C A L I T A T E A   V I E Ţ I I
Revistă de politici sociale
INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITĂŢII VIEŢII
Bucureşti




2004, EDITURA ACADEMIEI ROMÎNE




Puncte de suport şi elemente critice 
în evoluţia Calităţii vieţii în Romînia

Introducere
Procesul de tranziţie a însemnat modificarea obiectivă importantă a condiţiilor de viaţă ale oamenilor. O privire de ansamblu asupra calităţii vieţii în Romînia relevă puncte în care evaluările indivizilor asupra unor aspecte ale vieţii sunt pozitive, reprezentînd elemente de sprijin în viaţa lor, în timp ce alte componente se menţin în zone negative, constituind permanente surse de insatisfacţie în viaţa oamenilor şi reprezentînd riscuri de marginalizare şi excluziune socială. 
Ceea ce ne propunem în acest studiu este să identificăm domenii importante ale vieţii oamenilor, aşa cum sunt ele relevate de datele de cercetare şi care constituie fie elemente de sprijin în parcurgerea unei perioade de dificultăţi economice fie surse de îngrijorare, stres, neîmplinire. Perspectiva utilizată este aceea a „calităţii vieţii”, care presupune luarea în considerare a evaluărilor pe care oamenii le fac condiţiilor în care trăiesc.
Percepţiile şi autoevaluările înglobează un întreg set de aşteptări, interese, motivaţii, stări sufleteşti, norme, valori, opţiuni politice, filozofice, religioase, precum şi opinia publică şi de grup şi alte elemente care le pot influenţa într-un fel sau altul. 
Personalizarea percepţiilor şi autoevaluărilor le face de nesuplinit din exterior. În diferitele judecăţi de tip normativ, emise de un evaluator sau altul (cercetător, politician, oricare altă persoană) în legătură cu valorile dezirabile ale indicatorilor de calitate a vieţii, nu se pot ignora semnificaţiile personale pe care oamenii le atribuie propriei vieţi, dacă se doreşte menţinerea în zona plauzibilului, a credibilităţii, cunoscut fiind faptul că oamenii acţionează pe baza impresiilor, judecăţilor, cunoştinţelor pe care le au despre un anumit aspect de viaţă aflat în atenţie, la un moment dat (Mărginean I., 2002).
Pe ansamblu, evaluările subiective pe care oamenii le fac asupra condiţiilor de viaţă reflectă performanţele globale, umane ale procesului de dezvoltare social-economică (Zamfir C., 1984). 
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 5–24, Bucureşti, 2004
Datele de cercetare obţinute prin chestionarea indivizilor conturează, prin agregare, o imagine coerentă asupra condiţiilor de viaţă ale grupurilor şi comunităţilor umane şi asupra societăţii, ca întreg. 
Analiza punctelor de suport şi elementelor critice, 
în calitatea vieţii
Domeniul calităţii vieţii poate fi definit prin ansamblul elementelor care se referă la situaţiile: fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc. (Mărginean I., 2002).
Modelul de analiză prezentat în lucrarea de faţă conturează patru dimensiuni, fără a epuiza domeniul complex al indicatorilor de calitate a vieţii. Punctele de referinţă vor fi: în primul rînd, calitatea vieţii personale, sfera privată a individului, în al doilea rînd, calitatea societăţii aşa cum este ea percepută de către oameni, în al treilea rînd, relaţia individului cu societatea, iar în ultimul, satisfacţia/insatisfacţia cu viaţa. 
Pentru a caracteriza sfera vieţii personale a oamenilor, au fost incluse în analiză următoarele componente: starea de sănătate, veniturile, locuinţa, familia, relaţiile cu vecinii, locul de muncă, securitatea personală.
Pentru a obţine o imagine asupra societăţii, aşa cum este ea filtrată de percepţiile oamenilor, am ales să abordăm următoarele probleme: calitatea învăţămîntului, calitatea asistenţei medicale, calitatea serviciilor de asistenţă socială, calitatea conducerii societăţii, evaluarea activităţii administraţiei locale, percepţia conflictelor sociale, accesul la educaţie şi posibilitatea obţinerii unui loc de muncă.
Relaţia individului cu societatea în care trăieşte reprezintă o rezultantă a condiţiilor pe care le experimentează la nivel personal şi a celor pe care le oferă, la nivel macro, această societate. Această relaţie se referă la: încrederea în oameni, încrederea în instituţii şi participarea la viaţa politică şi socială. În final, va fi luată în considerare evoluţia unui indicator care reprezintă o rezultantă a tuturor condiţiilor pe care le experimentează oamenii în viaţa lor, şi anume, satisfacţia cu viaţa.
Toţi indicatorii analizaţi au fost măsuraţi pe o scală cu 5 grade de intensitate: 
1: foarte scăzut (rău), 2: scăzut (rău), 3: nici scăzut (rău), nici ridicat (bun), 4: ridicat (bun), 5: foarte ridicat (bun). Scala a fost recodificată, iar datele sunt prezentate în categorii: scăzut (rău) = 1+2, ridicat (bun) = 4+5. Diferenţele pînă la 100% sunt reprezentate de procentul indivizilor indecişi (varianta 3) şi de non-răspunsuri, mai puţin în cazul variabilei satisfacţia cu viaţa, pentru care a fost prezentat şi procentul indivizilor indecişi. Pentru a urmări dinamica în timp, datele sunt prezentate, în majoritatea cazurilor, pentru anii 1990, 1993, 1996, 1999 şi 2003 (în perioada 1999–2003 nu au fost realizate cercetări de teren de calitatea vieţii). Sursa principală de date a fost seria de date Diagnoza Calităţii Vieţii (ICCV, coord. I. Mărginean), dar au fost utilizate şi Barometrele de opinie publică (Fundaţia pentru o Societate Deschisă).
Datele incluse în analiză trebuie înţelese din perspectiva tendinţei de schimbare în timp (creştere, scădere, menţinere la niveluri aproximativ constante), pe de o parte, şi pe de altă parte, ca valori exprimate: o proporţie de peste 50% dintre subiecţi exprimînd aprecieri pozitive (sau satisfacţie) pentru un anumit aspect al vieţii, acest lucru este interpretat ca indicînd un punct de suport în viaţa oamenilor, în timp ce exprimarea aprecierii negative faţă de un domeniu de către majoritatea oamenilor este considerată a indica un element critic.

SFERA VIEŢII PERSONALE			 SFERA VIEŢII SOCIALE

												




SATISFACŢIA CU VIAŢA









			RELAŢIA INDIVIDULUI 
CU SOCIETATEA	
Calitatea vieţii personale 
O privire de ansamblu asupra calităţii vieţii personale relevă faptul că punctele de suport în viaţa oamenilor sunt reprezentate, în principal, de familie, locuinţă, loc de muncă, în timp ce elementele critice sunt: starea de sănătate, securitatea personală şi veniturile.
Starea de sănătate
Graficul nr. 1
Evaluarea stării de sănătate

Sursa: Diagnoza CV.

În planul evaluărilor subiective, datele ilustrează o tendinţă de creştere în timp a numărului celor ce apreciază propria stare de sănătate ca fiind proastă; numai în anul 2003 se poate observa o uşoară schimbare. De asemenea, datele obiective indică o deteriorare a stării de sănătate a populaţiei în timp, pînă în 2001. Cele mai importante date sunt oferite de evoluţia bolilor infecţioase şi parazitare, în special de TBC (INS, 2002). Cazurile noi de îmbolnăvire prin TBC au crescut de la 64 de cazuri la 100 000 de locuitori, în 1990, la 115,3, în 2001. O creştere spectaculoasă a bolilor infecţioase şi parazitare s-a înregistrat între anii 1995 şi 2001: în anul 2001 au fost înregistrate cu 597,3 cazuri la 100 000 locuitori mai mult decît în 1995. Numărul bolnavilor ieşiţi din spital a crescut în 2001 faţă de 1990 cu 1 007 000 persoane (de la 3 733 000 la 4 740 000). Persoanele bolnave suferă, în special, de boli ale aparatului circulator sau respirator, dar creşteri importante s-au mai înregistrat în cazul bolnavilor cu tumori.
Serviciile de îngrijire a sănătăţii nu răspund la nivelul cerinţelor necesităţilor de îngrijire a sănătăţii populaţiei. Prin dezuniversalizarea serviciilor de îngrijire a sănătăţii (legea asigurărilor sociale de sănătate, alte reglementări) sa îngustat accesibilitatea la actul medical pentru o parte din populaţie, cea cu venituri mici, şi a fost ridicat extrem de mult nivelul costurilor suportate de către populaţie, fără ca prin aceasta să sporească şi calitatea îngrijirii medicale (Mărginean I., 2002).
În sistemul de îngrijire a sănătăţii, constatăm o dinamică ce este caracterizată de inegalităţi şi contradicţii. Astfel, populaţia ce revine la un medic a scăzut de la 555 persoane, în 1990 la 479 persoane, în 2001, însă populaţia ce revine unui cadru medical mediu a crescut de la 176, în 1990 la 186, în 2001. Între mediul urban şi cel rural se constată mari diferenţe: în urban, în anul 2001 reveneau 302 persoane unui medic, în timp ce în mediul rural, 1 617 persoane unui medic, adică de aproape 6 ori mai mult. În mediul rural, în anul 2001, unui cadru medical mediu reveneau de 6,1 ori mai multe persoane decît în mediul urban (INSSE, 2001).
Sănătatea se conturează ca un element critic al calităţii vieţii populaţiei.
Securitatea personală
Graficul nr. 2
Evaluarea securităţii personale
Sursa: Diagnoza CV.

Datele demonstrează că o proporţie importantă a oamenilor apreciază securitatea personală ca fiind scăzută, tendinţa schimbîndu-se în anul 2003. Pe de o parte, de-a lungul unei perioade de 7 ani, după 1990, s-a înregistrat o creştere obiectivă a criminalităţii: rata criminalităţii a crescut spectaculos, mai ales între 1990 şi 1997, de la 160 la 496 la 100 000 locuitori cunoscînd apoi o scădere pînă la 336, în anul 2000. Pe de altă parte, se poate spune că expunerea excesivă în mass-media a cazurilor spectaculoase de violenţă, crimă, a contribuit la sentimentul de insecuritate pe care oamenii l-au resimţit în mod acut. În acelaşi timp, schimbarea de tendinţă din 2003, deşi necesită confirmarea şi prin alte date de cercetare, poate fi explicată, într-o anumită măsură, tocmai printr-o intrare în cotidian şi o banalizare a fenomenului criminalităţii.
Veniturile
Graficul nr. 3
Evaluarea veniturilor
Sursa: Diagnoza CV.

În plan subiectiv, se observă o creştere în timp a procentului persoanelor care evaluează în mod negativ veniturile de care dispun, iar anul 2003 pare să introducă o uşoară schimbare a tendinţei. Domeniul veniturilor rămîne însă, indiscutabil, un punct critic al calităţii vieţii. În plan obiectiv, putem identifica o serie de condiţii ce explică, într-o măsură importantă, datele de evaluare a veniturilor.
Evoluţia PIB este semnificativă în această încercare de explicare. Astfel, după ce în ultimul deceniu de regim comunist a avut loc o încetinire importantă a ritmului de creştere a PIB (0,93% ritm mediu anual de creştere în intervalul 1980–1989), în perioada de tranziţie a avut loc o adevărată prăbuşire a valorii acestui indicator, situîndu-se, în prezent, cu mult sub nivelul celei din anul 1980. PIB-ul total a fost de numai 86,5% în anul 1999, raportat la nivelul înregistrat în anul 1980. Aceasta înseamnă un ritm mediu anual de scădere de 0,7% în 19 ani. Pentru perioada 1990–1999, ritmul mediu anual de scădere a valorii PIB a fost de 2,04%. Cele mai acute intervale de scădere a valorii PIB au fost: 1991–1992 şi 1997–1999. În anul 2000 s-a schimbat sensul evoluţiei, înregistrîndu-se o uşoară creştere a nivelului PIB (1,2% faţă de anul anterior); creşterea a continuat şi în anul 2001 (circa 4%).
La rîndul său, valoarea PIB-ului pe locuitor (care contează cel mai mult în analizele comparative referitoare la standardul economic al populaţiei) a cunoscut, în preţuri comparabile, o creştere mai mică decît PIB-ul total în perioada 1980–1989 (ritm mediu anual de creştere de 0,88%), dar şi o reducere mai mică în intervalul 1990–1999, datorită diminuării populaţiei ţării. Ritmul mediu anual de creştere a fost de 0,73% în intervalul 1980–1989, iar ritmul mediu anual de scădere în intervalul 1980–1989 a fost de 1,85%. Fără diminuarea demografică (ea însăşi un fenomen îngrijorător), nivelul resurselor macroeconomice pentru o persoană ar fi fost şi mai mic .
Tabelul nr. 1
Veniturile şi nevoile subiective de consum ale familiilor

Se poate observa că o parte importantă a populaţiei se află într-o situaţie materială precară. În fapt, constatăm o deteriorare semnificativă a situaţiei percepute privind raportul venituri – nevoi de consum ale familiilor populaţiei studiate, în perioada respectivă.
Contribuţia diferitelor surse la constituirea veniturilor populaţiei are o semnificaţie socială generală, întrucît ea se structurează în funcţie de o serie de mecanisme social-economice, care funcţionează, la un moment dat, în societate. De aceea, este de aşteptat ca în perioada anilor scurşi de la debutul transformărilor postcomuniste să se fi produs anumite schimbări în ceea ce priveşte aportul unei surse sau alteia în venitul populaţiei. Mai exact, în cazul concret al Romîniei, am urmărit apariţia şi evoluţia unor surse noi de venit. Este evident că interesează, în primul rînd, acele surse de venit care se asociază cu întărirea statutului de independenţă economică a populaţiei şi familiilor acestora, respectiv veniturile din proprietăţi, activităţi ca întreprinzător, vînzarea de produse agricole.
La un prim nivel, vom pune faţă în faţă veniturile din salarii, comparativ cu cele provenite din activitatea ca întreprinzător şi din proprietate. Or, în această privinţă se constată o tendinţă de diminuare a prezenţei salariilor ca sursă de venit a gospodăriilor familiale. Astfel, dacă în 1993, 54,2% din subiecţi şi 72,6% din gospodăriile lor înregistrau venituri din salarii, la nivelul anului 1999, valorile respective se reduc la 35,9% şi 46,7%. Cu toate acestea, ponderea salariilor în venitul individual şi al gospodăriei familiale rămîne relativ constantă. Acest fapt denotă o competitivitate mai înaltă a veniturilor din salarii faţă de alte venituri.
Locuinţa
Graficul nr. 4
Locuinţa

Sursa: Diagnoza CV.

De remarcat este tendinţa de scădere în timp, pînă în 1999, a proporţiei persoanelor care îşi evaluează în mod pozitiv locuinţa, în anul 2003 înregistrînduse însă o creştere semnificativă a acestei categorii. Tendinţa conturată pînă în 1999 poate fi explicată, pe de o parte, prin acutizarea problemei locuirii în Romînia. Pe de altă parte, este probabilă o creştere a aspiraţiilor oamenilor legate de locuinţe, ca urmare a conturării unor cartiere rezidenţiale, cu un model de locuire bazat pe case individuale, care răspund unor exigenţe superioare. Cu alte cuvinte, dacă în 1990 referinţa era, încă, apartamentul în bloc, anii din urmă oferă un nou model, spre care oamenii aspiră.
Pe ansamblu însă, evaluările pe care oamenii le fac propriilor locuinţe sunt pozitive, domeniul locuirii conturîndu-se ca un element de suport în viaţa oamenilor, mai ales în raport cu alte aspecte ale vieţii. Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că în eşantioanele noastre sunt cuprinse numai persoanele care au unde locui, fiind sau proprietari ai locuinţei, sau chiriaşi.
În condiţiile în care, pentru anul 1999, 7,5 milioane locuinţe, adică 95% din totalul de 7,9 milioane la nivelul ţării, sunt deţinute în proprietate de către cei care le locuiesc, ataşamentul pentru ele este mai înalt, deşi nu se dispune de confortul pe care şi l-ar dori fiecare. În plan general, sunt de semnalat unele anomalii în domeniul construcţiei de locuinţe. În contextul schimbării tendinţei în construcţia locuinţelor prin trecerea masivă de la sistemul apartamentelor în bloc la cel al locuinţelor individuale, cu precădere în mediul rural şi în zonele periurbane, în oraşe se resimte o lipsă acută de locuinţe. Din păcate însă, nu s-a pus la punct un sistem viabil de construcţie prin creditul ipotecar şi nici nu se construiesc locuinţe sociale pe măsura nevoilor. Pe măsura sporirii cererii de locuinţe, nu este de mirare că aceia care au locuinţă se consideră norocoşi, iar prin diferite modernizări, ei încearcă să dea un aspect plăcut interiorului apartamentelor lor, devenite acum deosebit de scumpe, reprezentînd, prin urmare, o avere însemnată. O problemă cu totul aparte o constituie lipsa resurselor materiale resimţită de proprietarii de locuinţă pentru reparaţii la spaţiile comune şi înlocuirea instalaţiilor uzate, ceea ce va conduce la deteriorarea spaţiului construit. Pe de altă parte, ca semn al neputinţei şi dezinteresului, mai sunt încă blocuri neterminate, a căror construcţie a început înainte de 1990, în zone deosebit de rîvnite. Scumpirea excesivă a materialelor de construcţii, birocraţia imensă în obţinerea actelor pentru construcţie, avalanşa preţurilor pentru terenuri şi manoperă îndepărtează, sau chiar anulează, visul multor orăşeni de a locui într-o casă individuală. 
În situaţii de penurie, concurenţa conduce la ridicarea preţurilor; înlăturînd penuria, preţurile vor scădea. Iată de ce, deşi cu mare întîrziere, se impune o astfel de abordare care să conducă la sporirea accesului populaţiei, şi în special a tinerilor, la o locuinţă decentă, cu costuri pe care şi le pot permite.
Între multe aspecte care pot fi aduse aici în atenţie ne referim doar la cîteva, dar pe care le considerăm importante. Pe de o parte, suprafeţe de teren din intravilan au fost trecute, în exces, în proprietatea unităţilor economice şi a instituţiilor publice, diminuîndu-se astfel, drastic, suprafeţele de teren disponibile pentru construcţii. Pentru alte terenuri nu s-a clarificat regimul proprietăţii şi ele continuă să rămînă maidane în zone centrale ale oraşelor.
Pe de altă parte, pentru o perioadă însemnată, chiria locuinţelor proprietate de stat a fost menţinută la preţuri derizorii (inclusiv pentru cei cu posibilităţi de plată), ceea ce a condus la reducerea resurselor de investiţii publice în construcţia de locuinţe sociale, iar diferitele forme gîndite să stimuleze construcţia de locuinţe (creditul ipotecar) se află încă la începuturi.
Familia
Graficul nr. 5
Evaluarea relaţiilor din familie

Sursa: Diagnoza CV.
Datele de cercetare demonstrează faptul că familia reprezintă „suportul fundamental şi o valoare deosebit de importantă pentru romîni. Datele pentru acest domeniu au o mare stabilitate în cei 10 ani investigaţi. Aceeaşi semnificaţie au şi relaţiile cu vecinii, care desemnează un al doilea suport relaţional pentru romîni, antidot puternic împotriva riscurilor izolării indivizilor în societatea de azi. Departe de a întrezări aici un semn al unui aşa-zis colectivism ancestral reproşat romînilor de necunoscătorii vieţii noastre tradiţionale, suntem încredinţaţi că avem de-a face cu o afirmare puternică a principiului solidarităţii umane” (Mărginean I., Bălaşa A., 2002).
Se poate spune că familia constituie un suport ultim, în condiţii economice şi sociale dificile, ocupînd un loc important în viaţa individului.
Locul de muncă 
Graficul nr. 6
Evaluarea condiţiilor de muncă
Surse: Diagnoza CV. 

Modelul descris de date este unul de scădere continuă a evaluărilor pozitive, pînă în anul 2003, care introduce o schimbare de tendinţă. Fenomenele responsabile pentru starea de lucruri descrisă de date pînă în 2003 ar putea fi, pe de o parte, tendinţa de scădere continuă a ocupării, de fapt, criza prelungită a acesteia, iar pe de altă parte, îmbătrînirea populaţiei ocupate şi, mai ales, eforturile populaţiei vîrstnice, îndeosebi din rural, de a munci, de nevoie, pentru cîştigarea traiului zilnic.
Scăderea continuă a ratei de ocupare, la toate vîrstele apte de muncă, atît în urban, cît şi în rural, atît la bărbaţi, cît mai ales la femei, este de natură nu doar să tempereze aşteptările şi aspiraţiile oamenilor, ci să declanşeze chiar îngrijorări în legătură cu perspectivele găsirii sau schimbării locului de muncă, fapt ce poate influenţa o serie de evaluări, atitudini, comportamente şi orientări valorice, în legătură cu munca şi locul concret de muncă (Bălaşa A., 2002).
Calitatea vieţii sociale
Învăţămîntul
Graficul nr. 7
Accesul la educaţie
Surse: Diagnoza CV. 

Accesul la formele de învăţămînt dorite este un indicator capabil să dea măsura percepţiei populaţiei cu privire la „egalitatea de şanse” din societate. Pînă în 1999, se poate observa o creştere semnificativă a valorilor negative, arătînd, astfel, că indivizii resimt o lipsă de echitate în ceea ce priveşte sistemul de învăţămînt. În 1999, faţă de 1990, ponderea celor care sunt sceptici în legătură cu accesul la formele de învăţămînt a crescut cu aproximativ 13 puncte procentuale, urmînd tendinţa de creştere a anilor precedenţi. Datele anului 2003 arată o îmbunătăţire a percepţiei populaţiei faţă de accesul la sistemul de învăţămînt.
În ceea ce priveşte calitatea învăţămîntului, ponderea celor care apreciază învăţămîntul romînesc ca fiind de o calitate slabă sau foarte slabă se menţine în jurul valorilor de 8–9%. Doar datele din anul 1999 arată o creştere semnificativă a proporţiei celor care evaluează negativ învăţămîntul romînesc. Există diferenţe foarte mari în ceea ce priveşte învăţămîntul în mediul urban şi învăţămîntul în mediul rural. Explicaţiile acestui fenomen se referă, în principal, la posibilităţile reduse de acces la şcolile din învăţămîntul rural, în special în cazul localităţilor izolate din punct de vedere teritorial. De asemenea, dotarea unităţilor de învăţămînt şi chiar starea clădirilor, precară în comparaţie cu standardele existente la nivel occidental, induc o percepţie negativă în rîndul populaţiei.
Graficul nr. 8
Calitatea învăţămîntului
Surse: Diagnoza CV. 

După 1989, sistemul romînesc s-a caracterizat prin numeroase schimbări, datorate inconsecvenţelor politicilor educaţionale, care au produs, adesea, confuzii în rîndul populaţiei (Vlăsceanu L., coord. pr., 2001). 
În Romînia, 4% din PIB este destinat învăţămîntului, în timp ce ţările europene au o medie de 6% (Mărginean I., coord., 2001).
Locurile de muncă
În plan subiectiv, este evident că populaţia este nemulţumită de posibilităţile oferite de piaţa muncii din Romînia, acest indicator constituind, cu siguranţă, unul dintre cele mai critice aspecte de calitate a vieţii din Romînia. Datele arată că, după 1990, a crescut de aproximativ patru ori proporţia celor care apreciază că au şanse scăzute de a-şi găsi un loc de muncă. În perioada de tranziţie, piaţa forţei de muncă cunoaşte o criză accentuată, mai ales în zonele monoindustriale (minerit, siderurgie), sau în zone mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic şi cu populaţie numeroasă de vîrstă activă, cum este zona de nord-est a ţării (Bălaşa A., 2002). 
Graficul nr. 9
Posibilitatea de obţinere a unui loc de muncă
Sursa: Diagnoza CV. 
Asistenţa medicală
Graficul nr. 10
Calitatea serviciilor de asistenţă medicală
Sursa: Diagnoza CV.
În cazul serviciilor de sănătate, perioada de tranziţie nu a adus o deteriorare a aprecierii lor, dar s-au menţinut evaluările mediocre de-a lungul întregii perioade. Cu toate că proporţia evaluărilor pozitive se situează în jurul valorii de 50%, nu putem considera acest indicator ca fiind un punct de suport în viaţa populaţiei, mai ales în cazul în care numărul celor care îşi apreciază starea de sănătate ca fiind proastă este, în continuare, mare (vezi capitolul Calitatea vieţii personale). Este evident că politica din domeniul sănătăţii nu a reuşit să obţină progrese, astfel încît să se poată obţine o apreciere favorabilă din partea populaţiei. Estimarea specialiştilor în politici sociale arată că ar fi necesar să se aloce 5–6% din PIB pentru sănătate, pentru a se acoperi necesarul de îngrijire a sănătăţii populaţiei. În ţările occidentale dezvoltate, cheltuielile publice destinate sănătăţii reprezintă aproximativ 8–14% din PIB (Mărginean I., coord., 2001). 
Conflictele sociale
Graficul nr. 11
Percepţia conflictelor sociale

Sursa: Diagnoza CV.

Problema conflictelor sociale reprezintă un indicator important în calitatea vieţii sociale. Anul 1999 arată o creştere a ponderii persoanelor care consideră că există conflicte sociale, iar în 2003 se revine la valorile din 1996. În 2003, rămîn, în continuare, cel mai des menţionate: conflictele între salariaţi şi conducere (67,6%), conflictele între oameni cu vederi politice diferite (68,5%), între săraci şi bogaţi (60%). Cel mai rar menţionate au fost conflictele interetnice (27,8%).
Conducerea societăţii
Un alt punct critic în viaţa oamenilor îl constituie calitatea conducerii, la nivel de ţară. Datele arată foarte clar că tendinţa generală este de scădere a valorilor indicatorului. În anul 1999, indicatorul cunoaşte o scădere dramatică a valorilor pozitive, dovedind o imagine negativă a conducerii ţării. Între 1990 şi 1999, creşterea proporţiei celor care cred că societatea nu este condusă bine creşte cu aproximativ 60 de puncte procentuale. În aceeaşi măsură, şi viaţa politică este apreciată negativ. La acest indicator se înregistrează, de fapt, oscilaţii şi mai mari în timp, cele mai mici valori apărînd în 1990 şi apoi în 1998, 1999. În 1990, proporţia celor care au o părere proastă despre viaţa politică din ţară acoperă aproximativ 80% din populaţia investigată, în timp ce în 1996 era de 41%, iar în 1999, de 81%. Situaţia din 2003 arată o revenire la tendinţa generală, prin scăderea proporţiei celor care apreciază negativ viaţa politică.
Graficul nr. 12
Modul în care este condusă ţara
Surse: Diagnoza CV. 

Imaginea publică negativă a instituţiilor politice şi a politicienilor (consideraţi, cel mai adesea, beneficiarii schimbărilor postcomuniste) ridică un mare semn de întrebare referitor la clasa politică actuală. Fără îndoială că în planul vieţii politice naţionale pot fi enumerate o serie de schimbări incontestabile, de introducere a instituţiilor democratice, dar în acelaşi timp, s-au conferit politicienilor o serie de poziţii de execuţie, de directori în diferite agenţii naţionale, în locul numirii de specialişti, locuri în consiliile de administraţie a unităţilor economice cu capital de stat, ocuparea de funcţii publice înalte, prin algoritmul politic, fără a fi vorba de funcţii politice. De aici, adevăratele cruciade ale partidelor pentru a demite oamenii vechii puteri şi a-şi numi proprii oameni, cu efecte negative chiar asupra eficienţei activităţii instituţiilor respective (Mărginean I., 2002).
Situaţia cea mai critică a fost în anul 1993. Activitatea administraţiei publice locale este percepută ca fiind una modestă. Anul 2003 arată o uşoară creştere de imagine a instituţiilor administraţiei publice locale. 
În actualul program guvernamental, a fost lansată reforma administraţiei publice locale, pornind de la evaluarea critică de către Comisia Europeană a situaţiei actuale din acest domeniu. În acest cadru, programul urmăreşte realizarea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, demonstrînd că Romînia îşi poate întări, treptat, capacitatea administrativă de a face faţă obligaţiilor care îi revin, în calitate de viitor stat-membru (Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor). Procesul de modernizare a administraţiei are două componente: una de restructurare instituţională şi una de schimbare a mentalităţilor şi valorilor funcţionarilor, în scopul eliminării birocraţiei şi corupţiei. 
Graficul nr. 13
Evaluarea administraţiei publice locale
Sursa: Diagnoza cv 
Relaţia individ – societate
Modurile în care oamenii se integrează într-o societate, se raportează la ceilalţi, la instituţii, îşi îndeplinesc rolurile pot fi descrise prin încrederea în semeni, în instituţii, prin participarea la diferite niveluri (local, naţional). Acesta pare să fie domeniul prin excelenţă critic al calităţii vieţii. Cu greu se pot identifica puncte de suport. Indicatorii prezentaţi descriu o realitate a neîncrederii generalizate în oameni, în instituţii, şi o slabă evaluare a oportunităţilor de participare. 
Încrederea în oameni face parte dintr-o definire iniţială a situaţiei pe care indivizii o fac, atunci cînd se raportează la ceilalţi. O definire pozitivă a situaţiei (încredere) poate contribui la o relaţionare mai intensă, la un mai mare grad de integrare socială. Încrederea generalizată, ca aspect esenţial al capitalului social, este considerată o resursă colectivă, care leagă cetăţenii unii de alţii şi le permite să coopereze pentru interesul comun.
Încrederea generalizată, alături de încrederea în instituţii şi valori ale reciprocităţii, constituie cele mai importante elemente ale spiritului civic. Pe ansamblu, datele descriu o slabă încredere interpersonală.
Încrederea

Încrederea oamenilor în instituţii descrie curbe aflate în zona critică, excepţie face însă primăria, a cărei vizibilitate în plan local este mai mare decît a oricărei alte instituţii şi al cărei contact direct cu oamenii este, în mare măsură, posibil. Trebuie remarcată însă tendinţa de creştere a încrederii în instituţii, începînd cu anul 2000, fără ca saltul făcut de încredere să depăşească zona critică.
Participarea la viaţa politică şi socială
Graficul nr. 16
Posibilitatea de participare la decizie, la nivel local
Sursa: Diagnoza CV.
Graficul nr. 17
Posibilitatea de participare la decizie, la nivel naţional
Sursa: Diagnoza CV.
Posibilităţile de participare, atît la nivel local, cît şi naţional sunt apreciate de o mare majoritate ca fiind scăzute. Tendinţa în timp pare să fie de creştere a aprecierilor negative. Anul 1990 marchează o diferenţă clară faţă de anii care au urmat. Exerciţiul democratic al votului în acel an, celelalte manifestări ale libertăţii exercitate pentru prima oară, ca şi aşteptările foarte mari faţă de ceea ce urma, au influenţat probabil, în mare măsură, această percepţie a posibilităţilor de participare. Anii de după 1990 conturează o imagine negativă a aprecierilor faţă de participarea la nivel local şi naţional.
Problema participării are mai multă relevanţă atunci cînd este tratată la nivel local, unde integrarea individului într-un sistem de relaţii sociale se poate produce cu mai multă uşurinţă, iar ideea de împuternicire capătă sens. Împuternicirea presupune dezvoltarea competenţelor cetăţenilor pentru a participa la procesele de guvernare. Presupune existenţa unor mecanisme formale de participare. De altfel, în general, se consideră (Almond şi Verba) că este bine să se înceapă cu comunitatea locală, atunci cînd este vorba despre participare, pentru că problemele sunt mai uşor de înţeles, reprezentanţii guvernămîntului, mai puţin distanţi, şansele de participare eficientă sunt mai mari. Numai aici cetăţeanul poate dezvolta un sentiment al cunoaşterii cu privire la problemele sociale şi politice. În acelaşi timp, tratarea problemei participării la nivel local devine productivă şi din punctul de vedere al politicilor sociale, a căror elaborare pentru contextele comunitare este foarte relevantă.
Satisfacţia 
Graficul nr. 18
Satisfacţia cu viaţa
 Sursa: Diagnoza CV.
Satisfacţia cu viaţa exprimă un rezultat global al experimentării condiţiilor de viaţă, dar este şi o funcţie a valorilor şi aşteptărilor oamenilor. Datele demonstrează o creştere în timp a proporţiei persoanelor nesatisfăcute cu viaţa (comparativ cu anul 1990, în 1999 proporţia acestora s-a dublat).
Concluzii
Din perspectiva dimensiunilor analizate, se poate spune că, în domeniul vieţii personale, punctele de suport sunt reprezentate de familie şi locuinţă, în timp ce elementele critice sunt starea de sănătate, veniturile, locul de muncă şi securitatea personală.
În sfera vieţii sociale, cu greu pot fi identificate puncte de suport, majoritatea indicatorilor analizaţi situîndu-se în zona critică. Numai evaluarea sistemului de învăţămînt se conturează ca un element de suport în calitatea vieţii, la nivel social. 
Sfera relaţiei individ – societate este una, prin excelenţă, a elementelor critice, indicatorii analizaţi descriind o realitate a neîncrederii în oameni, în instituţii şi o slabă evaluare a oportunităţilor de participare.

Din perspectiva dinamicii în timp, în anul 2003 se constată, pentru cei mai mulţi indicatori, o schimbare de tendinţă, în sensul creşterii evaluărilor pozitive pe care oamenii le fac diferitelor aspecte ale vieţii.



Caracteristici definitorii ale modelului 
de consum mediu romînesc actual
Mariana Stanciu
Principala destinaţie actuală a cheltuielilor gospodăriilor din Romînia este consumul de bunuri şi servicii, al cărui ordin de mărime, în ultimul deceniu, a acoperit în jur de trei sferturi din cheltuielile totale. În anii 2001 şi 2002, acesta s-a ridicat la 73% din cheltuielile totale. Cheltuielile de consum au reprezentat, în anul 2002, în medie, 4 744,7 mii lei pe gospodărie (INS, 2003, p. 47).
Distribuţia medie a cheltuielilor de consum ale gospodăriilor ce compun, la un moment dat, o anumită comunitate umană, defineşte în fapt, modelul de consum mediu al populaţiei respective. Cînd un astfel de model este comparat cu modele aparţinînd altor comunităţi, pot fi observate o seamă de particularităţi comportamentale ce deosebesc între ele populaţiile respective, deşi acestea pot să vieţuiască în conjuncturi socioculturale sau geo-politice relativ apropiate.
În cele ce urmează, vom prezenta cîteva dintre caracteristicile definitorii ale modelului de consum mediu romînesc actual, conturate din perspectiva explicativă a condiţiilor interne concrete de structurare ale acestuia, în ultimii 13 ani, dar şi ca rezultat al comparării lui cu modelele unor ţări din centrul şi estul Europei.
Restricţiile majore care condiţionează, în mod curent, exprimarea opţiunilor de consum ale populaţiei din ţara noastră, derivă pe de o parte, din relaţiile ce se constituie între nivelul real al veniturilor populaţiei şi ponderea cheltuielilor de consum cu caracter obligatoriu, implicate de modelele de consum dominante, iar pe de altă parte, dintre înclinaţiile spre consum ale populaţiei (exprimate prin cererea efectivă de bunuri şi servicii) şi gradul de adecvare la cerere a ofertei de mărfuri.
Libertatea consumatorilor din Romînia, de a-şi satisface acele trebuinţe care definesc omul modern în societatea europeană actuală, a fost limitată sever, atît înainte de 1989, cît şi în anii tranziţiei, din cauza nivelului relativ scăzut al veniturilor, a caracterului prioritar al anumitor tipuri de cheltuieli, a limitelor ofertei de bunuri şi servicii de pe piaţă, şi, nu în ultimul rînd, datorită tendinţei fireşti de a satisface la un nivel cît mai ridicat trebuinţele alimentare de bază. Valurile succesive de sărăcire a populaţiei, ce au avut loc în anii tranziţiei, au determinat manifestarea unor fenomene de excludere de la consumul unor bunuri şi servicii de bază a unor categorii largi de consumatori.
Structura cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor din ţara noastră, în intervalul 1990–2002, evidenţiază ponderea extrem de ridicată a cheltuielilor pentru produsele alimentare la aproape toate categoriile de consumatori – exceptînd,
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 25–43, Bucureşti, 2004
îndeosebi în ultimii ani ai intervalului, gospodăriile al căror cap este patron. Se detaşează, astfel, gospodăriile de ţărani şi cele de şomeri (în anii 1997, 1998) şi gospodăriile de pensionari (în anii 1993, 1994), ale căror cheltuieli alimentare au avut o pondere extremă în totalul cheltuielilor de consum (tabelul nr. 1).

În anul 2002, ca şi în ceilalţi ani ai tranziţiei, ponderea cheltuielilor pentru plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi cotizaţiilor a fost relativ ridicată. Pentru gospodăriile în ale căror venituri au predominat veniturile salariale, această pondere a fost de 22,6%, pentru gospodăriile de patroni ce conţin şi membri salariaţi, – 15,9%, iar pentru gospodăriile de şomeri şi pensionari, nivelul impunerii publice s-a ridicat la 8,2%, respectiv 7,8%. Cel mai puţin la acest capitol au plătit gospodăriile de lucrători pe cont propriu (5,1%) şi cele de agricultori (1,8%).
Diminuarea ponderii cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale de consum, după anul 1997, nu a avut loc în urma saturării nevoilor alimentare ale populaţiei, ci ca rezultat al creşterii presiunii economice exercitate de alte capitole ale consumului (cheltuielile de întreţinere a locuinţei, cheltuielile pentru plata serviciilor de transport etc.).
Produsele alimentare consumate în cadrul gospodăriilor romîneşti provin, într-o proporţie ce diferă de la un tip de gospodărie la altul, de pe piaţă ori din resursele proprii. Ponderea consumului agroalimentar din resursele propriei gospodării s-a menţinut deosebit de ridicată în anii tranziţiei, în special în gospodăriile situate în rural. În prezent, populaţia rurală din ţara noastră conţine doar în proporţie de 16–18% gospodării al căror cap este agricultor. Dar şi alte gospodării, care au pămînt în proprietate (din rural sau din urban), cum sunt cele conduse de salariaţi sau pensionari, au agricultura ca a doua ocupaţie. Pentru toate aceste gospodării, agricultura joacă un rol important ca sursă de securitate alimentară, fapt demonstrat prin proporţia ridicată a consumului de alimente din resurse proprii (tabelul nr. 2).
La nivelul întregii populaţii, structura veniturilor relevă, şi în anul 2002, ponderea relativ mare a veniturilor în natură (23,8%). Din acestea, 95,4% reprezintă contravaloarea consumului de produse agroalimentare din propria producţie, din stoc, primite pentru munca prestată în alte gospodării, ori primite în dar de la rude, prieteni sau alte persoane (INS, 2003, p. 27). Pentru gospodăriile rurale, principala sursă de venituri o reprezintă producţia agricolă, care asigură peste 50% din totalul veniturilor. În anul 2002, cea mai mare parte a acestora (43,1%) a fost formată din contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii.
Expresia cea mai elocventă a parametrilor cantitativi şi calitativi ai consumului alimentar este dată de consumul de calorii şi factori nutritivi (tabelul nr. 3). În anul 2002, consumul alimentar mediu zilnic pe o persoană, pe ansamblul gospodăriilor, a fost de 2 476 calorii şi 79 gr. protide. Numărul mediu de calorii/persoană/zi a fost sub 2500 – valoare care reprezintă pragul de supravieţuire, în viziunea actuală a FAO (World Resources, 1994–1995, p. 284, 285). Acest fapt semnifică prezenţa unor dezechilibre calorice relativ mari în dieta alimentară curentă a populaţiei majoritare din ţara noastră. În anul 2002, această expresie a consumului alimentar s-a diferenţiat mult în funcţie de:
– categoria socioocupaţională a capului de gospodărie – cel mai echilibrat consum l-au avut gospodăriile de pensionari (2 643 calorii şi 84,2 gr. protide), iar cel mai deficitar consum l-au avut gospodăriile de şomeri (2 242 calorii şi 70,9 gr. protide);
– dimensiunea gospodăriilor – cel mai mult au consumat gospodăriile formate dintr-o singură persoană (3 303 calorii şi 104,0 gr. protide), adică cu 57,8% şi respectiv 55,5% mai mult decît consumul/persoană din gospodăriile de 6 şi mai multe persoane;
– numărul de copii sub 18 ani din gospodărie – consumul alimentar mediu zilnic cel mai scăzut/persoană (1 992 calorii şi 62,6 gr. protide) s-a înregistrat în gospodăriile în care există 4 şi mai mulţi copii sub vîrsta de 18 ani;
– apartenenţa la o decilă de venituri sau alta; diferenţa între nivelul minim şi cel maxim al consumului a fost de 493 calorii şi 17,6 gr. protide. 
În general, în gospodăriile conduse de persoane cu nivel de instruire inferior şi în cele conduse de persoane de 65 ani şi peste, conţinutul caloric şi proteic al consumului alimentar a fost mai ridicat, comparativ cu cel realizat de alte categorii sociale.
Între mediul rural şi cel urban, în anul 2002, diferenţele medii au fost relativ mici, consumul fiind uşor mai ridicat în rural (cu 256 calorii şi 7,9 gr. protide). 
În teritoriu, în anul 2002, cel mai ridicat consum mediu s-a realizat în sud-vest (2 646 calorii şi 87,2 gr. protide), iar cel mai scăzut, în Bucureşti (2 149 calorii şi 69,5 gr. protide).
Dezechilibrul alimentar, creat prin ponderea mult mai mare a alimentelor de origine vegetală şi deficitul de alimente de origine animală, în raport cu limitele admise de ştiinţele nutriţiei moderne pentru un model alimentar echilibrat, pe ansamblul gospodăriilor, ca şi pentru fiecare tip de gospodărie, este specific modelului alimentar romînesc de mult timp (cel puţin 20 de ani). În prezent, situaţia este ceva mai apropiată de normalitate în cazul gospodăriilor de patroni.
Toate acestea s-au întîmplat în condiţiile în care, în anul 2002, populaţia majoritară din Romînia pare să-şi fi direcţionat resursele îndeosebi spre sectorul alimentar unde, în anii anteriori, mai mult ca sigur, a realizat mari sacrificii, în scopul susţinerii celorlalte capitole ale consumului. Situaţia consumului mediu lunar, pe o persoană, la produsele alimentare de bază, pentru Romînia, în anul 2001, este grăitoare în acest sens (tabelul nr. 4).

Observăm caracterul pronunţat lacto-cerealier al modelului alimentar al populaţiei din ţara noastră, această caracteristică fiind, de altfel, activă pe întreaga perioadă de tranziţie. Remarcăm că în anul 2001, populaţia Romîniei deţinea recordul absolut la consumul însumat de pîine şi cartofi ( tabelul nr. 4), ceea ce atestă încă o dată caracterul de subzistenţă al modelului alimentar dominant din ţara noastră. 
Structurile cheltuielilor medii pe o gospodărie, aferente ţărilor în tranziţie, în intervalul 1996–2000, relevă că, şi în context central şi est-european, ţara noastră se remarcă prin ponderile deosebit de ridicate ale cheltuielilor alimentare, comparativ cu alte ţări (graficul nr. 1).
Graficul nr. 1 
Ponderea cheltuielilor pentru alimente şi băuturi nealcoolice în cheltuielile totale de consum, pentru Rep. Cehă, Ungaria, Romînia şi Bulgaria în intervalul 1996–2002

Sursa: CANSTAT, „Buletin Statistic” nr. 4/2002, 1/2003, INS.
CESTAT, „Buletin Statistic” nr. 3 /1998, INS.
Cu toate acestea însă, dinamica cheltuielilor de consum reale, aferente anului 2002, arată că, în fapt, populaţia din Romînia a cheltuit mai intens pentru servicii şi produse nealimentare, decît pentru alimente (tabelul nr. 5), acesta fiind un efect indus de prioritatea trebuinţelor de consum, corelate cu evoluţia preţurilor în sectoarele de servicii şi produse nealimentare, în anul respectiv.
Doar gospodăriile al căror cap este patron şi care, per ansamblu, prezentau nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor de consum, au realizat o dinamică a cheltuielilor reale pentru consumul alimentar cu 7,1% mai mare, comparativ cu anul 2001. Deşi cele mai ridicate ponderi ale cheltuielilor pentru produse alimentare, în totalul cheltuielilor de consum, în anii 2001 şi 2002, au fost realizate de ţărani (73,3 şi respectiv 71,1%) şi şomeri (61,6 şi respectiv 54,3%) (tabelul nr. 1), în fapt, ţăranii au realizat o dinamică a cheltuielilor reale pentru capitolul alimentar mai mare doar cu 2,5% faţă de anul anterior, în timp ce şomerii au cheltuit potrivit unei dinamici mai reduse cu 1,7 %.
Toate acestea atestă, chiar şi la nivelul anului 2002, frecvenţa relativ ridicată, în masa totală a modelelor de consum din Romînia, a modelelor familiale austere, structurate la limita supravieţuirii, ceea ce a imprimat şi modelului de consum mediu o tendinţă accentuată spre subzistenţă economică şi socială.

