de 20-30 mm Hg.
Pe măsură ce străbate venele, întorcîndu-se
spre inimă, presiunea sîngelui scade şi mai
mult ajungînd la valori de cîţiva mm de
mercur, sau- atingînd chiar valori negative, în
venele mari ce se deschid în inimă. In cadrul
circulaţiei mici, valorile de presiune sanguină
sînt în general mai mici de cît în cadrul circu­
laţiei mari (de aproximativ 6 ori), copiii şi
femeile avînd de asemenea valori de presiune
mai scăzute încomparaţie cu respectiv bătrînii
şi bărbaţii. In timpul contracţiei inimii,
presiunea este maximă, iar în timpul dintre
contracţii scade, devenind minimă. Viteza
de circulaţie a sîngelui variază în mod ase­
mănător modificărilor de presiune scăzînd
dinspre inimă spre periferie. In artera aortă
ea este de aproximativ 0,5 m pe secundă (1,8-
2,0 krn/oră), în ar ter iole de 0,25 m pe secundă,
iar în capilare ea atinge valori de aproximativ
100 ori mai mici. Viteza foarte redusă din
capilare favorizează schimburile nutritive şi
respiratorii dintre sînge şi ţesuturi (dacă
această viteză ar fi mare, schimburile respective
nu ar avea timp suficient să se efectueaze pe
deplin). Debitul de sînge pe care îl furnizează
inima în fiecare minut este la omul adult
de aproximativ 5 1, fapt care echivalează
cu aproximativ 100 000 000 I sînge pom­
paţi de inimă în timpul unei vieţi de
75-80 de ani. Din acest debit, rinichii,
ficatul, creierul, inima primesc o cantitate
mai mare de sînge în comparaţie cu alte organe
mai puţin importante din corp. De asemenea,
în timpul creşterii activităţii unui organ,
circulaţia sanguină la nivelul lui este mai
crescută. In unele cazuri, sîngele din artere
poate trece direct în vene, ocolind reţeaua de
cap i lare, datorită deschiderii unor vase de
legătură �rteri6-ven�. In aceste cazuri,
circulaţia S!ng&lui se numeşte circulaţie şun­
tată sau scurtcircuitală, prin analogie cu feno­
menul de şunt sau scurtcircuit electric. Cînd
.. �
...
ar tera principală care irigă o regiune se astupă
treptat, se dezvoltă circulaţia prin arterele
accesorii, colaterale, care compensează circu­
laţia prin artera principală (circulaţia cola­
terală), Datorită circulaţiei sale, sîngele îşi
poate exercita rolurile importante pe care le
are în organism (vezi sînge). Adaptarea circu­
laţiei la necesităţile organismului se face pe
cale nervoasă şi umorală. In sistemul nervos
există centrii care cresc sau scad frecvenţa
contracţiilor inimii, precum şi centrii vaso­
mot ori care comandă o constricţie sau dila­
taţie vasculară.> respectiv�v�s�nstrictie şi
\Z(ls�di taţie>In diferite regi rn ale arborelui
ase există terminaţii nervoase sensibile
la modificări chimice şi de presiune ale sînge­
lui. Aceste regiuni se numesc zone rellexogene
şi de la ele pornesc impulsuri spre centrii
nervoşi care comandă reacţiile amintite în
funcţie de necesităţi şi alte impulsuri sosite
de la receptori pen tru temperatură, durere
etc. pot determina, de asemenea, pe cale
nervoasă reflex - condiţionată sau necon­
diţionată vezi activitate nervoasă-euperioară),
reacţie asomo on Unii hormoni formaţi
de glan ee endocrine (rnodulosuprarenala ,
tiroida, hipofiza) au acţiune asupra circula­
ţiei prin influenţa exercitată asupra inimii
şi a vaselor (vezi şi glande endocrine). Pentru
aprecierea' circulaţiei există o serie de metode,
dintre care unele se adresează stării funcţionale
a -inirnii , arierelor, venelor şi capilarelor.
Altele se adreseaza rezultanfel activităţii
cardiovasculare, adică urmăresc viteza, debitul
şi presiunea sîngelui în vase. Dintre aceste
metode, mai cunoscute sînt: a) Auscultarea
zgomote lor inimii; se face de către medici cu
ajutorul stetoscopului, care caută să descopere
zgomote în plus faţă de cele normale sau
@odificarea acestora. b) .Urmărirea pulsului ;
pulsul este efectul contracţiilor cardiace asupra
sîngelui din arterele periferice. Apăsînd o
teră pe un os (de obicei ar tera radială la
încheietura mîinii) simţim nişte zvîcnituri
al căror număr este egal cu numărul sistolelor
ventriculare. Urmărind pulsul ne putem da
seama, deci, de numărul şi regularitatea
sistolelor ventricul are, c) Măsurarea tensiunii
arteriale; tensiunea arterială reprezin tă rezis­
tenţa pe care o opun pereţii arteriali presiunii
sanguine exercitate din interior asupra lor.
Tensiunea arterială are valori aproximativ
egale cu presiunea sîngelui în artere. De aceea,
măsurînd tensiunea arter ială cu ajutorul unui
aparat numit tensiometru, noi aflăm de fapt
care este presiunea sîngelui. Tensiunea arte­
rială maximă (sau sistolică) corespunde pre­
siunii sanguine maxime din timpul sistolei
cardiace şi este de 120-140 mm Hg la omul
adult normal. Tensiunea minimă (sau dias­
tolică) este egală cu presiunea minimă a
sîngelui din timpul diastolei. Valoarea ei
obişnuită este 60-70 mm Hg. d) Înregistrarea
electrocardiogramei este înscrierea curenţilor
electrici care apar în timpul unei revoluţii
95
,
"�J ,
"]1:
. IJ
. �:d
[96]
,
!' .
. I
!:
I
cardiace. Acest examen este foarte util pentru
localizarea unei boli de inimă. În general,
toate metodele de tratament al bolilor de
inimă şi vase se bazează pe cunoaşterea stării
aparatului cardiovascular şi a circulaţiei.
Ştiinţa a mers atît de departe, încît în cursul
unor operaţii pe inimă bolnavii pot fi menţi­
nuţi în viaţă cu ajutorul uno!, .ap.�rate care
inlocuiesc o vreme munca Inimii. Aceste
aparate sînt. numite "inimi artificiale". O
aplicare practică a cunoştinţelor de fiziologie
a circulaţiei este modificarea distribuţiei
sîngelui în organism, prin ventuze şi comprese
cu muştar, prişniţe cu alcool sau unguente cu
salicilat, Toate acestea irită uşor pielea,
producînd o dilatare a vaselor cutanate şi
o constricţie a vaselor din organele profunde
bolnave (plămîni, articulaţii, amigdale), gră­
bindu-se vindecarea. Circulaţie limfatică, miş­
carea Iimfei prin vasele limfatice. Limf'a care
ia naştere în organism prin trecerea lichidelor
din spaţiile intercelulare în vasele limfatice
este condusă prin aceste vase în sînge. Circu­
laţia limjatieă are în mod normal un rol relativ
redus în comparaţie cu circulaţia sanguină,
pentru drenarea apei şi a substanţelor dizolvate
în ea din ţesuturi. Aceasta se explică prin
faptul că Iichidele intercelulare trec în marea
lor majoritate direct în sînge şi numai o mică
parte ajung în vasele limfatice, contribuind
la formarea Iimfei. În cazurile în care există
o insuficienţă de circulaţie sanguină, drenarea
lichidelor interstiţiale (intercelulare) direct
în sînge este deficitară, iar rolul de drenaj
al circulafiei limfatice creşte. Viteza, presiu­
nile şi debitul Iimfei sînt foarte reduse în
comparaţie cu aceleaşi valori raportate
la sînge. Mecanismul de asigurare a circulaţiei
limfatice este, de asemenea, mult mai simplu
în comparaţie cu mecanismele care asigură
circulaţia sanguină. Principalul rol în pro­
gresia limfei dinspre periferie spre torace este
jucat de presiunea negativă toracică din timpul
inspiraţiei, precum şi de presiunea exercitată
de muşchi asupra vaselor limfatice vecine.
Intensitatea producţiei de limfă, precum şi
existenţa unor valvule de-a lungul vaselor
limfatice con trib ule,de asemenea, la asigura­
rea circulaţiei limfatice. Circulaţia iniersiiţială ;
în spaţiile reduse existente între celulele
organismului, spaţii numite şi inierstiţii,
circulă un Lichid ţntersiiţial, din care celulele
îşi extrag substanţele necesare vieţii şi în
care aceleaşi celule elimină produsele rezultate
din activitatea lor. Mişcarea lichidului Inter­
stiţial prin spaţiile intercelulare reprezintă
circulaţia interstiţială. Ea începe o dată cu
trecerea din capilarele sanguine a apei, ox i­
genului şi substanţelor nutritive în interstiţii.
Urmează mişcarea acestui lichid prin spaţiile
1_ �ntercelulare, printre celule, şi întoarcerea
-q--mi-în....şfugele venos--U.n cea mai mare parte)
sau în vasele limfatice, contribuind la apariţia
Iimfei.
96
..
circumcizie, operaţie prin care se excizează
prepuţul, cînd acesta prezintă orificiul pre­
puţial strîmt şi nu permite decalotarea
glandului (fimoză). Este bine ca operaţia să
se facă în prima copilărie, pentru a preveni
tulburările pe care le poate da fimoza. Există
şi circumcizie "rituală", la mozaici şi la maho­
medani, făcută cu scop igienic. Smegma care
se adună sub prepuţ, dacă nu se îndepărtează
prin spălare, se infectează şi determină o
stare de iritaţie locală, care favorizează apari­
ţia cancerului de penis; la persoanele circum­
cizate, cancerul penisului este excepţional.
circumscripţie sanitară, unitate teritorială
de bază în sistemul de ocrotire a sănătăţii.
Circumscripţia sanitară desfăşoară o acti­
vitate complexă, îmbinînd activitatea curative­
profilactică cu cea sanitaro-antiepidemică şi
de educaţie sanitară, pe teritoriul ce-i revine,
atît în oraşe, cît şi în mediul rural. Numărul
circumscripiiilor sanitare a crescut în ţara
noastră de ,la 1 209 (1938) la 3747 (1961),
ceea ce a făcut ca media locuitorilor pe o
circumscripţie să coboare la mai puţin de
5 000, faţă de aproape 13 000 în trecut. De
fapt, această medie a coborît şi mai mult,
dacă vom socoti că în tot mai multe circurn­
scripţi i sanitare lucrează azi cîte 'doi şi chiar
trei medici, prin adăugarea medicului de
copii şi a medicului stomatolog. În activitatea
de ocrotire a sănătăţii, circumscripţiile sani­
tare. s.e bizuie pe sprijinul populaţiei şi pe
participarea acesteia la toate acţiunile proli­
lactice întrep'!'inse şi la rnanifestăr ile educativ­
sanitare (vezi sfat sanitar de circumscripţie).
ciroză, scleroza ficatului, instalată după
inilamaţia ,lui cronică, prin distrugerea unei
porţiuni de celule active şi înlocuirea acestora
cu un ţesut fibros. Ea este urmată adesea de
atrolia organului. Această scleroză îropiedică
circulaţia sîngelui pînă la nivelul celulelor
ficatului şi în felul acesta produsele nutritive
nemai putînd trece din ficat în circulaţia
generală se instalează insuficienţa hepatică.
Treptat se dezvoltă lichid ascitic în cavitatea
peritoneală, iar vasele stomacului şi ale
esofagului se tngroaşă şi se dilată pînă se
rup şi dau naştere la hemoragii, uneori mortale.
In apariţia cirozei, un rol important revine
factorilor infecţioşi şi în primul rînd hepatitei
epidemice, apoi malariei, sifilisului, unor
deficienţe alimentare. Ciroza apare frecvent
după consumul repetat şi îndelungat de alcool.
Boala poate trece multă vreme neobservată,
semnele ei în perioada de început fiind putin
caracteristice. Bolnavul se phnge de lipsă
,de poftă de mîncare, greţuri, balonări şi
oboseală; uneori se remarcă sîngerări din nas
sau din gingii. Cînd abdomenul începe să
crească în volum, starea bolnavului declină
mult. Examenele de laborator (probele de
disproteinemie) indică semne de insuficienţă
hepatică. Proţilaxia cirozei constă în asi­
gurarea unei alimentaţii raţionale, comba­
terea abuzului de alcoo!, tratamentuL precoce
[97]
-
-
şi complet al sifilisului. Un rol deosebit în
profilaxia cirozei îl are tratamentul conştiin­
cios şi susţinut al hepatitei epidemice. S-a
observat că neglijarea prescripţiilor de regim
dietetic şi de odihnă favorizează cronicizarea
Ciroza ficatului.
'hepatitei şi duce la instalarea cirozei hepatice.
O dată instalată, ciroza necesită tratament
sp ital icesc : vitaminoterapie, diuretice, delta­
cortizon, extracte de ficat, perfuzii cu plasmă.
cistlcercoză (cisticercoză umană), boală para­
zitară produsă prin localizarea în organismul
omului a larvelor (cisticerci) de Taenia solium
sau Taenia saginata (vezi teniază). In mod
obişnuit, omul este gazda definitivă, la care
găsim parazitul adult, viermele, în intestin.
Gazda intermediară unde se dezvoltă larvele
parazitului este porcul (pentru T. solium)
şi boul (pentru T. saginata). Omul se infec­
tează consumînd carne de porc sau de bou
care conţine larve de tenie (numite cisticerci).
Porcul şi boul se infectează ingerînd o dată
cu iarba şi ouă de tenie. Ouăle ajunse în orga­
nismul acestor animale se transformă în larve
(cisticerci) şi se fixează în muşchi. Se poate
produce cisticercoză şi la om atunci cînd
omul ingerează, ca şi animalele de mai sus,
ouă de tenie, o dată cu legumele şi fructele.
1 nlestarea omului se mai poate face şi prin
regurgitarea unor segmente de tenie în stomac,
unde fragmentele de tenie sînt digerate, iar
embrioforii eliberaţi din ouă pătrund prin
peretele stomacului în organism. La fel ca şi
la animal, embrioforii din ouăle de tenie
ajunşi În organismul omului se transformă în
larve (cisticerci) şi se fixează în diferite organe,
producînd astfel cisticercoza umană. La om,
spre deosebire de animal, cisticercii se locali­
zează mai ales în ochi sau în creier. producînd
îmbolnăviri grave. Localizarea în muşchi sau
sub piele este mai uşoară. Dimensiunile cis­
ticercilor pot ajunge la cîţiva centimetri.
Localizarea în creier este cea mai gravă.
7-1652
.. - ... ./
Bolnavii au dureri mari de cap, convulsii, tulbu­
rări psihice, simptome asemănătoare cu ale
unei tumori cerebrale. Local izarea în ochi dă
tulburări de vedere, putînd merge pînă la
orbire. Tratamentul constă în extirparea chi-
rurgicală, cînd este posibilă, şi
tratamentul ten iei adulte din in­
testin, dacă există.
cistită, inflamaţie a mucoasei
vezicii urinare; inflamaţia între­
gului perete vezical se numeşte
pancistită, iar inflamaţia ţesu­
tului perivezical, pericistită. Ci­
sti ta este destul de frecven lă
şi reprezintă comp licaţia infec­
ţioasă a unei boli subvezicale
(adenom de prostată, strici uri
uretrale, vulvo-vaginile), a unei
boli vezicale (tumoare vezicală,
calculi), ori însărnînţarea vezica­
Iă a unei infecţii supravezicale
(pielonefrite neluberculoase sau
tuberculoase). De aceea, diagno­
sticul de cisti tă trebuie totdea­
una completat cu diagnosticul
bolii a cărei complicaţie o repre-
zintă. Clinic, cistita se mani­
Iestă prin micţiuni frecvente.
dureri la micţiune şi urină tulbure. acestea
fiind elementele esenţiale de diagnostic. Dacă
lipseşte unul din aceste trei elemente nu se
mai poate vorbi de cistită. Uneori se mai
adaugă hematurie. greutate în micţiune,
senzaţii imperioase de micţiune. Obişnuit.
temperatura nu este ridicată. La femeie se
întîlneşte frecvent, cistita cu punct de plecare
vaginal, germenii pătrunz înd din vagin, prin
uretră, în vezică. Această însămînţare se lace
de obicei în preajma menstruaţiei, cînd, din
cauza condiţiilor locale, flora microbiană
vaginală devine mai virulentă. Tot la femeie,
în perioadele de hiperfoliculinemie (în primele
- luni ale sarcinii şi în perioada care precede
menopauza), apare un sindrom asemănător
cist itei , dar urina este limpede (cistalgie
endocrină). Datorită faptului că cistita poate
fi complicaţia unei boli grave (tumori, tuber­
culoză), bolnavul trebuie să se adreseze medicu­
lui specialist. Pentru calmare se recomandă
spălături vaginale cu ceai de musetel cald.
supozitoare cu spasmoverin, albastru de metilen.
Nu se va lua urotropină, care agravează cis­
tita.
cistografie. radiografie a vezrcu urinare
umplută cu o substanţă opacă la razele X
- obişnuit o soluţie de iodură de sodiu - cu
scopul de a-i vedea forma şi conturul, punîn­
du-se astfel în evidenţă tumori, diverticuli,
scleroză vezicală, anomalii congenitale. Pneu­
mocistografia: radiografia vezicii pline cu aer
şi substanţă de contrast. Cistopoligrafia:
metodă rornînească pentru diagnosticul tumo­
rilor vezicale, care dă în acelaşi timp indicaţii
asupra supleţil peretelui vezical.
97
[98]
II
\
,
"
cltocol, reacţie de laborator efectuată pe
sînge, pentru diagnosticul sifilisului. Are
avantajul că este mai uşor de executat de
cît reacţia Bordet-Wasserrnann. �ste foarte
sensibilă şi precoce (devine poz it ivă la 10-12
zile de la apariţia şancrului). Serul din sînge
(care conţine anticorpi) se pune În contact
cu antigenul diluat (extract concentrat din
muşchiul inimii de_bou, c.u adao� de cole�t�rol),
se a<1ita, se adauga ser fiziologic, se agită din
nou "'şi se citeşte apariţia de llocoane. Rezul­
tatul se exprimă: ++++ (intens pozitiv),
+++ (pozitiv); ++ (slab pozitiv); +­
(dubios). În 3-.4% din cazuri poate da reacţii
pozitive nespecif ice. �e. ace�a, penţru .dlag­
ncsticul serologie al sifilisului, reacţia citocol
se utilizează în paralel cu alte reacţii (reacţia
Bordet-Wassermann) şi reacţia Meinicke.
citostatic, medicament cu acţiune toxică
asupra nucleului şi citoplasmei celulelor can­
ceroase în special. Acţiunea lor principală
are loc asupra nucleului, oprind diviziunea
celulară (Înmulţirea). Exemplu de citostatice mai
des utilizat: Citosulfan rnileran TEM, Domagk
(E39), Colcemid, Sarcolizină, Leukeran, Dopan,
Endoxan. Au efecte favorabile în anumite
torme de cancer (în special în leucemii), dar
mai ales În prevenirea recidivelor locale sau
a metastazelor după operaţie. Se aplică şi
acolo unde tumoarea nu este accesibilă ope­
raţiei de obicei Împreună cu tratamentul de
iradi�re. O cauză care le limitează mult între­
buinţarea este efectul toxic pe care îl au şi
asupra unor celule normale ale organismului,
celule care se găsesc într-o fază activă de înmul­
ţire pentru a înlocui pe cele uzate. In plus,
cauza cancerului nefiind încă cunoscută, prepa­
ratele chimice utilizate astăzi nu au o efica­
citate totală asupra lui. Rezultate bune şi
în unele cazuri foarte bune se obţin prin aso­
cierea simultană sau succesivă a citostaticelor
cu alte mijloace de terapie anticanceroasă:
operaţie, iradiere, substanţe care opresc creş­
terea celulelor, hormoni, antibiotice.
citovaginal (examen), metodă de laborator
care constă în examinarea celulelor ce se
găsesc în secreţia _ vagi�al�. Secreţia reco!ta tă
de medic sau sora se intlnde pe o lama, se
colorează şi apoi se examinează la. microscop.
După numărul, forma ŞI col.oraţla calulelo�
şi a nucleilor se deduce activitatea endocrină
a ovarelor. Pentru un examen complet se
recoltează 4 - 5 frotiuri la diverse intervale,
dintre două menstruaţi i (a 7-a, a 14-a şi a
21-a zi de la prima zi a menstruaţ iei). Pentry
a se obţine un rezultat concludent, trebuie
tratate În prealabil eventualele inflamaţii ale
vaginului, ia: cy 2� de .ore. î�ain.ţe de recol­
tarea secreţieI smt mterzlse mgaţllle vagmale
şi raporturile sexuale.
ciuperci; datorită conţinutului lor bogat în
vitamine, fermenţi şi hidraţi de carbon, precum
şi gustului lor plăcut după pregătirea culinară,
ciupercile constituie un aliment de mare preţ.
Din cauza, însă, a numeroaselor cazuri de
98
intoxicaţie cu ciuperci, multe din gospodine
le evită. ŞI totuşi, cunoaşterea ciupercilor
este posibilă pe baza datelor pe care ni le
oferă botanica. Se pretinde că o ciupercă ce
îşi schimbă culoarea la rupere este otrăvitoare,
fapt care nu corespunde intrutotul adevărului,
căci dacă unele dintre ciupercile otrăvitoare
se albăstresc atunci cînd le rupi, sînt ciuperci
-Ioarte bune de mîncat care se în negrese sau
devin verzi ori al bastre după ce le-am rupt.
N ici părerea curentă, care are mare credit
printre gospodine, după care ciupercile otră­
vitoare ar Înnegri o lingură de argint nu cores­
punde realităţii, căci cea mai veninoasă dintre
ciuperci, ciuperca albă sau buretele viperei,
Iasă neschimbată linguriţa sau banul de argint
puse în contact cu ea. Cunoaşterea ciupercilor
pe baza datelor oferite de botanică ne poate
pune însă în măsură să distingem ciuperca
comestibilă de cea otrăvitoare. Pentru aceasta
trebuie cercetate următoarele elemente ale
unei ciuperci: felul pălăriei, pielea care o
acoperă, adică cuticula, lamele dispuse sub
pălărie, piciorul, dacă acesta este prevăzut cu
un guleraş sau inel şi dacă la baza piciorului
se găseşte acel bulb sau săculeţ numit ooluă.
Cea mai otrăvitoare dintre ciuperci, "uci­
gaşul nr. 1" cum i se poate spune, este buretele
uiperei sau ciuperca albă (Amanita phaLoides).
Intoxicaţiile cu această ciupercă sînt mortale
în aproape 80% din cazuri. 9 recunoaştem după
pălăria aproape dreaptă, acoperită de o pie­
liţă (cuticulă) de culoare albă sau galbenă­
verde ca lămîia, cu lamele albe. În partea de
sus, piciorul prezintă un inel cu magi ni încre­
ţ ite , iar în partea de jos o vol vă, caracteristică
pentru ciupercile otrăvitoare în general. .. Din
aceeaşi familie sînt bureteLe de Lămîie care îi
seamănă mult, dar are o pălărie mai mică,
cu o cuticulă galbenă ca iărnîia, presărată
cu puncte albe, şi bureţii pestriţi, muscariţa
sau bureteLe şerpesc (Amumtu muscariaş, cu
pălăria roşie, pătată. Caracteristic pentru
toate ciupercile otrăvitoare este mai ales
piciorul, înconjurat de o volvă sau îngroşat
ca un fel de bulb. Să trecem acum la ciu­
percile comestibile: cea mai obişnuită este
ciuperca de bălegar sau şampinionul, Are o
pălărie albă sau galbenă, de aspect mătăsos.
Lamele sînt de culoare roz, iar piciorul, alb
sau cenuşiu, are un inel la partea de sus, iar
spre bază se lngroaşă, subţiindu-se brusc la
rădăcină. Carnea albă şi moale are miros de
pnanas şi gust de nucă. Intoxicaţia cu. ciu­
perci se datoreşte unei triple otrăvi pe care
buretele viperei o conţine: faloidina, care
atacă ficatul şi provoacă hemoragii, falina,
care distruge globulele roşii şi amanitina,
responsabilă de slăbirea bătăilor inimii şi
de răcirea corpului. Această intoxicaţie este
aproape fără scăpare, deoarece semnele intoxi­
caţiei nu apar de cît la 18-20 de ore după
consumarea ciupercilor, atunci cînd este prea
tîrziu pentru o intervenţie cu folos. La început,
bolnavul varsă neîncetat, apoi apare o diaree
..
o--=,
fi
II
il
[99]
r
II
il
l'
-
<le neoprit, care îl deshidratează şi îi împru­
mută un aspect de holeric. Coli cele abdominale
şi setea neistovită chinuie bolnavul. În apli­
carea tratamentului vom începe cu debara­
sarea stomacului prin vomitări provocate
şi prin curăţirea intestinului cu o doză
de sare amară sau o clismă abundentă. Cărbu­
nele animal luat pe gură are proprietatea de
a absorbi toxinele. Pentru protejarea ficatului
şi rinichilor se administrează băuturi îndulcite
cu mult zahăr. Pînă la venirea medicului
vom pregăti o soluţie cu o linguriţă de sare
de bucătărie la un pahar cu apă, pe care bol­
navul o va lua în înghiţituri mici, pentru a
nu vărsa.
Cîmpulung-Muşcel, staţiune terminală pe
linia ferată Goleşt i-Cîrnpulung cu o altitudine
de 598 m. Localitatea se află pe versantul
sudic al Carpaţilor, la poalele Iezerului şi
posedă un climat subalpin de cruţare, fără
vînturi, cu o vegetaţie 'bogată - locală şi
in împrejurimi - între care se remarcă stejari,
pini, fagi, pomi fructiferi. Ca statiune clima­
lerică Cîmpul ung este indicat în afecţiunile
aparatului respirator, anemii, cloroze, la conva­
lescenţi şi in stările de nevroză astenică. Există
în localitate şi o instalaţie modernă de hidro­
electro- şi pneurnoterapie, unde se pot face tra­
tamente cu inhalaţii, aer comprimat, proceduri
hidrice şi electroterapie pentru afecţiuni ale
nazo-Iar ingelui, laringelui, sinusurilor, bron­
hiilor etc. Izvorul de apă sulfuroasă slab
concentrată din staţiune se indică în cură
internă pentru boli renale şi ale căilor urinare,
boli digestive etc. Din staţiune se pot face
excursii la Curtea de Argeş, Cheile şi Peştera
Dîrnbovicioara, Piatra Craiului etc.
cl lrnatoteraple, utilizarea particularităţilor
climatice ale unei regiuni, în scopuri terapeu­
tice, prin asigurarea, în funcţie de boală a
celor mai bune condiţii de climă, radiaţii,
componentă a aerului etc. Prin climatoproţ i­
laxie se Înţelege întărirea generală a sănătăţii
prin acţiunea factorilor climatici asupra orga­
nismului, În vederea prevenirii bolilor. Climato­
ler ap ia şi climatoprofilaxia se bazează pe
climatologia medicală care studiază condiţiile
geografice, meteorologice, aerochimice etc.
ale mediului extern, referitoare la problemele
medicale, reacţiile normale şi patologice ale
or ",anismului faţă de influenţa climei, elabo­
rînd de asemenea formele şi metodele climato­
terapiei şi climatoprofilaxiei. Organismul
omenesc răspunde la acţiunea climei prin
modificări variate ale proceselor biochimice,
ale funcţiilor fiziologice în diverse organe şi
sisteme. Aceasta permite adaptarea destul de
rapidă a omului sănătos la cele m�.i diferite
condiţii climatice. In unele cazuri factorAll
el imatici provoacă fenomene patologice; In
altele - servesc la tonif icarea organismului.
Organismul are nevoie de o stimulare con­
stantă a mecanismelor sale de apărare şi adap­
tare (termoreglarea, schimbul gazos etc.).
Locuinţa şi îmbrăcămintea îl apără pe om de
...
acţiunea defavorabilă a condiţiilor climatice,
dar totodată îl izolează de influenţa folosi­
toare a condiţiilor naturale. Formele principale
de utilizare a climei, ca mijloc de călire şi
tratament, sînt şederea îndelungată în aer
liber, băile de aer, helioterapia şi schim­
barea de climă. Unul din factorii clima­
tiei cei mai activi este radiaţia solară.
Razele calorice, luminoase şi ultraviolete ale
soarelui sînt indispensabile pentru viaţa nor­
mală a organismului. Ele folosesc la călirea
organismului şi utilizarea lor poartă numele
de helioterapie. Razele solare stimulează siste­
mul nervos, procesele metabolice, toată acti­
vitatea biologică a organismului. Sub acţiunea
lor se formează în piele vitamina D, necesară
pentru metabolismul calciului, în special la
organismul în creştere. Lipsa sau insuf icienţa
radiaţiilor ultraviolete la copii duce la apariţia
rahitismului, iar la adulţi - la afecţiuni
dentare, scăderea capacităţii de muncă iar ÎI<l
caz de îmbolnăvire - la evoluţia mai dificilă
a procesului de însănătoşire. Diversitatea cii­
rnelor deschide mari posibilităţi pentru dife­
renţierea climatoterapiei şi antrenarea erga­
nismului în variate condiţii climatice. In
raport cu starea sănătăţii se prescriu diferite
regimuri de climatoterapie în care predomină
fie o acţiune treptată a factorilor climatici,
fie antrenamentul activ, fie ambele metode
combinate.
ctismă, introducerea în rect, datorită pre­
siunii, a unei cantităţi de lichid pentru a goli
intestinul (clismă evacuatoare) sau în scop
terapeutic (introducere de substanţe medica­
mentoase sau alimentare). Dispozitivul pentru
clismă cuprinde un irigator, un tub de cauciuc,
o clemă şi o canulă. Irigatorul este un rezervor
de sticlă, metal sau cauciuc cu o capacitate
de l 000-2000 mi, de la care pleacă un tub
de cauciuc lung de aproximativ 1,5 m şi
prevăzut la capătul lui liber cu o canulă.
Clismele pentru copii se fac cu o pară de
cauciuc. Clismele evacuatoare (ragmentează
materiile fecale întărite, le' Iichefiază şi
uşurează eliminarea acestora prin accelerarea
peristaltismului intestinal, a cărui mucoasă o
excită. Această clismă se practică În caz de
constipaţie rebelă, de intoxicaţie alimentară
etc. Ea se face cu 800-1 200 mi (4-6 pahare
mari) de apă caldă (25-30°). Persoana care
urmează să primească clisma este culcată pe
stînga, la marginea patului, cu picioarele
îndoite şi aduse la abdomen; sub ea este
aşternută o muşarna pentru eventualitatea cînd
nu va putea reţine apa. Apoi se unge canula
cu o substanţă grasă (ulei sau vaselină), se
Iasă să se scurgă cîţiva mi de apă pentru a
goni aerul din tub, se depărtează fesele cu
degetele mîinii stîngi şi se introduce încet
canula prin rect, la o adîncime de aproximativ
6-9 cm. După ce se constată pătrunderea
canulei suficient de adînc, se deschide robi­
netul irigatorului sau se slăbeşte clema şi
se Iasă ca apa să intre in intestin. Pentru
99
[100]
1 I
il
II
li
1
l'
, I
, 1
aceasta se înalţă irigatorul la aproximativ
1-1,5 m de la nivelul patului, avîndu-se
grijă ca, cu ajutorul acestei înălţimi să se
regleze debitul Iichidului în aşa măsură,
incit intestinul să fie spălat cu suficientă
presiune, dar ca apa să nu pătrundă totuşi
prea violent. În timpul cît apa pătrunde în
Intestin şi după terminarea c1ismei pot apărea
tenesme puternice (nevoie de defecaţie) şi
colici în pîntece. Dacă durerile sînt suporta­
bile se va căuta să se reţină apă în intestin
5-10 minute pentru ca aceasta să aibă vreme
să spele tot intestinul gros. Uneori, apa pătrunde
greu în rect, fiind împiedicată de mase com­
pacte de materii fecale. În acest caz, canula se
reţr�ge uşor şi �P!l este introdusă cu presiune
mica pentru a fărîmiţa treptat masele întărite
de fecale. După efectuarea c1ismei canula
trebuie curăţată şi fiartă. Clismele medicamen­
toase se practică pentru a acţiona fie local
asupra mucoasei intestinale (soluţie de rivanol
1/4000 sau taniI? 0,5-1 %), fie general, prin
Introducerea unui medicament sau unor seruri
care nu pot fi administrate pe cale bucală
(vărsături incoercibile, come). In aceleaşi con­
diţii se recurge la c1isme alimentare în soluţie
de glucoză (5%) sau de ser fiziologic, care se
administrează picătură cu picătură. Aceste
c1isme sînt precedate de o c1ismă evacuatoare.
c1oramfenicol - vezi antibiotic.
clordelazin - vezi tranchilizant.
c1oroform, . triclorură de metan din punct
de vedere chimic, este un lichid fără culoare
cu miros cara�teristic, suportabil. Din punct
de vedere medical, cloroforrnul este întrebu in­
�at la op.eraţii pentru a adormi pacientul şi
In acelaşi timp pentru a-i suprima durerile
(acţi�ne n�rcotică): EI, dă uşor o narcoză pro­
f�nda dupa o perioadă scurtă de excitaţie a
slstem�lui. n�rvos şi înmoaie (relaxeaz ă)
muşchii, ajutînd actul operator. Se utilizează
şi în o?stetr.ică, unde la naşterile mai grele,
prelungite, inhalarea cîtorva picături scade
mult durerile parturientei.
coagularea sîngelui, închegarea sîngelui sau
transformarea lui dintr-un fluid în cheag
(coagul) semisolid. Coagularea sîngelui face
parte di1;tr-u.n proces mai complex numit
hemost�za p�m care organismul se apără de
pierderl de singe. Coagularea sîngelui are loc
in .felul următor; din trornbocite (plăcute san­
gume) se eliberează în urma distrugerii acestelra
o substanţă enzimatică numită trombochinază. J
Aceasta transformă o altă s.ubstanţă existentă
în plasmă, numită protrombină în trombină
în prezenţa ionilor de calciu. Trombina est�
o. enzimă care acţionînd asupra fibrogenuLui
dm plasmă şi îl transformă în fibrină. Fibrina'
repr�zi!1tă o �eţ�a de firicele de substanţă pro­
lelca, m ochIUrile căreia se găsesc eritrocite,
leucocite, substanţe proteice etc. Reţeaua de
fibrină este scheletul coagulului, asigurînd
rezistenţa acestuia faţă de presiunea sîngelui
din vas, care tinde să iasă În afara lui. Odată
apărut, coagulul astupă vasul şi opreşte hemo-
'100
ragia. După o vreme, coagulul se întăreşte
devenind mai dens, prin eliminarea serului
eo�ţi�u,t. Serul este plasmă fără fibrinogen.
Eliminînd serul, coagulul se micşorează de
volum. �c.est fenomen se numeşte retracţia
cheagului ŞI se produce sub acţiunea unei sub­
stanţe eliberate din trombocitele distruse.
Rezumînd fazele coagulării putem face urmă­
toarea schemă:
trombocit
Ca++ + protrombină + tro�bochinază
.j.
trombină + fibrinogen
{-
fibrină + globule + ser
.j.
coagul (continInd ser)
-1- .j.
coagul retractat ser separat
Coagularea reprezintă un mij loc foarte im­
portant de menţinere a volemiei (cantităţii de
sînge din organism) în cazul hemoragiilor, cînd
ace�t vol�m tinde să scadă rapid, punînd în
pericol viaţa. In sînge există În mod normal
substanţe (de exemplu hepar ina fabricată în
ficat), care împiedică coagularea sîngelui în
vasele corpului. Luciul celulelor care căptu­
şesc vasele sangume face ca trombocitele sîn­
gelui a căror distrugere iniţiază procesul de
coagulare fă�ţ a traumetiza, să alunece uşor.
In cazurile in care apare o lezare a vasului
sanguin sau cind sîngele este scos În afara
organismulu-i, trombocitele se sparg, eliberează
<:l substanţă trombochinaza, apărînd coagularea.
In unele boli (hemofilie), coagularea nu se
face sau est� m�1t întîrziată, astfel înc't orga­
nismul . prez,mta frecvente hemoragii care pol
pune viaţa in pericol. În alte boli însă (Ilebi­
te) se poate Întîlni o situaţie inversă adică o
t�ndinţă. Ia hipercoagulare. Explorar�a rneca­
nismului de coagulare se face prin scoaterea
după o înţepătură din deget sau ureche a unei
picături de sînge şi urmărirea timpului care
se scurge ?e}a recoltarea sîngelui pînă la coa­
gularea lUI. In mod normal, acest timp de coa­
gulare este de 4-6 minute. În ultima vreme
prin descoperirea a numeroşi factori care inter:
vin. î? t?�canismul coagulării, au apărut şi
posibil ităţ i de cercetare mai fină a acestuia,
ca de exempl� urmărirea formării coagulului ca
ajutorul unui aparat numit trombelastograf.
Sîn�ele_ sco.s î.n afara organismului coagulează
rapid. I.mple�lcarea înc�egării sîngelui Se poate
�ace prin mal multe miJloace; a) parafinarea
mstr�me?tel.?r cy care scoatem sînge şi în
care il pastram, 111 acest fel fiind ferite de dis­
trugere trombocitele care conţin trombochinaza
ce declan�e�ză c�ag�larea; b) agitarea sîngelui
cu bile micI de sticla sau cu o baghetă de sticlă,
în acest fel, fibrina, pe măsură ce se formează
aderă ?e ?ticlă şi che.agul nu mai apare; c) le:
garea 100llior de calciU din sîngele recoltat cu
substanţe chim.ice, cum sînt fLuorura de sodiu,
oxalatz:L de sod�u, în absenţa ionilor de calciu,
trombma formmdu-se foarte încet, iar coagu-
- --,­
l'
l'
'1
·i
;>
I
[101]
-F
l'
i'
.,
·i
;>
I
-
larea fiind practic împiedicată; d) adăugarea
unor substanţe ca heparina (produsă în ficat),
hirudina (extrasă din capete de lipitoare), di­
cumarina (preparat sintetic), substanţe care au
o acţiune anticoagulantă, împiedicînd apariţia
şi acţiunea trombinei, putînd fi administrate şi
ca medicaţie de bază în bolile însoţite de o
hipercoagulare.
cccalnomanle, toxicomanie prin nevoia impe­
rioasă căpătată prin obişnuinţă de a consuma
cocaină pentru senzaţia de beţie euforică şi
halucinaţiile pe care le produce. Se consumă
sub formă de pulbere de cocaină şi se aspiră
pe nas. Consumarea de cocaină duce la ulceraţii
cronice, cu perforarea septului nazal, şi la de-
gradarea psihică. -
codeină, derivat din alcaloidul morfină, cu
acţiune predominantă de calmare a tusei, prin
influenţarea centrului său nervos. Răreşte res­
piraţia şi calmează în unele boli pulmonare.
Fiind toxică, nu- se administrează absolut de
loc la copiii sub un an şi este bine să fie evitată
la copii între 1 şi 3 ani. Trebuie ştiut însă că
preparatele care conţin codeină (Codenal, Tu­
socalmin, Tusoform) nu se administrează decît
În tusea iritativă de la începutul bronşitelor,
În tusea tuberculoşilor sau a cardiacilor, în
tusea convulsivă nu pentru multe zile şi nu
În doze care să suprime tusea, ci numai să o
modereze. Aceasta pentru că sccreţ iile (mucus,
puroi cu microbi) nu mai pot fi eliminate la
timp dacă se suprimă tusea şi, rămînînd în
căile respiratorii, pot agrava boala. De aceea,
Tusoformul, Tusocalminul au în compoziţia
lor şi substanţe uşor dezinfedante şi care sub­
ţiază (fluidifică) secreţia, ajui înd la eliminarea
ei (benzoat de sodiu, gudron, acetat de amoniu).
Astfel, preparatele cu codeină nu vindecă boala
care se însoţeşte de tuse, pentru aceasta fiind
nevoie de tratamente complexe (antibiotice,
expectorante, sedative, analeptice cardiovascu-
Iare, vitamine). _
colagog, medicament de origine vegetală,
animală sau minerală, cu rolul principal de a
uşura evacuarea bilei din vezicula biliară şi
canalele hepatice în duoden. Acţiunea lor se
datoreşte faptului că lucrează asupra muscula­
turii acestor căi biliare prin contracţia pereţilor
lor favorizînd scurgerea bilei. Efectul colagog la
omul sănătos are loc atunci cînd sucul gastric
acid pătrunde în duoden şi la consumul anu­
mitor alimente, ca ouă, grăsimi, lapte, supe
concentrate de carne, sau la efectuarea unui
tubaj duodenal pentru analiza bilei, cînd se
injectează pe sonda ajunsă în duoden, ulei sau
sulfat de magneziu cald. Ouăle se întrebuinţează
şi atunci cînd trebuie făcută radiograîia vezi­
culei biliare cu o substanţă de contrast pentru
a se stabili dacă se contractă bine după adminis­
trarea lor. Administrarea substanţelor' colagoge
la bolnavii cu infecţii ale căilor biliare (colecis­
t ite, angiocolecistite) se face utilizînd mai ales
ulei de măsline, sulfat de magneziu, peptone
(albumine tratate parţial cu acizi), cam cu o
jumătate de oră înaintea meselor principale.
..
Ele nu pot fi însă folosite de bolnavii care au
un obstacol mecanic al scurgerii bilei (pietre
la ficat), sau cu inflamaţii grave ale veziculei
biliare, bolnavi la care aceste medicamente
ar da o creştere a intensităţii durerii.
colaps, stare gravă a organismului provocată
de o scădere bruscă a volumului de sînge care
circulă în vasele periferice şi a tensiunii arte­
riale. Sîngele nemaiajungînd din această cauză
la inimă în cantitate suficientă, aceasta bate
oarecum în gol, ajungîndu-se la o scădere con­
siderabilă a debitului cardiac. Colapsul poate
fi determinat în urma unei dilatări vasculare,
prin pierderi importante de lichide din circu­
laţie (hemoragii, deshidratare prin diaree sau
transpiraţii abundente). Colapsul vascular este
produs de paralizia arteriolelor şi capilarelor
provocată de intoxicaţii sau de toxinele eli­
minate de germenii bolilor infecţioase (septi­
cemie, febră tifoidă, scarIatină). Starea de
colaps necesită intervenţia urgentă a medicului.
Pînă lasosirea acestuia, bolnavul va fi dezbrăcat,
culcat în poziţie orizontală, fără pernă la că­
pătîi sau cu capul mai coborît de cît membrele
inferioare. Tot pentru a obţine o mai bună
irigare cu sînge a centrilor nervoşi se înalţă,
cu 1-2 cărămizi, patul în dreptul picioarelor
bolnavului. Tratamentul colapsului urmăreşte
combaterea dilataţiei vasculare şi înlocuirea
masei de lichid.
colapsoteraple, totalitatea metodelor medi­
cale şi chirurgicale care urmăresc punerea plă­
minului în repaus prin retractarea acestuia.
In felul acesta se favorizează scăderea cantităţii
de toxine resorbite şi vindecarea prin cicatri­
zare a leziunilor pulmonare. Principala indi­
caţie a colapsoterapiei este în tuberculoză.
În unele cazuri, ea se aplică la ambii plămîni,
deşi funcţia plărnînului retracta! trebuie com­
pensată de celălalt" plămîn; totuşi, colapsote­
rap ia bilaterală este bine suportată. Expli­
caţia stă în marea rezervă funcţională a plă­
mînului (capacitatea între o inspiraţie şi o
expira ţie forţată = 4 000 mi; necesar în actul
respirator normal = 500 mi). CoLapsoterapia me­
dicală sau pneumotoraxul medical se realizează
prin introducerea aerului în cavitatea pleu­
rală cu ajutorul unui aparat special. Aparatul
are adaptat un manometru, care permite citirea
presiunii din cavitatea pleurală, şi un ac special,
care pătrunde în cavitate la nivelul unui spaţiu
intercostal. Cantitatea de aer şi presiunea sînt
reglate în funcţie de sediul şi întinderea leziunii.
Insullatiile se repetă la început la 8 zile, apoi
din ce în ce mai rar. Rezultatele excepţionale
în marea majoritate a cazurilor au făcut ca
pneumotoraxul să-şi păstreze neştirbită actua­
litatea. Eşecurile se datoresc de obicei negli­
jenţei bolnavului care nu se prezintă cu regu­
laritate la insuflaţie. Cîteodată, pneumoto­
raxul nu poate fi executat din cauza aderenţelor
dintre cele două foiţe pleurale sau este incomplet
din cauza acestor aderenţe (bride). În astfel de
cazuri se face secţionarea bridelor Cll ajutorul
unui electrocauter introdus în cavitatea pleu-
101
[102]
fală printr-un tub special şi dirijat" cu ajutorul
unui sistem optic (aparat numit pleuroscop).
Aceasta este operaţia lacobeus. In situaţii ase­
mănătoare, cînd aderenţele pleurale împiedică
colapsoterapia medicală, se poate recurge la
o intervenţie chirurgicală denumită pneumoto­
rax extrapleural, prin care se obţine dezlipirea
Ioiţei pleurale ce căptuşeşte peretele toracic.
Aerul este insuflat în această cavitate creată arti­
ficial întocmai ca pentru un pneumotorax obiş­
nuit. Frenicectomia este secţiunea nervului frenic
care conduce mişcările diafragmului. În felul
acesta se obţine o imobilizare parţială a mişcări-
Pneumotorax drept, c aver nă tuberculoasă cu ade­
rente pleur al e.
lor respiratorii ale plămînului. Toracoplasiia
constă în rezecţia unui număr de coaste în drep­
tulleziunii pentru a obţine retracţia plămînului
pe acea porţiune. Se completează uneori cu
102
ap icoliză, adică secţionarea ligamentelor care
susţin pleura la nivelul vîrfului plămînului şi,
care îl împiedică să se retracte. Pneumoperito­
neul este o metodă de tratament al leziunilor
Ins l a l a ţ ie Iacobei.s
cu sediul la baza plămînului. Aerul este intro­
dus şi menţinut-sub presiune în cavitatea abdo­
minală pentru a se obţine lmobilizarea parţială
a plămînului.
coleclstectomie, intervenţie chirurgicală prin
care se extirpa vezicula biliară, Reprezintă tra­
tamentul chirurgical al colecistitei calculoase,
al colecistitei acute, al colecistitei gangrenoase,
al hidropsului vezicular (obstrucţie canalului
cistic şi� dilatarea consecutivă a veziculei bi­
liare). In general, ext irparea veziculei biliare­
bolnave nu este urmată de tulburări dacă bol­
navul respectă regimul alimentar prescris.
colecistită, inf lamaţia veziculei biliare. Co­
lecistita poate fi acută sau cronică; ea ia naş­
tere prin pătrunderea microbilor în veziculă,
pe cale sanguină sau din aproape în aproape,
de la ficat sau duoden. Ea se manifestă prin
dureri vii în regiunea ficatului care răspund
pînă în spata umărului drept şi se însoţesc
de semnele unei infecţii: febră cu frisoane.
stare generală rea. Dacă inllamaţia a prins.
şi căile biliare, se instalează icterul. Colecistita
acută poate merge, spontan sau În urma tra­
tamentului, către ştergerea semnelor acute.
îmbrăcînd un aspect de cronicitate. Alteori,
infecţia poate progresa şi duce la o compli­
caţie foarte gravă: colecistită supurată sau
gangrenoasă, care să perforeze În cavitatea,
abdominală. In colecisiita cronică, bolnavii se
plîng de dureri În zona veziculei cu iradieri
în spate. Uneori apar crize dureroase puternice.
în special după grăsimi, sosuri, ouă, rnezelur i,
tocătur i, cînd se pot instala şi fenomenele in­
flamatoare acute. Această stare este adesea
întreţinută de prezenţa unor calculi. Exarnenu]
r
1
[103]
radiografie, după introducerea de substanţă
opacă şi tubajul duodenal ajută la confirmarea
diagnosticul ui. Tratamentul colecistitei acute
constă În repaus absolut la pat, pungă cu gheaţă
în regiunea ficatului şi antibiotice, sub strictă
supraveghere medicală. In colecistita cronică
se recomandă regim dietetic, cu excluderea rnîn­
cărur ilor faţă de care bolnavul manifestă into­
leranţă, drenajul veziculei cu soluţii de tipul
Bourget-ului, extrase de anghinare (cinarol) sau
tubaje duodenale repetate. Antispasticele sînt
recomandate În caz de dureri, iar antibioticele
în caz de infecţie. Cura de apă la Sîngeorz,
Slănic, Călimăneşti completează fericit tra­
tamentul dietetic şi medicamentos.
colecistografie, radiografie a veziculei biliare
cu ajutorul substanţei de contrast. Cînd această
substanţă de contrast se administrează pe gură,
tehnica ia numele de colecistografie perorală
(substanţa este resorbită din intestin În sînge,
trece cu acesta În ficat, de unde este eliminată
împreună cu bila - fierea - fiind apoi con­
centrată În vez icula bil iară). Pentru tot acest
circuit sînt necesare cam 12-13 ore şi acesta
este timpul de la ingerarea substanţei, după
care se face radiografia. Pentru efectuarea cole­
cistografiei , bolnavul este pregătit cu o zi
Înainte prin efectuarea unei clisme, În vederea
evacuăr ii intestinului. Uneori este necesar şi
un prînz cu alimente, care să golească vez icula
in care stagnează bila (ouă, unt, smîntînă).
In seara aceleiaşi zile, bolnavul ia doza de cole­
trast stabilită de medic (în general o tabletă
pe kg de greutate corporală o dată sau în două
. prize). A doua zi (după 14 ore) se execută o
primă radiografie a regiunii respective. Se
administrează apoi bolnavului trei găl benuşuri
de ou crude şi se execută una sau mai mu!te
radiografii (la 15 minute, la o oră sau la două
ore), pentru a vedea cum se goleşte vezicula
biliară de conţinutul său (bilă plus substanţe
de contrast). Colecisto-(colangio)-grafia intra­
venoasă evidenţiază În afară de veziculă şi
căile de evacuare a bilei, din ficat, substanţa
de contrast fiind administrată intravenos (bili­
grafin). După injectarea înceată a blligrafi­
nului se execută radiograf ii la 15, 30, 60 şi
120 de minute, apoi se administrează ouăle şi
se fac din nou radiografii. Colecistografia dă
date importante asupra aşezării, mobilităţii,
formei, volumului şi evacuării veziculei bi­
liare, iar În cazul celei intra venoase, şi asupra
căilor biliare principale. Evidenţiază foarte
bine prezenţa de calcul, definitivînd indicaţia
operatorie. Poate fi completată cu injectarea
de anumite medicamente (morfină, atropină sau
n ilr it de arnil), În scopul evidenţier ii răspun­
sului vezicular la acţiunea acestor substanţe
(proba farmacodinamică). .
Colentina (Spitalul), a Început să funcţioneze
In anul 1864. Alexandru Ioan Cuza a dăruit
2 000 de galbeni pentru terminarea construcţiei.
Instituţia a fost subordonată Eforiei spitalelor
civile pînă la naţionalizarea sa, În 1948. De-a
lungul anilor s-au creat Ia Colentina secţii deboli
.�
..
contagioase, neurologie, dermato-venerologie,
precum şi diferite clinici universitare. Aici şi-au
desfăşurat activitatea mari savanţi rornîni, ca
Gh. Marinescu, Ci I. Parhon, N.Gh. Lupu,
Şt , Gh. Nicolau şi alţii. Actualmente, spitalul
adăposteşte, printre altele, Institutul de medi­
cină internă.
coleretic, medicament de origine animală,
vegetală, minerală sau sintetică, cu rolul de
a mări cantitatea de bilă fabricată de ficat
prin acţiunea lui directă asupra celulei hepatice.
Administrarea lui se face în scopul de a drena
şi dezinfecta căile biliare (după operaţie, pentru
scoaterea pietrelor din boala denumită Iit iaza
veziculară sau canaliculară hepatică), În scopul
de a uşura refacerea celulelor hepatice îrnbolnă­
vite prin hepatită epidemică sau de a antrena
colesterolul din sînge (în hipercolesterolemie)
şi de a-l elimina prin bilă. Un flux coleretic
suficient, condiţionat şi de eliminarea lui la
timp În intestinul subţire, asigură o bună
prelucrare chimică a alimentelor ingerate, o
bună resorbţie a principiilor alimentare nece­
sare organismului şi un bun tranzit lntest inal.
Scăderea lui va antrena deci o serie de con­
secinţe pentru organism şi În aceste cazuri, ca
şi În bolile semnalate mai sus, se utilizează
rnedicaţia coleretică. Bune coleretice sînt ob­
ţinute din plante: boldina din frunzele unui
arbust din Chile (Boldocol in), sau anghi­
nara (Cinarol), dar şi menta, păpă dia,
enuperul, care au o acţiune mai slabă. Insăşi
bila hepatică este un excelent coleretic, prin
săruri le biliare ale unor acizi organici (glico­
colul şi taurina), ca bila de bou, sau un acid
obţinut din acidul colic (Decolin). Cole­
reticii chimiei, ca Tofanul, sau salicilaţii sîni
uneori toxici şi, ca şi cei sintetiei, de obicei
bine tolerati, se întrebuinţează numai În doze
bine determinate şi nu pe perioade prea mari.
colesterol, substanţă de natură lipoidică; se
găseşte în sînge (180-220 mg la mie) şi În bilă.
Vicierea metabolismului colesterolului a fost
incriminată ca o cauză principală În apariţia
aterosclerozei (vezi ateroscleroză).
col ibaci loză, infecţie a că i lor urinare provoca tă
de colibacil. Acest germen este un microb care
se găseşte în mod obişnuit În intestin, fără a
tulbura cu nimic funcţionarea organismului.
In anumite condiţi i însă, el poate căpăta o
virulenţă (capacitate de Îmbolnăvire) foarte
mare şi provoca diferite boli: diaree, coliba­
ciloză. Printre multiplele cauze care pot pro­
voca sau Înlesni transformarea colibacilului În
microb patogen (provocator de boală) notăm:
const ipaţia cronică, pietrele la rinichi, stric­
turile uretrale, prostata mărită, leziunile anu­
sului sau rectului, congestia bazinului În afe_c­
tiunile ginecologice, hiperfoliculinemia. In
aceste condiţii, favorizante pentru el, coli­
bacilul se Înmulţeşte şi trece din intestin 1·
circulaţia sîngelui, care îl poartă la vezicula
biliară şi mai ales la nivelul aparatului ur inar,
unde dă naştere unei serii de manifestări:
cist ită şi uretrită colibacilară, pielită, pielo-
103
[104]
, -
nefrită. Semnul principal în colibaciloza acută
este febra însoţită de frison: temperatura creşte
repede la 40-410 şi frisonul se poate prelungi
zile în şir. Alteori, febra.este mai mică, 37-38�,
durează săptămîni, ducm�. Ia o s�are de epu.I­
zare fizică. Local, bolnaVII se plîng de nevoia
de a urina des de usturimi la urinat şi uneori
de micţiuni c� sînge (h�mat�rie). C?libacil?za
provoacă şi tul burăr i o d!ges!l:,e, mal .. ales c!nd
microbul se cantoneaza in băşi ca fier ii sau căile
biliare: greaţă, vărsături, dureri sub streasina
costală dreaptă, conostipat.ie alternî�? cu dia!ee,
manifestări de col ită. In timpul bolii pot aparea
tulburări neuropsihice. deoarece colibacilul eli­
mină o substanţă toxică care atacă sistemul
nervos (neurotoxină). Tratamentul colibaci!o.�ei
este în primul rînd cauzal : se-vor trata condiţiile
care au provocat sau în !esn i t a�ariţia col ibacilo­
zei, adică afecţiunile ginecologice sau de prosta­
tă, constipaţia cr.anică ele: Se recom�nd� a�o� u�
regim alternant in care timp de o săptămînă sa
predomine-zarzavaturile (regim alcalin), urmat
de altul cu predominanţa cărnii (regim acid), în
aşa fel ca modificările de aci�itate a urinii să
lrnp iedice înmulţirea col i bacil ilor. Tratamentul
medicarnentos cuprinde antibiotice (streptorni­
cină, tetraciclină, cJoramfenicol) şi sulfamide
(sulfizol), administrate după indicaţi!le ant.i­
biograrnei practicate pe urma recoltata aseptic
şi supusă la urocultură Dup� trecer;a atac�lui
colibacilar este util sa se faca o cura de apa de
Olăneşti, Căciula ta. . . .
colită, inflamaţie a intestinului gros. Ade­
văratele colite, datorite unei inflamaţii pro­
vocate de diferiţi germeni microbieni sau para­
ziţi, sînt În număr mult mai mic de cît s-ar
crede. Cele mai frecvente "coli te" au ca punct
de plecare o tulburare s�rvenită. în f�ncţiile
intestinului gros (colopatle funcţională). Cer­
cetări clinice, folosind tehnici moderne, au ară­
tat că la baza acestor colopatii se găsesc, cele
mai deoseori, o dereglare a sistemului nervos
vegetativ (nevroză), o suferinţă de vecinătate
(stomac, pancreas, ficat, colică renală, anexită)
sau o boală generală (tuberculoză, debilitate
generală). Sub infl uenţa ac�stor . afecţiuni �e
pot produce la nivelul mtestmulUI gros o sene
de modificări, manifestate prin spasme, dilatări,
tulburări de secreţie (mucus) şi de resorbţie a
toxinelor. Ca urmare, bolnavii supuşi acestor
perturbări vor prezenta, pe de o parte,. mani­
festări generale cu caracter nevrotlc ŞI pe de
alia tulburări digestive: dureri, balonări, greaţ'ă,
ghiorăituri, arsuri, regurgitaţii, vărsături şi o
alternare de constipaţie cu draree. Tratamentu't
colitelor trebuie să ţină seamă, în general, de
trei recomandări: 1) evitarea emoţiilor repetate
şi a supraîncordărilor. Mesele luate la ore fixe,
în condiţii de destindere, masticaţia alimentelor
fără grabă, repaus şi căldură pe abdomen după
fiecare masă. Trebuie să existe un raport ju­
dicios Între muncă şi repaus, Între munca inte­
lectuală şi cea fizică (sport, plimbare); 2) în
alimentaţia coliticului se vor evita În primul
rînd sosurile, rÎntaşurile, conservele. Dintre
104
alimente, nu se va abuza de lapte dulce, dul­
ciuri concentrate, cartofi, fructe şi legume crude
În colitele de fermentaţie, sau de produse car­
nate În cele de putrefacţie, vor fi preferate
brînzeturile, carnea fiartă sau friptă la grătar,
ouăle, budincile de orez sau făinoase, compo­
turile; 3) medicamentele (antibiotice, laxat ive,
Ierrnenţi digestivi) se administrează numai la
recomandarea expresă a medicului. Curele bal­
neoclimaterice (OIăneşti, Slănic, Borsec, Sîn­
georz) sînt foarte utile.
colostru, produsul de secreţie al glandei ma­
mare, Începînd din luna a IV -a de sarcină pînă
la 6-7 zile după naşterea copilului. Chimic,
compoziţia colostrului se apropie mai mult de
compoziţia sîngelui de cît de aceea a laptelui.
Colostrul conţine globule de grăsime, corpusculi
granuloşi descrişi de Donne, corpi nucleari În
formă de semilună şi leucocite polinucleare.
Cantitativ, conţine mai multe proteine decît lap­
tele de femeie definitiv (27 g "I-» faţă de 17 g%o)
şi calitativ cantitatea de albumină şi mai ales
de globulină sînt crescute în comparaţie cu
proporţia de cazeină. I-lidrocarbonatele se gă­
sesc În proporţie de 40-50 go/oo (mai puţin
ca În laptele definitiv). De asemenea, lipidele
sînt În cantitate mai mică (30 g%o)' Compoziţia
grăsimii din colostru se apropie de compozi·
ţia grăsimii organismului nou-născutului (ca­
racterizată prin bogăţie În acid oleic). Înschimb,
sărurile minerate sînt În .cantitate mai mare
decît În laptele definitiv (3 g %0)' Valoarea
calorică: 520-570 de calorii la litru (faţă de
650-700 de calorii la litru - În cazul laptelui
definitiv). Colostrul este un aliment uşor di­
gestibil şi asimilabil, care se pare că are rol
în transmiterea unor anticorpi de la mamă la
copil. Reprezintă cel mai adecvat aliment al
sugarului din primele zile de viaţă. După ziua
a 6-a-a 7-a de la naştere, colostrul se trans­
formă În lapte definitiv.
colposcopie, metodă de examinare a colului
uterin care se execută cu ajutorul unui instru­
ment optic special numit colposcop, care măreşte
de 10-40 de ori. Cu ajutorul acestei metode
se pot aprecia mai bine Întinderea şi aspectul
leziunilor colului uterin. Ea este de mare fo­
los În descoperirea precoce a leziunilor suspecte
de canc.er, căci indică cu precizie locul de unde
ţrebuie recoltat materialul pentru biopsie.
In ultimii ani se utilizează un colposcop per­
fecţionat, numit colpomicroscop care măreşte
pînă la 200 de ori. Industria optică romînească
a reuşit să fabrice un coloposcop de bună ca·
litate, cu care au fost Înzestrate policlinicile
şi spitalele de specialitate. Acest lucru a permis
organizarea examinării profilacticea unui număr
mare de femei şi a avut ca rezultat depistarea
formelor incipiente de cancer de col uterin,
Colţea (Spitalul), a Început să funcţioneze,
la Bu'cureşti, în primii ani după 1 700, fiind
întemeiat de către spătarul Mihai Cantacuzino.
Deşi situat În curiea Mînăstirii Colţea, spitalul
nu a fost subordonat autorităţilor religioase,
ci conducerea sa a fost încredillţată unei epi·
..
[105]
-
tropii laice, cu participarea tîrgoveţilor. Multă
vreme, instituţia a păstrat caracterul unui azil
În care erau adăpostiţi bolnavii cronici, mai
ales cei incurabili. In secolul al XIX-lea,
Spitalul .Colţea" devine un
adevărat spital modern, în care
se acorda gratuit asistenţă
medicală la nivelul ştiinţei
mondiale. In 1847, de pildă,
s-a efectuat aici prima operaţie
sub narcoză cu eter, la numai
un an după ce J ackscn expe­
rimentase anestezia cu acea­
stă substanţă. La spitalul
.Colţea" a deschis N. Kre­
tzulescu, în 1842, Şcoala de
chirurgie cea mică, prima
instituţie bucureşteană de
învăţămînt medical. Saloanele
de bolnavi, laboratoarele şi
amfiteatrele spitalului au fost
utilizate mai tîrziu ca princi­
pală bază didactică de elevii
Şcolii naţionale de medicină
şi apoi de studenţii Facultăţii
de medicină din Bucureşti.
La spitalul "Colţea" au activat
de-a lungul ultimelor decenii
unii din cei mai însemnaţi
reprezentanţi ai ştiinţei medi­
cale romîneşl i, ca de exem­
plu, C. Scvercanu , 1 homa
Ionescu, N. Manolescu, I.
Nanu-Muscel, C. Daniel,
Şt. Gh. Nicolau, N. Hor tolomei şi alţii. Astăzi,
spitalul adăposteşte secţii de specialitate, ser­
vind drept clinici universitare.
comă, stare grad caracterizată printr-un
somn adînc, cu pierderea totală sau parţială
a cunoştinţei, sensibilităţii, mot ilil ăţ ii şi con­
servarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii.
Ea poate fi provocată de toxice (comă barbi­
turică, alcoolism acut, intoxicaţie cu oxid de
carbon), de "autointoxicaţic" (uremie, ciroză
decompensată), de tulburări metabolice (dia­
bet, hipoglicemie), de afecţiuni ale sistemului
nervos central (hemoragie cerebrală, tumori ce­
rebrale, traumat isrne craniene). Tratamentul
comelor se practică numai la spital.
comitet de sprijin, formaţiune obştească vo­
luntară care funcţionează pe lîngă unităţile
medicale (spitale, policlinici elc.), ca şi pe
lîngă unele unităţi de prevederi sociale (can­
tine de ajutor popular), aducînd un ajutor pre­
ţios la buna funcţionare a acestor unităţi.
Bunăoară, comitetele de sprij in de pe lîngă
spitalele noastre realizează în mod organizat
legătura între bolnavii internaţi şi familiile
lor, ajută pe bolnavii fără familie în. rezolvarea
IIDor probleme personale, organizează difu­
zarea ziarelor şi revistelor în rîndurile bolnavi­
lor, precum şi manifestări cultural-artistice
pentru bolnavi, ajută spitalul - sub forma
"cIăcilor" - În efectuarea economică a unor
mici reparatii ale inventar ului moale (cear-
şaluri, feţe de pernă, lenjeria de corp a bolna­
vilor, cîmpuri pentru sălile de operaţii etc.).
In organizarea cornitetelor de sprijin, o contri­
buţie importantă este adusă de comitetele şi
Potocol posc op ro mtnesc.
comisiile de femei care activează pe teritoriul
unităţii respective.
cornoţie cerebrală, tulburare psihică care
apare în urma traumatizăril creierului prin
lovituri ale capului. Lovitura poate să nu ducă
la plăgi (Ieziuni În afara creierului sau În sub­
stanţa nervoasă, ci la tulburări circulatoare care
constituie cauza principală a comoţiei cerebrale.
dilatarea vaselor sanguine cerebrale, edem (in­
hibiţia cu serozitate a creierului), hemoragii
punctiforme, creşterea presiunii lichidului ce­
falorahidian. Ca urmare, imediat după trau­
matism, bolnavul Îşi pierde conştiinţa, apar
vărsături, încetinirea nulsului etc. La revenirea
conştiinţei, bolnavul' are dureri mari de cap,
ameţeli, tulburări mari de memorie. Ameţe­
lile, durerile de cap şi tulburările de memorie
pot persista luni de zile. Tratamentul caută sa
diminueze sau să înlăture modificările apărute
În creier. Se recomandă repaus absolut la pat,
cîteva săptămîni după traumatism, medica­
mente pentru diminuarea edemului cerebral
(soluţii hipertonice injectate intravenos, som­
nifere, calrnante). Bolnavul Îşi va relua activi­
tatea numai cu avizul medicului.
complex B - vezi vitamină.
compresă, bandaj aplicat În scopuri curative.
Există comprese uscate şi umede (reci şi Ier­
mogene). Compresa uscată se face din cîteva
straturi de tifon sterilizat şi vată, care se
leagă peste partea lezată (În arsuri, plăgi, con-
-
.�
[05
[106]
,1
tuzii) pentru a o feri de infecţii şi excitaţii
externi. Compresa urnedă : a) rece - o bucată
de pînză moale îrnpătur ită şi muiată În apă
rece; se aplică pentru scurt timp pe partea
bolnavă în diverse procese patologice sau con­
tuzii; b) compresa terrnogenă provoacă o di­
latare durabilă a vaselor sanguine, mărind
afluxul de sînge spre piele şi spre ţesuturile mai
profunde, ceea ce contribuie la resorbţ ia fo­
carului de inflamaţie, sau grăbeşte colectarea
puroiului şi are un efect analgezic (calmant
al durerii) În dureri musculare. Pentru com­
presa terrnogenă se ia o bucată de pînză împă- .
turită de cîteva ori sau un prosop, se udă cu
apă la temperatura camerei şi se stoarce bine.
Pînza umedă se aplică pe locul bolnav şi se
acoperă cu o bucată de gutapercă sau hîrtie
de pergament, care trebuie să fie ceva mai mare
decît pînza. Peste gutapercă se pune un strat
gros de vată, molton sau ceva de lînă pentru
menţinerea căldurii care se produce sub com­
presă. Acest strat trebuie să fie de asemenea
mai mare ca cel precedent. Deasupra se aplică
o faşă în aşa fel, încît compresa să adere la corp,
să nu se deplaseze, dar să nu jeneze pe bolnav.
Compresa termogenă pe torace trebuie să aco­
pere şi vîrfurile plamînilor, iar bandajarea se
va face peste umeri, pentru a evita alunecarea
ei în jos. Compresa terrnogenă se ţine 10-12 ore.
După scoaterea ei, pînza trebuie să fie caldă şi
umedă.
condiţionarea aerului, tratarea aerului, cu
ajutorul unor instalaţii speciale, pentru a fi
curăţat de praf şi a i se modifica temperatura
şi umiditatea în raport cu cerinţele anotimpu­
lui. Instalaţiile de aer condiţionat se ame­
najează în săli publice (teatre, cinematografe),
în întreprinderi, instituţii şi spitale, în avioa­
ne, în blocurile moderne de locuinţe etc. In
timpul verii, instalaţiile de condiţionare în­
găduie să se obţină în interior un aer plăcut,
răcoros şi proaspăt, oricît ar fi de dogoritoare
căldura de afară. In timpul iernii, ele menţin
o temperatură constantă şi agreabilă, eliberînd
spaţiul încăperilor de sobe sau radiatoare.
confuzie mintală, tul burare psihică care constă
Intr-o stare de diminuare a conştiinţei, în ge­
neral cu un caracter tranzitoriu. Deoarece bol­
navul în stare de confuzie mintală nu are po­
sibilitatea autocontrolului, pe fondul acesta
pot să apară tulburări psihice deosebite, ca
stări de vis (deliruri onirice), bolnavul acţio­
nează ca În faţa unor fapte reale (se luptă cu'
persoane imaginare, fuge, ţipă), stări crepus­
culare, caracterizate printr-o diminuare a con- '
,ştiinţei şi îngreunarea gîndirii, uneori cu stări
de agitaţie psihică, de scurtă durată însoţite
de mişcări care pot avea caracterul unor acti­
vităţi (acte automate) asemănătoare somnambu­
lismului cu pierderea memoriei celor în­
tîmplate; la revenire, sindrom Korsakov,
mai ales la alcoolicii inveteraţi, apare
destul de brusc, bolnavul este dezorientat,
nu ştie unde se găseşte. confabulează (con­
-struieste întîmplări ireale de a căror real i-
106
tate este convins) şi poate prezenta şi o poliue­
vrită din cauza alcoolului (vezi polinevrită).
Cauzele confuziei mintale sînt foarte variate.
Orice boală microbiană febrilă poate să dea.
naştere acestei stări (febră tifoidă, tuberculoză"
septicemie). Medicamentele care au act iune­
somniferă, dacă se iau la îxtîmp lare, fără re­
comandarea medicului, pot cauza această stare.
De asemenea, orice băutură alcoolică consumată,
peste măsură, insola ţia (expunerea prelungita.
la soare), frigul excesi v, pot provoca o­
stare de confuzie mintală. De asemenea, poate'
apărea la bolnavii denutriţi, ca.ect izaţi (da­
torită tumorilor, dificultăţilor în alimentaţie).
Emoţiile puternice, munca psihică dusă pînă la
surmenaj şi mulţi alţi factori pot constitui uneorj
cauze care să ducă la o stare de confuzie rnin­
tală. În această stare, bolnavul trebuie suprave­
gheat, deoarece poate comite inconştient acte
grave care să pună în pericol fie viaţa sa, fh­
a celor din jur. Pe lîngă tratarea cauzei (in­
fecţii, intoxica ţ ii, lovituri craniene), se dau.
medicamente care liniştesc 'bolnavul (lumina!,
largactil, amitaI sodic) şi se asigură hidratarea ,
hrănirea, delecarea şi eventual sondarea vezicii
urinare cînd este cazul. Acest tratament se­
aplică exclusiv de medic şi personal sanitar
competent.
congestie pulmonară, inflamaţie a alveolelor
pulmonare; adesea i se asociează şi participarea
pleurei. Congestra pulmonară se aseamănă cu
pneumonia, deoarece este provocată cel mai
adesea de acelaşi agent microbian: pneurno­
cocul. Alteori,.. apare în cursul unor boli in­
fecţioase ca pojarul, febra tifoidă, sau În cazu)
gr ipei şi chiar al tuberculozei. Goala Începe
uneori brusc, întocmai ca pneumonia: cu janghi
puternic şi febră cu frison; de obicei, semrn le­
sînt însă mai şterse; tusea este uscată, dar
adesea se Însoţeşte de o expectoraţie rnuco­
purulentă, vîscoasă şi striată, cu firicele de
sînge. Alteori boala este precedată de o stare
de cur batură cu dureri în muşchi şi încheieturi,
guturai, ea este greşit etichetată atunci
drept o "stare gr ipală:'. În general, evoluţia
congestiei pulmonare este scurtă, de la cîteva
zile pînă la două săptămîni. Trebuie avut însa
grijă ca ea să nu mascheze un început de tu­
berculoză pulmonară cu evoluţie torpidă şi
de aceea bolnavul de congestie pulmonară
trebuie urmărit un timp şi revăzut radioscopie
înainte de a-şi relua munca. Tratamentul consta.
În: repaus la pat, ventuze, prişniţe sinapizate,
�nfuzii expectorante (de tei, poligaIă), aspirină
şi piramidon. Un tratament cu antibiotice (pe­
nicilină) este necesar de cele mai multe ori.
conjunctivită, inflamaţia conjunctivei, mem­
brana mucoasă care căptuşeşte pleoapele pe
faţa lor internă şi se răsfrînge pe globii oculari.
Mai importante din punctul de vedere al urmă­
rilor pe care le pot avea dacă nu sînt tratate,
menţionăm: a) conjunctioita gonococică : si­
nonim cu oftalmia gonococică - inflamaţia
acută, purulentă, a mucoasei conjunct ivale pro­
vocată de gonococi. Se întîlneşte mai des I a
[107]
nou-născuţi. Contaminarea se datoreşte trecerii
prin căile genitale externe infectate. Apare
după 2-5 zile de la naştere, cu edem al pleoa­
pelor, apoi secreţie purulentă abundentă. Apa­
riţia conjunctivitei purulente după 7-8 zile
face puţin probabilă infecţie cu gonococi.
Prin cicatricele corneene întinse dădea un mare
număr de orbi, alături de trahom (conjuncti­
vită granuloasă). Azi, prin măsurile profi­
lactice adresate mamei, prin inst ilarea profi­
lactică în fundul de sac conjunctival al nou­
născutului (după ştergerea pleoapelor de se­
creţie) a cîtorva picături de soluţie proaspătă
de nitrat de argint 1 %, afecţiunea este rară.
Tratamentul cu sulfamide şi antibiotice, local
în instilaţii şi general, ca şi spălături cu hiper­
manganat de potasiu 1/6000 duc la vindecarea
bolii, fără urme. La adulţi, conjunctivita este
unilaterală, gravă, iar infecţia se face prin
ştergerea ochilor cu mîna murdară de secreţie.
De aceea, bolnavul de gonoree este dator să
respecte o igienă riguroasă, să-şi spele mîinile
cu apă şi săpun şi să evite ducerea mîinilor
la ochi; b) conjunctioita granuloasă (trahom),
infecţie cronică a conjunctivei caracterizată
prin îngroşarea mucoasei, prezenţa de noduli
(granule, foliculi) şi cicatrice. Cunoscută încă
din antichitate, se transmite prin secreţie,
care a ajuns pe mîini, prosop, batiste, perne,
lighean comun de spălat. Cauza este un virus
filtrant. Răspîndirea bolii este mai mare acolo
unde condiţiile de trai sînt rele, unde lipsesc
măsurile sanitare, cît şi În aglomerări. De
aceea este mult răspîndită În ţările înapoiate
din punct de vedere economic. Netratarea duce
la orbire prin propagarea bolii la cornee.
Azi, conjunctivita granuloasă aproape a dispărut
in ţara noastră, datorită măsurilor profilactice
şi terapeutice, creşterii nivelului de trai şi răs­
pîndirii cunoştinţelor de igienă colec!i vă şi
personală. Profilaxia trahomului cuprinde o
serie de măsuri care urmăresc În primul rînd
depistarea, izolarea şi tratarea cazurilor. De
aceea, sînt obligatorii controlul periodic al
tuturor colectivităţilor (şcoli, cămine, tabere
de p ion ieri) şi Întocmirea unei fişe personale
pentru cei bolnavi, anchete în mediul din care
provin, precum şi internarea şi tratarea celor
diagnosticaţi. O mare importanţă are Însuşirea
depr inderilor igienice din cea mai fragedă vîrstă.
Tratamentul urmăreşte distrugerea foliculilor
prin aplicarea locală şi generală de antibiotice.
Complicaţiile la pleoape se trateză chirurgical
şi urmăresc redresarea pleoapelor în bună po­
ziţie.
constipaţle, evacuare Întîrziată şi insuficien­
tă a conţinutului intestina!. Bolnavul are de
obicei scaune rare, la 2-4 zile, În cantitate
mică. Constipaţia este În general Q tulburare
funcţională (constipaţia obişnuită), provocată fie
de scăderea tonicităţii musculaturii intestinale
(constipaţie atonă), fie de contractura acestei
musculaturi (constipaţie spastică). Se va cer­
ceta totdeauna dacă nu este vorba de un ob-
5111('01: stenoză intest inală, tumori. De rE'guliî
se suportă fără multă greutate; uneori Insii
apar tulburări provocate reflex sau prin re­
sorbţia unor produse toxice din intestin (dureri
de cap, indispoziţie, lipsă de apetit). Stabi­
lirea unui program de activitate, cu alternarea
judicioasă a orelor de lucru cu cele de repaus,
contribuie la dcsfăşueersă armonioasă a Iun­
cţ iilor aparatului digestiv, inclusiv cea de
evacuare. Respectarea orelor de masă, evitarea
sedentarismului, practicarea În timpul liber
a mersului şi a exerciţiilor de gimnastică sîni
foarte utile pentru tonificarea musculaturii
abdominale, atît de importante pentru eva­
cuarea în bune condiţii a întest inuiui. Alimen­
taţia trebuie să fie variată, cuprinzînd alimente­
de origine vegetală În proporţie suficientă
faţă de cele de origine animală. Din eea mai
fragedă vîrstă, copiii vor fi deprinşi să dea
ascultare chemării naturale la scaun. Pentru
refacerea reflexului de defecaţie se recomandă
folosirea mijloacelor care stimulează mot i­
Iitatea intestinului gros (un pahar cu apă rece
pe nemîncate cu o Iingurhă de miere sau dul­
ceaţă sau o ţigară a cărei nicotină provoacă peri­
staltism intestina!). Se mai recomandă pre­
parate din fulgi de ovăz şi salate de crudităţi.
Fulgii de ovăz se prepară În felul următor:
2 linguri de fulgi de ovăz, lăsate să se îmbibe
timp de 12 ore În 2 linguri de apă sau lapte,
se amestecă, dimineaţa şi seara, cu 1-2 mere­
rase, 1-2 lingur iţe de miere, 1-2 nuci măcinate
şi 1 lingură smîntînă. Se formează o pastă
consistentă, care va fi consumată dimineaţa
şi seara. Salata de crudităţi se compune din
1-2 linguri din 4-5 feluri de legume crude,
rase sau tăiate în felii subţiri (morcovi, varză,
gulii, ridichi, ardei, roşii, salată verde etc).
Se adaugă măsline şi puţin ulei, oţet, sare,
zahăr. Se consumă o oră înaintea meselor.
Utile sînt şi curele de prune uscate sau sămînţă
de in, puse la înmuiat. Se vor folosi cît mai
puţin medicamentele şi numai cu avizul me­
dicului: lactoză, drojdie de bere crudă, mag­
nezie calcinată.
constituţie, în sens biologic, medical, modul
de alcătuire a organismului din punctul de
vedere al structurii şi funcţiilor lui. Fiecare
organism are o constituţie caracterizată prin
anumite elemente antropometrice (înălţime,
lungimea membrelor sau a diferitelor seg­
mente, circumferinţe ori diarnetre abdominale,
toracice, craniene), sau prin anumite valori
funcţionale care exteriorizează capacitatea lui
de adaptare respirator ie, circulatorie, digestivă,
nervoasă. Constituţia organismului este deter­
minată prin ereditate, însă diferitele caractere
constituţionale se modifică şi corectează în
timpul vieţii prin acţiunea condiţiilor de mediu,
antrenament. O constituţie robustă se poate
distruge printr-o viaţă neigienică, prin alcool ism,
sedentarisrn, excese de tot felul. O constituţie­
slabă poate fi corectată prin condiţii igienice
de viaţă, alimentaţie bună, exerciţii fizice,
activitate proporţională cu posibilităţile de­
efort ale organismului. Ştarea de sănătate şi
.�
107
[108]
..
virsta părinţilor În momentul concepţiei, anu­
mite medicamente sau alcoolul consumat de
mamă în perioada de gestaţie, existenţa unor
iradiaţ ii (după exploziile nucleare) pot duce la
anomalii constituţionale şi chiar la naşterea
unor copii anormal i (vezi monştri). Diferiţi
Tipuri constituţionale.
autori au formulat sisteme de clasificare a
organismelor umane În mai multe tipuri consti­
tutionate după diferite criterii: activitatea
nervoasă (tip de sistem nervos - vezi activi­
tate nervoasă superioară), activitatea glandelor
endocrine, dezvoltarea capului, toracelui şi abdo­
menului, a musculaturii etc. S-a afirmat că
asemenea tipuri constituţionale pot favoriza
apariţia şi dezvoltarea unor boli. Deşi între
constituţie şi posibilitatea apariţiei cu frecvenţă
mai mare a unor Îmbolnăviri există anumite
relaţii, în condiţii de viaţă normale acest"
relaţii nu au o importanţă prea mare şi influenţa
negativă a constituţiei asupra stării de sănă­
tate a individului poate fi corectată pe baze
ştiinţifice. Exagerarea importanţei consti­
tuţiei pentru determinarea stării de sănătate a
indivizilor este combătută de datele cercetărilor
moderne. Măsurile de asanare a mediului, de
creştere a nivelului de trai, legate de construirea
secietăţii socialiste, contribuie la crearea unor
condiţii în cadrul cărora influenţa negativă a
caracterelor constituţionale individuale poate
fi prevenită şi corectată.
ccntagios, bolnav care fiind purtătorul unei ..
infecţii manifeste sau (sănătos purtătorul unei
infecţii nemanifestate ca boalăj o poate trans­
mite colectivităţii. prin contact direct sau in­
direct. Noţiunea este în mod curent aplicabilă
numai bolnavilor, ca de exemplu: bolnav de
febră tifoidă, de tifos exantematic, de rujeolă,
care poate răspîndi boala la persoanele din jurul
lui dacă nu sînt izolaţi şi trataţi. Contagio­
ritatc, termen aplicabil microbi lor, fiind o
calitate de a trece (se ia) uşor de la bolnav la
omul sănătos. De exemplu, guturaiul pe care
il putem contracta foarte uşor. Contagiunea re-
108
prezintă felul În care se face această îmbolnă­
vire. Ea poafe fi directă de la bolnav, sau
indirectă, prin intermediul obiectelor atinse
anterior de bolnav. În general, bolile care se
pot transmite la persoanele din jurul bolnavului
sînt denumite boli contagioase şi legislaţiar
noastră prevede pentru care
anume dintre ele spitalizarea
este obligatorie în scopul izo­
lării şi al tratamentului (in­
diferent dacă este o formă
uşoară, inaparentă sau gravă).
Această izolare trebuie făcută
de la primele semne de boală
bănuită a fi contagioasă, pen­
tru a limita la maximum
timpul în care bolnavul poate
,răspîndi microbi În jurul
său. Exemplu de boli conta·
gioase cuinternare obligatorie:
febră tifoidă, hepatita epidc­
mică, rabie (turbare).
control periodic, efectuarea
la anumite perioade de timp
a unor examene medicale
(examenclinic, analize de Iabo-
rator, examene radiologice), în
scopul de a depista din vreme
şi a împ ied ica astfel transmi terea unor bol i
infecto-contagioase. In conformitate cu legis­
laţia sanitară în. vigoare, se face controlul
periodic acelor persoane care prin natura pro­
fesiunii lor pot constitui o sursă activă de
răspîndire a unor germeni. Astfel la cei ce
lucrează în sectorul alimentar se fac periodic
coproculturi (pentru descoperirea microbilor
febrei tifoide şi dizenterie), analiza Boşdet­
Wassermann (pentru depistarea sifilisului), radi­
fotografii (pentru depistarea tuberculozei). De
asemenea, personalul care lucrează în instituţii
de copii (creşe, casa copilului, instituţii pre­
şcolare), este examinat la fiecare 3 luni, iar
la intervale mai mari se fac reacţia Bordel­
Wassermann, radioscopii pulmonare, culturi din
faringe pentru bacil difteric şi streptococ.
control sanitar, metodă de bază în îrnbună-.
tăţirea condiţiilor igienice la locul de trai
şi de muncă. Controlul sanitar constă În veri­
ficarea modului În care se respectă prevederile
legislaţiei sanitare. Este de două feluri: pre­
ventiv şi curent. a) Controlul sanitar preventiv
se exercită În faza de proiectare a unor noi
Întreprinderi, unităţi alimentare, blocuri şi
qartiere de locuinţe etc., precum şi Ia reame­
najarea sau mutarea unor secţii de întreprinderi
verificîndu-se dacă sînt satisfăcute cerinţele
igienei. b) Controlul sanitar curent se efectuează
cu o anumită periodicitate, În obiective aflate
în stare de funcţiune, cînd se consemnează
deficienţele constatate şi se formulează re­
comandări pentru Îndreptare, a căror Îndepli­
nire este obligatorie la termenele fixate. Aba­
terile flagrante de la prevederile legislaţiei sa­
nitare sau nerealizarea măsurilor recomandate
se sancţionează conform prevederilor legii.
..
[109]
.
,
...
Efectuarea controlului sanitar revine în primul
rînd inspecţiei de stat pentru igienă şi protecţia
muncii. La efectuarea lui aduc o contribuţie
preţioasă şi cetăţenii organizaţi În echipele de
control obştesc.
contuzie, lezarea ţesuturilor sau a organelor
prin lovire cu un corp cu suprafaţă mare, cu
păstrarea integrităţii pielii. Se prezintă sub trei
aspecte; a) echimoza sau infiltraţia cu sînge
a ţesutului 'tunjtmetTv lax, vizibilă la nivelul
tegumentului prin transparenţa ep iderrnei, sub
forma unei pete de culoare albastră-închis; b)
bosa sanguină sau constituirea unei tumefacţii
bine delimitate care conţine cheaguri şi care
se întîlneşte mai frecvent În contuziile capului
(cucui); c) revărsatul ser os datorit acumulării
de plasmă sau limfă. Ca tratament se recomandă
repaus, comprese cu apă rece, pansament corn­
presiv. Cînd sîngele nu se resoarbe trebuie e\a­
cuat prin puncţie sau incizie.)n lovir ile ca­
pului, cu sau fără fractură de craniu, se poate
produce o contuzie a creierului cu hemoragie
sau cu lezarea substanţei nervoase (contuzie
cerebrală); aceasta poate fi foarte gravă şi
de aceea orice caz de contuzie cerebrală, indi­
ferent de starea bolnavului, trebuie trimis de
urgenţă În serviciul de neurochirurgie sau chi­
rurgie.
convulsii, contracţii spasmodice, involun­
tare, ale muşchilor, care pot apărea În crize,
datorită epilepsiei (cel mai frecvent), tetano­
sului (prin plăgi infectate cu bacilul tetanosu­
lui), hipoparatiroidiei (insuficienţa funcţio­
nală a glandelor paratiroide, ca urmare a 1U1-
burăr ii metabolismului, calciului din organism
sau, prin acelaşi mecanism), în urma extirpării
involuntare a glandelor paratiroide în opera­
ţiile de glandă tiroidă, stărilor febrile, intox i­
caţi ilor , viermilor intestinali la copiii mici.
Tratamentul se face cauza! şi de la caz la caz.
coprocultură, metodă utilizată În labora­
toarele de bacteriologie, prin care se Însămîn­
ţează materii fecale pe diferite medii de cul­
tură, pentru a căuta să se vadă dacă nu conţin
anumiţi microbi patogeni. Metoda este folosită
pentru diagnostic În diferite boli infecto-con­
tagioase microbiene în care agentul patogen
este eliminat prin materiile fecale, ca de pildă
În dizenter ia bacilară, febra tifoidă, toxiinfec­
ţ iile alimentare, enterocolitele acute. Din
materiile fecale depuse Într-un vas ster ilizat
se recoltează o cantitate cam cît un bob de
fasole, care se depune Într-un vas special,
Închis ermetic. Acesta se trimite la laborator
împreună cu toate datele necesare (numele, data,
germenul care se cere a fi căutat etc.). Exame­
nul coprologie Îşi dovedeşte utilitatea şi
În descoperirea purtătorilor necunoscuţi de
germeni.
coree, boală datorită lezării unor centrii din
creier care au un rol important În controlul
mişcărilor. Se caracterizează prin mişcări invo­
luntare, dezordonate, de obicei ale mîinilor
şi picioarelor, uneori şi la cap şi corp. Se deo­
sebesc mai multe forme de coree acută, cronică,
gravidică. Coreea acută, care apare mai ales
la copiii ce suferă de reumatism cardiac (reu­
matism poliarticuiar acut Sokolski-Bouillaud),
de obicei după o perioadă de 2-3 săptămîni
de la o amigdalită sau altă boală cu tempera­
tură. Din cauza mişcărilor involuntare, copiii
merg greu, mănîncă dificil, se strîmtă continuu.
Tratamentul este mai ales preventiv; copiii
vor fi feriţi de umezeală, de frig, li se vor trata
focarele de infecţie (dinţi stricaţi, amigdalile
criptice). Boala apărută se tratează cu ant ibio­
t ice, tratarea Iocarelor de infecţii, repaus la pa!.
Coreea gravidică apare la unele femei gravide
care au avut În copilărie de mai multe ori
crize de coree acută. Tratamentul este acelaşi
ca mai sus; uneori, la recomandarea medicu­
lui, se poate Întrerupe sarcina. Coreea cronică
este o boală ereditară, apare încet şi progresiv
la vîrstă adultă şi este Însoţită şi de tulburări
psihice (mai accentuate decît În coreea acută).
Tratamentul nu ajută decît la diminuarea miş­
cărilor involuntare şi la liniştirea psihicului
alterat al bolnavului.
corlză, sindrom acut caracterizat mai ales
printr-o secreţie nazală abundentă, strănut
repetat, cu astuparea parţială sau totală, a
căilor nazale; cauzele care produc coriza sînt
numeroase; virusuri (vezi guturai), microbi.
Alteori. coriza este alergică (ca În .. febra de fîn"),
sur venind la persoane sensibilizate pentru anu­
mite substanţe (de exemplu polen).
coronare, nume dat unor vase de sînge care
irigînd un organ, ÎI Înconjură întocmai ca o
coroană; arterele coronare ale inimii, la inimă;
ar tera coronară gastrică, la stomac; sinusul
coronar, la meninge.
coronarită (boală coronariană), termen acor­
dat insuficienţei coronar iene, în general. Acea­
stă boală este consecinţa, în cele mai dese
cazuri, a aterosclerozei arterelor coronare. Se
apreciază că 50% din totalul bolilor de inimii
sînt datorite aterosclerozei coronariene. AI\i
factori determinanţi ai bolii coronariene, mai
rar întîlniţi, pot fi aortita sifilitică, reumatis­
mul Sokolski-Bouillaud. Profesiunile care plă­
tesc cel mai greu tribut aterosclerozei corona­
riene sînt cele care impun viaţă sedentară şi
supralncordăr i psihice, iar factorii care o Iavo­
rizează sînt; obezitatea, diabetul, hipertensiu­
nea. Ateroscleroza coronariană, cînd este dis­
cretă, nu dă manifestări evidente; apar cel
mult unele tulburări cardiace necaracteristice,
dar cu timpul nutr iţia insuficientă a inimii va
duce la instalarea progresivă a unei tniocardo­
scleroze de origine coronariană. Bolnavul acuză
palpitaţii, dispnee şi unele dureri necaracter is­
tice în dreptul inimii. Electrocardiograma
este mijlocul pentru depistarea acestor form"e
de suferinţă a miocardului. Forma dureroasă
a aterosclerozei coronariene îmbracă aspectul
anginei pectorale, insuficienţei coronariene
acute sau al infarctului miocardic. Tratamentul
bolii este în primul rînd, cel al aterosclerozei .
Simptomele supărătoare � dispnee, dureri pre­
cordiale, palpiiaţii, se tratează cu nltrogiice-
109
[110]
rrna, rutifilin, piramidon, sedative, conform
prescripţiei medicului. Se vor urmări preveni­
rea şi tratarea insuficienţei cardiace asociate.
corpi străini: a) auriculari, felurite obiecte,
substanţe, organisme etc. care pot fi introduse
în mod voluntar sau pătrund accidental în
conductul auditiv extern. Printre cei mai obiş­
nuiţi sînt: diferite insecte, sîmburi de fructe,
mărgele, p ietricele, dopuri de vată, boabe de
porumb şi fasole, diverse substanţe acumulate
la muncitorii din industrii cu multe pulberi
etc. Prezenţa corpului străin în conduct şi mai
ales încercarea incorectă de a-I extrage provoacă
neplăceri şi uneori accidente grave. Purtăto­
rul unui corp străin în ureche are senzaţie de
înlundare, uneori durere şi ameţeli, din cauza
apăsării pe timpan. Insectele dau senzaţii
auditive violente. Nu este bine să se insiste la
scoaterea unui corp străin din ureche şi nici să
se întîrzie prezentarea la medic. Un bob de
fasole, de pildă, se poate umfla din cauza ume­
zel ii dacă rămîne mai mult timp În ureche, În
care caz apar dureri violente şi se îngreunează
extragerea. Tratamentul constă în efectuarea
unei spălături sau extragerea corpului făcută
de un medic specialist. Insectele vor fi omorîte
în prealabil prin introducerea unei substanţe
grase (untdelemn, ulei de vaselină sau gl icer ină)
în conduct; b) esofagieni orice obiect care poate
pătrunde, s� opreşte şi se fixează în lurnenu l
esofagului. In marea majoritate, calea de pă­
trundere este cea naturală, prin înghiţire şi
rareori prin străpungerea peretelui esofagian.
Victimele obişnuite sînt copiii insuficient
supravegheaţi. Cauzele favorizante sînt: strîm­
tori cicatriceale ale esofagului, tumori, dere­
glări nervoase, mast icaţie incompletă, stare de
ebrietate etc. Corpii străini cei mai des întîl­
niţi sînt: monede, oase, sîmburi de fructe, ace,
proteze dentare. Simpotmele pot fi: senzaţie de
prezenţă a corpuiui străin, deseori durere,
totdeauna greutate la înghiţit, revenirea alimen­
telor În gură (regurgitaţie), dacă accidentul
s-a produs în timpul mesei, uneori tuse irita­
tivă. Dacă corpul străin stă mai mult timp
reţinut În esofag, toate semnele de mai sus se
-accentuează şi în plus apare febra, care denotă
-o complicaţie inflamatoare a peretelui esofa-
gian sau pulmonară. Pătrunderea şi stagnarea
unui corp străin în esofag necesită o intervenţie
de urgenţă. Tratamentul constă în extragerea
.corp ilor străini, cu ajutorul unor pense speciale.
introduse prin esofagoscop, aparat cu care se
pătrunde în conductul esofagian. Rareori se ,
impune deschiderea chirurgicală, pentru a putea
îndepărta un corp străin prea voluminos fixat
puternic; c) nazali, mare varietate de obiecte
'\le care mai ales copiii, în joaca lor, şi le pot
Introduce în nas. Mult mai rari la adult, sînt
reprezentaţi mai ales de tampoane de vată
introduse cu diverse substanţe medicamentoase
.şi uitate în cavitatea nazală. În cazul corp ilor
străini de natură organică, aceştia au proprie­
tatea de a se umfla în contact cu umezeala.
Simptomele pe care le dau sînt: senzaţia de
110
înfundare, însoţită de secreţi! rnucopurulente,
uneori sanguinolente, care se scurg din nara
respectivă. Pot da naştere la complicaţii.
ulceraţii ale mucoasei, sinuzite, rinolitiază.
Tratamentul constă în extragerea corpului
străin efectuată de medicul specialist.
cortizon, medicament cu acţiune hormonală,
obţinut din glandele suprarenale, unde este
secretat în mod fiziologic sub dependenţa sis­
temului nervos central, prin intermediul unui
hormon al glandei hipofize ACTH (hormon
adrenocorticotrophipofizar). Cortizonul trece
în organism sub formă de hidrocortizon, con­
trolînd metabolismul glucidelor şi al proteinelor.
Principala sa utilizare este administrarea în
cazurile de insuficienţă suprarenală, dar în
afară de aceasta este foarte utilizat în reducere­
proceselor inflaînatorii alergice, toxice, disme­
tabolice. EI ameliorează starea generală alte-
.rată a bolnavilor cu stări infecţioase grave, cu
prăbuşirea tensiunii arteriale; se întrebuin­
ţează în reumatismul poliarticular acut, în
bolile infectocontagioase, în bolile de piele
(exeme întinse, pemfigus). Se utilizează şi in
tratamentul iniţial al leucemiilor acute, în
boala serului şi în hepatite. Tratamentul nu
este de lungă durată, deoarece prin efectele lor
secundare, cortizonul, dubla retenţie de lichide
în organism şi apariţia de edeme agravează
infecţiile inaparente, ulcerul gastro-duodenal
şi uneori dau fenomene neropsihice. De aceea,
tratamentul nu este aplicabil tuturor bolnavi­
lor, iar scăderea sării din alimentaţie, adăuga­
rea de potasiu, proteine şi uneori antibiotice
sînt condiţii care trebuie respectate în adminis­
trarea lui. Perioada de tratament cortizonic
este urmată de un tratament cu ACTH p�ntru
reducerea efectelor secundare amintite. Indus­
tria farmaceutică livrează acest medicament
sub formă de Cortigen forte CIF (fiole), cu
soluţie de acetat de dezoxicorticosteron,
supercortil CIF, de 4 ori mai activ de cît h idro­
cort izonul, cu administrare orală, Supercortizol
cu administrare locală, perorală sau injectabil,
ca şi Superprednol, care este foarte activ (de
circa 30 de ori mai activ de cît hidrocortizonul).
Covasna-Voineştl, staţiune situată la o dis­
tanţă de 29 krn de Si. Gheorghe pe linia ferată
spre Breţcu. Ea se află de o parte şi de alta a
rîului Covasna, în cur bura Carpaţilor, pe ver­
santul apusean al munţilor Vrancei, în mijlo­
cul unor păduri de fag, stejar şi brad. Alti tu­
dinea localităţii este de 500 m, iar climatul
bte, de cruţare, uşor stimulant. În staţiune se
găsesc numeroase izvoare cu ape minerale car­
bogazoase, bicarbonatate, feruginoase, care se
indică în cura internă, în boli ale aparatului
digestiv, în anemii etc. Din "Balta Dracului",
care se află în mijlocul staţiunii, se extrage l!n
nămol mineral folosit pentru împachetări. In
cura externă apele carbogazoase din staţiune
se recomandă în bolile aparatului car diovascu­
Iar şi ale sistemului nervos periferic. De ase­
menea staţiunea este reputată şi pentru ema­
naţiile de gaz carbonic, liber - mofete care se
[111]
'1
I{Jrescriu la bolnavii care nu pot suporta sau
• nu au - voie să facă băi cu ape minerale. Din
staţiune se pot face excursii în spreSf. Gheorghe,
Munţii Vrancei, Breţcu.
coxa vara, deformare congenitală sau căpă­
tata a colului Iemural care este înclinat în jos,
.astre I că unghiul format de col cu corpul fernu­
rului (unghiul de înclinare) este micşorat; de
asemenea, colul este şi retrodeviat. Boala apare
mai frecvent în copilărie şi adolescenţă şi se
datoreşte rahitismului sau tulburărilor de meta­
bolism, în timpul creşter ilor rapide şi al acţiu­
ni lor mecanice de împovărare în timpul muncii,
precum şi altor fad ori încă necunoscuţi. Boala
se manifestă clinic prin dureri în arliculaţia
şoldului şi greutate În mers, iar la examen se
observă scurtarea membrului inferior. Radio­
,grafia este necesară pentru diagnost ic. Trata­
mentul preventiv constă în tratamentul rahit is­
mului. Tratamentul curativ este chirurgical.
Cînd unghiul de înclinare a colulu i Iernural se
măreşte, deforrnarea poartă numele de coxa
oalga.
coxită, inflamaţie a ar t iculaţiei coxo-Iernu­
rale. Poate apărea În toate bolile infecţioase
(ang ină, febră tifoidă, pojar) sau ca localizare
ar ticulară a tuberculozei. Cox ita tuberculoasă
este mai frecventă la copil între 5 şi 10 ani.
lnfecţia se face cu bacil i Koch proveniţi din­
tr-un focar tu berculos gangl io-pul monar, care
ajung la articulaţie pe cale sanguină. Boala se
instalează lent. La început, copilul prezintă
semnele generale ale infecţiei tuberculoase :
este indispus, nu se mai joacă, se supără uşor,
nu are poftă de mîncare, slăbeşte. Dacă se
controlează temperatura, se găseşte uşor cres­
cută. Primul semn care atrage atenţia asupra
circulaţiei este şchiopătarea. copilul obosind.
Durerile la început apar în genunchi şi mai tîr­
ziu se localizează în ar t iculaţia şoldului;
copilul nu mai doarme decît pe partea sănă­
toasă. Infecţ ia tuberculoasă atinge cartilajul
de creştere şi de aceea membrul inferior de
partea bolnavă rămîne mai scurt decît cel sănă­
tos. Mişcările în articulaţie fiind dureroase,
copilul reduce mişcările coapsei şi musculatura
slăbeşte. Cînd există o poziţie a ar t iculaţiei în
care durerile sînt minime, de obicei în f lex ie,
copilul fixează coapsa în această poziţie şi arii­
culaţia rămîne în această poziţie vicioasă,
care antrenează modificări secundare ale coloa­
nei şi ale bazinului. Injecţia tuberculoasă for­
mează abcese reci, care pot Iistul iza la piele.
De obicei însă, diagnosticul se pune la început,
cînd din cauz a şchiopătăr il la oboseală se face
o radiografie a baz inului cu articulaţiile coxo­
femurale; pe baza acestei radiograf ii se pune
diagnosticul. Boala este gravă prin deformări le
pe care le produce. Măsurile de profilaxie a
tuberculozei în general şi tratamentul actual al
leziunilor pulmonare au făcut să scadă foarle
mult coxita tuberculoasă. În cazurile de coxită
diagnosticată precoce, tratamentul actual reu­
şeşte uneori să obţină vindecări fără anchiloză .
EI constă în medicamente ant ituberculoase şi
imobil izare, uneori artrodeză. În cazurile mai
avansate, vindecarea se obţine cu preţul unei
anch iloze, tratamentul constînd, pe lîngă
medicaţ ia ant ituberculoasă, în imobilizare
timp de 1-2 ani, uneori intervenţie chirur­
gicală.
Coxsackie, grup de virusuri, Ioartea asemănă­
toare cu virusul poliomielitei, răspîndite în
toată lumea, transmise tot pe. cale digestivă
elîminate prin materii fecale. In general, pro­
voacă la om boli cu evoluţie benignă (herpan­
gină, mialgie epidemică, meningite acute
boli febrile cu exantern). Rareori pot determina
şi paraliz.ii, asemănătoare cu cele din poliomie­
lită care evoluează benign. La nou-născut pot
produce o miocardită acută gravă. În toate
aceste îmbolnăviri, virusul se poate izola din
materiile fecale în laboratoare de inframicro­
biologie .
creme, forme de administrare a medicatiei
externe în dermatologie sau cosmetică, în care
substanţa activă este incorporată în grăsimi
amestecate cu apă sau soluţii apoase. Condiţia
esenţială este ca grăsimi le să poată încorpora
apa, put indu-se utiliza numai grăsimi de tipul
lanolinei, cerii, eucerinei. Grăsimile înmoaie
pielea, uşurînd pătrunderea substanţei active,
şi produc un efect răcori tor, ant iinf iamator
prin evaporarea apei. Pot fi uşor înlăturate prin
spălare.
creolină, lichid dezinfectant, siropos, de
culoare maron-lnchis, cu miros de gudron (con­
ţine produse gudronoase şi săpun de răşrnă.)
Nu se dizolvă în apă, dînd cu ea o ernulsi e,
formă sub care se foloseşte la dez infecţie în
concentra ţie de 3-5%. Are o bună acţiune
bactericidă (omoară majoritatea microbi lor)
şi este rău mirositoare. Se întrebuinţează mai
frecvent la dezinfecţia ciosetelor, În special
a celor publice.
creştere, dezvoltarea Înălţimii, greutăţii şi
volumului corpului în genera I şi a părţi lor sale
componente. Durata în care organismul creşte
sub aspectul indicilor amintiţi se numeşte
perioadă de creştere. Ea durează de la naştere
şi ia sfîrşit către vîrsta de 20-25 de ani, fiind
în general, mai scurtă la fete În comparaţie cu
băieţii. Creşterea în înălţime (lungime, talie)
este inegală În cursul perioadei de creştere.
Faţă de lungimea la naştere, înălţimea adultu­
lui este de circa 3,5 ori mai mare. Dezvoltarea
în lungime este invers proporţională cu vîrsta.
În primele două luni după naştere, talia creşte
cu 8-9 crn, iar în următoarell 10 luni, cu
circa 12 cm. În următorii 3-4 ani, creşterea
este de circa 6-7 cm pe an, iar ulterior se men­
ţine la 5 - 6 cm pe an, diminuînd treptat
către sfîrşitul perioadei de creştere, care
coincide cu începutul perioadei adulte.
În perioada de 15-17 ani apare o accelerare de
" ....
" 1.
.�
111
[112]
li
scurtă durată (10-18 luni) a creşterii. Pentru
urmărirea procesului de creştere în înălţime
există tabele alcătuite pe baza unor studii sta­
tistice:
--� ..
ill
Alimentaţia excesivă şi viaţa sedentară aLI
drept consecinţă o creştere ponderală exagerată.
Unele boli pot determina de asemenea îngrăşa­
rea exagerată (vezi obezi tate) atît la bărbaţi.
Vîrsta
Talia
II
Vîrsta
Talia
II
Vîrsta
Talia
I
lună
0,55
m
1 an
0,80 m
12
ani
1,33 m
2
luni
0,58
m
2 ani
0,90 m
13
ani
1,37 m
3
luni
0,61
m
3 ani
0,97 m
14 ani
1,45 m
4
luni
0,64 m
4 ani
1,00 m
15 ani
1,53 m
5 luni
I
0,66 m
5 ani
1.03 ni
16 ani
1,59 m
6 luni
o.ss m
II
6 ani
1,10 m
20 de ani
1,66 m
7 luni
0,70 m
7 ani
1,13 m
25 de ani
1,70 m
8 luni
0,72 m
8 ani
1,16 m
30 de ani
1,72 m
9 luni
0,74 m
9 ani
1,19 m
50 de ani
1,71 m
10 luni
0,76 m
10 ani
1,25 m
I
70 de ani
1,69 ni
11 luni
0,78 m
II ani
1,30 m
Datele din tabel reprezintă un exemplu al
ritmului de dezvoltare în lungime a unei per­
soane de înălţime medie (1,72 m adult). Faţă
de aceste cifre pot exista variaţii în plus sau
în minus. Abaterile mari de la cifrele prezen­
tate trebuie supuse avizului medical şi eventual
tratate. Creşterea în lungime a corpului se face
În special prin alungirea oaselor extremităţi-
cît şi la femei. Creşterea se Însoţeşte de unele
modificări de proporţie ale corpului. Astfel la
nou-născut capul reprezintă cam 1/4 din lungi­
mea corpului, iar jumătatea corpului se află
deasupra ombilicului. La vîrsta de 3 ani, capul
reprezintă 1/5 din înălţime, iar jumătatea corpu­
lui se află puţin sub ombilic. La vîrsta de 8 ani,
capul reprezintă 1/6, la i2 ani 1/7, iar la adult
Vîrsta
Băieji
Fete
Il
Vîrsta
Băieţi
Fete
•
I
lună
3,7 kg
3,7 kg
5 ani
16,7 kg
15,5 kg
2
luni
4,5 kg
4,5 kg
6 ani
18,0 kg
16,7 kg
3
luni
5,3 kg
5,3 kg
7 ani
20,1 kg
18,4 kg
4
luni
6,0 kg
6,0 kg
8 ani
22,2 kg
19,8 kg ,
5 luni
6,5 kg
6,5 kg
9 ani
24,0 kg
22,4 kg
6 luni
7,0 kg
7,0 kg
10 ani
26,1 kg
24,2 kg
7 luni
7,5 kg
7,5 kg
8 luni
7,9 kg
7,9 kg
12 ani
31,0 kg
30,8 kg
9 luni
8,3 kg
8,3 kg
14 ani
38,5 kg
38,1 kg
10 luni
8,6 kg
8,6 kg
16 ani
53,4 kg
44,4 kg
1 an
9,5 kg
9,3 kg
18 ani
61,2 kg
53,1 kg
2 ani
12,0 kg
11,4 kg
20 de ani
65,0 kg
54,4 kg
3 ani
13,2 kg
12,4 kg
25 de ani
68,3 kg
55,0 kg
4 ani
15,0 kg
14,1 .kg
30 de ani
69,0 kg
55,1 kg
, I
lor (vezi os) şi pare a fi mal intensă vara. Creş­
terea în greutate de la naştere la vîrsta adultă
este de aproximativ 20 de ori. Pînă la vîrsta
de un an, băieţii şi fetele au o creştere ponde­
rală asemănătoare. Ulterior apare o diferenţiere
a creşterii În greutate, aceasta fiind de obicei
mai intensă la băieţi comparativ cu fetele.
După căsătorie, după naşterea primului copil,
după menopauză există la femeie o tendinţă
de îngrăşare, fapt care impune o supraveghere
ponderală mai accentuată în aceste perioade.
112
aproximativ 1/8 din înălţime, jumătatea corpu­
lui fiind la aceste vîrste sub ombilic, puţin
deasupra regiunii pubiene. Organele corpului
cresc de asemenea în proporţii diferite; astfel,
de la naştere pînă la vîrsta de 25 de ani, faţă
de greutatea totală a corpului care creşte de
circa20deori,creierul creşte de 4 ori, ficatul de
9 ori, splina de 13 ori, rinichii de 14 ori, plămî­
nii de 17 ori, inima de 20 de ori şi intestinul
de circa 30 de ori. Creşterea de volum a corpulu i
[113]
urmeaza In general modificările amintite de
înălţime şi greutate. La naştere, volumul abdo­
menului este predominant fată de cel al tora­
celui, capului şi extremităjilor. Pe măsura
înaintării în vîrstă, dimensiunile toracelui şi
ale membrelor cresc mai mult de cît volumul
abdomenului. În cazuri' de îngrăşare exagerată
(obezitate), Ia copiii rahitici, volumul abdome­
nului poate apărea mult mărit în comparaţie
cu al celorlalte părţi din corp. Proporţional cu
dezvoltarea musculat uri i creşte [orţa musculară
a individului. Faţă de ceilalţi indici, forja
musculară are un grad de dezvoltare mai intens
abia la pubertate. Se apreciază că Ia vîrsta de
6 ani, copilul are în medie jumătate din forţa
musculară pe care o are adultul. Modalităţi de
apreciere a procesului de creştere. Creşterea. pon­
derală se apreciază prin cîntărire cu ajutorul
cîntare lor obişnuite pentru adulti sau în cazul
copiilor mici cu cîntare special amenajate.
Creşterea în înălţ ime se apreciază cu ajutorul
unor tije de lemn sau metal gradate în centime­
tri ataşate de obicei cîntarelor medicale. Dez­
voltarea volumetrică a corpului se apreciază
prin măsurarea clrcumfer inţelor la diferite
niveluri (cap, gît, torace, abdomen, membre)
şi exprimarea acestor circumlerinţe în centi­
metri. Măsurarea fortei musculare se poate
face cu un aparat numit dinamometru, care
constă într-o lamă de oţel ovală rezistentă la
turtire. Prins în mînă, aparatul este turtit
corespunzător fortei musculare, iar gradul de
turtire este înregistrat pe un cadran special
al aparatului. Creşterea indicilor amintiţi în
cursul perioadei de creştere se face prin înrnul-
Controlul creşterll in greutate
[irea celulelor fiecărui organ, cu exceptia
sistemului nervos, la care se ÎIlrC'gistreazii o
creştere volumetrică nu prin inmultirea celule­
lor. ci prin dezvoltarea în lungime şi grosime
a numărului de celule existent la naştere. În
8-1652
unele cazuri se poate înregistra o creştere volu­
metrică a unui organ cavitar fără modificarea
numărului de celule pe care îl are. Acest feno­
men poartă numele de dilataţie (vezica biljară,
inima, se dilată în timpul umplerii şi îşi, mic-
Măsurarea cr eş t er l! in tnălţ lme
şorează volumul după golire). Alteori, unele
organe musculare, după o activitate intensă
şi îndelungată, pot creşte volumetric şi ponde­
ral, fără creşterea numărului de celule muscu­
lare. Acest fenomen se numeşte hipertrofie şi
se întîlneşte în mod curent Ia sportivi, la care
musculatura este mult dezvoltată.
cretinism, ·tulburare gravă psihică constînd
într-un deficit mintal, consecinţă a unei tul­
burări glandulare (endocrine) la bolnavii care
au guşe cu insulicienta glandei tiroide, ce
duce la boala numită mixedem. Această boală
apare În urma lipsei de iod din alimente şi apă,
din cauza unei alimentaţii insuficiente şi a
altor factori; dacă nu se tratează la timp duce
la degradare psihică, ce poate merge de la
debilitatea mintală, pînă la idioţie (vezi oli­
gofrenie).
criplorhidie (ectopie testiculară), oprirea
testiculului în orice parte a traiectului de cobo­
rîre. Embrionar, glanda germinală masculină
(testiculul) se dezvol tă în regiunea lombară, de
unde migrează în scrot, Coborîrea se face în
perioada de dezvoltare in trauterină, pînă în
luna a IX-a şi este influenţată de actiunea
hormon i lor. Dacă test icul ul nu coboară pînă
la pubertate, el poate suferi un proces de atro­
fie; de asemenea s-a observat apar iţ i a canceru­
lui în acest testicul ectopie. Ca tratament se
utilizează hormonul hipof izar Prclanul, iar
dacă totuşi nu coboară pînă Ia 10-11 ani se
indică interventia chirurgicală, care urmăreşte
eliberarea testiculului şi fixarea lui -in scrot.
Crucea Roşie, înfiinţată în Romînia .în anul
J 876, a devenit.în anii puter il populare o orga-
113
.­
..
.�
[114]
p.
I
r
Iii
I '
h
I 1
, j
I '/
I
l
'1
"
l..
nizaţie largă de masă, cu caracter obştesc vo­
luntat avînd ca scop antrenarea oamenilor
muncii la opera de ocrotire a sănăţăJii, la întă­
rirea apărării sanit�re a Republ ici i Popl;llare
Rornîne, precum ŞI I.a acordarea de aJ�t�r
populaţiei care a suferit d� pe u�n:a calamită­
ţilor naturale şi a operaţlU�llor" militare. Crucea
Roşie a R.P.R. este organizata pe baza centra­
Iismului democratic. Organul suprem de con­
ducere este Congresul Crucii Roşii. Activitatea
curentă este coordonată de organe de conducere
alese: Comitetul Central al Crucii Roşii şi ­
pe teritoriile administrative - comitetele re­
gionale, raionale şi orăşenesti ale Crucii Roşii.
Cuprinderea largă a maselor este asigurată prin
organizaţiile de bază - secţiile de Cruce Roşie
- care activează în întreprinderi şi instituţii,
pe şantiere, în gospodăriile agricole de stat şi
colective, în cartierele oraşelor, în şcoli, într-un
cuvînt pretutindeni unde trăieşte şi munceşte
populaţia ţării noastre. Numărul membrilor
Crucii Roşii se ridică azi în toată ţara la
aproape trei milioane de persoane adulte şi
peste un milion şi jumătate de şcolari. Crucea
Roşie desfăşoară o activitate susţinută de
educaţie sanitară, prin cursuri sanitare de masă,
conferinţe, concursuri d� întrebări şi. răspunsuri,
prin editarea de broşuri,' tracte, pliante, afişe,
precum şi a revistei ilustrate "Sănătatea".
Sutele de mii de activişti sanitari ai Crucii
Roşii activează în mod organizat în zecile de
mii de formaţiuni ale organizaţiei (vezi grupă
sanitară), avînd prilejul să-şi manifeste
iniţiativa în acţiuni variate, interesante
şi de mare folos practic pentru sănăta­
tea publică. Printre sarcinile de frunte
ale Crucii Roşii se numără şi organizarea miş­
cării patriotice a donatorilor de sînge.
Activitatea de Cruce Roşie în şcoli contribuie
la pregătirea unui tineret sănătos, călit fiziceşte,
înarmat cu deprinderi trainice ale unui trai
igienic. Crucea Roşie a R.P.R. este membră a
Ligii Societăţilor de Cruce Roşie, cu sediul la
Geneva, şi întreţine legături de prietenie şi
colaborare cu organizaţiile de Cruce Roşie,
Semilună Roşie, Soarele şi Leul Roşu din cele­
lalte ţări, participînd la acţiunile de solidari­
tate internaţională pentru ajutorarea popoare­
lor din diferite regiuni ale globului lovite de
calamităţi naturale. Activitatea internaţio­
nală a Crucii Roşii a R.P.R. răspunde idealu­
rilor umanitare care au stat la baza creării
organizaţiei, la Geneva, cu peste o sută de ani
îr: �:m� ş.i. serveşţe cauza menţinerii şi consoli-j
dam pacu mondiale.. "
crup, sindrom de obstrucţie parţială sau
totală a laringelui printr-un proces infecţios
acut. Procesul infecţios al mucoasei laringelui
care poate duce la împiedicarea trecerii aerului
spre plămîni poate fi produs de agenţi patogeni
diferiţi. Astfel, bacilul difteric se poate loca­
liza în laringe, producînd aici pseudomemtrana
difterică (vezi difterie). Numeroase virusuri
Iocalizîndu-se pe mucoasa laringiană pot pro­
duce crup (virusurile gripale, paragripale,
114
a denovirusuri le) ; crupul produs de virusuri se
mai numeşte şi pseudocrup gripat. De cele mai
multe ori, la infecţla virotică laringiană §e
adaugă şi microbi, agravînd mult boala. In
special, copiii mici fac uşor fenomene de crup,
deoarece au Iaringele mai îngust. Semnele
copilului cu crup sînt: greutate mare În respi­
raţie (copilul face eforturi pentru a putea intro­
duce În plămîni aerul necesar); din această
cauză, respiraţia este şuerătoare, iar la fiecare
inspiraţie se adîncesc spaţiile supraclaviculare
şi spaţiile intercostale (tiraj). Cînd obstrucţia
laringiană este mai accentuată, apare şi învi­
neţirea buzelor, ceea ce denotă o gravă insu­
ficienţă respiratorie. Respiraţiile sînt foarte
frecvente şi adînci (tahipnee), dar În faza finală
prin epuizarea forţelor bolnavului, ele devin
mai rare şi superficiale. Deseori, crupul duce
la moartea bolnavului. Tratamentul trebuie
făcut cît mai repede şi totdeauna În spital. In
afară de tratament, care combate infecţia
microbiană laringiană, se administrează .. bol­
navului şi sedative nervoase, care combat agi­
taţia, se umidifică atmosfera camerei cu vapori
de apă. In crupul difteric se administrează şi ser
antidifteric. De cele mai multe ori este nevoie
în plus de un tratament care urmăreşte înlătu­
rarea obstacol ului laringian adică urmăreşte
ca aerul să nu mai Întîmpine nici o piedică la
pătrunderea în plămîni. Acest lucru se reali­
zează prin două metode: intubaţie laringiană
(se introduce în laringe irn tub metalic special
prin care pătrunde aerul), şi traheotomie (se
deschide traheea sub laringe şi se introduce o
canulă specială metalică, prin care aerul pă­
trunde direct în trahee, fără a mai trece prin
laringe).
crustă, coajă care acoperă suprafaţa s!m mar­
ginile plăgilor, arsurilor, leziunilor. Se for­
mează prin uscarea sîngelui, Iimfei sau puro­
iului ajunse la suprafaţa pielii şi rezultate din
Iezi unile respective. Crusta protejează bine
plaga de pătrunderea agenţilor patogeni ai
infecţiilor. In cazurile cînd sub crustă se acu­
mulează puroi, ea se Îndepărtează pentru a
permite o mai bună dez.inlecţie a plăgii. Pe
măsura cicatrizării plăgii şi a formării noului
strat de piele (epitelizare), crusta se desprinde
trep ta t şi cade.
cură de struguri, metodă de tratament al
diferitelor boli prin administrare de struguri
în cantitate mare; se mai numeşte ampeloterapie.
Strugurele este, Înainte de toate, un valoros
aliment energetic; 1 kg struguri produce cam
tot atîtea calorii cît I litru de lapte (600-1000
de calorii). Miezul strugurelui conţine glucide
uşor asimilabile sub formă de glucoză şi fruc­
toză (de la 17 pînă la 33%), dizolvate într-o
cantitate de lichid care face din strugure un
excelent diuretic, capabil să ajute la eliminarea
din organism a substanţelor toxice (uree, acid
uric). Pentru valoarea lui calorică, bogăţia lui
În' glucide şi rolul diuretic, strugurele este
indicat În alimentaţia denutriţilor (vezi slă­
bire), a celor chemaţi să depună eforturi mari,
[115]
I
,!"",
a suferinzi lor de ficat, de rinichi, inimă, atero­
scleroză şi gută. In afară de glucide, strugurii
mai contin vitamină C, provitamină A, vita-
La cules de s1ruguri.
mine B1' B2 şi o serie de Ierrnenţi, acizi orga­
nici (ca acidul tartric, care are o acţiune anti­
diareică), săruri de calciu şi de fosfor, necesare
Pierre Curie
-�
sistemului nervos pentru buna lui funcţionare
şi procesului de calcificare din oase şi dinţi,
fier, esenţial în fabricarea hemoglobinei cu
care sînt încărcate globulele roşii, potasiu,
indispensabil pentru activitatea muşchiulut
cardiac, şi magneziu. Cura de struguri se începe
cu 0,5 kg pe zi, ajungîndu-se curînd la 2-3 kg
de struguri (dacă nu există contra indicaţi i
medicale), serviţi în 3-5 raţii: dimineaţa,
după masa de prînz şi înaintea mesei de seară.
Pieliţa şi seminţele trebuie îndepărtate, iar
după consumare se clăteşte gura. In cursul curei
de struguri vor fi evitate mîncărurile grase,
laptele crud, alcoolul. Durata acestei cu re
ţine 3-4 săptămîni.
Curie Pierre (1859-1906), fizician francez,
şi Curie-Sklodowska Maria (1867-1934), fizi­
ciană poloneză, pionieri ai cercetărilor de radio­
activitate şi radioterapie. Au descoperit radiul
şi poloniul, punînd astfel, împreună cu Becque­
rei, bazele studiului radioactivităţii şi deschi­
zînd perspective noi cunoaşterii structurii
materiei. Soţii Curie şi Becquerel au primit
Premiul Nobel in 1903. După moartea soţului
său, Maria Sklodowska-Curie, fostă învăţătoare
şi participantă la activitatea cercurilor revo­
luţionare din Varşovia, s-a ocupat de radioac­
tivitatea elementelor chimice obişnuite şi de
efectele biologice ale iradierii, creînd premisele
aplicaţiilor medicale ale radioactivităţii. A
fondat o mare şcoală de cercetare ştiinţifică.
In 1911 a primit al doilea Premiu Nobel.
Marie- Cur le- Sk la dowska
[116]
It'
�
I
]1
"
fi
t,
':
cursuri sanitare de masă, cursuri organizate
de sectiile de Cruce Roşie în în.treprinderi şi
instituţii, în cartierele .oraşelo.r ŞI la sate. Lec-
, ţiile, predate de medici, cuprind un an�amblu
de măsuri privind al�al u�rea ŞI Iuncţ ionarea
corpului omenesc, măsur ile de v preve':llre �
îmbolnăvirilor, acordarea corecta a primului
ajutor în caz de boală sau a.ccidcnt. Frecventarea
şi absolvirea unui �u.rs sanitar au vo m.are v�lo�re
practică pentru on�mev d?reşte �a vşt:e mal bine
cum să apere propria sanatate ŞI sanatatea celor
care trăiesc în jurul său. Menţionăm: cursuri
de igienă şi prim ajutor, cursuri de echipieri
sanitari şi cursuri de îngrijire a bolnavului în
familie.
Cushing Harvey William (1869-1936), neu­
rolog şi neurochirurg american, cunoscut prin
activitatea sa de pionier în domeniul chirurgiei
intracraniene. Este autorul unor lucrări capi­
tale asupra chirurgiei tumori lor creierului şi
meningelor, şi asupra hipoiizei. In clinica lui
s-a specializat D. Bagdasar, fondatorul şcolii
romîneşt i de neurochirurgie.
Culzarida-Crătunescu Maria (1857-1919),
prima romîncă doctor în medicină. A studiat
la Iacultăţile din Ziirich, Montpellier şi Paris,
susţ inindu-şi teza în 1884. A practicat obste­
trica şi ginecologia, fiind solicitată să dea
asistenţă şi unor bolnave din Turcia, ţară în
care, la acea epocă, nu existau femei-medici.
S-a preocupat de înfiinţarea de creşe pentru
copiii muncitoarelor industriale şi de cămine­
aziluri pentru copiii abandonaţi şi cei ai femei­
lor sărace.
, '
[117]
dacrioadenită, inflamaţie a glandei lacrimale,
caracterizată prin lnroşirea şi umflarea ţesutu­
rilor la nivelul pleoapei superioare, în porţiu­
nea ei dinspre tîmplă. Se produce o colecţie
purulentă, care uneori se elimină la suprafaţa
pielii. Inflamaţia glandelor lacrimale se poate
însoţi şi de [nllamaţla glandelor parotide (boala
Mikulicz). In faza de colectare se vor aplica
comprese calde, pentru a uşura eliminarea
puroiului.
dacriocis1ită, inflamaţie a mucoasei sacului
lacrima!. După modul cum evoluează această
boală, deosebim: a) dacriocistit a acută, care
se manifestă prin înroşirea şi umflarea ţesutu­
rilor la nivelul sacului lacr imal, adică în por­
ţiunea de la rădăcina nasului, învecinată cu
unghiul intern al pleoapelor. Ca rezultat al
inflamaţiei se produce o colecţie purulentă care
se elimină la suprafaţa pielii. Uneori este
necesar să se facă o incizie pentru a uşura eli­
minarea puroi ului. După retragerea inflamaţiei,
orificiul' prin care s-a eliminat secreţia puru­
lentă poate să rămînă deschis, constituind o
fistulă a sacului lacrimal, prin care conţinutul
acestuia se scurge la suprafaţa pielii; b) dacr io­
cistita cronică, care se caracterizează prin uşoară
tumefiere în regiunea sacului lacrimal, înso­
ţită de Iăcrimare permanentă (ep ifora) şi de
eliminarea unei secreţi i muco-purulente. Apă­
sînd cu degetul pe zona sacului Iacrirnal, o
parte din secreţi a muco-purulentă din sacul
lacrimal se elimină prin punctele lacrimale,
împr ăşti indu-se pe conjunctiva globului ocular.
Din cauza inflamaţiei cronice, pereţii canalului
nazo-Iacr irnal se îngroaşe mult şi canal ul se
poate astupa, împiedicînd scurgerea normală a
lacrimilor. In pl us, prin revărsarea secreţiei
la suprafaţa ochiului, corneea se poate infecta
şi uicera, Pentru a evita aceste complicaţii şi
pentru a reda Iaer imi lor posibilitatea de a se
elimina în cavitatea nazală, se practică inter­
venţia chirurgicală denumită dacriocistorinos­
tomie, care restabileşte comunicarea între
sacul lacrimal şi cavitatea nazală. La nou­
născuţi se întîlneşte uneori o dacriocistită, care
.�
se manifestă printr-o secreţie rnuco-purulentă
la nivelul unghiului intern al ochiului. Secreţia
este însoţită de lăcrimare şi nu cedează la tra­
tamentul medicamentos. Ea se datoreşte astu­
pării canalului nazo-Iacr irnal cu membrane şi
mucozităţi. Printr-un sondaj al căilor lacrimale
care se practică după vîrsta de 3-4 luni se
reface permeabilitatea căilor lacrimale şi dis­
pare secreţ ia.
daltonism, defect de percepere a culorilor, a
cărui denumire provine de la numele fizicianu­
lui englez Dalton, care nu putea să distingă
culoarea roşie de cea verde. Există o formă
gravă de dai tonism, denumită acromatopsie,
în care nu este percepută nici o culoare. În
formele obişnuite există defecţiune de perce­
pere numai pentru o singură culoare: roşu
(protanopie), verde (deuteranopie), albastru
(trin t anop ie). Descoperirea persoanelor care
prezintă asemenea defecte este necesară la
alegerea unor profesiuni, ca: aviator, marinar,
conducător auto, mecanic la locomotive, acar.
Examinarea simţului culorilor se face cu aju­
torul unor albume de culori (tabele pseudoizo­
cromatice), cu ajutorul unor lanterne colorate,
precum şi cu ajutorul unui aparat denumit
anomaloscop. •
Danielopolu Daniel (1884-1955), clinician,
fiziolog şi Iarrnacolog romîn. Studiile medicale
le-a făcut în întregime în ţară la FacuItatea de
medicină din Bucureşti, unde a devenit profe­
sor la vîrsta de 36 de ani. Clinica sa de la Spi­
talul .Frlantropla'' a fost nu numai un impor­
tant centru de învăţămînt al medicinei interne,
dar şi un centru de cercetări ştiinţifice cu
renume internaţional. Pentru prima dată în
ţara noastră, clinica şi laboratorul erau organic
alipi te, spre folosul lor reciproc. Un mare răsu­
net au avut cercetările lui Danielopolu asupra
mecanismului de producere şi a terapiei unor
boli de inimă. Metoda lui de tratament al insu­
Iicienţei cardiace cu doze Iracţionate de stro­
Ian tină a căpătat o largă extindere, iar mono­
grafia sa despre anghina de piept a fost tradusă
şi publicată integral, în 1927, la Leningrad.
117
\
[118]
l'
[1
I
1"
I I
I
!
r.
I
,!
Danielopolu a întreprins cercetări valoroase
asupra reumatismului, guşei endemice şi a
altor boli. EI a elaborat o teorie unitară despre
echilibrarea funcţiilor organismului prin inter­
mediul sistemului nervos vegetativ. A fost
Daniel Da nielopol u
Carol Davila
unul din primii semnatari ai memoriului-pro­
test prin care intelectualii romîni cereau în
primăvara lui 1944, ieşirea din aventura răz­
boinică antisovietică. In ultimul deceniu al
vieţii, Danielopolu s-a consacrat studiului
118
activităţii nervoase superioare pe linia învăţă­
turii lui I.P. Pavlov. A fost directorul Insti­
tutului de fiziologie normală şi patologică al
Academiei R.P.R.
Davila Carol (1828-1884), medic, farmacist
şi organizator sanitar romîn de origine franceză.
A venit în 1853 în Ţara Romînească, fiind
angajat în serviciul medical al oştirii. Incre­
dinţîndu-i-se sarcina reorganizării acestui ser­
viciu, Davila şi-a îndreptat atenţia către învă­
ţămîntul sanitar militar, care trebuia să asigure
cadrele necesare funcţionării infirmeriilor şi
ambulanţelor. În 1855 se înfiinţează, la propu­
nerea sa, Şcoala de chirurgie de la Mihai Vodă,
care peste doi ani devine Şcoala naţională de
medicină şi farmacie. Trebuie subliniată stă­
ruinţa lui Davila de a forma din cei mai capa­
bili elevi ai acestor şcoli cadre medicale de
nădejde pentru serviciul sanitar civil şi militar.
Datorită sprijinului său permanent, mulţi fii
de ţărani şl ' modeşti tîrgoveţi au ajuns să-şi
completeze studiile la universităţile din Franţa
şi Italia, unii din ei devenind profesori ai
Facultăţii de medicină din Bucureşti, înfiin­
ţată în 1869. Davila a fost şeful Serviciului
sanitar al Romîniei în perioada unificării
adrninistraţi ilor sanitare din Ţara Romtnească
şi Moldova. La iniţiativa lui s-a reglementat
activitatea de igienă publică din principalele
oraşe ale ţării, S-.(! înfiinţatinstituţia medicilor
de arondismente (de plasă), s-au editat primele
gazete medicale romîneşti ("Medicul romîn"
- 1859 şi "Monitorul medical" - 1862), s-a
elaborat prima Farmacopee remînă (1862), s-a
fondat azilul "Elena Doamna". Davila s-a
preocupat de pregătirea temeinică a unităţilor
sanitare rornîne care au acţionat în Războiul
pentru Independenţă.
DDT insecticid (diclor-difenil-tricloretan),
substanţă chimică sub formă de cristale fine
albe, care se dizolvă în benzină, petrol şi alţi
solvenţi organici. Se foloseşte ca pul bere
(10 părţi DDT şi 90 părţi talc), soluţie în petrol
1-5%, emulsii în apă, săpun cu DDT. Face
parte din grupa insecticidelor de contact şi
remanente, adică acţionează la simplu contact
cu insectele şi persistă pe suprafaţa tratată
zile sau chiar săptămîni. Nu distruge ouăle
insectelor (Iindinii la păduchi). Acţiunea de
omorire a insectelor se produce lent, în cîteva
ore după contactul cu DDT. Are acţiune toxică
asupra artropodelor (păduchi, purici, ploşniţe,
Jmuşte, ţînţarl, gîndaci). Se utilizează, deci,
pentru deparazitare, desmuştlzare, desanofe­
lizare.
debilitate mintală - vezi oligofrenie.
decoct, preparat farmaceutic, lichid obţinut
prin tratarea drogurilor vegetale cu apă rece,
apoi fierbere timp de 30 de minute, filtrarea
Iichidului fierbinte obţinut şi completarea cu
apă pînă la greutatea dorită. Decocţia este
� aplicabilă vegetalelor lemnoase sau care con­
ţin substanţe terrnostabile (alcaloizi, taninuri,
saponine). Substanţele volatile din vegetalele
friabile (frunze, ierburi, petale) se pierd prin
[119]
>Oi.
•
decocţie, pentru obţinerea lor fiind necesară
o temperatură mai moderată a apei (infuzare).
delecaţle, actul prin care sînt eliminate res­
turile alimentelor digera te, sub formă de
materii [ecale, In intestinul gros, substanţele
alimentare suferă ultimele transformări, pier­
zînd apă, crescîndu-şi consistenţa şi fiind
supuse acţiunii bacteriilor intestinale. După
adunarea lor în rect, apare nevoia de eliminare
a materiilor fecale şi poate avea loc defecaţia
în felul următor: a) de la rectul destins prin
materiile fecale adunate pleacă impulsuri
nervoase în zona lornbo-sacrată a măduvei
spinării la centrii nervoşi ai defecaţiei; b) tot
de la rectul destins ajung, de-a lungul măduvei,
la scoarţa cerebrală, impulsuri care produc
senzaţia de nevoie de deţecaţie ; c) de la centrii
defecaţiei din măduvă pornesc înapoi impulsuri
care produc Largirea slincterutui anal neted
(nesupus voinţei) şi contracţia rectului, fapt
care ar permite defecaţ ia, în cazul în care ea
nu este împiedicată în mod voit; d) de la scoarţa
cerebrală pornesc impulsuri descendente, prin
măduva spinării, la cel de-al doilea sfincter
anal format din muşchii str iaţi, supuşi voinţei.
In cazul în care defecaţia urmează să aibă
loc, impulsurile sosite produc distensia sfinc­
terului striat, o dată cu distensia celui neted
şi cu contracţie rectului. In cazul în care,
În mod voit, împiedicărn defecaţia, sfincterul
striat rămîne închis, iar contracţiile rectului
nu pot evacua conţinutul. Acest mecanism de
producere a defecaţiei prin impulsuri de la
periferie către centrii nervoşi şi înapoi este
un mecanism reflex. Deranjarea lui poate
duce la apariţia constipaţiei. Prin obişnuinţă,
reflexul de defecaţie poate fi educat în aşa
fel, încît omul să aibă scaun zilnic, la o anumită
oră, în anumite condiţii.
degerătură, tulburare locală şi generală a
organismului produsă prin acţiunea frigului.
Degeră! ură.
Degerăturile sînt grave prin urmările lor şi
sînt mai frecvente la membrele inferioare.
Dintre factorii externi, frigul este cel mai
important şi el trebuie să acţioneze un timp
.�
anumit, durata timpului de acţiune avînd
mai mare valoare decît factorul de tempe­
ratură. Umiditatea, încălţămintea şi hainele
ude creînd un mediu prin care se pierde căldura
au, de asemenea, importanţă. Vîntul, care
scade temperatura locală şi ajută la pătrunderea
frigului prin îmbrăcăminte este, de asemenea.
un factor important. Factorul ajută tor îl
reprezintă îmbrăcămintea care nu este căl­
duroasă sau este prea strînsă şi care împiedică,
mişcările şi circulaţia sîngelui În extremităţi.
In legătură cu reactivitatea organismului
(factorul intern în producerea degerătur ii).
s-a observat că cei cu sistemul neurovegetativ
instabil, cu spasme vasculare, cu aritrnii,
cu tulburări sudorale, sînt mai predispuşi.
Degerăturile sînt de trei grade: de gradul 1,.
caracterizate prin eritem; de gradul al II-lea,
caracterizate prin flictene; de gradul al III-lea,
caracterizate prin gangrenă. Clinic, cele de
gradul 1 se caracterizează prin răcirea şi
paloarea pielii, datorită vasoconstricţiei, după
care urmează vasodilataţia paralitică, deci.
hiperemia, la care se adaugă apoi edemul.
Cele de gradul al II-lea se caracterizează,
prin apariţia la cîteva zile de la degerătură
a unor Ilictene, care se rup şi apărînd ulceraţi i
dureroase, fără tendinţă la cicatrizare. Cele
de gradul al III-lea se caracterizează prin
gangrenă, care apare la cîteva zile de la dege­
rătură, trecînd prin primele două grade.
Degerătura se poate complica prin infecţie.
care agravează leziunea. Urmările pot fi foarte
grave: arterită, rnut ilăr i, impotenţă funcţională
a extremităţilor. Tratamentul preventiv are
o mare importanţă şi constă în măsuri de
protecţie a tuturor celor care sînt expuşi la
frig: îmbrăcăminte largă şi vătuită sau îrn­
blănită, imperrneabilă la vînt şi umezeală;
hrană bogată în dulciuri, făinoase şi vitamine.
Se vor interzice fumatul, nicotina avînd o
acţiune vasoconstrlctoare, şi consumul de
alcool care în cantităţi mari favorizează dege­
rătur ile, scăzînd rezistenţa organismului şi
predispunînd la imobi lizare şi somn. In doze
mici este recomandabil, pentru că activează
circulaţia şi încălzeşte extremităţile prin vaso­
dilataţie activă pe care o produce. Tratament:
încălzirea bolnavului care se va face treptat;
baie de apă a extrernităţ ii degerate, începînd
cu o temperatură de 6-8°, care se ridică
treptat; apoi se pune pansament steril, simplu
sau după ungerea regiunii cu o pomadă con­
ţinînd foliculină, care este vasodilatatoare :
de asemenea, infiltraţiile cu novocaină făcute
În primele ore dau rezultate bune; combaterea
infecţiei cu antibiotice. Degerăturile de gradul
al III-lea necesită uneori tratament chirurgical.
deglutiţie, actul mecanic prin care bolul
alimentar este înghiţit, ajungînd din cavi­
tatea bucală în stomac. EI cuprinde trei
timpi pentru efectuarea cărora intervin organe
diferite şi în care bolul alimentar ocupă poziţii
diferite: a) Timpul bucal, în care limba pre-c>
sează bolul alimentar de 'boltă palatină şi îl
119
I
I
'1
'1
j
j
[120]
o comandă se găsesc în regiunea ponto-bulbară
din sistemul nervos central. Anestezia ter­
minaţiilor nervoase din mucoasa faringelui
împiedică deglut iţ ia. În une!e boli neuro­
logice, cînd nu mai funcţionează centrii bul­
bari, înghiţitul nu se poate efectua sau nu
se efectuează corect, alimentele putînd ajunge
,.
�
I
I
,
\
\
\
\
\
,
I
I
I
,
�
�
� ........... ;"
=.J
impinge înapoi către fundul gîtului (faringe).
Mişcările limbii pot fi oprite în mod voit,
deglutitia putînd fi astfel împiedicată, dacă
alimentul nu a ajuns în faringe. Timpul bucal
este deci timpul voluntar al deglutiţ iei. b) Tim-:
pul faringian, care constă în îrnpingerea bolu­
lui alimentar din faringe în esofag, datorită
Deglutijie. Stinga: timpul bucal şi faringian: dreapta: timpul eso lag ia n. �
contracţiel muşchilor constrictori ai farin­
gelui. În acelaşi timp, vălul palatin se ridică,
împiedicînd frecarea alimentelor către cavi­
tăţile nazale. I Laringele se ridică sub· baza
limbii şi epiglota coboară, astupînd glota,
oprind în acest mod pătrunderea alimentelor
în·căile respiratorii. c) Timpul esoţagian, în
care bolul alimentar este condus prin unde
de contracţii peristaltice prin esofag, către
stomac. Datorită acestor unde care apar în
urma conlucrării musculaturii esofagiene lon­
gitudinale şi circulare, trecerea alimentelor
către stomac se poate face în orice poziţie a
corpului (chiar stînd cu capul în jos) ori în
condiţii de imponderabilitate, în sateliţi.
O undă peristaltică apare în urma fiecărei
înghiţituri (timp faringian). Din această cauză,
dacă bolul alimentar rămîne în esofag, tr�­
buie să "înghiţim în sec", pentru a produce
noi unde peristaltice. Cînd! înghiţim în sec"
introducem în esofag o cantitate mică de
salivă, astfel că de fapt tot înghiţim ceva.
Timpul Iaringian şi timpul esofagian sînt
faze nesupuse voinţei şi odată declanşate
nu mai pot fi oprite. Spre deosebire de ali­
mentele solide, 1 ichidele nu au nevoie de unde
peristaltice pentru a trece prin esofag. Datorită
fluidităţii lor, acestea curg prin esofag pînă
Ia cardia, dar trec în stomac abia cînd o undă
perrstaltlcă le ajunge din urmă şi sfincterul
cardie! se deschide. Deglutiţia se produce
"prirrtr-un mecanism reflex nervos. Centrii care
în cavităţile nazale sau În căile aeriene (trahee,
bronhii).
delir, stare psihică patologică în căre se
manifestă una sau mai multe idei delirante.
Ideea delirantă, în psihiatrie, este convingerea
falsă pe care şi-o fac unii bolnavi psihici în
urma unor tulburări de gîndire despre unele
[apte sau lucruri întîlnite de către aceştia.
In vorbirea obişnui tă li se spun incorect
"idei fixe" sau "manii". Dăm cîteva exemple
de deliruri (idei delirante): delir de persecuţie
(în vorbirea curentă i se spune incorect "mania
persecuţiei"), în care bolnavul interpretează
fals discuţiile sau atitudinea celor din jurul
său, creîndu-şi convingerea că aceştia unel­
tesc împotriva sa, delir ipohondriac, care
apare la unii bolnavi psihici ce şi-au creat
convingerea că suferă de cancer, sifilis etc.,
delir de gelozie, delir mistic, în care bolnavul
1 se crede trimis al lui Dumnezeu, se crede sfînt
etc., delir de genialitate, în care bolnavul
se crede mare inventator, delir de mărire,
de grandoare, incorect "grandomanie", în care
bolnavul se crede persoană însemnată. Delirul
este un simptom important al multor boli
psihice şi de aceea aceşti bolnavi trebuie
îridrumaţ i la medicul psihiatru pentru pre- I
cizarea cauzei de lirului şi tratament, eventual
internare în spital. In vorbirea obişnuită se
spune incorect "delir" stării de confuzie min­
tală (care poate apărea la un bolnav cu febră
mare).
120
.1
[121]
1
demenţă (stare demenţială), degradare accen­
tuată a psihicului prin leziuni mul tiple şi
difuze ale creierului şi în special a scoar ţei
cerebrale, în urma unei infecţii, a unor ra­
molismente multiple în creier, tumori sau
alţi factori. Este o sărăcire mare a gîndirii
bolnavului, astfel încît acesta poate ajunge
să nu mai ştie să se hrănească, urinează şi
defecă oriunde se găseşte (gatism), nu ştie
să se păstreze curat. Cauzele mai importante
sînt; involuţia (distrugerea) progresivă a ce­
lulelor nervoase la unii bătrîni (dementa
senilă), procese degenerative cu distrugerea
progresivă a celulelor nervoase. în boli rare
care apar la unii oameni cam în jurul vîrstei
de 50 de ani (boala Pik, boala Alzheimer),
ateroscleroza cerebrală, care poate duce pro­
gresiv la strîmtoarea vaselor sanguine, ceea
ce face ca celulele nervoase să fie prost hrănite
şi să se distrugă progresiv (demenţa atero­
sclerotică). Sifilisul netratat la timp uneori
poate, după 5-20-30 de ani de la infecţie,
să înceapă să producă leziuni ale creierului
şi În special ale scoar ţei cerebrale (dementa
sifilitică s_e numeşte paralizie generală pro­
gresivă). In vorbirea curentă, termenul de
demenţă s-a extins incorect la întreaga sferă
a alienaţiei mintale. Pentru prevenirea de­
menţel trebuie tratată cu grijă orice boală
care duce la Iezi uni cerebrale. Cînd s-au produs
leziuni cerebrale, împiedicarea tulburărilor
psihice se poate face dacă bolnavul este exa­
minat la timp de medic, care va recomanda
tratamentul în raport cu cauza.
demografie, ramură a statisticii, al cărei
obiect este studiul transformări lor în numărul
şi structura populaţiei. O serie de indici derno­
grafici sînt exprimaţi de cifrele care redau
mişcarea naturală a populaţiei'; natalitatea,
mortalitatea generală, excedentul natural (nu­
mărul naşterilor, minus numărul deceselor),
mortalitatea infantilă, căsătoriile, divorţuri le
etc. O serie de indici demografici exprimă
direct evoluţia stării de sănătate şi ei cunosc
în ţara noastră o îmbunătăţire netă şi continuă,
determinată de importantele înfăptuiri obţi­
nute pe tărîm economic şi social-cultural
(vezi mortalitatea generală, mortalitatea in­
fantilă, durata medie a vieţii). Variatiile în
numărul populaţiei se mai pot produce şi
pe baza mişcării mecanice; migrări le (imigrări,
emigrări). De pildă, datorită puternicii in­
dustrializări a unor teritorii din ţara noastră
se produc imigrări, ceea ce face ca populaţia
să crească foarte mult în aceste teritorii, În­
tr-un timp relativ scurt (apar centre indus­
striale şi oraşe noi pe harta ţării). In ceea ce
priveşte structura populaţiei interesează o
serie de caracteristici, printre care: sexul,
grupa de vîrstă.
deontologie medicală, teoria îndatoriri lor
medicului din punctul de vedere al moralei
şi al responsab ilităţii profesionale (vezi şi
morală medicală)
deparazitare - vez i dezinsecţie.
.�
depllator, preparat farmaceutic pentru în­
depărtarea firelor de păr îmbolnăvite (ftiriază
pubiană, pediculoză) sau de prisos (în cos­
metică) prin distrugerea lor de la nivelul
pielii' (keratoliză) sau îndepărtarea lor cu bulb
cu tot (administrînd acetat de taliu perora!
sau extern). Substanţele keratolitice, ca deri­
vaţii sulfurici ai bariului, calciului, stron­
ţiului, sodiului, sînt încorpora te în proporţie
de 5-15% intr-o pastă (talc sau oxid de zinc,
plus apă sau colodium). Se aplică în strat
subţire pe porţiunea de piele interesată. Se
Iasă o perioadă de contact de 5-20 de minute.
apoi se îndepărtează şi se spală regiunea cu
apă acidulată cu oţet sau acid boric, pentru
evitarea proceselor inflarnatofii locale. O bună
depilaţie poate fi obţinută şi cu ajutorul
radioterapiei locale, utilizată mai ales în
sicozele perilor capului sau bărbii. Agenţii
dep ilatori care nu distrug bulbul din piele
al perilor lasă acestora posibilitatea de a se
reface, dar folosirea iraţională a metodelor
de dep ilare poate duce la alterări nedorite
ale pielii.
deratizare, distrugerea şi îndepărtarea şobo­
lanilor. Este o măsură importantă de apărare
împotriva bolilor molipsitoare şi de evitare
a pagubelor economice produse de aceste ani­
male dăunătoare. In prezent se folosesc cu
precădere, în deratizare, toxice moderne avînd
un efect puternic asupra rozătoarelor (şobolani,
şoareci) şi practic lipsite de pericol pentru
animalele de curte şi pentru om. Aceste sub­
stanţe sînt distribuite gratuit, prin activiştii
sanitari, cu prilejul acţiunilor generale de
derat izare organizate la anumite date în
oraşele mari. Pentru deratizările parţiale în
gospodării se pot procura preparatele speciale
aflate în comerţ sub diferi te den umir i : Der a­
tox, Ratitox, Deratin etc. Pentru a avea
succes, deratizarea trebuie făcută metodic,
momentele ei principale fiind următoarele;
1) pregătirea acţiunii, prin stabilirea cu pre­
cizie a căilor de circulaţie a şobolanilor;
2) aşezarea toxicului, sub formă de benzi de
praf, late de circa de 20 cm, încercuind găurile,
barînd drumurile de-a lungul pereţilor şi
trasînd unul sau două cercuri în jurul alimen­
telor şi surselor de apă care servesc drept
puncte de aprovizionare pentru şobolani.
Scopul este ca şobolanul să vină în atingere
cu praful raticid. Curăţindu-şi labele şi blana
- cum are obiceiul- şobolanul înghite o
cantitate de toxic suficientă pentru a-I omorî;
3) consolidarea rezultatului obţinut, prin men­
ţinerea unei curăţenii ireproşabile, păstrarea
alimentelor în condiţii care să le facă inacce­
sibile şobolanilor, astuparea tuturor găurilor,
repararea crăpături lor din pereţii de scîndură
ai magaziilor, de la uşi şi ferestre. Menţionăm
că raticidele moderne nu exclud utilizarea
vechilor arme de luptă contra şobolanilor;
cursele, capcanele, pisicile şi cîinii şorecar i.
dermatoză, termen general folosi t pentru
orice îmbolnăvire a pielii.' După cauzele care
121
[122]
le provoacă şi după împrejurările în care iau
naştere, dermatozele pot fi profesionale, pre­
canceroase, microbiene, parazitare, inflama­
toare, clinice. Denumirea de dermatoze pro­
fesionale se dă acelor boli de piele apărute
ca urmare a acţiunii 'toxice sau sensibilizante
a unor substanţe cu care persoana bolnavă
a venit în atingere în cursul exercitării pro­
fesiunii sale. Printre substanţele care expun
mai frecvent la îmbolnăviri> profesionale ale
pielii sînt: uleiurile, vopselele, derivaţii pe­
trolului, alte substanţe chimice, unele medi­
camente, cum ar fi streptomicina etc. Simp­
tomele sub care se prezintă îmbolnăvirile
profesionale ale pielii sînt variate şi depind
de substanţa care le-a dat naştere, precum şi
de mecanismul care stă la baza acţiunii lor.
Astfel, unele din ele pot fi iritante pentru
toţi oamenii care le manipulează, spre exemplu
yarul, acizii concentraţi, bazele puternice.
In alte cazuri, substanţa este bine tolerată
de marea majoritate a acelora care lucrează
în domeniul respectiv şi chiar bolnavul însuşi
a suportat-o fără cea mai mică neplăcere
pînă în momentul în care a căpătat o sensi­
bilizare specială a pielii. Din acest motiv,
contactul, chiar cu o cantitate minimă din
substanţa respectivă, îi provoacă o erupţie
pe piele. Unele dermatoze profesionale se
prezintă sub forma unei erupţii de acnee
(vezi acnee), alteori ca pete roşii sau ridicături
urticariene. In cazurile mai grave, leziunile
se pot eczematiza, făcînd bolnavului impo­
sibilă practicarea în continuare a profesiunii
sale, cu atît mai mult, cu cît treptat simpto­
mele se pot întinde şi la regiuni de piele care
nu au venit în contact direct cu substanţa
dăunătoare. Prevenirea acestor îmbolnăviri
ale pielii se realizează prin folosirea, în ra­
murile de producţie mai expuse, a unui echi­
pament de protecţie (salopetă, mască, mănuşi)
întreţinut permanent într-o stare de curăţenie
perfectă. Uneori este necesară ungerea cu
pomezi protectoare a acelor părţi din piele
(mîini, faţă, gît), care vin direct în atingerea
cu substanţele cunoscute ca fiind sensibili­
zante. Tratamentul deramatozelor profesio­
nale comportă vindecarea leziunilor apărute
şi evitarea oricărui contact cu substanţa dăună­
toare. In cazurile mai avansate, muncitorul
este obligat să-şi schimbe locul de muncă
pentru o perioadă de timp mai scurtă .. sau
mai lungă, pînă ce dispare sensibilitatea cutai
nată. DermatozeLe precanceroase sînt boli .de
piele care după un timp variabil §e pot trans­
forma într-un cancer al pielii. In categoria
dermatozelor precanceroase intră boala Bowen,
boala Paget, xeroderma pigmentosum, kera­
tozele senile şi altele. Simptomatologia acestor
boli este variabilă, pentru toate este însă
caracteristic faptul că la un moment dat pe
suprafeţele de piele bolnave se formează mici
ridicături dure la pipăit, aspre, urmate de
ulceraţii, care trădează formarea unui cancer.
Este deosebit de important ca dermatozele
122
--"
precanceroase să fie diagnosticate la timp,
pentru a fi tratate înainte de transformarea
lor în tumori maligne.
deshidratare, stare patologică a organismului
provocată de un aport insuficient sau de o
pierdere excesivă de apă şi săruri minerale
(electroliţi). Comele, tulburările la înghiţit
(disfagie), spasmele şi stenozele esofagului
sau pilorului, transpiraţiile abundente, văr­
săturile sau diareele prelungite, urinările
abundente (poliurie) ca în diabetul insipid,
pot determina stări de deshidratare. Căile
prin care se intervine în caz de deshidratare
sînt: calea orală (pe gură), cea mai uşoară
şi mai fiziologică, de preferat atunci cînd
bolnavul poate înghiţi. Administrarea lichi­
delor se face în mod ritmic, la intervale preci­
se în cursul zilei, pentru a nu încărca dintr-o
dată nici tu bul digestiv şi nici aparatul cir­
culator. Calea duodenală se asigură prin inter­
mediul unei sonde care se introduce pînă în
duoden şi care se racordează la un irigator
sau aparat de perfuzie, al cărui robinet se
calibrează în aşa fel ca numărul picăturilor
să aibă un ritm de 60-100 pe minut. Lichidele
zaharate şi încălzite la temperatura corpului
se absorb foarte bine pe această cale. Calea
rectală este folosită pentru c1isme "picătură
cu picătură", iar calea parenterală (subcutanată,
intrarnusculară sau intravenoasă), cea mai
des utilizată, recurge la aparatul de perfuzie.
Introducerea lichidelor de perfuzie în orga­
nism necesită o pregătire deosebit de minu­
ţioasă a aparaturii cu care se lucrează şi o
atentă urmărire a felului cum decurge perfuzia.
detartra] - vezi tartru dentar.
detergenţl, substanţe care au ca" acţiune
scăderea tensiunii superficiale (interfaciale).
Această tensiune se manifestă la suprafaţa
particulelor suspendate într-un lichid, scăderea
ei permiţînd o afinitate fizico-chimică mai
mare între suprafeţele de contact-particuIă­
lichid. Intervenţia detergenţilor în scăderea
tensiunii superficiale le conferă şi denumirea
de substanţe tensioactive. Detergenţii pot fi:
a) anionici, care îşi datorează proprietăţile
lor tensioactive anionului pe care îl conţin
în molecule. Din această grupă fac parte
săpunurile de potasiu sau de sodiu (săpunul
obişnuit), care sînt săruri alcaline ale acizi lor
graşi superiori. Intrebuinţarea lor reprezintă
o măsură de igienă curentă, întrucît prin
calităţile de detergenţi emulsionează grăsimea
de pe piele, îndepărtînd o dată cu ea celulele
descuamate, murdăria şi microbii. Pielea fiind
autoprotejată printr-o reacţie acidă, iar săpu­
nurile fiind puternic alcaline, poate rezulta
o iritare sau o scădere a capacităţii de apărare
a pielii, lucru ce poate fi remediat prin mărirea
cantităţii de acizi graşi din compoziţia săpu­
nurilor (pentru copii sau pentru segmentele
feţei); b) cationici (sau săpunuri inverse), care
sînt tensioactivi prin gruparea cat ionică (io­
nul de amoniu, de exemplu.) Ei nu au o
acţiune iritantă asupra ţesuturilor, nu atacă
L
[123]
metalele şi sînt buni dezlnfectanţi pentru
tegumente, răni sau instrumente chirurgicale.
dezlnlecţle, totalitatea operaţiunilor prin
care se distrug sau se îndepărtează germenii
patogeni care provoacă infecţii şi boli molipsi­
toare. In gospodărie, principalul procedeu
de dezinfecţie - şi care contează înaintea
celorlalte - este realizarea unei curăţenii per­
fecte, cu apă caldă din 'belşug, săpun şi sodă
de rufe. Este, de asemenea, utilă expunerea
rufăriei la razele soarelui, care au un bun
efect dezinfectant. Fierberea (timp de 20-30
de minute) şi călcatul cu fierul bine încins
sînt mijloace utile de dezinfecţie a rufelor
de pat şi de corp. Aerisirea este utilă prin
faptul că îndepărtează din interiorul locuin­
ţei o mare parte din microbi. Ca substanţe
chimice dezinfectante menţionăm: varul e10-
ros, care se utilizează direct prin prăfuire
sau în soluţie proaspătă, 1-1,5 kg la 10 litri
de apă; e1oramina, care se găseşte la farrnacii
sub formă de tablete şi se utilizează În soluţii
de 0,1-10%; creolina, care se foloseşte în
emulsie de 5-10% în apă, amestecînd bine
pînă se formează un 1 ichid alb ca laptele; varul
nestins, care se foloseşte în proporţia de 1 kg
la 5 litri de apă. Dezinfectante bune şi moderne
sînt preparatele "Cetazolin" şi "Mercasept",
care se găsesc la farrnacii şi drogherii. Dezin­
Iecţia are o mare însemnătate şi trebuie apli­
cată în gospodărie pe tot timpul cît există
un bolnav contagios izolat acasă. In special
trebuie dezinfeclate: materiile fecale ale bol­
navului, sputa, vărsăturile şi crustele; vesela
şi tacîmurile; rufele de pat şi de corp, batistele
şi prosoapele folosite de bolnav; closetul şi
gunoiul. In timpul verii, cînd se răspîndesc
mai uşor infecţiile digestive, este foarte indi­
cat ca în orice gospodărie să se facă dezinfecţia
în mod profilactic, în special la bucătărie,
la closet şi la lada de gunoi. Procedeul de
dezinfecţie a apei cel mai sigur şi mai simplu
de aplicat în gospodărie este fierberea. Prin
fierbere se realizează distrugerea tuturor micro­
organismelor. Fierberea apei devine obliga­
torie atunci cînd organele sanitare locale indică
populaţiei necesitatea ei, în vederea prevenirii
unor epidemii hidrice (dizenterie, febră tifoidă).
Pentru centralele mari sau mai mici se folo­
seşte ca metodă de dez infecţie c1orinarea.
Această metodă se bazează pe marea putere
bactericidă a c1orului. Apa clorinată este
absolut inofensivă şi oferă o deplină siguranţă
În prevenirea transmiterii infecţ iilor digestive.
De aceea, clorinarea apei este o metodă răs­
pîndită azi la instalaţiile de aprovizionare
din ţara noastră şi din toate ţările lumii.
Clorinarea se poate folosi şi pentru dezin­
fecţia apei de fîntînă.
dezlnsecţle, distrugerea insectelor şi arah­
nidelor (păianjeni) în scopul prevenirii bolilor
infecto-contagioase care pot fi transmise prin
aceşti vectori. În dez insecţie se folosesc azi
pe scară largă insecticidele aflate în comerţ
sub diferite denumiri: D.D.T., Analcid, De-
... ..,.
.. .�
texan, Hexacloran etc. Aceste insecticide se
folosesc sub formă de praf sau de soluţie.
Ele au un efect remanent, adică îşi păstrează
pentru mai multă vreme - dacă nu au fost
îndepărtate prin spălare - capacitatea de a
distruge insectele prin simplu contact. Aceste
insecticide se folosesc pentru distrugerea muş­
telor, a purecilor, a păduchilor de cap şi de
corp, a gîndacilor, furnicilor şi ploşniţelor ,
Operaţia de distrugere a ploşniţelor este
relativ mai dificilă şi cere distribuirea cu multă
atenţie a insecticidului la toate crăpăturile
din pereţi şi de la duşurnele (foarte bine cu
ajutorul unei pensule), la pervazuri le uşilor
şi ferestrelor, la ramele tablourilor, la părţile
din interior ale scaunelor tapisate, fotoliilor
şi canapelelor, la găurile pe unde vin ţevile
de apă şi firele electrice. Mai este necesar
să se ţină cont că dezinsecţia, contra ploş­
niţelor trebuie repetată după o săptămînă,
încă o dată după o lună şi din nou după trei
luni, deoarece insecticidul nu are efect asupra
ouălor şi trebuie distruse generaţiile noi ieşite
din ouăle rămase nevătămate, La locuinţele
comune (blocuri) este cel mai bine ca distru­
gerea ploşniţelor să se execute simultan la
toate apartamentele infestate.
dezlipire de retină, desprinderea retinei de
pe mernbrana coroidiană a ochiului. In mod
normal, retina face corp comun cu coroida,
care hrăneşte straturile retiniene din apropierea
ei. In urma unor trauruatisme sau în urma
unor procese degenerative, retina se poate
dezlipi de pe coroidă, iar spaţiul dintre aceste
două membrane se umple cu lichid. In afara
traumatisrnelor, o cauză frecventă a dez li­
pirii de retină o constituie miopia de grad
înalt. De aceea, în miopiile accentuate se
interzic eforturile fizice şi vizuale, căci acestea
favorizează desprinderea retinei. Dezlipirea
retinei produce o scădere accentuată a vederii,
care la început poate fi limitată la un anumit
sector al cîmpului vizual. Bolnavii cu dezli­
pire de retină trebuie să stea în repaus, cul­
caţi, şi să-şi menţină ochii imobili. Pentru
realipirea retinei se practică diferite inter­
venţii chirurgicale. Pentru a menţine ochii
imobili, înainte şi după operaţie, se recomandă
pentru o perioadă de timp, purtarea unor
ochelari negri, care au cîte un mic orificiu la
mijloc, în dreptul pupilei (ochelari stenopeici).
dezodorizare, înlăturarea mirosului greu care
se formează în locurile unde se adună rezi­
duuri solide (gunoi) sau lichide (fecale, urină).
Utile În dezodorizare sînt substantele chimice
oxidante pe bază de clor - varul c1oros şi
e1oramina. Şi creolina are acţiune dezodori­
zantă, dar mai are şi propriul ei miros neplăcut.
Fără îndoială că cel mai practic procedeu de
combatere a mirosurilor grele este evitarea
apariţiei lor, prin păstrarea curăţeniei şi
îndepărtarea cît mai rapidă a tuturor restu­
rilor care rezultă din activitatea vitală a
omului şi animalelor. Mascarea mirosuri lor
123
[124]
-----.,-,-----�-�-�-=----=-� -- ----
neplăcute prin substanţe avind. '!n miros
mai puternic nu este recomandabIla.
dezvoltare fizică, preţios indicator al evo­
luţiei stării de sănătate (sub infJue�ţa d�ter�
minant ă a factorilor sociai-economici), alături
de indicii demografici şi de morbiditate.
Dezvoltarea fizică se apreciază prin măsurători
efectuate la copii şi tineri, între 3 şi 18 ani,
cercetîndu-se în primul rînd înătţimea şi
greutatea. Cercetări ample, efectuate prin sute
de mii de măsurători, demonstrează că in
ultimii ani nivelul dezvoltării fizice s-a ridi­
cat în ce priveşte înălţimea cu 0,2 pînă la
6,2 cm, iar greutatea cu 0,3 pină la 5,8 kg
şi că procesul de creştere a acestor niveluri
continuă.
diabet insipid, afecţiune caracterizată prin
polidipsie (sete intensă cu consum mare de
lichide) şi poliurie, foarte marcate. Acest
diabet. traduce o tulburare în metabolismul
apei, provocată de vătămarea anatomică (tu­
moare sau traumatism cranian) sau funcţională
a glandei hipofizare şi sistemului ei de reglare
nervoasă. Spre deosebire de diabetul zaharat,
urina acestor bolnavi nu conţine zahăr şi
este foarte diluată.
diabet zaharat. boală de nutriţie carac­
terizată printr-o scădere a capacităţii organis­
mului de a utiliza glucoza, substanţă care
rezultă din alimente conţinînd hidraţi de
carbon. Această tulburare a metabolismului
(transforrnăr ilor) hidraţi lor de carbon (sau
glucide) are drept consecinţă creşterea canti­
tăţii de glucoză din sînge peste 1,20 g la mie
(hiperglicemie) şi eliminarea ei prin urină
igticozurie), Există un întreg sistem glico­
reglator în cadrul căruia pancreasul, prin
insul ina pe care o secretă, are sarcina să scadă
glicemia, stirnulînd utilizarea glucozei de
către ţesuturi. Pe de altă parte, glande ca
hipofiza anterioară, tiroida şi medulara supra­
renală tind, dimpotrivă, să împiedice uti­
lizarea glucozei de către ţesuturi şi să mărească
cantitatea de glucoză pe care ţesuturile o
pot fabrica din albumine şi grăsimi. Dacă
intervine o tulburare în desfăşurarea activi­
tăţii antagoniste a acestor glande, fie prin
scăderea secreţiei de insulină, fie prin creş­
terea secreţiei celorlalte glande, atunci se
instalează hipergl icemia, iar în urină apare
glicozuria. Aceste tulburări antrenează dere­
glarea şi altor metabolisme, cum ar fi acela­
al proteinelor şi grăsimilor � ducînd, atunci'
cînd bolnavul nu se îngrijeşte, la acidoză şi
comă. Descoperirea diabetului este uneori
întîmplătoare, cu ocazia unei analize de sînge
sau de urină, efectuată pentru altă boală.
Alteori, bolnavul se plînge de nevoia continuă
de a urina, ajungînd să elimine pînă la 4-5
li tri de urină în 24 de ore, de sete mare, de
slăbirea forţelor şi de scădere în greutate, în
ciuda faptului că resimte foame şi mănîncă
foarte mul t. Acestea sîn t semnele car acte-
124
ristice ale diabetului, dar de obicei alte sufe­
rinţe îl aduc pe bolnav la consultaţie. Sînt
aşa-numitele .. mici semne de diabet" sau unele
mici complicaţii ale bolii, ca: eczemă, furun­
culoză, mîncărime vulvară, căderea dinţilor,
diverse răni care nu se vindecă, nevralgii,
tulburări de vedere, nervozitate sau lipsă de
forţă fizică, crampe nocturne în muşchii
gambelor. Pentru acest motiv se recomandă
ca în cazul semnelor de mai sus să efectuăm
un examen de control al glucozei din sînge.
Această recomandare este valabilă mai ales
pentru persoanele obeze, al căror pancreas
este de regulă mai surmenat, pentru femeile
la menopauză sau cei în familia cărora s-au
înregistrat cazuri de diabet. Uneori persoane
care nu au ştiut niciodată că suferă ce diabet
sau au prezentat vreunul din semnele descrise
sînt aduse la spital în stare de comă, care
se dovedeşte a fi diabetică. Coma este cea
mai gravă complicaţie a diabetului; înainte
de descoperirea insulinei 50% din diabelici
mureau prin comă. Primele semne care anunţă
instalarea unei come diabetice sînt: dureri le
de cap, lipsa poftei de mîncare, senzaţia
accentuată de slăbiciune şi un miros de măr
putred pe care-I răspîndeşte respiraţia bol­
navului. Dacă de la aceste prime semne de
acidoză bolnavul nu se adresează medicului,
în scurt timp se vor instala greaţa şi vărsă­
turile. Bolnavul de diabet prevenit aspura
semnelor şi pericolului acidozei trebuie să
se adreseze medicului înainte de agravarea ei.
In plus, va bea la intervale de jumătate de
oră cîte un 'pahar de apă bicarbonatată (o
linguriţă bicarbonat de sodiu la un litru de
apă); de asemenea va putea folosi supele de
zarzavat concentrate şi mult sărate, precum
şi sucuri naturale de fructe. Transportarea
la spital rămîne însă măsura cea mai potrivită
şi mai urgentă. Tratament. Un rol important
în profilaxia diabetului îl are prevenirea obe­
zităţ ii, în sensul evitării supraalimenlării.
Este mai uşor să vindeci obezitatea generatoare
de diabet de cît să îngrijeşti, mai tîrziu. un
diabetic. Pentru aceasta, pe lîngă Cent rul
antidiabetic din Bucureşti a luat tiinţă şi ,un
Centru pentru tratamentul obezităţii. Trebuie,
de asemenea, evitate stările de tensiune ner­
voasă care pot contribui la istovirea pancrea­
sului. Trebuie recomandate un aport sufi­
cient de vitamine, viaţă în aer liber şi evitarea
sedentar ismului. Depistarea precoce a dia-
1 betului, manifestat printr-o uşoară glicozurie,
permite instituirea unui tratament precoce
care să împiedice progresarea bolii şi apariţia
complicaţiilor. In diabetul zaharat, tra­
tamentul are drept scop să reducă glicozuria
şi să aducă glicemia cît mai aproape de nor­
mal, să obţină ca bolnavul să aibă greutatea
corespunzătoare şi să-şi execute activitatea
productivă. Dacă în alte boli, tratamentul
medical constituie o ştiinţă care aparţine
medicului, în cazul diabetului, bolnavul şi
familia sa sînt cei care trebuie să posede
!
I
i
[125]
� ..... I
"
cunoştinţe medicale suficiente despre această
boală, pe care să le aplice corect în toate
împrej urările. NegI ijenţa tratări i şi con tro­
lării diabeticului duce la menţinerea zahărului
În sînge În cantităţi mari, ceea ce favorizează
cu timpul instalarea în organism a compli­
caţiilor: coma diabetică, tuberculoza pulmo­
nară, pierderea vederii, arterite, bolile de
inimă, de rinichi. Diabetul fiind o tulburare
esenţială de nutriţie, o mare importanţă În
tratament o are dieta, care nu trebuie părăsită
niciodată. Bineînţeles că această dietă este
adaptată la fiecare bolnav în parte, În funcţie
de forma clinică a diabetului, de vîrstă, sex,
activitate. În general constă În: 1) cantitatea
de glucide nu trebuie să depăşească 150 g
glucide; 2) alimentele permise care conţin
zahăr, ca: pîinea, cartofii, laptele, fructele,
trebuie consumate numai după ce au fost
cîntărite pentru a se respecta gramajul indicat.
În schimb, pastele făinoase, zahărul, prăji­
turile, bomboanele, legumele uscate, vinurile
dulci, siropurile sînt strict interzise. Rămîn
larg permise: carnea, peştele, ouăle, legumele;
mai puţin grăsimile; 3) în privinţa consumului
de grăsimi sînt permise cele de origine vege­
tală (ulei de floarea soarelui, de in, dovleac,
porumb). Dintre diabetici, o treime se men­
ţine numai cu ajutorul regimului: o altă
treime nu se poate dispensa de injecţiile cu
insulină şi în sfîrşi t o treime beneficiază de
tratamentul cu aşa-zisele sulfamide anti­
diabetice. Aceşt ia sînt de obicei diabetici la
care boala a apărut tîrziu, în general după
45 de ani şi într-o formă nu prea severă. Aceste
sulfamide aniidiabetice nu lucrează de cît dacă
pancreasul nu este complet epuizat, în vreme
ce alte medicamente mai noi, lucrează şi în
aceste condiţii dacă li se asociază o cantitate
de insulină în injecţie.
diapedeză, trecerea globulelor albe (leuco­
cite) prin pereţii capilarelor, din sînge în
ţesuturi. Jn mod normal, acest fenomen nu
are loc. In cazul în care într-un ţesut apar
corpi străini sau microbi, leucocitele din
vasele capilare vecine trec către locul bolnav,
unde îşi exercită rolul lor de apărător prin
Ciapedeză: " II. "' diferitele faze ale str ăba­
terii c ndot el iul ul capilar de c ă ir e un globul alb
(sc hi rnat ic).
lupta pe care o dau cu microb ii şi corpii străini
existent]. Diapedeza se face treptat prin emi­
terea de către leucocite a unui fals p icioruş
(pseudopod), care străbate primul peretele
capilar. Apoi, prin orificiul existent trece
toată celula şi tot prin emitere de pseudo­
pode, leucocitul se deplasează spre ţesutul
bolnav. Modificările chimice care apar în
locul bolnav au o deosebită importanţă în
atragerea leucocitului (fenomen numit chimio­
tactism pozitiv). Diapedeza este precedată de
aşezarea către marginea capilarului a globu­
lelor albe, fenomen numit marginaţie. După
diapedeză, leucocitele pot îngloba microbi
sau resturi de celule distruse, fenomenul
purtînd numele de fagocitoză. M arginaţia, dia­
pedeza şi fagocitoza fac parte din mecanismul
larg de apărare a organismului împotriva
diferiţilor agenţi patogeni. Procesele amin­
tite au fost studiate amănunţit de marele
biolog rus I. Mecinikov.
diaree, dereglare intestinală manifestată
printr-un număr mare de scaune lichide;
apare în urma unei tulburări care priveşte
funcţiile intestinului: motilitatea (peristaltis­
mul), absorbţia sau secreţ ia. Un peristaltism
intestinal accelerat provoacă scaune dese şi
moi, deoarece nu mai dă timp conţinutului
lichid din intestin să fie absorbit de mucoasa
acestuia. Intensificarea peristaltismului in­
testinal poate surveni şi la un om sănătos,
cu priJejul unei emoţii sau spaime puternice.
Mai des, acest peristaltism exagerat survine
în mod reflex în urma unei alimentaţi i nepo­
trivite din punct de vedere cantitativ şi mai
ales calitativ. Astfel, un exces de alimente
vegetale, care din cauza celulozei pe care o
conţin lasă multe resturi nedigerate (zarza­
vaturi, fructe, pîine bogată în tărîţe) sau
grăsimile care se digeră greu stau la baza unei
diaree provocate de un peristaltism intestinal
activ. După cum, din cauza unei insuficiente
secreţ i i stomacale, pancreatice sau hepatice,
bolul alimentar fiind incomplet digerat irită
intestinul, intensifică peristaltismul şi pro­
voacă diaree. Alteori, diareea constituie o
reacţie de apărare prin care organismul eli­
mină din tractul digestiv produse nocive. ca
În intoxicaţiile alimentare sau de altă natură.
Diareea mai poate lua naştere şi din cauza
împiedicării absorbţiei intestinale. Dar cel
mai frecvent, diareea se datoreşte unei infla­
maţii a mucoasei intestinale (enterită), pro­
vocată de diferite microorganisme şi de tox inele
lor. Unele microorganisme care acţionează
asupra glucidelor, descompunîndu-le, sînt res­
ponsabile de fermentaţie intest inală : alte
bacterii descompun materiile proteice şi dau
naştere la putrefacţie. Aceste procese de fer­
mentaţie şi putrefacţie au loc în mod fizio­
logic în intestin, numai că în cursul diareelor
unul dintre procese, de fermentaţie sau de
putrefacţie, predomină în mod excesiv, pro­
ducînd enterite şi colite de fermentaţie sau,
mai rar, de putrefacţie. În d iareea de fermen­
taţie, bolnavul se plînge de ghiorăituri în
abdomen, balonări, scaune de culoare deschisă.
În diareea de putrefacţie, scaunele sînt mai
închise la culoare şi cu miros puternic. În
cazul inflamaţiilor puternice ale întregii rnu-
, "": ...
125
[126]
coase intestinale (enterocolite) sînt interesaţi
de regulă toţi cei trei factori care provoacă
diaree: se intensifică peristaltismul, scade
absorbţia intestinală şi creşte secreţia infla­
matoare de mucus. Profilaxia diareelor constă
într-un regim alimentar echilibrat care să
cuprindă o hrană completă, bine pregătită,
servită la ore de masă regulate şi perfect
mestecată. Alimentele vor fi ferite de alterare
şi de murdărie; se cer curăţenia mîinilor,
Îngrijirea dinţilor. Tratamentul corect al unei
diaree necesită stabilirea caracterului şi cau­
zelor ei, de aceea el va fi prescris de medic.
Un element important de tratament este
regimul; În general se exclud glucidele În
diareele de fermentaţie, recornandîndu-se o
hrană bogată în proteine (carne fiartă, orez,
peşte, brînză de vacă); dimpotrivă, În diareele
cu putrefacţie se preferă un regim de glucide
(legume, fructe, făinoase).
dlatermie, metodă de electroterapie care
produce cu i1juto(�1 curenţilor de înaltă frec­
venţă, o -încălzire profundă a ţesuturilor.
Aplicarea acestei metode se face prin inter­
mediul unor electrozi metalici, f1exibili, de
mărimi şi forme diferite după zona care ur­
mează a fi tratată. Electrozii se fixează bine
la piele, pentru a evita arsur ile. Diatermia
cu unde medii (lungime de undă de 150-300 m)
se prescrie în boli ale aparatului Iocomotor,
circulator, genito-urinar, digestiv, respirator
şi ale sistemului nervos.
Dlck (reacţia) - vezi intraderrnoreacţie.
dietă hidrică (cură de foame absolută),
prima etapă În tratamentul dietetic al dispep­
siilor acute ale sugarului, în timpul căreia
copilul primeşte numai ceai sau apă fiartă
şi răcită. Suprimarea temporară a alimentaţiei
şi administrarea în exclusivitate a lichidelor
În cantitate zilnică de 150-200 mI pe fiecare
kg de greutate, corporală, timp de 12-24
de ore, are mai multe efecte favorabile în
tratamentul dispepsiilor: împiedică înmulţirea
germenilor intestinali prin sustragerea mediului
de cultură constituit de alimente, pune în
repaus intestinul, calmează vărsăturile, poto­
leşte setea, combate deshidratarea şi febra,
favorizează diureza şi dezintoxicarea organis­
mului. Cînd copilul varsă, Iichidele se admi­
nistrează cu Ilnguriţa (o linguriţă la fiecare
5 minute) sau cu pipeta. Nu se depăşeşte cantitatea
de un litru pe zi. În urma administrării dietei
hi drice, starea generală a copilului se arnelio­
rează simţitor, adică _ febra scade, vărsătur ile
şi diareea încetează, se opreşte scăderea în
greutate. După dieta hidrică se trece la dieta
de tranziţie (vezi dispepsia sugarului).
dilterle, boală acută infecţioasă, şi conta­
gioasă, caracterizată clinic prin angină, de
obicei pseudomembranoasă, şi fenomene gene­
rale toxice. Boala este produsă de bacilul
difteric. Izvorul de infecţie este reprezentat
de omul bolnav şi de purtătorii sănătoşi de
bacili difterici. Calea de transmitere este direc­
tă, aerogenă, prin secreţi ile nazo-faringiene
126
proiectate de bolnav, dar şi indirectă, prin
obiecte contaminate de bolnav cu bacili
difterici, aceştia fiind destul de rezistenţi
În mediul extern. Poarta de intrare în majori­
tatea cazurilor este nazo-far ingele, producîn
du-se cel mai des angină difterică, rinită
şi laringită difterică. In cazuri mult mai
rare, poarta de intrare este mucoasa conjunc­
tivală, genitală, anală sau chiar pielea (la
nivelul unei plăgi). Bacilii difterici se în­
mulţesc şi rămîn la poarta de intrare, unde
produc un exsudat caracteristic: o pseudo­
membrană aderentă. Toxina difterică produsă
de ei se răspîrîdeşte În tot organismul, atingînd
În special miocardul (muşchiul inimii), siste­
mul nervos, rinichii. Copiii mici, nevaccinaţi
antidilter ic, fac În special această boală.
Adul ţil, ca şi copiii vaccinaţi antidifteric,
sînt de obicei rezistenţi la difterie. Boala
apare În special în anotimpurile reci. Incubaţia
este de 2-5 zile. Difteria faringiană sau angina
difterică este forma cea mai frecventă. De­
butul este lent, cu febră mică, oboseală, sornno­
Ienţă, In perioada de stare, bolnavul are
febră, tahicardie, oboseală accentuată, febră
moderată, paloare, iar în gît prezintă o angină
pseudomembranoasă; exsudatul este alb-cenu­
şiu murdar şi se întinde de obicei nu numai
pe amigdale, dar şi pe luetă sau faringe.
Ganglionii limfatici cervicali sînt măriţi de
volum şi dureroşi. Angina difterică se aso­
ciază adesea cu difteria Iaringiană sau crupul
difteric. Pseudomembranele se formează în
laringe, astupînd astfel în parte sau total
calea respiratorie. Copilul are respiraţia difi­
cilă, şuerătoare, este afon, iar În cazurile
grave apare şi invineţlrea buzelor, semn că
cantitatea de aer- introdusă în plămînl este
insuficientă. Crupul difteric se produce în
special la copii mici care au laringele mai
îngust, este foarte grav şi necesită intervenţie
medicală de urgenţă. Complicaţiile cele mai
importante sînt: miocardita şi paraliziile de
nervi periferici. Miocardita se manifestă prin
tahicardie, tensiune arterială scăzută, chiar
colaps. Paralizia de văl palat in manifestată
prin voce nazonată, tulburări de înghiţire,
cu venirea lichidelor pe nas, este cea mai
frecventă- paralizie care apare cam la 7-10
zile de la debut. Difteria este o boală gravă
mai ales dacă tratamentul nu s-a aplicat
urgent. Diagnosticul se confirmă bacteriologie
prin găsirea bacilului difteric în exsudatul
prelevat din faringele bolnavului şi însămîn-
1 ţat. pe medii de cultură speciale. Tratamentul
trebuie aplicat cît mai urgent după începutul
bolii. Orice întîrziere poate duce la moartea
bolnavului. Se utilizează antibiotice (eritro­
micină sau penicilină) şi obligatoriu ser anl1-
ăiftem, care neutralizează toxina difterică
răspîndită în organism. Repausul absolut la
pat este obligatoriu. În caz de crup difteric,
la tratament se adaugă măsuri pentru elibe­
rarea căilor respiratorii astupate de pseudo­
mernbrana difterică (intubaţie, adică intro-
- �
'If
.1..
[127]
!�-­
'If
L
ducerea În laringe a unui tub metalic prin
care aerul poate pătrunde În plămîni, sau
traheotomie, adică deschiderea traheei sub
laringe şi introducerea unei canule metalice
pentru ca aerul să pătrundă direct În trahee).
Bolnavul necesită supraveghere În spital 50
de zile de la Începutul bolii. Difteria face
parte din grupa A, adică este de declarare
şi internare obligatorie În spitalul de boli
contagioase. Pentru profilaxia difteriei, În
afară de izolarea şi tratarea bolnavilor se
depistează purtătorii sănătoşi de bacili dif­
terici prin analize de laborator efectuate
sistematic În anumite colectivităţi la toţi
contacţii. Purtătorii sănătoşi de bacili dif­
terici depistaţi sînt trataţi. Obiectele bolna­
vului, ca şi camera lui, se dezinfectează.
Vaccinarea cu anatoxină difterică a tuturor
copiilor este măsura cea mai eficace În pro­
filaxia difteriei. În ţara noastră, vaccinarea
antidifterică este obligatorie, făcîndu-se la
toţi copiii Începînd de la vîrsta de un an.
Prin această măsură, numărul cazurilor de
difterie a scăzut foarte mult, boala fiind pe
cale de dispariţie.
digestie, totalitatea translorrnărflor pe care
le suferă alimentele În tu bul digestiv. Prin
digestie, alimentele sînt transformate În ele­
mente simple, ce pot fi absorbite În sînge şi
limfă. Resturile alimentare sînt evacua te sub
formă de materii fecale. Procesul de digestie
constă În două categorii de fenomene: a) fe­
nomene fizice, datorită cărora alimentele sînt
fragmentate, amestecate cu sucurile digestive
şi deplasate În tu bul digestiv; b) fenomene
chimice, datorită cărora alimentele sînt des­
compuse chimic În elemente simple. Ambele
categorii de fenomene se completează una
pe cealaltă. In diferite porţiuni ale tubului
digestiv au loc fenomene digestive, Însă cu
l�IIt:t1C;J.
in��Ui
Por ţ iune din limbă (sectiune spatial! schematică).
aspecte deosebite, legate de necesitatea trans­
Iorrnărilor pe care trebuie să le sufere hrana
într-o porţiune, pentru a fi şi mai bine digerată
În porţiunea următoare. 1) D igestia bucală:
a) fenomenele fizice constau În masticatie,
adică fragmentarea alimentelor şi În amestecul
.�
lor cu saliva. Dinţii incisivi taie, -;- caninii
sfîşie, premolarii şi molarii zdrobesc alimen­
tele. Limba le amestecă cu saliva. Muşchii
masticatori mişcînd mandibula determină ac­
ţiunea dinţilor. Buzele, prin muşchii orbi­
culari, Închid În partea anterioară cavitatea
Peretele s to rnac ul ui (sec ţ i une spajială schematică).
bucală, după ce tot ele au intervenit În suptul,
sorbitul sau apucatul alimentelor; b) feno­
mene chimice constau În transformarea ami­
donului În dextrină sub acţiunea fermentului
numit ptialină, conţinut În salivă. Celelalte
alimente nu sînt atacate de salivă. Saliva
este produsul de secreţie al glandelor salivare.
În compoziţia ei intră: apă 99% şi substanţe
organice şi anorganice 1 %. Printre elementele
organice sînt ptialina (fermentul sali vei) şi
mucina (o substanţă vîscoasă). Glandele sali­
vare secretă saliva cu o compoziţie deosebită,
după cum urmează: glandele parotide produc
salivă apoasă cu mult ferment; glandele sub­
linguale produc salivă vîscoasă cu multă
mucină; glandele submaxilare produc salivă
mixtă. Secreţia de salivă este determinată
pe cale refIexă; vederea, auzul sau mirosul
hranei produc o secreţie salivară prin reflexe
condiţionate, iar introducerea hranei În gură
determină sal ivaţia prin reflexe necondiţionate.
Alimentele supuse acţiunilor fizice şi chimice
din cavitatea bucală sînt adunate şi îngră­
mădite cu ajutorul limbii, forrnîndu-se bolul
alimentar. Acesta este alcătuit din particule
alimentare alipite prin mucusul salivar şi
îmbinate cu salivă. În cadrul bol ului alimen­
tar, saliva Îşi continuă acţiunea ei chimică
şi În esofag şi stomac, pînă ce alimentele
sînt îmbibate în suc gastric. Formarea bolului
alimentar este urmată de deglutiţie sau înghi­
ţire (vezi deglutiţie). 2) Digestia gastrică.
a) fenomenele fizice constau În modificări
de tonus şi mişcări peristaltice. Prin modificări
de tonus pereţii stomacului se destind sau se
strîng, adaptîndu-se conţinutului gastric. Cînd
conţinutul este mare, apare o distensie şi
invers. Mişcările peristaltice sînt unde de
contracţii ce apar la intervale scurte În special
în porţiunea orizontală a stomacului şi au
121
[128]
•
ca rezultat evacuarea conţinutului stomacal
către duoden sau invers, către esofag şi cavi­
tatea bucală. Aceste ultime mişcări sînt numite
antiperistaltice. Uneori, mişcările ant iper istal­
tice ale stomacului se însoţesc de contracţii
bruşte ale diafragmei şi ale pereţilor abdo-
Tub dlgest lv: organele conţ inut e in cavitatea
abdominală.
rninal i, avînd ca efect evacuarea rapidă a
conţinutului gastric prin gură. În acest caz
vorbim de vomă sau vărsături. Cînd în urma
contracţii lor stomacului se elimină doar gaze
din stomac, vorbim de eructaţii (popular
rîgîieli). Consecinţa fenomenelor fizice din
stomac este amestecul alimentelor cu sucul
gastric şi eliminarea lor treptată în intestin;
b) fenomenele chimice, constau în acţiunea
sucului gastric asupra proteinelor şi grăsimilor.
