ÎNFIINŢAREA COMISIEI
     În diferite ţări există cercuri de studii pentru istoria oraşelor – ca în cazul Austriei – sau institute de cercetări – de exemplu, în Anglia sau Suedia. În Romînia, în perioada comunistă, cînd s-a urmărit o izolare de restul lumii şi o accentuare a caracterului autohton, în mod firesc, s-a accentuat cercetarea etnografică. Oraşele, care au fost dintotdeauna un element de legătură cu lumea largă, nu au constituit un obiect de studiu preferenţial.
     În schimb, conform structurilor uzuale ale Academiei Romîne, s-a trecut, după 1989, la organizarea unei Comisii de profil. Acţiunea a fost sprijinită, în primul rînd, de directorul de atunci al Institutului de Cercetări Socio-Umane de la Sibiu, dr.. S-a încercat elaborarea unei prime ciorne pentru un statut al unei Comisii, un ajutor primindu-se, în acest sens, de la dr. Marin Aiftincă, secretar al Secţiei de Filozofie a Academiei şi, ulterior, de la preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, acad. Dan Berindei, şi secretarul secţiei, dr. Dorina Rusu.
     Paralel s-a organizat, în 16–17 noiembrie 1990, la Sibiu, o sesiune cu tema Oraşele, focare ale vieţii spirituale, economice, politice şi sociale, manifestare deschisă de acad. Ştefan Pascu, la care au fost prezentate circa 30 de comunicări. În încheierea lucrărilor acestui simpozion s-a adoptat un document, în care s-a relevat rămînerea în urmă a cercetărilor în acest domeniu, propunîndu-se înfiinţarea unui institut de cercetare şi a unei comisii naţionale, precum şi coordonarea cercetărilor de către Academia Romînă şi în mod deosebit de către secţia ei de istorie. Acest document a fost completat cu opinii ale diferiţilor participanţi. Au venit, de asemenea, scrisori de sprijinire a iniţiativei de la institutele de arheologie din Bucureşti şi Iaşi, de la institutele de cercetări socio-umane din Craiova şi Timişoara.
     A urmat o perioadă pregătitoare în care s-a redactat un proiect pentru un statut şi un program al Comisiei, în care au fost cuprinse, de la început, lucrările fundamentale abordate ulterior de Comisie şi membrii săi. Documentele au fost discutate la Bucureşti, între altele cu preşedintele de atunci al Academiei, acad. Mihai Drăgănescu. Acesta s-a declarat de acord cu statutul, mai puţin însă cu organizarea în Romînia a unei sesiuni ordinare a Comisiei Internaţionale de Istorie a Oraşelor, în care Romînia era reprezentată încă din 1988 de dr. Paul Niedermaier. În iulie 1991, Biroul Prezidiului Academiei Romîne a aprobat propunerea Secţiei de Istorie şi Arheologie privind crearea Comisiei de Istorie a Oraşelor din Romînia (C.I.O.R.), cu sediul la Sibiu.
     În continuare, s-a pregătit a doua sesiune de la Sibiu, cu ajutorul a două „circulare informative” ale Comisiei de Istorie a Oraşelor din Romînia „în organizare”. Prima circulară, din octombrie 1991, a mai fost o scrisoare obişnuită, dar a doua, din ianuarie 1992, a avut deja forma „buletinelor informative” de mai tîrziu. Ea a cuprins un număr mare de opinii, indicaţii organizatorice şi proiectul de statut.
     Şedinţa de constituire a Comisiei, legată din nou de o sesiune de comunicări ştiinţifice, intitulată Istoria oraşelor în cercetările istoriografice din Romînia, a avut loc în mai 1992. Academia Romînă a fost reprezentată de regretatul prof. dr. Vladimir Trebici; de asemenea, s-a citit un mesaj de salut din partea preşedintelui Comisiei Internaţionale pentru Istoria Oraşelor de atunci, prof. dr. Adriaan Verhulst (Belgia). C.I.O.R. este afiliată la această Comisie Internaţională şi a participat activ la reuniunile sale ştiinţifice.
MEMBRII COMISIEI
     La sesiunea din anul 1992 au fost primite 53 de cereri de înscriere în Comisie, numărul acestora ridicîndu-se pînă astăzi la 141. După cum ştiţi, în afara membrilor din Romînia, sunt cîţiva membri din Germania, Franţa şi Suedia. De asemenea, ne-am bucurat de înscrieri din Republica Moldova. Am considerat aceste colaborări deosebit de utile pentru stabilirea unor legături cît mai strînse cu cercetarea europeană, îndeosebi cu colegii din sud-estul continentului. Din păcate, strădaniile de cooperare nu au avut întotdeauna succes; de exemplu, în contextul unei sesiuni internaţionale ample, ce a avut loc în anul 1996, am încercat stabilirea unor legături şi cu specialişti din alte ţări de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, din Turcia şi alte zone est-europene, ceea ce nu ne-a reuşit.
     Deja la cîteva luni după înfiinţarea Comisiei a trebuit să semnalăm încetarea din viaţă a primei colege, dr. Dana Harhoiu, care ne onorase la sesiunea inaugurală cu o comunicare deosebit de interesantă. În anul următor a trebuit să semnalăm decesele a trei personalităţi ştiinţifice deosebit de importante, dintre care una a fost chiar membru în comitetul Comisiei. Astfel, numărul membrilor actuali se cifrează la aproximativ 125.
INFRASTRUCTURA COMISIEI
     Academia Romînă a aprobat, din primul an, două posturi suplimentare în schema institutului sibian, la care s-a adăugat un post devenit disponibil. Existenţa celor trei cadre specializate, angajate special pentru proiectele de cercetare a istoriei oraşelor, precum şi dirijarea în această direcţie a două cadre mai vechi ale Institutului au permis continuarea rezolvării problemelor în circumstanţe din ce în ce mai grele. Academia a aprobat funcţionarea la Sibiu a unui sector de istorie a oraşelor în cadrul Institutului, şi sperăm ca această consfinţire să constituie o premisă pentru susţinerea şi în viitor a Comisiei de către Institut.
     S-a asigurat mereu o conducere democratică a Comisiei prin comitetul ei. Au fost anual două sau trei şedinţe de comitet, totdeauna la Bucureşti, iar discuţiile purtate, foarte deschis, au fost publicate, în rezumat, în buletinele informative.
     Finanţarea Comisiei este din ce în ce mai problematică. Organismul nu a avut nicicînd un buget propriu. În primii ani, toate cheltuielile, de altfel destul de reduse, au fost suportate, fără probleme, de către Institutul din Sibiu. Acum însă, bugetul Institutului s-a redus în mod substanţial şi astfel acest lucru nu mai este posibil, motiv pentru care s-a şi hotărît strîngerea unei contribuţii anuale de la membri. Înscrierea Comisiei ca asociaţie, în vederea deschiderii unui cont bancar, nu a fost încă efectuată.
     Tot mai multe probleme întîmpinăm şi cu organizarea sesiunilor. Dacă în primii ani muzeele au dispus de suficiente fonduri pentru finanţarea acestor întîlniri, în ultimii ani situaţia s-a schimbat. Astfel ne-am bucurat deosebit de mult că a fost posibilă, în anul trecut şi în acest an, organizarea simpozioanelor în colaborare cu parteneri din Germania, soluţia oferind avantajul deosebit al stabilirii unor legături mai strînse cu Europa Centrală.
     De asemenea, lipsa fondurilor a dus la apariţia cu mare întîrziere a revistei Comisiei în Editura Academiei Romîne. Am beneficiat în acest sens de un ajutor din partea doamnei dr. Stela Cheptea precum şi a domnului dr. Ionel Cîndea, care se descurcă mai bine cu astfel de probleme.
PUBLICAŢIILE COMISIEI
     După patru circulare adresate cercetătorilor interesaţi de istoria oraşelor, deja în luna iunie 1992 a apărut primul buletin „Informaţii privind istoria oraşelor”, într-o prezentare care, deşi cu mici îmbunătăţiri ulterioare, s-a păstrat pînă în prezent. De asemenea, structura conţinutului nu sa schimbat esenţial. La început, buletinul I.I.O. a apărut o dată pe lună, dar din iunie 1999, datorită dificultăţilor financiare, a apărut numai bilunar. Buletinul a fost considerat de către Comisie, încă de la început, ca deosebit de important, el asigurînd coeziunea şi fiind principalul mijloc de comunicare, de menţinere a legăturilor dintre membri. Este regretabil că materialele publicate au fost redactate mai ales la Sibiu. Cu atît mai mult mulţumim pentru materiale colegilor din alte oraşe care au sprijinit elaborarea acestei publicaţii.
     Pînă în prezent au apărut în total 106 numere. Au fost expediate, în decursul timpului, aproape 30.000 de exemplare ale buletinului. Multiplicarea, respectiv tipărirea lor s-a făcut într-un număr ceva mai redus în cazul buletinelor obişnuite şi într-un număr ceva mai mare atunci cînd acestea cuprindeau invitaţiile la sesiunile anuale, acestea din urmă fiind trimise şi unui număr considerabil de instituţii.
     La sugestia doamnei dr. Dorina Rusu, Comisia a cerut Academiei, încă în luna noiembrie 1992, aprobarea pentru publicarea unei reviste cu studii de istoria oraşelor, care, ca urmare a unei hotărîri a comitetului, a primit titlul „Historia Urbana”, apărînd semestrial din anul 1993.
     S-a început, totodată, publicarea unei serii de volume intitulată „Contribuţii la istoria oraşelor”. Deşi domnul dr. Mircea D. Matei a depus manuscrisul încă din 1992, din lipsa mijloacelor financiare, volumul său Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Romînească pînă în secolul al XVIII-lea a apărut abia în anul 1997 şi constituie primul volum al colecţiei amintite. Cel de-al doilea volum a fost primul fascicol din Atlasul istoric al oraşelor din Romînia, consacrat oraşului Sighişoara. Textul atlasului apare bilingv, în romînă şi germană, astfel volumul fiind accesibil şi specialiştilor străini. Prin editarea atlasului, istoriografia din Romînia se integrează unei direcţii de cercetare promovată de Comisia Internaţională a Oraşelor. Recenziile apărute relevă că atlasul s-a bucurat de apreciere.
     Între timp, s-au terminat lucrările la cel de-al doilea fascicol, consacrat oraşului Suceava, încă nepublicat din lipsă de fonduri, iar fascicolele trei (Tîrgovişte) şi patru (Sebeş) se găsesc în diferite stadii de elaborare.
     Dintre celelalte lucrări fundamentale preconizate de la bun început – Bibliografia istorică a oraşelor din Romînia, colecţia de documente Elenchus Fontium Historiae Urbanae privind începuturile oraşelor şi elaborarea unui repertoriu al vederilor oraşelor – începute de asemenea, doar colecţia Elenchus Fontium Historiae Urbanae are finanţarea şi implicit apariţia oarecum asigurată.
SESIUNILE DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ALE COMISIEI
     Întîlnirile anuale au fost pentru noi manifestări deosebit de importante. Anul acesta ne întîlnim a douăsprezecea oară. Dintre aceste simpozioane, unul a fost o mare sesiune internaţională la înalt nivel, trei au fost sesiuni romîno-germane şi una, în fond, o sesiune romîno-maghiară. Locurile de întrunire au fost Brăila, Bistriţa, Turnu Severin, Giurgiu, Tîrgovişte, Iaşi, Sighişoara, Timişoara, Cluj şi Sibiu.
     Doar primul simpozion a fost organizat de Institutul de Cercetări din Sibiu singur, în 1992, şase au fost organizate împreună cu muzee, între anii 1993 şi 1998, iar sesiunile din 1995 şi 2000 au fost organizate împreună cu universităţile din Timişoara şi Cluj. Alţi coorganizatori au fost Secţia Romînia a Cercului de Studii Transilvane (
     Tematica sesiunilor a ţinut seama de specificul oraşului gazdă precum şi de recomandările Comisiei Internaţionale în intervalul respectiv. Trei sesiuni au abordat teme de istorie economică (comerţul, meşteşugurile şi transporturile), patru sesiuni s-au referit la alte funcţiuni ale oraşelor (cele militare şi culturale, la instituţii centrale şi locale precum şi la reşedinţe feudale). Istoria urbanismului şi domeniile conexe au constituit şi ele preocupări permanente. Au fost astfel organizate simpozioane despre aşezările urbane cu planuri prestabilite, distrugerea şi reconstrucţia oraşelor, conturarea imaginii oraşului şi centrele istorice. În sfîrşit, s-a abordat o dată şi o tematică istoriografică. Numărul comunicărilor prezentate a variat între 12 şi 40.
     Merită să fie amintită, în sfîrşit, organizarea a două colocvii, la Bucureşti, dintre care primul, Termenii tîrg / oraş. Semnificaţie, evoluţie şi utilizare a avut o importanţă deosebită.
     După această succintă trecere în revistă a scurtei istorii a Comisiei noastre, se cuvine să mulţumim tuturor celor care au contribuit la această istorie, care au sprijinit munca de cercetare în acest domeniu. Chiar dacă perspectivele actuale nu sunt deosebit de favorabile, sperăm, totuşi, să putem continua şi pe viitor munca începută.
     
REVISTA „HISTORIA URBANA” – ZECE ANI DE EXISTENŢĂ
VASILE CIOBANU
     În Cuvîntul înainte apărut în primul număr, domnul acad. Dan Berindei exprima speranţa că revista „Historia Urbana” răspunde unei necesităţi ştiinţifice şi va căpăta locul său între periodicele academice din Romînia. Astăzi, după zece ani de existenţă, apreciem că, într-adevăr, revista „Historia Urbana” şi-a găsit un loc al său printre celelalte reviste de istorie din Romînia şi este cunoscută chiar în alte ţări, de către cercetătorii interesaţi de istoria oraşelor. Această ultimă afirmaţie se sprijină şi pe faptul că d-na dr., director al Institutului pentru Cultură Germană şi pentru istoria Europei de Sud-Est din), a propus ca în cadrul sesiunii din acest an, revista noastră să-şi marcheze scurgerea unui deceniu de existenţă, ca publicaţie a Comisiei de Istorie a Oraşelor din Romînia.
     Există şi alte mărturii din ţară şi externe, semnalări şi recenzii ale unor numere din revista noastră în Germania, Anglia şi alte ţări. 
     Revenind la începuturile revistei şi la activitatea ei, menţionăm sprijinul pe care l-am avut din partea Academiei Romîne, a Secţiei de Istorie şi Arheologie. De asemenea, precizăm de la început că, în afară de Colegiul de redacţie înscris pe coperta a II-a (8 persoane la început, mai nou, de doi ani, 11 persoane) discutarea sumarelor revistei s-a făcut în şedinţele Comitetului C.I.O.R. Şi nu este vorba de aprobări formale, ci de discuţii la obiect, referitoare la conţinutul studiilor şi articolelor publicate. Mulţumesc şi pe această cale membrilor Comitetului pentru contribuţia lor la bunul mers al revistei. De asemenea, mulţumesc tuturor membrilor Comisiei de Istorie a Oraşelor, care au sprijinit revista prin contribuţia lor ştiinţifică, prin recenzii şi prezentări de cărţi. De altfel, aceasta a ocupat un loc central în activitatea Comitetului C.I.O.R., care, aproape la fiecare întîlnire a sa a analizat şi situaţia revistei, ca şi a celorlalte publicaţii (buletinul, volumele etc.).
     Revista „Historia Urbana” a început să apară din 1993, în două numere pe an. Din păcate, datorită dificultăţilor financiare, doar în trei ani am reuşit să menţinem acest ritm; în ceilalţi ani am fost nevoiţi să comasăm cele două numere într-un singur volum. În consecinţă, pînă în prezent au apărut doar 7 tomuri (ultimul pe anul 1999) cu 10 volume. În total, acestea au 2032 pagini, în care se includ şi peste două sute de ilustraţii (planuri, hărţi, fotografii).
     Continuînd statistica, relevăm că au publicat studii, comunicări, articole, 72 de cercetători din ţară şi de peste hotare. 11 autori provin din Franţa, Germania, Italia, Ungaria şi Slovacia, iar 8 sunt din Republica Moldova.
     Au apărut în paginile revistei noastre autori consacraţi în domeniul istoriei oraşelor, al istoriei urbanismului (Mircea D. Matei, Gheorghe Cantacuzino, Paul Niedermaier, Teodor Octavian Gheorghiu, Eugenia Greceanu, Corina Popa, Oliver Velescu, Pavel Bîrnea etc.), dar au publicat aici şi tineri cercetători, debutanţi chiar (Ioan Marian Ţiplic, Ruxanda Beldiman, Laurenţiu Rădvan, Dan Dumitru Iacob ş.a.). Revista a încercat sistematic să atragă tinerii, să-i stimuleze să publice. Şi credem că această preocupare trebuie continuată.
     O altă linie urmată constant de redacţie a fost publicarea unor lucrări în limbi de circulaţie internaţională. O realizare în acest sens este publicarea în şase numere a părţii a II-a din teza de doctorat, nefinisată datorită decesului autoarei, din Germania. Ea s-a ocupat, cu detaşarea pe care i-a dat-o pregătirea sa în Germania, de geneza şi evoluţia oraşelor medievale moldoveneşti. Astfel, această problematică a fost şi mai bine cunoscută de toţi cei interesaţi din străinătate.
     O realizare deosebită în sensul publicării unor studii în limbi străine a fost numărul 1/1997, cu lucrările sesiunii de la Tîrgovişte: Oraşul ca reşedinţă în secolele XIII–XVI. Toate cele 9 studii ale acestui volum au apărut în limbi de circulaţie internaţională, numărul respectiv fiind recenzat în publicaţia de specialitate a Comisiei pentru Reşedinţe de la Mainz.
     Publicarea de studii în limbi străine trebuie să fie urmărită în continuare. Există însă dificultatea textului corect din punct de vedere al limbii respective.
     Conţinutul celor zece volume ale revistei noastre a fost apreciat în genere de cercetătorii beneficiari ai acestei publicaţii. Urmărirea unei politici editoriale clare în privinţa conţinutului a fost îngreunată de apariţia cu întîrziere şi de lipsa unui portofoliu permanent, cu articole şi studii de valoare. Activitatea revistei a fost uşurată însă la acest capitol, poate cel mai important, de hotărîrea luată de Comitetul C.I.O.R. de a publica în paginile revistei comunicările prezentate la sesiunile anuale ale C.I.O.R. Astfel s-au putut realiza numere unitare din punct de vedere tematic, apreciate de cititori.
     Reamintim cîteva dintre aceste teme: Drumuri şi oraşe. Transporturi rutiere, feroviare şi navale în dezvoltarea oraşelor, Distrugerea şi reconstrucţia oraşelor, Meşteşugurile în viaţa oraşelor, Cartiere şi oraşe cu plan prestabilit înainte de 1900 etc.
     Din domeniul tematicii urmărite, semnalăm, ca o realizare, preocuparea pentru îndrumarea cercetărilor din domeniul istoriei oraşelor. Astfel, am publicat dezbaterea despre termenii tîrg / oraş, am publicat studii metodologice, cum ar fi: M. D. Matei, Opinii privind orientările actuale în cercetările romîneşti asupra oraşului medieval (1/1993),Al. Ofrim, Oraşul în cultura scrisă şi cultura orală. Repere metodologice (2/1997), M. D. Matei, Cîteva precizări cu privire la contribuţia arheologiei la cunoaşterea civilizaţiei urbane medievale romîneşti (1–2/1995).
     În alcătuirea sumarelor o problemă a fost păstrarea echilibrului între diferitele tendinţe care se întîlnesc în istoria oraşelor: acelea ale arheologilor, ale urbaniştilor, arhitecţilor, ale istoricilor care se ocupă de secolele XIX – XX. În general, considerăm că din acest punct de vedere s-a putut păstra un echilibru. N-am uitat, cel puţin nu am ignorat voit, vreo direcţie de cercetare. Au fost publicate şi studii despre valoarea documentelor, studii de epigrafie, heraldică, demografie etc., desigur, toate subsumate istoriei oraşelor. Am avut chiar şi studii de filosofie: Concepţia despre lume a meşteşugarilor, conferinţa d-lui de la Sighişoara sau Aristotel despre anatomia cetăţilor (N. Branga, 12/1999).Tot aici putem cita comunicarea d-lui Oliver Velescu, Ideologia „restructurării urbane” (1–2/1995).
     Desigur, la acest capitol al tematicii se pot face şi o serie de critici; au rămas încă multe teme importante neabordate. Cuprinderea lor în numerele viitoare ale revistei trebuie urmărită cu atenţie de membrii redacţiei. Sub acest aspect cerem ajutorul dumneavoastră, al tuturor membrilor C.I.O.R. şi al cercetătorilor preocupaţi de viaţa oraşelor din trecut, care doresc să publice în revista noastră. 
     Redacţia noastră a încercat să menţină un nivel ridicat şi la rubrica Recenzii, note bibliografice. Am dorit să promovăm nu doar prezentări, ci şi opinii critice autentice. N-am reuşit însă decît rareori. Printre cei cca. 40 de autori, se numără nume consacrate ca: Victor Spinei, Paul Niedermaier, Mircea D. Matei, Teodor Octavian Gheorghiu, Petre Diaconu, Oliver Velescu, dar şi tineri colaboratori. 
     Am prezentat în această rubrică o serie de volume din alte ţări pentru a releva direcţii de cercetare noi din istoriografia oraşelor. La alcătuirea acestei rubrici am avut însă dificultăţi şi mai avem încă. Nu prea se apreciază la noi critica scrisului istoric şi sunt puţini cercetători dispuşi să redacteze recenzii.
     Am avut şi o rubrică de Cronică, referitoare la desfăşurarea activităţii C.I.O.R. De cîteva numere însă am renunţat la ea, deoarece apariţia revistei cu mare întîrziere face superfluă această rubrică, mai ales că informaţii „la zi” oferă buletinul „Informaţii privind istoria oraşelor”, apreciat tocmai ca un mijloc de legătură între C.I.O.R. şi membrii săi.
     O imagine completă asupra conţinutului publicaţiei în primii săi zece ani de apariţie vom putea oferi în numărul 1/2003, cînd vom publica, potrivit unui bun obicei al periodicelor ştiinţifice, un sumar al sumarelor primelor zece tomuri, care va putea deveni şi un util instrument de lucru pentru cercetători.
     Aspectul grafic al publicaţiei noastre, proiectat iniţial de dl. preşedinte al C.I.O.R., dr. Paul Niedermaier, a fost considerat acceptabil. Am colaborat de la început, pentru tehnoredactare, cu firma Hora din Sibiu, tiparul fiind executat la POLSIB, apoi am trecut la tipografii din Iaşi şi Bucureşti. 
     Mulţumim aici Editurii Academiei, care conferă din prestigiul său şi revistei noastre. Dar lipsa fondurilor necesare editării la un moment dat a dus la întîrzierea apariţiei regulate a celor două numere pe an. În prezent există propunerea d-lui Ionel Cîndea, directorul Muzeului Brăilei, de a publica în viitor revista în Editura Muzeului, „Istros”; în acest sens s-a acumulat o experienţă pozitivă cu „Studii şi materiale de istorie medie”, publicaţie care apare în această editură, în condiţii foarte bune.
     Mulţumim, de asemenea, tuturor colaboratorilor noştri care ne-au sprijinit în aceşti zece ani şi îi rugăm să ne ajute în continuare, încredinţîndu-ne spre publicare rezultatele investigaţiilor proprii, recenzii şi prezentări de cărţi, făcînd cunoscută revista noastră tineretului studios şi tuturor celor interesaţi de istoria oraşelor. Un ajutor preţios ne puteţi da şi prin atragerea unor noi colaboratori, din afara cercului celor care ne ştiu şi care ne-au încredinţat deja studiile lor spre publicare. Avem nevoie de acest sprijin, deoarece portofoliul redacţiei este foarte subţire în prezent.
     Suntem conştienţi de necesitatea unor îmbunătăţiri în tematica şi structura revistei, dar acestea nu se pot opera decît cu ajutorul unui grup sporit de colaboratori, cu comunicări şi studii de o înaltă ţinută ştiinţifică. Aşteptăm propuneri concrete de la toţi membrii C.I.O.R., de la toţi cei interesaţi de investigarea trecutului centrelor urbane şi sperăm să ne întîlnim după un nou deceniu şi să putem constata împlinirea dezideratelor de astăzi.
     
     COLONIA AURELIA APULUM – IMAGINE A ORAŞULUI ROMAN DIN DACIA  (IGNORATĂ DE URBANIŞTII MODERNI)
      IOANA BOGDAN CĂTĂNICIU
     Imperiul Roman a fost viabil în condiţiile antichităţii pentru că a pus accentul pe cîteva probleme care, trebuie să observăm, sunt deosebit de actuale. Întreg Imperiul era străbătut de o reţea de drumuri de bună calitate, care asigurau o legătură rapidă şi sigură între cele mai îndepărtate colţuri şi avea o structură administrativă bazată pe autonomia locală. Toate provinciile erau divizate în unităţi administrativ-teritoriale dependente de oraşe, fie ele de drept roman sau peregrin.
     În Dacia au existat cel puţin 12 oraşe declarate municipii şi colonii. Toate aceste oraşe s-au dezvoltat pe traseele drumurilor imperiale cunoscute din Tabula Peutingeriana, un itinerar antic, transmis printr-o copie medievală.
     Ptolemeu, în Îndreptarul geografic, transmite un număr mai mare de nume de localităţi, răspîndite pe întreg teritoriul provinciei Dacia, dar din păcate cercetările arheologice nu au fost de amploarea necesară ca să dispunem astăzi de un tablou complet al siturilor romane şi să putem cel puţin iniţia o identificare în cunoştinţă de cauză a acestor localităţi din Dacia.
     Abia la sfîrşitul secolului al XX-lea s-a demarat o cercetare mai amănunţită a oraşelor romane, pe care ne mulţumiserăm pînă nu de mult să le cunoaştem doar din monumentele epigrafice şi din descoperirile întîmplătoare.
     Chiar şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, care s-a bucurat de o cercetare sistematică mai timpurie, nu este cunoscută decît prin săpăturile din forum şi cele din zona sacră, extramurană. Nu se poate afirma nimic despre urbanistica primei colonia din provincia Dacia şi sunt încă dispute teoretice asupra existenţei sau nu, într-o fază anterioară fondării oraşului, a unui castru al legiunii a III-a Flavia Felix.
     Apulum este cel de al doilea mare oraş roman din Dacia, dar nu s-a bucurat de o soartă fericită în secolul al XX-lea – ba dimpotrivă; după ce Bela Cserny a reuşit să identifice în teren desfăşurarea a două oraşe şi să facă primele săpături cu rezultate senzaţionale, la moartea lui, siturile au fost obiect al împroprietăririi din 1923 şi au fost treptat acoperite de oraşul modern. (Fig. 1–2).