Analiza dinamicii cheltuielilor de consum reale, în anul 2002 faţă de 2001, pentru populaţia din Romînia evidenţiază totuşi o evoluţie pozitivă (+2,9%) pe ansamblul gospodăriilor, cele mai mari creşteri ale cheltuielilor de consum reale fiind realizate în gospodăriile de patroni şi salariaţi (+4,5% şi respectiv +3,0%). Categoriile de gospodării cele mai defavorizate din acest punct de vedere au fost lucrătorii pe cont propriu în activităţi neagricole şi şomerii, ambele înregistrînd o diminuare a dinamicii cheltuielilor de consum reale cu 1,4 procente. Remarcăm însă faptul că aceste categorii par a fi direcţionat un flux mai consistent din disponibilul lor de resurse economice – lucrătorii pe cont propriu spre servicii (+18,1), iar şomerii, spre produsele nealimentare. De asemenea, creşteri remarcabile ale dinamicii cheltuielilor reale în sfera consumului de servicii au înregistrat agricultorii (+8,3%) şi salariaţii (+7,3%).
În anul 2002, la nivelul total al gospodăriilor, doar 33% dintre acestea au declarat că pot face faţă cheltuielilor, cu venitul de care dispun (tabelul nr. 6).
Un astfel de model semnifică prezenţa latentă în mediul socioeconomic a numeroase premise de apariţie a unor fenomene de excluziune, pe scară largă, de la unele capitole sau oportunităţi de consum.
Fenomenul de polarizare a consumului de bunuri şi servicii, survenit după anul 1990, a luat forme tot mai pregnante spre anul 2000, cînd s-a produs un nou val al fenomenului de sărăcire a populaţiei (în intervalul 1997–1999). Ca urmare, în anii 1997–1998, Romînia prezenta cea mai ridicată rată a sărăciei salariale din Europa centrală şi de est (în 1998, aceasta era de 44,5%, la 4$ PPC/zi) (Transition Report, 2000, p. 107). În acelaşi timp, pentru cîteva categorii restrînse de consumatori, a devenit posibilă exprimarea unor opţiuni ce semnifică un nivel al bunăstării deosebit de ridicat.

Un eveniment statistic remarcabil s-a petrecut în anul 2000, cînd pentru prima şi, pînă în prezent, singura dată în istoria consumului din tranziţie, gospodăriile de patroni au alocat o pondere a veniturilor mai mare pentru achiziţionarea unor mărfuri nealimentare, decît pentru cele alimentare. După anul 2000, în cheltuielile de consum ale acestora a crescut ponderea resurselor alocate achiziţionării unor servicii – patronii fiind, de altfel, şi categoria socială cu cel mai ridicat consum relativ de servicii.
Tot în anul 2000, se remarcă însă efortul deosebit pe care populaţia din Romînia l-a depus pentru achitarea cheltuielilor de întreţinere a locuinţei, apă, electricitate şi alţi combustibili (peste 19% din totalul cheltuielilor de consum). Singura populaţie din zona central- şi est europeană care, în intervalul respectiv, pare să fi plătit – în cifre relative – mai mult decît romînii este cea din Ungaria (pondere maximă 21,6% din cheltuielile totale de consum, în anul 1999) (graficul nr. 2).
După cum se ştie însă, acest tip de consum exprimă într-o proporţie mai ridicată trebuinţele populaţiei din mediul urban – îndeosebi ale rezidenţilor la bloc – şi mai puţin trebuinţele populaţiei rurale. Ori, în anul 2000, ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei în Ungaria era de 63,6%, în timp ce în Romînia, aceasta era de numai 54,6% (CESTAT, Buletin Statistic, nr. 4/2001, INS, p. 9). Aşadar, indicatorul aferent Ungariei realizează o medie ponderată între valori extreme relativ mari, dar mai apropiate decît cele privind Romînia. În zonele urbane din Romînia, cheltuielile medii pentru serviciile legate de locuinţă au fost de 4,3 ori mai mari decît în rural. Aceasta indică o probabilitate ridicată ca populaţia urbană din Romînia să fi plătit, în fapt, o pondere mai ridicată din veniturile sale pentru acest capitol decît populaţia urbană din Ungaria.
Graficul nr. 2 
Ponderea cheltuielilor pentru întreţinerea locuinţei, apă, electricitate şi alţi combustibili în cheltuielile totale de consum, pentru Rep. Cehă, Ungaria, Romînia şi Bulgaria, în intervalul 1996–2002

Sursa: CANSTAT, „Buletin Statistic” nr. 4/2002, 1/2003, INS.
CESTAT, „Buletin Statistic” nr. 3/1998, INS.
În anii 2001 şi 2002, ponderea cheltuielilor pentru întreţinerea locuinţei în totalul cheltuielilor de consum a scăzut uşor, în cazul Romîniei, de la l9,2 % în anul 2000, la 17,6 % şi respectiv 18,7 %, în condiţiile în care, în intervalul respectiv, nu a avut loc o diminuare a preţurilor utilităţilor publice (tabelul nr. 7). Fenomenul respectiv exprimă însă o rezultantă a tendinţei masive de decuplare a populaţiei de la sistemele centralizate de contorizare a consumului de utilităţi şi chiar de la sistemul de furnizare a acestora, pe fondul creşterii preţurilor utilităţilor publice. O asemenea evoluţie semnifică o schimbare importantă în modelul de consum al populaţiei urbane rezidente la bloc, din Romînia. Evoluţiile economice aberante ale sistemului centralizat de termoficare, moştenit cu toate tarele sale de la vechiul sistem socialist, au determinat un recul puternic al toleranţei populaţiei faţă de ideea de colectivism în consum şi faţă de suportarea stoică a costurilor fraudei şi ineficienţei tehnologice.
Tabloul distribuţiei medii a cheltuielilor de consum ale populaţiilor din centrul şi estul Europei, pentru intervalul 1996–2002, relevă şi alte particularităţi ale comportamentului de consum al populaţiei din Romînia (tabelul nr. 7). Între acestea, se remarcă cheltuielile relative mult mai scăzute pe care populaţia Romîniei le efectuează în scopul achiziţionării echipamentului menajer, în condiţiile în care înzestrarea locuinţelor prezintă o medie dintre cele mai scăzute în Europa. De exemplu, dotarea populaţiei din Romînia cu aparatură radio-tv, în anii 1997 şi 1998, era dintre cele mai modeste de pe continent. Valorile indicatorilor aferenţi ţării noastre erau comparabile doar cu cele ale Spaniei (pentru aparatele radio) şi, eventual, Bulgariei (pentru televizoare) (tabelul nr. 8).

Decalaje mari de înzestrare a gospodăriilor cu bunuri de folosinţă îndelungată există nu numai comparativ cu nivelul internaţional, ci şi între mediile de rezidenţă din ţara noastră (tabelul nr. 9).
În ceea ce priveşte diferenţele de înzestrare a gospodăriilor pe regiuni statistice, oraşul Bucureşti se remarcă printr-o înzestrare medie mai ridicată decît celelalte regiuni, în special la obiectele de strictă necesitate, din perspectiva unor modele de consum de tip modern urban (aragaz, frigider, maşină de spălat rufe automată, aspirator, televizor color, radio, computer (PC), telefon fix şi mobil, autoturism). După mărimea gospodăriei, cele mai slab înzestrate sunt preponderent gospodăriile cu 6 sau mai multe persoane, deşi pentru diverse bunuri, mai slab înzestrate sunt cele cu 1 persoană, urmate de gospodăriile cu 2–5 persoane (tabelul nr. 10).
Cheltuielile pentru mărfuri nealimentare au prezentat tendinţe diferite în intervalul 1990–2002. Pentru salariaţi, ponderea acestui tip de cheltuieli a scăzut de la 36,5% la valori sub 30%, după anul 1996, cu cea mai scăzută pondere – 26,8% – în anul 2001. Pentru ţărani, dinamica cheltuielilor nealimentare a prezentat un moment de minim în anul 1994 (15,3%), după care aceasta s-a dublat în intervalul 1995–2000. Pentru ţărani, o cădere masivă bruscă a acestor cheltuieli s-a înregistrat din nou, în anul 2001, de la 34,8 (în 2000) la 18,8%. La acest capitol, tendinţe absolut similare cu ale gospodăriilor de ţărani s-au înregistrat şi în gospodăriile de pensionari. Gospodăriile ale căror cap este şomer şi-au diminuat acest tip de cheltuieli, de la 29,1% (valoare maximă) în 1995 la 19% (valoare minimă) în anul 2001.
Gospodăriile de patroni au alocat, în general, ponderi mult mai mari decît celelalte categorii sociale cheltuielilor nealimentare. În anul 2000, acestea au surclasat ponderea cheltuielilor alimentare, atingînd valoarea record de 43,8%.
În anii 2001 şi 2002, cele mai ridicate ponderi în cadrul cheltuielilor nealimentare au fost înregistrate la îmbrăcăminte şi încălţăminte (în medie de 24,5%), urmate de mijloacele auto-moto şi alte mijloace de transport, carburanţi, lubrifianţi şi alte produse de întreţinere (în medie 15,5%). Per ansamblu, această grupă de cheltuieli (îmbrăcăminte – încălţăminte şi procurarea – utilizarea mijloacelor de transport) a absorbit 39,8% din cheltuielile nealimentare, în mod diferenţiat pentru diverse categorii de gospodării (45,5% pentru salariaţi, 60,1% pentru patroni, 64,9% pentru agricultori şi 47,1% pentru gospodăriile de lucrători pe cont propriu). 
O proporţie destul de ridicată a resurselor cheltuite pentru mărfuri nealimentare a fost alocată cumpărării de ţigări, tutun, articole şi accesorii pentru fumat (cam 13% din total, adică mai mult de 50% din cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte) (tabelul nr. 11).
Nivelul de instruire al capului gospodăriei influenţează modelele de consum prin intermediul cuantumului veniturilor, dar şi prin specificul de ordin cultural şi educaţional ce se manifestă în comportamentul de consum. În anul 2002, ca şi în anul anterior, raportul între cheltuielile nealimentare ale gospodăriilor al căror cap de gospodărie are pregătire superioară şi cele ale celor cu instruire primară era de 4/1 (INS, 2003, p. 66). Cele mai mari diferenţe se observă la cheltuielile care se fac pentru încălzirea locuinţelor (combustibili lichizi şi solizi) – raportul fiind de 11/1, în sensul că cei cu nivel de instruire inferior cheltuie relativ mai mult pentru acest capitol (14,5% din totalul cheltuielilor nealimentare). 
Cumpărarea acelor bunuri care permit o mai ridicată mobilitate geografică (mijloace auto-moto etc.) discriminează şi ele net pe cei cu instruire primară, raportul fiind de 1/4,5, în avantajul celor cu pregătire superioară (tabelul nr. 12).
Structura cheltuielilor nealimentare pe regiuni statistice indică faptul că, în anul 2002, populaţia din nord-vest şi sud-vest a alocat o proporţie mai ridicată a veniturilor sale pentru procurarea unor articole de îmbrăcăminte – încălţăminte (peste 28%), cel mai puţin alocînd în acest scop bucureştenii (18,9%). Pentru mijloacele de transport, în cifre relative, cel mai mult cheltuie consumatorii din vestul ţării (18,5%) şi cel mai puţin cei din nord-est (11,5%).
Pentru ţigări, cel mai mult cheltuie fumătorii din sud (15,5%), iar cel mai puţin, cei din nord-est (9,7%) (INS, 2003, p.70).
Cheltuielile pentru plata serviciilor constituie un indicator sintetic de bază pentru evaluarea calităţii vieţii, acestea fiind influenţate de numeroşi factori, printre care enumerăm: puterea de cumpărare a veniturilor băneşti, diversitatea ofertei de servicii, ponderea sector social/sector de piaţă în cadrul ofertei de servicii, condiţiile de rezidenţă şi, nu în ultimul rînd, obiceiurile de consum ale populaţiei.
În anii tranziţiei, consumul de servicii a avut, pentru majoritatea categoriilor de consumatori din ţara noastră, o evoluţie corelată cu celelalte capitole mari ale consumului (alimentar şi nealimentar), în contextul satisfacerii trebuinţelor, potrivit ierarhiei clasice a priorităţilor (întîi nevoile de bază şi apoi celelalte, pe măsura cuantumului de venituri disponibile). Conjunctura economică şi socială relativ nouă din ţara noastră – generată de schimbarea raporturilor dintre preţuri, inflaţia galopantă, schimbarea obiceiurilor, dar şi a oportunităţilor de consum în sfera bunurilor şi serviciilor sociale şi de piaţă, precum şi de necesitatea menţinerii unui nivel de integrare socială cel puţin acceptabil, pentru populaţia cu venituri sub medie – a declanşat un proces de schimbare a ierarhiei trebuinţelor de consum ale populaţiei majoritare. Astfel, unele trebuinţe, altădată secundare (precum achitarea cheltuielilor de întreţinere sau/şi reparare a locuinţei, procurarea unor rechizite şcolare, procurarea unor medicamente, achitarea unor cheltuieli de transport în comun etc.) au trecut în rîndurile celor de prim ordin, surclasînd, în multe situaţii, chiar şi unele nevoi alimentare de bază.
În general, în perioada tranziţiei, ponderea cheltuielilor pentru plata serviciilor s-a menţinut la un nivel relativ scăzut per total gospodării, atît din cauza subdezvoltării ofertei, cît şi ca urmare a nivelului relativ scăzut al veniturilor populaţiei. Aceste ponderi au atins valori ceva mai ridicate (peste 20%) începînd din anul 2001. Între diversele categorii socio-ocupaţionale s-au conturat însă diferenţe mari între ponderile cheltuielilor pentru servicii, vizibile în special pe axa şomeri – patroni (8,6% respectiv 28,8%, în anul 2002). Dincolo de raporturile cheltuielilor relative, valorile absolute situează şi ele gospodăriile de patroni pe primul loc la consumul de servicii (tabelul nr.13).

Serviciile legate de locuinţă constituie cea mai importantă destinaţie a cheltuielilor de natura serviciilor, pentru toate categoriile de gospodării (peste 50% din total, în cazul gospodăriilor de salariaţi, şomeri, pensionari, lucrători pe cont propriu, în anul 2002). Gospodăriile de patroni înregistrează, la acest capitol, cheltuieli cu 36,7% mai mari decît cele de salariaţi şi de 7,7 ori mai mari decît la agricultori. Pentru agricultori, 76,6% din cheltuielile legate de locuinţă reprezenta, în anul 2002, plata energiei electrice.
În prezent, cheltuielile pentru serviciile telefonice ocupă locul secund ca volum şi pondere în totalul cheltuielilor pentru servicii, pentru aproape toate tipurile de gospodării, dar în special pentru patroni şi salariaţi. La acest capitol, în anul 2002, patronii plăteau de 23 ori mai mult decît gospodăriile de agricultori, de 7,2 ori mai mult decît gospodăriile de pensionari, de 6,5 ori mai mult decît cele de şomeri şi de 2,8 ori mai mult decît cele de salariaţi (INS, 2003, p. 72).
Cheltuielile pentru serviciile de transport diferenţiază mai puţin diversele tipuri de gospodării decît alte trebuinţe. În anul 2002, s-a dovedit că cel mai mult au cheltuit pe transport gospodăriile de salariaţi, iar cel mai puţin, cele de agricultori – raportul fiind de 3/1.
În intervalul 1989–1999 a avut loc o scădere continuă (cu aproximativ 45%) a numărului de pasageri transportaţi, de la 4 517,6 milioane la 2 492,5 milioane. După anul 1999, numărul pasagerilor transportaţi a crescut foarte puţin, atingînd cifra de 2 562,2 milioane, în anul 2001 (INS, 2002, Economia … p. 49). Această evoluţie semnifică o scădere masivă a mobilităţii populaţiei, care, în parte, poate fi explicată prin creşterea continuă a costurilor serviciilor de transport, din 1990 pînă în prezent.
Iminenţa procesului de modernizare şi urbanizare a societăţii romîneşti a determinat diferenţierea netă a trebuinţelor de servicii ale populaţiei, principalii factori de diferenţiere provenind din nivelul veniturilor disponibile după satisfacerea trebuinţelor de bază, specificul rezidenţei şi tipul locuinţei, gradul de ocupare a timpului de muncă, distanţa dintre domiciliu şi locul de muncă şi, nu în ultimul rînd, natura ofertei de servicii de pe piaţă în funcţie de obiceiurile de consum ale populaţiei.
Observînd structura cheltuielilor medii pe o gospodărie în ţările central- şi est-europene, în intervalul 1996–2002, remarcăm că romînii au cheltuit, în cifre relative, cel mai puţin pentru activităţi recreative, cultură şi educaţie (între 2,5 şi 4,7% procente), spre deosebire de R. Cehă, de exemplu, care a cheltuit, sistematic, în acest scop o pondere a veniturilor dirijate spre consum de peste 10% (tabelul nr. 7).
Remarcabil este însă şi faptul că, în anii 1999–2001, romînii au înregistrat cea mai ridicată pondere a cheltuielilor pentru cumpărarea unor băuturi alcoolice, tutun şi narcotice (7,9% în anul 2001), spre deosebire de celelalte populaţii central- şi est-europene, care au prezentat ponderi mult mai mici la acest capitol. Potrivit datelor INS (2002, p. 52), ponderea persoanelor care consumă în mod curent băuturi alcoolice, în totalul populaţiei din Romînia, era de 15,6% în anul 2002. Dintre acestea, 20% consumau pînă la o jumătate de litru de băuturi alcoolice tari pe zi. Cele mai afectate de alcoolism, ca de altfel şi de obiceiul de a fuma, erau persoanele cu nivel mai scăzut de instruire, între care se remarcă agricultorii, dar şi o parte dintre patroni şi lucrătorii pe cont propriu. Astfel de obiceiuri de consum produc în mod clar numeroase prejudicii atît în plan social-relaţional cît şi în sfera sănătăţii publice.
Înclinaţia mai accentuată a populaţiei din ţara noastră spre utilizarea în consum a unor droguri licite sau ilicite (narcotice) a crescut în anii tranziţiei, în ciuda dinamicii mult mai ridicate a preţurilor, în ţara noastră decît în celelalte ţări în tranziţie, la produsele respective. Politicile de descurajare economică a acestor obiceiuri de consum din Romînia s-au dovedit, sistematic, ineficiente, fiind puternic subminate prin activităţile de promovare comercială a produselor incriminate, prin amploarea ridicată a contrabandei cu produsele respective, dar şi prin inconsistenţa educaţiei în rîndurile tinerilor şi adulţilor, în sensul ieşirii din sfera dependenţei faţă de asemenea obiceiuri de consum, precum şi prin lipsa ofertei sociale de oportunităţi viabile de tratare medicală a efectelor de dependenţă.
*
*	*
Aşadar, în anii tranziţiei, în cadrul modelului de consum mediu romînesc sau manifestat următoarele tendinţe principale:
– a avut loc un amplu curent de polarizare a consumului, la toate capitolele, cu accente speciale în sfera consumului de servicii şi de bunuri nealimentare; în acest context, fenomenele de excludere de la consum s-au exprimat pe scară socială largă, vizînd accesul la bunuri şi servicii de bază în structurarea unor modele de consum de tip modern;
– dezechilibrul alimentar cronic al populaţiei majoritare (iniţiat înainte de anul 1989) s-a adîncit, afectînd în special familiile care au în îngrijire copii;
– în cadrul cheltuielilor de consum totale, a crescut presiunea cheltuielilor cu caracter obligatoriu (pentru întreţinerea locuinţei şi alte servicii), ceea ce a contribuit masiv la deteriorarea structurilor consumului alimentar; pe acest fond, au fost iniţiate o seamă de microstrategii de supravieţuire, valorificînd producţia agroalimentară a propriei gospodării;
– comparativ cu realităţile existente în acest domeniu, în alte ţări central- şi est-europene, ca efect al unor factori conjugaţi, ponderea cheltuielilor pentru băuturi alcoolice, ţigări şi narcotice a devenit deosebit de ridicată în totalul cheltuielilor de consum de la noi.


Profilul demografic al Romîniei
Maria Simion
Introducere
Populaţia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează principalele coordonate ale unei ţări. Uneori, nu nivelul dezvoltării este important, ci mai importante sunt posibilităţile de dezvoltare şi de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile populaţiei sunt primordiale.
Numărul, ritmul de creştere, evoluţia componentelor sporului natural şi a emigraţiei externe, structura demografică, durata medie a vieţii, nivelul de instruire, dau profilul demografic al unei populaţii. Între acestea, evoluţia componentelor sporului natural este determinantă pentru numărul şi structura pe vîrste a populaţiei, precum şi a duratei medii a vieţii (dependentă de mortalitatea specifică, pe vîrste şi sexe).
Evoluţia variabilelor demografice în Romînia nu face excepţie de la tendinţa generală în populaţiile europene. Aici, pe de o parte, natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea au valori din ce în ce mai mici. Pe de altă parte, vîrsta medie la căsătorie, la prima căsătorie, la naşterea primului copil, frecvenţa disoluţiei familiilor, a uniunilor consensuale sunt în creştere. Ceea ce diferenţiază, însă, populaţiile europene sunt ritmul în care au loc aceste evoluţii şi profunzimea schimbărilor. Ca urmare, ele se diferenţiază şi prin rapiditatea şi amploarea cu care sunt confruntate cu problemele sociale cauzate de aceste evoluţii. În influenţarea lor, determinismul socioeconomic este foarte important. 
La începutul anilor ’60, exista o cvasiuniformitate în nivelul variabilelor demografice pe continentul european (Council of Europe, 2001). Dar foarte curînd, societăţile vest-europene au evoluat către alt model demografic, în care naşterile sunt mai rare şi la vîrste mai înaintate, uniunile consensuale mai frecvente la vîrste tinere şi mai puţin frecvente la vîrste mature, celibatul definitiv şi divorţurile mai frecvente, durata medie a vieţii mai mare.
Deşi aflată într-un context politic diferit şi într-o anume izolare de ţările vest-europene, evoluţia populaţiei şi a fenomenelor demografice din Romînia a urmat constant tendinţa celor din ţările vestice ale continentului.
În 1960, Romînia s-a aflat în grupa ţărilor cu cele mai înalte niveluri ale natalităţii, a frecvenţei căsătoriilor şi cu cele mai mici valori ale ratei divorţurilor, a naşterilor extraconjugale, a vîrstei medii la căsătorie şi la prima căsătorie, a naşterii primului copil. Evoluţia nivelului acestor indicatori a fost constant către o „aliniere la tabloul vest-european”, rămînînd totdeauna în grupa ţărilor codaşe, chiar şi în anul 2000.
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 45–58, Bucureşti, 2004 
Dar anul 1990 a însemnat şi din punct de vedere demografic o discontinuitate, pentru că evoluţia ulterioară a situaţiei demografice a fost mai rapidă şi, ca amploare, neaşteptată. La unele variabile, tendinţa a avut un ritm chiar de două ori mai mare decît cel înregistrat în trei decenii anterioare de evoluţie.
Desigur noul context socioeconomic, total schimbat şi brusc deteriorat nu a fost neutru. Nici acumulările negative anterioare în frustrări de tot felul, privind alimentaţia şi condiţiile de locuit şi de viaţă în general, nu au putut să nu aibă urmări în noul context deteriorat. Mărimea acestor influenţe, intensitatea acţiunii lor individuale sunt greu de măsurat cu mijloacele actuale. Totuşi, influenţa lor asupra ritmului şi mărimii schimbărilor nu poate fi negată. Ţările foste socialiste, care au trecut mai repede şi mai hotărît peste şocul schimbării, nu au înregistrat crize demografice de amploarea şi durata celei din Romînia. Natalitatea este mică în multe ţări europene şi a scăzut şi în toate ţările în tranziţie. Mortalitatea însă nu a cunoscut recrudescenţa înregistrată în ţări în care tranziţia a fost grea şi lentă, ca în Romînia. Pierderea de vieţi omeneşti, capital uman pentru care societatea a investit şi a cărui înlocuire la acelaşi nivel este irecuperabilă, este cel mai negativ aspect dintre toate evoluţiile demografice de după 1989. Iar aceste pierderi au fost şi încă mai sunt considerabile. Acţiunea politică trebuie să ţintească acest aspect cu cea mai mare urgenţă pentru a stopa continuarea evoluţiilor negative şi a efectelor conexe.
Situaţia demografică a Romîniei, caracterizată de specialişti drept „complexă şi îngrijorătoare” (Gheţău, 2001) este considerată mai mult decît atît, după apariţia primului set de rezultate ale Recensămîntului populaţiei şi locuinţelor, din 18 martie 2002.
Redresarea natalităţii este o problemă complexă, căreia nici o politică demografică nu i-a răspuns adecvat. Politica imigraţiei selective a fost principalul sprijin în echilibrarea structurii demografice şi a deficitului de forţă de muncă. Situaţia economică, şi nu numai, nu îi permite Romîniei să ia în sprijin un asemenea pilon. De aceea, cunoscînd evoluţiile fenomenelor demografice, însănătoşirea demograficului, în sensul valorizării individului şi a protecţiei vieţii sale este prima urgenţă. Pe măsura obţinerii acestuia şi a finei cunoaşteri a evoluţiei demografice şi sociale, se pot stabili noi obiective.
Numărul populaţiei 
Conform datelor Consiliului Europei, pentru 01 ianuarie 2001, Romînia era a 10-a ţară-membră, după mărimea populaţiei (Council of Europe, 2001). Numărul populaţiei înregistrat la ultimul recensămînt (18 martie, 2002) de 21 681 mii persoane nu o descalifică, deşi este mai mic cu aproape 750 mii persoane (INS, 2003c). Dar după numărul de locuitori pe kmp, Romînia ocupă abia locul 20.
Din 1990, numărul populaţiei Romîniei este în scădere (tabelul nr. 1). 
Scăderea s-a înregistrat, mai întîi, ca urmare a soldului negativ al migraţiei externe din anii 1990–1991. Accesul brusc la libera circulaţie a persoanelor a permis emigraţiei latente să se manifeste. Ca urmare, soldul migraţiei externe a crescut imediat în 1990 şi, pe fondul unui spor natural uşor pozitiv, populaţia Romîniei a scăzut, pentru prima dată, pe timp de pace. Începînd cu 1992, scăderea a continuat ca urmare a efectului combinat al migraţiei externe şi a creşterii naturale negative. Evoluţiile natalităţii şi ale mortalităţii, în sensul scăderii intrărilor şi creşterii ieşirilor prin decese au condus, firesc, la scăderea populaţiei. 
Evoluţia către niveluri mai joase ale natalităţii şi recrudescenţa mortalităţii, începînd cu 1991, a determinat, din 1992, scăderea populaţiei şi, ca urmare, a mişcării naturale al cărei sold, din 1994, l-a depăşit în mărime absolută pe cel al migraţiei externe. Dimensiunea celei din urmă însă a fost mai tot timpul parţial necunoscută, aşa cum o dovedesc datele recensămîntului din 2002. Înaintea acestuia, migraţia externă cumulată (ianuarie 1990–ianuarie 2002) era de 815 mii persoane. Dintre acestea au fost înregistrate, pînă în ianuarie 2001, numai 257 mii persoane. Peste 0,5 mil. persoane reprezintă emigraţia neînregistrată, fără să ştim din care an. 
Dimensiunea migraţiei externe în cei zece ani de perioadă intercenzitară este, poate, cea mai expresivă evaluare a grijii vieţii cotidiene care a stresat individul: a lipsei locurilor de muncă, a violenţei şi lipsurilor de tot felul ce au însoţit viaţa oamenilor în aceşti ani de criză. Costul social al tranziţiei a însemnat o pierdere de 1 075 mii prezenţe omeneşti pe teritoriul ţării, majoritatea la vîrstele active cele mai productive: mortalitatea masculină a fost mai intensă la aceste vîrste, iar migraţia este selectivă pe vîrste şi reuşita ei este selectivă pe productivitate. Amploarea migraţiei externe, necunoscută din datele oficiale, a ieşit la lumină cu ocazia recensămîntului din 2002. Este vorba, de fapt, de emigrare şi de o subînregistrare la recensămînt a celor plecaţi în străinătate şi pe care rudele nu i-au declarat sau chiar nu a avut cine să-i declare. Plecaţi definitiv sau numai pentru a munci în străinătate, fenomenul a cunoscut o amploare deosebită în ultimii ani şi, prin caracteristica de selectivitate pe vîrste şi sexe, va avea influenţe asupra demograficului pe termen mediu şi lung, dar chiar şi pe termen scurt, prin implicaţiile sale asupra coeziunii familiei.
Natalitatea
În anii tranziţiei la economia de piaţă, Romînia a înregistrat, pentru prima dată (alte ţări vecine au înregistrat încă din anii ’80), un număr mai mare de decese decît de născuţi vii. Scăderea natalităţii era previzibilă, dacă avem în vedere evoluţia ei anterioară. Ea se afla într-un proces de scădere lentă, încă din anii ’30, iar valoarea de 14,3 născuţi vii la 1 000 locuitori, înregistrată în 1966, a fost înregistrată şi în 1983, după 15 ani de la intrarea în vigoare a normelor juridice pronataliste, care au avut ca efect un neobişnuit spor de natalitate în 1967 şi 1968. Nivelul din 1966 a fost înregistrat după o perioadă de scădere continuă a ratei natalităţii egală cu cea după care s-a înregistrat acelaşi nivel (1967–1983), dimensiunea reducerii fiind aceeaşi. Deci, factorii coercitivi pronatalişti au avut efect numai pe termen scurt. Pe termen lung, au acţionat factorii generali de influenţă ai nivelului natalităţii şi nici un mijloc de atingere a numărului dorit de copii nu a fost ocolit. Modelul reproductiv, în formare în ţările vest-europene din anii ’60, l-a influenţat şi pe cel din Romînia. Acesta înseamnă opţiunea pentru un număr mic de copii, aduşi pe lume la o vîrstă mai ridicată şi, în proporţie din ce în ce mai mare, de mame necăsătorite, dar aflate în majoritate în uniune consensuală. Acest model era din ce în ce mai răspîndit, încă înainte de 1989, aşa cum evidenţiază evoluţia natalităţii, deşi adoptarea lui era supusă constrîngerilor de tot felul. Este, totuşi, de acceptat că brusca anulare a constrîngerilor, la începutul anilor ’90, a favorizat accelerarea procesului (figura nr. 1).
Figura nr. 1
Evoluţia natalităţii, 1990–2001
Dinamica natalităţii, din anii ’90 şi după, ne permite observarea non-neutralităţii contextului socioeconomic. Nivelul indicatorului a scăzut cu un număr dublu de puncte procentuale (p. p.) faţă de Elveţia, de ex., în aceeaşi perioadă. De altfel, în 2000, nivelul natalităţii din Romînia (10,4‰) plasează ţara noastră în grupa ţărilor europene cu nivel peste pragul de 10‰ (valoarea maximă de 15,3‰ era în Islanda), grupă din care fac parte numai trei din ţările foste socialiste: Croaţia, Slovacia şi Romînia, toate foarte aproape de prag. Toate celelalte ţări europene foste socialiste sunt în grupa ţărilor cu natalitate sub acest prag, grupă în care sunt majoritare.
Rata totală de fertilitate asigură, pe continentul european, numai în Islanda (cu 2,08 născuţi vii la o femeie în vîrstă fertilă) înlocuirea generaţiilor. Cea mai îndepărtată ţară de pe continent de acest obiectiv este Federaţia Rusă (1,21). Nici Romînia nu stă mult mai bine cu al său 1,3 născuţi vii la o femeie în vîrstă fertilă.
Rata generală a natalităţii ascunde schimbări calitative importante, cu implicaţii deosebite, pe termen lung. Pe fondul evoluţiilor socioeconomice, cuplurile au adoptat un comportament reproductiv adaptat situaţiei. Ele amînă, în general, venirea pe lume a copiilor de rang superior şi, mai puţin, a primului copil. Aproape jumătate din nou-născuţi sunt aduşi pe lume în primii doi ani de căsătorie. După această perioadă, frecvenţa apariţiei copiilor scade semnificativ. Uşorul reviriment din anii 1997 şi 1998 a fost urmare a recuperării unor naşteri amînate de rangul doi şi trei.
Scăderea natalităţii, faţă de 1989, a avut loc pe seama reducerii numărului de născuţi vii de toate rangurile şi, în special, de rang superior (tabelul nr. 2).

Cu toate că în anii 1994 şi 1997–2000 au mai fost recuperate naşteri de copii de rang superior, amînate (chiar pînă la rangul V, în 1997), numărul născuţilor vii de toate rangurile a fost, în tot intervalul, mult mai mic decît în anul de referinţă. Şi chiar dacă vorbim de un comportament de adaptare la contextul socioeconomic şi de recuperare a naşterilor amînate în anii următori, totuşi, reducerea născuţilor vii de rangul I este neîntreruptă pe tot intervalul şi numărul lor a fost cu peste o cincime mai mic în 2002, faţă de 1989. Aceasta dovedeşte că, din ce în ce mai mult, cuplurile nu mai doresc copii. De altfel, la ultimul recensămînt, proporţia femeilor de vîrstă fertilă care nu au născut niciodată a fost în creştere. Există, deci, alături de un fenomen de amînare şi unul de renunţare, din ce în ce mai răspîndit. Se mai constată şi o creştere a proporţiei născuţilor vii de către mame cu vîrsta sub 15 ani şi între 30–34 ani (în creştere din 1996) şi 35–39 ani (în creştere din 1998). 
Modelul reproductiv tîrziu pare să se fi instalat deja în Romînia. Momentul de cotitură a venit, brusc şi hotărîtor, în 1990–1991. Scăderea cea mai mare se înregistrează la vîrsta de 20–24 de ani şi ea continuă (tabelul nr. 3). Fertilitatea la această grupă de vîrstă, cu o scădere de 14,1 p. p. în primul an, a coborît cu peste 50 p. p. în toată perioada 1990–2002, cu un ritm de cel puţin 3 p. p. pe an. 
Aceeaşi evoluţie hotărîtor descendentă se înregistrează şi la grupa de vîrstă 15–19 ani, deşi ponderea copiilor aduşi pe lume de femei din această grupă de vîrstă este în uşoară creştere. Nivelul fertilităţii la grupa de vîrstă 25–29 de ani atins în 1991, după o scădere de 20 p. p., a avut o relativă stabilitate în anii ce au urmat. O situaţie asemănătoare este şi la grupele de vîrstă 30–34 şi 35–39 de ani. În acest proces de reaşezare a valorilor sociale, nou-născuţii au, din ce în ce mai mult, mame în vîrstă de 25–34 de ani şi mai puţine mame din celelalte categorii de vîrstă. 
Mortalitatea
Indicatorii demografici evidenţiază un proces de accelerare a schimbării modelului demografic, într-un context de criză economică şi socială, ce a mărit considerabil stresul vieţii cotidiene. Evoluţia mortalităţii (tabelul 4) este consecinţa contextului de criză traversat în anii din urmă, dar şi a regimului alimentar şi a condiţiilor generale de viaţă dinainte de 1989, ale căror consecinţe asupra vigorii individului ar fi putut să apară în contextul socioeconomic deteriorat. 

Mortalitatea este indicele care măsoară intensitatea pierderii de vieţi omeneşti. Valoarea ei a crescut, în anii de după 1989, în general, la anumite vîrste, şi la bărbaţi, în special. Ultimul an, chiar pe fondul unui uşor reviriment economic, s-a dovedit a fi înregistrat o nouă recrudescenţă a mortalităţii; mai mare la bărbaţi decît la femei. Dezvoltare economică şi socială înseamnă creşterea nivelului produsului intern brut pe locuitor, dar şi a calităţii serviciilor, din care cele de sănătate au impact imediat. Dificultăţile pe care le-au întîmpinat persoanele cu deficienţe de sănătate, multe dintre ele vîrstnice, în accesul la asistenţă şi în procurarea medicamentelor a determinat creşterea mortalităţii acestei categorii de persoane, în ultimul an, cu 7,3 p. p. la bărbaţi şi 4,6 p. p. la femei. Sistemul sanitar pare să fi avut o influenţă însemnată în această nouă recrudescenţă a mortalităţii, pentru că ea s-a instalat în jurul vîrstei de 40 de ani, şi la următoarele grupe de vîrstă, la ambele sexe; adică acolo unde începe să se instaleze, în general, starea acută şi cronică a bolilor umane.
Cel mai negativ aspect al mortalităţii este mortalitatea infantilă ale cărei valori, deşi mult diminuate faţă de 1989, plasează Romînia printre ţările lumii a treia şi la mare distanţă de ţările europene, unele chiar în tranziţie. În Europa, nivelul indicatorului este, în general, în jurul valorii de 5 la 1 000 de născuţi vii şi numai în 6 ţări depăşeşte valoarea de 10‰. În Romînia şi Republica Moldova valorile sunt peste 15‰, cele mai mari din Europa. 
Accesibilitatea avortului şi a contracepţiei a diminuat riscul copilului nedorit şi cu risc de mortalitate ridicat. Între copiii aduşi pe lume sunt, din ce în ce mai puţin, copii subponderali şi/sau cu deficienţe congenitale şi de aici o mortalitate infantilă în scădere. Însă mai rămîne mult loc de acţiune. 
Comparaţia între mortalitatea a două populaţii este influenţată de structura pe vîrste a acestora. Durata medie a vieţii elimină acest dezavantaj. În Europa sunt 11 ţări, toate în tranziţie, unde durata medie a vieţii la bărbaţi este sub 70 ani. (Între acestea se află şi Romînia). Chiar şi numai între aceste ţări în tranziţie există mari diferenţe între durata medie a vieţii la bărbaţi şi la femei. În Croaţia, Cehia şi Slovenia, unde tranziţia a fost coerentă şi mai rapidă, diferenţa între speranţa de viaţă a celor două sexe sunt mai mici şi speranţa de viaţă a bărbaţilor a depăşit 70 de ani. În 15 ţări europene, speranţa de viaţă a femeilor a depăşit 80 de ani; cea mai mare valoare, în anul 2000, era în Spania, 82,7 ani.
Durata medie a vieţii în Romînia a scăzut uşor pînă în 1997 şi întreaga scădere s-a înregistrat la bărbaţi (tabelul nr. 5).
Din 1997, durata medie a vieţii a crescut cu 2,5 ani la bărbaţi şi cu 1,8 ani la femei. Această evoluţie se datorează scăderii mortalităţii la vîrste tinere, adică acolo unde dependenţa duratei medii a vieţii este mai mare. Mortalitatea a crescut însă la vîrste mature active: între 34 şi 60 ani, la bărbaţi şi 45–54 de ani, la femei. Scăderea mortalităţii la grupa de vîrstă 75 de ani şi peste, atît la bărbaţi cît şi la femei, va mări proporţia marilor bătrîni în totalul populaţiei.
Structura demografică
Migraţia externă şi scăderea natalităţii au schimbat, în ritm rapid, structura pe vîrste a populaţiei. După datele ultimului recensămînt, în Romînia este o „situaţie demografică dezechilibrată”, caracterizată de indicele de îmbătrînire de 1 098 persoane vîrstnice la 1 000 de tineri, faţă de 722, în 1992. 
Ca urmare a scăderii natalităţii şi a creşterii speranţei de viaţă, procesul de îmbătrînire demografică s-a accentuat. Ponderea tinerilor a fost devansată de ponderea vîrstnicilor (tabelul nr. 6), iar populaţia adultă a scăzut ca număr, dar a crescut ca pondere. 
Vîrsta medie a întregii populaţii a crescut cu peste doi ani şi jumătate de la recensămîntul din 1992.
Valoarea raportului de dependenţă economică a scăzut (tabelul nr. 7). 
Aspectul cel mai preocupant al acestei scăderi este că ascunde o creştere semnificativă a persoanelor vîrstnice, a căror povară pentru populaţia activă este mai mare decît cea a populaţiei tinere. Caracterul preocupant al acestui aspect vine şi din faptul, că raportul de înlocuire a persoanelor adulte de către cele tinere a scăzut cu aproape 100 tineri la 1 000 adulţi. 
Structura populaţiei, după nivelul de instruire
La o scurtă privire a tabelului 8 de mai jos, am spune imediat că rezultatele ultimului recensămînt evidenţiază o creştere a nivelului de instruire a populaţiei în vîrstă de 15 ani şi peste. Astfel, a crescut ponderea populaţiei adulte cu nivel de instruire superior, postliceal şi de maiştri şi secundar şi a scăzut ponderea celor cu studii primare sau fără şcoală absolvită. 
Comparaţia între structura pe specialităţi, în cazul nivelului de instruire superior şi postliceal şi de maiştri, între datele ultimelor două recensăminte ne-ar putea aduce aspecte interesante privind proporţia persoanelor adulte cu specializări în domeniul umanist şi a celor în domeniul tehnic şi ar putea spulbera impresia unei evoluţii disproporţionate a celor două. Sinteza rezultatelor ultimului recensămînt, singura care a fost publicată, nu ne permite, deocamdată, această comparaţie.
Prima impresie, după o primă privire, este însă total greşită. Structura pe vîrste a populaţiei adulte, după nivelul de instruire, relevă evoluţii îngrijorătoare. Scăderea ponderii adulţilor cu nivel de instruire, secundar din grupe inferioare de vîrstă (pînă la 35 de ani) şi creşterea ponderii celor din grupele superioare de vîrstă şi evoluţia inversă a celor cu nivel de instruire primar rezultă din jocul generaţiilor. Generaţiile adulte tinere în 1992 sunt acum cu 10 ani mai mari ca vîrstă şi acestea sunt generaţiile cu nivel de instruire mai bun decît generaţiile adulte tinere înregistrate la recensămîntul din 2002. În scurt timp, odată cu înaintarea mai mare în vîrstă a generaţiilor cu nivel de instruire mai bun, nivelul de instruire secundar va pierde uşoara creştere înregistrată în 2002 faţă de 1992 şi chiar mai multe puncte în favoarea celor cu nivel de instruire primar. Fenomenul ce se petrece în procesul de instruire a populaţiei are două laturi: pe de o parte, cei cu nivel de instruire secundar absolvit continuă şi studiile universitare, pe de altă parte, cei descurajaţi din cauza costurilor, a condiţiilor familiale, a raportului efort – posibilităţi de ocupare rămîn din ce în ce mai mult cu nivelul de instruire primar, rezultînd, pe ansamblu, o deterioarare a nivelului de instruire a populaţiei adulte. Gradul de deteriorare a acestuia în cei 10 ani este alarmant. 
Consecinţele acestei evoluţii dramatice sunt deosebit de negative, din punctul de vedere al caracteristicilor capitalului uman (al calităţii vieţii, în general) ca sursă a dezvoltării economice şi sociale viitoare şi ca formator al viitoarelor generaţii de capital uman. În acest fel, evoluţiile negative pe termen scurt se vor dovedi chiar imposibil de recuperat, pe termen mediu şi lung. Factorii interni şi externi ce vor modela capitalul uman în anii ce vin vor acţiona asupra unui stoc de capital uman mult schimbat faţă de cel aşteptat şi, poate, necesar dinamicii economice, aşa cum va fi, de altfel, şi rezultatul acestor influenţe.
În loc de concluzii
Comportamentul uman se adaptează, în mod logic, mediului de viaţă, în care contextul economic este primordial. Logica este simplă: ajustarea cheltuielilor la nivelul venitului, în încercarea de a găsi modalităţi de supravieţuire. Adaptarea este posibilă pe două căi: fie reducerea cheltuielilor pînă la un nivel încadrabil în cel al veniturilor, fie creşterea veniturilor prin schimbarea locului de muncă, deschiderea unei afaceri ş.a.
Într-un mediu economic total schimbat şi incert, opţiunea imediată este prima variantă, prin reducerea cheltuielilor sau îngheţarea lor. Se amînă, în primul rînd, acţiunile care ar însemna noi cheltuieli, ba chiar un nou flux de cheltuieli cum ar fi întemeierea unei familii, aducerea pe lume a unui copil. Dar se iau în considerare, pe cît este posibil, opţiuni care ar putea însemna un viitor flux de venituri: continuarea studiilor, încercarea unei afaceri ş.a. Dacă aceste acţiuni au rezultate, se reconsideră cele ce deschid fluxuri noi de cheltuieli. Aceasta este şi varianta durabilă, pentru că îi permite gospodăriei, şi implicit individului, un comportament flexibil.
Pe un termen foarte scurt şi cu măsuri politice radicale şi bruşte, ce nu au fost însoţite de o gamă de oportunităţi, singura opţiune în strategia de adaptare a individului în aceşti ani de criză a fost prima. Multe gospodării au fost surprinse de evenimente, pentru că, spre deosebire de structurile politicoeconomice, cele demografice au o evoluţie mult mai lentă, deci sunt mai rigide la schimbare. De aceea, urmărind asigurarea unui venit regulat, pe măsura reducerii multor locuri de muncă, în special persoanele în vîrstă de 45 de ani şi peste, ca urmare a acţiunii unor norme legislative sau nu, s-au refugiat în statusul de pensionar cu venituri de supravieţuire. 
Problemele ce privesc familia şi interferenţa acesteia cu mediul economic sunt obiectul unor strategii permanente. Răspunzînd restricţiilor de tot felul, majoritatea familiilor sunt mai mici. Peste jumătate din născuţii vii din 2002 au fost de rangul I şi, ca urmare, mărimea cea mai frecventă a unei familii este de trei persoane. Şi deşi mărimea familiei tinde către dimensiuni „minime”, tot mai mulţi născuţi-vii au mame casnice (54,9% dintre ei, în 2002). Şi aceasta pentru că nu există sisteme de îngrijire a copiilor, a persoanelor în dificultate, în general. Nevoia asigurării unui venit la bătrîneţe le face să intre sau să revină în activitate. Aceasta se întîmplă tîrziu, în jurul vîrstei de 40 de ani, după ce copiii au intrat în adolescenţă.
Tinerii sunt afectaţi de disfuncţiile vieţii economice în proporţiile cele mai mari. 60,8% dintre ei trăiesc în gospodării al căror venit mediu lunar reprezintă numai cca. 40% din venitul mediu lunar al unei gospodării şi numai 64,5% din cel mediu de supravieţuire (Simion, 2003).
Îmbunătăţirea situaţiei demografice este, în primul rînd, o problemă economică, atît timp cît orice opţiune se judecă în termeni de venit şi pierderi. Cînd nivelul venitului reprezintă cauza stresului cotidian, renunţarea este prima regulă. Şi la un nivel al venitului care permite gospodăriei şi membrilor ei un comportament flexibil, acţiunile sunt judecate în aceeaşi termeni, dar luarea unei decizii care să constituie un nou flux de cheltuieli poate să nu mai fie aşa stresantă. Dar creşterea venitului nu reprezintă un factor de creştere a natalităţii. Din contră, literatura de specialitate consacră o relaţie inversă între cele două. Însă creşterea venitului, dezvoltarea serviciilor fundamentale în societate şi implicit îmbunătăţirea calităţii vieţii ar putea aduce aşteptata scădere a mortalităţii şi menţinerea unui spor uşor pozitiv în creşterea populaţiei. Acesta este obiectivul multor economii europene dezvoltate, ca fiind dinamica demografică favorabilă dezvoltării economice.
Pe de altă parte, există o dorinţă a romînilor de a avea copii, aşa cum au afirmat subiecţii diferitelor sondaje. De aceea, e posibil ca într-un context economic îmbunătăţit să asistăm la o redresare a natalităţii, sau cel puţin la o oprire a declinului, mai ales că, surprinzător, în condiţii de criză a fost posibilă o relativă stabilitate a nivelului natalităţii între anii 1997–2000.
Venitul real tot mai redus, în majoritatea situaţiilor, şi creşterea incidenţei sărăciei au adus în gospodării restricţii de tot felul, care au deteriorat calitatea vieţii, reducînd durata medie a vieţii.
O problemă ce ţine, în primul rînd, de dezvoltare economică este şi cea a creşterii nivelului de instruire al populaţiei. Tot nivelul venitului este determinant şi în majoritatea cazurilor de abandon şcolar. Restricţia economică este suficient de mare pentru a-i descuraja şi pe cei pe care posibilităţile intelectuale i-ar califica pentru un nivel superior de instruire. Creşterea ponderii adulţilor tineri cu nivel de instruire primar este urmarea unui abandon şcolar tot mai frecvent, iar consecinţele acestei situaţii vor fi dintre cele mai grele. Din categoria populaţiei cu nivel de instruire scăzut provin două treimi din persoanele asistate social.
Reducerea, chiar dispariţia abandonului şcolar din motive economice este o prioritate absolută, mai ales că orice întîrziere înseamnă efecte negative considerabile, unele chiar imprevizibile şi irecuperabile.
Amploarea cîtorva consecinţe se poate întrevedea pornind de la cele deja înregistrate.
Două treimi dintre persoanele adulte, cu un nivel al venitului de 64,5% din cel de supravieţuire, au nivel de instruire primar. Proporţia scade cu peste 50 p. p. pentru cei cu nivel de instruire secundar şi cu încă 15 p. p., pentru cei cu nivel de instruire terţiar. Proporţiile se schimbă semnificativ la un nivel al venitului mai mare cu 80 p. p. decît cel de supravieţuire. Dar în această categorie creşte cu peste 10 p. p. şi ponderea celor cu nivel de instruire terţiar. Pentru venituri în apropierea mediei pe economie este necesar cel puţin nivelul secundar de instruire. Vîrstnicii, cu nivel de instruire primar în cea mai mare parte, trăiesc covîrşitor în gospodării cu nivelul venitului sub cel de supravieţuire cu 35,5 p. p.
Probabilitatea de a găsi un aranjament de muncă ferm creşte o dată cu creşterea nivelului de instruire: de la 32,7%, în cazul nivelului primar, la 64,2% pentru cel secundar şi 90,2% pentru nivelul terţiar de instruire.
Reforma economică este în evoluţie şi economia nu oferă prea multe alternative. Strategiile de răspuns contextului economic pe care îl traversăm au putut fi adoptate în funcţie de stadiul dezvoltării individului, care le-a permis sau nu adaptarea imediată. Mulţi au fost surprinşi de evoluţia evenimentelor şi se pot adapta doar prin a doua sau chiar a treia generaţie. Dar adaptarea va fi reuşită sau nu, după cum au dobîndit aptitudinile necesare competiţiei (între care, dobîndirea unui nivel de instruire superior este primordială). Lipsa locurilor de muncă pentru adulţi, actuali părinţi este o constrîngere pentru urmaşii lor în competiţia vieţii, în care au pierdut startul. Aceştia vor forma categoria beneficiarilor de asistenţă socială; un plus evitabil la povara socială a activilor confruntaţi cu povara greu evitabilă provenită din îmbătrînirea demografică.
Fina cunoaştere a stării demografice ar putea reprezenta cea mai bună evaluare a durabilităţii dezvoltării economice. Aceasta, pentru că interacţiunea economic – demografic este prezentă în toate stadiile dezvoltării individului. Constrîngerile economice resimţite de individ, trebuie să fie tot atîtea obiective ale strategiilor şi politicilor economice şi sociale. Starea sistemului demografic poate fi indicatorul stadiului atins în dezvoltarea durabilă. Dimensiunii umane a acesteia trebuie să i se adreseze, în primul rînd, orice strategie şi/sau politică, pentru că starea şi evoluţia acesteia sunt foarte greu de îndreptat, rămînerile în urmă, greu sau imposibil de recuperat, iar repercusiunile asupra celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile, de neîndreptat şi cu influenţe pe termen lung, îngreunînd procesul dezvoltării durabile sau chiar blocînd realizarea unor obiective guvernamentale.


