• EVOCARE  
• ATHANASE  JOJA  ŞI  CENTRUL  DE  LOGICĂ
     Se împlinesc în curînd o sută de ani de la naşterea lui Athanase Joja (1904–1972), fost preşedinte al Academiei Romîne (1959–1963), logician şi filosof de prestigiu, care, în ciuda condiţiilor grele din primii ani ai dictaturii comuniste, a depus o activitate meritorie pe tărîmul filosofiei şi a sprijinit mişcarea filosofică romînească.
     La recomandarea sa a fost ales, în 1963, membru corespondent al Academiei filosoful Dan Bădărău, cu studii strălucite în Franţa, fost profesor universitar, prigonit în acele vremuri.
     Joja a reuşit să strîngă în jurul său pe cei mai buni logicieni, mai mult sau mai puţin recunoscuţi, şi să le ofere posibilitatea nesperată de a desfăşura o activitate ştiinţifică de amploare. Profitînd şi de faptul că logica era o disciplină relativ independentă de politică şi plătind el însuşi tributul preamăririi lui Marx şi Lenin în cîteva studii, asupra cărora nu a mai revenit niciodată, a fost interesat de toate perspectivele istorice moderne ale acestei discipline.
     În anul 1964 a reuşit să înfiinţeze Centrul de logică al Academiei, în care a primit pe parcursul anilor alături de tineri absolvenţi ai Facultăţii de Filosofie,  logicieni consacraţi, ca Radu Stoichiţă,  Alexandru Surdu, Crizantema Joja, Niels Offenberger, Sorin Vieru, Mircea Tîrnoveanu, Eugen Mihăilescu, şi savanţi de prestigiu, ca Grigore C. Moisil şi Dan Bădărău, pe clasicistul Aram. M. Frenkian şi pe filosofii scăpaţi din temniţele comuniste, Constantin Noica şi Anton Dumitriu.
     Pe baza acestui nucleu de elite filosofice s-au constituit sectoarele de logică clasică, de istoria logicii, de logica matematică şi de teoria logicii. Domnea un entuziasm pe care nu l-am mai întîlnit în nici o altă instituţie filosofică. Un colectiv restrîns, de sub douăzeci de persoane, reuşea să întreţină,  cu studii substanţiale, trei publicaţii:, majoritatea cercetătorilor publicînd frecvent şi cărţi de logică şi filosofie.
     Aram. M. Frenkian traduce un prim volum din opera lui Sextus Empiricus, publicat la Editura Academiei după moartea acestuia, şi iniţiază traducerea comentatorilor greci ai logicii lui Aristotel, pe care o va continua Constantin Noica: Porfir, Deuxip, Ammonius, Comentarii la Categoriile lui Aristotel, Editura Academiei, 1968; Ammonius, Stephanus, Comentarii la tratatul „Despre interpretare”, Editura Academiei, 1971.
     Constantin Noica începe un adevărat tur de forţă, traducînd din Aristotel (Parva naturalia), presocratici şi Platon. Este epoca pe care el însuşi o numea cea mai rodnică din viaţă, ilustrată de lucrările: Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1969), Rostirea filosofică romînească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea filosofică (1973), şi Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii romîneşti (1975).
     Anton Dumitriu publică Soluţia paradoxelor logico-matematice (1966),  Mecanismul logic al matematicienilor (1968) şi Istoria logicii (1969).
     Dan Bădărău publică numeroase studii, îngrijeşte ediţii şi elaborează două monografii de mare erudiţie: Filosofia lui Dimitrie Cantemir (1964) şi 
     Mircea Tîrnoveanu elaborează lucrarea Elemente de logică matematică (1965), Radu Stoichiţă – Natura conceptului în logica lui Hegel (1972), Grigore C. Moisil – Încercări vechi şi noi de logică neclasică (1965), Alexandru Surdu – Logica clasică şi logica matematică (1971), Sorin Vieru – Axiomatizări şi modele ale sistemelor silogistice (1975), Crizantema Joja – Studii de filosofia ştiinţei (1968).
     În fine, Athanase Joja publică două dintre monumentalele sale volume de Studii de logică II (1966) şi III (1971), precum şi Logos şi etos (1967) şi Logos architekton (1971).
     Nu cunoaştem o instituţie cu personal atît de redus care să fi obţinut asemenea rezultate într-o perioadă de numai unsprezece ani (1964–1975).
     Rezultatele cercetărilor, publicate, majoritatea şi în limbi străine, încep să fie cunoscute, în scurt timp şi în lumea occidentală.
     În anul 1969 Athanase Joja organizează la Braşov (26–31 august) Colocviul Internaţional „
     În fine, apogeul aprecierilor internaţionale, pe care a apucat să le mai trăiască Athanase Joja, la adresa Centrului de logică şi a logicii romîneşti în genere, l-a constituit ţinerea la Bucureşti al celui de al IV-lea Congres internaţional de logică, metodologie şi filosofia ştiinţei, din 1971. A fost un congres de mare amploare care a stîrnit îngrijorarea comuniştilor, temători de orice manifestare pe care n-o puteau controla pe deplin. Succesul acestui congres l-a costat mult pe organizatorul sub preşedinţia căruia s-au deschis lucrările, pe Athanase Joja, care, destul de rapid, a început să fie marginalizat. A murit întristat de perspectivele sumbre ale „revoluţiei culturale” care se profilau, dar fără să le bănuiască amploarea distructivă.
     Grigore C. Moisil şi apoi Tudor Bugnariu au încercat, fără sorţi de izbîndă, să salveze Centrul de logică de ameninţarea pieirii.  
     Prima instituţie desfiinţată în focul „revoluţiei culturale” a fost Centrul de logică, această oază vremelnică din deşertul arid al ideologiei marxiste. 
     Athanase Joja n-a fost însă numai un simplu organizator şi animator al cercetărilor romîneşti de logică, deşi ar fi fost de ajuns şi acest lucru pentru a merita omagiile noastre, ci a fost realmente un bun cercetător în multe domenii ale filosofiei.
     Nu este întîmplător faptul că, în 1980, Constantin Noica, în semn de recunoştinţă, dar şi de preţuire, împreună cu subsemnatul, a realizat sub titlu de Istoria gîndirii antice publicarea, în formă monografică, a unei părţi din studiile lui Athanase Joja (vol. I, 1980, vol.II. 1982). Acest lucru merita să fie făcut.
     În 1968 Athanase Joja a fost ales corespondent al Institutului Franţei, Academia de Ştiinţe Morale şi Politice.
     Athanase Joja a fost cel mai bun istoric romîn al filosofiei antice şi, în mod special, al logicii greceşti. Aceasta, pentru faptul că avea o concepţie originală despre istoria logicii, care îl deosebeşte net atît de istoricii tradiţionali, cît şi de cei modernişti ai acestei discipline.
     Principalele neajunsuri ale concepţiei tradiţionale rezidă în poziţia critică a istoricilor faţă de tendinţele formaliste din istoria logicii şi, adesea, ignorarea acestora. După constituirea logicii matematice, tendinţa a fost tocmai inversă, de ignorare a problemelor de conţinut ale logicii.
     Athanase Joja, avînd o concepţie integratoare asupra logicii, apreciază ambele tendinţe, la care mai adaugă şi aspecte dialectico-speculative ale logicii, de care n-au ţinut seama nici istoricii tradiţionalişti şi nici cei modernişti. Or, tocmai în filosofia şi logica grecească se întîlnesc toate aceste trei orizonturi ale logicii, cum le numea Joja.
     Pe de altă parte, există, după Joja, cîteva probleme fundamentale ale logicii, în funcţie de rezolvarea cărora se şi diferenţiază diferitele viziuni istorice ale logicii. Este vorba de bivalenţa logosului, de problema universalului şi de problema modalităţilor specifice de exprimare.  Fiecare dintre acestea a fost soluţionată într-un mod determinat, care însă, absolutizat, implică fie combaterea celorlalte moduri, fie ignorarea lor. Din această cauză, istoriile obişnuite ale logicii sunt întotdeauna lacunare.
     Istoricul tradiţional al logicii va căuta în toată istoria logicii probleme referitoare la formele de bază ale logicii clasice: noţiune, judecată, silogism, în timp ce istoricul modernist va căuta probleme referitoare la calculele logice cu propoziţii, cu predicate sau cu clase. Pentru ambii, istoria logicii nu oferă decît rudimente ale acestor formaţiuni logice, care s-au constituit ca atare abia pe la începutul secolului nostru, fie în logica clasică, fie în logica simbolică. În nici una din ele nu apar însă şi „rudimente” ale celorlalte discipline şi, fireşte, nici rudimente ale logicii dialectice, pe care le consideră atît clasiciştii, cît şi moderniştii. Un Heraclit sau un Platon nu-şi găsesc locul în nici una dintre cele două tipuri de istorii ale logicii.
     Pentru Joja lucrurile stau altfel. Există, fireşte, şi astfel de „rudimente” pentru toate cele trei orizonturi ale logicii, dar istoria logicii nu are de-a face numai cu astfel de reziduuri. Viziunile istorice ale logicii nu înseamnă neapărat nici măcar consideraţiuni avant la lettre faţă de cele contemporane, ci alte modalităţi de soluţionare a problemelor fundamentale ale logicii şi cu alte mijloace. Un Platon sau un Aristotel nu pot fi consideraţi ca nişte simpli naivi, numai pentru faptul că nu ştiau la ce se vor gîndi logicienii după două milenii de la moartea lor. Ei au găsit soluţii magistrale pentru anumite probleme, dar aceasta din propria lor perspectivă, şi nu a vreunui modernist oarecare. Aşa se explică faptul că în istoria logicii a lui Joja, Heraclit, Platon sau Aristotel ocupă locuri centrale nu ca predecesorii rudimentari ai vreunei doctrine ulterioare, ci în sine şi pentru sine, ca reprezentanţi ai unor viziuni proprii.
     Pare ciudat, pentru cineva care nu cunoaşte concepţia despre istoria logicii a lui Joja, că acesta întreprinde adevărate comentarii asupra unor astfel de doctrine, în mod special asupra logicii lui Aristotel, dar şi a lui Platon.
     La o privire mai atentă se observă că, în studiile asupra acestora, Joja tratează pe larg modul de soluţionare, adesea exemplară, asupra bivalenţei logosului, adică a raporturilor dintre obiectiv şi subiectiv, dintre material şi formal, dintre ontic şi logic în ultimă instanţă, dar şi a problemei universalului, raportată la cele precedente, cu variante strict delimitate: ante rem, in re sau post rem, cît şi a găsirii unor mijloace adecvate de exprimare, conceptuale, categoriale formale sau formaliste.
     Platon, de exemplu, acordă prioritate unui logos ideal, imuabil, rigid, perfect şi etern faţă de cel real. Din această cauză,  universalul la el are determinaţii ante rem, iar modalitatea de exprimare adecvată este cea categorială. Viziunea logicii lui Platon, astfel caracterizată, nu mai este o simplă tatonare a unor probleme pe care urmează să le soluţioneze mai tîrziu Aristotel. Căci Aristotel are o altă viziune, a unui logos conceptual, legat de ontos, iar universalul său este determinat in re şi in mente, ceea ce va necesita o modalitate de exprimare noţională şi formală, de alt tip decît cea platonică. Aristotel înţelege prin „formă” ceva total diferit de ceea ce înţelegea Platon. Aici nu mai este vorba de completări  sau perfecţionări, ci pur şi simplu de altceva. De altă viziune asupra logicii.
     Important este faptul că Joja a găsit criteriile problematice de tratare independentă a acestor viziuni.
     Aceasta nu înseamnă că între doctrinele logice concrete n-ar exista şi filiaţii. Că în dialogurile lui Platon, de exemplu, n-am găsi şi elemente de logică formală noţionale, judicative şi silogistice, pe care le-a perfecţionat într-adevăr Aristotel, ceea ce însă nu schimbă cu nimic faptul că cele două viziuni  logice erau cu totul diferite şi că aveau, ca atare, şi obiective diferite.
     Pentru a-şi argumenta textele, Athanase Joja a pus în joc cunoştinţe complexe din întreaga istorie a logicii, uzînd adesea de interpretări erudite ale textelor greceşti şi latine din tot felul de comentarii netraduse în limbile moderne. A utilizat în studiile sale o bibliografie imensă, fiind întotdeauna la curent cu ultimele scrieri ale unor autori pe care adesea îi şi cunoştea personal.
     Constantin Noica zicea că lucrările lui Joja depăşesc prin profunzime şi extensiune simpla logică. El a propus ca în loc de Istoria logicii să intitulăm sistematizarea studiilor lui Joja Istoria gîndirii antice, cel puţin pentru primele volume, prin gîndire înţelegîndu-se mai mult decît prin logica obişnuită.
     Prestigiul operei lui Athanase Joja n-a dispărut o dată cu persoana acestuia. Iar Constantin Noica n-a fost singurul său elogiator post-mortem. Dovada o constituie volumul omagial Athanase Joja în cultura romînească, din 1989, care cuprinde studiile a optsprezece cercetători din diferite domenii: logică, istoria logicii, istoria filosofiei, etică, estetică, sociologie şi chiar etnologie. 
     Colecţia Probleme de logică fondată în 1968 de Athanase Joja, sub formă de Anale ale Centrului de logică, publica lucrările de plan ale cercetătorilor. Ea a dăinuit şi după desfiinţarea acestei instituţii, valorificînd studii ale logicienilor de la Institutul de filosofie şi din principalele centre universitare ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara.
     Apărute la intervale din ce în ce mai mari, ultimele volume stau totuşi mărturie a consecvenţei autorilor şi a interesului pentru cercetările de logică dovedit de către un public avizat.
     Au trecut peste treizeci de ani de la stingerea lui Athanase Joja şi tot cam atîţia de la desfiinţarea Centrului de logică. Supravieţuitorii acestei instituţii îi poartă marelui savant aceeaşi recunoştinţă, ca de altfel toţi specialiştii din domeniul logicii şi ai filosofiei romîneşti în genere.
      						ACAD. ALEXANDRU SURDU
     					              martie 2003

ONTOLOGIE
O  A  DOUA  CERTITUDINE:  SPAŢIUL*
OCTAV  ONICESCU
     În studiul destinat primei certitudini pe care am găsit-o în relaţia dintre conştiinţa mea şi lume şi care era aceea de timp 221) a fost suprimat, din neatenţie, un text esenţial. Reintegrez acest text la locul său în alineatul din nr.2 al acestui studiu.
     „Primul aspect este durata fiecărui eveniment individualizat, durata care realizează o identitate între o anumită stare a conştiinţei mele şi un aspect specific al evenimentului respectiv”1.
1. PRIMELE CONSIDERAŢII ASUPRA SPAŢIULUI
     Spaţiul ne este relevat de către locurile pe care corpurile experienţei noastre asupra lumii le ocupă într-o durată (de timp) sau într-un moment al unei astfel de durate şi prin conştiinţa pe care noi o avem asupra acestui fapt şi bineînţeles în măsura în care ea participă.
     Această definiţie implică o afirmaţie de existenţă în lumea locurilor cu toate caracteristicile identificabile în actul conştiinţei mele care le însoţeşte.
     Ansamblul locurilor ocupate şi ocupabile de către corpuri constituie spaţiul, care este unica formă globală a acestui ansamblu, identic în conştiinţa mea cu conceptul abstract spaţial aşa cum este el proiectat asupra lumii fizice.
     Fiecare loc ocupat de către un corp comportă şi include limite pe care le vom numi spaţiale, care sunt suprafeţe (sau feţe), linii (margini sau opriri sau laturi ale feţelor), puncte (capete), atît pentru conştiinţa mea, cît şi pentru lume.
     În ce priveşte lumea, conţinutul locului pe care îl ocupă un corp material este constituit din materie, sub una dintre formele de o mare varietate pe care ne-o oferă experienţa acestei materii sub formă: solidă, lichidă, gazoasă sau sub una din formele intermediare continui sau discontinui.
     În ce priveşte conştiinţa, ea adaugă noi varietăţi conţinutului corpurilor care ocupă un loc şi face ca aceste varietăţi să prezinte şi alte caracteristici calitative, cărora ştiinţa le-a putut da şi aspecte cantitative. Calităţile puse în valoare de simţurile noastre, cum sunt culorile, mirosurile, calităţile tactile, cele auditive, caldul sau recele şi altele păstrează încă, în ciuda extraordinarelor rezultate ale ştiinţei, o valoare proprie conştiinţei mele care, prin progresele ştiinţelor, nu a pierdut nimic din acuitate.
     Verdele frunzelor arborilor pe care îi am în faţa ochilor, un verde întunecat în mod diferit de arborii care rămîn în umbră, mai palid la cei puternic luminaţi de soare, are aceeaşi structură anatomică în calitatea sa de fiinţă a lumii. Conştiinţa mea directă şi, cu atît mai mult, dacă ea ar fi în situaţia de a-mi ghida mîna în cazul cînd eu aş fi pictor, scoate din această diferenţă efecte de cea mai mare valoare.
     În afară de aceste aspecte pe care le-am putea găsi discutabile în ceea ce priveşte măsura în care conştiinţa mea păstrează controlul asupra lor, ea posedă şi alte aspecte care îmbogăţesc continuu participarea la funcţiile spaţiului.
     Stilul unei construcţii sau al unei simple coloane, planul unei cetăţi care cuprinde ansamblul caselor, străzilor, al pieţelor publice, al monumentelor sunt supuse în acelaşi timp legilor lumii ca şi legilor conştiinţei mele.
     Arhitectul ştie sau trebuie să ştie să separe prin planurile pe care le dă construcţiilor sale, aspectul conştiinţă şi aspectul lume şi, în acelaşi timp, elementele prin care aceste două aspecte trebuie să coincidă în sensul pe care l-am precizat cu prilejul examinării duratelor. Pentru conştinţa lui acest aranjament intră în categoria valorilor; cît priveşte aspectul realizării, acesta poate intra într-una din categoriile: confort, adecvarea la obiectul precis despre care este vorba.
2. TRAIECTORIA
      Înainte de a trece la analiza anumitor aspecte ale spaţiului aşa cum l-am considerat mai sus, ţin să reamintesc relaţia strînsă şi implicită în definiţia noastră dintre spaţiu şi conceptul de durată, căci un corp ocupă un loc în timpul unei durate de timp, chiar dacă această durată se reduce la un moment.
     Un element al acestei experienţe spaţiale a lumii şi care joacă un rol principal în existenţa noastră este drumul, traiectoria (le chemin). Practic, el este o linie simplă care uneşte două puncte ale spaţiului. Traiectoria poate fi sau preexistentă mişcării unui corp, sau rezultatul unei astfel de mişcări. Străzile, oraşele, drumurile care străbat cîmpurile sau urma zborului unui avion sunt exemple în acest sens.
     Concepute ca adevărate linii, acestea sunt mărimi cu o singură dimensiune. În acest mod ele sunt considerate atît de către conştinţa mea, cît şi în lume.
     Propoziţiile de mai sus trebuie să fie completate în cursul acestei expuneri, căci aici noi nu am considerat traiectoria în strînsa ei relaţie cu mişcarea.
     Concepute ca adevărate linii, traiectoriile sunt în mod specific mărimi cu o singură dimensiune, susceptibile de a fi măsurate.
     Istoria experienţei umane sub privirea vigilentă a „conştiinţei mele” este responsabilă de această afirmaţie.
     Grădina pe care o am în faţa ochilor este o mărime mai mult sau mai puţin întinsă, în orice caz o parte din suprafaţa pamîntului. Ea este susceptibilă de măsură şi eu chiar am găsit prin operaţii adecvate numărul unităţilor de suprafaţă care îi corespunde. Acest număr aduce un element de precizie spaţială relaţiei dintre conştiinţa mea şi obiectul respectiv care este reprezentat de grădina mea, fără a-i uita dimensiunea.
     O cameră goală a casei este un loc spaţial ocupat de aerul care este un corp. Casa, considerată în bloc, este un corp care ocupă un loc spaţial. În ambele cazuri este vorba de mărimi măsurabile avînd un volum bine determinat şi reprezentat printr-un număr de unităţi de volum. Aceste mărimi au dimensiunea 3. Tuturor afirmaţiilor pe care le-am făcut pînă acum le corespund, în conştiinţa mea şi în lume, obiecte despre care ar trebui să repet, la un grad mai înalt, consideraţii pe care noi le-am făcut despre suprafeţe, despre măsurile şi despre dimensiunea lor.
     Cu aceste consideraţii asupra corpurilor am epuizat ceea ce se putea spune despre mărimile spaţiale, despre măsurile şi dimensiunile lor. Noi atribuim spaţiului cele trei dimensiuni ale fiecăruia dintre locurile sale. Dar este lipsit de sens a discuta despre mărime atunci cînd este vorba de spaţiu ca entitate abstractă. Numai corpurilor sau, ceea ce este acelaşi lucru, locurilor şi caracteristicilor lor spaţiale, ştiinţa şi, odată cu ea, conştiinţa mea le pot atribui în lumea fizică o mărime cu rezerva, de care beneficiază din plin atît ştiinţa, cît şi viaţa noastră practică, de a extinde aceste noţiuni de mărime, de măsură şi chiar de dimensiune la sistemele complexe de corpuri. Conştiinţa mea joacă în aceste extensiuni un rol esenţialmente diferit de acela pe care îl posedă pentru mărimile şi relaţiile spaţiale ale experienţei directe. Acest rol va trebui să fie luat în consideraţie la momentul potrivit.
     În cercetarea pe care o urmărim în această lucrare nu intrăm, din principiu, în detaliul tehnic al problemelor abordate, presupunîndu-le cunoscute, examinate în ştiinţele respective. Vom face totuşi, din cînd în cînd, o excepţie necesară pentru a preciza anumite poziţii încă şovăitoare ale ştiinţei.
     Una dintre aceste probleme este aceea a măsurii mărimilor fundamentale spaţiale şi temporale în realitatea contingentă a lumii şi nu ca simple obiecte matematice.
     Noi am scos deja în relief existenţa unei unităţi de timp, care este secunda, şi precizările obţinute în măsurile respective cu ajutorul orologiilor cu cuarţ şi atomice, dar, evident, fără a examina procedura practică de efectuare a măsurilor duratelor cu aceste orologii. Aceste proceduri sunt mai degrabă complexe şi ele utilizează mijloace spaţiale. De altfel, chiar corpurile acestor orologii sunt obiecte spaţiale. S-a ajuns totuşi a se face abstracţie de ele şi a se extrage din întregul ansamblu al procedurilor măsura duratei pure.
     Pentru a ajunge la o situaţie în domeniul spaţiului trebuie să admitem, că suntem ghidaţi, pe de o parte, de exigenţele conştiinţei şi, pe de altă parte, de circumstanţele efective şi restrictive ale experienţei cu corpurile.
     Conştiinţa mea impune o anumită uniformitate în imaginile pe care ea le realizează datorită experienţei. Ea impune, de exemplu, o anumită simplitate – uniformitate în corpurile care acaparează participarea sa, în suprafeţele şi liniile care reprezintă limita acestor corpuri. Aceste imagini de uniformitate s-au rafinat odată cu progresul ştiinţei, al cunoaşterii lumii cu care ele se găsesc într-o specie de relaţii de feedback continuu. Ceea ce această exigenţă de simplitate şi uniformitate vrea să spună a fost indicat de către experienţă care, la rîndul ei, este supusă unui efort continuu de simplitate şi uniformitate, fără a afecta prin aceasta complexitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor dintre obiecte, ci chiar pentru a face posibilă ştiinţa acestei complexităţi.
     Unul din rezultatele comune ale acestui dublu progres a fost realizarea din ce în ce mai satisfăcătoare a segmentelor pe care le numim în practica experimentală rectilinii, şi a conceptului de linie dreaptă, concept foarte pretenţios al conştiinţei mele, care corespunde pînă la identificarea cu rectilinitatea experimentală realizată în ştiinţa geometrică.
     În anumite definiţii ale liniei drepte este utilizată ideea de cea mai scurtă distanţă dintre două puncte ale spaţiului, dar, dacă nu se ştie dinainte ce este distanţa, este foarte vizibil că asemenea definiţii sunt lipsite de un fundament esenţial. Deci nu în acest sens putem cerceta ideea de dreaptă.
     Distanţa între două puncte va fi dată, conform criteriului adoptat aici, de către mărimea segmentului de dreaptă ale cărui două puncte sunt capetele. Iar pentru a defini mărimea lineară suntem obligaţi a porni de la aceste segmente de dreaptă care sunt adoptate ca rezultate ale identităţii lor atît în experienţa, cît şi în gîndireamea.
     Uniformitatea caracteristică, prin însăşi definiţia lor, a dreptelor din spaţiu justifică şi chiar impune admiterea unei unităţi de lungime care face posibilă măsura.
     Este momentul să punem accentul asupra unei proprietăţi esenţiale a locurilor în spaţiu, care este această uniformitate profund ancorată în conştiinţa mea şi verificată fără excepţie în relaţiile experimentale.
     Existenţa solidelor rigide, existenţa axelor de rotaţie a corpurilor, care constituie factori esenţiali ai tehnicii, sunt suficiente exemple ale acestei uniformităţi care domină locurile ocupate de corpuri şi pe care putem, în mod convenţional, să o atribuim spaţiului.
     Pornind de la metru ca unitate de bază pentru lungimi, precum şi pentru toate mărimile spaţiale, ştiinţa ne-a dat unităţi auxiliare care asigură exigenţele cele mai rafinate pentru măsurile care îndrăznesc să pătrundă, pe baza unor teorii corespunzăoare, chiar în interiorul atomului.
     Dar a intra în interiorul atomului nu este un domeniu pe care noi îl examinăm aici, nici măcar din punct de vedere spaţial.
      Odată ajunşi în posesia măsurii – cu caracter universal – a segmentelor de dreaptă şi a reprezentării lor prin numere, despre care vom vorbi detaliat mai jos, putem vorbi despre coordonatele unui punct al spaţiului în general.
     Coordonata unui punct M al unei drepte D pe care am ales un punct de reper 0, o direcţie pe care o considerăm pozitivă şi o unitate de măsură, este un număr real pozitiv sau negativ (în funcţie de poziţia lui M în raport cu O) care reprezintă lungimea segmentului OM, afectată de semnul + sau semnul – .
     Această corespondenţă biunivocă între punctele dreptei D şi mulţimea numerelor reale a indică ceea ce noi am numit dimensiunea 1 a dreptei.
     Într-un plan, pentru  a plasa un punct avem nevoie de două axe de coordonate de tipul D, avînd în comun aceeaşi origine O, şi cu ajutorul operaţiilor geometrice bine cunoscute ale celor două şiruri de numere reale, se atribuie planului dimensiunea 2.
     În spaţiu vom avea trei axe avînd în comun punctul de origine O, iar pentru a fixa poziţia unui punct se utilizează trei şiruri de numere reale, ceea ce face să i se atribuie spaţiului dimensiunea 3.
     Dimensiunea  corespunde în general numărului de şiruri independente de numere reale necesare pentru a fixa poziţia unui corp.
     Pentru a fixa de exemplu poziţia unui corp rigid trebuie să dispunem de şase numere reale sau parametri definiţi independent unul de altul.
     Exemplu. Avem nevoie de o clădire care să satisfacă anumite condiţii cerute de munca pe care trebuie să o desfăşurăm în ea. Construcţia trebuie să fie destul de complexă pentru a satisface exigenţele care-au impus-o. Trebuie, în acest caz, să cerem arhitectului să-şi schimbe ideile asupra spaţiului şi timpului existenţei sale?  Ceea ce putem să-i cerem şi ceea ce el va trebui să se străduiască să realizeze este de a  combina o construcţie în aşa fel încît raporturile spaţio-temporale care se stabilesc în cadrul ei să corespundă fenomenologiei respective chiar dacă ne impunem anumite reguli speciale ale măsurilor spaţiale şi ale măsurilor temporale în relaţiile lor din interiorul sistemului, ştiind dinainte că aceste măsuri ale acestui spaţiu şi ale acestui timp**, introduse datorită circumstanţelor, se exprimă pînă la urmă în măsuri ale spaţiului şi ale timpului natural. Deoarece spaţiul natural este la baza geometriei euclidiene şi a mecanicii lui Newton, noi îl vom desemna, de asemenea, după circumstanţe, cu aceste nume. Măsurile timpului prezintă mai puţine dificultăţi de expresie, dată fiind dimensiunea sa redusă la unitate.
     Este clar că dacă dăm ca măsură a timpului timpul necesar unui mobil care pleacă dintr-un punct A pentru a ajunge – în linie dreaptă – la punctul B, dar, obligat să păstreze o viteză tipică v, el va fi diferit de timpul utilizat pentru a merge cu viteza w. Aceasta nu schimbă cu nimic conţinutul răspunsului în cazul cînd una din viteze este aceea a luminii. Dar în acest din urmă caz noi nu trebuie să uităm circumstanţa fizică, relativă la faptul că nici un mobil material nu poate suporta viteza luminii. Nu este nevoie să aprofundăm aici o astfel de situaţie pe care n-am citat-o, decît pentru a pune în evidenţă una dintre limitele expresiilor noastre ştiinţifice care uită uneori că ele se raportează la fapte ale lumii experienţei sau la abstracţii ca timpul şi spaţiul.
     De altfel noi ne limităm, în această primă parte a studiului nostru, la lumea macroscopică şi la fenomenele sale.
     Am ilustrat o idee simplă de spaţiu prin intermediul distanţei, bazîndu-ne pe ipoteza tacită că între observatori şi obiectul observat nu există nici un obstacol, nici un alt corp, ci vidul.  (Sperăm că cititorul va elimina el însuşi rezervele care se impun în această expunere, din cauza prezenţei aerului în circumstanţele care sunt defavorabile consideraţiilor noastre, care sunt, de altfel, mai degrabă calitative). Trebuie neapărat să adăugăm şi condiţia că depărtarea dintre corpurile observate şi observator să fie destul de redusă. Atunci însă a vorbi despre domeniul dintre două puncte revine la a vorbi despre un segment de dreaptă, imaginat pentru a elimina orice urmă de element străin, atît din punctul de vedere al unei realităţi sau al unui fenoment concret, cît şi din punctul de vedere al conştiinţei. Identitatea dintre cele două abstracţii care ilustrează în acest caz ideea de spaţiu se menţine şi se consolidează, şi noi ştim că prin concretizarea lor, geometrii şi inginerii au construit, pe de o parte, geometria, iar, pe de altă parte, tehnica. Bineînţeles, ei au pus accentul, fiecare în domeniul respectiv, dar printr-o înţeleaptă corespondenţă, pe ideea abstractă de distanţă a tuturor elementelor cu ajutorul cărora geometrul ajunge de la segmentele de dreaptă la formele geometrice cele mai complexe, iar inginerul ajunge de la toate materiile pe care formele corespondente ale geometrilor le pot suporta, pentru a ajunge, de exemplu, la volumele templelor greceşti sau la statuia Afroditei – modelul respectiv din conştiinţă fiind uneori mobilul, iar, alteori, simpla imagine a realităţii concrete în conştiinţa noastră.
     Precizări asupra definiţiilor precedente sunt încă necesare şi vor fi mereu, datorită importanţei şi înaltei semnificaţii a spaţiului şi a timpului şi avînd în vedere implicaţii reciproce dintre aceste elemente ale cadrului cunoaşterii şi rolul lui fundamental în construirea lumii reale. Într-adevăr, schimbarea locurilor corpurilor, mişcarea lor, este indisolubil legată de durate, deci de o anumită dependenţă obligatorie între spaţiu şi timp.
     De altfel, tocmai la acest aspect sintetic aderă direct conştiinţa noastră, a cărei impulsiune permanentă este realizată şi întreţinută pe această cale de mişcările propriului nostru corp. Această impulsiune a conştiinţei urmează cu o vigilenţă vitală suprapunerea duratelor şi a locurilor fără a le confunda niciodată în rolul lor atît de esenţial diferit.
3. CORP RIGID, MIŞCARE ŞI GRUP
     Dedublarea în act, pe de o parte, în ceea ce priveşte conştiinţa şi, pe de altă parte, luarea de contact cu distanţa în ceea ce priveşte lumea, dedublare devenită, odată cu repetarea continuă a experienţei noastre, identică mişcării, materializată în segment de dreaptă şi rapid în corp rigid, nedeformabil, ne obligă să studiem ca prime obiecte ale cunoaşterii mişcarea acestor corpuri şi, odată cu ele, ceea ce numim grup de mişcări solide, grup care ne va conduce pe o cale mult timp neobservată la [noţiunea de] număr, în sensul său puţin mai general decît cel considerat în mod obişnuit de filosofi.
4. MIŞCARE
     Deşi există implicaţii spaţiale în definiţia timpului şi implicaţii temporale în definiţia spaţiului, ştiinţa despre lume şi, împreună cu ea, conştiinţa mea au putut să izoleze aceşti doi factori esenţiali şi fundamentali ai existenţei lumii şi, în acelaşi timp, ai existenţei noastre şi să justifice existenţa unităţilor de măsură respective independente.
     Dar experienţa împreună cu asistenţa vigilentă a conştiinţei mele ne pune, de asemnea, în faţa schimbării continue a obiectelor lumii şi a stărilor corelative ale conştiinţei mele. Aceste schimbări se efectuează în timp şi în spaţiu şi noi ne oprim asupra lor numindu-le mişcări. Mişcări ale corpurilor prin schimbarea de locuri o dată cu timpul.
     O bună parte din ştiinţa lumii se ocupă de ele. Trebuie să remarcăm tendinţa de a reduce ştiinţa oricărei schimbări la ştiinţa mişcărilor. Noi ne limităm aici la problema simplă, dacă vreţi mecanică, a mişcării unui corp, se poate spune şi a unui mobil, în spaţiu. Trebuie să recunoaştem că experienţa nu ne arată niciodată un corp absolut imobil decît într-un mod convenţional şi totdeauna relativ. Este deci o exigenţă naturală, de care am avut destul de tîrziu conştiinţă, că orice altă mărime asociată unui corp în mişcare trebuie să se poată prezenta ca o expresie care poate fi diferenţială, cuprinzînd atît deplasarea, cît şi timpul întrebuinţat pentru această deplasare. Putem urmări evoluţia teoriilor mecanice pe baza formelor expresiilor despre care am vorbit mai sus. În apendicele acestui Tratat2  voi expune unele din formele succesive ale teoriilor mecanice şi mecanico-fizice, pornind de la cea a lui Galileu, în lumina acestei consideraţii care este o exigenţă comună a conştiinţei mele şi a fenomenologiei lumii.
     Dar o lungă experienţă cu aceste diverse teorii, care iau ca punct de plecare al dezvoltării lor o relaţie globală conţinînd împreună spaţiul şi timpul, ne obligă să considerăm că ele nu afectează decît forma relaţiilor între mărimile respective fără a atinge bazele spaţiu şi timp. Fără cunoaşterea directă a acestor mărimi fundamentale şi ireductibile, expresia oricăror teorii devine imposibilă.
     Structurile spaţio-temporale ale teoriilor globale la care mă raportez sunt suprapuse, raportate uneori cu utilitate la structura de bază timp şi spaţiu în sensul pe care noi l-am definit.
     Spaţiul este deci ansamblul locurilor ocupate de corpuri în mişcare, dar el este şi ansamblul drumurilor acestor mişcări, începînd cu mişcările propiului nostru corp. Datorită participării conştiinţei noastre la aceste drumuri ale mişcării noastre şi pe baza modelelor acestor drumuri, în general, noi identificăm relaţiile spaţiale ale corpurilor experienţei noastre cu cele ale conştiinţei mele.
     Lumea, universus de evenimente, este unică. În măsura în care conştiinţele umane reuşesc să se identifice cu relaţiile spaţiale ale acestui univers, ele posedă aceleaşi caracteristici. Abstracţia spaţiu este deci pe deplin justificată, ea este comună tuturor fiinţelor, ea poate servi drept fudament ştiinţei care trebuie să fie universală.
5. SPAŢIU ŞI TIMP
     Universalitatea pe care am luat-o în consideraţie în legătură cu timpul, asigurată acum de conceptul de spaţiu, nu vrea să spună că aceste două componente – care, de altfel, nu sunt componentele unice – nici ale conştiinţei mele şi nici ale lumii căreia ele îi corespund – sunt independente între ele. În conştiinţa pe care o am despre mişcare, acolo unde am căutat aceste componente, spaţiul abia se degajează de timp; ambele sunt ca două feţe ale aceleiaşi unităţi, fiecare din aceste feţe avînd propriile sale caracteristici: dimensiunea unu pentru timp, care este purtătorul (cel care poartă, susţine evenimentele), dimensiunea trei pentru spaţiu, parte compusă din evenimentele purtate (de timp), concomitente cu toate evenimentele lumii, prezente sau nu în conştiinţa mea.
     Eu nu uit că făcînd aceste precizări noi transgresăm propriile noastre definiţii. Dimensiunea unu atribuită acum din comoditate timpului este de fapt dimensiunea unei durate, dimensiunea trei pe care o atribuim spaţiului este dimensiunea fiecăruia dintre locurile ocupate de corpuri; un acelaşi corp putînd avea de-a lungul timpului o formă oarecare a locurilor pe care el poate să le ocupe. Un solid, de exemplu, poate ocupa formele unor locuri care constituie un grup cu şase dimensiuni. Alte corpuri pot ocupa locuri ale căror forme sunt caracteristice pentru fiecare dintre ele. Corpurile sunt de asemenea purtătoare de culori, sonorităţi, senzaţii tactile, de mirosuri şi, în general, de contacte cu lumea la care ele participă într-un mod activ şi afectiv, prin procese fizice sau fizico-chimice specifice care au într-un mod mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai puţin intensiv, o rezonanţă în conştiinţa mea.
     Pentru pictor sau pentru muzician de exemplu, respectivele cunoaşteri sunt puternice şi dau uneori tonusul existenţei. Ele pot dobîndi calitatea de certitudine avînd valori comparabile cu cele ale timpului sau ale spaţiului.
     Nu este în intenţia noastră de a limita în mod arbitrar evenimentele. Noi trebuie, dimpotrivă, să extindem sfera acestor evenimente la acele care impun atenţia, participarea conştiinţei mele, emoţiile personale sau ale altor persoane, sau chiar ale altor fiinţe decît cele umane. Noi trebuie, de asemenea, să le facem să înţeleagă factorii pe care îi desemnăm ca fiind de ordin moral, care sunt în general rezultatul unei participări sociale a activităţii umane, participare fie concretă, fie simbolică, în cazul vieţii religioase.
     Orice eveniment de acest fel are, în conştiinţa mea, o rezonanţă cu atît mai mare cu cît această conştiinţă a fost, mai mult sau mai puţin, interesată direct, chiar identificată cu acest eveniment.
     Înainte de a merge mai departe ţinem să observăm că printr-o stranie corespondenţă, evenimentele care, în prima formă a expunerii noastre îşi aveau originea exterioară – în afară de propriul nostru corp – atunci cînd este vorba despre emoţii sau despre fapte de ordin moral, ele îşi au originea în persoana noastră chiar dacă le putem extinde la activitatea care este compatibilă cu ele. Este o observaţie mai degrabă inversă aceleia care venea din exterior şi era luată ca model, în timp ce aceea din interior este luată ca rezultat.
6. TIMP, SPAŢIU, FIINŢĂ
     Esenţa ideii de timp, de spaţiu, de unitatea spaţiu-timp la care ajunge analiza noastră este rezultatul unei intuiţii de fond a identităţilor care există, pe anumite scări, între conştiinţa mea şi lume. Aceste identităţi reprezintă esenţa fiinţei noastre în transformările sale continui, datorate variaţiilor impacturilor dintre lumea exterioară sau interioară (în sensul foarte relativ pe care l-am luat în consideraţie) şi conştiinţa mea.
     Dublul lor caracter, universalitatea şi unitatea originii lor, constituie la nivelul acestei (super) conştiinţe ale mele, pe care gînditorul îşi arogă dreptul de a o poseda – garanţia fiinţei noastre considerată mai sus ca o parte esenţială a fiinţei universale căreia îi aparţine.
7. ONTOLOGIA. EXPRESIA ONTOLOGICĂ
     Sistemul modalităţilor fiinţei, care  constituie ontologia, pune imediat problema expresiei adecvate : gest, vorbă, cîntec şi muzică, număr al fiecăreia dintre aceste modalităţi.
     Constatării active în conştiinţa mea a prezenţei existenţei unei fiinţe, a unui fapt de experienţă, i se adaugă, printr-un mecanism (întrebuinţez acest cuvînt  în absenţa altuia mai adecvat în sensul său cel mai general posibil – nu este vorba de mecanică), una din aceste expresii care ni se par acum naturale şi directe, în una dintre formele de limbaj ale cărui diferite forme le-am citat mai sus.
     Nici o existenţă, nici o fiinţă, oricare ar fi structura sa, în calitate de fiinţă, nu pare a nu fi susceptibilă de a impune, îndată ce este prezentă în conştiinţa mea, o formă de expresie.
     Dar atunci ea (existenţa, fiinţa) suferă influenţa acestei conştiinţe ale mele datorită părţilor identice temporale, spaţiale şi altele. Această conştiinţă a mea trezeşte atunci, printr-un mecanism într-un anumit fel imers din precedentul, organele corespunzătoare expresiei a cărei intrare în joc poate căpăta importanţă, sub atenta îndrumare a conştiinţei. Unele sunete pot deveni cîntec sau o întreagă muzică; unele expresii verbale pot deveni propoziţii şi fraze; un resentiment poate deveni o stare a sufletului cu importante consecinţe.
8. RELAŢIA DE ORDINE. MĂRIMEA DURATELOR ŞI A TRAIECTELOR
     Comportamentele duratelor (spaţiale) constituie deja un model de referinţă pentru unele dintre relaţiile formale pe care „conştiinţa mea”, ca şi lumea le imprimă ca traseu independent al obiectelor însele în spiritul nostru. Or acelaşi lucru se întîmplă şi cu traiectele (chemins). Un traiect L care continuă traiectul l este mai mare decît acesta: L mai mare decît l sau l mai mic decît L, după cum am fi putut scrie pentru durata D care conţine durata d.
     D cuprinde d  sau d este cuprins în D.
     Dar atunci conştiinţa mea a detaşat aceste relaţii de conţinutul lor şi a scris cu un semn unic în ambele cazuri:
L > l  sau  l < L ; D > d  sau  d < D,
cu riscul de a utiliza semnul = între L şi  1 sau între D şi d atunci cînd  relaţiile respective   L > l  şi  l < L  nu mai sunt valabile.
     Dar toate aceste consideraţii au un sens atunci cînd este vorba despre duratele simultane – în sens general – sau despre traiectele care sunt parcurse – tot în sens general.
     Atunci însă cînd este vorba despre durate distincte şi despre traiecte distincte, conştiinţa mea nu are în general posibilitatea de a afirma că   L > l  sau că  L = l  sau  D > d  cu posibilitatea  D = d.
     Într-adevăr, acest fapt răspunde unor situaţii deosebit de complexe: fiecare conştiinţă a duratei este foarte adesea întovărăşită de o emoţie sau de una din senzaţiile foarte diverse care intervin în relaţiile din viaţa noastră sau datorită unor circumstanţe excepţionale, ca teama, sau datorită efortului corporal, sau în alte cazuri. Trebuie să marcăm aici momentul în care se introduce în aceste expresii, odată cu relaţia de ordine, aceea mult mai complexă de logică: aşa după cum vom vedea mai tîrziu.
     Atunci cînd este vorba de durate sau traiecte care nu  corespund, comparaţia duratelor sau a traiectelor devine posibilă datorită mărimii lor.
     Într-adevăr, una din circumstanţele fundamentale ale acestor relaţii între conştiinţa mea şi lume este mărimea pe care putem s-o atribuim atît duratelor, cît şi traiectelor.
     Această caracteristică de mărime s-a impus conştiinţei mele atît în ce priveşte duratele, cît şi traiectele, prin lunga experienţă care le-a pus în contact de-a lungul secolelor, semn de stabilitate a acestor două existenţe ale conştiinţei mele şi a conştiinţei fiecărui om şi o anumită specie de identitate a tuturor conştiinţelor, pe de o parte, şi lumea sub forma sa de durată şi de întindere (a traiectelor), pe de altă parte. Am vorbit mai sus despre punerea în contact nu între oameni în general, ci între fiecare dintre ei, aşa cum rezultă din experienţele personale cu respectivele conştiinţe ale experienţei: ceea ce eu învăţ din comparaţiile posibile între timpul trăit de conştiinţa mea, ceea ce eu învăţ din comparaţia între traiectele trăite de această conştiinţă a mea şi lumea lucrurilor materiale ().
     Aceste două situaţii, aceste două fapte tot atît de vechi ca şi umanitatea se află la baza conceptului de mărime. Am afirmat mai sus că durata este o mărime şi că întinderea este şi ea o mărime. Ar trebui probabil să dezvolt aceste nuclee de gîndire relative la mărime şi să examinez cum ne conduc ele la unităţile fundamentale şi cum sunt ele extinse la alte entităţi pe care noi le considerăm mărimi. Dar acestea sunt lucruri atît de aprofundate şi chiar rezolvate cu un succes atît de răsunător de către ştiinţă acolo unde ea a putut atinge realitatea, existenţa a ceea ce s-ar putea numi mărime, încît nu cred că este util a le mai repeta aici.
     Conştiinţa mea are în faţa ei o întreagă lume de emoţii, de sentimente, de acte de voinţă, de pasiuni, de intensităţi diferite, dar cărora nu mă pot gîndi să le atribui calitatea prea simplistă de mărime. Eu am calificat varietatea lor prin cuvîntul intensitate, dar acest concept este diferit de la o emoţie la alta, de la o stare de teamă la alta, de la o stare de simpatie la alta, aşa încît este mai degrabă rolul psihologului, al poetului, al pictorului, al muzicianului de a stabili treptele lor de posibilitate şi comparabilitate.
     Dar cine ştie dacă porţile viitorului nu ne vor putea aduce în faţa unei lumi mai organizate ştiinţific, acolo unde nu este loc decît pentru durere şi pentru sentimentul de fericire, de ură sau de iubire. Eseuri ca acele ale lui Freud nu par să ne încurajeze în speranţa de a merge mai departe, chiar în ce priveşte pretenţiile ştiinţei într-un domeniu care cuprinde o mare parte a existenţei noastre.
      							În romîneşte de
     							CRIZANTEMA JOJA