     Muzeul local s-a mulţumit să adune obiectele descoperite şi să-şi îmbogăţească colecţia, fără a contribui cu nimic la cunoaşterea în continuare a celor două oraşe dezvoltate pe valea Mureşului, în teritoriul tribului dacic al Apulilor, trib care deja, în vremea lui Augustus, îşi impusese intrarea în istorie.
     Desigur, imaginea oraşelor romane este în general tributară urbanismului roman, dar numai cercetările arheologice pot determina particularităţile fiecărui oraş şi eventual ale fiecărei provincii. Diversitatea era un rezultat al politicii romane de a respecta, de a nu violenta mediul cucerit, ci de a-l folosi pentru a crea o dominaţie îndelungată şi prosperă. 
     Datorită faptului că lipsesc datele explicite provenind din cercetări de amploare, noi mai discutăm asupra originii oraşelor care s-au dezvoltat în Dacia. Cele mai numeroase cercetări în Dacia romană s-au orientat spre obiectivele militare, al căror caracter este evident nu numai din cauza «standardizării» construcţiilor de tip militar, dar şi pentru că descoperirile din castre au o identitate particularizată de ştampile pe ţigle sau inscripţii de fundaţie. Nu este de mirare că în absenţa cercetărilor în mediul civil – rural şi urban – se acordă elementului militar un rol supradimensionat. Opinia curentă este că toate oraşele au la bază aşezările dezvoltate în prejma unor fortificaţii romane. Se neagă cu înverşunare posibilitatea ca şi aici, ca în toate celelalte provincii nordice ale imperiului, să se fi folosit structuri civile autohtone sau aşezări de colonişti care să fi ajuns la faza de dezvoltare urbană, care să le înlesnească obţinerea rangului de municipium sau colonia.
     Apulum este un exemplu foarte elocvent al evoluţiei urbanizării Daciei. Un prim oraş s-a dezvoltat chiar în zona de luncă a Mureşului şi a primit rangul de municipium  în timpul lui Marcus Aurelius. Cserny considera pe bună dreptate că aici s-a dezvolat o aşezare civilă legată de transportul pe Mureş. În cele din urmă şi cercetătorii moderni au îmbrăţişat această ipoteză după ce, decenii de-a rîndul, au localizat aici canabele legiunii XIII Gemina.
     Se consideră că Apulum civil a făcut parte din territorium coloniae Ulpiae Traianae Sarmizegetusae.
     Premisa este ipoteza că toţi Ulpii sunt cetăţeni ai Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. Împrejurarea că nu s-au descoperit inscripţii privind teritoriile oraşelor de drept peregrin şi ca urmare a lipsei de cercetări se afirmă că o lungă perioadă Dacia a rămas teritoriu militar, Ulpia Traiana fiind singurul oraş cu territorium civil. Această ipoteză este în cele din urmă bazată tot pe o ipoteză şi anume că în Dacia, contrar practicii imperiale, devenită regulă din vremea lui Domiţian, a fost păstrată o administraţie militară – de stare de război. Nu se observă contradicţia între cele ce se afirmă despre înfrîngerea totală a dacilor, chiar golirea Daciei de bărbaţi şi formula de provincie administrată militar. Or, organizarea teritorial-administrativă generalizată era aceea a comunităţilor orăşeneşti autonome.
     I. Piso acceptă în cele din urmă o organizare civilă a teritoriului noii provincii, dar preconizează pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa – singura colonia traiană – un teritoriu puţin mai redus decît provincia însăşi. Apulum la nord de Mureş ar fi un pagus al coloniei care se întindea de la Dunăre pînă la Brucla (Aiud). Evident, cu timpul colonia va pierde din teritoriu, care va reveni oraşelor ce vor primi statute romane.
     O seamă din honestiores din Apulum sunt Ulpii şi fac parte din tribul lui Traian – Papiria, fapt ce se consideră a fi dovada că aşezarea făcea parte din teritoriul Ulpiei; or, cel puţin teoretic, o parte din cei ce au fost răsplătiţi de Traian cu civitas Romana, ori ca urmare a honesta missio, ori că au fost recepti in fides, anterior înfrîngerii lui Decebal, puteau să se stabilească pe malul Mureşului, întrun loc propice circulaţiei şi sub protecţia legiunii din vecinătatea imediată. Am mai afirmat cu alt prilej că legiunea s-a aşezat pe dealul cetăţii de la Alba Iulia, întrucît acesta era teritoriul cunoscutului trib dacic şi probabil avea rostul de a-i controla pe apuli.
     Peste tot, începînd cu Gallia, romanii au strămutat populaţia din aşezările de pe înălţimi, potrivite rezistenţei sub protecţia naturală, în zone de cîmpie. Desigur, sub supravegherea directă a legiunii, trebuie să fi fost aşezaţi apulii din zonele montane, dacă nu din alt motiv, atunci pentru a asigura cultura terenurilor fertile ale văii Mureşului. Doar în sondajul din colţul de sud-est al oraşului roman, sub agger am descoperit şi cîteva fragmente ceramice atipice, care ar putea fi dacice. După părerea noastră prezenţa populaţiei dace nu trebuie stabilită doar pe baza prezenţei ceramicii dacice. Va trebui ca prin cercetări complexe să putem stabili existenţa acestora şi prin persistenţa altor trăsături caracteristice. 
     Părerea generalizată şi preconcepută că toate oraşele dacice au evoluat din aşezări de pe lîngă unităţi militare are ca reziduu revenirea recentă la ipoteza lansată, într-un studiu privind legiunile, de John Cecil Mann cum că aşezarea de la Partoş s-a dezvoltat din canabele unui castru pe care trebuie să-l fi avut legiunea I Adiutrix, ale cărei ştampile pe tegulae au fost găsite în zona Albei Iulia. Ipoteza este îmbrăţişată simultan de doi cercetători transilvăneni, după ce cu ani în urmă atrăsesem atenţia că ipoteza, corectă în sine, nu poate fi luată în considerare pentru că nu sunt argumente obiective pentru a fi susţinută. 
     În condiţiile în care săpăturile sunt insuficiente, dezbaterea se face fără argumente reale. Fortificaţiie oraşului roman, în prima fază de existenţă, sunt imposibil de deosebit de cele ale unui presupus castru. Ceea ce pare să nu neliniştească pe cei doi susţinători ai ipotezei unui castru la Partoş, este faptul că datarea fortificaţiei în prima fază, nu se poate coborî pînă în epoca traiană, cînd a staţionat în Dacia legio I Adiutrix. Anterior fortificaţiei s-a pus în evidenţă cel puţin o fază de locuire de epoca romană. Pentru a tranşa această problemă se impun cercetări în interiorul fortificaţiei pentru a dezveli tipul de construcţii – care desigur sunt cu totul altele într-un castru şi într-o aşezare civilă.
     Cercetările straturilor inferioare ale sitului sunt încă şi mai reduse decît cele privind incinta, deoarece pînza apei freatice este foarte sus. Săpăturile noastre, din 1990, în sectorul de sud, au evidenţiat un nivel de locuire anterior construirii unui vallum de caespites; din păcate am avut doar o secţiune stratigrafică de 2 m lată care a avut neşansa să surprindă pe centru un zid dintr-o fază ulterioară, care a împiedicat observarea caracterului acestei prime locuiri pe care a deranjat-o în cea mai mare parte. 
     Şi săpăturile lui Al. Diaconescu în zona din vecinătatea porţii de nord a oraşului, din 1992, au ajuns la primele nivele. Observaţia făcută în acel sector, că primele trei nivele de locuire au o orientare diferită de cea a celorlalte faze, ni se pare a sublinia că ne aflăm în faţa unei aşezări dezvoltate spontan, şi doar prin acordarea rangului de municipium, va fi constrînsă a se organiza planimetric după un trasaj riguros al reţelei stradale şi al insulelor. În cazul în care ar fi existat  castra – cu un plan elaborat cu grijă, determinant şi pentru locuirea extramurană, care se dezvoltă pe prelungirea drumurilor din interior – cel mai firesc ar fi fost să nu existe nici o diferenţă de orientare. Toate exemplele clasice de transformare ale unui castru în aşezare civilă dovedesc folosirea fortificaţiilor acestuia ca nucleu al oraşului. Reţeaua stradală a oraşului preia drumurile specifice castrului.
     Deocamdată, prezenţa legiunii I Adiutrix este asigurată la Alba Iulia, fără a se putea spune dacă a staţionat aici în întregime sau doar o vexillatio, şi anume cît timp după încheierea războiului a mai rămas la Apulum. Legiunea I Adiutrix va participa la războaiele lui Traian în Orient probabil din 114. În cazul în care castra legionis I Adiutricis ar fi fost în Partoş, la plecarea legiunii, castrul nu ar fi fost distrus şi ar fi fost transformat în scopuri civile; împreună cu canabae legionis, ar fi fost cu siguranţă un punct de sprijin pentru administraţia provinciei şi, aşa cum sa procedat în celelalte cazuri din Imperiu, ar fi primit dreptul de oraş roman. Faptul că abia sub Marcus Aurelius aşezarea devine municipium este o dovadă temeinică pentru a putea afirma că ne aflăm în faţa unei structuri administrative civile, peregrine, care, prin dobîndirea statutului de municipium, îşi păstrează o parte din trăsăturile organizatorice anterioare. [Vezi discursul lui Hadrian – Aulus Gellius (16, 13)].
     Laturile oraşului roman au fost stabilite prin cercetări arheologice. Astfel s-a constatat că odată cu transformarea municipiului în colonia Aurelia a avut loc şi o lărgire spre vest şi spre sud a pomoerium-ului ei (Fig. 3 ).
     De aici încolo încep supoziţiile, deoarece, practic, după 1994, cercetările în oraşul roman cel mai întins din Dacia au stagnat; din nou s-au făcut doar săpături de salvare prin sondaje, fără extinderea cercetării în suprafaţă; toate cercetările au fost urmate de o inconştientă permisiune de a se ridica construcţii. Trebuie să observ că în afara cîtorva cercetări de salvare, cele mai multe construcţii s-au făcut fără cercetări, eventual cu o supraveghere a excavărilor.
     În loc să se lucreze în echipă, cercetări coordonate, în suprafaţă, care să urmărească desfăşurarea planimetrică a oraşului, să pună în evidenţă reţeaua stradală, s-a considerat că trebuie date avize de construcţii ca să nu se „lezeze dreptul de proprietate”. Deşi prin planul de urbanism general s-a stabilit că atît oraşul roman din cartierul Partoş, cît şi castrul legiunii sunt monumente de importanţă naţională (categoria A), nu s-a elaborat un program de cercetare şi de punere în valoare a acestor situri, prin împiedicarea extinderii locuirii pe toată suprafaţa rămasă teren agricol, pînă în 1990.
     Cele trei echipe care au secţionat latura de est a oraşului au un singur rezultat comun, şi anume au definit existenţa a două faze pentru un val de pămînt, construit din glii de iarbă, şi o nouă fază în care se construieşte un zid de piatră. Cînd însă se analizează formele îmbrăcate de aceste elemente de fortificaţie încep diferenţele. Nu avem date exacte despre aggerul pe latura de nord şi nici pe cea de vest a oraşului de dimensiuni mai mici şi ale incintei extinse cu încă aproximativ 50 m spre vest; eventualele observaţii ale unor diferenţe ne-ar fi putut prilejui încheieri asupra tipului de fortificaţie de lemn şi pămînt iniţiale – cea al cărei caracter a provocat discuţia privind castrul legiunii I Adiutrix şi ale fazei ulterioare, atribuite cu siguranţă oraşului roman.
     Murus caespiticius – a fost secţionat în întregime de echipa Piso şi Diaconescu doar prin secţiunea S III, peste latura de est, unde se afirma că în faza I era lat la bază de 4 m, cu pantele aproape verticale pe 0,90 m. Tot latura de est a fost secţionată şi de echipa condusă de V.Moga în zona cimitirului actual, dar nu sa ajuns dincolo de agger, în exterior, pînă la şanţuri. Noi am secţionat această latură, chiar la capătul de sud, unde credeam că vom atinge colţul de sud-est al oraşului. În 2001, s-a secţionat aggerul de pe latura de est în vecinătatea colţului de nord-est şi s-a putut determina doar că caespites erau foarte evidente în zona centrală a valului şi că acesta a fost martor al unui incendiu materializat de un strat de arsură ce separă cele două faze, puse în evidenţă. Panta aggerului (Fig.4) este într-adevăr destul de accentuată. Săpătura nu a atins nici aici zidul de incintă, fiind în proprietatea vecină. 
     Zidul de incintă a fost în cea mai mare parte distrus de cei ce au căutat material de construcţie. În secţiunea de lîngă colţul de sud-est s-a păstrat însă fundaţia (1,30–1,40 m lată) din piatră de carieră, legată cu mortar; probabil că în elevaţie zidul era construit din blocuri ecarisate de calcar. Într-o fază tîrzie, zidul a fost refăcut cu monumente sculpturale funerare şi onorifice dintre care o parte s-au descoperit căzute în şanţuri. Această observaţie făcută în secţiunea de lîngă colţul de sud-est a explicat de unde erau monumentele pe care le-au excavat buldozerele care au săpat în anul 1975 un canal de drenare a apelor la baza digului înălţat peste ruinele fortificaţiei urbane romane.
     Cercetările făcute pe incinta coloniae nu ni se par a fi suficiente pentru a putea defini forma zidului. Colectivul care a secţionat incinta pe laturile de est, vest şi nord afirmă că zidul, lat de 1,20 m, a fost construit din asize de gresie alternînd cu asize de cărămidă. În secţiunea efectuată de noi în partea sudică a incintei de est, fundaţia zidului este din piatră de carieră sumar fasonată. Credem că o incintă din gresia friabilă pe care o găsim în construcţiile din Apulum, folosită în special ca pavaje, nu putea fi o soluţie pentru ridicarea incintei unui oraş bogat cum este Apulum.
     Tot în 2001, am început secţionarea incintei de nord, chiar lîngă colţul de nord-est (Fig. 5). Din păcate cercetarea a trebuit întreruptă din cauză că se încheia contractul cu Ministerul Culturii şi Cultelor. Am reuşit să ajungem doar la stratul de dărîmătură extrem de întins, aşa cum era de aşteptat în vecinătatea unui turn de colţ. Cercetarea nu s-a mai putut continua, nu numai pentru că Ministerul Culturii şi Cultelor nu a mai acordat fondurile necesare, ci şi pentru că C. Opreanu a acordat descărcarea de sarcină arheologică pe toată lungimea sectorului de est al incintei de nord şi deja în decembrie 2001 s-a construit aici o benzinărie. În decembrie 2001 am cerut, din păcate fără nici un efect, Comisiei Naţionale de Arheologie să revizuiască avizul acordat deoarece se va distruge incinta. Secţiunea pe care am acoperit-o doar pentru conservare a fost astupată şi, în iunie 2002, am constatat că s-a construit un bazin de apă.
     Din observaţiile preliminare în această secţiune, putem presupune că la colţuri au existat turnuri în care tegulele aveau un rost substanţial, deoarece în partea superioară a pămîntului care a umplut şanţurile erau multe fragmente de tegulae. Secţiunea efectuată pe latura de vest a fost de asemenea în apropierea colţului şi este posibil, că doar la construcţia turnului să se fi folosit gresia şi cărămida, pe care le-au descoperit.
     A. Diaconescu propune pentru faza de incintă cu zid de piatră un Wehrgang pe «contraforţi» de zidărie, renunţîndu-se la această funcţie a aggerului. Deocamdată nu cunoaştem motivele pentru care Diaconescu crede că aggerul a fost aplatizat şi s-au construit «contraforţi», dar observăm că în nici una dintre secţiunile efectuate nu s-au descoperit urmele acestora. 
     Imaginea oraşului roman de la Apulum se înscrie în tipul ortogonal, caracteristic fiind însă faptul că este deosebit de dezvoltat pe axul nord-sud; acest aspect vine să se adauge celorlalte argumente că ne aflăm în faţa unei aşezări dezvoltate spontan de-a lungul drumului imperial.
     În general, zidurile edificiilor au fost extrase pentru material de construcţie, dar pavajele sunt în genere intacte pe suprafeţe întinse. Cercetările de salvare din interiorul oraşului au avut rezultate deosebit de interesante. Din păcate, nici edificiul cu mozaic descoperit pe str. Gemenilor n-a fost conservat, ci s-a permis construcţia modernă peste el.
     Cei care exploatau materialul de construcţie mai cu seamă în sec. XIX şi XX, mergeau după ziduri şi de cele mai multe ori nu au afectat porticele viale, ale căror stilobate şi baze de coloane sunt mult mai bine păstrate. 
     Portic somptuos s-a descoperit la cardo maximus. Un prim şi foarte semnificativ rezultat, în zona de nord-vest a oraşului (grădina nr 98B de pe str. Republicii) a fost secţionarea unui cardo la 62 m de (marginea vestică) şoseaua actuală, desigur la 2 actus de cardo maximus. Acest fapt confirmă ipoteza pe care am susţinut-o în 1990, că trama stradală a oraşului roman a avut un modul de doi actus; ipoteză pe care am deduso din structura actuală a străzilor, care, după cum se pare au fost determinate de ruinele romane, foarte vizibile la suprafaţa terenului. Strada antică este lată de 11,50 m. În secţiunea efectuată aici s-au descoperit plinte ale unui portic, dar din păcate, cu toate că am recomandat să nu se avizeze construcţia unei case, ea există chiar peste secţiunea efecuată de noi în 1991. În general, edificiile au fost tencuite şi am descoperit tencuială pictată policromă, cu motive vegetale, dar şi cu  fragmente ale unor figuri umane. 
     În 2001 am început o cercetare în suprafaţă în zona centrală, nu chiar acolo unde am fi dorit să o facem ca să aflăm unde se află forumul, ci acolo unde am primit permisiunea proprietarului. Deşi această cercetare a fost aprobată de Comisia Naţională de Arheologie ca să se poată trece la o dezvelire şi punere în valoare a oraşului roman şi pentru a împiedica distrugerea lui în progresie geometrică (Fig. 6), în 2002 nu s-a mai încheiat un contract de finanţare pentru continuarea lucrărilor. Evident, acest fapt va încuraja pe cei care neagă valoarea ruinelor celui mai mare oraş din Dacia. Distrugerile vor continua, fără a putea cunoaşte cel puţin cum a arătat acest oraş de aur (Chrisopolis).
     Singurele cercetări continuate din 1999, au fost cele din zona de nord-vest (Fig. 7), unde se pare că există un cartier meşteşugăresc. Cercetările efectuate în colaborare cu universităţile din Londra şi Berlin s-au publicat doar parţial şi se preconizează existenţa unui sanctuar al lui Liber Pater, pentru un scurt răstimp (sfîrşitul secolului II – mijlocul secolului III), deoarece s-au descoperit mai multe piese sculpturale între care şi o splendidă statuetă a lui Liber Pater. Fotografia aeriană din 1979 (Fig. 2, Fig. 8) indică pentru zona imediat învecinată săpăturilor efectuate pînă acum, construcţii de mari dimensiuni.


     Imaginea oraşului antic din Dacia este cea pe care o vom pune în evidenţă prin cercetări ştiinţifice de amploare. Cazul coloniae Aureliae Apulense este similar celui de la Ulpia Traiana; ambele oraşe antice au fost parţial libere de construcţii moderne, fiind singurele care se pretează unei dezveliri şi conservări in situ. Această siuaţie nu este însă percepută de factorii decidenţi şi din păcate nici de populaţia locală. Numai pentru cei care au pregătire de specialitate rezultatele de pînă acum sunt în măsură să contureze imaginea a ceea ce a însemnat oraşul Apulum şi impun cercetarea şi conservarea, cu punerea în valoare a acestor ruine. Fără înţelegerea specialiştilor (principalii vinovaţi de nivelul scăzut al cercetărilor şi de starea precară în care se află protecţia siturilor), fără colaborarea arhitecţilor în elaborarea unor proiecte viabile de protecţie şi conservare a ceea ce nu este construit, nu vom avea sprijinul autorităţilor locale. Deocamdată, deşi Alba Iulia, Partoş şi Ulpia Traiana sunt monumente de importanţă naţională şi conform legii ar trebui să nu se mai permită construcţii, cei care au făcut cercetările prin sondaje de 1,5–2 m se mulţumesc să afirme că «avînd în vedere lipsa unor vestigii arheologice importante, nu se pune problema unor lucrări de conservare».
     
     
     IMAGINEA ORAŞULUI CHILIA ÎN LUMINA SURSELOR DOCUMENTARE DIN SECOLELE AL XIV-LEA–AL XVIII-LEA
      MARIANA ŞLAPAC
     
     Apărută pentru prima dată într-o listă a castelelor patriarhale dependente de Constantinopol, sub Andronic al II-lea, Chilia e încorporată în sistemul militar şi administrativ al Bizanţului, probabil din secolul al XI-lea, pe timpul amplificării extremităţilor nordice ale imperiului cu un lanţ de fortificaţii – sedii ale flotei bizantine pe linia Dunării. Lista posesiunilor constantinopolitane datînd de prin 1318-1323 menţionează „Chilia sau Licostomion” („(( Κ((((( ή((ί (( ((((((((ί((”). Amplasată pe o insulă formată de un braţ al Dunării, Chilia devine un punct de tranzit, o bază de aprovizionare pentru vasele comerciale şi militare care străbăteau ruta fluvială, de o importanţă majoră, de la Marea Neagră pînă la Vicina. Prosperitatea aşezării portuare, trecute în posesia Genovei pe la mijlocul secolului al XIV-lea, e surprinsă în actele notarului italian Antonio de Podenzolo în 1360-1361. Din documente se conturează imaginea Chiliei cu piaţa publică centrală „platea”, biserica de rit ortodox cu hramul Sf. Ion ––, cîteva edificii cu destinaţie specială, trei bănci, loggia comunei genoveze, locuinţe, prăvălii, o moară, portul cu numeroase canale pentru îmbarcare ş.a.
     Mai mulţi specialişti pun problema localizării exacte a Chiliei. Iată ce scrie istoricul romîn C. C. Giurescu: „Existînd în secolele XV–XX două localităţi cu numele de Chilia, şi anume una Chilia Veche, în Deltă, pe un grind, de origine continentală, nu aluvionară, şi alta, Chilia Nouă, pe malul stîng, cercetătorii erau de acord că prima reprezenta, aşa cum o arată şi numele, aşezarea cea mai veche, iar cea de-a doua, aşezarea mai nouă, înfiinţată ulterior”. Un alt istoric romîn, P. P. Panaitescu, lansează ipoteza despre existenţa Chiliei pe malul basarabean. Aici, după părerea cercetătorului, a fost o singură aşezare, astfel Chilia Nouă fiind identică cu Chilia Veche. Dar C. C. Giurescu afirmă că „ori de cîte ori avem dublete topice, dintre care primul însoţit de calificativul „vechi” şi celălalt de calificativul „nou”, întotdeauna primul desemnează aşezarea mai veche, anterioară celeilalte. Acesta e cazul cu Adjudul Vechi şi Adjudul Nou, cu Orheiul Vechi şi Orheiul Nou, cu Tîrguşorul Vechi şi Tîrguşorul Nou, cu Şinca Veche şi Şinca Nouă, cu Tohanul Vechi şi Tohanul Nou, cu Bucureştii şi Bucureştii Noi. Localnicii n-aveau nici un motiv, nici un interes să dea aceste două denumiri în mod greşit, contrazicînd realitatea istorică”.
     Mai multe confuzii apar şi în legătură cu utilizarea dubletului toponimic Chilia–Licostomo (de fapt, ambele denumiri erau folosite şi ca hidronime pentru desemnarea braţului nordic al Dunării). Unele surse istorice par să confirme identitatea acestor aşezări, însă existenţa diferenţierilor teritoriale se deduce din cartografia medievală. Începînd din secolul al XIV-lea, în Delta Dunării găsim diverse variante de indicare a sus-numitelor localităţi: Licostomo–Licostomo, Licostomo–Chieli, Licostomo–el Chielin, Licostomo–Chilia Veche / Chilia Nouă ş.a. Astăzi cel puţin patru localităţi danubiene pretind a fi purtat în evul mediu numele „Chilia/Licostomo”: actualul oraş ucrainean Chilia, situat pe malul stîng al rîului, actualul sat romînesc Chilia Veche, plasat vizavi, pe o insulă din deltă, actualul sat romînesc Periprava, situat pe un grind din dreapta braţului nordic, la cca 20 km în aval de Chilia Veche, şi actualul orăşel ucrainean Vîlcov, aşezat pe continent chiar în faţa Peripravei (fig. 1).
     