Ca rezultat al digestiei gastrice, alimentele
sînt transformate intr-o materie păstoasă,
numită chim gastric, bogat în acid clorhidric.
Sucul gas�format din 90% apă şi
10% acid clorhidric, fermenţi, substanţe mi­
nerale şi mucus, fiind secretat în cantitate
de circa 1,5 1 în 24 de ore la omul adult normal.
Elementele conţinute în sucul gastric au
acţiuni diferite: apa înmoaie bolul alimentar,
ajută contactul fermenţilor cu alimentele şi
favorizează frămîntarea şi evacuarea con ţ i­
nutului gastric; acidul clurhidric distruge
microbii şi bacteriile introduse prin alirnen­
taţie şi atacă proteinele, prepar îndu-Ie pentrul
acţiunea lerrnenti lor, el ajut ind şi la digestia
glucidelor şi favorizînd desfacerea zaharozei.
Ferrnenţ i i sucului gastric sînt lipaza, care
acţionează asupra grăsimilor, pepsina, care
desf ace proteinele şi labjermentul, care tr ans­
formă cazeinogenul din lapte în cazeină, cu
ajutorul ionilor de calciu. Mucusul are rol
de protector al mucoasei gastrice faţă de ac­
ţiunea digestivă a sucului stomacal; c) reglarea
functiilor stomacului ; tnot ilitatea stomacului
este reglată de sistemul nervos vegetativ
·t'28
astfel: nervii parasimp atici provoacă contrac­
ţia stomacului şi deschiderea sfincterului piloric.
Nervii simpatici au o acţiune inversă. Secreţia
gastrică poate fi provocată printr-un meca­
nism nervos şi unul humoral. Introducerea
alimen telor în gură provoacă prin tr-un reflex
nervos necondiţionat o secretle bogată în
acid clorhidric şi fermenţi. Vederea, mirosul
alimentelor dau secreţ ia "psihică" printr-un
reflex condiţionat. Mecanismul nervos al secre­
ţiei gastrice a fost studiat de fiziologul rus
1. P. Pavlov la cîine, căruia i s-a întrerupt
tranzitul esofagian prin deschiderea esofagului
la piele. În acest fel, ciinelui i se putea admi­
nistra un "prînz fictiv" (imaginar), care, deşi
înghiţit, nu ajungea în stomac. Contactul
alimentelor cu mucoasa stomacului produce
în regiunea pilorică un hormon numit gastrină,
care la rîndul lui provoacă o secreţie de suc
gastric mai puţin activă de cît secreţia apărută
pe cale nervoasă. d) Evacuarea stomacului.
Cu ocazia' undelor peristaltice, pilorul se
deschide şi o parte din chimul gastric trece
în duoden. Aici alimentele produc pe cale
reflexă o închidere a pilorului, pînă ce tot
acidul clorhidric pe care îl conţin este neu­
tralizat de sucul intestinal. După neutralizare,
o nouă cantitate de chim trece în duoden.
3. Digestia intestinală: a) fenomenele fizice
constau în mişcările peristaltice care fac să
avanseze alimentele din intestin. Alte mişcări
ale intestinului ajută amestecul acestora cu
sucul intestinal, sucul pancreatic şi cu bila,
secretate fiecare în cantităţi de circa 1 în
24 de ore la adult; b) fenomenele chimice din
Vezic ula şi căile biliare extr ah epat ice.
intestinul subtire constau în transformările
pe care le suferă alimentele sub acţiunea
fermenţi lor secreta] i de glandele intestinale,
ficat şi pancreas. In urma activităţii digestive
din intestinul subţire, substanţele alimentare
sînt transformate într-un lichid gros numit
[129]
hil intesiinal. Sucul intestinal este compus
din lipază, erepsină, [ermenţ i: pentru glucide,
apă, substanţe minerale şi mucus. Sucul pari­
creatic este asemănător celui intestinal iar
bila se compune din pigmenţi şi săruri biiiare,
substanţe minerale, apă, grăsimi şi mucus.
în mucus, acţiunea lor digestivă fiind foarte
mică. BacteriiIe intestinale au însă o acţiune
importantă asupra proteinelor şi hidrocar­
bonatelor. Bacter iile de putrefacţie acţionează
asupra proteinelor, iar bacteriile de fermentatie
transformă hidrocarbonatele. Fenomenelejch i·
Pancreas,
Rolul acestor sucuri digestive poate fi rezu­
mat astfel: Iipazele desfac grăsimile în glice­
rină şi acizi graşi; tripsina şi erepsina con­
tinuă desfacerea proteinelor (începută în sto­
mac) în aminoacizi; fermentii pentru glucide
descompun zaharurile complexe în monoza­
haride. Prezenţa bilei în intestin intervine
în fragmentarea grăsimilor în particule mici
(proces numi t ernulsionare), care pot fi mai
bine atacate de lipaze. Tot bila măreşte ac-
_ [iunea Iipazelor şi ajută absorbţia acizi lor
graşi, ajutînd şi motilitatea intestinală. Dintre
porţiunile intestinului subţire, duodenul are
o importanţă mare în digestie deoarece, pe
de o parte, aici se varsă bila şi sucul pari­
creatie, iar pe de alta, prin pereţii duodenali
pornesc reflexe ce controlează activitatea
veziculei biliare şi a sfincterului Oddi situat
la locul de "vărsare" a canalului coledoc în
duoden. Datorită acestui fapt, bila şi sucul
pancreatic ajung în duoden doar atunci cînd
este nevoie de acţiunea lor digestivă; c) feno­
mene chimice în intestinul gros. După ce o
mare parte din substanţele nutritive au fost
absorbite în intestinul subţire, resturile ali­
mentare trec în intestinul gros, unde sînt
supuse unor noi transformări. Secreţiile intes­
tinului gros sînt sărace în Ierrnenţ i, dar bogate
mice d in intestinul gros se desfăşoară în mod
normal doar în colonul ascendet şi prima
porţiune a colonului transvers. Fenomenele
mecanice din colon şi ul timele părţi ale tubu­
lui digestiv constau în progresia alimentelor
devenite materii fecale către rect şi evacuarea
lor (vezi defeca(ie). Avansarea alimentelor
de-a lungul tubului digestiv se numeşte tran­
zit digestiv şi are loc în mod normal în urmă­
toarele intervale de timp: din cavitatea buca­
lă în stomac, cîteva secunde; din stomac în
duoden, apa trece imediat; grăsimile, după
circa 3 ore; celelalte alimente, după 1-2 ore
părăsesc complet stomacul. Prin duoden, ali­
mentele trec rapid, în cîteva minute, ajungînd
în celelalte porţiuni ale intestinului subţiri'
(jejun şi i1eon). Alimentele ajung în prima
parte a intestinului gros după 4 ore de la
ingestie. în intestinul gros, alimentele sînt
la nivelul unghiului hepatic al colonului
după 6 ore, iar în unghiul splinei, după 8
ore de la ingerare. După 15 ore, ele sînt pre­
zente în colonul sigmoid, iar la 20-24 de
ore sînt evacuate din organism. Tranzitul
în intestin poate fi accelerat (diaree) sau
Încetinit (conşfipaţie) faţă de valorile normale
menţionate. In ambele cazuri, atît digestia,
cît şi absorbţia alimentelor sînt tulburate
9-1652
..
'�
12�J
[130]
�----�--------------�--�--�-
şi urmate de semne generale şi suferinţă.
De aceea, menţinerea unui tranzit normal
are mare importanţă pentru păstrarea sănătăţii.
I
I
i
I
I
I
mul caz, există o serie de organe care acţio­
nează asupra unor substanţe complexe (alimen­
tele), transformîndu-le în substanţe simple
ce sînt ulterior absorbite şi asimilate (vezi
asimilaţie). In cazul organismelor monocelu­
Iare (bacterii, microbi), digestia se face prin
înglobarea particulelor alimentare direct în
corpul celulei în nişte cavităţi mici, numite
uacuole, în care se adună substanţe cu acţiune
digestivă secretate de însăşi protoplasma ce­
lulară şi care digeră particula respectivă care
ulterior va fi asimilată. Asemenea tip de
digestie se numeşte digestie intracelulară (are
loc în interiorul celulelor), spre deosebire
de digestia la om, care are loc în afara celu­
lelor, în cavităţile tubului digestiv, fapt
pentru care se numeşte digestie extracelulară.
În urma procesului de digestie, substanţele
provenite din alimentele digerate sînt ab­
sorbite (vezi absorbţie) şi asimilate (vezi
asimilaţie) ·în organism.
digitală, medicament cu acţiune întăritoare
asupra inimii bolnave, care măreşte puterea
de contracţie a rnuşchiului cardiac atunci
cînd este scăzută, răreşte bătăile inimii cînd
sînt prea dese şi sincronizează contracţia
fibrelor musculare atunci cînd acestea se
contractă dezordonat (fibrilaţie). Este extras
din anumite plante, de obicei din Degetă-
-- relul roşu şi Degetărelul "lînos, iar sub formă
de soluţie este prezentat în preparate ca:
Digilan, Digital ină, administrate în picături
sau sub formă de compr irnate (Falia Digitalis
purpureea titrata) Tratamentul cu digitală se
indică în insuficienţa car diacă, fibrilaţia'atrială
şi uneori în tahicar dia paroxistică. Admi­
nistrate pe gură, se resoarbe la nivelul tubului
digestiv şi trec în sînge, apoi se fixează parte
de proteinele din sînge, restul în muşchiul
car dia, ficat, rinichi şi muşchii voluntari.
De aici se eliberează treptat, astfel că efectul
unei doze asupra inimii durează cam 1-2
zile. Deoarece poate lua naştere fenomenul
de acumulare atunci cînd dozele sînt prea
mari şi prea dese, digitalizarea putînd da
fenomene toxice (contracţii cardiace anor­
male, lipsa poftei de mîncare, greaţă sau
vărsături), tratamentul cu digitală se face
numai sub supravegherea medicului .
dinamometru, aparat care serveşte la apre­
cierea forţei musculare. Constă într-o lamă
de oţel elastic, ovală, a cărei turt ire produce
deplasarea unui indicator pe o scală gradată.
Deplasarea indicatorului este proporţională cu
forţa musculară care tur teste lama de metal.
Aparatul se strînge între podul palmei şi
degete şi este dimensionat pentru forţa mus­
culară la adulţi şi copii. Cu el se poate aprecia
şi creşterea forţei musculare în cursul dez­
voltării organismului (vezi creştere).
-­
,
8lj_
db 1I1/�",ltdl.lt?
a
o o 4mJlIO.'Ob
00
•
Digestia amidonului.
Digestia grăsimilor.
Digeslia substanjelor albuminoide.
Procesul de digestie are loc atît în organis­
mele simple, monocelulare, cît şi în cele
compIexe, cum este acela al omului. In ulti-
130
[131]
-
Iateral i ; la 9-11 ani se înlocuiesc 8 dinţi
prernolar i : la 11-12 ani se înlocuiesc 4 canini;
la 12-13 ani apar 4 molari; la 20-30 de
ani apar ultimii' 4 molari cunoscuţi şi sub
numele de măsele de minte. Schimbarea din­
ţilor se face prin împingerea celor de lapte
/'folarllltf�
minie
Ihmul AI doilea
molar malar
Dinti definitivi.
(an/fiul
InCiSivul InclStVlJI
mPdial laleral
din te, organ anexă al aparatul ui d igesti v ,
format din trei porţiuni: a) coroana (partea
liberă); b) gîtul sau colul dintelui (situat la
marginea gingiei, la locul de implantare a
dintelui); c) rădăcina (partea implantată).
Pe secţiune, dintele are o parte centrală,
numită cavitate dentară, plină
cu pulpa dentară, ce conţine
vase sanguine şi nervi. Prin
canalul dentar care străbate
rădăcina, pulpa face legătura
cu nervii şi vasele arcadelor
dentare ale oaselor maxilare.
Pulpa dentară este înconju­
rată de o substanţă numită
dentină sau ivoriu, acoperită
la rîndul ei, în porţiunea
coroanei, cu smaltui dentar
dur şi lucios.- In porţiunea
rădăcinii, pulpa este învelită
într-o substanţă mai puţin
dură, numită ciment dentar.
Rădăcina dintelui este Implan­
tată într-o scobitură osoasă,
numită alveolă dentară. Între
pereţii alveolei şi rădăcina
dintelui există un ligament alueolar-dentar, de către dinţii definitivi care se formează
care asigură fixarea dintelui în alveolă în oasele maxilare. Acest proces poate să fie
şi transmisia presiunii exercitate pe supra- alterat la copii debili, rahitici, în acest caz
Iata dintelui la toată alveola cu excepţia apărînd tulburări ale dentiţiei, dinţi "dubli",
locului pe unde intră în dinte vasele şi nervii. strîmbi etc. Pentru întreţinerea dinţilor este
Există mai multe feluri de dinţi cu formă şi .nevoie de o igienă şi un tratament corespun-
funcţie diferită, după cum urmează: a) dinţii zător. Uzura dinţilor, treceri le de la foarte
incisivi care au coroana Iată şi funcţia de a rece la foarte fierbinte şi invers, zdrobirea
tăia alimentele, sînt aşezaţi în partea ante- unor obiecte tari în dinţi (alune, nuci) Iavori-
rioară a arcadelor dentare şi au, de obicei, zează spargerea smalţului dentar şi apariţia
o singură rădăcină; b) dinţii canini, care au cariilor dentare. ° dată apărută, car ia dentară
o coroană conică, ascuţită, cu ajutorul căreia devine tot mai profundă prin distrugerea
alimentele sînt sfîşiate; aşezarea lor este dentinei şi ajunge să se deschidă în cavitatea
lateral de dinţii incisivi, iar prin rădăcina dentară unde se află pulpa dintelui. Încetul
unică, dar foarte dezvoltată, sînt solid im- cu încetul, restul dintelui se distruge, rărnî-
plantaţi în maxilare, la animalele carnivore nînd doar rădăcinile implantate, dureroase,
sălbatice, dezvoltarea caninilor fiind foarte care de obicei se infectează şi, menţinînd
accentuată (colţi); c) dinţii premolari şi molari focare de infecţie în corp, produc ulterior
au o coroană voluminoasă, lată şi două sau boli articulare, renale, cardiovasculare. Ut i-
trei rădăcini, volumul lor întrecînd pe cel lizarea în asemenea cazuri a antinevralgicelor
al celorlalţi dinţi amintiţi; datorită suprafeţei sau introducerea granulelor de tămîie în
dentare mai mari, dinţii premolari şi molari n;ăselele ca�iate, pentru înlăturarea durerii,
servesc la zdrobit şi mestecat alimentele. SInt contraInd.lcat�, deoarece, deşi combat
Dentiţia este alcătuită la adult din 32 de ?urerea, mena�ea�a per�lstenţa !o.c�rel?r de
dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi - Infe<:JI.e late�.ta. Impotr-iva Aapanţlel ŞI dez-
12 molari. Ea se numeşte şi a doua dentiţie vo! tar�l ca�ll.lor v dentarev SInt recomand�te
sau dentiţie definitivă, deoarece succede primei rnasun de igiena dentara, care constau In:
dentiţii de lapte, formată doar din 20 de dinţi curăţirea dinţilor şi a spaţiilor dintre ei de
(8 incisivi, 4 canini, 8 prernolar i) care "cad", resturi alimentare, cu periuţă şi pastă de
se schimbă, începînd de la vîrsta de 6 ani. dinţi; evitarea mîncăruri lor şi băuturilor foarte
O.rdinea normală de aPvariţie şi înlocuire a reci sau foarte fierbinţi; tratarea din timp a
dinţilor .Ia .o�. este �rmatoarea: la 6-8 IUIll car iilor dentare la începutul lor. Adăugarea
apar 4. I�CISIVI mediani : la 7-12 luni apar fluorului în apa de băut hrana bogată A
4 InCIS.lV1 Iaterali ; la 12-18 luni apar 4 pre- ..... . '. rn
molari anteriori; la 16-24 de luni apar 4 C�lcIU ŞI vitamine, �blşn�Inţa. de a mes.teca
canini; la 24-36 luni apar 4 premolar: pos- bIn: alll:1entele, pot ajuta Ivntre!Inerea dIn�.dor.
ter ior i ; la 6 ani apar 4 molari şi se înlocuiesc dlOP�fle, ulllt�te de masura a putem de
primii 4 incisivi rnediani, cu dinţii incisivi refracţ ie a lentilelor. ° dioptrie reprezintă
definiti vi; la 7-8 ani se înlocuiesc 4 incisivi puterea de refracţie a unei lentile convergente
131
.. -: ....
[132]
care are focarul situat la distanţa de 100 cm.
100
Formula de calcul a dioptriilor este -p
în care F reprezintă distanja focală a lentilei.
O lentilă cu distanţă focală de 50 cm va avea
1100 )
o putere de refracţie de 2 dioptrii \ 50 = 2
Determinarea dioptrii/or unei lentile se face
cu ajutorul refractometrului sau al sferornetru­
lui. La lentilele divergente (pentru corectarea
miopiei), cifra, care indică num�rul dioptriilor
este precedata de semnul Hl Hl l.IS, • .
diplopie, percepereaJn du�lu a unu} Singur
obiect privit cu ambii ochi. Aceasta vedere
dublă se datoreşte faptului că imaginile unui
obiect, înregistrate de fiecare .ochi J� parte,
nu sînt con topite într-o senzaţie unica, deoa­
rece imaginea obiectului respectiv nu se for­
mează pe ambele retin� în 'punc.te. simetrice.
Cauza cea mai frecventa a d ip lopiei este para­
Iizia nervilor care comandă muşchii oculo­
motori. Prin anumite procedee putem studia
par ticular ităţ ile diplopiei şi put�m să d�duce?1
care dintre nervi a fost paralizat, Diplop ia
dispare de îndată ce se acoperă unul din ochi:
De aceea se recomandă purtarea de ochelari
prevăzuţi cu o sticlă mată .Ia ?chi�1 paralizat,
pentru a se suprima una din imaginile duble:
În afară de această diplopie care este de natura
binoculară, există şi o diplopie monocul�ră,
în care imaginile sînt văzute dublu de catr�
un singur ochi. Această diplopie rnonoculară
se întîlneşte în unele forme speci�le de. stra:
bism în unele leziuni ale cen tr ilor vizual!
din �reier şi uneori în cat aracta incipieI?tă:
disfagie, greutate la înghiţit: Este de ?bl�el
datorită unei boli a esolaguiui. In afecţ iunile
acute ale esofagului, ingestia unei substanţe
caustice (sodă caustică, acizi mineral!) e)lylic�
disfagia, în cele cronice preze�ţa u�el sţncturl
a conduc!ului esofagian confirmata prin exa·
menul radiologic cu pastă baritată: Disfal$i�
mai poate fi provocată de o contracţie spastică
(spasm) a muscul�turii esofagiene. Tradyce
atunci prezenţa unui polip sau cancer esofaţ5lan,
o boală neurologică (Ieziuni ale bulbului sau
măduvei spinării) sau coloanei vertebrale, sau
un spasm al cardiei întreţinut de un ulcer 9.e
vecinătate, de o gastrită sau cancer al regiuni!.
Tratamentul se va îndrepta spre boala în cauza.
De ajutor sînt an.tispast.ic�le şi se�a�ivele.
disgravidie - vezI sarCina patologica. .
dishidroză, îmbolnăvire a pielii, caracterI'
zată prin apariţia unor mici vezicule plin'e
cu un lichid clar, dispuse mai ales pe feţele
laterale ale degetelor, palme, tălpi. Fiind situate
mai profund În piele, veziculele nu se rup
În majoritatea cazurilor, ci se usucă singure,
fiind urmate de o descuamare. inelară a locului
unde au evoluat. Însoţită de o mîncărime une­
ori foarte supărătoare, dishidroza poate fi
produsă de o îmbolnăvire prin ciuperci, prin
anumiţi microbi (streptococi) sau prin feno­
mene de sensibilizare. Tratamentul este În
132
raport cu cauza: antimicotic, antistrep tococic
sau desensibilizant, Însoţit de la caz la caz de
metode care să micşoreze inllamaţia pieli!, cum
ar fi apl icarea de comprese, roentgenterapie etc.
Dtsh ldroz ă •
diskinezii biliare, suferinţe ale căilor ŞI
sfincterelor biliare care se traduc printr-o
tulburare În evacuarea bilei. Boala este mal
frecventă la femei, legată de sarcină, menstr.ua­
ţie, menopauză sau aiecf ări endocriI?e. C?�lc.e­
iuri alimentare (consumul de rîntaşur!, yraje.lIl,
suferinţele organelor învecinate (gastrită, coli ta,
apendicită, bol i ginecologice, aderenţe), o
stare de nervozi tate excesivă pot crea o serie de
reflexe care să aducă dereglarea aparatului
b iliar, realizînd fie spasmo (hipertonie \,cz!cu­
Iară), fie scăderea contracţiei vez iculare (hipo­
tonie veziculară), fie scăderea sau creşterea con­
tracţiei sfincterelor. Atonia oeziculară constă ÎIl
creşterea de vol um a veziculei b i liare care.
incapabilă de a se mai contracta pentru eva­
cuarea bilei, se lasă destinsă de conţinutul ei.
Bolnavii se plîng de o greutate În regiunea fica­
tului, de o stare de indispoziţie cu dureri de cap
şi de tulburări gastrice, ca: balonări. greaţă,
gust amar. Colecistografia arată o veziculă
mare care nu se contractă după prînzul cu ouă.
H ipertonia veziculară decurge din tr-o creştere
a capacităţii de contracţie a veziculei biliare.
Bolnavul acuză dureri în regiunea ficatului,
uneori sub formă de jenă, alteori de crize care·
cedează la trinitrină sau miofilin. Colecisto­
grafia arată o veziculă mică, rotundă, care se
I evacuează rapid. Tratamentul diskineziilor �e
aplică în funcţie de caracterul acestora. In
cele hipotone se recomandă substanţe care actI·
vează contracţia: untdelemn, sulfat de magne·
ziu, Bourget, Decol. Se mai recomandă evit_a.
rea sedentarismului prin sport, plimbări. In
diskineziile hipertone: comprese calde. anti­
spastice, trinitrină, corfilină, şi .calmapte
ale sistemul'ui nervos. Tratamentul hldromIne­
raI cu ape de SIănic, OIăneşti sau Căciulata se
dovedeşte adesea fO'lrte util.
•
I
1.
[133]
Dispensar medical pe vapor, pentru muncitorii din sector piscicol şi
stulicol.
131
cale de îndreptare în cazul că se descoperă
ceva. Dintre bolnavi, sînt cuprinşi în dispen­
sar iz are cei cu boli cronice aflaţi În evidenţa
unităţii care le acordă asistenţă medicală
(circumscripţie sanitară, policlinică, serviciu
rnedico-san i tar de întreprindere). în în trepr in-
deri, se procedează la dispensarizarea unor
muncitori sănătoşi, dar care lucrează în conditii
care pot influenţa starea lor de sănătate. În
acest caz, supravegherea medicală activă are
rolul să surprindă de la început orice modifi­
care a stării de sănătate, chiar înainte de apa­
riţia semnelor subiective. Tot ca forme ale
dispensarizării, extinse la grupe mai largi ale
populaţiei, pot fi socotite examenele medicale
prin radiofotografie sau controlul ginecologic
periodic. Formă înaintată de
aplicarea a principiului pro­
filaxiei În practica ocrotiri i
sănătăţii, dispensarizarea are
mari perspective de dezvol­
tare, prin cuprinderea treptată
a întregii populaţii în con­
trolul medical activ al stării
de sănătate.
dispepsie, termen relativ în­
vechi t, indicînd o suferinţă
digestivă funcţională. Prin dis­
pepsie se înţelege o digestie
grea, dureroasă. Ea este mai
frecventă la persoanele uşor
excitabile, obosite. Ceea ce
caracterizează dispepsia sînt
mai ales durerile care variază
de la o zi la alta, fără o re­
laţie evidentă cu mesele sau
cu unele alimente. Apare ca
o arsură şi ca o crampă,
după o emoţie ori o stare
psihică; se însoţeşte de grea-
.�
Dispensar nou al unei c ir c u mscr i pţ i i sani t ar e-cr ăşeneşt i.
,.
dismenoree (algomenoree), menstruaţie Înso­
ţită de dureri Iornbo-abdominale. Durerile pot
să preceadă rnenstruaţ ia şi să cedeze după apa­
riţia ei, sau pot apărea după instalarea men­
struaţiei. Intensitatea durerilor poate fi de la
<J simplă nevralgie, pînă la dureri violente,
însoţi te de greţuri şi vărsă-
turi. Se Întîlnesc mai frecvent
la fetele şi femeile tinere.
Tratamentul constă în primul
rînd în găsirea cauzei (infl a­
maţii ale uterului şi anexelor,
fibroame uterine congenitale
sau tulburări horrnonale) şi
apoi îndepărtarea ei. Trata­
mentul simptomatic constă în
repaus la pat, căldură pe ab­
domen, antispastice şi an ti­
nevralgice.
dispensar, unitate care a­
cordă asistenţă medicală am­
bulatorie, situată la locul
unde trăieşte (dispensar de
circumscripţie) sau munceşte
(d ispensar de În trepr indere,
de şantier) populaţia. Unele
dispensare sînt profilate pe
anumite specialităţi (dispensat
oncologie = unitate speciali­
zată în lupta ant icanceroasă
pe un anumit teritoriu).
dispensarizare, supraveghere medicală activă
a unor oameni bolnavi sau sănătoşi. Esenţa
dispensarizării - care îi conferă caracterul de
metodă Înaintată de ocrotire a sănătăţii­
constă în faptul că examenul medical nu se
efectuează numai la cererea unei persoane care
nu se simte bine, ci - în primul rînd - se
practică în mod periodic, planificat, la anumite
grupe de oameni, în' scopul de a li se controla
starea de sănătate şi a se lua pe loc măsuri rnedi-
•
I
1.
[134]
ţă, balonări, eructaţii. La examenul radio­
logic şi tubajul gastric nu se descoperă
nimic caracteristic. Tratamentu 1 va avea în
vedere starea generală: repaus fizic şi psihic,
sedative la excitaţii, tonice la cei debilitaţi.
Cît mai puţine medicamente! Se vor calma
durerile cu comprese calde pe abdomen, ceaiuri
de sunătoare şi numai la nevoie se recurge la
novocaină, alcaline. Cura hidrominerală dă
rezultate bune prin scăderea sensibilităţii pe­
reţilor stomacului. Dispepsia sugarului, tul­
burare digestivă acută, în cursul căreia apar
febra, scaunele diareice şi vărsăturile ce antre­
nează o pierdere de lichide şi minerale din orga­
nismul sugarului, manifestată prin scădere în
greutate. Cauzele care produc boala pot fi
clasificate în 2 categorii: a) cauze alimentare:
de ordin cantitativ (cantităţi prea mari de
lapte) şi de ordin calitativ (alimente nepotri­
vite vîrstei sau altera te, lapte contaminat cu
diferiţi microbi şi păstrat în condiţii neigie­
nice la căldură); b) cauze infecţioase: infecţii
intestinale (dizenterie) sau generale (otită,
bronhopneumonie). Cea mai frecventă cauză o
constituie infecţiile intestinale. Boala se mani­
festă prin scăderea poftei de mîncare, indispo­
ziţie, apoi prin scaune diareice, semilichide
sau lichide, verzui, cu sau fără mucus, uneori
cu sînge (în care caz poate fi vorba de o dizen­
terie), vărsături şi febră. Boala evoluează cu
atît mai grav, cu cît copilul este mai mic şi
cu cît are o stare de nutriţie mai proastă (dis­
trofie). Boala poate fi prevenită prin înlătura­
rea cauzelor care o produc. Cauzele alimentare
ale bolii pot fi prevenite: a) prin alăptarea la
sîn cel puţin pînă la 5-6 luni şi evitarea înţăr­
cării în lunile de vară; b) printr-o alimentaţie
mixtă sau artificială corectă: administrare de
lapte praf dizolvat în apă fiartă şi răcită, pre­
parat înainte de fiecare masă, în vase curate
şi în diluţiile recomandate de medic (vezi
lapte praf)�Laptele de vacă lichid nu se reco­
mandă la sugari, fiindcă nu i se poate garanta
sterilitatea şi nici constanţa compoziţiei. Sînt
obligatorii păstrarea biberoanelor şi tetinelor
curate, fierte după fiecare masă, respectarea
măsurilor de igienă de către persoanele care
alimentează copilul, respectarea programului
de alimentaţie stabilit de medic, adică din 3
în 3 ore în alimentaţia naturală şi Ia 3 1/2-4
ore în alimentaţia artificială, cu pauză .. de
lapte obligatorie în timpul nopţii; respectarea I
regulii celor două hidrocarbonate în alimen-!
taţia sugari lor (zahăr 5% Ia totalul arnestecu­
lui de lapte + un făinos care diferă după vîrsta
copilului (apă de orez sub 2-3 luni, făină
aIbă de grîu rumenită peste 2-3 luni şi gr iş
după 4-5 luni). Diversificarea alimentaţiei
(introducerea piureului de legume, a gălbenu­
şului de ou, a brînzei de vaci şi a "Cărnii) se va
fa ee treptat, începînd cu cantităţi mici şi
numai Ia indicaţia medicului. Cauzele infec­
ţioase pot fi prevenite prin evitarea persoanelor
bolnave şi a aglomeraţiilor, crearea unor con­
diţii de mediu' adecvate în camera copilului
(temperatura 18-20°, aerisirea repetată, cură­
ţirea prafului, igiena patului şi a corpului copi­
lului), călirea organismului prin scoaterea lui
în aer liber, pentru o durată variabilă după
anotimp şi vîrstă, respectarea indicaţiilor pen­
tru vaccinările uzuale. Tratamentul dispepsiei
sugarului se efectuează în conformitate cu indi­
caţiile medicului şi constă în următoarele date
esenţiale: administrarea unui purgativ salin
(sulfat de sodiu) în doze de 2 g pe an de vîrstă,
dietă hidrică şi dietă de tranziţie, care are
unele proprietăţi antibacteriene şi o oarecare
valoare calorică; preparatele cele mai folosite
sînt: supa de morcovi sau apa (mucilagiul)
de orez. Realimentarea se face în general după
următoarele principii: sub vîrsta de 5-6 luni
cu un preparat de lapte, ordinea preferinţei
fiind următoarea: Eledon (babeurre) sau lapte
praf (integral sau semiecremat "lacto") şi
eventual acidulat. Aceste alimente dietetice
se introduc în cantităţi foarte mici, cîte 1O-20g
la fiecare masă, cantitatea lor fiind crescută
progresiv, în scară, zilnic, cu cîte 10-20 g
pentru fiecare masă, scăzîndu-se concomitent,
cu aceeaşi cantitate, supa de morcovi sau muci­
lagiul de or�z pe care copilul le primeşte în
continuare. In acest fel, se poate ajunge în
7-10 zile la regimul normal al copilului (la
sugarul distrofie cu o greutate subnormală se
ajunge la regimul normal-vîrstei după un inter­
val mai lung). La sugarii peste 6 luni, după
dieta de tranziţie, întrucît laptele este mai rău
tolerat se reia alimentaţia cu făinoase cu apă
(gr iş cu apă, orez cu apă, macaroane fierte),
după cîteva zile se adaugă brînză de vaci, apoi
5% zahăr la făinoasele cu apă şi după a�eea unt
proaspăt (la sugarul trecut de 8 luni, carne
fiartă) şi la urmă de tot lapte praf cîte
5-10 g pudră de lapte în fiecare zi în făinoa­
sele cu apă. Acest regim trebuie individualizat
în funcţie de particularităţile vîrstei, de starea
de nutriţie, de alimentaţia anterioară etc.
Tratamentul dietetic se face sub protecţia anti­
bioticelor prescrise de medic (pentru lichidarea
infecţiei intestinale); uneori este necesară
injectarea soluţiilor hidrosaline (soluţie fizio­
logică, soluţie Ringer) pentru înlocuirea pier­
derilor. h idrosal ine. In convalescenţă se ajută
refacerea organismului prin administrare de
vitamine.
dispnee, dificultate respirator ie cu modifi­
carea frecvenţei, amplitudinii sau ritmului
respiraţiei. Dispneea reprezintă o reacţie de
adaptare a organismului la un efort fizic crescut
(dispnee fiziologică) sau în cursul unei bol i
(dispnee patologică) şi trădează un deficit de
oxigenate a sîngelui. Dispneea fiziologică se
manifestă printr-o creştere a frecvenţei şi
amplitudinii respiraţiei. Cauza creşterii disp­
neei rezidă în nevoia sporită de oxigen a orga­
nismului. Într-adevăr, în cursul efortului fizic
cheltuiala de energie creşte şi prin urmare se
măreşte şi nevoia de oxigen, deoarece Ia baza
surselor de energie reprezentate de metaboli-
[135]
1
L
zarea grăsimilor, proteinelor şi glucidelor stau
procesele de oxidare. În cursul dispneei fizio­
logice, cantitatea de oxigen care pătrunde în plă­
mîni creşte de 2-3 ori faţă de normal. Dispneea
fiziologică poate apărea şi în cursul ascensiuni­
lor, din cauză că la înălţimi mari presiunea
parţială a oxigenului scade; ea mai apare la
temperaturi ridicate sau se poate obţine con­
ştient atunci cînd în mod voluntar intervenim
prin intermediul scoarţei cerebrale asupra rit­
mului respiraţiei. Dispneea patologică se întîl­
neşte în toate bolile care se însoţesc de insufi­
cienţă de oxigen, traducînd astfel afectarea
organelor şi sistemelor care asigură activitatea
fiziologică normală a organismului. Dispneea
patologică apare în cursul bolilor aparatului
respirator în care suprafaţa respiratorie este
redusă (bronhopneumonii) sau cînd plămînii
se găsesc comprimaţi (pleurezie, pneumotorax),
în bolile de inimă, ca urmare a unei tulburări
survenite în.drumul circulaţiei sanguine (stază
sanguină mai ales la nivelul circulaţiei pulmo­
nare). Dispneea de natură car diacă este de dife­
rite grade, în funcţie de gravitatea bolii; cînd
boala de inimă este mai puţin avansată, dis­
pneea apare numai la eforturi însemnate, însă
pe măsură ce boala se agravează, respiraţia
devine tot mai dificilă, după eforturi din ce
în ce mai mici, dispneea persist înd chiar şi în
repaus. Numărul respiraţiilor trece de 16 pe
minut, cît este normal, ajungînd la 40-50 în
acelaşi interval de timp. În cazurile deosebit
de grave, bolnavul nu mai poate sta culcat
din cauza dispneei şi preferă să doarmă în
şezut, pe scaun sau cu capul rezemat de masă,
poziţie care îi uşurează respiraţia. In intoxi­
caţiile provocate de produsele de descompunere
rnetabol ică acumulate în exces (uremie, diabet)
sau de substanţe toxice ingerate, dispneea se
datoreşte acţiunii acestor toxice asupra siste­
mului nervos central, în special asupra centru­
lui respirator. Dispneea patologică poate fi
de lungă durată, persistînd de-a lungul unei
întregi perioade de boală (ca în pneumonie,
pleurezie, tuberculoză), poate fi permanentă
(ca în seleroemfizemul pulmonar) sau surveni
sub formă de accese periodice (ca în astrnul
bronşic sau cardiac). Dispneea patologică se
caracterizează nu numai prin modificarea
frecvenţei şi amplitudinii aspiraţiei, dar şi
prin tulburarea ritmului respirator. Se poate
modifica raportul dintre durata inspiraţiei
şi exp iraţiei (ca în astm, unde creşte durata
expiraţiei) sau se pot ivi pauze respiratorii mai
mari (pînă la 35 de secunde) sau mai mici (ca
în dispneea periodică din cursul uremiei sau
comelor). Tratamentul constă în primul rînd în
înlăturarea cauzelor care au provocat. dispneea.
Pentru a înlesni respiraţia se dă bolnavului o
poziţie comodă, semişez îndă, se administrează
oxigen în inhala ţie, se aplică ventuze. Medica­
mentele se dau numai la avizul medicului. Aerul
din încăpere trebuie să fie curat şi proaspăt.
dlsproteinemie, metabolismul proteinelor se
petrece în mare măsură în ficat şi cuprinde
atît procese de degradare, cît şi procese de
sinteză. Ficatul joacă rol important în for­
marea serinelor şi globulinelor, în depozitarea
şi mobilizarea acestora. De aceea, determi­
narea proteinelor totale din plasma sanguină,
a serinelor şi globul inelor, cît şi a diferitelor
fracţiuni prezintă un interes deosebit în cerce­
tarea bolilor hepatice. Valorile normale ale
proteinelor plasmatice sînt de 70-80 g la
mie, dintre care 45-55 g sînt serine şi 30-35 g
sînt globuline. Raportul dintre serine şi glo­
buline este de 1,5. In leziunile hepatice cro­
nice severe se întîlneşte frecvent o scădere a
proteinelor totale (hipoproteinemie) şi mai
ales o scădere a serinelor (hiposerinemie),
condiţionate de incapacitatea de sinteză a
serinelor de către ficat. Dimpotrivă, globu­
Iinele plasmatice sînt crescute, ducînd pînă
la inversarea raportului serinejglobuline. Pe
lîngă constatarea acestor modificări ale pro­
teinelor plasmatice, în bolile de ficat s-au
mai pus la punct o serie de probe de laborator
care au drept scop să scoată în evidenţă modi­
ficări ale echilibrului proteinelor; ele sînt
denumite probe de disproteinemie, incorect
zise "hepatice" (întrucît sînt influenţate de
un mare număr de factori). Reacţia cu timol
se bazează pe tulburarea serului patologic la
care s-a adăugat o soluţie de tirnol. Gradul
acestei tulburări (normal '5-6 u. MacLagan
sau 30 u. fotometrice) ar fi în raport cu gradul
de dezechilibru al proteinelor plasmatice.
Reacţia Takata-Ara se bazează pe precipitarea
su b formă de flocoane ("f1oculare") care se
produce într-o serie de 8 eprubete ce conţin
diluţii crescînde de ser şi la care se adaugă
o soluţie de sublimat. Normal, Ilocularea nu
se produce în nici. o eprubetă; de la două
eprubete în sus, reacţia devine pozitivă.
Reacţia Gross se bazează pe flocularea produsă
prin adăugarea la serul de cercetat a unei
soluţii denumită Hayern, care se Iasă să cadă
picătură cu picătură, dintr-o eprubetă gradată.
Prima Iloculare este numită reversib ilă ,
deoarece dispare prin agitare, după care urmează
flocularea ireversibilă. Limitele inferioare ale '-­
normalului sînt 1 ml , respectiv 2 ml. S-au
mai descris nenumărate reacţii de precipitare
a proteinelor care însă nu au adus un progres
în această explorare. De subliniat că nu există
un paralelism strict între gradul de modifi­
care a acestor probe şi starea bolnavului.
Uneori, probele sînt negative şi bolnavu I
este hepatic, iar alteori sînt pozitive, fără ca
ficatul să fie în suferinţă. Aşa se întîmplă în
unele stări febrile, supuratii, cancer, nefroză,
care dau reacţii de disproteinemie fals-pozitive.
De aceea, aceste probe n-au valoare de cît
confruntate cu rezultatele examenului el inic
şi cu alte teste de laborator.
distrof ia sugarului, starea de nutriţie defi­
citară a sugarului în urma unei inaniţii (înfo­
metări) patologice, în imensa majoritate a
cazurilor de origine digestivă. Suba lirnentaţia
poate fi cantitativă (în ,acest caz, dieta are
135
[136]
un conţinut mai scăzut de calorii de cît este ,diureză: una dintre cele mai importante
necesar la vîrsta respectivă) sau calitativă funcţii ale rinichilor este aceea de a menţine
(în acest caz, dieta nu conţine cantitatea de o cantitate optimă de apă în organism cu o
proteine, grăsimi sau glucide necesare creşterii). concentraţie necesară de substanţe minerale
. Boala recunoaşte 3 cauze principale: 1) ali- şi organice (electroiiţ i). De această funcţie
mentaţie insuficientă: de exemplu, în caz de depinde eliminarea de urină sau diureză.
diluţii mari de lapte (de exemplu 1/3), în caz Diureza normală, adică cantitatea de urină
de boli care produc inapetenţă (infecţii, eliminată în 24 de ore, variază între 1 500
encefalopatii) sau vărsături (stenoză de pilor), şi 2000 mI, în raport cu Iichidele ingerate şi
compoziţie neadecvată a raţiei alimentare, cu pierderile de apă pe alte căi (diaree, trans-
ca în cazul cînd glucidele (distrofia laptelui piraţii). Tulburări în eliminarea urinară se
de vacă) sau proteinele (distrofia făinoaselor) manifestă prin poliurie, oligurie sau anur ie,
se află sub minimul necesar creşterii. Alimen- Prin poliurie se înţelege producerea unei can-
taţia mai poate fi relativ insuficientă în urmă- tităţi sporite de urină, care depăşeşte 2 000 mI
toarele împrejurări: în tulburări digestive în 24 de ore. În afară de cea fiziologică, care
(diaree cronice), în tulburări de absorbţie se produce în cazul unei ingestii mari de lichide,
(diaree cronice, celiakie), în tulburări ale pol iuri a patologică apare la sfîrşitul unor
asimilaţiei (boli constituţionale sau ereditare); boli febrile, în diabet şi în unele boli renale,
2) infectii intestinale şi extraintestinale (bronho- cum sînt glomerulonefrita cronică, scleroza
pneumonie, otomastoidită, infecţii urinare, renală. Se vorbeşte despre oligurie ori de cîte
infecţii ale pielii; 3) boli organice, care îrnpie- ori cantitatea zilnică de urină scade sub
dică alimentaţie (malformaţii ale cavităţii 800 mI. Oligur ia se poate produce în cazul
bucale). Sugarul distrofie are un aspect unor pierderi mari de lichide pe alte căi (vărsă-
caracteristic: pielea se "veştejeşte", pare mult turi, diarec , sau cînd scade mult ingerarea
prea largă pentru abdomen şi membre, adu- de apă. Oliguria se poate produce şi în cazul
nîndu-se în cute numeroase pe partea internă unor afecţiuni ale rinichilor (glornerulonefr i tă
a coapselor şi la şezut (aspect de pungă de acută difuză, insuficienţă renală acută),
tutun), ţesutul gras subcutanat scade treptat cardiovasculare (insuficienţă cardiacă, colaps),
de pe corp pînă ce dispare şi de pe faţă (faţă clroză, stări febrile. Uneori este necesară
de bătrîn); muşchii îşi pierd tonicitatea (abdo- administrarea de diuretice. Sistarea producerii
menul creşte de volum), creşterea în greutate urinii poartă numele de anurie. Diuretic,
şi lungime încetează, imunitatea se prăbu- medicament care administrat în anumite boli
şeşte (copilul devenind receptiv 111 infecţii care de rinichi sau de inimă poate mări cantitatea
evoluează foarte grav), starea psihică se alte- de lichide eliminate prin rinichi, atunci
rează, (copilul este abătut, plîngăreţ); tole- cînd aceasta, este scăzută sub normal (1 500 kg
ranţa digestivă este foarte scăzută, ceea ce în medie pe zi la adulţi). Apa fiind reţinută
face ca o creştere cît de mică a raţiei alimentare în mod patologic în organism, poate du�e la
să producă diaree, agravînd înfometarea. agravarea bolii de bază, astfel că pe lîngă
Cînd slăbirea este foarte intensă (deficientul tratamentul efectuat asupra cauzei bolii apare
ponderal faţă de greutatea standard a vîrstei şi necesitatea acestui tratament simptomatic -
este mai mare de 40%), ea nu mai este cornpa- creşterea diurezei. Ca diuretice se pot folosi:
tibilă cu viaţa. În stadiul final al bolii, la apă îndulcită, infuzie de cozi de cireşi. de
inaniţia extremă se adaugă infecţii generale mătase de porumb, soluţii concentrate de
(pulmonare, urinare, meningiene, otomastoi- glucoză injectate intravenos, Eufilină (Corfilin)
diene), precum şi infecţii digestive (ce duc în tablete, fiole sau supoz itoare, Teobromin
rapid la toxicoză), care grăbesc sfîrşitul letal. - natriu-salicilic în tablete (Teosal), Diure-
Şansele de vindecare sînt reduse cînd denu- tină simplă sau asociată cu pulbere de Scilla
triţia este mai accentuată, cînd sugarul este în casete sau Scil laren în picături, sărurile de
de vîrstă mai mică, cînd a suferit mai multe potasiu sau amoniu în formulări magistrale sau
infecţii sau cînd înainte de îmbolnăvire a în sarea dietetică, Diurocard, unele sulla-
fost alimentat artificial. Distrofia poate fi mide diuretice, ca preparatul Ederen (Dia-
evitată prin înlăturarea cauzelor care o produc: mox), Nefrix, sau diuretice mercuriale în general
a) asigurarea unei alimentaţii corecte a sugaru- toxice, ca Uroflux. Atunci cînd relenţ ia
lui (folosirea laptelui praf în al irnentaţia' de lichide în organism se datoreşte unei boli
mixtă sau artificială reprezintă un mare � inimă cu scăderea capacităţii de contracţie
progres); b) prevenirea infecţiilor (izolare, 'a rnuşchiului cardiac, medicamentele cardio-
vaccinăr i) : c) tratarea bolilor organice care tonice (Strofan tină, Digitală) au şi un efect
împiedică alimenlaţia (stenoză de pilor). Dis- secundar de creştere a diurezei.
trofia este mult mai greu de tratat de cît de dizenterie, boală infecţioasă şi contagioasă,
prevenit: Tratamentul este foarte asemănător
cu acela al dispepsiilor şi constă în combaterea caracterizată prin scaune dese, lipsite de
inlecţiei intestinale (antib iot ice) şi real irnen- materii fecale, compuse din mucozităţl. sînge,
tare progresivă, prudentă, cu aceleaşi pre- puroi. Este produsă de bacili dizenterici.
parale dietetice (eledon, lapte praf). La acestea Cele mai frecvente tipuri de bacili întîlnite în
se adaugă vitaminoterapie, hormoni anaboli- ţara noastră sînt Flexner şi Sonne. Dizenteria
zanţi (dianabol), mici transfuzii de sînge. este o infecţie digestivă; bacilii dizenterici
136
I
I
!
1.
[137]
I
I
!
L
pătrund în organism o dată cu alimentele,
prin tubul digestiv (poarta de intrare). Rezer­
vorul de germen îl formează bolnavii de dizen­
terie bacilară şi purtătorii sănătoşi de bacili
dizenterici. Poarta de eliminare a germenilor
În mediul extern este t ubul digestiv: germenii
. sînt eliminaţi o dată cu materiile fecale.
Alimentele (mai ales zarzavaturile, legumele,
fruc!ele şi apa) se pot contamina cu bacili
dizenterici dacă nu se respectă igiena (muşte
care zboară de pe materii fecale depuse în
aer liber, pe alimente neacoperite; mîini
murdare, nespălate, ale celor care manipu­
lează alimente; conducte de apă vechi, defecte,
în cart- se pot infiltra germenii; closele con­
strui to greşit şi din care germenii se pot înfiltra
În apa fîntînilor din vecinătate). Incubaţia
durează 2-5 zile. În dizenteria acută, debutul
este brusc, cu febră, dureri abdominale. Apoi
începe diareea : la începui sînt scaune cu ma­
terii fecale, apoi apar repede scaunele tipice de
dizenterie (în cantitate mică, lipsile de materii
fecale, compusă din mucoz.i tăti, puroi şi sînge).
De obicei sînt 10-50 de scaune în 24 de ore.
Bolnavii au şi tenesme rec!ale (senzaţia de
nevoie imediată de a avea scaun fără însă a
scoate nimic, cu dureri în regiunea rectală).
De cele mai multe ori, bolnavii au şi febră,
stare generală proastă, lipsă de poftă de mîn­
care, stare de slăbiciune. Netrat ată, duce
de obicei la dizenterie cronică (3-4 scaune
pe zi, slăbire progresivă, anemie). Diagnosticul
se precizează prin izolarea şi identificarea
bacililor dizenterici din materiile fecale prin
analiza pe medii de cultură speciale (copro­
cult ură). Prin rec!osigmoidoscopie se pot
recunoaşte direct Iezi unile caracteristice de
dizenterie în rect şi sigmoid (ulceraţii ale
mucoasei reclului şi sigmoidului). Tratamentul
se face obligatoriu cu antibiotice (se utili­
zează mai ales tetracicl ina, aureomicina sau
cloramfenicolul), timp de 4-6 zile. În dizen­
ter ia cronică se dau de obicei 2 sau 3 anti­
hiol icc şi se face tratament local prin clisme
medicamentoase. Dizenteria face parte din
grupa A, fiind de declarare şi izolare obligatorie
În spitalul de boli contagioase. Profilaxia se
face prin izolarea şi tratarea bolnavilor,
depistarea şi tratarea purtătorilor de bacili
d izen terici (mai ales în sectorul al irnen tar) ,
prin luarea de măsuri împotriva căilor de
transmitere (stîrpirea muştelor, păstrarea co­
rectă a alimentelor, spălarea zarzavaturilor şi
a fructelor, igiena individuală, mai ales a
celor care manipulează alimente, dezinfccţia
obiectelor con taminate de bolnav, a excre­
rnen telor bolnavului, întreţinerea igienică a
closetului).
donator de sînge; administrarea sîngelui
conservat în scop de tratament la bolnavii
din spitale este una d in problemele cele mai
importante pe care le-a rezolvat medicina,
căci nu există medicament mai complet şi
mai eficace în cazurile grave de cît sîngele
uman. Una dintre cele mai generoase acţiuni,
.. : --'-: ...
la care toţi cetăţenii anirnaţi de sentimente
patriotice şi umanitare trebuie să participe,
este înscrierea lor printre donatorii benevoli
de sînge. Donarea sîngelui nu pune în pericol
viaţa sau sănătatea donatorului , deoarece
primenirea sîngelui este un proces care se
pelrece în permanenţă în organismul omului
sănătos. Zilnic mor miliarde de globule roşii
îmbătrînite şi se nasc altele noi; scoaterea din
circulaţie a unei cantităţi de 200-400 mi
sînge este un stimulenl pentru organism, care
fabrică alt sînge proaspăt. Cunoaşterea grupei
de sînge de care aparţine sîngele nostru este_
primul pas pentru a deveni donator de sînge.
Există 4 grupe principale de sînge: O (1),
A (II), B (III) şi AB (IV), la care se adaugă
grupele Rh (+) şi (-). Aceste litere definesc ..".­
o substanţă chimică, cu proprietăţi bine
cunoscute, denumită aglutinogen şi care se
găseşte fixată pe globuluI roşu. Sîngele recoltat
de la donatori şi conservat în condiţii speciale,
pentru a putea fi administrat bolnavului
trebuie să conţină aceleaşi aglulinogene pe
globule ca şi sîngele primilorului, căci altfel
el poate intra în conflict cu alte substanţe
chimice din serul bolnavului (aglutinine),
producînd accidente (hemoliză prin incom­
patibilitate) (vezi anemie). Donator ii de
sînge care au grupul O (I) pot da sîngele lor
pentru transfuzie, oricărui, indiferent de grupul
primitorului, (mai ales dacă au acelaşi RIi).
Aceştia sînt "donatori universali", după CUill
cei din grupul AB (IV) sînt numiţi "primitori
universali".
dopul de cerumen, corp străin al conductului
auditiv extern, datorit acumulării secreţiei
exagerate a glandelor ceruminoase. De obicei
este întîlnit la adulţi, mai ales la cei care
lucrează într-un mediu cu mari cantităţi de
pulberi. Excesul de colesterol favorizeaza
producerea cerumenului. Dopul îşi măreşte
volumul în contact cu apa sau în atmosferă
urnedă, condiţii în care îşi manifestă de obicei
prezenţa. Semnele acestei prezente sînt: sen­
zaţia de înfundare a urechii, rezonanţă exage­
rată a propriei voci (autofonie) uneori ameţeli
şi dureri (otalgie). Îndepărtarea dopului de
cerumen se face printr-o spăIătură practicată
de o persoană specializată. Uneori, CÎnd este
vechi şi prea dur, este necesară în prealabil
înmuierea sa cu apă oxigenată sau ulei vegetal
călduţ.
doză, cantitatea de medicament adrninis­
trată pacientului în scop curativ sau preventiv.
Doza poate fi: a) utilă, cantitatea minimă de
medicament capabilă să producă primul efect
Iarrnacodinarnic urmărit; b) uzuală sau tera­
peutică, care reprezintă cantitatea variabilă
de medicament cuprinsă în interiorul zonei
dozei utilă-doză toxică; c) toxică, can ti tatea
de medicament care poate iniţia apariţia
unor fenomene secundare nedorite în organismul
tratat; d) maximă, cantitatea maximă de
medicament administrată o dată sau în 24 de
ore; e) letală, doză capabilă să producă moartea
organismului. Diferitele feluri de doze enu-
137
[138]
merate sînt precizate în tratatele de specialitate
pentru fiecare principiu activ medicarnentos,
ele variind în funcţie de specie (om, animal),
de vîrstă (adulţi, copii) şi mai puţin în funcţie
de sex şi particularităţile individuale.
durată medie a vieţii, indice demografic
foarte semnificativ în caracterizarea stării de
sănătate ca şi a nivelului general de trai al
populaţiei. Se calculează împărţind suma
vîrstelor la care s-au produs decesele pe o
perioadă de timp la numărul deceselor pe
aceeaşi perioadă. In ţara noastră, durata
medie a vieţii a marcat o creştere deosebit de
mare în anii puterii populare, ajungînd de
la 42 de ani-la cît se stabilizase în trecut ­
la 66 de ani în l 961, apropiinduse astfel de
cei mai înalţi indici înregistraţi în lume.
duşuri, proceduri hidroterapeutice aplicate
cu ajutorul unor dispozitive care au ca scop
să împrăştie apa la ternperaturi şi presiuni
variate pe suprafaţa corpului. Duşurile pot
fi reci, calde sau alternînd aceste două tempe­
raturi. Ele vor avea durata cu atît mai scurtă,
cu cît vor fi mai reci; acţionează însă nu numai
prin temperatură, ci şi prin contactul, sub
presiune, a apei care percută suprafaţa duşată.
Duşur ile pot - după forma pe care o dau
jetului de apă să aibă efecte diferite asupra
organismului. Cele în formă de rozetă, reci,
se folosesc ca excitante ale sistemului nervos,
cele calde - sînt calmante şi se folosesc în
inflamaţii cronice diverse, iar cele alternante ­
ca tonice generale, precum şi în tratamentul
insomniilor. Duşul-sz.z se prescrie mai ales
ca duş scoţian - în care se alternează apa
caldă la 40-44°, cu apă rece la 18-22° şi se
indică în acrocianoze, pareze şi paral izi i,
urmări ale accidentelor şi operaţiilor pe
membre etc. Duşul-evantai este o formă care
se foloseşte de asemenea alternînd apa caldă
şi rece în scopul stimulării circulaţiei locale
şi a aparatului neuro-rnuscular. Duşur ile­
masa] sînt proceduri care folosesc asocierea
dintre duşurile·rozetă şi masaj, pe o anumită
regiune sau pe întreaga suprafaţă a corpului.
Ambele proceduri se aplică simultan, bolnavul
fiind culcat pe o masă, sub linia de duşur L;
Duşul subacval constă din aplicarea unui
duş-sul la presiune mare, sub apă, în timp
ce bolnavul se află într-o vană de apă la
temperatură indiferentă sau călduţă. Duşul cu
aburi este o. procedură intensivă care constă
în proiectarea unei surse de vapori pe suprafeţele
care urmează a fi tratate. Mai bune suportat,
dar cu efecte mai reduse, este duşul de aer cald,
care se realizează cu ajutorul unui dispozitiv
special (foen, ca pentru uscarea părului).
Nu se prescriu duşuri la bolnavi foarte debi­
litaţi, cu tensiunea arter ială foarte crescută,
cu boli de inimă avansate, cu tendinţă la
hemoragii, cu tulburări de sensibilitate a
pielii, la gravide.
I
.L
[139]
echilibru, funcţie prin care se asigură men­
ţinerea corpului în anumite poziţii, după
necesitate. Ea se realizează prin colaborarea
mai multor factori, după cum urmează: de
la canalele semicirculare ale urechii interne
pleacă impulsuri nervoase la centr ii ner­
voşi situaţi la baza creierului mare şi în
creierul mic (cerebel); de la aceşti centri
nervoşi pleacă impulsuri pe căile nervoase
descendente din măduvă (căi extrapiramidale ;
vezi măduva spinării) la muşchii schelet ici,
a căror contractură se face în mod reflex în
aşa fel, încît corpul să nu se prăbuşească.
Astfel, dacă corpul se apleacă în spate, în
mod reflex se contractă musculatura care
readuce corpul spre în faţă şi invers; în mod
similar se întîmplă în cazul aplecării corpului
la dreapta sau la stînga. Echilibrul corpului
se menţine atunci cînd centrul de greutate
al lui se află înăuntrul bazei de susţinere
(vezi bază), Centrul de greutate al unui orga­
nism adult de proporţii medii se află aproxi­
mativ la nivelul celei de a doua vertebre
lombare. Modificările de volum şi de greutate
ce apar în diferite părţi ale corpului în sarcină
sau în unele boli (ascită, obezitate) sau în
cazul purtării pe spate a unor greutăţi produc
deplasări ale corpului, care sînt corectate prin
modificări de poziţie în aşa fel, încît echilibrul
corpului să fie păstrat. Funcţia de echilibru
nu există imediat după naştere, ea apărînd
o dată cu ridicarea în picioare şi mers. În
unele boli care interesează urechea internă
sau sistemul nervos, funcţia de echilibru este
alterată şi corpul se comportă ca o masă
inertă, care se prăbuşeşte sub acţiunea gravi­
tăţll, dacă este ridicat din poziţia' culcată.
In stările mari de epuizare fizică, slăbirea
forţei musculare nu mai permite redresarea
promptă a corpului, iar echilibrul acestuia
este tulburat. La ridicarea bruscă în picioare,
în special la persoanele astenice, hipotensive
şi după fi şedere prelungită la pat (după inter­
venţ ii chirurgicale), adaptarea circulaţiei sînge-
lui este def icitară şi pentru cîteva clipe, cre­
ierul nu primeşte sînge suficient. In acest caz,
persoanele respective "îşi pierd echiI i brul"
pentru cîteva momente. Alcoolul, prin acţiu­
nea sa de scădere a controlului nervos asupra
organismului, duce la tulburări marcate de
echilibru.
echipament de protecţie, îmbrăcăminte sau
anumite accesorii speciale care se poartă în
timpul lucrului spre a apăra corpul munci­
torului de acţiunea unor factori nocivi ex is­
tenţi la locul de muncă. Astfel sînt: salopetele,
costumele sau şorţur ile speciale de protecţie
contra radiaţiilor calor ice, cizmele, mănuşile,
căştile, ochelarii pentru aşchiere sau sudură,
măştile contra gazelor, vapor ilor tox ici, pulbe­
rilor etc. Portul echipamentului de protecţie
este obligatoriu în timpul lucrului, constituind
o măsură elementară de apărare împotriva
îmbolnăviri lor profesionale. A_nu se confunda
cu echipamentul sanitar de proteeţie a alimentelor,
purtat în timpul lucrului (şi numai în timpul
lucrului 1) de muncitorii din sectorul alimentar
(halat alb, şorţ, bonetă). Rostul acestui fel
de echipament este de a proteja al imentele ---c
şi prin aceasta pe consumatori - împotr iva
infectării cu germenii bolilor infecţioase; de
aceea, el trebuie să fie în permanenţă într-o
stare de curăţenie perfectă şi să nu fie purtat
nicăieri în afara locului de muncă (la făcutul
curăţeniei, la W.c. etc.).
eclampsie - vezi sarcină patologică.
ectlmă, îmbolnăvire microbiană a pielii
datorită streptococului, La locul unde s-a
produs inocularea microbului (de cele mai
multe ori pe gambe) se formează o băşică cu
conţinut la început clar, apoi purulent. Prin
ruperea capacului acestei băşici se formează
o rană (ulceraţie). Deşi destul de curînd rana
se acoperă de o crustă groasă formată din
sînge amestecat cu puroi, lez iunea are ten­
dinţa să se adîncească şi să se extindă în
suprafaţă. Bolnavul merge cu greutate şi are
dureri mari. Tratamentul trebuie să fie energic,
no
[140]
constînd în comprese, dezinfectări repetate cu
apă Dalibour şi aplicare locală de antibiotice
(în special penicilină). În unele cazuri este
. necesar şi un tratament general cu antibiotice.
edropion, răsturnarea în afară a marginii
pleoapelor. Ectropionul poate să fie de natură
cicatriceală, provocat de cicatrice ale pielii
pleoapelor, prin inflamaţii, plăgi sau arsuri.
Alteori, ectropionul se formează prin con­
tr acţ ia exagerată a muşchiuiui pleoapelor,
întîln ită la copiii mici. La persoanele În vîrstă
se poate produce ectropion al pleoapei infe­
rioare prin slăbirea ţesutului conjunctiv al
pleoapelor şi a fibrelor musculare. In para­
lizia muşchiului orbicular al pleoapei (Iogof­
lalrnie) există un ectropion paralitic al
pleqapel inferioare. Corectarea ec!ropionului
se face prin intervenţie chirurgicală. La per­
soanele în vîrstă, care suferă de Iăcrimare
cronică, se recomandă ca ştergerea lacrimilor
de pe pleoape să se facă de jos În sus, pentru a
împinge pleoapa spre ochi, evitîndu-se astfel
formarea unui ectropion.
eczemă, boală de piele cu o simptomatologie
foarte variată, produsă În marea majoritate a ca­
zurilor de sensibil izarea organismului faţă de di­
ferite substanţe provenind, fie din mediul Încon­
jurător, fie din tulburarea unor procese meta­
bolice interne. Boala începe în majoritatea
cazurilor printr-o roşeaţă a pielii, Însoţită de
m incărirni intense. Foarte curînd, pe zonele
inflamate, crup mici vezicule (stadiul de vezicu­
laţ ie), care, datorită scărpinătur i lor, se rup,
lăsînd să se scurgă la suprafaţa pielii un lichid
clar (stadiul de zemuire). Placardele se pol
intinde prin apariţia de noi vezicule la peri­
feria lor, cuprinzînd uneori chiar Întreaga
Eczema mîinii.
suprafaţă a corpului (eczema generalizată).
În cazurile obişnuite Însă, după 2-3 săptă­
mîni zemuirea conteneşte, se formează cruste,
apoi scuame şi pielea îşi revine treptat la
aspectul ei normal. La un nou contact cu sub­
,tanţa-sensibilizantă, eczema poate recidiva, fie
sub: orrna descrisă, Ire sub o formă subacută
sau cronică, caracterizată numai prin plăci
roşii acoperite cu scuame şi însoţite de mîncă­
r irni intense. Cauzele care pot sensibiliza
pielea şi declanşa procesul de eczemă sînt
Eczema sugarului.
foarte variate. Unele provin din mediul extern :
diferite substanţe chimice, agenti fizici (frigul,
căldura, lumina), substanţe de origine vegetală
(de exemplu flori de primulă), microbi (mai
ales streptococi). Alteori, substanţele sensi b i­
lizante se formează chiar în corpul bolnavului
datorită funcţiunii defectuoase a unor organe,
printre care tubul digestiv, rinichiul şi mai
ales sistemul nervos sînt cele mai importante.
Tratamentul eczemei este foarte variat, în
strînsă legătură cu aspectele clinice şi locali­
zarea bolii. Dacă factorul sensibilizator a fost
găsit, îndepărtarea .Iui va duce la o rapidă
vindecare a bolii. In caz contrar, alături de
un tratament local calmant, urmărind să
reducă inflamaţia (prin comprese, prin po­
mezi cu substanţe reductoare, cum ar fi
ihtiolul, gudronul sau preparatele cort izon icc ,
prin raze X), se încearcă un tratament general
desensibilizant nespecific, prin medicamente
din grupul alerganului, preparate cortizonice,
compuşi ai calciului, hiposulfit de sodiu,
vitamină Cete.
edem, infiltraţie de lichid în ţesuturi. În
mod obişnuit, între ţesuturi şi plasma sîngelui
are loc un schimb neîncetat de lichide, faci­
I/lat de capilare. Dacă aceste lichide trec în
, cantitate excesivă în ţesuturile care se găsesc
în preajma vaselor sau dacă, din diverse motive,
resorbţia acestor lichide în sînge este îrnpie­
dicată, se instalează edemuI. Semnele exte­
rioare ale edemului sînt evidente, mai "ales
în edemul feţei, al corpului sau extremităţilor:
lichidul acumulat în ţesutul celular subcutanat
tumefiază regiunea care devine păstoasă, palidă
şi rece, deoarece circulaţia sîngelui este împ ie­
dicată de presiunile Iichidului acumulat, iar
dacă apăsăm cu degetul rămîne o înfundare a
[141]
I
I
piel ii care persistă cîteva secunde (godeu).
Intr-un stadiu mai puţin avansat de boală,
edemele se reduc noaptea, prin repaus ori­
zontal, şi rea par în cursul sau spre sfîr­
şitul zilei, cînd bolnavul merge sau stă
în picioare. După cauzele care îl provoacă
deosebim mai multe feluri de edem. Există
un edem mecanic sau de stază, datorit
unei compresii externe, executate la ni­
velul unui membru (edem local), sau unei
compresiuni interne, cum ar fi creşterea ten­
siunii venoase (var ice, flebită, ciroză), care
destinde vasele şi împinge lichidele din venă
în ţesutul subcutanat din jur. In insuficienţele
decompensate ale inimii se observă edeme
generalizate; ele încep de obicei în regiunile
mai Îndepărtate de sediul inimii (laba picioru­
lui, apoi gambă, coapsă). Progresiv, lichidul
de edem cuprinde cavităţile: abdominală
(ascită). pleurală, pericardiacă, dînd naştere
hidropiziei. Concomitent are loc şi edemaţierea
viscerelor, primul organ congestionat de edem
fiind ficatul (ficatul de stază). Dacă edemul
cuprinde, aşa cum se întîmplă în insuficienţa
ventriculară stingă (vezi insuf icienţa cardiacă),
alveolele plămîni lor, survine edemul pulmonar,
accident grav care reclamă intervenţia de
urgenţă a medicului. Edemele renale (nefrită,
nefroză) se datoresc pierderilor mari de albu­
mină din sînge, cînd se elimină prin urină;
prin scăderea acesteia în plasma sanguină,
se pierde un clement care reţinea apa în sînge
şi o împiedica să treacă în ţesuturi. Alt ele­
ment care participă la instalarea edemului
renal este retenţia în organism a clorurii de
sodiu (sarea de bucătărie), care are loc în
cursul bolilor de rinichi. Clorura de sodiu
retinută În ţesuturi absoarbe lichidele şi parti­
cipă astfel la instalarea edernului. Intervin,
Şcoala ma mei.
de asemenea, şi Iezi uni generalizate 'ale capi­
Iarelor. Tulburările de nutriţie (subal irnen­
taţ ia cronică), care se Însoţesc de o sărăcire a
organismului În proteine, duc şi ele la instala­
rea de edeme carent iale. La fel, sensibili­
tatea particulară (alergie) a organismului la u­
nele substanţe alimentare (de exemplu: smeură,
.. -'-"
, ,'OI ),
căpşuni, ouă) sau medicamente (edemul din
boala serului), ca şi acţiunea unor toxice
asupra ţesuturilor (înţepătură de viespe),
unele boli ale glandelor endocrine (edeme
premenstruale) sînt responsabile de unele
edeme locale. Edem pulmonar acut, acumulare
În alveolele pulmonare de lichid (transsudat)
bogat În albumină şi mucus. Este un accident
bru tal şi grav care survine În urma stazei
sanguina pulmonare provocată de o boală
a inimii (leziune valvulară, boală hiper tcn­
sivă, miocardită, infarct miocardic), de o
boală de rinichi (nefrită) sau de o intoxicaţie
(cu gaze de luptă). Cel mai adesea apare noaptea,
sculînd bolnavul din somn. Poate surveni
însă şi în cursul zilei, după eforturi fi­
zice, mese abundente sau emoţii. Bolna­
vul este neliniştit de o sufocaţie, care creş­
te în intensitate, din care cauză părăseşte
poziţia culcată. In acest timp, tusea, care
la început a fost uscată, se însoţeşte de
o expectoraţie spumoasă rozată, care poate
fi abundentă. Tratamentul este de urgenţă:
sîngerarc masivă (500-800 mI de sînge),
injecţie intravenoasă de strofantină, inhalatie
de oxigen.
edentaţie, lipsa unuia sau a mai multor
dinţi. Poate fi produsă datorită pierderii
dinţilor cari aţi, netrataţi la timp, tratati
incorect sau care prezintă condiţii ce nu se
pot trata (rădăcini curbe, calcificate etc.).
Mai poate fi produsă şi prin pierderea dinţilor
în urma unei parodonloze, care nu a putut fj
oprită În evoluţia ei şi dinţii s-au mobilizat.
Se întîlnesc uneori ambele cauze. Cel mai
adesea, un tratament corect, aplicat la timp.
poate salva un dint.e. Edcntatia poate li mare,
mică, întinsă (spaţii mari), redusa (sp aţ ii rnicj).
Ea trebuie tratată prin lucrări proteticer+In
unele cazuri (lipsa unui sin­
gur moI ar) nu trebuie nea­
părat să se execute o proteză
dacă nu se produc tulburări
În mast icaţie sau vorbire.
Lipsa de tratament profetic la
cdcntaţi produce deseori tul­
burări grave,' fie la nivelul
tubului digestiv (gastr itc, co
lite, ulcer) fie în aspectul este­
tic, în fizionomia individului
respectiv.
educaţie sanitară, discip lină
medicală care a luat o mare'
dezvoltare în R.P. R. şi făcînd
parte din ansamblul măsu
rilor profilactice iniţiate de
stat pentru apărarea şi
întărirea sănătăţii întregi i
populaţii. Educaţia sanitară
JŞI propune nu numai să transmită publicului
larg cunoştinţe despre sănătate şi boală. Prin­
cipiul ei obiectiv este formarea şi consolidarea
depr inder ilor unui trai sănătos, obţinerea unei
atitudini conştiente şi active din partea fiecărui
om, bazată pe convingerea despre foloasele apli­
cării în viaţă a normelor igienei individuale şi
141
[142]
colective. Fiind cunoscut că depirinderile
igienice se formează cel mai uşor şi sînt cele
mai trainice la vîrsta tînără, educaţia sanitară
. În rîndurile şcolari lor are o însemnătate pri­
mordială şi se efectuează sistematic în şcoli,
Eforie - complexul balnear.
prin colaborare strînsă între organele Minis­
terului Învăţărnîntului , ale Ministerului Sănă­
tăţii şi Prevederilor Sociale, prin organizaţiile
de Cruce Roşie, organizaţiile de pionieri şi
U.T.M. Dar şi oamenilor de toate vîrstele li
se adresează, În zilele noastre, forme variate de
educaţie sanitară, prin filme medicale, emi­
siunile radioteleviziunii, difuzarea largă a
căr ţilor.broşur ilor. tractelor şi afiselor educativ­
sanitare, expoziţii, conferinţe, cursurile sani­
tare de masă ale Crucii Roşii, articole cuprin­
zînd sfaturi medicale, publicate în ziare şi
reviste etc. Este în interesul oricărui om,
indiferent de vîrstă, de ocupaţie şi de pregă­
tirea sa intelectuală să acorde toată atenţia
acestor forme variate de educaţie sanitară,
care i se adresează numai în scopul de a-l
ajuta să trăiască sănătos pînă la cît mai
adînci bătrîneţe.
Eforie, statiune balneo-c1imaterică mar it irnă,
situată pe litoralul romînesc al Mării Negre,
la 14 km sud de oraşul Constanţa; este compusă,
- de fapt - din două staţiuni: Eforie Nord
şi Eforie Sud. Climatul staţiunii este stirnulant
datorită condiţiilor pe care le creează stepa
dobrogeană din imediata apropiere, dar mult
îndulcit prin influenta factorilor climatici
maritimi. Staţiunea beneficiază de numeroşi
factori naturali de cură şi anume: marea, ("II
posibilităţile ei de cură, cu apa salină răco­
roasă, asociată cu talasoterapie (tratamentul
cu apa mării, mişcată de valuri); helioterapia
marină care se practică pe plajele modern
1·12
amenajate de la Efor ie-Nor d şi Sud; apa lacului
Tekirghiol, sărată, mediu concentrată; nămolul
sapropelic al acestui lac; climatul stimulant
umezit de aerosolii rnar ini. În anii puterii
populare aceste staţiuni au fost dezvoltate.
S-au construit numeroase sa­
natorii, restaurante, cluburi,
./ localuri de deservire. S-au
amenajat plajele, băile reci
de nămol, s-au dezvoltat in­
stalaţiile terapeutice, s-au
deschis noi policlinici. Astăzi
aceste staţiuni moderne pri­
mesc zeci de mii de bolnavi
sau oameni veniţi la odihnă,
copii sau adulţi, oameni ai
muncii din patria noastră sau
oaspeţi de peste hotare. Tra­
tamentul în statiune se face
cu ajutorul factorilor natu­
rali existenti. Nămolul din
lacul Tekirghiol este folosit
atît în băi şi împachctăr i,
cît şi pentru ungeri (oncţiuni)
pe malul lacului, urmate de
expunere la soare pînă la
uscarea lui şi apoi spălare
sub duş de apă dulce sau
- mai ales - în apa sărată
a lacului. Indicaţiile tri-
miterii în .staţlune sînt - în
afară de odihnă - bolile
aparatului locomotor (reumatisme stabilizate,
rămăşiţe după accidente sau operaţii), ale
aparatului genital feminin (metroanexite cro­
nice, sterilitate), boli de nutriţie (obezitate,
gută), tuberculozele extrapulrnonare stabil i­
zate (formele osoase, articulare, cutanate),
Elor ie-Nor d ,
boli de piele (psoriazisul), boli de copii (rah i­
tismul, debil itatea) etc. Nu este indicată
trimiterea în această statiune a bolnavilor
!
.1
[143]
... ---�-- -­
,
febrili,Lcu insuficienţă car diacă, resp iratorie,
renală, boala Basedow, stări nervoase, cu
depresiune sau excitaţie, ori cu arterioscleroză
avansată.
efort, activitate crescută a unui organ, sau
a întregului organism. Pentru aprecierea capa-
Probe de rezistenţă la efort, pentru spor t lvl ,
cităţii de muncă sau a gradului de îmbolnă­
vire la om, se supune organismul la diferite
probe de efort, cu urmărirea respiraţiei, a
circulaţiei, a temperaturii corpului etc. îna­
inte, în timpul şi după efectuarea efortului.
Probele de efort mai utilizate sînt: a) efortul
fizic realizat cu ajutorul bicicletei ergometrice
sau al covorului rulant, ori prin suirea şi
coborîrea, într-un ritm rapid, a unei scăr iţe
speciale; b) efortul termic constă în încălzirea
sau răcirea mediului în care se află organismul,
fapt care impune o activitate crescută a meca­
nismelor de terrnoreglare (vezi terrnoreglare) ;
c) efortul alimentar constă în administrarea
anumitor tipuri de alimente cu urmărirea
ulterioară a metabolizării lor în organism
(exemplu: proba de încărcare cu glucide la
diabetici, sau de încărcare cu lipide la obezi,
sau de încărcare cu proteine în cursul urmăririi
acţiunii specific dinamice a alimentelor).
Pentru efectuarea probelor de efort amintite
trebuie stabilit mai întîi intensitatea efortului
impus persoanei cercetate, urmărindu-se ulte­
rior modificările ce apar în organism. Măsura­
rea efortului depus de organism pentru efec­
tuarea anumitor operaţii sau activităţi se
numeşte ergometrie (ergon, în limba greacă =
activitate, lucru). Aparatele utilizate pentru
ergornetrie (ergometrele) sînt de tipul ergo- I
metrelor amintite (covor rulant, bicicletă
ergometrică) sau dinamornetru l ori calor i-
I
L
metrul. Principiul de măsurare se bazează
pe faptul că sînt cunoscute din fizică anu­
mite echivalente între energia termică,
electrică etc. înregistrată la aparatul de efort
şi lucrul mecanic efectuat de organism.
Ehrlich Paul (1854-1915), bacteriolog, imu­
nolog şi biochimist german. S-a făcut cunoscut
prin lucrările sale asupra seroterapie! şi, mai
ales, prin descoperirea, împreună cu japonezu I
Hata, a eficacităţii arsenobenzolilor (prepa­
ratul Salvarsan) în tratamentul sifilisulu i.
1 s-a decernat Premiul Nobel în 1908.
electrocardlografle, metodă de explorare a
stării fiziologice a inimii; ea cercetează modi­
ficările de excitabilitate şi conductibilitate a
fibrelor musculare ale inimii (miocardului)
prin înregistrarea potenţ iaielor electrice, care
iau naştere în timpul activităţii sale. Cînd
muşchiul cardiac intră în activitate, segmentul
excitat se încarcă electronegativ în raport
cu porţiunea aflată "în repaus"; această dife­
renţă de potenţial dă naştere unui curent
electric. Acest curent, denumit "curent de
acţiune", se propagă prin întregul corp. EI
poate fi captat cu ajutorul unui aparat special,
electrocardiograţ, care îl înscrie pe o bandă
de hîrtie: electrocardiogramă. Aceasta este com­
pusă dintr-o serie de unde şi intervale carac­
teristice, care oglindesc procesele de excitaţie
şi de relaxare a miocardului. Pentru înregis­
trarea electrocar diogramei, curenţii inimii sînt
derivaţi de la suprafaţa corpului cu ajutorul
a doi electrozi care se aplică în diferite puncte
ale corpului (torace, membre) şi conectati
la electrocardiograf. Studiul com.binat al mai
multor derivaţii permite să se obţină o ima­
gine mai fidelă despre starea diferitelor seg­
mente ale miocardului în·· cursul diverselor
procese: inflamatoare, de scleroză, toxice sau
metabolice. Electrocardiografia are un rol
însemnat în diagnosticul tulburărilor ivite în
circulaţia vaselor coronare, mai ales în urmă­
rirea infarctulu i de miocard, ca şi în examenul
tulburărilor de ritm.
electrocutare, accident datorit curentului
electric. Se produce din neglijenţă, prin neres­
pectarea măsurilor de protecţie, prin nerespec­
tarea semnelor care indică locurile periculoase.
Au importanţă următorii factori: a) voltajul:
sub 220 V, produce fibrilaţie ventriculară;
între 220 şi l 000 V, pe lîngă fibrilaţie ventr i­
culară, se produce inhibarea centrului respira­
tor; peste 1 000 V se produce paralizia centriI 01'
respiratori; amperajul înalt pare mai puţin
periculos decît cel scăzut; b) felul curentului:
curentul alternativ este mai periculos de cît
cel continu; c) rezistenţa corpului: de mare
importanţă este rezistenţa pielii, care cînd
este uscată, reprezintă 5000 ohmi, iar cînd
este umedă, scade la 1 000 ohmi; d) umiditatea
pielii creează deci condiţii favorizante pentru
electrocutare ; hainele umede, ghetele umede
sau cu ţinte pe talpă, p lanşeul bun conducător
de electricitate sînt de asemenea cauze favori­
zante. Prognosticul este influentat şi de rezis-
143
il
[144]
•
tenta generală a organismului, scleroza cardie­
vasculară, alcoolisrnul , vîrsta înaintată şi
hipertiroidiile, reprezentînd cauze agravante.
De asemenea, prognosticul este influenţat şi
de drumul pe care îl urmează curentul prin
corpul electrocutatului: dacă trece prin mem­
brele superioare şi prin torace, prognosticul
este mai grav. Prin electrocutare se produc
tulburări generale şi locale. Tulburările gene­
rale constau în oprirea inimii şi a respiraţiei,
care pot produce moartea imediat, fie prin
fibrilaţie ventriculară, fie prin paralizia centri­
lor resp ir atori, fie prin amîndouă. Leziunile
locale sînt produse de scînteie şi seamănă cu
arsurile obişnuite, dar sînt mai adînci. Trata­
mentul în electrocutare este de extremă urgenţă.
În primul rînd, accidentatul trebuie scos din
circuitul electric, fie întrerupînd curentul, fie
scurtcircuitîndu-I spre pămînt cu ajutorul unei
bare de fier; accidentatul va fi apucat cu un
obiect rău conducător de electricitate (mănuşi,
o bucată de stofă) şi tras de picioare; la nevoie
va fi împins cu o scîndură uscată. Nu se va pune
mîna pe el, deoarece există pericolul electrocu­
tării pentru cel care vrea să-I salveze. Dacă
nu respiră, se începe imediat respiraţia artifi­
cială, care trebuie continuată la nevoie multe
ore, chiar în timpul transportului spre spital.
Dacă inima este oprită, trebuie făcut masaj
cardiac, care pentru a fi eficace trebuie început
in primele minute. După reanimarea bolnavu­
lui se face tratamentul arsur i lor, Prevenirea
_ accidentelor prin electricitate este de cea mai
mare importanţă şi este posibilă prin măsurile
de protecţia muncii, prin lămurirea muncitor"
rilor din industria electrică şi a întregii populaţii
în special în şcoli arătîndu-se gravitatea lor şi
insistîndu-se asupra faptului că electrocutarea
se poate face nu numai prin curent de înaltă
tensiune, dar şi prin curent de joasă tensiune.
Chiar curentul de 110 V poate produce moarte
prin elec!rocutare, dacă omul este în baie şi
pune mîna pe o lampă de masă cu fire neizolate,
sau utilizează o maşină de călcat de asemenea
cu fire neizolate şi stă desculţ pe duşurnoaua
umcdă.
elec!roencefalografie, metodă de cercetare a
activităţii creierului prin înregistrarea grafică
a potenţ ialelor elrctrice care iau naştere în celu­
lele sistemului nervos central. Orice celulă în
repaus este electropozitivă la exterior şi elec­
tronegativă în interior. O excitaţie sosită la
celulă determină o inversiune de semn; la exte­
rior devine electronegativă şi în interior elec­
tropozi tivă. Datorită interacţiunilor celulare
în funcţie, iau naştere în diferite zone din
cutia craniană curenţi de inducţie, care cu
ajutorul unui aparat (electroencefalograf) sînt
amplificate şi înregistrate pe hîrtie. După
aspectul căpătat, vorbim de unde electrice,
care pot fi mai repezi (mai frecvente) sau mai
rare, mai joase ori mai înalte (adică au o frec­
venţă şi o amplitudine). Prin compararea elec­
troencefalogramei la omul sănătos cu cea a
omului bolnav, se pot trage concluzii asupra
caracterului leziunii din creier. Deci, electroen-
144
cefalograma constituie un ajutor preţios în
mîna medicului, pentru stabilirea diagnosticu­
lui, localizării unei leziuni cerebrale sau urmă­
ririi efec!ului tratamentului.
EI ee te oene el alogr a I le.
electroforeză , examen de laborator prin care
se înregistrează rnigrarea particulelor încărcate
electric dintr-o soluţie coloidală spre polul
anod Jsau catod) la trecerea unui curent elec­
tric. In analizele de laborator necesare preciză­
rii diagnosticului unor boli, ea este aplicabilă
Jn special proteinelor din sînge, pentru deter­
minarea cantităţilor lor procentuale sau a modi­
ficării lor calitative în anumite procese pato­
logice. Se execută în laboratoarele de biochimie
după mai multe metode, dintre care cea mai
cunoscută este electroforeza pe hîrtie. Serul
sanguin se aplică pe o hîrtie de filtru îmbibată
într-o soluţie tampon (care condiţionează
încărcarea electrică a proteinelor şi direcţia de
migrare) şi se aşază într-un cîmp electric, cu
potenţial uniform şi constant, aplicat la cape­
tele benzii de hîrtie. Fracţ iun ilo proteice mi­
grează pe hîrtie, antrenate de curentul electric,
într-un anumit timp, după care se pun în evi­
denţă prin colorate şi se determină cantitativ.
Rezultatele sînt consemnate în aşa-numita
proteinogramă, care poate da multe indicaţii
pentru precizarea diagnosticului unor boli
infecţioase, boli ale sîngelui sau neoplasme.
Aceeaşi tehnică se aplică şi în studiullipidelor
(grăsimilor) din serul sanguin, lipide care se
găsesc mai mult legate de proteine, constituind
aşa-numitele lipoproteine. Rezultatul electro­
forezelor lipidelor ia denumirea de lipidogramă.
La fel, cercetarea gl ucidelor (zaharurilor) din
sînge cu această tehnică ia denumirea de gluci­
dogramă.
eledon, babeurre semidegresat, în pulbere.
Are două avantaje faţă de babeurre: este com­
plet steril şi are o cantitate mai mare de gră­
simi (14 g %0 - semidegresat), ceea ce face
--�
!
,
..aL
[145]
'li'"
!
,
L
posibilă întrebuinţarea lui mai mult timp, fără
pericole de carenţă, Din acelaşi motiv, însă,
este uneori mai rău tolerat de unii sugari cu
tulburări digestive grave sau prelungite; în
aceste cazuri se indică babeurre-ul complet
degresat în pulbere "Guigoz" sau babeurre-ul
preparat din lapte de vacă. Se prepară
prin diluarea unei cantităţi
de 10 g eledon la 100 mI
apă călduţă (concen traţ ie
10%); apa nu se mai fierbe
după aceea, fiindcă produ­
sul se brînzeşte. Valoarea
calorică: 420 de calorii la
li tru de eledon dizolvat.
Pentru însuşirile prepara­
tului şi pentru indicaţii
vezi babeurre.
elefant iazis, cre.şterea
monstruoasă a unui seg­
ment de membru, a unui
membru în întregime sau
Elefantlazls. a altei regiuni a corpului.
datorită unui edem infla­
mator cronic al dermului şi
al ţesutului subcutanat însoţit de scleroză. Lo->
caii zarea mai frecventă este la membrele infe­
rioare şi la organele genitale. Apare la adoles­
cent sau la adult şi se datoreşte unei staze
limfatice, consecinţa obstrucţiei căilor limfa­
tice prin procese inflamatorii cronice repetate,
de obicei streptococice. Elefantiazisul membru­
lui inferior prinde progresiv piciorul, gamba
şi mai tîrziu coapsa, care se îngroaşe, devenind
diforme. Pielea este întinsă, cartonată, nu poate
fi cutată, dar îşi păstrează mobilitatea pe pla­
nurile profunde. Prin apăsare, edemul nu lasă
urmă. In dreptul articulaţiilor se formează
şanţuri. Mai tîrziu, pielea devine groasă, luînd
aspectul de piele de elef ant, Nu...sxistă un
tratament curativ, dar prin prevenirea infec­
ţiilor şi prin tratamentul chirurgical care are
scopul să dreneze căile limfatice superficiale
spre regiunile profunde, musculare, prin rezec­
ţii intinse ale aponevrozelor, se obţin unele
ameliorări.
elongaţie - vezi vertebroterapie.
emanoteraple, tratamentul cu emanaţii ra­
dioactive cum sînt radonul, toronul etc. Ele
provin din radium şi toriu, au formă gazoasă
şi se găsesc în apele minerale radioactive,
embolie, proces patologic rezultat în urma
astupării unui vas sanguin sau limfatic de
către un embol, deobicei cheag, care nu se
găseşte în mod normal în circulaţie, fiind
adusă de curentul sanguin sau limfatic de la
locul său de formare, uneori de la distante
mari. Sîngele nu mai poate pătrunde in vasul
blocat din care cauză ţesut urile irigate de vasul
în cauză vor suferi. Embolia reprezintă o com­
plicaţie a altei afecţiuni care dă naştere la
cheaguri de sînge, cum se întîmplă în flebite,
endocardite lente cu vegetaţii pe valve care se
pot mobiliza trecînd în curentul sanguin, în
10-1652
cursul unui infarct miocard ic, după unele ope­
raţii, concomitent cu unele boli infecţioase
sau consecutiv unor fracturi. Emboliile ga­
zoase se datoresc pătrunderii aerului în vase,
în cursul operatiilor sau gazelor eliberate chiar
de sînge, aşa cum se întîmplă la scafandri sau
la muncitorii din chesoane, în cursul trecerii
bruşte de la o presiune mare la una scăzută,
fără sa fi respectat măsurile de protectie a
munci;. Ernbolia are, în majoritatea cazurilor,
urmări grave ce depăşesc pe cele ale afectiunii
de baz care a determinat formarea embolului.
embrion, stadiu de dezvoltare a unui orga­
nism, cuprins între perioada de fecundatie şi
cea de naştere. Pentru specia umană, noţiunea
de embrion este dată oului pînă la dezvoltarea
existentă către luna a patra, după cart' produsul
de concepţie se denumeşte pînă la naştere
fetus sau făt. După naştere, fătul devine nou­
născut.
emfizem pulmonar, afectiune cronică, de­
terminată de di lat area alveolelor pulmonare.
Se datoreşte modificării ţesutului pulmonar
în urma distrugerii parţiale a armăturii elas­
tice a acestuia. Cauzele variate pot conduce la
aparitia emfizemului: bronşi+e cronice, bron
şiectaz ii, scleroze pulmonare, pneumoconioze,
Vîrsta pare să joace un rol, boala întîlnindu-se
mai frecvent la vîrstnici. Adesea, emfizemul
se observă la persoane care prin meseria lor
supun plămînii la supradistensie: suflători
în sticlă, muzicant! care folosesc instrumente
de suflat. La început, bolnavii suferă puţin,
iar capacitatea lor de muncă nu le este tulbu­
rată. Progresiv apar modificări de bronşită,
iar în fazele avansate pe primul plan se situ­
ează suferinţele din partea inimii. Aspectul
emfizematosului este caracter ist ic: el este
dispneic, cu o expiraţ ie prelungită, şuerătoare.
In formele mai avansate prezintă cianoză a
feţei şi extremităţilor, proerninarea venelor
de la gît, iar cutia toracică este bombată ca
un butoi. Evoluţia bolii este de lungă durată
şi conduce către insuficientă cardiacă progre­
sivă; dispneea apare la cel mai mic efort. Tra­
tament: 'în fazele iniţiale este foarte indicată
gimnastica resp iratorie, care are drept scop
ameliorarea schimburilor gazoase şi păstrarea
elasticităţii pulmonare. In scop profilact ic
se vor trata cu atenţie bronşi tele cu repetiţie
şi toate afecţiunile pulmonare care favorizează
emfizemul. Tratamentul cu antibiotice este
rezervat numai în cazurile în care se constată
o acutizare a manifestărilor cronice pulmonare.
In caz de suferinţă a inimii, medicul adminis­
trează tonicardiace.
emotivitate, stare de reacţie emoţională a
unui ir, "ivid, Faţă de dHerite modificări ale
ambianţei fizice şi sociale (zgomote bruşte,
apariţia unei persoane), fiecare organism reac­
ţionează printr-o stare emotivă normală sau
crescută (hiperemotivitate), manifestată prin
semne felurite, cum sînt: roşirea fetei, transpi­
ratie sali paloare, creşterea frecvenţei respira­
ţiei şi a pulsului etc. Unele emoţii puternice pot
provoca rnicţiunea sau defecaţia spontană, ori
145
1
[146]
chiar tulburări respiratorii şi circulatorii
foarte intense, care să ducă la accidente mor­
tale. Hiperemotivitatea poate apărea ca o
trăsătură constituţională (constituţie emotivă)
şi in aceste cazuri ea nu este de obicei un ele­
ment care să tulbure viaţa omului, dacă acesta
trăieşte in condiţii normale de viaţă şi muncă.
Hiperemotivitatea poate apărea însă şi in unele
boli psihice, traducîndu-se prin crize de plîns
nează pe temeiul fie al unei "revelaţii", fie
al unor principii "ştiinţifice" fanteziste. Pro­
fitind de indiferentismul celor care ar fi obli­
gaţi să ia poziţie, aceşti "vindecători" utili­
zează toate formele de reclamă pentru a-şi
recruta clientela. In Franţa, de pildă, "Grupa­
rea naţională a practicienilor medicinei libere"
editează un anuar cu "specialităţile", adresele
şi orele de "consultaţie" ale empiricilor. Unii
.'ţ* d#?
Piuă la un anumit stadiu de dezvoltare, embrionii multor
se
foarte mult.
sau de veselie nejustificate. 'Unele tulburări
datorite hiperemotivităţii pot fi corectate prin­
tr-o educaţie dată copiilor încă din perioada
preşcolară sau pot fi combătute cu ajutorul
medicamentelor cu acţiune liniştitoare asupra
sistemului nervos. Scăderea intensităţii reac­
ţiilor emoţionale (hipoemotivitate, indiferenţă,
apatie) se întîlneşte la bolnavi psihici, in cazu­
rile de dezvoltare incompletă a sistemul ui
nervos sau în stările de pierdere a cunoştinţei
(leşin, comă).
empirlsmul medical are o mare răspîndire
nu numai in ţările slab dezvoltate, dar chiar
şi in statele capitaliste cu o veche tradiţie a
medicinei ştiinţifice. De altfel, folosirea ter­
menului "empirism" pentru a desemna exerci­
tarea profesiunii medicale de către persoane I
fără pregătire corespunzătoare nu este prea
corectă. In antichitate a existat o şcoală de
medicină a empiriştilor, care pretindeau că
pun la baza activităţii medicale numai expe­
rienţa practică, excluzind discuţiile specula­
tive. Intr-adevăr, empirismul preconizează li­
mitarea la datele experienţei şi evitarea teo­
retizării. Empiricii medicali din ţările capita­
liste nu sint însă profesionişti care să fi bene­
ficiat de o pregătire practică sistematică, ci in
majoritatea cazurilor sint simpli impostori,
semlanallabeţi, care declară îndeobşte că acţio-
146
din ei aplică, fără discernămînt, anumite
metode de tratament utilizate, cu sau fără
rezerve, şi de medicii cu pregătire ştiinţifică,
ca de exemplu acupunctura, hipnotismul, ho­
meopatia, dietetica vegetariană, masajul,
electroterapia etc. Majoritatea empirici lor occi­
dentali recurg însă la practici şi manopere ira­
ţionale, care nu au alt merit decit acela de a
impresiona pe bolnavii creduli. Există, astfel,
numeroşi specialişti in "magnetism animal ",
care "acţionează" cu ajutorul unui misterios
fluid transmis prin extremităţile degetelor
miinii, specialişti in "radiestezif", care pretind
că pun diagnosticul şi fixează tratamentul pe
baza "indicaţii lor" unui pendul plimbat deasu­
pra corpul ui bolnavul ui, specialişti 1<1 "chiro­
pracţie", in "vertebroterapie" şi in "osteopatie"
care afirmă că bolile se datoresc unor infime
subluxaţii la nivelul articulaţiilor vertebrale,
specialişti in "yoga medicală", care tratează
bolile prin exerciţii de respiratie, "fiziotera­
peuţi" care îşi bazează prescripţiile pe presupu­
sele calităţi curative ale pămîntului sau ale
apei reci, specialişti in "simpaticoterapie",
care preconizează gldi larea mucoasei nasului,
specialişti în "cromoterapie" care indică culo­
rile cu "virtuţi vindecătoare" în diferite afec­
ţiuni, specialişti in punerea diagnosticului "Ia
distanţă", in absenţa sufer indului, care trimite
I
I
L
[147]
pa
doar o şuviţă de păr, o bucăţică de unghie sau
o sugativă udată în salivă, specialişti în "mis­
tică medicală", care tratează prin rugăciuni
făcute împreună cu bolnavul. Din această
simplă enumerare, desigur incompletă, a
ramurilor empirismului medical ce se practică
în anumite ţări, rezultă cît de îndrăzneţi devin
şarlatanii dacă autorităţile nu înţeleg să apere
sănătatea maselor. De multe ori, tratamentele
indicate de asemenea indivizi fără scrupule
sînt nu numai foarte costisitoare, dar şi vătă­
mătoare. Chiar cînd sînt nepericuloase, ele
dăunează bolnavului deoarece întîrzie tratarea
acestuia de către un medic calificat, care acţio­
nează cu atît mai temeinic, cu cît boala se
află într-un stadiu mai timpuriu. In ţara noas­
tră, în condiţiile dezvoltării unei reţele uni­
tare care asigură larga accesibilitate a maselor
la asistenţa medicală calificată, practicile
empirice sînt în mod practic Iichidate. Pe de
altă parte, şarlatanismul medical este interzis
şi pedepsit de legile statului. Oamenii muncii
au încredere în medicina ştiinţifică, ale cărei
succese furnizează argumente din cele mai
convingătoare în lupta împotriva supersti­
[iilor de tot felul.
. encefalită, boală infecţioasă acută, pro­
dusă prin localizarea infecţiei la nivelul cre­
ierului. Mulţi agenţi patogeni pot produce
encefalită: bacterii, virusuri, rickettsii, ciu­
perci, paraziţi. Uneori, localizarea agentului
patogen în creier se face ca o complicaţie
în cursul unei boli infecţioase generale, pro­
ducîndu-se astfel encefalite secundare (po­
liomielită, herpes, oreion, meningită Iim foci­
tară benignă, tuse convulsivă, rujeolă, va­
ricelă postvaccinală după vaccin antivario­
lic). Encefalitele primitive: localizarea agen­
tului patogen se face de la început şi obligato­
riu în creier. Acestea vor fi descrise aici.
Semnele bolii: de obicei, bolnavii au febră
şi semne care arată atingerea sistemului ner­
vos central (somnolenţă, stare confuzională,
chiar comă, delir, uneori agitaţie, convulsii,
uneori paralizii diferite, modificări de Ii­
chid ceialorahidian). Encefalitele virotice sînt
cele mai importante. Enceţalita siberiană de
primăvară-vară, boală acută, epidemică, trans­
misă la om de cîteva specii de căpuşe, produsă
de un virus, rezervorul de virus consti tu­
indu-I diferite animale (rozătoare, iepuri,
păsări). Atinge în special muncitorii fores­
tieri. Dă o mortalitate de 5-30%. Este răs­
pîndită mai ales în Siberia şi Exlremul Orient.
Encefalita japoneză, boală acută, infecţioasă,
contagioasă, produsă de un virus, transmisă
la om prin cîteva specii de ţînţar, Rezeroorul
de virus: animale (cai, oi, vite, păsări). Este
răspîndită în Japonia, China, Filipine, Viet­
nam, Coreea, Australia, dă o mortalitate
de 50%. Survine în epidemii întinse. Ence­
[alite americane: boli acute, contagioase-in­
fecţioase, transmise de ttntar, produse de
cîteva virusuri. Rezeroorul de virus: păsări
(pentru encefalita St. Louis); cai (pentru
encefal itele ecvine). Mortalitatea între 5 şi
30%. Encefalita scoţiană: boală acută infec­
ţioasă, contagioasă, produsă de un virus,
transmisă de căpuşă. Rezervorul de virus îl
constituie oile bolnave. Este răspîndită în
Anglia şi Scoţia. Encejalitele africane, cu
virusuri numeroase, transmisă de ţtnţar, cu
rezervorul de virus, rozătoarele. Enceîalita
epidemică letargică (sau de tip A, sau von
Economo): boală acută infecţioasă, conta­
gioasă, produsă foarte probabil de un virus
(încă neizolat), caracterizată prin febră şi
în special stare de somn prelungit, paral izli
oculare. In 1919-1929 a fost o epidemie mare
pe tot globul cu peste 80 000 de cazuri. Febra
durează 5-30 de zile; în acest timp bolnavii
au o somnolenţă irezistibilă: adorm cu uşu­
rinţă oriunde s-ar afla. Pot fi treziţi din
somn, dar adorm imediat. In cazuri grave
se produce comă profundă. Apar de cele mai
deseori şi paralizii oculare (paralizie de aco­
modare a vederii la distanţă, căderea pleca­
pei cu imposibilitate de a o ridica) şi alte
tulburări neurologice (tremurături, contrac­
ţii musculare). Boala durează cîteva săptă­
mîni; se vindecă cam în 70% din cazuri.
Unii bolnavi rămîn cu tulburări cronice (după
luni sau ani de zile apare sindromul numit
parkinsonism postencefalitic, manifestat prin
rigiditate musculară, Iipsa mişcărilor spon­
tane, faţa imobilă, tremurături şi alte miş­
cări involuntare, cu evoluţie lentă de ani de
zile şi progresivă). Mai există numeroase
enceţalite probabil virotice, la care virusul
încă nu s-a izolat, care apar sub formă de
cazuri sporadice, la copii sau adulţi, cu as­
pecte anatomopatologice variabile. Enceiali­
tele secundare pot apărea drept complicaţii
ale unor boli produse de bacterii (meningite
bacteriene, septicemii, meningită tuberculoasă,
tuse convulsivă, febră tifoidă), de rickettsii
(tifos exantematic), de protozoare (mal arie,
toxoplasmoză), de ciuperci (torula). Trata­
mentul se poate adresa agentului cauza! numai
în cele bacteriene, cu r ickettsii, cu unele
protozoare sau ciuperci. In acest caz se folo­
seşte antibioticul la care este sensibil agentul
patogen. Encefalitele virotice nu au un tra­
tament cauzal, antibioticele cunoscute neavînd
acţiune asupra J::jJ:lJsuH-/Qf-.->Ele se tratează
simptomatic, îngrijirile igienice şi alimen­
t aţ ia fiind pe primul plan. Proţ ilaxia pentru
unele encefali te virotice �e face prin distru­
gerea vectorului 1T1nţar, căpuşe) şi prin vac­
cinarea populaţiei pentru cele la care s-a
putut prepara un vaccin (encefalită japoneză,
siberiană). Din punctul de vedere al legis­
laţiei, la noi numai encefalita epidemică
letargică face parte din grupa A, deci de
declarare şi izolare obligatorii în spitalul
de boli con tagioase.
endemie, persistenta unei boli într-o re­
giune, timp îndelungat printr-un şir neîn­
trerupt de cazuri sporadice sau mici focare
epidemice. De exemplu, trahomul (conjunc-
[-17
[148]
tivita granuloasă) este endemic î�t�-o serie
de ţări calde. Cînd. boala endernică evolu­
ează cu izbucniri epidemice se numeşte 'en­
demo-epidemică. De exemplu, febra tifoidă
'poate evolua endemic cu ,izbuc�iri epide,mice
vara şi toamna. Daca aso�lerea intre cuvmtu!
endemie şi bolile contagioase este cea mal
frecventă, sînt însă şi cazuri cînd acest cuvînt
poate indica şi p�rsist�nta unui număr, vde
cazuri de boli nemicrobiene (guşa endernică).
endocardită, inflamare a Ioiţei interne a
inimii (endocardul) mai ales în regiunea
1- valvulelor cardiace. Cel maJ des, în�î1nită
este endocardita reumatismală. Obişnuit, ea
este precedată cu 1-3 săptămîni de o amig­
dalită sau de un cat ar al căilor respiratorii.
Debutul propriu-zis al bolii constă În febră,
uneori dureri şi modificări la nivelul înche­
ieturilor. La auscultaţia inimii" în focarele
care corespund vlll.yuleloL, .se poate desco­
peri un suflu, la început mai slab, ulterior
mai puternic. Procesul reurnat ic lezează de
regulă unul din aparatele valvul,are, mai al�s)'
pe cel mitra] sau cel de 1"lrJTtvelul aortei.
După cicatrizarea acestor lez iuni reumatice,
� valvulele rămîn de obicei mutilate. Endo­
carditele septice, denumite pentru gravitatea
lor endocardite mal igne, provoacă leziuni în­
tinse în endocard şi pe v.&ve, se însoţesc de
stări infecţioase, frecvent mortale, şi adesea
dau naştere la emboluri, cheaguri de sînge
sau fragmente desprinse din vegetaţ iile con-
-sti tuite pe val ve, care sînt antrenate de cu­
rentul sang'iiiil."""' Aceste embolii constituie
cauza unor boli grave, În functie de organul
în care s-au localizat şi de teritoriul mai
mult sau mai puţin întins în care au dus
la suprimarea circulaţiei: infarct cerebral
cu paralizie, infarct pulmonar, gangrena mem­
brelor. Endocardi tele septice sînt de trei
feluri: acute, subacute şi lente. Primele două
forme sint extrem de grave; din fericire,
sînt excepţionale. Endocardita lentă intere­
sează cel mai mult din punct de vedere prac­
tic, pentru că este mai frecventă de cît for­
mele precedente şi răspunde bine la trata­
ment. Ca toate endocard itele septice, are o
origine bacteriană, datorită celor mai frec­
ven] i germeni, care se fixează de obicei pe
un defect valvular (stenoză rnitrală, insufi­
cientă aortica) sau pe un defect congenital
cardiac. Trebuie suspectat ca atare un vechi
cardiopat valvular cu o stare febrilă prelun­
gită, mai ales dacă mai prezintă unele pete
şi noduli pe piele, ficat sau splină crescute ,
de volum. Hemocultura, adică căutarea ger­
menilor patogeni În sînge, care este cultivat
pe medii şi în condiţii de laborator, poate
confirma diaanost icul. Proţilaxia endocardi­
telor constă În tratarea din vreme şi asana­
rea sub protecţia de antibiotice a Iocarelor :
angine, sinuzite, otite. Tratamentul endo­
carditei reumatismale este sp italicesc. Pe lîngă
sal icilat de sodiu, aspirină, pirarnidon, se
mai recurge la preparatele de cortizon. În
148
endocarditel; septice se' aplică tratamentul
de bază cu antibiotice, pe baza hemoculturii
pozitive şi a testării sensibilităţii microbiene
la an tibiotice.
endocillin - vezi antibiotic.
endocrinologie, ştiinţă despre structura şi
funcţiile' glandelor cu secreţie internă (care
fiind lipsite de canal de excreţie, Îşi varsă
produsul lor de secreţie - hormoni - direct
în sînge). Aceste glande sînt: hipofiza, tiroida,
paratiroidele, epifiza, suprarenalele, pancreasul
endocrin şi glandele genitale (ovare şi testicul).
Această ramură, relativ tînără, a ştiinţei medi­
tale se mai ocupă bineînţeles şi de bolile legale
de afectarea acestor glande şi de tratamentul
lor. Primele elemente de endocrinologie datează
de la mijlocul secolului al XIX-lea. Basedow
a descris (1840) boala care ii poartă numele,
Addison (1855) a izolat insulicienţa capsu­
lelor suprarenale, iar fiziologul german Bert­
hold a dsmonstrat (1849) că transplant arca
În cavitatea abdominală a testiculelor la
cocoşii tineri castraţi Împiedică apariţia tul­
burărilor provocate de castrare, Dezvoltarea
ulterioară a endocrinologiei este legată de
numele lui Claude Bernard, care a introdus
(1855) termenul de "secreţie internă", şi de
al lui Brown-Sequard, care a propus o con­
cepţie îndrăzneaţă şi fecundă, după care.
alături de reglarea nervoasă, organismul mai
este supus unei reglări datorită secreţi iior
glandulare deversate În curentul sanguin.
La începutul secolului al XX-lea, în baza
numeroaselor experienţe privind ext irp area şi
transplantarea diverselor glande cu secreţie
internă, s-a stabilit rolul fiecărei glande,
s-a aprofundat caracterul unor boli legale de
tulburarea funcţiilor lor şi de interacţiunea
dintre aceste glande. Endocrinologia s-a clă­
di t deci în trei etape: după faza clinică, a
urmat cea experimentală, iar În ulfimele
decenii a urmat perioada chimiei, care a
adîncit cunoştinţele noastre privitor la va­
loarea acestor glande, izolînd şi prepar înd
ulterior pe cale sintetică di feriţi hormoni.
Un rol important l-a jucat În tot cursul primei
jumătăţi a secolului nostru academicianul
C. 1. Parhon, fondatorul endocrinologiei În
tara noastră şi autorul primului tratat de en­
docrinologie din lume.
endoscopie, metodă de cercetare a organelor
cavitare ale corpului (vezică urinară, stomac).
a unor căi (uretră, esofag, bronhii, rect) sau
la unor cavi lăţi (p leurală, per itoneală) prin
examinarea lor directă cu ajutorul unor apa­
rate speciale numite endoscoape. Endoscoa­
pele sînt tuburi prevăzute cu un sistem op­
tic şi bec de iluminat, avînd diferite forme după
organul care trebuie explorat: cistoscop, eso­
fagoscop, gastroscop, rectoscop, pleuroscop.
enterocolită acută, afecţiune datorită in­
Ilamaţiei acute a intestinului subţire şi gros.
Cauzele enterocolitei sînt în primul rînd toxi­
infecţiile cu diferite bacterii. Ea mai poate
[149]
-�
I
,.
fi provocată de greşeli alimentare (mese abun­
dente, alimente alterate sau iritante). Unele
medicamente pe bază de acid salicilic, arsenic
sau mercur pot duce la acelaşi rezul tat, De
obicei, după o greşeală alimentară, bolnavul
se plînge de greaţă, poate prezenta vărsă­
turi, acuză colici abdominale. Curînd apar
scaune moi, frecvente (10-20 pe zi), prece­
date şi însoţite de colici, cu senzaţie de ar­
sură la anus. Starea generală se alterează
rapid: febră, semne de deshidratare cu sete
intensă, limbă uscată, tendinţă de leşin.
Se recomandă să se facă examenul bacterio­
logie al scaunelor (coprocultura), care poate
pune în evidenţă microbul în cauză. Trata­
mentul profilactic constă în respectarea prin­
cipiilor de igienă alimentară. Cel curativ.
începe cu regim strict hidric în primele 24..1.
48 de ore: apă cu Iinguriţa, ceai, slab neîn­
dulcit, zeamă de orez sărată. Deshidratarea
va fi combătută prin administrarea de per­
fuzii cu ser fiziologic. După liniştirea feno­
mehelor acute se trece progresiv la supă de
zarzavat strecurată, supe groase de orez,
legume pasate prin sită, carne slabă fiartă,
brînză de vacă, pîine aibă prăjită. Ca rnedi­
caţie se dau antibiotice (strep tomicină, clo­
ramfenicol). Durerile se comhat cu beladonă
şi pr işniţe alcoolizate pe abdomen.
entorsă, leziune traumatică, consecinţa unei
mişcări forţate într-o articulaţie, cu întin­
derea sau ruperea ligamentelor. Primul simp­
tom este durerea, uneori foarte vie şi care se
exagerează la cea mai mică mişcare. In cîteva
ore apare un edem important al regiunii
Entorsă.
care se deformează; peste 1-2 zile apar echi­
moze (vînătăi) care trădează o hemoragie
profundă (echimoză tardivă). Mişcările în ar­
ticulaţie sînt foarte dureroase şi bolnavul nu
mai poate utiliza membrul respectiv. Cea mai
frecventă entorsă este în articulaţia tibio-
.�
tarsiană (la gleznă) şi se produce cu ocazia
săriturilor sau cînd omul se împiedică şi
piciorul ia contact cu pămîntul prin mar­
ginea lui externă (entorsă prin adducţie for­
ţată). Ca prim tratament trebuie să se facă
o infiltraţie periarticulară cu soluţie de novo­
caină 0,5%. După accident se va imobiliza
ar ticulaţ ia cu o laşe şi apoi se va face o radio­
grafie pentru a se exclude eventualitatea unei
leziuni osoase. In cazurile cu smulgeri de
tendoane este necesară o imobilizare cu feşi
gipsate timp de 2-3 săptămîni. După dimi­
nuarea durerilor se va incepe masajul, care
va fi foarte uşor, în direcţia rădăcinii mem­
brului.
entroplon, răsturnarea spre globul ocular a
marginii p leoapei, provocată de obicei de
cicatrice formate la nivelul membrane! con­
junctivale, care acoperă scheletul cartilaginos
al pleeapelor (tarsul). Această deviere a pleoa­
pei este foarte frecvent întîlnită În faza finală
a trahomului (vezi conjunctivită - granuloasă).
Entropionul poate fi produs şi prin spasmul
Iibrelor muşchiului orbicular al pleoapelor.
Răsturnarea spre glob a pleoapei face ca ge­
nele să vină în contact cu corneea, provo­
cîndu-i ulceraţii. Corectarea entropionului se
face prin intervenţie chirurgicală.
enurezis, emisiune involuntară de urină,
la o vîrstă cînd copilul îşi controlează în
mod normal vezica urinară. Se consideră că
la vîrsta de 3 ani majoritatea copiilor po­
sedă controlul vezicii, dar 12,2% dintre copiii
de 4 ani şi 7,3% dintre copiii de 7 ani pot
avea, rareori, cîte o emisiune involuntară de
urină, noaptea (fără semnificaţie patologică).
Peste vîrsta de 3 ani, enurezisul diurn este
aproape totdeauna patologic. În afară de
cazurile cînd este semnul unei boli generale
(diabet zaharat, diabet insipid) sau al unei
anomalii a aparatului uro-genital (hipospadias,
epispadias, Iirnoză), enurezisul se consideră
ca un semn de maturaţie întîrziată a scoarţei
cerebrale, fapt confirmat de somnul profund
al acestor copii şi de unele semne elec­
trice (electroencelalogralle). Medicamen­
tele cele mai des întrebuinţate se adresează
fie creşterii diurezei în timpul zilei (diure­
t icc), fie scăderii sensibilităţii vezicii la um­
plere (beladonă), fie somnului, pe care îl
face mai superficial, în aşa fel, încît copiii
să devină conştienţi de impulsurile sfinc­
teriene (preparate de amfetamină).
eozinofil - vezi hemogramă
epidemiologie, ştiinţă care se ocupă cu ana­
lizarea factorilor care duc la apariţia şi răs­
pîndirea În colectivitate a bolilor infecţioase,
precum şi a mijloacelor de prevenirea lor
(profilaxie). Deci, ea se ocupă de 3 probleme
principale: a) studiul procesului infecţios; b)
studiul procesului epidemie (analiza factorilor
epidemiologici); c) studiul mijloacelor de com­
batere a bolilor infecţioase (profilaxie).
epidermofiţie, boală de piele produsă de
paraziţi vegetali din grupul epidermofitonilor
(vezi micozele pielii).
149
[150]
'�
epididimită, inflarnaţia epididimului sinuos
(organ vecin testiculului şi alipit de acesta,
conţinînd un canal lung şi sinuos, care face
legătura între tubii seminiferi ai testiculului
şi canalul deferent). Epididimita poate fi
acută (cu temperatură, tumefierea epididimu­
lui, dureri mari) sau cronică (cu mărirea epidi­
dimului, fără temperatură şi cu dureri mo­
derate sau fără dureri). Epididimita acută
este de obicei cornplicaţia unei uretrite sau
prostatite cu germeni banali (colibacil, sta­
filococ, streptococ) sau cu gonococi; tot­
deauna există şi o reacţie a vaginalei testi­
culului, cu formarea de lichid, din care cauză
şi testiculul pare mărit şi este dureros. Epi­
didimita cronică de cele mai multe ori este
tuberculoasă; apare la bolnavii care au avut o
tuberculoză pulmonară în antecedente şi frec­
vent o găsim asociată cu o tuberculoză re­
nală; dacă nu se instituie tratamentul se
formează abcese reci, care fistulizează la scrot.
Procesul inllamator provoacă o scleroză a
canalului, care constituie epididimul, cu obs­
trucţia lui; de aceea, cînd este bilaterală,
este urmată de sterilitate. Tratamentul în
formele acute constă în repaus la pat, pungă
cu gheaţă, infiltraţii cu soluţie de novocaină
1 % în cordonul spermatic, antibiotice; în
epididimita tuberculoasă se fac tratament anti­
tuberculos şi extirparea chirurgicală a epi­
didimului.
epilepsie (boală corniţ ială), stare patologică
care se manifestă printr-o tulburare de scurtă
durată, caracterizată mai ales prin crize de
pierderea conştiinţei, însoţite de spasme mus­
culare. In stadiul actual al cunoştinţelor
medicale, epilepsia se împarte după cauză
în epilepsie simptomatică şi epilepsie idio­
patică, Ep ilepsia simptomatică este epilepsia
căreia îi cunoaştem cauza (după encefalită,
meningită, traumatisme craniene, tumori).
Epilepsia idiopatică este epilepsia căreia nu
i-arn putut stabili cauza, însă sigur că şi ea
se datoreşte fie unor leziuni, fie unor tul­
burăr i de nutriţie (metabolism) al creierului.
In timp ce în primul caz tratamentul va
urmări să înlăture cauza care a declanşat
crizele de epilepsie, în cel de-al doilea caz,
tratamentul va urmări să le rărească sau să
le înlăture. Cauzele epilepsiei sînt: agenţi
locali intracranieni (tumori cerebrale, in­
fecţii ale creierului, boli degenerative ale
creierului), factori toxici (alcoolul consumat
de alcoolici duce la lezarea creierului), in-.
toxicaţia cu plumb (la rnurtcitorii care lu­
crează în mediul cu plumb şi nu respectă
măsurile de igienă şi protecţia muncii, in­
troducîndu-şi prin respiraţie sau alimentaţie
pulbere de plumb), în stările de hipoglicemie,
mai ales la bolnavii de diabet, care îşi fac in­
jecţii cu insulină mai mult de cît au nevoie.
În ceea ce priveşte crizele de epilepsie, ele
sînt de mai multe feluri. Cele mai importante
sînt: orizele mari, crizele mici şi crizele de
epilepsie localizate. Crizele mari de epilepsie
150
(grand mal) sînt cele mai cunoscute. După
o aură (vezi aură), de cele mai multe ori aceeaşi
la fiecare bolnav (indică uneori focarul epi­
leptogen), bolnavul îşi pierde brusc conştiinţa,
cade, îşi contractează corpul întreg, respiraţia'
se opreşte şi bolnavul se lnvineţeşte (se eia­
nozează). După această stare care durează CÎ­
teva secunde (perioada tonică), bolnavul in­
tră în perioada clonică, caracterizată prin
contracturi puternice şi ritmice ale muscula­
turii. In această perioadă, prin .p..ropl!1sare�
ritmjcă a limbii între dinţi şi contr acţia maxi­
larelor, limba este muşcată, iar prin contrac­
ţia ritmică a muşchilor diafragmului şi a
muşchilor intercostali, bolnavul � din
plămîni, pe gură.....g secretie .snumoasă, care se
amestecă cu sîngele de l� limba muşcată şi
capătă o culoare rozată. In această perioadă,
contracţiile bruşte şi puternice pot produce
fracturi ale oaselor. După perioada clonică,
bolnavul intră într-un somn profund, din care
îşi revine după cîteva minute sau ore. La re­
venire este confuz şi nu îşi aminteşte ce
s-a întîmplat cu el (vezi amnezie). Crizele
mici de epilepsie (petit mal), (echivalente),
sînt foarte variate şi mai des întîlnite. Ele
se pot însoţi de pierderea cunoştinţei pe pe­
rioade scurte sau mai mari (absenţe Qsi­
hice) în care pierd contactul pentru scurt
timp cu mediul extern, prezentînd în ace­
Iaşi timp crize de ameţeală. Sînt cazuri
CÎnd în timpul unor asemenea crize bol­
navii pot comite acte bizare, de care
la revenire nu îşi mai amintesc. Crizele de
epilepsie localizate (epilepsie jacksoniană) sînt
foarte variate. După caracteristica crizei se
poate stabili uneori sediul focarului' epi­
leptogen care a cauzat-o. Pot fi crize motorii
localizate (mişcări rltmice, involuntare, ale
unei mîini, ale unei jumătăţi de fată, ale unei
jumătăţi de corp), pot fi crize senzitive loca­
lizate (senzaţie de furnicături, de dureri, în
anumite segmente ale corpului). Ceea ce este
mai important pentru toate formele de epilep­
sie şi mai ale� pentru crizele mici ,.este posi­
bilitatea apariţiei tulburărilor psihice, care
se accentuează cu timpul. De asemenea, în
criză sau imediat după criză, unii bolnavi
pot comite inconştien t acte an tisociale (fur­
turi, crime). Cu toată gravitatea bolii, dacă
bolnavul este îngrijit corect şi la timp, cri­
zele pot fi rărite sau înlăturate şi bolnavul
poate deveni util. Se interzic bolnavului, orice
jbăl1,turi alcoolice (alcoolul duce la agravarea
crizelor de epilepsie) şi este sfătuit să evite
supărările şi eforturile fizice şi psihice accen­
tuate, să nu conducă vehicule, să nu lucreze
la Înălţimi şi să respecte cu stricteţe trata­
mentul prescris de medic. Cauza epilepsiei
este stabilită numai de medic, care este
singurul indicat să recunoască tratamentul.
Bolnavul trebuie să ştie că medicamentele
contra epilepsiei (luminal, hidantoină, bro­
muri) se iau zilnic şi în doza recomandată
de medic.
.L.
[151]
epispadias, malformaţie congenitală carac­
terizată prin deschiderea anormală a uretrei,
pe faţa superioară a penisului. În formele mai
accentuate, cu deschiderea uretrei spre baza
penisului, există şi tulburări sfincteriene,
care determină pierderi inconştiente de urină;
penisul este scurt şi curbat în sus şi înapoi,
uneori torsionat, iar corpii cavernoşi adesea
atrofiaţi. De aceea, funcţiile sexuale sînt
tulburate, iar uneori imposibile. Tratamentul
chirurgical dă rezultate cu atît mai bune,
cu cît deschiderea uretrei este mai aproape
de vîrful penisului.
epistaxis, pierdere de sînge prin nas (hemo·
ragie nazală). Mucoasa nazală posedă o bo­
gată reţea de vase sanguine, astfel că orice
alterare a sa şi a sistemului vascular poate
provoca epistaxis. Deosebim cauze generale
şi cauze locale. Printre cauzele locale, cele
mai des întîlnite sînt: scărpinatul în nas,
loviturile, tumorile nazale şi ale sinusu­
rilor, ulceraţii ale septului şi cornetelor.
Dintre cauzele generale, cea mai frecventă
este hipertensiunea arterială. Epistaxisul mai
poate fi produs de alte boli cardio-vasculare,
insuficienţă hepatică, boli sanguine (leuce­
mie, hemofilii, agranulocitoză), Hemoragia mai
poate fi produsă în cursul unor boli conta­
gioase, ca: gripă, scarlatină, febră tifoidă,
difterie. Hemoragia poate fi uşoară şi de
scurtă durată, cînd nu are nici un fel de ur­
mări. Alteori însă, prin abundenta sau prin
repetarea ei, poate duce la o anemie gravă,
periclitînd viaţa bolnavului. Tratament. Herno­
ragiile uşoare pot fi oprite chiar de către
bolnav, prin cornpresiune digitală: se apasă
cu degetul aripa nasului pe septul nazal,
menţ inindu-se timp de 10-15 minute. Even­
tual, această manevră se poate executa după
introducerea în nară a unui tampon cu soluţie
de anlipirină 10% (un comprimat la o lin­
guriţă cu apă). Uneori este necesară efec­
tuarea unei cauterizări a vasului sanguin
hemoragie. In hemoragiile mai importante
este necesară tamponarea cavităţii nazale cu
meşe de tifon sau balonaşe de cauciuc, care
prin compresiune astupă vasul ce sîngcrează.
După oprirea ep istaxisului trebuie căutată
şi tratată cauza care l-a provocat. Conco­
mitent se corectează anernia provocată de
pierderea de sînge mai importantă.
epiziotomie, secţionarea laterală a perineu­
lui făcută gravidei în travaliu (în timpul
facerii), în scopul de a uşura naşterea şi a
împiedica rupturile de perineu. Se execută în
perioada de expulzie şi se suturează imediat
după terminarea naşterii.
erecţie, transformare a unui organ moale
într-un organ dur, datorită afluxului sanguin
şi congestiei ţesutului erectil din organul
respectiv. Ţesutul erectil este format dintr-o
aglomeraţie de vase sanguine speciale (artere
helicine) care îşi pot mări mult volumul dato­
rită faptului că prin dispozitive speciale
permit ajungerea sîngelui în ele, fără a-i
da voie să se scurgă înapoi prin venă. Sîngele"
astfel adunat umple reţeaua vasculară, o
destinde, astfel încît organul respectiv creşte
de volum şi îşi creşte duritatea. Fenomene
de erecţie sînt cunoscute la animale (creasta
cocoşului, moţul curcanului), precum şi la
om (la cornetele nazale, a căror erecţie astupă
cavităţile nazale, împiedicînd respiraţia prin
nas, precum şi erecţia la nivelul organelor
genitale masculine şi feminine). Mecanismul
de apariţie a erecţ iei este de natură nervoasă.
Vederea duşmanului, a unei culori (exemplu
roşu), mirosul organelor sexului opus, atingerea
organ ului erectil etc. produc pe cale reflexă
fenomene de erecţie.
ereditate, însuşire de a da prin înmulţire
descendenţi asemănători. Ştiinţa care se ocupă
de problemele de ereditate se cheamă genetică.
De peste un veac, de cînd călugărul rnorav
Mendel a formulat în mod empiric legile,
care îi poartă numele, cu privire la transmi­
terea caracterelor ereditare, oamenii s-au
străduit să găsească explicaţia acestui fenomen
biologic. Dar numai în anii din urmă s-a putut
dezvălui în mare măsură esenţa acestor procese
care au loc în intimitatea celulelor. Desco­
perirea recentă a "codului" genetic, a acestui
"limbaj cifrat" înscris în structura chimică
a moleculelor, prin care se transmit însuşi­
rile ereditare de la celula-mamă la celula
fiică, a însemnat u!!. pas hotărîtor în cunoaşterea
esenţei eredităţii. Incă de mult a atras atenţia
faptul că unele particularităţi individuale se
moştenesc cu o frecvenţă şi persistenţă mai
crescută de cît altele. Aşa de pildă, culoarea
ochilor, a părului şi a pielii, particularităţile
amprentelor dactiloscopice, dimensiunile dis­
tanţelor dintre ochi sau înălţimea jumătăţii
superioare a feţei se moştenesc într-un grad
mai frecvent de cît .Jătirnea umerilor sau a-­
tălpii piciorului, greutatea corporală care ţin
în mai mare măsură de factorii de mediu.
Cauzele şi legile moştenirii unor caractere
găsesc explicaţia la ora actuală în teoria
cromozomială a eredităţii. După această teorie,
în cromozom ii celulelor sexuale sînt incluse
însuşirile ereditare ale organismului. Un
important rol în transmiterea caracterelor de
la părinţi la urmaşi îl joacă acizii nucleici,
substanţe foarte complexe, care se găsesc atît
în nucleu, cît şi în protoplasma celulelor vii.
După cunoştinţele pe care le avem astăzi,
formarea acizilor nucleici din protoplasma
celulelor (numiţi şi ribonucleici prescurtat
ARN), depinde de acizii nucleici din nucleu
(cunoscuţi sub denumirea de dezoxiribonu­
cleici - prescurtat ADN.). In cazul procesului
genetic, ADN deţine, de fapt, rolul esenţial
în transmiterea caracterelor ereditare. La
rîndul lor, acizii nucleici din protoplasmă
(ARN) sînt cei care dirijează procesul de
înmulţire a albuminelor sau proteinelor­
substanţe esenţiale în alcătuirea materiei vii.
Dar mai întîi trebuie arătat că acizii nucleici
sînt capabili să se autoreduplice, adică să-şi
151
[152]
creeze copii tntrutotul asemănătoare cu ei
Înşişi, Numai cu această condiţie ei pot rămîne
păstrătorii tiparului sau ai "matricei" carac­
teristice pentru fiecare individ, pentru fiecar�
specie. Sinteza AON-ului nu se efectueaza
dacă nu există un model pentru produsul
nou furnizat de produsul vechi. Trebuie deci
să existe un fragment de AON care să servească
drept matrice pentru sinteza unui nou AON.
In felul acesta, AON apare ca un purtăt?r al
tipicului, al caracterelor care se transmi t de
la o generaţie la alta. Trebuie Însă spus c�
acest tipic sau, cum se mai spune, aceasta
informaţie genetică nu se transmite invariabil
şi fără modificări. Cu fiecare generaţie, infor­
maţia genetică se modifică o dată cu st:uctur�
AON-ului, bineînţeles că n-u În Întregime, CI
numai În anumite porţiuni, În general nu
prea Întinse; În felul acesta pot apărea Însu­
şiri noi sau dispar altele vechi. Transmiterea
modelului "tiparului" de la nucleu la proto­
plasmă se .face cu ajutorul unor ARN plecaţi
din nucleu şi numiţi de aceea acizi ribonucleici
inţormaţionali care sînt emişi pe măsura
nevoilor. S-a putut dovedi prin mijloace
foarte ingenioase că aceşti acizi ribonucleici
informaţionali conduc 'sinteza proteinelor care
alcătuiesc materia vie din organism. Problema
transmiterii ereditare a unor caractere are o
mare importanţă În medicină, căci se referă
şi la problema moştenirii unor boli. Oi� grupa
bolilor ereditare fac parte numai acele afec­
ţiuni al căror caracter se fixează În cromozomii
celulelor sexuate, ca de pildă: polidactili�
(Înmulţirea numărului de degete de la mîna
sau picior), acromatopsia sau dalt0f!.ismul
(incapacitatea de a deosebi culorile), scaderea
capacităţii sîngelui de a coagula (heplOfilie),
unele forme de debilitate mintală. In unele
cazuri (tipul dominant de ereditate). prezenţa
bolii la unul din părinţi duce la naşterea de
copii bolnavi, chiar din prima generaţie; În
al te cazuri (ereditate de tip recesiv) părinţii
sînt aparent sănătoşi, dar apar boli la copii,
nepoţi, strănepoţi. Bolile ereditare care s�
transmit În acest fel se manifestă adesea numai
la bărbaţi; femeile deşi sînt purtătoare ale
bolii nu se Îmbolnăvesc, dar transmit boala
numai la jumătate din băieţii lor. Fiii bărbaţi­
lor bolnavi rămîn sănătoşi, fiicele Însă, deşi
nu prezintă manifestări de boală, joacă rolul
de transmiţător al bolii ereditare, adică În
urma căsătoriei cu bărbaţi sănătoşi vor
naşte băieţi care să prezinte hemofilie, dal-,
tonism, atrofia nervului optic sau alt tip de
boală eredi tară.
ergoterapie, metodă de tratament prin reedu­
care funcţională a infirmilor care sînt puşi
să execute mişcări corespunzătoare capacită­
ţii lor funcţionale.
Erismann Feodor Feodorovici (1842-1915),
igienist rus de origine elveţiană, autor a
numeroase lucrări În toate sectoarele igienei,
lucrări bazate pe orientarea spre medicina
152
__ o
socială. A studiat temeinic problemele stării
sanitare a populaţiei rurale şi a muncitorilor
industriali. In 1896 a fost Îndepărtat de la
catedră, deoarece luase apărarea studenţilor
Feodor Feodorovicl Erlsmann.
care manifestaseră pentru democratizarea uni­
versităţilor din Rusia.
eritem nodos, boală caracterizată prin apa­
riţia unor nodozităţ l şi coloraţ ia roşie a pielii
la nivelul lor. Erupţia are de obicei sediul
pe gambe, survine brusc şi se Însoţeşte de febră
şi dureri reumatismale ale Încheieturilor. La
copil, eri temui nodos este În mod obişnuit o
manifestare alergică a primoinfecţiei tuber­
culoase (vezi tuberculoză), în timp ce la adult
se poate datori altor toxiinfecţii (cu strepto­
coc, după ingest ia de medicamente). Apariţia
unui eritem nodos la copil ne obligă să lămurim
dacă este vorba despre o pr irnoinfecţie tubercu­
loasă şi În acest caz să urmărim şi să tratăm
copilul pentru a evita apariţia unei tubercu­
loze evolutive. Se vor face fără Întîrziere:
J ancheta in familie pentru a depista sursa,
proba la tuberculină (IDR), radiografie pulmo­
nară şi căutarea bacilului Koch în sucul
gastric. Dacă lOR rămîne negativă În mai
multe rînduri, se consideră eri temui nodos de
altă natură şi se caută cauza, de obicei o
infecţie de focar care se asanează prin anti­
biotice.
eritrocit, globul roşu din sînge - sinonim
hematie (vezi singe).
eritromicină - vezi antibiotic. >.,ţ....
erizipel (br încă), boală infecţioasă, puţin
contagioasă, produsă de pătrunderea unui
�
.i
-
[153]
I
l
,
slreptococ hemolitic în tegumente printr-o
poartă de intrare de pe piele sau mucoase
(zgîrieturi, rosăt uri, plăgi di feri te, arsur i),
Inainte de introducerea în medicină a asepsiei,
erizipelul producea epidemii în serviciile de
chirurgie, unde microbul era transmis de la
un bolnav la altul prin instrumentele chirur­
gicale sau pansamen tele nesterile. Boala începe
brusc, cu frisoane, febră mare, dureri de cap,
stare generală proastă. După cîteva ore apare
la locul de pătrundere a microbului un placard
roşu, cu marginea bine delimitată, uşor relie­
fat, puţin dureros. Ganglionii limfatici regio­
nali sînt totdeauna măriţi şi dureroşi. Deseori
pe suprafaţa placardului apar flictene sau
chiar bule (băşici mai mari conţ inlnd un lichid
clar gălbui), care se sparg uşor, iar lichidul
din ele formează cruste galbene. Boala netra­
tată durează 5-10 zile, după care febra dis­
pare, placar dul regresează, lăsînd pentru un
timp o descuarnaţ ie locală a pielii (jupuire).
Tratat corect, febra scade În 1-2 zile şi regre­
sia simptomelor se face foarte repede. Trata­
ment: penicilină timp de 5-6 zile; comprese
locale reci; pansamente sterile În caz de
flictene deschise, repaus la pat în cursul
bolii. Complicatii: rareori se pot ivi sep t i­
cemii grave pornite de la un erizipel, mai ales
la diabeticii netrataţi şi la cirotici. Alteori se
produc flegmoane sub placardul �zipelatos,
care trebuie incizate. Localizare cea mat
frecventă este pe faţă, placardul Întinzîndu-se
de obicei bilateral; alteori apare pe membrele
inferioare şi mult mai rar are alte localizăr i.
Profilaxie: bolnavul se izolează la domiciliu
sau la spitalul de boli contagioase. Nu este
boală de declarare obligatorie.
erotism, complex de idei şi acte referitoare
la funcţia sexuală. Sub forma unor reacţii
normale psihice şi la nivelul organelor geni­
tale, erotismul este o expresie a funcţiei nor­
male a aparatului sexual. Tulburările erotice
pot apărea ca o consecinţă a unei vieţi sexuale
neregulate sau a unor tulburări psihice. Hiper­
erotismul (erotismul exagerat) este Întîlnit
în: paralizia generală progresivă (sifilis nervos),
precum şi în isterie. Uneori, erotismul exagerat
se poate manifesta sub forma unui delir (idei,
.gînduri şi .mani lestări bizare, rupte de reali­
tate) numit erotomanie. Erotomania constă
într-o dragoste excesivă fie pentru un obiect
real, fie pentru unul imaginar.
erupţie dentară, apariţia atît a dentiţiei de
lapte, care Începe de la 6 luni şi se termină
la vîrsta de 2 ani şi jumătate, cît şi a dentiţiei
permanente, care începe de la 6 ani şi se
termină la 18 ani, cu apariţia rnolarului "de
minte", deşi la 13 ani ceilalţi dinţi permanenţi
au apărut. Copilul are 20 de dinţi: 8 incisivi,
4 canini, 8 molari de lapte. Adultul are 32
de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari
{inexistenţi la copil) şi 12 molari. Erupţia
dinţilor trebuie urmărită cu atenţie, căci o
erupţie anormală, fie ca timp, fie ca poziţie a
dinţilor, poate avea consecinţe neplăcute asupra
\
,
masticaf iei şi aspectului estetic. Deoarece pri­
mul dinte definitiv apare la 6 ani (molarul de
6 ani) trebuie acordată atenţie maximă acestuia,
Întrucît se car iază Ioart uşor. Netratat la timp,
se pierde de timpuriu şi consecinţele sînt
serioase şi În legătură cu ocluzia (muşcătura),
acest rnolar fiind "cheia ocluziei", adică
pilonul principal al raporturilor Între cele
două arcade. Şi dentiţia de lapte trebuie
tratată - prin obturări - ca şi cea perma­
nentă, deoarece cariile pot duce la procese
infecţioase complicate ale dinţilor definitivi,
ai căror muguri (germeni) se află În apropierea
dinţilor de lapte, În maxilar. Copiii trebuie
controlaţi de 1-2 ori pe an, pentru ca specia­
listul să vadă dacă erupţia dinţilor se face
În condiţii normale. Există şi o erupţie perma­
nentă, adică o creştere permanentă a dinţilor,
atunci cînd nu mai Întîlnesc În ocluzie nici
un an tagonist, dinţii respectivi ai arcadei
opuse lipsind, fiind extraşi.
escară, leziune distructivă a pielii datorită
Încetinirii foarte mari sau chiar a încetăr i i
circulaţiei sîngelui printr-o porţiune de piele,
Iap t care are ca urmare o mortificare a ţesu­
tului şi formarea de ulceraţii. Escarele pot
apărea atunci cînd pielea este supusă unei
presiuni prelungite (escarele de decubit) aşa
cum se Întîmplă la bolnavii imobil izaţ i la
pat care stau prea mult pe spate sau În anumi te
boli ale arterelor (boala Raynaud), cînd
vasul se astupă şi Întreg ţesutul se gangrenează.
Prevenirea escarelor se face prin activarea
circulaţiei sîngelui cu ajutorul Irecţiilor alcoo­
lice, urmate de pudraje cu talc. Un mij loc
care dă foarte bune rezultate în prevenirea
escarelor este şi evitarea apăsării prelungite
pe o anumită porţiune a pielii. In acest scop
se folosesc diferite forme de perne de cauciuc
cu aer sub presiune moderată. Pernele sau
colacii de cauciuc trebuie dep lasaţi de cîteva
ori pe zi pentru ca să nu fie În contact cu
aceeaşi porţiune de piele. Atunci cînd escar a
s-a constituit, ea va fi Îngrijită cu multă
atenţie În special pentru prevenirea infectării
secundare.
Esculap - vezi Asclepios ,
J esofagoscopie - vezi endoscopie .
etmoidită, inflamarea mucoasei care căptu­
şeşte celulele (cavităţile) cuprinse În osul
etmoid. Survine ca o complicaţie a gripei sau
a guturaiului, mai rar a altor boli infecţioase.
Etmoidita se manifestă prin dureri la rădă­
cina nasului şi unghiul intern al orbitei, uneori
cu tumefacţia acestei regiuni, scurgere de
mucus sau puroi din nara corespunzătoare,
tulburări oculare. În formele cronice se formează
polipi nazali. Tratamentul formelor acute
este acelaşi cu al sinuzitei frontale acute.
Pentru complicaţii şi formele cronice se re­
curge la tratament chirurgical (vezi sinuzită).
euforie, stare de veselie nejustificată care
poate să consti tuie manifestarea principală a
unei boli psihice sau un simptom (stare) care
să apară chiar dacă rnotdvul nu o justifică. O
153
[154]
putem găsi uneori la oamenii normali, ca o
stare trecătoare, În urma unei emoţii puternice.
Se găseşte constant În manie - În forma
'maniacală a par aliz.iei generale progresive
(datorită sifilisului nervos), În beţia alcoolică.
In unele tumori cerebrale ale lobului frontal,
aceas�ă..stare de euforie nejustificată se numeşte
"mona.
'eunucoidism, insuficienţă testiculară din
copilărie. Eunucoidismul este caracterizat prin
tulburări de dezvoltare: Înălţime exagerată
cu creştere excesivă şi dispropor ţionată a
membrelor inferioare, o serie de caractere
feminoide şi infantile. Testiculii sînt slab dez­
voltaţi, de la dimensiunile unui bob de po­
rumb pînă la acelea ale unei alune, de con­
sistenţă dură, cu sensibili tate scăzută, penisul
nu se dezvoltă sau regresează. Caracterele
sexuale secundare nu apar, sau sînt abia schi­
ţate. Capacitatea sexuală este extrem de slabă
sau nulă. Inteligenţa bolnavului nu este afec­
ţată. În eunuchism, insuficienţa testiculară
este totală, deoarece testiculii sînt absenţi.
Tratamentul eunucoidismului se face cu hor­
moni gonadotropi şi testosteron.
exantem, erupţie apărută pe piele În cursul
unei boli infecto-contagioase (rujeolă, scar la­
tină, tifos exantematic).
excedent (spor) natural, numărul relativ
(raportat la I 000 de locuitori) cu care creşte
anual (trimestrial, lunar) populaţia unui teri­
toriu (ţară, regiune, oraş). Excedentul natural
este diferenţa dintre natalitatea şi mortali­
tatea generală; se obţine scăzînd din numărul
de născuţi vii dintr-un an numărul de decese
de toate cauzele din acelaşi an şi raportînd
această cifră absolută la 1 000 de locuitori.
Ţara noastră avea În trecut o natalitate foarte
mare, dar şi o mortalitate generală foarte
mare datorită lipsei de preocupare a regimului
burghez pentru sănătatea poporului. Exce­
dentul natural rămînea totuşi ridicat. La insta­
urarea regimului democrat popular, exceden­
tul natural era foarte redus, datorită unei nata­
lităţi relativ scăzute şi unei mortalităţi
general crescute. Mortalitatea generală a scăzut
la cifre foarte mici În anii regimului democrat
popular, pînă la 9,2 la mie În 1962 indice care
situează tara noastră prin tre primele ţări din
Europa. In consecinţă, pentru menţinerea
sau creşterea excedentului natural, rolul
esenţi�1 îl deţine de acum Înainte În ţara
noastra natalitatea. In ultimii ani se Înregis­
trează � î!1să! În ţara noastră -(ca şi În multe'
alte ţan din Europa) o scădere a natalităţii
şi, ca o consecinţă, o scădere a excedentului
natural.. Restricţia natalităţii este voluntară,
cea mal mare parte a familiilor nedorind să
aibă mai mult de 1-2 copii. Or, cu doi copii
În familie, populaţia unei ţări este cel mult
staţionară, cei doi copii Înlocuind unul pe
mamă şi altul pe tată.
. ex�reţie, eliminarea din corp a apei şi a
diferitelor substanţe nefolositoare. Rolul prin­
cipal în aceasta ÎI au rinichii, al căror produs
154
este urina. Substanţele amintite se pot eli­
mina În cantităţi mai reduse şi prin alte
organe de cît prin rinichi; astfel: a) pielea
elimină în mod obişnuit pînă la 400-500 mi apă
pe zi prin sudoare, tot prin glandele sudoripare
putîndu-se elimina clorura de sodiu, ureea În
cantitate mică, glucoza (la diabet ici) ;b) plămî­
nii elimină pînă la 600-800 mI apă pe zi sub
formă de vapori amestecaţi cu aerul expirat,
tot prin plămîni fiind evacuate şi alte sub­
stanţe, cum sînt eterul, acetona, ulei urile
volatile (terpină), iod; injectarea unor uleiuri
volatile cu rol antiseptic, care se elimină prin
plămîn, este utilizată uneori pentru dezinfecţia
căilor aeriene; c) mucoasa bucală poate elimina
arsen, plumb ca şi mucoasa digestivă dar în urma
acestor eliminări pot apărea Iezi uni ale mu­
coasei, ale dinţilor (exemplu la tipografii in­
toxicaţii cu particule de plumb provenite din
manipularea literelor de plumb); d) fecalele
conţin 150-3.00 mI apă, precum şi alte substanţe
eliminate prin tu bul digestiv. Rolul acestor
aparate .este suplimentar funcţiei de excreţie
renală. In bolile de rinichi, însă, aceste organe
Îşi pot creşte funcţia lor excretoare, compensînd
activitâtea diminuată a aparatului urinar.
In unele boli grave de rinichi, cînd organismul
este ameninţat să fie intoxicat cu substanţele
ce nu pot fi eliminate, se utilizează excreţ ia
artificială făcută cu aparatul numit "rinichi
artificial". Special construit, acest aparat cu­
răţă de substanţele inutile sîngele bolnavului,
care după aceea este introdus din nou În corp.
Utilizarea rinichiului artificial poate menţine
viaţa bolnavului un timp îndelungat, însă nu
poate fi prelungită mai mult de cîteva săptă-
mîni. •
exoftalmie, tendinţă la ieşirea în afară a
globului ocular. Cea mai frecventă cauză de
exoftalmie o consti tuie boala Basedow, apoi
diferite inflamaţii sau tumori situate înapoia
globului ocular. Există şi o exoftalmie pulsa­
tilă, care se accentuează concomitent cu pulsa­
ţiile arteriale. Ea se datoreşte unei comunicări
create de obicei prin traumatisme, Între ar tera
carotidă internă şi anumite formaţiuni venoase
dinapoia ochiului. Gradul de exoftalmie se
poate măsura cu ajutorul unui aparat numit
exoftalmometru. De multe ori, exoftalmia nu
are nici o cauză patologică. Ea este înnăscută.
expectorant, medicament cu acţiune de uşu-
rare şi grăbirea îndepărtării secreţiei bronşice
I din diferitele afecţiuni inflamatorii pulmonare
(traheite, traheobronşite, bronşite). Aceasta
se. realizează prin fluidificarea secreţiei, efect
pe care îl are pulberea Ipeca (din rădăcina unei
plante sud-americane). Apoi substanţele denu­
mite saponine extrase din rădăcinile de ciubo­
ţica cucului, lemnul de Panama, Senega.
Alte principii medicamentoase ajută la re­
sorbţia (uscarea) secretiilor bronşice (prepara­
tele care conţin iod) sau au o acţiune dezinfec­
tantă locală, eliminîndu-se prin plămîni (ule­
iuri volatile, gaiacol). Alt grup de substanţe
cu acţiune expectorantă îl constituie cele care
1
[155]
-
conţin ionul amoniu (clorură, acetat şi carbonat
de amoniu), care grăbesc eliminarea secreţiei
bronşice. Altele îrnbunătăţesc funcţia resp i­
ratorie (analeptice respiratorii), astfel uşu­
rînd expectoraţia, ca de exemplu Pentazol,
Cafeină. In general, administrarea expecto­
rantelor se stabileşte de către medic, mărind
sau micşorînd doza în funcţie de stadiul bo­
lii. Ele se găsesc la Iarrnacii, ca ceaiuri, utili­
zabile în infuzii, sau ca preparate oficinale:
sirop expectorant, sirop de patlagină, sirocol.
expertiza medicală a capacităţii de muncă,
proces medical prin care se stabileşte capaci­
tatea de muncă a unui bolnav, fost bolnav sau
accidentat. Incapacitatea de muncă poate fi
definitivă sau temporară şi se poate referi la
orice muncă sau exclusiv la profesiunea avută,
permiţînd trecerea la o profesiune nouă. Exper­
tiza medicală indică şi măsurile de tratament
în anumite cazuri, pentru restabilirea totală sau
parţială a capacităţii de muncă. Expertiza se
practică la nivelul serviciului de expertiză
medicală a capacităţii de muncă care funcţio­
nează pe lîngă policlinica raională. Aici se sta­
bilesc invaliditatea, gradul de invaliditate şi
termenul în care trebuie procedat la reexarni­
narea bolnavului (vezi invaliditate). În Bucu­
reşti există un Institut de expertiză a capa­
cităţii de muncă.
extensie, metodă de tratament folosită în
special în tratamentul fracturilor, reducerea
Extensia bratul ul.
luxaţiilor şi în unele boli ale articulaţiilor. Se
realizează prin tracţiunea pe extremitatea dis­
tală a membrului, forţa de tracţiune reprezen­
tată prin greutatea suspendată fiind fixată de
picior fie prin fîşii de leucoplast, fie de o andrea
de oţel care trece transversal prin os. Prin trac­
ţiune continuă cedează contract ura reflexă, care
,�
deplasează fragmentele osoase, astfel că redu­
cerea fracturei se face uşor. În tratamentul
fracturilor, Iuxaţi ilor şi al unor boli ale co­
loanei vertebrale se foloseşte extensia continuă>
cu chingi speciale, fracţiunea realizîndu-se pr irn
Extensia coapseI.
greutatea corpului bolnavului. Extensia este'
nedureroasă, dar cere bolnavului multă răbdare,
pentru că trebuie să stea în aceeaşi poziţie timp'
îndelungat.
extracţie dentară, scoaterea dintelui, fie cel
de lapte, fie cel definitiv. Este indicată nurnah
Cleştl pentru extr acţ i i dentare. Diferitele forme
ale acestor Instrumente sint Impuse de necesitatea.
ca extractia să se facă in cele mal bune conditii,
in functie de pozitia dintelui
cînd orice tratament stomatologic a dat greş, fie
că este vorba de un dinte cu carie complicată
(vezi carie dentară) sau de o rădăcină netratabilă,
fie de o fractură a unui dinte. Medicul stema-
t
[156]
tolog este singurul care decide dacă din tele
trebuie extras sau nu. Chiar dacă durerile de
dinţi sînt foarte violente (pulpită, gangrenă,
parodonită), bolnavul trebuie să aibă răbdare,
dacă medicul îi spune că se va putea trata.
Tendinţa este să nu ajungem la cleşte decît în
'Cazuri obligatorii. Pentru moI arii (măselele)
de minte este indicată neapărat o radiografie
înainte de extractie, căci au rădăcini în po­
ziţii variate. Extracţia fiind o mică intervenţie
.chir urgicală, trebuie făcută. ca de altfel orice
tratament stomatologic, în condiţii de steri­
lizare perfectă a instrumcntarului şi sub anes­
tezie corectă. De asemenea, bolnavul trebuie să
urmeze instrucţiunile date de medic, de a nu
clăti gura primele ore dupăextracţie, pentru a
permi te cheagul ui de sînge să consti tuie cel
mai bun pansament. Totodată trebuie să se
alimenteze în primele 12 ore cu alimente reci
'şi după masă să clătească gura cu un pahar cu
apă în care a pus o lingură de apă oxigenată.
Durerile după extracţie sînt frecvente, dar tre­
-cătoare. Extracţia necesită după sine de cele
mai multe ori un tratament protetic,
extracţie manuală a placentei, intervenţie
-obstetr rcata care se practică după naştere atunci
cînd placen ta nu este expulzat ă sau cînd este
desprinsă numai parţial, femeia prezentînd
din această cauză hemoragii. Se introduce o
mînă în cavitatea uterină şi se extrage pla­
centa, în timp ce cealaltă mînă fixează şi
coboară fundul uterului prin apăsări ale abdo­
menului. Operaţia se execută sub narcoză şi
cu respectarea riguroasă a regulilor de asepsie.
extrasistole, bătăi suplimentare ale inimii
care tulbură succesiunea regulată a contrac­
ţi ilor cardiace. Printre cauzele care provoacă
extrasistole la oamenii cu inima sănătoasă ci­
tăm: infecţiile de focar, intoxicaţia cu tutun,
cafea, dispepsia, stările febrile. Apar şi în
cursul bolilor cardiace, mai ales la persoanele
în vîrstă. De cele mai multe ori nu dau tulbu­
rări şi sînt descoperite întîmplător, la un exa­
men medical. Alteori, bolnavul acuză simptome
foarte neplăcute: palpitaţii, senzaţie de lovi­
tură în piept, de oprirea inimii, de înec în gît,
ameţeli. De obicei, aceste semne apar în repaus
şi dispar la eforturi. Extrasistolele pot apărea
izolat sau în salve, succedîndu-se regulat sau
cu totul neregulat. Alteori sînt sistematizate
şi în aceste cazuri se numesc bigeminaie, tri­
geminate, după cum avem de-a face cu o ex tra­
sistolă faţă de 1-2 bătăi normale ale inimii.
Trebuie luate în consideraţie cu multă atenţie
extrasistolele care apar ca expresie a suferinţei
cardiace şi care reclamă înregistrarea electro­
cardiografică pentru a stabili starea miocar­
dului. Celelalte extrasistole cedează la sedative
(valeriană, luminal); uneori este nevoie de
chinidină (cu indicaţie strict medicală).
extrauterină - vezi sarcină.
"
·1
I
•
'1
!
I
1
.J.i...
[157]
facies, aspectul general al feţei unei persoane,
care exprimă starea de sănătate sau de îmbol­
năvire. Unele boli pot imprima feţei trăsături
caracteristice, descrise sub numele de faciesul
bolii respective. Astfel: jaciesul palid se în­
tîlneşte în anemie, iar culoarea galbenă ca
paiul este frecvent întîlnită în cancer; [aciesul
roşu aprins (vultuos) cu o roşeaţă a pielii,
uneori uşor vînătă, se întîlneşte în stările
febrile din cursul bolilor infecţioase. Roşeaţa
de o singură parte a obrazului traduce de
obicei o leziune pulmonară de partea respectivă;
[aciesul tiiic din cursul febrei tifoide este indi­
ferent, mirat, speriat; faciesul abdominal, cu
faţa trasă, ochii fugiţi în fundul orbitei, obrajii
şi buzele palide, pielea rece şi umedă apare în
afecţiuni le grave abdominale peritonite; [aciesul
adenoidiari se întîlneşte la copiii cu vegetaţii
adenoide şi se caracterizează prin trăsături
şterse, dezvoltarea alungită a capului şi feţei,
gura întredeschisă. ochii miraţi, privirea
inexpresivă : [aciesul ouarian apare în afecţiuni
utero-ovariene. Se caracterizează prin accentua­
rea trăsăturilor feţei, aspect de teamă, cear­
căne şi în unele iritaţii peritoneale, în special
în primele momente prin aparitia unei dungi
albicioase în jurul marginilor buzelor. In bo­
lile grave circulatorii şi respiratorii, faţa
poate să fie modificată, căpătînd aspect de
teamă, culoarea roz-vînătă a pielii şi a mucoa­
selor, respiraţia fiind dificilă, însoţită de miş­
cări evidente (bătăi) ale aripilor nasului;
faciesul edematos apare în bolile de rinichi,
sub forma unei umflări generalizate a pielii,
în special a pleoapelor, care dă aşa-zisul aspect
delunăplinăcu ocoloraţiepalidă a tegumentelor;
faciesul icteric, care apare în cazurile de icter,
cu coloraţia galbenă-vînătă caracteristică.
Cînd se asociază o tentă negricioasă a colo­
raţiei icterice, aceasta este de obicei semnul
unei agravări a bolii; [aciesul agonie apare
înainte de moarte, cînd trăsăturile sînt şterse
faţa nu are expresie, privirea este fixă, color aţ ia
palidă cenuşie, respiraţia grea, cu bătăi ale
aripilor nasului.
.�
factori de mediu; se ştie că organismul omu­
lui se află sub influenţa permanentă a mediului
înconjurător care acţionează prin diverşi fac­
tori: fizici (căldură excesivă, frig, radiaţii,
curent electric), chimiei (substanţe toxice­
caustice), biologici (microbi, virusuri, proto­
zoare, ciuperci parazite) şi sociali. Actiunea
nefavorabilă a factorilor de mediu stă la baza
îmbolnăvirilor. De aceea, în prevenirea îrn­
bolnăvirilor este de mare însemnătate acţiunea
omului de corectare a factorilor de mediu.
prin asanarea mediului în care el trăieşte şi
munceşte, aplicînd măsurile pe care le re-­
comandă - de pe baze ştiinţifice - igiena.
Acţiunea mediului înconjurător depinde însă
şi de felul în care răspunde organismul la in­
fluenţa difer iţilor factori de mediu. Astfel,
din doi oameni supuşi în mod egal la acţiunea
frigului - să z icem - unul se îmbolnăveşte şi
celălalt nu. Inseamnă că organismul are o'
capacitate de adaptare variabilă de la un
individ la altul. Prin urmare, în prevenirea
îmbolnăvirilor este importantă nu numai
asanarea mediului, ci şi întărirea rezistenţei
organismului, sporirea capacităţii lui de adap­
tare la acţiunea mereu schimbă toare a fac­
torilor de mediu extern. Această modificare a
reactivităţii se obţine tot cu aju torul factorilor'
de mediu, utilizînd efectele favorabile ale·
unor factori naturali, ca aerul, soarele şi apa.
pentru călirea organismului. Se obţine, de·
asemenea, printr-o alimentaţie raţională, prin
respectarea normelor unui trai sănătos, cum­
pătat, fără abuzuri, şi prin organizarea unui
regim raţional de activitate şi odihnă.
fagocitoză, proprietatea unor celule din.
organism de a îngloba în protoplasma lor
microorganisme sau particule inerte şi de a le­
distruge prin digerare. Cele mai importante­
celule fagocitare sînt anumite globule albe­
din sînge (leucocite polinucleare neutrofile).
Fagocitoza reprezintă unul din cele mai im­
portante mijloace de apărare ale organismului
faţă de infecţii. Prin fagocitoză, germenii"
pătr unşi în organism sint înglobaţi şi distr uşi
157
[158]
•
imediat chiar la poarta de intrare, nemai­
putînd astfel declanşa boala. Fagocitoza re­
!prezintă unul din fenomenele principale care
'se petrec in inflamaţie. Nu totdeauna însă
fagocitoza şi celelalte mijloace de apărare ale
-organismului reuşesc să distrugă agenţii pato-
in tulburări genitale cu evoluţie cronică la'
bărbaţi. Folosirea băilor de nămol trebuie fă­
cută numai cu indicaţii precise, stabilite de
medicul specialist.
faradizare, metodă de utilizare in scop
curativ şi diagnostic a curentului alternativ
De la stinga la dreapta, diferite faze ale fagocitozel.
;geni pătrunşi in organism. În aceste cazuri
.apare boala infecţioasă. Fagocitoza a fost
descoperită şi descrisă in 1892 de către sa­
van tul rus Mecinikov.
fangoterapie, metoda care foloseşte in scop
'curativ nămolurile de diferite origini şi compo­
ziţii. Nămolul folosit pentru cură are pro­
.prietate de a reţine mult timp căldura şi de a
-o transmite uniform organismului. Această pro­
prietate face posibilă aplicarea nămolului in
procedurtle termoterapice de înaltă tempe­
ratură, care in condiţiile hidroterapiei n-ar fi
fost suportate de organism. În ţara noastră
se întrebuinţează pentru fangoterapie trei feluri
-de nămol; nămol sapropelic, nămol de turbă
şi nămol mineral, care se găsesc sub formă
naturală. Nămolul de turbă se formează in
mlaştini ca rezultat al descompunerii indelun­
gate, fără aer, a plantelor superioare, cu aju­
torul microorganismelor. Sapropelul este un
nămol care se formează din putrelacţ ia resturilor
vegetale şi animale, pe fundul apelor stătătoare.
Sapropelul are proprietăţi terapeutice, asemă­
nătoare cu nămolul de turbă. In R.P.R. �e
,găsesc numeroase surse de nămoluri terapeu­
tice. Nămoluri de turbă există la Vatra-Domei,
Băile Victoria şi 1 Mai, Borsec, Geoagiu, Some­
-şenl etc. Nămoluri organice sau sapropelice gă­
sim in lacurile maritime cum este Techirghiolul
sau lacurile sărate de la Sovata, Ocna Sibiului,
Ocnele Mari sau din Cîmpia Romînă - la
Amara, Lacul Sărat etc. Fangoterapia se tn­
trebuinţează in unele boli ale coloanei veţ- J
tebrale de etiologie netuberculoasă; bolile
osoase (inclusiv osteomielita, chiar şi cea pro­
dusă in urma rănirilor prin arma de foc) .bo­
Iile sistemului nervos periferic şi central; în
diferite afecţiuni ginecologice, boli inflamatoare
ale organelor genitale feminine, unele forme
de sterilitate şi tulburări menstruale; in le­
z iuni vasculare, in special în sechelele trornbo­
flebitice; in complicaţiile peri tonitelor; in tr-o
'serie de afecţiuni genito-urinare, in special
158
de joasă frecvenţă (30-150 Hz), aşa-zisul cu­
rent Iaradic. Sub acţiunea curentului Iaradic
care trece prin muşchiul sau prin nervul cores­
punzător, apare o contracţie convulsivă (te­
tanică) indelungată a muşchi ului ; analogă cu
cea care are loc în cursul muncii fizice - aşa­
zisă elec!roexcitabilitate Iaradică a muşchiului
norrnal., Dacă muşchiul sau nervul motor care
îl inervează este lezat, elec!roexcitabilitatea
scade sau dispare complet. Faradizarea te­
rapeutică se aplică; pentru gimnastică electrică
a muşchilor care şi-au pierdut funcţia in urma
imbolnăvirii nervului; în leziuni traumatice
ale aparatului neuro-rnuscular sau in pareze
fIasce periferice şi paralizii ; in atrofiile muş­
chilor, datorită inactivităţii lor îndelungate, in
atoniile intestinului, vezicii urinare, uteru­
lui.
faringită, inflamaţia mucoasei faringiene in
totalitatea ei, inclusiv a ţesutului limfatic
care constituie amigdalele. De aceea, inlla­
rnaţiile acute sint denumite şi amigdalofarin­
gite acute. Autorii vechi le-au numit angine,
din cauza senzaţiei de stringere (constricţie)
pe care o simt bolnavii. Pentru faringita acută,
vezi capitolul amigdalită. Faringita cronică
poate fi localizată la o porţiune a mucoa­
sei (vezi amigdalită, şi vegetaţii adenoi­
de) sau poate cuprinde intreaga mucoasă
- faringitele cronice difuze. Unele dintre
acestea sint datorite unor microbi specifici
(tuberculoză, sifilis). Cele mai obişnuite sint
faringitele cronice banale, cauzate de strepto­
coei, stafilococi, pneumococi, care prin in­
fectări repetate ale faringelui duc la cronici­
zarea bolii. Respiraţia cu gura deschisă, abuzul
de alcool, tutun şi condimente sint factori Iavo­
r izanţi. Bolnavii cu faringită cronică au jenă
la înghiţit, senzaţii de înţepături şi căldură
in faringe, uscăciune. Mucozităţile vîscoase care
se formează in gît ii obi igă să facă eforturi pentru
eliminarea lor, mai ales dimineaţa la sculare.
Deseori prezintă o tuse seacă, obositoare. În
functie de leziunile mucoasei faringiene, există
I
j
L..
[159]
.. _---- --�----
r
3 forme de laringită cronică difuză: catarală,
hipertrofică şi atrofică, uneori acestea succe­
dîndu-se. Tratamentul faringitei cronice ba­
nale variază după aspectul leziunilor, deci
va fi adaptat de la caz la caz, după un consult
de specialitate: prescripţii medicamentoase sub
formă de gargarisme sau badijonări, vitamine
(în special vitamina A), cură balneară, regim
dietetic corespunzător. Vor fi înlăturate şi
infecţiile de vecinătate care întreţin faringita.
Acest tratament trebuie urmat cu perseverenţă.
Definitiv sau - cel puţin - temporar trebuie
înlăturate cauzele care întreţin faringita: tu­
tunul, atmosfera prăfuită, alimente prea reci
sau picante etc.
favus, boală contagioasă a pielii acoperită
de păr, cauzată de o ciupercă din grupul
Achorion (vezi micoze).
făinoase, alimente de origine vegetală, re­
zultate din rnăcinarea seminţelor (boabe, gră­
unţe) de cereale. Ele constau În cea mai mare
parte din hidrocarbonate şi dintr-o cantitate
foarte redusă de proteine şi grăsimi. În al irnen­
taţia copilului se întrebuinţează mai ales făina
de grîu, de porumb (mălaiul), de orez şi de
ovăz. Făina de grîu se Întrebuinţează fie ru­
menită, fie sub formă de griş, de pîine (aluat
dospit) sau de budincă (cereale sau paste făi­
noase fier te În apă sau lapte cu adaos de albuş
de ou şi apoi coapte la cuptor). Făina de po­
rumb sau mălaiul se poate folosi ca mămăligă
sau budincă. Făina de orez este constipantă
(este utilizată în întregime şi nu Iasă reziduuri),
În vreme ce făina de ovăz (fulgi) are efect
laxativ prin conţinutul său mai mare de celuloză.
Valoarea calorică a făinoaselor este de 350-400
de calorii la 100 g. Introducerea făinoaselor
în hrana sugarul ui alimen tat artificial se
poate face cu prudentă şi În cantităţi progresiv
crescînde din primele 2 luni de viaţă (fiertură
de orez pentru diluţia laptelui). Din luna a
2-a-a 3-a se poate introduce mucilagiul de orez
(conţine bobul de orez fiert şi trecut prin sită),
după 3 luni, făina albă de grîu rumenită şi
după 4-5 luni, fiertura de făinos (griş cu lapte).
Făina de grîu nu Iermentează în intestin, exer­
citînd chiar o acţiune antifermentativă asupra
zahărului. Făinoasele se întrebuinţează În com­
binaţie cu laptele în alimentaţia mixtă şi
artificială a sugarului sănătos sau singure
(griş cu apă, orez cu apă, macaroane Iierte cu
apă) În dieta de tranziţie a sugarului bolnav
de dispepsie (În general peste vîrsta de 5-6 luni).
Alirnentaţia prelungită şi exclusivă de făinoase
fără adaos de proteine (lapte şi produse de
lapte, brînză de vaci) produce tulburări grave
la sugar în urma lipsei de proteine (stare de
denutriţie şi edeme, aşa-numita "distrofie de
făinoase". Făinoasele sîn t în general birre tolerate
de sugari; există Însă şi cazuri de intoleranţă,
in care introducerea făinosului în dietă este
urmată de diaree, care Încetează la Înlăturarea
sa. Forma cea mai gravă a acestei Intolerante
este celiakia. Boala este caracterizată prin de­
nutriţie gravă şi progresivă, tulburări psihice,
mărire de volum a abdomenului, scaune ioarte
abundente, cu conţinut crescut în grăsimi
(steatoree) şi tulburări profunde metabolice
(tulburări hidrominerale, avitaminoze).
făt, embrionul după luna a III-a de viaţă
intrauterină. Un făt se socoteşte că este la
termen cînd are 260 de zile de viaţă intrau­
terină, o greutate de 3000-3 500 g şi o lungime
de 50 cm. Segmentul cel mai voluminos este
capul, care are o circumferinţă de 38 cm.
Oasele craniului sînt separate Între ele prin
spaţii liniare, care se numesc suturi. Unele
suturi se lăţesc mult şi formează fon tane­
lele. Fontanelele cele mai importante sînt:
Iontanela mare, în formă de romb (popular
moalele capului), şi fontanela lambdoidă.
Diametrele craniului fetal au importanţă,
deoarece sînt puţin reductibile şi reprezintă
segmentul fetal care iese la naştere cel mai
greu prin filiera pelvigenitală. O dată naşterea
craniului terminată, celelalte segmente fetale
trec uşor. Fătul stă În cavitatea uterină ghe­
muit, cu capul f1ectat pe torace, coapsele
f1ectate pe abdomen, gambele pe coapse şi
picioarele pe gambe. De obicei se află aşezat
cu capul în jos şi atunci se spune că este
În prezentaţie craniană, alteori se află cu
pel visul În jos şi atunci se spune că este În
prezentaţie pelviană, sau se află aşezat trans­
versal În cavitatea uterină şi atunci se spune
că este în prezentaţie transversală. Naşterea
spontană nu este posibilă de cît În prezentaţie
longitudinală, craniană şi pelviană.
febră, creşterea temperaturii corporale, îm­
preună cu tulburările stării generale pe care le
determină, Febra reprezintă rezultatul unor
reflexe nervoase în legătură cu arderile care se
produc În corp sau ca răspuns general al orga­
nismului în faţa agresiunii unui agent micro­
bian şi de altă natură; ea constituie un semn
că organismul reacţionează şi "dă lupta" cu
agentul respectiv. O creştere exagerată a tem­
peratur ii poate Însă constitui un indiciu că
a fost depăşită capacitatea de apărare a orga­
nismului care a cedat În faţa bolii. Tempe­
ratura normală a corpului oscilează În jurul a
37°. Măsurarea ei se face cu ajutorul terrno­
metrului maximal, care se plasează pentru
aceasta În axilă (subsuoară) sau se introduce
în rect, vagin ori în gură. Temperatura mă­
surată În cavităţile fiziologice închise, ca rec­
tul şi vaginul, ne dă cele mai exacte rezultate.
Această temperatură, care se mai numeşte "cen­
trală", este de obicei cu 5-:::6 zecimi de grad
mai ridicată de cît În axilă. Inainte de a se lua
temperatura axilară se şterge transpiraţia,
deoarece umiditatea ne poate da informaţii
inexacte, se aşază rezervorul cu mercur în
axilă, iar bolnavul apropie braţul de corp.
Termometrul se păstrează În această pozi ţie
timp de 10 minute. Cînd se ia temperatura În
rect sau vagin, termometrul se unge cu vaselină
şi se introduce 2-3 cm în cavitate unde este
menţinut 5 minute. La luarea temperaturii În
gură, terrnometrul este aşezat sub limbă sau
I
j
L
.�
159
[160]
,�
Între gingii şi obraji. Pentru luatul ternpe­
raturii În cavităţi' se va folosi numai termo­
metrul individual. La copii, sugari, bolnavi
. gravi sau agitaţi trebuie să avem grijă. ca ter­
mometrul să fie ţinut cu mîna ca sa nu se
spargă. Temperatura se ia În mod obişnuit Între
of
rid
1 ....
-
J
JII'
J
I.�
134
Între ele, şi Între care temperatura marchează
o scădere mai mult sau mai puţin importantă,
dar fără revenire la normal. Febra caracteri­
zată prin oscilaţii mari şi Însoţită de o alte­
rare importantă a stării generale poartă nu­
mele de febră hectică şi corespunde adesea unei
17:7"
'I,.
40·
I.�Q
l.f'"
"7
IJ6"
IT5
*
Inregistrarea febrel pe foaia de te mperat ur ă : stinga - febră rernltent ă ;
dreapta - criz ă febrilă in pneumonie.
orele 6 şi 8 dimineaţa şi 4-6 după amiază.
In unele boli febrile, mai ales cînd tempe­
ratura este oscilantă (vezi endocardită),aceasta
poate fi urmărită din două În două ore sau
chiar din oră în oră, dacă medicul dă această
indicaţie. La o persoană sănătoasă, tempe­
ratura din 24 de ore nu este constantă, ci mar­
chează oscilaţ ii de la 0,5 la 1°. Temperatura
Între 37 şi 38° se denumeşte stare subjebrilă.
Febra poate fi constantă (continuă, ca într-un
anumit stadiu al febrei tifoide) sau, dimpotrivă
. să marcheze urcări bruşte, separate de perioade
de afebrilitate (intermitentă); această febră se
Întîlneşte În supuraţii, colibaciloză, mal arie,
endocardită. Se mai cunoaşte febra remitentă,
care prezintă o serie de accese foarte apropiate
Jacob Felix.
160
-�.
septicernii. Scăderea temperaturii corpului şi
menţinerea ei sub 36° se numeşte hipotermie.
Ea se întîlneşte după hemoragii mari, boli
grave de ficat, în unele stări de comă.
fecundaţie, pătrunderea spermatozoidului În
ovulul mat ur şi Iuzionarea elementelor nucleare
şi protoplasmatice ale celor două celule sexuale.
Ovulul fecundat se transformă prin diviziuni
succesive în morulă (o sferă plină cu celule)
şi apoi, prin aranjarea evolutivă a ceJulelor
la periferie, se formează o cavitate plină cu
lichid numită blastulă. Toate aceste fenomene
se produc În trompa femeii; după ce a devenit
blastulă, ovulul fecundat se fixează În uter
şi ia numele de ou uman.
Felix Iacob (1832-1905), igienist şi orga­
nizator sanitar romîn, profesor la Facultatea de
medicină din Bucureşti, membru al Academiei
Romîne. S-a născut În Boemia, a studiat la
Viena şi a venit în 1858 în Romînia. A fost
cel mai apropiat colaborator al lui Carol Davila
la înfăptuirea programului de modernizare a
serviciului sanitar al ţării. Timp îndelungat
a ocupat funcţia de medic şef al Capitalei şi apoi
de director general al Serviciului sanitar, în
care calitate a luptat stăruitor pentru îmbună­
tăţirea sănătăţii publice. A fost un savant cu
renume european, autor a numeroase publicaţii
de igienă, politie sanitară, epidemiologie, de­
mografie, istorie a medicinei, precum şi de
popularizare a cunoştinţelor medicale. S-a pre­
ocupat de punerea în lumină a aspectelor so­
ciale ale medicinei.
fibrom (fibromiom) uterin, tumoare benignă
a uterului care se dezvoltă din elemen tele lui
musculare. Apare În general la femeile Între
30 şi 40 de ani şi printre cauzele formării lui,
Încă incomplet clarificate, se pare că intră
[161]
r
După fec unda ţ i e, nidarea
(c uibărirea) oului în mucoasa
uterină. In caz ci! ovulul nu
este fecundat (jos) se produce
rnenstr uaţ la .
existentei
drept (mare) şi lobul stîng (mic), iar în partea
mijlocie, pe faţa lui inferioară, se delimitează
încă doi lobi mai mici (caudal şi pătrat); între
aceştia se găseşte aşa-numitul hit al [icatului ,
prin care pătrund atît vasele sanguine şi limfati-
ce, cît şi nervii şi prin care iese-canalul hepatic.
Circulaţia sîngelui în ficat: în afară de sîngele
arterial care vine prin artera hepatică, ficatul
primeşte prin uena portă sînge de la stomac,
intestinul subţire şi gros '(pînă la segmentul
lntîlnirea s per rna tozo id ul ui cu ovulul s e face în treimea
externă a trompei.
tulburările funcţionale ale ovarului, dintre
care cele caracterizate prin exces de foliculină
joacă un rol important. De obicei, fibromul
uterin creşte atît timp cît se menţine funcţia
ovarelor. O dată cu instalarea menopauzei,
descreşte sau chiar dispare.
După localizare, deosebim: fi­
bromul colului şi cel al corpu­
lui uter in, care este cel mai
frecvent. Acesta din urmă se
poate dezvolta fie în peretele
uterului (interstiţional), fie
sub peritoneul care acoperă
uterul (subseros), fie în cavi­
tatea uterină (submucos). Fi­
bromul poate fi unic sau for­
mat din numeroşi noduli de
mărimi diferite, de la aceea a
unei alune la aceea a unui
cap de adult. Fibrornul se
poate dezvolta adesea fără nici
o manifestare şi este desco­
perit cu totul întîmplător cu
ocazia unui examen genital.
Alteori este însoţit de men­
struaţii prelungite, de hemo-
ragii între menstruaţii, du­
rerile apărînd numai cînd,
prin dezvoltarea lui, fibromul
comprimă organele vecine.
Tratamentul medicarnentos
constă în administrarea de
hormoni masculini, cortizon
etc. De cele mai multe ori
însă este nevoie de tratament
chirurgical care, în funcţie de
localizare şi dezvoltare, poate
fi conservator, cruţînd uterul
prin operaţiile numite mio­
mectomie şi miometrectomie,
prin care se extirpă numai
fibroamele, sau radical, prin
operaţia numită histerectomie,
prin care se extirpă şi uterul
o dată cu fibromul. Ovarele
de obicei se păstrează. Orice
femeie purtătoare de fibrom
trebuie să fie exarninat ă pe­
riodic de medicul specialist
de policlinică, pentru a i se
urmări evoluţia fibromului.
ficat, organ glandular (cel
mai mare din corp), avînd o
greu ta te de 1 200-1 500 g la
omul adult, situat în cavi­
ta tea adborninală, imediat sub
diafragrn, ocupînd întregul Primul moment al
hipocondru drept şi o parte noastre.
din cel stîng, unde este pro-
tejat de coloana vertebrală şi
coastele inferioare. În unele
boli (cancer, ciroză hepatică), voi umul fi­
catului poate creşte mult, marginea lui a­
jungînd pînă sub ombilic sau, dimpotrivă,
se poate atrolia, ajungînd pînă la 1/4-1/5 din
\ clurnul său norma!. La ficat se disting lobul
I
J
.-...
11-1652
..
161
[162]
superior al rectului), de la vezicula bi l iară,
splină, pancreas. Din ficat, sîngele trece prin
venele suprahepatice,care se varsă în vena cavă
inferioară. Prin ficat circulă peste 1,5 litri
sînge pe minut. Suprafaţa totală a tuturor
cap ilarelor lui depăşeşte 400 m2• Căile de
excreţie a bilei: bila este secretată în mici
canalicule biliare din ficat şi părăseşte organul
prin canalul hepatic. După ce iese din hil,
canalul hepatic se uneşte cu canalul cistic (de
la vezicula biliară) şi formează cu acesta ca­
nalui coledoc, care se varsă în duoden. Structura
fină a ficatului: celulele ţesutului hepatic sînt
aşezate perechi şi formează coloane (travee) he­
patice unite în lobuli, cu un diametru de
1-1,5 mm. Traveele sînt învecinate cu cap ila­
Tele sanguine, pe de o parte (din care primesc
elementele nutritive), şi cu canaliculele biliare,
pe de alta (în care secretă bila). Peretele ca­
pilarelor ficatului este alcătuit dintr-o mem­
brană subţire pe care se află o reţea de celule
steiate, care iau din sînge unele substanţe şi
le transmi t cel ulelor hepatice; au şi o funcţie
de apărare analogă cu a globulelor albe din
sînge, fiind capabile să fagociteze şi să producă
anticorpi. Ficatul este unul dintre organele
cu cele mai importante funcţii din corp. Iată
pe scurt funcţiile principale ale ficatului:
a) funcţia de biligeneză sau de formare a bilei;
ficatul secretă 800-1000 mi bilă în 24 de ore.
Această secreţie este continuă. Eliminarea bilei
în duoden se face însă intermitent, datorită fap­
tului că bila se depozitează în vezicula biliară, de
unde, prin contracţla acesteia, ajunge în duoden,
atunci cînd alimentele (grăsimile) pătrund acolo
din stomac (vezi digestie). În vezicula biliară,
bila hepatica (numită şi bilă C) se concentrează
de 5-10 ori, devenind mai închisă la culoare.
Bila din vezică se numeşte şi bilă colecistică
sau bilă B. Pe canalul coledoc există bilă co­
ledociană sau bilă A, care este un amestec
de bilă C şi B. Evacuarea bilei în intestin se
face prin contracţia vezicii şi prin deschiderea
sfincterului Oddi, sub acţiunea nervului vag
şi a unui hormon numit colecistochinină.
După concentrarea bilei hepatice rămîn doar
150-180 mi bilă, care este utilizată în digestie
În 24 de ore. Acţiune abilei În digestie este
multiplă: ajută emulsionarea grăsimilor (frag­
mentarea lipidelor în particule foarte mici);
ajută absorbţia acizilor graşi; măreşte acţiunea
fermenţilor intestinali care atacă grăsimile şi
proteinele (în special a lipazei pancreatice
şi a tripsinei); creşte mişcările peristaltice (În J
absenţa bilei din intestin apare constipaţia);
micşorează acţiunea bacteriilor de putrefacţie
din intestin (pentru acest motiv,. în, inşufi­
cieriţa bilei di,n intestin, În colon se produc
procese de putrefacţie accen tuate, cu formare
de gaze rău mirositoare, cum este hidro­
genul sulfurat); b) funcţia metabolică; rno­
nozahar idele se depozitează în ficat sub
formă de glicogen (un polizaharid), Canti­
tatea de glucide din ficat este de circa
200 g. Glicogenul poate fi desfacut la nevoie
în glucoză şi eliberat pentru arderile din orga-
162
nism. Lipidele pot fi depozitate în ficat, iar
acizu graşi sînt transformaţi în complecşi
lipidici, mai uşor utilizaţi de celule. Ami­
noacizii pot fi depozitaţi În ficat, iar din
resturile albuminoide nefolositoare ficatul sin­
tetizează ureea, care se elimină apoi prin ri­
nichi; c) funcţia aniiio xică ; o serie de substanţe
toxice rezultate din digestie şi din Ierrnentaţia
intestinală pot trece în sînge şi pot avea efecte
vătămătoare în organism dacă ficatul nu le-ar
reţine şi nu le-ar neutraliza; d) funcţia de de­
pozit sanguin; ficatul poate depozita 1-1,5 li-
tri de sînge. Acest lucru este important, deoa­
rece uşurează munca inimii bolnave şi com­
pensează într-o măsură insuf icienţa cardiacă ;
e) funcţia hematopoietică; înainte de naştere, la
făt, sau după aceea, doar în unele boli ficatul
are rol hematopoietic, formînd globule roşi i.
După naştere, în ficat se depozitează o serie
de substanţe necesare hematopoiezei: fier,
cobalt, vitamina B12• Pentru bogăţia lui în
aceste substanţe, în anemii se indică o ali­
mentaţie bogată în ficat crud (sau se admini­
strează extrase de ficat); f) funcţia de termo­
geneză; datorită arderilor intense care au loc
în ficat, acest organ este o sursă principală de
căldură în organism alături de muşchi; g)
funcţia în coagulare; ficatul este una din sur­
sele principale ale heparinei şi fibrinogenului
care joacă un rol important în coagulare.
Date fiind funcţiile importante amintite,
scoaterea (la animalele de experienţă) a fica­
tului din corp produce rapid moartea. Distru­
gerea ficatului în unele boli (ciroză, cancer)
duce, de asemenea, la grave tulburări în orga­
nism şi la moarte. Explorarea activităţii fi­
catului se adresează în general funcţii Iar amin­
tite. In sînge se pot urmări diferitele substanţe
fabricate de el. Prin tubaj duodenal şi recol­
tarea de bilă se poate analiza într-o măsură
funcţia de formare a bilei. Injectarea unei
substanţe care este inactivată în ficat şi urmă­
rirea produsului de inactivare explorează
funcţia anti toxică. Extragerea cu un instrument
special a unui fragment din ficat, după prea­
labilă anestezie (biopsie) poate da Iămuriri >
privind modificările fine de structură a orga­
nului. Urmărirea prin palpare şi radioscopie
a marginilor ficatului reprezintă, de asemenea,
modalităţi curente de explorare indirectă a
stării hepatice.
FiIantropia (Spitalul), instituţie creată la
Bucureşti în 1812, la iniţiativa doctorului
Constantin Caracaş şi cu sprijinul generalului
rus M. 1. Kutuzov. Spitalul "Iubirea de oameni",
cum i se mai spunea în primele decenii de
Iiinţare, a fost conceput ca un aşezărnînt eli­
berat de sub tutela clerului şi a boierimii.
Pînă în 1948 a fost condus de Eforia spitalelor
civile. La Spitalul .Ftlantropla'' au activat
unii din savanţii noştri de seamă, ca N. Gheor­
ghiu, D. Danielopolu, Amza Jranu şi alţii.
Actualmente, spitalul adăposteşte, printre al­
tele, Institutul de fiziologie normală şi patolo­
gică al Academiei R.P.R. şi Institutul onco­
logic.
< ••
l'
--
[163]
,......­
I
< ••
Filatov Vladimir Petrovici (1875-1956), of tal­
molog şi patolog sovietic, profesor la Universi­
tatea din Odesa. Este celebru prin operaţiile
sale de transplantare a corneei şi prin terapia
Vladimir Pelrovici Filalov.
cu ţesuturi conservate, terapie destinată sti­
mulării activităţii regenerative şi de apărare
a organismului.
filtru, punct special de triaj, instalat în
apropierea intrării în unităţile pentru copii
(policlinici, dispensare de circumscripţie, creşe,
grădiniţe). Aici se face o primă examinare a
cricărui copil înainte ca el să pătrundă în uni­
tate, spre a se descoperi dacă nu cumva suferă
de o boală contagioasă şi a se lua imediat, la
nevoie, măsurile de izolare. După cum se vede,
filirul îndeplineşte un rol important în apărarea
împotriva unei eventuale contagiuni a masei
copiilor care frecventeaza unitatea respectivă.
De aceea, este de datoria şi totodată în interesul
oricărui părinte care îşi aduce copilul la vreo
astfel de unitate să nu caute a ocoli filtru, sub
nici un motiv. Cel mai bine - în cazurile cînd
părintele bănuieşte la copilul său o boală
infecto-contagioasă (febră, erupţie pe piele,
diaree etc.) - este să nu ducă nicăieri copilul
ci să cheme acasă medicul de copii.
f imoză.tstrîmtor area orificiului prepuţial, care
nu mai permite descoperirea glandului. Este
frecventă la nou-născuţi, dar obişnuit dispare
pînă la vîrsta de 2-3 ani. La adult este ur­
marea unor procese inflamatorii locale care
prin cicatrizare duc la scleroza orificiului
prepuţial (şancru moale, şancru sifilitic). Ba­
lanoposiita (inflamaţie a mucoasei prepuţiale),
care apare în jurul vîrstei de 50-60 de ani,
se întîlneşte mai frecvent la diabet ici. Fimoza
dă tulburări de micţiune (disurie, polachiurie),
tulburări genitale şi infecţii subprepuţiale. Ca
tratament, la copii se poate face dilataţia ori­
ficiului prepuţial cu ajutorul unei pense Pean,
dacă orificiul este încă elastic; în Iirnoza con­
stituită, tratamentul este chirurgical (vezi
circumcizie).
fistulă, traiect de origine congenitală sau
patologică prin care se scurge o secreţ ie normală
sau produse patologice. Fistulele congenitale se
întîlnesc mai frecvent la nivelul gîtului (fistule
branhiale) în regiunea ano-coccigiană, În re­
giunea ombilicală (fistule de uracă). Trata­
mentul este chirurgical. Fistulele patologice
sînt consecinţa unui traumatism sau infecţii,
în urma cărora se deschide un canal sau o cavi­
tate şi se scurge o secreţie sau excreţie normală
sau patologică, care Întreţine traiectul. De
asemenea, un abces profund se poate deschide
la piele sau într-un organ cavitar printr-un
orificiu mic, care nu asigură un drenaj bun
şi se consti tuie o fistulă prin care din cînd în
cînd se goleşte cavitatea abcesului (fistule
perianale, fistule osoase, fistule scrotale). Tra­
tamentul este chirurgical.
fisură anală, ulceraţie lineară situată În
pliurile cutaneomucoase ale regiunii anale, care
determină dureri, uneori foarte vii, mai ales
în timpul scaunului şi o contractură interrni­
tentă sau permanentă a sfincterului anal.
Constipaţia şi modificările mucoasei, datorite
hemoroizilor, reprezintă cauzele obişnuite. Da­
torită contracturii sfincterului anal, fisura nu
se poate vindeca. Tratamentul constă În infil­
traţii zilnice cu soluţie de novocaină 0,5%, po­
mezi cu hidrocortizon, anestezină, novocaină
Pist ul ă anal ă •
cu rol cicatrizant şi antipruriginos, laxative.
Dacă nu se vindecă se recomandă dilataţie
anală,
fizioterapie, utilizarea În scopuri curative şi
profilactice a factorilor naturali, atît în forma
163
Î
[164]
•
lor naturală (lumina solară, aer,. apa, diverse
nămoluri etc.), cît şi a celor obţinute pe cale
artificială (curent electric, raze X, surse
artificiale de lumină etc.). Aplicarea me­
todelor fizice împreună cu tratamentul medi­
camentos asigură vindecarea rapidă şi deplină
a numeroase afecţiuni. Toţi factorii fizici pot
fi încadra ţi în cîteva grupe. Una din ele este
hidroterapia, utilizarea apei simple în cură
externă, în scopuri curative şi preventive, sub
formă de duş, baie şi alte proceduri. Spre deo­
sebire de hidroterapie, în balneoterapie, atît
în cura internă, cît şi ce'! externă se folosesc
sursele de ape minerale. In afară de hidrote­
rapie se aplică pe scară largă diverse proceduri
termice - băi de nisip, parafino-terapie, şi
alte metode de tratament termic cuprinse în
capitolul termoterapie. Un sector important al
f iz.ioterapiei este utilizarea energiei radiante a
soarelui - helioterapia şi energiei radiante a
surselor artificiale de lumină - fototerapia. O
influenţă deosebit de mare asupra dezvoltării
fizioterap iei au avut-o descoperirile în domeniul
electricităţi i care au creat capitolul electro­
terapiei, bazat pe utilizarea diverselor forme
de curent electric. Un capitol mai nou este cel
al tratamentului cu ultrasunete (vezi ultra­
sonoterapie). Din fizioterapie face parte şi
cultura fizică medicală, constînd în special din
exerciţii fizice, riguros dozate şi special alese,
care se realizează uneori cu ajutorul aparatelor
speciale (mecanoterapie) precum şi masajul
care acţionează mecanic asupra pielii, organelor
şi ţesuturilor mai profunde.
flegmon, inflamaţie acută a ţesutului con­
junctiv, caracterizată prin necroza ţesutului şi
prin difuzarea infecţiei fără tendinţă de li­
mitare; se mai numeşte şi celulită difuză.
