CONSIDERAŢII ASUPRA TRANZIŢIILOR LA ALTE SISTEME ECONOMICO-SOCIALE, ÎN SECOLELE XIX–XX ÎN ROMÎNIA 1. CLARIFICĂRI CATEGORIALE Orice ansamblu de teorii, pentru a se constitui în ştiinţă, pe lîngă obiect de studiu şi metodologie specifică, necesită un sistem propriu de categorii pentru desemnarea proceselor şi elementelor respective. Abordarea temei tranziţiei sau/şi a tranziţiilor de la un sistem social la altul sau de la un tip de societate la altul impune precizarea categoriilor folosite. Tranziţia sau trecerea la un nou sistem economico-social se poate înţelege, şi în acest sens o folosim, ca o etapă istorică, variabilă în timp, de transformări fundamentale în toate structurile economice şi sociale ale societăţii, în componentele şi mecanismele lor de funcţionare, în osatura instituţională şi legislativă, pînă în conştiinţa, în mentalitatea şi comportamenele membrilor comunităţii date; respectiv devenirea în alt sistem social, deosebit radical de cel anterior. Cînd se determină sistemele economico-sociale proprii unei comunităţi istorice, cetate, stat, naţiune etc. se au în vedere marile sisteme sociale generatoare a marilor tipuri de societăţi umane; de pildă a societăţilor primitive, tribale, a societăţilor de marcă sau obşte, a celor sclavagiste, feudale, capitaliste, socialiste etc. Pe lîngă aceste sisteme fundamentale, istoria cunoaşte o mare diversitate de sisteme sociale de producţie, care, deşi pe arie uneori foarte largă, au caracter secundar şi sunt subordonate sau ataşate marilor sisteme economico-sociale; ca de pildă, sistemele de economie naturală, de producţie simplă de mărfuri, de economie casnică, de economie publică etc. Notăm că aceste sisteme sociale de producţie, accesorii, din variate cauze, nu pot forma şi nu pot deveni sisteme fundamentale ale unor tipuri de mari societăţi istorice, constituite, auto-reproducătoare ca atare. În afară de formaţiile iniţiale umane – comuna primitivă, tribală – niciodată societatea umană nu a fost reprezentată de mari sisteme economico-sociale pure, decît în imaginaţia unor utopişti, (Campanella cu Cetatea Soarelui sau Fourier cu Falansterul). Din contră, în realitatea istorică au coabitat, chiar obligatoriu în epocile de tranziţie, mai multe structuri sociale în organismul socio-economic al unei comunităţi: un sistem social fundamental determinant şi dominant, în simbioză cu sisteme secundare de altă esenţă, adesea de economie naturală, de producţie mică de mărfuri etc. Ca urmare întregul ansamblu de forme şi sisteme de economie, în care domină şi care determină un sistem economico-social fundamental, la un moment dat al istoriei, acest ansamblu în mişcare, funcţional, se desemnează ca organism socio-economic al comunităţii, respectiv al statului, al naţiunii date. În cuprinsul organismului socio-economic, care reprezintă totdeauna cadrul permanent al vieţii comunităţii, se produc dezvoltări şi schimbări de sisteme sociale, atît a celor fundamentale cît şi a celor secundare. Istoria umană a demonstrat că schimbarea, transformarea unui sistem social fundamental, ca regulă, urmează tendinţele progresului, noul sistem manifestîndu-se mai eficient în utilizarea resurselor materiale şi umane şi în satisfacerea necesităţilor sociale pe care le produce. Tranziţia de la vechiul sistem social la cel nou antrenează modificări şi în sistemele secundare, în întregul organism socio-economic al societăţii respective. Astfel, în cadrul vieţii economico-sociale, în epocile de maturitate şi stabilitate a sistemului social fundamental, acesta determină structurile, mecanismele şi sensurile evoluţiei; în epocile de schimbări structurale se produce transformarea sistemului fundamental în altul; se desfăşoară în cîmpul vieţii economico-sociale tranziţia; aceasta prezintă o pluralitate de componente ale vechiului sistem şi elemente ale noului sistem cît şi forme sociale tranzitorii specifice precum şi nelipsitele sisteme secundare. Logic şi istoric, la începutul prefacerilor va fi precumpănitor şi determinant încă, pentru o vreme, vechiul sistem fundamental, pentru ca la sfîrşitul tranziţiei, din acesta să rămînă doar forme metamorfozate ce se integrează în noul sistem, care devine cel decisiv al noului destin al vieţii economice şi al societăţii. Noul sistem preia de la cel vechi un patrimoniu mai restrîns sau mai amplu, în funcţie de stadiul de dezvoltare a societăţii umane şi a comunităţii respective, reprezentat de o avuţie tehnico-materială, umană şi culturală de o anumită calitate şi valoare de civilizaţie. Soarta tranziţiei, mersul prefacerilor şi rezultatele ei sunt condiţionate în mare măsură de acest patrimoniu şi de modul de valorificare a lui. 2. PRIMA TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ În cele două secole de la sfîrşitul mileniului doi, organismul socio-economic de pe teritoriul Romîniei a cunoscut trei sisteme economico-sociale şi trei perioade de tranziţie, de transformări structurale spre sistemul social următor. Pînă la mijlocul secolului XIX sistemul social dominant în societatea romînească era cel feudal. În condiţiile cunoscute, după revoluţia de la 1848 şi sub înrîurirea puterilor occidentale se deschide, o dată cu formarea statului modern romîn şi prin acţiunea determinantă a acestuia, perioada prefacerilor către economia de piaţă modernă, avînd ca model capitalismul occidental, deşi stările sociale şi economice existente în Romînia nu se articulau cu acesta. Perioada constituirii noului sistem, cu toate sectoarele şi mecanismele lor de funcţionare: agricol, industrial, al infrastructurii, monetar, de credit şi bancar, al finanţelor publice, al pieţii interne, al relaţiilor externe etc. – durează convenţional, cca. şase decenii 1859–1921 (întrerupte de primul război mondial), terminîndu-se, în linii mari, la începutul anilor ’20 printr-un ansamblu de evenimente cardinale, de răscruce, pentru destinul ţării: întregirea statului naţional şi integrarea întregului patrimoniu al economiei în organismul socio-economic; împărţirea latifundiilor moşiereşti ţărănimii, prin reforma agrară din 1921; acordarea dreptului politic de vot universal cetăţenilor Romîniei; toate aceste împliniri istorice şi consecinţele lor sociale şi economice au marcat încheierea tranziţiei la sistemul economico-social modern şi la democraţia economică, consacrată prin Constituţia din anul 1923; nu însă şi la sistemul capitalist. Pentru încheierea trecerii la sistemul social capitalist, generalizat şi predominant, mai erau necesare multe decenii în care trebuia să se producă o dezvoltare şi consolidare a societăţii romîneşti care s-o apropie structural şi calitativ de sistemul economico-social occidental, al cărui model se implementa aici; spunem structural şi calitativ pentru că tranziţia realizată în Romînia pînă atunci cuprindea transformările de la structurile sociale feudale la cele moderne ale economiei de piaţă, respectiv fundamentate pe proprietatea privată, pe libertatea muncii, a producţiei şi circulaţiei bunurilor şi valorilor, pe iniţiativa liberă a agenţilor economici etc. şi pe instituţionalizarea şi legiferarea acestor structuri moderne şi a mecanismelor de funcţionare a economiei de piaţă. Organismul socio-economic naţional, astfel format şi consfinţit de Constituţia din 1923, nu mai conţinea în fondul său nici un element social sau instituţional de natură feudală; economia de piaţă şi democraţia economică reprezentau atmosfera şi climatul întregii vieţi sociale a ţării. Însă tranziţia la capitalism era departe de a se fi încheiat; două componente esenţiale ale organismului socio-economic modern abia urmau să fie supuse, în viitor, pe termen lung, prefacerilor substanţiale, pentru ca sistemul economico-social capitalist să devină dominant şi determinant în organismul socio-economic al ţării: prima componentă se referă la existenţa unei întinse şi predominante zone de mică producţie ţărănească, cu economie seminaturală, de autoconsum (60–70%) ce domina agricultura şi peste jumătate din populaţia industrială ocupată în meşteşuguri; ele reprezentau împreună un vast sector necapitalist. La recensămîntul din anul 1930, din 10,5 milioane populaţie ocupată, cel mult 1,5 mil. era populaţie salariată, sau cca. 15%; restul de 85% lucra, în majoritate, ca mici producători sau în alte forme. Ori, cum este cunoscut, un criteriu esenţial al sistemului economico-social capitalist contemporan îl constituie predominarea în populaţia ocupată a celei salariate şi respectiv predominarea capitalului în activul avuţiei naţionale. A doua componentă priveşte compoziţia tehnică a mijloacelor de producţie naţionale. În anul 1938, în economia Romîniei numai 12% din populaţia ocupată utiliza tehnică mecanizată; restul de 88% desfăşura activităţi cu tehnică şi muncă manuală. Capitalismul secolelor XIX şi XX a revoluţionat şi aşezat pe baze mecanizate majoritatea activităţilor economice. Prin urmare, organismul socio-economic din Romînia, pentru a deveni predominant capitalist, avea nevoie de multe decenii pentru a transforma majoritatea micii producţii agricole şi industriale şi a altor sectoare secundare predominante în viaţa economico-socială şi a proceselor de producţie cu muncă şi tehnică manuală, în procese mecanizate. Timpul celor două decenii interbelice (1919–1939) a fost prea scurt pentru a rezolva cele două restanţe şi carenţe fundamentale ale economiei romîneşti; sistemul capitalist, cantonat în deosebi în sectoarele neagricole şi prioritar în mediul urban, era în minoritate în populaţia ţării şi în producţia socială, deşi el orienta sensul şi mecanismele ce mişcau viaţa socială în această direcţie. La nivelul anului 1938, cel mai ridicat la care a ajuns în dezvoltarea sa sistemul economico-social de piaţă, în cele opt decenii de la 1859, a comprimat transformări sociale şi instituţionale care în occidentul european au durat 200–300 ani; el a recuperat o mare parte a întîrzierii, 100–150 ani, apropiindu-se de structurile modelului, dar vieţuind într-un organism socio-economic preponderent agrar şi rural cu slabe resurse interne de progres rapid. În 1938 Romînia se întemeia pe structuri instituţionale şi culturale europene, dar cu economie predominant agrară, în medie retardată, cu unele zone mai dezvoltate industrial, îndeosebi urbane. Avuţia naţională reproductibilă, acumulată în perioada modernă, se ridica la 357 $ pe locurilor faţă de 82 $ în 1862 adică un spor de aproape 4,4 ori; venitul naţional, prioritar din agricultură se estima la 75–80 dolari pe locuitor, în comparaţie cu 18 dolari în 1862, o amplificare de asemenea de peste patru ori. Distanţa la aceşti indicatori, faţă de ţările industrializate occidentale, era de 5–7 ori la avuţia naţională şi de 4–5 ori la venitul naţional. După datele lui S. Kuznetz şi calculele noastre, venitul naţional pe locuitor, în Romînia, în 1938, reprezenta 60% din PNB Angliei cu 150 ani în urmă, 57% din PNB Franţei cu un secol în urmă şi 52% din PNB Italiei de la mijlocul secolului XIX. 3. TRANZIŢIA LA ECONOMIA SOCIALISTĂ DE COMANDĂ Al doilea război mondial, 1939–1945, şi consecinţele sale politice internaţionale au creat un nou raport de forţe între marile puteri beligerante victorioase, plasînd Romînia şi estul Europei în zona sovietică de influenţă şi decizie. Astfel că în această parte a Europei, în primii ani postbelici, guvernarea politică şi statală este trecută, de către puterea sovietică de ocupaţie, în mîna forţelor locale procomuniste şi comuniste. Noul regim politic şi ideologic proiectează şi realizează instituţionalizarea şi constituirea unui sistem economic şi social rezultat nu din evoluţia istorică clasică, ci conceput de teoria marxistă şi din copierea modelului societăţii sovietice. Înlocuirea sistemului economico-social de piaţă existent în Romînia, ca şi a ansamblului structurilor societăţii s-a produs, fără premise obiective, nu pe calea mecanismelor economice, ci a forţei instituţionale, sub dictatul puterii politice, în condiţiile eliminării statului de drept şi a democraţiei economice de piaţă şi, de aceea, într-o manieră comprimată şi o perioadă scurtă. Tranziţia la noul sistem economico-social demara, pe fondul dramatic al unei economii preponderent agrară de mică producţie ţărănească, cu redusă dezvoltare industrială şi de servicii, lovită adînc de distrugerile provocate de război, de seceta catastrofală a doi ani consecutivi postbelici, de marile obligaţii financiare externe impuse Romîniei ca rezultat al războiului; toate acstea echivalau cu venitul naţional pe cîţiva ani sau o cincime din avuţia naţională a ţării. În anii 1945 şi 1946 producţia de grîu şi porumb – cerealele de bază în economia agrară şi în hrana populaţiei – reprezentau numai 135 kg. pe locuitor faţă de 421 kg. în perioada 1935–1939, respectiv o diminuare la mai puţin de o treime. La rîndul său, producţia industrială a ajuns la jumătate din nivelul său antebelic. Nivelul de trai al populaţiei se situa, în 1946, la 25–30% din cel al anului 1938, cînd, şi atunci, venitul salarial mediu lunar era de 24–28 dolari. Acestea sunt suficient de grăitoare pentru starea gravă în care se afla economia naţională şi societatea romînească. Tranziţia la noul sistem economico-social a urmat cîteva etape, programate iniţial, pe baza obiectivelor instituţionale de constituire a acestuia: transformarea proprietăţii particulare de interes social în proprietate de stat şi colectivă, introducerea monopolului şi controlului statului asupra producţiei sociale, a serviciilor sociale şi a preţurilor, organizarea activităţilor economico-sociale pe bază planificată, centralizată statal sub autoritatea partidului comunist şi a statului. Sub comanda forţei politice comuniste, tranziţia a succedat rapid cîteva etape: anii 1946–1947, ca etapă premergătoare, cu instituirea controlului şi dirijării funcţionării principalelor sectoare ale economiei; anii 1948–1953, etapa a doua, de etatizare a proprietăţii capitalului, a bunurilor şi serviciilor private de anumite dimensiuni, introducerea monopolului de stat asupra activităţilor economice neagricole, includerea tuturor sectoarelor sociale în regimul de planificare şi preţuri fixe, îngrădirea şi eliminarea din mecanismele economice a acţiunii principiilor economiei libere – a cererii şi ofertei de piaţă, a concurenţei agenţilor economici, a preţurilor libere, mobile, a acumulărilor de capital private etc.; anii 1954–1962, etapa a treia, caracterizată prin organizarea, sub constrîngere, în mari exploataţii agricole, a exploataţiilor mici ţărăneşti, prin concentrarea principalelor mijloace de muncă şi comasarea majorităţii pămîntului agricol privat, în proprietate colectivă. În consecinţă, într-un deceniu şi jumătate, întreaga viaţă economică şi socială a fost transformată, conform obiectivelor programate şi după modelul şi consultanţa sovietică. Concomitent s-au pus în aplicare obiectivele dezvoltării pe termen lung: industrializarea şi electrificarea ţării, creşterea rapidă şi planificată a producţiei sociale, sporirea venitului naţional şi a acumulărilor pentru investiţii, ameliorarea condiţiilor de existenţă materială şi culturală a populaţiei prin mobilizarea şi intensificarea exploatării resurselor naturale şi umane, fără a se apela, pînă în 1965, la împrumuturi şi investiţii externe. Prin declanşarea după 1946 a industrializării, electrificării şi urbanizării, ca pîrghii ale modernizării ţării şi procese cardinale de prefacere a structurilor tehnico-economice, noul sistem în domeniul economic nu a făcut altceva decît să continue, cu alte mijloace şi mecanisme, politice nu economice, în mod intens şi grăbit, liniile dezvoltării spre modernizare, profilate în viaţa economică a ţării în prima jumătate a secolului XX şi preconizate de ştiinţa economică romînească şi străină în scopul ieşirii din înapoierea economică şi socială. După patru decenii de la terminarea refacerii (1950) se ajunge la momentul decembrie 1989, în urma crizei sociale şi politice şi în condiţiile internaţionale ale sfîrşitului deceniului nouă, cînd se pune capăt prin violenţă, tot aşa cum a luat naştere, regimului politic comunist. Din anul 1990 se profilează o nouă tranziţie, a doua, la sistemul economiei de piaţă, din care s-a parcurs pînă acum doar un deceniu. 4. A DOUA TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ Moştenirea economică de la care a început această tranziţie era, cantitativ şi calitativ, diferită de tranziţiile precedente. Noua tranziţie era văzută, în primii ani de demersuri teoretice şi proiecte practice ca magistrala transformatoare a vechiului sistem etatist colectivist într-un sistem al economiei de piaţă, capitalist, după modelul economiilor occidentale, aliniat exigenţelor organismului socio-economic al Uniunii Europene. Se preconiza transformarea proprietăţii de stat şi colectiviste în proprietate privată, restructurarea vieţii economice şi sociale, a cadrului instituţional şi legislativ şi a mecanismelor de funcţionare a economiei, păstrîndu-se şi valorificîndu-se potenţialul tehnico-economic, ştiinţific, cultural peren, moştenit din trecut. Reformele aplicate, incoerente, au dus la rezultate neaşteptate, decepţionante, faţă de viziunea şi aşteptările imaginate în 1990. Un patrimoniu economic considerabil de zeci de ori mai mare în comparaţie cu cel moştenit de tranziţia precedentă (1947) era garanţia premizelor materiale şi financiare consistente pentru reuşita tranziţiei. Problematica actualei tranziţii este discutată de 12 ani în discursuri politice, dezbateri ştiinţifice, articole, studii şi volume editoriale, la radio şi tele emisiuni etc. astfel că, fiind deplin cunoscută de cei interesaţi, aici nu mai este nevoie să fie înfăţişată. O singură observaţie doar: după tot ce s-a petrecut cu activul sectoarelor producţiei materiale şi a serviciilor materiale, cu distrugerea şi dezmembrarea fondurilor fixe productive şi a structurilor unei mari părţi a producţiei naţionale, cel puţin în stadiul actual de evoluţie, fără baze tehnico-economice competitive de dezvoltare şi fără un model propriu, cert prefigurativ de atins în dezvoltarea viitoare, organismul socio-economic romînesc, dezindustrializat, cu agricultura parcelară, prioritar de autoconsum, se conturează în devenire spre tipuri de structuri economico-sociale slab dezvoltate din alte continente, adînc polarizate, incapabile de acumulări generatoare de progres tehnic şi tehnologic, integral dependente de resurse materiale şi financiare externe. În scopul înţelegerii valorii şi rezultatelor tranziţiei a doua la economia de piaţă, începută în anul 1990, înfăţişăm succint cîţiva indicatori de potenţial şi de nivel economic al Romîniei anterior revoluţiei din 1989, reprezentînd expresia sintetică a moştenirii, bune şi proaste, pe care a preluat-o şi gestionat-o puterea politică de după 1990, în vederea demarării transformării în economie de piaţă. Menţionăm că indicatorii valorici exprimaţi în lei au fost transformaţi în dolari SUA, la cursul oficial mediu al anilor 1987–1989, specificat de FMI şi Banca Naţională a Romîniei. Subliniem că acest curs oficial era mai mare decît cel al puterii de cumpărare a leului pe piaţa internă, în toată perioada 1950–1990, întrucît moneda americană s-a depreciat mai mult (de peste patru ori) decît a leului (de cca. 2,5 ori) care era ţinut sub control de preţurile fixe. Astfel, avuţia naţională pe locuitor se estima la 15,5 mii dolari, totalul său ridicîndu-se la 355 mild dolari şi marcînd un spor de peste 11 ori faţă de anul 1948. Fondurile fixe din economie ajungeau la 10,2 mii dolari pe locuitor iar venitul naţional la 1822 dolari în comparaţie cu 147 dolari în 1950. În economia naţională lucrau opt milioane de salariaţi cu un salariu mediu lunar de 205 dolari faţă de 21 dolari în 1950. Un indicator material expresiv al nivelului economic, producţia de energie pe locuitor, atingea 3300 kwh în comparaţie cu 100 kwh în 1950. În plus, la începutul anului 1990, Romînia avea o balanţă de plăţi creditoare, fără datorii, cu un cont de încasat de 2,5 – 3 mild dolari. Din punct de vedere calitativ, pe lîngă performanţele cunoscute, activul economic, creat în cele patru decenii, avea carenţe considerabile, tradiţionale; productivitatea muncii, eficienţa activităţilor economice erau de 2–3 ori mai mici decît posibilităţile tehnice şi tehnologice ale capacităţilor de producţie, respectiv, şi mai mici în unele domenii decît în ţările dezvoltate, datorită mecanismului economic slab funcţional, metodelor politice, extraeconomice de management, blocării iniţiativei şi competiţiei stimulante a activităţilor economice. Faţă de acest potenţial şi carenţele lui, era de aşteptat ca procesele de transformare şi adaptare a economiei la mecanismele de piaţă să aibă ca obiective centrale eliminarea factorilor negativi şi valorificarea mai eficientă, la nivel competitiv, a patrimoniului moştenit. În cercetările asupra actualei tranziţii, toate pierderile, care după unele lucrări cu temeinică documentare şi argumentare depăşesc pînă acum pierderile suferite de Romînia în cele două războaie mondiale, au fost desemnate „costuri ale tranziţiei”. Se cuvine, în cadrul studiului prezent să conturăm în linii generale şi o imagine a „costurilor” celorlalte tranziţii. În prima tranziţie, de la sistemul social feudal la cel modern, al economiei de piaţă, înlăturarea şi transformarea vechilor structuri nu a fost însoţită de părăduirea patrimoniului economic naţional; doar corupţia a luat amploare pe seama bunurilor şi finanţelor statului. În anul 1863 s-au trecut, prin legea secularizării averilor mănăstirilor închinate, în proprietatea statului, bunuri rurale ce reprezentau peste un sfert din suprafaţa agricolă a ţării – moşii, păduri – apoi mori, pive, prăvălii, eleştee de peşte, clădiri etc. Neexistînd o evidenţă şi un control sever al acestora, prin scoaterea lor la vînzare, s-au practicat, cîteva decenii, forme extinse de jaf şi risipă, practic un transfer fără echivalent în proprietatea privată, în detrimentul domeniului public, care însă nu a afectat producţia socială. Un alt eveniment crucial în procesul prefacerilor sociale a fost reforma agrară din 1864; împroprietărirea cu pămînt arabil a ţăranilor clăcaşi nu a prejudiciat cu nimic marea gospodărie moşierească; din contra, prin despăgubirile plătite de ţărani, a alimentat-o cu fonduri băneşti. Domeniul cel mai puternic supus corupţiei şi venalităţii au fost finanţele publice. În atmosfera de anarhie şi lipsă de control real, o parte importantă din veniturile intrate în visteria statului, prin furnituri, servicii, contracte oneroase, se scurgea în buzunarele unei coterii de politicieni şi afacerişti, ceea ce a înglobat bugetul statului în mari datorii interne şi externe. Cu toate acestea, deşi a evoluat mai lent, economia naţională nu a avut nici o perioadă de decădere, ea înscriindu-se pe linia creşterii constante, cu excepţia efectelor crizelor economice externe şi a anilor de secetă. A doua tranziţie, de la economia de piaţă la cea socialistă, a pornit de la un potenţial economic în parte distrus de război, transformările ce au urmat suprapundu-se peste procesele de refacere. Prefacerea proprietăţii particulare în proprietate de stat şi colectivistă s-a desfăşurat concomitent cu procesul de concentrare şi centralizare tehnic-administrativă a unităţilor mici în mari întreprinderi economice şi în utilizarea la maximum a capacităţilor de producţie, chiar şi a celor neperformante, scopul principal fiind mărirea cu orice preţ a producţiei; în primul deceniu după 1948 producţia industrială a sporit de 4,6 ori, numărul de salariaţi de la cca 500 mii la 1,2 mil, investiţiile în fonduri fixe cu 81% iar salariul real cu 57%. Ceea ce s-a distrus în această perioadă de restructurări socio-economice nu a fost aparatul de producţie, cu excepţia unor mijloace de producţie a gospodăriilor colectivizate, ci mai ales capitalul nominal, prin reformele monetare din anii 1947 şi 1952, prin etatizările masive din 1948–1953 cînd toate acţiunile, obligaţiunile societăţilor comerciale private şi alte hîrtii de valoare şi-au pierdut automat valoarea, bursa, tranzacţiile bursiere fiind desfiinţate. Averi considerabile, echivalente cu activul de sute de miliarde de lei a societăţilor industriale, bancare, comerciale etc. exprimate în acţiuni, obligaţiuni au fost lichidate prin măsurile aplicate de statul comunist. 5. CARACTERISTICI ALE TRANZIŢIILOR În încheierea acestor consideraţii este important să precizăm unele trăsături ale tranziţiilor: –Toate au demarat de la precedentul sistem economico-social fără premise şi elemente de compatibilitate avansate; prima tranziţie, începută în anii ’60 ai secolului trecut, nu a avut o bază socială într-o economie marfară şi proprietate particulară dezvoltate ca în tranziţiile occidentale; a doua tranziţie, la socialism, s-a pornit pe fondul preponderent agrar retardat, deşi proprietatea publică era relativ dezvoltată; trecerea a doua la economia de piaţă, de la 1990, a început fără elemente de piaţă mult mai extinse în alte ţări foste socialiste; –Premisele tehnico-economice, cu excepţia celor ale ultimei tranziţii, au fost slabe, fiecare tranziţie avînd de rezolvat încă sarcini neîmplinite de nivel şi structură a aparatului de producţie a vechiului sistem economico-social; –La începutul nici uneia din tranziţii nu au existat elemente ale noilor clase sociale sau grupuri sociale constituite de reprezentare şi acţiune a structurilor viitoare, nici elemente instituţionale, nici manageri pentru a intra în scenă şi a pune în mişcare pîrghiile economice; –Ca urmare, demarajul în toate tranziţiile s-a desfăşurat prin acţiunea instituţiilor statului, mai bună sau mai proastă; statul în primele două şi-a sporit rolul şi şi-a arogat funcţii de creare a unor raporturi economice şi construcţii tehnice, suplinind astfel acţiunea agenţilor economici; în a treia tranziţie, paradoxal, cînd statul dispunea de o economie dezvoltată şi o organizare complexă şi centralizată, forţele politice, guvernele, au orientat acţiunea statului nu numai spre demoloarea structurilor instituţionale, dar şi neglijarea fondurilor economice; deteriorarea autorităţii statului a condus prioritar către dezorganizare, ruinare şi corupţie decît spre construcţie; –În toate tranziţiile amenajarea prefacerilor spre noul sistem economico-social a început cu formele politice, prin revoluţii, prin crearea pe cale extra- economică a cadrului instituţional şi legislativ adecvat; –Toate tranziţiile şi-au luat ca model de construire a noului sistem social unul extern, copiind, adaptînd în prefacerile economiei elementele şi mecanismele acestuia, puterea decidentă neavînd capacitatea să elaboreze un model propriu, rezultat din necesităţile şi posibilităţile proprii, din condiţiile şi interesele sale; –Nici una dintre tranziţii nu a fost urmată de edificarea unui organism socio-economic matur şi performant în raport cu modelul pe care l-a adoptat; –Tranziţiile au afectat în mod diferit economia şi populaţia, pe cei sacrificaţi; prima tranziţie nu a lezat sensibil nici starea economică nici cea socială a clasei marilor proprietari funciari; în schimb a îmbunătăţit pentru o vreme, prin eliberare de clăcăşie şi împroprietărire, starea majorităţii populaţiei rurale; a doua tranziţie, dictatorială, a extins sacrificiile şi suferinţele prin exproprieri, etatizări, confiscări, prin interdicţii de drepturi, prin condamnări la închisoare a zeci de mii de oameni etc.; în a treia tranziţie, sacrificiile, sub alte forme, şi-au extins aria la peste jumătate din populaţia ţării prin distrugerea unei mari părţi din aparatul de producţie al economiei, prin reducerea drastică a condiţiilor de trai a majorităţii populaţiei, prin topirea economiilor sale din cauza inflaţiei, prin restrîngerea masivă a cuceririlor sociale-învăţîmînt, asistenţă medicală gratuită etc. – prin instituirea nesiguranţei locului şi venitului de muncă, prin deteriorarea proprietăţii şi valorii muncii, prin exproprierea „proprietarilor şi producătorilor” de proprietatea publică construită din munca lor; în contrast cu îmbogăţirea masivă şi rapidă fără precedent în istoria Romîniei, a unor categorii socio-politice devenite oligarhie atotputernică, influentă în cercurile conducătoare ale ţării; –Polarizarea socială este invers proporţională cu tendinţele şi capacitatea progresului economic; spre sfîrşitul primei tranziţii polarizarea a ajuns, mai ales la sate, la punctul critic al anului 1907 şi al mişcărilor din anii1918–1920; a doua tranziţie a sfîrşit, alături de alţi factori negativi, printr-o egalizare economico-socială care a blocat mecanismul motor al iniţiativei personale; a treia tranziţie, după un deceniu arată tabloul celei mai adînci polarizări sociale; –Capacitatea de acumulare şi investiţie în economie dă măsura calităţii şi valorii tranziţiei; în prima tranziţie, 1859–1921, posesorii celor mai importante surse de acumulare, marea moşierime, şi-a cheltuit, în majoritate, veniturile în mod neproductiv, pe lux, risipă, călătorii şi sejururi în străinătate, „exportînd” în acest scop, în şase decenii, miliarde de dolari, care, utilizaţi în ţară, ar fi modernizat masiv economia naţională. În tranziţia actuală, deşi în mîinile unor categorii care au acumulat, pe diferite căi, considerabile valori, de ordinul aceloraşi miliarde, economia naţională suferă de subcapitalizare, rata noilor investiţii este mult sub rata de uzură şi deteriorare a aparatului de producţie şi circulaţie, producîndu-se o diminuare, în continuare, a fondului de mijloace a economiei. Capitalurile de miliarde de dolari ce s-au importat au încărcat obligaţiile externe ale economiei naţionale, fără să se materializeze în activităţi importante economice; –În sfîrşit, tutela puterilor economice externe – statale sau instituţionale – în prima tranziţie, după dobîndirea independenţei la 1877, a fost slabă, nesemnificativă în consecinţe negative; importurile de capital au fost avantajoase, fără condiţii deosebite, conducînd la modernizarea unor sectoare întregi ale economiei. După 1948, în tranziţia a doua, autoritatea sovietică a dominat, cu consecinţe negative, cea mai mare parte a perioadei; în plus, alimentîndu-se industralizarea din Romînia cu tehnica şi tehnologia din spatele Cortinei de fier, care prin calitatea sa decala nivelul aparatului de producţie cu mulţi ani faţă de realizările occidentale, aceasta a contribuit la retardarea economiei romîneşti. După 1990, în a treia tranziţie, se instituie influenţa economică externă, în urma apelului guvernelor perioadei, condiţiile impuse de instituţiile financiare internaţionale în acordarea împrumuturilor vizînd restructurarea sistemului economico-social, asigurarea returnării împrumuturilor şi creşterea economică. STATUL ŞI FINANŢELE PUBLICE ÎN OPERA ISTORICULUI FERNAND BRAUDEL Acad. IULIAN VĂCĂREL Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui istoric Fernand Braudel. Cu acest prilej, Comisia de istorie economică şi istorie a gîndirii economice din cadrul Academiei Romîne a organizat un simpozion la care au fost prezentate comunicări ştiinţifice, consacrate vieţii şi operei savantului francez. La trecerea în eternitate, în anul 1987, Fernand Braudel lăsa posterităţii o operă pe cît de vastă pe atît de valoroasă, din care o bună parte a fost tradusă şi în limba romînă. Dacă am cita numai titlurile cîtorva dintre lucrările sale publicate în ţara noastră – Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Civilizaţia materială, economie şi capitalism (apărute sub titlurile Structurile cotidianului, posibilul şi imposibilul, Jocurile schimbului şi Timpul lumii) şi Gramatica civilizaţiilor – şi ar fi suficient să înţelegem că Fernand Braudel şi-a asigurat un binemeritat loc în panteonul universal al oamenilor de ştiinţă. Lucrările sale de istorie economică investighează evenimente, instituţii, personalităţi, relaţii economice şi sociale, precum şi fenomene demografice petrecute pe toate meridianele globului în secolele al XV-lea – al XVIII-lea; nu ocolesc nici problemele referitoare la formele de relief ale spaţiilor pe care le cercetează, căile de comunicaţie, evoluţia oraşelor şi a formaţiunilor statale etc. În tematica cercetărilor sale, un loc aparte rezervă statului modern şi finanţelor publice, la care ne vom referi în cele ce urmează. 1. NATURA ŞI SARCINILE STATULUI MODERN Istoricii sunt unanimi în a susţine – ne asigură F. Braudel – că, în Europa, primul stat modern a fost Regatul celor Două Sicilii al lui Frederic al II-lea (1194–1250). Dar abia din secolul al XV-lea acesta începe să „crească” sub impulsul fondatorilor modernităţii – Henric al VII-lea de Lancaster, Ludovic al XI-lea şi Ferdinand Catolicul –, al organizării armatei, al Renaşterii, al capitalismului şi al raţionalităţii ştiinţifice. F. Braudel observă pe bună dreptate că „... statul modern deformează sau sfărîmă formaţiile şi instituţiile anterioare, statele provinciale, oraşele libere, senioriile, statele de dimensiuni prea mici... Statul nou se hrăneşte din substanţa lor, mînat de avîntul vieţii economice care îl privilegiază. Evoluţia nu va merge, totuşi, pînă la capăt: nici Spania lui Carol Quintul, nici cea a lui Filip al II-lea, nici Franţa lui Ludovic al XIV-lea, care se vrea imperială, nu izbutesc să reînfiinţeze şi să confişte în folosul lor vechea unitate a Creştinătăţii... A sunat ceasul primatului economiei... Ceea ce nu izbuteşte Carol Quintul – să pună mîna pe Europa – izbuteşte Anversul, în chipul cel mai firesc cu putinţă. Acolo unde Ludovic al XIV-lea dă greş, minuscula Olandă triumfă: ea este inima universului”. În timp ce Europa inovează, se adaptează noilor condiţii, restul lumii merge mai departe pe vechile căi. La întrebarea dacă contextul nou, în care funcţionează de acum înainte statul modern pe continentul nostru, schimbă oare natura şi rolul statului, F. Braudel dă un răspuns tranşant: „Remodelat sau chiar de-a dreptul nou, statul rămîne ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicul de funcţii, de puteri diferite. Sarcinile sale majore nu se schimbă deloc, chiar dacă mijloacele, în ce le priveşte, se schimbă neîncetat”. Istoricul francez consideră că statul este chemat să îndeplinească trei sarcini importante. În primul rînd, statul are sarcina de a se face ascultat de supuşi, de a monopoliza în folosul său violenţa virtuală a unei societăţi date, de a goli această societate de orice pornire de furie posibilă. În al doilea rînd, statului îi revine sarcina să controleze de aproape sau de la distanţă viaţa economică, să organizeze circulaţia bunurilor, să pună mîna pe o parte notabilă a venitului naţional, cu scopul de a asigura propriile cheltuieli, luxul, administraţia sau războiul. În sfîrşit, statul este dator să participe la viaţa spirituală, fără de care nici o societate nu ar putea sta în picioare; să tragă foloase de pe urma religiei; să supravegheze cultura, care contestă adesea tradiţia, şi să nu se lase depăşit de inovaţiile umaniştilor sau ale filosofilor, care i-ar putea submina securitatea. Din cele de mai sus, rezultă că menţinerea ordinii interne constituie una dintre prerogativele importante ale statului din toate timpurile, dar ordinea îşi schimbă sensul o dată cu trecerea de la o orînduire la alta, de la un tip de societate la altul. „Pentru stat – scrie F. Braudel – ordinea reprezintă, în mod evident, un compromis între nişte forţe pentru şi nişte forţe contra. Pentru, cel mai adesea, înseamnă să vii în ajutorul ierarhiei sociale: cum ar rezista grupurile acestea de oameni plasaţi acolo sus, atît de slăbănoage, dacă jandarmul n-ar fi acolo, alături de ele? Reciproc însă, nu există stat fără complicitatea claselor dominante: nu îl văd pe Filip al II-lea stăpînind Spania şi uriaşul Imperiu spaniol fără Granzii regatului său. Contra, important întotdeauna este să-i stăpîneşti pe cei mulţi, să-i pui la locul lor, adică la muncă. Prin urmare, statul îşi face meseria atunci cînd loveşte, atunci cînd ameninţă ca să se facă ascultat. El are «dreptul de a nimici indivizii în numele binelui public». El este călăul de serviciu, nevinovat pe deasupra. Faptul că loveşte spectaculos este şi el legitim. Iar mulţimea care se înghesuie cu o curiozitate morbidă în jurul eşafoadelor şi spînzurătorilor nu este niciodată de partea condamnatului”. Mijloacele cu ajutorul cărora se asigură menţinerea ordinii interne diferă de la un stat la altul şi de la o epocă la alta, dar în toate cazurile ele se bazează pe folosirea violenţei împotriva celor care încalcă legile. În afara Europei, statul are aceeaşi înfăţişare, încă mai atroce în China, în Japonia, în India sau în Persia. De ce statul recurge la violenţă ne-o spune F. Braudel, care afirmă: „Violenţa, pumnul greu al statului reprezintă garanţia păcii dinlăuntru, securitatea drumurilor, aprovizionarea sigură a tîrgurilor şi oraşelor, apărarea împotriva duşmanilor din afară, ducerea eficientă a războaielor care se ţin lanţ, unul după altul”. În funcţie de dimensiune şi de rolul pe care îl joacă, Braudel distinge state-oraşe, state teritoriale şi superstate sau imperii. Primele au mărimea unor cetăţi, a unor oraşe şi sunt stăpînite de negustori. Statele teritoriale se întind pe suprafeţe mult mai întinse, dispun de o piaţă naţională şi de o economie naţională. Avantajate de poziţia lor geografică şi de dezvoltarea impetuoasă a economiei lor, unele state stabilesc legături comerciale durabile cu alte teritorii situate în aceeaşi regiune sau peste mări şi ţări, de unde se aprovizionează cu materii prime, cu bunuri de consum, cu diverse alte mărfuri ori cu metale preţioase şi unde îşi desfac propriile lor produse în condiţii avantajoase. Aceste state ieşite din comun ca întindere teritorială, ca forţă economică sau ca putere militară, devin adevărate imperii şi deţin posesiuni coloniale asupra cărora îşi exercită puterea politică. Pentru ilustrarea celor trei tipuri de state, istoricul francez citează Veneţia din secolul al XV-lea, Olanda din secolul al XVII-lea, Anglia din secolul al XVIII-lea şi mai ales din secolul al XIX-lea, precum şi Statele Unite ale Americii din zilele noastre. Statele citate au obţinut performanţe de excepţie în dezvoltarea lor economică şi în extinderea relaţiilor lor comerciale cu lumea exterioară cu ajutorul ocîrmuirilor puternice care au fiinţat la Veneţia, Amsterdam şi Londra şi care au reuşit să se impună atît pe plan intern, cît şi extern. F. Braudel le caracterizează ca fiind „ocîrmuiri în stare să se impună înlăuntru, să disciplineze «prostimea» oraşelor, să crească sarcinile fiscale atunci cînd e nevoie, să garanteze creditul şi libertăţile negustoreşti. În stare, tot aşa, să se impună în afară; tocmai cu privire la aceste ocîrmuiri care nu şovăie niciodată să recurgă la violenţă putem folosi foarte de timpuriu, fără teamă de anacronism, cuvintele colonialism şi imperialism”. Aşadar, prin măsurile luate, puterea politică a încurajat dezvoltarea precoce a capitalismului, iar aceasta, la rîndul său, a contribuit la consolidarea statului modern. Altfel au stat lucrurile în Spania, în Franţa şi în alte state cu economii mai puţin dezvoltate, în care statul a fost multă vreme un amestec de monarhie charismatică tradiţională şi de organizare modernă. „Aici – scrie F. Braudel –, ocîrmuirea politică se împiedică în societăţi, în economii, respectiv în culturi, în parte arhaice; ea se deschide prost spre lumea largă. Monarhiile continentului european sunt silite să guverneze, cum-necum, cu şi împotriva nobilimii care le înconjoară. Fără ele, şi-ar mai asuma oare statul incomplet... sarcinile ce-i revin? Există, evident, «burghezia» în ascensiune, căreia statul îi organizează înaintarea, prudent însă, iar aceste procese sociale sunt încete”. În acelaşi timp, aceste state au în faţa ochilor izbînda statelor negustoreşti, mai bine plasate decît ele, la răscrucile de trafic. Ele caută să le urmeze exemplul, să le ajungă din urmă. În acest scop, adoptă o politică economică mercantilă care, în concepţia lui F. Braudel, presupune o apărare împotriva cuiva, un fel de a te proteja împotriva concurenţei exercitate de statele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Olanda şi Anglia, spre deosebire de Spania şi Franţa, au dus o politică mercantilă numai în anumite perioade, cînd au simţit pericolul extern. F. Braudel ajunge la concluzia, împărtăşită la timpul său şi de Marx, că în Europa capitalismul nu a aşteptat secolul al XVI-lea pentru a-şi face prima apariţie, ci a început mult mai devreme. 2. SLUJBAŞII STATULUI În evoluţia sa, mai rapidă sau mai lentă, după cum era vorba de Olanda şi Anglia, sau de Spania şi Franţa, statul şi-a exercitat autoritatea, şi-a îndeplinit sarcinile la care ne-am referit mai sus cu ajutorul unei armate de „funcţionari”. „Chemat la putere, slujbaşul nu întîrzie să-şi adjudece o parte a autorităţii publice. El este peste tot, cel puţin în secolul al XVI-lea, de origine modestă. În Turcia, defect suplimentar, este adesea şi de origine creştină, din rasa învinşilor şi la fel de des evreu... În Spania... funcţionarul provine din populaţia măruntă sau chiar din familii de ţărani”. Statul măreşte continuu numărul funcţionarilor salariaţi (plătiţi de la vistieria statului), care sunt chemaţi să apere interesele prinţului, să-i întărească prerogativele. Toţi aceşti slujbaşi sunt legaţi de funcţiile lor prin loialitate, simţ al onoarei, interes. Treptat, ei sunt prinşi de dorinţa de a-şi păstra funcţiile la nesfîrşit, care devin o sursă importantă de cîştig pentru deţinătorii lor. Cu timpul, statutul slujbaşilor se schimbă. Mai tîrziu, cînd banii publici se împuţinează, statul (în Spania, de exemplu) se retrage treptat din această acţiune, lăsînd-o în mîinile particularilor. Slujbaşii capătă dreptul de a lăsa moştenire funcţiile pe care le deţin sau de a le transfera altora cu titlu oneros. În loc să mai fie o povară pentru vistieria statului, funcţiile publice devin o sursă de venit pentru stat, care începe să le vîndă celor dornici să le cumpere. Cei abilitaţi să vîndă asemenea funcţii aveau avantaje uriaşe de pe urma acestei îndeletniciri, iar cei care le cumpărau foloseau toate mijloacele pentru a încasa mai mult decît banii cheltuiţi în acest scop (în Turcia, la preţul funcţiei se adăugau darurile oferite marelui vizir şi altor demnitari). Acest jaf organizat se făcea sub oblăduirea Sultanului, care intra în posesia averii ministrului la moartea acestuia. Sistemul vînzării funcţiilor publice a favorizat creşterea rapidă a numărului slujbaşilor statului. Schimbări importante s-au petrecut nu numai în administraţia centrală, dar şi în cea locală. Cei aflaţi în conducerea oraşelor autonome se bucurau de privilegii sociale, politice şi fiscale; ei căutau să iasă de sub autoritatea puterii centrale, să scape de tutela acesteia. În Imperiul Otoman, autoritatea sultanului se fărîmiţează, în Europa, la marginea de miazănoapte a statelor sale, în Moldova, în Ţara Romînească şi în Transilvania, în regatul tătarilor din Crimeea. 3. VENITURILE, CHELTUIELILE ŞI ÎMPRUMUTURILE STATULUI Sistemul vînzării funcţiilor publice, corupţia slujbaşilor statului şi autonomia oraşelor şi a regiunilor privilegiate, toate acestea slăbesc puterea centrală, autoritatea statului (nu numai în Imperiul Otoman, dar şi în Spania, Franţa şi în alte ţări). Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, „... statul are nevoie de bani, şi din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce autoritatea lui se extinde şi se diversifică. El nu mai poate trăi, ca altădată, din ceea ce aduce domeniul prinţului. El trebuie să pună mîna pe bogăţia care circulă. Prin urmare, tocmai în cadrul economiei de piaţă se constituie, în acelaşi timp, un anumit capitalism şi o anumită modernitate a statului... Pentru a se îmbogăţi, statul modern, ca şi capitalismul, recurge la monopoluri, «portughezii la piper, spaniolii la argint, francezii la sare, suedezii la aramă, papa la alaun»”. F. Braudel observă o anumită analogie între modul cum se dezvoltă capitalismul şi statul. „Dar aşa cum dezvoltîndu-se, capitalismul nu suprimă activităţile tradiţionale pe care le sprijină... tot aşa statul se adaptează la construcţiile politice anterioare şi se strecoară în mijlocul lor, pentru a le impune, cum poate şi el, autoritatea, moneda, impozitul, justiţia lui, limba puterii lui”. Urmărind evoluţia situaţiei financiare a statului în Franţa şi Spania, F. Braudel constată că „... statul duce o existenţă grea, absurdă chiar: cheltuielile îi depăşesc cu regularitate veniturile, iar cheltuielile sunt indispensabile, inevitabile, de pe o zi pe alta, în timp ce veniturile reprezintă ceva ce abia urmează să ai, un lucru pe care nu eşti întotdeauna sigur că o să-l ai. Deci, în general, prinţul nu concepe ca stilul de viaţă al statului să fie în conformitate cu normele cuminţeniei burgheze, care constă în a te înscrie cu suma cheltuielilor în suma veniturilor şi nu în a cheltui mai întîi, chiar dacă găseşti resursele necesare. Cheltuielile aleargă înainte; te mai gîndeşti să le ajungi din urmă, dar de ajuns, în general, nu le ajunge nimeni... A te întoarce iar spre contribuabili, a-i urmări, a inventa impozite noi, a înfiinţa loterii – nimic nu ajută; deficitul se cască asemenea unui hău”. Pentru a acoperi nevoile financiare, statul a fost obligat să recurgă la împrumuturi, uneori chiar cu caracter forţat. Pe vremea lui Carol Quintul şi a lui Filip al II-lea, au fost emise titluri de rentă perpetuă, rentă viageră, rentă rambursabilă, rentă de garanţie. Guvernele care se confruntau cu serioase dificultăţi financiare se împrumutau la bancheri din Amsterdam, Sevilla, Genova, Germania şi mai tîrziu şi de la bancheri portughezi. La rîndul lor, împrumuturile constituie nu numai o modalitate de procurare a resurselor necesare acoperirii cheltuielilor în continuă creştere, dar şi un factor generator de noi cheltuieli publice cu plata dobînzilor datorate şi rambursarea sumelor împrumutate. La un moment dat, statele beneficiare de împrumuturi nu mai pot face faţă obligaţiilor asumate faţă de creditori şi ajung în stare de încetare de plăţi. Atunci ele se văd obligate să suspende plata dobînzilor aferente titlurilor de rentă, să scadă rata dobînzii, să procedeze la conversiunea împrumuturilor. De teamă că nu-şi vor mai recupera banii împrumutaţi guvernului spaniol, bancherii germani au fost constrînşi să aştepte, iar pînă la redresarea situaţiei financiare a statului spaniol, să pună mîna pe bunurile care garantau împrumuturile acordate (păşuni, mine de mercur ş.a.). Starea critică a finanţelor publice ale Angliei din secolele XVI–XVIII a avut nevoie de o adevărată „revoluţie” pentru a se putea redresa. Aceasta deoarece „nici pe un mal, nici pe celălalt al canalului Mînecii, nu există finanţe publice, centralizate, sub controlul unic al statului. Prea multe lucruri rămîn pe seama iniţiativei private a perceptorilor de impozite care sunt, în acelaşi timp, împrumutătorii recunoscuţi ai regelui, ai financiarilor care au propriile lor afaceri şi ai ofiţerilor care nu sunt în dependenţa statului, căci şi-au cumpărat slujbele, fără a mai socoti apelul constant la City-ul londonez...”. După opinia istoricului francez, revoluţia financiară engleză (1688–1756) a constat în înlăturarea intermediarilor paraziţi. Ea s-a înfăptuit treptat, printr-o serie de măsuri importante, cum ar fi: organizarea sub formă de regie a încasării taxelor vamale (1671) şi a impozitului pe consum (1683); implicarea Băncii Angliei în efectuarea controlului finanţelor publice (1694); înfiinţarea funcţiei de lord al Trezoreriei (1714), o dată cu Consiliul Trezoreriei; abilitarea Parlamentului să voteze creditele bugetare şi instituirea de noi impozite (1660) etc. Tradusă în limbajul de astăzi, F. Braudel consideră revoluţia financiară engleză ca reprezentînd o veritabilă „naţionalizare” a sistemului financiar, prin care s-au realizat: trecerea aparatului financiar în subordinea statului; înlocuirea împrumuturilor pe termen scurt, ca sursă de finanţare a cheltuielilor publice (războaie ş.a.), cu împrumuturi pe termen lung, purtătoare de dobînzi reduse; trecerea apoi de la împrumuturile pe termen lung la împrumuturi perpetue; transformarea datoriei flotante în datorie consolidată etc. Politica de lansare de împrumuturi s-a bucurat de un mare succes nu numai în mediile de afaceri londoneze (mari negustori, aurari, bănci etc.), dar şi în străinătate, datorită avantajelor pe care le ofereau împrumutătorilor din afara ţării. „Nu e nimic de mirare în faptul că măreţia Angliei s-a realizat pe seama altora, a împrumutătorilor olandezi, a Cantoanelor elveţiene sau a Germaniei. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, rentele Florenţei sau Neapolului, sau Genovei n-ar fi fost atît de solide fără subscripţiile străinilor... Capitalurile îşi bat joc de frontiere. Ele se duc spre locul unde găsesc securitate. Cu toate acestea, să fie sistemul ca atare, să fie revoluţia financiară, factorul care a asigurat măreţia Angliei? Englezii s-au convins pînă la urmă de acest lucru”. Aşadar, F. Braudel este de părere că eficacitatea revoluţiei financiare engleze a asigurat măreţia Angliei. Spre deosebire de Anglia, care a avut capacitatea şi determinarea de a revoluţiona finanţele publice, Spania şi Franţa nu au avut curajul şi nici forţa necesare să renunţe la sistemul privat al arendaşilor de impozite şi să-l organizeze sub formă de regie. Asemenea Angliei, nici Franţa nu avea, în secolele al XVI-al şi al XVII-lea, un sistem centralizat al finanţelor publice care să asigure gestionarea banilor şi efectuarea unui calcul previzional cu privire la raportul dintre cheltuielile statului, în creştere neîntreruptă, şi veniturile acestuia, posibil a fi realizate. După opinia lui F. Braudel, în Franţa „toate mecanismele sunt în afara unui adevărat control guvernamental. Finanţele depind, într-adevăr, de intermediarii care asigură încasarea impozitelor, a redevenţelor, a sumelor împrumutate. Aceşti intermediari sunt oraşele... statele provinciale, adunarea clerului, arendaşii care percep impozitele indirecte, ofiţerii de finanţe care manipulează impozitele directe. Ne putem imagina ce-ar deveni, astăzi, Trezoreria statului francez dacă n-ar avea alături de ea Banca Franţei şi, la ordinele şi sub ordinele ei, perceptorii, controlorii şi întreaga administraţie, greoaie neîndoielnic, o cetate de bună seamă închisă, de pe rue de Rivoli. Dacă întregul ei mecanism ar fi în mîinile întreprinderilor private şi semiprivate. Monarhia era în această situaţie: ea folosea, de fapt, o serie întreagă de case, vreo sută. Prin cea care era, în principiu, casa principală, Trezoreria regală, nu trecea decît cel mult jumătate din veniturile regelui... chiar– încasatorii, casierii – sunt ofiţeri care şi-au cumpărat slujba şi care avansează regelui sumele pe care dările, zeciuiala sau capitaţia le fac să intre în casele lor. Ei au independenţa lor, au propriile lor afaceri”. 4. IMPOZITELE – POVARĂ PENTRU UNII, SURSĂ DE ÎMBOGĂŢIRE PENTRU ALŢII În epoca modernă, fiscalismul însoţeşte în permanenţă statul, deoarece fără impozite acesta nu-şi poate acoperi cheltuielile. Sistemul fiscal diferă de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta. Indiferent de particularităţile acestora, impozitele au o trăsătură comună, şi anume ele constituie o povară pentru păturile puţin avute ale populaţiei, pentru săraci, în timp ce bogaţii sunt privilegiaţi. Pentru a ilustra acest lucru, F. Braudel se referă la sistemul fiscal din Olanda. În această ţară, în fruntea impozitelor personale se afla impozitul pe servitori, care avea caracter regresiv: cu cît mai mare era numărul servitorilor unui contribuabil, cu atît mai redusă era suma impozitului datorat pentru un servitor. Impozitul pe venit era de numai 1 la sută. În schimb, greutatea fiscală era trecută pe seama impozitelor indirecte. În secolul al XVIII-lea existau impozite pe consum (accize), „pe vinuri şi băuturi tari, oţet, bere, cereale de orice fel, făină, fructe, cartofi, unt, lemn de construcţie şi de foc, turbă, cărbune, sare, săpun, peşte, tutun, pipe, plumb, olane, cărămizi, piatră de toate soiurile, marmură”. „Impozitul indirect, factor esenţial al scumpirii vieţii, îi împovărează mai ales pe oamenii de rînd”, observă pe bună dreptate istoricul francez. „Bogatul evită sau suportă mai uşor lovitura. Astfel, negustorii au dreptul, la vamă sau la intrarea în oraş, să declare pe proprie răspundere valoarea mărfii impozabile. Ei stabilesc această valoare după voie şi, o dată trecut punctul de control, nu mai e cu putinţă nici o altă verificare. Una peste alta, nici că se poate visa o societate, un stat în mod sistematic mai nedrepte. Sub stathoudera-tul lui Wilhelm al IV-lea a fost nevoie de răzmeriţe, în parte provocate de el, pentru a pune capăt sistemului arendării impozitelor. Dar înfiinţarea regiei (cu 50000 de angajaţi în provincia Olanda) nu a afectat cu nimic inegalitatea fundamentală a sistemului. Şi acest lucru este logic: contribuabilul bogat, care rezistă unui fisc remarcabil de bine înarmat, participă de regulă la împrumuturile Statelor generale, provinciilor sau oraşelor”. Stări de lucruri asemănătoare, în ceea ce priveşte repartizarea sarcinilor fiscale pe categorii sociale, se întîlneau şi în alte state de pe continentul nostru. Impozitele de tip real au fost înlocuite, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu impozite de tip personal (pe venit şi pe avere). La acestea se adăugau multe şi variate impozite pe consum (accize), taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare etc. Deşi impozitele erau împovărătoare pentru numeroşi contribuabili, ele nu procurau bani suficienţi pentru finanţarea cheltuielilor. De vină era modul defectuos de repartizare a sarcinilor fiscale pe categorii sociale, sistemul ineficient de colectare a impozitelor (prin intermediari), practicarea evaziunii fiscale pe scară largă etc. Insuficienţa veniturilor din impozite şi din exploatarea proprietăţilor domeniale determina statele în cauză să apeleze pe scară largă la împrumuturi interne şi externe. Intermediarii folosiţi la încasarea impozitelor şi la contractarea împrumuturilor, denumiţi traitants, partisans, hommes d'affaires, fermiers, officiers sau altfel, nu se limitau la o singură ocupaţie: să încaseze impozite indirecte, să colecteze impozite directe sau să acorde regelui bani cu împrumut, ci aveau şi alte îndeletniciri: erau în acelaşi timp negustori, antreprenori de mine, armatori, bancheri, acţionari la diverse companii internaţionale ş.a. Ei făceau parte din rîndurile nobilimii, erau uniţi prin legături de rudenie, posedau averi uriaşe, ocupau fotolii în parlament sau în guvern. Această încrengătură de interese, care mergea pînă în vîrful piramidei, a făcut imposibilă înfăptuirea în Franţa a unei „revoluţii” financiare de tipul celei engleze. Stările de lucruri anacronice din finanţele Franţei s-au menţinut pînă la Revoluţia din 1789, care a făcut posibilă pedepsirea celor vinovaţi de încălcarea legilor, confiscarea averilor dobîndite prin fraudă şi înşelăciune şi aşezarea pe baze noi a instituţiilor financiare ale statului. F. Braudel ajunge la concluzia că „Franţa monarhică nu a izbutit să-şi «naţionalizeze» finanţele. Poate că nici n-a încercat s-o facă în mod serios, în ciuda eforturilor abatelui Terray, ale lui Turgot şi, mai ales, ale lui Necker. Dar monarhia a pierit în cele din urmă din această cauză. Faptul că Revoluţiei i-a izbutit de la început reforma financiară ne arată că dificultatea întreprinderii era înainte de toate de ordin social şi instituţional”. 