     Vom menţiona şi principalele ipoteze referitoare la localizare:
     1. Chilia şi Licostomo sunt două localităţi diferite (adepţi: W. Heyd, R.-H. Beautier, G. Pistarino, G. Airaldi, S. Raiteri, O. Iliescu ş.a.). În cazul de faţă, Chilia Veche e localizată în vecinătatea actualului sat romînesc Chilia Veche, iar Chilia Nouă – pe locul actualului oraş ucrainean Chilia. Licostomul Vechi e localizat în vecinătatea actualului sat romînesc Periprava, iar Licostomul Nou – pe locul actualului orăşel ucrainean Vîlcov. Să ne aducem aminte că „Licostomo” provine de la „Licostoma”, însemnînd în greacă „gura lupului”, iar „Vîlcov” e un topic în care se regăseşte vechea semnificaţie a „gurii lupului” („lup” – „” la slavii de sud, de fapt o traducere a grecescului „Licostoma”).
     2. Chilia şi Licostomo sunt două denumiri ale aceleiaşi localităţi (adepţi: Dimitrie Cantemir, N. E. 
     Iorga, P. Constantinescu-Iaşi, Gh. Pungă, I. Chirtoagă, P. Diaconu ş.a.). În cazul de faţă, Chilia Veche şi Licostomul Vechi prezintă o unică aşezare, localizată în vecinătatea actualului sat romînesc Chilia Veche, iar Licostomul Nou e identic cu Chilia Nouă, aflată pe locul actualului oraş ucrainean Chilia.
     3. Chilia şi Licostomo sunt două apelative – echivalente ale aceleiaşi civilizaţii portuare, alcătuită din două cupluri de aşezări învecinate peste rîu (adepţi: Şt. Andreescu ş.a.). Acestea sunt patru localităţi diferite, amplasate pe locul actualului oraş ucrainean Chilia, în vecinătatea actualului sat romînesc Chilia Veche, în vecinătatea actualului sat romînesc Periprava şi pe locul actualului orăşel ucrainean Vîlcov. Nu se poate vorbi d e o apariţie simultană a tuturor acestor aşezări: numai în decursul a trei secole au existat de la una (vezi Il compasso di navigare din 1296) pînă la patru localităţi (vezi harta lui Domenic Custos din 1596).
     Şi în prezent cercetătorii din diferite ţări aduc dovezi de ordin istoric, toponimic, geografic şi cartografic în sprijinul uneia din aceste ipoteze. Şi în prezent discuţia privind localizarea Chiliei-Licostomului continuă.
     Fortificaţia Chiliei Vechi e atestată pentru prima dată în harta din Codex Latinus Parisinus-7239 – document cartografic întocmit la porunca regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, păstrat la Biblioteca Naţională din Paris (fig. 2). Fiind anterior anului 1396, cînd a avut loc lupta de la Nicopole, el reprezintă cele mai importante oraşe ale Europei de Sud-Est, marcate prin cetăţi şi castele de diferite mărimi. Istoricul romîn O. Iliescu identifică Chilia Veche cu o cetate nenumită la gurile Dunării. Inscripţia din apropiere indică: „” [„baraj? loc pustiu în care trăiesc numai pescarii”]. Într-adevăr, acest loc pustiu şi mlăştinos din dreapta fluviului putea fi preferat de pescari. De pe desen, cetatea Chilia Veche apare ca o construcţie voluminoasă, patrulateră în plan, cu ziduri masive, prevăzută cu două porţi de intrare în partea lor superioară (fig. 3). Anume această fortificaţie ar trebui să figureze în cronica lui A. Bonfinius, care o califică drept interamnis, adică „între rîuri”, de fapt „între braţele Dunării”.
     Suntem de acord cu C. C. Giurescu, care susţine că pe la jumătatea secolului al XIV-lea, cînd tranzacţiile comerciale ale genovezilor au luat amploare, s-a simţit nevoia extinderii oraşului, edificîndu-se mai multe locuinţe, dependinţe şi depozite pe celălalt mal al Dunării. Astfel s-a format o alcătuire urbană nouă ca o prelungire firească a celei vechi, din insulă. Observăm că pe harta din Codex Latinus Parisinus–7239 fortificaţia de la Chilia Nouă lipseşte (vezi fig. 2). Reiese că primele construcţii ale ei au putut fi înălţate doar după lupta de la Nicopole, probabil în perioada anilor 1396–1402. Anume acum genovezii puteau să edifice partea cea mai veche a complexului – citadela, sub protecţia căreia se dezvolta în continuare Chilia Nouă.
     Chilia Veche ajunge în posesia Ţării Romîneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, prin 1402–1403. Pe urmă o stăpîneşte Alexandru cel Bun. Moldova o cedează în timpul luptelor dinastice dintre feciorii acestuia, Ştefan şi Ilie. Ştefan cel Mare face o încercare nereuşită de a o recupera în 1462 şi doar în 1465 oastea moldovenească o cucereşte de la munteni. Dar acum fortificaţia din insulă – extremitatea de sud a Moldovei, e izolată oarecum de restul ţării şi constituie un dezavantaj. De aceea Ştefan cel Mare porunceşte să se clădească o nouă cetate pe malul basarabean, la Chilia Nouă. Fortificaţia este ridicată în 1479, într-un timp record, de la 22 iunie pînă la 15 iulie, pe şantier fiind aduşi „800 de zidari şi 16000 de ajutoare”. Se pare că o parte din materialul de construcţie era alcătuit din piatra scoasă din fortificaţia bizantino-genoveză a Chiliei Vechi, cetatea lui Ştefan cel Mare înglobînd şi fortul genovez al Chiliei Noi. „Cu zidirea noii cetăţi de pe malul stîng s-a dat o lovitură puternică aşezării din insulă; ea a început să decadă, transformîndu-se acum într-o anexă a celei din faţă, invers de cum fusese pînă atunci”.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     Chilia moldovenească era considerată, alături de Cetatea Albă, „poarta creştinităţii”, „cheia a toată Ţara Moldovei, a Ungariei şi a Ţării de pe Dunăre” şi „plămînii Moldovei”. Dar în 1484 ea a fost cucerită de trupele lui Bayezid al II-lea.
     Căutînd să remodelăm o imagine apropiată a Chiliei de odinioară, vom apela la diverse menţiuni documentare. Martorii oculari ne oferă unele detalii referitoare la cetate şi la aşezare. În acest sens sunt revelatoare Cronicile turceşti scrise de Tursun-bei: „Cetatea Chilia [...] este o cetate puternică, ridicată pe malul fluviului Dunărea. Adîncimea şanţului ei era de neînchipuit, iar apa Dunării, fiind scursă în el, cetatea părea ca o insulă. Zidurile şi turnurile erau înalte şi alcătuiau piedici, iar urcarea duşmanului pe ele era cu neputinţă”.
     După cucerirea oraşului, sultanul Bayezid al II-lea porunceşte să se repare construcţiile dărîmate. În 1495, 90 de corăbii otomane sosesc la Chilia cu material de construcţie pentru repararea fortificaţiei de piatră. Cercetătoarea romînă M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru crede că e vorba de cetatea Chiliei Vechi, „pe zidurile căreia turcii au aşezat tunuri «veşnic încărcate» spre a supraveghea trecerea corăbiilor”. Călătorul italian Giovanni Batista de Burgo, care vizitează oraşul între anii 1681 – 1686, consemnează că la Chilia Veche era pus un locotenent al agalei turce care avea reşedinţă la Chilia Nouă.
     Arhidiaconul Paul de Alep pomeneşte „un castel mare şi falnic, foarte vechi şi bine apărat, fiind foarte trainic”. Călătorul italian Niccolo Barsi admiră zidurile impunătoare şi turnurile zvelte ale fortificaţiei. Oraşul Chilia, cu 1205 case, e menţionat în 1659 de episcopul catolic, bulgarul Filip Stanislavov.
     Dar cea mai detaliată descriere a complexului defensiv şi a oraşului ne propune, în 1657, călătorul turc Evliya Celebi. Din relatările acestuia aflăm despre cele trei rînduri de ziduri de piatră şi despre un şanţ adînc, de statura unui om. Cele mai puternice turnuri erau turnul lui („turnul roşu”), („turnul comandantului”), („turnul închisorii”), („turnul plat”) şi („turnul farului”). Un turn mare, reconstruit de paşa, unchiul lui Evliya Celebi, îi purta numele. În cetate se mai găsea moscheea sultanului Bayezid al II-lea.
     Evliya Celebi ne oferă informaţii preţioase referitoare la citadela interioară şi la Vorstadt. În cetăţuia protejată de două şanţuri se găseau locuinţele autorităţilor, cazărmile unor ostaşi din garnizoană şi depozitele.
     Casele din cetate erau plasate de-a lungul străzilor perpendiculare una faţă de alta, podite cu bîrne, sub care se aflau şanţuri adînci. În caz de primejdie, bîrnele se ridicau, iar străzile se transformau în canale umplute cu apă. La capetele lor erau construite case bine fortificate, înzestrate cu metereze de unde se putea trage cu o armă.
     După Celebi, oraşul nefortificat avea o formă pentagonală în plan şi includea 11 mahalale cu case de locuit, înconjurate de curţi îngrădite cu garduri de scînduri. Aici funcţionau cîteva moschei, cea mai frumoasă fiind moscheea lui paşa. Două biserici ortodoxe erau destinate populaţiei băştinaşe. În centrul oraşului, chiar pe malul Dunării, se găsea o baie turcească acoperită cu plumb. În Vorstadt se mai găseau dughene, prăvălii, hanuri pentru negustori şi şcoli.
     Izvoarele grafice care înfăţişează oraşul medieval Chilia nu sunt numeroase. Printre cele mai timpurii se numără desenul cronicarului turc, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, păstrat în Arhiva Palatului Topcapî din Istanbul (fig. 4). Pe acest desen, publicat pentru prima dată de cercetătorul H. G. Yurdaydin, este reprezentat oraşul în partea lui fortificată. Aici cetatea de piatră, flancată de douăsprezece turnuri, e prevăzută cu o poartă care dă spre un debarcader. Aria urbană, aflată în afara zidurilor, ocupă aproape aceeaşi suprafaţă ca şi fortificaţia. Casele joase au acoperişuri în două pante, cu olane.
     ]
     În 1780, călătorul german publică o gravură reprezentînd panorama întregii aşezări, văzută dinspre Dunăre (fig. 5). Şi aici un loc important ocupă fortificaţia. Majoritatea construcţiilor urbane au cîte unul sau două niveluri şi doar minaretele moscheilor alcătuiesc accente verticale.
     Un plan al Chiliei, întocmit de militarii ruşi în 1790, se păstrează la Arhiva de Război din Viena (fig. 6). El a fost menţionat pentru prima dată de cercetătorul romîn M. Docan. 
     O vedere a Chiliei Noi, datată de la începutul secolului al XIX-lea, a fost descoperită de noi la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Romîne (fig. 7).
     Dar cele mai cuprinzătoare date ne sunt furnizate de Arhiva Militară-Istorică a Rusiei din Moscova, unde am găsit mai multe planuri şi vederi necunoscute ale Chiliei, realizate în anii 1770–1900. Printre cele mai însemnate se numără prospectul-perspectiva cetăţii Chilia din 1770, planul cetăţii şi oraşului Chilia din 1790 şi planul fortului Chilia cu indicarea noului proiect de reconstrucţie a cetăţii, executat în 1794 de inginerul francez.
     Prospectul-perspectivă din 1770 înfăţişează fortificaţia dinspre uscat, pe fundalul Dunării. Aici, cu o deosebită acurateţe, sunt reprezentate cele mai mici detalii. Turnurile şi bastioanele, adaptate la artilerie în perioada cînd încă nu erau cunoscute bastioanele italiene, flanchează zidurile de incintă. Citadela apare ca o ultimă redută a fortăreţei. În extramuros sunt plasate casele joase, dispuse de-a lungul străzilor înguste.
     Planul Chiliei din 1790 oferă informaţii referitoare la textura urbană a oraşului, care se întinde în partea de nord şi nord-est a fortificaţiei (fig. 8). În centrul aşezării avem intersecţii de străzi în unghi drept, ceea ce permite lansarea ipotezei despre o fază dirijată a oraşului, poate în perioada domniei lui Ştefan cel Mare. În acelaşi timp este confirmată şi descrierea lui Evliya Celebi despre străzile perpendiculare una faţă de alta. Dar, în cea mai mare parte, trama stradală este neregulată. Zona riverană este lipsită de construcţii. Se pare că odinioară aici erau aşezate depozitele.
     
     
     
     
     Cel mai preţios izvor grafic de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este planul inginerului, întocmit în 1794. El se intitulează: 
     Acest document topografic înfăţişează concomitent o parte a localităţii şi cele trei fortificaţii ale ei: fortul genovez (existent la 1794), cetatea lui Ştefan cel Mare (existentă la 1794) şi cetatea bastionată otomană (inexistentă la 1794, propunere de proiect). Interesant este faptul că fortăreţele de piatră au fost demolate de exact după aprobarea proiectului, în locul lor apărînd o cetate bastionată de plan patrulater cu bastioane la colţuri.
     Pe desen sunt indicate cele mai importante denumiri ale curţilor cetăţii, turnurilor, porţilor, edificiilor de cult, clădirilor cu destinaţie publică, mahalalelor ş.a. în două limbi diferite: turco-osmană (limba oficială a Imperiului Otoman) şi franceză (limba maternă a inginerului). Astfel aflăm că în cetatea lui Ştefan cel Mare au existat două curţi distincte: cea interioară () şi cea exterioară (). Găsim aici turnul lui Ahmed paşa (), „turnul sîngeros” () şi „turnul fetei” (). Remarcăm că „turnul sîngeros” amplifica colţul de nord-est al fortăreţei, iar şanţul de apărare făcea aici o cotitură. Anume aici puteau fi executaţi şi aruncaţi în şanţ condamnaţii la moarte în perioada otomană. În ceea ce priveşte „turnul fetei”, un turn cu denumirea identică a existat la complexul defensiv al Cetăţii Albe. Inginerul ne informează şi despre denumirile porţilor cetăţii moldoveneşti: „poarta mare” (), „poarta mică” (), „poarta dinspre apă” () şi „poarta grecească” (). Ultima poartă e legată printr-o ulicioară de biserica grecească, de fapt biserica creştină ortodoxă a populaţiei băştinaşe, intitulată pe desen église moldave.
     Moscheea cetăţii are denumirea de Sultan Beazit djamy. Pe locul ei a existat o biserică moldovenească construită de Ştefan cel Mare, în care sultanul Bayezid al II-lea a ţinut slujba de vineri după cucerirea cetăţii. Alte moschei din oraş sunt moscheea lui Hadji Ahmet, moscheea arabă şi moscheea lui Kura efendi. Printre clădirile mai importante se numără două mori, vama, salhanaua, depozitele, iar în cetate – cazarma garnizoanei permanente () şi baia lui Hadji Saly (Hadji Saly hammam). Strada principală comercială, çarşia, cu dughene şi prăvălii, se termină într-o piaţă. Aici, alături de biserica moldovenească (biserica Sf. Nicolae zidită de Ştefan cel Mare în 1482 şi reclădită de Vasile Lupu în 1648) se afla o posesiune a armenilor. În perioada medievală a funcţionat aici o biserică armenească. Vizavi, dinspre nord, se găseşte reşedinţa demnitarului otoman Ahmet aga.
     Pe planul lui sunt indicate două mahalale din cele unsprezece menţionate de Evliya Celebi: mahalaua rotarilor (Rotari mahalessy) şi mahalaua ţiganilor (Cingehe mahalessy). Ultima se învecinează cu un cimitir. Reţeaua stradală din zona aferentă cetăţii este neregulată, iar casele dispun de mici curţi cu grădini.
     
     
     
     
     
     
     
     Din păcate, astăzi nu găsim la Chilia nici o urmă de cetate. Ultima fortificaţie, cea bastionată, a fost demolată de ruşi, după tratatul de pace de la Paris din 1856. Oraşul medieval a fost replanificat în reţea hipodamică după proiectul inginerului-colonel rus P. Alexeev.
     Numai izvoarele documentare – scrise, iconografice, cartografice şi topografice ne amintesc despre imaginea de odinioară a acestui faimos port dunărean, fort bizantin, colonie genoveză, tîrg moldovenesc şi raia otomană – un bastion inexpugnabil din zona de sud a Basarabiei.

      
     
     PROMOVAREA PROGRESULUI ŞI MODELAREA IMAGINII TIMIŞOAREI PRIN INTERMEDIUL PRESEI LOCALE DIN SECOLUL AL XIX-LEA
     
     Dezvoltarea economică şi progresul social pe care le înregistrează secolul al XIX-lea se fixează în fondul construit printr-o anumită evoluţie, pentru a cărei descifrare se recurge la diverse surse. Presa vremii este, fără îndoială, una dintre căile de documentare intens exploatate. Aceasta însă are un discurs propriu, care îmbracă informaţia în forme specifice, la rîndul lor trebuind să fie supuse decodificării. De aceea, dincolo de valoarea strict documentară pe care presa o reprezintă pentru înţelegerea evoluţiei urbane, se poate lua în discuţie şi modul în care presa modelează imaginea urbană prin felul în care o reflectă.
     Ca instituţie ce asigură suportul comunicării şi dialogul între componentele corpului social modern, presa ia fiinţă în secolul al XIX-lea, avînd la bază principiul publicităţii. Presa vremii devine singurul mod de vehiculare eficientă a ideilor şi de informare asupra tuturor subiectelor ce interesează societatea. Caracteristice secolului al XIX-lea, idei precum natura societăţii, poziţia individului sau natura progresului social se reflectă în publicaţiile epocii prin referiri la dezvoltarea urbană, la locul individului în cadrul comunităţii ca participant şi beneficiar al progresului social. Astfel, presa devine un factor determinant în crearea unui nou mod de a se autogîndi al societăţii într-o perioadă a expansiunii de capital.
     În general, privit din punctul de vedere al evoluţiei sociale, în oraşul secolului al XIX-lea se înregistrează o percepere a organismului urban de către populaţie ca suport şi generator al unor condiţii improprii pentru sănătate şi de aici ca o ameninţare pentru progresul social. Nu surprinde că presa este repede angajată în propagarea progresului social şi că participă, în măsura în care inventează trecutul, reflectîndu-l într-un anume fel, la influenţarea percepţiei prezentului şi la proiectarea acestuia în dezvoltarea viitoare a oraşului. Tocmai pendularea între reflectarea unei imagini urbane – căreia îi sunt accentuate, conform unei viziuni tradiţionale, deficienţele oraşului nociv – şi propaganda pentru transformări, modernizări şi îmbunătăţiri se face simţită în paginile ziarelor din secolul al XIXlea. Disfuncţiile oraşului sunt în mod special scoase în relief pentru susţinerea unor proiecte ale municipalităţii sau ale societăţilor private.
     Timişoara acestei perioade se înscrie în linia evolutivă generală a epocii, caracterizîndu-se printr-o dezvoltare economică accentuată după 1850, care atrage transformări majore şi la nivel de configuraţie urbană. Faţa oraşului se schimbă şi reconstrucţia după avariile din timpul asediului din 1849 se face cu asimilarea rapidă a tuturor ofertelor pe care progresul tehnic le punea la dispoziţia dezvoltării urbane (tramvai, telefon, telegraf, iluminat electric stradal). Ideea că Timişoara aparţine categoriei oraşelor moderne ale Europei se conturează repede, motiv pentru care publicul trebuie să accepte alinierea oraşului la mentalitatea epocii. Presa secolului al XIX-lea reflectă aceste tendinţe şi joacă incontestabil un rol de modelator al imaginii pe care cetăţenii şi-o construiesc despre propriul lor oraş. Nu întîmplător se face adesea în acest scop trimitere la imaginea unui oraş ideal, modern, dezvoltat – cu localizare geografică certă sau fără a utiliza un anume exemplu de urbe din lumea Apusului industrial – dorindu-se schiţarea perspectivei unei realizări rapide în aceeaşi manieră. Folosind o gamă largă de formule în relaţia sa cu locuitorii, presa le dirijează gustul, opiniile şi justifică adesea un anume demers constructiv sau urbanistic, precum, de pildă, reconstrucţiile de după anul 1850, introducerea iluminatului electric stradal, a tramvaiului, lucrările de înfrumuseţare a oraşului, demolarea zidurilor cetăţii sau construcţia unor clădiri de interes public din domeniul administrativ, sanitar, cultural etc.
     Unele jurnale timişorene, cum ar fi „Temesvarer Zeitung”, unul din cele mai longevive, surprind în paginile lor aspecte din istoria oraşului, susţinîndu-i perspectivele şi propunerile de îmbunătăţire urbană prin articole ample, în vreme ce alte publicaţii reflectă, doar sub forma unor scurte informaţii, transformările cărora le este supus oraşul. În ciuda acestor diferite forme de tratare a subiectelor, modul în care presa timişoreană reflectă şi creează imaginea urbană se caracterizează totuşi prin cîteva aspecte generale.
     – Frecventa revenire la momente din istoria oraşului, prin care cetăţenii sunt învăţaţi propria istorie, tinde să le determine mîndria faţă de oraş şi de valorile pe care acesta le-a produs şi să-i facă să dorească înlocuirea elementelor nepotrivite, pentru ca acesta să cîştige din ce în ce mai mult prestigiu.
     – Dorinţa de a declanşa interesul publicului pentru o evoluţie socială stabilă poate fi identificată la rîndul său şi poate fi interpretată ca o sarcină politică de depăşire a caracteristicilor urbane din prima jumătate a secolului şi de contracarare a urmărilor pe care le-a produs revoluţia, ce semnifica instabilitate şi schimbări sociale violente.
     – Presa promovează ideea implicării cetăţeanului în interesele publice, încercînd să focalizeze conştiinţa civică asupra oraşului ca scenă a propriilor acţiuni. Metoda antitetică de prezentare a imaginii unui oraş, fie cu disfuncţii, fie învechită, în contrapondere cu cea a oraşului opulent, proiectată, dorită sau necesară, ce justifică mîndria locuitorilor, este constant folosită pentru a atrage aprobarea şi participarea comunităţii la promovarea progresului şi transformarea fizionomiei oraşului.
     – Unul dintre argumentele de prim ordin, ce susţin imaginea pe care o construiesc jurnalele pentru Timişoara secolului al XIX-lea, este cel financiar. Descrierea majorităţii construcţiilor importante reparate, transformate sau proiectate şi a operaţiunilor urbanistice şi de echipare edilitară a oraşului este dublată de ample referiri la costul de execuţie şi exploatare. Însoţită de preţul necesar, orice prezentare a problematicii urbane se adresează mult mai direct cetăţeanului, stîrnindu-i interesul pentru evoluţia oraşului, pe care o acceptă ca beneficiar sau la care participă direct ca promotor al progresului.
     Asediul şi distrugerile cărora le-a fost supusă Timişoara în 1849 au produs condiţii propice unor masive intervenţii asupra configuraţiei fondului construit din cetatea Timişoarei. Este în acelaşi timp şi ocazia pentru susţinerea în presă a acestor transformări. La Castelul Huniazilor, de exemplu, grav avariat, aceasta se referă întîi la istoria clădirii, accentuîndu-i importanţa în rezistenţa oraşului în faţa invaziilor şi conchide că după asediul din 1849 castelul a devenit atît de distrus, încît nu se mai gîndeşte nimeni la „renovare”. Se vorbeşte, în schimb, despre un plan de demolare şi refacere, care să facă posibilă păstrarea vechimii şi amintirii victoriilor legate de existenţa sa. Şi oraşul apare în relatările ce-i privesc istoricul, accentuîndu-i-se caracterul eroic, de participant la bătălii şi asedii, conform dominantei romantice a epocii. Perioada de pace relativă, ce-l caracterizează după 1740, este perturbată real doar de revoluţie şi de momentul asediului din 1849, care-i provoacă distrugeri în fondul construit, fiind afectate atît clădirile oficiale, cît şi locuinţele din vecinătatea zidurilor cetăţii. Pentru lucrările de refacere a oraşului, presa vremii foloseşte acum termeni superlativi, prezentîndu-le adesea ca o realizare de excepţie: „din castelul ruinat pe jumătate a ieşit o construcţie monumentală în stil maur” (Sic!).
     Palatul Dicasterial este o a doua clădire monumentală a oraşului asupra căreia se opreşte în mod special interesul presei. Construcţia este prezentată amănunţit, cu detalii tehnice şi costuri de execuţie. În paginile ziarului „Temesvarer Zeitung” este descrisă ca un volum uriaş, adevărat Colosseum al oraşului, amplasat pe locul fostelor depozite camerale de provizii. Destinată autorităţilor civile şi funcţionarilor, construcţia apare ca primită cu bucurie de timişoreni pentru că elimină perturbările derivate din dispersarea autorităţii în mai multe clădiri private. Chiar dacă se recunoaşte diferenţa de scară între acest volum supradimensionat şi ţesutul urban înconjurător, nu se pune problema luării în discuţie a unor criterii urbanistice, insistîndu-se doar pe reprezentativitatea şi semnificaţia pe care Dicasterialul o are pentru prosperitatea oraşului. Susţinerea laudativă a clădirii în paginile publicaţiei se face cu o minuţioasă descriere a efortului financiar şi constructiv. Proiectul se ridică la 800000 de florini, iar dimensiunile construcţiei de 58 x 43 x 10 se înscriu într-un teren de 1,5 iugăre, din care 0,5 iugăre aparţin celor trei curţi. Sunt specificate şi date legate de execuţie, pentru care este indicat un număr de 600 de lucrători, utilajele folosite şi firmele angajate în această lucrare, iar pentru a-i oferi cititorului o idee despre necesarul de material sunt indicate 9-10 milioane de cărămizi, 454 de uşi, 824 de ferestre şi cantităţi uriaşe de plăci de marmură pentru socluri, pavimente şi trepte, volumul lemnului pentru acoperiş sau cantitatea de fier pentru gratiile ferestrelor şi uşilor. Toate aceste date urmăresc prezentarea superlativă a unei construcţii ce devine simbol şi model al refacerii oraşului după noi criterii moderne.
     Şi alte clădiri de interes public ridicate acum înlocuiesc vechi locuinţe din cetate şi sunt prezentate în paginile presei. Spre exemplu, cea a muzeului, începută în 1887, înlocuieşte fosta casă Wellauer, aflată într-o stare avansată de degradare. Datele tehnice sunt prezentate de însuşi autorul proiectului noului muzeu, arhitectul. La rîndul său, acesta insistă asupra costurilor şi motivelor care au determinat propunerea de structurare a construcţiei, indicînd dimensiuni şi făcînd o descriere a compartimentării, rezolvării funcţionale şi a faţadei. Finisajele preţioase, pe care această clădire, concepută în spiritul renaşterii germane, urma să le primească, sunt motivate prin intenţia de a i se da oraşului un imobil semnificativ pentru dezvoltarea ştiinţei şi culturii.
     În acelaşi timp, în deceniile finale ale secolului al XIX-lea, propaganda este dusă şi în favoarea utilizării posibilităţilor locale ale meşterilor constructori sau ale meseriaşilor de înaltă calificare (avînd specialităţi ce puteau fi fructificate în domeniul construcţiilor). Prezentarea numelor acestora, enumerarea contribuţiilor lor face să sporească importanţa acordată clădirilor ridicate pe teritoriul oraşului şi totodată extinde aura calităţii muncii prestate şi asupra altor cetăţeni din clasa de mijloc, posibili participanţi în viitor la îmbogăţirea zestrei construite a oraşului. Admiraţia jurnaliştilor, termenii laudativi utilizaţi în asemenea cazuri servesc atît transmiterii de informaţii detaliate asupra obiectivelor, cît şi reclamei nedisimulate la adresa firmelor sau arhitecţilor antrenaţi în realizarea lor. Astfel, în relatarea laturii financiare a achiziţionării şi refacerii casei Wellauer, informaţia este îmbogăţită prin trecerea în revistă a merituoşilor meseriaşi care au finisat clădirea muzeului bănăţean şi prin descrierea în amănunt a lucrărilor executate.
     Pentru un observator exterior, „oraşul trebuie să ofere imaginea unui bogat municipiu”, afirmă direct paginile presei. De aceea, aceasta caută să reflecte o asemenea imagine şi chiar să influenţeze gustul publicului. Un exemplu de interes îl oferă „restaurarea” Casei Comitatului, cunoscută azi ca „Vechea Prefectură”, lucrare întreprinsă de acelaşi, care prezintă în paginile jurnalelor „” o seamă de explicaţii asupra lucrării, prin care dă motivele transformărilor stilistice cărora le este supusă clădirea care trebuie adusă la imaginea impusă de spiritul vremii. Dincolo de componenta politică, ce încearcă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să determine estomparea influenţei austriece din imaginea Timişoarei, oscilaţiile eclectismului, care în epocă simboliza progres, se cereau asimilate de locuitorii oraşului. Este motivul pentru care ziarele prezintă în termeni de verdict absolut necesitatea alinierii la pasul modei, inclusiv pentru lucrări ce se doresc de restaurare. Astfel, Casa Comitatului, unul dintre cele mai importante monumente baroce ale oraşului, ca şi alte clădiri oficiale din aceeaşi epocă sunt privite critic pentru că aparţin perioadei Zopf, „cel mai slab dintre stiluri”, în vreme ce Vechea Primărie – ajustată la exterior – şi teatrul sunt apreciate ca excepţii pentru „modernul lor stil Renaissance”. De aceea, transformarea faţadelor şi mansardarea acoperişului Casei Comitatului, după modelul Renaşterii franceze, sunt justificate de autor prin depăşirea „plicticoaselor motive ale Zopfului”. Articolele publicate de arhitectul urmăresc nu numai să sublinieze „avîntul epocii arhitecturii”, care „naturalmente oferă întîietate construcţiilor publice monumentale”, ci au şi un scop evident de a educa, de a forma gustul publicului timişorean şi de a familiariza contribuabilii urbei cu noile tendinţe ale arhitecturii. Unele sugestii ale autorului (nerealizate din lipsa fondurilor modeste destinate refacerii) se adresează chiar conducerii comitatului, de exemplu, îndrăzneaţa propunere a decorării faţadei „cu sgraphito colorat” „pentru a evidenţia cu posibilă monumentalitate această demnă emblemă a bogatului municipiu renumit pentru cultura sa”.
     Semnatarul articolelor se exprimă în cuvinte alese, laudative la adresa oraşului aflat în avînt economic, recurgînd la tonul utilizat de jurnalele epocii. Ziariştii nu se sfiesc să folosească restaurarea acoperişului Casei Comitatului pentru a elogia conducerea urbei, identificînd edificiul cu „stîlpul susţinător” al regiunii ocîrmuite de „cei trei sute de viteji” aleşi. Prezentarea acestei construcţii emblematice, care personifică puterea politică dată, este încărcată cu detalii financiare, mai apropiate de înţelegerea populaţiei, atunci cînd noile probleme întîmpinate pe parcursul restaurării par să contureze iminente majorări de cheltuieli. Fără să renunţe la tonul ce trădează „loialitatea politică”, doar cu o notă de îngrijorare, ziaristul încearcă liniştirea contribuabililor: „după cum ne-am informat cercurile administrative ale comitatului se străduiesc să nu fie nevoite să impună plătirea unor impozite suplimentare”.
     În general, presa timişoreană este atentă la detaliul prezentării noii feţe a oraşului, ale cărui prosperitate şi dezvoltare din a doua jumătate a secolului al XIX–lea trebuie să fie reflectate cît mai sugestiv. Noile construcţii sunt descrise publicului în amănunt, după ce acesta a fost pregătit pentru receptarea lor ca o necesitate pentru oraş şi ca o condiţie a progresului acestuia. Mijloacele prin care i se oferă cititorului imaginea oraşului modern şi prosper, care trebuie să îl înlocuiască pe cel cunoscut, sunt diverse. Pentru construirea unui nou spital orăşenesc, de pildă, se face o prezentare în termeni catastrofici a celui existent în centrul oraşului, aflat şi astăzi în funcţie. Clădirea este socotită a fi în aceeaşi „stare patriarhală” care caracterizează spitalele oraşului, incompatibilă cu un oraş modern. Construcţia este parţial folosită de spital şi parţial serveşte ca locuinţe închiriate. Este descrisă ca rău canalizată, umedă şi nesănătoasă, fără apă curentă şi cu deficienţe funcţionale datorită singurului acces destinat tuturor categoriilor de utilizatori sau lipsei unora dintre serviciile medicale necesare bunei sale funcţionări. Prezentarea accentuează dezordinea provocată de coexistenţa spitalului cu locuinţele şi alte minusuri ale clădirii, cum ar fi o singură scară de lemn, periculoasă în caz de incendiu şi prea îngustă pentru transportul bolnavilor, inexistenţa capelei şi a morgii, iar, în concluzie, se accentuează că edificiul nu corespunde unui oraş civilizat. Această descriere negativă are în schimb un motiv clar: propaganda şi susţinerea, binevenite de altfel, pentru un spital nou.
     Metoda contrapunerii unor imagini pozitive şi negative ale oraşului aflat în proces de extindere este folosită de jurnalele vremii pentru a prezenta persistenţa laturii "medievale" a vieţii cotidiene din cetate şi din relativ noile cartiere situate în afara fortificaţiilor. O problemă reluată de presă în fiecare primăvară este cea a inundaţiei unor cartiere şi a distrugerii zonei industriale de către viiturile necontrolate. Sunt semnalate în pericol în special zonele Iosefin şi Fabric şi uneori sunt amintite eforturile cetăţenilor pentru evitarea inundării oraşului, prin astuparea „gurilor canalurilor” şi „ridicarea ţermurilor”. Procurarea apei potabile şi necesitatea canalizării aşezării, alături de sistematizarea străzilor, renumite pentru starea lor necorespunzătoare, revin la fel de frecvent în paginile ziarelor. Problemele Timişoarei sunt puse şi în relaţie cu strădaniile de a le rezolva ale consilierilor oraşului, cărora presa le susţine sau elogiază activitatea. Astfel, canalizarea centrului ar „constitui un moment crucial, atît în dezvoltarea oraşului nostru”, cît şi „în domeniul sănătăţii publice”; referatul trimestrial întocmit asupra situaţiei închisorii din Timişoara apare evidenţiind „condiţiile excepţionale de sănătate din instituţie raportate la numărul (mare al) deţinuţilor”; sistematizarea căilor principale de acces – în şi din oraş – discutată în şedinţele consilierilor, unde se hotăra cumpărarea din banii publici a unor terenuri sau imobile care urmau să fie demolate în vederea îmbunătăţirii circulaţiei, este în egală măsură susţinută de jurnalişti. Această „cale” de sistematizare a fost urmată de consiliul oraşului timp de cîteva decenii, făcînd necesară şi furnizarea informaţiilor justificatoare pentru  cetăţenii care, legaţi de istoria oraşului, se ridicau împotriva dispariţiei unor clădiri familiare lor. Astfel sunt "apărate" de către jurnalişti propunerile consiliului orăşenesc făcute pentru demolarea Caselor Stefanovits şi Mocioni şi acţiunile de desfiinţare a porţilor fostei cetăţi. 
     La sfîrşitul secolului al XIX-lea Timişoara a devenit un puternic centru industrial şi de afaceri, iar atenţia ziariştilor este captată şi de pătrunderea mijloacelor moderne de îmbunătăţire a traiului prin asfaltarea străzilor, introducerea tramvaielor cu cai, apoi a celor electrice, „plantarea” stîlpilor pentru firele ce furnizează curentul produs de societăţile pe acţiuni etc. Descrierea acestora popularizează curentul electric, iar micile articole critice sau sarcastice contribuie chiar la grăbirea măsurilor de înlăturare a neajunsurilor legate de funcţionarea sistemului. 
     După 20 de ani de la distrugerea sa în revoluţie, oraşul este în plin progres, crescînd în importanţă şi prosperitate a populaţiei. Nevoia de locuinţe este identificată cu o piedică în calea dezvoltării sale. Astfel, între articolele care se opresc asupra nevoilor Timişoarei, referirile pe care presa le face la necesarul de locuinţe şi spaţii de cazare pentru călătorii ce trec prin oraş revin frecvent. În acelaşi timp sunt aduse la cunoştinţa publicului căutarea soluţiilor şi posibilităţile de rezolvare. Una dintre acestea promovează constituirea unor asociaţii, după modele apusene, care în regim de împrumut, avansează fonduri unor „funcţionari cumpătaţi”, promiţîndu-le „transformarea în proprietari de case”. Astfel, uniunea funcţionarilor a preconizat construirea în zona Fabric, lîngă alee, în piaţa funarilor, a unui cartier format din „suta de case”, pentru funcţionarii cu venituri modeste. Returnarea sumei avansate urma să se facă în rate, în decurs de 10–15 ani, avînd drept condiţie de bază punctualitatea plăţilor scadente, a căror nerespectare putea duce la pierderea proprietăţii. Articolele axate pe această problemă, oferă şi detalii legate de mărimea casei, de posibilitatea obţinerii locuinţelor în funcţie de suma aflată la dispoziţia doritorilor etc. Ele constituie atît o reclamă atractivă, cît şi atenţionări asupra severităţii aplicate contractelor dintre părţi.
     Presa sugerează şi alte căi pentru obţinut fonduri destinate construirii de locuinţe, din disponibilităţi bancare sau propune terenuri ce s-ar putea ocupa. Un amplasament ce revine în interesul ziarelor este cel al spitalului orăşenesc, socotit impropriu acestei funcţiuni, altul vizează locul sălii din curtea piariştilor, unde se află „o baracă murdară şi dărăpănată”.
     Rezolvarea problemei spaţiului locativ în deceniul al şaptelea nu a însemnat doar sporirea numărului de locuinţe. Necesitatea acută de salubrizare a centrului  aglomerat al oraşului, locuit în mare parte de familii numeroase, dar bine situate, a generat ample discuţii legate de canalizare, de supraetajări şi de asigurare contra incendiilor foarte dese. Ziarele vremii au trecut la publicarea unor articole de informare, de popularizare a unor cunoştinţe legate de măsuri elementare de ocrotire a sănătăţii publice. Construirea hornurilor, a locuinţelor în jurul unor curţi („cu o latură deschisă, ca o potcoavă”), necesitatea forării fîntînilor adînci, săparea unor canale colectoare „moderne” pentru asanarea cetăţii devin subiectele zilei. Unele articole sunt preluate din ziarele centrale sau chiar „comandate” unor specialişti ai acestor teme. Se remarcă, de exemplu, strădania în îndreptarea unor carenţe ale sistemului sanitar a medicilor oraşului care, prin articole publicate în serii scurte, se adresează publicului cititor cu scopul vădit de educare, nu doar de informare.
     Sub aspectul folosirii fondului construit în deceniul al şaptelea al secolului, paginile jurnalelor surprind şi un oraş în criză de spaţii pentru cazarea călătorilor. Timişoara apare ca un oraş industrial şi comercial dezvoltat, pentru care nu poate lipsi fluxul străinilor, în care circulaţia şi comunicarea sunt în creştere şi unde hanurile sunt mereu supraaglomerate. Situaţia existentă este motivul propagandei pentru construirea unui hotel cu capital privat, pe terenul Şcolii Militare de Călărie, lîngă poarta Petrovaradinului. Susţinerea jurnalistică pentru acest obiectiv este mai veche şi pledează pentru înfiinţarea unui consorţiu pe acţiuni, care să gestioneze fondurile acestei investiţii. Între efectele benefice ale construirii hotelului ziarul reţine: mulţumirea oraşului, a străinilor sosiţi în Timişoara, înfrumuseţarea sa şi venirea unui număr mai mare de interesaţi în afaceri aici şi sporirea numărului de funcţionari. Hotelul, apreciat la 50–60 de camere permanent ocupate, este pus sub semnul rentabilităţii, aspect ce răzbate ca element director al întregii prezentări. Construcţia a fost de altfel, realizată într-un ansamblu care a inclus şi noul teatru, pentru care presa dedică o întreagă serie de articole, îndeosebi în urma incendierii sale, la scurtă vreme după construire.
     De data aceasta nu se mai pune problema necesităţii, unanim acceptate de oraş, a existenţei teatrului, ci a modului de reconstrucţie a acestuia în relaţie cu hotelul sau independent. Factorul economic este cel pentru care pledează din nou paginile presei, care comentează costurile celor două variante şi ajunge la concluzia, pe care o şi susţine, că refacerea împreună cu hotelul se reduce la 150.000 de florini, faţă de cei 250.000, cîţi ar fi necesari pentru o construcţie independentă. Ingenios, discursul accentuează dificultăţile tehnice şi costurile ridicate pentru fundarea unei noi clădiri a teatrului şi insistă în mod special asupra fondurilor pe care oraşul le-ar economisi în favoarea cetăţenilor dacă se optează pentru refacerea clădirii pe acelaşi amplasament şi în formula iniţială.
     Dispariţia vechiului teatru, demolat, pentru ca pe terenul său să înceapă în  anul 1878 zidirea Şcolii Reale Superioare, este privită, în schimb, cu nostalgie şi ca o inevitabilă pierdere dintr-un „trecut luminos” al oraşului, dar se adaugă subtil: „cînd nu exista cale ferată şi telegraf” şi cu o doză de umor: „cînd nu se muncea pentru perceptorul de impozit”. Nostalgia „vremurilor de aur” îmbracă oraşul ori de cîte ori ziarele fac referiri la trecutul eroic al acestuia, dar în acelaşi timp nu ezită să sensibilizeze publicul faţă de condiţiile nesănătoase de locuire, care sunt scoase în prim plan atunci cînd se doreşte promovarea modernizării.
     Un capitol aparte al evoluţiei urbane, pe care îl reflectă presa finalului de secol, este dedicat defortificării oraşului. Prezentarea necesităţii demolării cetăţii se face cu un întreg arsenal de abilităţi gazetăreşti, de la nostalgia trecutului şi deplîngerea inevitabilei dispariţii a clădirilor istorice, pînă la piedica pe care vechile ziduri o constituie în faţa dezvoltării unui oraş modern şi potrivit sănătăţii locuitorilor săi. Demolarea porţilor cetăţii, începută în 7 aprilie 1891 este un pretext pentru a privi retrospectiv în istoria oraşului şi, în acelaşi timp, ocazia de a familiariza cititorii cu planurile de viitor şi cu începutul unei ample operaţii cu scop de asanare a unui neajuns. Cetatea este identificată cu o cauză a disconfortului resimţit de locuitori în timpul verii, dispariţia ei fiind privită ca o condiţie a îmbunătăţirii sănătăţii oraşului. Informarea timişorenilor asupra demolării cetăţii, apărută lapidar în paginile jurnalului „Dreptatea” exprimă însă sintetic o întreagă mentalitate a epocii şi un mod de a percepe imaginea urbană. Între alte informaţii este inserată şi ştirea începutului demolării zidurilor „Timişorii, cari în decurs de atîţia secole au dat pept şi au respins cu isbîndă duşmanii ţerii Banatului şi ai monarhiei întregi”. Motivaţia este clară şi directă: „Prin derimarea acestor ziduri începe a se împlini o vechiă dorinţă a cetăţenilor Timişorii. Oraşul, eliberat de aceste cătuşe formidabile, se va putè mai bine estinde şi dezvolta şi starea sanitară întreagă va fi cu mult mai mulţumitoare”.
     „S-a creat o nouă epocă în viaţa circulaţiei din oraş” prin „deschiderea porţilor cetăţii”, exclama un ziarist, preamărind meritele fostului primar, , lăudat şi pentru înfiinţarea Şcolii Reale Superioare de stat şi „ridicarea unei clădiri decorative în stilul unui adevărat palat” care să o găzduiască. Dincolo de accentuarea meritelor şi de elogierea unui fost edil şi om politic cu perspective însemnate în viaţa oraşului în articole specifice unui ziar cu pronunţat profil politic, asemenea rînduri trădează şi mîndria cetăţeanului care se simte părtaş la realizarea unui oraş foarte modern, a unui contemporan participant la modelarea „feţei” aşezării alături de personalităţi proeminente.
     În aceeaşi manieră este fixată de presă şi activitatea primarului, cînd aceasta reflectă imaginea Timişoarei moderne. Puternic mediatizate la finele secolului al XIX-lea, demersurile sale, făcute pentru sistematizarea şi unificarea cartierelor urbei, au fost aprobate de mai toţi locuitorii oraşului. Extinderea liniilor pentru mijloacele de circulaţie în comun, mutarea unor depozite şi linii ferate în afara zonelor centrale, promovarea unui „centru civic” civilizat, iluminat, uşor accesibil tuturor, sunt reflectate în presă într-o formă ce lasă impresia că toţi cetăţenii participă deopotrivă la viaţa publică a aşezării şi că aceste modificări ajută la uşurarea traiului oricărui locuitor. Cuvîntul primarului, prezent deseori în paginile ziarelor prin „interviuri”, cu ton hotărît, dar cu sens clar educativ, explică necesitatea intervenţiei asupra planului oraşului. Numeroasele sale discursuri, prelegeri legate de sistematizare, sunt prezentate de presa locală la intervale diferite în timp şi ulterior se regăsesc într-un volum omagial, ilustrat cu fotografii ale realizărilor edilitare importante. Ele se adresează orgoliului cetăţeanului contemporan, subliniind importanţa modernizării oraşului la cote europene, dar accentuînd în acelaşi timp şi faptul că oraşul viitor este abia conturat.
     Presa cultivă astfel o imagine prosperă a oraşului, fixîndu-i şi justificîndu-i diferite momente ale dezvoltării în plan urbanistic şi edilitar, precum iluminatul stradal, introducerea tramvaiului, lucrări de canalizare, plantări de spaţii verzi, pe care le integrează în sugerarea unei  generale preocupări pentru progresul urban. Imaginea pe care o creează astfel nu se rezumă numai la o detaliată descriere a momentului prezent ci se proiectează în acelaşi spirit şi asupra evoluţiei viitoare a oraşului. De pildă, pentru viitorul palat muzeal, un palat cultural gîndit după tiparele vremii, care nu a mai ajuns să fie construit, presa dă o descriere detaliată. Se dorea pentru Timişoara o clădire monumentală, care să devină o „podoabă a unei pieţe principale a oraşului”, pentru care urmau să fie plătite 200000 de coroane. Grandioasă, clădirea urma să conţină colecţiile Societăţii de Istorie şi Arheologie, cea de ştiinţe ale naturii, etnografie, tablouri şi arte frumoase, biblioteca oraşului, birouri ale diferitelor societăţi ştiinţifice, o editură, locuinţe pentru funcţionari, sală de concert, sală de conferinţe, spaţii comerciale şi şcoală de muzică. Descrierea amănunţită a modului de organizare propus pentru fiecare compartiment funcţional, cu tipul de iluminare a încăperilor, specificarea pe dimensiuni şi număr de camere, dau imaginea unui proiect grandios.
     Chiar dacă palatul muzeal a rămas pentru Timişoara o imagine virtuală, prezentarea sa în perspectiva dezvoltării urbane relevă o altă faţetă a construirii şi reflectării imaginii oraşului în mentalul colectivităţii. Pentru oraşul sfîrşitului de secol, acest volum monumental şi amplasamentul său, care în perioada interbelică a fost ocupat de Catedrala Ortodoxă, au constituit o vreme subiectul conturării unui nou model ce trebuia să exprime progresul viitor al oraşului.
     Se transmite astfel şi presei din secolul al XX-lea aceeaşi formulă de a scoate în prim plan ideea modernizării oraşului, fără prea multă preocupare pentru reliefarea valorilor sale istorice. Această înţelegere limitată a importanţei arhitectural-urbanistice a fondului construit, pe care a favorizat-o şi tăcerea presei, a făcut ca Timişoara să piardă sau să-şi transforme uşor numeroase clădiri de secol XVIII sau XIX pentru a se apropia de modelul imaginii moderne.
     Influenţa unei asemenea mentalităţi se face simţită şi astăzi, cînd atitudinea presei rămîne mult mai activă în susţinerea schimbării şi modernizării oraşului decît în prezentarea problemelor de protejare a moştenirii sale istorice.
     