ONTOLOGIE REALISTĂ ŞI JUSTIFICARE PRAGMATICĂÎN CADRUL EMPIRISMULUI LOGIC(HANS REICHENBACH)
TEODOR  DIMA
     Empirismul logic este concepţia filosofică, dezvoltată în S.U.A. în urma emigrării aici a unor membri ai Cercului de la Viena, care au continuat, într-o formă puţin diferită, pozitivismul logic. Schimbarea denumirii are mai mult decît o semnificaţie geografică; ea a însemnat, în primul rînd, o atenuare a poziţiei antimetafizice a pozitiviştilor logici originari şi, în al doilea rînd, o concentrare polemică mai slabă asupra sarcinilor de a articula şi de a reconstrui, într-o formă logică explicită şi riguroasă, conceptele şi teoriile diferitelor forme de discurs ale matematicii şi ale ştiinţelor naturii. Un reprezentant de seamă al empirismului logic a fost Hans Reichenbach.
     Filosof al ştiinţei, cu rezultate remarcabile în domeniul teoriei probabilităţii şi al inducţiei, Hans Reichenbach s-a născut în anul 1891, la Hamburg, în Germania. După ce a frecventat Techniche Hochschule, la Stuttgart, şi Universităţile din Berlin, , în 1915, şi-a luat licenţa cu o dizertaţie despre probabilitate, exprimîndu-şi, astfel, încă din timpul tinereţii, predilecţia pentru această temă.
     Hans Reichenbach a fost profesor, în perioada 1920–1926, la Techniche Hochschule din Stuttgart, apoi a ţinut cursuri la Universitatea din Berlin, între 1926–1933, la Universitatea din Istanbul, între 1933–1938, şi la Universitatea din Los Angeles, California, între 1938–1953. În 1947 a conferenţiat la Columbia University, iar în 1952, la Sorbona. A murit în anul 1953.
     În perioada cît a predat la Universitatea din Berlin, Hans Reichenbach a condus un grup de fizicieni, matematicieni şi filosofi; acest grup a avut legături foarte strînse cu Cercul de la Viena. Fără a face parte din acest Cerc, Reichenbach a editat împreună cu Rudolf Carnap revista „Erkenntnis”, denumită, începînd din 1937, Journal of Unified Sciences, şi publicată la Chicago. Cum se ştie, aceasta a fost şi este revista oficială a pozitivismului logic, însă Reichenbach a subliniat, în dese rînduri, diferenţele dintre concepţia sa filosofică şi pozitivism, preferînd să se autocaracterizeze empirist-logic.
     În cărţile şi studiile sale, Hans Reichenbach s-a referit, în afară de probabilitate şi inducţie, la spaţiu şi timp, la teoria relativităţii, la semnificaţiile filosofice ale geometriilor neeuclidiene, la fundamentele mecanicii cuantice, la specificul legilor ştiinţifice, la sens şi la verificabilitate. Toate aceste teme sunt aureolate de o concepţie gnoseologică diferită în multe privinţe de teoria verificabilităţii, elaborată de pozitivismul logic. Conform acestei teorii, o aserţiune are sens dacă şi numai dacă ea este verificată fie ca adevărată, fie ca falsă, iar două aserţiuni au acelaşi sens dacă aceeaşi observaţie, care verifică o aserţiune, o verifică şi pe cealaltă. O consecinţă a acestei abordări a verificabilităţii ar trebui să fie admiterea unei echivalenţe logice între o aserţiune care exprimă o observaţie directă („Acest obiect este cald”) şi o aserţiune care se referă indirect la un obiect („Entropia acestui sistem este în creştere”). Deoarece aceleaşi observaţii ar putea verifica ambele aserţiuni, ar urma, conform pozitivismului logic, ca cele două aserţiuni să fie echivalente din punct de vedere logic. Reichenbach a respins această consecinţă, bazîndu-se pe trei argumente: a) o aserţiune indirectă poate să aibă un număr infinit de consecinţe observaţionale, ceea ce nu este cazul pentru o aserţiune directă; b) orice aserţiune directă are „un surplus de semnificaţie”, un înţeles în plus faţă de înţelesul obţinut de la consecinţele ei observaţionale; c)relaţiile dintre aserţiunile directe şi cele indirecte nu sunt deductive, aşa cum sugerează unii pozitivişti logici, ci, într-o mare măsură, probabiliste.
     Aceste argumente critice au constituit totodată premisele unor construcţii epistemologice, prin intermediul cărora Hans Reichenbach a obţinut un loc aparte în gîndirea contemporană. În primul rînd, el a elaborat o teorie probabilistă a sensului: o aserţiune are sens dacă este posibil să i se determine gradul său de probabilitate, iar două aserţiuni au acelaşi înţeles dacă obţin acelaşi grad de probabilitate pentru fiecare observaţie posibilă. Se constată deci o ameliorare a teoriei adevărului prin trecerea de la certitudine la probabilitate, acţiune repetată în epistemologia contemporană de Karl R. Popper, care a propus noţiunea de verosimilitate, de Mario Bunge, teoria adevărului parţial etc.
     Ideea de probabilitate fiind centrală în epistemologia elaborată de Hans Reichenbach, este interesant de semnalat că ea l-a condus spre o soluţie realistă la problema tradiţională a existenţei lumii externe. Plecînd de la deosebirea dintre impresiile noastre senzoriale, ale căror relatări sunt considerate sigure, şi stările fizice ale lucrurilor, descrise de enunţuri mai mult sau mai puţin sigure, Reichenbach s-a întrebat dacă este justificat să ai încredere în enunţurile asupra stărilor fizice de lucruri pe baza impresiilor senzoriale. De exemplu, este justificat să acceptăm un enunţ despre structura unui nucleu atomic pe baza enunţurilor care relatează despre observaţiile noastre obţinute într-un laborator de fizică nucleară? Reprezentanţii vienezi ai pozitivismului logic răspundeau afirmativ la această întrebare: trebuie să acceptăm enunţul asupra structurii nucleului atomic, dacă el poate fi redus pe cale deductivă la enunţuri singulare care exprimă impresii senzoriale. Hans Reichenbach a resprins această soluţie făcînd apel la ideea de „surplus de semnificaţie”, arătînd că acesta caracterizează nu numai aserţiunile indirecte din ştiinţă, ci şi enunţurile asupra stărilor fizice de lucruri; de asemenea, el a considerat că soluţia pozitivistă este greşită şi din punct de vedere logic, corelînd deductiv cele două feluri de enunţuri, punînd accentul pe cunoaşterea certă, în întregime demnă de încredere, ferită de riscul erorii. Părerea lui Reichenbach vizează, şi de data aceasta, corelarea probabilistă: date fiind anumite impresii senzoriale, sunt inferate cu probabilitate din ele enunţuri despre existenţa stărilor fizice. În manieră realistă, el a adăugat că stările fizice sunt independente de aceste impresii senzoriale, legătura dintre ele stabilindu-se în procesul cognitiv cînd stările fizice determină cauzal impresiile senzoriale. Mai mult, chiar dacă fiinţele umane „ar observa” numai propriile lor impresii şi niciodată în mod direct stările fizice care le produc, propoziţiile care asertează existenţa acestor stări pot primit, în condiţii adecvate, un înalt grad de probabilitate, justificîndu-se astfel încrederea noastră în existenţa obiectelor externe.
     După părerea noastră, deşi soluţia pozitivistă a unor membri ai Cercului de la Viena este opusă din punct de vedere logic soluţiei propusă de Reichenbach, totuşi, dintr-o perspectivă gnoseologică integrativă, cele două soluţii sunt complementare. Prima are în vedere dimensiunea referenţială a cunoaşterii pentru a se afla modul în care pot căpăta semnificaţie empirică enunţurile utilizate în ştiinţă prin reducerea lor deductivă la experienţe perceptive ale subiectului cunoscător, acest demers realizîndu-se într-un context justificativ. Pentru ca enunţurile să fie astfel examinate, ele trebuie să existe înaintea începerii acestei examinări; cineva le-a formulat şi nu interesează psihologia elaborării lor. Întrucît punctul terminus al acestui demers deductiv îl constituie impresiile senzoriale sau experienţele perceptive individuale, justificarea este desigur empirică. A doua soluţie vizează originea cunoştinţelor sau formarea lor, prin trecerea de la enunţurile care exprimă impresii senzoriale la enunţuri generale despre stările lumii reale. Contextul este acum euristic, iar demersul, inductiv, cu rezultate, desigur, probabile. Însuşi Reichenbach a introdus distincţia dintre cele două feluri de contexte, însă, aşa cum s-a remarcat după aceea, „ ...observaţia corectă că problemele genetice şi cele metodologice sunt de natură diferită nu implică faptul că filosofia ştiinţei trebuie să se ocupe numai cu ultimele” sau numai cu primele (adăugăm noi). Demersul reprezentării şi demersul semnificării, atît de insistent descrise în cadrul gîndirii empiriste şi pozitiviste contemporane, sunt complementare şi ele exprimă mai întîi faptul că, în procesul de cunoaştere ştiinţifică, se pleacă dintr-un loc, dintr-o porţiune a realităţii, pentru a se ajunge la constructe teoretice formale şi factuale. Prin natura şi specificul lor, acestea formează domeniul posibilului şi, deoarece acesta este mai cuprinzător decît domeniul realului, constructele teoretice, odată formate, ne orientează spre mai multe „locuri”, spre mai mulţi referenţi, spre mai multe semnificaţii. Aceasta înseamnă, în al doilea rînd, că, prin dimensiunea sa referenţială, într-un context al justificării sau întemeierii, ştiinţa îşi asigură dezvoltarea calitativă şi cantitativă. În general spunem că, prin reprezentare, se pleacă de la individualul şi particularul lumii exterioare pentru a se ajunge la constructe teoretice generale şi abstracte, care îşi întind tentaculele spre mai mulţi referenţi, caracterizaţi prin grade variate de complexitate. Ei pot fi reali şi posibili, pot fi factuali şi formali. De aceea spunem că atît Carnap, în cadrul pozitivismului logic, cît şi Reichenbach, în cadrul empirismului logic, au descris două demersuri complementare ale procesului de cunoaştere.
     Revenim acum la contribuţiile lui Reichenbach din domeniul gnoseologiei, cum am stabilit, orientată realist, dar pe bază empirist-logică. Empirismul său se dezvăluie ca punct de plecare, el înscriindu-se astfel într-un empirism de factură psihologică, dar ajustat logic, acceptînd, cum am semnalat, necesitatea preocupărilor filosofice pentru analiza entităţilor lingvistice. Această analiză, el a aplicat-o mai întîi enunţurilor care descriu impresii senzoriale, interesîndu-se dacă sunt absolut sigure. Fidel, şi de această dată, conceputului său cheie, Reichenbach a afirmat categoric că toate aserţiunile fiind probabile, trebuie să li se aprecieze importanţa în concordanţă cu gradul lor de probabilitate. Sesizăm astfel la Reichenbach o situaţie paradoxală: un enunţ categoric prin care se afirmă că toate enunţurile sunt probabile, dar nu insistăm asupra acestui aspect, chiar şi pentru motivul că însuşi Descartes scotea de sub semnul îndoielii numai enunţul care afirma necesitatea îndoielii.
     Trăsătura empiristă a gnoseologiei elaborată de Hans Reichenbach rezultă şi din ontologia propusă drept fundament. Strict vorbind, aserta el, noi nu observăm chiar obiectele concrete „aşa cum sunt ele în mod obiectiv, ci într-o formă denaturată «din punctul de vedere al dimensiunilor noastre de talie mijlocie»; noi vedem o lume surogat (), nu lumea aşa cum este, obiectiv vorbind”. Făcînd comparaţie între specificul cunoaşterii comune şi specificul cunoaşterii ştiinţifice, Reichenbach stabilea că aceasta este mai profundă, ea beneficiind de patru surse importante şi le expunea tot într-o ordine strict empiristă.
     Prima sursă o formează acuitatea mijloacelor de observaţie, în comparaţie cu perceptivitatea pur senzorială. De exemplu, microscopul ne introduce în lumea structurată la scară foarte mică, acolo unde ochiul liber conjecturează o substanţă uniformă şi amorfă. Telescopul şi (adăugăm noi) astăzi, sondele spaţiale ne dezvăluie relieful şi compoziţia corpurilor cereşti care ochiului lipsit de instrumente îi apar ca simple puncte mai mult sau mai puţin strălucitoare. Desigur, exemplele pot fi înmulţite oricît. A doua sursă a cunoaşterii, admisă de Reichenbach, este experienţa. Ştiinţa nu se limitează la studiul naturii ca atare; dimpotrivă, prin intervenţie umană, aceasta se află în situaţii noi; cu ajutorul electricităţii, o substanţă este descompusă în elementele sale, prin modificări genetice sunt produse noi soiuri de plante şi animale; modificîndu-se intenţionat condiţiile naturale, posibilităţile noastre de cunoaştere a lumii cresc extraordinar. În sfîrşit, a patra sursă este pătrunderea intelectuală a realităţii lucrurilor, avînd drept rezultat sintetizarea şi explicarea rezultatelor, precum şi prevederea unor rezultate noi. Datorită acestor surse, la nivelul ştiinţei, ne asigură Reichenbach, lumea apare, atît la scară mică precum şi la scară mare, altfel decît în domeniile cu mărimi medii care sunt direct accesibile percepţiei.
     Astfel, pentru universul mare, teoria relativităţii a dovedit că spaţiul are o structură neeuclidiană, că, pentru dimensiuni cosmice, simultaneitatea comportă un anumit arbitrariu şi, astfel, etaloanele de lungime şi orologiile de provenienţă terestră, utilizate pentru aceleaşi operaţii de măsurare, obişnuite pe Terra, ar conduce, în spaţiul ceresc, la relaţii metrice spaţio-temporale cu totul diferite. Pentru microcosmos, teoria cuantelor a arătat că devenirea nu are continuitatea pe care o observăm la nivelul nostru şi că este inexistentă legătura strictă care se conformează legilor şi principiului cauzal din lumea dimensiunilor medii.
     O parte însemnată din teoria cunoaşterii elaborată de Hans Reichenbach depinde, cum am văzut, de conceptul de probabilitate. Principala inovaţie făcută de Reichenbach este semnificaţia acordată ponderii (), propusă drept a treia valoare de adevăr şi, în ultimă instanţă, drept substitut al valorilor de adevăr. Foarte puţine aserţiuni, consideră Reichenbach, pot fi caracterizate cu valorile alethice: „adevărat” şi „fals”. Fiecare propoziţie are însă o „pondere” determinabilă care, spre deosebire de adevăr, este măsurabilă pe o scală continuă. „Adevăr” şi „falsitate” sunt, conform lui Reichenbach, abstracţii sau cazuri ideale limită ale scalei probabilităţii. Precum Keynes, Reichenbach credea că ponderea unei aserţiuni depinde întotdeauna de nivelul cunoaşterii, dar, spre deosebire de Keynes, el mai credea că o aserţiune cu sens are o pondere determinată – criteriul cu ajutorul căruia apreciem sensul unei aserţiuni este tocmai ponderea sa determinată. Determinarea ponderii se face cu ajutorul frecvenţei. Dacă enunţul „Probabilitatea de a cădea faţa «1» cînd arunc acest zar este 1/6” este corect analizat, atunci el se dezvăluie a fi o ‘implicaţie de probabilitate’ (probability implication)”. Evenimentul (aruncarea zarului) şi rezultatul (a arăta una din feţe) sunt considerate elemente care aparţin unor clase ordonate, între ai căror membri xi şi yi există corelări implicative. Să considerăm clasa aruncărilor acestui zar şi clasa corespunzătoare a feţelor arătate. Implicaţia de probabilitate este următoarea: Pentru fiecare pereche corelată xi şi yi, enunţul „xi este o aruncare a acestui zar” implică cu gradul de probabilitate 1/6 enunţul „yi este o faţă a zarului, care arată «1»”. Implicaţia de probabilitate este scrisă în forma:
( i ) (xi ( A            yi ( B ) .
p
     Pentru orice i, faptul că xi aparţine lui A implică cu probabilitatea p că yi aparţine lui B).
     H. Reichenbach a formulat reguli formale pentru construirea corectă a implicaţiilor de probabilitate, iar, pe baza acestor reguli, el a creat teoreme ale unui calcul al probabilităţii care îi poartă numele. Noţiunea formală şi abstractă a probabilităţii poate primi diverse interpretări. Reichenbach a propus o interpretare frecvenţială, conform căreia probabilitatea unui eveniment este definită drept limita frecvenţei relative a unui anumit tip de eveniment într-o succesiune infinită dată. Astfel, în exemplul anterior, enunţul de probabilitate primeşte următoarea interpretare: „Într-o succesiune infinită de aruncări cu acest zar, frecvenţa relativă a feţei care arată 1 tinde către 1/6 la limită”.
     Alături de R. von Mises, Hans Reichenbach este considerat unul dintre creatorii teoriei frecvenţiale a probabilităţii, preocupările sale ducîndu-l spre o interpretare frecvenţială a tuturor sensurilor termenului probabilitate, ceea ce Reichenbach a numit concepţia unitară despre probabilitate (), pentru a o distinge de concepţia (susţinută, printre alţii, de R. Carnap), după care termenul „probabilitate” capătă două sau mai multe interpretări (subiectivă, logică, propensivă, frecvenţială etc.).
     O obiecţie însemnată adusă concepţiei unitare asupra probabilităţii a formulat-o J.M.Keynes, cel care, în 1921, elaborase o variantă originală a teoriei probabilităţii, inspirat de atmosfera de căutări, specifică primelor decenii ale secolului al XX-lea, la Cambridge, unde îşi desfăşurau activitatea 
     J.M. Keynes a considerat că teoria unitară nu se poate referi la probabilitatea atribuită evenimentelor singulare. Răspunzînd acestei obiecţii, Reichenbach admitea că teoreticianul care se situează de partea interpretării frecvenţiale consideră şi el inexactă referirea la probabilitatea unui eveniment singular, numai că el, Reichenbach, nu are în vedere evenimente, ci enunţuri asupra evenimentelor particulare întîmplătoare.
     Aceste enunţuri nu sunt nici adevărate nici false, ele sunt un fel de pariuri (jucătorul cînd pariază asupra unui eveniment nu-i atribuie o valoare de adevăr, ci speranţă sau teamă). Ponderea probabilităţii acestor enunţuri se poate calcula prin plasarea evenimentului respectiv într-o clasă foarte restrînsă de evenimente de un anumit tip, pentru care avem o informaţie statistică demnă de încredere şi deci prin determinarea frecvenţei relative a rezultatelor relevante din această clasă. Ponderea acordată unui pariu este acel grad de probabilitate obţinut pentru clase care-l conţine şi aplicabil unui caz singular.
     Însă, de exemplu, aserţiunea „Probabilitatea că John Smith va muri în decursul unui an este 1/20” are, conform cu teoria frecvenţei, doar o semnificaţie eliptică – ea înseamnă: „pe baza faptului că John Smith nu aparţine unei subclase oarecare, unei subclase foarte restrînse pentru care deţinem informaţie statistică, pariul că el va muri are probabilitatea 1/20”. Pe măsură ce putem preciza şi restrînge clasa din care face parte elementul respectiv, intervin noi cunoştinţe statistice, fiind justificată astfel ponderea probabilităţii acordată enunţului. Astfel, dacă John Smith face parte din clasa bărbaţilor de 21 de ani, bolnavi de tuberculoză, care nu au alte afecţiuni (de exemplu, o inimî plăpîndă), atunci, pe baza informaţiei statistice, cunoscută în acel moment, s-ar putea justifica de ce enunţul „John Smith va muri în decurs de un an” are o pondere a probabilităţii de 1/20. Deci enunţurile asupra probabilităţii unui eveniment singular au doar o probabilitate „transmisibilă” – ponderea depinzînd de evidenţă – spre deosebire de enunţurile general-statistice de forma „1/20 dintre bolnavii de tuberculoză în vîrstă de 21 ani mor în decurs de un an” al căror adevăr rămîne neafectat de descoperirea unor caracteristici pe care bolnavii le au sau nu în comun.
     Pe scurt deci, valoarea probabilităţii unui enunţ asupra unui eveniment singular este obţinută prin introducerea evenimentului respectiv într-o clasă foarte restrînsă de evenimente pentru care există informaţie statistică demnă de încredere, adică prin determinarea frecvenţei relative a rezultatelor relevante din această clasă. Ceea ce înseamnă că, deşi enunţurile de probabilitate asupra evenimentelor individuale sunt „fictive”, cum le considera Keynes, totuşi, raţiuni de ordin practic ne determină să le abordăm ca „pariuri” şi să utilizăm evidenţa statistică pentru aprecierea gradului lor de probabilitate. Acesta este răspunsul lui Reichenbach la obiecţia formulată de Keynes.
     Pentru a formaliza interpretarea frecvenţială a probabilităţii, Reichenbach a consturit o logică multi-valentă a probabilităţii, în care cele două valori alethice „adevărat” şi „fals” au fost înlocuite cu conceptul multivalent de pondere (). Conform lui Reichenbach, construirea unei logici formalizate a probabilităţii este posibilă deoarece interpretarea frecvenţială permite reducerea ei la aritmetică şi renunţarea la principii a priori, neformalizabile, invocate altădată pentru justificarea formulării de enunţuri asupra viitorului.
     Totuşi, calcularea ponderii pariurilor individuale se face, cum am văzut, cu ajutorul unor enunţuri generale de probabilitate. Dar atunci, dacă renunţarea la principii a priori de întemeiere a inducţiei este justificată prin fundamentare (formulă cu ajutorul reducţiei), totuşi cum sunt stabilite enunţurile generale de probabilitate? Pe baza experienţei directe, cazurile cercetate şi cunoscute formează o mulţime finită.
Presupunem că, în această mulţime, o caracteristică reapare cu o anumită frecvenţă, dar limitele frecvenţei sale relative nu mai pot fi cunoscute direct. De aceea, este nevoie de o regulă care să permită inferarea acestor limite pe baza cunoaşterii unui număr finit de observaţii. Conform acestei reguli, dacă este dată o secţiune de elemente de la începutul unei serii (succesiuni), stabilindu-se ca rezultat frecvenţa relativă f a unei proprietăţi, şi dacă nici o altă informaţie de nivel secund, privitoare la limita acestei serii, nu este cunoscută, atunci noi pariem că frecvenţa relativă se va apropia de o limită care îl aproximează pe f oricît ar fi seria continuată. Această regulă trebuie să justifice toate enunţurile de probabilitate.
     Din punct de vedere logic, apare din nou întrebarea (ce justificare are regula?) –ocolitoare, revenire la problema tradiţională a justificării inferenţei inductive, după cum însuşi H. Reichenbach a recunoscut. „El a propus o soluţie care a avut o considerabilă influenţă în filosofia inducţiei şi care a dat naştere la multe controverse”. Conform soluţiei lui Reichenbach, deşi noi nu ştim, şi în principiu nu putem şti, dacă seriile din natură au limite în momentul în care le observăm (în legătură cu frecvenţele relative ale diferitelor proprietăţi), totuşi, dacă ele există, atunci, prin folosirea continuă a regulei inducţiei, se poate demonstra că ne putem apropia de aceste limite, cu gradul dorit de aproximaţie. Pe scurt, dacă Universul este ordonat (în sensul că el conţine limite ale frecvenţelor), atunci, prin întrebuinţarea continuă a regulei inducţiei, vom descoperi ordinea. Prin urmare, regula se justifică prin rezultatele pozitive, obţinute cu ajutorul ei. Este desigur o justificare pragmatică, şi nu logică, a inducţiei, căci regula ajută la corectarea presupunerilor pe baza a noi observaţii.
     Fidel concepţiei unitare a probabilităţii, Reichenbach nu a admis multiplicarea sensurilor acestui concept, ci numai stratificarea lui, pentru a putea explica cum se realizează progresul gnoseologic pe cale inductivă. În acest sens, el a introdus noţiunea de probabilitate a probabilităţii sau probabilitate de al doilea nivel. Aşa cum am văzut în exemplul dat mai sus, Reichenbach a demonstrat că o serie de estimări ale probabilităţilor de probabilităţi converge spre ponderea reală a unei aserţiuni cu cît numărul estimărilor de al doilea nivel este mai mare. Participînd la realizarea estimărilor, inducţia este pentru Reichenbach o politică –politica de selectare a unei valori pentru limita frecvenţei, cînd această limită este atinsă în mulţimile care au fost observate, şi deci o corectare a acestei valori în lumina experienţei următoare. Întreaga ştiinţă, absolutizează Reichenbach, procedează inductiv, ea constituindu-se într-o reţea de inferenţe inductive.
     Realismul gnoseologiei, elaborate de Reichenbach, este continuat şi în lucrările despre probabilitate şi inducţie. La această trăsătură se adaugă emipirismul, rezultat din interpretarea frecvenţială a probabilităţii, şi inductivismul, prin considerarea inducţiei drept paradigmă a tuturor ştiinţelor factuale.
     Teoria lui Reichenbach a fost amplu comentată de Rudolf Carnap, dovedindu-se şi pe această cale că, deşi erau amîndoi empirişti, foloseau totuşi instrumente logice şi metodologice diferite. În Logical Foundtions of Probability, R. Carnap şi-a exprimat nemulţumirea faţă de caracterizarea aserţiunilor cu ajutorul ponderii şi al valorii lor de probabilitate, ajungînd la concluzia că valorile probabilităţii, cuprinse între 1 (certitudine) şi 0 (incertitudine), sunt, prin natura lor, esenţial diferite de valorile alethice: adevărat şi fals. De aceea, logica inductivă, deşi introduce o scară continuă de valori ale probabilităţii, rămîne o logică bivalentă ca şi logica deductivă. Suntem de partea lui Carnap în această dispută, în care au fost făcute şi alte observaţii. Astfel, cu îndreptăţire a arătat gînditorul vienez că teoria lui Reichenbach se bazează pe o confuzie între a fi adevărat şi „a fi cunoscut ca adevărat”, între „a fi absolut sigur” şi „complet verificat”, între „confirmat în grad maxim” şi „avînd probabilitatea 1”. Astfel, de exemplu, conceptul „probabilitate maximă” se referă la o evidenţă dată – „Acest enunţ, în lumina acestei evidenţe, are o probabilitate maximă” – pe cînd un enunţ adevărat, chiar dacă comportă grade, îşi capătă acest însemn din propria lui semnificaţie. În plus, R. Carnap a nuanţat interpretările date probabilităţii, introducînd, în afară de probabilitatea frecvenţială, probabilitatea logică sau probabilitatea ca grad de confirmare, nuanţare binevenită şi care a deschis calea unor interpretări multiple ale probabilităţii.
     Deşi limitată şi empiristă, teoria frecvenţială a probabilităţii, elaborată de Reichenbach, a avut meritul incontestabil de a fi depăşit principiul raţiunii insuficiente, care sprijinea definiţia clasică a probabilităţii, şi de a fi corespuns spiritului ştiinţific contemporan de abordare statistică a lumii. De altfel, însuşi Reichenbach a sperat că „această finitizare (a limitei frecvenţei pentru serii finite) va satisface toate cerinţele teoriei verificabilităţii înţelesului în forma sa cea mai riguroasă”. În ceea ce priveşte eşecul lui Reichenbach în încercarea sa de întemeiere empiristă a inferenţelor inductive, el nu a fost mai spectaculos decît eşecul lui Carnap faţă de întemeierea formală sau analitică. Este de fapt soarta tuturor încercărilor de justificare a inducţiei: „S-a crezut că se poate vedea în teoria probabilităţilor un instrument privilegiat pentru elaborarea unei logici a cunoaşterii inductive. Această idee, larg răspîndită, este în definitiv seducătoare, dar este susţinută cu greu de proba faptelor pînă astăzi şi, cu toate eforturile desfăşurate, logica inductivă probabilistă rămîne încă să fie construită”.
     Referindu-se la această situaţie, specifică logicii inductive, Anton Dumitriu considera că „eşecul încercărilor de a găsi un principiu formal al inducţiei sau o logică formală (matematică) a inducţiei demonstrează că fundamentul inferenţei inductive nu este de natură formală”. Gînditorul romîn ajunge la concluzia că inferenţele inductive se bazează pe un principiu integrator. De exemplu, dacă se consideră afirmaţia „Soarele răsare în fiecare dimineaţă”, procesul inductiv, după Mill, ar fi următorul: propoziţia aceasta a fost verificată, ca fiind adevărată, într-un număr enorm de cazuri, deci se poate conchide că ea va fi adevărată întotdeauna. Aşa apare întrebarea: cum se justifică trecerea de la un număr enorm de cazuri la toate cazurile? Anton Dumitriu consideră că problema este greşit pusă. Raţional ar fi să se integreze faptul observat într-un sistem de fapte şi legi, cum ar fi rotaţia Pămîntului, atracţia Soarelui, mişcarea revoluţiei etc. În acest context, afirmaţia „Soarele răsare în fiecare dimineaţă” nu mai apare ca o propoziţie care a fost verificată într-un număr foarte mare de cazuri, ci ca o consecinţă matematică ce se integrează într-un sistem de fapte organizate matematic. Considerăm că această soluţie îl situează pe Anton Dumitriu într-o viziune coerentistă asupra întemeierii demersurilor raţionale, adăugînd la şirul lung al încercărilor de justificare a inducţiei o perspectivă autohtonă interesantă.
     Comentarii asupra inducţiei probabiliste fundamentată de H. Reichenbach au făcut de asemenea, unul dintre foştii săi studenţi, Grover Maxwell, Abner Shimony, Paull Teller, Henry Kyburg şi alţii.
     Problemele care l-au frămîntat pe H. Poincaré, privitoare la posibilitatea abordărilor geometrice diferite ale aceluiaşi spaţiu fizic, sunt reluate de Hans Reichenbach, el încercînd explicaţii care să diminueze alura convenţionalistă a soluţiilor preconizate de celebrul matematician francez. Plecînd de la ideea că între matematică şi fizică există o strînsă legătură, Reichenbach constată că, atunci cînd matematicienii au descoperit o pluralitate de geometrii, fizicienii, care găsiseră întotdeauna în geometrie o metodă utilă de descriere a lumii, s-au aflat prinşi într-o capcană a derutei.
„Dacă matematica este ştiinţa posibilului, fizica este ştiinţa realului; matematica descoperind posibilitatea mai multor tipuri spaţiale diferite, rămîne fizicii problema de a şti care dintre acestea corespunde realului”. Răspunzînd, Reichenbach nu a putut ocoli unele explicaţii convenţionale şi empiriste. În primul rînd, constată Reichenbach, problema validităţii axiomelor geometriei capătă un răspuns nou. Ele erau considerate adevărate în lumina evidenţei şi era sarcina ştiinţelor factuale să decidă care sunt, dintre axiomele posibile, cele validate de realitatea obiectivă. Din această perspectivă, se considera că, în măsura în care se referă la realitatea obiectivă, axiomele depind de experienţă; dar matematicienii au construit între timp geometrii pe o cale pur matematică, în care axiomele au fost înlocuite cu contrarele lor, ceea ce se întîmplase iniţial cu axioma paralelelor. Din punct de vedere logic, propoziţiile care sunt în raport de contrarietate nu se pot conforma aceleiaşi realităţi. Să facem totuşi apel la experienţă, propune Reichenbach.
     Să ne imaginăm o suprafaţă, a cărei formă generală este plană, afară de mijlocul său care prezintă o umflătură emisferoidală. Să presupunem că această suprafaţă reprezintă universul şi că, deci, toate evenimentele fizice ar avea loc pe această suprafaţă. În consecinţă, toate fiinţele care trăiesc aici au numai două dimensiuni, dar sunt apte să parcurgă acest univers. În aceste condiţii, apare următoarea problemă: aceste fiinţe sunt capabile să recunoască umflătura în cazul că o întîlnesc?
						B	
       				       P    	  	     Q
	                A				                              R		   C


       
       
       
       
       	      a		                   p	 b         q   r		             c
     Ar fi fals, consideră Reichenbach, să se creadă că aceste fiinţe ar putea să vadă protuberanţa. Dacă noi, fiinţe cu trei dimensiuni, suntem capabili să percepem vizual o ridicătură pe un plan, aceasta de datorează faptului că razele luminoase au înfăţişare rectilinie în spaţiul cu trei dimensiuni, ele neputînd să traverseze ridicătura; în consecinţă, aceasta ne ascunde lumea situată în spatele ei, dar, în lumea bidimensională care s-a propus, razele luminoase descriu traiectorii curbe pe suprafaţă; colina nu eclipsează deci nimic, un obiect situat în spatele ei, să zicem în C putînd fi văzut din A, datorită luminii care trece prin B. Totuşi, arată Reichenbach, există un mijloc prin care fiinţele bidimensionale ar fi în stare să observe curbura din spaţiul lor: prin măsurarea suprafeţei, ele ar putea să detecteze ridicătura faţă de plan. Să presupunem că aceste fiinţe ar trasa pe suprafaţă o mare circumferinţă. Prinzînd în B o sfoară şi deplasînd roată cealaltă extremitate a sforii, ar rezulta o circumferinţă care trece prin P şi Q. După aceea, cu ajutorul unui metru se măsoară mai întîi diametrul cercului, adică dubla lungime a sforii, şi apoi circumferinţa pentru a se obţine perimetrul. Dacă se face raportul dintre valorile numerice ale acestor două măsurări, se obţine un număr inferior numărului u=3,14. Motivul? Linia PBQ nu este diametrul „adevărat” al circumferinţei, căci cel adevărat ar trebui să treacă prin interiorul colinei. Deci, numai cu ajutorul măsurătorilor şi al calculelor, fiinţele bidimensionale şi-ar putea da seama de ridicătura de pe suprafaţă.
     Să reprezentăm acum, sub acest univers, un al doilea abc, relevînd peste tot forma plană, şi locuit de asemenea de fiinţe care măsoară suprafeţe. Să ne imaginăm că, în această lume, se exercită o forţă misterioasă care deformează, într-o manieră specială toate obiectele şi etaloanele de lungime. Pentru a descrie natura acestei distorsiuni, Reichenbach ne invită să presupunem că, de exemplu, razele luminoase cad de sus prin prima suprafaţă, traversînd-o şi proiectînd pe a doua umbra obiectelor de pe prima suprafaţă. Fiinţele-suprafeţe ale acestor două lumi nu ştiu nimic despre aceste raze care obţin a treia dimensiune: iar noi le utilizăm doar pentru a descrie unele relaţii geometrice. Presupunem, într-adevăr că, sub imperiul forţei misterioase, toate obiectele lumii abc sunt deformate în aşa fel încît dobîndesc mărimea şi înfăţişarea umbrelor obiectelor corespunzătoare universului ABC, umbre proiectate în jos. Consecinţa remarcabilă a acestei supoziţii este că, atunci cînd fiinţele-suprafeţe ale lumii abc fac măsurători geometrice, ele au de pus rigla gradată exact în atîtea locuri cîte erau cerute în operaţia corespunzătoare din lumea ABC. Dacă, deci, ele trasează, în jurul lui b, o circumferinţă care trece prin p şi q şi o măsoară cu etalonul lor, ele găsesc, pentru raportul dintre circumferinţă şi diametru, numărul obţinut în lumea ABC.
     Cu alte cuvinte, comentăm noi, fiinţele din universul ABC fac măsurători într-o lume reală, bidimensională, obţinînd valori diferite de acelea pe care le-am obţine noi într-un spaţiu tridimensional, iar fiinţele din universul abc îşi închipuie că fac măsurători în propriul lor univers, deşi află valorile proiecţiilor obiectelor din ABC; aceleaşi valori pentru o lume reală şi una a umbrelor. Locuitorii acestei lumi, ignorînd existenţa forţei misterioase nu pot constata în experienţă nici că lungimea metrului lor variază prin deplasare, deoarece toate celelaltă obiecte se modifică la fel. În consecinţă, aceste fiinţe au inferat că universul lor suprafaţă este un plan cu protuberanţă, ca şi lumea ABC.
     Noi ştim cum au fost desenate cele două suprafeţe, dar dacă nu am şti şi ar trebui să decidem numai pe baza măsurăorilor, aşa cum fac de fapt fizicienii în domeniul microparticulelor, am stabili desigur că cele două lumi sunt la fel. Aşa se credea pînă la constituirea geometriilor neeuclidiene. Posibilitatea existenţei lor a demonstrat că ne putem imagina şi că putem calcula în lumi cu dimensiuni diferite de acelea ale lumii noastre. Concluzia lui Reichenbach este că aprecierea rezultatelor noastre observaţionale nu se realizează într-un mod obiectiv, ci are la bază o convenţie definitorie, adică depinde de definiţiile acceptate pentru construirea axiomatică a geometriilor. „Noi decretăm care din etaloanele de lungime sunt la fel de mari şi aceasta trebuie să ne fie de ajuns: căci, aici este vorba nu de o recunoaştere, ci de o convenţie definitorie”. Un exemplu îl constituie întrebuinţarea definiţiilor coordonatoare pentru anumite concepte. Acestea sunt definiţii care corelează un concept dat cu un obiect, o proprietate sau un fenomen observabile. Astfel, conceptul „unitate de lungime” poate fi coordonat cu metrul standard de la Paris. Este acesta în realitate un metru? Nu are nici un sens să răspundem la această întrebare, consideră Reichenbach, căci el este definit prin singura sa individualitate şi este luat prin convenţie un etalon de lungime, indiferent cum ar fi structura spaţiului. În coordonare cu el, deci cu o convenţie, sunt apreciate toate măsurătorile. Mai mult, „Punctul de vedere esenţial pentru analiza relaţiilor geometrice constă în aceea că înfăţişarea unei suprafeţe, nici ea nu poate fi exprimată decît tot prin intermediul unei convenţii: aceea a definiţiei coordonatoare a congruenţei. Apoi, Reichenbach şi-a extins consideraţiile de la spaţiul cu două dimensiuni la cel cu trei, susţinînd aceeaşi necesitate a convenţiei. 	Să ne amintim că recunoaştem în epistemologia lui Reichenbach o bază realistă, pe care o vedem acum anihilată prin soluţiile sale convenţionaliste. Întrucît la convenţionalism ajunsese şi Poincaré, în urma investigării filosofice a geometriei, am putea trage concluzia că această ramură a matematicii determină astfel de rezultate convenţionale. Ar fi totuşi exagerat să-l aşezăm pe Reichenbach alături de Poincaré, deoarece convenţionalismul său nu s-a generalizat la întreaga operă, ci constituie o parte din soluţiile propuse ca răspuns la problemele ridicate de noile geometrii şi, cum vom vedea, de nevoile fizicii. De fapt, preocupările lui Reichenbach de filosof al ştiinţei au început cu unele consideraţii convenţionaliste asupra spaţiului şi timpului, au continuat cu abordarea realistă a cunoaşterii probabile şi inductive şi vor sfîrşi cu apoteoze epistemologice asupra nomicităţii şi a operaţiilor logice conective şi admisibile. Deci, evoluţia lui Reichenbach este de la un convenţionalism moderat către un realism cu elemente de empirism logic. Susţinem această caracterizare prin următorul citat: „Inteligenţa noastră actuală, ocupîndu-se de adevărata natură a spaţiului, este însoţită de o linie de dezvoltare matematico-epistemologică. Matematica a stabilit posibilitatea spaţiilor neeuclidiene; investigarea epistemologică ne-a învăţat că aplicarea formei spaţiale la realitatea obiectivă necesită o definiţie coordonatoare a congruenţei. Prin această dublă cunoaştere devine posibilă utilizarea geometriei neeuclidiene de către fizică. Numai în acest mod poate fi determinată în mod obiectiv structura spaţiului. Fără definiţie coordonatoare, nu are sens să vorbeşti despre anumite dimensiuni ale spaţiului; dar odată ce o astfel de definiţie este acceptată, de exemplu, pentru etalonul rigid al lungimii, problema formei spaţiului începe să aparţină cunoaşterii obiective. Ar fi o eroare să se creadă că, datorită arbitrariului definiţiei coordonatoare, specificarea formei spaţiale se dizolvă în incertitudine; dimpotrivă, ceea ce face posibilă deducerea proprietăţilor spaţiale obiective este recunoaşterea că o formă nu poate fi atribuită spaţiului decît prin intermediul unei definiţii coordonatoare”. Cu alte cuvinte, convenţiile ajută cunoaşterii obiective, ele nu-i umbresc certitudinile. Prin urmare, răspunsul lui Reichenbach la întrebarea ridicată de existenţa unor geometrii contrare este că toate aceste geometrii, atunci cînd sunt aplicate în fizică, visează aspecte diferite ale lucrurilor reale, stadii obiective ale Universului.
     Consideraţii consemnabile exprimă Reichenbach şi despre timp. El constată că, deşi omul a fost denumit o fiinţă spaţio-temporală, totuşi întreaga sa viaţă interioară, psihică, este plonjată mai ales într-un flux temporal, avînd o sensibilitate imediată pentru anumite elemente temporale fundamentale: „anterioare”, „posterioritate”, „prezent” şi „devenire”. Din această cunoaştere intimă rezultă aptitudinea localizării directe a evenimentelor temporale în lumea percepţiilor. De aceea, consideră Reichenbach, există posibilitatea ca timpul, în scurgerea sa specifică, în cursul său orientat ireversibil, să fie cunoscut imediat. Problema care se pune este dacă omul regăseşte în timpul fizic, exterior, atributele cu care este familiarizat datorită vieţii sale interioare. Reichenbach admite posibilitatea acestor regăsiri tot datorită definiţiilor coordonatoare. „Ca şi în geometrie, egalitatea intervalelor succesive de timp nu este o chestiune a cunoaşterii, ci a convenţiei. Ideea definiţiei coordonatoare aduce din nou soluţia”. Conform lui Reichenbach, teoria specială a relativităţii, elaborată de Einstein, se bazează în mare măsură pe modul în care este definită „simultaneitatea evenimentelor” care se petrec în locuri situate la mari distanţe. „Relativitatea” invocată în această teorie înseamnă „relativ la un anumit sistem definiţional”. Astfel, depinzînd de definiţii, diferite dar echivalente, descrierile mişcării fizice devin posibile (în aceeaşi manieră în care enunţurile („Această cameră este lungă de 21 picioare” şi „Această cameră este lungă de 7 yarzi”) sunt descrieri echivalente bazate de definiţii diferite ale unor unităţi de măsură a lungimii. Reichenbach a dezvoltat un sistem axiomatic pentru mecanica relativistă, în care a făcut distincţie între aserţiunile fizice sau empirice din această teorie şi definiţiile coordonatoare care realizează o fundamentare epistemologică a teoriei. În felul acesta, adevăratul fizician contemporan a devenit filosof, deoarece, dezvoltîndu-şi teoriile, el s-a lovit de barierele pe care trebuie să le treacă înainte de a i se dezvălui un teritoriu nou şi necunoscut. După aceea, consideră Reichenbach, el se întoarce de la filosofie la fizică şi, printr-un studiu concret, el este nevoit să creeze o nouă teorie matematică în care să se ţină cont de fenomenele fizice cunoscute şi totodată să se prevadă noutăţi. Această pendulare între generalul filosofic, precizia matematică şi faptul fizic concret exprimă, spune Reichenbach, „farmecul şi puterea cercetării fizice”.
     El a probat această admiraţie pentru fizică prin profunzimea semnificaţiilor filosofice şi logice, desprinse prin analizele pătrunzătoare făcute teoriei relativităţii şi fizicii cuantice. Ne vom opri în special asupra ultimei contribuţii, considerată „cea mai importantă” dintre toate colaborările americane la elaborarea unei logici aplicabile la mecanica cuantică. Metoda lui Reichenbach a constat în restrîngerea întinderii interpretării care i s-a dat mecanicii cuantelor, cu scopul de a remedia anomaliile cauzalităţii. Procesele fizice au fost reduse la comportamentul unui model, de exemplu, un model corpuscular sau un model ondulatoriu. Argumentarea lui Reichenbach se bazează pe distincţia dintre fenomene şi interfenomene. Ca exemplu de fenomene sunt date coliziunile observabile dintre electroni, iar ca exemplu de interfenomene figurează mişcările inobservabile din timpul ciocnirilor, cum ar fi mişcarea unui electron sau a unei raze de lumină de la sursă pînă la întîlnirea sa cu materia. Plecînd de la aceste distincţii, Reichenbach a descoperit două feluri de interpretări: exhaustive şi restrictive. Interpretarea exhaustivă este aceea care încearcă să caracterizeze interfenomenele în funcţie de comportamentul corpusculilor sau al undelor, iar detalierea acestui comportament conduce la anomalii cauzale. Interpretarea restrictivă, atribuită lui Bohr şi Heisenberg, se bazează pe regula după care nu trebuie să se admită decît propoziţii care se referă la entităţi măsurate; se spune că propoziţiile care se referă la entităţi nemăsurate sau la interfenomene, sunt fără sens. Reichenbach nu admite această discriminare cu nuanţe pozitiviste şi consideră propoziţiile de al doilea fel, după ce le numeşe indeterminate alethic, ca avînd un rol important în logica trivalentă.
     Rezultă că Reichenbach a găsit în logică remediul pentru anihilarea crizei de creştere care afecta fizica primelor decenii ale secolului. El a introdus o valoare intermediară, indeterminarea, pentru grupul de propoziţii care, în interpretarea lui Bohr şi Heisenberg, erau denumite „fără sens”, aşa cum am văzut. S-a considerat că operaţiile logicii trivalente sunt generalizări ale logicii bivalente, existînd totuşi anumite deosebiri, cum ar fi, de exemplu, existenţa a trei feluri de negaţii: negaţia ciclică ~A; negaţia diametrală -A; negaţia totală A-. Apoi, valorile, referindu-se la ideea de adevăr, de la cea mai înaltă pînă la cea mai de jos, se organizează astfel: T (adevăr, din engl.), I (indeterminare), F (falsitate).
     Ca exemplu de aplicare a logicii trivalente, iniţiată de H. Reichenbach, la fizica cuantică, poate fi dată definirea complementarităţii. Aserţiunea ~A (negaţie ciclică) exprimă că A este fals. Se va reprezenta faptul că B este indeterminat prin expresia: ~B. Vor fi considerate complementare două propoziţii, dacă ele vor satisface relaţia A v ~A  ~~S, ceea ce se citeşte astfel: Dacă A este adevărat sau fals, atunci B este indeterminat. Acum, să admitem că V este o abreviere care semnifică: prima entitate are valoarea u şi că V este o abreviere care semnifică: a doua entitate are valoarea v. S-ar putea formula regula complementarităţii din mecanica cuantică în felul următor: dacă u şi v nu sunt entităţi comutative, atunci U v ~U  ~~V.
     Construirea unei logici cu trei valori a însemnat de fapt adecvarea unui limbaj realist fenomenelor cuantice. Problema fusese ridicată de Einstein, Podolsky şi Rosen; ei au susţinut în spirit realist, că atunci cînd este examinată o teorie fizică, trebuie să se facă deosebire între realitatea obiectivă, independentă de orice teorie, şi conceptele fizice ale teoriei. Aceste concepte sunt destinate să corespundă realităţii obiective şi, prin parcurgerea lor, noi ne reprezentăm această realitate. H. Reichenbach participă deci la conturarea acestui realism pe care fizicienii, în mare parte, îl opuneau pozitivismului, şi totodată se adecvează unei versiuni nedogmatice a teoriei verificabilităţii înţelesului. Aşa cum arată Reichenbach, „un enunţ al mecanicii cuantice are sens dacă el este verificabil ca adevărat, fals sau indeterminat”.
     Continuîndu-şi preocupările în domeniul logicii, H. Reichenbach a elaborat două lucrări de logică matematică şi respectiv de logică a ştiinţei, adeseori citate şi utilizate în investigaţiile care le-au urmat: Elements of Symbolic Logic şi Nomological Statements and admissible Operations. În primul rînd, interesează precizările sale asupra operaţiilor conective şi adjunctive.
     Reichenbach a constatat că logicienii definesc operatorii „sau”, „şi”, „dacă…atunci” şi „nu” într-un mod care le asigură utilizarea lor în matematică pentru exprimarea axiomelor şi derivarea teoremelor într-o formă simbolică. Însă, astfel de definiţii şi întrebuinţări fără restricţie în ştiinţele factuale, aceşti operatori produc rezultate nerezonabile. În logica simbolică, arată Reichenbach, tabelele de adevăr reprezintă enunţuri metalingvistice care exprimă relaţii între enunţurile compuse ale limbajului-obiect şi enunţurile lor elementare. Aceste tabele pot fi citite în două direcţii.
     Prima direcţie: Dacă a   b este adevărată, atunci:
     1) sau a este adevărat şi b este adevărat;
     2) sau a este fals şi b este adevărat;
     3) sau a este fals şi b este fals.
     (Se merge de la adevărul enunţului compus la valorile de adevăr ale enunţurilor componente).
     A doua direcţie:
     4) Dacă a este adevărat şi b este adevărat, atunci a   b este adevărat:
     5) dacă a este fals şi b este adevărat, atunci a   b este adevărat;
     6) dacă a este fals şi b este fals, atunci a   b este adevărat.
     (Se merge de la valoarea de adevăr a enunţurilor simple la adevărul enunţului compus).
     Logica matematică îşi asumă ambele direcţii de citire şi, prin urmare, ea deţine o interpretare adjunctivă a tabelelor de adevăr, corespunzîndu-i operaţii adjunctive (Într-o notă, Reichenbach arată că termenul adjunctiv corespunde unor termeni precum extensional, funcţie de adevăr, material, utilizaţi în prezentări ale logicii. Dar, deoarece aceşti termeni sunt adesea folosiţi cu semnificaţii diferite, el preferă să întrebuinţeze termenul adjunctiv, definit precis).
     Atunci cînd este admisă a doua direcţie de citire a tabelelor de adevăr şi se foloseşte numai prima direcţie, se realizează o interpretare conectivă şi, corespunzător, operaţiile sunt conective.
     În afară de faptul că sunt adjunctive şi conective, operaţiile logice sunt rezonabile, dacă fac apel la înţeles, şi nerezonabile, dacă sunt pur formale. Atunci cînd operaţiile conective folosesc limbajul natural şi între propoziţii există o legătură de înţeles, se obţin rezultate rezonabile. De exemplu, precizează Reichenbach, functorul „sau” poate avea semnificaţie nerezonabilă şi rezonabilă. Disjuncţia „Zăpada este albă sau zahărul este acru” este la fel de nerezonabilă ca şi implicaţia „Dacă zăpada nu este albă, atunci zahărul este acru”; conform tabelelor de adevăr, ambele enunţuri compuse sunt adevărate, dar sunt nerezonabile, doarece între propoziţiile componente nu este o legătură de înţeles. Functorul „sau” este rezonabil în enunţul compus „Plouă suficient iarna sau este secetă uneori vara”, care exprimă o legătură de înţelesuri între propoziţii formulate în limbaj natural.
     Dacă este asigurată legătura de înţeles în cadrul unui enunţ compus, cu alte cuvinte, dacă se poate realiza o operaţie conectivă, atunci poate fi admisă şi legătura formală sau interpretarea propoziţiei compuse drept funcţie de adevăr, căci intensiunea determină extensiunea. Pe de altă parte, satisfacerea condiţiei formale reprezintă numai condiţia necesară pentru stabilirea corectitudinii operaţiei conective, adică pentru trecerea de la un înţeles la altul.
     Aceste precizări i-au folosit lui Reichenbach pentru a considera operaţiile conective ca indispensabile în acţiunea de obţinere a enunţurilor nomologice (enunţuri, legi ştiinţifice). El elaborează o strategie logico-euristică în vederea atingerii acestui scop. Mai întîi, este definită clasa enunţurilor nomologice primitive, apoi este construită clasa enunţurilor nomologice obţinute prin derivare deductivă din clasa enunţurilor primitive. Dintre acestea se formează clasa enunţurilor nomologice în sens restrîns care reprezintă legi ale naturii şi ale logicii. Analiza lui Reichenbach foloseşte ca aparat logic formal calculul simplu al funcţiilor. De asemenea, sunt adoptate trei sensuri ale adevărului: analitic nomologic, sintetic nomologic şi adevăr factual. Primele două feluri formează un tip superior de adevăr, adevărul nomologic, specific tuturor enunţurilor nomologice, un adevăr care nu poate fi apreciat numai cu mijloacele oferite de investigarea empirică a adevărului factual nomologic. În sfîrşit, Reichenbach s-a referit la o aplicaţie importantă a enunţurilor nomologice: definirea modalităţilor. Astfel:
     „P este necesar” înseamnă „‘P’ este un enunţ nomologic”;
     „P este imposibil” înseamnă „Negaţia lui ‘P’ nu este un enunţ nomologic”;
     „P este posibil” înseamnă „Nici ‘P’ nici negaţia sa nu sunt enunţuri nomologice”.
     Reichenbach a folosit termenul de „numai (pur şi simplu) posibil” (merely possible) pentru ceea ce nu poate fi şi necesar. De asemenea, termenul „nomologic”, din definiţiile de mai sus, este interpretat într-un sens mai larg, pentru a fi permisă şi caracterizarea modalităţilor fizice şi a modalităţilor logice.
     Spuneam că, mai întîi, a fost definită clasa enunţurilor nomologice sintetice primitive. Reichenbach a plecat şi el de la aprecierea lui David Hume că necesitatea fizică, necesitatea legilor naturii, izvorăşte din generalitate, că legătura cauzală diferă de simpla coincidenţă spaţio-temporală, deoarece ea exprimă o coincidenţă permanentă. Hume credea însă că generalitatea este tot ceea ce se cere pentru ca o conexiune să fie cauzală şi cerea să fie exclusă orice adăugare neverificabilă empiric la enunţul conexiuni cauzale. Spre deosebire de Hume, Reichenbach a arătat că generalitatea, deşi necesară, nu este suficientă să garanteze rezonabilitatea enunţurilor care exprimă conexiuni şi a introdus, în afară de generalitate, şi un ansamblu de condiţii care restrîng formele enunţurilor admisibile. Cu mici excepţii, aceste condiţii sunt de natură formală, dar este discutată şi o proprietate semantică importantă: construite pentru a exprima legi obiective, enunţurile nomologice trebuie să fie adevărate şi anume verificate ca adevărate, ceea ce ar părea o cerinţă mai strictă decît adevărul pur şi simplu.
     Pe bună dreptate stabileşte Reichenbach că cerinţa alethică nu este suficientă pentru nomicitate, deoarece ea singură nu poate contribui la eliminarea acelor enunţuri universale care sunt factual adevărate, sau „adevărate din întîmplare”, dar nu sunt nomologice. Este nevoie de verificare inductivă pentru a şti dacă un enunţ exprimă o lege a naturii. Dacă o implicaţie este verificată inductiv, ea poate fi acceptată în categoria implicaţiilor rezonabile care pot exprima legi. Termenul adevărat prin verificare exprimă valoarea pe care trebuie să o aibă un enunţ general pentru a putea fi interpretat ca lege obiectivă. „Adevărat prin verificare” înseamnă verificat la un moment dat, în trecut sau în viitor. El se deosebeşte de „adevărul factual accidental”, contingent care, deşi are la bază inferenţe inductive, nu este nomologic.
     Constatăm că H. Reichenbach a adoptat o concepţie opusă lui Karl R. Popper care, în Logik der Forschung, apărută în 1934, spusese că, în măsura în care legile ştiinţei sunt strict universale, ele nu sunt verificabile în maniera propusă de logica inductivă. Cum se ştie, Popper a construit o strategie deductivă de falsificare, mult discutată în epistemologia contemporană. În opoziţie, Reichenbach a elaborat o teorie sintetică a enunţurilor nomologice cu ajutorul termenului de „adevăr prin verificare”, rămînînd astfel fidel concepţiei empirist-logice, care îl consacrase, dar detaşîndu-se de neopozitiviştii care dogmatizaseră principiul verificabilităţii senzoriale. Noţiunea „adevăr prin verificare” nu înseamnă, precum la R. Carnap, „certitudinea absolută”, ci grad înalt de probabilitate. Totodată, Reichenbach a detaliat patru niveluri ale verificabilităţii: tehnică (posibilă în condiţiile tehnicii de astăzi), fizică (nu contrazice legile naturii), logică (a nu fi autocontradictoriu) şi superempirică. Alegerea oricărui nivel este o chestiune de convenţie dar, pentru ştiinţă, consideră Reichenbach, important este un nivel intermediar al verificabilităţii – între fizică şi logică. În consecinţă, Reichenbach a definit semnificaţia spunînd că un enunţ are semnificaţie dacă i se poate determina gradul probabilităţii (dacă probabilitatea sa este verificată). Astfel, Reichenbach a rămas fidel şi de data aceasta concepţiei sale realiste, conform căreia există lucruri şi nu numai senzaţii.
     Pentru definirea enunţurilor nomologice primitive sunt propuse proprietăţi şi condiţii invariante (care aparţin tautologiilor şi formulelor sintetice) şi variante (care se schimbă în funcţie de felul enunţului). Dintre condiţiile invariante subliniem: Fie un enunţ p, pentru a fi nomologic, el trebuie să fie adevărat prin verificare, să fie universal (să nu conţină termeni individuali), să conţină cuantificatorul de universalitate „toţi” (allstatement), să fie nerestrictiv exhaustiv în termeni elementari etc. Apoi, sunt prezentate condiţii variante, valabile pentru cazurile în care enunţurile nomologice ar fi exprimate prin intermediul disjuncţiei, al conjuncţiei, al implicaţiei sau al echivalenţei. În sfîrşit, Reichenbach a definit clasa enunţurilor nomologice derivate pe cale deductivă din clasa enunţurilor nomologice primitive şi din unele enunţuri derivate anterior.
     Analiza lui Reichenbach a reuşit să pună în evidenţă unele trăsături esenţiale ale enunţurilor nomologice, cum sunt adevărul şi generalitatea. Totuşi, aşa cum s-a remarcat la noi, în totalitatea sa, „ea este contradictorie, datorită mai ales condiţiei de a fi verificabil adevărate, pusă enunţurilor nomologice primitive”. Noi considerăm că principalul neajuns al teoriei lui Reichenbach îl constituie neluarea în consideraţie a celei mai importante trăsături definitorii a nomicităţii: necesitatea. Numai în măsura în care un enunţ exprimă o conexiune necesară, el poate căpăta atributul nomologic, deosebindu-se astfel de enunţurile care exprimă conexiuni accidentale.