5. RAPORTURILE DE INTERDEPENDENŢĂ DINTRE STATUL MODERN ŞI CAPITALISM La capătul expunerii sale cu privire la raportul dintre stat şi capitalism, F. Braudel s-a referit la următoarea dilemă: „sau totul a depins de stat – modernitatea Europei şi, prin ricoşeu, modernitatea lumii, inclusiv (în această modernitate), capitalismul care este produsul şi cauza ei eficientă”. Pe această poziţie s-a situat, în lucrările sale, care reduc geneza capitalismului la puterea statului, căci, timp de secole, luxul înseamnă înainte de orice curtea princiară, prin urmare statul în chiar centrul său; iar războiul, care îşi umflă necontenit efectivele şi mijloacele, dă măsura creşterii viguroase şi tumultuoase a statelor moderne. Referindu-se la cea de-a doua ipoteză, pe care el o consideră mai plauzibilă, F. Braudel afirmă: „S-ar putea pleda, şi fără îndoială cu mai mult temei, dosarul contrariu, cel al statului nedesăvîrşit, împlinindu-se cum poate, neputînd să-şi exercite el însuşi toate drepturile sau să-şi îndeplinească toate sarcinile, obligat de fapt să se adreseze altora şi lîncezind din această cauză. Această obligaţie i se impune, în toate direcţiile, înainte de toate, deoarece el nu dispune de un aparat administrativ suficient”. Nici armata Franţei nu era suficientă, după aprecierea lui F. Braudel, nici în timp de pace, şi nici în vreme de război. Monarhia franceză îşi ţine obrazul numai punînd societatea sau societăţile şi, ceva mai mult, cultura în serviciul ei. În ajunul Revoluţiei, monarhia era susţinută de oamenii regelui, aristocraţia de tip feudal, clasa seniorilor, oraşele şi Biserica. Pentru nobilimea seniorială şi pentru înalta nobilime, meseria armelor reprezenta o carieră deschisă într-o epocă de război fără sfîrşit. Curtea regelui constituia o sursă importantă de venituri (pensii) pentru cei care o slujeau. Oraşele se bucurau de favoruri şi privilegii chiar dacă plăteau impozite. Ofiţerii regali îşi cumpărau oficiile (dreptul de a încasa impozitele directe în contul statului), care erau extrem de profitabile (sumele încasate de la populaţie întreceau cu mult pe cele vărsate statului); în plus, ei le puteau transmite urmaşilor. „Pe măsură ce cumpărarea oficiilor se generalizează, o întreagă clasă burgheză, cu deosebire în Franţa, ia avînt. Pentru ea, statul este o maşină de fabricat oameni bogaţi. O importantă parte a avuţiei franceze vine de aici”. Practici mai mult sau mai puţin asemănătoare se întîlneau şi în alte ţări, printre care Anglia, Provinciile Unite, Ţările de Jos catolice, Spania, Veneţia ş.a. Oficiul este pentru burghezie – spune F. Braudel – ceea ce este curtea pentru marea nobilime, adică un mijloc de parvenire, grupuri de familii ajung să se substituie statului. La întrebarea dacă statul a promovat sau nu capitalismul, l-a împins el înainte? istoricul francez răspunde prin da şi nu: trebuie să constatăm că – între secolul al XV-lea şi al XVIII-lea – statul modern implică totul şi pe toţi, că este una din forţele noi ale Europei, statul favorizează capitalismul şi îi vine în ajutor fără îndoială. În acelaşi timp, statul defavorizează avîntul capitalismului care, la rîndul său, este în stare să-l stînjenească. „Favorabil sau defavorabil, statul modern a fost una din realităţile în mijlocul cărora capitalismul şi-a croit drum, cînd stînjenit, cînd favorizat şi destul de adesea înaintînd în teren neutru”. În final, Fernand Braudel concluzionează: „... aparatul puterii – forţă care străbate şi dă învestitura tuturor structurilor, este cu mult mai mult decît statul. El este o sumă de ierarhii, politice, economice, sociale, culturale, o grămadă de mijloace de coerciţie, în care statul poate întodeauna să-şi facă simţită prezenţa, în care el este adesea cheia de boltă a ansamblului, în care el nu este aproape niciodată singurul stăpîn. I se poate întîmpla să se eclipseze, să se sfarme, dar totdeauna el trebuie să se reconstituie, şi se reconstituie, fără greş, ca şi cum ar fi o necesitate biologică a societăţii”. CONTRIBUŢIA LUI FERNAND BRAUDEL LA ISTORIA ŞI TEORIA PIEŢELOR (Preliminarii pentru un posibil dialog între profesioniştii raţionalităţii ştiinţifice, ai istoriei şi economiei) Prof. IOAN I. CRISTESCU Opera istorică a lui Fernand Braudel (1902–1985) cuprinde importante consideraţii pentru reflecţiile de raţionalitate ştiinţifică istorico-eonomică, în măsura în care istoricii şi economiştii profesionişti doresc sau urmăresc să-şi armonizeze discursurile. Între ultimele efuziuni braudeliene de ştiinţă şi conştiinţă se găsesc cele referitoare la forţa istoriei de a se interfera în discursul de raţionalitate ştiinţifică (interscience, în formularea autorului). Marele istoric francez ,,înnoda”, cu un imens rafinament firele istoriei cu cele ale vieţii economice, dîndu-ne pagini memorabile de ceea ce, convenţional, profesioniştii numesc istorie economică. În ce-l priveşte, Fernand Braudel se îndoia de validitatea unei istorii ,,adjectivate”, în cazul nostru economice, mai mult chiar, de capacitatea economiştilor profesionişti, poate cu rare excepţii, de felul lui Joseph-Alois Schumpeter, de a face reflecţii istorice pertinente. Rîndurile de faţă se constituie ca preliminarii pentru o posibilă comunicare de raţionalitate ştiinţifică între istoricii şi economiştii profesionişti, pe domenii, în care, mitologizînd puţin, dominante să fie, alternativ, inspiratoarea istoricilor, zeiţa Clio, ori cea a economiştilor, zeiţa Cardea. Astfel proiectate, clioeconomicitatea, respectiv cardeoistoricitatea, pot beneficia de deschidera profesională generoasă oferită reflecţiei de raţionalitate ştiinţifică atît contemporaneităţii, cît şi posterităţii sale, de către opera monumentală pe care ne-a lăsat-o marele istoric, aureolat de consacrarea, în 1984, printre cei 40 de nemuritori ai Academiei Franceze. După cum ştiu cei ce îi cunosc opera, Fernand Braudel avea forţa exemplară de a recunoaşte că nici chiar ultimele sale scrieri nu erau cele mai conforme cu ceea ce el însuşi gîndea sau încerca să gîndească, întrucît, spunea el, în plină maturitate şi responsabilitate de ştiinţă şi de conştiinţă la Zilele, care-l omagiau în 1985, la”. ( Soarta istoriei, s-ar putea spune, este de a fi necontenit reluată de la început..mereu scriindu-se, mereu depăşindu-se..Aceasta nu înseamnă, nicidecum, că istoria (vieţii economice, n.n., I.C.) care s-ar scrie mîine ar fi, ea însăşi, mereu aceeaşi istorie economică). Rîndurile de faţă găsesc în această recunoaştere nobila caracteristică proprie geniului creator, de deschidere spre semnalele, totdeauna inspiratoare, oferite de datele inepuizabile ale vieţii reale. Pe un asemenea fertil teren al discursului interprofesional de raţionalitate ştiinţifică, propunerea unui dialog istorico-economic, de pe poziţia limbajului sau discursului economic, se poate constitui azi ca un ecou omagial romînesc al Zilelor Fernand Braudel, care se desfăşurau în Franţa cu numai 40 de zile înaintea morţii patriarhului, reuşita acestui dialog putînd avea, acum şi aici, la noi, cele mai alese auspicii intelectuale. În cele ce urmează se încearcă folosirea pretextului omagierii centenarului naşterii marelui savant istoric francez contemporan, pentru reluarea dialogului de raţionalitate ştiinţifică şi interprofesional dintre istorici şi economişti, ca dialog interdisciplinar, în sensul lui Mattei Dogan, într-un perimetru tematic pe care Fernand Braudel l-a circumscris în fermecătoarea sa metaforă ,,jocurile schimbului”. Această metaforă de raţionalitate ştiinţifică braudeliană semnifică pentru economistul profesionist mulţimea imaginabilă a pieţelor sau, pentru prescurtare, universul Pieţei (cu majusculă), adică al schimbului economic (oneros, adică negratuit, cum este considerat uneori în limbajul economic şi juridic) de activităţi, care se desfăşoară în sfera proces(ului)(-elor, mai bine) de circulaţie economică, circulaţie, care, evident, trebuie înţeleasă, la rîndul ei, ca parte a unui silogism economic (producţie, circulaţie, repartiţie), şi nu a unuia tehnic (aprovizionare, prelucrare, rezultat, transport, comercializare, repartiţie), cu care, desigur, se interferează în viaţa economică reală, inclusiv în opera marelui istoric francez pe care-l omagiem. Piaţa (cu majuscula PP) era considerată, în mod justificat, de F. Braudel ca o noţiune echivocă, de vreme ce în ea se înserează, în diferite aproximări, aşa cum se va vedea mai departe, atît ,,spaţializarea”, cît şi ,,scurtcircuitul” instantaneu de timp, caracteristice unei diversităţi eterogene de tranzacţii oneroase din domeniul procesului circulaţiei economice, în care se operează transferuri de putere de cumpărare, după modelul simplificator x marfă A= y marfă B, în condiţii în care mărimile cantitative x şi y sunt, în principiu, diferite, numai întîmplător putînd fi egale, iar entităţile calitative A şi B, sunt, evident, în mod normal, de asemenea diferite. Aici se cuprind nu numai tranzacţiile comerciale elementare, de „tocmeală” lungă şi tenace, între ,,actorii” parteneri (furnizori şi clienţi, vînzători şi cumpărători) , dar şi mai complicatele tranzacţii de creditare şi finanţare, cu compensările de rigoare, tranzacţiile de asigurări şi reasigurări, precum şi cele de pe pieţele de capitaluri/financiare şi cele de bursă, care se încheie, acum, instantaneu şi de către funcţionari ,,străini” de afacerea propriu-zisă, pe reţelele comunicaţional-informaţionale în plin proces de globalizare la scară planetară. În plenitudinea forţei sale creatoare, Fernand Braudel scria în 1983, în articolul apărut în „Corriere de la serra”, publicat de editor ca prefaţă-lecţie de istorie a autorului la Gramatica civilizaţiilor, carte apărută pentru prima oară în 1963 şi republicată postum, că timpul, cunoscut puţin cîte puţin, reduce la minimum posibilitatea unei confuzii, dar alături de ucenicia timpului se impune de asemenea ucenicia vocabularului: să înveţi să vehiculezi cu precizie cuvintele, noţiunile abstracte şi concrete! De aceea, în spiritul logicii braudeliene, ar părea justificat să se traducă metafora jocurile schimbului, cu expresia mai restrictivă „jocurile Pieţei”. Pentru că, într-adevăr, jocuri ale Pieţei sunt toate tranzacţiile oneroase, adică plătite sau plătibile, care se desfăşoară nu numai în spaţii, prin rutină sau adhoc, ,,deschise” în aer liber, pe uscat şi pe ape, ci şi în spaţii ,,închise”, ca halele, magaziile şi prăvăliile, băncile şi bursele, dar şi în afara unor asemenea spaţii fizice, cu şi chiar fără prezenţa fizică imediată, nemijlocită, a ,,obiectelor” şi a ,,subiectelor” angajate. Începînd cu comerţul din colţul străzii şi taraba tîrgoveţului, continuînd cu pieţele naţionale, care reunesc pieţe din enclave mai mult sau mai puţin autonome anterior, pînă la cele din zonele de comerţ liber şi de integrare economică subcontinentale, continentale şi chiar intercontinentale, pînă la comerţul electronic şi tranzacţiile efectuate în moneda electronică – digitalizate şi reticularizate – caracteristice civilizaţiei zilelor noastre, se extinde sfera conceptului/ noţiunii de Piaţă la Fernand Braudel. Universul braudelian al Pieţei se constituie mai întîi în perspectiva istoriei civilizaţiilor prin delimitare de ,,viaţa materială” (între ghilimele!), expresia braudeliană specifică pentru economia de autosuficienţă sau de subzistenţă, considerată,uneori, de marele istoric, chiar noneconomie (cu sensul de viaţă economică elementară, incipientă, sporadică). Viaţa economică propriu-zisă, imanentă civilizaţiei, este tratată de F. Braudel ca o realitate ubicuă şi permanentă, identificată, ca expresie sui-generis pentru tranzacţiile oneroase proprii Pieţei, în care sunt incluse nu numai afacerile ,,la vedere”, ,,mînă-n-mînă”, ,,ochi-în-ochi”- adică transparente, ci şi afacerile ascunse vederii directe, aşa-zicînd ,,ocultate”, în particular afacerile speculative, ale căror multiplicări, rafinări, sofisticări, proliferează o dată cu evoluţia, cu maturizarea Pieţei, precum şi intervenţiile contrarii jocurilor Pieţei, ale monopolurilor şi reglementărilor voluntariale de tip statal, aşa-zisa ,,contra-piaţă”, după formularea braudeliană. Marele istoric francez aderă de aceea, cînd se referă la viaţa economică propriu-zisă, la sintagma ,,economie de piaţă”, de care se face uz, dar şi abuz acum în limbajul comun. Fernand Braudel recurge la sintagma ,,economie de piaţă” pentru a deosebi economia în care se face producţie în esenţă pentru autoconsumul producătorilor (economie de prosum, în expresia lui Alvin Toffler), în care tranzacţiile de piaţă se desfăşoară doar rar sau/şi accidental, şi, în principiu, numai pentru subzistenţa şi numai cu surplusurile existente la producătorii direcţi, respectiv doar pentru necesităţile acestora ce nu se pot satisface din producţie proprie. Această economie, pe care economiştii profesionişti o numesc ,,naturală”, a predominat, după opinia lui F. Braudel, în diferite perimetre europene cel puţin, pînă în secolele al XV-lea, dacă nu chiar pînă în secolul al XVIII-lea, şi continuă să coexiste în zilele noastre, în diferite perimetre ale lumii subdezvoltate, cu tranzacţiile de Piaţă. Tranzacţiile caracteristice Pieţii se deosebesc de cele de economie ,,naturală” prin caracterul eminamente oneros, şi prin faptul că se desfăşoară între parteneri aleatori, de aceea, doar convenţional şi doar pentru prescurtare, am putea numi tranzacţiile de Piaţă, în simetricul celor de prosum, ca tranzacţii ,,onale”, (în sensul că transferă, către producătorii sau deţinătorii unor bunuri, corporale sau/şi incorporale, care astfel devin mărfuri, puterea de cumpărare a altor destinatari). În context, trebuie recunoscut că, pentru consacrarea sintagmei raţional incorecte ,,economie de piaţă” (incorecte, pentru că identifică întregul sistemului economiei, prin raportare doar la o parte a acestuia, care este Piaţa), se fac ,,vinovaţi” în primul rînd economiştii profesionişti, şi de aceea tot lor le revine, deontologic, obligaţia de a restitui cuvintelor devenite concepte sau noţiuni cu atribut de raţionalitate economică proprietatea lor reală. În această perspectivă deontologică sunt, în continuare, de identificat contribuţiile de raţionalitate ştiinţifică ale lui Fernand Braudel la istoria şi teoria universurilor Pieţei, aşa cum se prezintă aceste contribuţii în principal în lucrarea Jocurile schimbului, a cărei ediţie originală a apărut în 1979, iar în traducere romînească, în două volume, la editura Meridiane, Bucureşti, în 1985, la care se vor face principalele referiri în text (cu paginaţia între paranteze). Totodată, se cuvine precizat că unele dintre postulările braudeliene referitoare la Piaţă se regăsesc, pe alocuri cu inevitabilele ,,retuşuri”, impuse de dobîndirea unor noi perspective gnoseologice, şi în alte lucrări ale omagiatului nostru de astăzi, pe care le-am putut consulta, cum ar fi:, a cărei ediţie originală este înscrisă cu depozitul legal în noiembrie 1988, iar în ediţie romînească a apărut în două volume la editura Meridiane, Bucureşti, în 1994 ori Timpul lumii, apărut în ediţie romînească în două volume la editura Meridiane, Bucureşti, în 1989, lucrări, la care, la nevoie, s-ar putea face oricînd unele referiri episodice, menţionînd, totodată, că, oricîte ar putea fi, respectivele referiri au numai un caracter de citări sau/şi exemplificări circumstanţiale, incomplete, provizorii. Această caracteristică a dezbaterii despre universul Pieţei corespunde, dealtfel, viziunii deschise, idoneiste şi entelehice, a istoricului de vocaţie Fernand Braudel, omagiatul nostru, atunci cînd el face consideraţii despre actorii, evenimentele, faptele, fenomenele, procesele, relaţiile, structurile Pieţei, aflate într-o dinamică a coexistenţei inovării, modernizării, schimbărilor de mentalităţi cu trecutul rutinier mai mult sau mai puţin îndepărtat. În mişcările aparent browniene, haotice, ale ,,nisipurilor mişcătoare” ale Pieţei, F. Braudel caută liniile de forţă ale raţionalităţii ştiinţifice, conferite de istoria comparat(ă)(ivă) recomandată de Marc Bloch şi regul(arităţ)ile tendenţiale, sintagmă preluată de la sociologul Georges Gurvitch pentru a desemna legităţile obţinute din realităţi cotidiene durabile, masive/robuste, structurate. Este impresionantă demnitatea profesorală a istoricului francez de factură academică, atunci cînd el îşi dezvăluie arsenalul istoriografic, în primul rînd narativ şi descriptiv, atent la analiza detaliilor semnificative, prudent/scrupulos în circumstanţializări de spaţiu şi de timp, şi cît se poate de reticent în generalizări, ca o istoriografie în neîncetată maieutică socratică, şi ca o mereu reînnoită hermeneutică asupra unui material de viaţă de o infinită diversitate. La aceste consideraţii preliminare s-ar putea adăuga că mîndria profesională de istoric îl copleşea într-atît pe Fernand Braudel, încît el ajungea uneori la neîncredere faţă de sistemele teoretice elaborate chiar de gînditorii economişti, pe care, în limbajul economic profesional, îi numim convenţional clasici, dar pe care în unele dintre reflecţiile sale dialogale F. Braudel îi suspecta uneori de o anumită prevalenţă a abstracţiunilor, în dauna judecării realităţilor ,,colorate”, uneori difuze, alteori pregnante, uneori efemere, rebele, alteori de criză, cronice, recurente, ale vieţii economice reale. Din păcate, aşa cum s-a menţionat şi în legătură cu sintagma ,,economie de piaţă”, dar nu numai, aşa cum se va vedea şi în continuare, Fernand Braudel devenea el însuşi prizonierul unor convenţii, fie şi numai lexicale, împrumutate din teoriile economice pe care le-a cunoscut şi le-a folosit, ca atare. Dacă ar fi să considerăm, pentru exemplificare, fie şi numai metafora ,,jocurile schimbului”, noţiunea de ,,schimb” este folosită de Fernand Braudel ca substitut pentru circulaţia economică de Piaţă, ceea ce reprezintă o retrîngere de sens, noţiunea de piaţă, la rîndul ei, fiind folosită de marele istoric numai cu ,,p” mic, iar într-o parte însemnată a demonstraţiilor şi exemplificărilor braudeliene, doar cu o accepţiune elementară, restrictivă, spaţială. Abia pe măsură ce se întregeşte imaginea de univers a diversităţii pieţelor apare în discursul braudelian rigoarea analitică a unor specificaţii şi a unor delimitări istorice şi logice în perimetrele Pieţei. ,,Furat” de farmecul naraţiunii, de frumuseţea descrierii cromaticii detaliului, localizării, particularului – de cele mai multe ori, într-adevăr, nu numai în fascinante tablouri de epocă, ci şi în postulări semnificative din punct de vedere istoric, bogate în denotaţii şi conotaţii logice, şi cu importante valenţe prospective – Fernand Braudel oferă, însă, din punct de vedere profesional, impresionante lecţii de istorie, cu disponibilităţi unice de teoretizare, atît pentru istorici, cît şi pentru economiştii profesionişti, în perimetrul dialogului pe care-l propune expunerea de faţă. Expunerea istoriei universului braudelian al Pieţei începe, firesc, cu comerţul de tarabe şi coviltire, de prăvălii şi hanuri, de hale (pieţe acoperite), bîlciuri şi tîrguri cu date fixe sau cu caracter sezonier, generale sau speciale, se îmbogăţeşte cu fluxurile de metale preţioase, cu ,,comerţul” forţei de muncă şi cu comerţul cu sclavi, iar pe măsura creşterii volumului operaţiilor de comerţ, mai ales a celor de angro, apar antrepozitele. Comerţul este, în continuare, catalizat de intervenţia ,,lubrifiantă”, dar nu neutră, a monedei, în ce priveşte transferul puterii de cumpărare, deşi materialul generic numit bănesc, consacrat pentru funcţia de mijloc de circulaţie ca material monetar (cash), şi apoi substituenţii de credit ai acestora, cu tipul specific de comerţ, mai întîi cămătăresc, apoi bancar, iar mai tîrziu cu titlurile de credit, cu hîrtiile de valoare, ca părţi ale capitalului, iar pînă la urmă moneda de cont, scripturală, prezentă mai ales în operaţiile de decontări, includ calcule, uneori foarte sofisticate, ale cliringului/compensaţiei, implică, în zilele noastre, riscuri, mai ales prin moneda electronică. Probabil că aceasta era înţelegerea pe care o conferea F. Braudel aserţiunii, conform căreia: ,,economia (pronală, evident) începe în pragul valorii de schimb”(I, p. 5). Îndărătul acestor ,,unelte ale schimbului” (de fapt, ale Pieţei), Fernand Braudel îi lasă ( I, cap. I şi II) să defileze pe actorii europeni şi neeuropeni ai Pieţei: de la bricoleuri şi un proletariat difuz de împuşcă-francul, telali, colportori, artizani-meşteşugari, negustori de bîlci, precupeţi-samsari şi negociatori, pînă la reţelele de familii negustoreşti, cu nelipsiţii încasatori de taxe şi vătafi ai proprietarilor de spaţii devenite episodic sau permanent comerciale. Cu elementele sale de dinamism, inovare, modernizare ori de blocare, conservare, frînare, Piaţa, în aspectele sale incipiente (nivelul inferior), reuneşte o forfotă foarte colorată, de fapt o lume de o robusteţe frustă, haotică aparent, dar care se va putea constitui, în perspectivă civilizatorie, într-o arenă de praxiologie (I, p. 18). Pe măsură ce spaţiile comerciale locale se lărgesc, prin intervenţia navigaţiei, mai ales, se constituie comerţul la distanţă, care permite dialogul culturilor şi civilizaţiilor (nivelul superior), iar pe măsura constituirii pieţelor naţionale, mai întîi în jurul oraşelor-cetăţi, mai apoi reunind pieţele regionale asistăm şi la o schimbare a mentalităţilor ( I, p. 53) – la conturarea unei conştiinţe naţionale moderne. Un exemplu istoric semnificativ oferă F. Braudel în Timpul lumii cu Londra, pe care o consideră creatoarea pieţei naţionale a Angliei, şi totodată, creaţia acesteia. O dată cu progresul transporturilor şi comunicaţiilor, cu intensificarea relaţiilor comerciale, catalizate de cele bancare şi bursiere, cu formarea companiilor diversificate şi în plină expansiune teritorială cosmopolită se formează acele nuclee de Piaţă zonală şi subcontinentală, cum au fost, mai întîi, pentru Europa, cele ale Mediteranei, adevărate ,,lumi” sau ,,universuri economice” (ca echivalent al -ului german sau economiile-univers). Logica expansiunii universelor economice împinge, treptat, ,,jocurile Pieţei” spre formarea, mai ales din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a acelor entităţi, pe care le numim transnaţionale, adevăraţi misionari ai unei vieţi economice de scară mondială. La acest punct se întregeşte istoria universului braudelian al Pieţei. Dar Fernand Braudel nu ezita, atunci cînd ,,forţa” materialului de viaţă ,,durabil” i-o impunea, să propună, cu luciditatea şi vigilenţa proprii savantului, şi elementele necesare pentru o teorie a universului Pieţei. Cea mai elementară descriere a Pieţei, folosită de Fernand Braudel în, probabil ultima carte apărută în timpul vieţii autorului, caracterizează acest univers tranzacţionar ca fragment dintr-un vast ansamblu social, care leagă producţia, considerată totdeauna o creaţie, cu consumul, considerat totdeauna o distrugere – de bunuri materiale, să zicem, ca primă aproximare. Mai mult, Piaţa apare ca o legătură imperfectă, pentru că este parţială, între producţie şi consum. Aparent, bine spus: la o asemenea caracterizare ar adera şi marea majoritate a economiştilor profesionişti. Din păcate, această ,,amplasare” a Pieţii ignoră faptul că orice producţie este, înainte de toate, ea însăşi o ,,specie” de consum, numit în limbajul profesional al economiştilor consum intermediar sau productiv, iar consumul considerat în limbajul comun ca ,,propriu-zis” ori ,,consumptiv” este, de fapt, consumul final, neproductiv, un consum, să-i zicem, subzistenţial, dar care poate fi şi de lux – personal, colectiv, în particular familial şi societal, care are ca destinatar omul cu necesităţile (naturale sau artificiale, induse), dar şi cu ,,excentricităţile” sale, în continuă diversificare, dintre care numai unele se satisfac prin intermediul Pieţei! Iar acest consum are doar o componentă economică, relevată de resursele de forţă de muncă şi ,,reclamată” de segmentul corespunzător de Piaţă, piaţa forţei de muncă (I, p. 44–49), pentru care autorul face remarca pertinentă că ,,văzută în ansamblu, istoria salarizării rămîne slab cunoscută” (I, p. 47). Caracterizarea consumului neproductiv ca domeniu al economiei comportă, însă, importante riscuri, dar această discuţie depăşeşte sarcina rîndurilor de faţă. Merită să fie, totuşi, amintit în dihotomia producţie–consum că, din păcate, nu orice producţie poate fi considerată o creaţie, devreme ce există un sector ,,periculos” al producţiei pentru distrugere, pentru exterminare, aşa-zisul complex militar-industrial, iar orice producţie economică se află, după cum amintea Nicholas Georgescu-Roegen, sub efectul legii entropiei, iar prin aceasta este generatoare de deşeuri, lest, reziduri, pentru a nu vorbi de rebuturi..Iar profesioniştii ştiu că unul dintre segmentele consumului, cum este cel de creativitate umană, este considerat cu atît mai benefic, inclusiv pentru economie, cu cît este mai mare! Descifrînd echivocul conceptului/noţiunii de Piaţă, Fernand Braudel distinge, în Jocurile schimbului, caracteristica dată acesteia de Adam Smith – cea de reglator al diviziunii muncii sociale, după care citează şi foloseşte caracterizarea dată Pieţei de Oskar Lange – de maşină cu autoreglare, în particular de cel dintîi calculator pus în slujba omului (I, p. 266–267). Atunci cînd îşi prezintă propriile accepţiuni, F. Braudel defineşte ,,piaţa, care nu este dirijată de nimeni” ca mecanism de activare al întregii economii, mecanism, care include în ordinea sa raţională ,,din ce în ce mai multe comunicaţii economice apropiate şi îndepărtate, care tind să creeze, toate laolaltă, o unitate a lumii” (I, p. 267). Mai departe, autorul evocă cererea şi oferta, care orientează producţia, ,,atrăgînd după (ele) specializarea unor întinse regiuni economice (I, p. 267). În Jocurile schimbului, Fernand Braudel atrage atenţia că ,,schimbul (citeşte: Piaţa) leagă economiile unele de altele”, ca ,,o verigă, un punct de joncţiune”, este ,,întotdeauna un dialog”, care l-a transformat pe om într-un ,,animal economic”, reluînd o expresie a lui Marcel Mauss (I, p. 267, 271, 273). În acest perimetru, autorul Jocurilor schimbului prezintă o interpretare proprie a cunoscutei cazuistici a costurilor comparate în comerţul exterior dintre Anglia şi Portugalia: Portugalia îşi asigură pe seama Braziliei un ,,belşug leneş”, în expresia lui F. Braudel, pe care-l exploatează, în folosul propriu, Anglia: ,,ea (Anglia) o modelează după voie...asigurînd (Portugaliei) cariera vinurilor de Porto...îşi introduce...ţesăturile (într-atît), încît să-i îmbrace pe toţi ţăranii Portugaliei, şi cît să înece piaţa îndepărtată a Braziliei….Aurul Braziliei...după ce ajunge la Lisabona îşi continuă drumul spre nord. Ar putea fi şi altcumva: Portugalia…ar putea crea o industrie…dar soluţia engleză (comerţul, n.n., I.C.) este soluţia lesnicioasă (pentru că)…terms of trade favorizează Portugalia; în timp ce preţul postavurilor englezeşti descreşte, preţul produselor portugheze de export sporeşte”. Iată, cel puţin la prima vedere, o interpretare paradoxală a costurilor comparate, diferită şi de cea a lui David Ricardo, dar şi de cea a oponenţilor acestuia! F. Braudel atrage atenţia că Piaţa şi ,,uneltele” ei nu sunt neutre, altfel spus că expresia ,,jocuri” este doar metafora folosită pentru desemnarea cîştigătorilor şi perdanţilor din aparent neutrele cerere şi ofertă, sau ofertă şi cerere, din formulările braudeliene, din aparent neutrele preţuri, şi nu mai puţin neutrele expresii bănesc-monetare şi de credit ale acestora. Pentru că, din neutrele cerere şi ofertă emerg concurenţa şi antonimele, de fapt, complementarele acesteia – monopolurile, oligopolurile. Intervenţiile, aşa zicînd exogene în sensul de exterioare ,,mecanismelor naturale”, imanente, ale Pieţei deformează, denaturează, viciază ,,jocurile schimbului” – apreciază cu luciditate marele istoric francez. Discuţia devine foarte amplă: în primul rînd, Fernand Braudel nu crede, pe drept cuvînt, în identificarea Pieţii cu ceea ce unii denumesc ,,univers concurenţial”, întrucît concurenţa liberă rămîne doar o ipoteză de liberalism incipient, cel mult ,,rezervată”, admite autorul Timpului lumii întreprinderilor mici şi mijlocii. Totdeauna, concurenţa este însoţită de penumbrele sale restrictive, indiferent dacă este vorba de pieţele particulare ori de cele cu intervenţie public-statală, atrage atenţia Fernand Braudel, în Timpul lumii. Concurenţa, la rîndul ei, nu este nici ea unisensă, univocă, devreme ce la nivelul cumpărătorilor, ea face să crească preţurile mărfurilor şi serviciilor comerciale, în timp ce restricţiile acestei concurenţe fac să scadă preţurile respectivelor mărfuri şi servicii, iar concurenţa la nivelul vînzătorilor face să scadă preţurile, în timp ce restricţiile de tip monpolist-oligopolist ridică preţurile. Cele mai multe intervenţii public-statale sunt menite să stopeze, prin aşa-zisele mercuriale, escalada preţurilor unor mărfuri. Intervenţia instrumentelor şi mecanismelor bănesc-monetare şi de credit, în măsura în care catalizează, fluidizează, ,,lubrifiază”, dacă vreţi, tranzacţiile marfare, în aceeaşi măsură le şi complică, aşa cum arătam anterior,temporizîndu-le, iar nu rareori falimentîndu-le. Distingînd-o istoriceşte de capitalism, Fernand Braudel înscria Piaţa, la o intervenţie de la Chîteauvallon, într-o analogie de geoid, Piaţa fiind ecuatorul vieţii materiale, ,,flancată”, la polul sud, de economia ,,naturală”, iar la polul nord de capitalism. De aici, teoria Pieţei emerge spre o teorie a civilizaţiei social-umane, a ,,ansamblului ansamblurilor”, în general, a capitalismului, în particular. ,,O civilizaţie – scrie autorul Jocurilor schimbului – este o acumulare pe o dimensiune de timp..” ( II, p. 276). În ce o priveşte, Piaţa ,,este baza necesară, spontană, banală în definitiv, a oricărei societăţi care depăşeşte un anumit volum (al tranzacţiilor oneroase, s-ar fi cuvenit precizat, n.n., I.C.). O dată pragul atins, proliferarea (acestor tranzacţii, n.n., I.C.).. se produce de la sine”. Piaţa ,,este condiţia necesară, nu şi suficientă, pentru apariţia unui proces capitalist”, atrage atenţia autorul, (II, p. 305, subl. aut., I.C.), dar această problemă nu intră în agenda acestui text. Aici s-ar putea încheia şi referirile, cu caracter de preliminarii, la contribuţiile de istorie şi teorie ale lui Fernand Braudel în problematica Pieţii. Istoricul magistral este, iată, dublat de teoreticianul consecvent cu propriile premise, lucid, şi, ca regulă, îndeajuns de autocenzurat: ,, ceea ce pare a spune că marele istoric s-a îndoit, cartezian, mereu de ceea ce credea el însuşi c-a înţeles! Nobleţea spiritului braudelian ne-a lăsat, însă, o moştenire de ştiinţă şi conştiinţă de o mare complexitate. Ne-a lăsat o istorie ,,suprasaturată” de fapte de viaţă, culese dintr-o geografie efectiv globală – de la Londra şi Lisabona pînă la Şanhai şi Tokio, şi de la Amsterdam pînă la Capul Bunei Speranţe şi Indiile de Vest, cu interesante parametrizări teoretice, susceptibile de necontenite ameliorări, conceptuale şi metodologice, de la nivelul micului negoţ, pînă la economia în plin proces de mondializare. Ne-a lăsat descrieri scrupuloase, unice, comparaţii din cele mai pertinente, postulări metodologice stadiale, mereu reluate şi ameliorate. Ne-a lăsat recursul la teoretizări, cu şi fără recursuri la autorităţile în materie, pe care le-a cunoscut şi respectat, dar şi cu imanente, omeneşti pînă la urmă, neîncrederi, dintre care cele faţă de economiştii ,,de doctrină”, să zicem, nu sunt cele de pe urmă. Dar mai presus de măruntele refulări şi etalări de orgolii, rămîne lucidităţii profesionale a clioeconomicităţii şi a cardeoistoricităţii să continue să deceleze coordonate magistrale ale unui dialog de raţionalitate ştiinţifică benefic ambelor părţi, dialog posibil prin contribuţia de vocaţie perenă a savantului de factură academică, pertinent şi, în acelaşi timp apt de exemplară receptivitate, care a fost Fernand Braudel, spre înţelepciunea căruia se poate reveni, cu un mereu reînnoit omagiu, pe noi şi noi perimetre de comunicare interprofesională, interdisciplinară, între istorici şi economişti. FERNAND BRAUDEL ŞI DEZVOLTAREA CERCETĂRILOR DE ISTORIE ECONOMICĂ Prof. BOGDAN MURGESCU Dacă s-ar face printre specialişti un sondaj cu privire la istoricul care a marcat cel mai mult istoriografia mondială în secolul XX, Fernand Braudel (1902–1985) s-ar clasa foarte probabil pe locul I. Braudel a îmbinat ca nimeni altul creaţia proprie, masivă şi valoroasă, cu rolul de lider de şcoală istoriografică şi catalizator al comunicării interdisciplinare în domeniul ştiinţelor socio-umane. Iar în cadrul deschiderilor interdisciplinare pe care le-a patronat şi ilustrat, istoriei economice i-a revenit neîndoielnic un rol central. Înainte însă de a creiona contribuţia lui Braudel la dezvoltarea ştiinţelor socio-umane în general, şi la cea a istoriei economice în mod special, se cuvine să trecem în revistă cîteva dintre jaloanele unei cariere absolut prodigioase. Născut la 24 august 2002 la franceză (o parte a Lorenei fusese cedată Germaniei în 1871), Braudel a studiat la Paris imediat după primul război mondial şi a fost apoi profesor de liceu timp de aproape un deceniu în Algeria, la Constantine şi la Alger. După un scurt interludiu la Paris, şi după doi ani în care a predat la universitatea din Sao Paolo (1935–1937), Braudel face cunoştinţă cu Lucien Febvre (1878–1956), istoric ce fondase în 1929 împreună cu Marc Bloch (1886–1944) revista „Annales” şi şcoala istoriografică denumită după aceasta. Începînd din 1938 Braudel este concentrat, iar în 1940 capturat de germani împreună cu toate trupele care apărau linia Maginot; anii 1940–1945 îi petrece în lagărele de prizonieri de la, unde îşi regîndeşte teza de doctorat şi chiar redactează din memorie – desigur, într-o formă provizorie – părţi ale acesteia. După eliberare şi după susţinerea cu succes a doctoratului (1947) Braudel devine mai întîi secundul lui Febvre la conducerea „şcolii de la Annales”, apoi, după moartea mentorului său, liderul necontestat al acestei şcoli. A fost secretar de redacţie al revistei „ (1946–1956), apoi director al acesteia (1956–1968); de asemenea, a fost cofondator al Secţiei a VI-a a Şcolii Practice de Înalte Studii (1948), secretar-general al acesteia pe timpul preşedinţiei lui Febvre şi apoi preşedinte (1956–1972). A predat ca profesor la (1949–1972), a prezidat juriul de agregare a profesorilor de istorie (1950–1955) şi, de asemenea, a fondat (1962) şi a condus pînă la moarte, instituţie privată de finanţare/susţinere a cercetărilor interdisciplinare. Membru fondator al Asociaţiei internaţionale de istorie economică, a prezidat din 1969 pînă în 1985 săptămînile de studii de la Prato, de lîngă Florenţa, unde cei mai de seamă istorici ai economiei discută în fiecare primăvară cîte o problemă-cheie a acestei discipline. Distins de mai multe academii din diverse ţări, doctor honoris causa al unor mari universităţi, cum ar fi cele de la Oxford, Cambridge, Yale, Padova, Köln etc., a fost ales membru al Academiei Franceze în 1984. Opera sa cuprinde, dincolo de multe studii concrete şi de cîteva studii teoretice (acestea din urmă grupate în 1969 în volumul), trei opere de mari dimensiuni: Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea (de fapt, teza de doctorat a lui Braudel; ediţia I – 1949; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – 1966; traducerea romînească în 6 volume la Editura Meridiane, Bucureşti, 1985–1986); Civilizaţie materială, economie şi capitalism, secolele XV–XVIII (un prim volum tipărit în 1967; ediţia completă în 1979; traducerea romînească, tot la Editura Meridiane, sub titlurile Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, 2 vol., 1984, Jocurile schimbului, 2 vol., 1985 şi Timpul lumii, 2 vol., 1989); Identitatea Franţei (lucrare neterminată; primele două părţi au fost publicate postum în 1986; nu a fost tradusă în romîneşte). Dintre operele lui Braudel, în romîneşte au mai fost traduse, pe lîngă Mediterana... şi Civilizaţie materială..., manualul Gramatica civilizaţiilor (2 vol., Bucureşti, Editura Meridiane, 1994) şi ciclul de conferinţe Dinamica capitalismului (Bucureşti, Editura Corint, 2001); de asemenea, la Editura Corint este în pregătire volumul O lecţie de istorie a lui Fernand Braudel, care cuprinde discuţiile de la Chîteauvallon, unde în 18–20 octombrie 1985 au avut loc „Zilele Fernand Braudel”, prilej ultim ca Braudel să dezbată împreună cu mari istorici, economişti, geografi, politologi, sociologi şi ziarişti temele majore ale operei sale, Mediterana, Capitalismul şi Franţa. O lună mai tîrziu, la 28 noiembrie 1985, Braudel murea. După cum am arătat mai sus, contribuţia lui Braudel la dezvoltarea cercetărilor din domeniul ştiinţelor socio-umane cuprinde atît scrierile proprii, masive şi originale, cît şi rolul de animator al cercetărilor altora, pe care şi l-a asumat cu deosebită energie şi autoritate. Mai întîi la Secţia a VI-a a Şcolii Practice de Înalte Studii, unde a ştiut să combine fondurile alocate de statul francez cu cele atrase din partea fundaţiilor americane, în primul rînd de la Fundaţia Rockefeller, apoi la Maison des Sciences de l’Homme, Braudel a împărţit teme şi fonduri de cercetare, stabilind astfel direcţiile de lucru ale unora dintre cei mai buni cercetători francezi, dar şi italieni, spanioli, portughezi, polonezi etc.; totodată, el a publicat rezultatele acestor cercetări în revista „” şi în seriile de monografii pe care le-a coordonat. Istoria economică ocupă un rol central în preocupările animate de Fernand Braudel. Astfel, două colecţii pe care le-a coordonat poartă nume sugestive pentru temele pe care le-a favorizat Braudel: „Porturi-rute-traficuri” (cu 28 de volume apărute în anii 1950–1970) şi „Monede-preţuri-conjuncturi” (cu 11 volume apărute în anii 1950–1973). Cîteva dintre cele mai importante lucrări de istorie economică elaborate în primele decenii postbelice se datorează în mare măsură impulsurilor lui Braudel: amintesc aici monumentala monografie a lui Pierre şi Huguette Chaunu despre traficul dintre Europa şi America prin Sevilla, în anii 1504–1630 (12 volume, Paris, 1955–1960), pe cea a lui Frederic Mauro despre Portugalia şi spaţiul atlantic în secolul al XVII-lea (Paris, 1960), pe cea a lui Robert Mantran despre Istanbul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (Paris, 1962), pe cea a lui Maurice Aymard despre comerţul dintre Veneţia, Ragusa şi Imperiul Otoman în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (Paris, 1966), sau pe cea a lui Vitorino Magalhaes-Godinho despre economia imperiului colonial portughez în secolele XV–XVI (Paris, 1969). Nu este lipsit de interes nici faptul că Jean Delumeau, cunoscut azi îndeosebi pentru lucrările sale despre frică, păcat şi culpabilitate în Occident, şi-a început cariera ştiinţifică ca istoric al economiei, cu o istorie economică şi socială a Romei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (2 volume, Paris, 1957–1959), urmată apoi de o istorie a alaunului din statul papal (Paris, 1963). Dacă lucrările menţionate mai sus se înscriu oarecum în prelungirea Mediteranei..., Braudel a manifestat o deschidere importantă şi în direcţia Europei răsăritene; promovînd traducerea în franceză a unora dintre cele mai importante lucrări de istorie economică referitoare la Europa răsăriteană – de exemplu, monografia lui Stanislaw Hoszowski despre preţurile de la Liov (Lwow, azi Lvov în Ucraina) din secolele XVI–XVII (Paris, 1954), crucială şi pentru istoria Ţărilor Romîne, pe cea a lui A. G. Mankov despre istoria preţurilor din Rusia în secolul al XVI-lea (Paris, 1957), sau pe cea a lui Witold Kula despre teoria sistemului feudal şi despre funcţionarea marelui domeniu din Polonia secolelor XVI–XVIII (Paris, 1970) – Braudel a ajutat la inserarea acestora în circuitele ştiinţifice internaţionale. Braudel a stimulat totodată cercetările referitoare la dimensiunea biologică a istoriei umane, la istoria alimentaţiei şi la raportul dintre demografie şi creşterea economică. Contribuţia proprie a lui Braudel la dezvoltarea istoriei economice nu este mai puţin impozantă. Practic, Fernand Braudel a întreprins regîndirea completă a cadrului conceptual al istoriei, inclusiv în domeniul istoriei economice. El a început cu regîndirea dimensiunii temporale a istoriei, propunînd în Mediterana... o analiză a istoriei pe trei registre temporale, sau, ca să-l cităm exact „o descompunere a istoriei în planuri etajate, sau, poate, la distingerea în cadrul noţiunii de timp, cu care operează istoria, a unui timp geografic, a altuia social şi a altuia individual...” (Mediterana..., I, Bucureşti, 1985, p.43). Marea noutate a acestei viziuni este „timpul geografic”, care se defineşte prin acţiuni umane mereu repetate de-a lungul mai multor secole, dar nu eterne; aceste structuri ale „duratei lungi” reprezintă, în concepţia lui Braudel, cadrul de referinţă pentru desfăşurarea evoluţiilor mai rapide ale conjuncturilor economice şi sociale, ca şi pentru evenimentele politice şi militare. De aici şi atenţia specială pe care Braudel a acordat-o studiului istoric al conjuncturilor şi fluctuaţiilor economice, considerate sub dubla lor semnificaţie: ca elemente explicative pentru anumite evoluţii concret-istorice, şi ca factori constitutivi ai teoriei economice. Am amintit mai sus colecţiile de monografii coordonate de Braudel – „Porturi-rute-traficuri” şi „Monede-preţuri-conjuncturi”; amîndouă au oferit informaţii ample despre dinamica economiei la sfîrşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie. Aceste informaţii au îngăduit lui Braudel să evidenţieze existenţa anumitor cicluri economice încă din perioadele pre-industriale, şi să reliefeze caracteristicile acestor tipuri de cicluri. Desigur, Braudel a privilegiat în analizele sale ciclurile lungi – ciclurile Kondratieff şi aşa-numitele „trenduri seculare” – dar în lucrările sale, mai ales în capitolul despre preţuri din, vol.IV (Cambridge, 1967), se pot găsi observaţii importante şi despre cicluri economice cu durate mai scurte, cum ar fi de exemplu ciclurile Kitchin. Reconceptualizarea braudeliană nu se opreşte la introducerea duratei lungi şi la teoretizarea raporturilor dintre structuri şi conjuncturi în funcţionarea economiei. Încă şi mai important este faptul că Braudel respinge stadialismul evoluţionist, adică respinge ideea că istoria omenirii poate fi descrisă ca parcurgerea necesară a unui şir de stadii obligatorii de dezvoltare (sclavagism, feudalism, capitalism...., sau în interiorul capitalismului – capitalism comercial, capitalism industrial, capitalism financiar). Principalul efort al lui Braudel se îndreaptă spre analiza capitalismului. Pentru Braudel, capitalismul nu este o etapă (o epocă) în istoria omenirii, ci un nivel (un etaj) al activităţii economice. El arată că încă din antichitate coexistă trei niveluri ale activităţii economice: un nivel pe care el îl numeşte al „civilizaţiei materiale”, şi care ar fi caracterizat de producţia pentru auto-consum, un nivel al schimburilor echivalente pe pieţe relativ transparente pentru diverşii agenţi economici, şi un al treilea nivel al capitalismului, adică un nivel dominat de marii deţinători de capitaluri (de „capitalişti”). Braudel insistă asupra faptului că aceşti mari capitalişti, profitînd de mărimea capitalurilor şi de informaţiile de care dispun, reuşesc să obţină superprofituri (profituri superioare ratei medii existente în economie) distorsionînd pieţele în folosul propriu. Ca atare, ţelul capitaliştilor este identificarea (sau crearea activă) de pieţe dezechilibrate, şi valorificarea acestora prin intermediul unor situaţii de monopol; avînd însă în vedere faptul că monopolurile sunt supuse eroziunii în timp, din punctul de vedere al capitaliştilor este foarte important să fie capabili să-şi dezangajeze capitalurile din activităţile în cadrul cărora profitabilitatea scade şi să se mute spre alte pieţe dezechilibrate. Braudel identifică asemenea comportamente în epocile preindustriale, şi trage de aici concluzii mai generale despre natura capitalismului, şi despre raporturile complexe dintre acesta şi celelalte niveluri ale activităţii economice. Astfel, el ia în considerare o anumită schimbare a ponderii relative a celor trei niveluri, respectiv scăderea pe termen lung a autoconsumului în favoarea pieţei şi a capitalismului, dar evidenţiază că aceasta nu elimină tripartiţia (coexistenţa celor trei niveluri distincte); pentru aceasta, el aminteşte faptul că şi în societăţile cele mai evoluate există un set important de bunuri şi servicii care sunt realizate pentru a fi consumate direct, fără a face obiectul schimburilor economice. Totodată, el atrage atenţia asupra faptului că deşi marii capitalişti domină periodic anumite pieţe, ei nu-şi propun niciodată să controleze direct totalitatea activităţilor economice, deoarece aceasta ar însemna să renunţe la obţinerea unor profituri superioare şi să se mulţumească cu rata medie a profitului. O dată stabilit rolul capitalismului în structura trietajată a economiei, Braudel poate să identifice forme particulare ale activităţii capitaliste în diferite perioade istorice (inclusiv în antichitate şi în evul mediu) şi să definească modul de funcţionare a „economiilor-univers” capitaliste. Braudel afirmă tranşant: „Defectul studiilor jurnaliştilor, economiştilor, sociologilor este, în cele mai multe dintre cazuri, acela de a nu lua în calcul dimensiunile şi perspectivele istorice. ... Exportul de capital a fost o realitate cotidiană cu mult înainte de secolul al XX-lea: la Florenţa încă din secolul al XIII-lea, la Augsburg, Anvers şi Genova în secolul al XVI-lea. În secolul al XVIII-lea, capitalurile străbat Europa şi lumea. Mai este nevoie să mai spun că nici un mijloc, nici un procedeu şi nici un şiretlic de manevrare a banilor nu au apărut nici în 1900, nici în 1914? Capitalismul le cunoaşte pe toate şi, ieri ca şi astăzi, caracteristica şi forţa lui sunt tocmai capacitatea de a trece de la un şiretlic la altul, de la o formă de acţiune la alta, de a-şi regla de zece ori tirul, în funcţie de circumstanţe, şi, făcînd toate acestea, de a îşi rămîne suficient de fidel, suficient de asemănător lui însuşi” (Dinamica capitalismului, Bucureşti, 2002, p. 88). Contribuţia lui Braudel la dezvoltarea istoriei economice este importantă şi prin efortul de a oferi ordine de mărime cantitative pentru societăţile incipient moderne. Deşi studiază societăţi care nu realizau o colectare şi conservare sistematică a datelor statistice, Braudel încearcă permanent să ajungă la anumite ordine de mărime, pentru indicatori precum venitul naţional, produsul social, etc.; astfel, dacă citim fie Mediterana..., fie Civilizaţie materială..., ne izbeşte mulţimea de cifre şi de calcule prin care Braudel se străduieşte „să ia măsura” economiilor şi societăţilor de la sfîrşitul evului mediu şi din epoca modernă timpurie. Un exemplu: în Mediterana..., unde primul capitol al părţii a doua este intitulat Economiile: măsura secolului, Braudel se întreabă „Avem oare toate elementele pentru a măsura ansamblul lumii mediteraneene şi pentru a construi un ‚model’ general în care totul ar fi prins şi calculat (dacă este posibil) în bloc?”, şi tot el răspunde: „...limbajul care ne tentează este cel pe care-l propune ‚contabilitatea naţională’ a economiştilor. Am vrea să facem ‚bilanţul’ lumii mediteraneene în secolul al XVI-lea nu pentru a-i evalua mediocritatea sau relativa modernitate ci pentru a determina relaţiile esenţiale ale tipurilor sale de activitate, unele în raport cu altele, într-un cuvînt pentru a înţelege structurile majore ale vieţii sale materiale. Este o operaţie dificilă şi riscantă. Economiştii din zilele noastre care au trebuit să contabilizeze economiile ţărilor subdezvoltate în condiţiile în care circulaţia monetară nu le cuprinde în întregime, o ştiu bine. Acelaşi lucru se întîmplă şi în secolul al XVI-lea” (Mediterana..., II, p. 319–320). În această încercare temerară, Braudel porneşte de la minima de consum alimentar (2 chintale de grîu sau alte cereale panificabile pe cap de locuitor) şi de la un preţ mediu al chintalului de 4–5 ducaţi veneţieni, verifică aceste date cu multe informaţii din izvoare de epocă referitoare la diferite microzone ale spaţiului studiat, ia în considerare alte variabile (zonele cu consumuri peste sau sub medie, producţia non-agricolă, sectorul terţiar etc.), şi ajunge la următorul rezultat: „Dacă am adăuga diversele sume ale veniturilor (deşi ele sunt întîmplătoare şi nu se încasează decît în parte) produsul brut în lumea mediteraneană s-ar situa într 1200 şi 1500 milioane în aur. Această sumă dă o cotă-parte de 20 pînă la 25 ducaţi pe cap de locuitor” (Mediterana..., II, p.376); la capătul acestui calcul, Braudel are onestitatea să prezinte şi unele rezerve ce se pot aduce faţă de rezultatul la care a ajuns, dar arată totodată cît de mult pot folosi ordinele de mărime astfel obţinute, pentru a evalua ponderea diferitelor ramuri economice – prilej pentru a constata o dată în plus preponderenţa zdrobitoare a agriculturii şi a autoconsumului – şi pentru a judeca nivelul de bogăţie/sărăcie al diverselor categorii sociale şi al diverselor regiuni ale lumii mediteraneene. La capătul capitolului respectiv, nu ştii dacă să admiri mai mult uşurinţa cu care jonglează cu cifrele, sau onestitatea şi prudenţa concluziilor. Pentru ştiinţa economică, acest efort de măsurare este extrem de important: el îngăduie prelungirea seriilor de date cantitative pentru perioada prestatistică, şi deci oferă economiştilor posibilitatea de a conferi analizelor lor o adîncime cronologică mai mare decît sperau anterior. Recuperarea dimensiunii istorice de către teoria economică a fost o preocupare majoră a lui Fernand Braudel. În articolul atrăgea atenţia şi asupra rolului inerţiilor în cadrul istoriei, inclusiv în determinarea comportamentelor economice. Acest demers, care pune sub semnul întrebării universalitatea lui homo economicus, a fost un timp neglijat de economişti, dar este de prin anii 1980 din nou la mare preţ în teoria economică; deşi nu se poate indica o filiaţie intelectuală clară între ideile lui Braudel şi „şcoala instituţionalistă” a lui (economist distins cu premiul Nobel pentru economie în 1993), este evident că cele două demersuri sunt convergente în efortul de a studia întrepătrunderea complexă dintre evoluţia istorică şi mecanismele economice. Această convergenţă ar trebui să se concretizeze într-o disponibilitate sporită a economiştilor de a lua în considerare complexităţile induse de evoluţia istorică, şi a istoricilor de a ţine cont de puterea explicativă a teoriei economice pentru funcţionarea de ansamblu a diverselor societăţi istorice. Opera lui Fernand Braudel reprezintă o pledoarie pentru colaborarea interdisciplinară în domeniul ştiinţelor socio-umane. Desigur, această cooperare nu a fost şi nici nu poate fi lipsită de dificultăţi obiective şi de asperităţi subiective, dar ea constituie un imperativ dacă dorim să ajungem la o înţelegere de ansamblu a funcţionării societăţii. Braudel este exemplar în acest efort de realizare a unei „istorii totale”, în preocuparea de a direcţiona cercetarea spre studiul problemelor majore ale evoluţiei omenirii, ca şi în libertatea de prejudecăţi cu care a îndrăznit să regîndească bazele conceptuale ale disciplinelor socio-umane. Or, alături de sensibilitatea pentru însemnătatea dimensiunii economice a existenţei umane, asumarea gîndirii independente este cea mai actuală „învăţătură” pe care s-ar cuveni s-o desprindem din pilda lui Fernand Braudel. ION IONESCU DE LA BRAD: VIAŢA ŞI OPERA Acad. IULIAN VĂCĂREL La finele anului 2001, s-au împlinit 110 ani de la trecerea în eternitate a unuia dintre cei mai de seamă cărturari al neamului romînesc din secolul al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad. În memoria colectivă a fost perceput drept cel mai mare agronom romîn al timpului său, reputat economist, organizator al statisticii în ţara Moldovei, deschizător de drumuri în organizarea cercetării monografice şi a sociologiei rurale, întemeietor al învăţămîntului agricol de toate gradele, apreciat publicist şi, nu în ultimul rînd, ca om politic onest, patriot şi democrat, participant activ la revoluţia de la 1848 din Muntenia şi neobosit militant pentru emanciparea clăcaşilor şi apărarea intereselor ţărănimii. 1. ITINERARII DE STUDII, PROFESIONALE ŞI POLITICE Ion Ionescu a văzut lumina zilei la 24 iunie 1818, la Roman, în casa părinţilor săi, iconomul Ion şi Safta Isăcescu, oameni de condiţie modestă. La vîrsta de 7 ani, a fost înscris la şcoala de la Episcopie din oraşul natal, unde învăţa greceşte, la Biserica Albă şi la şcoala domnească învăţa romîneşte, iar la Precista învăţa psaltichia. Clasele gimnaziale (1832–1835) le-a urmat la Treisfetitele (Trei ierarhi) din Iaşi. Dintre profesorii de aici şi-i aminteşte pe gramaticul şi literatul Gh. Săulescu, cu care a învăţat istoria şi retorica; pe Vasile Fabian cu care a învăţat latina şi matematica şi pe Eftimie Murgu la care a ascultat filosofia. Cu alţi profesori a învăţat greaca şi franceza. Aici, remarcîndu-se ca un elev excepţional, a fost recomandat şi mutat de Gh. Asachi, directorul şcolii, la Academia Mihăileană. În această prestigioasă instituţie, tînărului student i s-a încredinţat şi funcţia de profesor la treapta întîi (clasele gimnaziale), apoi pe cea de profesor de romînă şi de istorie universală la treapta a doua, precum şi funcţia de secretar al cancelariei. La cursurile superioare ale Academiei Mihăilene predau şi profesori francezi, printre care şi Maisonabe, chemat special de la Paris să organizeze învăţămîntul superior. Acesta avea să-l ajute nu numai să-şi însuşească limba lui Voltaire, dar şi să-şi continue studiile în Franţa. La absolvirea Academiei Mihăilene, tînărul Ion Ionescu a prezentat, potrivit uzanţei, mai multe traduceri de literatură universală din franceză, latină şi o altă limbă neprecizată, care au fost bine apreciate (una dintre traduceri a fost selecţionată pentru a fi dată publicităţii). După o asemenea performanţă, era de aşteptat că proaspătul absolvent să-şi îndrepte paşii spre filologie şi literatură. N-a fost însă să fie aşa, deoarece „libertatea comerţului obţinută prin pacea de la Adrianopol (1829) deschisese ţărilor romîneşti perspective economice serioase. Exportul devenia ademenitor. În lăuntrul ţării regulamentul organic, punînd legi severe muncii ţărăneşti, dădea proprietăţii iubitoare de export cele mai eftine braţe de muncă”, scrie M. Bogdan Duică. Această stare de lucruri se contura tot mai bine de pe la 1837, adică tocmai atunci cînd Ion Ionescu „...era «candidat» şi traducător spornic, cu ochii deschişi asupra unei vieţi intelectuale, literare, în care stătea gata să se avînte”, îşi aminteşte eroul comunicării noastre. Mihai Sturza, domnul Moldovei, mare proprietar de pămînt, şi-a dat seama că „în astfel de vremuri, un agronom i-ar putea fi «de vreun folos la îmbunătăţirea întinselor sale proprietăţi». ... Alegerea lui se opri la Ion Ionescu, pe care-l hotărî să primească misiunea, şi să plece îndată la studii speciale în Franţa”. Neavînd o altă soluţie mai tentantă, Ion Ionescu a plecat în Franţa, însoţit de fostul său profesor şi rector al Academiei Mihăilene, Maisonabe, pentru a studia agricultura la ferma-şcoală de la Roville, ca bursier al lui Mihai Sturza. Pe lîngă ferma-şcoală, care era şi staţiune experimentală profilată pe cercetarea şi aplicarea metodelor tehnice noi, mai funcţionau o fabrică de pluguri şi instrumente agricole, precum şi o fabrică de zahăr. După un an şi jumătate petrecut la Roville, profesorul său l-a sfătuit să-şi completeze pregătirea în alte localităţi. Astfel, la Auxerres, în Champagne, a învăţat viticultura şi fabricarea şampaniei; la Bois-de-Senant, lîngă Paris, s-a ocupat de sericicultură; la Sorbona a studiat fizica, chimia şi istoria naturală; cursul de botanică l-a urmat la Jardin-des-Plantes, iar pe cel de economie politică la După acest fructuos periplu de studii în Franţa a revenit în ţară (în 1841), dornic să-şi pună în aplicare bogatele cunoştinţe acumulate de la mari specialişti practicieni şi de la profesori renumiţi. Prima misiune încredinţată de Vodă a fost aceea de administrator la Văcăria de la Cioara. Nu este lipsit de interes faptul că, pentru a se achita în mod onorabil de prima misiune ce-i fusese încredinţată de domnitorul Mihai Sturza, a trebuit să studieze ştiinţa care se ocupă cu creşterea animalelor, adică zootehnia. În acest scop, el a tradus lucrarea celebrului agronom scoţian David Low, intitulată Vitele albe din Englitera, în care a introdus şi cîteva părţi originale, reprezentînd rezultatul observaţiilor făcute de el la exploatarea de la Cioara. Totodată şi-a reluat activitatea de profesor la Academia Mihăileană, pe care o întrerupsese la plecarea în Franţa. În anul 1846 a făcut scurte călătorii de documentare şi perfecţionare în Franţa, Italia, Elveţia şi Anglia. La întoarcere, Grigore Sturza, fiul domnitorului Moldovei, care era arendaş la Săbăoani – Roman, l-a luat de la domeniile tatălui său şi l-a făcut contabil. Animat de dorinţa de a veni în sprijinul ţăranilor de a-şi ridica nivelul cunoştinţelor agricole şi de a aplica metode de lucru moderne, a publicat, în revistele „Propăşirea” şi „Povăţuitorul sănătăţii şi economiei”, articole referitoare la cultivarea pămîntului şi creşterea animalelor şi a editat Calendarul pentru bunul gospodar. Acesteia din urmă, considerată ca fiind una din operele sale cele mai importante, i-a urmat la scurtă vreme studiul intitulat Ferma modelă şi Institutul de agricultură în Moldova. În activitatea desfăşurată, Ion Ionescu a urmărit nu numai îmbunătăţirea metodelor de lucru aplicate în agricultură, dar şi emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea ţăranilor. În vremea aceasta se intensifica mişcarea naţională, care în Muntenia era condusă de Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu ş.a., iar în Moldova de Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza. Luptătorilor moldoveni li s-a alăturat şi Ion Ionescu, care s-a întîlnit, la moşia lui Negri, cu Nicolae Bălcescu, venit să discute problemele revoluţiei. În 1848, la chemarea lui Nicolae Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu şi a generalului Christian Tell, a plecat de la Săbăoani la Bucureşti, unde guvernul revoluţionar l-a numit vicepreşedinte al Comisiei delegaţilor boieri şi ţărani, care se ocupa de dezlegarea chestiunii împroprietăririi ţăranilor. În cadrul acestei comisii, el s-a bucurat de sprijinul lui Nicolae Bălcescu, faţă de care nutrea o stimă deosebită. Despre activitatea Comisiei însărcinate cu împroprietărirea ţăranilor, Ion Ionescu îşi aminteşte: „După ce am studiat-o, dimpreună, am făcut propunerea de a se emancipa ţăranii din boeresc şi de a se împroprietări cu despăgubire. Această propunere a fost adoptată cu voie bună de ţărani, ci foarte criticată de boieri, afară de fraţii Goleşti şi de Brătieni. Împroprietărirea ţăranilor propusă, şi foarte sprijinită de mine, mi-au adus o ură neîmpăcată din partea boierilor, şi la 13 Septembrie 1848, venind Turcii cu oaste în Bucureşti m'au prins şi pe mine, m'au închis la Cotroceni, şi de acolea m'au dus la Giurgiu şi m'au alungat din ţară, surgunindu-mă peste Dunăre”. În Turcia, s-a bucurat de sprijinul lui Ion Ghica, trimis de revoluţionarii munteni să susţină la Constantinopol cauza regimului nou constituţional. De la Constantinopol, Ion Ionescu urma să fie internat la Brusa (oraş situat în Asia Mică), unde se aflau şi ceilalţi naţionali romîni. Cu ajutorul lui Ion Ghica, rămîne la Constantinopol şi începe să colaboreze la ziarul de limbă franceză de reputaţie internaţională „Journal de Constantinopole”. Ajunge la Marele Vizir Reşid-Paşa, pe care îl convinge de nevinovăţia sa şi de necesitatea reformelor în Principate. I s-a permis să-şi viziteze conaţionalii deţinuţi la Brusa. În urma vizitei făcute revoluţionarilor romîni internaţi la Brusa, a publicat studiul intitulat (1848), care a stîrnit interesul autorităţilor turceşti. Ca urmare, a fost numit membru în Consiliul agriculturii şi director al şcolii imperiale de agricultură de la San Stefano. Încurajat să efectueze studii de teren şi în alte provincii ale Imperiului otoman, a publicat: 1856). După apariţia lucrării consacrate Tesaliei, Ion Ionescu a fost numit administrator al moşiilor marelui Vizir Reşid-Paşa, pe care a reuşit să le rentabilizeze. Nici în exil, Ion Ionescu nu a încetat să lupte, împreună cu ceilalţi revoluţionari romîni, pentru cauza ţăranilor noştri. Ca urmare, în Convenţia de la Constantinopol a fost introdusă o prevedere (la punctul 17) referitoare la răscumpărarea boierescului. La întoarcerea în ţară, la Iaşi (în 1857) şi-a reluat vechile preocupări publicistice: a înfiinţat „Jurnalul de agricultură”, apoi „Foaia de agricultură practică”, iar mai tîrziu „Gazeta satelor”. După o amplă documentare la faţa locului, a publicat studiul Coloniile agricole din Sudul Basarabiei (în 1858). În iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit director al statisticii din Moldova, iar două luni mai tîrziu – profesor de contabilitate, economie politică şi financiară. Trebuie însă spus că la numai cîteva zile de la deschiderea cursului de finanţe a fost destituit, deoarece unele dintre afirmaţiile sale au fost considerate „sedeţioase”. După Unirea Principatelor, a venit la Bucureşti, unde a întemeiat publicaţia săptămînală „Ţăranul Romîn” (1861–1863), cu caracter politic, economic, literar şi comercial. În articolele sale el se pronunţă în apărarea drepturilor ţăranilor clăcaşi şi pledează pentru înfăptuirea neîntîrziată a reformei agrare. Spiritul critic al opiniilor sale, exprimate în Adunarea Consultativă şi în presă, nu a rămas nesancţionat. Propunerea privind emanciparea ţăranilor din boieresc şi împroprietărirea lor cu despăgubire a fost respinsă de boieri. Aceştia „...văzînd că-şi pierd munca de boeresc s'au supărat cu toţii şi în contra mea, şi în 1861 m'au dat în judecată sub nume de agitator, fiindcă susţineam în presă emanciparea ţăranilor; ba încă au şi izbutit de m'au condamnat la închisoare în mînăstirea Neamţului pe trei luni”, relatează Ion Ionescu în lucrarea biografică Vieaţa mea. În anul 1862 a întreprins o călătorie în Anglia pentru a vizita Expoziţia universală de la Londra, la care îl interesau partea relativă la agricultură şi îndeosebi maşinile şi instrumentele agricole. În urma acestei vizite, a iniţiat deschiderea unei agenţii de procurare şi desfacere a unor maşini agricole perfecţionate, de care ţara noastră avea mare nevoie. În 1864, a fost chemat de domnitorul Cuza spre a-i afla părerea cu privire la schimbările pe care le puteau aduce emanciparea ţăranilor din robia boierescului şi împroprietărirea lor cu despăgubiri. După adoptarea legii rurale în toamna anului 1864, a fost numit inspector general al agriculturii pe ţară, avînd ca principală sarcină supravegherea modului de aplicare a reformei. În următorii cinci ani, cît a îndeplinit această funcţie, a desfăşurat o activitate extrem de bogată şi de utilă: a organizat expoziţii agricole şi concursuri de maşini şi unelte agricole; a înfiinţat pepiniere în mai multe localităţi; a condus o perioadă de timp Institutul de agricultură de la Pantelimon; a fost profesor de agricultură la Şcoala Normală din Bucureşti; a vizitat expoziţia agricolă din Franţa şi şi-a publicat impresiile despre aceasta în lucrarea Agricultura franceză la Expoziţia Universală din 1867. O menţiune specială merită preocuparea lui Ion Ionescu pentru cunoaşterea realităţilor social-economice din diferite regiuni ale ţării după reforma agrară, înfăţişate în monografiile judeţelor Dorohoi (1866), Mehedinţi (1868) şi Putna (1869), la care ne vom referi în paragraful următor. A participat la Congresul Internaţional de Statistică de la Haga, unde a prezentat o amplă comunicare cu privire la dezvoltarea statisticii în ţara noastră şi a susţinut necesitatea recensămintelor periodice. Pe plan publicistic, bilanţul realizărilor sale din perioada cît a îndeplinit funcţia de inspector general al agriculturii a cuprins nouă lucrări importante, tipărite pe cheltuiala guvernului, şi anume: 1. Îmbunătăţiri în agricultură; 2. Organizarea creditului rural; 3. Proiect de cultură pentru moşia Pantelimon; 4, 5 şi 6. Agricultura romînă în judeţele Dorohoi, Mehedinţi şi Putna; 7. Expoziţiuni şi concursuri de pluguri; 8. Lecţiuni elementarii de agricultură şi 9. Calendarul bunului cultivator (o nouă ediţie). În urma criticilor aduse marilor proprietari funciari şi chiar guvernelor, pentru nedreptăţile făcute ţărănimii, postul de inspector general al agriculturii, pe care îl ocupa Ion Ionescu, a fost desfiinţat (în 1869), în pofida bilanţului extrem de bogat al activităţii desfăşurate de acesta. Această măsură a constituit un moment de cotitură în activitatea sa. Împreună cu fratele său, Nicolae Ionescu, istoric şi eminent om politic, a cumpărat de la stat moşia de la Brad scoasă la licitaţie, pe care a organizat-o după principii ştiinţifice. De acum încolo numele său va fi completat cu acela al moşiei pe care o cumpărase şi la care se instalase – Ion Ionescu de la Brad. Aici a înfiinţat o fermă model mică, o fermă model mare, precum şi o şcoală de agricultură. Ferma cea mică urma să servească drept model ţăranilor care dispuneau de mici suprafeţe de pămînt, iar ferma mare – marilor exploataţii agricole. Pentru a demonstra cum ar trebui lucrat pămîntul luat cu arendă pentru a obţine recolte mari, a folosit o moşie a statului, situată în apropiere de Brad, dată în arendă de proprietar unui particular. Rezultatele activităţii practice desfăşurate la Brad le-a consemnat în lucrarea Agricultura romînă de la Brad, publicată în anul 1886. „Pentru frumoasa activitate scriitoricească şi pentru meritele sale pentru îndrumarea agriculturii romîneşti” la 7 septembrie 1871, Ion Ionescu de la Brad a fost ales membru corespondent al Societăţii Academice Romîne (devenite ulterior Academia Romînă), la propunerea lui Al. Roman. 13 ani mai tîrziu (în 1884), la propunerea lui Ion Ghica şi a lui P. S. Aurelian, care îl considerau nu numai decan al agronomilor, dar şi al economiştilor, a fost ales membru onorar, titlu considerat, în acea vreme, ierarhic superior celui de membru corespondent”. Este interesant de observat că despre primirea sa în Academia Romînă, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării, în lucrarea autobiografică menţionată mai sus, nu pomeneşte nimic. Aceasta oare din modestie sau din obidă că nu a fost titularizat, deşi ar fi meritat-o din plin? O activitate demnă de relevat a desfăşurat Ion Ionescu de la Brad, timp de 7 ani, în calitate de parlamentar. „Fiind aşezat la Brad, ţăranii din colegiul al 4-lea Roman m'au ales deputatul lor în Cameră în 1876. Ca deputat al ţăranilor am cerut împroprietărirea însurăţeilor şi am dobîndit-o. Am stăruit de s'a făcut şi legea de a se vinde la ţărani moşiile statului împărţite în loturi. Am mai cerut şi altele care nu s'au făcut şi care se găsesc în cartea ce am tipărit cu Dările de seamă. În fine, în 1883, am vorbit în două şedinţe în Cameră despre finanţe, şi am cerut dreptate în aşezarea dărilor şi economie în facerea cheltuielilor. După aceasta ţăranii nu m'au mai ales, sau mai drept vorbind nu au fost lăsaţi liberi de guvern ca să mai aleagă”. Din dările de seamă anuale prezentate de Ion Ionescu de la Brad alegătorilor săi, rezultă preocuparea acestuia de a-şi îndeplini cu conştiinciozitate mandatul ce-i fusese încredinţat, responsabilitatea ce simţea faţă de soarta ţăranilor în suferinţă şi după adoptarea legii rurale din 1864, precum şi dezinteresul boierilor, al marilor proprietari funciari faţă de revendicările legitime ale celor care constituiau „talpa ţării”. 