     REPREZENTĂRI GRAFICE ALE ORAŞELOR DIN ROMÎNIA. SECOLUL AL XIX-LEA. CARACTERISTICI
      ANDA-LUCIA SPÎNU
      
     Secolul al XIX-lea este unul complex, însumînd evenimente şi fenomene politice şi economice care modifică radical aspectele sociale şi mai ales cele ce ţin de viaţa culturală.
     Important pentru înţelegerea caracteristicilor reprezentărilor de oraşe din acest secol mai este şi un alt element nou: artiştii nu mai produc exclusiv pentru elite. Arta coboară în stradă datorită creşterii nivelului de instruire a publicului, iar negustorii de artă îşi extind considerabil piaţa.
     Gustul publicului pentru anumite categorii ale artei era întreţinut de succesul multor pictori de mîna a doua, autori ai unor imagini populare. Picturile multor mediocrităţi – din punctul de vedere al istoriei artei – au avut multă vreme aceeaşi importanţă ca tablourile marilor maeştri. Toţi peisagiştii consideraţi „de mîna a doua” sau chiar „mai puţin onorabili” expuneau în secolul al XIX-lea la Royal Academy sau la Salonul de la Paris.
     La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, datorită bogatelor descoperiri arheologice (printre cele mai importante fiind cele de la Pompei, Atena, din Egipt sau Mesopotamia), apare în pictură aşa-numita perioadă „ruinistă”, cînd arhitectura şi subiectele antice sunt temele principale. Este perioada stilului neoclasic – care va domina primele trei decenii ale veacului –, cînd antichitatea greco-romană sau Egiptul faraonilor sunt folosite ca modele. 
     Campania lui Napoleon în Egipt prilejuieşte şi apariţia unei mode „orientaliste”, care va caracteriza mai ales arta franceză de la începutul secolului al XIXlea şi care va dura aproape întreg veacul. Ţările Romîne se aflau pe ruta călătorilor spre Orient şi erau, din punctul lor de vedere, la fel de exotice ca şi acesta.
     Odată sfărîmat visul imperial al lui Napoleon şi întoarcerea la ideea statelor naţionale, curentul romantic – apărut anterior în toate domeniile culturale –, este cel care se impune în artă, manifestîndu-se prin interpretări locale. Bazat pe exprimarea sentimentului dat de contemplarea naturii, romantismul se deosebeşte faţă de neoclasicism mai ales prin refuzul modelului unic (antichitatea) şi investigarea directă a realităţilor naţionale.
     Datorită dezvoltării tehnicii gravurii şi a posibilităţilor de multiplicare tipografică încă din secolul al XVIII-lea, călătorii epocii romantice care – odată întorşi acasă – îşi vor publica impresiile, o vor face apelînd din plin (pe lîngă text) şi la imagini. Pentru că – ne spune cel mai bine Marian Popa – atunci „cînd călătorul nu crede în posibilităţile cuvîntului în fixarea peisajului, el recurge la desen, pe care-l poate executa el însuşi sau un pictor angajat în acest scop”, deoarece romantismul dă „posibilitatea de a porni în ilustrare de la un text dat, sau invers, de a ilustra un desen printr-un text”.
     Peisajul renaşte acum şi odată cu el şi imaginile urbane, ce prezintă unele particularităţi interesante. Artistul nu mai este interesat să reprezinte cît mai fidel şi mai detaliat scenele urbane, ca în secolele XVII–XVIII, ci era interesat să surprindă „valenţele picturale ale arhitecturii”. 
     Dacă majoritatea imaginilor din secolele XV–XVIII erau vederi generale, reprezentînd oraşele romîneşti ca un ansamblu, începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea sunt înfăţişate doar unele aspecte ale acestora. Chiar şi puţinele vederi generale realizate în acest secol dau o atenţie deosebită detaliilor. Aceasta va fi caracteristica principală a reprezentărilor grafice ale oraşelor din secolul al XIXlea. 
     Autorii imaginilor de oraşe din secolele anterioare erau majoritatea anonimi şi de cele mai multe ori se mulţumeau să copieze reprezentări mai vechi, pe cînd cei din secolul al XIX-lea sunt mai toţi pictori de profesie, sau cel puţin artişti amatori, prezenţa lor „la faţa locului” fiind aproape întotdeauna documentată. 
     În mai puţinele reprezentări parţiale de oraşe ale secolelor anterioare, artiştii înfăţişau construcţiile în cele mai mărunte amănunte, pe cînd la mijlocul secolului al XIX-lea accentul se punea pe alegerea acelor detalii care se pretau cel mai bine reprezentării picturale. 
     Imaginile înfăţişau doar părţi de oraş, în marea lor majoritate reprezentînd biserici, reşedinţe domneşti sau alte monumente importante din punct de vedere arhitectonic. De multe ori însă, în special în a doua jumătate a secolului, se preferă, din contră, locurile anonime. 
     Cel care a analizat adevăratul fenomen al călătoriei documentariste din secolul al XIX-lea este Adrian-Silvan Ionescu, care ne spune că, în drumul lor înspre sau dinspre Orient, mulţi călători britanici au vizitat şi provinciile romîne. Ei erau, la începutul secolului, cînd Europa era frămîntată de războaiele napoleoniene, aproape singurii care călătoreau, fie porniţi în misiune, fie de plăcere. Aceşti călători aveau aplicaţie la desen, ilustrîndu-şi ei înşişi memorialele de drumeţie, sau angajau un pictor pentru a realiza imaginile ce urmau a fi publicate, din nevoia de a-şi informa din toate punctele de vedere cititorii. 
     Ca şi în secolele anterioare, cele două capitale Ţărilor Romîne fac obiectul majorităţii reprezentărilor grafice ale oraşelor romîneşti din secolul al XIX-lea.
     Dintre imaginile artiştilor englezi, reprezentînd parţial oraşe romîneşti, am ales una a pictorului George Edwards Hering înfăţişînd un monument reprezentativ al Transilvaniei, Castelul de la Hunedoara (fig. 1), şi – la polul opus – o scenă cotidiană cu fundal arhitectural, Nuntă la Orşova (fig. 2), a pictorului William Henry Bartlett.
     Artiştii francezi călători pe meleagurile noastre sunt cei care ne-au lăsat cele mai multe imagini parţiale (dar şi vederi generale), ale oraşelor romîneşti din secolul al XIX-lea. Fie că sunt consideraţi artişti profesionişti de o valoare incontestabilă, artişti modeşti, sau simpli amatori, desenele, picturile sau gravurile create de aceştia au pentru cercetătorul istoriei oraşelor – şi nu numai – o valoare de document istoric.
     Dintre foarte numeroasele imagini realizate în secolul al XIX-lea de către artiştii francezi care au vizitat Ţările Romîne, am ales doar cîteva, pe care le-am considerat ca fiind reprezentative. Prezentarea lor este în ordinea publicării, excepţie de la regula cronologiei făcînd prima imagine a lui (publicată în 1843), deoarece consider că este mai indicat să fie prezentată alături de cea de a doua, publicată ceva mai tîrziu (în 1848). 
     Acestea se încadrează în categoria reprezentărilor parţiale de oraşe, unele înfăţişînd monumente reprezentative din punct de vedere politic, social sau cultural, importanţa detaliilor arhitecturale fiind în acest caz evidentă (fig. 3-4, 7-9, 11, 13-15, 17-18), altele prezentîndu-ne locuri anonime ale oraşelor, pline de viaţă, nici în acest caz nefiind uitate amănuntele legate de arhitectura specifică a locului (fig. 5-6, 10, 12, 16):
     – trei imagini ale pictorului Auguste Raffet: Mitropolia din Bucureşti (fig. 3), Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti (fig. 4) şi o Vedere a Iaşului (fig. 5) din balconul hotelului St. Petersburg;
     – trei imagini ale oraşului Iaşi în anul 1845, realizate de J. Rey: o Vedere a străzii principale (fig. 6), vederea Spitalului Sf. Spiridon (fig. 7) şi Vederea Mitropoliei (fig. 8);
     – două imagini ale pictorului Auguste Diedonné Lancelot: Biserica Stavropoleos din Bucureşti (fig. 13) şi Biserica mănăstirii Curtea de Argeş (fig. 14).
     Puţini călători de limbă germană au vizitat Ţările Romîne în secolul al XIXlea. Aceştia sunt interesaţi mai mult de latura etnografică, peisajul arhitectural trecînd pe un plan secundar. În schimb, oraşele Transilvaniei sunt foarte bine reprezentate în această categorie de imagini. Am ales cîteva:
     – două imagini din Braşov, o Biserică romînească (fig. 15), dar şi o Stradă oarecare (fig. 16) ale pictorului;
     – două reprezentări ale unor monumente istorice dispărute între timp ne oferă sibianul Johann Böbel: Poarta Cisnădiei din Sibiu (fig. 17) şi Poarta Turnului din Sibiu (fig. 18).
     Reprezentările grafice ale oraşelor au o dublă valoare: pe de o parte cea artistică, iar pe de altă parte una documentară ce le transformă într-un instrument util istoricului.
     Deşi se consideră, în general, că desenele, gravurile şi chiar picturile amintite aici fac parte – în cel mai bun caz – din categoria artei „mici” (arta „mare” fiind reprezentată de pictura de şevalet sau fresca), pentru studiul istoriei oraşelor este mai puţin important dacă imaginile acestea sunt considerate neoclasice sau dacă aparţin curentului romantic. Picturi de mare valoare (ca cele ale unui Guardi, Canaletto, Carot sau Constable de exemplu) au pentru studiul reprezentărilor grafice de oraşe mai ales valoare documentară, la acelaşi nivel cu desenele, gravurile, picturile unor „iluştri” necunoscuţi.

