DE LA „DISERTAŢIA INAUGURALĂ” LA NECESITĂŢILE ACTUALE ALE GEOGRAFIEI1 Dacă primul profesor de geografie de la Universitatea din Bucureşti şi-ar fi orientat activitatea de cercetare spre o anumită ramură a geografiei, şi din această ramură numai o anumită problemă l-ar fi preocupat, urmărind-o cu pasiunea eruditului şi acordîndu-i centrul activităţii sale ştiinţifice şi didactice, atunci S. Mehedinţi ar fi reprezentat exact omul necorespunzător misiunii încredinţate lui într-o vreme cînd totul era de clădit în geografia romînească (V. Mihăilescu, în: Simion Mehedinţi, Opere alese, 1967, p. 11). Poate că în tot ceea ce s-a scris despre opera lui Simion Mehedinţi nu este o altă caracterizare atît de succintă şi de clară în măsură să reflecte cu atîta precizie ce anume a însemnat prezenţa, activitatea şi atitudinea profesorului şi savantului pentru începuturile învăţămîntului geografic universitar şi, totodată, pentru crearea şcolii geografice romîneşti. Primele sale articole publicate în ultimii ani ai secolului al XIX-lea2 şi, mai ales, lecţia inaugurală a cursului de la catedra de geografie (publicată un an mai tîrziu sub titlul: Obiectul şi definiţiunea geografiei) reprezintă dovada certă a preocupărilor de concretizare a unui sistem de gîndire geografică, de deschidere a unui drum al formării şi pregătirii spijinit pe o concepţie unitară şi precis delimitată într-un domeniu atît de complex ca al geografiei. Învăţămîntul superior geografic, ca şi cercetarea geografică aveau, astfel, să beneficieze, de la început, de un suport teoretic şi metodologic propriu, cu totul deosebit, de care puţine catedre şi şcoli geografice apărute în acea vreme au beneficiat. Nu este vorba atît de existenţa unor preocupări geografice instituţionalizate, cu eventuală tendinţă centripetă către Societatea Geografică Romînă, care deja împlinea un sfert de veac de existenţă (şi asigura apariţia anuală a buletinului), cît a stăruinţei personale de a deschide drumul unei discipline universitare pe cît de străvechi ca domeniu al cunoaşterii, pe atît de important în viaţa societăţii moderne. Nu se punea atunci problema numai de definire a geografiei ca ştiinţă şi disciplină universitară într-o accepţiune modernă, ci de stabilire a esenţei domeniului, de precizare a principiilor teoretice şi metodologice pentru consolidarea şi promovarea acestuia. Deşi nu au lipsit momentele şi chiar perioadele de ezitare, de confuzie şi chiar de oarecare rătăcire teoretică (mai mult impuse din afara geografiei), spre a se sluji interese antinaţionale, concluzia nu poate fi decît aceea că încă de la acel moment inaugural de început de secol, sistemul de gîndire din geografia romînească era întru totul precizat cu claritate. V. Mihăilescu a remarcat că acestui sistem de gîndire în decursul anilor nici profesorul Mehedinţi şi nici urmaşii lui nu au avut motive să-i aducă vreo modificare esenţială. Bazele puse la începutul secolului au rămas aceleaşi (1967, p. 11) şi pe ele s-au clădit toate marile realizări ale geografiei romîneşti. Fără îndoială că, mai tîrziu, după aproape trei decenii, tot sistemul gîndirii geografice avea să fie rotunjit în esenţa lui şi îndeplinit în Terra (pe care cu buna cuviinţă a savantului preocupat de fiecare detaliu şi de orice formulare o subtitra Introducere în geografie ca ştiinţă), operă apreciată într-o recenzie publicată în Italia (Scientia, 1934) ca nici tratat şi nici curs, ci o lucrare foarte documentată consacrată obiectului şi metodei geografiei, avînd ca scop perfecţionarea geografiei, perfecţionare înţeleasă ca posibilitate de a da răspunsuri multiple, ca ştiinţă fundamentală cu valenţe aplicative, ca disciplină cu rol informativ, educativ şi de cultură generală. Este întru totul normal ca în anii definirilor teoretice şi clarificărilor metodologice, să nu fi fost bine precizat întregul potenţial de studiu şi în sfera preocupărilor geografice latura aplicativă să fi fost în mai mică măsură considerată ca reprezentînd o direcţie prin care geografia se poate afirma. S-a accentuat latura antropogeografiei şi geografiei sociale, strîns legată de etnografie şi sociologie. Dar, aceasta ţine de perioada istorică a dezvoltării ştiinţei în general şi a geografiei în special şi nu se justifică cu nimic „însăilările” (aşa-zis critice din anii postbelici), prin care s-a afirmat că opera lui S.Mehedinţi a orientat greşit cea mai mare parte din şcoala geografică romînească, transformînd-o într-un mijloc de propagare a curentelor antiştiinţifice din geografia burgheză (Monografia Geografică a R.P.R., I, Geografia fizică, 1960, p. 40). Cu certitudine că nimeni nu a obligat pe cineva să exprime astfel de aprecieri, întru totul dăunătoare (poate cel mult obedienţa, ignoranţa, oportunismul şi suficienţa) şi trebuie judecate ca manifestări ale unei evoluţii care pot fi şi anormale sau aberante. Totuşi, ele fac parte din istoria dezvoltării geografiei romîneşti şi nu trebuie ignorate sau date la o parte. Nu trebuie trecute cu vederea pentru că oricînd, sub o anumită presiune sau influenţă, pot interveni devieri şi este necesară o anumită profilaxie spirituală. Nici în prezent (dar sub altă oblăduire şi alt curs al mentalităţii) geografia nu este ferită de pericolul unor confuzii şi deviaţii – de la cele de concepere a sferei şi a dezvoltării, pînă la cele de terminologie şi exprimare. Există o tendinţă de hipertrofiere şi de a se atribui geografiei mai mult decît ceea ce îi este propriu şi necesar. În esenţă, prin modificarea conceptelor şi înlocuirea terminologiei specifice, pericolul pierderii identităţii ştiinţei geografice poate deveni oricînd iminent. Chiar în Disertaţia inaugurală Simion Mehedinţi îşi exterioriza o anumită frămîntare lăuntrică, spunînd că tema aleasă i s-a înfăţişat ca un adevărat caz de ştiinţă şi nu cumva din vina conferenţiarului, ştiinţa noastră să pară altceva decît ceeea ce este şi trebuie să fie (Opere alese, 1967, p. 108). Temerile magistrului trădează, în fond, un act de asumare totală a responsabilităţilor faţă de importanţa începutului de drum, care trebuia definit fără ambiguităţi şi cu deplină siguranţă. Temerile sale cu dublu sens (vizînd în egală măsură problemele de conţinut, de esenţă a ştiinţei geografice şi de puritate a terminologiei şi a modului de exprimare) aveau să-şi dovedească justificarea peste o jumătate de veac, cînd conceptul geografiei ca ştiinţă unitară şi unică a fost atacat cu ostilitate sub determinare ideologică. Au fost exercitate atacuri susţinute şi introduse expres în învăţămîntul geografic mai mult de cei veniţi sau, mai precis, cei introduşi, poate cu obligaţia de a contribui la infirmarea, din interior, a bazei teoretice a şcolii geografice naţionale. Date fiind schimbările profunde în conţinutul raporturilor om–societate–mediu natural, pe măsura schimbării modului de producţie şi într-un ritm tot mai alert în ultimul secol, este de înţeles că obligaţiile cercetării au suportat modificări în comparaţie cu cele de acum o sută de ani. Obiectivele şi obligaţiile au devenit altele, mai ales în ultimele decenii, întrucît s-a conturat clar o criză generală a mediului care, în fond, este o criză a modelelor socio-economice adoptate de societatea modernă spre a-şi atinge scopurile. Ştiinţa a ajuns să demonstreze că pe măsura dezvoltării tehnicii şi a societăţii, în general, acestea au devenit tot mai dependente de resursele Terrei şi de manifestările factorilor naturali. O astfel de concluzie ne duce spre ideea necesităţii adîncirii cunoaşterii şi evaluării cît mai exacte a raporturilor dintre cele două entităţi primordiale – natura şi societatea umană –, adică spre ideea diversificării preocupărilor cercetării şi de concentrare asupra problemelor esenţiale ale mediului. Dar, dezvoltarea oricărui domeniu al ştiinţei cu diversificarea continuă a problematicei înseamnă, obligatoriu, diversificarea şi îmbogăţirea terminologiei specifice. Un proces continuu, logic şi legic, care are rolul de a reflecta măsura progresului şi gradul consolidării domeniului respectiv, dar şi măsura în care apar eventualele devieri şi evoluţii neconforme principiilor de bază ale domeniului respectiv. Şi constatăm că geografia nu a parcurs un drum ferit de astfel de pericole şi obstacole. S-au ivit astfel de manifestări datorate, mai ales, introducerii unor termeni apăruţi în alte ştiinţe, cu o anumită semantică, mai mult sau mai puţin apropiate geografiei, sau termeni preluaţi din alte limbi, fără a li se defini cu exactitate sfera de acţiune. Se folosesc termeni adesea antinomici sau pleonastici, fără a se ţine seamă de sfera noţiunilor, de măsura în care acestea se diferenţiază sau se suprapun. Termeni ca procese naturale deosebite, procese extreme, catastrofe naturale, hazarde naturale etc., ne impun întrebarea: în ce măsură reprezintă sfere diferite, corespund unei anumite realităţi şi, nu în ultimul rînd, corespund particularităţilor limbii romîne. În ultimul timp se încearcă introducerea unor termeni (cum sunt environment, geomorfologie environmentală, geologie ambientală etc.), fără îndoială barbarisme cu sonoritate spectaculoasă, dar cărora nu li s-a aflat şi precizat nici sfera şi sensul, nici rostul şi utilitatea. Aceste „vorbe şi împerecheri de vorbe” arată cel mult intenţia epatantă a celor care le folosesc de a afişa o informare largă şi, mai ales, de aliniere la o literatură geografică zisă de mare actualitate şi modernitate, fără ca noţiunile respective să fi fost trecute, obligatoriu, prin filtrul discernămîntului specific geografic. O astfel de terminologie nu numai că nu înlesneşte comunicarea, dar devine derutantă mai ales pentru cei aflaţi în plin proces de pregătire şi de acumulare a unei experienţe în domeniu. Fără îndoială că au apărut probleme şi puncte de vedere noi, dar sferele geografice sunt aceleaşi şi raporturile dintre ele se manifestă în virtutea aceloraşi principii ale integrării progresive şi ale masei. Diferite au devenit raporturile dintre aceste sfere integrate şi societatea umană, pe măsura dezvoltării acesteia şi a utilizării unor părţi din natură, diferite au devenit acţiunile omului, în esenţă tot mai agresive şi diversificate, ajunse la proporţii în mod real catastrofale, dacă le raportăm la necesităţile dezvoltării din viitorul apropiat şi chiar ale existenţei omenirii. Date fiind posibilităţile estimării şi chiar evaluării efectelor unor fenomene – directe sau indirecte – ale acţiunilor antropice deliberat întreprinse, se naşte întrebarea legitimă dacă unele dintre acestea pot fi incluse în categoria fenomenelor întîmplătoare sau, după altă terminologie, a hazardelor naturale. Trăim în epoca necesităţii unor noi definiri conceptuale şi tocmai de aceea nu poate fi permisă graba şi uşurinţa în utilizarea termenilor şi a modului de exprimare. Să ne reamintim mereu de temerile profesorului Simion Mehedinţi exprimate, în această privinţă, chiar la prima lecţie de geografie universitară. Procesul cunoaşterii geosistemului a pătruns relativ adînc şi s-au acumulat informaţii de nebănuit cu un secol şi nici chiar cu o jumătate de secol în urmă, dar din păcate se apreciază că într-o proporţie foarte redusă – numai în jur de 5% – rezultatele cercetării ştiinţifice şi informaţiile stocate sunt utilizate de societate în favoarea dezvoltării, în egală măsură, a protecţiei mediului natural şi a societăţii, societate care nu a fost structurată şi pregătită în scopul utilizării eficiente a propriilor realizări, în propriile interese. Cu certitudine că aceasta este una din problemele mari ale ştiinţei şi ale societăţii, în general, implicit în cea mai mare măsură ale geografiei care, în virtutea actualului sens al dezvoltării, trebuie să-şi reevalueze capacitatea de investigare integrată şi de evitare a dispersării şi disoluţiei. Fără o rezolvare, cel puţin parţială, a acestei mari probleme a utilităţii rezultatelor, omul va fi copleşit de aparenţa ineficienţei şi inutilităţii cercetării. IMAGINEA ISTORICO-GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI ROMÎNIEI ÎN DOCUMENTE CARTOGRAFICE DIN ARHIVELE ŞI BIBLIOTECILE VIENEZE În cele ce urmează, dorim să scoatem la iveală existenţa unui bogat material cartografic referitor la teritoriul Romîniei, inedit şi deosebit de interesant, în Arhiva Militară Austriacă (– astăzi înglobată în Arhivele Naţionale), în colecţia a Academiei Austriece de Ştiinţe şi în Biblioteca Naţională Austriacă. În funcţie de vîrstă, scară şi, mai ales, de importanţa ştiinţifică, acest material cartografic poate fi clasificat în patru categorii: hărţi anterioare ridicărilor topografice iosefine, hărţile topografice iosefine, hărţi la scară mai mică realizate, în cea mai mare parte, pe seama ridicărilor iosefine şi hărţi elaborate pe baza ridicărilor topografice francisco-iosefine. A. HĂRŢILE ANTERIOARE RIDICĂRILOR TOPOGRAFICE IOSEFINE Primele hărţi din această categorie, de regulă mai vechi, prezintă un interes informativ istorico-geografic mai redus, fiind, însă, interesante din punctul de vedere al istoriei filiaţiilor şi al influenţelor. Dintre acestea, le remarcăm pe următoarele: 1. Harta italiană anonimă a Ungariei din Biblioteca Naţională Austriacă, de la începutul sec. al XVI-lea, după toate indiciile anterioară hărţii lui, datînd din 1528. Este o hartă la scară mică, greu de apreciat şi foarte puţin evoluată, care, după conţinut, nu cunoştea nici măcar harta din 1490 a lui Nicolaus Cusanus. Pentru partea central-vestică a teritoriului romînesc ea prezintă, cu nume, doar cinci localităţi – Cluj (Colosvar), Alba Iulia, Oradea (Varadin), Cenad (Contandin) şi Săvădisla ? (S.Ladislao), dar şi o serie de aşezări nenumite. Demn de interes este mai mult faptul că, anterioară fiind şi hărţii Transilvaniei a lui Honterus, nu a fost influenţată de orientarea greşită, de la NNE spre SSV, acordată reţelei hidrografice de binecunoscutul autor, ci redă o orientare destul de corectă, de la ENE spre VSV. 2. Hungariae totius uti ex compluribus aliarum geographicis chartis, din aceeaşi bibliotecă, realizată de, în 1567, în două variante, la scara de aproximativ 1/1 700 000, preia, de data aceasta, pentru Transilvania, informaţiile de pe harta lui Honterus, fiind contemporană şi destul de asemănătoare cu harta mult mai cunoscută a lui. Pentru Ţara Romînească a folosit, în mod evident, harta lui, din 1549, şi pe aceea a lui Giacomo Castaldi, din 1566, după cum o dovedesc precizările introduse, de genul (Tîrgovişte), ca şi transcripţia adoptată (Curtea de Argeş). Din păcate, ca şi sursele sale de inspiraţie, autorul nu cunoştea nimic despre Moldova. 3. din colecţia, este o hartă anonimă, necunoscută în Romînia şi recent comentată în Ungaria (1992), autorul respectiv propunînd data de 1571. Este întocmită într-o scară mai mare, de circa 1/850 000, ceea ce a impus divizarea în zece foi, dar nu pare definitivată, lipsindu-i legenda, locul apariţiei ş.a. Scara mai mare a permis o reprezentare mai detaliată a ţărilor romîne, dar, bineînţeles, cu un accent pus pe Transilvania, aceasta fiind preluată, în principal, după şi, în timp ce reprezentarea Ţării Romîneşti şi a Dobrogei trădează influenţa preponderentă a aceluiaşi Castaldi (de unde autorul reia– Tîrgovişte, Floch – Tîrgul de Floci,– Bucureşti ş.a.). Faţă de hărţile prezentate mai sus, autorul cunoaşte, în schimb, probabil prin intermediul lui Castaldi, şi prima hartă mai completă a Moldovei, aceea a lui, publicată la Viena în 1541, preluînd toate elementele noi, dar şi numeroasele greşeli ale acestuia (de exemplu, Last în loc de Iaşi), la care mai adaugă şi greşeli proprii (de exemplu, la, Tîrgul Trotuş este indicat o singură dată, la Castaldi de două ori – Tortoz şi Toiraz – iar pe harta anonimă de trei ori –). 4., din Biblioteca Naţională, publicată la Praga, în 1594, de Jacobus Press, şi dedicată împăratului Rudolf al II-lea, reia la o scară mai mare, de circa 1/750 000, harta lui, adăugînd doar locurile principalelor bătălii din secolul al XVI-lea şi evidenţiind cu roşu cetăţile principale (Sibiu, Cluj, Alba Iulia, Lipova, Şoimuş, Cenad şi Oradea). 5., publicată la Londra, în 1626, de John Speede, este, în pofida numelui pretenţios, o hartă la o scară destul de mică (circa 1/1 300 000), dotată cu reţea de meridiane şi paralele, dar lipsită de diviziuni administrativ-politice, hartă care reia fără modificări semnificative harta lui Mercator din 1586. 6., publicată la Paris, în 1696, de Nicolas Jaillot, este concepută la o scară şi mai mică, de 1/2 200 000, preluînd, destul de tardiv, tradiţia lui N.Sanson şi rămînînd, în consecinţă, sensibil în urma cunoştinţelor cartografice din anii publicării. În felul acesta, de exemplu, prin intermediari, Moldova încă mai este reprezentată în maniera lui, la 155 de ani de la apariţia hărţii acestuia din urmă. În schimb, de la finele secolului al XVII-lea încep să apară hărţi mult mai evoluate, dovedind o cunoaştere detaliată a terenului, pe baza recunoaşterilor militare efectuate de armata austriacă în timpul campaniilor împotriva turcilor, încheiate prin tratatele de pace de la (1697–1699) şi (1716–1718), precum şi ca urmare a instaurării administraţiei austriece asupra Crişanei, Transilvaniei şi Banatului. Dintre aceste hărţi, de o deosebită importanţă sunt următoarele două: 7., a fost concepută de Giovanni Morando Visconti şi gravată la Sibiu de Johann Conrad Predtschneider din Nürnberg, în 1699, astăzi în colecţia. Harta foloseşte pentru prima dată o scară relativ mare, de circa 1/550 000, ceea a impus gravarea ei pe patru foi, şi este mult mai bogată în conţinut decît toate hărţile anterioare ale Transilvaniei (Fig. 1). Din acest conţinut, remarcăm prezentarea resurselor minerale – zăcămintele de sare (de la Ocna Sibiului, Sovata, ca şi de la Ocnele Mari, în Ţara Romînească), de aur (Roşia Montană ş.a.) şi de fier (Trascău) – a pădurilor (cu o repartiţie spaţială destul de detaliată, mai ales în zona carpatică), a lacurilor (lacul Sf. Ana) ş.a. Numărul aşezărilor omeneşti prezentate este într-un substanţial progres faţă de hărţile mai vechi, în cadrul acestora deosebindu-se, ierarhic, (Deva, Turda, cetatea Gurghiului, cetatea Chioarului, Şimleu Silvaniei, Vărădia de Mureş, Şoimuş, Cenad), (Turnu Roşu, Brănişca, Beclean, Hălmagiu, Ineu, Racoşu de Jos, Gherla, Ieciu ş.a., inclusiv două cetăţi ruinate pe stînga Dunării, aval de Coronini), borghi (Baia Mare, Dobra, Ocna Sibiului, Slimnic, Orăştie, Baia de Criş, Abrud, Aiud, Teaca etc.), villagi (majoritatea satelor propriu-zise, cu o densitate sporită în depresiunile de la contactul cu Carpaţii şi din Carpaţi – Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului), monasteri greci ove siano valachi con prelati (de fapt, toate din Oltenia – Tismana, Polovragi, Deun lemn ş.a.) şi luoghi di devotione (singura localitate cu semnul convenţional corespunzător fiind Cerneţi, evident o confuzie); nu sunt neglijate nici Fig. 1 – Fragment din harta lui G. Morando Visconti (1699) – sudul Depresiunii Transilvaniei şi Munţii Făgăraşului (în mod curios, estul este în partea de sus a hărţii). vestigiile principalelor aşezări romane (Ulpia Traiana, castrul de la Jidava ş.a.). De multă atenţie se bucură redarea drumurilor şi a pasurilor transcarpatice (Bran, Vîlcan, Oituz ş.a.), a poziţiilor trupelor şi a fortificaţiilor temporare din timpul luptelor din perioada 1697–1699 (de exemplu, pe valea Bistriţei Bîrgăului), ca şi a podului temporar construit la Cazane, din necesităţi militare. Din punct de vedere administrativ-politic, prezintă interes delimitarea ţinutului autonom al secuilor. Împrejurul hărţii propriu-zise sunt dispuse medalioane cu planurile detaliate ale principalelor oraşe şi cetăţi, foarte valoroase pentru analiza evoluţiei teritoriale a acestora (Braşov, Odorheiu Secuiesc, Făgăraş, Cluj, Sibiu, Bistriţa, Mediaş şi Gherla) şi cu imagini panoramice ale oraşelor şi cetăţilor (Sighişoara, Deva, Gurghiu, Sibiu, Gherla). Singura particularitate neaşteptată a hărţii constă în menţinerea orientării tradiţionale, moştenite de la Honterus, cu estul în partea superioară şi cu axa Mureşului într-o aparentă poziţie meridiană, centrală. Harta lui Morando Visconti a influenţat direct harta lui din 1709 (Mappam hanc regni Hungariae) şi aceasta, la rîndul ei – harta lui J.Bapt. Homan, din jurul anului 1720, prezentate într-un articol anterior (Ungureanu, 1974). 8. Nova et accurata geographica mappa Daciae Mediterranee seu moderni Principatus Transylvaniae a fost realizată în 1735 de, un adevărat monument cartografic, în două foi, a cîte 2 × 1 m, la cea mai mare scară utilizată pînă la acel timp (circa 1/140 000), aflată în colecţia Bibliotecii Naţionale Austriece. Harta pare a nu fi fost terminată, deoarece la legendă se pot găsi unele elemente care nu au mai fost introduse pe hartă – bisericile romîneşti de lemn, ruinele construcţiilor vechi, cetăţile din munţi, cărările, manufacturile de sticlă, băile şi şanţurile de apărare. Scara mare a permis, însă, autorului să prezinte cvazitotalitatea aşezărilor, depăşind cu mult nivelul hărţii lui. Acestea sunt ierarhizate şi mai detaliat, cuprinzînd cetatea principală (Alba Iulia), 7 oraşe fortificate (Sebeş, Cluj, Mediaş, Sibiu, Bistriţa, Sighişoara şi Braşov), 15 castele fortificate (castelul Bran, Hunedoara, Deva, Şimleu Silvaniei ş.a.m.d.), 6 castele nobiliare (Beclean, Cetatea de Baltă ş.a.), 60 de tîrguri (Tîrgu Secuiesc, Baia de Criş, Beiuş, Haţeg, Huedin, Cîmpeni, Zlatna ş.a.m.d.), ruinele de cetate (Colţi ş.a.), satele locuite, 10 sate nelocuite (mai numeroase în zona Tăşnadului, probabil datorită luptelor din timpul răscoalei curuţilor), mănăstirile (din nou, majoritatea în nordul Olteniei) şi schiturile (denumite cu termenul romînesc –, din care două în Ţara Făgăraşului). Cu detalii sunt redate aşezările, cu gospodării dispersate, deja formate, prin roire, din Ţara Haţegului, în Depresiunea Petroşani, chiar dacă autorul nu le acordă încă un nume. Extrem de bogate sunt informaţiile de natură economică – minele de aur (din care 14 în exploatare la Stănija, Luncoiu ş.a., uneori în complex cu argintul, de ex. la Cavnic, şi 8 închise – Bogdăneasa la izvoarele Barcăului, două pe valea Săcuieului etc.), minele de argint şi plumb (Rodna Veche), minele de fier (unele în exploatare, ca la Ghelari şi Trascău, altele închise, ca la Topliţa), minele de mercur din jurul satului Trîmpoele, salinele (16 în exploatare – Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Sibiului etc., iar altele închise, de ex. la Sic), exploatarea sulfului în nordul Munţilor Bodocului, şteampurile (de ex., pe valea Roşiei), cuptoarele de var (pe valea Ampoiului ş.a.), izvoarele minerale carbogazoase (Sîngeorz, Bodoc, Zizin etc.), drumurile de căruţă şi staţiile de poştă (Dej, Iclod, Juc, Cluj ş.a.m.d.), potecile de cai (prin pasurile Predeal şi Tihuţa), podurile de pontoane (peste Mureş, la Alba Iulia), trecătorile cu puncte de vamă (unele dispărute, de ex. la Remeşel, în amont de Deda) şi ţinuturile intens cultivate (Depresiunea Giurgeului, Depresiunea Făgăraşului, Ţara Bîrsei – Trei Scaune). Remarcabilă este bogăţia toponimiei romîneşti, frecvent redată cu articolele şi cu declinarea corectă, cu deosebire în zona carpatică (în Munţii Rodnei – Piatra Inoului, Bătrîna, în Munţii Făgăraşului – Vacar, Tomasel, Letesul, Belia, Moşul, Albota, Podragul, Arpaşul etc.). Oronimele romîneşti abundă şi în ţinutul secuilor – M. Pojana, M. Chiumad, M. Seclu, M. Saha, M. Dragusa, M. Voivodeasa. Demnă de evidenţiat este folosirea unor hidronime romîneşti pentru izvoarele Arieşului (Rul Mare şi Rul Mic). Harta este valoroasă şi prin redarea foarte detaliată a împărţirii administrative, care prezenta încă numeroase reminiscenţe feudale – enclave în spaţiul altor comitate sau scaune (de ex., o enclavă a Ungariei în mijlocul comitatului Solnocul Mediu, numeroasele enclave ale comitatului Alba, printre scaunele săseşti), scaune ulterior dispărute (Micloşoara, Brăduţ ş.a.), reşedinţe diferite de cele mai tîrzii (la Tîrgu Secuiesc pentru Trei Scaune şi nu încă la Sfîntu Gheorghe) etc. B. HĂRŢILE TOPOGRAFICE IOSEFINE Această serie de hărţi reprezintă o sursă de informaţii mult mai fiabilă şi mai detaliată decît hărţile anterioare, deoarece sunt realizate pentru prima dată pe o bază matematică, fiind, de altfel, şi primele hărţi topografice ridicate pe actualul teritoriu al Romîniei. Cele mai multe dintre aceste hărţi nu sunt cunoscute în ţară şi nu există fotocopii în arhivele sau bibliotecile noastre, spre deosebire de hărţile austriece, din aceeaşi perioadă, ale Bucovinei, Ţării Romîneşti (harta lui Specht, din 1790) şi vestului Moldovei (harta lui, din acelaşi an). Doar harta Banatului a fost cercetată înainte de cel de al doilea război mondial, de Nicolae Popp şi, mai recent, de un tînăr cercetător din Lugoj. Hărţile topografice iosefine au fost ridicate între anii 1765–1773 şi 1782–1785 şi se află, în manuscris, la Arhiva Militară din Viena. Scara lor fiind foarte mare (1/25 200 – 1/28 800), sunt formate dintr-un număr foarte mare de foi – 280 pentru Transilvania (ridicate de echipa contelui colonel D.T. von Fabris), 154 pentru Banat (ridicate de echipa baronului von Elmpt) şi 140 pentru Maramureş şi Crişana. Din această cauză, ele nu au putut fi fotocopiate deocamdată; pentru Maramureş, Crişana şi Banat s-au transpus elementele de maxim interes pe harta la scara 1/200 000, urmînd să fie analizate în detaliu ulterior. Pentru Transilvania, din fericire, există însă, în Biblioteca Naţională Austriacă, o reducere la scara 1/96 500 a hărţii topografice ridicate între anii 1769–1773, un admirabil manuscris în culori executat de L. von Jenney, la Sibiu, în 1775, care a putut fi fotocopiat în 57 de secţiuni. De pe hărţile topografice iosefine se poate extrage un număr mult mai mare de elemente interesante din punct de vedere geografic, decît de pe hărţile mai vechi. Dintre acestea se remarcă reprezentarea totalităţii aşezărilor umane, redate foarte îngrijit, la nivelul gospodăriilor, ceea ce poate fi utilizat pentru urmărirea evoluţiei reţelei de aşezări şi a dezvoltării teritoriale a acestora (astfel, în Depresiunea Petroşani erau deja conturate aproape toate aşezările actuale, de data aceasta întovărăşite de nume – Petroşani, Petrila, Dîlşa, Livezeni, Cîmpu lui Neag). Este precizat, apoi, în detaliu, modul de utilizare a terenului, cu deosebire suprafaţa fondului forestier (remarcăm, astfel, defrişarea avansată a Munţilor Cibinului, în vederea utilizării pastorale), a viilor şi a păşunilor. Sunt indicate traseul exact al căilor de comunicaţie şi starea acestora (şosele, drumuri obişnuite de căruţă etc.), staţiile de poştă, fortificaţiile, castelele, ruinele antice sau medievale, fermele, casele izolate, mănăstirile, capelele, monumentele izolate, distribuţia geografică a tuturor obiectivelor economice, care indică un maximum de densitate în Depresiunea Sibiului (mori, instalaţii textile, gatere, forje, mine de aur, argint, fier, cupru, plumb, sulf ş.a., cuptoare de var, manufacturi de sticlă, instalaţii de producere a selitrei etc.). Demn de interes este faptul că harta lui von Jenney, cu 15 ani înainte de harta lui şi cu mult mai completă decît harta contemporană a lui Bauer, prezintă o serie de tentacule, ridicate mai expeditiv, şi în Moldova de vest (fîşia Roman- Iaşi, ridicată în 1774, o prelungire spre Tîrgu Neamţ, o prelungire spre Piatra). De asemenea, harta indică, fără reţineri, modul în care a fost acaparată treptat zona central-carpatică, după instaurarea puterii austriece în Transilvania, prin împingerea frontierei spre exterior. Toponimia hărţilor iosefine este foarte bogată, demonstrînd, printre altele, faptul că încă nu fuseseră create o serie de denumiri maghiare pentru unele localităţi (de exemplu, pentru Topliţa), ţinuturile secuieşti şi săseşti prezentînd şi multe toponime romîneşti (Măgura şi nu– înălţimea de la vest de Braşov, – în Munţii Ciucului, Berg Monoster – în Hăghimaş, B[erg]Opina, probabil Obcina,– la vest de Gheorgheni, B[erg] Gaznassa ş.a.m.d.) sau parţial romîneşti (etc.). Un fapt curios este acela că pîrîul care alimentează astăzi Lacul Roşu era deja numit (Pîrîul Lacul Roşu), deşi, după cîte ştim, actualul Lac Roşu încă nu se formase; este probabil ca pe acelaşi loc să fi existat un lac mai vechi, cu acelaşi nume, care, între timp, se scursese. C. HĂRŢILE LA SCARĂ MAI MICĂ REALIZATE, ÎN CEA MAI MARE PARTE, PE SEAMA RIDICĂRILOR IOSEFINE 1. Prima hartă publicată pe care, credem noi, pătrund unele rezultate ale ridicărilor iosefine pentru vestul şi centrul Romîniei actuale, a fost Mappa geographica novissima regni Hungariae, realizată în 1769 de, la scara de circa 1/500 000 (Fig. 2). Apărută într-un timp în care ridicările iosefine erau încă în curs, ea cuprinde şi Oltenia, pentru care utilizează, mai ales, harta lui, precum şi o parte din vestul Moldovei. Harta este destul de inegală ca grad de detaliere, frapînd reprezentarea deosebit de completă, mai ales, a Carpaţilor Meridionali, cu o abundentă toponimie romînească, astăzi în parte dispărută (Mălineasa, Gălbuia, Dealul Negru, Cărbunele, Picuiul, Stîna, Vîrful Murg, Buza lui Fetilă ş.a.m.d.). 2. Harta generală a Ungariei şi Slovaciei, de , la scara de circa 1/1 250 000, precum şi 3. Harta Banatului, de I. Barzellini, ambele din Atlasul lui Schrambl (1789–1800). Prima cuprinde în realitate toate Ţările Romîneşti, inclusiv Dobrogea, efectul ridicărilor iosefine (prin intermediul hărţii) punîndu-se în evidenţă prin detalierea mult mai mare şi corectitudinea reprezentării provinciilor ocupate de Austria, în comparaţie cu reprezentarea Moldovei (preluată, în special, după Bauer), Munteniei şi Olteniei. La rîndul lor, aceste hărţi, cu o circulaţie largă, au influenţat mult cartografia occidentală ulterioară. 4., publicată la Viena, în jurul anului 1829, la scara 1/500 000, în cinci foi, de statul major general austriac, depăşeşte din nou, nu întîmplător, graniţele imperiului, cuprinzînd şi Ţara Romînească, precum şi Moldova de la vest de Siret. Informaţia din ridicările iosefine este preluată indirect, prin intermediul hărţii lui, din 1806, hartă relativ bine cunoscută în Romînia. Cum arată şi titlul, harta acordă o atenţie particulară drumurilor şi staţiilor de poştă, navigabilităţii fluviale etc., dar şi oraşele sunt ierarhizate în funcţie de dimensiuni (peste şi sub 5 000 de locuitori). Din punct de vedere politico-geografic, interesant este faptul că, apărută în timpul tratativelor soldate prin pacea de la Adrianopole, harta prezintă un proiect de împărţire a Deltei Dunării, între Rusia şi Imperiul Otoman, în lungul braţului Sulina, în vreme ce grindul Letea ar fi urmat să rămînă ca teritoriu neutru, proiect care, evident, nu s-a realizat. 5. …, publicată la Viena după anul 1836, de A. Confalonieri ş.a., la scara 1/590 000, este o hartă a proiectelor de cale ferată (pe trasee nu foarte depărtate de cele care s-au reţinut în final), demnă de remarcat prin faptul că pe unele sectoare periferice, care urmau să atingă şi ţinuturile cu populaţie romînească (), se propunea tracţiunea cu cai, iar pentru cele care porneau din Budapesta – tracţiunea cu aburi. 6., publicată de Franz Raffelsberger la Viena, în editura cartografică J. Baumann und Sohn, în 1841, la scara de circa 1/1 000 000, manifestă atît influenţa hărţii lui, cît şi a aceleia a statului major general. Se remarcă prin introducerea primelor cote altitudinale, în stînjeni de Viena, cote destul de apropiate de cele reale (Munţii Bucegi – 1 260 de stînjeni = 2 389 m,– 1 184 de stînjeni = 2 245 m ş.a.). Populaţia oraşelor indicată de aceeaşi hartă corespunde statisticii austriece din 1830, cînd Braşovul, cu 34 000 locuitori, încă se mai situa considerabil înaintea Clujului, care nu avea mai mult de 25 000 de locuitori. Rezultatele ridicărilor iosefine, în mare parte rămase în manuscris, au pătruns tîrziu sau nu au fost deloc cunoscute de mulţi cartografi occidentali de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi de la începutul sec. al XX-lea, care au continuat să reediteze sistematic hărţi cu caracter medieval pentru Europa central-sud-estică. Un exemplu este acela al hărţii 7., publicată la Londra, în 1791, de, la scara 1/2 930 000, hartă care păstrează, în linii mari, orientarea reţelei hidrografice din Transilvania, aşa cum era redată pe harta lui Honterus. D. HĂRŢILE ELABORATE PE SEAMA RIDICĂRILOR TOPOGRAFICE FRANCISCO-IOSEFINE Ridicările topografice generale care au urmat au fost cele francisco-iosefine, din perioada 1852–1857, acestea efectuîndu-se atît în provinciile ocupate de Austria, cît şi pe teritoriul Ţării Romîneşti. Ele au fost mult mai exacte decît cele pioniere şi cuprind, din nou, un mare număr de foi, aflîndu-se, de asemenea, în Arhiva Militară din Viena. Din generalizarea informaţiei topografice cuprinsă în aceste hărţi şi prin reducerea scării de zece ori a rezultat, publicată de Institutul Geografic Militar, la Viena, în 1863. Este o hartă deosebit de fiabilă şi relativ detaliată pentru scara la care a fost realizată, extrem de expresivă din punctul de vedere al redării reliefului. Sub aspect uman-geografic, este importantă, în primul rînd, prin redarea progreselor făcute în prima parte a secolului al XIX-lea în construirea unor noi căi de comunicaţie, dar şi a procesului de restrîngere a fondului forestier prin înaintarea culturilor, fapt deosebit de pregnant în Podişul Secaşelor. Această hartă a reprezentat, la rîndul său, punctul de plecare al întregii cartografii a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe această bază realizîndu-se o serie întreagă de hărţi tematice cunoscute (administrative, geologice ş.a.m.d.). PROFESORUL VIRGIL IANOVICI ŞI INSTITUTUL DE GEOLOGIE ŞI GEOGRAFIE* De-a lungul a mai mult de un deceniu postbelic, cercetarea geografică instituţionalizată, deşi căpătase un statut favorabil pentru afirmare – prin înfiinţarea în 1944 a Institutului de Cercetări Geografice (în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale) – a străbătut, totuşi, o perioadă sumbră, de tulburări şi confuzii, care, în ansamblu, nu lăsa speranţe prea mari pentru îndeplinirea celor propuse în programul iniţial, adoptat la înfiinţare. A urmat un drum sinuos, practic fără o perspectivă a dezvoltării în conformitate cu necesităţile domeniului, judecate la nivel internaţional. Mai întîi a avut loc o adevărată lichidare a institutului şi diminuarea activităţii pînă la încetarea efectivă a funcţionării, o dată cu eliminarea vîrfurilor din învăţămîntul geografic universitar şi din institut. Apoi a urmat, după aproximativ doi ani, în 1952, reînfiinţarea şi reorganizarea institutului (sau restructurarea, pentru a fi în ton cu terminologia la zi) pe cu totul alte baze decît cele anterioare şi cu încadrarea în posturi de cercetare a unor oameni (unii nu la vîrsta absolvenţilor) care abia atunci aflau ce anume este aceea cercetare. Proiectele mai mari şi obligaţiile (mai ales cele rezultate din noile relaţii şi colaborări internaţionale, chiar limitate la statele socialiste) depăşeau capacitatea de a se răspunde cu eficienţă. În această stare de oarecare ambiguitate ştiinţifică şi de foarte puţine realizări de conţinut, la sfîrşitul anului 1957 avea să se producă un eveniment foarte important, necesar şi de fapt aşteptat, pentru viitorul şcolii geografice romîneşti: se înfiinţa Institutul de Geologie şi Geografie în structura organizatorică a Academiei, prin trecerea Institutului de Cercetări Geografice de la Ministerul Învăţămîntului şi comasarea cu Colectivul de geografie, format în cadrul Academiei (restrîns, dar cu un potenţial de cercetare de apreciat), spre a forma departamentul de geografie în institutul nou creat. Profesorul Vintilă Mihăilescu, cel care înfiinţase I.C.G. şi fusese în 1949 înlăturat, devenea director adjunct pentru departamentul geografiei (profesorul Răileanu pentru departamentul geologiei), iar director al institutului profesorul Virgil Ianovici. De la distanţa de peste patru decenii, evaluînd tot ceea ce s-a obţinut în anii următori, avem obligaţia de a releva că, într-adevăr, măsura de includere şi de organizare a activităţii de cercetare geografică şi geologică (în felul arătat) în sistemul Academiei a reprezentat un eveniment de o importanţă deosebită. Încredinţarea conducerii acestui nou institut, cu caracter naţional, profesorului Ianovici avea să asigure îndeplinirea rolului pentru care a fost creat. Nu sunt cuvinte de complezenţă şi cu siguranţă că nu va fi posibil, în cîteva minute, să fie pusă în evidenţă pe deplin şi cu nuanţele corespunzătoare, contribuţia domniei sale, fără dubii, hotărîtoare pentru cîteva dintre cele mai însemnate realizări ale institutului din întreaga sa existenţă, şi nu numai ale Institutului de Geografie, ci ale geografiei romîneşti în ansamblu. Este foarte greu de stabilit dacă o anume latură a activităţii sale poate fi apreciată ca prioritară, pentru că munca organizatorică şi de conducere, cea didactică sau ştiinţifică, de cercetare şi, nu în ultimul, rînd de coordonare şi redacţională s-au desfăşurat, în egală măsură, pe linie continuu ascendentă. De la început am simţit că atitudinea sa permanent autoritară decurgea şi era subordonată ideii de lucru bine făcut. O idee care se sprijinea pe disciplină, corectitudine, punctualitate, seriozitate şi eliminarea ambiguităţii. Autoritatea sa era uneori aspră, dar niciodată exagerată şi, mai ales, nedreaptă. Atitudinea sa faţă de subalterni, oarecum distantă, era mai mult o aparenţă, fapt dovedit de sprijinul dat celor care i se plîngeau de o anume nedreptate şi defavorizare, în vremea cînd se tot proceda la restructurări pornite cu scopul aşa zisei „îmbunătăţiri a compoziţiei sociale” şi bazate pe alte criterii decît acelea ale pregătirii profesionale şi competenţei. În această privinţă trebuie subliniat modul în care a încurajat, în ipostaze foarte variate, pe toţi cei care aveau nevoie, în perioada afirmării ştiinţifice, de sprijin efectiv, nu de bariere, unele reale, dar cele mai multe inventate. Printr-o activitate pe care, fără o undă de cea mai neînsemnată exagerare, am numi-o neobosită, desfăşurată sub emblema hotărîrii depline şi a punctualităţii, a contribuit la afirmarea geografiei printr-un sprijin nemijlocit şi permanent. Ca director şi membru al Consiliului Ştiinţific şi-a asumat responsabilitatea deplină pentru organizarea activităţii (cu toate diligenţele necesare) de elaborare şi tipărire a unor lucrări mari, ca Monografia Geografică, Geografia Văii Dunării Romîneşti şi Atlasul Geografic Naţional, lucrări rămase ca unele dintre cele mai de seamă ale geografiei romîneşti. O menţiune cu totul aparte trebuie făcută pentru efortul său destinat elaborării şi tipăririi Atlasului Geografic Naţional, efort fără de care (este unanim recunoscut de cei care au participat la realizarea acestei opere de seamă geografice şi cartografice) ar fi fost foarte dificilă, dar nu imposibilă, ducerea la bun sfîrşit, la nivel calitativ pe deplin, chiar elogios, apreciat. De la insistenţa pentru obţinerea unei hotărîri de guvern în acest scop (pentru eliminarea oricărui impediment financiar-administrativ şi de colaborare), pînă la urmărirea fiecărei planşe a avut o implicare directă, netezind acele inerente asperităţi apărute în calea realizării oricărei lucrări de anvergură. Înscrierea sa în comitetele şi colegiile de redacţie ale lucrărilor amintite, nici pe departe nu a însemnat o prezenţă formală, ca efect al poziţiei de prestigiu în ierarhia institutului şi a secţiei Academiei. Pe lîngă faptul că le-a imprimat funcţionarea obligatorie pentru atingerea scopului propus, a participat direct, autoritar şi critic constructiv şi nu o dată ambiguităţile se clarificau ca răspuns la imperativul său simplu: dar de ce aşa? Contribuţia sa la afirmarea ştiinţelor geografice s-a materializat şi prin funcţia – fără îndoială onorantă şi onorifică – de preşedinte al primului Comitet Naţional Romîn de Geografie, după instituirea acestuia în 1960, cînd, se ştie, geografia romînească în acea perioadă şi-a lărgit considerabil relaţiile internaţionale. Din 1982, în urma încetării din viaţă a profesorului Tiberiu Morariu, şi-a asumat responsabilitatea revistelor Studii şi Revue, seria de geografie, ca şi a tuturor lucrărilor tematice, propuse pentru publicare în Editura Academiei şi cărora li se solicita avizul secţiei şi al Prezidiului Academiei. Discernămîntul şi clarviziunea, dublate de încrederea în colaboratori (formată cu suficientă circumspecţie), i-au permis să ducă mai departe, pînă la ultimele săptămîni ale vieţii, cu aceeaşi exigenţă, o activitate fără de care viaţa academică nu şi-ar găsi unul din rosturile principale. Chiar dacă din 1970 nu a mai avut nici o obligaţie administrativă, oficială, faţă de Institutul de Geografie, responsabilitatea morală i-a impus continuarea sprijinului pentru multe acţiuni, cu accentul pe promovarea rezultatelor de calitate. Nu a pregetat să se intereseze direct de situaţia institutului, revenit din primăvara lui ’90 în structura Academiei. În fapt, o întîmplare nefericită ne poate edifica pe deplin asupra felului cum a înţeles Domnia-sa să ajute la desfăşurarea activităţii de cercetare de care se alăturase şi asupra căreia se simţea îndatorat să vegheze. În după-amiaza zilei de 28 decembrie 1989, cînd s-a accidentat grav, avea să i se prezinte programul nou de cercetare al institutului. Deşi imobilizat pe podea, în acea stare care poate înfrînge orice voinţă, a ţinut, totuşi, să cunoască în amănunt problemele şi perspectiva cercetării. Şi-a îndeplinit această obligaţie asumată chiar pe patul de suferinţă. În lunile următoare a continuat să discute sumarele revistelor şi referatele propunerilor pentru publicare pînă în ultimele săptămîni. Prezentîndu-i atunci un referat, discuţia a alunecat spre situaţia de curînd instaurată şi spre mersul lucrurilor în noua stare a institutului şi a activităţii geografice, în general. În vorbele sale rostite cu glasul uşor stins, parcă un ecou al glasului său permanent sonor hotărît, am simţit o undă de dezamăgire. Nu peste mult timp trecea dincolo, în liniştea eternităţii, lăsînd dezamăgirile între noi. Dar, recunoştinţa noastră, pentru rolul şi meritele sale într-o perioadă de succese ale Institutului de Geografie, rămîne unanimă şi cu îndatorirea întoarcerii mereu spre acele momente, întrucît oferă suficiente exemple demne de a fi cunoscute şi de a fi urmate. 120 DE ANI DE CLIMATOLOGIE ROMÎNEASCĂ (1884–2004) Motto: „… planta, vegetaţia, meteorul, clima sunt, fiecare, trepte de integrare diferită şi progresivă, cantitativ şi calitativ, ale materiei, iar fiecărei trepte de integrare îi corespunde un obiect deosebit de cercetare ştiinţifică …” V. Mihăilescu (1968), Geografie teoretică, p. 20. 1. ŞTEFAN C. HEPITES ŞI ÎNCEPUTURILE CLIMATOLOGIEI ROMÎNEŞTI La sfîrşitul secolului al XIX-lea, climatologia romînească abia se înfiripase prin strădania neobosită a aceluia care a fost Ştefan C. Hepites (1851–1922), întemeietorul şi primul director al Institutului Meteorologic din Romînia, înfiinţat în anul 1884. Savant erudit, de largă cultură, recunoscut în ţară şi peste hotare, Ştefan Hepites a fost pentru climatologia romînească un deschizător de drumuri şi precursor al multor direcţii de cercetare pe care le-a iniţiat şi fundamentat. Neobosit cercetător, dotat cu o putere intelectuală de excepţie, a lăsat în urma sa o bogată zestre ştiinţifică de peste 1 000 de titluri. Pentru meritele sale deosebite, în 1880 este ales membru corespondent al Academiei Romîne, în 1902 membru titular, iar în perioada 1910–1922 deţine funcţia de vicepreşedinte al acestui înalt for ştiinţific; de asemenea, în perioada 1914–1922 deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Societăţii Romîne Regale de Geografie, al cărei membru fondator a fost (din 1875). Enumerăm doar cîteva din domeniile prioritare abordate de Ştefan C. Hepites, care aveau să devină peste timp, direcţii de cercetare (Mihăilescu, 1976, Bogdan, 1984, 1997): climatologia Romîniei, climatologia regională, climatologia urbană, climatologia marină, bioclimatologia şi balneoclimatologia, poluarea atmosferei, agroclimatologia şi fenologia, microclimatologia şi topoclimatologia, cartografierea fenomenelor climatice etc. La plecarea sa de la conducerea Institutului Meteorologic (1.IV.1907), Hepites lăsa în urma lui o instituţie bine organizată, de prestigiu, cu o reţea meteorologică închegată şi uniform repartizată, cuprinzînd 418 staţii (dintre care 61 erau de ordinul I), un schimb de publicaţii cu străinătatea, care totaliza 284 instituţii de profil, academii de ştiinţă, biblioteci, savanţi din întreaga lume şi o bogată activitate publicistică concretizată în 19 volume ale Analelor I.M. (1885–1903), 15 volume ale Buletinului lunar al Observaţiilor meteorologice (1892–1907), Buletinul zilnic privind starea timpului etc., ale căror iniţiator şi fondator a fost, 40 de tomuri ale BSRG/BSRRG şi multe altele. 2. VALORIFICAREA POTENŢIALULUI ŞTIINŢIFIC Cercetările care au urmat pe tot parcursul secolului XX, desfăşurate de către o întreagă pleiadă de climatologi, au avut menirea să dezvolte, să aprofundeze, să diversifice tematica de studiu, al cărei caracter fundamental s-a împletit tot mai mult cu cel aplicativ şi, de asemenea, să consolideze direcţiile de cercetare iniţiate de Hepites. Amintim aici cîteva nume ale căror lucrări au marcat etape importante în dezvoltarea climatologiei romîneşti: I.Şt. Murat (1906), G.D. Elefteriu (1921), E. Otetelişanu (1928), E. Otetelişanu, C. Dissescu (1928), C. Donciu (1928, 1929), C. Ioan (1929, 1930), Al.G. Ionescu (1933), M. Herovanu (1938), T. Bălănică (1940, 1953), C. Dissescu (1948, 1959) etc., deşi nu au fost geografi. La acestea se adaugă pleiada cercetătorilor care au marcat dezvoltarea climatologiei în a doua jumătate de secol. Subliniem aportul semnificativ al lui Şt.M. Stoenescu, de al cărui nume se leagă numeroase lucrări, dar mai ales primul studiu de climatologie montană Clima Bucegilor (1951), care şi astăzi constituie un reper şi, totodată, un model de cercetare în literatura de specialitate. Tot acesta este cel care a introdus în climatologia romînească noţiunea de microclimă, cel care a organizat primele cercetări de teren de microclimatologie şi a realizat primele cursuri universitare de microclimatologie şi climatologie a Romîniei, pe care le-a predat la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti (1953–1969), accentuînd de fiecare dată caracterul geografic al acestor ştiinţe. În acelaşi timp se impune şi V. Mihăilescu, geograf de largă cuprindere, care a formulat pentru prima dată noţiunile de topoclimat şi topoclimatologie (1957), independent de predecesorii săi din Argentina (Santamarina şi Rohmeder, 1947) şi SUA (, 1953), deschizînd drumul pentru o nouă direcţie de cercetare, punînd în valoare valenţele geografice ale climatologiei (Bogdan, 1978, 1987, 1994). S-a ajuns astfel, ca în a doua jumătate a secolului XX, climatologia romînească să se prezinte cu realizări de seamă care abordează o mare bogăţie tematică, cuprinzînd studii de ansamblu, naţionale, regionale şi locale, care au consolidat direcţiile de cercetare iniţiate de înaintaşi. S-ar putea caracteriza această perioadă, ca o perioadă de maturitate în gîndirea climatologică romînească, la care nu s-ar fi putut ajunge fără contribuţia de marcă a generaţiilor de observatori şi climatologi, care şi-au lăsat numele înscrise pe numeroase tabele statistice, manuscrise, lucrări publicate de-a lungul timpului, plini de pasiune şi dăruire acestei profesiuni. Se cuvine să amintim aici, pe lîngă Şt.M. Stoenescu (1951, 1960 a, 1960 b, 1969 etc.), pe N. Topor (1957, 1958, 1963, 1964 etc.); A. Doneaud (1958); O.I. Bălescu şi N.N. Beşleagă (1962); D. Ţîştea, Stoenescu (1962 şi 1966); N. Topor, C. Stoica (1965); O. Berbecel şi colab. (1970); C. Stoica, N. Cristea (1971); N. N. Beşleagă (1972), Neacşa şi colab. (1974) etc., care au marcat o importantă etapă în dezvoltarea climatologiei pe plan naţional, îmbogăţind prin cercetările lor moştenirea ştiinţifică. 3. REŢEAUA METEOROLOGICĂ NAŢIONALĂ Realizările obţinute pe parcursul secolului XX nu pot fi separate de cele privind organizarea reţelei meteorologice de stat, care asigură fondul de date statistice pentru studiile climatologice. De la o etapă la alta, această reţea s-a extins şi îmbogăţit, iar observaţiile meteorologice s-au diversificat. În ultimul deceniu al secolului XX se remarcă o restrîngere a activităţii din lipsa fondurilor materiale. Astfel, de la circa 210 staţii meteorologice şi circa 1 500 posturi meteorologice (pluviometrice) existente în perioada 1961–1998, în prezent (2004) funcţionează numai 138 staţii meteorologice, din care 71 sunt automate şi 729 posturi meteorologice. Dintre staţiile meteorologice în funcţiune, 21 sunt amplasate în regiunile montane, iar 60 execută şi observaţii agrometeorologice în regiunile agricole ale ţării. Funcţionează, de asemenea, Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumaţi, trei observatoare aerologice (Cluj-Napoca, Constanţa, Bucureşti–Mogoşoaia), 7 centre radar dotate cu aparatele cele mai moderne, tip Doppler (Bucureşti, Oradea, Timişoara, Craiova, Iaşi–Bîrnova, Bobohalma, Medgidia) şi 7 centre meteorologice regionale pentru prognoza vremii (Cluj-Napoca, Timişoara, Sibiu, Craiova, Bacău, Constanţa şi Bucureşti), la care se mai adaugă 10 servicii meteorologice teritoriale (Cluj-Napoca, Oradea, Timişoara, Tîrgu Mureş, Rîmnicu Vîlcea, Bacău, Iaşi, Constanţa, Piteşti, Buzău), în cadrul cărora se desfăşoară o activitate de înregistrare şi centralizare a datelor statistice sub directa coordonare a Administraţiei Naţionale de Meteorologie1, ca şi o activitate de cercetare ştiinţifică, cu deosebire asupra unor studii de caz fenomenologice. De asemenea, din 1970, IMH a fost dotat cu o staţie APT (Automatic Picture Transmission), pentru recepţionarea imaginilor satelitare utilizate în elaborarea prognozelor, iar din 1984, cu un centru de calcul propriu, de integrare, telecomunicaţii şi informatizare, care prelucrează şi stochează datele meteorologice şi climatice. În paralel cu acestea s-a îmbunătăţit metodologia observaţiilor din reţea şi de prelucrare a datelor statistice, în consens cu programele internaţionale de lucru. Au fost, astfel, elaborate noi Instrucţiuni pentru efectuarea observaţiilor meteorologice, care, împreună cu utilizarea informaţiilor radar, a fotografiilor satelitare şi a sistemului de prognoză ALADIN, au permis obţinerea unor progrese evidente în elaborarea prognozelor, ca şi în activitatea de cercetare a institutului. În acelaşi scop, în perioada 2000–2003 a fost realizat Sistemul Meteorologic Naţional Integrat –SIMIN. 