Microbul cel mai frecvent este streptococul,
mai rar stalilococul. Cînd se asociază şi mi­
crobi anaerobi, este foarte grav (flegmon gazos).
Poarta de intrare a microbilor poate fi o în­
ţepătură, răni contuze etc. ; mai poate să apară
ca o complicaţie a intervenţiilor chirurgicale.
Clinic, la început predomină semnele generale:
frison, temperatură mare (40-41°). În scurt
timp apar fenomenele locale: edem dureros,
piele roşie. Tratament: pungă cu gheaţă şi
antibiotice; cînd apare necroză cu formarea unei
cavităţi purulente se fac incizii mari şi dre­
naj. Respectarea regulilor de igienă individuală
are un mare rol în prevenirea flegmoanelor.
Se recomandă ca după orice rană, cît de mică';
să se facă dezinfecţia locală şi să se aplice un
pansament curat cu praf de sulfamidă.
Fleming Alexander (1881-1955), medic şi bac­
teriolog englez, descoperitor al penicilinei.
_ Există o legendă conform căreia punerea în
evidenţă a proprietăţilor .. miraculoase" ale
acestui prim antibiotic cu aplicaţie terapeutică
sistematică s-ar fi datorit hazardului; în preaj­
ma ultimului război mondial, o eprubetă con­
ţinînd o suspensie de mucegai Penicillium s-ar
fi răsturnat din întîmplare peste o cultură
microbiană; .. norocosul" Fleming ar fi constatat
ulterior-dispariţia coloniilor de microbi, ceea ce
164
l-a îndrumat să introducă de îndată extrasu 1
de Penicillium în tratamentul afecţiunilor mi­
crobiene. Nimic mai puţin adevărat, căci în
realitate Fleming şi colaboratorii săi au tru­
dit mai mult de un deceniu pînă să obţină fil­
tratul de Penicillium cu calităţi terapeutice.
De aceea, Premiul Nobel pe care l-a primit
în 1945, împreună cu medicii şi biologii Ernst
Boris Chain şi Howard Florey, care l-au ajutat
să purif ice preparatul, a încununat un efort
ştiinţific cu adevărat pilduitor.
f1uorizare, procedeu constînd în administra­
rea de săruri care conţin fluor fie într-o pasta
(Lukomsky) numită nafestezină, fie diluat în
apa potabilă sau într-o soluţie specială. Nu­
mită şi .. vaccinare anticarioasă", a fost aplicată
pe scară mai largă în special în unele ţări
(U. R.S.S., S. U .A.). Cercetările, la începu!
experimentale şi apoi clinice, au arătat că
acei copii cărora li se aplică acest procedeu
profilactic sînt expuşi în mai mică măsura
la carii dentare. La noi în ţară, fluorizarea este
în studiu, făcîndu-se unele aplicări în şcoli,
la copii pînă la 14 ani. Fluerul, prin precipi­
tarea lui pe substanţa organică a dintelui (al bu­
minele), împiedică ca aceasta să fie atacată
de către bacteriile car iogene.
fobie, stare de frică obsedantă, chinuitoare,
fără justificare. Bolnavul îşi dă seama că ideea
fobică este ilogică, nereală, dar nu poate s-o
înlăture din gîndirea sa. Exemple de fobii:
fobia de întuneric, de înălţime, de spaţii des­
chise (agorafobie), de spaţii strîmte (claustro­
fobie), de îmbolnăvire (sifilofobia, teama de
a se îmbolnăvi de sifilis; cancerofobia, teama
de a se îmbolnăvi de cancer). Se tnttlnesc în
unele forme de nevroze, cum este în nevroza
obsesivofobică (psihastenie) (vezi nevroză) şi
după unele emoţii mari. In acest caz, odihna,
un anturaj optimist, pot duce la vindecare.
Fobii se pot întîlni însă şi la multe alte boli
psihice şi unde tratamentul se adresează în
primul rînd bolii care a provocat-o.
focar de infecţie, existenţa în organism a unei
inflamaţii cronice latente, care se manifestă
mai ales prin semne generale, de obicei puţin
evidente (subfebră, uşoară oboseală, anemie
uşoară, uneori dureri articulare). Infecţiile
cronice dentare (granuloarne) constituie cel mai
adesea focare de infecţie. Tot astfel, infecţiile
cronice genitale (anexite cronice), apendicu­
Iare, colecistice, sinuzale şi amigdaliene pot
jconstitui focare de infecţie. Astfel de infecţii
cronice pot duce la apariţia unor boli grave
(reumatism, nefrite, endocardite). Asanarea,
adică tratarea şi lichidarea Iocarelor de in­
fecţie, se impune totdeauna. In special, înainte
de plecarea la cură balneo-el imaterică este
absolut necesară tratarea focarelor de infecţie.
foliculină, - vezi hormon.
foliculită, infecţie a pielii datorită stafilo­
cocului, caracterizată prin formarea unor bă­
şicuţe pline cu puroi (pustule) în jurul firelor
de păr. Pătrunderea stafilococului este favori­
zată de lipsa unei igiene locale corespunză-
[165]
Ioare, de anumite secreţii patologice (secreţii
vulvo-vaginale) etc. In raport cu localizarea
infecţiei, foliculitele pot rămîne superficiale
(Ioliculita simplă sau impetigo stafilococic) sau
pot da leziuni mai profunde, ca în urcior sau în
sicozisul stalilocoeic al bărbii, simptomul ca­
racteristic al acestora rămînînd băşicuţa cu
puroi centrată de un fir de păr.
fonaţie, emiterea de sunete. Laringele este
organul fonaţiei. Prin vibraţia aerului care
(rece printre coardele vocale se produc sunete.
Cu aceste sunete amplificate în cavităţile
bucală, nazală şi cele sinuzale şi mode­
late (articulate) cu ajutorul limbii putem
pronunţa cuvinte sonore. Toate mişcările ne­
-ce sare vorbirii sînt comandate de un centru
nervos din creier şi au ca rezultat exprimarea
sonoră a gîndirii individului. Sunetele produse
În laringe de coardele vocale inferioare (vezi
laringe) reprezintă vocea individului. Cînd
coardele vocale sînt mai apropiate, mai scurte
şi aerul trece cu viteză mare printre ele, vocea
este subţire. Vocea este groasă jcînd există
condiţii opuse celor de mai sus. In afara vor­
birii, îfI laringe se mai produc sunete şi cu alte
-ocaz ii. Ţipătul, chiuitul, gearnătul (la om),
lătratul, mior lăitul (la animale) reprezintă su­
nete produse în laringe, dar nemodelate de
limbă. Rîsul reprezintă eliminări de aer din
plămîn, în cantităţi mici, dar repetate, cu
producerea de fiecare dată a unui sunet ce
rămîne nemodelat de limbă. Sughiţul reprezintă
o aspiraţie bruscă şi scurtă de aer, cu închi­
derea rapidă a glotei. Sunetul în acest caz apare
în momentul cînd epiglota astupă glota. Tusea
este o eliminare de aer din plămîni prin des­
-chiderea bruscă a glotei. Sunetul apare în mo­
mentul cînd aerul comprimat în căile respi­
ratorii ţîşneşte prin glota deschisă brusc. In
afara laringelui, sunete mai pot fi produse şi
in alte porţiuni ale căilor respiratorii. Zgo­
motul sforăitului apare prin vibrarea vălului
palat in. Şoptitul se produce prin trecerea
aerului între limbă, pereţii cavităţii bucale şi
buze. Strănutul este o eliminare de aer în can­
titate şi cu viteză foarte mare, prin cavitatea
nazală şi cavitatea bucală. Sunetele sînt pro­
duse în acest caz de trecerea aerului prin la­
ringe, cavitatea nazală şi prin cavitatea bucală.
fontanelă, zonă situată la cap, la locul de
unire a trei dintre oasele care alcătuiesc cutia
craniană, La copilul mic, oasele craniene nu
sînt calcifiate, iar în zonele de unire a lor
se află membrane de consistenţă moale, cunos­
cute sub numele de fontanele. Există două
fontanele principale, dintre care una mare,
anterioară, de formă patrulateră, măsurînd
după naştere 2-3 cm diametru,. situată la
unirea osului frontal cu oasele parietale. Fon­
tanela posterioară sau mică, se situează la locul
de unire a osului occipital cu oasele parietale
şi are dimensiuni cam pe jumătatea fontanelei
mari. Observarea fontanelelor are importanţă
În cursul perioadei de creştere a copilului mic,
.. .•
pînă la vîrsta de aproximativ 1 an şi 6 luni,
cînd se osifică. In această perioadă, aspectul
uşor bombat şi rezistent la apăsare arată o stare
generală bună a copilului. Dimpotrivă, depr i­
marea, scobirea fontanelelor, arată o stare de
nutriţie proastă. Cînd bombarea este foarte
0.,,/
I ,P'rltW1
Fontanele.
accentuată, există de obicei o afecţiune a sis­
temului nervos sau a învel işur ilor sale (meninge­
encefalită). Osificarea şi închiderea fontanelelor
este întîrziată la copiii prost nutriţi şi rahit ici ,
fapt care trebuie să atragă atenţia mamei şi
medicului pediatru.
forceps, instrument chirurgical metalic, un
fel de pensă mare cu ajutorul căreia se apucă
craniul fătului pentru a fi tras mai uşor şi mai
repede pe căile naturale (filiera pelvigenitaIă).
Forcepsul a fost introdus în obstetrică din seco­
lul al XVII-lea, cînd se presupune că a. fost
inventat de bărbierul englez Peter Chamberlen
(1601-1683) şi transmis din tată în fiu de
teama concurenţei. Secretul a fost păstrat cu
străşnicie pînă ce a fost vîndut Colegiului
medico-Iarrnaceutic din Flandra. Independent
de familia Chamberlen, chirurgul flamand
Kortrijk aplică şi el, în secret, un forceps pro­
priu şi de atunci a fost perfecţionat mereu, astfel
încît astăzi s-a ajuns la numeroase tipuri,
printre care cel mai răspîndit este forcepsul
lui Noegela. Forcepsul se aplică ori de cîte ori
naşterea nu se poate efectua din cauza lipsei
de contracţii uterine, a epuizării mamei sau
a suferinţei intrauter ine a fătului. Operaţia
se execută numai în maternitate, sub anestezie
şi cu respectarea riguroasă a asepsiei şi anti­
sepsiei. Aplicarea forcepsului efectuată de un
bun special ist este o operaţie salvatoare atît
pentru mamă, cît şi pentru copil.
Forlanini Carlo (1847-1918), medic italian.
Este cunoscut pentru introducerea pneumoto­
raxulu i artificial în tratamentul tuberculozei
pulmonare. Pneumotoraxul artificial se si-
165
cq
I
\,�
r
I
[166]
zară). Linia fracturii este diferită: oblică, trans­
versală, în vîrf de clarinet, în T, în Y, în
spirală; de asemenea pot fi fracturi cu două,
sau mai multe fragmente (corninutive). Aş-
�
f
I
Schema imaginii r a­
diografice.
Fract ura ga mtei.
t�mati�, între lepră şi elefantiazis, între sifilis
şII�pra etc. Fracastoro, considera că propagarea
bolilor se face prin intermediul unui corp ma­
terial, deşi invizibil, "contagiul", care poate fi
distrus prin dezinfectie.
fractură, întreruperea lraumatică a conti­
nuităţjt unui os; reprezintă circa 15% din
totalul accidentelor internate în spital. Prin
aplicarea măsurilor de securitate şi protectie
a muncii şi prin aplicarea tehnicii înaintate în
în treprinderile industriale, numărul Iractu­
rilor datorite accidentelor de muncă s-a redus.
Cel mai frecvent se întîlnesc Ia adulţi! între
39 şi 4� de ani. La copii, deşi trumatismele
smţ mal frecvente, fracturile sînt proportional
mal rare, datorită faptului că ei au oasele mai
elastice, corpul mai uşor, iar musculatura mai
putin dezvoltată. Cauza este traumatismul.
Mecanismul este diferit, după cum trauma­
tismul acţionează direct sau indirect. Acţiune
directă: forta vulneran tă acţionează direct
asup�a oaselor superficiale, acoperite numai
de piele sau după ce a zdrobit părţi moi. Acţi­
une indirectă: fractura se produce Ia distanţă
de_Io�ul d.e ap licars a fortei şi se poate produce
prrn îndoire, in punctele mai slabe, satl Ia ni­
velul porţiunii unde osul îşi schimbă forma (de
exemplu, în căderile pe umăr se Iracturează
clavicula), prin răsucire, prin smulgere şi prin
ap�sare. Sediul poate fi diafizar (partea mij­
locie a osului), diafizo-epifizar (spre extremi-­
tatea o.sulyi), epifizar (Ia extremitatea osului).
De Obl��I, fractura este completă. La copil
poate fi m�ompletă în fracturi le prin îndoi re;
tot Ia copil, fractura se poate produce la ni-­
velul cartilajului de creştere (dezlipire epifi-
Girolamo Fr ac ast or e
tuează şi astăzi printre principalele metode de
tratament al tuberculozei pulmonare. S-a pre­
ocupat de organizarea luptei antituberculoase
în Italia.
formol (formol comercial, formalină), solutie
apoasă de aldehidă Iorrnică (40%). Este un
lichid, incolor, cu miros caracteristic şi înţe­
pător, folosit mai ales în dezinfectie pentru pro­
prietăţ ile lui bactericide şi dezodorizante (în­
depărtează mirosurile urîte). Se în trebuintează
ca solutie 3-5% în apă (obţinută din formolul
comercial sau prin dizolvarea tabletelor de
formol), pentru dezinfecţia încăperilor publice
sau ale bolnavilor, cît şi a rufăriei, prin ştergere
sau înmuiere. Pentru dez infecţia vaselor cu
urină, spută, fecale, este necesară o concentratis
mai mare, pînă Ia 10%. Se poate utiliza şi sub
formă de vapori (o parte formol şi două păr] i
apă) pentru dez.infecţia încăperilor (săli publice,
locuinte). Este un bun dezinfec!an t şi dezo­
dorizant pentru closete.
fotofobie, simptom întîlnit în bolile care
produc tulburări nervoase (poliomielită, gripă,
tifos exantematic, meningită, encefalită) şi care
se caracterizează prin aceea că bolnavul nu
suportă lumina, se fereşte de ea.
Fracasloro Girolamo (1478-1553), medic şi
filozof [talian, precursor al epidemiologiei ştiin­
ţifice. In celebra sa lucrare "Despre contagiu,
bolile contagioase şi tratamente" (1546), el do­
vedeşte un deosebit simt clinic cînd descrie di­
versele boli transmisibile, corectînd numeroase
erori care stăruiau în medicina timpului, ca
de pildă confuzia dintre ciumă şi tifosul exan-
IGG
[167]
chiile desprinse de os se numesc eschile. În
fracturi le prin arme de foc poate exista o sfă­
rîrnare în ţăndări. Dacă pielea este nevătămată,
fractura este închisă; dacă pielea este rănită
şi focarul de fractură comunică cu exteriorul
fractura este deschisă şi, datorită posibilităţii
infecţiei, este gravă. Sub acţiunea muşchilor
care se inseră pe fragmentele osoase, acestea
se deplasează datorită contracţ iei musculare,
ceea ce constituie o altă cauză de gravitate
a fracturi lor, mai ales că între fragmente se
pot interpune fibre musculare, care nu vor
permite formarea calusului, fiind necesară in­
tervenţia chirurgicală. Semne clinice: durere
vie, echimoză, deformarea regiunii, scur tarea
regiunii, impotenta funcţională. Ca semne de
siguranţă: mobilitate anormală şi Irecătură
osoasă; căutarea acestor semne este foarte du­
reroasă şi ele lipsesc în fracturi le incomplete.
Examenul cel mai sigur pentru diagnostic
este radiogralia, care trebuie făcută în orice
traumatism osos. Din focarul de fractură por­
nesc impulsuri nervoase, care ajunse la scoarţă
produc reflexe corticale neuroumorale. Aceste
reflexe nu au numai un caracter patologic, ci
în acelaşi timp produc o serie de reacţii locale
şi generale, care duc la vindecarea Iracturii.
În focarul de fractură apar modificări care duc
la osificare (formarea de calus osos). Primul
stadiu al calusului este format din fibrina
cheagului hematomului; urmează apoi calusul
conjunctiv, pe fibrele căruia se depune oseina,
care va suferi apoi procesul de calci ficare pentru
a forma calusul osos. Timpul în care se face
consolidarea depinde de vîrsta bolnavului, de
dimensiunile osului,de aşezarea capetelor osoase,
de distanţa dintre ele, de tulburările horrno­
nale, alimentaţie, tratament. În general, o frac­
tură se consolidează între 25 de zile şi 3 luni.
De vindecare absolută se poate vorbi între 3 şi
18 luni şi înseamnă reîntoarcerea la normal a
funcţiei articulare şi musculare a segmentului
corespunzător. Fractur ile se pot complica cu:
şoc, embolie grasă (de fapt embolia este da­
torită unei tromboflebite a venelor din jurul
focarului de fractură), hematom peri- sau intra­
ar ticular. Cînd calusul nu se osifică, cele două
fragmente osoase neconsolidate sînt mobile
(pscudar troză). Tratamentul va avea următoarele
obiective: reducerea fracturii, astfel ca frag­
mentele să fie în contact şi în axul longitudinal
al osului şi menţinerea fragmentelor reduse în
situaţia bună pînă la consolidare; în perioada
de imobilizare să fie posibilă o mobilizare acti­
vă şi fără durere a cît mai multor articulaţii
ale membrului lezat şi a întregului corp;
asigurarea unei alimentaţii bogate în calciu
şi vitamine. a mare importanţă în rezultatul
tratamentului îl are ajutorul de. urgenţă;
lipsa unei acţiuni organizate de prim ajutor
poate prelungi timpul pînă la vindecare şi
poate provoca infirmităţi sau chiar moarte.
a mare irnportan ţă are cunoaşterea normelor
de acordare a primului ajutor. Ea dă posibi­
litatea accidentatului să se autoajute, iar celor
din jur să poată da primul ajutor pînă la so-
sirea medicului sau să organizeze transportul
în cele mai bune condiţii. La noi în ţară,
cursurile G.P.A.S. contribuie la difuzarea în
masă a noţiunilor de prim ajutor. Transportul
unui accidentat la care se bănuieşte o fractură.
se face numai după imob iiizarea care se poate
realiza cu ce avem în momentul acela la înde­
mînă: beţe, scînduri, curele, car toane. Acestea
se învelesc în haine, rufe, vată, ca să nu supere
prin duritatea lor. Altele se aşază pe părţile
moi, acolo unde nu este pericol să strivească
vase sau nervi. Ele nu trebuie să vină în con­
tact cu părţile osoase acoperite doar de piele,
căci produc dureri. Cînd nu avem la îndemînă
nici un obiect cu care să imobilizăm fractura,
pentru membrul inferior se poate folosi ca
atelă membrul sănătos, iar pentru membrul
superior, toracele. Este important ca înainte
de imobilizarea provizorie, prin tracţiune
uşoară să se redea regiunii forma apropiată
de cea normală, cl! foarte multă prudentă şi
băgare de seamă. In felul acesta se uşurează
durerea şi transportarea se poate face fără multă
suferinţă şi fără pericol. Transportul, dacă
fractura este la membrul inferior, se va face în
pozi ţie culcată, pe o brancar dă sau pe o bran­
cardă improvizată (o uşă, o scară). Bolnavul
o dată adus la spital se fac reducerea şi irno­
hil iz area. Imobilizarea se poate face prin ex­
tensie şi prin aparate gipsate. Cînd nu se poate
obţine o reducere bună, se indică tratament
chirurgical. Unele fracturi se produc în urma
unui traumatism minim şi se datoresc unor
Iezi uni osoase (decalcificări, tumori osoase).
Sînt fracturi patologice sau, mai exact. frac­
turi ale oaselor bolnave (vezi extensie, apa­
rat - gipsat).
Fre i (reacţia), analiză folosită uneori pentru
diagnosticullimfogranulomatozei inghinale sub­
acute. Reacţia Frei se practică prin injectarea
intradermîc (în grosimea pielii), la bolnavul
cercetat, a unei mici cantităţi de puroi (în
care microbii au fost omorîţi prin căldură),
provenind de la un bolnav sigur de Iimfogr anu­
lomatoză inghinală subacută. Dacă şi bolnavul
cercetat suferă de această boală, reacţia este
pozitivă, manifestîndu-se după 48 de ore
printr-o roşeaţă puternică depăşind 2 cm în
diametru şi un nodul infil trat iv la locul unde
s-a practicat reacţia. In cazurile negative,
după o uşoară roşire, la 48 de ore pielea apare
normală. Reacţia Frei apare pozitivă toată
viaţa la un bolnav care a suferit la un moment
dat de limfogranulomatoză inghinală subacută.
frenicectomie, secţiunea nervului frenic cu
scopul de a produce o inactivitate a muşchiului
diafragm; datorită presiunii abdominale mai
mari de cît cea toracică, hemidiafragmul para­
lizat bombează mult în torace, comprimînd
baza plămînului. Este indicată în unele pro­
cese supurative ale bazei plămînului, în unele
forme ale tuberculozei pulmonare, care nu
beneficiază de alte tratamente. Secţiunea ner­
vului se face la baza gîtului. Intervenţia este
simplă.
. -
..
.�
167
[168]
de bolile produse prin răcire, şi în tratamentul
unor stări ca: astenia după diferite boli, sur­
menajul, astenia nervoasă, în perioada dintre
accesele reumatismale.
frigiditate (impotenta feminină), imposibi­
litatea femeii de a avea satisfacţie sexuală.
Frigiditatea poate fi completă, cînd este înso­
ţită şi de lipsa iniţială de dorinţă sexuală (li­
bido); de obicei însă, marea majoritate a fe­
meilor frigide au dorinţă sexuală, dar nu pot
ajunge la satisfacţie. Lipsa de satisfacţie sexuală
le lasă pe unele femei indiferente, altora însă
le creează tulburări nervoase uneori trecătoare,
alteori permanente. Există o frigiditate fizio­
logică la începutul vieţii sexuale, ca şi o
Irigiditate datorită în parte durerilor produse
de primele raporturi şi care dispare cu timpul.
Cauzele frigidităţii pot fi atît de natură organică
(malformaţii genitale, tulburări hormonale),
cît mai ales de ordin psihic (lipsa de dragoste
pentru soţ, teama de actul sexual, de sarcină
etc.). O cauză frecventă este negl ijarea de către
bărbat a preludiului actului sexual, ca şi lipsa
de experienţă sau impotenţa acestuia. 'I ra­
tamentul va consta în educaţia sexuală a
ambilor soţi, în investigarea cauzelor (organice
şi psihice) şi înlăturarea lor.
ftiriază, boală parazit ară produsă de pădu­
cheIe lat (Phiir ius pubis sau Pediculus inguinalis).
Se localizează între perii din regiunea genitală
şi mult mai rar în alte regiuni păroase (subsuori,
sprîncene etc.). Bolnavul are o mîncărime
(prurit) foarte accentuată, mai ales noaptea.
La locul parazitat, pe piele, se vede o erupţie
formată din elemente izolate de culoare roz,
uşor reliefate, produse prin înţepăturile pă­
duchelui. Transmiterea se face direct, mar ales
prin raport sexual, dar şi indirect, prin lenjerie,
scaunele closetelor etc. Păduchele lat se poate
vedea şi cu ochiul liber; are o culoare alb­
palidă sau uşor gălbuie, are un cap, torace lat
şi abdomen din 6 segmente. Are 6 picioare ter­
minate prin gheare, cu care se fixează foarte
puternic. Masculul are 1,3 mm lungime, iar
femela 1,5 mm. Femela depune ouă, pe care
le lipeşte la rădăcina firului de păr. După 7 zile,
din ouă ies larve, care devin adulţi după
15 zile. Tratamentul se face prin insecticide
lichide şi semilichide, asociate cu spălarea
corpului, deparazitarea rufăriei (vezi depara­
zitare) .
Fundeni (Spitalul) este una din cele mai
însemnate instituţii medicale bucureştene. Sec­
ţjile .sale de chirurgie generală şi chirurgie car-
o diacă, urologie, medicină internă şi pediatrie
dispun împreună de 700 paturi, ceea ce aşază acest
"combinat al sănătăţii" printre marile unităţi
curative ale ţării. Situat la marginea Capitalei
într-o ambianţă favorabilă destinaţiei lui,
spitalul beneficiază şi de avantajele institu­
ţiilor sanatoriale. Localul său nu a fost con­
ceput după vechea formulă a "spitalului pavi­
lionar", în care fiecare secţie este instalată
într-un corp de clădire separat, ci la proiectarea
lui s-a aplicat formula modernă a "spitalului
bloc", în care secţiile sînt grupate într-o con-
Freze dentare.
Freud Sigrnund (l856-193(j), medic şi psi­
holog austriac, creatorul teoriei psihanalizei,
conform căreia ?ntrea:5a activitate psihică este
-dorninată de impulsurile erotice, impulsuri
care însă datorită interdicţiilor sociale, nu
se pot re�liza totdeauna, ceea ce ar determina
tul uurăr i în "inconştientul" individului. Vin­
decarea nevrozei astfel survenite s-ar obţine
prin aducerea în conştiinţa bolnavului a cauzei
conflictului dintre impulsul erotic şi exigenţele
sociale. Lucrările lui Freud conţin un bogat
material faptic privind psihoterapia şi nevro­
zele legate de sexual itate, dar interpretarea
acestui material este făcută de pe poziţii idea­
liste, cu ignorarea factorilor social-istorici.
,... freze dentare, mici "polizoare" cu ajutorul
cărora se curăţă dinţii la nivelul proceselor
car�oase şi se prepară. lăcaşul unde va fi apli­
cata plomba (obturaţia). Frezele se fixează de
piesa dreaptă sau în contraunghi, care funcţio­
nează la unitul dentar (vezi unit) şi îşi îndepli­
nesc rolul pe baza rotaţiilor aparatului electric
(rr�otor! ataşat d� uni!. Frezele au forme şi
manrrn foarte variate, In raport cu necesităţile
Ioco-regionale ale arcadelor dentare. Există
freze speciale ataşate la uniturile care au turbi­
nă, care funcţionează cu 150-250 000 de tu­
raţii pe minut şi a căror acţiune se produce
foarte rapid şi fără dureri. Şi la Roi în ţară sînt
pe cale de a se introduce pe scară largă, date
fiind noile noastre unitur i care posedă aceste
calităţi.
fricţiune, procedură curativo-profilactică care
constă în fr icţionarea rapidă a corpului înve­
lit într-un cearşaf udat cu apă rece cu o bucată
de ţesătură grosolană sau cu un burete de cau­
ciuc, de asemenea udate în apă rece. În urma
fr icţiunii bolnavul simte căldură, prospeţime,
aflux de energie. Procedura se foloseşte pentru
căiirea organismului, creşterea rezistenţei faţă
168
[169]
strucţie unică, dispuse "pe verticală" la etaje
diferite, ceea ce asigură o lesnicioasă con­
lucrare între serviciile de specialitate şi o uti­
lizare mai raţională a laboratoarelor şi altor
amenajări el inice auxiliare. Deşi nu funcţio­
nează decît de cîţiva ani, spitalul Furideni
s-a afirmat ca un valoros centru ştiinţific medi­
cal, adăpostind cîteva importante catedre de
învăţămînt universitar şi suprauniversitar. În
clinica de chirurgie generală, anestezie şi rea­
nirnare se efectuează remarcabile studii expe­
rimentale şi clinice în domeniul chirurgie:
cardiovasculare şi toracice, printre care cer­
cetări în legătură cu circulaţia extracorporală
şi operaţiile pe cord oprit şi deschis. Pe lîngă
clinicile chirurgicale funcţionează şi un labo­
rator de organe artificiale. Dotarea clinicilor
de la Fundeni este la nivelul tehnicii medico­
chirurgicale mondiale, permiţînd serviciilor
spitaliceşti instalate aici nu numai să ofere
o asistenţă medicală de cea mai înaltă califi­
care, dar să şi servească drept centru metodo­
logie pentru specializarea şi perfecţionarea
corpului medical. Spitalul Fundeni este o
impunătoare realizare a regimului nostru în
sectorul medico-sarutar.
furuncul, inflamaţie acută a pielii şi a ţesu­
tului subcutanat provocată de stafilococ. Apari-
ţia furuncul ului este favorizată de anumite
boli (diabet), de negl ijarea regulilor de igienă
etc. La început, furunculul are forma unui
nodul dureros, dens, de culoare roşie-intens,
însoţit adesea de inilamarea ganglionilor lim­
fatici vecini. Furunculul creşte desţul de repede
ca dimensiuni, iar culoarea lui devine stacoj ie.
Din cauza acumulării puroiului, în centrul
nodul ului pielea se subţiază, iar sub ea se re­
marcă prezenţa puroiului în forma unei mase
gălbui - capul furunculului - apoi centrul no­
dulului se sparge. Pe locul orificiului se for­
mează o ulceraţie umplută cu materii compacte
de culoare verde-murdar (dopul Iurunculului),
formate din ţesuturile necrozate. În 4-5 zile,
dopul se elimină, iar ulceraţia se vindecă trep­
tat, lăsînd o cicatrice. În cazul furunculelor
multiple, care iau naştere simultan sau succe­
siv, boala poartă denumirea de furunculoză;
ea se dezvoltă în special la oamenii care suferă
de diabet zaharat , obezi tate, gută, alcoolism,
anemie. Furunculoza influenţează asupra stării
generale a bolnavului şi poate da complicaţii
în formă de carbuncule, septicemie. Pentru
. profilaxia şi tratamentul furunculozei vezi
piodermitele .
r
. -- .
...
[170]
---..,------���--� �-�
Galen Claudius (aproximativ J30�200),� me­
dic, naturalist şi filozof roman de origine greacă
născut la Pergam, în Asia Mică. La Roma a
ocupat o vreme funcţia de medic al gladiator ilor.
Galen este cel mai de seamă reprezentant al
medicinei antice după Hippocrat. A scris un
număr enorm de lucrări, din care cele mai va­
loroase sînt scrierile sale de anatomie şi fizio­
logie, precum şi comentariile la opera hippo­
eratică. Galen a întreprins multe experienţe,
care i-au permis să precizeze mecanismul unor
fenomene biologice. Astfel, declarîndu-se în
dezacord cu unii predecesori care afirmaseră
că creierul are doar rolul de a răci Iierbinţeala
pornită de la inimă, Galen s-a străduit să
demonstreze prin experienţe pe animale că,
într-adevăr, creierul reprezintă un organ al sen­
sibilităţii şi al gîndirii. Pe plan filozofic a făcut
totuşi concesii idealismului, ceea ce explică,
de altminteri, trecerea de care s-a bucurat opera
galenică în Evul Mediu, cînd ştiinţa era subordo­
nată dogmelor religioase.
Galli-Mainini (reacţia), metodă de laborator
prin care se poate stabili diagnosticul precoce
al sarcinii. Se injectează la broscoi 2�3 mI
urină de femeie presupusă gravidă. După
4 ore se recoltează urina broscoiului şi se exa­
minează la microscop. Dacă în ea apar sper­
matozoizi, reacţia este socotită pozitivă şi
deci femeia este gravidă. Reacţia Galli­
Mainini este o reacţie simplă, uşor de făcut
şi dest ul de precisă. Pen tru a nu se altera re­
zultatul ei, trebuie ca femeia să nu ia nici un '
medicament cu 24 de ore înainte de recoltarea
urinii.
gama-globulină, fracţiune a proteinelor
din serul sanguin. Anticorpii care determină
rezistenţa (imunitatea) organismului faţă de
diferite infecţii sînt const itui] i din gama­
globuline. Gama-globulinele izolate din
plasma umană şi concentrate sînt utilizate
în profi laxia faţă de anumite boli (rujeolă, he­
patită epidemică, poliomielită), avînd pro­
J)rieiatea de a impiedica apariţia acestor boli
170
dacă sînt injectate înainte sau imediat după
contactul infectant.
Gamaleia Nikolai Feodorovici (I859�1949),
medic şi bacteriolog sovietic, colaborator al
lui Pasteur şi Mecinikov, organizator al pri­
melor laboratoare de microbiologie şi staţii
Nikolai Feodorovici Gamaleia
antirabice din Rusia. Este autorul unor im­
portante lucrări privind variabilitatea micro­
biană, dez inlectia şi deratizarea, toxinele bacte­
riene, prepararea vaccinului an tirabic, ciuma,
holera, daI acul.
[171]
i
171
Apara! genital masculin. 1 - 1eslicul; 2 - epi­
didim; 3 - canal deferen1. 4 - vez ic ul ă seminală;
5 - prostată: 6 - glandă Cowper : 7 - vezic ă
ur inară : 8 - cor p c aver nos ; 9 - corp spongios
cu uretră; 10 - glande ure1rale
"
__ -=--6
__ -,t---;;
.... __ --.J
9
8
10
se astupă cu resturi alimentare - apar dureri
pulsatile ce pot trăda formarea unui abces.
(gangrenă complicată). Tratamentul gangrenei
trebuie Început numai după ce stomatologul
a văzut pe radiografii dacă există sau nu un
granulom, dacă rădăcina se prezintă penetra­
bilă de instrumentele dilatatoare care se uti­
lizează în tratamentul rădăcinilor.
gastrectomie, rezecţia unei părţi (gastrec­
tornie parţială) sau a stomacului În Întregime
(gastrectomie totală). Reprezintă tratamentul
chirurgical al ulcerelor gastro-duodenale şi
al tumori lor gastrice. Gastrotomie: secţiunea
peretelui gastric cu scop explorator. Gastro­
jejunostomie: stabilirea unei anastomoze Între
stomac şi jejun. La noi În ţară, chirurgi a
stomacului se face la un Înalt nivel tehnic.
cu rezultate destul de bune, şi a reprezentat
una din preocupările de seamă ale chirurgi lor
Traian N asta şi N. Hortolomei.
gemeni - vezi sarcină.
genital, În legătură cu funcţia de reproducere,
Aparat genital: totalitatea organelor care
asigură reproducerea speciei respective. La
om, el diferă la Iemeie şi bărbat. 1) Aparatul
geaital masculin este alcătuit din organe
genitale interne (testicul, epididim, canal
deferent, vezicule seminale, prostată) şi organe
genitale externe (scrot şi penis). Organele
genitale interne asigură formarea celulelor
reproducătoare masculine numite sperrnato­
zoizi, eliminarea lor şi depozitarea pînă în
momentul actului sexual. Organele genitale
externe asigură adăpostirea glandei sexuale
(scrotul conţine testiculele) şi depunerea sper­
matozoizilor în organele genitale ale femeii
(penisul). Testiculul este glanda genitală a
bărbatului. Are formă ovoidă, lung de apro­
ximativ 5 crn, cu un diametru de circa 3 crn.
gangrenă, mortificarea ţesuturilor, datorită
compromiterii factorilor indispensabili vieţii
celulare. In legătură cu aceşti factori se descriu
diferitele aspecte clinice ale gangrenei. Gan­
grena gazoasă este o infecţie cu microbi ana­
erobi (B. perfringens, B. histoliticus ), care
produce o mortificare extensivă a ţesuturilor,
cu eliberarea de gaze şi toxemie gravă. Cel
mai frecvent, microbii anaerobi sînt asociaţi
cu microbi aerobi, de obicei cu streptococul.
Cei anaerobi se dezvoltă numai În anumite
condiţii, realizate de rănile cu zdrobiri de
ţesuturi (mai ales ale maselor musculare,
murdări te cu pămînt sau alte materiale În
care se găsesc spori de anaerobi); de aceea se
observă mai ales în urma rănilor de război
şi a accidentelor de circulaţie. Diminuarea
rezistenţei organismului prin hemoragie abun­
dentă, stare de şoc etc. uşurează apariţia şi
dezvoltarea gangrenei gazoase. Unele leziuni
la diabetici şi chiar unele arsuri şi degerături
se pot complica cu gangrena gazoasă. Prima
senzaţie de care se plînge bolnavul este aceea
de tensiune şi de strîngere dureroasă la nivelul
rănii. Desfăcînd pansamentul se observă că
rana răspîndeşte un miros pătrunzător de
putrefacţie şi are o secreţie murdară-brună.
Pielea din jurul rănii este Întinsă, lucioasă,
cu vene dilatate şi la palpare se simt crepitaţii.
Starea generală a bolnavului este gravă, tem­
peratura ridicată şi bolnavul moare datorită
fenomenelor toxice grave (septicemie, icter
hernoli tic, anurie). Tratamentul profilactic;
curăţirea corectă a rănilor, drenaj, antibiotice,
ser antigangrenos, combaterea stărilor de defi­
cienţă a organismului (transfuzii, vitamine).
Tratamentul curativ este chirurgical, ser anti­
gangrenos, antibiotice. Gangrena prin tulburări
de circulaţie este destul de frecventă; se
observă În emboliile arteriale sau În stadiul
avansat al arteritelor. Gangrena poate prinde
mai multe degete şi o parte a piciorului sau
piciorul În totalitate. Evoluţia merge spre
mumificate şi este foarte Înceată. Se poate
complica cu gangrena gazoasă. Tratamentul
este medical şi chirurgical; uneori amputatie.
Gangrenă pulpară, stare a pulpei dentare
rnortif icate, În care ţesutul pul par (vasele şi
nervii dintelui) se descompune din cauza
infectării sale de către micrcbii de putrefacţie.
Se produce după ce pulpa s-a mortificat dato­
rită unor intoxicaţii, unor tulburări vasculare
(cauze generale), unor traurnatisrne ale dinţilor
tineri sa u agenţilor termici. Cel mai deseori
apare ca o complicaţie a cariei dentare, care
devine penetrantă, ajungînd pînă În canalul
radicular al dintelui. 'Bolnavul nu acuză
uneori nici un simptom, mortificarea şi inlecţia
supraadăugată petrecîndu-se "În tăcere". In
acest mod se poate forma şi granulornul (vezi
.. granulom), care poate exista tot "În tăcere".
Alteori se manifestă prin aceea că a devenit
foarte urît mirositoare cavi tatea car ioasă a
dintelui şi uneori - mai ales cînd aceasta
I
I
L.
[172]
<Cele două testicule sînt conţinute Î,? scrot �i
-cîntăresc aproximativ 40-50 .g I.mpreun�,
testiculul drept fiind ceva mal mic de C.lt
-cel stîng. Fiecare testicul este. format din
aproximativ 200 mici c0.:nparhme�te ca.re
.provin dintr-o membrana flb�oasa, rez.ls­
tentă, numită albuginee. Compartimentele Sint
Mecanis muJ er ec[ie i .
umplute cu reţele de canalicule seminifere,
din a căror unire se formează epididimul.
Celulele care căptuşesc canalele seminifere
se transformă În spermatozoizi ce sînt conduşi
prin Însăşi canalele amintite, apoi prin canalul
epididimului si canalul deferent, În oeziculele
.seminale unde sînt depozitaţi. Tot În testicul
există g�upuri de celule a căror funcţie pr!n­
cipală este de a secreta un hormon masculin,
numit testosteron, care se varsă direct În sînge
şi care imprimă În cursul dezvoltării corpului
caracterele sexuale masculine. Epididimul
-este format din reunirea a mai multor ca­
nale colectoare ce vin dinspre test icul şi
are forma unui tub foarte întortocheat de
aproximativ 6-7 m lungime, strîns Însă
sub forma unei creste În jurul testiculului,
pe o porţiune de aproximativ 5 cm. Canalul
deferent continuă epididimul pînă În regiunea
veziculelor seminale, fiind Însoţit de nervi,
-artere şi vene care nutresc testiculul şi c,u care
formează Împreună cordonul spermatic. Vezi­
culele seminale sînt două rezervoare de 5-6 cm
lungime şi 1-1,5 cm diametru, În care se
-agiomerează lichidul spermatic rezultat din
activitatea testiculului lichid care este format
la rîndul său cam 90% din spermatozoizi.
Prostata este o glandă anexă a aparatului
.genital care Înconjură uretra (canal prin care
se scurge În afară urina, din vezica urinară
şi - la bărbat - sperma din veziculele semi­
nale). Glanda prostată este redusă de volum'
la vîrsta pubertăţii, se dezvoltă la 20-25
de ani, rămînînd staţionară pînă în jurul
.a 50 de ani, cînd poate suferi o nouă creştere
de volum (hipertrofie de prostată), ce produce
tulburări În micţiune. Glanda secretă un
lichid Iăptos, care diluează lichidul spermatic
în momentul ejaculăni. Tot prostata se pare
că secretă un hormon care stimulează sperma­
togeneza. În jurul glandei se găseşte un strat
muscular care la momentul necesar se con­
iractă, comprimă prostata, făcînd-o să elimine
172
secreţia sa în cursul ejaculării. Sperma este
produsul final al organelor genitale interne
masculine, fiind un lichid alb-gălbui, vîscos,
care conţine spermatozoizi mobili, celule
epiteliale ce provin din canalele pe unde
trece, substanţe minerale, toate diluate Într-un
lichid secretat de prostată, _de vezicula semi­
nală şi alte glande anexe. In timpul actului
sexual, la un moment de excitaţie maximă,
contracţia glandelor seminale şi a prostatei
duce la eliminarea spermei prin uretră (eja­
culare), cantitatea eliminată fiind de cîţiva
cm". Organele genitale externe sînt penisul
şi scrotul. Penisul are formă cilindrică, conţinînd
În mijlocul lui uretra. In jurul acestui canal
se află o formaţiune numită corp spongios,
iar în părţile antero-laterale se găsesc încă
două formaţiuni numite corpi cauernoşi. Aceste
organe umplîndu-se de sînge În timpul erec/iei
dau penisului o duritate şi un volum crescut.
Penisul este-acoper it de piele care se răsfrînge
pe partea liberă a lui (gland), răsfrîngere
numită prepuţ. Orificiul prin care se deschide
uretra este uşor tur tit şi se numeşte meat
uretral. Scrotul este o formaţiune cutanată,
pigmentată şi cutată, ce adăposteşte testiculele,
epididimul şi o porţiune a canalelor deferente.
2) Aparatul genital feminin este alcătuit din
organe genitale interne (ovar, trompe, uter,
vagin) şi organe genitale externe, labii (buze
mari şi mici), clitoris şi glande anexe. Ooarul
are forma unei migdale, lung de 3-4 cm,
gros de aproximativ 1 cm şi cîntăreşte 7-9 g.
Pe secţiune, .prezintă o zonă corticală şi una
medulară centrală. Zona corticală generează
celulele reproducătoare feminine, numite ouule,
în total aproximativ 400-500 de-a rungul
perioadei de maturitate a femeii. Ovulele iau
naştere În nişte formaţiuni speciale, numite
foliculi de Graaf. Cînd foliculul devine matur,
se rupe la suprafaţa ovarului (ovulaţie),
eliminînd ovulul, care trece În trompă. După
eliminarea ovulului, foliculul de Graaf se
transformă Într-o glandă cu secreţie internă,
numită corp galben, care produce hormonul
numit progesteron sau luteină. Evoluţia corpului
galben este apoi diferită după cum ovulul Iabri-
Fo l ic ul de Gr a af matur .
cat de el este sau nu fecundat deun spermatozoid.
În cazul fecundaţiei, din unirea sperrnatozoldu­
lui cu ovulul ia naştere celula ou, din care se
dezvoltă ulterior embrionul, femeia rămînînd
'însărcinată. În acest caz, corpul galben con­
tinuă să secrete progesteron În tot timpul
sarcin i i. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul
[173]
galben dispare transformîndu-se într-o cica­
trice albicioasă, proeminentă pe suprafaţa
ovarului, numită corp albicans (alb), fără
activitate secretorie. Tot foliculul de Graaf,
în perioada lui de formare şi creştere, secretă
un alt hormon, numit [oliculină, care deter­
mină caracterele sexuale ale femeii (vezi sex)
O\' ul a ţ i e
şi modificările mucoasei uterine din timpul
ciclului menstrual. Acţiunea foliculinei asupra
mucoasei uterine este completată de efectul
progesteronului. Partea rnedulară a ovarului
este bogată în vase şi nervi. Trompele uterine
sînt două conducte lungi de 10-12 cm, groase de
aproximativ 1 cm, cu pereţi musculari, situate
de o parte şi de alta a uterului. Capătul liber
al trompelor este lărgit şi se numeşte pavilion,
avînd marginile libere sub forma unor franjuri
care prind ovulul eliminat din ovar şi îl conduc
către interiorul trompei. În drumul său prin
trompă, ovulul este împins prin cilii vibrat il i
ai celulelor ce căptuşesc trompa. Dacă în
cursul călătoriei sale prin trompă ovulul este
fecundat, în momentul ajungerii lui în uter
el se prinde în mucoasa acestuia sub formă de
celulă ou (vezi fecundaţie). Uterul este un
organ cavitar, musculos, de forma unei pere,
a cărui porţiune îngustă se continuă cu vaginul.
Partea mai bombată a uterului închide o
cavitate uterină în care se dezvoltă embrionul,
In cursul sarciriii, această cavitate se măreşte
mult, ajungînd pînă deasupra ombilicului.
Partea mai îngustă numită col sau gît suferă
şi ea modificări în timpul sarcinii, astfel că
la naştere colul uterin se "şterge" şi se dilată,
permiţînd expulzia fătului. Cavitatea uterină
este căptuşită cu o mucoasă care suferă trans­
formări ciclice atunci cînd femeia nu este
însărcinată. Bogat vascularizată, mucoasa se
îngroaşe şi se desprinde, eliminîndu-se împreună
cu sînge neînchegat, sub forma menstruaţiei.
După eliminare, mucoasa uterină se reface,
reluînd ciclul. În cazul fecundaţiei, transfer­
mările amintite sînt întrerupte, iar îngroşarea
mucoasei uterine serveşte ca teren prielnic
pentru dezvoltarea embrionului. Vaginul este
un canal musculos, lung de 8-10 cm, care
continuă uterul, deschizîndu-se în afară, la
locul numit vestibul uaginal. Peretele vaginului
este bogat în glande a căror secreţie creşte
în timpul actului sexual. Mucoasa care căptu·­
şeşte vaginul este bogat vascular izată şi iner­
vată, prezentînd îndoituri transversale, dintre'
care o răsfrîngere mai accentuată sub forma
unei membrane perforate (himenul) acoperă
deschiderea vaginu lui , pînă la căsătorie.
Labiile sau buzele mari, sînt pliuri ale pielii,
acoperite pe partea lor externă cu păr. Partea
internă are aspectul unei mucoase umede şi
lucioase. Labiile mari acoperă alte două pliuri
mai scurte şi mai groase, labiile sau buzele'
mici. La unirea anterioară a labiilor mici se
găseşte un mic organ numit clitoris, format
din ţesut vascular erectil asemănător cor­
pilor cavernoşi de la bărbat. În timpul
actului sexual, clitorisul se măreşte ca volum.
(erecţie). Labiile mici delimitează între ele
deschizătura vaginului denumită vestibul, care
este obstruat ă la fete prin himen, Zona for­
mată din vestibul şi labii mari şi mici este­
denumită şi vulvă. In partea anterioară, vulva
ajunge pînă în dreptul simfizei pubiene (arti­
culaţia dintre oasele pubiene - vezi schelet}
care, fiind acoperită cu grăsime şi proemi­
nind , poartă numele de muntele Venerei.
Glandele anexe ale organelor genitale externe
sînt situate în pereţii vulvei şi servesc la
urnectarea regiunii respective. Organele geni-.
tale se maturează la vîrsta de 12-13 ani ,
perioadă denumită pubertate, iar funcţia,
glandelor sexuale încetează la vîrsta de 45-
50 de ani, perioadă numită menopouză sau
climacterium. Între aceste două vîrste se află,
perioada de activitate sexuală a femeii, cînd
pot fi concepuţi copiii. O activitate sexuală,
excesivă, viciată prin practici sexuale aner­
rnale, o proastă igienă sexuală, diferite boli
generale sau ale organelor genitale scurtează,
perioada de activitate sexuală atît la femei,
cît şi la bărbaţi. Urmărirea funcţiei aparatului
genital poate fi făcută prin doza rea horrnonilor
produşi de glandele sexuale sau prin exami­
narea secreţiilor vaginale sau a lichidului
sperrnatic (spermatogramă).
genu valgum, diforrnitate a genunchiului,
caracterizată prin flexia laterală externă a
membrului, care accentuează unghiul format
de axul longitudinal al femurului cu axul
longitudinal al tibiei deschis în afară; genun-.
chiul ne apare astfel împins Înăuntru. Este
datorit unei leziuni osoase, mai ales conse­
cinţa rahitismului. Beneficiază de tratament
cu vitamină D2' calciu, helioterapie, mai
ales cu scop profilactic. Dacă se menţine după
etatea de 3-5 ani se indică intervenţia chi­
rurgicală.
genu varum, diformitate a genunchiului
inversă de cît în genu oalgum.
Geoagiu, staţiune balneară lîngă Orăştie
(4 km) cu izvoare slab rnineralizate, alcaline ;
,� -,-:.
.�
[174]
calcice, rnezoterrnale (29- 31 O) şi nămol de
turbă, feruginos; indicat în boli ale aparatului
digestiv, locomotor şi ale sistemului nervos
periferic.
Geoagf u,
gestaţie, perioadă în care organismul matern
poartă embrionul şi fătul. Această perioadă
ţine din momentul concepţiei, pînă la naştere,
fiind pentru om de aproximativ 9 luni. Scurta­
rea perioadei de gestaţie pînă la 7 luni, înso­
ţită de o naştere prematură, poate produce
copii viabili cu condiţia ca nou-născuţii
înainte de termen să fie îngrijiţi în condiţii
speciale. In perioada de gestaţie, în organismul
matern apar o serie de modificări funcţionale
care impun o menajare fizică şi psihică, cît
şi o alimentaţie substanţială, mai cu seamă
în ultimele luni de sarcină.
giardioză (lambliază), boală cronică para­
zitară produsă de Giardia (lamblia) intestinalis,
parazit unicelular al intestinului subţire.
Este destul de răspîndită atît la copii, cît şi
la adulţi. De obicei, simptomul principal
este o diaree cronică, care evoluează luni sau
chiar ani. Alteori, mai ales la copii, semnele
principale sînt oboseala, durerea de cap,
greţuri, mărirea ficatului, chiar o gălbinare
(icter) uşoară. Ajungînd în intestinul gros,
parazi tul se închistează. Aceste forme chistice
(10 microni diametru) se elimină prin materiile
fecale şi sînt rezistente în mediul extern.
Infestarea oamenilor sănătoşi se face prin apă,
alimente (zarzavaturi, fructe nespălate), care
conţin chisturi de lamblia. TratamentuL bolii
se face cu atebrină.
gigantism, sindrom caracterizat printr-o
creştere exagerată în lungime, depăşind media
corespunzătoare vîrstei, sexului, speciei. Apare
de obicei la pubertate şi aproape numai la
băieţi. Este datorit, ca şi acromegalia, unei
174
tumori sau hiperfuncţionări a hipofizei ante­
rioare. Gigantismul odată constituit nu are
practic vorbind, un tratament, de' aceea s�
recomandă controlul sistematic al dezvoltării
copiilor În perioada preşcolară, cu atenţie
deosebită la prepubertate şi pubertate.
gimnastică, ansamblu de exerciţii fizice,
bazate pe combinarea a diferite mişcări, cu
scopul de a obţine dezvoltarea armonioasă a
organismul ui. Gimnastica este necesară ori­
cărui om, în limitele potrivite cu posibilităţile
fizice ale fiecăruia. Trebuie combătute În
special două prejudecăţi, încă destul de răs­
pîndite: a) "nu mai am nevoie de gimnastică,
îmi ajunge exerciţiul fizic din timpul muncii
profesionale" şi b) "sînt prea în vîrstă să mai
fac gimnastică". Se recomandă ca ziua să
Înceapă cu 10 minute de gimnastică de învio­
rare, cel mai bine după indicaţiile difuzate'
în fiecare dimineaţă de posturile noastre de
radio. Gimnastica de înviorare se face înaintea
mesei de dimineaţă, într-o ţinută uşoară şi
în camera bine aerisită sau cu geamul deschis.
După gimnastică se freacă corpul cu un şervet
ud sau se face un duş. Practicată sistematic,
gimnastica stimulează sistemul nervos central,
avînd prin aceasta o pronunţată influenţă
favorabilă asupra tuturor funcţiilor vitale
(respiraţia, circulaţia sîngelui, digestia etc.),
mărind capacitatea de muncă şi rezistenţa
la îmbolnăviri. Gimnastică medicală, complex
de exerciţii fizice special prescrise pentru
restabilirea unor funcţii ale organismului,
Gi mnast lc ă medicală penlru copiI.
tulburate de diverse îmbolnăviri. Gimnastica
medicală se foloseşte la copii, în tratamentul
deviaţiilor coloanei vertebrale, în tuberculoza
osteo-articulară, tratarea sechelelor de polio­
mielită etc. La adulţi se aplică în afecţiuni
ale oaselor şi articulaţiilor, boli ale aparatului
-
[175]
pa
cardio-vascular, ale sistemului nervos, ale
aparatului respirator sau digestiv. Gimnas­
tica medicală constituie un element impor­
tant al tratamentului complex aplicat în
sanatoriile din staţiunile balneoclimaterice.
Gimnastica în producţie, complex de exerciţii
fizice special alcătuit după profilul muncii.
Gimnastica în producţie dă cele mai bune
rezultate atunci cînd se practică prin intro­
ducerea unei pauze speciale la mijlocul zilei
de muncă. Exerciţiile concepute de specialişti
în aşa fel încît să solicite alte grupe de muşchi
decît cele obosite în procesul munci i realizează
o excelentă formă de odihnă activă, fac să
se mărească capacitatea de lucru şi contribuie
nu numai la întărirea sănătăţii, ci şi la sporirea
productivităţii muncii.
gingivită, inflamaţie a mucoasei gingivale.
Gingivitele apar în bolile acute ş i cronice ale
organelor interne, ale sistemului nervos, în
tulburări metabolice şi în tulburările glandelor
cu secreţie internă; astfel de gingivite apar
în sarcină, în perioada de maturizare sexuală,
în bolile de sînge, în avitarninoze etc. Gingi­
vitele pot apărea, de asemenea, în urma
intoxicaţiilor cu plumb, mercur etc. Printre
cauzele locale care provoacă gingivita sînt:
întreţinerea neigienică a cavităţii bucale,
depunerea tartrului dentar, proteze lucrate
incorect şi care traumatizează mucoasa gingi­
vală. Pentru profilaxia gingivitei se recomandă
curăţirea zilnică a dinţilor sau a protezelor :
cel puţin de două ori pe an medicul stomatolog
va curăţi dinţii de tartru, iar dinţii cariaţi
se vor plomba la timp.
gingivoragie, hemoragie produsă la nivelul
gingiilor, cauzată fie de boli generale (leucemii.
scorbut, hipovitaminoze, anemii etc.), fie de
unele forme de stomatite sau parodontopatii
cu congestii mari la nivelul gingiilor. Trebuie
neapărat descoperită cauza acestor pierderi
sanguine, pentru a se putea administra la timp
un tratament corect şi eficace. Vitamina C
şi . coagulante în doze mari pot fi luate în
gingivoragiile produse de lipsa de vitamină.
In acele hemoragii cauzate de gingivite, tre­
buie îndepărtate depozite le de tartru, pentru
ca ele să nu constituie un factor iritativ pentru
gingii. Uneori este necesar să se facă analize
care să arate cum funcţionează ficatul (probe
hepatice), deoarece şi o insufici-enţă funcţională
a acestuia poate produce hemoragii gingivale.
glande, formaţi uni alcătuite din cel ule de
un tip special, a căror activitate principală
este de a produce substanţe cu rol în desfă­
şurarea unor procese din organism. Unele
glande elimină în exterior produsul lor de
secreţie printr-un canal glandular. Aceste
glande se numesc glande cu secreţie externă
sau exocrine, fiind bogat reprezentate în
pereţii diferitelor organe cavitare din corp
(de exemplu: glandele salivare din cavitatea
bucală; glandele stornacale din stomac).
Alte glande nu au canal glandular, iar produsul
lor numit hormon este vărsat direct în sîngele
din vasele care înconjură glanda. Asemenea
glande se numesc glande cu secreţie internă
sau glande endocrine. Pancreasul şi glandele
sexuale =rit glande mixte, ele producînd pe
lîngă secreţii externe, care se elimină în
Secreţie externă-secreţie internă (schematic).
afară prin canale speciale, şi secreţii interne
sau hormoni. Principalele glande exocrine sînt:
glandele salivare, glandele din pereţii tubului
digestiv care secretă Ierrnenţi cu rol în digestie
(vezi digestie); ficatul este, de asemenea, un
organ cu funcţie glandulară, el producînd
bila ce se varsă în intestin; pancreasul este o
altă glandă anexă digestivă. In numeroase
alte organe se găsesc glande care secretă un
Glande cu secreţie Ipternă la femeie.
175 •
[176]
lichid mai mult sau mai puţin vîscos, ce
umezeşte cavităţile organelor respective (cavi­
tăţi nazale, trahee, glandele anexe ale aparatu­
lui genital). Un rol deosebit îl au glandele
sudoripare care formează sudoarea şi care au
-un rol atît în excreţie, cît şi în fenomenul de
termoreglare. Glandele cu secreţie internă
sau endocrine sînt: hipoţiza şi epiţ iza, care se
găsesc în cavitatea craniană; tiroida, para­
tiroida, timusul se găsesc la nivelul gîtului şi
în regiunea superioară a toracelui. Glandele
suprarenale şi sistemul glandelor cromafine,
ovarele, pancreasul, se găsesc în cavitatea
abdominală.
glaucom (apa neagră), boală de ochi al
cărei simptom principal îl constituie creşterea
tensiunii intraoculare însoţită de scăderea
vederii. Este o afecţiune frecventă şi gravă şi
ocupă primul loc între cauzele de orbire la
adulţi. Afecţiunea poate fi secundară unei
boli oculare - tumoare, hemoragie intraocu­
Iară, inflamaţia globului ocular - constituind
glaucornul secundar, sau poate fi primitivă,
fără o cauză precizată. Tensiunea intraoculară
se poate măsura digital. Cele două degete
arătătoare se aplică pe pleoapa superioară,
bolnavul privind în jos, şi se exercită o presiune
alternînd degetele, pentru a cerceta Iluctuenţa
conţinutului globului ocular. Ne putem da
seama, în acest fel, de modificări de tensiune
mari. Cu aparate speciale - tonometre - se
poate măsura tensiunea în mod exact. În mod
normal, tensiunea variază între 15 si 24 mrn
Hg. Peste această limită este vorba de· glaucom.
Tensiunea trebuie măsurată de mai multe ori
în cursul zilei, fiindcă există variaţii. În
mod normal, tensiunea este mai ridicată
dimineaţa. Glaucomul poate îmbrăca o formă
cronică, simplă, fără semne zgomotoase.
Tensiunea intraoculară, lent crescută, com­
primă vasele retiniene şi distruge nervul
optic, ducînd la pierderea vederii. Boala este
constatată întîmplător de bolnav, cînd acoperă
ochiul sănătos şi constată că nu vede cu celă­
lalt. Forma cronică este gravă, deoarece bol­
navul îşi ignorează boala o perioadă de timp.
a altă formă, congestivă, este caracterizată
prin mici atacuri. Bolnavul acuză brusc, mai
ales dimineaţa sau după efort fizic sau ocular,
o uşoară durere oculară, vederea se voalează,
la lumina lămp i i vede cercuri colorate­
curcubeu - ochiul este puţin roşu. După un
timp variabil - 10 minute pînă la 1 oră­
fenomenele dispar, pentru a se repeta din nou
după un interval de zile sau săptămîni. Uneori
brusc sau după astfel de mici atacuri apare
marele atac. Apar în mod brusc dureri mari
oculare, semicranie, vederea se înceţoşează
foarte mult, bolnavul nu mai zăreşte decît
lumina, ochiul este foarte congestionat, cor­
neea tulbure, pupila dilatată, iar tensiunea
intraoculară crescută la 80-100 mm Hg.
Fenomenele oculare se însoţesc de greţuri,
vărsături, pulsul se răreşte, ceea ce determină
176
pe bolnav să se prezinte la medic. Glaucornul
netratat duce la pierderea vederii. Boala este
bilaterală totdeauna, chiar dacă există inter­
val de timp între începutul bolii la cei doi
ochi. Glaucomul se observă mai des la oamenii
vîrstnici, dar şi la adolescenţi. La copii se
datoreşte unei anormale dezvoltări a ochiului
şi duce la mărirea globului ocular - buftal­
mie - ochi de bou. Tratamentul glaucomului
urmăreşte scăderea tensiunii intraoculare.
Aceasta se obţine prin instilaţii de medica­
mente hipotensoare, cum ar fi pilocarp ina,
şi prin administrarea de diuretice. Bolnavul
trebuie să instileze pilocarpină în tot cursul
vieţii, la intervale de timp fixate de medic,
zilnic. Deoarece p ilocarpina poate să-şi piardă
efectul, este nevoie ca bolnavul să se prezinte
periodic la controlul oculistului. Medica­
mentele administrate în conformitate cu
prescripţia medicului împiedică evoluţia mai
departe a bolii. Ceea ce s-a pierdut din acui­
tatea vizuală nu mai poate fi recîştigat, mai
ales în forma cronică a bolii. Uneori este
necesară intervenţia chirurgicală, cînd ten­
siunea nu se mai poate menţine în limite
normale. Pe lîngă tratamentul ocular cu
p ilocarp ină şi control periodic, bolnavii tre­
buie să ducă o viaţă ordonată, lipsită de emoţii
puternice, mese moderate, lipsite de excitante,
evitarea constipaţiei, a băilor fierbinţi şi
reci, evitarea surmenajului fizic şi ocular. Se
recomandă ca orice om peste 40 de ani, care
prezintă Inceţoşăr i de vedere trecătoare, cercuri
colorate la lumina lămpii, uşoare dureri ocu­
Iare, ochiul roşu, să se prezinte la specialist.
Necesitatea unui examen periodic ocular se
impune pentru _orice persoană depăşind. vîrsta
de 40 de ani. In ţară la noi este organizată
lupta antiglaucornatoasă prin înfiinţarea de
centre speciale, ca şi prin cursuri de iniţiere a
medicilor de circumscripţii, care să poată
depista şi trata boala cît mai de timpuriu.
globul alb - vezi hemogramă.
globul roşu - vezi hemogramă.
glomerulonefrită, afecţiune inflamatoare re-
nală. Poate fi difuză atunci cînd inflamaţia
răspîndită interesează majoritatea glomerulilor
renali. Glomeruloneţrita difuză se manifestă
prin prezenţa de sînge în urină (hematurie),
edeme şi hipertensiune arterială. Apare la
14-21 de zile după o infecţie provocată de
streptococ, stafilococ sau pneumococ: angină,
scarlatină, erizipel, infecţii ale pielii, pneurno-
I nie. Bolnavul începe prin a se plînge de dureri
lombare (de şale), astenie, cefalee. Curînd se
instalează edemul, mai întîi la pleoape şi
faţă; dacă bolnavul nu se adresează medicului,
se poate generaliza, ajungînd, la edem cerebral,
cu convulsii şi manifestări nervoase. La fel,
hipertensiunea arterială creşte, putînd acţiona
asupra inimii şi producînd insuficienţa inimii
stîngi, cu dispnee şi chiar cu edem pulmonar
acut (vezi edem pulmonar). Urina redusă can­
titativ este hematurică şi prezintă la microscop
cilindri granuloşi, martori ai leziunilor renale.
[177]
-r
j Tratamentul preventiv constă în tratarea precoce
şi susţinută a infecţiitor, cu control repetat
al urinii, pentru a descoperi din timp o inte­
resare renală. Curativ, bolnavul va păstra
patul, va fi supus 3 zile la o cură de foame şi
sete, în care timp nu mănîncă şi nu bea nimic
(cel mult 2-3 mere sau lămii pe zi), după
care regimul se va îmbunătăţi progresiv,
renunţîndu-se însă la sare. Se administrează
antibiotice. Glomerulonefrita în focar intere­
sează rinichii parcelar; ea apare în cursul unei
[' infecţii, cel mai des al amigdalitelor acute.
Semnul principal este prezenţa sîngelui în
urină. Cedează la tratamentul cu antibiotice
, şi dietă. Ulterior se asanează focare le. Glomerula­
neţrita difuză acută poate trece uneori neluată
suficient în seamă sau chiar tratată, să nu se
vindece complet; ea duce atunci în mod pro­
gresiv către glomeruloneţrita cronică. O uşoară
creştere a tensiunii arteriale, tradusă prin
cefalee, dispnee la eforturi, ameţeli şi însoţită
de un uşor edem al pleoapelor şi de o creştere
il canti tătii de urină, mai ales a celei de noapte,
sÎQt semnele glomerulonefritei cronice. Exa­
menul acestei urini arată o densitate scăzută
(1010) şi fixă, alburninurie, hernatii şi cilindri
granuloşi. Probele funcţionale renale sînt
alterate. Bolnavul va evita eforturile fizice,
irigul, urnezeala, va urma regimul prescris
de medic (în general cu sare şi proteine reduse)
'ii se va supune unui control regulat pentru a
In depărta orice cauză care ar putea grăbi
evoluţia acestei nefrite către uremie (vezi
uremie).
glucide - vezi aliment.
glucoză, zahăr cu o largă întrebuinţare în
terapeutică, dizolvat în apă distilată, în
concentraţii adecvate scopului. In organism se
oxidează eliberînd energie sub formă de calorii.
CO2 şi apă. Este deci un aliment mai ales
energetic. CIF o livrează în fiole de concen­
traţii 20%"; 33%, 40%, 66% ca soluţii hiper­
tone şi 47% ca soluţii izotone. Se prescrie în
injecţii intravenoase, cel mai frecvent în
tratamentul ambulatori u şi în perfuzii intra­
venoase în clinică, în cazuri de miocardită,
diferite intoxicaţii, afecţiuni hepatice. Soluţiile
hipertone se folosesc mai ales în cazurile în
care trebuie crescută cantitatea de apă din
sînge, glucoza în exces atrăgînd-o din ţesuturi.
pentru a deveni o soluţie izotonă (în edem
cerebral, după hemoragii cu pierdere mare
de sînge). Soluţia cu o concentraţie mare de
glucoză 66% sclerozează pereţii venelor la
injectare, astfel că este folosită în tratamentul
varicelor. Chiar cînd este injectată lent intra­
venos poate da naştere la tulburări uşoare,
fără pericol, ca uşoară durere abdominală,
stare de moleşeală, iar după 10-30 ele minu te
pot apărea frison, febră, transpiraţii.
gornă, leziune superficială, caracterizată
printr-un nodul de dimensiuni variabile,
situat în porţiunea cea mai profundă a pielii
(hipoderrn). La început tare la pipăit (faza
de cruditate), goma se înmoaie prin translor-
marea purulentă a conţinutului său (faza de
ramolire) şi apoi se deschide la piele printr-o
ulceraţie (faza de ulcerare), prin care se eva­
cuează conţinutul, după care se formează o
cicatrice (faza de cicatrizare). Gornele repre­
zintă expresia unei infecţii cronice cu evoluţie
lentă şi se întîlnesc în sifilis (în perioada ter­
ţiară), în tuberculoză, în diferite infecţii
rnicotice (sporotricoză), Tratamentul este cel
specific pentru fiecare boală în parte.
Govora, la sud-vest de oraşul R îmnicu- Vîlcea
în valea rîului Hin, pe un platou situat la
altitudinea de 360 metri, se află staţiunea
Govora, a cărei ape minerale au Iăcut-o cunoscu­
tă în toată ţara şi peste hotare. Bucurin-
Govora.
du-se de un climat blînd, de cruţare, cu ierni
uşoare şi veri răcoroase, staţiunea este. căutată
de către suferinzi în tot cursul anului, Apele
minerale din staţiune sînt fie sărate-io durate
sau sărate-sulfuroase, fie slab rnineralizate,
Apele sulfuroase şi iodurate .sînţ �ol�site at�t
în cura internă şi externă, Cit ŞI 1I1 inhalaţii.
pulver izaţii, irigaţii etc. Ele se. prescriu în
cura externă în boli al aparatului locomotor,
genital feminin, ale siste!llului �ervos �eri­
Ieric, în intoxicaţii crornce, boli de piele.
In administrare pe cale bucală apele sulfu­
roase hipotonice ale izvorului ,,30 Decembrie"
se prescriu în boli digestive, urinare, î� diabeţ:
Ele se mai recomandă şi sub forma de inhalaţii
şi pulverizaţii Nămolul �ir:era� din statiune
este utilizat în îrnpachetărt, Simplu sau cu
trecerea prin masa sa a unui curent ga.lvanic -.
în boli ale aparatului locomotor, ale slstem�IUl
nervos periferic sau ale apara�ulu� genital
feminin. Staţiunea are amenajata o instalaţie
completă de fizioterapie şi de pneurnoterapie
cu camere pneumatice, aparate de supra- ŞI
subpresiune, inhalaţii individuale şi colective,
a
12-1652
..
.�
[178]
aerosoli. Tratamentul la această secţie este
indicat bolnavilor respiratori cu rinofaringite,
bronşite, astm bronşic, emfizem pulmonar.
Din Govora se pot face plimbări şi excursii
la Ur lătoarea lupilor, mînăstirile Govora,
Dintr-un lemn, Bistriţa, Horezu,
granulom, punguliţă cu puroi situată mai
ales la virful rădăcinii unui dinte- Se produce
cînd s-au mortificat nervul şi vasele din
interiorul dintelui, de obicei într-o carie
foarte adîncă. Caria fiind penetrantă, se com­
plică cu o gangrenă pulpară (vezi gangrena).
Cu timpul, infecţia devenind cronică, orga­
nismul se apără împiedicînd răspîndirea
rnicrobilor în tot corpul printr-o inchistare
(îngrădire) a procesului infecţios. Se formează
astfel un mic săculeţ (înveliş), care conţine
puroi, numit granulom. Acesta nu produce
deseori nici un simptom, fiind de mul te ori
descoperit pe o radiografie făcută cu alte
scopuri. Numai cînd procesul infecţios cronic
intră într-o "criză" (proces acut), apar dureri şi
tumefacţie, care necesită intervenţia stomatolo­
gului. Alteori, procesul infecţios rămîne cro­
r.ic şi se poate întîmpla ca de la nivelul granulo­
mului să se difuzeze toxine în tot organismul,
producînd reumatism, boli de inimă, boli
de rinichi, ulcer gastric, pentru care granulo­
mul constituie inlecţia de focar. Iată, aşadar,
importanţa controlului dentar făcut la inter­
vale scurte de timp de către stomatolog, pentru
a depista existenţa acestor procese infecţioase
atît de dăunătoare. Granulomul poate fi
îndepărtat fie printr-un tratament corect al
radăcinii, fie prin intervenţie chirurgicală
(rezecţie apicală). Numai cînd nu se poate
executa nici unul din aceste procedee terapeu­
tice se indică extracţia din tel ui, pentru a nu
se păstra în cavitatea bucală un focar de
infecţie dentară.
grăsimi - vezi aliment.
gripă, (influenţă), boală acut� infecto-cor:­
tagioasă cu durată de cîteva zi le, caracteri­
zată prin febră şi în special simptome din
partea aparatului respirator (tuse, strănut,
coriză). Este produsă de virusul gripal (se
cunosc azi mai multe tipuri: A, Al, A2' B, C).
Cripa este foarte contagioasă. Apare în cazuri
izolate, dar mai ales în epidemii de obicei
întinse, în anotimpurile reci, cuprinzînd ţări,
continente, sau chiar tot globul. Astfel a fost
in 1918 epidemia de gripă numită "spaniolă",
care a cuprins tot globul şi a provocat n:oartea
a peste 20 de milioane de oameni, ŞI e�ldem�a
din 1957, numită "asiatică". izvorul d� infecţie
este omul bolnav; el poate transmite boala
timp de cîteva zile după debut. Virusul este
eliminat prin secreţ iile nazo-Iar ingiene în
timpul tusei, strănutului, respiraţiei, Trans­
miterea bolii se face deci direct pe cale aero­
genă, de la bolnav la omul sănătos. Poarta de
intrare a virusului la omul sănătos este tot
mucoasa nazo-faringiană. In general, oricine
poate face boala, deoarece imunitatea lăsată
de gripă este de foarte scurtă durată. Incubaţia
178
este de 1�3 zile. Debutul bolii este brusc.
cu febră sau frisoane, dureri de cap. Semnele
bolii durează 2- 6 zile; în acest timp, bolna­
vul este foarte obosit, are dureri mari de cap,
febră mare, dureri musculare, tuse. In majo­
ritatea cazurilor, simptomele dispar treptat,
bolnavul intră în convalescenţă. De multe ori
însă, mai ales la bătrîni şi copii, gripa se com­
plică cu infecţii microbiene secundare ale
plămînului (pneumonii, bronho-pneumonii).
Acestea agravează foarte mult boala, mai
ales la organisme puţin rezistente (bătrîni,
copii mici, sugari). Izolarea virusului gripal
se poate face numai în laboratoare speciale
de inframicrobiologie, recoltindu-se secreţi!
nazo-faringiene de la bolnavi în primele
zile de boală. In tratamentul gripei nu există
încă un medicament care să acţioneze împo­
triva virusului. Bolnavul va sta în repaus
la pat, într-o cameră curată, aerisită, încăI­
zită. Febra .va fi tratată cu pirarnidon, aspi­
rină, butazolidină. Numai în cazul cînd apar
infecţii microbiene secundare se folosesc anti­
biotice şi numai la indicaţia medicului. Gr ipa
face parte din grupa B a bolilor transmisibile.
Izolarea bolnavului se face fie la domiciliu,
fie în spitalul de boli contagioase, pe o durată
de cîteva zile. In timpul epidemii lor se reco­
mandă evitarea aglorneraţi ilor. In profilaxia
gripei se mai recurge şi la vaccinarea populaţiei
cu un vaccin antigr ip al, în special uscat,
administrat prin pulverizare nazală.
grup sanguin - vezi transfuzie de sînge.
grupă sanitară, formaţi une permanentă a
Crucii Roşii: alcătuită din 18 echipieri sanitari
(comandant, locţiitor de comandant, magazie­
ner şi 3 echipe a cîte 5 echipieri , toţi aetivişti
voluntari) şi cîteva rezerve. Grupa este dotată
cu echipament şi materiale sanitare, conform
unui barern stabilit prin Hotărîre aConsiliului
de Miniştri. Grupele sanitare sînt organizate
de secţiile de Cruce Roşie, în întreprinderi.
instituţii, cartiere, gospodăr�i agricole. de stat
şi colective, şcoli etc. .Toţl me�bfll g.rupel
sanitare sînt absolvenţi al cursului de echip ier i
sanitari. Medicul care a predat cursul rămîne
în continuare îndrumătorul tehnic al grupei
sanitare. Grupa sanitară desfăşoară o activi­
tate planificată, cu caracter organizat şi con­
tinuu. Ca activişti sanitari posedînd o bună
pregătire şi perfecţionindu-şi mereu cunoJ­
tintele prin instructajele predate de îndruma­
torul tehnic, echip ier ii sarutari antrenează în
jurul lor pe ceilalti activişti sanitari şi
masele largi ale populaţiei la realizarea tuturor
măsurilor profilactice, prevăzute în planurile
comune ale unităţii medicale pe lîngă care
este ataşată grupa lor şi ale secţiei de Cruce
Roşie.
gură de lup, malformaţie congenitală datorită
nesudării muguri lor din care se dezvoltă fata
embrionului. Se prezintă ca o despicătură
care interesează buza superioară, arcada
alveolară, bolta palatină şi vălul palatin.
[179]
-
Nou-născutul prezintă tulburări în alimentaţie:
el nu poate suge, pentru că nu poate face
vidul bucal, iar alimentele luate cu lingur i ta
se întorc uneori pe nas. Cînd copilul începe
să vorbească se observă tulburările de fonaţie.
Îndeosebi, consoanele T, P, C, B, D, sînt
pronunţate foarte defectuos şi chiar neinte­
ligibil. Beneficiază de tratament chirurgical.
gU5â endemică, boală specifică anumitor re­
giuni, cu creştere de volum a glandei tiroide
şi tulburări ce interesează întregul organism.
Boala are o distribuţie caracteristică în anumite
regiuni ale ţării: zonele submuntoase şi de
dealuri. In regimurile trecute, această boală
afecta numeroşi indivizi şi abia în regimul
de democraţie populară a început o luptă
organizată pentru combaterea ei. Cauza prin­
cipală a guşii stă în lipsa de iod din sol, apă
şi alimente. Semnul cel mai vădit al bolii şi
uneori singurul este creşterea de volum a ti­
roidei (guşa simplă). Alteori apar tulburări
Î:l întreg organismul, manifestindu-se prin hiper-
Lez l une gu!oasă
Accesul aşa cum este descr is de clinicieni.
tiroidism (vezi hipertjroidism) sau hlpotirot­
dism (vezi mixedem). In formele avansate, bol­
navii sînt de statură mică, cu faţa îmbătrînită
precoce şi vocea răguşită, gîngăvesc, prezintă
debilitate mintală şi caracterele sexuale oprite
în dezvoltare. Tratamentul şi prevenirea acestei
boli sînt strîns legate de administrarea iodului
la populaţia din regiunile guşogene. Copiilor
cît şi femeilor însărcinate li se dau tablete de
iod pentru preîntîmpinarea bolii. Populaţia din
regi uni le guşogene trebuie să se hrănească cu
alimente proaspete şi de bună calitate: carne,
ouă, lapte, brînză, fructe, zarzavaturi, pentru
că acestea conţin iod în mare cantitate.
gută, boală cronică, legată de o dereglare
în metabolismul proteinelor şi manifestată
prin depuneri de acid urie cu crize dureroase
ale încheieturilor. Sub acest termen, antichi­
tatea cuprindea toate manifestările reumatice.
iar pînă în secolul al XVII-lea prin gută se
înţelegea o tulburare a umori lor (diateză) care
se traduce cu dureri articulare (pcdagră). T ct
podagră au denumit cronicarii suferinţele de
picioare ale lui Ştefan cel Mare, iar AI. Odobescu
în "Falsul tratat de vînătoare" are un capitol
intitulat "Ce crede Nimrod despre podagra mea".
Guta se datoreşte depunerii de uraţi (săruri ale
acidului urie) în ţesuturile osoase şi în cele
moi (tendoane, cartilaje, teci musculare) din
j urui încheieturi lor. Ea apare pe un teren
adesea moştenit, care este etichetat cu o de­
numire folosită din ce în ce mai puţin în medi­
cină, de artritism. Acest teren presupune înce­
tinirea procesului de transformare pînă la capăt
a acidului urie din sînge şi a eliminării lui,
fie din cauza ficatului, fie din cauza rinichilor.
Boala are În general un mers lent, între tăiat
de accese dureroase articulare. Debutul are loc
de obicei noaptea, cu dureri violente la ni­
velul unei articulaţii (gleznă, genunchi, co­
loană cervicală, cel mai frecvent la degetul
mare de la picioare), care devine sediul unei
inf lamaţ ii, cu tumeliere, roşeaţă, piele Întinsă
şi lucitoare. Simpla atingere a tegumentelor
la acest nivel provoacă dureri violente. Du­
rerea chinuie pe gutos toată noaptea şi de obicei
cedează spre dimineaţă. în preajma accesului
de gută, acidul urie din sînge este crescut şi
scade în timpul crizei, cînd se elimină prin
urină. Tratamentul profilactic recomandă evi­
tarea scdentar isrnului şi regim bogat În fructe,
legume (fără fasole şi mazăre uscată, linte)
şi produse lactate.
guturai, boală acută, infecţioasă, contagioasă
a căilor respiratorii, caracterizată prin coriză
(rinoree) şi simptome generale uşcare : sub­
Iebr ili tate, indispoziţie generală de cîteva zile.
Agentul patogen îl constituie un grup de vi­
rusuri filtrabile care se găseşte în secreţ ia na­
zală şi straturile superficiale ale mucoasei
nazo-faringiene. Calea de transmitere este aero-
179
J
[180]
genă. Poarta de intrare este mucoasa nazu­
f aringiană. Incubatia durează 12- 24 de ore.
Invazia este lentă, cu senzaţie de rău, fiori,
uşoară ridicare a temperat urii, senzaţie de
'uscăciune a mucoasei nazale, nas înfundat,
strănuturi. Perioada de stare: rinoree abundentă.
care se transformă în exsudat purulent; curba­
tură, febricule, celalee, indispoziţie. Bolnavul
duce de obicei boala pe picioare. Se poate
complica: rinită purulentă, sinuzită, otită,
laringită, bronşită. O serie de otite şi bronho-
pneumonii ale copilului se succed de obicei
guturaiului. Tratament: repaus la pat, res­
trîngerea activităţii (evitarea oboselii), in­
stilatie în nas de 3-5 ori pe zi cu soluţie de
eledr ină 0,5% sau medicamente tip rinofug.
Se mai administrează aspirină, codeină (în caz
de tuse), antinevralgice. Nu există metode de
imunizare specifică. Bolnavii cu guturai vor
evita pe cît posibil contactul cu celelalte per­
soane, mai ales cu copiii mici, bătrînii şi con­
valescenţ ii după alte boli.
1
...
[181]
-
Hahnemann Samuel (1755-1843), medic
german, fondatorul horneopatiei, sistem tera­
peutic bazat pe administrarea, în doze infime,
a unor medicamente care produc la omul să­
nătos reacţii identice cu simptomele bolii ce
trebuie tratată. In tinereţea sa, Hahnernann
.a trăit cîţiva ani la Sibiu, ca bibliotecar al
baronului Samuel Bruckenthal,
halucinaţie, tulburare psihică care constă
in perceperea falsă a unor senzaţii în lipsa
unui excitant exterior real şi adecvat, însoţită
<le convingerea bolnavului că aceste percepţii
sînt reale. De exemplu, bolnavul "aude" voci
care îi vorbesc. îi dau ordine (halucinaţii audi­
tive), "vede" animale sau oameni care se reped
asupra sa (halucinaţii vizuale), "simte" insecte
.care-i umblă sub piele (halucinaţii senz itive).
Avînd convingerea existenţei reale a acestor
halucinaţii, bolnavul reacţionează în fata lor
Wlllia m Har vey.
ca şi cind ar fi adevărate. Discută cu cei ce
"îi vorbesc" (cu persoane imaginare), se fereşte
ca şi cînd ar fi atacat de cineva (halucinaţii
vizuale). Halucinaţiile constituie un simptom
important al multor boli psihice şi numai
medicul psihiatru poate stabili cărei boli i se
datoresc şi tratamentul potrivit.
Harvey William (1578-1657), anatomist.
fiziolog şi chirurg englez. Prin lucrarea sa
"Cercetare anatomică despre mişcarea inimii
şi a sîngelui la animale" (1628) a pus bazele
fiziologiei moderne. Aici, el demonstrează că
sîngele efectuează un permanent circuit de-a
lungul arterelor şi venelor, aceste două fel uri
ne vase comunicînd între ele. Concepţia aceasta
în sprijinul căreia Harvey a adus argumente
experimentale şi calcule matematice, desfiinţa
vechile teorii conform cărora arterele ar fi
umplute cu aer, iar venele cu sînge. O altă
lucrare epocală a marelui savant a fost .Despre
înmulţirea animalelor" (1651), operă care pune
bazele ştiinţei embriologiei. Afirmaţia lui
Harvey .Ex ovo omnia" ("Totul provine din ou")
a călăuzi t cercetări le ulterioare asupra dezvo l­
tării organismelor animale.
Haţieganu Iuliu (1885-1959), medic rornîn,
profesor la Institutul de medicină şi farmacie
din Cluj, membru al Academiei R.P.R. A fost
cel dintîi decan, după 1919, al Facultăţii de
medicină din CI uj. Talentat clinician, eminent
diagnostician, admirabil pedagog, a creat o
valoroasă şcoală de medicină internă. A iniţiat
şi condus elaborarea unui impozant "Tratat de
semeiologie şi patologie medicală". A efectuat
cercetări în legătură cu afecţiunile tubului
digestiv şi ale anexelor acestuia, precum şi în
legătură cu sifilisul visceral.
hebefrenie, boală psihică gravă care este o
formă de manifestare a schizofreniei la vîrste
tinere (18- 20 de ani), de unde îi vine şi numele
(Hebe, zeiţa tinereţii la vechii Greci). De
obicei, încă înainte de apariţia bolii, tinerii
în cauză au un comportament ciudat: le place
, .
..
.�
181
[182]
k
să fie mai mult singuri, ocolesc anturajul, În­
cep să construiască În imaginaţie idei. mis!ice
în care ei îşi iau un rol Important (vezi schizo­
frenie).
helioterapie, utilizarea, în scop terapeutic
şi prof ilactic, a energiei radiante a soarelui sub
formă de băi de soare, în
timpul cărora corpul �.esc<:­
perit este supus acţiunii di­
recte a razelor acestuia. Ener­
gia radiantă a soarelu! este
necesară pentru evoluţia nor­
mală a proceselor vitale din
organism. Particularitatea ca­
racteristică a luminii solare
este lărgimea spectrului său ..
EI conţine raze vizibile şi
invizibile ca infraroşii le şi
ultravioletele. Razele vizibile
şi infraroşii cuprind circa 98%
din spectru, iar razele ultra­
violete - circa 2%, Razele
sa Iare, trecînd prin atmo­
sferă, sînt partial absorbite,
dispersate şi reflectate de aerul
şi particulele de praf, gaze,
fum şi apă conţinute. In
munţi, la Înălţime mare, stra-
tul de aer prin care trec razele, este mai mic, iar
aeru: Însuşi este mai curat, prin urmare, inten­
sitatea radiaţiei solare este acolo mult mai mare;
În medie se socoteşte că aceasta creşte cu 10%
de fiecare km altitudine. In regiunile sudice,
la all itudini mari În munţi, băile de soare se
pot folosi chiar şi în timpul iernii, deoarece
pe lîngă radiaţia solară directă, acolo se pro­
duce o reflectare intensă a razelor ultravio­
lete de către stratul de zăpadă. De aceea chiar
si la umbră, unde nu pătrund razele solare
directe, există totdeauna radiaţie difuză şi
ref lect ată. Băile de soare, fiind un mijloc pu­
ternic pentru călirea şi fortificarea organismu­
lui, reprezintă o procedură energică şi activă,
care trebuie urmată numai după pregătirea
În prealab.l a organismului, mărind treptat
doza de iradiere. Persoanele slăbite după boală,
precum 5i bolnavii, vor face băi de soare numai
după o cură preliminară de băi de aer şi - obli­
gatoriu - sub observaţia medicului. La copii
şi la persoanele slăbite, băile de soare se încep
cu iradierea unei părţi a corpului, mărind trep­
tat suprafaţa iradiată. Oamenii sănătoşi pot
să Înceapă băile de soare cu iradierea întregei
suprafeţe a corpul ui, în care caz ele se dozează
in general după timp, începînd tu 6 minute;
jumătate din acest timp persoana expusă ra­
diaţiei solare stă culcată pe spate, iar cealaltă
jumătate - pe burtă. Durata expunerii se mă­
reşte în fiecare zi sau tot a doua zi cu 6 minute,
ajungînd pînă la o oră. Persoanele, care suportă
greu băile de soare, urmează o helioterapie
atenuată; în acest caz se folosesc acoperişe cu
grilă, iar doza zilnică de iradiaţie se recomandă
să se ia în 2 sau 3 reprize. Este bine ca băile de
S88re să SE" înceapă la 60- 90 de minute după
182
micul dejun. Efectuarea lor pe nernincate sau
Îndată după masă este interzisă. Înaintea băi lor
de soare este necesar ca persoana respectivă
să se odihnească timp de 10-15 minute la
umbră şi să observe dacă pielea este uscată.
deoarece dacă pielea este umedă se produc mai
Băi de soare
uşor arsuri. Băile de soare se recomandă pentru
fortificarea organismului, pentru mărlrea re­
zistenţei sale la diferite boli, pentru călirea
organismului. Băile de soare se indică de ase­
menea pentru tratamentul bolnavilor care su­
feră de tuberculoza cutanată, gangIionară, in­
testinală şi osoasă, pentru tratamentul anerniei,
al complicaţii lor cauzate de diferite lezipni
traumatice, pentru tratamentul plăgi lor atone
(care se clcatrizează greu),după diferite afecţiuni
grave. Ele nu sînt indicate în formele active­
de tuberculoză pulmonară, scleroza pronuntata
a vaselor, afecţiuni ale miocardului, boala hi­
pertonică (hipertensiune), hiperexcitabi l itate
nervoasă, boala Basedow (hipertiroidism), pre­
dispozitie pentru hemoragii şi într-o serie de
alte stări patologice. Dacă persoana care vrea
să facă băi de soare suferă de o boală oarecare
trebuie să consulte mai înainte un medic.
Helmhcltz Hermann (1821-1894), medic.
fiziolog şi fizician german. A abordat cu excep­
ţională competenţă atît problemele de hiologi.
şi fiziologie, cît şi cele de fizică matematică.
. Este autorul unor lucrări fundamentale privind
coaservarea şi transformarea energiei, terrno­
dinamlca, acustica şi optica. A măsurat viteza
transmiterii exci taţi i lor în nervi, perioada la­
tentă a reflexelor, cantitatea de căldurii pro­
dusă în cursul contracţiel musculare etc. Dind
o expresie matematică multor fenomene fizice
şi fiziologice, a permis studierea lor cu adevărat
ştiinţifică. In lucrările sale teoretice se înde­
părtează însă de materialism, căzînd în specu­
laţii subiectiviste.
hemangiom, tumoare benignă, uneori con­
genitală, a vaselor sanguine. Hernangiornul
simplu este format din capilare dilatate şi
.....
[183]
Centrul nou de hematologie din Cluj.
p,
neolorrnate. cu perete hipertrofiat. Uneori are
aspectul unei tumori, alteori se prezintă ca
o pată de culoare roşie vînătă, cu margini ne­
regulate, situată mai frecvent pe pielea feţei
şi a gîtului. Hemangiomul cavernos este format
din cavităţi largi, pline de sînge; se prezintă
ca o tumoare de culoare albastră sau roşiatică
de consistenţă moale, elastică, volumul variind
în efort şi repaus. Hemangiomul cirsoid este
format din vase În care predomină arterele
dilatate, alungite şi hipertrofiate, care se îm­
pletesc În reţea. Se prezintă ca o tumoare pulsa­
tilă, acoperită de piele subţiată, de culoare
albăstruie. Beneficiază de tratamentul chi­
rurgical, unele de roentgen terapie.
hematemeză, pierdere de sînge pe gură, în­
soţită de vărsături. Sîngele vărsat este uneori
roşu, cu cheaguri şi uneori amestecat cu resturi
alimentare. Dacă pierderea de sînge este mică,
însă mai îndelungată, sîngele stagnează un
timp în stomac, este parţial digerat, aşa Încît
bolnavul varsă un lichid negru cu aspect de
zaţ de cafea. Hernaterneza este Însoţită sau
urmată de melenă adică scaune negre "ca pă­
cura", care sînt rezultate din sîngele trecut din
stomac În intestin, unde este în parte digerat.
De obicei, la hematerneză se asociază semnele
gr nerale ale unei hemoragii: paloare, palp itaţii ,
ameţeli, transp iraţii reci. Dacă pierderea de
sînge este mai importantă, poate apărea li­
potimie sau şoc. Hematemeza este- provocată
de: ulcer de stomac sau duodenal, ciroză he­
patică, tumori gastrice, unele boli de sînge
(hemofilie, purpură). Tratamentul, pînă la
venirea de urgenţă a medicului, reclamă repaus
absolut la pat, fără să bea absolut nimic, per­
miţîndu-se doar udarea buzelor.
hematologie, studiul sîngelui. Cercetările
asupra sîngelui au Început o dată cu descope­
rirea microscop ului. Loevenhook (1774) pune
În evidenţă globuluI roşu la om, iar Chirurgul
englez Hawson descoperă mai tîrziu leucocitele.
Un progres tehnic l-a constituit găsirea unei
metode de coloraţie a Irotiu­
rilor (strat subtire de sînge în­
tins pe lamă) şi a camerei cit­
numărat elementele figurat.'
din sînge. Jvlicroscopul elcc­
tronic, chimia modernă şi
utilizarea izotopilor radioac­
tivi au împins adînc cunoştin­
ţele asupra morfologiei ele­
mentelor figurate şi organelor
hematopcietice (hematologie
morfologică) asupra proprietă­
ţi lor plasmei sanguine (hema­
tologie serologică) şi asupra
bolilor de sînge (hematologie
clinică).
h.ematom, tumoare de ori­
gine traumatică, datorită ru­
perii unui vas. Mai poate fi
spontan sau patologic (în he­
mofilie, fragilitate capi Iară.
în cursul unui tratament cu
anticoagulante). După mări­
mea 1 ui se resoarbe în cîteva
zile sau săptămîni. Această
resorbţie poate determina o
stare febri lă. Se poate inîecta, determinînd
un abces sau flegmon. Tratament: pansament
compresiv, prişniţ rece, pungă cu gheaţă.
hematopoieză, producerea globulelor sîn­
gelui. Numărul de globule roşii şi albe din sînge
se menţine în limite normale datorită existen­
ţei unui echilibru Între producerea acestor
globule şi distrugerea lor. Hematopoieza se des­
făşoară în mod diferit la făt, la copilul mic şi
la omul adult. La făt, er itrocitele şi leucocitele
sînt produse de ficat şi splină, pînă la naştere.
La copilul mic, ficatul şi splina încetează să
mai producă globule sanguine, hernatopoieza
avînd loc în măduva roşie a tuturor oaselor.
La omul adult sănătos, hematopoieza are loc
doar În stern, coaste, vertebre, pentru că numai
aceste oase mai conţin măduv ă roşie. Măduva
oaselor lungi încărcîndu-se cu grăsime devine
măduvă galbenă fără activitate hematopoie­
t ică. Numai în anumite boli, ficatul şi splina
îşi pot relua după naşterea fătului activitatea
lor hematopoietică. Er itrocitele, majoritatea
leucocitelor şi trombocitele sînt produse de
organele hematopoietice amintite. O parte din
leucocite, şi anume limfocitele, iau naştere în
ganglionii limfatici. Distrugerea er itrocitelor
se face În special de splină. Celelalte elemente
figurate (celule) sanguine sînt distruse de siste­
mul reticuloendotelial. Un eritrocit este dis­
trus după 3-4 luni de existenţă în sînge.
Leucocitele sînt distrus!" după un timp mai
;c
11
"
,
[184]
scurt, 1-2 săptămîni. Organismul are posibi­
litatea de a controla hematopoieza, în sensul
adaptării ei la nevoile existente în diferitele
împrejurări. Astfel, lipsa de oxigen din sînge,
sistemul nervos vegetativ, unii hormoni,
cum este cel al glandei tiroide şi transfuziile
mici de sînge, stimulează hematopoieza. Dim­
potrivă, splina prin anumiţi hormoni, precum
şi unele substanţe toxice, cum este iperita,
inhibează, adică diminuează formarea elemen­
telor figurate.
hematurie, urină amestecată cu sînge. Re­
prezintă manifestarea clinică a tumorilor apa­
ratului urinar (tumori renale, tumori vezicale),
a tumorilor de prostată, a litiazei urinare,
a bolii polichistice renale, a unor nefrite,
precum şi a unor traurnatisme. Orice hematurie
necesită o explorare amănunţită a aparatului
ur inar ; pentru precizarea cauzei ei nu trebuie
făcut nici un tratament din proprie iniţiativă,
acesta putînd stînjeni stabilirea originii şi
cauzei sîngerăr ii. Este bine ca bolnavul să
se prezinte medicului chiar din momentul în
care a observat hernaturia şi nu după dispariţia
ei.
hemeralopie, scăderea accentuată a vederii
la lumina de seară şi la întuneric. În cursul zile�
vederea este normală. Hemeralopia poate Îl
datorită unei lipse de vitamine (avitaminoză A)
sau unor boli ale retinei (retinita p igrnentară).
hemipareză, hemiplegie - vezi paral izie.
l.emocultură, metodă de laborator folosită
pentru a pune în evidenţă prezenţa în sîngele
bolnavului a unor anumiţi microbi şi a-i iden­
tifica prin creşterea şi multip licarea lor pe
anumite medii de cultură. Mediile însămînţate
sînt păstrate în termostat la 3r în laboratoare
de bacteriologie şi cercetate zilnic pentru a
se observa eventuala creştere a microbilor.
În mod normal, sîngele nu conţine microbi,
iar culturile făcute rămîn sterile. In anumite
boli infecţioase, însă, microbul respectiv se
găseşte în sîngele bolnavului şi el creşte pe
mediile pe care s-a făcut hernocultura. Hemo­
cultura este utilizată în febra tifoidă, febrele
paratifoide, septicemii diferite (cu \'stafilococ,
pneumococ, streptococ, cărbune), î� endocar­
dita lentă, bruceloză. Sîngele pentru hernocul­
tură se recoltează din venă cu tcate precauţiile
de ster il itale pentru a nu infecta mediul de
cultură cu microbi din aer sau de pe piele.
Hernocultura are şanse multe de a fi pozitivă
dacă este recoltată mai ales la începutul şi
în perioada de stare a bolii, atunci cînd bol-'
navul este febril şi mai ales înainte de a fi
Început un tratament cu antibiotice.
hemofilie, dispoziţie ereditară la hemoragii
grave interne sau externe. Această afecţiune
se transmite prin femei şi se manifestă numai
la bărbaţi. Este caracterizată prin întîrziere
sau lipsă totală a coagulabilităţii sîngelui.
Capacitatea de muncă a hemofilicilor este re­
dusă, deoarece oboseala şi traumatismele mi­
nime pot provoca hemoragii. Nu vor face nici
184
o intervenţie chirurgicală, nici chiar o extracţie
dentară fără o prealabilă pregătire. Se tratează
cu transfuzii cu sînge proaspăt.
hemogramă (hernoleucogramă), analiză de
laborator care stabileşte numărul de globule
roşii, cantitatea de hemoglobină din ele, nu­
mărul şi proporţia diferitelor tipuri de globule
albe din sînge. Se practică la toţi bolnavii
internaţi, iar la cererea medicului de circum­
scripţie, la bolnavii ambulatori, cînd se bă­
nuieşte prezenţa unei boli de sînge (anemie.
leucemie). De asemenea, Ieucograrna are irn­
portanţă şi pentru răsunetul pe care unele boli îl
au la nivelul sîngelui (infecţii, boli contagioase).
Hemoleucograrna se practică dimineaţa pe
nemîncate. Cu o pipetă specială se recoltează
puţin sînge pentru determinarea hemoglobinei
care se găseşte în interiorul eritrocitelor. Aces­
tea sînt distruse cu ajutorul unor soluţii de acid
c1orhidric, iar hemoglobina eliberată astfel
se diluează -cu apă distilată pînă ajunge la
o intensitate de culoarea unei sticle din hemo­
globinometru. Tubul hemoglobinometrului în
care se găseşte hemoglobina diluată este gradat,
citirea făcîndu-se în procente sau în grame.
Normal, hemoglobina se găseşte în cantitate
de 16 g la 100 mi sînge, ceea ce corespunde
unei încărcări a eritrocitelor de 100%. Ea
variază însă în funcţie de vîrstă (fiind mai
mare la nou-născut şi copiii mici), în funcţie
de sex şi chiar de individ. Cu a doua pipetă
se recoltează sînge pentru numărătoarea de
globule roşii. Acesta este diluat cu o soluţie
care nu distruge eritrocitele. Numărătoarea se
face la microscop, deterrninîndu-se numărul
de eritrocite pe ml sînge. La adult, acestea sînt
de 4 500 000 - 5 000 000 pentru băi-baţi,
3 500 000 pînă la 4 000000-5000000 pentru
femeie şi mai mul t la cop i i (5 000000-6000000
la nou-născut, scăzînd apoi cu vîrsta). Valoarea
globulară (indice de culoare) reprezintă gra­
dul de încărcare a unui eritrocit cu hemoglobină
(principalul transportor de oxigen din sînge. Se
calculează împărţind cifra de hemoglobină
găsită la hemoglobinornetru (de exemplu: 91 %)
la dublul primelor două cifre ale numărului
de eritrocite pe mrn- găsite prin numărătoare
(de exemplu: 4 500 000); -deci 91: 90 = 1,001,
practic luîndu-se 1. Cînd valoarea globulară
este mult sub această cifră (de exemplu 0,50),
eritrocitul are un conţinut scăzut de hemoglo­
bină (anemie hipocrornă). În situaţia inversă
(de exemplu, valoarea globulară 1,4), eritro­
[citu! este în mod anormal încărcat cu hemo­
globină (de exemplu, după hemoragii mari).
Cu a treia pipetă se recoltează sînge pentru
numărătoare de leucocite (globule albe) în
sînge. Se diluează apoi cu o soluţie care distruge
eritrocitele, lăsînd întregi numai ieucocitele,
Ele se numără tot la microscop, cifra normală
fiind 5000-8000 leucocite pe mrn", cu o
eroare de + sau - 200 de elemente. Şi aici
există variaţii în funcţie de vîrstă, dar mai ales
la femei, leucocitele cresc în mod fiziologic
[185]
'f
in perioada menstruală, sarcină sau alăpt are:
in sfîrşit, cu ultima picătură se execută o
întindere a sîngelui pe o lamă de sticlă, care
după uscare, fixare şi colorare specială se exa­
minează la microscop. Astfel se poate constata
o modificare de culoare a eritrocitelor în plus
sau în minus - h ipercrornie , hipocromie­
modif icări de volum (micro- sau macroci to­
ză), modificări de coloraţie (anizocromie)
sau modificări de formă (anizocitoză), în
formă de rachetă de tenis (poichilocite),
ovale (ovalocite), ca o seceră (drepanocite) sau
aspect de inel prin scăderea hemoglobinei (anu­
locite). Dar frotiul se examinează mai ales
pentru cercetarea globulelor albe şi determi­
narea procentului diferitelor tipuri de leucocite
(formula Ieucocitar ă). Ele sînt celule cu nucleu,
cu funcţii deosebit de importante în apărarea
organismului de infecţii. Formula leucocitară
se execută numărînd 200 de elemente şi notînd
in procente frecvenţa fiecărui tip întîlnit. O
iorrnulă leucocitară normală are aproximativ
următoarea compoziţie: granulocite neutrofile
nesegmentate = 3-5% ; granulocite neutrof ile
segmentate = 65-67%; granulocite eozino­
file = 3%; granulocite bazof ile = 0,5 = 1%;
l imfocite = 23-28%; monocite = 4-6%.
Aspectul lor diferit se pune în evidenţă prin
colorare. Unele au granulaţii mici în protoplasmă
de culoare roz, (granulaţ ii neutrofile), cu nucle­
ul întreg (nesegmenlate), sau cu nucleul frag­
mentat în 2-5 lobi (segmentată), altele au
granulaţii mari, roşii strălucitoare, cu nucleul
ca o desagă (eozinoiile), iar altele au granula­
ti ile, colorate în violet intens, mari, răspîndite
pe toată suprafaţa nucleului şi în citoplasmă
(bazof ile), Numărul neutrof ilelor creşte (neutro­
iilie) în procesele infecţioase, inflamatorii acute
şi în leucemi i. Eozinof ilele cresc în procesele
alergice (astm pulmonar, parazitoză intest i­
nală), fenomenul purtînd numele de eozrno­
iilie. Bazofilele cresc (bazofilie), în leucerniile
mieloide cronice, în unele ictere sau ciroze
hepatice, în cancer. Alte celule nu au gra�u­
laţii în citoplasmă (agranulocite). Astfel smţ
Iirnfocitele (celule mici, cu nucleul rotund ŞI
citoplasmă puţină, colorată în albastru) şi
monocitele (celule mari, cu nucleul reniform,
cu citoplasmă fumurie). Aceste două. Jeluri .de
celule cresc În procesele inf lamator i i sau m­
fecţioase cronice, ca În bolile �arazitare, tube:­
culoză, În bolile infectocontagioase, ca rujeolă,
tuse convulsivă, scarlatină, febră tifoidă, tifos
exantematic sau În leucemii.
hemoliză, distrugere timpurie a globulelor
roşii. Cînd această distrugere este excesivă
(hiperhernoiiză) apar: anemie, icter, şi hemo­
globinurie. Există două posibilităţi ca globuluI
roşu să se distrugă Înainte de vreme: a) fie că
este vorba de un globul roşu cu anumite de­
recte (În general ereditare) care-l fac mai fragil
(anemie hemolitică congenitală); b) fie că este
vorba. de un globul roşu care este atacat şi
distrus de o serie de factori: anticorpi, otră-
..
uri (chimice. ciuperci, venin de şerpi), toxine
microbiene, parazitul malariei. Cînd hemoliza
este acută şi masivă apare hemoglobină tn
urină (hemoglobinurieţ,
hemoragie, (singerare). scurgerea sîngelui în
afara sistemului vascular, avînd ca rezultat
scăderea masei sanguine, atît cantitativ cît şi
calitativ. După felul vasului, hemoragia poate
fi arterială, venoasă, capi/ară şi mixtă. După
locul unde s-a produs revărsarea sîngelui,
poate fi: hemoragie externă, cînd sîngele se
scurge În afara organismului, şi hemoragie
internă, cînd sîngele se scurge într-o cavitate
seroasă (peritoneu, pleură, pericard). Cînd se
produce într-un organ cavitar (stomac, intestin)
şi se exteriorizează după un anumit timp,
cu anumite modificări (melenă, hematemeză,
hemoptizie) se numeşte hemoragie exter ior i­
zată. Cînd sîngele se acumulează în ţesuturi
sau sub piele (hematom), hemoragia se numeşte
intratisulară. După cantitatea sîngelui pier­
dut poate fi: hemoragie mică, 40-500 g;
mijlocie, 500-1 500 g; mare, 1 500-2000 g
şi mortală. După momentul producerii poate fi :
primitivă, care se produce concomitent cu
traumatisrnul, şi secundară, care apare după un
timp variabil, timp în care se produce ulce­
rarea peretelui vascular sau liza cheagului de
hemostază, printr-un proces infecţios. După
cauză, hernoragi ile pot ti: traumatice, acciden­
tale sau chirurgicale şi medicale, datorită, de
asemenea lezării peretelui vascuiar, dar pe un
teren modificat de anumite boli (diabet, infecţii,
avitarninoze). Tul burările consecutive unei
hemoragii sînt datorite pierderii În hematii
care transportă oxigenul în ţesuturi; din aceasta
rezultă anoxia tisulară şi scăderea masei san­
guine circulante, precum şi tulburări grave
de hemodinamică. Aceşti trei factori determină
tulburări ale întregului organism, dar mai ales
la niv.elul organelor care au nevoie de mai mult
oxigen şi care se resimt datorită acestei hipo­
xemii (sistemul nervos. inima, ficatul, rinichii).
În aprecierea gravitătil unei hemoragii, viteza
pierderii sanguine are mare importanţă: o he­
moragie rapidă poate fi mortală chiar În canti­
tăţi mici. Gravitatea hemoragiei mai depinde
şi de originea ei, hemoragiile arteriale fiind mai
grave. Simptomele hemoragiei sînt variabile:
într-o hemoragie arterială, sîngele scurs are
culoarea roşu-deschis şi ţîşneşte ritmic, cu
presiune: hemoragia venoasă are sîngele de
culoare roşu-închis şi se scurge continuu, fără
presiune. În hemoragiile interne, simptomele
sînt în legătură cu locul de acumulare a sînge­
lui (pleură, peritoneu. pericard, articulaţie).
Tratamentul hemoragiei cuprinde trei etape:
hemostaza, compensarea hemoragiei şi ajute­
rarea organismului În faza de reparare a pier­
derilor suferite. Oprirea unei hemoragii se
numeşte hemostază; ea poate fi spontană sau
terapeutică medicală sau chirurgicală (vezi
hemostaza). Compensarea hemoragiei trebuie
efectuată imediat după ·hemostază. sau conco-
185
2
[186]
i_
mitent cu ea şi reprezintă totalitatea măsuri lor
medicochirurgicale care au ca scop restabilirea
funcţiei circulatorii prin reechil ibrarea hemo­
dinamicii, restabilirea respiraţiei şi nutr iţ iei
ţesuturilor şi refacerea masei er itrocitare. Trans­
luzia de sînge este mijlocul cel mai bun pentru
aceasta şi corespundetuturorcerinţelor;se adau­
gă uneori oxigenoterapie. Ajutorarea organismu­
lui în faza de reparare constă în aplicarea unui
tratament antianemic energic (alimentaţie boga­
tă în fier şi vitamine, transfuzii mici şi repetate,
extracte de ficat). In general, perioada de re­
parare este lungă. Hemoragie cerebrală, accident
vascular cerebral. Survine la hipertensivi,
ateroscleroşi sau purtători de afecţiune car­
diacă. Hemoragia cerebrală se caracterizează
de obicei printr-un început brutal. Hemoragia
cerebrală este anunţată uneori de anumite
semne, care atunci cînd apar la un hipertcnsiv.
trebuie să ne. facă atenţi şi să luăm măsuri de
prevenire a ei. Aceste semne prevestitoare sînt:
durere de cap violeru ă, creşterea rapidă a ten­
siunii arteriale (cu minima peste 13) care
nu cedează la repaus, leziuni de fund de ochi.
Dacă după cîteva zile, bolnavul trece perioada
critică şi iese din comă, rămîne cu paral iz ii ,
şi dacă focarul hemoragie a cuprins emisfera
cerebrală stîngă, atunci va prezenta şi tulburări
în vorbire. În faza semnelor prevestitoare ale
unui accident vascular cerebral, ca şi în pe­
rioada de congestie cerebrală, se recomanda
măsuri de scădere a masei sanguine prin clisme
înalte cu sulfat de magneziu (50 g la 150 g
apă călduţă), papaver ină în injecţii, luminal,
hipotensive. Tratamentul hemoragiei cere­
brale se face numai în spital. Hemoragii oculte,
sîngerăr i ale organelor interne care scapă
ochiului liber (mai frecvent la stomac). Intr­
adevăr, micile sîngerăr i (50-60 g) nu schimbă
culoarea scaunului şi pentru descoperirea lor
sînt necesare reacţii chimice speciale (Adler)
care se practică în laborator. Hemoragiile oculte
sînt provocate de: tumori ale tubului di­
gestiv, boală ulceroasă, ciroza ficatului, gas­
trită cronică, unele boli de sînge. Pentru
cercetarea acestor hemoragii, bolnavul va fi
pus în prealabil la un regim lactat timp de
3 zile. Totodată vor fi cercetate alte cauze
de sîngerări care pot falsifica rezultatul (sîn­
gerări din gingii, nas, hemoroizi).
hemoroizi, varicele venelor ano-rectale. Pot
fi externi, cînd sînt situaţi în afara anusului,'
şi interni, situaţi în canalul anal. Apar mai ales
între 30 şi 40 de ani. Cauze' predispozante: .
sarcini, excese alimentare, sedentarism, consti­
paţie, lipsa de igienă locală. Hemoroizii pot
fi asociaţi cu boli ale rectului (cancer, polipi,
stenoze) sau ale organelor pelviene (uter, ovare,
prostată), care determină stază în venele he­
moroidale. De asemenea apar în cursul cirozelor
hepatice. Factorii care determină apariţia he­
moroizilor: dilataţia venoasă, datorită creşterii
presiunii venoase în sarcină, în tumori abdo­
minale, ciroză hepatică şi datorită alterării pe-
186
reţilor venelor din cauza infect iei locale (diaree,
constipatie), cu iritări mecanice ale mucoasei.
Clinic, hemoroizii externi se manifestă prin
senzaţii anormale la nivelul anusului (rnin­
căr irni, greutate, dureri) şi aparitia în jurul
orificiului anal a mici ridică!uri moi, de cu­
loare violacee. Cînd se produce "criza hemoroi­
dală", durerile sînt mari, apar senzaţii false
de scaun, senzaţii pulsatile, hernoroiz i i deveninr'
duri şi foarte dureroşi la palpare; uneori apare
o stare febrilă. Uneori, hemoroidul se înmoaie.
devine nedureros şi atîrnă ca un franj mic.
Hemoroizii interni au aceeaşi simptomatologie.
1 a care se adaugă hemoragie. de abundenţă va­
riabilă, de la cîteva picături, pînă la canti tătt
de zeci de centimetri cubi. Dar nu abundenta
ci faptul că se repetă la fiecare scaun determină
o anemie a bolnavului. Diagnosticul se pune prin
tactul rectal, sirnţindu-se ridicăturile moi.
care constituie hernoro iz ii, şi mai ales la exa­
menul cu anuscopul. De multe ori, ir itaţia
mucoasei ano-rectale este importantă şi determi­
nă scurgeri muco-purulente. Uneori, hernoroiz.i
interni devin mari şi în. timpul scaunului ies
prin orificiul anal (hernoroiz.i procidenţi). Dupa
scaun, se introduc înapoi în canalul anal;
dar uneori fiind strangulati de sfincterul extern
se măresc brusc şi devin ireductibili; în aceasta
situaţie devin foarte dureroşi. Prin complica­
ţiile pe care le poate prezenta, hernoroiz ii re­
prezintă un pericol: hemoragii. flebite, strangu­
Iare, fisuri anale, abcese per ianale, infectii la
distanţă (abcese hepatice). Orice bolnav care
observă apariţia hemoroizilor trebuie să se
prezinte la consul taţ i i le de boli chirurgicale
pentru ca în urma examenului să se stabilească
dacă hernoroiz ii sînt consecinta cauzelor pre­
dispozante citate (sarcini, constipatie. seden­
tarism) sau însoţesc unele boli, ca adenomul
de prostată, tumori pelviene, tumori de rect.
ciroză hepatică. In primul caz, tratamentul
va consta în înlăturarea cauzelor: evitarea con­
stipaţiei prin utilizarea laxativelor şi un regim
alimentar din care se exclud acr ituri le, sără­
turile, ardeiatul, p iperatul , rnuştarul, băuturile
spirtoase, înlăturarea sedentarismului prin gim­
nastică, plimbări, menţinerea unei curăţenii
locale prin spălarea cu apă şi săpun şi înlătu­
rarea congestiei locale prin utilizarea unor po­
mezi adecvate (Hernorsan). Dacă hemoroizi i
sîngerează, sînt dureroşi, determinînd frecvent
j"cr�ze hernoroidale" se indică intervenţie ehi­
rurgicală, care constă în extirparea lor. Cînd
devin duri şi foarte dureroşi (tromboză sau he­
matom submucos prin ruptură de venă) se Iac
incizie şi evacuarea cheagului ; cînd apar fe­
nomenele inflamatorii (temperatură ridicată.
roşeaţă şi durere locală) se pune pungă cu gheaţă
şi se iau antispastice (papaverină); cînd bol·
navul prezintă mîncărimi mari se unge cuo 'aiL
fie cu hidrocortizon. Cînd hemoroizii sînt securl­
dari altor boli, se impune tratamentul bolii
cauza le.
[187]
,f
hemostază, oprirea unei hemoragii. Poate fi
spontană sau terapeutică (medicală şi chirurgi­
ca Iă). Hernostaza spontană se produce prin coagu­
larea sîngelui. Coagularea este un proces ehi­
mico-enzimatic complex care trece prin două
faze: a) transformarea protrcrnbinei din sînge
în trombină; b) transformarea fibrinogenului
în fibrină sub acţiunea trombinei. Activarea pro­
trombinei în trombină se face sub influenţa
ionilor de calciu şi a substanţelor trornbo­
plastice de natură enz irnatică (substanţe de con-
alb. Majori tatea anticoagulantelor, ca: hi­
rudină, hepar ină, parafină, împiedică agluti­
narea. Trornbocitele secretă trornbop lastină.
care prcduce transformarea fibrinogenului în
profibrină un stadiu intermediar spre Iibrină.
Fibr iria formează o reţea în ochiurile căreia se
aglutinează hematii le şi se constituie astfel
cheagul roşu. Cheagul se lipeşte de peretele
vascular prin trombocitele aglutinate la locul
leziunii,iar Iibr ina care se formează îl face să
adere şi î! leagă mai strîns. pe o suprafaţă mai
«
I
li
.'
, I
s
,
Jj
7
..
Hemostaza: 1 - prin compresiunea arterei carolide:
2, 3 - prin compresiunea arlerei humerale; 4,5 - prin
compresiunea arie. ei femurale: 6 - prin a pl ic ar ea carou-
lui la brat; 7. 8 - prin aplicarea, [3roului la coapsă
stituţie Iipoprotidică CU origine plachetară,
tisulară). În plăgi, ţesuturile distruse pun şi
ele în libertate trornbop lastine. Lipsa de trorn­
boplastine duce la stări hemoragice grave,
dintre care hemofilia este cea mai frecventă.
După rănire, vasoconstricţia locală are ca
rezultat o diminuare a hernoragiei. Trornbo­
citele ieşite din lumenul vascular se agluti­
nează la nivelul leziunii. formînd un cheag
mare. Mai tîrziu, cheagul se re tractă, atrăgînd
datorită aderenţei sale, peretele vascular; în
acest fel, elasticitatea vasului şi aderenţa chea­
gului constituie factori importanţi de hemostază.
Retractarea nu poate avea loc în lipsa trombo­
citelor. După 24-48 de ore, cheagul se dizolvă
progresiv printr-un proces de fibrinoliză. În
cazu I hemoragi i lor intracavi tare şi intratisulare ,
i-.
..
IRi
[188]
b!
•
hernostaza se produce prin egalizarea presiunii
singelui revărsat şi a celui din vasul lezat. O
punctle de evacuare a sîngelui poate face să
rea pară hemoragia. Hemostaza medicală se
face cu ajutorul substanţe lor vasoconstrictoare
(adrenalină, efedrină, ergotină) al coagulantelor
(apă oxigenată, alaun, perciorură de fier), care
se aplică local şi prin opoterapie organică şi
sanguină. Opoterapia hernostatică se sprijină
pe întrebuinţarea substanţe lor tromboplastice.
Vitamina K este absolut necesară formării de
protrombină şi se administrează intramuscular
5- 30 mg. Vitamina C favorizează, de asemenea,
trombogeneza (750 rng zilnic). Ionii de calciu
contribuie la activarea protrombinei în trorn­
b ina (calciu clorat 10%, 10 mi strict intravenos,
sau calciu gluconic 10%, intravenos sau intra­
muscular). Extractele apoase de orga�e au ro­
lul de a activa procesul de trombinogeneză,
constituind o adăugare de tromboplastine. Se
folosesc ex-tracte de rinichi, plămîn, ficat (he­
mosistan, clauden). Se administrează 10 mi,
de 3- 4 ori pe zi. Pentru aplicarea locală se
foloseşte trombină pură, sub formă de pastă,
spumă sau burete, şi peliculă de fibrină. Apli­
carea lor locală poate să oprească hemoragii
importante, mai ales viscerale. Sîngele, plasma
precum şi toţi deriva ţii sîngelui, sub formă
de transfuzii, constituie tratamentul cel mai
eficace şi fiziologic al hernoragiei. Acţiunea se
bazează pe restabilirea masei sanguine, stimu­
larea reacţiilor de apărare a organismului, apor­
tul de hormoni şi elemente necesare coagulării,
ca: protrombină şi tromboplastine. Hemostaza
spontană ajutată mai ales de mijloace medicale
poate să oprească hemoragii mici şi mijlocii.
Cînd această hemostază nu reuşeşte sau hemo­
ragia se repetă, determinînd o anemiere pro­
gresivă a bolnavului, se indică hernostaza chi­
rurgicală. Hemostaza chirurgicală poate fi pro­
vizorie şi definitivă. Hernostaza provizorie este
intervenţia de urgenţă care are scopul de a opri
hemoragia pentru un timp limitat. Este o
metodă de necesitate şi. trebuie transformată cît
mai urgent într-o hemostază definitivă. Se
realizează prin poziţia segmentului lezat şi prin
cornpresiune locală sau la distanţă. Poziţia
segmentului lezat: prin ridicarea în sus a unui
membru putem opri o mică hemoragie venoasă.
Indoirea puternică a gambei pe coapsă sau a
antebraţului pe braţ este hernostatică prin apă­
sarea celor două planuri. Putem mări efectul
dacă în îndoitura genunchiului sau cotului in­
troducem un sul de tifon şi dacă legăm puternic
între ele cele două segmente. Compresiunea la
distanţă se face prin intermediul părţilor moi,
apăsînd pe arteră într-un punct unde este mai
accesibilă, punct situat între inimă şi rana
care singerează, Se poate realiza prin compresiu­
nedigitalăsau prin cornpresiune circulară. He­
mostaza provizorie prin compresiune locală se
188
face prin strivire (cu o pensă hemostatică se
striveşte vasul care sîngerează), prin tampo­
nare (se îndeasă o meşă de tifon în adîncimea
unei răni sîngerînde şi apoi se face un pan­
sament strîns timp de 48 de ore), prin pansament
cornpresiv (în rănile superficiale). Hemostaza
definitivă (Iigatura vasului, sutura vasului).
este metoda ideală.
hepatită cronică, afecţi une hepatică caracte­
rizată prin Iezi uni, mai ales inflamatoare, răs­
pîndite difuz în masa acestui organ, de dura-
tă mai lungă şi care apare fie în continuarea
unei hepati te epidemice, fie de la început sub
formă cronică. Se consideră că intervalul nece­
sar pentru a aprecia că hepatita epidemică a
trecut în faza cronică este între 61uni şi 1 an. Se
mai pot instala hepati te cronice după malarie, tu­
berculoză, sifilis, afecţiuni în scădere sau pe
cale de dispariţie la noi. Consumul îndelungat
de alcool poate provoca dezvoltarea unei he­
pati te cronice. Semnele hepatitei cronice depind
de intensitatea bolii; sînt forme aşa-zise la­
tente, cu semne foarte reduse care se întind
pe perioade lungi de timp şi relativ bine
suportate. Alteori, boala poate prezenta semne
discrete, dar care sînt intretăiate de perioade
cu tulburări mai mari, în funcţie de abaterile
de la regimul de viaţă şi de alimentatie.Astenia.>
care se accentuează la cel mai mic efort tulbu­
rările digestive (greturi, balonări) şi dJJrerile
resimţite în dreptul ficatu!JJi sînt semnele mai
des mhlni te la bolnavll de hepatită cronică.
Formele severe se recunosc prin prezenţa icte­
rului, a unor manifestări digestive supără­
toare şi a semnelor nervoase (insomnie, agitaţie
sau torpoare). Se adaugă manifestări hernpragice
pe piele şi mucoase (pierderi de sînge din nas.
gingii). Probele de laborator (vezi disprotei­
nemie) sînt alterate. Puncţia ficatului, cu un
ac special, este de un aj utor preţios, deoarece
arată la microscop gradul de atingere a celulelor
hepatice. Pentru a evita o hepatită cronică.
bolnavul după hepatită epidemică nu trebuie
să uite că boala lui nu s-a terminat o dată cu
intrarea în convalescenţă şi să se grăbească,
renunţînd la unele reguli de conduită şi depresc­
ripţie medicală. Perioada de control şi obser­
vaţie după hepatita epidemică durează 6 luni
şi în cazurile severe se prelungeşte la un an.
Reintors în mediul familial, convalescentul
trebuie să dea dovadă de tărie pentru a nu se
lăsa antrenat în ritmul activ al vieţii de acasă
sau să participe la distracţii obositoare. Re­
luarea activităţii se face numai treptat. Fostul
bolnav va evita orice surmenaj, încordări,
emoţii, supărări, călătorii obositoare, va dormi
suficient (cel puţin 8 ore pe noapte şi 1- 2 ore
după masă). Pe lîngă aceste reguli de viaţă, el
va respecta şi un regim alimentar care cuprinde
lactate fără smîntînă, cu unt în cantitate de
40- 50 g pe zi, carne slabă, făinoase, pireuri
şi budinci de zarzavat şi legume, morcovi,
sfeclă roşie, fructe coapte, compot uri, untde-
[189]
lemn. Se pot servi sosuri dietetice, sos uri de
roşii sau legume. Acest regim este valabil
atît pentru hepatita cronică, cît şi pentru con­
valescentul după hepatită epidemică. Ca me­
dicamente se recomandă în hepatita cronică:
extras de ficat (Hepavi tjj}, vitamina B1 vita­
mina B6' complex B şi vitamina C, iar la
indicaţia medicului şi sub controlul acestuia,
-cortizon (Supercortil).
hepatită epidemică, boală acută infecţioasă
şi contagioasă caracterizată prin icter, tulburări
digestive, materii fecale decolorate, urini în­
chise la culoare, oboseală, mărirea de volum a
ficatului. Boala este produsă de virusul he­
patitei epidemice (s-au descris dotră=ttptrrt"
virusul A şi B). Izvorul de infecţie este reprezen­
tat de bolnavii de hepatită epidemică (atît
în formă icterică, cît şi în formă anicterică) şi
de purtătorii de virus (în materii fecale sau în
sînge). Poarta de eliminare este digesti vă:
virusul se elimină prin materiile fecale. El se
găseşte însă şi în sînge, de unde se poate eli­
mina prin diferite manopere medicale (recol­
tare de sînge pentru analize sau pentru trans­
fuzie). Calea de transmitere este indirectă :
virusul este vehiculat de alimentele contaminate
/ cu virus de apă. Ca şi la celelalte boli digestive,
virusul hepatitei epidemice ajunge pe alimente
prin manipularea lor de către bolnavi sau purtă­
tori de virus, prin closete neigienice din care
se infiltrează apă în fîntîni şi conducte defecte.
Un alt mod de transmitere a hepatitei epidemice
foarte răspîndit azi, este prin injecţii (dacă acul
şi seringa sînt contaminate de virus de la alt
bolnav şi nu au fost sterilizate corect), prin
transfuzii de sînge sau plasmă (dacă sîngele pro­
vine de la un bolnav sau purtător de virus de
hepatită epidemică în sînge), prin diferite ope­
raţii chirurgicale, recoltări de sînge (dacă in­
strumentele cu care se lucrează nu au fost ste­
rilizate corect). Virusul B se transmite numai
pe aceste căi. Virusul A se transmite şi pe cale
digestivă. Incubaţia durează 2- 4 săptămîni
pentru hepatita cu virus A şi 2-6 luni pentru
hepatita cu virus B. Evoluţia hepati tei epi­
demice se împarte în mai multe perioade. La
început este perioada preicterică, care durează
în medie 1- 2 săptămîni. In acest timp, bol­
navul este obosit, are adesea dureri în articulaţii
(ca în reumatism), nu are poftă de mîncare, are
greţuri şi vărsături. Apoi urmează perioada
icterică, care durează în medie 2- 3 săptămîni.
La semnele de mai sus se adaugă icterul (găl­
binarea) : pielea şi mucoasele sînt colorate în
galben, materiile fecale sînt decolorate (uneori
chiar albe), iar urinile sînt închise la culoare
(ca ceaiul). Adesea bolnavii au şi mîncări mi
(prurit). Ficatul este mărit. Treptat, coloraţia
galbenă scade, materiile fecale se recolorează, iar
bolnavul intră în perioada de convalescenţă,
în care gălbinarea a dispărut, pofta de mîncare
este normală, starea generală bună; mai persistă
adesea oboseala, mărirea ficatului; în afară de
aceste forme obişnuite de boală, zise şi forme
.: '-: ..
icterice sînt şi un număr mare de forme anic­
terice de boală în care icterul nu apare. Aceştj
bolnavi însă, ca şi cei cu icter, elimină virusul
şi transmit boala, cu atît mai mult, cu cît de
obicei nu sînt diagnosticaţi şi nici izolaţi.
In evoluţia bolii pot surveni complicaţii. Una
din ele foarte gravă, este apariţia comei hepa­
tice. De cele mai multe ori, hepatita epidemică
se vindecă complet, uneori însă se transformă
în hepatită cronică, care poate dura multă vreme
ani şi ani de zile, sau poate duce la ciroză he­
patică, boală gravă, care scurtează mult viaţa
bolnavului. In afară de semnele clinice, diagno­
sticul se confirmă pe baza unor analize care se
fac cu sîngele bolnavului şi care arată anumite
modificări ale proteinelor sanguine în cursul
bolii (reacţiile Timol, Takata Ara, Gross etc.)
sau prezenţa în sînge în cantităţi crescute a
unor enzime. Tratamentul hepatitei epidemice
se bazează mai ales pe repaus la pat şi regim
alimentar. In totcursul bolii, repausul la pat
este obligatoriu. In perioada de convalescenţă
după ce icterul a dispărut, se pot permite plim­
bări scurte. După ieşirea din spital se recomandă
bolnavului evitarea eforturilor fizice pentru
aproximativ 2 luni. In acest timp, convales­
centul nu va face eforturi fizice, nici intelectuale
reluind apoi treptat viaţa normală. Regimul
alimentar este ob ligatori u şi esenţial în trata­
mentul bolii. In prima perioadă a bolii, cînd
pofta de mîncare este foarte scăzută şi bolnavul
are greţuri şi vărsături, se dau mai ales alimente
lichide (supe strecurate, limonadă, zeamă de
compot, lapte, iaurt), apoi imediat ce apare
pofta de mîncare, chiar în perioada icterică,
se adaugă făinoase, dulciuri, compot, brînză
de vaci, carne slabă proaspătă fiartă sau friptă.
Sînt interzise atît în timpul bolii, cît şi cel
puţin 6 luni după ieşirea din spital: sosuri,
rîntaşuri, grăsimi, carne grasă, alimente pră­
jite în ulei, untură, condimente, mezeluri, alu­
mături, conserve şi băuturi alcoolice sub orice
formă. In timpul bolii se mai administrează
bolnavului de obicei vitamine (C, B1' Bu
etc.), uneori soluţii de glucoză intravenos, iar
în unele cazuri cortizon. Hepatita epidemică
face parte din grupa A, este deci de declarare
şi izolare obligatorii în spitalul de boli con­
tagioase. Izolarea în spital este obligatorie
30 de zile de la începutul bolii. Proţilaxia se
mai face prin dezinfecţie la domiciliul bolnavu­
lui, prin combaterea muştelor, care pot vehi­
cula agentul patogen pe alimente. Pentru pro­
filaxia transmiterii pe cale parenterală se face
sterilizarea corectă a seringilor şi instrumentelor
medicale. De asemenea, bolnavii, foştii bol­
navi sau contacţii lor (care pot avea forme
anicterice) nu trebuie să doneze sînge pentru
transfuzie.
Hepites Constantin (1802- 1890), farmacist
romîn, profesor la Şcoala naţională de medicină
şi farmacie. A fost redactorul principal al primei
Farmacopee rornîne (1862). Multă vreme a
ccndus municipalitatea Brăilei, manifestînd
189
[190]
•
un interes susţinut pentru îmbunătăţirile edi­
litare şi înviorarea vieţii culturale în acest
oraş.
Herculane, statiune balneară cunoscută încă
din vremea romanilor care au descoperit iz­
voarele calde, dînd locului numele de Ad aquas
Herculi sacras ad Mediam, adică .. Băile Sfinte
ale lui Hercule de lîngă Mehadia". Băile Hercu­
Iane se află la o altitudine de 160 metri în
valea rîului Cerna, la poalele masivului pă­
duros Domugled, fiind adăpostite de vînturi.
Acestea sînt rare şi de intensitate mică şi mij­
locie, dar bat dinspre sud, aşa încît aduc de
obicei mase de aer călduţ din zona Mării Adri­
tice sau din bazinul Mării Mediterane. Clima­
tul staţi unii este uşor st imulant, apropiindu-se
de cel mediteranean, ceea ce se poate constata
şi din flora care creşte în staţiune : smochini,
castani, garofiţe albe etc. Reputaţia staţi unii
i-au stabilit-o însă izvoarele cu ape minerale,
care ---: după caracterele Iizico-chirnice - pot
fi împărţite în 3 categorii şi anume: 1) izvoare
sqlluroase, sărate, calde, cum sînt Horia, Crişan,
Cloşca, Izvorul de ochi, cu o termalitate de
48- 55°; 2) izvoare cu termalitate variabilă, sul­
furoase, sărate (7 Noiembrie) sau bicarbonatate
clorurate, calcice (Hercule), sau slab rninera­
lizate, sărate calcice (Hygea, Dragalina);
3) izvoare conţinînd emanaţii radioactive (şapte
izvoare). Datorită atît terrna lităţii lor cît şi
compoziţiei lor chimice apele de Herculane
au un puternic efect asupra circulaţiei şi a schim­
burilor nutritive. In cura internă se prescriu
izvoarele Hygea şi nr. 2 - stomac, care
excită atît secreţia gastrică, în cazurile în care
ea este deficientă (în gastrite hipo- şi anacide),
cît şi motilitatea intestinală - în constipatii.
In cura externă apele termale se aduc la tempe­
ratura necesară pentru băi printr-o răcire
prealabilă. Ele se recomandă în bolile reurnatis­
ma le şi sechelele după traurnatisme şi operaţii
pe aparatul locomotor. Apoi în bolile siste­
mului nervos periferic ca: nevr i te (şi în special
cele toxice), boli de piele ca psoriazisul, eczema
etc., boli de femei etc. Apele de herculane pot
fi folosite şi în inhalaţii sau aerosoli, în boli
ale aparatului respirator. Nu se vor trimite în
această situaţie bolnavi cu tuberculoză pulmo­
nară în evoluţie, insuficiente car diace şi renale,
boli cu caracter hemoragie etc. Băile Herculane
sînt şi un important centru turistic, excursii
put îridu-se face spre dealurile Ciorici şi Caro­
nini , Munţii Semenicului, Domugled, apoi
spre Orşova, Turnu Severin, Ada-Kaleh, Lu-
goj etc. <
hernie, ieşirea parţial sau totală a unui organ
din cavitatea sau învelişul său normal (hernie
cerebrală, pulmonară, musculară, intestinală),
Obişnuit, cînd se întrebuinţează cuvîntul her­
nie, fără alt calificativ, se înţelege ieşirea unui
organ sau a unei părţi dintr-un organ din cavi­
tatea abdominală, proeminînd sub piele.
.. HerniiIe interne" nu au comun cu herniile decît
numele şi se manifestă în momentul cînd produc,
,� 190
Ilie;
.�
---_._�
ca de exemplu ocluzia intestinală (vezi ocluzie
intestinaIă). Există herni i congenitale şi hernii _
căpătate. Factorii locali care duc la apariţia
de herni i sînt presi unea intraabdorninală cres­
cută şi rezistenţa scăzută a peretelui muscular;
de aceea, toate cauzele care măresc presiunea
_ 1/ ombl/;c4/J
Locuri unde se produc mai frecvent hernii.
intraabdorninală (tuse, constipaţic, eforturi,
micţiuni dificile), ca şi slăbirea musculaturii
sau existenţa unor puncte slabe în alcătuirer
peretelui abdominal, grăbesc apariţia herniei.
Comp licaţia cea mai frecventă este strangularea
organului herniat, acesta nemai putînd fi intro­
dus în cavitatea abdominală; dacă organul
herniat este intestin se produce ocluzie intes­
tin rlă. Dacă o astfel de hernie nu se operează
de urgenţă se produce gangrena organului her­
niat. Cele mai frecvente hernii sînt 1erniile
inghinale (90% din totalul herniilor), da OrI a
zonelm-ae rezistenţă scăzută ale peretelui pus­
terior al canalului inghinal (traiect prin care
trece la bărbat cordonul sperma tic, la femeie
ligamentul rotund) aflat în jgheabul care separă
baza coapsei de abdomen. Urmează în ordinea
frecvenţei: herniile femurale sau crurale, care
se întîlnesc mai frecvent la femeie, (hernierea
făcîndu-se prin inelul femural, situat sub arcada
femuraIă), herni i le ombilicale, herniile epi­
gastrice, herniile Lombare, herniile obturatoare
herniile ischiatice, herniile perineale, herniile
diafragrnatice. Tratamentul este- chirurgical
şi constă în refacerea peretelui abdominal.
După operatie, bolnavul nu trebuie să facă
eforturi timp de 2- 3 luni.
f
[191]
herpes, boală a pielii şi mucoaselor. produsă
de un virus filtrant. Se caracterizează printr-o
erupţie de mici băşicuţe cu lichid clar, care se
rup cu uşurinţă, lăsînd eroziuni cu marginile
în arcuri de cerc. 1 n cîteva zile, erozi uni le se
vindecă şi dispar fără cicatrice. Cu 1- 2 zile
înainte de apariţia bolii şi pe toată durata sa,
bolnavul simte uşoare senzaţii de arsură sau
mîncărime. După vindecare, virusul rămîne mai
departe în organism, putînd provoca recidive
destul de neplăcute pentru bolnav, cu ocazia
menstruaţiei la femeie (herpesul catamenial).
după raporturi sexuale prelungite şi repetate
(herpesul genital) după boli febrile sau indigestii
(herpesul mucoasei bucale). Tratamentul acce­
sului de herpes se face prin badijonări cu sub­
stanţe antiseptice şi pudraje cu pudră de talc,
care-i grăbesc vindecarea.
hidramnios - vezi lichid amniotic.
hidrocefalie creşterea cantităţii de lichid
cefalorahidian (LCR) în cutia craniană pe
seama substanţei cerebrale ca, o consecinţă
a dezechilibrului dintre producerea şi resorbţ ia
acestui lichid. Lichidul în exces se poate
acumula în sistemul ventr icul ar al creierului
(hidrocefalie internă) sau în spatiul sub arah ne­
idian (hidrocefalie externă), producînd, prin
creşterea presiunii intracraniene, o subţiere
a substanţei cerebrale, manifestată prin dife­
rite tulburări nervoase. Dacă hidrocefalia
apare înainte de închiderea suturi lor, hiper­
tensiunea LCR duce la creşterea volumului
craniului (în special în regiunea frontală şi
temporală), cu subţierea oaselor, bornbarca
fontanelelor, dispariţia pupilei şi irisului
sub pleoapa inferioară (semnul "soarelui care
apune"), tulburări neurologice (p araliz ii, întîr­
ziere psihică, convulsii). Dacă hidrocefalia
apare mai tîrziu (pînă la l an), se manifestă
prin dureri de cap, papilă de stază, convulsii,
atrofia nervului optic cu scăderea pînă la
dispariţie a acuităţii vizuale; la această vîrstă
se mai pot încă desface suturi le craniene.
Dacă se dezvoltă şi mai tîrziu, hidrocefalia
rămîne ocultă, tr aducîndu-se doar prin semnele
neurologice de hipertensiune intracraniană;
confirmarea se face prin encefalografie gazoasă.
Hidrocefalia poate fi congenitală sau cîştigată.
Hidrocefalia congenitală apare de la naştere;
ea se dezvoltă sub influenţa unor factori care
au acţionat asupra fătului (traumatisme, boli
infecţioase sau intox icaţii ale gr avidei, ano­
malii în dezvoltarea creierului). Hidrocefalia
cîştigată apare în urma unor inf larnaţ i i ale
creierului şi meningelor (meningoencefalite)
sau în urma hemoragiilor cerebrale (trauma­
tism la naştere). În hidrocefalia congenitală,
evoluţia bolii nu poate fi oprită de. cele mai
multe ori prin tratament medical, fiind nevoie
să se facă un drenaj pe cale chirurgicală a LCR
în exces: cu ajutorul unor tuburi de polietilen
se face legătură între cavitatea craniană şi
cavitatea per i toneală sau ureter, unde este
derivat excesul de lichid. Mortalitatea opera-
.�
torie este mare şi rezultatele postoperatorii
nu sînt totdeauna bune. Hidrocefalia cîşti­
gată se poate preveni parţial prin tratamentul
corect al meningitelor (se urmăreşte împiedi­
carea formării de obstacole în calea circula­
ţiei LCR).
hidrocel, prezenţa de lichid în cavitatea
vaginalei testiculului (seroasa care înveleşte
această glandă). Poate fi datorit unei infecţii
a testiculului sau epididimului, unei tumori
test iculare sau unei cauze necunoscute. Benefi­
ciază de tratament chirurgical.
Aspect ul unui rinichi hidronefrot ic.
hidronefroză, dilataţia calicelor şi a bazi­
netului, cu stază de urină şi presiune crescută
care se transmite şi asupra parenchimului
renal, determinînd în cazurile vechi scleroză
renală şi distrugerea parenchimului renal
Cauza cea mai frecventă este un obstacol pe
ureter (calcul). Mai poate fi datori tă unei
staze vezicale, unei compresiuni ureterale de
origine tumorală sau vasculară (vas anormal),
sau poate fi de origine congenitală. In caz de
obstacol, acesta trebuie înlăturat şi dacă
hidronefroza nu este prea veche, rinichiul îşi
recapătă consecutiv forma şi funcţia normală.
hidrosadenită, inflamaţie stafilococică a
glandelor sudoripare. Uneori supurează şi
lormează un abces care fistulizează, elimi­
nîndu-se un puroi cremos. De obicei se infec­
tează mai multe glande sudoripare şi deci
apar abcese numeroase, care Iistulizează
treptat. Fistulele se vindecă greu şi între
timp inlectează şi alte glande. Se observă
mai frecvent în regiunea axilară, unde apar
condiţii favorabile de infecţie (transpiraţie,
frecare), dacă această regiune nu este cura!
întreţinută. Tratamentul curativ: prişn iţe cu
soluţie Bourow, în perioada acută pungă cu
gheaţă, antibiotice, roentgenterapie pînă la
J91
[192]
•
depilarea regiunii, incizie cînd abcesul este bine
colectat.
hidroterapie, aplicarea externă, metodică, a
apei de diferite temperaturi , în scop profi­
lactic şi curativ. Hidroterapia este, una din
cele mai vechi metode de tratament. In R.P.R.
hidroterap ia a luat în anii puterii populare
un deosebit avînt ; s-au organizat secţii de
hidroterapie în cadrul unor policlinici, spi­
tale şi sanator ii, s-au efectuat diverse cerce­
tări ştiinţifice în acest sens. In hidroterapie
se folosesc proceduri diferite (stropire, fric­
ţiuni, duşuri etc.), în raport cu boala, şi cu
locul de aplicare al tratamentului. Procedu­
rile hidroterapice pot fi generale sau locale,
acţiunea lor fiziologică realizîndu-se prin
excitaţia pe care o produce apa asupra tegu­
mentelor, şi prin intermediul acestora asupra
întregului organism bolnav. Pielea are o Jeţea
sanguină foarte abundentă şi întinsă. Intr-o
vasodilataţie periferică generală, reţeaua vascu­
Iară a pieW poate cuprinde pînă la o treime
din sîngele total care circulă. Reacţiile provo­
cate de acţiunea generală a procedurilor hidrice
sînt mai evidente la nivelul organului sau a
ţesutului bolnav. Procedurile hidrice acţio­
nează prin excitaţii termice, mecanice şi
chimice, cele mai importante fiind cele ter­
mice. Aceste excitaţ ii sînt provocate numai
de procedurile în care apa are o temperatură
mai mare sau mai mică decît temperatura
obişnuită a corpului (care este în axilă de
36-36°,5). Din acest motiv procedurile hidrice
se împart în: reci (cu temperatura pînă la 20°),
răcoroase (cu temperatura între 25 şi 32°),
indiferente (34-36°), călduţe (37-38°), calde
(38-39°) şi fierbinţi (de la 40° în sus). In
băile reci şi relativ reci, sub influenţa exci­
taţiei pielii se produce mai în tîi un spasm al
vaselor sanguine periferice, care este urmat
de scăderea pierderii de căldură şi deci de
acumularea de căldură în corp. Răcirea pielii
produce o acţiune excitantă asupra sistemului
nervos. Dacă baia rece se prelungeşte, începe
faza a 2-a a reacţiilor: dilatarea vaselor san­
guine periferice, care produce hipotonia muşchi­
lor pereţilor vascular i, însoţită de creşterea
vitezei de circulaţie a sîngelui; aceste fenomene
sînt însoţite de pierderea căldurii corporale
apoi de creşterea metabolismului şi producerea
de căldură. Dilatarea vaselor periferice pro­
voacă o oarecare scădere a tensiunii arteriale,
şi o rărire a pulsului. Cu cît excitaţia rece
este mai bruscă şi organismul mai sensibil,
cu atît faza a 2-a a reacţiei este mai evidentă.
Dacă excitantului rece, i se adaugă şi un exci­
tant mecanic - Iricţionarea bolnavului­
atunci prima fază a reacţiei va fi de scurtă
durată, iar faza a 2-a, va fi mai evidentă clinic.
Dacă excitantul rece continuă să acţioneze,
apare faza a 3-a a reacţiei: tonusul vascular
dispare, circulaţia se încetineşte, pielea devine
roşie-palidă cu nuanţă violacee şi rece; senza­
ţia de căldură plăcută se schimbă în senzaţie
de fFig (frison secundar), starea de bine se
192
transformă în indispoziţie, iritabilitate. Aceste
semne indică dozarea incorectă a procedurilor,
care nu corespund puterii de reacţie a orga­
nismului. Acesta este mecanismul de acţiune.
pe care se bazează hidroterapia, pentru a
obţine călirea organismului. Băile generale
calde (temperatura de circa 38°) Încălzesc
treptat corpul, au acţiune sedativă asupra
sistemului nervos şi contribuie la îmbună­
tăţirea somnului bolnavului. Băile !;enerale
fierbinţi exercită o influenţă negativă asupra
sistemului nervos, sistemului cardiovascular
şi sînt recomandate numai în cazuri speciale.
Excitaţiile mecanice produse de procedeele
hidrice sînt legate de presiunea hidrostatică
din vane şi de mişcarea apei (duşuri, băi
în rîu, mare). Acţiunea excitaţ iilor chimice
este minimă În băile cu apa obişnuită; ea
este mai evidentă În băile medicamentoase
cînd, în interes curativ, se adaugă în apă
bule de gaze, sare, sulf, iod, sau alte substanţe
care excită pielea, cum sînt: muştarul, dife­
ritele extracte etc. Hidroterapia este folosi tă
pe scară largă şi în scopuri profilactice, pentru
călirea organismului precum şi în tratamentul
unor boli acute şi cronice. Astfel, băile reci
se recomandă în tulburările funcţionale ner­
voase şi cele ale sistemului cardiovascular,
cu scopul de a face să crească metabolismul
(de exemplu în obezi tate) şi a mări rezistenţa
organismului faţă de diverse acţiuni externe;
băile calde - în diferite boli inflamatoare
cronice; băile cu temperatura indiferentă­
în hiperexcitabilitatea sistemului nervos şi în
unele boli cardiovasculare. Diversitatea pro­
cedurilor hidrice (spălări, Ir icţ iuni, stropire,
duşuri, vane etc.) permite alegerea pentru
fiecare caz În parte, a unui procedeu care este
cel mai indicat, care corespunde cu forţa şi
reactivitatea bolnavului. Procedurile hidrice
(reci şi fierbinţi) sînt contraindicate mai ales
atunci cînd ele provoacă spasme vasculare
periferice, creşterea tensiunii arteriale şi
hiperemia vaselor cerebrale.
Higia, zeiţa sănătăţii, fiica lui Asclepios
şi a Lampetiei. Era reprezentată ca o tînără
cu o diademă pe frunte, iar În mînă cu o cupă
din care se adapă un şarpe. A fost foarte
adorată în antichitate, descoperindu-se şi pe
teritoriul fostei Dacii numeroase altare şi
inscripţii consacrate ei şi lui Asclepios.
hirnen, membrană formată dintr-o răsfrîn­
gere a mucoasei vaginale, care obstruează
incomplet vaginul (vezi genital: organe geni­
tale feminine). La Începutul activităţii sexu­
ale, himenul este de obicei distrus, act cunoscut
şi sub numele de deflorare, sau dezvirginare.
hiperacuzie, senzaţie subiectivă care constă
În perceperea exagerată a zgomotelor În urechi.
Tulburarea se datoreşte în special unor cauze
care ţin de urechea internă (porţiunea din
ureche care începe cu timpanul şi continuă
cu Ciocanul, scăriţa, melcul şi lichidul lim­
fatic în care se găsesc). Tulburări în circulaţia
sanguină (la aterosclerotici, la hipertensivi.
[193]
în migrenă, la lovituri în ureche, în paralizia
muşchi ului scăriţei, în anumite paralizii ale
muşchilor feţei, mai ales în paralizia facială
periferică a frigare, pot duce la o senzaţie
crescută a zgomotelor (hiperacuzie). Unii
aterosclerotici sau hipertensivi pot auzi pulsa­
ţiile artere: carotide care şi-a pierdut elasti­
citatea. Unii nevrotici, mai ales noaptea cînd
nu pot dormi, pot de asemenea să audă pulsa­
ţiile carotidei , datorită creşterii exci taţiei
scoarţei cerebrale, ceea ce le permit să per­
ceapă senzaţii care în mod obişnuit trec neob­
servate. Tratamentul este acela al bolii care
a cauzat această tulburare.
hiperhidroză, transpiraţie excesivă. Hiper­
hidroza apare în condiţii obişnuite în timpul
unui efort fizic susţinut; persoanele cu un
sistem nervos foarte excitabil transp iră mult
chiar şi în timpul unor uşoare emoţii. Hiper­
hidroza poate însoţi unele boli ale sistemului
nervos, ale glandelor cu secreţie internă şi
se observă de asemenea în cazul igienei cor­
porale deficiente. Alături de hiperhidroza
generală există cazuri cînd transpiră intens
numai anumite părţi ale corpului: palmele,
tălpile, axilele etc. In hiperhidroza picioarelor
se recomandă băi fierbinţi zilnice cu hiper­
manganat (soluţie de culoare roz). Băile cu
tanin au, de asemenea, o acţiune favorabilă.
După baie, picioarele se şterg bine şi se pudrează
între degete şi pe tălpi cu talc amestecat cu
acid boric şi acid salici lic, care anih ilează
mirosul neplăcut şi reduce activitatea glan­
delor sudoripare. În cazurile mai rebele,
badijonăriJe cu soluţie 10% de formalină
au o acţiune bună. Dimineaţa în ciorapii curaţi
se presară un amestec de talc şi urotropină.
h ipermetropie, defect de refracţie al ochiului,
în urma căruia razele luminoase paralele care
pătrund în ochi nu îşi formează focarul pe
retină, ci înapoia retinei. Imaginile obiectelor
apar neclare. Vederea este scăzută atît la
distanţă, cît şi la apropiere. Hi perrnetropia
se datoreşte micşorării congenitale a axului
antero-posterior al ochiului sau unei scăderi
a curburii corneei. Pentru a vedea clar la
apropiere, hiperrnetropul trebuie să-şi forţeze
puterea de acomodaţie (vezi acomodare).
Hiperrnetropia se corectează cu lentile con­
vexe-convergente. Datorită efortului perma­
nent al acomodaţiei , în h iperrnetrop ie poate
să apară astenop ia acomodativă - oboseala
acornodaţ iei. De aceea este necesar ca hiper­
metropii să poarte ochelari corespunzători,
mai ales la vederea în apropiere. Hipermetropia
de grad mare, peste 6 dioptrii, se poate însoţi
de nistagmus şi ambliopie. Hipermetropia
poate să favorizeze apariţia strabismului prin
efortul de acomcdaţie, care atrage după sine
un exces de convergenţă al ochilor.
hipertensiune arterială (boala hiperten-
sivă), afecţiune arter ială caracterizată prin­
tr-o depăşire a valorilor normale ale tensiunii
arteriale (presiunea sîngelui). Menţinerea ten­
siunii arteriale în limitele fiziologice este rea-
J�-1fi52
.. ,-., ..
, .
lizată de acţiunea complexă a numeroşi factori:
nervoşi, vascular i , renali, glandulari, care
acţionează prin mecanisme complicate. Este
sulicient ca vreunul dintre ei să se deregleze,
pentru ca tensiunea arterială să crească şi
să se instaleze boala hipertensivă. Mai înainte
de a descrie această boală să spunem cîteva
cuvinte despre tensiunea arterială. Aceasta
rezultă din acţiunea a două forţe opuse, dintre
care prima este presiunea imprimată de contrac­
ţia muşchi ului cardiac care, învingînd rezis­
tenţa (tonusul) pereţilor vascular i, asigură
circulaţia sîngelui. Această tensiune, numită
sistolică, reprezintă tensiunea arterială maximă,
spre deosebire de cealaltă forţă, tensiunea
diastolică sau minimă, care este permanentă,
deoarece traduce presiunea constan tă pe care
o exercită sîngele asupra pereţilor arterelor
mici. Un bolnav este declarat în general
hipertensiv atunci cînd aparatul de tensiune
indică cifre mai mari de 15 (150 mm Hg)
pentru maximă şi peste 9 (90 mm Hg) pentru
minimă. Bineînţeles că la aprecierea acestor
ci fre se ţine seama de vîrstă, în tr-o oarecare
măsură şi de sex, ştiut fiind că ele sint în
general mai ridicate la bărbaţi şi de faptul
că aceste cifre singure nu reprezintă caracte­
ristica bolii hiper tensive, deoarece viitorul
bolnavului depinde mai puţin de ele şi mai
mult de starea celorlalte organe .nlluenţate
de boala hipertensivă. Iniţial, boala hiper­
tensivă este precedată de un stadiu oscilant ;
acesta durează cîţiva ani. În acest stadiu,
hipertensiunea care a rezultat din dezechili­
brarea unor mecanisme nervoase reglatoare
ale tensiunii arteriale este descoperită întîm­
plător şi are un caracter variabil, cu ci Ire
tensionale moderat crescute, care alternează
cu cifre normale. Bolnavul se poate simţi
bine neavînd nici un motiv să se sesizeze;
al teori, el poate acuza tulburări discrete, ca:
ameţel i , dureri de cap, oboseală, nervozitate.
In funcţie de gravi tatea şi rapiditatea cu care
se instalează modificări la nivelul diverselor
organe. deosebim în boala hipertensivă o
fermă cu evoluţie benignă şi alta malignă.
Boala hipertensioă benignă se caracterizează
prin valori moderate ale tensiunii care cresc
încet, de-a lungul anilor, fără complicaţii
din partea altor organe. Bolnavul este capabil
de o muncă moderată, putînd duce o viaţă
aproape normală timp îndelungat, mai ales
dacă urmează o medicaţie hipotensivă şi
un regim de viaţă şi o alimentaţie adecvată.
Boala hipertensioă cu evoluţie malignă este mai
rar întîlnită de cît forma precedentă. Ea se carac­
terizează printr-o agravare rapidă a tulburărilor
Bolnavii se plîng de ameţeli puternice, dureri
repetate de cap, insomnie, oboseală, palpitaţ i i,
dureri în dreptul inimii, tulburări de vedere,
arnor ţeli ale membrelor. Cifrele tensionale
sîni ridicate, mai ales în ce priveşte minima
care depăşeşte 120 mm Hg. În această formă,
concomitent cu plîngerile bolnavului se con­
stată semne de suferinţă din partea organelor
principale (inimă, creier.. rinichi). Cele mai
193
J
[194]
frecvente complicaţii cardiace se traduc prin
tulburări de ritm, angină pectorală, infarct
miocardic sau insuficienţă cardiacă. Scleroza
arterelor cerebrale provoacă ameţeli, scăderea
capacităţii de muncă cu slăbirea memoriei,
insomnii, dureri de cap, stare de emotivitate
şi nervozitate crescută şi uneori paral izii
trecătoare. Imbolnăvirea rinichiului se mani­
festă prin tulburări urinare: urinile sînt modi­
ficate calitativ, reduse cantitativ ziua, comple­
ttndu-se cu emisiuni nocturne. Ureea sanguină
creşte şi ea peste normal. Pentru a recunoaşte
din vreme prezenţa hipertensiunii şi stadiul
bolii se recurge În cadrul exarninăr i i clinice
şi la alte metode de cercetare: electrocard io­
gramă, examenul fundului de ochi, control
radiologic, analize de laborator. Tratament:
profilaxia bolii hipertensive este o problemă
de educaţie. Trebuie evitate toate cauzele
care produc nevroze şi instabilitatea tensiunii
arteriale: supărări., muncă neraţională, fără
odihnă şi relaxare. In ce priveşte tratamentul,
rolul cel mai important îl au măsurile igieno­
dietetice. Hipertensivul va renunţa la o
muncă În care se cer eforturi sau încor dări
nervoase prea susţinute. Programul său de
lucru va fi strict de 8 ore, iar somnul de noapte
va dura 8-9 ore, cu un repaus după amiaza
de cel puţin o oră. În primul stadiu al bolii
se recomandă plimbări, sport şi activitate
uşoară în aer liber, concediu şi tratamente
periodice în staţiuni balneare şi climaterice.
Al irnenl aţia va fi r aţ ională şi fără restricţii
exagerate. O dietă corespunzătoare presupune
reducerea calorii lor, a sării şi, dacă este cazul,
a unor excitante, cum ar fi ceaiul sau cafeaua.
Un regim sărac În calorii mai ales pe seama
grăsimilor animale (untură, unt) va reduce
greutatea corporală cînd aceasta depăşeşte
normalul. Sînt interzise: alcoolul şi tutunul.
În ceea ce priveşte tratamentul medicamentos,
acesta cuprinde calmante ale sistemului
nervos (Luminal, Carbaxin) şi hipotensoaro
(Hiposerp il , Hipazin).
hipertricoză, apariţia unor fire de păr aspre,
lungi, pigmentate, În regiuni unde normal
există numai firicele fine de păr. Fenomenul
poate fi localizat sau generalizat, răspîndit
pe tot corpul. De exemplu, hipertricoza loca­
lizată poate apărea sub formă de mustăţi şi
barbă la femeie, În urma tulburărilor func­
ţionale ale glandelor cu secreţie internă (în
primul rînd ale suprarena le lor. ale ovarelor
şi ale tiroidei), sau În urma rasului sau a smul- 1
gerii firicelelor de păr, procedee la care măi
ales femeile recurg destul de des. Substanţele
depilatoare care distrug tulpina părului şi
nu papila din care creşte firul de păr, precum
şi înlăturarea cu piatra ponce au numai o
acţiune trecătoare, provocînd după o scurtă
perioadă de dispariţie a părului o creştere
exagerată. Apa oxigenată şi perhidrolul (l0%)
decolorează Într-o măsură oarecare firele negre
de păr, dar nu opresc creşterea lor. Metoda cea
mai raţională de Înlăturare a părului de pe
194
faţă la femei o constituie electroliza, adică
distrugerea papilei părului cu ajutorul curentu­
lui galvanic. Electroliza se face În mai multe
şedinţe, la distanţă de 1-6 luni, cu rezultate
bune. Cînd hipertricoza este asociată cu tul­
burări endocrine, la tratamentul amintit se
mai adaugă şi unul hormonal.
hipnoză (de la Hypnos, zeul somnului la
vechii greci), stare de somn parţial, special,
provocată de cele mai multe ori prin sugestie
(vezi sugestie), fără utilizarea somniferelor,
sau prin administrarea unor anumite sornni­
fere În cantităţi mici. Cu 200 de ani În urmă,
medicul vienez Frederic Mesmer credea că
hipnoza este provocată de un fel de "magne­
tism animal", iar medicul englez Sames, Braid
prin obosirea ochilor. De abia mai tîrziu, prin
lucrările lui Charcot (şcoala de la Salpetriere)
şi al lui Bernheim (şcoala de la Nancy),
hipnoza a fost utilizată În medicină. La aceasta
au contribuit şi marii neurologi Behterev,
Pavlov şi Platonov. Somnul hipnotic este un
somn parţial şi neprofund; Între hipnotizator
şi hipnotizat se stabileşte o legătură pe care cel
hipnotizat o păstrează prin existenţa unor
"puncte de veghe" pe scoarţa cerebrală. La un
moment dat, la nivelul acestei scoarte apare
"faza paradoxală" (un excitant slab, spre
exemplu cuvîntul şoptit al hipnotizatorului, dă
un răspuns mai puternic decît un excitant
puternic, de exemplu un strigăt, durerea,
apa rece). In această fază se poate sugera
hipnotizatului să efectueze o serie de acte
sau să perceapă o serie de senzaţii ireale (se
Îmbracă cu o'haină imaginară; dacă i se sugerea­
ză că bucata de zahăr ce o primeşte este amară,
simte senzaţia de amar). La trezire, .uneor:
hipnotizatul nu-şi aminteşte cele petrecute
În somnul hipnotic. De aceea, dr. Liebault
a denumit hipnoza "somnambulism provocat".
Uneori hipnotizatul, după trezire, poate exe­
cuta o sugestie comandată În timpul stării
de hipnoză (sugestie posthipnotică). Hipnozr
bine condusă poate constitui un tratament
important, atît în bolile organice (pentru a
diminua durerea În operaţii, la naştere), cît şi
În unele boli psihice (mai ales În nevrozele
apărute după emoţiile mari, În senzaţiile
de frică). Pentru efectuarea hipnozei trebuie o
pregătire specială şi o foarte mare experienţă,
de aceea nu poate fi aplicată de cît de un
medic psihiatru specializat.
hipofiză, sau glandă pituitară. Este o glandă
endocrină, situată la baza craniului, într-o
depresiune a osului sfenoid, numită şa turcească.
In greutate de aproximativ 0,40- 0,50 g,
glanda este formată dintr-un lob anterior şi
un lob posterior, avînd Între ei o lamă de
ţesut, n um ită şi lob sa u parte intermediară,
care la om este mai puţin dezvoltat faţă de alte
animale. Lobul posterior are o alcătuire ase­
mănătoare substanţei nervoase, fapt care îi
atrage şi denumirea de neurohipoţiză. Cel ante­
rior este format din celule epiteliale cu funcţii
secretoare multiple, fapt pentru care se numeşte
[195]
Instalajie pentru uscarea şi infiolarea unor produse hormonale.
J
a
195
Hippocrat.
20 mm Hg) la schimbarea bruscă de poziţie,
de la orizontal în picioare. Bolnavul devine
palid, pulsul slab îi bate rapid sau, dimpotrivă
foarte rar, acuză senzaţie de sf îrşeală, uneori
lipotimie sau sincopă. Gimnastica abdominală
cu masaj, centură abdominală, unele medi­
camente (stricnină, efedrină) care cresc tonusul
peretelui vascular corectează această scădere
de tensi une.
Hippocrat din Cos (460- 377
î.e.n.). medic grec, supranu
mit .. Părintele medicinei". Ca
"medic-călător" a colindat
toată lumea elină şi ţările
învecinate, dînd consultaţii şi
studiind cunoştinţele medicale
ale diferitelor popoare. Se
afirmă că a fust prieten cu
filozoful naturalist Dernocrit.
Hippocrat s-a străduit să în­
depărteze din practica şi teo­
ria medicinei orice urmă de
magie şi misticism. Cornb ătîn
du-i pe cei care declarau, de
pildă că epilepsia ar fi o
boală "sfîntă", întrucît acce­
sele epileptice s-ar datori pă·
trunderii zeilor în trupul bol­
navului, Hippocrat arată că
nici o boală nu este de ori­
gine divină, deoarece toale
sulerinţele fizice "au o pricină
dicală, duşuri de înviorare, alimentaţie de
calitate, cafea neagră. Hipotensiunea ortosta­
tică este tot o tensiune arterială cu valori mici.
dar cale scade şi mai mult (cu aproximativ
.�
şi adenohipofiză. Hormonii secretaţi de lobul
anterior stimulează creşterea, lactaţia (secreţia
de lapte la femei), precum şi celelalte glande
endocrine, producînd pentru fiecare cîte un
hormon separat. Ei mai intervin în metabolis­
mul glucidelor, Iipidelor şi proteidelor. Lobul
intermediar are o funcţie necunoscută, părîndu­
se că ar influenţa metabolismul unor pigrnenti
din organism. Lobul posterior produce un hor­
mon care are efect vasoconstrictor prelungit,
ocitocic (contractă musculatura uterului) şi
anti diuretic (scade formarea de urină). Alterarea
funcţiilor hipofizare fie în plus, fie în minus
determină o serie de modificări marcate în
dezvoltarea şi funcţionarea organismului, prin­
tre care acromegalia, gigantismul, sindromul
adipozogenital, caşexia hipoţizară.
hipospadias, malformaţie congenitală carac­
terizată prin situaţia meatului pe faţa infe­
rioară a penisului, Cînd meatul se află aproape
de şanţul balanoprepuţial, penisul este de obicei
normal şi funcţia lui va fi normală. Cu cît
meatul este mai aproape de scrot, penisul este
mai incurbat şi mai mic, prezentînd deci tul­
burări în funcţia lui. Tratamentul chirurgical
comportă mai mulţi timpi operatori, rezul­
tatele fiind bune.
hipotensiune arterială, scăderea tensiunii ar­
teriale în raport cu valorile normale. Există
o hipotensiune constituţională, care se traduce
printr-o tensiune ce nu depăşeşte 10 (100 mm Hg)
pentru maxima şi 6,5 (65 mm Hg) pentru mini­
ma; se însoţeşte de puls slab, extremităţi reci
şi care la efort, în loc să crească, se menţine
scăzută sau scade şi mai mult. Aceşti hipotensivi
obosesc la cel mai mic efort, manifestă sensi­
bilitate la frig, vîjîituri în urechi, palpitaţii,
tulburări de vedere şi au tendinţă la leşin.
Ca tratament se recomandă un regim moderat
de muncă, viaţă în aer liber, cultură fizică rne-
[196]
----
firească şi turme nu se produce fără o pr i­
cina îirească". Marele savant antic consi-
, dera că pentru punerea unui diagnostic con­
cret şi instituirea tratamentului corespun­
zător nu este suficientă examinarea atentă
a bolnavului, ci este necesar ca medicul să cer­
ceteze condiţiile geografice, climaterice şi
meteorologice, precum şi deprinderile şi ali­
rnentaţia bolnavului, întrucît suferinţa lui a fost
determinată de factori concreţi din mediul
fizic şi social, Hippocrat a insistat asupra fap­
tului că temeiul activităţii medicale este îmbi­
narea observaţiilor cu raţionamentul: singură,
observaţia brută duce la empirismul orb, iar
raţionamentul desprins de realitatea materială
se transformă în speculaţie sterilă, pe cînd ob­
servaţia raţ ionată îngăduie meşteşugului medi­
cal să devină o adevărată ştiinţă, Hippocrat a
recomandat medicilor să acorde asistenţă cu
aceeaşi conştiinciozi tate bărbaţi lor şi femei lor,
bogaţilor şi săracilor, oamenilor liberi şi scla­
vilor, ba chiar să arate mai multă solicitudine
faţă de sărmani şi străini, întrucît ei au mai
mare nevoie de ajutor. Scrierile hippocr a tice
sînt o admirabilă expresie a materialismului
şi democratismului antic,
hlsterectornie, operaţie care constă în extir­
parea uterului. Histerectomia poate fi totală
cînd se extirpă uterul în întregime, sau sub­
totală, cînd se extirpă numai 2/3 din uter,
lăsîndu-se pe loc colul uter in, Operaţia se poate
executa prin laparotomie (deschiderea cavităţii
abdominale), fie pe cale vaginală. O dată cu
uterul se pot extirpa şi trompele şi ovarele,
operaţia nurnindu-se atunci histerectornie cu
anexectomie unii - sau bilaterală, Operaţia se
execută de obicei în cazul unor tumori ale
uterului. In caz de cancer al colului uter in,
histerectomia totală se completează cu ex tir­
parea ganglionilor limfatici din jurul uterului
şi se numeşte histerectornie totală lărgită,
hlsterosalpingo grafie, explorare radio logică a
uterului şi a trornpelor. Metoda constă în
injectarea în cavitatea uterină şi în trompe
a unei sol uţii pe bază de iod (care este opacă
la razele X) şi executarea unei serii de 2- 3 ra­
diogr aîii. Această metodă se aplică pentru a se
constata dacă trompele sînt sau nu permeabile,
în caz de sterilitate, precum şi pentru depis­
tarea leziunilor de tuberculoză genitală. Tim­
pul optim de executare a histerosalpingograiieţ
este între a 7-a şi a 10-a zi de la menstruatie,
Hodgkin (boală); i se mai spune lirniogra- j
nulornatoză malignă, Este t> boală de sînge,
de natură incomplet lămurită, cu sediul mai
ales în ţesutul ganglionar. Incepe de obicei
cu mărirea unui ganglion (adenopatie), care
devine dur, creşte progresiv; cu timpul se
prind ganglionii şi din alte regiuni: subsuoară,
stinghe. O dată cu evoluţia bolii apar şi semne
de alterare a stării generale, Pentru precizarea
diagnosticului este necesară biopsia ganglio­
nară, care pune în evidenţă leziunile caracte­
ristice cu prezenta unor celule speciale (celule
196
Sternberg). Tratamentul prin radioterapie pre­
lungeşte mult evoluţia, Se mai folosesc şi unele
medicamente care opresc înmulţirea celulelor.
denumite de aceea citostatice,
homeopatie - vezi Hahnemann Samuel şi
medicaţie.
homosexualitate - vezi perversiuni sexuale.
hormon, produs al glandelor cu secreţie
in ternă care vărsat direct în sînge îşi
exercită influenţa asupra unor funcţii din
tot organismul, unde este răspîndit prin sînge,
Fiecare glandă cu secreţie internă secretă de
obicei mai mulţi hormoni cu acţiuni diferite,
Glandele paratiroide secretă un singur hor­
mon, în timp ce glandele hipofiză şi supra­
renală secretă un număr foarte mare de
hormoni. Acţiunea hormoni lor se explică
prin stimularea sau inhibarea (împiedicarea)
funcţiei altor organe sau a metabolismelor ce­
lulare. In afecţiuni le endocrine în care secreti a
de hormoni a unei glande este scăzută, tra tamen­
tul utilizează hormoni sintetici sau extrase de
organe sau glande care produc hormonul res­
pectiv (opoterapie). In alte boli în care secretia
de hormoni este crescută se utilizează fie hor­
moni inhibitor i ai glandei bolnave, fie, cum
este cazul în guşa hipertiroidienilor, extirparea
unei părţi din glandă (vezi şi glande-endocrine).
Tratamentul cu hormoni se aplică mai cu seamă
în serviciile de endocrinologie de către specia-
Nicolae Hor tolo mei
[197]
, l işti i endocrinologi, In serviciile de ginecologie
tratamentul hormonal tinde să corecteze în
special funcţia ovariană (Ioliculină, proges­
teren). In clinicile de medicină internă sînt
utilizaţi în special unii hormoni hipofizari
(ACTH care stimulează glanda suprarenală) sau
hormoni ai suprarenale! (cortizon). Adrninis­
trarea hormoni lor fără indicaţii şi control
medical este contraindicată, deoarece poate
produce tulburări grave în organism.
Hortolomei Nicolae (1885-1961). chirurg ro­
min, membru al Academiei R.P.R. A publicat
importante lucrări de chirurgie generală. uro­
logie, chirurgie a tractului digestiv. iar în
ultimii ani ai vieţii. de chirurgie cardie-vas­
cui ară. S-a preocupat de aspectele clinice ale
specialităţii sale. dînd o mare importanţa
diagnosticului preoperator. A militat pentru o
orientare fiziologică şi experimentală a ehi­
rurgiei rornîneşti.
/
[198]
lacobovici Iacob Meleon (1879- 1959), chirurg
rornîn, profesor la Facultatea de medicină din
Cluj şi apoi la cea din Bucureşti, fost reetor
al Universităţii din Cluj. A imaginat numeroase
�rocedee operatorii şi aparate ortopedice. A
fost unul din animatorii mişcării ştiinţifice
chirurgicale în ţara noastră.
Ibn Sina Abu Ali al-Husein Ibn Abdallah
lbn al-Hasan, cunoscut în Europa Occidentală
Ibn Sina Abu Ali el-Husein Ibn Abdallah Ibn al­
Hasan (Avicena)
sub numele latinizat de Avicena (980-1037).
medic şi filozof de origine tadj ică, unul din
principalii reprezentanţi ai culturii arabe.
198
Toată viaţa s-a mutat din oraş în oraş, fiind
persecutat din pricina refuzului său de a se
supune puternici lor zilei şi. în special, de a
se conforma dogmelor islamice. Principala sa
scriere ştiinţifică este "Canonul ştiinţei medi­
cale", o adevărată enciclopedie concentrînd
noţiuni de anatomie, fiziologie, patologie me­
dicală. chirurgie, farmacologie şi igienă. operă
În care sînt sistematizata atît cunoştinţele de
medicină ale antichităţii clasice şi informaţiile
ştiinţifice culese din lucrările unor savanţi din
ţările Asiei. cît şi descoperirile făcute de însuşi
lbn Sina. Canonul a fost tradus în latineşte
încă din secolul al XII-lea, iar după inventarea
tiparului a fost răspîndit în zeci de ediţji , ser­
vind drept manual de bază în multe facultăţi
din Europa. Ibn Sina a fost un adversar ho­
tărît al superstiţiilor şi al prejudecăţilor cul­
tivate de clerul musulman. A combătut teoriile
astrologice, care pretindeau că sănătatea oa­
menilor este dependentă de mişcările corpurilor
cereşti. Meritul istoric al acestui "prinţ al
medicilor", cum I-au denumit urmaşii plini
de admiraţie pentru bogăţia şi profunzimea
cunoştinţelor sale. a fost acela de a fi realizat
o punte de legătură între ştiinţa antichităţii şi
a lumii orientale, pe de o parte, şi ştiinţa
Renaşterii. pe de altă parte.
idiosincrazie, susceptibilitatea înnăscută a
unor persoane care reacţionează într-un mod
propriu şi neobişnuit faţă de unele substanţe.
în, special medicamente (aspir ină, iod). ldio­
sincrazia nu se confundă cu alergia, care este
o proprietate dobîndită a organismului.
idioţie - vezi oligofrenie.
icter, coloraţie galbenă a tegumentelor şi
mucoaselor determinată de retenţia în sînge
a bilirubinei. Creşterea bilirubinei în sînge
(vezi bilirublnă) poate fi provocată de trei
împrejurări principale, care duc la distingerea
a trei forme de ieter: ieterul herno litic, ieterul
prin Iezi uni hepatice şi icterul mecanic sau prin
obstacol al căilor biliare.
I
L
[199]
igienă, ramură a ştiinţelor medicale care stu­
diază influenţa condiţiilor mediului încon­
jurător asupra sănătăţii omului şi elaborează
măsurile de Îmbunătăţire a acestor condiţii,
în scopul menţinerii şi Întăririi sănătăţii.
Acest studiu, deosebit de complex, cuprinde
şi cunoaşterea diverselor moduri în care or­
ganismul omului răspunde şi se adaptează la
Normele de igienă cele mai riguroase au fost
�plicate şi la proiectarea noilor cămine st udenţeşt l.
de apă şi evacuarea apelor menajere şi indus­
triale; igiena aerului centrelor populate şi
protecţia împotriva impurificării, în special
în zonele industriale; igiena radiaţiilor, cer­
cetarea gradului de iradiere a populatiei în
general şi a persoanelor care lucrează În con­
diţii de expunere la acţiunea radiaţii lor ioni­
zante; igiena locuinţelor şi a clădirilor publice;
igiena slstematizării centrelor populate. Uria­
şele lucrări de construcţii - în industrie ca
şi în sectorul caselor de locuit - care se execută
azi În ţara noastră, se conduc după planuri
verificate şi aprobate de specialiştii În igiena
comunală, pentru a fi conforme cu interesele
ocrotirii sănătăţii. b) Igiena alimentaţiei stu­
diază toate problemele legate de influenţa ali­
mentului asupra organismului uman. Princi­
palele direcţii În care se Intreprind cercetările
se referă la: cerinţele nutritive ale organis­
mului şi elaborarea normelor alimentaţie! ra­
ţionale (vezi alimentaţia raţională) : valoarea
nutritivă a alimentelor şi a diferitelor sub­
stanţe alimentare; compoziţia produselor ali­
mentare, studiul substanţelor chimice care se
adaugă acestor produse În cursul fabricării lor
(coloranţi, conservanţi etc.): microbiologia ali­
mentelor, prevenirea răspîndirii bolilor trans­
misibile prin alimente; elaborarea normelor
de construire şi funcţionare a unităţilor de
producţie, desfacere şi consum al alimentelor
şi concretizarea acestor norme în standarde de
,1
factorii de medi u care acţionează asupra sa,
aşa-numita reactivltate a organismului. In zi­
lele noastre, igiena utilizează un larg ansarnbu
de metode de cercetare şi de date pe care i le
oferă: fiziologia, patologia, medicina clinică,
lizica (inclusiv fizica nucleară), chirnia, bio­
chirnia, biologia, microbiologia, ştiinţele so­
ciale etc. Studi ul igienei se împleteşte azi
strîns cu preocupări le de protecţia muncii şi
ele se efectuează în insti tutele de igienă şi
protecţia muncii care funcţionează atît În
Bucureşti, cît şi în alte centre universitare ale
ţării: Cluj, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş. Nor­
mele igienice, formulate după criterii ştiinţi­
fice stau la baza elaborării măsurilor de îm­
bunătăţire continuă a condiţiilor în care se
desfăşoară traiul şi munca întregii populaţii.
Ele au caracter de stat, fiind concretizate
în prevederile legislaţiei sanitare. Dezvoltarea
actuală a igienei a făcut ca această ştiinţă să
se despartă în disci pline separate: igiena co­
munală, igiena alirnentaţiei, igiena muncii,
igiena copilului şi adolescentului. a) Igiena co­
munală studiază influenţa asupra omului a fac­
torilor naturali şi sociali ai mediului format de
centrele populate, elaborînd normele igienice
menite să asigure condiţii cît mai salubre ale
locului de trai. Principalele sectoare de acti­
vitate În domeniul igienei comunale sînt:
aprovizionarea cu apă a centrelor populate;
igiena solului; protectia sanitară a surselor
•
.. :.,. "':�
.�
Bucătărie modernă igienică.
stat şi în prevederile legislaţiei sanitare.
c) Igiena muncii studiază influenta condiţiilor
de la locul de muncă asupra sănătăţii omu­
lui, factorii de mediu din diversele ramuri
industriale, procesele tehnologice, înlăturarea
sau neutralizarea factorilor nocivi '(vezi noxe
profesionale), reactivitateaorgantsm ul ui în pro­
cesul muncii. Cercetările de igiena muncii se
199
J
[200]
f.
�.
desfăşoară în strînsă corelaţie cu cercetările
de fiziologia muncii şi de clinica bolilor pro­
fesionale.Industrializarea rapidă a ţării noastre,
'marea dezvoltare a metalurgiei, a industriei
chimice, extractive şi a celorlalte ramuri indus­
triale deschid un cimp larg de activitate în
domeniul igienei muncii. Construcţia de noi
intreprinderi, amenajarea noilor şantiere se
fac cu respectarea normativelor de igiena mun­
cii. d) igiena copilului şi a adolescentului (pînă
nu de mult denumită mai Îngust igiena şcolară)
studiază toate problemele legate de apărarea
şi Întărirea sănătăţii copiilor şi adolescenţilor,
de la naştere pînă la vîrsta de 20 de ani. Prin­
cipalele direcţii ale activităţii în această ra­
mură a igienei sînt: influenţa factorilor de
mediu extern asupra organismului copiilor şi
adolescenţi lor ; proiectarea, construcţia şi ame­
najarea igienică a creşe lor, grădiniţelor, şco­
lilor şi institutelor de îrivăţămînt superior;
regimul de muncă În şcoli şi facultăţi, influenţa
procesului fnstructiv-educativ asupra sănătăţii
:;şcoJarilor şi studenţilor; educaţia fizică şi
;alimentaţia în raport cu diferitele gr..pe ce
vîrstă; prevenirea bolilor transmisibile în rîn­
durile copii lor şi adolescenţi lor. elaborarea
normelor antiep idernice privind funcţionarea
colectivităţi lor de copii şi adolescenţi; studiul
stării de sănătate a tinerii generaţii, prin
intermediul datelor privind dezvoltarea fizică,
morbiditatea şi demografia. Studiile de igienă
stau azi la baza tuturor măsurilor luate de stat
pentru a se asigura un cadru cît mai sănătos
de viaţă şi studiu în instituţii de toate ge­
nurile pentru copii şi adolescenţi. Numeroasele
şcoli noi construite în anii noştri sînt o mărturie
evidentă a aplicării normelor igienice. Pentru
dezvoltarea armonioasă a şcolarului este însă
necesar ca şi în familie să se cunoască şi să se
aplice recomandările igienei. Principalele in­
dicaţii În acest sens sînt: elaborarea unui regim
zilnic de activitate a şcolarului, cu ore fixe
pentru tot ce face copilul de-a lungul zilei şi
bazat pe alternanţa judicics dozată Între muncă
şi odihnă, precum şi între diversele forme de
activitate; respectarea programului de somn,
de 10- Il ore pentru şcolarii mici şi de
81/2- 9 ore pentru cei din clasele mari; aerisirea
camerei în care doarme şcolarul şi asigurarea
condiţiilor indispensabile de confort, întuneric
şi linişte; asigurarea unei alirnentaţii complete
şi variate, din care să nu lipsească în special
alimentele bogate În proteine (carne, ouă:
lapte, produse lactate) şi vitamine (legume şi
fructe); amenajarea unui loc confortabil şi
bine iluminat, mereu acelaşi, pentru pregătirea
lecţiilor acasă; formarea exigenţă şi stărui­
toare a tuturor deprinderi lor de igienă indivi­
duală; călirea organismului, prin folosirea
aerului curat (cel puţin 2-3 ore din programul
zilei afară la aer!), a soarel ui şi apei, îmbinată
cu practicarea culturii fizice, a jocurilor spor­
tive şi sporturilor potrivite vîrstei.
200
Igiena organelor genitale feminine, spălarea
organelor genitale externe pe care trebuie să
o Iacă femeia de două ori pe zi, dimineaţa şi
seara şi după fiecare scaun. Aceste reguli de
igienă trebuie respectate şi în timpul menstrua­
ţiei. Pentru toaleta externă se foloseşte apa
caldă şi săpunul neiritant (de preferinţă săpun
special pentru copii sau săpunul de bărbieri t).
Irigaţiile vaginale nu sînt obligatorii zilnic
1 a femeile sănătoase şi fără scurgeri vaginale
abundente. Ele sînt necesare după raporturile
sexuale sau ca tratament în diversele afecţiuni.
Spălătura trebuie executată cu un ir igator curat,
strict personal, cu apă fiartă şi răcită, la care
se adaugă un dezinfectant slab (tetragin, so­
luţie de acid lactic sau bicarbonat de sodiu).
Intrebuinţarea de dezinfectante puternice sau
apă prea fierbinte duce la iritarea mucoasei
vaginale. lrigaţiile vaginale sînt în general
contraindicate la femeia gravidă şi în timpul
menstruaţiei.
ihtioză, dermatoză constînd într-o uscăciune
exagerată a -pielii, ceea ce are ca rezultat for­
marea în număr mare a unor scuame amintind
solzii peştilor. Boala începe cam în al doilea
an de viaţă, datorită unei distrofii familiale
Ihlioză (piele cu aspect de solzi de peşte).
asociate de cele mai multe ori cu tulburări ale
glandelor cu secreţie internă. Treptat, întreaga
suprafaţă a corpului, cu excepţia locurilor de
îndoire a marilor articulaţii (cot, axilă, genunchi,
inghine), se acoperă cu scuame uscate de aspecte
[201]
variabile: mICI, tărîţoase (ihtioza pitiriazi­
formă), mai mari, lamelare (ihtioza scutular.i).
netede şi 1 uei toare (i h tioza netedă) sa u negri­
cioase (ihtioza neagră), fapt care provoacă
mari neplăceri bolnavilor cu atît mai mult
cu cît datorită acestei stări pielea se apără foarte
prost împotriva microbi lor provocatori de in­
fecţii purulente. Deşi prezintă unele ameliorări
vara, cînd secreţi a de sudoare este mai abunden­
tă şi înrLtăţiri iarna, boala dăinuie toată viata.
Tratamentul local constă în băi calde zilnice
sau la 2 zile, de cîte 1- 2 ore, conţinînd sub­
stanţe ce îndepărtează scuamele (keratoli tice).
Se mai recomandă în acelaşi scop ungerea pielii
cu pomezi cu acid salicilic. Bolnavul va urma
un regim alimentar bogat în lichide, grăsimi,
untură de peşte. Ca tratament general, injec­
ţiile cu hormoni, în special ovar ieni, au dat
uneori rezultate.
iluminat. Lumina suficientă menajează ochiul,
preîntîmpină obosi rea vederii şi contribuie
la menţinerea bunei dispoziţii, la mărirea ca­
pacităţii de lucru şi la îmbunătăţirea randa­
mentului în muncă. I1uminatul este de
două feluri: natural, cînd lumina vine de la
soare, şi artificial, cînd lumina este dată de
curentul electric (iluminatul cu lampa de
petrol sau cu luminarea este sortit dispariţiei
totale, în condiţiile realizate de electrificarea
rapidă a ţării). Uneori devine necesar ca ilu­
rrunatul natural să fie completat cu iluminatul
artificial. Părerea că această îmbinare între
cele două feluri de iluminat ar strica vederea
nu este întemeiată. Pentru un bun iluminat
natural al locuinţei este necesar ca ferestrele
să fie suficient de mari, geamurile să fie per­
manent şterse (geamul murdar reţine pînă la
jumătate din lumină), iar pătrunderea luminii
să nu fie stînjenită de diverse obstacole, ca
perdele, ghivece de flori sau plante decorative.
Contează şi culoarea deschisă a pereţilor în­
căperii. Pentru un iluminat artificial igienic
sînt de luat în considerare următoarele; să
fie lumină suficientă, de pildă cel putin un
bec de 75-100 waţi pentru o cameră de 20 m2
lumina să fie difuză (trecută printr-o sticlă
mată de abaj ur sau emanată de un bec mat);
la masa de lucru sau la maşina de cusut să
existe o luminare specială din stînga, fără
ca fasciculul luminos să izbească ochii; lumi­
nozitatea locului de muncă să nu contrasteze
prea tare cu întunericul spaţiului din jur.
Să nu se uite curăţenia sticlei becul ui electric.
Dacă becul s-a murdărit, puterea lui scade la
jumătate. De exemplu. un bec de 100 waţi
va consuma tot atît curent electric, dar va
furniza o lumină egală cu cea a unui bec de
50 waţi. Iluminatul cu tuburi lurniniscentc.
tot mai frecvent utilizat în ultimul timp,
prezintă numeroase avantaje : este mai economic.
dă o lumină plăcută ochiului şi mai apropiată
de lumina soarelui, nu încălzeşte şi are acţiune
de distrugere a germeni lor din aerul încăperii
luminate.
: ....