2. AGRICULTURĂ BAZATĂ PE METODE TEHNICE MODERNE, PE CERCETARE-EXPERIMENTARE ŞI PE PRINCIPII ECONOMICE DE ORGANIZARE Întors în ţară după anii de studii petrecuţi în Franţa, Ion Ionescu a elaborat îndrumarul intitulat Calendarul bunului culturator, menit să-i ajute pe agricultori să lucreze mai bine pămîntul, să-l facă mai productiv, să-i sporească veniturile cu mai puţine cheltuieli. Era un mijloc prin care marele agronom dorea să facă părtaşi pe toţi compatrioţii săi la roadele învăţăturii sale de la Roville şi alte ferme-şcoală din străinătate, pentru a scoate ţara din înapoierea economică în care se găsea. În precuvîntarea (prefaţa) Calendarului său, Ion Ionescu atrăgea atenţia cititorilor că „Agricultura Romînilor ca şi aceea a oricărui neam, are obiceiurile sale rezemate pe climă, pe pămînt pe întinderea moşiilor, pe numărul locuitorilor, pe chipul hranei şi obiceiurilor şi în fine, pe trebuinţele ţării dinăuntru şi pe interesul negoţului ei din afară. Toate aceste împrejurări dau agriculturii o faţă deosebită în fiecare ţară... Romînia are un sistem de agricultură, are şi ea oarecari lucruri practice ce sunt (înadevăr) folositoare şi care sunt o nebunie de a le înlocui prin sisteme engleze, franceze sau germane. Însă căutînd mai îndeaproape la lucrurile agriculturii noastre, nu întîrziem a vedea că printre multe lucruri bune avem destule şi rele, şi că în multe au rămas îndărăt faţă de înnaintările făcute de agricultura altor ţări... A cunoaşte deci agricultura ţării noastre, a alege obiceiurile bune din cele rele, şi a îndrepta pe acestea nepotrivite cu împrejurările de astăzi, înlocuindu-le prin altele aducătoare de mai mult folos, este începutul dela care să purcedă orice îmbunătăţire”. Prin numeroasele articole şi studii publicate, prin lecţiile ţinute la şcoli de diverse grade, prin puterea exemplului oferit de fermele-model şi şcolile pe care le-a organizat, Ion Ionescu a acţionat pentru trecerea de la metodele învechite de lucrare a pămîntului la metode agrotehnice moderne; el a militat pentru aplicarea în practică a descoperirilor ştiinţei şi a recomandat preluarea din experienţa altor ţări a ceea ce este bun şi folositor şi care se potriveşte condiţiilor concrete de la noi. Pentru a face agricultura noastră mai productivă, trebuie să unim teoria cu practica, să dezvoltăm cercetarea şi experimentarea şi să organizăm ferme-model şi şcoli de agricultură. După opinia sa, „Adevărata îmbunătăţire în agricultură stă în aceea că, cu ajutorul ştiinţei, al capitalului şi al uneltelor perfecţionate, să scoată cultivatorul mai mult cîştig curat decît cel ce l-a dobîndit pînă acum cu rutina. Iar moşia unde se dă această folositoare pildă se numeşte Fermă-model”. „Agricultura este şi ştiinţă şi artă”, susţinea Ion Ionescu, deoarece „...sătenii noştri nu numai că pregătesc bine pămîntul pentru a-l semăna cu grîu, dar ştiu şi în care condiţiuni recolta lor va fi mai abundentă”. În lecţia inaugurală a cursului de agricultură, ţinut la Şcoala Normală din Bucureşti, preciza că agricultura este alcătuită din trei ştiinţe: fitologia, zootehnia şi economia rurală. Aşadar profesorul de agricultură nu se mărginea să predea viitorilor învăţători metodele tehnice de cultivare a pămîntului şi de creştere a animalelor, ci aborda pe larg şi laturile economice ale acestora. „Economia rurală – explica profesorul – caută împrejurările cele mai favorabile pentru ca producerea plantelor şi înmulţirea vitelor să aducă cît se poate mai mult folos cu cheltueala cea mai mică. Aici se studiază moşia, capitalul, însuşirile cultivatorului, organizarea moşiei, alegerea sistemelor de cultură, administraţia moşiei, şi în fine, compatibilitatea, în care se înseamnă toate lucrările, spre a constata cîştigul şi paguba ce aduce fiecare ramură în parte, şi toate la un loc, aceluia ce se ocupă cu agricultura ca cu o industrie, ca cu o profesiune”. Ion Ionescu punea mare preţ pe experimentarea metodelor care în alte ţări au dat rezultate bune, spre a vedea dacă ele pot fi introduse şi în agricultura noastră. Experimentarea de noi metode de lucru, soiuri de plante, rase de animale, instrumente de lucru şi maşini agricole necesită mari sume de bani, care nu pot fi procurate pe altă cale decît prin subvenţii de la stat, deoarece asemenea încercări se fac în folosul tuturor. În acest scop, el propunea înfiinţarea de ferme-model, din care unele să fie de dimensiuni restrînse pentru cultura mică, menite să arate ţăranilor cum trebuie să-şi lucreze loturile de pămînt pentru a obţine producţii sporite, iar altele pentru cultura mare, folositoare moşierilor spre a-şi mări beneficiul ce pot obţine din cultura pămîntului pe suprafeţe întinse. „Necesitatea de ştiinţă, de învăţătură, este evidentă şi pentru proprietarii cei mari şi pentru cei mici, şi pentru muncitori, şi pentru antreprenori. Dar trebue să spunem că nimic nu este mai greu de făcut ca lumina în mintea cultivatorilor. Cu vorbe, cu teorii numai, nu se poate dobîndi nici un rezultat în propăşirile agriculturii... Învăţămîntul agricol, învăţămîntul cultivatorilor, este mai greu de realizat de cît toate celelalte învăţăminte; căci el cere nu numai teoria, nu numai explicarea lucrului... ci şi facerea, realizarea în fapte văzute şi pipăite, a lucrului”. În această concepţie au fost organizate ferma şi şcoala de pe moşia Pantelimon, ferma şi institutul de agricultură în Moldova, precum şi ferma şi şcoala practică de agricultură de la Brad. Ion Ionescu sesizează rămînerea în urmă a agriculturii de la noi faţă de alte ţări care au prosperat ca urmare a aplicării în practică a rezultatelor cercetării. „Astăzi toată lumea încearcă şi caută: nu numai naţiile ce se găsesc mergînd în fruntea civilizaţiei, necontenit prin încercări, propăşesc dintr'un progres într'altul, dar şi acele mai întunecate, mai moleşite, se trezesc din letargia lor şi se apucă cu toată inima de încercat şi de căutat. Noi însă ce am încercat şi ce facem?”. El consideră greşită calea pe care s-a mers, de restrîngere a sistemului de păstorie moştenit de la străbuni, în favoarea plugăriei. „Am ajuns în această direcţie rătăcită pînă acolo, cît în formarea producătorilor, nu căutăm a scoate depe puţină întindere de pămînt, cu puţină muncă, multe roade şi ieftine; ci tocmai dimpotrivă, din zi în zi tot mai mult mărim ţarinile, nădăjduind, din multă întindere de pămînt multe roade, care cer multă muncă şi prin urmare ţin scump. Nu, nu în mult stă bunul, ci în bun stă multul”. Blamînd pe drept cuvînt metodele rudimentare de cultivare a pămîntului, cu eficienţă scăzută, susţine cu tărie necesitatea trecerii de la agricultura extensivă la industria agricolă, care se sprijină pe cercetare şi experimentare. „Busola noastră în această stare de tranziţie nu poate fi alta decît acea emisă de numeroasele încercări, cărora îndeobşte suntem datori pentru toate propăşirile, cu care se făleşte veacul nostru”, afirma autorul în introducerea la lucrarea Ferma model şi Institutul de agricultură în Moldova. Referindu-se la factorii de producţie din agricultură – pămîntul, capitalul şi munca – Ion Ionescu consideră că munca este elementul cel mai însemnat „...căci cu munca omul se hrăneşte şi se înavuţeşte. Cine munceşte, agoniseşte. Cine strînge şi cruţă ceea ce a agonisit, acela face capital. Cine întrebuinţează capitalul în căutarea unei moşii, acela se face arendaş. Şi aşa şi proprietarul şi arendaşul lucrează cu banii agonisiţi prin muncă. Munca este izvorul înauvuţirei. În mîna muncitorului ţăran este avuţia”. 3. PREOCUPĂRI CU CARACTER SOCIAL-ECONOMIC Pentru ca munca să constituie într-adevăr o sursă de înavuţire, ea trebuie să fie liberă, clăcaşii să fie absolviţi de obligaţiile ce aveau faţă de boieri, ţăranii să fie împroprietăriţi, iar preţul muncii prestate proprietarilor de pămînt să fie stabilit prin bună învoială. Toate aceste revendicări şi altele de natură social-economică au fost înscrise în programul agrar elaborat de Comisia delegaţilor boieri şi ţărani însărcinată, în 1848, de guvernul provizoriu să dezlege chestiunea împroprietăririi ţăranilor. Ulterior, acest program a suferit o serie de modificări în cadrul dezbaterilor purtate de deputaţii boierilor şi ţăranilor. În cele ce urmează, redăm acest program în forma publicată de Ion Ionescu în „Foaia de agricultură practică” în anul 1859. 1. Pentru a consolida respectul la persoana omului, trebuie ca munca să fie liberă. 2. Pentru a consolida respectul la proprietatea pămîntului, trebuie ca aceasta să fie garantuită în mîna acelor ce-l posedează ca o socială. 3. Pentru a se realiza aceste două principiuri, trebuie: a se desface legătura silită dintre muncă şi pămînt, şi a statornici ca principiul tocmelei de bună voie să rămîie pe viitorime agentul lucrăreţ al producerei avuţiei. 4. Pentru a se desfiinţa legătura silită dintre ţărani şi proprietari, trebuie a se da ţăranilor pămîntul neapărat trebuitoriu pentru hrana lor şi a vitelor lor. 5. Pentru a se desrobi pămînturile ţerăneşti de lucrul boierescului, trebuie a se face despăgubire proprietarilor. 6. Cîtimea de pămînt de dat ţeranilor de faţă şi a celor viitori este acea neapărat trebuitoare numai pentru subsistinţa lor şi merge numai pînă la două treimi din moşie. 7. Cu împroprietărirea ţăranilor nu se ţinteşte de a se dărîma cultura mare din ţeară. Drept aceea se pune în princip: Cultura mare engleză pentru boieri; cultura mică franceză sau flamandă pentru ţărani, pe oricare moşie a ţărei. Existenţa culturei mari este asigurată în nevoile ţăranilor care, avîndu-şi numai pînea asigurată în împroprietărire, vor căuta de îndestulat trebuinţele lor celelalte prin lucru cu bani şi liber în cîmpiile exploatate de boieri. 8. Aşezarea pe fiecare moşie de un număr de locuitori în proporţie cu întinderea ei şi cu scopul general al exploatărei agricole: adică numai pînă la două treimi să se întindă împroprietărirea şi să rămîie cultura mare, pe a treia parte, în absoluta şi libera exploatare a proprietarilor. 9. Rărirea clăcaşilor înghesuiţi la munte spre colonisarea moşiilor nelocuite din cîmpie este necesarie; şi aceasta aduce şi pentru împroprietărire folosul de a se face cu mai puţine sacrificiuri. 10. Determinarea calităţei feluritelor pămînturi şi a preţului pentru cîtimea ce trebuie a se lăsa spre chiverniseala sătenilor într'o parte a moşiei şi dela olaltă. Aceasta va forma o proprietate comunală stălpită şi deosebită de aceea a proprietarilor rămasă la altă parte a moşiei. La fixarea preţului pămîntului prin experţi, după împrejurările locale a fiecăreia moşii din fiecare judeţ, se va face abstracţiune de valoarea dată pămîntului prin munca ţăranilor. 11. Darea în stăpînirea clăcaşilor a pămîntului afranşisat cu condiţiile asigurătoare integrităţei parcelei fiecăruia locuitor în proprietatea comunei satului şi încheierea sinetului de datorie a locuitorilor pentru preţul pămîntului pe care s'au împroprietărit. 12. Obşteasca hotărnicie a proprietăţei boierilor şi a ţăranilor şi înscrierea atît a valoarei de folosinţă şi de schimb, cît şi a obligaţiilor pasive ce grevează proprietatea fiecăruia în cartea cea mare a Statului, după sistemul prusian. Aceasta este neapărată pentru regularea averei boierilor şi a ţăranilor şi are de scop de a servi la înfiinţarea creditului public, a ipotecei, şi a băncei naţionale, cum şi a plăţei despăgubirei. 13. Înfiinţarea datoriei publice pentru fondurile rescumpărate, determinarea chipului amorţirei sale şi a timpului în care să se efectueze. Înlesnirea prefacerei în valoare de circulaţie sau în bani ori cînd ar avea trebuinţă proprietarul de a face aceasta trecînd dreptul de capital şi rentă către altă faţă. 14. Guvernul pus în mijloc între proprietarul creditoriu şi clăcaşul datornic. Guvernul garantuind proprietarului în munca şi proprietatea clăcaşului emancipat. 15. În guvern un ministeriu de agricultură reprezentează interesul proprietarilor boieri şi ţerani. El este însărcinat cu scoaterea şi efectuarea valoarei pămîntului dat sătenilor. Acest ministeriu va organisa agricultura spre a solicita, progresurile ei prin societăţi agricole, inspectori, ingineri agricoli, ferme modele şi instrucţia primară. 16. Transacţia dela sistemul de astăzi a agriculturei, întemeiat pe regulament, la alt sistem de cultură, întemeiat pe bazele constituţiei, este necesarie; determinarea formelor ei. 17. În cursul transacţiei să se facă asigurarea de venitul de faţă al proprietarilor în închizăşluirea de sporirea venitului viitoriu al culturei mari şi mici. 18. În transacţie oare guvernul nu poate plăti cu munca săteanului datoria lui pentru pămînt? De se va adopta acest principiu, guvernul ar putea lua munca de la dînşii. Cei ce ar avea nevoie de dînsa, ar putea să o negocieze la bursă, de unde, prin o simplă formalitate, să o poată cumpăra şi arendaşul şi proprietarul. Guvernul, prin ministrul seu de agricultură, să ţie socoteală lămurită atît celui ce dă, datornic fiind, cît şi acelui ce iea, creditoriu fiind. 19. Guvernul, în tot anul, plăteşte socotelile fiecăruia şi, după trecerea de patru ani sau a timpului – transacţie, se soldează desfiinţînd transacţia şi lăsînd agricultura de a merge pe calea ce în acest timp i-au pregătit-o, asigurîndu-i viitorul în lumina oamenilor formaţi, în fermele-modele şi meniţi de de a introduce uneltele şi maşinile agricole. 20. Dacă, în timpul transacţiei, cu munca sătenilor şi cu banii lor, guvernul n'ar putea istovi plata pămîntului recompensat, atunci o iea asupră-şi de a răspunde proprietarilor. 21. Guvernul poate ocupa timpul clăcaşilor de earnă în cărături de producte la depozitele din porturile comerţiale ale ţerei; valoarea acestei munci, scăzîndu-se dela creditează a contei săteanului, trece la datorează a contei proprietarului. După adoptarea legii rurale din 1864 de către forul legislativ al ţării, atenţia lui Ion Ionescu a fost îndreptată spre urmărirea modului cum se aplicau prevederile acesteia, în calitate de inspector general al agriculturii şi de deputat al ţăranilor din colegiul IV Roman. Funcţiei de inspector general îi incumba sarcina de a face o inspecţie de şase luni pe an spre a cunoaşte toate izvoarele de avuţie ale ţării, toate îmbunătăţirile ce erau de făcut şi toate încurajările ce urmau să fie date particularilor, pentru ca economia ţării să prospere. În plus i se cerea să întocmească un studiu care să prezinte statistica, precum şi situaţia agriculturii, comerţului şi industriei dintr-un anumit judeţ, cu propuneri concrete de măsuri pentru îmbunătăţirea stărilor de lucruri constatate pe teren. Cele trei studii referitoare la judeţele Dorohoi, Mehedinţi şi Putna au reprezentat valoroase monografii cu caracter statistic, economic şi sociologic, întocmite pe bază de anchete de teren, chestionare, discuţii cu oamenii şi cu autorităţile locale. Fiecare studiu pentru judeţul considerat prezenta, în prima parte, datele statistice cu privire la teritoriu, populaţie, fondul şi venitul funciar, veniturile comunale şi venitul tezaurului public. Partea a II-a se referea la agricultura judeţului: pămînt, climă, producţie, semănături şi descrierea exploataţiilor agricole din fiecare plasă şi comună; domeniile statului; îmbunătăţirile propuse. Partea a III-a era consacrată industriei, iar cea de a IV-a – comerţului. Iată cîteva dintre concluziile şi propunerile cuprinse în două din aceste studii. În studiul consacrat agriculturii din judeţul Dorohoi, Ion Ionescu afirmă că la romîni există o agricultură potrivită cu clima şi pămîntul, cu împrejurările economice şi comerciale, cu datinele şi legile, cu moravurile şi caracterul naţional, o agricultură care, oricît ar fi de înapoiată, totuşi cuprinde în sine un tezaur de cunoştinţe pe care romînii l-au moştenit de la bunii şi străbunii lor; această agricultură s-a îmbogăţit şi cu descoperirile făcute de ştiinţa şi metodele de cultură ale popoarelor cele mai înaintate în civilizaţie. Autorul studiului arată, totodată, că se face simţită necesitatea ştiinţei agricole, lăţirea (folosirea pe scară mai largă) a maşinilor perfecţionate, grija de vite frumoase şi acomodate în toate trebuinţele, asolamente combinate în scopul păstrării fertilităţii pămîntului, al curăţirii lui de buruieni şi al obţinerii de recolte abundente. Dacă agricultura romînă este astăzi inferioară agriculturii popoarelor civilizate, această inferioritate este cauzată mai cu seamă şi numai de unelte şi maşini agricole. Cu unelte bune se face şi munca cea mai bună, cea mai ieftină şi cea mai multă în acelaşi timp. În studiul consacrat agriculturii din judeţul Mehedinţi, Ion Ionescu arăta că recoltele nu le dă pămîntul, ci ploaia şi timpul favorabil, iar preţurile cele mai favorabile se obţin atunci cînd recoltele din ţările în care exportăm produse agricole au fost lovite de calamităţi naturale. În aceste condiţii, agricultura noastră nu poate să asigure cultivatorilor decît o prosperitate precară. Pentru a depăşi această stare de lucruri pernicioasă şi nesigură, nu au altceva de făcut decît să pună succesul recoltelor lor pe o bază mai sigură decît variaţiunile şi vicisitudinile atmosferice. Această fază constă în ameliorarea pămîntului prin îngrăşăminte şi amendamente, iar îmbunătătirea preţului de vînzare al produselor este necesar a se obţine prin reducerea cheltuielilor de producţie. Faptele culese din judeţul Mehedinţi arătau că producţia, mai ales la cultivatorii mici, suferă foarte mult de lipsa capitalului pecuniar. Lipsa aceasta sileşte cultivatorii cei mici să se supună condiţiilor cele mai dure impuse de cămătari. Pentru remedierea acestei stări negative de lucruri, propunea organizarea creditului rural în interesul cultivatorilor săteni. În studiile întocmite pe judeţe se arată, de asemenea, abuzurile săvîrşite în aplicarea legii rurale din 1864, care provocau nemulţumiri legitime în rîndurile ţăranilor eliberaţi de obligaţiile de clăcaşi, dar care nu beneficiau de prevederile legii referitoare la împroprietărire. Ion Ionescu se pronunţă împotriva abuzurilor constatate şi pentru îndreptarea lucrurilor în cele mai diferite domenii ale activităţii economice, în serviciile publice, în aşezarea impozitelor etc. „... Ori în cotro aruncămu ochii – spunea Ion Ionescu –, vedemu fapte sociale de constatatu şi măsuri de luatu de către administratorulu, legiuitorulu şi omulu de Statu, în fine, cu durere în inimă pentru binele tierrei”. Ion Ionescu a avut preocupări demne de semnalat şi în ceea ce priveşte cooperaţia. El cunoştea în profunzime opiniile reformatoare ale lui Charles Fourier, P.-J. Proudhon şi Louis Blanc, ca şi pe cele ale economiştilor francezi de la cursurile pe care le audiase la Paris sau din lucrările publicate de aceştia. Convins de necesitatea rezolvării fără întîrziere a problemei creditului rural, el susţinea că prin organizarea creditului rural, se va realiza în ţară una din cele mai importante îmbunătăţiri agricole, o îmbunătăţire de nu mai mare, cel puţin tot atît de mare ca emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. La întrebarea „ce este cooperatist în opera lui Ion Ionescu de la Brad şi cum înţelege el cooperatismul”, profesorul Gromoslav Mladenatz, reputat specialist în problemele cooperaţiei, afirma: „Trebue să constatăm mai întîiu că el a cunoscut ideile asociaţioniştilor francezi, pe cari le-a şi expus (fourierismul) în prima parte a activitătii sale, fără însă a le da o adeziune categorică şi totală. Mai tîrziu, spiritul său practic îl îndepărtează de opera romanticilor sociali –, acceptînd formele moderne – mai modeste, dar mai practice – de instituţii de credit popular. Problema asigurării unor izvoare suficiente şi ieftine de credit pentru ţărănime prevalează... Preferinţa sa merge către cooperativa de credit –, dar nu din motive de ordin principial, ci pentru că o găseşte mai necesară, în împrejurările timpului, ţăranului romîn... Pornind de la necesitatea organizării creditului pentru ţărănime, ajunge de-abia în 1880 la forma cooperativă propriu-zisă. Adogmatic, el nu e preocupat nici de data aceasta de a pătrunde în adîncuri doctrina cooperatistă, şi prezintă ca atare o formă de instituţie de credit, care nu reprezintă o cooperativă de tip pur”. 4. APRECIERI ŞI PROPUNERI REFERITOARE LA FINANŢELE PUBLICE ŞI LA CREDITUL BANCAR RURAL În presa timpului şi în Adunarea Deputaţilor, Ion Ionescu şi-a exprimat în mod sistematic opiniile critice cu privire la politicile promovate de guvern în domeniul finanţelor publice şi a făcut propuneri pertinente pentru organizarea creditului bancar rural. Ion Ionescu nu punea în discuţie dreptul statului de a percepe dări de la supuşii săi pentru a finanţa cheltuielile publice utile, ci modul cum erau acestea stabilite, criteriile după care ele erau dimensionate şi repartizate pe categorii sociale. „Necesitatea şi legitimitatea impozitelor – scria Ion Ionescu în decembrie 1861 – este un adevăr afară de toată îndoiala şi de toată contestarea, de aceea contribuabilii nu au decît să le plătească, dar să le plătească după dreptate (s. n. – I. V.)... Nimene nu cere ca proprietarii să plătească mai mult decît ţăranii, decît meseriaşii şi neguţătorii. Toate ramurile activităţii industriale trebuie să plătească impozitele deopotrivă; şi de aceea toată lumea cere ca să fie unul şi acelaşi cot pentru toată lumea, pentru ţărani ca şi pentru proprietari, pentru meseriaşi ca şi pentru neguţători... Dacă sîntem cu toţii una înaintea legii, să fim cu toţii una şi la dări”. După opinia sa, un bun sistem fiscal ar trebui să se sprijine pe următoarele principii de bază: „1. Impozitul trebuie răzemat pe principiul egalităţii. O singură măsură dreaptă să se adopte pentru toată lumea. 2. Impozitul trebuie să fie moderat, adecă nu cere decît o mică parte din veniturile cetăţenilor. 3. Aşezarea şi strîngerea impozitelor să fie organizată în chipul cel mai regulat, cel simplu şi cel mai economic”. Dintre cele trei criterii de aşezare a impozitelor – în sume fixe, în cote proporţionale şi în cote progresive – el îl preferă pe cel proporţional, pe motiv că acesta ar corespunde mai bine raportului ce trebuie să existe între ceea ce un cetăţean dă statului şi ceea ce acesta primeşte de la stat. Ion Ionescu vedea dreptatea „...în impozitul proporţional. Cu cît are cineva mai multă trebuinţă de stat, cu atîta trebuie să-i şi dea mai multe mijloace. De aceea şi zicem că: Cel ce are mult, mult trebuie să dea; Cel ce are puţin, puţin trebuie să dea; Şi cel ce nu are nimic, nimic trebuie să dea, pentru că acesta nu cere nimic de la stat”. Deşi trecuseră peste şapte decenii de la revoluţia franceză, încă mai dăinuia concepţia potrivit căreia egalitate în faţa legilor în materie de impozite înseamnă impunere proporţională. În aceste condiţii, Ion Ionescu repudiază impunerea progresivă, care în opinia sa încălca principiul echităţii fiscale. „Noi respingem impozitul progresiv – afirma răspicat Ion Ionescu – fiind că noi cerem echitate şi dreptate în materie de finanţe şi nu voim să avem înaintea dărilor categorii de bogaţi şi de săraci, şi nici nu primim ca bogaţii să se însărcineze mai mult decît săracii. Caritatea bogaţilor, în favorul săracilor trebuie să rămînă în buna lor voinţă, iar dreptatea trebuie să fie aplicatorie şi pentru bogaţi şi pentru săraci; şi de aceea sîntem pentru impozitul proporţional şi respingem pe cel fix şi pe cel progresiv”. Ion Ionescu avea şi un temei juridic să prefere impunerea proporţională: reprezentanţii tuturor claselor sociale, întruniţi în Divanul ad-hoc al Moldovei, ceruseră în unanimitate, egalitatea înaintea dărilor, iar aceasta căpătase consacrare în Convenţia încheiată la Paris, în 1857, între marile puteri ale Europei. Deşi trecuseră cîţiva ani de la semnarea Convenţiei de la Paris nu se asigurase practic egalitatea în faţa legilor fiscale. Avea să mai treacă multă vreme pînă să se înţeleagă că echitatea fiscală se asigură nu prin impunere proporţională (în aceeaşi cotă pentru toate categoriile sociale, indiferent de nivelul veniturilor acestora), ci prin impunerea diferenţiată, în funcţie de puterea economică a contribuabililor, adică prin cote progresive. În sprijinul părerii sale cu privire la criteriile de repartizare a poverii fiscale pe categorii sociale, Ion Ionescu evocă opiniile unor mari economişti sau miniştri de finanţe din Europa occidentală, adepţi ai teoriei echivalenţei. Astfel, el îl citează pe Adam Smith care considera că „impozitul nu este legitim decît atunci cînd statul dă în schimbul lui un folos echivalent”; pe Sully îl evocă deoarece acesta „zicea că impozitul n-ar trebui să fie decît partea depusă de fiecare pentru a se împărtăşi din binefacerile vieţii civile”; iar pe ministrul lui Henric al IV-lea îl menţionează întrucît susţinea că „...impozitul trebuie să fie proporţional cu folosul ce trage din el contribuabilul”. Pe baza tezelor susţinute de teoreticieni sau de practicieni reputaţi cu privire la mărimea impozitelor, Ion Ionescu, deputat al colegiului IV de Roman, trage o concluzie cu valoare practică: „Experienţa a adeverit indicările ştiinţei: ea a constatat că impozitul moderat şi bine aşezat produce mai mult decît cel mare şi cu aşezare vicioasă”, iar pe baza rezultatelor obţinute în urma măsurilor de reducere a impozitelor, luate de Huskisson, de Robert Peel sau de alţii, concluzionează: „Experienţa a arătat că, scoborînd impozitul, se creşte venitul tezaurului public”. Referindu-se la cele două tipuri de impozite – directe şi indirecte – Ion Ionescu le prefera pe primele, deoarece mărimea lor este cunoscută de contribuabil şi pot fi cu dreptate repartizate, în timp ce secundele adesea sunt escamotate şi, în plus, lovesc mai mult pe săraci decît pe bogaţi. În urma analizei impozitelor directe percepute la noi – impozitul funciar, impozitul pe căi de comunicaţie, impozitul de 5 la sută perceput de la funcţionari şi pensionari şi patenta – ajunge la concluzia că acestea nu asigurau, practic, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. „Constituţiunea noastră a desfiinţat privilegiurile; şi, cu toate acestea, în impozitul funciar aţi pus privilegiul, căci privilegiu este ca cel bogat să plătească deopotrivă cu cel sărac”. Din cauza modului defectuos în care se evalua venitul funciar, se ajungea ca pămînturile ţăranilor să apară ca fiind mai productive decît cele ale marilor proprietari, să aducă venituri mai mari, ceea ce făcea ca impozitul funciar să capete caracter regresiv. Impozitul pe căile de comunicaţie, care înlocuia vechea capitaţie, era stabilit la 18 lei pe fiecare cap. Raportînd însă acest impozit fix la venitul realizat de un contribuabil, se ajungea ca argatul să verse statului 12 la sută din venitul realizat, iar stăpînul acestuia numai 3 la sută, ceea ce evidenţiază caracterul nedrept al respectivului impozit. Impozitul de 5 la sută datorat de funcţionari şi pensionari fusese introdus pentru susţinerea războiului de independenţă, dar după încetarea acestuia, statul „uitase” să-l desfiinţeze. Referindu-se la impozitele indirecte – taxe de consumaţie, veniturile monopolurilor şi regiilor, taxele de barieră (plătite de producători la intrarea cu carele în tîrguri) şi taxele vamale, le-a supus unei critici ascuţite, deoarece „Toate aceste impozite indirecte aduc scumpetea obiectelor necesare claselor muncitoare sau celor săraci, care poartă toată greutatea sarcinei impozitelor. Impozitele indirecte cad mai mult pe cei săraci decît pe cei bogaţi. Săracii sînt cei care plătesc mai multe impozite indirecte. Fiscalii preferă impozitele indirecte pentru cuvîntul că se iau bani de la contribuitori fără ca să simţă”. Ion Ionescu îşi sprijinea poziţia critică faţă de sistemul fiscal de la noi şi pe faptul, de necontestat, că poporul romîn, deşi era mai sărac decît altele de pe continent, plătea impozite mai mari decît acestea. Pentru ilustrare, citează cifrele publicate de Ion Ghica în Convorbiri economice, din care rezultă că „... săteanul romîn plăteşte cea mai dare din lume, căci el plăteşte 30 la sută din venitul său, pe cînd austriacul plăteşte numai 4, englezul numai 7 şi rusul numai 9”. Preocupat de problema edificării unui nou sistem financiar, în locul celui existent care se baza în cea mai mare măsură pe impozite, Ion Ionescu, punea o întrebare retorică: „... Oare n-am putea îndestula toate trebuinţele statului nostru şi fără de impozit, sau cu un impozit direct foarte mic?”, la care dădea un răspuns afirmativ: „Vedem în viitor, şi într-un viitor ce nu este foarte departe de noi, putinţa de a susţine statul nostru şi chiar şi fără de nici un impozit din partea contribuabililor”, bazîndu-ne pe veniturile ce se puteau obţine din mai buna exploatare a minelor de sare, a zăcămintelor de fier, de asfalt şi cărbuni, ca şi a terenurilor şi pădurilor ce aparţin statului. În darea de seamă prezentată alegătorilor săi pe anul 1877, Ion Ionescu afirma că cei care au guvernat ţara după 1859 au săvîrşit trei greşeli în materie de finanţe, şi anume: 1) au început să facă cheltuieli mai mari decît veniturile de care dispuneau; 2) nu s-au îngrijit de sporirea veniturilor contribuabililor şi implicit nici de creşterea veniturilor ţării; 3) pentru acoperirea cheltuielilor în continuă creştere au introdus dări noi, au apelat la împrumuturi oneroase şi au procedat la vînzarea unora dintre moşiile statului. Ion Ionescu critica aspru asemenea practici, pornind de la un principiu care îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, potrivit căruia „nu trebuie să cheltuieşti mai mult decît ai”, şi pe care îl formulează astfel: „Precum un particular se ruinează cînd cheltuieşte mai mult decît are, asemenea şi statul. Facem rău cînd cheltuim mai mult decît putem să avem; căci sîntem nevoiţi sau de a face împrumuturi, sau de a pune noi dări. Eu unul sînt în contra şi a împrumuturilor pentru cheltuieli ordinare, pentru cheltuieli neproducătoare, şi a punerii de noi dări; căci dările ce sînt puse pînă acum sînt destul de grele şi mai grele pentru omul sărac decît pentru cel bogat, prin urmare şi nedrept aşezate”. După opinia sa, finanţele ţării se găseau într-o stare deplorabilă, care „... provenea în mare parte de la facerea bugetelor cu venituri umflate şi cu cheltuieli exagerate (nemăsurate), care aduceau în tot anul un deficit ce se acoperea cu împrumuturi oneroase. Împrumuturile ce s-au făcut de la 1866 şi pînă la căderea regimului domnului Lascăr Catargiu în 1876 s-au suit la suma enormă de 176340670 lei, pentru care se plăteşte în tot anul din venitul ţării suma de 17936866 lei, şi aşa deficitele din trecut şi cheltuielile zadarnice apasă acum şi în viitor bugetul statului”. Nici nu se putea o critică mai îndreptăţită adusă sistemului fiscal împovărător pentru cei săraci, cheltuielilor publice neproductive şi supradimensionate, deficitului bugetar cronic şi împrumuturilor contractate de stat în condiţii oneroase! În intervenţiile sale făcute în Adunarea Deputaţilor nu o dată a cerut guvernului să scoată ţăranii: 1) din robia ignoranţei, prin înfiinţarea de şcoli; 2) din robia pămîntului, vînzîndu-le pămînt din domeniile statului celor care nu aveau şi doreau să cumpere şi 3) din robia banilor, prin înfiinţarea unei instituţii de credit popular, denumită Bancă sătenească. Preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale ţăranilor, Ion Ionescu de la Brad s-a preocupat îndeaproape de problema creditului. Ţăranii aveau nevoie de bani, iar pentru obţinerea lor se adresau cămătarilor care îi spoliau fără milă. „Săteanul – scria în 1880 deputatul ţăranilor de Roman –... întîmpină nevoile sale alergînd la credit; dar, creditul, nefiind organizat, neavînd un regulator, profită de strîmtorarea săteanului şi-i întîmpină nevoia, însă cu condiţiunile cele mai ruinătoare; căci creditul ce se face săteanului nu este promisiunea de a plăti cu banii ce i se avansează, în termen de un an, doi, trei şi pînă la cinci ani, ci promisiunea de a da muncă în loc de bani; se pune munca în loc de bani, i se dă un preţ scăzut şi cu atît mai mic cu cît termenul de plată este mai îndelungat”. În studiul din care am citat rîndurile de mai sus, autorul arată cît de apăsătoare era povara creditului. „... Sătenii noştri sunt astăzi căzuţi în robia cea mai crudă, cea mai desbrăcătoare, în robia banilor, care este mult mai grea decît desfiinţata robie a pămîntului; căci ei astăzi, pentru nevoile lor, care se suie pe an numai la 30 de milioane, plătesc, în dobînda ridicată la cea mai mare putere a cametei, aproape 200 la 100 pe an (192 la 100). Sătenii au o avere funciară de zece ori mai mare de cît capitalul de care au nevoie pe an, mai au încă şi o avere mult mai mare şi mai importantă decît averea funciară: au proprietatea şi onestitatea lor; şi cu toate acestea se chinuiesc în muncile cametei, pierd în robia banilor...”. Calea pentru a ieşi din această robie a banilor o constituia, după opinia lui Ion Ionescu de la Brad, înfiinţarea unei bune şi solide instituţii de credit. În acest scop, el a întocmit un proiect de lege pentru asociaţiunea cooperativă a sătenilor de cruţare şi credit, denumită Bancă sătenească, şi pe care l-a înaintat Adunării Deputaţilor. La întrebarea legitimă „cine ar trebui să înfiinţeze la noi o asemenea instituţie de credit?”, autorul proiectului de lege considera că oricine poate să facă acest lucru: companiile de capitalişti, ca în Scoţia; asociaţiile cooperative, ca în Germania; exploatatorii pămîntului, ca în America; statul, ca în Belgia; toată lumea, în fine, ca în Bavaria. În proiectul de „bancă sătenească”, Ion Ionescu de la Brad a mers pe soluţia însărcinării statului cu această misiune, iar în proiectul de asociaţiune cooperativă, a optat pentru varianta încredinţării acestei sarcini sătenilor, cu concursul şi privegherea statului. Nici în primul şi nici în cel de-al doilea caz, statul nu trebuia să facă nici un sacrificiu pentru constituirea capitalului băncii. Guvernul urma să ipotecheze la prima Societate de credit funciar romîn domenii de-ale statului de o valoare de 72 milioane de lei. Înscrisurile funciare scontate formau capitalul băncii săteneşti, care se cifra la 36 de milioane de lei. Se prevedea ca banca să acorde împrumuturi sătenilor pe termene de 3, 6 sau 9 luni, cu dobînzi moderate. Banca sătenească avea datoria să înfiinţeze şi o bancă de cruţare, care să primească, spre păstrare şi fructificare, depuneri de la săteni şi tîrgoveţi. În proiectul de lege se prevedea interzicerea angajării muncii înainte de a se face şi executări de munci angajate cu preţuri scăzute. „Reforma ce noi cerem – susţinea Ion Ionescu de la Brad – consistă întru a desfiinţa robia muncei prin bani. Mijlocul ce propunem pentru a ajunge la acest sfîrşit consistă în substituirea capitalistului cămătăresc printr’un institut de credit rural. În locul creditorului cu exageraţiune interesat voim a pune pe creditorul moderat, un creditor care să nu despoaie lumea prin camătă, un creditor care să nu mai ia munca sătenilor cu preţuri foarte mult scăzute din preţurile stabilite”. 5. MERITELE LUI ION IONESCU DE LA BRAD VĂZUTE DE AGRONOMI, ECONOMIŞTI, SOCIOLOGI ŞI ALŢI SPECIALIŞTI Animaţi de dorinţa sinceră de a-i evidenţia contribuţia deosebită adusă de Ion Ionescu de la Brad la prosperitatea ţării, la emanciparea şi apărarea intereselor ţăranilor, la dezvoltarea ştiinţei şi a învăţămîntului agricol, nenumăraţi intelectuali i-au elogiat activitatea desfăşurată şi i-au subliniat meritele incontestabile. Astfel, acad. G. Ionescu Şişeşti scria „... Ionescu de la Brad a avut o activitate multilaterală uimitoare. Nu este domeniu al ştiinţei agricole şi al economiei agrare pe care el să nu-l fi stăpînit şi să nu-l fi dezvoltat cu mult peste patrimoniul ştiinţific şi tehnic din epoca sa. Scrierile lui Ion Ionescu de la Brad se citesc şi astăzi cu folos. O documentare bogată, o experienţă vastă şi multilaterală, o logică şi o sistematizare desăvîrşită a materiei, un stil de o claritate şi o frumuseţe incomparabilă constituie atracţia acestor scrieri. Ion Ionescu de la Brad a fost un om de o vastă cultură. Cunoştea tot ce s-a scris în epoca lui în domeniul agronomiei economiei rurale şi a economiei politice în toate ţările... Meritul cel mai mare al lui Ion Ionescu de la Brad este acela de a fi cercetat agricultura ţării şi de a fi dat o nouă orientare tehnică, pe baza ştiinţei şi a experienţei acumulate în lungi ani de studii”. Acad. Vasiliu Amilcar prezenta, în 1968, activitatea extrem de bogată şi de rodnică a lui Ion Ionescu de la Brad, despre care afirma: „Toate aceste acţiuni ca şi vasta lui erudiţie şi consultarea continuă a literaturii principale din ţările avansate, au contribuit ca rezultatele şi concepţiile pe care le avea să depăşească graniţele ţării sale şi acestui fapt i se datorează şi preţuirea actuală dată de UNESCO prin aprobarea aniversării lui pe plan mondial... Activitatea de înalt prestigiu desfăşurată de Ion Ionescu de la Brad în folosul patriei sale şi al altor ţări l-au ridicat în stima conaţionalilor săi şi sperăm că şi în stima celorlalte popoare, pe acelaşi piedestral universal pe care se află şi alţi savanţi din domeniul agriculturii, binefăcători ai omenirii”. Acad. Vasile Malinschi considera că „...Ion Ionescu de la Brad a fost o personalitate excepţională. Mai stăpîn decît Ghica pe literatura economică, cu temeinică pregătire şi în materie de finanţe, de contabilitate şi de statistică, el îl depăşea sub acest aspect şi pe P.S. Aurelian. De aici şi stima ce i-o purtau amîndoi. El a avut o contribuţie cu totul deosebită la răspîndirea şi acreditarea nu numai a cunoştinţelor agrotehnice, ci şi a celor economice, statistice şi contabile. Dar meritul său e şi mai mare, dacă avem în vedere faptul că el a înţeles specialitatea sa de bază nu numai ca o disciplină tehnică, ci şi ca o adevărată ştiinţă socială, iar lecţiile sale sunt pătrunse de un suflu nou, spre ceea ce pe la sfîrşitul secolului trecut se contura în unele ţări sub titlul de agronomie socială”. Prof. Simion I. Pop scria: „Prin vasta şi multilaterala activitate desfăşurată de marele patriot şi om de ştiinţă Ion Ionescu de la Brad, în domeniul ştiinţelor agricole, economice, pedagogice şi sociologice... el s-a remarcat ca una din cele mai prestigioase personalităţi ale ştiinţei şi culturii romîneşti din veacul al XIX-lea. Concepţia ştiinţifică a lui Ion Ionescu de la Brad despre esenţa, locul, rolul şi importanţa ştiinţei în dezvoltarea societăţii, legătura indisolubilă dintre ştiinţă şi practică, organizarea şi dezvoltarea agriculturii pe baze raţional ştiinţifice, diferitele sale experimentări, constatări şi aprecieri în ştiinţele agricole, constituie un tezaur ştiintific preţios, pentru specialiştii agricoli în lupta pentru dezvoltarea şi perfecţionarea agriculturii”. Prof. dr. Jean Ciută afirma: „Prin activitatea sa complexă, multilaterală şi prin diversitatea preocupărilor sale, prin perseverenţa cu care a urmărit rezolvarea practică a problemelor cheie din economia naţională, prin ataşamentul său faţă de ţărănimea romînă atît de mult îndrăgită de el, prin sfaturile şi învăţăturile sale competente şi pertinente, Ion Ionescu de la Brad a demonstrat, prin gînd şi faptă, un patriotism şi democratism relevant, demn de admirat de către generaţiile care-l omagiază astăzi, la împlinirea unui veac de la trecerea în nefiinţă”. Conf. dr. Ion Căpreanu consideră că „Investigaţiile din mediul social sătesc ale lui Ion Ionescu de la Brad sunt comparabile cu ale sociologului francez, contemporan cu el, Emile Durkheim – şeful şcolii pozitiviste în sociologie – şi ale lui Constantin Stere din Romînia, care l-a urmat cu aceeaşi înaltă conştiinţă patriotică”. După opinia sa, „Vastele şi diversele cunoştinţe ale lui Ion Ionescu de la Brad – în agricultură, cu toate ramurile ei, în economia şi viaţa rurală, în politica agrară, îl aşează în Panteonul marilor personalităţi luminoase ale poporului romîn, prin trudă şi luptă, prin tot ce a gîndit, simţit şi lucrat într-o viaţă întreagă de trudă şi luptă – fapt pentru care printr-o hotărîre UNESCO, pe toate meridianele planetei noastre, în 1991, a fost omagiată personalitatea marelui om de ştiinţă romîn. Ion Ionescu de la Brad este un mare şi puternic exemplu de muncă, de abnegaţie, de dragoste de ţară, de pămînt şi de ţăran. Pentru el, brazda şi ţăranul înseamnă ţara şi neamul romînesc, cărora le-a închinat toată forţa gîndirii şi acţiunii sale patriotice”. Dr. D. Vitcu îi creionează următorul portret: „... Deşi n-a avut vigoarea şi registrul travaliului kogălniceanian, nici patima de esenţă istoristă împinsă pînă la jertfa de sine a lui Bălcescu, nici talentul lui Alecsandri ori abilitatea lui Ion Ghica, perseverenţa Brătienilor, cumpătarea lui Negri ori şansa lui Cuza, economistul şi agronomul Ion Ionescu de la Brad, revendicat stăruitor de varii domenii conexe, se înfăţişează posterităţii – prin dreapta judecată a timpului centenar – ca întrunind însuşiri ce-l apropie de oricare dintre iluştri săi compatrioţi, nuanţîndu-i însă propria efigie în pantheonul spiritualităţii romîneşti. La fel ca şi semenii săi dintr-o generaţie greu repetabilă, a vibrat consonant la imperativele vremii, din care şi pentru care şi-a făurit propriile idealuri, avînd acel foc sacru al pasiunii pentru temeinicia binelui obştesc ce i-a întreţinut mereu credinţa şi dragostea de neam şi ţară, pilduitoare generaţiilor de azi”. Personal, mă raliez fără rezerve la aprecierile extrem de elogioase dar pe deplin meritate, formulate de personalităţile citate mai sus la adresa marelui şi nemuritorului Ion Ionescu de la Brad, pe care timpul le-a validat fără retuşuri. ION IONESCU DE LA BRAD ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR AGRONOMICE ÎN ROMÎNIA Prof. dr. doc. CRISTIAN HERA Membru corespondent al Academiei Romîne Se poate spune fără de tăgadă că Ion Ionescu de la Brad, prin pregătirea sa profesională multilaterală, prin implicarea directă în majoritatea activităţilor agricole, prin contribuţiile aduse la dinamizarea economico-socială şi politică a agriculturii, specifice acelei perioade, prin înalta sa ţinută ştiinţifică şi morală a fost personalitatea care a dominat agricultura secolului al XIX-lea în Romînia. Afirmaţia făcută despre el însuşi, că „plăcerea carierei agricole a fost înnăscută în sine” este, de fapt, o explicaţie a muncii intense, desfăşurată în anii de studii şi documentări făcute în cursul unor călătorii pentru cunoaşterea agriculturii din Franţa, Belgia, Elveţia, Italia şi Anglia. Cunoştinţele dobîndite i-au conferit lui Ion Ionescu de la Brad un fundament ştiinţific de largă cuprindere, incluzînd agricultura, viticultura, sericicultura, fizica, chimia, ştiinţele naturii, economia agrară, domenii în care mai tîrziu şi-a adus un aport remarcabil. Revenit în ţară, gîndirea novatoare începe să se manifeste plenar în activitatea sa ştiinţifică. Astfel, în perioada 1841–1848, predă primele cursuri de agricultură la Academia Mihăileană , perioadă care îl consacră drept părinte al învăţămîntului agricol superior, primul profesor agronom din ţările romîne. În 1842 publică aşa numitul Calendar pentru bunul gospodar, retipărit în 1845 şi 1861, ultima ediţie, cuprinzînd un adevărat curs de agricultură. În prefaţa acestei lucrări, Ion Ionescu de la Brad adresa o chemare pentru practicarea unei agriculturi legate de specificul şi nevoile ţării, un îndemn spre părăsirea obiceiurilor vechi ce nu mai corespundeau vremii, spunînd „obiceiurile vechi au fost de bună seamă bune şi folositoare odinioară, însă au ajuns a fi nepotrivite cu împrejurările noastre şi cu înaintările ştiinţei”. În aceeaşi perioadă publică o sinteză după David Low despre Vitele albe din Englitera, aducînd completări pe baza propriei sale erudiţii şi a experienţei practice din domeniul zootehniei. Această lucrare îl plasează pe poziţia de prim zootehnist al ţării noastre. Preocupat profund de problema formării specialiştilor, Ion Ionescu de la Brad a acordat o importanţă hotărîtoare practicii în ferme. În acest sens a publicat lucrarea Ferma model şi institutul de agricultură din Moldova (1847) în care a demonstrat, documentat, necesitatea întemeierii unor institute menite să pregătească agronomi cu cultură ştiinţifică, precum şi a fermelor model destinate încercării diferitelor metode noi în agricultură şi a selectării celor mai potrivite pentru condiţiile ţării. După părăsirea învăţămîntului în anul 1848, datorată implicării sale în revoluţiile din Moldova şi Muntenia şi a exilului ce a urmat în Turcia, continuă să scrie şi să publice lucrări care-l fac cunoscut şi apreciat peste hotare. Lucrarea Tesalia agricolă – ceea ce este şi ce poate fi, apărută la Constantinopole în 1851, în limba franceză, este una dintre cele mai valoroase lucrări editate în imperiul turcesc din acel timp, ea suscitînd un asemenea interes, încît Ion Ionescu de la Brad a fost numit de Marele Vizir Reşid Paşa, membru al Consiliului Imperial de Agricultură al Turciei şi administrator al moşiei acestuia. În calitatea de administrator (1853–1854), pe baza experienţei şi muncii depuse, Ion Ionescu de la Brad a întocmit o dare de seamă, agricolă, contabilă şi economică, model pentru acest gen, publicată în „Journal de Constantinopole”. Valoarea acestei scrieri îl consacră pe Ion Ionescu de la Brad ca economist fondator. În decursul exilului, Ion Ionescu de la Brad a întocmit şi publicat, în 1850, lucrarea Excursie agricolă în Cîmpia Dobrogei în care face o prezentare naturală şi socio-economică a regiunii, cu referire specială la agricultură, cuprinzînd o analiză critică şi recomandări pentru agricultura acestei zone. Lucrarea constituie un prim studiu monografic, de o valoare documentară excepţională, care, după părerea lui Gheorghe Ionescu-Şişeşti (1963) îi consfinţeşte poziţia de prim cercetător care a introdus metoda monografică în studiile agricole din Romînia. Reîntors în ţară în 1857, devine directorul Statisticei din Moldova (1859), serviciu pe care-l organizează, remarcîndu-se ca unul dintre primii statisticieni romîni. Ion Ionescu de la Brad şi-a continuat activitatea ştiinţifică, sociologică şi publicistică în spiritul său caracteristic, de reformator. Marele său admirator şi pasionat biograf, acad. Amilcar Vasiliu menţionează în 1967, că acel pe care îl omagiem astăzi „a publicat un număr de 42 de cărţi, broşuri şi lucrări care ating dimensiuni egalate de puţini urmaşi, pînă în zilele noastre”. În anul 1864, Domnitorul Cuza l-a desemnat „Inspectorul general al agriculturii pe întreaga ţară”, pentru a organiza, pe baze ştiinţifice, activitatea agricolă şi a supraveghea aplicarea reformei agrare. Această etapă a vieţii sale este animată de un dinamism uimitor; organizează la Bucureşti, Iaşi, Rîmnicu-Sărat, Turnu-Severin, expoziţii cu unelte agricole, încurajează înfiinţarea de ateliere şi fabrici pentru construirea în ţară a utilajelor şi maşinilor agricole perfecţionate, înfiinţează pepiniere pentru modernizarea pomiculturii, constituie primele crescătorii naţionale zootehnice. În aceeaşi perioadă, la solicitarea lui M. Kogălniceanu de a organiza o fermă de stat şi o şcoală de agricultură la Pantelimon, publică un studiu de o excepţională valoare – Proiect de cultură pentru exploatarea moşiei Pantelimon care, datorită pronunţatului caracter ştiinţific, poate fi considerat, „proiectul de aur al agriculturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea". Acest proiect evidenţiază calităţile excepţionale ale primului nostru eminent agronom şi economist. În perioada 1886–1889, Ion Ionescu de la Brad a publicat trei mari monografii: Agricultura romînă în judeţul Dorohoi (1866), Agricultura romînă în judeţul Mehedinţi (1868) şi Agricultura romînă din judeţul Putna (1869) monografii care, după cum arată acad. David Davidescu în Tratatul său de agrochimie (1956), reprezintă primele studii ştiinţifice asupra solurilor romîneşti. Ion Ionescu de la Brad face o primă clasificare a solurilor din ţară după capacitatea de producţie şi descrie cele mai potrivite plante pentru regiune, metodele de îngrăşare şi cultură. Cu o intuiţie extraordinară, vorbeşte despre humus – „avuţia pămîntului, aceea care-l face să dea recolte abundente”. Ion Ionescu de la Brad a recomandat măsuri tehnice, documentate ştiinţific, privind arătura, stîrpirea radicală a buruienilor, aplicarea îngrăşămintelor naturale şi artificiale, asolamentul, cultura plantelor furajere pentru ameliorarea condiţiilor mai puţin productive. Ca precursor al asolamentului, Ion Ionescu de la Brad susţine că un pas important spre progres constă „întru a preface fîneţele în ţarini şi ţarinile în fîneţe”. Această activitate efervescentă, pe tărîmurile cele mai variate ale agriculturii a fost întreruptă în anul 1869, prin desfiinţarea postului de inspector general al agriculturii. Ion Ionescu de la Brad devine agricultor particular, achiziţionează moşia de la Bradu şi organizează o ferma model, o grădină botanică, o şcoală de agricultură menită să asigure elevilor o pregătire multilaterală. Pînă la sfîrşitul zbuciumatei sale vieţi, în anul 1891, a continuat să fie acelaşi specialist agronom şi patriot activ. Marele agronom al ţării noastre, Gheorghe Ionescu Şişeşti, aduce în 1963 cel mai potrivit omagiu, faţă de „activitatea creatoare şi multilaterală a lui Ion Ionescu de la Brad ... pionier în toate ramurile ştiinţei agricole romîneşti”. „Ideile sale, corespunzătoare vremii aceia au triumfat pentru că erau noi şi pentru că erau drepte. Autor de multe lucrări fundamentale şi popularizator neîntrerupt ale noilor idei, Ion Ionescu de la Brad trebuie considerat ca întemeietorul ştiinţei agricole romîneşti”. ION IONESCU DE LA BRAD –PRECURSOR AL SILVICULTURII ROMÎNEŞTI Prof. VICTOR GIURGIU Membru corespondent al Academiei Romîne Personalităţi ale elitei societăţii intelectuale din ţară şi străinătate, ca şi instituţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale, îl consideră pe Ion Ionescu de la Brad ca fiind un strălucit înaintaş al ştiinţelor agricole şi un ilustru economist şi sociolog; în acelaşi timp, pentru noi romînii, el a fost şi un înflăcărat patriot (Vasiliu, 1991). Dar, după cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, Ion Ionescu de la Brad a fost şi rămîne şi un ilustru precursor al silviculturii şi silvologiei romîneşti. Dorim astfel să completăm cu noi informaţii lucrările dedicate de silvicultori acestui om de ştiinţă romîn (Demetrescu, 1946; Popescu-Zeletin, 1971; Giurgiu, 1992). Într-adevăr, în concepţia sa de abordare multi - şi interdisciplinară a spaţiului rural, Ion Ionescu de la Brad nu ar fi putut să evite sau să marginalizeze problemele pădurii şi ale „pădurăriei” (cum denumea el silvicultura). Dimpotrivă, în multe lucrări ale sale, îndeosebi în monografiile dedicate spaţiului rural din judeţele Dorohoi, Putna şi Mehedinţi, Ion Ionescu de la Brad a acordat atenţia cuvenită acestor probleme silvice. Precizăm însă că adaosul „de la Brad”, asociat în anul 1870 la numele său, nu are legătură cu îndeletnicirea de silvicultor•. Şi l-a însuşit din motive sentimentale, în memoria bunicilor săi, originari din satul Brad, şi a copilăriei sale petrecută aici. Toate demersurile sale silvice au urmărit realizarea necesarului „echilibru între ordinea naturală şi ordinea economică, ca şi armonia între interesele individuale şi interesele generale ale societăţii.” Găsim în această gîndire a distinsului om de ştiinţă elemente clare ale ecologiei sociale, dezvoltată ca ştiinţă de-abia în ultimele decenii. Contribuţia sa cea mai de seamă din domeniul silvologiei este evidenţierea funcţiilor pădurilor, formulată cu 150 de ani în urmă, pe timpul exilului în Turcia, după ce constatase „pe viu” consecinţele masivelor defrişări în zonele stăpînite de otomani, îndeosebi în Asia Mică şi Tesalia. Spre exemplificare, reproducem doar următoarele idei care reflectă nu numai o profundă cunoaştere a realităţilor, ci şi dureroasa sa previziune care, din păcate, s-a adeverit şi în patria sa: „Doborînd arborii seculari, fără a folosi bogăţia cumulată în timp de mai multe secole, nu dăm noi spectacolul celei mai incalificabile distrugeri? Defrişînd pădurile fără rînduială şi fără prevedere nu înseamnă că repetăm trista experienţă care a schimbat ţări înfloritoare şi bogate în ţinuturi aride şi sterpe? Ce poate face puternica pornire a naturii de a reface pierderile sale, atunci cînd întîlneşte în om şi în animalele domestice (aluzie la păşunat n.n., V.G.), duşmanii cei mai înverşunaţi! Însuşirea uimitoare a naturii rămîne neputincioasă în faţa omului care repetă în fiecare zi şi pretutindeni istoria Penelopei. Omul dărîmă ceea ce natura clădeşte. Efectuînd aceste lucrări de nimicire, fără a ţine seama de legile naturii şi de nevoile societăţii, omul a isprăvit întotdeauna prin a pricinui, după înlăturarea pădurilor, perturbarea climatului, secarea izvoarelor, stîrpiciunea cîmpiilor şi nimicirea puterii bogăţiei naturale [...]. Munţii sunt goi spre paguba cea mai mare a climatului general al ţării şi cîmpiei, expuse celor mai dezolante inundaţii”. După un secol şi jumătate omenirea constată aşa-numitele „schimbări climatice globale” despre care marele nostru cărturar a avertizat cu atîta claritate. A prevăzut şi amploarea inundaţiilor. Mai mult chiar, a prevăzut şi funcţiile peisagistică şi antipoluantă a pădurilor, atunci cînd a afirmat că „Pădurile care absorb miresmele vătămătoare, care însănătoşesc aerul, devin pentru lucrătorul cîmpurilor şi oraşelor o garanţie de salubritate, de sănătate şi fericire”. Iată cum ecologia şi medicina ecologică contemporană, după un secol şi jumătate, demonstrează acelaşi adevăr. Observăm că Ion Ionescu de la Brad asocia fericirea cu nivelul de trai ecologic dat de prezenţa pădurilor. În monumentala sa monografie Agricultura romînă în judeţul Dorohoi (1860) Ion Ionescu de la Brad a sesizat în premieră pentru Romînia, necesitatea conservării pădurilor şi a împăduririlor artificiale, ca mijloc de protecţie climatică, cu aproape patru decenii înaintea silvicultorului D. Rusescu (1904), afirmînd că: În interesul îmbunătăţirii climei ar fi oprirea desfiinţării pădurilor de pe culmile dealurilor celor mai înalte şi începere de făcut plantaţiuni artificiale în toată partea dispre Prut, ca astfel cu dînsele să se neutralizeze efectele cele mai rele ale vînturilor ce vin de la Nord. Mai tîrziu, în anii 1870–1872, în acelaşi scop, pe moşia sa de la Brad, înfiinţează în premieră naţională, europeană şi, probabil, mondială, primele perdele de adumbrire (de protecţie, n.n., V.G.), idee semnalată în scris încă din anii 1866–1868, cu mult înaintea învăţatului rus Docuceaev (în anii 1892–1894) care, evident, s-a putut extinde cu experimentarea pe un teritoriu mult mai larg, dispunînd şi de o finanţare considerabilă. Demersurile pentru realizarea de perdele forestiere de protecţie de diferite tipuri s-au amplificat mulţumită multor silvicultori (M. Drăcea, I. Lupe ş.a.), ajungîndu-se ca în perioada 1949–1962 să se realizeze o bogată reţea naţională de asemenea plantaţii, benefice pentru agricultura şi echilibrul ecologic din zonele secetose ale ţării. Din nefericire, începînd cu anul 1962 aceste perdele forestiere au fost desfiinţate de regimul comunist, în dauna intereselor generale ale ţării. De atunci, silvicultorii n-au încetat să insiste în această direcţie, iar oficialităţile postdecembriste au recunoscut importanţa perdelelor forestiere de protecţie, atît prin „Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă” (Guvernul Romîniei – 1999), cît şi prin recenta lege, din anul 2002, consacrată acestei probleme, dar fără o bază financiară solidă şi măsuri eficiente pentru asigurarea terenurilor necesare. În următoarea monografie Agricultura romînă în judeţul Mehedinţi (1868) Ion Ionescu de la Brad evidenţiază funcţia antierozională a pădurilor şi insistă pentru împădurirea terenurilor degradate ca urmare a masivelor defrişări de păduri în zonă, constatînd că pămînturile dezgolite după defrişările „făcute în pădurile de pe costişe din regiunea munţilor nu ţin decît numai doi sau trei ani, ţărîna se spală de ploi şi în locul cultivabil rămîne stînca ce nu aduce nici un folos”... Aceeaşi stare jalnică a terenurilor despădurite le întîlneşte şi în Vrancea, ceea ce rezultă din monografia „Agricultura romînă în judeţul Putna” (1869), constatînd că „Toate dealurile sunt goale, viiturile de apă le spală şi lasă pe dînsele locuri netrebnice. Plantarea cu pădure a acestor dealuri a ajuns a fi o necesitate [...]