4. RETROSPECTIVA ULTIMELOR TREI DECENII Marea majoritate a rezultatelor obţinute în domeniul climatologiei romîneşti pe parcursul secolului XX au fost relevate la Simpozionul dedicat centenarului Institutului Meteorologic, ca şi în volumul editat cu această ocazie, intitulat Un secol de la înfiinţarea serviciului meteorologic al Romîniei (1884–1984), sub egida INMH. Dar, cu regret, trebuie spus că volumul este parţial, din acesta fiind omise, din motive impuse, contribuţiile cercetătorilor emigraţi. Unele aspecte sunt prezentate şi în revistele geografice (Bogdan, 1984, 1997). Ultimele decenii ale secolului XX se impun, în climatologia romînească, prin cîteva trăsături majore care pun în valoare aportul tuturor cercetătorilor din ţară la dezvoltarea ei ca ştiinţă. Subliniem, în continuare, doar cîteva dintre acestea. 4.1. DIVERSIFICAREA OBIECTULUI DE STUDIU Prin contribuţia specialiştilor din Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, cît şi a geografilor climatologi din alte instituţii de cercetare, cum sunt Institutul de Geografie şi Institutul de Balneologie, Fizioterapie şi Recuperare Medicală Bucureşti, Staţiunea de Cercetări Biologice „Stejarul” – Pîngăraţi/Piatra Neamţ, Staţiunile de Cercetări Geografice/Pătîrlagele – judeţul Buzău şi Orşova–judeţul Mehedinţi, Staţiunea de Cercetări Agricole „Valu lui Traian” – Constanţa, Institutul de Cercetări şi Proiectări „Delta Dunării” – Tulcea, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice – Bucureşti etc. sau din universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Oradea, Constanţa, Timişoara, Braşov, Suceava, Craiova etc., s-au afirmat tot mai mult domeniile de cercetare climatologică din Romînia. Un accent deosebit în această etapă s-a pus pe studiile de climatologie, la nivel naţional sau regional, de topoclimatologie şi balneoclimatologie, ceea ce a subliniat latura aplicativă a acestora. Aşa, de exemplu, în domeniul climatologiei regionale s-a impus, în primul rînd, INMH cu studii de anvergură. Astfel, au fost realizate studii cu caracter fundamental, cum sunt cele asupra radiaţiei solare (Andriţoiu, 1962, 1965; Andriţoiu, Diaconescu, 1963; Andriţoiu, Ciocoiu, 1968) sau pentru fiecare component climatic. S-au realizat, de asemenea, Clima R.P.R./R.S.R., I (1962), II (1966), Atlasul Internaţional al norilor (1983), monografiile climatice pe judeţe, caracterizările climatice ale unor regiuni din ţară, cu precădere asupra litoralului (Ţîştea şi colab., 1969; Neacşa şi colab., 1969, 1974); s-au înregistrat noi contribuţii privind ciclogeneza orografică carpatică (N. Ion-Bordei, Ecaterina Ion-Bordei, 1978, 1986), rolul Carpaţilor Romîneşti (Ecaterina Ion-Bordei şi colab., 1976), ca şi al lanţului alpino-carpatic (Ecaterina Ion-Bordei, 1983) în evoluţia ciclonilor mediteraneeni, ca şi rolul Carpaţilor de Sud-Est în evoluţia anticiclonului Siberian (Ecaterina Ion-Bordei, Luminiţa Enache, 1972); rolul Curburii Carpatice în evoluţia vîntului din sud-estul şi sudul Romîniei (Diaconescu, 1971; N. Ion-Bordei, Ecaterina Ion-Bordei, 1979, 1981, 1983); alte contribuţii au dus la identificarea anticiclonului est-european, răspunzător de cele mai severe riscuri climatice de iarnă (Ecaterina Ion-Bordei, 1983); s-au realizat studii privind ciclogeneza pontică şi frontogeneza de coastă a Mării Negre (Drăghici, 1986, 1988); sunt remarcabile contribuţiile la studiul vînturilor locale ca: foehnul din regiunea Curburii (Bordei-Ion, N., 1971, 1988; Bogdan, Niculescu, 1990), ori Coşava din regiunea bănăţeană (Bîzîc, 1984), brizele marine (Neacşa şi colab., 1969, 1974; Bîzîc, 1972), ca şi multe alte lucrări, dintre care prea puţine au văzut lumina tiparului. Ele au constituit un fond important de date atît pentru cercetarea climatologică, cît şi pentru fundamentarea unor lucrări practice direcţionate. Sunt de asemenea valoroase şi studiile cu caracter aplicativ privind fundamentarea ştiinţifică a construirii unor obiective importante pentru economia naţională şi de exploatare a lor în bune condiţii, cum sunt: canalul navigabil Dunăre–Marea Neagră, centrala nucleară de la Cernavodă, sistemele de irigaţii, ca şi lucrările de îmbunătăţiri funciare, hidroenergetice sau de valorificare a surselor secundare de energie (eoliană, solară, geotermală), lucrări de întreţinere şi exploatare corectă a reţelei naţionale de transport a energiei electrice şi de telecomunicaţii, de evaluare a resurselor climatice, lucrări care au avut un pronunţat caracter practic, solicitate de diverşi specialişti. Dintre acestea, unele cum sunt cele referitoare la sursele neconvenţionale de energie, care au făcut obiectul unui simpozion naţional, au fost ulterior publicate într-un volum special de Studii şi Cercetări (editor, Bîzîc, 1984). O menţiune specială facem pentru lucrările de cercetare fundamentală, dar şi aplicativă, întocmite de INMH cu colaborare internaţională, cum sunt: Cercetări asupra repartiţiei temperaturii, precipitaţiilor şi vîntului în Carpaţi, ca şi Atlasul indicilor climatici ai vîntului, care, din nefericire, au rămas nepublicate. Deosebit de important pentru climatologia romînească este şi faptul că institutul de profil a realizat şi calculul parametrilor climatici pe o perioadă de aproape un secol (1901–2000), ilustrînd o nouă Climă a Romîniei, care vine în continuarea Climei R.P.R./R.S.R. (1962, 1966) şi a Atlasului Climatologic (1966), acoperind cu date noi ultimele patru decenii, aceasta fiind o altă lucrare monumentală nepublicată. Sunt, de asemenea, de menţionat rezultatele obţinute de INMH în domeniul agroclimatologiei, mai ales pentru punerea în valoare a resurselor climatice necesare dezvoltării culturilor agricole (Berbecel, 1972, 1984; Berbecel şi colab., 1970, 1986; Donciu, Gogorici, 1973), ca şi al evapotranspiraţiei (Apetroaiei, 1970, 1974; Berbecel şi colab., 1970, Donciu, 1983 a, b, 1986 etc.). În ultimele trei-patru decenii, cu precădere în anii ’90, o parte din preocupările INMH au fost orientate în consens cu programele internaţionale de cercetare, elaborate de OMM, asupra studiilor privind variaţiile climatice sau chiar modificările climatice, temă de mare actualitate, care pune numeroase semne de întrebare în legătură cu posibila încălzire sau răcire a climei (Stoenescu, 1964; Stoenescu, Şchiopescu, 1965; Stoenescu şi colab., 1968; Neacşa, Dincă, 1980; Bîzîc, Cotariu, 1987; Iliescu, 1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995; Iliescu, Tuinea, 1991; Chiotoroiu, 1997 etc.; Schimbări climatice în Romînia. Prime evaluări, 1991). În legătură cu aceasta, o atenţie sporită în cercetarea climatologică romînească s-a acordat studiilor privind poluarea atmosferei, mai ales înainte de anul 2000, ca urmare a accelerării progresului tehnic. Mult timp s-a considerat şi încă se consideră că aceasta este, în exclusivitate, cauza modificărilor climatice care conduc către o încălzire a climei. Preocupările legate de poluarea atmosferei au urmărit două aspecte. Astfel, au fost studiate impurităţile (Pop, 1964) sau chimismul atmosferei, care este într-o continuă dinamică, ca urmare a acumulării în stratele de aer, mai ales a emisiilor de gaze cu efect de seră, între care cele produse de industria energetică şi industria chimică sunt pe primul loc (Diaconescu, 1965, 1974 a,b; Frimescu, 1974; Tumanov, Magiricu, 1974; Mănescu, 1978; Răuţă, Cîrstea, 1979; Lecca, 1997; Moţoiu şi colab., 1997) etc., dar şi cu alte noxe (Măhăra, 1969, 1976; Erhan, 1972, 1991–1992; Gugiuman, Cotrău, 1975, Mihăilescu şi colab., 1984) etc., fapt pentru care a fost organizată o reţea naţională de monitoring, în cadrul Ministerului Mediului (Mihu, 1990). În paralel, s-au studiat şi condiţiile geografice locale şi de timp, care influenţează menţinerea sau dispersia poluanţilor, ca şi regimul poluării (Bogdan, Mihai, 1972; Mihai, Bogdan, 1981; Mihai, 1983; Mihăilescu şi colab., 1985; Pîrvulescu, Apostol, 1988; Apostol, 1989; Apostol şi colab., 1989, 1990; Pîrvulescu şi colab., 1990; Apostol, Pîrvulescu, 1993 etc.). După cum se observă, dacă de chimismul atmosferei s-au ocupat, mai ales, specialişti din domeniul fizicii atmosferei şi ingineriei mediului, de condiţiile geografice şi meteorologice care influenţează poluarea acesteia s-au ocupat, mai ales, specialişti din domeniul geografiei, care lucrează în institute de cercetare şi de învăţămînt superior. Aşadar, pe lîngă rezultatele obţinute în INMH, la progresul climatologiei romîneşti au mai contribuit şi alţi specialişti. Dintre aceştia amintim, mai întîi, unităţile de cercetare. Aşa de exemplu, în Institutul de Geografie s-au realizat studii de climatologie la scară naţională şi regională, în special cu caracter fundamental pentru ştiinţa şi cultura romînească, ca de exemplu: studiile climatice asupra unor regiuni de cîmpie (Bogdan, 1969 a,b, 1975 a,b, 1980 a etc.), deluroase (Neamu, 1968, 1969, 1978), muntoase, depresionare intracarpatice sau culoare muntoase (Mihai, 1968, 1969, 1974, 1975, 1984; Teodoreanu, 1973, 1974, 1975, 1980), unele dintre acestea făcînd obiectul unor teze de doctorat; studiile de cercetare fundamentală privind repartiţia unor parametri climatici în contextul reliefului variat al Romîniei (Geografia Romîniei, I, Geografia Fizică, 1983 etc.), studiul topoclimatic al unor rezervaţii naturale din ţară, ca şi asupra Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” (Neamu şi colab., 1970; Bogdan, 1996, 1997 etc.), sau studiul climatic şi topoclimatic al văii Dunării romîneşti (Geografia văii Dunării Romîneşti, 1969), ca şi al litoralului romînesc al Mării Negre (Neamu şi colab., 1968, 1970; Bogdan, 1969). La acestea se adaugă studiul unor procese şi fenomene climatice, cum sunt cele efectuate asupra inversiunilor de temperatură din relieful depresionar (Bogdan, 1969; Mihai, Teodoreanu, 1969; Teodoreanu, Mihai, 1971; Bogdan, Mihai, 1986), ca şi de pe suprafeţele de apă (Bogdan, 1989), ritmicitatea fenomenului de îngheţ-dezgheţ şi intensitatea precipitaţiilor, care influenţează modelarea reliefului (Bogdan, Mihai, 1977a, 1981a; Bogdan şi colab., 1985), frecvenţa perioadelor calde de iarnă şi caracteristicile foehnului în regiunea de Curbură (Bogdan, Mihai, 1979; Bogdan, Niculescu, 1990), contrastele termice din regiunile de cîmpie sau dintre regiunile de cîmpie şi cele depresionare (Bogdan, 1978; Bogdan, Mihai, 1981b), influenţa lacurilor de acumulare asupra climei regiunilor limitrofe (Bogdan, 1993) etc. Totodată, au existat şi preocupări de regionare climatică (Bogdan, 1980a, 1983). Nu au lipsit nici studiile cu caracter teoretic şi metodologic (v. mai jos). De asemenea, în cadrul Staţiunii de cercetări „Stejarul” – Piatra Neamţ, cercetările climatice au fost orientate, fie asupra cunoaşterii caracteristicilor microclimatice ale lacului de acumulare Izvorul Muntelui–Bicaz (Mihăilescu, 1968, 1970, 1971, 1975, 1978, 1979 etc.), fie pentru cunoaşterea regimului unor parametri sau fenomene climatice din partea de est a ţării, precum temperatura aerului (Apostol şi colab., 1988; Apăvăloae, 1997), inversiunile de temperatură (Apăvăloae şi colab., 1987, 1988, 1990, 1995, 1996), anomaliile termice (Apostol, 1990), precipitaţiile atmosferice (Apostol, Apăvăloae, 1984; Apostol, Pîrvulescu, 1987; Apostol, Rusu, 1990; Apostol şi colab., 1991; Apăvăloae şi colab., 1997), regimul eolian (Apăvăloae şi colab., 1985), azonalitatea climatică (Apăvăloae şi colab., 1988) etc., fie asupra unor domenii practice care vizează poluarea aerului (v. mai sus) sau valorificarea potenţialului energetic eolian (Apostol şi colab., 1985; Apăvăloae şi colab., 1986; Rusu, Apostol, 1991 etc.). În cadrul facultăţilor de profil din ţară, cercetările efectuate cu precădere în ultimele decenii au vizat, fie probleme teoretice (Gugiuman, 1971, 1974, 1996; Donisă, 1977; Ciulache, 1977, 1978), fie de cercetare fundamentală şi aplicativă asupra unor parametri climatici (Gugiuman, Erhan, 1960, 1977, 1979; Erhan, 1967, 1968, 1969, 1981, 1983, 1986, 1988, 1992 etc.; Gugiuman, 1970, 1981; Măhăra, 1970, 1972, 1974, 1976–1977; Ciulache, 1977, 1978, 1980, 1997 etc.; Fărcaş, 1977, 1978; Fărcaş şi colab., 1978, 1986 etc.), fie cercetări direcţionate de microclimatologie şi climatologie urbană (Gugiuman, 1963, 1964, 1976, 1983; Gugiuman, Cotrău, 1975; Gugiuman, Erhan, 1962, 1973; Erhan, 1963, 1965, 1971, 1976, 1980), sau cercetări cu caracter metodologic (Gugiuman, 1963, 1973; Morariu, Velcea, 1971; Ciulache, 1974 etc.). În a doua jumătate a secolului XX, în Romînia s-a afirmat o nouă direcţie de cercetare geografică, iniţiată de profesorul V. Mihăilescu (1957), topoclimatologia. Fundamentarea teoretică-conceptuală şi metodologică s-a realizat în cadrul Institutului de Geografie al Academiei (Mihăilescu, 1957, 1968; Mihăilescu şi colab., 1965; Bogdan, 1972, 1978, 1983, 1994; Bogdan şi colab., 1976, 1987). Aici, la propunerea profesorului V. Mihăilescu, a fost organizat un colectiv de topoclimatologie,la 1 ianuarie 1961. Sarcina de bază a acestuia a fost studierea caracteristicilor topoclimatice ale diferitelor peisaje geografice locale şi evidenţierea potenţialului lor topoclimatic, în sprijinul diferitelor lucrări practice de amenajare a teritoriului (Şeitan, Neamu, 1965; Neamu şi colab., 1968; Bogdan, 1983, 1986, 1993; Bogdan, Mihai, 1972, 1982, 1991; Teodoreanu, 1971, 1975, 1980 etc.). În acest sens, o atenţie sporită s-a acordat şi cartografierii topoclimatelor la diferite scări (Bogdan, Teodoreanu, 1973). Astfel, au fost realizate: Harta topoclimatică a Deltei Dunării, sc. 1:500 000 (Neamu şi colab., 1970 a; Bogdan, 1996), Harta topoclimatică a Munţilor Bucegi, scara 1:400 000 (Neamu şi colab., 1970), Harta topoclimatică a oraşului Sinaia şi împrejurimi, sc. 1:100 000 (Bogdan, Mihai, 1977 b) etc. Au fost elaborate, de asemenea, şi o serie de hărţi topoclimatice pentru tot teritoriul Romîniei, începînd cu cea publicată de profesorul V. Mihăilescu (1957), intitulată O schiţă de hartă topoclimatică a Romîniei, sc. 1:3 000 000, cu care ocazie a introdus şi noţiunea de topoclimat. Aceasta a fost, totodată, prima hartă topoclimatică realizată în ţară şi pe plan mondial. Au urmat după aceea, alte două variante de hărţi topoclimatice ale Romîniei în culori, sc. 1:1 500 000, în care potenţialul climatic local a fost redat, fie prin indici cantitativi codificaţi (Neamu şi colab., 1970), fie prin valori reale (Bogdan şi colab., 1977), la care s-au mai adăugat şi alte caracteristici topoclimatice redate prin indici calitativi sau prin diferite semne convenţionale cu semnificaţie topoclimatică, ultima fiind inclusă în Atlas R.S. Romînia, 1972–1979. Pe lîngă aceste hărţi a fost realizată şi Harta topoclimatică a Romîniei, sc. 1:200 000, pe foi topografice, pentru întreaga ţară (coordonator Octavia Bogdan), care se află în manuscris în Arhiva Institutului de Geografie. La aceasta au mai colaborat şi cercetători de la Staţiunea „Stejarul” – Piatra Neamţ, ca şi din Facultatea de Geografie, din Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe baza aceleiaşi metodologii (Bogdan, 1980). Această hartă, inedită în Romînia, constituie un fond bogat, centralizat, de date statistice şi cartografice, cu caracter geografic, menit să pună în valoare întregul potenţial climatic local al ţării, cu multiple valenţe ştiinţifico-metodologice şi practice. Pentru realizarea ei au fost efectuate şi numeroase cercetări de teren, pe profile topoclimatice, care au îmbogăţit metodologia cercetărilor topoclimatice (Mihai şi colab., 1966; Bogdan, 1969; Gugiuman şi colab., 1970; Neamu şi colab., 1970, 1972 etc.). Astfel, în intervalul care s-a scurs, de peste patru decenii de la publicarea primei lucrări de topoclimatologie (Mihăilescu, 1957), cercetătorii din Institutul de Geografie au pus bazele teoretice şi metodologice ale acestei noi direcţii de cercetare, evidenţiind de fiecare dată rolul suprafeţei active de factor genetic al topoclimatelor şi prin aceasta subliniind caracterul ei geografic. O contribuţie importantă au avut-o şi cercetătorii de la Staţiunea „Stejarul” –Piatra Neamţ în completarea legendei (Pîrvulescu şi colab., 1988), în realizarea unor hărţi topoclimatice la diferite scări pentru unele regiuni din estul Romîniei (Apăvăloae şi colab., 1982, 1984, 1988; Pîrvulescu, Apăvăloae, Apostol, 1988; Apostol şi colab., 1992–1993; Apostol, Apăvăloae, 1996 etc.), ca şi a unor hărţi topoclimatice speciale pe baza poluării atmosferei pentru oraşul Piatra Neamţ şi împrejurimi (Apostol, 1994). Astfel, s-a extins conceptul de topoclimat şi în alte institute de profil din ţară, iar la facultăţile de profil din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca au fost organizate cursuri de topoclimatologie, ceea ce a contribuit la o diversificare continuă a preocupărilor din domeniul climatologiei. În acelaşi context amintim şi de cercetările care s-au desfăşurat în INMH, pentru valorificarea potenţialului climatic local favorabil diferitelor culturi care se integrează domeniului agrotopoclimatologiei (Pătăchie, Roşca, 1966; Berbecel, 1972, 1984 etc.). Pe baza lor au fost realizate şi hărţi de regionare a resurselor agroclimatice la nivel de ţară, care sunt, de fapt, hărţi agrotopoclimatice (Donciu, Gogorici, 1973; Berbecel şi colab., 19732, 1984; Povară, 1999 etc.). Pe aceeaşi linie se înscriu şi cercetătorii de la Staţiunea „Valu lui Traian” – Constanţa, cu alte contribuţii de agrotopoclimatologie (Mihăilescu, 1983, 1986; Mihăilescu şi colab., 1994) etc. În domeniul balneoclimatologiei, pe baza cercetărilor efectuate în IBFRM s-au obţinut rezultate notabile în ultimele decenii, fie asupra caracteristicilor bioclimatice ale Romîniei ( 1984), fie asupra caracteristicilor bioclimatice ale unor staţiuni balneare (Teodoreanu şi colab., 1984), sau asupra unor indici cum sunt: indicii climato-turistici, indicii bioclimatici (indicii de confort termic sau de inconfort prin încălzire, prin răcire şi adăpost de vînt), stresul climatic cutanat, pulmonar şi total, tipurile de vreme din staţiunile balneare şi influenţa lor asupra organismului uman (Teodoreanu 1981, 1986, 1991, 1994, 1996, 1998–1999, 1999, 2002 etc.), ca şi studiile de geografie medicală (Teodoreanu, 2004). Adăugăm aici şi cercetările efectuate în partea de vest a Romîniei privind stresul bioclimatic (Măhăra, 1994, 1995; Teodoreanu, 1998–1999). Şi de această dată se poate afirma că toate aceste rezultate care privesc particularităţile bioclimatice ale unor condiţii geografice locale bine definite, se încadrează domeniului biotopoclimatologiei (Teodoreanu, Dacos, Voiculescu, 1978). În acelaşi sens trebuie considerate şi cercetările care s-au efectuat în domeniul climatologiei urbane, domeniu iniţiat de Hepites şi dezvoltat cu precădere în ultimele decenii (Gugiuman, Erhan, 1970, 1973; Gugiuman, Cotrău, 1975; Erhan, 1973, 1976, 1980, 1985, 1988, Fărcaş, 1999 etc.), domeniu care este, de fapt, asimilat topoclimatologiei urbane (Geografia Romîniei, I, Geografia Fizică, 1983). O menţiune trebuie făcută şi pentru cercetările efectuate în domeniul climei pădurii, desfăşurate, mai ales, în cadrul Universităţii din Braşov, care au dus la conturarea obiectului topoclimatologiei forestiere (Marcu, 1971 a,b etc.), ca şi pentru cercetările privind clima peşterilor, care definesc obiectul speotopoclimatologiei (Racoviţă, 1975), sau cele care valorifică resursele climatice locale în domeniul turismului, ceea ce constituie obiectul topoclimatologiei turistice etc. Tot astfel, în legătură cu dezvoltarea construcţiilor de toate categoriile, a transporturilor, a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare etc., s-a conturat obiectul topoclimatologiei tehnice, domeniu care s-a impus prin cercetările realizate, în special, în INMH. Mulţimea şi varietatea rezultatelor obţinute în domeniul topoclimatologiei romîneşti, care abia s-a înfiripat la mijlocul secolului XX, fac ca la sfîrşitul acestuia şi începutul secolului XXI, să putem vorbi deja de o cercetare topoclimatologică direcţionată, pe mai multe planuri, cum sunt cele enumerate mai sus. Aceasta demonstrează şi faptul că, dacă la începuturile sale, utilizarea termenilor de topoclimă – topoclimatologie a fost contestată de unii specialişti de profil (Neacşa, 1972), astăzi apare ca un lucru firesc, fiind utilizaţi, nu numai de specialişti, dar şi de nespecialişti. În ultimul deceniu al secolului XX, în consens cu preocupările existente pe plan mondial, orientate de OMM, atenţia cercetătorilor, mai ales din Institutul de Geografie şi INMH, s-a concentrat asupra studiului hazardelor climatice, ca şi al fenomenelor climatice de risc, care au constituit teme prioritare de cercetare. Preocupările respective au vizat, pe de o parte, lămurirea terminologiei utilizate pentru definirea acestor fenomene climatice cu grad sporit de periculozitate, iar pe de alta, studierea unor astfel de fenomene la scara întregii ţări. Cercetările au consemnat faptul că în regiunile temperate în care se situează şi Romînia se produc cele mai variate astfel de fenomene, datorită interferenţei peste această zonă climatică a maselor de aer cu origini diferite (polar şi arctic, pe de o parte şi tropical, pe de altă parte), dar acestea sunt mai puţin violente decît alte hazarde naturale (tectonice, vulcanice sau meteorologice din regiunile intertropicale). Dintre toate hazardele climatice care împietează cel mai mult asupra calităţii vieţii, cele mai agresive sunt fenomenele de uscăciune şi secetă, excesul de umiditate şi vînturile tari etc., care atrag după sine alte consecinţe. De aceea, o altă concluzie a fost aceea că hazardele şi riscurile climatice sunt generatoare de alte riscuri (geomorfologice, hidrologice, pedologice, ecologice, sociale, economice etc.). Rezultatele obţinute au făcut obiectul unor comunicări ştiinţifice, al unor materiale publicate (Bogdan, 1992, 1994, 1996; Bogdan, Niculescu, 1992; Niculescu, 1993, 1997), ca şi al unui volum intitulat Riscurile climatice din Romînia (Bogdan, Niculescu, 1999). De altfel, în cadrul Academiei Romîne funcţionează o Comisie Naţională cu caracter interdisciplinar de studiere a hazardelor naturale, inclusiv a celor climatice, la care participă diverşi specialişti. Efortul lor concertat se îndreaptă spre diminuarea consecinţelor acestor fenomene şi creşterea gradului de confort şi a calităţii vieţii, problemă prioritară pentru mileniul III. 4.2. TEZELE DE DOCTORAT Ultimele trei–patru decenii sunt marcate şi de pregătirea superioară amplificată a cadrelor prin doctorat. În acest răstimp s-au susţinut circa 50 teze de doctorat în domeniul global al climatologiei, ceea ce înseamnă, în medie, circa 1–2 teze pe an, dintre care circa 20 au fost publicate. Tematica acestora este foarte variată: de climatologie la scară naţională, regională, de microclimatologie, topoclimatologie, fenologie, climatologie urbană, agroclimatologie, riscuri şi hazarde climatice, bioclimatologie etc.; aproape fiecare dintre acestea reprezintă o premieră în domeniu pe plan naţional, cu contribuţii originale, un început de drum pentru cercetările ulterioare, cu subiecte similare. Subliniem aici, realizarea primelor studii mai ample de climatologie şi microclimatologie urbană (Erhan, 1971/19793; Popescu, 1971; Belozerov, 1972), primele studii care vizează întregul complex climatic din regiuni depresionare intramontane (Mihai, 1971/1975) şi submontane (Ciulache, 1976/1997), din regiunile de podiş şi subcarpatice (Neamu, 1974/1998; Slavic, 1977; Bucşă, 1980; Apostol, 1999/2004), Mohan, 2001, Iancu, 2003) şi din regiunile de cîmpie (Măhăra, 1974/1977; Bogdan, 1976/1980, Stanciu, 2002), care vin în sprijinul dezvoltării agriculturii; primul studiu complex de microclimatologie asupra unui lac de acumulare (Mihăilescu, 1975/2001), de climatologie-topoclimatologie asupra unui culoar montan (Teodoreanu, 1977/1980), de bioclimatologie (Fărcaş, 1977; Ionac, 1996/1998, Bololoi, 2004), de agrometeorologie (Ioan, 2003), sau de climatologie marină (Chiotoroiu, 1998/2000, Braşoveanu, 2001); primele teze de riscuri climatice (Cristea 2001/2004), Vasenciuc, 2001/2003), de climă şi poluare (Magdalina, 2001/2004, Frumuşelu, 2002) etc.4 Subliniem, de asemenea, temele care acoperă tot teritoriul Romîniei, cum sunt: orajele în Romînia (Iliescu, 1979/1989), influenţa suprafeţei active a Romîniei ca factor genetic al climei (Bîzîc, 1980/1983), fenomenele meteoclimatice induse de Curbura Carpaţilor (N. Ion-Bordei, 1980/1989), ciclonii mediteraneeni care determină cele mai diverse stări de climă pe teritoriul Romîniei (Ecaterina Ion-Bordei, 1992/1983)5, riscurile climatice pentru cultura grîului de toamnă din Romînia (Povară, 1999/2000) sau precipitaţiile atmosferice şi influenţa lor asupra modelării reliefului (Dragotă, 1999), climatul radiativ în Romînia (Oprea, 2001), influenţa variaţiilor climatice asupra comportării construcţiilor supraterane din beton armat ale reţelelor electrice (Frumuşelu, 2002) etc. 4.3. ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ La sfîrşitul mileniului II şi în pragul mileniului III, climatologia romînească se prezintă cu o producţie ştiinţifică bogată, care a marcat aportul climatologiei reflectat în dezvoltarea gîndirii geografice şi, totodată, meteorologice. Este saltul care direcţionează clar noile domenii de cercetare, în care accentul cade pe studiile fundamentale, care se împletesc fericit cu cele aplicative. Ca urmare, putem concluziona că ultimele domenii s-au impus în literatura de specialitate prin lucrări de referinţă, între care, pe primul loc, sunt tezele de doctorat publicate în Editura Academiei sau în alte edituri. Nepublicarea celorlalte teze de doctorat a limitat circulaţia informaţiei ştiinţifice. Dintre tezele publicate, două au primit Premiul Academiei „Gh. Munteanu-Murgoci” pentru cercetările fundamentale realizate, care dezvoltă probleme teoretice de mare importanţă pentru climatologia romînească (N. Ion-Bordei, 1988; Maria-Colette Iliescu, 1989). Amintim cu această ocazie şi Premiul Academiei „Ştefan C. Hepites” acordat Elenei Teodoreanu pentru o lucrare de bioclimatologie (1995). ), Vremea şi clima în Romînia sub impactul factorilor dinamici (Isaia, 2000) etc., care au lărgit paleta studiilor abordate şi care reprezintă lucrări de referinţă pentru literatura de specialitate. După anul 2000 s-a diversificat şi mai mult paleta acestor publicaţii prin noi contribuţii (Păun, 2001; Ciulache, Ionac, 2003; Moldovan, 2003; Vasenciuc, 2003; Voiculescu, 2003; Ioan, 2003; Fărcaş, Croitoru, 2003; Croitoru, 2003; Barbu, Popa, 2003; Cheval şi colab., 2003; Cuculeanu – editor, 2003; Bălteanu, Şerban, 2003; Bălteanu, Trandafir – editori, 2004; Pop, Stan-Sion - editor, 2004); Cristea, 2004; Magdalina, 2004) etc. Amintim, de asemenea, şi hărţile climatice şi de poluare care reflectă influenţa agresivă a factorilor de mediu asupra instalaţiilor Reţelei Electrice de Transport (RET), şi anume: Romînia. Mediul şi RET. Atlas Geografic (editori: Bogdan, Frumuşelu, 2002) şi Romînia. Calitatea solurilor şi RET. Atlas Geografic (editori: Bogdan, Frumuşelu, Munteanu, 2004), cu valoare practică deosebită. Un aport important la cunoaşterea particularităţilor climatice şi topoclimatice l-au avut lucrările geografice de sinteză, cu capitole de climă, între care se includ: Geografia văii Dunării Romîneşti – text şi anexă de hărţi în culori (1969), Piemontul Getic (1971), Geografia municipiului Iaşi (Apăvăloae şi colab., 1977), lucrare distinsă cu premiul Academiei „Gh. Munteanu-Murgoci”, Excesul de umiditate din Cîmpia Romînă de Nord-Est (Gîştescu şi colab., 1979), monografiile geografice pe judeţe (1970–1984), Potenţialul mediului din judeţul Buzău (Zăvoianu şi colab., 1989) etc. În perioada analizată se disting două mari opere de valoare naţională şi internaţională, şi anume: Atlas R.S. Romînia (1972–1979), în cadrul căruia fascicula IV este dedicată hărţilor climatice realizate de cercetătorii de profil din Institutul de Geografie şi Institutul de Meteorologie şi Hidrologie şi Geografia Romîniei, în mai multe volume: vol. I, Geografia Fizică (1983), care conţine şi un capitol de climă (circa 100 p.), apreciat de Jean Nicod (1985) ca «une œuvre monumentale»; apoi în celelalte volume, III – Carpaţii Romîneşti şi Depresiunea Transilvaniei (1985); IV – Dealurile şi podişurile pericarpatice (1992) şi V – Cîmpia Romînă, Dobrogea, Dunărea şi Marea Neagră (în curs de publicare), în care clima este abordată regional, ca o componentă de bază a peisajului geografic. Ambele sunt lucrări de sinteză de mare anvergură, poate cele mai mari opere din literatura geografică romînească, care aruncă o lumină favorabilă asupra aportului climatologiei la dezvoltarea gîndirii geografice şi, respectiv, climatologice din acest ultim secol al mileniului II; sunt merite pentru care Octavia Bogdan şi Elena Niculescu au fost distinse cu premiul Academiei Romîne „Gh. Munteanu-Murgoci” pe anul 1983. Demne de menţionat sunt şi lucrările climatice cu caracter de informare, precum: Meteorologie… fără formule (Stăncescu, Balif, 1974), Meteorologie şi drumeţie (Stăncescu, Balif, 1979), Circulaţia aerului pe glob (Măhăra, 1979), Oraşul şi clima (Ciulache, 1980), Din tainele atmosferei (Stăncescu, 1980), Carpaţii – factor modificator al climei (Stăncescu, 1983), Muzele şi vremea (Teodoreanu, 1983), Climatele Pămîntului (Ciulache, 1985), Din istoria meteorologiei (Bîzăc, 1985), Organizaţia Meteorologică Mondială (Topor, 1986), Fenomene climatice de iarnă şi de vară (Bogdan, 1988), Cine eşti tu, meteorologule (Ecaterina Ion-Bordei, 1988), Fenomene atmosferice de risc (sau Fenomene geografice de risc, I) (Ciulache, Ionac, 1995), Variaţiile climei la sfîrşitul mileniului II (Chiotoroiu, 1997) etc. Numeroasele contribuţii care au propulsat cercetarea climatică sunt publicate în revistele de profil, ca: Meteorologia, Hidrologia şi Gospodărirea Apelor continuată cu Hidrotehnica, Studii şi Cercetări de Meteorologie, Studii de climatologie dedicate aniversării a 90 de ani de la crearea IMC; Hydrology and Meteorology şi Meteorology and Hydrology, continuate apoi cu Romanian Journal of Meteorology (din 1994), editate de IM/IMH/INMH, la care se adaugă revistele geografice ale Academiei Romîne, cum sunt: Studii şi Cercetări de Geografie, , Memoriile Secţiilor Ştiinţifice ale Academiei şi Proceedings, în care sunt înserate şi numeroase materiale de climatologie. Seria publicaţiilor geografice cu contribuţii climatice continuă cu Revista Geografică (serie nouă), editată de Institutul de Geografie, Comunicări de Geografie ale facultăţii de profil din Bucureşti, precum şi Analele Ştiinţifice – seria geografie, ale universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Oradea, Suceava, Timişoara, Lucrările Staţiunii „Stejarul”/Travaux de la Station „Stejarul” – Piatra Neamţ, Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir” – Univ. „Al.I. Cuza, Iaşi”, precum şi Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice şi Terra. La acestea se mai adaugă şi volumele dedicate unor manifestări ştiinţifice de profil, interne sau internaţionale, care vor fi prezentate mai jos. 4.4. ÎNVĂŢĂMÎNTUL DE SPECIALITATE În pas cu cerinţele unui învăţămînt modern, în cadrul universităţilor din ţară au fost introduse diferite cursuri obligatorii, opţionale sau facultative pentru formarea noilor eşaloane de cadre. Aceasta a impus organizarea tematică şi publicarea cursurilor respective, care au umplut un gol din literatura de specialitate necesară pregătirii profesionale a studenţilor. În acest răstimp, au apărut: cursuri de Climatologia Romîniei (Stoenescu, 1960; Donisă, Erhan, 1974; Dumitrescu, 1976); cursuri de Meteorologie-Climatologie (Pop, 1963 – partea I şi 1964 – partea a II-a; Erhan, 1983 – partea I şi 1988 – partea a II-a; Ciulache, 1985, 1994: partea I şi a II-a, 2002); cursuri de Meteorologie generală (Stoica, Cristea, 1971, Măhăra, 2001); de Meteorologie dinamică (Beşleagă, 1972); de Meteorologie marină (Neguţ, 1981); cursuri de Topoclimatologie şi microclimatologie (Ciulache, 1971; Fărcaş, 1998); cursuri de Climatologie urbană (Gugiuman, 1968; Fărcaş, 1999); de Meteorologie şi climatologie forestieră (Marcu, 1983), de Riscuri naturale şi tehnogene (Velcea, 1995), de Agrometeorologie (Dragomirescu, Enache, 1998, Stanciu, Vlad, 2001), de bioclimatologie (Enache, 2001) de Climatologie comportamentală (Ciulache, Ionac, 1998) de geografie medicală (Teodoreanu, 2004), de meteorologie-climatologie cu aplicaţii în turism (Gaceu, 2004) etc., care marchează tot atîtea direcţii de cercetare. La acestea se adaugă o serie de cursuri editate pentru şcolile tehnice sau liceele de specialitate: Climatologie şi agrometeorologie (Berbecel, Neacşa, 1966; Neacşa, Berbecel, 1979); Fizică şi climatologie agricolă (Dissescu şi colab., 1971); Meteorologie generală (Bacinschi, 1979); Climatologie şi aerologie (Neacşa, Frimescu, 1981) etc. Alte volume sunt dedicate lucrărilor practice din toate centrele universitare, care abordează o mare varietate tematică: de meteorologie-climatologie (Belozerov, Fărcaş, 1971; Fărcaş, 1983, 1987, 1988 a,b, 1990; Ciulache, 1973; Ciulache, Ionac, 1995; Erhan, 1999, Gaceu, 2001, 2002, Iordache, Vlăduţ, 2004), de riscuri climatice (Croitoru, 2003); de metodologia cercetărilor climatologice (Dumitrescu, Glăja, 1972; Marin, 1986; Apetrei, 1996); de meteorologie şi climatologie aplicată (Gheorghiu, 1997) etc., ca şi măsurători şi calcule de meteorologie (şi hidrologie), (Apetrei, 1997). De remarcat este faptul că şi în cadrul învăţămîntului superior particular au apărut cursuri universitare (Bordei, Căpşună, 2000; Povară, 2004; Văduva, 2004) şi caiete de lucrări practice de meteorologie şi climatologie (Ion-Bordei, Dima, 1999, Văduva, 2004) etc. Tot în sprijinul învăţămîntului de specialitate au mai fost publicate articole cu caracter metodologic, în special în revista Terra (Gugiuman, 1963, 1973; Bogdan, 1972; Ciulache, 1974), la care se adaugă şi alte studii mai ample, cu caracter ştiinţific şi metodologic pentru toate componentele mediului, cum sunt Indrumător pentru cercetări fizico-geografice (1965), în care este inclus un capitol privind observaţiile fenologice (Popova-Cucu, Şeitan); Studii geografice cu elevii asupra mediului înconjurător (Zăvoianu şi colab., 1981), în care sunt incluse şi capitole referitoare la fenomenele meteorologice cu efecte negative (Bogdan), ca şi la poluarea aerului (Mihai, Bogdan); atlase geografice pentru uz didactic, cum este Atlasul geografic general (coordonator Peahă, 1971, 1992), în care este inclus şi un set de hărţi climatice ale globului şi ale continentelor efectuate chiar de coordonatorul acestuia, ca şi Atlasul geografic al R..S. Romînia (coordonatori Tufescu, Mocanu, 1985), în care este, de asemenea, o fasciculă cu hărţi climatice referitoare la principalele elemente climatice caracteristice teritoriului ţării (Bogdan). În acelaşi scop, a fost publicată şi Harta climatică a lumii (murală), (Ciulache, 1982). 4.5. ILUSTRAŢIA CARTOGRAFICĂ O trăsătură relevantă a ultimelor trei – patru decenii o reprezintă şi ilustraţia cartografică bogată, atît ca mijloc de reprezentare grafică a unor fenomene climatice, cît şi ca temă de cercetare. De o atenţie specială s-au bucurat două teme prioritare de cercetare şi anume: hărţile climatice în culori, incluse în Atlas R.S. Romînia (1972–1979), şi Harta topoclimatică a Romîniei, sc. 1:200 000, pe foi topografice (1975–1990). Prima temă, realizată în colaborare cu cercetători din INMH, se referă la hărţile climatice pe elemente, hărţile fenologice, harta regionării climatice şi, de asemenea, Harta topoclimatică, realizate de cercetătorii din Institutul de Geografie, care a necesitat cercetări îndelungate de teren, cu caracter ştiinţific şi metodologic, ca şi pentru reprezentările grafice adecvate, pentru calculul parametrilor climatici şi al datelor topoclimatice rezultate din observaţii directe etc. Cea de a doua, realizată în colaborare cu alte unităţi de cercetare (v. mai sus), reprezintă o noutate cartografică. Pe parcursul elaborării fiecărei foi, legenda ei s-a completat treptat acoperind, cu semne specifice, toate topoclimatele regiunilor de munte, deal, cîmpie, deltă şi litoral, sau topoclimatele elementare generate de detaliile morfologice din regiunile respective (marea varietate a formelor carstice de suprafaţă, a reliefului dezvoltat pe şisturi cristaline, pe roci vulcanice, a reliefului de alunecare, de acumulare sau de eroziune, a microreliefului de crovuri, dune de nisip etc.), care determină o mare diversitate a structurii suprafeţei active. În această ultimă perioadă, atrage atenţia şi marea varietate a metodelor grafice utilizate în diferite studii pentru explicarea unor fenomene climatice, care arată o îmbogăţire tematică (abace de calcul ale diferiţilor parametri, rozele termice, pluviometrice sau pluviotermice, rozele de poluare, rozele polare, anemoizopletele, helioizopletele, pluvioizopletele, tautochronele, nomogramele climatice, diagramele circulare de frecvenţă sau de producere a îngheţului, profilele topoclimatice, diversele tipuri de climograme), care au ridicat mult valoarea acestor studii. La acestea se adaugă marea varietate a hărţilor climatice speciale pentru diferite componente ale climei, hărţi ale repartiţiei diferitelor riscuri climatice sau hărţi de vulnerabilitate a teritoriilor faţă de aceste riscuri, hărţi de poluare, ca şi hărţi de regionare. În ultimul deceniu, prin introducerea calculatoarelor ca mijloc tehnic de cercetare, pe baza unor programe variate de reprezentări grafice, s-a lărgit şi mai mult diversitatea ilustraţiei grafice şi cartografice, iar climatologia devine din ce în ce mai sugestivă. 4.6. MANIFESTĂRILE ŞTIINŢIFICE INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE Ultimele decenii s-au caracterizat şi prin cooperări internaţionale, prin numeroase manifestări ştiinţifice internaţionale de profil, la care au participat şi specialişti romîni. Astfel, în perioada 1971–1972, Gh. Neamu a participat timp de şase luni la cea de a XVII-a expediţie sovietică în Antarctica, atingînd latitudinea sudică de 78°28’. Această ocazie i-a permis realizarea lucrării Geografia Antarctidei (1982), distinsă cu Premiul Academiei „Gh. Munteanu-Murgoci” pe anul respectiv. Dintre manifestările ştiinţifice internaţionale mai importante menţionăm, în primul rînd, pe cel de al XXIII-lea Congres Internaţional de Geografie – Moscova 1976, la care au participat 10 climatologi-geografi din Romînia, rezumatele comunicărilor fiind publicate în volumul nr. 2, intitulat Climatology, Hydrology, Glaciology difuzat la congres. Cu această ocazie a fost prezentată şi comunicarea care a trezit interes, mai ales pentru specialiştii ruşi, chinezi şi japonezi. Amintim, de asemenea, şi de colocviile bilaterale romîno-bulgare, organizate de institutele de geografie din cele două ţări: Sofia 1990, 1992, Bucureşti 1991, 1993, la care au fost prezentate şi comunicări de climatologie asupra teritoriilor carpato-balcanice; alte comunicări s-au prezentat la colocviul romîno-englez (Bucureşti–Pătîrlagele, 1991) etc. Comunicările respective au apărut în seria publicaţiilor Geographical International Seminars (editori Gh. Niculescu, Cristina Muică, 1996 şi, respectiv, , 1993). Demne de menţionat sunt şi manifestările ştiinţifice interne cu participare internaţională. Aşa au fost: centenarul INMH (1984), cu care ocazie a fost editat volumul Un secol de la înfiinţarea serviciului meteorologic al Romîniei (editor INMH), Al IV-lea Simpozion Internaţional de Topoclimatologie organizat de Institutul de Geografie şi INMH sub egida Uniunii Internaţionale de Geografie şi a Comitetului Naţional de Geografie (ca o secţiune a Conferinţei de meteorologia Carpaţilor), care s-a derulat la Bucureşti–Buzău–Pătîrlagele (1987), cu care ocazie au fost editate mai multe volume bilingve (rom.-franc.); Topoclimatologia Romîniei, Bibliografie selectivă adnotată, Ghidul aplicaţiei de teren şi Programul colocviului cu rezumate, de asemenea, bilingve; congresele naţionale de geografie organizate de SSG, Semicentenarul Institutului de Geografie (1994), cu care ocazie s-a reluat seria publicaţiei Revista geografică, în care este consemnat aportul cercetătorilor din institut la dezvoltarea topoclimatologiei, la care se mai adaugă simpozioanele de climatologie urbană şi combaterea poluării aerului, organizate la Iaşi, ale căror comunicări care abordează o paletă tematică largă au fost publicate în două volume (editor, I. Gugiuman, 1976, 1979) etc. În anul 1999, a avut loc la Chişinău–Vadul lui Vodă în Republica Moldova, o conferinţă internaţională pe tema Modificări climatice globale şi regionale şi consecinţele lor socio-economice şi ecologice, organizată de Asociaţia Internaţională a Academiilor de Ştiinţă din ţările foste sovietice, sub egida ONU, cu sediul la Moscova, la care a participat şi un specialist din Institutul de Geografie (Bogdan, 1999). Concluziile subliniate în finalul acestei conferinţe de acad. Kotleakov, directorul Institutului de Geografie din Moscova, preşedintele asociaţiei respective şi fost explorator al regiunilor de gheaţă de la Polul Sud, au scos în evidenţă faptul că nu se poate vorbi încă despre o modificare a climei, ci de variaţii seculare ale climei. O modificare a climei presupune pe lîngă cauzele antropice (cum ar fi acumularea în atmosferă a gazelor cu efect de seră) şi cauze naturale (între care se includ şi cele astronomice), insuficient studiate pînă în prezent. Lucrările au fost publicate într-un volum apărut la Moscova (2000). În anii 1997–1999 a fost organizată reţeaua de cercetare franco-romînă de prof. dr. de la Universitatea Marseille I din Aix-en-Provence, pe tema unor hazarde naturale şi a unor studii climatice comparative dintre litoralul romînesc al Mării Negre şi litoralul francez al Mării Mediterane. Cu această ocazie au participat specialişti din mai multe centre de cercetare şi de învăţămînt superior din Romînia (Institutul de Geografie, Bucureşti, Academia Navală şi Universitatea „Ovidius” din Constanţa, ca şi Universitatea „Valahia” din Tîrgovişte). S-au susţinut mai multe comunicări (Bogdan, Niculescu, Neamu, Mihăilescu) şi a fost realizată o teză de doctorat (Brînduşa-Cristina Chiotoroiu) în cotutelă (). De asemenea, şi-au început pregătirea pentru doctorat alţi doi candidaţi (Murărescu, Dumitraşcu), la universitatea respectivă din Franţa. După 1990 sunt de menţionat şi seminariile bilaterale de GIS, cu periodicitate anuală, organizate de Catedra de geografie de la Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi şi Institutul de Geografie din Chişinău, la care s-au prezentat şi lucrări de climatologie. În paralel cu manifestările ştiinţifice internaţionale, la care cercetătorii romîni au participat în calitate de organizator sau de invitat, pe plan intern a avut loc şi o bogată activitate ştiinţifică interdisciplinară şi de colaborare (simpozioane, sesiuni, colocvii, mese rotunde, şedinţe de comunicări etc.), organizate de Secţia de Ştiinţe Geonomice a Academiei Romîne, Comisia pentru Programul Internaţional Geosferă–Biosferă (IGBP) şi Comitetul naţional romîn privind hazardele naturale al Academiei Romîne, Institutul de Geografie, INMH, Universitatea „Al.I. Cuza” – Iaşi, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, ca şi de Universitatea de Vest – Timişoara, Universităţile din Oradea şi Suceava sau de filialele de geografie ale SSG, mai ales din judeţele Gorj, Prahova, Vîlcea etc., la care s-au prezentat şi numeroase comunicări de climatologie, multe, însă, rămînînd în manuscris. Subliniem, totuşi, rolul acestora de şcoală în formarea şi perfecţionarea cadrelor de cercetare. Tot aici mai amintim şi atelierele ştiinţifice interdisciplinare de dezbatere organizate de ANSTI, Ministerul Industriei şi Comerţului şi Fundaţia Internaţională Sănătate – Mediu – Dezvoltare, cu colaborarea a 21 de instituţii, printre care şi Institutul de Geografie, cum a fost cel organizat pe tema Dezvoltarea durabilă în contextul tranziţiei de la societatea industrială la societatea cunoaşterii. Cu această ocazie, au stat în centrul atenţiei problemele antropizării mediului, inclusiv a atmosferei. Concluziile trase au relevat necesitatea trecerii de la societatea industrială, a cărei dezvoltare explozivă din secolul XX a dus la acumularea gazelor cu efect de seră, la societatea informaţională, a cunoaşterii aprofundate a acestora şi stăpînirea evoluţiei lor, prin punerea sub control prin monitorizarea impactului antropic şi refacerea mediului pe baza unor strategii direcţionate, care implică constrîngeri materiale, dar şi activităţi educaţionale de conştientizare a maselor în vederea unei dezvoltări durabile şi creşterii calităţii vieţii. 