Educaţie, inserţie şi mobilitate Profesională
GABRIELA NEAGU 
La începutul anilor ’60, afirma că, „puţine ţări, dacă nu cumva nici una dintre ele, au atins o perioadă susţinută de dezvoltare economică, fără să fi investit sume substanţiale în forţa de muncă” (). Valabilitatea şi actualitatea acestei afirmaţii sunt confirmate de importanţa tot mai mare acordată educaţiei şi oricărei forme de pregătire profesională a populaţiei: prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, însoţită de o creştere a cheltuielilor alocate educaţiei, adaptarea permanentă a ofertei educaţionale la cerinţele actuale şi de perspectivă ale economiei, promovarea şi susţinerea unor concepte precum „învăţarea pe tot parcursul vieţii” (Delors, 1996), „o oră de formare pe zi pentru toţi” etc.
De asemenea, studiile şi cercetările în domeniu, realizate în ultimele decenii demonstrează faptul că societatea a impus deplasarea accentului de pe abordările predominant cantitative ale forţei de muncă spre cele de tip calitativ, exprimate prin nivelul de educaţie şi pregătire profesională atins. 
În articolul de faţă, analiza relaţiei dintre educaţie, inserţie şi mobilitate profesională, se bazează pe o evaluare a sistemului de învăţămînt şi a pieţei forţei de muncă din Romînia, plecînd de la premisa că inserţia şi mobilitate profesională depind din ce în ce mai mult de nivelul de educaţie şi pregătire profesională atins. 
Sistemul de învăţămînt
Anii ’60 şi prima jumătate a anilor ’70 se caracterizează printr-o dezvoltare socioeconomică substanţială şi accelerată, care a situat şcoala într-o poziţie foarte importantă. 
Cererea ridicată de forţă de muncă calificată a determinat, în multe ţări, generalizarea învăţămîntului primar şi secundar, iar creşterea economică a permis o finanţare generoasă a sistemelor de învăţămînt. Chiar dacă se caracteriza printr-o economie centralizată, prin extinderea controlului politic asupra tot mai multor sectoare ale societăţii, şi în Romînia în această perioadă, dezvoltarea economică a avut un ritm susţinut, cu efecte pozitive asupra educaţiei:
prelungirea progresivă a duratei obligatorii de şcolarizare de la 7 ani, în anii ’60 la 8 ani în anii ’70, învăţămîntul obligatoriu ajungînd, în anii ’80, la 10 ani;
creşterea ponderii cheltuielilor cu educaţia în venitul naţional de la 3,6% la 4,2%, în 1970 (Perţ, 2001);
atingerea unui nivel ridicat de alfabetizare a populaţiei;
organizarea sistemului de învăţămînt după model european.
Investiţiile în educaţia şi pregătirea profesională a populaţiei au ca principal efect creşterea nivelului de instruire al populaţiei (de la 3,5 ani în 1950 la 7,38 ani 1977) (Perţ, 2001) şi a contribuţiei educaţiei la dezvoltarea economică a ţării. Astfel, „în funcţie de metodologia folosită, de perioada de timp luată în considerare de cercetătorii romîni, contribuţia educaţiei şi a formării profesionale la crearea venitului naţional, în perioada 1960–1970, oscilează în jurul valorii de 30%, cu variaţii în interiorul perioadei” (Perţ, 2001).
Anii ’80 au însemnat însă pentru foarte multe ţări o perioadă de stagnare şi criză economică, cu efecte negative şi asupra sistemelor de învăţămînt. În Romînia, datorită sistemului politic, intensitatea acestei crize economice este şi mai ridicată.
Efectele acestei crize asupra sistemului de învăţămînt s-au manifestat prin reducerea cheltuielilor alocate educaţiei (în anii ’80, cheltuielile cu educaţia au reprezentat 2,6 din PIB, situînd Romînia pe penultimul loc în Europa), a efectivelor de cadre didactice, elevi şi instituţii, în special la nivelul învăţămîntul secundar şi superior, o ofertă educaţională mult restricţionată şi o distribuţie teritorială inegală a instituţiilor de învăţămînt. 
De asemenea, se apreciază că ideologizarea puternică a învăţămîntului, incapacitatea modernizării şi retehnologizării economiei „s-a concretizat în pregătirea a peste 90% dintre tineri pentru «meseriile întîrziate» ale epocii industriale – deci, pentru a îndeplini activităţi de un nivel scăzut de tehnicitate şi calificare” (Vlăsceanu, 2002). Schimbările de la nivelul economiei romîneşti, începînd cu 1989, au diminuat valoarea nivelului de educaţie atins pînă atunci, de către o proporţie semnificativă din populaţia în vîrstă de muncă din momentul de faţă.
Începutul anilor ’90 a surprins sistemul de învăţămînt din Romînia într-o situaţie material-financiară gravă, cu un învăţămînt generalizat de 10 clase, dar şi cu restricţii foarte clare în ceea ce priveşte recunoaşterea şi declararea cazurilor de repetenţie şi a fenomenului de abandon şcolar. La acestea se adaugă dificultăţile specifice perioadei de tranziţie (accentuarea crizei economice, deteriorarea nivelului de trai al populaţiei, menţinerea subfinanţării educaţiei etc.). Această stare se reflectă în rata de cuprindere în învăţămînt, polarizarea accesului la educaţie, calitatea şi condiţiile de desfăşurare a procesului instructiv-educativ, raportul dintre oferta educaţională şi cererea de pe piaţa forţei de muncă etc. 
Una dintre consecinţele accentuării crizei economice o constituie modificările de la nivelul structurii demografice, cu efecte atît asupra sistemului de învăţămînt (scăderea populaţiei şcolare) cît şi asupra pieţei forţei de muncă (scăderea populaţiei în vîrstă de muncă, în special cea cu un grad ridicat de calificare).
Datele recensămîntului din 2002 arată că:
în comparaţie cu anul 1992, populaţia în vîrstă de 0–14 ani înregistrată în 2002 a scăzut cu 1 361 mii persoane, iar proporţia ei în totalul populaţiei a scăzut de la 22,7% la 17,6 %; 
ponderea populaţiei şcolare, în totalul populaţiei de 6 ani şi peste, a înregistrat o scădere faţă de 1992 (de la 19,5% în 1992 la 19,2% în 2002);
cu excepţia învăţămîntului universitar, unde s-au înregistrat creşteri semnificative (la nivelul învăţămîntului universitar ponderea a crescut cu 2,3 ori faţă de situaţia înregistrată în 1992 şi de 1,9 ori, la nivelul învăţămîntului postliceal şi de maiştri), la celelalte niveluri de învăţămînt ponderea populaţiei s-a diminuat (în învăţămîntul secundar, cu 9,6% şi în învăţămîntul primar, cu 20%). 
Resursele financiare alocate diverselor sisteme ale societăţii, între care şi educaţia, depind, în mare măsură, de nivelul de dezvoltare economică al ţării, de stabilirea unor obiective prioritare la nivel naţional şi apoi la nivelul fiecărui sistem al societăţii. În condiţii de criză economică, doar simpla existenţă a unui cadru legislativ favorabil finanţării sistemului de învăţămînt se dovedeşte insuficientă.
Este evident faptul că alocaţiile bugetare nu au atins niciodată nivelul prevăzut prin Legea învăţămîntului (1995), şi anume, cel puţin 4% din PIB. Sistemul de învăţămînt se găseşte, astfel, într-o situaţie dezavantajată, comparativ cu alte sisteme ale societăţii şi în raport cu propriile nevoi. 
Unul dintre efectele subfinanţării educaţiei constă în oscilaţiile privind durata obligatorie de şcolarizare (reducerea de la 10 ani la 8 ani şi de curînd prelungirea pînă la 9 ani), în condiţiile în care la nivelul UE tendinţa este aceea de prelungire a duratei obligatorii de şcolarizare. Acest lucru este demonstrat nu numai de resursele extrem de limitate alocate sistemului de învăţămînt de la bugetul de stat, ci şi de tendinţa de a transfera o parte importantă a costurilor educaţiei asupra bugetelor gospodăriilor.
Impactul acestor oscilaţii asupra nivelului general de instruire a populaţiei este cu atît mai puternic cu cît, în perioade de recesiune economică, cererea de educaţie din partea populaţiei precum şi încrederea în instituţiile de învăţămînt sunt de regulă, scăzute. Astfel, se va ajunge în situaţia în care un număr foarte restrîns de indivizi vor parcurge toate nivelurile de învăţămînt, iar şansele acestora pe piaţa forţei de muncă vor creşte, în timp ce o majoritate, formată din cei necuprinşi în nici o formă de învăţămînt şi cei care vor absolvi doar nivelul obligatoriu, va fi expusă eşecului pe piaţa forţei de muncă.
Cererea scăzută de educaţie secundară şi superioară din partea populaţiei este influenţată şi de deficienţele, care s-au accentuat în ultimul deceniu, în ceea ce priveşte distribuţia teritorială a instituţiilor de învăţămînt secundar şi superior: o concentrare a acestor instituţii de învăţămînt în regiunile dezvoltate ale ţării şi în mediul urban. De asemenea, în cele mai multe cazuri, tipul predominant de dezvoltare economică al regiunii (agricol, industrial, terţiar) determină profilul instituţiei de învăţămînt, fapt care restricţionează, de cele mai multe ori, opţiunile educaţionale şi profesionale ale individului. 
Chiar dacă la nivelul învăţămîntului superior din Romînia, începînd cu 1990, s-a înregistrat cea mai rapidă dezvoltare, comparativ cu toate celelalte niveluri de învăţămînt şi raportat la caracterul restrictiv din perioada comunistă, aceasta se datorează:
„cererii întîrziate” de educaţie superioară venită din partea absolvenţilor de învăţămînt secundar de pînă în 1989; 
(re)apariţiei unor universităţi, facultăţi, a creşterii numărului de specializări şi, în consecinţă, şi a numărului de locuri;
„erodării” valorii diplomelor de învăţămînt secundar pe piaţa forţei de muncă.
În nici un caz nu poate fi asociată cererea de educaţie superioară din ultimul deceniu, creşterii economice, unui nivel înalt de tehnologizare şi modernizare a economiei sau creşterii cererii de forţă de muncă înalt calificată pe piaţa forţei de muncă din Romînia. 
Mai mult, se apreciază că exista riscul ca această creştere a numărului de absolvenţi de învăţămînt superior să devină una artificială, în condiţiile în care, în Romînia, se manifestă un fenomen de respingere a unor produse educaţionale datorită neconcordanţei dintre oferta educaţională şi cererea de pe piaţa forţei de muncă (Perţ, 1997). 
Avînd în vedere că numărul absolvenţilor de învăţămînt liceal este în scădere, în foarte scurt timp vom avea mai puţini solicitanţi pentru învăţămîntul superior şi, în consecinţă, şi mai puţini absolvenţi. La aceasta se adaugă şi evaluările negative ale populaţiei privind accesibilitatea învăţămîntului.

Dacă la cei respinşi de piaţa forţei de muncă, datorită neadecvării pregătirii, îi adăugăm pe cei care nu finalizează decît învăţămîntul obligatoriu, este posibil ca investiţiile în educaţie, atît cît sunt, să nu poată fi recuperate de către societate. Un procent prea limitat din populaţia ţării va avea un nivel ridicat de pregătire, astfel încît să conducă la performanţe profesionale, la creşterea contribuţiei educaţiei la venitul naţional în mod semnificativ. Mai mult, cheltuielile pe care le necesită creşterea nivelului de educaţie al unui procent mai mare din populaţia de vîrstă şcolară a ţării este posibil să fie mult mai reduse decît costurile alocate susţinerii, prin mecanisme de asistenţă socială, a celor care nu vor reuşi să intre pe piaţa forţei de muncă, datorită nivelului limitat de educaţie. 
Piaţa forţei de muncă 
Între principalele modificări intervenite în plan economic, de interes pentru lucrarea de faţă, sunt: restrîngerea unor sectoare de activitate, fapt care a determinat apariţia fenomenului de şomaj şi dependenţa unui număr tot mai mare de persoane de mecanismele de asistenţă socială, modificarea conţinutului unor profesii şi tendinţele de creştere a nivelului de competenţă cerut pentru ocuparea unui loc de muncă etc. Efectele acestor modificări sunt resimţite de întreaga populaţie a Romîniei, indiferent de vîrstă, sex, nivel de educaţie sau mediu rezidenţial, dar în grade de intensitate şi durată diferite.
Creşterea ratei şomajului este, de departe, cel mai grav fenomen cu care se confruntă Romînia, ceea ce a determinat situarea lui printre principalele temeri ale populaţiei. 
Studiile privind caracteristicile şomajului în Romînia demonstrează faptul că probabilitatea de a fi şomer este mult mai ridicată, în cazul persoanelor tinere între 15 şi 24 de ani, al absolvenţilor învăţămîntului profesional şi al celor din mediul urban (Banca Mondială, 2003). 
În 2003, şomajul în rîndul tinerilor (15–24 de ani) înregistra ponderea cea mai ridicată – 31,4% din totalul şomerilor BIM (58,2% bărbaţi şi 65,6% femei). În funcţie de nivelul de instruire, s-a constatat că ponderile cele mai ridicate în rîndul şomerilor le deţin absolvenţii de şcoală profesională, complementară sau de ucenici (32,8%), absolvenţii de liceu, inclusiv treapta I (35,6%) şi cei de gimnaziu (19,9%). Absolvenţii de învăţămînt superior deţineau, în totalul şomerilor BIM, doar o pondere de 4,6%. 
Este evident că, cel puţin pînă în momentul de faţă, un nivel de educaţie cît mai ridicat acţionează ca un factor de protecţie împotriva şomajului. 
Diferenţele regionale, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi situaţia pieţei forţei de muncă, determină o distribuţie inegală a şomajului: nord-estul ţării şi sudul oferă prea puţine şanse de ocupare populaţiei, indiferent de vîrstă, sex, nivel de instruire, motiv pentru care în aceste regiuni rata şomajului este mai ridicată. 
Inegalităţi semnificative apar şi între mediul urban şi rural: rata şomajului în mediul urban era de 28,9% faţă de 14,7% în rural. Dar, în ceea ce priveşte inegalităţile între urban şi rural, trebuie să avem în vedere faptul că, în Romînia, contrar tendinţelor care se manifestă în ţările UE (dezindustrializarea populaţiei ocupate şi creşterea ponderii populaţiei ocupate în servicii), are loc un proces de „agrarizare” a populaţiei ocupate.
Datele recensămîntului din 2002 relevă faptul că peste jumătate din populaţia ocupată se concentrează în activităţile agricole şi în industrie (28,3%, respectiv 27%).
Populaţia ocupată în servicii reprezintă doar 39%, şi aceasta în condiţiile în care comerţul este pe primul loc, urmat la mare distanţă de administraţia publică, transporturi şi comunicaţii, învăţămînt, sănătate etc., adică acele domenii unde se impune un nivel de instruire cel puţin mediu. 
Reducerea numărului de locuri de muncă, datorită restructurării economice şi dificultăţilor creării altora, progresul ştiinţific şi tehnologic, care îşi face simţită prezenţa şi pe piaţa forţei de muncă din Romînia, diminuează şansele găsirii unui loc de muncă. În ultimii ani, populaţia a constatat că gradul de dificultate este tot mai ridicat. 
Dacă avem în vedere şi faptul că cererea de educaţie de nivel mediu şi superior este în scădere, doar creşterea cantitativă a locurilor de muncă într-o societate modernă nu reprezintă o soluţie: datorită lipsei de pregătire, populaţia în vîrstă de muncă nu va avea acces la aceste noi locuri de muncă. Accesibilitatea locurilor de muncă va fi şi mai restricţionată, dacă dezvoltarea economică nu va însemna o creştere a nivelului de educaţie a populaţiei, asociată cu crearea de noi locuri de muncă. 
Educaţie, inserţie şi mobilitate profesională 
Educaţia, inserţia şi mobilitatea profesională se intersectează în diferite moduri: un nivel ridicat de educaţie măreşte viteza de inserţie a individului pe piaţa forţei de muncă şi creşte şansele de mobilitate profesională; instituţiile care investesc în formarea angajaţilor se caracterizează printr-un grad înalt de tehnologizare, îşi orientează investiţiile în personalul tînăr, cu nivel ridicat de instruire şi favorizează mobilitatea profesională. 
Diversitatea situaţiilor care caracterizează un mediu economic instabil, aşa cum este cel din Romînia, fac dificilă evaluarea, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a inserţiei şi mobilităţii profesionale. Tipul de activitate profesională desfăşurat, tipul de contract de muncă, perioada de timp necesară inserţiei profesionale şi adecvarea dintre locul de muncă ocupat şi nivelul de pregătire al individului sunt cîteva dintre criteriile care facilitează evaluarea inserţiei şi mobilităţii profesionale. 
În cadrul acestei lucrări vom utiliza date din Barometrul de Opinie Publică (mai 2003), care a surprins aspecte legate de structura ocupaţională din Romînia, modificările intervenite la nivelul acesteia în intervalul 1990–2003, relaţia dintre nivelul de educaţie al populaţiei şi ocupaţia acesteia.
 În general, se observă că pe piaţa forţei de muncă din Romînia relaţia dintre nivelul de educaţie atins de către o persoană şi ocupaţia acesteia este una directă (tabelul nr. 5). 
Majoritatea persoanelor care au ocupaţii intelectuale sau funcţii de conducere sunt absolvenţi ai învăţămîntului superior de scurtă sau lungă durată (78,5%, respectiv 30,4%), în timp ce tehnicienii sau maiştrii au cel puţin studii postliceale (70,7%). Absolvenţii învăţămîntului liceal se regăsesc în ocupaţii din administraţie (51,1%), forţele armate (50%), servicii şi comerţ (51,3%). Muncitorii calificaţi (46,1%) şi necalificaţi (40,6%) sunt absolvenţi ai învăţămîntului profesional, complementar sau de ucenici şi unii dintre ei ai învăţămîntului obligatoriu de 10 ani (treapta I de liceu). Persoanele fără şcoală sau care au finalizat doar învăţămîntul general – primar şi/sau gimnazial –, fie sunt agricultori (5,2% respectiv 56,6%), fie zilieri în agricultură (5,9% şi 45,1%) sau casnice (4,6% şi 45,4%).
Proporţia semnificativă de elevi/studenţi care, fie frecventează învăţămîntul liceal, fie o formă de învăţămînt superior va determina modificări importante în structura ocupaţională, în momentul finalizării studiilor. Datorită vîrstei, nivelului de educaţie atins, absolvenţii învăţămîntului secundar şi superior prezintă cel mai ridicat nivel de mobilitate profesională. 
Dacă la nivelul societăţii, restructurarea economică a contribuit, în mare măsură la modificările din structura ocupaţională, la nivel individual însă, se constată că determinant este nivelul de educaţie atins.
Principalele modificări în structura ocupaţională sunt: creşterea numărului de pensionari (de la 11,7% în 1990 la 31,6% în 2003), fie datorită vîrstei, fie ca o modalitate de evitare a şomajului la o vîrstă destul de înaintată, şi a numărului de şomeri (de la 1,1% în 1990, la 5,6% în 2003). 
Datele din Barometru permit şi o analiză a traseului profesional al populaţiei, prin care vom identifica din care categorii ocupaţionale provin cei mai mulţi dintre pensionarii şi şomerii din 2003.
Astfel, se observă (tabelul nr. 6) că majoritatea persoanelor care în 1990 erau muncitori calificaţi sau necalificaţi sunt în 2003 fie şomeri, fie pensionari. Această categorie ocupaţională este şi cea al cărui nivel de educaţie este mai scăzut – cel mult învăţămînt profesional, complementar sau de ucenici. 
Un alt aspect important este şi acela că o proporţie importantă dintre persoanele care în 2003 erau şomeri sau zilieri în agricultură, în 1990 frecventau o formă de învăţămînt. Faptul că în 2003 nu aveau un loc de muncă poate fi explicat fie prin aceea că nivelul de educaţie atins este unul limitat, fie prin faptul că tipul de calificare profesională însuşit în perioada studiilor nu răspunde cerinţelor actuale ale pieţei forţei de muncă din Romînia. Ţinînd cont de faptul că perioada de timp din momentul absolvirii ultimei forme de învăţămînt şi momentul realizării sondajului (mai 2003) nu este foarte mare, se poate afirma că piaţa forţei de muncă din Romînia a devenit greu accesibilă persoanelor cu un nivel de educaţie redus şi tinerilor. În cazul acestor categorii ocupaţionale şi de vîrstă şansele de mobilitate profesională sunt, şi ele, foarte limitate. 
În cazul celorlalte categorii ocupaţionale, variaţiile la nivelul structurii ocupaţionale în perioada 1990–2003 sunt nesemnificative, ceea ce înseamnă că mobilitatea profesională în Romînia este mult limitată, comparativ cu cea educaţională. 
Inserţia profesională a populaţiei în vîrstă de muncă a devenit în ultimul deceniu, în Romînia, un proces dificil, care necesită o perioadă din ce în ce mai mare de timp, din momentul finalizării ultimei forme de pregătire şcolară sau profesională, sau din momentul pierderii ultimului loc de muncă şi pînă în momentul găsirii unui (alt) loc de muncă. 
În 2002, 37% dintre şomeri erau absolvenţi ai învăţămîntului superior, liceal, profesional sau gimnazial, aflaţi în căutarea primului lor loc de muncă. Modulul complementar, „Tranziţia de la şcoală la muncă”, din cadrul Anchetei asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO, trim. III, 2001) pune în evidenţă relaţia dintre nivelul de educaţie şi perioada de timp necesară unei persoane care a părăsit sistemul educaţional pentru a-şi găsi un loc de muncă semnificativ. 
Cel mai îngrijorător segment de tineri sunt cei fără şcoală sau doar cu studii primare, care, într-o proporţie de 85%, respectiv 76%, au nevoie de peste 24 de luni pentru găsirea unui loc de muncă, comparativ cu cei 6,6% care sunt absolvenţi de studii universitare. 
Rata ridicată a şomajului în rîndul tinerilor, comparativ cu alte categorii de vîrstă, precum şi faptul că perioada necesară găsirii unui loc de muncă este cu atît mai redusă cu cît nivelul de instruire este mai ridicat, conferă o mai mare importanţă diplomei la începutul carierei decît pe parcursul acesteia. Dar, deţinerea unei diplome de absolvire a unei forme de învăţămînt, fie aceasta chiar şi superioară, nu garantează ocuparea unui loc de muncă, ci doar măreşte şansele de ocupare a unuia. 
Reducerea locurilor de muncă, creşterea concurenţei pentru cele rămase au determinat, pe lîngă apariţia şomajului, a unui alt fenomen, cel al „declasării” sau al „subocupării invizibile”. Chiar dacă acest fenomen se manifestă mai puţin pe piaţa forţei de muncă din Romînia, este evident faptul că, într-o economie în criză prelungită, este de preferat ocuparea unui loc de muncă sub nivelul de instruire atins, mai degrabă decît şomajul. Pe categorii de vîrstă, fenomenul este mult mai accentuat în rîndul tinerilor: 12,5% dintre persoanele care desfăşoară o activitate inferioară nivelului lor de instruire au vîrsta între 15–24 ani, faţă de 6,4% dintre persoanele ocupate de 50–64 de ani. Pe categorii de ocupaţii, cei mai afectaţi sunt lucrătorii operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi, agricultorii şi lucrătorii calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit. În cazul tinerilor însă, este posibil ca o creştere a numărului de locuri de muncă adecvate nivelului lor educaţional să crească şi şansele de mobilitate profesională, fie în interiorul instituţiei/firmei în care îşi desfăşoară activitatea (mobilitate internă), fie în afara acesteia (mobilitate externă). 
Nu toţi absolvenţii unei forme de pregătire şcolară sau profesională sunt debutanţi pe piaţa forţei de muncă. Un studiu asupra tinerilor (MECT, ASE, ICCV, 2003) a evidenţiat faptul că atît elevii cît şi studenţii desfăşoară o activitate profesională în perioada studiilor (din totalul de 48,8% de elevi şi studenţi, 16,7% lucrau). Persoanele care în perioada de pregătire şcolară sau profesională acumulează şi experienţă profesională au şanse mult mai ridicate de mobilitate profesională. 
Tipul de mobilitate profesională care predomină, fie internă sau externă, pe orizontală sau pe verticală, depinde de cine anume investeşte în pregătirea şcolară sau profesională. Atunci cînd investiţiile le face individul, este favorizată mobilitatea externă, iar cînd firma sau instituţia angajatoare este cea care investeşte, predomină mobilitatea internă. În momentul de faţă, există un număr limitat de firme, instituţii care investesc în formarea profesională a angajaţilor. 
Principalele caracteristici ale firmelor şi instituţiilor din Romînia care investesc în formarea personalului sunt: putere economică mare, nivel avansat de tehnologizare, o piaţă cu un nivel ridicat al concurenţei. În aceste instituţii/firme, personalul beneficiază de un proces de formare profesională organizat, cu un standard ridicat de calitate. De regulă, aceste firme, instituţii se află în oraşe mari sau în zone dezvoltate din punct de vedere economic, facilitează mobilitatea profesională internă, fie pe orizontală, fie pe verticală, iar personalul angajat are, cel puţin, un nivel mediu de educaţie şi este preponderent tînăr. 
Pentru celelalte categorii profesionale şi de vîrstă, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), prin filialele sale, care administrează programe active pentru piaţa muncii ar trebui să reprezinte o soluţie a inserţiei şi mobilităţii profesionale. La nivelul Agenţiei însă, doar 2,5% din bugetul de care dispune este alocat derulării programelor active, ponderea cea mai mare din buget fiind alocată plăţii ajutorului de şomaj. 
Sistemul legislativ, atitudinea factorilor de decizie vizavi de pregătirea şcolară şi profesională a populaţiei în vîrstă de muncă, situaţia economică generală şi faptul că, cel puţin în prezent şi pe termen scurt, numărul absolvenţilor de învăţămînt superior este ridicat, nu favorizează investiţiile în formarea sau reconversia profesională a populaţiei. În aceste condiţii, cei care sunt excluşi de pe piaţa forţei de muncă sau care nu-şi desfăşoară activitatea într-o instituţie/firmă care investeşte în formarea personalului au şanse foarte limitate de a se integra profesional, sau de a-şi găsi un loc de muncă adecvat nivelului de educaţie atins.
Cum schimbările de pe piaţa forţei de muncă sunt foarte intense, iar formarea pentru integrarea socioeconomică prin sistemul de învăţămînt necesită un timp mai îndelungat, se impune o analiză mai detaliată asupra relaţiei între educaţie, inserţie şi mobilitate profesională, a unor studii de diagnoză şi prognoză asupra ofertei educaţionale, evoluţiei pieţei forţei de muncă 
Pe baza acestor studii, este posibilă eliminarea oricăror forme de pregătire şcolară şi profesională care nu răspund cerinţelor actuale şi de perspectivă ale societăţii noastre, creşterea valorii educaţiei pe piaţa forţei de muncă şi a contribuţiei acesteia la venitul naţional.