,
-mpettgo contagios (bube dulci), boală de
piele provocată de streptococ, apărînd mai ales
la copiii a căror curăţenie corporală Iasă de
dorit. Incepe printr-o pată roşie, pe care foarte
curînd se formează o băşică mare (bulă), con­
[inînd un lichid clar, care curînd devine găl­
bui, purulent. După spargerea bulei rămîne
o eroziune superficială, care se acoperă cu coji
galbene, de culoarea mierii. Netratată, boala
se Intinde cu multă uşurinţă datorită conta­
giozităţii foarte mari a Iichidului provenit din
bulele rupte, atît la copilul bolnav, cît şi la
alţi copii cu care acesta vine în contact în
timpul şcolii, al jocurilor etc. Este bine deci
ca, în cazul unei astfel de îmbolnăviri, copilul
să fie arătat imediat unui medic, pentru il
începe tratamentul şi să fie ferit de contactul
cu alţi copii, la şcoală sau acasă. Pentru pre­
venire şi tratament, vezi piodermite.
impotenţă (sexuală), imposibilitatea săvtr­
şirii actului sexual de către bărbat. Pentru ca
actul sexual să se facă normal, bărbatul trebuie
să prezinte: atracţie sexuală (libido), erecţie
(creşterea şi întărirea organului sexual), vo­
luptate (senzaţie de plăcere în efectuarea actu­
lui sexual) şi ejaculare (eliminarea spasmodică
a sperrnei). Impotenta se poate manifesta în
una din aceste etape (erecţie incompletă sau
întreruptă, ejaculare precoce ante portas) sau
în toate etapele actului sexual. Cauzele mai
importante ale impotenţei pot fi datori te unor
Iezi uni în măduva spinării; unde se găsesc
centrii erecţiei şi ejaculaţiei, unor tulburări
endocrine (insuficienţa gonadelor - testicule­
lor;-, insuficienţă hipofizară), unor modificări
de fermă (anormale) ale penisului (hipospadias),
fapt ce împiedică actul sexual normal, surme­
najului, nevrozei (neurastenie sexuală), ne­
încrederii bolnavului în posibilităţile sale
sexuale (timiditate sexuală, trac), în urma
unui eşec sau a unor tulburări psihice, abuzului,
fricii, dezgustului, alcoolului, abstinenţei pre­
lungite, lipsei de experienţă. Cînd există o
cauză organică (boli ce lezează glandele endo­
crine, măduva spinării, sistemul nervos cen­
tral) tratamentul va căuta să o vindece sau să
o amelioreze prin hormoni, tratamente anti­
inflamatorii, după caz; cînd impotenta este
datorită surmena] ul ui sau neîncrederii bărba­
tului în posibilităţile sale sexuale - impo­
tenta psihică, cea mai frecventă - odihna,
somnul, psihoterapia, experienţa şi răbdarea
pot duce la vindecare (vezi psihoterapie).
imunitate, starea de rezistenţă a unui orga­
nism faţă de o infecţie. Cu alte cuvinte, un
organism imun împotriva unei anumite boli
infecţioase nu face acea boală chiar dacă micro­
organismul patogen respectiv a pătruns în
organism. Imunitatea poate fi naturală de
specie (omul. de exemplu, este imun faţă de
unele boli ale animalelor; animalele la rîndul
lor sînt imune faţă de anumite boli pe care le
poate face numai omul). Tot imunitatea natu­
rală este cea rezultată din mobilizarea mijloa-
201
J
[202]
•
•
celor de apărare proprii ale organismului faţă
de infecţii, mijloace care reuşesc de multe ori
să Împiedice pătrunderea microorganismelor
patogene În organism. Astfel, pielea intactă
împiedică pătrunderea agenţilor patogeni, iar
unele mucoase, prin secreţiile pe care le produc,
La Institut ul .Dr. 1. Cantacuzino" se prepară
seruri şi vaccinuri
pot distruge agenţii patogen! (de exemplu,
lizoztrnul, o substanţă care se găseşte mai ales
în lacrimi, are o acţiune bactericidă importantă).
Şi fibra bacteriană normală, saprofită, care
se găseşte în gură, căile aeriene superioare,
faringe, tubul digestiv, vagin face de multe
ori imposibilă dezvoltarea unor microorganisme
patogene, Anumite substanţe din sînge (alexina,
properdina, anticorp ii naturali etc.) au, de
asemenea, acţiune de anihilare faţă de mulţi
agenţi patogeni. Fagocitoza şi celelalte me­
canisme care intră În acţiune în fenomenele
de inflamaţie reuşesc, de asemenea, de multe
ori să oprească pătrunderea unor microorganls­
me patogene în organism. Imunitatea poate fi
şi dobîndită sau cîştigată. Astfel, în cursul
unor boli infecţioase se produc anticorpi faţă
de agentul patogen respectiv, care persistînd
in sînge timp îndelungat, uneori toată viaţa,
produc rezistenţa organismului faţă de această
infecţie (de exemplu, varicela şi rujeola Iasă imu­
nitate pe toată viaţa). Tot dobîndită este imu­
nitatea care se capătă după vaccinare. Astfel
după vaccinarea antivariolică. organismul de­
vine rezistent faţă de variolă, după vaccina rea
antipoliomielitică devine rezistent faţă de
poliomieli tă ş. a. m. d.
incubaţie, perioadă care se scurge de la in­
fecţie pînă la apariţia primelor semne de boală.
Este totdeauna tăcută, lipsită de orice marii-
202
----------��_i
festare clinică. In această perioadă, viitorul
bolnav este aparent sănătos. Ea corespunde
fazei de multiplicare a germenilor în organism
pînă la atingerea unui număr suficient pentru
a declanşa boala, cît şi timpului necesar orga­
nismului pentru a căpăta o anumită stare reac­
ţională. Perioada de incubaţie este diferită ca
durată de la boală la boală. Irnpărţind bolile
după durata incub atiei. vom deosebi: boli
cu incubaţie scurtă (1-7 zile), ca de exemplu
scarlatina şi difteria; boli cu incubaţie mijlocie
pînă la 14 zile, cum sînt rujeola, varicela şi
febra tifoidă; boli cu incubaţie lungă pîna la
21 de zile şi peste 21 de zile, ca rubeola, tur­
barea şi hepatita ep idernică. Cunoaşterea pe­
rioadei de incubaţie ne ajută la stabilirea: a)
unor date de prognostic: b) anumitor măsuri
de profilaxie a lor (a stabili de pildă timpul
de menţinere În carantină a unui contact, ţi­
nînd seamă că unele boli, ca rujeola şi polio­
mielita, sînt contagioase În ultimele zile de
incubaţie); c) momentului inlectant şi al
izvorului de infecţie (ancheta epidemiologică).
infarct miocardic, ocluzie coronariană, par­
ţială sau totală, care se Însoţeşte de o leziune
(necroză), mai mult sau mai puţin întinsă.
în muşchiul inimii. Infarctul cardiac reprezintă
stadiul cel mai avansat al bolii coronariene
(coronarită) şi gravitatea lui depinde de lo­
calizarea şi întinderea Iezi unii în miocard. In­
ceputul bolii este brusc, mai des în. repaus, după
o masă copioasă sau În somn şi se manifestă
prin durere caracteristică în dreptul inimii,
radiind În diverse direcţii: furca pieptului,
gît, umăr, membrul superior stîng, sau bila­
teral în ambele braţe. Intensitatea durerii este
extraordinară, nu cedează la nitroglicerirtă re- .
petată şi fără intervenţia unui opiaceu se poate
prelungi şi peste 24 de ore. In această perioada
apar de regulă şi alte semne care precizeaza
diagnosticul: scăderea tensiunii arteriale, fe­
bră, puls accelerat şi neregulat, dispnee, greaţă
şi vărsături, iar uneori şoc. Unele analize
de laborator Întăresc şi mai mult această su­
poziţie Încă din primele ore ale infarctului,
înainte chiar ca electrocardiograma să se mo­
difice. Aceasta din urmă se repetă pe tot par
cursul bolii, pentru a putea urmări evoluţia
ei. Repausul absolut şi obligatoriu la pat
va trebui să fie instituit din primele minute.
In felul acesta se permite inimii să facă faţă
I la un efort redus, se asigură o bună cicatrizare
a .muşchi ului necrozat şi o evoluţie a bolii fără
complicaţii. Acest repaus la pat va fi păstrat
cel puţin 20- 25 de zile, iar În formele compli­
cate, şi 45 de zile. Mobilizarea va Începe la
avizul medicului şi numai progresiv, la Început
mobilizare pasivă a membrelor în pat şi abia
înainte de ieşirea din spital, se va trece, tot
treptat, la mobilizarea activă. Tratamentul me­
dicamentos urmăreşte combaterea durerii (mor­
fină), împiedicarea extinderii zonei de infarct
prin anticoagulante (heparină).
[203]
'\
�
I
L
infecţie (proces infecţios), conflictul care are
loc între un microorganism (agent) patogen
(microb, virus, rickettsie, ciupercă) şi organis­
mul în care a pătruns. Rezultatul acestui con­
flict este deseori boala infecţioasă, cind forţele
de apărare ale organismului nu reuşesc să dis­
trugă agentul patogen la poarta de intrare.
Alteori însă, victoria este a organismului şi
Infecţia nu se produce./nfecţiedefocar,afecţiune
inflamatoare, întreţinută de un proces infecţios
cronic şi localizat, care se află la distanţă.
Procesul care determină infecţia de focar se
numeşte focar de infecţie; el este bine delimitat
.mocntnd în tăcere" dar răspîndind periodic,
pe calea circulaţiei sanguine sau limfatice,
microbi şi toxine care acţionează asupra orga­
nismului în general şi asupra diferitelor organe
În mod special. Infecţiile de focar afectează
diferite aparate şi sisteme: aparatul locomotor
(reumatism articular acut, artroze, lurnbago),
aparatul cardiovascular (rniocardi te, endocar­
dite, arterite), renal (nefrite). Cele mai frecvente
focare primare de infecţie sînt: infecţiile den­
tare, amigdalitele şi sinuzitele cronice, rnetro­
anexitele, colecistitele şi apendicita cronică,
supuraţii1e pulmonare.
infestare, pătrunderea şi dezvoltarea Într-un
organism uman sau animal a unui parazit.
De exemplu: ascarid, oxiur, tenie,
infiltrat, leziune circumscrisă, izolată, care
se localizează cel mai adesea la vîrful p lămi­
nului, mai jos de claviculă, şi care traduce o
formă de Început a tuberculozei. Nu dă loc
la manifestări clinice şi reprezintă de obicei o
descoperire radio logică. Pentru acest motiv se
recomandă control microradiofotografic cel
puţin o dată pe an.
inflamaţie, totalitatea reacţiilor biologice care
se petrec local la nivelul ţesuturilor la poarta de
intrare a unui microorganism patogen în orga­
nism. Fenomenele inflamatorii fac parte din
primele măsuri de apărare ale organism ul ui
pentru a împiedica invadarea organismului de
agentul patogen pătruns. Reacţiile cele mai
importante din inflamaţie sînt: dilatarea va­
selor capilare şi trecerea prin pereteîe lor în
ţesutul respectiv a globulelor albe care fago­
citează microorganlsmu! pătruns (vezi fagoci­
toză). Local, la nivelul inf lamaţiei, din cauza
reacţiilor care se petrec, apar următoarele semne
caracteristice: roşeaţă, durere, tumefiere (urn­
fIare) şi căldură locală crescută. Deseori din
lupta dintre organism şi agentul patogen se
formează puroi, care este constituit din leuco­
cite distruse, microbi, ţesuturi necrozate.
inframicrobiologie (virusologie), ştiinţă care
se ocupă cu studiul virusuri lor (inframicrobi).
infuzie, procedeu de extracţie prin apă fier­
binte a substanţe lor medicamentoase active din
vegetale. In funcţie de caracteristicile substan­
ţei pe care vrem s-o extragem din plante (flori,
frunze, rădăcini) folosim acţiunea apei la o
anumită temperatură şi o anumită perioadă de
timp, care diferă după procedeul ales (rnace-
,
rare, infuzie sau decoct). Pentru inluzare,
apa se încălzeşte la temperatura de fierbere
(înainte de a da în clocot) şi trebuie să acţioneze
asupra produselor vegetale (înmuiate în apă
rece în prealabil) timp de 15 minute, într-un
vas închis. Se filtrează după răcire, sol uţia
obţinută nurnindu-se infuzie. Cantitatea de
ceai folosită la prepararea unei infuzii este
de 3-5 g la 100-150 mI apă (cam cît luăm
cu trei degete). Infuziile administrate în scop
terapeutic se eliberează de la farmacie în baz z
unei prescripţi! medicale, În sticle etichetate.
'Ele se iau cu linguriţa sau lingura, de obicei
în 3 reprize pe zi, sau după indicaţia medicului.
Cu toate că au în compoziţia lor substanţe
conservante, este bine ca infuzii le să fie eli­
berate în cantităţi mici (pe cîteva zile), deoarece
se alterează uşor. Pe perioada întrebuinţării
se vor păstra la rece.
inhalaţie, inspirarea unor gaze sau lichide fin
pulverizate În scopul obţinerii unui efect te­
rapeutic, cu ajutorul unor aparate şi dispozitive
speciale. Inhalaţiile cu aer folosesc camerele
pneumatice şi aparatele individuale de supră­
şi subpresiune. Cele cu lichide fin pulverizate
utilizează aparate producătoare de ceaţă, aero­
solizatoare etc. Pentru inhalaţii cu substanţe
lichide se folosesc soluţiile medicamentoase
(antibioticele, apele minerale etc.). Ele acţio­
nează asupra mucoasei respiratorii. Dacă sînt
fin dispersate, în aerosoli, ajung la nivelul
alveolelor pulmonare unde sînt resorbite şi
pătrund în circulaţia generală, la fel ca şr
într-o injecţie.
Inh a l aţ ie .
mrrna, organ muscular de formă conică, aşe­
zat în partea anterioară stîngă a cavităţii to­
racice. Vîrful inimii este îndreptat anterior,
în jos şi spre stînga, iar baza inimii, superior,
posterior şi spre dreapta. Cu una dintre feţele
sale, inima vine în contact cu muşchiul diafragm,
iar cu vîrful atinge peretele toracic în dreptul
spaţiului al patrulea intercostal (Ia omul
adult). In rare cazuri, inima se situează de
partea dreaptă a sternului, fie datorită unej
203
[204]
,-
inversiuni In aşezarea organelor interne de la
naştere, fie datorită unei afecţiuni pleurale sau
. pulmonare care împinge inima spre dreapta.
Situarea în dreapta a inimii se numeşte dex­
trocardie. De mărimea unui pumn la omul
adult, inima este formată din pereţi rnusculoşi
ASCAR - instituţie de specialitate pentru asis­
tenta bolnavilor de inimă.
acoperiţi cu un înveliş dublu (pericard) şi căp­
tuşită cu un endoteliu numit endocard. Muş­
chiul inimii (miocardul) este alcătuit din fibre
circulare şi oblice, care formează mai multe
straturi. Cavităţile inimii sînt în număr de
patru: două atrii şi doi ventriculi. Din fiecare
atr i u se desface cîte un mic săculeţ cu pereti
musculari încreţ iţi, numit urechiuşe. Atriul
şi ventriculul din stînga comunică între ele,
dar nu comunică cu atr iul şi ventriculul din
dreapta, între care există de asemenea comuni­
caţie. Intre atrii şi ventriculi există cîte un
orificiu ce se închide intermitent în timpul
sistolei cardiace cu nişte clapete, numi te val- '1-­
uule. Orificiul atr io-ventricular stîng (mitral)
are două valvule miirale. Cel atrio-ventricular
drept are trei oaloule tricuspide. De valvule se f....
prind nişte firişoare numite cordagii (coardej,
care la rîndul lor se fixează de formaţiuni mus­
culare numite pilieri. La atriul drept soseşte
sîngele prin două vene cave (superioară şi
inferioară). Din atr iul drept, sîngele trece în
ventriculul drept, iar din acesta, în artera pulrno­
!'::;,ă, prin care se duce la plămîn (vezi circulaţia
sîngelui). De la plămîn, sîngele ajunge în
atriul stîng, de unde trece în ventriculul stîng
şi apoi în ar tera aortă, răspindindu-se în organism
(vezi circulaţia sîngelui). Inima este irigată
de arterele coronare care o înconjură sub forma
unei cununi, la locul dintre atrii şi ventr iculi
(fapt de la care îşi trage şi numele). In pereţii
204
a tr iului drept există nişte formaţiuni (noduli)
de ţesut neuromuscular nediferenţiat, care ge­
nerează impulsuri pentru contracţiile inimii,
cu o frecvenţă normală de 60- 80/min. Aceste
impulsuri se răspîndesc către ventriculi printr-o
bandă de ţesut nervos (bandeleta Hiss). Asupra
inimii acţionează fibre ale sistemului nervos
vegetativ, simpatic şi parasimpatic, care deter­
mină, respectiv, accelerarea bătăilor inimii
(tahicardie) sau rărirea acestora (bradicardie).
Contracţiile inimii numite sistole se succed în
mod normal la intervale regulate. Pauzele
dintre contracţii numite diastole, au o du­
rată mai mare de cît cea a sistolelor. Uneori
faţă de aceste contracţii normale, pot apărea
contracţii precoce, numite extrasistole (palpita­
tiij.urmate deseori de diastole alungite. Pentru
ca sîngele să poată trece din atrii în ventriculi,
sistola atrială începe înaintea celei ventricul are
cu aproximativ 0,2 secunde. După ce sîngele
a ajuns În ventricul, acesta se contractă la
rîndul lui (sistolă ventricul ară) Împingînd
sîngele În artera aortă sau pulmonară. Sistola
şi diastola cardiacă formează împreună un
ciclu cardiac sau revoluţie cardiacă, In timpul
sistolei, miocardul îşi consumă rezervele de
energie pe care şi le reface în timpul diastolei.
Refacerea energetică fiind mai înceată decît
consumul, durata diastolei este de obicei mai
lungă ca a sistolei. Intoarcerea sîngelui din
artere în ventricul! este împiedicată datorită
existenţei unor valvule în aşa fel situate, încît
ele se deschid în'tirriiîul sistolei şi se închid
în timpul diastolei. Intoarcerea sîngelui din
Inimă sec ţ ionat ă în treimea mijlocie. Se vede
dezvoltarea mult mai mare a peretilor ventri­
culului stîng (dreapta) comparativ cu a pere\llor
ventriculului drept. Ventriculul stîng are de făcut
fată unui lucru mecanic mult mai mare
[205]
�------------------------ ..
� - �
r
,
I
I
L..
ventricul în atriu este, de asemenea, îrnpiedi­
cată de valvulele tricuspide sau mitrale, care
se deschid în timpul diastolei şi se închid în
timpul sistolei. In timpul trecerii sîngelui prin
inimă, datorită închiderii şi deschiderii val­
vulelor şi vibraţiei lor, apar zgomote ce pot fi
auzite dacă aplicăm în dreptul inimii urechea
sau stetoscopul. Aceste zgomote au caractere
deosebite în timpul sistolei şi al diastolei, pu­
tînd fi urmărite separat pentru fiecare dintre
orificiile inimii, care conţin va�n unele
boli de inimă care modifică deschiderea ori­
ficiilor atrioventriculare sau structura valvulelor
apar zgomote noi, numite suţluri, pe baza căro. a
se poate pune diagnosticul Ieziunii ivite. La
fiecare contracţie, ventriculul împinge cîte
50- 200 mI sînge, cantitate numită debit sis­
tolic. Cantitatea de sînge pornp ată într-un
minut se numeşte debit cardiac. Aceste deb ite
cresc sau scad în raport cu necesităţile organis­
mului. Astfel, în efortul fizic, cînd muşchii
au un consum mai crescut de oxigen şi substanţe
nutritive, irigaţia musculară creşte prin creş­
terea debitului cardiac. Inversul se întîmplă
la trecerea de la o activi tate mai intensă la
repaus. Activitatea depusă de inimă pentru
mobilizarea sîngelui se numeşte muncă sau
travaliu cardiac. Forţa chel tui tă în 24 de
ore de miocard pentru pomparea sîngelui
este echivalentă cu aceea care ar ridica
2 - 3 vagoane de marfă la o înălţime de
1 m de la pămînt. Creşterea debitului car­
diac se face atît prin creşterea frecvenţei sis­
tolelor, cît şi prin creşterea debitului de sînge
eliminat în fiecare sistolă. Cu cît individul
este mai antrenat, cu atît adaptarea inimii
la efort se face predominant prin al doilea
mecanism, prin care consumul de energie este
mai redus, iar randamentul inimii mai mare.
In timpul activităţii inimii iau naştere curenţi
electrici de mică intensitate care se răspîndesc
în corp întocmai ca undele din jurul unui obiect
aruncat în apă. Aceşti biocurenţi generaţi de
inimă pot fi cap taţi, amplificaţi şi înscrişi cu
aj uterul aparatelor numi te electrocardiogra]e,
sub forma unor oscilaţii denumite electro­
cardiograrne. Funcţia urechiuşelor. ş! a în��­
lisurilor inimii. Fiind nişte prelungiri ale atrii­
lor, cu pereţii încreţiţi şi elastici, urechiuşele
ar putea juca un rol de supapă de presiune,
ştergînd diferenţele care există între sistola şi
diastola atrială. Endocardul, prin luciul său,
favorizează scurgerea sîngel ui, împ iedicînd apa­
riţia coagulării (vezi coagularea sîngelui).
Pericardul prin foiţele seroase ajută mişcarea
inimii în sacul fibros care îi fixează poziţia ei
normală (pericardul fibros). ,
injecţie, introducerea unei soluţii medica­
mentoase în organism cu ajutorul unui ac adaptat
la seringă. Poate fi subcutanată, intramuscu­
Iară, intravenoasă, rahidiană, intracardiacă etc.
Terapeutica modernă face necesară introducerea
unui număr tot mai mare de substanţe în orga­
nism prin injecţii. Prin injecţii le făcute în
.�
condiţii de sterilizare incorecte se pot transmite
anumite infecţii, printre care, în primul rînd,
hepatita epidemică. De aceea, la efectuarea
injecţiilor trebuie să se evite persoanele ne­
calificate. Injecţiile trebuie făcute numai de
cadre rnedico-sanitare care posedă cunoştinţele
La Iabr le a de seringi.
necesare în legătură cu ster ilizarea corectă
a acelor şi seringi lor (prin fierbere, timp de
30 de minute).
insecticid, substanţă chimică CI1 acţiune
distrugătoare asupra artropodelor, dintre care:
păduchi, purici, p loşniţe, căpuşe, muşte, (intari.
Insecticidele sînt utilizate pe scară largă în com­
baterea unor boli care se transmi t prin vectori
(vezi deparazitare).Cele mai utilizate sînt insec­
ticidele numite de contact, deoarece intoxicarea
insectelor se face cînd acestea vin în contact
cu substanta toxică. aceasta pătrunzînd prin
învelişul lor de chitină şi provocînd paralizii.
Aceste insecticide mai sînt numite şi remanente,
deoarece obiectele pulverizate îşi păstrează
efectul zile şi chiar săptămîni. Astfel sînt in­
secticidele clorurate (D. D. T. hexaclorciclo­
hexan), utilizate în sectorul medical şi insecti­
cidele organofosforice (parathionul, utilizat
numai în sectorul agricol).
insolaţie, accident provocat de radiaţ iile so­
lare sau de o căldură excesivă. Se manifestă
cu cefalee intensă, torpoare sau dimpotrivă
stare de agitaţie. oprirea. transpira ţi ilor, vo­
rnitări, halucinaţii sau delir, putînd merge
205
j
[206]
[-o
•
Institutul de .Inframicrobiologie" al Academiei R.P.R.
pînă la pierderea cunoştinţei. Tratamentul
constă în scoaterea imediată de sub razele soa­
.relui, împachetări cu cearşafuri umede, pungă
cu gheaţă la cap, băuturi reci. Dacă bolnavul
şi-a pierdut cunoştinţa se practică respiraţie
artificială, pînă la sosirea medicului. Atenţie
la remisi uni le Înşelătoare, de aceea se recomandă
repaus prelungit la pat.
insomnie, imposibilitatea de a adormi, de
a dormi sau existenţa unui somn insuficient
(somn întrerupt, superficial, care nu odih­
neşte). Apare în special după eforturi psihice
mari (emoţii. activitate intelectuală prelungită
.şi intensă, supărării, în urma creşterii excita­
bi lităţii celulelor scoarţei cerebrale. Poate fi
una din urmările altor boli 'organice (boli fe­
brile, boli de inimă) sau simptomul principal
în nevroză, în stările de agitaţie ale unor bol­
navi psihici (exemplu în manie, în psihoza
alcoolică). In cazul bolilor organice, tratarea
acestora duce şi la vindecarea insomniei. In
oboseala intelectuală şi fizică (surmenaj) şi
nevroză se vor asigura o odihnă necesară. o
activitate fizică corespunzătoare (plimbări,
gimnastică), medicamente care diminuează
excitabilitatea scoarţei (calrnante) şi sornnifere,
după stricta prescriere a medicului.
Inspecţia de stat pentru igienă şi protectia
muncii, instituţie creată la Începutul anului
1963, prin reorganizarea centrelor sanitare şi
antiepidemice (sanepiduri) şi avînd rolul de a
coordona şi îndruma activitatea antiepidemică,
de asanare a condiţiilor la locul de trai şi de
muncă şi de aplicare a măsurilor de protecţia
muncii pe un anumit teritoriu (regiune, raion),
precum şi de a efectua controlul
sanitar curent şi preventiv pe
teritoriul ce-i revine. La nivel
republican funcţionează In­
specţia de stat pentru igienă
şi protecţia muncii în cadrul
Ministerului Sănătăţii şi Pre­
vederilor Sociale.
instilaţie, depunerea de pi­
cături de medicamente În
soluţie pe suprafaţa mucoa­
selor În scop terapeutic. Se
realizează cu ajutorul unui
picător alcătuit dintr-un tub
de sticlă efi lat la un capăt
pentru formarea picăturilor
şi cu o pară de cauciuc la ca­
pătul opus, necesară manş­
vrării lichidului. Exemplu de
insti la ţie : a) instilaţie oculară,
care se face la unghiul extern
al ochiului (bolnavul privind
în sus şi în partea opusă)
şi care constă în depunerea a
2-3 picături de colir pe mucoasa conjuncti­
vală a p leoapei inferioare, ce este trasă puţin
În jos. După instilare., bolnavul trebuie să cli­
pească des, pentru ca lichidul să se răspîndească
uniform; b) instilaţie nazală, care se face apli­
cînd 3- 6 picături de medicament în fiecare
nară, pacientul stînd culcat cu capul lăsat
pe spate şi întors În partea opusă narei în
care instilăm; c) instilaţie în ureche, care se
face depunînd cîteva picături de medicament
uşor încălzit (neotirnpanal) în conductul audi­
tiv extern, bolnavul fiind culcat pe o parte.
institute de cercetări ştiinţifice medicale din
ţara noastră. Prima instituţie medicală romi­
nească în care s-au efectuat sistematic cercetări
ştiinţifice a fost Institutul de patologie şi bacte­
riologie, creat pe lîngă catedra lui V. Babeş,
în 1887, cînd mare!e savant a fost numit pro­
fesor la Facultatea de medicină din Bucureşti.
La acest institut a fost organizat încă din 1888
un centru de tratament preventiv Împotriva
turbării şi apoi de producţie a serului anti­
diîteric. Laboratorul de medicină experimen­
tală care, Începînd din 1901, a funcţionat sub
conducerea profesorului I.Cantacuzino, a de­
venit curînd instituţia în care şi-au făcut ini­
ţierea ştiinţifică unii din cei mai dotaţi tineri
cercetători romîni, ca de exemplu, C. Ionescu­
Mihăieşti, D. Danielopolu, M.Ciucă, N. Gh. Lupu,
DiComb icscu şi alţii. Acest laborator a furni­
zat mari cantităţi de materiale biologice imu­
nizante (seruri şi vaccinuri), În vederea desfă­
şurării cu succes a campaniilor antiepide­
rnice, mai cu seamă în cursul războaielor din
1913 şi 1916--1918. In 1921, laboratorul a
fost transformat în 1 nstitutul de seruri şi vac­
cinuri .Dr. 1. Cantacuzino", în cadrul căruia
munca de cercetare ştiinţifică a fost, În conti­
nuare, îmbinată cu producţia în serie a pre-
paratelor imunizante. In 1924 a fost creat Insti­
tutul de medicină legală "M ina M inooici", În
1927 Institutul de igienă, în 1939 Institutul
de antropologie. Pe lîngă diverse ca tedre ş .
206
[207]
I
�
,
I
L
clinici ale facultăţilor de medicină din Bucu­
reşti, Cluj şi Iaşi, au Iuncţionat alte asemenea
institute de cercetare. In anii regimului de­
mocrat-popular, Academia R.P.R. şi Mini­
sterul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale conduc
activitatea a numeroase institute, centre şi
La Institutul de .. Geriatrie".
colective de cercetări ştiinţifice.reorganizate sau
in majoritatea cazuri lor, nou-înfiinţate: 1 nsti­
tutui de fiziologie normală şi patologică, 1 nsti­
lutul de endocrinologie, Institutul de neurologie
Bucureşti, Institutul de inframicrobiologie. I n­
stitutul de microbiologie, epidemiologie şi para­
zitologie "DT. 1. Cantacuzino", Institutul de ana­
tomie patologică "V. Babeş", Institutul de igienă
şi protecţia muncii, Institutul de cercetări farma­
ceutice şi control al medicamentului, Institutul
de ftiziologie, Institutul de expertiză şi recupe­
rare a capacităţii de muncă, Institutul de medi­
cină judiciară "M ina M inouici", Institutul de
balneologie şi fizioterapie, Institutul oncologie,
Institutul de geriatrie şi altele. Unele din aceste
institute posedă filiale sau colective ajută­
toare în alte centre ştiinţifice medicale. Parti­
dul şi guvernul pun la îndemîna cercetătorilor
documentarea, aparatura şi mijloacele tehnice
cele mai perfecţiona te, în vederea rezolvării
unor probleme de mare interes pentru sănătatea
publică.
insuficienţă cardiacă, incapacitatea inimii de
a alirnenta cu sînge ţesuturile şi viscerele orga­
nismului, pe măsura nevoilor acestora. Re­
prezintă stadiul avansat al majorităţii bolilor
inimii şi se datoreşte scăderii forţei contractile
a miocardului, urmată de dilatarea treptată a
inimii. Printre obstacolele care îngreunează mun­
ca inimii sînt mai rar defectele intracardiace din
bolile congenitale, dar mai ales cardiopatiile
-valvulare cronice, ca şi modificările inflama-
toare sau de irigaţie ale miocardului, care au
loc în reumatism sau în boala coronariană. Alte­
ori, miocardul este sănătos şi capabil de a-şi
duce munca de pompare a sîngelui, dar unele
boli împiedică sîngele venos să se întoarcă
la inimă. Există trei feluri de insuficienţă
cardiacă: a) insuţicienţa inimii stîngi, consecu­
tivă hipertensiunii arteriale, afecţiunilor aortei,
coronaritelor. Această formă de insuficienţă
cronică a inimii stîngi apare cu dispnee de
efort progresivă, care cu vremea se instalează
şi seara sau în poziţie culcată. In forma de
insuţicienţă acută a inimii stîngi, ea se traduce
prin crize bruşte de dispnee: astm cardiac şi
edem pulmonar acut; b) insuţ tcienţa inimii
drepte, de obicei consecinţa unui baraj în
circulaţia pulmonară, provocat de o boală
cronică de plămîni sau de unele cardie­
patii congenitale. Tulburările prezente în
această formă de insuficienţă cardiacă se
datoresc stagnării sîngelui în venele gîtului
care proernină, în ficatul care se congestionează
şi devine dureros şi în ţesuturi; picioarele se
umflă din cauza edemului. Un alt semn impor­
tant în acest tablou este cianoza (învineţeala)
provocată de insuficienta oxigenare a sîngelui
în plămîni; c) insuţicienţa totală a inimii, avînd
ca simptome comune ambelor insuîicienţe :
dispnee, cianoză, vene proeminente la gît,
ficat mare şi edeme. Toate aceste semne care
traduc suferinţa inimii se şterg aproape com­
plet, dacă se instituie un tratament corect în
stare să reducă munca miocardului şi să-i
mărească forţa de contracţie. Mijloacele pentru
a obţine aceasta sînt: 1) repaus la pat sau în
fotoliu; 2) regim alimentar cu îndepărtarea
sării şi care cuprinde în general zeamă de
fructe şi de legume, carne fiartă, glucide;
3) . tonicardiace, dintre care cele mai folosite
sînt preparatele de digitală şi strofantină;
4) diuretice (Uroflux, Diuramid, Nefrix) pentru
creşterea diurezei spre a uşura munca inimii.
insuficientă renală acută, sindrom caracte­
rizat prin incetarea bruscă şi completă sai,
aproape completă a functiilor rinichiului (nu
se mai produce urină, spre deosebire de "re­
tenţia acută", în care urina nu se mai elimină
din vezică). Survine în intoxicaţii, infecţii
(avort provocat), stări de şoc cu pierderi mari
de lichide şi reducerea debitului renal (comă
diabetică, diaree prel ungită, hemoragii) şi se
traduce prin anurie.
intertrigo, inflamaţie a pielii, care apare la
locurile unde pielea face cute, în regiunea
inghinală, plica fesieră, între degete, sub sîni
la femeie etc., ca rezultat al unei infectări cu
streptococ sau ciuperci parazitare. Buala este
favorizată de frecarea suprafeţelor de piele
una peste cealaltă şi de umiditatea caracte­
ristică acestor regiuni. Intertrigo poate să apară
şi în urma uscăr ii insuficiente a pliurilor pielii
după baie sau la sugari, datorită ingr ij ir ii in­
suficiente. La nivelul intertrigo-ului, pielea
devine urnedă, roşie, roşeaţa se răspîndeşte
207
•
.1
j
[208]
•
simetric de ambele părţi ale p liului, uneori apă­
rînd fisuri superficiale. Profilaxia constă în pă­
strarea curăţeniei, spălarea pliurilor pielii cu so­
luţie de acid boric (o llnguri tă de ceai la un pa­
har de apă fiartă), cu soluţie roz-pal de hiper­
rnanganat de potasiu urmată de uscarea cu
Inlerhlgo.
grijă şi pudrarea din abudenţă cu pudră de
talc. La sugari se recomandă ungerea pliurilor
pielii de cîteva ori pe zi cu ulei vegetal steri­
lizat sau cu vaselină. Tratamentul comportă
comprese cu soluţii dezinfectante, înlocui te
apoi de mixturi şi pudraje. Intre suprafeţele
de contact ale pielii se pun comprese ster ile
de tifon sau bucăţi de pînză călcate cu fierul
încins. Nu se pune vată.
intoxicaţii. Intoxicaţiile acute sînt cazuri în
care trebuie intervenit repede şi cu pricepere.
Principalele indicaţii generale sînt: să se Înlă­
ture din organism sau să se neutralizeze toxicul;
să Se asigure transportul rapid al intoxicatului
la spitalul cel mai apropiat; să se procedeze
cu calm şi, înainte de toate, să nu se facă nimic
care ar putea dăuna celui intoxicat. In intoxi­
caţia cu oxid de carbon (sobe defecte, mangal)
sau provocate de defecte ale instalaţiei de gaze
naturale sau de aragaz, se scoate bolnavul la
aer curat, i se face respiraţie artificială, dacă
este posibil i se administrează oxigen; se mai
recomandă fricţionarea corpului şi a extremită­
ţilor, termofoare, ceai fierbinte tare sau cafea.
În intoxicaţia cu sodă caustică se vor da mult
lapte, apă cu oţet (o lingură la un pahar),
suc de lămîie, apă cu albuş de ou bătut. În
intox icaţ ia cu acizi (acid sulfuric, apă tare)' se
dau apă amestecată cu săpun, apă cu albuşuri]
de ou bătute, lapte, ulei 'de floarea soarelui
sau al te grăsimi. Foarte important: în intoxi­
caţii le cu substanţe caustice (acizi, baze) nu
trebuie provocate vărsături, nu trebuie făcută
spăIătura gastrică, pentru a nu perfora esofagul
sa.u stomacul. In intoxicaţi ile cu substante
necunoscute (cînd există convingerea că nu
sînt cauzate de substanţe caustice) sau în in­
toxicaţiile alimentare se provoacă vărsături
prin atingerea ornuşorului şi se practică spă­
lătura stomacului prin administrarea unei can­
tităţi cît mai mari de apă caldă (Ia 30-35°),
208
urmată de provocarea vărsături lor. In intoxi­
caţia cu alcool se desface bolnavului gulerul,
se slăbeşte cureaua de la pantaloni, i se stro­
peşte faţa cu apă rece şi i se dă cu lingurita
cafea tare fierbinte. In intoxicaţia cu somnifere
se spală stomacul, se administrează un purga­
tiv şi dacă bolnavul este încă serniconştient,
1 se dă cafea tare şi nu va fi lăsat să adoarmă
pînă va ajunge la spital. 1 ntoxicaţia accidentală
la copil, stare patologică consecutivă introdu­
cerii în organism a unei substanţe care al terează
În proporţie variabilă manifestările vitale.
Această categorie de accidente poate
fi prevenită în proporţie de 100% prin­
tr-o supraveghere adecvată a copi lului.
Ele se explică prin lipsa de discernă­
mînt a copilului mic, prin tendinţa lui de a
introduce în gură orice Îi cade în mînă, precum
şi prin toleranţa lui scăzută la diverse substanţe
medicamentoase. Noţiunea de substanţă toxică
este convenţională, fiindcă nu numai substanţa
toxică propriu-zisă (foarte rară în gospodărie)
produce accidente la copil, ci şi medicamentele
ingerate în doză mare. Dintre substanţele toxice
propriu-zise ci tăm soda caustică (întrebuinţa tă
mai ales În mediul rural la prepararea săpunu­
l ui de casă), care produce ulceraţii şi necroze
foarte grave ale gurii şi esclagului mai ales.
U lceraţii le esoiagului pot duce fie la perîoraţie
(ceea ce antrenează moartea rapidă prin in­
fecţie), fie, după un interval de 1-2 săptămîni
la stenozele esoiagului, cu imposibilitatea de
alimentaţie şi cu denutriţie gravă. Tratamentul
stenozelor esolagiene postcaustice este deosebit
de greu la copil şi se însoţeşte de o mare mor­
talitate. In ultima vreme s-au înregistrat.intoxl­
caţii cu substanţe insecticide organolosiorate.
în urma consumării fructelor şi zarzavaturi lor
(nespălate) din grădini stropite cu aceste in­
secticide foarte toxice. Boala se manifestă
prin tulburări ale sistemului nervos central:
stare de excitaţie sau torpoare, lăcrirnare, du­
reri abdominale, vărsături şi diaree, convulsii,
apoi icter grav. Gravitatea este în furu'ţie de
vîrsta copilului, de cantitatea de texte absor­
bită şi de precocitatea unui tratament corect.
Dintre medicamentele care provoacă intoxicaţii
pot fi citate: rornerganul, luminalul, atropina
(destinate adulţilor care locuiesc în casă).
I Luîndu-le drept bomboane, cu atît mai mult
cu cît multe din ele nu au un gust rău, copii
de 2- 3 ani le înghit cu uşurinţă mai ales cînd
le este foame (cu 1- 2 ore înainte de ora mesei).
.intrucît simptomele produse de ingestia medi­
camentului sînt foarte variate, de multe ori
părinţii aduc tîrziu copilul la medic. Aceasta
se întîmplă mai ales cînd părinţii nu constată
imediat dispariţia medicamentului sau cînd
consumul său a avut loc seara şi copilul a
adormit curînd după aceea. Profilaxia in­
toxlcaţii lor constă în supravegherea atentă
a copilului şi în ţinerea sub cheie a tuturor
substanţelor toxice şi a medicamentelor din
casă. Părinţii trebuie să ducă copilul la medic
[209]
la primele semne de boală pentru ca trata­
mentul să poată fi eficace.
intradermoreacţie, probă biologică folosită
uneori în diagnosticul unor boli infecţioase, alte­
ori pentru aprecierea stării de rezistenţă a orga­
nismului faţă de anumite boli contagioase. Teh­
nica reacţiei constă în injectarea unei anumite
substanţe (extrase sau toxine ale unui anumit
agent patogen) în grosimea pielii (intradermic)
şi observarea reacţiei locale care se produce.
Reacţia este negativă cînd pielea rămîne de
culoare normală după termenul fixat pentru
citirea reacţiei respective; într-o reacţie po­
zitivă, pielea se înroşeşte la nivelul injecţie!
pe o suprafaţă de cîţiva crn" sau chiar mai mult.
In intraderrnoreacţii le de tip alergic, reacţia
pozitivă este produsă de fenomenele alergice
rezultate din unirea anticorpilor preexistenţi
în organism cu substanţa injectată intradermic
(antigen extras din agentul patogen respectiv)
şi arată existenţa acelei infecţii în organism.
Dimpotrivă, o reacţie negativă arată că nu
există anticorpi faţă de antigenul injectat şi
că deci organismul nu suferă de boala respectivă.
Exemplu: intraderrnoreacţia cu tuberculină
în diagnosticul tuberculozei; cu maleină în
diagnosticul brucelozei şi altele. In intraderrno­
reacţiile de imunitate, reacţia pozitivă este
produsă de substanţa injectată (toxina unui
microb anumit) atunci cînd lipsesc anticorpi
în organism care să neutralizeze această toxină,
arătînd că organismul respectiv nu este imun
f aţă de infecţia respectivă. Dimpotrivă, o reacţie
negativă arată. că anticorpii preexistenţi în
organism au neutralizat toxina injectată şi că
deci organismul respectiv este imun faţă de
acea infecţie. Exemplu: intraderrnoreacţ ie
Schick, care se face pentru a depista copiii
receptivi şi cei imuni faţă de difterie. La fel,
reacţia Dick pentru scar latină.
invaginaţia intestinală a sugarului, formă de
ocluzie intestinală produsă prin pătrunderea
unui segment intestina! în segmentul imediat
următor. Boala începe brusc, în plină sănătate,
la sugari între 4 şi 7 luni (de obicei), prin
dureri violente abdominale care survin în crize;
între crize copilul se Iinişeşte şi pare normal.
Crizele se repetă, apar vărsături, scaune san­
guinolente (sînge pur sau mucozităţi sanguino­
lente), oprirea materiilor fecale şi a gazelor,
alterarea rapidă a stării generale. Dacă boala
nu este diagnosticată şi nu se intervine operator
în primele 20-24 de ore (de obicei), copilul
nu mai poate fi salvat; urmează o agravate a
semnelor locale şi generale, moartea survenind
la 4- 5 zile de la debut.
invaliditate, pierderea parţială sau totală,
temporară sau definitivă, a capacităţi! de
muncă, din cauză de boală sau accident. Legis­
laţia ţării noastre prevede trei grupe de invali­
ditate, şi anume: grupa 1, în care se încadrează
cei care şi-au pierdut total capacitatea de muncă
şi trebuie îngrijiţi de o altă persoană: grupa a
11-a, cuprinzînd invalizii care nu mai pot lucra
in nici o profesiune, dar nu au nevoie de ajutorul
�.�;j�
J
\
r
I
1.
14-1652
.�
permanent al altei persoane; grupa a II/-a
cuprinzînd persoanele care mai posedă capaci­
tatea de a munci un număr redus de ore în
profesiunea lor sau într-o profesiune mai uşoară.
Stabilirea cauzei (boală profesională, accident
de muncă etc.) şi a gradului de invaliditate se
face de către serviciul raional de expertiză
medicală a capacităţii de muncă, f ixîndu-se
cuantumul pensiei în raport cu prevederile
legii.
invazie, perioadă de început în bolile con­
tagioase, cînd nu au apărut încă simptomele
caracteristice ale bolii respective, diagnosticul
clinic al bolii fiind mai greu. Mai evident,
perioada de invazie apare în bolile eruptive,
unde este numită şi perioada preeruptivă.
Astfel, în rujeolă invazia durează 3- 4 zile,
după care apare erupţia caracteristică; în scar­
latină invazia durează 24- 36 de ore, în tifosul
exantematic 4-7 zile, în febra tifoidă 7 zile.
lonescu-Mihăieşti Constantin (1883- 1962),
bacteriolog şi imunolog romîn, profesor la
Institutul de medicină şi farmacie din Bucureşti,
membru al Academiei R. P. R .. a fost unul din
cei mai demni reprezentanţi ai şcolii romîneşt!
de medicină experimentală fondată de I. Can­
tacuzino. A publicat lucrări importante de
imunologie generală şi studii privind epidemie­
logia poliomlelitei, patogenia tuberculozei,
tehnica preparării diverselor seruri şi vacci­
nuri.
Ionescu Thorna (1860-1926), chirurg şi
anatomist romîn. După studii strălucite la
Thoma Ionescu.
209
i
j
[210]
•
Paris, care îi deschideau perspectiva unei ca­
riere universi tare în Franţa, preia conducerea
'Catedrei de clinică chirurgicală, anatomie topo­
grafică şi chirurgie experimentală la Facyltatea
de medicină din Bucureşti. La acea data, corn­
petenţa sa de 'an,atomist era atît de ,apr�ciată,
încît i s-a încredinţat redactarea uneia din sec­
ţiunile principale ale celui mai important
tratat de specialitate apărut în Franţa. Curînd,
renumele de chirurg al lui Thoma Ionescu l-a
întrecut pe cel de anatomist. Tehnicile propuse
de el in intervenţiile pe uter şi asupra sistemului
nervos vegetativ au căpătat rapid extindere
în toată lumea. De un răsunet deosebit s-au
bucurat lucrările lui Thorna Ionescu privind
rahianestezia înaltă (practicată în porţiunea
superioară a coloanei vertebrale), ceea ce i-a
permis să efectueze, în ?eplină securitat�,
operaţii altfel greu de realizat la acea epoca.
La începutul secolului a întreprins un turneu
ştiinţific triumfal în Anglia şi S. u'A., demon­
strînd atît îndeminarea sa de operator, cît şi
avantajele metodei rornîneşti de rahianestezie.
Şi astăzi, în vestita Clinică Ma�o de la Rochester
se află bustul compatnotulUl nostru. Marele
merit al lui Thorna Ionescu este acela de a fi
creat în ţara noastră o remarcabilă şcoală de
chirurgie.
ipohondrie, convingere greşită în existenţa
unor boli imaginare. Bolnavul este convins că
suferă de cancer, că are o boală gravă de plă­
mîni, de inimă, că i-au pătruns în creier sau
în corp diferite obiecte s�lU animale ("bolnavul
inchipuit"). Orice senzaţie care o percepe, du­
rere de stomac, durere de cap, ameţeală, o
interpretează drept simptom val bolii pe care
şi-o închipuie că o a�e. Aceasta stare o poţ pre­
zenta unii nevropati (vezi nevroze), Insa ca­
racterul ipohondriei este mai puţin alarmant
(de exemplu, un can�e� imaginar). La �olnav!i
cu mari tulburări psihice (vezi paranoia, schi­
zofrenie, melancolie), ipohondria este absurdă
şi capătă un caracter delirant (vezi delir). In
cazul nevrozelor, odihna, munca de convingere,
suaestia, duc treptat la vindecarea acestei
tulburări; în celelalte boli psihice, tratamentul
este individualizat şi aplicat numai după pre­
cizarea cauzei.
iradiaţie, boală care apare la un organism
expus unei radiaţii corpusculare cu acţiune
nocivă, pe o perioadă de timp şi la o cantitate
de doză mai mari de cît valorile admise. Expu­
nerea în timp şi Intensitatea r�diaţiilor ,,:ariază,
de la o sursă la alta ŞI de la un orgamsm la
altul. Astfel, radiaţia cosmică (naturală) acţio­
nează permanent asupra tuturor vieţuitoarelor
fără a avea efecte de îmbolnăvire a lor. Iradiaţia
naturală este însă mărită ca intensitate prin
adăugarea unor iradiaţii din surse artificiale
(aplicarea izotopi lor radioactivi în agrozooteh­
nică, în industrie, în medicină, apoi examenele
radioscopice şi radiografice, dar mai ales în
urma experimentării armelor nucleare). Diferi­
tele ţesuturi reacţionează diferit la aceeaşi
210
doză de radiaţii: astfel, ce\e mai sensibile
sînt glandele sexuale, ochiul, organele he­
matopoietice, Urmează muşchii, ţesutul gră­
sos, ficatul, rinichii, pancreasul, prostata,
tubul digestiv, plămînii. Cele mai rezistente
sînt: pielea, glanda tiroidă şi oasele. Boala
de iradiaţie studiată pe cazurile accidentale
şi pe cele provenite din Hiroşirna şi Nagasaki
este clasificată în funcţie de posibilitatea de
vindecare a Iezi unii (în 4 grade: uşoară, medie,
gravă şi mortală). Pentru primele trei forme
se confirmă gradele de sensibilitate a ţesuturilor
arătate mai sus, boala încep ind prin Iezi uni
oculare şi ale măduvei hernatopoietice (leuco­
penie iniţial, apoi o perioadă de leucocitoză
urmată de scăderea gravă a leucocitelor, a eri­
trocitelor şi a trombocitelor, anemie greu de
tratat). Starea generală este alterată şi funcţia
organelor internetîicat, rinichi) modificată în
sens patologic. In boala de iradiaţie foarte
gravă (mortală), aceste modificări ale sîngelui
nu mai au timp să se instaleze, boala evoluind
într-un timp foarte scurt, cu sfîrşit mortal.
isterie, de la cuvîntul grecesc hysteros = uter,
una din cele trei feluri de nevroză (nevroza
isterică sau pitiatică - de la denumirea preo­
tesei Pythia din oracolul de la Delphi din
Grecia antică). De obicei, bolnavii isteriei,
înainte de apariţia bolii, au un comportament
mai deosebit: se aseamănă cu copiii alintaţi,
cărora dacă nu li se satisfac capriciile ţipă, dau
din picioare sau se trîntesc pe jos. La isteriei ­
este vorba deci de un tip de sistem nervos foarte
labil, unde predomină procesele de excitaţie
corticală şi în care găsim un comportament
infantil. Ca şi în cazul copilului needucat, care
doreşte să-şi satisfacă numai dorinţele şi ne­
voile sale, istericul reacţionează la fel şi,
întrucît are această structură egocentrică (el
are nevoi mai mari, el munceşte mai mult, el
suferă mai mult etc.), înseamnă că afişarea
stării sale în scopul convingerii celor din jur
nu poate să apară de cît atunci cînd poate fi
văzut de aceştia. Cu toate acestea, bolnavul
este convins de suferinţa sa, de aceea istericul
trebuie tratat cu toată grija, el nefiind bolnav
imaginar sau simulant. Pe fondul comportamen­
tului obişnuit al acestora, mai ales după emoţii
mari, după eforturi fizice sau psihice, după
accidente sau diferite boli generale sau locale,
febră, plăgi, poate să apară criza isterică pro­
priu-zisă. Isteria poate să îmbrace formele de
I manifestare a multor boli, cum sînt: convul­
siile isterice, care imită criza de epilepsie (însă
bolnavul nu se loveşte cînd cade, nu prezintă
tulburări obişnuite ale epilepsiei); paraliziile
isterice, unde însă la o examinare atentă făcută
de medic se constată caracterul isteric al pa­
raliziei (reflexele sînt normale, paralizia nu are
aspectul celor cauzate de o leziune nervoasă);
anesieziile isterice în diferite zone ale corpului
care, atunci cînd sînt înţepate adînc, bolnavii
nu reacţionează, ca şi cînd acolo ar exista o
anestezie în realitate; pierderea posibilităţii
[211]
Izolarea în spital ul de boli contagioase este In Interesul bolna­
vului şi al colec t ivl tăţ l i.
r
I
de a vorbi (mutism isteric), deşi nu există
nici-o cauză organică (leziune) care să o pro­
ducă. Isteria este o boală vindecabi lă, dar
pentru aceasta bolnavul trebuie scos din mediul
care i-a declanşat criza, fiind necesară o muncă
perseverentă de reeducare, dusă cu multă grijă
şi cu toată înţelegerea (vezi psihoterapie). Ter­
menul de isterie este întrebuinţat în vorbirea
curentă incorect, pentru a arăta o exagerare
a irnpulsului sexual sau o surexcitare emoţio­
nală violentă.
Ivanovski Dmitri Iosifovici (1864-1920),
botanist, microbiolog şi infrarnicrobiolog rus.
Este unul din fondatorii virusologiei prin
descoperirea virusului mozai­
eului tutunului, primul ger­
mene inframicrobian pus în
evidenţă. Ivanovski a de­
monstrat că una din formele
bolii frunzelor de tutun se
datoreşte unui virus care
străbate filtrele fine, capabile
să reţină microbii obişnuiţi.
In celulele bolnave, el a pus
în evidenţă anumite cristale
formate din însuşi virusul
mozaicului tutunului.
izolare, metodă folosită în
epidemiologie pentru comba­
terea răspîndirii bolilor con­
tagioase. Bolnavii cu boli con­
tagioase sînt izolaţi pentru a
nu intra în contact cu alte
persoane cărora să le poată
transmite boala. Izolarea se
face obligatoriu în spitalul de
boli contagioase pentru bolile
contagioase prevăzute în gru­
pa A (febră tifoidă, dizente-
rie, poliornieli tă, scarlatină,
difterie) şi facultativ în spi­
tal pentru bolile din grupa B (tuse convulsi­
vă, rujeolă, varicelă, parotidită epidemică),
care se izolează la domiciliu. Durata izolării
este diferită pentru fiecare boală, corespunzînd
L
La Instit utul de fizică atomică se prepară izotopi Se efectuează sclntigrama tiroidei după injectarea
radioactiv! şi Jlentru medicină. de iod radioactiv.
.� 211
l
J
[212]
•
cu perioada de contagiozitate a bolii respective.
Se izolează şi contacţii unor anumite boli foarte
contagioase (variolă). In aceste cazuri, durata
izolării corespunde cu incubaţia maximă li
bolii respective (vezi carantină).
izotopi radioactivi, atomii cu proprietăţi
chimice identice cu ale unor elemente dar cu
însuşiri radioactive diferite (iod radioactiv,
cobalt radioactiv, fosfor radioactiv). Aceşti
izotopi radioactiv! şi-au găsit o utilizare tot
mai largă în multe domenii ale ştiinţei, dar
mai ales în medicină şi biologie. Aici ei sînt
folosiţi ca mijloc de tratament (leucemie, hiper­
tiroidie, tumori maligne) sau în scopul studierii
unor funcţii (viteza sîngelui şi durata de viaţă
a globulelor sanguine, starea de funcţionare a
rinichiului, tiroidei).
izvor de infecţie (rezervor de germeni), mediul
care oferă condiţii de păstrare, înmulţire, con­
centrare şi răspîndire a agentului patogen. Re­
zervoarele de germeni în natură sînt reprezen­
tate de om şi animale. Descoperirea şi înlătu-
rarea unei surse de infecţii duc la încetarea Instalaţle de protecţie la manipularea Izotopilor
răspîndirii bolii. radloactivi
[213]
I
�,
I
!
L
încălzire. Pentru a fi igienică, instalaţ ia de
încălzire a locuinţei trebuie să corespundă pe
cît posibil următoarelor norme: să asigure o
temperatură Între 18 şi 22°; să menţină o
temperatură cît mai constantă. fără abateri
mai mari de 3° În plus sau În minus; să nu
vicieze aerul prin degajarea de gaze rezultate
din ardere. Dintre sobe, cele de teracotă sînt
preferabile celor de tuei sau de tablă. Sobele
de metal se Încing prea tare şi răspîndesc un
miros neplăcut prin arderea prafului şi a vop­
selei de pe ele. Apoi, sobele de metal încălzesc
încăperea pe un timp scurt, dau o temperatură
neuniformă şi inconstantă, De aceea, ele nu
sînt potrivite pentru Încălzirea Încăperilor lo­
cuite. De asemenea, diferitele aparate de În­
călzit cu petrol sau butelie de aragaz sînt nesă­
nătoase dacă nu există o cale de evacuare, În
afara camerei, a gazelor rezultate din ardere.
Mai igienică este instalaţia de încălzire cen­
trală, care asigură o temperatură uniformă şi
aproape constantă, fără a expune la inconve­
nientele anunţate mai sus. Însă caloriferul
usucă prea mul t aerul. De aceea se recomandă
a ataşa la radiatoare vase dintr-un material
poros, permanent umplute cu apă, care vor
completa prin evaporare umiditatea necesară
în vederea obţinerii unui aer plăcut şi sănătos.
Cel mai potrivit sistem de Încălzire, care cores­
punde în totul cerinţelor igienei, asigurînd o
temperatură constantă, reglabilă după voinţă
şi primenirii aerului din încăperi este instalaţia
de aer condiţionat.
împachetare. procedură hldroterapică, care
constă În învelirea bolnavului gol, la început
într-un cearşaf udat în apă rece (temperatura
15,20,25°), fiind acoperit apoi cu o pătură groasă
de lînă. Durata procedurii este de 15' pînă la
60 de minute, după care bolnavului i se face
o afuziune sau spălare cu apă caldă, şi este apoi
fricţionat, energic cu un cearşaf uscat. Irnpa­
chetăr ile de scurtă durată sînt indicate ca mij­
loace antiterrnice şi excitante În boli infecţioase
şi stări depresive ; împachetări le de durată
medie - ca proceduri sedative în insomnii şi
în excitaţii ale sistemului nervos iar cele de
lungă durată ca mijloace sudoriflce în obezi tate,
gută, intoxicaţii cronice, uremie. Irnpachetările
pot fi şi uscate, corpul fiind acoperit direct cu
o pătură aspră, fără cearşaf. De asemenea îrnpa­
chetările se mai pot face cu nămol, parafină,
nisip.
înec; primul ajutor care se acordă în caz de
Înec urmăreşte eliberarea căilor respiratorii de
secreţii, după care se trece la respiraţia arti­
ficială. Inecatul trebuie aşezat aplecat, cu
capul în jos, pentru a i se scurge apa din căile
respiratorii şi stomac, apoi i se curăţă gura
şi nasul de pămînt, rnucoz ităţi, cu ajutorul
degetului înfăşurat În batistă. Pentru respiraţie
artificială poate fi folosită metoda rominească.
Victima este aşezată pe spatele salvatorului,
avînd coapsele sprijinite pe umerii acestuia şi cu
capul atîrnînd În jos. Salvatorul porneşte cu
paşi repezi, fapt care favorizează scurgerea
apei înghiţite şi realizează în acelaşi timp res­
piraţia artificială şi masajul inimii prin miş­
cările de apropiere şi depărtare a toracelui vic­
timei de spatele salvatorului. Se continuă res­
piraţia artificială pînă la reluarea respiraţiei
normale, după care victima va fi Iricţionată.
învelită bine şi încălzită treptat.
înţărcare, suprimarea totală a laptelui ma'
tern din alirnentaţia sugarului. Cel mai bun
aliment pentru sugarul din primele 5-6 luni
este laptele de mamă, orice alt preparat lactat
Iiindu-i inferior În această perioadă. Pînă la
2-3 luni, în afară de lapte de mamă, se poate
recomanda numai un adaos de suc de fructe şi
legume (dacă sugarul nu are tulburări digestive)
Însă după vîrsta de 5- 6 luni este necesară
diversificarea alirnentaţiei. Prima masă a
alimentaţiei diversificate este făinosul cu lapte
(griş, făină de orez), care se introduce la 5-61 uni;
a doua masă este pireul de legume (cartofi,
morcovi, dovlecel, spanac), care se introduce
de la 6-7 !uni. In lunile următoare se diversifică
treptat alirnentaţia pînă la 9-12 luni cînd se
211
I
I
il
J
[214]
poate recomanda suprimarea totală a laptelui
de mamă (înţărcarea). Aceasta nu se face brusc
într-o zi. ci treptat. în decursul unei perioade
de 2-3 săptămîni (perioada de ablactare), în
care are loc înlocuirea laptelui de mamă cu
lapte de vacă. de preferinţă preparat din lapte
praf. In acest fel. adaptarea copilului la noul
aliment se face mai uşor şi tulburările digestive
survin mai rar de cît în cazul cînd întreruperea
alăptării se face brusc. Inţărcarea nu trebuie
să se facă în lunile de vară. cînd. din cauza căl­
durii. secreţiile gastrice şi intestinale ale suga­
rului scad. îngreunînd şi mai mult digestia
laptelui de vacă şi înlesnind înmulţirea micro­
bilor din intestin şi deci diareea. La acest factor
se adaugă şi posibilitatea sporită în timpul
verii de contaminarea laptelui din biberon cu
diferiţi microbi. ceea ce constituie un alt neajuns
faţă de sterilitatea laptelui matern în cazul
alăptării la sîn.
învăţămîntul medical în ţara noastră. Cel
dintîi proiect de organizare a unei şcoli de medi­
cină la Bucureşti datează din 1832. cînd s-a
redactat un regulament general al şcolilor din
Ţara Rorntnească, dar. din păcate. înfiinţarea
instituţiei de învăţămînt medical p lănui te nu
a mai avut loc. In 1839 a început să funcţioneze
la Bucureşti o Şcoală de moaşe. condusă de doc­
torul Iosif Sporer. Un eveniment deosebit a
fost deschiderea. în 1842. a Şcolii de chirurgia
cea mică de la Spitalul .Colţea", iniţiată de
doctorul Nicolae Kretzulescu. Aceasta este pri­
ma instituţie de învăţămînt medical rornînesc.
In 1855. Carol Davila obţine înfiinţarea Şcolii
ostăşeşti de chirurgie pe lîngă Spitalul de la
Mihai Vodă. prin contopirea a două modeste
cursuri medicale existente anterior. Peste doi
ani. şcoala de la Mihai Vodă devine Şcoala
naţională de medicină şi farmacie. ale cărei di­
plome sînt recunoscute de guvernele francez
şi italian. Abia în noiembrie 1869 îşi deschide
cursurile Facultatea de medicină din Bucureşti.
cu un corp didactic recrutat în bună parte dintre
absolvenţi! şcolii lui Davila, care îşi desăvîr­
şiseră apoi instrucţia ştiinţifică în străinătate.
La Iaşi a fost întemeiată. rn 1852. Şcoala de
moşii, în cadrul Institutului gregorian. In
1859-1860. doctorul Nicolae Negură a predat
în acest oraş un curs de chirurgie. care însă nu a
putut dobîndi continuitate. Asemenea cursuri
efemere au mai tinut în capitala Moldovei
medicul colonel Iacob Cihac, pentru pregătirea
personalului sanitar militar (1859). şi chirurgul
Ludovic R uss-senior (1863). După o serie de
încercări nereuşite. Facultatea de medicină din
Iaşi şi-a deschis cursurile în anul 1879. Către
sfîrşitul secolului a fost organizat în Bucureşti
învăţămîntul farmaceutic de grad superior.
ca în 1923 să se înfiinţeze facultăţi de farmacie.
incluse ca atare în cadrul universităţilor exis­
tente. La Cluj fusese fondat în 1775 Institutul
medico-chirurgical, şcoală la care a predat.
printre alţii, oftalmologul romîn Ioan Piuariu­
Molnar. Această şcoală a fost transformată în
1872 în facultate. Actuala Facultate de medicină
din Cluj a fost organizată în 1919. printre cei
dintîi profesori ai ei numărîndu-se Victor Babeş
şi Constantin Levaditi. După 23 August 1944.
măsurile luate de regimul nostru democrat­
popular privind ocrotirea sănătăţii maselor
muncitoare s-au concretizat şi în înfiinţarea
unor noi instituţii de învăţămînt medical
superior şi mediu. Astfel în 1945 au fost des­
chise Facultăţile de medicină din Timişoara şi
Cluj. In 1948, o dată cu reforma învăţămîntului
toate Iacultăţile devin Institute de medicină
şi farmacie, care desfăşoară o rodnică activitate
de pregătire a cadrelor care vor asigura deser­
virea medicală a oamenilor muncii. pin 1952
iau naştere forme speciale de perfecţionare şi
specializare a medicilor şi Iarmaciştilor, după
terminarea studiilor universitare. Numeroase
şcoli de asistenţi medicali şi tehnicieni sanitari
pregătesc cadrele medii necesare bunei funcţio­
nări a sistemului nostru de sănătate publică.
:-t'
'1
[215]
Jecoris oleum (untură de peşte), ulei obţi­
nut din ficatul proaspăt al peştelui Gadus
morrhua L. şi al altor specii de Gadus (Gadi­
dae). Componenţii principali ai unturii de
peşte sînt vitaminele A şi D, precum şi gră­
simi conţinînd acizi graşi nesat uraţi şi saturaţi.
Untura de peşte este un lichid limpede, galben­
deschis cu miros de peşte şi gust caracte­
ristic. Nu trebuie să prezinte miros străin sau
rînced, nici după uşoară încălzire. Spre deose­
bire de preparatele sintetice (soluţii uleioase
buvabile, drajeuri, fiole) unde vitaminele A
şi D sînt dozate cu precizie, concentraţia aces­
tor două vitamine în untura de peşte este va­
ria bilă in limite foarte largi. Se admite totuşi
că untura de peşte trebuie să conţină cel pu­
ţin 600 u. i. vitamină A şi cel puţin 85 u. i.
vitamină D Ia un gram. Unt ura de peşte are
un puternic efect antirahitic. In ţările cu climă
temperată, se administrează copiilor, în raport
cu indicaţiile medicului, în timpul sezonului
friguros. Copiii care iau acest produs se dezvol­
tă bine şi sînt mai rezistenţi la îmbolnăvire. Se
păstrează la rece şi se dă de obicei CU măsline"
varză acră, o Ielioară de lămîie etc., pentru a
i se corecta gustul.
Jenner Edward (1749-1823), medic englez.
In 1796 a demonstrat că omul căruia i se ino­
culează vaccina vacilor devine imun faţă de
variolă. Această metodă de vaccinare preven­
tivă preconizată de J enner a permis ulterior
înlăturarea ameninţării "vărsatului negru"
care bîntuia cu furie în întreaga Europă. Tre­
buie menţionat că popoarele orientale, şi chiar
locuitorii Peninsulei Balcanice, cunoşteau din
timpuri străvechi diverse procedee de prevenire
a îrnbo lnăvir ii de variolă (de pildă, prin scăl­
darea copiilor mici în lapte muls de la ani­
malele cu pustule vaccinale pe uger).
Jianu Amza (1881-1962), chirurg rornîn, pro­
fesor la Facultatea de medicină din Iaşi şi apoi
la Bucureşti. A efectuat cercetări asupra sub­
stanţelor anestezice şi a propus tehnici operatorii
originale în chirurgia reparatoare a stornacu­
lui rezecat, in tratamentul chirurgical al pa­
raliziei faciale, în chirurgia ortopedică. A fost
unul din reprezentanţii eminenţi ai şcolii ro­
mtneşti de chirurgie experimentală.
Edward Jenner ,
2J5
1
1,
[216]
•
Kalinderu Nicolae (1835-1902), clinici an
rornin, profesor la Facultatea de medicină din
Bucureşti, promotorul orientării anatorno­
clinice în medicina romînească. Este autor al
unor valoroase lucrări despre meningita tuber-
Nicolae Kalinderu
culeasă, anevrismul aortic, miopatii etc. A între­
prins, cu colaborarea lui Babeş şi Petrini Paul,
o serie de cercetări remarcab iJe asupra clinicii
şi anatomiei patologice a leprei.
Karlovy Vary (Karlsbad), staţiune balneară
din Repub lica Socialistă Cehoslovacă, bine
cunoscută în întreaga lume. Apele minerale
din statiune izvorăsc la temperaturi de 40-
72° şi au o compoziţie a1calină şi cloruro-so­
dică. Ele se prescriu în boli de stomac, intestine,
216
ficat şi căi biliare, precum şi în boli de nutriţie.
geni te-urinare, reurnatismale, respiratorii.
keratită, inflamaţie a corneei. In keratite,
corneea devine tulbure, îşi pierde luciul, con­
junctiva este congestionată, putînd apărea
vase superficiale sau profunde în cornee. Pa­
cientul are dureri, vedere înceţoşată, lăcrimare
şi fotofobie. Cauzele pot fi interne (afecţiuni
generale ale organismului) sau externe. Dintre
cauzele externe menţionăm: herpesul corneean,
ulcerul serpiginos, supuraţia corneană survenită
în urma unei eroziuni corneene infectate. Ero­
zi unea poate fi provocată de corpi străini:
spic de grîu, în timpul secerişului, de unde
şi numele de ulcerul secerătorilor, bucăţele de
piatră, cărbune, şpan etc. Dintre cele interne
superficiale, keratita flictenulară (exerna­
toasă, scrofuloasă) are drept cauză infecjia
tuberculoasă latentă. Ea survine mai ales în
copilărie, avînd caracter recidivant. Sifilisul
congenital poate da manifestări profunde în
cornee, la copii şi adolescenţi, cu evoluţie
lungă, bilaterală. Varicela, variola, zona zos­
ter, gonoreea pot provoca keratite. Profilaxia
va consta în protecţia ochilor, faţă de accidente
cu ochelari, ecrane, prezentarea la medic ime­
diat după accident, tratamentul sifilisului ma­
mei şi copilului. Tratamentul se adresează cauzei
care a provocat keratita. Opacităţile cornee ne
rămase, dacă alterează vederea, se pot înlocui
cu' transplante corneene clare de la ochi de
cadavru.
keratoconus, deformare conică a corneei. In
mod normal, corneea prezintă aspectul unui
segment de sîeră, avînd o curbură egală în
toate meridianele, raza de curbură medie fiind
de 7,8 mm. In caz de keratoconus, centrul cor­
neei îşi pierde forma sferică, luînd aspectul
unui vîrf de con. Această modificare de formă
a corneei este însoţită de o scădere accentuată
a vederii datorită modificării refracţiei. De-
--;
1,
[217]
.L..
Iectul de refracţie produs de keratoconus nu
poate fi corectat prin lentile de ochelari, ci
numai prin lentile de contact, care se aplică
direct pe ochi. Intr-o fază mai avansată, cînd
se produc opacităţ i degenerative ale corneei
se indică tratament chirurgical prin transplan­
tare de cornee.
Koch Robert (1843-1910), bacteriolog şi
imunolog german. Păşind cu mult curaj pe
calea deschisă de Pasteur, a contribuit la afir­
marea pe plan practic şi teoretic a bacteriolo­
giei şi imunologiei. Koch şi-a început răsună­
toarele-i cercetări ca simplu medic de ţară.
A descoperit microbul care produce dalacul,
completînd astfel studiile lui Pasteur asupra
inlecţiei . cărbunoase. A cercetat apoi flora
bacteriană din rănile infectate. Faima mondială
a dobîndit-o în 1882, cînd, după eforturi neobo­
site, a pus în evidenţă agentul patogen al
tuberculozei, aşa-numitul bacil Koch. La un
an după aceasta, Koch a descoperit vibrionul
holerei. Pe temei ul acestor remarcabile des­
coperiri, savantul a formulat cele trei condiţii
(triada lui Koch) pe care trebuie să le îndepli­
nească un germene pentru a fi declarat răspun­
zător de producerea unei anumite boli: 1) în
toate cazurile de îmbolnăvire să fie găsit micro­
bul respectiv; 2) să se obţină o cultură pură a
microbului în cauză; 3) boala să se producă
prin inocularea culturii la un animal oarecare.
Deşi oarecum rigidă, această schemă a permis
să se pună ordine în cercetările bacteriologice.
O deosebită însemnătate prezintă inovaţiile
Robert Koch
tehnice preconizate de Koch, ca de exemplu
prepararea mediilor de cultură solide, folosirea
coloranţilor de ani lină, perfecţionarea obiecti­
vului microscopic etc. In 1890, savantul a
crezut că a descoperit o metodă sigură de tra­
tament al tuberculozei cu ajutorul unui filtrat
.. .': ..
de toxină microbiană. Din nefericire, iluziile
lui Koch s-au risipit curînd, tratamentul cu
tuberculină dovedindu-se nu numai ineficace,
dar chiar dăunător. Aceasta nu micşorează însă
uriaşele merite ale marelui bacteriolog, căruia
în 1906 i s-a decernat Premiul Nobel.
Kretzulescu Nicolae (1812-1900), medic şi
om politic rornîn. Înfruntînd prejudecăţile tim-
Nicolae Kr etz ulescu
pului, care interziceau fiilor de mari boieri
să îmbrăţişeze o "profesiune liberală", tînărul
Kretzulescu devine doctor al Facultăţii de
medicină din Paris. In capitala Franţei a făcut
cunoştinţă cu socialistul utopic Fourier. După
întoarcerea în ţară deschide, în 1842, o şcoală
de mică chirurgie la Spitalul "Colţea", a cărei
conducere se vede însă silit să o părăsească în
anul următor, datorită lipsei de înţelegere faţă
de interesele şcolii din partea boierilor ruginiţi
din Epitropia Colţei. In 1843 apare primul vo­
lum al lucrării "Manual de anatomie descrip­
tivă", scris de Kretzulescu, lucrare de mare
însemnătate pentru elaborarea terminologiei
ştiinţifice medicale rornîneşti. A participat
activ la revoluţia din 1848. In timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza a ocupat funcţii mini­
steriale şi chiar pe aceea de prim-ministru,
contribuind la înfăptuirea programului de re­
forme antifeudale. Ulterior a fost reprezentantul
diplomatic al Romîniei la Berlin, Petersburg,
Roma şi Paris. Alături de Carol Davila, Kre­
tzulescu este ctitorul învăţămîntului medical
romînesc,
217
J
[218]
•
lactaţie, producerea de lapte de către glanda
mamară în perioada de alăptare care succede
naşterii. Glanda hipofiză, prin unul dintre
hormonii secretaţi de lobul anterior _ (vezi
hipofiză), stimulează dezvoltarea acinilor glan­
dulari şi producerea de lapte în cantitate
crescută.
Reni! Laennec
218
Lacul-Sărat, statiune balneară la 5 krn de
Brăila. Lacul posedă apă sărată, concentrată
şi un nămol sapropelic. Se recomandă în
bolile aparatului locomotor, genital feminin
şi ale sistemului nervos periferic.
Laănnec Rene (1781-1826), clinician şi
anatomopatolog francez. Pornind de la o
notaţie din scrierile hippocratice în legătură
cu sunetele caracteristice care se aud în cutia
toracică în caz de empiem (prezenţă de lichid
şi aer), savantul a studiat ani de zile sono­
ritatea toracică în stările patologice. La în­
ceput a aplicat urechea direct pe tegument.
iar apoi li folosit stetoscopul, un tub dispus
între toracele pacientului şi urechea investi­
gatorului, aceasta pentru a obţine sunete
mai distincte şi mai nuanţate. Laennec a
comparat datele obţinute printr-o asemenea
"auscultaţie" cu cele culese prin alte metode
de examen clinic şi cu cele constatate la
eventuala autopsie. EI a reuşit să stabilească
semne auditive (suîluri, crepltaţii, ral uri,
clipociri, frecături) caracteristice diferl tek.r
boli, ceea ce a permis punerea mult mai
precisă a diagnosticului bolilor J de plămîni.
Laennec a publicat studii temeinice despre
afecţiunile pulmonare, el fiind de altminteri
cel care a propus termenul "tuberculoză".
lagoltalrnle, imposibilitate de a închide
ochiul prin strîngerea pleoapelor. 0. anumită
suprafaţă a ochiului rămîne în permanenţă
descoperită. Cerneea este expusă la leziuni
'(corpi străini) şi la ulceraţii, din cauza lip­
sei de umiditate. Lagoftalmia este produsă
prin paralizia unei ramuri a nervului facial,
care inervează muşchiul orbicular al pleoa­
pelor. Pentru evitarea ulceraţiilor corneei se­
aplică pe ochi, seara la culcare, un unguent
dezinfectant, care are rolul de a proteja cor­
neea. In timpul zilei se recomandă purtarea
de ochelari protectori.
La Mettrie Julien Offray de (1709-1751),
medic şi filozof francez. A studiat medicina În>
II·PE,
.�
[219]
Franţa şi la Leida şi a tradus în franceză multe
din scrierile lui Boerhaave. A luat parte la
cîteva campanii militare ca medic de regiment.
A publicat o serie de pamflete în care ridiculiza
pedanteria şi impostura unor somităţi medicale
ale epocii. Scrierile sale filozofice, în care
Jullen Offray de la Met!rie
gasim idei îndrăzneţe materialiste şi ateiste
au fost interzise în Franţa. S-a refugiat în
Olanda, unde a tipărit' celebrul său "Om ma­
şină" (1747), operă în care dezvoltă pe o linie
materialistă mult mai hotărîtă ideile lui
Descartes despre substratul material al proce­
selor biologice şi chiar al activităţii psihice a
omului. A murit la curtea lui Frederic al II-lea,
regele Prusiei.
laminarie, tijă din lemnul unei alge ma­
rine care introdusă în colul uterin îşi mă­
reşte volumul datorită urnidităţit, dilatînd
astfel în mod lent colul. Se introduce în
colul uter in cu 8-12 ore înainte de efectuarea
chiuretaj ului la femeile care nu au născut sau
la cele cu sarcini mai mari, uşurînd în felul
acesta dilatarea colului.
lapte de var, suspensie de Ca (OH)2 în apă.
Varul stins preparat cu o anumită cantitate de
apă are proprietatea de a lega 'nisipul, formînd
mortarul folosit în construcţie. Dacă varul
stins este diluat din nou cu apă. apa nu se mai
combină cu oxidul de calciu, acesta formînd
doar o suspensie în apă (lapte de var). El are
o puternică acţiune dezinfectantă prin reacţia
sa bazică (alcalină). Este folosit curent în
dezinfecţia locurilor murdare şi infectate (la­
trine, recipiente pentru gunoi). Prepararea lap­
telui de var se face stingîrid I kg var cu circa
600 mi apă şi adăugînd apoi încă 4 1 apă.
La folosire trebuie agitat. Dezinfecţia se face,
,�
fie prin varui re cu bidineaua (pentru pereţi),
fie prin amestecare (o parte produs patologic
şi o parte lapte de var, lăsînd o perioadă de
contact de minimum 2 ore).
lapte acidulat, lapte de vacă, acidifiat în
mod artificial prin adaos de acizi (acid lactic
sau acid citric - suc de lămîie). In urma aci­
dulării se produc unele modificări ale laptelui,
care sînt socotite de unii cercetători avantajoase
pentru sugar; cităm dintre avantaje: a) ca­
zeina este coagulată în grunji fini care sînt mai
uşor de atacat de sucurile digestive (ceea ce
favorizează digestia şi absorbţia); b) adaosul
de acid cruţă parţial secreţia sucului gastric
(care este mai redusă la sugar); c) acidularea
ar mai avea rolul unui factor de protecţie anti­
dispeptică (distruge în parte germenii pa togeni
prezenţi ocazional în lapte). In perioada cînd
a fost preconizat de' Mc.K.Marriott (1923),
superioritatea laptelui acidulat asupra laptelui
de vacă era certă (în privinţa sterilităţii pro­
dusului); acest fapt nu mai are aceeaşi valoare
în zilele noastre însă, cînd în alirnentaţia su­
garului se întrebuinţează lapte praf, care este
perfect s.teril. Mai mult, se consideră că laptele
acidulat are şi unele dezavantaje '. încarcă
organismul cu valenţe acide, care la imaturi
şi la o parte din sugari depăşesc capacitatea
de neutralizare a ficatului şi rinichiului, favo­
rizînd rahitismul. Explicaţia constă în faptul
că funcţiile digestive, metabolice şi de excreţie
ale sugarului sînt adoptate pentru alirnentaţia
cu lapte de femeie, care are o reacţie neutră.
Compoziţia laptelui acidulat: 1 litru de lapte
de vacă (de preferinţă reconsti tuit din lapte
praf), 50 g zahăr (5%), 20 g făină albă rumenită
(2%), 5 mi acid lactic soluţie oficinală (0,5%).
Valoarea calorică este de 980 de calorii la litru
(aliment concentrat cu mare valoare calorică).
Se administrează în concentraţie crescîndă, în
funcţie de vîrsta sugarului (în luna 1: în diluţie
1/2, fără făină şi numai cu 5% zahăr; în luna
a II-a şi a III-a: în diluţie 2/3 cu făină şi zahăr;
în luna a IV-aşi a V-a în diluţie 3/4, cu făină
şi zahăr; din luna a V-a lapte acidulat nediluat).
Există şi preparate de lapte acidulat în pulbere
= Alete şi Pelargon - Nestle (cu făină şi
fără). Laptele acidulat se întrebuinţează în
alirnentaţia mixtă sau artificială a sugarului
sănătos şi distrofie, precum şi în realimentarea
dispepsiilor (lapte acidulat desmîntînit).
lapte praf, lapte de vacă din compoziţia căruia
prin procedee industriale s-a scos apa pînă la
o proporţie de 1,5-3%. Pentru a obţine I litru
de lapte care să conţină 700 de calorii (cît 1 li­
tru de lapte de vacă), se dilueză 125 g praf de
lapte integral în 875- 900 mi apă fiartă şi
răcită (respectiv 12-13 g la 100 g apă). Laptele
praf este foarte uşor: o linguriţă care conţine
5 g de zahăr conţine cam 2,25 g praf de lapte.
De aceea este recomandabil să se cîntărească
la un cînt ar farmaceutic cantitatea de praf ne­
cesară pentru masa sugarului (la vîrsta respec­
tivă), şi numai după ,aceea această cantitate
219
[220]
gîtului, în partea anterioară, sub baza limbii,
laringele face parte din căi le aeriene superioare,
continuîndu-se cu traheea, De forma unei p îl­
nii, laringele are o înălţime de 4-4,5 cm şi o
grosime de 3-4 crn. Scheletul său este format
din mai multe cartilaje. dintre care cartilajul
tiroid este cel mai voluminos, proerninînd pe
faţa anterioară a gîtului (în special la bărbaţi)
sub forma aşa-numitului măr al lui Adam.
Un alt cartilaj important este epiglota, care are
forma şi funcţia unui 'căpăcel ce închide ori­
fici ul superior al laringelui (glota), în timpul
deglutiţiei (înghiţirii alimentelor), împiedi­
cînd ca alimentele sau corpii străini să ajungă
din faringe în căile aeriene. Cartilajele sînt
unite între ele prin membrane, ligamente şi
muşchi. O parte dintre q!uşchi determină
nişte îndoituri (pliuri) ale mucoasei ce căptu�
şeşte laringele, formînd aşa-zisele coarde vo­
cale inferioare, care participă la Ionaţie. Alte
două pliuri (coardele vocale superioare) nu
conţin muşchi. Alţi muşchi, situaţi în afara
laringelui, îl leagă de organele vecine şi îl
ridică în timpul înghiţirii, sub baza limbii,
o dată cu acoperirea de către epiglotă a glotei.
Caa.uk/.e vosale sînt în număr de patru: o pereche
, de coarOeSuperioare, denumite şi false coarde
I oocale (deoarece nu participă la Ionaţie), şi o
pereche inferioară sau coardele vocale inferioare,
sau coardele vocale adevărate, care conţin în ele
fibre musculare ce prin contracţia şi distensia
lor pot depărta sau apropia aceste coarde. Cînd
coardele vocale sînt întinse şi apropiate, aerul
ce trece printre ele vibrează şi dă naştere la
sunete înalte, iar atunci cînd coardele vocale
se depărtează şi sînt mai destinse, produc la
trecerea aerului sunete joase. Sunetele produse
sînt modelate ulterior sub formă de vocale şi
să fie măsurată cu linguriţa (numărul de lin­
guriţe va fi reţinut). In caz contrar putem expune
sugarul la pericolul subalimentării prin diluţii
. prea mari de lapte. Compoziţia laptelui praf
(lapte de vacă) diferă cantitativ şi calitativ
de aceea a laptelui de femeie. In laptele de
mamă, raportul albumină /grăsimi/ glucide este
1/3/7, pe cînd în laptele de vacă, raportul este
3/3,5/4,5. Din punct de vedere cantitativ, pro­
teinele sînt în cantitate mai mare (32-4Ig%o,
faţă de 17g la mie),iar glucidele sînt în cantitate
mai mică (45-50g la mie, faţă de 65-75g la mie).
De aceea, în alimentaţia mixtă sau artificială
a sugarului sănătos, pentru a obţine un produs
cu o compoziţie mai apropiată de aceea a lapte­
lui de femeie, laptele de vacă trebuie diluat în
primele 4-5 luni (pentru scăderea concentraţiei
proteinelor) şi îmbogăţit cu hidrocarbonate. In
acest scop se recomandă ca lichidul de diluţie
să conţină un făinos (fiertură de orez 3% sau
de fulgi de ovăz, după cum există tendinţă la
diaree, respectiv la constipaţie) şi la întregul
amestec se adaugă 5% zahăr (o linguriţă la
100 g). Procedeul acesta duce însă şi la o
scădere a grăsimilor laptelui de vacă, ce se
găsesc în cantităţi aproape egale cu acelea din
laptele de femeie, scădere care trebuie compen­
sată la sugarul sănătos începînd de la 5 luni,
de exemplu prin adaos de unt topit. Concentraţia
.laptelui praf variază cu vîrsta: 7-8% în luna
întîi, 10% în lunile a II-a-a IV-a şi 12,5%
din luna a V-a (lapte integral). Laptele praf
se pregăteşte înainte de fiecare masă; nu se
prepară odată toată cantitatea pentru 24 de
ore, pentru că în acest fel laptele se contami­
nează cu microbi. Nu se utilizează laptele
rămas de la masa anterioară. Laptele praf
reprezintă un progres considerabil în dietetica
infantilă, fiind un produs superior laptelui de
vacă lichid din trei puncte de vedere principale:
a) are o sterilitate practic absolută, neconţinînd
microbi, poate fi administrat fără nici un pericol
sugarului şi bineînţeles, şi copilului mai mare;
b) are o compoziţie constantă, rezultînd din
amestecul obţinut de la foarte multe animale;
c) prin procesul de fabricare se produc modificări
fizicochimice şi biologice ale laptelui de vacă
in urma cărora digestia şi utilizarea laptelui
praf sînt mai bune de cît ale laptelui de vacă.
Se întrebuinţează în alirnentaţia mixtă (lapte
de mamă + lapte praf) sau artificială a su­
garului sănătos, a sugarului distrofie şi î.n
realimentarea dispepsiilor (după dieta hidrică
şi cea de tranziţie). Bineînţeles că datorită
calităţilor sale, laptele praf poate fi utilizat şi
la copilul mai mare. In alimentaţia mixtă
sau artificială în prima lună de viaţă se poate
întrebuinţa şi preparatul de lapte praf serni­
ecremat (al cărui conţinut în grăsimi este
redus la 1/2) de tip .Lacto", In regimul de­
mocrat-popular a luat fiinţă o industrie pro­
prie de lapte praf în ţara nostră.
laringe, organul Ionatiei, sau al producerii
de sunete (vezi Ionaţie). Situat în regiunea
220
Ifembraf/a
h/o-Itroidiaf/i
{omul SIJf;erfOf' ,
* liro/dU/ui --
ltqatrTl!f/M
Yf!f/friculiJr
Uqamef/rol
VOCiJl
SechiJne prin
oSul hiOid
li;amef/1v/
ITlo - �piqlbht
I'fwbraf/a
cradraf/?u/arJ
ff"
..#!', ' j- , [iJrlilajullfroid
/ sec(1Qnal
----"iIZ;I---- [Oflll/ elastic
,.."",A- __ CiJrhlajUl eni:oltl
Laringe.
[221]
i
L
consoane (vezi fonaţie). Aerul şi apa rece, sub­
stanţele iritante (fum de tutun, gaze, praf) pot
produce o inflamaţie a laringelui (laringită),
care poate să modifice funcţionalitatea coardelor
vocale şi să altereze vocea (răguşeală). Cornpre­
sele alcoolizate în jurul gîtului, inhalarea de aer
sau abur cald şi a unor substanţe cu acţiune
dezinfectantă au un efect de scădere a congestiei
laringiene, favorizînd vindecarea laringi tei.
Examenul laringelui se face cu ajutorul unor
oglinzi speciale montate la capătul unor tije
metalice, şi poartă numele de laringoscopie.
In aceste cazuri, medicul poartă o sursă de
lumină special amenajată (oglindă Clark),
care este proiectată în laringe, uşurînd examenul
vizual.
laringită, inflamaţie a mucoasei laringiene.
Forma acută se datoreşte unei răceli sau boli­
lor Inlectocontagioase. Variaţiile bruşte de
temperatură, surmenajul vocal, atmosfera urnedă
sau cu multe pulberi şi gaze sînt cauze Iavori­
zante. Simptomele sînt: răguşeală, care poate
merge pînă la afonie, înţepătur i.jenă dureroasă,
uscăciune a gîtului, tuse uscată. Cînd infiamaţia
mucoasei este mai accentuată, bolnavul res­
piră greu (dispnee), simptom care poate de­
veni alarmant, necesitînd o intervenţie de
urgenţă. Dintre laringitele acute ale copilului
trebuie menţionate: laringita striduloasă, care
se caracterizează prin crize de sulocaţie noctur­
ne, de scurtă durată, care se vindecă spontan,
şi laringita difterică (crupul), care apare uneori
în angina difterică ; copilul, la început răguşit,
are o respiraţie din ce în ce mai dificilă, ajun­
gînd la asfixie dacă nu s-a instituit un trata­
ment adecvat şi precoce, local şi general. La­
ringele mai poate fi sediul unor supuraţii,
Ilegrnoane endo-şi per ilaringiene, care necesită
un tratament de urgenţă. Tratamentul unei
I aringite acute ob işnui te constă în ap licarea
dezinfectantelor locale, prin instilaţii sau in­
halaţii, aerosoli cu antib iotice, medicaţie
antigripa lă, vitamine. Bolnavul va păstra re­
paus vocal, va sta într-o atmosferă umedă şi
caldă. Se vor interzice tutunul şi orice alimen­
taţie iritantă. Laringitele cronice pot fi pro­
duse de microbi specifici, dintre acestea cele
mai importante fiind laringita tubercu­
loasă şi cea sifili tică, sau pot urma unei la­
ringite acute banale, care a fost neglijată sau
incorect tratată. Unele afecţiuni ale organelor
din vecinătate (rinite, sinuzite, arnigda lite)
favorizează cronicizarea laringitelor. Simpto­
rnul principal al laringitei cronice este răgu­
şeala (disfonia) de intensitate variabilă. Uneori
aceasta apare cu intermitenţă, în funcţie de
anumite condiţii ale mediului înconjurător.
Printre celelalte semne se mai pot constata:
înţepături, senzaţie de arsură, uscăciune, tuse
seacă. Tratamentul va fi cel al tuberculozei
sau sifilisului pentru laringitele cronice spe­
cifice. In laringita cronică banală se vor înlă­
tura eventualele cauze de vecinătate, se vor
aplica -medicarnente prin instilaţii, inhalaţii
..
sau aerosoli. Este absolut necesar un tratament
igienic prin repaus vocal, înlăturarea tuturor
substanţelor iritante care întreţin laringita
(tutun, alcool, condimente), scoaterea din me­
diul cu gaze şi pulberi. Tratamentul balneo­
climateric (mai ales în staţiuni cu ape sulfu­
roase) poate fi un adjuvant preţios.
laxativ, medicament care determină apariţia
emisiunii de fecale (scaunului), favorizînd şi
uşurînd tranzitul alimentelor în intestin. La­
xativele se folosesc de către bolnavii cu const i­
paţie cronică, la care din diferite cauze tran­
zitul intestinal este încetinit. Netrat înd cau­
zele, laxativele nu vindecă constlpaţia, ci rea­
lizează îndepărtarea unui simptom al bolii
(întîrzierea defecării), folosindu-se numai la
începutul tratamentului. Ca laxative mai des
folosite sînt: uleiul de parafină, sulfatul de
sodiu şi sulfatul de magneziu, în cantităţi
mici (o linguriţă pe zi), unele vegeta le, sub
formă de extracte (Vegelax - drajeuri), sau
ca atare din "ceaiul laxativ", Fenolftaleina este
folosită în unele preparate, ca: Laxarol (ernul­
sie), Laxatin (drajeuri) şi Coprol (comprimate
de ciocolată). Unele substanţe cu acţiune la­
xativă sînt obţinute prin sinteză chimică
(Sintolax).
lăuzie, perioadă care începe imediat după
naştere şi durează 6-8 săptămîni, timp în
care se produce revenirea la normal a organelor
genitale şi în general a organismului femeii.
In timpul lăuziei, organele genitale externe,
vulva, vaginul, perineul se refac în cîteva
zile, iar uterul începe să scadă, ajungînd ca
după 10 zile să nu se mai simtă deasupra
sirnfizei pubiene. O manifestare fiziologică ca­
racteristică lăuziei este scurgerea lohiilor din
uter, care în primele zile sînt sanguinolente,
apoi devin sero-sanguinolente şi după 6-7 zile
seroase. Ele au un miros fad. La femeile rnul­
tipare (care au născut mai mulţi copii), evo­
I uţia uterului poate fi însoţifă de contracţii
dureroase, numite popular răsuri, care pot fi
calmate prin administrarea de antispastice.
Cea mai importantă şi mai durabilă manifes­
tare a Iăuziei este apariţia secreţiei de lapte
care uneori poate fi însoţită de congestia sînu­
lui şi creşterea temperaturii pînă la 37,5- 38·
(furia laptelui). Lăuza nu trebuie considerată
o femeie bolnavă, de aceea nu i se administrează
alte medicamen te decît vi tamine, tonice ge­
nerale şi la nevoie laxative. Alimentaţia
lăuzei va cuprinde mîncăruri uşor digerabile
şi bogate în calorii. Supraalimentarea este o
greşeală. De asemenea, o practică greşită este
administrarea în cantităţi mari de lichide, ca
bere, lapte, sucuri, în vederea sporirii cantităţii
de lapte. Deoarece imediat după naştere femeia
este mai receptivă la infecţii, Iăuza nu trebuie
să fie în contact direct cu personalul medical
care o îngrijeşte. Vizitele din afară sînt cu
desăvîrşire interzise, iar după părăsirea rnater­
nităţii, ele vor fi reduse la minimum.
După părăsirea maternităţii, lăuza va con-
221
[222]
.,.....----------- ---�- --- --
•
tinua să respecte regulile învăţate la ma­
ternitate în ceea ce priveşte igiena (duşuri,
toaleta organelor genitale şi îngrijirea sînilor).
La domiciliu, lăuza poate face mici treburi
casnice care să nu o obosească şi plimbări pe
os, putînd să-şi reia încetul cu încetul viaţa
obişnuită. Reluarea raporturilor sexuaie este
permisă după 6 săptămîni. Dacă în timpul
lăuziei apar febră, modificări în cantitatea,
aspectul şi mirosul lohiilor, dacă uterul nu
mai scade, iar pulsul se accelerează, tre,
buie să ne gîndim la infecţia puerperală.
Prin acest termen se înţeleg toate acciden­
tele infecţioase care se produc la o lăuză
în urma pătrunderii microbilor prin organele
genitale în organismul femeii. Germenii pa­
togeni care produc infecţia puerperală sînt
de obicei streptococul, stafilococul, co­
Iibacilul, singuri sau asociaţi între ei, şi
care pătrund în organism în timpul naş­
terii, datorită nerespectării regulilor de
asepsie şi antisepsie. Uneori, infecţia se
poate produce şi datorită microbilor care
se găsesc în organismul femeii înainte de
naştere. Infecţia puerperală poate fi loca­
lizată la uter şi organele genitale sau se
poate generaliza în întregul organism,
dînd naştere aşa-nurnitelor septicemii puer­
perale. Manifestările acestea infecţioase apar
de obicei în a 3-a - a 4-a zi de lăuzie.
Tot o formă a infecţiei puerperale sînt con­
siderate tromboflebitele, care apar cam în
a 14-a zi de la naştere şi a căror com­
plicaţie gravă poate fi embolia pulmonară.
Pentru evitarea infecţiei puerperale, gravida
trebuie tratată din timpul sarcinii de bo\i1e
infecţioase cronice de care suferă, de eventualele
anernii sau toxicoze gravidice, care toate sîn t
cauze Iavorizante ale infecţiei. O asepsie şi
antisepsie perfecte la naştere, o asistenţă cali­
ficată şi o îngrijire atentă în timpul Iăuziei
evită producerea infecţiei puerperale. O dată
instalată, inlecţia puerperală trebuie tratată
precoce şi intens cu antibioticele la care mi­
crobul este sensibil, asociat cu un tratament­
susţinut al stării generale. Lăuza infectată
trebuie izolată de Iăuzele sănătoase ca să nu lej
transmită şi lor inlecţia., Astăzi, datorită
faptului că majoritatea covîrşitoare a naşteri­
lor se produc în materni tăţi sau case de naşteri ,
inlecţia puerperală, altădată atît de răspîndită,
este o complicaţie rară a lăuziei,
Leeuwenhoeck Antony van (1632-1723),
naturalist olandez. A fost un dibaci şlefuitor
de lentile, ceea ce i-a permis să construiască
microscoape cu o putere măritoare apreciabilă
pentru vremea aceea. Deşi nu beneficia de o
pregătire sistematică în ştiinţele medico-biolo-
222
gice, s-a ocupat cu stăruinţă de studierea la
microscop a fragmentelor de ţesuturi vegetale
şi animale. Astfel, el este primul care o observat
şi descris globulele roşii din sîngele omului şi
al altor mamifere. Tot el a descoperit sperma-
Antony van Leeuwenhoeck.
tozoiz.ii, dar în acest caz, imaginaţia sa a
intervenit prea activ, căci Leeuwenhoeck a
avut impresia că spermatozoidul este 9 simplă
miniatură a organismului adult, prevăzută cu
ochi, nas, gură şi membre ... In schimb, obser­
vaţiile sale asupra vieţuitoarelor microscopice
din picătura de apă (infuzorii, alge etc.) se
remarcă prin minuţiozitate şi precizie impre­
sionante.
legislaţie sanitară, ansamblul actelor nor­
mative de stat prin care se reglementează mă­
surile de apărare a sănătăţii. Grija pentru să­
nătatea publică impune ca anumite măsuri
de igienă şi luptă antiepidemică, de medicină
preventivă şi de protecţie a muncii să aibă
caracter ob ligatori u, nerespectarea lor fiind
pedepsită în conformitate cu prevederile legis­
laţiei sanitare. Printre aceste prevederi, care
privesc întreaga populaţie, cităm: prezentarea
obligatorie la vaccinări, declararea cazurilor
de boli contagioase şi izolarea bolnavilor, res­
pectarea măsurilor de prevenire a turbării,
întreţinerea igienică a locuinţei, a curţii şi a
străzii, depozitarea corectă a gunoiului etc.
Controlul asupra respectării prevederilor legis­
laţiei sanitare şi aplicarea sancţiunilor în caz
de abateri revin inspecţiilor de stat pentru
igienă şi protecţia muncii sau altor organe sta­
bilite de lege.
I
I
I
'1
I
[223]
I
I
I
'1
I
lesbianism (safism), inversiune sau perver­
siune sexuală la femei, atracţie erotică anormală
şi satisfacerea sexuală între femei. Cuvîntul
vine de la insula Lesbos din arhipelagul apelor
greceşti, unde în antichitate poeta Sapho a
înfiinţat o comunitate de femei care practicau
acest viciu şi care se numeau .Jesbiene", Este
o înclinare patologică care uneori poate fi
îndreptată atît prin educaţie, cît şi cu ajutorul
unui tratament endocrin.
leucemie, boală caracterizată prin activitatea
anormală şi excesivă a ţesuturilor. care dau
naştere leucocitelor, fapt care are ca efect
apariţia în sînge a unui număr mare de leuco­
cite, dintre care multe tinere. Leucemiile se
întîlnesc la toate vîrstele, de la naştere şi pînă
la bătrîneţe, şi pot fi, după celulele interesate,
leucemii acute (cu celule foarte tinere) sau leu­
cemii cronice (cu sporirea leucocitelor ajunse
la maturitate). Leucemiile acute ating mai ales
copiii şi tinerii; ele îmbracă aspectul unei
infecţii acute cu febră mare, angină, gingii
tumefiate şi ulcerate. Deseori apar manifes­
tări hernoragice :sîngerări de gingii, nas, sub
piele, hemoragii intestinale. Splina şi ficatul
se măresc repede. Numărul leucocitelor din
sînge creşte de la 15 000 pînă la 100000, cu
predominanţa formelor imature. Leucemiile
cronice se instalează lent, cu oboseală, slăbire,
semne de anemie. Ceea ce domină însă este ori
creşterea de volum a splinei care atinge mărimi
considerabile, ori prinderea şi tumefierea fără
dureri a ganglionilor. Tabloul sanguin arată
adesea o leucocitoză foarte crescută: 50000-
200000 de leucocite şi peste. Tratamentul cu
citostatice (citosulfan) sau radioterapie duce
la remisiuni de durată (în special în formele
cronice).
leucocit - vezi hemogramă.
leucogramă - vezi hemogramă.
leucom, opacifierea definitivă a corneei
globului ocular, din cauza unui ţesut cicatriceal
format de cele mai multe ori în urma unor
boli inf larnatoare a corneei sau a unui trau­
matism ocular. După gradul de opacifiere dis­
tingem: nubecula - opacifiere fină, difuză;
macula - pată, opacitate mai densă limitată;
leucomul propriu-zis - opacifiere întinsă densă,
albă. Dacă cicatricea a survenit în urma unei
perforaţii a corneei se pot produce aderenţe
între iris şi cornee (leucomul aderent), ce se
pot comp lica cu glaucom secundar. Sub in­
fluenţa tensiunii intra-oculare crescute se pro­
duc deformarea şi bombarea corneei (stafilorn
cornean). Scăderea vederii depinde de sediul
�i întinderea opacităţii corneene. In unele
cazuri este indicată keratoplastia, înlocuirea ţe­
sutului opac cu cornee transparentă, prelevată
de obicei de la un ochi de cadavru.
leucoplazie, îngroşare a unei suprafeţe mai
mult sau mai puţin întinse de pe o mucoasă,
avînd ca rezultat formarea unei pete albicioase­
gălbui. Leucoplazia mucoasei bucale apare
uneori fără a fi precedată de o cauză cunoscută,
dar de cele mai multe ori se observă la fumători
în urma iritaţii lor repetate provocate de tutun.
La unele femei, datorită unei igiene insuficiente
sau unei inflamaţii repetate, se poate produce
o leucoplazie a mucoasei vulvare. De multe
ori, pe placardele de leucoplazie se formează
cancere, ceea ce a determinat pe unii autori
să le considere ca adevărate Iezi uni precance­
roase. Prevenirea leucoplaziei se realizează
prin înlăturarea tuturor cauzelor ce pot exercita
iri taţii prelungite asupra mucoaselor, printr-o
igienă corespunzătoare.
leucoree, secretarea abundentă a unui lichid
de către glandele colului uterin şi ale vulvei
care are rolul de a apăra aparatul genital fe­
minin de infecţii. Aceasta este leucoreea fizio­
logică, care estein cantitate redusă şi nu are
miros neplăcut. Inainte şi după menstruaţie,
în timpul sarcinii sau cînd femeia este excitată
sexual, leucoreea poate fi mai abundentă. Cînd
vulva, vaginul sau organele genitale interne
sînt infectate, leucoreea este abundentă, aceasta
fiind chiar unul din simptomele bolii. Culoarea
ei poate fi albă, galbenă, verzuie sau roşiatică.
Ca aspect este spumoasă sau brînzoasă, iar
mirosul ei devine fetid. Tratamentul se instituie
numai după precizarea germenului patogen şi
se va executa numai după prescripţia medicului.
Fiind de lungă durată, tratamentul necesită
multă răbdare şi perseverenţă.
Levaditi Constantin (1874--1953), microbiolog,
virusolog şi imunolog romîn. Era fiul unei
surori medicale de la Spitalul .Brîncovenesc''.
Cu sprijinul lui C. 1. Istrati :1 fost trimis să-şi
încheie studiile medicale la Paris, unde a fost
primit să lucreze în Institutul "Pasteur". Ma­
nevrele politicienilor din Rornînia burgheza­
rnoşierească I-au împiedicat să obţină o ca­
tedră universitară în patria sa. In 1920-1921 a
funcţionat ca profesor la Facultatea de medi­
cină din Cluj. dar intrigile de tot felul i-au
făcut imposibilă �ămînerea mai departe în
ţară. Levaditi a fost unul din cei mai mari
sifiligrafi ai epocii. Lucrările sale privind me­
todele de cultivare a spirochetelor, tehnicile
sale de punere în evidenţă a acestora în diferite
ţesuturi, studiile sale asupra patogeniei şi
serologiei sifi lisului au contribuit în mod ho­
tărîtor la recunoaşterea definitivă a spiroche­
tului Schandinn drept agentul etiologic al
bolii. S-a impus ca unul din cei mai mari spe­
cialişti în terapia sifi lisului, fiind prornotorul
tratamentului cu b ismut. A mai demonstrat
acţiunea vanadiului, aurului, p latinei, telu­
rului asupra sp irochetului, Levaditi este unul
din creatorii virusologiei, autor a numeroase
lucrări privind patogenia inframicrobiană, mor­
fologia virusurilor, tehnica de cercetare micro­
scopică a acestora. imunologia inframicrobiană.
II
.L
, : ..
.�
223
[224]
•
Studiile sale despre poliomielită, herpes, zonă,
encefalită letargică prezintă cel mai mare in­
teres practic şi teoretic. In ultimii ani ai vieţii,
Levaditi şi-a exprimat în repetate rînduri do­
rinţa de a veni în ţară, dar boala l-a împiedicat
să realizeze acest lucru.
Constantin Levaditi.
lichen plan, dermatoză de cauză necunoscută
caracferizată prin apariţia pe piele a unor mici
r idicături (papule) de culoare roşie-violacee,
de formă poligonală, acoperite uneori de o
cojiţă (scuamă) foarte aderentă, Leziunile
se aglomerează uneori formînd p lacarde, al­
teori se întind pe traiectul trunchiur ilor ner­
voase dînd bolnavului o senzaţie de mîncărime
foarte intensă. Cauza fiind necunoscută, nu
se pot aplica măsuri de prevenire. Tratamentul
este de lungă durată şi constă, pe lîngă pomezi
antiinllamatoare, în aplicaţii de raze x pe
coloana vertebrală.
lichid amniotic, lichidul care se formează
de la începutul sarcinii şi creşte cantitativ
paralel cu dezvoltarea ei, ajungînd, la terrneh,
în greutate de 500- 600 g. Lichidul arnniotic
este conţinut în sacul Ietal format din mem­
branele amniotice şi are un miros asemănător
cu lichidul sperrnatic. EI are o reacţie alcalină
şi este format din 99% apă şi 1% diverse sub­
stanţe. Rolul lichidului amniotic este să pro­
tejeze fătul şi să-i permită mişcările în cavitatea
uterină. Cînd lichidul scade sub 500 mi vorbim
de ollgcamnios, iar cînd creşte peste 1 500 mi,
de hidramnios.
lichide 'biologice, în- organism. în afara sînge­
lui care este un ţesut lichid (fluid), se găsesc
224
în cavităţile seroase (pleură, pericard, peri­
toneu) cantităţi reduse de lichide care favori­
zează alunecarea foiţelor seroase una pe cea­
laltă, menţinînd în acelaşi timp o aderenţă
bună între aceste foiţe. In cazuri anormale,
în cavităţile amintite pot apărea lichide pato­
logice infectate sau nu, care poartă numiri
diferite după compoziţia lor (exsudat, trans­
sudat, ascită). Apariţia lichidelor patologice
duce la tulburarea funcţiei organelor din jur,
impunîndu-se fie evacuarea lor prin punctle
(introducerea unui ac în cavitatea plină cu
lichid şi extragerea lui cu seringa sau cu un
aspirator), fie un tratament medicamentos
energic, care să ducă la resorbţia lichidului
respectiv.
limbric - vezi ascaridioză.
limfangită, inflamaţie a vaselor limfatice
şi a ganglionilor la care ajung (adenită), Ger­
menii pătrund în circulaţia limfatică printr-o
plagă superficială a pielii, o rosătură, o arsură.
Microbul cel mai frecvent este streptococul,
apoi stafilococul şi colibacilul. De la locul
"porţii de intrare" a gerrnenilor apar dungi
roşii, care pot forma chiar placarde cu margi­
nile uşor proeminente. Dungile roşii edemaţiate
ajung pînă la ganglicnii limfatici, care se măresc
şi devin dureroşi la palpare (adenită). Bolnavul
este febril şi are senzaţia de arsură şi durere de-a
lungul vaselor limfatice infectate; pielea este
edernaţiată. Limfangita poate fi confundată
cu un erizipel. In general, limlangita se vin­
decă prin-tratament medical: pansament steril
antiseptic al plăgii, prişniţ rece, antibiotice
sau sulfamide. Uneori supurează, constituind
un abces care trebuie incizat. Limfaftgi ta can­
ceroasă: celulele canceroase pătrund în vasele
limfatice şi prin curentul limfei sau poate şi
prin mişcările lor amiboide se grefează din
aproape în aproape în trunchiurile limfatice
pînă în ganglioni, unde se opresc, proliferează
şi reproduc o tumoare secundară, analogă tu­
morii primitive.
limfocit - vezi hemogramă.
limgfogranulomatoză inghinală subacută, a
patra boală venerică sau boala Nicolas şi Favre,
este provocată de un virus Iiltrant şi transmisă
de la bolnav la omul sănătos în special pe cale
genitală. Leziunea primară, puţin caracteristică,
apare pe organele genitale la locul de pătrundere
a virusului după o perioadă de incubaţie de
6-12 zile. Ea se vindecă repede şi poate chiar
, trece neobservată de bolnav. De aceea, bolnavii
se adresează medicului de obicei numai într-o
fază mai înaintată, cînd ganglion ii limfatici din
regiunea inghinală se măresc de volum şi devin
dureroşi. Dacă nu se aplică un tratament
potrivit, ganglionii se înmoaie, aderă la piele
şi se deschid prin mai multe Iistule (aspect
de stropitoare), prin care se scurge un puroi
galben-verzui. Mai tîrziu se pot produce astupări
ale vaselor limfatice, ceea ce are ca rezultat
umflarea enormă (elefantiazis) a vulvei la
femeie şi a scrotului şi penisului la bărbat.
[225]
însoţi tă de ulceraţii şi strict uri pe anus şi
rect. In ţara noastră, datorită măsurilor energice
de profilaxie şi tratării tuturor cazurilor cît
mai aproape de începutul bolii, limfogranulo­
rnatoza inghinală sub acută este pe cale de
dispariţie.
Iimfosarcom, tumoare malignă a ganglioni­
lor limfatici. Poate să apară în orice organ
unde există ţesut limfoid: splină, ficat, tub
digestiv, piele. Este o tumoare care apare mai
frecvent la tineri, creşte foarte repede, se ulce­
rează şi dă repede metastaze pe cale lirnfatică
şi sanguină. Este sensibil la razele x, dar
recidivează rapid. Formele incipiente benefi­
ciază de tratament chirurgical, urmat de roent­
gen terapie (vezi sarcom).
lipom, formaţiune tumorală benignă, consti­
tuită din aglornerarea de ţesut grăsos în stra­
turile profunde ale pielii. De formă rotundă
şi de consistenţă moale, localizat mai ales în
pielea acoperită de păr, acolo unde glandele
grăscase sînt mai dezvoltate, lipomul poate
creşte, atingînd dimensiunea unei nuci, man­
darine şi chiar mai mare, fără a arăta nici un
fel de tendinţă spre transformare malignă.
Indepărtarea lipoamelor se face pe cale chirur­
gicală.
lipotimie, ameţeli mergînd pînă la pierderea
cunoştinţei printr-o anemie acută a sistemului
nervos central provocată de o scădere bruscă
a irigaţiei sanguine la nivelul creierului. Mai
puţin gravă de cît sincopa, în care activitateă
inimii este suspendată pentru un timp limitat,
lipotimia este determinată de rărirea accentuată
a bătăilor inimii. Persoane fără nici o suferinţă
cardiovasculară pot să facă o lipotimie in urma
unei emoţii, în cursul unei anestezii sau unei
dureri mari (colică), în convalescenta bolilor
infecţioase, după o oboseală puternică (stat pre­
lungit în picioare). Lipotimia mai poate fi pro­
vocată de reducerea debitului inimii ca in
blocul cardiac (vezi bradicardie) sau în tahi­
cardiile paroxistice prelungite. In timpul lipo­
timiei, bolnavul este palid, are pulsul rar şi
slab; pînă la venirea medicului de obicei
se restabileşte.
Lipova, statiune situată la 30 km de Arad,
într-o regiune de dealuri împădurite cu stejari
şi frasini, cu un climat blînd, lipsit de curenţi
şi umiditate. Staţiunea posedă izvoare cu ape
minerale carbogazoase, alcaline, feruginoase,
care se folosesc în cura internă (Izvorul nr.L,
2 Ş'i-3) - în boli digestive, urinare, în anemii­
şi în cura externă (Izvorul nr.d) în boli ale
aparatului circulator. genital feminin, loco­
motor etc.
Lister Joseph (1827-1912), medic englez,
promotorul antisepsiei ca metodă de prevenire
a infectării plăgilor. Inspirîndu-se din lucrările
lui Pasteur asupra Iermentaţiei, Lister a ajuns
la concluzia că supurarea rănilor poate fi evi­
tată dacă se împiedică pătrunderea în plagă a
microorganismelor care plutesc în atmosferă.
15-1652
.�
. -.
,
De aceea, el recomandă să se folosească pe
scară largă substantele antiseptice, de felul
acidului fenic, capabile să distrugă germenii
infecţiei. Lister preconiza ca în sala de operaţie
să se pulverizeze continuu acid Ienic, în plaga
operatorie să se toarne acid fenic, iar peste
Joseph Lisler.
rană să se aplice un pansament cu vată feni­
cată. Aceste măsuri au determinat o reducere
impresionantă a infecţii lor şi gangrenelor în
serviciile de chirurgie.
litiază (calculoză), prezenţa unor "pietre"
(calculi) sau incrustaţii într-un canal sau
organ cavitar. Se observă mai frecvent în căile
biliare, în căile urinare, în canalele glandelor
salivare. Formarea calculilor ţine de legi
Iizico-chimlce, In general, precipitarea săru­
rilor se datoreşte unor cauze de ordin general
(tulburări de metabolism, avitaminoze, hiper­
paratiroidism) sau de ordin local (stază şi
infecţie). a) Litiază biliară (colelitiaza). Datorită
concentraţiei mari a bilei în vezicula biliară se
pot produce precip itări ale substanţelor crista­
line, care vor constitui baza formării unui calcul
prin depuneri de straturi succesive de săruri.
Precipitarea se produce cu mai mare uşurinţă
dacă vezicula este infectată (colecistită) sau
dacă există o stază datorită funcţionării de­
Iectuoase a căilor biliare, în special a canalului
coledoc, la nivelul sfincterului situat la locul
de vărsare în duoden (dischinezie biliară). După
compoziţia lor, calculii pot fi formaţi din
colesterol, din bilirubină, din carbona]i şi
fosfaţi de calciu. Cei mai Irecvenţi sînt calculii
225
[226]
os
formaţi din colesterol şi bilirubină. Există
litiaze biliarecare nu determină nici o suferinţă;
deobicei însă, colecistita calculoasă se manifestă
prin colici hepa tice (durere mare în partea dreaptă
a abdomenului cu iradieri în spate sau umăr),
greaţă, vărsături şi febră atunci cînd există şi
Litiază h e pat ic ă ,
Calcul renal enorm din Iosf a t i, mulînd bazinelul
şi calicele.
Calcul renal de oxalat.
o infecţie a căilor biliare. Cînd calculul coboară
în coledoc el constituie un obstacol în eliminarea
bilei. Apare coloraţia icterică a tegumentului
şi mucoaselor, urina devine închisă la culoare,
uneori brună, materiile fecale decolorate, Boala
se observă mai frecvent la femei datorită tul-
226
burărilor în metabolismul grăsimilor. Trata­
mentul este medical şi constă în papaverină
în timpul crizelor, regim alimentar din care
se exclud grăsimile şi ape minerale care să
dreneze uşor căile biliare: Hebe, Slănic, Că­
ciulata. Cînd colicele se repetă la intervale scurte
şi în caz de complicaţii (colecistită acută,
icter mecanic) se indică tratament chirurgical.
b) Litiaza urinară. Se datoreşte precipitării
săruri lor din urină din cauza unor tulburări de
metabolism, avitaminoză A, hiperparatiroidlsm,
precum şi unor cauze locale. stază şi infecţie.
Mecanismul de.cirnentare" a săruri lor precipitate
pentru a forma un calcul nu este elucidat. Un
rol important în apariţia litiazei îl au tulbu­
rările în metabolismul apei şi al unor electro­
liţi din sînge (sodiu, calciu, fosfor). De aceea,
boala este frecventă în ţările calde, unde se
pierde o cantitate mare de apă din organism
prin transpiraţie. Felul alimentaţie! are de
asemenea importanţă. O alimentaţie prea bo­
gată în carne va acidifia prea mult urina şi
va favoriza precipitarea acidului uric; o ali­
mentaţie prea bogată în lapte şi vegetale va
alcaliniza urina şi va favoriza precipitarea Ios­
faţilor şi carbonaţilor; o alimentaţie prea bogată
în dulciuri şi cartofi (alimente oxalofore) va
favoriza precipitarea oxalaţilor. Calculii se
formează mai frecvent 1n bazinet : cînd sînt
mici, ei pot coborî pe ureter, determinînd dureri
foarte mari (colica nefretică) în regiunea lorn­
bară, cu iradieri în jos, spre organele genitale
sau coapsă, greţuri, vărsături, uneori hematurie
(sînge în urină). Dacă piatra este mică, după
cîteva colici se elimină. Cînd este mai mare
sau cu colţuri se poate inclava în ureter, con­
stituind un obstacol în scurgerea urirţei, pro­
ducîndu-se o hidronefroză (dilataţia bazinetului
şi caIicelor) care, dacă obstacolul nu este
înlăturat, distruge parenchimul renal. De ase­
menea, staza de urină de deasupra obstacol ului
poate să producă o infecţie gravă a rinichiului
(pielonefrită, pionefrită, pionefroză). Cînd
calculul bazinetal este mare, determină dureri
vagi în regiunea lombară şi hematurii la efor­
turi fizice, dar reprezintă un pericol pentru ri­
nichi, producînd scleroza parenchimului, hi­
dronefroză sau infecţie. Uneori litiaza renală
este bilaterală şi atunci gravitatea este mai
mare. Cînd calculul bazinetal determină dureri
şi la urografie se constată o suferinţă a rini­
chiului, el trebuie scos prin intervenţie chi­
rurgicală; aceeaşi indicatie o are şi calculul
ureteral mclavat. Litiaza renală este o boală
care recidivează frecvent. Penti u a preveni
reci diva, după operaţie se va indica un regim
alimentar în funcţie de natura calculului: în
litiaza urică se scot din alimentaţie carnea de
animal tînăr, măruntaiele,cafeaua, ceaiul ru­
sesc şi se indică alcalinele; în litiaza oxalică
se suprimă dulciurile, cartofii, spanacul şi se
dau acidifiante uşoare (Diurocard); în litiaza
Iosîocalcică se suprimă laptele şi derivatele
lui, vegetaiele şi se dau zilnic carne şi acidi-
-lir
I
I
I
.L
[227]
fiante urinare. În toate litiazele se contraindică
supele de carne, bogate în săruri şi se dau li­
chide din abundenţă, astfel ca diureza în 24
de ore să fie peste 1 200 mI. De asemenea se
fac cure hidrominerale cu ape de Olăneşti şi
Căciulata. In timpul colicei se suprimă lichi­
deIe, se dau antispastice (papaverină), comprese
cu apă caldă. In caz de infecţie se dau anti­
biotice şi sulfamide, pînă la steri lizarea urinii.
Litiaza vezicală reprezintă de obicei cornpli­
caţia unui obstacol subvezical (adenom sau
cancer de prostată, strict uri uretrale, scleroză
de col vezical). Clinic se manifestă prin mic­
ţiuni frecvente, hematurie la eforturi, urină
tulbure. Tratamentul este chirurgical: o dată
cu tratarea cauzei se extrage şi piatra. Celelalte
l itiaze (salivară, pancreatică) sînt mai rare şi
se manifestă prin dureri la nivelul glandei
respective.
Little (boala), este o boală congenitală a
copiilor (copilul se naşte cu ea), numită şi
"diplegie spastică infantilă", numită astfel
după cel care a descoperit-o. Se caracterizează
printr-un mers dificil datorită contracturii muş­
chilor picioarelor (şi uneori şi a mîinilor).
Frecvent, bolnavii prezintă dificultate în vor­
bire şi tulburări psihice mai mici sau mai mari.
Boala este datorită unor Iezi uni ale encefa­
lului (creierul mare). Cauza ţine în special de
lipsa de îngrijire a diferitelor boli ale mamei,
mai ales în timpul sarcinii ; alteori sifilisul
contractat de mamă, chiar anterior sarcinii,
poate fi răspunzător de boală, deoarece este
important pentru mamă să cunoască din timp
aceste cauze pentru a şti să ia măsurile cores­
punzătoare. Orice boală febrilă sau de altă
natură trebuie tratată cu toată atenţia.
locuinţă. Ca loc unde se desfăşoară o mare
parte din traiul de fiecare zi al omului, locuinţa
reprezintă unul din factorii de mediu avînd
o influenţă permanentă asupra sănătăţii. De
aceea este necesar să se acorde toată însemnă­
tatea regulilor de întreţinere igienică a locuinţei
dintre care principalele sînt aerisirea (vezi aer),
îndepărtarea prafului (vezi praf), iluminatul
şi încălzirea', corectă (vezi iluminat şi în­
călzire), îndepărtarea corectă a resturilor
menajere, distrugerea insectelor şi a roză­
toarelor (vezi dezinsecţle şi deratizare). O
atenţie specială trebuie dată regulilor de igienă
în blocurile de locuinţe. care reprezintă azi
locul de trai al tot mai multor cetăţeni. In
bloc, fiecare locatar răspunde, prin atitudinea
sa, nu numai de sănătatea proprie şi a familiei
sale, dar şi de sănătatea tuturor colocatari lor.
Principalele măsuri în această privinţă­
pe lîngă cele privind propriul apartament-
' .
..
se referă la: apărarea curăţeniei părţilorcomune,
a scărilor, palierelor, coridoarelor, curţilor in­
terioare, faţadei; întreţinerea în perfectă stare
a instalaţiei de apă şi sanitare, evitarea înfun­
dării tevi lor de canalizare; folosirea corectă
a amenajărilor pentru evacuarea gunoiului;
respectarea interdicţiei de a creşte în interiorul
apartamentului sau pe balcoane animale de
curte şi păsări. Este recomandabil ca În blo­
curile de locuinţe să se renunţe la ţinerea de
cîini şi pisici în apartament, deoarece condiţiile
nu sînt din cele mai prielnice şi, oricît s-ar avea
grijă, traiul în contact prea apropiat cu ani­
malele este neigienic şi expune la îmbolnăviri.
O ob ligaţie a tuturor locatari lor, care derivă
atît din regulile igienice, cît si din normele
convieţuirii civilizate, este respectarea dreptu­
rilor vecinilor la linişte şi odihnă, prin evitarea
zgomotelor de diverse feluri. In sfîrşit. trebuie
subliniată legătura dintre frumuseţea cadrului
pe care îl oferă locuinţa şi interesele menţinerii
sănătăţii. Frumosul are o nebănuită influenţă
pozitivă asupra tuturor funcţiilor organismului.
prin acţiunea favorabilă directă exercitată
asupra sistemului nervos. Un interior curat.
ordonat. aranjat cu gust, oferă organismului
cele mai bune condiţii de confort şi odihnă
contribuind la întreţinerea bunei dispoziţii şi
la refacerea optimă a capacităţii de muncă.
Aceeaşi însemnătate o prezintă frumuseţea
cad rului exterior al locuinţei. Strădania arhi­
tecţilor, În această privinţă, este completată
prin numeroase iniţiative obşteşti care antre­
nează pe locatarii noilor blocuri la Înfrumuse­
ţarea cartierului, la amenajarea şi întreţinerea
spaţiilor verzi şi a locurilor de joacă pentru
copii, la apărarea aspectului îngrijit al blocurilor
împotriva abaterilor unor persoane izolate
(degradarea zonelor verzi, a pomilor şi arbuşti­
lor, stricarea aspectului faţadei prin întinde­
rea rufelor la uscat, depozitarea a tot felul de
obiecte pe balcoane etc.).
longeyitate, durată îndelungată a vieţii.
Astăzi, în ţara noastră, prelungirea vieţii
omului formează unul din obiectivele centrale
ale acţiunii de ocrotire a sănătăţii, bazate pe
aplicarea principiilor înaintate ale profilaxiei.
In general se admite că ajung la o viaţă înain­
tată, apropiindu-se de suta de ani, sau chiar
depăşind această vîrstă, persoanele care duc
o viaţă cumpărată, nu se îngraşă prea tare,
uzează moderat de alcool, tutun şi grăsimi
animale. Foarte important, pentru a candida
la longevitate este de a nu întrerupe total orice
activitate o dată cu ieşirea la pensie. Bineînţeles
este utilă numai acea activitate care nu depă­
şeşte posibilităţile organismului. Cel mai bine
227
[228]
...
este cînd se reuşeşte o împ letire armonioasă
între o oarecare muncă fizică şi activitatea
intelectuală, solicitîndu-se astfel multilateral
etajul superior al sistemului nervos central ­
scoarţa cerebrală. "Nu pare îndoielnic că acti­
vitatea scoarţei cerebrale ţine în frîu procesul
de îmbătrînire" (C, I. Parhon).
lumbago, durere musculară localizată în
regiunea şalelor. Apariţia durerii în această
regiune se datoreşte de cele mai multe ori expu­
nerii la frig, urnezelii, curenţilor de aer, lu­
crului în poziţie aplecată timp îndelungat. Orice
mişcare de aplecare sau întindere este impo­
sibilă din cauza durerii; chiar mişcările în pat
devin dureroase. Criza de lumbago ţine cîteva
zile pînă la cîteva săptămîni. Alteori, infecţii
virotice, ca de pildă gripa sau infecţiile de focar
(amigdalită, granulom dentar), pot provoca
crize de lumbago.
lupus eritematos, boală de piele de cauză
necunoscută, apărînd mai ales la persoane hiper­
sensibile în special la lumina solară. Se descriu
două forme principale: lupusul er itematos
cronic, întîlnit relativ frecvent, şi lupusul
eritematos acut, formă rară, cu evoluţie
Lupus eritematos în .. fluture" •
228
excepţional de gravă. Lupusul eritematos cronic
se manifestă prin placarde net delimitate, re·
tunde, de culoare roz, a căror suprafaţă este
îngroşată şi se descuamează, iar mai tîrziu se
vindecă printr-o cicatrice. Boala se localizează cel
mai des la faţă (nas şi obraji), unde realizează
un desen asemănător cu un fluture. Mai rar
sînt leza te pavilionul urechii, buzele, partea
păroasă a capului, tegumentele gîtului şi ale
mîinilor. Evoluţia este lungă. O dată cu apa­
riţia primelor raze ale soarelui de primăvară,
boala se poate acutiza şi reci diva. In trata­
mentul lupusului eritematos cronic se utilizeză
cu mare succes medicamentele antimalarice de
sinteză (acrihin, clorochin). Local se aplică
unguente de protecţie contra luminii solare,
care conţin acid paraaminobenzoic, medica­
mente antimalarice. Bolnavii trebuie să evite
expunerea la razele solare. Lupusul eriternatos
acut evoluează grav, cu Iezi uni importante ale
organelor interne. Pielea feţei, a gîtului, a
mîinilor şi a garnbelor este edernaţiată şi prezinta
o inflamaţie acută. Se însoţeşte de temperatură
crescută, dureri mari în articulaţii, dureri mus­
culare, complicaţii pulmonare, renale sau car­
diace. Cortizonul, hormonul extras din glanda
suprarenală şi preparatele asemănătoare sînt
foarte active împotriva acestei boli.
lupus tuberculos, forma cea mai răspîndită
şi mai gravă a tuberculozei cutanate, Incepe
prin apariţia unor noduli (tuberculi) de culoare
roşie-brună, moi la pipăit, datorită distrugerii
ţesutului (cazeificare). Prin confluarea lor se
formează placarde plane întinse. La unii bol­
navi, formaţiunile devin proeminente, se ul­
cerează, producînd o importantă distrugere de
ţesuturi. Chiar pe cicatricele formate la nivelul
zonelor vindecate pot reapărea tuberculi (nu­
miţi "de recidivă"). Boala se localizează frecvent
pe faţă (obraji, nas), mucoasa nazală şi rar în
cavitatea bucală, contaminarea făcîndu-se mai
ales prin sputa sau secreţia nazală a bolnavului
care suferă şi de o tuberculoză pulmonară.
Proîi lax ia bolii este identică cu profilaxia tu­
berculozei: depistarea precoce a bolnavilor,
examenul familial, igiena personală etc. Tra­
tamentul este mai ales general, prin medica­
mentele antituberculoase: hidrazida acidului
izonicotinic, PAS, efectuîndu-se în dispensarele
antituberculoase. Mulţumită succeselor medi­
cinei şi măsurilor luate de stat în lupta anti­
tuberculoasă, lupusul este tratat astăzi cu succes
şi începe să fie întîlnit mult mai rar.
--�
I
I
I
.. 1
-
[229]
luxaţie, deplasarea persistentă a unei supra­
feţe articulare, ca urmare a unui traumatism
(luxaţie traumatică) sau unor leziuni osteoli­
gamentare datori te unui proces infecţios mai
ales tuberculos (luxaţie patologică) sau din
naştere (1 uxaţie congenitală). L uxaţii le trau­
matice sînt mai frecvente la articulaţiile cele
mai mobile (umăr, cot) şi se datoresc căderii
pe articulaţie sau pe un os în raport cu arti­
culaţla (de exemplu, în căderile pe cot se poate
produce luxaţia umărului). Durerea apare ime­
diat, se exagerează la palpare şi la mişcare, se
calmează în repaus. Articulaţia se deformează
şi membrul sau segmentul de membru ia o ati­
tudine care variază după articulaţie; membrul
se lungeşte sau se scurtează, mişcările active
sînt abolite sau extrem de reduse. Luxaţia se
poate Însoţi şi de fracturi, de aceea trebuie
făcută o radiografie. Luxaţia trebuie redusă.
Reducerea trebuie făcută numai de specialist
sub pericolul producerii de fracturi, rupturi
de tendoane, nervi, vase. După reducere, irno­
bilizarea este necesară. Dintre luxaţiile congeni­
tale, luxaţia coxo-Iemurală este frecventă.
Este gravă pentru că poate fi bilaterală şi cînd
nu este descoperită la timp poate da infirmitate.
Trebuie descoperită înainte de a începe copilul
să meargă, prin sesizarea că un membru in­
ferior este mai scurt. Cînd copilul începe să
meargă,prezintă mers legănat (de raţă). Diagno­
sticul se pune prin radiografie. Beneficiază
de tratament ortopedic la început, iar la copiii
mai mari, de tratament ortopedic şi chirur­
gical.
Luxaţta umărului.
I
I
..1
-
.�
[230]
•
maculă (pată), schimbare de culoare a pielii,
de formă şi întindere variabile, datorită unei
reacţii inflamatoare (maculă eritematoasă sau
congestivă observată spre exemplu, în febrele
eruptive), unei scurgeri de sînge sub piele (ma­
culă purpurică, aşa cum se întîlneşte în purpură
şi după Iov iri puternice) sau variaţiilor pig­
mentului pielii (pete prin exces de pigment în
pistrui şi pete albe prin dispariţia pigrnentu­
lui în vitiligo). După forma şi culoarea lor,
după răspîndire şi ritmul apariţiei, precum
şi după alte caractere, maculele reprezintă
elemente preţioase în punerea diagnosticului
în numeroase boli infecţioase sau neinlecţioase.
Intrucit medicul nu poate surprinde totdeauna
apariţia maculelor, iar alteori nu le vede (aceste
Iezi uni pot fi de durată scurtă), bolnavul sau
aparţinător ii bolnavului sînt datori să ajute
medicul, făcînd o descriere corectă a maculelor
(culoare, formă, dimensiuni, răspîndire pe
corp, momentul apariţiei şi dispariţiei etc.).
malarie (paludism, friguri de baltă), boală
infecţioasă, transmisă de ţînţari, caracterizată
prin accese de friguri urmate de febră, cu mă­
rirea splinei. Este răspîndită pe tot globul.
In ţara noastră malaria este în curs de eradicare,
în ultimii ani înregistrîndu-se doar cîteva cazuri
pe an în toată ţara, în timp ce înainte de 1944
erau aproximativ 100 000 de cazuri noi anual.
Boala este produsă de un parazit unicelular, un
protozoar numit hernatozoarul palustru.· Trei
specii de nernatozoar produc malaria la erri:
Plasmodium vivax, Plasmodium falciparum,
Plasmodium malariae. Izvorul de infecţie este
omul bolnav de malarie. Calea de transmitere
este reprezentată de ţînţarul anofel. Inţeptnd
omul bolnav, ţînţarul suge o dată cu sîngele
şi parazitul pe care apoi îl inoculează unui om
sănătos. Parazitul pătruns în ttntar suferă o
serie de transformări, care constituie ciclul
sexuat sau sporogonic al evoluţiei hematozoa­
rului. Ţînţarul este totodată vector (transmite
boala) şi gazdă intermediară (parazitul suferă
230
o serie de transformări în ttntar). Parazitul ino­
culat la omul sănătos suferă din nou o serie
de transformări mai întîi în ficat (acestea cons­
tituie ciclul exoeritrocitar sau tisular), apoi
pătrunde în globulele roşii, unde se dezvoltă pînă
duce la distrugerea globulului roşu (ciclul eritro-
Malarie - hepalosplenomegalle.
1 ....
'1
I
I
I
[231]
citar sau asexuat). Parazi tul eliberat din globule­
le distruse parazitează din nou alte globule. Aşa­
dar, parazitul trece printr-o serie de stadii de
dezvoltare, constituind ciclurile de mai sus:
ţînţarul inoculează parazitul în forma numită
sporozi d ; sporozoizii ajung în ficat, unde for­
mează o masă plasmodială mare, din care se
desprind apoi merozoizii, ce ajung în sînge
şi pătrund în globulele roşii. In interiorul glo­
bulului roşu, parazitul trece prin stadiul de
arnibă, apoi de rozetă, apoi distruge globulul
roşu. Din globul ies mai mulţi merozoizi, fiecare
paraz itind apoi o altă hematie.unde reface ci­
clul: Din ciclul eritrocitar mai rezultă nişte
forme speciale, numite gametociţi (masculi şi
femeie) care.ajungind în ţînţar, se unesc, for­
mînd un ou (oochinet), care după o serie de
transformări produc o mulţime de sporozoizi
localizaţi în glandele salivare ale ţînţarului,
de unde sînt inocula] i la omul sănătos. Răs­
pîndirea malariei nu se face de cît prin ţînţar.
Pentru a se dezvolta, acesta are nevoie de o anu­
mită temperatură a mediului şi de existenta
de bălţi, mlaştini, în care să depună ouăle �
şi să se poată dezvolta larva. Ţînţarul transmite
malaria numai în anotimpurile calde, deoarece
iarna hibernează. Incubaţia malariei este de
10- 20 de zile. Incepe cu febră neregulată,
oboseală,dureri de cap. După 3-7 zile de la
debut, bolnavul începe să aibă accese tipice de
mal arie : frison foarte puternic, după care urmea­
ză febră foarte mare timp de4- 6 ore, apoi bol­
navul transpiră foarte mult şi febra scade la
normal. Accesele se repetă cu regularitate
la 24 de ore (Plasmodium falciparum), la 48 de
ore (în malaria terţă produsă de Plasmodium
vivax) sau la 72 de ore (în malaria cuartă , pro­
dusă de Plasmodium malariae). Accesele se
repetă timp de 20-50 de zile, după care bol­
navul nu mai face accese. Este vorba de o vin­
decare aparentă, deoarece după un timp (de
obicei luni de zile), accesele apar din nou.
De obicei, boala se vindecă şi spontan în cîţiva
ani. Sp lina bolnavi lor este totdeauna mărită.
Malaria cronică survine la bolnavul la care se
produc noi inoculări de parazit. Aceşti bolnavi
au splina foarte mărită, o anemie marcată.
stare de slăbire extremă. Diagnosticul mal ariei
se precizează prin găsirea parazitului în sîn­
gele bolnavului; examenul se face pe o picătură
groasă de sînge luată din pulpa degetului pe
o lamă de sticlă sau pe un frotiu de sînge
intins pe lamă. Tratamentul mal ariei se face
cu medicamente numite schizonticide, care
distrug parazitul aflat în ciclul eritrocitar, dar
şi cu medicamente numite gametocide, care
distrug gametociţii aflati în sîngele bolnavului.
Din prima categorie se utilizează: chinina,
atebr ina , paludrina, clorochina. Din a doua
categorie, plasmochinul. Malaria face parte din
grupa A, adică este de declarare şi internare
obligatorii. Diagnosticul trebuie totdeauna con­
firmat prin analize de laborator. Profilaxia
malariei se face în primul rînd prin măsuri
..
împotriva izvorului de infecţie: depistarea
bolnavilor cu mal arie acută sau cronică şi tra­
tarea lor. In regiunile cu mal arie endemică,
examenele de laborator se fac în masă la toată
populaţia, pentru a depista pe cei bolnavi.
Projilaxia malariei mai cuprinde măsuri îrn­
)otriva ţînţarului care transmite boala. Tota­
litatea acestor măsuri constituie dezanofeli­
zarea (lupta împotriva ţînţari lor prin site me­
talice la ferestre, insecticide etc.) şi lupta îm­
potriva larvelor ţînţarului (asanarea bălţi lor,
curăţirea vegetaţiei de pe maluri, răspîndirea
pe ape a unor larvicide, ca petrol, verde de Paris,
DDT, garnexan, înmulţirea peştilor care con­
sumă larve de ţîntari). Persoanele care se sta­
bilesc într-o regiune impaludată se protejează
cu atebrină sau pal udrin (0,30 g o zi pe săptă­
mînă).
Malnaş, statiune situată la 20 km de oraşul
SI. Gheorghe, la o altitudine de 565 m şi cu un
climat subalpin, de cruţare. In staţiune se
găsesc izvoare de ape carbogazoase alcaline şi
feruginoase, indicate în boli digestive, de nu­
triţie şi respiratorii, precum şi rnolete, folosite
în tratamentul unor boli circulatorii.
Malpighi Marcello (1628-1694), anatomist
şi fiziolog italian. A folosit sistematic micro­
scopul în observaţiile anatomice, fiind cel din­
tîi care a constatat existenţa vaselor cap il are ;
în}elul acesta, teoria circulaţiei sanguine enun-
Marcello Malpighi.
ţată de W. Harvey şi-a căpătat demonstraţia
anatomică deplină. Malpighi a descris structura
stratificată a pielii, precum şi alcătuirea ele­
mentelor funcţionale ale rinichiului. Tot el
a arătat că plămînul este un organ format din
mici vezicule şi că ficatul este compus din lobi
231
[232]
şi lobuli. Descoperirile sale În legătură cu struc­
tura fină a ţesuturilor şi organelor au pus bazele
cercetărilor de histologie.
Mamaia, una din cele mai moderne şi mai
frumoase staţiuni maritime de pe litoralul
Mării Negre, situată la 5 km nord de oraşul
Constanta pe limba de uscat
dintre lacul Siutghiol şi malul
mării; a luat o dezvoltare
extraordinară, În ultimii ani,
prin grija regimului de de­
mocraţie populară, care a con­
struit numeroase hotel uri, res­
taurante şi complexe de de­
servi re. Mamaia are un cli­
mat maritim stimulant cu o
medie a temperaturilor luni­
lor de vară ce nu depăşeşte 22°
şi o durată de strălucire a
soarel ui de peste 2200 de ore
anual, adică aproape 50% din
durata posibilă. Factorii de
cură ai staţi unii sînt: plaja şi
apa mării. Plaja se Întinde pe
o lungime de 5 krn, are o lă­
ţime de 100- 200 m şi este
acoperită cu un nisip foarte
fin, format din calcar şi cu-
arţ. Talasoterapia se poate practica în sta­
ţiune în condiţii deosebit de favorabile, panta
de trecere de la plajă spre mare fiind foarte
lină.
mamelă, organ glandular, dezvoltat în spe­
cial după pubertate. La om, în număr de două,
glandele mamare sînt situate pe partea ante­
rioară şi superioară a toracelui, deasupra muş­
chilor pectorali. Glandele mamare sînt alcă-
Secj iune schematică în care se văd acini glandulari
şi canale galac!ofore.
232
turte fiecare din lobuli glandulari, formaţi
din numeroase canale galactofore. Intre lobuli
se găseşte ţesut gras, care contribuie la forma
şi consistenţa glandei. Celulele glandulare se
distrug parţial şi se elimină ca atare, sub forma
secreţiei lactate (lapte) prin canalele galacto-
Mamaia.
fore, ce se deschid în centrul mamelei, într-o
zonă mai proeminentă şi pigmentată, numită
mamelon. In jurul mamelonului se găseşte o
zonă de piele tot pigmentată, numită areolă.
La bărbat, dezvoltarea glandelor mamare este
foarte redusă şi numai în unele afecţiuni endo­
crine, ea poate duce la apariţia unor mamele
mai dezvoltate. La femeie, dezvoltarea �Iande­
lor mamare este legată de dezvoltarea caracte­
relor sexuale în general, activitatea glandelor
crescînd însă simţitor în timpul perioadei de
alăptare, sub acţiunea unui hormon secretat
de glanda hipofiză.
Mangalia, cea mai sudică localitate balneo­
climaterică de pe litoralul rornînesc al Mării
Negre, situată la o distanţă de 45 km de Con­
stanta, Ea are un climat uşor excitant din cauză
că se află în plină stepă dobrogeană. Plaja de
la Mangalia este una din cele mai frumoase
p laje de pe litoralul nostru. In Mangalia există
şi izvoare de ape sulfuroase, slab termale, care
sînt folosite pentru inhalaţii: după captarea
lor sistematică ele vor fi administrate şi în cura
internă şi externă. Acţiunea de modernizare
a oraşului Mangalia, dusă de către organele
puterii populare a creat, printre altele un
sanatoriu foarte modern, care posedă instalaţii
de fizio şi hidroterapie, îrnpachetăr i de nămol
adus din lacul Techirghiol, precum' şi un bazin
acoperi t, cu apă de mare încălzi tă, În care se
pot face tot anul băi. In localitate există
numeroase urme arheologice printre care şi
urmele unor terrne, atestînd faptul că staţiunea
a fost folosită şi în acele vremuri în scopuri
balneare.
1 ....
il:
J
[233]
....
I'!.
Mangalia.
manie, termen prin care distingem două enti­
tăţi medicale distincte: într-un prim sens se
folosea impropriu pentru a denumi o tulburare
psihică caracterizată prin acţiuni de nestă­
p ini t (impulsuri) în care bolnavul poate înfăp­
tui chiar acte antisociale (cleptomanie, impulsu­
ri pentru furturi; piromanie, impulsuri de a
da foc caselor sau diferitelor obiecte; dromoma­
nie, impulsul de fugă; cocainomanie; morfino­
manie; dipsomanie) şi, într-alt sens, care a rămas
în psihiatrie, pentru a desemna starea (faza)
maniacală din cadrul bolii psihice denumită
"psihoza maniacodepresivă", Starea maniacală
reprezintă una din formele de manifestare a
psihozei maniacodepresive. Este vorba deci de
o boală care se poate manifesta fie sub forma
maniacală (starea rnaniacală), fie sub forma
depresivă (de aici şi denumirea de "nebunie
alternativă" sau "nebunia cu formă dublă").
Starea maniacală, ca una din manifestările
acestei boli, se caracterizează printr-o senzaţie
subiectivă de voie bună nestăpînită, care se
manifestă în aspectul şi comportamentul bolna­
vului. Bolnavii sînt excesiv de veseli, de
exuberanţi, ideile pe care le expun se succed
foarte rapid (fuga de idei) în aşa fel, încît nu
reuşesc să le cuprindă în vorbirea obişnuită.
In stările uşoare de boală (foarte rar), bolnavii
pot realiza lucruri pe care înainte nu ar fi
fost în stare. Dar dacă se depăşeşte această
stare, gîndirea apare dezordonată,. datorită
goanei gîndurilor din mintea bolnavului. Din
această cauză, bolnavul ajunge la concluzii
false în raţionamentele sale, şi pe fondul de
stare subiectivă de fericire, se dezvoltă în el
impresia că posedă calităţi deosebite, fizice
sau intelectuale, apare deci delirul de grandoare,
care se manifestă printr-o împodobire vesti-
. �
rnentară anormală (îşi pune
flori pe cap, poartă culori ţi·
pătoare, vestminte cu aspect
ieşit din comun). Agitaţia
psi hică se însoţeşte de o agi­
taţie a întregului corp. Bol­
navul este agitat, gesticulează,
merge, vorbeşte neîncetat;
aceeaşi excitabilitate crescută
se manifestă uneori şi în do­
meniul sexual. Pentru preci­
zarea diagnosticului şi tra­
tarea bolii, bolnavul va fi
internat obligatoriu într-un
spital de specialitate. Psihoza
maniacodepresivă este o boală
care tratată corect şi la timp
readuce în societate pe in­
divid.
Manolescu Nicolae (1850-
1910, oftalmolog si organi­
zator sanitar rornîn, profesor
la Facultatea de medicină din
Bucureşti. A fondat, în 1875
Societatea studenţilor în medicină din Bucu-
reşti. Cercetările sale asupra tratamentului
conjunctivitei granuloase prin perierea feţei
interne a pleoapelor au avut răsunet interna­
ţional. In 1895 a publicat o importantă lu­
crare despre igiena ţăranului rorntn. Ca director
general al Serviciului sanitar, în 1903-1904,
s-a preocupat de îmbunătăţirea asistentei me­
dicale acordate populaţiei rurale.
Marinescu Gheorghe (1863- 1938), neurolog
rom în. Era fiul unei văduve sărmane care,
văzînd cît de dornic de învăţătură se arăta
. copilul său, a obţinut ca acesta să fie primit
Gheorghe Marinescu .
233
II
[234]
bursier la un seminar. Dar tînărul Marinescu
a refuzat să devină preot şi s-a consacrat cu
pasiune studiului medicinei. Cu sprijinul lui
V. Babeş a fost trimis să-şi desăvîrşească pre­
gătirea ştiinţifică la Paris, unde capătă curînd
faima unui priceput neurolog şi histolog. La
întoarcerea în ţară i se încredinţează conducerea
Serviciului de neurologie de la Spitalul "Pante­
limon", unde, în condiţii neînchipuit de grele,
desfăşoară o activitate de cercetare cu răsunet
internaţional. Monografia lui Marinescu "Celula
nervoasă", publicată în 1909, la Paris, cu o
prefaţă foarte elogioasă, semnată de Ramon Y
Cajal, celebrul neurolog spaniol, laureat al
Premiului Nobel, constituie cea mai cuprinză­
toare expunere, apărută pînă la acea dată,
despre morfologia, fiziologia şi patologia ce­
lulei nervoase. Această lucrare poate fi şi acum
consultată cu folos de către specialişti. Lu­
crările sale în legătură cu afecţiun ile musculare
de origine nervoasă, reumatismul cronic de­
formant, encefalita letargică, isteria sînt citate
în toate marile tratate. A publicat interesante
studii în problema bătrîneţei. Cercetările lui
Marinescu în domeniul biochimiei celulare îl
aşază printre pionierii histofiziologiei moderne.
In ultimii ani ai vieţii şi-a însuşit şi a dezvoltat
metodele pavloviste de studiu obiectiv al
activităţii nervoase superioare cu ajutorul re­
flexelor condiţionate. A fost un militant
pentru progresul social, dernascînd fără mena­
jamente racilele regimului burghezo-rnoşieresc.
A apărat ferm poziţiile materia liste în ştiinţele
medicale, combătînd vitalismul şi susţinînd
determinismul fenomenelor biologice.
masaj, acţiune mecanică sistematică exerci­
tată la suprafaţa corpului omului sănătos sau
bolnav, cu ajutorul unor manevre speciale.
Masajul favorizează dilatarea vaselor pielii
şi accelerează circulaţia sîngelui, creşte vascu­
larizaţia ţesuturilor şi îmbunătăţeşte nutritia
şi metabolisrnul lor. Masajul poate fi igienic,
sportiv, medical sau cosrnetic. Masajul igienic
previne depunerea excesivă de grăsimi sau
săruri şi ajută la păstrarea stării de sănătate.
Masajul sportiv - în care sînt masaţi succesiv
toti muşchii - acţionează favorabil asupra
muşchilor obosiţi şi supraantrenaţi, contribuind
la restabilirea capacităţii lor de muncă şi
prin aceasta la perfecţionarea fizică a spor ti­
vului. Masajul medical se execută numai după
indicaţia medicului. El influenţează atît orga­
nul afectat cît şi întregul organism. Poate
fi supus masaj ului tot corpul (masaj general)
sau numai partea lui afectată - laba picioru­
lui, mîna, spatele (masaj local). Masajul medical
este indicat în bolile sistemului car diovascu­
Iar şi ale aparatului respirator, în bolile me­
tabolice (obezi tate, gută, diabet zaharat), în
tulburarea funcţiei motorii a intestinului (con­
stipaţie), cît şi în tulburarea funcţiei secretorii
a stomacului. Masajul medical se aplică mai
ales în bolile şi traumatismele organelor de
mişcare, în tratamentul sechelelor, afecţiunilor
234
reumatice şi infecţioase ale articulaţiilor mîi­
nilor, picioarelor şi coloanei vertebrale, în con­
tuzii, entorse, luxaţii, fracturi rău consolidate
cît şi în cazul limitării mişcărilor articulare
din cauza traurnatismelor. Masajul este indicat
şi în bolile sistemului nervos, mai ales atunci
Masaj. Ffbr ele conjunctivo-elastice din piele fac:
şi ele ... gimnastică.
cînd funcţia de locomoţie este tulburată (pa­
ralizii, pareze) în urma traumatismelor şi bo­
lilor sistemului nervos central şi periferic.
Masajul cosmetic se aplică, mai ales la nivelul
feţei, în scopul creşterii elasticităţii pielii şi
îmbunătăţirii nutri ţiei ei. Manevrele de bază ale
masaj ului sînt, netezi rea, fricţi unea, frămîntatul
(petrisajul), baterea şi vibraţia. Masajul este
interzis în procesele inflamatoare acute, neoplas­
rne, bolile sistemului venos şi limfatic (varice,
inliamaţia venoasă acută, anevrisme, [irnian­
gite) , în hemofilie, în bolile de piele şi în le­
zi unile pielii. Automasajul se aplică în scopuri
igienice mai ales dimineaţa. Masajul abdome­
nului se face culcat pe spate cu netez ir i circulare
şi cu uşoare mişcări de frămîntat de-a lungul
intestinului gros (în dreapta de jos în sus şi
în stînga de sus în jos). Un astfel de masaj este
util în constipaţiile atone, adică constipaţii le
condiţionate de atonia intestinului, în cazul
peretelui abdominal gras şi flasc. Se face apoi
masajul extremităţilor şezînd în pat. Se netezesc
întîi şi se fricţionează extremităţile inferioare
şi apoi cele superioare. Toate mişcările de masaj
se execută de la periferie spre centru. Regiunea
pieptul ui se fricţionează cu uşoare mişcări cir­
culare. Fricţiunea şi netezi rea cutiei toracice
creşte afluxul sanguin spre plămîni, favorizează
ventilaţie pulmonară, înlătură staza venoasă,
uşurează respiraţia. Muşchii spatelui se ma­
sează în poziţia verticală; mîna dreaptă fric­
ţionează jumătatea stîngă iar stînga jumătatea
dreaptă; ceafa se masează desusînjos. Masajul nu
trebuie să depăşească 5- 8 minute.
masochism, perversiune sexuală a unuia
dintre parteneri care nu simte plăcerea sexuală
de cît atunci cînd celălalt îl face să sufere (fie
prin flagelare = lovire, fie prin cuvinte inju-
,
I
r
-i
[235]
�,,P----------------------""""" ••
'1 '
235
r-
1
Sectie de nou.n�sc.u(i .. Ia Maternitatea
.Po liz u ,
primesc azi asistenţă calificată, în timp ce în
trecut numai aproximativ o treime erau asistate
de moaşă cu diplomă.
mărgăritărel, plăci albicioase În cavitatea
bucală datorite îmbolnăvirii pin Candida albi­
cans (vezi candidoze).
mătreaţă, mici cojiţe albicioase care se for­
mează pe pielea capului. De cele mai multe
ori, rnătreaţa apare la persoane suferind de o
boală denumită seboree, constînd în funcţia
exagerată a glandelor grăscase ale pielii (glande
sebacee). La aceste persoane'
sînt tulburate procesele care
reglează formarea substanţei
cornoase de la suprafaţa pielii
şi din păr, rezultatul fiind
apariţia mătretei şi căderea
perilor. Prevenirea rnătreţei
reuşeşte într-o oarecare mă­
sură printr-o bună igienă a
pielii capului. Spălarea se va
face În mod obligatoriu o
dată la două săptămîni) (o
spălare mai frecventă dău­
nează, deoarece produce o
funcţie exagerată a glandelor
sebacee). După uscarea pă­
rului, se va face un masaj
energic al pielii capului cu o
perie aspră, care activează
bine circulaţia sîngelui. Per­
soanele tu mătreaţă vor evita
folosirea briIiantinelor. In
rioase). Cuvîntul vine de la numele lui Sacher­
-Masoch, un scriitor austriac care a suferit de
această boală şi a descris-o. Tratamentul urmă­
reşte reeducarea acestora (vezi perversiuni
sexuale).
mastită, infecţie a glandei marnare şi a ţesu­
tului celuloadipos înconjurător. In primele
zile de alăptare, la majoritatea lăuzelor se
produc eroziuni (rosături) şi fisuri (crăpături)
pe mame Ioane. Aceste fisuri, dacă nu sînt
tratate prin suspendarea temporară a alăptării,
prin pornezi cicatrizante şi raze ultraviolete,
devin porţi de intrare pentru microbi în glanda
mamară. Sînul se tumefiază (se umflă), se
inroşeşte, devine dureros, temperatura creşte
la, 39- 40° şi infecţia evoluează spre formarea
unui abces. Tratamentul este chirurgical, prin
deschiderea largă şi drenajul glandei mamare
infectate. Pentru prevenirea mastitei se reco­
mandă pregătirea sînului pentru alăptare încă
din timpul sarcinii, tratarea imediată a fisu­
rilor şi mai ales o riguroasă igienă a lăuzei, care
trebuie să aibă unghii le tăiate scurt, să se
spele pe mîini cu peria şi săpun şi să-şi dezin­
fecteze mameloanele înainte şi după fiecare
alăptat.
maternitate, instituţie medicală special pro­
filată pentru asigurarea celor mai bune condiţii
de securitate şi confort, în vederea actului naş­
terii. In anii puterii populare, reţeaua materni­
tăţ ilor a fost mult lărgită şi în mediul rural s-au
înfiinţat aproape 2 000 de case de naştere (faţă
de nici una în 1938). Numărul total al paturilor
de asistenţă medicală pentru femei (inclusiv
paturile pentru nou-născuţi) a crescut de la
2 100 (în 1938) la 21 796 în (1961). Semnifi­
cativă este şi proporţia naşterilor în materni­
tăţi, care a fost de numai 2,2% pe ţară în anul
1938 (în mediul rural sub 0,01 % t), ridicîndu-se
la 74% în 1961 (93,2% în mediul urban).
Toate naşteri le care mai au loc la domiciliu
Maternitalea "PolizuQ construită în anii regimului dernocr a t-popular .
..
r
I
[236]
cazurile mai rebele se impune un tratament
medicamentos, recomandat de un medic spe­
-cialist,
Mecinikov Ilia Iliei (1845- 1916), savant
\fUS, unul din creatorii ştiinţei imunităţii.
Printre strămoşii săi îndepărtaţi se numără
Ilia Ilici Mecinikov,
'Vestitul cărturar moldovean Nicolae Milescu
.Spătarul. In 1882 a demisionat din postul de
.profesor de zoologie şi anatomie comparată la
Universitatea din Odessa, în semn de protest
• faţă de politica reacţionară aplicată în învă­
ţămîntul superior de autorităţile ţariste. Peste
-cîţiva ani, el acceptă invitaţia lui Louis Pasteur
de a conduce un mare laborator în institutul
.său recent înfiinţat la Paris, Mecinikov a rămas
.acolo pînă la sfîrşitul vieţii. EI a devenit celebru
prin descoperirea fenomenului fagocitozei,
.arătînd că rezistenţa organismul ui faţă de
microbi se datoreşte capacităţii unor celule (în
.special, globulele albe din sînge) de a îngloba
în interiorul lor, şi apoi a distruge bacterii le
.şi alte particule microscopice vătămătoare."
Mecinikov a mai efectuat valoroase cercetări
.asupra agenţilor patogeni ai holerei şi sifili­
sului, precum şi asupra mecanismului îmbă­
.trînirii şi al morţii. In 1908 a obţinut Premiul
Nobel. Sub îndrumarea sa directă au lucrat
la Institutul "Pasteur" din Paris savanţii
romîni I.Cantacuzino, C. Levaditi şi AL SIă­
tineanu.
meconiu, masă verde-neagră, vîscoasă, fără
miros, care se găseşte în intestinul nou-născu­
tului şi se elimină în primele ore după naştere.
.Meconiul este compus din mucus, fire de păr
'236
(Ianugo) înghiţite odată cu lichidul arnniotic,
epitelii şi resturi celulare, grăsimi, secreti!
intestinale şi bilă. Prima eliminare de meconiu
(primul scaun) are loc în primele 12 ore după
naştere; dacă după 24 de ore nu s-a eliminat
meconiu, poate fi vorba de o cauză patologică
(imperforaţie anală, stenoză a intestinului).
După 3-4 zile de la naştere, meconiul este
înlocuit cu scaunul normal al sugarului (cu
aspect şi culoare ca a j umărilor de ou).
medic, persoană cu studii medicale superioare,
care îmbină îngrijirea calificată a bolnavilor
cu activitatea de prevenire a îmbolnăviriior
sau de prevenire a complicaţii lor şi recidivelor,
în cazurile cind îmbolnăvirea s-a produs. Tre­
buie subliniat că medicul este singurul om
competent să rezolve problemele puse de îmbol­
năvire. Orice încercare de a ocoli medicul în
caz de boală, de a înlocui ştiinţa medicului cu
imaginaţia proprie sau cu sfaturile unor "bine­
voitori" nepricepuţi, riscă să aibă urmări dintre
cele mai serioase. Bolnavul care doreşte să
fie bine îngrijit este dator să nu uite de cîteva
obligaţii pe care le are faţă de medicul său;
să-I solicite la primele semne de îmbolnăvire,
fără a aştepta ca boala să înainteze şi să fie
mai greu de tratat; să descrie cît mai fidel şi
complet toate supărările care l-au îndemnat
să apeleze la medic; să fie pe deplin sincer cu
medicul său, să nu-i ascundă nimic; să nu-şi
pună singur diagnosticul şi să nu insiste pentru
a obţine anumite medicamente, examene radio­
logice, analize sau trimiterea la staţiunea pe
care o socoteşte drept cea mai potrivită, dacă
medicul nu este şi el de aceeaşi părere; să aibă
încredere în medicul său şi în posibilităţile
ştiinţei medicale de a lupta contra bolii sale
şi contra bolilor în general; să respecte în totul
prescripţia medicului, pînă la ultimul amănunt,
fără cea mai mică abatere .
medicaţie, totalitatea factorilor terapeutici
folosiţi în prevenirea sau combaterea unei
boli. Ea presupune administrarea unor substanţe
sau amestec de substanţe prelucrate farmaceutic
într-o formă adecvată administrării, la om
sau animal, factori materiali care vor acţiona
pe cale chimică sau fizică asupra proceselor
biochimice şi biofizice ce se desfăşoară în
organismul sănătos, mărindu-i capacitatea de
apărare, sau în organismul bolnav, ajutîndu-I
să învingă boala. Administrarea medicamente­
lor este de fapt o intervenţie voit calculată, cu
bn scop precis, în schimbul continuu de materie
care are loc între orice organism viu şi mediul
înconjurător. Sub acest aspect, medicament
poate fi considerat orice substanţă naturală de
origine vegetală, animală, minerală sau orice
substanţă sintet izată care, introdusă în organism,
pe o anumită cale, într-o anumită cantitate
şi la anumite intervale, îi influenţează favo­
rabil starea de sănătate. După scopul urmărit
se deosebesc; al medicaţie proţilactică, admini­
strarea de medicamente unei persoane sau une i
categorii sau grup de persoane în scopul preîn-
[237]
I
L
tîmpinării îmbolnăvirilor: administrarea de
antibiotice (penicilină) la copii dintr-o clasă
sau şcoală în care au apărut cîteva cazuri de
scarlatină; administrarea de atebrină sau chi­
nină pentru prevenirea malariei. b) medicaţie
curativă, care contribuie la modificarea în sens
Farmacie.
favorabil a evoluţiei bolii, grăbind sau pro­
vocînd procesul de vindecare, ajutînd forţele
de apărare ale organismului şi combătîrid acţiu­
nea agenţilor provocatori de boală, ca de
exemplu: tratamentul cu antib iotice în bolile
infecţioase. In această ordine de idei, medicaţia
poate fi: +strict etiologică (de exemplu, eri tro­
rnicina în cazul unui flegmon cu stafilococ seri­
sibi 1 la acest antibiotic), adică se urmăreşte
numai combaterea directă a agentului care a
provocat boala; [iziopatologică (de exemplu,
rnedicaţia cu hormoni corticosuprarenali în
bolile infecţioase) adică va combate unul din
mecanismele principale care duc la agravarea
bolii cauzate de un agent infecţios; - adţu­
oantă şi tonică generală (de exemplu, adminis­
trarea de antibiotice pentru combaterea febrei
în diferite afecţiuni), adică anulează unele
efecte secundare ale bolii sau aduce un aport
mărit la factorii necesari întăririi organismului
ale căror forţe de apărare sînt suprasolicitate
şi la care aportul zilnic, obişnuit de vitamine,
apare astfel insuficient iniţierii procesului de
vindecare. După concepţia terapeutică se deo­
sebesc: a) medicaţie alopată, astăzi universal
acceptată, bazată pe principiul lui Hippocrat:
contraria contrariis curantur, după care sînt
administrate medicamentele care produc un
efect contrar celui generat de îmbolnăvire,
neutralizîndu-l; b) medicaţie homeopată, după
concepţia similia similibus curantur, concepţie
hippocratică reluată şi interpretată greşit de
.�
către preotul medic Hohnernann, la începutul!
secolului al XIX -Iea, care prevede că rnedi­
camentul trebuie să dea naştere unor fenomene
de acelaşi fel cu cel produs de boală. Teoria
sa nu are nici o bază logică sau experimentală
(a pornit probabil de la zicala: "cui pe cui se
scoate", dar a uitat că mai.
� există şi cleşte!); în afară de
aceasta recomandă şi doze
extrem de mici (mai puţin de
o moleculă de substanţă activă
la litru) care nu mai pot
avea nici un efect în orga­
nism. In realitate, dozele
medicamentelor nu pot fi
stabilite prin "teorii", ci ele
se calculează în funcţie de
elementele experimentale şi
pe cale de observaţie clinică,
din practica medicală. O me­
dicaţie bine alcătuită şi corect
dirijată de-a lungul manifes­
tării bolii de către un medic cu
experienţă dă rezultate bune şi
măreşte încrederea bolnavului
într-o vindecare care nu poate
să întîrzie. Se mai descrie o
medicaţie tonică, constînd în
administrarea unor substanţe
care reechilibrează anumite
funcţiuni ale organismului..
de obicei în convalescenţă.
,',;edicina populară rornînească îş] are rădă­
cinile în trecutul cel mai îndepărtat. Desco­
peririle arheologice au pus în evidenţă atît
urme ale practicilor medicale curente în perioada
comunei primitive (de pildă, efectuarea de
trepanaţii craniene) cît şi indicii ale unor ele­
mente de magie "vindecătoare" (s-au găsit, de
pildă, statuete de zeităţi feminine, în legătură.
probabil, cu un cult al fertilităţii şi sănătăţii).
Fabrica de medicamente "Terapia" Cluj.
23T
• I
[238]
De-a lungul secolelor, medicina populară va
reuni aceste două categorii de manifestări:
pe de o parte, date empirice despre mijloacele
'de tratament verificate de experienţa genera­
li i lor, iar pe de altă parte, deprinderi iraţio­
nale, ca de exemplu descîntecele, avîndu-şi
originea în riturile magice. Vechii traco-daci
dobîndiseră în lumea greco-romană faima unor
pricepuţi vraci şi vindecători. Dealtrninteri,
însuşi Asclepios, zeul tămăduirii bolilor şi
patronul medicinei, se crede că a fost împru­
mutat de elini din mitologia tracă. Pe fondul
străvechi al cunoştinţelor medicale acumulate
de popoarele care au locuit cîndva în această
parte a Europei s-au altoit apoi influenţe ale
medicinei romane şi, mai ales, ale medicinei
seminţiilor slave. Astfel, folclorul nostru me­
dical reprezintă o vastă sinteză în care s-au
topit atît elemente terapeutice pozitive, cît
şi superstiţii şi pseudoexp licaţii mistice. Ar fi
însă greşit să se creadă că medicina populară
nu a evoluat în decursul timpului, meţinîndu-se
la străvechiul bagaj de practici şi noţiuni. De
fapt, medicina populară a împrumutat mereu
din metodele de tratament şi chiar din concepţi­
ile medicinei culte, numai că aceste împrumuturi
au fost nesistematice, iar deseori s-au realizat
prin alterarea şi degradarea unor cuceriri ale
ştiinţei medicale. La rîndul ei, medicina sa­
vantă s-a inspirat în permanenţă din tezaurul
folclorului medical. Nenumărate medicamente
preparate azi de industria farmaceutică au fi­
gurat cîndva sub o formă sau alta, în arsenalul
medicinei populare. Este suficient de menţio­
nat că locuitorii Americii precolurnbiene cu­
noşteau efectele vindecătoare ale scoarţei arbo­
relui de chinină, din care s-a extras ulterior
atît de eficacele remediu antimalaric. Cîţiva
cercetători de la Cluj au studiat, în ultimii
ani, proprietăţile curative ale unor "buruieni
<le leac" şi ale unor preparate populare de
organe de origine animală. S-a dovedit că,
în marea majoritate a cazurilor, indicaţiile
terapeutice existente în folclorul medical co­
respund cu datele ştiinţei. Desigur, de aici
nu trebuie trasă concluzia că, în epoca noastră
cineva s-ar putea limita la prescriptiile dofto­
roaielor şi ale vracilor. Progresele realizate de
ştiinţele medicale, atît în ceea ce priveşte dia­
gnosticul, cît şi tratamentul, sînt atît de mari,
incît ar fi o dovadă de inconştienţă să recurgi
la leac urile băbeşti. Clinicienii şi farmacologii
cercetează cu atenţie proprietăţile curative ale
mij loacelor terapeutice populare, în căutarea.
unor noi substanţe medicamentoase, care să
fie puse în folosinţă sub forma de prezentare
cea mai corespunzătoare. Numai medicul este
calificat să prescrie medicamentul necesar, în
doza cuvenită şi în condiţiile generale de tra­
tament care să asigure vindecarea. Cît priveşte
latura magică a folclorului medical, ea nu numai
că îndeobşte nu prezintă valoare terapeutică
dar adesea are efecte dăunătoare asupra stării
sufleteşti a bolnavului. .Psihoterapia", adică
238
tratamentul prin sugestie care s-ar realiza cu
ajutorul descîntecului, este foarte discutabilă.
Astăzi, simpla prezenţă a medicului insuflă
bolnavului mult mai multă încredere în perspec­
tiva vindecării de cît boscorodeli le ridicule ale
descîntătoarei. In anii regimului democrat­
popular, întreaga populaţie a ţării, de la
oraşe şi sate, beneficiază de asistenţă medicală
calificată, prin creşterea fără precedent a
numărului medicilor şi prin judicioasa lor re·
partiţie teritorială, prin înfiinţarea de nume­
roase policlinici şi spitale din ce în ce mai
bogat dotate, prin crearea unor reţele de spe­
cialitate. Totodată a luat fiinţă propria noastră
industrie farmaceutică, a cărei producţie se
dezvoltă continuu atît cantitativ cît şi cali­
tativ. In asemenea condiţii, cîmpul de acţiune
al vechii medicini populare se restrînge ne­
contenit, tinzîndu-se către dispariţia a ceea
ce constituia folclorul medical. Iată o listă
a denumirilor populare ale cîtorva boli şi
sindroame mai frecvente: albeaţă (leucom),
aplecare (indigestie), blîndă (urticarie), boaLa
copiilor, ducă-se pe pustii (epilepsie) brincă
(orbalţ, erizipel), bubă dulce (impetigo), bubă
neagră, daLac (antrax), darnbla (congestie cere­
brală), deochi (indispoziţie generală, mani­
festată mai ales prin migrenă şi pusă pe seama
pretinsei influenţe vătămătoare a privirii anu­
mitor persoane), dropică (ascită), [ălcariţă (te­
tanos), friguri (malarie), găLbenare (icter),
gîlci (amigdalită), guşter, şoplrlaiţă (anghină
difterică), jupuială (pelagră), lingoare (febră
tifoidă), năduf (astm), năţit (otită), oftică (tu­
berculoză pulmonară), pecingine (tricofiţie),
plntecăraie, treapăt, urdinare (diaree), poală
albă (Ieucoree), pojar, cori (rujeolă), rac (caacer),
răpciugă (morvă), sculament (blenoragie), sfren­
ţie (sifilis), sugiu (panariţiu), surpăiură (hernie),
trinţi (hemoroizi), troahnă (stare gripaIă),
tuse măgărească (tuse convulsivă), vărsat, vărsat
negru, bubat (variolă), vărsat de vînt (varicelă) .
Foarte puţine din aceste denumiri se mai
păstrează în uzul curent, iar unele din ele au
devenit total necunoscute generaţiilor mai ti­
nere. Insuşi acest fapt demonstrează progre­
sele pe care le-au făcut la noi educaţia sanitară şi
în general, ridicarea nivelului igienice-sanitar
al maselor.
medicină, ştiinţă al cărei obiectiv îl constituie
apărarea şi întărirea sănătăţii, precum şi recu­
perarea sănătăţii în cazul pierderii vremelnice
a acesteia. In această concepţie, medicina în­
Iseamnă mult mai mult decît arta de a vindeca,
aşa cum se înţelegea mai de mult. In zilele
noastre, vechea barieră artificială dintre me­
dicina curativă şi medicina preventivă a căzut;
ele formează un tot unitar. Medicina contempo­
rană cunoaşte un proces continuu, care se des­
făşoară într-un ritm extrem de rapid şi este
facilitat de dezvoltarea uluitoare a altor ra­
muri ale ştiinţei - fizica nucleară, electro­
nica, cibernetica, chirnia şi altele - cu care
medicina se întrepătrunde într-o măsură mereu
I
II'
..iI.L
[239]
1,
II'
A--
mai accentuată. Operaţiile pe creier, pe plă­
mîni şi pe inima deschisă au intrat În practica
curentă. Organe artificiale (inimă-plămîn arti­
Jicial, rinichi artificial) suplinesc pentru un
timp organele omului, făcînd posibile interven­
ţii medico-chirurgicale care altă dată erau de
neconceput. Cu paşi mari se îndreaptă azi me­
dicina către dezlegarea tainelor ce-i mai stau
în faţă. De pe acum, ea dispune de arme pu­
ternice în lupta contra unei boli grave, cum este
cancerul, şi se apropie de lămurirea deplină
a cauzelor acestei boli. In ţara noastră, medi­
cina a luat o puternică dezoltare. Numeroasele
facultăţi de medicină, institute ştiinţifice, spi­
tale clinice şi unităţi medicale de toate tipu­
r i le create în ultimii ani, duc mai departe
tradiţiile materialiste ale medicinei rornîneşti,
ilustrate de mari savanţi de renume mondial
cum au fost Babeş, Marinescu, Cantacuzino şi
al ţii. Prestigi ul medicinei noastre este una­
nim recunoscut peste hotare şi se afirmă în
numeroase reuniuni ştiinţifice organizate pe
întregul cuprins al globului.
melancolie, termen folosit în psihiatrie pen­
tru denumirea stării psihice opuse sindromului
maniacal. Bolnavul simte în sine o stare de
tristeţe, de suferinţă profundă, de descurajare,
nu simte nici o bucurie de viaţă. Ca urmare
a acestei stări ajunge la concluzii deprimante
şi în mintea sa se organizează diferite deliruri
(delir de autoacuzare, de ruinare), care nu cores­
pund cu realitatea. Bolnavii, convinşi de
realitatea delirurilor, nu au conştiinţa bolii
lor. Mania şi melancolia (sindromul maniaco­
depresiv), constituie aspecte (faze) ale aceleiaşi
boli. Tratamentul se face numai în spital şi
urmăreşte scoaterea bolnavului din criza de
depresiune (melancolie): sornnoterapie, şocuri
insulinice. In vorbirea curentă, termenul este
folosit impropriu pentru a desemna o stare
de tristeţe, de deprimare, care poate apărea
uneori accentuată (în nevroza astenică cu ele­
mente depresive).
Meniere (boala), afecţiune a urechii interne
care se manifestă în crize mai mult sau mai
puţin dese, despărţite prin perioade de bine.
In timpul crizei, la urechea bolnavă ap�r
vîjîituri, ţiuieli, auzul scade. Cele mal nepla­
cute sînt senzaţiile de ameţeală (cu senzaţia de
Învîrtire a obiectelor din jur), însoţite de
greaţă, vărsături, transp iraţii, paloare. Durata
unei crize este de obicei de cîteva ore, după care
totul reintră în normal. Cauzele bolii sînt
variate: infecţii acute sau cronice (sifilis, palu­
disrn, oreion, febră tifoidă etc.), Intoxicaţii
(alcool, tutun, plumb), tulburări vasculare
(arterioscleroză, spasme, hemoragii) etc. In
timpul crizelor, bolnavul va urma tratamentul
medicarnentos prescris şi va sta culcat într-o
cameră liniştită. In afara crizelor se cercetează
şi se tratează afecţiunea cauzală.
meningite, boli infecţioase, cele mai multe
acute, unele contagioase, caracterizate prin
durere de cap, febră, vărsături, Iotofob ie,
.�
contracţia muşchilor cefei, modificări irnpor
tarite în lichidul cefalorahidian. Agenţii pa­
togeni care produc meningite sînt variaţi:
microbi, virusuri, rickettsii, ciuperci. Ei se
localizează în spaţiul subarahnoidian, produ­
cînd inflamaţia meningelor. Meningite mi­
crobiene: a) meningita cerebro-spinală epi­
demică (meningi ta cu meningococi) este pro­
dusă de meningococ, Este o boală acută,
infecţioasă şi contagioasă. Incubaţia durează
3-5 zile. Incepe brusc, cu frison puternic,
apoi febră mare, dureri mari de cap, vărsături,
Iotofobie. In formele grave, bolnavul este
confuz, uneori chiar în comă. Lichidul cela- __
lorahidian extras prin puncţie lornbară este
tulbure, purulent, conţinînd un mare număr
de meningococi, care pot fi puşi în evidenţă
prin examenul de laborator. De asemenea,
lichidul cefalorahidian conţine un mare nu­
măr de leucocite (polinucleare). Tratamen­
tul se face cu antibiotice În doze mari (peni­
cilină, sulfamide, cloramfenicol), timp de a­
proximativ 10 zile. Ingrijirile igienice (cură­
ţenia gurii în special), cît şi alirnentaţia (în
special administrarea lichidelor), au impor­
tanţă deosebită. Boala se vindecă în 7-10
zile dacă tratamentul a fost aplicat corect.
Mai rar formele grave produc moartea bolna­
vului. Netratată, boala duce aproape totdea­
una la moarte. Boala se transmite direct a­
erogen de la bolnavi sau de la purtători sănă­
toşi de rneningococ. Boala face parte din
grupa A, adică este de declarare şi izolare
obligatorii în spitalul de boli contagioase;
b) meningita pneumococică este produsă de
pneumococ. Adesea este secundară unei otite,
mastoidite sau pneumonii. Este mai gravă
decît cea meningococică, nu este .contagl­
oasă şi se tratează cu cantităţi mult mai mari
de antibiotice administrate timp mai înde­
lungat. Alte meningite microbiene, mai rare,
pot fi produse de alţi germeni: stafilococul,
streptococul, baciuluI cărbunos, bacilul Fri­
edlănder, Haemophilus inţluenzae. Se tra­
tează cu antibiotice deosebite după sensibi­
litatea microbului respectiv. Necesită de cele
mai multe ori şi introducerea de antibiotice
în lichidul cefalorahidian. Nu sînt contagioa­
se; c) meningita tuberculoasă este produsă
de bacilul Koch. Debutul este lent, cu dureri
de cap, febră care creşte treptat; după 10- 12
zile de la debut apar de obicei paralizii ale
unor nervi cranieni (mai ales nervii motori
oculari, producînd strabism). In acelaşi timp,
starea generală se agravează treptat, bolna­
vul devine confuz şi intră în comă cam după
15 zile de la debut. Moartea se produce tot­
deauna în boala netratată în a 20-a sau a 21-a
zi de la debut. Tratamentul se face cu anti­
biotice cu acţiune antituberculoasă (strepto­
micină, hidrazida acidului izonicotinic, acid
paraaminosalici lic) şi durează 5- 6 luni pînă
la normalizarea lichidului cefalorahidian. Tra­
tată corect şi la timp, boala se vindecă În pro-
239
..4
[240]
porţie de peste 90%. Meningite virotice: me­
ningita Iimfocitară benignă este o boală acută
infecţioasă, uneori contagioasă, care poate fi
produsă de mai multe virusuri (virusul Am­
strong, virusurile COXSacklP, ECHO, al polio­
mielitei, al oreionului). Debutul este brusc:
bolnavii au dureri de cap, febră, vărsături,
cu starea generală relativ bună şi cu psihicul
de obicei normal. Boala se vindecă spontan
în 4-10 zile. Lichidul cefalorahidian este
clar sau opalescent, conţinînd un număr mult
mai mic de leucocite (limfocite) decît în me­
ningitele microbiene. Virusul se poate pune
în evidenţă în lichid, prin culturi sau inocu­
Iări de animale, sau în laboratoare de infra­
microbiologie. Tratamentul este simptomatic:
piramidon, antinevralgice, repaus la pat.
Antibioticele nu au acţiune asupra virusului.
rnenopauză (climacteriu, dimax), fenomen
fiziologic complex şi normal caracterizat prin
modificări multiple endocrine, a cărei mani­
festare evidentă este oprirea menstruaţiei.
Vîrsta medie de instalare a menopauzei este
45-50 de ani la foarte multe femei (nu la
toate), simptomele generale ale menopauzei
se caracterizează prin senzaţia unor bufeuri
(valuri) de căldură, palpitaţii, hipertesiune
arterială, manifestări reumatismale, tendin­
ţă la obezi tate, tulburări nervoase (instabi­
litate, stări depresive, anxietate), care pot
fi de intensitate variabilă, uneori accentuate,
alteori abia schiţate. Incetarea menstruaţiei
este precedată de obicei de menstruaţii abun­
dente şi frecvente, după care urmează men­
struaţii rare, la 3- 4 luni, pînă cînd înce­
tează definitiv. Cînd instalarea menopauzei
se face fără manifestări zgomotoase, ea nu
necesită nici un tratament. Atunci cînd tra­
tamentul medicamentos este necesar, acesta
constă din sedative nervoase şi hormoni
(testosteron simplu sau asociat cu progeste­
ron sau sintofolin). Tratamentul hormonal
va fi efectuat numai la indicaţia şi sub con­
trolul medicului.
menstruaţie, pierderea de sînge din uter
prin vagin care se produce la femeia negravidă,
în fiecare lună, de la pubertate pînă la meno­
pauză. Cantitatea de sînge menstrual variază
între 30 şi 80 ml zilnic şi durează 4-5 zile.
Sîngele menstrual nu se _ coagulează şi are
o reacţie chimică alcalină. In timpul menstrua­
ţiei se elimină mucoasa uterină, care în pe­
rioada dintre două menstruaţii a fost pregă­
lită sub influenţa horrnoqilor ovarieni pentru
a primi ovulul fecundat. Dacă fecundaţia nu
s-a produs, mucoasa este eliminată, elimi­
nare care este însoţită de pierderi de sînge.
În perioada care precede menstruaţia se pro­
duc o secreţie vaginală mai abundentă ca de
obicei, o congestie mamară şi o uşoară iri­
tabilitate a femeii. La femeia sănătoasă
toate aceste modificări trec aproape neob­
servate, Inlervalul dintre două menstruaţii
- ciclul rnenstrual - este în medie de 28
de zile Dereglările ciclului menstrual se
manifestă prin: absenţa menstruaţiei (amenoree)
menstruaţie puţină (hipomenoree), menstrua­
ţie prelungită (menoragie), menstruaţie dure­
roasă (dismenoree). Aceste tulburări sînt legale
fie de alterarea funcţiei ovariene, fie de pro­
cese inflamatorii sau tumori la nivelul orga­
nelor genitale sau de boli generale ale femeii.
Tratamentul tulburărilor menstruale este o
problemă complicată care trebuie rezolvală
numai de un medic de specialitate (endo­
crinolog-ginecolog). Schimbările care se produc
în organismul femeii în timpul menstruaţiei
necesită respectarea unor riguroase măsuri de
igienă. In timpul rnenstruaţiei, femeia va
evita eforturile fizice deosebite, emoţiile,
constipaţia şi consumarea de băuturi alcoolice.
Spălarea organelor genitale se va face cu apă
caldă şi săpun; sînt interzise spăIăturile va­
ginale cu irigatorul, ca şi raporturile sexuale.
Spălarea corpului se va face sub duş, iar băile
în mare şi ştranduri sînt interzise. Pentru
combaterea durerilor se iau antispastice, anti­
nevralgice sau se pun pe abdomen sticle cu
apă caldă sau termofor. Menstruaţia regulată
ca dată şi cantitate oglindeşte starea sănătăţii
femeii; orice tulburare a menstruaţiei trebuie
să hotărască femeia să consulte medicul.
metabolism: chiar dacă înfăţişarea corpului
nu se schimbă de cît încet în timpul vieţii,
conţinutul lui, adică substanţele care îl com­
pun, se primenesc complet, neîncetat, într-un
ritm foarte rapid. Acest proces de primenire
caracterizează materia vie şi are loc prin
reacţii chimice complexe, care alcătuiesc în
totalitate rnetabolismul general, adică pre­
facerea substanţelor. In timpul vieţii, celulele
organismului se uzează, cresc şi �e refac.
Uzura ar duce la distrugerea organismului,
dacă în acelaşi timp nu ar avea loc şi un proces
de înlocuire a materiei vii uzate, cu al tă
materie vie, formată pe seama elementelor
nutritive, pe care organismul şi le procură
din mediul înconjurător. Concomitent cu pro­
cesul de uzură se desfăşoară deci un proces
continuu de refacere (sau de sinteză) a materiei
vii. Transformarea alimentelor în materie vie
se numeşte anabolism sau asimilaţie. Uzura
materiei vii poartă numele de catabolism sau
dezasimilaţie. Anabolismul şi catabolismul,
deci totalitatea transformări lor suferite de
substanţele introduse în organism, poartă
într-un cuvînt numele de metabolism. Alimen­
tele sînt alcătuite din diferite principii ali­
mentare (glucide, lipide, protide). Fiecare
principiu alimentar suferă anumite transfor­
mări, specifice numai lui. Transformările unu j
singur principiu alimentar din momentul
absorbţiei pînă în momentul eliminării lui
sînt numite pe scurt metabolism special sau
intermediar. Suma metabolismelor speciale,
deci totalitatea transformărilor suferite de
toate principiile alimentare, alcătuiesc meta­
bolismul general. Metabolismul principiilor
alimentare are efecte care se pot grupa în
trei categorii: 1) Efecte plastice. Substanţele
[241]
transformate intră în alcătuirea materiei vii
a celulelor, reparînd procesele de uzură şi
determinîndu-Ie creşterea. La copii, anabo­
lismul depăşeşte catabolismul şi ca urmare
organismul acestora creşte în volum şi greutate.
La adulţi, cele două procese se echilibrează
iar la bătrîni se tinde la o dezechi l ibrarc, î�
favoarea catabolismului. Ca urmare, bătrînii
scad în volum şi _greutate (vezi creştere).
2) Efecte energetice. In urma reacţiilor chimice
tisulare se produc: energie calorică (sau căl­
dură), electrică (biocurenţi sau curenţi electrici
biologici) şi mecanică (mişcare, modificare de
dimensiuni şi poziţie). 3) Efecte reglatoare.
Unele substanţe, pînă a fi eliminate din corp,
exercită influenţa de reglare a unor funcţii
din organism (vezi hormon). A. Metabolismul
glucidelor : glucidele conţinute în unele ali­
mente (vezi aliment) sînt resorbite în intes­
tin sub formă de monozaharide. În ficat şi
muşchi pot fi depozitate sub formă de glicogen,
care se transformă la nevoie în glucoză. în
celule, hidraţi i de carbon intră în cantitate
redusă în compoziţia protoplasmei celulare,
iar cea mai mare parte este arsă pînă la for­
marea de COi şi HtO. ° altă parte se poate
transforma, în anumite condiţii, în grăsimi.
Intre absorbţia, depozitarea, arderea sau eli­
minarea glucozei există un echilibru care
menţine cantitatea de glucoză în sînge, în
jurul valorii de 1 g la litru. Scăderea zahărului
din sînge (hipoglicemie) duce la mobilizarea
glicogen ului hepatic, adică la eliberarea lui
din ficat. şi I� .tran�formarea în glucoză. Creş­
terea gl icerniei (hiperglicemie) are un efect
contrar, favorizînd depozitarea glucozei şi
transformarea ei în grăsimi. Creşterea glicemiei
peste o anumită limită face ca această sub­
stanţă să se elimine prin urină. Eliminarea
glucozei prin urină se numeşte glicozurie.
Reglarea glicemiei (a cantităţii de glucoză
din sînge) se face astfel: a) centrii nervoşi
de la baza creierului pot determina creşterea
sau scăderea glicemiei pe cale nervoasă sau
hormonală; b) sistemul nervos simpatic, fie
direct, fie prin intermediul glandei supra­
renale, duce la mobilizarea glicogenului hepatic
(hiperglicemie}: c) glandele hipofiză, tiroidă
ŞI medulosuprarenală au efect asemănător
sistemului nervos simpatic, adică hiperglice­
rniant ; d) glanda suprarenală corticală şi
pancreasul, prin insulină, au efect hipogli­
cemiant, În timpul activităţii musculare,
glucoza este consumată în cantitate mare
apărînd în urma transformărilor chimice acidui
lactic. Apoi 4/5 din acidul lactic se retr ans­
formă în glucoză, iar 1/5 în COt şi HtO. Aceste
transformări chimice din muşchi sînt sursa
energiei mecanice (contracţia) şi a- căldurii.
În cazuri anormale, acumularea mare de acid
laclic în muşchi poate da senzaţii dureroase
(cîrcei). B. Metabolismullipidelor (grăsimilor).
Prin digestie, grăsimile din alimente sînt
descompuse în glicerină şi acizi graşi. Glicerina
se absoarbe uşor, fiind solubilă în apă, iar
acizi i graşi se absorb combinaţi cu substanţele
alcaline din sucul intestina\. In limfă, gră­
sirnile �e refac, şi sub această formă ajung la
ficat ŞI ţesutul subcutanat, unde se depozi­
tează în mare parte. Pentru arderile tisulare,
rolul principal îl au acizii graşi care alcătuiesc
95% din grăsimile absorbite, restul de 5%
Inregistrarea melabolismul ui bazal.
fiind reprezentat de glicerină. Din arderea
completă a grăsimilor rezultă CO2 şi H20.
precum şi 7-9 calorii pentru fiecare gram
de lipide oxidate. Din arderea incompletă a
grăsimilor rezultă substanţe numite corpi ce­
ton ici, care se elimină prin urină, transpiraţie
şi respiraţie, avînd un miros de mere stricate,
Din grăsimile depozitate, o parte sînt oxidate
în CO2 şi HzO, iar alta intră în compoziţia
celulelor, numindu-se grăsimi de structură. Cînd
organismul slăbeşte, sînt consumate grăsimile
de depozit, cele de structură nefiind influen­
ţate. Reglarea metabolismului lipidic se face
de către centrii nervoşi de la baza creierului,
p.rin intermediul sistemului nervos vegetativ
ŞI al glandelor endocrine. Sistemul nervos sim­
patic mobilizează grăsimile din depozite şi
stimulează catabolismul lor. Sistemul para­
simpatic are o acţiune inversă. Dintre glan­
dele endocrine, tiroida micşorează depozitele
de grăsime, iar ovarele, hipofiza şi cor ticala
supraronală pot produce o îngrăşare excesivă
numită obezitate. Pentru faptul că din meta­
bolizarea lor rezultă multă căldură, grăsimile
sînt utilizate în special iarna şi sînt evitate
vara. C. Metabolismul prot ide lor. Absorbţia
de aminoacizi în sînge poate avea ca urmare
fie o formare de uree (în ficat), fie o transfor­
mare în glucide, fie că aceşti aminoacizi intră
în compoziţia protoplasmei cel ulare, În regla­
rea metabolismului proteic iau parte atît
centrii nervoşi de la baza creierului, cît şi
unele glande endocrine, cum sînt tiroida,
suprarenala, hipofiza. D. Metabolismul apei.