PROMENADELE BRAŞOVULUI
      ANCA MARIA ZAMFIR
     Amenajarea promenadelor la Braşov se înscrie în preocuparea pe care o manifestă în secolul al XIX-lea toată Europa, pentru modernizarea urbană şi adaptarea oraşului la necesităţile vieţii burgheze. Apariţia promenadelor în oraşele europene foste cetăţi, înconjurate de ziduri de apărare, este o consecinţă a demolării totale sau parţiale a acestor centuri fortificate devenite inutile. În jurul tuturor acestor cetăţi au existat, în exteriorul zidurilor, poteci care făceau legătura între porţile lor. Acestea au fost germenii viitoarelor promenade, care vor fi amenajate pentru a înfrumuseţa oraşele în zonele unde centura de ziduri a fost demolată şi pentru a oferi locuitorilor locuri de plimbare, în afara incintei aglomerate a oraşului.
     Apariţia promenadei, ca loc de loisir în structura oraşului, este o consecinţă a modului de viaţă burghez, care implică o organizare a timpului de lucru şi a celui social, cu o creştere a timpului liber, care stimulează, printre alte activităţi, ritualul plimbării. Plimbarea de duminică în parcurile şi împrejurimile oraşului devine, pentru burghezia europeană, mai ales către sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd timpul loisirului creşte, un moment important al vieţii sociale, prilej de delectare, de prezentare a statutului social şi de participare la parada vestimentară. Ritualul promenadei, „considerat mult timp un avantaj al burgheziei, se propagă dintr-o dată la sfîrşitul veacului. Acum ritualul plimbării este stimulat de creşterea timpului liber şi de dorinţa de a participa la parada vestimentară, ceea ce modifică statutele
sociale şi autorizează visul la contactul efemer“. „Plimbarea burgheză în secolul al XIX-lea nu este numai o plăcere, predicată de apostolii medicinei naturale, ci şi un ritual codificat, care respectă anumite clivaje cu stricteţe. Ea autorizează emoţia prezentărilor şi întîlnirilor, dar şi expresia ostentativă a dispreţului. Pe alee, fiecare poate veni să-şi verifice poziţia”. Ritualul plimbării implică un cod al gesturilor, al atitudinilor şi al vestimentaţiei. 
     Promenada este la Braşov, ca şi în întreaga Europă, nu numai un loc frumos de plimbare. Dincolo de delectarea pe care aceasta o oferă, ea este un pretext de a te arăta, a stabili şi a întreţine contacte. Aici se nasc şi mor idile, aici se observă şi se bîrfeşte; copiii, plimbaţi de bone, mănîncă îngheţată şi prăjituri. 
     La sfîrşitul secolului al XIX-lea, promenadele mari ale Braşovului înconjurau oraşul pe trei laturi ale vechii cetăţi: latura dinspre Tîmpa, latura dinspre Braşovul Vechi şi dinspre Blumăna şi latura dinspre dealul Raupenberg. Ele erau următoarele: Promenada de Sus (Burgpromenade), Promenada de Jos (Untere Promenade) şi Promenada Livezii Poştei (Postwiese Promenade), numită mai tîrziu Promenada Regală (). Amenajarea lor s-a făcut, ca şi în oraşele europene foste cetăţi, pe spaţiile din exteriorul incintei fortificate, pe locul vechilor şanţuri de apărare (Promenada de Jos) sau pe dealurile din imediata vecinătete a oraşului (Promenada de Sus, Promenada Regală), care ofereau o privelişte agreabilă. Incluse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în planurile de urbanism, ele sunt parte integrantă a programului de înfrumuseţare a oraşului. Alături de acestea, pînă la sfîrşitul secolului, s-au mai amenajat şi alte alei astfel că, la 1900, vechea cetate era înconjurată de o centură de drumuri rezervate plimbării braşovenilor.
     Promenada de Sus (Burgpromenade) (foto 3), se află în partea de sud-est a cetăţii, de-a lungul zidului acesteia, în exteriorul lui, înspre Tîmpa. Pe această latură a cetăţii, sistemul de fortificare implica zidul principal al cetăţii, construit din piatră şi cărămidă, prevăzut cu guri de tragere. De-a lungul său, situate la 110 metri unul de altul, erau turnuri pătrate, construite din piatră de carieră, al căror rol principal era supravegherea zidului. Înspre exterior, zidul era apărat de două şanţuri adînci, între care era un val de pămînt. Deoarece această latură a cetăţii era cea mai sigură, fiind protejată natural de muntele Tîmpa, şanţurile de aici, săpate în prundişul muntelui, nu erau pline cu apă, ci uscate. La începutul secolului al XIX-lea, şanţurile oraşului nu erau îngrijite. În anii ’40, şanţurile adînci dintre Turnul Postăvarilor şi Turnul Pielarilor erau folosite ca loc pentru aruncarea hoiturilor cîinilor ucişi în oraş. În susul şanţurilor, între cele două turnuri de veghe aflate în amonte de Bastionul Ţesătorilor şi de Turnul Postăvarilor, curgea odinioară un canal (). De-a lungul lui, o potecă îngustă făcea legătura dintre Schei şi Blumăna.
     În anul 1824 amenajează aici, aproape în întregime pe cheltuială proprie, o promenadă. În anul 1839, aceasta este lărgită, în anii următori se pun bănci, iar în anul 1857 se proiectează construirea unui chioşc şi a unui closet rămas, se pare, în faza de proiect. În anul 1874, sălciile de pe malul canalului sunt înlocuite cu pomi frumoşi.
     În anul 1884, se solicită din nou amenajarea unui WC public, „o comoditate a cărei necesitate se cerea demult prin faptul că acest frumos drum de plimbare este folosit vara şi de cei cărora le-a fost prescrisă întrebuinţarea apelor de sau a altor ape minerale, al căror efect precipitat le creează încurcături penibile”.
     Preocuparea edililor oraşului pentru amenajarea acestei promenade va genera planul „pentru regularea şi întreţinerea promenadei de sub Tîmpa”, executat în anul 1884 de grădinarul oraşului, Wenczel Bidlo. Conform acestuia, zona promenadei consta dintr-o alee principală situată pe panta Tîmpei (aproximativ cea de astăzi) şi o alee secundară, situată mai jos de aceasta, de-a lungul şanţului exterior al zidurilor cetăţii. Între cele două, sunt prevăzute alei care urcă panta muntelui, şerpuite cînd aceasta este prea abruptă. În mijlocul spaţiului dintre cele două alei, aproximativ la jumătatea promenadei, proiectul prevedea un rondou care avea, probabil, un chioşc. De-a lungul celor două alei mari şi pe panta muntelui, care era neîmpădurită, Bidlo a proiectat plantarea de brazi şi arbuşti.
     În anul 1885, se fac unele reparaţii, deşi se afirmă că „nu se poate pretinde că repararea unui drum de plimbare în Graben, pe Burgpromenade, a fost o afacere de necesitate urgentă”.
     În anul 1891, s-au plantat pomi pe partea dreaptă a Promenadei. Tot acum se aprobă proiectul inginerului de canalizare a oraşului. Acesta prevedea aducerea apei pentru cetate, Braşovul Vechi şi Blumăna, din Răcădău înspre Tîmpa, şi colectarea ei într-un rezervor cu o capacitate de 2000 metri cubi, amplasat pe Promenada de Sus. Acest rezervor, construit între anii 1892–1893 de inginerul, există şi astăzi (foto 4a). Prin deschiderea spre Promenadă, el a oferit celor care se plimbau pe aici, apă proaspătă.
     În anul 1893, se proiectează înfrumuseţarea locului din jurul rezervorului. La 14 septembrie, consiliul orăşenesc hotărăşte ca, între acesta şi Promenadă, să se ridice un portal decorativ, iar pe partea cealaltă a Promenadei, vis-à-vis de acesta, cu materialul rezultat din nivelarea locului rezervorului, să se amenajeze o terasă pe care să se ridice un pavilion de muzică, cu stîlpi de fier. Totodată, s-a mai prevăzut amenajarea unui mic eleşteu, în josul terasei, şi fîntîni arteziene. Pentru această lucrare, în regia oraşului, s-au votat 8.000 de florini.
     Portalul din josul rezervorului se amenajează în anul 1894. El va fi prevăzut cu o boltă şi cu un mic bazin într-o nişă (foto 5).
     În josul portalului, peste Promenadă, cantitatea enormă de lut, pămînt şi piatră rezultată din nivelarea locului unde a fost amplasat rezervorul se constituia într-o movilă pe a cărei culme netezită s-au amenajat, la zece metri unul de altul, două pavilioane de muzică rotunde, al căror acoperiş se sprijinea pe opt stîlpi de fier. Pe latura din faţă a acestei mici coline artificiale a fost amenajată o cascadă cu mai multe trepte, a cărei apă se vărsa într-un bazin săpat în susul fostelor şanţuri de apă ale oraşului. Acest mic eleşteu, prevăzut cu grote, suferea de un mare inconvenient: în ciuda tapiţării sale cu lut şi sînge de bou, apa din el ajungea în pivniţele caselor din strada Castelului. De aici a rezultat un număr de procese neplăcute, în urma cărora, în anii 1895–1896, eleşteul a fost secat.
     Tot în anul 1894 s-a reamenajat partea de est a promenadei, prin amenajarea unui al doilea drum, lat de 1,5 m, iar canalul adînc de 1–1,5 m a fost orientat în canalul străzii Castelului. La 7 iunie, consiliul orăşenesc hotărăşte ca dugheana de dulciuri aflată deasupra patinoarului, care făcuse bucuria atîtor copii ieşiţi la plimbare, să fie cumpărată şi dărîmată. Ea a fost desfiinţată în toamna aceluiaşi an.
     În anul 1897, lîngă colina artificială, zidul cetăţii a fost străpuns pentru amenajarea unui drum care să faciliteze accesul din strada Castelului înspre Promenadă (actuala stradă Julius Romer, foto 2), iar colina artificială a fost plantată cu pomi şi arbuşti, care să o susţină.
     În anul 1898, cele două figuri, care trebuiau să înfăţişeze urşi, cu care fusese împodobit portalul rezervorului, au fost îndepărtate, probabil, din cauza urîţeniei lor. Tot acum, pe frontonul portalului sa pus o placă îngustă avînd o inscripţie cu litere aurite: Rezervorul de apă al oraşului Braşov, construit în anul 1893 (foto 5). În locul bazinului de apă amenajat în anul 1894 în josul cascadei, s-a făcut în acest an un mic bazin de beton din care apa era condusă printr-un canal subteran de sub Suişul castelului, în canalul suprateran de pe strada Castelului. În şedinţa din 14 decembrie, consiliul orăşenesc hotărăşte să se dea locului din faţa portalului un nume şi să se pună bănci în fiecare dintre cele două chioşcuri de muzică. Numele s-au pus abia în anul 1899, în urma hotărîrii consiliului orăşenesc din 15 februarie. Atunci, partea Promenadei din faţa rezervorului de apă, unde sunt cele două chioşcuri de muzică, a primit denumirea de Burgplatz, iar drumul din strada Castelului, care străpungea zidul înspre Promenadă, a primit numele Burgsteig. Tot în acest an, consiliul orăşenesc a hotărît înlocuirea celor şase felinare cu gaz de pe Promenadă cu lămpi Auer (în şedinţa din 20 aprilie) şi a alocat 170 de florini pentru tencuirea aticii rezervorului de apă cu beton (şedinţa din 21 iunie).
     Această promenadă şi-a păstrat caracterul de loc preferat de plimbare pentru societatea braşoveană, mai ales în zilele calde de vară, cînd umbra binefăcătoare a copacilor şi apropierea pădurii atrăgeau lumea aici. Iată cum ne descrie Sextil Puşcariu, în amintirile sale, promenada din vremea copilăriei lui, în deceniul nouă al secolului al XIX-lea): „Plimbarea bunicilor noastre era promenada de-a lungul zidurilor cele din sus, pe drumul umbros ce leagă Scheii de Blumăna. Acolo mergeau în zilele cu soare cocoanele din Braşov şi se aşezau cu lucrul de mînă pe cîte o bancă, mai ales în marele rondou de la mijloc, cam pe unde s-a făcut mai tîrziu, cînd s-a introdus apa la Braşov, rezervorul cel mare de ciment. De-a lungul promenadei curgea un pîrîiaş minuscul, care ne făcea sete şi mai mare cînd ne jucam sau culegeam floarea-paştelui sau ciuboţica-cucului pe panta repede a muntelui. Dar nu era voie să cerem apă nici măcar de la grădinarul ce locuia acolo, fiind încălziţi. Excepţie se făcea doar cînd luam cîte o prăjitură, indiane sau rulouri barosane umplute cu spumă de ou, în loc de frişcă, de la Müller, care vara avea un chioşc deasupra locului de patinat de mai tîrziu. Parcă-l văd, cu favoriţii lui albi şi clipind din ochi cînd era soare, căci el era albinos ca şoarecii albi şi cu ochi roşii. De la chioşcul lui Müller pînă la turnul de veghe dinspre Blumăna era drum lung pentru noi, copiii, şi mai ales pentru cocoanele nedeprinse cu plimbările mai mari. Totdeauna ceream însă să-l facem, căci treceam pe lîngă banca cea cioplită într-o stîncă, despre care se spunea că se rostogolise din înălţime, îngropînd sub ea doi amanţi care stăteau aici îmbrăţişaţi. Prăvălirea stîncii este atestată şi documentar, în 1817, precum şi numele Anei Maria, care a fost omorîtă de ea”. Într-adevăr, după cum relatează şi, „se povesteşte că, odată, o fată, cu ocazia unei plimbări pe Burg, a fost ucisă de o stîncă rostogolită”. Autorul a găsit confirmarea în registrul morţilor din anul 1817: „la 8 iunie, fiica unui pielar, , 18 ani, şi-a pierdut viaţa în felul arătat mai sus”.
     De pe această promenadă, situată deasupra oraşului, de-a lungul zidurilor sale, se putea urca pe Tîmpa, pe cele 25 de serpentine amenajate în anul 1837 de administraţia silvică a oraşului, se putea ajunge pe valea Răcădăului, la Pavilionul de vînătoare sau în cetate, prin intermediul prelungirilor ei şi al drumurilor amenajate pînă la 1900, pornind de la ea. În final, promenada „înconjoară oraşul la poalele Tîmpei aproape în semicerc”. Tot de aici, se putea admira priveliştea cetăţii şi, dincolo de ea, întinderea Ţării Bîrsei.
     Această promenadă s-a bucurat încă de la început de aprecierea localnicilor şi a străinilor, aşa cum dovedeşte relatarea englezului Charles Boner din anul 1865: „Priveliştea asupra oraşului de pe drumurile de plimbare care şerpuiesc în sus spre munţi este într-adevăr o plăcere; primăvara şi vara, cînd toţi pomii roditori aflaţi pe locul fostelor metereze şi al şanţurilor de apărare sunt în plină floare, trebuie că priveliştea, după cum mi s-a spus, să fie încîntătoare”.
     Iată cum o descrie, în anul 1937, Octav Şuluţiu: „Pe sub Tîmpa se plimbă de la un capăt la celălalt o largă alee boltită de mari copaci. Pe sub ea alte alei coboară, multe, şi peste tot, vara, se păstrează o penumbră şi o răcoare calme, şi iarna nu e prea întunecos. De pe aleea de sus, printre ochiurile frunzelor apar acoperişurile şi parte din zidurile Cetăţii, dintre care, ca de pretutindeni, se vede predominînd turnul Bisericii Negre, cu – mai încolo – celălalt turn, al Sfatului. Aleea de sub Tîmpa e unică în toată ţara noastră. Construită de om, ea n’are nimic din caracterul artificial a ceea ce e făcut. Dimpotrivă, într’un oraş înţesat de arhitectură, e un refugiu natural de o paşnică frumuseţe. Urechea e izbită doar de sunetele vătuite de departe şi din cînd în cînd clopotele cari bat de vecernie îşi pun peste oraş valurile sonore şi la intervale timpul e despicat în felii de bătăile ceasului din turnul Sfatului”.
     A doua promenadă importantă a oraşului era Promenada de Jos (Untere Promenade), amenajată pe latura de nord a Cetăţii, mai sus de valul de pămînt de lîngă vechile şanţuri exterioare ale oraşului, folosite ca depozite de lemne. Iniţial, ea trebuie să fi fost o potecă între Poarta Străzii Porţii (Purzengasse Tor, la capătul de nord al actualei străzi Republicii) şi Poarta Vămii (, la capătul de nord al actualei străzi Mureşenilor), de-a lungul şanţurilor cetăţii, mărginită de tei bătrîni şi puternici, care, se pare că existau înainte de 1689 (foto 6, 7). În anul 1744, între cele două porţi s-au mai plantat tei.
     Discuţia amenajării ei ca loc de promenadă datează din anul 1800, cînd, în şedinţa reprezentanţilor oraşului din 27 octombrie, s-a hotărît să se facă un zid înspre şanţuri în jos şi să se amenajeze o alee dublă cu tei ca „loc de plimbare pentru pietoni”, ridicarea unui zid de o jumătate de stat de om către şanţuri şi mutarea aici a parmaclîcului de la fosta şcoală de călărie.
     Amenajarea începe abia în anul 1805, prin plantarea a două rînduri de tei. Mărginită înspre Dealul Cetăţuii (Schlossberg) cu scînduri, această alee s-a dovedit a fi prea îngustă, astfel că ea a fost curînd lărgită, operaţie ale cărei costuri au fost acoperite parţial din donaţii. În anul 1812, în mijlocul Promenadei s-a amenajat o fîntînă arteziană al cărei bazin a fost construit din piatra stîlpului infamiei, aşezat în anul 1792 în piaţa din faţa Porţii Vămii şi dărîmat acum. În anul 1832, în locul scîndurilor care mărgineau aleea înspre Dealul Cetăţuii, începe construirea unui parapet de piatră înalt de 60 cm, pe care a fost aşezat un parmaclîc de lemn. În anul 1859, după dărîmarea Porţii Străzii Porţii (1857), Promenada a fost prelungită aproximativ pînă în dreptul actualei clădiri Modarom.
     Planul de sistematizare a oraşului din anul 1881, realizat de inginerul oraşului Peter Bartesch, care trasează strada Rudolf (Rudolfstrasse, actualul Bulevard al Eroilor) între Poarta Vămii şi Poarta Străzii Porţii, pe locul vechilor şanţuri ale oraşului, prevedea o promenadă lată de 26 m, de la casa lui Baiulescu (în dreptul actualei Biblioteci Judeţene), pînă la fabrica de gaz (aproximativ pe locul actualului magazin „Star“). Acest plan a adus, în deceniul opt al secolului al XIX-lea, cele mai mari schimbări ale Promenadei.
     Prima dintre ele a fost prelungirea Promenadei, în anul 1885, de la Poarta Vămii înspre pîrîul Graft, pe locul vechiului glacis şi al cimitirului militar, desfiinţat în anii ’40 ai secolului al XIX-lea (foto 8a, 10). Amenajarea locului a început în anii 1883–1884. Atunci, numeroasele oseminte dezgropate aici au fost îngropate pe Livada Poştei, terenul a fost nivelat şi, în anul 1885, s-a amenajat o alee cu patru rînduri de castani. Imaginea din anii ’80 ai secolului al XIX-lea (foto) ne arată larga alee Rudolf flancată pe o parte de noile clădiri (în dreapta imaginii clădirea Institutului de Pensii, actualul Rectorat al Universităţii „Transilvania“) şi pe cealaltă parte de cele patru rînduri de pomi. 
     Între această alee şi canalul Graft era un loc accidentat, gloduros şi murdar, „nişte şatre şi locuri nu tocmai bine famate”. Nivelat şi amenajat, el s-a transformat în anii 1885–1886 într-un frumos parc, botezat în ianuarie 1887 Parcul Rudolf (, foto 8a). În parc s-au trasat alei, s-au plantat arbuşti ornamentali (1886) şi s-au pus bănci. În mijlocul său, într-un rondou, s-a făcut, în anul 1894, o frumoasă fîntînă arteziană (foto 11a, 11b) cu un bazin rotund de ciment beton cu diametrul de opt metri. Conducta centrală era flancată de trei naiade din bronz, la picioarele cărora străjuiau lei de piatră. Această fîntînă există şi astăzi, dar din ea nu mai ţîşneşte apa, iar naiadele şi leii au dispărut miraculos, într-o noapte a anului 2000. Frumoasa amenajare a Parcului Rudolf se datorează primului grădinar al oraşului, Wentzel Bidlo.
     A doua schimbare a Promenadei de Jos, determinată de planul de urbanism al lui Peter Bartesch, priveşte lucrările de amenajare a frontului principal, între Poarta străzii Vămii (Mureşenilor) şi strada Porţii (Republicii) (foto 8a). Pentru realizarea lăţimii străzii Rudolf, a fost necesar ca jumătatea Promenadei, care cotea de la fîntîna arteziană înspre strada Porţii, să fie deplasată înspre glacis, Promenada primind astfel un traseu rectiliniu. Pentru această lucrare s-au alocat, în anul 1886, 3000 de florini.
     Lucrările au început în anul 1888, prin sacrificarea a 96 de pomi frumoşi, a căror cădere „a provocat multor iubitori ai acestei alei dătătoare de umbră cîteva momente nostalgice, dar s-a înţeles că, în scopul înfrumuseţării acestui drum, ea a fost îndreptăţită”. Zidul cu care fusese mărginită Promenada înspre şanţurile de lemne, a cărui înălţime varia între 1,5 şi 3 m şi gardul din ştacheţi care o mărginea înspre glacis au căzut, în locul lor propunîndu-se amenajarea unor taluzuri uşoare, de pămînt. În final, Promenada a primit o balustradă de fier susţinută de ţăruşi de stejar. În locul pomilor sacrificaţi cu un an înainte, s-au plantat, în anul 1889, patru şiruri noi de pomi (foto 8b, 12, 13). 
     În toamna anului 1888, au început şi lucrările de amenajare a Promenadei între strada Porţii şi strada Neagră (actuala N. Bălcescu), pe o porţiune a terenului de exerciţii militare. Finalizate în anul 1889, ele au încheiat noul traseu rectiliniu al Promenadei de Jos, care mergea acum paralel cu strada Rudolf, de la pîrîul Graft, pînă la strada Neagră, unde se întîlnea cu Promenada de Sus (foto 8b).
     Aleea a fost acoperită cu pietriş şi, de-a lungul ei, s-au pus bănci noi, care au înlocuit „şirul nesfîrşit de bănci de lemn foarte simple”, care existase înainte.
     Începînd cu 1 iunie 1889, ca urmare a instalării iluminatului cu gaz pe Rudolfsring, Promenada de jos va primi şi ea patru felinare, cărora li se vor adăuga în anul 1993 încă patru. În anul 1898, aceste opt felinare cu un singur braţ au fost înlocuite cu opt felinare cu două braţe.
     Fîntînile arteziene care au existat pe Promenada de Jos primeau apă din canalizarea oraşului. Alimentarea cu apă a primei fîntîni se datorează canalizării făcută în anul 1812 de Langendorf, care aduce apa din canalul Promenadei de Sus, o colectează într-un rezervor de filtrare la poalele, de unde este adusă pînă la fîntîna arteziană de la Promenadă şi, de aici mai departe, la noile puţuri de sub Dealul Cetăţii (Schlossberg) şi la cişmelele de la capătul dinspre cetate al străzii Lungi. Această lucrare a costat 5000 de florini şi, deşi nu producea apă potabilă, se menţionează că apa de aici era folosită frecvent şi pentru băut. Deoarece această apă trecea prin dreptul unei porţiuni cu locuinţe de pe Curmătură, fiind spurcată cu fel de fel de excremente şi, pînă la fîntînă, mai aducea şi praf şi alte murdării, ea a trebuit să fie declarată de-a dreptul insalubră. Ea era folosită, în lipsă de ceva mai bun, pentru adăpatul vitelor, dar din ea beau adesea şi străinii, care nu îi cunoşteau provenienţa. După canalizarea oraşului şi construirea noului rezervor de sub Tîmpa din anul 1893, această fîntînă a fost desfiinţată, iar alimentarea cu apă a noii fîntîni arteziene de la Promenada de Jos s-a făcut din acest rezervor.
     Promenada de Jos şi Parcul Rudolf intră firesc în viaţa locuitorilor oraşului de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, devenind locul celor mai obişnuite plimbări „…În parc ieşeau după amiaz cocoanele noastre la plimbare. La plimbare era numai un fel de a vorbi, căci de obicei ele se aşezau pe o bancă cu cocoane cunoscute, cu care se întîlneau şi cu care vorbeau despre trecători, care, la rîndul lor, vorbeau despre ele”. În chioşcul amenajat special, cînta orchestra oraşului sau muzica militară. Pavilionul de muzică, din lemn, în formă de semilună, a fost amenajat în primăvara anului 1885 cam pe la mijlocul promenadei, şi a costat oraşul 1800 de florini. Chiar lîngă el, fusese cu cîţiva ani înainte unul din multele chioşcuri de odihnă care, din cauza şubrezeniei, a trebuit dărîmat. Dar Promenada de Jos mai avea şi alte atracţii: un pavilion de băuturi alcoolice din cafea, cu o viaţă efemeră, o dugheană de dulciuri şi, mai ales, cafenelele – Cafeneaua „Promenadei“ şi cafeneaua deschisă la parterul Institutului de Pensii – iubite de localnici şi de străini şi care, pe lîngă servicii bune, ofereau şi vedere spre Rudolfsstrasse, promenadă şi parc. Sub Poarta Vămii vindea acadele „tătucu”, „un omuleţ aproape pitic[…], dar cu mustăţi mari şi negre[…]. Bucata costa un creiţar, fie că luai bomboanele parfumate cu apă de trandafir, la care sugeai un ceas, sau jumătăţile de miez de nucă zaharisită, înşirate pe un băţ, care rivalizau cu smochinele îmbrăcate într-un strat de sirop de zahăr închegat, numai una pe băţul ce te ferea să nu te năclăeşti pe mîini cînd le mîncai. Bun ni se părea şi rahatul, alb sau roz, care ţi se lipea de dinţi, sau bucăţile de mac cu zahăr, de-ţi rămîneau între dinţi după ce le mîncai. Doi creiţari costau sticluţele cu rozol, de fapt un sirop de zahăr parfumat cu apă de trandafir; tot din zahăr era şi sticluţa pe care o mîncai după ce o goleai de conţinutul ei lichid.[…] Pe Promenadă se plimba în cursul săptămînii tineretul braşovean. Duminica după prînz era rezervată lucrătoarelor şi servitorimii. Orchestra oraşului sau muzica militară cînta în pavilion. Pe dinaintea acestuia treceau cu paşi înceţi săsoaicele blonde şi romîncele oacheşe, abia învrednicind cu o ochire pe studenţii postaţi lîngă pavilion şi uitîndu-se atent la ofiţerii îmbrăcaţi în uniforme nouă. Printre tunicile infanteriştilor se zăreau atilele albastre cu guler de blană şi găitane groase cu fir ale husarilor, precum şi bluzele elegante ale artileriştilor, care la haina lor de paradă purtau ceacourile împodobite cu cozi de cal”.
     Ritualul plimbării, care implica strategia de a obseva şi a fi observat, înceta la sfîrşitul verii, cînd Promenada rămînea pustie, funcţia ei socială fiind preluată de reuniunile şi balurile de peste iarnă. „Cînd venea toamna, promenada era uitată chiar şi de cei mai credincioşi vizitatori ai ei. Numai din cînd în cînd treceai prin ea, cînd erai grăbit şi nu voiai să întîlneşti pe nimeni. De pe castanii bătrîni cădeau frunzele galbene şi fructele ghimpoase. Picînd, acestea se despicau, dînd la iveală castanele strălucitoare. Prin frunzele de pe jos, măturate de vînt, treceau tîrînd picioarele puştii încîntaţi de fîşîitul paşilor lor. Acasă părinţii lor nu-şi puteau explica de ce toamna ghetele copiilor se rupeau aşa de uşor”.
     Pe lîngă Promenadă trecea tramvaiul, care venea din Piaţa Sfatului, iar de la Poarta Vămii îşi bifurca traseul, o linie mergînd înspre gara de la Bartolomeu, iar cealaltă urmînd linia Promenadei, spre noua gară din afara oraşului (foto 8b).
     De-a lungul acestei promenade şi a străzii Rudolf s-au construit, pînă în primul deceniu al secolului al XX-lea, clădiri oficiale şi vile particulare, care au dat un aspect impunător şi elegant zonei. În trecere prin Braşov, în anul 1906, Nicolae Iorga remarcă „liniile drepte ale unei primblări mărgenite de cafenele, de vile, de clădiri cu totul nouă şi străbătută des de gîlgîirile de fum ale tramvaiului”.
     Promenada de Jos îşi păstrează funcţia şi atractivitatea şi în prima jumătate a secolului al XXlea, alt timp şi alţi oameni punîndu-şi amprenta asupra ei, dar păstrînd, totuşi, fără să ştie, vechiul ritual. În anul 1913, concertele în pavilionul de muzică „au loc în toate zilele de vară cu excepţiunea Miercurii pe Promenada de Jos, şi anume în zilele de lucru, postmeridian dela orele ½ 6 – ½ 7 şi Dumineca, antemeridian dela orele ½ 12 – ½ 1”, după cum anunţă Călăuza mică pentru Braşov. În anul 1934, Octav Şuluţiu descrie şi el Promenada: „Pentru aceia care consumă praful cu pasiunea cu care scriitorii consumă şvarţurile, plimbarea cea mai plăcută este numai pe această porţiune a oraşului, alee umbrită de ondulaţiile permanente ale castanilor, ce se întinde de la Poştă pînă la Camera de Comerţ [actuala Bibliotecă Judeţeană Braşov]. Pe sub castani mai stă şi straja răbdătoare a băncilor de la care cîte un cerber neînduplecat strînge dijma, niciunui cetăţean nefiindu-i permis a se odihni decît contra taxă. În ea intră şi deliciile orchestrei militare, care farmecă auditorii în beată admiraţie cu sonorităţile sale de alamă şi tobă. În chioşcul rezervat special în acest scop se masacrează cît e vara de mare toate capodoperele muzicii universale şi naţionale. O droaie pestriţă de gură-cască îţi dă senzaţia că muzica este o pasiune universală şi cosmică. Se adună buluc în faţa gesturilor domnului plutonier major o mulţime compozită, ochi fascinaţi de agitaţiile baghetei ca fluturele de lumina lămpii, guri în perpetuă muncă, scuipînd cu poftă cojile de seminţe şi urechi – o, acestea foarte rezistente! – larg deschise zgomotului. Se amestecă toate categoriile sociale, toate sexele şi toate vîrstele, cei mai importanţi, funcţionarii, pe bănci, pentru că au putut plăti taxa, ceilalţi în picioare. Printre elevi sau proaspeţi recruţi învoiţi în oraş, cîte o Iulişcă sau Marişcă se ţin pe după mijloc cu un Ianoş sau Şandor – dacă nu Gyuri. Stau perechi cuprinse de beatitudine, bălăcindu-şi sufletul în armoniile alămurilor. Uneori orchestra are curajul – prea deseori – să-l cînte şi pe Wagner. Atunci e un penibil moment de lungire a chipurilor ascultătorilor. Ele se destind însă repede îndată ce domnul capel-maistru îi dă un ghiveci (traducere naţională a lui potpourri) naţional. Nu s-ar putea numi melomani aceşti auditori, ci mai degrabă larmomani.
     Pe aleea asta se înnoadă şi deznoadă intrigi amoroase; n-am spus că se şi desfăşoară aici. Nu! Aici se nasc doar şi mor. Încep cu întîlnirile pe bănci, cu agăţările pe alee, şi se termină cu despărţirile prin nevenirea la rendez-vous. Ce se petrece între capo şi fine o ştiu doar miile de locuri ascunse ale marelui oraş. […] Majoritatea plimbăreţilor de pe promenadă sunt vilegiaturiştii şi evident romînii, cari admiră de aici toate frumuseţile Braşovului şi în primul rînd Tîmpa. Niciunul nu cutează să meargă mai departe; Braşovul începe şi se sfîrşeşte pentru ei aici. Dacă sunt mai în vîrstă, fac o conversaţie cu un tovarăş, o nevastă, sau un cunoscut întîlnit din întîmplare (ce fericire!).