SEMANTICĂ
SEMN,  INTENSIUNE,  OBIECT
EMANUEL VASILIU
1. DETERMINAREA EXTENSIUNII
     Extensiunea unui semn este constituită, după cum se ştie, din totalitatea obiectelor la care semnul respectiv se poate referi. Bazată pe simpla relaţie stereotipă stimul-reacţie, extensiunea unui semn nu se poate determina decît prin indicarea efectivă a fiecărui obiect căruia semnul respectiv i se poate „aplica”.
     Trebuie să remarcăm, în această ordine de idei, că modul indicat de determinare a extensiunii este singurul direct observabil; din comportamentul agenţilor (care uzează de sistemul semiotic respectiv) rezultă că anumite elemente ale sistemului (semnele) sunt puse în corespondenţă cu anumite obiecte. Cu alte cuvinte, se poate observa în mod direct că, în cazul unei colectivităţi, un anumit semn, i, se poate referi la obiectele x1, x2,.... xn, (aceasta, bineînţeles, în cazul în care numărul obiectelor este finit).
     După cum sugerează însă Carnap, intensiunea unui semn poate fi determinată prin indicarea „condiţiilor generale pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a putea  fi denotat de un anumit cuvînt”. Altfel spus, cineva trebuie să examineze obiectul în discuţie pentru a putea decide dacă îndeplineşte sau nu îndeplineşte această condiţie.
     Aceste „condiţii”, despre care vorbeşte Carnap, constituie intensiunea semnului. Se poate observa că intensiunea unui semn îi determină extensiunea. Această investigare a obiectului este, după cum arată Carnap, de natură pragmatică.
2. INTENSIUNEA APARŢINE SEMNULUI?
     Problema care se pune este – credem – următoarea: care este motivul pentru care intensiunea este considerată a aparţine semnului şi nu realităţii obiective.
     Răspunsul ne pare a fi următorul: condiţiile de care vorbeşte Carnap sunt, în fond, reguli de folosire referenţială a semnului.
3. DETERMINAREA INTENSIUNII
     Bazîndu-ne exclusiv pe relaţia stereotipă stimul – reacţie, singura regulă de folosire referenţială a semnului ar fi indicarea (printr-o metodă ostensivă oarecare a) obiectului.
     Luînd însă în consideraţie „condiţiile” de care vorbeşte Carnap, ne putem gîndi şi la o altă modalitate de definire a unei clase de obiecte, pe baza specificării unui număr de condiţii pe care obiectele respective urmează să le satisfacă pentru a putea considera că aparţin clasei. În acest fel, se ajunge la o definiţie de tip lexicografic a clasei respective de obiecte. Dacă o astfel de definiţie are capacitatea de a delimita cu exactitate clasa de obiecte la care un semn,  , se poate referi este o altă chestiune. Se pare că o astfel de definiţie nu face decît să delimiteze cu un anumit grad de aproximaţie clasa . 
     Specificarea condiţiilor poate fi făcută şi pornind de la un alt tip de întrebare: admiţînd că un semn, n, se referă la un anumit obiect X, ne putem întreba „ce este acel X ?”
     Sigur că răspunsul la această întrebare nu va avea în vedere în mod exclusiv obiectul X, ci întreaga clasă de obiecte din care face parte X. Fireşte că definiţia clasei va avea şi ea un caracter aproximativ.
     Suntem, prin urmare, nevoiţi să admitem că un obiect real poate satisface intensiunea unui semn în grade diferite .