Apa absorbită în sînge este transformată de
ficat în soluţie izotonică cu conţinut de sub­
stanţe anorganice, asemănător sîngelui. Fica­
tul este şi unul din principalele organe de
15--1652
.-.6.,
, -"" ..
.. }
241
[242]
•
...
depozit ale apei. Din vase, apa trece in spa­
ţiile intercelulare, intrînd în compoziţia Ii­
chidului interstitial şi a Iimfei. Din lichidul
Interstiţial, apa poate intra în celule, în
compoziţia acestora, sub formă de apă de
constituţie. Intre apa din spaţiile intercelulare
şi cea din sînge există relaţii de echilibrare
reciprocă; astfel, cînd apa din sînge scade
(transpiraţli, diaree, hemoragii), volumul sîn­
gelui se reface pe baza apei care trece din
spaţiile interstiţiale în vase. Invers, cînd
cantitatea de lichide în sînge creşte (după o
ingestie masivă de apă) o parte din aceasta
trece în spaţiile intercelulare, pînă la resta­
bilirea unei concentr aţii normale a sîngelui.
Soarta apei în organism este strîns legată
de cea a clorurii de sodiu cu care migrează
împreună. Clorura de sodiu trage după sine
apa fie către vas, fie în afara lui, prin meca­
nismul osmozei. Metabolismul apei este reglat
de centrii nervoşi de la baza creierului. Lobul
posterior al hipofizei reţine apa în organism.
Tiroida are un efect diuretic. Glanda supra­
renală şi pancreasul (prin insulină) intervin,
de asemenea, în echilibrul apei în organism.
E. Metabolismul mineralelor. Fosforul şi calciul
sînt absorbite sub formă de ioni şi, trecînd
în sînge, rămîn ca atare sau se leagă de pro­
teine. ° parte din fosfor şi calciu se depozi­
tează în oase, sub formă de fosfaţi de calciu.
La nevoie, aceste elemente trec din oase în
sînge. Depozitarea şi mobilizarea fosforului
şi a calciu lui se fac sub influenţa hormonului
glandei parotide, la care se adaugă şi influenţa
vitaminelor Dt şi C şi a hormonului ovarian
numit foliculină. Clorul, sediul şi potasiul se
absorb ca atare, sau sub formă de săruri, în
combinaţie 'cu alte substanţe alimentare.
Clorura de sodiu reprezintă factorul principal
în reglarea presiunii osmotice a sîngelui;
clorul intră în constituţia sucului gas­
tric sub formă de acid c1orhidric; sodiul
se găseşte sub formă de săruri mai ales în
plasmă şi lichidul interstiţial ; potasiul există
tot sub formă de săruri mai ales în celule.
Metabolismul c1orului, sodiului şi potasiului
este reglat în special de glanda corticală supra­
renală. Fierul intră în compoziţia hemo­
globinei. Se absoarbe sub formă de fier biva­
lent şi se depozitează mai cu seamă în ficat.
/odul este important mai ales în funcţia
tiroidei, glandă care îi controlează şi meta­
bolismul. In carenta de iod, apare boala numită
guşă endemică, întîlnită mai cu seamă, In
regiunile deluroase ale 'ţării. Metabolismul
bazal reprezintă totalitatea arderilor din or­
ganism in condiţii de repaus complet. Pentru
efectuarea acestor arderi se consumă o canti­
tate de oxigen (02) şi ca efect al lor se elimină
o cantitate de bioxid de carbon (Ca.). Măsu­
rînd O. consumat şi caz produs de o persoană
într-un timp de cîteva minute, putem aprecia
intensitatea arderilor din organismul per­
soanei respective. In spital, cu aparate spe­
ciale de măsurat metabolismul bazal, se
242
poate calcula, dacă aflăm consumul de O,
al unei persoane în cîteva minute, care este
metabolismul persoanei respective. Comparind
valorile obţinute (cu alte cuvinte cît O, con­
sumă) cu valorile standard (adică cu cît ar
trebui să consume persoana respectivă în mod
normal, ţinînd seama de greutatea, vîrsta,
înălţimea şi sexul ei), putem aprecia dacă
metabolismul persoanei analizate este normal,
ori crescut sau scăzut faţă de cel normal.
Cum din arderile ce au loc în -organism rezultă
căldură cu atît mai multă, cu cît aceste arderi
sint mai puternice, metabolismul unei per­
soane se poate exprima in calorii. Valoa­
rea normală a metabolismului bazal este
de aproximativ 1 300-1 500 calorii în 24 de
ore pentru un om mijlociu, adult. Aceste
valori sînt mai ridicate în efort, în sarcină,
la copii, în unele boli, atingînd 2 500-3 500
calorii. Utilitatea măsurării metabolismului
bazal este dublă: pe de o parte, ne indică
numărul de calorii minim pe care trebuie
să-I reprezinte raţia alimentară (vezi aliment)
şi, pe de alta, ne dă indicaţii asupra
existenţei unor boli (de exemplu boala Basedow).
Măsurarea metabolismului bazal ne dă indi­
caţii asupra metabolismului general al orga­
nismului, în condiţii de repaus complet (fizic,
psihic, digestiv, termic). Pentru cunoaşterea
metabolismelor intermediare există mijloace
chimice de specialitate. Condiţiile pe care
trebuie să le indeplinească persoana căreia
i se face examenul de metabolism baza! se
numesc "condiţii bazale", Aceste condiţii
sint: repaus fizic de minimum 30 de minute;
temperatură ambiantă de 18-20°; excluderea
din alimentaţie, in ziua precedentă eX'amenului,
a proteinelor, precum şi întreruperea medicaţiei
calmante. Bolnavul va fi examinat dimineaţa
pe nemîncate şi fără a fi fumat. Femeile tre­
buie să fie la distanţă de cîteva zile de perioada
menstruaţiei.
micoze, îmbolnăviri ale pielii şi părului la
om şi animale (pisici, cîini, cai, viţei), datorită
unor specii de ciuperci parazite purtînd numele
general de dermatofiţi. Micozele pot fi îm­
părţite în patru grupe mari: a) Pilomicozele,
în care sint cuprinse tricofiţia, microsporia
şi favusul. b) Epidermomicozele, cuprinzînd
grupul epiderrnoliţiilor. c) Keratomicozele, unde
se descriu două forme apărînd exclusiv pe
pielea lipsită de păr: edtrasma şi pitiriazisul
versicolor. d) M icozele profunde, unde sîn t
incluse actinomicoza şi spcrotricoza. Pilo­
micozele se Iocalizează mai ales pe pielea
capului la copii (numai favusul poate da
leziuni şi. Ia adulţi). Ele se caracterizează
prin plăci de dimensiuni variabile, acoperite
cu mici cojiţe albe, în care părul este rupt.
. În favus se mai văd mici depozite de spori,
rotunde, de culoare galbenă, denumite godeuri.
Pe de al tă parte, în această boală, Iezi unile
au un miros carcteristic de urină de şoarece.
După vindecare, în tricofiţie şi microsporie,
părul creşte normal; in favus însă rămîn
r
I
I
1
[243]
-
J
1
,�_snn -..,.",
Favus al pIelii capuluI.
cicatrice lipsite de păr. Dermatofitul care
le-a produs poate fi pus în evidentă cu uşu­
rinţă, în scuarne, cît şi în firele de păr înve­
cinate. O formă mai specială de pilomicoză
este Kerion Celsi, apărînd ca o placă rotundă,
presărată ca un burete cu mici orificii prin
care se scurge puroi. Pilomicozele mai pot
da leziuni şi pe pielea lipsită de păr, sub
forma unor plăci roşiatice, acoperite cu scuame
albe, avînd la periferie un chenar de vezicule.
Mlcrosporla pielii capului.
Ele pot cuprinde, de asemenea, unghiile,
dînd perionixisuri şi onicomicoze caracterizate
printr-o umflare roşiatică a pielii din jurul
unghiei şi fărîrniţarea lamei ungheale. Epider­
tnomicozele, datori te epidermofitonilor, se 10-
calizează în special la inghine sau la degetele
Epldermofltle Interdlglta1l!.
şi tălpile picioarelor, unde provoacă pete
roşii, cu vezicule caracteristice la margine.
Din cauza condiţiilor locale, între degetele
de la picioare se produc maceratii şi eroziun�,
însoţite de dureri şi greutate la mers. .Eri­
trasma formează plăci roşii-brune net delimi-
Leziune de tr icofiţ le.
tate, cu uşoară descuamare în special la sub­
suori sau inghine. Pitiriazisul versicolor este
descris la litera P (vezi Pitiriazis versicolor).
Micozele profunde sînt rare. Ele se carac­
terizează prin noduli profunzi, care se sparg�
formînd fistule prin care se scurge un puroi
..... ,
,..... fi
.�
243
[244]
•
amestecat cu grăunţe compuse din sporii
ciupercilor. Dermatomicozele sînt boli conta­
gioase, ele transmiţîndu-se cu uşurinţă de la
animal la om sau de la om la om, mai ales
la copii. Profilaxia lor este o problemă,
importantă şi prevede controlul copiilor din
şcoli, cămine etc. Copiii găsiţi bolnavi vor fi
izolaţi pînă la vindecare. Ei nu vor avea
voie să frecventeze frizeriile, băile. Ceilalţi
copii vor fi supravegheaţi şi trataţi la apariţia
primului semn de boală. In fiecare caz se va
căuta şi izvorul de îmbolnăvire, care poate fi
reprezentat uneori de animalele din jurul
casei. Tratamentul dermatomicozelor se face
fie prin îndepărtarea perilor de pe cap cu
ajutorul razelor X, urmată de badijonări cu
alcool iodat, fie cu griseofulvină, medicament
administrat pe cale bucală şi care are o acţiune
specifică în aceste îmbolnăviri. După vinde­
care se va face o dezinfecţie riguroasă, iar
şepcile, căciulile şi bascurile folosite pînă
atunci vor fi de preferinţă arse.
microclimat, condiţii de climă (tempera­
tura şi umiditatea aerului, curenţi) în spaţii
mici: atelier, clasă, salon de bolnavi, cameră
de locuit, sală de spectacole etc. Asigurarea
unui microclimat sănătos în spaţiile în care
trăieşte sau munceşte omul constituie una din
preocupările permanente ale igienei.
microscop, instrument medical care permite
mărirea imaginilor elementelor extrem de mici,
Microscop electronic la Institutul de Inframicro­
biologie al Academiei R.P.R.
de ordinul micronilor (1 micron = 0,001 mm),
invizibile cu ochiul liber. Se întrebuinţează
... în special -pentru studiul celulelor din care
sfnt formate toate ţesuturile organismelor şi
244
pentru studiul vieţuitoarelor. zise rnicrosco­
pice (infuzorii, microbi, ciuperci, virusuri).
Spre deosebire de lentilă, care măreşte numai
de cîteva ori, microscopul descoperit de Leov­
wenhock, în 1683, reprezintă combinarea
într-un anumit fel a mai multor feluri de
Microscop bi noc ular fabricat la " Industria optică.
ro mînă.
lentile. Prima lentilă de lîngă obiectul examinat>
se num�şţe obiectiv, iar ultima lentilă prin
care prrvirn se numeşte ocular. MicroscopuT
trebuie să aibe o talpă metalică de susţinere,
un suport pentru materialul de examinat şi'
o sursă de lumină (naturală, prin oglindă,
sau artificială, prin bec electric). Numeroasele'
perfectionăr î tehnice aduse microscopului de la'
descoperirea sa pînă acum, au permis reali­
zarea unor modele cu o deosebită capacitate
de examinare. EI poate fi folosit în multe
domenii de cercetare, avînd surse diferite de'
iluminare proprie (bec electric, lumină pola­
rizată sau oblică, raze ultraviolete), posibili­
tatea de deplasare a obiectului' de examinat,
posibilitatea proiectării imaginii pe un ecra�1
[245]
ş i a fotograiierii sau filmării ei. Căutînd în­
locuirea luminii fotonice cu un fascicul de
·electroni, care, avînd o lungime de undă
mai mică, poate evidenţia celule mai mici
(virusurile), sau structurile foarte fine din
interiorul celulelor, s-a născut ideea micro­
scopului electronic. Acesta foloseşte un fas­
ci cu I de electroni accelera]! printr-un cîmp
.de înaltă tensiune, concentrat prin lentile
-electrostatice (sau electromagnetice), care după
ce întîlnesc prep aratul dau imaginea electro­
nică. Aceasta este înregistrată de lentila
oeIectrică obiectiv şi proiectată pe un ecran
fi uorescen t de len ti le proiectoare. Electronii
trec însă foarte uşor în structurile nemetalice
pe care vrem să le examinăm, astfel că au
fost necesare metalizarea preparatelor şi de­
punerea lor pe o peliculă de colodiu, pentru
a putea dispersa elec!ronii şi a putea astfel
<obţine o imagine a preparatului. Imaginea
obţ inută poate fi fotografiată (electronografie).
Microscopul electron ic reprezin tă încă un pas
inainte în descifrarea tainelor vieţii.
microsporie, boală a pielii şi firului de păr
'Provocată de ciuperci parazite din grupul
M icrosporon (vezi micoze).
midriază, lărgire a pupilei care apare în
mod reflex ori de cîte ori privim în întuneric
sau un obiect apropiat. Apare în urma con­
tr acţ iei muşchilor radiari ai irisului (vezi ochi).
Administrarea unor droguri, ca de exempl u
atrop ina, paralizează acţiunea fibrelor para­
simpatice şi duce la o midriază ce durează
tot timpul cît acţionează medicamentul res­
pectiv.
mielită, inflamaţie a măduvei spinării.
Multe din bolile infecto-contagioase pot să
atingă şi măduva spinării (tifos exantematic,
sifilis, tuberculoză; mai rar scar lat ină, ru­
jeola). De asemenea, un traumatism rned ul ar
poate să dea naştere unei rniel i te (mieii ta
traumatică). După localizarea inflamaţiei vor
apărea tulburări nervoase, paralizie sau pareză
(prin lezarea fasciculului piramidal ce trans­
mite comanda mişcărilor voluntare din creier),
tulburări de sensibilitate (prin lezarea căilor
de sensibilitate ce merg spre creier) şi tulburări
sfincteriene. Pentru prevenirea acestei boli
foarte grave trebuie ca orice boală infecţioasă
să fie corect tratată. Orice infecţie (furuncul,
plăgi infectate) sau stări febrile trebuie văzute
de medic şi tratate la timp. Dacă boala a
apărut, tratamentul va fi făcut de urgenţă
şi numai în spital. tratindu-se în primul
rînd cauza bolii. Se vor evita apoi diferitele
necroze şi infecţii ce pot complica boala (es·
care, tulburări urinare). Cu cît se Întîrzie
tratamentul, cu atît posibilităţile de vinde­
care scad şi bolnavul poate rămîne invalid
toată viaţa.
mielogramă, studiul calitativ şi cantitativ
al formaţiilor celulare din măduva forma­
toarc de sînge, absolut necesar pentru preci­
zarea diagnosticului şi instituirea tratamentu-
#1 lui unor boli ale sîngelui. Se efectuează cu
->
t
�
I
ii
li
.t
*,!'I.""I.
.. .
.�
ajutorul punctiei sternale după metoda medicu­
lui rus Arinkin, o metodă absolut nepericu­
loasă pentru bolnav şi uşor de practicat pentru
un laborator de specialitate. După dezinfecţia
pielii din regiunea sternală (osul pieptului) se
face anestezie cu novocaină şi apoi cu un ac
special se pătrunde numai pînă în mijlocul
osului (acul are un opritor de metal care nu-i
permite să intre mai mult, ori cît am apăsa).
De aici se extrage cu o seringă puţină măduvă
osoasă amestecată cu sînge, care se examinează
la microscop pentru numărarea elementelor
sîngelui, şi după efectuarea de Irotiu şi colo­
rarea lor, pentru stabilirea procentajelor fie­
cărui fel de celule formatoare de sînge (formula
medulară). Mielograma este esenţială pentru
stabilirea tipurilor de anemii, stări infecţioase
acute, cancer al sîngelui. Uneori este necesar
să se execute această analiză şi pe măduva
altor oase, ca a osului şoldului (puncţie il iacă),
a osului mare al gambei (puncţie tibială ime­
diat sub genunchi) sau chiar dintr-o vertebră
din şira spinării (puncţie vertebrală). Rezul­
tatele mielogramei trebuie interpretate numai
de medici specialişti hematologi care, stabilind
diagnosticul, pot conduce un tratament efi­
cient pînă la vindecare.
migrenă, durere de cap intensă care survine
în crize. Migrena şi cefaleea nu trebuie con­
fundate. Cefaleea (sau durerea de cap) este o
suferin ţă care are cauze multiple (deci este
un simptom care poate însoţi o boală); migrena,
deşi are ca simptom principal durerea de cap,
constituie o entitate de sine-stătătoare şi se
manifestă prin crize de dureri de cap însoţite
de greţuri, vărsături şi tulburări de vedere.
De la caz la caz, ea se poate manifesta fie
numai prin durere de cap, fie prin tulburări
de vedere de scurtă durată (bolnavul nu vede
cu jumătatea cîmpului vizual a fiecărui ochi,
dreaptă sau stîngă, sau percepe în fiecare ochi
segmente de cercuri luminoase concentrice, de
multe ori însoţite de dureri de cap localizate pe
o jumătate de craniu, în orbitele ochilor).
Uneori înainte de criza de migrenă, bolnavul se
simte mai obosit sau are o serie de senzaţii
deosebite, de gust, miros. Cauza acestei boli
constă în reactivitatea crescută a vaselor
mici cerebrale care îşi schimbă calibru!. Pe
acest fond, abuzurile de excitante (tutun,
băuturi alcoolice), emoţiile, surrnenajul , duc
la instalarea crizelor de migrenă. Pentru aceas­
ta, evitarea unor asemenea abuzuri constituie
tratamentul cel mai bun atît pentru prevenirea
crizei,_ cît şi pentru ameliorarea bolii declan­
şate. In afară de asta, tratamentul urmăreşte
oprirea crizei. Fiecare tratament se prescrie
după caz şi cu respectarea riguroasă a sfatu­
rilor medicul ui. Cefaleea (durere de cap) are
foarte multe cauze: sur menaj , foame, stare
gripală, indigestie, boală de ficat, spondiloză
cervicală, abuz de băuturi alcoolice sau tutun,
nevroză astenică, tulburări de acomodare a
ochilor, constipaţie, intoxicaţie (cu oxid de
carbon). De asemenea, ea poate fi dată 'd:!
245
[246]
cauze care ţin chiar de cap (traumatism
cranian, hipertensiune arterială cu tulburări
circulatorii cerebrale, inflamaţie a meninge­
lui, rupturi sau astupări din diferite cauze
ale vaselor cerebrale, infecţii ale urechilor­
otite), de aceea nu se poate vorbi de un tra­
tament unic al cefaleei. Orice cefalee are o
cauză individuală şi neglijarea stabilirii cau­
zelor şi tratării ei la timp poate duce la urmări
uneori grave. Numai medicul poate stabili
cauza şi tratamentul ei.
miliaria, erupţie de pete roşii de dimensiu­
nea gămăliei de ac, apărînd mai ales pe piept,
spate şi braţe la persoanele care transpiră
mult. Uneori este însoţită de o mîncărime
moderată de piele. Tratamentul se face prin
duşuri repetate, călduţe, urmate de pudraje
cu pudră de talc.
Minovici Mina (1858-1933), medic romîn,
profesor la Facultatea de medicină din Bucu­
reşti, creatorul şcolii romîneşti de medicină
legală. A fondat Institutul medico-Iegal din
Bucureşti şi Serviciul antropometric. A fost
apreciat în cercurile ştiinţifice internaţionale
pentru lucrările sale de medicină judiciară,
antropologie criminală, deontologie medicală.
Minovici Ştefan (1867-1935), chimist romîn,
profesor la Facultatea de farmacie din Bucu­
reşti. A fost unul din animatorii mişcării
ştiinţifice chimice şi farmaceutice în ţara
noastră şi un militant pentru crearea învă­
ţămîntului farmaceutic superior în Romînia.
A publicat lucrări de chimie generală şi chimie
judiciară.
miocardită, inflamaţie a muşchi ului cardiac.
Miocardita se poate instala în timpul unor
infecţii, constituind o complicaţie a acestora,
ca: în reumatismul Sokolski-Bouillaud, scar­
latină, difterie, septicemie, febră tifoidă, tifos
exantematic. În cursul unei asemenea infecţii,
bolnavii se pot plînge de palpitaţii, jenă dure­
roasă precordială, dispnee la cel mai mic
efort. Dacă la aceste semne se adaugă tulbu­
lările de ritm (tahicardie, extrasistole), apari­
ţia unei rniocardite devine probabilă; electro­
cardiograrna aduce confirmarea. Cicatrizarea
focarelor de miocardită acută poate duce la
instalarea unei miocardite cronice care se tră­
dează prin suferinţe ale inimii ce survin mult
timp după vindecarea unei infecţii. Depistarea
precoce a unei miocardite, tratarea bolii de
bază şi susţinerea miocardului cu tonicardiace
(strofantină, digitală) previn sechelele del
miocardi tă cronică.' .
miopie, viciu de refracţie în urma căruia
razele paralele I}u se strîng în focar pe retină,
ci înaintea ei. In felul acesta, imaginea unui
obiect apare neclară. Miopul nu vede la dis­
tanţă. Ca să vadă clar, el trebuie să apropie
obiectul. Acest defect de refracţie poate fi
datorit refringenţei excesive a mediilor glo­
bului ocular - miopie de refracţie - sau
lungimii prea mari a axului anteroposterior­
miopie axială. Pentru a vedea mai clar, mio­
pul îşi micşorează deschiderea pleoapelor. Corec-
246
tarea miopiei se face cu lentile divergente.
Numărul lentilei corectoare ne arată gradul
miop iei. Ea se măsoară în dioptrii. Se deose­
besc o miopie uşoară, pînă la 3 dioptrii, medie
pînă la 6 dioptrii, şi forte, peste 6 dioptrii.
De obicei, miopia survine la vîrsta şcolară,
miopia şcolară fiind o formă benignă. Uneori
însă miopia devine boală, este progresivă şi
se asociază cu leziuni ale coroidei şi retinei.
In aceste cazuri, corectarea viciului de re­
fracţie nu mai dă bolnavului o vedere normală.
Printre condiţiile care favorizează apariţia
şi progresiunea miop iei, în afară de factorii
predlspozanţi, sînt cititul şi scrisul de aproape,
mai ales dacă clasa sau locul de muncă sînt
prost iluminate, ceea ce obligă apropierea
exagerată de obiecte, Apoi existenţa unui
scris cu litere mici, hîrtia proastă, poziţia
incorectă a celui ce citeşte. Influenţa acestor
cauze se manifestă mai ales la vîrsta şcolară,
cînd membrana sclerală este elastică, exten­
sibilă. De aceea, copiii nu trebuie daţi la
şcoală înainte de vîrsta de 7 ani, trebuie
supravegheat: să nu aplece prea tare capul
ee masă, iar şcolile să fie iluminate suficient.
In general, se consideră că o clasă este bine
luminată dacă fiecare elev vede de pe locul
său cel puţin o mică parte de cer. Băncile
trebuie să fie construite corect, pupitrul sufi­
cient de înclinat, banca prevăzută cu spetează.
Manualele să fie scrise citeţ, iar în timpul
lecţiilor se recomandă întreruperea din cînd
în cînd a cititului, pentru ca ochii să se odih­
nească. In .afară de aceste măsuri speciale,
un rol import an t îl au măsurile de igienă:
generală: aerisirea bună a sălilor de clasă,
gimnastica etc. Corectarea miop iei prin oche­
lari ameliorează vederea ochiului miop şi
restabileşte raportul corect în activitatea muş­
chilor. Ochelarii trebuie purtaţi în mod per­
manent şi cît mai de timpuriu. În m iopi ile
complicate se aplică un tratament special
şi se evită sau chiar se suprimă elorturile
fizice şi oculare.
mioză, îngustare a pupilei sub acţiunea.
contracţie! muşchilor circulari ai irisului,
determinată pe cale reflexă prin acţiunea
fibrelor nervoase paraslmpatice. In cadrul
acomodării la lumină şi la distanţă a ochiului,
mioza apare atunci cînd privim în lumină
puternică sau către un obiect îndepărtat
(vezi ochi).
mitomanie, tendinţă de a comfabula, de a
minţi, tulburare pe care o găsim la unii bolnavi
psihici care, datorită unei imaginatii anormale,
construiesc întîmplări şi fapte imaginare, dese­
ori fantastice. Această tulburare se poate ase­
măna cu ceea ce observăm în mod normal
la copii, care pot povesti întîmplări deosebite,
aparte, ireale, pe care sînt convinşi că le-au
trăit sau le-au văzut. O oarecare tendinţă
spre fantastic, spre o imaginaţie ireală, avem
uneori fiecare din noi la vederea unui film,
la citirea unui roman de aventuri, însă cînd
cineva povesteşte din imaginaţie asemenea
.f
[247]
_r
întîmplări de realitatea cărora el însuşi este
convins, înseamnă că acesta suferă de mito­
manie. Această tulburare o găsim la unii
debili mintali, la isteriei (o formă de nevroză­
vezi nevroză), adică la cei care prezintă fie o
oprire în dezvoltarea intelectuală - cu gîn­
dire cu conţinut infantil, fie în urma unor
tulburări psihice care pot apărea după emoţii
sau supărări de in tensi tate mare. Deoarece
este vorba de o construcţie psihică ireală
fără confruntarea cu realitatea (deci ruperea
primului sistem de semnalizare = realitatea
. obiectivă, de cel de al doilea sistem de sem­
nalizare = cuvîntul), tratamentul presupune
reeducarea bolnavilor. Trebuie să li se explice
cu răbdare lipsa de realitate a faptelor pe care
le expun. Este necesar şi sfatul medicului.
mixedem, insuficienţă tiroidiană avansată,
cu infiltraţia ţesuturilor. Bolnavii au o înfă­
ţişare caracteristică: faţă rotunjită şi puhavă,
tegumentele îngroşate şi infiltrate, mimica
săracă, nas şi buze îngroşate, părul rar şi
friabil, sprîncenele rărite, unghiile subţiri şi
siărîrnicioase. Inliltratia edematoasă cuprinde
adesea membrele, ceafa: şi abdornenul. Inteli­
genţa nu este alterată, bolnavii manifestă
totuşi apatie, cu reacţiile psihice lente. Meta­
bolismul bazal este scăzut şi de aceea bolnavii
sînt friguroşi. La copii, osificarea şi dentitia
întîrzie. Inima mixedematoşilor este dilatată,
secreţi ile digestive scăzute, cu lenevi rea in­
testinului şi constipaţie, sexualiz area întîrzie.
Tratamentul mixedemului constă în hormoni
tiroidieni, regim bogat în vitamine, cultură
fizică şi profesiuni care se exercită În aer liber.
moartea subită (neaşteptată) a sugarului,
moartea unui copil aparent sănătos sau a
cărui boală a părut a fi aşa de uşoară, încît
posibilitatea unei evoluţii fatale nu a putut
fi prevăzută. Vîrsta cea mai frecventă la care
se poate produce este între 2 şi 8 luni. Cităm
citeva din cauzele mai des întîlnite ale morţii
subite a sugarului : sufocaţie mecanică (pernă,
plapumă), boli congenitale de inimă, septice­
mii fulgerătoare (de exemplu cu meningococ),
edem pulmonar (de exemplu în cursul unei
septicemii cu stafilococ), hipertrofie de timus.
Moartea "timică" nu se datoreşte măririi de
volum a timusului, ci insuficienţei concomi­
tente a glandei suprarenale, de care se în­
soţeşte. In multe cazuri însă, chiar la o ana­
liză minuţioasă, nu se poate găsi o cauză
satisfăcătoare a morţii subite. Graţie progre­
sului metodelor de investigaţie, devine posi­
bilă elucidarea unora din cazurile aparent
inexplicabile. In cazurile de infecţie (şi în
special la copiii cu timus mărit), rapiditatea
şi intensitatea tratamentului pot fi decisive
pentru preîntîmpinarea morţii subite.
mofete, izvoare de gaz (bioxid de carbon)
care apare liber, fără apă. Metodele se folosesc
în tratamentul unor boli circulatorii În care
presiunea apei ar putea fi greu suportată sau
cînd nu se poate face băi cu apă (în ulcere
.�
varicoase de exemplu). In ţară există mofete
naturale la Covasna, Tuşnad etc.
monocit - vezi hemogramă.
mononuc1eoză infecţioasă, boală acută in­
fecţioasă, puţin contagioasă, caracterizată prin
febră, angină, mărirea ganglionilor limfatici
(în special cervicali), mărirea splinei şi Iim­
fomonocitoză. Boala este produsă foarte pro­
babil de un virus care nu a fost încă izolat.
Febra durează în medie 7-10 zile; angina
este de obicei pseudomembranoasă; ganglionii
limfatici sînt măriţi de volum, de obicei cei
cervicali, dar adesea sînt măriţi şi cei axilari
şi inghinali. Splina este mărită de volum
şi moale, adesea şi ficatul este mărit. Uneori
atingerea ficatului este mai importantă şi
bolnavii au şi icter. Uneori apar şi erupţii
pe piele. Starea generală a bolnavilor este În
general bună, se plîng de slăbiciune, durere
în gît. Simptomul principal după care se
confirmă diagnosticul este găsit în leuco­
gramă: bolnavii prezintă leucocitoză, adică
au numărul globulelor albe crescut în sînge­
(15000-20000), iar în formula leucoci tară
creşte foarte mul t numărul elementelor mono­
nucleare (60-70%, în loc de 25-30%).
Evoluţia bolii este benignă, bolnavii vinde­
cindu-se în una-două săptămîni. Cu totul
excepţional se pot ivi complicaţii (encefalită,
ruptură de splină), care agravează boala.
Boala apare în special la tineri, adolescenţi
(s-a emis ipoteza că transmiterea bolii se
face prin sărut cu transfer de salivă). Trata­
mentul este simptomatic: piramidon, gargară,
vitamine, repaus la pat. Formele de icter
necesită un regim alimentar prelungit, ca în
hepatita epidemică. Boala nu este de inter­
nare şi nici de anunţare obligatorie.
morală medicală, reflectă normele etice do­
minante în fiecare orînduire socială. Codicele
lui Hammurabi, adoptat la Babilon în seco­
luI al XVIII-lea î.e.n., prevedea, de pildă,
că medicului din a cărui vină murea un pa­
cient din clasa stăpînilor de sclavi să i se taie
degetele. Dacă victima era un om sărac, tre­
buia plătită o anumită despăgubire, iar În
cazul sclavilor, această răscumpărare devenea
foarte mică. La fel, onorariul cuvenit medi­
cului era de 5 siclii de argint pentru îngrijirea
unui om liber, de 3 siclii pentru îngrijirea
unui "muschenum" (om fără nici o avere)
şi de 2 siclii pentru îngrijirea unui sclav.
Desigur că şi calitatea asistentei medicale
corespundea tarifului aplicat fiecărei categorii
sociale. Morala medicală din epoca democra­
ţiei sclavagiste greceşti şi-a găsit formularea
în celebrul jurămînt hippocratic: "Jur pe
Apollo medicul, pe Asclepios, pe Higia şi
Panaceea, pe toţi zeii şi toate zeiţele, luîndu-i
ca martori, că voi Îndeplini, pe cît mă vor
ajuta puterile şi priceperea, jurămîntul şi
legămîntul care urmează: Pe învăţătorul meu
într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu
cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu
el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula
247
1
I
J
[248]
trebuinţele; pe COpl11 sai 11 voi PrIVI ca pe
nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină medici,
îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun
legămînt. Preceptele, lecţiile orale şi tot
restul Învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei,
fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi
printr-un legămînt şi printr-un jurămînt,
potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.
Voi îndruma îngrij irea bolnavilor spre folo­
sul lor, pe cît mă vor ajuta puterile şi mintea,
şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice ne­
dreptate. Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri
dacă-mi va cere, şi nici nu voi îndemna la
aşa ceva; tot astfel, nu voi încredinţa nici
unei femei/leacuri care să o ajute să lepede.
Imi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini
meşteşugul în nevinovăţie' şi curăţie. Nu voi
practica operaţia scoaterii pietrelor din bă­
şica udului, lăsînd-o În seama celor care se
ocupă cu aceasta. În orice casă aş in tr a, voi
intra spre folosul bolnavilor, păzindu-rnă de
orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bună
ştiinţă, mai cu seamă de ademenirea femeilor
şi a tinerilor, liberi sau sclavi. Orice aş vedea
şi aş auzi în timp ce-mi fac meseria sau chiar
în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea
ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind
că, în asemenea împejurări, păstrarea tainei
este o datorie. Dacă voi respecta acest jură­
mînt fără să-I calc, fie să mă bucur pe deplin
de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de
ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un
sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă!".
Acest jurămînt a fost adoptat de numeroase
facultăţi de medicină din Europa medievală,
devenind formula de angajament moral al
tinerilor medici. Aici sînt precizate cîteva
norme de etică şi deontologie medicală care
nu-şi pot pierde valabilitatea: obligaţia de-a
face totul pentru însănătoşirea şi salvarea
oricărui bolnav, obligaţia de a avea o atitu­
dine demnă şi cinstită în relaţiile cu bolnavul
şi familia acestuia, interdicţia de a folosi
mijloacele terapeutice pentru scopuri crimi­
nale, interdicţia de a efectua operaţii, şi,
în general, tratamente a căror tehnică medicul
respectiv nu o stăpîneşte, obligaţia păstrării
secretului medical. Trebuie totuşi menţionat
că jurămîntul hippocratic conţine şi unele
principii perimate, ca de pildă îndatorirea
de a nu împărtăşi "tainele" meşteşugului
decît celor care', prin legături familiale sau
prin angajamente speciale, fac parte din tag­
ma medicilor. Concepţiile religioase creştine I
care şi-au pus pecetea asupri! ideologiei Euro­
pei feudale au influenţat şi etica medicală.
Este de remarcat extinderea pe care în această
perioadă a luat-o "filantropismul", înîiinţln­
du-se spitale, aziluri, şi ospicii pe lîngă insti­
tuţiile bisericeşti. Dar prejudecăţile religioase
au constituit o frînă pentru progresul ştiinţei
medicale şi chiar al practicii terapeutice.
Astfel, întrucît medicii se recrutau, la un
moment dat, aproape .exclusiv dintre călugări,
iar- biserica "avea oroare de sînge", chirurgia
248
a decăzut cu totul în Evul Mediu. Chiar pentru
micile intervenţii chirurgicale, medicii erau
nevoiţi să apeleze la serviciile bărbieri lor ,
care ignorau atît anatomia, cît şi patologia.
Pînă în secolul al XVIII-lea s-a considerat
că doctorii în medicină s-ar fi înjosit dacă
ar fi pus mîna pe bisturiu. În or înduirea
capitalistă, morala medicală este puternic
influenţată de individualismul şi spiritul de
concurenţă specifice burgheziei. Fără îndoială
că şi În ţările capitaliste s-au întîlnit şi se
întîlnesc numeroşi medici devotaţi fără preget
cauzei apărării sănătăţi i maselor muncitoare,
dar însăşi structura social-economică încura­
jează acolo dezvoltarea mercantilismului me­
dical. Aşa se explică faptul că majoritatea
asociaţiilor medicilor din acele ţări iau pozi­
ţie împotriva gratuităţii asistentei oferite de
spitalele şi dispensarele asigurărilor sociale,
argumentînd că ar fi "imoral" ca medicul
liber profesionist să fie înlocuit prin "medicul
funcţionar". De fapt, aceste asociaţii se inte­
resează numai de profiturile membrilor lor,
ignorînd cu totul problema acceslbif ităţii şi a
calificării deservirii medicale a maselor ex­
ploatate. Etica medicală socialistă se bazează
pe principiul colaborării şi ajutorului reciproc
care trebuie să caracterizeze relaţiile dintre
oamenii muncii. Suprema îndatorire a medicu­
lui este de a contribui la apărarea şi consoli­
darea sănătăţii colectivităţii şi a fiecărui
individ în parte. In locul concurenţei dintre
medicii din ţările capitaliste, unde îngrijirea
medicală este în felul ei o marfă, între medicii
din statele' socialiste există o colaborare,
desăvîrşi tă, spre folosul celor care au nevoie
de asistenta medicală. Dacă interesul societăţii
o cere, însuşi principiul secretului profesional
trebuie să capete un corectiv: ar fi, de pildă,
imoral ca, pentru "comoditatea" rău înţeleasă
a unor bolnavi sau a familiilor acestora.
medicul să nu declare un caz de boală infec­
ţioasă care ar putea deveni sursă de conta­
minare pentru multe persoane. Preocuparea
pentru ridicarea permanentă a nivelului de
pregătire profesională este o îndatorire morală
a medicului, care totodată trebuie să se con­
sidere un activist pe tărîm obştesc.
morbiditate, indicator important al stării
de sănătate, exprimînd numărul de îmbolnăviri
noi apărute în cadrul unui anumit grup de
populaţie (întreprindere, şcoală etc.), pe un
anumit teritoriu administrativ (localitate, raion
regiune) sau pe întreaga ţară, raportat la
numărul locuitorilor. Studiul morbidităţii este
complex. Astfel se cercetează, între altele,
morbiditatea generală (toate îmbolnăviri le noi
apărute la 1000 de locuitori), morbiditatea
pe boli sau grupe de boli, morbiditatea cu
incapacitate temporară de muncă etc. Analiza
morbidităţii, făcută pe baze ştiinţifice, în
corelare cu toţi factorii care influenţează
morbiditatea, se face sistematic în ţara noastră,
fundamentînd măsurile de ordin practic care
[249]
-
se iau pentru reducerea continuă a numărului
de îmbolnăviri şi întărirea sănătăţii populaţiei.
morfină, principiu activ din grupul de medi­
camente denumit alcaloizi, extras din latexul
capsulelor tinere de mac alb de grădină.
Cunoscută pentru efectele sale hipnotice Încă
din vremea antichităţii la egipteni şi apoi de
greci, arabi, indieni şi chinezi, este folosită
în epoca colonială ca şi alcoolul, pentru aba­
terea populaţiei băştinaşe de la realităţile
exploatării, iar astăzi ca marfă de contra­
bandă în ţările capitaliste. Din cei aproape
25 de alcaloizi izolaţi din mac, mai cunoscuţi
<în t : morfina, codeina, teobrornina şi papa­
verina. Morfina se întrebuinţează sub formă
de clorhidrat în special pentru calmarea
durerilor puternice, dar numai după stabilirea
de către medic a cauzei durerilor. Astfel,
morfina calmlnd durerile, dar nevindecind
boala, face ca aceasta să progreseze şi să ducă
la situaţii grave, care nu mai pot fi salvate.
De exemplu, administrînd morfină în caz de
dureri abdominale acute fără a le stabili
cauza, ea calmează durerile, dar dacă bolnavul
are ocluzie abdominală, boala progresează,
iăcînd ca medicul să intervină tîrziu cu ope­
raţia, atunci cînd viaţa bolnavului nu mai
poate fi salvată. Rămîne indicată admini­
strarea ei în dureri le produse de fracturi,
traumatisme grave, colici renale sau hepatice,
infarct miocardic, astm cardiac, edem pulmo­
nar acut sau în anumite boli psihice. Acţionînd
asupra sistemul ui nervos cen trai, pe lîngă
calmarea durerilor (efect analgezic), morfina
poate da la unele persoane somn, la altele
greaţă, dureri de cap şi vărsături, iar la altele
(În funcţie de tipul de sistem nervos), o stare
de beţie plăcută, care îi determină să mai
ceară să li se administreze morfină numai
pentru plăcerea de a visa. Acest lucru creează
Însă obişnuinţă, iar bolnavul, luînd doze din
ce în ce mai mari şi mai dese, dozele mici
nemai avînd efect, devine "morfinoman ", Mor­
iinomania este Însă o plagă a societăţii capi­
taliste, deoarece acolo fuga de realităţile
dureroase ale vieţii este căutată În uitare
prin medicamente sau cei ce duc o viaţă inac­
tivă, de huzur, caută să-şi procure senzaţii
. .noi", În realitate însă, aceştia sînt vic!imile
negustorilor care, prccurînd morfina prin
contrabandă, nu urmăresc de cît profituri
iabuloase de pe urma acestor "bolnavi ",
Pentru a-şi procura morfina, bolnavii în­
cearcă orice mijloc: minciună, furt. Aceştia
şi-o administrează singuri, uneori patima
ajungînd atît de mare, încît cîteodată nu-şi
mai scot îmbrăcămintea şi-şi injectează mor­
iina prin ea. Nevoia de morfină creşte merer.
Bolnavul slăbeşte mult şi cu timpul apar
tulburări :psihice importante. Este o boala
gravă şi numai tratarea bolnavului în spital
poate duce la vindecare. Legile internaţionale
pedepsesc aspru contrabanda şi comertul
clandcst in cu morf ină.
mortalitate generală, indice care se cal­
culează prin raportarea numărului de decese
la numărul populaţiei dintr-o localitate, raion.
regiune sau din Întreaga ţară. În ţara noastră,
mortalitatea generală, care în trecut s-a men­
ţinut timp de decenii la nivelul de 10-20
de decese la I 000 de locuitori, a scăzut la
jumătate În anii puterii populare, fiind de
8,7 la I 000 de locuitori în anul 1961. O im­
portantă scădere a cunoscut în special morta­
litatea la grupele tinere de vîrstă. Astfel,
decesele sub vîrsta de 15 ani au coborît în
1961 la mai puţin de o pătrirne faţă de 1948.
modalitate infantilă, indice al deceselor la
copiii sub un an raportat la suta de născuţi
vii pe aceeaşi perioadă de timp. In ţara noastră
mortalitatea infantilă, care în trecut s-a men­
ţinut timp de decenii la 19-20%, a scăzut
în anii puterii populare la aproape o treime
(6,9% în 1961).
morva, boală infecţioasă, extrem de con­
tagioasă, foarte gravă, dar excepţională la
om, care apare mai des la cai, catîri, măgari
(zoonoză). Agentul patogen: un bacil numit
Malleomyces mallei. Rezervorul de infecţie:
animalele bolnave (cai, catîri, măgari, cămile,
excepţional oi, capre, cîini, pisici) şi omul
bolnav. La cal, morva produce bronhopenu­
monii sau leziuni cutanate (farcin); duce de
obicei la moarte; în forma cronică poate dura
cîţiva ani. La om este o boală profesionala:
sîn t expuşi veterinarii, îngrij i torii de cai,
grăjdarii. Este extrem de contagioasă pentru
animale şi mult mai puţin pentru om. La om.
boala poate evolua acut sau cronic. Poarta
de intrare este pielea mîinilor (cu mici Iezi uni ,
zgîriet uri), care in tră în con tact direct cu
materialul infecţios de la animale (puroi din
leziunile cutanate, secreţi i pulmonare). Se
formează o inflamaţie locală, care se trans­
formă apoi într-o ulceraţie. Forma acută.
ne tratată, duce la moarte În 10-20 de zile.
În acest timp, bolnavii au febră, frisoane,
pe piele apar noduli inflamatori, care se
ulcerează, abcese în muşchi, focare de bronho­
pneumonie. Morva cutanată la om dă forme
cronice, se formează abcese care se deschid
prin fistule cutanate, bolnavul slăbeşte treptat
şi moare în 1-2 ani prin bronhopneumonie .
Diagnosticul se precizează prin izolarea şi
identificarea În laborator a bacilului morvos.
Tratament: sulfatiazolul şi alte sulfamide cu
acţiune bună pot vindeca boala. Boala face
parte din grupa A. Se declară şi se internează
obligatoriu în spitalul de boli contagioase.
Profilaxie: depistarea bolii la animale şi
sacrificarea lor.
muşcătură de insecte veninoase şi şerpi;
înţepătur ile de albine şi viespi prezintă un
interes practic în regiunile noastre. Aceste
insecte Îşi inoculează veninul printr-un ac
care poate rămîne sau nu în plagă. Inţepătur a
provoacă durere ascuţită, dar de scurtă durată,
în schimb umflătura şi roşeaţa locului per­
sistă. Se poate în tîmpl-a uneori ca să survină
249
�
'1
J1
[250]
-�--
JelTlIspmalul capuluI
SplenlUsul capuluI
Splemusu/ cerv/cs'
IIll1!cJlorui scapulel
RomlJoldul mIc
v/mare
Sl/pmspmostJl
1nlilJSpl/losui
olu(Jdul
� m«:
olundul mare
cu cel fix (originea). Tendoanele pot fi uneori
foarte lungi, depăşind lungimea porţiunii
cărnoase (muşchi flexori şi extensori ai de­
getelor) şi îşi pot schimba chiar direcţia,
LI/llu/Oi
.rUSCliiabtIo/flll/,Ji!
Muşchii spatelui şi ai cefiI.
Iesreruţ msre
!uoerollfrlfea
Isel1la!lcJ
nefiind, ca în mod obişnuit, în continuarea
corpului muscular. La locul unde aceste ten­
doane se freacă de piesele scheletice învecinate,
ele sînt prevăzute cu un fel de man�oane
fibroase, care conţin un lichid care uşurează
alunecarea; aceste manşoane se numesc teci
AlIi1Ir.!Aiold'tenl
Jt skmo-clt'liIo-
ll1aSIo/lti4fl' _
J;7a,liul tle/lopet'lrw/
Al tlelloitl
Jf.pecloralul.
m3re
,IId'tn,ill an/erio!:
Muşchii masticatori.
spre deosebire de culoarea roşie-brună a rnuş­
chiului. Extremitatea mai puţin mobilă a
muşchi ului sau chiar fixă este numită origine,
pe cînd cea mobilă, insertie. Frecvent rnuş- Muşchii anteriori al gîtului, toracelul şi abdo-
chiul-îşrpoate Inversa punctul mobil (inserţia) menului.
o stare gravă de şoc în urma unei înţepături
de albină sau viespe, datorită fie unui accident
anafilactic (vezi analilaxie), fie pătrunderii
.veninului direct într-un vas. Pentru a calma
durerea provocată de înţepătură se aplică
local o sol uţie anestezică (amestec Bonain)
sau amoniac dizolvat în untdelemn. Dintre
şerpi, viperele sînt singurele lor reprezen tan te
din părţile noastre care pot_da naştere unor
intoxicaţii severe cu venin. In caz de muşcă­
tură de viperă se aplică pe perioade scurte
de un sfert de oră, în diferite regiuni deasupra
muşcăturii, o legătură strînsă spre a Impiedica
răspîndirea veninului în organism. In acelaşi
timp se incizează rana şi se aspiră cu gura
sau prin intermediul unei ventuze. La locul
rnuşcătur ii se mai poate injecta o soluţie
(1 %) de perrnanganat de potasiu. Institutul
"Or. 1. Cantacuzino" prepară un ser an ti­
veninos, care se foloseşte în asemenea si tuaţii.
muşchi, ţesut a cărui caracteristică princi­
pală este contractibilitatea. Avînd posibili­
tatea să se scurteze, muşchii constituie partea
activă a aparatului locomotor. Muşchii schele­
tului sînt muşchii striaţi, supuşi voinţei
noastre. Toate mişcările simple sau complexe,
ale corpului omenesc, care depind de voinţa
noastră, se produc datorită contractibilităţii
fibrei musculare striate. In corpul omenesc
există peste 400 de muşchi striaţi, ceea ce
reprezintă aproape 2/5 din greutatea corpului.
Fiecare muşchi prezintă o parte cărnoasă,
numită corp sau pîntece şi 2 capete sau extre­
mităţi, prin care el se fixează de schelet.
Acestea sînt formate din ţesut conjunctiv
fibros şi se numesc tendoane. Tendonul nu
este contractil. Culoarea lui este albă sidefie,
250
[251]
---------------------------- ,
It OOfl/ltl/or
erlem
"tltll/clor
1"",
Tviltrru/ul
(J/CdIItIJ/ui
Muşchii piciorului.
Muşchii coapsei
1/ tll'lfotti
.II. /oceas 6ra/lla/
(cap,,1 lal"",/)
J,O/�SC4DU/""
.JM/lillolr017t1o
. 1/'1(;0;17//'''1
SjJ"/lulum"'M
ol/'OIJtloIrICljJrl"r
ltom60ltlu/ m« #-1/ m!icJloralsc<l/JIlIp.1
f: ..
,;,i8I'!
JllrlC'eps Or.7hlal
/.t�lJdOIJ)
Jlm!raspilJos
1/ /'OlulJtlu/l7ld1'1'
J{ Irlce/lS ora/ilai
kap(l/ltIflg)
fler(}f'fJ/ulilaf
alcarpulur
tjJIcont/llul medla/
Rolundul pronafo/
Fle,((}f"(J1 svperhC'<11
al tle'1elelol
/'almatvllunq
L/9i1menlulanlertOl
alcarpuiul
Hpdlmdhcur!
HlISroldlurahipotenam
4pOflerrOlti fM/marJ
rteroNI sUfII!f'lirt41
al degelelol
flerorollung
dlpolteNul
JbtluclorulllllJ'
al pOflcell/i
Muşchii a n t ebr a t ul ul
' .
..
.�
Muşchii u rnăr uluf şi al bratului.
J
f
I
[254]
•
€ravida ellmir ă prin vagin o secreţie sero­
sanguinolentă, care este dopul gelatinos al
. colului uter in. Inceputul naşterii se mani­
festă prin contracţii uterine care sînt dureroase,
intermitente şi energice. Sediul durerii este
'În regi unea lombară şi supr asirnlizară. Con­
"tracţiile uterine sînt la început la 15-20
Pr ez ent a t ia craniană a fătului
Expulzia placentei.
ode minute şi durează 20 de secunde, apoi
devin din ce în ce mai frecvente, ajungînd
.spre sfîrşitul naşterii la 2-3 minute şi durînd
40-50 de secunde. Ca urmare a contracţiilor, I
-colul uterin se dilată: perioada de dilataţie I
durează la primipare (femeia la prima naştere)
12-14 ore, la multipare mai puţin. Concomi­
tent cu dilatarea orificiului uterin se produce
ruperea pungii apelor, iar fătul este împins
În jos şi trecut prin strîmtoarea superioară
în bazinul mic. Acest timp al naşterii se
nurncşts angajare. Trecerea fătului prin bazinul
mic se numeşte coborîre, iar ieşirea prin orifi­
ciul vulvovaginal se numeşte degajare. Aceştia
sînt cei trei timpi principali ai naşterii. Asis­
'tenta la naştere constă în supravegherea desfă-
.;:. ..... şurării contracţiilor uterine, calmarea acestora
254
cînd devin prea intense sau stimularea lor
cînd sînt prea slabe, ascultarea repetată a
zgomote lor cordului fetal şi examinarea prin
tacte vaginale şi rectale a evoluţiei dilataţiei
şi a progr_esiunii fătului prin filiera pelvi­
genitală. In ultima perioadă, perioada de
expulzie, care durează între 30 şi 60 de minute,
Prez ent at la pelviană a fătulul.
Extractia manuală a pl acentel.
gravida este aşezată pe masa de naştere, le­
giunea ano-vulvară este dezinfectată cu tine­
tură de iod, picioarele şi abdomenul acoperite
cu cîmpuri sterile, iar moaşa sau medicul,
spălaţi steril, asistă naşterea. Asistenta în
momentul expulziei constă în dirijarea dega­
jării craniului fetal şi a umerilor, astfel ca
să nu se producă rupturi de vagin şi perineu.
Dacă este nevoie se face secţionarea perineului
pe linie mediană (periotomie) sau lateral
(epiziotomie). După scoaterea fătului se sec-·
ţionează cordonul Între două pense şi apoi
se leagă. Se scot cu o sondă de cauciuc muco­
zităţile din căile respiratorii ale Iătului iar
în caz de nevoie i se administrează oxigen şi
injecţii stimulatoare ale centrilor respiratori.
Se picură apoi 3-4 picături de protargol în
•
[255]
-
ochii copilului şi în fanta vulvară a Ietiţelor,
pentru profilaxia infecţii lor gonococice. Copi­
lul este pansat la ombilic, cîntărit, înfăşat
şi dus la secţia de nou-născuţi a maternităţii.
In tre timp se supraveghează parturien ta, care
es te acum în ul tima perioadă a naşterii. După
20-30 de minute de la expulzia Iătului,
placenta se dez lipeşte de pe suprafaţa ute­
rului, dezlipire însoţită de o eliminare de
sînge prin vagin, şi apoi este expulzat ă. Uneori,
placenta se poate elimina spontan, alteori
ea trebuie să fie ajutată printr-o mică pre­
siune executată cu mîna asupra uterului. Dacă
În această perioadă parturienta pierde sînge
În cantitate mare sau dacă expulzia placentei
Întîrzie peste 90 de minute, se face extracţia
manuală a placentei. Dacă după expulzia
placentei se constată lipsuri de cotiledoane
sau membrane ori femeia pierde sînge, se
face controlul manual al cavităţii uterine.
Se suturează apoi eventualele leziuni ale
vaginului şi perineului şi apoi femeia este
supra vegheată timp de 2 ore În sala de naştere,
după care este dusă în salonul de Iăuze. In
anii de democraţie populară, prin mărirea
numărului de paturi din maternităţi şi înfiin­
ţarea de case de naşter i în comunele rurale,
s-a creat posibilitatea tuturor femeilor din
ţara noastră să nască, să fie asistate la naştere
gratuit şi în cele mai bune condiţii. De aceea,
de la apariţia primelor contracţii dureroase
sau a ruperii pungii apelor fără contracţii,
orice gravidă trebuie să se prezinte imediat
la maternitate sau casa de naştere pentru a
fi examinată şi supravegheată din timp, asi­
gurîndu-se în felul acesta o desfăşurare optimă
a naşterii. Naştere prematură, declanşarea
naşterii înainte de 40 de săptămîni de sarcină.
Cauzele declanşării naşterii premature sînt
multiple: disgravidiile, bolile infecţioase acute,
tulburările neuroendocrine, traumatisrne le fi­
zice şi mai ales cele psihice (emoţii puternice,
surmenaj). Orice gravidă la care apar contracţii
uterine iilainte de termen trebuie internată
În maternitate, unde prin repaus la pat şi
tratament medical se va căuta să se împiedice
sau să se întîrzie naşterea prematură, deoarece
cu cît fătul se apropie mai mult de termen,
cu atît cresc posibilităţile lui de adaptare la
mediul extern. În funcţie de vîrsta sarcinii,
fătul are o lungime de 35-48 cm, greutatea
variind între 1 000 şi 2 500 g. Copilul imatur
avînd o fragilitate vasculară, poate Iace'[uşor
hemoragii cerebrale în timpul naşterii, deoarece
dirijarea naşterii premature trebuie făcută
cu deosebită grijă. După naştere, copilul
imatur, din cauza insuficientei dezvoltări a
sistemului nervos central, se adaptează greu
la condiţiile mediului extern, de aceea nece­
sită îngrijiri speciale (căldură, umiditate,
oxigenare, hrană). În condiţiile actualei noas­
tre organizări sanitare, maternităţile au secţii
de imaturi utilate cu aparatură modernă şi
personal calificat, unde copiii născuţi pre-
..
matur sînt îngrijiţi şi crescuţi pînă cînd ajung
la o dezvoltare şi greutate normale.
nămoluri, se mai numesc încă şi peloide.
Sînt substanţe naturale, de origine variată,
conţinînd apă pînă la saturaţie. Ele sînt for­
mate din particule fin divizate, insolubile
în apă, deci în suspensie, dînd masei consis­
tenţa unui terci. În R. P. R. se folosesc mai
ales nămol urile de turbă, sapropelice şi minerale.
Turbele sînt amestecuri bogate în carbon,
formate din părţi de plante mai mult sau mai
puţin descompuse, încît pot fi utilizate şi
pentru ars. Ele sînt recoltate din turbării,
uscate, măcinate şi apoi utilizate în scopuri
balneare. Există numeroase localităţi care po­
sedă asemenea turbe. Cităm dintre ele Vatra­
Domei, Borsec, Geoagiu, Băile 1 Mai etc.
Nămolurile sapropelice sau organice sînt de
origine veget ală şi animală; putrefacţia acestora
decurge fără aer, ceea ce duce la formarea
hidrogenului sulfurat. Aceste nămoluri se
află în lacurile Techirghiol, Sovata, Amara,
Ocnele Mari, Lacul Sărat etc. Nămolurile
minerale sînt peloide ai căror cornponenţi
organ ici au regresat. Toate nămoluri le au - în
grad diferit desigur - o mare capacitate de
fixare a apei (hidropexie) şi a căldurii (termo­
pexie). Datorită acestor calităţi ele produc
la nivelul pielii o puternică vasodilataţie şi o
încălzire tisulară profundă. Nămolurile acţio­
nează asupra organismului atît prin factorul
termic, prin cel mecanic - excitaţia pielii
ImpacheUrl cu nămol.
prin particulele solide în suspensie, cît şi
prin cel chimic - resorbţia unor substanţe
conţinute în nămol.
nefroză, boală renală caracterizată prin
edeme şi prezenţa masivă de albumină în
urină (5-10 la mie şi mai mult). În sînge
se constată scăderea proteinelor (hipoprotei­
nemie) şi creşterea colesterolului (4-10 la mie).
Sindromul de nefroză se, poate instala în cursul .�'
255
.J
[256]
unei glomerulonefrite cronice, unei amilo­
i doze, diabet sau poate însoţi o suferinţă renală
În cursul sarcinii. La copil se poate întîlni
o formă particulară de nefroză, zisă Iipoidică.
Tratamentul nefrozei cuprinde un regim bogat
În proteine (carne, brînză de vacă), derivaţi
cortizonici, antibiotice.
neg, termen impropriu, prin care se înţelege
în general mici tumori benigne ale pielii,
care în realitate sînt veruci vulgare (vezi
veruci) sau aluniţe şi alte formaţiuni asemă­
nătoare, care intră în cadrul nevilor (vezi
nevi).
negativism, tulburare psihică caracterizată
prin opunerea (sau rezistenţa) bolnavului de
a executa o acţiune care. i se cere. Uneori
bolnavul face chiar contrariul lucrului care
i s-a cerut, de exemplu dacă i se spune să
ţină ochii deschişi, îi închide, sau îi strînge
mai tare; dacă i se cere să desfacă pumnul,
îl strînge şi mai puternic; dacă este împins
uşor să se aşeze pe scaun, se fixează şi mai
ferm în picioare. Explicaţia este aceeaşi ca
şi pentru mutism, tulburare psihică cu care
se înrudeşte. Negativismul este frecvent mai
ales în schizofrenie (vezi schizofrenie).
neocilin - vezi antibiotic.
neomicin - vezi antibiotic.
neurastenie, nevroză astenică, astenie ner­
voasă, tulburare ce se manifestă printr-o
oboseală accentuată a sistemului nervos cen­
tral. Orice efort fizic sau intelectual epui­
zează bolnavul, acesta devine mai iritabil
(se supără foarte repede), mai emotiv (plînge
cu uşurinţă), are dureri surde şi continue de
cap, iar somnul nu-l odihneşte. Boala se
datoreşte unei supraîncordări a activităţii
psihice a acestuia (de multe ori cauzate de
diferite traume psihice = supărări). Este o
boală care tratată la timp duce la vindecare
(odihnă, sedative, creşterea încrederii bolna­
vul ui în forţele sale) (vezi nevroză).
neuroinfecţfi, boli datori te con taminării
(infectării) creierului, nervilor sau învelişu­
rilor lor (meningele) de către diferiţi agenţi
infecţioşi (bacterii, protozoare, virusuri). Aces­
tea sînt următoarele: neuroinfecţii prin agenţi
patogeni microbieni şi protozoare, cum sînt
meningitele, meningoencefalitele şi alte com­
plicaţii nervoase, prin infecţii bacteriene, cu
meningococ, streptococ, stafilococ, pneumococ,
bacili tuberculoşi, bacili cărbunoşi (ai dala­
eului), bacilii febrei tiioide, ai tusei convulsive.]
ai tetanosului, ai difteriei. ai paludismului,
ai febrei recurente, ai sifilisului, neuroinlecţii
primitive, care ating în primul rînd sistemul
nervos, şi secundare, care ating întîi alte
organe şi uneori şi sistemul nervos şi care sînt
virotice sau probabil virotice ca encefalita
ep idernică, cu febră mare şi tulburări ner­
voase foarte variate, care pare că se vindecă,
dar după cîţiva ani apare stadiul cronic cu
evoluţie progresivă ce duce pînă la imposi­
bilitatea bolnavului de a se deplasa ("parkin-
256
sonism postencefalitic"), turbarea sau rabia,
dată de un virus introdus în sîngele omului
prin muşcătura animalului bolnav de turbare
(cîine, lup, vulpe, pisică, şobolan). Dacă cel
muşcat nu se vaccinează imediat cu vaccin
antirabic, la cîteva zile de la muşcătură apar
semnele de boală, ca paraliz ii, agitaţie mare
a corpului şi gîndirii bolnavului, groază de
apă (hidrofobie), groază de curent de aer (aero­
fobie), apoi spasme laringiene cu senzaţie de
sufocare care duc totdeauna la moarte. Pentru
aceasta nu trebuie lăsaţi în libertate cîinii
vagabonzi care pot fi turbaţi şi pot muşca şi
îmbolnăvi alţi cîini sau chiar oameni, iar
cîinii de casă trebuie controlaţi şi vaccinaţi
de medicul veterinar ori de cîte ori observăm
ceva suspect la ei; poliomielita anterioară
acută (paralizia infantilă), boală gravă, cu
paralizii care de multe ori rămîn pe toată
viaţa. Boala se ia, fie prin mîinile murdare
ale copiilor, fie prin muştele care transporta
pe picioarele lor virusul, luat mai ales din
fecalele bolnavului, fie prin picăturile de salivă
pe care le împrăştie bolnavul în jurul său.
De aceea, pentru prevenirea acestei boli
grave, de multe ori chiar mortală, pe lîngă
respectarea regulilor de igienă, să vaccinăm
din timp copiii împotriva acestei boli. scleroza
laterală amiotrofică (vezi scleroză laterala
amiotrofică); scleroza în plăci; panen­
cefalitele, boli transmise în special de
căpuşele animalelor de pădure (uneori de
ţînţari); herpes zoster (sau zona zoster),
boală virotică care prinde de obicei un
nerv senzitiv periferic, de cele mai multe
ori infercostal (nervul care invervează pielea
dintre două coaste), şi dă naştere pe piele
la nişte băşicuţe cu lichid, foarte dureroase:
coreea acută, boală care afectează în special
copilul şi adolescentul, manifestată prin miş­
cări involuntare şi dezordonate. Deoarece se
însoţeşte des şi de leziuni ale inimii, boala
este considerată ca o formă encefalitică a
reumatismului poliarticular acut (vezi coree).
In afara acestor boli mai sînt şi altele, mai
puţin întîlnite şi care nu pot fi precizate de
cît de medic.
neuron, sau celulă nervoasă. Spre deosebire
de alte celule, neuronul are o structură fină
şi o funcţie specializată în sensul excitabilităţii
şi conducerii excitaţiei, fapt care îi conferă o
fragilitate mai mare faţă de modificările
arnb ianţei, în special faţă de lipsa de oxigen
din sînge. Un neuron este alcătuit dintr-un
corp celular, un nucleu bogat în pigment!
(cromatină) şi nişte prelungiri, unele prin
care este recepţionată excitaţia şi alta unică,
prin care excitaţia este transmisă mai departe
la alt neuron sau la un organ' efector (vez]
fiziologia sistemului nervos). Terminaţiile
receptoare se numesc dendrite, deoarece au
forma ramurilor de copac. Prelungirea prin
care impulsul nervos � pleacă de la celulă se
numeşte cilindrax sau axon. La cercetări le
....,
I
• I
[257]
i
fine s-a doved it că fiecare din aceste elemen te
(corp celular, dendrite şi axon) au o structură
complexă, care asigură recepţia, elaborarea
• şi transmisia impulsului nervos cu o viteză
foarte mare. In cadrul sistemului nervos,
unor distrugeri tisulare, prin înmul ţirea celu­
lelor rămase ţesutul nervos nu se regenerează,
iar diferenţa de volum a creierului, măduvei
spinării, intre copii şi adulţi, se realizează
prin creşterea de volum a unui aceluiaşi
Neuron unipolar (sus). Neuron bipolar (ies).
Stinga: corpul celulei cu dendrite; dreapta: -prelungire c ll indr a xial ă.
• I
diferitele părţi ale sale sint formate din neu­
roni, a căror formă poate varia, însă a căror
funcţie comună este _aceea de a recepţiona şi
transmite excitaţii. In cadrul substanţei ner­
voase, printre neuroni se găsesc şi celule de
susţinere a acestora, numite nevroglii. În
cadrul organelor sistemului nervos există mai
multe miliarde de neuroni. Corpii celulari sint
situaţi de obicei in substanţa cenuşie a siste­
mului nervos, care uneori are forma unui strat
compact (de exemplu: scoarţa cerebeloasă),
iar alteori are aspectul unor insule de substanţă
cenuşie, cunoscute şi sub numele de nuclei,
formaţiuni sau centri nervoşi. Axonii celulelor
sînt in mare parte inveliţi intr-o substanţă
albicioasă (mielină), care conferă culoarea
aIbă substanţei nervoase şi nervilor. Nervii
sint formaţi din fascicule de axoni care merg
fie in sens ascendent, centripet, către măduva
spinării şi creier, fie în sens descendent, centri­
fug, de la centri nervoşi către organele efec­
toare (vezi sistem nervos-arc reflex). Omul
se naşte cu un număr de neuroni care nu se
modifică in timpul vieţii. Spre deosebire de
alte ţesuturi care se pot regenera in cazul
17-1652
..
număr de neuroni existenţi la naştere. Dis­
trugerile de neuroni care apar în unele afec­
ţiuni ale sistemului nervos produc tulburări
funcţionale (paralizii) ireversibile, însă care
uneori pot fi compensate prin acţiunea neuro­
nilor rămaşi. Activitatea neuronului poate fi
înregistrată sub forma unui curent electric de
foarte slabă intensitate, înregistrarea grafică
purtînd numele de neurogramă. Activitatea com­
binată a întregului sistem de neuroni din ca­
drul sistemului nervos (care se asearnănătoare­
cum cu o vastă reţea telefonică) este responsa­
bilă de fenomenele de. excitaţie, inhibiţie, care
stau la baza activităţii sistemului nervos (vezi
şi sistem nervos: fiziologie şi activitate
nervoasă superioară).
neutrofil - vezi hemogramă.
• nevi, formaţiuni proeminente la suprafaţa
pielii, cu aspecte foarte variate, provenind
din tulburări in dezvoltarea elementelor celu­
lare ale pielii. Nevii pot fi congenitali sau
pot apărea la diferite intervale după naştere.
In cazul nevilor pigmentari se observă acu­
mulări de pigment, care se prezintă ca nişte
pete mici plate sau puţin- bomba te de culo are
251
[258]
•
rnaron-închis, nedepăşind ca marime un bob
de mei sau de linie- Deseori, pe faţă, pe pielea
păroasă a capului, pe piept sau pe spate se
întîlnesc formaţiuni avînd mărimea între un
bob de linte şi un bob de fasole, moi la pipăit,
care se înalţă cu mult deasupra nivelului
pielii. De obicei, aceste aluniţe sînt de culoare
roz-gălbuie, uneori cu puncte de culoare mai
închisă. Alţi nevi se prezintă ca nişte umflă­
turi de mărimea unui sîmbure de vişină, ajun­
gînd pînă la mărimea unui bob de fasole şi
chiar mai mare; de obicei au bază de irnp lan­
tare subţire, sînt de culoare roz sau galbenă
brună şi apar frecvent pe gît, spate, axile
şi în inghine, Aşa-numiţii "negi păroşi" sînt
formaţiuni de culoare _ galbenă-brună sau
neagră, tari la pipăit" acoperiţi în întregime
cu păr aspru şi gros, In marea lor majoritate,
nevii sînt formaţiuni benigne, care, deşi
uneori pot creşte într-un ritm foarte încet,
nu se transformă în cancer. In unele cazuri
însă, mai ales la nevii pigmentari, datorită în
parte şi iritaţiilor repetate (prin scărpinări,
ruper i, frecări), pielea din jurul nevului se
roşeşte; se observă o creştere rapidă a forma­
ţiunii, care uneori se poate şi ulcera. Se spune
despre un astfel de nev că a "intrat în agi­
taţie" şi trebuie consultat imediat un medic
specialist, care să stabilească dacă nu este
vorba de o cancerizare şi să ia imediat
măsuri. Nevii pot fi îndepărtaţi prin caute­
rizare sau pe cale chirurgicală. De reţinut două
lucruri de o deosebită importanţă: a) nimeni
nu are voie să-şi smulgă sau să-şi taie un nev,
indiferent de dimensiunea, forma sau culoarea
lui şi nu are voie să lase personalul fără pre­
gătire medicală să-i îndepărteze nevii; b) în
momentul cînd un nev prezintă cea mai mică
modificare de dimensiune sau aspect, să se
meargă de urgenţă la medic.
nevrită, inflamaţie localizată a unuia sau
a mai multor nervi periferici. După teritoriul
pe care îl inervează şi după caracterul nervu­
lui (senzitiv, motor sau mixt), apar şi sirn­
p tomele de amorţeală, dureri, furnicături,
în cazul unui nerv senzitiv; tulburări de vedere,
de auz, în cazul unui nerv senzorial; paralizie
în cazul unui nerv motor; tulburări asociate
în cazul unui nerv mixt. Nevrita, care este
o leziune localizată, trebuie deosebită de
polinevrită sau poliradiculonevrită, care este
o inflamaţie difuză a nervilor periferici (vezi
polinevrită). O infecţie locală (abces, flegmon)'1
o leziune a nervului printr-o tnţepătură,
tăietură sau injecţie cu o substanţă toxică,
o lovitură cu strivirea unui nerv, o tumoare
cu infiltrarea unui nerv poate da naştere
nevritei. O formă mai deosebită este nevrita
retrobulbară, care atinge nervii optici şi
duce la pierderea vederii; apare frecvent după
ingerarea, întîmplătoare sau voluntară, de
alcool metilic. Tratamentul este, după caz,
chirurgical, cu coaserea nervului în caz de
secţiune, extirparea tumorii, antibiotice.
258
nevroză, tulburare patologică, funcţională
(fără leziuni aparente) a creierului, cu ecou
asupra în tregul ui organism, avînd o simpto­
matologie foarte variată, consecinţă a supra­
solicitării sistemului nervos central. După
nevroza experimentală, obţinută la cîine de
către Pavlov, acesta a dedus că şi la om,
bineînţeles într-un mod mai complex, se
petrec aceleaşi dereglări ale funcţionării scoar­
ţel cerebrale privind cele două procese funda­
mentale: excitaţia şi inhibiţia. După tipul
de reactivitate al sistemului nervos al fiecărui
individ, nevroza capătă anumite caractere:
nevroza unde predomină agitaţia psihică şi
motorie, deci în care predomină fenomenele
de excitaţie corticală; nevroza unde predomină
starea de depresiune, de inactivitate, deci
predomină inhibiţia corticală; nevroza unde
se succed, aproape în acelaşi timp, neliniştea
cu pasivitatea. In general, după caracterele
tulburărilor nevrotice se pot deosebi la om
trei tipuri de nevroză: a) neurastenia, nevroza
astenică sau astenia nervoasă (vezi neuras­
tenie); b) psihastenia sau nevroza obsesive­
fobică, în care tulburările principale de care
se plînge bolnavul sînt mai ales fobiile (idei
care îl obsedează şi îi dau o senzaţie de frică,
de exemplu teama de a se îmbolnăvi în spe­
cial de sifilis sau cancer, teama de diferite
animale) şi obsesiile, asemănătoare în conţinut
cu fobiile, dar cu un caracter mai puţin corect,
ele apărînd în gîndirea bolnavului care le
recunoaşte ca ireale sau absurde, dar nu reu­
şeşte să le .înlăture (îndoială în privinţa efec­
tuării unor diferi te acte: deşi ştie că a închis
bine uşa, se întoarce să verifice; deşi şi-a
terminat activitatea, este preocupat" chinui­
tor dacă nu cumva a uitat ceva; din fiecare
întîmplare îşi face o vină personală pe care o
amplifică continuu); în acelaşi mod apar şi
impulsurile, care sînt de fapt consecinţa
primelor stări arătate mai sus: bolnavul
gesticulează, discută cu persoane imaginare,
încearcă să se sinucidă etc. De obicei psih­
astenicul are posibilitatea critică de a se
opri la timp de la aceste acţiuni. Este necesar
ca bolnavul suferind de nevroză să consulte
medicul internist şi apoi psihiatrul, pentru a
se stabili tratamentul de la caz la caz. Un
regim de activitate şi odihnă corespunzător,
evitarea emoţiilor, a supărărilor, scoaterea
bolnavului din modul său de viaţă sau de
muncă pe un timp limitat şi trimiterea sa
pentru odihnă într-o staţiune de munte, seda­
tive şi somnifere, o alimentaţie regulată şi
bogată în vitamine, sub îndrumarea medicu­
lui pot duce la vindecarea bolii.
nicotină - vezi tutun.
nidaţie, fixarea, cuibări rea ovulului fecundat
în mucoasa uterină, care a fost pregătită în
prealabil de către hormonii ovarieni în timpul
ciclului menstrual. Nidaţia începe în a 8-a­
a 9-a zi de la fecundaţie.
nistagrnus. mişcare oscilatorie ritmică şi
involuntară care însoţeşte mişcarea obişnuită
[259]
---------------------------------- ,
a ochilor. Deosebim trei feluri de nistagmus:
a) orizontal, care apare cînd bolnavul este
pus să privească în plan orizontal, la dreapta
sau la stînga. In timpul mişcării ochilor apar
nişte oscilaţ ii ritmice în acelaşi plan; b) rotator,
apare cînd bolnavul face aceeaşi mişcare a
ochilor ca mai sus; este o mişcare ritmică,
rotatorie, în axul fiecărui ochi; c) vertical,
apare cînd bolnavul priveşte în sus sau în jos;
oscilaţia, tot ritmică, apare în plan vertical.
Nistagmusul apare numai cînd este lezat
sau excitat aparatul vestibular (aşezat în
nişte canale. din stînca osului temporal­
are un rol important în menţinerea corectă a
poziţiei corpului în spaţiu), sau căile vesti­
bulare, care transmit impulsurile primite de
la aparatul vestibular, sistemului nervos cen­
tral. Orice factor care produce o excitaţie sau
o leziune a aparatului vestibul ar sau a căilor
sale centrale poate produce nistagmus (ehi­
nin a, băuturile alcoolice, streptomicina în
cantitate prea mare, stările febrile, tulburările
circulatorii, hipo- sau hipertensiunea arte­
rială, tumorile cerebrale, hemoragiile cere­
brale, scleroza în plăci). Nistagmusul nu este
deci o boală, ci un simptom (semn) al uneia
din bolile de mai sus, de aceea tratamentul
său este cel al bolii care l-a provocat şi numai
medicul îl poate aprecia.
noma (stomatită gangrenoasă), gangrenă a
gurii, de origine microbiană, apărînd la orice
vîrstă, dar mai frecvent la copilul mic, ca
o complicaţie a unei boli infecţioase (scarla­
tină, pojar, febră tifoidă). Astăzi este o boală
rară. Pe mucoasa bucală sau pe gingii apar
zone de gangrenă, urmate de ulceraţii, respi­
raţia exală un miros fetid, starea generală
este gravă. Tratament: gargară cu soluţii
antiseptice, antibiotice, ser antigangrenos.
noxe profesionale, factori nocivi existenţi la
anumite locuri de muncă şi care pot ameninţa
sănătatea muncitorilor, dacă nu se iau măsuri
de protecţie. Astfel de noxe sînt: fumul,
pulberile (praful), gazele şi vaporii toxici,
temperatura ridicată, frigul, radiaţiile calorice
sau ionizante, zgomotul, trepidaţiile etc. lichi­
darea noxelor sau neutraiizarea lor, cu aju­
torul mijloacelor de protecţie colectivă sau
individuală, constituie o preocupare centrală
a conducerilor întreprinderilor şi a inspecţiilor
de stat pentru igienă şi protecţia muncii din
ţara noastră, în scopul reducerii continue a
morbidităţii prin boli profesionale. Problema
noxelor profesionale formează, de asemenea,
obiectul unor cercetări ştiinţifice susţinute
în treprinse de institutele de igienă şi protecţia
muncii.
II
.�
I
]
[260]
-
•
Obezitate, tulburare de nutriţie caracteri­
zată printr-o sporire anormală a greutăţii
corporale. Se consideră obezitate depăşirea
cu 10-15% a greutăţii ideale, reprezentată
prin exprimarea În kilograme a numărului
de centimetri care depăşesc 1 m În Înălţime
(Ia persoane nu prea înalte). Obezitatea se
datoreşte fie unui exces de alimente care se
depun sub formă de grăsime, fie unor boli,
tn special ale glandelor endocrine (hipofiză,
tiroidă, suprarenale, glande genitale). Indi­
ferent de origine, obezit atea constituie o stare
anormală a corpului care dăunează inimii,
arterelor, ficatului, provoacă diabet, gută,
tulburări statice (picior plat, varice). Media
de viaţă a obezilor este cu J O ani mai mică
de cît a oamenilor normali. Tratamentul obe­
zităţi: se bazează în primul rînd pe regimul
alimentar din care se reduc pînă la excludere
făinoasele, dulciurile şi sarea, se scad grăsi­
mile, înlocuidu-Ie cu proteine, lactate degre­
sate, legume verzi şi fructe. Vor fi excluse,
deci, următoarele alimente: unt, nuci, frişcă,
pîine, făinoase, dulceţur i, prăjituri. Sînt
permise: carne slabă fiartă sau friptă, verde­
ţuri, fructe, brînzeturi slabe (urdă, brînză de
vacă), lapte dulce desmîntînit, iaurt. Se mai
recomandă muncă fizică, gimnastică, sport, ma­
saj care intensifică arderile şi dezvoltă muscu­
'latura În detr irnen tul depozitelor de grăsime.
Obezi tarea glandulară se tratează cu medi­
camente care activează arderile (tiroidă) sau
care taie pofta de mîncare (gracidin), dar
care se iau numai sub str iotă supraveghere'
medicală.
obnubilare, stare psihică caracterizată prin
diminuarea conştiinţei bolnavului. Fiecare
dintre noi poate să o recunoască, deoarece
am observat-o la unii bolnavi, mai ales la cei
febrili sau care au pierdut o cantitate mare
de sînge. Deci nu este vorba de o boală, ci
de o diminuare a senzaţiei su�ive de a
percepe clar sau de a raţiona limpede. Orice
boală care duce la suferinţa creierului poate
da obnubilare.
260
Obregia Alexandru (1860-1937), psihiatru,
histolog şi organizator sanitar romîn, pro­
fesor la Facultatea de medicină din Bucureşti.
A publicat lucrări asupra paraliziei generale.
ciclofreniei, morfologiei sistemului nervos.
A participat la propaganda antialcoolică. A
fost director general al Serviciului sanitar
între anii 1899-1901 şi 1904-1907. La ini­
ţiativa şi sub îndrumarea lui s-a construit
în Capitală actualul spital "Gh. Marinescu",
cea mai mare instituţie spitalicească din ţară.
Obsesie, tulburare care apare în gîndirea
unor bolnavi, idei sau reprezentări care para­
zitează invol un tar gîndirea acestora, care se
desfăşoară cu o logică anormală şi chinuitoare,
de a căror absurditate este convins şi bolnavul,
fără ca să îi poată opri desfăşurarea. Obsesia
constituie una din tulburările pe care le întîl­
nim în psihastenie (vezi nevroză).
obturaţie (plombă), umplerea unei cavităţi
create după curăţirea unei carii. Materialele
care se folosesc la obturaţii au anumite cali­
tăţi: sînt suficient de dure, aderă de cavită­
ţile dintelui, sînt inofensive pentru organism.
Amalgamul este mai rezistent. silicatul este
mai fizionomie (estetic). Pentru a nu dăuna
elementelor biologice din pulpa dintelui (nervi.
vase etc.) se recomandă căptuşirea obturaţiilor,
cînd cavitatea creată este adîncă pe un dinte
viu. Uneori se fac obturaţii provizorii, cînd
nu sîntem siguri că tratamentul cari ei este
terminat. Cavitatea creată pentru a primi
[obturaţia cere anumite reguli mecanice de
construcţie, atît pentru a menţine obturaţia,
cît şi pentru a evita producerea de carii lîngă
obturaţie din cauza incorectitudinii de exe­
cutare (carii secundare). Cînd obturaţia nu
se poate reţine în cavitatea dintelui, aceasta
fiind prea mare sau cu pereţii nerezistenţi,
se recomandă acoperirea dintelui respectiv
cu o coroană de înveliş. Asemănătoare obtu­
raţiilor, dar mai rezistente, sînt lucrările
care se toarnă în laborator şi se cimentează
(încrustaţii). Obturaţia se face în aşa fel,
încît să refacă total forma anatomică a dintelui
[261]
şi să-i permită să execute perfect funcţia de
masticaţie. La orice obturaţie trebuie ţinut
seama pe de o parte, ca contactul cu dinţii
din arcada opusă să fie în ocluzie normală
(să nu fie prea înaltă, încît să împiedice con­
tactul celorlalţi dinţi), iar pe de altă parte
Aparatul lacrima!.
să refacă şi punctul de contact cu dinţii vecini
pentru ca resturile alimentare să nu lovească
gingia, producîndu-i irltaţii.
ochi, organul vederii, situat în cavitatea
orbitară. Este format din globul ocular cu
nervul optic şi dintr-o serie de anexe. Globul
ocular este de formă sferică şi are trei învelişuri.
Invelişul exterior este format din ţesut fibros
dens şi are rol ul de a apăra ochiul. Acest
înveliş de culoare aibă poartă numele de
sclerotică. In partea anterioară a ochiului,
sclerotica devine transparentă pentru razele de
lumină şi poartă numele de cornee. Corneea
nu are vase sanguine, în schimb este bogat
inervată. Imediat sub sclerotică se află înve­
lişul vascular. Acesta se împarte în trei por­
ţiuni: a) porţiunea cea mai mare, situată
posterior, numită coroidă; b) anterior, coroida
se continuă cu corpul ciliar , care la rîndul
lui se continuă cu irisul; c) irisul este format
din fibre musculare netede, unele circulare
şi altele radiare, aceste fibre musculare avînd
drept scop să mărească sau să micşoreze un
orificiu situat în centrul irisului, numit
pupilă; în iris se găseşte şi un pigment care
dă o culoare caracteristică irisul ui : negru,
albastru, căprui. Corpul ciliar conţine şi el
muşchi, care pot relaxa sau întinde aparatul
ligarnentar al cristalinului. Cristalinul are
forma unei lentile biconvexe şi este situat
înapoia irisului, acoperind complet pupila.
Cristalinul este complet transparent şi are
rolul de a strînge într-un mănunchi razele
luminoase ce vin din afară. Intre cornee şi
cristalin se află camera anterioară a ochiului.
Camera anterioară este plină de un lichid
..
transparent incolor; în spatele cristal inul ui
se află camera posterioară a ochiului, care
este mult mai mare de cît cea anterioară.
Camera posterioară este căptuşită pe dină­
untru de o a treia membrană a ochiului,
numită retină. Retina este aparatul nervos
receptor al ochiului. Ea este
formată din numeroase celule
nervoase, care sînt impresie­
nate de lumină şi se pre­
zintă sub două forme: unele
au prelungiri care seamănă
cu un con (celule cu con),
iar altele posedă prelungiri
în formă de bastonaşe (celule
cu bastonase). Sub stratul
de celule cu con uri şi celule
cu bastonaşe se mai găsesc
două straturi de celule, legate
prin prelungiri!e lor cu ce­
lulele din stratul superficial.
Prelungirile celulelor din stra­
tul cel mai profund formează
nervul optic, care constituie
perechea a II-a de nervi cra­
nieni. Pe suprafaţa retinei se
disting două regiuni cu ca­
ractere speciale: prima, este
locul de unde se desprinde nervul optic, pata
albă. In această regiune nu se găsesc celule
cu conuri şi cu bastonaşe ; această porţiune
de retină, neavînd elemente receptoare, nu
este sensibilă la lumină. De aceea se mai
numeşte şi pata oarbă. A doua, aşa-numita
pata galbenă, se află cu cîţiva milimetri
lateral de pata oarbă. Ea este si tuată chiar
în faţa pupilei. La nivelul petel galbene,
retina este mai subţire şi are cel mai mare
număr de celule cu conuri şi bastonaşe, In
acest sector limitat al retinei se obţine cea
mai clară şi mai netă imagine a obiectului
văzut. Camera posterioară, cuprinsă între
faţa posterioară a cristalinului şi retină, este
umplută de corpul oitros. Aceasta are un aspect
gelatinos şi transparent. Raza de lumină
înainte de a pătrunde pînă la retină trebuie să
treacă prin următoarele medii transparente
ale ochiului: corneea, umoarea camerei ante­
rioare, cristalinul şi corpul oitros. Anexele
ochiului sînt formate dintr-o serie de organe,
care apără şi mişcă globul ocular. Anexele
cu rol de apărare sînt: a) sprîncenele sînt
formate din fire de păr aşezate deasupra
orbitelor şi opresc ca sudoarea de pe frunte
să se scurgă în ochi şi să împiedice astfel
vederea; b) pleoapele sînt situate înaintea
globului ocular, pentru fiecare ochi o pleoapă
superioară şi una inferioară; închizîndu-se,
pleoapele acoperă complet globul ocular;
c) pe marginile pleoapelor sînt irnp lantate
fire de păr, care alcătuiesc genele, între care
se găsesc orificiile glandelor Meibomi us, a
căror inflamaţie produce .. ulciorul". Faţa
internă a pleoapelor este căptuşită de o mucoasă
261
, .
[262]
•
numită conjunctivă, ce se răsfrînge şi pe faţa
anterioară a globului ocular, formînd deasupra
. şi dedesubtul globului cîte un fund de sac,
numit sacul conjunctival superior şi inferior.
Pleoapele protejează ochiul de particulele de
praf, de uscare şi de razele puternice de lumină.
Aparatul lacrimal este constituit din glanda
lacrimală şi căile lacrimale prin care se elimină
în afară lichidul lacrirnal. Glanda lacrimală
este situată în unghiul superior şi extern al
orb itei, De aici, lichidul lacrimal printr-o
serie de mici canale excretoare pătrunde în
sacul conjunctival şi umezeşte suprafaţa
conjunctivei. Lacrimile se adună în sacul
lacrima!, de unde, prin canalul lacrimal se
scurg în nas. Lacrimile sînt 'un lichid incolor,
limpede, care spală în permanenţă suprafaţa
externă a ochiului. Ele conţin substanţe ce
apără ochiul de infecţie, umezind şi mucoasa
nazală. Dintre elementele de protecţie a ochiu­
lui mai fac parte: pereţii osoşi ai orbitei şi
ţesutul osos care căptuşeşte orbita. Anexele
cu rol de a mişca globul ocular: globul ocular
este acţionat de şase muşchi, dintre care
patru muşchi drepţi şi doi muşchi oblici ce
mişcă ochiul în toate direcţiile şi sînt inervaţi
de nervii cranieni III, IV şi VI.
ocluzie intestinală, oprirea tranzitului intes­
tinal datorită unui obstacol (ileus mecanic)
sau unei tulburări în dinamica musculaturii
intestinale (ileus dinamic). Cauzele care pot
provoca un obstacol intestinal sînt numeroase:
schimbări în aşezarea normală a intestinului
(invaginatii intestinale, volvulus, hernii in­
terne), compresiuni (prin tumori abdominale,
prin bride), obliterări (prin corpi străini sau
fecaloame), stricturi (stenoze inflamatorii,
neoplasme ale intestinului, leziuni congenitale),
Ileusul dinamic poate fi produs prin paralizia
musculaturii intestinale (ileus paralitic), con­
secutivă unei per itonite acute, unor Iezi uni
nervoase, de cauză reflexă (epiploon strangulat,
torsiune de chist de ovar, calcul renal sau
biliar, traumatisme abdominale), unor leziuni
ale vaselor mezenterice (embolie, tromboză),
Ocluzie intestinală prin (de la stînga la dreapta):
compresiune; ader enţe ; Invagtnar e.
262
.
unor intoxicaţii (alcaloizi, uremie) sau prin
contract ura localizată a unei anse sau a unui
segment de intestin, ceea ce este mult mai rar
(Iezi uni nervoase, calcul biliar migrat în
intestin). Datorită obstacolului se produc
stază intestinală şi lipsa de absorbţie la nivelul
Oc l uz ie i nt est i na l ă prin volvulus (două variante).
mucoasei respecti ve; aceasta determină tul­
burări în metabolismul apei şi al săruri lor
din organism, care accentuează gravitatea
ocluziei : concentrarea sîngelui, creşterea rezer­
vei alcaline, creşterea glicemiei, creşterea
clorului, scăderea sodiului, creşterea pota­
siului. Din punct de vedere clinic, ocluzia
poate fi acută, cu debut brusc, durere
mare abdominală, sughiţ, vărsături la început
alimentare, apoi bilioase şi mai tîrziu Ieca­
loide, cu balonarea abdomenului şi lipsa de
eliminare a materiilor fecale şi a gazelor;
starea generală se agravează rapid, pulsul
devine slab şi tahicardie, respiratia rapidă,
bolnavul murind în 3- 6 zile. In general,
temperatura este normală sau puţin ridicată.
pulsul este tahicardie, în discordantă cu tem­
peratura. Ocluzia cronică are un debut mai
lent, cu mici crize de ocluzie incompletă:
durere mare într-un punct al abdomenului,
balonare, absenţa scaunului, vărsături; aceste
fenomene durează 2- 3 zile, apoi bolnavul
are un scaun abundent şi toate simptomele se
ameliorează şi dispar pentru a reapărea după
o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Bolnavul moare prin slăbire progresivă sau
intră într-o ocluzie acută. Tratamentulocluziei
intestinale este chirurgical şi rezultatele sînt
în funcţie de momentul intervenţiei şi de
cauza ocluziei. Balonarea abdomenului, opri­
rea materiilor fecale şi a gazelor, vărsături le,
trebuie să ne facă să ne gîndim la posibilitatea
unei ocluzii intestinale şi să transportăm de
urgenţă bolnavul la spital, unde este supra­
vegheat şi i se fac examenele radiologice pe
baza cărora se pune diagnosticul de ocluzie,
arătînd locul ocluziei şi uneori cauza ei.
Ocna Sibiului, staţiune balneară din apro­
pierea Sibiului (12 km), are o altitudine de
408 m şi un climat plăcut, determinat de
apropierea de masivele Ricoteciu, Dealul
[263]
Ocnei şi Gorgan. Caracteristica staţi unii o
constituie lacuri le sărate care s-au format
pe locul fostelor ocne, unele săpate încă de
pe vremea romanilor. Cele mai importante
lacuri sînt: Horia, Cloşca şi Crişan din incinta
parcului, apoi Ocniţa, care este foarte concen­
trat (260%0) şi posedă nămol sapropelic folosit
în statiune pentru împ achetări şi pentru
ungeri pe corp. In parc izvorăşte sursa de apă
minerală Horia (mineralizată la 4%0), care
se prescrie în boli digestive. Lacurile din parc
prezintă primăvara fenomenul de helioterrnie
(vezi Sovata - Lacul Ursul. Cura de băi la
Ocna Sibiului se recomandă în boli ale apa­
ratului Iocornotor, genital feminin şi sistemului
nervos periferic.
Ocnele Mari, localitate situată lîngă Rîmnicul
Vîlcea (la 10 km distanţă de acest oraş), care
posedă un lac cu apă sărată foarte concentrată,
precum şi instalaţii pentru băi calde de cadă.
Staţiunea este recomandată pentru boli ale
aparatului locomotor, genital feminin şi ale
sistemului nervos periferic. La 2 km de sta­
ţiune se află localitatea Ocniţa care posedă
de asemenea un bazin cu ape sărate concentrate
şi instalaţii pentru băi calde la cadă.
ocrotirea mamei şi copilului, parte inte­
grantă a sistemului de ocrotire a sănătăţii.
Ocrotirea sănătăţii mamei şi copilului consti­
tuie o grijă de căpetenie a statului nostru,
în lumina prevederilor Constituţiei R.P.R.
Se realizează printr-un complex de măsuri
social-economice, sanitare şi legislative: dez­
voltarea reţelei de maternităţi şi case de
naşteri (vezi maternitate), spitale, policlinici
şi dispensare pentru copii, organizarea de
bucătării de lapte, creşe, grădiniţe şi case
ale copilului, Învăţămînt gratuit, asistenţă
medicală şi medicamente gratuite pentru
gravide, Iăuze şi copii, concediu de naştere de
112 zile, măsuri pentru uşurarea muncii
gravidei şi femeii care alăptează, acordarea
alocaţiei de stat pentru copii etc. Aplicarea
acestor măsuri stă la baza marilor progrese
obţinute în evoluţia stării de sănătate a tinerei
generaţii (vezi mortalitate infantilă, dez­
voltare fizică).
ocrotirea sănătăţii. In ţara noastră, ocro­
tirea sănătăţii a devenit în anii puterii populare
pentru prima dată, problemă de stat şi a luat
o mare dezvoltare, constituind o parte inte­
grantă a operei de neîntreruptă ridicare a
bunăstării întregii populaţii. Acţiunea, extrem
de complexă, de apărare şi întărire a sănătăţii
oamenilor se desfăşoară planificat, sub con­
ducerea unică a Ministerului Sănătăţii şi
Prevederilor Sociale. Ocrotirea sănătăţii se
realizează prin creşterea continuă a fondurilor
alocate de stat, prin înmulţirea unităţilor
medicale şi a cadrelor medico-sanitare, prin
realizarea unei asistente medicale gratuite
şi larg accesibile, prin aplicarea celor mai
noi cuceriri ale ştiinţei medicale, prin orien­
tarea consecventă profilactică imprirnată între-
..
gii activităţi medicale (vezi profilaxie). Dar
ocrotirea sănătăţii beneficiază de un larg
ansamblu de măsuri, care depăşesc cu mult
sfera propriu-zisă a medicinei. Astfel, sporirea
continuă a venitului real pe cap de locuitor,
construcţia pe scară largă de locuinţe igienice
şi confortabile, reglementarea timpului de
muncă şi reducerea acestuia în condiţii de
-.lucru grele şi foarte grele, dezvoltarea posi­
bilităţilor de odihnă, amploarea luată de
mişcarea de cultură fizică şi sport, marile
înfăptuiri pe tărîmul culturii şi - într-un
cuvînt - creşterea neîntreruptă a nivelului
de trai, în condiţiile desăvîrşirii construcţiei
socialiste, creează cadrul prielnic apărării şi
întăririi sănătăţii oamenilor (vezi mortalitate
generală, mortalitate infantilă, durata medie
a vieţii). Totodată, în condiţiile oferite de
democratismul orînduirii noastre de stat,
realizarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii
se bucură de participarea din ce în ce mai
largă a oamenilor muncii, organizaţi şi antre­
naţi de organizaţiile obşteşti, al căror rol în
viaţa socială sporeşte continuu. Participarea
oamenilor muncii la apărarea propriei lor
sănătăţi reprezintă materializarea unuia din
principiile fundamentale ale organizării socia­
liste a ocrotirii sănătăţii şi constituie baza
rezolvării depline a problemelor noastre de
sănătate publică.
odihnă; tot atît de necesară omului ca
aerul sau hrana, odihna reprezintă una din
pîrghiile principale ale menţinerii sănătăţii
şi capacităţii de muncă. Un element pri­
mordial al odihnei este asigurarea orelor de
somn, indispensabile organismului, care pentru
omul adult se cifrează la 7-8 ore zilnic.
Durata insuficientă a somnul ui nu poate fi
compensată prin nimic şi duce cu timpul la
apariţia surmenajului, favorizînd şi alte îmbol­
năviri. Paralel cu grija pentru durata somnului
este bine să se creeze cele mai potrivite con­
diţii pentru un somn odihnitor şi reconfortant:
cameră bine aerisită, plapumă călduroasă
dar nu grea, întuneric, linişte, evitarea meselor
încărcate seara, lăsarea unui interval de 1 1/2-
2 ore între masa de seară şi culcare. Dar odihna,
în înţelesul ei deplin, nu înseamnă numai a
sta nemişcat şi a nu face nimic. Odihna prac­
ticată raţional, în interesul întăririi propriei
sănătăti, implică şi utilizarea diverselor forme
de odihnă activă. Prin odihnă activă se înţelege
în general orice fel de activitate plăcută
şi reacreativă, care diferă de munca profe­
sională şi nu contravine cerinţelor igienei.
Deosebit de valoroase - în special pentru
persoanele care desfăşoară o activitate predo­
minant intelectuală şi sedentară - sînt formele
de odihnă activă care dau corpului prilejul să
beneficieze de acţiunea combinată a mişcării
şi aerului curat: plimbările, excursiile, prac
ticarea jocurilor sportive şi a sporturilor
potrivite cu vîrsta şi posibilităţile organismului.
Sfîrşitul de săptămînă şi. concediul anual de
26.1
[264]
•
odihnă vor fi cel mai bine valorifica te, cu
mare cîştig pentru sănătate, prin "schimbarea
aerului" şi practicarea consecven tă a formelor
variate de odihnă activă, pentru care s-au.
creat şi se dezvoltă continuu în ţara noastră
cele mai largi condiţii.
oftalmia electrică (electrooftalmia, Ioto­
oftalmia), congestie superficială a conjunc­
tivei şi corneei, cauzată de
efectul razelor ultraviolete.
Ea poate lua naştere sub in­
fluenţa luminii puternice dată
de lampa cu arc, arcul vol­
taie, sudura electrică şi au­
togenă, sub acţiunea zăpezii.
Se produc mici Iezi uni ale
epiteliului, datorită razelor
ultraviolete. Simptomele apar
după cîteva ore (6- 8), cu
dureri oculare, senzaţie de
arsură, spasm al pleoapelor.
Tratamentul constă în apli­
carea de corn prese reci, me­
dicamente calrnante şi pornezi.
Profilaxia constă în purtarea
de ochelari de protecţie fu­
murii, măşti şi ecrane speciale
de protecţie.
oftalmoscopie, metodă de
examinare a ochiului cu of-
talmoscopul, aparat care permite să se ob­
serve interiorul globului ocular: retina, co­
roida şi papila nervului optic, părţi care
constituie fundul de ochi. Există o metodă
de oftalmoscopie iridirectă şi alta directă.
Oftalmoscopia indirectă se efectuează cu aju­
lorul unei oglinzi concave, care reflectă lu­
mina veni lă de la un bec situat lateral spre
ochiul care trebuie examinat. Oglinda este
prevăzută la mijloc cu un orificiu prin care
priveşte medicul. In apropiere de ochiul care
este examinat se ţine o lupă, care are rolul de
a mări imaginea ce apare răsturnată. Of tal­
moscopul direct sau electric are ca sursă de
lumină proprie un beculeţ şi este prevăzut
cu un sistem optic care dirijează fasciculul
luminos în prelungirea axului vizual al eia­
minatorului. Se priveşte cu oftalmoscopul prin
pupila ochiului care trebuie examinat, în
timp ce fasciculul de lumină iluminează inte­
riorul globului. Sistemul optic al oftalrno­
scopului direct dă posibilitatea de a vedea I
imaginile nerăsturnate şi mărite de circa
14 ori. Prin examenul oltaljnoscop ic se poate
ajuta la precizarea diagnosticului, atît în
bolile oculare, cît şi în bolile extraoculare
sau generale care au influenţă asupra ochiu­
lui (tumori intracraniene, boli ale aparatului
cardiovascular etc.).
Olăneşti, staţiune balneo-climaterică în
apropiere de Rîmnicul-Vîlcea (18 km), în mij­
locul unor dealuri împăduri te ; are o altitu­
dine de 450 m şi un climat de coline, cu veri
răcoroase şi �ferni blînde. Izvoarele de ape mi-
264
nerale din Olăneşti sînt fie slab mineralizate
şi sulfuroase ca nr. II, 12, 24 sau sărate, slab
sulfuroase ca nr. 8, 10, 14, fie iodurale ca nr.
3,5, 7, 9, 19. Aceste ape sînt folosite în cură
in ternă, în boli de stomac, in testine, ficat,
căi biliare, urinare. Alte izvoare sînt folosite
în cură externă în boli ale aparatului loco­
motor, ale sistemului nervos periferic, boli de
Ol ăneş t l,
piele sau de femei. Nu beneficiază de cura la
Olăneşti bolnavii urinari cu supuratii, cei cu
hipertensiune arterială, tuberculoză pulmo­
nară. Din Olăneşti se pot face plimbări şi
excursii mai lungi la Lacul cu ghiocei, Piatra
scrisă, în munţii Cheia şi Stogul (1 8.00 mi.
oligofrenie, diminuare cronică accentuată.
a funcţiilor psihice de multe ori întovărăşită
şi de o dezvoltare compromisă a organismului.
Psihicul bolnavilor prezintă al terări în raport
cu gradul leziunilor cerebrale. Se pot deosebi:
a) debilitatea mintală, în care tulburările psi­
hice sînt mai mici. Educaţia şi instrucţia lor
în şcoli reuşeşte să-i facă să progreseze pînă
la un anumit nivel. Ei sînt oameni care pot
avea un comportament satisfăcător în socie­
tate şi se pot încadra în producţie în raport cu
posibilităţile lor; b) imbecilitatea, care con­
stituie un grad mai avansat de oligofrenie.
Imbecilii pot fi şi ei educaţi într-o oarecare
măsură (învaţă cu foarte mare greutate noţi­
uni simple de aritmetică, pot citi). Deoarece
memoria, atenţia şi judecata le sînt destul de
greoaie şi deficitare, au nevoie de sprijinul
colectivităţii. Sînt folositori în munca neca­
lificată, dar trebuie să fie supravegheaţi şi
îndrumaţi; c) idioţia, în care bolnavii de cele
mai multe ori nu mai au nici o posibilitate
de autocontrol. Nu pot munci, nu se pot hrăni
singuri, nu-şi pot însuşi nici deprinderile ele­
mentare şi nici nu ştiu să vorbească, de aceea
ei au nevoie de îngrij ire şi supraveghere con­
tinue. Cauza acestor tulburări în dezvolta­
rea psihicului ţine, pe de o parte, de bolile dina-
•
!
[265]
>
in te de concepţie ale părinţilor, (mai ales sifi­
lis, alcoolism) sau din timpul sarcinii (sifilis,
alcoolism, diferite infecţii generale sau geni­
tale ale mamei, mai ales rubeola), iar pe de
altă parte, de bolile contractate de făt în timpul
naşterii sau după naştere (asfixie sau hemoragii
datorite unei naşteri prelungite, pojar, scar­
latină, tuse convulsivă). Aceste boli pot duce
la leziuni mai mici sau mai mari ale creie­
rului şi la apariţia oligofreniei. Distrugerile
din creier nu se înlocuiesc şi rămîn definitive,
de aceea singura reeducare poate pregăti pen­
tru viaţă copilul oligofren şi aceasta numai
În raport cu capacitatea creierului lezat. Este
necesar ca părinţii să se gîndească la sufe­
rinţele ce le pot avea copiii lor dacă vor
nesocoti urmările unor boli asupra acestora
(mai ales alcoolismul) şi cît de important este
să respecte regulile de igienă şi prescripţi ile
recomandate de medic femeii însărcinate şi
mamei.
oligurie, diminuarea cantităţii de urină eli­
minată în timp de 24 de ore. Normal, diureza
este în jurul cifrei de I 200 mi urină În 24 de
ore. Se poate spune că există oligurie cînd diu­
reza scade sub 600 mI. Cînd scade sub 100 mi,
este oligoanurie şi cînd diureza se reduce
Ia cîţiva mi, este anurie. Oliguria poate fi
în legătură cu ingerarea redusă a lichidelor,
cu pierderile mari de apă prin vărsături, trans­
piraţ ii, diaree; în aceste cazuri, diureza se
restabileşte prin injectarea de lichide sub piele
sau intravenos, sau pe gură dacă bolnavul nu
varsă. Toate bolile acute sau cronice, organice
sau funcţionale, stările febrile,intoxicaţiile, ar­
.surile Întinse, insuficienţele cardiace, bolile
h-patice, bolile renale, pot fi însoţite de oii­
;gurie.
omnamicină - vezi antibiotic.
O.M.S., - vezi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii.
onanie, satisfacerea anormală a plăcerii
sexuale prin excitarea voluntară a penisului
sau clitorisului (masturbaţie), Numele vine,
impropriu, de la personajul biblic Onan, care
practica actul sexual întrerupt, pentru evita­
rea sarcinii (vezi perversiuni sexuale). Este o
tulburare care apare de obicei în perioada ado­
lescenţei atunci cînd începe maturarea organelor
sexuale şi apariţi�oului. Anturajul necon­
irolat al copiilor, lipsa de educaţie corespunză­
ioare din partea părinţilor, lipsa curăţeniei lenje­
riei la copii (care poate produce iritarea şi exci­
tarea organelor sexuale), lipsa de control a
literaturii pe care o citeşte sînt factori care
pot determina această perversiune sexuală
la copii. Deseori, acest viciu duce mai tîrziu
la o devirilizare morală sau la impotenţă
psihică. Cîtă vreme la unii indivizi normali
(şi la unele animale: cîine, maimuţă, curcan)
masturbaţia poate fi excepţional practicată
ca un substitut al actului sexual în lipsa unei
partenere de sex opus (curiozitate, internat,
,�
cazărmi), la onanist dimpotrivă, masturba­
ţia este preferată actului sexual normal.
Onania este vindecabilă, iar rolul cel 'mai
important îl au părinţii; copiii trebuie lămu­
riţi cu toată grija cît de urîtă este această prac­
tică, trebuie îmbrăcaţi curat, îndemnaţi să
facă sport, să doarmă pe un pat mai tare, să-şi
găsească preocupări şi colegi corespunzători cu
vîrsta şi aptitudinile lor.
oncologie, specialitate a medicinei care se
ocupă cu studiul şi tratamentul tumorilor.
Ca ştiinţă şi ca parte integrantă din ocrotirea
sănătăţii publice p,lp în plină dezvoltare. La
noi în ţară, datorită condiţiilor social-econo­
mice actuale, oncologia s-a putut dezvolta în
cele mai bune condiţii, creîndu-se institute
de oncologie şi reţea sanitară de oncologie
care se ocupă cu studiul, depistarea, diag­
nosticul şi tratamentul tumorilor.
onirism, sau "delir de vis", stare caracte­
ristică unor bolnavi psihici cînd, deşi nu dorm
apar pe fondul unei dirninuări a conştiinţei
halucinaţii (imagini vizuale, auditive, fără
obiect). Onirismul nu este o boală, ci o tul­
burare trecătoare în funcţia scoarţei cerebrale.
Explicaţia dată de Pavlov este aceea că dato­
rită diferitelor cauze exterioare pot apărea în
anumite zone ale scoarţei cerebrale o stare de
inerţie (persistenţă) a excitaţiei, care atrage
spre sine energia nervoasă a altor zone corti­
cale. Starea onirică o putem întîlni în toxi­
comanii (Ia bolnavii care consumă cocaină,
morfină), în anumite ocazii la alcoolici, în
stări febrile accentuate cu diminuarea con­
ştiinţei, în anumite boli psihice (schizofrenie).
opiornanle, toxicomanie caracterizată prin
consumarea de opium fie fumat, fie mestecat.
Bolnavul simte nevoia irezistibilă de a-şi
procura toxicul care-i produce o stare de beţie
euforică şi halucinaţii, şi întrebuinţează orice
metodă pentru a-I avea (îşi vinde hainele,
lucrurile din casă). Consumarea sa are însă
cu timpul un efect foarte grav, ducînd trep­
tat la epuizarea bolnavului, la scăderea rezis­
tenţei fizice şi psihice şi la moarte. Tratamen­
tul, care se face de obicei în spital, unde se
pot găsi condiţii mai bune pentru detoxicarea
bolnavului, constă în suprimarea treptată a
toxicului şi Iortificarea bolnavului. Pentru
toate aceste motive, vinderea şi consumarea
op iului sînt aspru pedepsite de legile inter­
naţionale.
opoterapie, folosirea' "sucurilor" extrase din
organe sau ţesuturi în scop de tratament medi­
cal. Broun-Sequard, celebru fiziolog francez
care a trăit în jumătatea a doua a secolului
trecut, a fost acela care a ridicat cel din­
tîi, din punct de vedere practic, proble­
ma tratamentului cu extrase de organe, acolo
unde lipsea un. organ sau funcţia lui devenise
insuficientă. Intrebuintarea organului pro­
priu-zis, aşa cum s-a procedat la început, a
avut rezultate destul de limitate. Ulterior,
s-a constatat că este mult mai bogată în rezul­
tate folosirea extractelor din aceste organe,
265
a
[268]
punctelor de osificare, pînă ce osul este defini­
tiv format. Osificarea are loc pentru diferite
oase, la vîrste diferite, fapt care permite ca
prin studiul acestui proces deosificare. raportat
la vîrsta copilului, să ne dăm seama dacă dez­
voltarea lui este normală sau întîrziată. În
rahitism, osificarea este întîrziată, copiii avînd
oase insuficient formate pentru vîrsta respec­
tivă, fapt care se repercută asupra scheletului
prin apariţia unor deformări şi a unei fragili­
tăţi osoase mai mari. In cazul fracturi lor,
la locul Iracturat, fragmentele osoase sînt unite
printr-o osificare ce urmează mai multe etape,
formîndu-se pînă la urmă o sudură osoasă
numită calus (vezi fractură). Rolul oaselor în
organism este în primul rînd de a forma sche­
letul de susţinere a corpului şi de a reprezenta
puncte de sprijin pentru muşchi. Măduva
osoasă mai participă însă şi la hematopoieză.
Oasele mai sînt de asemenea şi depozite de
calciu ce pot fi uneori utilizate în cazuri în
care există în organism o nevoie crescută de
calciu în altă parte. Astfel, în cursul sarcinii,
dezvoltarea fătului se face prin formarea sche­
letului său pe seama calciului provenit de
la mamă. In cazul în care alirnentaţia mamei nu
este bogată în calciu, apare o decalcifiere a
oaselor mamei, calciul respectiv fiind folosit
la clădirea scheletului Ieta l, De asemenea, în
unele boli însoţite de calci fierea unor oase se
fac în zona bolnavă grefe cu fragmente de os
sănătos luat din altă parte a scheletului.
Grefa aduce o cantitate de calciu care este
folosită pentru vindecarea regiunii bolnave.
Structura şi dezvoltarea osului pot fi urmărite
prin radiografii osoase. Pentru studiul herna­
topoiezei se pot punctiona unele oase, de
exemplu sternul, cu ajutorul unor ace groase
speciale pentru a se extrage măduva osoasă
care ulterior este studiată la microscop. Dată
fiind bogata vascularizaţie a osului, uneori
cind nu există alte posibilităţi, în special la
copiii mici, se poate executa o transfuzie
sanguină direct în os (vezi transfuzie de sînge).
Aşa cum am arătat, dezvoltarea osului traduce
.şi gradul de dezvoltare a întregului organism.
osteom, tumoare benignă formată din ţesut
osos. La membre apare de obicei în urma unui
traumatism, a unei tulburări în timpul creş­
terii sau după osteită. Evoluţia este lentă.
Beneficiază de tratament chirurgical.
osteomielită, localizare osoasă, în cursul unei
septicemii stafilococice sau staf ilo-streptoco-.
cice (osteomielită acută). Apăre mai frecvent
la adolescenţi, favorizată de procesele de creş­
tere a osului. Apare brusc, în plină sănătate, cu
febră mare, frisoane, stare generală alterată.
Curînd apare durerea spre extremitatea unui os,
de obicei de la membrele inferioare. Pielea la
început este normală, dar apoi devine marmu­
rată, prin dilataţia venelor, apărînd edem şi
.adenopatie. Se constituie un abces în os, care
.ajunge la suprafaţa osului, sub periost (abces
subperiDstal). Diagnosticul este confirmat prin
268
radiografie, care arată totodată şi întinderea
leziunilor osoase. Tratamentul este medical
(antibiotice, sulfamide) şi chirurgical (incizia şi
drenajul abcesului). Dacă radiografia arată
existenţa unui sechestru osos se va extirpa
acest sechestru. După operaţie pot rămîne
fistule întreţinute de osteomielita cronică.
Se vor face radiografie, extirparea sechestrelor
osoase şi chiuretajul cavităţilor pînă la os
sănătos. Inlecţia poate distruge zona de creş­
tere a osului, osul rămînînd mai scurt; de ase­
menea, poate cuprinde şi articulaţia, consti­
tuindu-se o anchiloză.
osteosarcom, (sarcom osteogenetic), tumoare
malignă cu originea în celulele care formează os.
Este cea mai frecventă tumoare a oaselor. Se
întîlneşte mai ales la bărbaţi, între 15 şi 30 de
ani, localizările mai frecvente fiind extremi­
tatea superioară a tibiei, extremitatea infe­
rioară a femurului, extremitatea superioară a
hurnerusului, omoplatul. Clinic, se manifestă
prin durere şi apariţia tumorii. Diagnosticul
se pune radiologic, Tratamentul este chirurgical
(rezecţie, arnputaţle) şi iradiere cu raze X,
rezultatele fiind în funcţie de momentul apli­
cării tratamentului şi de gradul de malignitate
a tumorii.
otită, proces inflamator localizat la urechea
externă sau la urechea medie. Distingem: a)
otita externă, care se poate prezenta fie sub
forma unei inflamaţii a tegumentului conduc­
tului auditiv extern (otita externă difuză),
fie sub forma unei eczeme acute sau cronice.
Una dintre 'cele mai neplăcute şi frecvente
afecţiuni ale acestui segment al urechii este
furunculul conductului auditiv extern. Acesta
este. provocat prin infectarea foliculului pilo­
sebaceu din pielea conductului, de obicei prin
rănire datorită proastei deprinderi de a se
scărpina în ureche cu diverse obiecte murdare.
Se manifestă cu dureri puternice şi adesea
cu senzaţie de asurzire. Tratamentul constă în
introducerea de meşe cu alcool sau antibiotice
în conduct, la nevoie incizie, aplicare de raze
Rontgen sau ultrascurte; b) otită medie, infla­
maţia acută sau cronică a urechii medii (casa
timpanului). Inllamaţia poate fi supurativă
(otita medie supurată) sau nesupurativă (otita
medie ca tarală, catarul ototubar). atîta
medie supurată acută sau abcesul casei timpa­
nului este provocată de pătrunderea unor
microbi sau virusuri în căsuţa timpanului,
j de obicei prin trompa Eustachio. Deci,
rinitele, faringitele, sinuzitele, vegetaţiile,
pot provoca otită. In unele boli infecto­
contagioase, microbii pot fi aduşi prin circula­
ţia sanguină. Prin conductul auditiv extern,
otita medie poate lua naştere numai dacă
timpanul este perforat. atîta medie începe cu
durere (otalgie), cu senzaţie de svîcnituri,
scăderea auzului, febră, frisoane, stare gene­
rală proastă. După 1-37'zile, timpanul se
perforează şi se scurge puroiul. O dată cu acea­
sta, durerea scade sau dispare. In cazurile cu
[269]
T
J
,
evoluţie bună, scurgerea încetează după 10- 14
zi le, auzul revine la normal, iar perforaţia
timpanului, dacă nu a fost prea mare, se cica­
trizează. Dacă microbii sînt virulenţi sau dacă
s-a neglijat tratamentul pot apărea complicaţii:
meningite, encefalite, abcese cerebrale, labi­
rintite sau cronicizarea otitei. Există forme de
otită medie cu simptome şi evoluţii aparte în
funcţie de boala infecţioasă care a determinat-o
(otita scarlatinoasă, difterică, gripală, tuber­
culoasă). La sugari, oti ta este destul de frec­
ventă şi gravă prin complicaţiile pe care le
poate da. Sugarul cu otită este agitat, ţipă�
plinge, îşi Ireacă capul de pernă, nu are pofta
de supt, face febră, are scaune diareice, varsă,
scade repede în greutate. Sugarul prezintă deci
o stare gravă a întregului organism care poate
masca otita. Otita la sugar constituind o
urgenţă, la apariţia semnelor de mai sus trebuie
chemat îndată medicul. Tratamentul otitei me­
dii acu te supurate este în funcţie de faza în care
se găseşte boala. Inainte de apariţia scurgerii
purulente se face un tratament local cu glice­
rină Ienicată, aplicaţii de căldură uscată şi
obligatoriu dez iniecţia nasului, iar ca tratament
general, antibiotice şi calmante ale durerii.
După apariţia scurgerii puroiului se aplică
acelaşi tratament general, dar în ureche nu se
mai introduc medicamente, ci se fac băi auri­
culare cu apă oxigenată, după care se usucă
cu vată sterilă. Otita medie trebuie urmărită
îndeaproape de medicul specialist pentru con­
ducerea tratamentului şi pentru a face la nevoie
paracenteza (puncţia timpanului). Este o inter­
venţie care nu Iasă urme, timpanul cicatri­
zindu-se ulterior. Dacă după vindecarea o ti tei
auzul nu revine la normal se fac insufla/ii tubare
constînd în introducerea aerului sub presiune
prin nas, care trece prin trompa E ustachio, cu
scopul de a distruge aderenţele care se consti­
tuie în trompă şi urechea medie. Otita medie
supurată cronică constă în persistenta supuraţiei
auriculare după trecerea fazei acute, întreţi­
nută de existenţa vegetaţiilor adenoide, sinu­
zitelor cronice etc. sau de existenţa unor carii
osoase în urechea medie sau mastoidă. Ex istă
două forme: mezotimpanita sau otoreea tubară,
formă mai uşoară, dar care poate duce la scă­
derea auzului, şi ep itimp anita, formă cu Iezi uni
mai profunde, gravă prin complicaţiile pe care
le poate da. De obicei, singurel� manifest�ri
ale bolii sînt scurgerea de puroi, adesea rau
mirositor şi uneori amestecat cu sînge, şi scăde­
rea progresivă a auzului.Cînd apar Iebră, cefalee,
ameţeli, înseamnă că a apărut o complicaţie
(aceleaşi ca la otita acută). Tratamentulotitelor
medii supurate cronice trebuie început cu cel
medicarnentos local, concomitent cu rezolva­
rea infecţii lor care întreţin supuraţia (vegetaţil,
sinuz ite, amigdalite cronice etc.), După cură­
ţirea urechii de secreţii se introduc diferite
substanţe cu scopul de a micşora secreţia şi
de a-i modifica mirosul, pulberi de antibiotice,
în şedinţe repetate mai mult timp. Tratamentul
..
chirurgical se face în cazurile cu complicaţii.
în colesteatorn şi atunci cînd tratamentul
medicamentos local nu a dat rezultat. Operaţia
se numeşte evidare petromastoidiană, care poate
fi parţială sau totală.
otoscleroză (otospongioză), afecţiune a
capsulei osoase labirintice caracterizată prin­
tr-o surditate cronică, progresivă, care atinge
ambele urechi. O cauză, necunoscută pînă în
prezent, provoacă un proces de osificare
anormală în peretele osos al labirintului
(capsula),determinînd şi o anchilozare a scări­
ţei în fereastra ovală. Această anchiloză
împiedică mişcările lanţului de osicioare şi.
implicit, transmiterea undei sonore spre ure­
chea internă. Se întîlneşte mai frecvent la sexul
feminin (proporţie de 5 femei la un bărbat). Se
agravează cu ocazia rnenstrelor, în timpul
gravidităţii, alăptării şi atinge maximum la
menopauză. Surditatea progresivă, Însoţită de
zgomote auriculare (acufene) foarte supărătoare,
începe de la o vîrstă tînără, afectînd la început
o ureche, dar de obicei atinge şi cealaltă ureche,
una dintre ele fiind mai surdă. Bolnavii
percep mai greu tonuri le joase, de aceea vor
relata că nu pot merge la teatru, dar pot asculta
concerte. De asemenea, ei aud mai bine în
mediul unde există un zgomot de fond decît în
linişte. Surditatea şi zgomotele foarte supără­
toare influenţează psihicul bolnavilor; aceştia
devin închişi, morocănoşi, irascibili. Pentru
diagnosticarea afecţiunii şi deosebirea ei de
alte tipuri de surdităţi este necesar un examen
de specialitate. Tratarnentele medicamentoase
şi cu agenţi fizici nu dau totdeauna rezultate
satisfăcătoare. Pentru cazurile care nu sînt
prea avansate, se practică în prezent operaţii
pe scăriţă, care au ca scop restabilirea mişcări­
lor lanţului de osicioare din urechea mijlocie.
Pentru cazurile mai avansate sau care au avut
un eşec operator se recomandă purtarea apara­
telor (protezelor) auditive.
ou uman, nume dat formaţiunii provenită
din ovulul fecundat ce se fixează în cavitatea
uterină şi începe să se dezvolte. După 4 săptă­
mîni are mărimea unui ou de porumbel. La
exterior este înconjurat de vilozitătile coriale
prin intermediul cărora se hrăneşte, iar în
interior conţine embrionul. După 6-8 săptă­
mîni, embrionul capătă aspect omenesc, avînd
cap, trunchi şi membre, iar către sfîrşitul
I unii a II 1 -a, apare vizibil sexul. După luna
a III-a, embrionul se numeşte făt. In luna a
IV-a se formează complet placenta, care este
1pp<ttil de făt prin cordonul ombilical. Fătul se
dezvoltă treptat, astfel că la termen ajunge
să aibă 50 cm lungime şi 3 000-3 500 g greu­
tate.
oxigenoterapie, administrarea oxigenului în
scop de tratament. Este indicată în stările cu
insuficienţă respiratorie: edem pulmonar, atelec­
tazie, pneumotorax spontan, bronhopneumonie,
intoxicaţii cu gaze sufocante. Oxigenul se admi­
nistrează de regulă prin inhalat!e ; atunci însă
269
4
I
'1
[270]
•
cînd există un obstacol pe căile respiratorii
superioare care nu poate fi îndepărtat imediat,
oxigenul se introduce şi sub formă de injecţie,
'pe cale subcutanată sau intravenos. Tehnica
obişnuită de oxigenoterapie foloseşte o sondă
subţire de cauciuc (Nelaton), introdusă prin nas.
După ce a fost fixată cu leucoplast de nara
bolnavului, această sondă este racordată la
sursa de oxigen. Uneori este necesară masca de
oxigen, care, printr-un sistem de ventile, asi­
gură aerului expirat o altă cale decît pentru
cel inspirat. Are inconvenientul că apasă asu­
pra nasului, din care cauză se suportă greu. Cel
mai de preferat este cortul de oxigen în interio­
rul căruia bolnavul poate inspira şi expira
liber.
oxihemoglobină, combinaţie a hemoglobinei
din globului roşu cu oxigenul, care se efectuează
la nivelul plămînilor. Sub această formă, oxi­
genul este transportat pînă la nivelul ţesutu­
rilor, unde este cedat lor, pentru efectuarea
proceselor biochirnice, necesare menţinerii vieţii.
Oxihemoglobina dă o culoare roşie-aprins sînge­
lui, care în acest caz se numeşte sînge oxigenat,
spre deosebire de sîngele neoxigenat, care are o
culoare mai închisă. Acest lucru are şi o impor­
tanţă practică, deoarece în unele boli se poate
determina cantitatea de oxigen legată de
hemoglobină prin aplicarea unui aparat la
lobul urechii (oxirnetru), care măsoară inten­
sitatea culorii roşii dată de oxihemoglobină.
oxiurază, boală helmintică provocată de
oxiuri, care trăiesc în intestinul omului.
Fernelele ies afară prin anus şi, după ce depun
un număr mare de ouă pe piele, pier. Acest
fenomen se însoţeşte de o senzaţie de mîncă­
rime în regiunea anusului, ceea ce împiedică
somnul bolnavului, îl face agitat. La fete şi
femei, oxiurii pătrunztnd în organele genitale
provoacă apariţia leucoreei. Pătrunzînd în
apendice, oxiurii pot favoriza apariţia apendi­
citei, J\1încărimea atrage după sine gratajul,
care determină autocontaminarea; aderînd de
pielea degetelor, pătrunztnd sub unghii, ouăle
oxiurilor trec de pe mîini pe alimente sau
pătrund în gură în cazul obiceiului de a suge
degetele sau de a roade unghiile, apoi ajung
în intestin. De pe pielea bolnavului, ouăle
ajung pe rufele de pat şi obiectele înconjură-
toare, fiind împrăştiate împreună cu praful.
Omul poate să se îmbolnăvească de oxiurază
la atingerea obiectelor contaminate sau inha­
lînd praful care conţine ouă de oxiuri. Trata­
ment: se recomandă administrarea, seara, a
clismelor. din 5- 6 pahare apă cu bicarbonat
de sodiu (1/2 linguriţă bicarbonat la un pahar
apă), timp de 10 zile la rînd, apoi 5- 6 clisme
din 2 în 2 zile. Regiunea anală se unge cu
vaselină, seara se îmbracă un chi lot strîns pe
corp, care în fiecare dimineaţă trebuie fiert
sau călcat cu un fier fierbinte. In cazul cînd
numărul de oxiuri este foarte mare, se aplică
tratamentul medicamentos prescris de medic.
Respectarea unui regim igienic riguros este
necesară şi la tratamentul medicamentos. Tre­
buie să fie trataţi simultan toţi copiii şi adulţii
care fac parte dintr-o familie, pentru a evita
contaminarea de la una din persoanele care nu
a fost supusă tratamentului. Profilaxie: res­
pectarea curăţeniei corporale, dormitul în
paturi separate, schimbarea frecventă a rufelor
de pat, dereticarea umedă a locuinţei.
ozenă, afecţiune cronică a nasului, caracteri­
zată prin 3 elemente: atrofia (subţierea) mu­
coasei şi cornetelor nazale, secretii purulente
care formează cruste şi prezenţa unui miros
foarte urît, respingător, perceput mai ales de
persoanele din jur, pentru că de obicei simţul
olfactiv al bolnavului este diminuat sau dispă­
rut. Boala se găseşte mai mult la sexul feminin.
Apare de obicei la vîrsta pubertăţii. Pînă în
prezent nu se cunoaşte precis cauza, de aceea
nici tratamentul nu este pe deplin eficace. Se
utilizează badijonări cu soluţii iodo-gliceri­
nate, spălături cu soluţii cloruro-sodice (sare),
aerosoli cu antib iotice, inhalare de aer ionizat,
medicamente stimulatoare ale secreţiei glan­
delor din nas etc. J\1ai eficace este tratamentul
chirurgical (aşa-numitele operaţii de recali­
brare a foselor nazale).
ozocherită, substanţă minerală de origine
petrolieră; ceară de culoare neagră, solubilă în
benzină, terebentină, gaz. Fiind încălzită, dato­
rită înaltei capacităţi calorice şi a conductibi li­
tăţii termice joase, menţine mult timp căldura.
Aplicaţiile cu ozocherită au o acţiune analge­
zică, de resorbţie, îmbunătăţesc circulaţia
sanguină şi nutri ţi a tisulară.
[271]
Paget (boala), afecţiune a oaselor, de cauză
necunoscută, caracterizată prin dureri, defor­
maţii osoase şi fracturi spontane ale acestora.
Radiografia scheletului permite diagnosticul
acestei boli.
Pana ceea, fiică a lui Asclepios, onorată ca
zeiţă a vindecării celor mai diferite boli. 1 se
consacrase un vestit altar la Oropos, în Grecia.
. panariţiu, infecţie localizată la degete. Poate
fi superficial (subepidermic), subcutanat, al
tecilor tendinoase, osos şi articular. Agenţii
patogeni mai frecvent întîlniţi sînt stafilococul
şi streptococul, poarta de intrare fiind o leziune
cutanată, uneori minimă (înţepătură, tăietură,
rosătură). Clinic, se caracterizează prin durere,
hiperemia pielii, edem, deformarea degetului,
senzaţiede tensiune în deget; mai tîrziu, pielea
în dreptul abcesului devine mai aibă. Trata­
mentul constă la început din ap licaţii reci, anti­
biotice, apoi incizie şi drenaj. Prelungirea infec­
ţiei arată de obicei existenţa unei complicaţii
osoase (osteită) sau articulare (artrită).
pandemie, epidemie răspîndită pe un conti­
nent întreg sau mai multe continente, sau pe tot
globul. De exemplu, gripa din 1917 şi aceea din
1957 au avut caracter de pandemie.
panglică - vezi teniază.
pansament gastric, protector medicamentos al
mucoasei gastrice inflamate sau ulcerate (gas­
trită, ulcer gastroduodenal), care formează o
peliculă de gel între acesta şi alimentele sau
aciditatea crescută din secreţi a gastrică, per­
miţînd un repaus al mucoasei, necesar procesu-
• lui de vindecare. Substanţele folosite cu efect
bun sînt hidroxidul de aluminiu (Calmogastrin
CIF), silicatul de aluminiu şi carbonatul de
bismut (Gastrosedol CIF) sau subnitratul de
bismut din unele reţete care se prepară la far­
macie. Fiind în mod obişnuit administrată
împreună cu alcalinele, neutralizează activi-
ft tatea gastrică crescută, favorizează evacuarea
. gastrică şi calmează durerile din gastrite sau
duodenite, cît şi din alcoolismul cronic. Admi­
nlstrarea pansamentelor gastrice se face în
gastrită cu o oră înainte sau după mesele prin­
cipale, în ulcerul gastric, cu o jumătate pînă
la o oră, iar În cel duodenal, cu 2-3 ore, după
mesele principale, în funcţie de orarul de apa­
riţie a durerilor. Pansamentele gastrice fac
parte din tratamentul simptomatic, cornbăttnd
numai durerea, hiperaciditatea şi protejînd
mucoasa inflamată, dar trebuie completate cu
tratamentul bolii de bază, pentru a obţine o
vindecare definitivă.
Pantelimon (Spitalul), una din cele mai vechi
instituţii de asistenţă medicală din Bucureşti.
Hrisovul de înfiinţare a aşezămîntului datează
din 1735, construcţia primei clădiri fiind terrni­
bată în 1750. La acea epocă, spitalul era
folosit mai ales pentru izolarea bolnavilor
contagioşi. In 1869, localul a fost complet
refăcut. Acum un secol, în incinta spitalului a
funcţionat şi un orfelinat. Intre 1879 şi 1919,
Secţia de neurologie de la Spitalul "Pantelimon"
a fost condusă de marele savant Gh. Mar inescu.
Actualmente, spitalul este afectat bolnavilor
de tuberculoză.
Păpai-Pârlz Ferencz (1649 - 1716), medic
maghiar din Transilvania. A publicat în 1690
cartea de popularizare a cunoştinţelor medicale
.Pax corporis", în limba maghiară, carte pe
care, aşa cum arăta în prefaţă, a scris-o "pentru
gospodari, pentru gospodine şi oameni) săraci,
care n-au oricînd la îndemînă un medic pri­
ceput, îndeosebi la sate, unde mai lesne se dă
îngrijire unui animal decît omului bolnav".
papataci (febră) boală acută infecţioasă şi
contagioasă, benignă, manifestată prin febră
timp de 3 zile, durere de cap, oboseală, dureri
musculare. Este produsă de un virus. Este
transmisă de la om la om numai prin interme­
diul unei insecte vectcare numită Phlebotomus
pappatasi. Virusul se dezvoltă În corpul insec­
tei, care devine infectantă după 10 zile de la
înţeparea bolnavului. Sursa de infecţie este
omul bolnav. Incubaţia durează 3- 4 zile .
Debutul bolii este brusc. Febra ţine 3 zile,
însoţită de dureri musculare, durere de cap,
271
[272]
•
oboseală foarte accentuată. Oboseala persistă
mult timp în convalescenţă. Boala este benignă,
vindecarea se produce totdeauna. Profilaxia se
face prin distrugerea insectei vectoare cu in­
secticide rernanente de tip DDT, care se
pulverizează.
Păr la-Păpal Ferencz
papulă, ridicătură la suprafaţa pielii pro­
dusă în cele mai multe cazuri de dilataţia
vaselor sau de pătrunderea printre celulele nor­
male ale pielii fie a unui lichid (ca în papula
urticariană), fie a unor celule care realizează
un infiltrat (papula din lichen plan). Papula
este o leziune care, după vindecare, nu Iasă
cicatrice, pielea reluîndu-şi aspectul normal.
Theophrastus Bo mbast us von Hohenheim Paracelsus
272
Paracelsus Theophrastus Bombastus von Ho­
henheim (1493-1541), medic, naturalist, chimist
şi filozof născut în Elveţia. A studiat medicina
la facultăţi le din Germania, Franţa şi Italia,
şi a călătorit de-a lungul întregii Europe, pînă
la tătari şi către Imperiul Otoman, cu care
prilej se pare că a străbătut şi Ţările Romîne.
Unele legende săseşti vorbesc. de altminteri,
despre trecerea vestitului medic prin Transil­
vania. A fost chemat să ţină cursuri la Univer­
sitatea din Basel, dar ideile sale ştiinţifice
revoluţionare, expuse nu în latineşte, singura
limbă vrednică de un savant, ci în germană,
limba chirurgi lor-bărbieri, nu au întîrziat să
coalizeze împotriva lui întreg corpul profesoral,
care a obţinut pînă la urmă alungarea lui de la
catedră şi chiar din oraş. A început pentru
Paracelsus un nou şir de peregrinări, care i-au
îmbogăţit experienţa ştiinţifică şi medicală.
Savantul considera, de altfel, că numai obser­
vaţia directă trebuie să stea la temelia ştiinţei.
De aceea, el condamna în termeni v iolenţi de­
prinderea, înrădăcinată la acea epocă, de a
limita cunoştinţele medicale la conţinutul
scrierilor lui Galen şi Avicenna. Paracelsus
stăruia asupra faptului că experienţa dobîndită
la patul bolnavului este cea care trebuie să-I
călăuzească pe medic. EI recomanda utilizarea
largă a medicaţiei chimice, îndeosebi a prepa­
ratelor metalice, ca de pildă mercurul, la tra­
tarea sifilisului. A studiat medicina populară
şi s-a interesat de folosirea apelor minerale.
A descris unele boli profesionale ale minerilor.
Din păcate, în operele lui Paracelsus străbat
deseori ecouri ale concepţiilor idealiste şi
mistice, precum şi ale animisrnului şi astrolo­
gismului. In timpul războaielor ţărăneşti care
au zguduit Germania, el a luat poziţie in favoa­
rea ţărănimii.
paracenteză: 1) traversarea peretelui abdo­
minal şi pătrunderea în cavitatea abdominală
cu ajutorul unui trocar, în vederea evacuării
unei colecţii libere de lichid. Paracenteza
poate fi efectuată în scop de diagnostic (pune­
ţie exp loratoare a abdomenului) sau de trata­
ment (vezi ascită). Lichidul recoltat este trimis
laboratorului pentru diferite dozări: determi­
narea cantităţii de albumină pentru a stabili
dacă este vorba de un exsudat sau transsudat,
căutarea diverselor celule etc. 2) perforarea cu
o lanţetă specială a timpanului, în scopul
golirii de puroi a urechii mijlocii.
j parafimoză, complicaţie a unei fimoze la
care inelul prepuţial permite cu oarecare greu­
tate decalotarea glandului, dar după decalotare,
inelul prepuţial inextensibil îl strangulează la
bază, glandul ne mai putîndu-se calota. Inelul
strangulînd penisul, glandul se congestionează,
mucoasa prepuţială se edemaţiază şi apar
Iezi uni de gangrenă ale glandului. De aceea,
parafimoza este o urgenţă chirurgicală şi redu­
cerea ei trebuie făcută imediat, pentru a pre­
Veni "gangrena penisului. Cînd parafimoza este
constituită de cîteva ore, se poate reduce prin
[273]
diferite manevre; mai tîrziu este necesară
intervenţia chirurgicală, care constă în incizia
transversală a inelului fibros prepuţial.
parafrenie, boală psihică gravă avînd carac­
teristici ce ţin de paranoia (vezi paranoia),
dar şi de schizofrenie (vezi schizofrenie), cu
alte cuvinte la aceşti bolnavi vom observa,
pe de o parte, diferite idei delirante sisternati­
zate, dar şi un oarecare grad de degradare psi­
hică, caracterizată printr-o gîndire incoerentă,
care păstrează totuşi un anumit grad de logică,
Boala începe de obicei la vîrsta adultă, prin
unele fenomene nevrotice obişnuite: oboseală
psihică, cefalee, palpitaţii. Bolnavul încearcă
să-şi explice aceste tulburări ajungînd la con­
cluzii false, dezvoltînd astfel diferite deliruri
(de persecuţie, de urmărire) şi halucinaţii,
mai ales auditive, dar şi vizuale, Boala, deşi
gravă, nu duce la demenţă ca schizofrenia şi are
un caracter oarecum staţionar. Tulburările pot
diminua o dată cu vîrsta, Tratamentul se
compune mai ales din sedative, hipnotice,
Iolosindu-şe în special şi ergoterapia (tratament
prin muncă, cu ajutorul căreia bolnavul poate
fi sustras ideilor sale delirante şi halucinaţii lor),
toate acestea putînd duce la o ameliorare a
tu I b urări lor psi hice.
paralizie, pierdere totală a mişcării în teri­
toriul unui muşchi sau segment de corp. Para­
lizia o găsim în inflamaţia sau leziunea unui
nerv periferic prin afectarea celulei motorii
nervoase din coarnele anterioare ale măduvei
spinării, a axonului său sau a prelungirii aces­
tei celule care iese din măduvă. şi În inflamaţia
sau lezarea fascicul ului piramidal (care conduce
impulsul nervos pentru mişcarea voluntară
comandată de scoarţa cerebrală (aria 4) şi
merge pînă la celula motorie din coarnele
anterioare ale măduvei spinării. Cauzele care
pot produce paralizii sînt multiple: infecţii,
ruperi de vase sanguine sau astuparea de vase
sanguine În sistemul nervos, tumori, lovituri
cu distrugeri de substanţă nervoasă. După
întinderea paraliziei deosebim: monoplegie
(paralizia unui membru), hemiplegie (paralizia
unei jumătăţi de corp), paraplegie (paralizia
fie a membrelor superioare, fie a membrelor
inferioare), tetraplegie (paralizia tuturor mem­
brelor). Există Însă şi paralizii la care nu găsim
nici un fenomen de lezare, nici a celulelor
motorii medulare, nici a fasciculului piramidal.
Aceste paralizii le numim funcţionale sau
isterice şi se vindecă cu uşurinţă prin sugestie.
paralizie infantilă - vezi poliomielită.
parametrită, inflamaţia ţesutului celular
pelvian situat înjurul uterului. Cauzelepa!"ame­
metritei sînt infecţiile plecate de la nivelul
perineului, vulvei, vaginului sau uterului, pro­
pagarea infecţiei făcîndu-se pe cale limlatică.
Boala evoluează sub două forme: acută, mani­
festată prin dureri în regiunea pelviană ce
iradiază spre coapse, lornbe şi perineu, Înso­
ţită de febră ridicată, puls frecvent, şi cronică,
manifestată prin dureri la oboseală, rnenstrua-
18-1652
ţie, constipaţie şi mai ales la raporturi sexuale.
Examenul genital este, de asemenea dureros.
Tratamentul în formele acute constă În repaus
la pat, antibiotice, calmante, iar în formele
cronice, balneo- şi fizioterapie cît şi infiltraţii
cu novocaină.
paranoia, boală psihică gravă în care bolna­
vul îşi creează o personalitate proprie nereală
pe care o justifică cu o aparenţă logică. Boala
începe de obicei la vîrsta adultă, printr-o stare
de indispoziţie, de depresiune psihică care îl
face suspicios, apoi ajunge la concluzii false
şi treptat dezvoltă un anumit delir, o idee
exagerată, absurdă sau falsă, cu aspect aparent
logic ("delir sistematizat"). Uneori, boala apare
după o supărare, după o activitate psihică mai
in tensă, după boli care slăbesc fizic şi psihic
bolnavul. Formele mai obişnuite de delir ale
acestor bolnavi pot fi; a) deliru 1 de persecuţie
(bolnavul are convingerea că este persecutat,
că se unelteşte împotriva sa şi orice gest, orice
vorbă o interpretează ca o confirmare a acestui
fapt, bolnavul se crede inventator, sau o perso­
nalitate importantă); b) delirul de grandoare,
de mărire, poate fi o concluzie falsă a bolnavu­
lui pe fondul ideii de persecuţie sau să apară
chiar de la început; c) delirul de gelozie, delirul
mistic (se socotesc chemaţi de' forţe divine să
izbăvească lumea). Paranoicul nu păstrează
ideile delirante pentru sine, ci caută să con­
vingă pe cei din jur de realitatea lor. De exem­
plu, dacă prezintă idei de persecuţie, poate
da În judecată pe cei pe care Îi bănuieşte că îl
persecută sau complotesc împotriva sa. Trata­
mentul poate da rezultate mai bune În perioada
de Început, de formare a delirului, şi constă În
încercarea dea convinge bolnavii de lipsa de
realitate a ideilor lor. Cînd ideile delirante
s-au stabilit, s-au sistematizat, cel mai bun
tratament este scoaterea bolnavului din mediul
său de viaţă, administrarea de medicamente
care liniştesc bolnavul (sedative), o activitate
fizică plăcută care să sustragă pe bolnav
ideilor sale delirante.
paratifoide (febre), boli acute infecţioase şi
contagioase foarte asemănătoare cu febra tifoidă
produse de microbi înrudi ţi cu bacilul tilio.
Astfel, febra paratifoidă A este produsă de
bacilul paratific A, febra paratifoidă B este
produsă de bacilul paratific B, iar febra parati­
foidă C, de paratificul C. Aceşti microbi fac
parte din acelaşi grup al salmonelelor ca şi
bacilul tific. Simptomele, evoluţia, comp lica­
ţi ile tratamentul, măsurile de igienă şi an tie­
pidemice sînt aceleaşi ca şi la febra tifoidă.
Pare Ambroise (1510-1590), medic francez,
considerat a fi părintele chirurgie! moderne.
Iniţierea medicală nu a dobîndit-o la vreo
facultate, ci ca ucenic de bărbier-chirurg. A
lucrat apoi ca infirmier În spitale şi, mai cu
seamă, a practicat chirurgia de război în cursul
a numeroase campanii militare la care a luat
parte. Era nu numai un operator îndemînatec
şi Îndrăzneţ, dar şi un fi? observator, Înzestrat
273
'1-
[274]
cu mult spirit critic şi simţ al noului. La acea
epocă se considera că rănile produse de armele
de foc sînt otrăvite, drept care erau fie arse
cu fierul roşu, fie" înmuiate în ulei încins.
Pare a renunţat la aceste manopere mutilante,
aplicînd pe asemenea răni simple pansamente
Ambroise Pare.
cu albuş de ou şi terebentină. La fel, hernostaza
vaselor sanguine ale membrelor amputate, el
a realizat-o prin ligaturare, ca şi astăzi, iar nu
prin cauterizare, cum se obişnuia pînă atunci.
Marele chirurg a reformat practica ortopedică,
imaginînd noi manevre pentru reducerea luxa­
ţii lor şi aparate de protezare. Şi în domeniul
obstetricii el � adus înnoiri însemnate. Pline
de interes sînt, de asemenea lucrările sale de
anatomie şi de embriologie. Universitatea din
Paris a refuzat multă vreme să-i acorde titlul
de doctor în medicină, invocînd pretextul că
vestitul chirurg nu urmase cursuri savante
şi nici măcar nu ştia latineşte. Numeroasele lui
opere ştiinţifice au fost într-adevăr elaborate
şi pub licate în limba franceză, fapt care nu
putea decît să-i nemulţumească pe cei care
afirmau că scrierile ştiinţifice nu trebuie să fie"
accesibile chirurgi lor-bărbieri. Pare a fost
una din cele mai strălucite figuri medicale
ale Renaşterii.
parcstezie, senzatie de amorţeală, furnică­
tură, întepăturâ, arsură sau de rece, în terito­
riul unui nerv periferic sau într-un anumit
segment de corp. Este o senzaţie care apare
spontan sau după atingerea zonei respective
cu orice fel de excitant (deci senzaţia nu cores­
punde cu felul excitantului): atingerea cu un
corp cald sau rece poate da senzaţia de durere
'Sau înţepătură, înţep area cu un ac poate
274
da senzaţia de arsură. Cauza ei ţine de lezarea
sau inflamarea fie a unui nerv, fie a căilor de
transmitere a sensibilităţii la scoarta cerebrală
(din măduvă, trunchiul cerebral, emisferele
cerebrale).
pareză, deficit motor parţial avînd aceeaşi
cauză şi localizare ca şi paralizia (vezi para­
lizie).
Parkinson (boala), după numele lui J. Par­
kinson, care a descris-o prima dată în 1817, se
caracterizează printr-o rigidi tate musculară
generalizată, însoţită uneori de tremurături
caracteristice mai ales la mîini şi picioare (bol­
navul parcă numără bani sau face pilule, iar
la picioare parcă pedalează pe bicicletă). Cauza
bolii nu este cunoscută. Deoarece apare la o
vîrstă mai înaintată (între 45 şi 60 de ani)
se crede că ar fi datorită unor procese degene­
rative. Leziunile principale se găsesc în emis­
ferele cerebrale, în nucleul lenticular (porţiu­
nea denumită globus pallidus) şi în pedunculul
cerebral (zona denumită substanţa neagră).
Aceste formatiuni ţin de sistemul extrapira­
midal (din creier), cu rol în păstrarea tonusului
muscular şi a controlului mişcărilor involun­
tare. Aspectul bolnavului este caracteristic:
faţa ştearsă, inexpresivă, mersul rigid, cu
paşii mici, cu corpul aplecat înainte şi cu lipsa
mişcărilor normale ale mîinilor în timpul
mersului. Mişcările involuntare pe care bol­
navul le poate prezenta se accentuează la
emotii şi dispar în somn. Boala începe treptat,
la început la o mînă, apoi la membrele de
aceeaşi parte, -apoi şi de partea cealaltă. Pro­
gresiv, în circa 10-20 de ani, rigiditatea se
accentuează, tremurătur ile se generalizează
şi bolnavul nu se mai poate ridica din pat.
Nu trebuie confundată boala Parkinson cu alte
boli care dau tulburări asemănătoare (de exern­
p I u, parkinsonismul postencefali tic, vezi neu­
roinfectii). Tratamentul bolii Parkinson se
adresează simptomelor, deoarece cauza nu se
cunoaşte pînă în prezent. Se administrează
Parkinsan, A tropină, Scopolamină, toate după
prescripţia medicul ui neurolog. In anumite
cazuri, prin intervenţii chirurgicale se pot
obtine ameliorări.
parodontoză, boală a gingiilor şi a osului
alveolar ca şi pioreea alveolară (vezi pioree
alveolară), dar pe cînd în acea formă se observă
pungi gingivale cu puroi iar dintii sînt de cele
mai multe ori mobi li, în parodontoză - formă
liscată a parodontopatinor - nu se scurge
puroi, dinţii nu sînt mobili totdeauna, nu se
observă pungi gingivale. Caracteristică este
retracţia gingiilor. Dinţii se dezgolesc de
învelişul gingival, devin sensibili din cauza
descoperirii rădăcinii, cimentul dentar de pe
rădăcină fiind muit mai sensibil la rece, cald,
dulce, de cît este srnal ţul care acoperă coroana
dintelui. Această sensibilitate a dinţilor se
tratează prin badijonări cu diverse medica­
mente (acid tricloracetic, nitrat de argint etc.).
Retracţia gingiilor fiind foarte răspîndită mai
[275]
ales la cei tineri, se recomandă consultarea
specialistului pentru a afla cauza acestei retrac­
ţii şi eventual a o putea trata. Sînt o serie de
f?rme de parodontoză a căror cauză nu poate
Ii descoperită şi deci tratamentul trebuie urmat
cu multă răbdare. Atît timp cît nu se produce
mobilitatea dinţilor, boala poate evolua mult,
fără pericolul pierderii dinţilor.
parotidită epidemică (oreion, infecţie urliană),
boală infecto-contagioasă acută caracterizată
prin: tumefacţia inflamatoare (de obicei bila­
terală) a glandelor parotide. Agentul patogen
al oreionului este un virus filtrant. Transmite­
rea este aerogenă. Virusul oreion ului este sen­
sibil la căldură şi îşi pierde virulenta la 50°
după 20 de minute; în soluţie de fenol şi eter,
mult mai repede. Piere repede în afara organis­
mului, motiv pentru care nu se transmite în
mod obişnuit prin intermediul persoanelor, prin
haine ci numai prin diferite obiecte stropite cu
saliva bolnavului şi în timp foarte scurt de la
contaminare şi mai ales dacă contactul s·a
făcut în primele 3 zile de boală. Virusul se găseşte
în salivă, secreţia nazală şi lichidul celalora­
hidian. Toţi bolnavii elimină virusul între a
II-a şi a 15-a zi de la contactul infecţios şi
pînă în a 4-a zi de boală. Incubaţia durează
între 3 şi 30 de zile, fiind de obicei asimptoma­
tică. Invazia durează 12-36 de ore, cu indispo­
ziţie generală, dureri de cap, ridicarea tempera­
turii (38-39°); uneori hemoragii nazale. In
cazuri grave, vărsături şi convulsii. Perioada
de stare durează 2- 3 zile de la debut se constată
umflarea glandei parotide, la început într-o
parte, iar peste 1- 2 zile şi de cealaltă parte;
faţa bolnavului capătă un aspect caracteristic.
Uneori infecţia virotică cuprinde şi alte glande
salivare, subrnaxi larele şi sublingualele. Sirn­
ptomul caracteristic: durerile din timpul rneste­
cării şi deschiderii gurii şi la apăsarea În dosul
lobului urechii. Boala ţine 8- 10 zile. In caz
de complicaţii se poate prelungi. Mucoasa
bucală prezintă unele modificări: tumefierea
orificiului canalului Stenon (prin care glanda
parotidă Îşi varsă conţinutul în gură), enan tem
şi angină er iternatoasă. Secreţia salivară este
modificată. pulsul şi tensiunea arterială scad.
Infecţia urliană poate avea şi localizări extra­
parotidiene dînd orhi tă, ovarită, pancreati tă,
suprarenalită, tiroidită, meningită şi encefa­
lită urliană. Oreionul poate da complicaţii:
oculare, ot ice, renale, reumatice, cardiovascu­
Iare, respiratorii. Tratamentul se aplică sub
observaţia şi indicaţiile medicului: repaus la
pat, hrană lichidă şi semilichidă În perioada
febrilă, vitamine, gargară cu soluţie de rnuşe­
ţel. In caz de complicaţii, bolnavul este izolat
în spital. La sfîrşitul bolii, deziniecţie obişnuită
(camera aer isită, curăţenia mobilei). Copilul
boinav nu este admis În colectivitate timp de
21 de zile din ziua îmbolnăvirii. Imunitatea
este durabilă. Contactilor li se interzice frec­
ventarea colectivităţi lor între a 18-a şi a 25-a
zi de la data contactului. Anunţarea bolii este
ob liga torie.
Pas, medicament eficient În terapia antitu­
berculoasă, care Îşi datorează acţiunea bacte­
riostatică asupra bacilului Koch uman acidului
paraaminosalicilic şi acţiunea antitermică
şi de uscare a secreţiilor patologice din căile
aeriene pulmonare. Prezintă avantajul că are
efect şi asupra bacililor care în urma unui tra­
t?ment prelungit şi iraţional cu streptornicină
şI-au creat variante strep tornicinorez istente,
cît şi acela că are o mare difuzibilitate în ţesu­
turi şi în lichidul cefalorahidian. Nu cumulează
în organism (tratamentul tuberculozei nece­
sitînd doze mari de PAS după perioade Înde­
lungate), avînd o bună eliminare renală, mai
ales sarea sa de sodiu. Asocierea lui cu HIN
şi streptomicină Întîrzie instalarea rezistenţei
microbiene, fiind indicat În tuberculoza pulmo­
nară, intestinală, renală, lar ingiană, meningită
tuberculoasă, sub formă de comprimate (luate
după mese) sau În perfuzii. Se va evita asocie­
rea cu sulfamide. Dozele superioare de trata­
ment se vor stabili de medic, care va suprave­
ghea bolnavul tot timpul administrării pre­
paratului, deoarece pot apărea tulburări, ca:
vărsături sau diaree, fotofobie, dureri musculare,
erupţii cutanate, uneori frisoane cu apariţia
de sînge şi albumină în urină, fenomene care
pot fi uşor remediate, sau cedează la întrerupe­
rea administrării. Controlul medical, cel radio­
grafie şi cel de laborator sînt indicate după
fiecare etapă a tratamentului, doze le ulterioare
stab i lindu-se în funcţie de stadiul bolii.
Pasteur Louis (1820-1895), chimist, biolog
şi imunolog francez. La descoperirile prin care
a deschis o eră nouă in medicină I-au condus
cercetările pe care începuse să le întrepr indă
În domeniul chimiei fermentajiilor. După ce
s-a ocupat de problemele structurii moleculare
studiate cu. ajutorul cristalografiei, Pasteur
a abordat problema substratului fenomenelor
fermentative, demonstrînd că fermentajiile
lactică, alcoolică, acetică etc. nu reprezintă
procese chimice pure. cum se credea pînă atunci
îndeobşte, ci se datoresc intervenţiei unor
microorganisme ce plutesc în atmosferă. Astfel,
el a elaborat metodele de cultivare a germeni lor
microscop ici şi a indicat mij loacele prin care
se poate împiedica infestarea mediilor de cul­
tură de către aceşti germeni. Pasteur a dovedit
că. în condiţii obişnuite, "generaţia spontană",
adică naşterea materiei vii din materia fără
viaţă, este cu neputinţă. Extinzînd cercetările
sale asupra Ierrnentaţiilor, a pus în evidenţă
natura infecţioasă a unor boli ale vinului şi ale �.
viermilor de mătase, propunînd totodată rerne­
diile corespunzătoare. La fel de concludente şi
fructuoase au fost investigaţiile sale asupra
holerei găinilor şi a dalacului oilor. EI şi cola­
boratorii săi au preconizat, de pildă, metode
de profilaxie sanitară şi de vaccinare a oilor
în vederea prevenirii infecţiei cărbunoase. In-
275
"4
.r
,1
1,1
.1 !
[276]
cununarea operei lui Pasteur a fost descoperi­
rea vaccinării antirabice, aplicată pentru prima
dată la om în 1885, vaccinare care a înlăturat
teroarea pericolului turbării. Cercetările lui
Pasteur au inaugurat era bacteriologică în
Louis Pasi eur
medicină. Cunoaşterea exactă a cauzei bolilor
infecţioase a permis elaborarea �nor metode d�
prevenire şi tratament tot mal numeroase ŞI
mai eficace.
pata galbenă, pata oarbă - vezi ochi.
Pavlov Ivan Petrovici (1849- 1936), medic
şi fiziolog rus. Marele vsava�t era �i� d� preot
şi el însuşi urma, dupa dorinţa părinţilor. sa
devină "slujitor al altarului". Dar la seminar,
tînărul Pavlov nu s-a simţit atras de proble­
mele teologice, ci de studiul ştiinţelor naturii
şi al medicinei. Incă din anii studenţiei s-a
dovedit a fi un cercetător talentat. In 1892
este numit profesor de fiziologie la Academia
medico-chirurgicală din Petersburg. Aici începe
Pavlov seria strălucitelor sale experienţe în
legătură cu "digestia psihică", punînd în evi­
denţă influenţa scoarţei creierului asupra
activităţii tractului digestiv. Ca o recunoaş­
tere a uriaşelor perspective pe care aceste
lucrări le deschideau fiziologiei şi psihologiei,
în 1904 i s-a atribuit Premiul Nobel pentru
medicină. In următorii 30 de ani; Pavlov şi-a
concentrat toate eforturile în direcţia studierii
activităţii nervoase superioare a animalelor
şi omului. EI a căutat să demonstreze că pro­
cesele psihice cele mai subtile se produc con­
form unui strict determinism material, nefiind
efectul unei misterioase forţe "spirituale".
Pavlov a arătat rolul reflexelor condiţionate
în activitatea psihică. Totodată el a subliniat
că studiul ştiinţific al fenomenelor biologice
normale şi patologice trebuie să pornească de
276
la recunoaşterea faptului că organismul cons­
tituie un tot unitar şi că între organism şi
mediu există o unitate dialectică. In localitatea
Koltuşi de lîngă Leningrad a fost clădit un
institut care adăposteşte laboratoarele de
cercetare prin metoda reflexelor condiţionate.
Orientarea materialist-dialectică a învăţăturii
pavloviste îi asigură acesteia un rol însemnat
I. P. Pavlov
în fundamentarea ştiinţei medicale contem­
porane.
păduche, insectă - parazit, minuscul
(1- 5 mm). Se hrăneşte cu sîngele omului sau al
mamiferelor, pe care îl sug de 2- 3 ori pe zi.
Omul este parazitat de 3 specii: păduchele de
cap (trăieşte pe firele de păr), păduchele de
corp, mai mare de cît cel de cap (trăieşte numai
pe rufe) şi păduchele pubian (lat). Păduchii
de corp şi de cap transmit agenţii patogeni ai
tifosului exantematic şi ai febrei recurente.
Metoda fundamentală în prevenirea pediculo­
zei este păstrarea igienei personale. Pentru
. îndepărtarea păduchi lor de cap se recomandă
pieptănarea cu pieptenele des. Substanţele
chimice întrebuinţate cu bune rezultate sînt:
a) săpunul DDT 5%; b) soluţie de petrol­
saponat 10% (Ia aplicarea lor se recomandă
protecţia ochilor). Se mai poate presăra pe
părul capului piretru sau pulbere DDT şi se
leagă strîns cu o basma timp de 8- 10 ore.
Apoi capul se spală cu apă caldă şi se piaptănă
cu pieptenele des. Aceste procedee trebuie repe­
tate după 1- 2 zile. Pentru nimicirea păduchi­
lor de corp, lenjeria de pat şi îmbrăcămintea
trebuie să fie presărate pe toate feţele cu DDT
sau cu piretru şi lăsate astfel 2 ore. Pentru a
[277]
Spital de copii recent intrat In funcjlune la Bacău
'\
II,
277
buzelor mari şi mici la femei. In unele locuri,
părul este mai dezvoltat, cum estecel de pe pielea
capului, axilă, pubis şi pe faţă, la bărbat.
Părul de pe trunchi este mai subţire faţă de
cel de pe cap. Firul de păr este format din două
părţi: a) o parte intradermică, sau rădăcina
părului, acoperită de o teacă
formată din celule epiteliale
turtite (foliculul pilos); b) o
parte externă, tulpina părului.
Rădăcina părului prezintă la
bază o porţiune mai umflată,
numită bulb, care prezintă la
mijloc o înfundare numită pa­
pilă. Papila este locul pe
unde pătrund în bulb vasele
de sînge necesare hrănirii pă­
rului şi nervii. Bulbul este
compus din celule datorită
cărora părul creşte continuu.
In interiorul firului de păr se
găseşte măduva, formată din
celule care conţin pigrnenţi
ce dau părului culoarea ca­
racteristică. Cînd aceste celule
nu se mai refac sau sînt dis­
truse, părul devine alb, deoa­
rece locul celulelor cu pigrnenţi
este ocupat de aer. La ră­
dăcina părului mai există un
muşchi neted care îndreaptă
firul de păr - piele de găină ­
şi o glandă sebacee, care
produce grăsime (sebum) şi
al cărui canal se deschide în
foliculul pilos, permiţînd un­
gerea firului de păr şi apariţia
unui luciu caracteristic
pediatrie, ramură a medi­
cinei care se ocupă de boli le
copilului, de la naştere Şi
pînă la pubertate (inclusiv).
Spre deosebire de alte spe­
cialităţi medicale, pediatria
nu se ocupă de o boală (ca
de exemplu ftiziologia) sau
de un aparat sau sistem (ca
de exemplu cardiologia, uro­
logia), ci de fiziologia şi patologia foarte
complexe ale unei perioade foarte întinse
(şi în multe privinţe decisive) din viaţa indi­
vidului. In ultima vreme, pediatria îşi întinde
sfera de acţiune şi asupra vieţii intrauterine
a copilului (pediatria prenatală). Caracterul
esenţial al vîrstei, ce constituie preocuparea
pediatriei, este procesul de creştere, care are
două laturi fundamentale: acumularea de masă
organică (de exemplu greutatea unui om adult
de 70 kg este de 20 miliarde de ori mai mare
decît greutatea oului uman) şi diferenţierea,
adică modificarea formei şi structurii diferi­
telor ţesuturi şi organe. Justificarea pediatriei
ca specialitate derivă din aceea că organismul
în creştere are unele partrculari tăţi care tre-
.!-
.,
Supraveghere medicală atentă In colec t lvlt ăţ l de copII mici
distruge lindinele," care ar supravieţui, obiec­
tele de mai sus se calcă cu fierul bine încins.
Spre a feri rufăria de păduchi, lenjeria curată
se înmoaie în emulsie apoasă de DDT (1 %),
peste 30 de minute se stoarce şi se întinde la
aer liber pentru uscare. Dacă se impune nimi-
cirea păduchi lor din încăperi, podelile şi
obiectele lemnoase trebuie să fie stropite cu
soluţie 10% petrol Iarnpant sau cu o emulsie
apoasă (1-2%) DDT. Peste 2 ore, pardoseala
se spală cu apă şi săpun.
Păltiniş, staţiune climaterică situată lîngă
Sibiu, în munţii Cibinului, la o altitudine de
1 442 m. Climatul este alpin, excitant, indicat
în anernii şi la convalescenţi şi ca staţiune de
odihnă.
păr, formaţiune filiformă care se găseşte pe
toată suprafaţa corpului, cu excepţia feţei
anterioare a palmelor şi degetelor pe plante
şi pe faţa plantară a degetelor picioarelor, ma­
melon, glandul penisului şi faţa internă a
[278]
•
buie cunoscute pentru a se putea preveni sau
trata abaterile de la normal şi bolile care
survin În timpul procesului de creştere. Pedia­
tria s-a constituit ca disciplină medicală sepa­
rată În secolul al XIX-lea. Pînă la 1900, situa­
ţia medicală a copilului era foarte grea. De
Medic pedlatru consulttnd
exemplu, pînă În acea vreme, doar sugarii
născuţi la termen şi hrăniţi la sîn aveau şanse
mai mari de supravietuire; sugarij imaturi
şi cei alirnentaţi artificial erau aproape sigur
condamnaţi. Mortali tatea În creşele de copii
atingea pe atunci cifra de 90%, ceea ce le
transforma În veritabile "necropole" de copii.
Doar două boli se puteau preveni pe atunci:
variola şi scorbutul. Medicamente oarecum
specifice existau doar pentru cîteva boli: mala­
ria (chinlna), sifilisul (mercurul), insuiicienta
cardiacă (digitala), scabia (sulful), viermii
intestinali (usturoiul). In 1906, existau mai
putin de 100 de medici pediatri În toată lumea.
Pediatria nu se învăţa ca disciplină aparte, ci
la specia li tăţi înrud i te (obstetrica, medicina
internă). In ultimii 50 de ani, graţie dezvoltării
terapiei preventive şi curative s-au făcut mai.
multe progrese În pediatrie de cît În cele 2
milenii care au trecut de la moşrtea lui H ippo­
crat. De aceea, epoca de la 1 900 Încoace a fost
numită pe bună dreptate .epoca ge aur" a
pediatriei. Cu 50 de ani În urmă exista un
mare număr de boli nevindecabile, care acum
fie că pot fi prevenite, fie că se vindecă, fie
că printr-un tratament de substituţie pot fi
mult timp compensate: diabetul, anemia per­
nicioasă, meningita tuberculoasă, tuberculoza
miliară, unele septicemii, boala Addison, toxi­
coza şi distrofia sugarului, diîter ia, rahitisrnul,
poliomielita etc, Dacă adăugăm progresele
278
imense ale profilaxiei bolilor şi colectivltăţile
nesfîrşite cărora li se aplică terapia medicală,
se poate afirma că, spre deosebire, de exemplu,
de terapia chirurgicală, care acţionează la
scara individuală, terapia medicală prolilac­
tică şi curati vă acţionează la scară de masă.
La aceste date care privesc pediatria În mod
general se adaugă progresele imense Înregistrate
în asistenta mamei şi copilului şi care privesc
în mod special ţările lagărului socialist şi deci
şi tara noastră, În care pediatria are un pro­
nunţat caracter social. În ţara noastră, după
23 August 1944, ocrotirea şi asistenta mamei
şi copilului au fost preluate de către stat.
Asistenta copilului În ţara noastră se extinde
asupra Întregii perioade a copilăriei, din pe­
rioada prenatală pînă la adolescenţă. Intre
măsurile luate cităm: asistenta curati vă şi
profilactică a gr avidei, maternităţi, case de
naşteri, spitale de copii, dispensare, creşe,
cămine, bucătării de lapte, policlinici şi
servicii de consultaţii, industrie proprie de
medicamente şi de lapte praf, plan raţional,
de imunizări pentru toate perioadele copilă­
riei, asistenta copiilor cu deficienţe (psihice
sau psihomotorii), reforma Învăţămîntului su­
perior din 1948 (În urma căruia s-au creat
5 facultăţi de pediatrie transformate ulterior
În secţii ale facultăţilor de medicină şi desti­
nate pregătirii temeinice a medicilor pediatri),
înfiinţarea şccli lor, de cadre medii (asistente
şi surori), educaţia sanitară de masă etc. Aceste
progrese în domeniul pediatriei sociale, Îm­
preună cu creşterea simţitoare a nivelului de
trai material şi cultural al populaţiei, au avut
importan te rezultate: mortalitatea infanti lă,
de exemplu, a scăzut de la 18-20% la 5,8%
(1962) şi excedentul natural a crescut atingînd
în 1955 cifra de 15,9%0'
peladă, boală de cauză necunoscută, carac­
terizată prin căderea părului În insulerotundede
dimensiuni variabile. De cele mai multe ori,
placa de pe ladă este unică, situată pe pielea
capului sau barbă (Ia bărbaţi), de formă per­
fect rotundă şi complet lipsită de păr. După
6 săptămîni, părul reîncepe să crească, uneori
la Început alb, şi totul reintră În normal. In
unele cazuri Însă, plăcile se pot Înmulţi şi
pot creşte în dimensiuni, cuprinzînd regiuni
păroase din ce în ce mai Întinse. In forma cea
mai gravă, părul cade În totalitate, atît de pe
cap, cît şi de pe celelalte regiuni păroase. Şi
În aceste forme, părul poate să crească din
hou, uneori după un răstimp de cîteva luni
sau cîţiva ani, spontan sau datorită tratamen­
te lor efectuate. Cele mai bune rezultate În
această boală s-au obţinut cu preparate corti­
zonice sau cu vitamine din grupul B (acid
pantotenic, acid paraarninobenzoic, gerovital).
peloidoterapie, tratamentul cu nămol de
orice origine (vezi fangoterapie)., .
pelviperitonită, inflamaţie a perttoneulu!
excavatiei pelviene. Boala Începe brusc dupa
un avort infectat, naştere septică, sau în cursul
evoluţiei unei anexite şi se manifestă prin
f
l
[279]
�
I
2i9
glucozată, ser fiziologic, sînge ŞI substituenţi
de sînge, la care se pot adăuga medicamente,
ca vitamină C, atropină etc. Perfuziile se fac
la bolnavii care au pierdut mult sînge (prin
hemoragii mari la accidentati). la cei slăbiţi
care trebuie să suporte operaţii grele sau la
I
li
n
� !
Avachian pentru perfuzii, proiectat şi
fabricat în R.P.R.
A.parat
stării generale şi au aceeaşi evoluţie ca pernîi- •
gusul vulgar. In ultimii ani s-a constatat că
medicamentele din grupul cortizonului (pre­
parate din scoarţa glandei suprarenale) sînt
foarte eficace în tratamentul acestei boli. Con­
ditia indispensabila este însă ca aceste medica­
mente să fie administrate în cantităţi sufi­
ciente, iar tratamentul să nu fie întrerupt, în
caz contrar producîndu-se reci dive mai grave.
penicilină - vezi anti biotice.
penis - vezi genital.
pertuzie, modalitate de a introduce'Tntorga­
nism cel mai des pe cale intravenoasă cantităţi
mai mari de lichide necesare tratamentului sau
medicamente foarte active care trebuie diluate
pentru a acţiona în timp. Aparatul de perfuzie
este constituit dintr-un flacon de capacitate
variabilă, aşezat deasupra nivelului bolnavu­
lui din care lichidul perîuzat se scurge prin
cădere cu picătura, În venă, prin intermediul
unui tub de cauciuc, cu un ac la cap, introdus
În venă. Tubul este prevăzut cu cleme metalice,
pentru reglarea debitului, şi cu o bulă de sticlă,
pentru a urmări şi număra picăturile care se
scurg timp de un minut. Astfel se pot introduce
fără pericol în decurs de o jum ătate, una sau
două ore cantităţi mari de lichide, ca: soluţie
.�
Peladă decalvantă,
nevoie deschiderea abcesului pelvian prin col­
potomie. Evoluţia este lungă şi vindecarea
definitivă se obţine foarte greu. Prevenirea
pelviperitonitei este posibilă prin tratarea
precoce şi intensă a inflamaţiilor anexiale.
pemfigus, grup de boli caracterizate prin
apariţia unor vezicule (băşici) pe pielea nor­
mală ca aspect. Pemfigusul vulgar este o boală
gravă, chinuitoare, caracterizată prin erupţii
repetate de băşici pe piele şi pe mucoase.
După ce băşicile se sparg, pe locul lor se for­
mează eroziuni foarte dureroase. In pernfigusul
cronic se modifică şi starea generală: deseori
creşte temperatura, bolnavul îşi pierde somnul,
pofta de mîncare, slăbeşte în greutate. Netra­
tată, boala poate avea un sfîrşit fatal. Cauza
ei nu se cunoaşte precis; se crede că ar fi vorba
de o infecţie cu un ultravirus. In unele cazuri,
tabloul patologic, după o apariţie rapidă de
băşici, este dominat de alte lez iuni, ca : scuame
stratificate (pemfigusul Ioliaceu) sau formaţiuni
vegetante (pemfigusul vegetant). Toate aceste
forme sînt însoţite de aceeaşi alterare gravă a.
dureri violente în etajul abdominal inferior,
însoţite de greţuri, vărsături, frisoane şi tem­
peratură mare. Uneori starea generală este
profund alterată. Tratamentul se efectuează
numai în spital şi constă în administrarea
masivă de antibiotice, vitaminoterapie şi la
[280]
cei ce nu se pot alimenta pe gură. In mod
obişnuit, se perfuzează dintr-o dată 250-300 mI
de lichid dar aceste cantităţi pot fi mai mari.
Perfuz.i ile se pot repeta în 24 de ore.
pericardită, leziune inflamatoare a seroasei
pericardice. In funcţie de evoluţia acestei
inflamaţii, pericardita poate fi acută sau cronică.
Prima poate evolua de la cîteva săptămîni la
cîteva luni, pe cînd pericardita cronică Iasă
leziuni definitive. Din numărul total al peri­
carditelor, aproximativ un sfert sînt uscate,
iar trei sferturi sînt cu lichid, care "poate fi
variabil ca volum şi aspect (seros, hemoragie,
purulent). Boala poate începe cu durere pre­
cordială şi pe măsură ce creşte volumul lichi­
dului, miocardul comprimat .deterrnină dis­
pneea, care obligă uneori pe bolnav să păstreze
poziţia şezîndă, iar nervii din vecinătate şi
esofagul apăsaţi provoacă sughiţ şi greutate la
înghiţit (disfagie). In urma tratamentului,
lichidul se retrage; uneori însă pericardul se
îngroaşă, transîormîndu-se într-un înveliş inex­
tensibil al inimii (simfiză pericardică), care
împiedică umplerea ei cu sînge venos, ajungîn­
du-se din această cauză la insuficienta inimii
drepte (vezi insuficienţă cardiacă). Această
pericardită cronică constrictivă n-are alt trata­
ment de cît intervenţia chirurgicală pentru a
se elibera din cuirasa care o comprimă. In
pericardita acută tratamentul este medical:
regim igieno-dietetic şi medicarnentos, În
funcţie de boala cauzală (reumatism, tubercu­
loză).
perioadă de stare, fază în care se instalează
simptomele caracteristice ale bolii infecţioase.
In cazul bolilor eruptive se numeşte perioadă
eruptivă.
periodontită (pericimentită), inflamaţie a
periostului dintelui. Periodontita poate apărea
în urma unui traumatism, cînd forţa care acţio­
nează asupra dintelui depăşeşte capacitatea
aparatului conjunctiv al dintelui de a amortiza
presiunea. O solicitare mai slabă, dar frec­
ventă, a dintelui poate provoca. de asemenea,
o periodontită traurnatică. Periodontita infec­
ţioasă apare atunci cînd în periodonţiu pătrunde
o infecţie prin earia dentară, mai rar prin sînge
în cursul unor boli infecţioase (gripă, febră
tifoidă etc.). Proţilaxia periodontitei constă în
tratamentul la timp al dinţilor cariaţi, în
asanarea dinţilor şi În ev i tarea traumatizării
dinţilor.
perionixis, îmbolnăvirea zonei de piele situată
în jurul unghiei, provocată mal ales de stafi­
lococ sau de ciuperci (vezi micoze). Inocularea
microbi lor sau paraziţilor se petrece de cele
mai multe ori în timpul manechiurei şi în
cursul treburilor menajere. La început, zona de
piele este roşie, apoi se umflă, devine dureroasă
iar la apăsare Iasă să se scurgă o picătură de
puroi. Dacă inîecţia durează mai multă vreme
se complică şi cu îmbolnăvirea unghiei, dînd
boala denumită onicoză. Tratamentul urmă­
reşte în primul rînd diminuarea inflamaţiei
280
(prin cornprese antiseptice cu soluţie Burov
rezorcină etc.) şi se adresează apoi combaterii
microbului sau parazitului în cauză.
periostită, inflamaţie a periostului. Trauma­
tismul este o cauză favorizantă. Apare în cursul
unor boli generale: tuberculoză, sifilis, febră
tifoidă, reumatism sau prin propagare de la
o infecţie din vecinătate. Apare mai frecvent
pe oasele lungi (tibie, femur). Se manifestă
clinic, prin durere, care se exagerează la palpare
împăstarea ţesuturilor care acoperă periostul,
edem şi roşeaţa tegumentului (periostită acută).
Pe radiografie apare o îngroşare a osului. Bene­
ficiază de tratament medical (antibiotice), iar
în stadiul de abces se face intervenţie chirur­
gicală. Periostita cronică are o evoluţie lungă
şi simptomatologie atenuată. Beneficiază de
tratament medical (antibiotice, raze X, ultra­
scurte, tratament antituberculos, antisifi­
litic, antireumatic).
peritoneu, membrană seroasă care căptuşeşte
cavitatea abdominală şi se răsfrînge acoperind
parţial sau total viscerele abdominale. El
constituie un mijloc de fixare a organelor
digestive de- peretele abdominal, prin liga­
mente şi mezouri formate prin părţile care se
răsfrîng dinspre perete către organul respectiv.
Alte răsfrîngeri ale peritoneului unesc între ele
mai multe organe, aceste formaţiuni purtînd
numele de epiploon. In afara rolului de fixare
a organelor abdominale, peritoneul favorizează
alunecarea redusă a unor organe pe celelalte.
Prin bogăţia mare a globulelor albe (limfocite,
leucocite) din epiploon, peritoneul participă la
apărarea organismului împotriva infecţiilor
abdominale, printr-un proces de localizare a
acestora. In mod normal, peritoneul secretă
o cantitate foarte mică de lichid, care serveşte
alunecarea organelor abdominale. In cazuri
anormale, în cavitatea abdominală pot apărea
cantităţi mari de lichid (ascită, puroi), a căror
resorbţie are loc tot prin seroasa peritoneală.
peritonită, inflamaţie a peritoneului. Microbii
ajung în cavitatea peritoneală fie prin rănirea
peretelui abdominal sau a organelor cavitare
(stomac, intestin, colon, colecist) - peritonită
secundară - fie pe calea circulaţiei sanguine
- peritonită primitivă. Peritonita primitivă
este excepţională (1- 2%) şi este foarte gravă,
fiind localizarea peritoneală în cursul unei
septicemii. Majoritatea peritonitelor sînt secun­
dare unei Iezi uni a organelor din cavitatea
. perttoneală. Infecţia este de cele mai multe
ori mixtă, cuprinzînd o mare varietate de
microbi. Cei mai frecvent întîlniţi sînt: coli­
bacilul, streptococul şi pneumococul. Simpto­
mele clinice sînt aceleaşi, indiferent de natura
microbului; tabloul clinic ţine de modul de
reacţie a sistemului nervos faţă de excitaţia
produsă de toxinele microbiene. In foarte multe
cazuri de peritonită, dacă poarta de infecţie
se închide prin operaţie, peritonita îşi opreşte
evoluţia. Peritonită difuză acută, după poarta
de intrare a germeni lor în cavitatea peritoneală,
[281]
i,
poate fi: prin perlorarea unui segment al tubu­
lui digestiv (67% prin perforaţia apendicelui,
13,8% prin ulcer gastro-duodenal perîorat);
printr-o plagă abdominală penetrantă : în urma
unei infecţii a organelor genitale interne la
femei (6.7%), de obicei prin deschiderea în
peritoneu a unei pungi cu puroi formată în
trompă sau ovar sau prin perforaţia uterului
in timpul avortului, mai rar prin pătrunderea
germeni lor în peritoneu prin orificiul tubar
uterin ; pe cale hernatogenă (apare în cursul
unei septicemii cu pneumococ, streptococ,
gonococ, şi este foarte gravă); prin deschiderea
unei colecţii purulente localizată într-un organ
plin intraabdominal (abces hepatic, chist hidatic
hepatic supurat, abces splenic) ; prin deschiderea
unei colecţii purulente extraperitoneale în
peritoneu; acestea din urmă sînt excepţionale.
Simptomele sînt datorite iritaţiei terminaţiilor
nervoase ale peritoneului de către toxinele mi­
crobiene care produc reflexe locale şi generale.
Durerea este semnul de alarmă: durere con­
tinuă, la început limitată, apoi cuprinde toată
regiunea abdominală, se exagerează la palpare,
.prin tuse şi în exp iraţie profundă; durerea poate
avea reflexe în umăr. Contract ura abdominală
este semnul cel mai timpuriu, mai constant şi
mai sigur al peritonitei şi se datoreşte con­
tracturii reflexe a musculaturii abdominale,
dator ită iritaţiei peritoneului. Peritonita di­
fuză acută, ori care ar fi cauza ei, constituie o
urgenţă. Dacă bolnavul prezintă semnele de
inceput ale acestei afecţiuni, este inutil să
r se încerce îngrijirea lui cu mijloace care sînt
la îndemînă în familie. Întrucît în salvarea
bolnavului timpul este factorul esenţial, de la
caz la caz trebuie chemat medicul sau trebuie
transportat bolnavul la cel mai apropiat servi­
ciu de chirurgie. Peritonita localizată, pungă cu
puroi, închistată în cavitatea peritoneală. Mai
frecvent se întîlnesc: pelviperitonita supurată,
abcesul iliac drept, abcesul subfrenic. Au
aceleaşi cauze ca şi peritonitele difuze, dar
datorită unei virulenţe slabe a germenilor şi
unei apărări bune a organismului inîecţia
poate fi localizată. Tratamentul este chirurgical.
Peritonita plastică formarea de aderenţe dato­
rită unor iritaţii peritoneale chimice, mecanice
sau inflamatorii. Toţi aceşti factori determină
un edem al peritoneului şi un exsudat bogat
în fibrină. Fibrina coagulează intraperitoneal
şi lipeşte suprafeţele care sînt în contact
In aceste aderenţe de fibrină apar leucocite.
Iimfocite şi Iibrob laşti, care organizează un,
ţesut conjunctiv. Clinic, simptomatologia este
redusă, dar foarte tenace, fiind datorită tulbu­
rărilor de tranzit intestinal (dureri abdominale,
constipaţie, meteorism). Peritonita tuberculoasă,
inflamaţia cronică a seroasei peritoneale, pro­
dusă de bacilul Koch. Este mai frecventă
la vîrsta preşcolară şi la adolescenţi. Are o
evoluţie cronică, lentă şi determină, fie un
revărsat abundent sero-citrin (forma ascito­
genă), fie un exsudat cu reacţie plastică şi
.,A ...
" ... /
abcese reci (forma ulcero-cazeoasă), cu prog­
nostic sever, putînd da naştere la fistule intes­
tinale, fie aderenţe întinse între ansele intes­
tinale şi peritoneu (forma fibroadesivă). Tra­
tamentul se face cu antituberculos, cu rezultate
bune.
peroral (per os), cale pentru administrarea
cea mai curentă a multor medicamente sub
formă de soluţii, pulberi (ca atare sau conţi­
nute în caşete), sau comprima te, pilule, dra­
jeuri. Este avantajoasă, întrucît medicamentele
preparate în scopul luării pe gură nu sînt no­
cive, iar bolnavul îşi poate lua singur medi­
caţia la orele stabilite. Este dezavantajoasă
însă de aplicat la bolnavii grav, în stare de
inconştienţă, care nu pot înghiţi, şi în cazul
în care trebuie administrate unele medica­
mente ce sînt distruse de către aciditatea gas­
trică. Uneori, medicamentele sînt iritante
slabe ale mucoasei digestive şi de aceea se ad­
ministrează în timpul mesei. Alteori, dacă
au gust şi miros urît, se prepară în soluţii la
care se adaugă aşa-numitele corective (siro­
puri simple sau apă de trandafiri, sirop de
coji de portocale, care îmbunătăţesc condiţiile
de administrare). Ajunse în stomac, unele me­
dicamente sînt resorbite aici, trecînd în sîngele
circulant (alcoolul, unii alcaloizi), sau îşi
manifestă acţiunea locală (pansamente gas­
trice, alcaline). Altele se resorb sau acţionează
la nivelul intestinului subţire şi pentru a nu
fi modificate sau neutralizate de sucul gastric
acid sînt protejate de capsule de gelatină sau
keratină, care nu se desfac de cît în intestin
(capsulele de Filix Mas din tratamentul unor
verminoze intestinale). In general, calea de
administrare a medicamentelor pe gură oferă
o acţiune mai tardivă a medicamentelor, ele
trebuind să treacă prin bariera celulei hepatice,
care, în parte, le modifică proprietăţile tera­
peutice. De aceea, atunci cînd este necesară
o acţiune foarte rapidă a medicamentului, ca
în cazul crizei de angină de piept, medicamen­
tul (nitroglicerina), sub formă de picături
sau tablete mici, se administrează pe cale sub­
linguală (perlingual), de unde trece rapid în
sînge şi de aici la organul bolnav (inima în
exemplul nostru).
perversiuni sexuale, provocarea satisfac­
ţiei sexuale prin acte sau comportări anormale.
Ele pot fi urmarea unor tulburări psihice (de­
ficienţă mintală), unor inversiuni din naştere,
consecinţa unor deprinderi căpătate din co­
pilărie sau adolescenţă datorită anturajului
sau lipsei de preocupare a părinţilor în educa­
rea copiilor lor sau unor înclinări din naştere
(inversiunea sexuală). Formele de mani­
festare a perversiunilor sexuale sînt: onanis­
mul sau masturbaţia (vezi onanie), Ietişismul
(plăcere sexuală anormală, exagerată prin
atingerea sau contemplarea unor obiecte sau
a unei părţi din corpul ce aparţine sexului
opus) sadismul, de la numele marchizului
De S�de, care l-a practicat (plăcere sexuală
2S1
[282]
i_
Pic ior plat
e..
PIcior plat avansat (dreapta), picior nor mal (stînga).
care apar spre sfîrşitul zilei. Mersul pare normal
Jar examinînd încălţămintea se observă că
tocurile şi tălpile sînt mai uzate spre marginea
internă de cît spre cea externă. Mai tîrziu,
durerile de la picior se întind şi cuprind şi
gamba. Progresiv, piciorul se deformează:
(
este deviat în valgus (în afară), astfel că axul
posterior al gambei şi axul vertical al călciiu­
lui, care normal sînt pe aceeaşi linie verticală
formează un unghi deschis în afară; bolta
piciorul ui (cambrura) diminuează şi piciorul
devine plat. De aceea, boala poartă numele de
picior plat valg dureros. Peste cîţiva ani, în
majoritatea cazurilor, fenomenele dureroase
se ameliorează, bolnavul rămînînd cu piciorul
deformat. Tratament: intervenţii chirurgicale
în cazuri le cu deformaţii mari şi dureri persisten­
te, încălţăminte ortopedică, în cazurile uşoare.
piele, înveliş al corpului alcătuit dintr-un
strat profund numit derm şi unul superficial
njimit epiderm. Suprafat-a totală a pielii la
. omul adult este de aproximativ 1,5- 2 rn, ea
putînd fi calculată aproximativ cu ajutorul
unor tabele ce ţin seamă de înălţime şi greutate.
Epidermul este format din mai multe straturi
de celule, dintre care stratul profund, numit
strat germinativ, generează celulele pielii.
Straturile superficiale sînt încărcate din ce
în ce mai mult cu o substanţă densă, numită
cheratină, şi se descuamează (se desprind de
piele), fiind înlocuite de celule generate de
stratul gerrninativ. Stratul bazal conţine şi
••••
•
deosebită pe care o are unul din parteneri de
a chinui fizic pe celălat - îl bate, îl muşcă,
îl biciuieşte), masochismul (vezi masochism),
necrofi lia (act sexual cu un cadavru, practicat
de indivizi degeneraţi, cu tulburări mari psi­
hice), bestialitatea (săvîrşirea actului sexual
cu animale, cîini, vaci, găini, mai ales la cei
care îngrijesc aceste animale, la debili mintali
sau fără o educaţie sexuală corespunzătoare),
pedofilia (tulburare mai ales la bătrînii cu
fenomene de demenţă senilă şi care constă în
acte sexuale cu copii de obicei anal sau bucal),
exhibiţionismul (expunerea în public a orga­
nelor genitale), satiriazis (exacerbarea anor­
mală a apetitului sexual la. bărbat, cu excese),
nimfomania (aceleaşi tulburări ca în sati­
riazis, dar la femei), hornosexuali tatea (atrac­
ţie sexuală şi satisfacerea instinctului sexual
între doi inşi de acelaşi sex, înclinare care poate
veni din inversiune sau din perversiune); la
femei se numeşte safism sau lesbianism şi
constă în satisfacerea bucală a actului sexual.
sau, la femei cu c1itorisul dezvoltat. prin fre­
carea organelor sexuale (tribadism) ; la bărbaţi
homosexualitatea se numeşte pederastie sau
uranisrn, care constă în satisfacerea actul ui
sexual în regiunea anală. Cînd acest act sexual
este săvîrşit cu o femeie se numeşte sodomie
(de la oraşul biblic Sodoma, unde se practica).
La noi în ţară, legea pedepseşte perversiunile
sexuale, atunci cînd nu se constată o deficienţă
mintală. Insă, atît la deficienţii mintali, cît
şi la cei care au căpătat aceste deprinderi în
condiţiile unui anturaj dubios, medicul are
datoria să facă eforturi pentru reeducarea lor.
In cazuri mai grave, mai ales la taraţii min­
tal, tratamentul se face numai în spitale de spe:
cialitate.