5. PROGRAME ŞTIINŢIFICE DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ În pas cu cercetarea meteorologică mondială, cercetarea romînească de profil s-a aliniat tot mai mult la programele internaţionale de lucru iniţiate de OMM, UGI şi ONU prin comisiile de climatologie şi Grupul de lucru de topoclimatologie, din cadrul cărora au făcut parte şi specialişti romîni. Printre programele iniţiate de OMM amintim: Programul mondial de cercetări climatice (, 2000), în care se includ: Programul modificărilor climatice globale, a diversităţii speciilor şi deşertificarea (IGBP); Programul privind studiul hazardelor naturale (IDNDR), Programul privind sistemul mondial de observaţii; Programul mondial de date climatice şi de supraveghere a climei; Programul mondial de aplicaţii şi servicii climatice destinate catastrofelor naturale; Programul mondial de cercetare a atmosferei şi mediului; Programul pentru prognoze meteorologice, cercetări de meteorologie tropicală, ale sistemelor meteorologice tropicale care determină exces de umiditate şi secetă; Cercetări de fizica şi chimia norilor; Programul pentru modificări artificiale ale timpului; Programul de meteorologie aeronautică, de meteorologie marină şi oceanică etc. De asemenea, sub egida ONU au avut loc şi reuniuni interguvernamentale de lucru în vederea cooperării ştiinţifice internaţionale, cum au fost: prima Sesiune a Comitetului Internaţional Interguvernamental de negociere a unei convenţii cadru privind schimbările climatice (Drăghici, 1991), Conferinţa ONU pentru mediu şi dezvoltare, Rio de Janeiro, iunie 1992 (Jelev, 1992), Programul pe termen mediu la nivel de sistem în domeniul mediului pentru perioada 1990–1995 (Mediul Înconjurător, 1991, II, 1–2, p. 83–86). Din 2001, a fost demarat programul Strategia Internaţională pentru reducerea dezastrelor (ISDNR), inclusiv climatice. Toate aceste acţiuni direcţionate au avut ca scop orientarea cercetării ştiinţifice din domeniul mediului înconjurător, în cadrul căruia, atmosfera şi relaţiile ei reciproce cu suprafaţa Terrei, ocupă un loc deosebit. În consecinţă, principalele preocupări din domeniul climatologiei sunt orientate, după anul 2000, spre studiul modificărilor climatice şi al reducerii efectelor dezastrelor provocate de hazardele şi riscurile climatice. Pe această linie, în ultimii ani au fost organizate alte manifestări ştiinţifice de cooperare internaţională, cu periodicitate de 1 la 2 ani, ale căror comunicări ştiinţifice au fost publicate în volume speciale. Aşa sunt: 6. PERSPECTIVE În pragul mileniului III şi la începutul acestuia, climatologia romînească se remarcă, atît prin profunzimea studiilor de cercetare fundamentală de profil, cît şi aplicativă, prin caracterul lor interdisciplinar tot mai accentuat, subordonat unor probleme majore cu care se confruntă omenirea în etapa contemporană, care derivă din programele mondiale de cercetare a climei. Printre aceste studii notăm: studiile referitoare la calitatea şi protecţia mediului înconjurător; studiul hazardelor şi al riscurilor climatice, în vederea reducerii pericolului producerii unor fenomene climatice de proporţii care pot provoca desfăşurarea în lanţ a altor tipuri de riscuri (geomorfologice, hidrologice, biogeografice, ecologice, economice, sociale, medicale etc.); studii privind poluarea atmosferei în vederea creşterii calităţii aerului şi reducerii riscurilor ecologice sau de apariţie a unor boli, ca şi a diminuării riscului producerii unor modificări globale ale mediului; studii asupra variabilităţii climatice şi a unor posibile modificări climatice care se repercutează în mod global asupra tuturor componentelor mediului înconjurător; studii privind supravegherea sinoptică a atmosferei prin mijloace moderne de monitorizare. În paralel cu acestea, se impun măsuri de educaţie şi creştere a nivelului de cultură a maselor, de reducere a efectului psihologic în faţa dezastrelor naturale şi de percepţie corectă a acestora, care trebuie privite ca modalităţi fireşti de manifestare a climei. De asemenea, sunt necesare măsuri participative, de conştientizare a maselor şi de respect pentru păstrarea calităţii mediului (a aerului), de colaborare cu organele locale pentru refacerea calităţii mediului în vederea unei dezvoltări durabile şi creşterii calităţii vieţii în ansamblul ei. În Romînia, în acest ultim deceniu al mileniului II, în care se încearcă noi structuri sociale şi o nouă ordine economică bazată pe principiile privatizării, în dezvoltarea ştiinţei, în general, şi a climatologiei, în special, se remarcă două tendinţe majore. Una dintre acestea vizează cercetarea fundamentală, care, aşa după cum s-a văzut, trebuie să contribuie la dezvoltarea climatologiei în ansamblul ei şi, totodată, să servească cercetarea fundamentală din ramurile conexe ale geografiei; cea de a doua vizează cercetarea aplicativă, care începe să capete un caracter tot mai pronunţat, de valorificare dirijată a potenţialului climatic local, de organizare mai bună a spaţiului geografic în raport cu politica de privatizare şi economia de piaţă. Aşa cum subliniau Morariu şi Valeria Velcea în lucrarea Principii şi metode de cercetare în Geografia fizică (1971) „… acest fapt impune cunoaşterea mai aprofundată a fenomenelor prin analize de detaliu, sprijinite de metode statistice, matematice şi experimentale” (p. 5). În acest proces complex de orientare interdisciplinară există riscul ca această ramură a geografiei, care este climatologia, să se transforme dintr-o disciplină de cercetare, într-o metodă de lucru utilizată chiar şi de nespecialişti pentru a satisface cerinţele privatizării (prin obţinerea certificatelor de impact asupra mediului), care, folosind la întîmplare cîteva date statistice neomogene, ajung la rezultate eronate, făcînd deservicii ştiinţei. Acest risc pare a se accentua şi datorită faptului că numeroase lucrări de valoare ştiinţifică elaborate de INMH, Institutul de Geografie sau de alte unităţi de cercetare, au rămas în manuscris, fără a se întrevedea posibilitatea publicării lor şi a asigurării accesului la informaţii, neputînd astfel intra în circuitul de valori ştiinţifice. Pe de altă parte, se întrezăresc şi alte aspecte determinate de cerinţele dezvoltării economice, în actuala etapă, în care primează cercetarea contractuală impusă de necesitatea dezvoltării proprietăţii private, mai ales pentru studii de impact asupra mediului. Acest fapt accentuează tot mai mult dezvoltarea cercetării aplicative. În legătură cu aceasta există riscul rămînerii în urmă a cercetărilor fundamentale prin inaccesul specialiştilor la datele meteorologice (ale căror costuri sunt foarte mari), fapt ce ar produce un decalaj evident între cele două laturi ale cercetării climatologice. Fenomenul este avantajat şi de unele măsuri administrative luate pentru acoperirea cheltuielilor de cercetare din fonduri de finanţare reduse, care au dus la înjumătăţirea reţelei meteorologice de stat şi a personalului tehnic respectiv. Această reducere simţitoare lipseşte teritoriul ţării de o monitorizare sinoptică corespunzătoare a tuturor factorilor climatici, cei mai dinamici factori de mediu, lăsînd loc interpretărilor eronate. În actuala etapă, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, se impun cu necesitate, studii asupra tuturor factorilor naturali de risc şi, în primul rînd, a factorilor climatici de risc, declanşatori de alte riscuri. Acest fapt reclamă cercetări aprofundate şi direcţionate (de climatologie generală şi regională, topoclimatologie şi microclimatologie, de agroclimatologie şi fenologie, de bioclimatologie şi climatologie medicală, de climatologie forestieră şi climatologie tehnică, de climatologie turistică şi riscuri climatice) şi concomitent cu acestea, dezvoltarea învăţămîntului de specialitate, astfel încît, să poată fi rezolvate problemele majore ale contemporaneităţii, iar mediul şi societatea să înregistreze cît mai puţine pagube materiale şi victime omeneşti. Este necesară, de asemenea, o colaborare ştiinţifică interdisciplinară, pe plan intern şi internaţional, pentru a putea fi atenuate consecinţele eventualelor riscuri naturale care se dezvoltă „în cascadă”. Trecerea „pragului” în mileniul III a deschis porţi largi de cooperare, atît pe plan intern, cît şi internaţional, ceea ce impune unirea tuturor eforturilor pentru creşterea calităţii vieţii, fenomen care va ridica climatologia romînească pe o nouă treaptă de dezvoltare fundamentală şi aplicativă. Conchidem apreciind că, în cei 120 de ani de activitate, climatologia romînească a înregistrat progrese mari, situîndu-se continuu pe o linie ascendentă. ŢARA MARAMUREŞULUI ÎN DIPLOMELE MARAMUREŞENE DIN SECOLELE XIV ŞI XV. UN SECOL DE LA TIPĂRIRE1 Situată în partea nord-vestică a ţării, la îmbrăţişarea celor două aliniamente principale ale Carpaţilor Orientali – Beschizii şi Păduroşii pe flancul de nord-est şi Vulcanicii de nord–Igniş–Gutîi–Lăpuş–Ţibleş pe flancul de sud-vest – care-i conferă înfăţişarea unei adevărate cetăţi naturale, Ţara Maramureşului, tipică depresiune cu caracter colinar, brăzdată de cursul superior al Tisei şi al afluenţilor Vişeu, Iza, Mara, Apşa, Taras, Talabor, Neagova şi Bîrjava, bogată în păduri, păşuni şi fîneţe naturale, dar şi resurse miniere, se înscrie printre străvechile vetre romîneşti transcarpatice – Crişana, Banat, Transilvania – intens şi permanent populate încă din vremea înaintaşilor lor, dacii, vetre, care, în urma repetatelor presiuni şi lupte violente purtate mai bine de două veacuri şi jumătate cu cotropitorii unguri, cad sub stăpînirea acestui regat2, ultimul ţinut fiind cel al voievodatului Maramureş la sfîrşitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea. Astfel se explică de ce atestarea documentară curentă a Maramureşului se petrece abia la începutul secolului al XIV-lea. Avîndu-se în vedere configuraţia geografică şi poziţia strategică a ţinutului, ca avanpost împotriva frecventelor incursiuni prădalnice ale tătarilor, cît şi calităţile oştenilor maramureşeni, regatul maghiar adoptă o politică de atragere a căpeteniilor maramureşenilor, iniţial menţinînd instituţia tradiţională voievodal-cnezială şi emiţînd, prin cancelaria crăiască, numeroase documente numite diplome, care confirmă sau reconfirmă punerea în drepturi moştenite din bătrîni (ab antiquo), care vorbesc de diferite donaţii de moşii, de titluri şi funcţii nobiliare, pentru serviciile credincioase aduse regelui (de obicei în războaiele purtate), sau de decizii judecătoreşti, în situaţii conflictuale apărute între cetăţenii obştei maramureşene şi coloniştii germani şi unguri (hospesi) aduşi în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Pe parcursul celor două secole – XIV şi XV – cancelaria crăiască şi curiile regeşti – în mod deosebit sub regii angevini şi corvineşti – au emis un număr important de asemenea diplome – de ordinul sutelor – documente asupra cărora reputatul jurist şi om de cultură maramureşean dr. Ioan Mihalyi de Apşa (1844–1914), fost procurator al Comitatului Maramureş în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi secretar al Asociaţiei pentru cultura poporului romîn din Maramureş3 înfiinţată în martie 1861, şi-a îndreptat atenţia, dedicîndu-şi peste trei decenii de muncă perseverentă, pentru descoperirea, descifrarea, interpretarea ştiinţifică şi redactarea adnotărilor şi informaţiilor extrem de preţioase a unui număr de 366 de astfel de documente, pe care le-a publicat în decembrie 1900 în reşedinţa comitatului Sighetu Marmaţiei, sub titlul Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV. Ţinîndu-se seama atît de munca depusă, cît şi de valoarea incomensurabilă pe care o au aceste documente, nu numai pentru Maramureş, ci şi pentru istoria şi cultura naţională, Academia Romînă l-a apreciat şi răsplătit prin acordarea, în anul 1902, a premiului „Năsturel Herescu” şi alegerea printre membrii săi4. De subliniat că acest gest de recunoaştere şi solidaritate a fost făcut unui cărturar patriot maramureşean, în condiţiile în care Maramureşul făcea parte din Imperiul austro-ungar şi în care politica de de deznaţionalizare a romînilor în Transilvania era acerbă. Lucrarea, în cele 675 pagini, însumează 366 de diplome emise de către cancelariile crăieşti maghiare şi, potrivit uzanţei timpului, toate redactate în limba latină. Marele merit al omului de cultură Ioan Mihalyi constă în acela că fiecare diplomă este precedată de o descriere succintă – gen rezumat – în limba romînă, a conţinutului său şi succedată de note, date şi explicaţii suplimentare extrem de preţioase, precum şi interpretări pertinente ale autorului, ceea ce sporeşte considerabil importanţa şi valoarea istorică şi geografică a acestor diplome. Importanţa istorică a diplomelor rezidă nu numai din vechimea lor (prima diplomă reprodusă purtînd data de 6 ianuarie 1300), ci şi din mărturiile care se aduc asupra unor fapte hotărîtoare, ca de exemplu conflictul deschis între voievodul Bogdan, încă din 1342–1343 şi regele Ludovic (urmaşul regelui Carol Robert de Anjou – învinsul de la Posada în anul 1330 de către Basarab I, primul domn al Ţării Romîneşti), conflict care avea să ajungă după 17 ani (în 1359) la un deznodămînt fericit pentru Ţara Moldovei; prin părăsirea Maramureşului de către voievodul Bogdan, cu oştenii săi devotaţi şi o parte din populaţie, traversarea munţilor Bucovinei şi înlăturarea de la cîrma Moldovei – considerată „marcă” a regatului maghiar – a urmaşilor voievodului Dragoş, Sas şi fiilor acestuia – Balc şi Drag, înfăptuindu-se cu ajutorul moldovenilor, care cunoşteau raporturile conflictuale cu regele Ludovic, neatîrnarea Moldovei în anul de graţie 1359. Astfel, Bogdan, fostul voievod maramureşean, considerat „infidel notoriu” în două diplome emise între anii 1360 şi 13655, devine primul domnitor al Ţării Moldovei de sine stătătoare şi întemeietor al unei dinastii – cea a muşatinilor – care a culminat prin Ştefan cel Mare, considerat de cancelariile europene şi de papalitate, drept cavaler al creştinătăţii, pentru biruinţele obţinute asupra oştilor imperiului otoman. Toate încercările de recucerire a Moldovei întreprinse de către Ludovic s-au soldat cu tot atîtea eşecuri pentru regatul maghiar. Mărturii în acest sens ne sunt trei diplome emise în anul 1360, prin care regele conferă familiilor nobiliare ale drăgoşeştilor sub titlul de donaţie nouă, moşiile romîneşti de pe valea Marei, Slatina (Giuleşti), Breb, Copăceşti, Deseşti, Hărniceşti şi Sat Şugatag6, romînului Vancea (Oancea) pentru aceleaşi servicii credincioase, jumătatea de apus a cnezatului Varalia (Subcetate)7 şi familiei Stan, posesia romînă Rona de Sus, toate cele trei „donaţii” pentru serviciile aduse în „recîştigarea” Moldovei8. Formulările sunt mai mult decît edificatoare. Aceeaşi manieră de a recompensa pe cei credincioşi coroanei au practicat-o şi ceilalţi crai. Dintre aceştia, menţionăm pe Matei Corvin, care, în urma înfrîngerii suferite la Baia, în lupta cu oştile lui Ştefan cel Mare în 15/16 decembrie 1467, recompensează prin diploma dată în 17 septembrie 1469, pe nobilul Coroiu din Vănceşti (azi Onceşti), pe fiul şi fraţii acestuia, precum şi pe oştenii maramureşeni din garda sa, prin scoaterea de sub orice jurisdicţie a comiţilor şi juzilor comitatului, pentru eroismul şi bărbăţia de care au dat dovadă în cursul bătăliei de noapte, cînd viaţa regelui a fost în mare pericol9 şi cînd au căzut mii de oşteni de ambele părţi. „Mărinimia” de care au făcut uz şi caz regii maghiari este falsă, deoarece chiar expresiile ab antiquo şi nova donatio din numeroase diplome ilustrează (după cum consemnează şi I. Mihalyi în nota infrapaginală a diplomei din 20 martie 1360), că moşiile respective şi înainte de această donaţie au fost ale lor. Elocvent în această privinţă este şi textul diplomei din 22 iunie 1384, în care regina Maria, fiica regelui Ludovic, confirmă donaţia tatălui său făcută magiştrilor Drag şi Ioan (fiii fostului voievod Sas) pentru serviciile credincioase în expediţia victorioasă asupra litvanilor. Beneficiau, însă, de faptul că numai regelui erau supuşi (sub vexillo regio), deoarece sub steagul lui erau înrolaţi a merge în bătălii. Maramureşenilor, ca descendenţi ai dacilor liberi, indubitabil li s-au transmis dragostea de glie şi spiritul de sacrificiu pentru păstrarea fiinţei lor, a independenţei şi a dreptului de proprietate. Cunoscîndu-li-se aceste calităţi de către regii maghiari cu mult înainte de supunerea voievodatului (o dovadă certă constituind-o însuşi textul Codex-ului Rohoncy) au dus la o politică de atragere a păturii conducătoare – voievod şi cneji – prin acordarea de donaţii, puneri în posesie de moşii, scutiri de dări şi înnobilări cu titluri şi funcţii în urma numeroaselor războaie purtate împotriva cumanilor, tătarilor, polonilor, bosniacilor şi turcilor. De îndată ce s-a produs imixtiunea regelui în autonomia Maramureşului, prin numirea unui comite, limitîndu-se, astfel, prerogativele voievodului – acţiunea directă a curţii crăieşti fiind aceea de substituire a instituţiei voievodale cu cea comitatensă – s-a declanşat conflictul iremediabil mai sus amintit între rege şi voievodul Bogdan şi scindarea orientării celor două familii voievodale înnobilate: a Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor: prima avîndu-l exponent pe neînduplecatul Bogdan, care în urma părăsirii Maramureşului şi instalării în scaunul Moldovei eliberate, a fost desmoştenit şi cea de-a doua – a Drăgoşeştilor – rămaşi credincioşi şi apropiaţi coroanei, fapt pentru care au fost puşi în posesia moşiilor fostului voievod (cf. diplomei din 20 martie 1360) şi li s-au conferit funcţii înalte şi titluri de nobleţe, precum şi noi moşii din afara Maramureşului10. Din rîndul acestora s-au remarcat voievodul Balc şi fratele său, magistrul Drag, care s-au aplecat cu gîndul şi fapta şi asupra propăşirii culturii şi spiritualităţii în Maramureş. Aceste fapt reiese din însuşi conţinutul diplomei din 13 august 1391, în care se consemnează călătoria celor doi nobili maramureşeni făcută la patriarhul Constantinopolului Antonie, de la care au obţinut binecuvîntarea şi ridicarea mănăstirii Peri (ctitorită de numiţii nobili) la rangul de stavropighie cu drepturi episcopeşti şi asupra ţinuturilor nord-transilvane: Ugocea, Medieş, Sălaj, Almaş, Chioar şi Ciceu, mănăstire recunoscută ca loc sacru al începuturilor scrisului în limba romînă. În chiliile acestui lăcaş s-au realizat cunoscutele manuscrise – Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi, păstrate în fondul de aur al Bibliotecii Academiei Romîne, împreună cu un alt valoros manuscris descoperit tot în Maramureş – şi anume la Ieud (Sbornicul de la Ieud), care, potrivit anului inserat în text „văleatul 6900” (corespunzător anului 1392), devansează cu un secol manuscrisele de la Peri. Din parcursul conţinutului diplomelor se detaşează străvechea şi statornica locuire a populaţiei autohtone romîneşti – a maramureşenilor – urmaşi ai dacilor liberi, pe aceleaşi vetre pe care au vieţuit înaintaşii, situate aproape în totalitate pe văile rîurilor tributare Tisei: Vişeu, Iza, Mara, Taras, Talabor, Neagova, Bîrjava. Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că toate cele peste 130 de aşezări pomenite în aceste documente din sec. XIV şi XV au continuat să-şi păstreze vetrele, moşiile şi denumirile în cadrul celor 7 cnezate ale voievodatului: cel de vale al Bogdăneştilor, ce cuprindea jumătatea de est a Maramureşului, Mara, Cosău, Varalia (Subcetate), Cîmpulung (denumit iniţial al Codrenilor), Talabor şi Bîrjava. Diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV ne consemnează, de asemenea, şi faptul că în timpul stăpînirii maghiare au avut loc două evenimente însemnate, şi anume: colonizarea cu saşi şi unguri (hospitum …de Maramorusio Saxonum et Hungarorum)11 în localităţile Hust, Visc, Teceu şi Cîmpulung în anul 1329 şi Sighet în 1352 declarate oraşe şi cu ruteni la sfîrşitul sec. XIV şi începutul sec. XV în partea de est a Maramureşului, unde s-au înjghebat aşezările: Poienile de sub Munte, Repedea, Ruscova, Bistra, iar în avale de Săpînţa, Remeţi. Cu toate acestea, Maramureşul rămîne precumpănitor romînesc, atît pe parcursul existenţei instituţiei voievodale, dominante în sec. XIV, cît şi a celei comitatense în secolele următoare, impusă şi statornicită de regatul maghiar şi imperiul habsburgic pînă la Marea Unire. Ioan Mihalyi de Apşa, excelent latinist şi om de vastă cultură, aduce astfel prin documentele şi diplomele publicate cu migală, perseverenţă şi competenţă ştiinţifică, noi dovezi în ceea ce priveşte latinitatea şi continuitatea poporului romîn în acest spaţiu nord-transilvan: mulţimea de toponime de origine latină întîlnite în cuprinsul acestui ţinut, care nici nu a fost sub ocupaţia legiunilor romane este mai mult decît revelatoare. Cercetînd întreg pachetul de diplome din cuprinsul volumului publicat, demn de remarcat este faptul că, atît paragrafele – rezumat (în limba romînă), care preced conţinutul integral al diplomelor redactate în limba latină, cît şi adnotările care succed aceste documente sunt de o neasemuită bogăţie şi variaţie de informaţii arheologice (descoperirea unor tezaure12 şi a numeroase depozite de bronz la Bîrsana, Şieu, Săcel, Giuleşti, Sarasău etc.), topografice pomenite cu prilejul hotărniciilor efectuate cu prilejul punerii în posesie, toponimice, demografice, lingvistice, financiare şi juridice, excelînd însă informaţiile geografice: denumiri de munţi (peste 40 de masive, piscuri, măguri şi dealuri, din care enumerăm: Gutîi, Ţibleş, Pietrosu Rodnei, Pietrosu Bardău, Toroiaga, Mihailecu, Pietriceaua, Cornu Nedeii, Bălăsîna, Ştiol, Bătrîna, Hudinu, Sărmătieş, Rotunzilor etc.), de ţarini şi poieni de văi şi cursuri de apă (Tisa, Iza, Vişeu, Cosău, Mara, Apşa, Taras, Talabor, Neagova–Iza Neagră–, Bîrjava, Cărpiniş, Slătioara, Valea Hotarului, Valea Cerbului etc.), de păduri şi locuri de vărat (loci estivalis, descensus vel caulam ovium), de cetăţi dacice (Belavara, Cremeniţa, Varalia) şi medievale (Hust), de aşezări permanente şi silişti, de exploatări de sare, prin care era renumit Maramureşul (la Slatina Giuleştiului, denumită şi Bătrîna, Coştiui, Valea Teceului şi Ocna Hustului), unele dintre acestea chiar foarte vechi, ca cea menţionată la răsărit de hotarul Ronei de Jos (, conform diplomei din 5 iunie 1418). Nu mai puţin importante sunt consemnările referitoare la drumurile de legătură ale Maramureşului. Din această categorie se remarcă existenţa şi caracterul diferenţiat al acestora. Astfel, sunt menţionate două drumuri principale „strata publica” (unul pe valea Marei, ce escalada masivul Gutîi şi ducea de la Baia Sprie–Baia Mare13), iar celălalt pe malul drept al Tisei ce lega ţinutul de Ungaria în anul 1336 (de Maramorisyo versus Hungaria ducentem)14 şi trei via – drumuri ce urmau: valea Izei către Cuhea (azi Bogdan Vodă), valea Tarasului către Criva şi malul stîng al Tisei între Săpînţa şi oraşul Visc ()15. În anul 1390 este menţionat şi drumul ce lega străvechea aşezare Bîrsana de pe valea Izei, de oraşul regal Baia Sprie ()16. Un alt drum din categoria via este menţionat, descrisă astfel de autor: „cărarea pe care se purta sare în vechime de la Giulesci cătră ţiera Oaşului, pe la Negresci în linia drepta peste păduri, pe la locul numit chiar pentru aceea Solotruc, aproape de Vîrful Rotundilor17. Demn de reţinut este şi faptul că în textul aceleiaşi diplome, emise în 6 aprilie 1456, este menţionată şi existenţa unui loc de încărcare a sării pe plute, pe malul Tisei în dreptul localităţii Cîmpulung ()18. Existenţa acestei bogăţii de informaţii privind aşezările, relieful şi cursurile de apă, s-a datorat şi necesităţii punerii corecte în posesie prin hotărnicii, deoarece în foarte multe cazuri încălcarea acestora a generat numeroase plîngeri, conflicte şi îndelungate procese19, cum s-a întîmplat între străvechile aşezări romîneşti – Săpînţa şi Sarasău – şi coloniştii saxoni şi unguri în anul 1329. Diplomele consemnează, totodată, şi informaţii preţioase privind îndeletnicirea de căpetenie a maramureşenilor şi anume păcurăritul – creşterea oilor. Una dintre dovezile cele mai convingătoare că în acest ţinut, bogat în păşuni montane şi fîneţe naturale, încă din vechime se practica un păstorit de anvergură, o constituie însuşi textul diplomei din 16 ianuarie 1451, emis de guvernatorul Ungariei, Iancu de Hunedoara, în care se menţionează detaliat că numai Ieudului îi aparţineau 9 stîni (descensus vel caulam ovium) în munţii de la izvoarele Izei şi Vişeului, între munţii Bătrîna şi Ştiol20. Atît de reprezentativ era păcurăritul, încît şi dările către stăpînirea maghiară erau percepute – după cum atestă mai multe diplome din secolele XIV şi XV – în animale (), fiind edificatoare şi în ceea ce priveşte mărimea acestora (a cincizecea parte). Printre mulţimea de denumiri geografice consemnate în aceste diplome, care au atras atenţia şi au stîrnit un deosebit interes ştiinţific şi regretatului profesor Ion Conea, este şi aceea a munţilor Cornu Nedeii (1936). Acest oronim, pomenit în diploma din 11 august 1373, ne confirmă, o dată în plus, străvechimea şi perenitatea impresionantelor întîlniri (nedei-tîrguri) de anvergură ale romînilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor Orientali şi Meridionali, păstrătoare peste veacuri pînă în prezent, a unităţii poporului, ale creaţiei materiale şi spirituale romîneşti, sub denumirea Hora la Prislop (pe locul pasului cu acelaşi nume) din vecinătatea muntelui pomenit în diploma sus amintită, manifestare cultural artistică autentică, cu personalitate distinctă, conferită de cele trei regiuni etnografic-folclorice – Maramureş, Transilvania şi Bucovina. Departe de a fi reuşit să desluşesc întregul volum de informaţii geografice ce-l conţine acest tezaur de documente, pentru care dr. Ioan Mihalyi de Apşa nu şi-a precupeţit eforturile de a cerceta asiduu timp de 34 de ani numeroase arhive, colecţii şi biblioteci şi a cutreiera satele maramureşene, de la locuitorii cărora a obţinut accesul la cel mai mare număr de documente (162 din cele 366), conchid printr-un apel călduros adresat tinerilor geografi, care îndrăgesc Ţara Maramureşului şi pe harnicii săi locuitori să se aplece mai mult decît am făcut-o eu asupra acestui inestimabil filon documentar, în semn de preţuire şi de veneraţie faţă de maramureşeni – urmaşi ai dacilor liberi – care, în pofida tuturor încercărilor la care au fost supuşi de-a lungul existenţei lor de către valurile succesive de năvălitori veniţi din marile întinderi ale Asiei, precum şi asupririi timp de peste 6 veacuri de stăpînire străină, şi-au păstrat identitatea, limba, cultura şi credinţa şi deopotrivă portul, datinile şi obiceiurile străbune din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre, făcîndu-se cunoscute şi apreciate pînă departe peste ocean. Nu de puţine ori, de-a lungul istoriei, au dat suficiente dovezi de adevărat patriotism, de demnitate, de muncă fără preget, de sete de cultură şi neclintită credinţă, de păstrare nealterată peste timp a tradiţiilor, de dăruire şi făurire de frumos, calităţi prin care maramureşenii ocupă un loc de cinste în istoria şi cultura neamului romînesc. SPECIALIZAREA INDUSTRIALĂ ŞI RISCUL SOCIAL ÎN ROMÎNIA. STUDIU DE CAZ – ORAŞUL TEXTIL BUHUŞI1 Restructurarea industriei a declanşat declinul accentuat de forţă de muncă şi de activităţi productive în ultimul deceniu. „Încărcătura” socială a procesului de ajustare structurală a industriei a încetinit derularea acestui proces, dar nu a „grăbit”, însă, elaborarea de strategii sectoriale sau spaţiale, capabile să ofere alternative de dezvoltare viabilă. Lipsa unei reacţii ferme şi consecvente din partea nivelului decizional a intensificat „răspunsurile” haotice, de auto-adaptare, proprii fiecărui centru industrial. Succesul sau eşecul procesului de restructurare, experimentate individual de centrele industriale, au fost condiţionate de gradul de specializare, de mărimea, de contextul specific de evoluţie sectorială, de poziţia şi rolul în integrarea orizontală sau verticală a ramurilor industriale în interiorul cărora evoluează. Dominanţa activităţilor industriale prezintă o gradaţie bine delimitată şi diferit reflectată de funcţionalitatea aşezărilor umane: s-au conturat centre industriale a căror economie este dominată de mai multe ramuri industriale, ierarhizate diferenţiat şi cu o structură diversificată; centre monospecializate cu o singură industrie dominantă şi un sistem de relaţii inter-industriale strict definite spaţial; sau centre monoindustriale cu activităţi concentrate într-o singură mare întreprindere, cu un grad de dependenţă economică şi socială severă. Evoluţia recentă a activităţilor industriale a demonstrat vulnerabilitatea celor două ultime categorii, fie că este vorba de aşezări urbane afectate de declinul industriei de prelucrare sau de aşezări rurale cu activităţi miniere în criză. În literatura de specialitate, termenul „specializare” arată dominarea unei activităţi în cadrul diviziunii spaţiale a muncii, fiind definit odată cu conceptualizarea teoriei bazei economice în anii ‘70. Activităţile care conferă specializare unei localităţi sunt cele care răspund cerinţelor externe. Ca activităţi motrice, acestea induc şi antrenează dezvoltarea şi extinderea altor activităţi, prin mecanismul efectelor multiplicative. Specializarea, însă, nu trebuie să fie evaluată numai în funcţie de adresabilitatea faţă de piaţa externă sau internă, ci şi de ponderea în structura forţei de muncă, de rolul în geneza şi consolidarea relaţiilor economice, de capacitatea de creare a progresului economic şi social. Riscul este o noţiune care a intrat în discursul geografic, pe de o parte referindu-se la efectele dinamicii apei (inundaţii, eroziuni), aerului (uragane, furtuni), suportului geomorfologic (erupţii, seisme, alunecări, prăbuşiri), insectelor (invazii) sau virusurilor (epidemii) iar pe de altă parte, la efectele activităţilor economice (incendii, poluare, maree neagră, radioactivitate, explozii, intoxicaţii şi otrăviri cu produse chimice). În domeniul industriei, riscurile sunt asociate tehnologiei, evaluînd implicaţiile pe care disfuncţionalităţile acesteia le generează asupra naturii şi colectivităţii umane. Fără excepţie, abordările geografice sau sociologice se referă la riscuri doar prin prisma dezastrelor potenţiale, a crizelor environmentale sau a pierderilor colective de vieţi omeneşti. Şi în cazul studiilor care pun în discuţie, în special, riscurile generate de industrie se observă aceeaşi abordare: aceea care se concentrează asupra fazei explozive a relaţiilor industrie-natură sau industrie-comunitate umană. Se ignoră complet faza latentă, a evoluţiilor industriale care, deşi nu ating punctul de climax, pot fi la fel de periculoase, datorită posibilei lor cronicizări în timp şi lanţurilor nelimitate de reacţii pe care le provoacă. Disfuncţionalităţile industriei manifestate cu acuitate în contextul procesului de restructurare se răsfrîng asupra celorlalte componente economice şi sociale. Declinul industriei, deşi nu provoacă dezastre naturale sau catastrofe umane, reprezintă un risc potenţial prin fragilizarea sistemelor sociale locale. În primul rînd, declinul industriei aduce o nouă stare în evoluţia sistemelor economico-sociale locale care accentuează incertitudinea, întîrziind sau diminuînd capacitatea de reacţie a comunităţii locale. Inexistenţa opţiunilor este la fel de dăunătoare ca şi multiplicarea acestora, influenţînd procesul decizional. Promovarea inovaţiilor (noi moduri de organizare, noi activităţi, noi tehnologii, noi produse) induce un nou risc, cel al asumării unei decizii corecte sau false. Aceasta afectează, pozitiv sau negativ, capacitatea sistemelor economice şi sociale de a absorbi riscurile iniţiale sau derivate. Declinul industriei, mai ales cînd aceasta este dominantă în economia locală, este o sursă de riscuri directe pentru sistemul social prin dezechilibrele pe care le cauzează pe piaţa muncii, a funcţionalităţii de ansamblu a comunităţii. Este, însă, şi o sursă de riscuri indirecte prin declanşarea disfuncţionalităţilor în comportamentul celorlalte componente economice şi sociale, ducînd la acumularea de riscuri, care la rîndul lor agravează evoluţiile societăţii (falimente, şomaj, sărăcie, inegalitate, segregare, relaţii sociale tensionate, fenomene deviante). Riscurile sunt, de obicei, evaluate prin raporturile fragile dintre costuri-beneficii, pierderi-cîştiguri, la fel ar trebui să fie estimat şi declinul industriei. Analiza de faţă îşi propune să identifice mecanismele prin care specializarea industrială devine un obstacol pentru dezvoltarea economică şi să determine formele de manifestare a riscurilor sociale induse de declinul industriei. Centrul industrial specializat – caracteristici. Aşezările cu funcţionalitate monoindustrială au apărut odată cu prima revoluţie industrială, avînd un rol important în consolidarea sistemelor economice. Sunt caracterizate de o curbă de evoluţie dezechilibrată, în care creşterea explozivă de debut este limitată în timp, fiind urmată, în lipsa inovaţiilor organizaţionale sau productive, de perioade de stagnare sau de declin. Dependenţa exclusivă a acestor centre de resurse industriale epuizabile sau apartenenţa strictă la o anumită „eră” industrială, generează uneori reversibilitatea procesului de dezvoltare industrială. Funcţionalitatea este specifică, fiind definită de concentrarea unei ramuri industriale care, printr-o evoluţie intensă şi rapidă, devine dominantă. Aceste centre au o capacitate relaţională distinctă, relaţiile industriale pe care le dezvoltă cu exteriorul sunt direcţionate pe traiectorii bine conturate, punîndu-şi amprenta asupra naturii şi intensităţii raporturilor reciproce cu celelalte centre. Joacă un rol particular în polarizarea spaţiului, deoarece caracterul specializat le asigură o poziţie privilegiată din punct de vedere al stabilirii relaţiilor industriale şi le conferă un rol mai eficient în structurarea mezo- şi macro-spaţială. Aceste atuuri se transformă în dezavantaje, în cazul unor contexte economice instabile, datorită inerţialităţii centrelor monofuncţionale, conferite de specializarea industrială. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, 1999, consemna: „S-au conturat zone defavorizate de puternică concentrare a şomajului. Este vorba de localităţi monoindustriale cu nivel de dezvoltare sub media naţională, cu oportunităţi reduse de creare de locuri de muncă” (p. 21), recunoscînd, implicit, vulnerabilitatea la riscuri sociale a acestor centre industriale. Bibliografia geografică romînească menţionează mai multe studii de caz dedicate centrelor industriale specializate. Au fost considerate centre monoindustriale acelea în care o ramură industrială deţinea peste 75% din totalul producţiei globale (Popescu şi colab., 1989), evoluţia acestora în timp fiind marcată de reducerea numerică de la 104 în 1968 la 57 în 1985, datorită tendinţei de diversificare industrială promovată de modelul de dezvoltare economică socialistă. Declinul industriei din ultimii 10 ani, care a afectat predominant oraşele mici şi mijlocii a căror economie era centrată, în general, pe activităţile productive, a reprezentat principala sursă de reducere a gradului de ocupare a forţei de muncă, fiind însoţit de capacitatea limitată a serviciilor de a echilibra piaţa locală. Analiza în timp a centrelor specializate, mai ales evoluţia acestora după 1990, este dificilă, deoarece statistica recentă nu mai înregistrează date detaliate pe ramuri industriale, ci doar totaluri pe ansamblul industriei de prelucrare. Centrul industrial dominat de o singură mare întreprindere – un caz particular. Opţiunea pentru studiul acestui tip de centre este argumentată de mai multe consideraţii: reprezintă cazuri particulare pentru exemplificarea raportului monospecializare industrială – risc social; deţin o frecvenţă semnificativă în sistemul industrial-urban romînesc, deşi tendinţa care a marcat evoluţia industrială din ultimul sfert de veac a fost cea de diversificare; au o incidenţă mare în cazul oraşelor de talie demografică mică şi mijlocie superindustrializate; prezintă dificultăţi de adaptare în contextul restructurării industriale. Impactul marii întreprinderi asupra oraşului monoindustrial s-a concretizat prin: influenţă asupra structurii interne a spaţiului urban, prin dimensionarea şi localizarea zonelor rezidenţiale, comerciale şi culturale şi prin direcţionarea căilor de comunicaţie; modelarea pieţei locale a forţei de muncă, dimensionînd-o şi orientînd-o profesional şi concentrînd cea mai mare parte a potenţialului uman; crearea unei comunităţi locale omogenizată social, prin menţinerea aceloraşi tradiţii şi convenţii sociale, a unei identităţi comune şi a unei societăţi înrădăcinate în contextul local. S-a definit în timp o societate stabilă, statică, legată de istoria locului şi de relaţiile interne, dar cu o capacitate redusă de comunicare faţă de prezent şi de sistemele sociale externe; asigurarea unei stabilităţi economice prin menţinerea aceluiaşi sistem productiv şi dezvoltarea repetitivă a structurilor iniţiale; conturarea unei identităţi locale şi a unei imagini de marcă care influenţează externalizarea funcţiilor industriale. Cum reacţionează acest tip de organism urban la restructurarea industriei, ce capacitate de adaptare prezintă la noile condiţii, ce atractivitate are pentru alte tipuri de activităţi, cum pot fi depăşite riscurile sociale? Acestea sunt doar cîteva din incertitudinile care apar în cazul restructurării industriei dominante şi care confruntă în momentul de faţă numeroase centre urbane mici şi mijlocii super-specializate industrial. Evoluţia recentă a industriei a arătat că, în condiţii de schimbări structurale profunde, monospecializarea industrială constituie un handicap pentru declanşarea dezvoltării endogene. Cauzele sunt următoarele: – stabilitatea consolidată pe termen lung se traduce în condiţii de restructurare a industriei dominante prin lipsa flexibilităţii structurilor sociale şi economice locale; – tradiţia profesională construită de-a lungul mai multor generaţii nu are valoare comercială în momentul în care schimbarea fundamentală a contextului economic cere experienţe alternative; – experienţa acumulată local orientează iniţiativele interne spre promovarea activităţilor care se pliază pe structurile industriale existente, structura economică fiind reprodusă prin noi activităţi care le continuă pe cele existente, acţionînd, deci, o inerţie a specializării care frînează tendinţele de diversificare industrială. Studiu de caz – oraşul textil Buhuşi. Alegerea unui centru cu industrie textilă este justificată de două argumente. În primul rînd, industria textilă nu determină, în general, centre monospecializate, fiind, de obicei, o industrie „de echilibru”, care preia excedentul de forţă de muncă feminină sau răspunde cerinţelor pieţei locale. În al doilea rînd, industria textilă s-a caracterizat în condiţiile procesului de restructurare printr-o traiectorie evolutivă particulară. Industria textilă – o industrie în declin. Una dintre ramurile industriale tradiţionale, prin care a debutat procesul de industrializare în Romînia, s-a caracterizat printr-o evoluţie ascendentă continuă pînă în 1990. Dezvoltată în ritmuri de creştere comparabile cu cele ale industriei totale, industria textilă ocupa locul al doilea în ierarhia sectorială a sistemului naţional, concentrînd 10,1% din forţa de muncă industrială. În intervalul 1990–1997, industria textilă a înregistrat un declin accentuat, care a redus efectivele de salariaţi cu 51,5%, cu mult peste media industriei de prelucrare (–27,7% în aceeaşi perioadă). Evoluţia industriei textile se detaşează nu numai faţă de cea a industriei totale, dar chiar şi faţă de traiectoriile înregistrate de celelalte ramuri componente ale „industriei uşoare”. De exemplu, industria alimentară a pierdut 12,4% din angajaţi, confecţiile 12,6%, iar industria pielăriei şi încălţămintei 20,9%. Ca urmare a declinului accentuat, industria textilă se situa, în 1997, pe locul al şaptelea în ierarhia ramurilor industriale, totalizînd doar 6,5% din forţa de muncă totală. Contribuţia industriei textile la declinul industriei romîneşti este semnificativă, aceasta fiind responsabilă pentru 21% din pierderile totale de salariaţi. Criza industriei textile are cauze generale, care acţionează şi în cazul celorlalte ramuri industriale (infrastructură productivă perimată, pierderea pieţelor tradiţionale, politică managerială defectuoasă), dar şi cauze specifice. Acestea din urmă, derivă din încercarea industriei confecţiilor de a rezista pe pieţele vestice prin adoptarea sistemului de funcţionare „lohn”, care presupune furnizarea materiei prime, a accesoriilor, a documentaţiei know-how de către partenerul străin, utilizarea forţei de muncă ieftine, dar bine calificată din ţară şi exportul produselor către alte pieţe. Analiştii apreciază că sistemul „lohn reprezintă un export de forţă de muncă vie” (Tribuna economică, 1996, 37, pag. 10). Valoarea exportului care se obţine prin lohn este de două-trei ori mai mică decît dacă produsele exportate ar fi realizate cu ţesături produse în ţară. Mai mult, prin sistemul lohn, industria confecţiilor a fost, în cea mai mare parte, izolată de industria textilă, al cărei principal beneficiar era în perioada socialistă. Cererea internă pentru industria textilă s-a redus considerabil, determinînd diminuarea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie la doar 48,4% în 1995, în timp ce la nivelul industriei naţionale procentul era de 50,3%. Din acest punct de vedere, industria textilă se situa în poziţii dezavantajate faţă de alte ramuri industriale cu dificultăţi structurale majore (industria mijloacelor de transport rutier, de echipamente, de materiale de construcţie). Un alt indicator al restructurării dificile a industriei textile este intensitatea procesului de privatizare. Cu ponderi de peste 50% din numărul total de salariaţi în întreprinderi privatizate se distingeau industria confecţiilor, pielărie-încălţăminte şi alimentară. Industria textilă se caracteriza prin ponderi de sub 50%, făcînd parte din aceeaşi categorie cu industria metalurgică, chimică şi a construcţiilor de maşini. Lipsa politicilor sectoriale, menţionată anterior, a acţionat negativ şi în cazul industriei textile. Mai mult decît atît, s-a resimţit şi lipsa unor reglementări legislative protecţioniste. Neinstituirea unor cote de import (practicate de alte ţări, mai ales, în contextul lărgirii Uniunii Europene şi, implicit, a desfiinţării barierelor vamale) a determinat o concurenţă acerbă a produselor străine în detrimentul producţiei interne. Comerţul cu produse textile a fost puternic dezechilibrat: în anul 1996, de exemplu, importurile de ţesături au fost de zece ori mai mari decît exporturile. Unul dintre elementele de diferenţiere a ramurilor industriale este volumul veniturilor salariale, industria textilă situîndu-se la baza ierarhiei. La începutul tranziţiei economice, cîştigul salarial mediu obţinut în industria textilă reprezenta 76,6% din cel al industriei de prelucrare. În 1997, decalajul se accentuase, cifrîndu-se la valoarea de 71,7% (450 864 lei în industria textilă, faţă de 628 815 lei pe totalul industriei de prelucrare). O consecinţă directă a acestei situaţii este numărul important de conflicte de muncă declanşate în industria textilă, 24 din totalul de 149 înregistrate în 1997 (16%). O istorie urbană modelată de dezvoltarea industrială. Oraşul Buhuşi este un centru textil cu o istorie industrială care a debutat la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Semnificaţia acestuia pentru dezvoltarea industrială a Romîniei este reflectată de menţionarea oraşului Buhuşi ca centrul textil cel mai important pentru regiunea de nord-est a ţării (Fig. 1), în ancheta industrială din anul 1920, ca şi reproducerea unei fotografii a întreprinderii de postav, ca una din cele mai reprezentative pentru industria romînească în Enciclopedia geografică a Romîniei din anul 1938. Din punctul de vedere al analizei de faţă, oraşul Buhuşi reprezintă un caz particular prin monospecializarea industrială, care a generat o dependenţă economico-socială foarte ridicată (oraşul cu 21 600 de locuitori furniza cea mai mare parte din cei 9 078 de angajaţi ai întreprinderii textile în anul 1990). Întreprinderea de postav a fost înfiinţată în anul 1885, producţia fiind destinată aprovizionării armatei. De la început a fost constituită ca o întreprindere mare, care concentra la sfîrşitul secolului al XIX-lea 200–300 de salariaţi şi 185 de maşini, cu utilizări diverse, care produceau 12 000 m de postav. Dezvoltarea continuă a întreprinderii a determinat în plan economic modernizarea tehnologică prin importul celor mai performante echipamente textile ale vremii, din regiuni cu tradiţie din Germania şi nordul Franţei (fuse, războaie mecanice, aparate de vaporizare, turbine, strunguri, rame pentru laminatoare). Consolidarea forţei economice s-a reflectat în impactul financiar pe care întreprinderea l-a cauzat pe piaţa internă a industriei textile: prin cumpărarea succesivă a acţiunilor de la fabrici textile din ţară (poseda 52% din capitalul fabricii Azuga, 60% din fabrica din Ploieşti, 30% din cea din Prejmer) şi prin fondarea unui monopol în 1937 controla 80% din producţia firelor şi ţesăturilor de lînă a celor 99 de întreprinderi existente în ţară. Capacitatea de polarizare a forţei de muncă a depăşit spaţiul urban, extinzîndu-se la nivelul celui regional, concentrînd 1 520 de salariaţi în 1920, 3 813 salariaţi în 1930, 5 100 în 1940. Între 1950 şi 1960 întreprinderea a fost supusă unui proces de extindere şi diversificare: au fost construite trei filaturi, o secţie de vopsitorie, un generator de aburi de înaltă tensiune, o filatură pentru fire artificiale şi o filatură de lînă pieptănată cu cea mai mare capacitate din ţară. Numărul angajaţilor a crescut, ajungînd la 6 227 în 1955, 7 020 în 1965, 8 078 de salariaţi în 1989. Întreprinderea şi-a menţinut rolul dominant în economia urbană, celelalte activităţi industriale fiind limitate (un atelier de confecţii al cooperaţiei meşteşugăreşti, cîteva unităţi alimentare de interes local şi o secţie de prelucrare a lemnului). S-a conturat în timp o puternică specializare a forţei de muncă, datorită mediului economic restrictiv, transmiterea profesiei de ţesător sau filator de la o generaţie la alta a influenţat structura ocupaţională a populaţiei. S-a adăugat înfiinţarea în anul 1936 a şcolii profesionale care a pregătit forţa de muncă specializată nu numai pentru industria locală, ci şi pentru alte mari întreprinderi textile din Bacău, Ploieşti, Constanţa. Fig. 1 – Industria textilă din Romînia, 1920. – Textile industry in Romania, 1920. Funcţiile sociale ale întreprinderii au devenit dominante la nivelul oraşului, nu doar prin faptul că 80% din populaţie depindea economic de fabrica de postav, dar şi prin concentrarea unui set diversificat de activităţi sociale. Fabrica patrona o policlinică de medicină generală şi stomatologie, cu aproximativ 500 de locuri, o creşă cu capacitate de 120 de paturi, considerată model pe ţară, o grădiniţă cu program săptămînal, o bibliotecă cu 60 de mii de volume, un club sportiv şi o sală modernă de sport, terenuri de fotbal şi handbal, pistă de atletism, o casă de cultură, o echipă de teatru, un taraf de lăutari şi ansamblul de dansuri populare „Suveica”. Pentru salariaţii fabricii funcţionau o cantină şi o gospodărie anexă. În atelierele fabricii se desfăşura practica şcolii profesionale şi a şcolii de maiştri de profil. Extinderea întreprinderii a generat apariţia „oraşului de sus”, situat în extremitatea sudică a Subcarpaţilor Trotuşului (Dealurile Runcu) faţă de vechiul nucleu desfăşurat de-a lungul văii Bistriţei. Schiţa de sistematizare elaborată în anul 1960 a delimitat zona industrială şi de transport din şesul Bistriţei, flancată de o zonă rezidenţială veche de zona administrativă, comercială şi rezidenţială nouă din „oraşul de sus”. Tranziţia declanşată după 1990 a adus evoluţii negative la nivelul întregii industrii textile, resimţite cu acuitate de centrele monospecializate. Pierderea pieţei externe şi reducerea drastică a cererii pe piaţa internă (datorită adoptării sistemului de producţie lohn de majoritatea fabricilor de confecţii) au constituit cauzele principale pentru declinul producţiei de la 12 la 5,5 mil m2 stofă şi disponibilizarea a 4 000 de salariaţi în perioada 1990–1996. Productivitatea mică, efortul financiar pentru întreţinere şi funcţionare, ciclurile de producţie lungi, perimarea infrastructurii tehnice (45% din utilajele tehnologice sunt amortizate integral) fac dificil procesul de restructurare. S-au adăugat disfuncţionalităţile înregistrate de reţeaua de furnizori, de exemplu, închiderea întreprinderii de celofibră Dunacor din Brăila, sau a secţiei de fibre poliesterice de la Terom Iaşi au afectat procesul de producţie al întreprinderii din Buhuşi. Pe de altă parte, s-au resimţit efectele descreşterii numerice a şeptelului şi dezorganizării reţelei de intermediari (DCA, IAS) care colectau materia primă. Rezultatul se concretizează prin reducerea cantităţii de lînă brută de la 4–5 mii de tone anual pînă în 1990 la 1,3–1,4 mii de tone după acest an. De asemenea, structura beneficiarilor s-a modificat fundamental: nu mai sunt incluse marile fabrici de confecţii, ci doar cîteva mari magazine din diverse oraşe, cîteva mici fabrici particulare de confecţii, cele trei magazine proprii. Acumularea stocurilor a condus la lipsa lichidităţilor şi cronicizarea dificultăţilor financiare, iar întreprinderea a fost nevoită să renunţe la infrastructura socială (creşă, grădiniţă, cămin de nefamilişti, cantină) şi activităţile adiacente. Rolul de coeziune asupra comunităţii locale s-a redus, întreprinderea devenind cel mai important generator de conflicte sociale. Declinul întreprinderii dominante a creat un mediu economic critic, neatractiv pentru activităţi dinamice. Rata şomajului de care se face responsabilă întreprinderea de stofe este de 9,4% din populaţia activă, nu redă decît parţial impactul asupra forţei de muncă datorită disponibilizărilor care au afectat în primul rînd navetiştii rezidenţi în spaţiul rural. Există o relaţie directă între evoluţia populaţiei active şi a celei industriale: salariaţii oraşului s-au redus numeric cu 4 484 de persoane, iar fabrica a pierdut aproximativ 3 491 de angajaţi. În consecinţă, ponderea celor ocupaţi în industrie din totalul populaţiei ocupate a rămas aproape neschimbată (77,9% în 1990 şi 76,4% în 1996). Structura ocupaţională a şomerilor, în proporţie de peste 20% confecţioneri, a stimulat înfiinţarea mai multor mici firme particulare de confecţii, unele desprinse din Cooperaţia mesteşugărească, altele înfiinţate de investitori locali sau în colaborare cu investitori străini (Fashion House, societate mixtă romîno-italiană). Nu există o corelaţie între înfiinţarea acestor activităţi potenţial dinamice şi redresarea industriei textile în declin, majoritatea firmelor de confecţii nu folosesc decît parţial materii prime de la întreprinderea de stofe, restul furnizorilor reflectă alegeri aleatorii. O primă concluzie care se desprinde din acest paralelism este lipsa unei strategii coerente de revigorare economică, noile activităţi nu sunt valorificate de administraţia locală pentru a atenua impactul crizei întreprinderii textile. O a doua concluzie este lipsa de comunicare în scopul redresării sociale între agenţii economici şi administraţia locală: valurile de disponibilizări nu sunt corelate cu derularea programelor de reprofilare profesională. Există o riscantă discrepanţă între programul de restructurare pe care şi l-a propus întreprinderea textilă şi capacitatea administraţiei locale de a gestiona piaţa forţei de muncă. Pericolul şomajului de lungă durată se suprapune peste nivelul economic precar al populaţiei, datorită faptului că veniturile obţinute din industria textilă sunt printre cele mai reduse la nivelul industriei naţionale. La nivelul comunităţii locale, stabilitatea economică şi socială oferită de întreprinderea textilă a fost înlocuită cu o divergenţă de tendinţe şi conflicte de interese. Identitatea comună a fost compromisă prin situarea celor doi parteneri: agent economic – comunitatea locală în contexte cu finalităţi diferite. Concluzii. Efectele restructurării industriale într-un centru monospecializat nu se resimt doar la nivelul activităţilor productive, ci afectează şi activităţile terţiare. În mare parte, serviciile, în special cele cu adresabilitate socială, au fost susţinute financiar de întreprinderea industrială. Declinul producţiei şi dificultăţile financiare ale acesteia au determinat diminuarea funcţiilor sociale şi degradarea infrastructurii. Lipsa unei politici de dezvoltare locală este în primul rînd rezultatul deficienţelor de comunicare dintre actorii implicaţi în procesul decizional. Conceptul guvernanţei locale, care stă la baza elaborării strategiilor de dezvoltare, implică parteneriat (climat de încredere, comunicare, convergenţă de interese, acord asupra obiectivelor strategice şi a priorităţilor) între marea întreprindere industrială, administraţia locală, instituţiile publice, comunitatea, în ansamblu. MARI DISPARITĂŢI REGIONALE ÎN REPARTIŢIA INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÎNIA. DOUĂ SPAŢII REGIONALE OPUSE: BUCUREŞTI ŞI REGIUNEA DUNĂREANĂ Procesul de reorganizare a spaţiului mondial, în plină desfăşurare în prezent, implică, bineînţeles, şi reorganizarea spaţiului continental şi naţional prin el însuşi şi în raport cu zonele învecinate. Se remarcă faptul că, în cadrul acestui proces are loc o orientare a fluxurilor şi relaţiilor într-un spaţiu cuprins între doi poli teoretici „centru şi periferie”, centralitatea fiind considerată „principiul de existenţă” a sistemului, iar spaţiile periferice avînd un rol pasiv, de slabă transformare, fiind mai puţin integrate în dinamica acestuia. În ultimul timp, rolul periferiei a fost reconsiderat, unii specialişti prezentînd-o ca spaţiu tampon, asupra căruia acţionează „reverberaţiile” dinamicii locurilor centrale. Se susţine ideea că periferiile dau unitate sistemelor, subliniindu-le specificul funcţional şi integrarea spaţială. La nivelul continentului european aceşti doi poli sunt plasaţi spaţial diametral opus, „centrul” economic, cultural, financiar şi politic fiind considerat Vestul, iar „periferia“ aflîndu-se în Europa de Est şi Sud-Est. În acest spaţiu bipolar iau naştere, pe lîngă multe altele, fluxurile de capital, pentru moment, invariabil pe aceeaşi directie Vest-Est. Răspîndirea investiţiilor străine în spaţiul naţional este determinată de aceleaşi legi existente la nivel global şi continental, şi anume de existenţa centrelor şi a periferiilor. În acest caz rolul de centru este preluat de localităţile urbane, cu precădere cele mari, cu funcţii complexe, pe cînd spaţiile cu caracter pregnant rural rămîn în domeniul periferiei. Aceeaşi legitate se manifestă în cazul repartiţiei regionale a capitalului străin sosit în Romînia în perioada 1990–1997, perioadă la care studiul de faţă se referă. Situaţia este bine relevată de datele existente la jumătatea anului 1997, cînd spaţiul urban, fără oraşul Bucureşti, concentra 90% din capitalul străin investit în Romînia. Din punct de vedere regional, mult mai atractiv s-a dovedit spaţiul transilvan în totalitatea lui şi în special regiunile de dezvoltare de vest şi de nord-vest. Ocuparea primei poziţii în ierarhie de către regiunea de sud-vest reprezintă o distorsiune a realităţii, determinată de valoarea deosebit de ridicată a capitalului coreean investit la Craiova (DAEWOO Automobile SA) şi care este singura mare investiţie din regiune. În contextul acesta, de o importanţă reală pentru studiu se remarcă situaţia a două spaţii învecinate, dar care se constituie din punct de vedere al forţei de atracţie a investiţiilor străine directe în centru şi periferie. Este vorba despre oraşul Bucureşti, capitala ţării şi principalul centru urban al ei şi despre spaţiul dunărean cu caracterul lui de pregnantă ruralitate. 