ACTUL  INTEGRAL  DE  DISCURS
CRIZANTEMA JOJA
„Este imposibil să existe discurs despre nimic”
         PLATON, Sofistul, 261d–262d
„Trebuie să ne preocupe mai mult spiritul discursului
TTTTTTTTTTdecît expresia sa literală”
ARISTOTEL, Metafizica, A, 4,985a 4
1. ELEMENTE PROPEDEUTICE. CONTINUITATE ŞI MODERNITATE ÎN FILOSOFIA ANALITICĂ A LIMBAJULUI
J.R. SEARLE ŞI ŞTIINŢELE COGNIŢIEI
     Studiul de faţă vine în prelungirea monografiei: Ludwig Wittgenstein şi filosofia contemporană a limbajului, îndeosebi a capitolului Ce este neowittgensteinismul? Încercam acolo să surprind ecourile multiple şi prelungite atît ale primei etape, dar mai ales ale filosofiei tîrzii din opera lui Wittgenstein, ecouri prezente în diferite domenii ale filosofiei contemporane: filosofia educaţiei, filosofia religiei, estetica, etica, sociologia şi psihologia cunoaşterii etc. Semnalam de asemenea tangenţe şi deschideri prezente ale concepţiei lui Wittgenstein către generativismul lui Chomsky, către ordinary language philosophy a lui J. Austin şi J. R. Searle şi către hermeneutica modernă.
     Ne propunem acum a evidenţia mai întîi influenţa directă a concepţiei lui Wittgenstein asupra discipolilor săi de la Cambridge şi, postum, asupra celor de la Oxford. Această din urmă orientare a impus, pe baza analizei limbajului, teoria actului integral de discurs şi a primatului discursului ca obiect al filosofiei, promovînd logica limbajului natural. O dimensiune nouă este datorată afirmării valorii discursului nonapofantic, temă de origine aristotelică. Perspectiva analitică va fi confruntată apoi cu: a) problema raportului dintre metalogică şi metalingvistică pe care am mai tratat-o sub aspect teoretic şi cu alt prilej, precum şi cu b) orientarea pragmatistă a filosofiei limbajului şi c) cu semanticitatea nu numai a frazei, ci şi a discursului în ansamblul său, aspecte studiate cu relevanţă în filosofia franceză contemporană a limbajului.
     Multe din elementele actului integral de discurs îşi au originea în fenomenologia husserliană, şi anume în conceptul de intenţionalitate teoretizat la începutul secolului nostru de Franz Brentano şi asimilat apoi de Husserl care îl considera drept problemă a problemelor. Pe acelaşi concept se bazează şi curentul recent apărut în Germania numit (fenomenologia limbajului), asupra căruia ne vom opri în ultima parte a studiului de faţă.
     O contribuţie însemnată pe care ne mărginim aici numai a o semnala – deoarece ea constituie obiectul unor cercetări în curs de desfăşurare – este adusă azi de filosofia logicii, de filosofia analitică şi de fenomenologia limbajului la fundamentarea ştiinţelor cogniţiei. Prin îmbinarea unor elemente preluate din domeniile menţionate, bazîndu-se în acelaşi timp pe o viziune naturalistă, ştiinţele cogniţiei dezvoltate în ultimele două decenii apelează la un complex de discipline constituite într-o adevărată arhitectură care oferă surse pentru un vast şi îndelungat program de cercetare. Aceste discipline sunt: matematicile pure, fizica teoretică, biologia, neurologia, neurobiologia, precum şi discipline umane ca: filosofia, logica, epistemologia, lingvistica, psihologia, psiholingvistica, psihologia cognitivă (inclusiv psihofiziologia, neuropsihologia) care sunt abordate cu mijloace moderne.
     „Ştiinţele cogniţiei” – scrie J. Petitot într-un număr special din consacat acestui subiect – „fiind prin definiţie interdisciplinare, favorizează interacţiuni, privilegiate printre care găsim interacţiunile dintre filozofie, logică, lingvistică şi psihologie. Raportul dintre ştiinţele cogniţiei şi epistemologie este de asemenea privilegiat din două motive. Pe de o parte ştiinţele cogniţiei sunt ştiinţe tinere în plin proces de constituire a obiectului lor, a principiilor şi a metodelor. Ele se întîlnesc deci în mod firesc cu problemele filosofiei ştiinţei, problemele ontologice, epistemologice, metodologice care sunt implicate în toate ştiinţele în curs de constituire sau de refundamentare. Dar, pe de altă parte, aceste ştiinţe reprezintă încercarea de a înţelege ca procese naturale, experimentabile şi matematizabile un ansamblu de fenomene asupra cărora epistemologia nu a încetat a se apleca… Ştiinţele contemporane ale cogniţiei vizează în mod esenţial să aducă o teorie naturalistă a actelor mentale corespunzătoare”.
     Epistemologia şi logica de exemplu nu mai sunt extrinsece vastului şi complexului domeniu al actelor de cunoaştere. „Aceasta (epistemologia) nu intervine, ca în alte ştiinţe naturale, numai la nivelul secund, reflexiv şi critic. Ea intervine firesc, în mod constituitiv, încă de la nivelul obiectelor. Conceptele pe care filosofia ştiinţelor a trebuit să le creeze şi să le dezvolte pentru a gîndi ştiinţa obiectelor au devenit, la rîndul lor, obiecte ale ştiinţei.”
     Jean Petitot exemplifică, referindu-se la probleme de logica limbajului ca: ineismul structurilor mentale, judecata, inducţia, corelaţia dintre actele mentale şi obiectele lor, inferenţa nondemonstrativă, raporturile dintre sintaxă şi semantică, dintre extensionalitate şi intensionalitate – teme centrale în tradiţia filosofică, în logica antică şi în cea modernă, de la cartesianism pînă la fenomenologie.
     Pe această linie, aspectul logico-epistemologic este astăzi strîns legat de teza cauzalităţii semantice şi a rolului lexicului în calitatea sa de repertoriu al unor structuri abstracte de înaltă complexitate, atît la nivel global, cît şi la nivelul componentelor sale individuale. Astfel este studiată legătura dintre acţiuni şi enunţuri lingvistice în procesul comunicării, temă la care teoria actelor ilocuţionare şi-a adus contribuţia şi care vizează în acelaşi timp semantica şi pragmatica. Un enunţ poate fi cauza unui anumit comportament.
     Intenţionalitatea dobîndeşte în cadrul ştiinţelor cogniţiei o accepţie prin excelenţă semantică: „A spune că un simbol reprezintă, a spune că el trimite la ceva şi, într-un mod mai general, a spune că o stare mintală poartă asupra unui conţinut, acestea sunt tot atîtea moduri de a exprima proprietatea de «a avea un sens», adică proprietatea intenţionalităţii”.
     Unul dintre cei mai activi şi mai moderni reprezentanţi ai şcolii analitice a limbajului este J. R. Searle care reconsideră prin prisma teoriei actelor de vorbire şi a valorii ilocuţionare, doctrine şi concepte ale filosofiei tradiţionale şi ale perioadei clasice a analizei limbajului. Elev al lui Austin şi Strawson, el şi-a susţinut teza de doctorat despre Sens şi referinţă la Oxford în 1959 şi profesează azi la Universitatea Berkley din California. Pornind de la teoria actelor ilocuţionare (pe care o vom analiza în capitolele următoare) concepţia lui Searle se situează într-un orizont mult mai larg. Ea se caracterizează printr-o orientare fundamental semantică, fără a neglija însă şi vocaţia pragmatică. Introducerea conceptului de intenţionalitate constituie un moment de răscruce în evoluţia gîndirii sale.
     Într-o serie de conferinţe prezentate la sub titlul: (Paris,mai, 1991) şi pe care am avut prilejul să le audiez, Searle şi-a expus această concepţie, semnalînd atît primele două etape mai sus menţionate, cît şi opinia, în legătură cu apariţia ştiinţelor cogniţiei. Accentul cade pe teza centrală a semanticităţii discursului în ansamblul său, înscrisă în tema mai largă şi complexă a comunicării, la care teoria actelor ilocuţitoare îşi aduce contribuţia, venind să se integreze. Ideea de bază a semanticităţii este legată de aceea a intenţionalităţii, precum şi de problema adevărului şi de principiul raţionalităţii.
     Searle este de asemenea preocupat de structurile logice ale raţiunii practice, deci nu numai de logica teoretică ci şi de cea aplicată, ci în mod mai accentuat şi de silogismul practic. Astfel el încearcă să stabilească distincţii între belief şi designation. În această fază a evoluţiei doctrinei sale, referindu-se la psihologia filosofică inclusă în logica lui Frege, Searle încearcă să sintetizeze intenţia şi acţiunea.
     Searle afirmă că actele mentale au un conţinut semantic, sintaxa ne mai fiind suficientă prin ea însăşi, ci doar ca un strat anterior, ca o treaptă pregătitoare. El preia de asemenea ideile devenite clasice ale lui Chomsky, referitoare la structurile profunde ale limbajului şi gîndirii înrădăcinate neurologic şi biologic, idei care constituie în acelaşi timp şi premisele „clasicilor” cognitivismului contemporan: J.Fodor şi Z. Pylyshyn.
     Searle este ultimul reprezentant al analizei limbajului care, orientîndu-se în funcţie de evoluţia curentelor filosofice contemporane (fenomelogia), dar plasîndu-se în acelaşi timp în perspectiva ştiinţelor cogniţiei, ajunge la o concepţie complexă, cu caracter integrator, considerînd că actele mentale ca şi cele de vorbire sunt strîns legate de procesele cerebrale, iar studiul lor ţine de o analiză lingvistică bazată pe comparaţie. Prin întrepătrunderea dintre intenţie şi acţiune se operează fuziunea dintre structurile logice ale gîndirii teoretice şi cele ale gîndirii practice.
     În conferinţele sale de la Paris, la care mă refeream mai sus, Searle susţinea că sintaxa nu este suficientă prin ea însăşi, că actele mentale au un conţinut pronunţat semantic, ele referindu-se la real, şi că în general activitatea logică şi lingvistică este plasată în orizontul comunicării. Fiinţa umană comunică prin categorii. Acestea sunt noţiuni de maximă generalitate, cu ajutorul cărora gîndirea noastră decupează şi decodifică realitatea pentru a o putea surprinde şi aprofunda.
     Aprecierile contemporanilor asupra contribuţiei lui Searle sunt comprehensive şi tezele sale acceptate. Se tinde către dezvoltarea conceptului de comunicare fundamentat pe o teorie generală a cogniţiei.
2. PRIMATUL DISCURSULUI CA OBIECT AL FILOSOFIEI. ŞCOALA DE LA OXFORD. FILIAŢII. ORIENTĂRI. DENUMIRI
     Şcoala de la Oxford este o denumire generică atribuită unor continuatori ai lui Wittgenstein care, spre deosebire de discipolii direcţi ai maestrului, preocupaţi îndeosebi de terapeutica filosofică şi grupaţi sub denumirea de Şcoala de la Cambridge (John Wisdom, Morris Lazerowitz, Norman Malcom), reprezintă o orientare mai largă şi complexă, derivată din concepţia asupra limbajului din  Psilosophische Untersuchungen: Gilbert Ryle, Peter Frederick Strawson, J.O.Urmson, Peter Grice. Aceştia acordă accepţii deosebite de cele logico-pozitiviste metodei filosofice de analiză a limbajului.
     În abordările mai noi, filosofia analitică se prezintă în spiritul lui Wittgenstein ca o activitate îndreptată către clarificarea semnificaţiei conceptelor şi a propoziţiilor filozofice. Perspectiva analitică „nu constă atît de mult într-o concepţie complet nouă asupra felului de activitate care este filosofia”.
     Această activitate are două caracteristici principale: tematizarea limbii în cadrul unor cunoştinţe metodice noi ale filosofiei şi polemica antimetafizică.
     Continuatorii direcţi ai lui Wittgenstein la Cambridge consideră, ca şi maestrul lor, că posibilităţile multiple ale limbajului natural oferă cîmp deschis şi surse inepuizabile activităţii filosofice. Ei nu sunt de acord cu Ayer că limbajul natural a fost suficient studiat. Wittgenstein nu voia să-i grupeze pe discipoli în jurul său pentru a construi o şcoală filosofică în sensul strict al cuvîntului, ci dorea să-i facă adepţi liberi, cu contribuţii personale, ai unei noi concepţii asupra gîndirii filosofice şi ai unei terapii care să înlăture îndoielile şi confuziile filosofiei din trecut. Aceasta este – considera Wittgenstein – un nou mod de „a face filosofie”.
     J. Wisdom, succesorul imediat al lui Wittgenstein la Cambridge, după ce fusese mai întîi influenţat de Moore, a adoptat cu fermitate această metodă. El porneşte de la teza după care cunoaşterea este fundamentată pe simţul comun, pe senzaţii şi pe folosirea limbajului obişnuit. Depăşind şi unilateralizînd terapeutica wittgensteiniană, el o compară cu metoda psihanalitică. Tensiunea şi perplexitatea pe care o creează unele probleme filosofice nu pot fi înlăturate decît prin descrierea şi analiza dificultăţilor şi confuziilor. Filosoful devine liber de presupoziţiile doctrinare. Dacă Lazerowitz a ajuns pînă la confruntarea terapeuticii filosofice cu cea psihanalitică, Wisdom se menţine la stabilirea unei pure analogii între aceste două metode.
     Dificultăţile de rezolvare a problemelor metafizice sunt datorate aplicării unor modele de limbaj şi gîndire proprii unui anumit context, la un alt context, pentru care aceste modele sunt improprii. Metafizicianul rămîne prizonierul unei simple descrieri. Astfel este cazul cunoscut al imaginii sufletului ca un strigoi în corp. Chiar dacă această imagine a fost îndepărtată, filosoful mai poate rămîne mult timp dominat de ea, iar ezitările şi îndoielile asupra ei formază un adevărat „dans metafizic”.
     Wisdom şi colegii săi de la Cambridge susţin că problemelor filosofice nu trebuie să li se dea răspunsuri unice şi absolute; ei consideră că diferitele soluţii propuse sunt la fel de valoroase, în măsura în care ele contribuie la clarificarea unor aspecte ale limbajului, ale gîndirii noastre sau chiar ale realităţii însăşi.
     Aserţiunile metafizice au, pentru Wisdom, o valoare pozitivă „Wittgenstein, spune el, prezintă paradoxele filosofice ca simple simptome ale confuziei lingvistice; eu vreau să le reprezint ca simptome ale aprofundării lingvistice”. J.Wisdom formulează unele aporii pe care le vor relua analiştii de la Oxford: problema „celorlalte spirite” () care este în fond problema intersubiectivităţii sau cea a raportului dintre suflet şi corp (mind-body). El consideră că nu există un abis de netrecut între procesele mentale şi comportamentul uman.
     Un oarecare scepticism învăluie meditaţia asupra problematicii filosofice: atunci cînd încercăm să înţelegem un aspect al realităţii sau al cunoaşterii, noi suntem dominaţi de propoziţiile în care o anumită teză filosofică este exprimată, dar nu putem să înţelegem această teză în sensul ei deplin, deoarece nu putem rezista tentaţiei de a o asimila în diferitele ei formulări şi este greu să ne decidem pentru o rezolvare sau alta. Astfel, în legătură cu intersubiectivitatea, rezolvarea acestei probleme oscilează între o soluţie bazată pe evidenţa cu care ea se impune şi alta caracterizată prin plasarea problemei respective într-o regiune mai ascunsă, mai puţin explorată, a minţii noastre.
     Pentru a depăşi această tensiune, Wisdom propune examinarea celor două modalităţi într-o perspectivă capabilă să ne releve dificultăţile, arătîndu-ne că ambele asimilări sunt greşite şi că, deci, propoziţiile despre „celelate spirite” nu sunt nici deschideri către o interpretare behavioristă şi nici concluzii ale inferenţelor inductive obişnuite. Vom ajunge să vedem ce sunt aceste rezolvări numai dacă vom folosi terapia, analizîndu-ne pe noi înşine, propria noastră gîndire, şi surprinzîndu-ne în situaţia de a interpreta greşit atunci cînd alegem una din aceste două căi.
     Wisdom a arătăt deci că există unele aspecte similare între demersul filosofic şi tratamentul psihanalitic. Scepticismul său se manifestă în convingerea că nici unul din aceste procedee nu rezolvă probleme reale şi nu răspunde la întrebări reale. În ambele cazuri, lucruri familiare, probleme obişnuite sunt considerate căi, metode nefamiliare, şi este căutată o decizie asupra metodei de a depăşi acest impas prin explicitarea unor posibilităţi, a unor soluţii latente.
     Anthony Quinton deosebeşte pe Wisdom şi ceilalţi wittgensteinieni (M.Lazerowitz, N. Malcom) de analiştii limbajului obişnuit. Amîndouă aceste grupuri de filosofi lingvişti cred că obiectul filosofiei este înţelegerea clară a modului de funcţionare a limbajului. Ei consideră că filosofia tradiţională a fost marcată şi alterată de neînţelegeri asupra limbajului. Graniţele dintre cele două tendinţe nu au fost niciodată bine delimitate, însă deosebirile dintre ele sunt reale. Prima deosebire pare a fi cea dintre loialitatea faţă de o persoană (deci ataşamentul total faţă de concepţia lui Wittgenstein) şi loialitatea faţă de o tehnică (deci folosirea metodei sale în alt mod). Pentru wittgensteinieni, investigaţia limbajului este mijlocul de a ajunge la o terapeutică intelectuală. Pentru reprezentanţii limbajului obişnuit, perplexitatea metafizică şi paradoxul incită către un studiu mai sistematic al logicii neformale a expresiilor pe care le întrebuinţăm.
     Wisdom şi Malcom precizează că elementele esenţiale ale metodei de analiza limbajului au fost derivate din procedeele lui Moore. În Wittgenstein’s lectures in 1930–35, Moore insista la rîndul său asupra aportului lui Wittgenstein, asupra tezei sale cu privire la insuficienţa metodei de a aborda într-un singur mod semnificaţia cuvintelor şi, deci, cu privire la deschiderea către pluraritatea semnificaţiilor, în funcţie de context. Dar Moore însuşi practicase această metodă de analiză logică a conceptelor, aplicată unor termeni fundamentali ca: datul sensorial (sense datum), obiect material, realitate, universal ş.a. Această tendinţă de a aduce un spirit mai nou, metode mai precise în studiul filosofiei, îşi are originea în antihegelianismul care a caracterizat filosofia engleză din primele decenii ale secolului nostru.
     Există de asemenea la Moore o totală evitare a metodelor tehnice de formalizare şi o insistenţă tenace de a promova semnificaţia obişnuită a termenilor problematici.
     G.E. Moore este privit deci ca unul din fondatorii acestei orientări, atît de răspîndite în Marea Britanie şi Statele Unite, de a plasa conceptul de filosofie în lumina analizei logice a limbajului. Împreună cu Russell, el marchează bifurcarea tendinţei lingvistice în filozofie: formalismul pozitivist, pornind de la Russell, şi filosofia limbajului, pornind de la Moore şi mai tîrziu de la Wittgenstein.
     Pentru a marca trecerea de la gîndirea adepţilor şi discipolilor direcţi ai lui Wittgenstein (Cambridge) la filosofia limbajului obişnuit (Oxford) am subliniat filiaţia dintre Wisdom şi Wittgenstein, pe de o parte, dintre Wisdom şi Moore, pe de altă parte. Căci oxonienii se reclamă şi ei indirect de la Moore. Iar Wisdom face trecerea între şcoala terapeutică şi filosofia limbajului obişnuit. Filosofia trebuie privită numai ca un fel de terapie. Este posibil să realizăm o supraveghere conceptuală asupra unui domeniu particular, fără să încercăm să aplicăm un tratament împotriva unei asimilări sau interceptări greşite, ci pur şi simplu pentru a descoperi adevărul. Teoriile filosofice anterioare nu sunt numai construcţii din cărţi de joc, pline de nonsens, cum le numeşte Wittgenstein, care priveşte în mod cu totul negativ. Aserţiuni filosofice paradoxale – afirmă Wisdom – pot uneori să reprezinte moduri noi de a exprima părerile originale, puncte de vedere inedite, intuiţii, presentimente ale unor opinii etc. Wisdom nu reduce deci terapia la o simplă indicare de greşeli. El acceptă teza clarificării conceptelor căutînd, pe plan logic, noi relaţii între ele, în vederea obţinerii adevărului.
     Tezele lui Wittgenstein şi Moore au fost dezvoltate pe căi diferite de G. Ryle şi de filosofii limbajului obişnuit (philosophers of ordinary language) de la Oxford. Ei nu au, spune Antony Quinton, nici ezitarea metodologică a lui Moore, nici suspiciunea lui Wittgenstein faţă de rezultatele stabilite. Însuşindu-şi recomandarea lui Wittgenstein de a se preocupa de folosirea mai precisă a termenilor decît a făcut-o el, oxonienii au procedat la o investigare detaliată a regulilor logice ale limbajului nostru actual (in acto). Respingerea categorică de către Ryle a dualismului suflet-corp, dar şi încercarrea lui de a înlătura neînţelegerile dintre filosofi cu privire la folosirea obişnuită a cuvintelor, subliniind necesitatea unei viziuni ordonatoare cvasiformale, cercetările lui Austin, cu privire la folosirea multiplă non-descriptivă a limbajului, şi critica lui Strawson, referitoare la aplicaţiile filosofice ale logicii formale moderne, sunt numai cîteva trăsături ale acestei orientări în filosofia limbajului.
     Antony Quinton ne prezintă, în studiul citat, o analiză critică a acestei şcoli. Depărtîndu-se de concepţia unui limbaj ideal, logic articulat, ca la formaliştii neopozitivişti, care s-au inspirat din Tractatus şi care susţineau reductibilitatea şi natura esenţial descriptivă a discursului, analiştii de la Oxford afirmă că există propoziţii filosofice caracteristice care marchează regulile de întrebuinţare a expresiilor. Iar aceste propoziţii trebuie formulate cu ajutorul unui aparat mult mai complex şi mai sensibil decît al formaliştilor. Ei au lansat ideea filosofiei ca traducere, fie într-un limbaj ideal, fie în termeni de bază (basicterms), fie într-o formă logică.
     Dar această perspectivă a traducerii nu reuşeşte să evidenţieze nuanţele multiple, deosebirile de accepţii dintre termeni, care constituie, în cea mai mare măsură, sursa erorilor filosofice. În loc să accentueze distincţiile, traducerea le asimilează. Deşi reprezentanţii analizei limbajului descriu activitatea lor ca aparţinînd logicii, logica pe care ei o presupun este neformală, este logica limbajului obişnuit. Totuşi, abordarea de către ei a studiului limbajului este mai puţin ad-hoc decît la Wittgenstein şi mai sistematică. Încercînd atît să prevină cît şi să înlăture erorile, ei au alcătuit tabele mai mult sau mai puţin comprehensive ale folosirii cuvintelor fără a se încrede totuşi în semnificaţiile imediate ale conceptelor.
     Ryle a ajuns la analiza logică pornind de la o tendinţă influenţată mai mult de formalismul lui Russell. În primele sale lucrări, analiza are atît sensul sintactic, de studiu al formelor lingvistice, cît şi cel de „detectare, în idiomurile lingvistice, a surselor frecvente de neînţelegere şi a teoriilor absurde”. El dezvoltă de asemenea, o teorie a categoriilor.
     De remarcat că, după Ryle, o categorie conţine expresii de acelaşi tip logic, adică expresii care au puteri logice analoage: consecinţe, contradicţii etc. Concepţia sa asupra categoriilor este subtinsă, aşa cum am remarcat, de o tendinţă reducţionistă cu privire la analiza filosofică, tendinţă care apare în lucrările sale dintre anii 1937–1945, ca şi în cartea sa capitală, mai sus menţionată Concept of Mind (1949), unde propune o analiză detaliată a limbajului obişnuit în cătaurea unui fundament ultim.
     Austin se distinge ca cel mai puţin fomalist dintre toţi filosofii limbajului obişnuit. Evitînd adjectivul logic, el îşi caracterizează propria concepţie ca o fenomenologie lingvistică sau o gramatică raţională. Limbajul natural nu este pentru Austin o metafizică a sălbaticilor cum îl numeşte Russell, ci el cuprinde toate distincţiile dintre termeni şi toate conexiunile dintre concepte care au putut fi semnalate de-a lungul mai multor generaţii.
     Cît despre Strawson, el a impus cu stăruinţă însemnătatea expresiilor contextuale pentru limbajul natural. El a studiat deosebirea dintre particular şi general, în scopul de a demonstra teza naturii contextuale a limbajului.
     Opunîndu-se formalismului matematic şi dezideratului unui limbaj ideal, filosofii analişti de la Oxford văd în limbajul – calcul o distorsiune a limbajului natural, produsă de criteriul extensionalităţii şi de exigenţa sistematizării. Ei se află în căutarea trăsăturilor logice ale limbajului natural, încercînd să stabilească regulile unei logici neformale.
     Analiştii de la Oxford au avut, în mare parte, o formaţie clasică; ei nu văd în analiză atît un scop în sine, cît o metodă introductivă în studiul filosofiei. Ca şi Wittgenstein, ei au rezerve faţă de marile sisteme metafizice, fără a manifesta o aversiune tot atît de pronunţată ca neopozitiviştii împotriva gîndirii speculative, precum şi împotriva limbajului pedant şi elevat al idealiştilor de la Oxford, din pragul secolului nostru. În comparaţie cu aceştia, limbajul analiştilor pare, de multe ori, ostentativ cazual, referitor la modul de a face filosofie prin studierea funcţiilor cuvintelor şi ale expresiilor.
     În fond, atitudinea lor faţă de filosofie nu este total negativă. Filosofia nu are menirea să rezolve numai probleme legate de limbaj. Scopul analizei este de a descoperi bogăţia de nuanţe ascunse, implicite, ale limbajului. Ei îşi propun să descrie multiplele funcţii ale diferitelor expresii lingvistice. Ei îşi însuşesc astfel teza lui Wittgenstein, după care filosofii nu trebuie să vorbească direct despre fapte, ci mai degrabă depsre ceea ce se spune despre fapte. Spre deosebire de filologi care studiază cuvintele şi care stabilesc deosebirile de formă, de sunet, de origine, dintre cuvinte, pe filosofi îi interesează actele pe care ele le exprimă, ce fel de acţiune îndeplinesc cuvintele şi modul nostru de a le utiliza şi a opera cu ele. Este ceea ce Ryle numeşte „comportamentul logic al cuvintelor” (). Astfel, pentru cuvîntul englez cause şi cel german Ursache comportamentul logic este acelaşi. 
     J. Austin ne-a dat un exemplu de analiză cu prilejul studiului său referitor la expresiile performative în care a discutat cuvintele mistake, accident, inadvertence şi folosirea lor în legătură cu judecăţile de responsabilitate. Deşi aceste discuţii nu sunt în mod evident şi direct filosofice, spiritul critic care stă la baza lor tinde către descoperirea conţinutului conceptual al termenilor şi către adîncirea cunoştinţelor noastre despre acele aspecte ale lumii la care se referă conceptele respective. Aceste tehnici nu se confundă cu metoda filosofică însă sunt considerate ca o parte integrantă, strict necesară a ei. Austin afirmă că dacă analiza nu este scopul ultim (end-all), sfîrşitul filosofiei, ea este cel puţin începutul (begin-all) ei. 
     O bună parte din activitatea şcolii de la Oxford este îndreptată către studierea limbajului etic. Limbajul natural nu indică numai descrieri, ci şi prescripţii şi evaluări.
     Atunci cînd spunem că o anumită acţiune este justă sau că ea trebuie să fie justă noi emitem judecăţi de valoare în funcţie de conceptele de bine şi de rău. R.M.Hare, S.E. Toulmin, B.H. Nowel-Smith sunt preocupaţi în primul rînd de a descrie corect limbajul în care folosim propoziţiile etice. Etica este pentru ei studiul logic al limbajului moralei, limbaj sui-generis şi ireductibil la oricare altul. Normele etice nu pot fi confundate cu propoziţii despre fapte şi nu pot fi deduse din ele. După Hare, valoarea cuvîntului bine nu semnifică o calitate obiectivă sau un fapt; bine nu este un cuvînt descriptiv, ci prescriptiv şi imperativ. Hare critică teoria emotivistă asupra eticii promovată de Ayer. Conform acestei teorii, propoziţiile etice exprimă dorinţele şi sentimentele noastre, avînd rolul de a trezi aceleaşi dorinţe şi sentimente în sufletul interlocutorului. În nici un caz ele nu se referă la fapte, fie obiective, fie subiective. Cuvîntul bine implică semnificaţii multiple, desemnînd năzuinţe şi atitudini interioare. Limbajul etic trebuie să ne dirijeze în acţiunile noastre, instruindu-ne, prevenindu-ne, îndrumîndu-ne; pluralitatea de semnificaţii atestă multitudinea întrebuinţărilor care i se pot da.
     Acţiunea este o problemă de opţiune, de atutidine personală. Etica – socotită de Hare ca o ramură a logicii – „îşi datorează existenţa funcţiei judecăţilor morale considerate ca un ghid care ne ajută să răspundem la întrebările de forma: Ce am să fac eu?” Etica însăşi nu poate însă răspunde direct la astfel de întrebări.
     Ca ramură a logicii, etica pune şi ea problema discursului non-apofantic (interogare, exclamare, comandă) care consitutie una din preocupările fundamentale ale analiştilor anglo-saxoni.
3. TRADIŢIE ARISTOTELICĂ ŞI TRADIŢIE WITTGENSTEINIANĂ.VALOAREA DISCURSULUI NONAPOFANTIC
     Discursul nonapofantic se întemeiază pe tradiţia aristotelică. În De interpretatione, Aristotel afirmă: „Discursul (logosul) este un sunet vocal care are o semnificaţie convenţională şi ale cărui părţi, fiecare luată separat, prezintă o semnificaţie în măsura în care este enunţ şi nu afirmaţie sau negaţie”. „Totuşi, nu orice discurs este o propoziţie, ci numai discursul în care rezidă adevărul şi falsul, ceea ce nu are loc în toate cazurile: astfel rugămintea este un discurs dar ea nu este nici adevărată, nici falsă”.
     G. Morpurgo-Tagliabue susţine că, tratînd despre limbaj ca lexis şi nu ca dianoia, Aristotel a pus între paranteze atît caracterul asertiv pe care l-a studiat în De Interpretatione, cît şi caracterul demonstrativ pe care l-a studiat în Analitice. În discurs (logos) alcătuirea din părţi nu numai că duce la o semnificaţie unitară, ca în cazul numelor compuse, ci, pornind de la mai multe elemente semnificante, se produce un tot care depăşeşte semnificativul, care este chiar asertiv; din mai multe părţi semantice se obţine un tot apofantic.
     Aristotel consideră că discursul este semnificativ nu numai ca instrument natural, ci şi prin convenţie. Dar în primul rînd, el vede discursul ca pe o sinteză apofantică. Cel mai elementar discurs apofantic este judecata afirmativă. Nu există deosebiri între apofantic şi semantic, ci numai între apofantic şi nonapofantic. Discursul apofantic şi cel semantic sunt două aspecte distincte, paralele, ale aceluiaşi discurs. Logosul este totdeauna synthesis şi această sinteză poate fi considerată fie din perspectiva semantică, fie din perspectivă apofantic-nonapofantic. Tot ce este semantic poate fi atît apofantic cît şi nonapofantic.
     Opoziţia dintre discursul apofantic şi cel nonapofantic introdusă deAristotel este considerată ca un corolar al distincţiei operate încă de sofişti. Diogene Laertius spune despre Protagoras că: „Primul a împărţit vorbirea în patru specii, anume în rugăminte, întrebare, răspuns şi comandă; alţii spun c-a împărţit-o în şapte: naraţiunea, întrebarea, răspunsul, comanda, raportarea, rugămintea, şi invitarea. Pe acestea le numea el fundamentele vorbirii. În schimb, Alcidamas admite patru feluri de vorbire: afirmarea, negarea, întrebarea şi adresarea”.
     Se observă de pe acum distincţia aristotelică de mai tîrziu între funcţia enunţiativă şi funcţia descriptivă a discursului, prima fiind apofantică, a doua nonapofantică.
     G. Morpurgo-Tagliabue semnalează un echivoc căruia Aritotel nu i-a căzut victimă: acela de a confunda operaţia semnificaţiei cu o modalitate sau alta de semnificat, de logos, oratio.
     „Aristotel avea foarte clar în minte – puţin mai înaintea lui Wittgenstein şi fără ale sale– că semnificatele pot să fie concluzii apodictice ca şi aserţiuni apofantice sau simple noţiuni frazeologice, adică atît reprezentări logic
     Pentru Aritotel , există două dimensiuni ale analizei lingvistice, două perspective metalingvistice: una care se ocupă de coerenţa logică a unui proces comunicativ (hermeneia) şi alta care se ocupă de simplele forme comunicative (lexis).
     Principala problemă care stă la baza preocupărilor semantice ale lui Aristotel este problema unităţii. Unitatea logos-lexis este concepută în acelaşi mod ca şi unitatea logos-dianoia, înţelegînd prin logos, discurs, prin lexic, limbaj, iar prin dianoia, gîndire.
     Definiţia discursului la care ajunge Aristotel în De Interpretatione este rezultatul şi sinteza unor alte încercări din Organon, Categorii şi Poetica. Meritul său constă nu atît în distincţia pe care o stabileşte între diferitele moduri de discurs, cît în individualizarea logică a discursului asertiv.
     O perspectivă deosebită deschide teoria sa asupra discursului din capitolul XX al Poeticii. Aspectul semnificativ pur pe care Aristotel îl atribuie limbajului în această carte, tinde către postularea unei forme unitare. În limbajul înţeles ca pură dimensiune semantică ni se dezvăluie caracterul ontologic al gîndirii. În această operă tîrzie a lui Aristotel logosul, discursul este o unitate sintagmatică alcătuită din mai multe nume şi atribute decît din predicate verbale. Capitolul XX al Poeticii cuprinde o trecere progresivă de la asemantic la semantic, de la stoiheia elementar la logosul compus şi deci de la multiplu la unu, de la dispersat la unitar. „Referenţialul său este semanticitatea, semnificativitatea elocuţiunii, nu contabilizarea asertivă a conţinuturilor sale”.
     Ca şi în cazul modalităţilor de discurs nonapofantic, Aristotel stabileşte semanticitatea discursului luat în ansamblul său. Distingînd între ceea ce numim azi discurs designativ şi discurs evaluativ, între apofantic (naraţiune, răspuns) şi nonapofantic (rugăminte, comandă etc.), el nu recunoaşte două structuri deosebite ori mai bine zis existenţa unei structuri (în cazul apofanticului) şi a unei nonstructuri (în cazul nonapofanticului). Căci, în fond, semantic este limbajul, lexis-ul. Iar Aristotel înţelege prin discurs semantic orice formă de discurs semnificant şi deci de limbaj, şi nu una din formele specifice în care modurile verbului marchează apofanticul sau non-apofanticul. Nonapofanticul nu este exclus din semantic, ci dimpotrivă, este implicat în acesta.
     Stabilind deosebirea subtilă dintre apofantic şi semantic, Aristotel a inclus în semantic modurile, flexiunile verbelor care afectează statutul propoziţiilor. Trecerea de la punctul de vedere apofantic la punctul de vedere semantic constituie originalitatea capitolului XX din Poetica.
     “Logos-ul din Poetica nu este discursul logic, gîndirea şi celula sa, propoziţia, ci fraza şi ansamblul frazelor”.
     Reţinem trei premise aristotelice ale unor orientări moderne în filosofia limbajului:
     a) Unitatea limbajului şi a discursului, avînd semanticitatea sa;
     b) Multiplicitatea formelor de discurs semantic;
     c) Critica limbajului ca propedeutică a logicii;
     Unitatea limbajului şi a discursului trimite prin semanticitate la ontologie.
     Multiplicitatea flexiunilor şi a modurilor verbale realizează, în ultimă instanţă, unitatea semantică a discursului încadrînd în semantic şi non-apofanticul. Pe de altă parte, discursul cuprinde în el o multitudine de forme tinzînd către o unică semnificaţie. Ţesătura expunerii lingvistico-analitice este constituită de înlănţuirea () atribuţiilor fundamentale, de semnificativitatea substanţială a lucrurilor. Modelul prezent în această expunere nu este nici cel al logicii silogistice, nici cel al dialecticii, ci acel al ontologiei.
     Iliada este un exemplu elocvent atît de discurs care relevă unitatea lucrurilor, deci o unitate de conţinut, cît şi sub aspectul conexiunii frazelor, un exemplu de discurs sintagmatic şi sintetic, formal unitar. Criteriul semantic, ontologic se impune criteriului lingvistic. Dar multiplicitatea discursului poate fi înţeleasă, după cum am văzut, şi în sensul variatelor orientări ale formelor evaluative nonapofantice preluate de gîndirea modernă.
     Critica limbajului constituie o temă a prezentului care priveşte în primul rînd fundamentele ştiinţelor umane, dar şi pe cele ale ştiinţelor naturii. Disciplina gîndirii şi a discursului este o condiţie sine qua non pentru înţelegerea şi tratarea problemelor aparţinînd tuturor disciplinelor ştiinţifice. Propedeutica logică promovată de W. Kamlach şi Paul Lorenzen şi de întreaga şcoală de la Erlangen contrapune abuzului de logistică, această teză a criticii limbajului pregătitoare a discursului raţional („Vorschule der vernüftigen Redens”). Ea constituie nu numai un preambul, o introducere în logica formală, ci şi o doctrină a legilor discursului raţional. Ea se bazează în acelaşi timp pe o pre-înţelegere () a fundamentelor şi duce către categoria de tradiţie, aparţinînd domeniului hermeneuticii.
     Am efectuat acest incurs aristotelician pentru a evidenţia tradiţia şcolii oxoniene în afirmarea polivalenţei limbajului natural, prin distincţia dintre designativ şi evaluativ. Pe linia acestei tradiţii se înscrie şi contribuţia lui Wittgenstein.
     „Dar cîte feluri de fraze există? Afirmaţia, interogaţia, comanda probabil? Există nenumărate feluri”.
     Există, după Wittgenstein, numeroase moduri de a utiliza semnele, cuvintele, frazele. Această varietate nu este stabilă, ci evoluează mereu. Noi tipuri, jocuri de limbaj se nasc, apar mereu, în timp ce altele vechi dispar. A vorbi despre jocuri de limbaj înseamnă a sugera că ele fac parte dintr-o activitate sau o formă de viaţă. Din această multiplicitate, Wittgenstein enumeră cîteva exemple dintre care reţinem: a comanda şi a activa conform comenzii, a descrie, a face presupuneri cu privire la un eveniment, a emite o ipoteză şi a o examina, a juca teatru, a cînta, a traduce, în fine, ultimele aspecte care ne interesează deoarece au fost preluate de oxonieni: a solicita, a mulţumi, a blestema, a saluta, a ruga.
     Şi Wittgenstein stabileşte un adevărat program de studiu:
     „Este interesant a compara multiplicitatea instrumentelor limbajului şi a modului lor de utilizare cu ceea ce logicienii au spus despre structura limbajului (inclusiv autorul Tractatus-ului logico-filosofic)” .
     Wittgenstein se plasează aici în plină problematică a raporturilor logico-ontologice dintre Unu şi Multiplu în legătură cu teoria lui despre jocurile de limbaj.
     Acest aspect va fi preluat de oxonieni.
     Primatul discursului considerat în ansamblul său asupra cuvîntului izolat, determinarea diferitelor forme de discurs prin orientarea variată a nuanţelor jocurilor de limbaj are drept rezultat o înviorare a cuvintelor în cadrul frazelor, a acelor enunţuri vii devenite „acte de discurs”.
     Wittgenstein tălmăceşte plurivalenţa jocurilor de limbaj în paragraful 24, care constituie, credem, punctul de plecare al investigaţiilor discipolilor săi. Întrebarea asupra „Ce este o întrebare” sau strigătul „Ajutor!” sunt cu totul altceva decît simple descrieri. Pe de altă parte am putea înlocui formele obişnuite ale întrebării prin constatări sau descrieri: „Am vrea să ştim dacă…”, „Mă îndoiesc că…”, „Mă îndoiesc dacă…”, dar prin aceasta n-am reuşit să apropiem diferitele forme de limbaj.
     „Semnificaţia unor astfel de posibilităţi de transformare, de exemplu, a tuturor propoziţiilor afirmative în fraze care încep cu clauza «Eu mă gîndesc» sau «Eu cred» (deci, am putea spune în descrieri ale vieţii mele interioare) se va releva în mod mai precis în altă parte (Solipsism)”.
     Ceea ce Wittgenstein este tentat să interpreteze în spirit solipsist va lua , la analiştii de la Oxford, o altă accepţie desemnată prin termenul de: ilocuţionar, în sensul dependenţei actelor de discurs de locutor, de vorbitor şi de acţiunile sale, de împrejurările în care mesajul este transmis printr-un act de comunicare efectivă.
     Această dublă tradiţie, aristotelică şi wittgensteiniană, l-a făcut pe Passmore să se refere cu oarecare ironie – aşa cum ne relatează G.GastonGranger – la conţinutul de idei al şcolii de la Oxford: „A grefa ideile lui Wittgenstein pe un exemplar nealtoit de ordin filologic şi aristotelician…”.
     Este pusă astfel în evidenţă sinteza dintre elementele aristotelice şi cele wittgensteiniene. În ceea ce priveşte însă competenţa filologică a filosofilor de la Oxford ea este contestată de Y.Bar-Hillel.
     El surprinde, în filosofia limbajului, două tendinţe fundamentale: pozitivismul logic sau empirismul logic, considerat drept un construcţionism lingvistic, şi filosofia limbajului natural, promovată de şcoala de la Oxford, şi care este numită naturalism lingvistic. Denumirile au fost propuse de R.Carnap şi P.F.Strawson.
     Bar-Hillel consideră că amîndouă orientările „au subestimat posibilităţile de a clădi o teorie sistematică şi comprehensivă a limbajelor naturale, atît din cauza lipsei unei suficiente cunoaşteri a lingvisticii moderne, cît şi mai degrabă din cauza unei regretabile situaţii a lingvisticii teoretice pe la jumătatea celui de al cincilea deceniu”.
     Concluziile la care ajung cele două tendinţe nu reprezintă o reuşită, deoarece, argumentează Bar-Hillel, naturaliştii, deşi dornici să găsească nuanţe subtile în limbajul obişnuit, sunt incapabili să construiască o teorie acceptabilă asupra limbajului datorită animozităţii lor faţă de sistemicitate şi teoretizare în acest domeniu. Pe de altă parte, construcţioniştii, deşi sunt foarte conştienţi de necesitatea unei teorii sistematice, sunt atît de îndrăgostiţi de sistemele lor de limbaje construite, încît devin insensibili la necesitatea unui control metodologic şi a unei evidenţe empirice care să le arate că aceste sisteme sunt aproximaţii ale limbajelor naturale.
     Un proces de adîncire şi de sistematizare are totuşi loc în cadrul concepţiei – dealtfel complexă şi ramificată – a reprezentanţilor filosofiei limbajului natural.
4. O PERSPECTIVĂ PRAGMATICĂ ASUPRA ANALIZEI LIMBAJULUI: GILLES GASTON GRANGER
     G. Gaston Granger situează aceste contribuţii în perspectiva modernă a unei teorii a comunicării, aplicîndu-le un criteriu de analiză pragmatic. Limbajul natural are într-adevăr privilegiul de a folosi valoarea sa pragmatică. Dificultatea de a pune în evidenţă structura logică a unui discurs este datorată tocmai bogăţiei limbajului natural.
     „Limba – spune Granger – este, de asemenea şi înainte de toate, instrument de comunicare, trăsătură care nu se poate să nu se reflecteze în legile evoluţiei sale, în măsura în care este obiect istoric, şi în formele invariante pe care le poate manifesta, în măsura în care este obiect structural. Se pare că îndeosebi prin introducerea consideraţiilor numite «pragmatice», se realizează astăzi o astfel de deplasare…”
     Opoziţia sintaxă-semantică, precum şi dogma, prejudecata unei autonomii a sintaxei, a pierdut din ce în ce mai mult terenul. Existenţa unei organizări semiformale preexistente, anterioare sintaxei şi semanticii, infirmă această opoziţie şi explică manifestarea, la suprafaţă, a unor procedee diversificate, fie sintactice, fie semantice. Analiza completă a acestor două aspecte înlesneşte deschiderea unui orizont pragmatic.
     Bar-Hiller şi Montague abordează aspectul pragmatic al limbii prin aplicarea conceptului de expresii indexicale „indexical expressions” a lui Peirce, definindu-le drept expresii „a căror referinţă poate fi determinată fără cunoaşterea contextului lor de întrebuinţare”.
     Punctul de vedere nou pe care-l surprinde G.G.Granger este relevarea acestui caracter pragmatic al limbajului natural în perspectiva unei teorii generale a comunicării. Funcţia sintactico-semantică pe care el o consideră universală este foarte adesea asociată cu funcţia pragmatică. Aceasta este o funcţie propoziţională, producătoare a ceea ce Granger numeşte caracterul complet al unui enunţ. Noţiunea intuitivă de enunţ complet, pe care o propune Granger, are intenţia de a transcende simbolismul formal printr-un  conţinut susceptibil de a aparţine unei pluralităţi de modele construite în funcţie de circumstanţele în care pot fi întrebuinţate. Enunţul complet se situează în lumina posibilităţilor mai mult decît în cea a realităţilor.
     În cadrul acestei posibilităţi de multiple modele, cel puţin unul singur este atît de organizat încît poate fi tradus în formă simbolică. De unde, se poate afirma că enunţurile complete ale logicii nu mai comportă intervenţia unor alte fapte empirice sau „fapte noetice”, propoziţionale. Limbajul logic este, prin însăşi natura sa, un metalimbaj. Wittgenstein respingea ipoteza unei metalimbi logice disociabile de însuşi simbolismul logic. Un enunţ logic propoziţional este de sine stătător pentru că el trimite la articulaţia de bază a elementelor sale ca la un model principal, la rîndul său situat în funcţie de cele două valori fundamentale: adevărat şi fals. La toate aceste elemente aparţinînd structurii semantice se adaugă criteriul sintactic şi îndeosebi cel pragmatic .
     Acest aspect pragmatic, deşi frecvent enunţat, nu a fost adîncit decît în teoriile mai recente ale filosofiei analitice a limbajului. Stabilirea schemelor de comunicare considerate ca intrinsece se cerea însoţită de descifrarea circumstanţelor contextuale ale limbii ca instrument de comunicare. Comportamentul lingvistic devine obiect de studiu.
     Criteriul pragmatic a impus mai întîi noţiunea de „act de limbaj”. Dar în prima perioadă a pragmaticii nu se luau în seamă decît scheme rigide asupra unor circumstanţe psihologice şi sociale sau simple consideraţii, cu privire numai la fenomenul de expresie şi nu la fenomene de comunicare. Actualmente se înţelege prin „criterii pragmatice ale caracterului complet al unei expresii logice, trăsăturile care îi dau o funcţie într-un «joc de comunicare»”.
     Distincţia stabilită de Morris între sintaxă, semantică şi pragmatică: „Un limbaj, spune Morris, este un ansamblu intersubiectiv de semne-vehicule a căror întrebuinţare este determinată de reguli semantice, sintactice şi pragmatice” aducea elemente noi. Punctul de vedere pragmatic depăşeşte caracterul abstract al simbolismului şi problema raporturilor dintre formă şi materie care îi este corelată şi duce la o viziune concretă. Aici intervin două noi categorii de circumstanţe: circumstanţele constitutive empirice care fundamentează o psiho-sociologie a comunicării lingvistice, şi nu o ştiinţă a limbii şi circumstanţele reglementatoare în sens kantian, de ordonare a unei posibile comunicări. Ele se situează în perspectiva cuplurilor saussuriene: limbă/limbaj; limbă/vorbire. Limba este norma tuturor manifestărilor limbajului, în timp ce limbajul se situează în mod concret la interferenţa unor fenomene din domeniul fizicii, fiziologiei, psihologiei etc. şi care aparţin în acelaşi timp individualului şi socialului. Cît despre vorbire, ea ţine atît de expresie, cît şi de conţinut, ea implică, în acelaşi timp, condiţiile constitutive empirice, dar şi pe cele reglementatoare.
5. ACTUL INTEGRAL DE DISCURS
     Poziţia privilegiată a filosofiei analitice anglo-saxone constă în faptul că ea a abordat direct, prin mijloacele semanticii filosofice, fenomenul discursului.
     J. Austin îşi numeşte propria sa doctrină „fenomenologie lingvistică”, şi, într-adevăr, apropieri reale s-au operat ulterior între concepţia sa şi fenomenologia lui Husserl, aşa cum vom vedea în capitolul următor. Austin explorează „cîmpul semantic al aparenţelor”; el supune unei analize linvistico-filosofice numeroase aspecte ale limbajului:
     „Faptul este că, aşa cum mă voi strădui să mă fac înţeles, cuvintele noastre uzuale sunt mult mai subtile în folosirea lor şi marchează mult mai multe distincţii decît şi-au dat seama filosofii şi că aceste fapte relative la percepţie, pe care le-au descoperit psihologii dar care nu au trecut neobservate de către cei mai mulţi muritori, sunt mult mai diversificate şi complicate decît avem obiceiul să credem”.
     Austin este convins că studiul limbajului constituie una din metodele de abordare a actelor de percepţie (sense and sensibilia), iar studiul complex şi nuanţat al structurii formelor ne duce la discernarea unor nivele şi a unor modalităţi inedite datorate forţei ilocuţionare a actului propoziţional ().
     Paul Ricoeur aplică distincţia semiotic-semantic la cercetarea rezultatelor şcolii anglo-saxone bazate pe linguistic analysis. Logicienii şi epistemologii acestei şcoli au o autonomie filosofică şi o metodă de lucru complet deosebită de a lingviştilor; ei au ajuns, cu o anumită eleganţă, să separe domeniul semiotic de ordinul semantic, în studierea modalităţilor de discurs. Paul Ricoeur examinează aportul şcolii de la Oxford în lumina cercetărilor lingvistice ale lui Emile Benveniste.
     Pentru Benveniste, fraza este unitatea discursului. Două puncte de vedere lingvistice deosebite se raportează respectiv la semn şi la frază, la limbă şi la discurs. Există o lingvistică a limbii şi o lingvistică a discursului. Şi el pledează pentru primatul discursului.
     „În discursul actualizat în fraze se formează şi se configurează limba.  Acolo începe limbajul. S-ar putea spune după modelul unei formule clasice: 
     Semnul este unitatea semiotică, fraza este unitatea semantică a discursului. Benveniste formulează teza „instanţei discursului”. Orice discurs se produce ca eveniment, dar se lasă înţeles ca sens. Instanţa discursului se referă la „actele discrete şi de fiecare dată unice prin care limba este actualizată în vorbe de către un locutor”.
     Structura actelor de discurs, aşa cum a fost teoretizată de către Austin, care susţine că în fiecare din aceste acte, există un aspect de locuţiune şi un aspect de ilocuţiune, a fost situată de către Paul Ricoeur în lumina conceptului de instanţă a discursului, propus de Benveniste. Modalităţile diverse ale aceluiaşi conţinut propoziţional sunt datorate forţei/valorii ilocuţionare, adică a ceea ce facem spunînd (in saying). De unde termenul de ilocuţiune. Spunînd, facem o promisiune, un ordin sau o constatare.
     În viziunea pragmatistă a lui Austin actul de enunţare comportă trei aspecte: fonetic (sunetele), fatic (simbolurile gramaticale) şi retic (sensul). Activitatea retică implică actele locuţionare care constau pur şi simplu în a spune ceva) şi actele ilocuţionare (pe care le efectuăm atunci cînd spunem ceva şi care au, deci, o forţă ilocuţionară: comandă, scuză, demonstraţie, promisiune). Enunţurile performative sunt un fel de cazuri particulare ale actului ilocuţionar, a cărui caracteristică este capacitatea de a realiza exact ceea ce se enunţă pe cale locuţionară.
     În teoria lui iniţială cu privire la performativ-constatativ, Austin se ocupă de distincţia dintre constatare şi promisiune (promiţînd, fac în acelaşi timp ceea ce am anunţat în promisiune). Performativele sunt enunţate  la persoana întîia singular, indicativ, prezent şi se referă la acţiunile care depind de cel care se angajează la aceste acţiuni. În actele constatative, eu mă implic altfel decît în promisiune: eu cred ceea ce spun. Structura complexă a actelor de discurs – a face ceva atunci cînd spunem ceva – ne apare şi în constatative. Astfel, în constatare, eu mă implic în alt mod decît în promisiune: eu cred ceea ce spun. Actul locuţionar permite a ancora în limbaj elemente considerate psihologice: credinţă, dorinţă, sentiment şi în general, ceea ce poate fi denumit act mintal, „mental act” .
     Ancorarea este una din temele pragmatice fundamentale ale teoriei comunicării legate de actele de discurs. Ea nu aparţine discursului referenţial, ci mai degrabă circumstanţelor enunţării; ea nu constă numai în descrierea psihologică a actelor empiric realizate şi dependente de însăşi enunţarea, ci vizează şi condiţiile de inserţie ale unui enunţ.
     Elementul pragmatic al limbii include condiţii de ancorare în situaţia vorbitorului. Ancorarea propriu-zisă, empiric determinată în fiecare caz particular, ar constitui obiectul unei psihosociologii a limbajului; din punct de vedere lingvistic ne interesează însă cum sunt exprimate, într-o limbă naturală, aceste condiţii, cum este posibilă expunerea acestei ancorări. G.G.Granger este convins de necesitatea şi existenţa ancorării, a acestei condiţii a priori, a comunicării unui eveniment trăit ca atare. Problema semnificaţiei şi a referinţei nu se va mai pune in vacuo, ea nu se reduce exclusiv la relaţiile dintre cuvinte şi lume. Semnificaţia este privită acum ca incluzînd acte intenţionale ale vorbitorilor, ca utilizînd cuvinte, propoziţii convenţionale în acord cu unele reguli de întrebuinţare a acestor cuvinte şi propoziţii.
     Aceste elemente stau la baza teoriei actelor de vorbire (speech acts) drept condiţii imanente limbii şi care reglementează exercitarea vorbirii, a rostirii cuvintelor. Performativul este, aşa cum am mai spus, inclus în ilocuţionar. Împreună, ele se încadrează într-o viziune unitară asupra actelor integrale de discurs. Astfel, filosofia limbajului este plasată într-un cadru mai larg al discuţiilor asupra comportamentului şi a acţiunii umane în general.
     În cazul în care, spunînd un lucru, în acelaşi timp îl şi realizez, efectuez un act performativ. Spre deosebire de actele constatative numite şi declarative, asertorice, enunţiative, indicative (discursul apofantic) care se situează în funcţie de valorile adevărat-fals, actelor performative nu li se aplică această exigenţă; ele pot fi imperative, exclamative,  interogative, promisive (discursul nonapofantic); ele pot fi realizate în funcţie de circumstanţe şi în consecinţă sunt calificate: fericite sau nefericite. Problema semnificaţiei, dovedită că aparţine atît apofanticului cît şi nonapofanticului, este strîns legată acum de actele de vorbire, în toată complexitatea lor.
     Austin este convins că prin opera comună a filosofilor, gramaticienilor, psihologilor, lingviştilor, se va realiza o sinteză a unei ştiinţe a limbii. Ea cercetează structurile actuale ale limbajului natural.
     Austin priveşte limbajul ca pe un sistem expresiv comunicativ care fundează semnificaţia întregii propoziţii. Diferitele acte de enunţare îndeplinesc, în diferite contexte, vorbirea în ansamblul ei. Austin subliniază că actele şi expresiile sunt activităţi şi că a vorbi înseamnă a face lucrurile cu ajutorul cuvintelor: „”. Actele de vorbire apar ca expresii ale unui subiect care intenţionează, crede, simte. Este analizată vorbirea care acţionează o dată cu vorbirea vorbindă (care exprimă).
     Enunţul are, în acest caz, drept conţinut semantic un act sau o stare realizată prin însăşi enunţarea: „Eu mă scuz”, „eu vă mulţumesc”. Ancorarea este aici şi mai pronunţată, deoarece orice performativ este totdeauna, aşa cum am arătat, la persoana întîi.
     Austin procedează, în studiul menţionat, la o foarte minuţioasă analiză a performativului şi a cazurilor în care atît enunţurile peformative, cît şi cele constatative sunt „nefericite”, conchizînd: „Nu există un criteriu pur verbal pe baza căruia să putem distinge enunţurile performative de cele constatative, iar constatativele pot fi atît de succeptibile de „nefericire” (nerealizare) ca şi performativele. Acum noi înşine trebuie să răspundem a emite un enunţ constatativ nu este, în cele din urmă, performanţa unui act şi anume a actului de a declara (of stating). Este declaraţia un act în acelaşi sens cu a se căsători, a lăuda, a ruga etc.? Eu nu pot să înţeleg acest mister nici pentru viitor, nici în prezent. Însă este în genere destul de evident că formula «Eu declar că…» este strîns similară cu formula «Eu te avertizez că…», o formulă care, aşa cum o considerăm noi, serveşte să facă explicit ceea ce este un act de vorbire şi anume ceea ce noi avem de îndeplinit şi deci nu poate exista nici un enunţ în afara îndeplinirii unor acte de vorbire de acest fel”.
     Mai presus de discursul apofantic, situat în funcţie de cuplul de valori adevărat-fals, Austin susţine primatul unui criteriu circumstanţial, al dependenţei enunţurilor de fapte. Astfel a afirma „Franţa este hexagonală” înseamnă a enunţa rezultatul anumitor presupuneri în anumite contexte, opinia omului de pe stradă şi nu a geografului.
     „Ceea ce se află de fapt sub titlul de «adevărat» nu este o simplă calitate, nici o relaţie, nici, în ultima instanţă, ceva, ci mai degrabă o întreagă dimensiune a criticismului. Noi ne putem face o idee, chiar dacă nu o foarte clară idee, asupra acestui criticism; ceea ce este clar că există o mulţime întreagă de lucruri care pot fi considerate numai în această dimensiune; faptele, da,  însă chiar şi situaţia vorbitorului, intenţiile vorbirii sale, auzul său, probleme de precizie etc. Dacă el este mulţumit să-şi restrîngă, el îsuşi, aserţiunile la o simplitate naivă sau ideală, nu va reuşi niciodată să discearnă adevăratul de fals, ceea ce este corect, meritat, precis, exagerat, sumarul şi detaliul, întregul şi concisul ş.a.m.d.” .
     Critica limbajului ca o propedeutică a logicii, temă a prezentului, plasează atît discursul apofantic, cît şi discursul nonapofantic în cadrul dinamismului semantic propriu limbajului natural. Căci dincolo de semiotica entităţilor lexicale, filosofia modernă a limbajului, în speţă şcoala analizei lingvistice de la Oxford este preocupată de semantica frazei şi a discursului privit în unitatea sa sintetică. În apropierea pe care o stabileşte Paul Ricoeur între conceptul de instanţă a discursului, la Benveniste, şi cel de forţă ilocuţionară, la Austin, distincţia între semantic şi semiotic aduce o contribuţie în plus la fundamentarea acestei critici a limbajului din punctul de vedere al unităţii semantice a discursului.
     Austin stabileşte, în încheierea articolului „Performatif-Constatatif”, un adevărat program pe care nu va întîrzia să-l aducă la îndeplinire: „Din această direcţie, deci din direcţia adevărului şi a falsităţii, noi înşine ne simţim îndemnaţi să reflectăm din nou asupra antitezei dintre performativ şi constatativ. Ceea ce ea necesită este, mi se pare, o nouă doctrină atît completă cît şi generală, asupra ceea ce facem atunci cînd spunem ceva (), în sensul integral al acestei fraze ambigue şi asupra ceea ce eu numesc speech act nu din punctul de vedere al unui aspect sau altul abstras din întregul rest, ci în totalitatea sa”.
     Sub raportul distincţiei semiotic-semantic, locuţionarul şi ilocuţionarul se prezintă astfel: locuţionarul se constituie ca o expresie a relaţiilor dintre obiecte; el este strict propoziţional; ilocuţionarul priveşte expresia articulaţiilor demonstraţiei şi relevă unul din modurile de stabilire a mesajelor într-un act de comunicare. Elementul ilocuţionar permite limbajului natural să-şi precizeze condiţiile de exerciţiu şi să acorde mesajelor funcţii specifice de comunicare. Enunţurile performative sunt cazuri particulare ale actului ilocuţionar. Se substituie punctului de vedere al adevărului, punctul de vedere al succesului. Acest demers înseamnă începutul propriu-zis al unei analize pragmatice a limbii, demers care situează pe acelaşi plan atît semantica fiecărui cuvînt, cît şi semantica frazei. Părţile lexicului se constituie ca unităţi semantice.
     Prin analogie cu viziunea aristotelică asupra retoricii, în care se face distincţia între elocuţie şi părţile ei constitutive, Paul Ricoeur vede, în concepţia lui Austin, că: „Schemele elocuţiei sunt, în aparenţă, fapte ale discursului; în terminologia lui Austin acestea sunt forţe ilocuţionare ale discursului. În schimb, părţile elocuţiei ne relevă o segmentare a discursului în unităţi mai mici decît fraza sau de lungime egală cu a frazei, segmentare care ne-ar releva azi o analiză propriu-zis lingvistică”.
     Discursul este privit de către reprezentanţii Şcolii de la Oxford, ca un context, ca o realitate extralingvistică; semantica lor este o semantică a discursului; ea se află pe terenul denotaţiei chiar atunci cînd tratează despre cuvinte; pe acest teren al denotaţiei şi al contextului se realiează polisemia cuvintelor şi se creează posibilitatea unor sensuri noi. Paul Ricoeur citează, în acest sens, pe Stephan Ullmann:
     „Contextul verbal sau nonverbal este cel care va face posibile deviaţiile, folosirea accepţiilor insolite”.
     Reţinem conceptul de context verbal şi îndeosebi cel de context non-verbal care ne va folosi la interpretarea, într-o lumină modernă, a teoriei actelor ilocuţionare şi a rolului lor în discurs. O sinteză se poate opera astăzi, aşa cum ne-o dovedeşte Paul Ricoeur, între teoria instanţei discursului (a instanţei discursului asupra frazei) aparţinînd celebrului sanscritist francez, Emile Benveniste, teoria Speech-Acts, a lui Austin şi Searle, şi Teoria sensului şi referinţei, a lui Strawson (teorie provenită la rîndul ei din concepţia lui Frege).
     Semantica, ocupîndu-se cu relaţiile dintre semne şi lucrurile denotate, se încadrează în orizontul ontologic; ea tratează problema raporturilor dintre limbaj şi realitate. Nu există opoziţie între definirea sensului prin relaţia semnificant-semnificat şi definirea lui prin relaţia cu lucrul. Prin înlocuirea celei de a doua definiţii cu prima se constituie semiotica. Semnul ţine de semiotică; prin el se ajunge la realitatea intrinsecă a limbii. Deşi sensul se referă la semnificat, el îi este inerent semnificantului; sensul frazei luat în întregime poartă asupra situaţiei discursului şi a atitudinii vorbitorului. În concepţia lui E. Benveniste, această misiune se numeşte. Există o strînsă filiaţie între acest concept şi intenţionalitatea limbajului la Husserl.
     În măsura în care discursul se referă la o situaţie, la o realitate extralingvistică, el se referă şi la vorbitorul însuşi, nu numai prin acel clasic „eu” („je”) care-l implică pe vorbitor în toate actele sale de vorbire, ci şi prin alte implicaţii şi inflexiuni. Este ceea ce Benveniste numeşte caracterul autoreferenţial al discursului. Ordinul, comanda, rugămintea sunt modalităţi care reflectă comportamentele fundamentale ale omului. Discursul se reduce la un joc reciproc dintre cuvînt şi frază; valoarea semantică este asigurată de posibilităţile contextuale. Roman Jakobson vorbeşte despre o sensibilitate la context „a limbilor naturale în raport cu limbile artificiale”.
     Accentul se mută de pe semnificaţia propriu-zis lingvistică, pe actul de comunicare. Este ceea ce Bar-Hillel numeşte context extralingvistic, iar F.Waismann, textură deschisă, open texture. Filiaţia cu teoria jocurilor de limbaj a lui Wittgenstein este evidentă. O  teorie a comunicării se instituie pe această bază.
     J. R. Searle analizează teoria actului de discurs a lui Austin în perspectiva acestei teorii a comunicării. El porneşte de la observaţia că multe cuvinte din limba engleză sunt asociate cu acte ilocuţionare şi că numărul lor se ridică la peste o mie (dintre acestea enumeră: 
     Studierea actelor de discurs în cadrul filosofiei limbajului dă posibilitatea unei abordări a lor din punctul de vedere al comunicării lingvistice. Actul de discurs nu este simbol sau cuvînt sau propoziţie care reprezintă unitatea comunicării lingvistice, ci producere a vorbirii prin performanţa care constituie unitatea de bază a comunicării lingvistice.
     „Pentru a privi mai precis acest punct, producerea enunţului exprimat în anumite condiţii, actul ilocuţionar este unitatea minimă a comunicării lingvistice”.
     Searle procedează la studierea actelor ilocuţionare, prin examinarea unui ansamblu de condiţii necesare şi suficiente pentru îndeplinirea unui anumit fel particular de act ilocuţionar, şi postulează, în urma acestui examen, un număr de reguli semantice.
     „Ipoteza care stă la baza acestei expuneri este că semantica limbajului poate fi privită ca o serie de sisteme de reguli constitutive şi că actele sunt îndeplinite în acord cu acest ansamblu de reguli constitutive”.
     Searle distinge între conţinut propoziţional şi act ilocuţionar. Nu toate actele ilocuţionare au un conţinut propoziţional, distincţie care se află, sub diferite forme la Frege, Reichenbach, Hare etc.
     Din punct de vedere semantic, putem remarca existenţa unor indicatori propoziţionali şi a unor indicatori ai valorii ilocuţionare. Searle porneşte de la definiţia elementară dată de Grice:
     „A spune că A semnifică ceva prin X înseamnă că A intenţionează enunţarea lui X pentru a produce un anumit efect într-o audienţă cu ajutorul intenţiei sale”. În rostirea unui limbaj eu intenţionez să comunic anumite lucruri celui care mă ascultă, prin mijloacele care-l fac pe el să recunoască intenţia mea de a comunica exact aceste lucruri”.
     Noţiunea de bază pentru Grice este cea de vorbitor, îndeplinind o acţiune şi semnificînd ceva prin această performanţă. El încearcă să găsească o definiţie operatorie pentru locuţiunile de forma: „Cineva vrea să spună (means)…”, „această expresie vrea să spună (means)…”. Cercetarea acestor definiţii se prezintă ca o analiză reflexivă pe care Grice o apreciază ca fiind de natură psihologică. G.G. Granger contestă caracterul pur psihologic al acestor acte. Ele sunt în fond şi, în primul rînd, date de comunicare. Prin introducerea unor noţiuni ca: intensional şi „atitudini propoziţionale” este părăsit demersul psihologic, bazat pe acte temporal individualizabile. Enunţarea – observă Granger – se sprijină, în interpretarea pe care o dă M. Black, pe intervenţia stabilită de comunicare, pe intenţia de a produce un efect de comprehensiune asupra auditorului.
     Schema lui M. Black este următoarea:
        1. Receptorul gîndeşte p.
        2. Receptorul recunoaşte această intenţie a locutorului.
        3. Receptorul tratează această recunoaştere ca pe o raţiune de a se conforma primei intenţii a vorbitorului.
     În acest sens – remarcă în continuare Granger – Grice îşi propune să lămurească legătura dintre: a) o noţiune a semnificaţiei pe care el o consideră de bază, şi anume, cea care rezultă din actul de  a spune despre cineva că atunci cînd face ceva înseamnă cutare lucru (accepţie pe care el o numeşte non naturală) şi b) noţiunile de semnificaţie ce constau în a spune: i) că o anumită propoziţie înseamnă cutare lucru; ii) că un anumit cuvînt sau frază însemnă acelaşi lucru93.
     Grice schiţează un întreg program pe baza distincţiei dintre ceea ce vorbitorul a spus (într-un anumit sens favorabil şi, într-o anumită măsură, într-un sens artificial al cuvîntului „a spune”) şi între ceea ce-l conţine ca „implicat” (de exemplu: aplicaţii, indicaţii, sugestii). Grice porneşte de la convingerea că ceea ce este implicat este în primul rînd implicat în mod convenţional ( în virtutea semnificaţiei anumitor cuvinte sau fraze pe care locutorul le-a mai folosit) sau implicat într-un mod nonconvenţional (în care caz semnificaţia implicaţiei se plasează dincolo de specificarea semnificaţiei convenţionale a cuvîntului folosit). El se preocupă îndeosebi de explicitarea sensului favorabil al cuvîntului „a spune” şi de clarificarea relaţiei lui cu noţiunea de semnificaţie convenţională94.
     Grice procedează la o analiză minuţioasă, sistematică şi profundă a tuturor implicaţiilor şi variantelor acestor locuţiuni în scopul dezvăluirilor numeroaselor aspecte ale cuvîntului semnificaţie. El are în vedere studiul conceptelor intensionale ca cele aparţinînd intenţiei (intending), credinţei (believing) etc.
     Grice îşi exprimă rezerva faşă de o teorie extensionalistă a semnificaţiei, făcînd elogiul criteriului intensionalist.
     „Mi se pare că oricine trebuie cel puţin să înceapă prin a da el însuşi mînă liberă întrebuinţării unor noţiuni sau procedee intensionale care par să fie necesare pentru rezolvarea unor probleme conceptuale cel puţin la un anumit nivel la care (lăsînd la o parte înclinarea pentru metafizică) sunt puse în valoare raţiunea şi intuiţia95.
     A nega această libertate, adaugă Grice, înseamnă a risca să subestimăm bogăţia şi complexitatea cîmpului conceptual pe care îl avem de investigat. Intenţionalitatea pare să fie încrustată în adevăratele fundamente ale teoriei limbajului.
     Grice aduce o contribiţie originală prin formularea tezei sale asupra semnificaţiei nonnaturale care implică intenţionalitatea şi are un caracter mai larg, mai cuprinzător decît semnificaţia lingvistică96. Pentru înţelegerea teoriei lui Austin care nu a formulat o definiţie clară a semnificaţiei, s-a apelat la conceptul de semnificaţie a lui Grice. Vom vedea că atît Strawson, cît şi Searle se bazează pe acest concept după ce îl discută şi îl interpretează.
     Încă din 1957, P.H. Grice introduce accepţii diferite pentru un sens natural şi un sens nonnatural al termenului de semnificaţie. El se referă mai ales la verbul a însemna, a semnifica (to mean). Sensul natural al acestui verb vizează de obicei relaţiile cauzale, dezvăluind o semnificaţie în fond independentă de vorbitor, dar dependentă de el numai sub forma posibilităţilor de interpretare pe care i le oferă, în timp ce sensul nonnatural al semnificaţiei este convenţional atribuit de vorbitor, care-i acordă rolul de simbol97.
     În esenţă, H.P. Grice subordonează semnificaţia lingvistică semnificaţiei nonnaturale punînd accentul pe intenţia vorbitorului de a produce un anumit efect asupra auditorului. Este evident că, aşa cum conchide autorul articolului citat, „conceptul de semnificaţie nonnaturală poate avea o anumită relevanţă, dar în nici un caz pentru explicarea semnificaţiei lingvistice”98.
     Într-adevăr, semnificaţia logico-lingvistică este de domeniul semanticii şi orice depăşire a ei face obiectul unei pragmatici sau aparţine preocupărilor mai vaste ale semioticii (în triplul ei sens de sintaxă, semantică şi pragmatică). Dar toate nuanţele aduse analizei situaţiilor şi a relaţiilor dintre vorbitor şi auditor, dintre vorbitor şi contextul extralingvistic, sau care aparţin gîndirii sau condiţiilor intrinseci(logico-psihologice) ale vorbitorului, nu fac decît să îmbogăţească datele unei teorii a comunicării în curs de elaborare.
     Această teorie constitue obiectul unei cercetări moderne interdisciplinare, cu accentul pus pe aspectele biologico-psihologice şi sociale, sau în funcţie de teoriile ciberneticii şi ale învăţării. De asemenea, aspectul logico-lingvistic se cere adîncit. Astfel, un număr de 160 definiţii ale comunicării sunt prezentate în lucrarea lui Klaus Merten, Kommunikation. Eine Begriffs und Prozessanalyse99. Cea mai relevantă, din punct de vedere logic, ni se pare definiţia lui Charles R. Wright: „Comunicarea este procesul de transmitere a semnificaţiei între indivizi”100.
     În acestă cuprinzătoare monografie, aportul filozofiei anglo-saxone referitoare la analiza limbajului nici măcar nu este menţionat. Ori meritul acestei şcoli este tocmai acela de a fi operat o deschidere către teoria modernă a comunicării.
     „Pe de altă parte, pentru investigaţiile metodologice în lingvistica şi teoria comunicării, termenii de «metodologie lingvistică» şi «metodologia teoriei comunicării» par să fie apropiaţi, în măsura în care vreau să propun să ignorăm termenul de «filozofia lingvisticii» (după cum nu sprijin termenii de «filozofia fizicii», «filozofia psihologică» şi alţii)101.
     Bar-Hillel întrevede această nouă ştiinţă a teoriei comunicării ca o tratare ştiinţifică a filozofiei limbajului:
     „Mă privesc pe mine însumi angajat într-un fel de cruciadă pentru a convinge pe cine este pregătit să asculte că o înţelegere adecvată a naturii limbajului natural, ca instrument cuprinzător al culturii umane, cere o sinteză a diferitelor feluri (brands) de lingvistică filozofică bazate pe o concepţie ştiinţific adecvată a limbajului. O mai bună înţelegere a limbajului trebuie să ne ajute să desăvîrşim nu numai o bună cuprindere a mediului (environment) fizic, ci şi o mai bună comprehensiune a lumii umane şi, în sfîrşit, nu mai puţin a noastră înşine”102.
     Rolul logicii este, în acest sens, decisiv. Ca şi G.G. Granger, Bar-Hillel pledează pentru rolul esenţial pragmatic al limbajelor naturale, care este determinat prin dependenţa strictă a comunicării în cadrul acestor limbaje de contextul lingvistic (linguistic context), adică exprimările care preced actul comunicativ şi contextul extralingvistic (extralinguistic context), fondul general pe care se sprijină acest act comunicativ, motivele care duc la el, baza cognitivă şi emoţională a participanţilor etc.
     Am văzut că G.G. Gramger consideră ilocuţionarul ca pe un aspect limitat al pragmaticului, iar drept criterii pragmatice ale caracterului complet al unei expresii logice, sunt trăsăturile care îi acordă expresiei respective o funcţie într-un joc de comunicare. Şi numai după aceea, printr-un proces de abstracţie şi de detaşare faşă de aspectul comunicării, limbajul natural exprimă logicul.
     Funcţiile interumane ale discursului care sunt implicate în modalităţiile unităţii frazei, fiecare dintre ele corespunzînd unei atitudini a vorbitorului, acţionează, prin discurs, asupra interlocutorului.
     Predominanţa unităţii frazei, a discursului faţă de elementele sale, preocupă în aceeaşi măsură pe P.F. Strawson. Am menţionat că atît Strawson, cît şi Searle pornesc de la definiţia semnificaţiei dată de Grice, preluîd caracterul ei intenţional. Strawson interpretează conceptul de valoare ilocuţionară al lui Austin ca semnificaţie intenţională, depăşind sau, mai bine spus, ignorînd distincţia făcută de Austin între semnificaţie şi valoare ilocuţionară. Actele aparţinînd procedurilor convenţional constituite formează o parte importantă a comunicării umane. Însă ele nu formează comunicarea în întregul ei şi nici partea ei fundamentală – afirmă Strawson. Ar fi o greşeală să facem din ele modelul de înţelegere a noţiunii de valoare ilocuţionară.
     „Pentru valoarea ilocuţionară a unui enunţ, este esenţial că enunţul intenţionează să fie înţeles. Iar înţelegerea valorii unui enunţ cuprinde în toate cazurile recunoaşterea a ceea ce poate fi numit pe larg o intenţie îndreptată către audienţă şi recunoaşterea că ea este total deschisă, în sensul că tinde să fie organizată”103.
     Dacă prin articolul menţionat, Strawson se confruntă cu ceilalţi membri ai şcolii oxoniene (Austin, Grice, Searle), complicînd şi modificînd accepţiile conceptului de semnificaţie şi nediscernînd suficient de clar între semnificaţia logico-semantică şi valoarea ilocuţionară a actelor de vorbire, în lucrările sale anterioare: „On Refering” (Mind, 1950) şi „Individuals” (, London, 1959), el susţine teza semnificaţiei ca referire.
     Strawson stabileşte distincţia între: o propoziţie (sentence) care are drept subiect o singură expresie de referire, folosirea unei propoziţii şi enunţarea unei propoziţii104.
     Evitarea confuziei dintre a vorbi despre o propoziţie şi a vorbi despre folosirea unei propoziţii, confuzie pe care Strawson o surprinde la Russel, este o indicaţie justă şi necesară. Critica adresată lui Russel de către Strawson a atras atenţia asupra semnificaţiei ca întrebuinţare, în aceeaşi măsură ca şi teza lui Wittgenstein din Philosophische Untersuchungen. Strawson conchide însă în acest articol la inexistenţa unei logici a limbajului obişnuit: „Nici regulile aristotelice nici regulile russeliene nu ne dau o logică exactă a nici unei expresii a limbajului obişnuit. Pentru limbajul obişnuit nu există o logică exactă.”105
     În lumina joncţiunii dintre semantica lingvistică şi semantica filosofică în cadrul filosofiei analitice, Paul Ricoeur examinează trăsăturile dialectice ale discursului care atestă în acelaşi timp unitatea lui. Raportul dintre funcţia identificantă şi funcţia predicativă a discursului, care se sprijină pe o veche tradiţie (în dialogurile platoniciene există tensiunea între teza „justeţei numelor” din Cratil – funcţia identificantă – şi teza articulaţiilor discursului, a înlănţuirilor de nume şi verbe pe care el se bazează (symplokedin Teetet şi Sofistul), este reafirmat astfel în gîndirea modernă.
     P.F. Strawson consideră individualele drept subiecte logice prin excelenţă; funcţia identificantă se aplică aici în mod evident. Orice propoziţie poartă, în ultimă instanţă, asupra unui individ. Limbajul este astfel alcătuit, încît favorizează această identificare singulară cu ajutorul numelor proprii, a demonstrativelor, a pronumelor şi îndeosebi prin ceea  ce Russel numeşte „descripţii definite”.
     Ori din această oscilaţie dintre funcţia identificantă şi cea predicativă rezultă raportul singular-general. Funcţia identificantă singularizează; funcţia predicativă vizează generalul; ele se opun, dar în timp se echilibrează şi se completează.
     Paul Ricoeur vede că această distincţie a lui Strawson  vine în întîmpinarea distincţiei operate de Emile Benveniste între semiotic şi semantic. Semioticul poartă asupra generalului, semanticul asupra singularului.106
     Numai în cadrul discursului luat în ansamblul său, un termen generic capătă o funcţie singularizantă, aşa cum a fost dovedit în cadrul teoriei descripţiei a lui Russell. Fraza în genere, „” – în termenii lui E. Benveniste – are oricum o aplicabilitate particulară. Întregul frazei are el însuşi un sens şi o referire.
     Şi Paul Ricoeur conchide cu privire la concepţia oxonienilor:
     „Aici analiza lingvistică (linguistic analysis) este mai precisă decît semantica lingviştilor care este prea tributară, se pare, opoziţiei dintre semiotică şi semantică şi, deci, prea atentă la singura trăsătură care asigură diferenţa dintre cele două ordine”.107
     Am examinat pînă în prezent legătura dintre contribuţia principalilor reprezentanţi ai Şcolii de la Oxford la problema semnificaţiei şi concepţia lor despre actul integral de discurs. Am subliniat opinia lui J.R. Searle cu privire la actul ilocuţionar ca unitate a comunicării lingvistice. Am văzut că el pune accentul pe interpretarea semnificaţiei ca înterbuinţare în sens wittgensteinian, deşi îşi arată şi rezervele în legătură cu această teorie şi că în examinarea acestei noţiuni îmbină elemente din concepţia lui Grice(convenţionalitatea şi aspectul intenţional) şi din teoria lui Austin cu privire la valoarea ilocuţionară.
     O împletire şi mai strînsă decît la Strawson are loc în concepţia lui Searle între semnificaţia lingvistică, pe de o parte, şi semnificaţiile acordate de locutor în cadrul actelor de vorbire. Aceste elemente, strîns legate între ele, sunt aproape indiscernabile. Dar ele tind către confirmarea şi elaborarea unei teorii a comunicării: 
     „Comunicarea umană are anumite proprietăţi deosebite care aparţin şi altor feluri de comportament uman. Una din cele mai deosebite proprietăţi ale acesteia: dacă am încercat să relatez ceva cuiva, atunci (presupunînd că anumite condiţii sunt satisfăcute) îndată ce el a recunoscut că eu am încercat să-i spun ceva şi i-am spus exact ceea ce am încercat să-i spun, atunci deci am reuşit să-i relatez acest lucru. Mai departe, pînă cînd el nu recunoaşte că eu încerc să-i spun ceva şi ce anume încerc să-i spun, eu nu reuşesc pe deplin a i-o spune. În cazul actelor ilocuţionare, noi reuşim să facem ceea ce încercăm să facem determinînd pe auditorul nostru să recunoască ceea ce noi încercăm să facem”.108
     Searle distinge între teoriile instituţionale ale comunicării (Wittgenstein, Austin, Searle) şi teoriile naturaliste ale comunicării, care sunt legate de abordarea semnificaţiei din puctul de vedere al reacţiei stimul-răspuns (behaviorism).
     Searle abordează problema majoră a modalităţilor de discurs prin prisma analizei actelor de vorbire (speech act analysis). El se referă la analogia dintre cuvinte ca: bine, adevărat, cunoscut, probabil în sensul interpretat de reprezentenţii perioadei clasice a analizei lingvistice (Hare, Strawson, Austin, Toulmin) şi aşa numitele verbe performative. În sensul lui Hare, cuvîntul bine este folosit pentru a comanda; după Strawson cuvîntul adevărat este întrebuinţat pentru a sprijini sau a fi de acord cu o declaraţie; pentru Austin, cuvîntul cunoscut este folosit pentru a da garanţii, iar pentru Toulmin cuvîntul probabil califică anumite postulate. Toate aceste opinii sunt conforme cu paternul: „cuvîntul W este folosit pentru a performa actul de vorbire A”.
     Prin urmare, în concepţia „clasică” a analizei limbajului, după cum „a promite” este folosit pentru a face o promisiune, „a ruga” pentru a face o rugăminte, tot aşa se poate argumenta că binele este folosit pentru a comanda, adevărul pentru a gira etc.109
     Analizînd acest patern, Searle se sprijină pe dubla valoare a conceptului de semnificaţie. Mai întîi, el pledează pentru teoria adecvaţiei.
     „Orice analiză a semnificaţiei unui cuvînt (sau morfemă) trebuie să fie consistentă cu faptul că acelaşi cuvînt (sau morfemă) poate să însemne acelaşi lucru în toate formele gramaticale diferite ale propoziţiilor în care ele apar. Transformările sintactice ale judecăţilor nu trebuie neapărat să aducă după ele schimbări ale semnificaţiilor în cuvintele componente ale morfemelor sau ale acestor judecăţi. Cuvîntul «adevărat» înseamnă sau poate să însemne acelaşi lucru în interogative, indicative, condiţionale, negative, disjunctive, optative etc”.110	
     Aceasta este desigur, afirmă Searle, o condiţie esenţială a adecvaţiei. Însă în viziunea sa conceptul de adevăr este integrat şi teoriei actelor ilocuţionare, după cum sunt integrate şi celelalte concepte fundamentale de care se preocupă filizofia limbajului: semnificaţie, referinţă, predicaţie etc. Studiul actelor de vorbire este legat de analiza conţinutului acestor concepte filozofice fundamentale.
     În măsura în care cele două faze ale filozofiei lui Wittgenstein sunt considerate complementare, studiul semnificaţiei propoziţiilor, ca atare, şi studiul semnificaţiei, ca întrebuinţare a enunţurilor în situaţii concrete de exprimare, sunt şi ele complementare. De aceea nu există două feluri de studii semantice, ci există două puncte de vedere ale aceluiaşi studiu semantic. Astfel predicaţia şi referinţa sunt faţete ale actelor de vorbire. Chiar dacă referinţa pare neutrală faţă de valoarea ilocuţionară, predicaţia nu poate fi niciodată neutrală, căci ea se efectuează într-unul sau altul din modurile ilocuţionare. Cît priveşte referinţa, deşi ea este o abstracţie operată în actul ilocuţionar, ea este un act de vorbire separat.
     „Predicaţia este de asemenea o abstacţie însă ea nu este un act separat (speech act of predication). Ea este o tranşă din actul ilocuţionar total, după cum nici indicarea valorii ilocuţionare nu este un act separat, ci o altă tranşă din actul ilocuţionar”111.
     Cît priveşte referinţa, intervine ceea ce Paul Ricoeur numeşte, menţionîndu-l pe E. Benveniste, funcţia autoreferenţială a discursului: deoarece predicaţia îl implică pe autor. Pentru Ricoeur referinţa însăşi e un fenomen dialectic, în măsura în care discursul se referă la o situaţie, la o experienţă, la o realitate, la lumea exterioară, deci la tot ceea ce este extralingvistic, şi în acelaşi timp îl implică pe locutor112.
     Pronumele personal „eu” („je”) nu are semnificaţie prin el însuşi, ci este un indicator al referinţei discursului la cel care vorbeşte. Verbele au de asemenea importanţă prin modul şi timpul pe care-l indică. Prezentul este momentul în care discursul este pronunţat113.
     „Este evident că acest caracter autoreferenţial este implicat în noţiunea însăşi de instanţă a discursului. El poate fi de asemenea apropiat de teoria speech-act114. Într-adevăr, «modalităţile de care fraza este susceptibilă» – propoziţie asertivă, interogativă, imperativă, cu toate că ele se sprijină într-un fel identic de predicaţie – exprimă diverse aranjamente ale vorbitorului în discursul său…Or, acestea sunt corolarele funcţiei de comunicare, care se sprijină pe funcţia autoreferenţială a discursului”115.
     Searle aduce în discuţie remarca valoroasă a lui Strawson cu privire la problema filozofică a adevărului. A fi adevărat nu implică numai adecvaţia dintre gîndire şi exprimarea ei – pe de o parte şi obiect – pe de altă parte – ci însăşi atitudinea de consimţire a vorbitorului în cadrul actului de vorbire. Adevărul este implicat într-o relaţie cu un act ilocuţionar iniţial.
     Searle pledează pentru posibilitatea de a deriva propoziţiile evaluative din propoziţiile descriptive. Separarea dintre descriptiv şi evaluativ are loc în cadrul eticii, dar integrată în teoria generală a actelor ilocuţionare această separare îşi pierde justificarea116 .
6. TENDINŢE RECENTE ÎN TEORIA ACTULUI INTEGRAL DE DISCURS
a) ŞCOALA ANALITICĂ DE LA 
Subordonarea enunţurilor faţă de unitatea intenţională a actelor integrale de discurs este o temă de o deosebită actualitate. O şcoală de filozofia limbajului funcţionează la Universitatea– Canada. Astfel, Daniel Vanderveken, profesor la această universitate, colaborator al lui Searle117, întreprinde un studiu al actelor ilocuţionare F(P) în care F este o valoare ilocuţionară (illocutionary force), iar P este o propoziţie. În comunicarea sa la cel de-al VI-lea Congres Internaţional de Logică (Hanovra, 1979) el încearcă să dea o definiţie formală a noţiunii de valoare ilocuţionară, în vederea constituirii unei noi ramuri a logicii filozofice – logica actelor ilocuţionare.
     Deoarece actele ilocuţionare sunt acte de vorbire, logica ilocuţionară impune mai întîi necesitatea definiţiei unei mulţimi de elemente numite indici, care reprezintă posibile contexte ale folosirii unui limbaj. Fiecare indice i, I este un quitruplu<a1b1t1p1w1>în care a1b1t1p1w1 reprezintă respectiv vorbitorul, ascultătorul, momentul timpului, locul şi lumea posibilă a expresiei, care este constitutivă pentru contextul întrebuinţării reprezentat prin i. În al doilea rînd, logica ilocuţionară impune definiţia unei mulţimi, Prop care reprezintă propoziţiile. Fiecărei propoziţii PE Prop îi corespunde o funcţie din mulţimea tuturor lumilor posibile. În ultimă instanţă, logica ilocuţionară impune o definiţie recursivă a unei mulţimi reprezentînd mulţimea tuturor valorilor ilocuţionare.
     Vanderveken se sprijină pe clasificarea actelor ilocuţionare propusă de Searle118, conform criteriului după care vorbitorul intenţionează în mod convenţional să facă ceea ce el performează ca act ilocuţionar. De exemplu, punctul ilocuţionar al unei aserţiuni P este de a reprezenta ca actuală în lumea expresiei respective starea de fapt corespunzătoare lui P. Punctul ilocuţionar al tuturor propoziţiilor de valoarea F poate fi reprezentat în logica ilocuţionară definind relaţiile într-un context de întrebuinţare al indicelui I mai sus analizat.
     Diferitele puncte ilocuţionare se realizează în diferite moduri. De exemplu, depunerea unei mărturii înseamnă reprezentarea stării de fapt actuală în lumea exprimării, prin invocarea situaţiei la care se referă declaraţia. Este evident că anumite puncte ilocuţionare pot fi realizate cu diferite grade de stricteţe, de rigurozitate. Gradul de rigurozitate al valorii de adevăr al conţinutului propoziţional în cazul unei supoziţii(presupuneri) este mai slab decît gradul de rigurozitate al valorii de adevăr al unei aserţiuni119 .
     Fiecare act ilocuţionar este caracterizat prin anumite condiţii pregătitoare, referitoare la starea de fapt pe care vorbitorul o presupune că există în cadrul în care el exprimă domeniul (), deci în care el realizează acest act. Astfel, în cadrul unei aserţiuni, vorbitorul are anumite justificări (convingeri, temeiuri) cu privire la adevărul conţinutului propoziţional. Acestea sunt condiţiile premegătoare. Prin efectuarea unui act ilocuţionar, vorbitorul exprimă deci o anumită stare psihologică în legătură cu conţinutul propoziţional. Prin aserţiune, vorbitorul îşi exprimă convingerea, opinia (belief) în ceea ce priveşte adevărul propoziţiei P. Vorbitorul este sincer dacă şi-a exprimat starea psihologică.
     D. Vanderveken încearcă o formalizare a diferitelor situaţii în care au loc actele de vorbire: stări psihologice, condiţii de sinceritate etc. Dincolo de tehnicismul acestor procedee de clasificare şi formalizare, tendinţa către o adîncire, către o comprehensiune cît mai nuanţată a actelor de vorbire în cadrul comunicării interumane caracterizează etapa cea mai recentă a teoriei actelor ilocuţionare.
     Se tinde de asemenea la construirea unei semantici a modelelor teoretice ale valorilor ilocuţionare120. Aşa cum arata Vanderveken în comunicarea de la Salzburg (1983), în acest caz se ţine seama de toate contextele posibile, în care enunţurile obiectului limbajului L, de exemplu, pot fi exprimate şi de mulţimea tuturor propoziţiilor exprimabile în acest limbaj121.
     În esenţă, fiecare valoare ilocuţionară are următoarele componente: un punct ilocuţionar, un mod de realizare a acestui punct ilocuţionar, un grad de rigoare al acestui punct ilocuţionar, un conţinut propoziţional, condiţii de rigoare şi de sinceritate şi un grad al condiţiilor de rigoare şi sinceritate.
     Cele cinci puncte ilocuţionare sunt: asertiv, care constă în a reprezenta ca actuală, în lume, o anumită stare de fapt; comisiv (de încredinţare, de angajare), care constă în a însărcina vorbitorul cu viitorul curs al acţiunii; directiv, care constă în a-l încerca să-l faci pe ascultător (pe interlocutor) să întreprindă ceva; declarativ, care constă în a da lămuriri asupra existenţei unei stări de fapt şi expresiv, care constă în a exprima o atitudine propoziţională a vorbitorului asupra unei stări de fapt122.
     Sunt examinate diferitele aspecte şi moduri de existenţă ale acestor puncte ilocuţionare relative la atitudinile propoziţionale ale vorbitorilor; sunt enunţate legi fundamentale ale determinărilor ilocuţionare în perspectiva unei semantici adecvate.
     Suzanne Leblanc, membră a aceleiaşi şcoli de la, analizînd termenul de semnificaţie literală propus de Searle, observă că această noţiune nu este o noţiune acontextuală, cel puţin atunci cînd ea priveşte o clasă mai mare de enunţuri123. După Searle, semnificaţia literală a unui enunţ poate fi în general determinată numai relativ la un ansamblu de presupuneri contextuale (contextual as background assumptions). Aceste presupuneri sunt implicate, sunt inerente enunţului, dar ele n-ar putea fi exprimate în structura semantică a enunţului respectiv. Ele constituie un fond de convingeri şi de cunoştinţe cu privire la lume sau la situaţiile în care vorbitorii formulează enunţuri semnificante.
     Searle ajunge astfel, afirmă Suzanne Leblanc, la teza relativităţii semnificaţiei, conform căreia condiţiile de adevăr ale enunţurilor semnificante literal variază odată cu schimbările care au loc în presupunerile contextuale relative la aceste enunţuri.
     În perspectiva elaborării unei teorii generale a contextelor de întrebuinţare a enunţurilor, această teză prezintă însemnătate pentru autoare prin faptul că analiza semnificaţiei face apel la elemente extralingvistice (sau contextuale)124. Searle însă, exprimîndu-şi scepticismul cu privire la posibilităţile de determinare a obiectului real al acestui context, pare să pună la îndoială însăşi posibilitatea unei teorii a contextelor. Deoarece, în concepţia lui, presupunerile contextuale sunt independente de structura semantică a enunţurilor, este foarte greu să fixăm numărul lor şi să le definim conţinutul. „Fiecare specificare a unei presupuneri tinde să aducă după ea alte presupuneri, acelea care determină semnificaţia literală a frazei utilizate în specificare”125.
     Elementele extralingvistice pe care le include semnificaţia literală a unui enunţ nu se referă – aşa cum abservă Suzanne Leblanc – numai la acele presupuse de vorbitor, ci şi la acele pe care le ia în consideraţie analistul. El caută să determine situaţia în care s-a produs enunţul pentru a stabili semnificaţia sa literală. Autoarea propune ca semnificaţia literală a unui enunţ să fie privită ca un ansamblu de elemente situaţionale. Aceste elemente sunt numite de ea situaţia de întrebuinţare a unui enunţ. Teza relativităţii semnificaţiei din concepţia lui Searle poate fi formulată în sensul următor: condiţiile de adevăr ale enunţurilor care semnifică literal variază în funcţie de situaţiile în care aceste enunţuri sunt produse126.
     Este evitată astfel problema regresiunii lingvistice care ducea la indeterminarea fundamentală a noţiunii de text. Jocurile de limbaj întrevăzute de analist comportă elemente situaţionale diferite de jocurile de limbaj ale vorbitorului. Termenul de situaţie de întrebuinţare este preferabil termenului de presupunere contextuală; el infirmă ipoteza acontextualităţii semnificaţiei literale, precum şi pe aceea a independenţei relative a elementelor extralingvistice în raport cu structura semantică a enunţurilor semnificante literal127.
     Acest concept de situaţie de întrebuinţare are tangenţe, dar în acelaşi timp este distinct de noţiunea de context de întrebuinţare, aşa cum este ea definită de Dana Scott128 şi de D. Lewis129 cu ajutorul noţiunii de index în semantica limbajelor intensionale.
     Aceste aspecte şi nuanţe ale actelor de vorbire sunt relevate în scopul analizei detailate a fenomenului uman al comunicării. În acelaşi timp, studii speciale sunt consacrate, în continuare, actului integral de discurs.
     J.N. Kaufmann130, care aparţine aceleiaşi şcoli, se ocupă de integrarea actelor izolate de vorbire – temă caracteristică a perioadei aşa-numite „clasice” a analizei actelor ilocuţionare – şi de studierea şirurilor sau secvenţelor actelor de discurs. A. Ferrara131 nu vede posibilă această integrare: studierea contextului are ca obiect, după el, condiţiile specifice, minimale de coerenţă, depinzînd strict de tipul de interacţiune discursivă pe care actele de vorbire trebuie să o îndeplinească.
     J.N. Kaufmann opune acestei limitări, aduse posibilităţilor tezei „clasice”, teza unor noi perspective de valorificare şi a existenţei unor resurse neexploatate încă din concepţia lui Austin, Searle, Vanderveken. Simplul fapt că performanţa reuşită a unui anumit act ilocuţionar presupune îndeplinirea prealabilă a altor acte (condiţiile premergătoare) sau că îndeplinirea unui alt act implică realizarea ulterioară eventuală a unui alt act datorită condiţiilor de angajare ilocuţionară (întrebare-răspuns, reproş-justificare, aserţiune, obiecţie, concesie) sugerează înlănţuirea unor secvenţe ale actelor ilocuţionare.
     În examinarea acestor secvenţe nu este suficient să luăm în consideraţie performanţa unui anumit act, ci să ţinem seama de realizarea consecinţelor acestui act, în sensul rolului său în desfăşurarea progresivă a secvenţei în care este inserat şi în îndeplinirea scopului principal al interacţiunii discursive132.
     În acest sens, A. Ferrara şi T.A. Van Dijk133 impun condiţii suplimentare ansamblului de secvenţe, condiţii a căror îndeplinire trebuie să garanteze reuşita unui act ilocuţionar încadrat într-o anumită secvenţă. Astfel se procedează la caracterizarea funcţională a secvenţelor. Numai în virtutea funcţionalităţii poate fi determinat succesul unui act de discurs într-o secvenţă interdiscursivă.
     Există analize funcţionale de ordin empiric şi de ordin normativ.
     Primul caz, al analizelor funcţionale de ordin empiric, s-ar referi la o aplicare mecanică a analizei lui Nagel-Hempel-Winnsott la un enunţ funcţional, după modelul următor : F[B(i),S,E,T]=C:
     a)  identificarea tipului de act ilocuţionar realizat cu succes [B(i)];
     b)  identificarea tipului de sistem (S) de interacţiune discursivă din care face parte actul ilocuţionar respectiv;
     c)  determinarea mediului înconjurător (E) în care operează sistemul respectiv (circumstanţe de loc, timp, identitate a vorbitorilor);
     d)  identificarea scopului urmărit sau propus;
     e)  construirea unei teorii (T) cu privire la care pot fi calculate efectele şi consecinţele, cauzale şi instituţionale (C) ale unui act ilocuţionar134.
     Obiectivele acestei teorii sunt, evident, de ordin empiric. Specificarea valorilor pe care le pot lua variabilele B(i), S, T reprezintă condiţii iniţiale, care permit ca o dată cu aplicarea legilor teoriei T să se calculeze ansamblul consecinţelor actului ilocuţionar B(i) în spaţiul S şi în mediul E. O astfel de teorie nu a fost însă construită, iar multitudinea şi complexitatea variabilelor acestui enunţ funcţional reprezintă numeroase dificultăţi.
     A doua dimensiune a analizei funcţionale, cea de ordin normativ, constă în clasarea şi evaluarea consecinţelor (C) în raport cu un scop urmărit. Aceasta necesită existenţa unor teorii normative care să determine selecţia unei propoziţii P, propice unor situaţii date (de exemplu evitarea unui conflict în cazul unei acţiuni interdiscursive), ca şi a unor teorii evaluative cu ajutorul cărora să putem clasa consecinţele (C) din punctul de vedere al funcţionalităţii.
     O astel de perspectivă ar oferi deschideri fructuase, precum şi posibilităţi de unificare a unor tendinţe deja existente şi care prezintă convergenţe. Încercări aparent diferite sunt: teoria regulilor de conversaţie a lui Grice, a regulilor de strategie şi tactică, preconizate de teoria jocurilor a lui Fritz135 sau Fritz şi Hundsnurcher136, sau regulile de atac şi apărare ale logicii dialogice, propusă de Lorenzen şi Lorenz137, precum şi maximele unei etici a argumentării şi justificării normative.
     Toate aceste tendinţe au trăsături comune cu teoria actelor ilocuţionare în sensul căutării raporturilor dialectice dintre intenţie şi convenţie în sensul imposibilităţii de a studia semantica unei limbi naturale fără a o integra într-o teorie generală a comunicării raţionale138.
b) ŞCOALA FENOMENOLOGICĂ GERMANĂ
     O apropiere este operată, de către şcoala germană de fenomenologia limbajului, între concepţia lui Husserl, în speţă teoria lui asupra intenţionalităţii limbajului, şi teoria actelor de vorbire a lui Austin şi Searle. Am văzut că Austin îşi numea propria sa doctrină „fenomenologie lingvistică”. Legătura  dintre concepţia lui Searle şi fenomenologie este atestată de Lothar Eley:
     „O considerare a limbajului este fenomenologică dacă exprimarea verbală este determinată de originea sensului, adică de ceea ce face posibilă unitatea de obiect, de ceea ce devine aparenţă, fenomen. Considerarea fenomenologică a lumii reconstruieşte comportamentul care este intenţional (din punctul de vedere al limbii sau al prelimbii), comportament pe care suntem deja pe cale să-l îndeplinim”139.
     Paralela dintre punctul de vedere al lui Husserl şi cel al lui Searle este continuată de Lothar Eley, prin adîncirea analizei expresiilor verbale în scopul de a releva originea sensului ca act de vorbire pornind de la caracterizarea lingvistică a limbajului (lingvistischen Characterisierung der Sprache).
     Dacă fenomenologia încearcă să analizeze expresiile verbale pornind de la funcţia lor semantică, atunci ar trebui – spune Lothar Eley – ca şi originea sensului să fie cercetată de analiştii limbajului, în special de Searle, şi să poată fi determinată pornind de la enunţuri verbale. Ori în aceasta constă, conform opiniei lui Lothar Eley, scopul filozofiei limbajului la Searle. Justificarea poziţiei lui Searle se află în distincţia pe care o operează între ştiinţa limbajului, filozofia lingvistică şi filozofia limbajului.
     Ştiinţa limbajului studiază structurile actuale ale limbilor naturale; filozofia lingvistică reprezintă încercarea de a soluţiona problemele filozofice (ca de exemplu, cea a determinismului sau a scepticismului) prin analize ale sensului cuvintelor şi ale relaţiilor lor logice în cadrul limbilor naturale. Aici este vorba de un anumit tip de cercetări noţionale care nu pornesc de la formulări tradiţionale ale problemelor, ci care se ocupă cu studierea anumitor aspecte ale lumii în cadrul unor analize critice asupra deosebirilor şi clasificărilor utilizate în domeniul limbilor naturale, în vederea descrierii lumii. Iar filozofia limbajului reprezintă – după Searle – încercarea de a descrie într-un mod filozofic relevant anumite caracteristici ale limbajului, ca de exemplu, conceptele de: semnificaţie, referinţă, adevăr, verificare, acte de vorbire. Pot fi supuse discuţiei întrebări de felul: cum se referă cuvintele noastre la lume? Cum este posibil ca, atunci cînd auzim şi vorbim să aibă loc ceea ce observăm că are loc (producerea şi sesizarea semnificaţiilor, realizarea şi înţelegerea diferitelor acte de vorbire distincte)? Cum se comportă vorbirea faţă de ceea ce intenţionăm noi140?
     Struyker-Boudier indică textul de referinţă din introducerea lui Searle la Spreech Acts:
     „Eu disting între filozofia limbajului şi filozofia lingvistică. Filozofia lingvistică este încercarea de a rezolva probleme filozofice particulare urmărind folosirea obişnuită a cuvintelor particulare sau a altor elemente într-un limbaj particular. Filozofia limbajului urmăreşte descrieri filozofice lămuritoare ale anumitor trăsături generale ale limbajului ca: referinţă, adevăr, semnificaţie şi necesitate şi ea se ocupă numai incidental de elementele particulare într-un limbaj particular; totuşi metoda sa este investigaţia mai mult empirică şi raţională decît apriorică şi speculativă, ea va fi în mod natural determinată să-şi îndrepte atenţia asupra faptelor limbajelor naturale actuale”141. 
     Searle precizează că lingvistica filozofică indică o metodă, iar filozofia limbajului este numele unui subiect. În timp ce lingvistica descrie structuri actuale – fonologice, sintactice şi semantice – ale limbajelor naturale, „datele” filozofiei limbajului provin în mod obişnuit tot din limbajele naturale, însă multe din concluziile acestei discipline (de exemplu, ce înseamnă a fi adevărat, ori ce înseamnă pentru o propoziţie a fi o declaraţie sau o promisiune sau dacă ea este validă), trebuie să fie menţinute pentru orice limbaj posibil, capabil să producă adevăruri, declaraţii sau promisiuni.
     Această teză a valabilităţii problematicii filozofice pentru toate limbile vizează structuri generale ale limbajului şi apropie analiza lingvistică a Şcolii de la Oxford de concepţia lui Chomsky, situîndu-se împreună în perspectiva fenomenologică. Searle s-a ocupat de concepţia lui Chomsky în lucrarea Chomsky’s Revolution in Lingvistics(1972) apropiindu-se, prin reflecţiile sale, de concepţia lui Husserl cu privire la gramatica generală, apriorică „gramatica pură, logică”–în termenii lui Husserl şi studiind în acest sens, gramatica transformaţională generativă a lui Chomsky.
     Searle contribuie la o teorie generală a comunicării prin teza sa despre apartenenţa unor acte concrete de vorbire la fiecare mod de comunicare verbală.
     Struyker Boudier apreciază că interesul pentru o limbă vie, pentru întrebuinţarea ei, pentru rolul său expresiv şi comunicativ înseamnă un drum nou al filozofiei limbajului, desprinderea din cadrul strict, îngust al pozitivismului logic şi îndreptarea ei către o deschidere largă. Această orientare are loc îndeosebi prin apropierea dintre analiza lingvistică şi fenomenologia limbajului. Analiza nu se mai reduce la stricte cercetări logice sau semantice, mai mult, limba nu va mai fi folosită doar la explicitarea unor gînduri gata formate; ea funcţionează ca o formă a relaţiilor umane. Pentru însemnătatea şi înţelegerea acestui lucru, nu numai limba propriu-zisă, ci dialogul şi textul scris joacă un rol decisiv. Punîndu-se accentul pe folosirea nonapofantică a limbajului semnificaţia nu se mai reduce la criteriul adevărat-fals, la principiile unei logici bivalente sau la principiul verificării. Semnificaţia se manifestă prin orînduirea (constituirea) ei în întreg discursul şi prin coeziunea care aparţine sistemului discursului luat în ansamblul său. Noi nu numai că spunem lucruri prin cuvinte, noi facem lucruri prin cuvinte şi aceasta atît în sens restrîns, prin actele de vorbire performative care sunt acţiuni, cît şi într-un sens mai larg, în care expresiile ca atare constituie o activitate142.
     Searle integrează de asemenea studiul actelor de discurs într-o teorie generală a acţiunii. Cercetarea actelor de discurs ca purtătoare de semnificaţie atestă opoziţia faţă de behaviorism. Considerînd că în cadrul discursului se îmlipinesc anumite acte purtătoare de semnificaţie, în vederea cărora subiectul vorbitor şi intenţionalitatea sa au un rol decisiv, Searle se delimitează de teoria comportamentistă a behaviorismului.
     Struyker Boudier observă de asemenea că Searle întreprinde o critică a concepţiei lui Chromsky, arătînd că teoria sa raţionalistă nu are nici o soluţie. Ea porneşte de la presupunerea, în sine corectă, că semnificaţia unei propoziţii se bazează pe semnificaţia părţilor sale componente care au sens şi pe combinaţia lor sintactică, dar teoria lui Chomsky nu este preocupată de legăturile esenţiale dintre limbă şi comunicare, nici de însemnătatea semnificaţiei actelor de discurs. Astfel, toate propoziţiile sunt considerate de Chomsky  obiecte abstracte care sunt produse şi înţelese independent de rolul lor în comunicare. Dacă Chomsky defineşte limba ca „un sistem formal conţinut în sine însuşi şi folosit mai mult sau mai puţin incidental pentru comunicare”, Searle îi opune în mod explicit şi Austin în mod implicit teza după care limba este un sistem de comunicare143.
     Există o artă, o ştiinţă a stăpînirii diferitelor acte de discurs, a competenţei de a realiza acte de vorbire, competenţă care duce la înţelegerea semnificaţiei. Principiul exprimabilităţii se bazează, la Searle, pe raportul dintre înţelegere şi posibilităţile noastre de exprimare verbală. Prin aceasta, el se apropie de intenţionalitatea husserliană: intenţiile şi gîndurile noastre nu-şi găsesc exprimarea completă în cuvintele pe care le rostim. Searle pune accentul pe cuvîntul vorbit (la parole parlante). Acest principiu al exprimabilităţii pune în valoare forţa de creaţie a subiectului vorbitor şi relativa lui independenţă faţă de limba pe care o vorbeşte.
     Cercetările lui Austin asupra actelor discurs performative, concepţia lui Searle asupra intenţiei implică o filozofie a experienţei – afirmă Struyker Boudier. Rolul fenomenologiei lingvistice în acest sens rămîne de studiat144. Nu este vorba de o analiză în spiritul lui Searle, adică a modului în care o anumită intenţie stă la baza unui anumit act de discurs şi a modului cum este înţeleasă de cel căruia i se vorbeşte, ci la o analiză legată de problema intenţionalităţii husserliene, în sensul relaţiilor care se stabilesc în cadrul unui dialog.
     Rezultatele unui astfel de studiu ar duce la aprofundarea problemei comunicării neverbale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la analiza marilor constucţii literare, a naraţiunilor de largă respiraţie şi a limbii pe care ele o folosesc; în concluzie se ajunge la abordarea domeniului hermeneuticii. Este iminentă necesitatea de a studia comparativ „fenomenologia lingvistică” legată atît de analiza de pe acest teren a limbajului, cît şi de fenomenologia filosofică.
     G.G. Granger numeşte, de altfel, metodele de analiză a limbajului: „hermeneutici ale limbajului obişnuit de stil în general britanic”. Accentul este pus aici pe folosirea limbajelor mai degrabă decît pe structurile limbii, iar metoda pare uneori ambiguă, nepermiţîndu-ne a decide dacă este vorba pur şi simplu de introspecţie psihologică sau de o analiză transcedentală a limbajului”145.
     Struyker Boudier propune, în legătură cu sinteza dintre cele două fenomenologii, o joncţiune, o armonizare a lor într-o „filosofie antropologică” asupra limbii, sau, mai exact, într-o „antropologie a filosofiei limbajului”. Dar această propunere rămîne un deziderat şi un program.