. Golind mai ales vîrfurile munţilor, expunem inundării, acoperirii cu pietre, stricăciunei, în fine, înseşi văile şi cîmpiile noastre cele frumoase.” De aceea consideră că „reîmpădurirea locurilor golite este cea mai mare îmbunătăţire de făcut în aceste locuri, precum şi în mai toate care sunt în preajma satelor din Vrancea”. Această stare deplorabilă constatată de Ion Ionescu de la Brad s-a produs în condiţiile în care procentul de împădurire a zonei, calculat de el, scăzuse la 37%, fiind însă la un nivel relativ ridicat faţă de situaţia actuală. Într-adevăr, între timp, defrişările au continuat, iar pecinginea terenurilor „netrebnice” s-a extins pe mari suprafeţe, ceea ce a îngrijorat populaţia şi pe conducătorii ţării, astfel încît în perioada interbelică s-a început acţiunea de reconstrucţie ecologică a Vrancei prin împăduriri, după îndemnurile reputatului predecesor, susţinute cu înflăcărare de savantul Simion Mehedinţi, originar din zonă. Lucrările de împădurire au continuat şi în primele decenii ale perioadei comuniste, ca ulterior, şi mai ales în ultimii 15 ani, acţiunea să intre într-o fază de declin accentuat, în condiţiile în care procesele erozionale s-au extins pe noi suprafeţe, atît în Vrancea, cît şi în multe alte zone ale ţării. Aşa încît, problema reconstrucţiei ecologice a Romîniei prin mijloace silvice rămîne de interes naţional cu mult mai ridicat decît acum 133 de ani, cînd Ion Ionescu de la Brad şi-a ridicat glasul în apărarea pămîntului ţării, căci există în prezent în Romînia peste 3 milioane de hectare de terenuri puternic degradate. Dezbaterea naţională organizată de Academia Romînă în octombrie 2001 a demonstrat cu prisosinţă acest adevăr. Marele nostru predecesor al silviculturii romîneşti nu a neglijat nici funcţia economică a pădurilor. A accentuat însă asupra folosirii durabile a resurselor forestiere, afirmînd că „Vrancea aşteaptă oameni inteligenţi care să le exploateze nu numai în interesul prezentului, ci în acela al viitorului, adică acela care să scoată foloasele, veniturile ce dau pădurile, luînd toate măsurile cuvenite pentru a asigura facerea la loc a pădurilor ce se taie, ca astfel să lăsăm şi noi urmaşilor noştri avuţia în pădure, precum ne-au lăsat şi nouă bunii şi străbunii noştri”. Găsim în această concepţie a lui Ion Ionescu de la Brad, în premieră pentru Romînia, elemente clare ale principiului continuităţii formulat de ştiinţa silvică, elemente care sunt astăzi încorporate în ceea ce se numeşte „gestionare durabilă a pădurilor”, principiu derivat din conceptul generic al dezvoltării durabile, adoptat recent pe plan mondial la Conferinţele Naţiunilor Unite pentru mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) şi Johannesburg (2002). Ion Ionescu de la Brad s-a preocupat, tot în premieră pentru Romînia (şi nu numai), şi de cercetarea ştiinţifică pe probleme ale pădurii. Într-adevăr, în lucrarea din anul 1865 „Proiect de cultură pentru exploatarea moşiei Pantelimon” (unde funcţiona Institutului de Agricultură şi Silvicultură) a prevăzut lucrări silvotehnice în pădure cu caracter experimental, convins fiind de adevărul potrivit căruia „Foloasele ce vor ieşi din demonstrarea ştiinţei pădurăriei (silvice, n.n., V.G.) pe o mică întindere de pămînt în pădurea de la Pantelimon şi din formarea de pădurari (silvicultori, n.n., V.G.) cu cunoştinţe practice, dintre pămînteni, sunt prea însemnate pentru ţară şi chiar pentru stat”. Aşadar, încă din anul 1865, pune problema unui plan al organizării unor experimentări silvice în Romînia, chiar înainte de propunerea lansată în anul 1868 de G. Heyer şi acceptată la Regensburg de silvilcultorii germani, referitoare la experimentarea forestieră. Ulterior ideea a fost preluată de silvicultori (Vlad Cîrnu-Munteanu, 1886; N.G. Popovici ş.a.) şi finalizată doar în anul 1933, odată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări şi Experimentaţie Forestieră. După cum am menţionat anterior, Ion Ionescu de la Brad a înţeles şi recomandat adoptarea unui legislaţii silvice care să asigure o gospodărire raţională a pădurilor, afirmînd că „În interesul conservării pădurilor este neapărată trebuinţă a se face o lege” (denumită de el „Cod silvic”, termen păstrat şi astăzi), care „să oprească ruinarea pădurilor, să regleze tăierea lor, să asigure venitul viitor odată cu realizarea venitului prezent şi, în fine, să se facă a se împăduri unele locuri, a se gazona altele şi a se opri ruinarea pămîntului” (1868). Este posibil ca el să fie acela care, întors în ţară după studiile efectuate în Franţa şi sub influenţa proaspătului Cod silvic francez (1827), să fi contribuit la adoptarea în Moldova în anul 1943 a Pravilei pentru cruţarea pădurilor de pe moşiile mînăstireşti şi altele, un preambul la o viitoare lege silvică. O autentică lege silvică a putut să apară doar în anul 1881 (Codul silvic). Dar, perfecţionarea legislaţiei forestiere sub raportul conservării pămîntului, a apei, climei şi biodiversităţii rămîne o prioritate şi pentru actuala perioadă. Fiind un înflăcărat susţinător şi admirator inegalabil al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a contribuit substanţial la proiectarea legii pentru reforma agrară din anul 1864, ceea ce nu l-a împiedicat să critice dur modul de aplicare a acesteia, cînd marii latifundieri au cedat ţaranilor doar terenuri de fertilitate scăzută şi multe, chiar foarte multe păduri situate pe soluri erozibile. Curînd aceste păduri au fost defrişate, iar ţara s-a „îmbogăţit” cu marea „avere” de terenuri puternic degradate, moştenite şi de actuala generaţie. După cum rezultă din analiza celor trei monografii referitoare la agricultura judeţelor Mehedinţi, Dorohoi şi Putna, Ion Ionescu de la Brad nu concepea o raţională cultură a pămîntului, decît pe mari „exploataţii” (moşii) agricole, aşa cum a procedat şi în cazul marilor moşii de la Pantelimon şi Bradu. Pentru el comasarea micilor proprietăţi agricole prin asocieri era soluţia unei agriculturi rentabile. Încă de atunci marele nostru înaintaş concepea soluţii de viitor, care sunt perfect valabile şi astăzi pentru administrarea pădurilor. Actuala fărîmiţare a fondului forestier prin neraţionalele legi de reconstituire a dreptului de proprietate asupra pădurilor, fără măsuri eficiente de formare prin comasări a unor mari „exploataţii” forestiere, vine în contradicţie cu concepţia marelui precursor al agriculturii şi silviculturii romîneşti. Nu putem omite aportul marelui cărturar în domeniul învăţămîntului silvic, concretizat în înfiinţarea şcolii mixte agricole de la Pantelimon (din nefericire, segmentul silvic a fost slab reprezentat). Analiza documentelor referitoare la viaţa şi opera acestui precursor al silviculturii ne arată şi o bogată activitate practică de silvicultor, în perioada de exil în Turcia, cînd a lucrat ca administrator al moşiei marelui vizir turc Reşit-Paşa, în perioada anilor 1853–1857; atunci a condus exploatările forestiere, în pădurile din Tesalia ale acestuia, exploatări destinate aprovizionării cu lemn a lucrărilor de construcţie a Canalului de Suez, „colaborînd astfel la o operă de uz mondial” (Vasiliu, 1991). Întors în ţară a militat pentru dotarea pădurilor cu drumuri, înţelegînd că numai astfel bogatele păduri ale ţării pot fi raţional şi durabil puse în valoare. * * * În baza celor expuse putem susţine adevărul potrivit căruia Ion Ionescu de la Brad trebuie considerat nu doar cel mai reputat agronom şi economist al timpului său, dar şi un precursor de elită al silviculturii romîneşti. A fost cel dintîi om de ştiinţă din Europa care a evidenţiat necesitatea experimentaţiei forestiere, a înfiinţat primele perdele forestiere de protecţie a cîmpului în ţară, în Europa şi, probabil, în lume, a pus în lumină funcţiile ecoprotective exercitate de păduri (de protecţie a solului, apei, climei şi peisajului), a fundamentat ştiinţific, în premieră, necesitatea conservării pădurilor în scopuri multiple, ca şi a împăduririi tuturor terenurilor degradate; a fost primul om de ştiinţă din Romînia care a cerut cu insistenţă folosirea raţională, cu continuitate, a resurselor forestiere în concordanţă cu principiul actual al dezvoltării durabile, a militat pentru adoptarea unei legislaţii silvice adecvată condiţiilor naturale şi economico-sociale ale ţării, a ridicat problema înzestrării pădurilor cu drumuri forestiere ş.a. Dar mai presus de toate, din opera cărturarului Ion Ionescu de la Brad se degajă cu claritate necesitatea integrării problemelor dezvoltării agriculturii şi silviculturii în cele ale dezvoltării de ansamblu a ţării sau a unui ţinut, în sensul conceptului actual al dezvoltării rurale durabile. Faţă de marile înfăptuiri în domeniul „pădurăriei” ale reputatului om de ştiinţă apare inevitabil întrebarea: cum a fost cu putinţă ca un specialist în agronomie şi economie să abordeze şi să rezolve în premieră şi performant probleme din afara acestor domenii, cum sunt cele silvice? O posibilă explicaţie constă în faptul că Şcoala de Agricultură de la Roville, la care a studiat Ion Ionescu începînd cu anul 1938, se afla în imediata apropiere de oraşul Nancy unde funcţiona, încă din anul 1824, renumita Şcoală Forestieră Regală (director B. Lorentz) cu profesori de înaltă ţinută, la care tînărul „valah”, însetat de ştiinţă, ar fi putut audia cursuri de silvicultură. Această împrejurare este de luat în considerare şi pentru faptul că între cele două şcoli de la Nancy menţionate exista o fructuoasă colaborare. Menţionăm că primii studenţi romîni au ajuns pentru studii forestiere la Nancy cu mult mai tîrziu, la două decenii după Ion Ionescu. Studierea operei silvice a ilustrului predecesor demonstrează marea importanţă a retrologiei forestiere pentru desluşirea viitorului în silvicultura romînească. În final ne rezumăm la cîteva propuneri izvorîte din opera durabilă a strălucitului înaintaş, pe care le adresăm factorilor de decizie în speranţa că, şi la acest nivel, se manifestă aceeaşi recunoştinţă faţă de moştenirea ştiinţifică lăsată urmaşilor de acest titan al spiritualităţii romîneşti. Aceste propuneri se dovedesc utile cu atît mai mult cu cît o bună parte din valoroasele sale mesaje şi învăţăminte nu sunt încă pe deplin recepţionate şi transpuse în silvicultura practică, nici după cinci sferturi de veac de la lansarea lor. Este vorba despre: –proiectarea şi realizarea amplei reţele de perdele forestiere de protecţie, în cîmpiile Romîniei puternic afectate periodic de secete severe care, în ultimul timp, s-au acutizat şi ca urmare a schimbărilor climatice generate de amplificarea efectului de seră şi de alţi factori nocivi; –elaborarea strategiei şi adoptarea programului naţional pentru reconstrucţia ecologică a ţării, prin împădurirea celor peste 3 milioane hectare de terenuri degradate, şi pentru conservarea solurilor, fără de care siguranţa naţională este greu afectată; –regîndirea şi adoptarea de urgenţă a unor noi reglementări pentru administrarea pădurilor înapoiate sau care se retrogedează foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în vederea constituirii de mari exploataţii forestiere după modelul romînesc interbelic şi preluînd soluţii raţionale din ţările Uniunii Europene. Fără asemenea măsuri, respectivele păduri sunt şi vor fi grav periclitate cu consecinţe majore pentru echilibrul ecologic şi pacea socială în ţară; –revizuirea legislaţiei silvice, în primul rînd a Codului silvic din anul 1996, pentru a fi pusă de acord cu noile cerinţe referitoare la conservarea biodiversivităţii şi la gestionarea durabilă a pădurilor, precum şi pentru alinierea acestuia la legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană. Îndeplinirea celor menţionate mai sus ar reprezenta un înălţător omagiu adus de actuala generaţie celui mai strălucit înaintaş al ştiinţei agronomice, marelui economist şi distinsului predecesor al silviculturii romîneşti. ION IONESCU DE LA BRAD – MARELE AGRONOM ŞI ECONOMIST AL ROMÎNIEIDIN SECOLUL AL XIX-LEA Dr. ec. ing. PETRE SĂBĂDEANU Motto: „Cer să emancipaţi ţăranii din robia banilor, înfiinţînd banca sătească, care să pună în stare pe ţărani a nu-şi mai vinde munca lor cu preţuri scăzute şi prin bancă a-şi îndestula nevoia ei de bani şi a lua pe munca lor adevăratul ei preţ. Gîndiţi-vă la ţărani precum v-aţi gîndit la negustori, la ţărani mai ales pentru că ei ne hrănesc şi ne ţin pe noi toţi, fiindcă ei sunt apărătorii ţării, fiindcă ei sunt temelia neamului romînesc”. Ion Ionescu de la Brad, Cuvîntare în Camera Deputaţilor, 1883. Ion Ionescu de la Brad a fost una din cele mai proeminente figuri din secolul XIX ale neamului nostru; mare agronom, economist, patriot şi militant al revoluţiei de la 1848, legat prin mii de fibre de patrie, de ţăranul romîn, de agricultura ţării. Un teoretician desăvîrşit care a căutat să aplice ştiinţa agronomică în activitatea practică, aşa cum sugestiv îl caracterizează B. P. Haşdeu „cărunţit, cu plugul într-o mînă şi cu cartea în cealaltă”. Ion Ionescu de la Brad s-a născut la 24 iunie 1818 în oraşul Roman. La vîrsta de 7 ani, a fost dat la Şcoala domnească, din Roman, unde dascălul Venescu i-a schimbat numele din Isăcescu în Ionescu, după numele de botez al tatălui. După terminarea şcolii elementare şi a gimnaziului, în anul 1832 a fost trimis la Iaşi, la Trei-Ierarhi, şcoală echivalentă cu liceul din zilele noastre. În timpul studiilor, dînd dovadă de calităţi deosebite, a devenit bursier al statului, pedagog şi chiar profesor suplinitor. În anul 1835 inaugurîndu-se Academia Mihăileană, trece la această şcoală care devine cea mai mare instituţie de învăţămînt din Moldova. Ca urmare a rezultatelor de excepţie obţinute la învăţătură, domnitorul Mihail Sturza îl selecţionează pentru a fi trimis în Franţa, ca bursier al acestuia. Cunoscînd foarte bine limbile franceză, latină şi greacă a tradus mai multe broşuri şi cărţi de literatură universală. Mai tîrziu şi-a însuşit şi limbile turcă, engleză şi italiană. În anul 1838 pleacă în Franţa unde, sub îndrumarea marelui agronom, iniţiatorul şi conducătorul celebrei ferme – şcoala de la Roville – îşi însuşeşte metode şi tehnici noi capabile să transforme agricultura şi s-o facă mai productivă. De la Roville a fost trimis la Auxerres unde a învăţat tehnologia culturii viţei de vie, a preparării vinului şi şampaniei, apoi la lîngă Paris, unde şi-a însuşit tehnologia creşterii viermilor de mătase. Ca urmare a rezultatelor foarte bune obţinute la unităţile respective a fost trimis să urmeze cursurile la Sorbona, fizica la Pelletier, chimia la Dumas şi istoria naturală la Mille. În paralel a urmat cursurile de botanică de la Jardin-des Plantes şi de economie politică de la În anii de studii din Franţa s-a străduit şi a reuşit să acumuleze nu numai cunoştinţe teoretice şi practice din agricultură dar şi din numeroase ştiinţe înrudite. Reîntors din Franţa, a fost trimis de Mihail Sturdza la moşia acestuia de la Cioara după care, la scurt timp, a fost numit director administrator al moşiilor, mai apoi şi profesor la Academia Mihăileană. Aici, ocupîndu-se cu zootehnia, traduce lucrarea Vitele albe din Englitera, publicată la Iaşi în anul 1842, fiind primul îndrumar romîn de zootehnie bazat pe cele mai perfecţionate metode de creştere a vitelor. Din dorinţa declarată că se simte atras de profesia pentru care se pregătise „cariera agricolă a cărei plăcere este înăscută în mine” renunţă la serviciile oferite de Mihail Sturdza păstrîndu-şi cursurile la Academia Mihăileană. În anul 1846, după scurte vizite de perfecţionare în Franţa, Italia, Anglia şi Elveţia, revine în ţară, fiind numit de fiul lui Mihail Sturdza-Vodă secretar şi contabil al moşiei acestuia din Săbăoani – Roman. Aici stă doi ani, venind săptămînal la Iaşi pentru a-şi ţine cursurile la Academia Mihăileană. În această perioadă a scris lucrarea Ferma model şi Institutul de Agricultură din Moldova în care a preconizat înfiinţarea unei şcoli de agricultură după modelul de la Roville din Franţa. Ca urmare a decăderii politice şi economice a ţării în perioada epocii fanariote şi a tributurilor grele plătite părţii otomane, Ion Ionescu de la Brad se alătură grupului de revoluţionari moldoveni în frunte cu Vasile Alecsandri, Costache Negri, M. Kogălniceanu şi A.I. Cuza, grup care ţinea legătura cu revoluţionarii munteni în frunte cu N. Bălcescu. După intervenţia turcilor, revoluţionarii sunt arestaţi şi exilaţi în Turcia. În urma intervenţiei lui I. Ghica, Ion Ionescu de la Brad este lăsat liber, fiind numit de către autorităţile turceşti (1853–1857) consilier şi expert imperial, director al şcolii de agricultură de la San Ştefano precum şi administrator al moşiilor marelui vizir din Tesalia. În anul 1853 a organizat o şcoală de agricultură şi contabilitate la Pyrgetos, prima şcoală de acest fel din imperiul otoman. În ziua de 26 iunie 1857, deşi nu-şi primise toate drepturile băneşti, se întoarce în ţară după 8 ani şi 4 luni de exil. Referindu-ne la activitatea desfăşurată de I. Ionescu de la Brad în afara hotarelor ţării, se pot trage concluzii deosebit de importante, din care unele sunt de strictă actualitate şi în prezent, printre care amintim: –libertatea ţăranilor de pretutindeni este o datorie socială şi umană; –pentru ca pămîntul să rodească mult, muncitorul, pe lîngă libertate, trebuie să fie ajutat cu credite şi îndrumare tehnică ; –agricultura trebuie practicată diferenţiat, potrivit condiţiilor materiale, economice şi sociale; –alternanţa practică a pajiştii cu terenul arabil conduce la sporirea recoltelor şi la creşterea animalelor; –căile de comunicaţie trebuie dezvoltate şi îmbunătăţite, pentru ca schimbul între sate şi oraşe să se facă cu înlesnire; –ştiinţele naturii trebuie studiate în corelaţie cu societatea omenească; –organizarea de experienţe, de ferme model şi de şcoli de agricultură contribuie la conducerea competentă a agriculturii şi la ridicarea nivelului de viaţă şi cultură al ţăranilor; –exprimarea în scris a învăţăturii pe care o acumulează unele personalităţi poate călăuzi mai multe generaţii de oameni; –munca şi priceperea trebuie astfel îndrumate încît să contribuie la progresul conaţionalilor şi, în acelaşi timp, al întregii omeniri progresiste. Toate acestea Ion Ionescu de la Brad le-a susţinut verbal sau în scris, înfăptuindu-le fără pic de tăgadă, atît în imperiul turcesc cît şi în ţară, de-a lungul întregii sale cariere. Din numeroasele deplasări în străinătate a cules un bogat material documentar, valorificat în diverse lucrări de specialitate, experimentat în ferma proprie de la Brad şi împărtăşit cu multă dăruire ţăranilor din zonă şi tuturor celor pe care i-a interesat dezvoltarea agriculturii romîneşti din acele timpuri. Vasta operă şi multitudinea preocupărilor lui Ion Ionescu de la Brad impun tratarea în mod separat a unor aspecte din concepţia şi activitatea sa. Pe marele agronom l-a preocupat găsirea unor forme de organizare, conducere şi lucrare a pămîntului. Din întreaga sa operă se desprind ideile moderne despre intensificarea agriculturii, cît şi preocuparea de a obţine producţii mari cu cheltuieli cît mai mici. Cunoscînd concepţia ţăranului, de a nu renunţa cu uşurinţă la ceea ce cunoaşte, la sistemele de cultură moştenite de la bătrîni, Ion Ionescu de la Brad încearcă să introducă tehnica nouă şi rezultatele experimentale prin exemplu practic, prin ferma model de la Brad, Şcoală şi experiment. Urmărind scopul final – cîştigul pe care trebuie să-l realizeze fiecare producător în cadrul multelor probleme pe care le experimentează, acordă o atenţie deosebită organizării şi conducerii fermelor subliniind că într-o exploataţie agricolă conducătorul trebuie să fie înarmat cu temeinice cunoştinţe profesionale, înzestrat cu alese însuşiri morale, capabil să aplice cuceririle ştiinţei şi tehnicii şi să desfăşoare o intensă muncă de cointeresare a lucrătorilor pămîntului. Ion Ionescu de la Brad nu a conceput şcoala în afara producţiei şi nici producţia în afara şcolii, considerînd că atît însuşirea principiilor cît şi aplicarea lor în practică sunt absolut necesare pentru formarea unui fermier. Conducătorul unei exploataţii agricole trebuie să dea dovadă de previziuni clare în ceea ce priveşte circulaţia producţiei şi să asigure valorificarea ei în condiţii avantajoase. Prezentarea calităţilor complexe pe care trebuie să le aibă şeful unei exploataţii agricole dovedeşte că Ion Ionescu de la Brad nu era numai un bun agronom, economist ci şi un bun psiholog. Astfel el cere personalului de conducere să fie ferm în deciziile pe care le ia şi intransigent faţă de îndatoririle subalternilor. Ca să poată elabora deciziile cele mai eficiente din punct de vedere economic, conducătorul exploataţiei trebuie să cunoască în fiecare moment situaţia desfăşurării lucrărilor agricole pe fiecare sector de producţie şi chiar pe fiecare loc de muncă. În măsura în care l-au preocupat principiile de conducere a unei exploataţii agricole, l-a preocupat şi soarta celor care trebuie să execute lucrările, numindu-i „ţărani” „lucrători” sau chiar „muncitori”, considerîndu-i, pe drept cuvînt, factorul principal de care depind, în cea mai mare măsură, rezultatele producţiei agricole. Referindu-se la plata muncii lucrătorilor de pe ogoare arată că „salariul lucrătorilor trebuie să fie proporţional cu munca lor” şi că „salariul nu trebuie să fie mai mare decît profitul muncii ce se face cu dînsul”. În privinţa organizării producţiei în exploataţiile agricole, avea o viziune clară şi modernă pentru epoca respectivă. Este primul agronom şi economist romîn care pe baza experienţelor proprii stabileşte raportul optim care trebuie să existe între sectoarele de bază ale agriculturii, respectiv între producţia vegetală şi producţia animală. Subliniind că în combinarea celor două sectoare de producţie stă exploatarea cea mai bună şi cea mai profitabilă a unei ferme. În ceea ce priveşte organizarea fermelor de producţie agricolă, el se referă nu numai la aşezarea teritorială a fermei, dar şi la suprafaţa de teren, la structura producţiei, la veniturile care se pot realiza, cît şi la amplasarea centrului gospodăresc al fermei. Este demnă de remarcat concepţia înaintată a marelui agronom şi economist despre necesitatea introducerii noului în agricultura, în înlăturarea rutinei în organizarea şi conducerea exploataţiei agricole. În acest scop a elaborat în anul 1865 proiectul de cultură pentru exploatarea moşiei Pantelimon, un studiu concis şi clar privind organizarea, conducerea şi exploatarea moşiei şi transformarea acesteia într-o exploataţie rentabilă constituind în acelaşi timp un centru de difuzare a realizărilor ştiinţifice şi tehnice. Ideea principală care străbate întreaga lucrare este aceea că „din exploatarea moşiei să se realizeze venitul cel mai mare posibil” deoarece „scopul de pe urmă al agriculturii este cîştigul”. În concluziile proiectului se arată că „este o programă generală pentru toate îmbunătăţirile generale ce se pot realiza cu folos în ţara noastră” fiind convins că numai prin ştiinţă agricultura ţării va progresa. În scopul instruirii ţăranilor în spiritul cunoaşterii şi aplicării unei agriculturi raţionale şi moderne, în anul 1918 înfiinţează pe lîngă ferma model de la Brad o şcoală particulară de agricultură cu durata de trei ani. Practica agricolă – cîte şase ore zilnic – era organizată de aşa manieră, încît elevii trebuiau să efectueze toate sarcinile cerute de funcţionarea unei exploataţii, fiind obligaţi să îndeplinească, treptat, „serviciile cele mai de jos, pînă la cele mai înalte, pînă la contabil şi administrator”. Încă din anul 1861, în săptămînalul „Ţăranul romîn”, scria „trebuie să ne ocupăm cu toată seriozitatea de a introduce în ţară instrumentele şi maşinile agricole cu care să putem emancipa omul de robia muncii silite, cu care să putem face ca producerea noastră agricolă să meargă înainte”. Ca agronom, a contribuit la experimentarea şi răspîndirea sistemelor noi de cultură, iar ferma de la Brad, prin introducerea noului era o fermă experimentală, ceea ce coincidea cu mijloacele pe care le preconiza pentru modernizarea agriculturii. În ziarul „Reforma” din 1877 şi în „Gazeta de Bacău” din 1883 ferma de la Brad era considerată ca fiind una din cele mai bine organizate şi mai eficiente dintre toate exploataţiile agricole existente. Interpretarea economică a activităţii din agricultură, introducerea evidenţei în exploataţiile agricole, constituie debutul lui Ion Ionescu de la Brad în ştiinţele economice. Specialiştii din agricultură îl consideră fondatorul economiei rurale din ţara noastră, decizia lui era „mult, bun şi ieftin”, sau „venit net cît mai mare obţinut cu cheltuială cît mai mică”. În Lecţiuni elementare de agricultură Ion Ionescu de la Brad scria „cîştigul este sfîrşitul la care caută a ajunge economia rurală” acestea le domină pe toate pentru că are ultim cuvînt „cîştigul”. În concepţia lui Ion Ionescu de la Brad, agricultura privită prin prisma economiei rurale este o industrie, iar ferma o exploataţie agricolă, o manufactură de grîne, lapte, carne, lînă etc. Ion Ionescu de la Brad afirmă că sistemul de cultură care determină rentabilitatea trebuie schimbat, în funcţie de zonă, de emanciparea muncitorilor agricoli, de evoluţia şi însuşirea în timp a cunoştinţelor, de apariţia unor maşini noi, a unor descoperiri tehnice şi de cerinţele pieţelor de desfacere. În dezvoltarea agriculturii un rol important atribuie statului, căruia îi revine sarcina de a executa lucrările de utilitate publică şi crearea instituţiilor de credit pentru proprietari, ţărani şi arendaşi, care să acorde credite în condiţii avantajoase. Arătînd că „dobînzile cele mari de astăzi ruinează şi pe proprietari şi pe ţărani” subliniază necesitatea intervenţiei statului prin legi care să stabilească impozite şi dări pe criterii de echitate. În anul 1876 publică studiul despre Creditul rural, iar în 1880 despre Credit, în care prezintă importanţa creditului, evoluţia schimburilor comerciale de la schimbul între produse pînă la forma cea mai avantajoasă de bilet la purtător şi bilet de bancă. Referindu-se la faptul că perceperea unor dobînzi mari constituie o nouă metodă de înrobire a ţăranilor, a micilor proprietari sau meseriaşi, propune înfiinţarea băncilor săteşti, pe exemplul unor instituţii asemănătoare din Scoţia şi Germania. Prin toată gîndirea sa, a preconizat ca prin bancă sătească creditul să fie ieftin, acordat la timp şi la îndemîna ţăranilor, ferindu-i astfel de munca vîndută moşierilor şi cămătarilor, afirmînd „să-i ajutăm ca să aibă cu ce-şi munci ogorul, cu ce-şi plăti dările, căci şi ei oameni sunt, vor fi recunoscători, vor sări cu mare cu mic la toate treburile noastre, la toate nevoile şi interesele cele mari ale ţării”. În anul 1883, cu ocazia unei şedinţe a Camerei deputaţilor, Ion Ionescu de la Brad a rostit o amplă cuvîntare, care a scos în evidenţă pregătirea economică a marelui învăţat, puterea sa de analiză, gîndirea înaintată pentru acele timpuri, grija deosebită pe care a manifestat-o pentru soarta ţăranilor şi, în acelaşi timp, a scos în evidenţă erorile guvernanţilor în stabilirea impozitelor şi taxelor pentru lucrătorii ogoarelor, lansînd următoarea chemare către guvern şi parlament: –Cer să emancipaţi ţăranii şi de robia banilor şi a ignoranţei, precum Cuza Vodă i-a emancipat de robia pămîntului. Pentru a-i emancipa de robia ignoranţei sunteţi datori a face nu numai şcoli care să-i înveţe a citi şi a scrie, dar şi şcoli de acelea care să-l înveţe meseria lui, şcoli care se numesc astăzi şcoli primare de agricultură, şcoli practice de agricultură, care să-i arate cum trebuie să muncească pentru ca să dobîndească producţii multe, bune şi ieftine. –Cer să daţi pămînt ţăranilor celor ce voiesc să-l cumpere să i-l daţi ieftin, că nu daţi din binele vostru, ci din fonduri de faceri de bine şi nu le cereţi a cincea parte înainte, să nu cereţi ceea ce ţăranul nu are de unde da. –Cer să emancipaţi ţăranii din robia banilor, înfiinţînd banca sătească, care să pună în stare pe ţărani a nu-şi mai vinde munca lor cu preţuri scăzute şi prin bancă a-şi îndestula nevoia de bani şi a lua pe munca lor adevăratul ei preţ. Gîndiţi-vă şi la ţărani, precum v-aţi gîndit la negustori, la ţărani mai ales fiindcă ei ne hrănesc şi ne ţin pe noi toţi, fiindcă ei sunt apărătorii ţării, fiindcă ei sunt temelia neamului romînesc. Cu privire la activitatea marelui nostru om de ştiinţă, academicianul Gh. Ionescu Siseşti scria: „Ion Ionescu de la Brad a avut o activitate multilaterală uimitoare. Nu este domeniu al ştiinţelor agricole şi al economiei agrare pe care el să nu-l fi stăpînit şi să nu-l fi dezvoltat cu mult peste patrimoniul ştiinţific şi tehnic din epoca sa, scrierile lui Ion Ionescu de la Brad se citesc şi astăzi cu folos. O documentare bogată, o experienţă vastă şi multilaterală, o logică şi o sistematizare desăvîrşită a materiei, un stil de o claritate şi o frumuseţe incomparabilă constituie atracţia acestor scrieri. Ion Ionescu de la Brad a fost un om de o vastă cultură. Cunoştea tot ce s-a scris în epoca lui în domeniile agronomiei, economiei rurale şi a economiei politice. Lucrările lui cuprind numeroase citate ale celor mai de seamă scriitori ai epocii şi totdeauna cu aplicaţie la condiţiile speciale ale ţării noastre. Meritul cel mai mare al lui Ion Ionescu de la Brad este acela de a fi cercetat agricultura ţării şi de a fi dat o nouă orientare tehnică pe baza ştiinţei şi a experienţei acumulate în lungi ani de studii. El este primul cercetător care s-a ocupat de solurile ţării şi care a introdus metoda monografică în studiile agricole. Este primul experimentator romîn în domeniul agriculturii şi primul zootehnician cu «bază ştiinţifică». Tot Ion Ionescu de la Brad a inaugurat şi cunoştinţele de economie agrară, considerînd-o ca o ştiinţă „a profitului curat”, care stabileşte întinderea cheltuielilor şi a profitului ce le putem avea din munca cîmpului şi de la creşterea animalelor. El spunea că „Măiestria cultivatorului, în genere constă în a combina astfel relaţiunile producerii vegetale şi animale, încît să dea uneia alteia ajutor spre a se dezvolta, unindu-se în proporţiunile cele mai largi şi mai convenabile cu interesele sale”. Pentru evidenţa pămîntului a introdus cartea funciară şi organizarea ştiinţifică a teritoriului exploataţiilor agricole şi a satelor. Avea o deosebită înţelegere şi pasiune pentru contabilitatea agricolă simplă şi îndeosebi pentru contabilitatea dublă, publicînd şi consideraţii teoretice şi practice despre modul cum trebuie conduse aceste două forme de contabilitate. În aceeaşi măsură s-a ocupat şi de statistică, al cărui director a fost şi căreia i-a trasat drumul ca ştiinţă. Ion Ionescu de la Brad a alcătuit pentru Principatul Moldova primele monografii agricole, studii care au deschis calea privind cercetarea sociologică de mai tîrziu în Romînia. În aceeaşi măsură l-au preocupat şi alte ramuri adiacente ale agriculturii, cum sunt industria prelucrătoare, piscicultura, silvicultura etc. Activitatea ştiinţifică şi practică se poate urmări în scrierile sale cuprinse în: 42 de cărţi şi broşuri însumînd peste 5500 pagini tipărite în ţară şi străinătate; 400 de articole însumînd peste 2000 pagini tipărite în publicaţiile timpului din ţară şi străinătate, alte 6000 pagini au rămas de la el în manuscris iar alte 500 de pagini au fost cuprinse în cărţi şi broşuri traduse din literatura universală. Prin întreaga sa activitate Ion Ionescu de la Brad a fost un strălucit învăţat agronom, economist şi un patriot al ţării secolului XIX. Încă din timpul vieţii a fost considerat drept cel mai mare agronom şi economist, iar posteritatea i-a atribuit începutul ştiinţelor silvice şi sociologice din patria noastră. ION IONESCU DE LA BRAD ŞI AGRICULTURA DOBROGEI Prof. univ. dr. AUREL LUP Pentru trecutul agricol al Dobrogei un moment important l-a reprezentat excursia marelui agronom Ion Ionescu de la Brad în anul 1850, reper semnificativ pentru cunoaşterea realităţilor agricole, economice şi sociale în perioada premergătoare integrării definitive a provinciei în înfruntările statului romîn. Publicată la Constantinopol în acelaşi an, lucrarea Excursie agricolă în Cîmpia Dobrogei cuprinde prima descriere ştiinţifică a cadrului natural sol-climă, precum şi a sistemului de agricultură practicat în acea vreme. Observaţiile ca şi unele concluzii la care a ajuns, au şi azi valabilitate şi pot sugera soluţii pentru viitorul agriculturii din această parte a ţării. 1.Condiţiile naturale. Din punct de vedere agroecologic, Ion Ionescu de la Brad caracterizează Dobrogea astfel: După o lună de călătorie în acest fertil ţinut ne-am convins că defectul principal al acestei ţări consistă în lipsă de apă, aşa că de la modul de a avea multă şi ieftină apa, depinde toată amelioraţiunea agriculturii acestei ţări. Sub aspect termic, Dobrogea este caracterizată ca un ţinut relativ cald, cu influenţe mediteraneene. Desprimăvărarea timpurie favorizează şi dezvoltarea maximă a vegetaţiei ierboase la începutul primăverii. Iarna vine tîrziu şi durează puţin – circa cinci săptănîni – de multe ori animalele, oile în special, găsind pe cîmp iarbă uscată în permanenţă. Aşa se şi explică de altfel migrarea păstorilor transilvăneni care-şi iernau aici oile, în virtutea unor tratate ale Austriei cu Turcia. Ion Ionescu de la Brad a observat şi influenţa favorabilă a Mării Negre şi a Dunării asupra umidităţii aerului dar şi uscăciunea din interior, mai cu seamă în părţile lipsite de păduri. În acest sens este citată relatarea deosebit de pertinentă a unui localnic, care spunea că dacă satele s-au rărit este pentru că au secat izvoarele şi ştiu că izvoarele nu seacă pe acolo pe unde se află păduri mari. Despre soluri, Ion Ionescu de la Brad spune că sunt nisipoase, adică uşoare, caracteristică ce accentuează influenţa negativă a temperaturii asupra vegetaţiei. În general, toate felurile de pămînt ale Dobrogei sunt uşoare, aride, arzătoare, plantele suferă mai mult de lipsa de udătură decît de nutriment şi recoltele sunt foarte expuse de a muri de secetă afirmă agronomul romîn. Cu excepţia zonei limitrofe Mării Negre şi Dunării, unde nisipul este pur şi steril, pretutindeni amestecarea sa cu uscăturile vegetale constituie un strat arabil foarte fertil. O oarecare nedumerire ne produce nouă, celor de acum, constatarea că solurile din Dobrogea se pretează mai bine pentru recoltele de primăvară, fiind prea uşoare şi prea umede pentru acelea de toamnă, care sunt acum abandonate aproape în întreaga ţară. Dintre numeroasele observaţii şi constatări referitoare la condiţiile naturale din Dobrogea mai reţinem: –fertilitatea superioară a solurilor de luncă de pe fundul văilor, datorită aluviunilor aduse de apă (cunoscute şi azi sub denumirea de ceairuri – (văi adică în limba turcă); –orografia deosebit de ondulată şi neregulată, chiar dacă pe ansamblu provincia îi apare ca o cîmpie întinsă; –prezenţa rocilor la zi pe cotele înalte, unde căldurile mari şi vînturile usucă şi ard vegetaţia; –microclimatul mai răcoros de pe fundul văilor, care pleacă în general de pe malul Dunării pierzîndu-se apoi în interior; –prezenţa – după spusele localnicilor – a unor terenuri deosebit de fertile în zona păduroasă, unde stratul de sol este foarte gros şi bogat în materie organică. Nu cunoştea pe vremea aceea nici fertilitatea şi nici rotaţia culturilor. Încă se mai practica sistemul primitiv de agricultură cu pîrloagă, respectiv părăsirea terenurilor cultivate un număr de ani, lăsîndu-se naturii grija refacerii fertilităţii solurilor. 2.Populaţia şi proprietatea funciară. Una din principalele caracteristici ale Dobrogei este raportul între resursa funciară şi cea umană, în favoarea primei. Dobrogea, constată Ion Ionescu de la Brad, posedă o imensă întindere de teren şi foarte puţine braţe. Această realitate explică, în opinia autorului, sistemul de economie rurală din Dobrogea (adică de agricultură, am spune noi acum, deşi termenul de economie rurală începe să fie utilizat din ce în ce mai mult, acesta fiind în concordanţă cu cerinţele dezvoltării nu numai a agriculturii dar şi a societăţii rurale, respectiv a ansamblului spaţiului rural). Resursele mari de teren şi populaţia rară (circa 60000 locuitori, după statistica autorului) au determinat un permanent flux migrator deoarece colonizarea nu a ocupat încă tot terenul liber, familii numeroase vin zilnic să se stabilească în Dobrogea... de bună voie şi şi-au părăsit ţara lor pentru a veni să colonizeze o ţară deşartă cu un singur scop – afirmă autorul – cîştigul. Sub aspect etnic, autorul afirmă că turcii şi romînii sunt cei mai numeroşi şi cei mai vechi locuitori ai Dobrogei, primii pe partea dinspre Marea Neagră şi ceilalţi pe partea dinspre Dunăre. Alte neamuri trăitoare în Dobrogea şi indentificate de Ion Ionescu de la Brad pe vremea aceea erau: tătarii ocupînd locul al treilea din punct de vedere numeric, bulgarii aproape tot atît de numeroşi ca şi tătarii, cazacii şi lipovenii venişi din Rusia, un număr redus de greci şi chiar şi nemţi. În ceea ce priveşte nivelul de trai (alimentaţia) şi starea de sănătate a populaţiei autorul constată un real progres nu se mai opreşte dezvoltarea fericirii materiale şi prosperităţii poporului, pe care le atribuie reformelor iniţiate de către sultanii Mahmut II şi Abdul Medgid. Esenţa acestor reforme a constat din înlocuirea proprietăţii private a diferitelor persoane asupra pămîntului, cu proprietatea privată a statului, principal avantaj fiind instruirea unui sistem unic de impozitare şi relaţii între proprietar – statul – şi oricare din supuşii imperiului. Provincia Dobrogei este formată dintr-un singur domeniu (al statului, n.n., A.L.) care cuprinde toate pămînturile exploatate de arendaşii statului, supuşii imperiului în acelaşi timp. În interiorul acestui spaţiu însă orice om (cetăţean otoman) putea să ocupe o porţiune de pămînt, atîta cît putea să lucreze pentru a se hrăni. Acest pămînt devenea proprietatea sa, cu condiţia de a achita taxa de punere în posesiune (tapi) şi dijma anuală, adică a zecea parte din recoltă. Ion Ionescu de la Brad considera acest sistem de impozitare mai puţin apăsător decît cel din Europa de vest, unde dijma este evaluată la o treime din produsul net al agriculturii. În plus, între stat şi producător nu mai era nici un intermediar (senior, cler etc.) care să perceapă alte taxe suplimentare. Cu toate acestea sistemul liberei iniţiative de a ocupa o anumită suprafaţă de teren pentru a o exploata în interes propriu începuse a avea anumite inconveniente chiar în condiţiile achitării către stat a tuturor obligaţiunilor. Delimitarea proprietăţii este necesară printre altele şi pentru a pune capăt plîngerilor continue dintre locuitorii satelor şi păstorii din Transilvania ... În final autorul conchide că agricultura exige imperios proprietatea privată, împărţeala proprietăţii comune. Cu privire la proprietate şi la rolul acesteia în progresul agriculturii şi al societăţii, Ion Ionescu de la Brad apreciază că între proprietate şi prosperitate relaţia este strînsă şi directă. Prosperitatea e întotdeauna proporţională cu gradul de respect pe care proprietatea l-a obţinut… şi ţara în care respectul va fi mai mare, cu atît mai mult va prospera. În acest sens autorul citează din dreptul roman, care nu numai că prevedea obligativitatea individualizării proprietăţilor, dar considera ca una din cele mai mari crime mutarea frauduloasă a acestor semne sfinte ale proprietăţii. 3. Economia rurală şi sistema de agricultură din Dobrogea la mijlocul sec. XIX. Unul din capitolele lucrării lui Ion Ionescu de la Brad se intitulează Sisteme de economie rurală în Dobrogea. Întrucît autorul afirmă că lucrările tuturor locuitorilor Dobrogei sunt îndreptate spre exploatarea solului, putem conchide că de fapt economia rurală a Dobrogei la aceea vreme era de fapt economia agricolă a provinciei. Sistemul de agricultură practicat în Dobrogea, la mijlocul sec. XIX, era determinată în concepţia autorului de doi factori: –o mare întindere de teren asociată cu o populaţie rară şi deci puţine braţe de muncă; –raportul între creşterea animalelor (păşunarea) şi cultura plantelor (munca cîmpului), de fapt o adaptare la prima realitate de natură mai degrabă istorică. Asupra acestui raport merită să ne oprim puţin, căci dacă în sec. XIX el putea reprezenta o intuiţie sau o adaptare la structura unor resurse naturale, economice şi umane, în sec. XX el va fundamenta o strategie de dezvoltare a agriculturii moderne. Pentru Dobrogea secolului XIX – preponderenţa ramurii creşterii animalelor era nu numai o realitate, dar în acelaşi timp o adaptare la structura resurselor, pămînt mult, braţe de muncă, echiparea tehnică şi mai puţină. Simplitatea, ieftinătatea şi productivitatea muncii umane în creşterea animalelor erau oricum superioare celor din cultura plantelor. În cadrul unui sistem extensiv de agricultură, creşterea animalelor oferea în mod categoric unele avantaje. Ion Ionescu de la Brad constată cu toate acestea o luptă care există pe ascuns între producţia plantelor şi a animalelor, între fluier şi plug. Este drept, poate această luptă constituie şi un caz particular al Dobrogei, loc tradiţional de păşunat permanent sau numai de iernat, a nenumăratelor turme de oi ale crescătorilor transilvani. Autorul excursiei, umblat prin agriculturile Europei acelor vremuri, ştie ceva mai mult şi vine cu argumente în favoarea creşterii animalelor, citînd cazul a trei din cele mai dezvoltate agriculturi europene: a Germaniei, a Angliei şi a Franţei. Acum 50 de ani, sistemul economiei rurale care predomina în Germania consta în a da pămîntului unei moşii următoarea întrebuinţare: 4/5 pentru muncă (cultura plantelor în arabil, n.n., A.L.) şi 1/5 pentru păşune. Azi, agricultura Germaniei, mai luminată şi mai raţională, afectează 4/5 ale pămîntului unei moşii pentru păşunare şi Anglia, ţara în care agricultura a atins maximum de perfecţiune, urmează o sistemă de economie rurală care împarte pămîntul în 700 părţi pentru păşunare şi 300 pentru muncă. Acum un secol agricultura Franţei tot atît de înaintată ca şi a Angliei, urma aceeaşi cale. Această mare veritate a fost urmată de Anglia şi abandonată de Franţa. Consecinţele acestor două sisteme sunt evidente: Anglia, făcînd să predomine păşunarea, obţine un venit îndoit ca acela ce se obţine în Franţa, unde cultura cîmpului e predominată. Ne-am oprit asupra acestor consideraţii ale marelui om de ştiinţă romîn, întrucît ele încă sunt de o mare actualitate, raportul între terenul arabil şi pajiştile permanente fiind se pare una din cheile dezvoltării echilibrate şi eficiente ale agriculturii. Datorită lipsei braţelor de muncă, cea mai mare parte dintre pămînturi rămîneau necultivate în Dobrogea, dar pentru timpul respectiv acea stare de lucruri era considerată normală şi în acord atît cu natura cît şi cu situaţia demografică. Pentru a schimba această situaţie, autorul considera necesară capitalizarea, adică introducerea în Dobrogea a economiei banilor şi a timpului, respectiv introducerea instrumentelor acceleratorii ale muncii şi, prin urmare, uşurarea jugului muncii manuale. Oricum Ion Ionescu de la Brad rămîne adeptul păstoritului, adică preponderenţei creşterii animalelor, un sistem de agricultură extensiv, dar eficient, cu o productivitate superioară a muncii, ţinînd seama de precaritatea instrumentarului agricol de care putea să dispună cultivatorul de plante la mijlocul secolului XIX. Ulterior atît tehnica agricolă – maşinismul – cît şi producerea industrială a îngrăşămintelor chimice, apariţia unor bogate sortimente de soiuri şi hibrizi de înaltă productivitate, adaptate celor mai diferite condiţii de climă şi sol, au revoluţionat în mod radical sistemul de cultură al plantelor, făcîndu-l competitiv atît sub aspectul eficienţei economice, dar mai ales sub aspectul productivităţii muncii umane. Ramura animalieră nu a rămas mai prejos şi, prin perfecţionarea sistemelor de creştere industrială cu mecanizare integrală, cu utilizarea nutreţurilor combinate, devine la rîndul ei competitivă. În aceste condiţii, o mare parte din furajele de volum se produc prin cultivare în arabil. În Uniunea Europeană, spre exemplu, suprafaţa destinată producerii de nutreţuri depăşeşte pe aceea cultivată cu cereale, dar raportul munca cîmpului / păstorit nu mai este în favoarea acestuia din urmă, aşa cum era la mijlocul sec. XIX. În schimb, producţia animalieră a ţărilor cu agricultura cea mai dezvoltată depăşeşte (valoric) pe aceea a culturii plantelor. Despre culturile semănate în arabil, Ion Ionescu de la Brad ne dă puţine informaţii, citînd doar grîul de primăvară, reprezentat prin: arnăutul cu boaba lunguiaţă şi ghirca cu boabele rotunde, productivitatea fiind de 5–6 boabe, maxim 10 pentru un bob de sămînţă, iar din afirmaţia că producţia grîului creşte din an în an cu 20% trebuie să înţelegem extinderea continuă a suprafeţelor cultivate. În ce priveşte comerţul Dobrogei cu produse agricole, acesta se compune din: –cereale (grîu şi orz) din care la Constanţa se încărcau 8–10 nave dintr-o producţie de 26–30; –seu, unt şi brînză pentru Constantinopol; –lînă, seu şi piele pentru Germania. În schimb, în Dobrogea se importau produse manufacturate: bumbac, mătăsuri, postavuri. Practica de a vinde grîul înainte de recoltă este considerată defectuoasă, întrucît nu pot fi cunoscute cu anticipaţie nici cererea şi nici oferte şi, în consecinţă, nu pot fi stabilite preţurile în mod concret, iar în final unul din parteneri (producătorul sau cumpărătorul) va pierde. Am amintit la începutul acestui articol că excursia lui Ion Ionescu de la Brad în Dobrogea a fost de fapt un studiu etnografic complex, depăşind cu mult sfera agriculturii. Un loc aparte îl ocupă studiul căilor de comunicaţie. Au fost descrise porturile Dobrogei la Dunăre şi la Marea Neagră, activitatea acestora, neajunsurile şi măsurile ce ar trebui luate pentru îmbunătăţirea situaţiei existente. Sunt descrise drumurile, măsurate distanţele în ore de parcurs cu anumite mijloace de locomoţie, calitatea şi practibilitatea acestora în diferite perioade ale anului. Autorul intuieşte importanţa liniei Constanţa – Cernavodă care, pe vremea aceea, putea fi parcursă cu trăsurile companiei de navigaţie austriece Lloyd, în 5–6 ore. Capitole speciale sunt consacrate administraţiei civile şi sistemului de impozitare. Mocanii, adică păstorii romîni din Transilvania, reţin în mod deosebit atenţia autorului. Aceştia veneau cu turmele lor pentru iernare sau pentru întreg anul, din satele şi oraşele transilvane: Săcele, Siliştea, Valea Telecea, Răşinari, Poienaru. De altfel, oierii ardeleni au avut un rol deosebit în colonizarea şi valorificarea resurselor naturale ale Dobrogei, iar Ion Ionescu de la Brad era dispus chiar să pledeze în favoarea lor, în problemele relaţiilor cu statul turc şi austriac. ASCENDENŢA ŞI DESCENDENŢA GENEALOGICĂ A LUI ION IONESCU DE LA BRAD Prof. GHEORGHE BURLACU „Şi noi, cîţi am mai rămas, ne vom duce, cum se zice închinîndu-ne cu cîntecul, cu codrii, cu freamătul; iară Dumneavoastră cei tineri care mai rămîneţi, şi care sunteţi datori să continuaţi lupta pe calea progresului şi a civilizaţiunii pentru dezvoltarea şi mărirea poporului romîn, binevoiţi a mă asculta şi a lua în primire ideile de dreptate şi de frăţietate ale generaţiunii ce se duce, ca să ştiţi ceea ce sa făcut şi ceea ce a mai rămas a se face” Ion Ionescu de la Brad, Darea de seamă din 25. febr. 1878 Dintre marile personalităţi ale sec. al XIX-lea, care au adus mari contribuţii la făurirea Romîniei moderne, face parte şi Ion Ionescu de la Brad. Prodigioasa sa activitate, poate încă nu destul de bine cunoscută , îl situează ca precursor a numeroase discipline, savant, practician, remarcabil cetăţean şi patriot, care şi-a dăruit toate cunoştinţele pentru ridicarea pe trepte superioare ale poporului căruia aparţinea. După cît ne este cunoscut Ion Ionescu de la Brad a scris puţin despre sine şi înaintaşii săi, iar autorii care s-au ocupat de viaţa şi opera lui au analizat cu precădere aspecte ale activităţii din domeniul ştiinţelor agricole, al economiei rurale şi opinii, şi atitudini social-politice. Despre fratele său, Nicolae, mare orator al Romîniei, distins avocat, fost ministru de externe, profesor de istorie la Academia Mihăileană, se ştiu puţine lucruri; şi el a scris puţin despre sine şi înaintaşi săi. Un studiu genealogic al înaintaşilor acestor Ioneşti, care s-au numit Isăceşti, nu s-a făcut pînă acum. Parţial însă ascendenţa a fost abordată urmărindu-se alte încrengături şi descendenţe. Cronicarii Moldovei nu au surprins evenimente mai deosebite în legătură cu Isăceştii, care de fapt erau din părţile Bucovinei. Dimitrie Cantemir enumeră printre familiile boiereşti ale Moldovei, cunoscute pînă în anul 1716, şi pe Isăceşti. Era firească enumerarea Isăceştilor, întrucît Ionaşcu avea în această vreme înalta dregătorie de mare medelnicer. În cele ce urmează stăruim asupra ascendenţei genealogice a Ioneştilor de la Brad, a Isăceştilor, care şi aceştia se ridică veac după veac pînă la acela de „descălecare” a Moldovei şi de afirmare al Muşatinilor . În veacul al XIV-lea, în Ţara de Sus, prin locurile unde se împreună Siretul cu Siretul Mic, trăia şi neamul de romîni Mise sau Misea. Fiul acestuia Mihail Misici, născut în a doua jumătate a sec. al XIV-lea va fi fost alături de primii voievozi descălecători de ţară, contribuind la urzirea unei vieţi tihnite şi statornice pe aceste locuri. Îl găsim menţionat sub Alexandru cel Bun şi urmaşii acestuia. Misea şi înaintaşii săi, acolo între Sireturi, vor fi stăpînit o judecie. Prin descendenţa a trei generaţii feminine (Maruşca, Anuşca şi fiica necunoscută a acesteia) ajungem la Gavril, vistier (1518–1587), ginerele lui Luca Arbore, şi fiul acestuia Onciu Herţa zis şi Onciu cel Bătrîn (2 martie 1575). Nepotul acestuia se numea Isac de Sinehău (sat omonim din ţinutul Dorohoi) încadrat cronologic între anii 1610–1670. Este cazul să subliniem că opt generaţii de descendenţi, parte bărbătească, se vor numi, Isăcescu: 1. Nacu Isăcescu, 1630–1685, din Ilişeşti ţinut Suceava; 2. Neculai Isăcescu, 1645–1710; 3. Ionaşcu Isăcescu, 1650–1720, mare medelnicer; 4. Gligori Isăcescu, 1690–1765, paharnic; 5. Toader Isăcescu, 1725–1790, armaş, şetrar, medelnicer; 6. Ştefan Isăcescu, 1750–1810, preot; 7. Ion Isăcescu, 1770–1840, diacon, nacialnic la Schitul Brad) din care descind Ioneştii. Aşadar Ionaşcu Isăcescu (3), mare medelnicer al Moldovei, căruia îi plăcea să-şi articuleze numele prin cumpărături de ocine răzăşeşti, ajunge stăpîn pe pămînturi şi în satul Drăgeşti. Aici, împreună cu soţia sa Alexandra, după anul 1711 refac biserica schitului, înzestrînd-o şi cu 200 de pămînturi. Gligori Isăcescu (4), fiul lui Ionaşcu Isăcescu, prin fiul său Toader Isăcescu (5) şi fiul acestuia, Ştefan Isăcescu (6) duc descendenţa neamului pînă la Ion Isăcescu (7), tatăl lui Ion Ionescu de la Brad şi a fratelui său, Neculai Ionescu. Ion Ionescu de la Brad şi fratele său, Neculai Ionescu, sunt copiii lui Ion Isăcescu şi ai Saftei, născută Toader Cima; ajungînd la şcoala domnească din Roman sunt „botezaţi” Ionescu, adică fiii lui Ion, diaconul de la biserica Sf. Neculai. După anul 1869, cînd fraţii Ionescu cumpără moşia Brad îşi adaugă la numele lor şi locativul „de la Brad”, modestul sat din preajma moşiei (din ţinut Roman). Ion Ionescu de la Brad s-a născut la 24 iunie 1818, în casa părintească, de pe strada care îi poartă numele din anul 1968, la nr. 8, din oraşul Roman. În casa părintească a văzut şi simţit din plin greutăţile vieţii, a căpătat şi a păstrat un cult deosebit faţă de înaintaşii săi, faţă de oamenii satelor, de munca cîmpenească a acestora. Ajunge să înveţe la Iaşi, apoi în Franţa şi apoi a învăţat toată viaţa. Nu a încetat însă de a învăţa şi pe alţii, prin tot ce a scris şi a înfăptuit. Marele nostru înaintaş s-a ancorat prin întreaga sa activitate ca o figură reprezentativă a generaţiei sale, participînd activ la marile evenimente ale secolului său. Prin gînd şi prin faptă s-a încadrat în istoria modernă a Romîniei şi a luptat cu dîrzenie împotriva vechiului regim retrograd şi feudal. A ajuns şi în Turcia, de unde a adus enorme servicii cauzei pentru care lupta, independenţa şi propăşirea poporului său. În localitatea Pyrgetos (Tesalia), Ion Ionescu s-a căsătorit „luînd o fată a cărei mamă era greacă şi tata neamţ de la Stuttgart”. După venirea în ţară a soţilor Ionescu în 1857, soţia îl părăseşte „dîndu-se în dragoste cu un altul”. El nu s-a mai recăsătorit şi nici urmaşi direcţi nu a avut. A trăit tot restul vieţii singur, iubind ţăranul, pămîntul şi patria lui. Mare şi întîi agronom al ţării, după moda timpului, el a avut şi ranguri onorifice sociale. În 1841 îl găsim pitar, în 1843 era serdar, iar peste trei ani, în 1856, era căminar. În această ipostază, fiind în Grecia, în localitatea Pyrgetos (Tesalia) a ridicat sau a restaurat din temelii frumoasa biserică Sf. Gheorghe, care există şi astăzi. Pisania monumentului făcea cunoscut că biserica a fost făcută de „boierul căminar din Moldova, Ion Ionescu”. Bolnav, Ion Ionescu de la Brad îşi dă ultima suflare în singurătatea de aici, în ziua de 16 decembrie 1891 (stil vechi) la ora 21, la numai 73 de ani şi aproape 6 luni. Aici, pe acropola de la Brad, unde de peste veacuri odihneau mîndrii daci, Ion Ionescu, marele european şi romîn, s-a înfrăţit pentru totdeauna cu ei, cu părinţii şi înaintaşii lui. Nicolae Ionescu, fratele lui Ion Ionescu de la Brad, s-a născut în anul 1820, în casa părintească din oraşul Roman. A învăţat în oraşul natal, la Iaşi şi apoi ca bursier al Eforiei Şcoalelor, la Paris. În anul 1852 este numit profesor de istorie la Academia Mihăileană. Mare unionist, colaborează cu M. Kogălniceanu la „Steaua Dunării”, în ţară şi la Bruxelles. Mare orator, mare avocat, a fost ales al obştei în corpurile legiuitoare ale ţării, în Cameră şi Senat. A deţinut şi funcţia de ministru de externe al Romîniei (24 iul. 1876 – 3 apr. 1877). A fost membru al Academiei Romîne. Nicolae Ionescu nu a fost căsătorit, dar dintr-o relaţie extraconjugală a avut un băiat, Eugen Ionescu. Locuind la Brad, Nicolae Ionescu, în ziua de 24 ian. 1905 a trecut în rîndul drepţilor, fiind înmormîntat lîngă fratele său, Ion Ionescu. Eugen Ionescu, fiul lui Nicolae Ionescu şi al Elenei, născută Scarlat Sturdza, a văzut lumina zilei în anul 1860 în oraşul Iaşi. A practicat ziaristica. S-a căsătorit cu Eleonora Corjescu şi au avut trei copii: Elena, Nicolae zis şi Niculiţă şi o fată, Eugenia. Elena Ionescu a fost fiica cea mai mare a lui Eugen Ionescu şi a Eleonorei Corjescu, s-a născut în 1892 la Iaşi. Sa căsătorit cu Aurel Racoviţă şi au avut o fiică, care la rîndul ei sa căsătorit cu Mircea Vasu. Au un copil, Mihnea-Andrei născut în anul 1944. A ajuns medic, s-a căsătorit cu o cetăţeancă americană şi locuiesc la New York, nu au copii. Nicolae Ionescu zis Niculiţă s-a născut în 1893 în Iaşi. Căsătorit şi recăsătorit de mai multe ori, are o fată, Nicole Ionesco, ajunge actriţă la Paris. Nu are copii. Cu Nicolae Ionescu se termină descendenţa în linie bărbătească a Ioneştilor, descendenţi din Ioneştii de la Brad, mai precis din Nicolae Ionescu, fratele lui Ion Ionescu de la Brad. Eugenia Ionescui, numită şi Jeni, a fost cea mai mică fiică a lui Eugen Ionescu, s-a născut la Iaşi în anul 1894. Peste ani s-a căsătorit la Paris cu Dumitru Rallet, cu care are două fete. Aici se încheie pînă în zilele noastre descendenţa şi prin femei a Ioneştilor, descendenţi din Ioneştii de la Brad. Considerăm că modesta noastră contribuţie umple un mare gol în genealogia marilor personalităţi ale Revoluţiei de la 1848, care au realizat Unirea de la 1859 şi care au traversat anii şi deceniile următoare ale Romîniei moderne. ION IONESCU DE LA BRAD – CTITORUL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI AGRICOL MODERN ROMÎNESC Prof. dr. JEAN CIUTA Filiala Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară – Bacău a comemorat, la 16 decembrie 2001, 110 ani de la moartea ilustrului agronom romîn, a cărui operă şi activitate este şi astăzi mai actuală ca oricînd. Multilateralitatea lui Ion Ionescu de la Brad, (agronom, economist, statistician, pedagog) s-a reflectat în conţinutul programului unei sesiuni ştiinţifice special consacrate. În ce ne priveşte am abordat doar o latură a multiplei sale activităţi şi anume pe cea de pedagog şi organizator al învăţămîntului agricol modern romînesc. Fiind el însuşi produsul şcolii ieşene de la Trei Ierarhi, unde l-a avut dascăl pe Gheorghe Asachi şi apoi la Academia Mihăileană, Ion Ionescu de la Brad a manifestat de timpuriu un interes deosebit pentru calificarea profesională a lucrătorului de pămînt, socotind că nu se poate înregistra vreun progres în agricultura ţării dacă cel ce lucrează pămîntul nu dispune de cunoştinţe elementare care să fie obţinute prin studiu organizat, adică prin şcoală. Terminînd cursurile gimnaziale, Ion Ionescu de la Brad a fost trecut ca stipendist (subvenţionat) la Academia Mihăileană, în 1838, fiind numit apoi pedagog şi apoi profesor de limba romînă şi istorie universală la „clasele gimnaziale”, în timp ce-şi desăvîrşea studiile academice. Cu sprijinul mitropolitului Moldovei – Veniamin Costache –şi al domnului ţării – Mihail Sturdza – Ion Ionescu ajunge în primăvara anului 1838 la Paris, la Şcoala Agricolă de la Roville, unde a avut profesor pe renumitul cercetător francez Dombasale, care a rămas pentru Ion Ionescu modelul omului de ştiinţă şi practică agronomică. Reîntors în ţară, în 1840, după ce a funcţionat mai întîi ca administrator la „Văcăria Cioara” de lîngă Hîrlău, Ion Ionescu a cerut domnitorului Mihail Sturdza numirea sa pe post de profesor la Academia Mihăileană, ceea ce s-a şi aprobat începînd cu februarie 1842. Lua astfel fiinţă prima catedră de „agricultură” în cadrul învăţămîntului superior romînesc. Începînd predarea cursurilor de agricultură, iar din 1843, la clasele superioare, şi al unui curs de „Economie rurală” Ion Ionescu constată cu îngrijorare inapetenţa profesională a cursanţilor, explicînd fenomenul prin absenţa unui învăţămînt primar şi secundar care să poată înzestra pe elevi cu priceperea suficientă a unui curs de agricultură. În anul universitar 1845–1846, Ion Ionescu a întreprins o călătorie de studii în Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia, Italia, Germania, prilej cu care a vizitat numeroase şcoli de agricultură, a participat la expoziţii şi concursuri agricole, documentîndu-se în probleme practice de interes agronomic, industrial şi economic. Reluînd activitatea la Academia Mihăileană, în 1846, tipăreşte în anul următor, 1847, broşura intitulată Ferma Model şi Institutul de Agricultură în Moldavia, lucrare ce-şi propune drept principal scop sensibilizarea factorilor de decizie privind înfiinţarea unei mult rîvnite şcoli de agricultură, adresînd şi un apel patetic către toţi proprietarii de moşii şi organismele guvernamentale pentru subvenţionarea unei astfel de unităţi şcolare, după modelul ţărilor apusene. Înfrîngerea Revoluţiei romîne de la 1848 a estompat intenţiile lui Ion Ionescu, diminuînd şi sprijinul acordat pînă atunci de către colegul de la Academia Mihăileană – Ion Ghica – în calitatea acestuia de inspector şi îndrumător al învăţămîntului. Publicînd o serie de articole pe profil agrar, Ion Ionescu anticipează ideea necesităţii îmbinării celor două concepţii ale celor două şcoli agricole, cea germană, care punea accentul, în ce priveşte nutriţia plantelor, pe „sărurile organice”, şi cea franceză, care acorda primordialitate azotului. La începutul lunii august 1848, aşa cum este ştiut, Nicolae Bălcescu l-a chemat pe Ion Ionescu ca specialist în Comisia de împroprietărire a ţăranilor, în calitate de vicepreşedinte, iar după înăbuşirea revoluţiei a avut aceeaşi soartă de exilat ca şi ceilalţi revoluţionari. Apreciat de turci pentru cunoştinţele sale, vizirul Mustafa Reşid Paşa l-a numit consilier şi expert imperial – director al Şcolii de Agricultură de la San Stefano, unde a militat pentru răscumpărarea boierescului, introducînd punctul 17 în Convenţia de la Constantinopol, 1856, cu privire la eliberarea ţăranului romîn de servituţile medievale. După încheierea exilului în Turcia, Ion Ionescu ocupă postul de director la Direcţia Centrală a Statisticii din Moldova, oferindu-se să ţină un curs gratuit de „contabilitate, economie politică şi finanţe” pentru instruirea funcţionarilor din administraţia publică, ceea ce domnitorul Al. I. Cuza a aprobat, în septembrie 1859. În publicaţiile „Tribuna romînă” şi în „Foaie de agricultură practică” din decembrie 1859, Ion Ionescu revine cu insistenţă asuprea creării unui Institut de Agricultură în Moldova, prevăzînd un număr de posturi de profesori şi posibilitatea tipăririi „Analelor agriculturii romîne” după modelul celor de la Roville din Franţa. Urmare a demersurilor lui Ion Ionescu, Adunarea Consultativă ascultă raportul lui Kogălniceanu către domnitor prin care ce cerea fondarea unei şcoli de agricultură şi a unei ferme-model pe moşia satului Cîrlig şi a Iucuşenilor, sub conducerea acestuia. Aşa cum se ştie, odată cu Legiuirea rurală (agrară) din august 1864, în noiembrie acelaşi an, s-a votat şi Legea Instrucţiunii Publice, în conţinutul căreia articolul 207 stipula că se vor institui în centrele principale ale ţării Şcoli de Agricultură, care vor cuprinde ferme-model pentru iniţiativa practică a agriculturii. Fiind numit în postul unic pe ţară de Inspector general al Agriculturii, a militat activ pentru dezvoltarea învăţămîntului agricol modern. Una dintre şcolile de agricultură funcţiona deja, din 1852, la Pantelimon, lîngă Bucureşti, unde domnitorul Ştirbei-Vodă înfiinţase un „Institut de Agricultură” şi instituise un concurs pentru elaborarea unui „proiect de cultură”, la care colabora, alături de Ion Ionescu, şi P. S. Aurelian, iar Kogălinceanu aprobase acel proiect în conţinutul căruia se prevedea: înfiinţarea unei Şcoli superioare de agricultură, trei şcoli de agricultură practică (Pantelimon, Craiova şi Iaşi), 10 catedre de agricultură la seminariile teologice şi 8 ferme-şcoală. După detronarea domnitorului Al. I. Cuza, Ion Ionescu contribuie, în 1867, la înfiinţarea şcolilor de la Galata – Iaşi şi de la Balta-Verde – Dolj. După stabilirea la proprietatea sa de la Brad-Călineşti – Bacău, pe atunci Judeţul Roman, azi, comuna Negri – Bacău şi însuşirea locativului „de la Brad”, 1869, tipăreşte manualul intitulat modest Lecţiuni elementare de agricultură, un adevărat curs universitar de largă accesibilitate, model de concentrare şi esenţializare metodică şi stilistică, rod al unei munci perseverente de peste 30 de ani, model de frumuseţe şi atractivitate pentru cursanţi. Totodată, la Ferma sa Model de la Brad, organizează un învăţămînt agricol după modelul celui de la Roville, inclusiv un învăţămînt elementar care să dezvolte capacitatea de gîndire a tinerilor elevi, pentru a putea înţelege apoi tainele ştiinţei agricole moderne. În scopul stimulării unui astfel de învăţămînt, a organizat la Brad o şcoală particulară de agricultură cu cheltuieli proprii, cu programul desfăşurat în trei trepte: 1. Învăţămîntul elementar (cunoştinţe de citire, scriere, socotire); 2. Cunoştinţe de agricultură teoretică şi 3. Cunoştinţe de agricultură practică. Şcoala astfel organizată, după numai 2 ani a încetat să mai funcţioneze din lipsă de cursanţi. Aşa – zisul „faliment” al Şcolii Particulare l-a determinat pe Ion Ionescu de la Brad să stimuleze pregătirea teoretică a copiilor din Şcoala rurală a comunei Călineşti, prin aşa numită „Casa de cruţare şcolară”, care însemna o recompensă bănească, rezultată din veniturile sale, acordată elevilor pentru fiecare notă bună obţinută în anii de şcolarizare, un fel de bursă am spune noi, astăzi. „Banii aceştia – scria Ion Ionescu de la Brad – adunaţi şi sporiţi cu procentele lor pînă la sfîrşitul cursurilor şcolare, formează copilului un capital cu care va ieşi din şcoală odată cu învăţătura dobîndită”. Metoda era inspirată după modelul apusean (concepţia fiziocrată: , care apreciau ca elemente fundamentale pentru procesul de producţie cele trei componente de bază: pămîntul, capitalul şi munca, în concepţia cărora, singur pămîntul era producător de noi valori, celelalte (industria, meşteşugurile, comerţul etc.) rezultînd din prelucrarea altor elemente; desigur, o concepţie utopică. Prin tot ceea ce a întreprins, prin opera sa, prin întreaga activitate depusă cu atîta stăruinţă şi competenţă profesională, privind organizarea şi promovarea ştiinţei agricole în rîndurile ţărănimii romîne, Ion Ionescu de la Brad rămîne, indiscutabil, ctitorul învăţămîntului agricol modern romînesc, OMUL care a militat constant şi neobosit pentru ridicarea activităţii agronomice la rang de ştiinţă şi artă. ION IONESCU DE LA BRAD – PROPAGATOR AL GENETICII ANIMALE ÎN ŢARA NOASTRĂ Conf. univ. VITALIE TEODORU şi dr. ing. ANA TEODORU Agronom, economist, statistician, gînditor progresist, teoretician şi practician, Ion Ionescu de la Brad (24 iunie 1818, Roman – 17 decembrie 1891, Brad), este autorul a circa 14000 de pagini de publicaţii şi manuscrise, din care 5500 de pagini – cărţi şi broşuri tipărite în timpul vieţii, 2000 de pagini – articole publicate în ţară şi în străinătate, 6000 de pagini – cărţi şi broşuri traduse din alte limbi. Ca profesor la Academia Mihăileană, între anii 1842 şi 1848, Ion Ionescu de la Brad a ţinut un curs de agronomie care constituie prima formă de învăţămînt superior agronomic din ţara noastră. Tot aici a predat şi un curs de zootehnie (1859). Profesor la „Şcoala normală primăria Bucuresci” (1867–1868), a publicat în 1870 Lecţiuni elementarii de agricultură. Trăind în exil la Constantinopol, în perioada 1848–1856, a fost, printre altele, director al şcolii Imperiale de Agricultură. A contribuit la înfiinţarea primelor ferme experimentale din ţară, la emanciparea învăţămîntului şi experimentul agrozootehnic, la organizarea standurilor agricole şi desfăşurarea concursurilor de cunoştinţe agrozootehnice la sate, la crearea Serviciului de statistică din Moldova. A înfiinţat în 1857 „Jurnalul de agricultură”, care în 1859 devine „Foaia de agricultură practică”, săptămînalul „Ţăranul romîn” (1861–1863) şi „Gazeta satelor” (1869–1870). În depozitul Bibliotecii Academiei Romîne se află, în afara discursurilor şi rapoartelor de parlamentar şi politician, un număr de 25 de cărţi şi broşuri de specialitate ale savantului, inclusiv monografiile agricole ale judeţelor Dorohoi, Mehedinţi şi Putna. Cîte două volume de opere alese au apărut în 1943 şi 1968. De asemenea, la Academia Romînă a apărut în 1943 Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, 1846–1874, aflată la biblioteca menţionată. Ion Ionescu de la Brad a fost un propagator al cunoştinţelor în domeniul eredităţii animalelor. Cu atît mai mare este meritul dacă ne gîndim, cronologic, la anii cînd a activat ca om de ştiinţă şi dascăl, adică perioada cînd cunoştinţele de genetică animală erau foarte limitate în ţara noastră. În cele ce urmează exemplificăm pe puncte principalele idei exprimate de Ion Ionescu de la Brad în domeniul geneticii animale, valabile şi astăzi, bazîndu-ne mai ales pe cărţile acestuia Vitele albe din Englitera, Iaşi, Institutul Albina, 1842 şi, Lecţiuni elementarii de agricultură, Bucuresci, 1870. Prima este o traducere după David Low, completată cu texte proprii. A doua este un volum de 507 pagini, care, în ciuda titlului, reprezintă o sinteză ştiinţifică de nivel superior, a realizărilor acumulate în diferite sectoare ale acestui vast complex de producţie, inclusiv zootehnică (pag. 220–381) 1.