1. CENTRALITATEA ORAŞULUI BUCUREŞTI ÎN PEISAJUL INVESTIŢIONAL ROMÎNESC Oraşul Bucureşti constituie un caz aparte în reţeaua de aşezări urbane a Romîniei, detaşîndu-se din toate punctele de vedere. El se constituie într-un puternic centru polarizator la nivel naţional. Acelaşi rol îl joacă şi în cazul investiţiilor străine, forţa sa de atracţie fiind deosebit de mare. Bucureştiul oferă investitorilor interesaţi de Romînia cea mai complexă structură socio-economică: un număr mare de întreprinderi industriale de diferite mărimi şi din diferite domenii economice, o reţea de transporturi şi telecomunicaţii mai complexă decît în restul ţării şi cu legături în toate colţurile acesteia, inclusiv internaţionale, un comerţ bogat şi variat, cu posibilităţi de dezvoltare rapidă, o reţea bancară puternică, o structură complexă a serviciilor şi nu în ultimul rînd, o forţă de muncă numeroasă şi specializată. Nu trebuie uitat rolul de centru politic şi administrativ al oraşului, acesta fiind sediul principalelor instituţii guvernamentale, cu rol de coordonare la nivel naţional. Se poate spune, deci, că marele oraş oferă întreaga gamă de elemente necesare desfăşurării unei activităţi economice în cele mai bune condiţii. Toate acestea au determinat orientarea majorităţii investiţiilor străine directe sosite în Romînia spre capitală. Pînă în iulie 1997 se investiseră în Bucureşti peste 1,5 miliarde dolari, ceea ce reprezenta 58,8% din totalul investiţiilor din Romînia, ţinînd cont de faptul că mai mult de jumătate din investiţiile străine se concentrează în acest spaţiu s-a considerat necesară analiza complexă a fenomenului. Concentrarea puternică a capitalului străin în Bucureşti este o caracteristică a întregii perioade analizate (1990–1997), valorile procentuale variind între 78% (1994) şi 53% (1996). Singura excepţie o reprezintă situaţia din anul 1993, cînd pe fundalul unei scăderi generale a volumului de investiţii în Romînia s-a produs şi o reducere accentuată a celor din Bucureşti (37%). Comparativ cu evoluţia fenomenului, la nivel de ţară se constată o tendinţă de creştere constantă, cu singura excepţie din 1993, creşterea fiind însă mult mai accentuată în a doua parte a intervalului, ca urmare a unui întreg complex de factori (Fig. 1). Legislaţia economică şi cea în domeniu s-a conturat, nemaifiind necesare decît unele intervenţii în timp, în funcţie de evoluţia situaţiei economice, economia a suferit anumite transformări în direcţia sistemului de piaţă, stabilitatea socio-economică şi politică se fac din ce în ce mai bine simţite. Fig. 1 – Evoluţia comparativă a capitalului străin investit în Romînia şi în Bucureşti. Polaritatea oraşului Bucureşti se manifestă şi din punct de vedere al numărului de societăţi mixte create. Se remarcă faptul că, în capitală nu există doar societăţile înfiinţate direct aici, ci şi sediile centrale ale unor joint venture-uri cu activităţi efective în alte localităţi şi care şi-au creat astfel de sedii din nevoia accesului direct la „centru”. Numărul total al societăţilor mixte din Bucureşti era în iulie 1997 de 29 013, reprezentînd 63,8% din numărul total la nivel de ţară. O altă dovadă a rolului de loc central al Bucureştiului în spaţiul investiţional romînesc o constituie numărul foarte mare al societăţilor cu investiţii mai mari de un milion de dolari – 157 (55,1% din totalul investiţiilor mari pe ţară) – însumînd 826 milioane de dolari ce reprezintă, din nou, mai mult de jumătate din investiţiile mari la nivel naţional (52,4%). Cea mai mare investiţie din Bucureşti, la sfîrşitul anului 1996, era de 50 de milioane de dolari şi aparţinea domeniului construcţiilor de maşini. În ceea ce priveşte structura pe domenii de activitate a investiţiilor străine mari din capitală, se constată un oarecare echilibru în repartiţia acestora. Totuşi, din configuraţia existentă (Fig. 2) se conturează rolul important pe care serviciile îl joacă în funcţionalitatea acestui oraş, servicii care au atras numeroase investiţii, mult mai multe comparativ cu alte oraşe ale ţării. Se remarcă, astfel, dominarea certă a investiţiilor din comerţ, turism şi din sistemul bancar, cele din industrie avînd o pondere mult mai redusă decît cea la nivel de ţară. Fig. 2 – Structura pe domenii de activitate a investiţiilor străine directe mari în Municipiul Bucureşti (1997). Provenienţa investiţiilor din capitală este asemănătoare cu cea la nivel de ţară, principalii investitori fiind cei din Europa de Vest (65%) (Fig. 3). Printre primii investitori aici se află însă şi S.U.A., Turcia şi Grecia. Fig. 3 – Provenienţa investiţiilor străine directe mari din Municipiul Bucureşti (1997). 2. PERIFERICITATEA SPAŢIULUI DUNĂREAN ÎN RELAŢIE CU FENOMENUL INVESTIŢIONAL Considerată a fi cea mai importantă cale de navigaţie a Europei, spre care se îndreptau principalele drumuri comerciale dinspre centrul continentului, Peninsula Balcanică şi ţărmul Adriaticii, Dunărea a favorizat, din cele mai vechi timpuri, apariţia a numeroase aşezări, rezultat al activităţilor comerciale şi de transport, în primul rînd. Pe malul romînesc al Dunării, spaţiu de intensă ruralitate, procesul de urbanizare s-a desfăşurat rapid şi intens după 1829, cînd s-a semnat tratatul de pace de la Adrianopole, iar comerţul pe Dunăre a devenit liber, nemaifiind constrîns de controlul otoman. Procesul de transformare a tîrgurilor dunărene în oraşe-porturi s-a desfăşurat în valuri succesive, în funcţie de poziţia lor în diferite sectoare ale Dunării. Principala funcţie a acestor oraşe a fost, anterior perioadei socialiste, cea comercială, axată pe comerţul cu cereale, care a determinat, de fapt, dezvoltarea lor. Dar, construcţia căilor ferate, ce legau zona de cîmpie cu porturile Brăila, Galaţi, Constanţa, a deschis o nouă cale de transport a cerealelor, concurînd puternic vechea cale fluvială. Rezultatul a fost stagnarea unora dintre oraşe, singurele favorizate rămînînd cele situate pe Dunărea maritimă (Galaţi, Brăila). A avut loc din acel moment o evoluţie diferenţiată, ce a dus la ierarhizarea aşezărilor urbane dunărene: Galaţi şi Brăila s-au impus prin mărime demografică, întinderea vetrei, complexitatea funcţiilor şi extinderea zonelor de convergenţă economică; ele sunt urmate de Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu şi Olteniţa, datorită dezvoltării activităţilor din domeniul construcţiilor navale; restul oraşelor îndeplineau funcţia de centre de servicii şi tîrguri locale, strîns legate de caracterul agricol al regiunilor de cîmpie şi podiş înconjurătoare. După 1948, în condiţiile în care politica de industrializare socialistă era un deziderat major al conducerii de atunci a Romîniei, majoritatea oraşelor dunărene a cunoscut o intensă dezvoltare industrială, ce a devenit determinantă în definirea funcţionalităţii urbane. Cu toate acestea, spaţiul dunărean a rămas de un intens ruralism cu arii urbane puţin extinse şi insulare. Din analiza ponderii populaţiei active din cea totală şi a structurii ei profesionale rezultă că, în lungul Dunării, gradul de ocupare variază între 29 şi 76%, în cele mai multe cazuri valorile fiind sub media pe ţară. Deşi spaţiul dunărean cunoştea un proces de dezvoltare economică, Dunărea îşi pierduse valenţa de element de legătură avută anterior, cîştigîndu-l pe cel de barieră N-S, datorită transformării graniţelor în limite impenetrabile ale teritoriilor naţionale, dezvoltarea urbană şi economică din acea perioadă fiind artificială. De asemenea, ponderea redusă a populaţiei ocupate în ramuri ale industriei scoate în evidenţă acelaşi lucru. Dacă înainte de 1989, evoluţia economică a aşezărilor dunărene prezenta o tendinţă oarecum pozitivă, de multe ori stagnantă, odată cu schimbările structurale produse ulterior, a apărut o nouă tendinţă de evoluţie şi anume una negativă. Cauzele generatoare ale acestui proces sunt: declinul general al economiei romîneşti, cu efecte directe în scăderea volumului de mărfuri tranzitate pe Dunăre şi a producţiei capacităţilor industriale localizate în centrele industrial-portuare; desfiinţarea CAER, ce se soldează cu pierderea unor importante pieţe de desfacere, cu impact negativ, îndeosebi, asupra ramurilor industriale a căror producţie era orientată spre aceste pieţe şi, în special, asupra siderurgiei, ramura cea mai bine reprezentată în structura sectorială a oraşelor dunărene; diminuarea dramatică a investiţiilor din domeniul industrial ce împiedică derularea proceselor de modernizare şi retehnologizare a unităţilor industriale, menţinînd, în acelaşi timp, nivelele scăzute de productivitate a muncii; intensificarea acţiunilor de protecţie a mediului, care constituie un factor de presiune pentru industriile poluante (chimie, siderurgie), ce sunt nevoite să limiteze producţia pentru a se încadra în limitele de poluare admise. Odată cu scăderea activităţii industriale din zonă s-a redus puternic şi traficul fluvial. La aceasta s-a adăugat şi declanşarea războiului în Iugoslavia şi, apoi, aplicarea embargoului. Astfel, în 1993, doar 7,07 mil. de tone totalizau mărfurile transportate pe calea fluvială, adică 18,95% din volumul anului 1989. În acest interval nu s-a redus doar cantitatea mărfurilor, ci şi parcursul mărfurilor pe calea fluvială, exprimat în milioane tone/km, de la 3 666 la mai puţin de jumătate, 1 592. În concluzie, se poate spune că, sistemul industrial dunărean se află într-un context regional cu particularităţi distincte. Aflate într-o poziţie periferică, centrele industriale dunărene funcţionează în cadrul sferei de influenţă a marilor centre urbane Craiova, Bucureşti, Constanţa. Structura sectorială a oraşelor dunărene nu se caracterizează prin complementaritate, de aceea nici fluxurile interindustriale dintre ele nu sunt favorizate. La acestea se adaugă elemente conjuncturale defavorabile (embargoul O.N.U. împotriva Iugoslaviei, eşuarea navei ucrainene Rostok pe Sulina şi obturarea celui mai important braţ al Dunării după volumul traficului). Reducerea tranzitului fluvial de mărfuri şi, implicit, a rolului oraşelor dunărene de distribuire a produselor industriale ale centrelor interioare au avut ca rezultat diminuarea relaţiilor dintre acestea şi izolarea funcţională a oraşelor de pe Dunăre. „Deşi, în ansamblu, oraşele dunărene aparţin tipului funcţional industrial, acestea nu formează un sistem industrial coerent, fluxurile interindustriale fiind minime. Cu toate că localizarea industriei a fost genetic legată de Dunăre, structura industrială actuală a oraşelor dunărene nu valorifică decît parţial potenţialul integrator al fluviului. Revitalizarea industrială a oraşelor dunărene va fi posibilă prin realizarea reconversiunii parţiale sau totale a întreprinderilor, restructurării producţiei în funcţie de cerinţele pieţei, reorientării surselor de aprovizionare, infuziei de capital străin” (Popescu, 1994). În ceea ce priveşte, însă, capitalul străin, în condiţiile unui mediu economic în declin şi a embargoului impus Iugoslaviei, artera navigabilă a Dunării nu a reprezentat un element de atractivitate pentru investitori. În acest sens, se remarca în intervalul analizat existenţa în număr redus a societăţilor cu capital mixt în oraşele dunărene. 3. ZONELE LIBERE – O POSIBILĂ REZOLVARE A PROBLEMELOR ECONOMICE DIN SPAŢIUL DUNĂREAN PRIN ATRAGEREA DE INVESTIŢII STRĂINE Pentru redresarea situaţiei nefavorabile din spaţiul dunărean s-a considerat oportună crearea unor zone libere, avînd (n vedere multiplele avantaje oferite de acestea. Zonele vamale libere reprezintă perimetre bine delimitate în cadrul teritoriului naţional, prin care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor, în principiu, pe terţe pieţe, fără aplicarea restricţiilor tarifare şi netarifare ale regimului vamal, în comparaţie cu teritoriul naţional. În aceste condiţii, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate facilităţi de natură fiscală, fapt ce a determinat utilizarea denumirii de „zone libere”. Scopul ce stă la baza creării acestora este favorizarea dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de capital străin, iar aceasta se realizează prin libertatea accesului mărfurilor în zonă şi prin regimul mai liberal al impozitelor asupra profiturilor realizate. Acestea sunt condiţii necesare stimulării investiţiilor străine, nu însă şi suficiente. Pentru ca o firmă să decidă o investiţie, trebuie să estimeze o fructificare superioară a capitalului. De aceea, pe lîngă facilităţile acordate, zona liberă trebuie să prezinte şi condiţii avantajoase combinării capitalului cu ceilalţi factori de producţie (forţa de muncă, materii prime), precum şi o infrastructură corespunzătoare. În acest scop a luat fiinţă, (n iunie 1991, Agenţia Zonelor Libere, aparţinînd Ministerului Transporturilor. Aceasta elaborează şi aplică strategia generală a (nfiinţării, modernizării şi dezvoltării de zone libere şi coordonează activitatea administraţiilor lor. A fost, de asemenea, elaborată legea ce reglementează regimul juridic al zonelor libere (Legea nr. 84/1992), prin aplicarea căreia au luat fiinţă cinci astfel de zone: Sulina, Constanţa-Sud, Galaţi, Brăila şi Giurgiu. De remarcat este faptul că, acestea au existat şi (n trecut pentru scurte perioade de timp şi că toate sunt amplasate în spaţiul dunărean (cu excepţia Constanţei-Sud). Iată (n ce constau, avantajele conferite de zonele libere din Romînia economiei naţionale şi investitorilor străini: – în primul caz este vorba de avantaje valutare rezultate din prestaţiile oferite, de retehnologizare cu noi echipamente, know-how, experienţă managerială şi marketing prin participarea investitorilor străini, folosirea (n mai mare măsură a mijloacelor de transport naţionale cu efecte directe asupra creşterii (ncasărilor (n valută, dezvoltarea economică a regiunii (n care este amplasată zona liberă; – în al doilea caz este vorba de concesii vamale şi fiscale (exceptarea mărfurilor şi a altor bunuri importate şi exportate de la plata taxelor vamale şi a impozitelor), scutirea agenţilor economici romîni sau străini de plata taxei pe valoare adăugată, a accizelor şi impozitului pe profit pe toată durata activităţii, facilităţi privind repatrierea profiturilor şi a capitalurilor, garantarea investiţiilor străine (n Romînia, concesionarea sau (nchirierea terenurilor şi construcţiilor din zonele libere persoanelor fizice şi juridice romîne sau străine, asigurarea serviciilor utilitare şi a infrastructurii. Trebuie remarcat faptul că, multe dintre aceste avantaje sunt, deocamdată, teoretice, în realitate zonele neoferind toate avantajele necesare dezvoltării lor reale. Prima zonă liberă (nfiinţată după 1990, intrată efectiv (n funcţiune la 22 martie 1993, este Zona Liberă Sulina, singura care a avut această funcţionalitate (n perioada regimului comunist, datorită poziţiei sale geografice favorabile în acel moment, la contactul dintre Dunăre şi Marea Neagră. De aceea, aceasta beneficiază de o anumită experienţă (n desfăşurarea activităţilor specifice. În prezent, importanţa zonei nu se dovedeşte încă a fi deosebit(, dovadă fiind foarte slaba putere de atracţie faţă de investiţiile străine şi, de asemenea, slaba reprezentare a oricărei alte activităţi ce ţine de zonele libere. Totuşi, se preconizează ca, odată cu intensificarea traficului pe coridorul Dunăre–Main–Rhin, interesul său economic să crească, cel puţin pentru statele riverane. În amonte de Sulina s-au mai înfiinţat două zone libere şi anume, Galaţi şi Brăila. Acestea sunt porturi dunărene vechi, amplasate (ntr-o zonă cu un ridicat potenţial economic, industrial şi agricol, motiv pentru care, ca şi în cazul Sulinei, au mai avut această funcţie (n trecut. Principalele motive ce au determinat (nfiinţarea celor două zone libere sunt: poziţia geografică favorabilă, care dă posibilitatea transportului pe apă a mărfurilor şi produselor din şi spre toate colţurile lumii, prin Marea Mediterană şi Marea Neagră şi pe cursul Dunării (n interiorul Europei, existenţa tuturor categoriilor de transport (n zonă şi care pot fi (mbinate, situarea acestor două zone la limita celei mai importante regiuni agricole a Romîniei, reală sursă de export de cereale, favorizarea schimbului de mărfuri (n cadrul recent createi Zone de Cooperare a Mării Negre (Turcia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, Romînia, Bulgaria, Grecia), vecinătatea cu Republica Moldova, cu care ţara noastră are facilităţi vamale, creîndu-se, astfel, premisele unui acces uşor la resursele naturale ale Comunităţii Statelor Independente; de asemenea, aceasta reprezintă o imensă piaţă pentru produsele romîneşti. În ambele oraşe există unităţi industriale mari, din diferite ramuri economice: industria metalurgică (Combinatul Siderurgic din Galaţi), industria uşoară, alimentară, chimică, a lemnului, industria materialelor de construcţii, a sticlei, porţelanului şi faianţei. De aceea, prin cele două oraşe se vehiculează o mare varietate de mărfuri: produse feroase şi neferoase, chimice şi din lemn, alimentare şi agricole. Cu toate avantajele oferite celor două zone libere de localităţile în spaţiul cărora au fost înfiinţate, ele sunt, departe de ceea ce o zonă liberă ar trebui să fie în realitate. În concluzie, se poate spune că prin cele dou( zone s-ar putea vehicula mari cantităţi de materii prime şi produse finite, dacă acestea ar fi amenajate în mod corespunzător. Poziţia lor geoeconomică asigură, însă, acces la o piaţă de desfacere foarte diversificată. În cazul zonei libere Giurgiu, ultima declarată între cele cinci (1996), aceasta, deşi este plasată în afara oraşului, este deja ocupată în proporţie de 80–90% de construcţii, şi anume 11 întreprinderi ale municipiului. Această stare de fapt este în contradicţie cu legislaţia. Înglobarea unor întreprinderi deja existente în spaţiul zonei libere a fost determinată de dorinţa acestora de a atrage investitori străini şi de a avea facilităţile vamale şi fiscale, considerate necesare refacerii activităţilor proprii. Suprafaţa neconstruită încă are 30 de solicitanţi, întreprinderi romîneşti şi mixte, ce doresc să investească. Luate în ansamblu, zonele libere nu reuşesc să se constituie în elemente ce rezolvă problemele economice ale fluviului Dunărea. Deşi înfiinţate de cîtva timp, acestea nu au avut forţa de a atrage investiţii, una dintre motivaţii fiind slaba funcţionalitate şi managementul necorespunzător. Toate aceste condiţii, luate în ansamblu, au făcut ca investiţiile străine din localităţile de pe malul romînesc al Dunării să reprezinte numai 1% din totalul şi aşa destul de redus la nivel de ţară, comparativ cu alte ţări central-europene (2,2 miliarde dolari). Valorile totale ale capitalului străin pe localitate sunt, în cea mai mare parte, mici şi foarte mici şi sunt localizate în oraşele Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Caracal, Corabia, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Brăila, Galaţi şi Tulcea (tabelul 1). Între acestea, doar Galaţiul concentrează un capital mai mare de 10 milioane dolari, ce reprezintă peste 50% din totalul investiţiilor din regiunea dunăreană (57,4%), Tot în acest oraş s-au făcut singurele investiţii mai mari de un milion de dolari. Pe lîngă Galaţi, investiţii mai importante există în Brăila, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin şi Tulcea. Acestea au atras fiecare un capital total mai mare de un milion dolari. Tabelul 1 Investiţiile străine din oraşele dunărene (iulie 1997) Structura investiţiilor străine pe domenii de activitate este determinată de structura activităţilor industriale din spaţiul dunărean, fiind predominante, însă, în comerţ şi industria uşoară, după cum era de aşteptat pentru o zonă cu o slabă dezvoltare economică, ce nu oferă condiţii favorabile înfiinţării de societăţi mixte. Astfel, investiţiile din industria uşoară predomină în oraşe precum Tulcea, Brăila, Călăraşi şi Calafat, iar cele din comerţ în Olteniţa, Drobeta-Turnu Severin, Brăila şi Galaţi. Apar, de asemenea, unele investiţii în industria alimentară (Galaţi), agricultură (Tulcea), industria chimică (Tulcea), în construcţii (Galaţi, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin), construcţii de maşini (Galaţi) şi transporturi (Giurgiu). Principalele ţări investitoare provin din vestul Europei, mai ales Italia şi Germania, şi din Orientul Apropiat (Turcia). Trebuie subliniat faptul că, toate aceste investiţii străine au fost efectuate în afara zonelor libere, care, deşi au fost înfiinţate cu scopul de a atrage capital din afara ţării, impulsionînd astfel dezvoltarea activităţilor economice de-a lungul Dunării, nu au reuşit să determine o îmbunătăţire a situaţiei. Este, de aceea, necesară o observare permanentă a fenomenelor şi proceselor economice ce se desfăşoară de-a lungul Dunării, pentru a putea stabili căile şi metodele prin care această zonă să se integreze mai rapid în circuitul economic naţional şi internaţional. DECLINUL INDUSTRIEI BUCUREŞTENE. CONSIDERAŢII GEOGRAFICE 1. CONSIDERAŢII GENERALE Dezvoltarea economiilor capitaliste urmează succesiunea unor faze de acumulare în alternanţă cu perioade de criză, acestea din urmă fiind asociate proceselor de restructurare. Conform acestui raţionament, dinamica economiei capitaliste este efectul restructurării: starea economiei dintr-un anumit moment este rezultatul unei faze anterioare de restructurare; atunci cînd toate mecanismele procesului au fost puse în practică şi efectele lor s-au consumat, se impune declanşarea unei noi etape, astfel încît efectul restructurării iniţiale devine cauză pentru un nou val de restructurare. Pentru societatea romînească, tranziţia (şi în special pentru activităţile industriale) este lentă şi dificilă. Este o urmare logică, am putea spune a funcţionării, timp de peste 40 de ani, a unui sistem caracterizat de constrîngeri, dinamici artificiale ale diverselor procese caracteristice activităţilor economice, direcţii de evoluţie dirijate, supercentralizate. În ceea ce priveşte industria, dificila şi tot mai îndelungata perioadă a tranziţiei este rezultatul industrializării accelerate şi forţate a unor judeţe sau oraşe (în scopul dezvoltării tuturor ramurilor industriale, cu o preocupare deosebită pentru industriile de bază, şi a echilibrării acestei ramuri economice în profil teritorial) şi al celorlalte fenomene complexe generate de aceasta: repartizarea teritorială a unităţilor de producţie (chiar şi acolo unde nu exista suport economic), concentrarea populaţiei provenite din mediul rural în oraşele artificial dinamizate, în special mici şi mijlocii, cu caracter monoindustrial. Acest fenomen a generat, mai ales după 1965, creşterea ponderii populaţiei active. Contribuţia sa la formarea produsului intern brut a atins un maxim de 54,9% în 1986. Activitatea industrială era susţinută la acea dată de 37,3% din populaţia ocupată, în condiţiile în care beneficia de jumătate din fondurile de investiţii destinate economiei în ansamblu. Mai mult, industrializarea a marcat chiar şi sistemul de învăţămînt (prin înfiinţarea liceelor şi a şcolilor profesionale cu profil industrial, care permiteau calificarea directă în uzine) prin orientarea acestuia spre cerinţele sistemului industrial. Restructurarea industriei romîneşti se înscrie în contextul schimbărilor Europei de Est şi ale scenei industriale mondiale. Procesul de restructurare industrială a condus pînă în prezent la rezultate diferite între ţări, dependente nu numai de decalajele existente între nivelurile de dezvoltare economică, ci şi de faptul că unele ţări foste socialiste au adoptat măsuri de politică industrială încă de la începutul anilor ’80 (Polonia, Ungaria). Înlocuirea modului de producţie, a mecanismelor de funcţionare a contextelor politice, legislative şi financiare, a relaţiilor dintre nivelele de decizie au marcat, din punctul de vedere al conţinutului şi al formelor de manifestare, restructurarea industrială de tranziţie. S-au accentuat astfel disparităţile existente, s-a produs o nuanţare a conjuncturilor şi a divergenţei sensurilor de evoluţie, s-au creat noi potenţialităţi de reglare şi control. Şocul transformărilor politice şi desfiinţarea CAER au creat un dezechilibru profund în cadrul industriei romîneşti. Ruperea lanţurilor de aprovizionare cu materii prime, energie şi subansamble care circulau în interiorul CAER a dus la blocarea a numeroase filiere industriale. Prima manifestare a fost scăderea producţiei industriale: pentru un indice 100 în 1985, aceasta a scăzut în 1992 la 56. 2. DECLINUL ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE BUCUREŞTENE Restructurarea industriei capitalei se înscrie în contextul mai larg al evoluţiei acestei ramuri la nivel naţional. Cauzele obiective ale acestui proces sunt multiple; alături de cele deja menţionate (conjunctura internă şi internaţională, întreruperea lanţurilor de cooperare industrială prin desfiinţarea centralelor ministeriale, tranziţia de la un sistem economic la altul, desfiinţarea CAER), un rol deosebit îl au revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, nivelul tehnologic scăzut al proceselor de producţie şi accentuarea decalajului acestuia faţă de cel al ţărilor dezvoltate, supradimensionarea unităţilor industriale, la care se adaugă contextul particular al capitalei, ca cel mai important centru industrial al ţării, cu predominarea industriilor aflate în declin la nivelul economiei naţionale. În totalul industriei naţionale, industria bucureşteană a avut întotdeauna o pondere însemnată, dezvoltarea ei fiind favorizată atît de poziţia geografică şi de potenţialul demografic, cît şi de statutul administrativ. În 1990, anul de început al perioadei de tranziţie, producţia industrială a Bucureştiului reprezenta 13,5% din cea la nivel naţional. Strategiile şi criteriile economice determinate de consideraţii ideologice au dus la manifestarea, în cadrul industriei capitalei, mai ales după 1975, a unei tendinţe cu urmări negative în timp, şi anume concentrarea industrială excesivă (întreprinderi supradimensionate din punctul de vedere al suprafeţelor industriale şi al numărului de angajaţi, puţin adaptate resurselor de materii prime şi energie ale ţării). Gigantismul unităţilor de producţie a fost agravat de gradul foarte mare de integrare verticală: găsindu-se adesea într-o poziţie de monopol, dar în acelaşi timp dependente de întreprinderi din amonte şi din aval aflate în aceeşi situaţie, aceste unităţi industriale suferă, în perioada tranziţiei, distorsiuni care afectează ansamblul filierelor (Popescu, 1994). Din cauza concentrării tehnice excesive, una din primele consecinţe ale restructurării industriale a fost reducerea semnificativă a forţei de muncă (prin disponibilizări şi pensionări, începînd din 1990); intensitatea cea mai mare a descreşterii a caracterizat primii doi ani ai tranziţiei (18,5%); ulterior, ca o reacţie la mecanismele de restructurare, reducerea a fost mai lentă (Fig. 1); în aceste condiţii, la care se adaugă, pe de o parte, divizarea marilor întreprinderi din proprietatea publică, iar pe de alta, apariţia a numeroase întreprinderi particulare de talie mică, talia medie a întreprinderilor capitalei, de peste 2 000 de salariaţi în anul 1990 (cel mai mare grad de concentrare tehnică înregistrat la nivel naţional) s-a redus, în cîţiva ani (1995), la mai puţin de 1 000 de persoane. Declinul industriei bucureştene este diferenţiat în funcţie de profilul întreprinderilor, unele fiind afectate de integrarea verticală complicată de izotropismul spaţiului (Popescu, 1998) şi de costurile mari de transport, fie de concurenţa străină care dezavantajează producătorii interni, fie de cererea în continuă scădere şi de blocajele financiare. Întreprinderile industriale cele mai vulnerabile sunt cele constructoare de maşini şi de montaj, care au relaţii de producţie şi de aprovizionare cu furnizori aflaţi la distanţe mari, ceea ce contribuie la creşterea costurilor de producţie. Declinul marilor întreprinderi industriale ale capitalei a fost accentuat şi de fragmentarea administrativă a acestora, fapt ce a determinat creşterea preţului de cost al produsului finit, consecinţa directă fiind mărirea stocurilor din spaţiile de depozitare. Fig. 1 – Evoluţia numărului de salariaţi în industria bucureşteană. În anul 1990, industria Capitalei (care deţinea 42,5% din forţa totală de muncă a oraşului) se caracteriza printr-o structură dominată, ca pondere a numărului de salariaţi, de construcţiile de maşini, care concentrau 51,3% din forţa de muncă ocupată în industrie. Urmau, la distanţă valorică însemnată, industria textilă (11,9% din activii industriali ai capitalei), industria chimică (8,1%) şi cea alimentară (5,2%). Toate celelalte ramuri deţineau sub 5% din forţa de muncă ocupată în industrie a Bucureştiului (Fig. 2a). Deşi în 1995 ramura industrială cu cea mai mare pondere era tot industria constructoare de maşini (38% din totalul forţei de muncă industriale), gradul de dominare a acesteia în structura industriei nu mai era acelaşi (Fig. 2b). La polul opus, o creştere semnificativă a ponderii numărului de salariaţi s-a produs în cadrul industriei energiei electrice (de la aproximativ 1% în 1990 la 6,8% în 1995). Multe din creşterile de ponderi sunt relative, fiind însoţite, de fapt, de descreşterea în termeni absoluţi a numărului de salariaţi. Cel mai important declin l-a înregistrat industria constructoare de maşini (de la 246 570 la 121 658 persoane). Tot la jumătate s-a redus şi personalul angajat în industria textilă, care şi-a redus efectivele de la 57 365 salariaţi la 26 721. O treime din forţa de muncă au pierdut industria chimică şi cea metalurgică. În ciuda tendinţei generale descendente a evoluţiei sectoriale, cîteva ramuri industriale s-au caracterizat prin creşteri ale numărului de salariaţi: poligrafia (de la 9 625 persoane în 1990 la 11 060 în 1995) şi industria alimentară (de la 24 934 la 28 145 angajaţi). a) Fig. 2a – Structura forţei de muncă industrială – 1990. b) Fig. 2b. – Structura forţei de muncă industrială – 1995. Faptul că un procent însemnat din numărul mediu de salariaţi din economie (45% la nivel naţional) depinde de salariul din activitatea industrială conferă acestei ramuri o poziţie specială şi în plan social, generînd dificultăţi suplimentare de adaptare la condiţii noi, dacă aceasta presupune reducerea numărului de angajaţi. Pe ansamblul industriei bucureştene, media descreşterilor personalului este de 35% în intervalul 1990–1995. Evoluţia descendentă a afectat în mod diferenţiat întreprinderile industriale, în funcţie de profilul lor şi de legăturile acestora cu cererea urbană (Popescu, Dobraca, Tălîngă, 1997). Astfel, sub 25% din numărul de salariaţi existenţi în 1989 au pierdut întreprinderile alimentare (Plevnei, Libertatea, Bere Griviţa, Zarea, Spicul, Vinalcool, Solaris), la fel ca şi cele textile, de confecţii şi încălţăminte (Antilopa, Textila Griviţa, Apollo, Adesgo, Pionierul) sau de medicamente (Biofarm, Sicomed). Majoritatea întreprinderilor constructoare de maşini şi electrice (Vulcan, Timpuri Noi, Electroaparataj, Griro, Electromagnetica ş.a.) au suferit pierderi între 25–50%. Declinul cel mai accentuat a caracterizat întreprinderile de materiale de construcţii (Marmura, Progresul, Granitul), chimice (Siderma, Stela) şi constructoare de maşini (Faur, Mecanică Fină, Frigocom). Supradimensionarea întreprinderilor industriale ale Capitalei s-a manifestat şi prin vastele suprafeţe pe care acestea le ocupau şi în cadrul cărora spaţiile cu funcţii direct productive deţineau ponderi destul de reduse, în timp ce suprafeţele neutilizate ocupau uneori mai mult de jumătate din suprafaţa totală. Risipa de spaţiu, pusă în evidenţă de declinul producţiei industriale, de abandonarea unor hale sau ateliere, este demonstrată de iniţiativa unor întreprinderi de a închiria spaţii productive altor firme industriale private sau depozitelor en gros (de exemplu, întreprinderea Feper a închiriat spaţiile disponibilizate unui număr mare de întreprinderi mici cu capital autohton sau străin, iar întreprinderea Inox, firmei), sau de a trece clădirile neutilizate în „stare de conservare”. Fig. 3 – Indicii producţiei industriale. Începînd cu 1986 s-a înregistrat un proces de scădere a eficienţei industriei, chiar în condiţiile în care aceasta a fost permanent favorizată de sistemul de preţuri. După 1989 s-a produs o scădere dramatică a producţiei în industrie, cu o manifestare acută a crizei structurale. Potrivit Comisiei Naţionale pentru Statistică, nivelul minim al producţiei industriale bucureştene a fost atins în 1992, iar începînd cu 1993 s-a înregistrat o uşoară redresare, interpretată de numeroşi analişti ca un început al relansării industriei (Fig. 3). Această redresare s-a produs în ramurile producătoare de bunuri de consum: aparate radio, TV şi comunicaţii, confecţii, blănuri şi piele, maşini şi aparate electrice, pielărie şi încălţăminte şi în ramurile producătoare de bunuri intermediare: chimie, fibre sintetice şi artificiale. Creşterea producţiei în 1993 (care s-a datorat în parte creşterii exporturilor, dar şi creşterii volumului de bunuri de consum absorbit de piaţa internă la produsele de folosinţă îndelungată) s-a fondat tot pe structurile de producţie vechi şi nu a constituit un rezultat al restructurării fundamentale şi al intensificării competiţiei. Structura producţiei industriale (în anul 1990) este redată în Fig. 4a. Ramurile industriale cu cele mai mari ponderi erau construcţiile de maşini şi prelucrarea metalelor (43%), industria alimentară (13%) şi industria chimică (aproximativ 13%). Comparativ cu acestea, structura producţiei industriale în anul 1996 (Fig. 4b) se caracterizează prin scăderea considerabilă a ponderii industriei construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor (17%), a industriei chimice (9,2%) şi printr-o creştere destul de însemnată a celei alimentare (18% din totalul producţiei). a) b) Fig. 4 – Structura producţiei industriale bucureştene în: 1990 (a) şi 1995 (b). În general, în cazul întreprinderilor bucureştene, există o necorelare între suprafeţele deţinute de acestea, numărul de salariaţi şi capacitatea lor de producţie. În majoritatea cazurilor (întreprinderilor), acest din urmă indicator se situează între 10 şi 70%; mai mult, există situaţii cînd gradul de utilizare a capacităţii de producţie a scăzut, în ultimii ani, la aproximativ jumătate din valoarea înregistrată în anul 1990 (de exemplu, la întreprinderea Faur, gradul de utilizare a capacităţii de producţie era în 1998 de 32,2%, faţă de 65,5% în 1990, iar în cazul întreprinderii Pipera, 37,9% faţă de 67,7%). Analiza acestuia trebuie, însă, să aibă în vedere faptul că, într-o economie de piaţă, întreprinderile nu-şi dimensionează capacităţile de producţie pe ideea utilizării lor integrale, ele optînd pentru acea încărcare ce le asigură un profit cît mai mare, rezerva de capacitate fiind destinată acoperirii, în caz de necesitate, a unor cereri suplimentare. Cauzele principale ale neutilizării capacităţii de producţie sunt: – neasigurarea desfacerii, determinată, la rîndul său, de o capacitate supra-dimensionată în raport cu cererea reală a pieţei, de calitatea necorespunzătoare a produselor realizate, cu efecte negative atît asupra cererii interne, cît mai ales asupra celei externe; – lipsa sau insuficienţa investiţiilor destinate înlocuirii şi modernizării utilajelor şi tehnologiilor, care au o vechime medie de 15–20 de ani, majoritatea fiind la nivelul cel mai ridicat de performanţă în momentul achiziţionării. Perfecţionările lor ulterioare, realizate de către instituţiile de cercetare-dezvoltare de ramură, nu au ţinut pasul cu cele realizate în ţările dezvoltate, astfel încît în prezent există importante decalaje tehnologice în majoritatea sectoarelor industriale faţă de aceste ţări. Frecvent, lipsa unor utilaje performante este justificată nu atît prin insuficienţa fondurilor de investiţii, cît prin incapacitatea de asimilare a lor în întreprindere. Incompatibilitatea în acest caz este cauzată de neputinţa de a asigura funcţionarea utilajelor la parametri sau chiar deteriorarea lor dacă fluxul de operaţiuni în care se integrează devine discontinuu, dacă materialele prelucrate sunt de calitate inferioară sau dacă parametrii utilităţilor sau ai mediului nu corespund (calitatea aerului comprimat, frecvenţa energiei electrice, temperatura şi umiditatea etc.); – dereglările în aprovizionare, în sensul că dacă o întreprindere nu-şi poate asigura resursele materiale dorite, în calitatea şi cantitatea solicitate, din ţară sau din import, şi cu preţuri care să satisfacă cerinţele de rentabilitate, ea va trebui să-şi restrîngă activitatea în domeniul respectiv. 3. CONCLUZII Rezultatele de pînă acum ale evoluţiei activităţilor industriale nu lasă loc prognozelor optimiste. Starea actuală a industriei romîneşti, în general, şi a celei bucureştene în special, după 15 ani de tranziţie, conduce la aprecierea că procesul de restructurare, prin toate formele de manifestare a acestuia, şi în mod deosebit prin privatizare, nu s-a dovedit destul de eficient. În primul rînd, privatizarea s-a realizat treptat, existînd revizuiri şi nuanţări care au dus la apariţia unor diferenţieri semnificative faţă de obiectivele programelor iniţiale. Prima fază a privatizării (1992–1996) s-a dovedit a fi mai degrabă simbolică, prin acordarea gratuită a certificatelor de proprietate tuturor cetăţenilor de peste 18 ani, în timp ce rezultatele „privatizării în masă” care a urmat, nu pot fi vizibile decît pe termen lung, avînd în vedere profitul nul sau nesemnificativ pe care îl înregistrau la data respectivă multe din întreprinderile incluse pe lista privatizării. În afara faptului că schimbările de proprietate sunt doar parţiale, declinul industrial este menţinut şi de persistenţa, încă, a unui grad mare de diversificare industrială şi necorelarea mărimii întreprinderilor cu cerinţele reale ale pieţei. Deşi, începînd cu 1993, pentru o scurtă perioadă s-a înregistrat o uşoară redresare a activităţii industriale, după 1996 declinul industriei bucureştene s-a accentuat, pe fondul numeroaselor consecinţe negative la nivel naţional determinate de imperfecţiunile legislaţiei şi de incertitudinea generată de ritmul scăzut al privatizării în acest sector vital al economiei. Şi după 1996, majoritatea întreprinderilor industriale ale Capitalei au cunoscut un regres, ce-i drept mai lent, al forţei de muncă şi al producţiei industriale, datorită includerii unora dintre întreprinderi în programul de restructurare. De asemenea, din cauza faptului că, în special în cazul întreprinderilor specializate în construcţii de maşini şi echipamente industriale de mari dimensiuni, cererea nu mai este corelată capacităţii de producţie, aceste întreprinderi vor suferi un proces de reprofilare. Producţia acestora se adresează, în primul rînd, investiţiilor industriale, al căror ritm a scăzut foarte mult în ultimul timp. Ceea ce s-a conturat pînă în momentul actual este restrîngerea suprafeţelor industriale şi reprofilarea capacităţii productive a marilor întreprinderi constructoare de maşini, diversificarea unora dintre ele, transferul altora pentru care există activităţi similare sau comple-mentare în spaţiul periurban (Popescu şi colab., 1998). Declinul industriei, atît la nivel naţional, cît şi al Bucureştiului, în mod special, în calitatea sa de cel mai important centru industrial al ţării, reprezintă unul din procesele caracteristice perioadei de trecere spre economia de piaţă, cu efecte multiple nu numai în plan economic, dar şi în cel social. Atenuarea crizei depinde de adoptarea uneia sau alteia dintre variantele de politică economică. Aceasta cuprinde toate măsurile care trebuie luate pentru a influenţa gradul de competitivitate şi productivitate în industrie şi prin care să se asigure transformărilor o anume orientare şi ritm de realizare. CARSTUL DIN PODIŞUL MEHEDINŢI CONTEXTUL REGIONAL ŞI SUBUNITĂŢILE Podişul Mehedinţi ocupă un loc aparte în ansamblul reliefului Romîniei, fiind singura unitate de platou modelată pe structură carpatică. Regiunea este interesantă pentru complexitatea şi particularităţile geologiei reflectate de evoluţia generală a reliefului, dar, mai ales, pentru problematica racordării suprafeţelor de nivelare cu cele din zona montană, rolul jucat în geneza Defileului Dunării, vecinătatea cu structurile subcarpatice şi, nu în ultimul rînd, amploarea şi implicaţiile geografice ale prezenţei carstului. Suprafeţele carstificate din Podişul Mehedinţi sunt relativ mici, însă, cu toate acestea, datorită varietăţii şi particularităţilor formelor exocarstice şi sistemelor subterane dezvoltate în bare calcaroase, el este una dintre importantele regiuni carstice ale Romîniei. Două sute de peşteri – dintre care Topolniţa are o dezvoltare de 20,5 km şi altele trei, peste 3 km, – individualizarea, prin decuparea barelor, a cornetelor calcaroase şi a numeroase depresiuni de captare carstică, dezvoltarea unor importante cîmpuri de lapiezuri şi existenţa unui renumit Pod Natural, la Ponoarele, sunt numai cîteva dintre coordonatele carstului. 1. contextul regional al carstului Relieful Podişului Mehedinţi este legat, litostructural şi morfohidrografic, de rama carpatică externă şi reprezintă o treaptă de nivel inferioară, dispusă paralel cu aceasta. El se situează între Munţii Mehedinţi (NV), Munţii Almăjului (V) şi Piemontul Getic (SE). Regiunea este delimitată pe direcţie transversală de către Defileul Dunării, care o desparte de Podişul Miroč, în sud-vest, de Depresiunea Turnu Severin, în sud şi de Culoarul Motrului, care o desparte de Munţii Vîlcanului şi de Subcarpaţii Getici, în nord-est. Între aceste limite, forma de dreptunghi cu laturile lungi determinate tectono-structural şi dispuse paralel cu axul carpatic (NNE–SSV) aseamănă Podişul Mehedinţi cu unităţile montane vecine, dar aspectul general de platou şi, mai ales, altitudinile medii mai mici cu 400–500 m, îl individualizează de acestea, în pofida unei structuri geologice comune. Diferenţele morfostructurale şi orohidrografice, între regiunea montană şi podiş, se regăsesc, de asemenea, la nivelul reliefului şi organizării subterane a mediilor carstice, chiar dacă arealul carstic din Podişul Mehedinţi are numeroase legături spaţiale sau genetico-evolutive cu cel din munţii Mehedinţi şi Vîlcanului. 1.1. GEOLOGIA ŞI OROHIDROGRAFIA PODIŞULUI MEHEDINŢI Relieful Podişului Mehedinţi are altitudinea maximă de 885 m, în Vîrful Paharnicului, situat în partea sa central-vestică, altitudinea medie a culmilor de 500-600 m şi altitudinile minime între 230–370 m, pe Valea Motrului, 250–300 m, la contactul cu Piemontul Getic, 150-200 m, în Depresiunea Turnu Severin şi 50–75 m, în Valea Dunării. Principalele unităţi orografice sunt individualizate de geometria unei duble compartimentări tectonice, care a generat discontinuităţi de ordin morfopetrografic şi morfostructural, împărţind suprafaţa podişului în blocuri diferite ca geologie, masivitate şi altitudine. Prima direcţie de fragmentare are o desfăşurare longitudinală, nord-est–sud-vest şi coincide cu dispunerea în benzi longitudinale a structurii geologice, iar a doua este pe direcţie nord-vest–sud-est şi se datorează decroşărilor sau faliilor transversale apărute în timpul mişcărilor de înălţare neogene. Cele două direcţii formează o reţea tectonică, în cadrul căreia s-au individualizat principalele unităţi morfopetrografice constituite din benzi longitudinale, cu dispunere vest–est şi unităţile morfohidrografice, cu dispunere transversală, nord–sud. Compartimentele sunt diferite ca suprafaţă şi altitudine, dar au o poziţie ordonată, atît în interiorul podişului, cît şi în raport cu regiunile vecine. 