COPIII RROMI CARE MUNCESC.
Studiu de caz în localitatea Calvini, 
judeţul Buzău, iulie, 2001
Sorin Cace
Ana Maria Preoteasa
Flavia Irimescu
Obiective şi metodologie
Obiectivele studiului
Studiul de faţă şi-a propus să identifice principalele tipuri de activităţi cu implicare în muncă, pe care le desfăşoară unii dintre copiii rromi cu vîrste între 6 şi 14 ani. Caracteristicile muncii, cauzele care-i determină pe copii să-şi cîştige existenţa de timpuriu şi consecinţele muncii în planul dezvoltării copiilor sunt, de asemenea, problematici abordate. 
Acest studiu de caz s-a realizat în cadrul programului Creşterea capacităţii comunităţilor de rromi din anumite zone, în vederea retragerii copiilor din muncile desfăşurate pe străzi şi/sau alte munci periculoase, implementat de Fundaţia pentru Recuperare, Integrare şi Promovare Socială – ECHOSOC, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării, Departamentul General de Învăţămînt pentru Minorităţile Naţionale, Agenţia pentru Dezvoltare Comunitară Împreună şi Salvaţi Copiii – Romînia. Programul a fost finanţat de către Departamentul pentru Muncă al Statelor Unite prin OIM-PIEMC, Romînia şi Reprezentanţa UNICEF, Romînia. În studiul de caz prezentat în continuare, propunem o analiză aplicată pentru comuna Calvini, judeţul Buzău. Unele dintre datele ce vor fi prezentate au apărut în studiul de sinteză Copiii rromi care muncesc şi familiile acestora –Caracteristici socio-culturale şi condiţii de viaţă. 
Principalele obiective ale studiului de caz:
Identificarea percepţiei comunităţii asupra muncii, în cazul copiilor rromi; 
Identificarea formelor de muncă în care sunt implicaţi copiii;
Identificarea principalelor caracteristici ale muncii copiilor: riscuri în cadrul procesului de muncă, modalităţi de obţinere de muncă, durata muncii, plata muncii, cauzele muncii, consecinţele muncii, caracteristici ale muncii, în funcţie de sexul copiilor, diferenţe între adulţi şi copii în privinţa muncii, vîrsta de începere a muncii, identificarea angajatorilor;
Stabilirea principalelor caracteristici ale familiei şi ale locuirii; 
Identificarea relaţiei dintre muncă şi şcoală: absenteism, abandon şcolar, programe de recuperare etc.
Identificarea activităţilor de timp liber, în cazul copiilor.
Aspecte metodologice
Lucrarea de faţă are la bază o metodologie de tip calitativ, datele fiind culese prin metoda interviului în profunzime () şi a interviului de grup. Ca instrument principal de lucru a fost utilizat ghidul de interviu semistructurat. Metoda observaţiei directe a constituit, de asemenea, o importantă sursă de date. Cercetarea de teren a avut loc în perioada mai–iunie 2001. Unitatea de investigare a fost familia, avîndu-se în vedere gospodăriile de rromi în care unul sau mai mulţi copii cu vîrste de pînă la 16 ani prestează, în mod ocazional sau permanent, diverse munci.
Au fost realizate 20 de interviuri individuale în 10 gospodării de rromi. În fiecare gospodărie s-a realizat cîte un interviu cu o persoană adultă (de regulă, unul dintre părinţi) şi cîte un interviu cu un copil, cu vîrsta între 10 şi 16 ani, implicat într-o activitate lucrativă. Interviurile au fost luate, separat, părinţilor şi copiilor, urmărindu-se ca pe tot parcursul desfăşurării acestora să nu fie de faţă persoane care să denatureze răspunsurile intervievatului.
Selecţia persoanelor investigate s-a realizat prin metoda bulgărelui de zăpadă. Astfel, după găsirea primilor subiecţi care corespundeau criteriilor stabilite, li s-a cerut acestora să ofere informaţii despre alte persoane care să îndeplinească criteriile de selecţie. Din rîndul persoanelor indicate am realizat selecţia persoanelor intervievate. Subiecţii intervievaţi au fost heteroidentificaţi ca rromi de către persoanele care i-au recomandat. 
În cadrul cercetării au fost realizate şi interviuri individuale cu reprezentanţi ai autorităţilor publice locale şi ai serviciilor publice din localitatea Calvini. Au fost intervievaţi primarul comunei, viceprimarul, directorul şcolii şi medicul din localitate. Considerăm că studiul de faţă are un caracter exploratoriu şi nu se pot face generalizări pentru întreaga populaţie de rromi, decît cel mult cu statut de ipoteze de lucru care necesită o verificare ulterioară.
Comuna Calvini este situată la circa 52 km nord-vest de municipiul Buzău, în vecinătatea judeţului Prahova şi se încadrează în categoria comunelor de mărime medie, avînd peste 4 000 locuitori. Cele cinci sate componente al comunei Calvini sunt: Calvini (sat mic), Bîscenii de Jos (sat mijlociu), Bîscenii de Sus (sat mic), Olari (sat foarte mic), Frăsinet (sat foarte mic).
Activitatea economică a comunei este predominant agricolă. Suprafeţele de teren arabil sunt cultivate cu porumb, grîu, floarea-soarelui, legume şi plante de nutreţ în loturi mici, individuale. Unităţile zootehnice existente înainte de 1989     s-au desfiinţat, în prezent creşterea animalelor realizîndu-se doar la nivelul gospodăriilor individuale. 
O prezentare detaliată a localităţii privind aspectele legate de specificul comunităţii se pot găsi în studiul „Studiu de caz privind problemele sociale ale rromilor din Calvini”, autori D.S. Costin, S. Cace, M. Stănescu, M. Surdu, publicat în „”, nr. 4–5/2000.
Implicarea copiilor rromi în activităţi lucrative
Declaraţiile adulţilor din comunitate cu privire la muncile prestate de copii sunt contradictorii. Toţi părinţii intervievaţi au declarat ca nu-i implică pe copii în muncă. S-a constatat că ei înşişi valorizează negativ munca celor mici şi au tendinţa de a susţine cu îndîrjire faptul că nu „îi pun pe copii la muncă”. 
„ – Şi copilaşii vă ajută, lucrează şi ei ?
– Nu.
– N-au putere?
– Cum să lucreze ei, ei au etatea să lucrează la cîmp?
– Acolo cu cine-i lăsaţi ?
– Îi luăm cu noi pe cîmp.
– Pe cîmp?
– Îi luăm cu noi pe cîmp, sigur că da (mama T. S.)
– Dar copiii ce muncesc pe aici ?
– Copiii nu muncesc nimic.
– Ăştia mai mici, dar mai mari?
– Nici mai mari, că n-au unde să muncească, se duc şi ei la şcoală, v-am spus se duc la şcoală nemîncaţi, cînd vin la 12 vin tot nemîncaţi că nu găsesc mîncare ca să mănînce, abia-abia dacă găsim să le dăm o masă cel puţin o dată pe zi pînă deseară, de colo pînă colo”. (tata, G. L.)
Reprezentanţii autorităţilor publice din comună au descris astfel activităţile în care sunt implicaţi copii din comunitate. În opinia lor, aceste activităţi se pot grupa în trei categorii: comerţ ambulant (în special în pieţe) cu produse agricole, agricultură şi turnătorie.
– În ce tipuri de munci sunt implicaţi copiii din comunitate ?
– La ora actuală asta este, cînd pleacă îi ia pe toţi (copii n.a.) că n-are ce să le dea să mănînce acasă, migrează cu căruţele, ajută la munca părinţilor, fac nisip, umplu formele, deci turnătorie clasică. (viceprimar Calvini)
– Îi pun (la muncă n. a.), vă spun că sunt cît de mici; cred că din clasa a treia, a patra îi pun la muncă, cît de cît la ce pot ei; nu pot la munci fizice mari, dar cît de cît aşa, la ce se pricep, îi pun la muncă să-i ajute, da. (primar Calvini).
Interviurile cu copiii între 11 şi 16 ani au confirmat cele spuse de persoanele din cadrul autorităţilor publice. În afara celor trei tipuri de activităţi, copiii au mai arătat că lucrează în gospodărie pentru a-şi ajuta părinţii. Fetele sunt, în general, implicate în activităţi specifice femeilor: gătesc, spală, fac curăţenie, iar băieţii, în activităţi care solicită o mai mare angajare fizică: taie lemne, aduc apă.
Din declaraţiile celor intervievaţi nu am putut deduce în ce măsură sunt plătiţi copiii. S-a înţeles că, în marea majoritate, copiii îşi ajută părinţii, iar părinţii sunt cei care primesc banii, copiii nefiind remuneraţi în mod direct şi nici angajaţi cu forme legale, în nici o situaţie din cele prezentate anterior. 
Forme ale muncii copiilor rromi
Am sintetizat activităţile prestate de copii în două mari categorii, ţinînd cont de locul unde se desfăşoară aceste activităţi şi de beneficiarul rezultatelor:
Activităţi în cadrul gospodăriei. În această categorie ne vom referi la:
activităţile casnice neaducătoare de venituri;
activităţile aducătoare de venituri, dar realizate în cadrul gospodăriei proprii (turnarea de vase prelucrate din metale neferoase).
Activităţi desfăşurate în afara gospodăriei:
activităţi în agricultură, avînd ca beneficiar (patron) persoane sau societăţi comerciale din alte localităţi;
comerţul ambulant sau în pieţe cu produse agricole sau „ceaoane”.
Activităţi desfăşurate în gospodărie
Activităţile casnice neaducătoare de venituri
Într-o foarte mare măsură, copiii rromi sunt implicaţi în activităţi casnice. Activităţile menţionate cel mai des sunt cele care ţin de menajul în gospodărie (curăţenie, spălatul vaselor, spălatul rufelor, gătitul). 
– Ştii să faci de mîncare?
– Da.
– De cînd faci de mîncare, de mult?
– De la pe la 8 ani.
– Deci eşti o mică gospodină?
– Nu mă pricep aşa bine, dar, oricum, am învăţat.
– Da, şi ce ştii să faci de mîncare?
– De toate: ciorbă, mîncare de cartofi. (D., 14 ani).
– Pe lîngă casă faci ceva treabă?
– Mai ajut la unele lucruri din gospodărie.
– Adică, ce faci?
– Aduc apă, tai lemne…(C., 14 ani).
Fiind vorba de o comunitate rurală, aria menajului se extinde şi la micile lucrări din grădină (plivit, culesul legumelor). Nu le putem integra în aria activităţilor agricole, din cauza dimensiunilor reduse ale grădinilor şi a numărului mic al acestora, la nivelul comunităţii de rromi. O caracteristică importantă a acestei comunităţi de rromi o constituie faptul că grădinile din jurul caselor sunt foarte mici şi, în multe cazuri, inexistente. Pentru populaţia de rromi, cultivatul grădinii este o ocupaţie tradiţională şi o obligaţie impusă de comunitate („toată lumea îşi lucrează grădina”). Şi rromii recunosc tacit importanţa gospodăriei, dar îşi justifică indiferenţa prin calitatea proastă a pămîntului din Pomu Verde. 
– Şi ce cultivaţi voi în grădină ?
– Cartofi, ceapă, zarzavat, roşii, castraveţi.
– Ce faci tu în grădină ?
– Săpăm, săpăm la fasole, săpăm la roşii, asta e (D., 14 ani).
– În timpul anului, tu mai lucrezi pe undeva ?
– Acasă la oameni nu, rămîn acasă şi-mi fac acasă la mine în grădină, lucrez.
– Ce faci în grădină e numai pentru voi sau mai şi vindeţi ?
– Numai pentru noi.( S., 12 ani).
Activităţile aducătoare de venituri realizate în cadrul gospodăriei proprii
O activitate specifică bărbaţilor din comunitate, şi nu numai acestora, o constituie turnatul metalelor neferoase „ceaoane din aluminiu”. Conform tradiţiei, această meserie se învaţă din tată în fiu. Băieţii sunt cooptaţi de la vîrste destul de mici (sub 10 ani) la această activitate. Aportul lor nu este unul substanţial, pentru că munca este foarte dificilă şi anumite operaţiuni sunt imposibil de realizat de cître un copil. 
O măsură legislativă impusă la începutul anului 2001 a interzis procurarea de materiale refolosibile pentru practicarea acestei meserii, limitînd drepturile de comerţ şi prelucrare a metalelor neferoase. Această intrare într-o relativă ilegalitate a meseriei ne-a făcut să întîmpinăm o reticenţă vădită din partea adulţilor de a discuta pe aceasta temă. Cu toate acestea, meseria se practică, dar la intensităţi din ce în ce mai mici, mai ales în ultimele luni.
Cele mai multe informaţii le-am obţinut de la copii. Putem spune cu certitudine că meseria este tradiţională pentru rromii din Calvini şi, de asemenea, că de-a lungul timpului, copiii au învăţat meserie lucrînd la fabricarea „ceaoanelor”. Operaţiunile la care ei contribuie sunt cele mai uşoare din întregul proces de fabricaţie, dar, cu toate acestea, riscurile sunt însemnate. 
– Vă mai aduceţi aminte, cînd eraţi mic, la ce munci participaţi ?
– La ceaoane, doamnă, totdeauna noi ne-am născut cu meseria din tată în fiu cu ceaoane. (D. D., 31 de ani, tată a 3 copii).
– Cînd lucrau la ceaoane, copiii îi ajutau ?
– Îi ajutau aşa, în mare, pentru că, vedeţi dumneavoastră, asta era o meserie care se învăţă din tată-n fiu, cum puteau… în rest... Nu ştiu dacă aţi asistat vreodată la turnare?
– Nu, chiar nu ştiu.
– Cum cerne nisipul, se bate tiparul. Se face formă. Se face o formă şi sunt munci mai uşoare, în primul rînd, numai de cernut nisip, că dacă pui p-un copil să-ţi cearnă, mai mult se joacă, şi tot face o muncă…
– Ar fi fost ceva periculos pentru copii? Bănuiesc că este.
– Periculos e cînd îl toarnă în tiparul respectiv, că e lichid şi atunci e foarte periculos.
– S-au întîmplat accidente?
– Aşa mai mici: s-au pîrlit la o mînă…(primar Calvini).
Activităţi desfăşurate în afara gospodăriei:
Activităţi în agricultură avînd ca beneficiar (patron) persoane sau societăţi comerciale din alte localităţi;
Un element de specificitate al comunităţii din Calvini îl constituie migraţia sezonieră spre zonele dezvoltate agricol sau cu suprafeţe agricole mult mai mari. Destinaţiile sunt alese fără a se ţine cont de distanţa faţă de Calvini. Se pleacă în comune din acelaşi judeţ, dar şi în alte judeţe din vecinătate (Brăila, Galaţi, Vrancea etc.). 
În funcţie de vîrsta copiilor, variază şi activităţile în care sunt implicaţi. Copiii cu vîrste mici (de pînă la 8–9 ani) nu participă, propriu-zis, la muncile agricole, dar în schimb, îşi însoţesc părinţii la cîmp. Chiar dacă nu muncesc efectiv, faptul că sunt obligaţi să stea pe cîmp toata ziua împreună cu părinţii le conferă o implicare colaterală în activitatea agricolă. 
– Acolo cu cine-i lăsaţi (pe copii n.a.) ?
– Îi luăm cu noi pe cîmp…. Şi aşteaptă pînă terminăm treaba, şi după aia plecăm la dormitor. (tată a 6 copii).
De cele mai multe ori, condiţiile de la cîmp nu sunt tocmai „sănătoase” pentru un copil, din cauza temperaturilor ridicate, lipsei apei potabile, lipsei hranei etc. Părinţii îşi motivează opţiunea de a lua copiii la cîmp prin necesitatea supravegherii copiilor. Condiţiile de locuit sunt, adesea, improprii (dormitoare cu mai mult de 10–15 paturi) şi nu permit desfăşurarea unei vieţi normale de familie. Un alt argument pentru a merge împreună cu copiii la muncile agricole îl constituie acordarea pentru fiecare membru de familie a unei raţii de hrană (inclusiv pentru copiii foarte mici). O nemulţumire a rromilor din Calvini o constituie faptul că în ultimul an tot mai mulţi „patroni” refuză angajarea familiilor cu mulţi copii. 
– Dar acuma nu mai ne primeşte nici cu copii. Deci eu, dacă am 4 copii mici, nu primeşte. Căs mici, prea mici. Că-s mici şi le fac deranj, deci ei caută, iau oameni care n-au copii mai mulţi. Mai mari. Dar noi, care avem cîte 4–5 copii, stăm acasă şi aşteptăm alocaţiile ca să trăim. (mamă, 4 copii).
Copiii cu vîrste mai mari (de peste 10 ani) sunt implicaţi direct şi muncesc împreună cu părinţii (sunt „apţi de muncă”). Iar cei de peste 14 ani (‘care au buletin’) sunt etichetaţi ca adulţi, şi pentru toată lumea pare foarte firesc ca ei să lucreze. 
Copiii de peste 10 ani sunt un adevărat ajutor pentru părinţi şi implicarea lor asigură o multiplicare a veniturilor. Ei sunt plătiţi de „patron” ca un adult, iar remuneraţia primită de copil revine, întotdeauna, părinţilor.
Comerţul ambulant sau în pieţe cu produse agricole sau „ceaoane”.
În foarte puţine cazuri s-a amintit implicarea copiilor în activităţi comerciale. Este, în special, cazul copiilor care îşi însoţesc părinţii la vînzarea „ceaoanelor”. 
Copiii se duc la desfacere în pieţe, ....... aduc banii la părinţi, adică ei caută să aducă un venit cît mai decent, pentru ei, pentru familie. (viceprimar Calvini).
Caracteristici ale muncii copiilor 
Identificarea ofertelor de muncă 
De cele mai multe ori, copiii nu-şi caută singuri de lucru, ci sunt luaţi de către părinţii lor la muncă. Este, în special, cazul acelor copii care prestează diferite tipuri de munci în agricultură (de la culesul de vie, la culesul porumbului etc.) 
„Prăşim la porumb şi pe urmă venim acasă şi stăm pînă se face agricultură şi mergem la cules de porumb”. (L., 13 ani). 
Copiii sunt purtaţi de către părinţi prin diferite zone din ţară, în căutarea unui loc de muncă şi de multe ori lucrează la fel de mult ca şi adulţii (vîrsta nu este considerată un impediment, copiii începînd, uneori, să lucreze în agricultură chiar de la 7–8 ani).
– Lucrează împreună cu părinţii lor?
– Da.
– Cam de pe la ce vîrstă încep să lucreze?
– Depinde cum se admite la ferme; unii de la 15 ani în sus. 
– Adică după posibilităţile lui de a munci?
– Da.
– La asta te referi, dacă are suficientă putere?
– Da, da, da.
– Şi crezi că e o muncă grea pentru ei, tu ce ai auzit, se plîng? 
– Pentru copiii aceştia care încă sunt la şcoală, spun că este o muncă foarte grea (D., 14).
– Lucraţi împreună cu părinţii în agricultură?
– Da, îi ajutăm.
– Da.
– Cam de pe la ce vîrstă?
– Cam de pe la 7–8 ani.
– Şi băieţii şi fetele.
– Băieţii, poate şi mai mici. (D., 14).
Cel mai frecvent tip de muncă prestat de copiii rromi este munca în proprie gospodărie. Este vorba despre munci casnice, şi mai puţin despre munci agricole în propria gospodărie, întrucît familiile de rromi nu dispun de pămîntul necesar derulării unor astfel de munci. Copiii dedică o mare parte a timpului lor liber activităţilor casnice.
– Pe lîngă casă faci ceva treabă?
– Mai ajut la unele lucruri din gospodărie
– Adică ce faci?
– Aduc apă, tai lemne… (M., 13 ani).
Copiii din Calvini nu sunt în căutarea unui loc de muncă, din propria iniţiativă şi nici nu plecă singuri din comună să lucreze (sunt cîteva cazuri cînd pleacă împreună cu fraţi mai mari să vîndă „ceaoane” prin sate). Atunci cînd muncesc, o fac fie în propria gospodărie, alături de părinţii lor, fie în diferite locuri, însoţiţi de părinţii lor. Putem spune că singura modalitate de găsire a unui loc de muncă este prin intermediul părinţilor.
Timpul de lucru
Pentru a evidenţia mai bine durata muncilor la care participă copiii, trebuie să pornim de la formele de muncă pe care aceştia le prestează. Dacă avem în vedere activităţile desfăşurate în gospodărie, putem spune că activităţile casnice neaducătoare de venituri sunt permanente. În ceea ce priveşte turnarea de vase, nu ne putem pronunţa cu siguranţă, întrucît această activitate se desfăşoară, actualmente, din ce în ce mai rar (dar este de presupus că această activitate se desfăşoară în mai multe etape, pe tot timpul anului). Cînd vorbim despre muncile prestate în afara gospodăriei, ne gîndim, în special, la două categorii de activităţi: activităţi desfăşurate în agricultură şi diferite activităţi de comerţ. Muncile din agricultură, după cum se ştie, sunt sezoniere, şi deci putem spune că activităţile prestate de copii în agricultură sunt periodice, în diferite anotimpuri, (primăvara, vara şi toamna – cîteva luni).
– Nu locuim decît 2–3 luni acasă, pentru că noi vara suntem pă drumuri de colo pînă colo, ca să căutăm de muncă să trăim, să avem; din mai pînă noiembrie… (tată 40 ani).
Activităţile de comerţ au un caracter permanent, deşi se desfăşoară mai frecvent vara, datorită posibilităţilor mai bune de deplasare. Timpul dedicat activităţilor lucrative, în cazul copiilor, diferă de la activitate la activitate, cu toate că putem lua în considerare un mare număr de ore de muncă prestate în activităţile agricole. Copiii (cu vîrste cuprinse între 8–16 ani) au recunoscut că muncesc de la 7–8 ore pe zi pînă la 10 ore.
– Cîte ore lucrezi pe zi. Plecaţi dimineaţa?
– Da, plecăm la 6 şi ne întoarcem seara la 6, lucrăm de dimineaţa de la 6 pînă seara la 6…(C., 16 ani).
Numărul de ore de muncă pe zi scade, cînd ne referim la muncile casnice (cam 2–4 ore pe zi). 
Dacă vîrsta minimă la care un copil începe să lucreze în agricultură este de 8–9 ani, în gospodărie este chiar mai mică, pentru ca în activităţile de comerţ să înceapă să lucreze de la vîrsta de 12 ani. Este important atît numărul de ore de muncă pe care un copil îl desfăşoară cît şi vîrsta de la care începe să lucreze. Dacă copilul este mic, muncile sunt mai uşoare şi numărul de ore de muncă mai mic. Cu cît copilul creşte, se măreşte şi numărul de ore de muncă şi greutatea activităţii pe care trebuie să o realizeze. Este de menţionat că băieţii încep să lucreze de la vîrste mai fragede, în activităţi mai grele, în timp ce fetele încep munca în gospodărie (munci casnice) mai tîrziu.
Plata muncii
Nu putem vorbi despre plată, atunci cînd ne referim la muncile desfăşurate în propria gospodărie. Muncile casnice nu sunt aducătoare de venituri, în timp ce activităţile de turnare de vase nu sunt aducătoare de venituri directe, ci indirecte, prin vînzarea vaselor. Putem să facem, însă, cîteva precizări despre plată, în cazul muncilor desfăşurate în afara gospodăriei. În muncile agricole, plata se face, de regulă, la sfîrşitul fiecărei zile de muncă sau la sfîrşitul săptămînii. Sumele variază de la o zonă la alta.
– Cu cît se plăteşte o zi de muncă?
– 30 000, 25 000; se plăteşte foarte prost.(G., 15 ani).
– Pe zi, cam 70 000, 50 000, după posibilităţile care le au şi romînii.
– Lucrezi zi-lumină ?
– Da.
– Cum te plăteşte, în fiecare zi îţi dă banii sau la fiecare săptămînă? 
– Da, în fiecare zi, la sfîrşitul zilei. (C., 16 ani).
De cele mai multe ori, banii pe care copiii îi primesc în schimbul muncii depuse merg direct la părinţi (sunt cheltuiţi în familie), deşi s-au întîlnit şi cazuri cînd, din banii cîştigaţi, copiii şi-au cumpărat rechizite şcolare, încălţăminte, îmbrăcăminte.
– Şi cînd munceşti banii, la ce îi foloseşti?
– Mai mult pentru şcoală…
– Pentru şcoală ?
– Da, şi pentru a mă putea duce la examenul de capacitate. Dar posibilităţile sunt mai mici pentru o ţigancă, mulţi dintre noi nu merg la capacitate mai departe şi rămîn acasă. ( E., 14 ani).
Banii sunt cedaţi părinţilor, în vederea ajutării întregii familii, care de cele mai multe ori este numeroasă şi are nevoie de sprijin. 
– Cine încasează banii pentru tine?
– Seara îi încasez eu şi cînd ajungem acasă îi dau tatei…(C., 16 ani).
– Şi ce fac cu banii ăştia ?
– Mai îmi ia de îmbrăcăminte, ne întreţin.
– Deci, părinţii încasează banii? 
– Da…(D., 15 ani).
Implicaţii negative ale muncii copiilor
Din interviurile realizate au rezultat trei tipuri majore de riscuri la care sunt supuşi copii rromi care muncesc. Este vorba despre riscuri legate de starea de sănătate a copiilor, de abandonul şcolar şi de încălcarea înţelegerilor de plată.
Deteriorarea stării de sănătate
Atunci cînd copiii plecă însoţiţi de părinţii lor să presteze diferite munci agricole, condiţiile de viaţă nu sunt dintre cele mai bune, deoarece nu se respectă condiţiile de locuire, alimentaţie şi somn necesare unui copil. Aceste aspecte pot avea implicaţii negative şi pot afecta grav starea de sănătate a unui copil aflat în creştere. 
– Avem dormitoare acolo la fermă. Uneori în bordee, uneori în saivane, nu se ştie unde. Trebuie să mergem, de nevoie.
– Şi sunt condiţii grele acolo ?
– Nevoia ne face. Să muncesc pentru o jumate de pîine…. (tată, 3 copii, 31 ani).
– Avem coviltire. Acuma, unde plecăm, stăm într-o casă la acei oameni unde mergem; alţii oameni care merg au coviltire şi stau acolo.
– Nu ţi-e greu, eşti fată ?
– Da mi-este greu, dar trebuie să suportăm şi condiţiile care le avem. 
– Care sunt riscurile cînd lucrezi ?
– Foarte mari, stăm în căldură, nu bem apă, dacă la moment nu prea avem apă, mîncăm tîrziu, mîncăm dimineaţa şi pe urmă mai mîncăm pe la 3, este foarte greu…(C., 16 ani).
Munca efectivă în agricultură se face în condiţii destul de dificile. În primul rînd, este vorba despre temperaturile ridicate, la care copii rezistă mult mai puţin. La aceasta se adaugă efortul crescut pe care îl depun în timpul muncii, precum şi privaţiunile la care sunt supuşi (lipsa mîncării şi a apei).
– Lucrezi în aer liber, lucrezi în călduri vara…
– Da, mai sunt şi şerpi cîteodată şi îmi este frică, dar n-avem ce face… (C., 16 ani).
În ceea ce priveşte munca depusă la turnarea de „ceaoane”, riscul accidentelor este foarte mare, întrucît se lucrează la temperaturi mari, cu metale aflate în stare lichidă şi cea mai mică neatenţie poate fi fatală.
Încetarea educaţiei şcolare şi diminuarea „şanselor de viaţă”
Nu putem spune cu certitudine că, atunci cînd un copil realizează diferite munci, şcoala este abandonată, dar putem vorbi de o afectare a activităţii educaţionale. În acest context, timpul care ar fi trebuit acordat activităţii de studiere şi învăţare este ocupat cu alte activităţi, ce fac imposibilă pregătirea şcolară adecvată. Dacă avem în vedere activităţile sezoniere din agricultură, putem menţiona faptul că, în acele perioade ale anului cînd „muncile agricole sunt în toi”, copiii abandonează temporar şcoala, pentru a reveni o dată cu terminarea muncilor agricole. 
– Anul trecut spui că ai fost plecat, ai fost să munceşti?
– Da.
…
– Cînd ai fost anul trecut, ai renunţat la şcoală?
– Da.
– Cît ai fost plecat?
– Din aprilie….
– Pînă cînd?
– Pînă în mai.
– Şi n-ai fost la şcoală atunci ?
– Nu. (E., 13 ani).
– Anul trecut, deci, am lipsit cîteva săptămîni.
– Unde ai fost ?
– La Odobeşti, la Focşani.
– În timpul anului ?
– Da. (C.,16 ani).
Atunci cînd copiii prestează munci în propria gospodărie, merg regulat la şcoală şi rare au fost cazurile cînd părinţii „şi-au oprit copiii acasă să muncească”, în loc să-i trimită la şcoală.
– Dacă ai munci mai puţin acasă, ai învăţa mai mult?
– Păi da, păi, totuşi, ne dăm silinţa foarte mult, dar pe părinţi trebuie să-i ajutăm şi pe ei că suntem mulţi copii în familie …(C., 16 ani).
Încălcarea înţelegerilor de plată este un alt risc la care sunt supuşi copiii care lucrează în agricultură. Întrucît nu există nici un contract de muncă între angajat şi angajator au fost cazuri cînd copiii, deşi au munci zile întregi, nu au primit nici un ban.
– Acolo unde plecaţi o să fiţi plătiţi, sau vă dă bani sau alimente?
– Am fost şi astă-vară, doamnă, am muncit 3 luni şi nu mi-a dat nimic. Nici un ban n-am luat. (mamă, 2 copii).
Justificarea muncii copiilor 
Cei mai mulţi dintre copiii care lucrează sunt nevoiţi să facă acest lucru, datorită situaţiei financiare în care se află familiile lor. Însăşi familia este cea care împinge copilul spre diferite activităţi aducătoare de venit, întrucît lipsa unui venit sigur, de cele mai multe ori, „a unei pîini pe masă” fac din bani o necesitate. Părinţii, făcînd acest lucru, uită că educaţia copiilor este pe primul loc şi prin aceasta diminuează şansele viitoare ale propriilor copii. Cînd părinţii au fost întrebaţi de ce îşi iau copiii la muncile cîmpului, au răspuns că nu au cu cine să-i lase acasă şi sunt nevoiţi să-i ia, dar de fapt munca unui membru în plus aduce venituri ce nu pot fi ignorate. Alţii au spus că muncind de tineri, copiii capătă experienţă, se maturizează şi capătă abilităţi necesare pentru mai tîrziu.
Dar îi ajută experienţele astea, cîndva?
Foarte mult; îi maturizează. Muncesc devreme. (viceprimar Calvini).
Copii care muncesc sunt conştienţi de greutăţile întîmpinate în muncă, dar găsesc şi explicaţii care justifică eforturile depuse.
1. Trebuie să-şi ajute părinţii
– Copilul trebuie să muncească?
– Da…că trebuie să ne ajutăm părinţii. (C., 12 ani).
2. Capătă experienţă care le va utilă mai tîrziu.
– Tu crezi că e un lucru bun că ai învăţat de mică să faci de mîncare, să lucrezi în cîmp ?
– Da, cred că mă va ajuta şi mămica îmi spune, de mai multe ori, dacă înveţi să faci te va ajuta foarte mult în viitor… (E., 16 ani).
3. Dobîndesc abilităţi pentru viitor
– Crezi că e important să-ţi ajuţi părinţii, să munceşti împreună cu ei de mic, la ce crezi că o să-ţi fie folositor ? ……
– Da, este datoria mea să fac aceşti lucruri, deoarece părinţii mei sunt mai bătrîni şi nu pot să fac anumite lucruri.
– Deci nu crezi că o să-ţi fie neapărat util ce faci acum pentru mai tîrziu ?
– Într-un fel da, într-un fel nu…(D., 14 ani).
Autorităţile locale sunt de părere că nivelul scăzut de viaţă şi condiţiile proaste de trai sunt cele care îi determină pe copiii rromi să muncească. 
– Îi pun, vă spun, cred că din clasa a treia, a patra îi pun la muncă, cît de cît, la ce pot ei, cît de cît, aşa, la ce se pricep. (Primar Calvini).
Relaţia dintre muncă şi integrarea şcolară
Copiii din Calvini frecventează şcoala. Toţi cei intervievaţi (reprezentanţi ai autorităţilor publice locale, părinţi şi copii) au susţinut şi argumentat această idee. Motivaţia pentru care şcoala este acceptată diferă de la generaţie la generaţie. Părinţii nu consideră şcoala sau ştiinţa de carte o valoare în sine. Cele mai importante sunt „cecurile” (alocaţia pentru copii), care sunt condiţionate de frecventarea şcolii. Copiii, în schimb apreciază posibilitatea de a învăţa şi chiar privesc şcoala ca pe o ieşire din cotidian. Cei mai mulţi dintre cei intervievaţi şi-au exprimat dorinţa de a continua studiile urmînd şi liceul. Piedicile pentru realizarea acestui deziderat sunt date, în special, de posibilităţile financiare reduse ale părinţilor. Urmarea cursurilor liceale presupune deplasarea într-o localitate diferită (cea mai apropiată este Pătîrlagele, la 30 de km.), deplasare ce implică costuri de supravieţuire, cel mai adesea imposibil de suportat de către familie. În plus, plecarea unui membru de familie ar conduce, implicit, la scăderea numărului de persoane care muncesc, în familie. 
– Şi la şcoală vii în fiecare zi?
– Da, nu lipsesc.
– Nu lipseşti? Şi ce îţi place cel mai mult la şcoală?
– Îmi place mult lecţiile, îmi place să învăţ.
– Ai note mari ?
– Am. 
– Aşa şi aşa.
– Da.
– Şi părinţii tăi vor să iei note mari ?
– Nu, nu au pretenţie la mine. (E., 14 ani).
Între muncă şi şcoală apare o relaţie directă, în cazul familiilor care migrează sezonier. Copiii încep şcoala mai tîrziu şi termină mai devreme. Ei, în toată perioada sezonului agricol sunt plecaţi din Calvini. 
– Ei nu mai merg la şcoală în perioada aceasta …(cînd sunt plecaţi cu părinţii la muncă n.n.)
– Deci, pleacă cu vreo lună înainte pînă să le dea vacanţa de vară şi mai tîrziu cu o lună după ce începe vacanţa de vară, deci aproximativ vreo 5 luni de zile.
– Sunt plecaţi vreo 5 luni de zile?
– Asta înseamnă că lor nu li se încheie situaţia anului şcolar?
– Dau tezele.
– A, îşi dau înainte tezele ?
– Da, da şi pe urmă vine dom’ director îi semnează cecurile, care au copii, şi pleacă.
– Pentru alocaţie ?
– Da, da (C., 14 ani).
Directorul şcolii din Calvini a găsit o soluţie legală pentru rezolvarea acestei probleme. A micşorat durata anului şcolar, recurgînd la metoda învăţămîntului intensiv. 
Principala problemă cu care ne confruntăm constă în aceea că elevii noştri sunt legaţi de părinţi, în sensul că aceştia vara se deplasează pe distanţe mari la munci agricole şi atunci, pentru a cuprinde cît mai mulţi copii, am beneficiat de o prevedere a unui ordin al Ministerului Învăţămîntului şi am comprimat puţin anul şcolar, avînd în vedere că ei începînd de pe 15 mai nu mai vin. Acum, mai avem două săptămîni pînă la încheierea anului şcolar şi mai avem doar puţin copii rromi în şcoala noastră, au plecat deja săptămîna asta. (Directorul şcolii din Calvini).
Activităţi de timp liber 
Ca şi ceilalţi copii, cei care muncesc dispun de timp liber, doar că în cazul lor, acesta este mai redus. Dacă în timpul săptămînii există mai puţin timp liber, la sfîrşitul săptămînii, numărul de ore petrecute, în funcţie de dorinţa fiecărui copil, este mai mare. Timpul liber variază, în funcţie de muncile pe care le depun copiii. Urmînd tipologia muncilor la care participă copiii rromi, se poate spune că:
– pe perioada în care copilul munceşte la cîmp (munci agricole) timpul liber este redus la minimum şi se rezumă la discuţii cu ceilalţi copii (seara, după încheiere unei zile de lucru);
– dacă copilul desfăşoară munci în propria gospodărie, atunci timpul lui liber depinde de „treburile pe care la are de făcut în ziua respectivă”;
– atunci cînd desfăşoară activităţi comerciale, copilul are puţin timp liber pentru a face ceea ce-şi doreşte.
În urma discuţiilor purtate cu copiii a reieşit că cea mai mare a timpului lor liber şi-l petrec alături de prieteni.
– Partea asta frumoasă a muncii, cum o vezi ?
– Cînd mergem aşa la muncă mai sunt fete, cînd ajungem seara mai ne distrăm, mai uităm, mai dansăm că avem casetofoane, mai facem cîte o glumă, mai ieşim cu băieţii, aşa cîte o dată, mai mergem la discotecă. Mai ieşim cu prietenii la un suc, la ceva, la o distracţie… (C., 16 ani).
– Cum vă petreceţi timpul acolo, seara cînd veniţi de la muncă?
– Mai ne distrăm, că mai sunt copii, fete, mai ieşim la joacă, mai ne distrăm. Mai ne jucăm, mai ieşim la stradă (C., 16 ani).
Alţi copii au mărturisit că se uită la televizor, cînd au timp liber.
– În afara timpului liber, cînd tu nu faci lecţii, ce faci?
– Avem televizor, mai stăm de vorbă (T., 13 ani).
Deşi timpul lor liber este puţin, copiii caută să-l petreacă alături de cei dragi (prieteni). În comuna Calvini, neavînd alte tipuri de distracţii, plimbatul şi discuţiile cu grupul de prieteni ocupă primul loc în preferinţele copiilor de petrecere a timpului liber. 
Concluzii
Copiii sunt implicaţi, în special, în activităţi casnice, ajutîndu-şi familiile în gospodărie (menaj, mici lucrări în grădină);
O altă activitate, specifică familiilor de rromi din localitate, în care sunt implicaţi şi copiii este cea de turnătorie a neferoaselor: realizarea „ceaoanelor din aluminiu”;
Adulţii rromi au activităţi sezoniere în agricultură, migrează în alte localităţi, în perioada de primăvară-vară, fiind însoţiţi de copii. Cel mai adesea, copiii nu participă la muncile cîmpului, în schimb condiţiile în care locuiesc sau stau în timpul zilei pe cîmp pot afecta starea lor fizică. O altă problemă importantă în acest caz o constituie şi imposibilitatea accesului la şcoală în perioada în care îşi însoţesc părinţii. 
Este evident că, în cazul copiilor care muncesc, timpul liber este mai redus dar, în special în timpul week-endurilor, copiii au şansa de a avea activităţi de recreere. 
Activităţile în care sunt implicaţi copiii pot constitui o ameninţare din perspectiva influenţei asupra dezvoltării lor şi a accesului la sistemul de învăţămînt. Aşadar, trebuie acordată o atenţie deosebită şi identificate soluţii, pentru situaţiile în care copiii nu pot frecventa şcoala, pe toată perioada anului şcolar.



O perspectivă istorică asupra sectorului neagricol din mediul rural: 1930–2002
Ana Bleahu
Aderarea la Uniunea Europeană impune trecerea de la o agricultură de subzistenţa la o agricultură eficientă. Mediul rural din Romînia se caracterizează printr-un procent ridicat de populaţie ocupată în agricultură. Eficientizarea agriculturii va presupune migrarea consistentă a forţei de muncă spre altceva. Întrebarea cheie este – spre ce anume? Răspunsul teoretic, posibil şi la îndemînă, este migrarea spre sectorul neagricol. Există însă în Romînia rurală un sector ne-agricol bine conturat? Care este istoria dezvoltării sectorului neagricol în mediul rural de la noi? Care a fost impactul transformărilor majore din perioada tranziţiei asupra sectorului neagricol din mediul rural?
Demersul de faţă îşi propune să surprindă dinamica implicării populaţiei din mediul rural în activităţi neagricole, în perioada dintre 1930 şi 2002. 
Implicarea în activităţi neagricole în mediul rural va fi abordată pe două dimensiuni: numărul atelierelor şi întreprinderilor din industrie, servicii şi comerţ localizate în mediul rural, pe de o parte, şi structura forţei de muncă şi gradul de implicare a populaţiei active în activităţi neagricole, pe de alta. 
Datele referitoare la numărul atelierelor şi întreprinderilor din mediul rural sunt disparate, fiind, în acest fel, deosebit de greu să surprindem dinamica reală a fenomenului. De asemenea, înregistrarea datelor s-a făcut de-a lungul anilor după grile diferite, astfel că orice comparare devine dificilă.
Accentuarea tendinţelor fenomenului va fi realizată analizînd gradul de ocupare a forţei de muncă din mediul rural, în sectorul neagricol. Principalele surse de date le reprezintă Recensămintele populaţiei din anii 1930, 1956, 1966, 1977, 1992 şi 2002, completate cu date din diferite alte surse. 
Mediul rural în perioada interbelică şi comunistă
Agricultura a fost, secole de-a rîndul, cea mai importantă resursă economică a Romîniei. În 1913, Romînia era a patra exportatoare internaţională de grîu, după Rusia, Canada şi SUA (Georgescu, 1995).
Cea mai mare parte a populaţiei Romîniei, în anii 1930, se afla în mediul rural şi se ocupa cu agricultura. 
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 85–94, Bucureşti, 2004
Graficul nr. 1
Populaţia rurală, în perioada 1930–2002

Sursa: Trebici, Vladimir, 1985.
*Anuar 1990, 2002
Dacă în 1938 populaţia rurală reprezenta 80% din totalul populaţiei, în perioada 1930–2002 populaţia rurală a scăzut sistematic. Programul Partidului Comunist Romîn prevedea scăderea susţinută a populaţiei rurale, în special a populaţiei implicate în agricultură. Astfel că, între 1948 şi 1989, populaţia rurală a scăzut cu 32%, iar populaţia agricolă cu 40%. Între 1945 şi 1976, aproximativ 5 milioane de oameni au migrat din sate spre oraşe (Trebici, 1985). Pe de altă parte, scăderea populaţiei rurale s-a făcut şi prin transformarea unui mare număr de comune în oraşe.
Populaţia activă din mediul rural reprezenta, în 1930, aproximativ 79,8% din totalul populaţiei Romîniei. 
Graficul nr.2
Dinamica populaţiei active din mediul rural, între 1930–2002

Sursa: Recensăminte, anii 1930,1956,1966, 1977, 1992, 2002.
Observăm însă că populaţia activă din mediul rural a scăzut numeric aproape la jumătate, în perioada 1930–2002, deşi la nivelul anului 2002 populaţia activă din mediul rural continuă să reprezinte 44,5% din totalul populaţiei active a Romîniei. 
Graficul nr. 3
Dinamica ocupării în mediul rural între 1930–2002

Sursa: Recensăminte, anii 1930,1956,1966, 1977, 1992, 2002.
Populaţia ocupată în sectorul neagricol, în anul 2002, este egală cu populaţia ocupată în sectorul neagricol din anul 1930 şi mult mai mică sau chiar la jumătate faţă de anii 1966, 1977 şi 1992.
În 1938, populaţia rurală reprezenta 80% din totalul populaţiei. 89,1% din acesta era implicat în agricultură, în propriile lor gospodării, lucrînd suprafeţe mici de pămînt. Doar 10,9% din populaţia mediului rural au fost implicaţi în mici afaceri, cum ar fi prelucrarea lemnului (2,3%), comerţ (1%), transport (1%), şi altele (Golopenţia şi Georgescu, 1941). 
Din venitul total anual al unei familii medii, 82% era produs în gospodărie şi doar 5% provine din alte surse neagricole, cum ar fi: zilieri, salarii, transport.
„Ţăranii noştri sunt capabili să-şi producă singuri cea mai mare parte a bunurilor pentru care, în alte societăţi, există muncitori specializaţi” (Iorga, 1927). După spusele istoricului, pîinea şi hainele sunt făcute de femei în propriile gospodării, casele erau construite de bărbaţii casei, ajutaţi de rude sau vecini.
Infrastructura de procesare a produselor agricole şi manufacturiere nu exista.
Piaţa pentru produse manufacturiere era neatractivă, iar cererea pentru aceste produse era foarte redusă, din două motive: nivelul veniturilor băneşti era foarte scăzut, iar circulaţia banilor restrînsă. Pe de altă parte, slaba producţie manufacturieră este orientată doar pentru piaţa internă nu şi cea externă. În această perioadă funcţiona cu succes modelul întreprinzătorului ambulant, magazinele lipsind cu desăvîrşire, iar cumpărarea şi, mai ales, schimbul de produse făcîndu-se, de regulă, în tîrguri atent programate, în funcţie de anotimp sau de calendarul ortodox.
Diviziunea muncii şi specializarea în producerea mărfurilor ne-agricole se făcea la nivelul comunităţii. Astfel că existau comunităţi întregi care se specializau într-o anumită activitate, cum ar fi olărit (zona Sucevei), prelucrarea lînii (zona Sibiului) sau altele, în special în satele din jurul munţilor Carpaţi.
Dacă în 1950, 74,1% din populaţia rurală era ocupată în agricultură, în 1975 mai rămăsese doar 37,8%, iar în 1983 28,9% (Petre, Nicolae, 1985).
În 1977, forţa de muncă din mediul rural era structurată astfel: 39,2% muncitori la CAP, 6,7% fermieri individuali, 44,6% salariaţi în industrie sau muncitori la IAS, 4,7% intelectuali şi personal administrativ. Din punct de vedere al repartiţiei pe ramuri ale economiei, 62% erau ocupaţi în agricultură, 25% în industrie şi construcţii şi 13%, în servicii. (Trebici, Vladimir, 1995). 
Graficul nr. 4
Dinamica ocupării în sectorul neagricol din mediul rural, pe ramuri ale economiei,
în perioada 1930–2002

Sursa: Recensăminte anii 1930,1956,1966, 1977, 1992, 2002.
Graficul prezentat mai sus arată că anii ’70 se caracterizează prin creşterea accentuată a implicării forţei de muncă din mediul rural în industrie. Mecanismele care au generat această creştere sunt:
– creşterea numărului de navetişti sat – oraş, angajaţi în special în industria grea (toate marile întreprinderi de stat au fost amplasate în oraşe);
– extinderea industriei uşoare şi în mediul rural, prin deschiderea unor filiale şi ateliere subordonate întreprinderilor de stat din oraşe.
Începînd cu Legea nr. 13/1968 şi continuînd cu Legea nr. 7/1971, Legea nr. 8/1972 şi hotărîrea guvernului nr. 1956/1970, regimul comunist îşi propune dezvoltarea sectorului de servicii, a industriei prelucrătoare, a industriei manufacturiere în mediul rural. Aceste întreprinderi erau administrate de autorităţile locale, dar erau proprietatea statului, fiind dependente de marile întreprinderi din urban.
După 1971, sectorul neagricol în mediul rural din Romînia cuprindea: salariaţii din industria de stat locală (mici ateliere afiliate întreprinderilor-mamă din mediul urban), industria cooperatistă (mici ateliere create şi coordonate prin UCECOM, CENTROCOOP sau CAP), mici antreprenori (controlaţi de către stat) şi muncitori la domiciliu (care, practic, munceau în industria cooperatistă) (Marinescu, Gh. 1975).
Industria de stat locală era reprezentată de Întreprinderile Agricole de Producţie (IAS) şi de către filialele marilor întreprinderi urbane din industria energetică, prelucrătoare, alimentară, manufacturieră etc.). În această perioadă, au luat fiinţă aproximativ 367 Întreprinderi Agricole de Producţie, care deţineau aproximativ 30,5% din totalul pămîntului arabil (5 340 ha) şi în care cei care munceau erau salariaţi. Existau şi aproximativ 574 de Staţiuni Mecanizate Agricole care prestau munca specializată pentru IAS-uri şi CAP-uri.
Industria cooperatistă (membră a CENTROCOOP, UCECOM sau CAP). CENTROCOOP este o reţea de mici întreprinderi cooperatiste localizate în mediul rural. Ele au fost concepute în ideea de a utiliza forţa de muncă din rural, caracterizată printr-un nivel scăzut de specializare.
Acum, această reţea are aproximativ 3 milioane de membrii, 90% dintre ei sunt din mediul rural. După 1990 şi-a diminuat drastic activitatea, concentrîndu-se în special pe activitate comercială şi credite.
UCECOM este asociaţia meşteşugarilor, în special din mediul urban. Avea mai mult sau mai puţin acelaşi gen de activităţi ca şi CENTROCOOP.
Răsfoind Recensămîntul anilor 1930 se poate lesne observa interesul deosebit care este acordat dezvoltării industriei şi meseriilor. Încă din anii 1901–1902, Ministerul de Domenii desfăşoară o anchetă industrială în care sunt consemnate date referitoare la meseriile şi industriile existente. În 1908 existau 114 corporaţii de meseriaşi, care cuprindeau: abagii, alămari, blănari, boiangii, caretaşi, cuţitari, geamgii, săpunari, sobari, umbrelari etc. Din totalul de 127 841 de meseriaşi, doar 21 340 erau în mediul rural.
În 1955 existau 124 504 ateliere pentru reparaţii de bunuri sau maşini şi ateliere meşteşugăreşti, cu 129 000 muncitori, din care 126 400 erau proprietari. Între anii 1955–1970, numărul acestora a scăzut; cea mai mare parte au fost naţionalizate sau trecute în patrimoniul CAP, IAS sau UCECOM.
În 1972 au mai rămas în proprietate individuală numai 37 197 de ateliere, cu 41 584 muncitori şi 40 834 proprietari (Marinescu, 1975). După 1970, managementul întreprinderilor mici şi mijlocii este transferat la nivel local şi răspunde planului naţional centralizat de dezvoltare. Acestea au avut un rol semnificativ în producerea de mărfuri pentru export. 
După 1990, o serie de factori, cum ar fi: tergiversarea apariţiei legislaţiei care să reglementeze proprietatea cooperatistă în Romînia (Legea 109 a apărut abia în 1996), tehnologia şi maşinile învechite, mărfurile din import, corupţia şi fraudele (mulţi fost angajaţi şi-au deschis propriile afaceri utilizînd imobilele sau tehnologia cooperativelor), au dus la falimentarea celor mai multe unităţi de producţie din reţeaua UCECOM sau CENTROCOOP.
CAP (Cooperative Agricole de Producţie): procesul de colectivizare a avut loc între anii ’50 şi ’60. În 1989 în Romînia existau 3 775 CAP, care deţineau 58% din totalul pămîntului arabil (OECD, 2000). CAP mai puternice deţineau şi capacităţi de producţie alimentară.
Mici ateliere private. Această categorie cuprinde:
– micii meşteşugari (care nu erau afiliaţi CENTROCOOP sau UCECOM);
– micii fermieri (de obicei, membrii ai CAP sau IAS, dar care lucrau şi individual mici bucăţi de pămînt), care îşi vindeau produsele la piaţă sau le contractau la stat.
Muncitori la domiciliu. Această categorie cuprinde un număr redus de mici producători, cum ar fi: croitori sau pantofari care lucrau pentru clientela din rural sau pentru întreprinderile de stat, dar cu propriile mijloace de producţie.
Pe lîngă acestea existau şi activităţi neagricole informale, cum ar fi: producţia de alcool în gospodării, agro-turism, baby-sitting, micul trafic de frontieră. Multe activităţi neagricole se dezvoltă în sectorul informal, în gospodării. Înfloreşte o întreagă mini-industrie privată a croşetatului, ţesutului, croitoriei.
De asemenea, se dezvoltă o mixtură între proprietatea statului şi proprietatea privată, respectiv mijloacele de producţie ale statului sunt utilizate în beneficii private. După, sau în timpul îndeplinirii planului, muncitorii (strungari, frezori, tractorişti) se adaptau cerinţelor pieţii, şi produceau piese de schimb, prestau servicii, obţinînd beneficii individuale în bani sau produse. 
Perioada postcomunistă
Graficul nr. 5
Dinamica ocupării în principalele ramuri industriale, în perioada1930–2002
Sursa: Recensăminte anii 1930,1956,1966, 1977, 1992, 2002.
Transformările din industria romînească au avut un impact profund asupra raportului de populaţie ocupată în mediul rural.
Există date relativ puţine despre profilul actual al întreprinderilor din mediul rural. Pe de altă parte, cea mai mare dificultate vine din faptul că este foarte dificil de înregistrat, deoarece firme al căror sediu se află în mediul rural îşi desfăşoară activitatea în urban sau invers.
Puţinele date statistice se referă în special la întreprinderile de stat.
În 1997, numai 17% din totalul IMM din Romînia se aflau în mediul rural (Florian şi Rusu, 2000).
Prin Legea nr. 133/1999, guvernul a încercat să îmbunătăţească mediul de afaceri din Romînia, prin acordarea unui număr de facilităţi fiscale pentru IMM (cum ar fi, reduceri de taxe, credite şi alte tipuri de suport financiar etc.). Efectul imediat a fost creşterea numărului de IMM la 9 536, în 2001 (19% din totalul pe ţară) (Sursa: PRODROM – RISIP, 2002). 
Reforma în industria extractivă şi energetică din 1997 a afectat în special mediul rural (mai ales reforma industriei miniere). În 1995, 27,5% din totalul industriei rurale a constituit-o industria extractivă (care încă este în proprietatea statului). În doi ani, mai mult de 100 000 de angajaţi au devenit şomeri. Întreprinderi din industria extractivă din 318 comune au fost închise. Mai sunt întreprinderi extractive în 106 comune: mine de cărbuni, în 23, extracţia petrolului, în 27, sare, cupru şi alte mine, în 56 (Popescu, C. R., 2000).
Între 1989 şi 1997, numărul unităţilor de servicii au scăzut de la 17 153 la     7 914. Doar în 277 de comune mai există unităţi de prestare de servicii, care aparţin UCECOM (Anuarul UCECOM, 1998). 
În anul 2000, 80 de comune au unităţi de prelucrare, în 18 comune sunt unităţi de procesare a plantelor medicinale, în 16 comune sunt ateliere textile şi în 17 comune sunt fabrici de îmbuteliere a apei minerale. În 319 comune sunt hotele şi motele agro-touristice, cu 881 de camere, 1 800 locuri de cazare (în Braşov – 56 unităţi, în Harghita – 51 unităţi, în Sibiu – 18 unităţi, în Maramureş – 90 unităţi, în Suceava – 78 unităţi (Sursa: Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală 2000–2006).
Între 1989 şi 1999, IMM au scăzut cu 53,8%, în întreaga ţară. 
Dinamica ocupării în instituţii publice, în perioada 1930–2002
Sursa: Recensăminte, anii 1930,1956,1966, 1977, 1992, 2002.
Observăm că, în ultima perioadă, ocuparea în sectorul neagricol însumează, practic, angajaţi în administraţia de stat şi alte instituţii publice mai mult decît ocuparea în sectorul neagricol productiv. 
Concluzii
În perioada dintre 1930 şi 2002, mediul rural din Romînia este caracterizat de următoarele fenomene:
– populaţia din mediul rural a scăzut de la 78% la 45% din totalul populaţiei Romîniei;
– totalul populaţiei active din mediul rural s-a redus la mai puţin de jumătate; 
– activităţile neagricole au avut, de-a lungul anilor, un grad redus de specializare şi au fost slab orientate spre piaţă;
– în termeni absoluţi, populaţia ocupată în sectorul neagricol, în anul 2002 este la nivelul anilor 1930;
– sectorul neagricol era format, în anii ’30–’40, din meseriaşi şi micii manufacturieri, în perioada comunistă, de către angajaţi în industria de stat, iar în perioada anilor ’90 predomină angajaţii în instituţiile administraţiei publice ale statului.
Concluzia la care conduc datele prezentate ar fi aceea că sectorul neagricol din mediul rural din Romînia nu a avut o dezvoltare importantă de-a lungul timpului. Secole de-a rîndul, principala activitate din sate a fost agricultura. La nivelul discursului politic a existat aproape dintotdeauna un interes pentru dezvoltarea industriei şi a serviciilor în mediul rural (încă de la Ancheta industrială a Ministerului Domeniilor, din 1901, este afirmat acest lucru, şi reafirmat, apoi, în perioada comunistă, la fiecare Congres al Partidului Comunist Romîn), dar, în fapt, aceste intenţii s-au tradus, cel mai adesea, prin lipsă de eficienţă şi productivitate redusă. 
În perioada comunistă, acest sector a cunoscut o creştere artificială, fiind caracterizat prin orientare redusă spre piaţă şi un grad nejustificat de mare de ocupare a forţei de muncă aici. 
După anii 1990, stereotipul prezent în programele tuturor partidelor aflate sau nu la guvernare, dar şi în discursul principalilor actori ai societăţii civile, cum ar fi organizaţiile neguvernamentale, este că dezvoltarea ruralului romînesc înseamnă şi dezvoltarea sectorului de mică industrie şi servicii. Întreprinderilor mici şi mijlocii le-au fost acordate avantaje fiscale şi legale, care însă nu se pliază pe realităţile şi problematica specifică a antreprenoriatului rural (costuri suplimentare datorate distanţelor, proasta calitate a telecomunicaţiilor, a căilor de transport, lipsa generală a infrastructurii). 
Bilanţul unui astfel de demers trezeşte o mare tristeţe. După 70 de ani de „progres”, în satele Romîniei se practică o agricultură de subzistenţă, iar ocuparea în sectorul neagricol a rămas aceeaşi: de aproximativ două milioane de persoane. Dar dacă, în anul 1930, majoritatea acestor persoane din sectorul neagricol erau diverşi meseriaşi privaţi, astăzi ei sunt în cea mai mare parte „slujbaşii statului”, muncind în administraţie, sănătate sau învăţămînt. 
Spre ce anume ar trebui să se orienteze populaţia rurală ocupată în agricultură? Rămîne sectorul neagricol o posibilă alternativă pentru dezvoltarea mediului rural? 
Prin Programul SAPARD, Uniunea Europeană alocă anual Romîniei (pentru o perioadă de şapte ani), aproximativ 153 milioane EURO, sub formă de credite nerambursabile, pentru a facilita adoptarea legislaţiei comunitare din domeniu şi pentru a îmbunătăţi competitivitatea sectorului agricol. Sumei alocate de UE i se va adăuga o cofinanţare naţională, din bugetul de stat, de 25% (circa 50 milioane EURO anual). Adăugînd şi contribuţia privată, costul total al punerii în practică a programului romînesc de dezvoltare rurală este de aproximativ 300 milioane euro, în fiecare an. Sprijinul financiar va fi utilizat pentru a se atinge standardele UE din domeniul politicii agricole, al siguranţei alimentare şi protecţiei mediului înconjurător, dar şi pentru a investi în infrastructură, dezvoltarea climatului de afaceri, diversificarea activităţilor economice şi dezvoltarea resurselor umane. Accentul se va pune pe priorităţile identificate pentru perioada de preaderare, cum ar fi: îmbunătăţirea structurilor de prelucrare şi marketing a produselor agricole şi piscicole, controlul calităţii alimentelor, ca şi controlul veterinar şi fito-sanitar; îmbunătăţirea infrastructurii – cu alte cuvinte, pentru dezvoltarea economiei rurale neagricole. 
Dar absenţa unei viziuni clare şi integrate la nivel naţional şi dezechilibrele verticale ale distribuţiei resurselor pentru dezvoltarea mediului rural au făcut ca majoritatea activităţilor neagricole din mediul rural, cel puţin deocamdată, să rămînă informale, să aibă dimensiuni reduse, cu accent pe supravieţuire.