În problema speciei şi rasei animale afirmă: „...modificarea fiecărei specii şi crearea raselor se datorează unor cauze numeroase, toate fiind acelea care tind a modifica formele, constituţia, temperamentul, producţiei animale, caracterul raselor”. În continuare, consideră că acestea se pot reduce la trei cauze principale: „clima, regimul (condiţiile de hrană, îngrijirea şi întreţinerea) şi generaţiunea”. Prin ultimul termen înţelege ereditatea. 2.În Lecţiuni ..., pag. 294, se arată că „.... îmbunătăţirea raselor este rezemată pe hereditatea aptitudinilor”, ca la pagina. 251 să spună că „originea comună constituie tulpina sau familia şi prin urmărirea acestei origini comune în cadrul mai multor generaţii se poate face genealogia”. În anul 1967, acad. Amilcar Vasiliu sublinia că, deşi aceste idei se găsesc în Lecţiuni ..., publicate în 1870, este sigur că ele au fost susţinute şi cu zece ani mai înainte, în cadrul lecţiilor predate la Academia Mihăileană şi la alte şcoli. Trebuie subliniat că, după mai bine de un secol, în Romînia a fost introdus Registrul genealogic de stat. 3.La pag. 252 a aceleiaşi lucrări, Ion Ionescu de la Brad scrie: „Influenţa generaţiunii asupra raselor se razimă pe principiul heredităţii, adică producerea a duoe individe ce se împreună dau nascere la individe ce seamănă cu dînsele”. În rîndul transmisibilităţii sunt enumerate: „părul, fineţea părului şi petele pielii, constituţia sau calităţile şi defectele organice, facilităţile instinctive, formele temperamentul, talia”. 4.La pag. 253 se precizează că „atît tatăl, cît şi mama exercită o influenţă variabilă după sex, sănătate şi rasa reproducătorilor. Astfel, dacă un mascul ca tip reproducător este bine ales şi mai bine îngrijit, el are o înrîurire mai însemnată decît femelele”. În ceea ce priveşte transmiterea sexului la descendenţi, tot la pag. 253 se afirmă „... acel dintre cei doi reproducătorii care este mai viguros, mai înfocat, produce individe de sexul său” şi „bărbaţii cei tineri sau bătrîni cu femelele cele tari dau mai multe femei; femeile cele prea tinere sau bătrîne dau mai mulţi bărbaţi. Productu ţine mai mult de rasa cea mai constantă. Rasa ţine mai mult decît corciul”. 5.În legătură cu ameliorarea animalelor face afirmaţii precum: „Dacă îmbunătăţirea ce se voieşte a se face constă în creşterea taliei, în mare producţie de lapte, în mare aptitudine de îngrăşare, regimul (hrană, îngrijire şi întreţinere, n.a., V.T., A.T.,) şi selecţia sunt de ajuns. Cînd însă rasa nu are calităţi speciale, cînd îmbunătăţirea prin regim şi selecţie a rasei nu va fi suficientă, atunci trebuie a lua într-ajutor corcirea. Cu selecţia nu se poate face un merinos dintr-un stogoş, dar cu corcirea se poate face”. 6.Aşadar, Ion Ionescu de la Brad înţelege prin încrucişare împreunarea indivizilor din diferite rase şi o denumeşte „corcire”, iar produsul rezultat – „metis” sau „corciu”. Pentru cei doi genitori foloseşte termenul de „generatori”,care fiecare dau cîte o parte din sîngele lor produsului rezultat. Diferite grade de metisare sunt exprimate prin funcţiunile de sînge ale produsului obţinut. Astfel, „... aşia viţielul eşit de la unu sînge curat Durham cu o vacă bucşiană este unu jumătate sînge. Dacă vaca ar fi fost jumătate sînge, viţielul ar fi 3 cuarturi de sînge” (pag. 251 ). 7.Cu toate că evidenţiază utilitatea raselor de import pentru ameliorarea animalelor noastre, Ion Ionescu de la Brad evidenţiază totodată calităţile animalelor indigene. Cităm din lucrarea Agricultura romînă în judeţul Putna (1869): „Se pot îmbunătăţi vitele şi prin aducere de rase care sunt renumite prin calităţile lor, precum vaca olandeză pentru laptele ei, rasa Durham pentru uşurinţa cu care se îngraşă. Cît despre putere şi tărie, credem că puţine rase sunt care să întreacă pe bucşanii noştri”. 8.Nu este ocolită nici problema consangvinizării. În cartea Vitele albe din Engliteria (1842) se semnalează utilitatea acesteia, dar care nu trebuie „a merge mai departe”. În Lecţiuni..., problema este reluată arătîndu-se că „Împreunarea indivizilor înrudiţi dă produşi de o asemănare mai exactă, însă are inconvenientul de a perpetua viciurile constituţiei şi de a le dezvolta, în timp ce aceste viciuri se pot îndrepta prin împreunarea indivizilor de alte familii”. 9.Încă o dovadă că a fost un asiduu propagator al cunoştinţelor de genetică animală este chestionarul didactic prezent în Lecţiuni... care conţine întrebări precum: „Care este principiul pe care se rezumă înrîurirea generaţiei asupra rasei” sau „Ce caractere se transmit şi ce înrîurire au genitorii asupra produsului”. Indiscutabil că Ion Ionescu de la Brad a acumulat o serie de cunoştinţe privind ereditarea şi ameliorarea animalelor, în cursul specializărilor şi a vizitelor efectuate în străinătate, însă a îmbogăţit aceste cunoştinţe prin activitatea practică la fermele din ţară şi din Imperiul Otoman şi prin documentarea continuă. În Calendar pentru buni gospodari, Iaşi, la Cantora Foiei Săteşti, 1845, afirma „Nimic nu este mai vrednic de luat în băgare de seamă ca vitele” (pag. 218). ACTIVITATEA DE DEPUTAT A LUI ION IONESCU DE LA BRAD Prof. dr. EMILIAN M. DOBRESCU Reputat agronom, economist, statistician şi sociolog romîn, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad a excelat, ca un mare spirit ce era, şi în activitatea obştească şi politică, închinată alegătorilor ţărani din judeţul Roman, pe care i-a reprezentat timp de 8 ani, între 1876–1883, inclusiv, în Adunarea Deputaţilor, „Camera legiuitoare a ţării”. Motivul important pentru care a fost ales deputat îl subliniază însuşi Ion Ionescu de la Brad: Ţeranii m’au ales deputatul lor, pentru că, cu mult mai nainte de a fi ei mandanţii miei, am început a lucra pentru îmbunătăţirea soartei lor. Principala sa susţinere din Programul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Romînească – emanciparea ţeranilor din robia boerescului şi împroprietărirea lor cu despăgubire – avea să fie realizată abia prin Legea rurală a lui Alexandru Ioan Cuza, de la 14 august 1864, care a emancipat şi împroprietărit ţăranii, consfiinţind desfiinţarea boerescului (munca fixată de lege). Astfel, după 8 ani de exil şi o perioadă de recluziune la „monastirea Neamţului”, poate să lucreze efectiv, dar pentru scurt timp, pentru a-şi vedea visul împlinit, ca inspector general de agricultură, calitate în care a realizat cele întei esposiţiuni, cele dentei concursuri de pluguri, cele întei studii de judeţe etc. După alungarea lui Cuza Vodă din Domnie se retrage la moşia sa de la Brad, în judeţul Roman, cumpărată la licitaţie din domeniile statului, pentru a-şi desăvîrşi opera agricolă, economică şi socială. Pentru activitatea sa deopotrivă de novatoare în epocă în cele trei domenii, ţăranii îl aleg deputat în 1876. Se apucă iarăşi de treabă – după cum singur spune – luînd lucrul de unde’lu lăsasem, de la neaplicarea în totul a legei rurale. În cei 8 ani de deputăţie a alcătuit 9 dări de seamă către alegătorii săi (cîte una pentru fiecare an, cu excepţia anului 1879, cînd a redactat două). A propus mai multe amendamente la diferite legi discutate în Cameră, referitoare la: * vinderea domeniilor statului şi către ţărani (1876); * neplata micilor petice de pămînt vîndute ţăranilor, timp de 20 de ani (1877); * sporirea numărului stipendiştilor la Seminarul de Roman (1877); * sporirea salariului învăţătorilor de la sate (1877); * plata pensiei văduvelor şi orfanilor de război de către perceptorul comunal (1878). De asemenea, a înaintat Camerei propuneri legislative referitoare la: * înfiinţarea unei bănci săteneşti (1876); * formarea capitalului băncii săteneşti (1876); * împroprietărirea însurăţeilor (1878). A avut în vedere şi a introdus în conţinutul amendamentelor şi propunerilor legislative toate elementele necesare oficialităţilor, pentru aplicarea cu succes a ideilor sale. Propunerile sale legislative impresionează şi azi prin acurateţea redactării, cursivitatea şi claritatea stilului, precizia şi veridicitatea calculelor economice făcute. În întreaga sa activitate de deputat impresionează în mod deosebit modul în care înţelege să aducă la cunoştinţa alegătorilor împlinirile şi neîmplinirile activităţii sale: cele mai semnificative activităţi, dar şi cele mai puţin importante sunt făcute cunoscute, menţionîndu-se, de fiecare dată, analiza cauzelor şi a efectelor respective. Modul de adresare este simplu, direct, fără înflorituri stilistice şi artistice, iar finalul fiecărei dări de seamă este, de asemenea, revelator pentru sinceritatea şi apropierea de sufletul alegătorilor, care i-au încredinţat destinele lor. Iată, de pildă, cum îşi încheie darea de seamă din 1877: Termin darea de samă, cu sperare că veţi remînea încredinţaţi că alesul vostru, liberul vostru ales, ş’au împlinit datoria în Camera legiuitoare. Remarcăm în întocmirea dărilor de seamă o creştere a rigorii şi clarităţii terminologice, pe măsură ce vechimea în activitatea de deputat a lui Ion Ionescu de la Brad sporeşte. Astfel, din 1878 introduce în dările de seamă largi extrase din expunerile de motive ale unor proiecte de legi sau moţiuni prezentate în Cameră. Mecanismul greoi al activităţii parlamentare este pus în evidenţă în cazul propunerii pentru înfiinţarea unei bănci săteşti: Precumu sciţi, 67 deputaţi au sprijinitu proectulu de Banca sătenească ce l-amu adusu în adunare (în 1876 – n.n., Em. M.D.). Secţiunile adunării l’au cercetatu, l’au aprobată şi au numitu raportoru. Raportorulu, d. F. Fleva, a ţinutu lucrarea unu an şi jumătate, şi în cele din urmă dupe mai multe stăruinţe din parte’mi s’a depusu la biurou raportulu, şi adunarea a admisu a se pune la ordine dilei de urgenţă. În desfăşurarea activităţii de deputat, l-a ajutat foarte mult pregătirea sa economică, statistică şi sociologică. Sarcinile de deputat şi le asumă cu o mare disponibilitate: lua parte la facerea legiloru şi la controlulu aplicării lor de către miniştrii Măriei Sale Domnitorului sau am urmărit cu stăruinţă realizarea dorinţelor voastre, care sunt şi a le mele, susţinîndu-şi dreptul încredinţat de alegătorii ţărani, fără a şovăi şi fără a se abate după cum spunea nici la dreapta, nici la stînga, din calea cea mare. Principala problemă urmărită ca deputat şi înfăţişată în dările de seamă redactate pentru informarea alegătorilor a fost împroprietărirea ţăranilor (1876), împroprietărirea fără plată a soldaţilor întorşi de la războiul de independenţă (1877, iar în 1878 a depus un proiect de lege pentru împroprietărirea cu 5 pogoane a fiecărui oştean ce nu are pămînt) şi a însurăţeilor (1876, 1877, 1878) – 42.000 ca număr, din moşiile statului cele mai apropiate de comunele unde se află ei, şi astu-felu după anul de glorie 1877 se va îndeplini negreşitu în 1878 o datorie sfîntă pe care o avemu către valoroasa populaţiune rurală, căreia Romînia’i datoreşte totu şi posiţiune şi renumele ei. Încă din primul an de activitate ca deputat, dar şi în anii următori, credincios convingerilor sale, face un rechizitoriu amănunţit la adresa miniştrilor ţării şi a greşelilor acestora: Principala greşală a celor ce au guvernat ţara de la 1859 încoace, este că au început a face cheltuieli mai mari decît veniturile ce le aveau…A doua greşală este că nu s-au îngrijet de îmbunătăţirile şi mijloacele prin care să se pue în stare contribuabilii de a’şi creşte veniturile lor, şi prin urmare de a spori şi veniturile ţerei. Soluţia găsită, de guvernanţi, atunci ca şi acum, pentru acoperirea cheltuielilor adminstrative din ce în ce mai mari a fost împrumutul din străinătate, sporirea impozitării şi a fiscalităţii. Cu plata acestor împrumuturi, cu plata de dobîndi şi cu plata drumului de fer (Bucureşti–Predeal, n.n., Em.M.D.) se consumă astădi mai bine de jumătate din veniturile ţerei. Deficitul bugetar antecalculat, în anul de graţie 1877, ar fi trebuit să fie 7,5%, la care s-a adăugat şi influenţa negativă a războiului de independenţă. Fin observator şi cunoscător al problemelor financiare, Ion Ionescu de la Brad observă în acelaşi an că mai mult se cheltuieşte cu funcţionarii de cît cu lucru ce sunt chemaţi a face. Intervenţia sa de a proporţiona numărul inginerilor cu lucrările ce au de făcut, a rămas fără rezultat concret, ca şi azi de exemplu, referindu-ne la toţi funcţionarii guvernamentali şi parlamentari. Graţie calculelor economice şi cerinţelor formulate de Ion Ionescu de la Brad, ca membru în Comisiunea budgetară, bugetul ţării pe anul 1878 ar fi trebuit să aibă pentru prima dată un excedent, de la 1859 încoace. După numai doi ani de deputăţie are onoarea de a auzi din răspunsul pe care i l-a dat la o interpelare a sa, o altă mare personalitate a epocii – Ion Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de interne – cuvinte de recunoaştere şi de mulţumire pentru activitatea sa în Cameră şi pentru observaţiile juste făcute, fapt aproape fără precedent în Adunarea Deputaţilor astăzi. Ion Ionescu de la Brad mărturiseşte că nu a simţit nevoia de a schimba nici un cuvînt înăsprit cu miniştrii Măriei Sale. Din analiza ce o întreprinde asupra propriei sale activităţi ca deputat se desprind constatări veridice, extrem de interesante chiar şi astăzi, izvorîte dintr-o profundă cunoaştere a faptelor descrise şi trăite, pe fondul unui patriotism desăvîrşit: * în convenţia politică şi comercială, neoportună, cu Austro-Ungaria, liberul schimb este principiul, iar protecţionismul – excepţia (1876); * Turcia continuă a ne trata aşa cum nici capitulaţiunele noastre, nici tractatul de la Paris nu-i permitu (1877); * dupe aproape 400 de ani de supunere la Turcia ne-am ridicatu şi ne-am desrobitu de densa. Noi plăteam Turciei tributul (914.000 lei noi pe an) ca să ne lase în pace şi să ne apere hotarele, iar Turcia a dat Bucovina – Austriei şi Basarabia – Rusiei. După războiul de independenţă problema s-a pus din nou. În pofida faptului că Adunarea şi Senatulu declară că sunt hotărîte a menţine integritatea teritoriului şi a nu admite nici o înstreinare a vre unei părţi ore care din teritoriulu romînu în schimbutu vre-unei compensări teritoriale seu desdaunări, istoria s-a scris altfel: Romînia a pierdut cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Este foarte interesant de semnalat, că Ion Ionescu de la Brad nu a fost reprezentantul unui partid politic aflat la putere, ci, al alegătorilor săi din colegiul IV de Roman, faţă de care demonstrează în fiecare din cele 9 dări de seamă, un adînc respect şi o mare consideraţie. Astfel, partidul pe care l-a reprezentat Ion Ionescu de la Brad, ca proprietar de pămînt nu a fost cel conservator, ci, ţara şi alegătorii săi de Roman. În Darea de seamă din 1877, notează cu mare sinceritate toate intervenţiile neizbutite pe care le-a avut în Cameră (patru la număr, privitoare la reducerea numărului funcţionarilor, sporirea roadelor pămîntului şi îmbunătăţirea calităţii lor, participarea la Expoziţia universală de la Paris, înfiinţarea a două şcoli viticole). Ne întrebăm: ce parlamentar de azi este atît de scrupulos şi transparent cu situaţiile prezentate alegătorilor săi ? MAXIME ŞI CUGETĂRI – extrase din dările de seamă întocmite de deputat – * O idee, ca şi sămînţa ce o aruncăm în pămînt, are nevoie de timp ca să se poată dezvolta. Darea de seamă din 1876 * Dreptul vostru este să vă bucuraţi în pace de rodul muncii voastre, interesul vostru este să dobîndiţi preţul cel mai folositor pentru munca voastră. * Învăţătura şi moralitatea muncitorului sunt capitalurile lui cele mai nepreţuite. * Dreptatea este, cum ziceau strămoşii noştri romani, sufletul Statului. * Omul ce ţine socotelile sale din scurt nu se ruinează. Darea de seamă din 1877 * Spera contra spem, adică speră chiar şi în disperarea ta. * Precum un particular se ruinează cînd cheltuieşte mai mult decît are, asemenea şi statul. Facem rău cînd cheltuim mai mult decît putem să avem. * Picătura de apă ce cade pe o piatră o sfărîmă nu prin puterea ei, ci, prin deasa ei cădere, după cum ziceau strămoşii noştri romani în pitorescul lor limbaj: Guta cavat lapidem non fortiter sed semper cadendo. Darea de seamă din 1878 * Proprietatea cea mai dintîi este munca omului: căci prin muncă şi prin cruţarea muncii se formează capitalul şi cu capital se cumpără pămîntul. Darea de seamă din 1883 LEONIDA COLESCU: VIAŢA ŞI OPERA Acad. IULIAN VĂCĂREL La începutul anului în curs s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Leonida Colescu – reputat statistician, demograf şi economist romîn. Activitatea sa profesională, apreciată de contemporani ca şi de cei care i-au cunoscut opera după trecerea acestuia în nefiinţă (1940), s-a desfăşurat începînd din ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi pînă la declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cu o temeinică pregătire dobîndită în ţară şi străinătate, cu un remarcabil spirit organizatoric şi cu o deosebită putere de muncă, a îndeplinit funcţii de mare responsabilitate în activitatea economică practică, a elaborat studii valoroase şi s-a evidenţiat ca profesor de demografie. În cele ce urmează, vom puncta principalele momente ale vieţii şi operei sale. 1. REPERE BIOGRAFICE Leonida Colescu a văzut lumina zilei în Bucureşti, la 11 ianuarie 1872. A urmat liceul Sf. Sava, pe care l-a absolvit în 1888. Şi-a luat licenţa în drept, în 1892, la Universitatea Bucureşti, după care şi-a continuat studiile la Paris, şi Bruxelles. În capitala Belgiei, şi-a luat doctoratul în ştiinţe economice şi financiare, în 1897. La vîrsta de 27 de ani, i s-a încredinţat funcţia de director general al Serviciului Statisticii Generale a Statului (1899), pe care a îndeplinit-o timp de 23 de ani (pînă în 1922). A prezidat Consiliul Superior al Statisticii şi a fost administrator al Institutului Economic Romîn cu începere din anul 1923. În calitate de profesor, a predat demografia la Şcoala de Statistică, înfiinţată în 1930. Pe tărîmul activităţii statistice practice a organizat şi condus cîteva acţiuni de mare amploare şi de o deosebită importanţă economică şi socială, printre care se numără recensămintele populaţiei din 1899 şi 1912 şi ancheta industrială din 1901–1902. A editat Buletinul Statistic al Romîniei în perioada 1899–1922 şi a înfiinţat Biblioteca Economică Romînă în 1910. În calitate de membru al Institutului Internaţional de Statistică de la Haga, din 1910, a participat la sesiunile acestuia cu comunicări ştiinţifice bine documentate. A publicat articole şi studii statistice, demografice şi economice în ziare şi reviste. Studiile sale se ocupă de rezultatele unor recensăminte statistice, analizează în spirit critic activitatea economică şi socială desfăşurată în anumite perioade la nivel naţional ori pe sectoare, exprimă opinii cu privire la politicile promovate de autorităţile publice sau pe teme de specialitate. Iată cîteva dintre titlurile studiilor publicate în edituri sau în diverse periodice. Necesitatea unui anuar statistic al Romîniei (1889); 0); Drepturile la pensiune ale Funcţionarilor Statului din Romînia (1901); Ancheta industrială a Romîniei, în 2 volume (1904); Progresele economice ale Romîniei, îndeplinite sub domnia M. S. Regelui Carol I, 1866–1906 (1907); 1913); Ştiutorii de carte din Romînia în 1912; Statistica clădirilor şi a locuinţelor din Romînia, întocmită pe baza recensămîntului general al populaţiunii din 19 decembrie 1912–1 ianuarie 1913 (1920); 926); Statistica electorală, Alegerile generale pentru corpurile legiuitoare în 1907 şi 1911 (1913); Dicţionarul statistic al Romîniei, în 2 volume (1914); Impozitul pe veniturile proprietăţilor clădite (1927). Unele dintre lucrările mai sus-menţionate au fost publicate în cîte două sau trei ediţii. 2. AGRICULTURA, INDUSTRIA ŞI COMERŢUL EXTERIOR Pe baza rezultatelor înregistrate de diverse recensăminte sau a datelor statistice referitoare la ansamblul economiei naţionale ori la unele sectoare ale acesteia – agricultură, industrie, comerţ, transporturi etc. – Leonida Colescu a emis judecăţi de valoare, a făcut comparaţii internaţionale, a exprimat opinii personale sau a formulat propuneri. Între lucrările referitoare la economia romînească, un loc aparte ocupă studiul intitulat Progresele economice ale Romîniei. Deşi lucrarea are caracter omagial, fiind consacrată realizărilor obţinute de poporul romîn în timpul domniei Regelui Carol I, în perioada 1866–1906, totuşi ea are meritul de a evidenţia nu numai realizările obţinute în principalele ramuri ale economiei naţionale, dar şi factorii care au contribuit la progresul sau la declinul înregistrat într-o etapă sau alta. Astfel, agricultura, principala ramură a economiei naţionale, a înregistrat o dezvoltare spectaculoasă. Suprafaţa cultivată cu grîu a crescut de la 700 000 de hectare în cincinalul 1862–1866 la 1 759 000 de ha în intervalul 1902–1906, recolta de grîu a sporit de la 8,5 milioane de hl la 30 de milioane, iar producţia medie s-a majorat de 12,4 hl la hectar la 17 hl. Creşterea producţiei a făcut posibilă sporirea exportului de grîu de la 238 360 de tone în 1866 la 1 716 000 de tone în 1905 (adică de 7,2 ori), iar ca valoare de la 54 892 000 de lei la 251 342 000 (sau de 4,6 ori). Importante creşteri ale producţiei s-au obţinut şi la porumb, orz, rapiţă, fasole şi la alte culturi. Autorul prezintă cifre care atestă că, la începutul secolului al XX-lea, Romînia deţinea primul loc în Europa şi un loc important pe plan mondial în ceea ce priveşte producţia de grîu, orz şi porumb ce revenea în medie pe un locuitor. În perioada 1898–1902, spre exemplu, producţia medie pe un locuitor la grîu era de 5,46 hl în Argentina, 3,41 în Romînia, 2,94 în SUA, 2,43 în Ungaria şi de 1,63 în Rusia. Şi în privinţa exportului de cereale, Romînia se număra printre ţările cu cele mai bune performanţe cantitative: ea exporta 1,17 hl de grîu în medie pe un locuitor, în timp ce SUA exportau 0,87 hl, iar Rusia numai 0,27 hl. La acest indicator, ţara noastră era întrecută numai de Argentina. Lărgirea sensibilă a suprafeţelor ocupate cu semănături, îndeosebi cu cereale, pe seama fîneţelor şi a păşunilor, era considerată de autor ca fiind o măsură binevenită, deoarece ea marca trecerea de la stadiul pastoral al economiei agrare de la noi, la stadiul modern, bazat pe cultura plantelor. „Extensiunea mare a fîneţelor şi păşunilor, care pe la începutul deceniului al şaselea din secolul trecut (al XIX-lea – n.n.– I.V), ocupau nu mai puţin de 4 milioane de hectare în raport cu 2 1/4 milioane hectare de semănături, indică în mod concret caracterul încă pastoral al economiei agricole de pe atunci. Ne aflam, ce e drept, deja la finele acelei faze primitive, fiindcă diferite fenomene economice, evenimente politice, instituţiuni importante, ca înfiinţarea Comisiunii Dunărene, libertatea comerţului pe Marea Neagră, cerinţele pieţelor din lumea occidentală, toate contribuiau să înlesnească transiţiunea agriculturii noastre către cereale şi alte plante mult căutate pentru export”. În treacăt fie spus, aprecierea favorabilă dată de L. Colescu extinderii suprafeţelor însămînţate în detrimentul fîneţelor naturale şi al păşunilor era diametral opusă celei susţinute, la timpul său, de Ion Ionescu de la Brad. Acesta din urmă considera greşită calea pe care s-a mers, de restrîngere a sistemului de păstorie, moştenit de la străbuni, în favoarea plugăriei. Creşterea importantă a suprafeţei de teren arabil pe seama celei ocupate de fîneţe şi păşuni, a influenţat fireşte evoluţia şeptelului, care la unele specii (boi) a rămas staţionar, iar la altele (cai şi oi) a crescut puţin. Nu numai mutaţiile produse în structura de folosinţă a terenurilor agricole au afectat creşterea numărului animalelor, ci şi închiderea frontierei cu Austro-Ungaria (în 1881). Dacă în anul agricol 1866/1867 se exportau 40 000–60 000 de capete de boi, în 1882 exportul acestora scăzuse la 2 000 de capete. Aceeaşi lovitură a suferit şi exportul de porci, care de la 178 000 de capete în 1881, s-a redus la zero începînd din anul următor. Referindu-se la consecinţele acţiunii factorilor interni şi externi asupra creşterii animalelor şi a exportului acestora, la începutul secolului al XX-lea, L. Colescu scria „...Cultura fîneţelor a diminuat foarte mult la noi, în dauna creşterii vitelor, din cauză că această ramură de producţiune nu mai înfăţişează pentru agricultorii şi crescătorii mari foloasele de odinioară, cînd frontierele vestice fiind deschise, comerţul cu vite era liber şi de multă importanţă pentru economia noastră rurală”. Industria, cea de-a doua ramură a economiei romîneşti, la începutul perioadei de referinţă, era într-o fază embrionară de dezvoltare. În anul 1863, potrivit statisticii întocmite de Dionisie Pop Marţian, principalele ramuri ale industriei cuprindeau morile, povernele (de rachiu), fierăstraiele, cîteva fabrici de postav şi cîteva stabilimente de arte grafice. În Ancheta industrială din 1901–1902, Leonida Colescu a înregistrat 625 de stabilimente industriale, din care 236 (sau 37,7 la sută) fiinţau dinainte de 1866, iar toate celelalte fuseseră create ulterior. Un loc important în industria de la începutul secolului al XX-lea ocupau morile, fabricile de zahăr, de conserve, de alcool, de ape gazoase şi minerale şi altele asemenea care ţineau de industria alimentară. La acestea se adăugau exploatările petroliere şi rafinăriile de petrol, întreprinderile de exploatarea şi prelucrarea lemnului, industria metalelor şi siderurgia, fabricile de hîrtie, de cărămidă, var, dale şi tuburi de ciment, industria textilă ş.a. L. Colescu considera că, în perioada de referinţă, evoluţia sinuoasă a industriei noastre a fost influenţată de factori interni şi externi, politici şi economici, pe care îi sintetizează în rîndurile de mai jos. 1. „La finele perioadei care se termină cu anul 1876, Romînia primeşte consfinţirea ei de stat cu politică economică independentă, inaugurînd un nou regim vamal prin încheierea convenţiunii comerciale cu Austro-Ungaria. Acest regim, care a înlocuit taxele ad valorem din tariful trecut, nu avea un caracter protecţionist şi din această cauză multe ramuri de industrii, care începuse să înflorească, au avut să îndure greutăţi mari, iar unele chiar să piară din pricina concurenţei fabricatelor străine. Acest regim a ţinut aproape 10 ani, după care a urmat cunoscutul război vamal cu monarhia vecină; politica economică a Romîniei se schimbă atunci prin punerea în vigoare mai întîi a unui tarif autonom, de scurtă durată, ce a fost apoi transformat într'un tarif general şi acesta a devenit la rîndul său tarif convenţional, în 1893, cînd s'a încheiat tractatul de comerţ cu Germania şi mai tîrziu cu alte state. Caracteristica nouei politici economice a Romîniei este tendinţa de a protegia, prin tarife de import ridicate, acele industrii indigene, cari găsesc în ţară condiţiuni lesnicioase de existenţă şi o piaţă sigură de desfacere a produselor. 2. Această politică se manifestă tot aşa de concret în legea din 1887, în baza căreia statul acordă avantagii şi beneficii certe şi serioase stabilimentelor industriale care îndeplinesc anumite condiţiuni. Cele două măsuri eficace: regim vamal protecţionist, încurajarea industriei naţionale prin scutiri de impozite şi de taxe vamale la materii prime şi la maşini, sau concesiuni de terenuri pentru instalarea noilor fabrici etc., ambele unite cu expansiunea tutulor celorlalte forţe vitale ale ţării, cu înmulţirea populaţiunii, cu intensitatea deci crescîndă a puterii ei de consumaţiune, cu ieftinirea creditului, cu construirea şi facilitarea mijloacelor de transport şi comunicaţiune, toate aceste fenomene sociale şi economice... au contribuit negreşit ca industriile mari, mijlocii şi mici să ia un avînt puternic în Romînia, iar producţiunea acestei ramuri de activitate să covîrşească în multe puncte aşteptările tutulor”. Cum era şi firesc, activitatea economică şi-a găsit reflectarea în volumul şi structura comerţului nostru exterior. L. Colescu arată că, paralel cu sporirea producţiei agricole şi industriale, în perioada 1866–1905, a crescut şi volumul schimburilor comerciale cu străinătatea: valoarea importului a sporit cu 473 la sută, iar aceea a exportului cu 392 la sută; balanţa comercială, deficitară pînă în anul 1900, în anii următori a devenit excedentară. Dar problema cea mai mare rămînea aceea a decalajului dintre greutatea şi valoarea mărfurilor care făceau obiectul importului şi al exportului. Spre exemplu, în 1905, pentru a obţine o tonă de mărfuri din import, trebuia exportate mărfuri în greutate de aproape cinci ori mai mare. Această stare negativă de lucruri s-a menţinut pînă la intrarea ţării noastre în primul război mondial, iar după întregirea Romîniei în urma Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, s-a înrăutăţit şi mai mult. După datele publicate de L. Colescu, raportul cantitativ dintre export şi import, în perioada 1911–1915, era în medie de 3,71 la 1, iar în intervalul 1919–1923 de 5,1 la 1. Aceasta din cauza structurii mărfurilor care făceau obiectul schimburilor comerciale cu străinătatea şi a preţurilor externe practicate. În perioada 1911–1915, preţul mediu al mărfurilor importate era de 105,17 dolari per tonă, iar al celor exportate de 32,15 dolari, adică de 3,27 ori mai mare. În perioada postbelică, situaţia s-a agravat şi mai mult: în intervalul 1919–1923, preţul mediu al importului crescuse la 250,38 de dolari per tonă, iar cel al exportului scăzuse la 28,60 de dolari, ceea ce făcea ca decalajul dintre acestea să fie de 8,75 la 1. În anul 1923, cerealele şi derivatele acestora procurau 49,52 la sută din valuta procurată la export, lemnul şi produsele din lemn 16,67 la sută, petrolul şi bitumul 13,09 la sută, iar animalele vii 6,98 la sută; celelalte produse aveau ponderi neînsemnate. La import, pe primul loc se situau firele şi ţesăturile de bumbac şi iută, cu o valoare de 26,37 la sută din total; pe locul al 2-lea se plasau metalele şi obiectele din metal, precum şi combustibilii minerali; locul al 3-lea era ocupat de lînă, ţesături şi tricotaje din lînă. (Aceste trei grupe de mărfuri participau cu 60 la sută la valoarea totală a importului). Urmau apoi mătăsurile, confecţiile, fructele şi produsele coloniale, vehiculele, pieile şi obiectele de piele etc. Din această succintă enumerare a mărfurilor care făceau obiectul comerţului nostru exterior, rezultă că Romînia, avînd o economie cu caracter preponderent agrar, oferea la export, în proporţie covîrşitoare, produse cu un grad redus de prelucrare, şi importa, în schimb, produse industriale care încorporau, în preţurile lor, muncă înalt calificată şi retribuită pe măsură. 3. MIŞCAREA POPULAŢIEI, STAREA LOCUINŢELOR, ALFABETISMUL ŞI ALEGERILE LEGISLATIVE Pe baza datelor recensămintelor populaţiei pe care le-a organizat, L. Colescu evidenţiază creşterea numerică a populaţiei Romîniei, în decurs de 13 ani (1899–1912) cu 21,5 la sută sau cu 1,66 la sută în medie pe an. Această creştere o explică, în principal, prin faptul că rata naşterilor a depăşit pe aceea a deceselor. Spre exemplu, în perioada 1898–1902, rata medie a natalităţii a fost de 39,2 la mie, iar cea a mortalităţii de 26,5 la mie. Remarcă faptul că densitatea populaţiei în Romînia (în 1912), de 55,5 locuitori pe km2, era cu cîteva puncte procentuale mai mare decît media continentului nostru. Concentrarea majorităţii covîrşitoare a populaţiei la sate (81,6 la sută) şi numai într-o mică măsură (18,4 la sută) la oraşe, era consecinţa firească a faptului că principala ocupaţie a locuitorilor ţării era agricultura, care se desfăşoară în mediul rural. L. Colescu remarcă, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, o tendinţă de creştere a ratei natalităţii şi de diminuare a ratei mortalităţii, ceea ce a condus la creşterea sporului natural al populaţiei. „Ca medie generală, coeficientul natalităţii în Romînia poate fi stabilit la 40 la 1000 de locuitori. Această natalitate, comparată cu aceea a celorlalte State din Europa, asigură ţării noastre unul din primele locuri. Romînia formează, împreună cu ţările riverane Dunării şi Mării Negre – Rusia, Serbia, Ungaria şi Bulgaria – un grup distinct avînd cea mai mare natalitate pe continent”. Referindu-se la tendinţa de reducere a ratei mortalităţii la noi, consideră că în societatea noastră s-a produs o transformare fericită şi aceste bune rezultate le atribuie ameliorării stării sociale şi condiţiilor existente, urmate, într-o anumită măsură, de aplicarea din ce în ce mai riguroasă a regulilor de igienă, precum şi de organizarea mai sistematică şi mai completă a serviciului sanitar. „Cu toate acestea, mortalitatea în Romînia este încă mare pentru vremurile actuale, dacă ne comparăm cu cea din ţările occidentale şi din centrul Europei. Un coeficient mediu de 29,8 decese la mia de locuitori, care s-a înregistrat în anii 1893–1897, n-a fost semnalat în această perioadă decît în Rusia, Ungaria, Serbia şi Bulgaria”. Pornind de la starea de lucruri existentă, abordează cu optimism viitorul ţării, sub raport demografic, cu condiţia luării de măsuri care să favorizeze reducerea în continuare a mortalitaţii generale şi a celei infantile. „Dacă pretutindeni creşterea populaţiei este o condiţie naturală a existenţei, ea are o importanţă cu atît mai mare la noi, unde cantitatea şi vigoarea elementelor constitutive de care depind măreţia şi securitatea ţării. Maniera în care se produce aici denotă un progres continuu al forţelor vii care întreţin viaţa şi concură la prosperitatea poporului... Este incontestabil că grija mai serioasă pentru salubritatea publică, progresul bunăstării, respectarea în tot mai mare măsură a igienei de către populaţie, îngrijirea copiilor mici şi protejarea lor împotriva bolilor etc., vor trebui să contribuie la reducerea numărului deceselor”. Problemele stării de sănătate a populaţiei le-a reluat şi în studiul consacrat rezultatelor recensămîntului clădirilor şi locuinţelor, pe care l-a organizat în decembrie 1912. Şi în acest caz, a făcut comparaţii internaţionale pentru a vedea care este situaţia în Romînia, în raport cu alte ţări de pe continent. Astfel, în ţara noastră, la o densitate a populaţiei de 55,5 de locuitori pe km2, se înregistrau 11 clădiri pe km2. În Franţa, la o densitate a populaţiei de 73,8 de locuitori pe km2, coeficientul clădirilor era de 12 pe km2; în Austria, unei densităţi a populaţiei de 95,9 de locuitori pe km2, îi corespundea un coeficient de 12 clădiri pe km2, iar în Bavaria, la o densitate de 90 de locuitori, existau 11 clădiri pe km2. „Aceste date comparative ne arată că raportul de 11 între clădirile şi suprafaţa teritoriului Romîniei este normal, cu toate că noi avem densitatea specifică cea mai scăzută din toate statele considerate”, concluzionează organizatorul recensămîntului şi comentatorul rezultatelor acestuia. Totuşi, raportul dintre densitatea populaţiei şi coeficientul clădirilor, fără alte elemente referitoare la mărimea clădirilor şi la materialele din care sunt construite, nu este concludent. „Tendinţa generală este, cu deosebire în oraşele mari şi industriale, de a avea clădiri vaste şi înalte, care să economisească terenurile de construcţiune, a căror valoare se scumpeşte în proporţiune cu înmulţirea locuitorilor şi cu răspîndirea condiţiunilor mai bune de locuit. O politică socială a clădirilor, inspirată de adevăratele cerinţi igienice şi salubre cere dimpotrivă înfrînarea acestei tendinţe către clădiri-cazărmi, şi adoptarea sistemului de case rustice, cu aer şi verdeaţă, fără aglomeraţiuni prea mari şi înghesuiri de oameni, care provoacă ciocniri sociale şi economice şi alte multe dezavantagii. În privinţa asta oraşele noastre cu căsuţe răsfirate, înconjurate de grădini şi curţi mari, s'ar găsi, în genere, în condiţiuni favorabile, dacă la aspectul lor natural, s'ar adăoga aplicarea măsurilor de salubritate şi introducerea instalaţiunilor igienice ce trebuesc pretinse dela o administraţiune comunală vigilentă şi conştiincioasă”. Rezervele făcute de L. Colescu cu privire la clădirile din Romînia au în vedere faptul că „...la noi clădirile lasă mult de dorit sub raportul salubrităţii şi al confortului modern”. Recensămîntul din 1912 înregistrase 32 367 de bordeie (2 la sută din totalul clădirilor), în care locuiau oameni, situate mai cu seamă la sate. Şi la oraşe existau multe locuinţe improprii destinaţiei, instalate în magazii, grajduri, şoproane şi alte dependinţe. Marea majoritate a caselor ţărăneşti din comunele rurale erau făcute din nuiele cu lut (38,6 la sută din total), din lemn (36,0 la sută) şi vălătuci (13,3 la sută). Ponderea clădirilor construite din cărămidă era redusă (numai 8,9 la sută). Nici clădirile de la oraşe, deşi erau construite din materiale mai rezistente (58,7 la sută din cărămidă), nu aveau o situaţie de invidiat în ceea ce priveşte alimentarea cu apă şi evacuarea apelor uzate. Prin conducte erau alimentate cu apă numai 19,6 la sută din totalul clădirilor, iar de la fîntîni 8,6 la sută; de canalizare dispuneau doar 10,1 la sută din numărul clădirilor. Cu privire la numărul încăperilor, recensămîntul a constatat că 22,9 la sută din locuinţele situate la oraşe aveau cîte o singură încăpere, 32,8 la sută – cîte două, 19,1 la sută cîte trei, 15,8 la sută – 4–5, iar 9,4 la sută peste 6 încăperi. Referindu-se la locuinţele formate dintr-o singură încăpere, L. Colescu face următorul comentariu: „Aici apare indicele stării de mizerie a unei mari părţi din locuinţele în care se adăposteşte populaţiunea noastră urbană, înghesuită într'o singură încăpere, insalubră, incomodă şi neîncăpătoare pentru sufletele ce conţine”. Făcînd o grupare a locuinţelor din comunele urbane avînd 1-2 încăperi şi alta cu 3 ori mai multe încăperi, L. Colescu concluziona: „...Considerînd prima grupă ca neîndestulătoare şi cealaltă mai corespunzătoare cu trebuinţele vieţei, găsim în locuinţele noastre din oraşe 55,7 la sută făcînd parte din grupa întîi şi 44,3 la sută din a doua. Majoritatea locuinţelor orăşeneşti sunt deci neîncăpătoare, fapt ce apare mai în evidenţă din raportul între locuinţe, încăperi şi numărul persoanelor ce vieţuiesc în ele”. La sate, locuinţele cu 1–2 încăperi reprezentau 65,7 la sută din total, iar cele cu 3 ori mai multe încăperi 34,3 la sută. În Moldova, unde 32,4 la sută din totalul locuinţelor rurale aveau o singură încăpere, iar 39 la sută aveau două, situaţia era mai rea decît pe total ţară. Referindu-se la rezultatele recensămîntului evocate mai sus, L. Colescu trage un semnal de alarmă, afirmînd: „Este o stare îngrijorătoare ce se reflectă din datele statistice şi care trebuie să atragă atenţiunea tuturor conducătorilor noştri. Nu este oare o apropiere între această compunere nefericită a locuinţelor din Moldova şi între fenomenele demografice particulare populaţiunii rurale din această parte a ţării, cu mortalitatea excesivă, chiar în anii normali, şi cu o natalitate din ce în ce mai slăbită?” Raportul dintre numărul locatarilor şi numărul încăperilor unei locuinţe evidenţiază o situaţie de-a dreptul alarmantă. Astfel, din cele 808 750 de menaje de 3–5 persoane care reprezintă tipul mediu al gospodăriei noastre pe întreaga ţară, 155 930 (19,3 la sută) n-au decît o singură încăpere. Admiţînd media de 4 persoane la un menaj, revine de fiecare om cîte un sfert din încăpere, ca să respire, să doarmă, să prepare mîncare, să mănînce şi poate să şi lucreze. Din grupa menajelor de 6–10 persoane, în care media se stabileşte la 7 persoane de menaj, s-au găsit 53 653 (sau 11,9 la sută din total) îngrămădite în cîte o singură încăpere, iar 179 349 (sau 38,8 la sută) în cîte două încăperi. „Aceste cifre sunt indicii că o bună parte din populaţiunea Romîniei nu dispune de spaţiul strict necesar pentru locuit în condiţiuni igienice şi morale. Faptul acesta pus în legătură cu fenomenele demografice va putea explica în parte cauzele mortalităţii intense ce domină la noi şi cu deosebire a mortalităţii infantile, care atinge proporţii excesive”. O altă problemă importantă urmărită prin recensămintele statistice organizate de L. Colescu în 1899 şi 1912 se referă la ştiutorii de carte din ţara noastră. Cu ocazia recesămîntului general din anul 1899 numai 22 la sută din populaţia în vîrstă de 7 ani şi peste ştiau să scrie şi să citească, ceea ce înseamnă că 78 la sută din total erau neştiutori de carte. În anul 1912 pe întreaga ţară proporţia persoanelor de la 8 ani în sus, care ştiau să scrie şi să citească, era de 39,3 la sută, iar aceea a analfabeţilor de 60,7 la sută. Deşi în ultimii 13 ani se înregistrase o îmbunătăţire a proporţiei ştiutorilor de carte (cu 17,3 puncte procentuale), totuşi „...acest rezultat nu poate să ne încînte, mai ales dacă privim situaţiunea din celelalte ţări civilizate”, afirma pe drept cuvînt L. Colescu. Astfel, proporţia analfabeţilor în Austria (în 1910) era de 16,5 la sută, în Belgia (1900) de 19,1 la sută, în Franţa (1906) de 23,6 la sută, în Ungaria (1910) de 33,3 la sută, iar în Italia (1911) de 37,6 la sută. Cu un grad de analfabetism mai ridicat decît la noi erau: Bulgaria (în 1905) cu 65,2 la sută, Portugalia (1911) cu 69,7 la sută şi Rusia (1905) cu 73 la sută. Recensămîntul din 1912 arăta că proporţia ştiutorilor de carte era, ca şi în 1899, mai ridicată la bărbaţi (54,8 la sută) decît la femei (23,2 la sută). Datele recensămîntului realizat cu 13 ani în urmă arătau că bărbaţii erau ştiutori de carte în proporţie de 32,8 la sută, iar femeile de numai 10,9 la sută. Repartizarea ştiutorilor de carte pe medii sociale, în 1912, arăta o situaţie mai bună în comunele urbane (65,9 la sută) decît în cele rurale (32,6 la sută). Deşi se înregistraseră oarecari progrese faţă de 1899 (cînd proporţiile erau 49,4 la sută în comunele urbane şi 15,2 la sută în cele rurale), decalajul dintre acestea se redusese întrucîtva (de la 3,25 la 1 la 2 la 1), dar nu dispăruse. L. Colescu nu se mulţumeşte să remarce proporţia foarte ridicată a analfabetismului mai ales în mediul sătesc, ci caută să identifice cauzele acestei stări negative de lucruri. Deşi prima lege a instrucţiunii publice, care instituia învăţămîntul primar obligatoriu, fusese promulgată încă în 1864, totuşi şi în anul şcolar 1912–1913 numărul şcolilor primare existente era mult prea mic faţă de nevoile populaţiei şcolare, iar numărul învăţătorilor era cu totul insuficient. Dacă pe ansamblul ţării situaţia învăţămîntului primar era critică, la sate aceasta era mult mai grea decît la oraşe. Greutăţile pe care administraţia le întîmpina în aplicarea legii care instituia obligativitatea învăţămîntului primar, după părerea lui L. Colescu, proveneau „...pe deoparte din insuficienţa şcoalelor, din depărtarea localurilor de şcoală de centrele locuitorilor, din impracticabilitatea drumurilor, de altă parte din reaua-voinţă a locuitorilor cari pentru diferite motive refuză să-şi trimită copiii la şcoală. Sancţiunea prevăzută în lege nu înfrînge destul această rea-voinţă şi de aceea vedem un număr atît de mare de copii (aproape 40 la sută) cari nici măcar nu se înscriu la şcoală”. De la data cînd L. Colescu constata existenţa unor mari disfuncţionalităţi în organizarea învăţămăntului primar la sate, au trecut 90 de ani. Deşi în acest răstimp s-au înregistrat progrese incontestabile, totuşi nici pînă astăzi unele dintre acestea nu au fost eradicate. Între problemele cu caracter politico-social, de care s-a ocupat L. Colescu, un loc aparte ocupă cele referitoare la alegerile generale pentru corpurile legiuitoare din anii 1907 şi 1911. În conformitate cu prevederile legii electorale, alegătorii pentru Cameră şi Senat erau împărţiţi în colegii, în funcţie de domiciliu, profesie şi de cens (venitul funciar urban sau rural). Unii dintre alegători beneficiau de dispensă pentru cens, dacă erau absolvenţi ai învăţămîntului primar sau dacă ştiau să scrie şi să citească ori dacă plăteau un impozit minim. Potrivit statisticii electorale, rezultatele alegerilor legislative din anul 1911 s-a prezentat astfel: la Cameră, cei 33 066 de agricultori şi mari proprietari, care însemnau 40 la sută din totalul alegătorilor direcţi, au fost reprezentaţi prin 82 de deputaţi ieşiţi din clasa lor, adică aproape 45 la sută din totalul membrilor Camerei; comercianţii şi industriaşii, care dau un contingent de 14,6 la sută alegători, nu au trimis în Cameră decît 7 membri, pe cînd dintre avocaţii, al căror contingent era numai de 3 la sută, au fost aleşi 52, adică aproape 30 la sută; profesorii, cu un contingent de alegători de 5,8 la sută, au reuşit să ia 17 scaune sau 9 la sută. O situaţie asemănătoare s-a înregistrat şi la Senat. Aici cei 10 869 mari agricultori şi proprietari (43 la sută din totalul alegătorilor) au trimis 53 sau jumătate din totalul senatorilor aleşi. Avocaţii, în număr de 2 723 alegători sau 11 la sută, au fost reprezentaţi prin 26 de senatori, adică 23 la sută, profesorii şi medicii prin cîte 7 senatori, pensionarii prin 11, iar comercianţii şi industriaşii, al căror contingent de alegători era de 2155 sau 8 la sută, n-au reuşit să trimită decît un singur senator din breasla lor. Iată cum comenta aceste rezultate L. Colescu: „În ţările în care deosebirile de clase sociale sunt bine accentuate şi bazate pe deosebirea de interese, luptele politice se dau în jurul acestor interese şi fiecare clasă tinde să trimită în Corpurile Leguitoare cît mai mulţi reprezentanţi cari să apere interesele ei. La noi viaţa politică nu prezintă pîn'acum acest caracter. Reprezintanţii cei mai numeroşi... sunt luaţi din clasa bogătaşilor – marii proprietari agricoli, cari predomină încă asupra celorlalte clase. Alături de dînşii s'au ridicat avocaţii, graţie naturei acestei profesiuni, mai adequată decît altele la zbuciumările vieţii publice; mai competinte – poate – în judecarea cestiunilor politice şi în formularea legilor. Tendinţa de a face să fie reprezintată fiecare clasă socială, a fost slabă la noi, şi dovada o găsim şi în trecut şi în prezent”. 4. FINANŢELE PUBLICE În lucrarea sa Progresele economice ale Romîniei, la care ne-am mai referit în paragraful doi, L. Colescu face o analiză a evoluţiei finanţelor publice ale ţării noastre în perioada 1866–1906. Pe baza unui bogat material statistic, autorul emite judecăţi de valoare cu privire la politica financiară promovată de autorităţile publice, insistă asupra creşterii veniturilor publice într-un ritm mai rapid decît a cheltuielilor, evidenţiază mutaţiile survenite în structura veniturilor şi a cheltuielilor bugetare, pune în lumină condiţiile în care au fost contractate împrumuturile de stat, precum şi povara pe care acestea au generat-o. Pentru a caracteriza situaţia critică a finanţelor ţării în 1866, L. Colescu citează un document al Locotenenţei Domneşti din acel an, în care se afirmau următoarele: „Starea finanţelor ţării este cunoscută de toţi: departe de a fi mulţumitoare, ea ne înfăţişează un tablou din cele mai întristătoare. În ziua cînd guvernul actual a luat în mînă cîrma Statului, s-a ridicat vălul ce acoperia prăpastia în care eram ameninţaţi a cădea. Grămădirea deficitelor peste deficite şi acoperirea lor prin contractări de împrumuturi, cari la rîndul lor prin plată de procent împovărau bugetul cheltuielilor în nici o proporţiune cu veniturile adevărate ale Statului, trecerea în budgetul veniturilor a unor cifre iluzorii şi nejustificate, n'au putut avea alt rezultat decît a îngreuia din an în an situaţiunea financiară şi a ne conduce în fine la punctul de a nu mai putea merge înainte. Creditul statului secat cu totul, toate cassele publice goale şi tezaurul împovărat, afară de datoria fixă regulată prin plată de anuităţi, de o datorie exigibilă de 20 652 535 lei. Iată situaţiunea noastră financiară”. În cei 40 de ani care au urmat, situaţia finanţelor publice s-a îmbunătăţit treptat, graţie dezvoltării economiei naţionale. „Expansiunea şi înmulţirea forţelor productive, punerea în valoare a bogăţiilor solului şi subsolului ţării, organizarea aparatului administrativ, activarea cu un cuvînt a întregei mişcări economice, toate acestea au contribuit să sporească şi să întărească mijloacele budgetare. Finanţele publice, pe cari la 1866 le-am văzut aşa de palide şi şovăitoare, se dezvoltă treptat-treptat, se consolidează şi se adaptează la trebuinţele vieţii sociale moderne; creditul Statului se întăreşte graţie încrederii din ce în ce mai mare ce inspiră străinătăţii avuţia şi calităţile neamului romînesc”. În anul 1866 bugetul Romîniei se încheiase cu venituri de 59 milioane de lei şi cu cheltuieli de 68 milioane, respectiv cu un deficit de 9 milioane. Pînă la finele secolului al XIX-lea deficitele alternaseră cu excedentele. În anul 1905–1906 veniturile bugetare se ridicaseră la 278,7 milioane, iar cheltuielile la 233,3 milioane, adică cu un excedent de 45,4 milioane. În intervalul 1901–1905 se înregistraseră numai excedente. Aşadar, în decurs de 40 de ani, veniturile bugetare se multiplicaseră de 4,7 ori, cheltuielile de 3,4 ori, iar locul deficitului fusese luat de un important excedent. Pentru a face faţă cheltuielilor publice, statul a contractat importante împrumuturi, ceea ce a dus la sporirea accelerată a datoriei publice de la 80,3 milioane de lei în 1866 la 1 443,5 milioane la 1 aprilie 1906, adică de 18 ori. O dată cu aceasta, a crescut şi povara datoriei publice, concretizată în plata de dobînzi şi rambursări ale ratelor împrumuturilor ajunse la scadenţă. În 1866, serviciul datoriei publice se ridica la 11,2 milioane de lei, ceea ce reprezenta 16,5 la sută din totalul cheltuielilor bugetare, respectiv 13,9 la sută din volumul datoriei publice. În anul 1905–1906, serviciul datoriei publice se cifra la 84,5 milioane, ceea ce reprezenta 32,2 la sută din totalul cheltuielilor ordinare şi extraordinare ale statului. Aşadar, povara datoriei publice (ca mărime relativă) se dublase faţă de anul de referinţă. Creşterea volumului datoriei publice era privită ca un fenomen pozitiv în măsura în care indica sporirea credibilităţii statului romîn pe piaţa capitalului de împrumut, ceea ce făcea posibilă reducerea ratei dobînzilor, a comisioanelor şi a celorlalte cheltuieli aferente împrumuturilor contractate. Întrucît datoria noastră publică se afla în mîinile creditorilor externi în proporţie de 90 la sută (numai 10 la sută fusese plasată pe piaţa internă), partea covîrşitoare a cuponului datoriei noastre publice externe (73,2 milioane de lei) se plătea în străinătate. Efectul acestei politici financiare avea consecinţe împovărătoare pentru ţara noastră. „Pentru ca să facă faţă unei asemenea anuităţi considerabile, care se trimite regulat peste hotare, ţara trebue să producă şi să producă din acele articole, care convin şi de care are nevoie străinătatea. S'au indicat clar, în cele precedente, cari sunt ramurile noastre principale de producţiune şi cum se întreţin transacţiunile mărfurilor ce le scoatem, prin muncă naţională, din solul şi subsolul ţării spre a le vărsa pe pieţele străine în schimbul fabricatelor lor. Diferenţa între transacţiunile de import şi de export trebue să se soldeze în favoarea acestuia din urmă, pentru ca ţara să poată achita anuităţile împrumuturilor publice”. Cele de mai sus reprezintă o formă voalată de critică a politicii de îndatorare excesivă a Romîniei faţă de ţările occidentale, deoarece serviciul datoriei publice externe atinsese un nivel atît de ridicat încît cu greu i se mai putea face faţă. O problemă socială cu importante implicaţii financiare, căreia L. Colescu i-a consacrat un studiu bine documentat, se referă la pensiile cuvenite funcţionarilor publici. Autorul studiului trece în revistă toate reglementările referitoare la drepturile la pensie, de la instituirea acestora prin Regulamentul organic şi pînă la 1901, arătînd condiţiile de eligibilitate a pensionarilor, drepturile acordate funcţionarilor publici, civili şi militari, sursele de finanţare a pensiilor, instituţia împuternicită să gestioneze fondul de pensii, precum şi efectele aplicării respectivelor legi asupra finanţelor publice. După opinia sa, „...atît legea din 1888 a pensiilor militare cît şi cea din 1890 a pensiilor funcţionarilor au produs pentru finanţele Statului efecte dezavantagioase. Acest rezultat defavorabil se datoreşte, după părerea noastră, în cea mai mare parte modului de întocmire a acestor legi. Din cauza lipsei unui calcul serios, întemeiat pe datele şi experienţa trecutului, nu s'a stabilit bine proporţia între produsul reţinerilor făcute asupra lefilor şi între cifra pensiilor datorate de Stat. Această disproporţie a avut de urmare de a împovăra prea mult budgetul public prin subvenţiunile fondului de pensii”. În încheierea studiului care cuprinde o analiză critică ce se întinde pe aproape 70 de ani, L. Colescu face o serie de aprecieri şi propuneri interesante şi pentru zilele noastre. „Legea pensiilor este o operă de asistenţă publică. Acest caracter al ei nu trebue pierdut din vedere, nici cînd legiferăm în această materie, nici cînd criticăm rezultatul unei legislaţiuni. Ca orice măsură de acest fel, are efecte binefăcătoare, şi de asemenea înrăurirea ei defavorabilă, e inevitabilă, dacă nu se cumpăneşte în destul de bine aplicarea ei în fapt. În cestiunea pensiilor, e foarte cuminte şi uman ca Statul să asigure funcţionarului mijloace de existenţă în epoca, cînd din cauza vîrstei, nu mai poate servi. Pensia e un stimulent eficace şi necesar, pentru ca funcţionarul să depună silinţă, onestitate şi conştiinţă în îndeplinirea datoriilor sale. În schimb însă, coarda asistenţei gratuite nu trebue întinsă prea tare, fiindcă riscăm de a ajunge la rezultate rău făcătoare. Înlesnind prea mult calea către pensie, dăm peste două inconveniente sociale: îndepărtarea spiritului de economie din clasa funcţionarilor este o consecinţă necesară a unei legislaţiuni, care asigură prea uşor dreptul la retragere, putinţa de a trăi fără muncă pe comptul Statului. De altă parte înmulţirea numărului pensionarilor la o vîrstă prea timpurie distrage o sumă de capacităţi formate şi în stare, poate, încă de a munci, de la serviciul Statului”. Referindu-se la direcţia în care trebuia modificată legea pensiilor, L. Colescu pledează pentru administrarea drepturilor de pensie printr-o instituţie publică, stabilirea pensiei pe baza caculelor de probabilitate, constituirea unui fond de pensii alimentat cu resurse proprii, crearea unui fond de rezervă care să fie folosit în situaţii excepţionale, excluzîndu-se astfel apelul la subvenţii de la buget. În încheiere, se poate spune că, la trecerea a 130 de ani de la naşterea lui Leonida Colescu, timpul a validat nu puţine dintre ideile susţinute de acesta. Şi astăzi, lucrările sale prezintă un real interes pentru tereticienii şi practicienii din domeniile statisticii, demografiei, economiei şi finanţelor, ca şi pentru cercetătorii care se ocupă de istoria economică şi istoria gîndirii economice din ţara noastră. CONTRIBUŢIA DOCTORULUI LEONIDA COLESCULA DEZVOLTAREA STATISTICII ROMÎNEŞTI Dr. AUREL CAMARA Caracterizarea succintă a statisticii oficiale romîneşti şi a evoluţiei acesteia pe parcursul celor 143 ani care au trecut de la crearea ei, ca rezultat al unui lung proces de dezvoltare istorică, nu poate omite contribuţia inestimabilă pe care şi-au adus-o o pleiadă de ilustre personalităţi ale ştiinţei romîneşti la afirmarea statisticii în ţara noastră. În rîndul acestora, se înscrie şi distinsul şi nu mai puţin apreciatul doctor Leonida Colescu, pe care astăzi la 130 ani de la naştere îl comemorăm şi îl readucem în conştiinţa naţiunii. Permiteţi-mi ca prin expunerea prezentată la această sesiune aniversară să evidenţiez contribuţia pe care dr. Leonida Colescu a adus-o la dezvoltarea şi afirmarea statisticii romîneşti. Orientat economic şi demografic prin formarea sa universitară, doctor în ştiinţe economice şi financiare la Universitatea din, Germania, Leonida Colescu s-a evidenţiat prin clarviziunea de excepţie în interpretarea şi afirmarea statisticii în calitatea sa de director general şi promotor al instituţiei oficiale de statistică pe o perioadă de peste un sfert de veac (între 1899 şi 1922) şi apoi ca preşedinte al Consiliului de Statistică pînă în amurgul vieţii sale. Leonida Colescu rămîne în istoria statisticii cel mai longeviv conducător al instituţiei statisticii oficiale. Personalitatea complexă a dr. Leonida Colescu şi a aportului său, de înaltă ţinută, la edificarea instituţiei statisticii romîneşti, o putem defini prin prezentarea succintă a contribuţiei sale la aşezarea instituţională a statisticii pe fundamentul ştiinţific necesar şi la promovarea şi afirmarea unei statistici naţionale coordonate. În esenţă, activitatea desfăşurată de Leonida Colescu s-a încadrat în conceptele de organizare şi în principiile teoretice şi metodologice elaborate de predecesorul său C. Crupenski, pe care le-a îmbogăţit şi îmbunătăţit, a extins investigaţia statistică la noi domenii necercetate preocupîndu-se perseverent şi de publicarea unor lucrări statistice de înaltă valoare ştiinţifică. Astfel, Leonida Colescu şi-a expus în acest sens profesiunea de credinţă, afirmînd: „Statistica şi-a păstrat şi trebuie să-şi păstreze rolul ei însemnat, de a fi în mîna Guvernului un instrument util pentru cîrmuirea Statului. … Cine mai bine decît statistica, cu metoda sa riguroasă şi cu caracterul său obiectiv, poate să dirigă cercetările şi să lumineze „ce este” pentru ca apoi să ştie „cum trebuie să fie”? În privinţa modului de organizare a statisticii oficiale, se poate menţiona că Legea de organizare a Statisticii din 1871 şi regulamentul ei de aplicare nu au fost traduse în viaţă, iar conducătorul Oficiului statistic, Al. Pencovici, a şi criticat într-un raport oficial (în 1878) faptul că s-a abandonat concepţia sistemului de organizare centralizată a statisticii. În schimb, perioada conducerii de către Leonida Colescu se caracterizează prin înfiinţarea de servicii sau birouri de statistică în cadrul ministerelor, care au desfăşurat, chiar dacă uneori improvizat, o activitate utilă, valoroasă. Excepţie de la această situaţie o constituie activitatea serviciilor statistice de finanţe şi învăţămînt care au cunoscut o dezvoltare susţinută. În urma înfiinţării în cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor a Direcţiunii Statisticii Generale (în anul 1892), lui C. Crupenski îi urmează, la conducerea acestei direcţii, Leonida Colescu (ea a fost apoi transformată succesiv în Serviciul Statisticii generale, prin actele legislative din anii 1896, 1900 şi 1909). Deschizător de drumuri prin cercetarea unor sectoare neinvestigate, cu putere de muncă şi inspiraţie creatoare, Leonida Colescu şi-a adus o contribuţie decisivă la realizarea unor noi cercetări statistice. În perioada conducerii sale, Colescu a contribuit la realizarea a două recensăminte de populaţie (în 1899 şi 1912), la efectuarea unei anchete industriale în 1901–1902, mai multe anchete agricole, un recensămînt al animalelor domestice, la prelucrarea materialelor reformei agrare din 1864, precum şi prin continuarea publicării „Buletinului Statistic”, a datelor privind mişcarea naturală a populaţiei, precum şi publicarea unor studii analitice, sub îndrumarea sa. În concepţia lui Leonida Colescu un loc important îl deţinea preocuparea privind cunoaşterea tendinţei şi a intensităţii fenomenelor economice şi sociale, în continuă mişcare şi transformare. De aceea el a afirmat: „Cunoaşterea cît mai exactă a factorilor de producţiune ale ţării este o condiţie esenţială şi un mijloc sigur pentru bunăstarea şi propăşirea ei economică” (Din Statistica agricolă a Romîniei, partea I, 1907). De aceea, în activitatea sa, Colescu s-a preocupat pentru „dezvelirea” forţelor de producţie şi cunoaşterea cît mai exactă şi amănunţită a surselor care stimulează păstrarea şi dezvoltarea bogăţiilor pe care le posedă ţara . Prin modul inventiv şi prin aplicarea unor metode moderne de observare, la nivelul respectiv de dezvoltare a statisticii, precum şi prin diversitatea metodelor folosite, Colescu şi-a adus contribuţia şi în cadrul lucrărilor de statistică agricolă sau industrială, pe care le-a condus. Serviciul condus de L. Colescu a elaborat, în domeniul statisticii agricole, mai multe lucrări, dintre care se pot remarca prin rolul şi importanţa lor în dezvoltarea statisticii romîneşti: Recensămîntul animalelor domestice din decembrie 1900 (publicat în 1903) şi Statistica agricolă a Romîniei în anii 1904–1905 (publicată în 1907). Recensămîntul animalelor domestice din 1900 constituie o lucrare de mare complexitate, care a fost efectuată pe baza recomandărilor internaţionale ale Institutului Internaţional de Statistică, cuprinzînd un volum sporit de indicatori (faţă de statisticile anterioare) privind efectivul şi structura animalelor, volumul producţiei animaliere pentru principalele produse, baza furajeră, preţul de vînzare al animalelor şi altele. Un alt recensămînt al animalelor a fost condus de L. Colescu în anul 1916. Lucrarea Statistica agricolă a Romîniei 1904–1905 conţine rezultatele cercetărilor efectuate timp de 2 ani privind