ASPECTE LOGICO-SEMANTICE ALE PROBLEMEI DECIZIEI
DAN MIHAI BÎRLIBA
     Problemă esenţială a logicii moderne, cu solide antecedente în universul logic al Antichităţii şi cu relevante realizări în epoca modernă, decizia constituie, în continuare, o temă ce comportă ample resurse interpretative, atît sub aspect teoretic, cît şi sub aspect metodologic. Unul dintre aspectele care, în opinia noastră, poate degaja noi concluzii, inclusiv pentru filosofia logicii, vizează relaţia complexă – de structură şi de funcţionalitate – dintre decizie şi semantică. Acestui subiect i-am consacrat unele din cercetările anterioare, urmînd ca în studiul de faţă să formulăm alte cîteva consideraţii teoretice, care justifică viabilitatea perspectivei semantice în analiza globală a deciziei, aşa cum aceasta se manifestă în perimetrul ştiinţei logicii.
1. SINTACTIC ŞI SEMANTIC
     Analiza unei expresii logice presupune două aspecte fundamentale: sintacticul (raportul expresiei cu alte expresii) şi semanticul (raportul expresiei cu „obiectul”). Sintaxa este pur formală; după evaluările lui R. Carnap, aceasta nu se interesează de designata expresiilor, ci numai de forma lor, adică de felurile de semne care se prezintă într-o expresie, precum şi de ordinea prezentării. Se pot elabora reguli de formare a enunţurilor într-un mod strict formal şi reguli de deducţie care se pot aplica astfel încît ele să ducă la aceleaşi rezultate ca regulile semantice ale deducţiei logice. Pe de altă parte, semantica – teorie a semnificaţiei expresiilor – cuprinde şi teorii în aparenţă cu totul diferite, ca teoria adevărului şi a deducţiei logice, încît adevărul şi consecinţa logică sunt concepte fundamentate pe relaţia de designare şi sunt, prin aceasta, concepte semantice.
     Distincţia sintactic-semantic operează şi la nivelul deciziei logice. După ce defineşte decizia ca problemă a găsirii unei proceduri efective sau a algoritmului cu ajutorul căruia se poate hotărî asupra oricărei formule a calculului dacă este teoremă sau nu, A. Church adaugă că această rezolvare a problemei deciziei are două aspecte esenţiale: a) aspectul sintactic (demonstraţie în sistemul logistic) şi b) aspectul semantic (legat de limbajul formalizat).
     Pentru limbajul formalizat, obţinut cu ajutorul interpretării fundamentale a calculului P1, problema semantică a deciziei este trivială, deoarece procedura efectivă necesară se indică direct prin regulile semantice. Totuşi, această „trivialitate” a problemei semantice a deciziei în nici un fel nu are loc – în concepţia lui A. Church – pentru acele limbaje formalizate, unde determinarea adevărului conţinută în regulile semantice apare adesea ca neefectivă.
     Bazată pe distincţia între „derivabil” şi „valid”, rezolubilitatea (termen întîlnit, de pildă, la) este sintactică şi semantică. Un sistem este sintactic rezolubil dacă se poate da un procedeu efectiv prin care se poate decide dacă orice propoziţie din sistem este derivabilă sau nu. Sistemul este semantic rezolubil, dacă există un procedeu efectiv care permite să se decidă, pentru orice propoziţie a sistemului, dacă este validă sau nu.
     În mod analog, M. Tîrnoveanu consideră cuplul de concepte decidabilitate sintactică – decidabilitate semantico-pragmatică. Se spune că un sistem logistic este sintactic decidabil dacă există cel puţin un algoritm normal care, pentru fiecare formulă bine formată  stabileşte apartenenţa, respectiv neapartenenţa lui  la clasa teoremelor. Se spune că un sistem logistic este semantic, respectiv pragmatic decidabil, dacă există cel puţin un algoritm normal care, pentru fiecare formulă  prin alfabetul A/B/ (unde B e alfabetul necesar formulării regulilor de interpretare prin valenţă şi sens, respectiv a regulilor de interpretare prin valoare pragmatică) stabileşte apartenenţa sau neapartenenţa acestor formule la clasa teoremelor.
     De regulă, în definirea deciziei sintactice se utilizează noţiunea de deductibil (demonstrabil), iar definirea deciziei semantice se realizează prin noţiunea de validitate. După părerea noastră, distincţia între noţiunile menţionate este numai aparentă şi, în orice caz, insuficientă pentru caracterizarea celor două moduri de a decide.
     Date fiind aceste aspecte, considerăm că în definirea tipurilor deciziei accentul trebuie pus pe relaţia dintre expresia dată (spre a fi decisă) şi alte elemente (alte expresii; obiecte logice). Sintacticul presupune, în plan conceptual, „deductibil din” (alte expresii), iar semanticul – „interpretabil prin” (obiecte, obiecte logice). În consecinţă, introducem următoarele definiţii:
      I. Numim decizie sintactică stabilirea unui procedeu efectiv pentru detectarea stării logice a expresiilor prin  raportarea lor la alte expresii.
     II. Numim decizie semantică stabilirea unui procedeu efectiv pentru detectarea stării logice a expresiilor prin raportarea lor la „obiecte”, prin intermediul „obiectelor logice”.
     De fapt, cele două niveluri nu se află într-o izolare, ci se completează reciproc, în perspectiva conceptului general de decizie logică.
2. PRECIZIUNEA – COROLAR AL CORECTITUDINII
     Condiţia esenţială a eficienţei mijloacelor de exprimare este preciziunea, care ar putea fi considerată drept corespondent semantic al corectitudinii logice. Aşa cum mijloacele de exprimare sunt o condiţie necesară a exercitării mijloacelor de demonstraţie, tot astfel preciziunea este o condiţie a corectitudinii gîndirii şi, în particular, a corectitudinii deciziei logice. În timp ce logica formală studiază gîndirea sub aspectul mijloacelor ei de demonstraţie, identificînd astfel gîndirea corectă, semantica logică descrie un nivel mai elementar al gîndirii, şi anume preciziunea, aceasta ţinînd de mijloacele de exprimare, nu de mijloacele de demonstraţie.
     Preciziunea ţine, în general, de actul gîndirii. Aşa cum remarcă Ch. Peirce, oricine a consultat un tratat modern uzual de logică îşi va aminti, desigur, de cele două distincţii – între concepte clare şi concepte obscure, pe de o parte, şi între concepte distincte şi concepte confuze, pe de alta. Aceste distincţii zac de aproape două secole în cărţi, fără a fi îmbunătăţite sau modificate, şi sunt socotite în general de logicieni printre nestematele doctrinei lor.
     Voltaire cerea definirea exactă a termenilor; Descartes se lansa în reconstruirea filosofiei, ajungînd să constate,  ca o primă condiţie a infailibilităţii, că ideile trebuie să fie clare. În acelaşi timp, demersul cartezian admite că nu este suficient ca ideile să fie clare – ele trebuie să fie şi distincte. În ce-l priveşte pe Leibniz, acesta – sesizînd că asupra metodei lui Descartes plana dificultatea că poate să ni se pară că avem o înţelegere clară a unor idei care, de fapt, sunt foarte nebuloase, a căutat o definiţie abstractă pentru fiecare termen important.
     În consecinţă, prin adoptarea deosebirii dintre noţiuni clare şi distincte, Leibniz a descris această a doua calitate ca fiind înţelegerea clară a tot ce este conţinut în definiţie.
     Concluzionînd acest drum în istoria gîndirii, Ch. Peirce susţine cu deplin temei: cea dintîi lecţie pe care avem dreptul să o pretindem logicii este cea referitoare la felul în care să ne clarificăm ideile (subl. a.); o lecţie foarte importantă, subapreciată doar de cei care au cea mai mare nevoie de ea. Ştiind ce gîndim şi fiind stăpîni pe semnificaţia spuselor noastre, vom avea o bază solidă pentru o gîndire mare şi viguroasă.
     Preciziunea se distinge de simplitate (în sens sintactic, respectiv, numărul de termeni): nu orice expresie simplă (sintactic) este precisă, după cum nu orice expresie precisă este simplă (sintactic); uneori, preciziunea presupune non-simplitate, avînd nevoie de explicitări suplimentare. Se poate, însă, spune că preciziunea este identică cu simplitatea (în sens semantic), înţelegînd prin aceasta din urmă numărul relativ redus (chiar redus la limită) de interpretări pentru fiecare termen; este, cu alte cuvinte, reducerea la limită a sensurilor şi semnificaţiilor unui termen, ale unei expresii. O teză precisă este simplă (semantic) întrucît generează interpretare unică.
     P. Botezatu, abordînd problematica axiomatizării, introduce „antinomia exactităţii”; exactitatea termenilor impune idealizarea obiectivelor. Edificarea deductivă a unei teorii nu se reduce la simpla organizare arborescentă a propoziţiilor teoriei în scopul alcătuirii unui sistem unic şi unitar. Axiomatizarea include şi modificări în profunzime, în structura şi substanţa materiei supusă organizării.
     N. R. Campbell a propus folosirea unui „dicţionar” care să traducă termenii concreţi în termeni abstracţi; P. W. Bridgman a cerut „reguli operaţionale”, iar R. Carnap – „reguli de corespondenţă”; R. Blanché tratează posibilitatea unei „duble lecturi” pentru orice axiomatică: una abstractă, raţională şi formală, cealaltă concretă, empirică şi materială.
     Carnap consideră că, în procesul de constituire a unui limbaj simbolic, este deseori necesar să se substituie noţiunilor limbajului comun – care nu sunt exacte – noi concepte exact definite, numind această transfigurare explicaţie; printr-o definiţie stipulativă, se introduce explicatul în locul explicandum-ului.
     Să evocăm, în materie de imprecizie, echivocul pe care l-a generat, în diferite contexte logice, vocabula „este” la care se referă L. Wittgenstein: vocabula respectivă poate desemna trei relaţii care nu se confundă una cu alta: apartenenţa („Socrate este filosof”); incluziunea („Filosofii sunt muritori”); identitatea („W.Scott este autorul lui Waverley”). Fiecare din acestea comportă o definiţie strictă, constituind astfel diferite „explicate” ale verbului „este”.
     Într-un plan filosofic mai amplu, St. Körner analizează consecinţele pe care le antrenează „unificarea deductivă a experienţei”; materialul brut al experienţei este mai întîi gîndit cu ajutorul unor „scheme de diferenţiere empirică” (schema lucrurilor, schema situaţiilor ş. a.). Pe acest teren primitiv, după cum remarcă P. Botezatu, întîlnim „indivizi empirici”, care nu sunt definiţi, pentru că nu sunt precis conturaţi în raport cu fondul şi cu vecinii, „clase şi relaţii inexacte”, care nu se pot delimita din pricina cazurilor limită, „continuuri relative”, care apar drept continuuri în anumite contexte, dar se dovedesc a fi agregate discrete în altele.
     În concepţia lui Körner, unificarea deductivă – cel puţin aceea operabilă la ora actuală, prin intermediul sistemelor logico-matematice, impune „înălţarea” de la indefinit la definit: în acest scop, se impune substituirea indivizilor nedefiniţi prin indivizi definiţi, a claselor şi relaţiilor exacte, a continuurilor relative prin continuuri absolute. Circulaţia deductivă a ideilor nu suportă imperfecţiunea, ambiguitatea.
     Trecerea de la limbajul natural la limbajele formalizate marchează o perfecţionare în direcţia precizării, prin introducerea unor distincţii şi restricţii metodologice, care limitează caracterul universal al limbajului natural.
     Pare oarecum paradoxal, dar acest drum spre perfecţionarea limbajelor a condus la complicarea continuă a modului de exprimare în interesul preciziunii, astfel încît o particularitate a limbajelor artificiale – aproape fără excepţie – o constituie înmulţirea numărului de semne utilizate.
     După cum remarcă C. Popa, limbajele formalizate asigură un grad superior de precizie în utilizarea termenilor şi un grad mai înalt de rigoare în obţinerea teoremelor, respectiv a mulţimii propoziţiilor adevărate în cadrul unei teorii. Sporul în precizie şi rigoare este dobîndit de limbajele formalizate, între altele, pe baza pierderii puterii de sugestie şi asociere, a virtuţilor expresive proprii limbilor naturale, precum şi a restrîngerii mulţimii agenţilor apţi de a le înţelege şi utiliza. Într-un anumit fel, limbajele formalizate nu sunt decît rezultatul grefării pe fondul unei teorii existente a unor noi convenţii prin care constantele şi variabilele teoriei sunt înlocuite prin simboluri corespunzătoare, în condiţiile conservării principalelor raporturi existente în cadrul sistemului.
     În evoluţia lor modernă, logica şi matematica au constituit modelul de la care s-a plecat în instituirea cerinţelor de control şi consens intersubiectiv, de inteligibilitate necondiţionată şi uniformitate. Aderenţa la idealul de inteligibilitate a generalizat supremaţia valorilor centrale în aceste ştiinţe – claritatea, certitudinea, precizia, univocitatea; aceste valori sunt centrale şi în lingvistică, ele fiind, evident, proprietăţi ideale ale unui limbaj de comunicare ideal.
     Îmbrăţişarea acestor valori de către gînditorii cu pregătire formală a dus la impunerea tacită a ecuaţiei: cunoaştere raţională = inteligibilitate necondiţionată şi accesibilitate universală – claritate, precizie, univocitate, sistematicitate, deci, într-un cuvînt, rigoare formală; subordonarea faţă de valorile respective nu trebuie înţeleasă exclusiv ca o capitulare deliberată în raport cu anumite priorităţi regionale (caracteristice unor domenii cognitive formale), ci şi ca rezultat al unor nevoi inerente unei etape a cunoaşterii în genere.
     Limbajul, ca sistem de semne şi reguli de operare cu semnele, este utilizat în calitate de factor de exprimare a deciziei logice. Această calitate înglobează trei nivele, şi anume: a) exprimarea obiectului deciziei; b) exprimarea modalităţilor (procedeelor) de decizie; c) exprimarea rezultatelor deciziei. Cu alte cuvinte, limbajul (în accepţiune semantică) însoţeşte procesul logic de decizie, în toate fazele sale.
     În ceea ce priveşte exprimarea obiectului deciziei, menţionăm că decizia logică este un proces care se realizează la nivelul propoziţiilor (expresiilor). Condiţia sintactică a expresiilor decidabile (sau, mai larg, a expresiilor supuse deciziei) – ne referim la corectitudinea formării – trebuie să fie însoţită de condiţia semantică a preciziunii exprimării; expresiile supuse deciziei trebuie să fie, simultan, corect formate şi precis exprimate. În timp ce corectitudinea formulării ţine de respectarea unor reguli sintactice (de formare, de transformare şi selecţie a expresiilor), preciziunea exprimării ţine de respectarea unor reguli semantice.
     Modalităţile de decizie, în multitudinea lor – fie că sunt preponderent sintactice, fie că sunt preponderent semantice – necesită o anumită exprimare. Metodele, ca ansamblu sistematic de reguli, referitoare la un sistem S se exprimă, în mod necesar, în metasistem şi, implicit, în termenii limbajului corespunzător acestui metasistem, deci în metalimbaj; pentru metodele logic-formale, inclusiv pentru metodele de decizie, exprimarea acestora se realizează în cadrul limbajului natural.
     Spre exemplu, o metodă de decizie cu caracter algoritmic, aşa cum este algoritmul deciziei prin normalizare se exprimă prin limbaj natural (redăm mai jos partea algoritmului pentru forma normală conjunctivă): „O expresie corect formată este validă, dacă forma normală conjunctivă la care se reduce conţine, în fiecare membru al său, o disjuncţie între un membru şi negaţia sa”.
     Este, în acelaşi timp, posibil ca unele metode de decizie logic-formală să fie exprimate într-un limbaj combinat – natural şi formalizat – în măsura în care metodele respective se referă, în însuşi conţinutul lor, la anumite elemente recrutate din structura domeniului formal dat. Inclusiv exemplul de mai sus poate fi redat în următoarea formă combinată: „O expresie corect formată este validă dacă forma normală conjunctivă la care se reduce conţine, în fiecare membru al său, o formulă de tipul Av” (partea subliniată este exprimată în limbaj formalizat).
     În orice situaţie, prezintă o importanţă nemijlocită exprimarea precisă a metodei de decizie, ca o condiţie a operabilităţii (eficiente) cu metoda respectivă; în caz contrar, metoda rămîne o pură prescripţie care nu poate fi aplicată (sau, dacă este aplicată, conduce la contradicţii). Chiar dacă precizia este caracteristică ansamblului procedeelor de decizie, considerăm că această calitate se manifestă, la un nivel superior, în cazul procedeelor algoritmice, preponderent sintactice (exemplu, algoritmul prin tabele de adevăr), ca procedee cu efectivitate optimă.
     În fine, considerăm că preciziunea este absolut necesară în exprimarea rezultatelor deciziei logice (a evaluărilor expresiilor corect construite, care au fost supuse analizei). Neîndoielnic, preciziunea în exprimarea  rezultatelor depinde de preciziunea exprimării obiectului şi de preciziunea exprimării modalităţilor de decizie.
     Pentru o expresie logică de tip simplu, preciziunea în exprimarea rezultatului deciziei înseamnă, în mod nemijlocit, preciziunea scopului deciziei în raport cu expresia dată. Pentru o expresie logică de tip complex, preciziunea în exprimarea rezultatului deciziei comportă mai multe aspecte. Ţinînd cont de faptul că expresia complexă este o sinteză logică de expresii simple, reiese cu claritate concluzia că o exprimare precisă a rezultatelor deciziei în raport cu expresia simplă asigură continuitate în decizia, la un moment ulterior, în raport cu expresia complexă, după cum, în mod analog, echivocitatea exprimării rezultatelor deciziei relative la o expresie simplă blochează (sau îngreunează enorm) continuarea demersului decizional, aplicarea sa la expresiile complexe.
Considerînd, în concluzie, limbajul ca factor de exprimare a deciziei logice (relativ la obiectul, modalităţile şi rezultatele deciziei), se poate face aprecierea că precizunea limbajului – calitate semantică fundamentală – reprezintă o condiţie teoretică şi metodologică a corectitudinii deciziei logice.
3. AMBIGUITATE ŞI AUTORAPORTARE
     Dacă decizia, respectiv capacitatea de decidabilitate vizează valoarea (şi limitele) unui sistem formal, propoziţiile paradoxale ar putea fi interpretate ca situaţii cu caracter particular, care nu pun în discuţie statutul sistemelor logice. Cu toate acestea, paradoxurile – cu deosebire cele de natură semantică – au o anumită semnificaţie pentru teoria logică şi, în particular, pentru problema deciziei; avem în vedere nu atît modul de soluţionare a paradoxurilor (mai ales că ele pot fi, de cele mai multe ori, evitate), ci, pur şi simplu, punerea lor ca problemă de logică. Sunt, poate, mult mai interesante şi mai utile pentru logica însăşi o analiză riguroasă a raţiunilor de existenţă a propoziţiilor paradoxale şi schiţarea unei rezolvări de principiu, decît intenţia – adesea sterilă – de a identifica proceduri efective de soluţionare a acestora.
     Ne referim, pe de o parte, la sugestiile teoretice rezultate dintr-o examinare sistematică şi aprofundată a paradoxurilor logice, iar, pe de altă parte, la aspectele legate de metodologia eliminării antinomiilor (detectarea condiţiilor care generează situaţii antinomice; indicarea unor măsuri restrictive pentru evitarea paradoxurilor).
     A. Tarski remarca faptul că, în situaţia antinomiilor, pornind de la premise care par intuitiv indubitabile, trebuie să supunem mijloacele noastre de gîndire unei revizuiri fundamentale, să perfecţionăm instrumentele folosite în argumentare.
     Pe un plan mai larg, se poate susţine că analiza aprofundată a paradoxurilor constituie un important teren de problematizare, pentru o serie de aspecte care vizează ştiinţa modernă a logicii, în fundamentele sale – adevărul, demonstraţia, limbajul, decizia. În această perspectivă, analiza paradoxurilor oferă largi spaţii interpretative pentru cercetarea corelaţiei complexe între decizie şi semantică, făcînd aici distincţia – care ni se pare necesară – între punerea unor probleme şi soluţionarea lor efectivă.
     Numeroşi logicieni au încercat să fundamenteze deosebirea de principiu între paradoxurile sintactice şi cele semantice. De pildă, pentru F.P. Ramsey, antinomiile s-ar grupa în „antinomii ale teoriei mulţimilor” şi „antinomii semantice”; antinomiile din prima categorie cuprind numai termeni logici sau matematici, cum sunt clasă şi număr, şi arată că ceva nu este în regulă cu logica sau cu matematica noastră. În schimb, contradicţiile (semantice) nu sunt pur logice şi nu pot fi enunţate exclusiv în termeni logici, ele pot fi determinate nu de o logică sau de o matematică vicioasă, ci de idei greşite privind gîndirea sau limba. Distincţia respectivă nu ni se pare pe deplin relevantă, dacă luăm în considerare necesitatea unei analize comparative a paradoxurilor logice, atît din punct de vedere al structurii, cît şi al conţinutului (obiectului de referinţă).
     Existenţa unui substrat sintactico-semantic unitar pentru varietatea paradoxurilor este principalul motiv în baza căruia susţinem relativitatea distincţiei între paradoxuri sintactice şi paradoxuri semantice. În acelaşi timp, ne apare ca fiind corectă o distincţie (şi o clasificare) pe linie de conţinut a paradoxurilor, avînd în vedere faptul că fiecare antinomie poate fi studiată (expusă) pur sintactic sau semantic, în sensul precis al cuvintelor.
     Din punct de vedere al conţinutului (al modului concret de redare a „structurii antinomice”), paradoxurile pot fi grupate în: paradoxuri ale mulţimilor; paradoxuri ale implicaţiei; paradoxuri ale limbajului (exprimării) etc. În acest sens, paradoxul lui J. Richard (şi variantele aparţinînd lui Berry, König, Finsler, Fraenkel), antinomia lui Grelling-Nelson, diferite variante ale paradoxului antic „al mincinosului” conţinînd predicate de genul „adevărat” sau „fals” pot fi interpretate drept paradoxuri cu conţinut semantic, a căror analiză poate evidenţia elemente noi privind „structura antinomică” în contextul limbajelor, al mijloacelor de exprimare.
     Considerăm că, în ansamblul lor, paradoxurile – mai exact, situaţiile paradoxale – conţin o structură unitară, de natură sintactico-semantică (cu alte cuvinte, structura paradoxurilor nu constituie un element de distincţie, un criteriu de clasificare, ci, dimpotrivă, un element de unitate).
     Structura la care ne referim cuprinde, pe lîngă aspectele sintactice (cum ar fi, presupunerea implicită sau explicită a negaţiei), şi o serie de aspecte semantice, între care cel mai important (şi mai des întîlnit) poate fi considerat autologia (autoraportarea). După cum remarca Gh. Enescu, autologia se poate realiza la diferite niveluri; la nivelul semnificaţiei (mulţimea se conţine pe sine), la nivelul sensului, informaţiei (sensul se vizează pe sine, judecata se autoraportează), la nivelul formei materiale (cuvîntul, expresia se referă la propria sa formă).
     După cum se cunoaşte, un celebru paradox antic evidenţiază profunde anomalii de sens, care nu pot fi evitate decît prin realizarea unor distincţii precise între niveluri de interpretare. Paradoxul mincinosului îşi are originea în întrebarea: dacă Epimenide, care spune că toţi cretanii sunt mincinoşi şi el însuşi este cretan, minte sau nu minte?
     Prin intermediul limbajului natural, se conservă aici o situaţie de ambiguitate legată, în primul rînd, de sensul termenului-subiect: „Epimenide cretanul”. Pe de o parte, aceasta se referă la o anumită persoană ca membru al clasei cretanilor. Pe de altă parte, termenul exprimă aceeaşi persoană (acelaşi obiect), dar de această dată, ca element exterior clasei, care se referă din exterior la „toţi”.
     Întrebarea paradoxală apare tocmai din această suprapunere de sensuri, în care nu există sens principal şi sens subordonat. Termenul respectiv se referă, pe întreg conţinutul paradoxului, la acelaşi obiect, dar există două moduri distincte de redare, de exprimare a obiectului. De remarcat, în continuare, că sensurile nu sunt simplu distincte, ci contradictorii; opoziţia apare între „a fi membru al clasei X” şi „a nu fi membru al clasei X”  (adică „a fi exterior clasei X”).
     Desigur, aceasta nu este unica interpretare dată antinomiei antice, dar ea poate fi luată în consideraţie, deoarece aduce încă un punct de vedere, strîns legat de problema respectării (sau nerespectării) condiţiilor de sens şi semnificaţie, în cadrul unui limbaj dat. Respectarea acestor condiţii impune realizarea unei vorbiri precise, adică a unei vorbiri care să dispună de definiţii univoce ale termenilor şi care să opereze univoc cu termeni. Ceea ce în realitate este distinct să se desemneze prin distinct, ceea ce în realitate este identic să se desemneze prin acelaşi.
     Considerînd paradoxul descoperit de B. Russell – tipic pentru paradoxurile legate de teoria mulţimilor, remarcăm, fără prea mare dificultate, existenţa unei situaţii autologice. Să luăm în analiză noţiunea „clasa care nu-şi aparţine ei însăşi”. Sfera acestei noţiuni (dacă se poate vorbi despre o asemenea sferă) este, prin urmare, clasa claselor care nu-şi aparţin (denumită clasa K). La întrebarea dacă clasa K îşi aparţine ei însăşi, să admitem iniţial un răspuns afirmativ; dacă ceva aparţine unei clase anumite, atunci acest ceva se subsumează noţiunii a cărei sferă este clasa considerată; aşadar, dacă o anumită clasă îşi aparţine ei însăşi, ea este o clasă care nu-şi aparţine ei însăşi. Deci, prima supoziţie conduce la o contradicţie. Pe de altă parte, dacă admitem că această clasă K nu-şi aparţine ei însăşi, în acest caz ea se subsumează noţiunii a cărei sferă este şi, ca urmare, îşi aparţine; din nou se ajunge la o contradicţie.
     Situaţia paradoxală este generată de existenţa autoraportării care introduce, de fapt, o duplicitate a sensului termenului aflat la baza paradoxului: pe de o parte, termenul clasa K este considerat drept cadru al interpretării (se pleacă de la analiza „clasei claselor care nu-şi aparţin” ca analiză în interiorul acestei clase), iar, pe de altă parte, este considerat drept obiect al interpretării (se încearcă a se vedea „dacă clasa claselor care nu-şi aparţin” îşi aparţine sieşi sau nu). În consecinţă, paradoxul se întemeiază pe o ambiguitate sistematică a termenului de bază – parte componentă a structurii antinomice.
     În mod similar, pot fi evidenţiate elemente autologice în structura paradoxelor aşa-numite semantice (epistemologice). Paradoxul descoperit de J. Richard, prototip al acestei categorii – conţine, ca o consecinţă a autologiei, o ambiguitate sistematică a termenului de bază, nemijlocit legat de planul limbajului.
     Considerîndu-se alfabetul francez (care conţine 26 de litere), se notează toate combinaţiile de cîte două litere şi se ordonează alfabetic toate combinaţiile de cîte trei litere ş.a.m.d. Oricărui număr întreg p îi va corespunde o anumită combinaţie de p litere şi deoarece tot ce se poate scrie este o combinaţie de litere, tot ce se poate scrie se va găsi în tabel. Definiţia unui număr fiind făcută prin cuvinte (compuse din litere), rezultă că unele dintre combinaţii vor fi definiţii de numere. Se pot înşira, într-o ordine determinată, toate numerele definite printr-un număr finit de cuvinte. Aşadar, toate aceste numere formează o mulţime E, care este numărabilă. Contradicţia apare datorită faptului că se poate construi un număr care să nu aparţină acestei mulţimi.
     Definiţia (sau, mai corect, operaţia de definire) printr-un număr finit de cuvinte este simultan aplicată la o serie ordonată luată drept cadru al interpretării (deci, definiţii în interiorul seriei, inclusiv asupra limitelor sale inferioară şi superioară) şi drept obiect al interpretării (deci, definiţii despre serie, cu privire la serie); contradicţia apare efectiv atunci cînd se consideră un număr avînd pentru a n-a zecimală nu p (= adică a n-a zecimală) a n-ului număr din mulţimea considerată E, ci „p+1”, ceea ce este echivalent cu conceperea seriei E şi ca obiect al interpretării.
     H. Poincaré susţinea că paradoxurile îşi au cauza în definiţiile şi clasificările nepredicative, iar B. Russell a dat o explicaţie similară, pe care a numit-o principiul cercului vicios. Poate că acesta – arată S. C. Kleene – este o soluţie satisfăcătoare şi o pătrundere precisă în esenţa paradoxurilor, dar apare imediat următoarea dificultate: capitolele matematicii pe care vrem să le păstrăm, inclusiv analiza, conţin şi ele definiţii nepredicative”.
     Desigur, în măsura în care unele definiţii nepredicative sunt în acelaşi timp indecidabile, acest aspect nu poate fi ignorat sau subestimat. După cum se ştie, condiţia unei definiţii corecte este decidabilitatea ei şi, implicit, depăşirea unei stări contradictorii şi echivoce. De pildă, definiţia ireductibilităţii (L. Kronecker) este lipsită de o bază sigură, cîtă vreme nu se indică o metodă cu ajutorul căreia să se poată decide, în cazul unei funcţii date determinate, dacă această funcţie este ireductibilă sau nu, în conformitate cu definiţia enunţată. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că definiţia nepredicativă nu se confundă, pur şi simplu, cu propoziţia indecidabilă contradictorie în sine, după cum pot exista şi definiţii predicative, în baza cărora să se formeze paradoxuri.
     În analiza paradoxului lui Richard, definiţia trebuie corelată cu interpretarea şi atunci se va observa că raţiunea de existenţă a paradoxului stă nu atît în definiţia nepredicativă – care de altfel apare în numeroase capitole fundamentale ale matematicii, fără a genera antinomii – cît în modul cum este interpretată această definiţie.
     Din datele situaţiei paradoxale, se stipulează că oricărui număr îi (poate) corespunde o combinaţie finită de litere, aşadar o definiţie „structural-lingvistică”. Definiţii finite pot fi puse în corespondenţă tuturor numerelor unui şir; definiţiile, însele, alcătuiesc un şir, precum şirul de numere.
     Definiţia – expresie logico-lingvistică a numărului – este ea însăşi finită, dar poate participa, ca element, la realizarea unui şir de definiţii. Acest şir este conceput ca ordonat, numărabil şi finit, întrucît se consideră a epuiza toate combinaţiile de litere, respectiv toate definiţiile lingvistic finite. Se poate însă construi o definiţie finită lingvistic, referitoare la „limita” şirului (numărul n din mulţimea E); această definiţie, construită la fel ca toate celelalte, indică faptul că şirul, conceput ca limitat (avînd o limită) trece inevitabil într-un şir infinit (potenţial).
     Nu este dificil de arătat că, în continuare la definiţia paradoxală propusă de Richard, se poate realiza o nouă definiţie ş.a.m.d. Infinitul potenţial, transfigurat lingvistic, ne scoate din situaţia paradoxală; şi invers, această situaţie se menţine atîta timp cît, în plan lingvistic (combinaţii de litere şi cuvinte), este prezent un „infinit cu limite”. Reiese că, în această situaţie de interpretare, conceptul „finit” este considerat în două moduri: pe de o parte, atribut al unei definiţii, iar, pe de altă parte, atribut al şirului de definiţii; confuzia celor două ipostaze, esenţial distincte, va conduce la apariţia paradoxului.
     Detectarea paradoxurilor a fost, de regulă, însoţită de eforturile de a le soluţiona şi, prin aceasta, de a preîntîmpina situaţii similare de natură paralogică. Trebuie să fiu de acord – remarca D. Hilbert – că starea în care ne aflăm acum, în raport cu paradoxurile, multă vreme nu poate fi tolerată. Gîndiţi-vă: în matematică, acest model de certitudine şi adevăr, formarea noţiunilor şi mersul raţionamentelor, aşa cum fiecare le studiază, predă şi aplică, duc la absurdităţi. Unde dar să mai căutăm speranţe şi adevăr dacă însăşi gîndirea matematică dă greş?
     Date fiind structura sintactico-semantică unitară a paradoxurilor şi, în acest context, aspectul semantic al autoraportării (al ambiguităţii terminologiei de bază), în care „putem exprima prea mult”, trebuie să fie contradictoriu. Teoria tipurilor a lui B. Russell constituie, în această direcţie, un ansamblu de măsuri restrictive, strict determinate, în vederea evitării situaţiilor de ambiguitate sistematică a termenilor (clase, funcţii, predicate, numere, propoziţii, expresii, nume simple etc. ), a adevărului şi a falsului.
     Teoria russelliană a tipurilor interzice aplicarea unui obiect la sine sau a unui obiect de tipul n la obiecte de tipul n+1; Această teorie răspunde efectiv nu numai unor necesităţi formale ci, de asemenea, unor cerinţe privind rigurozitatea şi distincţia limbajului; Russell însuşi sugerase ideea extinderii explicite a teoriei tipurilor la o teorie a nivelurilor de limbaj.
     S-a accentuat, în lucrările de specialitate, caracterul convenţional al acestor distincţii, fapt care, după unii autori, ar reduce rigurozitatea soluţiilor propuse. De pildă, într-o densă şi pertinentă analiză a paradoxurilor logico-matematice, A.Dumitriu susţine că soluţiile respective „sunt artificiale, ceea ce provoacă un sentiment profund de insatisfacţie intelectuală”.
     Considerăm, cu toate acestea, că înainte de a pune problema dacă teoria tipurilor sau teoria nivelurilor de limbaj sunt adevărate – fapt care, de altfel, nu interesează prioritar într-o perspectivă logico-pragmatică – trebuie remarcat că aceste teorii reprezintă condiţii restrictive ale regulilor de formare, convenţii introduse pentru a face limbajul nostru necontradictoriu. Nu trebuie însă subestimat faptul că însuşi limbajul (mai exact, limbajele) sunt rodul unei convenţii şi este firesc ca mijloacele prin care se acţionează, în termenii unui limbaj, să fie, de asemenea, de natură convenţională (nu în accepţiunea arbitrariului, ci în calitate de creaţii, intervenţii nemijlocite ale subiectului).
     Din necesitatea aceleiaşi diferenţieri logico-lingvistice, la care ne-am referit anterior, s-a născut teoria categoriilor semantice, o variantă semantică, interpretativă a teoriei russelliene a tipurilor. Lesniewski, unul din creatorii acestei teorii, consideră că intuiţia noastră lingvistică este astfel încît (aproape) toate expresiile corect construite ale oricărui limbaj – fie normal, fie literar – aparţin uneia şi numai uneia dintre categoriile semantice, care constituie o ierarhie potenţial infinită.
     Concepţia mea asupra categoriilor semantice – scrie St. Lesniewski – care, în ceea ce priveşte consecinţele ei teoretice, rămîne în strînsă legătură formală cu bine cunoscutele teorii ale tipurilor logice, seamănă, dacă vorbim despre latura ei intuitivă, mai curînd cu tradiţiile „categoriilor” lui Aristotel, cu „părţile de vorbire” ale lui Edmund Husserl.
     Toate expresiile limbajului pot fi grupate în clase disjuncte, incluzînd două expresii în aceeaşi clasă, dacă şi numai dacă ele aparţin aceleiaşi categorii semantice. Ca exemple de categorii pot fi menţionate: categoria funcţiilor propoziţionale, categoria numelor de indivizi, categoria numelor pentru relaţiile binare între indivizi etc.
     În baza acestor distincţii, antinomiile sunt evitate prin utilizarea unor restricţii de ordin lingvistic, de genul celei prin care se interzice ca variabilele din funcţii să „parcurgă” expresii aparţinînd unor categorii semantice diferite. Introducînd o ordine desăvîrşită în interiorul limbajului, teoria categoriilor semantice conduce la evitarea complicaţiilor generate de limbajul nereflexiv, printre care cele mai redutabile sunt, desigur, paradoxurile.
     În funcţie de teoria categoriilor semantice poate fi reevaluat conceptul de formă logică, dacă acesta este considerat un concept relativ, sprijinit pe principiile construcţiei limbajului. Pentru limbajele care satisfac principiul fundamental al teoriei categoriilor semantice, sunt introduse două noţiuni corelative: a) conceptul de formă logică, considerat ca un rezultat al substituţiei tuturor componenţilor expresiei prin indici ai categoriilor corespunzătoare; b) conceptul de formă logică, considerat ca un rezultat al substituţiei tuturor componentelor descriptive ale expresiei prin indici ai categoriilor corespunzătoare.
     Înţelegerea formei logice în sensul (a) permite distingerea expresiilor „lipsite de sens” (în accepţie wittgensteiniană) de cele „analitic false”, iar forma logică (b), împreună cu indicaţia de la conţinutul constantelor logice, determină sensul permisibil al inferenţelor logice.
4. DECIZIE ŞI SEMANTICĂ ÎN LOGICA ŞTIINŢEI
     Decizia de ordin ştiinţific se bazează pe un proces de transformare a ipotezelor în teze (concluzii adevărate), prin utilizarea unor modalităţi preponderent deductive sau preponderent inductive. Aplicarea unor procedee logice la o ştiinţă cu un anumit profil nu-şi propune, în vreun fel, modificarea specificului calitativ al deciziei din cadrul acestei ştiinţe. Scopul acestei aplicări este altul, şi anume explicitarea conceptului de decizie, prin luarea în consideraţie a condiţiilor logice care îl caracterizează.
     Analiza criteriilor logice de organizare şi, în general, a fondului logic al teoriei poate conduce, negreşit, la întărirea capacităţii de decizie a adevărului ştiinţific. Din acest punct de vedere, de o reală importanţă este analiza condiţiilor logico-semantice ale deciziei în cadrul unei teorii ştiinţifice. Printre aceste condiţii, pot fi amintite următoarele mai importante: obiectivitatea unei teorii; omogenitatea semantică a teoriei; conexibilitatea semantică a conceptelor fundamentale ale unei teorii; simplitatea semantică a teoriei; preciziunea conceptelor.
     Considerarea acestor condiţii – care, în ansamblu, permit realizarea „consistenţei semantice” a unei teorii ştiinţifice – trebuie să preceadă tratarea consistenţei sintactice, deoarece, înainte de a stabili anumite raporturi deductive între formulele unei mulţimi, trebuie văzut dacă asemenea raporturi sunt în general posibile în baza unor proprietăţi semantice.
Obiectivitatea unei teorii presupune capacitatea generală de raportare a acestei teorii la un anumit fragment de realitate. Universul de discurs ţine de însuşi statutul teoriei, chiar dacă nu întotdeauna acesta este nemijlocit vizibil. Deşi pentru teorii abstracte, cum ar fi algebra booleană şi teoria grupurilor sau pentru teorii semiabstracte ca, de pildă, teoria mulţimilor, natura elementelor referinţei mulţimii fundamentale nu se specifică, aceasta nu înseamnă că referentul însuşi nu ar putea fi anterior fixat. Cînd universul de discurs nu este indicat, nu înseamnă neapărat că este vid; el este o mulţime arbitrară (spre exemplificare, cazul teoriei identităţii, care are loc pentru orice mulţime imaginabilă).
     Desigur, modalitatea concretă de raportare la universul de discurs (domeniul de referinţă) este diferită de la teorie la teorie, însă capacitatea de referire la acest univers este o trăsătură comună tuturor teoriilor ştiinţifice autentice. Afectarea ei influenţează ulterior alte condiţii semantice ale procesului de decizie ştiinţifică.
     Este evident faptul că obiectivitatea unei teorii – ca raport între teoria dată şi un anumit univers de discurs – reprezintă cadrul în care decizia în ştiinţă este, în fondul său, o decizie asupra obiectului ştiinţei. Se cunoaşte că, în diferite discipline particulare, decizia se realizează prin intermediul limbajului ştiinţific, al enunţurilor; fie că sunt enunţuri despre obiecte, fie că sunt enunţuri despre relaţiile între obiecte, acestea constituie numai un intermediar în decizia considerată ca proces cu privire la un anumit fragment de realitate sau, mai larg, la un anumit fragment de existenţă.
     Predicatele unei teorii trebuie să-şi corespundă unul altuia ca semnificaţie, mai exact, să aparţină aceluiaşi grup semantic (să fie semantic omogene). Evident, avem în vedere semnificaţia generală a acestor predicate şi nu semnificaţia propriu-zisă a fiecăruia dintre ele. Spunem că predicatele trebuie să corespundă, prin înscrierea lor, în acelaşi grup semantic – fapt care nu înseamnă, însă, că predicatele unei teorii ar avea, toate, exact aceeaşi semnificaţie particulară; dacă ar fi aşa, grupul semantic ar deveni, el însuşi, „o imensă tautologie” (în sens peiorativ), o complicaţie inutilă.
     Raporturile între ştiinţe au în vedere, între altele, criteriul omogenităţii semantice a conceptelor lor de bază. Două teorii ştiinţifice diferite au predicate aparţinînd unor grupuri semantice diferite. Pe de altă parte, o dată cu apariţia domeniilor limitrofe, a ştiinţelor de graniţă (de exemplu, psihologia socială, biofizica, biochimia etc.), această omogenitate nu a mai putut fi respectată întru totul; o ştiinţă interdisciplinară se caracterizează printr-o anumită eterogenitate semantică, avînd unite concepte care iniţial aparţineau unor grupuri semantice diferite.
     Cerinţa omogenităţii semantice – observa M. Bunge – reflectă şi consacră multiplicarea şi separarea teoriilor, iar aceasta, la rîndul ei, pare a corespunde oarecum independenţei comparative între diferitele aspecte ale lumii. Omogenitatea semantică a unei teorii, transpusă în apartenenţa predicatelor teoriei la acelaşi grup semantic, creează posibilitatea, în cadrul teoriei date, pentru transferarea unor procedee de decizie referitoare la un anumit predicat către un anumit predicat, precum şi posibilitatea de corelare între diferite decizii particulare (referitoare la anumite predicate) în cadrul teoriei respective.
     O altă condiţie semantică pentru garantarea corectitudinii deciziei ştiinţifice o constituie necesitatea ca predicatele unei teorii să fie acelea şi numai acelea care apar în supoziţiile iniţiale ale teoriei şi în definiţii (condiţia închiderii semantice). O teorie ştiinţifică este închisă în legătură cu „exportul” de concepte, cu „importul” de concepte sau în legătură cu acestea amîndouă; condiţia închiderii semantice nu constituie o prohibiţie pentru exportarea conceptelor introduse de o teorie dată; închiderea, ca o „membrană” semipermeabilă, acţionează numai într-un sens, prevenind interpretarea unor noi concepte o dată ce teoria a fost formulată.
     În acelaşi timp, închiderea semantică a unei teorii nu se confundă cu respingerea transferului conceptual între mai multe teorii ştiinţifice. Acest transfer este necesar şi posibil, favorizînd legăturile reciproce între diverse discipline, între diverse domenii de cercetare. Condiţia închiderii semantice cere, însă, ca acest transfer să se realizeze cu anumite restricţii – în principal de ordin semantic. Transferul la care ne referim, deşi priveşte acelaşi concept deplasat de la o ştiinţă la alta, conservă numai sensul conceptului dat, modificînd semnificaţia acestuia. Transferul conceptual este, în consecinţă, un transfer de semnificaţie de la o teorie la alta.
     Spre exemplu, conceptul de entropie ca mărime termodinamică de stare a fost introdus (de către Clausius, în 1850) pentru a reflecta ireversibilitatea proceselor fizice macroscopice; toate sistemele izolate (aflate în afara influenţelor din exterior) trec în mod ireversibil prin stări succesive tot mai probabile, mărindu-şi continuu entropia pînă la un maximum care corespunde stării de echilibru termic (de pildă, trecerea spontană a căldurii de la corpurile mai calde la cele mai reci, pînă la momentul cînd temperaturile devin egale). Ulterior, conceptul menţionat a fost aplicat în teoria informaţiei, pentru a desemna pierderea de informaţie. Procesul informaţiei îşi asumă, de asemenea, o pierdere (de energie şi informaţie) şi ipso facto o degradare; entropia cunoaşterii (în forma senzorial-empirică sau logico-intelectuală) nu este niciodată egală cu zero; se poate stabili, în acest sens, informaţia efectivă ca fiind informaţia maximă, din care se scade informaţia pierdută (entropia).
     Rezumînd situaţiile prezentate în acest exemplu, se poate observa că, în procesul de transferare a conceptului de entropie de la teoria termodinamicii la teoria informaţiei, parametrul semantic care se schimbă este semnificaţia (în condiţiile în care sensul – adică modul de redare a obiectului – rămîne nemodificat); astfel, în timp ce, în prima teorie, conceptul are ca obiect un proces fizic, material, în cea de a doua, conceptul respectiv are ca obiect un proces cognitiv (informaţional); totodată, sensul – raportat la obiecte calitativ diferite – este identic (conceptul „exprimă” o anumită pierdere între o stare iniţială şi o stare ulterioară).
     Condiţia (şi restricţia) închiderii semantice, care – după cum am văzut – nu elimină, ci relativizează numai transferul (corect) de concepte de la o teorie la alta, indică anumite cerinţe şi pentru procesul de decizie în cadrul teoriei ştiinţifice considerate. Avem în vedere, mai ales, faptul că, prin prevenirea introducerii unor noi concepte (în primul rînd, a unor concepte calitativ distincte de cele ale teoriei date), o dată ce teoria a fost elaborată, se previne, în mod implicit, adăugarea unor procedee de decizie legate de aceste noi concepte care, la rîndul lor, nu ar corespunde specificului teoriei date.
     Pentru explicarea acestei situaţii, să considerăm o teorie artistică X, profilată pe capodoperele din domeniul picturii, în care, în mod firesc, acţionează criteriile estetice de apreciere şi evaluare, respectiv decizia de ordin estetic (întemeiată pe valori cum ar fi frumos, sublim etc.). Să presupunem, în continuare, că, subestimîndu-se cerinţa închiderii semantice a teoriei X, are loc introducerea, în această teorie, a conceptului de util (în sens pragmatic); introducerea conceptului respectiv va antrena după sine şi anumite criterii şi procedee de „decizie estetică”, ce vor avea la bază valoarea util (capodopera va fi acum nu un element de supremă satisfacţie artistică, ci un prilej de obţinere a unor însemnate beneficii materiale). Teoria artistică X încetează, astfel, să mai corespundă fundamentelor originale şi finalităţii pentru care a fost elaborată.
     Una dintre condiţiile semantice anterior menţionate şi care se află în legătură nemijlocită cu procesul de decizie ştiinţifică este aceea a conexibilităţii conceptuale, care are în vedere necesitatea ca noţiunile primitive ale unei teorii să fie distribuite între axiome, astfel încît acestea să se poată îmbina. Condiţia respectivă este esenţială pentru deducţia ştiinţifică; dacă nu există îmbinare primitivă (conceptuală), atunci nu există nici îmbinare axiomatică şi, deci, nici posibilitatea relaţiei de deductibilitate, a cărei importanţă pentru procesul de decizie în ştiinţă nu mai trebuie dovedită. După cum observă M. Bunge, dacă axiomele teoriei, luate două cîte două, nu ar avea în comun anumiţi primitivi, nu ar fi posibilă deducţia.
     Se ştie că o condiţie fundamentală pentru un sistem de axiome (pentru un sistem de axiome aplicat la o anumită ştiinţă) este independenţa: nici o axiomă nu trebuie să fie deductibilă din altă axiomă a sistemului. Ne-am referit, contextual, într-un studiu anterior, la proprietăţile de bază ale sistemelor axiomatice şi, implicit, la proprietatea independenţei axiomelor, arătînd că aceasta se poate reda atît sintactic, cît şi semantic. Conexibilitatea conceptuală nu afectează independenţa axiomatică (în sens semantic): axiomele, independente fiind, au anumite legături reciproce, datorită prezenţei distributive a conceptelor primitive ale sistemului teoretic în aceste axiome (o mulţime de axiome este conexată conceptual dacă şi numai dacă nici un concept primitiv nu apare doar într-o singură axiomă din mulţime). Conexibilitatea conceptuală justifică prezenţa unor axiome diferite şi reciproc independente în acelaşi corp al teoriei ştiinţifice, conlucrarea acestor axiome, alături de alte componente ale teoriei, în realizarea sarcinilor de decizie.
     În timp ce preciziunea – calitate esenţială a mijloacelor de exprimare – constituie un corolar necesar al corectitudinii în logică şi în diferite alte ştiinţe, imprecizia este omologul semantic al contradicţiei (M. Bunge), prin aceea că, la fel ca şi contradicţia, conduce la o proliferare nedorită a consecinţelor. Fie că se numesc sau nu exacte, ştiinţele în ansamblul lor trebuie să se întemeieze pe concepte precis definite, pe reguli precis introduse. Semnificaţia unui termen teoretic nu poate fi stabilită univoc pe baza semnificaţiei date a termenilor empirici, ci ea se constituie în interiorul unei teorii, pe măsura progresului deductiv şi experimental al acesteia.
     Preciziunea termenilor unei teorii nu este o calitate care se poate realiza printr-o operaţiune de moment, oricîte eforturi s-ar întreprinde în această direcţie. Efortul de precizare a sensului şi semnificaţiei termenilor ştiinţifici trebuie să fie continuu, să se adapteze neîncetat la progresele şi mutaţiile intervenite în evoluţia unei anumite discipline. Ştiinţa progresează deoarece structura sa conceptuală actuală este inadecvată într-o direcţie sau alta. Noi concepte încorporează unele dintre trăsăturile conceptelor mai vechi pe care le înlocuiesc. Este simplu a spune, totuşi, că noile concepte nu sunt, în toate privinţele, logic echivalente cu cele vechi.
     Spre exemplificare, se poate arăta că termenul de electron, elaborat cîndva, nu mai corespunde astăzi ansamblului noilor descoperiri de microcosmos; după cum se cunoaşte, la ora actuală electronul nu este nici undă, nici particulă în exclusivitate. Pentru situaţiile cînd electronul se comportă ca o particulă, se poate folosi analogia între electron şi o particulă – punct clasică (classical point particle) ca o convenţie de lucru. Totuşi, termenul actual de electron desemnează o realitate complexă, are „logica sa proprie” într-o schemă conceptuală care nu este logic echivalentă cu fizica clasică pe care o înlocuieşte; termenul de electron nu mai poate fi, în consecinţă, analizat reductiv (ca particulă sau ca undă) şi practic devine un nou termen.
     Orice termen ştiinţific are un sens şi o semnificaţie. Datorită progresului necontenit al ştiinţei, cîmpul semantic al termenilor este dinamic, sensul fiind elementul care se schimbă cu prioritate, în condiţiile în care referirea se face la acelaşi semnificant (obiecte, stare de fapt, mulţime de obiecte). Pentru situaţia aceluiaşi obiect redat prin termen, se modifică, aşadar, modalitatea de redare a obiectului. Revenind la exemplul anterior, termenul de electron nu are o nouă semnificaţie (nu se referă la alt obiect), ci diferă ca sens de termenul originar (tradiţional).
     Noii termeni introduşi în ştiinţă constituie, în anumite limite, perfecţionări logico-lingvistice ale sensului termenului originar. Progresul ştiinţei are, astfel, o influenţă retroactivă asupra aparatului terminologic fundamental care s-a dovedit util la un anumit moment, dar, treptat, a fost depăşit în praxis-ul cercetării, devenind insuficient de adecvat la noile realităţi investigate. Detectarea unor anacronisme terminologice pentru diverse discipline ştiinţifice se poate realiza numai prin intermediul unei analize logico-semantice.
     Integrată teoriei generale a ştiinţei, sarcina comparării diferitelor teorii constituie o problemă majoră, larg evocată în sfera discuţiilor actuale pe teme epistemologice. Preoponenţii unor teorii competitive împărtăşesc ideea unui limbaj neutru, adecvat comparării observaţiilor, în timp ce alţi epistemologi (Th. Kuhn) neagă existenţa unui limbaj observaţional neutru; teoriile succesive ar fi incomensurabile, întrucît este greu, practic imposibil, de a elabora un vocabular de bază care să menţină înţelesurile sau condiţiile de aplicabilitate în procesul de tranziţie de la o teorie la alta.
     Fără a subestima aceste elaborări din domeniul filosofiei ştiinţei, se impune a evidenţia faptul că problema comparării teoriilor ştiinţifice indică opţiuni metodologice nu numai necesare, dar şi posibile. O direcţie importantă o constituie compararea semantică a teoriilor ştiinţifice (compararea limbajelor teoriilor respective); aceasta presupune, în primul rînd, identificarea unor criterii semantice pentru analiza fundamentelor teoriilor. Fiind date (spre comparaţie) două teorii T1 şi T2, pot fi considerate drept criterii ale analizei comparative: a) sensul şi semnificaţia termenilor specifici de bază ai fiecărei teorii; b) sensul şi semnificaţia termenilor comuni care apar în contextul teoriilor comparate; c) transformări de semnificaţie sau de sens pentru termenii preluaţi într-o nouă teorie din teoria originară etc.
     Sarcinile de lucru la care ne-am referit se situează la nivelul metateoriei, vizînd interpretarea unor teorii, a unor relaţii între teorii; în consecinţă, acestea se vor realiza prin intermediul metalimbajului (ca nou nivel de limbaj, relativ independent în comparaţie cu limbajele teoriilor T1 şi T2). Este, în acest fel, depăşită presupusa imposibilitate a existenţei unui „limbaj observaţional neutru”.
     Fără îndoială, după efectuarea unor asemenea analize, verdictul privind comparabilitatea teoriilor considerate nu va fi absolut, nici măcar în plan semantic; în acelaşi timp, cercetarea va dispune de elemente utile în vederea dezvoltării procesului complex (semantic şi extrasemantic) de comparare a teoriilor ştiinţifice.
     De o reală importanţă atît în analiza semantică a unei teorii ştiinţifice, cît şi în elucidarea raporturilor complexe între diferite ştiinţe, este noţiunea de simplitate (în sens semantic); această noţiune nu constituie o preluare a accepţiunii pragmatice a simplităţii, ci este un corolar semantic al structurii logice (pentru o teorie dată).
     Despre simplitatea unei teorii se poate vorbi în mai multe sensuri: astfel, o teorie poate fi simplă pentru subiect, în raport cu capacităţile de lucru ale subiectului (individual sau generic, savant sau experimentator), după cum o teorie poate fi simplă faţă de obiect, în funcţie de capacităţile de raportare ale teoriei date la obiect, la universul de discurs; această a doua accepţie este de natură semantică. Un concept X1 poate fi mai simplu decît un alt concept X2; în mod intuitiv, conceptele de distanţă şi durată sunt mai simple decît conceptul de viteză care le conţine, de altfel, pe primele două: pentru a defini viteza, trebuie să se apeleze în mod necesar la durată şi distanţă. Considerînd un termen t în teoria L, se poate susţine că pe măsură ce numărul termenilor care definesc în L semnificaţia lui t este mai mic, termenul t este semantic mai simplu şi invers.
     Criteriul simplităţii semantice favorizează, în primul rînd, o ierarhizare a termenilor în cadrul unei anumite teorii. Termenii primitivi sunt cazuri limită de simplitate semantică; se impune ca, prin introducerea lor, aceşti termeni să nu angajeze sub nici o formă concepte subsecvente ale aceleiaşi teorii, ci să permită numai definirea (determinarea) acestor termeni subsecvenţi prin raportare la termenii primitivi.
     Cerinţa indemonstrabilităţii (în sistem) a axiomelor devine, pentru termeni, o cerinţă a indefinibilităţii (în sistem). Aceasta nu înseamnă că diferiţi termeni se introduc într-o teorie fără a fi definiţi, însă definirea lor nu angajează termeni care sunt, ei înşişi, semantic subordonaţi termenilor primitivi.
     În al doilea rînd, criteriul simplităţii semantice permite realizarea unei simplificări  a teoriilor, fără ca această operaţie să aibă consecinţe negative asupra capacităţii de lucru şi de decizie a teoriilor respective. Pe baza unei riguroase analize semantice, pot fi identificaţi termeni a căror semnificaţie (sau al căror sens) trimite la unii termeni subsecvenţi din teoria dată, fapt ce face ca ei să fie plasaţi în rîndul termenilor „secundari”, reducînd astfel numărul termenilor primitivi autentici.
     Simplificarea fondului terminologic (şi conceptual) al unei anumite teorii – ca operaţiune semantic întemeiată – angajează simplificarea cadrului de decizie în teoria dată, ceea ce poate contribui la sporirea eficienţei procesului de detectare şi fundamentare a adevărului.
     