1.1.1. Unităţile morfostructurale Structura geologică a Podişului Mehedinţi aparţine Carpaţilor Meridionali şi este alcătuită din pînzele a două domenii litosferice de origine continentală – danubianul şi geticul – între care se interpun parţial crusta şi sedimentele unui domeniu oceanic – Unitatea de Severin. Acestea s-a format prin închiderea, începînd cu sfîrşitul Jurasicului () şi pînă la sfîrşitul Cretacicului (Campanian–Maastrichtian), a bazinului oceanic, a cărui crustă, sprijinită în vest pe litosfera continentală a Domeniului Getic, a fost împinsă de continentul estic (Domeniul Danubian) şi subdusă, împreună cu acesta, geticului. În Podişul Mehedinţi, apar la zi două dintre zonele de sedimentare ale Domeniului Danubian – Cerna şi Coşuştea – împreună cu şisturile cristaline mezometamorfice din bază. Cele două zone aparţin ciclurilor de sedimentare mezozoice, în cadrul cărora s-au depus calcarele jurasice şi cretacice peste resturi ale sedimentelor paleozoice şi depozite detritice liasice. Calcarele sunt acoperite de wildflysch sau de fliş Cretacic superior. Sedimentarul danubianului aflorează de sub şisturile cristaline ale petecelor de acoperire ale Pînzei Getice (Bahna şi Porţile de Fier), în două benzi longitudinale situate în anticlinalele din vestul şi centrul Podişului Mehedinţi. Geologia regiunii este complicată, dar formaţiunile sunt dispuse în benzi paralele, cu o simetrie şi repetabilitate între jumătatea estică şi cea vestică, ceea ce creează un edificiu morfopetrografic mai uşor de descifrat. Într-o secţiune transversală vest–est se diferenţiază şase compartimente tectono-structurale, cu dispunere longitudinală, care corespund, în mare, principalelor diferenţieri morfografice (Fig. 1): – extremitatea vestică aparţine Zonei Cerna şi este legată morfopetrografic de culmea calcaroasă a Munţilor Mehedinţi, fiind delimitată de podiş prin falii longitudinale şi o treaptă tectono-erozivă, situată la 500–600 m; în colţul său sud-vestic se află Bazinul neogen Bahna–Orşova, format din depozite badenian–volhyniene; – compartimentul vestic conţine şisturile cristaline epizonale ale petecului Bahna al Pînzei Getice, pe lateralele căruia apar formaţiunile vulcanogen-sedimentare ale Unităţii de Severin (ofiolite, strate de Azuga şi Sinaia); – compartimentul central-vestic este ocupat de partea estică a Zonei Cerna, care este legată, printr-un sinclinoriu şi pe sub Pînza Getică, de sedimentarul predominant calcaros al Munţilor Mehedinţi şi despărţită de Zona Coşuştea, cu care se află într-o fereastră tectono-erozivă comună, prin şisturi cristaline danubiene, granite şi un culoar tectonic miocen; – compartimentul central-estic este format din depozitele Zonei Coşuştea, inclusiv calcare, şi acoperit tectonic, în est, de formaţiunile Unităţii de Severin şi Pînzei Getice; Fig. 1 – Secţiuni geologice transversale prin părţile nordică şi centrală ale Podişului Mehedinţi (după M. Ştefănescu şi colab., 1988). – compartimentul estic conţine şisturile cristaline epizonale ale petecului Porţile de Fier al Pînzei Getice, care acoperă Zona Coşuştea şi formaţiunile vulcanogen-sedimentare ale Unităţii de Severin; – extremitatea estică este discontinuă şi marcată de apariţia unor petece izolate de calcar aparţinînd sedimentarului Pînzei Getice şi de traversarea limitei morfologice de către depozitele neogene din Piemontul Getic. A doua direcţie majoră de fragmentare apare datorită împingerii exercitate de deplasarea spre nord a Plăcii Moesice, în intra-Sarmaţian. Deplasarea decroşează şi compartimentează transversal întreaga structură geologică, prin trei accidente tectonice majore: falia Motrului, orientată nord–sud şi decroşările Obîrşia Cloşani–Brebina şi Isverna–Ponoarele–Tarniţa, orientate vest–est. Decroşările sunt precedate de importante falieri longitudinale, care coincid cu transgresiunea badeniană produsă în sud şi sud-est. În Badenian are loc formarea bazinului marin Bahna–Orşova–Ogradena, în extremitatea sud-vestică a regiunii şi a unei legături, printr-un culoar tectonic, cu avanfosa carpatică, situată la est de falia Motrului; culoarul marin, a cărei jumătate nordică este un graben, traversa Podişul Mehedinţi pe aliniamentul localităţilor Bahna–Balta–Baia de Aramă–Apa Neagră (SV–NE), unind cele două zone de subsidenţă de la extremităţile sale. 1.1.2. Unităţile morfohidrografice Mişcările de înălţare pliocen-cuaternare, diferite ca intensitate, individualizează altimetric Podişul Mehedinţi faţă de zona montană; astfel, suprafaţa de nivelare Rîu Şes este înălţată în culmea Munţilor Mehedinţi cu 500–600 m. Diversele compartimente morfotectonice ale podişului sunt şi ele diferenţiate altimetric, cele laterale formate din şisturi cristaline şi ofiolite (petecele de acoperire) fiind mai înalte, în comparaţie cu zona centrală, care aparţine Domeniului Danubian. Intersecţia dintre culoarul tectonic Apa Neagră–Baia de Aramă–Balta–Bahna, decroşările amintite şi numeroasele contacte litologice sau faliile longitudinale existente (între cristalinul şi sedimentarul Danubian), au dus la definitivarea unei mari ferestre tectonice şi de eroziune care străbate regiunea aproximativ nord–sud şi în care eroziunea selectivă a scos la zi cele mai importante depozite carstificabile ale Domeniului Danubian. În zona centrală a Podişului Mehedinţi, s-a format, încă din Miocen, o arie depresionară longitudinală, în care aflorează calcarele. Ulterior, spaţiul depresionar a fost divizat de evoluţia bazinelor hidrografice, cu nivele de bază diferite şi complicat de dezvoltarea carstului. Evoluţia reţelei de văi accentuează compartimentarea morfotectonică şi morfopetrografică a Podişului Mehedinţi. Cu excepţia Văii Bahna, înscrisă pe o direcţie longitudinală, restul văilor principale – Motru, Brebina, Coşuştea şi, parţial, Topolniţa – se dezvoltă pe direcţiile transversale (NV–SE). Ele străbat roci cu alternanţele de duritate şi de permeabilitate, în care barajul calcarelor devine un factor morfogenetic important. Ca urmare a fragmentării tectonice şi morfohidrografice, în Podişul Mehedinţi, se individualizează patru compartimente morfologice distincte, ale căror subunităţi diferă ca număr, poziţie şi caracteristici. A. Compartimentul nordic este situat între Văile Motrului şi Brebinei, fiind delimitat de Munţii Mehedinţi de către Valea Motrului Sec şi afluentul său Gorganul. El se constituie ca o unitate orografică distinctă, formată în jurul unor dealuri înalte situate pe ofiolitele Unităţii de Severin şi pe terminaţia nordică a petecului de Bahna (Dealul Măgura–Ocheanu, 757 m), continuate prin culmi înguste şi mai coborîte, dispuse simetric spre nord şi sud, formate pe wildflysch (tu–sn) şi pe calcare barremian–apţiene (br–ap). Acest compartiment, delimitat prin linii tectonice, evoluat sub influenţa nivelului de bază mai coborît al Motrului, unitar şi slab diferenţiat morfopetrografic, este deosebit faţă de restul Podişului Mehedinţi, motiv pentru care unii autori îl încadrează zonei montane joase. B. Compartimentul interfluvial şi depresionar vestic este alcătuit din şisturi cristaline, care au pe margini formaţiuni vulcanogen-sedimentare, fiind situat în apropierea limitei cu zona montană. Datorită diferenţelor de înălţare şi de fragmentare tectono-erozivă, în cadrul său se disting patru subunităţi. Sectorul nordic este situat între decroşarea Obîrşia Cloşani–Brebina şi Isverna–Ponoarele–Tarniţa, fiind porţiunea cea mai masivă şi înaltă din Podişul Mehedinţi (Dealul Paharnicul, 885 m), care are o formă insulară şi aspect de dealuri. Sectorul este limitat la nord de Valea Brebinei, înconjurat la est şi sud de depresiuni şi detaşat de zona montană printr-o vale de captare formată pe o falie longitudinală (Valea Verde). Sectorul central se situează între Culoarul depresionar al Coşuştei (bazinetul Isverna) şi obîrşia Pîrîului Bălţii (bazinetul Prejna). Este, de asemenea, o porţiune înaltă (Dealul Cuca, 786 m), formată dintr-o culme prelungă nediferenţiată morfologic de Munţii Mehedinţi, în pofida existenţei, în nord, la izvoarele Coşuştei, a unei mari deschideri tectonice (Culoarul Giurcani–Trei Ape). Sectorul sudic este cel mai coborît, datorită subsidenţei neogene şi dezvoltării bazinului hidrografic al Bahnei, în lungul său. Valea longitudinală a Bahnei s-a adîncit cu peste 400 m, în şisturi cristaline. De o parte şi de alta a Bahnei, relieful are aspect de platou: versantul vestic este o treaptă perimontană înclinată, iar cel estic, un platou suspendat şi nivelat, în două trepte, la 450 şi 550 m. Sectorul sud-vestic este format din zona depresionară Bahna–Orşova, o enclavă în şisturi cristaline, conturată parţial de un abrupt tectonic şi alcătuită din roci detritice miocene (argile, nisipuri, pietrişuri, calcare, tufuri), care dau reliefului un aspect deluros. C. Culoarul depresionar median este reprezentat de partea vestică a ferestrei tectonice şi de eroziune amintite şi aflat între cele două compartimente laterale ridicate, faţă de care se delimitează, prin falii longitudinale sau bazinete de eroziune, un uluc depresionar larg (1–5 km), situat între Baia de Aramă–Balta–Valea Bahnei. În lungul culoarului, apar la zi depozitele Zonei Cerna, dispuse în benzi paralele şi formate din calcare jurasic superior–neocomiene şi barremian–apţiene, marnele şi marnocalcarele stratelor de Nadanova (cm–tu2) şi depozite în facies de wildflysch (tu3–sn). Calcarele dau culmi asimetrice, mărginite de abrupturi tectonice, formate din şiruri de înălţimi cu aspect conic, trapezoidal sau de creastă (cornetele calcaroase), orientate în lungul structurii. Pe depozitele în facies de wildflysch există arii depresionare modelate, prin eroziune diferenţială şi pe linii tectonice, în spatele barajului exercitat de calcare. Stratele de Nadanova, mai dure decît depozitele de wildflysch, formează culmi deluroase, ramificate, situate sub nivelul celor calcaroase. Altitudinile depresiunilor incluse în culoar sunt între 350–450 m, iar ale culmilor depind de lăţimea calcarelor şi se situează între 500–800 m. Compartimentul depresionar central este drenat de bazinele hidrografice ale Bulbei (afluent al Brebinei), Coşuştei şi Topolniţei; Bulba şi Topolniţa se dezvoltă în lungul culoarului, avînd văile dezorganizate de circulaţia carstică, iar Coşuştea traversează culoarul pe o porţiune redusă. Din fragmentarea exercitată de cele trei bazine hidrografice, în culoarul depresionar se diferenţiază patru subunităţi morfohidrografice. Sectorul nordic este situat în bazinul hidrografic al Bulbei (Pîrîul Gheorghieştilor, Lacul Zăton, Peştera şi Valea Bulba) şi se dezvoltă vest–est pe terminaţia estică a decroşării Isverna–Ponoarele şi, între Ponoarele şi Baia de Aramă, pe o direcţie sud–nord, în care calcarele barremian–apţiene sunt paralele cu grabenul miocen. Apariţia calcarelor în axul culoarului şi delimitarea acestuia, spre est, de către granite şi de un abrupt tectonic (calcarele şi gresiile micacee ale Zonei Coşuştea), permit ca reţeaua hidrografică venită din compartimentul vestic să fie captată, în două depresiuni carstice închise (Zăton şi Ponoarele) şi dirijată, prin sistemul carstic subteran Zăton–Bulba, spre depresiunea de la Baia de Aramă. Sectorul central-nordic se desfăşoară de o parte şi de alta a celor mai înalte cornete calcaroase din Podişul Mehedinţi (Cerboanea 803 m, Babele 770 m şi Balta 630 m), pe depresiunile existente în bazinele hidrografice ale Coşuştei (12 km) şi Pîrîului Bălţii (5 km). În acest sector, calcarele Zonei Cerna ating lăţimea maximă din Podişul Mehedinţi (2–3 km). Culoarul depresionar are o formă lobată, provenită din intersecţia mai multor linii tectonice şi o compartimentare determinată de barajul carstic, parţial deschis, al reţelei hidrografice. La vest de cornetele Cerboanea, Babelor şi Bălţii se situează, pe falii longitudinale, depresiunile carstice Nadanova, pe Valea Coşuştei şi Gornoviţa–Balta, pe Pîrîul Bălţii (afluent al Topolniţei); ambele sunt, din punct de vedere morfologic, depresiuni deschise, dar la debite mici văile care le traversează pierd apa în ponoare. Depresiunea Nadanova se prelungeşte, în amontele Coşuştei, pe direcţia decroşării, cu sectorul Isverna–Turtaba şi, în aval, între cornetele Cerboanea şi Babele, cu sectorul transversal-antecedent Nadanova–Cernavîrfu. Depresiunea Bălţii are şi ea un lob transversal dezvoltat, în amonte, pînă aproape de Prejna. Existenţa culoarului miocen face ca spaţiul depresionar să se extindă spre est, în ambele bazine hidrografice, între calcarele zonelor Cerna şi Coşuştea, prin bazinetele de eroziune de la Cernavîrfu şi Balta. Sectorul central-sudic face parte, împreună cu cel sudic, dintr-un vechi fund de vale, care curgea dinspre Balta spre Bahna (paleo-Bahna). Formarea Văii Topolniţa, ca urmare a eroziunii regresive exercitate dinspre Depresiunea Turnu Severin şi apariţia unor captări carstice au dus la individualizarea, de la sud de Cornetul Bălţii (Pîrîul Ponorel) şi pînă la nord-est de Cireşu, unde există ultima vale captată în Peştera Topolniţa (Pîrîul Peţimea), a unui sector depresionar mai coborît – sectorul central-vestic. El se dezvoltă aproximativ pe aliniamentul calcarelor şi pe silitele sau gresiile senoniene. Barele calcaroase se află, în nordul sectorului, de o parte şi de alta a Văii Topolniţa şi, la sud de satul Sfodea, trec în versantul drept al văii (cornetele Gramei, Jupîneştilor, Prosăcului şi Sohodol). Vechiul culoar este fragmentat de sectorul longitudinal al Văii Topolniţa şi de afluenţii săi. Topolniţa şi văile laterale, la contactul cu calcarele, sunt captate în subteran, formînd depresiuni carstice (Ponorel, Ponorăţ, Peţimea, valea oarbă de la Prosăc) şi importante peşteri (Curecea, Balta, Sfodea, Grama, Epuran şi Topolniţa). Sectorul sudic este partea terminală a culoarului depresionar median, rămasă suspendată între Valea Topolniţei şi Valea Bahnei, prin înşeuarea de la Cireşu (493 m). Aspectul de culoar mai este vizibil, pe o mică porţiune, la vest de satul Bunoaica. D. Compartimentul interfluvial estic este ridicat în totalitate şi formează o platformă înaltă, cu înălţimile medii cele mai mari din Podişul Mehedinţi. Geologia sa o repetă, în oglindă, pe aceea a compartimentului vestic (Unitatea de Severin şi şisturile cristaline getice), cu excepţia că, în sectorul nordic, include, în vestul său şi sedimentarul Zonei Coşuştea – depozite detritice (J2–3), calcare (J3–ap) şi depozite în facies de wildflysch (al–sn). Întregul compartiment este delimitat de falii transversale aflate, în vest, spre culoarul median şi de un uluc depresionar aflat în est, la contactul cu piemontul. Valea Coşuştei fragmentează, transversal, structura geologică a podişului, traversează şi divizează compartimentul în două sectoare. Sectorul nordic se suprapune peste Podişul Dealul Mare–Dîlma, fiind format în partea vestică de calcarele Zonei Coşuştea, pe care se află, între 600–650 m şi o parte din cumpăna de ape (cornetele Gîrdănesei, Rîienilor, Băluţei). În estul calcarelor, apar formaţiunile Unităţii de Severin şi şisturile cristaline getice fragmentate de văile care se îndreaptă spre Piemontul Getic. În sudul compartimentului, sedimentele Zonei Coşuştea se afundă, iar calcarele şi marnocalcarele apar numai în Valea Coşuştei şi pe afluenţii acesteia. Sectorul sudic este mai înălţat şi cuprinde Podişul Nevăţ–Godeanu (Dealul Nevăţ 714 m, Vf. Godeanu 722 m), suspendat faţă de Cheile Coşuştei, în nord şi de defileul Topolniţei, în vest. Avale de peştera cu acelaşi nume, Topolniţa formează, pînă la Schitu de Jos, pe o lungime de aproape 15 de km, un spectaculos defileu cu meandre încătuşate şi cu versanţi aproape verticali pe 80–100 m, tăiat în Strate de Sinaia (marne, marnocalcare, gresii, conglomerate) şi în şisturile cristaline ale petecului de Porţile de Fier. În sud, compartimentul interluvial estic are o prelungire, între Valea Topolniţei şi Dunăre, în care relieful este deluros şi fragmentat de o reţea de văi torenţiale cu densitate crescută. Altitudinea maximă este atinsă în Dealul Matorăţul (632 m), iar mai la sud, în Dealul Vărănic (410 m), peste şisturi, există şi petece de calcar. 2. Peisajul Şi organizarea carstosomelor Carstul din Podişul Mehedinţi se dezvoltă în bare calcaroase înşiruite de la nord la sud, pe o lungime de aproximativ 40 km, în care lăţimea calcarelor nu depăşeşte 3 km, iar în unele sectoare, ele se efilează cu mult sub 100 m. În cadrul ferestrei tectonice şi de eroziune, care scoate la zi carstul, benzile de calcar din zona vestică au suprafeţe de aflorare mai mari şi grosimi pînă la 600 m, ele fiind o continuare, cu importante implicaţii hidrogeologice, a celor din aria montană. Calcarele din zona estică aflorează pe lungimi mai mici, sunt mai subţiri, mai puţin carstificate şi se afundă sub formaţiunile neogene ale Piemontului Getic unde nu se pot aprecia carstificarea profundă şi conexiunile hidrogeologice. 2.1. PROBLEMATICA LIMITELOR CARSTULUI Principalele depozitele carstificabile din Podişul Mehedinţi aparţin danubianului şi sunt constituite din calcarele jurasic superior–neocomiene (organogene, micritice, peletale şi calcare cu silicolite) şi barremian–apţiene (calcare organogene în facies urgonian, cenuşii sau albe, masive sau stratificate în bancuri), ale zonei sedimentare Cerna şi calcarele jurasic superior–apţiene (calcare coraligene, calcare în plăci, calcare noduloase, calcare cu accidente silicioase), ale zonei sedimentare Coşuştea. La acestea se mai adaugă calcarele şi dolomitele cristaline ale fundamentului, mai puţin carstificate, dar importante, din punct de vedere hidrogeologic, datorită fisuraţiei. Calcarele din sedimentarul Pînzei Getice nu au relevanţă pentru carst. În extremitatea vestică, la contactul cu Munţii Mehedinţi, calcarele Zonei Cerna traversează, pe porţiuni înguste, limita Podişului Mehedinţi, formînd trepte de nivel (bazinul Bahnei), abrupturi şi culoare de vale (Cheile Motrului Sec, obîrşiile văilor Brebina, Coşuştea şi Topolniţa). Continuitatea şi unitatea spaţio-funcţională a acestor calcare, cu cele din platourile carstice ale Munţilor Mehedinţi necesită încadrarea lor în carstul zonei montane, ceea ce restrînge carstul din Podişul Mehedinţi la barele calcaroase care aflorează în cele două compartimentele morfostructurale centrale, situate între Valea Brebina şi Dunăre. În fereastra tectonică mediană a regiunii de podiş, calcarele Zonei Cerna se suprapun peste ulucul depresionar situat pe direcţia Baia de Aramă–Balta–Bunoaica, iar cele ale Zonei Coşuştea apar la limita estică a acestuia, în sectorul nordic al compartimentului interfluvial estic, iar la sud de Valea Coşuştea, pe un sector limitat al culoarului depresionar median (Balta–Sfodea). 2.2. BARELE CALCAROASE (CORNETELE) Între cele două zone de sedimentare există diferenţe în petrografia calcarelor care au implicaţii în carstificare. Cel mai bine carstificate sunt calcarele barremian–apţiene ale zonei de sedimentare vestice, în care apar majoritatea ariilor depresionare şi cele mai importante sisteme subterane. Calcarele jurasic superior–neocomiene ale aceleiaşi zone dau reliefuri masive, binecunoscutele cornete, în care lăţimea şi altitudinea barei calcaroase cresc (cornetele Suliţei, Cerboanea, Babelor şi Bălţii). În zona sedimentară estică, carstificarea calcarelor jurasic superior–apţiene este mai slabă şi depinde de gradul de fragmentare, suspendarea reliefului şi de situaţia lor hidrogeologică. Lateral, suprafeţele calcaroase sunt acoperite de fliş sau limitate de falii longitudinale şi decroşări transversale, ele detaşîndu-se de restul reliefului prin abrupturi tectonice sau prin eroziunea diferenţială exercitată în defavoarea flişului. Toate benzile de calcar joacă un rol de baraj hidrogeologic în faţa cursurilor de apă venite din compartimentul interfluvial vestic şi sunt captate, integral sau parţial, în subteran. Captările integrale sunt în bazinele Brebinei (Bulba) şi Topolniţei, situate pe laturile nordică şi sudică şi care datorită apropierii nivelelor de bază locale au creat un potenţial sporit de carstificare, iar cele parţiale sunt în partea centrală – depresiunile Nadanova şi Gornoviţa–Balta – unde Valea Coşuştei şi Pîrîul Bălţii au reuşit să străpungă barajul carstic pe la suprafaţă. Barele calcaroase din Podişul Mehedinţi sunt înşiruite pe o direcţie generală nord–sud, între Valea Motrului şi Dunăre. În cadrul lor, benzile de calcar nu sunt continue, existînd decroşări sau sectoare erodate în care fundamentul danubianului apare la zi (între Cornetul Babele şi cel al Bălţii). În părţile nordică şi centrală, datorită aflorării ambelor zone de sedimentare ale danubianului, barele calcaroase sunt duble, pentru ca în sud să nu apară decît calcarele zonei vestice. La sud de localitatea Bunoaica (Cornetul lui Creangă), unde nu mai există o coincidenţă între culoarul depresionar median îndreptat spre sud–vest (Bahna) şi fereastra tectonică şi de eroziune îndreptată spre sud (Dunăre), calcarele aflorează pe o lăţime de numai 10–20 m şi nu mai formează bare calcaroase (bazinele Ştiubeiului şi Vodiţa). Rolul de baraj hidrogeologic al calcarelor din Podişul Mehedinţi a fost evidenţiat pentru prima dată de M. Bleahu (Decou, Decou, Bleahu, 1967). Acelaşi autor, făcînd o sistematizare a carstului romînesc, pe baza exemplului din Podişul Mehedinţi, creează un tip de carst propriu Podişului Mehedinţi – carstul de bară calcaroasă coborîtă (Bleahu şi colab., 1976). Ulterior, într-o lucrare referitoare la tipurile genetico-evolutive de relief carstic din Romînia (Goran, 1983), barele calcaroase sunt diferenţiate, în funcţie de aspect şi de raportul cu reţeaua hidrografică, în bare unitare (crestele calcaroase), bare fragmentate (traversate de reţeaua hidrografică) şi bare nivelate (care barează reţeaua hidrografică). În baza acestei ultime clasificări, barele calcaroase mai joase din nordul şi sudul Podişului Mehedinţi pot fi considerate bare nivelate, iar cele înalte din partea centrală, bare fragmentate. 2.3. SUBUNITĂŢILE CARSTICE Dispunerea suprafeţei calcaroase şi diferenţele de carstificare permit divizarea carstului din Podişul Mehedinţi în patru mari subunităţi cu particularităţi morfologice, hidrologice şi evolutive distincte, pe care le vom prezenta, succint, în continuare. Datorită gradului ridicat de carstificare al Podişului Mehedinţi, în cadrul acestor unităţi regionale, suprafeţele carstificabile corespund, în mare, cu mediile carstice individualizate – carstosomele. Fiecare suprafaţă carstificabilă individualizată (zonă carstică) are o organizare spaţială şi funcţională unitară, reprezentînd, din punctul de vedere al configuraţiei şi dezvoltării carstului, o carstosomă. În cadrul fiecărei carstosome, există unul sau mai multe sisteme carstice unitare, ale căror reţele subterane formează speleosome, în care au fost explorate peşteri importante (Fig. 2). Fig. 2 – Subunităţile carstului din Podişul Mehedinţi. 1, partea nordică; a, zona carstică Baia de Aramă–Ponoarele; b, zona carstică Gîrdăneasa–Băluţa; 2, partea central-nordică; a, zona carstică occidentală; b, zona carstică orientală; 3, partea central-sudică; a, zona carstică Cornetul Bălţii–Cornetul lui Bobic; b, zona carstică Faţa Radului–Sfodea; 4, partea sudică (sistemul carstic Epuran–Topolniţa). 2.3.1. Carstul din partea nordică Carstul din partea nordică a Podişului Mehedinţi este aflat în două zone paralele: Baia de Aramă–Ponoarele, situată la vest, în axul culoarului depresionar median şi Gîrdăneasa–Băluţa, situată în compartimentul interfluvial estic. Ele au o dispunere longitudinală, sunt despărţite de intruziuni granitice şi de grabenul miocen, ceea ce face ca zona estică să fie suspendată cu aproximativ 150–200 m, faţă de cea vestică, printr-un abrupt tectonic. A. Zona carstică Baia de Aramă–Ponoarele se dezvoltă pe calcarele badenian–apţiene şi este situată între Valea Brebina (la nord) şi aliniamentul Lacului Zăton (la sud), unde carstul moşteneşte aspectul de culoar depresionar şi convergenţa reţelei hidrografice în bara calcaroasă. În sectorul amonte al zonei, se dezvoltă, de o parte şi de alta a calcarelor, două depresiuni închise, Zăton şi Ponoarele (inundabile la ape mari), în care reţeaua hidrografică de suprafaţă este captată prin intermediul peşterilor Zăton (105 m dezvoltare) şi Bulba (5 km, dezvoltată pe trei etaje). Etajele subfosil şi fosil ale acestui drenaj se mai regăsesc şi în Peştera Podului (734 m dezvoltare), ale cărei galerii sunt foarte largi şi leagă Depresiunea Zăton de Depresiunea Ponoarele. La suprafaţă, în Dealul Peşterii, se află unul dintre cele mai interesante cîmpuri de lapiezuri din Romînia – Lapiezul de la Ponoarele, iar în vecinătatea intrării nord-vestice, există cunoscutul Pod natural de la Ponoarele, traversat de şosea şi format prin prăbuşirea unei porţiuni din tavanul peşterii (30 m lungime, 13 m lăţime, 11 m înălţimea arcadei şi 9 m grosimea podului). În zona carstică vestică sunt individualizate două sisteme carstice cu impluvii şi funcţionări distincte. Sistemul carstic Zăton–Bulba se constituie din captarea Văii Gheorghieştilor şi Văii Mari, în Depresiunea Zăton şi a văilor Turcului (venită din vest) şi Morilor (constituită din resurgenţele zonei carstice estice), în Depresiunea Ponoarele. Aceste ape drenate spre nord, prin reţeaua subterană a Peşterii Bulba, se descarcă, la o distanţă aeriană de 3 km, în resurgenţă din versantul drept al Văii Bulbei. Pe suprafaţa calcarelor, drenajul superficial lipseşte, iar traseul peşterii este marcat printr-o vale de doline (Valea Băloşi) şi de cîteva văi oarbe sau ponoare. Cel mai important ponor lateral se află în Valea lui Trandafir, venită din spatele Cornetului Ponoarelor şi care, pe contactul litologic din est, formează o vale oarbă cu o mică peşteră (Peştera Găinii). Sistemul carstic Motru–Brebina îşi are numai resurgenţele în Podişul Mehedinţi, deoarece impluviul său carstic se află în calcarele situate cu 10–15 km mai la nord, între văile Motrului Mare, Motrului Sec şi Motrişorului, aparţinînd Munţilor Mehedinţi şi extremităţii nord-vestice a podişului (Piatra Cloşanilor, Culmea Gorganului, Culmea Lupşei). Acest drenaj subteran traversează compartimentul nordic al podişului, constituit în cea mai mare parte din şisturile Pînzei Getice şi din formaţiunile vulcanogen-sedimentare ale Unităţii de Severin, pentru a reapare la zi, în baza calcarelor aflate pe marginea vestică a Depresiunii Baia de Aramă. Sistemul carstic se descarcă printr-o linie de aproximativ 50 de izvoare, permanente sau temporare, situate pe o lungime de 3 km, în versantul stîng al Văii Bulba şi în lunca Brebinei, pe traseul faliei Motrului. În perioadele de ape mari, debitul acestor izvoare poate să depăşească 1 m3/s şi ele sunt principala sursă de apă potabilă a oraşului Baia de Aramă. B. Zona carstică Gîrdăneasa–Băluţa este un platou carstic, nivelat la altitudinea de e 550 m şi înclinat uşor spre est, a cărei margine vestică se găseşte suspendată faţă de zona Baia de Aramă–Ponoarele. Pe suprafaţa calcarelor a existat o reţea hidrografică anterioară fragmentărilor tectonice şi erodării flişului, pe traseul căreia s-a format un drenaj vest–est, marcat, în prezent, de importante văi cu doline (Vîrtopu, Împărţitoarea, Prislop). O singură vale are un mic bazin hidrografic în roci impermeabile şi traversează calcarele printr-un sector de chei (Cheile Băluţei). În cadrul ei se află o peşteră, temporar activă (Peştera Băluţa) şi o parte din resurgenţele zonei. Acestea aparţin la două mici sisteme carstice – Peştera Băluţa şi Valea Ursului–Cornetul Băluţei – ale căror ape resurgente sunt preluate de Valea Rîienilor şi se îndreaptă spre Piemontul Getic. Cea mai mare parte din zona carstică este drenată de sistemul Gîrdăneasa–Valea Morilor, în Depresiunea Ponoarele situată la nord-vest, prin izvoarele situate la baza Steiului Ponoarelor, apa lor fiind captată, în subteran, de sistemul carstic Zăton–Bulba. În prezent, izvorul Bolborosul Mare din avalul Cheilor Băluţei este captat pentru alimentarea cu apă a staţiunii Bala, iar izvoarele din Valea Morilor sunt captate parţial pentru alimentarea satelor Ponoarele şi Băloşi. 2.3.2. Carstul din partea central-nordică Carstul din partea central-nordică a Podişului Mehedinţi se află cuprins într-o zonă carstică occidentală, delimitată de decroşarea Isverna–Ponoarele, situată la nord şi localitatea Balta, aflată la sud şi într-o zonă carstică orientală, mai puţin extinsă şi îngustă (sub 1 km), în care calcarele apar la zi pe Valea Coşuştei şi pe afluenţii săi, în avale de localitatea Cernavîrfu. A. Zona carstică occidentală este cea mai mare zonă carstică a regiunii, acoperind o suprafaţă de 11,5 km2, în care bara calcaroasă are valorile morfometrice maxime pentru Podişul Mehedinţi: 7 km lungime, 2,7 km lăţime, 803 m altitudine şi peste 400 m energie de relief. Aici se întîlnesc cele mai mari doline, cea mai masivă suprafaţă interfluvială şi cele mai extinse depresiuni dezvoltate pe calcare. Limita nordică a zonei este o limită geologică tranşantă, iar cea meridională nu este decît morfologică – calcarele sunt vizibil erodate în sudul Cornetului Babele şi îngustate (ele se continuă, spre sud, numai pe sub patul aluvial al sectorului depresionar de la Balta). Valea Coşuştei venită din Munţii Mehedinţi compartimentează longitudinal zona în două sectoare interfluviale inegale: dealurile Fluierea, Cuţui, Nadanovei, la vest şi linia de cornete Suliţa, Corneţel, Cerboanea şi Babele, la est. Între dealurile şi cornetele amintite, în lungul văii se dezvoltă un culoar depresionar – depresiunea de baraj carstic Nadanova – cu trei schimbări de direcţie: sectorul transversal Isverna–Cuţui, care începe din marginea zonei montane şi are numai extremităţile pe calcare, sectorul longitudinal Cuţui–Nadanova, care se suprapune peste depresiunea carstică propriu-zisă şi sectorul transversal Nadanova–Cernavîrfu, care străpunge calcarele între cornetele Cerboanea şi Babele. Avale de localitatea Cernavîrfu, depresiunea dispare şi valea se îngustează datorită unui al doilea baraj exercitat de bara calcaroasă din zona carstică orientală (Cheile Coşuştei). O a doua depresiune carstică importantă – depresiunea de baraj carstic Gornoviţa–Balta – este situată pe Pîrîul Bălţii care drenează extremitatea sud-vestică a calcarelor. În zona carstică occidentală se găsesc numeroase peşteri cu dimensiuni modeste, iar reţeaua hidrografică este, la debite mici şi medii, captată în subteran, existînd două drenaje endocarstice importante: Pîrîul Bălţii este captat parţial de Valea Coşuştei, printr-un ponor situat, în marginea depresiunii, la Coada Cornetului, drenajul făcîndu-se pe sub Cornetul Babelor, iar resurgenţa apelor fiind situată în amonte de Cernavîrfu, într-un izvor principal şi un altul de prea-plin (Bigărul Mare şi Mic). Văile Coşuştea şi Nadanova pierd, în perioada de vară, întreaga apă, prin sorburi situate în sectorul depresionar longitudinal, iar resurgenţa acestor ape este încă controversată. La Cernavîrfu, în calcare cristaline, apare resurgenţa unui sistem carstic individualizat al Cornetului Babelor, care este principalul izvor al satului. B. Zona carstică orientală cuprinde benzi înguste de calcar, îngropate în depozite de fliş, ceea ce conferă carstului un aspect discontinuu sau insular, cu un exocarst modest (doline izolate, sectoare de chei). De remarcat sunt cîteva mici sisteme carstice, dublate de peşteri în văile Părului, Nucului, Miclescu, Criva sau în Cheile Coşuştei, menţionate anterior. 2.3.3. Carstul din partea central-sudică Este situat între Pîrîul Bălţii (la nord) şi confluenţa Pîrîului Bălţii cu Valea Topolniţa (la sud), într-un perimetru în care ambele zone carstice sunt cuprinse de culoarul depresionar median. Calcarele zonei de sedimentare Cerna formează zona carstică occidentală şi se întîlnesc în Cornetul Bălţii, Cornetul lui Bobic, Bodul Ioneştilor, după care trec în versantul drept al Topolniţei, unde dau un mic abrupt, pentru ca la sud de cătunul Sfodea să se efileze puternic şi să fie estompate prin nivelarea interfluviilor. Tot la Sfodea, în versantul stîng al Topolniţei, se găseşte şi limita sudică a calcarelor din zona de sedimentare Coşuştea, calcare care formează zona carstică orientală, extinsă spre nord pînă la Peştera Mare de la Balta şi Ponorul Faţa Radului. A. Zona carstică Cornetul Bălţii–Cornetul lui Bobic cuprinde cele două cornete menţionate în denumire, despărţite de o depresiune carstică închisă, formată prin captarea în subteran a Pîrîului Ponorel. Cornetul Bălţii, modelat pe calcare cristaline şi mezozoice, are un aspect piramidal şi este lipsit de un exocarst specific. În schimb, Cornetul lui Bobic conţine paleotalvegul Văii Ponorel, carstificat şi transformat într-o vale cu doline, pe sub care se găsesc galeriile Peşterii Curecea (4 km dezvoltare). Peştera este deosebit de interesantă prin direcţia meandrată, morfologia secţiunilor şi un tavan plan-orizontal spectaculos. B. Zona carstică Faţa Radului–Sfodea aparţine sistemului carstic dezvoltat între ponorul din Faţa Radului şi Peştera Sfodea (700 m dezvoltare). Ea cuprinde un mic platou cu doline (sectorul amonte), un interesant lapiez situat deasupra satului Sfodea şi un mic sector de chei al Văii Topolniţa, în care se găseşte Peştera Sfodea şi resurgenţa sistemului carstic (Izvorul de la Peşteră). C. Sectorul carstic Peştera Mare de la Balta este situat în nord-est şi s-a dezvoltat prin captarea în bara de calcar a unui mic pîrîu, care a format o treaptă antitetică şi o frumoasă peşteră – Peştera Mare de la Balta (1 km dezvoltare). 2.3.4. Carstul din partea sudică Carstul din sudul Podişului Mehedinţi se află între cornetele Gramei, în nord şi resurgenţa Peşterii Topolniţa (Gaura lui Ciocîrdie), în sud. El aparţine unei singure zone carstice, care este, iniţial (în nord), îngustă şi suspendată (Cornetul Gramei) şi care, spre sud, este scoasă la zi de adîncirea Văii Topolniţa pe traseul actual şi de eroziunea diferenţială declanşată de afluenţi în urma captărilor subterane. Captările carstice au dus la formarea marelui sistem Epuran–Topolniţa, sistem dezvoltat pe o extensie de trei km sub cornetele Jupîneşti, Prosăc şi Sohodol şi la individualizarea, în nord, a unui mic sistem carstic, din care Peştera Gramei este numai etajul fosil (500 m dezvoltare). Sistemul carstic Epuran–Topolniţa se dezvoltă în ultima lărgire semnificativă a benzii de calcar din Podişul Mehedinţi (200 m, în medie) şi într-o zonă în care ambele flancuri ale barei calcaroase sunt limitate de abrupturi tectonice. Sistemul cuprinde Peştera lui Epuran (3,5 km dezvoltare), formată de pierderea Văii Ponorăţ (flancul vestic) şi Peştera Topolniţa situată în aval, care este o reţea subterană complexă (20,5 km dezvoltare), legată genetic cu prima, la a cărei formare au contribuit suplimentar alte trei captări subterane: pierderea difuză a apelor Topolniţei, în Cheile de la Piatra Pîrciului, captarea integrală a Văii Topolniţa, sub Cornetul Prosăcului (ambele situate în flancul estic al calcarelor) şi captarea Pîrîului Peţimea, din vestul calcarelor. Descărcarea sistemului se face printr-o resurgenţă unică – Gaura lui Ciocîrdie. Peştera lui Epuran este situată sub o faleză de calcar, pe marginea depresiunii carstice Ponorăţ. Intrarea sa este fosilă, iar pîrîul care a format-o se pierde, în prezent, prin mai multe sorburi şi ponoare situate în patul aluvial al depresiunii (inundat periodic). Sectorul de intrare al reţelei subterane este afectat de distensia gravitaţională a versantului, fiind dificil de parcurs datorită numeroaselor prăbuşiri şi pasaje înguste. În zonele profunde, cavernamentul este remarcabil, înălţimea galeriilor şi sălilor depăşeşte 20 m, iar tavanul, pereţii şi podeaua sunt deosebit de concreţionaţi. Printr-un sistem de puţuri se coboară la etajul activ, situat sub cel fosil cu 40 m mai jos; apa care curge prin galeria activă, sifonată în aval, se regăseşte în Peştera Topolniţa. Galeria fosilă a peşterii a fost şi ea în continuitate spaţială cu Galeria Racoviţă din Peştera Topolniţa, dar barajele stalagmitice au întrerupt legătura pe o lungime de 100 m. Peştera Topolniţa este o reţea supraetajată, cu galerii de mari dimensiuni, în care accesul se face prin cinci deschideri: Peştera Femeii, o intrare fosilă situată în peretele estic al Cornetului Prosăcului, Gura Prosăcului, un portal ogival de 57 m, pe sub care se pierde rîul Topolniţa, Peştera Sohodol cu o intrare uscată şi una activă, prin care se pierde Pîrîul Peţimea şi Gaura lui Ciocîrdie, resurgenţa sistemului, cu un portal înalt de aproximativ 30 m, situat în amontele unui mic sector de chei. În porţiunea amonte a peşterii, reţeaua subterană se dezvoltă în jurul a trei galerii principale, cu o dezvoltare aproximativ longitudinală (NE–SV): Galeria Racoviţă, fosilă, cu o lungime de 1700 m, înălţimi de 15–20 m, lăţimi de 20–30 m, foarte bogat concreţionată; Galeria Murgoci–Tău–Diaclaze cu porţiuni semiactive sau subfosile, o lungime de peste doi km, cu forme de eroziune şi coroziune foarte interesante; Galeria Neagră, activă, cu bolţi inundate, o lungime de aproximativ un km şi forme tipice curgerii vadoase sau sub presiune. Între aceste galerii, dezvoltate pe o diferenţă de nivel de aproximativ 100 m, se înscriu cîteva galerii paralele, mai scurte sau galerii de legătură între etaje. Porţiunea centrală a reţelei este foarte complicată prin existenţa unor galerii transversale importante (Peştera Femeii–Sala Mare; Galeria cu Pripor, reţeaua numită Peştera Sohodol), care se unesc cu primele şi coboară către colectorul principal al peşterii aflat pe latura estică a calcarelor – Galeria Prosăcului. Gura Prosăcului captează integral Valea Topolniţei, drenajul subteran făcîndu-se printr-o galerie de peste 800 m, cu înălţimi de pînă la 80 m, care colectează drenurile afluente şi formează porţiunea activă din avalul reţelei. Galeria activă este dublată spre vest de un sector subfosil şi fosil, numit Topolniţa II, care a fost descoperit mai recent şi care este foarte frumos concreţionat. 3. PARTICULARITĂŢI EVOLUTIVE ŞI CONCLUZII Din prezentarea subunităţilor şi principalelor elemente ale carstului din Podişul Mehedinţi se desprind cîteva diferenţe semnificative în peisajul şi organizarea carstosomelor. Ele rezultă din dispunerea unei suprafeţe calcaroase care nu depăşeşte 25 km2 în forma unor bare foarte înguste de calcar care, pe de o parte, acoperă aproape întreaga lungime a regiunii geografice şi, pe de altă parte, sunt fragmentate în zone carstice individualizate morfopetrografic, morfohidrografic sau hidrogeologic. Într-o astfel de dispunere şi extensie, influenţa factorilor genetico-evolutivi asupra carstului este maximă, iar configuraţia acestuia este strîns legată de diversitatea contextului regional. Un prim element de diversitate a carstului este structural-petrografic, calcarele barremian-apţiene din zona de sedimentare Cerna fiind mai pure şi uşor carstificabile decît cele jurasic superior–neocomiene, din baza lor sau jurasic superior–apţiene, din Zona Coşuştea. Caracteristicile calcarelor creează diferenţe morfopetrografice, între barele calcaroase din vest şi cele din est, care sunt accentuate de faptul că reţeaua hidrografică venită din zona montană sau organizată pe compartimentul interfluvial vestic al podişului, întîlneşte, mai întîi, calcarele barremian-apţiene situate în culoarul depresionar median. Evoluţia morfohidrografică a regiunii este, la rîndul său, un element de diversitate. Zonele carstice, individualizate printr-o fragmentare tectono-erozivă, transversală, a benzilor de calcar, au evoluat sub controlul unor nivele de bază diferite, existînd diferenţe de peisaj şi organizare, între cele de la extremităţi şi cele centrale. În carstul din partea nordică, zona Baia de Aramă–Ponoarele a moştenit convergenţa reliefului spre grabenul miocen şi a fost subordonată nivelului de bază coborît al ariei depresionare Baia de Aramă–Apa Neagră–Celei. Rezultatul acestei poziţii a fost trecerea de la un drenaj de suprafaţă pe direcţie transversală, la un drenaj subteran longitudinal şi concentrat, prin bara calcaroasă (sistemul carstic Zăton–Bulba). Zona carstică vecină – Gîrdăneasa–Băluţa – ajungînd într-o poziţie suspendată faţă de culoarul depresionar median şi cu reţeaua hidrografică decapitată tectonic, în amonte de calcar, a evoluat în poziţie de cumpănă de ape, carstul său organizîndu-se pe direcţii divergente, prin drenaje subterane scurte, într-un peisaj asemănător platourilor carstice suspendate (văi cu doline, văi seci, mici sectoare de chei). Partea sudică, caracterizată printr-o nivelare a calcarelor, pe direcţia culoarului depresionar miocen, a beneficiat, în Pliocen şi Cuaternar, de coborîrea rapidă a nivelului de bază în Depresiunea Turnu Severin, coborîre care a determinat erodarea pronunţată a contactelor litologice şi individualizarea în relief a barei calcaroase. Valea Topolniţa, axată pe culoarul depresionar median, a fost atrasă în lungul contactului estic al barei calcaroase, iar văile afluente, rămase suspendate, au fost, la rîndul lor, captate, în subteran, pe latura vestică a calcarelor. Rezultatul acestei evoluţii a fost o răsturnare, prin intermediul carstului, a drenajului părţii sudice şi formarea, în lungul barei calcaroase, a sistemului Epuran–Topolniţa. După destrămarea drenajului din culoarul miocen, bara calcaroasă din cornetele Jupîneştilor, Prosăcului şi Sohodol reprezenta un nivel de bază local pentru bazinul superior al Văii Topolniţa. Captarea acesteia, prin Peştera Topolniţa, în partea sudică, a determinat o adîncire rapidă şi subsecventă a văii în carstul din partea central-sudică şi formarea unui sector de vale îngustă care traversează, în perimetrul satului Sfodea, barele calcaroase ale celor două zone carstice central-sudice. Traversarea barelor şi adîncirea Topolniţei a determinat dezvoltarea unor sisteme carstice laterale de dimensiuni mai mici, prin captarea în subteran, a unor pîraie organizate pe roci impermeabile. Carstul din partea centrală este cel mai vechi, dovadă fiind resturile unui platou de doline păstrat, pe două nivele distincte, în cornetele Cerboanea, Corneţel şi pe creasta calcaroasă a Cornetului Babelor. Existenţa Văii Coşuştea alimentată, inclusiv carstic (Peştera de la Isverna), din zona montană şi traversarea transversală a barelor calcaroase de către aceasta a asigurat adîncirea văii şi păstrarea drenajului de suprafaţă, în cele două zone carstice din partea central-nordică. Coşuştea fragmentează barele calcaroase pe care le traversează şi a reprezentat un nivel de bază pentru drenajul de suprafaţă sau subteran existent de o parte şi de alta a ei. Astfel, văile situate pe marginea Depresiunii Nadanova, o parte din apa Pîrîului Bălţii sau cîteva mici pîraie din zona carstică orientală sunt captate în subteran şi au resurgenţele situate la nivelul patului aluvial al Coşuştei sau pe afluenţii direcţi ai acesteia (văile Părului, Miclescu, Criva). Una dintre cele mai controversate probleme ale carstului din Podişul Mehedinţi este legată de nomenclatura depresiunilor carstice. Un important cercetător al carstului, geograful I.D. Ilie, a susţinut, în teza sa de doctorat şi în cîteva lucrări ulterioare (1970), existenţa poliilor în această regiune. Prin arhetipurile derivate din carstul dinaric, poliile reprezintă stadii ultime de evoluţie a unor enclave depresionare de mari dimensiuni existente în marile platouri carstice. În aria lor, rocile carstificabile sunt denudate, iar porţiuni din foste drenaje subterane apar la suprafaţă pentru ca apoi să se piardă în calcarele care înconjoară polia. Marea majoritate a depresiunilor carstice din Podişul Mehedinţi sunt de mici dimensiuni şi se dezvoltă pe rocile impermeabile, amonte de punctul de captare, ele fiind văi oarbe lărgite şi aluviate regresiv. Din aceste motive noi le considerăm depresiuni de baraj carstic. Singurele depresiuni de dimensiuni mai mari, însă incomparabile cu poliile clasice, sunt depresiunile Nadanova şi Gornoviţa–Balta, dar, tocmai acestea sunt deschise de către reţeaua hidrografică. Forma lor alungită şi dimensiunile spaţiului depresionar sunt, în primul rînd, rezultatul compartimentării tectonice a calcarelor şi, apoi, al denudaţiei carstice. Depresiunea Nadanova, împreună cu bazinetele laterale Lucina şi Cernavîrfu, prin dimensiunile mai mari, cîţiva martori reziduali şi mici nivele de terasă, s-ar putea asemăna, prin peisaj, cu o polie, deşi similitudinea nu corespunde din punctul de vedere al organizării morfohidrografice a carstului. Această depresiune ar putea fi considerată o fostă polie distrusă ulterior (precuaternară), numai în cazul în care Cheile Coşuştei, situate în aval de Cernavîrfu, s-au format prin prăbuşirea unui sector de peşteră, ceea ce după opinia noastră ar fi putut fi posibil. Carstul din Podişul Mehedinţi a avut o evoluţie policiclică, formarea sa fiind favorizată de apariţia grabenului miocen. Resturile platourilor carstice din cornetele foarte înalte sunt racordabile cu platourile existente în Munţii Mehedinţi şi sudul Munţilor Vîlcan. Evoluţia pliocen-cuaternară proprie, caracterizată prin fragmentarea platformelor şi adîncirea reţelei hidrografice, a dus la individualizarea barelor calcaroase şi la complicarea drenajului general, prin atragerea reţelei hidrografice, iniţial transversale, pe direcţii longitudinale impuse de carst. În cadrul acestei evoluţii, prezenţa şi implicaţiile barajului carstic şi-au lăsat amprenta asupra peisajului întregului Podiş Mehedinţi, în pofida suprafeţei foarte restrînse pe care o ocupă calcarele. SUPRAFAŢA DE DENUDAŢIE ÎNHUMATĂ PREMESOGEANĂ (RELIEFUL CADOMIAN) LA EXTERIORUL CARPAŢILOR ROMÎNEŞTI După ce au traversat depozite sedimentare nedislocate sau parţial dislocate, mai multe foraje, efectuate la exteriorul Carpaţilor romîneşti, au intrat în formaţiuni metamorfozate. Contactul dintre cele două etaje structurale reprezintă, sub aspect geologic, o importantă discordanţă stratigrafică, iar din punct de vedere geomorfologic – o tot atît de importantă suprafaţă de denudaţie înhumată. Aşa cum se va arăta în continuare, modelarea reliefului fosilizat trebuie pusă, cu precădere, pe seama revigorării denudaţiei, determinată de mişcările cadomiene (în anumite regiuni – şi de tectogenezele mai vechi), iar înhumarea suprafeţei – pe seama relaxărilor scoarţei care au urmat, deci, transgresiunii apelor cambriene (local şi vendiene), aparţinînd regiunii mesogeene. Acestea ar fi coordonatele localizării în timp şi spaţiu, precum şi motivaţia denumirii tabloului paleogeografic ce va fi discutat în cele ce urmează. Desluşirea evoluţiei spaţiului extracarpatic romînesc, în perioada de timp corespunzătoare tranziţiei de la Proterozoic la Paleozoic, constituie o încercare temerară şi dificilă. Din punct de vedere geologic, dificultăţile sunt cauzate de penuria şi chiar absenţa resturilor fosile determinabile şi corelabile, pe spaţii întinse, la nivelul Infracambrianului. Variaţiile litografice şi de grosime, atît în baza Paleozoicului, cît mai ales în Proterozoicul terminal, fac aproape ineficientă utilizarea criteriului litostratigrafic în corelarea formaţiunilor respective (Saulea, 1967). Sub aspect tehnico-economic, trebuie reţinut, mai întîi, numărul redus de sonde care, traversînd succesiunea sedimentară, au interceptat fundamentul metamorfozat. Lipsa unui impuls economic, mai ales în condiţiile adîncimilor mari (adesea peste 6 000 m) şi foarte costisitoare, a făcut ca numărul forajelor de acest gen să se limiteze la cinci în Platforma moldovenească şi la 16 în aria moesică (la vest de linia Ianca–Palazu). În descifrarea structurii de adîncime şi, deci, a paleoreliefului îngropat, ar fi fost indispensabil să participe şi prospecţiunile seismice dar, din motive tehnico-geologice, acestea n-au oferit informaţii sigure (verificabile cu foraje) mai jos de baza Mezozoicului în Platforma moldovenească şi sub ecranul carbonatic de vîrstă neodevoniană – dinanţiată în Domeniul Moesic. Cît priveşte aportul celorlalte metode geofizice de cîmp, cum ar fi gravimetria şi magnetometria, utilizarea lor a pus în evidenţă (divergenţe grave” în raport cu seismometria (Constantinescu şi colab., 1968). În vederea identificării factorilor modificatori externi, implicaţi în geneza paleoreliefului, ar fi fost necesare informaţii asupra climei, cu precădere din timpul Infracambrianului terminal. Astfel de date sunt puţine şi contradictorii. Prezenţa (tillitelor” (fragmente de roci transportate de gheţari, avînd zgîrieturi pe feţele lustruite) în regiunile Marilor Lacuri (America de Nord), Insulele Svalbard, Norvegia, Siberia, India, China, Africa, Austria, sugerează existenţa unei întinse calote glaciare, deci a unui climat aspru. Pe de altă parte, existenţa Gresiei de Torridon, a gresiilor corespunzătoare din Scutul Baltic şi Scutul Canadian, ca şi a celor din Transvaal, pledează pentru o climă caldă. Această concluzie se sprijină pe culoarea roşie a unor depozite, ca şi pe feţele lustruite de vînturi ale pietrelor (). Pe baza datelor respective, unii autori, printre care şi Gignoux (1950), tind să accepte ideea existenţei zonelor climatice încă din Precambrian, glaciaţia fiind instalată doar pe reliefurile înalte. În condiţiile suprafeţei de denudaţie premesogeană, îngropată la adîncimi apreciabile şi investigată cu prea puţine mijloace de cercetare directă, discutarea paleoclimatului respectiv ar avea mai mult o importanţă teoretică. Aceasta pentru că relaţia relief-agent modelator şi relaţia relief-rocă scapă controlului. Condiţiile tehnico-geologice permit doar definirea reliefului structural. Pentru atingerea obiectivului urmărit, respectiv reprezentarea cartografică a paleoreliefului, la nivelul fundamentului metamorfic, s-au utilizat mai întîi informaţiile certe, care, aşa cum s-a mai spus, constau din profile de sondă şi din hărţi seismice (verificate cu foraje) la diferite repere. Referitor la foraje, în afara celor care au atins soclul, s-au valorificat şi datele sondelor rămase în Devonianul inferior, Silurian şi Cambro–Ordovician. Numărul lor este de circa 50 (inclusiv sondezele) în Platforma Moldoveanească şi de peste 100 în Domeniul Moesic. Completarea profilelor acestor sonde pînă la suprafaţa prezumată a fundamentului s-a făcut pe baza estimărilor, pornindu-se de la grosimile verificate cu cele cinci foraje din Moldova şi de la cele 16 din Domeniul Moesic. Totodată, s-a ţinut seama de tendinţele de dezvoltare, în plan orizontal şi vertical, a depozitelor sedimentare urmărite. Se menţionează că unele foraje au fost oprite cu puţin înaintea atingerii metamorfitelor. De exemplu, sonda 53 Rădăuţi a săpat 256 m în pre-Silurian şi pentru a-l epuiza nu i-ar fi trebuit mai mult de 450 m. În Domeniul Moesic, peste 25 foraje s-au oprit în Cambrian ori în baza Ordovicianului. Cu datele astfel obţinute s-a trecut, mai întîi, la efectuarea a circa 30 hărţi de izopahite (grosimi) ai principalilor termeni stratigrafici. Materialele cartografice în discuţie au acoperit, în plan orizontal şi vertical, întreaga secvenţă sedimentară. Adăugînd la datele de mai sus şi informaţiile seismice, controlate cu sonde, s-a ajuns la elaborarea a aproximativ 100 secţiuni geologice, distribuite pe ansamblul suprafeţelor celor două unităţi supuse studiului. Pe parcursul cercetărilor s-a constatat o relativă concordanţă în tendinţele distribuţiei şi tectonicii termenilor prejurasici din Moldova şi a celor predevonieni din Domeniul Moesic, exceptînd Zona Predanubiană. În general, un grad mai pronunţat de incertitudine îl prezintă aprecierea energiei reliefului şi a detaliilor acestuia. 