Evoluţia consumului de droguri 
între 1995 şi 2002 în Romînia 
Introducere 
Fenomenul consumului de droguri în Romînia nu poate fi perceput şi analizat din perspectiva naivă, idealistă a anilor ’90, cînd opinia publică dezbătea problematica abuzului de substanţe stupefiante ca pe o „temă occidentală”, ca pe o realitate izolată a consumatorului, a persoanei afectate, prea îndepărtată pentru o societate aflată în plin proces de reorganizare politico-socio-economică.
Raportarea neadecvată, specifică deceniului trecut în Romînia, ignora pericolul pe care îl prezintă drogurile într-o societate în curs de modernizare. Era prezentat ca o perspectivă liniştitoare faptul că Romînia este doar un coridor al rutei balcanice de trafic al drogurilor, un punct de legătură între Turcia şi ţările Europei de Vest. Exista o percepţie eronată despre fenomenul drogurilor, în care exista numai trafic, numai un „pericol exterior”.
La începutul anului 2003, Romînia este o ţară în care se produc şi se consumă droguri şi în care ne confruntăm cu realitatea complexă a traficului de substanţe ilicite. 86,3% din populaţia Romîniei sunt convinşi că abuzul de droguri este o problemă socială, o problemă gravă care ne afectează pe noi toţi, în special tinerii. Obiectivele principale ale programului naţional pentru sănătate sunt: reducerea cu 10%–15% a bolilor legate de consumul de droguri, reducerea cu 10% a deceselor cauzate de abuzul de droguri şi reducerea cu 10% a recidivei, în cazul dependenţilor de substanţe stupefiante. În anul 2001, în Bucureşti, au solicitat tratament medical pentru abuzul de droguri 2 755 de persoane (aproximativ 1% din populaţia capitalei), dintre care 19% (521 de cazuri) au recidivat, iar 15 persoane au decedat din cauza supradozei de droguri. La nivel naţional, în anul 2001, a fost capturată o cantitate de droguri cu 114,5% mai mare (25 199,51 kg) decît în deceniul trecut (1991–2000) şi au fost arestate 1 676 de persoane implicate în traficul de droguri ilegal, muncă ce a necesitat urmărirea a 146 de locaţii suspecte şi munca a 44 de poliţişti aflaţi sub acoperire. Cheltuielile sociale directe privind problematica drogurilor în Romînia însumează anual mai mult de 3 500 000 EUR, din care aproximativ 600 000 EUR au fost alocate de la bugetul de stat.
Surse de date
Sursele principale utilizate în procesul de culegere a datelor referitoare la evoluţia, tendinţa consumului de substanţe stupefiante în rîndul tinerilor din Romînia, sunt: datele cercetărilor cantitative realizate în Romînia (...
Prezentarea rezultatelor – discuţii
Prezentarea evoluţiei consumului de droguri în Romînia este structurată în două părţi: prima parte descrie trendul narcomaniei în Romînia din perspectiva datelor directe (cercetări cantitative, date oficiale referitoare la numărul consumatorilor problematici – vezi surse de date), iar a doua parte cuprinde date indirecte (date oficiale cu privire la traficul de droguri) despre problematica drogurilor. Datele prezentate au caracter orientativ, fiind necesare alte cercetări – analize, surse de informaţii – despre fenomenul consumului de droguri din Romînia. 
Evoluţia consumului de droguri în rîndul tinerilor din Romînia, conform graficului prezentat (vezi Figura 1 şi Tabel 1) prezintă o tendinţă descrescătoare, de stabilizare în ultimii ani (2000–2002). Procentul tinerilor care încercă să consume substanţe stupefiante a scăzut din 2000, cînd era în jur de 10,85%, la 8,98% în 2002. 

Explicaţia tendinţei descrescătoare a consumului de droguri poate fi regăsită în faptul că, începînd cu anul 1999, există o implicare evidentă a autorităţilor statului cu privire la problematica consumului de droguri. În 1999 a fost înfiinţată Comisia Interministerială Antidrog, iar în anii următori au avut loc importante evenimente mediatice şi comunitare (vezi Tabel 2) de prevenire a toxicomaniei. Implicarea politică (mai puţin socială) este evidentă şi în ratificarea Strategiei Naţionale Antidrog, în 2002. 
Efectele imediate ale acestor acţiuni politice, administrative au fost: dezvoltarea infrastructurii necesare deschiderii Centrelor de Prevenire şi Consiliere Antidrog, activităţi de prevenire în mediul şcolar şi extra-şcolar.
În lipsa unui sistem de evaluare ştiinţifică a impactului pe care l-au avut adoptarea măsurilor politice/administrative amintite şi evenimentele (mediatice, comunitare, şcolare) asupra consumului de droguri, putem doar să presupunem, bazîndu-ne pe experienţa empirică, că în prezent, majoritatea tinerilor care frecventează şcolile, liceele din mediul urban, au posibilitatea de dobîndi cunoştinţe despre pericolul prezentat de consumul de droguri şi de a dezvolta diferite deprinderi care îi pot ajuta să reziste la presiunea de a consuma substanţe stupefiante. Datele utilizate în descrierea evoluţiei consumului drogurilor în Romînia, între 1995–2003 sunt preluate din cercetări care au fost realizate în mediul urban (majoritatea). Lipsesc date focalizate pe mediul rural cu privire la fenomenul şi nivelul consumului de droguri. 
Tendinţa de consum a anilor 1995–1998, cînd exista o percepţie idealistă („este o problemă occidentală”, „suntem doar o ţară de tranzit” etc.) a fenomenului de consum al drogurilor a fost caracterizată printr-o creştere rapidă a procentului de tineri care au încercau să consume substanţe ilicite (vezi Figura 1). Romînia era deja o ţară consumatoare de droguri în 1997, cînd 10% dintre tineri erau utilizatori experimentali, recreaţionali, un procent mai ridicat decît media anilor 1995–2003 (9,2%). Răspunsul politic, administrativ s-a formulat în 1999, însă răspunsul societăţii civile, a ONG, şi în special, al specialiştilor din Romînia este în curs de formare, aproape inexistent în dezbaterea publică şi profesională.
Tinerii din Romînia care încercă să consume droguri, utilizează, în primul rînd, drogurile experimentale, recreaţionale (marijuana, haşiş, extasy, LSD, alcool etilic + medicamente), cel mai des marijuana şi haşiş (vezi Tabel 3). Tendinţa de consum a produselor de canabis este stabilă (8,9–9%), dar utilizarea LSD-lui este în creştere (0,2–1,8–2,4%), în rîndul persoanelor care au afirmat că consumă droguri. Tendinţa prezentată cu privire la substanţele narcotice consumate în Romînia este întărită şi de concluziile raportului EMCDDA, 2002, privind ţările candidate, conform cărora consumul experimental, recreaţional de droguri devine, în mod tot mai evident o parte integrantă a culturii tinerilor din ţările candidate.
Numărul persoanelor dependente de droguri este în creştere, conform statisticilor oficiale, care arată că în anul 2000 au fost înregistrate 650 de persoane dependente, iar în anul 2001, 2 134 de toxicomani (vezi Tabel 4 şi 5). Categoria de vîrstă cea mai afectată de consumul problematic de droguri (dependenţă) este ceea a tinerilor de 17–24 de ani (348 persoane). Substanţa ceea mai frecvent utilizată, în cazul dependenţilor, este heroina, fapt consemnat şi în raportul EMCDDA, 2002. 
Tendinţa de creştere a numărului consumatorilor de droguri, identificată de datele oficiale prezentate mai sus, este confirmată şi de rezultatele cercetărilor cantitative realizate pe teritoriul Romîniei (vezi Tabel 1 şi Figura 2).
Raportată la tendinţa descrescătoare, specifică consumului experimental, recreaţional, tendinţa crescătoare a dependenţilor de droguri poate avea un caracter paradoxal. Explicaţia posibilă a acestui fenomen este faptul că mai puţini tineri din Romînia încearcă să consume droguri, dar, dintre cei care încercă, tot mai mulţi devin dependenţi. În Raportul EMCDDA, 2002, privind ţările candidate, sunt consemnate cazuri în care încercarea de a consuma droguri începe cu substanţe injectabile (ex. heroină) din prima, ceea ce în mod inevitabil provoacă dependenţă. 
Pe de altă parte, sistemul de sănătate din Romînia se confruntă tot mai frecvent cu cazuri de dependenţi care au nevoie de intervenţie medicală, astfel unităţile sanitare au dezvoltat secţii speciale şi un sistem de evidenţă pentru toxicomani, ceea ce face ca fenomenul să fie mai vizibil şi din perspectiva datelor obiective.
Datele indirecte privind fenomenul consumului de droguri din Romînia indică mai mult nivelul de conştientizare, înţelegerea de către autorităţile vizate (Agenţia Naţională Antidrog, Poliţia Romînă, Brigada Antidrog etc.) a problemei sociale pe care o prezintă lupta împotriva drogurilor. În ultimii ani, cînd Romînia a devenit o ţară producătoare, consumatoare şi de trafic al drogurilor, şi acţiunile specifice de combatere a criminalităţii legate de fenomenul narcomaniei au fost tot mai vizibile (vezi Figura 3).  
Figura nr. 2
Evoluţia fenomenului de consum între 1995 şi 2002 – dependenţi

Sursă: Cercetări cantitative realizate în Romînia (vezi surse de date, p. 2).
Figura nr. 3
Numărul persoanelor arestate pentru trafic / deţinere sau consum de substanţe stupefiante 
între 1996–2002, la nivel naţional

Sursa: Ministerul Informaţiilor Publice (2002).
Concluzii – perspective
Incidenţa consumului de droguri în Romînia prezintă o tendinţă descrescătoare, de stabilizare, în ultimii ani (2000–2002), în rîndul consumatorilor experimentali, recreaţionali, însă, pe de altă parte, se prefigurează o tendinţă de creştere a consumatorilor problematici (dependenţi). Structura de prevenire a consumului de droguri din Romînia, aflată în plin proces de dezvoltare şi integrare, poate fi considerată ca un factor protectiv, o resursă profesională eficientă pe termen mediu, care necesită în continuare diversificarea metodelor şi formelor de lucru, crearea unei baze de date (gen EDDRA) şi a unei structuri de evaluare a activităţilor antidrog. Pe baza acestor realităţi şi a datelor prezentate mai sus, putem presupune că în perioada 2003–2007 tendinţa de stabilizare a consumului de droguri cu scop recreaţional/experimental rămîne neschimbată. 
Faptul că problematica drogurilor în Romînia este abordată, în primul rînd, din punct de vedere politic, administrativ şi la nivelul organelor de constrîngere specializate în lupta împotriva drogurilor reprezintă/va reprezenta o problemă majoră, pe termen lung şi o dată cu integrarea în Uniunea Europeană, fiindcă pericolul social, medical, psihologic şi economic prezentat de consumul de droguri este ignorat. În perspectivă, putem asista la o creştere notabilă a procentului de consumatori problematici. Totodată, grupul marginalizat şi extrem de vulnerabil al persoanelor dependente de droguri are/va avea nevoie şi de servicii medicale moderne, de terapie şi tratament eficient. Actualmente, instituţiile specializate în munca de prevenire secundară, ca şi răspunsul societăţii civile sunt aproape inexistente.


Consideraţii actuale cu privire 
la problema comportamentului suicidar 
în Republica Moldova
Oxana ISAC
În sensul cel mai general, suicidul semnifică dorinţa persoanei de a nu mai trăi ziua de mîine. Ne aflăm în faţa unei întrebări foarte complicate: „Cum poate să apară o asemenea idee în mintea şi sufletul unei fiinţe umane programate pentru viaţă, cu un instinct de autoconservare capabil să ducă la rezistenţă în cele mai grele pericole?” Informaţiile despre suicid au fost înregistrate concomitent cu apariţia civilizaţiei umane. În diferite epoci istorice, în diverse societăţi, iar uneori şi în rîndurile diferitelor pături sociale ale aceleiaşi societăţi, suicidul era apreciat în mod contradictoriu: de la condamnarea aspră pînă la recunoaşterea lui ca mod demn de a încheia viaţa. Atitudinea faţă de acest act era determinată de concepţiile filosofice, religioase şi juridice dominante în societate. Astfel, conform concepţiilor religioase ale vechilor germani, în rai ajungeau doar bărbaţii dispăruţi în luptă. Femeile puteau spera să ajungă aici numai în cazul în care se sinucideau pe mormîntul soţilor. Vechii greci solicitau, de exemplu, potenţialilor sinucigaşi să ceară, în mod expres, dreptul de a renunţa la viaţă. În India, începînd cu antichitatea, sub influenţa considerabilă a brahmanismului, populaţia se sinucidea frecvent în cursul anumitor sărbători religioase. În China, prin suicid se urmărea perfecţiunea sau ataşamentul la o idee sau un maestru. De exemplu, 500 de discipoli ai lui Confucius s-au aruncat în mare, în semn de protest faţă de distrugerea cărţilor lui. Japonia a cultivat un cod special al onoarei, care s-a perpetuat pînă în timpurile noastre, conţinînd, printre altele, şi o tehnică aparte de suicid în cadrul ritualului (hara-kiri). În Sparta şi Atena corpurile sinucigaşilor erau arse în semn de dispreţ. La romani, suicidul se practica pentru a fi salvată onoarea sau pentru a nu supravieţui dezastrului patriei, ori în disperare, căci, aşa cum spunea Seneca: „Suicidul este triumful voinţei omeneşti asupra lucrurilor”. În Egipt, justiţia faraonică recomanda suicidul în cazuri penale grele, cînd condamnatul era un demnitar. Cel mai des, suicidul se realiza prin aplicarea muşcăturii unui şarpe. În Rusia, în conformitate cu concepţiile şi canoanele Bisericii Ortodoxe, suicidul a fost apreciat totdeauna negativ, atitudine colectivă ce s-a păstrat pînă în prezent.
Faptul că, în diferite epoci istorice, societatea interpreta şi aprecia în mod diferit suicidul, de la cel cu caracter „instituţional” şi pînă la cel condamnat de către
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 105–111, Bucureşti, 2004
credinţa creştină sau de legislaţie, atitudinile sociale faţă de acest act au variat considerabil de-a lungul timpului. În prezent, sub influenţa religiei creştine, suicidul este privit fie ca un păcat contra naturii, fie ca un act comis sub influenţa unei boli mintale, deşi, în mod real, majoritatea actelor de suicid reprezintă decizii conştiente şi deliberate, avînd, deci, un caracter raţional. Conceperea suicidului ca un act de raţionalitate plasează acest act în aria devianţei şi în cea a problemelor sociale. Orice suicid este o problemă socială, o pierdere măsurabilă pentru societate. 
Importanţa suicidului ca problemă de sănătate publică este în mod persistent subestimată, cu toate că în aproape toate ţările Europei suicidul se situează între primele zece cauze de mortalitate. Republica Moldova, încă în perioada cînd făcea parte din componenţa Uniunii Sovietice, se situa, după numărul suicidelor, pe locul trei, după Ţările Baltice şi Rusia. Bazîndu-ne pe materialul statistic, putem afirma cu certitudine că situaţia nu s-a schimbat spre bine, ci, dimpotrivă, din an în an înregistrăm o creştere a numărului de sinucideri în Republica Moldova. Statistica suicidelor constituie, de asemenea, o problemă. Pentru ca aceste date statistice să fie veridice, urmează a lua în evidenţă faptele ce reflectă situaţia respectivă. În legătură cu acest moment, se cere a dezvălui conţinutul suicidului. La prima vedere, se poate spune că suicidul este actul de autoprivaţiune conştientă de viaţă al individului. Însă la o analiză minuţioasă a acestei dereglări sociale, devine clar că problema nu e deloc simplă. Suicidul interferează, deseori, cu accidentele şi cu omorurile. Aceste trei tipuri de privaţiune de viaţă ale omului au simptome similare şi se raportează la moartea violentă. De exemplu, nu poate fi considerat suicid autoprivaţiunea de viaţă a unui individ aflat în stare de inconştienţă. Nu este suicid nici moartea ce a survenit din neglijenţa victimei. Sunt situaţii cînd individul comite anumite acţiuni autoagresive, ce demonstrează suicidul, prevăzînd posibilitatea morţii, dar sperînd în mod uşuratic că va rămîne în viaţă. Aceste acte constituie aşa-numitul tip de suicid „demonstrativ”. Dacă în asemenea cazuri se înregistrează sfîrşitul letal, fapta va fi calificată nu ca suicid, ci ca deces din lipsă de precauţie în situaţie specifică. Toate aceste aspecte urmează a fi luate în consideraţie de statisticienii care ţin evidenţa cazurilor de moarte violentă şi care fac clasificarea lor. Caracterul complex al unei asemenea evidenţe statistice este determinat şi de faptul că, de regulă, familia victimei încearcă, din anumite considerente, să ascundă cauza adevărată a decesului individului, prezentîndu-l, deseori, ca urmare a unui accident. Toate acestea denaturează, desigur, datele statistice, modifică imaginea generală a situaţiei cu privire la dereglarea socială în cauză. 
Criza economică, creşterea şomajului, îmbogăţirea bruscă a unor pături ale populaţiei şi pauperizarea altora, dezorganizarea socială, care condiţionează incapacitatea individului de a se adapta la transformările sociale – toate acestea generează starea de anomie socială, definită de E. Durkheim ca stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o devalorizare totală a normelor sociale, ca efect al unor schimbări bruşte. În asemenea condiţii se manifestă instabilitatea morală a unor indivizi aparte, echilibrul social se dereglează şi, în consecinţă, creşte numărul de sinucideri. Adîncirea crizei societăţii moldoveneşti a influenţat evoluţia acestui tip de patologie socială. În tabelele de mai jos (tabelele 1–3) prezentăm datele statistice referitoare la dinamica fenomenului suicidar în Republica Moldova (sursa: Departamentul Analize Statistice şi Sociologice al Republicii Moldova).
Datele ilustrează situaţia actuală din Republica Moldova, care, din păcate, nu inspiră optimism. Probabil, cauza rezidă în particularităţile contextului social general, pe al cărui fundal, fenomenul studiat are o evoluţie „favorabilă”. O anumită reducere a numărului de suicide în ultimii ani nu ne permite să formulăm concluzii optimiste, această ameliorare aparentă a situaţiei datorîndu-se faptului că datele pentru anii 1996–2000 nu conţin informaţii referitoare la raioanele de est ale ţării, ceea ce modifică imaginea generală a dinamicii acestui fenomen patologic. Anul 2001 face excepţie de la această regularitate. Astfel, dacă în anul 2000 în Republica Moldova au fost înregistrate 544 de suicide (14,94 la 100 mii locuitori), în 2001 acest număr creşte considerabil, ajungînd la 622 de cazuri (17,12 la 100 mii locuitori), adică, practic, avem o creştere cu circa 15% faţă de anul 2000. În continuare ne vom referi la unele legităţi ale dinamicii ratei suicidelor în Republica Moldova, bazîndu-ne pe informaţiile referitoare la unul 2001.
Analizînd repartizarea fenomenului studiat, în funcţie de mediul rezidenţial, constatăm că rata de suicid în mediul rural este cu mult mai mare decît în mediul urban, indiciu prin care se şi deosebeşte acest fenomen în Republica Moldova de majoritatea ţărilor europene şi din cadrul CSI. Probabil, această particularitate poate fi explicată prin consecinţele negative ale proceselor social-economice, care au determinat stagnarea vieţii rurale, scăderea nivelului de trai al săteanului, destrămarea valorilor şi a moravurilor tradiţionale. La examinarea dinamicii suicidelor după sex, constatăm că, atît la sat, cît şi la oraş, numărul suicidelor în rîndul bărbaţilor este în medie de 6 ori mai mare decît în rîndul femeilor. Deosebirile acestea le putem explica prin gradul diferit de socializare al bărbaţilor în raport cu cel al femeilor. Astfel, nu este întîmplător faptul că cel mai mare număr de suicide este înregistrat în rîndurile bărbaţilor avînd vîrsta între 25–44 de ani, adică în perioada cînd bărbatul îşi întemeiază o familie, este încadrat în cîmpul muncii, devine tată etc., adică participă activ la viaţa socială. Confruntîndu-se cu diverse probleme, unii bărbaţi trăiesc un sentiment specific de neajutorare, care le accentuează stările depresive şi stimulează suicidul. În cazul femeilor, funcţiile lor sociale de mamă şi gospodină atenuează efectul situaţiilor stresante. Evident, legătura biologică cu copiii, „obligaţiile în faţa naturii” anihilează influenţa negativă a factorilor sociali. Ele reacţionează, mai degrabă, la schimbările care au influenţa directă şi imediată asupra familiei, vieţii private, şi mai puţin la problemele generale ale societăţii. La examinarea separată a fenomenului suicidar pe diferite grupe de vîrste se revelează unele tendinţe specifice. Este trist, dar chiar la băieţi cu vîrste între 10 şi 14 ani din mediul rural sunt înregistrate 3 cazuri de suicid. Aici vom menţiona că, aproape în toate grupele de vîrstă, majoritatea suicidelor sunt săvîrşite de bărbaţii din mediul rural, excepţie făcînd grupa de vîrstă 20–24 ani şi cei de vîrsta a treia: în aceste două grupe, numărul de suicide la 100 mii locuitori este semnificativ mai mare la bărbaţii din mediul urban. În cazul populaţiei feminine, avem o situaţie contrară: numărul de suicide la 100 mii locuitori este mai mare în rîndul femeilor din mediul urban. Astfel, datele pe categorii de mediu rezidenţial şi sex denotă că ratele de suicid la bărbaţii din mediul rural au devenit mai mari decît ratele de suicid la bărbaţii de la oraşe, în timp ce ratele de suicid pentru femei sunt mai mari în oraşe decît la sate. Referindu-ne la grupele de vîrstă, observăm că, în rîndul femeilor avînd vîrsta de peste 50 de ani, numărul de suicide se majorează, fapt ce poate fi explicat prin gradul de socializare. În această perioadă, multe femei, pensionîndu-se, devin izolate de colectivele profesionale şi de viaţa socială, fiind dominate de sentimentul de singurătate şi de inutilitate. Într-o asemenea situaţie, familia trebuie să-şi manifeste caracterul integrator. Deseori, însă, femeia, devenind văduvă şi fiind lipsită de susţinere din partea propriilor copii, renunţă la viaţă. Astfel, cercetînd dinamica suicidelor după sex, vîrstă şi mediul rezidenţial în rîndul populaţiei Republicii Moldova, putem concluziona că: 1) rata suicidelor în mediul rural este mai mare decît în mediul urban; 2) rata suicidelor este mai mare în rîndul bărbaţilor, decît în rîndul femeilor; 3) vîrsta riscului suicidar sporit este la bărbaţi de 25–44 ani, iar la femei – peste 50 de ani. Nu am reuşit să confirmăm sau să infirmăm, bazîndu-ne pe datele statistice, alte legităţi referitoare la starea civilă, nivelul de educaţie, profesia, naţionalitatea, bunăstarea materială a sinucigaşilor, din simplul motiv că Departamentul Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova nu efectuează o asemenea sistematizare a datelor despre suicide. Chiar şi sistematizarea după categoriile de vîrstă se operează doar începînd cu anul 1995, pînă atunci consemnîndu-se doar sexul şi localitatea de origine a sinucigaşului. Totodată, ţinînd cont de rezultatele investigaţiilor noastre, avem tot temeiul să confirmăm astăzi concluzia lui E. Durkheim, referitoare la numărul mare de suicide printre şomeri, cei divorţaţi, cei fără copii, văduvi. În acelaşi timp, legitatea durkheimiană referitoare la faptul că cei bogaţi comit mai frecvent suicide decît cei săraci nu este confirmată de realitatea noastră, deoarece, în prezent, tocmai situaţia materială precară constituie, cel mai frecvent, cauza faptei de suicid. 
Modul actual de înregistrare a datelor despre suicide relevă, în primul rînd, indiferenţa societăţii moldoveneşti faţă de această problemă. Evident, fără depistarea cauzelor acestui fenomen patologic al realităţii sociale este absurd să discutăm despre măsurile de combatere a acestuia. Pentru a stabili cauzele suicidelor e foarte important a cunoaşte pretextele acestora, circumstanţele concrete ce au condiţionat actul respectiv. După cum ne demonstrează viaţa socială, nu întotdeauna e posibil a preciza motivele şi pretextele suicidelor, din cauza insuficienţei de informaţii, în mod frecvent ascunse de rudele victimelor. În acest context, merită atenţie cercetările efectuate, în anii ’80 ai secolului al XX-lea, de către Centrul Federal de suicidologie din Rusia, în cadrul cărora au fost studiate cazuri concrete de suicid, fiind depistate următoarele cauze principale: probleme personale şi familiale; probleme privind starea sănătăţii; probleme ce ţin de comportamentul asocial al sinucigaşului; probleme ce apar la serviciu sau în cadrul instituţiilor de învăţămînt; dificultăţi de ordin material. Astăzi, realitatea se deosebeşte cu mult de cea a anilor ’80, însă cauzele suicidului au rămas, în principiu, aceleaşi; s-a schimbat doar ordinea manifestărilor. Tendinţa menţionată a fost sesizată în urma anchetei sociologice pe bază de interviu, desfăşurată în cadrul a 25 de familii care au pierdut rude apropiate prin suicid. Rezultatele obţinute demonstrează că actele suicidare au avut următoarele cauze:
1) în 10 familii – dificultăţi de ordin material, incapacitatea de a-şi asigura familia cu minimul necesar;
2) în 9 familii – probleme personale şi familiale (3 cazuri – conflicte intrafamiliale; 2 cazuri – adulterul; 1 caz – povara singurătăţii; 1 caz – divorţul; 2 cazuri – dragoste neîmpărtăşită);
3) în 4 familii – probleme cauzate de starea sănătăţii (2 cazuri – boala psihică; 1 caz – cancerul; 1 caz – impotenţa sexuală a bărbatului);
4) în 2 familii – probleme declanşate de comportamentul asocial (1 caz – pedeapsa penală pentru omor; 1 caz – graviditatea nedorită a adolescentei).
Conflictele personale şi familiale sunt, deseori, asociate cu problemele materiale, deoarece tocmai lipsa de bani generează conflicte în familie, în special în familiile tinere, unde, adesea, principalele valori orientative nu sunt dragostea şi respectul reciproc, ci banii. După toate probabilităţile, în anii ’80 oamenii nu acordau atîta atenţie problemelor materiale, deoarece erau protejaţi în plan social, datorită cărui fapt suicidele cauzate de dificultăţile materiale se aflau pe ultimul loc, şi nu pe primul, ca în prezent.
Prin urmare, putem conchide că starea mediului familial, a celui creat în colectivul de muncă, gradul de respectare a echităţii sociale, nivelul bunăstării materiale şi alte condiţii influenţează, în mare parte, comportamentul omului, acesta fiind nu mai puţin determinat şi de calităţile personale: de moralitate, educaţie, gradul de cultură, studii, particularităţile temperamentului şi ale caracterului. Suicidul atestă existenţa în societate, în relaţiile interumane, a unor probleme pe care omul nu le poate soluţiona în mod firesc. În asemenea situaţie, individul are nevoie de ajutor colectiv, social. E ştiut că primele încercări de a organiza serviciile de prevenire a suicidelor au fost întreprinse în multe ţări la începutul secolului al XX-lea. De exemplu, în Rusia exista societatea „Viaţa”, care avea ca scop protejarea vieţii umane. În Franţa, funcţionează din 1968 ..., destinat nu numai prevenţiei primare şi secundare, dar şi intervenţiei în criză. În Anglia, activa pe baze filantropice „Societatea bunilor samariteni”. În mai multe ţări, din anii ’40–’50 ai secolului al XX-lea deja, au fost create Centre suicidologice secundate de hotlines – linii telefonice pentru sinucigaşi, la capătul cărora se găsesc specialişti: psihologi, psihiatri, persoane pregătite pentru a da sfaturi celor aflaţi în situaţii disperate. Hotlines au debutat ca servicii alternative de prevenire a comportamentului suicidar, dar, în timp, au devenit suficient de organizate pentru a-şi putea oferi serviciile comunităţii în care au fost localizate. Linia de criză bazată pe voluntariat este deschisă oricărei persoane, la orice oră din zi sau din noapte. Astfel, hotlines pot fi definite ca fiind servicii telefonice, în cadrul cărora cel ce telefonează prezintă o problemă pentru a fi discutată cu o persoană de la celălalt capăt al firului.
În Republica Moldova nu există ceva similar, deşi numărul în creştere de suicide şi de tentative de suicid impune necesitatea de a fi creat un centru de crize, pentru a stopa tendinţa negativă, pentru a scoate în vileag factorii declanşatori şi pentru a elabora o strategie de profilaxie eficace. În acest context, devine necesară crearea reţelei de asistenţă socială a populaţiei, menite să acorde ajutor în situaţiile de criză. Sarcina prevenirii suicidelor nu trebuie redusă doar la depistarea persoanelor aflate în stare de a comite suicid, deoarece suicidul este doar ultima verigă din lanţul procesului de excludere a individului din societate. Este necesar a orienta asistenţa socială a populaţiei spre prevenirea, profilaxia, combaterea cazurilor de suicid, nu numai în cazul grupelor de risc, dar şi în cadrul întregii societăţi, căci e mult mai uşor a preveni boala decît a o trata. Să nu uităm că, în spatele cifrelor referitoare la suicid, se află oameni, care au trăit alături de noi, dar care nu au rezistat greutăţilor, au pierdut orice speranţă, din care cauză au şi renunţat la viaţă.
„În timp ce societatea este supusă procesului de hipertrofiere, indivizii, care nu sunt legaţi prin nimic între ei, se rostogolesc unul peste altul ca moleculele unui lichid, fără a găsi un oarecare centru de greutate, care i-ar fi reţinut, i-ar fi întărit, iar fi fortificat” (Durkheim, 1993). Un asemenea centru de greutate trebuie să devină societatea, care, mai întîi, trebuie să se „însănătoşească”, să-şi înlăture disfuncţiile, să asigure solidaritatea, coeziunea socială dintre oameni. În caz contrar, vom continua să înregistrăm informaţii deprimante, în favoarea regresului social al societăţii moldoveneşti. 



ASPECTE GLOBALE PRIVIND FENOMENELE 
DE SECETĂ, ARIDIZARE ŞI DEŞERTIFICARE
Cristina Humă
Dumitru Chiriac
Seceta şi fenomenele asociate acesteia, respectiv aridizarea şi deşertificarea, reprezintă, după poluare, cea de-a doua mare problemă cu care se confruntă omenirea, în ultima jumătate de secol. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care conduc la apariţia secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deşertificării, care se recunoaşte prin scăderea drastică a disponibilităţilor de apă, prin reducerea producţiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material furajer şi a biomasei lemnoase, precum şi prin extinderea zonelor nisipoase.
Pe lîngă schimbările climatice globale, accentuarea secetelor şi deşertificării se datoreşte şi presiunii antropice. Avem în vedere exploatările forestiere excesive, extindererea suprafeţelor agricole şi managementul defectuos al terenurilor, creşterea demografică rapidă şi, nu în ultimul rînd, sărăcia.
La scară globală, terenurile supuse deşertificării ocupă o pătrime din totalul suprafeţei de uscat a Terrei şi afectează circa 1 miliard de locuitori din cele peste 110 state ale lumii atinse de deşertificare, dintre care şi ţara noastră.
Condiţiile specifice deşertificării caracterizează cea mai mare parte din Africa (ţările Sahelului, Africa de Sud, Africa de Est), Asia (Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Afghanistan, Java, Filipine), Australia şi America (nord-estul Braziliei, El Salvador, Guatemala, Haiti), precum şi unele ţări din Europa.
Deşertificarea produce serioase pagube materiale, care sunt estimate anual la 42 miliarde dolari SUA. Dintre acestea, circa 9 miliarde de dolari SUA reprezintă pierderi care se înregistrează, anual, numai în Africa.
Principalele efecte ale secetelor constau în distrugerea recoltelor, diminuarea numărului de animale, prin pierderea lor şi reducerea resurselor de apă, care afectează în fiecare an milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare. Populaţia cea mai săracă din aceste ţări este şi cea mai vulnerabilă, pentru că este nevoită să trăiască în condiţiile oferite de un mediu natural fragil, predispus la uscăciune. Amploarea situaţiei este evidenţiată de numărul urgenţelor datorate fenomenului de secetă. Astfel, în 1999 şi 2000, Naţiunile Unite au declarat 17 stări excepţionale asociate secetei.
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 113–121, Bucureşti, 2004
Anii secetoşi consecutiv, 1999 şi 2000, au lovit puternic unele ţări din Asia. În India, de pildă, au suferit 50 de milioane de oameni din statele Rajahstan, Gujarat, Orissa, Andhra Pradesh şi Madhya Pradesh. Producţia de cereale, arahide şi linte a scăzut.
China a resimţit, de asemenea, seceta prelungită, care a lovit zone extinse din nordul, sud-vestul, precum şi zonele aride din nord-vest. În anul 2001, peste 16 milioane de chinezi şi 12 milioane de vite au suferit din cauza lipsei de apă potabilă („Naţional”, 2001). Pe lîngă efectele menţionate, China a mai avut de înfruntat o problemă serioasă, respectiv reducerea producţiei de grîu, porumb şi orez.
În Pakistan, au suferit aproximativ 2 milioane de oameni din provincia Baluchistan, iar 2 milioane de animale au murit, în timp ce în apropierea provinciei Sindh, circa 700 000 de oameni şi 5 milioane de animale au fost afectate. Un alt efect al secetei a fost scăderea preţurilor la animale, ceea ce a lipsit pe mulţi oameni de venitul necesar pentru cumpărarea hranei.
Afghanistanul, cu o capacitate redusă de a înfrunta seceta, a suferit, în anul 2000, o scădere a recoltei de grîu, orz, orez şi porumb.
În Iran, 18 dintre cele 28 de provincii au fost lovite de seceta din anul 2000. Producţia de grîu a înregistrat o reducere de 25%. Efectivul de animale s-a diminuat şi el cu aproximativ 800 000 de animale, ceea ce i-a determinat pe fermierii afectaţi să migreze la oraş, în căutare de lucru.
Informaţiile cu privire la efectele secetei din 1999 şi 2000, care a afectat unele state din Asia, par a fi confirmate şi de datele conţinute de documentele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură. Într-adevăr, analiza datelor statistice indică, la nivelul statelor asiatice care au resimţit seceta – India, China, Pakistan, Afghanistan şi Iran –, o diminuare a producţiilor de cereale. Analiza comparativă arată că între anii 1999 şi 2001 s-a înregistrat o scădere a producţiilor de cereale în statele menţionate, care variază de la aproape 3% – cazul Indiei – la peste 37% – cazul Afghanistanului (tabelul 1).
Este dificil de precizat dacă la diminuarea producţiilor de cereale a contribuit un singur factor, respectiv seceta, sau au fost determinanţi şi alţi factori, şi în ce măsură au participat aceştia.
Fenomenul de secetă din ultimii ani s-a manifestat şi în alte regiuni ale globului, respectiv în America, Europa şi Australia.
Temperaturile foarte mari (peste 40°C), înregistrate în anul 1998, au afectat considerabil statele americane Carolina de Sud, Texas şi Oklahoma. În Carolina de Sud, au fost compromise culturile de porumb, soia şi bumbac. Această situaţie a impus măsuri de asistenţă a fermierilor ale căror culturi au fost calamitate, prin acordarea de credite cu dobînzi preferenţiale. În statul Texas, valul de căldură a cauzat agriculturii pagube, a căror valoare s-a ridicat la 1 500 milioane dolari, în timp ce în statul Oklahoma, pierderile înregistrate în agricultură şi zootehnie au depăşit 2 000 milioane dolari („Romînia liberă”, 1998).
În anul 2000, seceta a lovit unele ţări europene, între care s-au numărat Romînia, Bulgaria, Cehia şi Polonia („Romînia liberă”, 2000). Condiţiile meteorologice nefavorabile din Bulgaria şi Cehia au determinat scăderea producţiei de cereale cu 9%, respectiv 7%, cu toate că suprafaţa cultivată în ambele ţări a crescut (FAO, 2002). În Polonia, producţia agricolă s-a diminuat cu 13% în 2000, faţă de 1999, un rol important în generarea acestei situaţii avîndu-l seceta (FAO, 2002).
Deficitul de cereale din ţările menţionate a pus autorităţile în situaţia de a achiziţiona cereale, în special grîu, pentru acoperirea necesarului.
Condiţiile climatice secetoase din anul 2002 au fost nefavorabile pentru agricultura unor state, precum Canada, Statele Unite ale Americii şi Australia, în timp ce seceta prelungită din anul 2003 a fost resimţită de mai multe state din Europa.
În Franţa, în 2003, producţia agricolă a scăzut din cauza celor şase luni de secetă. Recolta de porumb a înregistrat o scădere cu 25% faţă de anul 2002. Fermele de păsări au avut, de asemenea, de suferit datorită valului de căldură, înregistrînd pierderi de 3,4 milioane de păsări, mai ales în regiunile Bretania şi Loara. Se estimează că pagubele provocate fermierilor sunt cuprinse între 1 şi 4 miliarde euro. Situaţia creată de condiţiile meteorologice neprielnice a determinat guvernul francez să acorde despăgubiri în valoare de 500 milioane euro fermierilor afectaţi, precum şi scutire de taxe, sub forma renunţării la anumite contribuţii sociale („Profitul agricol” 20, 2003).
Şi Italia a resimţit acut efectele secetei din anul 2003. Regiunile Piemont, Emilia Romagna, Lombardia şi Veneţia, prin guvernatorii lor, au fost nevoite să ceară instaurarea stării de urgenţă, care le permite obţinerea de fonduri pentru a contracara efectele nefaste ale secetei.
Prin urmare, Uniunea Europeană a înregistrat, în 2003 o diminuare a producţiei de cereale, care a ajuns la 99,5 milioane tone, faţă de 103,3 milioane tone, în 2002. Unele estimări arată că fermierii europeni au avut pierderi de cel puţin 13 miliarde euro, din cauza secetei din anul 2003.
În partea de est şi sud-est a continentului european, în Rusia şi Ucraina, seceta din 2003 a avut consecinţe dramatice asupra recoltelor.
În Rusia, conform estimărilor, producţia de grîu a înregistrat o scădere de 33%, faţă de cea din anul 2002. Situaţia a fost determinată atît de reducerea suprafeţei cultivate, cît şi de condiţiile meteorologice nefavorabile.
Randamentul scăzut datorat secetei, combinat cu diminuarea suprafeţelor cultivate au avut un efect devastator asupra producţiei de grîu a Ucrainei, în 2003, care reprezintă doar 30% din cea a anului 2002.
Declinul producţiei mondiale de grîu cu 20 de milioane de tone în 2003 faţă de 2001 se repercutează direct asupra pieţei grîului şi asupra preţului de achiziţie a acestuia („Agro Terra”, 2003). Diminuarea producţiei de grîu are un impact direct asupra rezervelor de hrană ale lumii, în condiţiile în care, pe plan mondial, grîul, alături de orez şi porumb, constituie alimentul de bază pentru doi din trei oameni.
Prin impactul asupra producţiei agricole, seceta reprezintă principalul factor de risc în reducerea potenţialului de producere a hranei. Diminuarea capacităţii ţărilor afectate de secetă şi deşertificare de a produce hrană determină deficite de alimente, cu efecte asupra rezervelor de hrană ale lumii şi asupra comerţului cu cereale.
Asigurarea hranei reprezintă o problemă majoră pentru multe state. În lume există 86 de ţări sărace şi în curs de dezvoltare, care nu dispun de mijloace suficiente de producere a alimentelor, dar nici de fonduri pentru importul alimentelor deficitare. Pentru acestea, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a iniţiat programe speciale, în cadrul cărora un obiectiv major îl constituie asigurarea şi controlul apei, ca factor esenţial de producţie. În ciuda eforturilor depuse, potrivit estimărilor, două miliarde de persoane sunt lipsite de securitate alimentară, care este definită de FAO ca „o situaţie în care toţi oamenii, în orice moment, au acces la hrană sigură şi nutritivă, pentru a menţine o viaţă sănătoasă şi activă” (UNPF, 2001).
Interesul comunităţii internaţionale pentru rezolvarea problemei hranei, respectiv a foamei, a fost arătat cu prilejul Summit-ului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), desfăşurat la Roma în perioada 10–13 iulie 2002, ca şi de precedentul summit din 1996, la care au participat şefi de stat şi de guvern din 185 de ţări. Aceştia au exprimat voinţa politică, în vederea „asigurării securităţii alimentare a tuturor, eradicării foametei în toate ţările şi reducerii cu cel puţin jumătate a numărului persoanelor subalimentate, pînă cel tîrziu în anul 2015” („Agricultura Romîniei”, 2002). Datele actuale indică însă că numărul persoanelor subalimentate din ţările în curs de dezvoltare scade într-un ritm de 6 milioane pe an, faţă de cel estimat de 22 milioane pe an, necesar pentru atingerea obiectivului propus de Summit-ul Mondial al Alimentaţiei din 1996 (tabelul 2).
Prin impactul asupra producţiei de hrană, seceta poate avea efecte devastatoare asupra sănătăţii umane. Aceasta cu atît mai mult cu cît seceta este un fenomen cu frecvenţă mare, în zone extinse din state în curs de dezvoltare, cu populaţie numeroasă. Insuficienţa de hrană determină un nivel mai ridicat al morbidităţii, cauzat de o serie de afecţiuni, între care se deosebesc pelagra, anemia feriprivă, hipocalcemia, hipomagnezia, conţinutul scăzut în macro- şi, mai ales, micronutrienţi (vitamine, săruri minerale), dar şi slăbirea rezistenţei organismului faţă de factori patogeni.
Anemia, malnutriţia şi, respectiv, subnutriţia sunt efecte ale consumului inadecvat de hrană. Aproximativ două miliarde de persoane din ţările în curs de dezvoltare sunt anemice, iar 1,1 miliarde de persoane din întreaga lume sunt malnutrite (UNPF, 2001). Frecvenţa subnutriţiei este, de asemenea, ridicată în multe regiuni ale lumii. Se estimează că numărul persoanelor subnutrite cronic era, în 1996–1998, de 792 de milioane de persoane, ceea ce reprezintă 18% din populaţia totală a regiunilor respective (tabelul 3).
Atît malnutriţia, cît şi subnutriţia pot să afecteze sănătatea fizică şi mintală, capacitatea de muncă şi, uneori, pot provoca chiar moartea. Malnutriţia, spre exemplu, reprezintă factorul principal pentru 11,7% dintre decesele din întreaga lume, cu alte cuvinte, 5,8 milioane de decese în fiecare an (WMO, 1999).
Subnutriţia, la rîndul ei, cauzează moartea a milioane de persoane din ţările în curs de dezvoltare. Astfel, unele estimări arată că peste jumătate din cele 60 de milioane de persoane care mor anual prematur îşi datorează moartea subnutriţiei.
Relaţia strînsă dintre insuficienţa alimentară şi starea de sănătate a populaţiei este exprimată, de asemenea, de ponderea copiilor sub 5 ani subponderali. Datele statistice ale ONU indicau că, în 1992, în ţările în care o persoană realizează sub 35 de dolari PNB lunar, ponderea copiilor sub 5 ani a căror greutate era inferioară celei normale reprezenta 40% (Bulgaru, 1996).
Nu numai secetele au implicaţii asupra sănătăţii umane. Încălzirea globală este de aşteptat să afecteze, de asemenea, sănătatea populaţiei.
Valurile de căldură – consecinţă a încălzirii globale – implică unele riscuri pentru sănătatea populaţiei, mai ales în zonele urbane, unde temperaturile sunt mai ridicate. Se cunoaşte că vremea caniculară poate creşte riscul de deces, îndeosebi la persoanele susceptibile de sensibilitate la efectele stresului termic. Cea mai mare vulnerabilitate este manifestată, în general, de persoanele din grupele de vîrstă care depăşesc 65 de ani.
Dimensiunea creşterii riscului de deces este pusă în evidenţă de rata mortalităţii, care poate depăşi, în timpul vremii călduroase, cu 50% nivelul general. Organizaţia Meteorologică Mondială semnalează, în acest sens, situaţia înregistrată în Chicago (SUA), cînd, datorită valului de căldură din timpul verii anului 1995,  s-au înregistrat excedentar peste 500 de decese (WMO, 1999).
O situaţie similară a fost generată în India de temperaturile mari din timpul episoadelor caniculare din 1995 şi 1998, cînd numărul deceselor s-a ridicat la mai multe mii, depăşind rata medie.
Un puternic val de căldură înregistrat în 1998, în SUA, a provocat moartea a peste l40 de persoane. În urma temperaturilor excesive şi-au pierdut viaţa 28 de persoane în statul Oklahoma, 22 de persoane în statul Louisiana şi peste 80 de persoane în statul Texas („Romînia liberă”, 1998).
Se menţionează, de asemenea, valul de căldură care s-a produs în iunie 1998, în centrul Rusiei şi care a provocat peste 100 de decese (WMO, 1999).
Valul de căldură care a avut loc în India, în anul 2003, a făcut, de asemenea, numeroase victime. Temperaturile excesive, care au atins 40 grade Celsius, au provocat moartea a 1 165 de persoane („Romînia liberă”, 2003).
Efectele încălzirii globale s-au resimţit şi în alte zone ale globului. În Europa, canicula din vara anului 2003 a făcut aproximativ 20 000 de victime. Căldura a afectat mai ales populaţia din Franţa, care a plătit cel mai greu tribut, respectiv peste 11 000 de victime, conform declaraţiei ministrului francez al sănătăţii.
Canicula poate cauza şi dezastre naturale. Astfel, ea poate produce incendii, sau poate întreţine incendiile de pădure, provocate din neglijenţa omului. În acest caz sunt distruse suprafeţe însemnate de pădure (uneori, zeci de mii de ha), punînd, totodată, în pericol viaţa persoanelor aflate în apropiere. De asemenea, ele provoacă nori de fum care împiedică desfăşurarea în condiţii bune a transporturilor.
Practicarea agriculturii în condiţiile climatului arid şi secetos a impus, încă din cele mai vechi timpuri, utilizarea irigaţiilor. Acest sistem de practicare a agriculturii a devenit indispensabil, în condiţiile creşterii presiunii demografice şi a schimbărilor climatice, care au accentuat regimul de uscăciune.
Ca urmare, irigaţiile au devenit un element de bază al asigurării globale a hranei, 45% din producţia de hrană a lumii provenind din agricultura irigată. Eficienţa deosebită a irigaţiilor în productivitatea agricolă a determinat ca, în ultimul secol, suprafaţa terenurilor irigate să crească considerabil. Astfel, sub aspectul suprafeţei irigate, secolul XX poate fi caracterizat drept o perioadă a irigaţiei. Între anii 1900 şi 1950, suprafaţa zonelor irigate s-a dublat, ajungînd la 94 milioane ha. În 1990, aceasta era de 243 milioane ha, dintre care 119 milioane ha în ţările dezvoltate, pentru ca în anul 2000, să ajungă la 271 milioane ha (Brown, 1992, FAO, 2002).
Cele mai extinse zone irigate ale lumii, în anul 2000 se aflau în India (54 800 mii ha), China (54 402 mii ha), SUA (22 400 mii ha) şi Pakistan (18 090 mii ha) (tabelul 4).
Ponderea irigării în totalul suprafeţelor cultivate depăşeşte 50%, în multe ţări. În India, spre exemplu, în 2000, peste 53% din suprafaţa cultivată era irigată, în timp ce 65,5% din suprafaţa cultivată a Chinei era sub formă irigată (12). În plus, multe ţări – Egipt, China, India, Indonezia, Israel, Japonia, Coreea de Nord şi cea de Sud şi Pakistan – se bazează pe terenul irigat pentru mai mult de jumătate din producţia internă de hrană.
Pe lîngă extinderea zonelor de irigaţii, în scopul asigurării securităţii alimentare, eforturile s-au concentrat, de asemenea, pe combaterea efectelor secetei şi deşertificării şi prin alte mijloace. În acest sens se impun a fi menţionate iniţierea de acţiuni de împădurire şi reîmpădurire în numeroase state ale lumii, practici de agroforestare adoptate de fermierii din unele ţări, cu scopul de a-şi proteja culturile şi păşunile, construirea de reţele de drenaj pentru reducerea excesului de umiditate şi a salinizării.
Implementarea programelor de combatere a deşertificării şi secetei vizează, în egală măsură, aspectele economice şi sociale ale zonelor afectate sau care prezintă risc, cuprinzînd eradicarea sărăciei şi promovarea sistemelor de mijloace de trai alternative, ca şi dezvoltarea mediului rural.
Necesitatea de a aborda problemele deşertificării a fost subliniată la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992), în urma căreia a fost elaborată Convenţia privind Combaterea Deşertificării (CCD), adoptată la Paris pe 17 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 26 decembrie 1994. Începînd din 1997, şi Romînia este una dintre ţările semnatare ale acestei convenţii (Legea 629/1997).
La recomandarea Naţiunilor Unite, ziua de 17 iunie a fost dedicată „Combaterii deşertificării, secetei şi degradării terenurilor”. În acest fel, comunitatea internaţională încearcă, prin marcarea unei date calendaristice, să sensibilizeze opinia publică din întreaga lume şi, în special, pe cei care promovează politici de administrare a suprafeţelor de teren să acţioneze în direcţia diminuării efectelor deşertificării, secetei şi degradării terenurilor.