CONFIGURAŢII  PARADIGMATICE  SEMIO-LOGICE*
DORIN MĂRGHIDANU
1. SCURT ISTORIC ŞI LINIAMENTE PENTRU ANALIZA LOGICO-PARADIGMATICĂA UNOR ELEMENTE DE LEXIC
     Este îndeobşte cunoscut că începînd cu al doilea pătrar al veacului nostru, în lingvistică s-a impus noţiunea de cîmp lingvistic sau cîmp semantic (v. [2], [7], [8], [9], [23]).
     Ulterior noţiunea de cîmp semantic a fost numită alternativ (sau adaptată sectorial) şi ansamblu sau subansamblu lexical, grup lexico-gramatical sau lexico-sintactic, sau lexico-semantic (v. [23]), etc.
     Constituirea şi studierea cîmpurilor semantice se face pe baza unor criterii sui-generis de reunire a cuvintelor în grupuri lexicale omogene.
     La scară extinsă, sememele (lexemele) unei limbi se orînduiesc în diferite tipuri de structuri logico-lexicale, pe care Robert Blanché – punînd în joc analize logico-semantice şi în baza corespondenţei semiotice, cuvînt – idee, – nu se sfieşte să le numească chiar „structuri intelectuale” [4].
     Numeroase studii privind modul intim de aplicare al unor astfel de concepte structural-semantice au fost întreprinse pentru diverse aspecte de limbă sau limbaje (pentru o bibliografie v.[2], [23]). Amintim aici, pentru incidenţa ce o vor avea consideraţiile din acest material,  studiile asupra polisemiei, sinonimiei şi antonimiei lexicale ([2], [6], [8], [23]).
     Cît priveşte intervenţia logicii în iluminarea anumitor aspecte de limbaj, se poate afirma că, cel putin tangential, – chiar cu Organonul aristotelic [1], anumite probleme de lingvistică au profitat de achiziţiile mai venerabilei ştiinţe. Împrumuturi au avut loc si în cealaltă direcţie. Este suficient să amintim transplantul conceptului (semiologic) de „sens” – operat de Carnap în semantica logică, după modelul lui Ch. Morris din lingvistică.
Pe lîngă notele diferenţiatoare cunoscute dintre cele două discipline, numeroase sunt noţiunile comune, zonele de interferenţă uneori pînă la suprapunere, în toate cele trei compartimente ale lor (de asemenea comune): sintaxa, semantica, pragmatica (vezi si [25] în special pentru: „coincidenţele” de semantica frazei). Printre cauzele „apropierii” dintre cele două ştiinţe, să enumerăm doar două, – una substanţială şi una conjuncturală: 
     1) şi logica şi lingvistica au ca obiect de studiu un limbaj – cu precizarea carnapiană că la cea  dintîi, acest limbaj este artificial (pentru lingvişti, chiar artificios), neabiguu, explicit şi exact; am adăuga că este totuşi  „scufundat” într-un limbaj natural – propriu celei de-a doua, că preia sau imită multe din operaţiile limbajelor comune şi prin caracterul lor precis, modelator se pot reîntoarce în limbă cu profit;
     2) mulţi gînditori au operat deopotrivă în ambele registre – logic şi lingvistic – nu numai în vremea enciclopedismelor de tip antic sau medieval (de exemplu, autorii „Logicii de Port-Royal”, elaboraseră anterior şi o „Gramatică…”), dar şi mai aproape de vremurile noastre, de specializări sectoriale extreme în cadrul ştiinţei ( de exemplu Ch. S. Pierce, L. Wittgenstein şi alţi membrii ai Cercului de la Viena, sau ai celui de la Oxford, sau ai celui de la Cambridge etc.).
     Încercarea de faţă urmăreşte să atenţioneze asupra unor posibilitaţi de aplicare a cîtorva elemente de logică în studiul paradigmatic al limbajului. Aplicare nu de una singură (am repeta cunoscute erori sau supraestimări), ci asociată cu semantica, cea care dă seamă de corectitudine şi sens în limbă. Am vrut să combinăm deci corectitudinea de raţionare cu cea de limbaj, punerea de probleme de limbă cu tehnici de rezolvare (garantat) corecte, rigoarea cu observaţia, competenţa cu performanţa.
     Aparatul logic pus în joc – în parte cunoscut, în parte rod al căutărilor proprii, a fost redus la un minimum posibil – şi în orice caz este perfect accesibil – să zicem, unui lingvist. De aceea, partea de logică din acest material are un caracter expozitoriu, selectiv şi relativ autoconţinut, reţinînd doar rezultatele necesare, nu şi demonstraţiile lor. Evident că pentru aceste ultime detalii, cît şi pentru adîncirea problematicii, recursul la bibliografia logică este indicat şi profitabil.
     Cu deosebire am stăruit asupra relaţiilor logice (intra)paradigmatice – care constituie osatura paradigmelor; deopotrivă lianţi şi elemente de echilibru în interiorul paradigmelor lexicale.
Astfel, în locul relaţiilor paradigmatice (fundamentale) ale lui Roman Jakobson [14] (echivalenţa, asemanărea, deosebirea, sinonimia, antonimia), sau ale lui Louis Hjelmslev [12] (interdependenţa sau dependenţa reciprocă, determinarea sau dependenţa unilaterală şi constelaţia sau dependenţa laxă – şi care atunci cînd sunt gîndite relativ la un proces, sunt numite: solidaritate, selecţie, combinare, iar relativ la un sistem: complementaritate, specificare, autonomie), vor fi puse in joc noi relaţii, adaptate şi pertinente unei analize semantico-logice (vezi §2,§3).
     Relaţiile logice dintre propoziţii, surprinse iniţial în pătratul clasic al opoziţiilor (§2), vor primi apoi caracterizari logice de sine stătătoare (§3), în acelaşi timp cu extinderea lor la categorii largi de propoziţii, sintagme, termeni.
     Relaţii noi (de conjugare, de dualitate, etc.) vor fi evidenţiate în strînsa legatură cu operatori logici specifici, introduşi şi studiaţi de noi în [17], [18], [19].
     Pentru diversele tipuri de paradigme lexicale – gîndite ca perechi ordonate de mulţimi de termeni şi de relaţii mutuale dintre termeni, sunt propuse reprezentări diagramatice, ce surprind mnemotehnic toate corelaţiile dintre termenii aflaţi în nodurile figurii. Exemple lămuritoare vor fi date pentru fiecare configuraţie în parte.
O precizare se impune totuşi în finalul acestui paragraf introductiv. Anume, că studiul de faţă nu se constituie totuşi ca o analiză logic-paradigmatică exhaustivă a lexicului, nici măcar pentru anumite categorii lexicale particulare. Exemplele oferite au mai degrabă un caracter ilustrativ. Abia într-o etapă ulterioară, în care aportul lingviştilor, semanticienilor va fi esenţial într-o eventuală colaborare cu logicienii, se va putea trece la o analiză mai amănuntiţă a anumitor fapte de limbă (limbaj).
2. RAPORTURI DE OPOZIŢIE LOGICĂ
     Relaţiile clasice de opoziţie logică au fost iniţial considerate şi studiate pentru propoziţii omonime (propoziţii avînd acelasi subiect şi predicat). Opoziţiile avute în vedere de logica clasică, vizau calitatea propoziţiilor (afirmative sau negative) sau cantitatea propoziţiilor (universale sau particulare), eventual ambele.
     Patru relaţii de opoziţie apar încă în Categoriile lui Aristotel.
     Să amintim cele cinci tipuri de opoziţie clasică:
     – două propoziţii sunt în raport de contrarietate, dacă nu pot fi amîndouă adevărate (admise), dar pot fi amîndouă false (respinse); de unde regula de inferenţă: dacă una dintre propoziţii este adevărată (admisă), cealalta este falsă (respinsă);
     – două propoziţii sunt în relaţie de subcontrarietate, dacă nu pot fi amîndouă false (respinse), dar pot fi amîndouă adevărate (admise), de unde inferenţa: dacă una oarecare este falsă (respinsă) se poate conchide că cealaltă este adevărată (admisă);
     – două propoziţii sunt în raport de contradicţie, dacă ori de cîte ori una este adevarată, cealaltă este falsă, de unde regula: dacă una este adevărată (falsă), cealaltă este falsă (adevărată);
     – două propoziţii sunt in raport de supraalternare (sau supraordonare), dacă din adevărul (admiterea) celei dintîi, rezultă adevărul (admiterea) celei de-a doua;
     – două propoziţii sunt în relaţie de subalternare (subordonare), dacă din falsitatea (respingerea) celei dintîi, rezultă şi falsitatea (respingerea) celei de-a doua. Ultimele două opoziţii nu sunt simetrice.
Forma cristalizată a relaţiilor de opoziţie clasică o găsim articulată în pătratul logic medieval (Fig.1) al lui Bőethius, cunoscut însă chiar şi în antichitate (sec. II e.n.) de către Apulejus [4]. 
     

Fig.1
     
unde  A, E, I, O, sunt propoziţiile categorice: A =„toţi S sunt P”, E =„nici un S nu este P”, I=„unii S sunt P”, O = „unii S nu sunt P”.
     Cu acest instrument paradigmatic puteau fi surprinse doar propoziţiile atributive, avînd aceiaşi termeni.
     Medievalii cunoşteau de asemenea pătratul logic al cuantificatorilor (omis, omis non, non omis, non omis non) şi pe cel al modalitaţilor (necesar, imposibil, contingent, posibil), fiecare izotop cu pătratul  (A, E, O, I).
     Este meritul lui Blanché de a generaliza opoziţiile clasice, printr-o simplă comutare în raportul: legi de opoziţie – opozanţi – a definiendumului prin definiens şi prin neglijarea structurii interne a propoziţiilor opuse. Prin această răsturnare copernicană, în loc să se introducă opoziţiile prin intermediul opozanţilor, se definesc acum opozanţii prin legile de opoziţie (anterior stabilite). De aici, pînă la opoziţia conceptelor, n-ar mai fi decît un pas – ne asigură autorul francez. De fapt singura recomandare în acest sens o găsim în [4, p.31], din care cităm
     Este totuşi foarte greu de operat după această prescripţie, chiar cu libertatea exprimată anterior de autorul citat, de a considera opoziţii şi între propoziţii total eterogene, „fără nici un element comun”, fără elemente sintagmatice sau frastice comune, deoarece propoziţiile în cauză, trebuie să aibă totuşi elemente de sens comune, care să le păstreze în cadrul paradigmatic ales). În care caz, se pune problema alegerii simultane a tuturor propoziţiilor validante pentru conceptele avute în vedere, propoziţii care să fie vîrfurile unui pătrat logic, deci să întreţină toate relaţiile de opoziţie amintite. În fapt, pentru nici unul dintre pătratele (şi hexagoanele) logice conceptuale, prezentate în opusculul său, Blanché nu ne oferă şi procesul alchimic de obţinere a lor.
     Să adăugăm, fie şi în treacăt, că aceste „apariţii uşor misterioase” nu pot umbri de altfel o operă de îndelungată şi adîncă meditaţie şi nici prestigiul autorului ei, gînditor de certă vocaţie carteziană. Înclinăm să credem că aceste configuraţii logice sunt mai degrabă rodul unor analize opoziţionale (involuntare) pentru noţiuni, care au un alt statut teoretic, şi pentru care, în ce ne priveşte, ne rezervăm dreptul unei reveniri.
     În cele ce vor urma, vom prefera analize mai „aplicate” din punct de vedere logico-lingvistic.
     Fie numai şi după această lungă digresiune, este de remarcat că, în ciuda aparenţelor, este mai greu de stabilit opoziţia termenilor, decît opoziţia propoziţiilor (vezi şi mai departe).
     Să amintim că şi relativ la studiul limbii s-a facut distincţie între termeni contrari şi termeni contradictorii (vezi deja O. Jespersen, cap.XXIV, citat după [4]). Ultimii sunt în relaţie de disjunctivitate exclusivă, fapt ce scapă adesea din vedere mulţi lingvişti. Termenii contradictorii (ca şi enunţurile), formează o alternativă şi se grupează în perechi; cei contrari – presupun un termen mediu şi se dispun în grupuri cel puţin ternare.
     Dar simpla analiză logică a familiilor de cuvinte, întîmpină dificultăţi chiar în evidenţierea şi studierea unor paradigme intens studiate; ca în cazul antonimelor, deci a seriilor lexicale formate doar din două cuvinte de sensuri opuse. Astfel, dacă considerăm antonimele drept cuvinte logic contrare, nu pot fi socotite antonime perechile: zi―noapte, viu―mort, casătorit―celibatar, deoarece nu admit termeni medii ([23], p. 35–39, 44–54).
     Dacă pretindem că antonimele să fie cuvinte contradictorii, deci de tipul A – nonA, de exemplu: sigur–nesigur, sunt pierdute însă multe antonime ce nu admit un prefix de negaţie (excepţie fac cele pentru care există un sinonim cert pentru forma negativă, precum văzător–nevăzător = orb). Alţi autori admit deopotrivă raporturi de contrarietate sau de contradicţie între antonime, de asemenea, cu rezultate nu totdeauna satisfăcătoare din punct de vedere lexical.
Părerea noastră este că relaţiile de antonimie şi relaţiile de opoziţie logică, nu se acoperă total. Ele angajează doar o relaţie de echipolenţă între ele [16]. De unde necesitatea introducerii unor corelative logice certe în limbă (conjugarea, dualitatea, etc. ca în paragraful următor).
     Bănuim că o parte din neajunsuri provin şi din faptul că logica operează cu categoriile aletice: adevăr, fals, nepertinente, chiar absurde pentru multe contexte lexicale. Mai adecvate pentru aceste contexte, considerăm a fi calificativele cu sferă mai largă, admis/respins, folosite de noi în [17], [19] şi care nu modifică cu nimic status-quo-ul logicii.
3. BREVIAR LOGIC
Un inventar logic minimal, necesar înţelegerii celor ce vor urma, va fi expus în continuare (mai multe detalii în [3], [5], [13], [17], [19]).
     Conectorii propoziţionali binari, se cunoaşte, sunt în număr de 24 = 16. Dăm mai jos caracterizarea matriceală, numele şi simbolurile conectorilor (tab.1), cu precizarea că am redenumit şi notat diferit faţă de alţi autori, într-un mod ce ni se pare mai sugestiv (v. [17]). De asemenea, ne-am permis o scriere mixtă: atît scrierea clasică, pentru cei zece conectori proprii, cît şi scrierea poloneză, pentru ceilalţi şase conectori improprii ( nu au nici o semnificaţie sintactică, deci nu se pot forma cu ei propoziţii compuse). În tabelul 1, p şi q sunt propoziţii, iar a şi r sunt asignări: a = admis, r = respins.
Tabel 1

       
     Conectorii simetrici: V, &, /, , vor mai fi numiţi şi conectori copulativi (sau după Carnap, joncţiuni), iar conectorii nesimetrici :  ,  ,  ,  ,  conectori de antrenare.
     Vom numi propoziţie binară, o propoziţie de forma  p  q, unde  p  şi  q  sunt propoziţii elementare (atomare), iar  – un conector binar. Vom nota prin F 2, mulţimea propoziţiilor (formulelor)  binare  (în logică, frazele sunt numite tot propoziţii)!
     În [17], [19], în prelungirea ideii lui Blanché de generare a unor pătrate logice, au fost introduşi operatorii propoziţionali în F 2. Aceşti operatori logici, sunt funcţii, notate generic,
o˙ : F 2  ─────→  F2, numite, notate şi definite după cum urmează :
       – operatorul de identitate:  i() = df   ;
       – operatorul de negaţie:  n() = df  ()     ;
       – operatorul de conjugare :  c() = df  (p)  (q)     ;
       – operatorul de preconjugare :  c1() = df   ;
       – operatorul de postconjugare :  c2() = df   ;
       – operatorul de dualitate :  d() = df   ;
       – operatorul de predualizare : d1() = df   ;
– operatorul de postdualizare: d2() = df  .
Operatorii prezentaţi mai sus se bucură de frumoase proprietăţi structural-algebrice.
Astfel, mulţimea de operatori bilaterali {i,n,c,d}, împreună cu operaţia de compunere (funcţională), formează un grup Klein, adică un grup comutativ, cu elementul neutru i, în care simetricul fiecărui element este identic cu el însuşi, în care orice operator diferit de elementul neutru este compusul celorlalţi doi (ceea ce înseamnă că dacă doi dintre ei sunt aleşi,  celălalt poate fi introdus în funcţie de primii doi) şi, în sfîrşit, în care fiecare operator este involutiv (aplicat de două ori unui conector, îl lasă neschimbat).
De asemenea, mulţimea tuturor celor opt operatori introduşi mai sus formează cu legea de compunere funcţională un grup comutativ involutiv, în care fiecare din subgrupurile de ordinul patru (în număr de şapte), este un grup Klein, printre care se află şi cel semnalat anterior.
     Deja caracterul grupal al mulţimii de operatori propoziţionali anterior amintiţi (deci cu interdependenţe între orice elemente ale grupului), învederează posibilitatea aplicării paradigmatice a acestei proprietăţi la elementele unui cîmp semantic.
     Vom numi funcţie de validare o funcţie ce asociază oricărei propoziţii una din valorile: a = admis, r = respins, simbolic, funcţia v :F ────› {a, r}, unde prin F am notat mulţimea de propoziţii bine formate.
       Relaţiile de opoziţie propoziţională, introduse (informal) în paragraful anterior, pot primi acum o descriere precisă. Ele  sunt considerate ca relaţii binare,  R R F × F, după cum urmează : dacă  p,q   F şi v : F ──────› {a, r}  este o funcţie de validare, atunci avem definiţii şi cîte o (meta)echivalenţă pentru fiecare opoziţie :
       1)   p  este contrar(ă) cu/lui  q    ( ( v( p ) = a    v( q )   a )   aut		          aut ( v( q ) = a    v( p )   a ) )       p / q ;
          2)   p  este subcontrar(ă) cu/lui  q    ( ( v( p ) = r    v( q ) v r )    aut			 aut( v( q ) = r    v( p )   r ) )       p v q ;
1) p  este contradictoriu(e) cu/lui  q    (v(p))v(q))      p  q;
2) p  este supraordonat (supraaltern) lui  q    (v(p)=a   v(q)=a)   p  q ;
3) p  este subordonat (subaltern) lui  q    (v( p )=r    v(q)=r)     p  q ;
4) p  este echivalent(ă) cu/lui  q    ( ( v( p ) = v( q ) )     p  q .
     Să remarcăm că nu toate relaţiile prezentate mai sus sunt opoziţii „la propriu”. Se întîmplă asfel doar cu relaţiile de contradicţie, contrarietate şi subcontrarietate, eventual şi cea de echivalenţă – ca opoziţie nulă.  Celelalte două sunt cunoscute de obicei sub numele de alternări sau ordonări (de asemenea, echivalenţa poate fi considerată ca o relaţie de echiordonare). Dar din motive de unitate denominativă şi alături de D.J. Sullivan [24], vom considera şi aceste din urmă relaţii, tot opoziţii (cu excepţia unor formulări exprese).
     În acest fel în pătratul logic al propozitiilor binare (fig. 2), generat cu operatorii c, n, d, se poate uşor observa că operatorul de conjugare induce raporturi de contrarietate sau subcontrarietate (după alegerea conectorului ), operatorul de dualitate induce raporturi de subalternare sau supraalternare, iar operatorul de negaţie induce raporturi de contradicţie.
     
     

     
Fig. 2
Pare atunci natural, ca relativ la două propoziţii (binare) să le considerăm în raport de conjugare (respectiv dualitate), dacă una dintre ele este conjugata (respectiv duala) celeilalte. Altfel spus, două propoziţii (şi, mai general, două noţiuni) sunt în raport de conjugare dacă sunt fie contrare, fie subcontrare; analog spunem că sunt în relaţie de dualitate dacă ele sunt fie în raport de supraordonare, fie în raport de subordonare.
     Observăm că relaţia de dualitate astfel definită este simetrică, proprietate pe care nu o aveau relaţiile de ordonare.
     Şi relativ la cubul logic (pus în evidenţă în [17]) reprezentat în fig. 3 pentru propoziţiile binare, se constată că aceleaşi grupe de operatori, induc aceleaşi tipuri de relaţii.


Fig. 3
     Astfel: operatorul de negaţie induce raportul de contradicţie (independenţă, (); operatorii de conjugare (c, c1, c2), induc relaţii de contrarietate ((I – incompatibilitate, (V – alternativitate); operatorii de dualizare (d, d1, d2) induc relaţii de ordonare ((→ – supraordonare, (←– subordonare) .
     Analog relaţiilor de conjugare şi dualitate, prezentate mai sus, pot fi introduse relaţii de predualitate, postdualitate etc., toate simetrice, datorită proprietăţii de involutivitate a operatorilor subiacenţi.
     În legătură cu proprietatea operatorilor logici de a fi involutivi, să mai facem o remarcă cu posibile repercursiuni epistemologice. Într-adevăr, cu proprietatea reafirmării unei propoziţii prin dubla aplicare a unui operator, asistăm de fapt la o prelungire a principiului dublei negaţii (atît de mult utilizat şi studiat în logică şi filosofie), la toţi ceilalţi operatori logici: conjugare, dualitate, preconjugare, etc.
4. PĂTRATE LOGICE PENTRU SINCATEGOREMELE CONECTIVE
     La punerea în evidenţă a unor pătrate logice, o problemă capitală o constituie stabilirea vîrfurilor pivot ( ceea ce în figura 1 corespunde lui A) şi a unui raport cu unul din vîrfurile vecine.
     În felul acesta dispunerea celorlalte elemente ale pătratului rezultă cu uşurinţă. Altfel, apar pătrate logice rotite sau răsturnate în jurul unei laturi sau diagonale. Se pot descrie şi criterii practice de aflare a vîrfului pivot (v.[19]) în pătrate logice. Pentru pătratele lexico-logice, problema se pune oarecum diferit. Astfel se observă că în pătratele logice dezambiguizate de atribute, există o axă de simetrie, mediana verticală, datorită simetriei relaţiilor de contrarietate şi subcontrarietate şi a acţionării de sus în jos, pe ambele laturi AI, EO, a aceluiaşi tip de relaţie, cea de subalternare. Pentru a decide între posturile A şi E, convenim să alegem în poziţia A sintagma sau noţiunea ce exprimă trăsătura pozitivă sau cea cantitativ mai mare în cadrul paradigmatic avut în vedere.
     Revenind la pătratele logice, dacă, de exemplu, alegem  = &, în fig.2 obţinem pătratul conectorilor – joncţiuni (fig. 4), iar prin alegerea pivotului,  = , rezultă pătratele conectorilor de antrenare (fig. 5) (v. [3], [4], [5], [13], [17], [19]).
     
     
     
     
     
     
Fig. 4

Fig. 5
     În ceea ce priveşte pătratul particulelor copulative, dar într-o formă oarecum nediferenţiată, surprins în forma conjuncţie, disjuncţie, conjuncţie, disjuncţie, A.J.Greimas [11] repetă o greşeală pe care o comisese şi J. Piaget [21] (sancţionată în[4]).
Anume, faţă de pătratul clasic – cu care are în comun diagonala pivotului, are cealaltă diagonală rotită cu 180ă. Sunt astfel alterate şi schimbate o parte din raporturile de opoziţie; pe axele contrarelor şi subcontrarelor apar acum alternări, în schimb pe laturile verticale apar contrarietăţi şi subcontrarietăţi. Altfel spus, sunt interschimbate relaţiile de dualitate şi conjugare.
Cu ajutorul operatorilor logici prezentaţi in paragraful 3 şi în eventualitatea că ne-am ales un conector primitiv, se pot exprima toţi ceilalţi în funcţie de conectorul selectat şi negaţie (tabelul2).
Tabelul 2

	Evident, drept conector primitiv poate fi ales oricare dintre cei opt conectori proprii. De asemenea, exprimarea oricărui conector în funcţie de unul ales poate fi urmărită şi în fig. 3, în care pe muchii sau diagonale este înscris operatorul ce realizează această convertire.
     Cel puţin o parte din conectorii propoziţionali au un echivalent lexical clar. Astfel pentru conjuncţie (&) există corespondentul lingvistic „şi”; pentru disjuncţie (V), particula corespunzătoare este „sau”, iar pentru implicaţie () se utilizează frecvent transpunerea „dacă…, atunci…”). Pentru aceşti trei conectori, care sunt şi cel mai mult folosiţi în logică, E. Vasiliu [25] a făcut serioase şi aplicate analize asupra transpunerii lor lingvistice, precum şi asupra relevanţei lor în limbajul natural.
     Pentru incompatibilitate ( / ) se preferă exprimarea lexicală „nici…, nici…”. De asemenea, pentru conectorul de excludere  (  ), Gr. Moisil [20] a propus vocabula „fără”, care ni se pare fericit aleasă, dacă ţinem seama cã :  p  q     p &  q   („p şi nu q” sau „p dar nu q”).
Deci, în eventualitatea că măcar o parte dintre conectori au corespondente semantice plauzibile, cu tabelul 1 – al definirilor – şi mai cu seamă cu tabelul 2 – al interdependenţelor (interdefinisabilităţilor) dintre conectori, rezultă, de asemenea, că cel puţin o sintagmă din cele enumerate după fiecare, este potrivită. Astfel, pînă la o  analiză completă de „decodare” a particulelor logice, propunem – cu caracter mai degrabă provizoriu şi exemplificator – următoarele echivalări:
     – pentru disjuncţie ( V ) : „…sau…”, „…ori…”, „atunci…, dacă nu…”, „dacă nu…, atunci…”, „nu (nu…şi nu…)”, „nici nu…, nici nu…”, „nu (nu…,fără…)” etc ;
     – pentru replicaţie (  ) : „atunci…,dacă (cînd)”, „dacă nu…, atunci nu…”, „nici nu …, nici…”, „…sau nu…” etc ;
     – pentru implicaţie (  ) : „dacă…, atunci…”, „nu…sau…”, „nici…nici nu…”, „…aşadar…”, „…prin urmare…”  etc ;
     –pentru conjuncţie ( & ) :  „…şi…”, „nu(nu…sau nu…)”, „nu(nici…,nici…)”, „…fără nu…” etc ;
     – pentru incompatibilitate ( / ) : „nu…sau nu…”, „dacă…, atunci nu…”, „nu(…şi…)”, „nici…, nici…” etc ;
     – pentru excludere  (  ) :  „…, fără (să)…”, „nu(dacă…atunci…)”, „…şi nu…”, „…dar nu…”  etc ;
     – pentru versus-excludere  (  ) :  „nu (…sau nu…)”, „nu (atunci… dacă…)”, „nu…şi…”, „nu…, fără (să)nu…” etc ;
     – pentru rejecţie (  ) : „nu(…sau…)”, „nu (dacă nu…, atunci…)”, „nu…şi nu…”, „nu(nici nu…,nici nu…)”, „nu… fără…” etc.
     Particula „nu” folosită mai sus are un rol mai mult formal; de obicei ea nu apare în mod explicit în limbă. De la caz la caz, se va înlocui prin forma de negaţie cerută de context.
     Tot cu acest prilej mai observăm cum calificativele de joncţiuni şi antrenări (ca analoage ale unor particule copulative, respectiv condiţionale din limbă), se relativizează, sau chiar pot trece în cealaltă categorie. Acest fapt pare normal, dacă avem în vedere interdefinisabilitatea conectorilor.
     Operaţia de echivalare, propusă mai sus, nu este practic decît analiza contextuală a fiecărei particule conective, în funcţie de clasa de contexte alcătuită din celelalte particule. De fapt această propunere de lexicalizare a conectorilor este doar una posibilă, în orice caz, perfectibilă. Ea trebuie admisă sau respinsă (parţial), după cum este sau nu validată şi de alte clase de contexte, în care caz problema devine una de competenţă lingvistică.
     În plus, dacă mai avem în vedere şi operaţia de reducere izomorfă a propoziţiilor de forma  p  q, la conectorii subiacenţi, obţinem, din fig. 4, următorul pătrat al sincategoremelor-joncţiuni:

Iar pătratul din fig. 5 conduce la următorul pătrat al sincategoremelor corespunzătoare conectorilor de antrenare:

     Toate cele opt particule corespunzătoare celor opt conectori pot fi asamblate într-o singură configuraţie, cubul semio-logic, conform cu fig. 3.
     Este cu totul surprinzător că tocmai pentru sincategoreme – termeni (expresii) fără semnificaţii obiectuale reale (vezi şi [10] p.89), deci nonreferenţiali(e), să se poată găsi astfel de organizări structurale semasio-logice. Este acesta efectul salutar al logicii în structurarea unor familii de particule, altfel greu, dacă nu imposibil de decelat prin alte mijloace.
     Pe de altă parte, cu punerea în evidenţă a pătratelor semio-logice ale particulelor de legătură, se deschide un cîmp larg de aplicaţii în paradigmatica sintagmelor, propoziţiilor, frazelor.
     Totodată, prin relevarea caracterului paradigmatic al sincategoremelor în discuţie, mai rezultă că aceste lexeme nu sunt total lipsite de sens (ca în interpretările aristotelice şi stoice) devreme ce fiecare întreţine relaţii de opoziţie cu celelalte, presupunîndu-le.
Remarcam anterior că este mai uşor de construit pătrate logico-semantice pentru propoziţii decît pentru termeni. Într-adevăr, numai cu aceleaşi pătrate din fig. 4 şi 5 şi ţinînd seama şi de interpretarea lexicală a conectorilor, putem obţine practic oricît de multe pătrate pentru propoziţii (fraze) .
     De pildă, dacă alegem,  p = „citesc”  şi  q = „fumez”,  obţinem pătratele frastice:

În eventualitatea că transpunerea lingvistică a conectorilor este justă, obţinem, pentru sintagmele din vîrfurile pătratelor, toate tipurile de opoziţii anterior introduse, iar pentru vîrfurile pentru care se dau mai multe exprimări, un anume soi de „echivalenţă sintagmatică”. Acestea sunt de asemenea greu de observat altfel, mai ales pentru propoziţii (fraze) complicate, datorită caracterului labil şi flotant al lexicului.
     Să evidenţiem şi un alt cîmp de aplicare al catrenelor semio-logice stabilite mai sus (fig. 4, 5), anume cel de generare al unor pătrate lexematice. Mai precis, dacă un anumit termen cade sub incidenţa unei caracterizări binare, de dicţionar, de exemplu (sau la descompunera semică a sememului aferent lexemului se iau in considerare două seme diferenţiatoare [2], [23]), atunci prin transpunerea în pătrate logice a propoziţiilor caracterizante, putem obţine, prin asimilarea aproape definiţională, paradigma termenului respectiv.
Dificultăţile ce survin în această situaţie sunt tot de interpretare lexicală, culturală chiar, presupunînd o bună cunoaştere a limbii, pînă la nuanţe. Cel mai adesea este posibil ca la stadiul actual al limbii, să nu existe un termen care să reflecte exact nuanţa dorită.
     Să urmărim pe un exemplu concret modul de producere (mai precis de recunoaştere – deoarece membrii ei preexistă în limbă) a unei paradigme lexicale, pornind de la pătratele de propoziţii binare.
     Fie pentru acestea propoziţiile*:
                    p  =  „nu se teme (de primejdii)”,
                    q=„luptă (cu înflăcărare)”.
Fig. 4 şi 5 conduc atunci la următoarele transpuneri diagramatice, în care lateral sunt trecute şi „echivalentele semantice”, şi care ar putea constitui un tablou paradigmatic al conduitelor unui oştean, dar şi al unui militant pentru o anumită cauză.
     Este de remarcat că dificultăţi mai mari de interpretare ridică cel de-al doilea pătrat, unde a fost nevoie să dăm şi o a doua variantă, în baza (cvasi)echivalenţelor particulelor de legătură expuse anterior.
Cu deosebire este foarte greu de stabilit un echivalent pentru conjugatul-contrar, unde trebuie să echivalăm: netemător (neînfricat, poate), plus atitudinea de noncombat (de demobilizare).
     Să mai observăm că în vreme ce primul pătrat conţine calificative – mai către extreme, cel de-al doilea surprinde calificative uşor atenuate, oarecum intermediare faţă de cele dintîi. În plus, cel de-al doilea pătrat pare rotit cu 180d, deşi raporturile de opoziţie sunt corecte. Ar fi de văzut dacă şi pentru alte contexte situaţia se repetă (deci dacă este o caracteristică a pătratelor cu conectori de antrenare), sau poate aceasta se întîmplă din cauza faptului că propoziţia p are o formă negativă.
Bineînţeles că pătratele de mai sus, stabilite pentru adjective, se pot transcrie şi pentru substantive (temeritate, laşitate, …) sau pentru construcţii adverbiale (cu temeritate, …).
     În general, dacă o paradigmă logico-lexicală este stabilită, izotop, au loc şi paradigmele gramaticale (flexiuni, treceri la alte categorii morfologiceetc.) ce se obţin din termenii paradigmei – suport.
5. TIPURI DE CONFIGURAŢII SEMIO-LOGICE
Analiza paradigmatică a limbajului – bazată pe relevarea opoziţiilor logice dintre cuvinte, precum şi modul intim de organizare al opoziţiilor, evidenţiază diverse tipuri de structuri lexicale.
     Clasele lexicale în care termenii componenţi întreţin anumite relaţii de opoziţie, vor fi numite paradigme semio-logice.
     Aşadar, o paradigmă semio-logică, ca de altfel şi alte tipuri de paradigme semiotice, nu trebuie gîndită ca o mulţime amorfă de termeni sau concepte. Pe lîngă componenţa ei (grafeme, lexeme, sintagme, propoziţii, fraze, poate texte), primordiale sunt diferitele moduri de structurări, de organizare internă a ei, sub instanţa anumitor condiţionări logice şi semiotice.
     Condiţionările logice, prezente sub forma uneia sau alteia din opoziţiile logice, au fost deja relevate.
     Printre cerinţele lexico-semantice minimale, ce se impun termenilor unor paradigme, enumerăm: 1) unitatea morfologică sau lexico-gramaticală a termenilor; 2) să facă parte din acelaşi (micro)cîmp semantic; 3) să posede seme care întreţin opoziţii logice cu semele celorlalte lexeme componente .
     Mai mult despre paradigme şi despre diferitele probleme ce le ridică studiul paradigmatic al diverselor aspecte de limbaj, se pot obţine din [2], [8].
     Ceea ce ne interesează în continuare, este o trecere în revistă a cîtorva tipuri de configuraţii paradigmatice, gîndite ca suporturi grafice intuitive ale unor clase de paradigme. Exemple lămuritoare vor fi date pentru fiecare dintre ele.
După cardinalul mulţimii de termeni ai paradigmei, pot surveni diverse reprezentări grafice, în care vîrfurile (nodurile) configuraţiei reprezintă elemente ale ansamblului lexical avut în vedere, iar segmentele ce le leagă (orientate sau nu) sunt depozitare ale relaţiilor logice, semiotice sau semio-logice existente între vîrfurile-termeni. Avem aici în vedere doar paradigme cu un număr finit de termeni în bază (de fapt singurele decelabile la nivelul limbajului), deci configuraţii cu un număr finit de vîrfuri şi segmente (sau arce).
     
     1) Configuraţii binare. Evident, cea mai simplă configuraţie este cea de tip segment: termen1 ––––  termen2, prin care sunt reprezentate opoziţii de tip antonimic, mai cu seamă pentru antonimele complementare (ce nu admit şi un intermediar), de exemplu: cald –––– rece, optimist –––– pesimist, a veni –––– a pleca, etc.
     Relaţiile antonimice, cum am mai remarcat, cuprind opoziţiile de contrarietate şi contradicţie, dar nu se mărginesc la ele ([6], [23]).
     Configuraţii de tip binar apar şi pentru sinonimia a doar doi termeni, în care caz, între termeni se consideră opoziţia nulă (sau cîteodată opoziţia echipolentă, v.[2], [16] ).
     
     2) Configuraţia serială (liniară, lanţ) este tipul de configuraţie adaptat pentru situaţiile cînd un termen angajează relaţii (de un anume fel) cu unul sau doi termeni al (ai) paradigmei.
     Configuraţiile seriale sunt cu deosebire pertinente pentru clase lexicale ce permit o orînduire graduală, în care termenii nu au raporturi imediate decît cu vecinii, adică un fel de „scale gradate” pentru concepte. Evident că ele generalizează configuraţiile anterioare, dar adesea se pot multiplica oricît de mult, surprinzînd diferenţele (nuanţele) graduale ale termenilor, după legea lui  „de la mai puţin la mai mult” (sau invers).
     Reluăm după [23] următoarea familie lexicală {deştept, inteligent, isteţ, ager, genial} de termeni în relaţie de sinonimie sau sinonimie parţială, prin configuraţia serială:

Iată o serie sinonimică (în sens mai larg) şi mai întinsă:

(fără a lua în seamă şi diminutive ca: lărguţ, mărişor, măricel etc.).
Există deopotrivă configuraţii gradate pentru serii antonimice (în care termenii extremi şi egal depărtaţi de extremi, întreţin în plus relaţii de antonimie). Iată de exemplu, după [2], următoarea scală a intensităţii sentimentelor:

     De asemenea, există serii (implicit paradigme) cu relaţii doar de gradare. De exemplu, grupul de cuvinte ce desemnează punctele cardinale sau suita de termeni a gradelor militare (sau din alte ierarhii).
     Cel mai frecvent, în configuraţiile seriale, un termen îi exclude pe ceilalţi.
     
     3) Configuraţiile arborescente (cu definiţia conţinută în bună măsură chiar în denumire) se folosesc în special pentru paradigme ce presupun clasificări, ierarhizări. Fenomenele de polisemie şi teoria cîmpurilor semantice (tratate de exemplu în [2], [8]) pot profita de astfel de reprezentări.
     Se pot imagina şi reprezenta numeroase exemple: ierarhii sociale, militare, administrative, arbori genealogici, nume de rudenie, sisteme de clasificări în biologie, medicină şi în alte ştiinţe şi domenii particulare etc. 
     Configuraţiile particulare sunt cazuri particulare ale configuraţiilor arborescente. De exemplu, seria: bunic – tată – fiu este o secvenţă din graful numelor de rudenie (ce mai poate cuprinde: soră, unchi, cumnat etc.). Multe din configuraţiile arborescente conţin subiacent anumite relaţii logice, de obicei de ordonare (alternare).
     De exemplu, o clasificare de tipul gen – specie se orînduieşte după criterii de subordonare (respectiv supraordonare) după dorinţă.
     Dar, în general, tipurile de configuraţie descrise mai sus, au un preponderent caracter semantic.
     Pentru următoarele tipuri de configuraţii, balanţa logico-semantică se înclină în favoarea celei dintîi.
     Opoziţiile logice dintre termeni au un rol hotărîtor, dar omologarea configuraţiilor respective se va face în baza unor criterii semantice, precum: adecvarea lexicală, verificare contextuală etc.
     Pentru faptul că aceste tipuri de configuraţii au fost puţin sau deloc studiate şi folosite, le vom acorda mai mult spaţiu şi interes. 
     
     4) Triade logico-semantice. Sunt numeroase situaţiile conceptuale în care intervin configuraţii ternare. Ca structură opoziţională ea se plasează între seria formată din trei elemente (cu care se poate identifica adesea, dar faţă de care are în general un mai vădit caracter logic) şi un pătrat logic “ratat” (care are unul dintre vîrfuri lipsă – sau mai exact, cum vom vedea, două vîrfuri contopite).
     Pornind de la această a doua posibilitate, Blanché ([4], p.35–46) observă că pentru pătratul cuantificatorilor (omnis, omnis – non, non – omnis, non – omnis – non), marile limbi europene nu posedă decît trei vocabule : tout (tot), nul (nimic), quelque (ceva), lipsind cuvîntul corespunzător postului O din pătratul clasic (fig 1) şi că de fapt termenul „ceva” nu este exact nici în I nici în O, ci într-o poziţie intermediară (I&O). De unde prin raportare cu vîrfurile A şi E, se inpune crearea unui al treilea post, Y, pentru sensul lui neutru, pentru că acesta respinge deopotrivă totalitatea şi nulitatea  ( Y  ≡  A & E  ≡  I &  O ).