producţia agricolă şi suprafeţele cultivate, structura pe mărimi de proprietate a exploataţiilor, modul lor de exploatare, înzestrarea cu maşini şi unelte, populaţia ocupată. Din analiza datelor efectuate de Colescu, reţine atenţia observaţia lui, că datele nu sunt înregistrate decît pentru cei care exploatează pămîntul pe cont propriu în calitate de proprietari sau arendaşi, dar nu sunt cuprinşi salariaţii agricoli sau lucrătorii cu ziua (ocazionali) ceea ce diminuează mărimea populaţiei ocupate în agricultură. În aceeaşi perioadă Serviciul Statisticii Generale a editat anual şi alte lucrări de statistică agricolă, dar care cuprindeau numai o serie de tabele cu un număr redus de indicatori. Preocuparea constantă a lui Colescu, în acest sens, se baza şi pe concluzia pe care a exprimat-o, potrivit căreia „Cercetările retrospective sunt foarte trebuitoare aci ca în toate ramurile statisticei, căci numai prin adevărata lor structură şi funcţiune, fenomenele sociale se manifestă în dezvoltarea lor naturală” (Din: „Statistica Agricolă a Romîniei”, partea I, 1907). Pentru cunoaşterea potenţialului industrial al ţării, contribuţia lui Leonida Colescu s-a concretizat în primul rînd în realizarea Anchetei Industriale din 1901–1902. Valoarea şi importanţa acestei anchete este edificatoare în definirea locului ei în cronologia cercetărilor de statistică industrială, ţinînd seama de lucrările anterioare, ca de exemplu, cele realizate de Dionisie Pop Marţian (în 1860), cu caracterul lor parţial. Organizarea anchetei industriale, pe baza înregistrării propriu-zise a tuturor industriilor şi prin centralizarea datelor anchetei a constituit un progres incontestabil. Printre noutăţile anchetei remarcăm utilizarea a două formulare distincte pentru industria mare şi pentru industria mijlocie şi mică (prin folosirea buletinelor individuale), calculul valorii producţiei şi al materiilor prime (prin preţuri distincte) la nivel de stabiliment, dar şi aplicarea, ca noutate absolută, a metodei anchetei de opinie, ceea ce face din această anchetă un precursor al unei statistici moderne industriale. Leonida Colescu are meritul nu numai de preluare a metodologiei altor ţări avansate în acest domeniu, dar şi acela de a fi creat o metodologie care corespundea particularităţilor etapei şi nivelului de dezvoltare a industriei romîneşti. De asemenea, gruparea privind ramurile industriale, elaborată de Leonida Colescu, reprezintă o noutate faţă de cea alcătuită de Dionisie Pop Marţian (cu patru decenii în urmă) şi care se aliniază la practica statistică internaţională. Realizarea concomitentă a unei serii de comparaţii internaţionale, evidenţiază concepţia lui Leonida Colescu privind modul de realizare a unei analize statistico-economice. Datele de statistică industrială au fost asigurate în continuare de Serviciul Statisticii Generale, în anii 1904, 1906 şi 1910 fiind publicate în Buletinul Statistic General al Romîniei. Prezentarea contribuţiei inestimabile a Dr. Leonida Colescu la dezvoltarea statisticii romîneşti, nu este posibil să omită valoarea deosebită a aportului său în realizarea recensămintelor generale ale populaţiei din anii 1899 şi 1912, precum şi în dezvoltarea statisticii demografice. Este unanim recunoscut faptul că, Leonida Colescu a pus bazele recensămintelor moderne de populaţie în ţara noastră, nu numai prin dezvoltarea programului observării, cît şi prin modul de organizare, de înregistrare şi de prelucrare a datelor recensămîntului. Trebuie, de asemenea, evidenţiat faptul că, ţara noastră se regăseşte printre primele ţări europene care au organizat recensăminte statistice ale populaţiei, chiar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Recensămîntul populaţiei din 1859 în Principatele Unite nu a fost însă urmat de alte recensăminte demografice ale populaţiei pînă în anul 1899, cînd următorul recensămînt a fost organizat şi efectuat integral de Serviciul Statisticii Generale, condus de Leonida Colescu. Acest recensămînt a fost realizat din iniţiativa personală a lui Leonida Colescu, fără să fi avut o bază legislativă proprie (deosebită de reglementarea efectuării recensămintelor fiscale) sau un fond special necesar finanţării acestuia. Contribuţia deosebită a lui L. Colescu în efectuarea lui a constat în munca de elaborare a formularelor şi metodologiei recensămîntului, în special, prin trecerea de la folosirea listelor colective, utilizate de Ion Ionescu de la Brad, la buletinul de familie (al menajului). Preocuparea centrală a lui Colescu pentru efectuarea, în 1899, a recensămîntului statistic al populaţiei, rezultă şi din următoarea afirmaţie „Această lucrare este necesară şi folositoare pentru că o cunoştinţă exactă a numărului populaţiei înlesneşte oricărui guvern sarcina ce îi este încredinţată de a se îngriji de îmbunătăţirea mijloacelor ei de trai” (Din afişul Recensămîntului din 1899). Rezultatele Recensămîntului general al Romîniei din 1899 au apărut, precedate de o introducere cu explicaţiuni semnate de Leonida Colescu, abia în 1905. Dar principalele rezultate preliminare şi un studiu asupra tehnicii recensămîntului au fost prezentate de Leonida Colescu la cea de a IX-a Sesiune a Institului Internaţional de Statistică (Berlin, 1903), primind deosebite elogii din partea participanţilor străini pentru realizarea acestui recensămînt modern în ţara noastră. Leonida Colescu şi-a adus contribuţia deosebită şi la organizarea şi efectuarea Recensămîntului general al populaţiei din 19 decembrie 1912. Prin preocuparea lui constantă s-a reuşit promulgarea, pentru prima dată, a Legii privitoare la recensămîntul general al populaţiei din 1912 şi aprobarea unui Regulament privind organizarea şi efectuarea lui. Ca o noutate în ce priveşte recensămîntul, prevederile legii şi ale Regulamentului respectiv, au stabilit unele principii moderne, referitoare la: universalitatea înregistrării, unitatea de înregistrare (persoana, respectiv, menajul), momentul critic, obligativitatea înregistrării şi a păstrării secretului, metoda de înregistrare, programul înregistrării, modul de organizare. Trebuie menţionat, ca o noutate, faptul că, cu prilejul recensămîntului din 1912 s-a realizat concomitent o cercetare statistică asupra clădirilor şi locuinţelor populaţiei, care împreună cu constatările de ordin demografic, au permis realizarea unei lucrări speciale asupra aşezărilor populaţiei pe teritoriul romînesc. Această cercetare a fondului de clădiri şi locuinţe a fost prima de acest fel în ţara noastră, respectiv una din primele pe plan internaţional. Rezultatele recensămîntului din 1912 privind statistica clădirilor şi locuinţelor din Romînia au fost publicate cu întîrziere, abia în 1920, datorită evenimentelor istorice din perioada primului război mondial. Publicaţia cuprinde o amplă introducere analitică scrisă de L. Colescu, împreună cu o parte privind tehnica lucrării, redactată de colaboratorul acestuia, I.N. Angelescu. Trebuie remarcat că, prin această lucrare statistica romînească prezintă pentru prima dată asemenea informaţii, care nu au fost disponibile în trecut şi care tratează în mod distinct cele două unităţi de observare – clădirea şi locuinţa. Înainte de apariţia rezultatelor acestui recensămînt al clădirilor şi locuinţelor, şi după publicarea în 1914 a Dicţionarului Statistic al Romîniei, ce conţinea date detaliate privind populaţia, sub redacţia lui Leonida Colescu apare în 1915 Statistica ştiutorilor de carte din Romînia cuprinzînd datele ultimului recensămînt privind ştiinţa de carte a locuitorilor ţării. Această publicaţie, cuprinde o introducere semnată de Leonida Colescu, în care se prezintă pe larg gradul de răspîndire a ştiinţei de carte în Romînia, comparativ cu recensămîntul precedent din 1899. Rezultatele recensămîntului din 1912 se încheie cu publicarea, cu mare întîrziere, a lucrării Statistica profesiunilor din Romînia, apărută în 1923 sub îngrijirile lui I.Teodorescu noul director general al Direcţiunii Generale a Statisticii, care, în 1922, îl înlocuieşte la conducerea Statisticii pe Leonida Colescu, dar care în prefaţa publicaţiei respective menţionează aportul adus de Colescu la realizarea acestei cercetări, prima lucrare asupra profesiunilor din Romînia, evidenţiind faptul că acesta „a pus bazele ştinţifice ale acestor cercetări, de o mare importanţă în viaţa unui popor civilizat”. Nu putem să omitem, în acest context, nici contribuţia de seamă adusă de Leonida Colescu privitoare la prelucrarea şi publicarea datelor privind mişcarea naturală a populaţiei. Importanţa statisticii demografice a populaţiei, în concepţia lui Leonida Colescu, rezultă din aceea de a putea satisface cerinţele directe ale tuturor departamentelor administraţiei de stat şi ale administraţiei locale, ale căror obiect de activitate este populaţia ţării. El a pledat şi pentru impunerea datelor statistice de stat, care să fie unanim acceptate ca sursă unică, cerînd funcţionarea ireproşabilă a evidenţei populaţiei. În acest sens, Colescu a promovat amplificarea sistemului de culegere şi prelucrare a datelor de mişcare naturală, asigurînd şi publicarea lor, deşi cu anumite întîrzieri inerente. Astfel, s-au publicat datele privind mişcarea naturală a populaţiei pe anii 1893–1895 (în 1903), pe anii 1898–1899 (în 1906), pe anul 1900 (în 1909) şi pe anii 1901–1903 (în 1911). Contribuţia valoroasă a lui L. Colescu s-a concretizat şi prin aportul la noul Regulament privitor la actele de stare civilă (apărut în 1911), dar şi anterior, prin introducerea, în anul 1904, a buletinului individual demografic utilizat în scopuri statistice. În „Buletinul Statistic al Romîniei” editat în anii 1911, 1912 şi 1915 au apărut şi Rapoartele prezentate de Leonida Colescu privind mişcarea populaţiei Romîniei în anii 1910, 1911 şi 1913, modele de prezentare analitică a situaţiei demografice din ţara noastră şi care au rămas pînă azi de o inestimabilă valoare ştiinţifică şi cognitivă. * Pentru a defini personalitatea complexă a dr. Leonida Colescu, este absolut necesar ca pe lîngă aportul său la dezvoltarea şi modernizarea statisticii oficiale romîneşti, să evidenţiem măcar succint o altă latură a personalităţii sale, respectiv, aceea de reprezentant recunoscut şi apreciat al statisticienilor romîni pe plan internaţional. Dr. Leonida Colescu s-a afirmat pentru creşterea prestigiului statisticii romîneşti, prin participarea la numeroase congrese şi conferinţe internaţionale de statistică. Astfel, în calitate de membru al Institului Internaţional de Statistică, L. Colescu a participat la sesiunile I.I.S. organizate la Berlin (1903), Londra (1905), Paris (1911), Haga (1911) şi Viena (1914), în calitate de director al Direcţiei Generale de Statistică din Romînia, prezentînd o serie de comunicări valoroase şi bine apreciate. Putem menţiona astfel, dintre comunicările prezentate: Populaţiunea Romîniei în ultimii 25 ani (1903), Statistica animalelor domestice (1903), Cultura cerealelor în principalele ţări ale lumii (1905), Raport asupra organizării şi rezultatele recensămîntului general din Romînia din 1913 (1914). De asemenea, Colescu deşi nu mai este şeful statisticii romîneşti, a participat la sesiunile I.I.S. de la Cairo (1927) şi Varşovia (1929). Merită amintită şi participarea lui la Congresul Internaţional de Agricultură, la Conferinţa de Statistică Comercială (Bruxelles, 1910) şi la Conferinţa Statisticienilor organizată de Societatea Naţiunilor (1928), în calitate de expert guvernamental. Leonida Colescu a fost membru al Societăţii de Statistică de la Paris. După înlocuirea lui de la conducerea organului oficial de Statistică, dr. Leonida Colescu a mai deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Superior de Statistică (din anul 1932), calitate în care a participat la ultimele conferinţe internaţionale. Prezentînd o parte din activitatea dr. Leonida Colescu, ca reprezentant al Romîniei pe plan internaţional, vă rog să-mi permiteţi să menţionez în încheiere, o altă faţetă importantă a acestui erudit statistician romîn. Între preocupările sale pentru valorificarea rezultatelor lucrărilor statistice realizate în perioada sa de conducere, Leonida Colescu s-a afirmat nu numai pentru asigurarea publicării unui impresionant număr de lucrări în ţară, dar el a fost şi promotorul publicării unor analize sau cel puţin a textului tabelelor statistice traduse în limbi de circulaţie internaţională, cel mai frecvent în limba franceză, precum şi trimiterea lor ca schimb de publicaţii unor instituţii statistice sau organizaţii interesante din străinătate. În activitatea desfăşurată de statistica romînească, în perioada menţionată, se cuvine să apreciem la justa lor valoare şi pleiada de statisticieni de seamă cu care dr. Leonida Colescu a colaborat. Cu scuzele de rigoare pentru inerenţa demersului, desigur incomplet, ar trebui să-i amintim pe: Nicolas Georgescu Roegen, C. Crupenschi, I. Teodorescu, I.N. Angelescu, I. Scărlătescu, Sabin Manuilă, Octav Onicescu, Gh. Mihoc, M. Sanielevici, Gr. Olărescu, G.D. Creangă. Permiteţi-mi, stimaţi academicieni, onorate doamne şi domni, să închei această evocare a ilustrului statistician romîn Leonida Colescu, una dintre cele mai prestigioase personalităţi ale statisticii romîneşti şi să vă mulţumesc pentru această manifestare precum şi pentru prilejul de a prezenta această sumară evocare în aula Academiei Romîne. APORTUL LUI LEONIDA COLESCU LA RECENSĂMINTELE POPULAŢIEI DIN ANII 1899, 1912 ŞI 1930 Dr. DANIELA ELENA ŞTEFĂNESCU Dezvoltarea subiectului am acceptat-o ca pe o provocare! În anul de graţie 2002 al ultimului recensămînt al populaţiei şi locuinţelor, la care am participat nemijlocit, să evoci personalitatea, ştiinţa şi activitatea marelui statistician Leonida Colescu, figura reprezentativă a statisticii romîneşti, prin prisma reuşitei recensămintelor de la începutul secolului trecut – este o grea încercare. Este fascinant să descoperi că roata nu a fost inventată odată cu tine, că sunt evenimente, precum recensămintele, care străbat istoria statisticii precum un fir roşu, că sunt oameni care rămîn peste vreme în aducerea noastra aminte – fie că i-am cunoscut, fie că nu – ca personalităţi marcante, lideri de opinie, oameni „cu scînteie” – cum îmi place să-i numesc – care au totdeauna ceva de transmis generaţiilor viitoare. Nu mai departe, dr. Leonida Colescu, şeful Serviciului Statisticei Generale, cu sarcini în organizarea şi executarea integrală a Recensămîntului din 1899, director general al Recensămîntului din 1912, membru al Comisiunii de Recensămînt din 1930. Sigur că laturile activităţii lui Colescu nu se circumscriu exclusiv acestui domeniu, şi sigur că aş fi de blamat dacă nu aş evoca influenţa pe care a exercitat-o asupra evoluţiei în general a statisticii romîneşti. Este însă sarcina colegilor mei să întregească aceste lipsuri. Eu mă voi opri, în cele ce urmează, doar asupra evocării adevărului istoric vizavi de recensăminte. Urmare Legii de constatare şi percepere a contribuţiunilor directe din martie 1882, se stabilea ca la fiecare 5 ani, începînd cu 1884, să se realizeze un recensămînt fiscal. În decembrie 1899 se punea problema următorului recensămînt fiscal, cînd a intervenit minunea transformării intenţiei catagrafiei fiscale în recensămînt general, prin influenţarea evidentă a tehnicilor de lucru. Minunea este atribuită lui Colescu ! (aşa afirma Sabin Manuilă). Literatura de specialitate a vremii a vorbit mult pe tema restabilirii unui presupus adevăr: a fost recensămînt fiscal transformat într-unul al populaţiei sau, de la bun început, s-a atras interesul statisticii la operaţiunea proiectată?. Criteriile de bază conduc către o singură concluzie: –înregistrarea – pe parcursul a 10 zile – a vizat toţi locuitorii de pe tot teritoriul ţării; –scopul a fost statistico-demografic („Această lucrare este necesară şi folositoare pentru ca o cunoştinţă exactă de numărul populaţiei înlesneşte oricărui guvern sarcina ce îi este incredinţată de a se îngriji de îmbunătăţirea mijloacelor ei de trai”); –executarea s-a făcut de un organ de stat specializat („lucrarea nu trebuie lăsată la voia fiecărei administraţii – ci buna ei reuşită depinde tocmai de organizarea unei direcţiuni unice, ale cărei măsuri să fie aplicate cu rigoare şi prin propriile sale mijloace”). Tot Sabin Manuilă este cel care vorbeşte de aşa-zisul „vis al lui Colescu”: recensămîntul din 1912, ca primul recensămînt general al populaţiei. În acest fel, însă, degradează la nivelul unui recensămînt fiscal pe cel din 1899. Pare să fie doar afirmaţia lui Manuilă, căci toţi contemporanii sau analiştii ulteriori al recensămintelor au preferat sintagma unui recensămînt pur statistic. O monografie a recensămîntului din 1899 ar scoate în evidenţă caracterizări punctuale de genul: • Armata de recenzori (12000) conştiincioşi, animaţi de vigilenţă, perseverenţă, în stare de cele mai minuţioase controale (afirmaţii care, valabile astăzi – îmi suna extrem de familiar!); • Activitatea de „despoiere” a datelor a fost întreruptă datorită unor lucrări statistice cu caracter mai urgent; • Intervenţia recensămîntului fiscal din aprilie 1900 a împiedicat concentrarea carnetelor din toate judeţele; • Operaţiune „fără pretenţii de exactitate absolută, la fel ca recensămintele din străinătate”; • Iniţiativa arbitrară a unor prefecţi de judeţ, de a modifica datele de recensămînt şi de a recalcula numărul populaţiei judeţului respectiv. Învăţămintele recensămîntului din 1899, catalogat oricum drept progres faţă de cele anterioare, sunt însă clare şi vor contribui la perfecţionările de înalt rafinament de astăzi ale procedurilor de organizare a operaţiunilor exhaustive: recensămîntul va trebui făcut în virtutea unei legi speciale care să procure mijloacele băneşti pentru instituirea unui corp de agenţi retribuiţi şi instruiţi în rolul lor; obligativitatea unei sancţiuni penale pentru acei locuitori care refuză a da informaţii la recensămînt; dispariţia cu desăvîrşire a oricărei umbre de caracter fiscal; respectarea strictă a disciplinei statistice, pentru a impune ca datele statistice să fie acceptate ca sursă unică. Recensămîntul populaţiei din 19 decembrie 1912 iese din normalul vremii, nu atît din punctul de vedere al metodelor şi principiilor statistice de observare şi prelucrare, cît din cel al lucrărilor de pregătire minuţioasă, timp de 10 luni, înaintea declanşării operaţiunii. Printre lucrările pregătitoare se evidenţiază o anchetă efectuată în baza unui chestionar care a urmărit, finalmente, identificarea corelaţiilor între fenomenele demografice, configuraţia terenului, condiţiile economice ale fiecărei comune. S-a mers pînă la a stabili data de înfiinţare a comunelor, pentru determinarea sensului şi intensităţii migrării populaţiei în interiorul ţării. Potrivit primei legi speciale a recensămîntului promulgată, recensămîntul din 1912 s-a desfăşurat pe parcursul a 15 zile, personalul de recensămînt fiind constituit într-o „organizaţie specială” nu doar din funcţionari administrativi, ci şi din persoane particulare. Elementul de noutate l-a constituit şi lucrarea însoţitoare – recensămîntul clădirilor şi locuinţelor, prima de acest fel din Romînia şi printre primele astfel de lucrări pe plan internaţional. Rezultatele recensămîntului, publicate cu întîrziere datorită evenimentelor ce au zdruncinat ţara, au fost valorificate în 4 publicaţii: Dicţionarul Statistic al Romîniei; Statistica ştiutorilor de carte; Statistica clădirilor şi locuinţelor şi Statistica profesiunilor. Recensămîntul din 28 decembrie 1930, realizat în baza unui proiect de lege votat de Parlament, vine să răspundă unor necesităţi internaţionale. „Dacă toate ţările au contractat obligaţia aderînd la rezoluţia Institutului Internaţional de Statistică, şi noi suntem datori faţă de conştiinţa internaţională şi naţională”. Un alt argument la fel de puternic: „fără recensămînt nu se face ştiinţă sau legislaţie serioasă”. Interesant este că legea are un caracter general şi permanent, legiferînd în această materie şi pentru viitor. De data aceasta, recensămîntul are la bază trei formulare: al populaţiei, al clădirilor şi apartamentelor şi al întreprinderilor comerciale şi industriale (recensămîntul agricol fusese organizat înainte de Ministerul Domeniilor). Aş spune că, cele mai interesante aspecte ale acestei operaţiuni sunt legate tot de pregătire: • Concursul tuturor organelor administrative şi colaborarea devotată a funcţionarilor publici; „îndeplinirea acestor obligaţiuni a fost consacrată prin lege, sub sancţiune, fără a fi lăsată la arbitrariul instituţiunilor”; • Promovarea operaţiunii astfel încît „să se lumineze poporul despre ţelul şi utilitatea recensămîntului; poporul trebuie să ştie că e o lege care prescrie obligaţiunea de a răspunde la numărătoare şi că vor fi pedepsiţi aceia care refuză să dea informaţiunile cerute sau cari împiedică lucrarea.” • Organizarea Şcolii de Statistică pentru a pregăti personal pentru recensămîntul general şi pentru a specializa personalul statistic din Romînia; absolvenţii Şcolii sunt aceia care au funcţionat în calitate de referenţi la municipii şi judeţe „cu rol important pentru că ei fac toată administraţia din judeţul respectiv în legătură cu recensămîntul”. • Înfiinţarea direcţiei generale de recensămînt, ca organ executiv permanent, lucrînd cu un număr însemnat de funcţionari, care ia toate măsurile preconizate de Comisia de recensămînt; • Existenţa a 7 servicii regionale, un serviciu al oraşelor, serviciul de personal, unul de administraţie şi contabilitate, un serviciu al propagandei şi alte 3 secţiuni, care la finele recensămîntului, ar fi fost transformate în servicii: întreprinderi comerciale şi industriale; statistica locuinţelor; secţiunea de cartografie. Din motive de economie, am punctat cele trei opere al căror mare dirijor a fost dr. Leonida Colescu, oprindu-mă succint în cazuistica operaţiunilor, doar asupra elementelor de noutate care s-au adăugat de fiecare dată spre un „mai bine” ştiut de noi astăzi. Recunoaştem că noi, urmaşii domniei sale, iniţiatori, organizatori şi lucrători ai Recensămîntului Populaţiei şi Locuinţelor din 2002, am învăţat din rezolvările şi soluţiile vremii, din greutăţile încercate de înaintaşi, din experienţa lor, conştienţi fiind că un recensămînt este, precum bine spunea Colescu, „o oglindă a trecutului care luminează starea actuală şi desenează procesul de dezvoltare în viitor a populaţiunii romîneşti”. STRUCTURA SOCIO-PROFESIONALĂ A POPULAŢIEI ROMÎNIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX ÎN OPERA LUI LEONIDA COLESCU Prof. univ. dr. VICTOR AXENCIUC Romînia a demarat pe calea modernizării economico-sociale pe la mijlocul secolului XIX, după formarea statului naţional; atunci a început, propriu-zis, perioada de tranziţie de la structurile feudale la cele moderne, capitaliste; în cîteva decenii s-a instituit şi legiferat cadrul juridic al economiei moderne de piaţă şi al mecanismului său; proprietatea şi raporturile sale au fost aşezate pe baze private şi libere; s-a început construirea infrastructurii moderne, mecanizate; s-a desfăşurat procesul de creare a învăţămîntului de toate gradele pentru formarea cadrelor naţionale; a debutat introducerea revoluţiei industriale, a mecanizării în transporturi şi industrie etc. Prefacerile social-agrare şi instituţionale au produs modificări corespunzătoare şi în structurile socio-economice ale ţării. Instituţia centrală de statistică a ţării, constituită după Unire, deşi a desfăşurat acţiuni de recenzare a variate stări şi procese din economia naţională timp de jumătate de secol, 1862–1912, nu a realizat nici o cercetare statistică la nivel naţional, asupra compoziţiei socio-profesionale a populaţiei. Leonida Colescu este cel care, în calitate de director general al Statisticii statului, iniţiază, în cadrul Recensămîntului general al populaţiei, din 31 decembrie 1912, o largă învestigaţie referitoare la structura profesională a populaţiei Romîniei. Prima recenzare a populaţiei în epoca modernă, după criterii profesionale, elaborată sub conducerea lui Leonida Colescu, reprezintă de fapt nu numai un tablou socio-profesional al ţării dar şi un bilanţ al prefacerilor societăţii romîneşti, sub anumite aspecte sociale rezultate în jumătate de secol de modernizare. Expunerea prelucrată şi sistematică a datelor asupra profesiunilor s-a făcut în volumul Statistica profesiunilor din Romînia pe baza recensămîntului general al populaţiei din 13 Ianuarie 1913, stil nou, publicat sub egida Direcţiei Generale a Statisticii din Ministerul Industriei şi Comerţului, în anul 1922. In Introducere se subliniază faptul că aceasta este „prima lucrare ce se tipăreşte asupra profesiunilor din Romînia,” că ea este „alcătuită după metodele ştiinţifice cele mai moderne”…Dr. I.Teodorescu, noul director general al statisticii, de după primul război mondial, semnatarul Introducerii, specifică: „ne facem o datorie să mulţumim d-lui Dr. Leonida Colescu, fostul director al statisticii, căruia i se datoreşte această lucrare şi care a pus bazele ştiinţifice acestor cercetări statistice, de mare importanţă în viaţa unui popor civilizat.” Prezentarea materialului statistic se înfăţişează pe patru diviziuni sau secţiuni: A, cuprinzînd populaţia ocupată în producţia materiilor prime ale solului (agricultura) şi subsolului (industria extractivă); diviziunea B, în care se încadrează locuitorii din ramurile de prelucrare şi întrebuinţare a materiilor prime, respectiv din industriile de prelucrare, din transporturi şi comunicaţii, din domeniile comerţului şi creditului; a treia diviziune, C, include populaţia din serviciile publice, armată, forţele de ordine precum şi aşa-zisele profesiuni libere; ultima secţiune, D, cumulează datele asupra diverselor ocupaţii care nu au fost incluse în diviziunile anterioare: rentieri, servitori casnici, muncitori cu ziua, persoane întreţinute, bolnavi, batrîni, elevi, studenţi, deţinuţi, cerşetori etc. La rîndul lor, diviziunile sunt împărţite pe 12 clase, 131 profesiuni şi cîteva sute de specialităţi. Toate categoriile de profesiuni se prezintă sub mai multe aspecte: al poziţiei în profesie: patron, slujbaş, lucrător, ucenic, membru de familie auxiliar în profesie; al stării civile şi al grupei de vîrstă; al distribuirii geografice pe provincii istorice, judeţe şi comune urbane; al cetăţeniei activilor. Statistica profesiunilor din anul 1912 este nu numai prima învestigaţie de acest fel de la crearea statului romîn dar şi singura statistică publicată din următoarele patru decenii după ea. Pentru vremea aceea ea reprezintă şi cea mai completă înfăţişare a structurii sociale a ţării, constituind sursa cu cea mai competentă autoritate obiectivă pentru demonstrarea argumentată a unor aspecte esenţiale ale nivelului de dezvoltare socială a ţării, ale fizionomiei economice, ale stadiului evoluţiei pe calea modernizării şi a capitalismului; în fine, prin comparaţie cu indicatori similari ai unor perioade anterioare se pot releva progresele dobîndite. Categoriile statistice şi indicatorii utilizaţi la 1912, deşi erau expresia progresului la zi a ştiinţei statistice, acum, după aproape un secol, ele ne apar cu anumită relativitate în comparaţie cu metodologia contemporană. Doar cîteva exemple: se identifică populaţia activă cu cea ocupată; în populaţia industrială se cuprind profesii, prin excelenţă, aparţinînd zonei serviciilor: de ceasornicari, spălători, frizeri, farmacişti etc. În scopul exprimării datelor după metodologia actuală am regrupat, acolo unde a fost posibil, unele profesii sau clase de profesii în categoriile utilizate de I.N.S.; aceasta şi pentru a se putea realiza o eventuală comparaţie cu alte perioade. Mai menţionăm că în lucrare unele totaluri sunt eronate, cu diferenţe însă mici; am încercat să le corectăm şi folosim aceste date; servitorii casnici nu fuseseră incluşi la persoane ocupate; am adăugat numărul lor la populaţia ocupată. În continuare, vom înfăţişa sintetic structura socio-profesională a populaţiei Romîniei în anul 1912, aşa cum reiese din datele recensămîntului. Populaţia ţării, în hotarele de pînă la 1918, se exprima în 7235 mii locuitori, din care populaţia ocupată reprezenta 55,8%, una din cele mai mari ponderi din statele europene, datorate faptului că populaţia activă în agricultură a fost considerată cea dela 14 ani în sus pînă la 65 ani. Populaţia ocupată cea mai numeroasă se afla cantonată în agricultură cu 79,2%, respectiv aproape 4/5 din total; mai mult, cei ocupaţi în proporţie de 84% locuiau în mediul rural. Ceea ce dovedeşte că, după jumătate de secol de prefaceri pe calea modernizării, peste patru cincimi din populaţia ţării trăia şi muncea în zona cea mai tradiţională şi retardată a societăţii, justificînd caracterul general agrar şi rural al ţării. Domeniile şi profesiile specifice economiei moderne, industria mecanizată, transporturile şi telecomunicaţiile, băncile şi creditul etc. cuprindeau abia 8% din totalul populaţiei ocupate. Sectorul serviciilor materiale şi nemateriale, zone de performanţă şi preponderente în societăţile moderne, deţineau în Romînia doar 8,7% din totalul populaţiei, din care administraţia publică şi forţele de apărare 3,2%; şi mai edificator, în acest sens, este că cei ocupaţi în sectoarele învăţămîntului, culturii, asistenţei medicale nu constituiau decît 0,8% din total, respectiv cca 23 mii persoane la o populaţie de peste 7 milioane de locuitori, demonstrînd şi în aceste domenii o stare incipientă de modernizare, exprimată şi în peste 60% analfabetism la populaţia în vîrstă de peste 8 ani a ţării. Activitatea mecanizată, atît de dezvoltată în Occident, la începutul secolului XX în Romînia nu ocupa decît 3% din populaţia utilizată în producţia materială. Se întregea astfel caracterizarea generală a societăţii romîneşti nu numai covîrşitor agrară şi rurală, dar fiinţînd pe temeiurile unei economii bazate precumpănitor pe tehnică şi muncă manuală. La ce nivel şi stadiu de evoluţie se plasa structura socio-profesională în anul 1912, în comparaţie cu începuturile modernizării Romîniei – recensămîntul lui Marţian,1859–1862 – şi cu perioada contemporană – recensămîntul din 1992? Aceste trei momente, la intervale de 50 ani pînă la 1912, şi 80 ani după 1912, ne dau dimensiunile, pe termen secular, ale prefacerilor sociale în decurs de 130 ani. Exprimate în procente, structurile din cele trei momente le-am sintetizat după indicatori cît se poate de expresivi şi definitori în tabelul ce urmează. Datele din tabel relevă că într-un interval de cinci decenii de tranziţie şi modernizare, 1862–1912, structurile profesionale ale societăţii romîneşti nu au suferit schimbări sensibile; în continuare patru cincimi din populaţie era ocupată în agricultură şi ceva mai mult locuia în mediul rural; activităţile neagricole ocupau doar o cincime din populaţie; cea salariată cuprindea 17,2% iar cea ocupată în activităţi mecanizate numai 3% din total. Covîrşitoarea majoritate a locuitorilor practica activităţi manuale – 97% – specifice epocilor premoderne. Marile mutaţii se produc în următoarele şapte decenii 1922–1992, îndeosebi după al doilea război mondial; căci ponderea principalelor sectoare în economia naţională din anii interbelici, datorită predominării, în continuare, cu 80% a agriculturii în populaţia ţării, s-a modificat puţin faţă de 1912. Astfel, în anul de recensămînt 1992, sectoarele neagricole foloseau 2/3 din populaţia ocupată iar agricultura doar o treime; activităţile mecanizate şi cele salariate cuprindeau circa jumătate din locuitorii activi ai ţării; mediul urban a cantonat de asemenea peste jumătate–54%–din populaţie. S-a produs, într-un interval scurt, în comparaţie cu procesele similare care au durat secole în Occident, o adevărată revoluţie în structurile fundamentale ale Romîniei; în şapte decenii, cu toate urmările nefaste ale celor două războaie mondiale, Romînia s-a transformat într-o ţară preponderent industrială şi urbană, cu populaţie ocupată, majoritar, în sectoare mecanizate de eficienţă ridicată. Modificări radicale, de aceleaşi dimensiuni, s-au produs şi în domeniile învăţămîntului şi culturii, urbanismului. Nu insistăm asupra faptului că din 1990, în procesul complicat al tranziţiei la economia de piaţă, temporar, tendinţele de industrializare şi urbanizare s-au inversat spre agrarizare şi ruralizare, spre extinderea tehnicii şi muncii manuale în economia naţională; aceasta nu întră însă în tematica comunicării de faţă. Revenind asupra tabloului socio-profesional al Romîniei la 1912, dorim să punem în evidenţă o altă latură, mult discutată în ştiinţele istorice şi ecomomice, a caracterului general al structurii economico-sociale a ţării. În cercetările de pînă în deceniul cinci al secolului XX, cea mai tranşantă şi clară determinare o formulează Virgil Madgearu afirmînd, după o substanţială analiză, că „Romînia a rămas un stat semicapitalist cu o ordine social-agrară ţărănească”. După instituirea ideologiei comuniste în gîndirea oficială şi în ştiinţele sociale, caracterul sistemului economico-social, al orînduirii sociale în concepţie marxistă, în Romînia, chiar la sfîrşitul secolului XIX, era definit ca burghez, capitalist; se supraevaluau, exagerîndu-se, astfel raporturile economico-sociale de natură burgheză, generalizîndu-se la ansamblul organismului social naţional. Această determinare, începînd cu primele publicaţii istorice şi economice din anii ’50, a devenit ulterior o dogmă; şi a rămas în circulaţie şi după ce gîndirea ştiinţifică economică a fost eliberată de corsetul dictaturii ideologice. Încă se consideră, în diferite lucrări istorice şi de istorie economică, Romînia ca fiind o ţară capitalistă din a doua jumătate a secolului XIX. Structura socio-profesională de la recensămîntul din 1912 ne dovedeşte însă altceva; criteriul esenţial al capitalismului îl constituie munca salariată, alături de capital, piaţă etc. generalizate în economia naţională. Datele statistice din 1912 ne prezintă informaţii, ca argumente în cauză, numărul de salariaţi din rîndul populaţiei ocupate; ne mai furnizează cifre asupra numărului de patroni, dar această categorie nu este operabilă, întrucît aici sunt incluşi toţi proprietarii, în marea lor majoritate mici producători, ţărani, meseriaşi, negustori şi alte categorii de natură necapitalistă. Din toată populaţia ocupată, de 3996 mii, cea salariată, în număr de 701 mii, din care 1/3 funcţionari la stat reprezenta doar 17,2%, respectiv cca 80% din gospodării nu se încadrau direct în relaţii capitaliste. Segmentul salariaţilor aparţinea prioritar sectoarelor neagricole şi statului. Un asemenea raport de 1:4 populaţie salariată nu putea în nici un fel de condiţii să imprime un caracter capitalist organismului economico-social romînesc. Este adevărat că regimul instituţional era de natură modernă, burgheză, în sensul unui aşezămînt statal, public şi privat, întemeiat şi funcţionînd, acolo unde existau premise, pe normele şi principiile economiei libere de piaţă; dar majoritatea economiei naţionale – cea ţărănească – nici măcar nu reprezenta o economie simplă de mărfuri ci preponderent o economie naturală, la distanţă istorică de cea capitalistă. Structurile dominante în viaţa economico-socială a ţării, la 1912, purtau caracter necapitalist deşi noile forme moderne de economie se constituiseră ca nuclee, pivoţi puternici în unele domenii, în industria mecanizată, în sistemul bancar, în comerţul de gros etc. Această relevare impune, în interesul ştiinţei şi în scopul restabilirii adevărului, revederea dogmei menţionate şi definirea naturii şi caracterului sistemului economico-social din Romînia, corespunzător realităţii istorice. Pînă acum avem determinarea, mai apropiată, a lui Virgil Madgearu, Romînia stat semicapitalist, care însă nici aceasta nu întruneşte exigenţa ştiinţifică, întrucît statul romîn ca expresie juridică şi cadru general instituţional, după Constituţie şi întreg ansamblul instituţional era de tip burghez, un aşezămînt juridic public anticipativ pentru viitorul sistem economico-social capitalist în proces de constituire. Caracterul semicapitalist ar corespunde mai adecvat naturii ansamblului economiei naţionale. Este necesar să se întreprindă şi pe această temă discuţii ştiinţifice în vederea obţinerii de aprecieri, determinări compatibile cu realitatea istorică. Datele furnizate de recensămîntul organizat de marele statistician Leonida Colescu în 1912, completate cu alte informaţii asupra ariei şi mărimii capitalului social, a structurii şi dimensiunii economiei marfare şi a pieţii interne, aduc argumente edificatoare în acest sens şi confirmă necesitatea şi actualitatea studierii operei sale. NATURA ŞI STRUCTURA SOCIALĂ A AGRICULTURII ROMÎNIEI DUPĂ STATISTICA LUI LEONIDA COLESCU Prof. univ. dr. VASILE BOZGA Lucrarea pe care se întemeiază succinta noastră comunicare, lucrare intitulată Statistica Agricolă a Romîniei, cu subtitlul studiu analitic bazat pe cercetările făcute în anii 1904 şi 1905 şi referitoare la „exploatările agricole”, a fost publicată în 1907 la „stabilimentul grafic şi fabrica de cartonage Albert Baer” din Bucureşti. Exemplarul aflat în biblioteca Academiei Romîne cuprinde – aşa cum este consemnat şi la fişier – 6+88 de pagini cu tabele şi analize statistico-economice de un mare interes, precedate şi de o meticuloasă „bibliografie a publicaţiunilor oficiale privitoare la statistica agricolă a Romîniei pînă la 1905”. În cuprinsul lucrării se află şi o remarcabilă diagramă (grafic) ce înfăţişează „repartiţiunea pe judeţe a pămîntului din punct de vedere agricol în anul 1905”. Notăm aici şi faptul că, spre regretul nostru – din cauza „intemperiilor” prin care i-a fost dat să treacă (habent sua fata libelli!) – din lucrare lipsesc ultimele 10 pagini, din care am fi obţinut informaţii despre „întinderea mijlocie şi impozitul fonciar pe hectar la proprietăţile agricole”, despre „valoarea brută a produselor agricole din Romînia în anul 1905”, despre „preţul vînzării moşiilor statului în corp întreg şi loturi pe hectar, de la 1868–1906”, precum şi cu privire la „valoarea venală în lei a unui hectar de pămînt, după preţurile obţinute la licitaţiunile publice, în anii 1902–1904”. Am menţionat toate aceste lucruri nu pentru pitorescul lor, ci pentru că ele ne semnalează – alături de partea existentă din lucrare – orizontul larg al autorului, strădania lui de autentic profesionist al domeniului, de a pătrunde cu instrumentul statistic într-o gamă variată de probleme, destinate să „filmeze” din diverse unghiuri realitatea agricolă romînească de la începutul veacului precedent. Studierea lucrării la care ne referim, privită în ansamblu, prezintă, într-adevăr, un dublu interes: pe de o parte, pentru datele concrete pe care le furnizează, iar pe de altă parte, pentru că ea pune pregnant în evidenţă concepţia şi, implicit, personalitatea ştiinţifică a autorului aniversat. Un deosebit interes stîrnesc, din acest ultim punct de vedere, consideraţiunile lui Leonida Colescu, expuse în cele şase pagini ale „introducerii” la lucrare. Aflat în „capul” serviciului „statisticei generale” încă din anul 1889, el beneficia – la data elaborării ei – şi de experienţa acumulată în cei peste 15 ani anteriori. Leonida Colescu era, înainte de toate, un spirit echilibrat şi realist. În ciuda asperităţilor cu care se confrunta dinspre partea cadrului social-economic al timpului, el considera că „cunoaşterea cît mai exactă a factorilor de producţiune ale ţării este o condiţiune esenţială şi un mijloc sigur pentru buna stare şi propăşirea ei economică” (p. I). De pe aceste poziţii el combătea pesimismul şi negativismul celor care considerau că „în agricultură progresul este mai încet, aproape nesimţit”, precum şi pe „unii cari susţin că nu s-a făcut nici o îmbunătăţire în această ramură de activitate” (Ibidem). În legătură cu aceasta el sublinia necesitatea şi utilitatea studiului istoric al realităţii agricole, privirea ei în durată lungă, apelînd personal şi la cercetări de arhivă (cu începere din 1832). Golurile de informaţie din trecut nu-l descurajează, susţinînd, dimpotrivă, că „pentru timpul de faţă se cuvine să ne încordăm puterile” (p. I) spre a depăşi această situaţie. „Chemarea statisticei în ajutorul studiului asupra agriculturei – consideră autorul – este deci de o însemnătate nediscutată (indiscutabilă, n.ns., V.B.), atît pentru stat, ca administrator şi ca legiuitor, cît şi pentru particular, ca producător şi ca consumator” (p. I). Drept urmare, „pusă în serviciul agriculturei, statistica are de obiect de a arăta: 1. Ce se produce şi unde se produce? 2. Cît se produce? 3. Cum şi de către cine se produce?” (p. I). Pentru atingerea acestor obiective Leonida Colescu procedează la o substanţială îmbunătăţire a tehnicii de obţinere a datelor, cu toate impedimentele reprezentate de neştiinţa sau lipsa de interes a celor chemaţi să „recolteze” informaţia primară. Astfel, el coboară această atribuţie de la subprefect la primarul de comună, considerînd – în chip realist, că – oricît de nepregătit ar fi acesta –, în calitatea lui de agricultor şi de cunoscător al situaţiei de la faţa locului, datele furnizate de el vor fi mult mai aproape de adevăr, în pofida unor eventuale imperfecţiuni sau omisiuni. În acest scop elaborează şi difuzează şi o formularistică simplă şi clară, care să poată fi înţeleasă de către orişicine. Această formularistică nu se opreşte la nivel global – pe comună – ci coboară chiar la liste nominale pe locuitor şi, respectiv, pe exploataţie. Iar pentru evidenţierea, totuşi, a progreselor înregistrate în timp mai îndelung, autorul introduce în lucrarea lui date de referinţă din statistica internaţională. În fine, dincolo de toate aceste precauţiuni metodologice, autorul subliniază că „nu numai la noi, dar şi în alte ţări cu o civilizaţiune mai ridicată şi cu un aparat administrativ mai bun şi mai conştiincios ca al nostru, statistica agricolă, din pricina obiectului la care se referă, nu poate fi considerată decît ca o evaluare aproximativă a faptelor şi a situaţiunii ce înregistrează” (p. V). Prin urmare, consideră autorul, datele statistice astfel obţinute au totuşi valoare şi corespund scopului pentru care se execută, fapt ce rezultă atît din compararea rezultatelor pe mai mulţi ani consecutivi, cît şi din corelarea lor cu date provenite din alte surse, cum ar fi cele furnizate de Serviciul Veterinar din Ministerul de Interne sau de către Institutul Meteorologic. Am stăruit prioritar asupra aspectelor metodologice ce se degajă din lucrarea lui Leonida Colescu, întrucît ele pun în evidenţă progresul considerabil pe care îl aduce demersul lui ştiinţific-profesional în însuşi destinul statisticii romîneşti, pe care o ridică, în chip evident, pe o treaptă superioară faţă de situaţia şi rezultatele ei din trecut. Fără a neglija meritele prinţului-economist Nicolae Şuţu sau ale lui Dionisie Pop Marţian, putem considera că – prin viziunea şi activitatea lui – Leonida Colescu se înscrie în rîndul fondatorilor statisticii moderne romîneşti. Datele concrete, cifrice, din lucrarea lui Leonida Colescu stau la îndemîna specialiştilor aici prezenţi, precum şi ale tuturor celor interesaţi de evoluţia agriculturii noastre în epoca modernă, pentru a nu intra – aici şi acum – în prezentarea lor amănunţită. O privire generală asupra lor ne arată însă că ele furnizează informaţii semnificative în legătură cu: – suprafaţa teritoriului Romîniei şi împărţirea lui din punctul de vedere agricol; – numărul şi întinderea exploatărilor agricole, precum şi modul lor de exploatare (în regie proprie, în regie şi arendă-combinat, în arendă exclusiv sau în dijmă, ale căror proporţii sunt încă mari şi, în curînd – în 1907 – generatoare de convulsii sociale); – clasificarea exploataţiunilor mari (de peste 100 de hectare), precum şi a celor mici, situate sub acest nivel şi care, numeric, erau predominante, acest fapt – şi distribuţia profund inegală a proprietăţii funciare–constituind o problemă nodală a societăţii romîneşti anterioare primului război mondial; – populaţia agricolă rurală (relevîndu-se aci şi „numărul zilelor (lucrate, n.ns., V.B.) cu palmele întrebuinţate în culturile anuale din 1905”); – maşinile şi instrumentele agricole, a căror seacă prezentare relevă starea de rămînere în urmă a agriculturii romîneşti, de la începutul veacului trecut, din acest punct de vedere; – animalele domestice întrebuinţate în agricultură; apicultura; sericicultura; – venitul şi valoarea venală pe hectar a proprietăţilor agricole, inclusiv „împărţirea proprietăţii rurale în Romînia”, la care (problematică) se adaugă şi cele menţionate la începutul acestei succinte comunicări. Iată deci, schiţate pe scurt, o seamă de merite şi înfăptuiri statistice care ne îndreptăţesc să-l aniversăm pe Leonida Colescu ca pe un temeinic profesionist, ca pe un precursor cu o mare vocaţie fondatoare. PATRIMONIUL DE CLĂDIRI ŞI LOCUINŢE ÎN ROMÎNIA, ÎN STATISTICA LUI LEONIDA COLESCU Dr. RADU HALUS Istoria dezvoltării statisticii oficiale din Romînia, în cele peste 14 decenii de la înfiinţare, consemnează contribuţia deosebită pe care a adus-o, alături de alte ilustre personalităţi ale statisticii romîneşti, doctorul Leonida Colescu, pe care îl comemorăm astăzi, la 130 ani de la naştere. Între preocupările şi contribuţiile deosebite aduse de Leonida Colescu la afirmarea statisticii în ţara noastră, trebuie evidenţiate cele privind realizarea pe principii moderne a recensămintelor generale ale populaţiei, din anii 1899 şi 1912. În special, recensămîntul din decembrie 1912 prezintă o valoare deosebită întrucît el şi-a lărgit sfera de cuprindere faţă de înregistrările anterioare prin evidenţierea în înregistrare a clădirilor de locuit şi a locuinţelor. Metodologia recensămîntului din 1912 poartă amprentele vizibile ale metodelor folosite în alte ţări europene occidentale, dar ea a fost adaptată de Colescu la condiţiile specifice Romîniei din acea vreme. Pentru prima dată în Romînia, înregistrarea clădirilor şi locuinţelor s-a efectuat după un program anterior stabilit şi care a adus ca o noutate definirea distinctă a unităţilor de observare – clădirea şi locuinţa – şi caracterizarea lor cu un număr apreciabil de caracteristici. De altfel, Leonida Colescu a menţionat, în introducerea analitică a publicaţiei cu rezultatele recensămîntului, faptul că „Investigaţiunea noastră din 1912 este cea dintîi care a îmbrăţişat acest important capitol (clădirile şi locuinţele – n.n., R.H.) în raporturile ce ating populaţiunea ţării” menţionînd totodată, că recensămintele anterioare nu s-au ocupat de clădiri, nici de locuinţe, aşa că orice comparaţie cu trecutul a fost imposibilă. Includerea în sfera de cuprindere a recensămîntului general din 1912, o dată cu recenzarea populaţiei, a clădirilor locuite şi nelocuite, a corpurilor de casă, a locuinţelor şi încăperilor fiecărei clădiri, a reprezentat un mare pas înainte în statistica romînească, punînd practic bazele statisticii clădirilor şi locuinţelor în Romînia, acum 90 ani. Atît măsurile organizatorice adoptate, precum şi programul detaliat de înregistrare, conceput şi aplicat cu prilejul acestui recensămînt, sub directa conducere a dr. Leonida Colescu, a permis înregistrarea şi obţinerea pentru prima dată a principalelor caracteristici ale clădirilor şi locuinţelor din punct de vedere calitativ, al modului de utilizare a patrimoniului locativ disponibil, cît şi prezentarea lor combinată în tabelele analitice cuprinse în publicaţia „Statistica clădirilor şi a locuinţelor din Romînia” întocmită pe baza recensămîntului general din 19 decembrie 1912, apărută în 1920. Programul de înregistrare precum şi datele centralizate într-un număr de 3 tabele principale, detaliate în profil teritorial pe judeţe şi diviziuni istorice, respectiv pe comunele urbane şi rurale, permit şi astăzi să desprindem în mod sintetic care a fost la acea dată situaţia fondului de locuinţe şi a clădirilor pe teritoriul Romîniei (din acea perioadă) precum şi unele aspecte importante, referitoare la condiţiile de locuit ale populaţiei Romîniei de la începutul secolului XX. În programul de înregistrare a clădirilor au fost cuprinşi o serie de indicatori care s-au referit la: modul de ocupare a clădirilor, tipul clădirii de locuit şi forma de proprietate, corpurile de casă ce constituie clădirea, după destinaţia şi ocuparea lor, materialul de construcţie al casei (al pereţilor şi acoperişului), numărul de niveluri (etaje) ale casei şi numărul locuinţelor, clădirile după modul de alimentare cu apă şi canalizare (numai în mediul urban), respectiv numărul şi tipul dependinţelor existente pe lîngă clădiri. În ceea ce priveşte înregistrarea locuinţelor se menţionează informaţiile privind modul lor de ocupare, numărul încăperilor şi a persoanelor din locuinţe, dotarea locuinţei cu latrină (toaletă) sau existenţa grădinilor pe terenul ocupat de clădire. Conceptele utilizate la recensămîntul din 1912 prezintă o valoare metodologică şi ştiinţifică incontestabilă şi constituie, desigur, o contribuţie de seamă la progresul general al statisticii şi al recensămintelor efectuate ulterior în ţara noastră (în primul rînd pentru cele efectuate în anii 1930, 1941 şi 1948). Trebuie menţionat că în expunerea de faţă vom trece peste unele neconcordanţe, definiţii sau formulări necorespunzătoare, potrivit conceptelor metodologice actuale ale recensămintelor de populaţie şi locuinţe. Nu vom menţiona decît exemplificativ faptul că, în definiţia clădirii, s-a menţionat că ea este compusă din una sau mai multe corpuri de casă, aşezate într-o curte cu aceeaşi ieşire la drum (deci, nu conceptul actual al clădirii de locuit) şi că în numărul clădirilor s-au inclus şi bordeiele (colibele) care nu reprezintă un imobil construit. La corpurile de casă au fost numărate şi casele care, potrivit destinaţiei, au fost folosite numai pentru prăvălii, ateliere, unităţi administrative etc., care nu erau deci utilizate pentru locuit. În numărul încăperilor au fost incluse toate spaţiile utilizate drept dependinţe (deci, nu sunt egale cu numărul camerelor de locuit). În cele ce urmează vom prezenta sintetic principalele informaţii privind patrimoniul locativ al Romîniei, aşa cum au fost ele definite în prezentarea rezultatelor recensămîntului din anul 1912. În această expunere ne vom inspira din prezentarea analitică făcută de Leonida Colescu în publicaţia editată Statistica clădirilor şi locuinţelor din Romînia – 1912. Patrimoniul locativ al Romîniei, potrivit rezultatelor recensămîntului general din 1912, cuprindea un număr de 1.489.700 clădiri, formate din 1.694.362 corpuri de casă. Din totalul clădirilor, un număr de 1357,5 mii (91,1%) erau clădiri locuite, un număr de 99,8 mii erau clădiri nelocuite (din care 6,4 mii erau în construcţie), iar aproape 32,4 mii (respectiv 2,2%) erau bordeie (colibe) locuite de populaţie. Marea majoritate a clădirilor (87,4%) erau situate în comunele rurale, fiind ocupate de cele 5,9 milioane persoane care locuiau în mediul rural. Din cele 1,7 milioane de corpuri de casă, un număr de 1570 mii erau destinate numai pentru locuit (92,7% din total), iar 89 mii case erau destinate pentru locuit şi pentru activitatea unor ateliere, prăvălii ş.a. Astfel, la 100 clădiri au revenit 114 corpuri de casă. Un număr de 34,9 mii corpuri de casă (2,1% din totalul lor) erau folosite la data recensămîntului pentru alte destinaţii, fiind utilizate numai pentru prăvălii, ateliere, unităţi administrative şi deci, nedestinate pentru locuit. Menţionăm că, un număr de 1.122 mii clădiri (respectiv trei pătrimi din total) aveau 2472 mii dependinţe gospodăreşti (grajduri, şoproane, saivane, magazii, alte dependinţe), iar 3311 dependinţe erau locuite ca unităţi din necesitate. În medie reveneau 2,2 dependinţe la o clădire. Cele 1659,5 corpuri de casă locuite cuprindeau un număr de 1761 mii locuinţe, din care un număr de 1634,5 mii (respectiv 92,8%) erau locuinţe ocupate. O pondere de 7,2% din locuinţe (numai 126 mii) au fost înregistrate la recensămînt ca neocupate. Referitor la structura fondului de clădiri şi a corpurilor de casă, menţionăm că, din totalul de clădiri 95,6% aparţineau proprietarilor, numai 2,0% erau în proprietatea instituţiilor publice şi un număr foarte mic (2,7 mii), aparţineau unor societăţi comerciale şi industriale private. În ceea ce priveşte structura lor constructivă, corpurile de casă erau în proporţie majoritară construite din materiale de construcţii puţin rezistente. Astfel, o treime din case (32,8%) erau construite din lemn, circa o şesime 16,6% din cărămidă şi piatră, în timp ce peste o treime erau cu pereţii din nuiele cu lut (35,2%) iar fiecare a 7-a casă (respectiv 14,6%) erau construite din vălătuci, chirpici sau alte materiale puţin rezistente. În ce priveşte acoperişul, numai circa o treime (34,7%) din case erau acoperite cu tablă, mai puţin de o treime erau cu acoperiş din şindrilă sau olane (32,2%), iar aproape 2/10 erau acoperite cu stuf (19,2%). În proporţii mai reduse erau casele acoperite cu paie, coceni, pămînt. După regimul lor de înălţime, a rezultat că 98,5% din totalul caselor aveau numai un nivel (cat), o pondere foarte redusă (1,3%) erau case cu un cat (parter şi etaj), iar numai 2,9 mii de case (0,2% din total) aveau două sau multe etaje. Aşa numitele clădiri de tip bloc, constituiau o raritate în Romînia anului 1912, numai 58 case aveau 4 sau mai multe etaje (caturi), din care 29 se aflau în Bucureşti. În ce priveşte gradul de confort şi dotare a caselor şi locuinţelor ocupate, s-au înregistrat unele informaţii numai pentru cele situate în localităţile urbane, avînd ca scop, după cum menţiona Leonida Colescu „să arate în ce condiţiuni de higienă şi salubritate se găsesc locuinţele”. Astfel, din totalul clădirilor (locuite) din urban o cincime aveau alimentare cu apă prin reţea în locuinţe, mai puţin de o zecime (8,6%) aveau fîntînă în curte, în timp ce 2/3 din totalul lor se alimentau cu apă prin alte mijloace (căratul cu doniţe, de la cişmea sau un puţ din apropiere). Din totalul clădirilor urbane, numai o zecime au fost înzestrate cu canal pentru scurgerea apelor reziduale, în timp ce, în peste patru cincimi din clădiri nu existau sisteme de canalizare. În ce priveşte dotarea cu dependinţe, numai două cincimi din locuinţele urbane (41%) aveau toaletă (latrină) proprie, iar aproape jumătate aveau latrine în comun cu alte locuinţe din clădire. Circa o zecime din locuinţe nu aveau toaleta în clădire, „ceea ce denotă o stare primitivă a clădirilor din oraşele ţării”, aşa cum a menţionat Leonida Colescu în analiza lui. În caracterizarea condiţiilor de locuit ale populaţiei, datele prezentate în lucrare de Leonida Colescu ne permit unele concluzii deosebit de interesante. În totalul locuinţelor ocupate s-au înregistrat 4062,8 mii încăperi, revenind în medie 2,5 încăperi pe o locuinţă. Din acestea, 3910 mii încăperi erau destinate numai pentru locuit, iar 150 mii (3,7% din total) aveau destinaţie mixtă pentru locuit şi utilizate drept ateliere, prăvălii, administraţie. De remarcat că locuinţele din mediul urban aveau în medie 2,9 încăperi faţă de numai 2,4 încăperi pe o locuinţă ocupată în comunele rurale. În mediul urban, peste jumătate din locuinţe (55,7%) aveau 1–2 încăperi, în timp ce, în rural peste două treimi din ele (respectiv 65,6%) aveau una sau două încăperi. Ponderea locuinţelor mari (cu patru şi mai multe încăperi) se ridică în localităţile urbane la o pătrime din total, fiind mult mai redusă pentru locuinţele rurale (doar 13,4%). În cele 1634,5 mii locuinţe ocupate, potrivit datelor recensămîntului din 1912, s-au aflat 7.233,3 mii persoane, revenind în medie 4,4 persoane pe o locuinţă (mărime medie egală în urban şi în rural). Ţinînd seama de numărul de încăperi şi al persoanelor din locuinţele ocupate, a rezultat că în comunele rurale se aflau în medie 1,9 persoane pe o încăpere în timp ce în cadrul oraşelor se găseau în medie numai 1,5 persoane pe o încăpere din locuinţele ocupate, gradul de ocupare fiind mai redus în urban. Modul de ocupare a locuinţelor, respectiv gradul lor de ocupare în funcţie de mărimea locuinţei, a putut fi stabilit pentru prima dată în statistica romînească pe baza datelor disponibile la recensămîntul din 1912 şi a permis astfel caracterizarea condiţiilor de locuit ale populaţiei. În primul rînd, se remarcă că locuinţele cu o singură încăpere au fost ocupate de o şesime din populaţia ţării (16,4%), ceea ce arată un grad ridicat de aglomerare, revenind în medie 3,5 persoane pe o încăpere. De asemenea, în locuinţele compuse din 2 încăperi se aflau peste două cincimi din populaţie (41,3%), ceea ce a determinat un număr mediu de 2,1 persoane pe o încăpere. Doar o cincime din populaţia totală locuia în cele circa 255 mii locuinţe compuse din 4 sau mai multe încăperi, revenind în medie 1,1 persoane pe o încăpere. Semnificative pentru caracterizarea gradului de aglomerare a locuinţelor, se prezintă datele din lucrarea lui Leonida Colescu cuprinse în tabelele privind repartiţia locuinţelor după numărul de încăperi şi numărul persoanelor ce ocupă locuinţele. Din datele publicate rezultă la nivelul ţării că o proporţie de circa jumătate din locuinţe nu erau aglomerate (avînd mai puţin de 2 persoane pe o încăpere) şi că în ele se aflau trei zecimi din întreaga populaţie. Locuinţele supraaglomerate, cu un grad ridicat de ocupare, reprezentau o pătrime din fondul locativ iar în ele locuiau peste trei zecimi din totalul populaţiei. Rezultă astfel că, numai două cincimi din populaţie (aproape 40%) locuia în condiţii normale de ocupare a locuinţelor. La concluziile de mai sus trebuie să adăugăm şi informaţiile prezentate anterior cu privire la dotarea redusă a locuinţelor cu diverse utilităţi (apă, canalizare), ceea ce ne permite să conchidem că la începutul secolului XX condiţiile de locuit ale populaţiei din Romînia erau necorespunzătoare şi mult inferioare altor ţări din Europa occidentală. Pentru dezvoltarea statisticii romîneşti şi cuprinderea în programele de cercetări a datelor care prezintă mărimea şi structura patrimoniului locativ, contribuţia dr. Leonida Colescu rămîne de o inestimabilă valoare cognitivă privind situaţia de la începutul secolului XX în ţara noastră. NICOLAE BĂLCESCU ŞI ROMÎNIA VIRTUALĂ Acad. DAN BERINDEI Puţine personalităţi şi-au putut păstra dincolo de veac aprecierea generaţiilor succesive, cum este cazul lui Nicolae Bălcescu. Departe de a fi rămas doar între pagini de cărţi, el ni se adresează şi astăzi, prin scrierile sale, ca un contemporan, într-un limbaj încă perfect inteligibil, care şi-a păstrat virtuţile, departe de a fi o personalitate vetustă. O viaţă scurtă, sfîrşită la 33 de ani, dar cît de strălucită prin moştenirea spirituală pe care ne-a lăsat-o! O viaţă dăruită naţiunii şi ţării virtuale, Romîniei, ce trebuia să se constituie. Este unul dintre ctitorii ei, care n-a putut însă asista decît la repetiţia pe care a reprezentat-o revoluţia din Ţara Romînească şi regimul revoluţionar atunci în fiinţă, în cadrul căruia a jucat un rol de seamă. Din copilărie, de cînd trebuia să înfrunte pe „goliatul” Sotea, apărîndu-şi însemnările istorice, Bălcescu a trăit însufleţit de visuri de mărire pentru neamul său. Cel caracterizat de un prieten – Ioan Voinescu II – ca fiind „înzestrat de natură cu o inteligenţă întinsă, cu o imaginaţie bogată, cu o memorie rară”, iar de alt prieten – Ion Ghica – ca fiind „inteligent, ardent şi entuziast”, a fost un mare dăruit, un mucenic al naţiunii. Viaţa pe care a trăit-o, anii cei puţini i-a consacrat comunităţii naţionale, poporului său. Viaţa sa personală a fiinţat colateral implicării sale, în complexul proces pe care trebuiau să-l înfrunte atunci cele cîteva zeci de tineri îndrăzneţi, ziditorii Romîniei. Bălcescu a fost un intelectual ales, o minte strălucită, dar preocupările sale au fost toate autodirijate spre ţelul său suprem: construirea Romîniei! Ca şi alţi tineri patrioţi din vremea tinereţii sale, a dat o marcată însemnătate problemelor militare şi aceasta deoarece îşi dădea seama că sacrificiile aveau să fie la un moment dat neapărat necesare pentru a se realiza supremul obiectiv comun, dar şi deoarece era o cale menită a strînge laolaltă inimile şi a forma cetăţenii. Iuncăr în oştirea naţională, a fost preocupat ca nimeni altul de a menţine dialogul cu ostaşii, de a-i ridica la un grad de comprehensiune prin ştiinţa de carte, fiind pentru aceasta profesor la şcoala ostăşească de la Dudeşti, unde se străduia mai ales, potrivit mărturiei lui Ion Ghica, să comunice învăţăceilor săi „vitejiile romînilor”. Preocupările sale în acest domeniu aveau să se menţină. În 1844 a publicat în „Foaia” ieşeană, studiul său Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei şi pînă acum, cu gîndul – pe care ni-l transmite tot Ghica – că „romînii trebuie cu orice preţ să se arate pe un cîmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca naţiune”. „Am preferat a lucra instituţiile ostăşeşti înaintea oricăror altora – scria atunci chiar Bălcescu – căci aceste instituţii sunt cele mai minunate ce au avut părinţii noştri, căci ele au făcut mărimea şi puterea ţării”. Dacă publicase în Moldova studiul său despre istoria militară a Ţării Romîneşti, în 1846 avea să publice studiul pereche privind Moldova în „Magazinul istoric pentru Dacia”. Preocupările şi le va menţine mai departe, evocînd mai întîi campania din 1595 a lui Mihai Viteazul, pentru a se consacra apoi, pînă în ultimele clipe ale vieţii, studierii epopeii marelui voievod şi oştean. Străduinţele acestea intelectuale s-au încadrat evident în preocuparea sa dominantă, trezirea şi ridicarea romînilor, în vederea reconstituirii, în forme moderne, a