     Dacă sunt tineri leagă un flirt sau, dacă sunt în bandă, spun grosolănii femeilor, fac scandal şi doar «fac pe nebunii», pentru a da dovada ireparabilă a unei deşteptăciuni specifice.
     Aerul de pe promenadă mai e agrementat şi cu mult praf, farmec pe care vilegiaturiştii nu-l pot găsi în pădurile care acoperă înălţimile”.
     După cel de al doilea război mondial, lărgirea bulevardului şi amenajarea Parcului Central au înghiţit atît Promenada de Jos, cît şi maidanul, fost loc de tîrg, dintre ea şi actuala stradă Nicolae Iorga. Dispariţia Promenadei de Jos a încheiat un capitol din viaţa oraşului. Funcţia ei, cu tot cu chioşcul de muzică, a fost preluată de parcul care există şi astăzi.
     În afara acestor două mari promenade, la Braşov s-a amenajat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe latura de nord-vest a cetăţii, Promenada Livezii Poştei (Postwiese Promenade) (foto 14 – 18). Această zonă servise în trecut ca loc de păşune pentru caii poştei şi, în anul 1880, încă păşteau aici oi şi bivoli.
     În anul 1885, anul în care se amenajează Promenada de Jos, lucrările se extind, promenada Livezii Poştei fiind, practic, o prelungire a Promenadei de Jos. „Din parc puteai urca pe nişte serpentine, trecînd pe lîngă teiul cel mare (foto 15), pe Livada Poştei. În partea aceasta a oraşului nu erau încă case, afară de vreo două vile aşezate în grădini” relatează Sextil Puşcariu în amintirile sale.
     Amenajarea ei în anul 1885, de către Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului, „a fost salutată cu deosebită bucurie de către întreaga populaţie”. Traseul ei mergea prin Păduricea regală (), de-a lungul Livezii Poştei, pe lîngă Turnul Alb şi, mai departe, spre dealul Turnului Negru, de-a lungul laturii de nord-vest a cetăţii. 
     Între anii 1885–1901, s-au făcut mai multe drumuri de acces înspre ea, dinspre Promenada de Jos şi dinspre Livada Poştei. Referindu-se la ele, ziarul „”, într-un articol din anul 1889, le consideră lungi şi incomode, remarcînd experienţa neplăcută pe care o îndură bătrînii cînd, trecînd pe lîngă teii de la Livada Poştei, trebuie să urce povîrnişul abrupt al aleii în zig-zag pe Raupenberg. Precizînd că drumurile de plimbare sunt pentru cei care doresc să se plimbe, nu pentru turişti, ziarul recomandă ca acestea să fie mai scurte şi mai domoale.
     În şedinţa Consiliului Municipal din 20 iulie 1886, Promenada Livezii Poştei este dată în proprietatea oraşului şi primeşte un nume nou: Promenada Regală ().
     În acest an, se amenajează şi locul din faţa Turnului Alb, care oferea o frumoasă privelişte asupra Cetăţii şi a Scheiului. Nivelat cu un an înainte, el a fost prevăzut acum cu o balustradă şi cu bănci, devenind un loc foarte frecventat de plimbare, sub denumirea de „Belvedere” (Zur Aussicht) (foto 17).
     În primăvara aceluiaşi an, pe latura dinspre oraş a acestei promenade, au fost plantaţi pomi, iar pe dealul de deasupra ei, molizi şi alte conifere. Plantarea de pomi pe marginile Promenadei, a suişurilor înspre ea şi a dealului Raupenberg continuă pînă în anul 1901 (cu molizi, frasini, arbori de plută, goruni şi tei). Toate amenajările cu pomi şi flori de pe această promenadă se datorează, pînă în anul 1894, grădinarului oraşului, Wentzel Bidlo.
     În intervalul 1886–1898, de-a lungul Promenadei Regale şi a urcuşurilor înspre ea s-au pus bănci, iar drumul a fost acoperit cu pietriş.
     Această promenadă oferea o privelişte minunată a oraşului văzut de sus (foto 18). „De la tei drumul urca pînă la Turnul Alb, iar de acolo ducea pînă deasupra Turnului Negru, la priveliştea asupra oraşului şi mai departe spre şi Stejeriş. Dar braşovenii nu prea mergeau atît de departe, ci rămîneau pe drumul regal, unde bătea soarele. Cu toate acestea, prevăzători şi păţiţi, ei luau şi umbrelele cînd ieşeau la plimbare, iar pardesiul îl luau pe braţ sau împlăşcat pe umeri”. Într-un ghid al Braşovului de la începutul secolului al XX-lea, este descrisă plimbarea „încîntătoare” de pe Aleea Regală, „care şerpuieşte pe dealul romurilor, pe lîngă vechile turnuri de apărare şi care oferă o splendidă privelişte panoramică asupra întregului oraş, terminîndu-se într-un luminiş de unde ochiul poate cuprinde într-o viziune unitară întreg oraşul aşa cum se întinde la poalele muntelui Tîmpa, dominat de clădirea Sfatului şi a Bisericii Negre, pînă departe în valea care se întinde spre muntele Postăvar, străbătută de drumul care merge în Poiană traversînd Scheiul”.
     Această promenadă mai avea şi avantajul de a fi însorită dimineaţa, cînd soarele ieşea din spatele Tîmpei, pînă după amiaza tîrziu. Ea era astfel foarte potrivită pentru plimbările de dimineaţă, în timp ce Promenada de Sus, plasată pe versantul Tîmpei, umbrită pînă după prînz, era mai potrivită pentru plimbările de după amiază (foto 19). Mai tîrziu, Promenada Regală a fost înghiţită de pădure, care a obturat frumoasa privelişte. În consecinţă, ea a fost folosită din ce în ce mai puţin, astăzi nemaifiind decît un drumeag prin pădure, folosit de amatorii de excursii, pierzîndu-şi astfel funcţia iniţială.
     Practic, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, promenadele Braşovului înconjurau aproape în întregime vechea cetate (foto 20). Două dintre ele, aşezate pe versanţii Tîmpei şi pe Raupenberg, ofereau priveliştea oraşului vechi văzut de sus. A treia, Promenada de Jos, mărginită de noile clădiri, oferea imaginea oraşului nou. Amenajarea lor s-a înscris într-un program de înfrumuseţare a oraşului, specific întregii Europe a secolului al XIX-lea. Dincolo de funcţia estetică, ele au îndeplinit o funcţie socială, atît la nivelul individului, căruia i-au furnizat loisirul şi prilejul de a se arăta şi de a-i observa pe ceilalţi, cît şi la nivelul ansamblului locuitorilor oraşului, cărora le-au dat prilejul de a se simţi mîndri că sunt cetăţenii unui oraş atît de frumos. Promenadele au contribuit astfel la formarea şi întărirea sentimentului civic, într-o perioadă în care, în toată Europa, oraşele cunoşteau un mare aflux de populaţie datorat dezvoltării lor economice şi migrării forţei de muncă din mediul rural înspre cel urban.
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     
IMAGINEA MODERNĂ A ORAŞULUI – COMPLEX ŞI ASPIRAŢIE A ADMINISTRAŢIEI URBANE ROMÎNEŞTI EXTRACARPATICE(ÎNCEPUTUL SEC. XIX – MIJLOCUL SEC. XX)
TEODOR OCTAVIAN GHEORGHIU
INTRODUCERE
     „Adesea auzim vorbindu-se despre oraşe din străinătate, înfăţişîndu-ni-se lucrările minunate de acolo: palate a căror arhitectură o crezi din basme; bulevarde trase drept şi pavate ca şi cînd ai impresia că te plimbi pe parchete… Splendoarea lor apare şi mai vie cînd se face comparaţia cu oraşul nostru“. Astfel încerca unul dintre primarii Buzăului, Stan Săraru, să fie cît mai convingător în conferinţa pe care o ţinea, la 22 decembrie 1935, în faţa concetăţenilor săi, în scopul promovării acţiunilor de modernizare pe care le dorea întreprinse. Rezulta, prin urmare, că, prin comparaţie cu Occidentul, oricare dintre oraşele romîneşti din exteriorul Carpaţilor părea o adunătură haotică de uliţe, maidane şi bordeie.
     Continuînd lectura acestui „manifest urbanistic“, diletantismul-capcană a primelor afirmaţii este înlocuit printr-un discurs cu adevărat profesionist, în care apar nu numai explicaţiile acestei rămîneri în urmă (logice, documentate, de bun simţ), ci şi direcţiile de acţiune. Sunt spuse cu siguranţă, treptat, şi elementele de valoare ale oraşului tradiţional, discursul dovedindu-se echilibrat, rezonabil, atacîndu-se toate aspectele administrative şi de politică urbană modernă: limita intravilanului, reţeaua stradală şi spaţiul public în general, infrastructura, igiena, aprovizionarea, industria, spaţiile verzi, finanţele locale, educaţia şi, ca un corolar, „estetica“. Din discursul primarului se deduce nu numai că era bine informat teoretic, citînd din profesorul arhitect Duiliu Marcu, din filozofi şi esteticieni, ci că înţelegea să reunească, în mod pragmatic, sub genericul „estetică“, toate componentele oraşului.
     La sfîrşit, Stan Săraru zăboveşte îndelung asupra societăţii orăşeneşti buzoiene, cea care este chemată să sprijine şi să realizeze programul: „În această capitală operă intervine rolul bisericii, al şcoalei şi al societăţilor cu caracter cultural…“
     Am ales acest episod de urbanistică romînească interbelică (aidoma, probabil, multor altor episoade similare din alte oraşe) pentru a demonstra că din discursul primarului buzoian transpare, pe de o parte, complexul romînesc al decalajului de imagine (în primul rînd) faţă de oraşele occidentale, după ce barierele izolării de restul Europei căzuseră, şi pe de alta, faptul că epoca administraţiilor tranzitorii (dintre evul mediu şi capitalism) trecuse de mult şi că, în mod diferit, de la oraş la oraş, se derula perioada urbanisticii moderne, stăpînă pe aparatul teoretic şi practic – operaţional. Dacă Romînia, în următoarele decenii, ar fi avut o traiectorie normală, astăzi am asista la discursuri şi acţiuni cel puţin la fel de coerente şi profesioniste ca cele din Buzăul anilor ’30 şi, poate, la mai puţine complexe. 
     Faptul că urbanistica romînească interbelică era perfect racordată la realităţile contemporane este dovedit de prestaţia unor urbanişti romîni, în special a lui Cincinat Sfinţescu (care era, în aceeaşi perioadă, „Inginer, inspector general, profesor de urbanism şi edilitare la Academia de Arhitectură din Bucureşti şi vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale din Londra pentru locuinţe şi amenajarea oraşelor“) şi este scos la lumină de cercetările recente, în special de legislaţie urbanistică şi dezvoltare urbană romînească, datorate colegului Nicolae Lascu.
     Se acumulează astfel suficiente dovezi ale preocupărilor din acele momente pentru o dezvoltare pe care o putem numi, fără să greşim, „durabilă“, „auto-susţinută“, a oraşelor noastre, în care, un rol important revenea „imaginii“. Noţiune complexă şi contradictorie, „imaginea“, „estetica urbană“ devenea scop, aspiraţie şi rezultat al funcţionării corecte a tuturor parametrilor orăşeneşti. 
     Se poate spune, fără a exagera, că principiile „esteticii urbane“ enunţate de Camillo Sitte (evocate de  multe ori, dar nu exclusiv, de Cincinat Sfinţescu, în „Urbanistica generală“, vol. I – Evoluţia, p. 150 etc.) la sfîrşitul secolului al XIX-lea, începeau să fie prezente curent în mediul urbanistic romînesc extracarpatic. Ele au fost cuprinse de acelaşi Cincinat Sfinţescu în volumul IX din „Urbanistica generală“ – „“. Aici sunt trecute în revistă toate tipurile de intervenţii în oraşe existente, în scopul asigurării unei defensive sigure şi diverse, adaptate armamentului şi strategiilor moderne, fluidizării traficului şi adaptării la mijloacele de trafic modern, utilizării eficiente a spaţiului urban, asanării unor zone insalubre, asigurării unei locuiri confortabile, găsirii unor amplasamente şi realizării unor areale optime pentru arhitecturile moderne importante sau comunitare etc. 
     Este sigur că acestea începuseră să funcţioneze efectiv în urbanistica autohtonă, încă din prima parte a secolului al XIX-lea, o dată cu apariţia Regulamentului Organic şi cu primele modernizări de oraşe reintrate în componenţa Principatelor (Brăila, Giurgiu). Procesul continuă prin extinderile consistente înregistrate la majoritatea oraşelor (Botoşani, Iaşi, Galaţi, Buzău, Rîmnicu-Sărat, Bucureşti, Craiova, Piteşti etc.) şi prin intervenţii punctiforme care se înmulţesc în ultima parte a secolului al XIX-lea (iniţial în marile oraşe) scopul fiind obţinerea unei imagini urbane cît mai apropiată de modelele europene contemporane. În cele ce urmează mă voi opri asupra cîtorva categorii de intervenţii aflate sub semnul înnoirilor estetice ale oraşelor romîneşti extracarpatice, nu înainte de a avea un control mulţumitor asupra contextului general în care s-au desfăşurat şi a principalelor etape.
CONTEXTUL PREGĂTIRII MODERNIZĂRII URBANISTICE
     Războaiele ruso-austro-turce de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea erodează, treptat, forţa militară şi structurile interne ale Imperiului Otoman, apropiind, implicit, spaţiul romînesc de atmosfera central şi vest-europeană.
     Liberalizarea circulaţiei pe Dunăre şi către strîmtorile Bosfor şi Dardanele (avînd drept consecinţă revigorarea comerţului celor două ţări romîneşti), reintegrarea fostelor raiale turceşti (Brăila, Giurgiu, Turnu) în teritoriul Munteniei (după 1829), Regulamentul Organic, impus de administraţia militară rusă (1829–1834) începînd cu 1831, declararea drept zone porto franco a Brăilei şi Galaţiului în 1836–1837, decizia de reurbanizare a Cîmpiei Dunării şi a zonelor cu reţele urbane rarefiate din Moldova, diferitele convenţii zonale, înfiinţarea de bănci, alte gesturi politice, financiare sau economice, constituie contextul tendinţelor de modernizare a administraţiei şi structurii urbanistice din spaţiul romînesc extracapatic.
     O circumstanţă favorabilă importantă în perspectiva progresului şi a modernizării structurilor urbane a fost Unirea Principatelor (1859, dar pregătită chiar de prevederile Regulamentului Organic) şi cîştigarea independenţei (1877–1878). Prin tratatul de la Paris (30 martie 1856, urmînd războiului Crimeii), cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) revin Moldovei. Mai tîrziu, prin păcile de la San Stefano şi Berlin, din 1878, Dobrogea revine Romîniei. În schimb, prin tratatele respective, Rusia ţaristă recîştiga judeţele din sudul Basarabiei pierdute de ea prin tratatul de la Paris.
     În sfera economicului şi a mijloacelor de comunicaţie sunt importante: modernizarea circulaţiei navale (în 1834 acostează la Galaţi primul vapor cu aburi), modernizarea şoselelor (prima oară în Moldova, sub domnitorul Mihail Sturdza), construirea de poduri (comandate pentru început în Marea Britanie sub Cuza Vodă, construite apoi de Saligny), introducerea telegrafului (1855, pentru început legînd Bucureşti de Giurgiu), înfiinţarea de căi ferate (prima, în 1869, lega Bucureşti de Giurgiu şi era precedată, în Dobrogea otomană, de calea ferată Cernavodă-Constanţa), modernizarea porturilor, introducerea telefonului etc. etc. Toate acestea au avut repercusiuni pozitive asupra urbanisticii zonei. 
     Sunt dezvoltate vechile oraşe, se remaniază global cele reintegrate provinciilor romîneşti, apar noi oraşe. Acestea (noi sau vechi) devin centre cu funcţiuni complexe (administrativ-politice, militare, economice, comerciale, financiare, culturale şi de învăţămînt). Apar noi sisteme de proprietăţi funciare şi creditul funciar urban, sunt puse la punct administraţiile şi legislaţiile urbane moderne. Se fac ridicări topografice, oraşele se zonifică funcţional sau pe alte criterii, se organizează instituţia arhitectului şef, apar planificările şi regulamentele urbane, iar teoriile moderne pătrund, treptat, în moduri diverse, în mediul romînesc.
REALITĂŢI URBANISTICE
     Pentru cele două state romîneşti, fenomenul are sincronicităţi remarcabile, cu atît mai normale din 1859, astfel încît poate fi tratat global.
     Între vechile oraşe care se dezvoltă rapid, preponderent, sunt cele două capitale – Iaşi şi Bucureşti –, după care, din 1859, Bucureşti va concentra majoritatea gesturilor urbanistice şi arhitecturale majore. Apar primele remanieri urbanistice, noi centre de interes (gara CFR şi cartierul corespunzător), primele lotizări de proporţii, controlate regulamentar. Alte oraşe care capătă funcţii diverse, dezvoltîndu-se implicit (prin remanieri punctuale, inserţia de arhitecturi şi spaţii urbane moderne, extinderi urmînd principii ale urbanisticii moderne etc.) sunt Botoşani, Piatra Neamţ, Bacău, Roman, Vaslui, Huşi, Galaţi, Rîmnicu-Sărat, Buzău, Ploieşti, Cîmpulung, Tîrgovişte, Piteşti, Craiova, Tîrgu Jiu etc. Evident, nu toate au aceleaşi viteze ale dezvoltării şi aplicării noilor principii urbanistice.
     Oraşele remaniate global sunt Brăila şi Giurgiu (în anii ’30 ai secolului al XIXlea), iar în Dobrogea, devenită romînească (să nu uităm întemeierile sau dezvoltările tîrgurilor otomane Mahmudia şi Medgidia, din anii domniilor sultanilor Mahmud şi Abdul Medgid), prin acelaşi tip de acţiuni, se vor moderniza Constanţa, Tulcea şi altele.
     Din noua generaţie de oraşe, cu structuri deja moderne, fac parte, la sud de Carpaţi: Turnu Severin (reîntemeiat în 1836), Turnu Măgurele (1836), Alexandria (1834), Olteniţa (1852), Călăraşi (pe locul satului omonim, noul oraş suprimînd vechile structuri urbanistice), apoi Zimnicea, Calafat, Bechet şi Corabia. La est de Carpaţi, apar tîrgurile Buhuşi, Dărăbani (1837) şi Tîrgu Nou – Mihăileni (1835). Pe Litoral încep să se întemeieze primele staţiuni balneare: Eforie (Nord şi Sud) apoi Techirghiol şi Mamaia.
ELEMENTE MORFO-STRUCTURALE GENERALE
     Noua generaţie de oraşe şi intervenţiile asupra celor existente au cîteva caracteristici care dovedesc apropierea de teoriile şi principiile urbanisticii moderne, de sorginte occidentală:
     –devin aşezări deschise (fostelor raiale li se demolează fortificaţiile complet); pentru zonele strategice (în special pentru Bucureşti) se crează linii defensive exterioare sub formă de forturi; vechile sisteme de apărare dispar implicit;
     – noile reţele stradale devin geometrice (modele occidentale sau ruseşti) de tip ortogonal radio-concentric sau mixte, asociate (în cazurile în care nu se produce o modernizare globală) celor existente, datorate evoluţiei urbanistice de pînă în acel moment; noile lotizări sunt de asemenea de factură modernă, geometrică; se execută cîteva remanieri urbanistice punctuale în special în zone afectate de incendii;
     – instalaţiile portuare (porturi de mărfuri şi persoane, antrepozite, şantiere etc.) sau destinate traficului terestru (gări, staţii de poştă) se dezvoltă şi se modernizează rapid;
     – apar zonificări clare (pentru noile oraşe) sau relativ clare(pentru cele vechi care se menţin şi se extind): zonelor centrale li se adaugă reţele de pieţe sau parcuri publice,  rezidenţa organizată tinde să ocupe teritoriile pericentrale, apar distinct zone destinate traficului, zone industriale sau de depozitare;
     –locuinţele noi adoptă tipologii de organizare şi funcţionale moderne (tinzînd să înlocuiască vechile modele (în special locuirea boierească, care se întăreşte prin sosirea în oraşe a numeroase familii ale micii boierimi); materialele devin durabile;
     – apar sediile noilor instituţii şi noile construcţii publice, implantul prilejuind remanieri urbanistice locale.
URBANISTICA PRIMEI JUMĂTĂŢI A SECOLULUI AL XX-LEA
     Continuitatea proceselor începute în secolul XIX (chiar cu pauza datorată traumelor Primului Război Mondial) şi întărirea statului romîn au accelerat şi consolidat organizările din sfera urbanisticii. Bucureştiul este liderul incontestabil al tuturor tipurilor de modernizare orăşenească, de la politică şi administrare pînă la edificare şi controlul ei. Cel mai important cîştig al acestei perioade este elaborarea (de la „centru“, este adevărat) a primelor planuri urbanistice generale („Planuri directoare“), planuri care tindeau să aibe un control perfect al realităţilor şi să prefigureze perspectivele. Împreună cu ele, se continuă procesul de extindere a oraşului, de inserţie de arhitecturi importante, de regularizare a unor artere şi străpungere a altora, de conformare a unor spaţii publice în maniere inexistente în oraşele tradiţionale romîneşti din acel moment: pieţe publice din arealul primăriilor, prefecturilor şi altor instituţii, pieţe ale gărilor şi anexele lor, bulevarde legînd punctele urbane importante, scuaruri şi parcuri publice.
     Derularea tuturor acestor etape a condus către finalul perioadei la existenţa unor oraşe în care erau vizibile (în maniere diferite) toate etapele, de la începuturi pînă atunci. Între toate, etapa modernă era vizibilă în cartierele periferice născute în secolele al XIX-lea şi al XX-lea şi în acţiunile punctiforme din cadrul vechilor arii urbane, fără ca aceasta să le afecteze foarte mult. Comparînd planurile de sfîrşit de secol al XIX-lea cu cele din perioada interbelică, se remarcă îndesirea gesturilor de modernizare urbanistică din zonele centrale, în paralel cu extinderile foarte consistente de intravilan şi ponderea lor faţă de ansamblu.
CÎTEVA STUDII DE CAZ
IAŞI
     Pentru secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului următor, oraşul Iaşi are suficiente planuri (ridicări topografice) pentru a avea un bun control asupra proceselor petrecute. Cele mai concludente sunt: „Planul oraşului Iaşi, executat în 1896–97 de inginerul Grigorie Bejan“ şi „Planul municipiului Iaşi“, din 1943 de ing. T. A. Rădulescu. Ele pun în evidenţă, în primul rînd, extinderile considerabile din sud sud-vest şi nord nord-vest, sistematizarea unor arii urbane şi consecinţele apariţiei noului Palat Administrativ. 
     Comparînd planul din 1896–97 cu „Planul ichonografic al oraşului Iaşi ridicat în anul 1819” (copie după originalul aflat la Primăria Municipiului Iaşi), „Planulu Jassiloru ridicatu şi redusu de ingineriulu Fred Peytavin – 1857“ şi cu altele, rezultă că numeroase noutăţi se petrecuseră deja, importante pentru aspectul unor zone fiind: construirea noii Mitropolii şi a Teatrului Naţional, edificările şi amenajările dinspre şi din zona Copoului, apariţia gării. În acest context, nu sunt lipsite de interes restaurările şi degajările unor „monumente de arhitectură“ datorate lui Lecomte de Nouÿ, petrecute în paralel cu alinierile unor străzi centrale. Apăreau cu aceste prilejuri primele căi urbane moderne de comunicaţie şi primele spaţii de interes public, în afara străzilor propriu-zise: piaţa gării, pieţele şi scuarurile Teatrului şi Palatului Administrativ, grădina Copoului, grădina Mitropoliei etc. Fosta Cale Domnească devenea axa de compoziţie principală a centrului, mobilată treptat cu fronturi şi arhitecturi de facturi moderne.
BUZĂU
     După seria „neagră“ de cutremure, incendii, jafuri, depopulări de la începutul secolului al XIX-lea, planul din 1881 („…după măsurătorile făcute de Emil Boianovici, ingineru arhitect al oraşului”) reflectă deja o serie de transformări pe care oraşul le suferise în ultima jumătate de secol: definirea pînă în 1838, (în manieră geometrică) a întinsului cartier Sîrbăria (al coloniştilor bulgari), apariţia gării, a cartierului omonim şi legarea lor de centrul vechi prin Bulevardul Gării (fost Elisabeta), masiva extindere a oraşului pe direcţia vest, dincolo de limita medievală (zonă structurată geometric avînd drept ax principal Calea Unirii, reprezentînd noua direcţie de tranzit spre vest) şi regularizarea unui tronson din Calea Dobrogei şi a zonei aferente. Se remarcă, apoi, scoaterea în afara oraşului a principalelor cimitire.
     Comparînd acest plan cu un altul, din anii ’30 ai secolului al XX-lea, se remarcă o sumă de modificări „de imagine“. Cele mai importante sunt: ridicarea noii Primării (pe un teren expropriat din centrul oraşului), legarea ei prin strada Gîrliţei (viitorul bulevard I. C. Brătianu – acum Bălcescu) cu parcul public (Crîngul, amenajat într-un fragment din codrul Vlăsiei), continuarea amenajării pieţei Gării şi a bulevardului Elisabeta. Se pot adăuga amplasarea Halei de peşte în capătul estic al uliţei Tîrgului şi implantarea unei pieţe moderne, împreună cu Cercul Militar şi Liceul Eminescu pe strada Carol I (actuala Independenţei). Alte mari complexe şcolare ocupă locuri privilegiate, născînd scuaruri sau mici pieţe urbane, aidoma celorlalte arhitecturi majore evocate. Pe diagonala Primăriei începe să se închege o veritabilă piaţă publică, mobilată cu un hotel şi clădiri burgheze cu două–trei niveluri.
     În legătură cu atmosfera intelectuală a Buzăului, care a facilitat pătrunderea foarte de timpuriu a unor principii moderne de compoziţie arhitecturală, merită să fie evocată perioada episcopatului lui Chesarie (1825–1845) care a promovat o nouă arhitectură, de esenţă clasicistă, o nouă şcoală bisericească, noi relaţii cu Occidentul şi mediul catolic, un nou tip de prelat („folositor poporului, folositor Patriei“). Este genul de ierarh la care făcea apel Stan Săraru, primarul Buzăului.
TÎRGOVIŞTE
     După evenimentele dramatice de la începutul secolului al XVIII-lea, Tîrgovişte parcurge o lungă perioadă de declin. Începînd cu deceniul IX al secolului al XIX-lea, se înregistrează un reviriment notabil şi se înmulţesc gesturile de modernizare urbanistică, prilejuite, în primul rînd, de apariţia noii generaţii de arhitecturi majore: gara (cca 1883), Administraţia financiară, Prefectura, Primăria (toate între 1890 şi 1898). Din 1885 începe demolarea complexului Mitropoliei şi transformarea arealului noii Mitropolii în parc urban. Ca şi în alte oraşe, gara este legată de centru printr-un bulevard tăiat prin ţesutul existent, bulevard racordat la ansamblul noii Mitropolii şi care va atrage un mare număr de clădiri reprezentative.
     Pe de altă parte, vechimea şi prestigiul ruinelor Curţii Domneşti nu împiedică edilii oraşului să amplaseze în chiar incinta ei, Spitalul Municipal.
     Compararea planurilor lui D. P. Condurăţeanu din 1886, cu cel din 1910 şi cu planul din 1946, face posibilă evaluarea schimbărilor survenite în morfologia vechiului oraş pe parcursul celor 60 de ani. 
CRAIOVA
     Planul oraşului Craiova, „copiat de Eduard Gottlieb“ prin 1847, nu conţinea nici un fel de element care să prefigureze modernitatea, cu excepţia sistemului geometric de parcelare a grădinilor de zarzavaturi din vestul său şi desenul geometric al „Parcului Bibescu“, din sud. După 70 de ani, „Planul oraşului Craiova“ editat de librăria Filip Lazăr, pune în evidenţă o altă geometrie a centrului şi aceleaşi tipuri de noutăţi urbanistice şi arhitectonice ca cele trecute în revistă la celelalte studii de caz: gara şi racordarea ei la zona centrală, sistematizarea străzii Unirii, care va structura oraşul pe direcţia nord-sud, Palatul Justiţiei, Primăria, parcul Mihai Bravu şi bulevardul omonim, şcoli, cazărmi etc. Cimitirele sunt scoase în afara oraşului, iar biserica Sf. Dumitru suferă acelaşi proces de transformare în „obiect artistic“ ca Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae la Iaşi sau Mitropolia la Tîrgovişte. Arhitectura dominantă, ridicată între ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi deceniul II al secolului următor, oscilează între neoclasicism şi neoromînism.
CONCLUZII
     Unul dintre rezultatele acestui studiu succint este detectarea similitudinii evoluţiei proceselor de modernizare petrecute în cadrul cîtorva oraşe romîneşti extracarpatice. La sfîrşitul anilor ’30 ai secolului al XX-lea, actorii principali – edili, investitori, urbanişti, arhitecţi – făceau dovada parcurgerii reuşite, în cîteva decenii, a drumului complicat de la aspiraţii utopice la realităţi efective, inclusiv prin formarea unei noi generaţii de orăşeni conştienţi de statutul lor. 
     Pe de altă parte, din punct de vedere urbanistic, se poate remarca un fapt puţin studiat: oraşele romîneşti conţineau la acea dată, elemente ale întregii lor istorii, noutăţile fiind inserate (cu excepţiile de rigoare) cu grijă, chiar cu delicateţe, în vechiul ţesut. Se dovedeşte astfel, că păgubosul complex faţă de Occident, afişat în unele discursuri sau publicaţii, nu era dominant, nu era excesiv, ci lăsa loc manifestării particularităţilor locale şi unei relaţii optime cu modernitatea. 
     Pentru a proba că acest echilibru, dificil de păstrat (chiar în ţările cele mai civilizate) şi stricat iremediabil în Romînia perioadei comuniste şi după, nu era întîmplător, închei cu un citat semnificativ din Cincinat Sfinţescu, care remarcase şi subliniase printre primii raportul sensibil al oraşului modern cu istoria, apoi valoarea deosebită a ansamblurilor urbanistice istorice faţă de monumentele izolate: „Sunt oraşe în Romînia, ca Suceava şi Tîrgovişte şi chiar Iaşi, care ar putea deveni aşa-zise oraşe de artă, care să atragă turişti, cum se întîmplă în alte ţări.“ (Urbanistica specială, vol. IX, Urbanoterapeutica, p. 1404). Altfel spus, imaginea oraşului modern trebuia să includă, obligatoriu, elementele evoluţiei sale istorice.
     