1. SUPRAFAŢA PREMESOGEANĂ ÎN PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ Prin Platforma Moldovenească se înţelege prelungirea spre sud-vest, pe teritoriul Romîniei, a întinsei arii cratonice, cunoscută sub denumirea de „Platforma Europei Orientale”. Fundamentul metamorfozat al acestei prelungiri este acoperit de depozite infracambriene, paleozoice, mezozoice şi terţiare nedislocate. Spre vest, se admite că Platforma Moldovenească este delimitată de falia Solca (Săndulescu, 1984) sau linia Peceneaga–Rava Ruska (Paraschiv, 1986). Limita sudică este însă discutabilă, neexistînd informaţii seismice certe şi nici date de foraj la nivelul preDevonianului. Mai mult, prospecţiunile seismice, efectuate cu tehnică modernă în ultimii 15 ani, n-au sesizat nici un accident ruptural important, orientat est-vest, în jumătatea sudică a Moldovei. Aşadar, faliile Vaslui, Bistriţei şi Trotuşului n-au fost confirmate, iar acceptarea ipotezei unei tectonici plicative, pe baza aspectului anomaliei magnetice (Săndulescu, 1984) trebuie susţinută şi de informaţii pertinente. Avîndu-se în vedere complexitatea problemei şi în absenţa datelor de cunoaştere certe, harta suprafeţei premesogeene s-a oprit aproximativ la paralela oraşului Bîrlad, din două considerente: a. de la această coordonată spre sud apare şi se dezvoltă Permianul, în grosimi ce pot depăşi 2 000 m, element caracteristic Depresiunii Predobrogene; b. începînd de la jumătatea distanţei dintre localităţile Bîrlad şi Turca Mare, spre vest (Fig. 1), sinteza înregistrărilor seismice mai vechi pune în evidenţă un accident ruptural, aparent banal, ce corespunde, în linii mari, limitei nordice a ariei acoperite de Permian. Modelarea suprafeţei premesogeene s-a realizat pe seama soclului cristalin, pus în evidenţă cu sondele 1 Popeşti, 3 501 şi 3 503 Iaşi, 3 601 Todireni şi 25 301 Bătrîneşti (Fig. 1). Potrivit carotelor extrase din aceste sonde, fundamentul metamorfozat est alcătuit din mai multe varietăţi de gnaise şi paragnaise, asociate cu granite. La Todireni s-a identificat şi un filon de bazalte (Ionesi, 1989). Soclul cutat şi metamorfozat al Platformei Moldoveneşti prezintă caracteristici comune cu formaţiunile aparţinînd svecofenno-carelidelor (2600–1750±50 Ma), care aflorează în Scutul Ucrainian (Săndulescu, 1984). Acestea au fost supuse unor mişcări geodinamice ulterioare (gothiene), concluzie sugerată de vîrstele absolute aparente care variază între 1 593 şi 1 005 Ma (Giuşcă şi colab., 1967). Pe teritoriul romînesc cuvertura de protecţie a suprafeţei pre-mesogeene începe cu depozitele detritice de vîrstă vendiană (Patrulius, Iordan, 1974). În alte zone ale Platformei Europei Orientale, cuvertura de platformă debutează cu depozite mai vechi, rifeene, ceea ce înseamnă că segmentul moldovenesc s-a menţinut în poziţie mai ridicată, fiind acoperit de ape ceva mai tîrziu. Ţinîndu-se seama de informaţiile celor cinci foraje menţionate, se presupune că Vendianul este prezent pe tot cuprinsul Platformei Moldoveneşti. Acesta suportă Cambrianul inferior şi o secvenţă redusă în grosime (echivalentul Gresiei de Molodova), aparţinînd Ordovicianului. Urmează, discordant, Silurianul şi alţi termeni mai noi (Paraschiv, 1985). Luînd în consideraţie elementele aduse în discuţie, înseamnă că modelarea segmentului moldav al suprafeţei de denudaţie premesogeană s-a derulat într-un interval de timp de 400–1100 Ma, eventual mai mult. Platforma inhumată pre-mesogeană a fost identificată ori se estimează a se situa, în Moldova, între 500 şi 7 500 m sub nivelul mării (Fig. 1). Planul ei înclină de la nord-est către sud-vest. Valorile cele mai mici ale izohipselor s-au înregistrat în preajma Prutului, între localităţile Iaşi şi Darabani, iar cele mai mari – la nord de Adjud (Fig. 1). La gradul actual de cunoaştere nu se poate afirma că înclinarea „peneplenei” este de natură genetică, adică determinată de derularea, în timp, a proceselor de modelare şi, respectiv, de înhumare a reliefului. Denivelări importante au fost semnalate pe teritoriul extracarpatic al Moldovei şi în cazul peneplenelor îngropate, mai tinere, respectiv intra-Tethys (relieful paleokimmeric) şi pre-Paratethys (stiric), ceea ce înseamnă că deformarea lor se datorează, parţial, unor cauze comune, destul de tîrzii. În ordine cronologică este vorba de afundarea spre sud a platformei şi încărcarea ei cu depozite devoniene, eventual şi carbonifere, proces mult mai evident la est de Prut. În timpul Mezozoicului, marginea sudică şi sud-vestică s-a afundat, din nou, ca urmare a schiţării Depresiunii predobrogene, fapt care a determinat acumularea unei importante secvenţe de depozite jurasice şi apoi cretacice inferioare. Ultima deformare, respectiv coborîrea marginii vestice, se datorează formării Avanfosei Carpaţilor Orientali, deci îngroşării progresive, spre vest, a molasei neogene. În condiţiile unui volum redus de date, sunt greu de apreciat trăsăturile majore ale reliefului, detaliile şi energia acestuia. Informaţiile celor cinci sonde, care au interceptat soclul, ar permite totuşi să se perceapă existenţa unor morfostructuri cu vergenţă nordică şi cu denivelări de ordinul a 10–120 m, cum este cazul sectoarelor Iaşi–Popeşti şi Todireni–Bătrîneşti (Fig. 1). Orientarea generală, nord-sud, a principalelor elemente orografice, ar putea fi susţinută şi de harta magnetică ΔZ (Airinei şi colab., 1964), potrivit căreia numeroase anomalii din zona Todireni–Hîrlău–Popeşti se dispun pe trei eşaloane, orientate nord-vest–sud-est. Ţinînd seama de prezenţa bazaltelor în forajul 3 601 Todireni, care amintesc de bazaltele infracambriene din Masivul Ucrainian, anomaliile magnetice respective, asociate posibil unor fracturi ale scoarţei, ar putea semnifica şi perturbaţii geomorfologice în lungul liniilor de emisie ale magmatitelor. Speculaţiile formulate mai înainte ar fi în concordanţă şi cu vergenţa structurilor Scutului Ucrainian, predominant nordică (Săndulescu, 1984). 2. SUPRAFAŢA PREMESOGEANĂ ÎN DOMENIUL MOESIC Datele de cunoaştere oferite de seismometrie şi, mai ales, de foraje, pe cuprinsul ariei sudice a Vorlandului Carpaţilor romîneşti, au permis elaborarea unei hărţi paleogeomorfologice, la nivelul fundamentului metamorfozat, numai în sectorul delimitat de falia Ianca–Palazu la nord-est şi de Dunăre, la sud şi sud-vest (Fig. 2). Către nord şi nord-vest, informaţiile utile scopului urmărit depăşesc, din motive tehnico-geologice, numai cu puţin zona liniei pericarpatice. Această arie, denumită provizoriu (Domeniul Moesic”, s-a consolidat în Precambrian. Sectorul nordic al Domeniului Moesic, atribuit (Zonei Predanubiene”, a fost remobilizat în tectogeneza hercinică. Limita dintre cele două compartimente, respectiv platforma epicadoniană şi cea epihercinică (Zona Predanubiană), ar trece aproximativ prin dreptul localităţilor Calafat, Işalniţa, sud Ciureşti, Răcari şi Periş (Fig. 2A). Soclul, pe seama căruia a fost sculptat relieful pre-mesogean, este alcătuit, în partea estică – denumită (sectorul dobrogean” (Săndulescu, 1984), din (Şisturi Verzi”, precambriene, slab metamorfozate, avînd vîrsta radiometrică (K/Ar) de 550 Ma. Acestea se dispun, discordant, peste mezometamorfite de tip Karelian (Visarion şi colab., 1979). Cît priveşte partea vestică reprezentînd (sectorul valah”, s-a presupus, pe baza datelor geofizice, că (constituţia soclului ar fi oarecum diferită de cea cunoscută în Dobrogea centrală şi sudică” (Săndulescu, 1984). O astfel de afirmaţie surprinde, în primul rînd, pentru că ea se bazează pe metode de investigaţie neadecvate (magnetometrie, gravimetrie), iar în al doilea rînd, deoarece fundamentul respectiv era cunoscut din carotele extrase prin cele şapte sonde, săpate cu 25–30 de ani mai înainte. Potrivit eşantioanelor recuperate şi analizate, metamorfitele sectorului valah constau din şisturi cristaline de mezozonă şi de epizonă, ca de exemplu şisturi cloritoase cuarţoase, cloritoşisturi cu porfiroblaste de albit şi zoizit, şisturi anfibolice cu epidot, granite etc. Vîrsta radiometrică a acestor roci variază între 566 n 11 Ma şi 543 17 Ma (Paraschiv şi colab., 1983 b). Valori asemănătoare au fost obţinute pe şisturile verzi. Limita dintre cele două sectoare ale fundamentului o constituie, probabil, falia Belciugatele, denumită de M. Săndulescu (1984), (falia intramoesică”. Acest din urmă termen poate da naştere la confuzii, deoarece în perimetrul Domeniului Moesic s-au identificat peste 200 accidente disjunctive, toate avînd (statut” intramoesic. Cuvertura de protecţie a paleoreliefului premesogean debutează cu o puternică secvenţă arenitică, de 800–900 m grosime, constituită, în principal, din gresii cu ciment muscovitic şi silicios sericitic, cuarţite arcoziene, pe alocuri cu nivele de microconglomerate şi chiar conglomerate cărora se adaugă intercalaţii de argilă. Către partea superioară, pelitele devin preponderente şi sunt reprezentate prin argile, argilite şi şisturi argiloase care, împreună, pot însuma 300 m grosime. În etapa respectivă, procesul de sedimentare a fost discontinuu, dovadă fiind depunerea conglomeratelor peste argile şi prezenţa unor hematizări. Aceste elemente sugerează o pronunţată instabilitate a scoarţei, caracterizată prin frecvente repetări ale fazelor de depunere şi de denudaţie. Regiunea avea să se (calmeze” pentru o îndelungată perioadă de timp, către sfîrşitul Ordovicianului, mai sigur în Silurian. Cîteva repere paleontologice permit urmărirea derulării etapei de înhumare a reliefului (peneplenei” pre-mesogeene. Astfel, probele de teren recoltate de la sonda 25 Corbu, pe intervalul de adîncime 2 452–2 678 m, conţin o asociaţie palino-protistologică săracă şi rău conservată, din grupul Sphaeromorphitae care, în alte regiuni ale lumii, au o largă răspîndire în Infracambrian şi în Paleozoicul inferior (Paraschiv, Beju, 1974). Astfel de tipuri primitive sunt mai puţin evoluate (deci sunt mai vechi) decît cele ale Ordovicianului inferior de la sonda 1 052 Ţăndărei (adîncime 2 446–2 626 m). Carotele extrase de la sondele 4 250 Hăbeşti (adîncime 4 242–4 300 m) şi 5 034 Mitrofani (adîncime 4 951–4 954 m) conţin, printre altele, mai multe exemplare de Trilobiţi, aparţinînd genului Paradoxides, caracteristice Precambrianului mediu (Muţiu, 1991). În secvenţa argilitică de la sonda 2 811 Bordei Verde, Murgeanu şi Spasov (1968) au identificat exemplare de Graptoliţi, aparţinînd genului Didymograptus, care caracterizează Ordovicianul inferior. Alte cîteva sute de analize şi studii au consemnat existenţa Ordovicianului şi a Silurianului în Domeniul Moesic. Prezentarea reperelor paleontologice se opreşte la nivelul Silurianului, întrucît acesta (prin) este cel mai vechi termen care acoperă, în întregime, relieful cadomian (ex. sonda 1 Optaşi). Sintetizînd datele de cunoaştere disponibile, s-ar putea formula cîteva concluzii: – modelarea Domeniului Moesic a început, probabil, mai devreme în anumite sectoare limitate şi este posibil să se fi generalizat către sfîrşitul Proterozoicului, cînd a fost stimulată de mişcările cadoniene. Procesele de denudaţie au continuat, pe suprafeţe din ce în ce mai limitate, pînă la începutul Silurianului; – înhumarea peneplenei a început, sigur, în Cambrian, cu oarecare probabilitate (în zonele coborîte) chiar din Infracambrian şi s-a încheiat cu acoperirea formelor celor mai proeminente, în. În această situaţie, modelarea suprafeţei premesogeene ar fi putut dura între 50 şi 150 Ma; – potrivit mărturiilor paleontologice s-ar părea că sectorul nordic, epihercinic, al Domeniului Moesic, a fost fosilizat mai devreme, începînd din Vendian (?) şi Cambrian, în timp ce restul ariei moesice a submers, sigur, în Ordovician şi Silurian; – pornind tot de la datele paleontologice, s-ar putea emite ipoteza potrivit căreia primii termeni ai cuverturii paleoreliefului cadonian sunt sincroni celor din Platforma Moldovenească; – grosimea cuverturii vendian (?) – wenlockiene poate însuma 1 200 m, cifră care ar semnifica energia paleoreliefului înhumat. Remobilizarea sectorului nord-vestic al Domeniului Moesic, în ciclul tectonomagnetic hercinic, a determinat deformarea lejeră a soclului – implicit relieful cadomian, dar mai ales, cuvertura paleozoică. Adăugînd distorsiunilor hercinice şi efectele denudaţiilor ulterioare apare explicabilă dispoziţia Permianului direct peste metamorfite în axul unor structuri plicative (Budeşti, Mogoşeşti) sau peste Cambro-Ordovician (Optaşi, Corbu, Priseaca) şi Devonian (Ciureşti, Corbu, Negreni). O parte dintre structurile hercinice s-au menţinut exondate pînă în Jurasic, dovadă că Doggerul ia contact direct cu Cambrianul (Hăbeşti, Mitrofani) ori cu Silurianul (Făureşti). Deformările la scară regională ale suprafeţei pre-mesogeene s-au accentuat în timpul Triasicului (afundare în direcţia sudică), în Jurasic-Cretacic, dar mai ales în Neogen (afundare în direcţia nordică), cînd s-a schiţat Avanfosa carpatică. Urmare a evoluţiei complicate şi îndelungate atît pe parcursul modelării, dar şi după aceea, cînd şi-au lăsat amprentele toate evenimentele derulate, în decursul a peste 600 Ma, suprafaţa de denudaţie premesogeană se prezintă sub forma unui teritoriu răvăşit (Fig. 2A). Examinînd cu atenţie această imagine, s-ar putea desprinde cîteva aspecte majore şi de detaliu ale (peneplenei”. În primul rînd, impresionează amploarea deformării suprafeţei de denudaţie, în ansamblul ei, care este de ordinul a 9 000 m. Valoarea cea mai ridicată, 350 m s.n.m., se înregistrează în Dobrogea (vest de Eforie), iar cea mai coborîtă, sub 9 000 m în sectorul Alexandria (Fig. 2A). Potrivit profilului seismic regional nr. XI, se estimează că aceasta coboară şi mai mult, pînă la 17–18 km, în faţa curburii Carpaţilor (Constantinescu şi colab., 1972). În al doilea rînd, frapează deosebirea dintre sectorul răsăritean, situat la est de meridianul oraşului Bucureşti, corespunzător, în linii mari, soclului de tip dobrogean şi segmentul vestic – ce se suprapune fundamentului valah. La rîndul lui, acesta din urmă include un sector sudic, mai calm, care, din punct de vedere orografic, pare să reprezinte prelungirea spre vest a (faciesului morfologic” dobrogean şi un sector nordic, foarte frămîntat, care aminteşte – dar într-o măsură mai accentuată – de relieful suprafeţei pre-Tethys (prepermiană). Ultima constatare are darul să întărească convingerea că sectorul nord-vestic al Domeniului Moesic (Zona predanubiană) a fost remobilizat în ciclul tectono-magmatic hercinic. În lumina observaţiilor de mai sus, s-ar putea readuce în discuţie punctul de vedere potrivit căruia, la nivelul soclului şi al Paleozoicului, platforma epicadomiană include sectorul dobrogean şi zona sud-vestică dunăreană, a compartimentului valah, în timp ce zona nord-vestică, remobilizată în orogeneza variscă, constituie un compartiment platformic, mai tînăr, epihercinic, întocmai ca şi Dobrogea centrală. În limitele platformei epicadomiene se individualizează trei ridicări majore, respectiv marginea estică a Dobrogei de sud, prelungirea ridicării nord-bulgare (Olteniţa–Bucureşti) şi apofiza Balş–Bechet, separate de tot atîtea zone depresionare şi anume Lehliu, Alexandria–Periş şi Băileşti (Fig. 2A, B). Această alternanţă de sectoare ridicate şi coborîte aminteşte (dar la dimensiunile Spaţiului Moesic) de stilul morfostructural al soclului Platformei Europei Orientale, caracterizat prin existenţa unor anteclize şi sineclize, orientate, de asemenea, pe direcţia nord-sud. Monoclinul sud-dobrogean se explică prin poziţia predominant emersă a acestuia în timpul Mezozoicului, precum şi prin mişcările lui pozitive şi din ce în ce mai pronunţate în direcţia Dobrogei centrale, ceea ce a determinat îndepărtarea parţială sau chiar totală (zona Eforie–Palazu) a depozitelor paleozoice (Paraschiv, 1983a). Poziţie temporar emersă, către sfîrşitul Paleozoicului şi în Triasic, a avut-o şi apofiza Olteniţa–Bucureşti, ca şi prelungirea ei spre sud (ridicarea nord-bulgară), unde Jurasicul se dispune, direct, peste Devonian. Potrivit hărţilor magnetice (Airinei şi colab., 1971), ridicarea în discuţie pare să se continue în direcţia Tîrgovişte–Cîmpulung. Această morfostructură ar putea avea o semnificaţie tectonică mai importantă, eventual încălecarea compartimentului valah peste cel dobrogean, la nivelul soclului, în lungul faliei Belciugatele. În acelaşi timp, dislocaţia respectivă (falia Belciugatele) pare să reprezinte un segment sudic ale unei importante linii tectonice, cunoscută în domeniul carpatic sub denumirea de (falia Dîmboviţei”. Aşa stînd lucrurile, nu este exclus ca depresiunea Lehliu să se fi format pe marginea vestică a compartimentului încălecat. Aria depresionară dintre cele două ridicări amintite a înregistrat mişcări predominant negative în prePermian, astfel că aici s-a depus şi s-a conservat o succesiune de depozite devonian-dinanţiene aproape completă şi mai dezvoltată în grosime. Cu alte cuvinte, (cuveta” Lehliu reprezintă o depresiune de tip platformic, umplută cu formaţiuni paleozoice. În cazul depresiunilor Alexandriei şi Băileşti există o explicaţie comună. Este vorba de deplasarea ariei de sedimentare către sud, ca urmare a orogenezei hercinice şi deci, a emersiunii sectorului pre-danubian, nordic. Acestea sunt depresiuni de platformă care s-au schiţat şi adîncit continuu, în timpul Permo-Triasicului. De remarcat este faptul că ele se prelungesc spre nord şi, traversînd aria cutată, se insinuează prin sectoarele Periş şi, respectiv, Filiaşi (Fig. 2). Prin aceste culoare au pătruns, temporar, apele Carboniferului superior şi ale Triasicului mediu, acoperind, local, spaţii restrînse ale platformei epihercinice. În cadrul depresiunilor Alexandriei şi Băileştilor apar mai multe morfostructuri cu aspect pozitiv şi negativ, la nivelul Carboniferului şi al Triasicului. Ele trebuie să reflecte perturbaţii orografice similare ori mai pronunţate ale soclului. Cele mai importante dintre perturbaţii, adesea afectate de falii, sunt structurile Videle sud – un adevărat prag în mijlocul depresiunii Alexandria, Cîrligaţi şi Peretu (Fig. 2A). Formarea acestora ar putea fi pusă pe seama tafrogenezei, dar nici originea plicativă nu este exclusă, aşa cum o sugerează unele profile seismice din zona structurii Cîrligaţi şi din flancul sudic al structurii Videle (Hîrleşti). Apofiza Bechet se individualizează, mai bine, la sud de sectorul Slatina–Balş (Fig. 2A, B), teatrul unor importante şi repetate procese magmatice. Aceasta se continuă, distorsionat, şi la nord de Slatina, fapt sugerat de deformarea structurilor Făureşti, Iancu Jianu şi Mitrofani (Fig. 2A). Totodată, apofiza Bechet se defineşte ca anomalie pozitivă, pe harta magnetică Za (Airinei şi colab., 1985), ceea ce ar însemna că, în afara mişcărilor cadomiene, la formarea ei ar fi putut participa şi procese de natură plutonică. Sectorul nord-vestic, epihercinic, al Domeniului Moesic, se prezintă sub forma unui masiv muntos, ce se urmăreşte începînd din valea Ialomiţei (Periş) şi pînă la Dunăre. Apexul acestuia atinge altitudinea de 1 950 m s.n.m. în sectorul Slatina, dominînd regiunile adiacente cu 3 000–5 000 m (Fig. 2). Ţinîndu-se seama de impozanta lui exprimare în relief, i se propune denumirea de (Masivul Slatinei”. Către nord, Masivul Slatinei se continuă, în afundare, pe sub Avanfosa cutată a Carpaţilor. Spre sud, contactul cu platforma epicadomiană pare să îmbrace două aspecte. Între rîurile Dîmboviţa şi Teleorman contactul este tranşat, marginea masivului profilîndu-se sub forma unui front ((Frontul Predanubian”). La vest de rîul Teleorman, tranziţia de la platforma epihercinică pare să se realizeze în mod gradat, aşa cum se realizează trecerea de la Prebalcani la platformă, pe teritoriul bulgar (Săndulescu, 1984). Admiterea unor asemenea relaţii ar explica, într-una dintre alternative, existenţa, pe marginea platformei epicadomiene, a structurilor Videle sud, Peretu, Cîrligaţi etc. Limita estică a masivului scapă controlului, din lipsă de informaţii, în timp ce spre vest, aceasta ar trebui să se continue cu Prebalcanii. La rîndul lui, Masivul Slatinei este alcătuit din numeroase cute, dispuse în sectorul cercetat, pe două-cinci eşaloane, orientate pe direcţia est-vest şi est-nord– est-vest– sud-vest. Amplitudinea cutelor, deci energia reliefului este, în general, de 500–1 000 m. Morfostructurile hercinice, avînd vergenţă estică şi nord-estică, intersectează pe cele cadomiene, cu vergenţă nordică, ultimele apărînd, de regulă, discontinui (fragmentate) şi mai slab exprimate în paleorelief (Fig. 2A). Aceasta înseamnă că remobilizarea hercinică n-a antrenat prea sever soclul regiunii. Majoritatea morfostructurilor hercinice şi o parte a celor cadomiene au continuat să înregistreze, intermitent, slabe mişcări predominant pozitive pînă către mijlocul Cretacicului. Aşa se explică, sub raport economic, că cvasitotalitatea zăcămintelor de petrol, localizate la nivelul Jurasicului şi Triasicului, aparţin unor capcane situate în cadrul structurilor hercinice. Zăcăminte jurasice, triasice sau paleozoice au fost puse în evidenţă şi pe ridicări cu vergenţă cadomiană (Cieşti, Gherceşti–Malu Mare etc.). INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA UNOR BOLI REUMATICE 1. INTRODUCERE Între mediu şi organismul uman există o legătură strînsă care determină, pe lîngă materialul genetic propriu, starea de sănătate sau boală a fiecărui om. Stimulii de mediu care condiţionează răspunsul organismului uman sunt: 1) agenţii anorganici (fizici), geografici şi cosmici. Dintre agenţii cosmici menţionăm: radiaţia cosmică, activitatea solară, radioactivitatea, cîmpul electric, ionizarea aerului. Agenţii geografici sunt: latitudinea, care determină zona climatică (caldă, temperată, rece), relieful, solul, apele, vegetaţia, factorii meteorologici; 2) agenţii organici (patogeni), favorizaţi de temperatură, umezeală şi animale purtătoare (gazde), care proliferează în mediul geografic fie endemic, fie mai ales epidemic, îndeosebi în zona caldă; 3) agenţii social-culturali, care constituie mediul antropic: nutriţia, igiena, condiţiile de trai, aspectele de cultură şi educaţie, poluarea chimică şi microbiologică şi care determină, alături de ceilalţi agenţi amintiţi, deosebiri în profilul şi evoluţia bolilor, în special în zona caldă şi temperată. Cercetarea geografică în patologie a avut, de-a lungul timpului, o pondere mai mare în domeniul bolilor din zona ecuatorială şi tropicală, unde bolile infecţioase şi răspîndirea lor au constituit probleme greu de rezolvat. Este evident că toţi aceşti factori şi agenţi acţionează simultan şi complex asupra organismului uman, ceea ce a îngreunat cercetarea, dar şi diagnosticul şi tratamentul în diferitele boli legate de mediul în care vieţuieşte o populaţie. Unul dintre cele mai importante aspecte ale relaţiei mediu–organism uman şi, într-un fel, mai greu de elucidat este influenţa factorilor climatici şi meteorologici asupra stării de sănătate/boală a omului. Aceasta, în special în zona temperată, caracterizată printr-o mare variaţie a parametrilor climatici, atît periodică (anuală şi diurnă), cît şi neperiodică (încălziri sau răciri bruşte, variaţii mari de presiune atmosferică, fenomene cu grad de risc în viaţa omului). În zona caldă, variaţiile sunt, îndeosebi, de natură hidrică, sezoanele calde alternînd cu cele umede, iar în zona rece, diferenţele sezoniere sunt date de radiaţia solară, noaptea polară alternînd cu ziua polară în cursul unui an. Aşadar, zona temperată este cea care determină, în general, cele mai mari variaţii ale climatului, chiar dacă există deosebiri, uneori, semnificative între climatul oceanic şi cel continental, între regiunile de cîmpie şi cele de munte, între depresiunile intramontane şi ariile deschise unei circulaţii active a aerului. Cum şi populaţia globului prezintă o densitate însemnată, îndeosebi, în zona temperată, cercetarea relaţiei dintre factorii meteorologici şi starea de sănătate naturală a oamenilor rămîne o problemă importantă atît în terapeutica propriu-zisă, cît mai ales în medicina profilactică. Parametrii meteorologici, consideraţi ca factori care provoacă direct sau indirect manifestări de boală, sunt temperatura, umezeala aerului, nebulozitatea şi precipitaţiile, vîntul, de asemenea presiunea atmosferică la care se adaugă condiţiile electrice: ionizarea aerului, potenţialul electric şi undele electromagnetice, formele barice: cicloni, anticicloni, fronturi atmosferice, circulaţia locală de tip „” în apariţia şi declanşarea unor boli sezoniere. Trebuie să admitem că cercetarea în Romînia a relaţiei factori meteorologici–organismul uman, este modestă şi fragmentată în aspecte, în general, unilaterale. De aceea, considerăm reluarea cercetărilor în acest domeniu o necesitate, mai ales în condiţiile specifice ale ţării noastre (arcul carpatic aşezat în calea maselor de aer şi a formaţiilor barice de diferite origini şi, de asemenea, Marea Neagră, ca o suprafaţă favorabilă reactivării ciclonale la fel ca şi Depresiunea Transilvaniei, precum şi relieful variat şi condiţiile topoclimatice specifice). 2. CONDIŢII SINOPTICE DIN CURSUL ANULUI ÎN ROMÎNIA Climatul temperat-continental din Romînia este caracterizat printr-o circulaţie atmosferică activă, cu origini diferite. Astfel, iarna sunt frecvente şi aduc răciri semnificative masele nordice, depresiunea islandeză, anticiclonul est-european (siberian) şi, mai puţin frecvent, anticiclonul groenlandez cu circulaţie din nord-vest şi vest. Vremea caldă este determinată de retragerea anticiclonului siberian spre est şi de coborîrea depresiunii islandeze prin vestul continentului pînă la nivelul Mediteranei şi deplasarea sa spre est; de asemenea, de ciclonii mediteraneeni formaţi în golful Genovei, în deplasare spre est. Primăvara şi toamna, răcirile provin din anticiclonul scandinav sau groenlandez, mai rar din cel est-european şi din anticiclonul azoric, care urcă spre latitudinile înalte, revenind apoi asupra Europei, iar încălzirile, din anticiclonul azoric venit din SV sau din valuri calde din nordul Africii. Valurile de frig sau de căldură durează în medie 2–4 zile şi sunt asociate cu modificări şi ale celorlalte elemente meteorologice. Vara, fenomenele sunt atenuate, variaţiile termice, hidrice, barometrice sunt mult mai mici, ceea ce face ca şi efectele patologice să fie diminuate. Masele reci sunt de obicei nord-vestice, umede, şi sunt asociate cu deplasarea rapidă a unor fronturi atmosferice provenite, în special, printr-o circulaţie de vest. Masele calde sunt, de obicei, tropicale, continentale, provenite din sudul continentului şi uneori pot aduce valuri de căldură, care în sudul ţării pot atinge 400C, determinînd reacţii patologice severe. În general, prezenţa ciclonilor antrenează variaţii barice, uneori însemnate de 6–10 mb şi mai mult, care pot avea efecte negative, în special la persoanele cu deficienţe de circulaţie a sîngelui. Dacă acestea sunt însoţite de variaţii hidrice, precum şi de modificări ale stării electrice a aerului, meteorosensibilitatea se manifestă, îndeosebi, la bolnavii reumatici. Studiul nostru s-a bazat pe analiza relaţiei posibile între variaţiile principalilor parametri meteorologici şi reacţia unor bolnavi reumatici internaţi. 3. DATE METEOROLOGICE S-au analizat datele zilnice de temperatură (maximă, medie, minimă), presiune şi precipitaţii, de asemenea, formaţiile barice în cursul anilor 1997 şi 1998, la staţia meteorologică Bucureşti–Filaret, pe baza Buletinului meteorologic zilnic elaborat de Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie. Anul 1997 a fost un an relativ normal din punct de vedere termic, cu lunile de iarnă mai calde decît media (în special februarie), cu lunile aprilie, iulie, august, septembrie şi octombrie mai reci decît media multianuală şi cu lunile mai, iunie şi noiembrie mai calde decît media multianuală. Presiunea atmosferică a fost tot anul mai ridicată decît media, predominînd formaţiunile anticiclonice pe teritoriul Romîniei. Regimul pluviometric a fost mai bogat în precipitaţii, în special în perioadele martie–iunie şi august–decembrie, cu ploi puţin frecvente, dar cu cantităţi mari de precipitaţii, de peste 30 mm în 24 ore (30, 31 martie, 30 mai, 11 iunie, 2 şi 25 august, 14 octombrie). Anul 1998 a fost un an normal sub aspect termic, cu lunile ianuarie, februarie, aprilie, iulie, august mai calde decît media, cu lunile mai, noiembrie şi decembrie, mai reci. Presiunea atmosferică a fost în toate lunile anului mai mare decît media, datorită formaţiilor anticiclonice frecvente. Regimul pluviometric a fost deficitar, în special în lunile februarie, aprilie, iunie, iulie, august, octombrie şi decembrie. Exces de precipitaţii s-a înregistrat în septembrie (5, 7, 8, 19, 23) şi mai puţin în ianuarie (20–23), noiembrie (21, 25), martie (10–12), mai (17–19), iunie (14, 23), iulie (17) (tabelul 1). 4. DATE STATISTICE REFERITOARE LA BOLNAVII REUMATICI INTERNAŢI ŞI ANALIZA FIŞELOR În anul 1997 s-au internat 220 de pacienţi la Clinica de Balneofizioterapie din Spitalul Sf. Ioan (Vitan–Bîrzeşti), aparţinînd de Institutul de Medicină Fizică, Balneoclimatologie şi Recuperare Medicală (IMFBRM), în tratament la dr. Andrei Rădulescu, iar în 1998, 176 la acelaşi medic şi 771 în întreaga clinică. Din cei 220, respectiv 771 de pacienţi internaţi în cursul anilor 1997 şi 1998, 59,1 respectiv 59,9% sunt femei. Majoritatea sunt de vîrstă medie, între 40 şi 60 de ani (55,5 şi 51,9%), următoarea categorie fiind de peste 60 de ani (25,9 şi 29,4%) (tabelul 2). Internarea durează 10–20 zile, după care pacienţii se externează în stare ameliorată, parţial ameliorată sau staţionară, după un tratament care vizează repaus la pat, tratament postural, tratament medicamentos, cu antialgice şi antiinflamatoare, precum şi fizio- şi kinetoterapie adecvate; în cazul în care există boli asociate, se face tratament corespunzător. Bolile cele mai frecvente sunt: – boli de uzură – gonartroză de diferite tipuri şi stadii de evoluţie (cu predominanţă la femei), coxartroză, activări dureroase de spondiloză dorsolombară; – boli inflamatoare cronice: spondilită anchilopoietică în diferite stadii de evoluţie, dar, în general, pentru pusee de activare evolutivă dureroasă, poliartrită reumatoidă; – diferite boli reumatice, adesea din cauze mecanice, lombosciatică discovertebrală în diferite stadii de evoluţie, lumbago de natură vertebrală, nevralgie cervicobrahială provocată de discopatia cervicală, în stadii acute; – alte boli mai puţin frecvente: gută acută şi sechele diferite (algo-funcţionale) după hernie de disc lombară operată. Dată fiind perioada scurtă de timp şi numărul mic de pacienţi, nu se poate face o corelaţie statistică. De altfel, în general, este greu de realizat corelaţii între bolile reumatice şi variaţiile de timp, pentru că, de obicei, persoanele reumatice au o vîrstă mai înaintată, cînd intervin şi alte boli cu caracter meteorotrop (boli cardiovasculare, renale, respiratorii etc.). În afară de aceasta, uneori intervin şi cauze subiective: stres fizic sau psihic, alimentaţie neadecvată, condiţii de lucru sau de viaţă specifice, medicaţie cu anumite efecte. S-au luat în consideraţie fişele bolnavilor, şi anume evoluţia bolii după internare şi începutul tratamentului. În general, efectele benefice încep să se simtă după 7–8 zile de la începutul tratamentului. În acel moment, o reapariţie a durerilor este de luat în consideraţie şi o apreciere a stării de vreme care ar putea explica persistenţa, acutizarea sau noi simptome de boală. Totodată, trebuie să precizăm că numărul mai mare de internări într-o anumită zi nu este neapărat determinat de unele variaţii de vreme, ci se leagă uneori de perioadele de sărbători (de exemplu, 7 cazuri în 6 ianuarie şi 4 cazuri în 7 ianuarie 1977 şi 11 cazuri, respectiv 9 cazuri în 5 şi 6 ianuarie 1998, după o perioadă de aproape o săptămînă fără internări), de numărul de locuri disponibile în secţie etc. S-au analizat în fiecare lună a anului, internările, crizele dureroase din timpul tratamentului, în paralel cu datele de temperatură, presiune, precipitaţii şi s-au consemnat datele cele mai interesante în contractul de grant cu ANSTI, pe perioada ianuarie 1997–decembrie 1998. În cursul acestor doi ani au fost cîteva situaţii care, dacă se vor repeta în cursul unor cercetări viitoare, pot sugera o relaţie între principalii factori meteorologici şi bolile reumatismale. Iată, de pildă, situaţia din luna martie 1997: în prima jumătate vremea este foarte caldă cu maxime termice pînă la 18nC, iar temperatura medie zilnică depăşeşte cu 1...8CC media multianuală. Presiunea atmosferică este foarte mare, între 1 020 şi 1 036 mb. În această perioadă se internează 8 bolnavi. A doua jumătate a lunii martie este caracterizată de o vreme rece, cînd valorile medii zilnice sunt cu 1...7nC mai scăzute decît media multianuală. Presiunea atmosferică scade în valuri pînă la 998 mb şi se înregistrează precipitaţii, întîi reduse cantitativ, în 22 martie şi apoi de 40 mm, şi chiar mai mult, în zilele de 30 şi 31 martie, conform unei circulaţii ciclonice tipice, cu front cald, urmat de front rece. În această perioadă se internează 14 bolnavi, adică aproape dublu faţă de prima jumătate a lunii martie (sîmbăta şi duminică nu se fac internări şi consemnări în fişe). Bolnavii acuză dureri, în special, în zilele de 10 şi 16 martie, ceea ce ar confirma observaţia cunoscută că reumaticii „prevăd” vremea rea cu cîteva zile înainte (Fig. 1, 2). În cursul anului 1997, cei mai mulţi pacienţi s-au internat în mai, lună caldă, cu presiune relativ ridicată, cu precipitaţii bogate la sfărşitul lunii, în ianuarie, lună uşor mai caldă decît media şi în iulie, lună relativ rece, cu presiune uşor crescută şi precipitaţii normale. În 1998, cele mai multe internări au avut loc în lunile de toamnă, în care temperatura medie a fost normală în septembrie, mai ridicată în octombrie şi mult mai scăzută în noiembrie. Presiunea atmosferică a fost ridicată în toată perioada, iar cantitatea de precipitaţii mult mai mare decît suma lunară medie multianuală, în special în septembrie cînd a fost de aproape patru ori mai mare ca media multianuală. În cursul anului 1998 s-au aflat în tratament 177 bolnavi, internaţi în Clinica de Fizioterapie-Recuperare a Spitalului Sf. Ioan. Urmărirea zilnică a evoluţiei clinice a bolnavilor spitalizaţi ne-a permis să reţinem 10 cazuri care au prezentat exacerbări algice în zilele cu evidente modificări atmosferice. A fost vorba despre 9 femei şi un bărbat, cu vîrste cuprinse între 41 şi 63 ani, afecţiunile fiind reprezentate de radiculopatii sciatice, spondilodiscogene (8) şi coxartroze cu gonartroze (2). Confruntarea cu datele sinoptice zilnice a relevat: 1) modificări ale presiunii atmosferice: presiunea scăzută şi în scădere (5 cazuri), în creştere (4 cazuri), relativ ridicate (1); 2) modificări de temperatură: scăzute (7 cazuri), ridicate (2); 3) precipitaţii (3 cazuri). Fig.1 – Temperatura la Bucureşti, numărul de internări zilnice şi zilele cu crize consemnate ĩn fişele Spitalului Sf. Ioan, în luna martie 1997. Presiunea şi precipitaţiile la Bucureşti, în martie 1997. 5. REZULTATE Din datele analizate se pot desprinde unele observaţii cu caracter preliminar şi deocamdată strict empiric, şi anume: – în lunile de iarnă, reacutizările survin în perioadele de încălzire a vremii şi de scădere a presiunii atmosferice (cicloni mediteraneeni); – în lunile de primăvară, durerile sunt mai accentuate în perioadele cînd vremea este în răcire şi presiunea scade; – vara, relaţiile dintre vreme şi bolile reumatice sunt, în general, neconcludente; – toamna, bolnavii se plîng de dureri cînd vremea se răceşte şi presiunea scade. Aşadar, la o primă analiză, putem observa că în perioadele reci de iarnă, bolnavii acuză dureri cînd vremea se încălzeşte, iar în anotimpurile de tranziţie, cînd vin valuri de aer rece. În toate aceste perioade, presiunea este de obicei în scădere, ca urmare a unei circulaţii ciclonice, în primul caz, mediteraneene, în al doilea caz, datorită depresiunii islandeze. Vremea este ploioasă sau va deveni în zilele următoare. Aceste date permit medicului să ia măsuri profilactice şi de tratament corespunzătoare, mai ales în condiţiile unei prognoze meteomedicale corespunzătoare. ESTIMAREA ROLULUI FACTORILOR CLIMATICI DE RISC ÎN DIMINUAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE. STUDIU DE CAZ – OLTENIA 1. INTRODUCERE Factorii agrometeorologici de stres pentru culturile agricole se pot produce singular sau combinat, acţiunea simultană a acestora determinînd deteriorarea treptată a stării de vegetaţie a plantelor şi cele mai mari pagube în agricultură. În funcţie de durata, intensitatea, frecvenţa şi faza fenologică în care acţionează, aceştia pot deveni de risc, contribuind la reducerea drastică a recoltei sau calamitarea ei. Existenţa acestor riscuri meteorologice poate influenţa gradul de favorabilitate agroclimatică al unei regiuni, iar dacă se produc în perioada de maximă sensibilitate a grîului de toamnă (înspicare–înflorire–fructificare), rolul lor în diminuarea producţiilor creşte proporţional cu severitatea acestora. Exemplul cel mai concludent de acţiune simultană a factorilor meteorologici de risc îl reprezintă fenomenul de ,,arşiţă”, foarte complex, în afara factorului termic (T max. u323C), fiind implicaţi şi alţi parametri meteorologici: precipitaţiile atmosferice deficitare, umezeala relativă a aerului C30% la orele 13, rezerva de apă accesibilă plantelor nesatisfăcătoare, pînă la limita coeficientului de ofilire (Berbecel şi colab., 1989). Excedentele de precipitaţii determină, de asemenea, compromiterea parţială sau totală a recoltelor. 2. MATERIAL ŞI METODĂ Pentru stabilirea gradului de favorabilitate agroclimatică a Olteniei, în perioada de maximă sensibilitate a grîului de toamnă s-au analizat prin durată, intensitate, frecvenţă, succesiune, ani critici de producere, în perioada 1961–1995, la un număr de 12 staţii cu program agrometeorologic, următorii factori meteorologici de risc din lunile mai şi iunie: – temperaturile maxime critice m 32 C ; – temperaturile minime critice t141C şi C101C ; – anomaliile termice lunare; – anomaliile pluviometrice lunare; – gradul de acoperire a necesarului optim lunar de precipitaţii; – rezerva de umiditate accesibilă plantelor <50% din capacitatea de apă utilă a solului (Cau), care exprimă seceta cu diferite grade de intensitate şi >90%, excesul de umiditate. Pentru estimarea rolului factorilor meteorologici de risc în diminuarea producţiilor s-a utilizat indicele de monitorizare a recoltei (1979), dezvoltat în pachetul de programe statistice INSTAT, de către Universitatea din Reading, Marea Britanie (1994). 3. GRADUL DE FAVORABILITATE AGROCLIMATICĂ A OLTENIEI ÎN PERIOADA DE MAXIMĂ SENSIBILITATE A GRÎULUI DE TOAMNĂ Pe baza analizei factorilor meteorologici de risc din perioada de maximă sensibilitate a grîului de toamnă (înspicare–înflorire–umplerea bobului), cu cerinţe mari faţă de temperatură şi apă, ce corespunde lunilor mai şi iunie, s-a realizat o zonare a gradului de favorabilitate agroclimatică a Olteniei (Fig. 1). S-au desprins trei zone de favorabilitate agroclimatică: – zona I – foarte favorabilă, ce corespunde aproximativ părţii centrale a Olteniei, în care stresul termic provocat de temperaturile maxime şi minime critice este mult diminuat, iar nivelul de acoperire a necesarului optim lunar de precipitaţii este apropiat de optim. Recoltele, în general mari, au cel mai mare grad de stabilitate; Fig. 1 – Favorabilitatea agroclimatică a Olteniei în perioada de maximă sensibilitate a grîului de toamnă. – zona a II-a – favorabilă 1, aflată în sudul Cîmpiei Olteniei, prezintă un stres termic pregnant determinat de durata şi intensitatea mare a temperaturilor maxime t323C. Gradul de acoperire a necesarului optim de precipitaţii este satisfăcător, înregistrîndu-se o mare variabilitate a recoltelor; – zona a III-a – favorabilă 2 se suprapune teritoriilor agricole cu o fragmentare mare a reliefului (Subcarpaţii şi Platformele Piemontane). Stresul termic este prezent prin durata şi intensitatea mare a temperaturilor minime 141C şi C101C şi printr-un nivel excedentar de acoperire a necesarului optim de precipitaţii. Producţiile obţinute sunt, de obicei, slabe spre medii. 4. ESTIMAREA ROLULUI RISCURILOR METEOROLOGICE ÎN DIMINUAREA PRODUCŢIEI DE GRÎU DE TOAMNĂ Potenţialul agrometeorologic de producţie, calculat la data însămînţării pe baza valorilor decadice ale parametrilor meteorologici şi ale celor culturali (Ianovcic, 1997), se poate menţine în limite apropiate, comparativ cu recolta obţinută sau poate fi diminuat prin evoluţia nefavorabilă a condiţiilor meteorologice. Indicele de recoltă se bazează pe bilanţul apei calculat cu ajutorul precipitaţiilor reale şi al evapotranspiraţiei potenţiale prin metoda Penman. El exprimă mai mult stresul hidric. Acest indice se stabileşte prin diferenţa dintre precipitaţiile reale şi cerinţele culturii faţă de apă, care la rîndul lor, sunt calculate folosind coeficienţii de apă ai culturii şi evapotranspiraţia reală. Indicele are valoarea maximă 100, care se reduce pe parcursul sezonului de vegetaţie, în cazul în care cultura este supusă unui stres fiziologic. Stresul evidenţiat prin descreşterea indicelui poate fi cauzat atît de deficitul de apă, cît şi de surplus sau excedent. Toate datele folosite de model sunt decadice, începînd de la data semănatului. Datele de intrare sunt următoarele: – precipitaţiile normale; – precipitaţiile reale; – numărul de zile cu precipitaţii; – evapotranspiraţia potenţială (ETP); – coeficientul cultural (Kc); – cerinţele de apă ale culturii (ETP c Kc); – rezerva de apă a solului. Etapele analizei sunt următoarele: 1, data semănatului este decada numerotată începînd de la 1 septembrie; 2, cerinţa faţă de apă în fiecare decadă este dată prin înmulţirea evapo-transpiraţiei potenţiale cu coeficientul cultural Kc; 3, cerinţele totale faţă de apă pe întreg sezonul de vegetaţie sunt calculate prin formula: CT apă = C (ETP Kc); 4, diferenţa dintre precipitaţiile reale şi cerinţa faţă de apă calculată este adăugată la rezerva existentă în sol, care nu poate fi mai mare decît capacitatea de apă utilă a solului. Surplusul sau deficitul este redat prin raportul S/D. 5, indicele de recoltă începe de la valoarea 100. În primul rînd, dacă există un surplus mai mare de 100 mm, atunci indicele este redus cu trei unităţi. În al doilea rînd, în cazul unui deficit, indicele se reduce cu un procent din acest deficit în relaţia cu cerinţele totale de apă pe întreg sezonul de vegetaţie. Acest indice de recoltă a fost exemplificat prin datele meteorologice şi fenologice de la staţia cu program agrometeorologic Craiova, aflată în zona I de favorabilitate agroclimatică, în anii agricoli caracteristici: 1984–1985; 1986–1987; 1988–1989, în care condiţiile agrometeorologice au fost diferite. La acelaşi soi cultivat (Fundulea 29) s-a înregistrat o mare variabilitate a recoltelor reale de grîu de toamnă. Anul agricol 1984–1985. Grîul a fost semănat la data de 14 octombrie, în epoca optimă, dar condiţiile agrometeorologice ale toamnei nu au satisfăcut exigenţele bioclimatice ale culturii (Povară, 1998). La data însămînţării, rezerva de apă a solului se afla la limita coeficientului de ofilire. Precipitaţii s-au înregistrat abia în a doua jumătate a lunii noiembrie, substanţiale cantitativ (46 mm), care au favorizat germinarea boabelor de grîu. Regimul termic scăzut şi prima încetare a vegetaţiei în ziua de 13 noiembrie nu au mai permis realizarea fazei de răsărire, la încetarea definitivă a vegetaţiei (31 decembrie), aceasta fiind incipientă. În timpul ferestrelor calde din iarnă şi sub stratul de zăpadă, grîul a continuat să răsară, astfel că, la reluarea vegetaţiei în primăvară, la data de 16 martie (normală), faza fenologică de răsărire era realizată în procent de 70%. În continuare, condiţiile agrometeorologice au fost nefavorabile, cu precipitaţii insuficiente. Ultima parte a lunii aprilie şi luna mai au avut un regim termic peste cel normal şi pe fondul unei umidităţi reduse în sol, plantele de grîu au început să se ofilească, creşterea în înălţime a încetat, fraţii dispărînd în totalitate. Fazele fenologice de maximă sensibilitate (înspicare–înflorire–umplerea bobului) s-au desfăşurat în condiţii extrem de nefavorabile, în special datorită lipsei de precipitaţii. Indicele de recoltă a scăzut pînă la valoarea de 72, raportul surplus/deficit fiind negativ în toată această perioadă. În consecinţă, producţia s-a diminuat cu 60–70%, obţinîndu-se doar 2 015 kg/ha (tabelul 1a). Anul agricol 1986–1987. Grîul a fost semănat pe data de 6 octombrie (epoca optimă), cînd în sol era o lipsă acută a umidităţii, după un septembrie cu o secetă atmosferică de gradul 4 (anomalie pluviometrică negativă S4). Precipitaţiile din luna octombrie de 10,3 mm (S4) au asigurat umectarea a circa 50% din seminţe, care şi-au pierdut puterea germinativă. Pînă la încetarea vegetaţiei (24 februarie) nu s-a asigurat umiditatea necesară răsăririi, deoarece în luna noiembrie au căzut doar 0,6 mm (S4). Răsărirea şi înfrăţirea s-au produs după reluarea vegetaţiei în primăvară (23 martie). Temperaturile negative din sol în intervalul de iarnă şi din luna martie au favorizat procesele de vernalizare, asigurînd fructificarea şi menţinînd pînă la recoltare 584 tulpini fertile din 284 de plante răsărite. Condiţiile agrometerologice au avut un grad de favorabilitate maximă, pînă în faza de înflorire, cînd s-a resimţit o uşoară lipsă de apă, care însă nu a afectat cultura, procentul de şiştăvire a boabelor fiind redus (8%). Indicele de recoltă s-a menţinut pe tot parcursul sezonului de vegetaţie la valoarea de 98, raportul S/D fiind negativ la însămînţare, cînd şi potenţialul agrometeorologic a fost prognozat la valori scăzute, datorită deficitului puternic de precipitaţii (tabelul 1b). Îmbunătăţirea condiţiilor agrometeorologice după această dată şi menţinerea lor la un grad ridicat de favorabilitate a condus la obţinerea unei recolte bune de grîu, de 4 274 kg/ha, totuşi la jumătate comparativ cu potenţialul productiv al soiului (8 000–9 000 kg/ha). Anul agricol 1988–1989. În acest an, grîul de toamnă a fost semănat în epoca optimă, la data de 12 octombrie. Pe baza condiţiilor agrometeorologice favorabile de la data însămînţării s-a prognozat un potenţial de producţie ridicat. Regimul termic şi hidric deosebit de favorabil a permis o germinare şi o răsărire rapidă a culturii, în limite optime. La această dată, indicele de recoltă a avut valoarea maximă, 100 (tabelul 1c). Iarna a fost blîndă, în ferestrele calde grîul continuînd să vegeteze şi să avanseze fenologic. Reluarea vegetaţiei în anul 1989 s-a produs extratimpuriu (7 februarie), iar din 20 februarie a început faza de înfrăţire. În continuare, condiţiile agrometeorologice au fost favorabile, fapt evidenţiat şi de menţinerea indicelui de recoltă la valori mari. Temperaturile excesive şi lipsa de precipitaţii din luna iunie, cînd a avut loc acumularea substanţei uscate în bob, au determinat un stres puternic plantelor, o forţare a coacerii şi o diminuare a producţiei, reflectate în valorile indicelui de recoltă (97 şi, respectiv, 93), deci o scădere a potenţialului productiv cu 30–50%. Pentru a se împiedica diminuarea accentuată a producţiei, recoltarea s-a efectuat în faza de maturitate deplină 60%, obţinîndu-se o recoltă foarte bună pentru zonă, 7 760 kg/ha în platforma standard şi 5 100 kg/ha în gospodăria agricolă. 5. CONCLUZII Producerea unor factori de risc termic şi hidric, într-o anumită regiune agricolă, cu intensitate şi durată diferite, poate determina gradul de favorabilitate agroclimatică a zonei respective, în funcţie de cerinţele bioclimatice ale culturilor. În Oltenia, zona cea mai favorabilă pentru cultura grîului de toamnă corespunde părţii centrale a teritoriului agricol (cîmpii cu altitudinea pînă la 200 m). În acelaşi timp, riscurile meteorologice provoacă o reducere a recoltelor, dacă acestea se produc în fazele de maximă sensibilitate ale plantelor. Estimarea recoltei de grîu de toamnă cu ajutorul indicelui a pus în evidenţă următoarele aspecte: – indicele de recoltă îşi diminuează valoarea, de la cea maximă (100), începînd chiar de la data semănatului, dacă evoluţia condiţiilor agrometeorologice este nefavorabilă; – pe parcursul sezonului de vegetaţie, valorile indicelui exprimă prezenţa unor factori de risc termic şi, mai ales, hidric (deficit sau exces de apă), materializată în scăderea rapidă a acestora şi abateri negative ale raportului S/D faţă de valorile normale; – din corelaţia valorilor indicelui de recoltă cu stadiile fenologice ale culturii se pot evidenţia, atît momentul de producere a factorilor de risc, cît şi gradul de diminuare a recoltei; – producţia reală obţinută la finalul sezonului de vegetaţie este în deplină concordanţă cu valorile indicelui de recoltă din faza de maturitate deplină şi prezintă o scădere proporţională cu această valoare. Metoda propusă prezintă avantajul de a putea fi utilizată cu uşurinţă pentru evaluarea riscului hidric, cu rol important în reducerea producţiei, în oricare zonă agricolă, pentru fiecare cultură şi an agricol. Note Notes LIMITA FIZICO-GEOGRAFICĂ DE SUD-VEST A DEPRESIUNII BRAŞOV* Problema trasării limitelor geografice este, în multe cazuri, foarte dificilă şi, în consecinţă, puţin abordată. Motivele sunt subiective, dacă ne gîndim la varietatea criteriilor care pot fi luate în considerare, dar şi obiective, dacă avem în vedere structura spaţială a geosistemelor: ele nu sunt entităţi separate, adică nu sunt elemente discrete ale ansamblului decît în cazuri rare; în mod obişnuit, geosistemele formează un continuum, cu tranziţii mai mult sau mai puţin largi. În unele împrejurări, o fîşie de tranziţie poate deveni ea însăşi o unitate de sine stătătoare. Indiferent de natura dificultăţii, limitele geografice incerte sau difuze devin obstacole în calea realizării cartărilor la scări mijlocii şi mari. De aceea, în cazul acestor tipuri de limite (incerte, difuze), este necesar să se realizeze o convenţie între cei interesaţi de problemă. Limita sud-vestică a Depresiunii Braşov comportă discuţii în trei sectoare înşiruite continuu: Valea Bîrsei, Predeluţ şi Sohodol. 