Pettenkofer Max von (1818-1901), igienist
german. A beneficiat de o temeinică pregătire
de chimist în laboratorul celebrului Liebig,
astfel că atunci cînd a fost numi t profesor de
igienă la Munchen a fost în măsură să înnoiască
studiul acestei discipline. In locul descrieri lor
generale ale condiţiilor de mediu, Pettenkofer
a promovat investigaţiile f izico-chirnice, mă­
surînd umiditatea aerului şi cantitatea de bi­
cxid de carbon atmosferic, intensitatea venti­
laţiei, inîestarea cu microbi a apei etc. Prin
aceasta, el a fundamentat ştiinţa igienei ex­
perimentale, pusă în serviciul sănătăţii publice.
Petrinl-Galatz Mihai (1846-1926), derrna­
tolog rornîn, profesor la Facultatea de medicină
din Bucureşti. A publicat lucrăr î despre lepră,
sifilis şi diferite boli de piele. A fost directo­
rul general al Serviciului sanitar în 1901- 1909
şi unul din promotorii luptei antitubercu­
loase în ţara noastră. Este fondatorul şcolii
rornîneşti de derrnato-venerologie,
picior plat, dispariţia bolţii piciorului.
Survine mai frecvent la adolescenţii înalţi,
care stau mult timp în picioare; purtarea încă 1-
ţămintei fără toc pare să fie un factor predis­
pozant. Boala începe prin dureri ale piciorului,
282
[283]
283
I
I
L
JI'
joi
il
mai
şi uneori glucoză, corpi cetonici.i uree. d) Par­
ticipă la termoreglare, atît în procesul de ter­
moliz ă (prin evaporarea sudorii , iradiere şi
contact), cît şi în menţinerea căldurii în orga­
nism datorită grăsimii subcutanate ce joacă
rol de izolator termic. e) Participă la absorb-
ţie. Unele medicamente (de exemplu, cele cu
iod) pot fi absorbite prin piele intrînd apoi
în circulaţia generală. I) Participă la respiraţie.
La batraciene, rolul respirator al pielii este
foarte însemnat. La om, doar o infimă canti­
tate de oxigen poate intra în organism prin piele.
Secreţia sudorală: nervii simpatici eliberează
în momentul cînd excită un organ o substanţă
numită simpatină. Nervii parasimpatici eli­
berează în mod asemănător o substanţă nu­
mită acetilcolină. Aceste substanţe chimice
mij locesc trecerea impulsului nervos la orga­
nul elector. Glandele sudoripare, cu toate
că au o inervaţie simpatică, sînt excitate prin
intermediul acetilcolinei. Secreţia sudorală
(sudoarea) este alcătuită din apă 95% şi sub­
stanţe minerale, dintre care NaCI este în mare
cantitate. Totalul secreţiei sudorale poate
atinge 2 litri în 24 de ore, iar la cei ce fac efor­
turi susţinute sau lucrează la temperaturi ridi­
cate, această cantitate poate ajunge pînă la
8- 10 litri în 24 de ore. In mod normal, doar
circa 250 ml sînt eliminaţi în 24 de ore. Dato­
rită existenţei secreţiei sudorale, pielea are un
rol important în termoliză şi excreţie. In anu­
mite boli, glandele sudoripare pot elimina
substanţe care în mod normal nu intră în alcă­
tuirea secreţiei sudorale. Astfel, în diabet.
se elimină prin piele cantităţi însemnate de
glucoză. Ştiinţa care se ocupă cu studiul, diag­
nosticul şi tratamentul bolilor de piele se nu­
meşte dermatologie.
Piestany, statiune balneară din Republica
Socialistă Cehoslovacă; P?sedă reputate nărno-
Descuamarea stratulul superfirial al epidermulul este
pronunţată in timpul spălării •
pigmentul pielii, numit melanină, a cărui can­
titate variază de la individ la individ şi de la
rasă la rasă. Dermul se găseşte sub epiderm
şi conţine numeroase fibre elastice, vase şi
terminaţii nervoase. Sub epiderm se găseşte
al treilea strat numit hipoderm sau strat sub­
cutanat, alcătuit din ţesut
conjunctiv. EI reprezintă locul
de elecţie pentru depozitarea
grăsimilor. Prin aceasta, hi­
podermul are şi un mare
rol de izolator termic, împie­
dicînd pierderea excesivă de
căldură. La ureche, pleoape,
scrot, grăsimea subcutanată
este absentă şi pielea apare
mai subţire. Terrninaţi ile ner­
voase din epiderm şi derm
sînt fie libere, fie sub forma
unor corpusculi, ei recepţio­
nînd presiunea, durerea. tem­
peratura şi reprezentînd recep­
torii analizorului pentru du­
rere şi temperatură. (vezi ana­
lizori). Pielea conţine o serie
de formaţiuni anexe: părul
(vezi păr), glandele sudoripare
şi glandele sebacee. Glandele
sudoripare sînt alcătuite din-
tr-un tub lung încolăcit în profunzhne (hipo­
derm) sub forma unui ghem şi se deschid la supra­
faţă printr-un orificiu mic numit por sudoripar.
Glandele sudoripare se găsesc mai bine repre­
zentate în pielea de pe palmă şi plantă. Prin
activitatea lor, produc sudoarea. al cărei rol
este foarte important în excreţie (vezi excreţie)
şi termoreglare (vezi termoreglare). Glandele
sebacee sînt situate în derrn, avînd forma unui
tub care la partea inferioară se ramifică şi are
aspectul unui ciorchine. Canalul glandular se
deschide de obicei la rădăcina părului. unde
este secretat produsul glandular numit sebum.
Acesta are caracterul unei grăsimi şi prin răs­
pîndirea lui pe firele de păr îi conferă un luciu
special, iar prin răspîndirea pe suprafaţa pielii
o protejează împotriva uscării excesive. Glan­
dele mamare sînt tot organe anexe ale pielii,
care însă au o activitate legată de funcţia de
reproducere (vezi mameIă). Datorită alcătuirii
ei variate, pielea are mai multe roluri, şi anu­
me: a) Apără organismul de intrarea micro­
bilor sau a altor corpi străini. Prin leziunile
pielii (tăieturi, zgîrieturi) pot pătrunde însă
asemenea corpi străini, dînd procese de iritaţie
şi infecţie. Prin pigmenţii conţinuţi, pielea
apără organismul de razele ultraviolete. Ex­
punerea la soare măreşte pigrnentaţia pielii.
b) Recepţionează excitanţii termici, tactili şi
dureroşi, fiind considerată din acest punct de
vedere ca un vast organ periferic care primeşte
informaţii din mediul înconjurător. c) Participă
la excreţia substanţelor din organism, prin
activitatea glandelor sudoripare. Se elimină
astfel apă, săruri (în special clorură de sodi u)
L
[284]
1 uri;şi ape minerale termale recomandate în
reumatism, gută, boli circulatorii şi nervoase.
pioree alveolară (parodontoză, amfodentoză),
boală răspîndită, care atacă ţesuturile din
jurul dinţilor (aşa-numitul parodont sau
.amîodont), gingia, osul maxilarelor (apofizele
alveolare), periostul dintelui, cimentul rădă­
cinii, Pioreea alveolară se întîlneşte mai ales
după vîrsta de 40 de ani şi se caracterizează
prin slăbirea progresi vă a fixării dinţilor,
ducînd la mobilitatea lor, însoţită de resorb­
ţ ia marginii osoase a maxilarului, roşeaţă
inflamatoare a gingiilor, dezlipirea acestor dinţi
cu formarea unor "pungi gingivale", depunere
de tartru (piatră) dentar, adesea cu un miros
<caracteristic, greoi, în gură; de cele mai multe
ori, dar nu totdeauna, în pungile gingivale
apare puroi, de aceea denumirea de pioree
alveolară (supuraţie alveolară), nu este prea
exactă. Profilaxia pioreei alveolare constă
în îngrijirea minuţioasă a dinţilor.
Pirogov Nikolai Ivanovici (1810-1881),
'chirurg, anatomist şi pedagog rus. Experienţa
de chirurg militar pe care a acumulat-o în
cursul asediului Sevastopolului se reflectă în
clasica sa lucrare: "Principiile chirurgiei
generale de campanie" (1864). Fiind considerat
cel mai competent specialist în problemele
medicinei de război, în 1870 a fost invitat să
Nikolai lvanovici Pir ogov
cerceteze spitalele militare şi arnbulanţele
armatelor beligerante franceze şi prusiene.
In 1877 a vizitat ţara noastră, în drum spre
cîmpurile de luptă din Bulgaria. Pirogova
imaginat şi inovat numeroase tehnici opera­
torii şi a- introdus anestezia în chirurgie de
284
campanie. EI este autorul unui monumental
atlas de anatomie topografică. Marele savant
s-a preocupat de modernizarea învăţămîntului
medical şi de organizarea contin uei perfec­
ţionări profesionale a medicilor. De asemenea,
a militat pentru democratizarea învăţămîntului
elementar şi de cultură generală, luînd poziţie
împotriva discriminărilor de clasă în materie
de educaţie. In repetate rînduri a luat atitu­
dine împotriva samavolniciilor regimului ţarist
şi în apărarea libertăţilor cetăţeneşti.
pistrui, pete galbene-brune, de dimensiuni
variabile, de la mărimea unei gămălii de ac,
pînă la aceea a unui bob de linte, apărînd pe
regiunile descoperite ale corpului şi în special
pe faţă, primăvara, sub influenţa soarelui.
Deseori au un caracter familial şi apar la
oamenii cu pielea albă, fină, la blonzi şi
la cei cu părul roşu, foarte rar la bruneti.
Ferirea regiunilor descoperite ale pielii de
acţiunea razelor ultraviolete ale soarelui
începînd din lunile februarie-martie poate
preîntîmpina apariţia pistruilor într-un grad
oarecare. Acidul paraaminobenzoic, unele
antimalarice de sinteză, bromhidratul de
chinină, încorporate în diverse creme, exercită
un rol protector. Pistruii apăruţi pot fi depig­
mentaţi într-o oarecare măsură prin fricţio­
narea pielii cu suc de lămîie, cu perhidrol 3%
sau cu sirop perhidrolat 5- 10% şi unguent
mercuro-salicilic. Intrucit nu toată lumea
subscrie la ideea că pistruii ar diminua graţia
(ba uneori dimpotrivă), lupta împotriva acestor
pigmentări inofensive devine, în unele cazuri,
inutilă. .
pitiriazis versicolor, boală de piele produsă
de o ciupercă care parazitează partea super­
ficială a stratului cornos al pielii. Pe trunchi
(piept, spate), mai rar pe gît, apar pete mici,
de culoare discretă maronie, cu o descua­
maţie abia perceptibilă. Ciupercile formează
un ecran faţă de razele solare, astfel că bolnavii
care vor să se bronzeze apar ca stropiţi cu
pete albe. Boala este puţin contagioasă şi de
obicei nu provoacă mîncări mi. Tratamentul
constă în folosirea, după indicaţiile medicului,
de soluţii şi alifii ce cuprind substanţe care
produs; descuamarea pielii şi au un efect
antimicotic: sulful, gudronul, acidul salicilic,
iodul şi altele. Boala persistă şi recidivează
la unele persoane in legătură probabil cu o
anumită sensibilitate a pielii. In marea majo­
ritate a cazurilor, soţul (sau soţia) nu se conta­
.mînează. Este bine ca tratamentul să se repete
cel puţin o dată pe an primăvara.
Piuariu-Molnar Ioan (1749- 1815), medic
şi animator cultural romin din Transilvania.
Este primul rornîn care a dobîndit diploma de
medic. A fost un oftalmolog vestit, chemat să
efectueze operaţii şi la Viena. In 1791 a devenit
profesor al Academiei medico-chirurgicale din
Cluj. A publicat broşuri de popularizare, o
gramatică şi un dicţionar german-romîn şi a
încercat, fără succes, să editeze o gazetă
romînească.
[285]
piurie, termen Întrebuinţat la sugar pentru
infecţiile căilor urinare (pielită, pielonefrită)
şi care desemnează prezenţa de puroi sau de
leucocite alterate şi de germeni microbieni
În urină. Fiindcă la sugar, pe de o parte, mij­
loacele pentru investigaţia sediului unei infec-
tică, care este subţire, de culoare cenuşie, ş�
transparentă. Prin ea se văd ramificaţi ile
arterelor şi venelor ombilicale din unirea
cărora se formează cordonul ombilical. Margi­
nile placentei se continuă cu membranele­
care formează punga arnniotică. Greutatea
Inserj!a placentel pe peretele uter!n: 1 - super Ioar ă : 2 - mijlocie; 3 - Inîer ioar ă ; 4 - pl acent ă
praevia (partial); 5 - placentă praevia (total).
ţii urinare sînt greu de manevrat şi, pe de altă
parte, infecţia este mai puţin localizată, se
întrebuinţează termenul generic de piurie, care
nu se referă la localizare. Boala se produce
fie în cadrul unei septicemii, fie În urma
stazei urinare (prin malformaţie congenitală
sau calculi în căile urinare), fie ca o compli­
caţie a unei boli renale preexistente (nefrită
cronică, nefroză). Boala se manifestă la sugar
prin febră, diaree, vărsături (urmate de deshi­
dratare), prin crize de paloare şi uneori prin
semne care simulează o infecţie meningiană
(redoarea cefii). La copilul mare există dureri
la micţiune, micţiuni frecvente sau enurezis
nocturn. In urină se găsesc leucocite altera te
(piurie), un număr crescut de bacterii (bacte­
riurle), albumină, hematii. Microbii cei mai
des Întîlniţi la copil sînt bacilul coli, strepto­
cocul, stafilococul, bacilul proteus, piocianicul.
Se consideră că pentru vindecarea bolii şi
împiedicarea transformării ei într-o infecţie
cronică, care poate antrena cu timpul insuîi­
cienţa renală, trebuie acordată mare atenţie
tratamentului prelungit cu antibiotice (la
început continuu, apoi discontinuu), pînă la
dispariţia germenului din urină, controlată
prin cîteva uroculturi. Pentru aceasta se
recomandă antibioticul care s-a dovedit prin
experienţa clinică cel mai util în infecţia cu
microbul respectiv, fără a se ţine seama în
mod absolut de indicaţiile date de antibio­
gramă.
placentă, organ de formă discoidală (ca o
plăcintă), avînd una din feţe prinsă pe peretele
uterului, iar cealaltă comunicînd cu fătul prin
intermediul cordonului ombilical. Faţa dinspre
uter se numeşte suprafaţă maternă şi este
uşor· convexă, lucioasă, neregulată, fiind
formată din numeroase proeminenţe numite
cotiledoane. Faţa dinspre făt se numeşte faţa
fetală şi este acoperită de membrana arnnio-
I
I
L-
. �'''''
-. ....
.�
placentei este de 500- 600 g, cam 1/6 din
greutatea fătului. Prin placentă, fătul primeşte
din sîngele mamei oxigen şi substanţe hrăni­
toare şi tot prin placentă bioxidul de carbon
şi produsele de metabolism ale fătului trec
din sîngele său în cel matern. Placenta consti­
tuie o barieră care împiedică trecerea micro­
bilor de la mamă la făt. Toxinele bacteriene
însă, ca şi virusurile, pot pătrunde prin filtrul
placentar, Majoritatea substanţelor medica­
mentoase luate de mamă, precum şi alcoolul
sau nicotina, trec de asemenea avînd asupra
Iătului o influenţă negativă. Placenta are şi
rolul unei glande cu secreţie internă, ea secre­
ttnd diverşi hormoni. După naşterea copilului
placenta se desprinde de pe peretele uterului
şi este expulzată prin contracţii de către uter­
împreună cu membranele arnniotice, Dacă nu
se elimină în totalitate, este necesară extracţia
manuală a resturilor placentare din uter, altfel
prezenţa lor produce hemoragii. Placenta
praeoia, placentă care În loc să fie inserată pe
fundul uterului, cum este normal, se prinde pe
segmentul inferior al uterului, în totalitate­
sau în parte. Cauza inserţiei anormale a p la­
centei pare a fi endometri ta de care suferă
femeia înainte de a rămîne însărcinată. Placenta
praeuia se manifestă prin metroragii (hemoragii
uterine), care apar În ultimele luni ale sarcinii.
Hemoragia apare brusc, fără nici o cauză
aparentă şi fără dureri, de obicei În timpul
nopţii. Deoarece hemoragia poate duce la
moartea intrauterină a fătului sau, În cazuri
mai rare, chiar la moartea gravidei, orice­
femeie care pierde sînge în ultimele luni ale­
sarcinii trebuie internată în spital. Trata­
mentul constă în administrarea de antispastice,
repaus absolut la pat, iar la nevoie, declan­
şarea naşterii sau operaţie cezariană.
plămîn, organe respiratorii situate în torace.
de o parte şi de alta a regiunii centrale, numite
2?5
[286]
•
mediastin. Fiecare plămîn are aspectul unei
prisme cu un vîrf situat superior, o bază
în contact cu muşchiul diafragm, o faţă
costală şi una mediastinală. Plăminul
drept are un volum mai mare de cît cel stîng
datorită faptului că de partea stîngă a toracelui
se află situată şi inima. Două şanţuri (scizuri)
de partea dreaptă şi unul de partea stîngă
împart plămînii în respectiv trei şi doi lobi
pulmonari. Lobii pulmonari sînt formaţi la
rîndul lor din unităţi anatomice şi funcţionale
mai mici, numite lobuli. In fiecare lobul
există cîţiva saci aloeolari, ai căror pereţi
prezintă nişte scobituri numite alveole pulmo­
nare. Sacii alveolari comunică cu căile respi­
ratorii prin bronhiole mici, din a căror unire
rezultă bronhiolele mai mari, bronhiile,
care la rîndul lor se continuă cu traheea,
laringele, faringele şi cavităţile nazale, alcă­
tuind împreună aşa-zisele căi respiratorii.
Aerul intră prin căile respiratorii şi ajunge în
sacii alveolari, unde cedează oxigen şi se
încarcă cu bioxid de carbon. Intrarea şi ieşirea
aerului din plămîn poartă numele de venti­
laţie pulmonară. Oxigenul trece prin peretele
alveolei în sîngele din capi larele care încon­
jură fiecare alveolă. Acest proces se numeşte
hernatoză. Bioxidul de carbon urmează un
drum invers. Schimburile amintite au loc
pe toată suprafaţa alveolelor pulmonare.
Bronhiile, arterele şi venele în legătură
cu plămînul intră sau ies din acesta
înspre partea mediastinală, într-o zonă
numită hit. In această regiune se găsesc
şi ganglionii limfatici în care ajunge limfa
de la plămîn. Aceşti ganglioni, în special
după vindecarea afecţiunilor pulmonare de
origine tuberculoasă, se calcifică, apărînd la
controalele radio logice pulmonare, sub forma
ganglionilor calcificaţi hilari care nu au
nici o importanţă de gravitate. Intre lobulii
pulmonari se găseşte un ţesut conjunctiv,
bogat în fibre elastice, care asigură plăminului
un anumit grad de elasticitate. în timpul
inspiraţiei, datorită acţiunii muşchilor tora­
celui, cavitatea toracică se măreşte de volum,
antrenînd o mărire corespunzătoare de volum
a p lărntnilor, fapt care favorizează intrarea
aerului în plămîn. In timpul exp ir aţiei,
datorită încetăr ii acţiunii muşchilor respira­
torii, plămînul îşi revine la volumul iniţial
ca urmare a elasticităţii sale, care îl retractă>
In unele boli zonele infectate din plămîn
prezintă fenomene de congestie sanguină (con- .
gestle pulmonară) sau apariţia de lichide
anormale, puroi în alveole şi bronhii. Zonele
bolnave sînt excluse prin aceasta de la funcţia
respiratorie a plămînului (vezi şi respiraţie).
PLămîn de oţel, aparat cu ajutorul căruia se
face respiraţie artificială. în acest aparat,
bolnavul intră cu totul, doar capul şi gîtul
rămîn afară. Principiul constă în crearea unei
presiuni pozitive în interiorul aparatului
care, apăsînd pe toracele bolnavului, determină
286
expiratia, urmată apoi de o presiune negativă,
care determină extensia toracelui şi deci
inspiraţia. Aparatul funcţionează cu curent
electric, dar la nevoie poate funcţiona şi
Plămîn de oţel ,
manual. Se foloseşte în cazuri în care există
o paralizie a muşchilor respiratori, în boli cum
ar fi de pildă .pcfiomielita.
pleură, învelişul seros al plămînului. Este
format din două foiţe lipite una de alta, între
care există un strat fin de lichid (lichid pleural),
care ajută atit la menţinerea aderenţei celor
două foiţe, cît şi la alunecarea uneia pe cea­
laltă. Pleura înveleşte întreg plămînul, intrînd
şi în şanţuri le care despart lobii pulmonari
între ei. La locurile unde pleura parietală (în
contact cu peretele toracic) se continuă cu
pleura viscerală (în contact cu plămînul), se
află sinusurile pleurale, loc unde se adună de
obicei în cazuri de inflamaţie lichidul pleural.
In cazuri anormale, între foiţele pleurei poate
intra aer (pneumotorax), fie în urma unui acci­
dent, fie în scop terapeutic. Alteori, în cavi­
tatea pleurală poate apărea lichid, puroi sau
ţesut conjunctiv, care sudează cele două foiţe,
împiedicînd alunecarea lor (simfiză pleurală).
I pleurezie, inflamaţie a pleurei însoţită sau
nu 'de un revărsat (exsudat) lichidian. Cînd
este uscată (pleurită) se traduce printr-un
junghi toracic, tuse seacă, transp iraţi i, lipsa
poftei de mîncare şi o stare subfebrilă. Ea este de
cele mai multe ori expresia unei tuberculoze,
alteori a unei pneumonii sau septicemii şi
cîteodată a unei uşoare inflamaţii pleurale
care se poate vindeca de la sine. Pleurezia
obişnuită cu lichid (pleurezie seroţibrinoasăş este
de regulă de natură tuberculoasă, rnanifestîn­
du-se cu semne ca de pleurită; la examenul
clinic, însă, confirmat şi de radiologie, se
[287]
l
'\
constată prezenţa lichidului în cavitatea pleu­
rală. Puncţia exploratoare (vezi toracenteză)
stabileşte natura lichidului. Tratamentul pleure­
ziei obişnuite este acelaşi ca şi pentru tubercu­
loză, adică prin tuberculostatice, la care se
adaugă tonice generale şi vitamine. Uneuri,
toracenteza evacuează un lichid purulent în
care se determină prezenţa diverşilor germeni.
Vindecarea acestor pleurezii puru leru e se poate
obţine cu antibioticele corespunzătoare gerrne­
nului identificat şi cu ajutorul drenajului chi­
rurgical.
ploşniţe, ordin de insecte care numără cîteva
mii de specii. Sînt foarte răspîndite atît pe
uscat, cît şi În apă. Unele specii se hrănesc cu
vegetale, altele cu animale; printre cele dintîi,
mul te sînt dăună toare cu lturi lor agricole;
printre cele din urmă, există paraziţi ai anima­
lelor horneoterrne (găini, porumbei, cîini,
şoareci) şi ai omului (p loşni ţa de pat). In locu­
inţa omului, ploşniţa trăieşte În crăpăturile
zidurilor, În tapete, mobilă, În special În paturi
şi saltele. Poate rezista multă vreme fără hrană.
Muşcăturile ploşniţelor provoacă o iritaţie
a pielii. Pentru a preveni înmulţirea ploşniţelor
trebuie să se menţină curăţenia locuinţei, a
paturilor, saltelelor, a mobilei tapisate, a
covoarelor. Ploşniţele de pat sînt rezistente la
frig (de aceea, ţinerea obiectelor şi a mobilei
la ger pentru a distruge ploşniţele este inutilă).
Distrugerea p loşniţelor se face prin metode
chimice şi fizice. Printre preparatele chimice
se folosesc praful DDT şi piretru: praful de
hexacloran se presară numai pe locurile unde
s-au adunat ploşniţele. Aceste substanţe se
Iasă pe suprafaţa obiectelor timp de 3-4 zile.
Se pot folosi, de asemenea, gazul, tereben tina
sau un amestec din amîndouă. Operaţia se
repetă peste 10-12 zile, pînă cînd vor fi dis'
truse toate insectele. Dintre metodele fizice
se foloseşte căldura uscată (flacăra lămpii de
benzină), vapori de apă. În locuinţele cu mai
multe apartamente este obligatoriu ca toţi
locatarii să facă deparazi tarea deodată.
pneumoconioză, afectiţme a aparatului res­
pirator, cu mers lent şi progresiv, provocată
de inhalarea pulberi lor, care determină inf la­
matia şi apoi scleroza plămîni lor. Încărcarea
plămîni lor cu pulbere de cărbune (antraează)
se observă la muncitorii din minele de cărbuni
şi mai ales acolo unde nu se respectă regulile
de protecţie a muncii; nu este gravă. Inhalarea
de pulberi de bioxid de siliciu (siliează) poate
provoca o pneumoconioză foarte severă care se
întîlneşte la mineri, sticlari, cioplitori de
piatră; tot severă este inhalarea de pulberi de
azbest (azbestază). Mai sînt şi alte pneurnoco­
nioze, mai puţin frecvente, ca sideroza, rezul­
tată din inhalarea particulelor de săruri de fier,
berilioza, provocată de ber iliu, metal folosit
la fabricarea Iămpilor fluorescente, bisinoza,
datorită inhalării de pulbere vegetală de către
cei care lucrează la prelucrarea bumbacului etc,
Semnele pneumoconiozelorsînt şterse la început;
abia în fazele mai avansate se instalează dis­
pneea ; de aceea, mij locul cel mai important
pentru descoperirea timpurie a bolii îl consti­
tuie radioscopia şi radiografia care se practică
în cadrul controlului periodic la toţi muncitorii
din industriile susceptibile de a provoca pneu­
moconioză. Un diagnostic precoce este foarte
important. pentru a feri muncitorul de corn­
plicaţia de temut a tuberculozei asociate (în
si Iicoză mai ales). .
pneumonie, inflamaţie a alveolelor pulmonare
interesînd o zonă limitată sau un lob Întreg al
plămlnului. Boala este provocată de germeni
diverşi (pneumococ, streptococ, stafilococ) şi
favorizată de frig, umezeală, surmenaj. Ince­
putul pneumoniei are loc, de regulă, cu un fri­
son urmat de o creştere mare de temperatură;
alteori, acest Început constă într-o stare de
oboseală Însoţită de guturai care este luată
drept .. o stare gripaIă". In ziua următoare
Irisonului sau după cîteva zile de aşa-zisă gripă
se instalează un junghi toracic, dispnee pronun­
tată şi tuse seacă, chinuitoare. Curînd tusea
devine umedă, pierzînd caracterul supărător
şi aducînd după sine o expectoraţ ie caracte­
ristică. vlscoasă şi ruginie. Febra se menţine
ridicată 7-10 zi le. după care scade. fie brusc
În criză. fie treptat. Examenul radiologic
confirmă prezenţa Iocarului pneumonie pe
care l-a constatat medicul pe baza semne­
lor generale şi a celor reieşite din examinarea
bolnavului. In ultimii ani s-au semnalat frec­
vent unele pneumonii denumite atipice pro­
vocate de virusuri şi în care inflamaţia inte­
resează mai puţin alveolele şi mai mult ţesutul
fibros al p lărnînului. Lor le aparţin semnele
mai şterse. care le fac să fie luate drept stări
gripa le. La examenul radiologic, În locul fo­
carului de pneumonie se constată prezenţa unor
dungi fine care pleacă dinspre hilul pulmonar
spre periferie, asemănătoare unor .. mustăţi" sau
unui .. păr pieptănat",' Tratamentul pneumoniei
constă În administrarea de antibiotice (perii­
cilină, aureomicină, cloramfenicol), vitamină C,
expectorante, piramidon şi revulsive locale
(prişniţe, ventuze).
pneumoterapie, metodă care foloseşte În
scop terapeutic insp irarea aerului comprimat
sau raref iat. Aerul comprimat concentrează
oxigenul atmosferic corespunzător presiunii res­
pective, ceea ce îmbunătăţeşte oxigenarea sîn­
gelui la nivelul alveolelor pulmonare. Totodată
creşterea presiunii atmoslerice uşurează in­
spiraţia la bolnavii cu stări patologice respi­
ratorii. Aerul rarefiat are efecte contrarii;
el uşurează expira ţia la bolnavii care au tulbu­
rări ca emfizemul pulmonar de pildă. Pneurno­
terapia se practică cu ajutorul camerelor pneu­
matice şi a aparatelor pneumatice individuale
de respiraţie alternativă. Nu se indică tratament
L.
.�
287 }
! '
[288]
I
•
cu aer comprimat sau rareiiat la bolnavii cir­
culatori decompensaţi, în angina pectorală,
-tuberculoza pulmonară evolutivă, hemoragiile
respiratorii.
Cameră pneumatic li
pneumotorax spontan, afecţiune caracteri­
zată prin prezenţa de aer în cavitatea pleurală.
Inceputul bolii survenind cu prilejul unui mic
efort respirator (de exemplu, tuse) şi fiind
tradus printr-o durere toracică atroce, dispnee
impresionantă şi senzaţie de greutate în piept.
Se mai asociază o stare de şoc, cu răcirea extre­
mităţilor, învineţeală, transpiraţii reci, an­
xietate. Mersul mai departe al fenomenelor
este variat; acestea pot progresa (pneumotorax
cu supapă) sau dimpotrivă să se reducă trep­
tat, pe măsură ce aerul se resoarbe de la sine.
Tratamentul pneumotoraxului are la început
un caracter de urgenţă: morfină, oxigen, pen­
tazol şi, dacă asfixia progresează, puncţie p leu­
rală pentru evacuarea aerului. După ce au
trecut fenomenele acestea se continuă cu tra­
tamentul de bază, constituit aproape de regulă
din tuberculostatice, deoarece cel mai frec­
vent rămîne pneumotoraxul tuberculos.
pojar (rujeolă), boală inîecto-contagioasă acată
enderno-ep idemică, foarte frecventă la copii, j
caracterizată clinic prin febr-ă, catar al mucoa­
selor, exantern şi enan tem caracteristice. Con­
tagiozilatea este foarte mare, 95 %. Agentul
patogen este un virus foarte puţin rezistent în
mediul extern, care se găseşte în secreţiile la­
crimale, r ino-Iar ingiene şi în sîngele bolnavu­
lui. Sursa de infecţie: omul bolnav în ultimi le
zile ale perioadei de incubaţie şi în perioada
eruptivă. Calea de transmitere: aerogenă. 1 n­
cubaţia: este asimptomatică, durează 10-12 zi­
le (minimum 9 zile," maximum 14 zile). Cînd
se administrează bolnavului gamrna-globulină
288
în timpul perioadei de incubaţie, aceasta se
poate prelungi pînă la 28 de zile. Uneori, la
sfîrşitul perioadei de incubaţie, pot apărea
sub febrilitate, uşor catar nazo-Iaringian şi
conjunctival, bolnavul devenind contagios. 1 n­
oazia este perioada preeruptivă de 3-4 z i le.
Incepe adesea brusc, cu febră timp de 2-3 zile
(39- 40°). In ajunul apariţiei erupţiei, scade
pentru o zi, apoi creşte o dată cu instalarea
erupţiei (curbă de aspect bifazic). Starea ge­
nerală se înrăutăţeşte, apar dureri de cap,
inapetenţă, oboseală, dureri musculare, catar
al mucoaselor, datorită apariţiei erupţiei la
nivelul lor (enantem). Bolnavul are ochii roşii,
înlăcrirnaţi, pleoapele uşor umflate, ca şi cum
ar fi plîns, îl supără lumina şi de aceea stă cu,
pleoapele pe jumătate închise; îi curge nasul,
strănută. Catarul cuprinde descendent şi res­
tul mucoasei respiratorii, vocea este răguşită
chiar aîonă (Iaringele inflamat), tuse frecventă
chinuitoare (bronhiile şi traheea sînt prinse) şi
uneori pneumonii interstiţiale (plărnînul). l-e
mucoasa bucală, în dreptul molari lor, vom ve­
dea un semn caracteristic, care constă în apa­
riţia unor pete mici albe, de mărimea unei gă­
mălii de ac (ca grăunţele de griş), răspîndite pe
mucoasa roşie (semnul Filatov-Koplik, care
durează 2- 3 zile). Fundul gîtului este roşu­
aprins, iar pe vălul palatin se văd pete puneti­
forme roşii-vişinil, care corespund unor mici
hemoragii pe mucoase. Perioada de stare (erup­
tivă) durează 5- 6 zile şi este dominată de
apariţia exantemului (erupţie). Erupţia apare
la 3- 4 zile de la începutul bolii, întîi în dosul
urechii, apoi pe faţă şi pe gît. In ziua urmă­
toare apare un nou puseu eruptiv, care cuprinde
toracele, abdornenul, iar după 3-4 zile se
extinde la membre. Exanternul este format din
macule roşii (pete roşii) catifelate şi care dispar
la presiune, cu contur bine delimitat, de di­
ferite mărimi şi uşor reliefat. De obicei,
petele conf luează, dar cu piele sănătoasă între
ele. In această perioadă, temperatura, feno­
menele catara le, se accentuează, durează
3- 4 zile, după care încep să scadă treptat. In
caz de administrare de garnma-globuline în pe­
rioada de incubaţie, boala poate lua o formă
uşoară, atenuată. R ujeola necomplicată se vin­
decă totdeauna. Complicaţiile cu bronhopneu­
monie, encefalită, laringită rujeolică, otită dau
caracterul de rujeolă severă. Perioada de des­
cuamaţie (sau piele pigmentată) corespunde cu
convalescenţa. Profilaxie: rujeola face parte
din grupa B a bolilor transmisibile (declararea
numerică, izolare la spitalul de boli contagioase
numai în formele complicate). În focar, dep is­
tarea precoce. Izolarea şi suspeclarea coniacţilor
sînt necesare. Pentru copiii contacţi şi sub
3 ani sau cu alte boli se face profilaxie cu
gamrna-globulină (sau sînge total de adulţi
sau ser de convalescent). Tratamentul igieno­
dietetic constă în izolarea bolnavilor. Se va
da atenţie îngrijirii tegumentelor şi mucoaselor.
Se fac gargarisme cu ceai de rnuşeţel, inst i laţi i
[289]
nazale şi oculare cu soluţie de acid boric sau
protargol 2%. Camera bolnavilor trebuie să
fie bine aer isită (18-20°). In perioada febrilă
se dă regim lacto-hidr ic şi fructe. După scă­
derea Iebrei, regim obişnuit. Ca tratament sim­
ptomatic se administrează piramidon şi îrnpa­
chetări în caz de febră, calmante ale tusei
(codeină, dionină), expectorante (infuzie). Tra­
tamentul cornp iicaţii lor se face numai la spital
(antibiotice, sedative, ser de convalescent).
poliartrita cronică evolutivă, boală infla­
matoare, nesupurativă, a mai multor articula­
ţii, cu evoluţie cronică către deformatii şi an­
chiloze, responsabilă din această cauză de mari
lnvalidităţi. Această boală se întîlneşte în
80% dintre cazuri la persoane între 20 şi 50 de
ani, mai frecvent la femei .de .cît la bărbaţi.
Inceputul bolii este mai totdeauna lent şi
inşelător : bolnavii se plîng de dureri reumatice
însoţite de stări nervoase, cu irascibilitate şi
insomnii. Uneori, ei au ca semne de început:
lipsa poftei de mîncare, pierderea în greutate,
febră moderată, transpiraţ ii la mîini şi picioare.
Această stare se instalează de obicei după o
infecţie generală, oboseală, un şoc emoţional
sau o expunere preiungită la frig. Dacă se pune
diagnosticul în această perioadă şi se aplică
tratamentul, atunci se poate evita instalarea
unei invalidităţi articulare. Această fază poate
să dureze luni şi ani, fără să apară manifestări
articulare persistente. Progresiv apar tumefieri
articulare simetrice, care prind pumnii, genun­
chii şi mai ales degetele mîinii, ce iau aspec­
tul caracteristic de fus. Urmează perioada de
deformare şi de anchiioză a articulaţiilor, cu
incapacitate funcţională şi stare de epuizare
generală. Dar nu numai articulaţiile sînt prinse
în acest stadiu avansat al bolii; muşchii din
jurul lor se topesc progresiv, lăsînd să iasă
şi mai bine în relief deformarea articulaţiilor.
Avînd în vedere grava infirmitate la care poate
conduce poliartrita cronică evolutivă, se im­
pune ca diagnosticul ei să fie pus în stadii le
de început, atunci cînd tratamentul este mai
eficace şi procesul de deformare şi anchilozare
a articulaţiilor nu s-a instalat încă. Trata­
mentul urmăreşte în primul rînd suprimarea
durerii, care se obţine cu ajutorul aspirinei,
piramidonului, salicilatului. Injecţiile cu săruri
de aur, bine adaptate fiecărui caz în parte,
cortizonul şi derivaţ ii lui, antimalaricele de
sinteză, ca şi injecţiile cu hidrocortizon la
nivelul articulaţiei bolnave, reduc procesul
inflamator şi permit aplicarea unui complex
de măsuri meni te să redea articulaţiei funcţia
compromisă. Repausul la pat trebuie combinat
cu exerciţii de mişcare a articulaţiei bolnave.
Aceste exerciţii se adresează articulaţiilor la
care procesul de îmbolnăvire manifestă oarecare
semne de regresare şi au în permanenţă în
vedere să nu obosească bolnavul. Mişcările sînt
ajutate de masaj sau aplicare de căldură lo­
cală (împachetări cu parafină, băi de lumină).
Tot în perioadele de Iiniştire a bolii se indică
19-1652
tratament balnear la Tekirghiol, Govora, Her
culane, Bazna, Amara. Cînd cu toate aceste
măsuri boala a dus la deformaţii articulare
definitive importante, se recurge la trata­
mentul ortopedic sau chirurgical.
polichistică renală (boala), boală congenitală
caracterizată prin transformarea parenchirnu-
Rinichi pollchlstlcl.
lui renal în numeroase chisturi de diferite mă­
rimi. Este bilaterală şi de multe ori coexistă
şi cu alte anomalii (chisturi hepatice). Aspectul
rinichilor polichistici este caracteristic, su­
prafaţa fiind presărată cu numeroase chisturi
care dau aspectul de ciorchine de strugure. Cli­
nic, se manifestă prin semnele unei scleroze
renale (poliurie, densitatea scăzută a urinii
I 004-1 006, hipertensiune arteriaIă), ale unei
nefrite albuminice (dureri lombare, ederne,
albumină în urină) sau prin hematurii. De
multe ori este descoperită întîmplător, cu ocazia
unui examen medical. La palpare se simt ri­
nichii mult măriţi de volum, cu suprafaţa
neregulată. Diagnosticul de siguranţă se pune
prin examenele radiologice. Evoluţia este lentă
şi progresivă. Funcţia renală scade treptat,
ducînd la insuficienţă renală, în general în
jurul vîrstei de 50 de ani. Prin tratamentul
medical care urmăreşte protej area rinichi ul ui
prin repaus şi regim alimentar se obţin supra­
vieţuiri chiar peste vîrsta de 60 de ani.
policlinică, unitate medicală de mare lnsernnă­
tate în acordarea asistenţei de specialitate bol­
navilor care se pot deplasa. Policlinica (de
adulţi, de copii, de întreprindere) deserveşte
un anumit teritoriu şi este împărţită în servicii
de specialitate (medicină internă, chirurgie,
obstetrică-ginecologie, urologie, derrnato-veno­
rologie, oto-rino-laringologie, oftalmologie, sto­
matologie, neurologie, endocrinologie, cardiolo­
gie, gastro-enterologie , reuma tolog ie, rad iologie ,
laborator, fizioterapie, expertiza medicală a ca­
pacităţii de muncă etc.), care primesc, pe baza
unor bonuri de ordine, bolnavii care s-au
înscris la fişier şi îşi aşteaptă rîndul în mod dis­
ciplinat. Bolnavii grav au prioritate. Pentru
bolnavii care solicită asistenta policlinicii este
289
I
J
[290]
•
deosebit de avantajos sistemul reţinerii dinainte
a orei de consulta ţie. Policlinica dirijează acti­
.vitatea profilactică pe teritoriul ei, acordînd
Policlinică nou-construiti!' la Tilu.
sprijin şi îndrumare prin specialiştii ei circum­
scripţiilor sanitare aferente. Totodată, orga­
nizează serviciul de gardă pentru cazurile care
survin în afara orelor de program şi pentru
soluţionarea urgenţelor la domiciliu.
Policlinică nou-construită la Suceava.
poliglobulie, sporire a numărului de globule
roşii din sînge dincolo de limitele fiziologice
(peste 5 000 000- 5 500 000 pe mrn"). Poli­
globulia poate fi simptomatică atunci cînd oxi­
genarea globulelor roşii în plămîni este def ici-
290
tară, ca în poliglobulia de altitudine, sclerozele
pulmonare, malformaţiilecongenitale ale inimii,
insuficienţa cardiacăetc. Poliglobulia adevărată
este însă o boală de sine stătătoare, în care
numărul eritrocitelor depăşeşte 7 000 000 pe
rnrn", Caracteristic pentru această boală este
roşeaţa vineţie a feţei, mucoaselor şi a palmei.
Bolnavii au dureri de cap, senzaţie de căldură
în obraji, vîjîieli în urechi. Cînd boala avan­
sează, circulaţia sîngelui se îngreunează, apă­
rînd dispnee şi uneori hemoragii sau tromboze.
In tratamentul acestei poliglobulii se foloseşte
fosforul radioactiv.
polinevrită, boală caracterizată prin pareza
sau paralizia simetrică a membrelor, mai ales
a picioarelor, însoţită de amor ţel i , arsuri, fur­
nicături şi în special dureri la apăsarea muşchi­
lor în aceleaşi locuri unde există şi deficitul
motor-din cauza unor infecţii (îndeosebi dif­
terie, febră tifoidă, gripă), intoxicaţii (prin,
consum de băuturi alcoolice în cantităţi mari
sau consum zilnic de cantităţi moderate, la
alcoolicii cronici, prin ingerarea de arsenic,
taliu, plumb, accidental sau prin lipsa măsurilor
de protecţie a muncii, la tipografi, vopsitori)
carenţe (lipsă) de vitamine prin alimentaţie
deficitară (avitaminoza B1 prin consum de orez
decorticat mai ales la popoarele din ţările calde,
avitaminoza PP sau pelagra, boli cronice ca­
şectizante care duc la producerea de toxine
în organism, ca diabetul, uremia, cancerul,
cauze alergice, extrem de rare, prin sensibili­
zarea organismului la unele medicamente, ali­
mente, seruri, vaccinuri, boli degenerative,
în foarte rare cazuri, datorită unor tulburări
de metabolism. O boală asemănătoare cu po­
linevrita este poliradiculonevrita, a cărei cauză
este în special virotică, cînd vorbim de poli­
radiculonevrită primitivă, cea secundară avînd
de obicei aceleaşi cauze cu polinevrita. Diagnos­
ticul îl poate preciza numai medicul. Boala
se vindecă dacă se înlătură la timp cauza şi
se face un tratament corespunzător (antibio­
tice după germenul care a generat-o, vitamine
Bl> B12' PP). Polinevri tele degenerative nu au
tratament curativ (de vindecare), ci numai de
întărire a organismului.
poliomielită, boală infecţioasă acută, care
atacă sistemul nervos, în special materia ce­
nuşie a măduvei spinării. Deoarece poliomielita
se întîlneşte mai frecvent la copii şi în cazurile
grave se caracterizează prin paralizii, boala
I este denumită şi paralizie infantilă. Prima epi­
demie a fost observată de Bell, în Insula
Sf. Elena, În 1834. In 1840, Heine delimitează'
boala şi-i dă denumirea de paralizie spinală
infantilă, iar Medin din Stockholm redă o des­
scriere corectă al stadiului acut al bolii, de
unde denumirea şi de boală Heine-Medin. Li
începutul secolului al XX-lea, poliomielita a
început să apară mai frecvent, uneori sub formă
de mari epidemii. Astfel de epidemii au izbuc­
nit în ţările scandinave, Germania şi S. U.A.
!,
I
[291]
De exemplu, în S.U.A., Între 1950 şi 1956 s-au
inregistrat peste 190 000 de cazuri la copii şi
adulţi, în Danemarca, în 1952, 5000 de cazuri,
într-o perioadă scurtă. Începînd din 1927 s-au
observat izbucniri epidernice de poliomielită
şi În ţara noastră. In R. P. R., au fost în 1957
un număr de 5 400 de cazuri. Agentul patogen
al poliomielitei face parte din microorganismele
cele mai mici - virusuri. Cercetînd virusul po­
liomielitei la microscopul electronic, s-a putut
stabili că are o formă sferoidală şi o mărime
de circa 25-32 milimicroni. El rezistă un timp
îndelungat În apă, lapte, se găseşte în apele de
scurgere, Virusul moare după o fierbere de
10-12 minute; de asemenea, piere În soluţie
de hipermanganat de potasiu (1: 1 000) şi de
apă oxigenată (1: 100). Virusul poliomielitei
este de trei tipuri: 1, II şi III. Formele cele
mai grave de paralizii sînt provocate de tipul I.
Contaminarea se poate produce prin contact
direct cu bolnavul sau cu purtătorul de virus
{vezi purtător de germeni). Un rol mare În
răspîndirea bolii Îl au apele de scurgere şi
.sursele de apă potabilă infectate. De obicei,
virusul pătrunde în organism prin aparatul
digestiv, mai rar prin căile respiratorii. Boala
este mai frecventă vara şi toamna; cazuri izo­
late se observă iarna şi primăvara. Se îmbol­
năvesc în special copiii între 2 şi 7 ani; mai rar
copi i i mai mari şi adulţii, Incubaţie: se face
între2 şi21 de zile: esteasimptomatică. Incubaţia
este scurtă În formele bulbare care apar după
.amigdalectomiile făcute în perioada epidemică.
Invazia sau perioada prodromaLă: temperatura
creşte pînă la 38-39° şi mai mult, apar feno­
mene catarale (guturai şi traheită),' ca în gripă;
se observă, de asemenea, tulburări gastrointes­
tinale. Perioada de Latenţă: după 2-4 zile,
simptomatologia bolii cedează complet timp
.de 1- 4 zile. Perioada de stare. Temperatura
creşte din nou. Distingem în această perioadă
al te două subperioade şi anume: perioada pre­
paraliiică, ce durează în medie de la cîteva
ore la 5- 10-14 zile, care uneori poate să
lipsească, boala trecînd direct în perioada pa­
raliiicâ. In a 3-a-a 5-a zi de boală apar tulbu­
rări motorii: pareza (paralizia parţială) sau
paralizia unuia sau mai mul tor membre. O
dată cu dezvoltarea simptomelor amintite pot
.apărea diferite senzatii dureroase, care ingreu­
nează mişcările şi bolnavii sînt nevoiţi să stea
.în poziţii silite. Se pot observa dureri articulare
-ceea ce face ca poliomielita să fie luată drept
reumatism. Manifestarea simptomelor descrise
.în perioada incipientă este legată de acţiunea
:generală a virusului în timpul circulaţiei lui
în sînge şi în intestin. Parezele şi paraliziile
.ap ar în urma lezării diferitelor- sectoare ale
'sistemului nervos, în special ale materiei cenu­
�ii din măduva spinării. Dacă inf larnaţia cu­
.prinde unele sectoare ale sistemului nervos
.superior, ca de exemplu bulbul în care sînt si­
ttuaţi centrii respiratori şi al circulaţiei, pot
surveni tulburări de respiraţie (pînă la parali-
zarea ei) şi de circulaţie, cu o creştere conside­
rabilă a temperaturii sanguine. Dacă este ata­
cat creierul, pot apărea simptome de encefalită
(inflarnaţia creierul ui), convulsii, stare de
sornnolenţă, afecţiuni ale nervilor cranieni (fa­
cial,oculomotor). Dacă sînt atinse membranele
cerebrale (meningiene) apar simptome de menin­
gită, dureri de cap, vărsături, încordarea muş­
chilor cefii etc. ; perioada de retrocedare a para­
liziilor şi de recuperare. In cazurile benigne, după
7 - 14 zi le, chiar şi simptomele grave pot dis­
părea complet sau pot rămîne doar unele se­
chele neînsemnate; în cazurile grave rămîn
pareze şi paralizii stabile, care cer un trata­
ment îndelungat, iar funcţiile pierdute se
compensează prin aparate ortopedice. Afecţiu­
nile ireversibile ale bulbului pot duce la moarte,
ceea ce se întîmplă mai rar. Anderson dă nu­
mărătoarea statistică pentru recuperare: a) pa­
ralizii minime, recuperare 100%; b) paralizii
moderate, recuperare 70,5%; c) paral izii severe,
recuperare 27,7%. Recuperarea este minimă
în primele 3 luni 50%, în primul an 75% şi
restul de 25% în al II-lea şi al III-lea an.
Perioada de secheLe: atrofii, tulburări trofice,
definitive. TratamentuL se aplică numai în
spital. O mare importanţă o au gimnastica
medicală şi masajul, practicate sistematic.
In cazurile grave cu tulburări respiratorii şi
de deglutiţie se prescriu oxigen, respiraţie arti­
ficială cu ajutorul unor aparate speciale­
plămînul de oţel- diatermie. Peste 3-4 luni,
dacă paralizia persistă, bolnavul este trimis
în sanatorii speciale. Pentru tratamentul tul­
burărilor de respiraţie există spitale speciale,
înzestrate cu aparatele cele mai moderne.
ProfiLaxia constă în vaccinarea masivă şi în
măsuri igienico-sanitare. Vaccinarea se face cu
virus mort sau atenuat, supus unui tratament
special. Vaccinul mort Salk (după numele sa­
vantului american J .Salk) se administrează in­
tramuscular sau subcutanat, în trei rînduri,
cu un interval de 4- 6 săptămîni între prima
şi a doua injecţie şi de 6- 8 luni între a doua
şi a treia. Rezultatele au fost bune, obţinîndu-se
o protectie de 80-90%. V accinul cu virus viu sau
atenuat produs după metoda savantului ame­
rican A. Sabin, printr-o tratare specială a viru­
sului, s-a dovedit mai eficace. Acest vaccin se
administrează mai uşor, se dă copiilor sub formă
de picături de sirop, zahăr, sau sub formă de
bomboană. Este preferabil să se întrebuinţeze
metoda Ciumakov (U.R.S.S.), adică să nu se
administreze în acelaşi moment o mixtură din
cele 3 tulpini ale virusului, ci fiecare tulpină
separat (monovaccin) la intervale de 4- 6 săp­
tămîni, deoarece nu toate tipurile au aceeaşi
putere de multiplicare. Revaccinarea se face
după 18 luni cu amestec trivalent. Vaccinarea
se aplică după vîrsta de 3 luni; nu este reco­
mandabilă în lunile de vară. Imunizarea pasivă
(cu' gammaglobuline) pentru copiii contacţl
în spital, personalul sanitar etc. este de scurtă
durată. Vaccinarea nu exclude însă obligaţia
291
J
[292]
i
•
de a respecta cu stricteţe măsurile igieno-sani­
tare: curăţenia Încăperilor, spălarea mîinilor,
a fructelor, fierberea laptelui şi a apei, păstrarea
curăţeniei În băi şi closete. Bolnavul este izolat
de persoanele sănătoase şi internat În spital Într-o
secţie specială pentru tratament. Copiii care au
avut contact cu un bolnav de poliomielită sînt
ţinuţi timp de 21 de zile În carantină, În timpul
căreia frecventarea şcolii, a grădiniţei, a
creşei, contactul cu alţi copii sînt interzise. Se
face dezinfecţia locuinţei bolnavului. Datorită
măsurilor de combatere În masă (vaccinare),
morbiditatea a scăzut foarte mult, ca fiind azi
excepţională. Izolarea şi internarea bolnavilor
la spitalul de boli contagioase sînt obligatorii.
Supravegherea la domiciliu sau În colectivitate
a contacţi lor durează 21 de zile.
polipi, tumori benigne de origine epitelială.
Prezintă o bază constituită din ţesut conjunctiv
bogat În vase. ţesut care se prelungeşte În afară
printr-un ax rarniîicat acoperit de epiteliu.
La piele, se prezintă ca o mică tumoare, bine
delimitată, de consistenţă dură. Se localizează
mai frecvent pe pielea capului, În axilă, la
nivelul torace lui sau În regiunea perineoanală.
Pe degete se prezintă sub forma de papilom căr­
nos (negi). Papilomul mucoaselor se prezintă
ca o tumoare moale, care singereaz ă uşor (po­
lip mucos) şi apare mai frecvent pe mucoasa
vezicală, stomac, rect, laringe, limbă, obraz.
Papiloamele se pot maligniza ; de aceea trebuie
extirpate chirurgical (sau prin electrocoagulare).
Nu este bine să se Încerce îndepărtarea polipilor
superficiali prin mijloace improvizate.
Popp Vasile (1789-1842), medic şi bibliogra!
rornin din Transilvania. A obţinut doctoratele
în filozofie şi în medicină la Viena. Teza sa de
doctor în medicină, publicată în latineşte,
"Despre obiceiurile populare de Înmormîntare
ia rornini" (Viena, 1817), este o valoroasă lu­
crare de etnografie. O deosebită importanţă pre­
zintă cartea sa "Despre apele minerale de la
Arpătac, Bodoc şi Covasna" (Sibiu, 1821), cea
dintîi scriere medicală ştiinţifică tipărită în
limba remînă.
praf, particule fine ale unor corpuri solide
care pot pluti în aer, dep lasindu-se la distanţe
foarte mari şi depunîndu-se pretutindeni, în
afara şi în interiorul locuinţelor. Praful este în
general alcătuit dintr-un amestec de particule
de pămînt, diferite roci, pietre de pavaj, fum,
funingine, resturi de materii organice. In praful
atmosferic mai pot fi întîlnite pqrticule de praf
cosmic şi praf vulcanic. Praful este nesănătos
atît datorită acţiunii lui iritante asupra căilor
respiratorii, cît şi prin aceea că serveşte ca
suport pentru transportul şi pătrunderea În
organism - pe cale respiratorie - a unor ger­
meni patogeni (microbii tuberculozei ş.a.). De
aceea, în întreţinerea igienică a locuinţelor sînt
de mare Însemnătate măsurile de îndepărtare
şi de împiedicare a pătrunderii prafului. Pentru
îndepărtarea prafului se recomandă ştersul umed
(cu mătura udă sau cu cîrpă muiată în apă şi
292
stoarsă). Măturatul uscat este neigienic, făcînd
să crească de cîteva ori numărul germeni lor ce
plutesc în aerul încăperilor. Pentru mobila care
s-ar strica prin ştersul umed este bine să
se întrebuinţeze o cîrpă moale, păroasă, care
reţine bine praful. Curăţenia se face numai cu
ferestrele deschise. Covoarele şi mobila tapisată
(fotolii, divane) se scot afară de cîteva ori pe
an şi se bat bine. Cea mai bună şi igienică în­
depărtare a prafului se obţine cu ajutorul aspi­
ratorului electric. Spre a împiedica pătrunderea
prafului în casă, se instalează la intrare un
ştergător bun pentru curăţirea încălţămintei. iar
paltoanele sau pardesiile se lasă în afara încă­
perilor locuite, în vestibul sau pe coridor.
Praful industrial se formează în cursul proce­
sului de producţie în diferite întreprinderi
(industria minieră, rnetalurgică, textilă etc.),
putînd avea o acţiune vătămătoare asupra să­
nătăţii muncitorilor. dacă nu se iau măsurile
de protecţie cuvenite. In întreprinderile din'
ţara noastră se aplică numeroase măsuri de
protecţie a muncitori1or împotriva prafului in­
dustrial, prin forajul umed, instalaţii de venti­
laţie şi de aspirare a prafului, etanşeizarea unor
maşini în care se produce praf, măşti ind ivi ouale.
De asemenea, se face periodic controlul sănă­
tăţii muncitorilor care lucrează în mediu cu
praf, pentru a se surprinde de la început orice
modificare la nivelul aparatului respirator şi
orice îmbolnăvire. Se caută a se depista În special
primele semne de silicoză - îmbolnăvire pro­
dusă de aspirarea prafului bogat în si liciu (mine
de cărbuni, fabrici de ciment, de căr ămiz i),
prematuritate, conform unei conventii inter­
naţionale este numit prerriatur orice copil născut
viu care la naştere are o greutate sub 2 500 g
şi o lungime sub 45 cm. Datorită progrese lor pe­
dia triei moderne pot fi viabili şi copii cu o greu­
tate la naştere de 800- 900 g (se citează În mod
excepţional copii de 600 g care au supravie­
ţuit). Asemenea copii pot fi născuţi cu adevărat
Înai�te de termen dar pot fi născu-ţi şi la termen,
dupa ce au prezentat o tulburare de dezvoltare
În viaţa intrauterină (imaturi); uneori este greu
de făcut această distincţie. Frecvenţa prernaturi­
tăţii este variabilă: cam 5- 10% din toţi
nou-născuţii sînt prematuri. Prematuritatea este
mai frecventă În oraşele mari decît la sate.
Cauzele prematur ităţ i i sînt multiple: boli ge­
nerale ale mamei (boli infecţioase, boli de
rinichi, boli de inimă), boli ale uterului, munca
Iizică prea grea în timpul sarcinii etc. In multe
"câzuri. cauza prernaturităţ ii este necunoscută.
Pericolele de care sînt ameninţaţi prematur ii
sînt datori te traurnatisrnelor de la naştere (he­
moragii, asfixie),lipsei de adaptare la condiţiile
vieţii extrauterine, lipsei de rezistenţă la in­
fecţii. Semnele de prematuritate sînt: a) mor­
fologice: copilul este slab, are pielea uscată.
zbîrcită şi acoperită cu un păr fin (lanugo);
ţesutul gras subcutanat este diminuat saLII
absent, unghiile sînt scurte, organele genitale
sînt rudimentare; b) funcţionale: respiraţia este
[293]
tn Incubator, prematurulul i se asigură conditii
optime de dezvoltare
frecventă şi neregulată, strigătul este slab,
copilul are tendinţă la pierdere de apă (deshi­
dratare) sau acumulare de apă (edem), tempe­
ratura corpului este insuficient reglată (copilul
poate fi uşor răcit sau supraîncălzit), suge prost,
Înghite prost, oboseşte repede, are toleranţă
digestivă redusă. Din aceste motive, prematurul
necesită îngrijiri speciale, care nu pot fi asi­
gurate decît în secţii spitaliceşti special arne­
najate şi dotate cu personal bine calificat.
in linii mari, îngrijirile constau în: a) menţi­
nerea constantă a temperaturii corpului (în
paturi încălzitoare speciale - incubatoare);
b) acoperirea nevoilor de oxigen şi suprave­
gherea respiraţiei (la nevoie se administrează
oxigen); c) prevenirea infecţiilor (izolare în sa­
loane speciale, respectarea unor reguli stricte
de igienă); d) alimentaţie sub formă de mese
mici şi repetate (de 10 ori pe zi), uneori admi­
nistrate pe sondă (cînd copilul nu suge); baza
alimentaţiei este laptele de mamă. Mortali-
tatea prematurilor este în general cu atît mai
mare, cu cît greutatea lor este mai mică; din
prematurii sub 1 000 g trăiesc cam 10%; din
cei între 1 000 şi 1 500 g supravieţuiesc cam
50%; din cei între 1 500 şi 2 000 g trăiesc
cam 80%; din cei între 2 000 şi 2 500 g trăiesc
cam 95% (cifre aproximatlve), Unii prematuri
care supravieţuiesc pot prezenta ulterior tul­
burări în funcţia unor organe sau sisteme, în
special tulburări neurologice (dezvoltare inte­
lectuală întîrziată, convulsii). Prevenirea pre­
maturităţii se face prin supravegherea medicală
a gravide lor, pentru depistarea la timp a sar­
cinilor patologice şi aplicarea tratamentului
coresp unză tor.
preventoriu, instituţie medicală antituber­
culoasă pentru adulţi, tineri sau copii care nu
necesită o internare într-un sanatoriu de spe­
cialitate, dar au nevoie pentru un anumit
timp de o cură de întremare, sub supraveghere
medicală directă.
prezbiţie, slăbirea, cu vîrsta, a puterii de
acomodaţie a cristalinului. Obiectele situate
la mică distanţă (30 cm) nu mai sînt văzute
clar. Pentru a vedea clar un text sau un obiect.
prezbitul măreşte distanţa, îndepărtînd de ochi
textul sau obiectul care este privit. In mod
obişnuit, prezb iţia apare după vîrsta de 40
de ani. In cazurile de hipermetropie, fenomenul
de prezb iţ ie apare mai de vreme, iar în miopie
apare mult mai tîrziu. Pentru a suplini această
deficienţă a acornodaţiei, prezbitul trebuie să
poarte ochelari cu lentile convergente. Diop­
triile trebuie mărite la 2-3 ani, pînă la vîrsta
de 60- 65 de ani, cînd acornodaţia încetează
practic de a mai funcţiona şi dioptrii le rămîn
staţionare.
priapism, stare patologică caracterizată prin
erecţii persistente, dureroase, care apar inde­
pendent de libido şi nu sînt urmate de ejaculare.
Pot dura săptămîni sau se pot manifesta sub
formă de accese, care durează cîteva ore sau
zile. Infiltraţia patologică cu sînge a corpiIor
spongioşi poate avea diferite cauze: infecţii
(cavernite, f leb ite ale penisului), traumatism
al penisului (lovitură, act sexual brutal), stază
venoasă datorită unui cancer al penisului sau
uretrei. Poate să apară ca manifestare a unei
Iritaţi! a centriIor erectori în cursul unor le­
ziuni organice ale măduvei (hematomielie, ta­
bes) sau pe cale reilexă, punctul de plecare
fiind excitaţii pornite de la uretra posterioară,
aşa cum se întîmplă în cursul prostatitelor,
verumontanitei sau adenomului de prostată.
De asemenea poate apărea ca o manifestare a
leucemiei. In priapismul de durată, după re­
venirea la normal a penisului apare impotenta
definitivă. Tratamentul este în funcţie de cau­
zele care provoacă priapismul. La acesta se
vor adăuga: anestezie locală sau rahianestezie,
calmante (bromuri, largactil), Iipitori la baza
penisului, incizii ale corpi lor cavernoşi,
prim ajutor; pentru evoluţia stării unui bol­
nav sau accidentat, primul ajutor, acordat pînă
293
<
1
1
[294]
2
•
ia intervenţia medicului, are o importanţă
hotărîtoare. Eficienţa primului ajutor este
condiţionată de următorii factori: rapiditatea
acordării (în raport cu momentul îmbolnăviri!
sau accidentului); calitatea lui, în funcţie de
priceperea celui ce îI. acordă şi de existenţa Ia
îndemînă a materialelor ne­
cesare; calmul cu care se lu­
crează; transportul imediat şi
confortabil la unitatea medi­
cală cea mai apropiată. In
ridicarea calităţii primului
ajutor este de mare însemnă­
tate acţiunea Crucii Roşii a
R. P. R. de instruire în masă
a populaţiei prin cursurile
G.P.A.S. şi de echipieri sa­
nitari şi de organizare a for­
maţiunilor sanitare de Cruce
Roşie (vezi grupă sanitară),
oricînd gata să acorde prompt
un prim ajutor de calitate.
prişniţe, procedură denu­
mită astfel după cel care a
imaginat-e, ţăranul silezian
Vincenz Priessnitz. Este vorba
de comprese stimulante din
pînză înmuiată în apă rece, stoarsă bine şi
aplicată pe locul tratat - torace, abdomen ­
şi acoperite cu o bucată de pînză uscată; se
menţin 2- 4 ore şi mai mult pe locul unde au
fost aplicate. Prişniţul se recomandă în infla­
maţiile organelor torace-abdominale.
profilaxie. În înţelesul ei deplin, noţiunea de
profilaxie nu se limitează la prevenirea îrnbo l­
năvirilor, ci înglobează tot ce se întreprinde
pentru a apăra şi a întări sănătatea oamenilor,
pentru a prelungi durata vieţii. Preocuparea
pentru profilaxie constituie azi trăsătura dorni­
nantă a întregii activităţi medicale în ţara noas­
tră, fiind unul din principiile de bază ale organi­
zării socialiste a ocrot irii sănătăţii. In practică,
aplicarea principiului profilaxiei se bazează pe
un complex de măsuri medicale, economice,
gospcdăreşti, culturale, educative, înfăptuite
de stat cu participarea largă a populaţiei.
prolaps, coborîrea unui organ perinea j şi
apariţia lui Ia exterior (prolaps uter in, rectal).
Uneori numai mucoasa unui conduct poate
coborî şi să apară la exterior(prolaps al mucoasei
rectale, al mucoasei uretrale), Prqlapsul uterin
se datoreşte scăderii tonusului musculaturii
perineale sau unei rupturi din timpul naşterilor.
Beneficiază de tratament chirurgical. Prolap­
sul rectal poate fi parţial cînd numai mucoasa
coboară şi apare la exterior, sau total, cînd
rectul iese Ia exterior, cu toate tunicile. Bene­
ficiază de tratament chirurgical.
prostatită, inflamaţie a prostatei. Poate fi
acută sau cronică. Microbii cauza li sînt mai
ales staîilococul, gonococul, streptococul, ente­
rccocul, colibacilul. Punctul de plecare ob iş-
294
nuit este uretra prostatică, în uretrite sau un
focar stafilococic cutanat (furuncul, panariţiu.
piodermită) sau apare ca o localizare în cursul
unei boli generale (gripă, septicemii). Prosta­
tita acută apare brusc cu febră, uneori frisoane.
dureri perineale, rnicţiuni frecvente, greutate
Prim ajutor la locul de muncă.
în micţiune, uneori retenţie acută completă de
urină; urina este tulbure, cînd apare ca o com­
plicaţie a unei uretr ite, dar poate fi limpede
în celelalte cazuri. Diagnosticul se pune Ia.
tactul rectal, găsindu-se o prostată mărită de
volum, foarte dureroasă. Poate evolua spre su­
puraţie, constituindu-se un abces de prostată,
care va necesita evacuarea lui. Prosiaiita cronică
este urmarea unei prostatite acute sau a unei in­
fecţii atenuate cu punct de plecare uretral,
Simptomatologia este săracă, bolnavul prezen­
tînd vagi dureri perineale şi mai ales tulburări
genitale: ejaculare precoce sau întîrziată, can­
titatea diminuată a lichidului de ejaculare.
Diagnosticul se pune la tactul rectal, prostata
fiind de obicei mai mare şi cu zone de consistenţă
crescută. La uretrografie apar la nivelul uretrei
prostatice traiecte diverticulare, care repre­
zintă mici abcese fistulizate în uretră. Tra­
tament: în prostatita acută, antibiotice, în
funcţie de antibiograma germenului găsit la
urocultură sau în puroiul extras prin punctle,
'clisme cu an tipirină (1 g la 50 mI ceai de rnuşeţe l
c.al�). Prostatita tuberculoasă, localizarea baci­
lului Koch în prostată în cursul unei tubercu­
loze urinare sau genitale. Simptomatologia este
asemănătoare cu a prostatitei cronice. Trata­
mentul este antituberculos.
protecţie sanitară (a aerului, apei, solului).
ansamblu de măsuri avînd scopul de a feri
de impurificare aerul, apa şi solul, componente
de prim ordin ale mediului fizic în care se des­
făşoară traiul şi munca oamenilor. Măsurile de
protecţie sanitară în acest domeniu au o mare
importanţă în apărarea populaţiei împotriva
îmbolnăviri lor şi sînt prevăzute în legislaţia
[295]
1. Pastă de spălat mîinile; 2. Ma,că de proiectie c ont r a prafului; 3. Mănuşi de proiectie; 4. Et a n­
şelzar ea procesului de productie pentru prevenirea răspîndirii gazelor toxice; 5. MăştI de proiectie;
6. Centura de s ig ur a nţ ă este un mijloc de protecjie a muncii care exc lude r isc ul în munca la înăljime;
7. Protectia muncii la sudură.
sanitară a ţării. Astfel de măsuri sînt: plani­
ficarea şi sistematizarea centrelor populate în
concordanţă cu cerinţele igienice, evaluate prin
metode ştiinţifice; amplasarea judicioasă a
întreprinderilor industriale faţă de cartierele
locui te; înzestrarea în trepr inderi lor cu mij loace
tehnice care exclud irnpurif icarea aerului cu
fum, gaze toxice, praf industrial sau substanţe
radioadive; stabilirea de zone de protecţie
I
sanitară a surselor de apă potabilă, în care nu
se admite accesul oamenilor şi animalelor;
reglementarea sistemului canalelor pentru apele
de scurgere provenite de la locuinţe şi de la
întreprinderile ir.dustriale, controlul perma­
nent al infestării acestor ape şi luarea măsurilor
de purificare şi dezinfecţie a acestora; regle­
mentarea sistemului de evacuare, transport.
depozitare şi neutralizare a gunoiului rnenajer
295
[296]
Laborator de prot ez e dentare
Pentru a se da mobilitate mai mare protezei,
se pot fixa muşchii oculomotori pe o proteză
sferică, peste care se aplică apoi proteza cu
porţiunea colorată.
prurigo, boală cronică a pielii, care apare de
obicei În prima copilărie. Erupţia se prezintă
sub formă de vezicule mărunte, care provoacă
rnîncărimi puternice. Apare de obicei pe su-
•
provenit din centrele locuite. Măsurile de pro­
tecţie sanitară a aerului, apei şi solului sînt
totdeauna prevăzute Încă din faza iniţială a
proiectării numeroaselor cartiere de locuinţe
care se construiesc pretutindeni, precum şi a
noilor oraşe care apar pe harta ţării.
protecţia muncii, ansamblul măsurilor de
tehnică a securităţii şi de igienă a muncii,
avînd ca scop asigurarea celor
mai bune condiţii de muncă,
prevenirea Irnbolnăviri lor pro­
fesionale şi a accidentelor,
reducerea efortului fizic, pre­
cum şi asigurarea unor con­
diţii speciale pentru cei care
lucrează În munci grele şi­
foarte grele şi pentru munca
femeilor şi tinerilor. In Repu­
blica Populară Romină, pro­
tecţia muncii, este problemă
de stat. Stabilirea şi reali­
zarea deplină a măsurilor de
protecţia muncii cad În sar­
cina celor ce conduc, organi­
zează şi controlează producţia,
de la miniştri şi conducătorii
crganelor centrale de stat,
pînă la ingineri, tehnicieni şi
rnaiştri, la locul de muncă.
Controlul asupra aplicării mă­
surilor de protecţia muncii
este exercitat de Ministerul Să­
nătăţii şi Prevederilor Sociale,
prin Inspecţia de stat pentru
igienă şi protecţia muncii. Sta-
bilirea măsurilor de protecţie a muncii se pralaţa de extensie a membrelor, mai rar pe
face c� antrenar�a. moaselor largi ale oamenilor trunchi şi pe faţă. Din cauza scărp inăr ii, re-
rnuncu, care participa şi la exercitarea controlu- giunile respective sînt acoperite deseori de
lui obştesc organizat de sindicate. cruste sanguinolente, Datorită puseuri lor frec-
proteinoterapie, injectarea unor substanţe vente de prurigo, porţiunile de piele atinse se
care conţin proteine În scopul de a stimula Îngroaşe, devin aspre, pigmentate. Este carac- ./
funcţiile de apărare a organismului. Se practică terlstică mărirea ganglionilor limfatici inghi-
În procese inflamatoare subacute, infecţii ale nali. In timpul verii se observă ameliorări În
organelor genitale (salp ingi ts. metri te) rebele evoluţia bolii. Boala apare deseori În legătură
la tratamentele obişnuite. In acest scop se cu tulburări ale funcţiei intestinale (consti-
folosesc: vaccinul polimicrobian Delbet, in- paţie), ale metabolismului, cu diferite intoxi-
jecţ ii de lapte fiert (20 de minute). În urma caţii ale organismului. Un anumit rol ÎI au
acestor inoculări, organismul reacţionează prin (Ia adulţi) tulburările funcţionale ale sistemului
febră cu frison, stare generală al tera tă, roşeaţă nervos central, ale funcţiilor glandelor cu secreţie
cu durere la locul injecţiei. Preparatele cu pro- internă şi diferiţi factori externi.
teine mai sînt folosite şi pe cale bucală (Peptonă, . prurit vulvar, se!1zaţia de n:Încărime. in ten să
Peptocolin) pentru desensibilizare (vezi alergie). . lfl mvelu.I. vulvei ŞI perineului .. Poaţe fi cauzat
proteză, piesă cu care se înlocuieşte, total sau . d� �ecreţllle patologice al.e v�glnulUl, de tylbu-
parţial, un element anatomic extirpat. Poate r��1 . hormona�e, .de afec�lUm generale (?Iabet,
fi: dentară, a membrelor inferioare sau supe- slfl!ls),de lezlu�1 hepa!lce sa� viermi IntestJ:
, .. 'o nali. Apare mal ales In preajma menopauzel
noare. a ochiului. Are valoare funcţională sau . A t i 1 ... T f t / Ii ît
. o _ o o" . . ŞI In Impu SarClnll. ra,amen u va I pe CI
e.stetJca.Prat.e,� acu/ara,och.1 artilicial. confec- posibil cauzal şi de calmare. In cazurile rebele
ţlOn.at d:n A sticlă sau mateonal pl�stJc, care se se fac inli ltraţii cu novocaină sau chiar rezecţia
utilizeaza In caz de absenţa a unui glob ocular. nervilor regiunii respective.
Prote::aooculară trebuie să aibă cu�oar:a ş� f�rma psihoterapie, complex de măsuri şi procedee
asemanatoare cu acelea ale ochiului sanatos. de reeducare În special psihice pe care le ia
Dimensiunea sa trebuie să se adapteze la dimen- medicul În vederea ameliorării sau vindecării
si unea şi forma orbitei În care va fi aplicată. bolilor psihice. Bolile psihice se manifestă fie
296
[297]
printr-o imagine falsă a realităţii (de exemplu,
halucinaţiile), fie printr-o interpretare falsă a
realităţii (de exemplu, delirul de persecuţie,
de grandoare), fie printr-o creştere sau scădere
.a funcţiilor scoarţei cerebrale datorită soli­
cităr ii ei deosebite şi îndelungate, sau printr-o
serie de boli generale ce slăbesc organismul
şi sistemul nervos central (boli ce produc le­
ziuni ale creierului: encefalitele, a1coolismul,
hemoragiile şi rarnolismentele cerebrale, tu­
morile). Tratamentul bolilor psihice are în
vedere, pe de o parte, agentul care a cauzat-o
(microbi, hemoragii, tumori), iar pe de altă
parte, reeducarea psihicului bolnavului, ceea
ce se numeşte psihoterapie. Mij loacele sale sînt:
condiţii de linişte, de optimism (acasă, la
locul de muncă, în spital), iar ca metode mai
speciale.munca perseverentă de lămurire a bol­
navului în legătură cu tulburările psihice pe
care le prezintă şi redarea încrederii acestuia
în posibilităţile de vindecare, sugestionarea
bolnavului care se face prin convorbiri sau
prin hipnoză. Metoda dă rezultate bune, în­
deosebi la bolnavii nevropaţi, care de multe
ori nu se mai cred capabili de muncă, consideră
că viaţa lor nu mai are nici un rost sau le este
teamă permanent şi fără motiv să nu se îrnbol­
năvească grav. Prin aceste metode şi mai ales
explicînd cu răbdare bolnavului cauzele bolii,
psihoterapia poate duce în multe cazuri la
vindecarea multor tulburări psihice. Printre
metodele psihoterapice se mai numără ergote­
rapia (terapia prin muncă), cultoterapia (prin
lecturi, artă), antrenament de relaxare, şe­
dinţe de dezinhibiţie, antrenament autogen
(au togene-training).
psihoze, stări psihice patologice care se mani­
festă prin tulburări de judecată, gîndire sau
-cornpor tament, prin perceperea denaturată a
realităţii obiective, a mediului extern şi ca
'o consecinţă, reacţia denaturată a bolnavului
faţă de aceste realităţi. Aceste tulburări pot fi
.găsi te în orice boală care duce la modificarea
funcţiuni lor normale ale creierului. Nu trebuie
-confundate tulburările psihice care apar În
nevroze cu psihozele (vezi nevroză), care nu
.corespund realităţii înconjurătoare. Forme de
.manilestare mai importante a psihozelor sînt:
ideile delirante (deliruri de persecuţie, de gran­
-doare); halucinatiile (auditive, vizuale, 01-
'Iactive) : psihoze depresive (cu stări psihice de
depresi une excesive), psihoze maniacale (cu
.stări de veselie anormale şi neîntemeiate). După
modul de manifestare şi cauzele care le-au deter­
-minat deosebim următoarele psihoze mai irn­
.portante: psihoza traumatică (apare în urma
unor lovituri la cap şi Este În general în
raport cu gradul leziunilor cerebrale); psi­
,hoza maniacodepresivă (vezi manie); psi­
hoza infecţioasă (urmare a unei infecţii ge­
merale sau a encefalului, encefalite); schizo­
frenia (vezi schizofrenie); paranoia (vezi para­
moia) ; psihozele din epilepsie (vezi epilepsie);
!psihozele din oligofrenie (vezi oligofrenie);
,�
psihoza alcoolică (poate apărea fie la alcoo lici
cronici, chiar în perioada cînd nu au consumat
băuturi alcoolice); psihozele din toxicomanii (ne­
voi-a irezistibilă de a consuma morfină, opiu,
cocaină). In tratarea lor se urmăreşte întîi înlă­
turarea cauzei, apoi se tratează tulburările
propriu-zise. De cele mai multe ori este nevoie
ca bolnavul să fie internat.
psittacoză, boală infecţioasă provocată de
un virus şi transmisă la om de papagalii bol­
navi şi purtători de virus (în faza infecţiei
inaparente). Psi t tacoza face parte din grupa
ornitozelor. Evoluţia bolii, prof ilaxia şi trata­
mentul sînt aceleaşi ca şi la alte ornitoze (vezi
ornitoză).
psoriazis, boală de piele necontagioasă, re­
lativ frecvent întîlnită, caracterizată prin apa­
riţia pe piele a unor pete roşiatice acoperite
cu scuarne groase, stratilicate şi lucioase.
Psoriazisul se poate localiza pe orice parte a
pielii, dar este întîlnit mai frecvent pe supra­
feţele de extensie ale membrelor superioare şi
inferioare, pe pielea păroasă a capul ui şi în
regiunea genunchilor şi coate lor, unde erupţia
se menţine un timp foarte îndelungat. Psoria­
zisul poate fi localizat (atacînd anumite sectoare
ale corpului) şi generalizat (pe toată suprafaţa
pielii). Erup ţii le care cuprind porţiuni lirni-
Psoriazis al pielii spateluI.
tate de piele nu sînt însoţite de regulă de sen­
zaţii subiective şi nu influenţează starea gene­
rală, în timp ce în psoriazisul generalizat se
observă creşterea ternperatur ii, indispoziţie,
dureri articulare etc.; stratificările masive
jenează mişcările şi provoacă dureri - apar fi-
297
1 I
I
1.
.�
[298]
�!z .. ------_ .. -----------------��� --�---------�--I
•
suri care sîngerează. In unele cazuri se observă
vindecarea spontană a accesului respectiv,
urmată însă de recidive după un interval va­
riabil de timp. Cauzele psoriazisului nu sînt
lămurite. Ca tratament general se recomandă
curele balneare la mare, care au ca rezultat
vindecarea accesului şi întîrzierea recidivelor.
Polivitaminele, cuprinzînd cît mai multe vi­
tamine, în cure prelungite, au de asemenea
un efect favorabil. Local se folosesc pomezi
care îndepărtează scuarnele (cuprinzînd acid
salicilic etc.), urmate de pomezi reductoare
(cu oleum cadini, crisarob ină etc.).
pterigion, membrană translucidă, de formă
triunghiulară, care se formează pe globul ocular
în porţiunea dinspre nas. Baza mernbranei se
întinde spre unghiul intern al pleoapelor, iar
vîrful ei ajunge de obicei la marginea corneei,
sau chiar înaintează pe o porţiune din cornee.
Pterigionul este format din ţesut conjunctiv
şi ţesut elastic. Se întîlneşte mai frecvent la
persoanele expuse la internper ii (în mediul
rural, sau la marinari). Cînd are tendinta să
crească pe cornee, se recomandă îndepărtarea
pterigionului prin intervenţie chirurgicală.
ptoză, coborîrea unui organ de la locul lui
normal. Se observă la bolnavii care au slăbit
mult sau la oamenii care au făcut eforturi mari.
Este mai frecventă la femeile care au născut
şi se datoreşte unei scăderi a presiunii intra­
abdominale, consecutivă hipotoniei muscula­
turii abdominale. Se observă mai frecvent:
ptoza renală, ptoza stomacului şi a colonului.
Unele ptoze beneficiază de tratament chirur­
gical. Tratamentul medical dă uneori rezul­
tate, cînd bolnavul se îngraşe prin repaus la
pat. Se indică purtarea unei centuri abdomi­
nale, care trebuie pusă în poziţia culcat.
Ptoză palpebrală, cădere în jos a pleoapei
superioare, cu imposibilitate de a fi ridicată
voluntar. Ridicarea pleoapei se poate face
numai pasiv, susţinînd-o cu degetul. Există
o formă de ptoză congenitală, care este de
multe ori bilaterală (Ia ambii ochi). Alteori,
ptoza se produce prin paralizia unei ramuri
a nervului oculomotor comun, care "comandă"
muşchiul ridicător al pleoapei superioare.
Pucioasa, statiune balneară lîngă Tîrgo­
vişte (21 krn}; are o altitudine de 350 m şi
un climat de coline, uşor stimulant. Staţiunea
posedă ape slab mineralizate, sulfatate, sul­
furoase, precum şi ape concentrate, sărate,
iodurate, sulfuroase. In cura externă apele
minerale din statiune se prescr iu în boli loco­
motorii, intoxicaţii profesionale, boli ale
aparatului genital feminin, de piele şi ale
aparatului vascular periferic. Apele sulfuroase
pot fi recomandate şi în inhalaţii şi aerosoli
sau în boli ale aparatului respirator.
pulpită, inflamaţie a pulpei dentare. Pulpita
apare în urma pătrunderii în pulpa dentară
a unor microbi, mai frecvent prin smalţul
şi dentina distruse de earia dentară, mai rar
prin orificiul apical al rădăcinii dintelui.
298
Afară de aceasta, pulpita poate fi provocată
de iritanţi chirnici : fenol, formol, arsenic etc.,
precum şi de traumatismele mecanice ale din­
telui, de ruperea coroanei dintelui în apropi-­
erea pulpei. Mai frecvent, pulpitele se dezvoltă.
sub forma unui proces acut, care se caracte­
rizează prin accese de dureri violente. Dacă.
este atinsă pulpa de la rădăcina dintelui,
durerile pot iradia de-a lungul ramificaţii lor
nervului trigemen. In aceste cazuri, bolnavul
nu poate indica precis dintele bolnav şi are
impresia că-I dor cîţiva dinţi.
puls, zvîcnitură produsă de înaintarea sîngelui
în vase, simţită la locul unde se poate pipăi o
arteră. Originea pulsului este contracţia
inimii (sistola), care, aruncînd brusc o mare
cantitate de sînge în aortă, produce o izbitură a
masei de sînge, ce se propagă din aproa pe În a proa­
pe spre periferie sub forma unei unde pulsatile.
In momentul cînd unda pulsatilă corespunzînd
unei presiuni locale crescute a sîngelui ajunge
într-un anumit segment arterial, ea dilată
artera în acel loc. Datorită elasticităţii sale,
într-un moment următor artera îşi revine la
volumul iniţial şi împinge sîngele în segmentul
vecin, care se dilată, ciclul continuînd cu
amplitudine din ce în ce mai redusă dinspre
aortă spre arterele mici, unde unda pulsului
dispare complet în arteriole şi capilare, pulsul
sanguin fiind continuu. In corp există cîteva
regiuni unde se poate percepe bine pulsul.
Numărul pulsaţiilor percepute corespunde cu
numărul sistolelor ventricul are. Intr-o serie
de boli cardiovasculare, pulsul se modifică,
fapt care poate fi analizat cu ajutorul unor
aparate numite sfigmografe, ce Înregistrează
pulsul sub forma unor trasee numite sţigmo­
grame. Inregistrînd viteza de propagare a
undelor pulsului putem, de asemenea, aprecia
starea funcţională a peretelui vascular, deoarece
atunci cînd acesta este rigid, viteza de propa­
gare scade. Din amplitudinea pulsului se pot
trage, pe baza unor calcule complexe, concluzii
privind debitul cardiac (vezi inimă).
purgative, substanţe farmacologice de origine:
vegetală sau sintetică, care declanşează defe­
caţia prin excitarea mişcărilor peretelui intes­
tinal în caz de constipaţie. Administrarea lor
este necesară, întrucît o constipaţie cronică
duce la trecerea substanţelor toxice din fecale
în sînge, dînd naştere la fenomene nedorite.
Trebuie subliniat faptul că nu orice constlpaţie
. beneficiază de tratamentul cu purgative şi că
acesta se aplică numai în următoarele situaţii � ,
la bolnavii cu hernii sau hernoroizi (Ia care
efortul de delecaţie poate da accidente), după!
operaţii, la bolnavii în stare de inconştienţă
(traumatisrne craniene, edem cerebral). Purga­
tivele trebuie luate numai la indicaţia medi­
cului, deoarece abuzul lor duce la lritaţie
mucoasei intestinale şi apariţia colitei. Acţi­
une purgativă au: glicerina, soluţiile concen­
trate de zaharuri (şi mierea de albine), sullatuă
J
[299]
-I----�-
de sodiu sau de magneziu (sarea amară), citratul
de magneziu, unele, fructe uscate, semin­
ţele de in, care, urnllîndu-se prin, în­
muierea în sucul intestinal, creează o masă
pe care intestinul se contractă mai bine. Scaunul
poate fi provocat, de asemenea, prin substanţe
chimice excitante ale intestinului subţire,
ca uleiul de ricin, alcoolul, substanţe cola­
goge şi coleretice sau cele care uşurează alune­
carea bol ului fecal (uleiul de par alină). In
orice caz, în tratamentul unei constipaţii
importantă este descoperirea cauzei (malfor­
maţii ale intestinului gros, hipotiroidia sau
insuficienta glandelor suprarenale, o lenevire
a intestinului sau o alimentaţie deficitară
în produse vegetale), purgativele constituind
numai un tratament simptomatic şi iniţial
al bolii.
purificarea apei. Pentru înlăturarea impuri­
tăţilor din apă principalele mijloace sînt:
decan tarea, coagularea şi filtrarea. Decan­
tarea constă în sedirnentarea, la fundul unui
rezervor sau bazin, a particulelor solide aflate
în suspensie. Decantarea fiind în general lentă,
se foloseşte, pentru a o grăbi, metoda coagu­
Iării, care constă în introducerea unui coagu­
lant (alaun sau alte substanţe chimice). În
contact cu săruri le din apă, coagulantul pro­
duce flocoane coloidale, care absorb parti­
culele în suspensie, aglomerîndu-Ie şi făcîn­
du-le să sedimenteze mai repede. In acest fel
apa se curăţă şi de o parte din bacterii le pre­
zente. Cel mai bun procedeu de purificare
J an Evangelista Purkynă
este filtrarea, care în instalaţiile centrale de
aprovizionare se face prin filtre alcătuite
din cîteva straturi de nisip şi prundiş. k ezu l­
tatele purif icării se verifică prin examene
de laborator sistematic, efectuate atît asupra
apei din staţia centrală, cît şi asupra apei din
diferite puncte ale reţelei de distribuţie.
Purkyne Jan Evangelisla (1787-1869), fi­
ziolog şi histolog ceh. Are merite deosebite
în fundamentarea ştiinţei histologiei, elabo­
rînd printre primii o teorie cuprinzătoare
asupra semnificaţiei celulei ca unitate bio­
logică elementară în alcătuirea organismelor
vegetale şi animale. A pus în evidenţă nucleul
celular şi a descris o serie de formaţiuni ernbri­
onare, S-a ocupat de fiziologia ochiului şi a
altor organe.
purpură, hemoragie sub piele şi mucoase
apărută sub aspectul unor pete punctilorme
(peteşi i) sau mai extinse (echimoze). Con­
comitent survin, adesea, şi alte hemoragii:
sîngerare din nas, din gingii, uterine, hema­
turie, hematerneză. După mecanismul care a
provocat-o, purpura poate fi datorită unei
alterări a capilarului sanguin, scăderii numă­
rului de plăcute (trombocite) din sînge, modi­
ficării factorilor care participă în procesul
de coagulare a sîngelui. Pentru precizarea
acestor cauze şi instituirea unui tratament
corespunzător sînt necesare o serie de examene:
fragilitatea capilarului se cercetează prin
legarea braţului cu un garou la o presiune care
permite perceperea pulsului. După 8- 10 mi­
nute se desface garoul şi se caută dacă au apărut
peteşii în această zonă. Se mai determină
numărul trombocitelor din sînge (de la 50000'
pînă la 200 000 în mod normal), timpul de
singerare a unei înţepături în lobulul urechii
(normal 2-4 minute) şi timpul de coagulare
a sîngelui în eprubetă sau pe sticlă de cea­
sornic (4-8 minute). In cazurile grave, cu
hemoragii importante, se aplică un tratament
de urgenţă, care cuprinde hernostatice, even­
tual transfuzii. In stările cronice se caută
prezenţa unui focar de infecţie care trebuie
îndepărtat, existenţa unui alergen (vezi alergie)
sau toxic, se administrează vitaminele C şi P,
clorură de calciu, se fac transfuzii mici. Uneori
este necesară excluderea splinei din organism,
dacă aceasta a fost găsită bolnavă.
purtător de germeni, persoană sănătoasă
sau aparent sănătoasă care găzduieşte în pro­
priul organism germenii unei boli infecţioase,
r ăspîndindu-i în jur în mod continuu sau la
răstimp uri, pe diferite căi: prin rnater i i le
fecale, urină, spută, salivă etc. Starea de
purtător se poate dobîndi trecînd prin boala
respectivă, cînd fostul bolnav continuă să
păstreze germenii, care se înmulţesc în orga­
nismul său şi sînt eliminaţi un timp ce poate
varia între cîteva săptămîni şi cîţiva anitunif
foşti bolnavi rămîn purtători tot restul vieţii).
Alţii devin purtători prin simpla trecere a
germeni lor în organism, Iără a mai face boala.
299
[300]
ţS
•
Starea de purtător se întîlneşte mai des în
Iebra tifoidă, dizenterie, scarlatină. difterie,
,hepatită epidernică. Virusul hepatitei epi­
dernice rămîne multă vreme în sîngele fostului
bolna v şi se poate transmi te prin seringa incorect
sterilizată sau prin transfuzia de sînge, Purtă­
torul de germeni este deosebit de periculos ca
izvor de răspîndire a bolilor infecţioase, deoa­
rece este sănătos şi nimic nu trădează că poate
infecta pe ceilalţi oameni, în mijlocul cărora
el trăieşte şi munceşte, dacă nu se iau măsuri
de apărare. Anumite profesiuni impun contro­
I ul sistematic pentru depistarea stării de purtător
la care sînt supuşi salariaţii care lucrează în
unităţile de producţie sau de vînzare a alimen­
telor, la sursele de aprovizionare cu apă şi în
colec.ivi tăţile de copii. Depistarea se face prin
anumite examene de laborator. Cei desco­
periţi ca purtători sînt obligaţi să treacă la
al tă muncă decît cele menţionate mai sus,
pînă la încetarea acestei stări a lor. Purtă­
torul de germeni, pentru a nu primejdui sănă­
tatea celorlalţi oameni, are următoarele obliga-
ţii: să se prezinte la examenele de laborator ori
de cîte ori este invitat de organele sanitare; să
aplice la domiciliu său măsurile de dezinfecţie
(vezi dezinfecţie), de stîrpire a muştelor
şi de distrugere a rozătoarelor (vezi dera­
tizare); în cazul cînd poartă germenii unei boli
infecţioase digestive (febră tifoidă, dizenterie),
să se spele pe mîini după fiecare folosire a
closetului, să facă baie generală cel puţin de
două ori pe săptămînă (urmată de curăţirea
cu grijă a căzii) , să fiarba rufele de corp şi de
pat, să întreţină closetul într-o stare de cură­
ţenie perfectă şi să-I dezinfecteze zilnic cu var
cloros.
pustulă, veziculă cu conţinut tulbure (puru­
lent). Un exemplu tipic este pustula apărînd
în jurul unu fir de păr cu ocazia infectării
cu stafilococ (foliculita sau coşur ile). Dacă
sînt superficiale, pustulele se vindecă fără a
lăsa urme; în cazul pustulelor profunde (spre
exemplu în acneea pustuloasă), după vinde­
care rămîn cicatrice.
[301]
Q (febră), boală infecţioasă, comună omului
şi animalelor. Clinic se manifestă prin febră,
cefalee, astenie pronunţată, localizăr i pulmo­
nare şi evoluţie în general benignă. Primele
cazuri în R- P. R. au fost constatate la Con­
stanta (1946-1947). Agentul patogen este
Rickettsia Burneti care se găseşte în sîngele,
urina şi fecalele bolnavilor. Calea de trans­
mitere este aerogenă, prin inhalarea de praf
conţinînd dejecţii de căpuşe sau animale bol­
nave, sau cutanată, prin zdrobirea căpuşei pe
pielea care are mici Iezi uni, sau digestivă,
prin lapte nefiert, infectat. 1 ncubaţia durează
12- 26 de zile. Invazia -teste bruscă, cu fri­
soane, febră, transp iraţii abundente, curbat ură,
dureri musculare, astenie, cefalee intensă,
dureri oculare. Perioada de stare se manifestă
prin febră moderată, 38- 39°, mai rar 40°.
A
Boala oscilează neregulat, 5- 8- 14 zile, cu
simptomele din invazie exacerbate. Rar
junghi toracic, tuse, spută mucoasă, anorexie,
vărsături, constipaţie. In 80- 90% din cazuri,
sînt semne de pneumonie atipică. Evoluţia
este de regulă favorabilă. Complicaţiile sînt
foarte rare: artrite, pleurezii, endocardite.
Profilaxie: febra Q face parte din categoria B
(de declarare numerică şi izolare faculta­
tivă), In caz de complicaţii, bolnavul va H
in terna t în sp i ta 1.
Ouenu Edcuard-Andre-Victor-Alîred (1852-
1933), chirurg francez. Este autorul unor
valoroase lucrări de chirurgie generală, orto­
pedie şi anatomie. A editat cu un grup de­
colaboratori un impunător tratat de chirurgie.
S-a preocupat să imprime o orientare biologică
în activitatea clinică chirurgicală.
[302]
radarterapie, aplicarea în tratamentul unor
boli a undelor electromagnetice utilizate la
aparatele de telecomunicaţii denumite Radar.
Aceste unde se mai numesc "microunde".
radiaţii ionizante, radiaţii emise de sub­
stanţele radioactive; ele pot fi de trei feluri:
alfa (a), beta ((3) şi gama (y). Pe lîngă acţiunea
lor utilă în tratarea multor bol i sau explorarea
radio logică a organismului, aceste radiaţii pot
deveni cauza unor tulburări grave ivite în
organism. Aceste tulburări sînt cunoscute sub
denumirea de boala actinică sau boala de ira­
diaţie. Această boală poate surveni la cei care
prin profesiunea lor vin În contact cu acţiunea
nocivă a radiaţiilor ionizante: lucrătorii de
la zăcămintele de minereu radioactiv, cei care
prepară sau mînuiesc izotopi, personalul me­
dico-sanitar din cabinetele radio logice etc.
Acest personal este obligat să ia o serie de
măsuri de protecţie, menite să-i pună la adăpost
de boala de iradiaţie.
radiofotografie, mijloc perfecţionat şi practic
de folosire a razelor X pentru controlul în
masă al sănătăţii. Metoda constă în obţinerea
pe un clişeu fotografic a imaginii radiologice
.a cutiei toracice, putîndu-se observa orice
modificare a aspectului pe care-I prezintă cei
doi plămîni, inima, vasele mari de sînge şi
diafragmul. Cu ajutorul radiofotografiei se pot
depista o serie de boli, ca tuberculoza, bolile
de inimă, cancerul pulmonar, boli ale dia­
fragmului etc. Marele avantaj al metodei
• constă în faptul că aceste ,boli sînt deseori
surprinse la începutul lor, cînd Încă nu au
apucat să dea tulburări şi cînd sînt mult mai
uşor de tratat şi de vindecat. Radiolotografia
se extinde azi la Întreaga populaţie, examenele
fiind practicate gratuit la centrele fixe sau prin
caravanele speciale care se deplasează în între­
prinderi, pe şantiere, În cartierele oraşelor şi
la sate. Este în interesul oricărui cetăţean să
� se prezinte la radiofotogralie, Împreună cu
c�întreaga sa familie, de Îndată ce a fost invitat.
.302
radlok lmogralie, metodă de investigaţie
radiologică permiţînd înregistrarea mişcărilor
organelor pe filmul radiografie. Dificultăţi
tehnice au făcut ca kimografia să se limiteze
la explorarea inimii şi a vaselor mari. Fixarea
Inst alaţ ie modernă de radiofotografie, folosită la
depistarea în masă a bolilor tor aco-pul rnonar e.
pe filmul radiografie a unui instantaneu al
mişcărilor inimii este posibilă datorită inter­
punerii între bolnav şi film a unei plăci de
plumb numită grilă, prevăzută cu o serie de
despicături şi căreia i se imprimă mici mişcări.
Conturul imaginii obţinute cu ajutorul acestei
grile va prezenta o serie de dinţătur i numite
croşete. După forma, mărimea şi frecvenţa
acestor croşete kimografice se apreciază forţa
de contracţie a ventriculilor, starea atri i lor,
a aparatului valvular, vascular şi a pericar­
dului, capacitatea de adaptare a inimii la
efort.
[303]
rahitism, boală a sugarului şi copilului mic
caracterizată prin lipsa depunerii săruri lor de
calciu şi fosfor În zona de creştere a oaselor;
consecutiv acestui defect de mineralizare se
formează un ţesut osos moale, care creşte anar-
Rahitism (s ttnza).
hic şi exuberant. Se cunosc În general două
cauze esenţiale ale rahitismului: lipsa de
vitamină D (rahitism carenţial) şi lipsa de
resorbţie la nivelul rinichiului a sărurilor de
calciu şi fosfor (rahitism renal sau vitamino­
rezistent). In rahitismul carenţial are loc o
lipsă a resorbţie! calciului În intestin de cauze
variate; cauza cea mai frecventă Însă este
hipovitaminoza O. Pentru a mentine cît mai
aproape de normal cifra calciului din sînge,
calciul din oase este deplasat înspre torentul
circulator. Carenta de vitamină O se poate
realiza: prin aport alimentar insuficient (lap­
tele conţine cantităţi mici de vitamină), prin
lipsa iradierii pielii (razele ultraviolete trans­
formă o provitarnină, care se află în piele,
în vitamină O) sau prin absorbţie defectuoasă
a vitaminei alimentare (în tulburările diges­
tive, de exemplu). Nevoile zilnice de vitamină O
ale sugarului sînt de 400- 800 unităţi pe zi.
Rahitismul apare În perioada de creştere in­
tensă (mai ales în primul an de viaţă, dar şi
în anul a 1 doi lea şi al treilea) şi se manifestă
prin modificări osoase (înmuierea oaselor cra­
niului, urmată de deforrnarea lor, mătănii
costale, deformaţii ale oaselor gambei, defor­
matia coloanei vertebrale - gibozitatea rahi­
tică - deforrnaţia toracelui cu sternul ieşit
înainte - piept de găină), hipotonie mus­
culară (copilul şade şi umblă cu Întîrziere),
întîrziere în apariţia dinţilor, în Închiderea
fontanelelor, anemie, scăderea rezistenţei la
infecţiii şi tulburări nervoase (iritabilitate,
insomnie.) Unele infecţii, ca otomastoidita sau
bronhopneumonia, apar mai frecvent şi evo­
luează mai grav la aceşti copii; este cunoscut
faptul că din cauza deformaţiilor toracelui,
circulaţia şi respiraţia copiilor rahitici sînt
perturbate. Lipsa de fermitate a osului poate
da loc la fracturi incomplete (În lemn verde).
Unele deformaţii osoase se vindecă cu timpul
.. -: ..
şi altele persistă toată viaţa. Prevenirea bolif
se face printr-o alimentaţie corectă. Intrucit
laptele de mamă are acţiune protectoare faţă
de rahitism, alimentaţia naturală este şi în
această privinţă superioară celei artificiale.
Se recomandă consumul regulat de fructe
citrice (portocale, lămîie) sau fructe autoh­
tone cu conţinut mare în acid citric (caise,
coacăze, agrişe), evitarea excesului de făinoase
în alirnentaţia sugarului, care prin acidul
fitinic se opun absorbţiei calciului din in­
testin. La sugarul mai mare se recomandă
adaosul În alimentaţie al gălbenuşului de ou,
al brînzei de vaci şi al cărnii fierte, care sînt
boga te În săruri de calci u şi fosfor. Se recomandă
administrare de vitamină O2 gravidei în ulti­
mele 3 luni de sarcină (cîte 400 000 unităţi
pe lună), precum şi sugarului .în lunile de
iarnă, cîte 2- 4 picături pe zi (l 000- 2 000
unităţi), în cure de 4-6 săptămîni, urmate
de pauze de 1- 2 săptămîni sau În doze mai
mari odată (200 000 unităţi vitamină O2,
injectabil sau pe gură, În fiecare lună, din
noiembrie pînă În februarie). Se poate, de
asemenea, recomanda iradierea naturală: băi
de soare şi băi de aer (fiindcă şi lumina difuză
conţine raze ultraviolete) sau iradierea arti­
ficială cu lampa de cuarţ. O metodă bună este
administrarea de untură de peşte extrasă din
ficatul de batog, foarte bogat în vitamină O.
La sugar se începe cu cîteva picături pînă la
o linguriţă pe zi, iar la copilul mai mare se
dau 2-3 Iinguriţe pe zi (dacă nu există tul­
burări digestive. Profilaxia rahitisrnului se
recomandă îndeosebi imaturilor, sugarilor dis­
trof ici, precum şi sugarilor convalescenţi de
boli infecţioase. Tratamentul rahitismului se
face prin administrare de vitamină O2, fie
în doze Iracţionate pe gură (5 000 unităţi =
= 10 picături pe zi. pînă la doza totală de
600000 unităţi), fie în doze de şoc, adică
200000 unităţi, care se repetă de 3 ori, la
intervale de 2-3 zile, pe gură sau în injecţii
intrarnusculare. Tratamentul cu doze prea
mari de vitamină O2 pe cale injectabilă poate
duce la manifestări de hipervitaminoză O.
care se manifestă prin lipsa poftei de mîncare,
vărsături, hipertensiune arterială, albumin­
urie, azoternie, Rahitismul vitaminorezis­
tent se tratează cu doze foarte mari de vita­
mină O2, care trebuie administrate numai
cu prescnpţia medicului şi sub controlul cal­
ciului din sînge şi din urină, spre a se preveni
manifestările de hi pervitaminoză.
Rainer Francisc Josif (1874-1944), anato­
mist şi antropolog romîn, profesor la Facul­
tatea de medicină din Iaşi şi apoi la cea din
Bucureşti. Este autor al unor valoroase studii
de morfologie, printre care cel despre lirnla.
ticele inimii. Rainer a abordat problemele
de anatomie de pe poziţia materialist-dia­
lectică, arătînd că formele anatomice sînt
determinate de funcţia biologică, că structura
ţesuturilor şi organelor nu poate fi înţeleasă
303
•
[304]
numai prin disec]ie, impunindu-se studierea
"materiei vii" în manifestările ei pe scară
evolutivă. Savantul a condus anchete antro­
.pologice şi a organizat o colecţie uriaşă de
Francisc Ra iner ,
cranii. EI a luat atitudine impotriva actelor
huliganice ale student i lor fascişti încurajaţi
de guvernanţii burghezi şi a condamnat public
aberaţi i le rasiste.
Rarnazzini Bs rnardino (1633-1714), medic
italian, profesor la Universitatea din Padova,
A scris numeroase lucrări de patologie, dintre
care cea mai celebră este cartea "Despre bolile
meşteşugarilor", care pune bazele preocupării
pentru patologia profesiunilor. Aici, Rarnaz­
zini descrie alecţi unile întîlnite la 52 de cate­
gorii de meseriaşi (printre care incI ude şi pe
soldaţi), indicînd cauzele producerii acestor
afecţiuni şi chiar mijloacele lor de prevenire.
Ramon Y Cajal Sanliago (1852-1934), his­
tolog, anatomist şi neurolog spaniol. A des­
chis perspective vaste cercetărilor neurolo­
gice prin studiile sale asupra structurii
microscopice a creierului, prin tehnicile de
colorare histologică a substanţei nervoase pe
care le-a propus şi, mai ales, prin teoria neu­
ronului, al cărei principal autor a fost, îm­
preună cu W. Waldeyer. 1 s-a atribuit Pre­
miul Nobel pentru medicină, în 1908.
rapel (revaccinare). repetarea unei vacei­
nări după un anumit timp de la vaccinarea.
completă, în scopul menţinerii în continuare
a stării de imunitate a organismului faţă de
o anumită boală contagioasă, De exemplu,
vaccinarea T.A.B. se face prin 3 injecţi i la
interval de 7-10 zile, apoi primul rap el se
face după un an (2 injecţii la 7-10 zile in­
terval), iar al doilea rapel, după încă un an
(o injecţie); după alţi � ani se fac din nou 2 ani
consecutiv r apeluri, In vaccinarea contra
tusei convulsive (care se face la 3 luni), rape­
luI se face la un an de la vaccinare şi la 7 ani.
La vaccinarea ant ivariol ică (care se face sub
un an), rapelul se face la 7 ani.
364
faze X (denumite şi raze R6ntgen după
numele descoperitorului lor W. C. R6ntgen,
în 1895), energie radiantă care ia naştere da­
torită frînării electronilor negativi printr-un
obstacol (anticatod) în drumul lor de la catod
la anodul tubului special (Rontgen). Lungi­
mea lor de undă este situată între lungimea
de undă a radiaţiilor ultraviolete şi lungi­
mea de undă a radiaţiilor radiului şi exprimată
în unităţi Angstr6m (1 cm I Il 08 = 1 X 10-8 =
1 A) este de 8-0,06 A. Sint invizibile, însă
pot fi puse în evidenţă prin faptul că influen­
ţează filmul fotografic sau dau Iluorescentă
unui ecran acoperit cu sulfură de zinc şi de
cadmiu. Pătrund prin lemn, sticlă sau ţesu­
turile moi ale corpului, dar sînt oprite de
substante cu duritate mare, ca metalele,
oasele. Aceste proprietăţi descoperite şi stu­
diate de Rontgen le-a făcut să aibă o utili­
zare excepţional de importantă in medicină:
evidenţierea radiografică şi radioşcopică a
ţesuturilor şi organelor umane. Imbunătă­
ţir ile de ordin tehnic (tuburile de producere,
selecţionarea, amplificarea şi dirijarea Ias­
ciculului, îmbunătăţirea imaginii la ecran sau
radiogralice) s-au completat cu descoperirea
substanţelor de contrast (opace la razele X), teh­
nicile farmacodinamice, fotografierea sau tele­
vizarea imaginilor, astfel încît radiologia a
căpătat o importanţă deosebită în studiul
corpului omenesc, în stare normală sau pa­
tologică.
reanimare, totalitatea măsurilor preventive
sau curative folosite în vederea restabilirii
activităţii funcţiei respiratorii sau cardiace
oprite (resuscitare respiratorie şi cardiacă).
Termenii de resuscitare sau reanimare sînt
sinonimi, însă termenul de reanimare este frec­
vent folosi t într-un sens mult mai larg. Reanima­
rea ca noţiune largă, generală, include: reech il i­
brarea (hidrică, electrolltică, proteică, calo­
rică, vitarninică) a unui bolnav care nu este
în faza de şoc; deşocarea (măsuri de tratament
al şocului); resuscitarea cardiacă sau resp i­
ratorie care include tratamentul opririi inimii
Bernardino Ramazzlnl.
[305]
1. Instalajie modernă de roentgen­
cinematografie şi roentgenteleviziune
la Spitalul .. Vasile Roaită"; 2. Insf a­
l aţ ie pentru producerea razelor X
realizată de Hur mur esc u şi Benois t,
cam la o lună după ce V. K. Rontgen
a comunicat descoperirea sa; S,
Studiul r ad ingr af i i l or la negatos·
cap; -1. Bronhografie cu substanjă de
contrast.
•
[306]
•
In serviciile de reanimare se foloseşte şi rinichlul artificiaL
sau respiratiei. Medicina modernă utilizează
pentru reanimare soluţii cu electroliţi , nor­
adrenalină, sînge, plasmă, vitamine, hormoni,
'precum şi aparatură automată pentru respi­
ratie artificială şi masaj cardiac, rinichi
artificial.
recădere, reapariţ ia semnelor de boală în
perioda de convalescenţă a unei boli conta­
gioase. Recăderea nu este o nouă infecţie a
organismului cu un nou agent patogen, ci
reprezintă o reluare a tuturor semnelor de
boală provocată de acelaşi agent patogen.
Termenul este utilizat mai ales în febra tifoidă
unde recăderile nu sînt rare, survenind de
obicei după 10-14 zile de afebrilitate şi marii­
festîndu-se din nou prin toate semnele febrei
tifoide (febră, pete lenticulare, bacili tifici
În sînge). Recăderi survin şi în hepatita epi­
dernică (reapar iţia icterului şi a celorlalte
semne de boală, în convalescenţă, după dis­
pariţia totală a colorat iei icterice). De multe
ori, recăderile sînt în legătură cu nerespectarea
repausuiui la pat, obligatoriu, în timpul
perioadei de convalescenţă sau cu nerespectarea
regimului alimentar. In mod obişnuit plătesc
greşelile pe care le fac acele persoane care
văzîndu-se în posesia unui certificat de boală
pe un termen mai lung şi considerîndu-se pe
deplin sănătoase comit anumite imprudente,
excese, în loc să folosească concediul în scopul
pentru care a fost prescris.
recidivă, revenirea bolii, adică repetarea
bolii în forma ei tipică, imediat după vinde­
care sau în perioada de convalescenţă. De
obicei, recidiva are o evoluţie mai scurtă
şi mai uşoară de cît prima îmbolnăvire; une­
ori în recidivă pot surveni complicaţii serioase.
Recidiva nu trebuie confundată cu agravarea
bolii, cînd după o oarecare diminuare a simp­
tomelor, acestea se accentuează şi se dezvoltă
din nou. Se numeşte, de asemenea, recidivă
reapariţia peste cîtva timp după operaţie a
unei tumori pe vechiul ei loc.
rect, ultima porţiune a intestinului gros.
Este un canal lung de 15-16 crn la adult,
prezentînd o porţiune mai dilatată, numită
ampulă rectală, şi una mai
îngustă, care se continuă cu
canalul anal, lung de 2-3 cm.
Rectul se află situat în ba­
zin, în spatele vezicii uri­
nare, iar la femeie, în spatele
uterului, care se interpune
între rect şi vezica urinară.
In partea posterioară vine în
contact cu osul sacrat şi coc­
cisul (vezi schelet). Peretele
rectal este format din muşchi
circulari şi longitudinali, în­
veliţi parţial de seroasa pe­
ritoneală şi căptuşit: cu o mu­
coasă rectală la nivelul căreia
pot apărea dilataţii ale ve­
nelor regionale (hemoroidale)
sub forma aşa zişilor hemoroizi.
Rectul, împreună cu anusul şi
sf incter ii per ianali, au ca
funcţie principală asigurarea
defecaţiei. Examinarea rec­
tului se face fie prin ex-
plorare digitală (tuşeu rec­
tai), fie prin introducerea unui tub prin
care se observă mucoasa rectală (rectoscopie) ,
Regiunea anorectală mai serveşte, în special
la copiii mici, ca loc de măsurare a tempe­
r atur ii, prin introducerea unui termometru
Rect in secjlune.
special. In unele boli în care alimentaţia pe
cale naturală nu se poate face, pentru scurte
perioade de timp pot fi administrate soluţii
nutritive sub formă de clisme rectale, Iolo-
r
306
[307]
sindu-se faptul că prin mucoasa rectală se
pot absorbi apa şi substanţele nutritive res­
pective, Introducînd eter în rect şi urmărind
timpul scurs pînă ce, purtat de sînge, eterul
ajunge la plămîn, dînd mirosul caracteristic de
eter, se apreciază existenţa unor eventuale
tulburări În circulaţia portă (vezi circulaţie).
Inflamaţiile mucoasei rectale se numesc rec­
tite. Rectitele nespecifice sau banale pot fi
acute sau cronice. Rectitele acute: cauza este
o leziune locală (hemoroizi, prolaps, polip)
sau un corp străin intrarectal, viermi intesti­
nali (oxiuri), o inflamaţie de vecinătate (pros­
tată, vezicule seminale), sau abuzul de pur­
gative. Se manifestă prin dureri vii. localizate
la anus, care se măresc În poziţia În picioare
şi se exagerează În timpul scaunului, prin
scurgeri muco-purulente uneori sanguinolente
printr-un moderat prolaps mucos, mai ales
la copii. Obişnuit, evoluează spre vindecare,
dar uneori se cronicizează. Tratamentul constă
În repaus la pat, băi calde după fiecare scaun,
laxative uşoare, antibiotice sau sulla-
mide, supozi toare an tispastice (1 isadon).
Rectitele cronice au aceleaşi cauze ca
cele acute, dar modificările mucoasei sînt
mai importante, putînd prezenta vegetaţii
asemănătoare polipilor, iar scleroza care apare
poate determina o stenoză rectală. Se mani­
festă prin dureri moderate în regiunea anală
şi scurgeri sero-mucoase sau mucopurulente
În cazurile mai grave. Tratamentul constă În
spălături rectale cu ceai de muşeţel, cauteri­
zarea vegetaţiilor şi Înlăturarea cauzelor care
produc rec!itele. Rectitele specifice pot fi:
sifilitice, limfogranulomatoase (Nicolas-Favre)
tuberculoase, micot ice, Diagnosticul se pune
prin examene de laborator; unele dintre ele
sînt grave, pentru că dau stenoză. Se mani­
festă prin aceleaşi simptome ca cele cronice,
dar uneori se formează abcese care se deschid
la piele în jurul anusului, constituindu-se
fistule. Tratamentul este cauzal, iar În cazu­
rile de stenoză, chirurgical.
recuren!ă (febră), boală infecţioasă acută
caracterizată prin accese febrile ce se repetă la
7 zile, hepatosplenomegalie. Agentul patogen
este spirocheta Obermayer. Transmiterea bolii
se face prin păduchele de corp sau cap (vector
obligatoriu), prin ouăle generaţiilor ulterioare
ale păduchelui, după 6 zile de la infectarea lui.
Păduchele infectat rămîne infecţios pînă la
moarte. Pătrunderea spirochetei Obermayer
în organismul omului se face prin zgîrieturile
pielii care se produc în timpul scărpinatului,
după zdrobirea păduchelui. J ncubaţia durează
2-12 zile, În medie 7 zile, şi este asimpto­
matică. Invazia este bruscă, cu frison puternic,
febră 40°, cefalee intensă, uneori sindrom
meningian, dureri musculare, vărsături. Pe­
rioada de stare durează 6-10 zile; febra se
menţine la 40°, în platou, tahicardie (140 pe
minut), stare de oboseală, cefalee intensă,
dureri musculare În special la membrele in­
ferioare, uneori sindrom meningian, vărsături,
.. : '�: ..
dureri abdominale, constipaţie sau diaree,
hepatosplenomegalie, epistaxis. Pielea este
uscată, subicterică sau chiar cu icter intens.
La a 6-a - a 10-a zi, febra scade brusc, pulsul
ajunge la 50 pe minut, uneori colaps. Urmează
o perioadă de apirexie (fără febră) timp de
8-10 zile, după care reapare simptomatologia
din cursul primului acces, dar cu intensitate
şi durată mai reduse. Numărul acceselor poate
ajunge pînă la 10. Boala se termină de obicei
prin vindecare. Complicaţiile sînt frecvente
şi anume: pneumon ii, hepati te, nefrite, he­
moragii (cerebrale, digestive), colaps. Profi­
laxie: boală de declarare şi internare obliga­
torie (grupa A). Suspecţi! sînt izolaţi, iar
contacţ ii stau În carant ină 7 zile. Impotriva
agentului vector (păduchele) se iau măsuri
de depar azi tare a Întregului focar epidemie
cu insecticide (DDT, nitroxan, gamexan).
Tratamentul se face în spital.
reflexoterapie, metodă de tratament care
foloseşte sta bilirea unor reflexe pornite din
anumite zone, de pe mucoasa nazală sau de
pe piele, cu scopul de a produce efecte tera­
peutice la distanţă, pe linia arcurilor reflexe.
Metoda se mai numeşte şi centroterapie.
Acupunctura este tot o metodă reflex oterapică.
regim dieletic, regim alimentar, factor im­
portant În tratamentul bolnavilor. Regimurile
dietetice sînt variate, în funcţie de calitatea
şi cantitatea alimentelor pe care le contin.
Pe baza criteriilor cantitative, ele pot fi hipo­
calorice sau hipercalorice. Regimurile hipo­
calorice sînt recomandate în tratamentul obe­
zităţ ii, hipertensiunii arteriale sau pentru
cruţarea unor organe. Regimurile hiper­
calorice se aplică celor slăbiţi sau acolo unde
necesităţile organismului sînt crescute (boala
Basedow, tuberculoză). Pe baza de criterii
calitative se cunosc nenumărate şi foarte
variate regimuri dietetice care îşi găsesc
aplicare pentru fiecare boală în parte; chiar
la aceeaşi boală, regimurile pot fi diferite,
În funcţie de stadiul ori gravitatea ei, de pre­
ferinţele bolnavului şi de posibilităţile locale
de aprovizionare. După compoziţia lor, regi­
murile pot fi: regim de foame, regim hidr ic
(numai cu apă), regim hidrozaharat (lichide
îndulci te), lactat , făinos, oegetarian, de cru­
dităţi, carnat şi mixt sau complet. Regimurile
dietetice se mai împart şi după conţinutul
lor în săruri minerale: regim desodat (fără
sare), hiperpotasic (crudităţi, legume şi fructe
uscate), acidiiiant (carne, ouă, cereale, făinoase)
şi alcalinizani (fructe, zarzavaturi, lapte).
respiratie, schimbul permanent de oxigen
(Oz) şi bioxid de carbon (C02) dintre celulele
organismului şi mediul înconjurător. La om,
aceste schimburi nu se efectuează direct între
celule şi aerul atmosferic, ci se desfăşoară în
două etape: a) etapa tisulară : celulele îşi iau ___
O2 din lichidul intercelular, care la rîndul
lui ia O2 din sînge şi tot în această etapă
celulele elimină COa în lichidul intercelular
3J7
[308]
p
\
\
�
Schimbul gaz os (02-C02) la nivelul alveolelor
pulmonare.
de unde gazul trece în sînge (respiraţia tisulară) ;
b) etapa pulmonară: O2 trece din aerul al­
veolar în sînge şi CO2 părăseşte sîngele, tre­
cînd în aerul conţinut .de plămîni (respiraţia
pulmonară). Intre ţesuturi şi plămîni, gazele
308
sînt transportate de sînge. Respiraţia tisulară
pe măsură ce O2 este consumat în oxidările
celulare, o nouă cantitate de gaz trece din
sînge către ţesuturi, deoarece se produce un
dezechilibru între cant it atea de O2 din sînge
şi cea din celule. <In urma acestui dezechili­
bru, O2 trece din locul în care se găseşte în
cantitate mare, înspre locul unde se află în
cantitate redusă, cu alte cuvinte, gazul trece
din sînge către celule. Cu CO2 se petrece un
fenomen invers: pe măsură ce este produs în
urma metabolismului celular, el trece către
capilare, deoarece în celule se găseşte în can­
trtate mai mare de cît în sînge. Schimburile
respiratorii tisulare se explică deci prin deo­
sebirea cantitativă dintre gazele existente în
sînge şi în celule. Reglarea respira/iei tisulare.
Intensitatea schimburilor respiratorii tisulare
este cu atît mai mare, cu cît celulele funcţie­
nează mai intens. Astfel, respiraţia unui
muşchi este cu atît mai intensă, cu cît el se
contractă mai mult. La fel, respiraţia celulelcr
unei glande sudoripare este cu atît mai in­
tensă, cu cît ea secretă mai multă sudoare.
Activitatea tisulară şi deci şi respiraţia tisu­
Iară pot să crească sau să scadă, în funcţie
de necesităţile organismului. Această coordo­
nare (armonizare) a proceselor tisulare cu
nevoile organismului se face prin intermediul
sistemului nervos şi al glandelor endocrine.
Astfel, sistemul nervos simpatic măreşte res­
piraţia tisulară, în timp ce sistemul nervos
parasimpaiic o poate scădea. Dintre glandele
endocrine cităm tiroida şi hipofiza, care pot
activa arderile·tisulare şi epifiza, care ar avea
un rol de diminuare a acestor procese. Acţiu­
nea acestor glande se exercită prin intermediul
hormonilor. Metode de apreciere a repiraţiei
t isulare : măsurînd cantităţile de O2 şi de COlt
existente în sîngele din artera .şi vena unui
organ putem aprecia gradul respiraţiei tisu­
Iare a organului respectiv. Cu cît diferenţa
este mai mare, cu atît vom deduce că respiraţia
a fost mai intensă, consumîndu-se mult O ..
şi producîndu-se mult CO2• Întrucît respiratia
tisulară se modifică paralel cu activitatea
celulelor respective, deci cu metabolismul lor,
putem aprecia după cantitatea de O2 consu­
mată de un individ într-o perioadă de timp,
şi după CO2 produs, care este gradul de acti­
vitate celulară, deci metabolismul întregului
organism. Această concluzie stă la baza exa­
menului de metabolism bazal, care se execută
in mod curent în clinică (vezi metabolism).
Utilitatea cunoaşterii respira/iei tisulare : cu­
noscînd legătura directă dintre respiraţia ti­
sul ară şi metabolism, putem aprecia meta­
bolismul organismului, măsurînd intensitatea
schimburilor respiratoare (consumul de O2 şi
producerea de CO2). In anumite cazuri, res­
piraţia tisulară anormală poate duce la trn­
bolnăvirea unui organ şi a întregului organism.
Corectînd această respiraţie, ajutăm vindecarea
bolnavului. Respiraţia pulmonară. Schimbu­
rile de gaze ce se efectuează prin pereţii capi-
[309]
c;
Aparat pentru studiul respira(lei în tesuturi.
·.· .. r ....• ·.·.·.·· .. · ...•..•. ·.·· ·. �:-.··I·.·.··-.· ;.'\ · � M ••..••.•••••••
.. ' .•..... ,. F1
�I '. tJ
1·' .. '.:.j ....
�. c<·h
1
'1
- "
studiul c apac lt ăţ il respiratoriI.
pira/iei constau din două acte care se succed
ritmic, şi anume: inspiraţia şi expiraţia.
f nspiraţia este actul prin care aerul in tră în
plămîni. În inspiraţie, volumul cuşt ii tora­
cice se măreşte şi aerul atmosferic este absorbit
de plămîni. Mărirea toracelui se face datorită
intervenţiei mai multor muşchi, şi anume:
a) diaţragmul, care are o formă de cupolă
cînd este relaxa!. Contractîndu-se, cupola
diafragmatică coboară şi diametrul longitu­
dinal al toracelui creşte: Coborînd diafragrnul ,
terul normal al sunetelor se modifică în legă­
tură cu Iezi unile pulmonare. Trecînd prin
laringe printre coardele vocale, aerul vibrează
mai puternic, producîndu-se astfel sunetele,
care articulate alcătuiesc vorbirea sonoră
(vezi Ionaţie). Fenomenele mecanice ale res-
arelor şi ai alveolelor pulmonare sînt posibile
datorită primenirii continue a aerului din
plămîni. Ca urmare, la studiul respiraţiei
pulmonare vom urmări o serie de fenomene
care culminează cu schimburile de gaze dintre
sînge şi aerul alveolar, Respiraţia pulmonară
este asigurată prin funcţia
aparatului respirator care con-
stă în două grupe de fenomene:
fizice şi chimice. Fenomenele
fizice ale respiraţiei: a) în­
călzirea aerului respirat; tre­
cînd prin căile respiratorii,
aerul atmosferic se încălzeşte.
aprop iindu-se de temperatura
medie a corpului: 37°. Un aer
prea rece sau prea fierbinte
este nesănătos, putînd duce la
alterări ale schimburilor res­
piratorii normale. Încălzirea
aerul ui ce trece prin căile
respiratorii poate să crească
sau să scadă, după nevoie,
prin di latarea sau constricţia
vaselor de sînge din mucoasa
nazală, mucoasa faringiană şi
cea traheală. sau chiar din
plămîni. Cînd vasele se dilată,
vine mai mult sînge la mucoa­
se, acestea se încălzesc mai tare
şi pot transmite mai multă
căldură aerului în contact cu
ele, încălz indu-I. Acest feno­
men se întîmplă ori de cîte
ori temperatura atmosferică
este coborîtă şi reglarea lui
se face pe cale nervoasă. In­
călz indu-se în căile respira­
torii şi plămîni, aerul respi­
rator ia o parte din căldura
organismul ui, eliminînd-o. În
acest fel, aparatul respirator
contribuie şi la mecanismul
de termoreglare; b) Curăţirea
aerului respirat; aerul atmo­
sferic conţine numeroase par­
ticule de praf, cărbune (fum)
etc. Trecînd prin căile res­
piratorii, aerul este purificat,
prin reţinerea particulelor con- •
tinute de cilii ex isten ţi în
nări şi de rnucusul ce acoperă
pe dinăuntru aceste căi. La
suprafaţa mucusului aderă
mare parte din particulele aerului respira!.
Secreţi ile căilor respiratorii (rnucusul), pe
lîngă că purifică aerul de particulele mici,
acoperă şi umezesc continuu epiteliile acestora,
ferindu-Ie astfel de acţiunea vătămătoare a
uscăciunii, a prafului, a fumului; c) Vibrarea
aerului respirat ; în drumul parcurs prin căile
respiratorii, aerul se izbeşte de pereţii acestora
şi vibrează. Aceste vibraţii pot fi auzite sub
forma unor sunete, dacă aplicăm urechea la
peretele tor acic. În bolile de plămîni, carac-
309
[310]
•
apasă organele din abdomen, care la rindul lor
apasă asupra pereţilor cavităţii abdominale,
bombîndu-i : b) muşchii intercostali externi şi
muşchii supracostali care contracttndu-se ridică
sternul şi îl proiectează înainte, prin orizon­
talizarea coastelor şi îndepărtarea lor una de
cealaltă. Datorită acestor muşchi, se măreşte
diametrul transversal şi cel antero-posterior al
toracelui, In inspiratia obişnuită, cutia tora­
cică nu se măreşte de volum la maximum,
Cînd are loc mărirea de volum maximă a cuştii
toracice, vorbim de o inspiraţie forţată. La
inspiraţia forţată, în afara muşchilor amintiţi,
mai participă şi muşchii sternccleido-rnastoi­
dieni, pectorali, dorsali şi dinţaţi (vezi muşchi).
Din cele de mai sus se vede că inspiraţia este
un fenomen activ, adică se produce prin in­
trarea în funcţiune a unor muşchi. Expira/ia
este actul prin care se elimină aerul introdus
în plămîni în timpul inspiraţiei. Acest act
se produce datorită revenirii cuştii toracice
la dimensiunile iniţiale, prin relaxarea muş­
chilor şi prin acţiunea elasticităţii pulmonare.
Expiratia este, deci, un fenomen pasiv. Aşa
cum un elastic întins îşi revine la lungimea
sa iniţială imediat după încetarea forţei care
îl întinde, şi p lărnînii destinşi în timpul
inspiraţiei îşi revin la dimensiunile iniţiale
datorită elasticităţii lor imediat ce încetează
acţiunea muşchilor. In timpul expiraţiei obiş­
nuite, cutia toracică nu este micşorată la
maximum. Cînd are loc micşorarea maximă
a toracelui vorbim de o expiraţie forţată.
La expiraţia forţată participă muşchii inter­
costali interni, care apropie coastele între ele,
şi muşchii abdominali, care contractîndu-se
apasă organele abdominale, ce la rindul lor
ridică mai mult bolta diafragmatică. Inspi­
raţia şi expiraţia alcătuiesc împreună o miş­
care respiratorie completă sau, pe scurt, o
respiraţie completă. La omul adult, numărul
respiraţi ilor este de 14-16 pe minut. La copii
şi în efort, acest număr creşte pînă la 25-35 pe
minut. Numărul de respiraţii efectuate într-un
minut se numeşte frecvenţă respirator ie. La
cîine, frecvenţa respiratorie poate fi în anu­
mite condiţii de 200-300. Raportul dintre
durata inspiraţiei şi cea a expiraţiei este
cam 1 : 3, cu alte cuvinte expiraţia durează
mai mult de cît inspiraţia. In anumite boli,
acest raport se poate modifica. Ventilaţia
pulmonară reprezintă primenirea aerului din .
plămîni. Această ventilaţie depinde de mări­
mea sau, cum se mai spune, de amplitudinea
mişcărilor respiratorii. Aerul nu se prirneneşte
cu aceeaşi intensitate în toate regiunile p lă­
mînilor. Astfel, către vîrfuri, venti laţ ia pulmo­
nară este mai mică de cît la bazele plămînilor.
Prin acţiunea m usculaturii bronşice (muşchii
Relssessen) , calibrul bronhiilor se poate lărgi
sau micşora, lăsînd să treacă mai mult sau
mai putin ae r prin ele şi modificînd astfel
ventilaţia pulmonară în, zona de plămîni că­
tre care respectivele bronhii conduc aerul.
In inspiraţia şi expiraţia normală, în repaus,
310
-�--
intră şi ies din plămîni cam 500 mI aer, la
omul normal adult. Acest volum se numeşte
aer curent. In inspiraţia forţată mai pot fi
introduşi în plămîni circa 1 500 - 2 000 mI
aer. Acest volum se numeşte complementar.
In exp iraţia forţată mai pot fi eliminaţi
1 000-1 500 mI aer. Acest volum se numeşte
de rezervă. După exp iraţia forţată, mai rămîn
totuşi în plămîn circa 1 000-1 500 rnl aer
ce poartă numele de volum rezidual. Volumul
curent + volumul de rezervă + volumul com­
plementar formează capacitatea vitală, care
la omul adult normal are valoarea de
3500-5500 ml. Ea arată volumul maxim
de aer pe care-I poate primeni un individ
într-o respiraţie (inspiraţie forţată urmată de
expiraţie forţată). Rolul seroasei pleurale în
mişcările respiratorii este foarte important,
deoarece datorită celor două Ioite aderente
una de alta plămînii pot urma modificările de
volum ale cutiei toracice. Cînd între foiţele
pleurale se găseşte aer (pneumotorax), sau
lichid (hidrotorax), plămînu! nu mai urmează
modificările de volum ale cuştii toracice şi
respiraţia este stînjenită. Debitul pulmonar Se
numeşte cantitatea de aer care trece prin
plămîni în timp de un minut. La omul normal,
adult, în repaus este de 7-8 litri. În efort,
debitul respirator creşte, modificîndu-se după
nevoile organismului. Măsurarea debitului res­
pirator ne poate indica dacă un individ se
adaptează sau nu, potrivit diferitelor stări
de activitate ale organismului. Fenomene chi­
mice ale respiraţiei pulmonare. Aceste fenomene
constau în schimburile de gaze între aerul
alveolar şi sîngele din cap ilarele pulmonare.
Aceste schimburi se efectuează ca şi în cazul
respiraţiei tisulare, datorită diferenţei can­
titative între gazele din plămîni şi cele din
sînge. Ca urmare a acestei diferenţe, °2, trece
din plămîni în sînge, unindu-se cu hemoglobi­
na, iar CO2 trece din sînge în plămîni. Datorită
acestor schimburi, aerul inspirat şi cel expi­
rat au o compoziţie diferită, şi anume: în
aerul inspirat se găseşte mai mult oxigen
(20%) şi mai puţin CO2 (0,03%) de cît în aerul
expirat (în care O2 = 16% şi CO2 = 5%).
Reglarea respiraţiei : atît frecvenţa, cît şi am­
plitudinea resp ir atiilor sînt coordonate, după
necesităţile organismului, de centrii nervoşi
respiratori situaţi în bulbul cerebral. Datorită
musculaturii bronşice, poate fi reglată şi dis­
�ribuţia aerului în plămîni. In acest mod,
�e cale nervoasă reflexă, regiunile bolnave
pot fi scutite de oboseala unei respiraţii in­
tense, aceasta efectuîndu-se numai în regiunile
sănătoase. Centrii nervoşi respiratori acţio­
nează nelăsînd ca inspiraţia sau exp ir aţia să
dureze ceste măsură şi nenerrni ţînd ca O2
să scadă sau CO2 să crească în sînge peste
valorile normale. Activitatea centrilor respi­
ratori este automată, ei trimiţînd .impulsur i
către musculatura respiratorie cu o frecventă
de 16-18 pe minut la omul adult, în repaus.
Activitatea centrilor respiratori poate fi in-
[311]
I
�-
Iluenţată pe cale nervoasă sau umorală (prin
sînge), astfel: a) creşterea CO2 în sînge excită
centrii respiratori, respiraţia devenind mai
amplă şi mai frecventă. Astfel se elimină
CO2 aflat în exces în sînge. Scăderea COs
are o acţiune inversă; b) scăderea O2 în sînge
face ca sensibilitatea centrilor respiratori faţă
de CO2 să crească. ° acţiune inversă o are
creşterea O2 în sînge. Din cele de mai sus se
vede că variaţiile CO2 şi O2 din sînge se ajută
în acţiune reciproc; c) deglutitia opreşte pe
cale nervoasă reflexă, activitatea centrului
respirator. Ca urmare, în timp ce înghiţim,
mişcările respiratorii nu se efectuează; d) exci­
t at i ile venite pe calea nervilor senzitivi pot
creşte sau diminua activitatea centrilor res­
piratori. Astfel, o durere puternică, o sen­
zaţie de rece (introducerea picioarelor în apă
rece) opresc pentru scurtă vreme mişcările
respiratorii; e) voinţa poate modifica, nu
însă pentru multă vreme, ritmul şi ampli­
tudinea resp iraţiei : f) scoarţa cerebrală prin
reflexe condiţionate participă la reglarea res­
piraţiei, prin intermediul centrilor respiratori;
g) destinderea mare a plămînilor produce pe
cale nervoasă o oprire a activităţii centrului
inspirator. ° acţiune inversă o are compri­
marea plămîni lor (expiraţie). Fenomenele fi­
zice, în special cele mecanice, sînt urmări te
frecvent în clinică şi mai ales în policlinici,
unde sînt supravegheaţi copiii, militarii,
muncitorii.",Mijloacele principale de investi­
gaţie a .respiratiei sînt: a) pneumograma este
înscrierea mişcărilor respiratorii cu ajutorul
unui aparat numit pneumograf. Pneumograma
are forma unei curbe ce se ridică şi coboară,
după cum se înscrie inspiraţia sau expiraţia.
Cu ajutorul pneumogramei putem analiza frec­
venţa, amplitudinea şi ritmul respiraţiei,
precum şi variaţiile care apar în anumite
condiţii (de exemplu, în efort); b) spirometria
este măsurarea capacitătli vitale a unui individ
şi a volumelor de aer care o compun. Această
măsurătoare se face cu ajutorul unui aparat
numit spirometru. Un spirometru obişnuit este
format dintr-un clopot de metal uşor, aşezat
cu gura în jos într-un cilindru de metal plin
cu apă. Fundul clopotului este găurit şi prin
acest orificiu, cu ajutorul unui tub de cauciuc,
introducem aer în spirometru. Cu cît este mai
mult aer în spirometru, cu atît clopotul va fi
mai ridicat şi invers. Citind după gradaţiile
existente la aparat, aflăm capacitatea vitală
şi volumele ei componente; c) radioscopia
pulmonară ne dă date asupra mişcărilor exe­
cutate de diafragm. Fenomenele chimice pot
fi cunoscute prin analiza compoziţiei aerului
alveolar. În funcţie de cantităţile de CO2 şi
O2 găsite apreciem intensitatea schimburilor
de gaze din plămîni. În afară de funcţia res­
piratorie, aparatul respirator mai are rol şi
în alte fenomene ce se produc în organism.
Aparatul respirator şi termoreglarea: aerul ex­
pirat este cu 10-15° mai cald de cît aerul
inspirat, deoarece el se încălzeşte pe seama
.,"'-..
..... -
căldurii organismului. Datorită acestui fapt,
aparatul respirator are un rol important în
termoreglare, putînd elimina o cantitate mare
de căldură din corp. La cîine, la care pielea
nu are glande sudoripare, eliminarea de căl­
dură din organism se face mai cu seamă prin
aerul expirat. De aceea, în condiţii de tem­
peratură ridicată, cîinele nu transp iră, în
schimb respiră foarte des . (pînă la 200-300
de ori pe minut). Aparatul respirator şi elimi­
narea unor substanţe din organism: apa se
elimină prin aerul expirat sub formă de vapori
în cantităţi însemnate, pînă la 500 rnl în
24 de ore. Eterul, acetilena, unele medica­
mente se pot, de asemenea, elimina pe cale
pulmonară. Secreţiile traheo-bronşice şi parti­
culele mici de praf, cărbune etc. sînt eliminate
în faringe, prin mişcarea continuă a cililor
pe care îi au celulele din epiteliile căilor
respiratorii. Cînd în trahee sau bronhii pă­
trunde un corp străin, sau se adună secreţi!
în cantitate mare, eliminarea se face prin tuse.
Tusea este o eliminare bruscă de aer care îm­
pinge în afară corpii străini sau secreţiile
din căile respiratorii. Ea se produce pe cale
nervoasă reflexă, în urma unor excitaţii por­
nite din zona de bifurcaţie a traheei, de la
pleură sau chiar de la unele organe abdominale.
Strănutul este un act asemănător tusei, dar
are punct de plecare mucoasa nazală. Aparatul
repirator şi mirosul: trecînd prin cavi tăţile
nazale, aerul excită terminaţiile nervoase ale
mucoasei olfactive. Aparatul. respirator şi
coagularea: plămînii conţin substanţe care
favorizează coagularea. Pentru acest motiv
se utilizează în clinică, în boli hemoragice,
extracte de plămîn, cum este hemosistanul.
Cunoştinţele de fiziologie asupra aparatului
respirator au condus la o serie de metode
practice, utilizate în spitale. Dintre acestea
cităm pe cele mai importante: Narcoza: cu­
noscînd mecanismul schimburilor de gaze dintre
aerul alveolar şi sînge, se pot introduce în
aerul respirat eter, cloroform, chelen, deoarece
aceste substanţe, trecînd în sînge, ajung apoi
la sistemul nervos, producînd somn. Oxigeno­
terapia: pentru a mări cantitatea de Os din
sînge şi deci pentru a satisface suficient ne­
voile respiraţiei tisulare, se poate administra
anumitor bolnavi mai mult O2 în aerul res­
pirat. În acest mod, apărînd o diferenţă mai
mare de cît de obicei între cantitatea de 0I
din plămîn şi cea din sînge, gazul va trece
în vase în cantitate crescută. Pneumotoraxul:
introducînd aer în cavitatea pleurală, plă­
mînul nu mai urmează toate modificările de
volum ale cuşti i toracice. În acest mod se
realizează o punere în repaus a unui plămîn
bolnav. Puncţia pleurală: deoarece o cantitate
mare de lichid adunată în cavitatea pleurală
cu ocazia unor boli împiedică mişcările res­
piratorii, printr-o înţepătură cu un ac mai
gros de seringă, se evacuează lichidul adunat
în pleură redîndu-se plămînului posibili­
tatea de a-şi executa în voie funcţiile sale.
311
I
,1
·1
• I
i
!
[312]
•
Respiraţia artificială, excitanţi ai respira/iei,
carbogenul: în anumite cazuri cînd centrul
respirator încetează să mai funcţioneze, prin
'anumite manevre se poate primeni aerul din
plămîn (respiraţie artificială), excitîndu-se în
acelaşi timp şi terminaţiile nervoase din
plămîn cu alcool, oţet arornatic, amoniac etc.
Provocarea unei excitaţii în plămîn sau piele
prin palme date pe obraz, ori apă rece, ori
frecarea pielii poate excita centrul respirator,
făcîndu-1 să-şi reia activitatea. Un rol similar
de excitaţie a centrilor respiratori îl are şi
administrarea de aer cu 4-5% COz (carbo­
gen). Gazul intrînd în sînge excită centrii
respirator i.
respiraţie artificială, tehnica prin care se
realizează respiraţia, cînd aceasta, din anu­
mite cauze, nu se mai poate face spontan.
Metodele de respiraţie artificială prin acţiune
externă sînt de extremă urgenţă şi trebuie
cunoscute de- cît mai mulţi oameni, deoarece
8
Respiraţie artificială:A - inspiraţie; B - expl­
raţie.
acciden tele pot apărea pe neaşteptate şi in ter­
venţia promptă poate să salveze viaţa unui
om care ar muri în aşteptarea unor cadre
medicale calificate. Dintre numeroasele me­
tode, mai frecvent utilizată este metoda Silc'
vester: bolnavul este aşezat cu faţa în sus.
Cel care face respiraţia artificială stă într-un
genunchi la capul bolnavului, iar cu celălalt
picior se sprijină pe talpă. Inspiraţia se exe­
cută apucînd membrele superioare ale bolna­
vului de ar ticulaţia pumnului şi executînd o
mişcare de extensie pînă se ajunge deasupra
capului bolnavului şi lateral de cel care face
respiraţia. Prin aceasta se exercită o tracţiune
asupra grilajului costal, mărindu-se diametrul
cutiei toracice, Expiraţ ia se execută aducînd
membrele care se şi flectează deasupra torace-
1ui şi executînd apoi o mişcare de compre-
312
-.!!
siune a acestuia prin apăsare cu greutatea
corpului celui care execută respiraţia aplecat
înainte. Ritmul necesar este de 4-13 respi­
raţii pe minut. Metode mecanoterapice: in­
clud toate metodele mecanice care pot realiza
o distensie sau compresie a cutiei toracice.
Se cunosc trei tipuri de aparate: tancul sau
plămînul de oţel, cuirasa şi patul basculant.
Principiul tancului sau plămîn ului de oţel
se bazează pe crearea unei variaţii de presiune
pozitivă şi negativă în interiorul unei camere
e tanşe. Bolnavul este introdus în această
cameră, capul fiind lăsat afară. Aerul atmo­
sferic va intra în plămîn cînd în cameră pre­
siunea va fi negativă, adică mai mică decît
presiunea atmosferică, şi va ieşi din plămîn
cînd presiunea în cameră va fi pozitivă, adică
mai mare decît presiunea atmosferică. Se
utilizează mai ales în paralizia centrului
respirator sau a diafragmului, de natură
poliomielitică. Există şi metode numai cu
inspiraţie activă. Cu ajutorul acestor metode
se execută numai inspiraţia activă, expiraţia
fiind considerată fenomen pasiv, datorit elas­
ticităţii tor acelui. Cea mai simplă dintre
metode este insullaţia gură la gură. Se utili­
zează şi aparate, unele manuale, altele auto­
mate. Sînt şi metode care utilizează aparate
speciale, reglabile, care asigură o respiraţie
artificială cu inspiraţi e şi exp iraţie active
(aparat Engstriim).
retenţle de urină, imposibilitatea de a urina
cu toate că vezica urinară este plină. Poate
fi acută, cînd apare brusc, fără a fi precedată,
de tulburări de micţiune, sau cronică, cînd
se instalează lent, fiind precedată de tul­
burări de micţiune (rnicţ iuni frecvente şi
greutate în micţiune), care s-au agravat trep­
tat. Poate fi completă, cînd bolnavul nu mai
elimină nici o picătură de urină, şi incompletă,
cînd la eforturi mari elimină cîteva picături.
Uneori, chiar fără eforturi, inconştient bol­
navul pierde picături de urină (micţiune prin
"prea plin"). Cauza cea mai frecventă este
obstacolul subvezical (adenom de prostată,
cancer de prostată, strict uri uretrale, calcul
uretral). Alte cauze: scleroză de col vezical,
tumoare vezicală în apropierea colului vezical,
tumori din vecinătatea col ului (tumori retro­
vezicale, fibrom uter in), boli ale măduvei
spinării (mielite, tabes). Uneori apare după
diferite operaţii (hernoroiz i, fibrom). Bolnavul
are senzaţia de a urina, simte vezica plină,
�re dureri în hipogastru (partea din abdomen
situată deasupra pubisului) dar nu poate
elimina nimic, sau cu eforturi mari şi dureroase
elimină cîteva picături de urină. In hipo­
gastru se palpează vezica plină, care este
dureroasă la presiune. Retenţia trebuie de­
osebită de anurie, în care bolnavul nu uri­
nează pentru că rinichii nu produc urină şi
deci vezica este goală, iar bolnavul nu are
senzaţi i de urinare. Retenţia completă de
urină este gravă pentru că dacă nu se asigură
drenajul vezicii, bolnavul va face uremie şi
[313]
moare prin insuficienţă renală. Primul tratament
este medical: se suprimă ingerarea de lichide
şi se prescrie o baie caldă de şezut şi supozi­
toare cu papaverină. Dacă nu urinează, bol­
navul va fi transportat la prima unitate sani­
tară pentru evacuarea vezicii prin sondaj
sau, dacă acesta nu este posibil, prin puncţ ie
vezicală. Apoi va fi trimis într-un serviciu
de urologie, pentru stabilirea cauzei retenţiei
şi aplicarea tratamentului cauzal,
retină - vezi ochi.
retinită, inflamaţie a retinei, de obicei
bilaterală, în legătură cu o boală generală
a organismului, infecţii, tulburări de meta­
bolism, boli renale, diabet zaharat, boli vascu­
Iare, sanguine etc. La examenul cu oftal­
moscopul se constată pe fundul de ochi pete
albe, pete roşii, pete pigmentare şi modificări
vasculare, Evoluţia ei depinde de boala de
bază, iar tratamentul se va adresa acesteia.
Retinita pigmentară (orbul găinilor) este o
boală degenerativă a retinei. Începe în copi­
lărie şi evoluează progresiv cu vîrsta. Bolnavul
nu vede seara, cîmpul vizual se îngustează
treptat, ajungînd tubular, bolnavul devenind,
practic, orb.
retroversie uterină, înclinarea uterului pos­
terior către sacru; este forma cea mai frecventă
de deviaţie uterină. Poate fi congenitală sau
Retroversie uterină.
Retroversie cu retroflexie.
căpătată, în urma naşterilor, inf larna ţ i ilor
sau tumori lor uterului. Retroversia uterină
se manifestă prin dureri de intensitate varia­
bilă, accentuate în timpul menstruat iei sau
al raporturilor sexuale. Uneori poate fi una din
cauzele sterilităţii. Tratamentul este chirurgical.
reumatism, termen care defineşte în general
orice îmbolnăvire a articulaţiilor. In realitate,
deşi diversele manifestări reumatice prezintă
numeroase caractere comune, totuşi, deose­
birile care există între ele sînt de cea mai
mare importanţă, atît din punctul de vedere al
diagnosticului, cît şi al tratamentului. Din
această cauză, în practica medicală se dife­
renţiază următoarele forme mai importante
de reumatism: 1) reumatismul inflamator legat
de o infecţie cunoscută sau artrita; 2) reuma­
tismul cronic degenerativ sau artroza ; 3) poli­
artrita cronică evolutivă; 4) spondilita ankilo­
poietică şi 5) reumatismul ar ticular acut.
Dintre toate formele bolii reumatismale, reu­
matismul articular acut este cel mai important,
datorită marii lui extinderi la copii şi adoles­
cenţi, şi faptului că poate îmbolnăvi inima.
Congresul al III-lea al P.M.R. a apreciat ca
necesare cunoaşterea aprofundată şi tratarea
acestei boli şi a trasat sarcini corespunzătoare
în acest sens. Această boală mai poartă şi
denumirea de reumatism Bouillaud-Sokolski,
ca o cinstire adusă memoriei marelui medic
francez BouiJlaud şi clinici anului rus Sokolski
care între anii 1824 şi 1834 au stabilit legătura
care există între reumatismul articular acut
şi atingerea inimii. De mult s-a bănuit că
originea acestei boli este microbiană, dar
numai în ultimii 20 de ani s-a putut face
această dovadă, demonstrîndu-se rolul jucat
de streptococul hemolitic din grupul A, care
în anumite condiţii Iavorizante (în special
la copii, în anotimpurile reci şi umede, atunci
cînd locuinţa şi aiirnentaţ ia sînt deficiente etc.)
poate da naştere unui atac de reumatism
articular acut. Acest germen îşi face drum în
organism după ce s-a instalat în criptele amig­
dalelor, dînd naştere la o angină sau în mucoasa
faringelui, laringelui, nasului, de unde poate
determina apariţia reumatismului. Reumatis­
mul ar ticular acut începe în aproape 2/3 din
cazuri cu această infecţie a căilor respiratorii
superioare, dar într-o treime din cazuri acest
început poate trece neobservat, mai ales lacopii.
După 7-21 de zile de la această angină sau
infecţie rinofaringiană survine atacul de reu­
matism manifestat prin febră, transp iraţ ii,
frisoane, ameţeli, vărsături şi paloare. Rar
se întîmplă să lipsească din acest tablou prin­
derea articulaţiilor; de obicei. sînt cuprinse
succesiv mai multe dintre articulaţiile mari
(genunchi, glezne, coate, pumn). Inllarnaţ ia,
cu umflătura încheieturii, roşeaţă şi dureri,
durează cîteva zile şi încetează de la sine,
pentru a se muta la altă articulaţie. Atacul
de reumatism articular acut se poate manifesta
numai prin modificări ale încheieturilor cu
dureri si febră' în majoritatea cazurilor însă
apar şi' semne de îmbolnăvire cardiacă: "reu­
matismul linge încheieturile şi muşcă inima".
Este de semnalat faptul că dacă la adult
prinderea inimii şi deci constituirea unei
cardiopatii survine mai rar şi mai ales în for­
mele servere de boală, în schimb la copii. ea
313
[314]
•
poate apărea în toate formele, chiar şi în cele
mai uşoare, care nu se însoţesc de temperatură
sau de dureri articulare. Tratamentul reuma­
trsmului ar l icular acut poate fi împărţit în
curativ şi preventiv. Prima măsură de trata­
ment În cursul atacului de reumatism pe
care şi-o aplică bolnavul singur, din cauza
durerilor şi a imposibilităjii mişcărilor, este
repausul. Chiar şi În formele cele mai uşoare
de boală, mai ales la ccp ii, repausul la pat
va fi de minimum o lună de la vindecarea
modificărilor art ieu 1 are. In cazurile în care
a avut lec şi prinderea cardiacă, repausul la
pat va fi de minimum 2 luni, completat cu
un repaus În casă de Încă 3-4 luni. SaI ici latul
de sediu, aspirina, cortizonul şi derivaţii săi
sînt medicamentele cele mai larg Întrebuin­
ţate în tratamentul reumatismului ar licular
acut; ele se administrează sub control medical
strict. Nici unul din aceste medicamente nu
distruge însă" streptccecul hemolitic; împo­
triva lui se recurge la penicilină, care, distru­
gînd germenul, împiedică reinfecţia gîtului şi
prin urmare recăderea bolii. Penicilina este
folosită şi în tratamentul preventiv tot pentru
aceleaşi motive. In colectivităţile de copii
(şcoli, cămine, grădiniţe) se recomandă să
se facă periodic controale bacteriologice şi
examene repetate pentru toate cazurile de
rinofar ingită acută sau amigdalită bănuite strep­
tocccice. Pentru prevenirea recidivelor se re­
comandă după primul atac, un tratament
antibiotic intermitent prelungit cu preparate
de benzatinpenicilină (endocilină sau exten­
cilină 600000-1 200000 unităţi), un flacon
la 10-15 zile.
rinită, inflamaţie a mucoasei nazale. Deo­
sebim rinite acute şi cronice. Dintre rinitele
acute cele mai importante sînt: a) rinita acută
simplă (coriza, guturaiul), manifestată prin
strănut uri repetate, senzaţie de înfundare a
nasului, secreţi i la început apoase, apoi muco­
purulente, cefalee, uşoară febră. Se vindecă
în 8-10 zile. Poate da complicaţii: sinuzite,
otite, faringite, laringite, traheobronşite. Tra­
tamentul general se face cu asp irină, p irarnidon,
vitamină C, băuturi calde, iar local se aplică
soluţii dezinfectante (ulei eucaliptolat sau
gomenolat, sulfat iazol, colargol) şi soluţii
dezobstruante (rinofug, efedrină etc.); b) rinite
acute la sugar. Rinita acută simplă (cor iza) la
această vîrstă poate avea repercusiuni grave­
asupra Întregului organism prin slaba rezis­
tenţă a sugarului la infecţii ş.i prin împiedi­
carea suptului datorită blocării respiraţiei
nazale. In afara acestei rinite, în această
perioadă se mai pot întîlni: coriza gonococică,
cotiza stafilococică şi coriza eredosifilitică;
c) rinitele bolilor infecţioase, care sînt loca­
lizări pe mucoasa nazală ale microbilor spe­
cifici acestor boli. Astfel de rinite se găsesc
în difterie, scarlatină, gripă, rujeolă, febră
tifoidă etc. Ele cedează la un tratament local
cu dezinfectante obişnuite şi la un tratament
general corespunzător bolii respective. Rini-
314
tele cronice sînt, fie urrnan ale rinitelor
acute repetate, fie manifestări nazale ale
unor boli cronice ale organismului. Mai frec­
vente sînt: a) rinita cronică mucopurulentă,
care se manifestă prin înfundarea nasului şi
secreţii mucopurulente; b) rinita cronică hi­
pertrofică, care are ca simptom greutatea în
respiraţia nazală ce se manifestă alternativ,
pe o parte sau alta, în funcţie de poziţia capu­
lui; c) rinita cronică atrofică, care se manifestă
prin tulburări în respiraţie, secreţii mucoase
sau mucopurulente (deseori uscate); d) rinita
cronică sifilitică şi rinita cronică tuberculoasă
care sînt cele mai importante dintre rinitele
date de infecţiile cronice ale organismului.
rinosclerom, boală infecţioasă, probabil con­
tagioasă, caracterizată printr-o secreţie cro­
nică şi infiltraţia sclerozantă şi progresivă a
mucoasei nazale, ducînd la înlocuirea acesteia
cu un ţesut compact, cicatriceal. Afecţiune
foarte rară, rinoscleromul este una din mani­
festările scleromului căilor respiratorii supe­
rioare, care se întinde de la nas pînă la bronhii.
roentgenteraple, tratament cu raze Ront­
gen; se bazează pe proprietatea acestora de a
fi absorbite parţial la traversare a corpului
omenesc şi de ;: exercita astfel un efect fizic,
chimic şi biologic asupra ţesuturilor prin
care trec. Nu toate celulele reacţionează la
fel la iradiere; cele mai sensibile sînt celulele
În dezvoltare, fapt pentru care tumori le ma­
ligne care se dezvoltă foarte rapid se dovedesc
şi cele care beneficiază mai mult de efectul
favorabil al razelor Rontgen, Afară de distru­
gerea celulelor tumorilor maligne, razele Ront­
gen mai sînt folosite şi în tratamentul leuce­
miilor, În Îmbolnăviri ale pielii şi glandelor
cu secreţie internă, în reumatismele cronice
(artroză, spondiloză).
Dar razele roentgen provoacă şi o serie de
efecte secundare în organismul bolnavului,
Împotriva cărora el trebuie protejat atît în
timpul tratamen tului, cît şi după aceea. Astfel,
se vor evita scărpinatul, acţiunea îndelungată
a apei (băi, spălatul rufelor) şi se va recurge
la alifii, pudre etc. Dacă apar arsuri pe piele,
acestea vor fi tratate după indicaţiile medicu­
lui. În ceea ce priveşte manifestările cu carac­
ter general, acestea pot fi: greţuri, vărsături,
lipsă de poftă de mîncare, ameţeli. Ele vor fi ­
prevenite prin administrarea unei diete sărate,
�uc de lămîie, vitamină PP, vitamină 86,
><itamină c. Razele Rontgen acţionează şi
asupra celulelor sîngelui, de aceea se va avea
grijă să se controleze hemoleucograma periodic
în tot cursul tratamentului.
Rontgen Wilhelm Conrad (1845-1923), fi­
zician german. Descoperirea care i-a asigurat
celebritatea şi pentru care, în 1901, i s-a atribuit
Premiul Nobel a fost cea a aşa-numitelor
raze X., cu aplicaţii extrem de largi în teh­
nică şi, mai ales, în medicină. De menţionat
că, în martie 1896, la numai cîteva luni după
descoperirea razelor X, Dragomir Hurrnuzescu
[315]
a efectuat la Şcoala de poduri şi şosele din
Bucureşti radiografii de mîini. In cursul
aceluiaşi an, pr�fesorul C. Severeanu iniţiază
Instalarea la Spitalul "Colţea" a unei apara­
turi de diagnostic radiologic.
Wilhelm Conrad Răntgen
rozeolă, pete mici de mărimea unui bob de
linte pînă la aceea a unui bob de fasole, de
culoare roşie-palid, care apar pe piele sub
formă de erupţie în unele boli, ca: rubeolă,
febră tifoidă, sifilis. Plăcile de rozeolă nu
provoacă mîncărirni şi nu prezintă depozite
de scuame. In fiecare din bolile arătate, rozeola
are o amplasare specifică, ceea ce contribuie
la punerea diagnosticului.
rubeolă, boală infecţioasă şi contagioasă
acută caracterizată prin: adenopatie cervicală
sau chiar generalizată, erupţie în formă de
pete rozate neconfluente cu catar oculo-nazal
şi febră deseori discretă şi cu complicaţii
excepţionale. Agentul patogen este un virus.
Poarta de intrare prin mucoasa nazo-Iar in­
giană. Incubaţia durează în medie 16 zile
şi este asimptomatică. J nuazia se manifestă
cu simptome puţin evidente ce trec neobser­
vate de bolnav: febră moderată 38°, cefalee,
catar oculo-nazal, epistaxis, vărsături. In
perioada de stare apare o erupţie formată din
micromacule eritematoase, roz-p alide, rotunde,
cu marginile uşor estompa te, care n-au ten­
dinţă să conflueze şi puţin proeminente.
Erupţia apare în dosul urechii, apoi pe frunte
şi obraz, fără a respecta tegumentele din
.. -: ..
jurul gurii. Evoluează descendent într-un sin­
gur puseu. Are durată scurtă, de 24-36 de ore.
Nu Iasă urme pigmentare. Enantemul este
discret (roşeală difuză a amigdalelor cu pete
mici roşii, pe mucoasa palatului moale şi
cîteva pete hemoragice la nivelul luetei).
Adenopat iile sîn t constan te, caracteristice, pe­
riferice, cervico-occip itale şi iater o-cervicale.
Consistenţă relativ dură a ganglionilor. Ade­
nopatia precede erupţia cu 2-4 zile şi o
depăşeşte cu 2-6 săptămîni. Febra este va­
riabilă şi inconstantă. Evoluţia este benignă,
Face parte din grupa B, adică este de decla­
rare numerică şi izolare facultativă în spital
(în caz de complicaţii). Copiii din colectivi­
tăţi vor fi izolaţi timp de 7 zile de la apariţia
exantemului (perioada de contagiozitate). Se
face imunizare cu gamma-globulină în cazul
femeilor gravide aflate în mediul epidemic
sau imediat după un contact infectant (pro­
filaxia malformaţiilor congenitale). Trata­
mentul constă în repaus la pat, izolarea bol­
navului la domiciliu, iar din punct de vedere
igieno-dietetfc, se va da atenţie îngrij irii te­
gumentelor, mucoaselor, se vor face gargarisme
cu ceai de muşeţel, instilaţii nazale şi oculare
cu soluţie de acid boric sau protargol 2%.
Camera bolnavului trebuie să fie bine aerisită
(temperatura camerei, 18-20°). In perioada
febrilă se ţine regim lacto-hidr ic şi cu fructe.
După scăderea febrei se trece la regim obişnuit.
Simptomatic, în caz de febră se administrează
piramidon, în caz de tuse se dau calmante
(codeină, dianină), expectorante (infuzie) etc.
Tratamentul complicaţiilor se va face la spi­
tal (antibiotice), cu sedative, ser de conva­
lescen t etc.
Russel-Sudzilovski Nikolai (1850-1930), me­
dic revoluţionar rus, de origine poloneză.
Fiind urmărit de poliţia ţaristă s-a refugiat
la Bucureşti, unde a obţinut în 1877 titlul
de doctor în medicină. A funcţionat ca medic
la Curtea de Argeş şi Iaşi, îndrumînd totodată
cercurile socialiste conspirative care începeau
să se constituie în ţara noastră. In 1880 a
publicat la Iaşi lucrarea "Un studiu psihiatrie
urmat de cîteva comentarii asupra ideilor
sănătoase", în care se ridică împotriva adver­
sarilor mişcării socialiste şi expune un "pro·
gram colectivist", cu anumite principii îm­
prumutate din ideologia marxistă. In anul
următor este expulzat din Romînia. Medicul
revoluţionar se stabileşte pe rînd în Elveţia,
Franţa, Bulgaria, S. U.A., Insulele Hawai
(unde devine preşedintele senatului local),
Japonia, Filipine şi China (stabilise strînse
legături cu marele democrat revoluţionar doc-
orul Sun Iat-sen), unde a 'şi încetat din viaţă.
315
f,
[316]
F
•
sadism - vezi perversiuni sexuale
salicilaţi, săruri ale acidului salicilic izolat
din coaj a de salcies-au obţinut pe cale sintetică.
Aplicaţi pe piele sau asupra mucoasei gastrice,
în administrare internă, au o acţiune iritantă
locală, dar acest defect este compensat prin­
tr-o bună acţiune de scădere a febrei (an ti­
piretică), de calmare a durerii (analgezică), de
eliminare a acidului urie (în gută) şi, în sfîr­
şit, o acţiune antiinflamatorie şi antireumatică
mai ales în reumatismul acut. Administrat!
însă timp îndelungat şi în doze mari pot da
fenomene de gastrită şi pot prelungi timpul
de coagulare a sîngelui. Se vor administra,
deci, împreună cu bicarbonat şi vitamină K.
In general, termenul de salicilat se referă
numai la salicilatul de sodiu, care este mai
frecvent întrebuinţat în terapeutică, datorită
efectelor sale mai mari faţă de alţi salici laţi.
Se prescrie împreună cu bicarbonatul de sodiu
în pachete sau caşete, care se administrează
pe gură. Aspirina (acid acetilosalicilic CIF)
este, de asemenea, un bun analgezic, anti­
inf lamator, iar prin transpiraţia abundentă
pe care o provoacă este un bun antitermic.
salubrizare, acţiune de asanare a mediului,
la locul de trai sau de muncă al populaţiei.
Principalul, în salubrizare, este realizarea unei
ordini şi curăţenii perfecte în interiorul locuin­
ţelor şi dependinţele acestora, în curţi, la
grajd şi coteţe, pe străzi şi locuri virane, CII
şi în atelierele întreprinderilor şi în anexele
sanitare ale acestora. Salubr izarea prezintă'
o mare însemnătate în lupta antiepidemică,
fiind ştiut că necurăţenia favorizează mult
răspîndirea germeni lor bolilor infecţioase. La
anumite date se iniţiază de organele ocrotirii
sănătăţii, în colaborare cu Crucea Roşie şi
alte organizaţii obşteşti, acţiuni speciale de
salubrizare şi înfrumuseţare, realizate cu par­
ticiparea a numeroşi activişti sanitari. În
cartiere, aceste acţiuni trebuie sprijinite de
toţi gospodar ii. prin buna primire făcută
echipelor, cît şi - mai ales - prin aplicarea
316
--� -
recomandărilor privind îndepărtarea unor even­
tuale surse de insal ubrizare (gunoi rău păstrat,
animale crescute fără respectarea normelor
igienice etc.). Însă nu este suficient ca ac­
ţiunea de salubrizare şi înfrumuseţare să se./
limiteze la anumite zile speciale; ea trebuie
să aibă caracter de continuitate, pentru a-şi
îndeplini şi rolul ei educativ, de creare şi
întreţinere a unei opinii publice permanent
ostil!' celor certaţi cu igiena şi cu normele
unei convieţuiri civilizate, care prin negli­
jenţele şi abaterile lor aduc prejudicii sănătăţii
în tregi i colectivi tăţi.
salvare, instituţie medicală dotată cu auto­
ambulanţe şi încadrată cu personal medico­
sanitar specializat, care acordă primul ajutor
în caz de accident şi în caz de îmbolnăvire
subită şi gravă, efectuînd transportul rapid
al bolnavului la spital. În anumite cazuri,
Salvarea deplasează la locul accidentului auto­
sanitare special echipate cu aparataj modern
de rean irnare. În oraşele şi centrele munci­
toreşti ale ţării noastre se iau continuu măsuri
pentru îmbunătăţirea funcţionării serviciilor
de Salvare, prin lărgirea parcului de auto­
arnbulanţe, înfiinţarea de substaţii ale Sal­
vării - pentru a realiza scurtarea distanţelor,
deci sporirea vitezei de intervenţie - prin
[organizarea serviciilor sp italiceşti de primire
şi asistare imediată a cazurilor urgente, prin
facilitarea posibilităţilor de a cere operativ
ajutorul Salvării. În Bucureşti s-a atribuit
Salvării un număr special de telefon, 0,6, uşor
de memorat, spre a fi format imediat, la caz
de nevoie. Trebuie subliniat totodată că buna
funcţionare a serviciilor Salvării pretinde şi
concursul publicul ui, prin evitarea chemărilor
nejustificate şi prin informarea precisă şi
exactă, cu prilejul cererii, a locului unde s-a
produs accidentul sau îrnbolnăvirea.
-T.·."
1
1.
"
•
[317]
l
317
unor profesiuni direct legate, prin natura lor,
de sănătatea publică. Astfel, cursurile de sari­
minim sînt obligatorii prin lege pentru per­
sonalul unităţilor alimentare (fabrici de pro­
duse alimentare, restaurante, cantine, cofe­
tării, magazine alimentare), pentru lucrătorii
din unităţile de frizerie şi
coafură şi pentru personalul
care deserveşte instalaţiile
cen trale de aprovizionare cu
apă. Organizarea cursurilor
de sanrninirn revine Inspec­
ţiei de stat pentru igienă şi
protecţia muncii a teritoriului
administrativ (regiune, raion)
respectiv.
sarcină, starea în care se
află femeia din momentul fe­
cundaţiei pînă la expulzarea
produsului de concepţie. Sar­
cina se numeşte uterină (nor­
mală), cînd oul se grefează şi
se dezvoltă în cavitatea u te­
rină, şi ectopică sau extra­
uterină, cînd grefarea se face
în afara cavităţii uterine. Sar­
cina durează în medie 280 de
zile. Durata sarcinii se stabi­
leşte în raport cu data ul­
timei menstruaţii. Fiind sta­
bilit că în medie ovulaţia se
produce între a IO-a şi a 14-a
zi de la menstruaţie, pentru a
afla data fecundaţiei se ada­
ugă 10 zile de la data ultimei
menstruaţii. Pentru a afla
data naşterii, se socotesc 9
luni de la această dată (de
exemplu, o femeie care a avut
ultima rnenstruaţie la I sep­
tembrie, va naşte la termen
în jurul datei de 10 iunie).
Acest calcul este relativ, de­
oarece, pe de o parte, ovu­
Iaţia nu se produce totdeauna
la data fixă în cursul ciclu­
lui menstrual, iar pe de altă
parte, în tre ovulaţie şi fecun­
daţie poate să treacă cîteva
zile. De aceea se socoteşte
că durata unei sarcini este
normală între 250 şi 300 de
zile. In ceea ce priveşte sta­
bilirea vîrstei sarcinii în ra-
port cu perceperea mişcărilor
fetale, este destul de puţin
precisa: majoritatea femeilor percep aceste
mişcări la 4 luni şi jumătate, multe femei
însă, mai ales multiparele, percep aceste
mişcări la patru luni sau chiar mai devreme.
Sarcina se manifestă prin semne subiec­
tive şi obiective. Dintre semnele subiec­
tive, cele mai importante sînt: a) suprimarea
rnenstruaţiei : în cazuri rare, femeia însăr­
cinată poate să aibă una sau două luni sîngerări
care pot fi interpretate 'drept rnenstruaţii.
Sanatoriul Moroeni.
statie de salvare.
staţiuni de pe litoral, de şes, de deal sau de
munte, în raport cu particularităţile factori­
lor climaterici existenţi în staţiunile respective.
Majoritatea sanatoriilor sînt amenajate pentru
a functiona cu aceeaşi eficienţă în tot timpul
anului. Ele pot fi folosite cu toată încrederea
şi în lunile anotimpului rece.
sanminim, curs scurt prin care se predau
cunoştinţele sanitare minime necesare unor
categorii de oameni ai muncii, aparţinînd
sanatoriu, instituţie medicală cu paturi,
special profilată pentru tratamentul bazat pe
aplicarea unor factori naturali: climă, ape
minerale, nămol etc. În ţara noastră, atît
de bogată în factori climaterici şi balnear i,
există o vastă reţea de sanatori i amplasate în
f·."
f
I
[318]
F-
•
COrdonul
ombJ1ical
Vezicu/�
amnio/ic.i
8 ..
fiemeni ufllWlPlini
�'-+ffl'l/--/-----+- 2 "
__�-\---I-H-ff-+--\- J ..
Geml!fli biviIPlif1l
OmbilIC --H+H-r:...--;���-\--\-t-\--\--- 5 "
__ ��=L __ ������� __ 8�/�1
..__----,,-"" _-+-_ 9 ..
Dezvoltarea uterului gravid.
Sarcină gemelară.
trebuie să fie consultată lu�ar de către medicul
specialist din policlinică care îi va da sfaturile
şi prescripţiile necesare şi-i va recomanda
efectuarea analizelor sîngelui şi urinii. In
ultimele 2 luni, controlul medical va fi făcut
mai des. Gravida nu va lua nici un fel de
medicament fără a-i fi indicat de medic,
deoarece o serie de medicamente (somniferele,
calmantele) sînt periculoase atît pentru mamă,
cît mai ales pentru făt. Orice femeie gravidă
trebuie să ştie că dezvoltarea fătului şi desfă­
şurarea naşterii depind în mare măsură de
respectarea regulilor de igienă a sarcini i,
Sarcina gemelară. Sarcina poate fi unică,
atunci cînd în cavitatea uterină se află un
In timpul sarcmu sînt interzise spălă­
turile vaginale cu irigatorul. In schimb se
va face toaleta externă cu apă şi săpun, de
preferinţă cu săpun neutru, cum este săpunul
de bărbierit. Raporturile sexuale sînt permise
numai în primele 7 luni. Orice femeie gravidă
b) tulburări neurovegetative caracterizate prin
greturi, salivaţie exagerată, vărsături, lipsa
poftei de mîncare. Unele femei nu mai suportă
. mirosul de tutun, de mîncare, sau parfumuri le.
Printre semnele obiectlve mai importante sînt
pigmentarea feţei, dezvoltarea sîni lor, cu pig­
rnentarea mameloanelor şi a areolei din jurul
lor. Uterul se dezvoltă, din care cauză abdo­
menul se măreşte cu cît sarcina înaintează.
În timpul sarcinii, femeia nu trebuie să-şi
modifice felul ei de viaţă, cel puţin în primele
luni. În ultimele luni de sarcini, femeia gra­
vidă oboseşte mai uşor şi trebuie să evite
eforturile fizice şi munca de noapte. Alimen­
taţia gravidei are o importanţă deosebită.
Pentru dezvoltarea lui, fătul ia o serie de
substanţe pe care mama trebuie să şi le în­
locuiască prin alimentaţie. Din alirnentaţia
femeii gravide nu trebuie să lipsească proteinele.L>
carnea, laptele, brînzeturi le, iaurtul, ouăle,
glucidele (dulciuri şi paste făinoase) lipidele
(untul, care este cea mai asimilab ilă grăsime,
conţinînd şi cantităţi mari de vitamină A şi B).
Sărurile de calciu, fosfor şi fier se găsesc în
alimentele obişnuite şi nu trebuie administra-
te prin medicamente de cît în anumite cazuri.
Zarzavaturile proaspete, fructele crude, sînt
indispensabile femeii gravide. In general, fe­
meia gravidă nu trebuie să se supraalimenteze.
Ea trebuie să se cîntărească săptămînal şi
să ştie că pînă la sfîrşitul sarcinii nu trebuie
că crească în greutate mai mult de 10-12 kg.
În caz de tendinţă la îngrăşare va reduce dul-
ci urile din alimentaţie. Un principiu impor­
tant în alirnentaţia femeii gravide îl constituie
reducerea cantităţii de sare inger ată, astfel
ca spre sfîrşitul sarcinii să poată mînca com­
plet nesărat. Gravida trebuie să doarmă cel
puţin 8 ore pe noapte. In aceeaşi măsură este
necesar şi exerciţiul fizic în aer liber, adică
plimbările pe jos, cel puţin o oră pe zi. Femeia
gravidă trebuie să poarte îmbrăcăminte largă,
care să nu jeneze circulaţia sîngelui. In ulti­
mele luni trebuie să poarte o centură confec­
tionată special pentru susţinerea abdomenului,
fără a-l comprima. Ciorapii trebuie să fie
prinşi de centura abdominală,
jartierele rotunde fiind con­
traindicate, deoarece favori­
zează apariţia varicelor. În­
căltărnintea trebuie să fie
comodă, în general cu tocuri
joase. In tot timpul sarcinii
se recomandă o aten tă îngrij ire
a pielii, prin băi la tem­
peratură moderată şi duşuri
către sfîrşitul sarcinii. Un­
ghiile vor fi tăiate scurt. O
grijă deosebită se va acorda
pregătirii sînilor în vederea
alăptării. In fiecare seară,
mameloanele vor fi frecate
cu un prosop aspru şi apoi
masate cu lanolină. Se reco-
mandă purtarea sutienului.
,318
[319]
singur făt, sau multiplă, cînd se dezvoltă în
acelaşi timp doi sau mai mulţi Ieti. In specia
umană, numărul cel mai mare de Ieţi cunoscut
pînă acum a fost de 5. Cea mai frecventă
este sarcina gemelară sau dublă, care apare
în proporţie de aproximativ 1 % faţă de sar­
cinile unice. Cauzele sarcinii gemelare nu sînt
încă bine cunoscute. Un rol important se
atribuie eredităţii (părinţii născuţi din gemeni
pot procrea la rîndul lor gemeni). Sarcina
gemelară rezultă în 85% din cazuri prin
fecundarea a două ovule ajunse la maturitate
în acelaşi timp de către doi spermatozoizi.
Sarcina aceasta se numeşte bivitelină, deoa­
rece există două p lacente, cu două pungi
amniotice. Feţii pot fi de acelaşi sex sau de
sex diferit. In 15% din cazuri, sarcina ge­
meI ară provine dintr-un singur ovul fecun­
dat, care la începutul dezvoltării sale se de­
dublează, formînd două ouă. În acest caz,
feţii sînt totdeauna de acelaşi sex şi perfect
asemănători între ei. La naştere, de obicei
unul este mai greu de cît celălalt. Naşterea
este de obicei mai dificilă, deoarece din cauza
distensiei mari a uterului, contracţiile pot fi
neregulate. Feţii se nasc unul după altul la
interval de 20-30 de minute şi în general
sînt sub greutatea normală, de aceea necesită
îngrijiri speciale după naştere. Sarcina pato­
logică. În timpul evoluţiei sarcinii, echilibrul
care există între mamă şi făt se poate rupe,
putînd apărea diverse tulburări cu mani­
festări şi intensităţi diferite de la o gravidă
la alta. Toate aceste tulburări au fost numite
toxicoze de sarcină, toxemii gravidice, gestoze
sau disgravidii. In prima jumătate a sarcinii,
ele se manifestă prin greţuri sau vărsături,
care pot uneori fi rebele la tratament şi atunci
pentru salvarea mamei se impune întreruperea
sarcinii, Formele acestea grave de vărsături
numite incoercibile trebuie neapărat internate
şi tratate în spitalele de specialitate. In a
doua jumătate a sarcinii, disgravidiile se
manifestă prin apariţia albuminei în urină,
ederne, creşterea tensiunii, simptome care
trădează prezenţa leziunilor renale. O formă
gravă de disgravidie în ultimul trimestru al
sarcinii este eclarnpsia, care pe lîngă simpto­
mele descrise mai sus se caracterizează prin
apariţia de convulsii tonico-c1onice asemănă­
toare celor din crizele epileptice. În timpul
acceselor eclamptice, gravida îşi poate muşca
limba, de aceea ca prim ajutor pînă la venirea
medicului se introduce între dinţii bolnavei
coada unei linguri (de preferinţă de lemn),
înfăşurată în tifon. Apoi gravida va fi aşezată
într-o cameră întunecoasă şi liniştită, fiind
supravegheată îndeaproape. Tratamentul me­
dical constă în administrarea de morfină
(şi derivatele ei), sulfat de magneziu etc.
Uneori accesele de eclampsie pot provoca
moartea făt ului şi, mai rar, a mamei. Pentru
aceasta, gravida eclamptică, după primele
ajutoare primite la domiciliu, trebuie inter­
nată în spital. Pentru prevenirea eclampsiei,
... ."
, '.
disgravidiile trebuie tratate de la început,
iar femeia trebuie să respecte regimul ali­
mentar lipsit de sare, prescris de medic. Sarcină
prelungită, sarcină care durează mai mult
de 280 de zile. Prelungirea sarcinii variază
între 12 şi 24 de zile. In unele cazuri de sar­
cină prelungită se poate produce moartea
Iătului în uter sau imediat după naştere.
Cauza prelungirii gestaţiei nu este complet
lămurită. Pentru evitarea accidentelor este
bine în primul rînd ca gravida să se prezinte
la medic din primele luni pentru a se putea
stabili cu precizie data probabilă a naşterii,
iar cînd naşterea este realmente prelungită,
trebuie imediat internată în maternitate, unde
va fi supravegheată îndeaproape şi unde se
va încerca o declanşare a naşterii, iar în caz
de insucces, se va face operaţie cezariană.
Sarcină extrauterină, fixarea anormală a oul ui
în afara cavităţii uterine. Această fixare se
produce cel mai frecvent în diferitele porţiuni
ale trompei şi mult mai rar pe ovar, în cavi­
tatea abdominală. De aceea, de obicei cînd
este vorba de sarcină extrauterină se înţelege
o sarcină tubară (dezvoltată în trompă).
Frecvenţa sarcinii uterine faţă de sarcina
intrauterină (normală) este în medie de 0,5%.
Cauzele care împiedică trecerea ovulului fe­
cundat din trompă în cavi tatea uterină sînt
numeroase, cele mai frecvente fiind inflamaţiile
sau malformaţiile congenitale ale trompei.
O cauză favorizantă pare a fi prezenţa, în
trompă, de ţesut cu aceeaşi structură ca a
mucoasei uterine, aşa-numita endometrioză a
trompei. Prezenţa unei sarcini exlrauter ine
se manifestă, pe lîngă simptomele obişnuite
, ale unei sarcini (greţur i, salivaţie abundentă,
vărsături) şi prin dureri abdominale violente
şi uneori pierderi de sînge prin vagin. Oul
fixat în trompă moare de obicei şi este expul­
zat, fie prin porţiunea abdominală a trompei
(aşa-numitul avort tubar), fie prin ruperea
trompei. Ruperea trompei este însoţită de
dureri mari, fenomene de hemoragie internă,
stare de leşin şi chiar moarte prin hemoragie.
Diagnosticul de sarcină extrauterină este greu
de pus; orice femeie suspectă de sarcină tubară
trebuie internată foarte urgent în spital pentru
precizarea diagnosticului. O dată stabilit, tra­
tamentul este unul singur, cel chirurgical.
Numai operaţia la timp şi corect executată
poate salva viaţa femeii.
sarcom, tumoare formată din celule conjun­
ctive tinere, nediferenţiate. Cu cît aceste celule
au aspectul unui stadiu mai tînăr de dezvoltare
a ţesutului conjunctiv embrionar, cu atît
malignitatea tumorii este mai mare (sarcomul
cu celule rotunde este mult mai malign de
cît cel fuzocelular). Aspectul tumorii este
roz palid, consistenţa este moale, este bine
vascularizată, ceea ce explică apariţia corn­
plicaţiilor hemoragice şi a trombozelor şi
faptul că rnetastazele se produc aproape exclu­
siv pe cale sanguină. Este mai rar de cît sp i­
teliomul şi se întîlneşte mai frecvent între
319
[320]
•
30 şi SO de ani. Sarcoamele sînt mai frecvente
la nivelul tegumentelor, în ţesut conjunctiv
subcutanat, în muşchi şi cu precădere la
membre. Se mai pot localiza pe mucoasele
din jurul orificiilor, mucoasa gastro-Intesti­
nală, ţesutul conjunctiv intermuscular, tecile
sinoviale sau vasculare, în cartilaje (condro­
sarcom), oase (osteosarcom). Poate fi consti­
tuit din celule pigmentare bogate în melanină
(melanosarcomul, cu evoluţie rapidă, apărînd
pe nevii pigmentari traumatizaţi). Sarcoa­
mele diagnosticate la timp, în faza de evoluţie
locală, beneficiază de tratament chirurgi­
cal şi cu raze Riintgen (vezi osteosarcom,
limfosarcom).
saturnism, intoxicaţie cu plumb. Cînd nu
se cunosc şi nu se respectă regulile de igienă
şi de protecţie a muncii pot să apară îmbol­
năviri de saturnism la persoane care lucrează
în mediu cu plumb: extracţia de minereuri,
industria acurnulator ilor, industria poligrafică,
industria chimică, prepararea şi manipularea
benzinei etilate etc. Pătrunderea plumbului
în organism se produce pe cale digestivă,
în special datorită greşelii de a mînca sau
fuma fără a spăla în prealabil mîinile, sau
pe cale respiratorie, prin aspirarea de praf
fin sau de vapori de plumb. Primele semne
ale intoxicaţiei cu plumb sînt: dureri de
cap, ameţeli, slăbire, diminuarea memoriei,
scăderea capacităţii de muncă. Semnele de
început mai caracteristice sînt: .Jizcreul de
plumb", care apare ca o dungă albastră-cenuşie
pe marginea gingiei, în dreptul dinţilor din
faţă; coloraţia palid-cenuşie a pielii; uşoare
tremurături ale mîinilor. Dacă intoxicaţ ia este­
lăsată să progreseze, survin anemia, semne de
suferinţă a tubului digestiv ("colica satur­
nină") şi tulburări nervoase. Pe timpul tra­
tamentului este neapărat nevoie să fie întrerupt
lucrul în mediu cu plumb, prin schimbarea
ocupaţiei. Prevenirea saturnismului se reali­
zează prin: supravegherea medicală activă a
celor care lucrează cu plumb, prin examene
medicale periodice completate cu ajutorul
laboratorului; măsuri tehnice de asigurare a
securităţii muncitorilor; întreţinerea în per­
fectă stare de igienă a locului de muncă;
respectarea măsurilor de protecţie şi de igienă
individuală: spălarea mîinilor înainte de a
mînca, în pauza de la lucru; evitarea fumatului
în timpul lucrului; duş şi schimbarea hainelor
la plecarea de la lucru.'
săruri biliare, componente importante ale,
bilei, luînd naştere la nivelul ficatului prin
combinarea acizi lor bil iari cu doi aminoacizi
(glicocolul, taurina) şi cu sodiul. Din punct
de vedere chimic sînt deci glicocolaţi şi tauro­
colaţi de sodiu, producţia lor zilnică fiind de
circa lOg, în funcţie de bogăţia de carne şi
de unt din alimentaţie. Ele sînt foarte impor­
tante pentru digestie, deoarece stimulează
secreţia biliară, emulsionează grăsimile ali­
mentare care nu pot fi trecute în sînge de
cît dacă sînt combinate cu aceste săruri biliare.
320
De asemenea, ajută la absorbţia vitaminelor
A, D, E, a fierului şi a calciului şi uşurează
sinteza glicogenului în ficat. Sînt puse în
evidenţă prin scoaterea bilei din duoden cu
ajutorul unei sonde de cauciuc (tubajul duo­
denal), centrifugarea ei _şi examinarea sedi­
mentului la microscop. In anumite boli, să­
rurile biliare pot precipita în interiorul vezi­
culei biliare, împreună cu calciu sau cu alte
substanţe, formînd calculi bi liari (pietre). În
aceste cazuri sînt găsiţi şi calculi extrem de
mici în sedimentul biliar (microcalcul), ceea
ce denotă tendinţa de precipitare a sărurilor
din bilă.
scabie, boală contagioasă a pielii, provocată
de pătrunderea în epiderm a acarului scabiei.
Simptomul cel mai caracteristic al scabiei
constă în şanţuri le acariene făc:ute de femela
acarului, precum şi într-o erupţie veziculoasă­
papuloasă. Localizarea preferenţială a şan­
ţurilor acar iene şi a erupţiilor este pe cutele
interdigitale la mîini, zonele articulaţiilor
pumnului şi cotului, pe fe�e şi organele geni­
tale externe la bărbat. In prima copilărie
este afectată de multe ori pielea palmelor
şi tă1pilor. Erupţia este însoţită de o mîn­
cărime pronunţată, care se intensifică noaptea
şi la căldură. Mîncărimea duce la Iezi uni de
scărpinătură, care adesea se complică cu pio­
dermite. Răspîndirea scabiei este favorizată
de aglomeraţie şi murdărie în încăperile de
locuit, de lipsa de igienă. -Cazur ile de scabie
sînt în prezent excepţionale în serviciile
noastre de boli de piele. Tratamentul constă
în ungerea corpului timp de trei zile cu pomezi
conţinînd sulf. După acest interval se face
baie şi se schimbă rufăria.
scarlatină, boală infecto-contagioasă acută,
caracterizată prin: febră, angină, exantem,
urmată în convalescenţă de descuamaţie. Une­
ori pot surveni complicaţii precoce sau tar­
dive. Agentul patogen este streptococul he­
molitic. Infecţia (germenul) se transmite pe
cale aerogenă sau prin obiecte contaminate.
Este posibilă şi molipsirea "prin a treia per­
soană" (purtători sănătoşi). Bolnavul este
contagios în tot timpul bolii. Frecvenţa cea
mai mare este la copiii între 3 şi 9 ani, în
lunile de toamnă-iarnă. Scarlatina netratată
cu antibiotice Iasă o imunitate durabilă;
cazurile de îmbolnăvire repetată sînt extrem
de rare. 1 ncubaţia este de 1-11 zile (mai
frecvent 3-6 zile). Invazia: debutul este
I totdeauna acut (brusc). Temperatură 38-39°,
dureri de cap, dureri în gît şi deseori greţuri
urmate de vărsături. La sfîrşitul primei zile
de boală, uneori şi în a doua zi, se instalează
perioada de stare. Pe piele apare o erupţie
roşie, aspră la pipăit. Fondul general al pielii
devine roz-palid. Erupţia este mai pronunţată
în regiunea inghinală şi la plica cotului,
fiind dispusă aici în formă de linii (semnul
Grozovici şi Pastia); este prezentă pe supra­
feţele laterale ale cutiei toracice, pe partea
inferioară a abdomenului. Pe măsură ce boala
[321]
-------------------- .
evoluează, erupţia devinemaiintensă.se
contopeşte şi dă impresia de roşeaţă generală
(eri temui scarIatinos). Uneori erupţia este
fnsoţită de mîncărime. Simptomul caracteristic
al scar latinei este triunghiul palid în jurul
nărilor şi _al gurii (aşa-numitul triunghi scar­
latinos). In faringe, o roşeaţă pronunţată;
pe amigdale apar uneori depozite purulente.