modelului din 1600! Dar l-a interesat mai ales ca romînii să se strîngă laolaltă şi pentru aceasta a fost perfect conştient că trebuia ca principiile dăruite lumii de marea revoluţie din 1789 să prindă pe deplin viaţă şi în spaţiul romînesc şi că toate acestea trebuiau realizate printr-o substanţială reformă social-economică, menită să ofere ţărănimii, noi perspective de vieţuire – eliberînd-o de chingile în care ea vieţuia şi care fuseseră accentuate odată cu Regulamentul organic – şi înzestrînd-o cu o parte a moşiei ţării. Studiul său din 1846 a constituit şi un apel solemn. „Căci vai de acele naţii – conchidea el fără echivoc în această scriere – unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robia gloatelor! Ele pier!” Era un avertisment care-şi păstrează după un veac şi jumătate deplina pertinenţă. După ce a cunoscut Transilvania şi Moldova, Bălcescu a luat, în 1846, pentru întîia dată, drumul străinătăţii, dar tot ca romîn, obsedat de gîndurile viitorului naţiei sale. La începutul anului 1847, el şi le-a concretizat în faţa compatrioţilor săi, aflaţi în capitala Franţei, în cuvîntul rostit la Biblioteca lor de lîngă Sorbona, text descoperit cu cîteva decenii în urmă de doamna academician Bodea. Manifest politic, apel înflăcărat, îndrumar de luptă patriotică, discursul ne dezvăluie rarele însuşiri spirituale ale autorului. „Ţinta noastră – a arătat el, între altele – socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a romînilor. Unitate mai întîi în idei şi simţăminte, care să ne aducă apoi cu vremea, unitatea politică”. „Reformarea socială a romînilor”, educaţia şi pregătirea morală a poporului, pe care s-o realizeze „junimea romînă”, erau şi ele avute în vedere. Este limpede că Bălcescu ajunsese la formularea unui ansamblu de ţeluri, care, înmănunchiate, trebuiau să stea la temeiul viitoarei Romînii, pe care romînii trebuiau s-o realizeze. Dar Bălcescu era şi un istoric, avînd pasiunea studiului, şi acest lucru îl făcea cu aceeaşi necontenită preocupare, de a nu scrie „istorie pentru istorie”, ci istorie care să folosească marilor obiective pe care le slujea cu o neîntrecută abnegaţie şi dăruire. Îl vedem abordînd domeniile mai înainte amintite, ale istoriei militare şi sociale, întocmind portrete ale unor personalităţi care puteau servi de modele, străduindu-se să dea un temei nou, ştiinţific, modern, istoriografiei naţionale – între altele şi prin crearea „Magazinului istoric pentru Dacia”– pentru ca apoi, dominant, să se lase copleşit de personalitatea emblematică a lui Mihai Viteazul, în care vedea întruchiparea marelui model în acţiunea supremă pe care naţiunea trebuia s-o îndeplinească: unitatea şi independenţa statului naţional, pe care ea trebuia să-l constituie ca un cadru firesc al propăşirii ei. Dar mai înainte, a trăit zilele revoluţiei, epuizante pentru el, dar cît de minunate! A fost marea repetiţie pentru generaţia minunată a ziditorilor Romîniei. S-a găsit firesc în primele rînduri. Membru în Comitetul revoluţionar, secretar al Statului, respectiv ministru al Afacerilor Străine, secretar apoi al Guvernului provizoriu, dar mai ales o prezenţă copleşitoare în toate domeniile fundamentale ale procesului revoluţionar, dar totodată tot atîtea implicări în problematica fundamentală pe care o impunea construirea statului naţional şi modern în care biruitorii de la 9 şi 11 iunie 1848 se angajaseră. Corespondenţa sa din aceste luni fierbinţi ale verii anului 1848 sunt relevante în această privinţă, dezvăluindu-ni-l prezent şi activ şi mai ales intransigent în credinţa sa în naţiune şi în ţelurile ei. Problema agrară, respectiv articolul 13 al programului de la Islaz şi aplicarea sa practică, viitoarele alegeri şi adunarea Constituantă, „revoluţionarea” poporului prin acţiunea presei revoluţionare, dar şi a comisarilor de propagandă şi evident prezenţă externă, afirmarea noului regim revoluţionar şi al Romîniei născînde, căci vedea în Ţara Romînească nucleul viitoarei Romînii, ferma apărare a ţării pe cale diplomatică, dar, la nevoie, şi cu armele în mîini, iată doar unele dintre preocupările sale fundamentale din timpul acelor neuitate trei luni de afirmare şi renaştere. Dacă analizăm în detaliu momentul acesta al vieţii sale, putem face un bilanţ dintre cele mai semnificative ale implicării sale ardente, dar şi competente într-un complex proces de zidire, care, din păcate, n-a fost atunci decît o repetiţie generală. Ceilalţi din preajma sa aveau să poată merge mai departe în deceniile următoare, dar el avea să treacă în nefiinţă doar patru ani mai tîrziu, lăsîndu-ne doar moştenirea faptelor şi gîndurilor sale! Ultimii patru ani amintiţi, Bălcescu i-a trăit în exil, dar cu gîndul necontenit îndreptat spre Romînia ce avea să vină. Preocupat de unitatea romînilor, de reluarea luptei revoluţionare, de necesitatea dialogului şi a înţelegerilor cu reprezentanţii celorlalte naţiuni ale zonei geografice a romînilor, de necesitatea mai ales de a clarifica ceea ce avusese loc de fapt în 1848 şi încotro trebuiau să meargă romînii pentru ca ţelurile lor supreme să poată fi atinse. A căutat să ajute pe romînii transilvăneni să facă din ţara lor nu numai o provincie locuită majoritar de romîni, dar care să reflecte şi pe plan politico-instituţional această majoritate, care să fie şi pe acest plan o „ţară romînească”. Gîndul conlucrării revoluţionare l-a însufleţit necontenit şi s-a străduit să găsească căile de înţelegere între naţiuni, ceea ce explică stăruinţa sa, în 1849, pentru a realiza o punte romîno-ungară, în care vedea şi instrumentul menit a ajuta la reînsufleţirea revoluţiei în Principate. După sfîrşitul revoluţiei din Ungaria a ajuns la Paris, tot atît de activ, tot atît de dornic de a face ceva, de a nu asista pasiv la evenimente, ci dimpotrivă, de a determina ca ele să se desfăşoare într-un sens dorit de patrioţii romîni. La începutul anului 1850 era la Londra, acţionînd pe două planuri, cel oficial şi cel revoluţionar european. Revenit în Franţa, înfruntînd greutăţi materiale, interesat de a se realiza o conlucrare revoluţionară romînească, urzind planuri confederale, a examinat într-un studiu realizat în limba franceză, din nou, problema cheie a mijlocului de veac, cea a rezolvării problemei agrare şi totodată n-a încetat să fie preocupat de ceea ce avusese loc şi de ceea ce mai trebuia să vină. Bilanţul revoluţiei îl preocupa, mai ales ca temei pentru mersul înainte spre Romînia viitoare. A dat acest nume, de „Romînia viitoare”, unei reviste de care s-a îngrijit să apară în toamna anului 1850 şi care reunea în comitetul ei de redacţie majoritatea personalităţilor reprezentative ale revoluţiei paşoptiste, strînse sub deviza, înscrisă pe frontispiciu de „Dreptate, Frăţie, Unitate”. În ea a cuprins şi principala sa lucrare-bilanţ Mersul revoluţiei în istoria romînilor. Bălcescu arăta că revoluţia avusese sarcina de a „proclama democratizarea statului prin egalitatea drepturilor, a pămîntului, prin împroprietărirea ţăranilor şi a capitalului prin instituţiile de credit organizate de stat”. El îi reproşa că se limitase „a reîntregi pe romîn numai în drepturile sale de om şi de cetăţean, fără a căuta a-l întregi în drepturile sale de naţie”. Pentru Bălcescu era limpede acum că unitatea naţională trebuia să fie punctul de plecare pentru complexul proces de constituire a statului romîn modern, iar această unitate o vedea în sensul cel mai larg, acela al panromînismului. Revoluţia viitoare care trebuia să ducă la făurirea Romîniei trebuia în consecinţă să fie o revoluţie naţională, după cea democratică din 1821 şi cea socială din 1848. Dar în studiu, Bălcescu continua a se înfăţişa ca un revoluţionar intransigent. „În zadar – scria el – veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor, ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pămîntului nu dau, fără numai aceea ce le smulg popoarele”. Boala necruţătoare îl măcina. Cu toate acestea, va mai avea puterea de a cuvînta tinerilor studenţi romîni de la Paris şi de a le vorbi despre Mişcarea romînilor din Ardeal în 1848, evocînd „una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al nouăsprezecelea veac”, studiu al cărui text avea să fie publicat în „Junimea romînă”. El îndemna la o „unire strînsă între toţi romînii” şi la „o ridicare a tuturor împreună şi în solidaritate cu toate popoarele împilate”. Era într-un fel un cîntec de lebădă! Boala îl măcina. A ales ca un loc de iluzorie întremare şi apoi, la sfîrşitul verii anului 1852, avea să încerce o reîntoarcere în patrie, petrecînd chiar, cîteva ore, pe pămîntul romînesc la Turnu Măgurele. Necruţător, Barbu Ştirbei l-a condamnat să nu moară în pămîntul natal. Sfîrşitul îl va găsi la Palermo peste mai puţin de trei luni, la 17/29 noiembrie, orele 19.30, potrivit actului de deces. Pînă în ultimele ceasuri lucrase la Romînii sub Mihai Vodă Viteazul. Din prima tinereţe şi pînă la tragicul său sfîrşit, Bălcescu trăise pentru naţia sa, cu gîndul la ceea ce trebuia să fie Romînia. O Romînie virtuală a fiinţat necontenit în viziunile sale, în gîndurile sale, în frămîntările de zi cu zi. O vedea măreţ, credea în ea, ca un stat al tuturor romînilor, ca un stat în care să domnească dreptatea socială şi care să dea prilej romînilor de a se afirma. Au trecut de atunci 150 ani. Nu toate gîndurile vizionarului s-au împlinit, altele s-au împlinit trecător, dar cu toate acestea, Romînia fiinţează şi, cel puţin în parte, ea corespunde visurilor sale. Rămîne ca romînii să nu uite lecţiile bălcesciene şi, regăsindu-se, să caute mai departe să construiască ceea ce încă nu s-a desăvîrşit. Oricum, Bălcescu continuă a fi contemporanul nostru, cel care n-a încetat nici o clipă a fi unul dintre îndrumătorii unui mers înainte. NICOLAE BĂLCESCU – PREPAŞOPTIST. DATE ŞI LUMINI NOI Acad. CORNELIA BODEA Înainte de intrarea în subiectul propriu-zis, se cuvine făcută o întreită aducere aminte despre sfîrşitul petrecut cu 150 de ani în urmă la Palermo. În Proclamaţia... la moartea lui N. Bălcescu, adresată de la Londra „fraţilor”–membri ai Comitetului revoluţionar romîn, în exil, Dumitru Brătianu invita familia Bălcescu „să amîne strămutarea ţărînei Bălcescului în ţară, sau strămutînd-o mai ’nainte, să o depună într-un loc provizoriu, căci funeraliile lui privesc nu numai a lui familie, ci toată naţia romînă”. La puţin peste un an de la 29 noiembrie 1852, în timpul Războiului Crimeei, în propaganda romînească şi cea filo-romînească ce urmărea să atragă interesul opiniei publice europene faţă de întreaga naţie romînă prezentîndu-i trecutul, prezentul şi aspiraţiile naţionale, în broşura-sinteză intitulată, 1854), Dimitrie Bolintineanu avea cele mai apologetice aprecieri pentru Nicolae Bălcescu, considerîndu-l a fi fost „una din acele inteligenţe superioare destinate a crea o naţionalitate”. Şi mai sublinia faptul că: „Bălcescu şi-a petrecut tinereţea în exil pentru că şi-a iubit prea mult patria”. Îl plîngea că „a murit departe de ea, pe pămînt străin fără a mai fi putut să o revadă. Şi totuşi – continua Bolintineanu–speranţa de a mai păşi o dată pe pămîntul natal era singurul lucru care îl lega de viaţă”. Consemnăm în fine că în 1864, biografia şi opera lui Bălcescu au apărut în prima antologie istorico-literară romînă, destinată ca manual şcolar de către ardeleanul Aron Pumnul, elevilor săi din Cernăuţi. Este „Lepturariu romînescu... cules d’en scriptori rumîni... şi aşezat spre folosinţa învăţăceilor d’en clasa VII, a gimnasiului de Sus, de Arune Pumnul”, şi tipărit la Viena. Aici ne oprim o clipă să semnalăm un amănunt ca un început de legendă. În medalionul consacrat lui „Nicolai Bălcescul” Aron Pumnul îi atribuie ca vîrstă „doi sau trei ani” mai mulţi decît data în general admisă: „s-a născut–scrie Pumnul – în Ţara Romînească, pe la 1815 sau 1816; îşi făcu studiile la Colegiul Sf. Sava; intră apoi ca june cadet în oştirea ţării, primind voe de a se face un curs pentru învăţătura soldaţilor; încurcat în conspirăciunea lui Cîmpineanu, fu închis, sub Al. Ghica, la Mănăstirea Mărgineni. Într-acest timp se ocupă serios de studiul istoriei năciunale”... Întrerupem citarea datelor biobibliografice, pentru că asupra lor vom reveni în paginile care urmează. Ceea ce ţinem să mai subliniem însă din însemnările lui Pumnul este concluzia tristă a rîndurilor lui finale: „La 1859 Cabinetul lui Ion Ghica a propus principelui domnitor, şi Măria Sa a decretat, ca ţărîna lui N. Bălcescul să se aducă în ţară, ce nu s-a împlinit însă”... Iluministul şi patriotul Aron Pumnul a închis ochii la 24 ianuarie 1866, la o dată de răspîntie istorică a destinului statal romîn. Vodă Alexandru Cuza plecase!... Carol, principele succesor, nu era încă venit!... El, fiul de ţărani transilvani-făgărăşeni, „apostol al romînismului integral” a fost îngropat în cimitirul din Cernăuţii „dulcei Bucovine”, drept strajă simbolică a hotarelor neamului său... O răsplată de care Nicolae Bălcescu n-a avut parte!! – constatarea pe care o adăugăm noi este că şi astăzi, după 150 de ani, rămînerea lui este tot în pămîntul străin şi nu în pămîntul ţării sale... Despre viaţa şi opera lui Nicolae Bălcescu în general, despre fapta, gîndirea şi crezul său naţional, în literatura istorică romînă se mai pot întîlni şi astăzi întrebări rămase fără răspuns, goluri ce se cer completate, interpretări şi concluzii ce se cer şi ele revizuite şi emendate. Capitolul mai eliptic şi mai puţin clarificat, pînă nu demult, l-a constituit decada lui prepaşoptistă. Reiau ca exemplificare citatul din Lepturariul lui Pumnul pentru a încerca să motivez ezitările sale cu privire la data naşterii lui Bălcescu, ca şi confuzia cronologică a „conspirăciunii” lui Cîmpineanu. Se ştie, de pildă, că Aron Pumnul a fost cucerit de conţinutul cărţii lui, publicată în 1839 la Paris. A şi tradus părţi întregi din ea pentru romînii transilvani, mai puţin familiarizaţi cu limba franceză. Era de altfel şi prima dată cînd apărea şi „Harta ţărilor romîne” în conturul dacic, avînd enunţate în titlu fiecare ţară pe numele ei, după cum urmează:. Şi tot în cartea lui Colson se fac şi referirile directe la ţelurile panromîneşti ale mişcării lui Cîmpineanu. În capitolul aferent despre oamenii şi partidele politice în Ţara Romînească, dintr-o precauţie uşor de înţeles, numele tinerilor susţinători ai Partidei Naţionale (sau Partida lui Cîmpineanu) nu apar. Nu e citat deci nici Bălcescu. Pe de altă parte însă, informaţiile despre numitul „complot” din 1840 şi evenimentele anilor 1837–1839 se confundă. Numele lui Bălcescu, fiind implicat în amîndouă situaţiile, lui Pumnul i s-a părut, poate, firesc să-l vadă mai vîrstnic decît era, tinereţea lui contrastînd cu maturitatea gîndirii, a vederilor şi a reacţiilor sale patriotice. Vîrsta lui Bălcescu a constituit subiect de contraziceri şi altă dată. Cît despre rolul şi locul lui în numitul „complot” din octombrie 1840, ca fiind un episod din calendarul larg al Chestiunii Orientale atunci pendinte, acum pot anunţa că răspunsul, afirmativ, se află în volumul ce stă să intre la tipar, sub titlu: Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste romîne. Nu pot totuşi să nu anticipez un citat final din surprinzătorul panegiric închinat de triadei– dintre aşa-numiţii „complotişti” de la 1840: „... Această îndrăzneaţă idee a avortat şi cei care o concepuseră, întemniţaţi şi exilaţi, au murit: unul în urma închisorii sale de la Snagov; celălalt în durerile exilului. Al treilea dovedeşte destul astăzi că a voit şi a ştiut să trăiască pentru a-i răzbuna. Martiri ai adevărului Filipescu şi Bălcescu, adio! ”. Pe revoluţionarul N. Bălcescu, patriotul, doctrinarul, agitatorul şi propagatorul întreitului ideal al revoluţiei romîne paşoptiste – calităţi reflectate toate în înflăcăratul lui discurs ţinut în Ajunul Anului Nou 1847, la Biblioteca Romînă de la Paris – posteritatea a luat cunoştinţă abia după aproape 120 de ani, în 1967. A fost un „zeu din maşinărie” (un Deus ex machina) care a intervenit, fiindcă tot ce s-a putut bănui, pînă atunci, în istoriografia noastră despre acest document programatic şi despre momentul care l-a prilejuit, ca şi despre o presupusă supravieţuire a sa, s-a mărginit la cîteva rînduri, cu care trimisese Bălcescu textul Cuvîntării sale lui Ion Ghica, la Bucureşti. „Îţi alătur – îi scria Bălcescu – un cuvînt ce am zis la patrioţii adunaţi pentru revelionul Anului Nou. A plăcut la mai mulţi. Îl poţi ceti la toţi intimii noştri, cum Voinescu, Şt. Golescu, Predescu şi alţii. Nu-i da multă publicitate, nici scoate copii afară, căci nu voi să-mi închid drumul de a mai putea trăi’n ţară la întoarcerea mea” (Scrisoarea e datată fevruarie 1847). Era clar, aşadar, vorba de un material subversiv, revoluţionar, care nu putea fi nici pe placul cîrmuirii din ţară şi nici a celor două puteri: suzerană şi protectoare. Ascuns, în consecinţă, între hîrtiile lui Ghica, textul nu a mai fost identificat, nici măcar de către destinatar. Şi astfel a rămas uitat între acte de arhivă, de cu totul altă natură şi din altă perioadă. Fără titlu, fără dată, fără oricare altă identificare. Copia fusese făcută intenţionat de altă mînă şi cu alt scris decît al lui Bălcescu. Caligrafiată mărunt şi îngrijit, pe foiţă subţire, conspirativă... Ceea ce mi-a atras atenţia totuşi au fost cele cîteva urme ale intervenţiei autografe a lui Bălcescu, intervenţie introdusă de el la revizuirea făcută textului Cuvîntării, înainte de expediere. Am zăbovit poate mult asupra acestui început de drum, asupra metodologiei pe care am urmat-o în depistarea şi identificarea atît de anevoioasă a momentelor istorice dintr-o epocă frămîntată în care s-a recurs, nu o dată ci în diferite împrejurări, la acţiuni şi pregătiri secrete, ascunse din calea reacţiunii acerbe şi opresive. S-a recurs la comunicări cifrate, la pseudonime, la anonimate. Din numeroasele identificări de fapte şi întîmplări, de duşmănii şi trădări nebănuite, ca şi de prietenii trainice, multe amănunte aparent nesemnificative le-am putut surprinde şi identifica pe baza referinţelor din Cuvîntarea de la Anul Nou ’47. Cunoscută fiind admiraţia şi preţuirea superlativă a lui Bolintineanu faţă de Bălcescu, de pildă, ea s-a dovedit a fi mai puternică decît am cutezat s-o bănuiesc pînă ce n-am făcut legătura dintre Cuvîntarea sus-numită şi aspra judecare a lui Ion Cîmpineanu inclusă de Bolintineanu în cartea sa (apărută la Paris, în 1856). Bolintineanu îl stigmatizează pentru a-şi fi „vîndut coroana de martir pe care i-o dăduse naţiunea, în schimbul unui scaun ministerial oferit lui de Rusia”. Iată acum şi rechizitoriul făcut de Bălcescu Partidei Naţionale şi şefului ei, în Cuvîntarea din 1847, după eşecul mişcării din 1839–1840: „Unii (în Moldova) – spune Bălcescu – fugiră de lume, se traseră pe la ţară, căutînd să hrănească în singurătate, departe de ticăloşia societăţii, departe de ochii unui despotism fricos, credinţile lor neputincioase şi proscrise... Alţii (Cîmpineanu şi alţii din Ţara Romînească) – precizează Bălcescu – siliţi a rămîne între lume în capitale, căutînd a da lumii şi sieşi cuvinte de nelucrarea lor ca să se arate consecuenţi cu sineşi au ajuns a face o sistemă şi acum propovăduiesc cu aceeaşi căldură descurajarea şi inerţia, cu care mai-nainte propovăduia credinţa şi lucrarea pentru viitor. Ei nu văd că descurajarea vine mai mult de la sineşi decît de la societate, că ei şi-au pierdut credinţile”... Istoria şi-a urmat cursul aşa precum îl ştim. Au venit pe rînd Revoluţia, înfrîngerea cu suferinţele ei şi cu exilul pentru unii, cu apusul viu şi intrarea în anonimat pentru alţii, acasă. A venit după patru ani de exil, înălţarea în veşnicie a lui Bălcescu, la acei christianici 33 de ani ai săi. Şi după numai alţi 11 ani – în iunie 1863 – s-a produs şi ieşirea lui Cîmpineanu din mizeria vieţii pămîntene şi intrarea lui în spaţiul de legendă a neamului... Recunoaşterea meritelor fostului stegar al resurecţiei naţionale a devenit fapt public prin grija con-„fraţilor” de idei şi idealuri din Societatea masonică romînă. Faţă de Cîmpineanu, Bolintineanu a păstrat în continuare tăcerea. Nu l-a impresionat, sau nu s-a arătat a fi fost mişcat de nici una din laudele aduse „visătorului unirii tuturor romînilor” (Colson); sau „acelui romîn care a aprins în inimile noastre focul sacru al patriotismului, al naţionalităţii şi al unirei” (Pantazi Ghica); aşa precum nu l-a mişcat nici recunoaşterea lui Cîmpineanu ca fiind „martir al Romîniei întregi” (M. Pascaly); şi nici situarea lui pe frontul legendei, lîngă Tudor Vladimirescu şi lîngă Bălcescu, aşa precum se poate citi în „Aurora Romînă” de la Pesta. Bolintineanu nu s-a lăsat înduioşat nici de „lacrima de pe mormîntul lui Cîmpineanu vărsată de Enric Winterhalder”, nici de imperativul declaraţiei lui Cezar Bolliac, precum că: „Istoria colonelului Cîmpineanu va fi silit să o scrie acela care va scrie Istoria Romînilor de la 1830 la 1848”. Ba mai mult, s-ar putea admite că prin declaraţia sa, Bolliac l-a stîrnit pe Bolintineanu să dea prioritate aceleia dintre „inteligenţele superioare care au fost destinate a crea o naţionalitate” pe care el a identificat-o cu Nicolae Bălcescu. Astfel am încercat să explic, şi cred că nu sunt departe de adevăr spunînd că, apariţia în cursul anului 1864, a romanului foileton Doritori nebuni – al cărui prim număr a apărut chiar la 5/17 iunie 1864 – este o replică dată avalanşei de elogii aduse lui Cîmpineanu la moartea sa; o confirmare cu date şi fapte a elogiului adus lui Bălcescu în 1854, pe care l-am evocat la începutul acestor pagini. Subiectul romanului se desfăşoară pe două planuri istorice: unul este Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, 1821; celălalt, la care ne referim în paginile de faţă, reflectă începuturile afirmării bălcesciene în cadrul Societăţii masonice Regeneraţiunea (sau Societatea de Regenerare) şi în desfăşurarea evenimentelor din 1837 în Ţara Romînească. Membrii Lojei poartă toţi nume conspirative, iar programul lor se condensează în salutul „Viitorul” – „Romînia” invocat din primele pagini. Îi anunţ astfel cu numele real şi cu cel codat împreună: Dem poetul este autorul însuşi Dimitrie Bolintineanu; Bălcescu se numeşte Vel, Constache Bellu e Luţ; Edem este Eliade Rădulescu; Grigore Rădoşanu, căpitanul de panduri din 1821 şi viitorul revoluţionar de la 1840, în roman se numeşte Radoţi. Venerabilul Societăţii (Cheren), apare în persoana lui Iancu Văcărescu. El găzduieşte adunările secrete în locuinţa Văcăreştilor de pe strada care demult, şi astăzi, poartă numele lui Ienăchiţă Văcărescu. Edem sau Eliade Rădulescu e caracterizat de Bolintineanu a fi „un om extraordinar, neînţeles poate de contemporanii săi, de sine însuşi... El era două cugetări, era îndoit. Era binele şi răul, virtutea şi slăbiciunea”... Am subliniat această caracterizare pentru că nu e singura prezentare de acest gen. În 1831 Iancu Văcărescu însuşi l-a descoperit a fi... „El-iad-e”. L-am identificat şi eu a fi autorul pamfletului satiric din 1839 – Voiaj din Podul Mogoşoaii pînă în Ţigănia Vlădichii – în care atacurile mascate sunt îndreptate împotriva lui Cîmpineanu şi a susţinătorilor lui. Eliade vizează, tot sub pseudonim, pe Nicolae Bălcescu, pe Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Iancu Văcărescu şi pe Grigore Cantacuzino. În concepţia lui Bolintineanu, Vel adică Bălcescu, nu e limitat la singurul an calendaristic din contextul romanului. El e vizionarul conştient de finalitatea existenţei sale pe pămîntul romînesc. „Dumnezeu sau întîmplarea” – îi spune Bălcescu lui Dem, adică lui Bolintineanu în persoană – a voit ca noi să ne naştem odată cu rădicarea la viaţă a naţiunii noastre. Misiunea noastră este mare, este sacră. Această favoare ce am avut de a ne naşte în acest timp are datorii puternice totdeodată. Junia, sănătatea, viaţa, libertatea noastră sunt ale patriei. Caută să ajungem la locul ce ne este prescris, prin lucrare neîncetată. Să ne întărim sufletele prin suferinţă, cugetările prin studiu, inima prin amor... Concluzia pe care Bolintineanu o pune pe seama poetului Dem, propriul său nume criptic: „Acest suflet a fost puternic. El a învins lumea trecutului şi dărîmăturile acestei lumi au căzut şi au zdrobit corpul lui. Şi nu s-a bucurat de fructul suferinţelor sale. Străinul a închis genele lui pe pămîntul exilului, nici o lacrimă nu a curs la plecarea lui din viaţă. O! Doritori nebuni”. „Dar oare aceste fiinţe nobile ce regener societăţile omeneşti – conchide tot Bolintineanu – sunt oare din această lume a cărei misiune este să se bucure de viaţă, sau sunt cugetările lui Dumnezeu ce vin aicea jos un moment şi se întorn repede în sînul părintelui lor? Întrebaţi pe doritorii nebuni!” .................... Reflecţia şi argumentaţia documentară ale lui Bolintineanu îmbie pe cititori să le verifice singuri, în textul romanului ce stă să reapară şi el în volumul anunţat... Mihai Viteazul în opera lui Nicolae Bălcescu ACAD. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU Miturile unei naţiuni sunt adevărurile ei vitale. E. Cioran Un clasic al istoriografiei franceze din secolul trecut, Lucien Febvre – „părintele” istoriei mentalităţilor – considera că „istoricul adevărat are două patrii: trecutul şi prezentul”. Acest aforism este pe deplin aplicabil lui N. Bălcescu, pe care B.P. Hasdeu îl socotea a fi fost numai el, în vremea în care a trăit, „un adevărat istoric”, „un adevărat uvrier şi artist al nostru”, un erudit, un critic, un creator. N. Bălcescu s-a folosit de istorie, a plecat de la reflecţiile asupra trecutului, de la valorile istoriei pentru a se orienta şi a călăuzi conştiinţele contemporane lui în problemele prezentului. Patriot ardent, încrezător în viitorul „Romîniei, una mare şi nedespărţită”, el a apelat la istorie, ca la „o carte de mărturie a veacurilor”, a cărei înţelegere oferea suport moral pentru acţiuni îndrăzneţe, ce trebuiau întreprinse şi permitea întrezărirea viitorului. N. Bălcescu a făcut din personalitatea lui Mihai Viteazul subiectul central al activităţii lui istoriografice. Eroul de la Călugăreni – unde a fost înscrisă „cu sabie şi cu sînge pagina cea mai strălucită din analele romînilor” – simboliza rezistenţa romînească împotriva ingerinţelor străine şi era, totodată, întruchiparea ideii scumpă generaţiei paşoptiste a unirii romînilor într-un singur stat. În epopeea romînească de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, N. Bălcescu a văzut un fapt grandios, o strălucită încununare a unor numeroase şi mari sacrificii ale poporului, un act istoric a cărui evocare – într-o epocă de puternice frămîntări revoluţionare – avea să crească mîndria naţională, să lărgească cadrul participării active la lupta pentru progres social şi naţional şi să precizeze ţelul acestei lupte, unitatea naţională. Ca şi alţi reprezentanţi ai „partidei naţionale”, N. Bălcescu considera că – în împrejurările în care „cuvintele unitate şi naţionalitate” erau în toate gurile în Europa – poporul trebuia luminat şi înarmat cu experienţa şi învăţămintele luptelor trecute, în vederea realizării unei insurecţii generale de care depindea succesul revoluţiei democratice. Aceasta era menită să asigure unirea romînilor – nu o unire „prin sabie”, aşa cum înfăptuise Mihai Viteazul şi care nu a durat –, ci o „unire morală, vecinică”, a cărei trebuinţă tot romînul s-o simtă şi s-o dorească. Lucrarea lui N. Bălcescu Romînii supt Mihai Voevod Viteazul, scrisă cu talent şi cu o erudiţie nemaiîntîlnită pînă atunci în istoriografia romînească, îi dădea autorului ei – văzut de unii contemporani ai săi şi intrat în conştiinţa romînească de după 1848 ca „istoricul lui Mihai Viteazul” – prilej să-şi reafirme concepţia înaintată despre istorie şi societate, să definească raportul dintre factorul popor – văzut, sub influenţa şcolii romantice franceze, ca făuritor al istoriei, şi personalitatea istorică, să precizeze rolul personalităţii în istorie. Istoria – „conştiinţă a neamului omenesc” – trebuie elaborată în aşa fel încît să contribuie la apropierea între popoare. O bună istorie naţională este cea care dovedeşte folosul ce a adus şi poate aduce lumii o anumită naţiune. Fiecare naţiune „trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei”. Într-o inspirată şi pătrunzătoare schiţă a istoriei romînilor pînă la Mihai Vodă, pe care o face în „Introducere” la lucrarea închinată romînilor în vremea Viteazului domnitor, N. Bălcescu punctează cîteva din permanenţele istoriei noastre, care definesc locul poporului romîn în istoria universală. Faptul că poporul romîn a fost conştient de misiunea sa de civilizaţie, conferită de păstrarea în sînul lui a tradiţiei de civilizaţie daco-romană, i-a întărit spiritul de rezistenţă în multiseculara confruntare cu populaţiile migratoare şi i-a crescut forţa de asimilare a numeroase elemente alogene stabilite în ţările noastre. Procesul de constituire în secolele XIII–XIV a statelor romîneşti de sine stătătoare, ca şi preocuparea în secolele XIV–XV a unora dintre voievozii lor de a asigura, în luptele împotriva tendinţelor cotropitoare ale marilor state vecine, un front romînesc unitar erau expresia permanentului efort de refacere, în formă romînească, a vechii unităţi politice pe care o reprezentase în antichitate Dacia. „Mircea cel Bătrîn – scria N. Bălcescu – unul din cei mai mari şi mai vestiţi voevozi ai noştri… voeşte a întrupa toată romînimea într-un singur stat… Acum întîiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul seculilor şi a tuturor voevozilor noştri cei mari”. Dezbinările interne din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea, generate de lupta pentru putere între diferiţi pretendenţi, luptă alimentată de puterile străine, au slăbit mult Ţările Romîne. Ameninţate în existenţa lor ca state de stăpînitorii vecini, ele au trebuit să accepte ca soluţie de moment suzeranitatea otomană. Aceasta, transformată cu vremea în dominaţie, s-a dovedit deosebit de apăsătoare, de ruinătoare pentru economia Ţărilor Romîne. Ceea ce părea un cîştig politic avea să se dovedească, în condiţiile prefacerilor social-economice şi politice din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o grea povară. Era primejduit nu numai potenţialul economic, ci şi statutul politic de autonomie pe care Poarta otomană îl recunoscuse Ţărilor Romîne, dar pe care-l călca ori de cîte ori i se ivea prilejul, pregătind transformarea lor în paşalîcuri. Dacă Poarta otomană n-a reuşit să-şi atingă ţinta, aceasta se explică prin forţa cu care i s-au împotrivit Ţările Romîne. Ameninţarea lor cu ruinarea totală a provocat puternica explozie a energiilor interne, care l-a impus pe Mihai Viteazul atenţiei lumii europene, ca important factor în confruntarea diplomatică şi politică internaţională de la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Insuflînd, prin calităţile lui de ilustru comandant, de desăvîrşit strateg şi abil diplomat, încrederea poporului romîn în victoria cauzei sale, Mihai Viteazul a reuşit, în urma unor lupte crîncene şi campanii rămase celebre în istoria militară, prin rapiditatea acţiunilor lor, să înlăture primejdia otomană şi să realizeze prima unire politică a Ţărilor Romîne. N. Bălcescu a reliefat faptul că ideea unităţii poporului romîn, ca şi cea a originii lui latine trăia de veacuri în sînul poporului, în ciuda faptului că vitregia vremurilor îl obligase să-şi desfăşoare viaţa istorică în trei state. „Marea idee a unităţii naţionale era… pe acele vremi – scria el – un sentiment popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi: un drept şi o datorie, singurul mijloc de a se mîntui de supt stăpînirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naţionale şi d-a le păstra nevătămate de bîntuirea duşmanilor”. Pentru aceasta era nevoie de un conducător îndrăzneţ, capabil să organizeze şi să conducă poporul la victorie. El a fost găsit în persoana lui Mihai Viteazul, ajuns să simbolizeze năzuinţele vremii. El s-a inspirat „de simtimentul naţiei”, s-a pătruns de ideea „regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă”, a hotărît să nu pregete pînă la moarte „întru îndeplinirea ei”. Împrejurările politice i-au fost, la început, favorabile şi au deschis un cîmp larg pentru proiectele lui îndrăzneţe. El a realizat „visarea iubită a voevozilor cei mari ai romînilor”, unirea politică a Ţărilor Romîne. Pentru a consolida această unire, Mihai Viteazul avea nevoie de vreme şi vremea i-a lipsit. „El n-apucase încă a încununa zidirea sa d-abia ridicată – sublinia N. Bălcescu – şi iată glasul cobitor al clopotului restriştei sună cu tărie şi din toate părţile înverşunaţi aleargă duşmanii săi mii şi mii şi toţi într-una spre a-l dărîma”. Căderea lui Mihai Viteazul, victimă a intrigilor diplomatice, a însemnat şi prăbuşirea operei înfăptuită sub sceptrul său. Ea a căpătat însă valoare de simbol, important act politic de referinţă, care a însufleţit generaţiile următoare în lupta lor pentru crearea statului naţional unitar şi independent. Profetic, N. Bălcescu scria: „silinţele lui , sîngele său vărsat, pînă şi greşelile lui vor lumina calea generaţiilor viitoare, şi o zi va veni, cît de tîrziu, cînd ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor împlini”. Evocînd, la mijlocul secolului al XIX-lea, figura lui Mihai Viteazul, „steaua de la Răsărit” – cum îl numeau popoarele balcanice – cel care, în vremea sa, a atras prin fapte de larg răsunet atenţia lumii europene asupra vitalităţii, eroismului şi dragostei de libertate a poporului romîn, N. Bălcescu căuta să aşeze prin scrierea sa despre Mihai Viteazul „piatra de temelie a unităţii naţionale”. „Învăţătura” istoriei şi experienţa sa politico-revoluţionară îl făceau pe N. Bălcescu să considere că „o naţie, spre a-şi cîştiga şi a-şi păstra independenţa trebuie s-o pue subt ocrotirea puterii sale, iar nu a streinului, oricît de blînd şi dulce s-ar arăta”. Aceasta presupune – ceea ce n-a înţeles Mihai Viteazul, nefiind în spiritul vremii sale – că „în popor şi numai în popor” stă adevărata putere a conducătorului politic. Mihai Viteazul – ţinea să sublinieze N. Bălcescu – a căutat sprijin cînd „în nobili, cînd în armie şi în oştile mercenare, cînd în Austria”. Cînd şi-a dat seama că numai prin apropierea ţărănimii s-ar fi putut asigura viabilitatea construcţiei sale politico-statale şi a încercat să sprijine forţa vitală a naţiunii era prea tîrziu. După N. Bălcescu, asupra figurii lui Mihai Viteazul s-au oprit în lucrări monografice şi alţi mari istorici romîni. Ei au lărgit considerabil informaţia documentară despre erou şi epoca în care a trăit. În lucrările lor (cu excepţia scrierilor lui N. Iorga, „Luceafărul istoriografiei romîneşti”) – care au avut în pregătirea triumfului naţional din 1918 un rol similar celui pe care l-a reprezentat opera lui N. Bălcescu pentru generaţia anului 1848 – nu se simte atît de puternic vibraţia mesajului transmis cititorului, ca acela al „capodoperei” închinate de N. Bălcescu vestitorului marilor înfăptuiri naţionale. Cu prilejul publicării acesteia sub auspiciile Academiei Romîne, la 25 de ani după moartea autorului, Mihai Eminescu saluta elogios, în ziarul „Timpul” din 24 noiembrie 1877, evenimentul academic. „Facă-se această scriere – aprecia poetul – Evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se cîştigă prin muncă”. Academia Romînă, simbol şi produs al culturii naţionale integrale, se onorează prin marcarea solemnă a 150 de ani de la moartea lui N. Bălcescu, acel care, prin ştiinţa lui şi spiritul de jertfă – scria Vasile Alecsandri –, „onorează Romînia”. SPOLIEREA ŢĂRANILOR DIN PRINCIPATELE ROMÎNE, ÎN OPERA LUI NICOLAE BĂLCESCU Acad. IULIAN VĂCĂREL Împlinirea a 150 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui democrat- revoluţionar, Nicolae Bălcescu, constituie un bun prilej pentru evocarea opiniilor acestuia cu privire la viaţa social-economică din Ţara Romînească şi Moldova, din evul mediu şi pînă la jumătatea secolului al XIX-lea. În cele ce urmează, ne vom referi la spolierea la care erau supuşi ţăranii din dreapta şi din stînga Milcovului, cînd în numele proprietăţii, cînd în numele statului, cu ajutorul clăcii, al dăjdiilor şi al cametei. 1. DE LA STAREA DE LIBERTATE A ŢĂRANILOR, LA ROBIE ŞI APOI LA MUNCA DE CLACĂ Bazat pe cronicile şi hrisoavele vremii, N. Bălcescu susţine că prin secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în Ţara Romînească şi Moldova, o parte din pămînturile Principatelor Romîne se afla în proprietatea statului, alcătuind ceea ce, pe vremea romanilor, se numea ager publicus, iar restul aparţinea ţăranilor liberi. Întrucît ogorul public nu avea o suprafaţă suficient de mare din care să recompenseze prin danii boierii care participaseră la războaiele de apărare a ţării, precum şi mănăstirile, domnii au început să cumpere moşii de la moşneni. Stăpînii pămînturilor astfel dobîndite au împărţit moşiile în trei părţi, din care două părţi le-au dat colonilor aduşi din zonele mai populate ale ţării şi de peste graniţă, spre a le cultiva în folosul lor, iar cea de a treia parte, reţinută pentru ei, o lucrau ţăranii care erau obligaţi să presteze un număr de zile de muncă în folosul proprietarilor. Iată cum caracterizează N. Bălcescu raporturile dintre proprietari şi ţărani din acea vreme: „Dar în starea de atîrnare şi supunere desăvîrşită în care se afla cultivatorii săraci şi dezarmaţi înaintea stăpînului lor războinic, care avea puterea în mînă şi care era proprietar absolut, nu numai peste pămînt, dar şi peste tot ce slujea a-l esploata, înaintea stăpînului, de la care ei avea hrana din toate zilele, ei era foarte slabi şi peste puţin se văzură siliţi a suscrie la legile cele mai aspre. Mai curînd sau mai tîrziu le luă şi libertatea şi îi făcu robi ai pămîntului. Astfel a urmat în toată Europa, astfel a trebuit să urmeze şi la noi; căci robia este o consecuenţă neapărată a sistemii de clacă, ea totdauna a însoţit-o sau a venit îndată după dînsa. La început însă era puţini la număr aceşti nenorociţi, cea mai mare parte a populaţiei fiind moşneni sau răzaşi. Curînd însă desposedarea acestora începu a se face, numărul lor a se împuţina din zi în zi şi moşioarele lor a se concentra în proprietăţi mari”. După opinia lui N. Bălcescu, factorii care au contribuit la procesul transformării ţăranilor liberi în robi au fost interesul, nevoia şi constrîngerea. „Interesul, căci proprietarii cei mari, dobîndind de la stăpînitori dreptul de scutire de dăjdii pentru satele lor, şi toată greutatea statului rămîind numai pe moşneni, mulţi dintr-aceştia, spre a scăpa de tirania guvernului şi spre a se bucura de folosurile ce le da scutirea dăjdiilor şi protecţia unui stăpîn puternic, preferară a se vinde, ei cu moşiile lor, cu un preţ prea uşure”. În apărarea ţării, ameninţate de vrăjmaşi, s-au ridicat moşnenii care i-au asigurat libertatea, cu preţul pierderii libertăţii lor. Pentru a ilustra nevoia care i-a împins pe moşneni în rîndul ţăranilor dependenţi (clăcaşi), N. Bălcescu citează aprecierile lui Jean Alexandre Vaillant, care scria: „Aceste războae... au făcut să piară egalitatea din ţară. Bătrînul soldat, întorcîndu-se la casa sa, îşi găseşte femeea plîngînd, fata sau feciorul, ce a lăsat în leagăn, au pierit. Sărac, căci s-a luptat numai pentru patrie, el este silit a-şi vinde ţarina sa, coliba sa şi peste puţin, neputînd altfel a-şi plăti îndatoririle sale către stat, a se vinde şi pe sine-şi; şi în vreme ce pînă atunci era numai războinici, boeri şi moşneni, se făcu războinici şi supuşi, care se prefăcură curînd în boeri şi clăcaşi, adecă stăpîni şi robi. Aceasta este pentru Ţara Romînească, chiar şi pentru Moldova, rezultatul a trei zeci şi trei ani de război a lui Mircea I”. N. Bălcescu îşi sprijină aprecierea potrivit căreia şi constrîngerea a contribuit la deposedarea moşnenilor şi la robirea lor pe hrisoave şi cronici, ca şi pe mărturiile lui Dimitrie Cantemir. Fostul domn al Moldovei (1710–1711) susţinea „că o parte din clăcaşi sînt din răzaşii care pentru sărăcie şi-au vîndut moşiile lor cele părinteşti şi i-au silit cu strîmbătate să priimească jugul supunerii”. „Asadar – conchide N. Bălcescu – nu munca, nici rodul ei, ci nu şîr de spoliaţii succesive sînt origina proprietăţilor mari în ţările noastre, sînt titrurile stăpînitorilor de azi a pămîntului”. N. Bălcescu plasează momentul desăvîrşirii relaţiilor feudale la noi spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. În legătură cu acesta, el afirmă că „Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui, printr-un aşăzămînt al său, că fiecare ţăran, p-a cui moşie se va afla atunci, acolo să rămîe rumîn vecinic. Acest act barbar, făcut de un prinţ ce a lucrat atîta pentru libertate, anevoe s-ar putea pricepe, de n-am şti că aristocraţia, puternică atunci, a trebuit să-l silească la aceasta. De atunci să desăvîrşi regimul feodal în ţara noastră. De atunci clăcaşii, transformaţi în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar şi numele lor începu a se trece în actul vînzării, deşi nu se putea vinde deosebit de pămînt, ca robi ţigani; de atunci proprietarul, murindu-i robul fără moştenitori, putea să-l moştenească; de atunci el putea să-l îndatoreze a-i munci cît va voi. Singurul drept ce se va da ţăranului rob era ca stăpînul lui să nu-i poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură şi d-a nu-l putea pedepsi decît corecţional, iar nu a-l omorî... Fără a şti cînd s-a desăvîrşit sistemul feudal în Moldova, ştim că pe acea vreme aceleaşi obiceiuri era şi acolo. Legiuirile lui Vasilie vv. din Moldova şi a lui Matei Basarab vv. din Ţara Romînească mai întări în urmă acest obicei, adăogînd pentru proprietarul care ar priimi un rob strein pe moşia sa o pedeapsă de 12 litre argint către stăpînire şi 24 către stăpînul acelui rob”. Pentru a se scăpa de jugul boierilor pe moşiile cărora trudeau şi de povara birului către stat, iar mai tîrziu de nedreptăţile fanarioţilor, ţăranii căzuţi în robie au început să părăsească ţara sau să se apuce de tîlhărie. Ce mare amploare căpătase procesul depopulării Ţării Romîneşti se poate judeca după următoarele cifre: la catagrafia făcută de Constantin Mavrocordat, la 1741, numărul familiilor birnici se ridica la 147000; la 1746 acesta scăzuse la 70000, iar zece ani mai tîrziu, la catagrafia din 1757, de-abia se mai găsiră 35000 de familii plătitoare de bir. În faţa acestui fenomen deosebit de grav – de depopulare accelerată a ţării – Obşteasca Adunare a Ţării Romîneşti a hotărît (în 1746) „... emancipaţiea tutulor ţăranilor, dînd drept acelor ţărani a căror stăpîni nu vor voi a-i libera, d-a se adresa la guvern şi, plătind 10 lei stăpînului, să rămîe liberi şi fără voea lui”. O hotărîre asemănătoare – de abolire a robiei – a fost adoptată (în 1749) şi de Obşteasca Adunare a Moldovei. Pentru despăgubirea boierilor şi mănăstirilor de pierderea suferită în urma emancipării ţăranilor, s-a hotărît ca aceştia să aibă în slujba lor un anumit număr de oameni scutiţi de dăjdii către stat. În schimb, aceşti oameni, denumiţi scutelnici şi posluşnici, fură obligaţi să plătească dăjdiile respective proprietarilor moşiilor pe care trăiau şi munceau. Reforma înfăptuită atunci de Constantin Movrocordat, domnul Ţării Romîneşti, mai cuprindea şi alte obligaţii ce reveneau ţăranilor emancipaţi şi care au fost înscrise în urbariul, ce poartă numele respectivului domn. Astfel, ţăranii erau obligaţi să presteze 24 de zile de clacă pentru proprietarul moşiei, să-i dea dijmă din semănături, fîn, fructe şi din stupărie şi să-i plătească anumite taxe pentru păşunatul vitelor. Ţăranii nu puteau să-şi schimbe domiciliul şi nici să părăsească domeniul ce le fusese atribuit fără voia stăpînului. N. Bălcescu constată pe bună dreptate că emanciparea ţăranilor, aşa cum fusese legiferată în Principatele Romîne, nu a constituit o emancipare reală, de facto a acestora, deoarece nu a fost abolită claca sau munca silită, iar ţăranul sărac nu a fost scos din starea de dependenţă în care se afla faţă de stăpînul său. Ţăranul emancipat nu a devenit proprietarul peticului de pămînt pe care-l muncea pentru sine şi nici nu i s-au mai asigurat instrumentele de lucru pentru cultivarea pămîntului şi nici mijloacele necesare de trai. „Asfel – susţine N. Bălcescu – emancipaţia nu fu decît o transformare nouă a servagiului, mai uşure într-adevăr decît servagiul, dar tot servagiu, dupe cum şi acesta fusese o transformaţie mai uşure a robiei vechi”. În plus, ţăranii emancipaţi (cu excepţia scutelnicilor şi posluşnicilor) erau obligaţi să plătească dările către stat, de care mai înainte, ca robi, erau scutiţi. Pentru a ilustra înrăutăţirea stării ţăranilor emancipaţi, N. Bălcescu îl citează pe Mihail Kogălniceanu, care scria: „Mărimea cea nemărginită a dăjdiilor şi a mîncătoriilor, tirania fanarioţilor şi a boerilor pămînteni... făcură pe ţărani să fie cei mai nenorociţi oameni din Europa. Niciodată ei nu era siguri de munca lor, niciodată ei nu ştia de vor mînca pîinea ce au semănat, căci la tot minutul un satelit al domnului putea să vie să le răpească instrumentele de arătură şi vitele. Speriaţi cu totul, nefiind siguri de nimic, ei neîngrijiră agricultura, nu lucrară pămîntul fără numai pe cît le trebuia ca să aibă pîine pentru nenorociţii lor copii... Asfel se vedea mulţi dintrînşii în desperarea lor a-şi părăsi ţara, aceea ce făcea cei după margini; sau a se face tîlhari de drumuri, aceea ce obişnuia mai ales cei din lăuntrul ţării, carii n-avea înlesnire să fugă”. Deoarece emanciparea ţăranilor nu a dus la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale acestora, fenomenul depopulării Principatelor Romîne a continuat şi după reforma lui Mavrocordat, ceea ce afecta grav interesele marilor proprietari de moşii. De aceea, în 1768, Alexandru Scarlat Ghica, domnul Ţării Romîneşti, cu făgăduieli ademenitoare, dar niciodată respectate, a reuşit să readucă în ţară un număr de fugari. Din cauza încălcării promisiunilor făcute şi continuării jafurilor şi asupririlor de către boieri, numeroşi ţărani au părăsit moşiile şi s-au apucat de tîlhărie. La fel a procedat şi Alexandru Ispilante, dar fără prea mare succes. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în Moldova: din cauza asupririi la care erau supuşi de către boieri, ţăranii refuzară să mai plătească dăjdiile şi să lucreze cele 24 de zile pentru proprietarul moşiei, aşa cum hotărîse Obşteasca Adunare în 1749. Pentru a salva situaţia, Grigore Ghica emise un hrisov (în 1766) prin care scădea numărul zilelor de lucru în folosul proprietarului de la 24 la 12. Nemulţumiţi de decizia domnitorului, boerii l-au silit ca, la cele 12 zile de clacă, să mai adauge încă două şi o podvadă pe an şi să repare acareturile vechi de pe moşii. Dar nici aceste măsuri nu i-au mulţumit pe boieri care, continuînd presiunile, au obţinut de la domnitorul Alexandru Moruz (în 1805) un nou urbariu şi mai avantajos pentru ei, care aşeza pe noi baze raporturile dintre ţărani şi proprietari. Astfel, potrivit noii reglementări fiecare plug din sat era dator să are sau să grăpeze într-un an, primăvara sau toamna, la stăpînul moşiei cîte 80 de prăjini (o prăjină avea, în funcţie de zonă, între 180 şi 210 m2). Deosebit de aceasta, fiecare sătean era obligat faţă de stăpîn să prăşească 15 prăjini, să secere 30 de prăjini şi să cosească o falce (circa 1,50 ha) de fîn. Sătenii cu boi mai trebuia să dea stăpînului două care de lemne, să ajute la meremeturile (lucrările de reparaţii sau de întreţinere) iazurilor şi ale morilor vechi, să dea a zecea parte din fîn şi semănături (afără de grădini) şi din 50 de stupi de albine, unul. La rîndul lor, proprietarii aveau obligaţia să dea: –fiecărui ţăran fruntaş cîte 4 fălci de pămînt pentru cosit, 4 pentru păşunatul vitelor şi 4 pentru arătură şi semănătură; –fiecărui ţăran mijlocaş cîte 3 fălci de cosit pentru 6 vite, 3 pentru păşunat şi 3 pentru arătură; –ţăranului codaş, 2 fălci de pămînt de cosit pentru 4 vite, 2 pentru păşunat şi 2 pentru arătură, iar –celei de a patra stare cîte o falce pentru cosit, pentru păşunat şi pentru arătură. Ţăranilor care aveau nevoie de mai mult pămînt, stăpînul urma să le dea, în schimbul dijmei sau în locul acesteia, cîte 6 lei de falce. Fiecare moşie urma să fie împărţită în trei părţi, din care două părţi să li se dea locuitorilor de pe acea moşie, iar a treia parte să rămînă pentru trebuinţa stăpînului. După adoptarea acestei reglementări, starea ţăranilor din Ţara Romînească a cunoscut o oarecare ameliorare. În 1818 a fost adoptată Condica (pravila) lui Caragea, care păstra prevederile urbariului lui Mavrocordat, la care s-au mai adăugat 2 zile de lucru, una primăvara şi alta toamna, un car de lemne la Crăciun şi un transport la o distanţă de 6 ceasuri. Ţăranul a căpătat dreptul să plătească proprietarului zilele de lucru în bani. N. Bălcescu apreciază că, în timpul domniei lui Ioan Caragea (1812–1818), ţăranul era mai uşurat în privinţa proprietăţii, dar mai împovărat în privinţa dăjdiilor către stat şi a mîncătoriilor. Disperarea ţăranilor provocată de nedreptăţile boierilor pămînteni şi ale fanarioţilor a aprins flacăra răscoalei de la 1821. Dar răscoala condusă de Tudor Vladimirescu (pe care N. Bălcescu a numit-o revoluţie) fiind „...numai naţională şi democratică... nu nici o soluţie chestiei proprietăţii. Pricina e că atunci ţăranii se afla asupriţi mai mult în numele statului decît în al proprietăţii”. 2. OBLIGAŢIILE ŢĂRANILOR CLĂCAŞI ÎN TIMPUL REGULAMENTULUI ORGANIC Regulamentul Organic, introdus în Principatele Romîne după pacea de la Adrianopol, a desfiinţat reforma înfăptuită de Constantin Mavrocordat şi a stabilit noi rînduieli în Ţara Romînească şi Moldova. Referindu-se la efectele aplicării noii reglementări, N. Bălcescu scria: „Regulamentul împărţi ţara în două caste: ţărani muncitori, producători, contribuabili; boeri mîncători, nelucrători (oisifs), privilegiaţi; ţărani ce au numai datorinţe fără nici un drept; boeri ce au numai drepturi fără nici o datorniţă. Apoi, călcînd egalitatea care esista pînă atunci între boeri de orice grad, prin nişte dispoziţii îndemînatece aşezînd categorii între dînşii, prin împărţirea în trei clase, concentră toată puterea statului în mîna unei minorităţi de vro <60> familii de boeri mari. Apoi, prin alte dispoziţii şi mai îndemînatece, puse această oligarhie cu totul în dependinţa Rusiei. În privinţa chestiei soţiale... boerii se făcură că uşurează pe ţărani de greutatea dăjdii ce plătea la stat, ca să-i poată îngreua mai mult în numele proprietăţii”. Regulamentul Organic nu acorda stăpînului unui domeniu un drept absolut asupra domeniului său întreg, ci respecta vechiul principiu, potrivit căruia două treimi din orice domeniu erau destinate pentru hrana ţăranului şi o treime rămînea la dispoziţia stăpînului. Altfel spus, pe cele două treimi de pămînt, lucrate şi sădite de secole de ţărani, aceştia erau coproprietari cu proprietarul nominal, căruia îi datora o rentă în lucru sau în bani. Regulamentul Organic conţinea un principiu extrem de important, care definea relaţiile de strictă reciprocitate ce trebuia să existe între proprietarul nominal şi cel real. Astfel, Regulamentul Moldovei prevedea (la art. 118) că „Proprietarul este obligat să procure hrana sătenilor stabiliţi pe pămîntul său, iar aceştia sunt obligaţi, în schimb, să muncească pentru proprietar. Pentru a fi justă, această reciprocitate trebuie să compenseze, pe cît posibil, avantajele şi obligaţiile de o parte şi de alta. Mărimea terenului ce se cuvine a ceda trebuie să se bazeze pe nevoile reale ale cultivatorului, iar munca acestuia trebuie să corespundă valorii acestui pămînt” (trad. ns., I.V.). Iată cum s-a aplicat în practică acest principiu: fiecare ţăran a primit pentru casă şi grădină cîte un teren în suprafaţă de 10 prăjini în Moldova şi de 400 de stînjeni la cîmpie, respectiv de 300 de stînjeni la munte în Valahia. S-a hotărît ca în Moldova fiecare ţăran să primească o falce şi jumătate pentru arătură, 40 de prăjini pentru fîneţe şi 20 pentru păşune, iar în Ţara Romînească – 3 pogoane pentru arătură, pentru izlaz – jumătate de pogon pentru o vită mare (pînă la 5 vite) şi 3 pogoane de fîneaţă (pentru acelaşi număr de vite). Suprafeţele suplimentare de pămînt solicitate de ţărani urma să le fie puse la dispoziţie în condiţiile stabilite de părţi prin bună învoială. N. Bălcescu dezvăluie neconcordanţa dintre principiul înscris în Regulament, reprodus mai sus, şi modul cum acesta a fost tradus în viaţă de către proprietari. El sesizează faptul că suprafeţele atribuite ţăranilor spre folosinţă n-au fost bine calculate, mai cu seamă în ceea ce priveşte suprafeţele pentru islaz şi fîneţe care nu ajungeau pentru hrana animalelor. „D-aci ţăranii fură nevoiţi a intra în învoeli cu proprietarii pentru prisoase, învoeli ce născură mii de abuzuri, căci slujbaşii statului, avînd dreptul d-a interveni între proprietar şi ţăran spre a întări acele învoeli, se cu proprietarul, spre paguba şi despoerea ţăranului”. În schimbul suprafeţelor de pămînt date ţăranilor spre folosinţă, proprietarii au stabilit numărul de zile ce trebuia să lucreze fiecare ţăran, cu vitele sau cu mîinile, dijma în produse, precum şi alte obligaţii. La întrebarea „la cît se ridică aceste obligaţii?”, N. Bălcescu arată că „... Regulamentul, deosebit de dijmă, impune pentru fiecare ţăran 56 zile de lucru în Valahia şi 84 în Moldova, în satele mari, iar în cele mai mici de 200 de case, care sînt cele mai multe, 120 zile. Dar el nu se opri aci, ci găsi mijloc d-a mai împovăra pe ţărani şi a întrei acest număr de zile de lucru prin preţuirea ce făcu despre lucru ce trebue a se face într-o zi. Nimeni nu pote tăgădui această încărcată preţuire şi însuşi «Comitetul» Moldavii, întocmit pentru reformarea Regulamentului, mărturisi în raportul său către Poartă că lucru ce Regulamentul hotărăşte a se face într-o zi d-abia se poate face în trei zile”. Aprecierile privind împovărarea ţăranilor N. Bălcescu le-a făcut pe baza calculelor marelui agronom Ion Ionescu de la Brad, care numea Regulamentul Organic carta sărăciei mulţimii poporului în favorul boierilor. În plus, Regulamentul dădea posibilitatea boierului de a lua zilele de clacă fie în bani, fie în lucru, după voinţa sa. Atunci cînd ţăranul era în imposibilitate de a-şi onora obligaţia asumată în bani, boierul transforma din nou banii în zile de muncă, în condiţii ce-i erau profitabile. Valoarea zilelor de lucru în bani pentru un ţăran cu doi boi, inclusiv dijma datorată calculată tot în bani, se ridica la 107 lei şi 10 parale în Valahia şi la peste 160 de lei în Moldova. Dacă la aceste sume se mai adaugă cîte 50 de lei de ţăran, reprezentînd adaosul la preţul tuturor bunurilor de consum pentru care boierul avea monopolul vînzării în satul lor, se ajungea la 157 de lei şi 10 parale în Valahia şi la 210 în Moldova. Aceasta constituia renta, evaluată în bani potrivit Regulamentului, pentru fiecare ţăran cu doi boi, fără a lua în considerare abuzurile şi învoielile asupritoare pentru suprafeţele suplimentare de pămînt cerute de ţărani. Raportînd renta datorată de un ţăran proprietarului funciar, la suprafaţa de teren primită de la acesta spre folosinţă – de 7 pogoane în Valahia şi de 3 fălci şi 70 de prăjini în Moldova –, rezultă că ţăranul îi plătea acestuia o chirie anuală de 22 de lei pentru un pogon şi, respectiv, 55 de lei pentru o falce. La vremea respectivă, pămîntul se vindea cu 96 de lei pogonul în Valahia şi cu 250 de lei falcea în Moldova, iar venitul mediu era de 5 lei la un hectar şi de 12,5 lei la o falce. De aci, rezultă că ţăranul plătea proprietarului o chirie de 4,4 ori mai mare decît se cuvenea. „Dar boerii nu se mulţumesc de a lua de patru ori mai mult de cît dobînda capitalului dat lor, precizează N. Bălcescu; Regulamentul le înfăţişează încă mijlocul d-a lua cel puţin de zece ori mai mult, dîndu-le dreptul ca să ceară claca în zile de lucru, dupe cum şi fac mai adesea, şi asfel ruinează de tot pe ţăran. Am văzut cum, prin preţuirea lucrului făcut într-o zi, ţăranul e nevoit a lucra trei zile în loc de una. Acum trebue să observăm că în vreme ce ţăranul lucrează pentru boeri, ogorul său rămîne nelucrat”. Neexecutînd la timp muncile agricole pentru sine, deoarece mai tot timpul ţăranul lucrează pentru boier, recolta sa este atît de mică încît nu-i acoperă nevoile de trai, iar pentru a supravieţui el este nevoit să se împrumute. „Atunci vezi pe ţăran alergînd la coşarăle boereşti, pline de producte lucrate în timp de dînsul, plînge şi se roagă a i se da mămăligă. Boerul milostiv, pricinuitorul lipsei ţăranului, îi dă cu preţurile politicite; i-o vinde cum ar putea-o vinde la Galaţi sau Brăila, şi în loc de bani, pe care ţăranul a şi uitat ce formă au de cînd nu i-a văzut, îi cere muncă”. Pe baza calculelor făcute de Ion Ionescu de la Brad, N. Bălcescu arată că, din cele 360 de zile dintr-un an, ţăranul poate să lucreze în cîmp numai 180, din care scăzînd duminicile, sărbătorile şi zilele cu vreme rea (60 la număr), mai rămîn 120. Din acestea, pentru boier ţăranul trebuie să muncească, potrivit Regulamentului, 56 de zile în Valahia şi 84 în Moldova; din zilele rămase pentru munca în folosul său (64 în Valahia şi 36 în Moldova) „... el trebue să plătească toate îndatoririle sale către stat, toate abuzurile arendaşilor şi ale slujbaşilor statului şi să se poată hrăni, el şi familia lui, un an întreg. Şi fiindcă aceste zile nu sînt de agiuns, este silit a-şi vinde vitele sale şi, cînd nu mai are nici vite, a se împrumuta la proprietar sau arendaş, dînd muncă pentru bani, asfel că acum toţi ţăranii s-au cufundat într-o datorie atît de mare, care se grămădeşte din an în an, încît toată viaţa lui e robit cu totul, şi numai cu moartea se poate plăti şi mîntui d-aceşti cumpliţi cămătari de muncă (usuriers de la main d'oeuvre)”. Aşadar, deşi Regulamentul Organic a recunoscut drepturile de posesie ale ţăranilor asupra pămîntului lucrat de ei din veci, el a urcat peste măsură drepturile proprietarilor, ceea ce în fapt a însemnat robirea omului pămîntului şi monopolizarea proprietăţii în mîinile ciocoilor. N. Bălcescu, evidenţiind gravele consecinţe ale Regulamentului în raporturile dintre proprietari şi ţărani, menţionează şi unele urmări pozitive ale acestuia: recunoaşterea principiului libertăţii comerţului, separarea puterilor în stat şi instituirea regimului parlamentar. Referindu-se la emanciparea ţăranilor şi la dreptul lor de a se strămuta unde ar voi, proclamate prin Adunările de la 1746 în Ţara Romînească şi 1749 în Moldova, N. Bălcescu arată că, deşi Regulamentul a recunoscut aceste drepturi, punerea lor în practică se lovea de multe piedici. Iată în ce constau acestea: 1. ţăranul care doreşte să se strămute trebuie să-şi facă cunoscută intenţia sa guvernului şi proprietarului cu şase luni înainte de Sfîntul Gheorghe (23 aprilie); 2. să plătească proprietarului moşiei de unde se mută o sumă egală cu cea a îndatoririlor sale pe timp de un an; 3. să piardă în folosul proprietarului şi fără despăgubire toate clădirile şi sadurile (livezile, trad. ns., I.V.) sale; 4. să-şi plătească dările către comună pe timp de un an; 5. să-şi plătească cu anticipaţie către stat pe toţi anii ce ar rămîne pînă la următoarea catagrafie fiscală care se organiza la fiecare şapte ani; 6. chiar atunci cînd vor fi fost plătite toate acestea, nu se vor putea strămuta dintr-un sat decît doi ţărani deodată; 7. cei care primeau fugari dintr-un alt sat urmau să fie aspru pedepsiţi, iar fugarii trebuia să fie trimişi sub pază în satul lor de origine. Toate acestea constituie dovezi grăitoare ale stării de robie în care se aflau ţăranii în timpul Regulamentului Organic. N. Bălcescu, făcînd bilanţul sumbru al anilor ce s-au scurs de la 1831 în Principatele Romîne, scria: „Mizeria, sclavagiul, depopulaţia şi ruina ţărilor, asta este această monstruoasă legiuire numită Regulament şi efectele ei, legiuire pe care Rusia şi Poarta, de la 1848, menţin cu sila şi puterea armată în ţară împotriva voinţei poporului”. Pentru înlăturarea urmărilor profund dăunătoare ale aplicării Regulamentului Organic în Principatele Romîne, N. Bălcescu considera obiectiv necesare democratizarea statului care să asigure egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, schimbarea raporturilor sociale prin împroprietărirea ţăranilor şi organizarea de către stat a unor instituţii de credit, care să pună capăt cămătăriei. Toate acestea au devenit obiective ale programului revoluţiei sociale şi democratice de la 1848, care la art. 13 prevedea „Emanciparea clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire”. Pentru rezolvarea problemei ţărăneşti, Guvernul provizoriu a constituit o Comisie formată din delegaţi ai boierilor şi ţăranilor, din care a făcut parte, în calitate de vicepreşedinte, şi agronomul Ion Ionescu de la Brad. După dispute furtunoase, Comisia a elaborat un document care prevedea, între altele: „1.Pentru a consolida respectul la persoana omului, trebuie ca munca să fie liberă. 2.Pentru a consolida respectul la proprietatea pămîntului, trebuie aceasta să fie garantuită în mîna acelor ce-l posedează ca o socială. 3.Pentru a realiza aceste două principiuri, trebuie: a se desface legătura silită dintre muncă şi pămînt, şi a statornici ca principiul tocmelei de bună voie să rămîie pe viitorime agentul lucrăreţ al producerei avuţiei. 4.Pentru a desfiinţa legătura silită dintre ţărani şi proprietari, trebuie a se da ţăranilor pămîntul neapărat trebuitoriu pentru hrana lor şi a vitelor lor. 5.Pentru a se desrobi pămînturile ţărăneşti de lucrul boierescului, trebuie a se face despăgubire proprietarilor...”. De la elaborarea acestui program de către Comisia mai sus amintită, au mai trecut 16 ani pînă la adoptarea Legii rurale (în 1864) de către forul legislativ al ţării, iar după aceea s-au mai scurs mulţi ani pînă cînd emanciparea ţăranilor a devenit realitate. 