1. SECTORUL VALEA BÎRSEI Mai sus de Zărneşti, Valea Bîrsei separă Munţii Ţaga de Piatra Craiului. Dificultatea trasării limitei Depresiunii Braşov rezultă din pătrunderea largă şi adîncă a văii Bîrsei din depresiune între munţii amintiţi. În acest fel, se realizează partea nordică a „Culoarului Rucăr–Zărneşti” (Nedelcu, 1965). Lărgimea apreciabilă a văii (1–1,5 km) la nivelul său inferior (al luncilor, teraselor şi glacisurilor adiacente) se menţine pînă la confluenţa Bîrsei Mari cu Bîrsa lui Bucur (10 km amunte de Zărneşti), adică în plină regiune montană. Este rezonabil ca limita depresiunii să fie închisă la prima îngustare a luncii şi terasei inferioare, la 2 km amunte de Zărneşti (Fig. 1). Fig.1 – Unităţile fizico-geografice din sud-vestul Depresiunii Braşov. 1, Lunci (în Depresiunea Braşov); 2, terase fluviatile (inclusiv conuri aluvio-proluviale terasate); 3, terase lacustre; 4, Dealurile Muscel–Sohodol; 5, munţi; 6, glacisuri; 7, limită de unităţi fizico-geografice; 8, limita dintre Carpaţii Orientali (de Curbură) şi Meridionali; 9, traseul profilelor geomorfologice din fig. 2. 2. SECTORUL PREDELUŢ Între Valea Prăpăstiilor şi Pîrîul Turcului se întinde un sector marginal deluros al Depresiunii Braşov, sectorul Predeluţ. El pune o problemă simplu de rezolvat, pentru că baza denivelării tectonice de 500 m dintre depozitele cretacice ale Măgurii şi cele paleogene ale Predeluţului este o limită evidentă, uşor de trasat (Fig. 1 şi 2A). Fig. 2 – Profile geomorfologice în sud-vestul Depresiunii Braşov. 1, Depozite cretacice; 2, depozite paleogene; 3, depozite pliocene (fluvio-lacustre); 4, depozite pliocen-pleistocene (lacustre); 5, depozite holocene (fluviatile); 6, limita Depresiunii Braşov: a, după Iancu (1957) ş.a.; b, după Bîrsan (1977) ş.a. 3. SECTORUL SOHODOL Cel mai lung şi mai complicat sector din sud-vestul Depresiunii Braşov, sectorul Sohodol, se desfăşoară între rîul Poarta şi Rîul Mare. În acest sector se realizează atît contactul cu Platforma/Culoarul/Munţii Bran-Rucăr, cît şi cu Munţii Bucegi. Pe majoritatea hărţilor, limita dintre depresiune şi munţi este trasată în prelungirea spre est a limitei tectonice de la baza abruptului Măgurii (Iancu, 1957; Mihăilescu, 1963; Nedelcu, 1965; Mihai, 1975; Posea, 1981b; Velcea, 1987, în Geografia Romîniei). Astfel trasată, limita străbate Dealurile Sohodol-Poarta, unitare din punct de vedere geografic (în primul rînd geomorfologic), aproximativ pe la jumătate. Doar pe hărţile publicate de Bîrsan (1977) şi Niculescu, Roată (1995) limita este trasată la marginea inferioară a dealurilor, acolo unde se găseşte fîşia de tranziţie treptată spre terasa lacustră (Fig. 2B). Contactul dintre Dealurile Sohodol-Poarta şi Culoarul/Munţii Bran-Rucăr. La est de Pîrîul Turcului, aspectul unităţilor depresionare şi montane care vin în contact se schimbă, în sensul reducerii contrastului dintre cele două tipuri de unităţi. Dealurile Muscel-Predeluţ, din stînga/vestul Pîrîului Turcului, au un echivalent în dreapta/estul rîului – Dealurile Sohodol-Poarta, un piemont relict afectat de mişcări neotectonice (partea lor nordică este cunoscută ca „Piemontul Sohodol”). Ele sunt separate nu numai de rîu, ci şi de unele particularităţi: extinderea mult mai mare a depozitelor villafranchiene şi altitudinea mai mare. În aceeaşi direcţie, spre est, altitudinea Munţilor Bran–Rucăr scade spre contactul cu Depresiunea Braşov, încît aici diferenţa altimetrică dintre aceste două unităţi dispare. Rămîn însă alte diferenţe, şi în primul rînd cele geomorfologice. Dealurile Sohodol–Poarta sunt alcătuite din depozite villafranchiene (Patrulius, Mihăilă, 1966), care repauzează pe depozite paleogene ce aflorează mai ales în partea lor nord-vestică (Patrulius şi colab., 1971; Săndulescu şi colab., 1972). De notat că, în urma unor corelări riguroase, depozitele villafranchiene sunt echivalate cu cele pliocene superioare (Samson, Rădulescu, 1973; Samson, 1976). Culoarul/Munţii Bran–Rucăr sunt alcătuiţi aproape exclusiv din formaţiuni prepaleogene (în primul rînd cretacice). Diferenţele stratigrafice, litologice şi de evoluţie dintre dealuri şi munţi se reflectă în morfologie: dominarea versanţilor moderat înclinaţi (10–25%) în dealuri, dominarea celor puternic înclinaţi (25–50%) în munţi; existenţa unor areale cu alunecări de teren profunde în dealuri, lipsa acestora sau prezenţa cu totul sporadică a unor alunecări superficiale în munţi; valori ale adîncimii fragmentării reliefului de 150–250 m în munţi şi de 100–150 m în dealuri. Diferenţele climatice se datorează atît altitudinii absolute (în munţi domină suprafeţele situate la peste 900 m altitudine, în dealuri – suprafeţele sub această altitudine), cît şi poziţiei relative (Culoarul/Munţii Bran–Rucăr sunt situaţi „în umbra” unor masive înalte, iar comunicarea cu Depresiunea Braşov este obturată în bună măsură de Măgura, 1 050–1 375 m; Dealurile Sohodol-Poarta beneficiază de contactul larg şi prelung cu partea joasă a Depresiunii Braşov). De aceea, temperatura medie anuală probabilă pentru cea mai mare parte a dealurilor este de 5–6ºC, pe cînd în munţi, de 4–5ºC. Imprecizia valorilor este consecinţa unei diversităţi sensibile de apreciere a elementelor climatice din această regiune. Deşi există mai multe studii climatice care se referă la regiunea discutată (Mihai, 1975; Dissescu, Georgescu, 1977; Buiuc şi colab., 1979–19812; Teodoreanu, 1980), nu există un consens în privinţa aprecierii valorilor principalelor elemente climatice. Dispersia valorilor (mai ales a celor termice) provine şi din lipsa unor înregistrări meteorologice de lungă durată în partea inferioară a Culoarului/Munţilor Bran-Rucăr şi în Dealurile Muscel–Sohodol. În faţa acestei situaţii, trebuie să luăm în considerare şi observaţiile empirice: climatul din Dealurile Sohodol-Poarta este mai blînd şi mai uscat (cu excepţia părţii înalte, dinspre Bucegi) decît climatul din Culoarul/Munţii Bran-Rucăr (cu excepţia părţii joase a Depresiunii Moeci, în jurul confluenţelor Zbîrcioara–Moeci–Şimon). Şi în privinţa vegetaţiei există diferenţe notabile între hărţile (cu caracter general) publicate. Diferenţele se datorează, între altele, şi defrişării avansate a regiunii. Există doar cîteva studii detaliate asupra vegetaţiei pajiştilor, sintetizate într-o teză de doctorat (Bărbulescu, 1975)3. Dealurile Sohodol–Poarta se găsesc în fîşia de tranziţie dintre etajul gorunului, caracteristic celei mai mari părţi a Depresiunii Braşov, şi etajul fagului şi al celui de amestec, caracteristice celei mai mari părţi a Culoarului/Munţilor Bran-Rucăr. Ceea ce se poate remarca cu uşurinţă este diferenţierea vegetaţiei cultivate, mai precis a pomilor: cea mai mare parte a Dealurilor Sohodol-Poarta (cu excepţia părţii înalte, cu altitudini de peste 900 m) este acoperită cu livezi (dominant de măr); în Culoarul/Munţii Bran-Rucăr prezenţa livezilor este nesemnificativă (se întîlnesc doar în partea cea mai joasă, în Depresiunea Moeci). Cuvertura de soluri se diferenţiază net: în Dealurile Sohodol-Poarta domină argiluvisolurile (în primul rînd soluri brune luvice), cu excepţia părţii înalte (peste 900m alt.), unde domină cambisolurile; în Munţii Bran-Rucăr domină categoric cambisolurile (în primul rînd soluri brune acide)4,5. Spre deosebire de vegetaţie, care are mai degrabă calitatea unei oglinzi a mediului actual, cuvertura pedologică are mai degrabă calitatea unei arhive a mediului (Băcăinţan, Perepeliţă, 1977). Cele două clase diferite de soluri (din regiunea dealurilor şi din cea a munţilor) înregistrează, aşadar, o diferenţiere morfopedoclimatică mai veche. Cel puţin din ultima parte a, condiţiile fizico-geografice au fost atît de diferite între cele două regiuni, încît au generat cuverturi de soluri distincte. Limita de aproximativ 900 m, care separă, în Dealurile Sohodol-Poarta, argiluvisolurile de cambisoluri, corespunde cu cea din Munţii Baraolt (Băcăinţan, 1999). Atît în III, cît şi în Tardiglaciar, procesele de versant au distrus sau modificat cuvertura anterioară perioadelor respective la altitudini mai mari de 850–900 m. De aceea, solurile situate deasupra acestui nivel sunt mai tinere decît cele situate sub el. Evoluţia morfoclimatică diferită a celor două unităţi a determinat şi grosimea mai mică a depozitelor de cuvertură în munţi (dominant în jur de 1 m) şi mai mare în dealuri (de regulă peste 2 m). Există, prin urmare, o serie de diferenţe între peisajele Dealurilor Sohodol-Poarta şi cele ale Culoarului/Munţilor Bran–Rucăr. Linia care marchează schimbarea se găseşte de-a lungul văii Poarta. De la ieşirea acesteia din Munţii Bucegi (900 m alt.) limita riguroasă urmează treimea superioară a versantului său stîng (la 900–850 m alt.), adică marginea vestică a Depresiunii Poarta. Depresiunea, conturată şi de Bîrsan (1977) ca un „bazinet depresionar”, este axată pe cursul mijlociu al Porţii şi are în centrul ei cîteva terase înalte, cu altitudinea relativă de 20–40 m (Fig. 1). Din motive pragmatice, limita poate fi trasată pe firul rîului Poarta, cel puţin pe hărţile la scară mică. Contactul dintre Dealurile Sohodol-Poarta şi Munţii Bucegi. Spre sud şi est, între rîul Poarta şi Rîul Mare (Ghimbăşel), Dealurile Sohodol-Poarta se află în contact direct cu Munţii Bucegi. În apropierea acestui contact, dealurile au altitudinea cea mai mare, de 950–1 000 (1 120) m. De aceea, diferenţele fito-pedo-climatice nu mai sunt aşa bine marcate ca în marginea vestică a dealurilor, la contactul cu Culoarul/Munţii Bran-Rucăr. Rămîne, însă, un contrast geomorfologic mai puternic decît acela din vest (Fig. 2B, C). 4. DEALURILE MUSCEL–SOHODOL Dealurile Muscel-Sohodol includ dealurile Muscel–Predeluţ şi Sohodol–Poarta. Ele au caracteristici care le singularizează în Carpaţii de la Curbură. Atît prin poziţie, cît şi prin specificul geosistemelor, această unitate fizico-geografică este o unitate de tranziţie între Depresiunea Braşov şi Munţii Bucegi–Piatra Craiului. Situaţia intermediară a făcut posibilă fie încadrarea ei la Platforma/Culoarul/Munţii Bran–Rucăr, fie împărţirea ei atît munţilor, cît şi depresiunii. Studiile întreprinse recent în regiune ne fac să adoptăm un punct de vedere nou: încadrarea integrală a Dealurilor Muscel–Sohodol în Depresiunea Braşov (Fig. 1). Depresiunii îi sunt caracteristice dealurile marginale, „premontane” (Băcăinţan, 1979), dar dealurile din celelalte sectoare se deosebesc, mai ales din punct de vedere geomorfologic, de cele din sud-vestul ei. Celelalte sectoare deluroase ale Depresiunii Braşov provin din fragmentarea teraselor lacustre pliocene (Băcăinţan, 1979) sau, mult mai rar, din martori tectonici (alcătuiţi din roci cretacice). Nivelul lor general este de 600–650 m altitudine; prin trăsăturile lor morfometrice aparţin dealurilor joase. Sectorul deluros din sud-vestul depresiunii provine din fragmentarea unui piemont pliocen şi dezvelirea parţială a depozitelor paleogene subiacente. Dealurile Muscel-Sohodol reprezintă, aşadar, o unitate unică, de dealuri înalte, din Depresiunea Braşov. O altă soluţie de regionare geografică, care decurge chiar din unicitatea dealurilor din sud-vestul Depresiunii Braşov, ar fi separarea lor ca o diviziune a Carpaţilor de la Curbură, de rang egal cu Depresiunea Braşov. Singura rezervă pe care o avem este suprafaţa mică a acestor dealuri (35 km2). Altfel, această operaţie de regionare (prin separarea Dealurilor Muscel–Sohodol) asigură condiţiile formulate de Badea (1979) pentru împărţirea unui teritoriu în unităţi (geomorfologice): caracterul funcţional bine definit, nerepetabilitatea în timp şi spaţiu, omogenitatea relativă a formelor de relief. O situaţie parţial asemănătoare se găseşte în partea de nord-vest a Depresiunii Braşov (compartimentul Baraolt). Asemănarea este dată de poziţia marginală/ intermediară a dealurilor şi mai puţin de caracterisicile lor morfogenetice/fizico-geografice. Şi acolo, în regiunea Filia–Baraolt, există un sector de tranziţie, între Depresiunea Braşov şi Munţii Harghita, numit „sector de interferenţă montan-depresionar” (Băcăinţan, Perepeliţă, 1999), după modelul utilizat de Niculescu (1971) în Subcarpaţii de la Curbură. În sud-vestul Depresiunii Braşov, situaţia este mai apropiată de cea analizată de Niculescu (1971), în sensul că Dealurile Muscel–Sohodol au unele trăsături similare cu cele ale Subcarpaţilor (mai ales litologice şi neotectonice); există chiar şi o depresiune de contact de tip subcarpatic, Depresiunea Poarta, axată pe cursul mijlociu al rîului omonim. Între Subcarpaţi şi dealurile din sud-vestul Depresiunii Braşov (care se aseamănă, într-o anumită măsură, cu cele mai puţin tipice dealuri subcarpatice, Dealurile Odobeşti–Deleanu) există şi deosebiri importante. În consecinţă, Dealurile Muscel–Sohodol sunt dealuri de tip „cvasisubcarpatic”. Fie că sunt considerate o unitate a Depresiunii Braşov, fie că sunt separate ca o unitate de sine stătătoare a Carpaţilor de la Curbură, aceste dealuri înalte sunt o „zonă de interferenţă” depresionaro-montană, cu afinităţi preponderent depresionare. 5. CONCLUZII Limita care separă geosistemele din sud-vestul Depresiunii Braşov de cele ale munţilor înconjurători are următorul traseu (Fig. 1): valea îngustă a Bîrsei din amunte de Zărneşti (735 m alt.), partea superioară a glacisului de sub Piatra Craiului (850–900 m alt.), partea superioară a glacisului de sub culmea Măgura (900 m alt.), treimea superioară a versantului stîng al văii Poarta (850–900 m alt.), baza versanţilor puternic înclinaţi ai Bucegilor la est de Poarta (900–1 120 m alt.). Aceasta este şi limita dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali. STUDIU COMPARATIV AL CORELAŢIEI DINTRE DENSITATEA ŞI ADÎNCIMEA FRAGMENTĂRII RELIEFULUI ÎN BAZINELE PRISLOPULUI ŞI LUPEI (CARPAŢII ŞI SUBCARPAŢII CURBURII) 1. CONDIŢII DE MEDIU Versanţii, rezultaţi din adîncirea şi îndesirea culoarelor de vale, constituie scena unei intense morfodinamici. Totodată, versantul evoluat al văii principale capătă o dublă funcţionalitate: de versant pentru rîul colector şi de interfluviu secundar pentru organismele torenţiale care îl fragmentează. Potenţialul morfodinamic oferit de un anumit teritoriu devine, în mod nemijlocit, rezultatul orientării reţelei hidrografice şi al stadiului ei evolutiv. Din ritmul adîncirii segmentelor de drenaj apar versanţi cu expuneri, lungimi, înălţimi şi forme diverse. Aceste suprafeţe oferă, la rîndul lor, condiţii mai mult sau mai puţin favorabile dezvoltării unei reţele hidrografice secundare, care va decupa alte culoare de vale. Obiectivul acestui studiu este de a verifica dependenţa dintre cei doi parametri de bază care generează suprafeţe de versant: densitatea şi adîncimea fragmentării. Îndesirea drenajului determină apariţia de noi baze locale de eroziune, iar energia reliefului reflectă amplitudinea altimetrică pe care se desfăşoară procesele geomorfologice actuale. Pentru evidenţierea gradului şi a tipului de determinare existent între cele două caracteristici, s-a apelat la modelele statistice ale regresiei liniare, aplicate pentru două bazine localizate în condiţii de relief, rocă şi vegetaţie diferite. Bazinul Prislop (ordinul 5 în sistem Horton–Strahler), situat pe versantul estic al Munţilor Baiu, se dezvoltă pe fliş calcaros neocomian, cu relief masiv şi interfluvii cu aspect cuestic, în mare parte despădurite. Valoarea pantelor surprinde condiţiile de rocă mai dură ale flişului carpatic. Preponderenţi sunt versanţii abrupţi (peste 30% avînd orientări E şi NE, mai umede), bine împăduriţi cu fag sau fag şi molid. Predomină valori medii de 15–25( (peste 30%), cele mai mari de 40( acoperind doar 5% din suprafaţa bazinului şi fiind legate de prezenţa unor bancuri de gresii dure sau grezocalcare în masa flişului. Areale cu pante între 25( şi 40( sunt specifice versanţilor tuturor văilor torenţiale, apărînd pe alocuri şi în bazinetele aferente ravenelor de la obîrşiile văilor. În zona de izvoare, de maximă intensitate a eroziunii pe verticală, predomină pante de peste 25(. Intervalul de 5–10( este specific nivelurilor de eroziune sau litologice legate de suprafeţe de strat mai dure, umerilor restrînşi din nivelul de 800–900 m şi treptelor vechi de alunecare. Aspectul predominant rectiliniu sau convex al versanţilor, mai ales în sectoarele de ordinul 4, indică o reactivare a eroziunii liniare la acest nivel şi menţinerea constantă, dar cu un ritm diferit, a adîncirii rîurilor pe ordinele inferioare. Bazinul Lupei (ordinul 6 în sistem Horton–Strahler), în Subcarpaţi (Fig. 1), se situează în principal pe gresii, marne, nisip şi conglomerate miocene, puţin coezive. Despăduririle masive şi păşunatul intensiv au condus la reactivarea alunecărilor de teren, care au dat versanţilor un aspect vălurit, puternic fragmentat de torenţi şi ravene (densitatea medie a drenajului este de 6,88 km/km2). Predomină intervalul de 7–15( (38%), valori ce se regăsesc grupate în sectorul de obîrşie, pe fliş curbicortical şi Strate de Fieni, dar şi pe versantul stîng al afluentului Măluroasa, pe flancul anticlinalului din gresii şi conglomerate miocene. Pe versanţii NV (reprezentînd ponderea maximă – 21,7%) a fost plantat bradul, ceea ce a dus la o diminuare a proceselor actuale. Versanţii S şi SE, calzi şi însoriţi sunt folosiţi pentru păşunat sau fixaţi prin livezi de prun. 2. ANALIZA DENSITĂŢII ŞI ADÎNCIMII FRAGMENTĂRII Flancul estic al Munţilor Baiu are, în medie, valori mai reduse ale densităţii fragmentării comparativ cu versantul vestic al Muntelui Grohotiş, ca urmare a prezenţei rocilor mai dure. Valorile totuşi ridicate (bazinul Prislopului: 3,77 km/km2) se explică prin slaba permeabilitate a rocilor şistoase aparţinînd Stratelor de Sinaia şi predispoziţia tectonică a organismelor torenţiale faţă de reţeaua densă de falii, diaclaze şi decroşări (Fig. 2). Densităţi perceptibil superioare se înregistrează o dată cu trecerea spre Subcarpaţi, unde se adaugă şi efectul despăduririlor, care au dus la reactivarea proceselor de versant. În bazinul Lupei, intervalele de 5,1–6 şi 6,1–7 km/km2 ocupă ponderea maximă (Fig. 2), suprapunîndu-se în principal orizontului marnos al Pintenului de Homorîciu şi breciilor sedimentare din cuveta de Slănic. Cele mai mari valori (8 km/km2) se întîlnesc pe stratele de Fieni şi Palanca din partea superioară a bazinului, alcătuite din fliş grezos. Versanţii sunt acoperiţi de vegetaţie forestieră în mod natural, dar în mare parte pădurile sunt defrişate în prezent, pentru extinderea arealelor construite sau în vederea valorificării economice a suprafeţelor prin intermediul păşunilor şi al fîneţelor (mai ales versantul drept al Lupei, mai lin şi mai lung – Fig. 1). Fig. 1 – Adîncimea fragmentării şi asimetria bazinului superior al Lupei. Valorile de densitate se explică prin frecvenţa mare a talvegurilor elementare care drenează alunecări superficiale. În bazinul Lupei se înregistrează cele mai mici suprafeţe necesare unei organizări a scurgerii superficiale (0,008 km2 pentru ordinul 1 şi 0,05 km2 pentru ordinul 2 – vezi tabelul 1). Ecartul mare între şirul valorilor suprafeţelor medii măsurate şi al celor calculate subliniază intensa fragmentare a reliefului subcarpatic (tabelul 1), iar valoarea raţiei la ordinul 4 (RF 4 = 2,1) atrage atenţia asupra unei fragmentări maxime. Consecinţa este o scădere a mărimii suprafeţelor medii şi o reducere a spaţiilor direct aferente, la care se adaugă o creştere mare a valorilor suprafeţelor însumate la ordinul 5. Tabelul 1 Bazinul Lupa – valorile măsurate şi calculate ale suprafeţelor însumate (F) şi medii (f) în km2 Fig. 2 – Frecvenţe relative ale densităţii fragmentării în cele două bazine analizate. Din analiza frecvenţelor absolute şi relative ale adîncimii fragmentării se constată o dominanţă a nivelului de 300–400 m (44,8%) în bazinul Prislopului şi a celui de 100–200 m (39,4%) în bazinul Lupei (Fig. 3). Puternica asimetrie a acestuia din urmă este o consecinţă a stadiului său evolutiv, bazinul Lupei traversînd o fază de regresie prin captări dinspre bazinul Teleajenului (Fig. 1). Din analiza în sistem Horton–Strahler rezultă o realizare a bazinului Lupei de 100% (acest fapt poate fi însă şi o consecinţă a captărilor). Valea asimetrică a Lupei a dus, totodată, la o diferenţiere a proceselor actuale şi, implicit, a repartiţiei valorilor privind fragmentarea reliefului. Pe versantul sud-estic al Lupei, mai lin, însorit şi despădurit, prelungirea şi adîncirea torenţilor a provocat văluriri superficiale, alunecări sub formă de limbă, asociate cu fenomene de tasare şi sufoziune pe podurile de terasă. Deplasările mai vechi au cunoscut perioade de relativă stabilitate, ulterior păşunatul excesiv ducînd la reactivarea lor. Versantul stîng, nord-vestic, rece şi împădurit, prezintă o dinamică accelerată doar în lungul malurilor înalte şi abrupte ale Lupei (prăbuşiri, alunecări cu rîpe de desprindere de peste 2 m). În bazinul superior şi pe afluentul Măluroasa, se observă alunecări sub formă de ondulări, reluate la diferite momente şi plantate, de obicei, cu pruni ale căror trunchiuri înclină în toate direcţiile. Fig. 3 – Frecvenţe relative ale energiei reliefului în cele două bazine analizate. 3. INTERDEPENDENŢA DINTRE DENSITATEA ŞI ADÎNCIMEA FRAGMENTĂRII RELIEFULUI Pentru evidenţierea gradului de dependenţă şi a legăturilor cauzale dintre densitatea fragmentării şi energia reliefului în cele două bazine analizate s-a folosit metoda regresiei liniare. Ecuaţiile dreptelor de regresie sunt: bazinul Prislop: f (x) = 262,978 + 9,24 692 • x bazinul Lupa: f (x) = 115,44 + 14,6 011 • x, unde f reprezintă adîncimea fragmentării, iar x densitatea acesteia. Panta dreptei de regresie, arătînd gradul de corelaţie dintre mărimi, este de 9,24 692 pentru bazinul Prislopului şi de 14,6 011 pentru Lupa. Cu cît valoarea pantei de regresie se apropie mai mult de 0, cu atît coeficientul de corelaţie este mai mic şi nu există o determinare între cele două mărimi (Fig. 4a şi b). Evaluînd coeficienţii de corelaţie, s-a constatat că doar în bazinului subcarpatic al Lupei valoarea critică egală cu 0,322 pentru un eşantion cu dimensiunea 38 este mai mică decît coeficientul de corelaţie calculat, egal cu 0,331, nivelul de semnificaţie fiind 0,05. Ca urmare, doar în situaţia acestui bazin se poate stabili o dependenţă la nivel morfologic între cei doi parametri analizaţi: densitatea fragmentării şi energia de relief (Fig. 4b). Coeficientul de determinare indică faptul că 33% din valorile energiei de relief sunt determinate de densitatea drenajului, în 67% din cazuri relaţia nefiind strictă. Fig. 4 a şi b – Grafice comparative ale relaţiilor liniare între densitatea fragmentării şi energia reliefului pentru cele două bazine analizate. Totodată, calculele evidenţiază fenomenul determinării, iar coeficientul de corelaţie oferă măsura în care cei doi parametri depind unul de celălalt, dar nu explică mecanismul de determinare. Pentru a căuta răspuns la acest aspect, s-a realizat o analiză morfologică de detaliu a bazinului subcarpatic. Ea arată cauzele dependenţei celor doi parametri la nivel litologic şi, mai ales, legat de gradul mare al despăduririlor. Acestea determină o creştere considerabilă a importanţei amplitudinii reliefului în organizarea drenajului. Dinamica de versant se regăseşte în alunecări de proporţii în care se organizează rapid, în funcţie de energia reliefului, o reţea hidrografică secundară. Aceasta, la rîndul ei, implică prin evoluţie creşterea energiei de relief. Deşi studii ulterioare, diversificate pe tipuri de relief, sunt chemate să verifice argumentaţia şi concluziile de faţă, analizele efectuate ne determină să definim, totuşi, o interdependenţă redusă între cei doi parametri, în a cărei manifestare intervin alţi factori potenţatori. Natura şi importanţa lor trebuie însă determinată de la caz la caz, în funcţie de stadiul de evoluţie al bazinului analizat. În condiţiile de mediu specifice zonei subcarpatice, efectele presiunii antropice în morfodinamică se amplifică, avînd implicaţii directe şi multiple asupra parametrilor cantitativi ai fragmentării reliefului. MODELAREA MATEMATICĂ A PROFILELOR LONGITUDINALE ALE RÎURILOR DIN MASIVUL GIUMALĂU Din punct de vedere morfostructural, Masivul Giumalău aparţine zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orientali. Relieful acestui masiv este grefat pe un substrat geologic constituit în cea mai mare parte din roci epimetamorfice şi mezometamorfice precum şi, pe suprafeţe restrînse, din roci ce aparţin sedimentarului mezozoic. Întregul bloc cristalin aferent Masivului Giumalău este fragmentat de o reţea de fracturi direcţionale şi transversale, care a avut implicaţii directe în orientarea şi evoluţia reţelei hidrografice tributare celor doi colectori, Bistriţa şi Moldova. În lucrare se încearcă să se pună în evidenţă o serie de aspecte geomorfologice ale reţelei de drenaj, prin analiza profilelor longitudinale ale rîurilor. Pentru extragerea reţelei de drenaj s-au utilizat hărţi topografice la scara 1:25 000, ediţia 1985. S-a procedat la ierarhizarea reţelei de drenaj din teritoriul luat în studiu, utilizînd sistemul propus de A.N. Strahler (1952), sistem ce oferă o bază logică a studiului geomorfologic comparativ al văilor în raport cu diverşi factori ce le determină evoluţia. Ca rezultat al ierarhizării reţelei de drenaj din teritoriul luat în studiu, au fost identificate 40 rîuri de ordinul III, 11 rîuri de ordinul IV şi două rîuri de ordinul V (Fig. 1). Fig. 1 – Masivul Giumalău. Harta ierarhizării reţelei de drenaj. Fig. 2 (a,b) – Modelarea matematică a profilelor longitudinale reale. Fig. 3 – Coeficienţii de corelaţie ai modelului exponenţial al profilelor reale. Fig. 4 (a,b,c,d) – Modelarea matematică a profilelor reduse la unitate. Fig. 5 – Coeficienţii de corelaţie ai modelului exponenţial al profilelor reduse la unitate. Pentru cele 53 de rîuri s-au executat profile longitudinale la scară reală, pe baza cărora s-au calculat o serie de variabile morfometrice (altitudine maximă, altitudine minimă, energie, lungimea totală, concavitate etc.). Avînd în vedere relaţiile dintre altitudinea profilului, ca variabilă dependentă, şi lungimea profilului, ca variabilă independentă, s-a procedat la modelarea matematică a acestora. Conform celor afirmate de (Rădoane şi colab., 1996), cunoaşterea funcţiei care modelează cel mai fidel profilul longitudinal al unui rîu permite: – cunoaşterea factorilor dominanţi în controlul profilului; – aprecierea stadiului de evoluţie al profilului în relaţie cu condiţia de „grade”; – realizarea de comparaţii, pe baze riguroase, între mai multe rîuri ale căror condiţii de evoluţie sunt diferite; – reconstituirea etapelor anterioare în evoluţia profilului longitudinal. (1987) afirmă că cei mai buni descriptori ai formei profilului longitudinal sunt funcţiile exponenţială, logaritmică şi de putere. Cele trei funcţii matematice au fost selectate de autorii susmenţionaţi în urma aplicării unui mare număr de funcţii la descrierea formei mai multor profile longitudinale obţinute prin modelare fizică. Conform aceloraşi autori, forma profilelor longitudinale nu răspunde în mod similar la anumite modele matematice, diferenţierile fiind impuse de dominarea unor categorii distincte de variabile de control. În cazul modelării matematice a profilelor longitudinale ale rîurilor din Masivul Giumalău, am procedat la utilizarea celor trei funcţii matematice: – funcţia logaritmică, unde y = a + b · log10 x; – funcţia de putere, unde y = a · xb; – funcţia exponenţială, unde y = a · e b · x; avînd în vedere faptul că y = altitudinea reliefului, x = lungimea profilului, iar a şi b sunt coeficienţi. Funcţiile matematice amintite au fost aplicate pentru toate cele 53 profile longitudinale ale rîurilor, dintre care exemplificăm profilele rîurilor Başca de ordinul IV şi Putna de ordinul V, ale căror numere de cod sunt 409 şi, respectiv, 501 (Fig. 2 a,b). Remarcabil este faptul că, în cazul celor 53 profile modelate matematic, funcţia exponenţială le ajustează într-un grad înalt, avînd coeficienţi de corelaţie de peste 0,91 (Fig. 3), comparativ cu celelalte două funcţii (logaritmică şi de putere) care au coeficienţii de corelaţie situaţi în ecartul 0,50–0,76. Referitor la funcţia care modelează cel mai fidel formele profilelor longitudinale ale rîurilor, literatura de specialitate consemnează faptul că „pentru profilele longitudinale ale rîurilor cu o rată mare a transportului de debit tîrît şi cu o descreştere a dimensiunii materialului de albie, cea mai bună aproximaţie o dă curba funcţiei exponenţiale” (Rădoane şi colab., 1996). În conformitate cu cele afirmate de autorii susmenţionaţi, putem considera că profilele rîurilor din Masivul Giumalău se caracterizează printr-o rată mare a transportului de debit tîrît şi o descreştere a calibrului materialului aluvionar din albie. Dat fiind faptul că profilele reale analizate se caracterizează printr-o mare variabilitate a parametrilor altitudinali şi de lungime, demersul nostru în vederea elaborării unei prognoze a evoluţiei acestora în timpul „grade”, nu ar fi fost posibil fără o anumită standardizare a acestora. În acest sens, am procedat la transformarea profilelor longitudinale, executate la scara hărţii de lucru în profile longitudinale la scară subunitară, utilizînd metoda integralei hipsometrice propusă de Strahler. Prin urmare, fiecare punct de pe axa altitudinii profilului redus la unitate a fost calculat ca rezultat al raportului dintre altitudinea relativă a acestuia (h) şi energia profilului (H), iar fiecare punct de pe axa lungimii profilului redus la unitate a fost calculat ca raport dintre lungimea rîului de la izvor pînă în punctul respectiv (l) şi lungimea totală (L). S-a obţinut modelarea matematică a profilelor reduse la scară subunitară, utilizînd aceleaşi funcţii matematice (Fig. 4 a,b,c,d). Analizînd valorile coeficienţilor de corelaţie ale celor trei funcţii matematice, se constată că şi în cazul profilelor reduse la unitate funcţia exponenţială este cea care le ajustează în cel mai înalt grad, avînd coeficienţi de corelaţie situaţi în ecartul 0,60–0,95, 53% din cazuri avînd coeficienţi de corelaţie situaţi în ecartul 0,70–0,75 (Fig. 5). Modelul funcţiei de putere se caracterizează prin valori foarte mici ale coeficienţilor de corelaţie ce se încadrează ecartului 0,25–0,50, excepţie, în acest caz, făcînd rîul Putna (501), al cărui coeficient de corelaţie are valoarea de 0,73. Considerînd că modelul funcţiei de putere se apropie cel mai mult de forma profilului „grade” (Rădoane şi colab., 1996), valoarea ridicată a coeficientului de corelaţie al funcţiei de putere, în cazul profilului longitudinal al rîului Putna (501), poate fi explicată prin faptul că acesta este mult mai evoluat în comparaţie cu celelalte (coeficient de concavitate = 0,58), apropiindu-se cel mai mult de forma profilului „grade”. Tabelul 1 Prognoza asupra evoluţiei profilelor longitudinale ale rîurilor din Masivul Giumalău Modelul logaritmic al profilelor reduse la scară subunitară se caracterizează prin valori ale coeficienţilor de corelaţie cuprinse în ecartul 0,50–0,90, 40% din cazuri, avînd coeficienţi de corelaţie situaţi în ecartul 0,65–0,70. Cunoscînd (pe baza coeficienţilor de corelaţie) ce model matematic ajustează cel mai bine profilele analizate, s-a considerat modelul respectiv ca fiind profilul actual al rîului, iar modelul funcţiei de putere ca fiind profilul „grade”. S-a procedat la planimetrarea suprafeţelor dintre cele două modele matematice, cu menţiunea că suprafeţele aflate dedesubtul modelului funcţiei care ajustează cel mai bine profilul au fost considerate zone de eroziune, iar cele de deasupra, zone de acumulare. Valorile cantitative astfel obţinute au fost centralizate în tabelul 1, evidenţiind faptul că în timpul „grade”, la nivelul profilelor longitudinale ale rîurilor de ordinele III, IV şi V, procesele erozionale vor fi net predominante celor de acumulare. Trebuie spus că valorile cantitative obţinute în acest mod pot fi utilizate doar pentru efectuarea unor comparaţii între profile longitudinale de acelaşi ordin din zone diferite. Analiza profilelor prin comparaţie ne-ar putea furniza o serie de informaţii referitoare la evoluţia acestora în timpul „grade”. CONSIDERAŢII PRIVIND PRODUCEREA TEMPERATURILOR ZILNICE MAXIME ABSOLUTE ÎN PODIŞUL DOBROGEI DE SUD* Analiza statistică a unor aspecte legate de valorile înregistrate de temperaturile maxime din Podişul Dobrogei de Sud, poate evidenţia caracterul de risc al fenomenului respectiv. Precizăm că ne vom referi numai la temperaturile zilnice maxime absolute, respectiv la temperaturile care îndeplinesc proprietatea de a fi cele mai mari din şirul de valori termice maxime pentru fiecare zi a anului şi pentru un şir de ani suficient de mare. Studiul a fost efectuat pe un şir de 30 de ani (1961–1990), datele meteorologice provenind de la trei staţii: Mangalia (7 m alt. abs.), Constanţa (13 m alt. abs.) şi Adamclisi (158 m). Dispunerea celor trei staţii asigură o acoperire relativ bună a teritoriului şi permite efectuarea unor comparaţii între condiţiile climatice de la marginea pontică a Podişului Dobrogei de Sud şi cele din interiorul podişului. Variaţia temperaturilor maxime zilnice absolute de la o zi la alta. Variaţia sezonieră şi anuală a parametrului analizat este bine pusă în evidenţă cu ajutorul graficului din Fig. 1. Valorile cele mai reduse se înregistrează în lunile de iarnă, cu un minim în ianuarie, la toate cele trei staţii, iar cele mai mari se ating vara, cu un maxim în iulie sau august. Privită în ansamblu, la nivel de lună, creşterea de la iarnă spre vară este destul de lentă, fără salturi spectaculoase. Sigur, de la o zi la alta, se pot înregistra diferenţe vizibile, însă ele nu afectează prea mult forma generală a tendinţei în cursul anului, deoarece sunt atît diferenţe negative, cît şi pozitive. De pildă, diferenţele pozitive remarcate la sfîrşitul lunii mai (temperaturi maxime absolute de 26aC pe data de 28 şi de 24CC pe 29 mai, după care se înregistrează un salt pînă la 34nC pe 30 mai şi pînă la 37nC în ultima zi a lunii) sunt practic anulate, din punct de vedere statistic, de diferenţele negative care se înregistrează la începutul aceleiaşi luni (26 C în prima zi a lunii, 29CC în cea de-a doua, urmînd apoi o cădere de 7nC, pînă la 22nC în 3 mai). Fig. 1 – Variaţia anuală a temperaturilor zilnice maxime absolute, de la o zi la alta. Tendinţa de evoluţie în cursul anului. De remarcat este forma tendinţelor de la cele trei staţii; la Constanţa şi la Mangalia ea este mai aplatisată, iar la Adamclisi pantele tendinţei sunt mai abrupte; situaţia se datorează diferenţelor mai mici între lunile de vară şi cele de iarnă la staţiile de pe litoral, ca urmare a influenţei moderatoare a Mării Negre, faţă de Adamclisi, unde se simte din plin influenţa uscatului (contrast termic mai pronunţat). În tabelul 1 sunt redate valorile maxime zilnice absolute înregistrate în fiecare lună la cele trei staţii, de unde se constată că între cea mai mare valoare anuală şi cea mai mică sunt 21.6 C la Adamclisi şi numai 16CC la Mangalia. Tabelul 1 Valorile maxime absolute ale temperaturilor zilnice (în VC) pe luni Modul de evoluţie a diferenţelor de la o zi la alta a temperaturilor maxime absolute, poate fi urmărit în Fig. 2; diferenţele de la o zi la alta, pozitive sau negative, sunt redate pe clase de valori. Clasele au fost alese arbitrar, astfel încît să putem „conta” pe diferenţe pozitive sau negative mari, mici şi relativ neglijabile. Se remarcă la toate staţiile o dominanţă a diferenţelor relativ neglijabile, cuprinse între -2.0f şi 2.0 C. De asemenea, interesant de remarcat este faptul că diferenţele pozitive sunt sensibil egale cu cele negative, ceea ce contribuie la menţinerea unor pante relativ line ale tendinţelor în cursul anului, după cum s-a menţionat mai sus şi după cum se remarcă şi în figura citată. Frecvenţa temperaturilor maxime zilnice absolute pe clase de valori. Prin distribuirea temperaturilor maxime zilnice absolute pe clase de valori s-a urmărit, de fapt, un alt unghi de vedere în privinţa variaţiei acestora în cursul anului, pe lîngă imaginea clasică prezentată în paragraful anterior. Se observă că, în lunile de iarnă, valorile maxime absolute ale temperaturilor se concentrează în intervalul 10.11–20.0–C, predominînd fie clasa 10.1n–15.0–C (ianuarie), fie clasa 15.1C–20.0–C (decembrie) (Fig. 3). Cu toate că ne referim la cele mai reci luni ale anului, procentul deţinut de clasa inferioară de valori, cuprinse în intervalul 5.1 –10–C, este foarte redus şi în multe cazuri chiar lipseşte (în decembrie lipseşte la toate staţiile), ceea ce marchează caracteristicile climatice generale ale regiunii studiate, recunoscută drept cea mai caldă din ţara noastră, cel puţin în privinţa iernii. Primăvara se măreşte procentul deţinut de clasele care cuprind temperaturi mai mari, respectiv 20.1i–25.0–C sau chiar clasa 25.1C–30.0–C. Caracterul mai excesiv al valorilor termice creşte spre interiorul podişului, iar temperaturile maxime diurne absolute din timpul verii sunt un bun argument în acest sens. Astfel, în vreme ce la Constanţa şi la Mangalia clasa cu valori cuprinse între 35.1î şi 40.0 C abia dacă este reprezentată (frecvenţe sub 5% în lunile de vară), la Adamclisi, în iulie, aproape 60% din valori se înscriu în intervalul menţionat, adică în clasa superioară. De asemenea, în luna iunie, prima lună de vară, la Adamclisi aproape toate temperaturile maxime absolute diurne depăşesc 30.1ţC, iar la staţiile de pe litoral majoritatea valorilor sunt cuprinse între 25.1C şi 30.0 C. Fig. 2 – Distribuţia diferenţelor dintre temperaturile zilnice maxime absolute, între zile consecutive, pe clase de valori. Septembrie, prima lună de toamnă, se evidenţiază şi ea prin frecvenţe mai mari ale claselor superioare de valori la Adamclisi, dar diferenţele dintre staţii sunt uşor atenuate în lunile următoare, octombrie şi noiembrie, pe măsură ce temperaturile mediului acvatic marin şi ale uscatului sunt mai apropiate (se face trecerea de la sezonul cald, cînd uscatul începe să piardă căldura, la cel rece, cînd marea începe să cedeze căldura). Zile consecutive cu temperaturi maxime absolute. Producerea unei temperaturi maxime absolute într-o zi sau alta a anului nu are, în sine, valoarea unui risc natural. Totuşi, atunci cînd în două sau mai multe zile consecutive, temperaturile se menţin la valori deosebite faţă de cele obişnuite, atingînd recorduri ale şirului de date, se pune întrebarea dacă nu este un risc climatic. În acest context, precizăm că temperaturile maxime zilnice absolute s-au produs în acelaşi an în două sau mai multe zile consecutive, în 129 de cazuri la Adamclisi, în 93 de cazuri la Constanţa şi în 69 de cazuri la Mangalia (dintr-un total posibil de cazuri de 366 zile la fiecare staţie). Aşadar, la Adamclisi, în mai mult de 30% din situaţii, recordurile termice produse într-o zi sunt urmate imediat de cel puţin încă o zi cu record termic. În acest caz, chiar şi fără a analiza alte aspecte ale temperaturii, se poate afirma că unul din riscurile climatice din regiunea imediat înconjurătoare staţiei meteorologice Adamclisi – dacă nu chiar din întreg interiorul Podişului Dobrogei de Sud – îl constituie extremele termice pozitive. Fig. 3 – Frecvenţa temperaturilor maxime absolute zilnice, pe clase de valori. Frecvenţa cazurilor în care s-au produs simultan temperaturi maxime absolute la cele trei staţii. Tot ca potenţial parametru pentru definirea cantitativă a riscurilor termice din regiune, se pot analiza data şi producerea unor temperaturi extreme în tot spaţiul studiat. În acest sens, s-au urmărit cazurile în care temperaturile maxime diurne absolute s-au produs simultan la toate cele trei staţii (Fig. 4). Această situaţie se datorează, întotdeauna, factorilor dinamici ai atmosferei. Fig. 4 – Frecvenţa cazurilor în care temperaturile maxime absolute diurne s-au produs simultan la staţiile meteorologice Adamclisi, Constanţa şi Mangalia. S-a constatat că anotimpul cu cea mai mare frecvenţă a simultaneităţii este iarna, cu aproape 50% din totalul posibil, valorile pentru celelalte anotimpuri fiind considerabil mai mici, ajungînd la numai 8,7%, vara. Asemenea diferenţe trebuie puse mai ales pe seama influenţelor diferite de la anotimp la anotimp, pe care le exercită circulaţia generală a atmosferei în interacţiune cu condiţiile locale. Astfel, în timp ce iarna se caracterizează printr-o mai mare stabilitate a vremii, vara, circulaţia generală este foarte mult influenţată de procesele convective locale, determinate, în primul rînd, de caracteristicile suprafeţei subiacente active. Anotimpurile de tranziţie au valori intermediare. Numărul anual de cazuri în care s-au produs temperaturi diurne maxime absolute. Practic, în fiecare dintre cei 30 de ani luaţi în calcul s-au produs cazuri cu temperaturi maxime absolute diurne. Cele mai puţine cazuri s-au realizat în 1976 (o singură maximă termică diurnă absolută), la Adamclisi, iar cele mai multe în 1990 (24 de cazuri), tot la Adamclisi (Fig. 5). Faptul că atît numărul maxim de cazuri, cît şi cel minim se înregistrează la Adamclisi, evidenţiază încă o dată caracterul mai excesiv al climei din interiorul podişului. O altă caracteristică a parametrului analizat este tendinţa de relativă grupare a numărului anual de cazuri, de la cele trei staţii, în intervale mici. Cu alte cuvinte, în fiecare an se produce un număr apropiat de cazuri, ceea ce se datorează condiţiilor sinoptice similare sub care se găseşte de cele mai multe ori regiunea. Şirul de date nu permite elaborarea unei prognoze valabile în privinţa evoluţiei parametrului analizat. Fig. 5 – Numărul de cazuri în care s-au produs temperaturi zilnice maxime absolute în fiecare an. Abaterea temperaturilor maxime zilnice absolute faţă de media temperaturilor maxime zilnice. Fiecare maximă diurnă contribuie la obţinerea mediei maximelor zilei respective. Cu cît temperatura maximă reală, care se produce într-o zi oarecare, este mai mare faţă de medie, cu atît putem vorbi despre un stres termic mai mare asupra mediului geografic. Maximele termice absolute din Podişul Dobrogei de Sud au abateri deosebit de mari faţă de mediile zilnice, valorile abaterilor rămînînd mari chiar şi faţă de media maximelor zilnice (Fig. 6). Astfel, toate abaterile depăşesc 10 C, ajungînd pînă la peste 18nC, ceea ce înseamnă salturi termice intermediare foarte mari, la care organismul uman se acomodează destul de greu. Fig. 6 – Abaterea temperaturilor maxime zilnice absolute faţă de media maximelor zilnice. Aspecte privind condiţiile sinoptice în care se produc temperaturile maxime absolute în Podişul Dobrogei de Sud. Frecvenţa tipurilor de circulaţie atmosferică s-a calculat pe baza analizei hărţilor barice de sol la circa 80% din zilele cînd s-au produs maxime termice absolute în şirul de valori (Fig. 7). S-a constatat că temperaturile maxime diurne absolute se realizează, în marea lor majoritate (aproape 70%), în condiţii de circulaţie sudică şi, cel mai rar, în condiţii de circulaţie estică (1%), ca urmare a advecţiilor de aer umed care provoacă moderarea termică şi, deci, nu permite creşterea evidentă a temperaturilor. Fig. 7 – Frecvenţa tipurilor de circulaţie atmosferică în zilele în care s-au produs temperaturi zilnice maxime absolute. Concluzii. Diferenţele climatice dintre litoral şi interiorul Podişului Dobrogei de Sud sunt bine evidenţiate şi de temperaturile diurne maxime absolute. Deosebirile sunt, mai ales, cantitative şi mai puţin calitative. Aceasta demonstrează că regiunea se găseşte sub influenţe ale circulaţiei generale a atmosferei similare pe toată suprafaţa ei, factor care impune asemănările calitative, în timp ce proprietăţile distincte ale suprafeţei subiacente determină deosebirile cantitative. ŢĂRMUL SULINA–SFÎNTU GHEORGHE. ELEMENTE DE MORFODINAMICĂ Ţărmul Sulina–Sfîntu Gheorghe este singurul sector deltaic, situat între două guri de vărsare ale Dunării (interdistributary shore), cu un ansamblu de forme foarte variate, generate de coexistenţa celor mai diverse procese, atît sub raportul naturii acestora, cît şi al intensităţii şi frecvenţei. Aici întîlnim sectoarele de ţărm cu cea mai rapidă progradare (ţărmul de acumulare Sulina), eroziune (bariera deltaică R53–P18) sau de maximă stabilitate (ţărmul mixt Sfîntu Gheorghe) de pe întreg litoralul romînesc (Fig. 1). Distribuţia acestor procese a impus schimbarea configuraţiei de ansamblu a ţărmului, în ultimii 150 de ani, prin modificarea profilului longitudinal dintr-unul cvasiconvex într-unul liniar-concav. Reducerea drastică a debitului solid mediu anual pe braţele Dunării în urma amenajărilor hidrotehnice (Hofius, 1993) şi construirea jetiurilor de la gura Sulina, care determină blocarea circulaţiei din lungul ţărmului şi aruncarea sedimentelor acestui braţ în afara sistemului de ţărm, au constituit cauzele artificiale ale noilor tendinţe morfodinamice. Cauzele naturale sunt reprezentate de creşterea nivelului mării (2–2,5 mm/an) şi a incidenţei furtunilor puternice. Astfel, acumulările din zona gurilor de vărsare sunt secondate de intense procese de eroziune care au cuprins în ultimii ani partea mediană a ţărmului (circa 70% din total), unde translatarea regresivă accelerată, a barierelor deltaice şi nisipoase, este responsabilă de simplificarea profilelor morfologice (Gîştescu, Driga, 1982; Vespremeanu, 1983, 1984, 1987). Scopul prezentei lucrări este de a face o analiză comparată a proceselor morfodinamice ce se manifestă longitudinal pe ţărmul Sulina–Sfîntu Gheorghe şi de a le diferenţia, atît după natură, ritm şi intensitate, cît mai ales după produsele finale: ansamblurile morfologice. Pentru aceasta s-a procedat la identificarea şi evaluarea sectoarelor de ţărm omogene, cu component unitar, completînd regionarea pe criterii morfologice a ţărmului deltaic şi lagunar, realizată în 1988 de Vespremeanu şi Ştefănescu. Metode de lucru. În perioada august 1996–iulie 1999 au fost efectuate 116 profile geomorfologice transversale în cadrul ţărmului interdistributar, dintre care 82 pe ţărmul Sfîntu Gheorghe. Pe 6 aliniamente fixate de reperele bazei bornate, s-au executat măsurători sincrone la un interval de două luni, pe fiecare profil calculîndu-se principalii indicatori morfometrici. S-au mai utilizat, de asemenea, hărţile Comisiei Europene a Dunării (1856, 1886), romîneşti (1883, 1910, 1962, 1987) şi seturi de aerofotograme, cuprinzînd aceleaşi areale, precum şi măsurătorile distanţelor reper-linia apei, arhivate (1970–1999) de către Centrul de Cercetări Costiere al Facultăţii de Geografie din Universitatea Bucureşti. Rezultate obţinute. Predominarea unor anumite categorii de agenţi modelatori impune desfăşurarea simultană a mai multor tipuri de procese diferenţiate cauzal prin: circulaţia curenţilor în cadrul ţărmului – dezvoltarea celulelor litorale, regimul valurilor, distanţa pînă la sursele de aluviuni, caracteristicile sedimentelor, relieful existent. După natura proceselor care au acţionat timp îndelungat (101–102 ani), în limitele regiunii studiate, deosebim următoarele tipuri morfologice, în ordine de la sud la nord: ţărmul mixt Sfîntu Gheorghe (Cap Buival–R49), bariera nisipoasă în retragere rotaţională (R49–P18), ţărmul de progradare Sulina (Fig. 1) . > Fig. 1 – Sectoare de ţărm în profil longitudinal. – Shore sectors in longitudinal profile. A. Evoluţia liniei apei pe latura sudică a digului–plaja Sulina; B. Evoluţia liniei apei la R51/1962; C. Evoluţia liniei apei la R48. Fig. 1 1. ŢĂRMUL DE ECHILIBRU DINAMIC SFÎNTU GHEORGHE Acest sector de ţărm, care se întinde pe o distanţă de 5 km la nord de gura de vărsare a braţului Sfîntu Gheorghe, are o dezvoltare foarte echilibrată, din cuprinsul căreia nu lipseşte nici o unitate morfologică din profilul sinoptic al ţărmurilor joase. În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, cînd bariera deltaică şi cea nisipoasă făceau obiectul unor intense procese de eroziune, ţărmul Sfîntu Gheorghe prograda cu intensităţi diferite, creînd astfel în spatele cordonului de dune un cîmp de ţărm cu lăţimi de sute de metri. Ultimele decenii au marcat încetarea proceselor de acumulare. Urmează perioada echilibrării circuitelor sedimentare, în care intrările şi pierderile de nisip se compensează reciproc. Datorită poziţiei stabile a ţărmului în orizonturi de timp de 10–20 de ani, cu plaje aflate într-o continuă mobilitate, ţărmul Sfîntu Gheorghe este considerat ca fiind de tip mixt, cu o dinamică staţionară (Vespremeanu, 1987). Din considerente morfografice şi morfodinamice, în cadrul acestui ţărm distingem două sectoare. Sectorul Cap Buival–Parid. Vecinătatea fluviului şi lipsa intervenţiilor antropice au favorizat o dinamică foarte activă pe 1,2 km cît însumează acest sector. Rolul de extremitate al unei celule litorale, curenţii de difracţie, mobilitatea bazei de la gura de vărsare, precum şi variaţiile debitului solid şi lichid al braţului au impus formarea unui banc submers de mari proporţii în dreptul Capului Buival, dezvoltarea spiturilor recurbate şi o mobilitate a poziţiei liniei apei, fără precedent în regiunea studiată. Începînd cu mijlocul secolului al XX-lea, acest sector a căpătat o poziţie stabilă, cu un cîmp de ţărm acoperit de dune mari, inclusiv de tip barcană şi parabolice, care au fost apoi măturate de deflaţie, datorită sărăcirii bilanţului sedimentar. Pe lîngă dominanţa driftului orientat nord-sud, prezenţa curenţilor de difracţie de lîngă malul nordic al gurii de vărsare a stimulat formarea şi juxtapunerea spiturilor, continuînd acţiunea de extindere către sud a ţărmului. Distanţa dintre borna R47, situată în interiorul cîmpului de ţărm, şi malul braţului Sfîntu Gheorghe a crescut de la 55 m în anul 1962, la 460 m în 1999, exprimînd o rată medie de înaintare spre sud a cîmpului de ţărm în această perioadă de 19 m/an. Vîrsta recentă a cîmpului de ţărm este trădată de înălţimile mai mici cu 0,2–0,3 m faţă de cîmpurile situate la nord. Dunele nu formează un cordon bine consolidat, ci, din contră, atunci cînd se asociază, formează mai multe ramuri, cu o uşoară abatere spre sud-est, dînd acestui sector o formă arcuită (). Este probabil ca această configuraţie să se fi datorat inputului sedimentar crescut din anii ’80, de pe braţul Sfîntu Gheorghe, datorită tăierii principalelor meandre, care a impus progradarea întregului sector cu 30–50 m. După 1990, sectorul Cap Buival–PARID îşi reconstruieşte o nouă poziţie mai retrasă. Încă din 1996. dunele se aflau la distanţe mici de linia apei, multe avînd scarp deschis de abraziune. La furtuna din ianuarie 1998, cele mai multe dune au fost distruse sau erodate parţial, cu această ocazie formîndu-se conuri de rever tip evantai. Interesant este că profilele din vara 1999 confirmă formarea unui sector de foredune, menit să reechilibreze profilul ţărmului. Fig. 4 – Variaţia volumului de nisip pe ţărmul Sfîntu Gheorghe. Sectorul PARID–R49. Acest sector, cu o lungime de 3,5 km, reprezintă cel mai stabil şi, implicit, cel mai armonios segment din întreg ţărmul deltaic danubian. Chiar şi cele mai puternice furtuni nu reuşesc să pună în pericol cordonul de dune şi nici să „smulgă” ţărmului emers mai mult de 25 mc/m (Fig. 2). Pentru a avea mai clară scara fenomenului, precizăm că, în timpul acestor furtuni, unităţile adiacente, sectorul Cap Buival–PARID şi, respectiv, bariera nisipoasă R49–Grindul Cerbului, au suportat pierderi de 40–50 mc/m. Mai important, însă, decît aceste estimări, este faptul că, datorită succesiunii echilibrate a formelor în profil transversal, ţărmul reuşeşte să se protejeze eficient în faţa atacului agenţilor meteo-marini şi să-şi recîştige în timp scurt volumul, poziţia şi forma (Fig. 3, 4). Din figura 4 reiese comportamentul unitar al sectorului amintit, în care evoluţia profilelor fiecărui aliniament se face după aceleaşi tendinţe, conform dinamicii sezoniere, cu intensităţi sensibil egale. Se remarcă două excepţii: toamna 1998 şi iarna 1998–1999. În primul caz, pe o circulaţie dominantă nord-sud, partea nordică a sectorului înregistrează pierderi de 15 mc/m (OGA 53), material care va fi transportat în lungul ţărmului către sud şi redispus în arealul DTM Nr. 48–R48. În al doilea caz, în dreptul reperului R48 se poziţionează axul unui arc de plajă (). Cordonul de dune a reprezentat elementul de securitate la atacurile furtunilor. Morfografic, cordonul are un aspect liniar cu o creastă, cu înălţimi constante (2,5–3 m), formată prin coalescenţa dunelor celor mai înalte şi cu pante care înclină uniform către mare (1:20). Plajele, pe lîngă evoluţia ciclică generală, se evidenţiază prin lăţimi considerabile (40–70 m toamna), ce favorizează construirea a două sau mai multe berme. În figura 3 se observă cum plajele constituie partea cea mai mobilă a zonei de sweep, cu un joc pe orizontală de 28 m şi de 2 m pe verticală, fără a pune în pericol stabilitatea dunelor şi a poziţiei ţărmului, datorită reversibilităţii proceselor. 