CONTRIBUŢIA SECTORULUI NEGUVERNAMENTAL LA REALIZAREA UNOR OBIECTIVE 
ALE POLITICILOR SOCIALE ŞI la AMELIORAREA CALITĂŢII VIEŢII POPULAŢIEI
Ana Bălaşa
În studiul de faţă caracterizăm mai întîi, în linii generale, principalii factori ai contextului în care evoluează societatea civilă din Romînia – factori economici şi sociali, politici şi culturali –, cu intenţia de a contura oportunităţile şi constrîngerile în dezvoltarea acesteia. Caracterizările respective sunt bazate în cea mai mare parte, pe aprecieri ale unor organisme oficiale şi Rapoarte oficiale, cum sunt: Rapoartele Anuale ale Comisiei Europene, Rapoartele Naţionale ale Dezvoltării Umane realizate sub egida PNUD, aprecieri şi evaluări ale guvernării actuale (Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană, Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale). Am avut, de asemenea, în vedere, cercetările sociale în domeniu şi datele sondajelor de opinie.
Apoi, în partea a II-a, arătăm modul în care sectorul neguvernamental contribuie la realizarea unor obiective ale politicilor sociale şi la ameliorarea calităţii vieţii populaţiei. Pentru aceasta, evidenţiem impactul unor programe finanţate de UE şi alţi donatori şi derulate de organizaţii neguvernamentale. Informaţiile provin din analize ale unor documente difuzate inclusiv pe Internet, interviuri cu lideri de organizaţii şi manageri de proiect, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi centrale.
1. Contextul economic, social, politic şi cultural al dezvoltării societăţii civile
1.1. Contextul economic şi social
Dezvoltarea societăţii civile este influenţată, mai mult sau mai puţin mediat, de factorii economici şi sociali, care îi conturează atît constrîngerile cît şi oportunităţile.
Construcţia şi funcţionarea sănătoasă a economiei sunt necesare pentru constituirea şi afirmarea societăţii civile. În condiţiile unei relative bunăstări economice şi ale apariţiei unei clase mijlocii, de regulă, societatea civilă se dezvoltă şi acţionează complementar faţă de stat, şi nu în opoziţie cu acesta. Pe de altă parte, pentru a edifica o economie de piaţă care să asigure rezolvarea problemelor sociale ale tranziţiei este nevoie de coeziune şi solidaritate socială, de susţinere din partea societăţii civile.
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 123–136, Bucureşti, 2004
În evaluările Uniunii Europene se apreciază că ultimul deceniu a lăsat Romînia cu moştenirea unei slabe performanţe economice şi a unei scăderi semnificative a nivelului de trai, confruntîndu-se cu o creştere a ratei sărăciei. S-a degradat puterea de cumpărare, inegalitatea şi sărăcia au fost în creştere, aşa cum arată sondajele de opinie (1995–2000), confirmate de datele Institutului Naţional de Statistică privind cheltuielile pentru consum, pe gospodării.
Începînd cu anul 2001, relansarea creşterii economice a devenit o prioritate a politicii macroeconomice. Obiectivul major al Guvernului este, în continuare, promovarea unei creşteri economice sustenabile, pe termen mediu şi lung, care să permită creşterea resurselor private şi publice, în vederea absorbţiei sărăciei şi diminuării riscurilor sociale pentru grupurile cele mai defavorizate. Planul Economic de Preaderare (PEP) adoptat în 2001, prevede, în perioada 2001–2005, o creştere a PIB în ritm susţinut, cu o medie anuală de 5,1%. Se apreciază că rezultatele din ultimii trei ani sunt încurajatoare.
În 2003, în Raportul Anual al Comisiei Europene privind Romînia se evidenţiază că, în ciuda unei conjuncturi economice internaţionale mai puţin favorabile, „creşterea economică şi-a continuat trendul consolidat, Romînia înregistrînd creştere economică pentru al patrulea an consecutiv”. Au continuat progresele în domeniul stabilităţii macroeconomice, iar inflaţia a continuat să descrească, mai mult decît ţinta stabilită. Deşi a crescut uşor, rata şomajului a rămas la o singură cifră.
Pe termen scurt, relansarea economiei nu este însă suficientă pentru a resorbi sărăcia gravă instalată în ultimul deceniu. De aceea o politică activă antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale este vitală, pentru absorţia deteriorărilor grave ale mediului social. Lupta împotriva excluderii sociale şi a sărăciei rămîne o prioritate a guvernului.
În ceea ce priveşte politicile sociale şi angajarea forţei de muncă, se consideră că una dintre sursele principale ale şomajului este declinul constant al sectorului industrial şi lipsa capacităţilor celorlalte sectoare de a absorbi mai mulţi lucrători. Orice creştere economică trebuie să conducă la creşterea oportunităţilor de angajare. Romînia poate să răspundă la cerinţele procesului de aderare, numai optînd pentru un tip de creştere economică care îmbunătăţeşte oportunităţile de muncă.
În ultimul Raport al Comisiei Europene (capitolul 13 Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă) se afirmă că în domeniul politicii sociale şi ocupării forţei de muncă s-au înregistrat progrese, adoptarea noului Cod al muncii fiind un exemplu, ca şi progresele în domeniul protecţiei sociale. Se apreciază că sunt necesare eforturi pentru accelerarea reformei sistemului de pensii şi implementarea acquis-ului în domeniul sănătăţii. 
Educaţia reprezintă un element-cheie al prevenirii riscului sărăciei şi excluziunii sociale, al asigurării dezvoltării umane şi promovării unei societăţi incluzive. Dintre problemele-cheie ale sistemului şcolar, din perspectiva prevenirii sărăciei şi excluziunii sociale, se pot enumera: accentuarea polarizării educaţionale, care va deveni unul dintre factorii cei mai importanţi ai polarizării sociale viitoare, accentuarea inegalităţilor oportunităţilor de participare şcolară, inegalitatea de şanse educaţionale, adîncirea decalajului urban-rural, deficitul în interacţiunea dintre şcoală şi comunitate. Principalele grupuri de risc şcolar sunt: populaţia de rromi, familiile care se confruntă cu o sărăcie extremă, familiile caracterizate de procese de dezorganizare socială, zonele rurale sărace, copiii cu handicap.
Situaţia economică şi socială schiţată mai sus constituie o constrîngere importantă pentru societatea civilă, care are nevoie, pentru a se dezvolta, de un standard de viaţă decent al cetăţeanului. Paradoxal, aceeaşi situaţie constituie şi o oportunitate şi o provocare pentru organizaţiile neguvernamentale, a căror implicare într-o multitudine de arii ale vieţii sociale devine imperios necesară: combaterea sărăciei şi excluziunii sociale, servicii sociale şi asistenţă socială, sănătate, educaţie, protecţie socială, protecţia mediului, activarea capacităţilor individuale şi colective ale comunităţilor, dezvoltarea parteneriatelor şi a unei culturi a parteneriatului social etc.
1.2. Contextul politic
Evaluarea generală oficială cea mai recentă o întîlnim în Raportul Anual al Comisiei Europene – 2003, unde se precizează că Romînia continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga, „continuă să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi a făcut progrese importante în materie”. Progresele remarcate în Raportul 2002, privind reformarea sistemului de protecţie a copilului, au continuat şi „iniţiative suplimentare au fost luate pentru consolidarea drepturilor minorităţilor naţionale”. S-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei persoanelor cu handicap, reducerea excluderii sociale, îmbunătăţirea dialogului social, implementarea strategiei privind minoritatea rroma.
Aplicarea efectivă a iniţiativelor luate, precum şi unele domenii identificate ca avînd încă nevoie de rezolvări şi dezvoltări sunt tot atîtea „oportunităţi” de intervenţie şi pentru organizaţiile neguvernamentale. Acestea se referă, conform Raportului, la reforma administrativă şi a justiţiei, măsurile privind lupta anticorupţie, consolidarea libertăţii de expresie, respectarea legislaţiei privind transparenţa procesului decizional, activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD).
În cadrul Planului Naţional de Aderare la Uniunea Europeană, în care sunt prezentate măsurile pe termen scurt şi mediu cu privire la toate aceste aspecte, este menţionată expres necesitatea cooperării cu societatea civilă, în general, şi cu organizaţiile neguvernamentale, în special.
În fişa programului Phare ACCESS, care „sprijină procesul de reformă economică şi socială a ţărilor candidate, pe care le pregăteşte pentru calitatea de membru al Uniunii Europene”, se evidenţiază că pentru a îndeplini „criteriile politice de la Copenhaga”, ţările candidate trebuie să asigure cadrul instituţional necesar, din care face parte şi „al treilea sector”, care exercită o funcţie complementară activităţilor statului şi ale celor specifice economiei de piaţă. „ONG/ONP funcţionale joacă un rol-cheie în articularea cerinţelor cetăţenilor prin participare publică şi mai bună conştientizare. Multe dintre elementele acquis-ului comunitar se bazează pe existenţa unor organizaţii neguvernamentale nonprofit active, aflate în continuă dezvoltare. Fără activităţile acestor organizaţii neguvernamentale nonprofit, acquis-ul nu poate fi acceptat pe scară largă, nici implementat în întregime”.
În ceea ce priveşte excluziunea socială a populaţiei de rromi din Romînia, cercetările sociale consemnează că „specificul ei constă tocmai în existenţa unor surse de excluziune neîntîlnite la restul populaţiei, cum ar fi lipsa actelor de identitate, care determină un lanţ de alte forme de excluziune: de la educaţie şi servicii sociale gratuite, alocaţii, ajutoare, alte drepturi de asistenţă socială şi asigurări sociale. Nefrecventarea şcolii de către aproximativ 24% dintre persoanele de peste 10 ani este, de asemenea, generatoare de excluziuni în lanţ” (ICCV, 2002).
O componentă a Programului „Dezvoltarea Societăţii Civile 2000” se referă la îmbunătăţirea situaţiei rromilor şi are ca obiectiv general sprijinirea dezvoltării de parteneriate durabile între organizaţiile neguvernamentale şi administraţia publică şi de promovare a comunităţilor de rromi.
Suportul pentru democraţie este un factor important al contextului politic în care evoluează sectorul neguvernamental.
Din datele cercetărilor realizate în cadrul ICCV şi al mai multor Barometre de opinie realizate cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (FSA) rezultă că în Romînia a avut loc un proces cu semnificaţie precisă de adoptare şi consolidare a democraţiei. În toată perioada de după 1989, suportul populaţiei pentru regimul politic democrat s-a menţinut la nivel înalt, în pofida unor disfuncţionalităţi importante şi a dificultăţilor economice (Mărginean, 1999).
Populaţia dă o valorizare înaltă democraţiei ca formă de guvernămînt şi, progresiv, procentul subiecţilor a crescut. Ceea ce contestă oamenii este funcţionalitatea deplină în societatea romînească a principiilor democraţiei, starea de lucruri existentă în Romînia.
Activismul politic se află la cote scăzute, cu excepţia participării la vot, dar şi aceasta în scădere în ultimul timp. În 1990, 8,6% din populaţie se declarau ca aparţinînd unui partid politic. În prezent, procentul a scăzut la 5%. Indicatorii participării politice arată totuşi valori relativ acceptabile privind implicarea politică.
Suportul pentru aderarea la Uniunea Europeană este şi el un factor important al contextului politic actual.
Succesul în procesul aderării la UE depinde de obţinerea sprijinului la un nivel cît mai larg şi mai variat. În opinia oficialilor europeni „atunci cînd un număr suficient de oameni înţeleg şi împărtăşesc o cauză, aspiraţiile de tipul aderării la UE devin mai realiste”.
Politicile complexe necesare pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la UE necesită sprijinul public larg şi consensul, nu numai la nivel prezidenţial, guvernamental şi parlamentar, ci şi la nivelul neguvernamental şi al societăţii civile.
În toate sondajele de opinie, nivelul de adeziune a populaţiei la aderarea la UE este foarte înalt. Este îndoielnic însă că toţi oamenii cunosc toate semnificaţiile procesului, de pildă costurile.
Suportul pentru dezvoltarea societăţii civile în general, şi, în speţă, pentru sectorul neguvernamental s-a ameliorat mult.
Autorităţile au devenit mai transparente faţă de societatea civilă, dar nu conştientizează deplin importanţa rolului ONG în soluţionarea problemelor comunităţii. Structurile de interfaţă ale administraţiei în raporturile cu societatea civilă par să influenţeze benefic relaţiile intersectoriale. În prezent, sunt în derulare mai multe programe, în care proiectele sunt realizate în comun de ONG şi autorităţi locale. Suportul financiar de la bugetul de stat şi bugetele locale a crescut în fiecare an, dar este sub nivelul nevoilor comunităţii şi al capacităţii ONG de a le satisface.
Societatea civilă din Romînia a căpătat coerenţă şi consistenţă, ca urmare a spijinului substanţial – financiar, logistic, de consultanţă, ofertă de programe de formare etc. – acordat de importante organisme internaţionale: UE, PNUD, USAID, UNICEF, OSCE şi numeroase fundaţii occidentale. Prin derularea programelor lansate de şi cu sprijinul acestor organisme, s-a ajuns, treptat, la o structurare a sectorului neguvernamental din Romînia şi la o reconsiderare a lui în construcţia democratică.
UE, de exemplu, finanţează programe dedicate dezvoltării societăţii civile, sprijinirii parteneriatelor durabile intrasectoriale şi cu autorităţile centrale şi locale. Dezvoltarea capacităţii reprezentanţilor administraţiei de a colabora cu reprezentanţii societăţii civile, sprijinirea dezvoltării durabile a sectorului neguvernamental sunt obiective explicite ale programelor UE.
USAID acordă asistenţă tehnică şi training ONG-urilor implicate în servicii de planificare familială, profesionalizării jurnalismului, promovării voluntariatului. Finanţează, de asemenea, programe destinate să creeze parteneriate funcţionale între ONG şi reprezentanţi ai sectorului guvernamental şi de afaceri.
Fundaţia pentru o Societate Deschisă finanţează programe, prin care se urmăreşte întărirea capacităţii şi încurajarea diversităţii societăţii civile, dezvoltarea parteneriatului intrasectorial, promovarea voluntariatului.
Alte programe sprijină dezvoltarea societăţii civile în domeniul mediului, dezvoltarea grupurilor comunitare.
1.3. Contextul cultural în care evoluează sectorul neguvernamental priveşte, îndeosebi, valorile şi comportamentele proasociative şi cultura civică şi politică.
Comportamentul asociativ şi filantropic al populaţiei şi încrederea în organizaţiile neguvernamentale constituie, în principiu, suportul cel mai important al dezvoltării societăţii civile. Ele sunt dependente însă de factori culturali şi psihosociali, norme, valori, tradiţii, credinţe, temeri etc.
Conform cercetărilor sociale în domeniu (realizate de ICCV, CURS, Metro Media Transilvania, FDSC, IMAS) se constată:
populaţia Romîniei percepe, în grad mare, fiinţarea în practică a unor valori şi norme ale democraţiei: libertatea de organizare şi exprimare, egalitatea în faţa legii, posibilitatea fiecărui grup etnic sau minoritate de a trăi în conformitate cu propriile tradiţii şi obiceiuri. Funcţionarea altor valori este mai puţin recunoscută: echitatea economică, valoarea muncii pentru reuşita socială etc.
Manifestările în cadre formalizate reprezintă o valoare socială pentru relativ puţini oameni. Cele mai frecvente forme de manifestare a activismului în favoarea unor cauze, individuale sau colective sunt într-ajutorarea şi protestul.
Caracteristica de fond a relaţiilor sociale este, încă, atomizarea lor, restrîngerea la nivelul grupurilor familiale şi de vecinătate.
Există o percepţie majoritară privind faptul că tranziţia a favorizat unele grupuri sociale (oamenii politici, conducătorii instituţiilor şi întreprinderilor) şi i-a defavorizat pe alţii: muncitorii, ţăranii, intelectualii.
Raporturile conflictuale sunt percepute ca marcînd relaţiile de muncă, politice, între bogaţi şi săraci. Totuşi, intensitatea stării conflictuale este mai scăzută în percepţia socială, cu fiecare an.
Neîncrederea în instituţiile fundamentale, dezamăgirea faţă de viaţa politică se menţin la cote înalte.
În condiţiile schiţate mai sus, participarea socială, civică şi politică sunt relativ scăzute. Afilierea la organizaţii, partide, sindicate nu a depăşit nivelul de 10–12%.
Conştientizarea posibilităţii intermedierii intereselor sau protestelor prin organizaţii specializate este slabă.
Asociaţionismul scăzut şi lipsa de încredere în organizaţiile neguvernamentale, mai degrabă necunoscute de respondenţii diferitelor sondaje, nu credem că trebuie explicate printr-o lipsă de vocaţie asociaţională a romînilor, cum se întîmplă deseori. Explicaţiile privesc, mai degrabă, modul în care se percepe încă individul în societate – sentimentul lipsei de putere şi influenţă asupra deciziilor politice, convingerea că actul puterii se desfăşoară în afara lui, în zone incontrolabile. Pe de altă parte, dezvoltarea societăţii civile necesită oportunităţi de participare care sunt furnizate, în principal, de muncă şi de un standard de viaţă decent. Dacă acestea sunt absente pentru o mare parte a populaţiei şi mai sunt şi conjugate cu perceperea comportamentelor abuzive, autoritariste ale celor cu putere şi bani, vom avea de-a face cu un capital de încredere scăzut, indiferentism, pesimism, sau chiar nostalgii după paternalismul pierdut. Organizaţiile societăţii civile nu pot să se hrănească doar din entuziasmul şi vocaţia unor indivizi, ci din realitatea unei societăţi în stare de sănătate şi funcţionare normală.
Cultura civică şi politică influenţează, semnificativ, participarea.
Dezvoltarea şi menţinerea unei democraţii stabile şi dezvoltarea societăţii civile depind de un anumit set de atitudini politice şi civice, de un anumit nivel al culturii politice şi civice a cetăţenilor. Modul în care oamenii interiorizează sistemul politic, în cunoştinţe, sentimente, judecăţi de valoare, reprezintă o condiţie esenţială pentru susţinerea sistemului politic democratic şi pentru participarea civică. Ce şi cît ştiu oamenii despre politică, despre realitatea socială în care trăiesc?
Înainte de a participa, oamenii trebuie să ştie să se orienteze în acest spaţiu. Aşa cum am mai menţionat, cercetările sociale atestă că există o cunoaştere şi un suport larg pentru sistemul politic democratic, oamenii ştiu din ce în ce mai bine ce înseamnă democraţia, că este necesară existenţa partidelor politice, a alegerilor şi a altor mecanisme ale democraţiei. Sunt relativ puţini cei care nu se informează „deloc” cu privire la problemele ţării; oamenii au încredere în democraţie ca sistem, dar nu sunt mulţumiţi de stadiul actual al democraţiei în Romînia, de performanţele în funcţionarea democraţiei. Cetăţenii ţării cunosc oamenii politici şi îi evaluează, se pronunţă cu privire la modul în care merg „treburile ţării” şi la direcţia în care merg.
Şi, oricît de lipsiţi de cultură civică şi politică ne-ar părea, de obicei s-a dovedit că au dreptate şi mult bun-simţ. Nu întîmplător, interesul pentru Barometrele de opinie a crescut an de an. Politicienii şi nu numai sunt interesaţi de „ce spun oamenii”, chiar dacă aceştia se bazează adesea, în spusele lor, mai mult pe intuiţie decît pe cunoştinţe.
2. Contribuţia sectorului neguvernamental la realizarea 
unor obiective ale politicilor sociale şi ameliorarea 
calităţii vieţii populaţiei
În cele ce urmează, ne referim la acea parte a „sectorului neguvernamental” din Romînia, constituită din organizaţii formale cu personalitate juridică, care nu au scop lucrativ, în care asociaţii nu îşi propun şi nu pot obţine foloase materiale personale din activitatea asociaţiei. De asemenea, ne referim la acele asociaţii care se constituie în intermediari, prin care pot fi îndeplinite interese de ordin public. De regulă, ele atrag resurse pe care le utilizează pentru realizarea unor proiecte/ programe, în vederea satisfacerii unor nevoi publice. ONG funcţionează conform Ordonanţei Guvernului nr. 26 din 2000 (privind asociaţiile, fundaţiile, federaţiile).
Nu ne propunem aici analiza cantitativă şi/sau calitativă a sectorului neguvernamental, nici analiza tuturor tipurilor de activităţi ale acestuia, ci o încercare de identificare a contribuţiei lor la realizarea unor obiective cu incidenţă asupra calităţii vieţii oamenilor şi a unor obiective ale politicilor sociale.
Precizăm că aceste contribuţii nu sunt urmărite sistematic, printr-o investigaţie exhaustivă, ci sunt identificate, în general, prin urmărirea unor programe în domeniu finanţate de autorităţile locale şi/sau centrale şi de finanţatori externi.
Programele respective şi-au propus să contribuie la dezvoltarea şi consolidarea societăţii civile din Romînia, la implicarea acesteia în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană şi în cunoaşterea de către public a politicilor de aderare, ca premisă a acceptării şi susţinerii lor. În concepţia acestor programe, organizaţiile neguvernamentale pot contribui mai mult la îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul negocierilor de aderare, la ameliorarea unor situaţii şi la consolidarea rezultatelor privind criteriile politice de aderare (promovarea şi asigurarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, a drepturilor minorităţilor), politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă, educaţie şi formarea profesională, protecţia mediului înconjurător etc. Alte obiective se referă la reducerea fenomenului de marginalizare şi excludere a unor grupuri vulnerabile, încurajarea includerii şi participării persoanelor şi grupurilor expuse riscului, de a fi marginalizate economic, social sau politic în procesul de tranziţie. Se ştie, de altfel, că la Conferinţa de la Nisa (2000), Consiliul European a stabilit ca în 2001 toate statele membre să realizeze strategii antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale. Direcţiile generale de acţiune se referă la facilitarea ocupării şi accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri şi servicii, prevenirea riscului de excluziune, ajutorarea celor mai vulnerabili, mobilizarea tuturor instituţiilor relevante.
În context, reamintim că, ţinînd seama de situaţia specială a Romîniei în perioada tranziţiei, Guvernul Romîniei a elaborat „Planul Naţional Anti-Sărăcie şi promovare a Incluziunii Sociale” (2002 PNA inc). 
În elaborarea Planului au fost antrenaţi şi experţi din organizaţii neguvernamentale. La implementarea lui, structurile societăţii civile pot contribui în varii modalităţi: monitorizare specifică, participare la elaborarea deciziilor, participare prin parteneriate, iniţiative şi implicare directă.
În cadrul analizei pe care o întreprindem aici ne vom referi la cîteva probleme care, în opinia noastră, sunt şi puncte de sprijin în evaluarea programelor şi dau seamă asupra a ceea ce pot face organizaţiile neguvernamentale, în folosul societăţii, dar şi al lor, prin creşterea capacităţii instituţionale şi a credibilităţii publice. Aceste probleme privesc grupurile-ţintă avute în vedere de către ONG, în cadrul proiectelor/programelor derulate, beneficiarii şi tipul de servicii oferite.
2.1. Grupurile-ţintă
O analiză a unor programe finanţate de UE arată că beneficiarii finali sunt grupuri-ţintă relativ bine definite, iar proiectele sunt relevante pentru nevoile acestora. De exemplu, proiectele realizate în cadrul Programului „Access”, care au ca obiectiv prioritar reducerea fenomenului de marginalizare a unor grupuri vulnerabile, au drept grupuri-ţintă, acele categorii de populaţie identificate prin cercetarea socială ca grupuri cu risc de excludere socială, şi stabilite, prin Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale, să facă obiectul unor politici conjugate de suport: copii aflaţi în situaţie de abandon, cu dificultăţi accentuate de dezvoltare normală şi inserţie în viaţa adultă, neglijaţi, abuzaţi, victime ale violenţei în propria familie, cu deficit de dezvoltare normală, familii în nevoie, persoane fără oportunităţi de ocupare, femei – victime ale violenţei domestice, ale traficului de persoane, vîrstnici singuri, persoane cu diverse dizabilităţi, comunităţi sau zone căzute economic. Cele mai multe proiecte, care au drept grupuri-ţintă categoriile de populaţie menţionate mai sus, se adresează, în principal, unor nevoi neacoperite de asistenţa socială, legate de lipsa resurselor economice sau de limitarea severă a capacităţilor personale de a duce o viaţă normală.
Proiectele finanţate sunt relevante pentru nevoile acestor grupuri. Centrarea celor mai multe proiecte pe copii, tineri, persoane cu handicap, rromi, vîrstnici etc. şi pe domenii de intervenţie ca: sănătatea, serviciile sociale, educaţia, ocuparea, locuirea etc. înscriu proiectele respective în prioritatea programului, care se referă la reducerea fenomenului de marginalizare şi excludere socială a unor segmente largi de populaţie aflate în stare de sărăcie sau deficit de capacitate.
Este momentul să subliniem că, chiar dacă mai multe programe guvernamentale şi ale societăţii civile îşi propun aceleaşi tipuri de intervenţie, pentru aceleaşi grupuri-ţintă nu există, în nici un caz, pericolul unei intervenţii „excesive”, avînd în vedere particularităţile Romîniei: o rată a sărăciei foarte ridicată, mărimea semnificativă a grupurilor despre care vorbim şi care nu sunt deloc marginale (în sens statistic), aşa cum sunt în ţările dezvoltate. „Sărăcia şi excluderea socială în Romînia actuală nu ating grupuri marginale, slab integrate într-o economie bine organizată şi eficientă, ci largi segmente ale colectivităţii lovite de căderea economiei”. Aşa încît orice contribuţie care se înscrie într-un demers coerent este necesară şi, deocamdată, încă insuficientă. Cîteva exemple:
Copiii şi tinerii: Datele cercetărilor sociale arată că aproximativ 1 din 4 copii este afectat de sărăcie. Beneficiile şi serviciile de asistenţă socială, cu toate intervenţiile de politică socială, sunt încă insuficiente, favorizînd dezvoltarea unui mediu familial cu risc ridicat pentru copil. Erodarea continuă a prestaţiilor sociale pentru copil, excesiv monetizate, face necesară creşterea ajutorului în bunuri şi servicii centrate pe copil şi dezvoltarea unui sistem de servicii de asistenţă socială pentru victime: centre de zi, plasamente familiale etc. O problemă deosebit de importantă o reprezintă tinerii sub 18 ani care trebuie să părăsească instituţiile de ocrotire şi al căror număr este de aproximativ 4 500 pe an (Simona Ilie şi colaboratorii, 2002).
Persoanele vîrstnice prezintă un spectru tot mai larg de probleme, care se accentuează, în condiţiile lipsei serviciilor specializate de asistenţă. Rata sărăciei este în creştere, la persoanele vîrstnice. Cei mai mulţi nu dispun de resurse suficiente pentru a participa activ la viaţa publică, socială şi culturală, pentru a putea decide asupra propriei vieţi. Nu dispun de serviciile de sănătate şi sociale, de îngrijirile necesare în funcţie de nevoile individuale (A. Bălaşa, 2002).
Accesul la educaţie. Există în continuare copii care nu finalizează învăţămîntul obligatoriu, datorită abandonului sau eşecului şcolar; sunt copii care nu sunt deloc în sistemul de învăţămînt, în special în cazul populaţiei de rromi. O consecinţă a acestei situaţii este riscul major de excludere de pe piaţa muncii.
Grupurile-ţintă în cadrul proiectelor analizate de noi au fost constituite din: copii în dificultate; familiile cu mulţi copii; femei, mame, copii abuzaţi în familie; bătrîni singuri, dependenţi; şomeri; copii tineri şi adulţi cu nevoi speciale; comunităţi rurale sărace; persoane cu handicap; adolescenţi cu HIV şi familiile lor; adolescenţi din centrele de plasament; consumatori de droguri; deţinuţi; cetăţeni cu acces limitat la serviciile de îngrijire; persoane cu probleme de sănătate; persoane care necesită îngrijiri temporare după spitalizare etc.
2.2. Tipuri de servicii oferite
Rezultatele programelor/proiectelor derulate de organizaţiile neguvernamentale constau în serviciile furnizate şi numărul persoanelor servite, efectele şi beneficiile produse în urma implementării şi schimbările aduse: fizice, psihice, de potenţial, de comportament.
Pe lîngă performanţa şi rezultatele prevăzute, impactul proiectelor vizează şi alte două categorii de consecinţe: pe de o parte, contribuţia globală a acestora la realizarea politicii domeniului, iar pe de altă parte, consecinţe neprevăzute asupra comunităţii în care se desfăşoară şi chiar asupra societăţii, în general.
Ne vom referi, în continuare, la toate acestea, în limita informaţiilor culese prin interviurile realizate şi analiza documentară. Precizăm în context că, de regulă, rezultatele programelor sociale nu se resimt pe termen scurt şi, de asemenea, sunt dificil de cuantificat.
Rezultatele celor mai multe proiecte analizate s-au concretizat în crearea şi administrarea de către organizaţii neguvernamentale a unor unităţi de asistenţă socială, în care sunt sprijinite persoane aflate în dificultate: copii, tineri/vîrstnici persoane cu diverse dizabilităţi sau handicap. Prin aceste unităţi (centre de zi, de reabilitare, de asistenţă) s-au sprijinit persoanele asistate în asigurarea nevoilor lor sociale, dar s-a urmărit şi dezvoltarea capacităţilor proprii de a-şi soluţiona problemele cu care se confruntă, abilitarea lor în raporturile cu alte persoane, grupuri sau instituţii, reconectarea la mediul social direct (familie, comunitate).
Prin serviciile sociale la domiciliu s-a realizat prevenirea intituţionalizării şi respitalizării. De menţionat că servicii la domiciliu furnizează numai asociaţiile şi fundaţiile.
Un aspect important, caracteristic acestor proiecte, vizează apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor defavorizate, conştientizarea acestora privind drepturile respective. Rezultatele se constituie într-o ofertă de modele de integrare şi reintegrare socială a persoanelor cu probleme, de servicii noi, de modele de bună practică, în care activităţile sunt transparente, monitorizate, evaluate, raportate. Este şi o ocazie de inovaţie socială, de prezentare a unor noi moduri de lucru şi de acţiune în plan local.
De pildă, o fundaţie a implicat în activităţile proiectului o parte dintre beneficiari (tineri cu deficienţe motorii), practică recomandabilă pentru efectele ei psihosociale; o alta a mobilizat resurse umane locale, care au fost instruite şi implicate în proiect.
Alte proiecte, cum este şi cel realizat de o organizaţie din Brăila, au contribuit la dezvoltarea angajamentului civic voluntar, la atragerea şi formarea voluntarilor, în activitatea dificilă de recuperare a tinerilor cu handicap.
O fundaţie din Iaşi a dezvoltat, în urma derulării proiectului, un ghid metodologic pentru uzul altor ONG interesate, privind intregrarea în viaţă, pe cont propriu, a adolescenţilor instituţionalizaţi. Rezultatele unui alt proiect al aceleiaşi organizaţii, privind reinserţia în viaţa activă, economică şi socială a persoanelor de vîrsta a treia a condus, în opinia directorului organizaţiei, la creşterea încrederii autorităţilor publice în serviciile oferite de ONG. În cazul unui alt proiect s-au editat materiale de informare pentru voluntarii implicaţi în activităţi de integrare a tinerilor cu deficienţe motorii şi s-a dezvoltat un program de voluntariat pentru activităţile destinate acestora.
Deşi au avut obiective pentru grupuri-ţintă bine definite, unele proiecte au însemnat, pentru organizaţia autoare, şi o ocazie de formare şi de cîştig de competenţă profesională, învăţarea lucrului în echipă. 
Efectele în plan mai larg vizează şi activarea şi mobilizarea resurselor sociale ale comunităţii şi dezvoltarea partereniatelor. Ca şi în cazul unui program încheiat în 1999 (UE, Phare, SESAM), proiectele derulate în domeniul serviciilor sociale au introdus şi încurajat relaţia de parteneriat între mai multe organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, au stimulat comunicarea între structurile implicate în servicii sociale, au diversificat serviciile, au activizat membrii familiilor şi comunităţilor, au contribuit la dezvoltarea voluntariatului.
Furnizarea de servicii sociale publice prin organizaţiile neguvernamentale a indus şi o creştere a solidarizării cu segmentele de populaţie defavorizată, precum şi o schimbare în atitudinile faţă de persoanele cu dizabilităţi sau handicap.
S-au creat şi capacităţi de acţiune socială, comunitară, un anumit capital social, ca resursă şi mijloc de intervenţie. În cadrul unui proiect, de exemplu, s-au realizat relaţii de încredere, ajutorare şi reciprocitate între actorii implicaţi: copii, echipe de specialişti din diferite domenii, părinţi, autorităţi etc., astfel încît membrii comunităţilor locale au învăţat să rezolve o problemă reală, cu resurse proprii.
Reprezentanţi ai autorităţilor publice (Dolj, Alba) ne-au declarat că ONG care funcţionează pe lîngă biserici diseminează, prin exemplele de bună practică pe care le reprezintă, un model propriu de îngrijire şi influenţează standardele de activităţi în domeniu. Prin diverse parteneriate, aceste organizaţii îşi asigură o activitate pe termen lung şi garantează continuitatea serviciilor furnizate. Şi autorităţile şi organizaţiile consideră că este nevoie de „introducerea unor standarde de calitate în acordarea diverselor servicii, criterii clare şi unitare pentru evaluarea serviciului”.
Alte rezultate ale proiectelor privesc conştientizarea publicului privind reglementările în domeniul protecţiei mediului, reconversiei, reintegrării profesionale şi serviciilor educaţionale pentru şomeri, dezvoltării alternativelor la pedepsele cu închisoarea etc. 
2.3. Beneficiarii programelor/proiectelor
Pe lîngă grupurile-ţintă, care sunt beneficiarii finali, realizarea proiectelor s-a soldat cu beneficii şi pentru comunităţile locale, autorităţile publice şi organizaţiile înseşi.
Orice comunitate beneficiază, mai mult sau mai puţin, de rezultatele oricărui proiect care are rezultate pozitive: de la proiectele privind reabilitarea condiţiilor economice (infrastructură, amenajări teritoriale etc.) pînă la cele care contribuie la constituirea unor mecanisme de mobilizare a resurselor comunitare, în vederea soluţionării unor obiective foarte diverse. Prin proiectele derulate, fie că acestea privesc dezvoltarea societăţii civile, a suportului pentru aderare, a participării civice sau a protecţiei persoanelor şi grupurilor ameninţate de riscuri şi excludere socială, se creează capacităţi de acţiune comunitară. În cazul multor proiecte, pe lîngă resursele şi obiectivele finanţate s-au obţinut şi efecte pozitive neintenţionate, la nivelul comunităţii: mobilizarea de resurse, chiar financiare, de muncă, de solidaritate. Crearea de servicii noi pentru comunitate, dezvoltarea angajamentului civic voluntar, sensibilizarea comunităţii faţă de problemele grupurilor aflate în dificultate, îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora, conştientizarea unor probleme, ca protejarea mediului şi apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, implicarea mai multor actori în rezolvarea problemelor comunităţii sunt contribuţii certe ale proiectelor.
Menţionăm că, în opiniile autorităţilor, proiectele cu contribuţiile cele mai apreciate sunt cele privind dezvoltarea infrastructurii, a resurselor umane, dezvoltarea regională şi cele care au ca grupuri-ţintă persoanele în dificultate, cu amendamentul necesităţii diversificării serviciilor, al stabilirii unor standarde de calitate, şi al evitării situaţiilor de „supraasistare” pentru unii, în defavoarea altora.
Pe fondul problemelor legate de lipsa de resurse financiare, de logistică şi de personal calificat în domeniul protecţiei şi asistenţei sociale, organizaţiile neguvernamentale s-au implicat în activităţi cu impact cert în comunitate. Obiectivele proiectelor exprimă răspunsuri la nevoi reale ale comunităţilor, care au fost evidenţiate de cercetările sociale. Serviciile oferite au, desigur, un caracter complementar, statul fiind, în ultimă instanţă, principalul responsabil în găsirea celor mai adecvate forme de asistenţă socială şi de combatere a sărăciei şi a fenomenelor de excludere şi marginalizare socială. Implicarea organizaţiilor neguvernamentale în acest efort este considerată însă salutară şi trebuie continuată. Pe lîngă faptul că se rezolvă probleme sociale grave, în comunităţile locale se conştientizează, prin acest gen de implicare, forţa şi virtuţile asociativităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, se inculcă valori şi norme ale solidarităţii sociale. Se diseminează noi moduri de lucru şi de relaţii în comunitate, se activează valori ca întrajutorarea, altruismul, specifice relaţiilor de familie şi de vecinătate.
Autorităţile publice au fost şi sunt şi ele beneficiare ale unor astfel de programe.
Unul dintre obiectivele programelor finanţate de UE a constat în dezvoltarea capacităţii administraţiei locale, de a coopera cu reprezentanţii societăţii civile şi de a derula împreună proiecte, pe baza necesităţilor şi resurselor locale.
Implicarea activă în proiecte, datorită politicii finanţatorilor de a condiţiona acordarea granturilor de existenţa parteneriatelor, a avut efecte benefice, recunoscute de autorităţile intervievate. A crescut frecvenţa întîlnirilor periodice dintre administraţie şi organizaţii, iniţiativa avînd-o, cel mai adesea, instituţiile publice (ex.: Alba – Consiliul judeţean, Prefectură; Dolj – iniţiativa realizării Forumului judeţean al ONG şi suportarea unei părţi importante din costuri a avut-o Prefectura şi Consiliul Judeţean).
În teren am constatat o preocupare reală la nivelul autorităţilor locale (prefectură, consilii judeţene, direcţii de specialitate) de a se informa şi de a înţelege rolul organizaţiilor neguvernamentale în viaţa comunităţii, în rezolvarea unor probleme pe care autorităţile şi instituţiile nu le pot cuprinde, din lipsă de resurse (financiare, umane), sau chiar de expertiză. Am constatat însă şi situaţii contrare. Printre altele, este de menţionat aici, în treacăt, caracterul oarecum formal al structurilor de interfaţă (stabilite a se constitui prin Ordonanţa nr. 26/2000), la nivelul unora dintre autorităţile locale. Este cert însă că autorităţile care au derulat/derulează proiecte în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale nu numai că şi-au schimbat optica privind potenţialul ONG, ci au devenit iniţiatorii unor activităţi comune. În fond, autorităţile publice locale sunt cele care răspund de bunăstarea comunităţii. În contextul descentralizării, autorităţile locale îşi completează resursele standard (prin sistemul de taxe şi impozite) cu resurse locale suplimentare, care pot fi financiare şi în muncă şi care pot fi orientate spre rezolvarea unor probleme punctuale. Este şi cazul proiectelor derulate împreună cu/sau de organizaţiile neguvernamentale. Prin învăţarea mobilizării actorilor comunitari în rezolvarea unor probleme identificate ca fiind ale comunităţii, autorităţile locale (comunitare) învaţă să îmbine democraţia reprezentativă cu cea participativă. Multe dintre proiectele analizate, derulate în parteneriat, au drept rezultat şi această mobilizare a resurselor economice, de muncă, de solidaritate, de capacităţi ale comunităţii, pe care autorităţile locale le-au putut utiliza nu doar pentru realizarea obiectivelor proiectelor, ci şi a unor obiective mai generale, ale comunităţii. 
La rîndul lor, reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale recunosc oportunitatea parteneriatelor cu autorităţile, dar menţionează şi aspecte ca: pregătirea insuficientă a funcţionarilor în ceea ce priveşte rolul societăţii civile în general, al ONG în special, necunoaşterea legislaţiei în domeniu, blocaje de comunicare, deficit de transparenţă. Sunt şi lideri de organizaţii care şi-au exprimat temerea că un proiect realizat împreună cu autorităţile le-ar aduce, apoi, acestora, beneficiu electoral.
Organizaţiile neguvernamentale sunt ele însele, direct sau indirect, beneficiare ale proiectelor pe care le derulează. Deşi dezvoltarea instituţională, competenţa managerială, profesionalizarea ONG sunt apreciate ca fiind la un nivel slab spre satisfăcător, cererile de finanţare pentru proiectele dedicate dezvoltării sectorului deţin, proporţional, o pondere redusă. Organizaţiile guvernamentale nu au fructificat oportunitatea de finanţare a efortului de reflecţie asupra sectorului însuşi şi a dezvoltării sale. 
Desigur, indirect, cu fiecare proiect realizat, organizaţiile îşi dezvoltă capacitatea instituţională, de management şi de acţiune. Se poate spune, de pildă, că proiectele „Birouri de consiliere pentru cetăţeni” (BCC) au oferit, indirect, organizaţiilor aplicante posibilitatea de a-şi întări capacitatea instituţională şi operaţională. De asemenea, organizaţiile iniţiatoare şi-au mărit capacitatea de a atrage resurse umane şi, în măsura în care proiectele vor continua, ele vor reprezenta şi un sprijin financiar, o contribuţie la dezvoltarea durabilă a sectorului.
Un alt rezultat al acestor proiecte pentru dezvoltarea ONG constă în facilităţile de cooperare cu diferitele autorităţi şi instituţii publice de la nivel local, cu care BCC trebuie să intre în contact, în virtutea competenţelor asumate. Dar poate cel mai important cîştig pentru ONG, ca beneficiare ale finanţării acestor proiecte, constă în creşterea vizibilităţii lor sociale şi a gradului de credibilitate în cadrul comunităţilor. Chiar dacă sunt, în principiu, independente faţă de organizaţiile „gazdă”, BCC, ele însele entităţi ale societăţii civile, sunt şi vor fi asociate cu un rol pozitiv al ONG, ca ofertante de servicii, în domenii dintre cele mai importante pentru viaţa cetăţenilor.
Deşi, implicit, cu fiecare proiect derulat, o organizaţie îşi dezvoltă capacităţile, este larg împărtăşită ideea că, pentru dezvoltarea sa, sectorul trebuie să beneficieze de proiecte/programe dedicate. De pildă, ideea creării unor centre de resurse în mai multe judeţe sau chiar a unor centre de resurse specializate pe anumite activităţi a fost susţinută nu numai de reprezentanţi ai ONG, ci şi ai autorităţilor locale. Dezvoltarea în teritoriu a unor reţele de organizaţii de suport a fost nominalizată şi ca una dintre priorităţile de finanţare.