     
     
     
CARTEA POŞTALĂ ILUSTRATĂ CA IZVOR ISTORIC DE EPOCĂ
     „CAZUL” ORAŞULUI SIBIU
      CORNEL CRĂCIUN
     
     Alcătuind o posibilă specie a teritoriului cultural investigat de imagologie, cartea poştală ilustrată – ce face trimitere expresă la un anumit ansamblu urban – poate să ofere o mulţime de completări la informaţia istorică „clasică”. Acesta este şi motivul pentru care şi considerăm acest mod particular de comunicare umană ca pe un preţios izvor documentar, menit să încurajeze re-scrierea istoriei moderne şi contemporane a Romîniei.
     În opinia noastră ar exista cel puţin patru argumente ce susţin ideea luării în consideraţie a cărţii poştale ilustrate ca izvor istoric de epocă:
     În primul rînd, respectivul document ne restituie o imagine fotografică „oficială” a localităţii urbane pe parcursul mai multor decenii de existenţă ale acesteia. Fotograful profesionist, ce propune imaginea sancţionată de concetăţenii săi sau de eventualii turişti prin achiziţionare şi circulaţie poştală, îi asigură necesarul grad de obiectivitate – fapt ce constituie fundamentul acceptării oricărui tip de izvor istoric autentic.
     În al doilea rînd, cartea poştală ilustrată surprinde anumite fixaţii mentale legate de considerarea punctelor de maxim interes ale localităţii urbane în cauză, concretizate  prin: simboluri de natură arhitectonică, simboluri de natură sculpturală sau spaţii vegetale ce sunt privite ca esenţiale pentru petrecerea timpului liber. Coroborînd informaţia vizuală (aflată la îndemîna tuturor celor interesaţi) cu textele scrise (edite sau inedite), putem încerca să răspundem la întrebarea: de ce revin – la modul obsesiv – anumite propuneri imobiliare sau de agrement în vizorul fotografului de epocă? 
     În al treilea rînd, cartea poştală ilustrată dacă este „citită” corect poate asigura un spor informativ concludent privind autoritatea civilă şi religioasă a oraşului vizat, vadul comercial, mijloacele de transport, modalităţile de petrecere a timpului liber, „secvenţe” de viaţă cotidiană, posibile aspecte „exotice” (ţărani veniţi la oraş, ţigani, „mahalaua” populată de gospodine sau de copiii îmbrăcaţi sărăcăcios, birturi cu sau fără muşterii) şi, în fine, aspecte sărbătoreşti sau rituale – fie în varianta anuală, fie în cea ocazională.
     În al patrulea rînd, cartea poştală ilustrată este destinată – de la bun început – circulaţiei la nivel local, regional, naţional sau – de ce nu? – la cel internaţional. Din acest motiv, „regia” şi realizarea efectivă a produsului finit trebuie să fie una exemplară, deoarece acesta reprezintă o posibilă carte de vizită a localităţii, o „ambasadoare culturală vizuală”. Impresiile culese la faţa locului de către fotograful profesionist, care posedă exclusivitatea producţiei de serie în virtutea unui contract ferm cu o editură specializată, pot avea un impact relevant în ceea ce priveşte „alcătuirea” unui segment cultural urban ce lipseşte, momentan, din producţia istoriografică romînească de gen. 
     „Cazul” oraşului Sibiu, pe care-l propunem spre descifrare ca exemplificare practică, are acoperire atît din perspectiva acceptării necesarei doze de patriotism local, cît şi din aceea a confirmării „etajului” interpretativ pe care-l abordăm din noua perspectivă ideatică. Cărţile poştale ilustrate avute la dispoziţie, prin foiletarea fondului de resort al bibliotecii ASTRA, ne permit să acoperim o perioadă de timp situată între finalul secolului al XIX-lea şi primii ani ai deceniului opt din secolul trecut. Din păcate, majoritatea lor nu sunt datate, aşa încît plasarea în timp este mai dificil de realizat. În aceste situaţii, printr-o muncă laborioasă de comparare – folosind presa epocii, memorialistica din fondurile bibliotecii şi ale arhivelor sibiene, observaţii legate de vestimentaţie, coafură, mijloace de transport, firme de magazine şi reclame – se poate ajunge la încheieri pozitive.
     Cercetarea noastră are numai un caracter prospectiv, tocmai de aceea nu ne propunem să ajungem la rezultate spectaculoase şi definitive privind mediul referenţial sibian. Ne permitem doar să punem problema validităţii ca izvor istoric a cărţii poştale ilustrate, iar pentru aceasta vom schiţa un posibil traseu interpretativ referitor la spaţiul urban deja menţionat. Urmează ca munca de echipă, desfăşurată de cercetători, cadre didactice şi studenţi, să poată restitui adevărata perspectivă a secolului al XX-lea trăit la Sibiu şi prin prisma izvorului istoric ilustrat.
I. PERSPECTIVA MONOGRAFICĂ DE SECOL XX ASUPRA ORAŞULUI SIBIU
     O sumară trecere în revistă a lucrărilor monografice cu referire la oraşul Sibiu ne pune în faţa a două tipuri specifice de analiză: cea prevalent istorico-turistică, cu accente publicitare nedisimulate, şi cea prevalent tehnică. Prima formulă de punere în pagină se consacră începînd cu deceniul şapte, cea de a doua „înfloreşte” în anii interbelici şi pe durata celui de-al doilea război mondial.
     Lucrarea monografică apărută în 1940 a distinsului om de cultură care a fost Alexandru Dima ne propune un model de analiză ce îmbină – la modul armonios – prezentarea istorică, sociologică şi turistică (susţinută prin excelentele clişee fotografice ale profesorului Traian Zaharia), totul fiind redactat într-o formulare lingvistică antologică. Ne reţin atenţia paginile dedicate simbolurilor monumentale ale oraşului, împrejurimilor pitoreşti şi evocării unor personalităţi culturale şi politice provenite de aici sau care au acţionat în zona Sibiului. Un capitol scurt, dar extrem de dens, este dedicat mentalităţii urbane ce a funcţionat la Sibiu într-un mediu multicultural autentic, autorul surprinzînd atît notele caracteristice fiecărei etnii în parte, cît şi elementul de coeziune ce a permis convieţuirea perenă pe aceste meleaguri de-a lungul unor veacuri agitate.
     În acelaşi an a văzut lumina tiparului o broşură cu un conţinut axat pe evidenţierea coordonatelor turistico-comerciale oferite de oraşul sibian. Ea s-a dovedit un inestimabil ghid orientativ pentru călătorul interesat să viziteze oraşul şi împrejurimile sale, precum şi o sursă sigură pentru reconstituirea dinamicii comerciale şi a locaţiei principalelor firme şi stabilimente ale domeniului referenţial local.
     După o întrerupere informativă oficializată de aproape trei decenii, lucrările monografice din perioada 1968–1986 sunt construite după un tipar programatic ce accentuează – pe măsura trecerii anilor – rolul factorului politic în alcătuirea noii imagini a Sibiului. Singura excepţie din intervalul enunţat este reprezentată de „catalogul” binecunoscutului fotograf Ion Miclea, ediţia din anul 1972, în care textul în limba germană ocupă un loc minimal în raport cu cele 129 de fotografii ce alcătuiesc substanţa lucrării. Avînd în vedere calitatea reproducerilor şi cele două „intervenţii” scrise, nu ne îndoim că producţia editorială amintită a fost destinată informării Occidentului.
     Teritoriul tehnic al prezentărilor oraşului Sibiu este disputat de pliantele planimetrice ale aşezării şi de structura prevalent informativă (gen „Pagini Aurii”) ce includea şi datele urbanistice necesare „citirii” ambientului interior al reţelei stradale. În prima categorie citată se încadrează propunerea interbelică, din anul 1921, respectiv – începînd din debutul deceniului nouă – ediţiile succesiv editate ale pliantului elaborat de către Mircea Oprişiu şi de colaboratorii fideli ai acestuia.
     Plecînd de la modelul furnizat de broşura bilingvă din anul 1934, intitulată Noul plan al municipiului Sibiu, Petru Borteş elaborează o lucrare similară. Datele despre reţeaua stradală a localităţii, adresele utile ale autorităţii administrative şi ale principalelor instituţii culturale sunt dublate de numeroasele reclame de produse şi de stabilimente cu rol comercial. Bucurîndu-se de un real succes, lucrarea a cunoscut o reeditare în acelaşi an, de această dată în formula bilingvă romîno-germană. Situaţia era perfect explicabilă, date fiind condiţiile concrete ale derulării celui de-al doilea război mondial.
II. ANALIZA „CAZULUI” SIBIAN ÎN CONFORMITATE CU ARGUMENTELE STABILITE
     Aplicînd cele patru argumente enumerate în debutul lucrării de faţă la „cazul” particular al oraşului Sibiu, putem obţine cîteva consideraţii interesante ce vor forma nucleul demonstraţiei noastre.
     Primul argument. Turismul poate constitui fundamentul existenţei cărţii poştale ilustrate sau poate determina apariţia acestui mijloc de comunicare umană. În acest sens, cuvintele textului de prezentare monografică datorate lui P. Schuster (1968) sunt edificatoare: „Turismul. Pentru cetăţenii Sibiului, ziua naşterii sale poate fi datată cu 29 august 1875, cînd, pentru prima oară, purtători de afişe umblînd pe picioroange, au cutreierat oraşul făcînd reclamă pentru o excursie la Ocna Sibiului. Zece ani mai tîrziu apare în comerţ cea dintîi carte poştală ilustrată – o vedere panoramică a oraşului…”
     Din păcate, cele mai vechi imagini păstrate în formatul cărţii poştale la care am avut acces datează doar din anul 1898. Ele reproduc clădirile: Filarmonicii, aflată pe atunci pe strada Pămîntul Mic () nr. 6; Cazarma cadeţilor şi Biserica evanghelică Sf. Ioan, din perimetrul parcului ASTRA.
     Un prim segment temporal acoperă aproape două decenii, cunoscute sub denumirea generică de „”: de la anul 1898 şi pînă la declanşarea primului război mondial. Făcînd apel la exemplarele datate din colecţia de cărţi poştale a bibliotecii sibiene ASTRA, am obţinut următoarea situaţie:
     
     Al doilea segment temporal ce are jaloane fixate cronologic este reprezentat de anii primului război mondial şi de perioada interbelică. Situaţia concretizată prin datări imprimate pe cartea poştală este următoarea:
     
     De la finele secolului al XIX-lea şi pînă în anii socialismului, producerea şi comercializarea cărţilor poştale ilustrate a reprezentat un „monopol” al etniei germane. În categoria fotografilor specializaţi se cuvin menţionate numele lui Emil Fischer şi Heinrich Meltzer (cu seria de ilustrate din anul 1908). În ceea ce priveşte grupul editurilor care au imprimat şi pus în circulaţie astfel de „documente” vizuale, esenţiale pentru traiectul evolutiv al istoriei sibiene în secolul XX, numele ce s-au impus cu prisosinţă au fost cele ale stabilimentelor patronate de: 
     Neîndoielnic, Emil Fischer a reprezentat personalitatea numărul unu a domeniului fotografic sibian pe durata primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Mărturie în acest sens stau şi numeroasele cărţi poştale ilustrate pe care le-a „înnobilat” prin redarea efigiilor semnificative pentru evoluţia burgului de pe Cibin. Deşi deţinem doar două date de control stampate pe ilustrate: cea din 1917, reprezentînd Hotel Europa, şi cea din 1939, care reproduce Proiectul decoraţiei pentru catedrala din Blaj, putem foarte lesne să ne imaginăm că restul cărţilor poştale acoperă intervalul de timp rămas liber între datele extreme enunţate, şi chiar coboară spre anul 1900. Calitatea deosebită a reproducerilor, ce ne duc cu gîndul la răbdarea angelică a unui orfevru, precum şi cantitatea însemnată a instantaneelor, ce acoperă o pagină însemnată din devenirea istorică contemporană a oraşului aflat în discuţie, i-au asigurat o binemeritată notorietate.
     În cazul particular al lui Heinrich Meltzer, toate imaginile avute la dispoziţie aveau ca dată inscripţionată pe ele anul 1908. De aici putem deduce faptul că a fost vorba despre o comandă fermă lansată – probabil – în vederea alcătuirii unui album de interes local ori provincial. Nu suntem absolut siguri că ansamblul muncii sale fotografice din anul 1908 se reducea doar la cele 9 cărţi poştale aflate în posesia bibliotecii ASTRA. Oricum, amintitele imagini aveau menirea să restituie – prin cumulare – un veritabil „profil vizual” al urbei aflate într-o epocă de pace şi de prosperitate. Importanţa lor documentară rezidă şi în posibilele comparaţii cu ilustrate de acelaşi fel, spre exemplu, cu cele ale lui Emil Fischer.
     Pentru anii socialismului, problema realizării şi valorificării cărţilor poştale ilustrate a devenit o afacere patronată de stat prin intermediul unor instituţii de profil cultural, precum: C.P.C.S., I.P.L. şi I.P. Sibiu. O pleiadă de fotografi locali sau de importanţă naţională s-au afirmat prin realizarea clişeelor pentru cărţile poştale ilustrate, atît cele cu referinţă la zona istorică, cît şi la spaţiile de agrement ale Sibiului. Cei mai „activi” artişti fotografi s-au dovedit a fi Gheorghe Voicu şi Horst Wächter.
     Al doilea argument. Punctele de maxim interes ale oraşului sunt concentrate în centrul istoric (Oraşul de Sus) şi coincid cu „mărturiile” oferite de textele monografice. Ansamblul celor trei pieţe ce comunică direct între ele şi centura de fortificaţii, ce străjuieşte actualul bulevard Corneliu Coposu, asigură suficiente exemple valabile pentru toate tipurile de edificare, respectiv pentru segmentul de relevanţă socio-umană.
     În spaţiul civil de referinţă s-au impus efigiile semnificative ce reproduc clădirile vechii primării a oraşului şi cea a palatului Brukenthal. Primul edificiu citat conţine 6 corpuri construite de către comitele după anul 1470, cu adăugirile de rigoare realizate în prima jumătate a secolului al XVI-lea de comisul. Reprezentînd „o raritate a construcţiilor profane de stil gotic din Ardeal”, cu îmbunătăţiri stilistice din epocile ulterioare, complexul de pe strada Mitropoliei nr. 2 a adăpostit primăria Sibiului între anii 1548 şi 1945. În momentul de faţă, aici se găseşte sediul Muzeului de Istorie al oraşului, parte integrantă a complexului muzeal.
     Palatul, construit de baronul Samuel von Brukenthal, între anii 1778–1788, pe latura de apus a Pieţei Mari, respectă cu rigurozitate stilul barocului austriac. Clădirea în sine, care s-a păstrat în cele mai bune condiţii, ca şi numeroasele colecţii tezaurizate aici de importantul personaj politic din anturajul împărătesei Maria Tereza, sunt menite să atragă anual zeci de mii de turişti şi să confere un plus de respectabilitate de sorginte europeană burgului sibian.
     În spaţiul militar de referinţă s-a impus profilul Turnului Sfatului, „marca de totdeauna a Sibiului, simbolul lui caracteristic, subiectul pitoresc al tablourilor, cărţilor ilustrate şi fotografiilor”. Din totalul celor patru centuri succesive de fortificaţii ale aşezării, cea de-a treia s-a menţinut constant în atenţia localnicilor şi a vizitatorilor graţie celor trei turnuri de pe strada Cetăţii: Dulgherilor, Olarilor şi Pînzarilor. Fără a putea rivaliza cu Turnul Sfatului, porţiunea de fortificaţie anterior menţionată – păstrată şi ea în condiţii favorabile – delimita promenada localnicilor ce se întindea între fosta clădire a primului teatru local (construit, în 1788, prin eforturile librarului Martin Hochmeister – actualmente în refacere) şi Cazarma 90 (azi demolată, pe locul ei funcţionînd un spaţiu de distracţie pentru tineret).
     În spaţiul religios de referinţă, simbolurile oraşului Sibiu sunt materializate prin intermediul edificiilor de cult tipice etniilor germană (Catedrala evanghelică „Sf. Maria”) şi romînă (Catedrala ortodoxă „Sf. Treime”). Biserica evanghelică închinată, pînă la Reformă, Sf. Maria reprezintă monumentul transilvănean caracteristic pentru îmbinarea planului bazilical romanic, avînd trei nave şi stîlpi, cu forme de elevaţie gotice mature. Realizată în trei etape, aproximativ între anii 1350 şi 1520, ea se impune atenţiei privitorului atît prin elansarea exterioară, cît – mai ales – prin bogăţia decoraţiei interioare. Expresie elocventă a forţei politice şi a resurselor economice pe care le poseda capitala Universităţii Săseşti medievale, construcţia a semnificat nucleul primei incinte fortificate a localităţii, o veritabilă matrice a Sibiului medieval. 
     Catedrala ortodoxă cu hramul „Sf. Treime”, edificată între 1902–1906, a concretizat un gînd formulat de marele prelat Andrei Şaguna. Realizată după modelul bisericii Sfînta Sofia din Constantinopolul bizantin, clădirea a fost precedată în timp de Seminarul Teologic şi de sediul Mitropoliei Ardealului. Decoraţia interiorului a fost realizată de către pictorul academist Octavian Smigelschi, ajutat de.
     Din perspectivă tehnică propriu-zisă, cel mai semnificativ punct de reper îl reprezintă Podul Minciunilor. Realizat din fontă în anul 1859, el este considerat ca primul exemplar de acest gen din ţara noastră. Renumele i-a fost creat ca reflex al futilităţii angajamentelor luate în spaţiul Pieţii Mici de către negustori şi de către anumiţi… îndrăgostiţi! Dincolo de legenda care-l particularizează, Podul Minciunilor constituie o staţie de oprire obligatorie în orice itinerar turistic care se respectă şi pentru că surmontează principala cale de acces dinspre Oraşul de Jos spre Oraşul de Sus. În această postură, el materializează una dintre variantele de legătură directă între Piaţa Mică şi Piaţa Huet.
     Spaţiul de agrement are în componenţa sa două planuri de manifestare complementară: cel din interiorul oraşului, concretizat prin parcurile şi promenada din vecinătatea centurii de fortificaţii, respectiv la exteriorul acestuia. Asupra acestuia din urmă ne luăm permisiunea să insistăm în cele ce urmează. 
     De-a lungul şoselei ce leagă Sibiul de staţiunea montană Păltiniş se desfăşoară, înainte de localitatea Răşinari, Dumbrava Sibiului şi actualul complex al Muzeului tehnicii populare ASTRA. Încă din anul 1719 se găsea aici amenajat un pavilion de distracţii, iar în 1929 Întreprinderea de electricitate locală a finalizat lucrările la grădina zoologică. De atunci şi pînă acum, aceasta a devenit unul dintre punctele de reper ale oricărui turist ajuns în mijlocul respectivului spaţiu destinat relaxării. 
     Chiar dacă nu s-au depus şi aici eforturi concentrate ca cele ocazionate de organizarea parcului „Sub Arini”, Dumbrava Sibiului a reprezentat mereu principalul loc de plimbare şi de distracţie al localnicilor – cel puţin pînă la „revoluţia” din decembrie 1989. Cele 716 ha, ce includ lacurile amenajate, hanul şi campingul turistic (corturi şi căsuţe prefabricate); apropierea de oraş (doar 7 km) şi posibilităţile multiple de acces, toate aceste argumente însumate asigură prioritatea absolută în domeniul petrecerii timpului liber al spaţiului umanizat pe care l-am pus în discuţie.
     Simpla parcurgere a rîndurilor anterioare ar putea constitui o explicitare suficient de concentrată a rolului jucat de către amintitele simboluri în devenirea oraşului Sibiu. Spaţiul arhitectonic cu subdiviziunile sale tematice, cel tehnic şi de agrement şi-au desemnat „campionii” care s-au impus în timp ca jaloane ordonatoare, cu puternic impact mental atît pentru localnici, cît şi la nivel naţional (asigurat prin pliantele ilustrate destinate turiştilor). Am putea adăuga şi dimensiunea internaţională, pe care a asigurat-o (graţie relaţiilor individuale ori de grup, cu seriozitatea-i caracteristică) elementul de etnie germană locuitor aici.
     Al treilea argument. Parcurgînd capitolul privitor la Arhitectura autorităţii din lucrarea istoricului de artă american Albert E. Elsen, ne putem formula mai bine aprecierile referitoare la oraşul Sibiu. Imaginile fotografice îşi au propriile lor limite tehnice şi temporale, dar prezintă marele avantaj al veridicităţii informaţiei vizuale asupra subiectului abordat. 
     În cazul concret al arhitecturii autorităţii civile sibiene, au intrat în discuţie vechea Primărie şi Palatul Brukenthal. Ambele au fost edificate cu mult înainte de apariţia fotografiei, aşa încît cartea poştală ilustrată de secol XX ar putea reprezenta doar „forma” exterioară de conservare a respectivelor monumente. Ea poate fi focalizată asupra „simbolului” arhitectonic în speţă, poate surprinde raportarea edificiului la elemente constructive din vecinătatea acestuia, ori poate evidenţia „fragmente” semnificative ale acestuia aduse în prim-plan.
     Arhitectura autorităţii militare, concretizată prin intermediul centurii de fortificaţii şi a turnurilor aferente acesteia, configurează un capitol de artă medievală ce se prelungeşte şi în baroc. Din cele 39 de turnuri, pe care le semnalează harta inginerului italian Giovanni Morando Visconti (1699), au mai supravieţuit puţine formule de fortificare de acest tip, multe fiind demolate pe durata secolului al XIX-lea.
     Dacă postura privilegiată – datorată şi amplasării extrem de avantajoase – a Turnului Sfatului nu poate fi pusă în discuţie, cele trei turnuri existente pe strada Cetăţii sunt legate de breslele care le deserveau în propria lor răspundere. Vechimea lor istorică apreciabilă (au fost edificate pe parcursul secolului al XIV-lea) posedă şi girul segmentului de existenţă social-economică pe care o evidenţiază cu pregnanţă. Turnurile Dulgherilor, Olarilor şi Pînzarilor se păstrează într-o stare de conservare pozitivă, ele putînd alcătui jaloane mult mai importante dintr-un viitor traseu turistico-istoric al Oraşului de Sus. Ca element de control, atît pentru cazul lor particular, cît şi al altor fortificaţii sibiene, avem la dispoziţie albumul pictorului amator local Johann Böbel (1824–1887). Datînd din anul 1885 şi păstrat în colecţiile de resort ale Muzeului Brukenthal, albumul reface planul intim al reţelei stradale văzute din perspectiva unui romantic întîrziat.
     Arhitectura autorităţii religioase, atît de generos reprezentate la dimensiunile întregii aşezări, a avut ca puncte referenţiale catedrala evanghelică şi pe cea ortodoxă. Monografia soţilor Iuliana şi Dumitru Dancu are darul să ne lămurească pe deplin asupra etapelor de realizare şi a importanţei catedralei evanghelice în peisajul cotidian al urbei. Amplasată pe fundamentele unei vechi bazilici de stil romanic, construcţia amintită a fost contemporană cu realizarea halei principale a oraşului (1370, cunoscută sub denumirea tardivă de „Casa Artelor”, cu înălţarea Turnului Sfatului la confluenţa celor două pieţe de epocă (1386), cu succesiunea în timp a celor patru incinte de fortificaţie şi cu apariţia casei Altemberger-Pemflinger (cea care va adăposti primăria localităţii vreme de aproape patru secole). Trecînd dincolo de consideraţiile de ordin istoric pe care le-am adus deja în discuţie, catedrala evanghelică se impune atenţiei prin raportul echilibrat ce subzistă între formă şi conţinut. Vizibilă şi azi de la o distanţă apreciabilă, atunci cînd te apropii de oraş, ea oferă o imagine panoramică de neuitat de la înălţimea turlei cu ceas.
     Catedrala ortodoxă s-a dorit să fie un element constructiv de contrapondere , deopotrivă etnic şi religios, realizat pe fondul creşterii importanţei social-economice a romînilor din oraş şi din vecinătatea acestuia. Poate că nu întîmplător s-a făcut apel la un model celebru care, acomodat condiţiilor concrete de aici, era menit să contureze linia de conduită neabătură şi perenitatea tradiţiei ortodoxe pe aceste meleaguri. Fără a putea exploata la fel de pozitiv privilegiul amplasamentului, deoarece nu ocupa una dintre pieţele importante ale aşezării, catedrala ortodoxă se impune în memoria vizuală prin geometrismul ei monolitic şi prin decoraţia sobră, în brîuri de cărămidă brună şi ocru, ce-i îmbracă exteriorul.
     Consideraţiile privitoare la amplasamentul celor trei pieţe ale Oraşului de Sus, care au evoluat în timp pînă la forma lor actuală, ne vor permite să ne pronunţăm şi asupra vadului comercial al localităţii. Multe dintre afirmaţiile istoricului de artă american Albert E. Elsen, ce se referă în mod expres la pieţele medievale, se potrivesc şi în cazul concret al Sibiului. 
     Partea cea mai veche a aşezării colonizate de saşi se afla în Oraşul de Jos, în vreme ce Oraşul de Sus a început să se contureze între 1191 şi 1224 pe platoul unde coloniştii au ridicat bazilica romanică. Incintele succesive au închis cele trei pieţe, delimitînd centrul de interes al urbei. Astfel, prima centură de fortificaţii ridicată după năvălirea tătarilor înconjura terenul actualei pieţe Huet. A doua incintă, databilă în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a cuprins şi spaţiul denumit „Ringul cel mic” (Piaţa Mică). Finalmente, cea de a treia centură de fortificaţii a închis şi „Ringul mare” (Piaţa Mare), avînd ca punct extrem de referinţă structura zididă ce s-a păstrat intactă pe strada Cetăţii.
     În mod firesc, piaţa din jurul catedralei evanghelice nu a putut juca un rol esenţial în circuitul comercial al oraşului. În schimb, Piaţa Mică a oferit spaţiul ideal pentru producerea şi desfacerea mărfurilor realizate în perimetrul ei, pentru cele ale meseriaşilor grupaţi pe bresle şi trăitori în Oraşul de Jos sau pentru produsele aduse din alte localităţi, fie ele apropiate ori mai îndepărtate de Sibiu. Mărturie în acest sens stau locuinţele care mai păstrează în structura lor repartizarea pe nivele tipic medievală: la parter atelierul ori prăvălia cu depozitul aferent, la etaj spaţiul de locuit al proprietarului. Din secolul al XVII-lea, „Ringul cel mare” (Piaţa Mare) a devenit centrul Sibiului, în care îşi aveau sediul administraţia şi organele obşteşti (comitele, sfatul, primarul), respectiv în care locuiau patricienii şi negustorii înstăriţi. Pînă în prima jumătate a secolului al XX-lea, în această piaţă se ţineau tîrgurile săptămînale şi anuale ale regiunii.
     Strada cea mai importantă din perspectivă comercială era cea plasată în continuarea Pieţei Mari, pe direcţia axei principale a oraşului ce lega Gara Centrală cu hotelul „Bulevard” şi de aici – mai departe – cu Dumbrava Sibiului. Denumirea ei a variat în timp, dar importanţa i s-a păstrat intactă, fapt dovedit şi de apelativul generic de care s-a bucurat: „Strada Principală”.
     Două lucrări monografice ne vor ajuta să rememorăm imaginea interbelică şi pe cea din anii ’60 a acestui veritabil vad comercial al Sibiului. În excelenta sa monografie din 1940, Alexandru Dima afirma printre altele: „Piaţa Regele Ferdinand (Piaţa Mare, n.n.), spaţiul cel mai larg al cetăţii, una din cele mai de seamă orînduiri urbanistice ale întregii ţări… prin latura de apus… ne pomenim pe strada Regina Maria – Calea Cisnădiei – înţesată de clădiri cu etaj, strînse unele în altele, gemînd de prăvălii încărcate cu toate bunătăţile lumii…”. Parcă preluînd oarecum ştafeta, P. Schuster menţiona în anul 1968 următoarele: „…strada Nicolae Bălcescu, artera principală care leagă cele două hoteluri ale oraşului, „Bulevard” şi „Împăratul Romanilor”… o arteră principală rezervată oamenilor – şi nu maşinilor! Şi asta în plin secol XX cu faimoasa sa circulaţie, într-un oraş de 100.000 locuitori! Singur tramvaiul beneficiază de o derogare, deşi s-ar putea să fie tramvaiul cel mai încet din toată lumea”.
     Al patrulea argument. El se va concretiza prin intermediul exemplificării practice, însoţite de imagini de epocă, a unui traseu iniţiatic prin Sibiul de altădată. Majoritatea monografiilor cuprind şi indicaţii utile cu privire la posibilităţile cele mai avantajoase de „călătorie” în interiorul localităţii sau în imediata ei vecinătate. De obicei, sunt vizate aceleaşi zone şi monumente ce par obligatorii pentru înţelegerea devenirii istorice a aşezării. Cea mai interesantă propunere ni s-a părut cea făcută de Alexandru Dima în anul 1940, de aceea am adoptat-o şi ne-am procurat imaginile menite s-o concretizeze cît mai fidel.
     Punctul de plecare într-o cercetare serioasă a spaţiului interior urban îl reprezintă identificarea uneia dintre „porţile” de maximă importanţă, destinată să asigure legătura cu alte localităţi. Adevărata placă turnantă a Sibiului a fost şi continuă să rămînă Gara Centrală (carte poştală patronată de editura, inv. 4283). Apariţia ei în peisajul local a fost determinată de construirea celor două căi ferate zonale de la finele secolului al XIX-lea: Sibiu–Copşa Mică (1872) şi Sibiu–Vinţu de Jos (1897). Din Piaţa Gării, care adăposteşte un însemnat monument arhitectonic religios denumit „Capela Crucii”, se poate avansa – pe două străzi paralele – spre Oraşul de Jos şi spre cel de Sus. În plus, urmărind traiectul bulevardului Corneliu Coposu se realizează legătura cu Calea Dumbrăvii şi – în continuare – cu staţiunea montană Păltiniş. Indicaţia orientativă a lui Alexandru Dima este clară: „De îndată ce părăseşti edificiul cel posomorît al gării, uniform şi impersonal ca toate clădirile de acest fel, te afli în faţa celor două mari căi prin care pătrunzi pînă în inima cetăţii, în oraşul de sus deopotrivă ca în cel de jos. Spre cel dintîi te duce, după ce străbaţi spaţiul larg geometrizat în parcul gării, strada Regele Mihai (azi General Magheru, n.n.), spre cel de-al doilea drumul Guşteriţei (azi strada 9 Mai, n.n.)…”.
     Preluînd formularea din monografia citată, următorul punct urmărit în itinerariul nostru prin Sibiu este reprezentat de Calea Guşteriţei. Denumită în momentul realizării cărţii poştale ilustrate folosite ca reproducere (editura, inv. 4280), ea asigura accesul spre Piaţa Mică şi spre Piaţa Cibinului. În conformitate cu decizia Comisiunii Interimare a Municipiului Sibiu din 1935, care prevedea împărţirea teritoriului urban în 5 sectoare şi 13 subsectoare, Calea Guşteriţei străbătea două dintre subsectoarele centrale, pentru a realiza – finalmente – conexiunea cu sectorul Nord (plasat dincolo de rîul Cibin). Strada avută în vedere constituia un veritabil punct de interes local, graţie amestecului insolit de ateliere meşteşugăreşti (mărturie a perpetuării unei îndelungate tradiţii în acest prim spaţiu de colonizare germană) şi de localuri ce comercializau băuturi şi mîncare pentru cei veniţi la cumpărături. Din păcate, acest aspect cu parfum de poveste din alte vremuri s-a atrofiat odată cu noile „investiţii” post-decembriste din zonă.
     Al treilea punct atins în expunerea de faţă are ca protagonist spaţiul Pieţei Huet (imagine de ansamblu, foto Emil Fischer, inv. 4362). Să presupunem că am urcat pe scările ce leagă strada Turnului de Turnul Scărilor (construit în secolul al XIII-lea, în stil romanic). Am pătruns – astfel – în interiorul primei incinte fortificate a Sibiului, edificată după marea invazie a tătarilor din 1241. Alături de biserica evanghelică „Sf. Maria”, aici pot fi întîlnite: casa parohială evanghelică, liceul „Brukenthal” (ridicat în intervalul 1779–1786 după planurile arhitectului Franz Burger) şi statuia episcopului Georg Daniel Teutsch (1899, operă a sculptorului Adolf von Donndorf din Stuttgart). Tot aici au mai existat Turnul Preoţilor şi capela „Sf. Iacob”, ambele demolate în anul 1898.
     Aproape firesc, Podul Minciunilor (1912–1914, inv. 4266) ne conduce spre Piaţa Mică sau „Ringul cel mic”. Construită în secolele XIV–XVI, ea a adăpostit vechiul centru comercial din cea de-a doua incintă fortificată sibiană. Imediat lîngă scara ce face legătura cu Oraşul de Jos, se găseşte hala veche a oraşului, atestată documentar în anul 1370 (actuala „Casa Artelor”). Prin extremitatea de NE a pieţei se poate ajunge extrem de uşor – folosind scara „Fingerling” – în Piaţa Aurarilor. Colţul acesta pitoresc al Sibiului medieval a făcut obiectul unor instantanee extrem de reuşite, toate datînd din anii interbelici. Văzut dinspre Turnul Sfatului, Podul Minciunilor oferă imaginea concretă a capacităţii inventive tehnice care a permis inserţia perfectă a unui element constructiv de secol XIX într-un cadru prevalent medieval.
     În Piaţa Mare ne vom concentra atenţia asupra traseului tramvaiului (editura, inv. 4344). Introdus în circulaţie din anul 1904, acest mijloc de transport cu aspect exotic reprezenta o premieră absolută la nivel naţional. El asigura legătura dintre Gara Centrală şi Dumbrava Sibiului, cu o prelungire (activă şi astăzi) pînă în comuna Răşinari. Imaginea în sine cuprinde latura de SE a pieţei, acolo unde se grupează casele patriciatului săsesc de secol XV (dintre care se individualizează Casa Haller). În fundal, poate fi distinsă Casa Lutsch (nr. 13, ulterior Restaurantul „Dunărea” şi actualmente sediu de instituţie financiar-bancară).
     Din Piaţa Mare se poate avansa spre actuala Piaţa Unirii pe trei căi de acces paralele. Strada Măcelarilor (Fleischergasse, 1 Mai, Mitropoliei, editura, inv. 4295) constituie varianta vestică a traseului enumerat. Ea se deschide cu Casa Altemberger-Pemflinger (Primăria Veche). În cuprinsul ei se găsesc aliniate cîteva monumente extrem de importante: Biserica reformată (1786), Casa cu cariatide (1786), Catedrala ortodoxă (1902–1906) şi Academia Andreiană (1913–1914).
     Strada Cetăţii (denumită mult timp „, inv. 4335) reprezenta varianta estică de avansare spre Piaţa Unirii. Cu ea se încheia cea de-a treia incintă de fortificaţii medievale. Alături de cele trei turnuri ce asigurau plusul de interes în planul simbolisticii monumentale, mai pot fi amintite alte două construcţii: Muzeul de Ştiinţele Naturii (clădit în chip de casă romană şi dat în folosinţă în anul 1895), respectiv Teatrul Municipal (actualmente în curs de refacere după modelul original).
     