     Avem deci un nou concept – parţial afirmativ, parţial negativ. Forma tipică, pentru triadele de concepte – cuantificatori, este deci:

	Triada logică A E Y  astfel obţinută angajează între vîrfurile sale raporturi de contrarietate pentru care Blanché distinge următoarele trei tipuri: contrarietate prin incompatibilitate (între A şi Y), contrarietate prin contrast (între A şi E) şi contrarietate diametrală (între E şi Y) (pentru detalii, vezi [4]).
	În  triada contrariilor  sunt de reţinut două principii de excluziune: forma tare, sau mutual – excluziunea – ce stipulează excluderea dublului adevăr şi  forma slabă, sau  colectiv – exhaustiunea  – ce constă în excluderea falsităţii comune.
	Reunite, ele dau principiul trilemei (stricte): „din trei alegem (admitem) unul”. Iată şi alte exemple de triade de contrarii (unele nesaturate, putîndu-se completa pînă la un hexagon logic, după cum se va vedea în continuare):


	Există şi o triadă logică de subcontrarii, obţinută tot din pătratul logic, prin înlocuirea laturii contrarelor A – E, printr-un post, U, disjuncţia lui A cu E  ( U ≡ A v E ) – pe care, după Blanché, îl vom numi  „extrem”. Se obţine impreună cu celelalte două vîrfuri, I şi O ale pătratului, triada (pe care o reprezentăm cu noul vîrf deasupra), în care fiecare cuplu tolerează dublul adevăr, dar nu dubla falsitate. Prin sinteză, obţinem principiul trilemei (largi): „din trei se aleg (admit) două”.

	Deci triada logică de subcontrarii, aplicabilă la concepte (sau propoziţii cuantificabile), are forma: 


	Trebuie observată o mai mare dificultate de „decelare” la nivel lexical a triadelor de subcontrarii în raport cu triadele de contrarii. Acest fapt se datorează probabil, caracterului oarecum  „artificios”  al postului – combinat, U .
	Forma saturată a celor două triade este hexagonul logic (vezi mai departe).

	5) Pătrate semio-logice. Despre pătratele logice şi opoziţiile din această configuraţie logică, am mai discutat într-un paragraf anterior. De asemenea am identificat sau doar am sugerat cîteva moduri de „producere” a unor pătrate logice pentru propoziţii, sintagme, concepte.
	Şi în continuare, ne vom concentra atenţia spre obţinerea de pătrate semio-logice de termeni (concepte).
	Am văzut că o sursă de obţinere de pătrate logice o constituie chiar pătratul logic al propoziţiilor binare. Să evidenţiem o alta.
	Pornind de la pătratul cuantificatorilor, printr-o uşoară generalizare, se parvine la pătrate de forma:

unde prin   σ  desemnăm o sintagmă lexicală.
	Astfel, dacă luăm pentru σ particula afirmativă  „da” sau mai exact un enunţ de forma „zic da”, sau  „afirm (că are loc ceva)”, obţinem după schema: 

	Observăm că în limba romînă nu avem corespondent pentru postul I (decît în mod perifrastic). În anumite contexte, de exemplu cînd se presupune o anumită „familiaritate” între actanţii dialogului, ar putea corespunde una din formele interjecţionale: „îhî”,  „aha” sau chiar „mda”.
	În limba franceză, din contră, nu există corespondentul lui  O  (vezi şi Blanché [4]):

	Este imperios necesar ca σ să admită cele două forme de negaţie: negaţie interioară (negaţia forte) şi negaţie exterioară  (negaţia slabă).
	Dacă luăm  σ = „oferă mulţi bani” şi considerăm că  „mulţi bani” = „puţini bani”, atunci obţinem pătratul propoziţional:

care, atunci cînd se referă la o anumită persoană, conduce la paradigma de calificative ale mărinimiei:

	De asemenea, considerînd enunţul σ = „a fi uscat”, parvenim la următoarea schemă propoziţională:

care, raportat la un articol textil sau la sol, produce pătratul conceptual:

	Formele pentru dual şi negat: „zvîntat”, respectiv  „jilav”, convin mai bine în cazul stării de umiditate a rufelor, celelalte două pentru starea de umiditate a pămîntului.
	Analog, cu un enunţ de forma „a manifesta o mare (puternică) afecţiune”, accedem la cuaterna logico – lexicală:


	6) Hexagonul logic al lui Blanché. Pornind de la observaţia că în pătratul logic, toate relaţiile între vîrfuri sunt diadice, precum şi de la existenţa celor două tipuri de triade descrise la punctul 4), Blanché ajunge la configuraţia hexadică, ce completează pînă la saturare pătratul logic (fig. 6).



Fig. 6

     În această schemă coexistă  o triadă de diade contradictorii:  A – O,  E – I, U – Y, o diadă de triade: una pentru contrarii, A – E – Y, şi cealaltă pentru subcontrarii, U – I – O,  alături de pătratul clasic, A – E – O –  I. Am înscris pe laturi tipurile de opoziţii în notaţia de la §3.
	Urmîndu-l pe Blanché [4], să mai semnalăm triada universalelor: A – U – E, triada determinatelor: A – Y – E, triada particularelor: I – Y – O, triada indeterminatelor: U – I – O.
	Cu alte cuvinte, pătratul conceptelor coantificatoare suportă extensia:

Extrem

Universal                               Particular


Existenţial                              Restrictiv

Neutru
	Cu deosebire, diversele tipuri de modalităţi s–au supus unor dispuneri hexagonale. Era oarecum firesc să fie aşa, deoarece acestea s–au bucurat aproape exclusiv de atenţia logicienilor, unele constituind obiect de studiu dar şi de controversă, încă din zorii Evului Mediu. Numeroase sisteme de logică au înflorit în ultima jumătate de secol avînd drept substrat unele sau altele dintre categoriile modale. Să amintim, de exemplu, cele patru tipuri de modalităţi evidenţiate de von Wright [26], completate pînă la hexade logice, cu unele modificări terminologice stabilite de logica post-wrightiană. 
	Avem astfel modalităţile existenţiale, surprinse în hexagonul de mai sus, apoi:
     – modalităţile aletice :

Predeterminat

Necesar                                                       Imposibil


Posibil                                                         Contingent


Eventual

     – modalităţile epistemice:   

Decis

Stabilit                                              Exclus


Plauzibil                                         Contestabil

Nedecis

     – modalităţile deontice:  

Imperativ(Coercitiv)


Obligatoriu                                                  Interzis(Prohibit)


Permis                                                      Facultativ(Tolerat)


Indiferent(Liber)

	Pot fi date numeroase exemple de dispuneri hexagonale pentru concepte, în special pentru atribute şi calităţi. Să mai cităm după Blanché, următoarea hexadă desprinsă din patologia psihiatrică:

Ciclotimic

Excitat                                    Deprimat


Exaltat                                         Calm

Echilibrat

unde am înlocuit postul I, „l’entrain” (dispus) – prin „exaltat”, ca termen contradictoriu lui „deprimat” şi care se circumscrie mai fidel paradigmei propuse precum şi următoarea configuraţie (de acţionare) a remediilor:

Activ

Binefăcător                                 Nociv


Inofensiv                                Ineficace

Inactiv

	Este interesant că toţi simbolii matematici de relaţie cantitativă, sunt de asemenea captaţi într-o paradigmă hexadică, de către autorul francez: 


≠

>                                        <


≥                                        ≤

=

	Acest ultim exemplu poate constitui un „pattern” pentru clase întregi de familii de cuvinte ce exprimă entităţi  cantitative (de exemplu: de lungime, înălţime, durată, preţ, densitate, frecvenţă, greutate, distanţă, forţă, temperatură,etc).
	Să recunoaştem că, din păcate, hexagonul logic – extensie a  tetradei logice, nu permite (cel puţin  în urma eforturilor proprii) o extindere a numărului de operatori proprii pătratului sau cubului logic. Suntem lipsiţi astfel de acea proprietate grupală ce permite interdefinisabilităţi între elementele configuraţiei. Acest defect structural este datorat, foarte probabil caracterului,  oarecum artificios, mixat al posturilor  U  şi  Y .	Statutul structural al acestei configuraţii paradigmatice este asigurat însă de existenţa relaţiilor de opoziţie dintre vîrfurile sale ce–i conferă caracter de unitate, completitudine, echilibrare.
     7) Cubul logic. Această configuraţie logică constituie un alt mod de întregire a cuaternei logice tradiţionale, ca efect al adiţionării operatorilor laterali la cei bilaterali – specifici pătratului logic (v. §3 şi [17], [18], [19]).
	În fig. 3 a fost reprezentat unul din cele trei cuburi logice topologic echivalente, ce prezintă pe faţa frontală pătratul clasic.
	Totodată mai apar încă şase pătrate logice pe celelalte feţe şi în planele diagonale, corespunzătoare celor şapte subgrupuri (Klein), de ordinul patru (v.[17]) .
	Dacă, de exemplu, considerăm pe faţa frontală, pătratul conectorilor copulativi, pe faţa opusă apare pătratul conectorilor de antrenare etc. 
             Dacă avem în vedere „încărcătura” logică şi semantică a conectorilor înscrişi în vîrfuri (vezi fig.3), am propune spre omologare limbajului curent, următoarea paradigmă cubică :

                                        co – excludere                                         excludere

                             
               compatibilitate                                          rejecţie    


                                           implicaţie                                              replicaţie

 
                alternativitate                                    incompatibilitate       


	Analog se asamblează particulele sincategorematice subiacente conectorilor, prin racordarea celor două pătrate evidenţiate în § 4 .
	Iată reprezentate cubic şi conceptele ce exprimă conduite ale unui luptător, anterior studiate:

                                  înspăimîntat                                            poltron
                                       panicos                                           demobilizat          
                                                        
       temerar                                                        laş
        viteaz 
 

                                       temător                                                brav
                                       timorat

        curajos                                                   prudent       

cu „tensiunile” opoziţionale analog dispuse ca în fig. 3.
	Evident şi alte figuri geometrice candidează la statutul de configuraţii semio-logice. Să mai amintim printre altele:
     8) pentagonul logic (sau piramida logică) impus/(ă) în logica normelor de G. Kalinowski (v. [15]), care este în fapt hexagonul logic, din care lipseşte postul U;
     9)  hipercubul logic – cubul în spaţiul cu patru dimensiuni, ce constă dintr-un cub inclus într-un alt cub, la care, în afara muchiilor celor două cuburi, se supraadaugă şi segmentele ce unesc vîrfurile omoloage din cele două cuburi (v. [17,19]). Această figură are deci 16 vîrfuri şi 32=12 +12 +8 muchii. O astfel de figură survine, de exemplu, cînd se consideră cele opt propoziţii binare prefixate de una din cele două modalităţi aletice: necesar, posibil sau de modalităţile deontice: obligatoriu, permis etc. [18].
	Octogoane, decagoane sau dodecagoane logice, intervin de asemenea în anumite logici modale [18], modal–deontice [22] etc.
	Limbajul uzual posedă rareori echivalente semantice reale pentru familii mai numeroase de concepte, ce trebuie să se supună la şi mai numeroasele opoziţii logice ce apar în configuraţii mai mari de 6 sau 8  termeni-vîrfuri.
	Adesea, nici pentru configuraţii cu număr mai restrîns de elemente, limbajul uzual nu oferă echivalente conceptuale certe, apărînd astfel configuraţii trunchiate.
Astfel, Blanché propune pentru modurile subiective următorul hexagon, cu posturile  E şi  I  exprimate doar într-o formă perifrastică :

decizie
hotărîre

acceptare                                                      refuz


„nu spun nu”                                      „nu spun da”

nehotărîre
ezitare

schema hexagonală decăzînd astfel într-o  cruce latină de concepte.
	Din punctul nostru de vedere, cel puţin pentru anumite concepte, ar trebui admise următoarele echivalenţe: pentru „nu spun nu”, ca dual al lui „acceptare” şi contradictoriu al lui „refuz”, avem următorii termeni: „consimţire”, „tolerare”; iar pentru „nu zic da”, ca dual al lui „refuz” şi contradictoriu al lui „acceptare”, putem admite unul din termenii: „contestare”, „neacceptare”, poate „respingere”. Toţi termenii propuşi au corespondenţi şi în limba franceză.
	În finalul acestei derulări a configuraţiilor conceptuale, se impune totuşi remarcarea unor corelaţii intime între schemele propuse.
	Pe lîngă raportările parte–întreg, evidenţiate în chiar introducerea unora dintre ele, să ne oprim puţin şi asupra legăturilor dintre structurile liniare şi cele planare sau spaţiale.
	La prima vedere eterogene, cele două tipuri de configuraţii suportă, cel mai adesea, treceri de la un tip la altul.
	Astfel, pătratele logice se pot dispune de fiecare dată şi sub forma serială (sau graduală),     A – I – O – E   sau   E – O – I – A  (după cum avem în vedere serii crescătoare sau descrescătoare în „gradaţie” conceptuală).
	De exemplu, pentru pătratul stărilor de umiditate anterior discutat, avem dispunerea ascendentă:      
                                                                                                                                                   
uscat —— zvîntat —— umed —— ud

	Trecerile de la serii cuaternare la pătrate logice, deşi numeroase, nu se petrec totdeauna; relaţiile de opoziţie tipice pătratului logic acţionează ca un filtru.
	Mai general, de la hexagonul logic se parvine la seria:  A ― I ― (U) ― Y ― O ― E, sau cea inversă. Astfel hexagonul  „remediilor” se converteşte în scala „remediilor”, dispusă extremal-antonimic:  

binefăcător ― inofensiv ―  (activ) ― inactiv ― ineficace ― nociv .

	Cîteodată postul  U  strică gradaţia (cum pare că se întîmplă şi în exemplul de mai sus), caz în care se elimină, obţinînd serii cu cinci termeni (scale cu cinci gradaţii) centrate în Y.
	Fireşte, cînd există ambele posibilităţi de schematizare sunt de preferat configuraţiile stelate, mai bogate în conţinut, prin relevarea relaţiilor intraparadigmatice .
	Şi aici trebuie să deplîngem, o dată cu Blanché, predilecţia civilizaţiei noastre tehniciste de „substituire a scărilor cantitative, vechilor opoziţii conceptuale…”.   

OFERĂ ORICE TEORIE A ADEVĂRULUI O TEORIE A ÎNŢELESULUI?
O EVALUARE A SEMANTICII VERI-CONDIŢIONALEA LUI DONALD DAVIDSON
MIRCEA DUMITRU
1. CÎTEVA REMARCI INTRODUCTIVE
     Există un acord aproape unanim că o teorie a înţelesului pentru un limbaj natural poate fi acceptată, numai dacă satisface următoarele condiţii: (i) teoria trebuie să dea înţelesul (interpretarea semantică a) fiecărei propoziţii a limbii; (ii) teoria trebuie să satisfacă un principiu corespunzător de compoziţionalitate, adică trebuie să arate cum depinde înţelesul unei propoziţii de înţelesurile părţilor acelei propoziţii plus structura ei logică; (iii) teoria urmează să arate cum anume funcţionează (i) şi (ii) într-o formă care să fie testabilă.
O dată făcut acest prim pas, următorul nu mai este tot atît de neproblematic, întrucît este departe de a fi clar cum trebuie să răspundem la aceste întrebări. Ce formă trebuie să aibă o teorie a înţelesului aptă să satisfacă simultan cele trei condiţii de mai sus? Iar dacă o astfel de teorie este în genere construibilă, de ce criterii de recunoaştere a satisfacerii performanţelor sale avem nevoie pentru a şti că ne aflăm în prezenţa unei astfel de teorii reuşite?
     Merită să observăm că orice teorie reuşită a înţelesului pentru o limbă naturală va da ipso-facto o explicaţie faptului că oamenii pot să înveţe acea limbă. Altfel spus, teoria ne va arăta totodată cum este posibil ca un vorbitor să stăpînească limba, adică să producă şi să înţeleagă propoziţii cu sens al căror număr este infinit, în condiţiile în care ceea ce a învăţat, folosit şi interpretat vorbitorul este un vocabular finit şi o mulţime finită de reguli de compunere a lexiconului limbajului. O altă delimitare a aceluiaşi fapt de care o teorie reuşită a înţelesului poate da seamă este aceasta: ceea ce trebuie să ştie vorbitorul unei limbi naturale pentru a putea să producă şi să interpreteze propoziţii cu sens este ceva ce poate fi redat într-o formă finită, în timp ce rezultatul folosirii de către vorbitor a acestei cunoaşteri finite constă în posibilitatea producerii şi a interpretării de către acesta a unei mulţimi infinite de propoziţii.
     Dintre teoriile înţelesului care au fost construite în literatura de dată relativ recentă a domeniului, aceea pe care a propus-o Donald Davidson în mai multe studii ale sale a reţinut atenţia unui mare număr de autori şi a influenţat în mare măsură discuţiile din semantica limbilor naturale. Simplificînd lucrurile pentru a face mai accesibile chestiuni logico-semantice complexe şi subtile, ideea lui Davidson este că tipul de teorie, care îndeplineşte toate condiţiile menţionate mai înainte pentru o bună teorie a înţelesului pentru o limbă naturală L, este o teorie a adevărului de tip Tarski pentru acea limbă L, o teorie care este extinsă şi adaptată într-un mod potrivit pentru a face loc şi tratării semantice veri-condiţionale a structurilor dependente de context şi a construcţiilor intensionale ale acelei limbi. Nevoia extinderii şi adaptării teoriei de tip Tarski a adevărului derivă, bine înţeles, din faptul că teoria originară a lui Tarski are drept domeniu intenţionat de aplicare limbajele formalizate extensionale, adică acele limbaje a căror interpretare semantică nu prezintă fenomenul dependenţei de context sau pe acela al intensionalităţii; abordarea lui Tarski vizează doar acele limbaje în care ,,sensul fiecărei expresii este determinat în mod unic de către forma sa” [17; p. 166].
     Într-o primă evaluare provizorie şi aproximativă a propunerii lui Davidson este de reţinut că reuşita acestui program, care urmăreşte să dea o teorie a înţelesului pentru o limbă naturală prin intermediul teoriei tarskiene a adevărului pentru acea limbă, depinde în mod decisiv de rezolvarea unor probleme a căror sursă rezidă în afara programului ca atare, dar şi a unor dificultăţi inerente programului. Prin cele dintîi, am în vedere dificultăţi care apar ca urmare a încercării de a ,,îmblînzi” caracteristicile intensionale ale unui limbaj natural (atribuiri de atitudini propoziţionale, construcţii modale, discursul indirect) în limitele unui cadru extensional, singurul recunoscut de către Tarski în abordarea problemelor semantice. Prin dificultăţile inerente programului, am în vedere problemele cu care se confruntă proiectul atunci cînd trebuie să dea înţelesurile tipurilor de propoziţii care nu au condiţii de adevăr (cum ar fi imperativele sau întrebările), dar care, pentru ca programul Davidson-Tarski să funcţioneze, ar trebui să-şi găsească, totuşi, un loc într-o semantică veri-condiţională.
     Modalitatea în care voi examina şi voi evalua propunerea lui Davidson în acest studiu va fi articulată într-o structură tripartită. În primul rînd, voi discuta în ce măsură este compatibilă propunerea lui Davidson ca o teorie a înţelesului să fie produsă prin intermediul unei teorii tarskiene a adevărului, cu presupoziţiile cadru ale programului lui Tarski de construire a unei definiţii a adevărului pentru limbaje formalizate. În al doilea rînd, voi analiza felul în care critică Davidson teorii alternative ale înţelesului, pregătind prin aceasta terenul pentru propria sa teorie. În al treilea rînd, voi prezenta şi discuta un argument propriu, care este îndreptat împotriva unei formulări simpliste a ideii că ori de cîte ori dăm o definiţie tarskiană a adevărului pentru enunţurile unui limbaj, prin aceasta dăm înţeles, interpretăm sau înţelegem acele enunţuri.
     Resursele pe care le poate pune în joc teoria lui Davidson pentru a contracara acest argument permit trasarea unei distincţii care, deşi apare într-un alt context, poate, totuşi, să dea seamă de problema pe care o ridică argumentul meu în faţa programului lui Davidson. Totuşi, dialectica acestei mişcări argumentative pare să indice că principala asumpţie a programului lui Davidson trebuie să treacă printr-un proces de elaborare şi de rafinare ulterioare, iar evaluarea acestei noi mişcări de repliere a davidsonienilor sugerează că abordării lor extensionaliste veri-condiţionale îi lipsesc anumite virtuţi, care sunt prezente, însă, într-un tip concurent de abordare intensională a problemei înţelesului.
2. Propunerea lui Davidson
     Pentru a înţelege în ce constă propunerea lui Davidson să prezentăm pe scurt principalele elemente ale teoriei adevărului a lui Tarski.
     Tarski arată cum să construim o definiţie corectă din punct de vedere formal şi adecvată din punct de vedere material pentru conceptul de propoziţie adevărată a unui limbaj formal L (cf. [17] şi [18]). Este uşor de înţeles că extensiunea termenului ,,propoziţie adevărată a unui limbaj formal L” depinde de limbajul L pe care îl luăm în consideraţie. Ceea ce definim, aşadar, nu este adevărul ca atare, ci adevărul ca predicat care se aplică propoziţiilor unui anumit limbaj. Limbajul pentru care poate fi definit conceptul de propoziţie adevărată a unui limbaj formal L trebuie să fie un limbaj formalizat ale cărui caracteristici sunt bine cunoscute din literatura consacrată acestei teme.
     Aspectul crucial al metodei lui Tarski de definire a adevărului îl constituie o distincţie subiacentă întregii construcţii tehnice, care, în cele din urmă, produce definiţia căutată a conceptului de propoziţie adevărată. Aceasta este distincţia dintre un limbaj-obiect oarecare L, pentru ale cărui propoziţii este definit conceptul de adevăr, şi metalimbajul corespunzător LL, în care este construită definiţia.
     Definiţia poată fi corect construită, numai dacă metalimbajul posedă mijloace de expresie care sunt mai puternice decît acelea ale limbajului-obiect pentru ale cărui propoziţii definim ,,propoziţie adevărată în (limbajul) L”. Mai precis, LL trebuie să conţină nume care să desemneze toate părţile componente ale lui L, precum şi operaţiile de constituire ale expresiilor bine formate din L: expresiile primitive împreună cu operaţiile sintactice care sunt folosite pentru a construi propoziţii ale lui L din stocul său primitiv de nume, variabile, litere-predicat şi semne funcţionale.
     Deşi metoda generalizată de definire a adevărului pentru limbajele naturale nu cere în mod necesar ca limbajul-obiect să fie o subparte (proprie) a metalimbajului – deoarece vrem să lăsăm deschisă posibilitatea de a defini conceptul de adevăr pentru un limbaj natural într-un alt limbaj natural, distinct de cel dintîi – trebuie respectată, totuşi, cerinţa ca metalimbajul să aibă puterea expresivă necesară pentru a desemna toate expresiile limbajului-obiect corespunzător, împreună cu modurile sintactice de a compune termenii şi propoziţiile limbajului-obiect. Aşadar, puterea expresivă a lui LL trebuie să fie cel puţin la fel de mare ca şi aceea a lui L.
     Sintaxa limbajului de ordinul întîi cu identitate L este determinată prin două definiţii recursive: una pentru termeni şi una pentru formule. Propoziţiile sau formulele închise ale limbajului sunt definite în maniera cunoscută, ca fiind cea mai mică mulţime de enunţuri închisă faţă de regulile de bună formare ale limbajului şi în care toate variabilele sunt legate.
     Principalul obstacol tehnic în calea definirii conceptului de propoziţie adevărată în acest limbaj este acela că propoziţiile sunt construite din categorii sintactice, cum sunt numele, literele-predicat şi variabilele-indivizi (sau pronumele, care sunt omoloagele variabilelor în limbile naturale), dintre care nici unele nu pot fi socotite, într-un mod corespunzător, ca fiind adevărate sau false (cf. [8, p. 14 – 20]). Prin urmare, este nevoie de o cale de a defini adevărul pentru o propoziţie a lui L în termenii altor noţiuni semantice, care să poată fi aplicate, într-un mod potrivit, categoriilor sintactice ale căror reguli de compunere au drept rezultat acea propoziţie.
     În acest scop, Tarski foloseşte conceptele semantice de denotare şi satisfacere. Un nume denotă obiectul pentru care stă, iar obiectele satisfac predicate (în interpretarea acelui limbaj). Pentru a defini un predicat-adevăr, pentru propoziţiile lui L, avem nevoie de o interpretare pentru propoziţiile acelui limbaj. Ideea de bază pe care se sprijină semantica lui Tarski este că adevărul trebuie să fie caracterizat prin intermediul unor atribuiri de obiecte, care sunt plasate în anumite poziţii în şiruri infinite de obiecte, variabilelor, care apar în formule în poziţii corespunzătoare obiectelor din şirurile infinite de obiecte. Întrucît variabilele-indivizi sunt în număr infinit şi sunt ordonate în şiruri infinite, obiectele trebuie şi ele gîndite ca şiruri infinite ordonate, care sunt atribuite variabilelor limbajului.
Variabilele urmează, aşadar, să fie considerate drept un gen de nume temporare, care apar într-o anumită ordine stabilită, ale obiectelor care le sunt atribuite. O formulă deschisă devine adevărată/falsă relativ la o atribuire de obiecte faţă de variabilele ei libere; deoarece obiectele aparţin unor şiruri infinite de obiecte, aceste şiruri satisfac sau nu formulele deschise. Tarski dă o caracterizare inductivă relaţiei de denotare, iar apoi, prin intermediul conceptului de satisfacere, defineşte conceptul de adevăr al unei formule dechise, relativ la o atribuire de şiruri de obiecte pentru variabilele libere care apar în formulă. În final, o propoziţie închisă este (absolut) adevărată dacă şi numai dacă formula este satisfăcută de către fiecare atribuire (sau, potrivit unor versiuni alternative de prezentare a construcţiei lui Tarski, de către unele atribuiri sau, încă, de către atribuirea vidă) şi este falsă dacă şi numai dacă nu este satisfăcută de către nici una.
     Convenţia T a lui Tarski joacă un rol decisiv în teoria lui Davidson. Convenţia T cere ca o definiţie a adevărului să fie considerată adecvată dacă toate instanţele bicondiţionalului
(T) S este adevărată-în-L   P
sunt consecinţe logice ale definiţiei recursive a adevărului. În (T), S este o propoziţie a lui L, iar P este substituit printr-o propoziţie a metalimbajului LL care are acelaşi înţeles ca şi S.
     Să ne oprim pentru moment şi să observăm că această formulare a adecvării definiţiei adevărului recurge la conceptul de înţeles. Condiţia în cauză revine de fapt la ideea că în teoria adevărului bazată pe această definiţie, fiecare T-propoziţie este demonstrabilă şi că o T-propoziţie este un bicondiţional al cărui membru din stînga menţionează o propoziţie care are acelaşi înţeles cu propoziţia folosită în membrul din dreapta bicondiţionalului. Aceasta înseamnă, aşadar, că Tarski presupune ca fiind dat conceptul de înţeles pentru a defini conceptul de adevăr.
     De aici, nu mai este de făcut decît un pas pînă la teoria lui Davidson. Este foarte plauzibil să susţinem că o propoziţie are sens dacă şi numai dacă există o condiţie a cărei satisfacere determină adevărul propoziţiei şi a cărei nesatisfacere face ca propoziţia să fie falsă. Davidson propune să identificăm înţelesul unei propoziţii cu această condiţie sau – Davidson este destul de neclar în această privinţă – să considerăm că o dată ce dăm condiţiile de adevăr ale unei propoziţii, noi dăm şi înţelesul ei.
     Această propunere poate fi elaborată atît ca o teorie a producerii înţelesului, cît şi ca o teorie a interpretării înţelesului unei propoziţii dintr-o limbă naturală. În cazul dintîi, ceea ce se obţine este ceva de felul următor: o condiţie a cărei satisfacere duce la o propoziţie adevărată (ceea ce într-una dintre modalităţile de interpretare a propunerii lui Davidson constituie înţelesul propoziţiei) se obţine ca rezultat al unui gen de ,,conjugare” a altor condiţii a căror satisfacere, la rîndul lor, face ca părţile componente ale unei propoziţii (cum ar fi de pildă numele, variabilele şi predicatele) să numească/să se refere la un obiect sau, respectiv, să fie satisfăcute de către anumite obiecte; apoi, prin însumarea, într-o ordine inversă, a satisfacerii acestor condiţii care reglementează semantica părţilor componente ale unei propoziţii, ceea ce se produce este un gen de ,,obiect structurat”, a cărui obţinere echivalează cu realizarea condiţiei care face adevărată propoziţia. În cele din urmă, interpretarea/cunoaşterea înţelesului unei propoziţii este considerată a fi interpretare/cunoaştere/înţelegere a ceea ce este acea condiţie a cărei realizare face propoziţia adevărată.
     Aşadar, o teorie a adevărului pentru un limbaj L poate să dea înţelesurile fiecărei propoziţii a lui L şi să îndeplinească sarcina unei teorii a înţelesului pentruL. (Se cuvine să facem aici o scurtă remarcă. Aşa cum va arăta discutarea cazului pe care-l concep în Secţiunea 4, această teorie a înţelesului nu poate funcţiona, dacă nu dispunem de o distincţie subtilă, şi anume distincţia dintre faptul că cineva cunoaşte că axiomele şi toate consecinţele lor în teoria adevărului pentru L exprimă adevărul şi faptul că el sau ea cunoaşte care sunt adevărurile pe care le exprimă axiomele şi consecinţele lor.)
Nu s-ar putea spune, atunci, că înţelesul unei limbi se obţine ca un produs derivat al elaborării unei teorii tarskiene a adevărului pentru acea limbă naturală? Lucrurile aşa par să stea, dar numai după o reflecţie atentă devenim conştienţi de legătura profundă dintre conceptul de adevăr şi conceptul de înţeles.
     Teoria tarskiană a adevărului dă condiţii necesare şi suficiente pentru adevărul fiecărei propoziţii, iar condiţia sa de adecvare este formulată în termenii înţelesului. A da condiţii de adevăr pentru fiecare propoziţie revine la a da înţelesul acesteia, pentru că a şti ce condiţii trebuie satisfăcute pentru ca propoziţiile să fie adevărate este acelaşi lucru cu a înţelege sau cu a da înţelesul acelor propoziţii. Prin urmare, condiţia adecvării unei teorii a înţelesului pentru o limbă naturală este redată în termenii adevărului. Formulată într-un mod simplu, propunerea lui Davidson sună în felul următor: ,,… o teorie a înţelsului pentru un limbaj L arată «cum depind înţelesurile propoziţiilor de înţelesurile cuvintelor», dacă limbajul conţine o definiţe (recursivă) a conceptului de adevăr-în-L” [1; p. 82].
3. Critica teoriilor înţelesului bazate pe conceptul de sens; justificarea teoriei înţelesului a lui Davidson bazată pe conceptul de adevăr
     Dezvoltarea genului de teorie a înţelesului schiţat în secţiunea anterioară a fost motivată, într-o mare măsură, de eşecul unor abordări concurente. În această secţiune voi urmări cîteva dintre abordările, criticate de către Davidson, bazate pe entităţi de natură intensională.
     Pentru ca abordarea semantică tarskiană să producă rezultate valide atunci cînd este aplicată unor teme şi probleme specfice limbajului natural, programul Davidson-Tarski trebuie să fie dezvoltat într-un mod sistematic. Ceea ce am în vedere prin aceasta este aplicarea unei strategii de extensionalizare a intensionalului. Această strategie comportă două aspecte corelate.
     Unul dintre aspecte constă în eliminarea înţelesurilor în calitate de entităţi intensionale. Aceasta conduce la nevoia de a arăta cum pot fi abordate anumite caracteristici ale limbajului natural, care la prima vedere par să fie ireductibil intensionale, în limitele unei semantici extensionale veri-condiţionale. Celălalt aspect constă în confruntarea cu problema extinderii abordării extensionale în aşa fel încît, în cele din urmă, toate structurile intensionale ale limbajului să fie dizolvate într-un cadru extensional.
     Prin urmare, provocarea căreia trebuie să-i facă faţă Davidson este aceea de a arăta cum poate programul său să dea seamă de problema înţelesului mai bine decît o teorie care asumă concepte intensionale şi cum poate să absoarbă cu succes trăsăturile intensionale ale unui limbaj natural într-un cadru exclusiv extensional.
     Pentru a discuta pe rînd aceste chestiuni să începem cu ceea ce, după părerea mea, este caracteristica principală a programului lui Davidson: ,,… folosirea pe care o dau cuvîntului «înţeles», pentru ceea ce numesc o teorie a înţelesului … se dovedeşte a nu apela deloc la înţelesuri, indiferent dacă acestea sunt ale propoziţiilor sau ale cuvintelor. Într-adevăr, deoarece o definiţie de tip Tarski a adevărului ne dă tot ceea ce am cerut pînă acum de la o teorie a înţelesului, este clar că o astfel de teorie se încadrează într-un mod confortabil în ceea ce Quine numeşte «teoria referinţei», care se deoseebeşte de ceea ce el numeşte «teoria înţelesului». Cu atît mai bine pentru ceea ce eu numesc teorie a înţelesului şi poate că asta este tot ceea ce se poate reproşa felului în care o denumesc eu” [1; p. 83]. Aşadar, semantica veri-condiţională a lui Davidson elimină înţelesurile propoziţiilor în calitate de entităţi autentice.
     Abordarea alternativă, bazată pe conceptul de înţeles, datorează mult influenţei doctrinei lui Frege despre sens şi referinţă şi împărtăşeşte cu programul lui Davidson acelaşi interes asupra compoziţionalităţii limbajului, adică asupra mecanismelor prin care se obţine înţelesul unei propoziţii din înţelesurile părţilor sale componente plus structura logică a propoziţiei. Davidson se opune, însă, postulării acestui gen de obiecte intensionale în scopuri explicative: ,,În mod paradoxal, lucrul pe care sensurile nu par să-l realizeze este să ungă roţile unei teorii a înţelesului – cel puţin atîta timp cît ceea ce pretindem de la o astfel de teorie este să dea într-un mod nebanal înţelesul fiecărei propoziţii a limbajului. Obiecţia mea la adresa sensurilor în teoria înţelesului nu este aceea că ele sunt abstracte sau că au condiţii de identitate obscure, ci că nu au nici o întrebuinţare evidentă” [1; p. 81].
     Înainte de a ne întoarce la motivaţia care alimentează această atitudine faţă de sensuri, să vedem în ce constă nucleul teoriei fregeene a înţelesului, bazată pe conceptul de sens. Caracteristica definitorie a acestei abordări este interpretarea înţelesurilor propoziţiilor şi a propoziţiilor însele drept un gen de funcţie. „Input”-ul acestei funcţii se consideră a fi sensurile atribuite părţilor unei propoziţii, dar, în mod tipic, nu tuturor subpărţilor proprii, pentru ca teoria care rezultă să fie satisfăcătoare. „Output”-ul funcţiei este sensul acelei propoziţii. Desigur, amănuntele şi detaliile tehnice ale relaţiei funcţionale trebuie elaborate şi precizate.
     Este important să se observe că această teorie, ca de altfel şi aceea a lui Davidson, urmăreşte să dea o soluţie problemei productivităţii semantice. Prin urmare, ceea ce caută să arate este cum anume apariţia recurentă a unei mulţimi finite de cuvinte, care sunt combinate folosind o mulţime finită de reguli şi care are drept rezultat o mulţime infinită de expresii, contribuie la constituirea sensului fiecărei propoziţii care aparţine acestei mulţimi infinite de propoziţii. Teoria, desigur, nu poate pretinde ca fiecare cuvînt să fie pus în corespondenţă cu un sens, fără să plătească un anumit „preţ” ontologic, şi anume acela de a admite că există „entităţi nesaturate” corespunzător cuvintelor din categoria predicatelor, care nu au un sens „complet” atunci cînd sunt considerate în mod izolat. Pentru a curăţa ontologia noastră de un astfel de gen dubios de entităţi nesaturate, Davidson recomandă o strategie de concepere minimalistă a principiului compoziţionalităţii. Potrivit acestei recomandări, pare să fie mai înţelept să spunem că sensurile propoziţiilor nu depind de sensurile cuvintelor care figurează ca părţi componente ale propoziţiilor, iar cuvintele individuale nu au nici un înţeles ,,în vreun sens care să transceandă faptul că ele au un efect sistematic asupra sensurilor propoziţiilor în care apar” [1; p. 80].
Teoria pe care vrea să o submineze Davidson apare în două forme distincte. Prima este o versiune naivă, care pretinde că sensul unui cuvînt este obiectul la care se referă cuvîntul. Este evident că ceea ce decurge din această supoziţie, că sensul unui cuvînt este referentul său, la care se adaugă principiul compoziţionalităţii şi identificarea fregeană a referinţei unei propoziţii cu valoarea sa de adevăr, este că ,,toate propoziţiile care au aceeaşi valoare de adevăr trebuie să fie sinonime – (ceea ce este) un rezultat intolerabil” [1; p. 80]. Evitarea acestui rezultat motivează celebra distincţie fregeană dintre referinţă şi sens. Această versiune sofisticată a teoriei poate depăşi fundătura în care intră forma naivă a teoriei înţelesului.
     Cu toate acestea, Davidson nu acceptă concepte intensionale în teoria sa. După cum arată Loar în [12], atunci cînd Davidson obiectează faţă de prezenţa sensurilor pe motivul că nu au nici o întrebuinţare evidentă, el pare să-şi afle motivaţia în faptul că ,,sensurile, în calitate de entităţi, nu sunt specificabile în mod independent faţă de descripţii precum sensul lui « »” şi, de asemenea, în faptul că nu putem ,,specifica relaţii între astfel de entităţi în aşa fel încît să fim capabili să spunem într-un mod informativ cum depinde sensul unei propoziţii de sensurile sale” [12; p. 140].
     Aşadar, această nouă versiune a teoriei înţelesului, bazată pe conceptul fregean de sens, nu este satisfăcătoare, deoarece nici nu ne spune într-un mod informativ ce anume este înţelesul unei propoziţii şi nici nu poate să specifice într-un mod informativ relaţii între înţelesuri.
     Totodată, Davidson respinge sugestia similară că se poate da o explicaţie funcţională paralelă pentru interpretarea limbajului, făcînd apel la entităţi intensionale (sensuri): ,,Nu este clar, desigur, ce înseamnă ca o teorie să producă o interpretare explicită a unui enunţ. Formularea problemei pare să ne invite să gîndim teoria ca pe specificarea unei funcţii care ia enunţurile drept argumente şi care are interpretările drept valori. Dar în acest caz, interpretările nu ar fi mai bune decît sensurile şi, fără îndoială, nişte entităţi tot de un gen misterios. Aşa că pare să fie prudent să descriem ceea ce se cere de la teorie fără a ne referi pe faţă la sensuri sau interpretări: cineva care cunoaşte teoria (adică definiţia recursivă a adevărului pentru acel limbaj) poate interpreta enunţurile cărora li se aplică teoria” [5; p. 128].
     Acum putem rezuma principalele nemulţumiri pe care le are Davidson faţă de teoria înţelesului bazată pe conceptul de sens. Şi aşa cum se va vedea, în mod treptat, critica sa la adresa abordării intensionale a înţelesului se transformă într-o justificare a propriei sale teorii extensionale.
Trebuie să observăm că această abordare funcţională intensională, care este schiţată mai sus, urmăreşte să fie similară construcţiei recursive a sintaxei, prin intermediul unei abordări recursive a semanticii. Dar după cum se ştie foarte bine şi după cum arată şi Davidson, construcţia recursivă a sintaxei, la care se adaugă dicţionarul care ne dă înţelesul fiecărui atom sintactic, nu duce la o caracterizare recursivă a semanticii. ,,Speranţele vor fi distruse, oricum, dacă semantica trebuie să cuprindă o teorie a înţelesului în sensul nostru, deoarece cunoaşterea trăsăturilor structurale care dau caracterul semnificativ al unei propoziţii, plus înţelesurile părţilor ultime nu ne dau o cunoaştere a ceea ce înseamnă o propoziţie. Punctul acesta este ilustrat cu uşurinţă de către propoziţiile care exprimă opinii” [1; p. 81].
     Eşecul acesta ne face să căutăm o soluţie în limitele unei abordări holiste a înţelesului, care se sprijină pe un punct de vedere ontologic neangajant. Singurul fel în care teoria face vreo supoziţie privitoare la înţelesurile părţilor unei propoziţii este ,,în sensul neutru ontologic al producerii unei contribuţii sistematice la înţelesul propoziţiilor în care apar” [1; p. 82].
     Către aceeaşi concepţie holistă ţinteşte şi condiţia de adecvare pe care trebuie să o satisfacă o teorie a înţelesului (o condiţie care dublează convenţia tarskiană T): o teorie adecvată a înţelesului trebuie să aibă drept consecinţe toate propoziţiile care au forma ,,s înseamnă m”. Pentru a respecta această condiţie trebuie să rezolvăm două probleme, răspunsul la cea de-a doua problemă fiind dependent de răspunsul la prima problemă.
     (1) Ne trebuie un termen singular, care să ocupe poziţia lui m pentru înţelesuri; dar dacă termenii singulari s-ar putea referi la înţelesuri, atunci nu ar fi acestea din urmă un fel de entităţi care populează o ontologie inflaţionistă?
     (2) Să presupunem că elaborăm condiţia pe care o vizăm la punctul (1) în felul următor: ,,s înseamnă că p”, unde p este o propoziţie. Această propunere are drept rezultat sau faptul că o propoziţie se referă la sensul ei, ceea ce nu este, însă posibil, pentru că potrivit lui Frege propoziţia se referă la valoarea ei de adevăr, şi nu la sensul ei, sau faptul că sintagma ,,că p” se referă la un sens, ceea ce, de asemenea, nu este posibil, deoarece ,,că p” nu este un nume. În plus, ,,înseamnă că” este un operator non-extensional şi, după cîte se pare, propunerea aceasta creează mai multe probleme decît poate să rezolve.
     Dar este timpul să ne punem întrebarea ce vrem să realizeze această teorie? Se pare că este suficient ca o astfel de teorie să pună în corespondenţă fiecare propoziţie s, care aparţine limbajului pe care îl luăm în considerare, cu o propoziţie care să dea înţelesul lui s. Dacă propoziţia s din limbajul-obiect aparţine şi metalimbajului, atunci s însăşi este propoziţia care dă înţelesul lui s; dar dacă limbajul-obiect nu este conţinut în metalimbaj, atunci avem nevoie de o traducere a lui s în metalimbaj. (De fapt, în cazul dintîi, s este propria sa traducere în metalimbaj.)
     Următoarea mişcare este extensionalizarea contextului creat de către ,,înseamnă că” prin eliminarea acestei expresii şi prin schimbarea întregii clauze într-o altă clauză, guvernată de către un bicondiţional al cărui membru din dreapta este propoziţia însăşi sau traducerea ei în metalimbaj, şi al cărui membru din stînga constă în aplicarea unui predicat T numelui sau designatorului propoziţiei pe care o luăm în considerare:
(T) s este T dacă şi numai dacă p.
     Aşadar, acesta este pasul unde Davidson împinge critica sa la adresa teoriei înţelesului, bazată pe conceptul de sens, pînă la punctul în care aceasta fuzionează cu propria sa teorie a înţelesului, bazată pe conceptul de adevăr. El arată că singura soluţie pentru a ieşi din încurcătură este să dăm o teorie a înţelesului care să nu apeleze deloc la sensuri sau la alte concepte intensionale care aparţin ,,teoriei înţelesului”; dimpotrivă, o bună teorie, către care aspiră şi programul său, trebuie să aparţină ,,teoriei referinţei” (pentru a păstra discuţia în spaţiul descris de dihotomia lui Quine).
     Aceasta încheie justificarea propunerii lui Davidson. Ceea ce vom descoperi, însă, este că toate constrîngerile pe care le impunem predicatului ,,este T”, în schema (T) de mai sus, fac acest predicat coextensional cu predicatul ,,adevărat-în-L”, definit de către teoria tarskiană a adevărului. Iar ceea ce aflăm pe această cale este, aşa cum susţine Davidson, în natura unei descoperiri. ,,Dar indiferent dacă este definit în mod explicit sau este caracterizat recursiv, este clar că propoziţiile la care se aplică predicatul «este T» vor fi tocmai propoziţiile adevărate ale lui L, deoarece condiţia pe care am impus-o asupra teoriilor satisfăcătoare ale înţelesului este, în esenţă, convenţia T a lui Tarski, care testează adecvarea unei definiţii semantice formale a adevărului” [1; p. 82].
     Închei această secţiune spunînd cîteva cuvinte despre extensionalizarea caracteristicilor intensionale ale limbajului natural. După cum s-a observat deja, pentru a extinde metodele lui Tarski la întregul limbaj natural trebuie să găsim o cale potrivită de abordare a structurilor intensionale ale limbajului natural. Prin urmare, ideea subiacentă acestei strategii este aceea de a ,,înregimenta” limbajul natural în idiomul logic al teoriei cuantificării. Aceasta este totuna cu a nu accepta propoziţiile limbajului natural, ca atare, drept punct de pornire al analizei semantice, şi de aceea este nevoie de ,,o parte componentă a teoriei care să «preproceseze» propoziţiile de anumite genuri, teoriei adevărului cerîndu-i-se să producă o T-teoremă numai pentru propoziţia care rezultă din această procesare” [8; p. 23].
     Cînd Davidson a formulat programul său în studiul ,,”, el a adoptat, după cum recunoaşte explicit, ,,un punct de vedere optimist şi pragmatic aupra posibilităţilor de a caracteriza formal adevărul ca predicat pentru un limbaj natural” [1; p. 89]. La timpul acela, problemele pe care le ridicau tipurile de propoziţii care nu au valoare de adevăr, sau cel puţin care nu au aşa ceva în mod direct şi evident, aveau nevoie de o abordare care să arate că sunt tratabile în limitele unui cadru extensional. Davidson însuşi a arătat cum să abordăm într-un cadru extensional propoziţiile care exprimă acţiuni, adverbele, atribuirea de opinii şi propoziţiile introduse prin prepoziţia ,,că”; alţii, continuînd pe aceeaşi linie, au dezvoltat programul lui Davidson, aducîndu-l pînă la punctul în care concepţia sa optimistă pare să aibă perspective bune.
     Totuşi, nu este de dorit ca o astfel de abordare să fie susţinută în mod necritic şi, mai ales, componenta sa de ,,preprocesare”. Există bune temeiuri pentru a ne opune nu extensionalizării intensionalului ca strategie generală, ci anumitor reglementări în notaţia de ordinul întîi, care deformează înţelesurile propoziţiilor preprocesate, aşa cum le înţelegem noi în mod firesc, după cum există riscul să ,,vedem” mult prea multă structură logică în propoziţiile pe care le procesăm, sau există riscul ca prin această înregimentare să introducem entităţi care fac ca ontologia noastră să fie dubioasă. Pentru a ne pune la adăpost de toate aceste probleme, nu trebuie să uităm îndemnul lui Russell, care ne atrăgea atenţia că simţul robust al realităţii nu trebuie ignorat nici măcar atunci cînd ne îndeletnicim cu cele mai abstracte chestiuni logice.
4. OFERĂ ORICE TEORIE A ADEVĂRULUI O TEORIE A ÎNŢELESULUI?
     Ion este un logician monolingual romîn. În ultima vreme el s-a arătat interesat de dictum-ul davidsonian că o teorie (definiţe) tarskiană a adevărului pentru propoziţiile unui limbaj natural oferă – ne permite să interpretăm – înţelesurile propoziţiilor acelui limbaj. Ion vrea să afle dacă această teorie îşi găseşte o justificare empirică, indiferent de felul în care este conceput cadrul lingvistic. El alege drept teorie a adevărului o teorie homofonică.
     Ion cunoaşte echivalentele englezeşti ale clauzelor romîneşti care exprimă aparatul tarskian prin care se poate defini recursiv adevărul pentru un limbaj L, ales arbitrar. Cu alte cuvinte, Ion are o cunoaştere minimală a următoarelor fapte: limba engleză conţine categoriile (logice) de nume, pronume (variabile) şi predicate. Mai departe, el ştie denumirile în limba engleză pentru toate componentele metalingvistice prin care construim aparatul cerut de către definiţia tarskiană a adevărului: cuantorii, bicondiţionalul, ceilalţi conectori veri-funcţionali, termenii englezeşti pentru ,,denotă”, ,,satisface” şi ,,adevărat”, forma verbului ,,a fi” la persoana a treia singular, termenii englezeşti pentru ,,propoziţie” şi ,,limba engleză”; de asemenea, el ştie cum să exprime în engleză fapte despre şiruri infinite de obiecte necesare în derivarea fiecărei T-teoreme în cadrul teoriei adevărului pentru limba engleză.
     Dispunînd de această cunoaştere, Ion îi cere prietenului său John, care este un logician englez care vorbeşte limba romînă, să pronunţe o propoziţie în limba engleză. Să zicem că propoziţia engleză pe care o rosteşte John este ,,Snow is white”.
     Ceea ce susţin eu acum este că Ion poate să producă o definiţie homofonică a adevărului, exprimată în limba engleză pentru propoziţia engleză ,,Snow is white”. Definiţia va fi în felul următor:
     (T) ,,«Snow is white» is a true English sentence if and only if snow is white.”
     Dar pare să fie evident că deşi Ion este capabil să dea o definiţie tarskiană corectă pentru adevărul unei propoziţii, el nu poate, totuşi, să înţeleagă (să dea înţelesul) acea (acelei) propoziţii.
     Cu toate acestea, Ion este intersat de programul semantic davidsonian şi pune la lucru resursele acestuia. De aceea, el va apăra teza centrală a programului, trasînd o distincţie: anume distincţia dintre faptul că cineva ştie că axiomele şi toate consecinţele lor, în cadrul teoriei aplicate în mod intenţionat pentru a da înţelesurile propoziţiilor unui limbaj natural, exprimă adevăruri şi faptul că individul respectiv ştie ce adevăruri sunt exprimate de către acele axiome şi consecinţele lor.
     Simplu vorbind, Ion ştie că definiţia sa homofonică exprimă un adevăr, dar el nu ştie ce adevăr exprimă ea. Şi pentru că Ion nu ştie care este adevărul pe care îl exprimă definiţia homofonică, dar el ştie că ,,«Snow is white» is a true English sentence if and only if snow is white”, exprimă o propoziţie englezească adevărată, decurge că Ion poate să pătrundă înţelesul propoziţiei englezeşti ,,Snow is white” şi că poate să o traducă în mod corect prin propoziţia romînească ,,Zăpada este albă”, numai dacă ştie ce adevăr exprimă definiţia homofonică.
     Prin urmare, a şti sau a înţelege sau a da înţelesul unei propoziţii nu este acelaşi lucru cu a şti (sau a da) o definiţie a adevărului pentru acea propoziţie, ci cu a şti ce adevăr exprimă o definiţie corectă a adevărului pentru acea propoziţie.
     Să examinăm această propunere. Dacă există o distincţie între faptul, dacă este un fapt, că T-propoziţia homofonică este adevărată şi adevărul exprimat de către acea T-propoziţie, atunci se pare că avem nevoie de o altă propoziţie T', care să se refere la, sau să desemneze adevărul pe care îl exprimă T-propoziţia. Acum, ţinînd seamă de situaţia pe care tocmai am conceput-o, în care se găseşte logicianul nostru monolingual, Ion, pentru ca el să poată înţelege pe T', trebuie să poată construi o definiţie homofonică a adevărului pentru T'. El poate construi o astfel de definiţie, exact cum a construit o definiţie homofonică pentru T. Dar prin definiţia homofonică pe care o construieşte pentru T', tot ceea ce poate să ştie Ion este că T' este adevărată, dar nu şi care este adevărul pe care-l exprimă T'.
     Aşadar, este plauzibil să se spună că dacă Ion ştie că T este adevărată şi dacă el nu înţelege ce spune T, atunci ceea ce nu ştie Ion este care este adevărul pe care-l exprimă T. Deci, pentru a înţelege, sau pentru a da înţelesul propoziţiei a cărei definiţie homofonică el tocmai a construit-o, Ion trebuie să ştie ce adevăr exprimăT.
     Se pare că ceea ce decurge de aici este că pentru orice propoziţie T a limbii engleze, sau a oricărei alte limbi pe care Ion nu o cunoaşte, el poate să construiască o definiţie homofonică Dh[T], despre care ştie că exprimă un adevăr, fără a şti, cu toate acestea, şi care este adevărul pe care-l exprimă Dh[T]. Dar dacă există un adevăr pe care îl exprimă Dh[T] şi acesta nu este nici entitate intensională şi nici nu este definibil în termenii specifici unei semantici intensionale, atunci trebuie să existe o altă propoziţie T', în aşa fel încît T' să desemneze, sau să exprime în mod explicit adevărul pe care-l exprimă Dh[T], dar pe care Ion să nu îl cunoască.
     Înţelege Ion sensul lui T' ? Desigur că nu, din moment ce T' desemnează adevărul pe care-l exprimă Dh[T] şi Ion nu cunoaşte adevărul pe care-l exprimă Dh[T]. Şi nici nu vom putea ieşi din această încurcătură spunînd că o definiţie homofonică a adevărului pentru T' dă înţelesul lui T' şi că pe această cale vom şti adevărul pe care-l exprimă Dh[T]. Pentru că prin ce ar fi diferită definiţia homofonică a lui T' faţă de aceea a lui T în această privinţă? T' se află pe acelaşi plan cu T în ceea ce priveşte construirea unei definiţii homofonice a adevărului, iar dacă Ion nu ştie care este adevărul pe care-l exprimă Dh[T], el nu va putea să ştie nici care este adevărul pe care-l exprimă Dh[T'], chiar dacă ştie că Dh[T'] exprimă un adevăr.
     De asemenea, nu vom ajunge la o soluţie satisfăcătoare stipulînd pur şi simplu că putem opri acest regres, fixîndu-ne asupra unei propoziţii care nu numai că exprimă un adevăr prin intermediul definiţiei sale homofonice, ci şi arată care este adevărul pe care-l exprimă. Pentru că dacă am admite că putem opri regresul în acest fel, atunci ce rost ar mai avea să trasăm distincţia de la început, dacă nu acela de a lămuri problema că deşi Ion poate să definească termenul ,,true sentence” (şi aşadar ,,propoziţie adevărată”) pentru o propoziţie englezească, el nu poate, cu toate acestea, să o înţeleagă.
     Poate că o ieşire din această fundătură în care este blocată propunerea davidsoniană s-ar putea face pe calea unei strategii de străpungere pe care o oferă soluţia (quineană) a unei interpretări radicale. Dar, înainte de a examina posibilele merite ale unei astfel de soluţii, mi se pare că prezumtiva ,,mişcare” cere o argumentare a cărei complexitate va submina atît plauzibilitatea sa, cît şi pe aceea a abordării care apelează la ea.
     Mai mult, un caz precum este acesta, pe care l-am conceput şi discutat în prezenta secţiune a studiului de faţă, ar putea furniza o indicaţie asupra faptului că abordării davidsoniene veri-condiţionale îi lipseşte ceva relevant şi decisiv, şi că, prin urmare, nu ar fi lipsit de noimă şi de interes să încercăm obţinerea unei soluţii prin combinarea rezultatelor sale viabile şi sănătoase, atîtea cîte sunt ele, cu un tip de analiză oarecum concurent, bazat pe concepte intensionale şi pe intenţionalitatea actelor de vorbire, tip de analiză susţinut, printre alţii, de către Strawson în studiul său ,,”.
PRAGMATICĂ
VIRTUŢILE UNUI „SUPRAMODEL” AL SITUAŢIEI SEMIOTICE*
PETRU IOAN
      Apropierea conceptului relaţional al „situaţiei pedagogice” de un concept renovat al „semiozei”, al „situaţiei semiotice” sau al „funcţieisemn” se justifică prin faptul că orice act de instrucţie, de influenţare, de formare, sau de educaţie, este în acelaşi timp şi un act de comunicare. Pentru a o înfăptui, este suficient să alegem şase coordonate, sau variabile supraordonate celor care permit filtrarea fluxului formativ ori analoage cu acestea, modelul relaţional astfel dobîndit urmînd a-şi etala avantajele în raport cu mai vechile schematizări ale comunicării prin limbaj sau discurs.
1. reperele „situaţiei semiotice”prin analogie cu „situaţia pedagogică”
      Paradigma preconizată urmînd a se aplica şi în problema tipologiei semnului, şi în problema funcţiilor limbajului, şi în partiţionarea semioticii toto genere, şi în coordonarea teoriilor asupra semnificării şi comunicării, alegerea coordonatelor semiotice se face prin punerea în corespondenţă: (1) a formatorului cu emitentul (emiţătorul) sau emisia /„E”; (2) a instruiţilor cu receptorul (recepţionerul) sau recepţia /„R”; (3) a activităţilor (pedagogice) cu semnificantul /„S”; (4) a obiectivelor (pedagogice) cu realitatea, referentul, denotatul sau denominatul semnului /„D”; (5) a conţinutului didactic cu intensiunea (semnificaţia obiectivă, denotativă sau locuţionară /„I”; (6) a evaluării didactice cu intensiunea (semnificaţia) subiectivă, conotativă sau ilocuţionară /„C”.
      