La începutul bolii, limba este uscată, încăr­
cată; după 2-3 zile de boală începe să se
cureţe dinspre vîrf către bază, căpătînd o
coloraţie caracteristică smeurei. Ganglionii
limfatici se măresc; pulsul se accelerează
şi tensiunea arterială creşte. In urină apare
deseori albumină. Numărul de leucocite creşte
pînă la 15 000 /mm3, iar viteza de sedimentare
a hemaliilor (V.S.H.) ajunge pînă la 30-55 rnm
după o oră. Perioada acută durează circa 5 zile,
după care temperatura scade, erupţia păleşte
şi dispare. Toate simptomele descrise mai sus
dispar în a 7 -a - a 12-a zi de boală şi astfel
se trece la perioada de deferescenţă, carac­
terizată prin: dispariţia erupţiei, descuamarea
pielii. Scuamele desprinse la bolnavii trataţi
cu an tibiotice nu sînt infectate. Descuamarea
incepe la mîini şi picioare, dinspre vîrful
degetelor (în unele locuri, pielea se desprinde
în lambouri, în altele în scuame mici - des­
cuarnare furfuracee). La forma frustă de scar­
latină se constată de obicei temperatura nor­
mală sau uşor crescută; dispoziţia copilului
suferă foarte puţin,· iar erupţia este într-atît
de slab exprimată, încît cei din jur nici nu
o observă. Aceşti copii, frecventînd colecti­
vităţile, devin transmiţător! ai bolii. Forma
toxică de scarlatină este gravă, dar mai rară.
Consultarea din timp a medicului salvează
deseori viaţa bolnavului. In scarIatina hi­
pertoxică sau fulgerătoare (care se întîlneşte
foarte rar), toate simptomele descrise evo­
luează uimitor de repede. Scarlatina septică
este însoţită în general de complicaţii supu­
rate (mai ales la copii în vîrstă de 2-3 ani).
Foarte rar se întîlneşte aşa-numita scarlaiină
hemoragică, în care se constată hemoragii
masive subcutanate şi ale mucoaselor. Această
formă de scarIatină se termină în mod obişnuit
cu moartea. Complicaţiile scarlaiinei : a) tim­
purii şi b) tardive. Pot să apară în toate for­
mele de scarlatină, mai frecvent la copiii
imaturi şi slăbiţi, ca urmare a unor boli in­
fecţioase anterioare. Complicatiile sînt datorite,
fie toxinei streptococului hemolitic (compli­
caţii toxice), fie streptococului însuşi (com­
plicaţii septice sau alergice). Se cunosc com­
plicaţii otorinolaringologice (angine pseudo­
rnembranoase, angine ulceroperfor an te, su­
puratii ganglionare, Iimfadenită, otită medie,
mastoidită), complicaţii renale (nefri ta pre­
coce, nefrita azotemică precoce, glomerulo­
nefrita acută difuză); complicaţii pleuro­
pulmonare (pleurezia sero-fibrinoasă); cardie­
vasculară (miocardită, endocardită, pancar­
dită); articulare (reumatism scarlatinos pre­
coce, artrite purulente); nervoase (meningita
21-1652
.. : ... -: ..
purulentă, encefalita). Profilaxie: a) depis­
tarea cazului; b) declararea obligatorie a
cazurilor confirmate sau suspecte, în primele
24 de ore; c) izolarea bolnavilor şi a suspec­
ţilor în spitalul de boli contagioase 6 zile
timp în care se face tratament; eliberarea
bolnavului este permisă numai după trei
examene ale exsudatului faringian, care tre­
buie să fie negative; d) izolarea convalescen­
ţilor acasă pînă la 28 de zile; e) măsuri faţă
de contacţi; în caz că exsudatul faringian
este pozitiv, izolare timp de 6 zile şi tratament
cu penicilină pînă la sterilizare; f) dezinfecţia
apartamentului.
schelet, susţinătorul corpului, format din
organe independente articulate, numite oase
(vezi os), alcătuit din 198 de oase principale,
repartizate după cum urmează: coloana ver-
Crantl//
Jlernl//
IIvmerVJ
Coloana
verrellra/,j
___ Co.ra/v/
remurl//
l1eÎilÎilrSl//
Schelet
tebr ală + sacru + coccis = 26 de oase. Cra­
niu + oasele feţei = 22 de oase. Osul hioid = 1.
Coastele şi sternul = 25 de oase. Oasele mem­
brelor superioare şi inferioare = 124. Greuta­
tea totală a scheletului -este de aproximativ
321
[322]
•
5-6 kg la omul adult normal. Această greu­
tate este dispusă în două părţi egale, despăr­
ţite printr-un plan care trece în dreptul om-
, bilicului, prin centrul de greutate al corpului
existent aproximativ în dreptul vertebrei a
II -a lom bare. In mare, acest schelet este alcă­
tuit din grupări de oase care contribuie la
formarea unor caoităţi (craniu, torace, abdomen,
bazin), precum şi la scheletul extremităţilor
(braţ, antebraţ, mînă, coapsă, gambă, picior).
La locul de unire a extremităţilor cu trun­
chiul, există un ansamblu de oase care alcă­
tuiesc aşa-numitele centuri: centura scapulară,
care uneşte membrele superioare de trunchi,
centura pelviană, care uneşte membrele infe­
rioare de trunchi, formînd în acelaşi timp şi
aşa-numitul bazin osos. Structura scheletului
este în aşa fel făcută, încît greutatea corpului,
să poată fi transmisă în mod egal membrelor
inferioare. Servind ca puncte de sprijin pentru
muşchi, scheletul formează împreună cu muşchii
aparatul locomotor. In cadrul aparatului lcco­
motor, oasele servesc ca pîrghie (vezi muşchi).
O dezvoltare anormală a scheletului, sau
alectarea lui duce la modificări de aspect şi
poziţie aLe corpului sau ale unei porţiuni
anumite. Intre bărbat şi femeie există anumite
diferenţe, în sensul că pentru aceeaşi vîrstă
scheletul bărbatului este alcătuit din oase
de dimensiuni mai mari şi cu proeminente
mai accentuate, fapt care coincide cu dezvol­
tarea mai accentuată a musculaturii la bărbat.
schizofrenie, (demenţă precoce, sindrom dis­
cor dant) boală psihică gravă caracteristică
prin caracterul de destrămare psihică. Boala
apare la tineri, mai ales între 20 şi 30 de ani,
foarte rar peste 40 de ani, dar şi sub 20 de
ani. Cauza bolii nu se cunoaşte. Totuşi, o
serie de boli care slăbesc şi scad rezistenţa
organismului pot să ducă la declanşarea bolii:
boli febrile grave (tifos, tuberculoză), trau­
matisme psihice (supărări). O dată apărută,
boala are un caracter progresiv, mergînd pînă
la demenţă (vezi demenţă). Începe de multe
ori necaracteristic, ca o neurastenie (vezi
neurastenie), ca o psihastenie, ca o stare
rnaniacală (vezi manie), ca o stare
depresivă (vezi melancolie), ca o stare de
halucinaţii sau delirantă, ca o modificare
de caracter, sau ca o scădere accentuată a
judecăţii şi gîndirii bolnavului. Boala o dată
apărută poate îmbrăca mai multe aspecte,
de la caz la caz: forma catatonică: ceea ce
ne impresionează la bolnavi este păstrarea,
unei poziţii foarte curioase' sau incomode
timp îndelungat (într-un picior, în pat
cu pătur a peste cap); forma hebefrenică: bol­
navii se comportă ca nişte copii cu totul în
contrast cu vîrsta, la care se adaugă tulburări
psihice şi de comportament destul de accentu­
ate; forma paranoidă : predomină delirurile
care deşi îmbracă un caracter relativ siste­
matizat, logica lor este nereală, datorită de­
gradării psihice a schizolren.cului : forma cir­
culară: adică cu aspectul din psihoza rnaniaco-
322
",
depresivă. Ceea ce caracterizează schizofrenia
sînt fenomenele de degradare şi sărăcire a
psihicului bolnavilor. Formele de manifes­
tare nu sînt stricte, ele se pot intrica. Schi­
zofrenicii prezintă o sărăcire afectivă, arnbi­
valenţă, bizarer ii, izolare în sine. Tratamentul
se face numai în spital şi se aplică diferenţiat,
după forma bolii şi după condiţiile de apariţie.
În foarte puţine cazuri, bolnavul se poate
vindeca complet, în cazuri mai numeroase
se vindecă .. cu defect", iar în cele mai multe,
vindecarea este aparentă şi întreruptă de
recidive.
sciatică, suferinţă a nervului sciatic. Se
întîlneşte în general la adulţi între 30 şi 50 de
ani. In producerea sciaticii, în marea majori­
tate a cazurilor intervine hernia de disc, adică
compresiunea pe care o exercită discul in ter­
ver tebr al asupra rădăcinilor nervoase ale scia­
ticului. La acest factor mecanic, legat de modi­
ficările discului se suprapune şi un proces
local de inflamaţie; aşa se explică de ce durerile
din sciatică se exagerează la frig umed sau
sub acţiunea unei infecţii de la distanţă (in­
[ecţia de focar). Bineînţeles că unele anomalii
înnăscute (spina bifida, sacralizare, lomba­
lizare) sau dobîndite (picior plat) pot favoriza
apariţia unei sciatici prin hernie de disc. In
afara herniilor de disc, la instalarea unei scia­
tice mai pot interveni şi alte îmbolnăviri, dar
acestea sînt cu mult mai rare, care să dea o
sciatică secundară sau simptomatică. Aceste
îmbolnăviri sînt: morbul Pott, tumorile mă­
duvei spinării sau ale vertebrelor, inflamaţiile
foiţelor meningiene, spondilita ankilopoietică.
Semnele sciaticii sînt durerile puternice care
pleacă din regiunea şalelor şi coboară de-a
lungul membrului inferior pînă în călcîi sau
degetul mic. Durerile se intensifică la aple­
carea înainte a trunchi ului sau la îndoirea
coapsei pe bazin, datorită alungirii sciaticului.
Ele se mai intensifică în timpul tusei, al stră­
nutului ca urmare a presiunii crescute care se
produce asupra rădăcinii iritate a nervului.
Durerile din sciatică se însoţesc adesea de
arnorţeli sau furnicături în membrele infe­
rioare. La radiografie se constată modificări
ale poziţiei coloanei lombare, uneori anomalii
vertebrale sau alterarea discului interverte­
br al, care se traduce prin strîrntarea ( .. pen­
sarea") spaţiului dintre vertebre. Tratamentul
preventiv al sciaticii urmăreşte întîrzierea
procesului de uzură discală şi întărirea muş-
I chilor şi ligamentelor care sprijină coloana
vertebrală. În acest scop se recomandă gimnas­
tică, evitarea staţionării prelungite în picioare
şi a eforturilor fizice exagerate, a poziţiilor
incorecte, nefiziologice, în cursul muncii şi
corectarea tulburărilor de statică (picior plat).
O dată declarată, sciatica se poate vindeca
în cîteva zile pînă la o lună. Există însă unele
forme de boală foarte rebele la orice tratament.
Dacă la unii bolnavi o medicaţie simplă,
compusă din aspirină sau piramidon, asociată
cu repaus pe un pat tare, face să dispară sci-
I
,1
[323]
at ica, Ia alţii, un tratament complex cu infil­
traţie cu xilină şi hidrocortizon nu reuşeşte
de cît să amelioreze boala, Atunci cînd durerea
supărătoare nu încetează, se recurge Ia raze
Rontgen pentru a scădea inflamaţia nervului
sau Ia extensia coloanei vertebrale (vertebro­
terapie), menită să lărgească spaţiul dintre
vertebre şi astfel să permită reducerea herniei
discale. După ce durerile s-au liniştit, în formele
cu tendinţă Ia cronicizare, se recomandă gim­
nastică medicală şi masaj, precum şi cură
balneară în staţiunile Victoria, Herculane,
Govora, sau în cele de pe litoral.
sclerltă, inflamaţie a scleroticii. Se mani­
festă prin apariţia unor mici r.oduli congestivi
pe suprafaţa sclerei, ce se pot însoţi de Ioto­
fobie şi Iăcr imare. Uneori inf lamaţia se lirni-
1ează Ia straturile superficiale ale sclerei,
constituind episclerita, care are manifestări
asemănătoare c-u sclerita, dar mult mai reduse
ca intensitate, Se datoreşte de obicei reuma­
tismului sau unor stări alergice. Tratament:
antireumatice, instiIaţii cu soluţie de hidro­
cortizon şi soluţii calmante.
sclerodermie, dermatoză de cauză necunos­
cută, caracterizată printr-o îngroşare şi în­
tindere a pielii, datorită unei formări în exces
a ţesutului conjunctiv din derm şi hipoderm.
Boala poate apărea pe teritorii limitate de
piele sub formă de benzi, inele şi mici insule
sau poate cuprinde aproape întreaga suprafaţă
a corpului, cînd este deosebit de gravă, putînd
împiedica mişcările respiratorii sau de înghi­
ţire ale bolnavului. Pielea apare întinsă, lu­
cioasă, rece, tare, imposibil de strîns în cute,
aderentă de planurile profunde. În cazul îrnbol­
năvirii degetelor se dezvoltă aşa-numita sclero­
dactilie, în care, pe lîngă simptomele descrise
mai sus, degetele iau o poziţie fixă, serniîn­
doi te, ca o gheară. Tratamentul sclerodermiei
este de lungă durată şi constă în antibiotice,
preparate glandulare (mai ales cortizonice),
masaje, gimnastică, băi de nămol. .
scleroză în plăci, scleroză multiplă, leuco­
nevraxită, boală datorită unor leziuni multiple
în substanţa cerebrală, a căror cauză nu este
precizată pînă în prezent. Se susţine fie o
infecţie virotică, fie o infecţie microbiană,
fie o reacţie nespecilică, alergică a sistemului
nervos. Oricare ar fi cauza, leziunile care
.apar în substanţa nervoasă se caracterizează
prin focare de demielinizare (distrugerea înve­
lişului de mielină al Iibrelor nervoase). Este
o boală care apare mai ales Ia vîrstă adultă.
Boala apare în puseuri (perioade de agravărl),
1n fiecare puseu lăsînd tulburări nervoase
permanente care astfel se înmulţesc şi se
agravează cu fiecare nou puseu. Fenomenele
nervoase ale bolii sînt foarte variate: parezc ,
;paral izi i, tul burări de echili bru, tul bur ări de
vorbire, tulburări de vedere prin leziunile
-care apar în fasciculul piramidal cu rol în
mişcările voluntare, în sistemul vestibular cu
rol în păstrarea echilibrului, în cerebel
�creierul mic) cu rol în coordonarea mişcă-
rilor. Este o boală gravă şi pentru prevenirea
ei se vor evita frigul, oboseala excesivă,
umezeala, bolile febrile, alcoolul, focarele de
infecţie (dinţi stricaţi, amigdale inflamate).
Boala se tratează numai în spital şi numai
după recomandarea medicului.
scleroză laterală arniotrofică, boală dege­
nerativă caracterizată prin pareze, p ar aliz ii
şi atrofii ale muşchilor membrelor şi ale mus­
culaturii ce participă Ia vorbire şi deglutiţie
(adică a limbii, maseterului, faringelui), Se
datoreşte distrugerii lente a celulelor motorii
din coarnele anterioare ale măduvei, precum
şi a celulelor piramidale din scoarţa cerebrală,
a căror prelungire pînă Ia celula motorie din
măduvă o formează fasciculul piramidal care
comandă mişcările voluntara. Se deosebesc
o formă medul ară, unde predomină paraliziile
şi atrofiile mîinilor şi picioarelor, şi o formă
bul bară, denumită paralizia bulbară progresivă,
unde predomină tulburările de deglutiţie şi
de Ionaţie. Boala evoluînd, cele două forme
se intrică. Ea progresează destul de repede,
iar ca tratament se pot face masaje musculare,
se administrează vitamine. În afara acestei
boli, a cărei cauză nu se cunoaşte, mai există
şi boli care se pot însoţi de simptome asemănă­
toare cu cele ale sclerozei laterale amiotrofice.
Astfel de tulburări pot apărea după infecţii
sifilitice şi în unele encefalite. Tratamentul
este al bolii respective.
scleroză pulmonară, suferinţă inflamatoare
cronică cicatr iceală a plărntnului care rezultă
în urma unor afecţiuni bronhopulmonare sau
pleurale, cel mai adesea de natură tuberculoasă
ori pneumoconiotică. Scleroza pulmonară în­
soţeşte sau urmează boala cauzatoare, iar la
rîndul ei poate favoriza dezvoltarea altor
suferinţe pulmonare: emfizem, bronşită cronică,
bronşiectazie, Tulburările sînt în raport cu
întinderea procesului de scleroză: dispnee mai
ales de efort, tuse, manifestări de bronşită;
cu timpul apar semne de insuficienţă cardiacă
dreaptă (vezi insuficienţă cardiacă). Trata­
mentul are drept scop prevenirea şi vindecarea
suferinţelor asociate care complică scleroza
pulmonară: bronşită, bronşiectazie, hemop­
tizie, insuficienţă cardiacă,
scoarţă cerebrală, zonă din creier formată
în special din celule nervoase şi care acoperă
în întregime emisferele cerebrale. Scoarţa
cerebrală este caracteristică animalelor evo­
luate (cîini, pisici, maimuţe) şi ajunge la
maximum de dezvoltare la om. Cu cît ani­
malul este mai evoluat, cu atît şi scoarţa cere­
brală este mai întinsă. Deoarece creierul se
dezvoltă în cutia craniană osoasă, inexten­
sibilă, pentru a-şi mări suprafaţa, scoarţa se
cutează şi dă naştere şanţurilor şi circum­
voluţiilor cerebrale atît de dezvoltate la om
(datorită multiplelor funcţii pe care le are).
Cu ajutorul acestor cute (şanţuri), ca reper,
creierul a fost împărţit în mai mulţi lobi:
Irontali, parietali, occipitali, ternporali.
Momentan se foloseşte împărţirea pe "cîmpuri"
323
0,
[324]
-""'1""I-!!'_ !!'!!'11111111"!! ..... -- ....... -.. ...... ----------------------- ---------
a lui Brodman (cîmpuri citoarhitectonice).
Celulele de la nivelul scoarţei cerebrale au
legături Între ele (prin sinapse) şi legături cu
diferiţi nuclei din creier, trunchi sau măduvă.
In acest fel, scoarţa cerebrală este informată
de toate fenomenele sau tulburările ce apar
În mediul extern (În afara omului), cît şi in
mediul intern (de la organele diferite din corpul
omului). Deşi in realizarea funcţiei sale scoarţa
lucrează în intregime, totuşi sînt zone unde
se face legătura directă cu diferiţi analiza­
tori (nervi care transmit la scoarţă impulsuri
senzitive, senzoriale). Studiindu-se la animale
şi la om funcţiile diferitelor zone din scoarţa
cerebrală, s-au observat următoarele: În lobul
frontal se găsesc mai multe zone (sau cîmpuri)
care au ca funcţie mişcarea voluntară. O
leziune la acest nivel, de o anumită parte,
dă naştere la o hemipareză sau hemiplegie
(paralizie) de partea opusă, deoarece fibrele
care iau naşt-ere in fasciculul piramidal se
încrucişează in trunchiul cerebral. De asemenea,
după leziuni in regiunea anterioară a lobi lor
frontali au apărut tulburări in comporta­
mentul bolnavilor, pierderea deprinderi lor
căpătate prin educaţie, lipsa de atenţie,
tulburări de memorie (bolnavii pot urina in
mijlocul camerei, nu lşi recunosc camera sau
patul). Explicaţia constă in aceea că prin
aceste Iezi uni s-au distrus legăturile cu cele­
lalte zone ale scoarţei, pe de o parte, şi cu
mediul intern, pe de altă parte, legături
foarte dezvoltate la acest nivel. La lobul
parietal vin in special impulsurile nervoase
transmise de receptorii periferici care duc
la scoarţă senzaţiile dureroase, tactile, de
presiune, de poziţia membrelor sau a trunchiu­
lui. Leziunile la acest nivel de o anumită
parte duc la tulburări de sensibilitate în
jumătatea opusă a corpului. La lobul occi
pital vin impulsurile nervoase, produse de
excitaţiile luminoase de la ochi. Leziunea unui
lob occipital duce la pierderea vederii pe
jumătate de cîmp vizual, la ambii ochi;
dacă leziunea este, de exemplu, in dreapta,
bolnavul nu va vedea cu fiecare ochi in cîmpul
vizual din stinga. Dacă leziunea a dus la
distrugerea ambilor lobi occipitali, bolnavul
nu vede cu ambii ochi, dar deoarece el nu
poate face comparaţie cu tipuri diferite de
senzaţii luminoase, nu are conştiinţa acestei
tulburări. Constatăm atunci la bolnav că,
deşi nu vede, nu ştie că nu vede! In lobul .
temporal vin impulsurile de la analizatorul
auditiv (ureche) şi cel vestibular (care asigură
echilibrul corpului). Tulburările pe care le
observăm in leziunile lobului temporal la
om pot fi: senzaţia de zgomote fără obiect
(halucinoze auditive); senzaţia unor mirosuri
neplăcute fără obiect (halucinaţii oifactive);
senzaţia că locul unde se găseşte pentru prima
dată l-a mai văzut altădată sau, invers, senzaţia
că nu mai recunoaşte locul unde se găseşte
de mult timp. Acestea apar În crizele de epi­
lepsie temporală (uncinate). Ambele emisfere
cerebrale au zone in scoarţă, unde se analizează
324
fiecare tip de senzaţie (pentru sensibilitatea
superficială şi profundă, lobul parietal;
pentru mişcare, lobul frontal). Emisferul
major este emisferul sting (Ia cei mai mulţi,
la dreptaci; la stingaci, invers). Aici, pe lingă
existenţa funcţiilor de mai sus, se găseşte o
zonă mai intinsă, care are rol in funcţia limba­
jului. Această zonă nu este de sine-stătătoare,
ci se intrică cu zonele celorlalţi analizatori
corticali (analizatorul senzitiv, vizual, motor,
auditiv). De aici înţelegem că funcţia limbaju­
lui se realizează in strinsă legătură cu aceşti
analizatori, prin care se leagă conţinutul
limbajului de realitatea obiectivă, de mediul
social în care se dezvoltă omul. Astfel pen tru
ca omul să poată executa un ordin este nevoie
de integritatea analizalorului (din scoarţa
emisferului major) prin care aude cuvintele
ce i se spun, le Înţelege şi le compară cu expe­
rienţa sa proprie; de asemenea, este nevoie
de integritatea analizatorului vizual (din
scoarţa emisferului major) prin care vede
cuvîntul scris, il inţelege şi îl compară cu
experienţa sa proprie. Este nevoie de integri­
tatea analizatorului motor din lobul frontal
(din scoarţa emisferului major), pentru a exe­
cuta mişcările corespunzătoare in vederea
realizării sunetelor din care sint constituite
cuvintele. Între aceste zone se află zone inter­
mediare prin care aceşti analizatori impor­
tanţi în funcţia limbajului se interconectează
cu restul scoartei, deoarece cuvîntul nu este
un simplu act reflex, automat, ci este funcţia
cea mai superioară a omului, care îl umani­
zează şi il transformă obligatoriu într-o fi inţă
socială (care nu poate trăi in afara societăţii).
Scoarţa cerebrală are structură şi funcţie
foarte complexe. Celor care doresc să o stu­
dieze, le recomandăm să citească lucrări
privind anatomia şi fiziologia sistemului
nervos central şi indeosebi lucrările lui Pavlov.
scolioză, apariţia unei curb uri laterale a
coloanei vertebrale. Curb ura principală este
de obicei toracică; deasupra şi dedesubtul ei
apar curburi de compensaţie, cu scopul de a
Scolioză.
-
[325]
-------------------- .
rest abi l i echilibrul trunchiului. Cauzele sînt
numeroase. Scolioza care se întîlneşte mai
frecvent apare la adolescenţă şi în special la
fetele subţiri şi svelte, care au crescut repede.
Cauze: o dezvoltare slabă şi o stare de atonie
a musculaturii sacro-Iornbară care rezultă din
lipsa exerciţiilor fizice, anemie. Coloana
vertebrală deviază sub influenţa atitudinilor
vicioase luate de copil, mai ales în timpul
scrisului. Scolioza genitală rezultă dintr-o
anomalie vertebrală. Scolioza statică urmează
unei înclinăr i a bazinului şi trunchi ului.
datorită unui membru inferior mai scurt.
Scolioza rahitică apare la copii Între 2 şi 7 ani.
Este important de a descoperi scolioza la
început, cînd este mică, "mobilă", şi trata­
mentul este eficace, şi nu În faza "fixă",
definitivă, prin deformaţii, cînd tratamentul
este puţin eficace. De aceea, copiii trebuie
regulat controlaţi, diagnosticul punîndu-se
la inspecţia coloanei vertebrale cînd se observă
deviaţia. Dacă această linie se îndreaptă
cînd copilul se apleacă Înainte, prognosticul
este bun. Diagnosticul va fi confirmat prin
radiografia coloanei vertebrale. Tratamentul
constă În gimnastică medicală sub controlul
specialistului, care va avea scopul să Întărească
musculatura coloanei vertebrale. Copilul va
dormi pe un pat tare. Tratamentul preventiv,
care constă În supravegherea atentă a copilu­
lui în timpul scrisului, în combaterea atitu­
dinilor vicioase În bancă sau cînd stă În picioare,
cît şi în gimnastică, este cel mai indicat
în prevenirea scoliozei adolescenţi lor.
scot om , pată existentă în cîmpul vizual,
care se deplasează o dată cu mişcările ochilor.
Există un scotom care se întîlneşte la orice
persoană cu vederea normală: pata oarbă.
Scotomul poate fi pozitiv, cînd este văzut
ca o pată neagră, sau negativ, cînd apare ca
o lipsă În cîmpul vizual. De cele mai multe
ori, scotoamele se datoresc leziunilor retinei
şi ale nervului optic.
scrofuloderma, formă de tuberculoză a pielii
caracterizată prin noduli localizat! în hipo­
derm (gome tuberculoase). Gomele tubercu­
loase cresc foarte încet, în luni şi chiar ani,
atingînd uneori mărimea unor alune sau nuci.
La un moment dat, conţinutul lor se înmoaie
şi se elimină la suprafaţa pielii sub forma
unui puroi vîscos, amestecat cu resturi de
ţesuturi distruse. Vindecarea este lentă şi se
face printr-o cicatrice neregulată, înfundată.
Localizarea lor de predilecţie este pe gît,
membre, trunchi. Gomele tuberculoase se
Întîlnesc mai ales la copii şi adolescenţi şi
reprezintă consecinţa fixării, în grosimea pielii,
a bacilului tuberculozei adus pe cale Iimfa­
tică de la un focar din profunzime (oase,
ganglioni, articulaţii). Tratamentul, pe lîngă
repaus, cure heliomarine şi susţinerea stării
generale, constă în administrarea medica­
mentelor specifice antituberculoase: hidra­
zida acidului izonicotinic, streptornicină, PAS.
scuamă, cojlţă fină ce se dezlipeşte de pe
suprafaţa intactă a pielii. Scuamele se formează
în special în acele boli care evoluează cu infla­
maţie: psoriazis, scarlatină, eczemă. După
aspectul şi consistenţa lor, scuamele pot fi:
pitiriaziforme (tăr îtoase), psoriaziforme (în
lamele compacte, suprapuse), în lambouri
mari (cînd se desprind ca un deget de mănuşă ­
în scarlatină) etc., şi reprezintă de multe ori
un simptom sigur .pentru diagnosticul bolii
în care au apărut. Intrucît unele scuame pot
fi contagioase (conţinînd microbi sau ciuperci),
este necesar să se vegheze la respectarea cu
stricteţe a regulilor de igienă în perioadele
de descuarnaţie din anumite boli.
seboree, stare rezultînd din funcţionarea
exagerată a glandelor grăsoase (sebacee) ale
pielii (vezi acnee, alopecie, mătreaţă).
Secenov Ivan Mihailovici (1829-1905),
fiziolog şi gînditor materialist rus. Şi-a dat
demisia din postul de profesor la Academia
medico-chirurgicală din Petersburg, ca protest
Împotriva neconfirmării numirii lui Mecinikov
la aceeaşi instituţie. Ulterior a fost profesor
la universităţile din Odesa, Petersburg şi
Ivan Mihailovici Secenov
Moscova. Un răsunet excepţional a avut
lucrarea sa "Reflexele creierului" (1863), în
care oferă o explicaţie strict fiziologică pro­
ceselor psihice. EI demonstrează că întreaga
viaţă sufletească nu reprezintă altceva decît
o complicată însurnare de acte reflexe. Pe
făgaşul deschis de Secenov, I. P. Pavlov a
dezvoltat ulterior teoria sa asupra activităţii
nervoase superioare a omului. Cenzura a
interzis multă vreme 'r.ublicarea În volum
325
[326]
;
•
/
,
j
<;
[r;froc/le •
Celule epileIJa/e
��c-r+- din Vl':lICd
Leucocite
Cefllle
.I!PI/eliale
uazmeta/e
albe (limfocite, neutrofile). Pentru a le deosebi,
este necesar ca din sediment să se facă preparate
microscopice colorate, unele pentru sînge şi
altele pentru microbii care eventual s-ar găsi
în caz de meningite purulente. Patologic se
poate găsi o creştere enormă a leucoci telor
teacocu«
. .
fll.i/e//i"p�qk dio ...
CQile gi!fllfale esrene .
Ce/I/le epile/iale bazmetale
Elemente celulare ce pot fi observate în sedimentul
urinar (examen microscopic)
Şed irnent ul urinar: J, 2, 3, 4 - diferite tipuri de
, cristale ce pot fi înt îl ni te în urină
(neutrofile în meningite' ac�e, limfocite
în .tuberculoză meningiană), er itrocite şi
microbii care au cauzat boala; d) sediment
urinar:W1rina recoltată nu mai mult de 3-4
ore se centrifughează şi din sediment se fac
lame colorate pentru examenul cito-bacterio­
logic, iar din rest se examinează între Iarnă
şi lamelă la microscop. Normal se găsesc celule
epiteliale mai des la femei (provin în mare
parte din vagin), levuri (ciuperci), rare leuco­
cite, mucus şi rare săruri, ca fosfat amoniacc-
326
separat a lucrării, care apăruse mai întîi într-o
revistă. Scrierea aceasta a devenit una din
cărţile de căpătîi ale tineretului revoluţionar
din Rusia, care aprecia orientarea ei mate­
rialistă şi ateistă.
sediment (examenul microscopic al sedi­
mentului), termen prin care se defineşte
cercetarea anumitor formaţiuni (celule şi resturi
celulare, cristale, microbi etc.) ce se depun
într-un lichid recoltat din organism, fie că depu­
nerea are loc în mod spontan, fie că este obţi­
nută (preferabil) prin centrifugare. Exemple:
a) Sediment biliar, cercetat în bila obţinută
prin tubaj duoden al şi centrifugată. Intubaţia
se practică dimineaţa pe nernîncate, cu o
sondă subţire de cauciuc, care are la capăt o
oIi vă metalică găurită (sonda Einhorn). După
ce capătul sondei a trecut de faringe, bolnavul
înghite pînă la diviziunea 45, apoi, stînd
culcat pe dreapta, înghite încă 15 cm, porţiune
cu porţiune. Uneori este necesară o pauză de
25 de minute fără să înghită, pentru a lăsa
timp sondei să treacă de orificiul de evacuare
a stomacului (pilor). Aceasta se verifică la
examenul radiologic şi dacă sonda este în
duoden se extrage bilă, care vine spontan, de
culoare galbenă-portocalie (bilă A). La un
moment dat, culoarea bilei externe devine
brună (bilă B mai concentrată) din vezicula
bi liară, Cînd bila B nu vine spontan, se injec­
tează pe sondă, ulei sau sulfat de magneziu.
După scurgerea bilei B urmează o bilă limpede,
deschisă la culoare, galbenă-citrin (bilă C
sau hepatică). După ce s-a măsurat cantitatea
fiecărui tip de bilă, precum şi timpul de
scurgere ai fiecăreia, bila este dusă la labora­
tor, unde se centr ilughează, sedimentul fiind
examinat la microscop. In sedimentul bi l iar
normal se găsesc celule epiteliale, mucus,
cristale de colesterol, săruri biliare şi floră
microbiană provenită din stomac. Patologic
pot fi găsiţi paraziţi ca Lamb lia sau larve de
Strongiloides vii; alteori, semne de inflamaţie
a căilor biliare sau a duodenului, leucocite,
cilindri de mucus şi cilindri de săruri biliare,
uneori microcalculi şi eritrocite. Stabilirea
nivelului inflamaţiei se face comparînd rezul­
tatele sedimentului din cele trei tipuri de bilă.
b) Sediment gastric obţinut din lichidul gastric
extras prin tubaj dimine� pe nemîncate
sau după prînzul de probă, care conţine alcool
sau cafeină. Se centrifughează şi se exami­
nează la microscop. Normal se găsesc epitelii, .
rare leucocite provenite din secreţiile nazo­
faringiene, mucus, rare microorganisrne şi
ciuperci. Patologic se găsesc elemente ce dove­
desc inflamaţia (foarte multe leucocite, microbi,
celule epiteliale, mucus) sau elemente ce dove­
desc o evacuare întîrziată (gr�imi, cristale de
tirozină şi leucină). In caz de cancer gastric
se pot găsi cel ule canceroase, iar în caz de
ulcer, elemente inflamatorii, iar dacă ulcerul
sîngerează, eritrocite. c) Sediment al lichidului
ceţalorahidian, obţinut prin puncţie lornbar ă,
suboccipitală sau în ventriculii cerebrali. .În
sediment se gâsesc în mod normal globule
..
� -
[327]
/
magnezian, uraţi şi cristale de oxalat de cal­
ciu, acid uric etc. Patologic, pot apărea eri­
trocite (sîngcrări renale, nefrite), foarte
mul te leucocite şi mucus, o abundenţă de
cristale de un singur fel (calculoză renală),
sau cilindri (vezi cilindri), în nefrite, nefroze.
c) Sediment de ascită sau de lichid pleural ;
Iichidele se obţin prin puncţie cu trocar (ac
special), pentru lichidul de ascită (par acen­
teză), şi cu ac de seringă, pentru lichidul
p leur al (puncţie pleurală). In sedimentul
obţinut după centrifugare în mod normal se
găsesc numai cîteva celule epi tel iale şi foarte
rare eritrocite provenite de la trecjlea acului
prin ţesuturi. Patologic, se pot găsi'Tiumeroase
eritrocile sau leucocite neutrofile (procese
inflamatorii acute), Iimfocite (procese de
natură tuberculoasă), celule canceroase sau
microbi (în afecţiuni purulente).
Sernaşko Nitolai Aleksandrovici (1874-
1949), medic sovietic, remarcabil organizator
sanitar şi igienist social. Ca student în medicină
la Moscova intră, în 1893, într-un cerc de
marxişti. Peste doi ani este arestat şi exilat.
In timpul revoluţiei din 1905 a organizat
serviciul de prim-aj utor pentru insurgenţi la
N ijni-Novgorod. Emigrează apoi în Elveţia,
unde îl întîlneşte pe Lenin, la propunerea
căruia i se încredinţează sarcina de secretar
al biroului din străinătate al Comitetului
Central al Partidului Comunist. După Marea
Revoluţie Socialistă din Octombrie devine cel
dintîi comisar al ocrotirii sănătăţii în Rusia
Sovietică. Timp de peste 10 ani, cît a deţinut
această sarcină, a depus mari eforturi pentru
întărirea sistemului sovietic de sănătate
•
publică. Sernaşko este autorul unor valoroase
lucrări de igienă socială, organizare sanitară
şi istoria medicinei.
Semmelweiss Ignaz Phllipp (1818-1865),
medic maghiar, promotor al luptei împotriva
infecţiei puerperale. După ce începuse să
studieze dreptul, s-a consacrat medicinei,
obţinînd în 1846, la Viena, titlul de doctor­
marnoş. Încă din anii studenţiei s-a străduit
să afle cauza pentru care, la acea epocă,
mortalitatea lăuzelor era mult mai mare în
serviciile de obstetrică şi maternităţ i, decît
printre femeile care năşteau la domiciliu,
fără asistenţă medicală. Tînărul medic a
observat că un cunoscut anatomopatolog vie­
nez, care a murit în urma unei înţepături la
deget, survenită în cursul unei autopsii, pre­
zentase aceleaşi simptome ca Iăuzele infectate
în casele de naştere. Concluzia lui Semmel­
weiss a fost că, în serviciile de obstetrică,
infecţia se transmite de la lăuză la lăuză, şi
mai cu seamă, de la cadavrele lăuzelor auto­
psiate la Iăuzele asistate, aceasta prin inter­
mediul medicilor sau studenţilor care le
examinau şi le îngrijeau. Savantul a propus
atunci ca moaşele, medicii şi studenţii să nu
se mai apropie de Iăuze pînă nu-şi spală bine
mîinile cu o soluţie dezinfectantă, instrujlen­
tele chirurgicale fiind şi ele ţinute într-o stare
de perfectă curăţenie. Dar marea majoritate a
chirurgilor şi rnarnoşilor contemporani au
luat în derîdere recomandările medicului
maghiar. Importanţa descoperirii sale nu a
fost recunoscută decît în deceniile următoare,
o dată cu stabilirea rolului microbilor în
transmiterea bolilor. •
i
,
Nikolai
Aleksaridrovici
Semaşko.
Tgnaz
Philipp
Sernmelweiss.
•
•
•
�
'."'�
.�
......
-
--- --
[328]
E _
•
septicemie, fază evolutiv posibilă a oricărei
infecţii localizate, care se generalizează prin
trecerea microbilor în sînge în cantitate
masivă, învingînd total rezistenţa organismu­
lui. Originea inlecţiei sanguine este foarte
variată, începînd de la o plagă neînsemnată,
un furuncul, şi pînă la naşterile în condiţii
aseptice. Boala se poate produce cu o varietate
mare de microbi (stafilococi, streptococi,
baei li coli, proteus, germeni aerobi sau .anaerobi
ca bacilul tetanosului, bacilul morvei, grupul
clostridiilor). Septicemia se diagnostichează
pe baza prezenţei infecţiei iniţiale (focarul
infecţios), a stării generale foarte altera te,
a apariţiei de focare infecţioase în diferite
organe interne, a prezenţei microbilor în sînge
prin hemocultură şi a evoluţiei grave deseori
fulgerător fatală a bolii. Tratamentul cu
antibiotice, corticoizi, gammaglobuline, cît şi
îndepărtarea focarului de microbi, pot vindeca
septicemiile care nu au produs modificări
ireversibile în organele vitale ale bolnavului.
ser de convalescent, ser sanguin recoltat de
la un convalescent după o boală contagioasă
care Iasă imunitate. Acest ser este imun,
adică conţine anticorpi care neutralizează,
inact ivează agentul patogen al bolii respective.
Pentru a fi eficace, el trebuie recol tat în
momentul cel mai potrivit, cînd agentul
patogen nu se mai găseşte în sînge, iar an t i­
corpii sînt în concentratia cea mai mare.
Serul de convalescent a fost folosit în proli­
laxia unor boli contagioase (rujeolă, scar­
latină, varicelă, tuse convulsivă, poliomielită,
tifos exantematic) şi uneori în tratamentul
unor boli (scar latină, tuse convulsivă). In
prezent, utilizarea serului de convalescent este
tot mai rară, deoarece există pericolul trans­
miterii hepatitei epidemice dacă serul provine
de la un purtător de virus de hepatită ep ide­
mică, cu atît mai mult, cu cît în acţiunea sa
profilactică, ca şi în cea curativă a fost înlocuit
cu rezultate mai bune cu gammaglobuline
(rujeolă, hepatită epidemică) sau cu anti­
biotice (tuse convulsivă, scarIatină).
serodiagnostic, recunoaşterea bolilor în gene­
ral Infecţioase., cu ajutorul reacţiilor serolo­
gice speciale. Intr-un prim caz se pune în
contact serul bolnavului cu o proteină străină
sau cu un microb (antigen). In acest caz,
proteina străină sau microbul sînt cunoscuţi.
Lrmează să se determine dacă serul bolnavului
reacţionează cu antigenul cunoscut, Se mai
poate face şi determinarea tulpinii din care
face parte microbul, izolat de la' bolnav, sub
acţiunea serului imun specific cunoscut,
Astfel, în serodiagnosticul bolilor infec­
ţioase, serul bolnavului se cercetează sub
raportul antigenilor din microbii provo­
catori ai bolii; în acest caz, acel microb
cu care se obţin reacţiile se stabileşte ca fiind
provocatorul afecţiunii. De exemplu, dacă
serul unui bolnav cu febră reacţionează cu
microbii Iebrei tifoide, aceasta înseamnă că
bolnavul are febră tifoidă; dacă serul agluti-
328
nează ricketlsiile Proioazecki, aceasta dove­
deşte că bolnavul are tifos exantematic. Pentru
serodiagnosticul unui microb necunoscut se
acţionează asupra acestuia cu seruri imune
cunoscute, obţinute de la animale imunizate
cu anumite tulpini de microbi şi care dau
reacţiile indicate mai sus numai cu aceste
tulpini de microbi. În acest caz, tulpina
microbiană se determină după serul imun
pe care-I dă reacţia cu microbul experimentaL
De exemplu dacă microb ii cercetaţi reacţio­
nează cu serul febrei tifoide, aceasta înseamnă
că ei sînt bacili tifici. După acelaşi principiu
se determină apartenenţa specifică a unei
substanţe proteice cu ajutorul reacţiei de preci­
pitare, ceea ce are mare importanţă în practica
medico-judiciară pentru recunoaşterea pro­
venienţei petelor de sînge de la om sau ani­
male. O latură caracteristică a serodiagnosti­
eului o constituie şi determinarea grupelor
sanguine la om. Pentru delerminările sero­
logice ale grupelor de sînge se foloseşte reacţia
de aglutinare a hematiilor din sîngele experi­
mentat cu serurile corespunzătoare de tip.
seroterapie, tratament cu ser sanguin de
om sau animal, bogat în anticorpi sau an ti­
toxine, în scopul vindecării unei boli infec­
ţioase. EI realizează astfel o imunizare pasivă
a bolnavului la care producerea de anticorpi
proprii pentru învingerea infecţiei se face cu
întîrziere sau este deficitară, cît şi o neutra­
lizare a toxinelor eliberate de microbi, în
cazul seroterapiei cu ser antitoxic. Serotera­
pia cu anticorpi; în cursul bolii, dă rezultate
ceva mai slabe de cît dacă se efectuează înainte
de apariţia ei (seroprofilaxie). Exemplu de
seroterapie antimicrobiană: serul antirneningo­
cocie administrat într-o meningită cauzată
de meningococ, asociat bineînţeles şi cu
celelalte mijloace terapeutice. Exemplu de
seroterapie antitoxică : seroterapia antitetanică
în caz de tetanos, pen tru neutr alizarea toxinei
din sînge, asociată de asemenea cu un trata­
ment complex. Seroterap ia se execută în mod
obişnuit prin injecţ i i intramusculare, excep­
ţional intravenos. Serurile de om (omologe)
sînt bine tolerate, dar pentru serurile de cal
(heterologice) trebuie testată sensibilitatea
bolnavului în prealabil, pentru a ev it a acei­
den tele alergice.
serviciu rnedico-sanitar de întreprindere
.(S.M.S.), organizaţie medicală de tip nou,
creată pentru întreprinderile şi şantierele mari
dir] ţara noastră şi capabilă de a acorda o
asistenţă multilaterală muncrîortlor, în ime­
diata apropiere a locului de muncă. Serviciul
medico-sanitar dispune în acest scop de:
secţie de staţionar, cu paturi; policlinică cu
cabinete de specialitate; instalaţie de radio­
logie şi laborator; circumscr ipţii sanitare
de atelier. Serviciul rnedico-sanitar al între­
prinderi i organizează dispensarizarea 111 un ­
citorilor; studiază şi elaborează împreună
cu conducerea întreprinderii şi comitetul de
întreprindere măsurile de îmbunătăţire
[329]
a condiţii lor igienico-sanitare la locul de
muncă; desfăşoară o activitate sistematică
de educaţie sanitară, de instruire prin cursu­
rile sanitare de masă şi de organizare a forma­
ţiunii or sani tare de Cruce Roşie (grupele
sanitare, posturile sanitare de prim ajutor).
Severeanu (Dimitrescu) Constantin (1840-
1930), chirurg romîn. Abia ştia carte cînd
Davila l-a primit în Şcoala de la Mihai Vodă.
Constantin Severeanu (Dimitrescu)
Dovedindu-se elev sîrguincios, a fost trimis
să-şi ia doctoratul în medicină la Paris. După
întoarcerea în ţară a fost numit profesor la
Facultatea de medicină din Bucureşti. A
inaugurat în chirurgia rornînească era inter­
venţiilor pe organele interne, executînd, de
pildă, prima extirpare de splină efectuată
la noi. A fost unul din pionierii an tisepsiei şi
ai asepsiei în Romînia. A imaginat numeroase
procedee operatorii originale (de exemplu,
în buză de iepure). Este unul din precursorii
chirurgiei permeabilizării vaselor sanguine
obstruate. A publicat savuroase scrieri merno­
rialistrc-.
sfat sanitar de circumscripţie, formaţiune
obştească funcţionînd pe lîngă circumscripţiile
sanitare urbane şi rurale, cu scopul de a coor­
dona aportul activiştilor voluntari la rezql­
varea problemelor de sănătate publică. In
sfatuf sanitar intră, alături de personalul
circumscripţiei, activiştii organizaţiilor de
masă care sprijină acţiunile de ocrotire a
sănătăţii: Crucea Roşie, comitetele de stradă,
comisiile de femei. Deputaţii în sfaturile
populare sprijină activitatea sfaturilor sani­
tare de cireurnscr ip ţie.
Conducerea tehnică a statului sanitar
revine medicului de circumscripţie. Acesta
in formează periodic pe activiştii sanitari
asupra evoluţiei stării de sănătate pe teri­
toriu şi indică principalele măsuri profil ac­
tice necesare a fi aplicate în continuare, în
baza unui plan de muncă. Sfaturile sanitare
obţin real izări remarcabi le în asigurarea
reuşitei unor măsuri profilactice de mare
însemnătate, ca: participarea populaţiei la
vaccinări, sai ubrizarea şi înfrumuseţarea carti­
erului' mobilizarea populaţiei la examenele
medicale preventive, organizarea de mani­
festări educativ-sanitare. Sfatul sanitar de
circumscripţie oferă oricărei persoane dornice
de a sprijini acţiunea de promovare a sănă­
tăţii, prilejul de a desfăşura o rodnică şi fru­
moasă activitate obştească.
sfincter, muşchi circular neted sau striat,
care aşezat în jurul unui orificiu sau canal
îl ţine închis, deschizîndu-se numai la momen­
tele potrivite ca urmare a unor reflexe ner­
voase. Sfincterul Oddi, sfinc!erul vezical, sfinc­
terul anal (vezi defecaţie) se deschid numai
atunci cînd se evacuează bila, urina sau ma­
teriile fecale.
sicozis, inflamaţie cronică şi profundă a
foliculilor piloşi, provocată de stafilococi şi
de ciuperci parazite. Localizarea preferată
este regiunea mustăţi lor şi a bărbii, mai rar
în sprîncene şi în axilă (subsuoară). Pe pielea
înroşită apar unul sau mai multe abcese mici,
străbătute de un fir de păr. Abcesele se pot
înmulţi şi conflua. In general, sicozisul este
însoţit de senzaţii de arsură. Afecţiunea are
o evoluţie îndelungată şi poate recidiva, Pro­
filaxie: igiena personală (curăţenia mîinilor,
a feţei), mai ales la bărbieri!. Tratamentul
trebuie să fie perseverent şi constă în îndepăr­
tarea sistematică a firelor de păr bolnave, cu
o pensetă specială, comprese cu soluţii an t i­
septice cu rezorcină, apă de plumb şi anti­
biotice, folosite numai la indicaţia medicului,
în urma practicării antibiogramei. Cine se
bărbiereşte la frizerie este bine să ceară să
fie servit în mod igienic. Dacă lucrătorul
frizer a servit o persoană cu o afecţiune supura­
tivă a feţei, cei ce aşteaptă să le vină rîndul
la bărbierit nu au decît de cîştigat dacă pără­
sesc salonul de frizerie.
sifilis, boală venerică (cel mai frecvent dar
nu totdeauna) datorită sp irochetei palida,
localizată în fazele de început pe piele şi
mucoase, dar care, netratată, poate produce mai
tîrziu tulburări grave în toate organele corpu­
lui, în special în sistemul nervos. Sifilisul a
fost semnalat pentru prima dată în Europa,
către sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd se
crede că a fost adus din America, cu ocazia
primelor călătorii peste ocean. Regimurile
feudale, mizeria, obscurantismul, promiscui­
tatea, războaiele care bîntuiau în acea vreme
au avut ca rezultat o împrăştiere rapidă a
bolii în toată Europa, ea purtînd CÎnd numele
de boală franceză, cînd pe acela de boală
germană sau boală napolitană, după ţara
din care era "importfltă". Contaminarea în
sifilis se face în imensă' majoritate a cazurilor
329
i
'1
,
I
[330]
p
1 -
direct, de la om la om, de _cele mai multe ori Iisului se face în ţara noastră în spital în formele
prin raporturi sexuale. Imbolnăvirea indi- Ilor ide de boală şi ambulatoriu În formele
rectă, prin obiecte contaminate de purtătorii latente. EI constă În mai multe serii de injecţii
de răni deschise, este excepţională, spirocheta cu penicilină, asociate cu bismut, mercur şi
fiind puţin rezistentă în afara organismului. eventual iod, după schemele rezultate din
După o perioadă lipsită de orice manifestare cercetările clinici lor şi institutelor de cerce-
(perioada de incubaţie), care durează 21-27 tări ştiinţifice. Este foarte important ca
de zile, apar simptomele fazei primare: şancrul bolnavii care observă vreo leziune În zona
sifilitic (şancrul tare), o eroziune superficială, organelor genitale să se prezinte imediat la
nedureroasă, tare la pipăit, şi adenita sif il i- un medic specialist, pentru ca, în cazul unui
t ică, caracterizată prin ganglioni măriţi de sifilis, să înceapă imediat tratamentul, acesta
volum, tari, nedureroşi. Netratate, aceste fiind cu atît mai scurt şi mai eficace, cu cît
simptome persistă 45 de zile, după care ele boala a fost surprinsă mai la Începutul ei.
se pot vindeca de la sine, dar spirochetele Prevenirea bolii se face prin folosirea pre-
invadează întreg organismul, boala _intrînd zervativelor sau prin spălarea cu apă şi săpun
În faza (sau perioada) secundară. In faza a regiunilor genitale imediat după raportul
secundară asistăm la erupţii foarte variate: sexual, urmată de ungerea cu o alifie protec-
pete roşii (rozeola sifilitică), papule de forme toare conţinînd calomel. Este bine să fie
şi mărimi diferite, unele ca nişte ridicături evitate contactele sexuale cu persoane necu-
plane, zemuinde şi urît mirositoare În regiunile noscute, întîlnite întîmplător. În ţara noastră
genitale (condiloamele late), vezicule, pus/ule se duce o luptă hotărîtă Împotriva acestei
etc. In această fază se petrece de cele mai boli cu urmări atît de grave. Măsurile luate,
multe ori şi pătrunderea microbului În sistemul printre care tratamentul in spital al formelor
nervos, unde va da mai tîrziu tulburări foarle flori de, gratuitatea tratamentului pînă la
grave. Erupţiile perioadei secundare se succed, vindecare, anchetarea fiecărui bolnav asupra
întrerupte de pauze variabile, timp de 2 ani, sursei sale de îmbolnăvire, În scopul tratării
după care termen boIa intră în perioada ter- acesteia şi stingerii focarului de boală,
ţiară, cînd spirochetele se local izează din nou analizele de sînge practicate salariaţilor,
În piele sau diferite organe, dînd gomele celor care pleacă la băi, gravidelor şi
sifilitice şi sifilidele tuberoase, leziuni pro- celor ce se căsătoresc, au avut ca rezultat o
Iunde, ducînd la distrugeri importante ale scădere a numărului de Îmbolnăviri cu 90%
teritoriilor respective. După un timp variabil Între anii 1950 şi 1963 şi ne îndreptăţesc să
(2-5 ani, uneori chiar 10-20 de ani), bolnavul, sperăm într-un viitor apropiat la desfiinţarea
care aproape uitase de infecţia sa sifilitică, totală a acestui flagel, care în regimurile
poate prezenta tulburări grave din partea trecute a făcut numeroase victime, În special
sistemului nervos (tabes, paralizie generală printre copii, sifilisul fiind la un moment dat
progresivă) sau a altor organe, În special a treia cauză de mortalitate În ţara noastră.
inima şi ar terele, ficatul, rinichiul (sifilis simptom, fenomen particular pe care îl
visceral). Sifilisul poate fi transmis de mama provoacă în organism starea de boală. Sirnp to-
bolnavă copilului său Încă din timpul sarcinii mele pot fi: obiective (sau semne fizice), atunci
(sifilisul congenital). Acesta, În afara sirnpto- cînd sînt descoperite de către medic cu aju-
melor Întîlnite la adult, poate prezenta d i lor- torul unei anumite manevre, ,şi subiective
mităţi, monstruozităţi sau o Înapoiere miri- (sau funcţionale), cînd sînt simţite de bolnav,
tală. Diagnosticul sif i lisului , În afara sirnp to- care le semnalează medicului. Simptomele mai
melor arătate, se poate pune şi pe baza unor pot fi generale, ca de pildă: astenia, pierderea
analize ale sîngelui-reacţiile Bordet-Wasser- în greutate. Diferite simptome dispuse într-o
rnann, Citochol, Meinicke - cînd se pun în anumită grupare, constituie sindroamele anu-
evidenţă nişte anticorpi speciali, reaginele, mitor boli. Astfel, următoarele simptome:
apărute datorită prezenţei spirochetei În febră, junghi, spută ruginie, suflu pulmonar
organism. Reacţiile pentru sifilis încep să caracteristic constatat la auscultaţie de către
fie pozitive din a 20-a zi a perioadei medic reprezintă laolaltă sindromul pneurno-
primare şi le găsim cii atare În tot cursul. niei. Se vorbeşte despre sindromul lichidian,
perioadei secundare. In fazele terţiare şi, care este comun atît pleureziei, cît şi hidro­
latente ale bolii, aceste analize pot fi uneori. )'oraxului, sau despre sindromul coronar ian ,
negative, deşi persoana este bo1navă de sifilis. / care îmbrăţişează angina de piept, insuficienţa
Prin urmare, reacţiile serologice amintite coronariană acută şi infarctul miocardic.
au un caracter orientativ şi nu au valoare Bolii îi precede, de regulă, prodromul, care
decît În mîna medicului. O reacţie Wassermann reprezintă o totalitate de manifestări, subiec-
negativă nu este o dovadă că ne-am vindecat, tive şi obiective, foarte puţin caracteristice,
după cum un rezultat intens pozitiv nu tre- foarte generale şi trecăţoare: cefalee, greaţă!
buie să ne descurajeze, întrucît intensitatea vagI .. dureri, . suvbfebrilIţat� ŞI care anunta
reacţiei nu indică gravitatea bolii. Există apariţia apropiată a bolii, In .clInIca mod�rna,
. ,... elaborarea r adiod iagnosticului se bazeaza pe
C�ZUr1 d�s�ul de rare, cînd reacţiile serolo,?lc: asocierea simptomelor clinice, cu datele de
S1l1! pozitlve l.a pers�a.n� care nu sufera. ŞI laborator (biologice, rad iologice, histologice,
nICI n-au suleri t de SIfIlIS. Tratamentul si li. electrocardiografice etc.).
330
- �"-�-
[331]
biotice (efectuate prin puncţie sinuzală) nu
dau rezultate, se recurge la tratament chi­
rurgical, care constă în deschiderea sinusului
şi extirparea mucoasei bolnave.
siringomielie, boală datori tă dezvoltări i
anorrnale şi apoi necrozei ţesutului glial format
din celule fără rol de condu­
cere a impulsului nervos, dar
care servesc susţiner ii şi nutri­
ţiei celulelor nervoase pro­
priu-zis. Procesul este !imitat
în unul sau mai multe locuri
din măduvă, de obicei în juruf
canalului ependimar şi are
caracter extensiv, iar pe mă­
sură ce se dezvol tă se necro­
zează, realizîndu-se astfel cavi­
tăţi (prin eliminarea necrozelor
în circulaţia sanguină şi
umplerea cavităţii cu un lichid
transparent). Primele tulbu­
rări care apar constau în
diminuarea sau lipsa sensi-
bilităţii pentru durere şi pen­
tru cald şi rece în anumite
segmente simetrice ale cor­
pului, astfel că dacă procesul
respectiv corespunde inerva
ţiei membrelor superioare (mîi-
nilor), bolnavul se poate frige şi îşi poate
produce fracturi sau răni fără să simtă vreo
durere. Prin caracterul extensiv al procesului
se lezează formaţiunile de trecere din măduva
spinării şi tulburările se complică prin apa­
riţia paraliziilor, tulburărilor de sensibilitate
şi atrofiilor musculare. Dacă acest proces se
dezvoltă în bulbul cerebral, apar tulburări
de vorbire şi de înghiţire a alimentelor prin
lezarea nervului limbii (nervului hipoglos), a
vălului palatin, a faringelui, a căilor vesti­
bulare din trunchiul cerebral (deci tulburări
de echilibru). Cauza bolii nu este precizată.
Se bănuieşte că, datorită persistenţei unor
celule embrion are din perioada de formare a
canalului neural, anumiţi factori pot determina
dezvoltarea rapidă a lor şi apariţia bolii (de
exemplu, loviturile în coloana vertebrală, in­
fecţiile virotice). Tratamentul este numai
simptomatic: se face roentgen terapie în regiu­
nea procesului medular şi se evită infectarea
rănilor. În rare ocazii se indică operaţii chirur­
gicale pentru evacuarea lichidului în tensiune,
din cavitatea siringomielică.
sistem nervos, sistem care stabileşte legătura
dintre organe, precum şi între organism şi
mediul înconjurător, asigurînd funcţionarea
normală şi în bune condiţii a întregului orga­
nism. După funcţiile pe care le îndeplineşte.
sistemul nervos poate fi împărţit în : a) sistemul
nervos al vieţii de relaţie, prin care omul este
în permanentă legătură cu mediul înconjurător;
b) sistemul nervos al vieţii vegetative, care
pune în legătură diferitele organe şi aparate.
stabilind astfel o funcţie armonioasă a între­
gului organism. Sistemul nervos al vieţii de
����-w�@mmu/
1'f!lele�UfJf!rioNlt:.l.,:
'l'MiJ Uţi/orlJ1u/e
----+---<';Q.'f'fle/1JllJ1olsllfJl'f'1fY
--';'-'.,.JI,'e4/u1 /1iJZiJ/ supenor
umelv/ I1iJzql m(/Ioclu
'elvl /1iJul m(jloeiu
'M1v/ NoI como»
- ornelvl 11iJ?iJ/ illl'ertor
Nelui Nulllll'erlor
Sinus urile Ieţ ei ,
'all1" petpentfti:vI"N -_-:-'t-­
a elmrJitlullli
JI/1//SIII/I1a",/,]r_:o+- __
Pe"�eqhr��-y��
tii C4Y1IJ!ilor /li/ule
Jell/III metft;'11
III C4wl.illlor /lazale
sinuzită: a) frontală - inflamaţia mucoa­
sei sinusului frontal. Poate fi acută sau cro­
nică, purulentă, sau nepurulentă (catarală),
De obicei este o complicaţie a gripei sau gutu­
raiului. Sinuzita frontală acută se manifestă
cu secreţi! mucoase sau purulente din nas,
senzaţia de înfundare a acestuia, dureri dea­
supra orbitelor, uneori tumefacţia pleoapelor
superioare. Pot apărea febră şi stare generală
proastă. Sinuzita frontală cronică are simptome
mai puţin zgomotoase: astuparea nasului şi
secreţi i purulen te, crize de cefalee care apar
cu un orar fix. Tratamentul pentru forma
acută este acelaşi cu cel al sinuzitei acute
maxilare. Forma cronică şi sinuzi ta frontală
acută care prezintă complicaţii trebuie tra­
tate chirurgical; b) maxilară - inflamaţia
mucoasei sinusului maxilar, provocată de
obicei, ca şi sinuzita frontală, de propagarea
procesului inflamator de la mucoasa nazală
(rinite), în unele boli infecto-contagioase
(gripă, rujeolă, scarlatină etc). Apare uneori
în infecţiile rnolari ior superiori. Sinuz.i tz
maxilară acută se manifestă cu: cefalee, dureri
ale obrazului şi dinţilor, astuparea (obstrucţia)
nasului şi scurgere de secreţi i purulente din
nara corespunzătoare de partea sinusului
bolnav. Uneori apar febră şi stare generală
proastă. Sin uzi ta maxilară cronică are ca
simptome: obstrucţie nazală, secreţi! puru­
lente, cefalee, miros adesea diminuat, uneori
un miros neplăcut din nas. Munca intelectuală
este stînjenită, bolnavii obosesc repede. Ca
tratament, în sinuzita acută se prescriu medi­
camente antigripale, se fac instilaţii nazale cu
soluţii dezinfectante şi vasoconstr ictoare (care
destupă nasul şi uşurează scurgerea secreţ ii lor).
Pe cale generală se administrează antibiotice,
numai cu prescrtptia medicului. Razele ultra­
scurte şi căldura uscată, aplicate 10c�I, uşu­
rează durerile şi grăbesc vindecarea. In sinu­
zita cronică, dacă tratamentul local constînd
în spălături sinuzale şi introducerea de an ti-
331
[332]
relaţie este format din encefal (care cuprinde
creierul mare, creierul mic, bulbul, protube­
ranţa, pedunculii cerebrali), măduva spinării,
'nervii cranieni, nervii rahidieni şi ramurile
lor periferice. Sistemul nervos al vieţii vegeta­
tive este format din centri vegetativi, ganglioni
Encefalul sectionat în plan sagtta l.
vegetativi şi fibre nervoase simpatice şi para­
simpatice. Sistemul nervos se mai poate îm­
părţi în: a) sistem nervos central; b) sistem
nervos periferic. Această împărţire este oare­
<cum artificială, deoarece sistemul nervos este
unic, Deosebirea este că sistemul nervos cen­
tral este format dintr-o aglomerare mare de
celule nervoase, în timp ce sistemul nervos
periferic este reprezentat, în special, de nervi.
Sistemul nervos central este alcătuit din encefal
.şi măduva spinării. Măduva spinării este o co­
loană de ţesut nervos ce ocupă canalul verte­
bral, începînd de la gaura occipitală. Ea este
lungă de 45-50 cm şi are forma unui cilindru
turtit, ajungînd pînă la vertebra 1 lombară,
unde ia forma unui con alungit (conul medular),
·care se termină cu un fir termirial ce merge
pînă Ia extremitatea inferioară a sacrului. Lăţi­
mea măduvei spinării este aproape de 1 cm,
dar prezintă unele porţiuni mai umflate, care,
<corespund porţiunilor de unde' pleacă nervii ce
merg Ia extremităţi: una, în porţiunea cervi­
cală, alta în porţiunea lombară. Dacă se taie
transversal măduva spinării, se constată că
substanţa nervoasă a măduvei este formată Ia
exterior din substanţă nervoasă aIbă, iar la
interior din substanţă cenuşie, Substanţa ner­
voasă albă este formată din fibre nervoase care
merg de-a lungul măduvei spinării sau către
-encefal, sau de Ia encefal la periferie. Substanţa
nervoasă cenuşie se întinde pe toată înălţimea
332
măduvei spinării. Ea are forma unui fluture sau
a literei H şi prezintă Ia centru un canal (cana­
lul eperidimar) şi 4 prelungiri sau coloane:
două coloane anterioare şi două posterioare.
Măduva spinării are 3 învelişuri, comune
întregului sistem nervos: un înveliş intern,
Encefalul sectionat în plan Ir ontal ,
si luat chiar pe tubul nervos, numit pta mater;
un al doilea înveliş, arahnoida (ca o pînză de
păianjen), separată de pia mater prin lichidul
cefalorahidian, care îmbăiază întregul sistem
nervos central; dura mater, care este cel mai
exlerior înveliş şi cel mai gros. Din măduva
Encefal ul văz ut de jos
[333]
1
L
spinării ies un anumit număr de rădăcini, care
formează 31 de perechi de nervi rahidieni. Cre­
ierul mare sau emisferele cerebrale reprezin tă
la om cea mai dezvoltată parte a sistemului
nervos. Forma creierului este aceea a craniului:
sferică sau ovoidală. Faţa inferioară, numită
I
'"
lncrucişarea Ilbrelor nervoase senzitlve şi motorII
în bulb.
şi baza creierului, este turtită, iar cea supe­
rioară este convexă. Creierul la bărbat este mai
mare de cît la femeie. Greutatea lui este de
aproximativ 1 380 g la bărbat, iar la femeie cu
IOD g mai puţin. Nu există o relaţie între
greutatea creierului şi capacitatea intelectuală.
Creierul este împărţit în două jumătăţi, prin­
tr-un şanţ adînc, numit fisura interemisferică.
Cele două jumătăţi se numesc emisfere cere­
brale (vezi şi scoarţă cerebrală). Între emis­
ferele cerebrale şi măduva spinării există o
serie de formaţiuni nervoase de legătură. Aces­
tea sînt: bulbul rahidian, protuberanţa, pedun­
culii cerebr ali, diencefalul. Tot din encefal face
parte şi creierul mic sau cerebelul. Bulbul
rahidian este o formaţiune nervoasă, care pre­
lungeşte în sus măduva spinării. Bulbul are o
lungime de cea. 3 cm şi forma lui mai păstrează
forma măduvei spinării, în special în partea
lui inferioară. Dacă se face o secţiune prin
bulb, se constată că este alcătuit din două
părţi: o parte centrală, de culoare cenuşie,
formată din corpii neuronilor, ca şi măduva
spinării. Aceasta se numeşte substanţa cenuşie
a bulbului, fiind reprezentată de mai mulţi
nuclei; o parte situată la exterior, de'culoare
albicioasă, alcătuită din prelungirile axonice
ale neuronilor. Bulbul reprezintă o parte impor­
tantă a sistemului nervos central, deoarece la
acest nivel o mare parte din fibrele nervoase se
încrucişează, astfel că fibrele nervoase care vin
de la periferie la emisferele cerebrale ajung în
partea opusă locului lor de plecare. De asemenea
fibrele care pleacă de la emisferele cerebrale
spre periferie se încrucişează: cele care pleacă
de la emisfera dreaptă ajung în jumătatea
stîngă a organismului şi invers. Fibrele care vin
de la periferie sînt fibre senzitive, iar cele care
pleacă de la centri sînt fibre motorii, ceea ce
înseamnă că emisfera dreaptă controlează jumă­
tatea stîngă a corpului, iar emisfera stîngă
controlează jumătatea dreaptă a corpului. Din
bulb iau naştere o serie de nervi cranieni.
Protuberanţa se prezintă ca o umflătură situată
la partea de sus a bulbului. Ea este un punct
de răscruce, care leagă bulbul cu penduculii
cerebrali în sus, iar înapoi, aceste formaţiuni
cu creierul mic. Prin protuberanţă trec fasci­
culele de fibre nervoase, care leagă toate aceste
formaţiuni nervoase. Pedunculii cerebrali: sînt
formaţiuni nervoase, reprezentate de două
cordoane puternice, care unesc protuberanţa
cu emisferele cerebrale. Dienceţalui : înaintea
pedunculului cerebral, chiar sub emisferele
cerebrale, se găsesc o seamă de formaţiuni
:1
Măduva s pinaru . 1- Substanta a lbă : 2 - sub­
stanta cenuşie cu cordon anterior (a) şi posterior (b);
3---.rădăcină anter ioar ă (motortr ) : 4 - rădăcină
pos ter ioar ă (seozitivă); 5 - ganglion spinal; 6-
nerv rahidian; 7 - dura maler; 8 - pia mater;
9 - arah noida.
nervoase foarte importante, care sînt grupate
sub numele de diencefal. Dintre acestea vom
cita: chiasma optică, adică porţiunea din
nervii optici care se încrucişează; hipofiza,
o glandă cu secreţie internă, legată printr-un
mic pedicul la baza creierului; glanda pineală
(epifiza) şi tuber cinereum. Diencefalul coor­
donează, sub controlul scoar ţei cerebrale, acti­
vitatea sistemului nervos vegetativ. Cerebelul
este situat în partea posterioară şi inferioară'
33-3
[334]
t
�
.5
6
1
s
1 j�=::--1:'
Clal7delt, + �--t�h-
Plfllt! ' s �:���;l�-::;-:�p:t:::��;;�ti�;.::::'.:.:::�
,J!!'\6
Yase/e- .. 7
f'l'r/I!?n:r/1 -
I 10 _J;;-.:;=i::::-----i�T
ff _��� __ ����
12 ..
U�mu L(�-���--_b�
erec/ori 2 ----��ţ-::--:::-:.::..::..l..I_\___7'
a/parll/II/ 3"
S
J't
2
3
"
S
Sistemul nervos vegetativ
a creierului mare, în regiunea occipitală. a
cutiei craniene. Din punctul de vedere al dez­
voltării creierului, cerebelul face parte din cele
mai vechi formaţiuni nervoase, Funcţia sa
este de a produce coordonarea reflexă a mişcă­
rilor şi reglarea tonusului muscular. EI este
alcătuit din substanţă cenuşie la exterior şi din
substanţă aIbă la interior. Cerebelul este con­
stituit din 3 părţi bine delimitate: o parte
mijlocie, care prezintă pe suprafaţa sa un număr
de şanţuri paralele, ce îl fac să semene cu un
vierme, de unde şi n urnele de oermis ; de o
parte şi de alta a vermisului sînt două emisfere
cerebeloase, care şi ele, ca şi emisferele cere­
brale, prezintă pe suprafaţa lor o serie de cir­
cumvoluţii. 1 nuelişurile creierului: sînt aceleaşi
334
ca ale măduvei spinării şi le continuă pe
acestea. Sistemul nervos periferic este alcătuit
din totalitatea nervilor din organism şi cuprinde
atît nervii senzitivi, care vin de la periferii
la centru şi fac legătura între suprafaţa corpului
şi centrii nervoşi, cît şi nervii care duc de la
centru la_ periferie diferitele ordine (nervii
motori). In afară de nervii strict senzitivi şi
nervii strict motori, mai există o serie de nervi
micşti, deoarece cuprind, atît fibre motorii,
cît şi fibre senzitive. Din punctul de vedere
al originii lor, nervii periferici se împart în:
nervi rahidieni şi nervi cranieni. Nervii rahi­
dieni se desprind din măduva spinării şi rezultă
din unirea rădăcinilor anterioare cu rădăcinile
p osterioare, Aceste două rădăcini se unesc
[335]
,.
,
L
chiar în interiorul canalului rahidian. Rădă­
cina posterioară prezintă, înainte de a se uni
cu rădăcina anterioară, o umflătură, numită
ganglion spinal. Imediat după unirea celor
două rădăcini, trunchiul comun ce rezultă iese
prin gaura de conjugare, care se găseşte de o
parte şi de alta a coloanei vertebrale în tre
două vertebre. După ieşirea din canalul rahi­
dian, nervul se împarte din nou în două ramuri.
Fiecare din aceste ramuri este un nerv mixt,
care conţine, atît fibre senzitive din rădăcina
posterioară, cît şi fibre motorii din rădăcina
anterioară. Una din aceste ramuri inervează
regiunea posterioară a trunchiului (ceafa, spa­
tele şi regiunea lornbară), iar cealaltă, mult
mai groasă, inervează partea anterioară a
trunchi ului şi membrele. Nervii rahidieni sînt
în număr de 31 de perechi. Nervii cranieni
(12 perechi). se desprind din encefal. Spre deo­
sebire de nervii rahidieni, care toţi sînt nervi
micşt i (au fibre motorii şi fibre senzitive)
nervii cranieni sînt unii motori, altii senzitivi,
iar alţii micştl. Sistemul nervos al vieţii oege­
tat ioe inervează organele interne, muşchii ne­
tezi, glandele şi coordonează activitatea aces­
tora; fibrele periferice culeg, la nivelul acestor
organe, excitaţii, pe care le duc la centru, unde
sînt prelucrate, iar răspunsurile se întorc tot
prin fibrele acestui sistem. Aceste două sisteme
nervoase ale vieţii de relaţie şi vegetative au
căi diferite de la centru la periferie şi invers.
In afară de aceasta mai au o însuşire care le
deosebeşte: pe cînd sistemul nervos al vieţii
de relaţie culege ştiri şi transmite ordine de
care omul este conştient, sistemul nervos al
vieţii vegetative stabileşte legătura între or­
gane, Iără ca noi să fim conştienţi de acest
lucru. In sistemul nervos vegetativ, ca şi în
cel somatie, se disting o porţiune centrală
şi una periferică. Porţiunea centrală se află
în creier şi în măduva spinării, fiind reprezen­
tată de concentrări de celule nervoase speciale
(nuclei sau centri). Porţiunea periferică este
constituită din numeroşi ganglioni şi fibre
nervoase. Este de asemenea, caracteristic pen­
tru acest sistem modul lui de organizare; din
centrii nervoşi situaţi în creier sau măduva
spinării ies fibre nervoase prin rădăcina ante­
rioară a nervilor cranieni sau a nervilor rahi­
dieni. Aceste fibre se numesc fibre preganglio­
nare (situate înaintea unui ganglion). Ele se
termină într-un ganglion, care este, de aseme­
nea, o acumulare de celule nervoase vegetative.
De aici pleacă o nouă serie de fibre nervoase,
numite fibre postganglionare, care se termină
in organul inervat de ele. Sistemul nervos al
vieţii vegetative se împarte în: simpatic şi
parasimpatic. Organele sînt inervate de ambele
sisteme. De exemplu, dacă excitaţia unui sis­
tem provoacă accelerarea activităţii unui organ,
excitaţia celuilalt sistem va provoca încetini­
rea activităţii acestui organ. Cele două sisteme
sînt deci antagoniste. Nervii simpatici alcă­
tuiesc două trunchiuri importante, situate de o
parte şi de alta a coloanei vertebrale şi care
.�
prezintă o serie de îngroşăr i pe traiectul lor,
ganglionii simpatici. Distingem 3 ganglioni
simpatici cervicali, 10-12 toracali, 5 lombar!
sacraţi şi unul coccigian (acesta nepereche).
Ganglionii sînt legaţi, cu ajutorul ramurilor
comunicante, de rădăcinile anterioare ale
nervilor rahidieni. După ce ies din ganglioni,
fibrele nervoase simpatice alcătuiesc o serie
de plexuri, din care se desprind fibrele nervoase
ce merg la organe. Din centrii bulbari ia naş­
tere cel mai important nerv parasirnpatic :
nervul vag (a X-a pereche de nervi cranieni),
iar din măduva sacrată iau naştere nervul pel­
vian şi o serie întreagă de fibre nervoase, care
intră, împreună cu fibrele simpatice iornbo­
sacra te în compoziţia plexului hipogastric.
Nervul vag inervează organele gîtului, torace­
lui şi abdomenului şi în multe locuri formează
plexuri comune cu fibrele simpatice (cardiac,
pulmonar, solar, hipogastric). De asemenea,
din centrii situaţi în trunchiul cerebral pleacă
fibre p arasimpatice şi în alţi nervi cranieni
(glosofaringian, facial etc.).
sînge, ţesut fluid (care poate curge) alcă­
tuit din celule sau elemente figurate şi un lichid
intercelular numit plasmă. 1. Elementele figu­
rate .a) eritrocitele sau globulele roşii sînt celule
fără nucleu, de forma unor lentile biconcave.
Această formă le asigură o suprafaţă mare, cu
un volum mic. Numărul eritrocitelor este
de 6000000 - 8 000 000 pe mrn" la copiii
mici şi de 4000000 - 5 000 000 pe rnrn" la
adulţi. Ele reprezintă cam 45% din volumul
sîngelui. Fiecare eritrocit conţine o cantitate
mare de substanţă colorată, bogată în Fe, nu­
mită hemoglobină. Datorită acestei substanţe
care poate fixa oxigen, eritrocitele participă
la funcţia respiratorie a sîngelui. Eritrocitele
posedă anumite substanţe numite aglutinogeni.
Datorită lor, globulele roşii pot aglutina, adică
se pot îngrămădi sub acţiunea unor substante
existente în plasmă, numite aglutinine. In
sîngele unui individ nu există în mod normal
aglutinine care să poată aglutina eritrocitele
proprii, deoarece îngrămădirea globulelor roşii
în vase ar duce la astuparea acestora şi la îm­
piedicarea circulaţiei sanguine (vezi transfu­
zie). Eritrocitele sînt produse de măduva ro­
şie a oaselor. La făt, ficatul şi splina participă
la formarea eritrocitelor. Distrugerea globu­
lelor roşii are loc în special în splină, după o
existenţă în sînge de 90-120 de zile; b) leu­
cocitele sau globulele albe sînt celule nucle­
ate, sferice. Numărul lor este de 6 000-8 000
pc mrn" la omul adult. La copilul mic se găsesc
în număr de 8000-10000 pe mm", După
numărul fragmentelor în care sînt divizaţi
nucleii, leucocitele pot fi împărţite în mono­
nucleare (cu un nucleu nefragmentat) şi poli­
nucleare (cu nucleu fragmentat). După felul
cum se colorează granulaţiile din protoplas­
mii şi după mărimea lor, polinuclearele se îm­
part în Leucocite neutrofile bazoţile şi eozino­
file, iar mononuclearele se împart în monocite
(celule mari) şi limţocite (celule mici). Leuco-
335
[336]
citele pot îngloba şi digera microbi. Acest fe­
nomen a fost descris de biologul rus Mecini­
kov şi se numeşte fagocitoză. În sînge iau naş­
tere anumite substanţe numite anticorpi.
Prin anticorpi, organismul împiedică acţiunea
vătămătoare a produsilor microbieni toxici
sau a altor corpi străini care ar pătrunde în
sînge. Limfocitele iau naştere în ganglionii
limfatici. Restul leucocitelor se produc în
aceleaşi locuri cu eritrocitele; c) trombocitele
sau plăcuţele sanguine sînt celule anucleate,
care se distrug uşor în afara vaselor, punînd
în libertate Iermenţi care produc coagularea
(închegarea) sîngelui (vezi coagulare). Ele
sînt produse în acelaşi loc cu eritroci tele şi se
găsesc în sînge în număr de 250 000-300 000
pe mrn". 2. Plasma: este formată din apă (90%),
substanţe minerale (dintre care NaCI în can­
titate de circa 8 g%o), substanţe organice
(proteine 7 g%, glucide, grăsimi), hormoni,
Ierrnenţi şi gaze (O., CO�, N). Datorită apei
pot fi transportate diferite substanţe în sînge
şi tot datorită ei pot fi efectuate schimburile
nutritive între sînge şi ţesuturi. Substante le
minerale au un rol important în menţinerea
apei în vase (NaCI). Alte minerale (P, Ca, Mg)
pot influenţa funcţia diverselor organe. Pro­
teinele plasmatice se împart în trei categorii:
a) fibrinogen; b) albumine; c) globuline. Fibri­
nogenul participă la coagularea (închegarea)
sîngelui; album inele au un rol important în
menţinerea apei în vase; dintre globuline,
y-globulinele au un rol principal în imuni­
tate, luînd parte la formarea anticorpilor {sub­
stanţe prin care organismul se apără contra
infecţiilor). Celelalte componente ale plasmei
servesc în special ca elemente nutritive sau
reglatoare în diverse funcţii din organism.
Plasma reprezintă 55% din volumul total
al sîngelui. Dacă din plasmă se elimină fi­
brinogenul, se obţine serul sanguin. 3. Sînge
circulani, sînge de rezervă: în condiţii obişnuite
de activitate a organismului, nu tot sîngele
circulă în vase. În repaus, din cantitatea
totală de sînge (cam 5-6 I pentru omul adult),
doar 3-4 I iau parte la circulaţie, restul fiind
înmagazinat în ficat, splină, piele, muşchi.
Aceste organe se numesc şi organe de depozit.
În eforturi, organele de depozit eliberează
sîngele conţinut şi acesta intră în circulaţie.
Sîngele care circulă în vase se numeşte sînge
circulanl. Cel înmagazinat este numit sînge
de rezervă. Sîngele circulan t şi sîngele de re:
zervă alcătuiesc sîngele total.
Slngeorz, staţiune balneo-climaterică situată
la poalele munţilor Rodnei, într-o vale împrej­
muită aproape de toate părţile de dealuri.
Sîngeorzul are un climat subalpin care se da­
torează înălţimilor de care este înconjurat,
deşi altitudinea sa este de numai 450 m. Sta­
ţiunea posedă mai multe izvoare carbogazoase,
alcalino-teroase sărate. Aceste ape au efect
normalizator asupra secreţiei gastrice, ceea ce
le face indicate-cu măsurile respective de
precauţie - atît în stările cu hiper aciditate,
336
cît şi în cele cu hipoaciditate gastrică. Ele se
mai prescriu în afecţiuni intestinale, hepatice,
biliare, precum şi în boli de nutriţie.
slăbire, stare caracterizată prin scăderea
greutăţii corp orale cu mai mult de 15% faţă
de greutatea normală. SIăbirea este conside­
rată uşoară dacă nu depăşeşte 20% din greu­
tatea normală, mij locie cînd atinge 20-30%
şi mare în care slăbirea a depăşit 30%. SIă­
birea poate fi urmarea unui deficit alimentar
îndelungat prin subnutriţie (foamete, război, '
post îndelungat) sau datorită incapacităţii de
utilizare a alimentelor (stenoza esofagului,
stenoza pilorului, diaree cronică, vărsături
incoercibile). Slăbirea se mai poate instala
şi în urma unor boli îndelungate (tuberculoză)
sau consumptive (diabet, cancer). Unele afec­
ţiuni glandulare, ca boala Basedow, boala
Addison sau caşexia hipolizară, se însoţesc
de slăbire din cauza fie a creşterii chel tuieli­
lor energetice, fie a dereglării metabolismului
în general. Există şi persoane slabe prin con­
stituţie (slăbiţii mîncători) care, deşi se hră­
nesc cu alimente în cantităţi normale, au un
organism incapabil să sintetizeze suficiente
grăsimi; aceste persoane îşi păstrează, în
schimb, vigoarea fizică neatinsă. Tratamentul
slăbiri i este în primul rînd cauzal, mai ales
cînd este în joc o cauză endocrină (boală B.?­
sedow, diabet) sau o stenoză organică. In
slăbirea prin subnutriţie, regimul va fi hiper­
caloric (vezi: regim dietetic), cu 50% peste
cifrele normale (cel puţin 3 500 de calorii).
Raţia zilnică va cuprinde o cantitate sporită
de proteine (100-120 g) alese din tre cele cu
valoare biologică mare (carne, ficat, lapte,
brînză, ouă), pentru refacerea şi creşterea ţesu­
turilor. Pentru depăşirea nevoilor calorice, se
dau glucide concentrate (500 g în 24 de ore)
sub formă de zaharur i, dulciuri, făinoase, pîine,
fructe dulci. Lipidele (aproximativ 110-120 g)
vor acoperi restul valorii cal orice a raţiei.
Ele vor fi procurate din: unt, smîntînă, Ir işcă,
untdelemn. Aportul de vitamine va fi asigu­
rat prin legume şi fructe, crude sau sub formă
de sucuri, ficat, carne slabă de porc, drojdie
Ie bere. Cura de struguri (vezi cură de struguri)
trebuie luată în consideraţie în curele de în­
grăşare. In toate cazurile se vor urmări, pe de
o parte, stimularea poftei de mîncare, prin
variaţia şi buna pregătire a meniurilor, şi,
pe de alta, întîrzierea senzaţiei de satu­
rare prin divizarea raţiei în mese mici
[şi dese (5-6 sau mai multe pe zi). Pen-
tru stimularea poftei de mîncare se poate re­
curge, cu avizul medicului, la injecţii de insu­
lină, iar pentru modificarea favorabilă a meta­
bolismului la hormoni (steranabol, Diana­
bol) sau hidrazidă. Cura de altitudine, helio­
terapia şi sporturile uşoare pot fi, de asemenea,
de folos în unele cazuri. Repausul la pat este
obligatoriu în formele severe de boală.
SIănic-Prahova, localitate la 44 km de Plo­
ieşti, cu lacuri şi izvoare de ape sărate concen­
trate şi cu nămol sapropelic, Se recomandă
[337]
în boli ale aparatului locomotor, genital fe­
minin şi ale sistemului nervos periferic.
SIănic-Moldova, staţiune situată în valea
rîului SIănic, la o altitudine de 530 m, în apro­
pierea localităţii Tîrgu Ocna. Climatul sta­
ţiunii, care este înconjurată de munţi înalţi
ţific a căpătat amploare, concretizîndu-se în
şedinţe de comunicări, edi tare de periodice,
organizarea unui muzeu, corespondenţă cu
savanţii străini. In 1857 s-a constituit la Bucu­
reşti Societatea medicală ştiinţifică, sub pa­
tronajul lui N. Kretzulescu şi sub conducerea
I
I
SIănic-Moldova.
împăduriţi este subalpin. Izvoarele minerale
din localitate sînt cunoscute încă de prin anul
1800 cînd un vînător, suferind de o afecţiune
gastrică, le-a descoperit întîmplător efectul
tămădui tor. Cele mai importante izvoare din
staţiune sînt sărate, alcaline, sulfuroase şi
carbogazoase, puternic concentrate (nr. 1,
l bis, 3, 6, 8, 10). Deşi ele au în compoziţia
lor clorură de sodiu, sulf şi acid carbonic,
unele din aceste ape (nr. 1, 1 bis şi 3) au facul­
tatea de a reduce secreţia gastrică. Apele de
acest tip se prescriu în bolile stomacului,
intestinului, ficatului, căilor biliare, în boli
de nutriţie. Există şi un număr de izvoare care
sînt slab mineralizate "trei sute de scări",
nr. 5, 8 bis etc., iar altele - din contra - foar­
te puternic concentrate (izvorul sărat de la
pîrîul Stroe conţine 252,45 g săruri la litru).
Apele din SIănic sînt folosite şi în inhalaţii,
în boli respiratorii. In statiune există un "In­
halator" modern unde se pot executa numeroase
proceduri pneumoterapice ca: aerosoli, inha­
laţii individuale şi de grup, proceduri indivi­
duale de supra- şi subpresiune, camere pneu­
matice, Se pot face excursii la "Trei Iagi",
la Izvorul Dobrului, pe muntele Cerbu
şi pe Sandor.
societăţi ştiinţifice medicale din ţara noastră;
cea mai veche asociaţie ştiinţifică romînească
este Societatea de medici şi naiuralişii din laşi,
înfiinţată în 1832-1833, sub conducerea doc­
torilor Iacob Cihak şi Mihai Zolta. De-a lun­
gul deceniilor, activitatea acestui for ştiin-
22-1652
efectivă a lui C. Davila. Reuniunile societăţii
erau consacrate mai ales prezentării de cazuri
clinice şi discutării acestora. De menţionat
că, începînd din 1863, admiterea de noi membri
se făcea pe baza unei cereri însoţite de un me­
moriu ştiinţific original. O activitate meri­
tuoasă a desfăşurat şi Societatea medico-chirur­
gicală, înfiinţată în 1869 şi devenită în 1877
Societatea ştiinţelor medicale. Vi itori i profe­
sori C.I. Istrati şi N. Manolescu au fost iniţia­
torii Societăţii studenţilor în medicină din Bu­
cureşti, întemeiată în 1 Ş75, prima noastră
asociaţie studenţească. In preajma anului
1900 sînt fondate Societatea anatomică şi So­
cietatea de chirurgie, indiciu al progreselor înre­
gistrate la noi în aceste ramuri ştiinţifice. In
anii următori continuă înfiinţarea de socie­
tăţi profilate pe diferite specialităţi, cum au
fost cea de .s>ftalmologie şi cea de otorinola­
ringologie. In 1833 se înfiinţase la Cluj So­
cietatea medicală din Transilvania, ca în 1920
să se constituie Societatea ştiinţelor medicale
din Clui, la care au activat intens membrii cor­
pului didactic al Facultăţii de medicină din
acel oraş. In scopul concentrării tuturor for­
ţelor ştiinţifice, capabile să sprijine pe plan
teoretic şi practic crearea sistemului socialist
de sănătate publică în ţara noastră a fost în­
fiinţată, în 1949, Societatea ştiinţelor medicale
din R.P.R. Secţiile acesteia, ampl ilicîndu-şi
treptat cercul de preocupări şi recrutînd un
număr de membrii din ce în ce mai însemnat,
s-au transformat în societăţi ştiinţifice, astfel
337
[338]
că în aprilie 1962 a fost adoptat statutul Uniu­
nii societăţilor de ştiinţe medicale din R.P.R.
(U.S.S.M.). Uniunea grupează 30 de societăţi,
a căror activitate se axează pe problematica
diverselor ramuri ale medicinei./pe lîngă acestea
există 20 de secţii ale Uniunii, profilate pe
alte specialităţi clinice sau tehnice (alergologie,
anesteziologie, biofizică, cinematografie me­
dicală, electroenceialograiie, genetică, reu­
matologie etc.). În cadrul Uniunii funcţio­
nează o societate de farmacie. De menţionat
că nu numai corpul medical, dar şi personalul
sanitar mediu desfăşoară o muncă de infor­
mare şi chiar de cercetare ştiinţifică îndrumată
de o societate afiliată şi ea la Uniune, U.S.S.M.
are filiale în toate resedintele de regiune, ca
şi în alte centre medicale importante. Filiala
din Iaşi se numeşte Societate de medici şi natu­
ralişti, subliniindu-se prin aceasta continui­
tatea efortului ştiinţific depus timp de peste
130 de ani.de către medicii din capitala Mol­
dovei. U.S.S.M. şi societăţile afiliate organi­
zează şedinţe periodice de comunicări, ca şi
congrese, conferinţe, consfătuiri şi simpozioane
înlesnesc schimbul de experienţă atît între
medicii noştri, cît şi între forurile ştiinţifice
medicale romîneşti şi cele de peste hotare, se
preocupă de reprezentarea ştiinţei noastre
medicale la reuniunile internaţionale, editează
un mare număr de reviste de specialitate, urmă­
reşte valorificarea tradiţiei materialiste a
ştiinţei medicale romîneşti, cît şi educarea
muncitorilor noştri sanitari în spiritul deon­
tologiei socialiste, se străduieşte să orien teze
activitatea ştiinţifică spre problemele cele mai
actuale ale ocrotirii sănătăţii oamenilor muncii.
sodă caustlcă (intoxicaţie cu) ingerarea de
sodă caustică, accidental, care determină arsuri
mai mult sau mai puţin profunde ale gurii,
ale faringelui, ale esofagului şi ale stomacului.
Regiunea inferioară a esofagului prezintă
arsurile cele mai grave, datorită faptului că
lichidele stagnează puţin în această porţiune
înainte de deschiderea cardiei, pentru a pă­
trunde în stomac. Imediat după ingestia sodei
caustice, mai ales dacă soluţia a fost concen­
trată, bolnavul este cuprins de dureri atroce
de-a lungul esofagului; starea este foarte gravă,
bolnavul este palid, neliniştit, varsă cîte pu­
ţin sînge, nu poate înghiţi nimic deşi are o
sete intensă. După 1-2 zile apare o uşoară
ameliorare, diminuează durerile, dar imposi­
bilitatea de a înghiţi se menţine. Regurgitează
mici cantităţi de sînge şi lambouri de mucoasă.
În această fază apar complicaţiile : perforaţia­
esofagului sau supuraţii periesofagiene, cu
mortalitate mare. Cei care supravieţuiesc vor
prezenta stricturi ale esofagului, care încep
să se constituie după 15 zile şi vor fi definiti­
vate pînă la un an. Prognosticul intoxicaţiei
este grav. Mortalitatea imediată este destul
de mare (25%). Primul tratament, imediat
după accident, constă în neutralizarea funcţiei
bazice a sodei caustice prin băuturi acide (oţet
diluat cu apă, zeamă de lămîie). Dacă greu ta-
338
tea la înghiţire este accentuată, se face o gastro­
stomie pentru punerea în repaus a esofagului
şi pentru hrănirea bolnavului. După două luni
se începe tratamentul stricturilor prin dila­
taţii esofagiene; dacă dilat'!.tiile sînt imposibile
se fac plastii de esofag. Intrucît intoxicaţ ia
cu sodă caustică este mai frecventă la copii i
care dau întîmplător peste un vas cu soluţie
din această substanţă, este absolut ob ligato­
riu ca soluţia de sodă caustică să fie folosită
în întregime după ce a fost preparată. Dacă în
mod excepţional au rămas resturi, ele să fie
închise cu cea mai mare grijă într-un loc
unde nu pot ajunge copiii. .
Sovata, statiune situată în plină regiune
muntoasă, înconjurată de păduri de stejari
şi fag, la o altitudine de 520 metri; se poate
ajunge aici fie pe linia de tren îngustă Tg. Mu·.
reş-Praid, fie prin numeroasele legături de
autobuze cu oraşele Odorhei, Tg. Mureş,
Sîngeorgiu de Pădure etc. Climatul staţiunii
este subalpin, de cruţare, dar avînd şi unele
elemente stimulante. Caracteristica acestei
staţiuni o constituie cele cinci lacuri helio­
terme: Ursu, Aluniş, Şerpi, Negru şi Roşu,
care sînt puternic, dar variabil concentrate
(80-230 g%o), conţinînd în special clorură de
sodiu. Cel mai mare şi mai important lac este
Ursu care are o suprafaţă de 45 000 metri
pătraţi şi la care a fost constatat şi studiat
- pentru prima oară în lume - fenomenul
de heliotermie. Acesta se explică prin faptul
că lacul are la suprafaţă un strat de apă dulce
care Iasă să treacă razele cal orice solare ce
încălzesc straturile din ce în ce mai concentrate
Sovata.
mergînd pînă la adîncimea de 2 metri, la care
se poate constata o temperatură cu 10-12
grade mai mare ca la suprafaţă. Un bolnav
deci, care ar sta vertical fu apă ar avea în
dreptul cefei apa la temperatura răcoroasă,
[339]
,
r
I
� .
În timp ce la tălpi, apa I-ar frige. În timpul frecvent se observă la nevropaţi, astenici,
verii, cînd apa este răscolită de înotători, onanişti, la bolnavii cu uretro-prostatite cro-
fenomenul se reduce mult, dar în lunile iunie nice. În general, beneficiază de un tratament de
şi septembrie, el poate fi constatat cu uşurinţă. tonificare a sistemului nervos (stricnină, vita-
In staţiunea Sovata există numeroase surse de mină Bl' trifosfaden), helioterapie antispastice
apă sărată dintre care menţionăm pe cea (papaverină), cură heliomarină şi nămol.
<:oncentrată de la Ghera. De asemenea din spina bifida, malformaţie a rahisului caracte-
lacul Negru se extrage un nămol sapropelic, rizată prin oprirea în dezvoltare a arcurilor
folosit în îrnpachetări. Cura în staţiunea So- vertebrale, care nu se mai unesc pe linia me-
vata se recomandă în bolile inflamatoare CfO- diană pentru a închide canalul neural. Prin
nice ale aparatului genital, sterilitate, boli acest spaţiu se poate face o hernie formată din
ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos învelişuri le măduvei şi lichid celalorahidian
periferic. Climatul staţiunii se pretează de (meningocel). Mai frecvent, spina bifida este
asemenea la odihnă şi la tratamentul astenicilor descoperită întîmplător şi nu prezintă nici o
şi convalescenţi lor. Excursii se pot face la modificare lanivelul fisurii (spinabifidaocultă).
Prai d, Valea Sebeşului, muntele Sala (1777 m) Poate determina leziuni trofice la distanţă
şi - mai lungi - la lacul Roşu, Cheile Bica- (ulcer trafic al călcîi ului) sau tulburări de
zului, la Borsec. micţiune (pierderi involuntare de urină).
spasmofilie, Iormă latentă a tetaniei rahitoge- Spiridonia, fundaţie care a înfiinţat şi adrni-
ne (vezi tetanie). In această boală, hiper- nistrat numeroase aşezărninte spitaliceşti din
excitabilitatea sistemului nervos (în urma Iaşi şi din alte oraşe ale Moldovei. La I ianua-
scăderii concentraţiei ionilor de calciu în rie 1757, domnitorul Moldovei Constantin Cehan
sînge) nu se manifestă în mod spontan, ci Racoviţă a semnat hrisovul care fixa regulile
trebuie căutată; de exemplu, prin percuţia de funcţionare a aşezămîntului pentru îngriji-
obrazului se produce o contracţie fulgeră- rea bolnavilor întemeiat cu cîţiva ani înainte
toare a musculaturii faciale (semnul Chvos- pe lîngă Mănăstirea SI. Spiridon din Iaşi, de
tek). La copilul şcolar, hiperexcitabilita- către boierul Ştefan Bosie. Peste un secol, la
lea neuromusculară poate ţine şi de alţi data Unirii Principatelor, Epitropia generală
factori de cît de tulburările metabolismului a Casei SI. Spiridon sau Spiridonia, cum i se
fosfocalcic. Simptomele tetaniei latente (spas- mai spunea pe scurt, administra 13 instituţii
mafiI iei) pot varia de la o zi la alta; uneori, spitaliceşti din Iaşi, Roman, Galaţi, Botoşani,
o tetanie latentă se poate transforma în tetanie Bîrlad, Focşani, Tîrgu-Ocna, Tîrgu-Neamţ şi
manifestă. Pentru prevenire şi tratament, Hîrlău (spitale, ospicii şi maternităţi). Cea mai
vezi tetanie, importantă din aceste instituţii era Spitalul
spălături, introducerea în scop terapeutic a central din Iaşi, actualul Spital orăşenesc
unei cantităţi de lichid într-o cavitate naturală ci i.nic. de adu�ţi, c,are v �up,ă 1879 a dve��nit
sau formată accidental în organism, şi evacua- prmclpa]a �az!l: de �n�aţammt a F�cultaţl.1 de
rea ulterioară a acestui lichid care antrenează medicină, infiinţată in acel an in capitala
cu el anumite substanţe care au pătruns � ,Moldovvei. La ace�t. sp�tal au lucrat mari per-
accidental, anumite secreţii patologice etc. sonali taţl. ale medic mei n?astre, ca de exernpl u :
a) SpăIătura gastrică este indicată în intoxicaţii Gh. Cu.ciUreanu, Al. Fatu, L. Russ-senior ,
alimentare sau substanţe chimice, în dilataţja L-Russ-jUnlOr, C. Bacal?glu, A. Th�oha��,
gastrică acută, în ocluziile intestinale. In E. Juvara, N. Hortolomei, I. Enescu Şi alţii.
stenoza pilorică cu stază gastrică, serveşte ca spirometrie, măsurarea volumelor pulmonare
pregătire preoperatorie. Este contraindicată cu ajutorul unui aparat numit spirometru (vezi
la bolnavii cu boli pulmonare grave, cu boli respiraţie). Inscrierea mişcărilor respiratorii
de inimă decompensate, la caşectici, în ulcerul poartă numele de spirograiie.
gastric în criză acută ş.i î� caI3ct;rul. gastric. pe spital, instituţie medicală special profilată
asemenea este co�tramdi�ata in intoxicaţi ile pentru tratarea în staţionar (la pat) a bolnavi-
cu substanţe caustice dva:a au trecut v3 ore de lor. In ţara noastră, în anii puterii populare,
la mgerar:ea lor. b) Spălătura uretrala se face s-au luat măsuri de lichidare a stării de înapo-
cu SOIUţ11 slabe. �e pe!manganat de potasiu iere ce domnea în trecut în asistenţa sp itali-
1/10000, cu oxicianura de potasiu 1/5000, cească, Astfel într-un mic număr de ani s-au
cu aci� boric 40%0' .cu scop�1 de a pregăti înfiinţat la n�i de peste două ori mai multe
uretra m veder�a ynui .�ateteflsm sau ca tra- paturi de spital decît au fost create în cursul
tament al. unei mfecţll uretrale .. Poate da întregii istorii anterioare a Romîniei. Numărul
aCCidente mfecţlOa�e (I:rostatite, epididim.lte), paturilor de spital a cr('scut de la 30812 în
de aceea trebUie facuta de un c�dru sani tar.. 1938, la 106 112 în 1961. Spi talele noastre sîn t
spermato�ee, evacuarea �e uretra a hchidului organizate pe criteriul teritorial, acordînd asis-
spermatic, m afara actulUi sexual, cu pemsul tenţă bolnavilor dintr-un anumit raion sau
în erecţie, dar mai frecvent în stare de f1acci- oraş. Acolo unde funcţionează anumite servicii
ditate. Se observă mai ales în timpul defecaţiei de specialitate negeneralizate la toate spitalele
sau în urma unei mici excitaţii, uneori fără (neurochirurgie, operaţii pe inimă, endocrino-
nici un motiv evi"denl. Cauza poate fi o boală logie, psihiatrie etc.) este organizată şi primirea
a sistemului nervos (mielită, tabes), dar mai de bolnavi din alte teritorii. Bolnavul care se
339
..
il
[340]
internează În spital trebuie să urmeze cîteva
reguli, În interesul propriei sale restabiliri:
să cunoască şi să respecte În mod disciplinat
'normele de comportament pentru cei internaţi
şi programul stabilit de conducerea spitalului;
să nu se aprovizioneze cu cantităţi exagerate de
alimente, care fie că nu se po­
trivesc cu regimul, fie că nu
pot fi consumate şi trebuie
aruncate; să respecte liniştea
celorlalţi bolnavi; să nu aibă
prea mulţi vizitatori, În afara
familiei şi În afara orelor de
vizită; să se informeze asu­
pra regimului de viaţă şi de
alimentaţie care i se reco­
mandă pentru perioada conse­
cutivă părăsirii spitalului.
splenomegalie, mărirea de
volum a splinei. care depă­
şeşte limitele vartaţiilor fi­
ziologice. Splina avînd o greu­
tate medie de 180-250 g eu
dimensiuni de 12-14 cm dia­
metru longitudinal, 7-9 crn
diametru vertical şi 3-4 cm
diametru transversal, mai
mică la femeie şi bătrîn, de­
cit la bărbat şi adult, are pro­
prietatea fiziologică de a se
destinde mult În cazul înrna­
gazinării de sînge şi de a se
contracta, aruncîndu-I În cir­
culaţie, in cazul eforturilor
sau hemoragiiIor mari. Sple­
nomegalia trebuie diferenţiată
de modificările organelor care
apar la examenul obiectiv in
aceeaşi regiune externă a cor­
pului În care este situată
splina (mărirea lobului stîng al
ficatului, tumorile rinichiului
stîng, tumori le unghiului splenic al intestinului
gros, tumoriIe cozii pancreasului, tumorile
coloanei vertebrale, (uneori fibromul uterin sau
un chist de ovar). Atunci cind aceste diagnos­
tice se infirmă trebuie căutată cauza splenome­
galiei, ellminîndu-se bolile infectocontagioase,
parazitare (În special paludismul) şi, ţinînd
seama de fiziologia şi legăturile funcţionale ale.
splinei cu celelalte organe, se vor lua În con­
siderare bolile sistemului hematopoietic, fica­
tului, sistemului leucopoietic" sau bolile cu
caracter familial. Cu cît prezentarea la medic
se va face din vreme pentru precizarea diagnos­
ticului, cu atît mai precoce se poate trece la
scoaterea chirurgicală a splinei (splenectomie)
salvînd viaţa bolnavului.
splină, organ de formă ovalară, turtită, lung
de circa 8-15 cm şi gros de 3-4 cm, situat În
hipocondrul drept (vezi abdomen), În stînga
stomacului. De culoare violacee, splina este
acoperită cu o capsulă rezistentă şi menţinută
340
În poziţia amintită prin Iigarnentele sp lenice
care o leagă de organele din jur. In greutate de
circa 200 g (normal la adult), organul poate
atinge dimensiuni mult mai mari În mal arie,
ciroza ficatului etc. Secţionată, splina pre­
zintă o zonă corticală şi una rnedulară,
Spitalul .. Fundeni" din Bucureşti.
Spitalul "C, I. Parhon", din Iaşt.
numită pulpă splenică, care la rîndui ei este
de două feluri: pulpa albă, care formează
limfocite şi pulpa roşie, prin care curge
sîngele şi in care se pot depozita şi distruge
hematiiIe (vezi sînge). Rolul principal al
splinei este de a forma limfocite şi de a depozita
Splină.
[341]
.globulele roşii pe care le distruge, reţinînd
pigmentul numit hemoglobină, pe care prin
sînge îl pune la dispoziţia măduvei osoase,
pentru formarea altor globule roşii. Splina
este un organ care reacţionează în cursul infec­
ţiilor organismului prin mărirea ei de volum,
astfel încît palparea ei este unul dintre semnele
existenţei unei asemenea infecţii. Injectarea în
splină a unei substanţe opace la razele X poate
permi te ulterior evidenţierea prin radiografie a
oenei porte, fapt deosebit de util în afecţiunile
hepatice în care circulaţia portă este stînjenită.
Splina nu este un organ indispensabil vieţii,
Încît atunci cînd prezenţa ei este dăunătoare,
poate fi extirpată fără urmări grave.
spondllltă ankllopolettcă, inflamaţie reurnatis­
mală a articulaţiilor coloanei vertebrale, cu
evoluţie progresivă către anchiloza acesteia.
In 25% din cazuri se prind, pe lîngă coloana
vertebrală, şi alte articulaţii: ale umeri lor
şi coapselor şi chiar întreg aparatul locomotor.
Această afecţiune apare la persoane între 20
şi 40 de ani şi este de 7 ori mai frecventă la
bărbaţi decît la femei. Un semn precoce al bolii
este lumbagoul intermitent (dureri de şale),
însoţit uneori şi de iradieri de-a lungul sciati­
eului. Durerile sînt destul de trecătoare, dar au
tendinţa de a se repeta în acelaşi loc. O dată cu
ele, coloana, în întregime, sau mai des regiunea
dureroasă, se mişcă mai greu, se înţepeneşte, îşi
pierde elasticitatea, limitînd mişcările de aple­
care, ca şi pe cele de înclinare laterală a corpului.
In această fază de început, examenul clinic
medical completat cu cel radiografie care arată
o ştergere a articulaţiilor sacroiliace poate
asigura diagnosticul precoce al bolii. În fazele
ulterioare, durerile, ca şi limitarea mişcărilor,
cuprind progresiv şi alte porţiuni ale coloanei
pe care o deformează, îrnprumutîndu-i cu
timpul aspectul asemănător cu un semn de
întrebare. În stadiile finale, întreaga coloană
este fixată ca într-un bloc osos; sînt prinse în
această fază şi articulaţiile şoldurilor şi umeri­
lor, uneori şi genunchii. Tratamentul în spon­
dilita ankilopoietică are ca scop să prevină
deformaţiile şi să menţină o mobilitate cît mai
normală a coloanei. Tratamentul de bază constă
în raze Rontgen aplicate pe articulaţiile sacro­
iliace şi la nevoie de-a lungul întregii coloane.
Oricare ar fi medicaţia, ea se va asocia cu
repaus la pat şi gimnastică medicală. Patul
pe care se odihneşte bolnavul trebuie să fie
tare, iar poziţia în pat va fi pe spate, cu coloana
vertebrală cît mai întinsă. O dată cu mobiliza­
rea se încep şi mişcări mici şi progresive ale
coloanei. Tratamentul cu agenţi fizici şi bal­
near făcut, în perioadele de liniştire a bolii,
aduce ameliorări importante. Se recomandă cure
balneare în staţiunile Govora şi Herculane.
spondiloză, artroză a coloanei vertebrale.
După locul în care se situează leziuniie în
coloană, spondiloza poate fi ceruicală (regiunea
cefii), dorsală (regiunea spatelui) şi lombară
(regiunea şalelor). Spondiloza ca şi alte manifes­
tări ale reumatismului degenerativ, apare mai
.. : -.: ....
frecvent după vîrsta de 40 de ani. Semnele
principale ale bolii sînt durerea şi limitarea
mişcărilor. Caracteristic pentru durerea în
această boală reumatismală este faptul că ea
apare la primele mişcări, se şterge progresiv
în cursul activităţii şi dispare în general la
repaus. Este important de semnalat că deşi
localizată pe o porţiune a coloanei, această
durere poate iradia la distanţă, determinînd
senzaţie de lnţepătură în mîini, dureri în
piept care se pot confunda cu angina pectorală.
dureri în centură. catalogate drept nevralgii
in tercost ale, semne de sciatică. Modificările
atmosferice (frig. umezeală, timp noros) inten­
sifică aceste dureri tot aşa după cum diversele
infecţii (amigdaliene, dentare. de prostată) pol
"încălzi" o spondiloză cronică sau latentă.
Diagnosticul spondilozei nu se poate pune fără
un examen radiografie, care arată diverse
modificări: crestături de forma unor ciocuri de
papagal şi îngustarea spaţiului intervertebral
care traduce uzura discului dintre vertebre,
Pentru a preveni spondiloza se recomandă
practicarea sportului. în acest sens este bună
măsura luată de unele întreprinderi de a intro­
duce 15-20 de minute de "gimnastică în pro­
ducţie". Se mai recomandă o alimentaţie care
va pune la adăpost de obezi tate, evitarea
statului în picioare prelungit. corectarea tul­
burărilor statice (picior plat) şi a poziţiilor
incorecte în muncă. Procesul de automatizare
şi mecanizare complexă propriu dezvoltării
industriei în ţările socialiste. asigură dezvoltarea
muncii în condiţii cît mai fiziologice. Trata­
mentul curativ constă în repaus la pat atunci
cînd durerile din regiunea coloanei vertebrale
sînt puternice. Printre medicamentele reco­
mandate cităm: aspirina, piramidonul, anta­
dolul, infiltraţflle locale cu xi lină şi hidrocor­
tizon, In formele severe se recomandă raze
Rontgen. Gimnastica medicală asociată cu
masajul regiunii respective activează circulaţia
şi creşte forţa musculară locală. în tîrziind
astfel procesul de uzură discală, Se va avea în
vedere ca aceste mişcări de gimnastică să aibă
un caracter progresiv şi să nu deştepte dureri.
Cura balneară recomandată în spondiloză are
în vedere apele care conţin iod, sulf sau sînt
radioactive. Govora, Bazna, Herculane, Pu­
cioasa. Victoria. Techirghicl, Amara.
spută, secreţie a căilor respiratorii care se
elimină în timpul tusei. Sputa are mare impor­
tanţă pentru stabilirea diagnosticului, de aceea
trebuie colectată timp de 24 de ore în tr-un
vas, de obicei gradat. În vas se toarnă. Ia reco­
mandarea medicului. o cantitate fixă de sub­
stanţă dezinfectantă (l00 ml !isol 5%). Sputa
este incoloră la începutul unei bronşi te şi
galbenă-verzuie în faza ei de coacere. Această
culoare se observă şi pentru sputa din tubercu­
loza pulmonară. din abcesele pulmonare des­
chise în bronhi i şi din bronşiectazii. In pneu­
monie, sputa are o culoare ruginie, ca zahărul
ars; în gangrena pulmonară este brună-murdară,
în hemoptizie, este roşie-deschis. iar în cancerul
341
[342]
•
pulmonar, este de culoarea jeleului de coacăze.
Sputa poate avea un miros fetid, ca în unele su­
puraţli pulmonare. Existăşi o spută formată nu­
mai din puroi, aşa cum apare În cursul evacuă­
ri/or unui abces pulmonar prin bronhii şi gură
(vomică). Sputa se supune unui examen de
laborator pentru stabilirea prezenţei unor
germeni şi efectuarea antibiogramei, căutarea
celulelor canceroase, fibrelor elastice (supuraţii
pulmonare) paraziţi (cîrlige de echinococ în
chistul hidatic) sau ciuperci.
stafilococ, gen de bacterie din familia cocilor.
La înmulţire, celulele noi rămîn legate una de
cealaltă şi formează aglomerări, asemănătoare
unui ciorchine de strugure. Celulele de stalilo­
coei de formă sferică au diametrul Între 0,6
şi 0,8 microni. Nu formează spori. Dintre sta­
filococi, cei mai răspîndiţi sînt stafilococul
auriu, stafilococul alb şi cel galben. Majorita­
tea stafilococilor sînt patogeni : provoacă supu­
raţia plăgi Lor, abcese, furuncule, angine, inf l a­
maţia pielii, stări septice; stafilococul auriu
poate li cauza unor toxiinfecţii alimentare
grave.
stare de sănătate. Starea de sănătate a
populaţiei se apreciază pe teritoriul între­
gii ţări sau pe teritorii limitate (regiune,
raion, oraş, sat, întreprindere) pe baza unor
indici obiectivi referitori la demograjie, mor­
biditate şi dezvoltarea [izieă a populaţiei în
corelaţie cu indicii de eficienţă a activită­
ţii medico-sanitare, La noi În ţară, ca rezul­
tat al marilor transformări pe tărîm economic
şi social-cultural, precum şi ca urmare a dez­
voltării acţiunii de ocrotire a sănătăţii, starea
de sănătate a populaţiei cunoaşte un proces de
îmbunătăţire continuă. Organele de conducere
a ocrotirii sănătăţii procedează sistematic,
prin metode ştiinţifice, la analiza stării de
sănătate a populaţiei, trăgînd concluzii în
legătură cu orientarea şi planificarea măsurilor
de ocrotire a sănătăţii pe perioada imediat
următoare.
stare sanitară - a nu se confunda cu stare de
sănătate a unui oraş, sat, cartier, Întreprindere,
şcoală etc. indică gradul de acoperire, în sectorul
respectiv, cu mijloacele menite să asigure condi­
ţiile unui trai igienic: aprovizionarea cu apă po­
tabilă, sisteme de evacuare a reziduurilor solide
şi lichide, băi, duşuri, amenajări pentru protec­
pa sanitară a aerului, apei şi solului, instalaţii
permiţînd funcţionarea igienică a unităţilor
în care se produc sau se desfac alimente etc.
Îmbunătăţirea continuă a stării sanitare, pre­
tutindeni unde trăiesc şi muncesc oamenii,
potrivit cu recomandările igienei şi cu concre­
tizarea acestor recomandări în prevederile
legislaţiei sanitare, formează o preocupare de
frunte a sfaturilor populare, a conducerilor
Întreprinderilor şi instituţiilor etc. şi trebuie
să formeze deopotrivă preocuparea oricărui
gospodar, la el acasă.
stereotipie, mişcare repetată, involuntară,
care apare în unele afecţiuni psihice patologice
342
şi care exprimă diferite acţiuni simple, fie prin
păstrarea unei atitudini, chiar incomode mult
timp (ţine o mînă ridicată, stau într-un picior),
fie invers, prin repetarea unei mişcări (repetă
aceleaşi cuvinte, mişcă în acelaşi fel braţele,
merg sărind). Stereotipiile, mai ales cele cu
păstrarea unei ati tudini, se întîlnesc în tr-o
serie de boli psihice ca: schizofrenie, melanco­
lie etc. Stereotipiile pot fi întîlnite şi la oameni
distraţi, preocupaţi de rezolvarea unor pro­
bleme, sau care au suferit o serie de traume
psihice (supărări). După Pav Iov, cauza lor
ţine de persistenta unor focare de exci taţie în
zona din scoarţa cerebrală care comandă mişcă­
rile (zona motorie).
sterilitate, incapacitatea unui individ matur
de a procrea. Sterilitatea la bărbat poate fi
legată de Impotenta sexuală sau constă numai
în imposibilitatea de a fecunda prin cantitatea
prea mică sau lipsa spermatozoizilor din
spermă. Acest din urmă fel de sterilitate apare
ca urmare a blenoragiilor complicate, a tuber­
culozei testiculare, după parotidita epidemică
cu complicaţii testiculare bilaterale, sau ca
urmare a îradier ilor cu substanţe radioactive
sau raze X. O femeie se consideră sterilă cînd
nu rămîne gravidă după 2 ani de viaţă sexuală
regulată cu un bărbat sănătos din punct de
vedere sexual. Sterilitatea femeii este primară,
cînd nu a rămas niciodată gravidă, sau secun­
dară, cînd apare după o perioadă de fertilitate.
Sterilitatea feminină este datorită fie unor
malformaţii ale organelor genitale care intere­
sează vaginul, uterul sau cel mai frecvent
trompele, fie obstrucţiei tubare consecutive
unei tuberculoze peritoneale, sau unei rnetro­
anexite cu gonococ sau alt germen. O altă cauză
a sterilităţii o constituie tulburările de ovulaţie
ale ovarului sau imposibilitatea oului fecundat
de a se fixa şi dezvolta în uter. În tratamentul
sterilităţii trebuie precizat în primul rînd care
din cei doi soţi este steril, apoi instituit trata­
men tul necesar. Sterili tatea mascul ină este
greu de influenţat; sterilitatea feminină se
poate trata mai uşor cînd este vorba de o tul­
burare endocrină şi mai greu cînd este vorba
de lipsa de permeabi/itate a trompelor. Trata­
mentul balnear, fizioterapie şi uneori cel chirur­
gical pot aduce vindecarea. Prevenirea sterili­
tăţii se face prin tratarea precoce şi completă a
blenoragiilor, evitarea infecţiilor genitale la
femeie prin tr-o riguroasă igienă gen i tală şi
sexuală şi prin evitarea avorturi/or.
I sterilizare, a) procedeu prin care se realizează
distrugerea totală a microorganismelor vii
(microbi, virusuri etc.) de pe diferite obiecte,
din lichide, produse alimentare sau soluţii
medicamentoase. În spitale, steri/izarea este
larg practicată cu ajutorul unor instalaţii
speciale, folosind aburul, căldura uscată, for­
molul sau razele ultraviolete. Materialele astfel
eliberate de germeni se numesc "sterile". În
gospodărie, cel mai practic şi mai sigur proce­
deu de sterilizare este fiertul în clocot. În apa
care fierbe, majoritatea germeni lor pier într-un
[343]
timp foarte scurt, însă Iier tul trebuie să dureze
30 de minute, pentru a se distruge unele forme
rezistente ale microbi lor şi în special virusul
hepatitei epidemice. Sterilizarea, în familie,
este necesară pentru vesela sugarul ui, pentru
vasele şi lenjeria bolnavului contagios îngrijit
Instalaţii de st er il iz ar e r o m îneş t i ,
acasă, ca şi pentru îndepărtarea microbi lor la
prepararea conservelor de iarnă. Laptele care
se dă copiilor trebuie obligatoriu sterilizat
prin fierbere pînă dă în clocot, fără a ne grăbi
să-I luăm de pe foc de îndată ce a început să
se umfle. Foarte importantă este sterilizarea
corectă a seringilor şi acelor, prin fierbere
timp de 30 de minute. Aşa-zisa sterilizare a
seringilor prin păstrare în alcool este incorectă
şi primejdioasă, deoarece permite transmiterea
virusului hepatitei epidemice cu ocazia injec­
tiei; b) suprimarea prin mijloace medicale a
capacităţii de procreare a omului. Acest fel
de sterilizare se practică numai în situaţii
excepţionale, ca spre exemplu la bărbat, în caz
de tuberculoză genitală, şi la femeie, în caz de
afecţiuni cardiovasculare sau alte boli care ar
ameninţa viaţa în caz de sarcină.
stetoscop, instrument medical, utilizat pentru
auscul tarea unor zgomote din in teriorul corpu­
lui, cum sînt: zgomotele cardiace (vezi inimă)
respiratorii etc.
Stîncă Ştefan_(l865-1897), medic militant
socialist romîn. In 1891 şi-a susţinut la Faculta­
tea de medicină din Bucureşti teza de doctorat
intitulată "Mediul social ca factor patologic".
Aceasta este prima lucrare medicală romînească
întemeiată pe învaţă tura marxistă. Bazîn­
du-se pe o bogată documentare medicală şi
sociologică, cît şi pe propria sa experienţă de
luptător revoluţionar, Stîncă demonstrează
aici că, în orînduirile bazate pe exploatarea
.J..
.,
omului de căre om, masele muncitoare sîn t
ameninţate În permanenţă să-şi compromită
sănătatea, ca urmare a mizeriei şi a supraefor­
turilor. Mediul social nu devine un factor de
apărare şi consolidare a sănătăţii tuturor indi­
vizilor decît În condiţiile instaurării unei
Ştefan Stîncă
orînduiri În care inegalitatea social-economică
este desfiinţată. "În mîinile noastre stă putinţa
de a curma cu defectele inerente societăţii
noastre. Să ne slujim de această putere ... Vin­
decarea bolilor la a căror producere ia parte
Însemnată mediul social nu o poate aduce
terapia medicală, ea singură, sau măsurile
343
[344]
igienice, ele singure: reformele mari sociale
trebuie să le vină În ajutor", Încheie Stîncă
teza sa de doctorat. Luptătorul socialist a
murit de tuberculoză, În plină tinereţe, după
ce Iuncţionaseca medic de ţară şi În centrele
muncitoreşti. In 1948 a fost numit membru de
onoare post-mortem al Academiei R. P. R.
stomatită, inflamaţie a mucoasei bucale. Se
deosebesc: stomatită catarală sau simplă,
aftoasă, de natură lactată, ulceroasă (sau gan­
grenoasă). Stomatita catarală este inflamaţia
superficială a mucoasei, mai mult la marginea
gingiei. Papilele gingivale se umflă şi deseori
sîngerează. La Început, limba se acoperă cu un
strat de culoare deschisă, care devine apoi
cafeniu. Stomatita aftoasă se dezvoltă datorită
pătrunderii microbi lor de supuraţie (stafilo­
coei, streptococi) În mucoasa bucală, mai frec­
vent a unui virus. Una din formele stomatitei
este şi inflamaţia cronică superficială a mu­
coasei bucale, aşa-numita leucoplazie. In leuco­
plazie, pe mucoasă apar pete albicioase, care
amintesc desenul sidefului. Leucoplazia se
dezvoltă În mod obişnuit În cazul iritaţiei de
lungă durată a mucoaselor. Evoluţia bolii este
de lungă durată, În unele cazuri este posibilă
degenerarea canceroasă. Stomatita ulceroasă
constituie o afectare profundă a mucoasei, care
Începe frecvent pe gingii, la marginea unuia
sau a cîtorva dinţi. Marginile ulceraţiei sînt
acoperite cu o bordură de culoare cenuşiu­
murdar. Ulcer aţiile apar şi pe marginile
limbii, pe suprafaţa sa inferioară şi în locul de
trecere a mucoasei linguale pe fundul cavităţii
bucale. Profilaxia stomatitei constă în elimi­
narea factorilor iritanţi: tutunul, alcoolul, ali­
mentele picante, protezele dentare defecte etc.
stomatologie, ştiinţă care studiază bolile
organelor cavităţii bucale, ale dinţilor, maxi-
� Unit uri dentare rom1neştl.
344
larelor şi ale feţei. Medicii stomatologi sînt
pregătiţi în facultăţi stomatologice speciale.
In anii puterii populare s-a creat în ţara noas­
tră o reţea ramificată de instituţii stomatolo­
gice de tip ambulator şi staţionar. A fost rezol­
vată şi industria de aparatură şi instrumentar
Caravana dentară, modern utilată. se depl aseaz ă
1n cele mai îndepărtate colturi ale ţării.
romînesc necesare intervenţiilor stomatologice.
In legătură cu metodele diferite de intervenţie
În cadrul stomatologiei actuale s-au diferenţiat
4 ramuri relativ independente: 1) terapeutică;
2) chirurgicală; 3) ortopedică; 4) infantilă.
strabism, devierea unuia sau a ambilor globi
oculari Însoţită de dispariţia vederii binoculare,
datorită unui defect al muşchilor care produc
mişcările ochiului (în popor: saşiu, sbanghiu ,
ochi încrucişaţi), Trebuie deosebit strablsrnul
concomitent de strabismul paralitic. In stra­
bismul concomitent, mişcările globilor oculari
se fac cu uşurinţă În toate direcţiile privirii,
deşi unul din ochi este deviat. In strabismul
paralitic, unul din ochi are mişcările mai reduse
în anumite direcţii; defectul se Însoţeşte la
început de vedere dublă (diplopie). Termenul
de strabism este utilizat În mod obişnuit pen-
tru strabismul concomitent. Strabismul conco­
mitent poate fi convergent, cînd ochiul este
deviat spre nas, înăuntru, sau poate fi diver­
gent, cînd ochiul deviază În afară, spre tîmplă.
Strabismul poate fi localizat la un singur--'
ochi, constituind strabisrnul monolateral, sau
poate fi alternant, cînd deviază pe rînd, un
ochi sau celălalt. Strabismul concomitent se
datoreşte unor tulburări de coordonare reflexă
a puterii de acomodaţie şi de convergenţă a
ochilor. Defectele de refracţie şi stările de
dezechilibru nervos pot să favorizeze apariţia
strabismului. Uneori, strabisrnul poate avea
,. -
[345]
UIl caracter ereditar - familial. Deviaţia per­
manentă a unuia din ochi, în strabisrnul mono­
lateral, are ca urmare o scădere a vederii la
ochiul deviat. Această scădere a vederii se
produce prin faptul că, datorită devierii ochiu­
lui, imaginile obiectelor privite se formează
pe puncte retiniene nesimetrice în cei doi ochi.
Acest fapt provoacă diplopie (vedere dublă),
care perturbă complet vederea. Pentru a se
evita diplopia, imaginea unuia din ochi este
ştearsă din conştiinţă. Imaginea formată în
ochiul deviat fiind permanent eliminată din
conştiinţă, acest ochi îşi pierde cu timpul
deprinderea de a mai vedea, rămînînd cu o
vedere foarte slabă (ambliopie). Tot datorită
deviaţiei, vederea cu ambii ochi (vederea bino­
culară) nu este posibilă în strabism, căci una
din imaginile celor doi ochi este anulată pentru
a se evita diplopia. In felul acesta şi deprinde­
rea de a vedea binocular se pierde la copiii cu
strabism. Tratamentul strabismului cuprinde:
prescrierea ochelari lor, corectarea deviaţiei,
combaterea ambliopiei şi reeducarea vederii
binoculare. Prescrierea ochelari lor la copii se
face cu scopul de a corecta hipermetropia
şi miopia, care constituie cauze favorizante
pentru apariţia strabismului. Există cazuri mai
uşoare de strabism în care deviaţia se poate
reduce prin purtarea de ochelari. In restul
cazurilor, corectarea deviaţiei se face prin
intervenţie chirurgicală, care se practică la
vîrsta de 5- 6 ani, cu scopul de a restabili
poziţia simetrică a ochiului deviat faţă de
ochiul normal. In felul acesta se înlătură defec­
tul estetic produs prin strabism, fără a remedia
însă ambliopia şi lipsa vederii binoculare.
Pentru a îmbunătăţi vederea ochiului deviat,
în cazurile obişnuite, se recomandă acoperirea
cu un pansament a ochiului bun, timp de o
lună sau două, pentru a sili ochiul ambliop
să-şi pună în acţiune funcţia vizuală. In cazuri
mai grave sînt necesare exerciţii speciale, de
lungă durată, care au rolul de a trezi deprinde­
rea de a privi drept înainte cu ochiul care a fost
deviat. Tratamentul pentru reeducarea amblio­
piei în strabism se numeşte tratament pleoptic.
Reeducarea vederii binoculare se face prin exer­
ciţii speciale cu diverse aparate (sinoptofor,
stereoscop) care constituie tratamentul ortoptic.
Tratamentul ortoptic se poate aplica numai
la copiii ceva mai mari, începînd de la vîrsta
de 5 ani. Pentru a se începe exerciţiile ortoptice
este necesar să existe o vedere aproape egală a
celor doi ochi. Pentru a evita apariţia compli­
caţillor în strabism şi pentru a simplifica
tratamentul, copilul trebuie dus la medicul
oltalrnolog cît mai timpuriu, de la primele
manifestări de strabism.
streptococ, gen de b acterie din familia
cocilor. Datorită diviziunilor consecutive ale
celulei, în timpul înmulţirii se formează un
lanţ de celule. Celulele de streptococ au formă
de sferă, cu diametrul de 0,6- 1.0 micron. Nu
formează spori. Dintre streptococi fac parte
atît specii patogene, cît şi nepatogene. Unele
specii de streptococ posedă aşa-numite proprie­
tăţi hemolitice - proprietatea de a distruge
hematiile. Streptococii sînt agenţii patogeni
ai erizipelului, provoacă septicemia acută
şi cronică, endocardita, anumite angine şi o
serie de afecţiuni infJamatorii purulente (de
exemplu, meningita purulentă, osteomielita.
otita). O specie de streptococ - streptococul
hemolitic - este considerat agentul patogen
al scar latinei, Este probabil că streptococul are
un rol şi în dezvoltarea reumatismului. Cel mai
răspîndit microb patogen este streptococul.
Dintre streptococii nepatogeni face parte grupa
de streptococi lactoacizi, care provoacă, de
exemplu, Ierrnentaţia lactoacidă. Culturile de
streptococi lactoacizi se folosesc în industria
laptelui ca Ierrnenţi pentru obţinerea smîntînii,
a untului. Streptococie, boală infecţioasă a
pielii sau mucoaselor vizibile, produsă de
streptococ. Sînt numeroase aspectele sub care
se pot manifesta streptococi ile pielii, ca de
exemplu: erizipel, impetigo, pemfigus al nou­
născutului, ectirnă, conjunctivită, rinită, ecze­
mă. Tratamentul lor constă în administrarea pe­
nici Jinei pe cale generală şi tratament local,
însă numai în urma unei prescripţii medicale.
streptomiclnă - vezi antibiotic.
strolantină, medicament extras din seminţele
unor plante din regiunea ecuatorială, cu acţiune
foarte rapidă de întărire a rnuşchiului inimii,
atunci cînd îi scade puterea de contracţie.
Se administrează numai intravenos, di luată şi
foarte încet, acţiunea ei începînd rapid (cîteva
minute), durînd 8-10 ore şi fiind apoi elimi­
nată prin rinichi. Se indică în tratamentul de
urgenţă al insuficienţelor cardiace decornpen­
sate, edem pulmonar acut. După obţinerea
efectelor tonicardiace prin stroîantină, trata­
mentul se va continua cu digitalice, care au o
eliminare mai înceată din organism, acţionînd
pe o perioadă mai mare de timp. Dacă bolnavul
este sub tratament digitalic, se va face o pauză
de 1- 2 zile (aşteptînd să se elimine digitala),
după care putem interveni cu strofantină.
strofulus, dermatoză alergică a copilului,
caracterizată prin mici ridicături la suprafaţa
pielii (papule), avînd în centrul lor o mică
veziculă conţinînd un lichid clar. In cîteva
zile, b ăşicuţa se usucă şi se formeaz.ă o crustă,
după a cărei detaşare pielea îşi reia aspectul
normal. Erupţia este însoţită de mîncărimi
intense, poate fi îrnprăştiată pe toată suprafaţa
corpului şi are un caracter recidivant. Strof�­
lusul infantil constituie un semnal de alarma.
care trebuie să atragă atenţia părinţilor asupra
predispoziţiei copilului pent�� ma�ifestăr.i aler­
gice; de multe orr, aceşti copu fac In c�nţl�uare
urticarie, eczerne şi alte boli de senslb.lhza�e.
Tratamentul constă în respectarea unui regim
lipsit de alimente cunoscute ca sensibilizante
(roşii, căpşuni, fragi, ouă, lapte etc.) şi admi­
nistrarea de medicamente desensibilizante, iar
local paste sau mixturi calmante.
345
[346]
stupefiante, medicamente extrem de toxice,
cu acţiune predominantă asupra sistemului
nervos central. Producînd deseori inhibiţie
- asupra centrilor din scoarţă şi excitînd centrii
subcor tica li, stupefiantele dau o stare de som­
nolentă, cu alterarea impulsuri lor senzoriale
venite din mediul extern, acestea fiind foarte
plăcute sau insuportabile (frică, oroare, halu­
cinaţie), în funcţie de tipul slab sau puternic
de sistem nervos al fiecărui individ. Avînd efecte
mari pînă la efecte toxice şi mortale în doze
foarte mici, stupefiante le nu se întrebuinţează
de cît în cazuri bine definite de boală, reteta
eliberată de medic fiind o reţetă specială
(vezi timbru sec), care se reţine la farmacie, iar
doza prescrisă fiind limitată. Stupefiantele sînt
de obicei alcaloizi extraşi din plante exotice,
(morfină, opiu, mescalină) sau sintetice (dilau­
den, dolantin).
stupoare, stare de prestaţie, de dezorientare.
rezultat al unei tulburări psihice care se mani­
festă în aspectul exterior, în poziţia pe care o ia
bolnavul (bolnavul păstrează o poziţie curioasă
a corpului sau a feţei). După tipul de manifes­
tare putem vorbi de: stupoare catatonică atunci
cînd bolnavul păstrează fără motiv şi timp
îndelungat poziţii curioase şi incomode, ca de
exemplu bolnavul nu face nici o mişcare în
pat, stă cu ochii închişi, ţine o mînă ridicată,
şi se opune cînd se încearcă scoaterea sa din
această poziţie (tulburare frecventă în schizo­
frenie); stupoare conţuzională în care mişcările
bolnavului sînt aproape inexistente, iar aspec­
tul general este al omului somnolent. Bolnavul
avînd o conştiinţă diminuată pe fondul căreia
pot apărea visuri disparate şi sărace în conţi­
nut; stupoare melancolică (vezi melancolie), cu
faţa ştearsă, cu aspect de mare suferinţă, cu
mişcările corpului lente, exprimînd aceeaşi
suferinţă şi deprimare; stupoare emotivă, care
poate apărea după emoţii mari. Bolnavul pare
că şi-a pierdut conştiinţa, păstrează o poziţie
fixă, perplexă, iar faţa nu are nici o expresie.
La revenire, bolnavul este confuz, agitat,
uneori nu poate vorbi o perioadă de timp.
sugar, termen care desemnează în mod con­
venţional copilul în primele 12 luni de viaţă.
Perioada de la naştere pînă la 30 de zile­
este denumită (de asemenea în mod con­
venţional) perioada neonatală. Procesul esen­
ţial al acestei vîrste este creşterea rapidă în
lungime şi greutate. Creşterea are două laturi
fundamentale, care alcătuiesc o unitate a
contrariilor: acumularea de, masă organică­
(creşterea masei corporale, a lungimii corpului,
a organelor) şi diferenţierea (modificarea for­
mei şi structurii diferitelor ţesuturi şi organe).
Viteza şi intensitatea creşterii scad din ce în ce
mai mult în decursul copilăriei: în nici o altă
perioadă a vieţii nu are loc o creştere aşa de
intensă ca în perioada de sugar, la sfîrşitul
căreia copilul îşi triplează greutatea de la
naştere. Incetinirea creşterii nu se exp Iică prin
slăbirea "put�rii de creştere", ci prin diferen-
346
ţiere ; creşterea determină diferenţierea, iar
aceasta la rîndul său Irînează creşterea. In
comparaţie cu animalele, dezvoltarea omului
este mai lentă; iepurele îşi dublează greutatea
de la naştere în 6 zile, cîinele în 8 zile, omul
în 180 de zile (6 luni). Suma totală a calorii lor
necesare pînă la dublarea greutăţii este de
4 000- 5 000, la animale, în vreme ce la sugar
este de 28 000. Creşterea ponderală şi cea
staturală pot fi măsurate exact, constituind un
mijloc valoros de apreciere a stării de sănătate
a copilului, întrucît orice boală opreşte creş­
terea ponderală şi dacă, este de mai lungă
durată şi mai ales la sugar, creşterea staturală.
Cifrele medii ale creşterii ponderale sînt urmă­
toarele: un copil născut la termen cu
3 000- 3 500 g creşte în primele 4 luni cu
750 g pe lună, din luna a V-a - a VIII-a cu
500 g pe lună şi din luna a IX-8-a XII-a cu
250 g pe lună (Ia 1 an cîntăreşte între 9 500 şi
9 800 g). De la 1- 2 ani, copilul creşte cu 3 kg,
iar după aceea cu 1 500- 2 000 g anual, pînă
la vîrsta de 9-10 ani. Creşterea înălţimii repre­
zintă dezvoltarea scheletului. Un sugar la
termen măsoară la naştere în medie 50 crn, el
creşte în luna 1 cu 4 cm în luna a II-a şi a III-a
cu cîte 3 crn, iar în luna a IV -a cu 2 cm şi apoi
cu cîte 1 cm lunar, pînă la 1 an (cînd măsoară
în medie 70 cm). De la 1 la 2 ani, înălţimea se
măreşte cu 10-12 cm pe an, de la 2 la 4 ani
cu cîte 10 cm şi apoi cu cîte 5 cm pînă la puber­
tate. Toate aceste cifre sînt aproximative: ele
necesită experienţă din partea aceluia care le
interpretează. Această creştere intensă explică
şi nevoile relativ mari ale sugarului, nevoi
energetice, de principii alimentare (proteine,
lipide, glucide), de apă, săruri, şi vitamine.
De la 6 luni apare dentiţia de lapte, de obicei în
ordinea următoare: a) între 6 şi 8 luni, incisiv ii
mediani inferiori; b) între 8 şi 10 luni; incisiv ii
mediani superiori; c) între 10 şi 12 luni,
incisivii laterali superiori; d) între 12 şi 14
luni, incisivii laterali inferiori; deci, în jurul
vîrstei de 1 an copilul are 8 dinţi. O întîrziere
de 1-2 luni în apariţia unor dinţi de obicei nu
este patologică. Intre 12 şi 18 luni apar primii
premclari, între 18 şi 24 de luni apar caninii,
între 24 şi 30 de luni apar ultimii premolari ;
deci, copilul de 2 ani şi jumătate are 20 de
dinţi (dentiţia de lapte). Erupţia dinţilor poate
ocaziona mici tulburări (lipsă de apetit, ner­
vozitate, discretă febră), însă este o greşeală
a atribui orice îmbolnăvire a copilului în
j această perioadă apariţiei dinţilor. In asemenea
împrejurări, copilul trebuie examinat de medic.
Intîrzierile patologice în erupţia dinţilor se
datoresc rahitisrnului, mixedemului, tulbură­
rilor sistemului nervos (encefalopatii) şi altor
cauze. In primul an de viaţă evoluează rapid
şi dezvoltarea sistemului nervos: din luna a
II-a, sugarul începe să ţină capul în sus şi
să-şi recunoască mama; la 3-4 luni, spriji­
nindu-se pe antebraţe, îşi ridică trunchiul de
pe planul orizontal; la 6-7 luni stă aşezat
[347]
I
I
singur; la 8 luni se tîrăşte; la 8-9 luni se
ridică în picioare, ţinîndu-se de marginea
patului. La 1 an începe să meargă (întîi spri­
jinit şi apoi singur). Primele cuvinte le pro­
nunţă la 8- 9 luni. Intîrzierea în dezvoltarea
psihomotorie poate fi datorită unei boli gene­
rale (tulburări digestive, otită, bronhopneu­
monie, piurie, rahitism) sau unei boli a siste­
mului nervos central (encefalopatie cronică).
Sugarul va fi alimentat de preferinţă cu lapte
de mamă, care conţine toate principiile nece­
sare creşterii în proporţia cea mai adecvată.
Laptele de femeie conţine în medie cam 17 g%o
proteine, 34 g%o grăsime şi 68 g%o glucide.
Sugarul este pus la sîn pentru prima dată la
6-12 ore de la naştere. El trebuie obişnuit cu
ore regulate de masă; în primele 3 luni se dau
de obicei 7 mese pe zi, din 3 în 3 ore ziua, cu o
pauză de 6 ore noaptea; de la 3 la 6 luni,
sugarul este hrănit de 6 ori în 24 de ore (la 3 ore
şi jumătate în timpul zilei); de la 6 la 7 luni,
de 5 ori în 24 de ore; de la 7 la 8 luni, de 4 ori
în 24 de ore (la 4 ore în timpul zi lei). Dacă
sugarul este distrofie, se recomandă alimentaţia
la 3 ore chiar la vîrste mai mari. Sînul trebuie
dat alternativ: la un supt, sînul drept, iar la
celălalt, sînul stîng. Se dau ambii sîni la
acelaşi supt numai după 6-7 luni, cînd canti­
tatea de lapte scade sau chiar mai devreme,
la indicaţia medicului. După 2 luni se adminis­
trează sugarului suc de fructe (portocale), suc
de morcovi raşi pe răzătoare şi storşi ; se începe
cu cîteva picături şi se creşte progresiv pînă la
1- 2 linguriţe pe zi. Se întrerupe administrarea
în caz de tulburări digestive. După vîrsta de
5- 6 luni, laptele nu mai este un aliment sufi­
cient pentru creştere; de aceea se trece la diversi­
ficarea alimentaţie! (vezi intărcare). Cînd mama
are lapte puţin sau deloc acest fapt trebuie
dovedit prin cîntărirea cantităţii de lapte pe
care o poate furniza mama în 24 de ore), sîntem
nevoiţi să recurgem la alimentaţie mixtă
(lapte de mamă + un preparat de lapte de
vacă), respectiv la alimentaţie artificială
(numai un preparat de lapte de vacă), chiar din
primele 5-6 luni, cînd copilul ar fi avut
nevoie să fie alimentat în exclusivitate cu
lapte de mamă. Preparatul de bază în aceste
împrejurări este laptele praf (vezi capitolul
respectiv). Pînă la căderea cordonului ombilical,
copilul este spălat parţial, iar după căderea lui,
el trebuie îmbăiat zilnic. Lenjeria de corp şi de-­
pat trebuie schimbată imediat ce se murdă­
reşte. Camera sugarului trebuie să fie aerisită,
curată, ştearsă de praf; temperatura camerei
trebuie să fie în jurul lui 18-20°, cu o umidi­
tate adecvată (aerul uscat împiedică procesul
de autoapărare a mucoaselor respiratorii, favo­
rizînd infecţiile la acest nivel). Sugarul trebuie
ferit de contactul cu persoanele străine chiar
dacă sînt aparent sănătoase şi de acela cu orice
persoană bolnavă. Sugarul va fi ferit de aglo­
meraţie (cinema, restaurant). In primul an
de viaţă se fac imunizări active (vezi capitolul
vaccinări). In lunile de iarnă se recomandă
profilaxia rahitismului.
sugestie (sugestionare), metodă în care
cuvintele, ca excitante condiţionate al cărui
conţinut se sugerează bolnavului, creează o
excitaţie concentrată, într-o anumită zonă
din scoarta cerebrală, cu inhibiţia celorlalte
zone. In acest fel, alte zone din scoarţă care
determinau o boală psihică (spre exemplu
stările obsesive ale unor nevroze), fiind puse
în stare de inhibiţie, se creează condiţiile ca
prin sugestii repetate această stare să se stingă
şi să se realizeze vindecarea bolii. Ca forme de
sugestie pot fi: sugestia în stare de veghe (adică
prin sugerare directă, bolnavul fiind treaz sau
părînd a fi, datorită unei stări hipnotice Iruste) ;
sugestia în hipnoză (adică provocarea prin
sugestie a hipnozei, }n care sugestibilitatea
este foarte crescută). In această stare se suge­
rează bolnavului inexistenţ a bolii sale şi cer­
titudinea vindecării ei. Deoarece o mare parte
a bolilor psihice sînt agravate de însăşi bolnav
prin autosugestie, prin convingerea falsa a
existenţei unor tulburări sau boli, înţelegem
importanţa sugestiei şi rolul ei în vindecarea
unor boli atunci cînd este mînuită cu discer­
nămînt şi pricepere.
sulfamidă - vezi chirnioterapic.
supă de morcovi, preparat dietetic dotat cu
proprietăţi adsorbante şi antibacteriene, care
se întrebuinţează cu rezultate foarte bune în
tratamentul dispepsiilor sugarului, ca aliment
de tranziţie (după dieta hidrică şi înainte
de realimentare). Preparatul era folosit în
mod empiric de ţăranii din Germania mer idio­
nală, pînă cînd a fost introdus în terapia ştiin­
ţifică de Moro (1908). Are următoarele însuşiri:
continuă hidratarea copilului, pectinele pe
care le conţine absorb toxinele şi microbii
intestinali, aduce în organism săruri şi mai
ales săruri de potasiu, prin urnf larea pectinelor,
destinde musculatura circulară a intestinu­
lui şi acţionează cu un piston care curăţa me­
canic tubul digestiv şi, în sfîrşit, datorită
valorii calorice (225 de calorii la 1 litru) cal­
mează parţial foamea. Se administrează în
mod curent în concentraţie de 50% (500 g
morcovi la 1 litru de apă), în afară de sugarul
sub o lună, la care se prescrie concentraţia de
30%. Se administrează în cantităţi zilnice de
150- 200 mi pe kg de greutate corporală, pînă
la un litru pe zi.
supozitor, formă solidă (cilindro-conică sau
de torpilă) de administrare intrarectală a
medicamentelor. La capăt sînt retezate drept,
aceasta fiind partea cu care se introduc în
rect, deoarece strîngerea sfincterului anal pe
capătul ascuţit îi permite acestuia să avanseze
şi să fie reţinut dincolo de sfincter. Această
acţiune a sfinc!erului anal face ca, mai ales
la copii, supozitorul să fie aruncat afară, atunci
cînd, în mod greşit, încercăm să-I introducem
cu partea ascuţită înainte. Supozitoarele
diferă ca mărime, în Iuncţie de administrarea
347
[348]
lor la copii sau la adulţi, şi sint prezentate
in cutii de carton, fiecare supozitor fiind in­
velit in hirtie pergarnentată (de exemplu:
antigermin), sau în staniol (poleială), ca de
exemplu supozitoarele cu glicerină pentru
copii. In compoziţia supozitoarelor intră sub­
stanţe medicamentoase active şi un excipient.
Substanţele active administrate intrarectal
cu ajutorul supozitoarelor pot urmări un efect
local, lent, antiinflamator, dezinfectant, su­
pozitoare antihernoroidale (sau antihelmin­
tic in oxiurază). Uneori este necesar ca medi­
camentele să fie administrate pe cale rectală,
ele fiind iritante prin altă cale de adminis­
trare (pentru stomac, de exemplu), precum şi
in cazurile în care starea gravă a bolnavului
nu o permite; in acest caz, medicamentele
fiind absorbite în sînge au un efect general
sau la distanţă de locul administrării. Astfel
se administrează sub formă de supozitoare
unele spasmolitice şi mai ales hipnotice (opia­
ceele). Excipientele folosite în prepararea
supozitoarelor (vehiculele substanţe lor active)
înt de obicei untul de cacao, gelatina cu gli­
cerină şi emulsii de ulei în apă sau apă în
ulei. Ele trebuie să dea un anumit grad de
consistenţă preparatului, să nu fie iritante în
general, să se topească lent la temperatura
corpului, să nu intre în reacţie cu medica­
mentele incluse şi să nu fie descompuse de
flora microbiană bogată din rect. Supozitoarele
se păstrează la loc răcoros, ferit de umezeală,
in ambalajul original.
surdomutism, afecţiune caracterizată prin
absenţa auzului şi incapacitatea de a vorbi.
Surditatea produsă inainte sau la începutul
dezvol tării vorbirii (pînă la vîrsta de 4 ani)
atrage după sine rnutisrnul, deoarece copilul
mic învaţă să vorbească imitînd cele auzite,
atît ca ton, cît şi ca articulaţie. Deci, cauza
mutismului este surditatea, care la rîndul ei
poate fi provocată de cauze multiple, unele
congenitale, altele cîştigate. Printre cauzele
congenitale notăm: erodosifilisul, a lcoo lis­
rnul, diverse boli inîecto-contagioase, contrac­
tate de mamă în timpul sarcinii (rujeolă, scar­
latină, gripă), şocuri psihice suferite în acea
perioadă. Surdomutismul cîştigat poate fj
produs prin: meningite, meningoencefalite,
gripă, otite medii in cursul bolilor contagioase,
intoxicaţii, traumatisme. Trebuie deosebit
surdomutismul de deb ilitatea mintală sau de
întîrzierea dezvoltării vorbirii la unii copii.
Tratamentul este de domeniul pedagogilor
specializaţi şi se adresează mutismului. Co­
piii vor învăţa să vorbească prin labiolectură
(cititul după buze). Uneori, printr-un examen
amănunţit, se pot descoperi resturi de auz,
care pot fi utilizate pentru aplicarea unor
aparate auditive.
suspensor, mică pungă din flanelă sau an
material, în care se introduce scrotul şi care
este prevăzută cu un orificiu prin care se scoate
penisul. Scopul suspensorului este de a menţine
scrotul in poziţie înaltă, lipit de perineu.
Este utilizat în varicocel, orhiepididimite şi
in sport, pentru a feri testiculele de trauma­
tisme.
[349]
r
t ,
şancru moale, boală venerică infecţioasă pro­
vocată de streptobacilul Petersen-Ducrey, Con­
taminarea cu şancru moale are loc în special pe
cale genitală; îmbolnăvirea nu produce imuni­
tate, astfel încît boala poate să se repete.
Şancrul moale se manifestă prin apariţia. la
2-7 zile de la contactul sexual infectant, a
unor mici ulceraţii dureroase, cu tendinţă la
extindere, care sîngerează uşor şi au margini
dinţate neregulate; fundul ulceraţiilor (spre
deosebire de şancrul tare sifilitic) este moale,
neuniform, acoperit cu un strat de puroi. In
30% din cazuri. şancrul moale poate da o
adenită, adică inflamarea ganglionilor Iimf a­
tiei din regiunea inghinală. Ganglionul bolnav
este dureros. se umflă şi se poate sparge. lăsînd
să se scurgă un puroi galben crernos. In unele
cazuri de şancru moale se poate produce con­
comitent şi o infectare cu sifilis (aşa-numitul
şancru mixt). In aceste cazuri. după 20 de zile
de la apariţie, caracterele şancrului moale se
transformă. acesta luînd aspectul şancrului
sifilitic (vezi sifilis). Tratamentul şancrului
moale se face prin sulfamide local sau pe cale
generală. Această boală. foarte frecventă În
trecut, este pe cale de dispariţie în ţara noastră
datorită măsurilor energice de profilaxie luate
de organele ocrotirii sănătăţii. prin unităţile
medicale de specialitate. Oricine observă o
rană - cît de mică - în regiunea organelor
genitale este dator să se prezinte medicului.
şancru tare, prima manifestare vizibilă a
îmbolnăvirii de sifilis - sifilomul primar (vezi
sifilis).
şoc, tulburare gravă, funcţională, a organis­
mului, produsă prin dereglarea activităţii ner­
voase superioare şi manifestată clinic prin pră­
buşirea circulaţiei şi tulburarea schimburilor
metabolice. Cauze determinante: traumatis­
mele, anafilaxia, şocul posttransfuzional, toxin­
Iecţrile, Cauze favorizante: oboseala. alirnen­
taţia defectuoasă şi insuficientă, frigul, căl­
dura excesivă. La Început. bolnavul poate fi
agitat. tegumentele pali de. tensiunea arterială
normală, uneori chiar crescută, pulsul accelerat
şi mic. respiraţia normală. pupilele mici (şoc
compensat). După cîteva minute sau cîteva
ore. bolnavul devine liniştit. somnolent. pri­
virea pierdută. răspunde greu la Întrebări;
tensiunea ar terială scade. pulsul se accelerează,
respiraţia este rapidă. superficială. Dacă nu
se intervine de urgenţă. apar alterări ale celulei
nervoase: bolnavul îşi pierde cunoştinţa. ten­
siunea coboară sub 50-60 mm Hg. pulsul nu
se mai poate număra şi apare oarecare rigidi­
tate a muşchilor. Este faza finală, care cu
greu mai poate fi combătută. Tratamentul se
îndreaptă asupra durerii şi asupra cauzelor
care favorizează decornpensarea : morfină, refa­
cerea masei circulante cu sînge sau substituenti,
plasmă, soluţie glucozată, soluţii cu clorură
de sodiu. clorură de potasiu. clorură de calciu.
antihistaminice de sinteză, novocaină 1 % în
cantităţi de 20- 40 rnl intravenos. oxigenote­
rapie, noradrelină.
I .
,
--
[350]
•
tabes, meningo-radiculită posterioară (dato­
rită inlecţiei sifilitice) adică o inflamaţie a
meningelui, îndeosebi la nivelul rădăcinilor
posterioare ale măduvei spinării (dar şi a me­
ningelui cerebral). In urma acestui proces
in fI amator, meningele se îngroaşe, vasele san­
guine de aici se strîmtează şi apare o insufi­
cienţă cronică de oxigen în urma căreia vor
suferi mai ales fibrele nervoase care transmit
sensibilitatea profundă (care recepţionează
poziţia membrelor şi corpului). Deoarece rădă­
cinile nervilor rahidieni din porţiunea infe­
rioară a măduvei au un înveliş meningian mai
lung şi o dispoziţie mai verticală, se creează
condiţii pentru dezvoltarea treponemei (micro­
bul sifilisului). Din această cauză, tulburările
de sensibilitate profundă vor fi mai accentuate
în membrele inferioare şi ca urmare, bolnavii
vor avea un mers nesigur, mai ales cînd nu şi-I
pot controla cu vederea, noaptea sau cînd
închid ochii. Bolnavii mai prezintă dureri
mari, în crize, mai ales în picioare (dureri
fulgurante), reflexele osteo-tendinoase nu se
produc, pupilele ochilor nu sînt egale şi nu
reacţionează la lumină (semnul Argyll-Robert­
son), apar ar tropatii (deformaţii mari ale
articulaţiilor cu sau fără lichid în articulaţii),
crize de vărsături sau dureri de stomac (crize
gastrice tabetice). Este o boală foarte gravă,
consecinţă a netratării la timp sau a unui tra­
tament incompletalsifilisului. Boala transfotmă
pe om într-un invalid care suferă, pe de o parte�
din cauza mersului foarte greoi (uneori impo­
sibil), iar pe de altă parte, din cauza durerilor
atroce şi a altor complicaţii. Pentru aceasta,
orice boală venerică trebuie tratată de la
început şi cu toată grija. Odată boala apărută,
tratamentul urmăreşte mai ales să oprească
evoluţia gravă a bolii. Se administrează peni­
cilină în cantitate mare, bismut, sedative,
antinevralgice, toate după indicaţiile medicului.
tahicardie, ritm cardiac rapid, depăşind 80
de bătăi pe minut. La adult vorbim de tahicardie
350
sinuzală, cînd ritmul regulat al inimii capătă
o frecvenţă între 100 şi 160 de bătăi pe minut.
Apariţia ei este fiziologică dacă survine după
un efort fizic, digestiv, emoţii. Unele boli, cum
ar fi cele infecţioase febrile, cardiopatiile.
anerniile, hipertiroidisrnul, se însoţesc con­
stant de tahicardie sinuzală, care însă dispare
o dată cu vindecarea bolii care a produs-o.
Tahicardia paroxistică este un ritm cardiac
rapid, de peste 180 de bătăi pe minut. Apare
brusc şi durează un timp variabil, de la crize
scurte de cîteva secunde, pînă la 4- 5 zile,
excepţional cîteva săptămîni; aceste crize dis­
par tot brusc, spontan sau după instituirea
tratamentului. Bolnavul acuză palp itaţii. alte­
ori jenă precordială, ameţeli, transp iraţ ii, gre­
ţuri şi vărsături. După criză, bolnavul se
simte vlăguit şi elimină adesea cantităţi mari
de urină decolorată (urină nervoasă). Dacă
criza de tahicardie se prelungeşte mult timp,
tensiunea arterială poate să scadă şi să se
instaleze colapsul sau insuîicienta cardiacă.
Această tahicardie paroxistică poate fi întîl­
nită nu numai la bolnavii de inimă, ci şi la
persoane sănătoase, fiind provocată de: stări
nervoase, infecţii de focar, efort, abuz de tutun,
hipertiroidism. Unele tahicardii cedează la
anumite manevre pe care le poate face chiar
bolnavul (îşi ţine forţat respiraţia duptr' o
inspiraţie profundă) sau la calmante ; alteori este
nevoie de digitală sau chinidină, care se adm i­
nistrează numai cu avizul medicului.
tartru dentar, prezenţa unui sediment ("pia­
tră") care se depozitează la foarte mulţi oameni
în special pe dinţii Irontali interiori ; se dato­
rează mai ales precipitării săruri lor de calciu
din salivă, sub influenţa acidităţii mediului
bucal. Tartrul, depunîndu-se şi sub marginea
gingivală, devine un factor dăunător, producînd
gingivite, parodontite marginale. Acestea, dacă
nu se tratează la timp, vor duce la parodontoze,
cu efect de mobilizare a dinţilor. Credinţa ca
tartrul ar "întări" dinţii, constituind ca un
depozit de ciment în jurul acestora, este greşită.
[351]
Dimpotrivă, tartrul este dăunător şi trebuie
îndepărtat. Detartrajul trebuie făcut de 1-2
ori pe an şi trebuie să fie urmat de un badijonaj
cu medicamente hernostatice, cauterizante (apă
oxigenată, clorură de zinc). Instrurnentarul
special afectat acestei operaţii trebuie să fie
bine ascuţit. Detartrajul se face pentru toţi
dinţii în circa 3 şedinţe. El este indicat şi
înaintea începerii oricărui tratament profetic.
Tartrul se mai depozitează şi în cazul În care
bolnavul, din cauza unor carii dureroase sau
a unei ocluzii greşite, nu poate mînca pe o
anumită herniarcadă. Igiena bucală presupune
neapărat şi Îndepărtarea tartrului dentar.
Techirghiol, localitate situată pe malul de
vest al lacului cu acelaşi nume, În imediata
apropiere a staţi unii Eforie (3 km). Reputaţia
localităţii se datorează posibilităţii folosirii
calităţilor curative ale apei şi nămolului
lacului, în care scop există stabilimente bal­
neare pentru proceduri calde - băi de apă din
lac, îrnp achetări de nămol - precum şi un
modern stabiliment pentru băi reci, unde se fac
ungeri cu nămol şi helioterapie. Pentru cei care
vor să facă helioterapie marină există nume­
roase posibilităţi de transport care duc la p la­
jele de la Eforie.
tehnica securităţii, ansamblul măsurilor teh­
nice care se iau la locurile de muncă, în între­
prinderile de orice fel din ţara noastră, în vede­
rea prevenirii îmbolnăviri lor profesionale şi a
accidentelor de muncă. Aceste măsuri sînt sta­
bilite prin norme republicane de tehnica secu­
rităţii (N. T.S.), elaborate pe ramuri industriale,
a căror aplicare este obligatorie, ele stînd la
baza normelor de tehnica securităţii adaptate
la condiţiile specifice locale. Aceste norme
trebuie cunoscute de toţi muncitorii şi se însu­
şesc prin instructajele de tehnica securităţii,
care se predau de ingineri şi rnaiştri la angajare,
1 a schimbarea locului de muncă şi periodic la
locul de muncă. De asemenea, în întreprinderi
este organizată propaganda tehnicii securităţii
prin afişe sugestive, instrucţiuni afişate la
maşini, sfaturi prin staţia de radioamplificare,
conferinţe etc. La proiectarea, construcţia şi
reconstrucţia uzine lor, fabrici lor sau ateliere­
lor, în introducerea unor procese tehnologice
noi, se are totdeauna în vedere şi aplicarea
normelor de tehnica securităţii. Institutele de
igienă şi protecţia muncii din ţara noastră des­
făşoară o susţinută activitate ştiinţifică în
domeniul tehnicii securităţii, elaborînd dispo­
zitive noi şi perfecţionate, adaptate la insta­
laţiile automate care dobîndesc o tot mai largă
extindere în toate ramurile economiei naţionale.
Controlul asupra respectării normelor de teh­
nica securităţii se exercită de inspecţiile de
stat pentru igienă şi protecţia muncii.
Telesfor, medic legendar, onorat În cetăţile
greceşti, Îndeosebi la Pergam, ca protector al
conva lescenţi lor. Era reprezentat ca un tînăr
Îmbrăcat într-o manta cu glugă şi care înso­
ţeşte pe Asclepios şi Higia.
tenesme, semn aproape constant în dizenterie,
bolnavul are senzaţia imperioasă de a avea
scaun, fără Însă a scoate nimic. Această senza­
ţie este Însoţită de dureri abdominale şi arsuri
la nivelul rectului.
teniază, afecţiune provocată de diferite specii
de viermi paraz itari (helrninţi) În formă de
panglică (ten ii). La om se deosebesc două
varietăţi: teniaza provocată de Taeniasaginata
şi teniază provocată de Taenia solium. In
u. R..S.S., Taenia saginata se întîlneşte În special
În Transcaucazia, Asia Centrală, ţinutul Altai,
R..S.S.A. Iakută şi Buriată, regiunea Irkutsk,
Cazuri izolate ale acestei boli se Întîlnesc pre­
tutindeni. Teniaza are o răspîndire geografică
foarte largă, însă date statistice exacte lipsesc.
Taenia saginata şi Taenia solium sînt helrninţi
mari în formă de panglică, prima ajungînd la
o lungime de 4-6 rn, iar a doua la 1,5-2 m.
Corpul lor este compus din segmente separate
(proglote), din care, cele posterioare au uterul
umplut cu ouă. La capătul anterior al vierme­
lui se află capul, numit scolex, prevăzut cu
patru ventuze musculare, iar la Taenia solium,
capul mai are şi o coroană de mici cîrlige în
vîrf. Teniile parazitează în intestinul subţire
al omului, Iixindu-se bine, cu ajutorul ventu­
zelor, de mucoasa peretelui intestina!. Proglo­
tele mature care conţin uterul cu ouă se deta­
şează de corp şi se elimină; segmentele de
Taenia saginata au mişcări proprii datorită
cărora pot fi eliminate în mod activ ca atare
din anus, iar segmentele de Taenia solium se
elimină numai împreună cu materiile fecale.
Dezvol tarea ulterioară a ouă lor este posibilă
numai În cazul în care ele ajung În organismul
animalelor care servesc ca gazde intermediare
ale teniei. Gazdele intermediare pentru Taenia
saginata sînt vitele cornute mari iar pentru
Taenia solium, porcul, mistreţul şi omu!. După
ingerarea ouălor de către gazda intermediară,
embrionul aflat În ou se eliberează de înveliş,
pătrunde în circulaţie, fiind transportat de
aceasta în muşchi, unde se transformă într-o
larvă, cist icerc, Dezvoltarea cisticercilor pînă
la faza de helrninţ i adulţi durează 3-3,5 luni
şi are loc în intestinul omului, care a consumat
carnea de vită sau de porc ce conţinea larve de
tenie (carne paraz itată cu cisticerci denumită
şi carne măzărată), Teni ile adulte trăiesc În
intestinul omului mai mulţi ani. Efectul tenii­
lor asupra organismului omenesc constă în
iritarea ganglionilor nervoşi aflaţi În peretele
intestinului şi în special În absorbirea substan­
ţelor nutritive din intestin, care se face prin
îrnbibarea Întregii suprafeţe a corpului vierme­
lui cu substanţe le alimentare aflate În intestin.
Bolnavii de tenie se plîng de pierderea poftei de
mîncare, greaţă, mai rar de vărsături, salivaţie
abundentă, slăbiciune generală, dureri de cap,
ameţeli. Adesea, unicul simptom al îrnbolnă­
virii este eliminarea segmentelor, ceea ce se
constată Îndeosebi în Taenia saginata întrucît
segmentele de Taenia saginata se pot tîrî de-a
lungul intestine lor. Complicaţiile (ocluz ia intcs
':\51
[352]
tinală, precum şi pătrunderea segmentelor în
apendice) se constată foarte rar. De regulă,
boala are un sfîrşit favorabil, dar în lipsa trata­
mentului poate dura foarte multă vreme. Diag­
nosticul se pune prin descoperirea segmentelor
în materiile fecale. Taenia solium este mai peri­
culoasă decît Taenia saginata, avînd însuşirea
de a parazita la om nu numai în formă de indi­
vizi maturi, ci şi în formă de larve - cisticerci.
Poate provoca boala cunoscută sub denumirea
de cisticercoză, Mai frecvent, cisticercii para­
zitează în creier şi în ochi, însă se pot întîlni şi
în muşchi cît şi în alte organe şi ţesuturi. Sim­
ptomele bolii depind de localizare. Deseori,
cisticercoza cerebrală duce la moartea bolna­
vului, în special în cazul contaminării multiple.
Cisticercoza oculară poate provoca pierderea
vederii. Tratamentul este cel mai adesea chirur­
gical. Tratamentul teniazelor se realizează cu
diferite preparate, printre care extractul din
rizomul de ferigă, acrichina, seminţele de
dovleac, fiecare luat în parte sau în combinaţie
cu altele. In ajun şi în ziua tratamentului,
bolnavul trebuie să ţină regim (alimentaţie
semilichidă uşoară, fără grăsimi), iar intestinul
să fie complet golit, în care scop în ajunul
tratamentului seara se ia o sare purgativă,
iar în ziua tratamentului, dimineaţa, se admi­
nistrează o c1ismă. Tratamentul se realizează
sub supravegherea medicului sau a felcerului.
Profilaxia teniazei se împarte în generală şi
individuală. Dat fiind că unica sursă de pro­
pagare a teniazei este omul contaminat care
răspîndeşte în mediul extern ouăle şi proglo­
tele tenii lor, unul din mijloacele principale ale
profilaxiei generale constă în depistarea şi
tratarea tuturor celor contaminaţi. Această
măsură trebuie să fie ap Iicată în primul rînd
printre ciobani, mulgători, îngrijitori de viţei
şi porci. Avînd în vedere că de obicei contami­
narea animalelor are loc la ingerarea proglo­
telor împreună cu iarba, fînul sau apa, precum
şi la înghiţirea materiilor fecale umane, o mare
importanţă o are protecţia mediului extern
împotriva poluării cu fecalele umane. Un rol
important în prevenirea propagării teniaze îl
are şi întreţinerea în bune condiţii a vitelor şi
controlul sanitar veterinar al sacrificării. Pro­
filaxia individuală constă în consumarea numai
a cărnii controlate (trecută prin control vete­
rinar) şi într-o prelucrare culinară minuţioasă
a produselor de carne. Se consideră că larvelr
de Taenia saginata şi Taenia solium au fost dis­
truse din carne în cazul cînd după fierbere,
aceasta capătă în secţiune culoarea cenuşie
(carne de vită) sau aibă (carne de porc), iar
sucul care se scurge din ea nu conţine sînge.
Theohari Anibal (1873-1933), c1inician şi
terapeut romîn. A fost profesor de patologie
internă la Iaşi şi apoi de clinică terapeutică la
Bucureşti. Lucrarea sa de bază este tratatul de
terapeutică, în care expune metodele de trata­
ment în funcţie de datele de fiziopatologie.
352
Cercetările efectuate în cadrul Institutului de
balneologie, fondat de el în 1924, au avut un
rol hotărîtor în valorificarea şi utilizarea ratie­
nală a apelor noastre minerale.
Anibal Theohari
teratom, tumoare care poate proveni din
diferite ţesuturi, derivate din muguri embrio­
nari anormal evoluaţi, Cele mai frecvente sînt
teratoarnele testiculului şi ovarului. Sînt for­
mate din fragmente de ţesut intestinal, păr,
dinţi, ţesut nervos etc. Sînt benigne, dar se POl
Monstruozităţi datorite unor tulburări în dez­
voltarea int ra uter Ină , Stînga - ciclopie (Ciclopul,
personaj mitologic. avea un singur ochi); dreapta­
gemeni toracopagi (lipiţi la nivelul toracelui).
,
I
I
[353]
maligniza. Beneficiază de tratamentul chirur­
gical care se impune o dată ce s-a pus diagnosti­
cul de tumoare. Teratologia se ocupă cu studiul
diferitelor monstruozităţi datorite unor ano­
malii de dezvoltare intrauterină.
termoreglare, totalitatea mijloacelor prin
care se menţine constantă temperatura orga­
nismului. Există animale la care temperatura
corpului se modifică după temperatura mediu­
lui ambiant, ca de exemplu la peşti, batracieni.
Aceste animale se numesc poikiloterme. Păsările
şi mamiferele Îşi menţin Însă temperatura
neschimbată, cu variaţii mici. Aceste animale
se numesc homeoterme. Omul este o fiinţă ho­
meoterrnă, cu o temperatură medie de 37°.
Menţinerea acestei temperat uri este un rezultat
al echilibrului dintre două procese diferite: 1)
producerea de căldură sau termogeneza ; 2) eli­
minarea de căldură sau termoliza. Ambele pro­
cese sînt modificate În plus sau În minus de
centrul terrnoreglator, situat în nucleii cenuşii
de la baza creierului, în funcţie de starea sănă­
tăţii organismului şi În funcţie de condiţiile
de mediu. La organismul sănătos, creşterea
ternperaturii ambiante duce la scăderea terrno­
genezei şi la creşterea termolizei. Invers, scă­
derea ternperatur ii ambiante are ca efect o
terrnogeneză crescută şi o termoliză scăzută. La
organismul bolnav, cu febră mare, creşte ter­
moliza, termogeneza fiind crescută din pricina
bolii. In stări de slăbire mare, inaniţie, scade
termoliza, termogeneza fiind deja scăzută prin
boală. Terrnogeneza are loc În tot organismul,
dar mai cu seamă în organele cu o activitate
intensă, cum sînt ficatul şi muşchii. Ea se pro­
duce prin consumul alimentelor, dintre care
lipidele au rolul cel mai important (1 g lipide
produce prin ardere completă 7-9 calorii;
l g glucide sau l g protide produce cam 4- 5
calorii). Acest proces este stimulat mai cu
seamă de nervii simpatici şi glanda tiroidă.
Termoliza se produce datorită eliminării de
căldură prin piele, urină, materii fecale şi
vapori de apă din aerul expirat. Organul cel
mai important de termoliză este pielea, care
are o suprafaţă foarte mare (vezi piele). Căl­
dura se pierde aici, fie prin contact (punem
mîna pe un obiect rece pe care îl Încălzim), fie
prin evaporarea sudorii (evaporarea este o
reacţie endotermică, adică necesită pentru pro­
ducerea ei o cantitate de căldură pe care o ia
d in căldura pielii), fie prin iradiere de căldură
(Întocmai ca o sobă care iradiază căldură În
jur). Cantitatea de căldură eliminată prin piele
variază cu cantitatea de sînge care irigă pielea.
De aceea, vasoconstricţia produsă de sistemul
nervos simpatic sau de hormonul glandei me­
dulare suprarenale scade termoliza prin ir igaţia
mică a pielii. Sistemul nervos parasimpatic
are o acţiune inversă. Creşterea secreţiei sudo­
rale creşte termoliza şi invers. Termoliza mai
poate fi crescută de poliurie (eliminarea unei
cantităţi mari de urină) şi polipnee (creşterea
frecvenţei respiratorii).
23-1652
. terrnoteraple, utilizarea în scop curativ a dife­
fltelo� mIJI�ac� prin care acţionează asupra
orgalllsmul�I cald.�ra: �e folosesc în acest scop
substanţe ŞI medii fizice, care transmit bine
căldura corpului şi o reţin timp îndelungat:
nămoluri de turbă, sapropelice ş.a, (vezi
nămo.luri), argilă, nisip (vezi băi de nisip),
paralină, ozocherita (vezi ozocherltă). Pro­
cedurile termice curative includ de ase­
menea băi de apă, fierbinţi, locale şi
generale, aer încălzit (vezi băi cu aer uscat),
duşuri de abur, la care jetul de abur supra­
încălzit este dirijat asupra porţiunii respective
a corpului. Pentru termoterapie se folosesc de
asemenea razele solare, diferite tipuri de lămpi
incandescente cu reflec!oare pentru băi de
lumină generale şi locale, lămpi pentru raze
infraroşii, reilectoare cu electrozi de cărbune
(vezi fototerapie), curenţi sau cîmp de înaltă
frecvenţă (vezi diaterrnie, unde ultrascurte).
Dintre procedurile termice locale fac parte
termofoarele, prişniţele, compresele obişnuite.
In ce priveşte efectul termic, reacţiile se mani­
festă deosebit de intens pe locul de acţiune
termică şi în zona de ramificaţie a nervilor
respectivi. Efectul general al terrnoterapiei
şi reacţiile organelor interne din apropiere se
manifestă datorită iritaţiei terrninaţiilor ner­
voase ale pielii. Tratamentul termic se aplică
în afecţiuni ale sistemului nervos, aparatului
locomotor etc. EI nu se va indica în afecţiunile
acute, forme active de tuberculoză, neoforma­
ţiuni maligne, tendinţă spre hemoragii, afec­
ţi unile sistemului cardiovascular.
test cutanat, metodă prin care se cercetează
sensibilitatea pielii la diferiţi microbi sau
produse chimice bănuite a fi cauza unei îmbol­
năviri a persoanei respective. Substanţa care
urmează să fie testată este dizolvată într-un
lichid şi apoi pusă în contact cu pielea în
moduri diferite. Astfel, în testele epicutanate
se îmbibă o fîşie de tifon care se depune pe
pielea intactă; în testele percutanate, înainte
de aplicarea substanţei cercetate, pielea este
uşor zgîriată; În testele intraderrnice, substanţa
este introdusă cu ajutorul unei injecţii în derm.
Un test pozitiv se caracterizează prin apariţia
unei pete roşii, mai mult sau mai puţin infil­
trate, la locul cercetat şi dă indicaţia că într­
adevăr persoana în cauză este sensibilă la pro­
dusul încercat. In cazul unui rezultat negativ,
după 24 de ore de la practicarea testului nu
apare nici un fel de reacţie.
testosteron - hormon produs de testicul.
lelanie, boală întîlnită mai ales la sugar
şi copilul mic, caracterizată prin creşterea
excitabilităţii sistemului nervos, în urma
scăderii concentraţiei ionilor de calciu din
sînge. Cea mai frecventă cauză de tetanie
la sugar şi copilul mic este rahitismul (tetania
rahitogenă); în faza de vindecare a rah itis­
mului, mai ales primăvara, poate avea loc o
scădere temporară a ionilor de calciu din sînge
(prin fixarea lor în oase), ceea ce creează con­
dijiile umorale ale tetaniei, Tetania sugarului
353
[354]
poate să rămînă latentă (spasmofilia) sau poate
deveni manifestă. In acest caz, semnele bolii
pot fi: a) crize de convulsii (contracţii ale
muşchilor corpului, însoţite de pierderea cunoş­
tinţei, care nu pot fi deosebite de crizele de
epilepsie); b) laringospasm (spasmul rnuscula­
turii laringelui, urmat de asfixie); c) bronho­
tetanie (spasmul musculaturii bronhiilor, care
poate simula un astm); d) spasmul carpopedal
(contract ură de lungă durată a mîinilor şi
picioarelor). Prevenirea bolii se face prin
administrarea sărurilor de calciu (clorocalcin)
în perioada de vindecare a rahitismului, conco­
mitent cu vitamina D2• Tratamentul tetaniei
rahitogene se face prin administrarea de calciu
(clorocalcin, gluconat de calciu, în doze de
1- 2 g pe zi), apoi vitamină D2 în doză de şoc
(600000 unităţi în 3 zile). In caz de convulsii
se administrează calmante (fenobarbital). Une­
ori, în caz de laringospasm prelungit, poate
fi necesară intubaţia laringelui.
tetanos, boală acută infecţioasă produsă de
toxina bacilului tetanic, caracterizată prin
contr acturi puternice ale musculaturii corpului.
Bacilul tetanic se găseşte ca saprofit În intes­
tinul erbivorelor, de unde este eliminat pe sol
prin materiile fecale. Pe sol, bacilii tetanici
produc spori (forme de viaţă care rezistă timp
îndelungat în condiţii neprielnice). Sporii
pătrund În organismul omului de obicei prin­
tr-o plagă murdărită cu pămînt. In special în
mediul rural, pămîntul conţine spori de bacili
tetanici. Dacă în plagă sînt condiţii prielnice
de dezvoltare (adică anaerobioză, deoarece
bacilul tetanic se dezvoltă numai În lipsa
aerului), sporii dau naştere la bacili tetanici
care apoi se înmulţesc. Condiţii bune de anaero­
bioză se găsesc în plăgile profunde, cu ţesuturi
mor tificate, anfractuoase, cu infecţii secun­
dare cu alţi microbi. Intr-o astfel de plagă,
bacilii tetanici se înmulţesc, dar ei rămîn
la nivelul plăgii (poarta de intrare); aici, ei
produc o substanţă toxică (otravă), numita
toxina tetanică, care se răspîndeşte în tot orga­
nismul şi se fixează pe sistemul nervos central,
producînd toate simptomele bolii. Incubaţia este
în medie de 7-14 zile. Primul semn de boală
este trismusul, adică contractura (întepenirea)
muşchilor mastica!ori: bolnavul nu mai
poate deschide gura sau o deschide foarte puţr n,
nu mai poate mesteca şi are greutate la înghiţit.
In zilele următoare, contract ura se întinde şi
la ceilalţi muşchi, se generalizează. Timpul
de generalizare a contracturii poate fi de cîtellal
ore, la cazurile grave, sau decîteva zile la cazu­
rile obişnuite. De obicei, cei mai contractati
sînt muşchii cefii şi ai spatelui (muşchii şan­
ţuri lor vertebrale), ceea ce face ca bolnavul
să aibă în pat o poziţie specială, numită op is­
totonus, adică se sprijină în cap şi călcîie,
corpul făcînd un uşor arc deschis în jos.
Din cauza contract urii dialragrnului şi a
celorlalţi muşchi respiratori, bolnavul are
greutate în respiraţie, greutate accentuată
uneori şi de faptul că secreţi ile produse pe
354
trahee şi bronhii nu pot fi expectorate, astu­
pînd în parte căile respiratorii. In afară de
această contract ură continuă (numită contrac­
tură tonică), bolnavul mai are foarte des con­
tracturi paroxistice: din cînd în cînd, în formele
grave, la intervale foarte scurte, bolnavii au
contract uri bruşte şi foarte puternice ale în­
tregii musculaturi. Acestea durează cîteva
secunde, uneori chiar cîteva minute. In cursul
unei astfel de crize paroxistice, bolnavul nu
poate respira de loc, deoarece toţi muşchii
resp iratori sînt contractaţi la maximum. Bol­
navul poate astfel muri prin asfixie în cursul
unei contract uri care durează cîteva minute.
Tetanosul este o boală gravă, care dă o morta­
litate de aproximativ 50% chiar la cazurile
tratate. In formele care se vindecă, boala
durează de obicei 3- 4 săptămîni, contrac­
tura scăzînd treptat. Boala nu este contagioasă,
de la om la om. Calea de transmitere a bolii
este pămîntul, care conţine spori de tetanos.
Poarta de intrare este de obicei o plagă acciden­
tală murdărită cu pămînt, dar poate fi şi uterul
cu ocazia unei naşteri asistată de o persoană
necalificată, în condiţii neigienice, sau cu
ocazia unei tentative de avort criminal, cînd
se introduc în uter diferite obiecte murdare
(fus, coadă de muşcată etc.). Tetanosul uter in
este foarte grav, aproape totdeauna morta!.
O altă poartă de intrare care produce la fel un
tetanos foarte grav, mortal aproape totdeauna.
este cordonul ombilical al nou-născutului.
Tetanosul nou-născutului se produce, de ase­
menea, cînd naşterea a fost făcută în condi \i.i
neigienice, în afară de maternităţi sau case
de naştere, cu asistenţa unei persoane necali­
ficate, mai ales cînd se pune bălegar sau ţărînă
pe cordonul ombi lica!. Tratament: ser anti­
tetanic injectat cît mai repede de începutul
bolii. Acesta neutralizează toxina tetanică
din sîngele bolnavului. Se administrează şi
medicamente sedative care micşorează contrac­
turile. Penicilina acţionează asupra bacililor
tetanici. Este obligatoriu şi tratamentul chirur­
gical al plăgii: îndepărtarea corpi lor străini,
a ţesuturilor mortificate, curăţirea plăgii pînă
la ţesut sănătos, introducerea de apă oxigenată
în plagă. Plaga nu trebuie suturată (cusută).
Ingrijirea bolnavului se face în spital în camere
ferite de zgomot, în semiîntuneric, lumina şi
zgomotele agravînd contracturile. Alirnentaţia
se face cu grijă şi numai cu alimente lichide
(lapte, supă, ceai), deoarece bolnavul are greu­
tate la înghiţit şi se poate asfixia cu un aliment
solid pătruns pe trahee. In unele cazuri grave
este necesară traheotomia pentru îndepărtarea
secreţiilor care astupă căile respiratorii. Teta­
nosul face parte din grupa A, adică este de
declarare şi internare obligatorii În spitalul
de boli contagioase. Vaccinarea antitetanică
a populaţiei este mijlocul cel mai eficace pentru
profilaxia acestei boli. Vaccinarea se face prin
trei injecţii de anatoxină tetanică la20- 30 dezile
interval. In R.P. R., vaccinarea antitetanică
este obligatorie în special în mediul agricol.
[355]
( I
I
Evitarea avorturi lor criminale, ca şi evitarea
naşterilor în afara rnaternităţilor şi caselor
de naştere, sînt măsuri pentru profilaxia te­
tanosului uter in şi a nou-născutului. Proţ i­
laxia tetanosului în cazul unei plăgi: la o
plagă curată nemurdărită cu pămînt sau praf,
mai ales în mediul urban, se fac toaleta chirur­
gicală a plăgii şi pansament steril; în caz de
plagă murdărită cu pămînt, mai ales în mediul
rural, se face cu grijă o toaletă chirurgicală
corectă, se îndepărtează ţesuturile mortificate,
corp ii străini, se spală plaga cu apă oxigenată,
se pansează steril fără a se face sutura, se ad­
ministrează penicilină şi ser antitetanic la per­
soanele nevaccinate; la persoanele sigur vac­
cinate, în loc de ser antitetanic se face numai
anatoxină tetanică.
tetracicline - vezi antibiotic,
tic, mişcare involuntară localizată, care se
aseamănă cu o mişcare normală, dar care se
repetă permanent, de exemplu ticul clipitului,
al înghiţirii în sec, al contracţie! pielosului
(muşchii de la nivelul gîtului în cazul unui
guler strîns), El poate avea fie o cauză nevro­
tică (emoţii), fie o cauză organică (encefalită),
Tratamentul este de durată şi urmăreşte să
dezobişnuiască prin reeducare pe bolnav de
acest ob icei.
iifoidă (febră) boală acută infecţioasă şi conta­
gioasă a omului (sinonim lingoare) caracteriza t ă
prin Iebră.stare generală alterată, mărirea splinei
şi Iezi uni caracteristice intestinale (ulceratii
pe intestinul subţire), Boala este proausă de
ul1 microb;" bacilul tific, care face parte din
grupul numit Salmanelle. Rezervorul de ger­
men este format de bolnavi şi de purtători
sănătoşi sau convalescenţi de bacili tifici.
Poarta de eliminare a bacililor tifici din orga­
nism este tubul digestiv: ei se elimină în mediul
extern o dată cu materiile fecale. Poarta de
intrare a bacililor tifici în organism este tot
tubul digestiv: ei pătrund o dată cu alimen­
tele şi apa contaminate cu germeni. Calea de
transmitere de la poarta de eliminare a ger­
meni lor şi pînă la poarta de intrare este indi­
rectă : germenii sînt vehiculaţi de alimente
sau apă. Contaminarea alimentelor sau a apei
se face în diferite feluri: fie prin manipularea
cu mîini murdare, nespălate, a alimentelor
de către un purtător de tific, fie prin instalaţii
defectuoase în care se infiltrează apa conta­
rninată din reţeaua care transportă dejectele,
fie, la ţară, prin construcţii neigienice de clo­
sete din care se infiltrează germenii în fîn­
tîni. Febra tifoidă este o boală digestivă.
Incubaţia este în medie de 14 zile. Debutul
este de obicei mai lent, cu febră mică, dar
care se urcă treptat. După 5-7 zile, febra
Se urcă la 39-40° şi rămîne astfel ridicată
timp de 10-14 zile, uneori chiar mai
mult. In acest timp, bolnavul este foarte obosit,
zace la pat, fără a fi capabil de nici un efort,
nu are deloc poftă de mîncare, adesea are diaree,
dureri abdominale. În forme mai grave, bolnavii
au stare tifică: stare de sornnolenţă accentuată,
oboseală mare, tradusă prin faptul că bol­
navii nu fac aproape nici o mişcare în pat.
După 8-10 zile de boală apar pe pielea abdo­
menului cîteva pete roşii, numite pete len ti­
culare, cu diametrul de cîţiva mm. Sp lina
bolnavului este totdeauna mărită. După această
perioadă de stare, febra începe să scadă treptat
şi cam în 7 zile ajunge la normal. Urmează
apoi perioada de convalescenţă, în care bol­
navul îşi revine treptat, în 3- 4- 5 săptă­
mîni, la starea normală. Complicaţiile mai
importante pe care le poate face bolnavul
sînt: hemoragia intestinală şi perforaţia intes­
tinală. Hemoragia intestinală se produce atunci
cînd ulceraţiile din intestin duc la ruperea
unei mici artere intestinale. Bolnavii cu he­
moragie intestinală au ca simptom principal
melena (scaun format din materii fecale moi
şi negre ca păcura). Pulsul este accelerat,
iar tensiunea arterială este scăzută, mai ales
cînd cantitatea de sînge pierdută este mai
mare. Perforaţia intestinală se produce atunci
cînd ulceraţlile intestinale au erodat nu numai
mucoasa şi musculatura intestinului subţire"
dar au deschis şi peritoneul, care acoperă intes­
tinul, producînd astfel un mic orificiu, prin
care conţinutul intestina! pătrunde în cavi­
tatea peritoneală, Simptomele perforaţiei sînt
grave şi violente: bolnavii au o durere puter­
nică abdominală; la examenul medical, mus­
culatura peretelui abdominal este contractată
(abdomen de lemn) şi foarte dureroasă; bol­
navii sînt în stare de şoc (puls accelerat şi
foarte slab bătut, tensiunea arterială scăzută
sau chiar colaps vascular, paliditate accen­
tuată. Uneori, în formele grave cu stare tifică
accentuată, perforaţia se poate produce fără
ca bolnavul să aibă durere. O altă complicaţie
relativ mai frecventă este recăderea, adică
revenirea febrei şi a celorlalte simptome de
boală în convalescenţă. Cel mai des, recă­
derile apar cam în a 10-a zi de afebrilitate.
Recăderea se tratează la fel ca şi febra tifoidă.
Tratamentul febrei tifoide se face prin repaus
absolut la pat, regim alimentar bazat mai
ales pe lapte, iaurt, brînză de vaci, făinoase,
carne SJaDa nartă sau friptă (în convales­
cenţă), supe. Ca tratament etiologie se utili­
zează cloramfenicolul, antibiotic cu acţiune
foarte bună împotriva bacilului tific. Sub
inf luenţa antibioticului, febra scade în 3-5
zile, o dată cu ameliorarea celorlalte simptome.
Hemoragia intestinală se tratează cu transfuzii
de sînge. Perforaţia intestinală se tratează
totdeauna chirurgical de urgenţă: bolnavii
sînt operaţi (se extirpă o bucată de intestin
unde este perforaţia sau se exteriorizează ansa
intestinală perforată). Diagnosticul febrei ti­
foide se confirmă aproape totdeauna bacterio­
logic, adică prin punerea în evidenţă prin
culturi a bacilului tific. In acest scop se fac
bolnavului hemoculturi, coproculturi şi uneori
şi biliculturi. Diagnosticul se mai poate con­
firma şi serologie, adică prin căutarea şi găsirea
în serul sanguin al bolnavului a anticorpilor
355
[356]
•
faţă de bacilul tific (reacţia Widal). Febra
tifoidă face parte din grupa A, deci este de
declarare şi internare obligatorii în spitalul
de boli contagioase. Bolnavul părăseşte spi­
talul după 21 de zile, fără febră, în care timp
i se fac şi 3 coproculturi pentru bacilul tific,
spre a se vedea dacă a rămas sau nu purtător
de microbi. Profilaxia se face prin depistarea
şi internarea cît mai repede a bolnavilor de
febră tifoidă, prin depistarea purtătorilor
sănătoşi de bacili tifici mai ales din sectorul
alimentar. De asemenea, măsurile împotriva
căilor de transmitere sînt foarte importante:
construirea de closete igienice, distrugerea
muştelor, spălarea înainte de consum a fruc­
telor, zarzavaturi lor, spălarea mîinilor cu
săpun înainte de a manipula alimentele.
tifos exantematic, boală infecţioasă acută
din grupa rickettsiozelor, care se caracteri­
zează prin stare generală gravă şi erupţie
tegumentară. Cunoscut încă din antichitate,
este destul de răspîndit pînă în prezent. Agentul
patogen al tifosului exantematic este un micro­
organism special - Rickettsia Provatzeki (după
numele savantului american Ricketts şi a
savantului austriac Provatzek, care au iden­
tificat microorganismul), avînd dimensiunile
0,3-0,6 microni şi capabil să se înmulţească
numai în celulele omului. De tifos exante­
matic se îmbolnăveşte numai omul. Transmi­
terea infecţiei de la omul bolnav la cel sănătos
se realizează prin păduchi, care sînt receptivi
la această boală. In organismul păduchelui
(în special de haine), care a supt sînge de la
un bolnav de tifos exantematic, rickettsia se
înmulţeşte şi peste 4- 5 zile se elimină în
cantităţi colosale cu excrementele păduchelui.