3. DĂJDIILE CĂTRE STAT ŞI OBLIGAŢIILE FAŢĂ DE COMUNĂ Spre deosebire de problema clăcii, căreia N. Bălcescu i-a consacrat studii aprofundate, obligaţiile ţăranilor faţă de stat au fost amintite sporadic în diverse lucrări şi ceva mai pe larg în unde i-a rezervat un capitol (XVIII). Economiştilor Gheorghe şi Elena Zane le revine meritul de a fi publicat, în Note şi Materiale, o serie de însemnări ale lui N. Bălcescu despre dăjdiile datorate statului de către ţărani şi Porţii Otomane de către Principatele Romîne. Din însemnările lui N. Bălcescu rezultă că, în secolele XVI–XVIII, veniturile Principatelor Romîne proveneau din dăjdii (dări sau impozite) directe ori indirecte, în natură sau în bani, ca şi din exploatarea ocnelor de sare şi a vămilor. Pentru ilustrare, ne vom referi la prevederile celui dintîi buget organizat al Ţării Romîneşti, pe anul 1759, redat în memoriile Generalului de Bauer. Acesta indica la venituri suma de 943 369,60 de lei noi, din care veniturile ordinare reprezentau 60,63 la sută, iar cele extraordinare 39,37 la sută. Erau considerate venituri ordinare: sferturile ţăranilor şi breslelor (36,29 la sută din totalul veniturilor); dijmăritul (darea pe albine şi pe porci), pogonăritul (darea pe viile străinilor), tutunăritul (darea pe pogonul de tutun), vinăritul (darea pe vin), oieritul, veniturile din arendarea ocnelor de sare şi a vămilor (19,16 la sută), precum şi sumele aferente scutirilor de bir (5,18 la sută). Din categoria veniturilor extraordinare făceau parte: ploconul, mucarelul, ajutorinţa breslelor şi sfertul extraordinar (39,37 la sută), care se cereau la urcarea domnului pe tron, precum şi în timpul domniei acestuia, pentru a face daruri dregătorilor turci şi pentru procurarea proviziilor de primăvară şi de toamnă ce se trimiteau la Constantinopol. Structura veniturilor bugetului Moldovei pe anul 1770, potrivit aceleiaşi surse, erau asemănătoare. În sumă de 506 870,34 de lei noi, veniturile acestui buget proveneau în proporţie covîrşitoare (71,90 la sută din total) din capitaţia datorată de ţărani şi alte dări (dijmărit, vinărit, oierit, dările străinilor); arenda ocnelor de sare şi a vămilor procurau diferenţa de 28,10 la sută. Din însemnările lui N. Bălcescu aflăm că fiecare tată de familie era obligat să verse capitaţia, care servea la acoperirea cheltuielilor ţării. Dăjdiile indirecte, cunoscute şi sub denumirea de zeciuială (deoarece se percepeau în proporţie de o zecime din produsul impozabil), la început se plăteau în natură, pentru ca mai tîrziu unele dintre ele să se dubleze, percepîndu-se 2 părţi din 10, iar altele să se perceapă în bani. Spre exemplu, pentru oierit se percepea o taxă de 10 aspri, vinăritul (sau vinăriciul) consta într-o taxă de 2 aspri de vadra de vin, iar dijmăritul se ridica la 13 aspri. Dăjdiile, ocnele şi vămile erau scoase la mezat (la licitaţie), în divan, înaintea domnului, la care aveau voie să participe numai marii boieri. Cei care cîştigau dreptul de a percepe respectivele venituri, îl vindeau (subarendau) apoi negustorilor şi boierilor mai mici. Veniturile extraordinare (haraciul, ploconul ş.a.) se stabileau de sus in jos, adică pornind de la obligaţiile ţării faţă de Înalta Poartă şi de la pretenţiile domnului care trebuia să ramburseze împrumuturile contractate pentru cumpărarea tronului sau pentru a obţine prelungirea firmanului de domnie. În studiul intitulat, N. Bălcescu analizează atent regimul fiscal instituit prin Regulamentul Organic, în comparaţie cu cel existent anterior acestuia. „Înainte de instituirea Regulamentului Organic – scria N. Bălcescu – fiinţau numeroase dăjdii; sub diferite denumiri ele loveau direct şi indirect atît persoanele, cît şi lucrurile. Nu numai boierii şi comunităţile religioase contribuiau mai la toate aceste dăjdii, dar nu arareori se întîmpla ca pentru a acoperi deficitele anuale ale bugetului şi pentru plata datoriilor ţării, aceştia să fie impuşi extraordinar. În acest caz, Ocîrmuirea impunea pe fiecare după starea sa. La sate, perceperea contribuţiilor directe se sprijinea pe un sistem care avea la bază principiul proporţionalităţii”. Aşezarea acestora se făcea după rînduiala ludelor, adică cuantumul dăjdiilor de încasat, stabilit pe ansamblul ţării de către vistierie, se repartiza pe judeţe; conducătorii acestora defalcau pe sate sumele ce le erau comunicate, iar sătenii repartizau pe familii sumele ce le reveneau după starea aceastora: cei mai bogaţi plăteau unul sau doi un lude, iar cei mai săraci se asociau mai mulţi pentru a plăti un lude. „Acest mod de percepere, just şi avantajos pentru că dăjdiile se prelevau în funcţie de starea fiecăruia, genera numeroase abuzuri ca urmare a rapacităţii boierilor şi fanarioţilor, astfel încît dăjdiile deveniseră exorbitante la sfîrşitul epocii fanariote”, aprecia N. Bălcescu. Regulamentul Organic a schimbat structura dăjdiilor, ca şi modul de aşezare şi percepere a acestora. „Sub pretextul de a stîrpi abuzurile, Regulamentul abrogă vechiul sistem financiar şi modul de strîngere a dărilor; el institui o capitaţie de 32 de lei pe an, unică şi egală, pe fiecare ţăran, bogat sau sărac. Această capitaţie, destul de uşoară pentru ţăranul înstărit, apăsa greu asupra celui sărac; boierii, neamurile, postelnicii, călugării, clerul, fură scutiţi de capitaţie; mazilii trebuiră să plătească 45 de lei şi nimic altceva; negustorii şi meseriaşii plătesc o patentă mai mare sau mai mică, în funcţie de importanţa negoţului sau meseriei”, scrie N. Bălcescu. Ţăranii, care suportau greul dărilor, mai aveau şi alte obligaţii către stat. În afară de capitaţie, ei trebuia să mai dea: – un recrut la oştire, din 50 de familii, pe care să-l înzestreze la intrarea în armată cu o sumă de 300 de lei; – 12 lei de familie la o casă comunală, înfiinţată iniţial cu scopul de a veni în ajutorul sătenilor în anumite împrejurări, de a acoperi capitaţia celor decedaţi în intervalul de şapte ani dinte catagrafiile fiscale, iar ulterior pentru plata jandarmului, întreţinerea unui scrib şi plata abonamentului la ziar; – să lucreze pentru construirea şi repararea şoselelor mari 6 zile după lege, iar în realitate 25 de zile; – să plătească două parale de fiecare vită de tracţiune, pentru a obţine dreptul de a intra şi circula în oraşe şi dublu pentru capitala ţării; – să plătească o taxă de peaj pentru dreptul de a trece pe podurile publice şi particulare, deşi acestea erau construite cu munca lor; – să plătească pentru pecetea satului şi condicile ce i le dă guvernul; – să plătească o taxă împovărătoare pentru acţiunile introduse în justiţie sau la divan. Deosebit de dările şi prestaţiile către stat, ţăranul mai era îndatorat faţă de comuna sa: să plătească o contribuţie de cîte 3 lei de familie pîrcălabului şi de cîte 2 lei învăţătorului; să muncească pentru preotul satului şi să-l hrănească; să construiască şi să repare drumurile vecinale; să clădească pe cheltuiala lor casa comunei (satului) şi şcoala etc. În anul 1847, dările directe către stat şi comună s-au ridicat, după datele Ministerului Dinlăutru, la 150 de lei de fiecare ţăran, în cele mai multe localităţi. Comparînd această cifră cu cea datorată înainte de Regulament (de 50 de lei), rezultă că povara dărilor a crescut de cel puţin trei ori după reforma fiscală legiferată prin Regulamentul Organic. Deşi dările erau statornice şi egale pentru toţi, dat fiindcă aceleaşi îndatoriri apăsau o comună de 24 de case, ca şi una de 500 şi mai mare, rezultă că cu cît o comună era mai mică, iar ţăranii ei erau mai săraci, cu atît ei trebuia să plătească mai mult. N. Bălcescu ţine să precizeze că, în cifrele de mai sus, nu a cuprins impunerile arbitrare, cheltuielile suportate de săteni pentru întreţinerea funcţionarilor care umblau prin sate, cheltuielile domnului cînd acesta se plimba prin ţară şi nici rechiziţiile de tot felul şi sub diferite pretexte. „La drept vorbind, abuzul era lege”. Potrivit Comitetului Moldovei însărcinat cu reformarea Regulamentului, „abuzurile administraţiei obligau ţăranii să plătească o capitaţie dublă şi triplă faţă de cea stabilită prin Regulament”. După analiza aprofundată a multiplelor forme pe care le îmbrăcau abuzurile săvîrşite de Ocîrmuire (domn, judecători, prefecţi şi subprefecţi, membrii Obşteştilor Adunări, organele administraţiei centrale şi locale) şi de proprietarii funciari, N. Bălcescu ajunge la o concluzie care incriminează în egală măsură pe proprietari şi Ocîrmurirea ţării pentru toate fărădelegile săvîrşite faţă de ţărani. „...În ţara noastră Ocîrmuirea şi boierii sunt o singură făptură cu două feţe şi... a face procesul Ocîrmuirii înseamnă a face procesul proprietăţii”. Referindu-se la dările percepute în Principatele Romîne, N. Bălcescu considera capitaţia instituită prin Regulamentul Organic ca fiind „...un impozit nedrept, moştenire a epocii barbare, care ar trebui abolită şi înlocuită cu un impozit pe avere”. El aprecia aşezarea dărilor după starea fiecărui contribuabil şi critica aspru sistemul privilegiilor fiscale de care beneficiau anumite categorii sociale, precum şi abuzurile săvîrşite de cei însărcinaţi cu strîngerea dărilor. 4. CAMĂTA – UN ALT INSTRUMENT DE SPOLIERE A ŢĂRANILOR Aşa cum s-a arătat mai sus, obligaţiile ţăranului faţă de proprietarul funciar erau atît de mari şi trebuia executate în perioadele optime ale sezonului, astfel încît acestuia nu-i mai rămînea timp să se ocupe de executarea lucrărilor pe ogorul său. În aceste condiţii, recolta obţinută de el era mică şi neîndestulătoare pentru acoperirea nevoilor proprii. Pentru a ieşi din impas, ţăranul era obligat să se împrumute pentru a-şi achita dările către stat şi a-şi procura hrana necesară. Aşadar, dăjdiile şi foamea îl sileau pe ţăran să contracteze împrumuturi, care îl înglodau pe viaţă în datorii. La întrebarea „Cine putea să fie împrumutătorul ţăranului?”, N. Bălcescu răspunde fără echivoc: „Împrumutătorul ţăranului este proprietarul sau arendaşul, iar lucrul împrumutat nu sunt banii, ci pîinea, la preţul curent, adică pe care vînzătorul l-ar putea obţine la Galaţi sau la Brăila. În Principate, ca orişiunde, nu există împrumut fără garanţie; neposedînd nimic altceva decît cele două braţe ale sale, ţăranul le oferă drept gaj şi-şi ipotechează cu anticipaţie munca sa viitoare”. Dar nu numai ţăranii clăcaşi erau siliţi să apeleze la împrumuturi cămătăreşti, ci şi cei liberi. Starea moşnenilor nu era atît de rea ca aceea a clăcaşilor, dar nici atît de bună pe cît ar fi trebuit să fie. „Cauza mizeriei lor este tot boierul”, afirmă N. Bălcescu. Ţăranii proprietari sunt ruinaţi prin procesele în care sunt tîrîţi de boieri, care urmăreau să le acapareze pămînturile prin silnicie. Moşneanul, liber de monopolul pămîntului, era sclavul monopolului capitalist; neputînd căpăta bani decît cu o dobîndă de 50 la sută pe an, el nu-şi putea cultiva pămîntul. De aci, N. Bălcescu trage concluzia că, pe lîngă împroprietărirea ţăranilor, se impune organizarea instituţiilor de credit, care să acorde ţăranilor împrumuturi cu dobîndă redusă pentru procurarea de vite, instrumente de lucru şi seminţe. El pledează, de asemenea, pentru revenirea la destinaţia iniţială a caselor (cutiilor) comunelor (satelor), adică pentru degrevarea lor de obligaţiile comunale şi de responsabilitatea încasării capitaţiei. Aceste case ar trebui transformate în case de economie – după modelul băncilor agricole din Germania – care să acorde ţăranilor împrumuturi în condiţii avantajoase. Pentru rezolvarea problemei ţărăneşti, N. Bălcescu a militat pentru împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire. El nu era de acord cu opinia lui Ion Ionescu de la Brad, potrivit căreia procurarea banilor necesari pentru plata despăgubirii ar trebui să se facă prin contractarea de împrumuturi de la capitaliştii străini şi prin punerea în circulaţie a unor înscrisuri de către o bancă naţională. Rambursarea împrumuturilor contractate de ţăranii împroprietăriţi urma să se facă în termen de 20 de ani. „Opinia noastră diferă de aceea a domnului Ionescu – afirma N. Bălcescu – mai întîi pentru că noi nu am vrea să fim tributari ai capitaliştilor străini, iar în al doilea rînd, pentru că noi gîndim, ca poporul romîn, că există destui bani în braţele ţăranilor pentru a-şi răscumpăra pămîntul. Dar pentru a înlesni ţăranilor această răscumpărare şi, mai ales în interesul proprietarilor, noi vom chema în ajutor instituţiile de credit organizate de stat. În ţări ca ale noastre, unde singura industrie existentă este agricultura şi singurul capital din abundenţă este pămîntul, cele mai importante instituţii de introdus sunt, fără doar şi poate, cele de credit funciar”. N. Bălcescu îşi susţine cu convingere propunerea de organizare a creditului funciar de către stat bazat pe experienţa îndelungată a instituţiilor de credit funciar existente în Germania, ca şi în alte ţări europene. De altfel, el nu face altceva decît să reia propunerea făcută de Comisia instituită de Guvernul provizoriu la 1848 pentru dezlegarea problemei ţărăneşti şi care fusese respinsă de către delegaţii boierilor din Comisie. Aşadar, N. Bălcescu a militat cu toată energia sa împotriva spolierii ţăranilor şi pentru soluţionarea pe cale revoluţionară a problemelor sociale şi economice cu care aceştia se confruntau. Aceasta, deoarece ţăranii erau făuritorii întregii avuţii, ei trăiau în cea mai cruntă sărăcie. La întrebarea retorică „De ce ţăranul a ajuns în această situaţie disperată şi demnă de milă?”, el dă un răspuns tranşant: pentru că „...el e despoiat necurmat de tot aceiaşi oameni, cînd în numele statului, cînd în numele proprietăţii, că el, care n-are nimic, nici drepturi, nici stare, nici măcar proprietatea braţelor sale, cea mai dintîi şi cea mai sacră proprietate, dă tot, şi tribut în bani şi tribut în muncă, şi tribut în persoane, în vreme ce cei ce au tot, şi pămînt şi capital şi drepturi în stat, nu dau nimic, nu ajută într-un nimic statul...”. OPERA ECONOMICĂ A LUI NICOLAE BĂLCESCU ÎN CIRCUITUL VALORILOR EUROPENE Prof. univ. dr. ION BULBOREA În galeria marilor personalităţi care aureolează cultura romînească, la loc de frunte, se situează şi Nicolae Bălcescu. Despre activitatea şi rolul său în epoca în care a trăit şi despre ecoul acestora în memoria posterităţii s-a scris foarte mult. Din păcate, acţiunea de valorificare a operei lui N.Bălcescu a fost în anumite perioade precumpănitor orientată spre latura politică, creîndu-se un cult postum al personalităţii, însoţit de exagerări şi excese apologetice, mai ales cu ocazii aniversare. Mai puţin însă s-a insistat asupra laturii ştiinţifice, a contribuţiei omului de ştiinţă. Or, cele două laturi ale activităţii marelui democrat – revoluţionar formează un corp comun. Cercetarea ştiinţifică a susţinut şi justificat în multe privinţe opera politică. Marea sa pasiune a fost istoria şi nu politica, cercetarea ştiinţifică şi nu viaţa politică, deşi condiţiile momentului istoric şi temperamentul său vulcanic l-au atras şi către această activitate. Dar Nicolae Bălcescu nu a fost numai istoric, ci şi economist. Cîteva din lucrările sale principale stau mărturie în acest sens. Este vorba de, Despre împroprietărirea ţăranilor, Reforma socială la romîni, Despre starea socială a muncitorilor plugari. Pe drept cuvînt, acad. Gh. Zane remarca faptul că Nicolae Bălcescu este „întemeietorul uneia dintre cele mai fecunde direcţii de cercetare în ştiinţele sociale romîneşti”, afirmîndu-se „nu numai ca un istoric al celei mai importante probleme sociale romîneşti, dar şi ca economist, căci priveşte problema atît în dezvoltarea ei istorică, cît şi în rezolvarea ei practică; propune soluţii concrete şi militează pentru ele”. În centrul preocupărilor lui N. Bălcescu se situează problema agrară, respectiv relaţiile şi reforma agrară, în legătură cu care a cercetat originea marii proprietăţi, renta şi formele ei, împroprietărirea ţăranilor, creditul şi impozitele, „industria manufacturială şi comerţul”. La aceasta se adaugă problema unităţii poporului romîn, a formării statului naţional unitar. Abordarea acestor probleme se întemeiază atît pe cunoaşterea profundă a realităţilor ţării, cît şi pe cercetarea atentă a unei vaste bibliografii de largă circulaţie sau rare, pe care o foloseşte ca suport argumentativ în susţinerea ideilor sale. A studiat operele lui Jules Michelet (pe care l-a cunoscut şi personal), ale lui Augustin Thierry, precum şi ale altor exponenţi ai şcolii romantice franceze ca François Guizot, Auguste Mignet ş.a. pentru a-şi forma şi consolida propria concepţie. De asemenea, pentru fundamentarea convingerilor sale face apel la ideile lui Pellegrino Rossi (liberal), cunoscut susţinător al micii proprietăţi şi la ideile lui Louis Blanc (socialist), adept al intervenţiei statului ca „bancher al săracilor” în soluţionarea unor probleme social-economice. Lui N. Bălcescu nu i-au fost străine nici tezele economiei politice clasice în variantă franceză cu privire la rolul muncii în crearea valorii, pe care le-a folosit ca argumente de autoritate în demonstrarea necesităţii şi legitimităţii reformei economice. Deşi nu s-a declarat adept al vreunei şcoli occidentale, existente pe vremea sa, apropierea gînditorului romîn de stînga franceză nu poate fi pusă la îndoială. Aceasta se observă atît în concepţia de ansamblu, cît şi în limbajul radical şi critic pe care îl foloseşte. De exemplu, pentru caracterizarea raporturilor dintre ţărani şi boieri el utilizează expresii ca ţăranul clăcaş „singurul producător de bogăţii”, boierimea „clasă parazită”. Foloseşte destul de des sintagma „exploatarea omului de către om”, pusă în circulaţie de socialistul francez Saint-Amand Bazard, propagator al ideilor lui Saint-Simon. Lucrările economice ale lui Bălcescu, în deosebi, s-au bucurat de o largă audienţă în rîndul specialiştilor şi al oamenilor politici europeni, interesaţi de situaţia Ţărilor Romîne. Deşi a fost scrisă în limba franceză, lucrarea respectivă, potrivit afirmaţiilor autorului, nu se adresa publicului francez, ci avea menirea „să lămurească Poarta asupra adevăratei situaţii din Principate”. Problematica abordată este variată, complexă şi temeinic argumentată. Concluzia lucrării este directă, formulată în stil cartezian: poporul romîn nu avea altă cale de rezolvare a problemelor social- economice cu care se confrunta decît revoluţia. „Ce trebuia să facă acest popor romîn, lipsit de pîinea din toate zilele, de proprietate, de securitate, de ordine, de orice libertate şi garanţie; lipsit de industrie, de comerţ, de legi şi de dreptate; dat în prada unei oligarhii de birocraţi, despoţi, fricoşi, corupţi şi răpitori, trăind prin ilegalităţi şi abuzuri, dispreţuind morala şi omenia, exploatînd ţara în folosul lor şi lăsîndu-se şi ei exploataţi de ruşi; tirani către patria lor, robi către duşmanii ei”? Şi răspunsul este că poporul romîn nu avea altă cale decît revoluţia. În consecinţă revoluţia de la 1848 era „justă şi necesară”. N. Bălcescu era convins că în această lucrare a epuizat chestiunea Principatelor Dunărene şi a dat lovituri nimicitoare Regulamentului şi boierilor. … a fost discutată şi folosită de numeroşi specialişti străini, a ajuns la mari oameni politici ca Henry Palmerston şi Dudley Stuart. Prin activitatea sa de militant politic şi scriitor, Bălcescu era una din cele mai cunoscute personalităţi în cercurile intelectuale şi democratice europene. El întreţinea relaţii ştiinţifice şi de prietenie cu .a. Preocupările sale ştiinţifice şi politice sunt, de asemenea, cunoscute, în cercurile revoluţionare italiene, poloneze, ungare, ruse. Unul din cei mai prestigioşi istorici ai Franţei din secolul al XIX-lea, Jules Michelet, apreciază în mod elogios activitatea ştiinţifică a gînditorului romîn. „Bălcescu – scrie omul de ştiinţă francez – a fost un erudit de prim ordin şi mai ales un spirit practic clar şi foarte luminos. A fost un mare istoric al ţării sale, şi fără îndoială unul din conducătorii ce mai înţelepţi”. Şi, referindu-se la principala lucrare economică a lui Bălcescu, ilustrul istoric continuă: „Eu nu cunosc pînă acum nimic mai bun pe această temă, nimic mai instructiv decît broşura sa intitulată”. Nu trebuie pierdut din vedere că această judecată de valoare aparţine unui scriitor care nu a fost atras în nici o mişcare politică. Opera economică a lui Bălcescu a fost de multe ori folosită ca argument de autoritate în sprijinul unor teze favorabile Ţărilor Romîne. Astfel, Felix Colson, susţinător fidel al drepturilor poporului romîn, se referă adeseori la opera lui Bălcescu, pentru a convinge marile puteri că adevărul şi dreptatea stau de partea Ţărilor Romîne. Încă în 1839, publicistul francez, sublinia persuasiv că scopul lucrării sale intitulată adresată marilor puteri, era de „a revendica drepturile Moldo – Valahiei, foarte puţin cunoscute”. După 23 de ani, acelaşi autor redă şi mai clar această idee, afirmînd că scopul lucrării sale era „de a face cunoscut Europei suveranitatea şi unitatea naţiunii moldo-valahe”. Starea de înapoiere economică a ţării şi situaţia mizeră a ţăranului romîn sunt dovedite cu referiri la opera lui Bălcescu, despre care afirmă că „este cel mai mare istoric modern al Valahiei”. Pagini întregi din scrierile lui Bălcescu sunt folosite de autorul francez, spre a reda cît mai veridic situaţia reală în care se aflau Ţările Romîne. Referiri la opera lui Bălcescu se întîlnesc şi în scrierile lui Bataillard, Vaillant, Ubicini şi ale altor personalităţi ale vremii. Astfel P.Bataillard, autor al unor studii despre Principatele Romîne, îl apreciază ca „scriitor erudit şi istoric de valoare al ţării sale”. Un alt autor care a folosit copios realizările ştiinţifice ale lui Bălcescu a fost Elias Regnault în lucrarea publicată la Paris în 1855. Istoricul francez, înfăţişînd istoria clasei ţărăneşti şi a relaţiilor agrare din principate, reproduce sau rezumă din, de multe ori fără să indice sursa. Lucrarea lui E. Regnault a fost folosită de K. Marx în Capitalul vol. I, Capitolul VIII „Ziua de muncă”, paragraful 2 „Fabricant şi boier” cînd a analizat situaţia economică din ţările romîne. Scrierile lui Bălcescu au fost cunoscute şi în cercurile de intelectuali democraţi ruşi. Se ştie, de exemplu, că A.I .Herzen studiase a lui Michelet în care este citată... Bălcescu, împreună cu Ivan Golovin, prieten al lui Herzen, şi cu alţi emigranţi de diferite naţionalităţi, creaseră un comitet revoluţionar, care avea menirea de a uni toate popoarele implicate în lupta pentru dobîndirea libertăţii. Situaţia economică asemănătoare din cele două ţări (Principatele Romîne şi Rusia), problematica ridicată de această stare, precum şi interesul pentru istoria zbuciumată a poporului romîn, au determinat cercurile democratice ruse să se intereseze de realităţile din Ţările Romîne. În acest scop, au folosit lucrări de rezonanţă, între care şi scrieri ale lui Bălcescu. Astfel, Revista „Sovremennik”, aflată sub redacţia şi influenţa lui N.G. Cernîşevski, publică un amplu studiu despre Principatele Dunărene în care se foloseşte pe larg opera lui Bălcescu. Aceasta rezultă nu numai din confruntarea textelor, ci şi din referirile directe la documentele publicate de N. Bălcescu şi T. Laurian în „Magazinul istoric pentru Dacia”. De asemenea în aceeaşi revistă se fac referiri şi la cartea lui Bălcescu, apărută anonim la Paris în 1850. De altfel, Bălcescu însuşi într-o scrisoare adresată lui Ion Ghica la 26 mai 1850, arată că nu şi-a pus numele pe lucrarea respectivă „socotind de prisos, de vreme ce toţi ai noştri din ţară vor pricepe că am scris-o”. Prin aceasta, Bălcescu voia, de fapt, să atragă atenţia publicului romînesc şi străin că lucrarea nu exprima doar punctul său de vedere, ci al întregii emigraţii romîne. După cum se vede autorul anonim a fost deconspirat şi în publicaţiile străine. Prin fondul ideatic şi soluţiile preconizate, opera economică a lui Bălcescu a intrat în circuitul valorilor europene. Ea face parte din tezaurul spiritual al poporului romîn, fără de care cultura europeană ar fi incompletă. concepţia economică a lui gheorghe n. leon Prof. univ. dr. GHEORGHE POPESCU i. probleme generale Continuitatea demersului ştiinţific într-un domeniu sau altul al cunoaşterii umane, legătura firească dintre generaţiile succesive de cercetători reprezintă unele dintre premisele esenţiale, indispensabile pentru succesul investigaţiilor, pentru profunzimea şi sporirea pertinenţei observaţiilor, pentru apropierea treptată de adevăr şi pentru transformarea ştiinţei dintr-o îndeletnicire în şi pentru sine, într-o activitate utilă societăţii, practicii nemijlocite, în scopul amplificării aportului ei la îmbunătăţirea vieţii oamenilor. De aceea, succesiunea firească a generaţiilor de cercetători şi continuitatea legăturilor dintre ele sunt de natură să asigure perpetuarea investigaţiei ştiinţifice, să înlăture risipirea unei munci îndelungate de iniţiere, să evite redescoperirea drept „noutăţi” a unora şi acelora aserţiuni, adevăruri descoperite anterior, să ocolească repetările inutile, să valorifice cu eficienţă crescîndă eforturile fiecărei noi generaţii. Ca un făcut, pe meleagurile noastre, din diferite motive istorice, obiective sau/şi subiective, apar şi se perpetuează mereu noi discontinuităţi, hiatusuri chiar, între diferitele generaţii ale oamenilor de ştiinţă, în aproape toate domeniile, ceea ce face necesar ca fiecare nouă încercare, într-un domeniu sau altul, să consume o parte însemnată a eforturilor într-o muncă de pionierat, iar rezultatele finale ale ei să nu constituie, totdeauna, punctul de plecare pentru generaţia următoare. Iată, numai în secolul al XX-lea, două perioade de discontinuitate şi de ruptură între generaţiile succesive de cercetători romîni: 1. Prima s-a consumat după cel de al doilea război mondial, cînd, punîndu-se bazele unui nou sistem social-politic, care s-a dovedit efemer, s-au desconsiderat, timp de pentru decenii, truda şi acumulările cantitative şi calitative ale generaţiilor de cercetători din perioada interbelică. În perioada care a urmat s-au depus eforturi uriaşe pentru elaborarea unei noi paradigme de gîndire, pornindu-se, practic, de la zero. S-au nesocotit chiar descoperiri care nu au nimic în comun cu vreun sistem social-politic. „Setea” de „originalitate”, ce a dominat „gîndirea socialistă” din Romînia între 1945 şi 1989, a fost plătită scump, prin eforturi mari şi efecte mici, uneori irelevante, în multe domenii ale investigaţiei teoretice şi ale acţiunii practice. În felul acesta, ştiinţa romînească, din perioada respectivă, nu a valorificat la nivelul posibil şi dorit, calităţile intrinseci ale cercetătorilor romîni, potenţialul existent în acest domeniu, şi nu şi-a adus aportul corespunzător la soluţionarea problemelor reale ale vieţii. 2. A doua perioadă de discontinuitate şi ruptură se produce începînd din 1990, cînd se încearcă realizarea legăturii între cercetarea teoretică şi activitatea practică romînească prezentă şi cea din perioada presocialistă, negîndu-se total experienţa acumulată în intervalul 1945–1990. Climatul politic şi social general din ţară „îndeamnă” foarte insistent spre desconsiderarea totală, chiar negarea oricărei experienţe pozitive şi a oricărui progres, într-un segment de 50 de ani din istoria naţiunii romîne. O astfel de atitudine este la fel de păgubitoare ca şi nihilismul proletcultist al anilor ’50. Mai mult, dificultăţile actualei perioade de tranziţie şi reformă impun cercetătorului romîn dificultăţi suplimentare. Statutul intelectualului romîn şi poziţia sa socială sunt grav afectate, de atitudinea unora, de a nesocoti potenţialul creator şi de inteligenţă al specialiştilor autohtoni, de neluarea în considerare – în nici un fel – a concluziilor ştiinţifice în organizarea vieţii şi activităţii sociale, ca şi de limitele de tot felul (între care cele materiale sunt pe primul loc) în calea stimulării şi valorificării rezultatelor investigaţiilor realizate. Ambele aceste rupturi, hiatusuri, s-au reflectat şi se reflectă într-o slabă eficienţă a muncii grele, migăloase şi răbdătoare de cercetare ştiinţifică. Interesantă este, însă, împrejurarea că – de fiecare dată – se repetă, ca un laitmotiv, afirmaţia „preluării creatoare” a experienţei pozitive din perioadele trecute. Dar, tot de fiecare dată, această experienţă este integral negată, sau nesocotită, necontinuată şi nevalorificată pozitiv (cel puţin pentru o perioadă îndelungată). Adevăratul cercetător şi om de ştiinţă nu are voie să fie stăpînit de patimi politice, sau de părtinire. El trebuie să aibă – totdeauna – tăria servirii adevărului, raţionamentului logic, sprijinit pe argumentele realităţii şi imparţialităţii ştiinţifice. Asemenea reflecţii ne-au fost sugerate de căutările din ultima vreme, prin care am încercat să readucem în actualitate personalitatea şi activitatea complexă a unuia dintre înaintaşii reprezentativi în cercetarea realităţilor economice şi care a fost legat strîns de devenirea Universităţii Daciei Superioare, profesorul Gheorghe N. Leon. Documentarea pentru lucrarea de faţă a fost extrem de dificilă, iar soluţiile la care am ajuns, pînă la această dată, sunt doar parţiale şi cuprind, suntem convinşi, numeroase incertitudini. Cu atît par mai sugestive afirmaţiile de mai sus, cu cît incertitudinile cele mai mari sunt legate nu de concepţia economică a profesorului Gheorghe N. Leon, ci tocmai de viaţa lui, sau şi mai exact, de ultima parte a vieţii sale. În scopul apropierii cît mai pertinente de viaţa şi activitatea profesorului Leon, căutările noastre au fost dintre cele mai diverse. Mai întîi, am cercetat documentele arhivistice aflate în diferite fonduri din ţară. Apoi, am studiat scrierile care au rămas de la profesorul Leon sau despre el. În fine, o mare parte din informaţii le-am obţinut de la diferite personalităţi în viaţă din ţară, care l-au cunoscut în diferite ipostaze şi perioade ale vieţii şi activităţii. De aceea, apreciem că multe aspecte din cele care urmează sunt date, astăzi, pentru prima oară publicităţii. Fără îndoială, cercetările sunt doar la început, iar rezultatele la care am ajuns sunt doar parţiale şi susceptibile de îmbunătăţiri viitoare. De aceea, credem că orice investigaţii viitoare vor fi fructuoase şi absolut necesare pentru întregirea personalităţii profesorului Gheorghe N. Leon, figură marcantă a teoriei şi practicii economice din ţara noastră, ale cărui contribuţii îşi păstrează neştirbite actualitatea şi relevanţa. Aducem şi pe această cale, mulţumirile noastre personalului Arhivelor Statului din Cluj-Napoca (în special domnului Vasile Lechinţan), celui al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (în mod deosebit domnului Joszef Lemenyi), ca şi profesorilor universitari clujeni Toader Ionescu, Ioan Giurgea, Virgil Cîmpeanu şi Tudor Drăganu. Totodată, exprimăm cele mai calde mulţumiri domnului Dan Amedeo Lăzărescu, din Bucureşti, senator 1990–2000 din partea Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), pentru amabilitatea cu care a încurajat demersul nostru, precum şi pentru informaţiile de reală valoare pe care ni le-a oferit cu nemărginită amabilitate. În mod cu totul particular, dorim să exprimăm gratitudinea noastră domnului profesor universitar Mihai C. Demetrescu, fost secretar şi asistent al lui Gheorghe N. Leon, în perioada 1941–1944, pentru consistenţa sprijinului acordat. Informaţiile oferite de domnia sa sunt prezentate astăzi – pentru prima dată – publicului cititor interesat din Romînia şi de pretutindeni. Este important să arătăm că profesorul Demetrescu nu a oferit anterior nimănui şi nu a publicat undeva nici un aspect din cele ce urmează a fi prezentate în studiul de faţă. De aceea, ne considerăm privilegiaţi şi – în acelaşi timp – suntem obligaţi să-i recunoaştem şi să-i atribuim domniei sale dreptul exclusiv şi prioritatea absolută asupra multor aspecte referitoare, mai ales, la cele mai importante informaţii oferite nouă cu privire la activitatea lui Gheorghe N. Leon în perioada 1941–1945, la viaţa ulterioară a acestuia, precum şi la contribuţia domniei sale în privinţa „reconstituirii” unor informaţii privind familia Leon. Înaintea prezentării unor aspecte iniţiale şi parţiale din viaţa şi activitatea lui Gheorghe N. Leon, dorim să subliniem că este de mare importanţă elaborarea unor dicţionare ale personalităţilor romîneşti din diferite domenii, de-a lungul timpului, şi să apreciem pozitiv iniţiativa Arhivelor Statului din Cluj-Napoca şi a colectivului coordonat de cercetătorul Tiberiu Iancu, de a elabora un dicţionar al personalităţilor culturale clujene. ii. viaţa şi activitatea profesorului gheorghe n. leon Gheorghe N. Leon s-a născut la 29 aprilie 1888, în familia profesorului universitar ieşean, romînul Nicolae Leon. Tatăl său, Nicolae Leon (1862–1931), apărător al poziţiilor materialiste în biologie, darvinist convins, a fost întemeietorul cercetărilor romîneşti în parazitologie. În perioada interbelică, profesorul Nicolae Leon a îndeplinit şi funcţia de rector al universităţii ieşene. Profesorul Nicolae Leon a avut drept frate vitreg pe nimeni altul decît pe savantul Grigore Antipa, întemeietorul Muzeului de Istorie Naturală cu acelaşi nume din Bucureşti. În familia profesorului Nicolae Leon s-au născut şase copii (în ordinea vîrstei), după cum urmează: 1. Jenică (Johannes, Gioni). Cel mai mare dintre copii a fost avocat. 2. Lucia. A fost medic ginecolog. Lucia s-a căsătorit cu profesorul Ioan Borcea (1879–1936), naturalist, fondatorul Staţiunii Zoologice Marine de la Agigea (1926) şi iniţiatorul Şcolii Romîneşti de Oceanologie. 3. Gheorghe. A fost economist şi profesor universitar. Paralel cu cariera universitară, Gheorghe Leon a îndeplinit mai multe funcţii sociale, printre care: ministru de finanţe, subsecretar de stat (1936), raportor general al bugetului (1936), ministru departamentelor economice în guvernul Gigurtu, ministrul economiei în guvernul Antonescu pînă la 10. XI. 1940. 4. Corina. S-a căsătorit cu celebrul economist german Werner Sombart (1863–1941). Fiul lor, Nicholaus, este profesor universitar de Sociologie. A funcţionat la Universitatea Strasbourg din Franţa şi este autorul unei cărţi beletristice de succes Tinereţea în Berlin. Werner Sombart a vizitat, în anul 1931, municipiul Cluj-Napoca, şi a ţinut o Conferinţă la Camera de Comerţ şi Industrie de aici. De asemenea, marele economist german a conferenţiat, în aprilie 1931, la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti, la invitaţia rectorului de atunci, profesorul Ion Răducanu (1884–1964). 5. Nineta. A fost căsătorită cu Virgil Alimănişteanu, om de afaceri, fost, printre altele, şi director al Societăţii Govora de pe Valea Oltului. 6. Niculăiţă. A fost economist şi profesor universitar de Finanţe şi Statistică, la Facultatea de Drept din Cluj (Sibiu), în perioada 1940–1945. În familia profesorului Gheorghe N. Leon s-au născut două fiice, după cum urmează: 1. Ivona. A fost căsătorită prima dată cu Zizi Negrescu, apoi cu I. Ghigorţ. A plecat în California (SUA), după fiul din prima căsătorie. A încetat din viaţă în anul 1990, în urma unei afecţiuni cardiace. 2. Sanda. A fost funcţionară. A fost căsătorită cu Sandu Petrescu, acum este divorţată şi trăieşte în Bucureşti, (1998), reluîndu-şi numele de fată. Viitorul economist şi profesor universitar, Gheorghe N. Leon, şi-a făcut studiile medii şi superioare în oraşul natal, Iaşi. După absolvirea cursurilor universitare, Gheorghe N. Leon a plecat în Germania. Aici, la Universitatea Jena, a continuat pregătirea şi perfecţionarea profesională prin doctorantură. Conducătorul său ştiinţific a fost renumitul economist şi profesor Lujo (Ludwig Joseph) Brentano (1844–1931) reprezentant de frunte al Noii Şcoli Istorice Germane. După ce a obţinut titlul ştiinţific de doctor, cu o temă de „etică economică”, Gheorghe N. Leon s-a întors, în anul 1916, în ţară şi s-a căsătorit cu Viorica Chiriţescu, nepoata generalului Cioranu. În acelaşi an, la data de 1 Octombrie 1919, Gheorghe N. Leon a fost numit „profesor agregat” la Facultatea de Drept din Cluj, Catedra de Finanţe şi Statistică. La 1 Ianuarie 1926, Gheorghe N. Leon a fost avansat „profesor titular”, la aceeaşi facultate. Împreună cu el, a fost avansat, la acelaşi grad, şi Nicolae Ghiulea, renumit matematician şi care a predat disciplina Politica socială. Din Comisia de promovare a celor doi profesori au făcut parte următorii specialişti: * profesorul universitar doctor Victor Onişor, decanul facultăţii (numit de Minister); * profesorul universitar doctor Petre Poruţiu (numit de Minister); * profesorul universitar doctor Traian Pop (numit de Consiliul profesoral); * profesorul universitar doctor Romul Boilă (numit de Consiliul profesoral); * profesorul universitar doctor Emil Haţieganu (numit de Consiliul profesoral). Dosarul comun de promovare al celor doi candidaţi a fost prezentat de Petre Poruţiu, profesor de drept comercial. Gheorghe N. Leon a funcţionat ca profesor universitar de finanţe şi statistică la Facultatea de Drept din Cluj pînă în anul 1934. Norma sa didactică era de 5 ore săptămînal (3 ore de curs şi 2 ore de seminar). În perioada interbelică la facultatea clujeană au activat mulţi profesori renumiţi, printre care şi următorii: * Dimitrie B. Ionescu (născut la 12 februarie 1883 la Cîmpulung Muscel, a predat disciplina istoria doctrinelor economice); * Tudor Drăganu (drept administrativ); * Gheorghe N. Leon (finanţe şi statistică); * Aurelian Ionaşcu (drept civil); * Eugeniu Speranţia (sociologia dreptului); * Gheorghe Strat (economie politică) şi alţii. Ultimii trei profesori au sosit în Cluj în anul 1934, venind din Oradea, în urma unirii facultăţilor de drept din cele două oraşe. Începînd cu data de 1 Ianuarie 1935, Gheorghe N. Leon a fost numit profesor de finanţe şi statistică la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Aici a activat profesorul Gheorghe N. Leon mai bine de 10 ani, pînă în anul 1945. În perioada interbelică, Gheorghe N. Leon a îndeplinit, paralel cu activitatea profesorală, şi alte importante funcţii sociale. Astfel, în perioada clujeană a fost Şeful Catedrei de Finanţe şi Statistică a Facultăţii de Drept. În timpul cît a activat în Bucureşti a întreţinut strînse relaţii cu intelectualitatea universitară şi s-a afirmat ca un însemnat publicist şi cercetător. Astfel, el a fost director şi coproprietar, împreună cu profesorul Victor Slăvescu (1891–1977), al revistei „Analele economice şi statistice”. Revista îşi avea redacţia în actuala clădire a Academiei de Studii Economice, din Piaţa Romană, Bucureşti. În această revistă a publicat Gheorghe N. Leon numeroase dintre studiile sale. Concomitent Gheorghe Leon a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Institutului de Ştiinţe Economice şi Financiare al Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti. Această publicaţie, împreună cu „Independenţa economică” a lui Virgil N. Madgearu (1887–1940) şi „Lumea nouă” a lui Mihail Manoilescu (1891–1950), a promovat dezbateri doctrinare majore asupra problemelor economice romîneşti din perioada interbelică. Tot în perioada interbelică, Gheorghe N. Leon a fost deputat în Parlamentul Romîniei, din partea Partidului Naţional Liberal (P. N. L.). În această calitate, ca şi în aceea de raportor general al legii Bugetului, şi în strînsă determinare cu situaţia economiei romîneşti din acea perioadă, Gheorghe N. Leon a scris importanta lucrare Dezordinea noastră financiară. În anul 1934 Gheorghe N. Leon a fost numit Subsecretar de Stat în Ministerul Industriei şi Comerţului. Începînd cu anul 1940 viaţa şi activitatea lui Gheorghe N. Leon se derulează pe traseul extaz–agonie–sfîrşit. Mai întîi, în intervalul 4 iulie – 4 septembrie 1940, a îndeplinit în cadrul Guvernului Ion Gigurtu (1886–1959), simultan funcţiile: * ministru al Economiei naţionale; * ministru ad-interim la: finanţe; agricultură şi domenii; ministerul coordonării şi al planului. Apoi, în perioada 6 septembrie – 10 noiembrie 1940, la rugămintea expresă a lui Ion Antonescu (1882–1946), Gheorghe N. Leon a deţinut portofoliul Economiei naţionale, în Guvernul legionar condus de acelaşi Ion Antonescu. La 10 noiembrie 1940, Gheorghe N. Leon a demisionat din guvernul legionar (Ion Antonescu alesese orientarea legionară), a stat ascuns două săptămîni, după care şi-a reluat activitatea la catedră, pe care a continuat-o pînă în anul 1945. În perioada 1941–1944, Gheorghe N. Leon a mai îndeplinit şi alte funcţii, între care: * membru în Consiliul de administraţie al societăţii ROGIFER (Malaxa); * membru în Consiliul de administraţie al Radiodifuziunii Romîne; * Viceguvernator al Băncii Naţionale a Romîniei. În intervalul 1945–1946 a fost mobilizat să lucreze la Curtea de Conturi din Bucureşti. În anul 1946 Gheorghe N. Leon a fost judecat, împreună cu Guvernul Gigurtu, în Procesul Criminalilor de Război. În urma procesului profesorul Leon a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Mai întîi, el a fost internat la Penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, pînă la dezafectarea acestuia, în anul 1955. Împreună cu Gheorghe N. Leon, aici au mai fost închişi şi alţi oameni politici importanţi, membri ai Partidului Naţional Liberal (P. N. L.), printre care: profesorul Victor Papacostea, Nicolae Sibicean, Vasile Sasu (fost preşedinte al Senatului Romîniei) şi alţii. În anul 1955, profesorul Gheorghe N. Leon a fost transferat la închisoarea din Rîmnicu Sărat. După cîţiva ani, familia lui a primit o scrisoare din care rezulta că profesorul Gheorghe N. Leon s-a săvîrşit din viaţă. În scrisoarea respectivă nu se specificau alte detalii, referitoare la data decesului, cauzele acestuia etc. De asemenea, trupul decedatului nu a fost pus la dispoziţia familiei, pentru înhumare. La ora actuală nu se cunoaşte, sau cel puţin, noi nu cunoaştem, unde a fost înmormîntat profesorul Gheorghe N. Leon. iii. concepţia economică a profesorului gheorghe n. leon Gheorghe N. Leon a fost un profesor cu un ales har pedagogic, apreciat la superlativ de studenţii săi. În acest sens, dispunem de mărturiile unora dintre foştii săi studenţi, ajunşi astăzi personalităţi marcante ale ştiinţei şi culturii romîneşti, printre care: prof. univ. dr. Tudor Drăganu (de la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, fost student al lui G.N. Leon în anul 1933); Prof. univ. dr. Virgil Cîmpeanu (de la aceeaşi facultate şi universitate, care I-a avut ca profesor în anul 1934); Prof. univ. dr. Dan Amedeo Lăzărescu (din Bucureşti, care i-a fost student lui Leon în anul 1939). Catedra de Finanţe şi Statistică, pe care o conducea profesorul Gheorghe N. Leon se afla atunci în clădirea centrală a Universităţii Daciei Superioare din Cluj. Acolo îşi ţinea profesorul cursurile şi seminariile. Era un profesor foarte exigent cu sine însuşi şi cu ceilalţi. În calitate de conducător de doctorat a îndrumat, cu maximă exigenţă, elaborarea unor lucrări importante de teorie economică, atît pentru doctoranzii romîni, cît şi pentru cei de peste hotarele Romîniei. De pildă, sub îndrumarea sa şi-a obţinut titlul de doctor în economie specialistul portughez Lipa Katz, cu o teză despre problemele teoretice ale nevoilor economice. Mai tîrziu, Lipa Katz a ajuns consilier pe probleme economice al preşedintelui Salazar în Portugalia. „Profesor de exigenţă maximă, Gheorghe Leon nu a promovat la doctorat, în toată cariera sa, decît pe Lipa Katz şi pe Mihai C. Demetrescu”. De asemenea, profesorul Gheorghe N. Leon a fost un cercetător profund şi prolific, un activist fervent pe plan social, membru de frunte al Partidului Naţional Liberal (P. N. L.) şi un talentat epigramist. Dintre lucrările mai semnificative ale creaţiei lui Gheorghe N. Leon în domeniul teoriei şi practicii economice amintim următoarele: Prin trăsăturile sale cele mai caracteristice, definitorii şi dominante, gîndirea economică a lui Gheorghe N. Leon poate fi încadrată concepţiei şi doctrinei neoliberale din Romînia perioadei interbelice. Ea surprinde şi cuprinde aproape toate trăsăturile neoliberalismului romînesc din perioada respectivă. În acelaşi timp, gîndirea economică şi socială a lui Gheorghe N. Leon are şi o serie de particularităţi proprii, care o individualizează. Asemenea trăsături de originalitate pot fi explicate, după părerea noastră, în mare măsură, probabil prin pangermanismul autorului, sau prin ascensiunea mişcărilor socialiste din Europa, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Cunoscător profund şi din interior al politicii economice a Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), Gheorghe N. Leon a evidenţiat în lucrările sale elementele esenţiale ale doctrinei liberale şi neoliberale din Romînia. După părerea sa, esenţa politicii liberale ar fi „Prin libertate la deplina dezvoltare a naţionalităţii”. Pe baza studierii gîndirii şi a practicii nemijlocite din Romînia şi a istoriei Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), profesorul Gheorghe N. Leon aprecia că în evoluţia acestui partid, de la înfiinţare şi pînă în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, au fost parcurse două etape, după cum urmează: 1. Prima, care a durat de la apariţia ideilor liberale şi înfiinţarea legală a Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) (în anul 1875) şi pînă la obţinerea Independenţei de stat a Romîniei (1877), politica şi practica P.N.L. au fost dominate de liberalism şi naţionalism. „Naţionalitatea, libertatea şi democraţia sunt una” – afirma gînditorul romîn (subl. ns., – G. P.). 2. A doua etapă s-a derulat după cucerirea independenţei de stat a Romîniei. În această perioadă, preocupările teoretice şi practice ale Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) s-au îndreptat spre formarea şi afirmarea economiei naţionale. Acum, în teoria şi practica economică (liberală) apare – drept una din coordonatele ei majore – intervenţionismul statal. În fapt, se trece de la liberalism la neoliberalism. Adepţii liberalismului şi neoliberalismului romînesc au apreciat că în eforturile de formare a economiei naţionale, statului îi revine un rol important. Scopul principal al intervenţiei statale, teoretizată şi acceptată de liberalii romîni, îl constituia chiar „formarea unei economii naţionale”. „Un stat nu se poate numi independent – aprecia Gheorghe N. Leon – dacă viaţa lui economică nu este pe deplin naţională” (subl. ns., – G. P.). Aceasta semnifică faptul că activitatea economică a unui stat trebuie să răspundă, în primul rînd, nevoilor reale ale locuitorilor şi spaţiului său geografic. Cu alte cuvinte, diviziunea muncii trebuie să aibă, înainte de toate şi în primul rînd, un pronunţat caracter naţional, să fie, cu alte cuvinte, „orientată spre interior”, adică spre nevoile reale ale locuitorilor care împărtăşesc aceeaşi limbă, cultură, obiceiuri şi viaţă economică. Formarea economiei naţionale a Romîniei a constituit, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, una dintre preocupările principale ale teoriei şi practicii romîneşti, făcînd subiectul unor aprinse dezbateri doctrinare. Ele au vizat aspecte dintre cele mai diverse, mergînd de la rolul diferitelor ramuri de producţie, la necesitatea industrializării sau a dezvoltării armonioase a teritoriului, încurajarea capitalului romînesc şi iniţiativei individuale, şi pînă la problematica formării unui „complex economic naţional unitar”. La asemenea dezbateri au participat toţi intelectualii şi practicienii romîni, indiferent de orientarea lor politică. În timp, s-au cristalizat două poziţii mai importante. Pe de o parte, a fost cea susţinută de adepţii orientării liberale, care au militat pentru formarea complexului economic naţional unitar, în cadrul căruia industria urma să fie ramura principală. Pe de altă parte, adepţii conservatorismului şi – mai tîrziu – ai ţărănismului, care apreciau că agricultura urma să deţină, pentru o anumită perioadă, rolul de ramură economică principală. Acţionînd pentru formarea economiei naţionale unitare, statul acţionează, în acelaşi timp şi măsură, pentru consolidarea independenţei sale politice, pentru că, aşa cum afirma profesorul Gheorghe N. Leon, cu tărie şi convingere, şi în deplină concordanţă cu realitatea - „independenţa politică fără independenţa economică nu există” (subl. ns.,- G. P.). Într-un asemenea context, intelectualul romîn şi-a adus importante contribuţii la elaborarea, dezvoltarea şi afirmarea practică a politicii „Prin noi înşine”, una dintre cele mai însemnate componente ale doctrinei Partidului Naţional Liberal (P.N.L.). Astfel, profesorul Gheorghe N. Leon a intuit şi a demonstrat – bazat pe argumente ştiinţifice pertinente – poziţia pe care trebuie s-o adopte structurile de conducere din Romînia faţă de capitalul străin. Din acest punct de vedere, gînditorul romîn s-a dovedit a fi un patriot adevărat, inspirat atît de interesele vitale, prezente şi viitoare ale ţării, cît şi de imperativele integrării eficiente a economiei naţionale romîneşti în diviziunea internaţională a muncii. „Capitalul străin – scria liberalul romîn – trebuie să pună în valoare bogăţiile naţionale” (subl. ns., – G. P.). Din raţiuni de eficienţă, era necesar – pentru progresul economiei romîneşti – ca rezultatele obţinute prin folosirea capitalului străin să fie mai mari decît remuneraţia acestuia. Altfel, capitalul străin se putea (şi se poate) transforma într-un mijloc de reducere a bogăţiei naţionale, iar investiţiile străine (directe, credite, sau de portofoliu) în instrumente de trecere gratuită a unei părţi din bogăţia naţională în favoarea străinătăţii. Dacă asemenea corelaţii nu sunt permanent şi exact urmărite, resursele străinătăţii nu vor aduce un aport pozitiv la progresul economiei romîneşti, ci, dimpotrivă, vor contribui la menţinerea stării de înapoiere şi vor spori decalajele care despart Romînia de ţările avansate. De aceea, susţinea, corect, Gheorghe N. Leon – „Dacă remuneraţia lui (a capitalului străin (n. ns., – G.P.) este mai mare decît sporul de avuţie naţională, el nu trebuie încurajat” (subl. ns., – G.P.). Intelectual luminat şi progresist, Gheorghe N. Leon a înţeles, mai bine decît mulţi politicieni din trecut (dar şi decît mulţi alţii de astăzi), că interesele naţiunii romîne sunt superioare oricăror interese de partid şi mai presus de acestea. Pe aceeaşi lungime de undă cu înaintaşul său, P. S. Aurelian (1833–1909), G. N. Leon a fost pătruns de adevărul irefutabil că „o politică este bună numai dacă – şi în măsura în care – este naţională”. De aceea, fruntaşul liberal atrăgea atenţia că „Cine vrea să explice activitatea şi opera Partidului Naţional Liberal prin prisma ideilor liberale, în sensul doctrinar al cuvîntului, va suferi o mare dezamăgire” (subl. ns,.– G.P.). Pornind de la aceste afirmaţii generale, gînditorul economist indica o serie de măsuri, luate de guvernările liberale, care se circumscriu, mai întîi, intereselor majore ale ţării şi, apoi, doctrinei liberale propriu-zise. Printre cele mai importante astfel de măsuri, promovate de Partidul Naţional Liberal (P.N.L.), Gheorghe N. Leon arăta următoarele şi anume: * exproprierea unor proprietăţi private pentru cauze de interes public; * încurajarea cooperaţiei şi băncilor populare; * protecţia vamală; * naţionalizarea subsolului etc. În sensul promovării intereselor majore ale ţării, deasupra celor de grup sau/şi personale, Partidul Naţional Liberal (P. N. L.) a iniţiat şi a adoptat, în timp, numeroase acte normative şi a creat un sistem întreg de instituţii importante. Printre acestea amintim, cu titlu de exemplu, doar următoarele: * Legea rurală, 1864; * Constituţia Romîniei, 1866; * Introducerea sistemului monetar naţional, 1871; * Creditul funciar rural, 1873; * Împroprietărirea însurăţeilor (1876–1888); * Înfiinţarea Băncii Naţionale a Romîniei, 1880; * Răscumpărarea căilor ferate de la grupul financiar Strussberg (concesionate anterior pe 90 de ani), 1880; * Casele de credit agricol, 1881; * Legea încurajării industriei, 1887; * Combaterea Convenţiei cu Austro-Ungaria (încheiată de Partidul Conservator) (1875–1885); * S-a opus concesionării navigaţiei pe Dunăre, 1900; * Legea funciară, 1921; * Constituţia Romîniei, 1923; * Legea organizării administrativ-teritoriale a Romîniei Mari, 1925; * Legea minelor, 1929 etc. Adept al unei politici cu pronunţate nuanţe dirijiste într-un climat liberal, Gheorghe N. Leon atrăgea, însă, atenţia că „Nu trebuie ca prin economie dirijată să se înţeleagă desfiinţarea completă a economiei individuale şi nici violarea legilor economice”, pentru că preţurile, salariile, dobînda şi masa monetară se stabilesc în mod liber pe piaţă prin raporturile cerere-ofertă. Rezultă de aici, în mod clar, poziţia intelectualului romîn, şi anume adeziunea sa fermă la valorile liberalismului şi liberei iniţiative, însă într-un context şi climat de armonizare a acţiunilor individuale şi orientarea lor spre realizarea intereselor fundamentale ale economiei şi întregii societăţi romîneşti. După părerea economistului romîn „economia individuală va exista”. Dar şi „economia legată (integrată, n. ns.,– G.P.) va exista”. În acelaşi timp, şi economia dirijată „în sensul economiei naţionale, adică îndrumarea vieţii economice în vederea satisfacerii nevoilor politice ale statului, va exista atîta vreme cît vom trăi în alcătuiri de state naţionale”. Prin această abordare teoretică şi doctrinară, Gheorghe N. Leon a sesizat – înaintea economistului american, importante elemente care aparţin esenţei „economiei mixte”. Totodată, profesorul Gheorghe N. Leon atrăgea atenţia asupra pericolului şi iraţionalităţii, a neviabilităţii unei economii şi societăţi care ar tinde spre socializarea proprietăţii şi conducerea centralizată, unitară şi autoritară. „Economia dirijată în sensul conducerii economiilor individuale de către o centrală, care să urmărească desfiinţarea cîştigului, a rentei sau a interesului (dobînzii, n. ns., – G.P.), nu poate să fiinţeze în mod durabil, pentru că legile economice se răzbună peste voinţa oamenilor”. De asemenea, adept al primatului industriei în complexul economic naţional, liberalul romîn a combătut ideea industrializării forţate a Romîniei. În preajma celui de al doilea război mondial şi, mai ales, pe parcursul desfăşurării confruntărilor militare din perioada 1940–1945, sentimentele pro şi filogermane ale lui Gheorghe N. Leon s-au accentuat. În acest interval putem distinge o altă etapă a vieţii şi activităţii lui Gheorghe N. Leon, diferită substanţial de perioadele anterioare şi marcată de schimbări importante atît ale gîndirii economice, cît şi ale orientării sale politice. Cu toate acestea, trebuie să apreciem că intelectualul romîn a fost şi a rămas un om profund dedicat binelui ţării sale şi liberalismului democratic. Într-o serie de articole publicate în această etapă, Gheorghe N. Leon a emis şi a susţinut ideea „Statelor Unite ale Europei” (S.U.E.). Printre scrierile de acest fel, amintim doar cîteva, care ni se par mai sugestive şi anume: * Organizarea economică a Europei de după război şi bazele colaborării internaţionale; * Unitatea economică a Europei; * Situaţia economică a Romîniei şi rolul ei în Europa etc. Ideea Statelor Unite ale Europei a fost susţinută în acea perioadă şi de alţi intelectuali europeni, printre care se numără şi ungurul Elemer Hantos. După părerea profesorului romîn, „Cea mai firească alcătuire economică ar fi aceea ce s-ar naşte dintr-o federalizare a tuturor statelor Europei”. De asemenea, el aprecia că Germania ar fi îndreptăţită să joace rolul principal în cadrul „Federaţiei Statelor Unite ale Europei”. Conform gîndirii lui Gheorghe N. Leon, „Romînia ar urma să graviteze în sfera de interese a Germaniei”. Intelectualul romîn era convins că „Într-o Europă unită viaţa economică s-ar putea raţionaliza în sensul de a acorda producţia cu nevoile ei de consum, prin evitarea exploatărilor nerentabile şi prin organizarea muncii în aşa fel încît să se poată asigura un maximum de producţie”. Într-o astfel de alcătuire a statelor „bătrînului” continent, profesorul romîn propunea organizarea întregii activităţi pe baza unui plan unic european. „Planurile economice – susţinea el – făcute pe unităţi mai mici, statele naţionale, au contribuit la risipă inutilă de capital şi energie, risipă ce s-ar fi putut evita dacă planul ar fi fost întocmit pe o unitate mai mare”. În noua structură, suveranitatea naţională a statelor europene ar urma să devină una continentală. „În statele unite ale Europei ideea de suveranitate naţională se poate transforma într-o idee de suveranitate europeană”. După părerea lui Gheorghe N. Leon, uniunea statelor europene s-ar fi putut realiza pe două căi: a. Prin federalizare benevolă; b. Prin impunere. În cadrul Federaţiei Statelor Unite ale Europei „fiecare ţară urmează să-şi păstreze individualitatea, dar numai în măsura în care ea se integrează în ideea uniunii europene”. În concepţia profesorului romîn, mijloacele de realizare a Federaţiei Statelor Unite ale Europei ar fi următoarele: 1. Desfiinţarea vămilor, care va conduce la „nivelarea economică” între state. „Forţele economice vor curge ca între vasele comunicante”. 2. Liberalizarea circulaţiei populaţiei, care va contribui la desfiinţarea şomajului şi uniformizarea densităţii populaţiei între ţări. 3. Uniformizarea mijloacelor de comunicaţie între ţările Europei unite, pentru realizarea fluidizării informaţiei şi creşterea operativităţii în întreaga activitate. 4. Reglementarea unitară a schimburilor şi plăţilor în spaţiul Europei unite. 5. Introducerea unei monede europene unice. 6. Înfiinţarea unei singure bănci europene de emisiune. În Federaţia Statelor Unite Europene diviziunea muncii urma să se organizeze pe principii bine delimitate, idee în care Gheorghe N. Leon se apropie foarte mult de gîndirea lui Friedrich List (1789–1846). a. Pe de o parte, urma să se realizeze un acord intereuropean între ţările industrializate, care să asigure coordonarea unitară a activităţilor lor şi acoperirea nevoilor de produse industriale pentru toate ţările continentului. b. Pe de altă parte, urma să se realizeze un acord între ţările agrare ale continentului, în acelaşi sens. Aceste ţări urmau să asigure – specializîndu-se pe agricultură şi evoluînd în aceste cadre – nevoile întregului continent. c. În al treilea rînd, între cele două grupe de ţări, astfel specializate, se stabilea un acord privind echivalenţa schimbului dintre ele şi echitatea dezvoltării lor în timp. În felul acesta – aprecia Gheorghe N. Leon – s-ar perpetua individualitatea fiecărei economii într-un sistem integrat, s-ar evita „nivelările în jos” ale ţărilor, s-ar împiedica migraţia nejustificată a muncii şi a capitalurilor, s-ar asigura dezvoltarea tuturor statelor europene şi a fiecăruia în parte, ar dispărea împărţirea artificială şi inechitabilă a statelor Europei în „mari” şi „mici”, şi ar fi îndepărtată posibilitatea subordonării unor ţări de către altele. În încheierea acestui studiu aspra vieţii şi gîndirii economice a lui Gheorghe N. Leon, apreciem că se impun cîteva observaţii, şi anume: 1. Orice ştiinţă se confundă cu istoria ei. De aceea, pentru înţelegerea prezentului şi prefigurarea viitorului, este absolut necesar să se studieze trecutul, evoluţia cronologică a domeniului investigat. Pentru că, aşa cum se ştie „istoria este un lung şir de evenimente, iar prezentul este ultimul element al acestei serii”. 2. Mersul ideilor şi faptelor economice are o cronologie şi o continuitate a sa. Nu se pot explicita, înţelege şi modifica realităţile prezente, decît în măsura în care le este surprinsă logica internă şi devenirea lor istorică. 3. Studierea trecutului gîndirii economice romîneşti – mai îndepărtat sau mai apropiat – are o mare importanţă pentru că el relevă eforturile cumulate de fondare a ştiinţei şi de dezvoltare a patrimoniului ei, ca şi pe acelea de înţelegere a realităţii noastre şi a evoluţiei şi continuităţii ei în timp. 4. Prezentul este, în mod necesar, o verigă dintr-un lanţ de evenimente care au logica şi continuitatea lor. Realitatea concretă nu face salturi, la fel cum se întîmplă cu voinţa subiectivă a indivizilor. Dacă vrem, cu adevărat, să conducem şi să modificăm evenimentele prezente şi viitoare, este absolut necesar să înţelegem şi să acceptăm „tendinţele reale” ale mişcării mecanismului social. Pentru că, aşa cum afirma John NAISBITT – „caii se strunesc cel mai bine în direcţia în care aleargă deja”. 5. Exprimăm, şi cu această ocazie, convingerea noastră fermă că noi, teoreticienii şi practicienii din domeniul economic, deopotrivă, nu cunoaştem îndeajuns de bine faptele şi ideile înaintaşilor şi de aceea nu înţelegem suficient şi nu stăpînim integral prezentul. De asemenea, din aceleaşi cauze, nu putem scruta cu suficientă relevanţă viitorul. De aceea, suntem datori, spre binele nostru prezent şi viitor, să ne aplecăm, sine ira et studio, asupra trecutului, mai apropiat sau mai îndepărtat, şi să ne găsim acolo legitimitatea şi puterea necesare prezentului şi, mai ales, viitorului. Cluj-Napoca, mai 2003 Pe care o vom folosi, în continuare, în textul principal, cu semnificaţia de univers al pieţelor. î „Onale” – relevînd caracteristicile oneros şi aleator. • Acest adaos este împrumutat de Ion Ionescu de la numele moşiei Bradu cumpărată de acesta în 1869, unde a existat Schitul Brad, denumire dată de localnici cu mult timp în urmă, probabil, existînd în zona respectivă unul sau mai multe exemplare de brad sau molid provenite din puieţi aduşi de la munte, căci în zona fitoclimatică în care a fost înfiinţat schitul, apoi localitatea Bradu, respectivele specii forestiere nu vegetează în mod natural. ?? ?? ?? ??