2. BARIERA NISIPOASĂ R49–R53 (GRINDUL CERBULUI) Bariera nisipoasă R49–R53, lungă de 11 km, a reprezentat şi reprezintă unul dintre sectoarele afectate de eroziune, diferită ca intensitate între capetele nordic şi sudic, ceea ce a determinat schimbarea rapidă a orientării liniei ţărmului de la NNE–SSV, în secolele XVIII–XIX, la una aproape N–S în zilele noastre. Din compararea hărţii 1883 cu situaţia actuală, se constată că în extremitatea septentrională a barierei, pe circa 4,5 km, linia ţărmului s-a retras cu 1,2 km la R53 (13,5 m/an) şi 700 m în dreptul R51 (8 m/an). În schimb, capătul sudic a avut o evoluţie mai echilibrată între R49 şi R50, aici situîndu-se „punctul de convergenţă” al vechilor linii de ţărm, aflate în retragere la nord şi în progradare la sud. Ţinînd cont de aceste specificităţi ale evoluţiei compartimentelor nordic şi sudic, considerăm bariera nisipoasă R49–R 53 ca fiind afectată de o retragere rotaţională centrată pe punctul fix R49. Ratele anuale de retragere a liniei ţărmului (15–10–7 m/an) au impus o structură morfologică foarte simplificată, în care rolul dominant este jucat de conurile de rever de dimensiuni foarte mari (50–150 m lungime), consolidate periodic la furtuni şi care posedă un volum impresionant de nisip. Cele mai mari înălţimi ale ţărmului emers se găsesc la limita exterioară a conurilor, adesea chiar muchia scarpului săpat de valuri în stiva de nisipuri a acestora. Dunele mari, consolidate, apar în condiţiile unei perioade lipsite de furtuni puternice (peste doi ani), sub forma unor cordoane scurte aflate în prelungirea grindurilor din cadrul cîmpului Sărăturile, pîstrîndu-se orientarea ENE–VSV. În dreptul japşelor, la contactul dintre plaje şi conuri de rever, se formează, în condiţiile amintite, dune mobile cu înălţimi mai mici de un metru. Morfodinamica acestei bariere se manifestă prin translaţii regresive rapide, pe distanţe de zeci de metri la un salt, care pun în mişcare volume de pînă la 80–100 mc/m (Fig. 5A), secondate, în perioadele de acalmie, de procese constructive de mică amploare (Fig. 5B). Aici zona de sweep este compusă din mai multe profile arcuite uniform către exterior, cu convexitatea centrată pe limita dintre plaje şi conuri, care se succed monoton în plan orizontal. Asistăm, deci, la un şir de translaţii regresive care reuşesc să conserve forma iniţială a profilului, în ciuda pierderilor impresionante de nisip. Fig. 5 – Translaţiile regresive ale barierei nisipoase R49 Grindul Cerbului. 3. BARIERA DELTAICĂ R53–P18 Datorită dimensiunilor şi volumului mic de sedimente, bariera deltaică este vulnerabilă la orice intrare energetică marină superioară valorilor obişnuite. Înălţimea medie a barierei de 0,5–1 m, permite valurilor medii şi înalte să transporte nisipul din avanplaje şi de pe faţa plajei peste creasta barierei şi să-l depună sub forma unor mici conuri de rever suprapuse pe mîlurile deltaice şi plaur. Astfel, bariera deltaică migrează continuu către vest sub acţiunea proceselor de overwash. Structura barierelor deltaice cu ritmuri de retragere de peste 10 m/an înregistrează uneori lipsa totală a formaţiunilor nisipoase, contactul fiind direct mare-mlaştina stuficolă, pe profil interpunîndu-se un val de mîluri şi resturi biogene, cu înălţimi mai mici de 0,5 m. De exemplu, la sud de canalul Sonda apare în profil doar un benci biogen, adică o treaptă de eroziune violentă tăiată în plaur. Benciul biogen este acoperit cu nisip doar vara şi toamna, într-un strat subţire şi discontinuu. Din compararea hărţilor vechi cu cele actuale se observă cum bariera deltaică s-a retras de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă acum cu o rată maximă de 18 m/an (1 800 m între 1883 şi 1972) şi minimă de 10 m/an la R58 în acelaşi interval. În medie, bariera deltaică s-a retras cu 1,5 km către interiorul deltei. 4. ŢĂRMUL DE PROGRADARE SULINA Se întinde pe circa 3,5 km la sud de gura Sulina. Procesele de acumulare din acest areal au fost declanşate în jumătatea sudică şi accelerate în cea nordică de construirea digurilor în mare la gura Sulina, începînd cu anul 1858. În dreptul Farului Vechi de la Sulina, în perioada 1842–1857, linia ţărmului a avansat în regim natural cu 64 m, ceea ce reprezintă o rată medie de 4 m/an. În următorii 49 de ani, 1857–1906, linia ţărmului avansează cu circa 1 000 m, efect al construirii digurilor, rata medie depăşind 20 m/an. Desfăşurarea neîntreruptă a acestor procese a impus înaintarea cu 2 km a liniei ţărmului imediat la sud de braţul Sulina, între 1856–1996. Rata de progradare scădea uniform de la nord la sud, pe o distanţă de 3,5 km între jetiuri (20,5 m/an) şi P 18 (0 m/an), fiind responsabilă de forma în triunghi echilateral a cîmpului de ţărm construit în ultimii 140 de ani, ca şi de schimbarea orientării ţărmului. Acumulările din cadrul acestui sector se datorează depunerii sedimentelor pe circulaţie sudică (driftul de ţărm şi de plajă orientat sud-nord), prin bararea curenţilor de către jetiuri, iar după 1981 de către DIG Sulina. Sectorul JETIURI–DIG SULINA. După construirea digului Sulina în 1981, la cîteva sute de metri de jetiuri, procesele de acumulare s-au mutat pe aripa meridională a digului. Ţărmul cuprins între jetiuri şi dig a intrat într-o fază de evoluţie latentă, datorită lipsei curenţilor de ţărm şi a valurilor deferlante. Singurele schimbări de aici se materializează prin apariţia, dezvoltarea şi, uneori, juxtapunerea conurilor de acumulare formate pe latura sudică a jetiurilor şi prin acumulările, nu foarte însemnate de material detritic biogen (camca), ce parazitează plajele în punctele de inflexiune ale liniei ţărmului. Lipsa agenţilor morfogenetici (valuri, curenţi) a transformat plaja şi unităţile adiacente în formaţiuni relicte, invadate de Hippophae, Salix şi Tamarix, singurele modificări morfologice producîndu-se pe terasa ţărmului, prin acumularea sedimentelor fine derivate din curentul fluvial şi curenţii de ţărm refractaţi. Sectorul DIG SULINA–P 18. După gradul de dezvoltare a formelor ţărmului emers se constată că procesele de acumulare sunt active pe o lungime de 2,3 km la sud de dig. Mai exact pînă în dreptul UM Sulina, după care urmează o porţiune de 1 km aflată în stare de echilibru dinamic, semnificative fiind aici profilele comparate la P18 unde distanţele piramidă – linia apei rămîn la aceleaşi valori ca şi în 1962. Pe circa 600 m la sud de dig, în spatele plajelor se găsesc două şiruri de dune despărţite de o fîşie aplatizată. Primul şir de dune, dinspre plaje, are o lăţime de 0–40 m şi este format din dune incipiente cu înălţimi mici, îmbrăcate de tufe tinere de Tamarix. Dunele din cel de-al doilea cordon, situat la peste 150 m de linia ţărmului, sunt înalte de 2,5 m, stabilizate de Tamarix, Hippophae şi Salix. Către sud, odată cu trecerea în sectorul de echilibru dinamic, dunele nu se mai întind pe spaţii largi ci, din contră, se adună sub forma unui singur cordon rezultat din coalescenţa dunelor. 5. CONCLUZII Întreaga configuraţie a ţărmului a suportat în ultimii 150 de ani o operaţie complexă de modificare a profilului longitudinal dintr-unul uşor convex, într-unul linear-concav. Îndiguirile gurii de vărsare a braţului Sulina, extinse în larg peste 10 km, au modificat regimul valurilor şi, implicit, circulaţia curenţilor de ţărm, cu efecte dezastruoase asupra a circa 20 de km din ţărmul interdistributar. Ţărmul mixt Sfîntu Gheorghe, în ciuda factorilor defavorizatori (scăderea debitului solid al Dunării, oprirea aluviunilor Chiliei în golful Musura şi aruncarea aluviunilor Sulinei pe versantul litoral), a reuşit să-şi menţină o poziţie stabilă şi un profil dezvoltat armonios, fiind afectat de o dinamică staţionară. Deoarece driftul de ţărm dominant, orientat nord-sud, este obligat să se formeze la sud de DIG Sulina şi să se încarce cu aluviuni din sectorul P18–R50, provoacă intense eroziuni pe barierele deltaică şi nisipoasă, care se deplasează după modelul translaţiilor regresive. Ţărmul de progradare Sulina este principalul beneficiar al amenajărilor antropice, aici înregistrîndu-se ritmuri de înaintare ale liniei apei între 2 m/an şi 20 m/an. ATRACTIVITATEA ORAŞELOR DIN MOLDOVA (1984–1997) O formă specifică de apreciere a forţei de atracţie a centrelor urbane o constituie stabilirea temporară a unui volum de populaţie alogenă în acestea. În general, se consideră că oraşele cu o pondere mare a populaţiei flotante sunt oraşe dinamice, cu funcţii economice complexe, în timp ce oraşele cu o pondere mică a populaţiei flotante sunt oraşe stagnante, de multe ori cu un bilanţ migratoriu nul sau negativ. Ca orice fenomen demografic, ponderea populaţiei flotante are fluctuaţii în timp, în raport direct cu expansiunea sau restrîngerea diverselor funcţii urbane. În acest sens, s-a considerat semnificativ calcularea unui indice parţial de atracţie urbană (α), utilizînd formula: unde: Pt este populaţia totală, iar Pd este populaţia cu domiciliul stabil în oraşul respectiv (Ianoş, 1987). Indicele a fost calculat pentru două intervale distincte, 1984–1990 şi 1991–1997, datorită mutaţiilor cantitative şi calitative care au intervenit în profilul şi structura economico-socială a Romîniei în perioada de după anul 1989, mutaţii care au determinat – datorită unor raporturi de strînsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă între populaţie şi economie – o intensă modificare a mobilităţii teritoriale a populaţiei. Pe lîngă determinarea indicelui de atractivitate şi analiza acestuia, s-a considerat necesară şi analizarea tipologiei oraşelor după atractivitatea pe care o exercită. 1. Atractivitatea oraşelor din Moldova în ultimii ani ai dezvoltării centralizate Înainte de anul 1990, evoluţia sistemului urban din Moldova şi din întreaga ţară a fost direct dependentă de o serie de factori, între care amintim: presiunea exercitată de populaţia rurală, manifestată în Moldova poate mai mult decît în oricare altă provincie romînească; industrializarea intensă, care, privită de multe ori ca factor de bază al urbanizării, a trebuit să „înghită” întregul excedent de forţă de muncă eliberat de agricultură; în sfîrşit, reorganizarea administrativă din anul 1968 şi revitalizarea unor centre de polarizare, care au reorientat fluxul de populaţie din mediul rural. În intervalul 1984–1990 valorile maxime ale indicelui α au fost înregistrate de oraşele Tîrgu Ocna (14,1), Tîrgu Frumos (16,1) şi Siret (17,2), oraşe care au cunoscut în această perioadă o relativă înviorare economică prin diversificarea funcţiilor (Fig. 1). De asemenea, valori pozitive au înregistrat toate reşedinţele de judeţ, remarcîndu-se în special cele din vestul Moldovei (Suceava, Piatra–Neamţ, Bacău, Focşani), avantajate şi de prezenţa unor resurse naturale variate, pe baza cărora s-a dezvoltat o industrie ce necesita forţă de muncă numeroasă. Sporirea puterii de atracţie a reşedinţelor de judeţ s-a datorat, în bună măsură, şi funcţiilor terţiare (de învăţămînt, sanitară etc.). Funcţia de învăţămînt (preuniversitar şi universitar) îşi spune cuvîntul, prin numărul mare de elevi şi studenţi, în special în cazul oraşului Iaşi (4,6 valoarea lui α). O serie de oraşe mici, care nu reprezintă puncte de polarizare suficient de puternice, îşi reduc în continuare importanţa; acestea au o arie largă de răspîndire, fiind întîlnite atît în estul (Darabani, Săveni, Tîrgu Bujor), cît şi în vestul Moldovei (Vatra Dornei, Cîmpulung Moldovenesc, Solca, Bicaz, Buhuşi, Slănic Moldova, Panciu, Mărăşeşti). În alte cazuri, amploarea mare luată de deplasările zilnice pentru muncă explică de ce unele oraşe nu ating o pondere ridicată a flotanţilor (de exemplu, oraşul Roman). 2. ATRACTIVITATEA ORAŞELOR DIN MOLDOVA ÎN PRIMII ANI AI TRANZIŢIEI După anul 1990, atenuarea ponderii populaţiei flotante este vizibilă; oraşele Moldovei nu se mai disting printr-o atracţie excesivă, ceea ce indică şi incapacitatea lor de a depăşi efectele acumulării de populaţie tînără, pe fundalul unei înrăutăţiri generale a situaţiei economice şi sociale. Problemele care apar în această perioadă sunt cele care privesc asigurarea cu locuri de muncă, asigurarea locuinţelor şi a serviciilor urbane, precum şi creşterea puternică a costului vieţii. Regresul economiei urbane şi obţinerea titlurilor de proprietate asupra pămîntului au generat diminuarea atracţiei demografice a oraşelor şi chiar manifestarea unui retur rural. Au făcut un salt calitativ, de la valori negative la valori pozitive ale indicelui parţial de atracţie urbană, unele oraşe precum Botoşani, Gura Humorului, Oneşti ş.a., însă acestea sunt compensate de scăderi în alte oraşe, a căror decădere s-a accentuat: Bereşti, Săveni, Bîrlad, Huşi (Fig. 2). Dacă în intervalul precedent valorile indicelui α au variat între limite relativ largi (de la –18,7 oraşul Bicaz la +17,2 oraşul Tîrgu Frumos), în această perioadă se constată o uniformizare a valorilor lui α, care variază, în genere, între –2 şi +2. Este vorba, de fapt, de tendinţa de autoreglare a sistemului urban, de restabilire a unui echilibru relativ. Fig. 2 – Valoarea medie a indicelui parţial de atracţie urbană (1991–1997). Dintre oraşele mici şi mijlocii, au rezistat mai bine Fălticenii – prin funcţia lui administrativă şi culturală – precum şi cele din sudul Moldovei, de exemplu Focşani sau Odobeşti. Cele două nuclee polarizatoare tradiţionale ale Moldovei – Iaşi şi Galaţi – oraşe închise pînă în 1990, s-au confruntat după acest an cu o explozie a stabilirilor definitive, datorită liberalizării alegerii rezidenţei în marile oraşe; în aceeaşi măsură a crescut şi ponderea populaţiei flotante, de la 4,6 la 7,8 în cazul oraşului Iaşi, şi de la –0,1 la +2,9 la Galaţi. Este posibil ca mirajul oraşului mare să se manifeste şi în continuare tot atît de evident, chiar dacă restructurarea economiei urbane ar putea să contrazică acest lucru. Motivul: în perioada de criză, oraşul mare oferă posibilităţi sporite, comparativ cu oraşele mici sau cu mediul rural. Din punct de vedere al structurii profesionale însă, dacă în anii anteriori populaţia flotantă era reprezentată în special prin muncitori, elevi şi studenţi, în prezent este formată, mai ales în cazul marilor oraşe, din persoane cu studii medii şi superioare. 3. Tipologia oraşelor după puterea lor de atracţie Un ultim demers l-a constituit sintetizarea analizelor efectuate sub forma unei tipologii a valorilor indicelui parţial de atracţie urbană; tipologia, elaborată prin metoda clasificării ierarhice ascendente, a dus la diferenţierea unor structuri spaţiale ce arată existenţa a 6 tipuri (Fig. 3). Tipul 1 cuprinde oraşe mici şi mijlocii cu funcţii economice diferite, de la oraşe industriale (Dărmăneşti, Vatra Dornei), la oraşe cu funcţii predominant agricole (Darabani, Săveni, Hîrlău, Bereşti) sau turistice (Slănic Moldova). În intervalele analizate, α a prezentat valori negative care s-au stabilizat în ultimii ani în jurul valorii de –2; pierderea de populaţie se datorează atracţiei exercitate de unele oraşe mai mari din apropiere, cît şi nivelului scăzut de dezvoltare pe care îl au. Tipul 2 include practic un singur oraş, Bicaz, oraş industrial care, în afara unei dezvoltări industriale în urmă cu cîteva decenii, nu a reuşit să înregistreze alte salturi calitative. Se caracterizează printr-un nivel scăzut şi o tendinţă de stabilizare a lui α în jurul valorii de –5. Tipul 3 cuprinde cele mai multe oraşe, inclusiv şase reşedinţe de judeţ. Dacă înainte de anul 1990, perioadele de scurtă atracţie au alternat cu cele de declin, după acest an s-a instalat un nivel pozitiv al indicelui α, deşi cu valori mici. Sunt incluse în acest tip atît oraşe mari, cu funcţii complexe (Bacău, Botoşani, Galaţi, Focşani, Suceava), cît şi oraşe de dimensiuni mijlocii, cu o zonă de polarizare nu foarte întinsă, dar bine individualizată (Adjud, Bîrlad, Cîmpulung Moldovenesc, Huşi, Roman) şi oraşe mici, care au beneficiat de investiţii înainte de 1989. Tipul 4 este asemănător tipului anterior în tendinţă, dar la un nivel mai redus. Sunt incluse aici oraşele Fălticeni, Paşcani, Vaslui, oraşe atractive înainte de 1990, cu o pondere mare a populaţiei flotante. Tipul 5 include două subtipuri corespunzătoare a două oraşe total diferite ca talie şi funcţii; subtipul 1, reprezentat de oraşul Iaşi, unde, după căderea din 1990, se observă o revigorare şi menţinerea la un nivel pozitiv, mult peste medie; subtipul al doilea cuprinde oraşul Odobeşti, de asemenea cu pondere mare a populaţiei flotante, datorată profilului funcţional al acestuia. Tipul 6 cuprinde oraşe caracterizate printr-o evoluţie rapidă, deşi valorile superioare mediei au rezistat. Oraşele Tîrgu Ocna, Siret şi Tîrgu Frumos au cunoscut practic o înjumătăţire a valorilor indicelui α după anul 1990, în prezent nivelul păstrîndu-se în continuare ridicat. Fig. 3 – Profilurile medii ale tipurilor (1984–1997). – Les profils moyens des types (1984–1997). Diferenţierile relevate indică situaţia existentă la un moment dat în cadrul tendinţelor migratorii ale populaţiei. Se observă că, după anul 1990, valorile indicelui parţial de atracţie urbană sunt relativ uniforme şi constante, ceea ce relevă, pe de o parte, un comportament conform ierarhiei urbane, o atractivitate pe măsura puterii efective pe care o deţine fiecare oraş, iar pe de altă parte, indică faptul că se va produce o reajustare a relaţiilor urban–urban şi rural–urban, în strînsă legătură cu dinamica regională şi naţională. CÎTEVA ASPECTE BIOGEOGRAFICE ASUPRA FAUNEI CINEGETICE DIN BAZINUL BAŞEULUI (JUDEŢUL BOTOŞANI) Fauna cinegetică a bazinului Başeu este alcătuită atît din animale de blană, răspîndite predominant în zona de pădure, cît şi din peşti şi păsări. Din punct de vedere cinegetic, regiunea luată în discuţie cuprinde două zone de vînătoare: partea nordică, împădurită, face parte din zona a III-a, specifică mistreţului şi căpriorului şi zona a IV-a de vînătoare, care este cea mai mare şi este reprezentată de iepure (Drugescu, 1994). Elementele faunistice din bazinul Başeu sunt distribuite în concordanţă cu vegetaţia, care este diferenţiată de la nord-vest către sud-est. Partea nord-vestică, corespunzătoare Pintenului deluros Ibăneşti, fiind cea mai înaltă parte a reliefului (peste 250–300 m altitudine) este acoperită de păduri de foioase sub forma unei benzi relativ continue, situate la nord de localităţile Cristineşti, Suharău, Hudeşti şi Darabani. Treapta cea mai înaltă a Cîmpiei colinare a Moldovei este acoperită de păduri, care din punct de vedere al compoziţiei reprezintă o continuare a pădurilor din unitatea mai înaltă de la nord, dar care apar sub forma unor areale fragmentate. Suprafeţele cel mai bine individualizate se găsesc în zona localităţilor Lişna şi Hudeşti. Pe ansamblu, aceste două areale de pădure sunt constituite din „Querceto-cărpinete cu fag” (Mihai, 1970). Areale insulare de pădure apar în apropierea localităţilor Borolea, Avrămeni şi Zahoreni, care sunt constituite din amestec de gorun cu carpen şi au rol de adăpost pentru unele specii de pădure. Aproximativ 3/4 din suprafaţa bazinului corespunde formaţiunilor de silvostepă şi de stepă, care cuprind următoarele asociaţii: Festucetum valesiacae, Stipetum joannis, Poaetum bulbosae, Artemisio austriacae, identificate de Răvăruţ şi colab. (1956). Varietatea cea mai mare a vînatului cu păr din bazinul Başeu o deţine zona de pădure, în timp ce teritoriile ocupate de păşuni, fîneţe şi culturi agricole au un număr mic de specii, dar cu un număr mare de reprezentanţi ai aceleiaşi specii, cu specificarea că elementele de interes cinegetic sunt slab reprezentate. În cea mai mare parte, speciile de interes cinegetic care formează fauna actuală a teritoriilor acoperite de păduri din bazinul Başeu sunt elemente care aparţin subregiunii euro-siberiene (Pop, 1979). Astfel, pentru biotopurile de pădure din zona localităţilor Cristineşti, Hudeşti şi Suharău sunt specifice elemente faunistice precum: mistreţul (Sus scrofa L.), cerbul (Cervus elaphus L.), căprioara (Capreolus capreolus L.), vulpea (Vulpes vulpes L.), iepurele (Lepus europaeus L.), pisică sălbatică (Felis silvestris L.) şi jderul de copac (Martes martes L.). Caracteristice silvostepei din nord-estul ţării sunt: viezurele sau bursucul (Meles meles L.), nevăstuica (Mustela nivalis L.) şi dihorul (Putorius putorius L), care însă au o valoare cinegetică redusă, excepţie făcînd iepurele (Lepus europaeus L.), care este răspîndit pe întreg teritoriul bazinului. Numeroasele iazuri din lungul văii Başeu sunt populate cu peşti care atrag o avifaună diversificată. Astfel, biotopurile acvatice în proximitatea cărora vegetaţia de luncă este sărăcăcioasă, fiind înconjurate de terenuri agricole, sunt frecventate de un număr redus de specii şi exemplare, situaţie specifică iazurilor 1, 2 şi 3, situate în amonte de iazul Tătărăşeni. Cea mai mare diversitate a păsărilor este întîlnită în zona iazurilor Hăneşti, Tătărăşeni şi Iazul lui Axinte, dar valoroase din punct de vedere cinegetic sunt cele care aparţin ordinului Anseriformes: raţa mare (Anas platyrhyncos L.), raţa cîrîitoare (A..), raţa lingurar (A. clypeata L.), gîrliţa (Anser albifrons Scop.) ş.a. Acestea aparţin tipului de faună transpalearctic (Ciochia, 1992), fiind în tranzit pe teritoriul studiat, dar sunt şi exemplare care clocesc în zonele amintite anterior. Pe întreg teritoriul bazinului sunt întîlnite turturica (Streptopelia turtur L.) şi guguştiucul (Streptopelia decaocto F.), care numeric se află într-o continuă expansiune în ultimii ani, dar sunt relativ puţin vînate. În condiţii naturale, numărul speciilor de peşti din bazinul Başeu ar fi fost foarte mic, cu reprezentanţi de talie mică, dar amenajarea unui număr mare de iazuri şi de bazine de tipul crescătoriilor a constituit premisa diversificării faunei acvatice prin popularea cu specii alohtone. Totodată, se constată o extindere a arealului unor specii prin migrarea exemplarelor de talie mică (carasul şi porcuşorul), mai puţin pretenţioase la regimul de oxigenare a apei (Ionescu, 1968), spre amonte şi spre aval de aceste acumulări. După origine, peştii care formează fauna apelor din bazinul Başeu se împart în: specii holarctice (bibanul), specii cu areal discontinuu euro-est-asiatic (crapul), specii euro-siberiene (carasul) şi specii ponto-caspic-aralic (plătica) (Călinescu, 1969). Carasul (Carasius carasius L.) este întîlnit în toate iazurile din lungul Başeului, dar în perioada apelor mari a fost întîlnit pe cursul inferior al văii Bodeasa. Crapul (Cyprinus carpio carpio L.) populează cea mai mare parte a iazurilor, alături de acesta se întîlneşte tot mai rar în ultimul timp crapul oglindă (Cyprinus carpio var: rex cyprinorum). Dintre răpitori, doar bibanul (Perca fluviatilis L.) este răspîndit în toate iazurile şi are valoare economică redusă, în timp ce somnul (Silurus glanis L.) a fost colonizat numai în iazul Hăneşti. În ultimele decenii, fauna de interes vînătoresc din bazinul Başeu a suferit numeroase transformări calitative datorate, în principal, acţiunii directe şi indirecte a omului. Modificări importante în structura faunei cinegetice din bazinul Başeu s-au produs în ultimele decenii şi continuă şi în prezent. Unele specii au dispărut recent din arealul studiat, ca urmare a vînării intensive a acestora, fiind considerate dăunătoare, altele au pătruns din regiuni învecinate, dar numărul mic al acestora, ritmul redus de înmulţire şi numeroşii concurenţi au făcut ca prezenţa acestora în zonă să fie efemeră (Fig. 1). Lupul (Lupus canis L.), animal despre care generaţia octogenară din zilelor noastre îşi aminteşte că ieşea la vînătoare în haită din pădurile dealului Ibăneşti, în iernile aspre, a fost semnalat pentru ultima dată în 1962 în zona pădurii Cristineşti. Elanul (Alces alces L.) a fost observat episodic în nord-estul ţării de către silvicultori (cca 2–3 exemplare) înainte de 1989, dar nu se cunoaşte cu exactitate data pătrunderii în teritoriul studiat. Pe teritoriul ţării, prezenţa acestuia a fost consemnată pentru prima dată în anul 1964 (Drugescu, 1990), iar în nordul Moldovei şi în zona judeţului Iaşi a fost observat de Istrate (1970). Capacitatea elanului de a parcurge distanţe mari, necesitatea de apă a acestuia, atît pentru băut, cît şi pentru scăldat, precum şi existenţa lizierelor de pădure din lungul Prutului, care oferă hrană, sunt factorii care ne fac să credem că pătrunderea acestei specii în cadrul bazinului s-a făcut dinspre nord, de dincolo de Prut. Ultima dată, elanul a fost semnalat în anul 1992, cînd un exemplar a fost vînat (informare verbală ing. Vasile Dabija). Numărul mic de exemplare şi necunoaşterea speciei de către vînători sunt principalele cauze care au determinat dispariţia speciei, în anul 1998 din cadrul bazinului. Intervenţiile antropice asupra cadrului fizico-geografic au determinat, în mod indirect, influenţe benefice pentru faună, ca în cazul numeroaselor acumulări de apă din lungul Başeului (Hăneşti, Negreni, Tătărăşeni, Cal Alb ş.a.) şi al unor afluenţi ai acestuia (iazurile Bodeasa şi Ichimeni pe pîrîul Bodeasa). Popularea cu peşte a acestora a atras numeroase specii avifaunistice, dar şi mamifere specifice biotopurilor acvatice, ca de exemplu vidra (Lutra lutra L.). Aceasta a fost semnalată pentru prima dată în teritoriul studiat în zona iazului Hăneşti, în iarna anului 1996, deşi este posibil ca în trecut să fi avut o frecvenţă mai mare. Provenienţa acesteia în zona iazului Hăneşti s-a făcut, probabil, dinspre lunca Prutului, dată fiind distanţa relativ mică dintre valea Başeului şi cea a Prutului, dar şi existenţa unor biotopuri acvatice situate între aceste văi (cele de pe valea Bodeasa). Cei mai recenţi reprezentanţi ai faunei piscicole originari din Asia de SE au fost colonizaţi după anii (80 în iazurile din lungul Başeului (Hăneşti, Cal Alb, Tătărăşeni şi Negreni), datorită ritmului rapid de creştere al acestora. Astfel, Ctenopharyngodon idella sau crapul chinezesc şi Hypophthalmichtys molitrix s-au adaptat bine noilor condiţii, iar faptul că se hrănesc cu plancton îi exclude din lista de concurenţi ai speciilor autohtone (Buşniţă, Alexandrescu, 1963). Aceleaşi considerente de ordin economic au stat la baza colonizării plăticii (Abramis brama brama L.) în cîteva iazuri din lungul Başeului (Hăneşti, Cal Alb şi Negreni). La originea transformărilor în structura faunei de interes cinegetic sunt cauze antropice şi naturale. Variabilitatea condiţiilor climatice de la un an la altul, concretizate prin durata şi intensitatea de manifestare a fenomenelor, pot contribui la reducerea efectivelor de animale de interes vînătoresc. Dintre acestea, putem aminti pe cele determinate de stările de vreme nefavorabile care se menţin pe un interval de cîteva luni (iernile cu zăpadă groasă, îngheţul prelungit etc.) sau cele care au manifestări intense într-un timp scurt (ploile torenţiale urmate de inundaţii). Astfel, datorită iernii grele din anii 1995–1996, cînd zăpada a ajuns pînă la 60 cm grosime în anumite sectoare din partea nordică a bazinului (Cristineşti şi Suharău), iar numărul de zile cu strat de zăpadă a fost de 168 zile în 1995 şi 110 zile în 1996 (la staţia meteorologică Darabani), s-a înregistrat o rată mai mare a mortalităţii la specii precum mistreţul şi căprioara, iar iepurele s-a deplasat spre aşezările omeneşti în căutare de hrană. La cele de mai sus putem adăuga înmulţirea unor prădători sau a cîinilor şi pisicilor sălbatice care distrug vînatul de talie mică. Nu de puţine ori omul foloseşte laţuri, arme artizanale sau vînătoarea cu cîini special antrenaţi pentru a prinde vînatul, alteori acesta arde tufărişurile şi miriştile, fapt ce duce la distrugerea, pentru cel puţin un an, a habitatului natural al unor specii faunistice. Totodată, se observă o diversificare a preferinţelor vînătorilor pentru unele specii. Astfel, becaţina comună (Gallinago gallinago L.) este una dintre speciile care a început să fie vînată după 1996. În decursul timpului, omul a transformat caracteristicile unor biotopuri prin tăierea lizierelor de pădure, construcţia de sisteme de irigaţii, cum este cel de la Ştefăneşti, sau amenajarea unor acumulări (Stînca-Ştefăneşti), determinînd modificări profunde în distribuţia faunei. Modificările survenite în structura faunei în ultimele decenii trebuie să fie un semnal de alarmă în vederea conservării vînatului, în primul rînd de către proprietarii pădurilor, pentru personalul specializat care gestionează fondurile de vînătoare şi, nu în ultimul rînd, pentru vînători. CARACTERISTICILE HIDROCHIMICE ALE IZVOARELOR DIN MASIVUL CEAHLĂU Lucrările de prospecţiune hidrochimică şi hidrogeologică a apelor de izvor din Masivul Ceahlău au urmărit obţinerea de date care să descrie: – tipul şi gradul de mineralizare a apelor subterane cantonate în depozitele eluviale ale platoului înalt, în grohotişurile de la baza abrupturilor masivului central şi în zona de fliş, periferică, a Masivului Ceahlău; – alcătuirea ionică a sărurilor dizolvate din mineralele sistemelor geochimice rocă/apă ale depozitelor magazin şi bilanţul ionic al apelor de izvor; – influenţele sezoniere asupra mineralizării şi calităţii apelor freatice; – influenţele antropice asupra calităţii apelor freatice din Masivul Ceahlău; – evoluţia indicatorilor care definesc categoria de ape plate. Pentru aceasta s-au obţinut date asupra speciilor ionice de bază:; asupra indicatorilor globali ai mineralizării: conductivitatea electrică, duritatea şi conţinutul total în săruri solubile; asupra caracteristicilor fizico-chimice globale: pH, alcalinitate; aciditate, ca şi asupra indicatorilor generali ai influenţelor antropice: -, care alături de gradul şi tipul de mineralizare se constituie şi în indicatori ai potabilităţii acestor ape. Localizarea punctelor de recoltare a probelor de apă este specificată în tabele şi în harta hidrochimică a mineralizării globale a apelor de izvor din Masivul Ceahlău. 1. CARACTERISTICILE FIZICO-CHIMICE ALE APELOR DE IZVOR DIN MASIVUL CEAHLĂU 1.1. CARACTERISTICILE FIZICO-CHIMICE GLOBALE ALE APELOR Apele de izvor oligominerale din Masivul Ceahlău, recoltate după sezonul ploios al anului, au în general o reacţie neutră în zona platoului înalt şi la baza abrupturilor, cu pH-uri de 6,70–7,00, slab acidă spre neutră în zona periferică, cu pH-uri de 6,30–6,80 şi neutră spre slab alcalină cu pH-uri de 7,1–7,9, în anotimpul uscat al anului (tabelele 3, 5). Reacţia acestor ape este dată de echilibrul între alcalinitatea şi aciditatea lor. Alcalinitatea totală de 1,8–3,0 me/l în masiv şi de 3,5–4,2 me/l în zona periferică, se datoreşte bicarbonaţilor disociaţi în ape, aflaţi în echilibru cu soluţia fizică de CO2 (tabelele 3, 5). Aciditatea totală de 1,0–2,4 me/l în masiv şi de 2,6–3,5 me/l în zona periferică, este dată de disocierea apei de către bioxidul de carbon cu care formează compuşi covalenţi, alături de soluţia fizică de CO2, aflată în echilibru cu presiunea sa parţială în atmosferă, pînă la temperatura critică de 31,1°C, temperatură care nu se atinge în aceste sisteme geochimice. Temperaturile apelor de izvor din Masivul Ceahlău sunt cu atît mai scăzute cu cît altitudinea este mai mare, ele înscriindu-se între limitele 4,0–4,5°C la cele din platoul înalt, 5,0–5,5°C la cele de la baza abrupturilor şi 6,2–6,5°C la cele din zona periferică, temperaturi care în luna august erau mai mari cu 0,3°C în platou, cu 0,5°C la baza abrupturilor şi cu 1,0°C la apele din depozitele de fliş. Debitele izvoarelor sunt variabile, fiind cuprinse între 0,015 l/s la Cabana Dochia, pînă la 2,0 l/s debit cumulat de izvoarele captate la cabana Fîntînele. Din acest punct de vedere, de interes economic pot fi izvoarele: Fîntîna Rece, Fîntînele, Stînca Dochia şi un izvor oligomineral de pe versantul drept al pîrîului Neagra. Conductivităţile electrice, cu valori de 150–185 μS în platou şi de 230–270 μS în baza abrupturilor, definesc pentru masivul central ape oligominerale cu conţinuturi în săruri solubile de pînă 270 mg/l, în timp ce valorile de 300–550 μS definesc pentru zona periferică, ape mediu mineralizate, cu conţinuturi în săruri solubile de 380–510 mg/l (tabelele 3, 5). Duritatea apelor izvoarelor din Masivul Ceahlău creşte odată cu scăderea altitudinii şi, implicit, cu modificarea naturii mineralelor rocilor magazin, cu care vin în contact apele, precum şi cu evoluţia condiţiilor termodinamice (presiune, temperatură) în care decurg procesele de alterare de la 5–8°G în platoul superior, la 8–10°G la baza abrupturilor şi la 13–19°G în zona periferică. Din analiza structurii durităţii totale se remarcă că în proporţie de 80–81% pentru masiv şi de 81–84% pentru zona periferică, duritatea este temporară, dată de bicarbonaţii de calciu şi magneziu şi numai 16–20% este permanentă, reprezentată în special de sulfaţii aceloraşi cationi (tabelele 1, 2, 3). Tabloul general al mineralizării apelor subterane din Masivul Ceahlău arată ape cu mineralizare de la slabă la puţin crescută în platoul superior, respectiv la baza abrupturilor, pînă la mineralizare medie în zona periferică. După conţinutul în săruri solubile, mineralizarea variază de la slabă în platou, la medie în baza abrupturilor, pînă la importantă în izvoarele din zona periferică. După mărimea durităţii, apele sunt dulci în platoul înalt şi în Poiana Viezuri, au duritate moderată la baza abrupturilor şi sunt moderat dure în valea Penticului şi a Bistrei sau dure pe latura sudică a etajului periferic, la Bicazul Ardelean şi pe pîrîul Neagra. 1.2. ALCĂTUIREA MINERALIZĂRII ŞI CLASIFICAREA HIDROCHIMICĂ A APELOR SUBTERANE DIN MASIVUL CEAHLĂU Datele analitice obţinute pentru caracterizarea fizico-chimică, pentru aprecierea potabilităţii şi a criteriilor impuse de calitatea de apă plată, se referă la speciile ionice de bază, respectiv anioni (tabelul 2) şi cationi (tabelul 1). Cationii sunt reprezentaţi, în principal, de ionii de calciu care au concentraţii de 32–37 mg Ca2+/l în platoul superior, de 52–60 mg Ca 2+/l la baza abrupturilor şi cu 82–106 mg Ca2+/l zona periferică, apoi de ionii Mg cu 3,6–5,6 mg Mg2+/l în platou, 9–11 mg Mg2+/l în baza abrupturilor şi 17–24 mg Mg2+/l în zona periferică. Ionii de sodiu, potasiu, fier, aluminiu, siliciu sunt total subordonaţi, iar ionii NH4+ apar numai în izvoarele etajului inferior, în sezonul ploios. Anionii din alcătuirea sărurilor solubile (tabelul 2) sunt reprezentaţi de perechea HCO3- SO42- cu concentraţii în echivalenţi chimici apropiate, preponderent fiind totuşi ionul bicarbonat, cu 61–137 mg HCO3-/l în izvoarele din masiv şi 146–220 mg HCO3- /l în cele periferice, faţă de ionul sulfat cu 38–72 mg SO42-/l în apele din masiv şi 96–153,5 mg SO42-/l în cele periferice. Ionul clor cu 12–20 mg Cl-/l este subordonat, azotiţii, fosfaţii, sulfurile nu există iar azotaţii au fost identificaţi numai în apele de la Stînca Dochia în sezonul uscat şi în zona periferică. Formulele ionice care rezultă din succesiunea cantităţilor participante la reacţie ale anionilor şi cationilor sunt cele reprezentative apelor dulci cantonate în calcarele din emisfera nordică şi zona temperată, respectiv: Ca-Mg-Na-K-Fe-Si-Al /HCO3-SO4-Cl, pentru toate acviferele, cu excepţia izvoarelor Cabana Dochia şi Fîntîna Rece, la care, din cauza prezenţei, în patul rocii magazin, a galeţilor gnaisici cu ortoză, potasiul prelevă sodiului şi formula cationică, în ambele sezoane şi chiar după cele 60 de zile interval pînă la reanalizare, este: Ca-Mg-K-Na. De asemenea, în zona periferică, în sezonul ploios, formula cationică se îmbogăţeşte cu ionii amoniu, iar formula anionică cu ioni azotat, devenind: Ca-Mg-Na-K-NH4-Fe-Si-Al/HCO3-SO4-Cl-NO3. Deci, putem spune că acviferele subterane din Masivul Ceahlău au ape: calco-magneziano-potasice şi bicarbonato-sulfatice, în platoul înalt şi ape calco-magneziano-sodice şi bicarbonato-sulfatice, în restul teritoriului. Tab 1 Tab. 2 Tab. 3 Tab. 4 Tab. 5 2. INDICATORI AI POTABILITĂŢII ŞI AI INFLUENŢELOR ANTROPICE ASUPRA ACVIFERELOR SUBTERANE DIN MASIVUL CEAHLĂU Datele analitice obţinute asupra apelor de izvor se referă la reacţia acestora, la alcătuirea sărurilor solubile, la cantitatea şi natura gazelor dizolvate, la prezenţa materiilor organice, precum şi la intensitatea proceselor biochimice de degradare a acestora. Toţi aceşti parametri sunt şi indicatori ai potabilităţii şi ai influenţelor antropice asupra acestor acvifere, concentraţiile lor maxim admise pentru ape potabile fiind precizate prin normele prevăzute prin STAS 1342-84, cu revizuiri în 1991. În privinţa indicatorilor de potabilitate, apele studiate întrunesc toate condiţiile prevăzute de STAS-1342-84, atît în cazul componentelor mineralizării, respectiv: Ca, Mg, Na, K, Fe, Mn, Cl, S2-, SO4, PO4, cît şi al durităţii. În cazul încărcăturii organice exprimată prin CCOMn, limitele de variaţie pentru întreg arealul sunt între 2,0 şi 6,30 mg KMnO4/l, nedepăşind CMA, care este de 10 mg KMnO4/l, iar în privinţa cantităţilor de gaze dizolvate oxigenul depăşeşte în toate cazurile concentraţia minim admisă de 6,0 mg O2/l. Indicatorii influenţelor antropice asupra calităţii apelor de izvor se referă la acele componente care nu fac parte din compoziţia chimică naturală a apei sau au concentraţii peste cele prevăzute de stasurile de potabilitate. Prezenţa fosfaţilor, a ionilor amoniu, azotat, azotit, ca şi a materiilor organice peste aceste limite indică impurificarea surselor de apă prin activităţi antropice. În cazul izvoarelor din Masivul Ceahlău, apele nu sunt contaminate cu fosfaţi, materiile organice se încadrează în limitele admise, azotaţii apar numai în izvoarele de obîrşie ale Izvorului Alb, iar în mineralizarea materiei organice nu se creează condiţii reducătoare, în nici un caz neapărînd azotiţii sau sulfurile. De altfel, prezenţa materiilor organice şi a azotaţilor poate fi justificată prin antrenarea acestora din sol de către apele din precipitaţii, cu excepţia izvorului de la Cabana Dochia, care nu este protejat sanitar şi a izvoarelor de la Stînca Dochia şi Poiana Viezuri, unde la ambele expediţionare era cantonată cîte o stînă de oi. Din acest motiv, la ambele izvoare s-au identificat coliformi fecali (B.A. nr. 804–806 şi 807–809 din 21.07.1998). În cazul izvoarelor din zona periferică a Masivului Ceahlău, alături de ionii azotat apar şi cei de amoniu, în sezonul ploios, aceştia fiind antrenaţi de apele meteorice care alimentează pînzele freatice, ei fiind rezultatul descompunerii materiilor organice din litieră cu ajutorul grupelor de bacterii amonificatoare. Nici într-un punct de prelevare probe apă de izvor, nu sunt depăşite CMA, prevăzute de STAS 1342-84, dar, cu toate acestea, se impune protejarea sanitară împotriva impactului turismului şi a activităţilor pastorale asupra surselor de apă. De asemenea, se impune amenajarea şi protejarea zonelor de apariţie a izvoarelor, atît pentru apărarea depozitelor magazin ale izvoarelor de infiltraţii sau deteriorări mecanice, cît şi pentru evitarea disipării debitelor în fisuri noi create, calitatea apelor din Masivul Ceahlău justificînd orice efort de conservare a acestora. 3. CATEGORIA DE APE PLATE DIN MASIVUL CEAHLĂU 3.1. INDICATORII CATEGORIEI DE APĂ PLATĂ Apele plate aparţin categoriei de ape minerale naturale, negazoase, care conform normativului 1176–1996, în stare naturală şi după condiţionare (separarea consti-tuenţilor instabili: fierul şi manganul) nu conţin dioxid de carbon în proporţie superioară cantităţii necesare pentru menţinerea în stare dizolvată a bicarbonaţilor din compoziţia lor. Apele de izvor din Masivul Ceahlău aparţin categoriei de ape oligominerale, respectiv: ape cu un conţinut relativ redus, de pînă la 1 g săruri/l şi cu substanţele farmaco-dinamice sub limita de definiţie internaţională (Fig. 1). Fig. 1 – Evoluţia concentraţiilor de săruri solubile din apele de izvor din Masivul Ceahlău. Dintre constituenţii instabili, în aceste ape este prezent numai fierul, în concentraţii de sub 0,3 mg Fe/l (tabelul 1), care pot influenţa calitatea de apă plată, manganul fiind depistat numai sub formă de urme. Constituenţii organici şi activitatea biochimică de mineralizare a acestora sunt definiţi de către parametrii globali, CCOMn şi CBO5, CBO60, care descriu o mică încărcătură organică a acestor ape (2,0–5,0 mg KMnO4/l ,respectiv 0,3–0,68 mgO2/l CBO5 în masiv şi 3–6 mg KMnO4/l, respectiv 0–1,68 mg O2/l, în zona periferică). În privinţa contaminării, după cum am mai arătat, sunt contaminate bacteriologic: izvorul de la Cabana Dochia, izvorul captat sub formă de fîntînă de la Fîntînele (nu izvoarele captate pentru Durău), unele obîrşii ale Izvorului Alb şi Izvorul din Poiana Viezuri. Echilibrul dintre cantităţile echivalente ale ionilor bicarbonat şi cele ale dioxidului de carbon, legat covalent de ionii constituenţi ai apei, este realizat în toate apele recoltate din Masivul Ceahlău, raportul echivalenţilor acestor compuşi : variind între 0,9 şi 1,19 la recoltare (tabelul 5). Deci, putem afirma, conform definiţiei, că acviferele subterane care alimentează izvoarele: Fîntîna Rece, Captarea Fîntînele, Izvorul de sub Stînca Dochia şi Izvorul oligomineral de pe pîrîul Neagra, la recoltare, se încadrează în categoria de ape plate. Pentru a verifica păstrarea în timp a acestor caracteristici, s-au reluat analizele după 60 de zile de la recoltare. 3.2. EVOLUŢIA ÎN TIMP A INDICATORILOR CATEGORIEI DE APĂ PLATĂ Experimentul s-a efectuat pe două loturi de probe, unele condiţionate, la care s-a îndepărtat fierul prin precipitare sub formă de Fe (OH)3 şi unele păstrate ca atare, aşa cum au fost recoltate. Asupra probelor păstrate ca atare s-au efectuat toate analizele necesare aprecierii categoriei de apă plată, respectiv: pH, CE, AlcT, Alc P, Acid T, CO2, CCOMn, O2 şi CBO60, în timp ce asupra probelor condiţionate, fiind în volum mic, s-au efectuat numai analizele privitoare la echilibrul HCO3-/CO2. În urma investigaţiilor de după 60 de zile de la recoltare, rezultă că în aceste ape s-au produs următoarele modificări (tabelul 5): 1. Carbonatarea compuşilor de fier, sodiu şi potasiu, fapt ce a condus la : – apariţia alcalinităţii permanente (0,15–1,60 me/l); – creşterea valorilor de pH (7,80–8,30); – scăderea conţinutului în dioxid de carbon şi în ioni bicarbonat; 2. Mineralizarea unei părţi din materia organică, fapt ce a condus la : – reducerea CCOMn în proporţie de 10–39% la apele din masiv şi de 15% la cele din zona periferică; – consumarea oxigenului dizolvat de către grupele ecofiziologice aerobe, în proporţie de 6–12% din cel iniţial, în apele izvoarelor din masiv ; – eliberarea de CO2 din procesele de mineralizare a materiei organice, cantitatea de carbonaţi rezultată fiind mai mare decît deficitul în CO2 dizolvat şi ioni HCO3-. 3. Păstrarea valorilor raportului HCO3/CO2, în jurul valorii de 1, ceea ce dovedeşte că apele din masivul Ceahlău îndeplinesc cerinţa de bază a categoriei de apă plată. Rezultatele investigaţiilor asupra apelor condiţionate prin separarea compuşilor de fier instabili şi care, după cum am văzut, modifică starea unor compuşi şi reacţia apelor, constau în faptul că: – nu se produce carbonatarea unor săruri; – nu se modifică reacţia apelor; – se păstrează valoarea raportului HCO3/CO2 în jurul valorii de 1,0, ceea ce demonstrează faptul că după condiţionare toate apele izvoarelor din Masivul Ceahlău sunt plate. 4. CONCLUZII – Apele subterane din acviferele cantonate în rocile magazin ale formaţiunilor geologice care alcătuiesc Masivul Ceahlău sunt ape dulci oligominerale, cu formulă ionică echilibrată; – gradul de mineralizare, conform sistemului de clasificare romîn şi francez, variază de la mineralizare slabă, în platoul înalt, la mineralizare puţin crescută în baza abrupturilor, pînă la mineralizare medie în apele izvoarelor din zona periferică; respectiv după valorile durităţii: ape dulci în platou, ape cu duritate moderată la baza abrupturilor şi în văile pîraielor Schit, Pentic, Bistra Mare, Bistra Mică, Izvorul Muntelui, Izvorul Alb şi ape dure în izvoarele din văile pîraielor Caprei şi Neagra; – tipul de mineralizare, ilustrat de formulele ionice: Ca-Mg-K-Na-Fe-Si-Al; HCO3-SO4-Cl, în platou şi Ca-Mg-Na-K-Fe-Si-Al; HCO3-SO4-Cl, în restul teritoriului, descriu ape: calco-magneziano-potasice şi bicarbonato-sulfatice la peste 1 700 m altitudine şi ape calco-magneziano-sodice şi bicarbonato-sulfatice sub această altitudine; – în toate punctele de prelevare probe, indicatorii de potabilitate corespund prevederilor STAS 11342-84, atît ca mineralizare, cît şi ca încărcătură organică şi activitate microbiologică; – indicatorii categoriei de apă plată sunt respectaţi, apele fiind oligominerale, negazoase şi cu valoarea raportului dintre bicarbonaţi şi carbonaţi unitar, în special condiţionarea acestor ape, prin îndepărtarea ionilor de fier; – dintre apele oligominerale, de interes economic sunt: Izvorul Fîntîna Rece, Izvoarele captate Fîntînele; Izvoarele de la Stînca Dochia şi un izvor din malul drept al pîrîului Neagra.