Capitalul uman: componente, 
niveluri, structuri.
Romînia în context european
Bogdan Voicu
Deciziile individuale de acţiune strategică sunt determinate de capacitatea actorilor de a înţelege şi procesa informaţia disponibilă despre mediul social în care evoluează, ca şi de posibilităţile lor fizice de a transpune în practică deciziile luate. Educaţia formală, abilităţile personale şi starea de sănătate joacă un rol important în acest sens. Toate sunt elemente constituente esenţiale ale capitalului uman.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte structurile şi nivelurile înregistrate în Romînia de principalele componente ale capitalului uman. Voi expune mai întîi, pe scurt, conceptele fundamentale, insistînd pe educaţie şi abilităţi. Voi analiza apoi nivelurile agregate la nivel naţional ale educaţiei formale şi ale indicatorilor stării de sănătate. Perspectiva adoptată este una comparativă, căutînd să precizeze poziţia Romîniei în context european. Voi discuta, totodată, relaţiile la nivel macrosocial între indicatorii capitalului uman şi cei ai resurselor materiale. În final, voi schimba nivelul de analiză, unitatea de referinţă devenind individul. Demersul se concentrează, în ultima secţiune, pe relaţiile între capitalul uman şi resursele materiale deţinute de actorii individuali.
1. Conceptul de capital uman
Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor care sunt caracteristice acestora şi rămîn aceleaşi în orice mediu social, putînd fi valorificate pe piaţa muncii, în schimbul unor resurse economice de orice tip. Practic, capitalul uman este format din capital educaţional (abilităţi dobîndite de indivizi în procesul de instruire şcolară, dar şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţi fizice ale indivizilor, sintetizate, cel mai adesea, prin starea de sănătate). Capitalul uman s-a dezvoltat ca şi concept în economie, unde este privit, în special, ca „estimare a abilităţii unei persoane de a produce venituri prin muncă” (Di Bartolo, 1999).
Istoricul termenului cunoaşte multe suişuri şi coborîşuri, după cum a fost agreat sau respins de către lumea academică şi de către clasa politică. Deşi a cunoscut afirmarea şi structurarea conceptuală abia după deceniul şapte al secolului XX, termenul de capital uman a fost utilizat cu mult înainte în economie. Aşa cum remarcă (1968), „două metode au fost utilizate pentru a estima valoarea [monetară a] fiinţei umane: procedura costului de producere şi cea a cîştigurilor capitalizate”. Prima metodă rezidă în estimarea costurilor nete ale „producerii” fiinţei umane în dezvoltarea ei, excluzînd costurile de „întreţinere” a acesteia, sir numărîndu-se printre promotori. Cea de-a doua metodă constă în evaluarea valorii prezente a cîştigurilor trecute şi viitoare ale indivizilor (J. Shield Nicholson şi Alfred de Foville fiind cei mai cunoscuţi economişti ce au utilizat metoda). Fără a oferi o modalitate de estimare a valorii capitalului uman, (Avuţia Naţiunilor) a definit ca elemente ale capitalului, în general, abilităţile şi cunoştinţele „folositoare” ale fiinţei umane, privită ca o maşină avînd asociate atît costuri, cît şi capacitatea de a produce, în schimb, venituri. Similar, şi Irving Fisher au argumentat, ca şi alţi economişti de la începutul secolului XX, asupra includerii abilităţilor fiinţei umane printre capitalurile disponibile.
 (1966) notează şase motivaţii care au determinat, anterior anilor ’60, tratarea fiinţei umane ca şi capital: 1. Demonstrarea puterii unei naţiuni; 2. Determinarea efectelor economice ale educaţiei, investirii în sănătate şi migraţiei; 3. Pentru a propune sisteme de taxare mai echitabile decît cele existente; 4. Pentru a determina costul total al războiului (în evaluarea pierderilor de război, după cele două conflagraţii mondiale); 5. Pentru a avertiza populaţia asupra nevoii de conservare a vieţii şi sănătăţii şi pentru a sublinia importanţa vieţii indivizilor pentru economia ţării în care locuiesc; 6. Pentru a sprijini stabilirea compensaţiilor decise de tribunale, în caz de moarte sau accident.
Sfîrşitul anilor ’50 şi întreg deceniul şapte au readus capitalul uman în atenţia lumii academice, îndeosebi sub imboldul lucrărilor lui 
Iniţial, teoria modernă a capitalului uman s-a dezvoltat în jurul grupului de la Universitatea din Chicago, coordonat intelectual de, preşedinte al Asociaţiei Americane de Economie. Postulînd raţionalitatea indivizilor, Schultz şi colaboratorii săi au tratat cheltuielile educaţionale şi cu sănătatea drept investiţii, în scopul creşterii productivităţii muncii şi, implicit, a creşterii economice.
şi cei ce i-au urmat s-au concentrat mai mult pe studiul relaţiilor dintre capitalul uman şi veniturile din muncă, mai exact pe studiul variaţiilor veniturilor, în funcţie de gradul de educaţie al indivizilor. Acesta este obiectul teoriei capitalului uman, a cărei remarcabilă expunere este realizată de (1964). Esenţa teoriei este simplă: veniturile indivizilor cresc substanţial, în funcţie de gradul de educaţie al acestora. au restrîns, în general, abordările lor asupra capitalului uman la analiza capitalului educaţional, punînd în evidenţă costurile asociate investirii în instruire, precum şi relaţia dintre investiţiile şcolare şi post-şcolare.
În ultimele decenii, analizele asupra capitalului uman au început să îl definească pe acesta capital educaţional, ca urmare a impactului teoriei capitalului uman. Blaug (1976) arată că educaţia reprezintă, în fapt, esenţa capitalului uman, importanţa ei fiind superioară componentelor asociate stării de sănătate.
Conceptualizarea contemporană a capitalului uman a făcut ca vechile metode de estimare monetară a valorii fiinţelor umane să nu mai fie adecvate pentru măsurarea stocurilor de capital uman, atît la nivel micro, cît la nivel macrosocial.
Fiecare dintre componentele capitalului uman ridică probleme de definire şi operaţionalizare. Capitalul educaţional se prezintă în două forme distincte: pe de o parte, sunt abilităţile dobîndite în urma participării la sistemele educaţionale formale, cunoştinţe atestate prin diplome, pe de altă parte, sunt orice alte cunoştinţe şi abilităţi dobîndite în cursul vieţii, prin eforturi proprii, sau prin contacte cu experţi în diverse domenii, finalizate cu cîştiguri de cunoaştere, în urma asimilării informaţiilor primite prin interacţiunea cu aceştia. Pentru capitalul educaţional atestat prin diplome, problema măsurării la nivel individual nu este foarte spinoasă, chiar dacă pot fi discutate diferitele metode utilizate: măsurarea prin ani de şcoală, prin grade de instrucţie etc. În schimb, educaţia neformală produce stocuri de capital educaţional greu de estimat.
Simpla măsurare a participării şcolare este „mai puţin satisfăcătoare decît testarea directă a abilităţilor, dar poate fi dificil să fie testate toate abilităţile relevante” (OECD, 1996: 15). O posibilă măsurare este folosirea unei măsuri indirecte, precum stocul de capital educaţional formal al părinţilor (exprimat, de exemplu, prin numărul total sau mediu de ani de şcoală absolviţi de părinţi). O metodă alternativă este cea propusă de către International Adult Literacy Survey – IALS (descrisă in OECD, 1998, p. 22–28), în care adulţii sunt evaluaţi pe trei scale de cultură generală: prose literacy – cunoştinţele şi abilităţile necesare înţelegerii şi utilizării informaţiilor din ziare, texte de ficţiune şi texte explicative; document literacy – cunoştinţele şi abilităţile necesare găsirii şi utilizării informaţiilor conţinute de formulare oficiale, orare, hărţi; quantitative literacy – cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru a aplica operaţii matematice în materiale tipărite. Pentru fiecare dintre cele trei domenii sunt construite scale de scoruri de la 0 la 500, reprezentînd sarcini de dificultăţi diferite. Fiecare individ primeşte un scor pentru fiecare domeniu, egal cu cea mai complicată sarcină pe care o poate satisface cu o probabilitate de succes de 80%. Cele trei scoruri (cîte unul pentru fiecare domeniu) sunt agregate, astfel încît fiecare individ să fie etichetat pe mai multe niveluri, în funcţie de capacitatea sa de a se descurca, în situaţii în care sunt folosite materiale scrise: nivelul 1 corespunde abilităţii de a identifica maximum o informaţie într-un material scris, nivelul 2 se referă la utilizarea prin inferenţe simple a informaţiilor identificate etc.
O astfel de metodă produce o estimaţie a capitalului educaţional utilizat în practică, oferind o indicaţie puternică asupra cunoştinţelor şi abilităţilor indivizilor. Deşi măsura oferă o bună aproximare a cunoştinţelor şi abilităţilor generale ale individului, utilitatea ei este destul de limitată, utilizarea capitalului educaţional fiind redusă la capacitatea de a colecta şi folosi informaţii din materiale scrise. Dezvoltarea unei măsuri similare, avînd însă o sferă de cuprindere mai largă, prin includerea şi altor domenii ale vieţii sociale, alături de cele trei sugerate de IALS, poate constitui o metodă de măsurare directă a capitalului educaţional extrem de puternică. OECD lucrează în prezent la o astfel de metodă, într-o abordare a „îndemînărilor/abilităţilor vieţii” 
În afară de măsurarea participării şcolare şi testarea directă a abilităţilor şi cunoştinţelor, există şi un al treilea mod de a măsura capitalul uman educaţional. Este vorba de estimarea valorii de piaţă, monetare, a capitalului uman, în cele două variante ale sale descrise mai sus şi utilizate de economişti în abordările timpurii ale capitalului uman.
Starea de sănătate ridică şi ea probleme de definire şi măsurare. Nici economia, nici sociologia nu au produs măsuri directe ale stării de sănătate, ci fie aprecieri subiective ale indivizilor, fie măsuri monetare ale cheltuielilor pentru îngrijirea medicală. Capitalul biologic depinde, în mare măsură, de cel educaţional, studiile relevînd faptul că indivizii cei mai educaţi optează pentru servicii medicale de calitate sporită, selectînd alternativele cele mai adecvate pentru menţinerea sănătăţii în parametri optimi.
Atît cheltuielile pentru educaţie, cît şi cele cu sănătatea pot fi privite atît ca investiţie, cît şi drept consum. Problema delimitării graniţei între investiţie şi consum a preocupat, îndeosebi, economiştii (vezi), fără a conduce însă la un consens total. În general, s-a impus tratarea capitalului uman ca investiţie, abilităţile constituente ale capitalului uman putînd fi utilizate, practic, oricînd, în funcţie de mediul social şi economic în care indivizii se pot plasa la un anumit moment. Mai mult, investiţia este una continuă, ţintind fie dezvoltarea (cursurile de perfecţionare sau educaţia continuă, spre exemplu), fie menţinerea stocului de capital (consultaţiile medicale periodice, de exemplu).
La nivel macrosocial, capitalul uman este estimat prin agregarea stocurilor individuale de capital uman. O măsură comună constă în adunarea anilor sau nivelurilor şcolare parcurse de indivizi, şi, fie stabilirea ponderii populaţiei adulte care a parcurs fiecare nivel de şcolarizare, fie a mediei numărului de ani de şcoală parcurşi de populaţia adultă. În ceea ce priveşte starea de sănătate, măsurile macrosociale sunt mai dezvoltate decît cele la nivel individual, incluzînd, în plus, estimări privind incidenţa unor tipuri de boli infecţioase sau cronice.
Capitalul uman agregat la nivel naţional a fost utilizat, în special, pentru a caracteriza nivelul de dezvoltare al unei ţări, sau pentru a explica creşterea economică a acesteia. Una dintre explicaţiile frecvente pentru boom-ul economic din a doua jumătate al secolului XX al cîtorva ţări sud-est asiatice (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi Hong Kong, în special) constă în investiţiile masive în educaţie ale guvernelor şi cetăţenilor ţărilor în cauză (în 1999, 75% dintre absolvenţii de învăţămînt liceal din Coreea de Sud se înscriau pentru o formă de învăţămînt superior).
Legătura dintre capitalul uman şi sărăcie trece, la nivel macrosocial, prin relaţia mai sus menţionată. Pentru nivelul individual, al gospodăriilor, această legătură este exemplar ilustrată prin colecţia de articole scrise de şi publicate în 1993 sub numele de. Pe de o parte, starea de sănătate constituie o resursă esenţială pentru dezvoltarea individuală, în special pentru producerea de venit. Deprecierea stocului de sănătate al unui individ/gospodării conduce la diminuarea forţei de muncă, pe care actorul social în cauză o poate utiliza pentru a-şi satisface necesităţile. Pe de altă parte, capitalul educaţional ridicat presupune o valoare mai ridicată a forţei de muncă, datorată productivităţii sporite, implicînd o plată mai ridicată în cazul vinderii acesteia (salariul reflectă, în general, productivitatea marginală a muncii, care creşte odată cu gradul de educaţie, după cum demonstrează teoria capitalului uman). În plus, un nivel de instrucţie mai ridicat presupune şi o mai mare flexibilitate în adaptarea la condiţiile specifice de pe piaţa muncii, contribuind la evitarea riscului şomajului.
În al doilea rînd, sărăcia poate determina degradarea stocului de capital uman, obstrucţionînd cheltuielile de întreţinere şi dezvoltare ale acestuia (lipsa de resurse economice este asociată cu imposibilitatea cumpărării de servicii de sănătate şi educaţionale). Astfel, se poate intra într-un cerc vicios generator de sărăcie permanentă.
În al treilea rînd, aşa cum notează 1999), decalajul dintre salariile celor mai educaţi salariaţi (în continuă creştere) şi cele ale angajaţilor mai puţin şcoliţi (şi din ce în ce mai prost plătiţi) este în continuă creştere, generînd niveluri din ce în ce mai ridicate ale inegalităţii, cu efecte negative în ceea ce priveşte cronicizarea sărăciei. vede ca pe o necesitate îmbunătăţirea abilităţilor şi a celor mai puţin calificaţi şi argumentează asupra importanţei dezvoltării capitalului educaţional ca modalitate de prevenire a sărăcirii, prin eficientizarea sistemelor de învăţămînt, dar mai ales prin investiţii în formarea continuă a indivizilor.
În mod asemănător, (1999) construieşte un model al salariatului ca investitor în capitalul uman (educaţional). El notează că în ultimii ani numărul locurilor de muncă înalt specializate a crescut la toate nivelurile de educaţie, în detrimentul muncilor necalificate, slab specializate, precum şi a managerilor de pe niveluri inferioare (maiştrii, şefii de echipă etc.). Investiţia în educaţia continuă apare, astfel, ca o prioritate pentru indivizi şi o asigurare în faţa riscurilor şomajului şi sărăciei. Pe de altă parte, companiile pot obţine un profit superior investind, mai degrabă, în educaţia propriilor angajaţi decît în mărirea stocului de capital economic. Efectele în planul productivităţii muncii se văd imediat, salariaţii devenind mai creativi şi, avînd o independenţă decizională crescută, pot reacţiona mai eficient, cu soluţii optime în situaţii noi şi neaşteptate.
Interesul deosebit pentru investirea în capital uman este reflectat şi de preocuparea constantă a OECD de a sprijini creşterea economică, prin programe de dezvoltare a capitalului educaţional. Studiile cros-naţionale raportate pentru ţările OECD arată că, la nivel individual, rata profitului investirii în educaţie este mai ridicată pentru absolvenţii de învăţămînt superior decît pentru cei de liceu. În acelaşi timp, probabilitatea şomajului şi a sărăciei se diminuează odată cu creşterea gradului de instruire. La nivel macrosocial, rata profitului investirii în învăţămîntul secundar depăşeşte, în general, rata profitului capitalului utilizat în afaceri (activităţi de producţie sau comerciale), în timp ce beneficiile rezultate din investirea în învăţămîntul terţiar se plasează la niveluri similare cu rata profitului capitalului investit în activităţi comerciale sau de producţie.
Guvernele joacă, fără îndoială, rolul central în direcţionarea formării şi dezvoltării capitalului uman. Bugetele publice sunt în general principalii finanţatori, dar cheltuielile private, ale gospodăriilor şi firmelor, sunt şi ele destul de importante. Beneficiarii dezvoltării capitalului uman sunt, deopotrivă, indivizii, firmele şi societatea. Investirea în capital uman, ca decizie politică cu importante efecte distribuţionale şi de creştere, este condiţionată de toate aceste aspecte. Ea presupune cinci tipuri de opţiuni majore (OECD, 1998: 92–95): decizia asupra nivelului optim de investire, pentru societatea în cauză şi membrii săi; modul de repartizare a costurilor între bugetul public, gospodării şi firme/organizaţii, toate părţi beneficiare ale investiţiei; alocarea optimă a resurselor rare (precum accesul în învăţămîntul superior sau la cel preşcolar, accesul la îngrijire medicală etc.), dată fiind inegalitatea distribuirii beneficiilor; asigurarea echităţii în ceea ce priveşte distribuţia beneficiilor investirii în capital uman; stabilirea procedurilor de monitorizare, măsurare, evaluare şi asumare a responsabilităţii pentru rezultatele investiţiei pe termen scurt, mediu şi lung. Metodele de stimulare a investiţiilor gospodăriilor şi firmelor în capital uman au în vedere, printre altele, informarea acestora asupra beneficiilor investiţiei, reduceri de taxe şi impozite pentru costurile dezvoltării capitalului uman, recunoaşterea diplomelor obţinute prin urmarea cursurilor de scurtă durată sau a învăţămîntului deschis, impunerea transparenţei pe piaţa muncii, astfel încît să fie evidentă legătura dintre educaţie şi cunoştinţe – pe de o parte – şi salarii, de cealaltă (OECD, 1996: 82–84).
O ultimă temă, adeseori abordată în literatura dedicată capitalului uman, este cea a migraţiei. Indivizii care iau decizia de a migra sunt în general mai bogaţi în capital uman, iar mişcarea lor migratorie este dinspre zonele sărace către cele dezvoltate. Aceasta afectează direct stocurile de capital uman la nivel comunitar, putînd induce discrepanţe accentuate de la o colectivitate la alta, în cadrul aceleaşi societăţi sau între societăţi diferite. Astfel de inegalităţi au, pe termen lung, efecte în planul dezvoltării colectivităţilor sau societăţilor în cauză şi pot conduce la segregări. Decizia de investire în capitalul uman, la nivel macro- şi mezo-social, poate fi orientată către descurajarea migraţiei indivizilor cu educaţie peste medie, din zonele sărace în capital educaţional, concomitent cu investiţii în consolidarea capitalului uman local. Alternativa poate fi una de menţinere a decalajelor. Mai mult, în unele cazuri, migraţia indivizilor bogaţi în capital uman (atît educaţie cît şi stare de sănătate) poate fi o soluţie, în cazul unor zone sărace în resurse şi reprezentate ca neavînd şanse de dezvoltare, din motive independente de voinţa umană. Plecarea masivă a indivizilor mai educaţi şi a tinerilor (cu o forţă de muncă superioară) poate conduce la disoluţia acestor comunităţi sărace, în timp ce migranţii pot obţine acces la condiţii de mediu social şi natural superioare.
În Romînia, atrage atenţia mai ales studiul lui Dumitru Sandu asupra locului capitalului uman în dezvoltarea regională (1997). Demersul este realizat la nivel agregat (unitatea de referinţă este localitatea, respectiv judeţul). Opţiunea metodologică implică definirea a trei elemente ale capitalului uman: „capitalul educaţional” (formal), „capitalul sanitar”, „mediul de comunicare”. Prima componentă este măsurată prin ponderea absolvenţilor de liceu, facultate sau şcoli postliceale în populaţia de peste 12 ani din localitate. Capitalul sanitar are drept indicator rata mortalităţii infantile. Al treilea element, „mediul de comunicare” reflectă accesul comunităţii la informaţie venită prin canale formale, fiind calculat ca scor factorial cu indicatorii: abonamente TV, abonamente la posturi telefonice, scrisori expediate din judeţ, toţi relativizaţi prin raportare la 1000 de locuitori. Analiza relevă corelaţii puternice la nivel judeţean între cei trei indicatori, ca şi între capitalul uman (scor factorial explicînd variaţia celor trei indicatori descrişi mai sus) şi indicatorii resurselor materiale.
2. Capitalul uman – Indicatori agregaţi: Romînia în context european
2.1. Starea de sănătate
La nivel agregat, pot fi utilizaţi numeroşi indicatori pentru a caracteriza starea de sănătate a unui grup, comunităţi sau societăţi. Cei mai des întîlniţi în statisticile internaţionale sunt legaţi de speranţa de viaţă, mortalitatea pe grupe de vîrstă, precum şi incidenţa unor boli, de regulă cele asociate cu sărăcia (tuberculoza) sau cu epidemiile contemporane (HIV/SIDA, SARS etc.). Speranţa de viaţă reflectă, destul de fidel, efectul îngrijirii medicale acumulate de-a lungul mai multor generaţii, depinzînd de un complex de factori legaţi de dezvoltarea economică, nivelul de trai, tradiţiile culturale în ceea ce priveşte tratamentul medical etc. Mortalitatea infantilă şi cea înregistrată la vîrste mici (sub 5 ani) reprezintă indicatori consistenţi pentru nivelul curent, reflectînd în ce măsură îngrijirea medicală la care majoritatea populaţiei are acces asigură o stare de sănătate bună. Incidenţa bolilor are acelaşi sens, însă este puternic expusă la influenţa unor factori conjuncturali, precum prezenţa unei epidemii în vecinătate.
Din punct de vedere al speranţei medii de viaţă la naştere, este interesant de observat că, la începutul mileniului III, nici una dintre ţările ex-comuniste nu înregistra un scor mai bun decît Portugalia şi Irlanda, cele care cunoşteau performanţele cele mai reduse din Europa de Vest (Tabelul nr. 1). Romînia nu depăşea ca speranţă de viaţă decît ţările caucaziene şi slave din fosta URSS, Moldova, Albania şi Turcia. 
Datele sunt similare în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă şi cea înregistrată la vîrste fragede. În ţările Europei de Vest, ratele sunt de aproape două ori mai mici decît în fostul lagăr comunist, iar în ţările ex-sovietice slave, în Caucaz, în Moldova, Albania, Romînia şi Turcia, lucrurile stau şi mai rău. Romînia prezintă rate ale mortalităţii infantile şi la vîrste fragede mai ridicate decît oriunde în Europa, exceptînd Albania şi Turcia (probabil că în aceste ţări îşi face puternic simţită prezenţa tradiţia culturală musulmană, reticentă la mijloacele moderne de tratare a sănătăţii).

2.2. Educaţia formală şi abilităţile
Un prim indicator al stocului de educaţie acumulat este ponderea populaţiei cu studii superioare. În ultimul secol, aceasta a crescut constant, simultan cu specializarea rolurilor economice şi a creşterii autonomiei indivizilor în cadrul organizaţiilor, susţinînd şi fiind susţinută de progresul tehnologic şi de creşterea productivităţii muncii. În ţările Europei de Vest, cu cîteva excepţii (Italia şi Portugalia, mai ales), ponderea populaţiei de vîrstă activă care a absolvit cel puţin o formă de învăţămînt superior tinde să se plaseze între 20 şi 30%. Ţările ex-comuniste urmează un model diferit, cu investiţii în capital educaţional mai reduse de-a lungul timpului, dar şi afectate de migraţia importantă a absolvenţilor de învăţămînt superior către Europa de Vest şi America de Nord.
Figura nr. 1
Distribuţia ţărilor europene, în funcţie de participarea la forme terţiare de educaţie

Şi investiţia curentă în educaţia superioară prezintă, în linii mari, aceeaşi diviziune geografică. În Europa de Vest, norma tinde să devină absolvirea unei forme de pregătire postliceală, de preferinţă de tip universitar, în timp ce în ţările postcomuniste, modelul este încă cel de a încheia pregătirea formală o dată cu ciclul secundar superior. O importanţă mai accentuată educaţiei superioare continuă să fie acordată în ţările sovietice slave şi în cele baltice, reproducînd, în linii mari, diviziunea internaţională a muncii promovată de URSS încă din timpul lui Stalin.
Figura nr. 2
Investiţia în capital educaţional superior, în funcţie de capitalul educaţional acumulat, în ţările Europei

Surse: vezi Tabelul nr. 1 şi Figura nr. 1. Coeficientul de corelaţie R=0,590. Eliminînd cei trei outlieri (Letonia, Cipru, Luxemburg), R = 0,797.
Relaţia puternică dintre investiţia în capital educaţional şi stocul existent la nivel naţional este reprodusă şi pentru componente ale capitalului educaţional nesancţionate formal. Este cazul utilizării calculatorului, manifestare a abilităţilor de integrare în lumea contemporană. Nu dispun de date comparative privind familiarizarea cu utilizarea calculatorului. Există însă date privind un estimator important, şi anume, accesul şi utilizarea Internetului. Indicatorul, propus de Hollander (2003), combină accesul persoanelor particulare la Internet, cu utilizarea acestui mijloc de comunicare de către firmele mici. Aceasta presupune două lucruri: prezenţa calculatorului şi capacitatea de a îl utiliza, cel puţin pentru comunicare. Aparent, sunt excluşi automat din calcul indivizii săraci, care nu îşi permit un computer, dar care ştiu să îl utilizeze, precum şi cei care, deşi au un computer, nu au acces la Internet. Introducerea în calcul a utilizării Internetului de către firmele mici rezolvă parţial aceste probleme, indicele rezultat dovedindu-se consistent în ceea ce priveşte corelaţia cu indicatorii capitalului educaţional formal. Studiul variaţiei accesului/utilizării Internetului relevă din nou diferenţele Est-Vest şi pe cele observate în interiorul spaţiului ex-comunist. Acelaşi lucru se petrece şi cu nivelul investiţiilor în tehnologia informatică şi a comunicării (ICT) raportate la PIB. Utilizarea Internetului şi investiţiile în ICT scad în Europa, de la Nord la Sud şi de la Vest la Est. Excepţia o face un grup de 4 ţări ex-comuniste (Cehia, Ungaria, Estonia şi Lituania), care, în ciuda unui index mic al utilizării Internetului, investesc masiv în dezvoltarea ICT. 
Diferenţele dintre Romînia şi restul Europei apar şi în ceea ce priveşte performanţele sistemelor de învăţămînt primar şi gimnazial, indicator nu doar cantitativ, ci mai ales calitativ al capitalului educaţional viitor. Începînd cu anii ’90, practica înregistrării periodice a informaţiei comparative, privind rezultatele medii ale sistemelor educaţionale a început să fie din ce în ce mai prezentă în lume. Un proiect al a iniţiat anchetele denumite generic, colectînd în 1994–1995, şi apoi în 1999, informaţii privind capacitatea de a utiliza cunoştinţe de matematică şi ştiinţe (biologie, geografie, chimie etc.) a elevilor din anul terminal al ciclului de învăţămînt secundar inferior (gimnaziu), ultimul obligatoriu pentru majoritatea ţărilor incluse în analiză. Datele culese au exploatat modul de răspuns la o baterie standardizată de teste-grilă aplicată unor eşantioane de elevi, reprezentative pentru fiecare ţară în parte. Rezultatele indică performanţe medii mai ridicate pentru ţările dezvoltate, Europa, Asia de Sud-Est şi America de Nord prezentînd sisteme de învăţămînt mai performante din acest punct de vedere (vezi Figura nr. 3).
Romînia s-a plasat constant sub media internaţională, atît la matematică, cît şi la ştiinţe, şi în 1995 şi în 1999. Dintre ţările europene testate, doar Macedonia şi Turcia au înregistrat, în 1999, rezultate (statistic semnificative) mai slabe, Moldova plasîndu-se la acelaşi nivel. Valul din 1995 situa Romînia la acelaşi nivel cu Lituania, Cipru, Spania şi Grecia, şi mai bine decît Portugalia.
Un studiu similar şi-a propus, în 2001, testarea abilităţilor de a citi a elevilor din clasa a IV-a, ultima a ciclului primar (Mullis ş.a., 2003). Dintre cele 35 de ţări incluse în analiză (multe diferite de cele studiate în cadrul TIMSS), Romînia s-a clasat pe locul 22, tot în a doua jumătate, dar mai bine decît alte ţări europene, precum Slovenia, Norvegia, Cipru, Moldova, Turcia şi Macedonia. Rezultatele obţinute în cadrul celor două anchete – TIMSS’99 şi PIRLS 2001 – sunt strîns corelate la nivel de ţară, indicînd validitatea testelor folosite, dar şi stabilitatea (inerţia) în timp a performanţei sistemelor educaţionale. 
Figura nr. 3
Performanţa sistemelor educaţionale din diferite ţări ale lumii (1999)

Sursa: TIMSS’99, conform Mullis ş.a (2000), Martin ş.a. (2000). Coeficientul de corelaţie R = 0,955.

Un alt sondaj de opinie, realizat în 350 de şcoli din Romînia (Reforma curriculară, CEDU 2000+, mai 2001) aduce informaţie suplimentară asupra calităţii învăţămîntului din Romînia. Au fost investigate reprezentările profesorilor care predau la clasa a VIII-a, ultima a învăţămîntului obligatoriu, asupra elevilor din şcoala respectivă. Datele sugerează că, în conformitatea cu ceea ce cred cei 3 496 de profesori chestionaţi, în medie, 5% din elevii claselor a VIII-a nu puteau citi cursiv un text la prima vedere, 7% nu puteau reda ideile principale dintr-un text citit la prima vedere, 5% nu puteau să aplice un calcul aritmetic elementar, iar 6% nu puteau să scrie relativ corect după dictare. Am utilizat eşantionul ponderat pentru a asigura reprezentativitatea pe tipuri de şcoli şi distribuţie geografică, şi am tratat non-răspunsurile numeroase – aproape jumătate din respondenţi – drept răspunsuri cu 0% la fiecare întrebare în parte. Omiţînd aceste nonrăspunsuri, cifrele estimate cresc la 12, 19, 14 şi, respectiv, 15%. Indiferent de modul în care am produce estimările cu pricina, cifra indică o performanţă redusă a sistemului de învăţămînt obligatoriu din Romînia.
Privind comparativ stocurile de capital educaţional, investiţia umană în dezvoltarea acestuia şi calitatea sistemelor educaţionale în Europa, se desprind cîteva concluzii simple, legate mai ales de avansul cantitativ luat de statele vestice, care tinde să se mărească, dar şi de faptul că, din punct de vedere calitativ, diferenţele nu sunt extrem de importante: Chiar dacă mai puţini, absolvenţii de învăţămînt superior din Est prezintă premisele date de educaţia primară şi gimnazială pentru a fi la fel de performanţi pecum cei din Vest. Excepţiile sunt, în principal, Turcia, Albania, Romînia şi Macedonia, mai înapoiate atît ca pondere a deţinătorilor de diplome universitare şi ca tendinţă de creştere a numărului acestora, cît şi calitativ, ca performanţă a sistemului educaţional primar şi gimnazial.
Relaţia între educaţie, sănătate şi resursele materiale
Indiferent de paradigma adoptată, la nivel agregat, relaţia între indicatorii capitalului uman şi cei ai resurselor materiale este una uşor de susţinut teoretic şi empiric. Prezenţa unei resurse umane bine educate şi cu o formă fizică (sănătate) mai bună determină o productivitate ridicată a muncii, o mai bună organizare a activităţii economice, o producţie mai ridicată, venituri superioare. Acestea, la rîndul lor, permit noi investiţii în educaţie şi sănătate, determinînd producerea unei resurse umane mai bine educate şi mai sănătoase. Pe de altă parte, indivizi mai sănătoşi vor avea posibilităţi mai mari de a se educa, în timp ce indivizi mai educaţi vor fi mai capabili şi mai dispuşi să prevină bolile şi să îşi îngrijească sănătatea.
Am investigat, la nivel agregat, legătura dintre cei cîţiva indicatori ai stării de sănătate şi nivelului de educaţie studiaţi, atît prin prisma relaţiilor dintre ei, cît şi a celor cu produsul intern brut pe locuitor, exprimat în preţuri comparabile (la paritatea puterii de cumpărare). Acest din urmă indicator oferă o bună imagine a nivelului de dezvoltare economică a societăţii în cauză. Corelaţiile observate la nivelul setului de ţări europene sunt prezentate în Tabelul nr. 2.
Relaţiile sunt relativ puternice. Resursele materiale corelează pozitiv, atît cu educaţia cît şi cu starea de sănătate. Modelul cunoaşte puţine cazuri atipice, legate în principal de educaţie. În primul rînd este Luxemburgul, mai ales datorită dimensiunilor reduse, a poziţionării în inima Europei de Vest (ceea ce facilitează o migraţie ridicată), şi a statutului de paradis fiscal. Ponderea populaţiei cu studii superioare, ca şi numărul studenţilor este aici mult mai mic decît ar fi de aşteptat, dată fiind puterea economică a cetăţenilor ducatului. Numai că populaţia este extrem de redusă numeric (în jurul a 300 000 de locuitori) şi relativ îmbătrînită. Ducatul nu atrage mulţi intelectuali, nefiind un centru de cunoaştere. Irlanda cunoaşte o situaţie diferită. Cu un ritm de creştere extrem de ridicat după integrarea în UE, ţara investeşte mult în capitalul educaţional, avînd o rată de participare la educaţia terţiară mult mai ridicată decît ar fi fost de aşteptat, dat fiind nivelul produsului intern brut. Letonia, la rîndul ei, are un comportament atipic în ceea ce priveşte ponderea ridicată a populaţiei ce a absolvit forme terţiare de educaţie. În fine, Turcia, dată fiind poziţia femeii în tradiţia musulmană, prezintă niveluri mai ridicate decît s-ar putea aştepta, în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă şi la vîrste mici.

În ansamblul său, matricea de corelaţii descrisă în Tabelul nr. 2 sugerează că, la nivel agregat, există o strînsă legătură între dezvoltarea economică şi resursele de capital uman. Indicatorii folosiţi provin din ani diferiţi: cei legaţi de educaţie, din 2001 (cu unele excepţii, vezi Tabelul nr. 1), ca şi speranţa de viaţă şi GDP/capita, în timp ce ratele de mortalitate sunt calculate pentru 1998. Dată fiind însă stabilitatea în timp a variabilelor în cauză, analiza poate fi realizată ca şi cum ar fi vorba de înregistrări simultane, fără a afecta prea mult acurateţea interpretării. Rezultă de aici, date fiind corelaţiile destul de puternice raportate, o anumită simultaneitate în dezvoltare pentru dimensiunea economică şi cea a capitalului uman. Cele două atribute ale societăţilor europene variază împreună. Societăţile mai bogate sunt mai educate şi au cetăţeni mai sănătoşi, societăţile mai bine educate sunt mai înstărite şi prezintă o stare de sănătate mai bună etc.
3. Capitalul uman în Romînia – nivelul individual
Relaţia de covarianţă se menţine şi la nivel individual, cel puţin în privinţa educaţiei şi a veniturilor: europenii mai bine instruiţi tind să cîştige mai bine (Tabelul nr. 3). Asocierea nu este deosebit de puternică. Există, în mod evident, şi indivizi bine instruiţi care cîştigă prost, dar şi oameni fără studii care cîştigă foarte bine. Sunt o mulţime de factori care intervin aici: vîrsta (de regulă, la acelaşi nivel de educaţie, cei mai tineri cîştigă mai puţin decît cei mai în vîrstă), averi moştenite, abilităţi existente dincolo de educaţia formală (vezi, de exemplu, cazul fotbaliştilor de top sau cel al unor antreprenori), inechităţi distribuţionale, furtul etc. Pe ansamblu însă, nivelul de instrucţie şi nivelul veniturilor sunt bine relaţionate. Am subliniat în Tabelul nr. 3, pentru fiecare nivel de educaţie (pentru fiecare rînd în parte), primele 2–3 categorii modale (decilele de venit cele mai frecvente pentru rîndul în cauză). Trendul crescător astfel descris grafic confirmă cele afirmate mai sus, fiind susţinut şi de testele statistice.
Aceeaşi relaţie poate fi sesizată şi în Romînia (Tabelul nr. 4). Pe măsură ce indivizii sunt mai bine instruiţi, nivelul mediu al veniturilor creşte. Reciproc, indivizii cu venituri mai mari este de aşteptat să deţină mai multe diplome certificînd educaţia formală. Există şi în acest caz multe excepţii. De pildă cel mai ridicat venit din eşantionul utilizat a fost declarat de un absolvent de liceu: 35 de milioane de lei lunar. Grupurile date de nivelul de educaţie nu sunt, astfel, foarte omogene în ceea ce priveşte veniturile. Interesant este însă faptul că neomogenitatea afectează, în primul rînd, categoriile care au un nivel de instruire mai scăzut, fiind mai redusă pentru cei cu studii postliceale şi universitare (vezi valorile coeficientului de variaţie). Excepţiile în ceea ce priveşte cîştigurile ridicate apar, de altfel, mai frecvent în rîndul celor mai puţin educaţi, fără a ocoli totuşi nici unul dintre grupuri. Chiar şi fără a exclude aceste cazuri atipice, diferenţele dintre grupuri sunt semnificative statistic între primele şi ultimele nivele de instrucţie (vezi nota de sub tabel). Eliminînd din analiză aceşti outlieri (între 5 şi 10 cazuri pentru fiecare categorie de educaţie formală), diferenţele apar a fi semnificative între toate perechile de categorii, fiind de aşteptat să poată fi regăsite şi la nivelul întregii populaţii. 
Decalajele de venit şi de capital uman (educaţie, sănătate şi abilităţi) se reproduc şi în plan regional şi chiar comunitar (vezi şi Sandu, 1997, 1999:132–143). Judeţele mai sărace au, în general, o populaţie mai slab educată. Regiunile mai bogate sunt, de regulă, cele care atrag o forţă de muncă mai calificată, devenind astfel şi mai dispuse spre creştere şi tinzînd să devină şi mai bogate. Aşa cum remarcă Dumitru Sandu, judeţele cele mai bogate în capital uman sunt poziţionate în Transilvania şi nordul Munteniei – Timiş, Arad, Cluj, Sibiu, Braşov, Prahova, Argeş şi Bucureşti, în timp ce, în Moldova, doar oraşul Galaţi se plasează puţin peste media naţională. Capitalul educaţional este concentrat, cu precădere, în aceleaşi judeţe, mai urbanizate, neagricole, dar şi principale centre universitare, ca şi în Iaşi şi Constanţa – şi ele centre universitare cu tradiţie.
La nivel individual este dificil de estimat starea de sănătate şi distribuţia ei în populaţie. Evaluările subiective globale („Cît de sănătos v-aţi simţit în ultima vreme…”) sunt, mai degrabă, circumstanţiale, sezoniere şi dificil de interpretat. Respondentul poate să se afle sau nu sub impactul unei epidemii locale recente, al unui accident neaşteptat, al impresiei produse de boala sau decesul unui prieten etc. sau poate pur şi simplu să sufere de ipohondrie, sau, la polul opus, de nepăsare faţă de sănătatea proprie. Pe de altă parte, informaţia de natură „obiectivă” este, practic, inaccesibilă. De aici, imposibilitatea de a analiza în mod satisfăcător, la nivel individual, relaţia dintre starea de sănătate şi orice alt atribut.
Există însă informaţie disponibilă despre măsura în care romînii posedă şi pot utiliza unele abilităţi utile în societăţile contemporane, precum stăpînirea altor limbi decît cea maternă şi a lucrului cu calculatorul. Conform datelor BOP-FSD, în octombrie 2003, aproximativ 42% dintre cetăţenii romîni aflaţi în Romînia cunoşteau cel puţin o limbă străină, un sfert dintre ei (cam 12% din populaţie) descurcîndu-se în două sau mai multe. Engleza şi franceza (14, respectiv 10% din populaţie) erau cele mai răspîndite dintre limbile cunoscute de populaţia Romîniei, care – acestea din urmă – nu erau însă vorbite în Romînia de grupuri etnice importante şi însuşite şi de celelalte naţionalităţi. Nivelul de cunoaştere era unul bun şi foarte bun în cazul limbilor romînă, maghiară, ţigănească şi germană vorbite de alte grupuri etnice decît cea de bază, slab, „cu dificultăţi” în ceea ce priveşte franceza şi rusa, respectiv mediu pentru engleză şi alte limbi.
Nu dispun de date cantitative comparative, însă nivelul de cunoaştere a limbilor străine în Romînia pare a fi unul mediu, în raport cu alte ţări europene. În comparaţie cu ţările nordice, sau cu cele din Benelux, ca şi cu Ungaria, Polonia, Slovenia sau Cehia, romînii vorbesc în mică măsură alte limbi. Totuşi, comparativ cu spaţiul sudic (Portugalia, Grecia) stăpînirea limbilor străine este similară. Mai mult, este probabil ca limbile nematerne să fie mai cunoscute în Romînia decît în ţările mai mari din Europa: Franţa, Germania, Italia, Anglia, Spania.
În ceea ce priveşte utilizarea calculatorului, 21% dintre romîni declarau, în octombrie 2003, că sunt familiarizaţi cu acesta (BOP-FSD). Nivelul mediu autoestimat („Ce notă v-aţi acorda la utilizarea calculatorului”) este de 6,69 pe o scală de la 1 – prost, la 10 – foarte bine. Utilizarea computerului de către cei ce o fac este relativ frecventă (aproximativ 16–17 zile pe lună, în medie). În scopuri de comunicare, computerul este folosit, în medie, de utilizatori cam 11–12 zile pe lună (pentru e-mail şi Internet). Interesant este că utilizarea computerului are loc în egală măsură acasă sau în Internet Café, faţă de locul de muncă sau la şcoală. În mod similar, deprinderea abilităţilor de utilizare a avut loc doar în o treime din situaţii în şcoală, o altă treime din utilizatori fiind autodidacţi în acest sens, iar un alt sfert deprinzînd cunoştinţele necesare la serviciu, probabil, în bună măsură, tot singuri. Cifrele sunt mai scăzute decît faţă de vestul Europei, şi chiar faţă de majoritatea ţărilor foste comuniste deja integrate în Uniunea Europeană, dar mai ridicate faţă de spaţiul ex-sovietic slav şi ţările din fosta Iugoslavie afectate de război.
Aşa cum era de aşteptat prin ipotezele formulate, atît utilizarea calculatorului cît şi cunoaşterea limbilor străine sunt abilităţi stăpînite în mai mare măsură de cei cu un nivel de educaţie mai ridicat, de locuitorii din oraşe, din judeţele mai dezvoltate, de tineri, de bărbaţi, de cei cu venituri mai ridicate.
4. Concluzii
Am discutat în secţiunile anterioare despre structura şi nivelul capitalului uman, căutînd să poziţionez Romînia în contextul european. Am arătat că nivelul educaţiei şi al stării de sănătate, ca şi abilităţile, precum utilizarea calculatorului sau cunoaşterea limbilor străine, prezintă niveluri mai reduse în Romînia, ţară săracă, în comparaţie cu restul Europei, nu doar material, ci şi din punctul de vedere al capitalului uman.
Mai mult decît atît, investiţia societăţii în dezvoltarea resurselor umane este şi ea mai redusă decît în alte părţi ale Europei, atît din punct de vedere cantitativ, cît şi calitativ.
Pe de altă parte, capitalul uman reprezintă unul dintre motoarele dezvoltării, atît la nivel social şi comunitar, cît şi la nivel individual. De aici, în contextul în care investiţia indivizilor în educaţie superioară este redusă, reprezentînd un act mai puţin frecvent decît în alte ţări, dar şi redus ca frecvenţă în ansamblul societăţii romîneşti, o strategie axată pe dezvoltarea capitalului educaţional constituie atît o atitudine de adaptare activă, orientată spre creştere, cît şi un act riscant, orientat spre dezvoltarea pe căi mai puţin „bătute”.
Capitalul educaţional, starea de sănătate şi veniturile curente sunt puternic intercorelate, atît la nivel individual cît şi agregat. Capitalul uman şi resursele economice fac, astfel, parte din aceeaşi sferă a dezvoltării, nivelurile lor fiind, în bună măsură, interdependente. Concluzia vine în aparentă contradicţie cu credinţa răspîndită în societatea romînească, că educaţia şi nivelul de calificare nu au nici o legătură cu veniturile obţinute (vezi şi Voicu, 2001, Jigău, 2000, pentru exemple empirice în acest sens). Este probabil ca, la acelaşi nivel de calificare, alte criterii decît cel al competenţei să intervină în selecţia şi recompensarea angajaţilor. Este cazul relaţiilor sociale, extrem de active şi utile în societatea romînească, dar şi în întreaga lume postcomunistă. Circulaţia extinsă a acestor exemple, considerate anormale, dar practicate pe scară largă, în virtutea dublei morale, existenţa lor cu o frecvenţă destul de importantă, contribuie însă la neîncrederea în sistemul educaţional, ca şi la migraţia destul de intensă a absolvenţilor de învăţămînt superior, înregistrată în Romînia începînd cu a doua jumătate a anilor ’90 (vezi Voicu şi Voicu, 2004). Se adaugă aici şi specializarea defectuoasă, faptul că destul de frecvent, poziţiile din organizaţii publice sau private nu sunt ocupate de posesori de diplome în specialitatea respectivă, în ciuda unei oferte de forţă de muncă destul de consistente cantitativ pe piaţa respectivă. Toate acestea contribuie la o lipsă de încredere în valenţele eficiente, din punct de vedere economic, ale investiţiei individuale în educaţie, adăugîndu-se la transformarea acesteia într-un act relativ „riscant”, prin faptul că nu este practicat măcar de o majoritate relativă.