      
     Calea mediană de acces, denumită Strada Principală (editura Georg Meyer, inv. 4332), cuprinde artera comercială esenţială a oraşului. Punctul de reper sigur este reprezentat de imobilul hotelului „Împăratul Romanilor” (edificat în anul 1772 şi refăcut în 1895). Practic, de-a lungul anilor interbelici, fiecare casă din structura stradală menţionată a adăpostit un atelier, un magazin sau sediul unei instituţii cu profil comercial (de exemplu: la nr. 7 – Societatea Naţională de Gaz Metan S.A.R. Distribuţia Sibiu; la nr. 59 – Oficiul Local de Turism şi Prima Ardeleană S.A. de asigurări generale).
     Penultima imagine pe care o avem în vedere pentru comentariul nostru reprezintă centura de legătură dintre Strada principală şi fostul bulevard Carmen Sylva (actualmente B-dul Victoriei). Bretter promenade (1908, foto Heinrich Meltzer, varianta de vară, inv. 4298) semnifica spaţiul care „oficializa” moda epocii şi evidenţia pesonajele în vogă. Situat pe latura de NV a Pieţei Hermann (actualmente Piaţa Unirii), el cuprindea trotuarul ce delimita Parcul ASTRA (în prezentarea sa de SE, cealaltă interfaţă fiind deschisă spre strada Mitropoliei) şi faţada hotelului „Bulevard”. Promenada s-a raportat, în perioada anilor 1876–1914, la cafeneaua „Haberman” – celebră ca loc de întrunire a personalităţilor urbei, cu deosebire a colaboratorilor revistei „Tribuna”. Bustul poetului George Coşbuc, realizat în anul 1933 de către sculptorul Corneliu Medrea, a fost amplasat – iniţial – în faţa hotelului „Bulevard”.
     Schewisgasse (B-dul „Carmen Sylva”, B-dul „Victoriei”, foto Emil Fischer, inv. 4308) făcea tranziţia spre cartierul Josefin, construit pe terenul dăruit de către împăratul Josef al II-lea comunităţii urbane sibiene pentru construirea citadelei noi. Palatul de Justiţie (edificat în anul 1908), care face obiectul imaginii alese de noi, constituie unul dintre jaloanele arhitectonice ale acestei zone ce are o istorie relativ recentă. Tocmai din acest motiv, el a fost imortalizat într-o carte poştală ilustrată de calitate.
       Cu aceasta am ajuns la finalul periplului prin oraşul Sibiu, urmărind traiectul fixat de către Alexandru Dima în termeni extrem de concişi: „… De la gară … pe strada Regele Mihai (General Magheru), pe [strada] Regina Maria (Nicolae Bălcescu), pe [strada] Carmen Sylva (B-dul Victoriei), pe [strada] Principele Nicolae (B-dul Victoriei) – o continuă centură regală – străbaţi de fapt o adevărată axă de la răsărit la apus, care împarte oraşul în două distincte regiuni”. Îndemnul din finalul monografiei citate rămîne valabil, iar lucrarea noastră a dorit să-i actualizeze mesajul: „Multe colţuri ale oraşului au rămas astfel ascunse sub mantia groasă şi prăfuită a întunericului. Va fi un merit deosebit al viitorilor cercetători să pătrundă şi în adîncul acestor unghere (s.n.)”.
     
     DEZVOLTAREA URBANĂ LA CURBURA CARPAŢILOR. CONTRIBUŢIA CONSTRUCTORILOR ITALIENI (ÎNAINTE DE 1914)
      VIOREL GHEORGHE
     
     După Războiul de Independenţă, Romînia a avut un parcurs economic decisiv. În dorinţa firească de a schimba extrem de multe lucruri, de a le aduce la coordonate cît mai apropiate de cele occidentale, statul, autorităţile centrale, dar şi cele locale au promovat multe proiecte. Poate cele mai importante schimbări au avut loc în lumea oraşelor. Acestea, în numai cîteva decenii, devin un spaţiu nou, diferit, propulsate de alte idei şi concepţii. Urbanismul, ca formă de manifestare a modernizării, a dezvoltării lumii romîneşti, poate fi considerat ca un motor veritabil în schimbarea mentalităţilor, a concepţiilor politice şi sociale. Dacă lumea rurală rămîne în continuare conservatoare şi puţin dezvoltată, oraşul, treptat, cunoaşte toate beneficiile modernităţii.
     În epoca aceasta de avînt economic, politic şi cultural, multe oraşe romîneşti au demarat mari programe edilitare. Acestea erau atît o consecinţă a dorinţei romînilor de a-şi alinia cultura şi civilizaţia la standardele Europei Occidentale, dar în acelaşi timp, erau condiţionate de rezolvarea unor probleme concrete de disfuncţionalitate urbană.
     Destul de multe proiecte edilitare au fost puse în practică de autorităţile locale, care cunoşteau mai bine necesităţile şi urgenţele acelor oraşe. Multe asemenea proiecte au fost de mare amploare şi au necesitat specialişti foarte bine pregătiţi pentru proiectare, coordonarea lucrărilor şi realizarea lor, conform specificaţiilor tehnice. Dacă în primii ani de după Unirea Principatelor a existat un deficit important de specialişti autohtoni şi a fost nevoie de aducerea unora din străinătate, treptat, şcolile romîneşti au dat oameni bine pregătiţi, competenţi în domeniile lor de activitate. Cu toate acestea, specialiştii străini, în număr mai mic, au rămas în Vechiul Regat şi şi-au adus şi ei contribuţia la dezvoltarea ţării.
     Două oraşe importante din zona Subcarpaţilor de Curbură, Buzăul şi RîmnicuSărat, au cunoscut şi ele multe transformări urbanistice. Printre cei care au pus umărul, e adevărat, nu dezinteresat, la aceste schimbări, au fost şi antreprenori sau muncitori străini. Între aceştia s-a aflat un număr semnificativ de italieni.
     O dovadă a calităţii acestor specialişti italieni este aceea că ei au fost implicaţi în cele două oraşe, în proiecte edilitare foarte importante, de mare complexitate tehnică, cu un impact serios asupra populaţiei din cele două oraşe.
     De cele mai multe ori, aceşti antreprenori italieni au cîştigat licitaţii de construcţii edilitare, singuri, fără ajutor din partea statului italian. A existat şi un caz cînd oficialităţile italiene s-au interesat de anumite proiecte de la RîmnicuSărat.
     La 27 mai 1898, regele Carol I a promulgat o lege, votată de Adunarea Deputaţilor la 1 mai, iar de Senat la 11 mai, care autoriza comuna urbană RîmnicuSărat să contracteze de la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, sau de la orice altă bancă, un împrumut de 1,5 milioane lei. O parte din aceşti bani trebuia folosită pentru construirea unui dig de apărare a oraşului, pentru a-l proteja de eventuale revărsări ale rîului Rîmnic, pentru deschiderea şi pavarea unui nou bulevard, de la noua gară C.F.R. pînă la Palatul de Justiţie şi pentru plata exproprierilor.
     Acest proiect urbanistic, dar şi aprobarea unei sume importante pentru realizarea lui, au trezit şi interesul unor investitori italieni. Pentru a sublinia acest lucru, Legaţia Italiei de la Bucureşti, în urma solicitării Ministrului Industriei şi Comerţului de la Roma, s-a adresat primarului oraşului Rîmnicu-Sărat, solicitîndui informaţii despre licitaţia ce urma să se desfăşoare la 12/24 iunie şi despre proiectele ce urmau să fie puse în practică. La această solicitare, foarte prompt, primarul rîmnicean, la 2 iunie, a trimis Legaţiei două devize, referitoare la construirea digului şi bulevardului.
     Implicarea italienilor în aceste proiecte nu s-a regăsit pe moment. Peste ani însă, antreprenorul Toffoli Giovani a început lucrările de captare a apei de la Drăghiceşti, pentru alimentarea cu apă a oraşului Rîmnicu-Sărat. Deşi a început această lucrare, totuşi în urma deciziei No. 229/1913 a Consiliului Comunal, contractul său a fost reziliat, dar preluat de un alt antreprenor italian, Giuseppe Cedalini.
     Totuşi, antreprenorul Toffoli Giovani nu era la prima sa lucrare la RîmnicuSărat. Chioşcul central din parcul oraşului a fost construit de el. O lucrare mult mai importantă a avut acest antreprenor la Buzău.
     Pentru a respecta prevederile legii sanitare din anul 1874, dar şi din dorinţa ca oraşul Buzău să aibă un comerţ alimentar civilizat, demn de un oraş la finele secolului al XIX-lea, primarul N. I. Constantinescu a luat decizia de a se construi o hală pentru măcelărie şi pescărie. Clădirea trebuia construită în piaţa Oborului şi la un preţ estimat de 84580 lei şi 50 bani. La 25 iulie 1896, primarul Nicu Constantinescu a anunţat că licitaţia publică pentru construcţia acestei hale urma să se desfăşoare la 5 septembrie, în localul Primăriei. Concomitent, urma să se organizeze licitaţie şi pentru construirea esplanadei din jurul halei pentru măcelărie.. Proiectul acestei hale a fost realizat de arhitectul, după indicaţiile date de primarul Nicu Constantinescu.
     Cu cîteva zile înainte de licitaţie, arhitectul a fost nevoit să modifice proiectul iniţial al halei, pentru că Nicu Constantinescu i-a cerut să meargă la Bucureşti şi să studieze felul în care erau construite halele de acolo.
     Licitaţia s-a ţinut, totuşi, la 5 septembrie, iar a doua zi, Consiliul Comunal a aprobat contractul încheiat cu Toffoli Giovani şi Ferenzo Leguna, pentru construirea esplanadei şi a contractului încheiat cu Minea Giovani şi Minea Ricardo, pentru construirea halei.
     Continua modificare a planurilor acestor edificii, ca urmare a dorinţelor primarului, a evidenţiat în cele din urmă, capacitatea antreprenorilor de a face faţă oricăror exigenţe.
     Proiectul iniţial al halei a fost modificat la cererea primarului, prevăzîndu-se aprovizionarea cu apă, lărgirea cu 2 metri, construirea subsolului, realizarea unei luminozităţi şi ventilaţii sporite. Modelul luat a fost cel al halelor Traian. Într-un memoriu adresat Consiliului Lucrărilor Publice şi Consiliului Tehnic Superior, arhitectul a prezentat în detaliu raţiunile care au dus la modificarea proiectului iniţial.
     În primul rînd s-a dorit o clădire etajată, cu pescărie la parter şi tîrgul de măcelărie la etaj. Pentru a se realiza acest proiect, a fost nevoie şi de un nou amplasament al clădirii, pentru că în cel iniţial, în urma forajelor, s-a dat de apă. Noul amplasament era favorabil şi pentru construirea esplanadei. Hala a fost mărită cu 3 metri, asigurîndu-se o circulaţie comodă şi posibilitatea de a construi pe margine mai multe magazine, care să comercializeze produse diverse.
     Construcţia subsolului a fost proiectată după modelul halei Traian, folosinduse traverse şi stîlpi de fontă, care asigurau lumină suficientă, comoditate, dar şi soliditate. Acoperişul a fost şi el schimbat, pentru a-i creşte rezistenţa. Consiliul Tehnic Superior a aprobat la 23 septembrie 1896 aceste modificări, dar a cerut întrebuinţarea de piatră la faţadă.
     Nu a fost singura modificare a proiectului iniţial. După ce antreprenorii au început munca, primarul N. I. Constantinescu a mai cerut şi alte schimbări. Acoperişul a cunoscut o nouă schimbare. În locul tablei „tincuite ondulate”, s-a preferat baterea de astereală cu scînduri de brad şi învelirea cu tablă de fier.
     Aceste modificări în planurile iniţiale au îngreunat destul de mult lucrările de construcţie, cei patru antreprenori le-au executat întocmai cum au fost solicitate şi la un nivel calitativ foarte bun. Chiar ei au găsit, în timpul lucrărilor, soluţii noi şi ingenioase.
     La 6 mai 1897, Serviciul Tehnic din Primăria Buzău îl informa pe primar de faptul că Toffoli Giovani a folosit la lucrările esplanadei piatră adusă din carierele din Dobrogea, în locul pietrei de Pietroasa, cum era prevăzut în deviz. Piatra de Pietroasa era (melcoasă şi momentan tare”, în timp ce aceea adusă din Dobrogea era „nisipoasă şi moale, cînd este scoasă proaspătă din carieră, iar cu timpul fiind expusă la aer se întăresce”. Pentru a se verifica calităţile noii pietre, arhitectul V a solicitat formarea unei comisii independente. Primarul N.I. Constantinescu a acceptat şi a format o comisie condusă de inginerul-arhitect Grigore Poienaru. Concluzia a fost că piatra adusă din Dobrogea de Toffoli Giovanni era bună şi putea fi folosită mai departe.
     La 19 septembrie 1897, la propunerea lui , primarul N.I. Constantinescu cere antreprenorilor Minea Giovanni şi Minea Ricardo să realizeze bolţile halei mai groase cu încă 10 cm, pentru a consolida construcţia..
     Contractul semnat îi obliga pe Toffoli Giovanni şi pe Ferenzo Leguna să termine esplanada pînă la 1 octombrie 1897. Cu toate greutăţile existente, prin schimbarea planurilor sau ca urmare a ploilor neîncetate din primăvara anului 1897, la 25 septembrie, primarul N. I. Constantinescu era informat de încheierea lucrărilor..
     În cazul halei, lucrurile au fost mult mai complicate. Deşi cei doi antreprenori italieni au depus toate eforturile, nu au putut termina la timp. La 4 octombrie 1897, Minea Giovanni, într-un memoriu adresat Primăriei, arăta motivele întîrzierii. Ploile neîncetate din primăvara acelui an, care au durat aproape două luni, au reprezentat cauza principală a întîrzierii. A fost astfel imposibilă confecţionarea cărămizilor şi aprovizionarea cu materialele necesare, ploile făcînd ca mai toate căile din judeţ şi din ţară să fie întrerupte. Ca urmare, lucrările de zidărie cu cărămidă au început abia la sfîrşitul lunii mai. Numeroasele modificări aduse proiectului iniţial au avut drept consecinţă întîrzieri şi în construcţia halei. O spune clar, în memoriul său, acest antreprenor italian: „În urmă, am fost însărcinat cu executarea mai multor lucrări suplimentare ca beciuri pentru depozit de carne, basinuri şi havuz de ciment, pavarea cu asfalt asupra prăvăliilor Esplanadei, modificaţiunea la cele patru scări interioare şi facerea grilajului relativ, pardoseli cu dale de basalt la beciuri, […] facerea betonului cu 10 cm mai gros asupra bolţilor halei, idem asupra bolţilor beciurilor; îmbrăcatul cu tablă a poalei de la acoperiş şi toată ciubucăria frontoanelor, idem cu zinc în faţa jgheaburilor […], asemenea şi supraînălţarea cu 25 cm a zidurilor perimetrale a caturilor de sus, mai mult decît prevede proiectul [...] mi-a pricinuit o întîrziere de aproape 2 săptămîni, pînă la aducerea pietrei din Dobrogea, lucratul şi aşezatul ei”.
     Pentru a putea termina în acel an construcţia halei, primarul era rugat să aprobe prelungirea termenului de executare a lucrării pînă la 5 noiembrie. Nicu Constantinescu a fost de acord doar pînă la 30 octombrie.
     Lucrarea a fost terminată în timp util şi luată în primire în mod provizoriu la 23 martie 1898 şi definitiv la 5 aprilie 1899, iar esplanada la 11 octombrie 1897 şi respectiv la 19 octombrie 1898.
     Aceste construcţii s-au dovedit a fi de bună calitate. Antreprenorii italieni au dat dovadă de multă responsabilitate în realizarea acestei lucrări. Schimbările dese ale proiectului au evidenţiat capacitatea lor tehnică de a se adapta din mers unor solicitări de ultim moment. Iniţiativa lor de a folosi piatră de Dobrogea, mult mai aptă decît cea de la Pietroasa, demonstrează deosebita seriozitate cu care au lucrat. Piatra din Dobrogea era mult mai costisitoare decît cea de la Pietroasa. Astfel, cei patru italieni au arătat că nu erau interesaţi de un cîştig facil. Dorinţa de a realiza un lucru bun este evidentă. Trecerea timpului nu poate decît să întărească aceste observaţii. Hala, ca şi esplanada există şi astăzi, la fel de solide şi impunătoare ca şi acum o sută de ani. 
     Un alt proiect edilitar major din oraşul Buzău, la care şi-au adus contribuţia şi italieni, a fost cel al construcţiei Palatului Comunal. A fost cea mai importantă clădire ridicată în oraşul Buzău, înainte de Primul Război Mondial. Acest edificiu maiestuos şi impunător, unic ca arhitectură în Vechiul Regat, a devenit repede simbolul oraşului.
     La 24 mai 1896, consiliul comunal a votat şi aprobat programul pentru ridicarea Palatului Comunal. Consilierii au hotărît ca edificiul să fie ridicat în partea centrală a oraşului, pe un teren degajat din toate părţile. Prin urmare, faţadele erau importante şi trebuiau realizate cu mare grijă.
     În aceeaşi zi, primarul N.I. Constantinescu s-a adresat arhitecţilor bucureşteni Ion Mincu, Alexandru Săvulescu şi Louis Blangue, pentru a le solicita realizarea unui proiect iniţial..
     În cele din urmă, cel care a acceptat realizarea planului pentru Palatul Comunal a fost arhitectul Al. Săvulescu. În planul său, el a ţinut seama de dorinţele edililor buzoieni ca acest palat să fie prevăzut cu faţade bogat ornamentate. În cele din urmă a rezultat o îmbinare de stiluri autohtone şi veneţiene.
     Cel care a construit Palatul Comunal a fost antreprenorul Jean Henri Schwartz, cîştigător al licitaţiei organizate de Primărie. El a fost cel care în 1900 a adus la Buzău meşteri italieni, cioplitori în piatră, pentru a realiza coloanele, bogat ornamentate, de la faţade. Pentru că în campania anului 1900 nu s-a reuşit terminarea lucrării, aceşti meşteri italieni au fost rechemaţi în anul următor.
     Din cauza unor probleme birocratice, în 1901, venirea meşterilor italieni a fost mult întîrziată. La 11 martie 1901, Jean Henri Schwartz i-a solicitat preşedintelui Comisiei Interimare Buzău să intervină la forurile în drept, ca aceştia să poată intra în ţară pe la punctul de frontieră Predeal. Aceşti patru meşteri cioplitori în piatră erau originari din Halfetta, provincia Pavia, şi se numeau Amato Pantaleo, Amato Giuseppe, Petruzella Aicolo şi Cicolela Matteo.
     La 30 martie 1901, a primit de la Ministerul Afacerilor Străine, aprobarea intrării în ţară a celor patru italieni. Jean Henri Schwartz trebuia să se adreseze prefecturii locale pentru a primi instrucţiunile necesare. 
     Cei patru meşteri au venit la Buzău şi au terminat lucrările începute în anul precedent, 1900. Munca lor a fost ireproşabilă, neexistînd nici o reclamaţie la adresa lor.
     Deschiderea Romîniei spre lume, la mijlocul şi sfîrşitul secolului al XIX-lea, a făcut ca numeroşi străini să-şi aducă contribuţia la modernizarea ţării. Unii au făcut-o dezinteresat, alţii din raţiuni comerciale. Italienii au participat, iată, şi la Buzău, dar şi la Rîmnicu-Sărat, la proiecte de mare anvergură şi de mare importanţă pentru aceste oraşe. Au reuşit să fie mai buni, de multe ori, decît concurenţa şi au ştiut să realizeze lucruri frumoase şi durabile. Contribuţia lor merită cu prisosinţă să fie amintită.
     
     ??
     
     ??
     
     ??
     
     ??
     
2
     
     
28