Trecînd la un om sănătos, păducheJe provoacă
mîncărimi prin muşcăturile sale; scărpinînd
locurile muşcate, omul introduce prin pielea
zgîriată excrementele infectate ale păduchelui
sau conţinutul păduchelui strivit. In cazuri
rare este posibilă şi îmbolnăvirea datorită
pătrunderii materialului infecţios prin mucoasa
ochilor sau a organelor de respiraţie. Ricket­
tsia tifosului exantematic nu se transmite de
la păduchele bolnav la cel sănătos. Condiţia
obligatorie pentru apariţia tifosului exante­
matic este prezenţa păduchi lor în mijlocul
populaţiei. De aceea, răspîndirea tifosului exan­
tematic şi epidemiile sînt legate totdeauna de
calamităţi sociale (război, foamete, relugiu)
sau de cultura scăzută a populaţiei. Incubaţia J
este de 10-12 zile. Debutul este însoţit de
fenomene de febră (ridicarea rapidă a tem­
peraturii pînă la 38,5-39° şi mai mult, dureri
puternice de cap, insomnii, înroşirea feţei).
După 4- 6 zile de la începutul bolii, pe pielea
bolnavului apare o erupţie măruntă, care se
menţine cîteva zile. În această perioadă, starea
bolnavului este gravă: respiraţia accelerată,
limba încărcată, presiunea sanguină scăzută
(este posibilă pierderea cunoştinţei), delir,
tulburarea înghiţirii şi altele. În cazul evo­
lutiei favorabile, febra scade după 10-12 zile
.356
şi atunci începe însănătoşirea care evoluează
lent din cauza afectărilor grave ale sistemului
nervos şi cardio-vascular. Deseori, tifosul exan­
tematic lasă complicaţii: scăderea activităţii
cardio-vasculare din cauza miocarditei acute.
pneumonie, inflamaţia parotidei, trombofle­
bită. meningită şi encefalită. În ultimii ani,
tifosul exantematic evoluează slab într-o formă
uşoară. Evoluţia uşoară a tifosului exante­
matic se observă, de asemenea, în cazurile
rare de îmbolnăvire repetată, precum şi la
copii. Această boală lasă imunitate puternică.
Ieşirea bolnavilor din spital se admite numai
peste 12 zile de la scăderea temperaturii. In
timpul tratamentului, pe lîngă buna îngrijire.
menţinerea activităţii cardiace, administrarea
serului fiziologic şi altele, se folosesc cu succes
anumite antibiotice. Profilaxia tifosului exan­
tematic constă în lichidarea păduchi lor prin:
igienă individuală, exploatarea corectă a
băi lor şi spălătoriilor, controlul sanitar al
locurilor aglomerate, supravegherea sanitară
a muncitorilor sezonieri, asigurarea lor cu
lenjerie şi săpun. Largă răspîndire a primit
folosirea preparatelor antiparazitare rernanente
de tip DOT.
timbru sec, formulare (reţete) cu timbru
imprimat, pe care se prescriu de către medic
anumite medicamente foarte toxice. Denu­
mirea, numărul, ca şi doza maximă ce se poate
elibera bolnavului (indiferent de cantitatea
pe care o cere medicul) sînt stabilite prin legis­
laţia în vigoare. Exemple de substanţe ce se
prescriu pe reţete cu timbru sec: morf ină, stric­
nină, fosfor, oxicianură de mercur, sub lirnat,
pantopon. Aceste reţete sînt retinute la far­
macie, pentru justificarea consumului şi pentru
o evidenţă centralizată.
timp de coagulare, timpul care se scurge
de la extragerea sîngelui din organism, pînă la
coagularea lui. Cu o tehnică anume executată.
acest timp de coagulare este de 6-8 minute.
timp de stngerare, intervalul dintre produ­
cerea unei sîngerări mici printr-o întepătură
făcută în pulpa degetului sau lobul urechii
cu ajutorul unui instrument special (ac Fraricke)
sau al unui ac de seringă şi încetarea sîngerării.
Normal este de 1- 3 minute (vezi hemostază).
tlncturi, soluţii extractive alcoolice, hidro­
alcoolice sau eteroalcoolice, obţinute din vege­
tale sau produse animale. Substanţa medica­
mentoasă (drogul) este extrasă mai frecvent
cu ajutorul alcoolului la temperatura de 10-
20° (temperatura camerei). Tincturile sînt în
general foarte concentrate în medicament,
fiind prescrise în picături sau grame la o can­
titate totală mai mare de soluţie apoasă a mai
multor droguri. Rareori, ele se administrează
bolnavului ca atare, în care caz se iau în doză
de 2-3 picături pe o bucată de zahăr (de
exemplu, Tinctura Davilla). Exemplu de tine­
turi care pot intra în formularea unui preparat
farmaceutic: tinctura de benzoe, tinctura de
China, tinctura de Beladon. Tinctura de iod
are această denumire pentru că este tot o so-
4-
I
I�
I
�
[357]
4-
•
I�
I
�
lutle alcoolică (de iod iodu.ra.t), dar ea se obţi�e
prin dizolvarea rnetalului In alcool nu prrn
.ex tragere.
tlroidă, glandă endocrină aşezată sub osul
hioid (mărul lui Adam), în partea anterioară
şi inferioară a gîtului. Cîntărind aproximativ
25 g la adult, tiroida este alcătuită din doi
lobi laterali şi o portiune intermediară, numită
istm, care prezintă uneori o prelungire pira-
" midală. Glanda este înconjurată de o capsulă
rezrstentă şi este bogat vascularizată. Hor­
monul secretat de tiroidă intervine în meta­
bolismul iodului pe care îl fixează pentru
producerea lui (tiroxină). Tiroxina influen­
tează metabolismele accentuîndu-Ie, crescînd
cantitatea de zahăr în sînge şi favorizînd
arderea glucidelor, lipidelor şi proteinelor în
<lrganism. Prin aceste efecte, tiroida este o
glandă catabolică. Hiperfuncţia tiroidei
duce la tulburări accentuate, slăbire (boala
Basedow). H ipolunctia tiroidiană poate pro­
duce tulburări în creştere şi boala numită
mi xedem. Tiroxina mai favorizează creşte­
rea, se opune acţiuniii glandelor sexuale
(ovar şi testicul), are un uşor efect diuretic
şi stimulează măduva osoasă, favorizînd he­
matopoieza.
tomografie, metodă de radiografie prin care
se obţin imagini la diferi te adîncimi ale p.ă­
mînului. Acest lucru se realizează tehnic prin
aceea că filmul şi tubul de raze se mişcă În
sens invers, în jurul unui plan care este acela
.al secţiunii ce trebuie obţinută în profun­
zimea plămînului. Tomografia se practică în
cazurile în care nu se pot evidenţia clar pe
radiografia simplă aspectele unor formaţiuni.
din cauza suprapunerii de imagini.
tonicardiac, medicament care restabileşte pro­
cesul normal al contracţiei rnuşchiului cardiac
(rniocar dul) atunci cînd acesta nu poate trans­
forma normal energia chimică în contracţie me­
canică.ca de exemplu în insuficlenţa cardiacă de­
compensată, unde muşchiul cardiac, fiind supra­
solicitat mecanic, nu poate face faţă unui cir­
cuit sanguin normal, contracţiile lui devenind
insuficiente. Tonicardiacele sînt de două tipuri,
în funcţie de rapiditatea lor de acţiune: unele
cu acţiune rapidă (strofantina) şi altele cu
acţiune lentă (digitala din Digilan CIF, digi­
talină, Falia Digitalis purpureea). Primele se
folosesc în urgenţe, strofantina fiind injectată
intravenos. După ce momentul critic a trecut.
se trece la un tratament de Întărire a miocar­
dului cu preparate cu acţiune mai lentă din
grupul al doilea. Dozele se stabilesc de medic,
În funcţie de gradul insuficienţei cardiace
şi de starea generală a bolnavul ui, iar trata­
mentul se efectuează numai sub conducerea
şi supravegherea medicală, întrucît digitala
poate da şi efecte nedorite. Acestea sînt de
obicei uşoare (greaţă, lipsa poftei de mîncare)
şi rareori mai grave "(modificări de ritm ale
contracţiei inimii), care nu pot fi recunoscUte
şi tratate decît de specialist.
.. : -.-:-..
torace (cavitate toracică), porţiune cavitară
a corpului cu pereţi osoşi şi musculari, situată
între gît şi abdomen. Pereţii toracelui cores­
pund cuştii toracice formată de coloana verte­
brală, coaste şi stern (vezi schelet). In partea
Scheletul tor acel ui.
inferioară, muşchiul diaţragm desparte cavi­
tatea abdominală de cea toracică. Toracele
conţine principalele organe respiratorii (trahee,
bronhii şi plămîni), inima şi vasele mari, care
aduc .sau conduc �e la ea sîngele, esofagul, şi
o sene de nervi Importanţi. Scheletul osos al
toracelui are un mare rol de sprijin pentru
musculatura respiratorie (vezi respiraţie), pre­
cum ŞI .pentru m�lsculatura. abdominală şi o
parte din muşchii care acţionează membrele
superioare. In timpul respiraţiei, diarnetrele
toracelui se modifică, permiţînd intrarea sau
ieşirea aerului din plămîn. Faţă de alte regiuni
ale organismului (cap, abdomen, membre),
v?lumul tor�celu! creşte de la naştere către
Virsta adulta mal mult de cît celelalte părţi
amintite (vezi creştere).
toracenteză, punctle pleurală efectuată în
�cop e.xpl<?rator sau terapeutic, Cu scopuri de
investigaţie este puncţionată cavitatea pleurală
spre a se verifica prezenţa unui lichid, pentru
stabilirea n�ţurii acestuia şi pentru pregătirea
unei puncţii evacuatoare. Lichidul aspirat
poate fi limpede şi transparent (transsudat),
ca în edemele generalizate din bolile de inimă,
sau serofibrinos (gălbui şi lipicios) din care
cauză se coagulează repede, ca în pleurezia
serofibrinoasă (exsuda t), hemoragie (p leurezie
hemoragică), lăptos (pleurezie chiloasă) sau
purulent (pleurezie purulentă). Lichidul, re­
coltat se trimite la laborator, pentru a deter,
357
[358]
mina n-atura lui, prezenţa bacilului Koch sau
a altor germeni, a celulelor canceroase etc.
torticolis, localizare reumatismală la nivelul
muşchilor gîtului, de o singură parte. Tor ti­
colisul se manifestă sub forma unor dureri
vii, care contractă muşchii gîtului de o parte,
imobilizînd capul. Cea mai mică încercare
de mişcare deşteaptă această durere; la fel
frigul umed" vremea noroasă. Masajul făcut
cu blîndeţe de-a lungul muşchilor care proe­
mină sub piele, urmat de căldură locală, ajută
la cedarea contract urii. Se mai folosesc tot
în acelaşi scop aspirină, piramidon, antadol.
toxicoza sugarului, forma cea mai gravă
(de la început sau în urma unui tratament
incorect) de tulburare digestivă acută a su­
garului, caracterizată prin semne foarte accen­
tuate de dispepsie acută (vezi dispepsie), cu
tulburarea gravă a întregului organism, pînă
la pierderea cunoştinţei (comă). Copilut se
află într-o stare de intoxicaţie gravă: ochii
sînt înfundaţi în orbi te, cu cearcăne vinete,
privirea este fixă, absentă, pleoapele se închid
foarte rar, glob ii oculari îşi pierd luciul normal,
se usucă şi se ulcerează, respiraţia este accele­
rată (ca a unui cîine fugărit), degetele de la
mîini şi picioare sînt reci, deşi copilul are
febră mare şi în cele din urmă survine o stare
de sornnolentă care poate merge pînă la comă.
In afara acestor semne există simptome de
deshidratare acută (pierderea de apă şi săruri),
ca scăderea mare în greutate, deprimarea Ion­
tanelei mari, pierderea elasticităţii pielii,
(care după ce este cutată numai revine la forma
iniţială şi rămîne ca o cîrpă urnedă) şi scăderea
cantităţii de urină. Gravitatea bolii se explică
prin deshidratarea masivă, urmată de scă­
derea sîngelui circulant, care duce la înceti­
nirea circulaţiei, la scăderea aportului de
oxigen (anoxie) şi la semne de suferinţă din
partea tuturor organelor (creier, ficat, rinichi,
inimă). Prevenirea bolii se face prin măsurile
enumerate la dispepsia acută la care se adaugă
tratamentul corect şi precoce al oricărei dis­
pepsii pentru preîntîmpinarea agravăr ii ei
ulterioare. Tratamentul se face numai în sta­
ţionarele de copii şi constă, în linii mari, în
aceleaşi măsuri indicate la dispepsia acută,
cu deosebirea că realimentarea se face mai
prudent, înlocuirea pierderilor hidrosaline pe
calea injecţiilor (uneori chiar intravenoase)
este absolut obligatorie, iar administrarea de
antibiotice este mult mai intensă şi prelungită.
Mortalitatea bolii a scăzut de la 80% la cifre]
sub 10%, În urma progreselor terapeutice.
toxină, substanţă cu efect toxic secretată
În special de microorganisme, precum şi de
unele animale (veninul şerpilor,. scorp ionilor,
păianjenilor şi altele) şi plante. In ce priveşte
natura lor chimică, toxinele fac parte din
categoria albuminelor. Ele se degradează (inac­
tivează) la temperatură înaltă. După intro­
ducerea toxinelor în organismul animalului
sau omului se formează antitoxine (vezi anti­
corp); Importanţa cea mai mare o au toxinele
358
secreta te de diferite bacterii, care provoacă la
om şi animale aşa-zisele boli toxiinfecţioase
(tetanos, botulism, difterie, gangrenă gazoasă
şi altele). Toxinele secreta te de microbi în
mediul ambiant poartă denumirea de exotoxine
(toxina bacilului difteric şi a bacilului te­
tanic). Prin capacitatea rnicrob ilor de a secreta
toxinele în exterior (de exemplu, la înmul­
ţirea agentului patogen al difteriei în faringe}
se explică cauza intoxicării Întregului or­
ganism. Toxinele secreta te numai după moartea
şi degradarea celulelor microbiene se numesc
endotoxine. Fiecare toxină acţionează asupra
unor anumite ţesuturi. Astfel, toxina botulismu­
lui afectează sistemul nervos şi provoacă paraliz ii
f aringiene şi ale ochilor, toxina difterică pro­
voacă degenerarea muşchi ului cardiac, toxina
tetanosului atacă celulele nervoase motorii.
Introducînd în organismul animalelor (de
pildă la cal) doze crescînde de toxină, se poate
obţine desensibilizarea animalului faţă de
toxina respectivă, datorită acumulării în sînge
a unei mari cantităţi de anti toxină, Serul
obţinut din sîngele unor astfel de animale
poate neutraliza toxina respectivă. Astfel se
obţin serul antidifteric, antibotulinic, precum
şi serurile care conţin antitoxinele unui anumit
venin de şarpe. Cu aceste seruri se tratează
bolnavii de difterie, botulism sau cei muşcaţi
de şarpe. In unele cazuri (de exemplu în trau­
rnatisrne), în timpul cărora În plagă poate pă­
trunde pămîntul care conţine agentul patogen
al tetanosului, în scop profilactic se adminis­
trează ser antitetanic, care conţine antitoxine.
Toxinele bacteriene, în cazul tratării lor com­
binate şi speciale cu formalină şi căldură Îşi
pierd toxlcitatea şi se folosesc ca preparate
pentru vaccinare.
toxoid+ vezi ana toxină.
toxoplasmoză, boală parazrtară acută sau cro­
nică , congenitală sau dobîndită, produsă de
un parazit unicelular (protozoar), numit Taxa­
plasma Gondi. Este o zoonoză, Întrucît sursa
de infecţie o formează animal.ele (iepuri.ţcob ai,
păsări, porci, pisici, cîini). Omul se îmbolnă­
veşte de la animalele domestice (pe cale res­
piratorie, digestivă, prin muşcătură). Este
posibilă şi transmiterea bolii de la om la om.
toxoplasma elirninîndu-se la omul bolnav prin
spută, urină, secreţie conjunctivală. Copilul
se poate îmbolnăvi În cursul vieţii intrauter ine
(to,xoplasmoza congenitală). In forma acută
copilul prezintă semne de encefalită cu con­
vulsii, paralizii, mărirea crani ul ui, Iezi uni
oculare (corioretinită). Radiologic se găsesc
calcificări craniene. Lichidul cef'alorahidian
este modificat. şi conţine toxoplasrne. Este o
boală gravă. In forma cronică, semnele pot
fi tot de encefalită, ca mai sus, sau cu mărirea
de volum a ganglionilor limfatici (formă mai
uşoară). Alteori poate să apară erupţie pe piele.
La adulţi, boala este dobîndită şi se mani­
festă de obicei ca o boală acută febrilă, cu
dureri mari de cap, dureri musculare, stare
generală alterată, uneori cu erupţii pe piele.
·1
[359]
/
mărire de ganglioni limfatici, splină mărită,
de multe ori cu semne de encefalită sau menin­
gită. Toxoplasmoza are o evoluţie variabilă:
la sugar în special, formele encefalitice sînt
mortale, sau produc malformaţii importante
sau tulburări psihomotorii mari. Diagnosticul
se precizează în laborator prin punerea în evi­
denţă a parazitului direct în lichidul cef'alo­
rahidian în sînge sau în diferite alte produse
sau prin inoculare la animal (şoarece). Se mai
pot cerceta anticorpii din serul bolnavului.
Pentru tratament nu s-a găsit încă o subs­
tanţă sigur eficace. S-au utilizat uneori cu
succes atebrină, antimoniu, sulfone. Profi­
laxia se face prin depistarea cazurilor la ani­
malele domestice şi sacrificarea lor, interzi­
cerea consumului de lapte crud sau carne crudă.
traheită, inflamaţia mucoasei traheale. Ra­
reori este o afecţiune izolată. De obicei se aso­
ciază cu inflarnaţia altor segmente ale. căilor
respiratorii superioare (Iaringotraheită, tra­
heobronşită). Cauzele cele mai frecvente sînt:
gripa, tusea convulsivă, rujeola. Anotimpul
răcoros şi umed favorizează apariţia traheitei.
Traheita se manifestă prin tuse, expectoraţie
mucoasă sau mucopurulentă în cantitate redusă
şi care se elimină cu greutate. Un simptom
caracteristic este durerea destul de vie sim­
ţită ca o arsură îndărătul sternului, Tratamen­
tul constă în calmarea tusei, expectorante,
medicamente antigripale, cataplasme cu muş­
tar sau cornprese calde pe partea superioară
a toracelui. Pentru traheitele cu evoluţie obiş­
nuită nu sînt necesare antibioticile. Aceste
medicamente se administrează numai în forme
severe, cu complicaţii şi numai cu avizul me­
dicului.
tranchillzante (ataractice), medicamente cu
acţiune de liniştire a psihicului, calrnînd
neliniştea, tulburarea psihicului (ataractice).
Cele mai bune sînt acelea care, calmind psi­
hicul alterat al bolnavului, îi păstrează ne-
atinsă cunoştinţa şi capacitatea intelectuală,
Unele se obţin din vegetale, ca reserpina (care
are efecte foarte bune şi în hipertensiunea
arterială), dar majoritatea sînt obţinute pe
cale sintetică, ceea ce are avantajul de a în­
depărta unele efecte secundare nedorite; de
exemplu: Nervatil CIF, Clorpromazină (Lar­
gactil), Meprobramat (Carbaxin CIF). Totuşi
acţi unile lor sînt foarte complexe şi prea puţin
clarificate, în plus dînd şi fenomene secun­
dare, ca somnolenţă, lipsă de putere, uneori
ameţeală, greţuri sau scăderea leucocitelor.
din sînge. De aceea nu se prescriu în tratamente
de durată.
transfuzie de singe, introducerea de sînge
în sistemul circulator al unui bolnav. Prin
multiplele sale acţiuni, transfuzia este cel mai
eficace dintre mijloaceie majore ale reanimării.
Poa te fi directă, adică de la donator la primi­
tor şi indirectă, cu sînge conservat. Sîngele
conservat se recoltează de la donatori în fi a­
coane speciale de 100- 300 g, în care se amestecă
cu o soluţie de citrat de sodiu 10% pentru a
se împiedica coagularea. Sîngele astfel recol­
tat se conservă la frigider la +4° şi este bun
de transfuzat circa 14 zile. Inainte de transfu­
zie trebuie stabilită grupa sanguină a primi­
torului şi cunoscută grupa sanguină a sîngel ui
conservat. Calea de administrare obişnuită a
sîngelui este cea venoasă; cu indicaţii speciale
se mai poate administra intraarter ial sau în
măduva osoasă. Nepotrivirea de grupă sanguină
între primitor ŞI donator determină accidente
grave, chiar mortale: şoc hemolitic, insufi­
cienţă renală acută. Scopul transfuz iei : resta­
bilirea masei sanguine în anemii acute prin he­
moragie, şoc, arsuri : stimularea hernatopoiezei
prin excitarea funcţiei organelor hernatopoetice
prin vitaminele şi horrnonii introduşi o dată cu
sîngele transluzat ; scop hemostatic prin apor­
tul de fibrinogen şi protrornbină, elemente ne­
cesare coaguIări�gelui; stimularea reacţii-
OI
A/I
8/11
ASW
1 -1
/\ A
� .. � ..
...-----:: � ....---::;; �
'AU AS/V 1110 ASW
Co rnpa t i b i l i t a t ea î n t r e grupele de singe.
359
.: "':�
[360]
lor antitoxice şi antiinfecţioase, mai ales cu
sîng� recol,tat de la. bolnavii în convalescenţă
al .caror srnge conţine anticorpi. In cazurile
în care sîngele lipseşte, poate fi înlocuit cu
substituenJi care .nu prezintă aceeaşi eficaci­
tate, dar In cazurile de mare necesitate, oferă
Se pregăteşte o transfuzie.
b�l�a�ul�i yoSibilitatea s� trea�ă de perioada
critică, p.lna. Ia a9uce.rea sîngelui (ser fiziologic,
ser cu diferite sarun , soluţie glucozată dex­
tran, plasmă). Exsanguinotransfuzia con'stă în
înlocuirea sîngelui unui bolnav cu un alt
sînge recoltat de la mai mulţi oameni. Printr-o
v,enă s,au varteră se extrage sîngele bolnavului,
smge Incarcat cu substanţe patologice, toxice
sau de dezasimilaţie, iar printr-o altă venă se
inje�tează în �celaş! timp şi în acelaşi ritm o
cantItat� egala de srnge. Pentru.o exsanguino­
transfUZIe se folosesc 10-15 litri de sînge.
Este indicată în şocul şi insuficienţa renală
acută datorită incompatibilităţii de grupă
s�nguină în septice�ii, intoxicaţii. Intrucit
�Ingele este un tes�t.vlu ce nu poate fi preparat
In laborator ŞI nICI nu poate fi înlocuit cu
sînge de animale, singura sursă rămîne omul
donatorul voluntar. Mişcarea donatorilor vo:
luntari de sînge are azi un caracter de masă
în ţara noastră. Foarte mulţi oameni au înţeles
că este o î.naltă datorie să dai sînge pentru sal­
varea unUl om. Este suficient să facem un sim­
plu calcul; de la un donatC'r se recoltează in
medie 250- mI; pentru o exsanguinotransfuzie
sînt necesari 10 litri; înseapmă că pentru a
salva un om care altfel ar fi sortit morţii do-
nează sînge 40 de persoane. '
transplantarea ţesuturilor, metodă de trata­
ment care constă în înlocuirea unei porţi uni
de ţesut alterat printr-un ţesut sănătos asemă­
nător luat de la acelaşi individ (homogrefă)
sau de la un altul (heterogrefă). Ţesutul grefat
poate fi proaspăt sau conservat. Conservarea
se face la frigider la +2° pînă la + 4°, timp de
6-8 zile, sau În soluţii cu formol. Se fac grefe de
360
ţesuturi pentru a înlocui porţiuni de tegurnent,
os, tendoane, artere, �o.:m;e, ureţră. Transplan­
tarea de ?rgane c.onsta In inlocuirea unui organ
cornprornrs Iuncţional cu un organ sănătos luat
de la alt individ. In ultimii ani s-au citat ca­
zuri de Înlocuiri de rinichi, cu rinichi luat de
la mama. bo.ln�vului, v de la.un frate. geamăn sau
de la alt 1n�lvld. !?��a tehn!ca grefei este uşoară,
pr�blen:a. Integram grefei de organ prezintă
dificultăţi legate de specialitatea organismului
receptor, care poate reacţiona, formînd anti­
corpi. Formarea de anticorpi nu permite inte­
grarea anatomică şi funcţională a organului
grefat (vezi chirurgie-plastică).
tr�chiază, în popor = peri răi, creştere anor­
mala a genelor. In trichiază, genele sînt de­
vi�te în diferite direcţii; lateral, oblic şi ina­
POI spre globul <?cul,ar. Genele care cresc spre
globul ocular Vin In contact cu conjunctive
ŞI cu corneea, pr?ducînd eroziuni ale epi te­
liului cornee an prin care pătrund microbi ce
dau naştere la ulcere ale corneei. Trichiaza
apare În urma unor procese cicatriceale care
se produc la nivelul marginii pleoapelor şi
care s.e pot datori; conjunctivitei granuloase,
b iefari telor ulceroase, pemfigusului şi arsurl­
lor pleoapelor. Tratamentul trichiazei constă
!n smulgerea ge�el.?r. c.� pensa de epilaţie, sau
rn electroliza radaCl�lll genelor. Cînd genele
deviate spre cornee sint numeroase se practică
o in.teryenţiev chiru�gicală la nivelul pleoapei.
tfl�hmeloza, boala la om şi animale, provocată
de viermele rotund denumit Trichinella. Vier­
mii adulţi avînd dimensiuni de 0,2-0,4 cm
parazitează în peretele intestinului, unde a�
loc f�c.unda.rea .femele.lor şi naşterea larvelor.
!?e .alcl, prin clrcylaţle .. larvele se transportă
�n întregul organism ,ŞI se depun în muşchi,
in special in corp ŞI m membre. Aici larvele
cresc, se răsucesc în spirală, se înconj ură de
o capsulă. Dimensiunea capsulelor este de
0,25 X 0,50 mm. Contaminarea de trichine­
loză are loc la ingerarea cărnii sau slăninii
crude sau insuficient fierte ori prăjite, cu
straturi de carne în care se pot afla larve de
trichinelă, iar de cele mai multe ori a cărnii
de porc .sau slăni�ii, c.ărnii. de vînat (urşi bruni
sau albI, bursucI, mlstreţl, foci, morse). Ani­
malele domestice (porcii, cîinii şi pisicile) şi
rozătoarele de casă se contaminează la inge­
rarea rozătoarelor sălbatice sau a cărnii de
animale sălbatice moarte sau ucise în cursul
vînătorilor. Imbolnăvirea de trichineloză sur­
vine de obicei după 2-3 săptămîni de la consu­
marea cărnii cu trichinelă. Boala se manifestă
prin temperatură ridicată, înroşirea ochilor,
uneori prin teamă faţă de lumină, dureri mus­
culare, mai rar dureri abdominale şi diaree.
Pentru trichineloză, deosebit de caracteristic
este edemul feţei, uneori cu închiderea totală a
fantei palpebrale. Formele uşoare ale trichi­
nelozei pot fi suportate pe picioare. In unele
cazuri, boala poate avea un sfîrşit letal. Copiii
de obicei se îmbolnăvesc de trichineloză într-o
formă uşoară. Măsurile profilactice pentru pre-
[361]
venirea trichinelozei se realizează printr-o
bună organizare a creşterii porcilor la ferme şi
'în gospodăriile particulare, ferindu-i astfel de
.eventualitatea contaminării de trichineloză prin
consumarea rozătoarelor sălbatice şi de casă.
Hrănirea animalelor domestice cu carne de
.animale sălbatice este interzisă. A doua condiţie
necesară este sacrificarea porcilor numai la
oeombinatele de carne, abatoare sau locuri spe­
dai amenajate pentru sacrificare, unde carnea
.se examinează pentru descoperirea eventuală
.a trichinelozei. In cazul cînd se constată pre­
zenţa larvelor de trichinele, carnea de porc
se rebutează, fiind dirijată în sectoare de uti­
lizare tehnică. Controlul pentru trichineloză
-trebuie aplicat şi la carnea animalelor de vînat.
Sacrificarea în gospodăriile particulare şi vîn­
zarea cărnii de porc care nu a fost supusă unui
control sanitar veterinar sînt interzise. Pentru
prevenirea trichinelozei, o mare importanţă
o are folosirea în alimentaţie numai a cărnii
bine prăjite sau fierte. Tratamentele moderne
.ale trichinelozei (altă dată o boală deosebit de
.gravă) dau rezultate bune.
trichomoniază vaglnală, inflamaţie cu secre­
'ţie abundentă datorită unui parazit flagelat
numit Trichomonas. Vaginita cu Trichomonas
se caracterizează printr-o leucoree abundentă,
de culoare alb-cenuşie, spumoasă şi aerată.
.Mucoasa vaginală este inflamată, edernaţiată,
jar infec(ia cuprinde uneori şi vulva, producînd
o mîncărime accentuată. Uneori, trichoinoniaza
vaginală este o cauză a sterilităţii. Este consi­
derată astăzi ca o afecţiune venerică, contami­
narea făcîndu-se prin bărbat. care, deşi este
purtător de parazit. nu are deseori nici o mani­
festare clinică. Contaminarea este posibilă
.şi prin obiecte de toaletă, apa din ştrandurt
etc. Unul din factorii favorizanţi ai vaginitei
cu Trichomonas este lipsa de foliculină, care,
.schirnblnd mediul vaginal, permite dezvoltarea
parazi tului. Diagnosticul se pune, pe lîngă
semnele clinice, prin evidenţierea la microscop
a paraz itului din secreţia vaginală proaspăt
recoltată, Trichomoniaza vaginală este astăzi
o afecţiune foarte frecventă, al cărei tratament
necesită multă perseverenţă, atît din partea
bolnavei şi cît a medicului. Pe lîngă tratamentul
local, este obligatoriu şi tratamentul general cu
tablete de Tricholaval sau alte preparate si­
milare (Flagyl), luate pe cale bucală, de ambii
.soţi.
tricocefaloză, boală provocată de pătrunderea
în intestinul omului a unor viermi rotunzi ­
Iricocefali. Tricocefaloza este răspîndită pe
întreg globul pămîntesc; la noi se întîlneşte
destul de rar. Tricocefalul se Iocalizează În
intestin, de regulă în cec, mai rar în colon şi
apendice, iar în cazul unei contarninări masive,
şi în segmentul inferior al intestinului subţire.
Numărul de paraziţi în intestin poate să varieze
de la unul sau cîteva exemplare, pînă la sute
sau chiar mii. Durata vieţii tricocefalului este
de circa 5 ani. Ouăle depuse de femelă se eli­
mină împreună cu excrementele în mediul
extern, şi se dezvoltă în sol de la 2 şi pînă la
8 şi mai multe săptămîni, în funcţie de tempe­
ratura solului. Ouăle capătă însuşirea de a
contamina oamenii numai după trecerea acestui
interval de timp. Singura sursă de contaminare
este omul bolnav, care poluează solul cu ouăle
de tricocefal. Oamenii se contaminează prin
sol, prin consumarea legumelor şi fructelor ne­
spălate din grădinile al căror sol a fost îngrăşat
cu gunoaie care nu au fost supuse neutralizării,
mai rar prin apă nefiartă, din bazine poluate .
Gravitatea bolii depinde de numărul de paraziţi
aflaţi în intestin. Î n cazul cînd contaminarea
este uşoară, s-ar putea ca bolnavul să nu acuze
nici un fel de semne subiective. La o contarninare
intensă, bolnavii se plîng de scăderea poftei
de mîncare, dureri de cap, irascibili tate, ame­
ţeli, scaun neregulat. astenie, pierdere în greu­
tate, anemie, scăderea capacităţii de muncă.
Diagnosticul se precizează prin decelarea ouăle lor
în materiile fecale. Tratamentul se aplică de
către medic în funcţie de starea bolnavului.
Se urmăreşte, fie omorîrea parazitului, fie se­
pararea lui de mucoasa intestinală. pentru a-I
elimina apoi cu ajutorul unui purgativ. Nu se
pot elimina din intestin toţi parazi ţii, însă în
toate cazurile de tratament se obţine o aprecia­
bi Iă îmbunătăţire a stării bolnavului. Este
mult mai uşor a preveni contaminarea cu tri­
cocefali de cît a vindeca boala. Focarele de
tricocefaloză se constată acolo unde în apro­
pierea locuinţei există locuri umede şi umbrite,
rnurdărite cu fecalele omului. De aceea, pentru
a preveni tricocefaloza, solul şi sursele de apă
trebuie protejate împotriva murdăririi cu fe­
cale (amenajarea corectă a closetelor) ; se vor
respecta strict regulile de igienă individuală
(înainte de masă, mîini le se vor spăla); legu­
mele şi fructele, înainte de consumare, vor fi
spălate într-o strecurătoare, cu apă curată din
belşug; nu se va bea apă nefiartă din puţuri
şi bazine necontrolate.
tricofiţie, îmbolnăvire a pielii şi firului de
păr, datorită ciuperci lor parazite din grupul
tricofiton (vezi micoze).
trinitrină, medicament care are o acţiune ra­
pidă de dilatare a arterelor aflate în stare de
spasm şi de relaxare a musculaturii netede din
bronhii, intestin şi căile biliare. De aceea este
indicată ca medicament de urgenţă în anghina
de piept, în astmul bronşic, la începutul cri­
zelor. Poate avea efect şi în cazurile de hiper­
tensiune la arterioscleroşi. CIF livrează nitro­
glicerina în flacoane cu soluţie (administrată
În picături de zahăr) sau în tuburi cu comprimate
mici (care se ţin sub limbă pînă la topire). Prin
aceasta se obţine o trecere a substanţei active
direct în sîngele care irigă creierul, oprirea
crizei de angină făcîndu-se în cea mai mare
parte reflex. Absorbţia medicamentului în sînge
se face în 2 minute, iar acţiunea sa durează
20 de minute. Repetarea dozei se va face numai
după 3- 4 ore şi numai dacă mai este necesar.
Este asociată cu cafeina (Trini trin-caîein), sa u
cu papaverina (Tr initr in-papaverin), pentru
351
J
[362]
efectele stimulente ale cafeinei şi efectele vaso­
dilatatoare ale papaverinei.
tromboflebită (boală tromboembolică), boală
a sistemului venos, caracterizată prin două
elemente patologice principale: tromboza şi
•• 'G _
Tromboflebită. Stînga: venă normală; dreapta:
venă trombozată.
embolia. Se întîlneşte mai frecvent la mem­
brele inferioare şi la femei între 50 şi 60 de
ani. Procesul începe de obicei în venele tălpii
piciorului şi se întinde la venele principale
ale gambei şi de aici la vena Iemurală şi iliacă.
Datorită stazei venoase şi unei modificări a
endoteliului venos într-o mică zonă, se con­
stituie o aglutinare a trombocitelor, care
formează cheagul alb, pe care se va depune
fibrină şi hernatii pînă la astuparea completă
a venei; deasupra se va produce o coagulare
masivă a sîngelui, formînd cheagul roşu. La
început, cheagul nu este aderent de peretele
venos, deci mai permite trecerea sîngelui (fie­
botromboză), emboliile fiind posibile; mai
tîrziu, cheagul devine aderent (tromboflebită),
emboliile fiind mai rare. Mecanismul de pro­
ducerea bolii este încă discutat. Teoria infla­
matorie a fost părăsită şi de aceea termenul pe
flebită a fost înlocuit cu acela de tromboză.
Teoria biochimică discută leziunea endotelială, I
staza venoasă şi modificările sîngelui circu­
lant. Rolul principal îl are staza venoasă în­
soţită de modificarea timpului de coagulare.
Primele semne care atrag atenţia sînt semnele
generale: temperatură, creşterea pulsului, sen­
zaţia de tensiune sau cianoză în gambă, neli­
nişte, teamă. La examenul local se observă
cianoză şi di lataţia venelor superficiale, hiper­
termie cutanată, durere vie la palpare în
regiunea dorsală a gambei, edem. Cînd boala
a avansat, apare edetnul voluminos, care se
întinde pînă la rădăcina coapsei. Evoluţia este
362
lungă, durează chiar luni şi ani, după vinde­
care mai persistînd tulburări de circulaţie
venoasă, In primele săptămîni de boală, peri­
colul mare este al emboliilor pulmonare. Tra­
tamentul profilactic are la bază lupta împotriva
stazei circulatorii (tratamentul varicelor. mo­
bi lizarea precoce. a bolnavilor operaţi) şi adrni­
nistrarea de anticoagulante la cei predispuşi:
obezi, cardiaci. Tratamentul curativ urmăreşte
oprirea trornbozei şi profilaxia emboliilor şi a
sechele lor : heparină, ligatura venei Iemurale
superficiale.
tromboză, constituirea unui cheag (tromb)
într-un vas sau într-una din cavităţile inimii.
Trombozarea unei artere poate fi urmarea unui
proces patologic, de pildă ateroscleroza; alteori,
tromboza constituie un mecanism salvator,
de oprire a hemoragii lor în cazul rănirii va­
selor. In funcţie de întinderea şi volumul pro­
cesului de tromboză într-un vas se produce stîn­
jenirea sau oprirea circulaţiei sîngelui în acel
loc: tromboză coronariană, cauză frecventă a
infarctului miocardic, tromboflebită, arterită
ob literantă, ramolisment cerebral trombotic.
tuberculină - vezi intradermoreacţie.
tuberculostatice, substanţe chimioterapice
şi antibiotice care administrate organismului
bolnav de tuberculoză sau culturilor de bacili
Koch în laborator împiedică mult ip licarea mi­
crobilor. Ele sînt de importanţă deosebită în
tratamentul bolii, pentru că oprind dezvol­
tarea microbi lor, organismul îmbolnăvit capă­
tă răgazul şi posibilitatea de a-şi pune
în funcţie în mod eficient mecanismele de
apărare şi de a învinge infecţia. Un exemplu
tipic de tuberculostatic este PAS (acid para­
aminosalicilic) care este utilizat de bacilul Koch
pe baza asemănării chimice în locui PAB
(acid paraaminobenzoic), ultimul fiind absolut
necesar bacililor pentru sinteza unui element
de importanţă vitală, acidul folie. Dar PAS
nu le poate folosi în acest scop, astfel că pro­
cesele vitale bacteriene sînt mult incetinite.
Deoarece bacilul Koch dezvoltă foarte uşor
o chimiorezistenţă, (obişnuinţă) la antibioticul
cel mai eficient (streptomicină), asocigrea ei
cu PAS şi HIN (hidrazida acidului izonicotinic)
întăreşte mult activitatea bacteriostatică şi
întîrzie instalarea rezistenţei microbiene.
tuberculoză, boală contagioasă cu multiple
manifestări, dintre care localizarea la nivelul
aparatului respirator constituie forma ei cea
mai răspîndită şi cu consecinţe deosebite pentru
individ şi societate. La baza îmbolnăvirii de
tuberculoză stă inlectia cu bacili Koch. Aceşti,
germeni, identificaţi pentru prima dată de
savantul german Robert Koch (1882), sînt
nişte bacili în formă de bastonaşe, lungi de
1,5- 5 microni. Se cunosc mai multe tipuri
de bacili ai tuberculozei dintre care bacilul
tuberculos uman şi bovin pot infecta omul.
Concepţia înapoiată după care tuberculoza ar
fi o boală ereditară nu a putut rezista dovezilor
evidente ale contagioz.ităţi i bolii, la fel după
cum eronată este şi concepţia care pretinde că
[363]
·
�
\
It-
s-ar moşteni o predispoziţie, terenul care Iavo- de cei care nu au suferit această infecţie. O intra-
rizează dezvoltarea ulterioară a tuberculozei. derrnoreacţie pozitivă nu înseamnă deci neapă-
Mamele bolnave de tuberculoză nasc copii perfect rat boală, dar înseamnă că persoana respectivă
sănătoşi, care dacă sînt puşi la adăpost de in- a făcut primoinţecţia tu berculoasă. Prirnoin-
Iecţ ia tuberculoasă prin scoaterea lor din mediul Iecţia tuberculoasă se poate constata la orice
molipsitor, prin vaccinare sau chirnioprofi- vîrstă, dar de obicei se observă în prima co-
laxie rămîn sănătoşi şi se dezvoltă normal. pilărie sau la pubertate. Manifestările ei sînt
Cauza care produce deci tuberculoza constă în de obicei discrete, din care cauză trec de cele
pătrunderea şi înmulţirea bacililor Koch în mai multe ori neluate în seamă: subfebrilitate,
organismul omului sănătos. La apariţia bolii, pierderea poftei de mîncare, semne de bronşită
însă, mai pot contribui şi alţi factori, ca: banală. Uneori însă, temperatura se ridică
diferite boli febrile (gripa), răceala, surmenajul, mult, iar la nivelul gambelor apar un fel de
subalirnentaţia, viaţa dezordonată şi orice pete roşii,infiltrate şi dureroase, care se cheamă
cauze care scad puterea de rezistenţă a organis- eritem nodos. La examenul radiologic al plă-
mului pot înlesni apariţia ei. Principala sursă mmtlor Se poate observa o zonă congestivă,
de infecţie este omul bolnav; acesta, cînd tu- care se însoţeşte de prinderea unui ganglion
şeşte, răspîndeşte în jurul său un nor de picături vecin de la nivelul hilului pulmonar. Această
fine, care ajung pînă la o distanţă de cîţiva imagine a şancrului de primă infecţie şi a gari-
metri înjurul lui. Prin picăturile de spută, bol- glionilor sateliţi poartă numele de complex
navul tuberculos răspîndeşte miliarde de bacili primar. In majoritatea cazurilor, acest complex
rare pot infecta direct, prin respiraţie, pe cei primarevolueazăspontancătrecalcifiere, această
sănătoşi. Tot prin spută se pot împrăştia micro- primă infecţie tuberculoasă rămînînd prima şi
b ii în odaie şi depune pe podea, pe obiectele ultima manifestare a contactului cu bacilul
din jurul bolnavului de unde se răspîndesc Koch. Trebuie să reţinem însă faptul că bacilul
prin praţul baciliţer, rezultat din uscarea sputei Koch poate supravieţui mereu în aceste focare
care conţine bacili. Pentru a evita infecţia astfel vindecate. Cînd condiţiile favorizante
cu bacili Koch, persoanele tuberculoase purtă- (stări de surmenaj, subalirnentaţie, gripă) scad
toare de microbi (bacilul Koch pozitiv în puterea de luptă a organismului, boala poate
spută) trebuie să fie izolate în spital, sanatorii reapărea şi prezenta diverse înfăţişări clinice.
sau în camere separate, acasă. Este foarte irnpor- Astfel, bacilul Koch tîrît de curentul sanguin
tant ca bolnavul să nu scuipe pe jos, ci într-o poate însămînţa pleura şi da naştere la pleurezie
scuipătoare care conţine în ea o soluţie anti- sau peritoneul, dînd naştere la peritonită sau
septică de Iizol (5-10%), de sodă (2%) sau de pericardul, dînd naştere la pericardită, sau
cloramină (3- 5%). Cînd tuşeşte, va ţine la meningele dînd naştere la meningită tubercu-
gură o batistă şi se va feri de persoanele în- loasă. De asemenea, bacilul poate prinde gan-
conjurătoare. Va evita contactul cu copiii şi glionii (tuberculoza ganglioniLor sau scrofuloza),
va avea veselă separată. Păturile, cearşalurile, oasele şi articulaţiile (tuberculoza osteoarticu-
perne le vor fi ţinute zilnic la soare, iar camera Lară) , arborele urinar (tuberculoza renalăţ sau
va fi bine aerisită. Acest tip de molipsire re- crganele genitale (tuberculoza genitală). O mani-
prezintă calea aeriană, poarta de intrare fiind Iestare gravă a acestei perioade de diseminare
bronhiile mici sau regiunea amigdalelor. Cafea o reprezintă granulia generalizată. Infecţiile
digestioă constituie un alt mijloc de infectare repetate cu bacilul Koch, condiţiile defavora-
care are loc prin consumarea laptelui nefiert bile de mediu ca şi factorii care scad rezistenţa
şi provenit de la vite bolnave. De astă dată,- organismului conduc la instalarea [tiziei sau
bacilul Koch se localizează în intestin. Dar nu tuberculozei pulmonare cu evoluţie cronică.
fiecare om în corpul căruia a pătruns bacilul Descoperirea la timp a tuberculozei este o
Koch sve �m�olnăveş.te de tuberculoză. In. schimvb problemă de cea mai mare importanţă, căci
a�easta întîlnire dintre ?acIl .ŞI.I.n�IYldul.sa- de precocitatea descoperirii ei depinde o vin-
nătos d�ce la c.rean�a unei s�nsibilitaţI �peciale decare rapidă şi durabilă. Mijloacele pentru a
a organismului faţa .de tox�nele acestui bacIl� depista o tuberculoză din vreme şi pe care
la o. stare de .atergie (vezi alergie). Aceasta organizarea sănătăţii de la noi din ţară ni le
a{e�gle !ubercull�lca, care traduc.e de .�apt apa- pune la dispoziţie sînt: 1) Intraderrnoreactia
nţ!a In. organ�sm a uno� �numite mIJ loacve �e (IOR); această probă are o însemnătate deo:
ap�rare v Impot�Iva InfecţIel. poate. fI pusa !il sebită la copii, la care o reacţie intensă arata
eVlde!1t.a cu aJutor�1 'probei sau Int!ader�o- de obicei o infecţie recentă. Ea permite luarea
reacţI�I la tu.bercuhna (IORT)- paca �e vino: de măsuri de îngrijire a copilului cu IOR po:
c�leaza sub p,telea antebraţu.lu! CIteva pIcatUrI zitivă şi descoperirea în acelaşi timp a sur�e!
dintr-o SOIUţI�. de tubercu�lna, c�r� este un de infecţie. In ţara noastră, IDR este foloSIt�
�x.tras. ?e bacili tu�erculoşi omorI ţI, la locu! pe scară largă pentru descoperire':, tuberculo�e!
InJecţ!el �pare .dup� �4- .48 de ore o papula la copii şi tineri. Această proba se practIca
(umflatura) roşI�tI�a, In,ttmp ce la I�dIVIdul periodic tuturor persoanelor pînă la 21 de ani:
care nu a sufent InfecţIa tuberculoasa, lOCUI 2) Depistarea radiologică, care este o metoda
injecţiei rămîne nemodificat. Această probă larg folosită la noi, aplicîndu-se la întreaga
cu tuberculină permite să deosebim indivizii populaţie adultă. Microradiofotografia se prac-
care au suferit o primoinfecţie tuberculoasă tică la admiterea în facultăţi, angajări în ser-
163
[364]
VICIU, căsătorie, pentru personalul didactic
la început de an şcolar etc. Radiofotografia
permite trierea persoanelor care prezintă
modificări ale imaginii normale pulmonare.
Acestea vor fi apoi complet examinate în ve­
derea precizării naturii modificărilor pulmo­
nare semnalate de microradiofotografie. Dată
fiind importanţa acestui control, este în inte­
resul fiecăruia din noi să răspundem fără întîr­
ziere la prima invitaţie şi să ne prezentăm la
Centrul de radiofotografie pentru controlul
periodic. Tratamentul tuberculozei este com­
plex. Trebuie însă subliniat de la început
iaptul că un rol deosebit îi revine profilaxiei.
Aceasta se realizează în primul rînd printr-o
educaţie sanitară a maselor largi care să parti­
cipe conştient, alături de organele medico-sa­
nitare, la combaterea bolii. Participarea la
acţiunile de vaccinare, de chimioprofilaxie,
la depistările microradiofotografice, la respec­
tarea regulilor de igienă, călirea organismului,
participarea la controalele medicale periodice,
reprezintă numai cîteva aspecte, fără să mai
vorbim de consultarea medicului ori de cîte
ori se observă o stare de oboseală nejustificată,
stări subfebrile, ori "stări gripa le" care se
prelungesc. Vaccinarea împotriva tuberculozei
se obţine cu vaccinul B. C.G. Acest vaccin acordă
organismului o stare de imunitate (rezistenţă)
împotriva inîecţiei tuberculoase; chiar dacă
uneori, foarte rar, persoane vaccinate se mai
pot îmbolnăvi de tuberculoză, ele fac o formă
uşoară de boală. Sînt vaccinaţl numai cei care
prezintă o IDR negativă, adică nu au prezentat
() primoinîecţie. In ţara noastră, vaccinarea
B. C. G. este obligatorie. Prima vaccinare se
face în primele zile de la naştere şi se repetă
la vîrsta de 2, 4, 7, 12, 17 şi 20 de ani. Tot
pentru a preveni apariţia tuberculozei la unele
persoane mai susceptibile de a face această
boală se practică chimioproţilaxia cu hidrazidă.
Această metodă constă în administrarea de
hidrazidă pe o perioadă suficient de prelungită
{6 luni-I an) ca să împiedice evoluţia inlecţiei
tuberculoase spre boală, adică apariţia tuber­
culozei pulmonare. Ea se aplică la persoanele,
în special copii, care trăiesc în apropierea
unui bolnav de tuberculoză sau la care o IDR
arată o infecţie recentă sau deosebit de activă
la persoanele descoperite la microradiografie
cu Iezi uni minime, sau în sfîrşit la foştii bol­
navi de tuberculoză la care există pericolul
unei recidive (stare febrilă, surmenaj). Hidra­
zida, medicament bine suportat, este distr]- I
buit În mod gratuit de către dispensarul anti­
tuberculos raional în doze le indicate de spe­
cialist. Tratamentul propriu-zis al bolii trebuie
anaptat bolnavului şi fazei de evoluţie a
bolii. Se cunoaşte de mult valoarea curei de
repaus şi a aeroterapiei. Acestea sînt obliga­
torii pînă la normalizarea temperaturii, dis­
pariţia semnelor de intoxicaţie bacilară şi
delimitarea leziunilor. Regimul alimentar va
fi raţionat, evitîndu-se supraalimentaţia şi
regimurile grase care obosesc ficatul şi provoacă
364
tulburări digestive. Este de preferat o alimen­
taţie mixtă şi variată, totalizînd 3500- 4000
de calorii. Fructele şi legumele verzi au un rol
important prin aportul de vitamine. Cura de
repaus şi aeroterapie se realizează cel mai bine
într-un sanatoriu. Scoaterea bolnavului din
mediul familial îi îngăduie acestuia să se preo­
cu pe numai de îngrijirea lui şi îi pune, in ace­
laşi timp, familia la adăpost de molipsire. Desigur
că sînt cazuri care, cu avizul medicului, se pot
trata şi acasă. Ştiinţa medicală a descoperit
în ultimul deceniu numeroase medicamente
(antibiotice şi preparate chimice) şi tehnici
noi cu ajutorul cărora tuberculoza, altădată
atît de temută, poate fi învinsă şi bolnavii
vindecaţi. De la început însă trebuie atrasă
atenţia asupra faptului că tratamentul va fi
indicat şi condus de medic. Dintre medica­
mentele noi care au acţiune tuberculostatică
(împiedică acţiunea bacilului) sau bactericidă
(îl distrug) şi care au dovedit mare eficacitate
în tratamentul tuberculozei cităm: hidrazida
acidului izonicotinic (HIN), care se prezintă
sub formă de tablete (de 0,05 g), streptomicina
în injecţii şi PAS (acidul paraaminosalicilic),
care se administrează pe cale bucală sau în
soluţii de glucoză, în perfuzie intravenoasă.
Pentru ca aceste medicamente să dea rezultate
ele trebuie luate timp îndelungat şi în canti­
tăţi suficiente. De obicei se prescriu deodată
2 sau chiar 3 tuberculostatice pentru a obţine
un efect mai puternic şi a împiedica instalarea
rezistenţei germeni lor la tuberculostatic. Această
rezistenţă se datoreşte faptului că bacilii
obişnuindu-se cu medicamentul, acesta îşi
pierde proprietatea de a li se mai împotrivi.
Rezistenţa germeni lor se dezvoltă mai ales
în cazurile în care s-a aplicat un tratament
neregulat, cu doze insuficiente, cu întreruperi
sau pe o perioadă scurtă de timp. Uneori este
nevoie să se asocieze acestor tuberculostatice şi
colapsoterapia. In ce priveşte metodele chi­
rurgicale, acestea sînt rezervate cazurilor care
n-au beneficiat de metodele de tratament
expuse mai înainte. Alături de toracoplastie
şi de pneumotoraxul extrapleural se mai
execută operaţii de exereză pulmonară care
îndepărtează complet din organism un plămîn
(pneumonectomie), un lob (lobectomie) sau un
segment de plămîn (segmentectomie). Pe lîngă
tuberculosta tice, se mai pot folosi şi alte medi­
camente, ca: tonice, vitamine, hormoni sau
calmante. Acestea colaborează la susţinerea
forţelor organismului, calmează tusea, întăresc
efectul medicamentelor specifice. Bolnavul
odată vindecat va trece la o perioadă de reantre­
nare, care constă în eforturi gradate, de la mici
p lirnbăn şi eforturi moderate la activitate
normală, dar cu orar redus (6 ore), pe o perioadă
de timp. In cazuri rare este necesară chiar
calificarea în altă profesiune. Pentru comba­
terea tuberculozei, statul nostru a alocat numai
în anul 1961 suma de 521 de milioane lei,
ceea ce reprezintă circa 18% din bugetul ge­
neral al ocrotirii sănătăţii. Baza materială a
[365]
luptei antituberculoase s-a schimbat structural,
fapt care iese În evidenţă prin compararea cîtor­
va cifre ale anilor 1938 şi 1960_ Astfel, În 1938
era un medic ftiziolog la 130 000 de locuitori
pe cînd În 1960, un medic la 13000. Numărul
paturilor pentru bolnavii de tuberculoză spitale,
sanatorii, preventorii) era de 5 636 pentru ca
În 1960 să se ridice la 30386. Numărul dis­
pensarelor de tuberculoză a crescut În această
perioadă de la 10 la 223 iar al serviciilor radio­
Iotografice de la zero la 99. Actuala legislaţie
asigură bolnavilor de tuberculoză gratuitatea
completă a tratamentului, concedii medicale
plătite, reducerea programului de activitate la
reluarea muncii, condiţii speciale la reînca­
drare, pensii de invaliditate. Ajutorul familial
şi îndernnizaţia de copii, ajutoarele de naştere
şi Iehuzie, cheltuielile pentru trimiterea copii lor
şi adulţilor la odihnă, dezvoltarea construcţiilor
de locuinţe şi a lucrărilor edilitare, a alimen­
taţiei publice etc. sînt tot atîtea exemple care
arată amploarea acţiunilor pe care statul nostru
le desfăşoară În interesul asigurării şi creşterii
bunăstării populaţiei şi care influenţează În
mod determinant şi procesul de evoluţie a
tuberculozei. Proporţia cazurilor noi de Îm­
bolnăvire scade de la 492,7 În anul 1950, la
274,5 În anul 1962 la suta de mii de locuitori
iar a decese lor prin tuberculoză În aceeaşi
perioadă, de la 145,7 la 34,7.
tularemie, boală infecţioasă acută a omului
şi animalelor, cu fenomene caracteristice de
lezare a ganglionilor limfatici periferici. Agen­
tul patogen este un microorganism de dimen­
si uni mici, care trăieşte cîteva 1 uni în apă,
produse alimentare, precum şi În căpuşe. Moare
repede În soluţii dezinfectante de concentraţii
slabe. In condiţii naturale este o boală a roză­
toarelor, La om, contaminarea se face pe cale
aerogenă, digestivă, cutanată sau prin vectori
(căpuşe, [înţari, păduchi, purici, tăuni). Ea
poate fi: a) profesională (Ia vînători, la tre­
ierat prin inhalarea prafului din stogurile in­
fectate); b) de focar (prin vectori); c) În gospo­
dării (prin şoareci bolnavi). Omul este foarte
receptiv. Nu se transmite de la om la om.
După evoluţie se disting următoarele forme:
bubonică, abdominală, oftalmică. 1 ncubaţia du­
rează de la cîteva ore pînă la 3 săptămîni.
Invazia este bruscă, cu temperatură (39-40°),
cefalee, curbatură, hiperemia faringelui, văr­
sături, delir. Perioada de stare depinde de forma
clinică a tularemiei: a) bubonică - tumefacţia
ganglionilor urmată de deschiderea lor, rezul­
tînd o ulceraţie, care se cicatrizeaz� lent;
b) gastro-Intestinală, cu simptomatologia _toxl­
infecţiei alimenare severe; c) pulmonara,. d�
tipul bronhopneumoniei. Evoluţia, de obicei
spre vindecare, cu imunitate persistentă. Tra­
tamentul se face cu antibiotice şi vaccinoterapie.
Profilaxia constă În depistarea şi lichidarea fo­
carelor de tularemie, distrugerea rozătoarelor,
a insectelor, căpuşelor, Interzicerea scăldatului
în zonele infectate, a consumului apelor infec-
.- ......
... . ....
tate, vaccinarea cu vaccin viu în focare. Inter­
narea bolnavului în spital este obligatorie.
turbare, boală infecţioasă acută a omului şi
animalelor, caracterizată prin lezarea siste­
mului nervos central. Este cunoscută din anti­
chitate. Rolul hotărîtor în studiul naturii acestei
boli l-a avut L.Pasteur. Un mare aport În cer­
cetarea turbăr ii l-au adus lucrările savantului
rus N. F. Gamaleea, ale savantului italian
A. Negri şi ale savantului rornîn V. Babeş,
Agentul patogen al turbăr li este un virus Ii I­
trab i l ; se distruge la temperatură ridicată,
dar rezistă timp Îndelungat la frig. Virusul se
localizează În sistemul nervos central şi se eli­
mină prin saliva animalului turbat. Animalele
turbate (cîinii, lupii, şacalii, vulpile, iar În
America de Sud şi Iiliecii) pot transmite in­
lecţia prin muşcătură altor animale şi omului.
Sînt sensibile faţă de turbare toate animalele
cu sîngele cald, inclusiv păsările. După datele
statistice dintr-un număr de ţări, aproape
90% dintre persoanele care au urmat tratament
antirabic au fost muşcate de cîini, 6-7% de
pisici şi numai 2-3% de alte animale. Prin
urmare, principalul pericol În tratarea turbării
rămîne cîinele. Imbolnăvirile de turbare În
masă printre animale pot apărea în orice ano­
timp. La cîini, după perioada de incubaţie
(stadiul asimptornatic), În 3- 6.săptămîni apar
semnele caracteristice: animalul devine agitat,
nu mai mănîncă. Urmează o perioadă de exci­
taţie, cu accese de convulsii; cîinii înghit obiecte
necomestibile (beţe, cîrpe etc.), muşcă, nu
beau apă. Lătratul devine răguşit şi din gură
se scurge saliva. In această perioadă de boală,
cîinii sînt foarte agresivi (deci foarte periculoşi).
In ultimul stadiu al bolii încep paralizi i le.
Virusul turbării se găseşte În salivă, cu cîteva
zile înainte de apariţia semnelor de boală.
Moartea animalului survine În ziua a 5-a-a
7-a de la Începutul bolii. Turbarea se transmite
omului, atît prin muşcă tura unui animal bol­
nav, cît şi prin saliva acestuia, dacă ajunge
pe pielea lezată sau pe mucoasa ochi ul ui, a
nasului, a buzelor. Nu orice muşcătură de
animal turbat duce la infectarea omului;
aceasta depinde de numărul muşcăturiior, dispo­
ziţia lor (pe părţile descoperite ale corpului
sau prin haină), cantitatea de virus introdus.
în timpul muşcă turii. Muşcăturile cele mai peri­
culoase sînt În regiunea capului şi a mîinilor.
La om, incubaţia durează În medie 40- 50 de
zile; sînt descrise perioade de incubaţie şi de
8- 9 zile, cînd muşcă tura s-a produs În apropiere
de sistemul nervos central (Ia cap, faţă, mem­
brele superioare), cît şi de un an. Cam la
1- 2 zile înainte de a se termina incubaţia Încep
dureri la locul muşcă turii, hiperexcitahilitate,
somn agitat cu coşmaruri, senzaţie de frică.
Apoi, după o uşoară ridicare a ternperaturti
(cu 0,5-2°), survin o irltabilitate exc�sivă,
tahicardie, tulburări de respiraţie. O excita ţ ie
cît de mică emotivă, vizuală, o adiere de vînt
(aerofobie), un jet de apă şi altele pot declanşa
convulsii generalizate. Este caracteristică greu-
365
[366]
tatea la înghiţirea lichidelor din cauza spas­
melo: . chinuit?are ale muşchilor faringelui;
de arci, al do dea semn al bolii (hidrofobia).
Sta�ea psihi.că a bolnavului este profund alte­
rat�, el delirează, are hal ucinaţii şi accese de
fUrl.e. Între accese, este conştient. Perioada de
excitaţie durează 2-3 zile, fiind urmată de
perioada paraliziilor (ale muşchilor extrernită­
ţilor, ai feţei, limbii, muşchilor respiratori).
Boala nu durează de obicei mai mult de
5,- � zile .. B.olnavii sînt internaţi obligatoriu
ŞI Sint pUŞI într-o rezervă separată. Nu există
nici o metodă de tratament al bolii declarate.
Ingrijirea bolnavului constă doar în uşurarea
suferinţelor lui. Profilaxia constă în măsurile
îndreptate spre distrugerea izvorului de in­
fecţie şi în prevenirea bolii la omul muşcat
sau venit în contact cu saliva animalului bol­
nav. Măsurile de prim ordin' cuprind reducerea
numărului cîj.nilor excedentari, prinderea şi
distrugerea cîinilor vagabonzi şi a pisicilor.
Izolarea (pentru 14 zile) şi examenul veterinar
al cîinil?r şi al. altor. animale care au muşcat
omul. Sint obligatorii vaccinarea cîinilor din
gospodării, distrugerea lupilor. Aplicarea strictă
a acestor măsuri profilactice a dus la lichidarea
�urbării într-o serie de ţări. Unui om muşcat
I se va acorda ajutorul medical de urgenţă.
�oc�l muşcăturii s� dezinfectează şi se pansează
In timpul cel mal scurt, pentru a se distruge
pe cît posibil virusul. Urmează apoi prezentarea
la centrul antirabic pentru vaccinare (prima
vaccinare antirabică a fost făcută de L.Pasteur
în iulie 1885). Vaccina rea este obligatorie ori
de. cîte ori un om este muşcat de un animal.
chiar dacă muşcă tura este făcută prin haină.
sau chiar fără muşcătură dacă saliva animalului
a vati�s pi�lea. Dac� peste 2 săptămîni după rnuş­
cat ura animalul ţinut sub observaţie a rămas
sănătos, vaccinarea omului muşcat se întrerupe.
Injecţiile cu vacein se fac subcutanat în abdo-
Turgor
prezent
366
men. de mai multe ori şi zilnic, după schema fie­
cărui caz în parte, fixată de medic. Durata
vaccin�rii poate varia între 2 săptămîni şi
2 luni. Deoarece imunitatea în vaceinarea
antirabică survine numai peste 2- 3 săptămîni
de la prima injecţie, vaccinarea trebuie să
înceapă cît mai repede. Imunitatea durează
aproape o jumătate de an. Alcoolul este strict
interzis (timp de 6 luni) persoanelor vaccina te ;
d� asemenea, trebuie să se evite surmenajul,
raceala sau supraîncălzirea corpului. Persoa­
nele care prezintă semne de boală nu se vacei-
nează. Experienţa îndelungată a centrelor anti­
rabice din lumea întreagă demonstrează că
va�cinarea antirabică a oamenilor muşcaţi de
am ma le turbate şi-a dovedit din plin ef icienţa.
turgor, starea de consistenţă şi elasticitate
a pielii şi ţesutului subcutanat, la organismul
sănătos. La copii, în special în cursul tulbură­
rilor. de nutriţie, sau la persoanele bolnave,
s�ăblte, p.ielea îşi pierde elasticitatea şi con­
sistenţa el normală, putînd fi apucată între de­
gete şi rămînînd cu tată întocmai ca o cută de
cearşaf, fără a-şi reveni imediat după ce luăm
?eg�tele. E�a.menul turgorului dă informaţii
indirecte privind starea de nutriţie generală a
organismului.
tuse convulsivă (tuse măgărească), boală
infecto-contagioasă acută epidemică, în special
a cop iilor, caracterizată prin catar al căilor res­
piratorii şi cvinte de tuse spasmodică. Agentul
tusei convulsive este bacilul Bordet-Gengou.
Sursa principală o constituie bolnavul cu o for­
mă clinică tipică sau frustă de tuse convulsivă.
Transmiterea este aerogenă, în perioada cata­
rală, cînd simptomatologia clinică nu permite
recunoaşterea bolii. Contaminarea are loc în
apropierea imediată a bolnavului, pentru că
germenul tusei convulsive este puţin rezistent
în mediul extern. Contagiozitatea este mare în
prima perioadă a bolii (75%), pentru ca să
scadă treptat o dată cu instalarea cvintelor
de tuse, aşa încît după trei săptămîni de la
începutul lor, bolnavii să nu mai fie conta­
gioşi decît în proporţie de 20-45%. Starea
de purtător sănătos nu este cunoscută. I muni­
tatea este durabilă, pentru întreaga viaţă.
Incubaţia durează 2-15 zile, pînă la cel mult
21 de zile; este asimptornatică. Invazia durează
de la cîteva zile pînă la 2 săptămîni. Debutul
[367]
r
!
I
este insidios, cu o creştere moderată a tempe­
raturii (simulînd o răceală), strănut, traheo­
bronşită, tuse uscată, uneori catar conjunctival
şi congestie a mucoasei faringiene. Alteori,
poate începe ca o laringită trecătoare, sau ca
o bronşită acută (raluri bronşice). Tusea se
accentuează ulterior şi în special noaptea de­
vine penibilă, obositoare. Se instalează o stare
de indispoziţie, inapetenţă, edernaţierea feţei,
uneori vărsături alimentare la sfîrşitul accesu­
lui de tuse. Perioada de stare este caracterizată
prin accese de tuse spasmodică (cvinte). Cvinta
de tuse se compune di!] trei simptome: tuse,
repriză, expectoraţie. Incepe subit sau după
o scurtă senzaţie de iritaţie în gît. Copiii mai
mici părăsesc jocul, se retrag sau aleargă spe­
riati la mamă. Dacă sînt în pat se ridică, se
agaţă de marginile patului sau de hainele
părinţilor. Tusea constă în cîteva reprize
de tuse (5-10) care se succed fără întrerupere;
urmează apoi o inspiraţie, care (datorită con­
tracţiei glotei) are un sunet şuerător caracte­
ristic, după care accesul continuă sub forma
unor noi p�seuri de tuse ce se succed rapid.
In timpul cvintet, aspectul bolnavului este
caracteristic: faţa se congestionează sau chiar
se învlneţeşte, apar lacrimi în ochi, venele
gîtului şi ale feţei se umflă, limba, cu vîrful
indoit în sus, este proiectată în afara gurii.
Cvinta se termină cu eliminarea unei spute
vîscoase, aderente, sticloase; la copiii mici se
.produc uneori vărsături alimentare. Tempera­
tura este de obicei normală sau uşor crescută.
'Copiii devin adinamici şi în cazurile grave
apatici. Se observăInsomnii şi uneori întune­
-carea cunoştinţei. In intervalele dintre cvin­
tele de tuse, copiii au o comportare pe dep lin
satisfăcătoare, se joacă, au poftă de mîncare.
Cauzele care pot provoca crizele de tuse sînt:
efortul, ingestia de alimente, emoţiile, ir itaţ iile
respiratorii prin praf, fumul de ţigară, pîinea
uscată, sau de multe ori o simplă înghiţitură
de apă rece. Numărul cvintelor diferă după
.gravitatea bolii. In formele obişnuite sînt
10- 15 cvinte în 24 de ore şi în cele severe
50-60 de cvinte în 24 de ore. Perioada convul­
.sivă durează Între 2 şi 8 săptămîni. Treptat,
tusea devine mai slabă ca intensitate şi cvin­
tele se răresc. Perioada de rezoluţie (declin)
începe din momentul în care tusea îşi pierde
caracterul spasmodic, numărul acceselor scad,
bolnavul expectorează mai uşor, este mai
vioi, doarme mai bine, vărsăturile dispar.
1 n conuaiescenţă apari ţia oricărei boli infecţioase
aerogene reproduce tusea cvintoasă. Accidente:
ulceraţie sublinguală, vărsături, hemoragii
(subconjunctivale, retiniene, palpebrale, na­
zale, cutanate, meningiene), emisiuni involun­
tare de urină şi fecale, prolaps rectal, hernie
(inghinaIă, ombilicaIă), emfizem pulmonar,
pneurnotorax. Complicaţii: febra, În perioada
de stare, anunţă complicaţii care pot fi ri­
nite, rinofaringite, laringite, laringospasrn,
bronşită, bronhopneurnonie (acută, subacută.
trenantă, supraacută), encefalite. Recidioele sînt
rare. Tratament: regimul la pat este indicat
în prima fază a bolii şi numai în caz de febră
şi complicaţii. Camera bolnavului trebuie să
fie bine aerisită. Aerul rece, proaspăt, are efect
favorabil; cvintele devin mai rare, copilul se
calmează şi adoarme. Vara va sta afară cea
mai mare parte a zilei, iar iarna, 4- 5 ore.
Adulţi! trebuie să se ocupe mai mult de copiii
bolnavi pentru a le Îndrepta atenţia asupra
altor lucruri, în acest Iel obţinîndu-se rărirea
acceselor de tuse. Hrana va fi cît mai bogată
În calorii, întrucît vărsături le epuizează orga­
nismul. Alirnentaţ ia bolnavului nu trebuie să
fie deosebită de cea a copilului sănătos. La
sugari este de preferat alirnentaţia la sîn.
Tratamentul medicamentos constă mai mult
în administrarea de tonice. Numai complica­
tiile se tratează cu antib iotice (c1oramfenicol,
streptomicină, hidraz.idă). Fiind o boală con­
tagioasă din grupa B, copilul va fi internat
facultativ în spitalul de boli contagioase,
numai cînd este mic şi are complicaţii. Profi­
laxie: contacţii vor fi izolaţi pînă la 21 de zile.
Bolnavii vor fi izolaţi la domiciliu timp de
21 de zile. Dezinfecţia se face cu metode cu­
noscute. Cazurile de boală trebuie anunţate
circumscripţiei sanitare. Vaccinarea cu vaccin
antipertusis dă rezultate bune.
Turgor
absent
367
[368]
turbă, amestec format din părţi de plante,
mai mult sau mai puţin descompuse, şi care
sînt bogate în carbon. Nămolul de turbă, bogat
în principii organice şi anorganice, este mult
folosit în terapeutică şi se găseşte în ţara noas­
tră la Vatra Dornei, Borsec, Geoagiu, 1 Mai
Someşeni etc.
turism, excelentă formă de odihnă activă,
reprezentînd unul din cele mai inteliger. te
moduri de a petrece sfîrşitul de săptămînă şi
concediul de odihnă. Turismul oferă corpului
un minunat prilej de a se căli, prin acţiunea
binefăcătoare a factorilor naturali ai mediului
extern, îmbinată cu mişcarea. La noi în ţară,
turismul a luat o extindere considerabilă în
ultimii ani şi se dezvoltă necontenit, ca o
expresie a grijii statului nostru pentru sănă­
tatea oamenilor muncii. Cei ce doresc să facă
o excursie trebuie să nu uite că pregătirea cu
grijă a acesteia este primul element care con­
diţionează succesul. Mai întîi trebuie bine
ales traseul, potrivit cu vîrsta şi posibilităţile
organismului, mai ales cînd lipseşte antrena­
mentul. Incălţămintea trebuie să fie purtată
(este periculos să pornim cu încălţăminte
nouă la drum lung) şi controlată riguros, să
nu aibă cuie. Sacul va fi confecţionat dintr-un
material impermeabil şi va avea curelele destul
de late, ca să nu taie umerii. In sac nu se pune
decît ceea ce este strict necesar, fără nimic de
prisos, fiindcă la drum lung fiecare gram în
plus purtat în spinare contează. Nu se recomandă
ca greutatea sacului să depăşească 16-20 kg
la bărbat şi 8- 12 kg la femeie. A nu uita:
pelerina de ploaie (oricît de frumoasă promite
că va fi vremea), acul şi ata, cîteva antine­
vralgice şi ceea ce este necesar pentru aplicarea
unui pansament curat. A nu uita, de aseme­
nea, o pălăriuţă şi ochelarii coloraţi, cînd ur­
mează a se merge mult timp în plin soare.
Ca principii de alimentaţie: mai bine mai des
şi cîte puţin, de cît mult o dată. Mare atenţie:
nici o picătură de alcool la drum. Alcoolul nu
dă putere, ci dimpotrivă fură din puterile dru­
rneţului, Iăcîndu-I să obosească mai repede, să
suporte mai greu frigul şi intemperiile. Ar fi
bine să se reducă şi fumatul în timpul excursiei.
1\:11 se recomandă a pune în sac nimic din cele
ce se găsesc la cabane, banii fiind mai uşor
de transportat. Hrana caldă de la cabană este
mai sănătoasă decît conserva din sac, care
pe deasupra a mai fost şi dusă în spinare.
Ca alimente de luat la drum, cele mai bune
sint ciocolata, zahărul cubic şi biscuiţii, care
sînt uşori şi ajută la remontarea forţelor pe
parcurs, în caz de nevoie. La locurile de popas,
este necesar să se acorde corpului odihna şi
raţia de somn la care are dreptul. Cei cărora le
place să întîrzie noaptea, la cabană, în jurul
sticlelor cu vin, nu mai pot pretinde că sînt
adevăraţi turişti.
tuşeu, explorare digitală a unor organe cavi­
tare care nu pot fi examinate cu ochiul liber.
Tuşeul poate fi completat prin palpare cu mîna
rămasă liberă, astfel încît părţile mai uşor
368
deplasabile să fie cît mai mult apropiate de
degetul explorator. Exemple: a) Tuşeul rectal
se efectuează, bolnavul fiind aşezat în poziţie
genu-pectorală (în genunchi şi sprijinit În
mîini). Palparea se execută de către medic cu
degetul arătător protejat de o mănuşă de cau­
ciuc, unsă cu vaselină sau glicerină, cercetînd
mucoasa rectală (supleţe, temperatură, mobi­
litate, eventuale neregularităţi) şi proeminenta
prostatei bărbaţilor în rect (volum, formă,
consistenţă, sensibilitate). Este un mijloc de
investigaţie util precizării diagnosticului unor
boli, ca: hernoroizi interni, adenom de prostată)
cancer rectal etc. Atunci cînd explorarea di­
gitală a rectului dă date insuficiente, este ne­
cesar să se treacă la o explorare mai eficientă:
rectoscopia, executată cu aparate special con­
struite în acest scop, cu sisteme optice de vi­
ziune directă şi cu posibilităţi de fotografiere
şi filmare a imaginilor. b) Tuşeul oaginal la
femei se execută tot de către medic. Este com­
pletat cu palparea abdomenului (tact vagino­
abdominal) pentru a uşura palparea anumitor
organe cu degetele exploratoare. Scopul acestei
examinări este de a explora mucoasa vaginală,
dimensiunile vaginului, colul uterin, uterul,
precum şi regiunile învecinate, pînă la reperele
osoase abordabile cu mîna (pelvirnetr ia internă
la femeile însărcinate). Se Efectuează pentru
diagnosticul diferitelor afecţiuni genitale ale
femeii (malformaţii congenitale, anexite, can­
cerul uterin) şi la gravide, precizarea diagno­
sticului de sarcină şi evoluţia ei. Este extrem
de util de practicat periodic în special la
femeile trecute de 40 de ani, chiar dacă aparent
nu acuză suferinţe ale sferei genitale pentru
descoperirea cît mai precoce a cancerului, în
vederea unui tratament eficace.
Tuşnad, staţiune balneo-climaterică, situată
la o altitudine de 650 m, pe malul stîng al
Oltului şi străjuită de masivul Harghita.
Climatul staţi unii este subalpin, reconfortant ,
ferit de vînturi. Staţiunea posedă izvoare
minerale alcaline, carbogazoase sărate şi Ieru­
ginoase care sînt folosite în cura externă - în
boli ale aparatului locornotor, circulator,
genital Ieminin, în astenie, de b ilitate, iar in
cura internă - în boli digestive, urinare,
anemie, c1oroză. In staţiune se află şi o moţetă
care degajează bioxid de carbon liber şi care
este folosită în boli circulator ii, reumatismale,
de piele, de femei. Din statiune se pot face
excursii la Stînca Şoirnilor, Stînca Turnurilor,
Lacul Sf. Ana, muntele Puciosul etc.
tutun, plantă toxică cultivată azi pe supra­
feţe întinse ale globului. Frunzele aceste!
plante sînt utilizate de milioane de consumatori
în ţigarete sau sub forma ţigărilor de foi şi a
tutunului de pipă. Tutunul exercită acţiunea sa
vătămătoare prin alcaloidul numit nicotină,
care este un toxic deosebit de puternic. In­
toxicaţia cronică cu tutun poartă numele de
tabagisrn, fiind extrem de răspîndită în întreaga
lume. Nicotina influenţează în sens negativ
[369]
r toate Iuncţ iile vitale, toate organele, ,;".=,],
II s i aparatele. Abuzul de tutun duce cu timpul
1.' .... '.. l'a tulbura.�ea. funcţiilor d�g:stive: respi�atorii,
I circulatoru ŞI nervoase, făcînd sa scada capa-
citatea de muncă, memoria, puterea de con­
centrare, apetitul sexual. Cercetările ultimilor
I
Tuş na d
ar i au dovedit în mod indiscutabil legătura
directă care există între răspîndirea tot mai
largă a fumatului şi creşterea numărului de
cazuri de cancer bronhopulmonar în întreaga
lume. Deşi mulţi Iumători afirmă că abando­
narea fumatului ar depăşi puterea voinţei
omului, faptele atestă ca In cazurile cînd
medicul recomandă unui bolnav să renunţe
radical şi definitiv la ţigări, deoarece altfel
şi-ar primejdui viaţa, Iăsatul de fumat reu­
şeşte totdeauna. Din moment ce este posibil,
de ce să nu fie lăsat fumatul mai din vreme-
1
I
b...y,
Instalatii de b a l neof iz iot er a p i e la Tuş nad ,
pentru a preîntîmpina un moment neplăcut
ca cel menţionat mai sus? Lăsatul de fumat
nu aduce nici un rău organismului şi reprezintă
în toate cazurile un cîştig pentru sănătate,
cîştig care se poate cifra la cîţiva ani buni
de viaţă în plus.
I
�
[370]
ţesut; formă de organizare a materiei vii,
alcătuită din mai multe celule de acelaşi fel,
care au origine şi dezvoltare asemănătoare
şi o functie similară. Ţesuturile se împart
in: � tesut epitelial, cu rol de acoperire a
suprafeţei corpului sau a cavităţii unor organe
(tub digestiv, căi respiratorii). Ţesuturile epi te­
liale sînt formate dintr-unul sau mai multe stra­
turi de celule (epiteliu stratificat). Ca funcţie,
unele epitelii au rol de apărare şi protecţie
(pielea, epiteliul traheei şi bronhiilor). Altele
au rol predominant în absorbţie, cum este
epiteliul intestinului subţire. Alte epitelii
conţin numeroase glande secretoare, carep'cretă
diferite suc uri (salivă, suc gastric); sîn­
gele şi limfa, ţesuturi cu caracter f1ui , spre
deosebire de toate celelalte desuturi care
sînt solide (vezi sînge); lGl) ţesuturi deL
susţinere şi legătură; ţesutul conjunctiv, răspîn-l[
dit printre toate- organele, este alcătuit din
diverse tipuri de celule conjunctive şi o sub-
�tanţă intercelulară, bogată în fibre colagene,
elastice etc. (ţesut elastic sau ţesut fibros).
neori, celulele conjunctive au un caracter spe­
cial, putînd îngloba grăsimile (ţesut gras sau
adipos). Unele dintre celulele ţesutului con­
junctiv sînt mobile, putînd migra către locu­
rile în care apar corpi străini, infecţii etc.
O altă formă de ţesut conjunctiv este ţesutul
cartilaginos, format din celule speciaTe (con­
drocite), dispuse într-o substanţă intercelulară
numită condrină. Ţesutul cartilaginos acoperă
capetele osoase din articulaţii şi poate con­
tribui la regenerarea osului. Ţesutul osos, ate
o substanţă intercelulară" numită oseină, îrn­
bibată în săruri de calciu care îi dau o rezis­
tenţă deosebită. Ţesutul osos este dispus sub
formă de lamele concentrice, ca foile de ceapă,
în jurul unor canale minuscule (canalele
Havers) sau în jurul unor cavităţi mai mari
fiind numit atunci ţesut osos spongios);
d) ţesut muscular, din care sînt formaţi muşchii
(vezi muşchi); e) ţesut nervos, format din
neuroni şi nevroglii (vezi neuron). Aceste
37e
tipuri principale de ţesuturi prezintă parti­
cularităţi structurale legate de funcţia fie­
cărui organ în parte, fiind îmbinate între ele
în proporţii diferite în fiecare organ al corpului.
In cazul distrugerii unor ţesuturi (arsuri de
piele) pot fi transplantate ţesuturi similare
dintr-o altă regiune sănătoasă care prinztn­
du-se pe locul transplantat pot regenera ţesu­
tul distrus. Asemenea transplante de ţesuturi
poartă numele de grefe tisulare. Savantul
sovietic Filatov a demonstrat că dintr-o serie
de ţesuturi, după o preparare specială, pot fi
extrase substanţe cu caracter stlrnulant pentru
organism în general, dacă sînt injectate, sau
cu rol stimulant pentru ţesuturile din jur
(de exemplu, cornee) în cazul în care este
transplantat un fragment de ţesut special
preparat. Tratamentul cu ţesuturi conservate
este, aşadar, unul dintre mijloacele de care
dispune terapeutica modernă.
ţigări antiastmatice, preparate farmaceutice
care imită ţigările, însă au o bună acţiune
- de calmare a crizelor de astm prin droguri le
vegetale pe care le conţin. Sînt preparate din
amestec de foi de beladonă, hiosciam şi stra­
moniu, la care se adaugă nitrat de sodiu,
pentru a uşura arderea. Se aprind şi se fumează
ca şi ţigările obişnuite, fumul inhalat avînd
proprietăţi farmacodinamice (relaxează muscu­
latura netedă a bronhiilor atunci cînd este
cuprinsă de spasm, ca în cazul crizelor de
astm pulmonar). Pot fi fumate şi între crize,
pentru a le preveni. Se întrebuinţează numai
de către bolnavi (cei ce ştiu să fumeze) şi
se păstrează ferite de umezeală sau uscăciune
prea mare.
ţinţar, insectă făcînd parte dintr-un ordin
care cuprinde peste 20 de mii de specii. Ţln­
ţarii îşi depun ouăle în ape stătătoare, uneori
foarte mici (băltoace). Din ou ies larvele
care trăiesc în apă, pe pămînt umed, în ţesă­
turile plantelor. Peste cîtva timp, larvele r"
se transformă în pupe, din care ies apoi ţin­
ţarii adulţi. Aceştia au corpul subţire şi aripile
[371]
lungi. Numai femela se hrăneşte cu sînge
de om sau animale; masculul se hrăneşte cu
sucuri vegetale (nectari). Unele specii de ţîn­
(ari trăiesc în contact strîns cu omul. Anumite
specii sînt active ziua, altele atacă omul
seara .sau noaptea. In timpul înţepăturii,
limfa ţînţarului ajunge pe piele, provocînd
mîncărime, iritaţie şi formarea unor plăci
urticariene. Tînţarii sînt dăunători nu numai
datorită însuşir ilor toxice ale limfei lor, care
pătrunde în organism în momentul înţepăturii,
ci şi prin faptul că unele specii sînt vectori
(transmiţători) de agenţi ai unor boli (friguri
galbene, encefalita japoneză şi în special
malaria). Ţînţarul transportor al malariei
(anofel), . spre deosebire de ţînţarul obişnuit.
are P?Zlţl� corpului pronuntat oblică, pe
aceeaşi linie cu trompa atunci cînd se aşază
�e perete, Pentru _ � împ iedica înmulţirea
ţ întar ilor, trebuie sa-I distrugem pe cei care
iernează în încăperi locuite şi nelocuite, şter­
gînd pereţii, afumînd încăperile cu fum sau
pulverizîndu-le cu hexacloran ; încăperile lo­
cuite se pulverizează cu DDT sau preparate
de piretru. Larvele se distrug prin acoperirea
apei cu un strat subtire de păcură sau prin
pulverizarea suprafeţei apei cu insecticide
remanente (DDT, hexacloran). Pentru a feri
locuinţele de ţînţari trebuie să se acopere
ferestrele cu plase şi să se închidă bine uşile.
I
I
�
[372]
•
ulcer, (boală ulceroasă), boală caracteri­
zată printr-o inflamaţie a mucoasei stomacului
şi duodenului (gastro-duodenită ulceroasă) care
poate duce la constituirea unei Iezi uni (ul­
ceraţia), de formă rotundă sau ovală, de
dimensiuni variind de la 0,5 la 4 cm, avînd
tendinţa de pătrundere în profunzime. Ulcerul
gastric sau duodenal este o boală a adulţilor,
între 20 şi 50 de ani; s-a constatat că aproape
10% din întreaga populaţie a globului suferă
de această boală. Intre cauzele bolii men­
ţionăm abaterile dietetice îndelungate, sur­
menajul, tensiunea psihică, inflamaţiile locale,
infecţiile. nazo-faringiene, factorii endocrini.
Aceste condiţii duc la o creştere a secreţiei
gastrice de acid clorhidric şi pepsină, cu scă­
derea secreţiei de mucus capabil să apere
mucoasa gastro-duodenală împotriva iritaţiilor.
Boala ulceroasă, în forma ei obişnuită, se
manifestă cu unele simptome destul de carac­
teristice pentru a putea fi uşor recunoscută.
Durerea pe stomacul gol, foamea dureroasă,
durerea tîrzie la 2- 4 ore după masă şi durerea
în timpul nopţii, liniştirea durerii prin admi­
nistrarea de medicamente alcaline, cum ar fi
bicarbonatul de sodiu, sînt caracteristice
pentru ulcer. Alt semn timpuriu al bolii
ulceroase este periodicitatea, adică gruparea
durerilor şi a celorlalte manifestări ale bolii.
ca: arsuri, rîgîieli, regurgitaţii acide, consti­
patle, pe o perioadă de mai multe zile sau
săptămîni, primăvara sau toamna. Aceste
perioade dureroase sînt separate de epoci
cînd bolnavul nu acuză nici o suferinţă, in­
diferent de regimul alimentar. De multe ori
însă simptomele unui ulcer nu sînt atît d­
clare. Se mai recurge la examene complemen
tare, ca de pildă analiza chimismului gastric,
care arată aproape de regulă hipersecreţie şi
hiperaciditate. La examenul radiologic, ulce­
rul apare sub forma unei nişe. Acest aspect
este dat de pătrunderea substanţei de contrast
(bariul) în interiorul ulceraţiei. Alteori se
constată semne indirecte care traduc suferinta
organului într-o anumită porţiune; aceste semne
sînt mai greu de interpretat. Evolutia bolii
este cronică; perioadele de linişte se pot pre
lungi ani de zile, uneori pînă la vindecare.
Alteori însă se pot ivi complicaţii: perforaţie,
stenoză sau hemoragii ulceroase, care consti­
tuie indicaţii riguroase pentru intervenţia
chirurgicală. Tratamentul bolii ulceroase ne­
complicate are o recomandare profilactică
privind respectarea unei igiene alimentare
şi cruţarea sistemului nervos; mese la ore
regulate, evitarea alimentelor iritante, viaţă
De la sttngo la dreapta: mucoasă gastrică normală; hipertrofia mucoasei (gastrită); ulcer gastric; ulcer
gastric malignizat (cancer)
372
[373]
ordonată în aşa fel ca perioadele de muncă
să alterneze cu odihna, crearea unui mediu
de viaţă şi de muncă adecvat, alături de ore
rezervate relaxării (lecturi, spectacole, sport,
plimbări în aer liber). Tratamentul în criză
constă în repaus la pat, cel puţin trei săptămîni
şi regim alimentar. Regimul cuprinde şi el
cîteva reguli: se dau alimente uşor tolerate
de stomac şi se evită alimentele iritante, cele
care impun un efort de fărîmiţare din partea
stomacului sau care stimulează secreţia lui
acidă, ca de pildă: grăsimi prăjite, condimente,
legume şi fructe <;.rude, supe şi extracte de
carne, rîntaşuri, alcool. Prînzurile vor fi dese
şi mici, urrnărindu-se ca stomacul să nu rămînă
niciodată gol. Fumatul este suprimat. Cu
privire la tratamentul medicamentos, care cu­
prinde sute de preparate, cele mai eficace
s-au dovedit: alcalinele, nu însă singure, ci
asociate în formule speciale (Calmogastrin,
Pangastrin, Rother), pansamentele gastrice
(bismut şi caolin), antispasticele (Papaverină,
Scobuti l, Probantin). Tratamentul hidromineral
este foarte util. mai ales prin scoaterea bolna­
vului din mediul de viaţă obişnuit, repaus şi
regim dietetic, Staţiunile de cură sînt: SIănic,
Sîngeorz,
ulcerul gambei, dermatoză apărînd la gambe,
în general la persoane suferind de tulburări
de circulaţie (varice, periflebite, arterite), carac­
terizată prin formarea unei plăgi cu tendinţă
foarte redusă la vindecare. Ulceraţia este
adîncă, cu marginile tari şi secretă un lichid
clar, amestecat uneori cu sînge sau cu puroi
în cazul unei suprainfectări cu microbi banali
(stafilococi etc.). In această din urmă situaţie,
pielea dimprejur se roşeşte, rana devine mai
dureroasă ca înainte şi are tendinţa să se mă­
rească. Tratamentul ulcerelor de gambă este
de lungă durată. Reuşita este condiţionată de
vindecarea tulburărilor circulatorii care fa­
vorizează persistenta ulceraţiei. Se recomandă
ca aceşti bolnavi să poarte un ciorap elastic
şi să menţină cît mai mult timp piciorul
bolnav în stare de repaus, ridicat puţin dea­
supra poziţiei orizontale. Mersul nu dăunează
atît, cît statul pe loc în picioare, cînd circulaţia
în membrele inferioare este mult îngreunată.
ultrasonoterapie, aplicarea ultrasunetului în
scopuri curative. Din punct de vedere fizic
ultrasunetu l are exact aceeaşi natură ca şi
sunetul, care se poate însă auzi. Este vorba
despre oscilaţiile mecanice ale particulelor
unui mediu elastic (aer, apă, metal etc.) cu'
frecvenţa de la 450 000 pînă la 8 milioane pe
secundă care nu pot fi recepţionate de urechea
umană. In scopuri medicale se folosesc de
cele mai multe ori frecvenţele de 800 000 - l
milion oscilaţii pe secundă. La o astfel de
frecvenţă oscilaţiile ultrasonice nu pot stră­
bate nici chiar straturile cele mai subţiri de
aer. De aceea la efectuarea procedurilor cura­
tive între suprafaţa activă a "capului de
tratament" şi corpul pacientului trebuie să
existe un anumit mediu intermediar lipsit
de aer - ulei mineral, apă. In caz de acţionare
asupra unor porţiuni mici ale corpului, acestea
se ung cu ulei de vaselină şi apoi pe ele se
apasă strîns suprafaţa activă a "capului"
aparatului care se menţine în poziţie fixă.
In cazul cînd se acţionează asupra unor supra­
feţe mari, "capul de tratament" se deplasează
încet prin mişcări alunecătoare pe suprafaţa
pielii unsă cu ulei. Cînd ultrasunetele trebuie
aplicate pe articulaţii mici sau porţiunile
neregulate ale mîinilor sau picioarelor, ca
mediu intermediar se foloseşte apa. Terapia
cu razele ultrasonice se aplică în diversele
afecţiuni inflamatorii ale articulaţiilor, în
radiculite, Iezi uni traurnatice ale ligamentelor
şi muşchilor.
I ultraviolete, radiaţii denumite încă şi chi­
mice, din cauza puternicii lor acţiuni asupra
ţesuturilor. Ele sînt electromagnetice cu o
lungime de undă mai mică decît cea a razelor
Şedinţă de ultraviolete la Spitalul de copii
"Emilia Irsa",
luminoase, fiind situate între 393 şi 100 miim
de micron (1 micron = I miime de mm).
In producerea acestor raze se folosesc pentru
necesităţile terapeutice mai ales lămpile cu
mercur metalic sau cu vapori de mercur,
care sînt confecţionate din cuarţ şi nu din
sticlă (ce nu Iasă să treacă razele ultraviolete).
Acţiunea ultravioletelor asupra organismului
este foarte complexă, Cele mai importante
371
J
[374]
I
r :
!
...
efecte ale aplicării razelor ultraviolete sînt
ertternato-plgmentogeneza, folosită şi În tera­
peutică, şi transformarea ergosterinelor În
vitamina D.
unde ultrascurte, unde de foarte Înaltă frec­
venţă folosite În terapeutică. Principiul acestei
metode de tratament constă în faptul că o
anumită parte a corpului pacientul ui se ex­
pune într-un cîmp electric între 2 plăci metalice
izolate, care se conectează la o sursă de curent
alternativ cu frecvenţă de circa 40 de milioane
Tratament cu ultrascurte.
oscilaţ ii pe secundă. In mecanismul de acţiune
a terapiei cu raze ultrascurte asupra organis­
mului, cele mai importante fenomene sînt
procesele osci lator i i, aşa-zisul efectul oscilant.
Tocmai prin aceasta se explică eficacitatea
lor În degerături, afecţiuni inflamatoare acute,
inclusiv cele purulente (Iuruncule, hidroadenite,
mastite şi altele), pentru al căror tratament de
obicei nu se pot aplica alte metode electro­
terapeutice. Terapia cu raze ultrascurte dă
rezultate bune şi În formele incipiente ale
endarteritei obliterante. Ele au şi un efect
anestezic pronunţat: această Însuşire se tclo­
seşte la tratamentul afecţiunilor creierului şi
măduvei. Terapia cu aceste raze este eficientă
şi În tratamentul guturaiului, inflamaţiilor
cavităţilor sinuzale ale nasului, bolilor infla­
matoare ale urechii etc. Razele ultrascurte au
avantajul că se pot aplica şi prin haine., ban­
daje de tifon şi gips, deoarece cîmpul electric
trece prin acestea precum şi direct pe rănile
deschise şi ulcere. Pentru obţinerea cîmpului
electric de foarte Înaltă frecvenţă se folosesc 1
generatoare cu tuburi electronice. Acţiunea
se dozează după senzaţiile subiective ale
pacientului, după gradul de iluminare a lămpii
de neon şi după indicaţiile aparatelor de pe
tabloul de comandă.
unit dentar, aparat format dintr-un motor
electric de şlefurt, la care se adaugă o serie
de anexe, care creează condiţii optime pentru
a putea executa un tratament corect stomato-
374
logic. Unitul conţine o scuipătoare cu aspi­
rator de salivă, pompe cu aer comprimat,
cauter electric, o lampă scialitică, un reflector
bucal. Se mai adaugă şi o măsuţă pentru
instrumentele curente, precum şi un fotoliu
dublu telescopat. Pînă nu de mult, asemenea
aparate perfecţionate se obţineau din import.
In prezent, ca urmare a industrializării socia­
liste în tara noastră se fabrică şi unituri den­
tare .. Dentior", la Fabrica 1.0. R. Aceste uni­
turi dentare moderne au turatii mari de turbină.
Astfel de instalaţii se introduc în tot mai
multe servicii de stomatologie, pentru ca
randamentul de lucru să fie optim şi asistenta
stomatologică de masă să fie de calitate.
untură de peşte (ulei), grăsime uleioasă
extrasă mai ales din ficatul de morun, cu un
conţinut foarte bogat în vitamine le A şi D2.
Se utilizează pentru prevenirea rahitismului
la copiii trecuţi de un an sau pentru comple
tarea nevoilor de vitamină O necesare creşterii
osoase şi perioadei de dentiţie. Se poate adrni­
nistra la gravide În ultimele luni de sarcină,
cît şi pentru prevenirea rahitism ului la copii
şi a decalcificărilor la mamă (deformaţii
osoase, carii dentare). Vitamina A este nece­
sară funcţiei vederii, măreşte capacitatea de
rezistenţă la infecţii, mai ales ale pielii şi
mucoaselor. Ajută la creşterea oaselor şi are
un efect În prevenirea anemiilor. Grăsimile
din ficatul de morun sînt principii alimentare
de înaltă valoare energetică şi metabolică.
Deseori, administrarea ulei ului de peşte este
îngreunată la copii datorită mirosului şi
gustului său specific de peşte. Acesta Însă se
poate corecta prin adăugarea de zeamă de
lămîie sau portocale, sau prin -incorporarea
ulei ului de peşte În mîncarea preferata a
copilului.
urcior (hordeolum, orgelet), inflamaţie acută
supurată a glandelor sebacee ale pleoapelor
produsă de către stafilococ. Distingem: a) ur­
ciorul extern, care este o inflamaţie a glandelor
sebacee Zeiss, situate la marginea pleoapelor.
la nivelul genelor. Se manifestă printr-o um­
f1ătură localizată la marginea pleoapei, de
dimensiunile unui bob de orz (hordeolum},
însoţită de lnroşirea ţesuturilor şi formarea
unei colecţii purulente care se elimină,
la exteriorul p leoapei, după' 2 - 3 zile.
Este foarte dureros în perioada de colectare
şi se poate Însoţi de o reacţie a ganglionilor
preauricularl şi submaxilari, care sînt măriţi
de volum; b) urciorul intern, care se datoreşte
unei inflamaţii acute a glandelor Meibonnius,
situate În grosimea scheletului cartilaginos al
pleoapei. Umflătura ţesuturilor are loc mai
spre mijlocul pleoapei, iar eliminarea colecţiei
purulente se face spre interior, sub pleoapă.
De multe ori, urciorul după vindecare favori­
zează apariţia altor urcioare (recidive). Ca
tratament se recomandă aplicarea de corn prese
calde cu ceai de rnuşeţel pentru a favoriza
colectarea, iar după ce s-a eliminat puroiul.
[375]
Trichomonas uaginalis.
incubaFe de 2- 5 zi.le,. lipsită de simptome,
bolnav 11 de b lenoragie incep să aibă usturimi
la orificiul canalului urinar, mai ales în rno­
mentul. urinării, şi apoi observă aparitia unei
scurgeri purulente, de culoare gălbuie. Durerile
ş! arsuril.e devin din ce în ce mai puternice
ŞI se resimt treptat pe întreg canalul. Cînd
mi.crob}i au aju�s să Îmbolnăvească şi vezica
urinara, apar simptome de cistită: uri nări
foarte dese cu cantităţi mici de urină dureri
şi usturimi deasupra osului pubian. E;amenul
microscopic al unei picături de puroi arată
pre�en.ta �onococu�ui. Diagnosticată şi tra­
tata imediat dupa apariţia el, blenoragia
nu este o boală periculoasă, însă neglijată,
poate trece Jn stadiul cronic, mult mai greu
de tratat, ŞI poate da complicaţii foarte ne­
plăcute pentru bolnav. Cităm astfel: uretrita
cronică, orhita (îmbolnăvirea testiculilor, pu­
tînd duce la steri litate) la bărbat şi bartolini­
ta (formarea unui abces în glanda Bartholin
situată în grosimea buzelor mari) şi infla­
maţiile blenoragice ale organelor genitale in­
terne (metri te, anexite, salpingite, pelviperi­
tonite) la femeie, care de multe ori sînt motive
grave de suferinţă pentru tot restul vieţii
ele putindu-se însoţi, pe lîngă alte neplăceri,
şi de sterilitate. In afara gonococului, o serie
de alţi microbi pot provoca inflamaţii însoţite
de scurgeri pe canal ul urinar. Aceste uretri te
provocate de ultravirusuri, de Trichomonas
uaginalis etc. au un 'caracter mai puţin acut.
apar de multe ori după o uretrită gonococică
şi sînt foarte rezistente la tratamentele obiş­
nuite. Profilaxia uretritelor se realizează prin
spălarea organelor genitale cu apă şi săpun
după contactul sexual, urmată de urinare şi
eventual de instilarea unei soluţii antiseptic!'
pe canal. Tratamentul uretritelor gonococice
trebuie aplicat cît mai aproape de începutul
bolii. fiecare zi de întîrziere avînd ca rezultat
o rezistenţă mai mare a microbi lor faţă de
medicamentele folosite. Tratamentul se face cu
antibiotice şi cu sulîamide, dar trebuie prescris
şi executat într-o instituţie sanitară deoarece
un tratament condus greşit nu vindecă definitiv
boala. ci o face să dispară pentru moment
ea reapărînd apoi sub formă cronică, mult
mai greu de vindecat. In ţara noastră, în cazu­
rile de uretrite, organele sanitare practică
o anchetă epidemiologică fiecărui bolnav pen­
tru a descoperi izvorul său de îmbolnăvire
şi alţi contacţi îrnbolnăviţi pe care, supunîn­
du-i la tratament. îi vindecă, împiedicînd
în acest fel răspîndirea bolii.
urinar (aparatul), îndepărtează din organism
o serie de substanţe nefolositoare, pe care le
elimină prin urină. Aparatul urinar se com­
pune din: 1) doi rinichi, glande cu o construcţie
specială. în care se filtrează sîngele şi se
fabrică urina; 2) uretere, două tuburi prin
care se scurge urina secretată de rinichi;
3) vezica urinară, un rezervor în care se adună
urina ce vine prin uretere ; 4) uretra, canalul
picături de sulfatiazol 10%, de trei ori pe zi.
Pentru a preveni recidivele se recomandă
injecţii cu anatoxină stafilococică în doze
progresive sau autovaccin.
J1remie, sindrom clinic toxic care apare în
insuficienţa renală acută sau ca termen ultim
al unei afecţiuni renale avansate. Azotul
provenit din degradarea proteinelor este eli­
minat de rinichi în cea mai mare parte sub
formă de uree (dar şi de aeid urie sau săruri
de amoniu); cînd aceasta dintr-o insuficienţă
de funcţionare renală este reţ inut ă În sînge
peste limitele normale (0,50 g %0) vorbim despre
azotemie. Tulburările clinice grave, deterrni­
nate de retenţia în sînge şi a altor compuşi
tox ici , poartă denumirea de uremie. Bolnavul
prezintă o paloare pămîntie a tegumentelor,
cefalee puternică, greţuri şi vărsături, oboseală
care merge pînă la o stare de torpoare. Cu regim
dietetic şi tratament, fenomenele pot fi arne­
liorate. De cele mai multe ori însă, tulburările
se intensifică, li se adaugă semne de suferinţă
cardiovasculară, dispnee cu tulburarea ritmu­
lui respirator şi pauze prelungite (vezi dispnee),
insuficienţa inimii stîngi, pericardită, hiper­
tensiune arterială care conduc lent la starea
de comă uremică (peste 4- 5 g% uree sanguină).
Bolnavul uremie va sta la pat fiind supra­
vegheat îndeaproape pentru a surprinde din
timp orice complicaţie sau agravate. Se ad­
ministrează regim cu lichide zahara te abun­
dente, glucoză, tonice cardiace.
uretrite, îmbolnăviri purulente ale canalului
urinar. Sînt produse de cele mai multe ori de
gonococ (gonococie, uretrită blenoragică, seu­
larnent) sau de microbi din grupa ultraviru-
suri lor. Vom descrie mai pe larg uretrita gono­
cocică sau blenoragia, ea fiind forma cea mai
frecventă. Contaminarea se face aproape în
totalitatea cazurilor direct de la om la om
prin raporturi sexuale cu o persoană bolnavă,
gonococul fiind un microb puţin rezistent în
mediul extern. După o scurtă perioadă de
,1
, ,
375
[376]
Glomerul renal.
1
,
I
f
I f
Elaborarea urinii [scherna t ic}. Prin glomerul (stînga)
se Iil t rează zilnic o mare cantitate de lichid. Prin
tubii uriniferi se face_ulterior o absorbţie selec1ivă.
din aortă, ŞI Iese vena în renală, care se varsă
direct în vena cavă inferioară. Dacă se sec­
tionează un rinichi, se constată că este com­
pus din două zone bine distincte: la periferie
se află substanţa corticală, care este străbătută
de vase foarte fine, formînd numeroase ghemuri
(glomerulii renali Malpighi). Aceste ghemuri
vasculare sînt îmbrăcate într-o capsulă cu
pereţii dubli (capsula Şumleanski-Bowrnan) :
glomerulii se continuă apoi cu un tub ondulat
(tubul con tort proximal) şi apoi cu un tub
care formează o buclă asemănătoare cu litera U
(ansa Henle). Ansa Henle se continuă cu tubul
con tort distal ce se deschide în tubul colector
(Bellini), care se uneşte cu tubii colectori
veniţi de la alţi glomeruli. Aceste tuburi,
împreună cu glomerulii lor, formează unitatea
funcţională a rinichiului, nefronul. Substanţa
medulară ocupă partea centrală a rinichiului,
începînd imediat sub zona corticală. Ea este
formată din 16-20 de piramide, care privesc
cu vîrful către hil şi cu baza către corticală.
Piramidele sînt străbătute de tuburile colec­
toare, care se varsă unul în altul, convergînd
astfel spre vîrful piramidei, care proemină
în cavitatea sinusului renal şi se numeşte
papi Iă. Papilele sînt în număr de 14 pentru
fiecare rinichi. Papilele sînt ciuruite la vîrf,
orificiile acestea fiind deschiderile tuburi lor
vas t'le/'t'/11
vas a/t'/'t'/ll
376
prin care se elimină în afară urina colectată
în vezica urinară. Rinichii, în număr de 2,
sînt aşezaţi pe peretele posterior al abdo­
menului, în vecinătatea ultimei vertebre tora­
cale şi a primelor două vertebre lombare.
Ei acoperă astfel faţa anterioară a coastei
Secjiune pIinlr-un rinichi. 1 - adera renală
2 - vena renală; 3 - bazinelul; 4 - urelerul
5 - calice; 6 - sinul renal; 7 - piramidă Mal
plghi; 8 - piramide Ferrein; 9 - coloană Berlin
10 - papilă; 11, 12 - ramuri ar t er ia lc.
a XI-a şi a XII-a. Au forma unui bob de fasole
şi sînt astfel aşezaţi, încît se privesc prin
porţiunea lor scobită. Prin porţiunea scobită
� a' rinichiului (numită hilul renal), pătrunde,
în interiorul glandei, artera renală, ramură
-
I
I
l
[377]
excretoare, prin care se scurge urina filtrată
de glomerul. Pe papilele renale, în fundul
sinusului renal se inseră o serie de tuburi
membranoase, numite calice; acestea converg,
formînd un fel de pîlnie, cu pereţi subţiri,
numită bazinet. Bazinetul este un mic rezervor,
care adună urina şi o lasă apoi să se scurgă
în ureter. Ureterele sînt două tuburi cilindrice
musculoase, cîte unul de fiecare rinichi, care
încep la nivelul bazinetului şi se termină
în vezica urinară. Lungimea lor este de cea.
30 cm. Ele merg lipite pe muşchii ce formează
peretele posterior al abdomenului şi sînt aco­
perite de peritoneul ce căptuşeşte faţa poste­
rioară a abdomenului. Vezica urinară. Este
un rezervor aşezat în partea de jos a bazinului,
înapoia oaselor pubiene şi a articulaţiei lor
(simfiza pubiană). Are o capacitate de250- 300g.
Peretele vezicii este gros şi format din 3 stra­
turi: la exterior un strat musculos puternic,
care prin contracţia 1 ui goleşte vezica; sub
tunica musculară se află stratul subrnucos,
iar În interior, vezica este căptuşită de o
mucoasă încreţită. Ureterele se deschid pe
peretele posterior al vezicii, iar uretra, con­
duetul prin care vezica se goleşte la exterior,
începe În partea de jos a vezicii. Aici, fibrele
musculare ale vezicii se îngroaşă şi formează
un adevărat sfincter, care permite golirea
ritmică a rezervorului vezical. Uretra. Este
conductul prin care se scurge în afară urina
adunată În vezică. Ea diferă ca lungime şi ­
alcătuire la bărbat şi femeie. In timp ce la
femeie uretra are numai 3- 4 cm lungime
şi este aproape dreaptă, la bărbat, uretra
este mai lungă (18-22 cm). Ea străbate,
la bărbat, glanda prostatică (uretra prostatică).
Aici se deschid canalele ejaculatoare, prin
care vine sperma. A doua porţiune este repre­
zentată de uretra membranoasă, iar a treia
porţiune (uretra cavernoasă) este cea mai lungă
şi trece În lungul corpului cavernos al penisului.
Uretra este căp tuşită de o mucoasă, în care
se găsesc numeroase glande, iar orificiul prin
care se deschide uretra la exterior se numeşte
orificiul extern al uretrei.
urină, produsul ultim al activităţii renale.
Făcînd analiza ei, putem aprecia funcţia
rinichilor. Caracterele urinii normale sînt,
pe scurt, următoarele: a) volumul în 24 de
ore: 1 200-1 500 mI. Acest volum poate
varia şi la oamenii normali, în legătură cu
ingestia de apă. Astfel, un individ care ingeră
lichide puţine _va avea un volum urinar scă­
zut şi invers. In ambele cazuri însă, la omul
normal, eliminarea de uree şi săruri minerale
este aceeaşi. Creşterea eli mi nări i de urină se
numeşte poliurie, iar scăderea eliminării ei
poartă numele de oligurie. In anumite cazuri,
poliuria poate atinge valori mari: astfel, în
diabet, cantitatea de urină eliminată în 24
ne ore poate fi de 10-15 1. Eliminarea urinii
se face diferit ziua şi noaptea. In timpul
zilei se elimina aproape 3/4 din totalul pe
24 de ore. De asemenea, după o ingestie ra­
pidă de 1-1,5 1 apă, un om normal elimină
în primele 2 ore peste 1/2' din apa ingerată.
Cealaltă jumătate se elimină în timp de mai
multe ore. Persoanele care transpiră abundent
(bolnavii cu febră mare) sau cele cu diaree
prelungită prezintă oligurie, deoarece prin
transpiraţie şi scaune diareice ele elimină
o mare cantitate tie apă, care altfel s-ar fi
eliminat prin rinichi; b) densitatea urinii:
este mai mare de cît a apei datorită substan­
ţelor dizolvate în ea. Densitatea normală a
urinii este 1 015-1 020, iar a apei de 1 000.
Aceasta Înseamnă că greutatea a 1 litru urină
este mai mare de cît a 1 litru apă. Întrucît
densitatea urinii depinde de substarrţele con­
ţinute, măsurînd valoarea ei putem aprecia
dacă urina analizată are o compoziţie normală
sau anormală. Urinile concentrate au densi­
tatea crescută, iar cele diluate au densitatea
scăzută. Densitatea urinii se măsoară cu un
aparat numit urodensimetru; c) culoarea urinii:
este de obicei galbenă-deschis datorită unui
pigment (substanţă colorantă) numit uro­
bilină. Urina veche se închide la culoare.
Cînd contine multă albumină sau puroi, urina
este tulbure. Cînd conţine sînge, culoarea
este roşie, asemănătoare cu zeama de carne.
In urma unor tratamente cu substanţe colo­
rate (de exemplu, cu albastru de meti len},
care se elimină prin rinichi, urina îşi poate
modifica culoarea (în cazul albastru lui de
rnetilen, culoarea urinii devine verzuie-albas­
tră). Cînd urina este diluată, culoarea ei
este deschisă. Urinile concentrate sînt mai în­
chise la culoare din cauză că pigrnentul este
şi el mai concentrat. Din acest motiv, la bol­
navii cu febră mare, care prezintă oligurie.
culoarea urinii este închisă; d) compoziţia
urinii: apă 95% şi 5% substanţe organice
(uree, acid urie) şi anorganice (săruri mine­
rale, ca fosfaţi, uraţi, carbonaţi), pigmenţi
(urobilinogen, urobilină), celule descuarnate
din pereţii căilor urinare. Urina normală nu
conţine glucoză şi albumină. Aceste substanţe
pot apărea în cazul anumitor boli, alături de
alte elemente, eritrocite, microbi. Centrifugînd
urina, se constată la fundul eprubetei un depo­
zit de substanţe numit sediment urinar. Ana­
lizat la microscop, acest sediment apare for­
mat din celule descuamate, rare leucocite ş.i..
cristale ale sărurilor minerale care au preci­
pitat după eliminarea lor din rinichi. In
bolile aparatului urinar apar în sediment şi
eritrocite, microbi şi cilindri urinari, formaţi
din îngrămădiri de celule, eritrocite, leuco­
cite şi săruri minerale precipitate; e) acţiunea
toxică şi iritantă a urinii: urina injectată
în sîngele unui animal are o acţiune toxică
care Il- poate omorî. Rămasă pe pielea unui
bolnav mai multă vreme produce o iritaţie
şi chiar Iezi uni mai mari ale acesteia. Cunoscînd
efectul iritant al urinii, se înţelege importanţa
unei toalete riguroase a bolnavilor care nu
..L
"" f _ •
..
)'
.:;
:37,
[378]
I
,<
.,1
� I I
I
"
,;
I!
îşi pot controla eliminările de Urina, sau a
nouă-născuţi lor care-şi murdăresc scutecele.
Reglarea formării urinii: la formarea urinii
contribuie mai mulţi factori, care acţionează
fie asupra filtrării glomerulare, fie asupra
resorb tiei tubulare. a) Sîngele: creşterea pre­
siunii sîngelui în capilarele glomerulare, scă­
derea presiunii osmotice a sîngelui, creşterea
glucozei sanguine şi unele substanţe numite
"diuretice" cresc diureza, adică producerea de
urină. Condiţii opuse scad diureza. b) Sistemul
nervos: cu toate că un rinichi căruia i s-au
întrerupt toate legăturile nervoase continuă
să funcţioneze, totuşi sistemul nervos poate
modifica diureza, adaptînd-o nevoilor orga­
nismului. Prin nervii simpatici şi parasim­
patici sînt controlate irlgaţia rinichiului şi
presiunea sîngelui din capilarele glomerulare.
Cu ajutorul formării de reflexe condiţionate
s-a văzut că şi scoarţa cerebrală poate influenţa
funcţia renală. c) Glandele endocrine: hipoţiza
produce un hormon care împiedică diureza,
tiroida favorizează diureza, iar pancreasul, prin
hormonul numit insulină, reglînd cantitatea
de glucoză din sînge, influenţează indirect
formarea urinii; glanda suprarenală reglează
metabolismul apei, prin anumiţi hormoni
produşi de partea ei corticală.
urocultură, analiză bacteriologică de punere
în evidenţă a unor eventuali microbi în urină,
în diferite boli infecţioase ale aparatului
urinar (cistită - infecţii ale vezicii urinare;
nefrită - infecţie a rinichilor) sau ale între­
gului organism (febră tifoidă). Recoitarea
urinii de la bărbat se face de obicei fără sondă,
după toaleta glandului cu apă şi săpun, iar de
la femeie, cu sondă sterilă, după o toaletă
minuţioasă locală. Urina se recoltează în
recipiente sterile (eprubeta sau baloane de
sticlă) şi se trimite fără întîrziere laboratoru­
lui de specialitate. Aici urina se cultivă pe
medii speciale la o temperatură constantă,
favorabilă dezvoltării microorganismelor (3]0),
după o prealabilă centrifugare pentru con­
centrarea microbi lor într-un volum mai mic de
urină. Dacă pe mediile însămînţate nu se
dezvoltă colonii de microbi, urocultura este
sterilă, cauza bolii trebuind să fie căutată
în altă parte, In cazul în care urocultura este
pozitivă, adică urina conţine microbi, labo-
ratorul determină felul acestor microbi şi
stabileşte prin antibiogramă sensibilitatea lor
la antibiotice. Pe baza acestor rezultate,
medicul curant efectuează tratamentul cu
antibioticele cele mai active, putînd cere
efectuarea mai multor uroculturi pentru urmă­
rirea eficienţei tratamentului aplicat, pînă la
sterilizarea urinii. Deoarece regiunile de recol­
tare a urinii sînt în mod obişnuit foarte
populate cu microbi, în special la femeie, multe
uroculturi pot apărea fals-pozitive, în care
caz este necesară o numărare a germeni lor
pe mI de cultură (urocultură cantitativă). In
acest caz, însămînţa rea urinii la laborator
se face fără centrifugare prealabilă şi prin
numărarea coloniilor crescute se determină
dacă urocultura trebuie considerată negativa
(pînă la un anumit număr de microbi pe mi)
sau pozitivă (de la anumite cifre în sus.
limitele fiind stabilite prin date statistice şi
mai ales în funcţie de intensitatea caracterelor
manifeste ale bolii pacientului. Microbii mai
des întîlniţi în uroculturi sînt colibacilii şi
proteusul.
urticarie, dermatoză de sensibilizare, carac­
terizată prin apariţia unor ridicături ale pielii
(papule), de dimensiuni variabile. La scurtă
vreme după consumarea unor alimente pe care
bolnavul respectiv nu le suportă sau după
atingerea de anumite substanţe la care este
sensibil. pe piele apar papule urticariene
asemănătoare cu urma pe care o Iasă atingerea
de o urzică. Papulele se pot uni în placarde,
cuprinzînd regiuni mai întinse, spre exempl u
întreaga buză superioară. Ele au o durata
scurtă, de la cîteva minute, pînă la citeva
ore, provoacă mîncărirni intense şi dispar
apoi fără a lăsa nici o urmă. Alte papule pot
apărea Însă Între timp în alte regiuni. Astfel
de leziuni se pot forma şi pe laringe (însoţite
uneori de fenomene de sufocare) sau în alte
organe, dînd tulburări variate. Tratamentul
comportă evitarea alimentelor sau substanţelor
vinovate de sensibilizarea pielii, calmante ale
sistemului nervos care joacă un rol important
În apariţia fenomenelor şi medicamente desensi­
bilizante (vitamină C, calciu, hiposulfit de
sodiu şi alergan sau alte antihistaminice de
sinteză).
--
[379]
vaccinal este un virus deosebit de virusut \
variolic care la vaci dă boala numită vaccină):' ,
Aceasta imunizează organismul şi împotriva
variolei. Vaccinarea se face sub 1 an, apo.
rapelul la 7 ani şi 20 de ani. Vaccinarea se
face depunînd pe pielea scarificată o picătură
"
I
vaccinarea, introducerea în organismul uman
sau animal a unui anumit (Yl!c® după o
tehnică deosebită pentru fiecare vaccin în
parte, În scopul declanşării în organismul
respectiv a.Jab-J:J�r.ii de anticQI21 faţă de
antigenul conţinut în vaccinul introdus. La
om, vaccinarea se face profilacticz-ta sănătoşi,
cu scopul imunizării organismului faţă de
o anumită boală contagioasă (de exemplu,
vaccinarea antitetanică, antitifică, antivario­
lică, antigripală, antiexantematică, antidifteri­
că, antipoliomielitică). In două împrejurări,
vaccinarea se face la om În perioada de in-"7-
cubaţie a bolii respective. adică după ce agentul
patogen al bolii a pătruns în organism, dar
Înainte ca semnele bolii să apară; la oamenii
muşcaţi de cîini turbaţi sau suspecţi de turbare
(vaccinarea antirabică) şi la contacţii de variolă
(vaccinarea antivariolică) : În ambele cazuri,
timpul de formare a anticorpi lor după vacei-
-/ nare este mai scurt de cît incubaţia bolii,
astfel că organismul devine imun înainte de
debutul bolii, cu condiţia ca vaccinarea să
-t. se facă imediat după infectare. In cazuri mai
rare, vaccinarea se face la om În scop curativ,�,f
la bolnavi de anumite boli infecto-contagioase
(bruceloză). La animale, vaccina rea se face la
fel în scop profilactic, pentru a le imuniza
faţă de anumite boli contagioase (vaccinarea
antirabică la cîini sănătoşi, vaccinări la
găini pentru profilaxia pestei aviare). In
laboratoarele de seruri, animale sănătoase
sînt vaccinate cu anumite vaccinuri, după
care li se recoltează sînge, din care se separă
serul, bogat în anticorpi, pentru a fi utilizat
ca ser imun în tratamentul anumitor boli
infecto-contagioase. Astfel se prepară pe cal
serul antitetanic, antidifteric, antigangrenos
etc. Vaccinările obligatorii prin lege în ţara
I noastră sînt; vaccinarea antivariolică, vacei­
narea antituberculoasă, vaccinarea antidif-
\ I teri.că, . v�c�i�area an�itifică, va�cin�re� ,anti'
\l poliomieli tică. Vaccinarea : antivariolică se
face cu o suspensie ·de virus vaccinal (virusul
Vaccinare antitetanic?
Vaccinare ant lpol lornlel it Ic ă •
379
[380]
7
r � , l�
1\
.. -" .... -­
. ' ,).
'" v •
. J
f\' -
380
"
I
I
I
i
I
,
II
"
• I
vagi nisrn, sensib il itatea crescu tă, patologică
a organelor ge�' ale externe ale femeii, [mani­
festată prin ntractarea spasmodLcă dure­
roasă a sfincter lui vulvo-vaginal şi al ridică- /'
torilor anali, contractare care face actul sexual
imposibil. In cazuri grave, pînă şi examenul
ginecologie este greu de efectuat. Crizele pot
fi scurte sau de lungă durată şi sînt declan­
şate de tentativa unui raport sexual. Uneori,
contracţia spastică se instalează numai la
gîndul durerii posibile, creînd astfel oroare
faţă de actul sexual. Dacă vaginismul se
declanşează în timpul actului sexual, penisul
poate fi prins atît de puternic, Încît nu mai
poate fi scos (penis captiv). Tratamentul
constă în vindecarea eventualelor Iezi uni
�, balneoterapie, dilatarea progresivă
a vaginului şi psihoterapie.
vaginită (colpită), inflamaţie a vaginului,
de obicei însoţită şi de inflamaţia vulvei
(vulvo-vaginită). Cauza este infecţioasă şi se
datoreşte fie germeni lor banali, fie gonococului
parazitului Trichomonas sau ciuperci lor Oidium
sau Candida albicans. Formele clinice variază
după germenul care le produce. In general
! se manifestă prin usturime, dureri ale vagi­
\..pului intensificate de micţiune (urinare) şi
de raporturile sexuale. Uneori se instalează
şi pruritul vulvar. Tratamentul este În funcţie
de germenul care a produs inlecţia şi se execută
numai la indicaţia medicului. Întrebuinţarea
de unguente şi medicamente În irigaţii vagi-"'­
nale sau a antibioticelor fără indicaţie precisă
poate agrava boala şi produce complicaţii.
In timpul tratamentului este obligatorie absti­
nenţa sexuală. Pentru prevenirea vaginitei se
cere o riguroasă respectare a regulilor de igienă
genitală şi sexuală.
valvulă, îndoitură a endoteliului cardiac
sau vascular, a cărui rol este de a împiedica
Întoarcerea sîngelui prin organul sau vasul
respectiv. In inimă, În dreptul orificiilor
atrro-ventriculare, există asemenea valvule cu
rol de a astupa ritmic aceste orificii (vezi
inimă şi circulaţie). La originea aortei şi
arterei pulmonare, În venele extremităţilor
şi de-a lungul vaselor limfatice, există de
asemenea valvule. Insulicienţa acestor val­
vule are drept consecinţă tulburări circula-
toare care se pot traduce prin apariţia unor
sufluri cardiace (vezi inimă), iar În cazul
vaselor prin modificări de puls (vezi puls)
sau apariţia varicelor la membrele inferioare,
varice. dilataţie şi alungire a venelor. Pot
fi secundare, datorită unei tulburări a cir­
culaţiei de Întoarcere, cauzată fie de o com­
presiune pe traiectul unei vene principale
(tumoare abdomino-pelviană), fie de o obstruare
a venelor profunde prin tromboflebită sau
primitive, care sînt cele mai frecvente şi care
reprezintă manifestarea locală, la nivelul mem­
brelor inferioare, a unei boli care interesează
întregul organism. Varicele primitive apar
Între 20 şi 40 de ani, fiind mai frecvente la
de vaccin. La locul vaccinării se produc după
cîteva zile o roşeaţă apoi o băşică plină cu
un lichid tulbure (pustulă), care apoi face
- o coajă (crustă). După căderea ei rămîne o
cicatrice toată viaţa. Vaccinarea anti tubercu­
loasă se face la nou-născuţi între a 6-a şi a
--- 30-a zi de la naştere. La copii, adolescenţi,
adulţi, se face numai dacă intradermoreacţia
la tuberculină este negativă. Vaccinarea se
face cu vaccinul B.C.G. (vezi. B.C.G,) admi­
nistrat pe gură sau mai des introdus cu un
aparat special prin piele, prin înţepături
multiple intradermice. Vaccinarea antidifterică
se face cu anatoxină difterică, un vaccin
»> care conţine toxină difterică detoxifiată, adică
tratată astfel încît şi-a pierdut puterea toxică,
clar şi-a păstrat proprietatea antigenică (de
a declanşa anticorpi antitoxici în organism).
Anatoxina difterică utilizată azi este purifi­
cată şi adsorbită pe fosfat de aluminiu; vacei­
narea se face între vîrsta de 3 şi 12 luni, injec­
tîndu-se 0,5 mi intramuscular, şi peste 30 de
zile încă o injecţie de 0,5 mI. Primul rapel
se face la 6- 9 luni de la vaccinare, al doilea
rapel la 18- 24 de luni de la primul rapel,
iar' al treilea rapel la vîrsta de 7 ani. Vacei­
narea antitifică se face în profilaxia febrei
tifoide, cu vaccinul numit T.A.B., care con­
ţine o suspensie de bacili tifici, bacili paratifici
A şi paratifici B omorîţi prin încălzire. Vacei­
narea se face Între 11 şi 50 de ani, prin 3 in­
jecţii subcutanate la interval de 7- 10 zile.
Primul rapel se face după un an prin 2 injecţii
de vaccin la interval de 7 - 10 zile, al doilea
rapel se face după un an de la primul printr-o
singură injecţie de vaccin. Vaccinarea anti-
l10, liomielitică se face în profilaxia poliomie­
litei, utilizîndu-se astăzi administrarea pe
ură a vaccinului care conţine virus poliomie­
liUcvirr;cranrtermat, de tip 1, Ilşi III. Vacci­
narea antipertussis se foloseşte în profilaxia
tusei convulsive; vaccinul folosit conţine o
suspensie a microb ului care produce tusea
convulsivă (în prealabil omorît). Vaccinarea
se face la copii începînd de la vîrsta de 3 luni
prin 3 injecţii la o lună interval. Rapelul se
face după un an şi la vîrsta de 7 ani. Vacei­
narea antitetanică este obligatorie În ţara""
noastră numai în unele raioane şi se face la
orice vîrstă prin 3 injecţii subcutanate cu
anatoxină tetanică, la interval de 30 de zile
una de alta. Rapelul se face după un an printr-o
singură injecţie şi după 5 ani. Se utJlizează
în ultimii ani vaccinuri asociate: trivaccinui
,� diftero-tetano-pertussis, bivaccinul diftero-te­
tanic. Alte vaccinuri utilizate: vaccinul anti­
brucelos, folosit în tratamentul brucelozei
cronice; vaccinul antiholeric, folosit în pro­
filaxia holerei; vaccinul antirabic folosit în
profilaxia rabiei, vaccinul antistafilococic, fo­
losit În tratamentul unor infecţii stafilococice;
vaccinul antigripal; vaccinul anti-exantematic;
..... _ � vaccinul antipestos folosit în profilaxia ciumei.
i
i
r
I
I
� ,
l'
I
\
111
� r 1
l ' ' "
I
�,
[381]
femei. Printre factorii externi, unul dintre zante, acestea din urmă reprezentînd Însă
cei mai importanţi este profesiunea care obligă numai un tratament complementar.
să se stea mult În picioare (ospătari, frizeri, varicelă, boală infecţioasă acută care afec-
bucătari). Ca factori interni; tulburările eno tează În general copiii pînă la 10 ani (în spe-
docrine, sarcina etc. Dilataţiile apar la nivelul cial în primii 4 ani ai vieţii). Varicela con-
sistemului venos superficial, cel mai frecvent feră imunitate pentru toată viaţa. Agentul
pe safena internă, mai rar pe safena laterală. patogen este un virus filtrabil, care se trans-
Dilatarea este inegală şi neregulată, vena devine mite pe cale aerogenă. Acelaşi virus la adulti
flexuoasă şi astfel se formează pachetele vari- provoacă zona zoster. Singura sursă de infecţie
coase. Pentru apariţia varicelor sînt necesare este omul bolnav. Infecţia se poate transmi te
două cauze; o tulburare generală în trofici- şi prin curentul de aer ieşit din camera în care
tatea şi metabolismul ţesuturilor care duce la se găseşte bolnavul. De obicei, varicela nu
o insuficienţă funcţională a sistemului venos se transmite persoanelor care înconjură bol-
şi cauze hemodinamice care ţin de stază în navul sau prin intermediul obiectelor, deoarece
sistemul venos şi insuficientă a musculaturii. virusul varicelei moare repede în afara orga-
Aceasta ne explică de ce varicele apar la nismului uman. I ncubaţia durează 2-3 săp-
membrele inferioare şi pe venele superficiale. tărnîni. / nuazia se manifestă cu febră şi apa-
La început, singurul fenomen patologic constă riţia concomitentă, în diferite regiuni ale
într-o stagnare a sîngelui în vena dilatată pielii (cap, trunchi, faţă mai rar pe mîini şi
cînd bolnavul stă în picioare. Cînd traiectul pe picioare) şi pe mucoasa bucală, a unei
venei este mai lung si cînd valvulele venelor erupţii ce se prezintă sub formă de jlete _(ma:
devin insuficiente, sîngele nu numai că stag- eule), mici, roşii, răspîndite, care În decurs
nează În pozitie verticală, dar şi recade de de cîteva ore capătă relief (papule) şi se trans-
sus În jos, producîndu-se un curent retrograd, formă în vezicule cu conţinut limpede. Pe-
spre gambă, de unde revine În profunzime rioada de stare. După cîteva zile, veziculele
prin venele comunicante, adică venele care se usucă, Iorrnîndu-se o crustă subţire care
leagă venele superficiale cu cele. profunde. cade ulterior fără să lase cicatrice. Uscarea
Presiunea crescută din venele van coase pro- veziculelor se însoţeşte de mîncărimi moderate.
duce reflexe patologice care determină apariţia Erupţia apare În salturi, în cîteva reprize;
tulburărilor trofice; edem, dermatite, ulcere. fiecare repriză este însoţită de un nou puseu
Boala varicoasă are o evoluţie cronică, pro- febril. Astfel, pe corpul bolnavului se găsesc
ducînd, în ani de zile şi insuficienţa siste- concomitent macule, papule, vezicule şi cruste.
mului venos profund, ce determină apariţia Boala evoluează uşor la copiii voinici; la cei
edemului (la început numai în timpul zilei, slăbiţi, rahitici, la cei alimentaţi artificial
mai tîrziu persistînd şi noaptea), precum şi etc., boala decurge mai grav şi poate duce la
apariţia derrnatitei, a .celulitei acute sau c�o: complicaţii. Tratament; copilul bolnav de
nice, a -ulcerului trofic. In cursul evoluţiei varicelă nu necesită un tratament deosebit.
se mai pot produce rupturi de varice şi trorn- El trebuie menţinut în curăţenie, pentru a
boze varicoase. Posibilităţile de tratament sînt se evita infecţia secundară în urma scărpi-
în funcţie de stadiul evolutiv al bolii varicoase. natului sau a îndepărtării Întîmplătoare a
Profilaxia varicelor constă în prevenirea lor crustelor. In primele zile de boală sînt nece-
acolo unde există predispoziţie la această sare repaus la pat, camera bine aerisită şi
boală. Se vor combate factorii care ridică dereticată. Trebuie interzis scărpinatul. De
presiunea venoasă la nivelul membrelor in- aceea, copilului i se taie unghiile, iar mîncă-
ferioare. Vor trebui evitate stationarea în rimea se calmează prin frecţii cu apă şi oţet.
picioare şi nernişcarea. Varicoşii vor purta alcool, pudraj cu talc cu anestezină şi mentol,
un bandaj compresiv, ciorapi elastici, pentru sau cu talc şi oxid de zinc. In cazul cînd erup-
.• tia apare şi pe mucoasa bucală, se prescrie
a suporta poziţia verticală un timp mat in- gargară, în conformitate cu indi�aţi.ile medicu-
delungat. Eforturile musculare produc o creş- lui. Profilaxie; deoarece contagiozitatea van-
tere a presiunii venoase. De aceea, varicoşilor celei este foarte mare, copilul trebuie să fie
le sînt interzise muncile fizice grele. Tusea, izolat, iar contactul cu alţi copii, complet
constipat ia, ohezitatea, măresc de asemenea interzis. Copilul bolnav este contagios 2 zi le
presiunea venoasă şi deci vor fi combătute. înainte de apariţia erupţlei şi pînă la terminarea
In privinţa sporturilor, singurele permise sînt descuamării crustelor. Contagiozitatea maximă
cele care se practică în poziţie orizontală sau este în primele 5 zile de boală. Ori de cîte Gri
sezîndă. Inotul reprezintă sportul cel mai un copil este suspect de varicelă, medicul
potrivit şi poate fi considerat ca o adevărată va fi chemat obligatoriu acasă de la policlinica
metodă de tratament, căci m,işcările se fac de copii. Copilul care n-a fost bolnav de var i-
la orizontală şi apa exercită o compresiune celă, dar a venit în contact cu un bolnav
asupra tegumentelor. De asemenea se pot nu va frecventa instituţiile de copii �imp .d�
practica canotajul şi ciclismul. Tratamentul 21 d� zile di� mo:nentul contact ului v(adlca
curativ are ca scop suprimarea tuturor venelor 1- tot timpul perioadei de I�cubaţle). Daca data
varicoase chirurgical şi prin injecţ ii sclero- . contactului este cunoscuta precis, copilul res-
;:
[382]
--
pectiv este exclus din colectivitate numai
Între ziua a II-a şi a 21-a de la contact, deoa­
rece În primele lO zile de la contact, infecţia
nu se transmite. Copiii care prezintă complica­
ţii vor fi internaţi În spitalul de boli conta­
gioase. Declararea bolii este obligatorie. In­
ternarea este facultativă.
varicocel, dilataţie a venelor spermatice.
Se observă mai frecvent În partea stingă,
fiind datorit condiţiilor mecanice locale, venele
spermatice vărsîndu-se, după un traiect lung,
În vena renală. Poate fi secundar unei tumori
renale, care comprimă venele sperrnatice. In
varicocelul primitiv incipient, tratamentul este
conservator şi constă În purtarea unui suspen­
sor, care, menţinînd testiculul ridicat, Înlă­
tură una din cauzele stazei venoase. Cînd venele
devin flexuoase şi dilatate, tulburările de
circulaţie pot determina hipotrofie testiculară.
In aceste cazuri se recomandă tratament
chirurgical.
variolă, boală acută gravă a omului, carac­
terizată printr-o mare contagiozitate, febră
şi o erupţie de vezicule caracteristice pe piele
care după vindecare-JaSă cicatrice. Imbolnă­
virile în masă de variolă sînt citate din anti­
chitate (China, India). Mai tîrziu, această
infecţie s-a răspîndit şi În alte ţări, unde a
dat epidemii pustiitoare. Variola în secolul
al XVIII-lea era socotită în Europa ca boala
cea mai frecventă, care dădea milioane de
morţi şi mutilaţi (orbi şi ciupi ti de vărsat).
Agentul patogen al variolei, descoperit de
l savantul german E. Paschen, în anul 1906,
este un virus. Omul este foarte receptiv la
variolă. Izvorul de infecţie este bolnavul
de variolă de la care virusul se poate transmite
omului sănătos pe diferite căi: aerogen, prin
intermediul diferitelor obiecte din jurul bol­
navului, prin contactul direct cu bolnavul
(atingerea bolnavului). In mediul extern,
virusul rezistă bine la uscăciune şi tempera-
'<tură joasă. EI se găseşte la bolnav în sînge.
în conţinutul erupţie! cutanate, În crustele
----.yeziculelor.. variolice de pe piele şi mucoase
şi pătrunde prin mucoasa căilor respiratorii,
prin pielea lezată şi prin pereţii intestinului.
Omul bolnav de variolă este contagios pentru
cei din jur în tot cursul bolii şi În perioada
de vindecare (pînă la căderea crustelor). Iz­
bucnirile de variolă au loc deseori în perioada
de iarnă. Oamenii sînt receptivi faţă .de va-'
riolă la orice vîrstă, dar cel mai mult în ccpi­
Iărie. lncubaţia este de 8-14 zile. l nuazia
este acută, cu ridicareâ temperaturii pînă la
39-40° (se menţine de obicei 3-4 zile),
durere mare de cap, slăbiciune, curbă tură.
Uneori apare angina catarală. In perioada
iniţială a bolii, pe piele şi În primul rînd
pe obraz şi pe extremităţi apare de multe ori
o erupţie sub formă de pete care dispare după
2- 3 zile. Perioada de stare: în a 4-a - a 5-a
zi de boală, pe piele şi pe mucoasele ochiului,
gurii, faringelui, nasului, apar vezicule cu
382
lichid clar, care apoi se transformă în vezicule
cu puroi (pustule), acoperind tot corpul bol­
navului. Aceasta este perioada cea mai grea:
temperatura se ridică din nou, pulsul se acce­
lerează, bolnavul delirează; sînt frecvente
crizele de furie. Din pustulele distruse se
scurge pe piele puroi. Bolnavul are insomnie
d�re�i vgener.ale •. dureri la. înghiţit şi respiraţi�
dlfic!la, salivaţie, retenţie de fecale şi urină.
In ziua a.19-a - .a,13-a de boală începe usca­
rea erupţiei, apoi III a 20-a - a 30-a zi are
loc căderea crustelor, cu formarea în locul
lor. de c!ca.trice cvare. persistă toată viaţa. Du­
rerile diminuează ŞI scad, starea subiectivă
se îmbunătăţeşte. Pe lîngă forma tipică de
bo.ală descrisă mai sînt şi altele, uşoare (�_)
loid - care se întîlneşte la cei vaccinaţf
recent, la care s-a păstrat imunitatea dar într-o
măsură slabă) şi forme grave (variola�
tă, cînd vezic�lele sînt foarte numeroase şi
se cont�p:sc �ntre ele; variola neagră sau
h�moraglca, . cînd se produc hemoragii la J
nivelul veziculelor care capătă o culoare
violet-ît;Jc.his). Erupţia veziculară pe cornee
sau pe irrs poate duce la leucom sau cecitate.
Tratamentul const.ă în administrarea timpurie
?e gamrna-globuhne ;» mare importanţă are
mgrrjrrea generala a bolnavului. In ultimul
timp se folosesc antibiotice (penicilină aureo­
micină, teramicină), după administrare� cărora
se ?bservă formarea mai redusă de puroi În
vezicuie, scurtarea perioadei "de vindecare.
diminuarea mortalităţll. Internarea este obli­
gat?rie ît:J spitalele de boli contagioase, cu
regim �e Izolare strictă. In perioada de boală
se urmăreşte ca bolnavul să nu-şi rupă crustele
de .pe veziculele purulente pe cale de uscare.
Ieşirea bolnavilor din spital se face după vin­
?ec�rea deplină şi. căderea crustelor, dar nu
înainte de 40 de ZIle de la îmbolnăvire. Imu­
nitate sigură pe toată viaţa. Nu există o imu­
nitate. naturală v la variolă. In profilaxie, o
mare Importanţa o are vaccinarea (vezi vac­
cinare-antivariolică). In cazul apariţiei unui
caz nou ele variolă sau bănuit de variolă se
iau următoarele măsuri: se izolează imediat
bolnavul; mijlocul de transport folosit de el
se dezinfectează; persoanele care au venit în
contact cu el intră în carantină pentru 14
zile din momentul izolării bolnavului; se
face dezinfecţia Încăperii unde s-a aflat bol­
navul (mobila, obiectele, lenjeria); toată
populaţia regiunii unde a stat bolnavul este
supusă unei vaccinări În masă. Vaccinarea
s-a dovedit un mijloc foarte eficace În profi­
laxia variolei. In ţările în care s-a introdus
vaccinarea antivariolică obligatorie, variola
a dispărut.
varioloid, formă uşoară, benignă, de vari­
olă, Întîlnită la- vaccirNttii mai vechi a căror
imunitate a scăzut -în parte. Transmisă la
alte persoane, nevaccinate, dă o variolă tipică,
chiar gravă.
[383]
T
Vatra Dornei
printr-o culoare roşie mai intensă în zona
congestionată, prin roşeaţa pielii. Vasodila­
taţia este unul dintre semnele care însoţesc
de obicei inîlamaţia în zona respectivă.
Vatra Dornei, statiune balneo-cllmaterică
situată la o altitudine de 802 m, la locul
unde Dorna şi Bistriţa Aurie Îşi unesc apele.
Climatul subalpin, răcoros al staţi unii
- media anuală a temperaturii este de 5°,2 ­
face ca ea să fie preferată de foarte multe
persoane. Staţiunea a devenit cunoscută
- în ţară şi peste hotare - datorită apelor sale
carbogazoase, alcaline şi feruginoase, folosite
în cură internă şi externă. De asemenea în
staţiune se face cura cu nămolul de turbă care
se află În cantităţi mari În valea Dornei.
Apele carbogazoase, în cura internă, excită
secreţia gastrică şi se absorb foarte repede În
intestin, fiind diuretice. Prin fierul pe care-I
conţin ele excită hematopoeza (producerea de
globule roşii). De aceea, aceste ape se prescriu
în gastritele cronice cu secreţie scăzută, în
anernii, cloroze şi debilitate, în afecţiuni
urinare.
In cură externă apele carbogazoase se reco­
mandă În bolile cardiocirculatorii - mio­
cardite, hipertensiune arterială, stări după
infarct miocardic (nu recenti).
Cura cu băi de nămol se prescrie în boli ale
aparatului locomotor şi sistemului nervos peri­
feric.
Nu vor fi trimişi la cură în staţiunea Vatra
Dornei bolnavii cu tensiune arterială mare
(peste 20 cm), infarcte miocardice recente,
insuficienţă cardiacă şi renală, tuberculoză
pulmonară, evolutivă, inflamaţii acute ale
articulaţiilor şi seroaselor.
Din statiune se pot face frumoase excursii
şi ascensiuni pe R unc, pe Rarău (la Pietrele
Doamnei, 1 647 m), pe Ouşor (1 653 m).
Lucaciu (1 769 m), Giumalău (I 859), Căliman­
Izvor (2 033 m).
[ 1"""--��1l�;;---6-' """'-'3t-.-;'!'!'I,!il--�---"''''.''':D$'!!!!.;!!l! .. 1'il!$-'''';:''''''---'''''''''' .... �l .. ,
..
.:: ,�
Pavel Vasici- Ungurcanu.
Vaslci-Ungureanu Pavel (1806-1881), medic
rornîn originar din Banat, membru al Academiei
Rornîne. A rost un remarcabil popularizator al
cunoştinţelor biologico-medicale prin cărţi,
broşuri şi articole în gazete. A editat revista
.. Higiena şi şcoala", pentru difuzarea noţiu-
nilor de medicinii printre romînii din Tran­
silvania. A rost unul din primii propagandişti
ai darwinismului în ţara noastră.
vasoconstricţie, constricţie vasculară care
apare ca urmare a con�ractării musculaturii
circulare din peretele vaselor, ca urmare a
influenţei nervilor simpatici sau a unor sub­
stanţe numite substanţe uasoconstrictoare. Vaso­
constricţia duce la scăderea irigaţiei cu sînge
În zone respectivă, iar la piele se traduce prin
paloare. Vasoconstrictia foarte accentuată
se numeşte spasm vascular
(vezi sistem nervos-vegeta­
tiv, circulaţia sîngelui, termo­
reglare).
vasodilatatie, creşterea dia­
rnetrelor vaselor, ca acţiune
a scăderii stării de contrac­
tie a muscu latur ii circulare
din peretele lor. Vasodilataţia
apare sub influenţa nervilor
parasimp atici sau a substan­
ţelor cu acţiune vasodilata­
toare, ori în urma an este­
ziei Iibrelor nervoase simpa­
tice. Vasodilataţia duce la
creşterea irigaţiei În zona res­
pectivă, iar cînd este foarte
accentuată, produce o acumu­
lare excesivă de sînge, nu­
mită congestie. Ea se traduce
�
,
j
I
"
I
ii
j
,
I
1
l'
.''-
_1
[384]
il'
-1
I
i
,
:�I
II:
, 1:1
I'
vărsătură, act reflex care constă în evacuarea
conţinutului gastric prin cardia, esofag, cavi­
tatea bucală, în afara corpului. Vărsătura este
lin act complex condus de un Centru situat în
bulbul rahidian. Centrul poate fi excitat prin
impulsuri pornite din stomac, intestin şi
celelalte organe abdominale (prin intermediul
vagului şi sirnpaticului), precum şi din orice
regiune a corpului (urechea medie şi internă,
rinichi, sistem nervos central). Centrul poate
li excitat şi de' substanţe care sosesc pe calea
circulaţiei sanguine. D� la centrul vărsăturii
impulsurile eferente se transmit la muscula­
tura stomacului esoiagului, diafragmei şi
pereţilor abdorninali ; prin contractia lor
într-o anumită ordine, conţinutul stomacului
Este împins în sens opus celui fiziologic şi
este evacuat în afară. Odată cu alimentele
conţinute în stomac se pierd în afară lichide
(suc gastric) şi săruri minerale (mai ales clor),
Încît vărsătur ile repetate nu duc numai la
denutriţie, ci şi la o deshidratare cu pierdere
de clor (cloropenie). Efectele nocive ale des­
hidratării şi sărăcirii organismului în săruri
minerale apar mai repede şi sînt mai grave
de cît denutr iţia. Vărsături le pot fi provocate
de boli ale tubului digestiv (spasm al esofagului,
al cardiei, diverticuli esofagieni, spasm piloric,
stenoză pilorică, gastrită, ulcer, ocluzie intes­
tinală, tulburări digestive ale sugarului), pre­
cum şi de boli ale celorlalte organe şi aparate
(rinichi, ficat, pancreas, inimă, sistem nervos,
sistem endrocrin, peritoneu). Apariţia vărsături!
este un semn de boală şi necesită examen clinic şi
probe de laborator pentru determinarea cauzei.
De aceea nu există un tratament al vărsăturii,
ci al bolii cauza le. Cînd vărsătura nu este
provocată de boli în care este posibilă o
terapie specifică, se întrebuinţează cu rezul­
tate bune preparate de clorprcmazină (Largac­
tyl, Clordelazin) sau derivaţi ai acestora cu
proprietăţi antiernetice (Propizin). Adminis­
trarea acestor preparate se face numai după
prescripţia medicului. Pe lîngă aceste medi­
camente este nevoie, mai ales la sugar, să se
procedeze la injectarea în organism a unor
scluţii saline (soluţie fiziologică), pentru
Înlocuirea pierderilor de apă şi de săruri.
vegetarianism, curent apărut în secolul
trecut, culminînd în ultimele decenii ale
acestuia şi primele decenii ale veacului nostr�.
Potrivit adepţilor acestui curent; omul trebuie
să se hrănească �umai �u alirr:ente [de origine
vegetală, .excluzînd orice aliment provenit
ce la animale. In legume şi fructe, susţineau
vegetarienii, se află toate substanţele necesare
acoperirii cerinţelor organismului, în timp
ce din alimentele de origine animală, prin des­
compunerea lor în organism, se nasc anumite
substanţe, ca uree a şi acidul urie, care sînt
dăunătoare. Această părere, formată într-o
vreme cînd nu se cunoşteau bazele ştiinţifice
»le alimentaţiei omului, era profund -eronată.
Organismul omului nu este adaptat la un regim
:�8-t
--"-----
permanent compus numai din legume şi fructe.
Alimentaţia exclusiv vegetală păcătuieşte prin­
tr-un aport insuficient de proteine, iar pro­
teinele sînt strict indispensabile menţinerii
activităţii vitale normale. Ele procură orga­
nismului aminoacizii zişi esentiali, foarte slab
reprezentati în vegetale. Iar uree a şi acidul
urie, care de altfel se formează şi din proteinele
vegetale, nu sînt periculoase decît cînd se
acumulează în exces, din motive de boală.
La omul sănătos, ele se formează în mod
normal şi se elimină la fel de normal prin
intermediul organelor de excreţie. Este de
notat că ureea şi acidul urie pot fi întîlnite
în sînge, aproape În aceeaşi proporţie, chiar
la persoanele care se hrănesc numai cu vegetale.
In acest caz, ele se formează din propriile
ţesuturi ale corpului, ceea ce, după cum se
poate uşor înţelege, reprezintă un factor de
debil itare a organismului. In zilele noastre,
adepţii acestui vegetarianism "pur" au devenit
din ce în ce mai rari. Regimul vegetarian
completat prin consumarea de lapte, brînză
şi ouă, cu excluderea cărnii, este mai raţio­
nal, deoarece acoperă trebuinţele nutritive ale
organismului. Adoptarea unui regim vegetarian
de către omul sănătos, în afara vreunei pre­
scripţii medicale, nu este recomandabilă.
In anumite boli, ca ateroscleroza, boala
hipertensivă, diabetul, ohezitatea, nefritele şi
altele, medicii prescriu "zile de legume şi
fructe" şi alte forme de regim vegetarian sau
lacto-vegetarian, valabile pe anumite perioade
precis delimitate.
vegetaţii adenoide, formaţiuni limfatice din
amigdala faringiană, hipertrofiate (prolile­
rate, crescute) în mod anormal. Frec­
venţa lor mare la vîrsta copilăriei (dupa
unele statistici 50% dintre copiii de vîrstă
şcolară sînt purtători de vegetaţii) şi tulburările
serioase care le determină adesea în dezvol­
tarea fizică şi psihică fac ca această afecţiune
să fie una din problemele importante ale
patologiei infantile. Cauzele care favorizează
apariţia vegetaţiilor adenoide pot fi: infecţiile
nazale şi nazo-Iaringiene repetate şi prelun­
gite (adenoidite), condiţii de viaţă deficitară
(alimentaţie insuficientă, lipsă de igienă),
constituţia limlatică, climatul rece şi umed
etc. Maniiestările prezenţei vegetaţiilor sînt:
tngreunarea respiraţiei pe nas (bolnavii de
vegetaţii ţin gura deschisă), secreţii muco­
purulente continue, voce nazonată, deseori
auzul scăzut. Purtătorii de vegetaţii au o
creştere întîrziată, deformaţii ale scheletului ,
oasele feţei nedezvoltate, dantura dezvoltata
anormal, gura permanent deschisă, înapoiere
psihică, toate acestea dînd feţei o expresie
caracteristică, numită .Jacies adenoidian H.
In afara acestor tulburări, vegetaţiile mai dau
serie de complicaţii: otite repetate, sinuzite
laringite, bronşite, gastrite. Tratamentul constă
în extirpare chirurgicală (adenoidectomie) şi
corectarea tulburărilor date. Intrucît vegetaţiile
11
[385]
Vegcla\i; adcuoidc.
n
adenoide nu se vindecă de la sine, parintii
trebuie să accepte operaţia la copil atunci cînd
medicul specialist crede că este momentul
potrivit. De foarte multe ori transîorrnăfile
care se produc în organismul copilului după
ex tirp area vegetaţiilor justifică pe deplin actul
chirurgical.
vegetaţii veneriene, formaţiuni proeminente,
cu aspect conopidiform, provocate de un
ultravirus, situate în zona sau în jurul orga­
nelor genitale, fiind transmise de obicei pe
calea raporturilor sexuale. Vegetatiile cresc
destul de repede, au o culoare roşie-roz, sînt
legate de piele printr-o zonă mai îngustă şi se
dezvoltă ca o conopidă brăzdată de şanţuri
adînci sau ca o creasră de cocoş. Suprafaţa
lor este erodată, acoperită de o secreţie urît
mirositoare. Mai poartă numele de condi­
loarne acuminate, spre deosebire de condi­
loame late, leziuni apărînd în aceleaşi regiuni
în cursul sifilisului (vezi sifilis). Îndepărtarea
lor se realizează cu electrocauterul sau prin
aplicarea unor substanţe care le distruge (spre
exemplu podofilina).
ventuze, acţionează datorită vidului pe care
il produce flacăra în interiorul ventuzei,
creînd astfel condiţii prielnice pentru fluxul
sîngelui în ţesuturile asp irate. Totodată, sîngele
revărsat în piele pune în libertate o serie de
substanţe, printre care histarnina, care acţio­
nează asupra term inaţii lor nervoase, deter­
minînd o congestionare a pielii cu descon­
gestionarea reflexă a organelor interne. Acest
efect are loc în organul corespunzător zonei
de piele unde s-a aplicat ventuza şi acţionează
favorabil în cazurile de congestie pulmonară,
nevralgie, junghi toracic. Aplicarea ventu­
zelor cere îndemînare. Suprafaţa pielii va fi
curăţată cu apă şi săpun şi dacă este păroasă,
va fi rasă. Vidul din ventuză este provocat prin
Ilarnb area interiorului. În acest scop se pre­
gătesc 2 3 tampoane îmbibate cu alcool,
fixate strîns în vîrful unor beţişoare. Cu mîna
stîngă se ţine ventuza în poziţie oblică şi cu
gura îndreptată în jos, cît mai aproape de
locul unde urmează să fie aplicată. Cu mîna
dreaptă se introduce tamponul îmbibat în
alcool şi aprins, în cavitatea ventuzei, uşor
urnez ită în prealabil cu alcool, şi se plimbă
repede în jurul pereţilor timp de 2 3 secunde,
se îndepărtează apoi flacăra de ventuză şi cu
o mişcare bruscă se aplică ventuza. Numărul
ventuzelor aplicate este în general de 8- 12 - 20.
Ele sînt lăsate locului 15--20 de minute,
pînă ce culoarea pielii din ventuză devine
vînătă. Se scot printr-o mişcare uşoară de
răsturnare a ventuze! care îngăduie aerului
să pătrundă în cavitatea ei.
versiune obstetricală, manevră care are drept
scop întoarcerea fătului în cavitatea uterină
pentru a schimba aşezarea lui (prezentaţia)
transversală, în care naşterea nu este posibilă,
cu una longitudinală. Versiunea se poate
face fie prin manevre externe, prin intermediul
peretelui abdominal, fie prin manevre interne,
cu o mînă introdusă în cavitatea uterină.
Este o operaţie difici Iă, care poate duce la
ruperea uterului sau la Iezi uni grave la făt.
de aceea nu se practică de cît în caz de mare
necesitate; în majoritatea cazurilor de pre­
zentaţie trarisversală se face operaţie cez ar iană.
vertebroterapie, metodă mecanică, prin care
se tratează unele afecţiuni ale coloanei verte­
brale ca spondilozele, herniile discale. Ea
comportă două proceduri - manipularea şi
elongaţia (întinderea) coloanei vertebrale pe
masa de extensie. Manipularea constă din
acţiunea mecanică de tracţiune sau de pro­
pulsie pe care operatorul o execută asupra
zonei de tratat. Elongatia constă din extensia
progresivă a coloanei vertebrale pe o masa
specia Iă, astfel încît suprafeţele de contact
osteocartilaginoase care ar putea comprima
25- 1652
.,
'1.
[386]
, .
...
Elongajle de coloană.
între ele ţesuturi moi, nervi, provocînd feno­
mene dureroase, să piardă acest con tact.
veruci, formaţiuni benigne cu aspect tumo­
ral, care apar În urma proliferării straturi lor
cornos şi papilar ale pielii, denumite în popor
negi. Se disting veruci simple (sau vulgare),
plane (juvenile) şi senile. Primele două forme
sînt datorite unui ultravirus. Transmiterea
infecţiei se face de la om la om, prin contact
sau prin obiecte de uz comun. La purtător
este posibilă autoinocularea (prin scărpinat).
Verucile vulgare reprezintă noduli (ridicături)
tari, de culoare gri-gălbuie, cu suprafaţa
aspră şi neregulată. Dimensiunile lor sînt
variabile, de la o gămălie de ac, pînă la un
bob de mazăre. Sînt localizate mai frecvent
pe degete şi mîini, mai rar pe faţă (de prefe­
rinţă pe pleoape şi gît); pe talpa piciorului
sînt foarte dureroase şi îngreunează mult mersul.
O dată apărute, verucile se pot înmulţi, atît
în jurul elementului iniţial, cît şi la distanţă.
Verucile plane sînt noduli plani de culoarea
pielii, adunaţi în grupe pe faţă şi pe mîini.
de preferinţă la oamenii tineri. Verucile senile
reprezintă formaţiuni de culoare gri-gălbuie
sau brună, de dimensiuni p înă la o monedă
de 5 bani, localizate de preîerinţă pe pielea
spatelui sau pe faţa oamenilor bălrtni. Supra­
faţa lor este acoperită cu depozite tari, îmbi­
bate de grăsime, care se îndepărtează uşor
la frecare sau spălare. Tratamentul verucilor
comportă distrugerea lor prin atingere cu cre­
ionul cu nitrat de argint sau alte substanţe
caustice, prin electrocoagulare sau prin raze X.
Vesal Andreas (1514-1564), anatomist născut
la Bruxelles, unul din cei mai străluciţi
oameni de ştiinţă ai Renaşterii. La 18 ani
este numit profesor de anatomie la Louvain
"Ulterior predă la Universităţile din Pavia,
Bolonia şi Pisa. In 1543 publică la Basel
38G
lucrarea sa cap' tală "Despre construcţia
corpului omenesc". Importanţa acestei opere
este de a fi dat semnalul renunţării la repe­
tarea mecanică a dogmelor antice, privind
structura şi funcţiile organismului uman.
Vesal nu s-a mulţumit să transcrie afirmaţiile
lui Aristotel şi Galen, aşa cum făcuseră toţi
anatcmiştii medievali, ci a notat propriile
lui observaţii, combătînd fără şovăire părerile
eronate ale savanţi lor greci şi romani. Dar
ierarhia catolică a considerat această atitu­
dine drept un sacrilegiu, întrucît scrierile lui
Aristotel, ca şi cele ale lui Galen, fuseseră
incluse printre operele care conţin "adevărul
dumnezeesc", Pentru a se sustrage persecuţiilor,
Vesal pleacă în 1544 în Spania, dar nici aici
nu-şi poate desfăşura în linişte munca ştiin­
ţifică. Sub pretextul că ar fi făcut o disecţie
"pe viu", este condamnat la moarte de inchi- •
zi ţie. Regele îi comută pedeapsa cu obligaţia
de a merge în pelerinaj la Ierusalim. Pe drum,
la înapoiere, corabia a naufragiat în Insula
Zante, unde savantul şi-a găsit sfîrşitul.
Andreas ,vasal.
[387]
Victor ia .9 Mal« •
Victoria ,,9 Mai", statiune balneară, situată
în valea Şirnleului, la poalele dealului Craiului,
la distanţă de 8 km de Oradea. Climatul de
coline al staţi unii, ferită de curenţi datorită
dealurilor şi pădurilor din împrejurimi, este
blînd, bine suportat la toate virstele şi în
numeroase stări de boală. Faima staţi unii i-a
creat-o sursa de apele minerale termale numită
,,9 Mai", care este slab mineralizată (puţin
peste 1 g la litru), alcalino-teroasă, slab radio­
activă şi cu o temperatură de 46°. Această
apă este folosită în cură în băi de piscină
şi de cadă. Ea are o acţiune favorabilă asu­
pra leziunilor inflamatorii cronice, crescînd
tendinţa lor de resorbţie. Apele termale se
prescriu în boli ale aparatului locomotor,
sistemului nervos, digestiv, de piele, în
sechele după poliomielită. Ele se prescriu şi
în cură internă, în afecţiuni digestive ca:
enterocolite cronice, boli hepatobiliare etc.
In staţiune se fac tratamente şi cu nămolul
sapropelic fosil care este adus din staţiunea
vecină 1 Mai. Staţiunea 1 Mai are un climat
asemănător celui din Victoria şi posedă nume­
roase surse cu ape oligominerale, alcalino­
teroase termale care izvorăsc la temperat uri
între 28- 42°, avînd efecte şi indicaţii tera­
peutice asemănătoare celor din Victoria.
In staţiunea Victoria există şi un ştrand
care - alimentat cu apă termală - este folo­
sit şi în timpul iernii, fiind singurul de acest
fel din ţara noastră. Excursii şi plimbări se
pot face la Grota Vulcan, dealul Calvaria,
Palota.
Virchow Rudolf (1821-1902), anatomo­
patolog, igienist şi antropolog german. A
efectuat remarcabile cercetări speciale de pato­
morfologie în tuberculoză, anemie, rahitism,
tromboză arterială etc. Celebra sa teorie a
"patologiei celulare", conform .căreia ori<:e
îmbolnăvire îşi are substratul la nivelul celulei,
a jucat un anumit rol pozitiv la epoca
sa, opunindu-se teoriilor idealiste despre
apariţia îmbolnăviri lor, ca urmare a alterări­
lor suferite de pretinsa forţă vitală imaterială.
Curînd însă "patologia celulară" a devenit o
frînă în dezvoltarea ştiinţelor medico-bio­
logice, întrucît nega caracterul unitar al
organismului şi unitatea dintre organism şi
mediu, promovînd, în schimb, localicismul
fiziologic şi patologic, adică tendinţa eronati!
de a considera că boala se limitează la un
singur ţesut sau organ, fără să intereseze
ansamb.1ul corpului. Şi pe plan politic, Virchow,
care în tinereţe se arătase a fi partizanul
reformelor democratice, a ajuns către sfîrşitul
vieţii să susţină punctele de vedere cele mai
conservatoare. Totodată s-a manifestat ca
adversar al darwinismului, îndeosebi al teo­
riei descendenţei omului din maimuţă. Virchow
a manifestat interes pentru problemele de
igienă publică şi urbanism.
virilism, perturbare glan?ulară caracteri­
zată prin apariţia, la fe�el, a. caracterel�r
masculine variabile ca intensitate, numar
şi distribuţie. Hirsutismul, adic� .apariţia
părului pe faţă şi corp în zone de O�I�el glabre,
este unul din semnele cele mal Izbi toare:
păr pe buza superioară, în părţile .I�t�rale ale
bărbiei, pe gambe şi antebrate. Vmltsmulv se
poate reduce la această dezvoltare anormala a
Rudol î Virchow.
387
1
[388]
�-�---
sistemului pilos, însoţită cel mult de unele
tulburări de menstruaţie. Alteori însă şi
aspectul este modificat: apar trăsături mascu­
line la faţă şi trup, vocea se îngroaşă. In
acest caz se caută cauza, care poate fi: o
funcţionare exagerată a glandei corticosupra­
renale, cu sau fără tumoare, sau o tumoare
ovariană mascu linizantă. Dacă 6 luni de
tratament medical cu hormoni (ACTH, pro­
gesteron, tiroidă) n-au dat rezultate, se recurge
eventual la intervenţia chirurgicală.
virusuri (inframicrobi, virusuri filtrabile,
ultravirusuri) cele mai simpTef(liille de viaţă,
+ipsite de structură. Savantul rusD. S. Ivanovski
a pus în evidenţă În 1892, pentru prima dată,
existenţa virusuri lor. Omul, animalele, plan­
tele sînt afectaţi de virusuri. Aceştia produc
diferite boli şi provoacă pagube În economia
naţională. La om, bolile de natură �irotIc<ll
mai des întîlnite sînt: gripa, rujeola, o�elOnul,
rubeola, poliomielita, variola cefalita, her­
pesul, varicela. Printre lrozele animale se �
menţionează: anemia infec lOasă a cailcr, '1
pesta cornutelor, pesta aviară. Multe boli
� ca turbarea, ornitoza, febra aftoasă
şi unele encefalite, sînt comune pentru om
�i animale. La insecte, bolile provocate de
virusuri sînt: icteru I viermelui de mătase,
viroza albinelor; la plante: mozaicul tutunu­
lui, icterul piersicului, � roşiilor, a
ovăzului etc. Sursa de infeCţi-e-îii bolile v iro- \
tice o constituie organismul bolnav sau
purtătorul de virus. Calea de infecţie poate
fi atît directa, prin contactul organismului
sănătos cu cel bolnav sau cu purtătorul de
virus, cît şi indirectă, prin intermediul a li­
mentelor, apei, obiectelor contaminate şi
prin vectori (ţîntar i, căpuşe). Virusurile plan­
telor se----ntspîndesc prin insecte, prin inter­
mediul solului infectat, pe calea contactului
direct al p lantelor bolnave cu cele sănătoase
În timpul Îngrijirii lor. Anumite viroze vege­
tale se transmit urmaşilor prin seminţe.
Virusurile se deosebesc-de bacterii prin dimen­
siunile lor foarte mici, care le permit să treacă
prin filtrele care de obicei reţin bacterii le
şi prin faptul că ele nu se pot înmulţi de cît
în celulele vii. Mărimea virusurilor se exprimă
în milimicroni. Virusurile cele mai mici
(virusul poliomielitei şi al febrei aftoase)
au 20- 30 milimicroni, virusurile mijlocii
(virusul gripei şi al turbării) au /80-150
milimicroni, iar' virusurile mari (virusul
variolei şi ornitozei) au peste 200 mi lirni­
croni. Virusurile se prezintă sub formă de
corpusculi elernentari, sferici, prismatici sau
Ii larnentoşi. Unele virusuri există sub formă
de cristale. Proteinele şi acidul nucleic consti­
tuie cornponenţii obligatorii ai virusuri lor.
Acidului nucleic Îi revine rolul important
în transmiterea ereditară a proprietăţi lor
patogene ale virusuri lor. Cu ajutorul micro­
scopului electronic se pot observa majoritatea
388
virusuri lor : virusurile mai mari după o colo­
raţie specială pot fi văzute şi la microscopul
obişnuit. In celulele lezate prin înmulţirea
virusuri lor se pun În evidentă nişte formaţiuni
speciale, numite incluziuni care ar reprezenta
un conglomerat de corpusculi element ari. In
anumite infecţii virotics. inci uzi unile sînt
totdeauna prezente, constituind astfel un
element de diagnostic al bolii respective.
Inmulţirea virusuri lor numai în interiorul
celulelor vii este una din propr ietăţ ile lor
cele mai caracteristice. Virulenta virusuri lor,
adică capacitatea de a produce boala, poate fi
modificată În sensul atenuării ei. Astfel
vjrusul�lei, adaptat la organismul v itelcr
cornute rnarr, pierde capacitatea de a produce
boa la la om; se cunosc şi alte metode de ate­
nuare a v irulenţei virusuri lor. Obţinerea de
virusuri atenuate a făcut posibi Iă prepararea
de vaccinuri profilactice (antivariolic, anti­
poliomielitic). Virusurile se comportă diferit
fată de acţiunea agenţilor fizici şi chim ici.
La temperat uri joase nu sînt sensibile, În
timp ce aproape toţi age�boli1or virotice
umane şi animale sînt dlsfruşna-temperatura
de +600 În timp de 30 de minute. Virusurile
vegetale par să fie mai rezistente la ternpe­
raturile ridicate. Soluţiile acide şi a lcaline,
diferite substanţe chimice, ca fenol, formol
şi hipormanqanat, inactivează virusurile. În
problema provenienţei virusuri lor, există două
ipoteze fundamentale. Partizanii primei ipo­
teze consideră virusurile ca derivînd din
bacterii prin involuţie. Reprezentanţii celei­
lalte ipoteze consideră că virusurile provin
din particulele albuminelor vii existente pînă
la apariţia formelor celulare.
vitamină, substanţă chimică ce se găseşte În
alimentele de origine animală şi mai ales
vegetală şi care este indispensabilă pentru
mentinerea vieţii şi buna funcţionare a orga­
nismului. Vitaminele nu furnizează energie
şi nici material plastic, dar ele participă ca
nişte catalizatori la toate reacţiile chimice
care se petrec în organism. Lipsa lor se cheamă
avitaminoză (mai corect .Jiipovitaminoză"}: acest
termen a fost propus de savantul polonez
H. Funk (1911) pentru a desemna o stare de
boală provocată de o alimentaţie prelungi tă,
elin care lipseşte vitamina corespunzătoare.
Noţiunea de avitaminoză este legată în primul
rînd de un deficit de aport care, la ora actuală,
se întîlneşte mai frecvent în ţările coloniale,
dependente sau semidependente, cît şi în
rîndurile populaţiei sărace dintr-o serie de
ţări capitaliste. Alteori, avitarninoza este
datorită unui defect de absorbtie (cancer, gas­
tric, paraziţi intestinali, diaree prelungită),
unei tulburări În utilizarea vitaminelor (su­
puraţii. boală de iradiaţie, boli endocrine)
sau creşterii nevoilor organismului În cursul
unor stări fiziologice (sarcină, alăptare) bau
de boală (infecţii). Vitaminele se împart În
două mari grupe: vitamine care se dizolvă
[389]
în grăsimi (liposolubile) A, D, E, K, şi vita­
mine care se dizolvă în apă ihidrosolubileţ,
grupul B, C, P_ Vi/amina A provine din
plante şi fructe (spanac, urzici, morcovi,
pătlăgele roşii, dovleac, caise, cireşe). Alimen­
tele din regnul vegetal sînt cu atît mai bogate
în vitamină A cu cît sînt mai viu colorate.
Leziuni culanale de pelagră (avitaminoză PP).
In regnul animal, această vitamină se găseşte
în cantităţi mari în unt, frişcă, smîntînă,
lapte integral, brînzeturi grase, gălbenuş de ou,
ficat de peşte. Funcţia cea mai importantă a
vitaminei A o constituie protecţia pielii şi a
mucoaselor, participarea la procesele Ioto­
chimice ale retinei care stau la baza senza­
tiilor vizuale şi de asemenea favorizarea unei
bune funcţionări a sistemelor nervos şi osos.
Avitaminoza A se manifestă prin: 1) tulburări
oculare ; acestea constau într-o dificultate de
adaptare a ochiului în întuneric (hemeralopie)
apoi inîlamaţia conjunctivei şi a corneei din
care cauză ochiul îşi pierde luciul şi se ulce­
rează (xeroftalmie); 2) tulburări ale pielii.
anexelor ei şi mucoaselor: pielea se usucă,
iar părul capătă mătreaţă şi se rupe uşor.
Apar infecţii ale mucoaselor: traheobronşite,
amigdalite; 3) digestive: lipsă de poftă de
mîncare, diaree. Vi/amina D se găseşte mai
ales în produsele de origine animală: lapte,
unt, gălbenuş de ou, icre, untură de peşte.
De asemenea, ergosterolul, care este provita­
mină D, se găseşte în ciuperci, ouă, lapte.
",,-Ergosterolul este prezent în piele, unde se
transformă sub acţiunea radiaţiilor ultra­
violete solare în vitamină D. Rolul important
al vitaminei D este de a fixa calciul şi fosforul
În oase şi dinţi. De aceea, lipsa vitaminei D
duce la rahitism (vezi rahitism). osteornalacie
şi osteoporoze. Osteomalacia poate apărea la
gravide, la care consumul de vitamină D este
crescut. Dinţii gravidei se cariază, oasele se
înmoaie şi se deformează. Osteoporoza se în-
.';
tilneşte la adulţi şi mai ales la bătrîni. Tra­
tamentul avitaminozei D se face cu vitamina D
care trebuie administrată preventiv copiilor,
în special iarna, gravidelor şi femeilor care
alăptează. Vitamina E se găseşte în embrionul
cereale lor necojite, în zarzavaturile proaspete,
grăsime şi uleiuri vegetale, în ou, lapte, carne.
Rolul acestei vitamine constă în a ajuta func­
ţionarea normală a glandelor sexuale şi capa­
citatea de reproducere, în protecţia muscula­
turii, vaselor şi globulelor roşii. Avitaminoza
E este urmată de sterilitate, avorturi spontane,
slăbire musculară şi hemoragii. Vitamina K
se găseşte în alimentele de origine vegetală
(spanac, varză, conopidă, ovăz, porumb, grîu
roşii, morcovi, sfeclă) şi animală (ficat, splină
muşchi, ouă). Această vitamină are un rol
important în formarea unor substanţe indis­
pensabile coagulării sîngelui. În lipsa ei, apar
hemoragii care nu se opresc de cît cu injecţii
de vitamină K. Deficite de vitamină K se
întîlnesc în unele boli de ficat, ictere şi ci roze.
Vi/amina Bl se găseşte în tărî(ele de cereale,
drojdie de bere, carne. Lipsa ei tulbură meta­
bolismul glucidelor şi grăsimilor, funcţionarea
sistemului nervos (polinevrite) şi a aparatului
digestiv. La populaţiile care se hrănesc aproape
exclusiv cu orez decorl icat (Japonia) apare
o boală numită beri-beri. Vi/amina B2 sau
riboflavina se găseşte în ficat, ouă, drojdie
de bere, carne, pîine neagră. Carenta în vita­
mină B2 se întîlneşte În unele boli gastrointes­
tinale (gastrite anacide), hepatice, pancreatice.
ca şi în cazul unei alimentat ii deficitare. Ea
dă naştere la o descuamaţie, cu roşeaţă la
colţurlle gurii (cheiloză), la atrofia mucoasei
limbii şi a esofagului. Vitamina 86 sau piri­
doxina se găseşte în lapte, viscere, ulei, ce­
reale, sfeclă, varză, spanac, struguri, mere.
Este necesară pentru buna functionare a sis­
temului nervos şi a rnăduvii osoase. Vi/ami­
/10 B12 se obtine prin extracţie din ficat de bou.
Are rol principal în producerea globulelor
rosii la nivelul măduvei oaselor, în funcţiona­
rea normală a sistemului nervos şi în sinteza
proteinelor pentru constituirea ţesuturilor.
Carenta de vitarnina B12 se instalează în urma
unui aport insuficient sau din cauza absenţei
factorului intrinsec (vezi anemie). Ea conduce
la anemie Biermer, atingerea nervilor (poli­
nevrită) şi tulburări psihice. Vitamina esau
acidul ascorbic este prezentă în zarzavaturi,
legume (ardei, cartofi), lărnii, portocale, măcieş,
pătrunjel. Ea previne şi vindecă scorbutul
(vezi scorbut), măreşte rezistenţa vaselor san­
guine şi creşte capacitatea de apărare a orga­
nismului împotriva inlecţi ilor. Vitamina P
sau rutin se găseşte în struguri, lămîi, rnăcieş,
varză, spanac; nu se află în alimentele de
origine animala. Avitaminoza P duce la alte­
rarea peretelui capilarelor sanguine cu he­
moragii. Vi/amina P P sau acid nicotinic
este prezentă în ambele reonur i. vegetal
�89
r
J:
[390]
Itr
'r I
II I i
l' I
I
II
i
J
l'
I
li
l'
şi animal. Porumbul, fructele uscate, ceapa,
slănina nu o conţin însă de loc. Este necesară
creşterii, prin participarea ei la buna folosire
a proteinelor. Carenta de vitamină PP, în
cadrul unei alimentaţii în general delicitare,
provoacă pelagră.
viteză de sedimentare, viteză cu care eritro­
cite le din sînge se depun (sedimentează) pe
unitatea de timp, adică după una şi două ore.
Pentru a executa această analiză, sîngele
recoltat din vena de la plica cotului trebuie
făcut incoagulabi 1, amestecindu-l cu o soluţie
de citrat de sodiu de 3,8%. De obicei, citratul
(0,4 mi) se încarcă în seringă, apoi se face
puncţionarea venei şi se trage sînge pînă la
2 rnl. Sîngele astfel recoltat este dus la labo­
rator, unde este pus într-un tub de sticla
gradat în mm, aşezat într-un stativ, şi lăsat
timp de o oră. Se citeşte numărul de mm cu
care au coborît bematiile prin sedimentare,
apoi se mai lasă încă o oră, notîndu-se din nou
spaţiul în mm. Normal, viteza de sedimen­
tare la bolnavi este I-!O după o oră, şi 7-15
după două ore. La femei, este de 2- 13 după
o oră şi de 12- 17 după două ore, iar la copii
mici şi sugari de 9-12 după o oră. Ea creşte
în bolile infecţioase sau afecţiunile inf larna­
torii (tuberculoză, reumatism acut) şi scade
în bolile alergice, în hepatita epidemică.
Există şi modificări fiziologice ale vitezei dp
sedimentare. Astfel găsim valori crescute În
timpul rnenstruaţiei sau în ultimele luni de
sarcină. Interpretarea rezultatelor se face de
către medic, numai prin corelarea lor cu
celelalte date de laborator şi cu semnele eli­
nice de boală.
vitiligo, boală a pielii caracterizată prin
tulburări de pigmentaţie. Pe piele apar pete
Vitiligo.
albe nepigmentate, de diferite mărimi şi for­
me, mărginite de o piele mai intens pigmen­
tată faţă de cea normală. Dacă petele apar pe
regiuni acoperite cu păr, acesta devine alb.
Amplasarea petelor este de obicei simetrică;
ele au În general tendinta de a se întinde şi
de Il se contopi. Cauza bolii nu se cunoaşte.
Tratamentul este de lungă durată şi constă
în badijonarea plăcilor cu anumite substanţe,
cum ar fi meladinina. Gerovitalul dă rezultate
bune în unele cazuri.
Virnav Constantin (1806-- 1877), medic ro­
rnîn. In 1836 îşi susţine la Budapesta teza
Constantin Vtr nav .
de doctorat în medicină, int itulată "Scurtă
fiziografie a Moldovei ". lucrare în care face
o temeinică prezentare geografico-medicală a
ţăr ii sale de orgine. In 1844 - 1845 editează
"Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei",
prima gazetă romînească de popularizare a
cunoştinţelor ştiinţifice, inclusiv cele medicale.
Vîrnav a fost unul din cei mai activi membri
ai Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi.
A militat pentru unirea Moldovei cu Ţara
Romînească.
1
[391]
Wasserman (reacţia) - vezi Bordet- Wasser­
mann.
Wasserman August (1866- 1925), medic şi
imunolog german. Este cunoscut prin metoda
de diagnostic serologie al sifilisului, propusă
rie el în 1906.
Widal (seroreacţie), reacţie de laborator
folosită în diagnosticul Iebrelor tifoidă şi
paratifoidă, prin care se caută în serul sanguin
al bolnavului anticorpii specifici faţă de
bacilul tific sau bacilii paratifici. O canti­
tate mare de astfel de anticorpi (un titru
crescut) în serul sanguin al bolnavului este
un argument important pentru punerea diag­
nosticului de febră tifoidă sau paratifoidă.
wiplă, aliaj inoxidabil Ieros, care conţine
pe lîngă fier şi nichel, crom şi puţin cărbune.
Este în general bine tolerat de cavitatea
bucală, afară de unele cazuri cu afecţiuni
pronunţate ale gingiilor. Nu se oxidează şi se
utilizează la coroanele stanţate şi la croşetele
de sîrmă ale protezelor scheletate şi cu placă
sau la aparatele de ortodonţie, In general
nu se poate turna corect, deoarece lucrările
turnate din wiplă prezintă pericolul de a
se fractura. Este un material ieftin şi este
indicat momentan pentru o perioadă istorică
scurtă, pînă se va putea obţine un material
mai bun, pentru cavitatea bucală. Materialul
în serie nu este rău tolerat de organism, dar
duritatea lui şi faptul că nu se poate turna îl
indică numai pentru ştariţare, procedeu tehno­
logic care duce la confecţionarea unor lucrări
protetice (coroane) care nu se pot adapta perfect-
1
..
[392]
E
xeroftalmie, stare de uscaciune a conjuncti­
vei, cu pierderea luciului sau normal, pro­
vocată de degenerarea cicatriceală sau de
lipsa vitaminei A. Degenerarea conjunctivei
poate fi cauzată de conjunctivita granuloasă,
de arsuri ale conjunctivei, lagoltalrnie, ectro­
pion etc. sau de stări de denutriţie însoţite
de avitaminoză A. Ca tratament se indică
urnectarea conjunctivei cu soluţii uleioase sau
cu unguente care conţin antib iotice. In av ita­
minoza A se administrează vitarnina A, pre­
cum şi alte vitamine şi tonice generale.
Yersin Alexandre-Ernile-Jean (1863- 1943),
bacteriolog şi imunolog francez de origine
elveţiană. A demonstrat, împreună cu Roux,
existenţa unei toxine secreta te în mediul
extern de bacilul difteriei. În 1894 a pus în
evidenţă, concomitent cu Kitasato, dar in­
dependent de el, microbul ciumei. S-a ocupat
de combaterea acestei boli, preparînd şi un
ser special antipestos.
yogism, aplicarea practică a unui sistem
mistico-reliqios de "eliberare" a sufletului
printr-o serie de exerciţii etice, psihice şi fizice.
Intemeietorul acestei metode, Patangjali (sec.
II î.e.n.) a elaborat aşa-numita cale în 8 trepte
"de eliberare" a sufletului: 1) abstinenţă;
2) cultură; 3) poziţie; 4) controlul respiraţiei;
5) eliminarea simţurilor; 6) atenţie; 7) contern­
p larea obiectului; 8) absorbirea intelectului de
către obiectul contemplării. Cheia acestui
sistem este antrenamentul funcţiilor resp ira­
torii prin încetinirea ritmului lor pînă ce
provoacă, în loc de călirea organismului.
stări patologice de întunecare a conştiinţei.
însoţite de extaz şi vedenii. A atribui yogis­
mului un scop de întărire a sănătăţii înseamnă
a ascunde esenţa acestei mistici şi a omite
caracterul ei antişt iintilic.
�
-
-"
f:
392
1
I
1
[393]
!
1
zaharină, medicament fără miros, cu gust
foarte dulce metalic. În comerţ se găseşte
sub formă de comprimate mici albe, utilizate
ca înlocuitor de zahăr la diabet ici, sau pentru
indulcirea unor medicamente care trebuie
administrate copiilor mici. Este de 500 de
ori mai dulce de cît zahărul (un comprimat =
două bucăţi zahăr). Se va păstra intr-un loc
feri t de accesu I cop i i lor.
zăbăluţă, îmbolnăvire a zonelor de piele şi
a mucoasei situate la co lţur i le gurii, datorită
de cele mai multe ori ciuperci lor din grupul
Candida (vezi candideze).
zgomot: în mod obişnuit, prin zgomot se
denumesc toate sunetele neplăcute care je·
nează la lucru şi împiedică odihna. Efectele
îndelungate ale zgomotului sînt dăunătoare,
In special prin tulburările produse la nivelul
sistemului nervos central. Zgomotul violent
-- de felul aceluia produs, spre exemplu, în
atelierele de cazar.gerie - poate duce la slă­
birea auzului, daca nu se iau măsuri de apă­
rare. În industrie se iau măsuri de protecţie
contra zgornotului, prin amenajarea de insta­
latii de absorbtie a sunetelor şi de izolare fonică
precum şi prin mijloace individuale (anti­
foane). O mare însemnătate o prezintă şi
apararea contra zgomotului de stradă, prin
folosirea tehnicii moderne de izolare acustică
în construcţia locuinţelor, ca şi prin alte
măsuri: interzicerea claxona tu lui În oraşe,
instalarea de bandaje speciale amortizoare la
rotile tramvaielor etc. Acţiunea de apărare
contra zgomotului este completată printr-o
activitate perseverentă de propagandă a
unor principii de convietuire civilizată: res­
pectarea liniştei colective în orele de odihnă
folosirea cu volum de sunet redus a aparate­
lor de radio, televizoarelor şi rnagnetoîoanelor.
evitarea executării la ore nepotrivite a unor
lucrări casnice (baterea cuielor, pisarea zahă­
rului), înlăturarea zgomotului produs de ani­
malele crescute în casă ş.a.m.d.
.�
Zizin, statiune lîngă Braşov (12 km), la o
altitudine de 609 m cu ape alcaline şi carbo­
gazoase, indicate în boli digestive, renale
sau de nutr iţ ie.
zona Zoster, boală acută, care se manifestă
sub forma unui număr mai mare sau mai mic
de grupe de vezicule mărunte pe o piele in-
Zonă Zoster.
flamată şi edernatiată. Zona Zoster este pro­
dusă de un virus filtrabil, apropiat de virusul
varicelei. Boala este precedată deseori şi de
obicei însoţită de arsuri şi dureri puternice
393
[394]
\;
1,
,
t
h'
,'1
.III
ţ: I I
� '1 '
·.I!
III
'1:
,1
li
�
I
I
I
I
I
I
I
l' )
[,
�
!\
l'
I
I
!
�
.1
--
,...
I
-
I!
1',
i!
1
Nicolae Zubc u-Cedr e anu ,
serviciului religios. Generaţia de medici care
l-a cunoscut i-a păstrat lui Zubcu-Codreanu
o amintire plină de admiraţie şi respect.
autorităţile civile şi c1ericale au impus prin
silnicie, contrar vointei decedatului, oficierea
cu caracter de nevralgie, care persistă uneori
şi după dispariţia erupţiei, mai ales la bătrîni
şi la oamenii slăbiţi. Grupele de vezicule ale
zonei Zoster se răspîndesc de-a lungul traiec­
tului şi ramificaţiilor unui nerv anumit, cel
mai frecvent intercostal. Erupţia în acest caz
înconjură ca o centură jumătate din trunchi.
În alte cazuri, erupţia se poate întinde de-a
lungul extremităţilor inferioare sau supe­
rioare, pe o parte a gîtului sau pe o jumătate
a feţei. Zona Zoster durează în medie 2-5
săptămîni; de regulă nu se observă recidive.
Erupţia dispare fără urme; numai în cazul
formei gangrenoase a zonei zoster, pe locul
erupţiei rămîn cicatrice înfundate. Trata­
mentul constă în administrare de vitamină BI
Iradieri cu raze ultraviolete; pe gură se ad­
min-istrează pirarnidon, asp irină, penicilină.
Zubcu-Codreanu Nicolae (1850-1878), me­
die revoluţionar născut în fosta gubernie a
Basarabiei, refugiat în 1875 la noi în ţară,
unde şi-a încheiat studiile medicale, devenind
în 1876 licenţiat al facultăţii din Bucureşti.
Împreună cu N. Russel şi C. Dobrogeanu­
Gherea, Zubcu-Codreanu a îndrumat cercul
socialist conspirativ format din studenţi ai
Universităţii din Bucureşti, mai ales medici­
nişti, ca C. I. Istrati (viitorul profesor de
chimie şi membru al Academiei Rorntne).
K. Stăuceanu, A. Spiroiu. În timpul războiului
din 1877-1878 a desfăşurat o intensă acti­
vitate propagandistică printre militarii ruşi
în trecere pe la noi. Urmărit de poliţia ţaristă,
medicul revoluţionar s-a refugiat la Curtea
de Argeş, unde curînd încetează din viaţă.
Înmormîntarea sa a dat loc la unele incidente
cu răsunet în presă şi în parlament, deoarece
, I