Suport pentru programe şi grupuri sociale: niveluri de suport şi factori determinanţi
Mălina Voicu
Opţiunea pentru un tip de regim al bunăstării nu implică doar suportul pentru „un stat mare” sau „un stat mic” în furnizarea bunăstării, ci şi preferinţa pentru un anumit mod de alocare a resurselor, pe programe şi categorii de beneficiari. Un regim generos de tip social-democrat este caracterizat, printre altele, de preferinţa pentru programe sociale cu caracter universal, la care accesul se face în baza cetăţeniei şi de care pot să profite majoritatea cetăţenilor, în timp ce regimurile liberale optează, mai degrabă, pentru beneficii adresate grupurilor în nevoie, la care accesul se face pe baza testării mijloacelor. O altă alegere importantă pentru profilul politicilor sociale rezidă în selectarea grupurilor care trebuie ajutate de către societate şi a modului în care li se acordă sprijinul de care au nevoie. În timp ce statul bunăstării rezidualist alege grupuri-ţintă de persoane aflate în nevoie, statul bunăstării universalist oferă o serie de beneficii şi servicii la care poate să aibă oricine acces, nu doar o minoritate avînd nevoie de sprijin suplimentar.
Întrucît resursele destinate bunăstării de care dispune o societate sunt limitate, finanţarea suplimentară a unui domeniu social sau a altuia, sau ajutorul acordat unui grup-ţintă se dovedesc a fi nişte opţiuni importante pentru profilul politicilor sociale şi pentru legitimitatea regimului bunăstării. A finanţa un program care nu se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei poate să determine scăderea suportului pentru regimul bunăstării, deoarece populaţia poate să considere că banii publici se cheltuie ineficient. Pe de altă parte, există o serie de programe care, chiar dacă nu sunt susţinute de cea mai mare parte a cetăţenilor, sunt necesare pentru buna funcţionare a societăţii. O serie de studii semnalează suportul scăzut acordat de către populaţia statelor vest-europene pentru programele destinate şomerilor sau familiilor monoparentale ( Cu toate acestea însă, problemele cu care se confruntă aceste grupuri nu pot fi neglijate. În acest context, decidenţii politici trebuie să găsească o cale de mijloc, astfel încît să nu şubrezească legitimitatea regimului politic, dar nici să nu ignore problemele unor segmente de populaţie. 
Acest articol investighează suportul populaţiei Romîniei pentru anumite beneficii şi servicii şi pentru ajutarea grupurilor aflate în nevoie. Lucrarea îşi propune să răspundă la o serie de întrebări: se bucură toate programele sociale de un suport unitar din partea populaţiei, sau există domenii preferate şi domenii marginalizate? Există grupuri sociale al căror suport din partea societăţii este considerat legitim şi grupuri care se bucură de mai puţină susţinere? Care sunt factorii care determină un suport diferenţiat pentru programe şi grupuri sociale, aflate în nevoie?
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, p. 159–172, Bucureşti, 2004
Articolul este structurat în trei părţi. Prima parte este dedicată trecerii în revistă a referinţelor teoretice legate de subiectul investigat şi elaborării unui set de ipoteze, care urmează a fi testate pe baza datelor empirice. Cea de-a doua parte cuprinde analiza datelor şi o serie de comentarii pe marginea acestei analize. Ultima parte este destinată concluziilor.
1. Factori care influenţează suportul diferenţiat pentru programe sociale
Studiile realizate pînă în prezent, cu privire la suportul acordat de către populaţie diferitelor programe sociale, relevă faptul că există variaţii substanţiale în ceea ce priveşte susţinerea pentru anumite politici şi servicii (). Astfel, unele servicii şi beneficii sunt mai populare decît altele şi oamenii sunt chiar dispuşi să accepte cheltuieli bugetare suplimentare pentru finanţarea lor. Ca şi în cazul altor atitudini faţă de componentele sistemului de furnizare al bunăstării, şi suportul preferenţial acordat unor programe este influenţat de două serii de factori: interesul personal şi orientarea ideologică a persoanei (
Rolul jucat de interesul personal în influenţarea suportului pentru anumite beneficii şi servicii are o serie de implicaţii imediate. În primul rînd, dacă suportul faţă de un anumit program este influenţat de interesul personal, atunci programele care au un număr mare de beneficiari se vor bucura de un suport larg din partea populaţiei. Acest lucru a fost confirmat de o serie de cercetări, care subliniază faptul că suportul pentru un program depinde de clientela potenţială a acestuia şi cu cît aceasta este mai numeroasă, cu atît suportul va fi mai ridicat (Gevers, Gelissen, Arts, Mufels, 2000; Taylor-Gooby, 2001; Sanders, 1988; Andersen, Pettersen, Svallfors, Uusitalo, 1999). 
Deci, programele universale se bucură de suport mai mare, comparativ cu cele care se adresează unor minorităţi (...). Această afirmaţie este susţinută şi de rezultatelor unor studii, care pun în evidenţă susţinerea mare de care se bucură domenii precum educaţia, sănătatea sau pensiile, în comparaţie cu beneficii destinate unor minorităţi, cum ar fi şomerii, familiile monoparentale sau clienţii serviciilor de asistenţă socială ( Întrucît oricine este client potenţial al serviciilor de educaţie şi sănătate, şi cum toţi îmbătrînim, aceste domenii ale politicii sociale se bucură de susţinerea cea mai largă din partea populaţiei.
Conform tezei interesului personal, programele selective se vor bucura de suport mai ales din partea celor care beneficiază de ele. Clienţii programelor sociale vor avea o atitudine favorabilă faţă de beneficiile şi serviciile sociale pe care le primesc, nu numai în baza interesului personal, ci şi pentru faptul că sunt mai simpatetici faţă de cei care au nevoi similare cu ale lor Cei care primesc un beneficiu social de tip pensie, alocaţie pentru copii, ajutor de şomaj, ajutor social, vor fi mai suportivi faţă de cheltuielile destinate bunăstării şi faţă de cele ţintite către programul pe care îl folosesc. În plus, teza interesului personal susţine că „există o relaţie directă între poziţia unei persoane în structura socială şi atitudinile acesteia” (Gelissen, 2000, p. 288). Conform acestei presupoziţii, cei care au o poziţie bună în structura socială sunt mai puţin doritori să susţină programele sociale destinate categoriilor defavorizate. 
Pe de altă parte, suportul pentru programe selective, care se adresează unor categorii bine ţintite de persoane, mai este influenţat şi de alţi factori, nu numai de interesul personal. Faţă de programele la care accesul se face pe baza testării mijloacelor, poate să apară suspiciunea folosirii frauduloase şi abuzive a serviciului respectiv din partea clienţilor, fapt care scade suportul populaţiei faţă de aceste beneficii şi servicii (
Un alt element care poate să influenţeze suportul pentru un program social îl reprezintă meritul celor care sunt beneficiari potenţiali. Astfel că programele la care accesul se face în baza unor contribuţii prealabile se vor bucura de mai mult suport, comparativ cu cele în care beneficiul nu este plătit şi nu este considerat ca meritat de către populaţie (, 1975). Pensiile, care sunt beneficii contributorii, vor fi mai susţinute de către populaţie, în comparaţie cu asistenţa socială.
Situaţia economică personală joacă, de asemenea, un rol în preferinţa pentru cheltuieli generoase pentru bunăstare. Alt (1979) şi Shivo şi Uusitalo (1995) subliniază faptul că generozitatea scade în momentele de declin economic personal, oamenii fiind mai preocupaţi de propria lor stare materială şi mai puţin dispuşi să împartă resursele cu semenii lor. Implicaţia imediată, pentru suportul acordat diferitelor programe sociale, rezidă în faptul că indivizii vor fi mai puţin doritori să susţină programe şi cheltuieli bugetare de care nu beneficiază ei şi familiile lor, în mod direct.
Aşa cum arătam anterior, orientarea ideologică şi valorică a persoanei joacă şi ea un rol important în diferenţierea suportului pe tipuri de programe. Valorile reprezintă nucleul central al legitimităţii, aşa încît orientarea valorică va trasa direcţia pe care se vor structura ulterior atitudinile faţă de diferite componente ale sistemului de furnizare a bunăstării. Teza orientării ideologice susţine că atitudinile indivizilor sunt mediate de orientarea ideologică pe care o au, arată Gelissen (2000).
Pentru ideologia social-democrată, statul este principalul furnizor de bunăstare şi, implicit, de servicii sociale. Valorile fundamentale promovate sunt egalitatea de şanse şi solidaritatea socială, puse în practică printr-un stat al bunăstării instituţional, ce promovează un nivel al fiscalităţii ridicat şi se bazează, în principal, pe programe sociale cu caracter universalist, la care accesul se face în baza cetăţeniei şi nu a testării mijloacelor. Valoarea fundamentală pentru liberalism o reprezintă libertatea, iar proprietatea este garantul acesteia. În planul furnizării bunăstării, liberalismul optează pentru o implicare cît mai redusă a statului, pentru un nivel scăzut al taxării şi pentru asistenţă socială bazată pe testarea mijloacelor.
Dincolo de interesele personale, preferinţa individuală pentru servicii cu acces universal sau pentru programe ţintite spre anumite grupuri sociale depinde şi de orientarea valorică şi ideologică a persoanei. Cei care acordă prioritate libertăţii individuale sunt mai înclinaţi să susţină responsabilitatea individuală pentru bunăstare şi sunt mai suportivi faţă de serviciile sociale la care accesul se face pe baza testării mijloacelor. Persoanele care sunt mai ataşate de solidaritatea socială şi de egalitate sunt mai dispuse să susţină programe cu acces universal şi să considere că statul trebuie să vegheze pentru bunăstarea cetăţenilor săi.
Ce fel de programe sociale preferă romînii şi care sunt factorii care determină aceste preferinţe? Răspunsurile pe care mă aştept să le găsesc sunt următoarele:
1. Este de aşteptat ca şi în Romînia programele cu acces universal să se bucure de mai mare susţinere, în comparaţie cu cele de care beneficiază doar o minoritate. De asemenea, este de aşteptat ca programele destinate bătrînilor şi copiilor să fie agreate de populaţie, comparativ cu programele destinate altor grupuri, cum ar fi familiile monoparentale sau şomerii. 
2. Este probabil ca spaţiul atitudinilor de suport faţă de programe sociale să fie structurat pe două axe valorice: una care fundamentează suportul pentru servicii sociale universale şi cea de-a doua, care explică suportul pentru servicii sociale destinate unor grupuri speciale.
3. Mă aştept ca, atît interesul personal, cît şi orientarea ideologică să joace un rol în suportul pentru programe sociale. Este probabil ca suportul acordat serviciilor universale să fie în mai mare măsură influenţat de interesul personal, în timp ce susţinerea faţă de servicii de care beneficiază doar o minoritate să fie determinată preponderent de orientarea ideologică a persoanei.
4. Mă aştept ca suportul acordat programelor sociale să varieze şi în funcţie de starea economică autopercepută. Cu alte cuvinte, există probabil o asociere între satisfacţia faţă de propria situaţie economică şi nivelul de suport acordat cheltuielilor pentru programe sociale.
Pentru testarea acestor ipoteze voi folosi date ce provin din cercetările: „Percepţii asupra politicilor sociale şi sărăcie subiectivă”, realizată de ICCV, în colaborare cu Universitatea Bucureşti, în 1998 şi „Barometrul de Opinie Publică”, realizat la comanda Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, în octombrie 2003.
2. Suportul diferenţiat pentru programe sociale
În analiza datelor, referitoare la suportul diferit acordat serviciilor şi beneficiilor sociale, am luat în considerare două dimensiuni: suportul acordat programelor sociale, măsurat prin acceptarea suplimentării cheltuielilor bugetare destinate acestora, şi suportul acordat pentru sprijinirea anumitor categorii sociale.
Datele prezentate în Tabelul 1 indică faptul că populaţia Romîniei se dovedeşte a fi foarte suportivă faţă de toate programele sociale luate în considerare. Majoritatea covîrşitoarea a respondenţilor cred că statul ar trebui să cheltuie suplimentar pentru sănătate, învăţămînt, ajutarea familiilor cu copii, sprijinirea şomerilor, a persoanelor vîrstnice şi a săracilor. Pe de o parte, este vorba de o continuare a mentalităţii socialiste, a ceea ce (1999) numea cultura de bloc, care determină, mai degrabă, orientarea pe suportul guvernului, decît pe propriile forţe. Una dintre cauzele instituirii acestei atitudini o reprezintă faptul că, în comunism, furnizarea bunăstării era gestionată doar de stat. Statul era cel care organiza serviciile sociale, aşa că aşteptarea crescută faţă de stat în furnizarea acestor servicii poate fi considerată legitimă. Pe de altă parte, în condiţiile în care recesiunea economică a afectat larg societatea romînească şi oamenii au experimentat direct sau indirect sărăcia şi şomajul, era de aşteptat ca ei să fie mai suportivi faţă de programele sociale, care le servesc interesele. 
Deşi toate programele sociale luate în considerare se bucură de suport foarte mare din partea populaţiei, sprijinul acordat cheltuielilor destinate pentru şomeri şi pentru săraci este mai redus. Doar 51% dintre respondenţi sunt total de acord ca statul să cheltuie mai mult pentru săraci şi 59% acceptă fără rezerve cheltuieli bugetare crescute pentru şomeri. Deşi suportul pentru ajutarea acestor categorii este foarte mare, sunt, totuşi, mai puţin susţinute, comparativ cu sprijinul persoanelor vîrstnice. Se poate afirma, într-adevăr, că, pe fondul unui suport ridicat pentru toate categoriile de cheltuieli, se conturează o tendinţă de sprijin mai mare acordat programelor universale, cum sunt educaţia şi sănătatea, precum şi unor categorii ca vîrstnicii şi copiii.
Puşi în situaţia de a alege care categorii sociale ar trebui neapărat ajutate şi care nu necesită un ajutor obligatoriu, repondenţii confirmă tendinţa de suport crescut acordat vîrstnicilor (Graficul 1). O altă categorie care este considerată a necesita ajutor obligatoriu o reprezintă şomerii. Faptul poate fi explicat prin modelul de bunăstare pe care l-a promovat regimul comunist, şi anume, bunăstare bazată pe muncă. Cum în comunism toată lumea avea asigurat un loc de muncă, a ieşi de pe piaţa muncii putea fi considerat un semn de excluziune. Probabil că dorinţa crescută de a-i sprijini pe şomeri îşi are baza tocmai în necesitatea de a evita excluderea unei categorii care a devenit tot mai mare în anii tranziţiei. 
Totuşi, între răspunsul la prima întrebare: „Credeţi că statul ar trebui să cheltuie mai mult pentru ...” şi răspunsul la cea de-a doua întrebare: „Care grupuri credeţi că ar trebui neapărat ajutate de către stat...”, există o diferenţă. În timp ce în primul caz au prioritate educaţia, sănătatea şi vîrstnicii, în cel de-al doilea caz şomerii au prioritate în faţă altor categorii sociale. Diferenţa de răspuns se datorează formulării diferite a întrebărilor. Prima întrebare punea ajutorul acordat şomerilor în acelaşi plan cu suportul financiar pentru servicii universale, precum sănătatea şi educaţia, care se bucură, evident, de mai mult suport din partea populaţiei, aşa cum anticipam anterior. Cea de-a doua întrebare „îl forţează” pe repondent să aleagă dintre o serie de categorii sociale pe cei care necesită neapărat suport. În acest caz, nu mai este vorba de a combina sprijinul pentru şomeri cu nişte beneficii universale, ci cu ajutorul acordat tot unor grupuri-ţintă.
Graficul nr. 1
Grupuri care ar trebui ajutate de către stat

Sursa datelor: Percepţia politicilor sociale... 1998.
Suportul acordat pentru ajutarea celorlalte grupuri este relativ uniform, excepţie făcînd familiile monoparentale şi copiii neîngrijiţi de familie. De altfel, familiile monoparentale şi tinerii căsătoriţi sunt consideraţi a merita cel mai puţin ajutor din partea statului (Graficul 2). Se confirmă, astfel, ipoteza lansată, cea a suportului redus pentru ajutoarele acordate familiilor formate dintr-un singur părinte. În fapt, atitudinea populaţiei Romîniei este orientată într-o direcţie similară cu cea semnalată în studiile realizate în ţările vest-europene. Este vorba despre un suport crescut pentru ajutarea vîrstnicilor şi un refuz al sprijinului pentru familiile monoparentale, acestea suprapunîndu-se peste o atitudine deosebit de favorabilă creşterii cheltuielilor destinate bunăstării.
Graficul nr. 2
Grupuri care nu ar trebui ajutate de către stat

Sursa datelor: Percepţia politicilor sociale... 1998.
O a doua ipoteză formulată a fost legată de structurarea suportului pentru programe şi grupuri sociale, pe două axe: una a suportului pentru servicii universale şi pentru categorii legate de ciclurile vieţii (copii, vîrstnici), iar cea de-a doua, a sprijinului pentru programe focalizate şi pentru grupuri-ţintă. Practic, am plecat de la premisa că factorul latent care stă în spatele suportului pentru servicii universale este diferit de cel care fundamentează suportul pentru beneficii categoriale. Pentru testarea ipotezei, am utilizat analiza factorială, care a permis identificarea variabilelor latente căutate. 
Tabelele 2 şi 3 prezintă rezultatele analizelor factoriale, referitoare la atitudinile faţă de diferite programe sociale şi faţă de sprijinul acordat unor grupuri sociale. În ambele cazuri, analiza factorială a relevat existenţa unui singur factor, care explică variaţia variabilelor analizate. Este contrazisă ipoteza pe care am lansat-o cu privire la structura bidimensională a spaţiului atitudinal analizat. Atît atitudinea de suport faţă de anumite programe sociale, cît şi cea faţă de sprijinul acordat unor categorii sociale au în spatele lor doar un singur factor latent. Acest lucru se datorează suportului foarte ridicat pe care populaţia îl acordă atît tuturor programelor luate în considerare, cît şi tuturor grupurilor la care se face referire. Deşi există anumite variaţii în suportul pentru unele servicii şi categorii sociale, acestea sunt destul de reduse, acordul stabilindu-se în jurul faptului că sunt necesare cheltuieli crescute pentru toate serviciile sociale şi pentru ajutarea tuturor grupurilor aflate în nevoie. Toate atitudinile analizate au un determinant comun, care poate fi numit, în primul caz, suport pentru cheltuieli crescute pentru bunăstare, iar în cel de-al doilea caz, suport pentru ajutarea categoriilor aflate în nevoie. 
Ca o primă concluzie, se poate afirma că populaţia Romîniei acordă un suport crescut pentru programele sociale luate în discuţie (sănătate, educaţie, ajutorarea săracilor, şomerilor, vîrstnicilor, familiilor cu copii), precum şi pentru sprijinul acordat unor categorii sociale considerate în nevoie. Pe fondul suportului ridicat, există cîteva nuanţări, fiind observabilă o preferinţă pentru sprijinirea vîrstnicilor şi a şomerilor şi un refuz de ajutor acordat pentru familiile monoparentale şi pentru tinerii căsătoriţi. Acest fapt confirmă ipoteza lansată, a sprijinul acordat unor categorii considerate a merita suport şi a respingerii ajutorului pentru nişte grupuri care nu sunt considerate a „merita” sprijin. Spaţiul atitudinilor faţă de programe sociale şi grupuri aflate în nevoie este însă unul unidimensional şi nu bidimensional, aşa cum anticipam în ipoteze. 
3. Suport pentru grupurile aflate în nevoie – factori determinanţi
Un alt obiectiv al acestui capitol este identificarea factorilor care determină variaţiile de suport pentru grupurile care au nevoie de sprijin. Datele disponibile nu au permis şi determinarea factorilor care influenţează suportul pentru programe sociale, analiza limitîndu-se doar la grupurile care necesită ajutor.
Aşa cum am arătat anterior, analiza factorială a dus la identificarea unui singur factor responsabil de variaţia atitudinilor faţă de grupurile care necesită suport. Deoarece distribuţia acestui factor nu este normală, am folosit drept variabilă prezisă dorinţa respondentului de a acorda sprijin suplimentar pentru categoriile luate în considerare (persoane fără loc de muncă, persoane fără locuinţă, copii neîngrijiţi corespunzător de familie, copii abandonaţi de familie, bătrîni, persoane cu handicap, familii monoparentale, familii sărace, tineri căsătoriţi, familiile cu mulţi copii). Am construit o variabilă cu două categorii (dummy variable), în care respondentul primeşte scorul 1 dacă consideră necesar să se acorde ajutor suplimentar, măcar uneia dintre categoriile menţionate şi 0, dacă nu doreşte să se acorde ajutor suplimentar nici uneia dintre acestea. 
Modelul de analiză utilizat, pentru a determina factorii care influenţează suportul pentru ajutor acordat anumitor grupuri sociale, foloseşte drept predictori principali interesul personal şi orientarea ideologică. Ipoteza pe care intenţionez să o testez este cea a dublei determinări a atitudinii faţă de sprijinul acordat unor grupuri sociale, atît de către interesul personal, cît şi de către orientarea ideologică a persoanei.
Indicatorii, pentru interesul personal, introduşi în modelul de analiză sunt: autodefinirea ca sărac, folosit ca indicator pentru poziţia autopercepută a persoanei în sistemul de stratificare, numărul de copii sub 18 ani în gospodărie şi numărul de beneficiari de transferuri sociale (pensie şi ajutor de şomaj) în gospodărie, precum şi vîrsta persoanei. Este probabil ca cei care se percep ca fiind săraci să sprijine acordarea de beneficii sociale, deoarece unele dintre acestea sunt şi în folosul lor. De asemenea, cei care au copii minori in gospodărie vor avea interes in finanţarea unor programe destinate copiilor şi vor fi mai simpatetici faţă de beneficiarii altor programe. Cei în gospodăria cărora există persoane care beneficiază de transferuri, precum ajutorul de şomaj sau pensie, este de aşteptat să susţină acordarea de beneficii şi servicii pentru şomeri sau vîrstnici. Este probabil ca persoanele vîrstnice să fie mai suportive faţă de acordarea de beneficii unor grupuri-ţintă, mai ales dacă de unele dintre aceste beneficii profită şi ele.
Indicatorii folosiţi pentru orientarea ideologică a individului sunt: suportul pentru cheltuieli bugetare crescute, suportul pentru stat maximal în furnizarea bunăstării, suportul pentru inegalitate socială şi suport pentru creşterea impozitelor. Suportul pentru creşterea cheltuielilor bugetare, pentru stat maximal în furnizarea bunăstării, pentru creşterea impozitelor şi respingerea inegalităţii sociale sunt atitudini care ţin de o orientare ideologică spre stînga politică, respectiv spre social-democraţie. Aşa cum am arătat anterior, social-democraţia promovează accesul universal şi cît mai larg la servicii, şi solidaritatea socială. Este de aşteptat ca atitudinile care indică o orientare de stînga să se asocieze cu suportul pentru ajutarea grupurilor aflate în nevoie.
Un predictor suplimentar introdus în model a fost cel referitor la satisfacţia faţă de situaţia materială a gospodăriei. Introducerea acestui predictor s-a bazat pe premisa că persoanele care consideră că au o stare materială precară vor fi mai puţin suportive fată de creşterea cheltuielilor destinate altor grupuri. De asemenea, a mai fost folosit ca predictor satisfacţia faţă de activitatea instituţiilor statului, care reprezintă un indicator al mulţumirii pentru modul în care funcţionează sistemul de furnizare a bunăstării şi faţă de eficienţa acestuia. 
Voi prezenta, pe scurt, semnificaţia şi modul de construcţie al indicatorilor incluşi în modelul de regresie construit.
Variabila Suport pentru ajutoarea celor aflaţi în nevoie a fost construită ca dummy variable, categoria de referinţă incluzîndu-i pe cei care declară că doresc să se dea mai mult pentru ajutoarea persoanelor fără locuinţă, a persoanelor fără loc de muncă, a copiilor neîngrijiţi corespunzător, a copiilor abandonaţi de familie, a bătrînilor, a persoanelor cu handicap, a unui părinte care îşi creşte singur copii, a familiilor sărace, a tinerilor căsătoriţi şi a familiilor cu mulţi copii.
Variabila Suport pentru cheltuieli crescute pentru bunăstare este construită după formula, unde CHELT reprezintă scorul factorial calculat din răspunsurile la itemii: „Ţinînd cont că banii de care dispune statul sunt limitaţi, cărora dintre următoarele domenii ar trebui să li se dea mai mulţi bani, cărora mai puţini şi cărora sa nu li se dea deloc: Învăţămînt” / „Sănătate” / „Armată” / „Ordine publică” / „Construcţie de locuinţe” / „Subvenţionarea întreprinderilor de stat” / „Administraţie publică centrală” / „Alocaţii pentru copii” / Administraţie publică locală” / Cultură” / „Sport” / „Ajutor pentru săraci”, răspunsurile fiind măsurate pe o scală de la 1 la 4, unde 1 însemnă „să nu se dea deloc”, iar 4 „să se dea mai mult”. Analiza factorială a relevat existenţa unui singur factor care explică 22,8% din variaţia variabilelor, = 0,728.
Variabila Suport pentru stat maximal în furnizarea bunăstării şi în economie este construită ca scor factorial din răspunsurile la întrebările „Credeţi că statul trebuie să intervină în foarte mare măsură, în mare măsură, în mică măsură sau deloc în stabilirea preţurilor / reducerea şomajului / stabilirea cîştigurilor celor din sectorul privat / treburile localităţii în care locuiţi / planificarea activităţii economice / micşorarea diferenţelor dintre veniturile oamenilor / construcţia de locuinţe”, răspunsurile fiind măsurate pe o scală de la 1 la 4, unde 4 înseamnă „în foarte mare măsură”, iar 1 înseamnă „în foarte mică măsură”. Analiza factorială a relevat existenţa unui singur factor care explică 28% din variaţia variabilelor, = 0,809.
Variabila Satisfacţie faţă de activitatea instituţiilor statului este construită ca IOPD din răspunsul la itemii referitori la gradul de mulţumire faţă de activitatea Parlamentului, Guvernului, Preşedinţiei, Primăriei, Justiţiei şi Poliţiei. Indicele variază de la –100 la 100, unde –100 înseamnă nemulţumire maximă faţă de activitatea acestor instituţii, iar 100 mulţumire maximă faţă de activitatea lor. Analiza factorială a relevat existenţa unui singur factor (0,765, iar pentru Testul de sfericitate a lui explică 50,23% din variaţia variabilelor.
Variabila Satisfacţie faţă de situaţia familiei este construită din răspunsurile la întrebarea „Familia dvs. trăieşte, faţă de anul trecut, mult mai bine, mai bine, la fel, mai prost sau mult mai prost?”, măsurate pe o scală de la 1 la 5, unde 1 înseamnă mult mai bine şi 5 mult mai prost. 
Variabila Suport pentru inegalitatea socială este construită din răspunsurile la întrebarea „Diferenţele între venituri ar trebui să fie mai mici vs. Diferenţele între venituri ar trebui să fie mai mari”, unde răspunsurile sunt măsurate pe o scală de la 1 la 10, unde 1 înseamnă acord maxim pentru prima afirmaţie, iar 10 acord maxim pentru a doua afirmaţie.
Variabila Suport pentru plata impozitelor este construită ca scor factorial înmulţit cu –1, din răspunsurile la itemii: „Aţi accepta să plătiţi impozite mai mari dacă acestea ar fi folosite pentru: „sănătate” / „învăţămînt” / „apărarea ţării” / „poliţie” / „construcţie de locuinţe” / „alocaţii pentru copii” / „sport”, măsurate pe o scală de la 1 la 4, unde 1 înseamnă „cu siguranţă”, iar 4 înseamnă „în nici un caz”. Analiza factorială a relevat existenţa unui singur factor, care explică 57,2% din variaţia variabilelor, 0,862.
Autodefinirea ca sărac este un indice constituit din răspunsurile la întrebarea: „În orice societate, unii oameni se consideră bogaţi, alţii se consideră săraci. Avînd în vedere numerotarea de la 1 la 10, unde 1 înseamnă foarte sărac, iar 10 foarte bogat, dvs. unde vă situaţi?”.
Analiza de regresie logistică, prezentată în Tabelul 4, în care variabila dependentă a fost suportul pentru ajutorul categoriilor sociale aflate în nevoie, indică faptul că factorii de natură ideologică joacă un rol mai important în explicarea acestei atitudini, în comparaţie cu indicatorii interesului personal. Modelul de regresie logistică indică drept predictori principali ai suportului pentru ajutorul unor categorii considerate defavorizate: suportul faţă de cheltuieli bugetare crescute, suportul pentru stat maximal în furnizarea bunăstării, satisfacţia faţă de activitatea instituţiilor statului şi numărul de copii sub 18 ani în gospodărie. Practic, din setul de indicatori ai interesului personal, modelul de regresie reţine doar numărul de copii minori aflaţi în gospodărie. Practic, orientarea ideologică şi de valoare este cea care influenţează, în mod hotărîtor, suportul acordat grupurilor aflate în nevoie şi nu apartenenţa la aceste grupuri. 
În ipoteze anticipam existenţa a doi factori care structurează spaţiul atitudinilor faţă de grupurile care necesită suport şi influenţarea diferită a acestor factori de către interesul personal şi orientarea de valoare. Datele au relevat existenţa unui singur factor, care explică suportul pentru ajutorul acordat acestor grupuri. Dorinţa de a-i ajuta sau nu pe cei aflaţi în nevoie nu ţine, însă, de interesele personale ale celor intervievaţi, ci de valorile pe care aceştia le împărtăşesc.
4. Concluzii
Datele analizate relevă existenţa unui suport crescut pentru mai multe tipuri de cheltuieli sociale (sănătate, educaţie, ajutorarea unor grupuri aflate în nevoie) şi pentru mai multe grupuri de persoane aflate în situaţie de vulnerabilitate (vîrstnici, şomeri, familii sărace etc.). În ciuda nivelului ridicat al suportului, există şi anumite preferinţe în acordarea de ajutor grupurilor în nevoie. Sprijinul acordat vîrstnicilor şi şomerilor este considerat cel mai legitim de către populaţie, în timp ce familiile monoparentale şi tinerii căsătoriţi sunt percepuţi ca nemeritînd ajutor din partea statului.
Modelul atitudinal seamănă cu cel identificat de cercetările efectuate în ţările vest-europene, vîrstnicii fiind printre grupurile cele mai populare, iar familiile monoparentale fiind cel mai nepopular grup. Diferenţa rezidă în susţinerea măsurilor de suport pentru şomeri, de către populaţia Romîniei. Acest fapt poate fi explicat prin creşterea şomajului în timpul tranziţiei, astfel că tot mai mulţi oameni ajung să experimenteze, direct sau indirect, şomajul şi devin mai toleranţi şi mai suportivi faţă de cei care îşi pierd locul de muncă.
Pe baza rezultatelor oferite de datele empirice, se poate concluziona că populaţia consideră legitime cheltuielile destinate bunăstării, chiar dacă acestea se îndreaptă spre grupuri cu nevoi specifice, cum ar fi şomerii sau vîrstnicii. Există, practic, un rezervor de suport difuz pentru o politică generoasă, de oferire de beneficii universale (educaţie şi sănătate), precum şi pentru măsurile de protecţie a şomerilor şi persoanelor de vîrsta a treia.
Aşa cum anticipam în ipoteze, atît interesul personal, cît şi orientarea ideologică joacă un rol în influenţarea atitudinilor faţă de grupurile defavorizate, însă ideologia se dovedeşte a fi mai importantă. Rezultatele regresiei susţin faptul că, în Romînia, suportul pentru grupurile defavorizate se bazează, preponderent, pe orientarea ideologică a persoanelor şi în măsură foarte redusă pe interesul personal. Implicaţia directă pentru designul politicilor sociale rezidă în faptul că, atunci cînd se adoptă o măsură, trebuie să se ţină seamă, în primul rînd, de valorile împărtăşite de comunitate, pentru ca această politică să se bucure de susţinere din partea populaţiei. Dimensiunea clientelei potenţiale contează mai puţin în legitimarea politicii respective.



Dezvoltarea Arhivelor de Date Sociale 
din Europa de Est
Program interacademic de documentare şi informare, Vilnius, Lituania
Dana Cornelia Niţulescu
În perioada 18 septembrie–2 octombrie 2003, am participat, în cadrul unui program de schimb inter-academic, la un stagiu de informare la Institutul de Cercetare Socială din cadrul Academiei de Ştiinţe din Vilnius, Lituania. Tema documentării a vizat arhivarea datelor de cercetare socială într-o arhivă naţională de date sociale şi încercarea de fundamentare instituţională a acestei activităţi. Toate aceste aspecte au fost urmărite, în contextul tendinţelor de dezvoltare a arhivelor naţionale de date sociale din Europa de Est.
După 1990, Lituania s-a confruntat cu schimbările majore petrecute în societate, care au influenţat în mare măsură dinamica activităţii de cercetare. Pe de o parte, a existat o scădere a cererii de cercetare în domenii legate de dezvoltarea industrială (cercetarea în fizică sau matematică) însă, pe de altă parte, domeniul ştiinţelor sociale s-a confruntat cu un fenomen contrar tendinţei generale: s-a înregistrat o cerere sporită de specialişti în domeniu, manifestată prin creşterea în universităţi a numărului de locuri la toate disciplinele de acest tip. Au apărut în studiile ştiinţifice noi teme de interes ignorate în trecut (politică, religie, relaţii interetnice). Atît agenţiile internaţionale care monitorizau evoluţia problemelor generate de perioada de tranziţie cît şi instituţiile de stat, comunitatea academică, partidele politice, organizaţiile non-guvernamentale au atras atenţia asupra importanţei datelor, a cercetării empirice, pentru cunoaşterea situaţiei reale din societate.
Pînă în 1990, cercetarea empirică în Lituania a fost concentrată în cadrul Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept din cadrul Academiei de Ştiinţe şi la nivelul Universităţii din Vilnius. Anul 1990 a marcat începutul descentralizării, încercîndu-se construirea unei fundament instituţional pe care să se dezvolte activitatea de cercetare socială.
În momentul de faţă, principalele centre de cercetare socială sunt:
Institutul de Cercetare Socială din Vilnius, Lituania, este cel care a înlesnit desfăşurarea stagiului de informare, în vederea elaborării temei de cercetare, cu privire la dezvoltarea arhivelor de date sociale din Europa de Est. 
Prof. dr. Vladas Gaidys, coordonatorul activităţii mele, şeful Departamentului de Integrare Europeană din cadrul institutului şi totodată directorul Centrului de Cercetare a Opinie şi Pieţei, Vilmorus, m-a ajutat în stabilirea cîtorva întîlniri cu personalităţi implicate în proiecte de cercetare socială, desfăşurate în institute publice şi private, centre universitare şi ONG. 
Cu această ocazie, am înţeles şi modul de funcţionare al unui institut public de cercetare sociologică, în contextul general al mediului de cercetare din Lituania. Este un institut similar ca structură cu Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din cadrul Academiei Romîne, dar care, în urma reformei sistemului academic din Lituania, se subordonează Ministerului Educaţiei şi este evaluat de agenţii internaţionale de monitorizare a activităţii de cercetare. 
Toate contactele pe care le-am avut:
– în cadrul institutului, cu directorul Arvydas Virgilijus Matulionis şi în special cu Natalia 
– cu personalităţi din mediul universitar: decanul secţiei de Sociologie din cadrul Facultăţii de Filosofie din Vilnius, şi membrii ai catedrei de Sociologie din cadrul Universităţii din ...
– cu reprezentanţi ai unei organizaţii non-guvernamentale, implicaţi în implementarea programului „Parteneriat Rural în Ţările Baltice”; 
– precum şi cu cei răspunzători direct de constituirea unei arhive de date sociale pentru Lituania –– s-au concentrat asupra problematicii păstrării, conservării şi „refolosirii” datelor de cercetare socială. Discuţiile au subliniat, pe de o parte, importanţa existenţei unei bănci de date sociale care să fie disponibile întregii comunităţi ştiinţifice, dar, pe de altă parte, s-a evidenţiat absenţa acestor date din diferite motive, acestea variind în funcţie de tipul de producător de cercetare socială. Există centre care realizează, cu preponderenţă, cercetare calitativă, fie ca o opţiune pentru perspectiva de cercetare, fie din raţiuni financiare, dar există şi instituţii care produc date de sondaj, reprezentative şi care îşi protejează excesiv informaţia, nefiind dispuse să o pună la dispoziţia potenţialilor utilizatori, de teama pierderii statutului de proprietar al datelor.
Lipsa, la momentul actual, a unei arhive naţionale de date sociale nu înseamnă că nu a existat preocuparea pentru dezvoltarea unei astfel de instituţii. Obstacolele întîmpinate nu sunt diferite de cele pe care le-am experimentat şi noi, în încercarea de constituire a unei colecţii naţionale de date sociale, sub forma Arhivei Romîne de Date Sociale (RODA). Apariţia unei astfel de arhive presupune găsirea unor surse constante de finanţare interne şi externe, dar şi atragerea acelor cercetători din ştiinţele sociale care să prefere unui nou proiect munca depersonalizată şi de durată de pregătire a datelor, conform standardelor de arhivare. Opinia generală a celor care lucrează în domeniul arhivării datelor este că munca într-un astfel de program este neprofitabilă, mai ales în condiţiile unor finanţări limitate şi sporadice. 
Arhiva de date sociale din Lituania, deşi în stadiul de idee, se conturează ca un centru interacademic şi interinstituţional bazat pe înţelegerea dintre centrele universitare şi institutele academiei, în colaborare cu agenţii guvernamentale şi private. Astfel, se încearcă relaţionarea principalelor instituţii capabile de a produce, procesa şi disemina date de cercetare socială. Modelul lituanian se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu cel al Arhivei Romîne de Date Sociale (RODA), o arhivă deja constituită şi care funcţionează ca parteneriat între Universitatea Bucureşti şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.
Pe întreg parcursul stagiului meu de informare şi documentare din Vilnius, precum şi în urma prezentării făcute în cadrului seminarului găzduit de Institutul de Cercetare Socială, am constatat că cererea şi interesul pentru datele gestionate de RODA sunt foarte ridicate. Site-ul web al arhivei, precum şi existenţa unei versiuni în limba engleză a acestuia s-au dovedit a fi avantajele noastre fundamentale în vederea unor colaborări viitoare cu instituţii academice din Lituania. Mulţi cercetători şi-au manifestat dorinţa de a utiliza datele noastre, imediat după ce va intra în funcţiune sistemul de înregistrare on-line a utilizatorilor. Statutul de utilizator academic al unora dintre ei le oferă posibilitatea de a intra în posesia seturilor de date solicitate, fără a plăti nici o taxă, ceea ce reprezintă un motivator puternic pentru orice instituţie publică.
De asemenea, această vizită poate fi privită ca un prilej de a promova rezultate ale cercetării cantitative din Romînia, date reprezentative la nivel naţional, arhivate după ultimele standarde internaţionale. Utilizarea acestora va facilita integrarea cunoaşterii ştiinţifice din Romînia în peisajul cunoaşterii ştiinţifice internaţionale şi va determina înţelegerea realităţii romîneşti, în contextul larg al apartenenţei noastre europene.

??

??

??

??