       Selecţia polilor, coordonatelor sau variabilelor „situaţiei semiotice” şi tenta pe care le-am imprimat-o („materială” sau „imaterială”, „obiectivată” sau „procesuală” etc.) vor dobîndi un plus de motivaţie prin prisma rezultatelor (aplicaţiilor) la care vom ajunge. 
      1.1. În orice caz, pentru emitent, sau emisie (coordonata „E”), literatura problemei ne oferă suficiente alternative: „vorbitor”, „subiect al enunţării” [2: 381]; „context social, sau psihologic al producerii frazei”; „context al generării textului”; „ideotip”, ca ansamblu de aspecte privind creatorul (împrejurări biografice, particularităţi psihologige etc.) şi relaţiile sale cu textul (situaţii socioistorice, motivaţii etc.); „utilizator al semnului” etc., iar la limită, „textul” însuşi, respectiv „un element al mesajului sau textului”, „un element al conţinutului vehiculat” şi chiar „semnul însuşi” [2: 381], ca ofertă în comunicare. 
      1.2. La rîndu-i, opţiunea pentru receptor sau recepţie (coordonata „R”) intră în concurenţă cu „destinatar”, „ascultător” [6], „ascultător şi referent” [7], „recepţioner şi interpret” [3: 243], „interpret”, „interlocutor”, „alocutor”, „context al receptării”, „receptare a operei”, „semio-tip al observatorului”, „actualizare a formelor literare”, „perspectivă sociologizantă asupra operei”, „influenţă asupra operei” etc.
      1.3. În loc de semnificant (coordonata, polul, parametrul, sau variabila „S”), putem vorbi – cu mai multă, cu egală sau cu mai puţină îndreptăţire – de „expresie” [2: 65], de „simbol”, de „simbol sau semn”  ori de „simbol sau referinţă” [7], de „nume”, de „cuvînt” [6], iar la limită: de „semnul considerat ca idee” [6], de „semnul în sine însuşi”, adică „semn mort”, şi tot astfel, de „sistemul semnificant” (limba şi limbajul unei epoci şi ale unei societăţi), de „formaţie discursivă” (Dominique Maingueneau), de „cadrul de manifestare a discursului” (Michel Foucault) etc.
      1.4. Constelaţia (de)nominatului, denotatului sau referentului [9], vizată prin coordonata sau variabila „D” şi exacerbată în manifestări ale realismului naiv, închide numeroase alte variante, printre care: „obiect” [6; 10; 11], „designat” sau „designaţie”, „obiect desemnat”, „denotaţie”, „referinţă”, „extensiune”, „univers de discurs”, „lume”, context spaţio-temporal al enunţării, „discursul ca oglindă a lumii”, fapte şi evenimente la care se referă discursul, „problematică (funcţie) referenţială”, „opera ca fapt social”, „transparenţă”, „mediu social”, „fapte literare”, „perspectivă descriptiv funcţională”, „traseu descriptiv”, „reprezentare”, „subiect”, „temă”, „cuvînt-temă”, „unitate tematică”, „motive tematice”, „semnificaţie”, semnificaţia ca „lucru real” şi, în egală măsură, semnificaţia ca „obiect al gîndirii pure”, „semnificaţie virtuală”, semnificaţia ca „obiect abstract, ori ideal” [10], semnificaţia ca „entitate ideală”, semnificaţia ca „unitate în multiplicitate” [18], semnificaţia ca „extensiune zero”, semnificaţia ca „lume posibilă”, semnificaţia ca „unitate culturală” [2: 83, 90, 95] etc., etc. 
      1.5. Posibilităţile de alegere şi dificultăţile aferente sporesc în cazul coordonatei, sau variabilei „I”, a intensiunii „obiective”. Acesteia i se pot asocia cele mai multe dintre semnificaţiile semnificaţiei, înregistrate de Charles Kay Ogden şi Ivor Armstrong Richards [9: 166–7]: semnificaţia în calitate de „proprietate intrinsecă”, semnificaţia în chip de „relaţie unică”, semnificaţia ca „esenţă”, semnificaţia ca „loc în sistem”, semnificaţia ca ansamblu de „consecinţe teoretice”, semnificaţia ca „relat al semnului într-o relaţie aleasă”, semnificaţia ca ansamblu de „efecte mnemice ale stimulilor”, semnificaţia ca „desemnat”, semnificaţia ca „referinţă a simbolului” etc. În afara acestora, mai concură pe acelaşi loc categorii precum „semnificat” (significatum) şi „semnificat ocurenţial”, „intensiune”, „sens”, „conţinut” [2: 65], „înţeles” [8], „gîndire” [10], „gînduri” [3:243], „informaţie” [10], „conţinut informaţional”, „idee” [6], „semnificaţia semnului cu designat”, inclusiv a semnului fără denotat [8], „semiotip al textului” (ca ansamblu al elementelor ce ţin de domeniul conceptual în care se înscrie textul) şi aşa mai departe.
      1.6. Am lăsat la urmă polul „C”, al semnificaţiei „subiective”, de departe cel mai greu de precizat. I s-ar putea asocia restul semnificaţiilor semnificaţiei, din inventarul lui Ogden şi Richards, un fel de semnificaţii indirecte: „conotaţie”, „celelalte cuvinte anexate unui cuvînt”, „activitate”, „voinţă”, „consecinţe practice ale unui lucru pentru experienţa noastră viitoare”, „emoţia produsă de ceva”, „ceea ce ceva sugerează”, „ceva la care utilizatorul simbolului ar trebui să se refere”, „ceva la care utilizatorul simbolului crede că se referă”, „ceva la care interpretul unui simbol crede că se referă”, „ceva la care interpretul unui simbol crede că cel care îl foloseşte se referă”. De asemenea, i s-ar potrivi unele accepţii ale interpretantului peircean: „cvasigîndirea interpretului”, „ideea pe care o sugerează semnul”, o „altă reprezentare referitoare la acelaşi obiect”, „asociere emoţională”, „discuţie”, „silogism”, „răspuns comportamental” etc. Pe aceeaşi coordonată, „C”, a sensului subiectiv, s-ar mai putea instala „semnificaţia adiţională”, apoi „interdiscursul” (Dominique Maingueneau), „tendinţa de a acţiona într-un fel asupra obiectului, inspirată interpretului de recepţionarea semnului” [8], „expresia sentimentelor şi a voinţei” [3: 243], „sfera acţiunii şi a comportamentului” [3: 282], „practica intersemiotică” etc. 
      În inventarul, foarte restrictiv, al variantelor denumirii celor şase coordonate am apelat la termenul „simbol” şi la sintagme ce includ termenul „semn”. Nu am plasat „semnul” ca atare printre polii exteriori ai hexadei, considerîndu-l, asemenea lui Umberto Eco [2: 205], o „noţiune vidă”. De actul comunicării şi de posibilitatea acesteia dă seamă „funcţia-semn”, adică „situaţia semiotică” sau „semioza”: semnul cu toţi factorii săi. 
      Locul semnului pur şi simplu se cuvine marcat în centrul hexadei, la egală distanţă de emitent („E”) şi receptor („R”), de lumea semnificantului („S”) şi de lumile semnificatului (referinţa – „D”, semnificatul denotativ – „I” şi semnificatul, sau înţelesul, subiectiv – „C”). Cu cei şase parametri efectivi, modelul comunicării, al semnificării şi al funcţiei-semn vădeşte o generalitate mediană: încadrează modelele mai simple (medadice, monadice, diadice, triadice, tetradice, pentadice), dar se lasă complicat prin luarea în considerare şi a altor coordonate. Aprecierea nu ne împiedică să credităm cu maximă generalitate fiecare pol în parte. Marja de aplicabilitate a modelului se va susţine tocmai prin natura recurentă şi contextuală a fiecăruia din factorii (polii sau „functivii”) aleşi. 
2. (SUB)MODELUL MEDADIC ŞI (SUB)MODELE
MONADICE ALE ACTULUI DE COMUNICARE
      	Prin jocul renunţării la unele variabile (sau coordonate) ale sale, modelul hexadic, de la care pornim, degenerează în 63 de submodele: unul medadic, cu nici un parametru (C60); 6 submodele monadice, cu cîte un singur pol (C61); 15 submodele diadice, cu cîte două coordonate (C62); 20 submodele triadice, cu cîte trei factori (C63); 15 submodele tetradice, cu cîte 4 variabile (C64); 6 submodele pentadice, cu cîte 5 poli (C65). 
      Dintre cele 64 de combinaţii posibile între variabilele considerate, doar foarte puţine au trezit interesul semioticienilor, al retoricienilor, al logicienilor sau al filosofilor limbajului. În cele ce urmează, vom încerca să oferim interpretări (reprezentări, sau concretizări) tuturor formelor „verticale” de comunicare, asociate combinaţiilor de variabile. Cu unele dintre ele vom cădea peste modelele acumulate în literatura logică şi semiotică. Le vom încadra în spaţiul maximal de relaţii, îngăduit de schema „situaţională” hexadică. 
      1. (Sub)modelul medadic, „O”, trimite la situaţia semiotică ca activitate de comunicare pur şi simplu, ca activitate printre alte tipuri de activitate, interferentă cu activitatea cognitivă, indispensabiliă activităţii educative, productive, sociale, politice, juridice etc., pretext – ea însăşi – al unor activităţi comunicative, în genul celei pe care o desfăşurăm. 
      Şase la număr, atîtea cîţi parametri am asumat pentru actuala analiză, paradigmele unipolare surprind un aspect sau altul din actul comunicării, o anume condiţie şi un anumit moment din cursul semiozei. La limită, fiecare din realităţile surprinse sunt activităţi sui generis de comunicare, presupunînd o anume specializare şi un anume profesionalism. 
      2. (Sub)modelul monadic „E” reprezintă emisia, ca act de fonaţie, de sonorizare, de vorbire sau de scriere, de criptografiere, de pictografiere etc., de pictare, de sculptare, demimare, de pantomimare etc., împrejurări în care un agent indvidual sau colectiv se foloseşte de un cod (sistemul de semnificare sau comunicare) în scop autoformativ, să spunem. Exacerbarea parametrului în atenţie duce la manifestări psihologiste, după cum luarea sa în considerare a deschis perspectiva textului ca „producţie sau practică semnificantă”, ca „univers de credinţă” (Richard Martin), ca „structurare”, ca „lucrare”, ca „joc”, ca „volum de nume în mişcare” (Roland Barthes) şi aşa mai departe. 
      3. (Sub)modelul situaţional monadic „R” dă seama de recepţie ca act de ascultare, de audiţie, citire, vizualizare, decriptare sau de descifrare în sine, ca preocupare a specialistului în captarea sunetului, în distingerea nuanţelor culorii, în desluşirea jocului volumelor, în descifrarea codului şi omologarea ca atare a secvenţelor comunicative. 
      4. (Sub)modelul relaţional „S” vizează activitatea în sine de impunere şi de îmbogăţire a codului, de însemnare, înscenare, simbolizare, formalizare etc., apanaj al genului creator şi renovator al mijloacelor de expresie, la îndemîna scenografului, a regizorului, a decoratorului, a inginerului de sunet şi lumină, a paginatorului etc. În egală măsură, paradigma monopolară în atenţie trimite la utilizarea codului, ca activitate în sine. Disonanţa între cod („competenţă comunicativă”) şi ocurenţă („performanţă comunicativă”) este sursă de ambiguitate şi de paradox, adică de „contrasensuri” (Edmund Husserl). 
      5. (Sub)modelul „I” ne duce cu gîndul la o ipotetică „lume a doua”, absolut separată de lumile popperiene I şi III, în care semnificaţiile sunt virtuale, la îndemîna locutorilor posibili şi în acord cu lumile posibile. La o astfel de comunicare diafană pare să ne oprească mai toate proiectele de logică transcendentală, „mute” în privinţa limbajului. 
      6. (Sub)modelul situaţional monadic „C” ar putea să închidă „lumea ca reprezentare şi voinţă” (de care vorbea Arthur Schopenhauer), una a „conotaţiilor virtuale” şi a „actanţilor posibili” – o lume a comunicaţiei posibile, ca şi precedenta. 
      7. (Sub)modelul „D”, ultimul din seria schematizărilor-limită ale „situaţiei semiotice”, aduce în atenţie lumea (de necuprins !) a realităţilor care se însemnează şi se autocomunică, instituindu-se în semne naturale, în coduri genetice şi în limbaje ale autodevenirii. 
3. relaţii şi operaţii semiotice de ordin binar
      Cu un contur unitar (concentrat de modelul medadic), cu şase poli (susţinînd tot atîtea schematizări monadice), modelul hexadic relevă 15 relaţii diadice între componentele actului curent al comunicării interumane. Rămîne de văzut dacă fiecare dintre posibilele relaţii bipolare ale paradigmei situaţionale subîntinde un gen aparte de comunicare, o ipostază distinctă a semiozei ca realitate poliformă şi multifuncţională. 
      8. (Sub)modelul „EI” corespunde activităţii interioare de articulare a cuantelor informaţionale ce urmează a fi verbalizate sau altfel exprimate, adresate, verificate etc. După Edmund Husserl [18: 178–9], nu există o relaţie necesară între cei doi parametri ai comunicării: „noţiunile, propoziţiile, adevărurile, pe scurt semnificaţiile logice [...] formează o mulţime ideal închisă de obiecte generale (generice), pentru care a fi gîndite sau exprimate reprezintă ceva accidental”. Necesară ori nu, o asemenea legătură garantează comunicarea, iar la limită este ea însăşi o comunicare: participare (Platon), intuiţie (Descartes), empatie etc. 
      9. (Sub)modelul „ED” pare a se ancora percepţiei, reprezentării şi imaginaţiei, ca forme de comunicare mai mult sau mai puţin nemijlocită între subiect şi realitate. Respectivele procese preced, susţin sau urmează actelor de comunicaţie intersubiectivă propriuzisă. 
      10. În cadrul situaţional bipolar „EC” se plasează conotarea ca act interior, de autoevaluare, de raportare nemărturisită la norme, valori, intenţii, deziderate, preferinţe etc. 
      11. La relaţia dintre destinator („E”) şi destinatar („R”) s-au referit, între alţii, George Herbert Mead (preocupat de înţelegerea semnificaţiei ca reflex adaptativ al unui individ la gestul altui individ), Adam Schaff [3: 282], atent la prevenirea „fetişizării” semnului şi semnificaţiei, şi alţi numeroşi semioticieni, lingvişti sau filosofi. Există, însă, şi activităţi sui generis de comunicare, pentru care se potriveşte modelarea „situaţională” diadică „ER”. La unele se referă Umberto Eco, semnalînd „jocul continuu (şi cotidian) de acte conştiente şi de acte inconştiente”, de „acorduri şi răstălmăciri posibile” ale intenţiilor emiţătorului de către destinatar. Asemenea relaţii interpersonale – manifestîndu-se ca acte de comunicare şi devenind semne „graţie unei decizii a destinatarului (educat de convenţii culturale) sau a emiţătorului, pentru a stimula la destinatar hotărîrea de a înţelege aceste comportamente ca semne” [2: 93] – au fost îndelung studiate de către Erwin Goffman. În aceeaşi perspectivă, a relaţiei-operaţie „ER”, s-ar putea încadra şi formele comunicării intercerebrale: sugestie, hipnoză, transmisia telepatică etc. Disonanţa dintre cele două „universuri de credinţă” (al emitentului şi al receptorului) este o altă sursă de ambiguitate şi un alt obstacol în calea comunicării. 
      12. Actele de „manipulare a continuumului expresiv pentru a produce ocurenţe concrete de date semnificative” [2: 204], adică impunerea codului ca instrument de comunicare, se subsumează modelului „ES”. Sub aceleaşi auspicii, am putea plasa înţelegerea discursului ca „ansamblu de enunţuri care relevă aceeaşi formaţie discursivă” (Barthes), a textului, ca „producţie semnificantă”, ca „practică în semnificant şi asupra semnificantului”, ca „trudă” asupra semnificantului (Julia Kristeva), respectiv a vorbirii, ca „ansamblu de enunţuri produse conform unui sistem de constrîngeri” (Dominique Maingueneau). 
      13. Relaţia dintre semnificatul „obiectiv” („I”) şi referinţă („D”) se regăseşte pe făgaşul mai vechii distincţii logic-formale, dintre „conţinutul” şi „sfera” noţiunii. O concretizează John Stuart Mill, prin tandemul „conotaţie” – „denotaţie”; Gottlob Frege, prin departajarea dintre sens (Sinn) şi semnificaţie, sau referinţă (Bedeutung); Bertrand Russell, prin dihotomia sens (meaning) – denotaţie (denotation); Charles Morris, prin partajul între designatum (significatum) şi denotatum. În faimosul lor „triunghi al semnificării”, Charles Kay Ogden şi Ivor Armstrong Richards [9: 11] trasează relaţia urmărită între „gînd sau referinţă” şi „referent”, plasînd-o sub jurisdicţia adecvării şi neadecvării. Stephen Ullmann [11] admite că sensul sau înţelesul „se raportează” la obiect, Alexandru Boboc [10] pune problema adeveririi gîndirii în confruntarea cu obiectul, iar enumerarea s-ar putea continua. Dă seama, însă, (sub)modelul relaţional „ID” şi de vreo operaţie sau activitate comunicativă stricto sensu? În viziunile platoniste, cel puţin, întrebarea nu-i nici fără sens şi nici fără răspuns. Să notăm că disonanţa dintre enunţ sau propoziţie (ca înţeles) şi referinţă este o sursă de ambiguitate şi de blocare a discursului. 
      14. Relaţia dintre variabilele sau coordonatele „I” şi „C” acoperă la unii teoreticieni ai comunicării distincţia dintre semnificaţia univocă şi semnificaţia vagă; în ochii altora o justifică partajul dintre comunicarea referenţială şi comunicarea emoţională, în limitele unuia şi aceluiaşi cod. Peste ea se suprapune relaţia „denotaţie” – „conotaţie”, în situaţii speciale de proliferare a codului: conţinutul unei prime semnificaţii, „denotative”, împreună cu unităţile de expresie, ce îl vehiculează, devine expresia unei noi semnificaţii, „conotative”, supraetajarea codurilor putînd continua [2: 74]. Problema este, şi de această dată, să identificăm momente sau forme ale activităţii de comunicare, în cazul de faţă pe acelea cărora li se potriveşte modelarea situaţională „IC”. Dacă sunt asemenea momente sau forme de comunicare, ar trebui să le acceptăm drept raporturi nemijlocite între lumea ca reprezentare (a locuţiunilor) şi lumea ca voinţă (a ilocuţiunilor), între universaliile semantice (semnificaţiile designative) şi universaliile pragmatice (semnificaţiile evaluative, hortative etc.), între descrierile de stare şi îndemnurile la transformare. S-ar putea ca o astfel de comunicaţie să stingherească şi pe „realiştii” cei mai liberali ... 
      15. Pe traseul diagonalei „SI” a modelului hexadic regăsim, cu nepotrivirile de rigoare: relaţia (cauzală) de (corectă / incorectă) simbolizare a gîndului sau referinţei de către simbol (la Ogden şi Richards); relaţia de exprimare a sensului (Sinn) de către semn (Zeichen), la Frege; relaţia (de „evocare reciprocă”) dintre nume şi sens, la Stephen Ullmann; relaţia (de „exprimare”) dintre limbaj şi gîndire, în triunghiul semiotic reformulat de Alexandru Boboc, în speţă relaţia dintre enunţurile lingvistice şi propoziţiile logice. Pe acelaşi traseu se înscrie raportul „misterios” dintre lumea formelor şi lumea semnificaţiilor, asupra căreia ar trebui să se restrîngă consideraţiile lingvistului. Ca model al comunicării, binomul „SI” caracterizează unul dintre procesele „producţiei de semne”: corelarea expresiei formate cu un conţinut [2: 204], dacă admitem că un asemenea proces se desfăşoară de la sine sau că-l putem considera ca pe unul cu agenţi ascunşi. Este de înţeles că orice situaţie de neunivocitate între semnificant şi intensiune (o structură de suprafaţă şi mai multe structuri de adîncime ori vice versa!) poate constitui o sursă de ambiguitate şi de disfuncţii în comunicare.
      16. (Sub)modelul „CD” ne deschide spre universul conotărilor „naturale”, în care realităţi şi stări de lucruri se asociază „de la sine” cu stări de spirit, indiferent că sunt sau nu trăite, că sunt sau nu omologate, că sunt sau nu sugerate sau dirijate de către un emitent. 
      17. (Sub)modelul diadic „RD” are de-a face, asemenea schematizării „ED”, cu formele de raportare nemijlocită a subiectului „interlocutor” la realităţi, mai mult sau mai puţin „obiective”, mai mult sau mai puţin „accesibile”. 
      18. Participaţia în sens platonic, intuiţia ideilor clare şi distincte (Descartes, Spinoza, Leibniz), gîndirea pur şi simplu, în completă detaşare de sensibil, dar şi fenomene speciale, precum recepţia telepatică, cu destinator (sau emitent) necunoscut, a unui mesaj ideatic neutru, strict denotativ, dau seamă de un (sub)model „SD” al comunicării. 
      19. Numeroase concretizări înregistrăm pentru mişcarea dintre „S” şi „D”: relaţie de atribuire între simbol şi referent, la Ogden şi Richards; relaţie indirectă sau presupusă, în cele mai multe cazuri; directă sau asemănătoare în cazul semnelor iconografice (în ambele ipostaze, ea stă sub semnul adevărului sau falsităţii); raport (fictiv) de reprezentare, între nume şi obiect, în concepţia lui Stephen Ullmann; raport (de desemnare, denotare sau denumire) între limbaj şi realitate, în concepţia lui Alexandru Boboc, îndatorată lui Frege; relaţie de referire (directă sau indirectă) a semnului la obiect, după Adam Schaff; relaţie de vehiculare a unui conţinut cultural, între semnificant şi referent, acesta din urmă trebuind exclus, însă, „din punctul de vedere al funcţionării unui cod” şi-al semioticii aferente, a semnificării – poziţia lui Umberto Eco [2: 81] etc. Ce operaţie intrinsecă actului de comunicare, ce moment al comunicării sau ce tip de comunicare ar putea să cadă sub incidenţa modelului situaţional „SD” ? Însăşi semnificarea şi rezultatul acesteia, semnificaţia, aşa cum admite, printre alţii, R. Wells, riscînd încadrarea în ceea ce Gilbert Ryle desfide ca teorie a lui „Fido” – Fido, altfel spus: expunîndu-se „erorii referenţialităţii”, de care se fereşte Eco, atunci cînd face o demarcaţie între teoria semnificării şi teoria comunicării. Pentru a ne pune de acord cu opţiunea autorului italian, pe diagonala „SD” a schemei hexadice vom plasa procesele de conexiune, „între semne şi evenimentele reale, lucruri sau stări ale lumii” [2: 204]. 
      20. Sub incidenţa modelului relaţional „RC” cad actele perlocuţionare „din senin”, autoinduse, sau cu emitent „ascuns”: situaţiile de convingere, persuadare, descurajare, îndîrjire, întristare etc., în secvenţe trecătoare (vis, reamintire etc.), aparent fără motiv. 
      21.Aspectul prin excelenţă comunicativ al relaţiei dintre semnificant şi semnificat îl desluşim pe diagonala „SC” a hexadei. Respectivul (sub)model sugerează o lume în care efectele secvenţelor individuale ale comunicării prin semne sunt memorate sau perpetuate ca atare, „transindividual”: pentru cei care admit – drept „cîmp psi”, „matrice a comportamentului social şi cultural”, „sociotip” – o asemenea lume, „universaliile pragmatice” nu sunt doar abstracţii, iar „viaţa” şi „însufleţirea semnelor” nu mai reprezintă doar figuri de stil. 
      22. (Sub)modelul „RS”, ultimul din seria celor diadice, delimitează receptarea ca receptare, prin detaşare de emitent, de conţinut şi referenţial, aşa cum i se întîmplă analfabetului în faţa unei scrieri, cititorului în faţa textului redactat într-o limbă necunoscută, persoanei care înregistrează un mesaj codificat, fără a-şi cunoaşte „interlocutorul” etc. 
4. situaţii semiotice triadice
      Cu cele 20 de „triunghiuri” subsumate modelului de semioză (sau de situaţie semiotică) ne apropiem de modalităţile „fireşti” ale comunicării interumane, fără a ne putea sustrage, în toate cazurile, de la întîlnirile cu paranormalul. 
      23. (Sub)modelul „EID” se circumscrie actelor de comunicare interioară cu realitatea: reconstituirea sau închipuirea unui fapt, prezicerea unui eveniment, cunoaşterea indirectă a unui fenomen sau a unei realităţi, revelarea unei aşezări etc. 
      24. Neliniştile, nedumeririle, îngîndurările, întristările, bucuriile sau hotărîrile inspirate de contactul cu ideea, ca străfulgerări interioare, fără o codificare accesibilă şi fără o adresă anume, dau interpretarea (sub)modelului „EIC”. 
      25. Prin triunghiul „EIR” reunim transmisii şi recepţii intercerebrale de ordin „numeric” şi pur constatativ, în spaţiul celei mai pure şi mai „transcendentale” ideaţii. 
      26. Pentru actele locuţionare, fără adresă şi referenţial, în genul construcţiilor formale, al speculaţiilor etc., ne stă la dispoziţie (sub)modelul „EIS” (al scrierilor „nerealiste” şi „nemoralizatoare”, al muzicii fără „program”, al dansului fără temă etc.). În orizontul său s-ar plasa şi semanaliza, definită de Kristeva ca studiu al (sau ştiinţă a) semnificaţiei („I”) în raport cu semnificantul („S”) şi subiectul („E”), respectiv cu sensul („O”).
      27.. Comunicaţii „mute”, neexteriorizate şi neadresate, surprindem prin (sub)modelul tripolar „EDC” (trăiri neconceptualizate în faţa unui peisaj, indignarea „surdă” şi „mută” în faţa unui dezastru, dorinţa ascunsă de a poseda un obiect şi aşa mai departe). 
      28. (Sub)modelului „EDR” i se asociază presupoziţiile circumstanţiale. Ele „privesc ceea ce se presupune că atît emiţătorul, cît şi destinatarul ştiu despre evenimente sau entităţi mai mult sau mai puţin codificate” [2: 147]. În termeni mai acţionali, vom desluşi sub acelaşi registru secvenţele comunicării intercerebrale, „nemijlocite”, atît sub aspectul semnificantului („S”), cît şi sub cel al semnificatului („I” şi „C”). 
      29. Actul elementar de referire la realitate (desemnare, denumire, denotare) – „ceva ce poate realiza cineva folosind o expresie” – se încadrează în (sub)modelul situaţional triunghiular „ESD”, vizat de R. Wells ca alternativă la înţelegerea binară a semnificaţiei. 
      30. Cu (sub)modelul situaţional triadic „ECR” s-ar putea acoperi mesajele ilocuţionare transmise „nemijlocit”, prin tele- sau prin tango-patie. 
      31.Aprecierile, îndemnurile, rugăminţile, blestemele, dorinţele şi alte ilocuţiuni puse „în undă” fără o adresă anume justifică (sub)modelul „ESC”. La fel şi definiţii ale discursului, precum cea a Juliei Kristeva: formă sub care textul („S”) participă sau se îndreaptă („E”) către procesul social („C”), respectiv „a doua orientare a textului”. 
      32. Orice transmisie cifrată de mesaje, care nu sunt accesibile nici transmiţătorului, niciprimitorului efectiv, se plasează în cîmpul de reprezentare al (sub)modelului situaţional ternar „ESR”, propus de E. S. Johnson ca schemă generală a comunicării semnificative. 
      
      33. Într-o lume nu neapărat „platonică”, mesajele referenţiale şi totodată emoţionale, detaşate de emitent, încă nerecepţionate şi inaccesibile subiecţilor „obişnuiţi”, ar putea îndreptăţi admiterea triunghiului situaţional „IDC”, ca schemă a comunicării. 
      34. De (sub)modelul „RDI” al aceleiaşi realităţi complexe, comunicarea, dă seamă percepţia (recepţia) pe cale telepatică sau intercerebrală, a unui mesaj strict realist. 
      35. Nu mai puţin de trei „triunghiuri semiotice” se pliază pe schema „SID”, subiacentă modelului relaţional hexadic: triunghiul lui Frege, desenat ca atare de comentatori, în baza celebrelor consideraţii din Sinn und Bedeutung (1892), cu „I” pentru Sinn (sens), „S” pentru Zeichen (semn) şi „D” pentru Bedeutung (semnificaţie, denotaţie sau referinţă); triunghiul lui Ogden şi Richards [9], din 1923, cu „I” pentru (gînd) sau reference (referinţă), „S” pentru simbol şi „D” pentru referent; triunghiul lui Stephen Ullmann [11] din 1962, cu „I” pentru sens, „S” pentru nume şi „D” pentru obiect (sau lucru). Triadele par să amintească „triunghiul” lui Peirce: interpretant („I” / „C”) – representamen („S”) – obiect („D”). Referindu-se la al doilea, datorat lui Odgen şi Richards, Tullio de Mauro [27: 172] îl pune în legătură cu un punct de vedere „preelenistic”. L-ar putea contrazice Umberto Eco [2: 71], în orizontul producţiei şi interpretării de semne (enunţuri) „care vor să afirme ceva adevărat sau fals referitor la o stare reală”, ele ţinînd de „teoria actelor de menţionare sau de referinţă”. Actele de referinţă sau de menţionare pe care le susţin propoziţiile de indicare factuale se ordonează, în orice caz, după schema triadică în atenţie [2: 202]. Lafel şi presupoziţiile referenţiale [2: 147], respectiv verificarea expresiilor şi – pe această cale – stabilirea semnificaţiei acestora.
      36. (Sub)modelul „RIC” corespunde recepţiei unor mesaje emoţionale aparent fără destinatar („E”) şi fără vehicul („S”); paradigmei în atenţie i se rataşează, de asemenea, orice efort de înţelegere a conotaţiei şi de autoînsufleţire în compania gîndurilor „pure”.
      
     37. Triunghiul situaţional „SCI” pare să surprindă autoproliferarea semnelor în spaţiul nu tocmai uşor de explorat al interpretantului peircean. 
     38. (Sub)modelul „SIR” atrage atenţia asupra activităţilor de receptare a semnelor ca realităţi duale, semnificantsemnificate: înmagazinarea de idei rupte de autori şi de lume, audiţia „la rece” a unei partituri, privirea „cerebrală” a unei compoziţii etc. 
     39. În triunghiul situaţional „RCD” ne aşteptăm să se plaseze „lectura” interesată a „marii cărţi a naturii”: acordul la „glasul pămîntului”, privirea aruncată la semnele cerului şi ale mării, învăţarea din contactul nemijlocit cu realităţile de oricare fel etc. 
     40. Schema triadică „SCD” se potriveşte cu definiţia dată semiozei de către Charles Sanders Peirce – „o acţiune, o influenţă care să constituie sau să implice, o cooperare între trei subiecte: ca, de exemplu, un semn, obiectul său şi interpretantul său, o asemenea influenţă tri-relaţională nefiind în nici un caz reductibilă la o acţiune între perechi” [5.484 / 4: 27]. De asemenea, este conformă cu una din definiţiile aceluiaşi autor pentru semn sau representamen: „un prim care întreţine cu un secund, numit obiectul său, o relaţie triadică atît de autentică, încît ea poate determina un terţ, numit interpretantul său, să întreţină cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acelaşi obiect. Relaţia triadică este autentică, adică cei trei membri ai săi sunt legaţi împreună întrun mod ireductibil la vreun complex de relaţii diadice”.
     41. O altă definiţie peirceană a semnului („un semn sau representamen este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva” [2.228 / 4: 269]), reluată de Charles Morris („ceva este un semn doar pentru că este interpretat ca semn a ceva de către un interpret oarecare”) şi amendată de Umberto Eco (prin precizarea că „interpretarea de către un interpret [...] trebuie înţeleasă ca interpretare posibilă de către un interpret posibil “, destinatarul uman fiind „garanţia metodologică – şi nu empirică – a existenţei semnificaţiei, adică a existenţei unei funcţii-semn stabilită de un cod” [2: 29]), acreditează (sub)modelul triunghiular „SDR”. I se subsumează, între altele, actul de referinţă declanşat de receptarea unui semn (icon, indice etc.), gestul reflex al prelevării „urmelor” etc. 
     42. Ultimul triunghi din şirul celor subsumate hexadei, în articulaţia „SCR”, relevă impactul persoanelor cu mesaje strict ilocuţionare: reperarea unui semn de circulaţie, a semnalelor de alarmă, a indiciilor unui cutremur, contemplarea superficială a unei pînze etc. 
5. grupul schematizărilor tetradice
      O coordonată sau variabilă în plus, o şansă mai mare să surprindem fluxul cotidian al comunicaţiilor interumane! O fructificăm, îmbogăţind conceptul global şi complex al semiozei cu încă 15 moduri de realizare sau cu încă 15 forme „verticale” de semnificare. 
      43. (Sub)modelul „EIDC” s-ar putea recunoaşte în proiectele mentale de comunicaţie fără adresă, în emisiile telepatice de aceeaşi natură, autosugestia susţinută ideatic etc.
      44. Comunicarea tele- şi tango-patică efectivă, în regim referenţial şi „apofantic” (sau indicativ), dar fără vehicul palpabil, justifică un alt pătrat semiotic, marca „EIDR”. Sub auspiciile sale s-ar mai putea ordona „funcţia de figuraţie a limbajului” (N. S. Trubetzkoi), respectiv „gradul de realizare a actului referirii”, ca mulţime diferenţă între mulţimea predicaţiilor (sau a enunţărilor) locutorului şi cea a destinatarului: „EID E RID = T”. 
      45. De schematizarea situaţională „ESDI” (a emisiei unui mesaj strict constatativ şi vădit referenţial – ştirea de presă, protocolul observaţiei, descrierea ştiinţifică etc.) ţine (sub)modelul „reflexologic” al semnificării, datorat lui Alfred Jules Ayer: o frază „S” semnifică (se referă la) „D” pentru un emitent sau interpret „A” numai dacă conţinutul dat de „A” lui „S” este constitutiv credinţei sale în (propoziţia) „P”).
      46. (Sub)modelul situaţional „EICR” se potriveşte comunicaţiei „intercerebrale” într-un registru areferenţial, informativ-performativ. 
      47. Tetrada situaţională „ESIC” ne deschide spre emisia areferenţială şi fără auditoriu prestabilit: scriitura „cerebrală” pentru care impactul cu realităţile de un fel sau altul ţine de pura întîmplare; construcţiile formale, în limitele sintaxei pure şi ale pragmaticii pure etc. 
      48. (Sub)modelul „ESIR” relevă actul cotidan de informare sau comunicare a ideilor pure, după cum închide definiţia semnului, extrasă (din consideraţiile lui Saussure) de către Umberto Eco [2: 27]: entitate sau artificiu cu două feţe, signifiant şi signifié, angajînd „două fiinţe omeneşti care s-au înţeles să-şi comunice şi să exprime ceva”.
      49. O altă formă de comunicare paranormală (transpunerea receptorului într-o anume realitate şi inducerea corespunzătoare a unor anumite stări de spirit, prin sugestie hipnotică, telepatie etc.) se încadrează unei scheme situaţionale tetradice „EDCR”. 
      50. „Cînd vorbim – notau autorii Semnificaţiei semnificaţiei [9: 10] – simbolismul pe care-l utilizăm este cauzat parţial de factorii sociali şi psihologici: scopul pentru care facem referinţa, efectul propus al simbolurilor noastre asupra altor persoane şi propria noastră atitudine”. Asupra acestor împrejurări ale comunicării „autoimplicative” şi „autoexpresive” atrage atenţia (sub)modelul „ESDC”, potrivit emisiei performative într-un registru descriptiv: cultivarea, în creaţia artistică, a efectelor catarsice prin intermediul plăsmuirilor mimetice; recursul la fapte şi întîmplări „nude”, discursul de atitudine disimulată etc. 
      51. Comunicarea de resortul (sub)modelului „ESDR” este schematizată de Alan Henderson Gardiner, prin coordonate ce riscă să-l menţină la forme rudimentare de ostensiune. 
      52. Dacă există secvenţe în exclusivitate ilocuţionare şi conotative (iar ele sunt greu de pus la îndoială chiar şi în comunicarea verbală), locul lor se află în patrulaterul „ESCR”. 
      53. Combinaţia „RIDC” se conectează la forme ale comunicării paranormale: recepţia telepatică, telestezică, sau metagnomică a unor mesaje locuţionarreferenţialperformative. 
      54. Comunicarea virtuală, pe registrul complet (locuţionarreferenţialperformativ), aşa cum o închide textul anonim (literar, filosofic etc.), pictura anonimă etc., ţin de modelul tetradic „SICD”. La el se opreşte Peirce [2.229 / 4: 270] cînd îşi propune să fundamenteze tripartiţia semoticii în spaţiul trivium-ului scolastic: „ca urmare a faptului că fiecare representamen („S”) se află în relaţie cu trei lucruri – fundamentul („I”), obiectul („O”) şi interpretantul („C”), ştiinţa semioticii are trei ramuri”. O nuanţare a discuţiei urmăreşte Umberto Eco (în Lector in fabula [23: 56 sqq.]), prin luarea în considerare a distincţiilor peirceene între „fundamentul” şi „semnificatul” semnului („I”), respectiv între „obiectul dinamic” şi „obiectul imediat” („D”), alături de distincţia, nu tocmai simplă, dintre „semnificat” / „fundament” („I”) şi „interpret” („C”). 
      55. În schema „RSID” se încadrează modalităţi de comunicare strict designative, precum recepţia unui mesaj referenţial pe unde R / TV; lectura relatării cu autor necunoscut etc.
      56. Cu (sub)modelul „RSIC” (receptarea unui mesaj complet – locuţionar şi totodată performativ – cu autor sau / şi transmiţător necunoscut) acoperim definiţia dată semnului de Charles Morris, în cartea din 1964, Signification and Significance: în condiţiile z (presupuse în toate modelele semiotice !) semnul V determină interpretului W (care îl recepţionează) tendinţa de a acţiona într-un anume fel (interpretantul X) asupra obiectului vizat de semn (semnificaţia acestuia, proprie şi semnelor fără referent sau fără denotat). 
      57. Ultimul model tetradic din seria celor îngăduite de alegerea parametrilor „E”, „I”, „D”, „C”, „R”, „S”, schematizarea „RSDC”, atrage atenţia asupra receptării unor mesaje referenţial-performative anonime, respectiv amintirea, închipuirea sau retrăirea acestora. „Cînd auzim ce se spune – aflăm în cartea lui Ogden şi Richards [9: 10 – 11] – simbolurile ne fac atît să efectuăm (realizăm) un act de referinţă, cît şi să ne asumăm o atitudine care, potrivit împrejurării, va fi mai mult sau mai puţin similară cu actul şi atitudinea vorbitorului”. 
6. pentagoanele semiozei
      Inventarul submodelelor situaţiei semiotice urmează să se încheie cu trecerea în revistă a schematizărilor situaţionale pentadice, în număr de şase: 
      58. Structura cvintuplă „EIDCR” corespunde activităţilor de comunicare parapsihică, pe registrul complet, referenţial-constatativ-performativ. 
      59. Emisia obişnuită, pe vehicul controlabil, a mesajului complet (constatativ-referenţial-performativ) se încadrează în (sub)modelul situaţional pentadic „ESIDC” (compunerea unei povestiri realiste, cu tentă epidictică; nararea pasionantă a unor întîmplări; „imortalizarea” pe peliculă a unor scene etern-tulburătoare etc.). 
      60. Actul cotidian de comunicare referenţială şi strict constatativă, către un partener imperturbabil, justifică modelul „ESIDR”, luat în consderare, între alţii, de Gardiner [40].
      61. (Sub)modelul „ESICR” se potriveşte comunicării performative fără suport referenţial. O vizează, între altele, teoria semnului-întrebuinţare, inspirată de comparaţia saussureană cu jocul de şah şi împlinită de Wittgenstein în Philosophische Untersuchungen. 
      62. Convorbirea „la obiect” şi cu o anume finalitate, evocarea în scop educativ a anumitor tablouri de viaţă, influenţarea partenerului printr-un limbaj gestual şi alte situaţii interumane de acelaşi gen fac operantă schematizarea comunicării prin nexul de relaţii „ESDCR”. 
      63. Ultima pentadă, „RSIDC” (relevată de lectura unui manuscris anonim, receptarea simptomelor şi indiciilor „naturale” etc.) cade pe definiţia semnului dată de către Peirce în fragmentul [2.228]: „un semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva, creînd în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ţine locul a ceva, anume al obiectului său. El ţine locul acestui obiect nu în toate privinţele, ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului” [4: 269].
7. definiţii ale semiozei corespunzătoareschemei „situaţionale” cu şase coordonate
     Angajarea tuturor polilor sau parametrilor decelaţi prin paradigma situaţională permite descrierea actelor cotidiene de comunicare completă: una şi interpersonală („E - R”), şi referenţială („S - D”), şi informativă („S - I”), şi performativă („S - C”). 
     De teama fetişizării semnului şi pentru a preveni reducţionismele în tematizarea acestuia, unii semioticieni au validat în exclusivitate modelul relaţional hexadic. Printre ei se numără şi Adam Schaff [3: 243], după care „situaţia semiotică” sau „semioza” are loc „atunci cînd cel puţin doi oameni comunică prin semne, pentru a-şi transmite unul altuia propriile gînduri, expresia sentimentelor, a voinţei etc., legate de un anumit obiect («univers de discurs») la care se referă comunicarea”. Alţi autori parvin la schematizarea urmărită într-o anume etapă a concepţiei lor despre semnificare, despre comunicare şi despre funcţiasemn. Este cazul lui Charles Morris, a cărui poziţie din ultima carte, Signification and Significance (1964), îi inspiră lui Cornel Popa [8: 171] o hexadă situaţională a „procesului comunicativ unilateral”, articulînd variabilele: SEMN („a'“), LOCUTOR („s1”), SEMNIFICAŢIE („a”), IMAGINE PRIN REFLECTARE ÎN s1 („ax”), IMAGINE PRIN SEMN ÎN s2 („a'x”) şi INTERPRET („s2”). Cu parametrii aleşi („E” – emitent, locutor, autor etc.; „R” – interpret, auditor, receptor etc.; „S”  – semnificant, vehicul; „I” – semnificat „obiectiv”, conţinut informativ; „D” – realitate, denotat, sau designat) nu putem recupera (sau subsuma) toate „descompunerile în factori” ale semnului şi semiozei, oricît de felurit s-ar identifica sau concretiza ei, ca veritabile „variabile” într-o schemă cu utilizare multiplă.
     Rămîne în afara posibilităţilor de cuprindere ale „supramodelului” hexadic pentagonul lui G. Watts Cunningham, articulînd doi poli „substanţiali” (referentul şi conţinutul care referă) cu alţi trei parametri, „relaţionali” (referinţa, perspectiva din care se referă şi contextul în care se referă). Rămîne, de asemenea, în afara paradigmei propuse, heptagonul lui C. J. Ducasse, în care factorilor „definibili prin comportamentul public al persoanei” (semnul, referentul, emitentul şi interpretul) li se alatură variabile „mentale şi, deci, personale”: scopurile asumate de interpret, datorită emitentului; credinţa interpretului că un comportament de tipul B în astfel de circumstanţe ar putea promova aceste scopuri; credinţa interpretului că circumstanţele sunt de tipul C.
     Tot astfel interferă, dar nu se suprapune modelului nostru, pentagonul lui Morris din Signification and Significance, din care am extras submodelul tetradic „RSIC” (la punctul 56 al inventarului), lăsînd în afară contextul, presupus de fiecare schematizare ca sistem de semnificare. Diferă de conturul schemei „situaţional – hexadice” şi octogonul detaliat în perspectiva aceluiaşi studiu morrisian, din 1964, de Cornel Popa [8: 171], în contul „procesului comunicativ bilateral”. Celor şase parametri ai procesului comunicativ unilateral – comparabili cu cei ai „supramodelului” hexadic („s1” / „E”, „s2” / „R”, „a'“ / „S”, „a x” / „D”, „a” / „I”, „a' x” / „C”) – modelul procesului comunicativ bilateral le adaugă încă două coordonate, respectiv: semnul „a''“, constituit de „s2” pentru a descrie imaginea prin reflectare „a' x”, şi imaginea prin semn, „a'' x”, a lui „s1”.
      Faţă de asemenea nepotriviri ale unor schematizări relaţionale discutabile în privinţa relevanţei de ordin semantic şi pragmatic, „supramodelul” situaţional hexadic, prin ţinuta foarte generală a polilor (variabilelor sau coordonatelor) asumate şi prin jocul eludării sau al suprapunerii acestora, are avantajele considerabile ale oricărei definiţii (relaţionale) recurente. Pe intervalul de complexitate în care ne-am instalat, el permite reperarea tuturor „formelor verticale” de comunicare, respectiv al tuturor cazurilor posibile de schematizare a semiozei sau a „funcţiei-semn” (de forme „verticale”). Acelaşi model, al „situaţiilor de comunicare”, încurajează identificarea unor schimburi de informaţii ce corespund schematizărilor logicposibile; îndeamnă la reconcilierea între concepţiile exprimate cu privire la „polii” sau „variabilele” comunicării sau / şi semnificării, în măsura în care acestea dau seamă de unele sau altele dintre cazuri. 
8. ROLUL MEDIATOR AL HEXADEI SITUAŢIONALE „EIDCRS”
      Luînd ca spaţiu maximal de desfăşurare hexada situaţională „EIDCRS”, am reuşit să ilustrăm 64 de momente sau / şi forme ale comunicării, ori tipuri de comunicare, cu tentă şi amprentă umană. Se prea poate ca alegerea exemplelor să nu fi fost cea mai potrivită în multe dintre cazurile teoretic-posibile. Admitem, apoi, că încadrarea unor explicaţii date anterior problemei în atenţie, a structurii actului de semnificare şi comunicare, în submodelele generate de combinarea in abstracto a unor variabile comportă diferenţe în înţelegerea fiecărei coordonate în parte. Simplificările asumate nu pot fi, totuşi, comparate cu cele prin care înţelege Umberto Eco să aplice modelul formal al comunicării, datorat promotorului glosematicii, danezul Louis Hjelmslev.
      După semioticianul italian, utilizările modelului hjelmslevian în diversele orizonturi ale comunicării (sau ale înţelegerii şi semnificării) ar trebui să difere între ele după „nivelul de fineţe al articulării” şi după „contextul teoretic” al desfăşurării aplicaţiilor [2: 73]. Care sunt aplicaţiile prezentate de autorul menţionat şi cum diferă ele de modelul utilizat, rezultă din fig. 16.
      După acelaşi Umberto Eco [2: 71], „modelul hjelmslevian, chiar şi în aparenta sa complexitate bizantină, se pretează deosebit de bine pentru a schiţa o teorie a codurilor”. El s-ar preta şi mai bine la aplicaţii în teoria codurilor dacă vom lua în seamă cele două moduri ale interpretării şi cele două moduri ale ocurenţei „tipurilor” sau legisemnelor: modul sau contextul STRICT SEMANTIC (corespunzător conţinutului „locuţionar”, „obiectiv” sau „informativ”) şi modul sau contextul PRAGMATIC (corespunzător conţinutului „ilocuţionar”, „subiectiv” sau „performativ”). Dedublarea asimetrică a unităţilor interpretate, care nu rezultă din design-ul modelului nostru, ci din acceptarea coordonatei „C” inclusiv ca interpretant în sensul peircean, de subsemn sau, poate, de suprasemn (semn înflorind din alt semn !) are avantajul de a marca realitatea complexă a codului, cum rezultă din fig. 17.
Fig. 16. Cele patru utilizări propuse de Umberto Eco modelului hjelmslevian al comunicării.
Fig. 17. Datele minimale ale teoriei codurilor, în perspectiva hexadei situaţionale a comunicării.
     	Despre modelul hjelmslevian, „formal”, Umberto Eco ne asigură [2: 71] că „ar trebui simplificat cînd se trece la acea parte a teoriei producţiei de semne [...] care este definită de obicei «teorie a comunicării»”. Simplificarea propusă nu este, însă, decît aparentă: „semnificatul” comunicat face parte dintr-un cîmp semantico-pragmatic, tot aşa cum „unităţile statornicite” se aranjează într-un „sistem al poziţiilor vide”, iar „unităţile interpretate” („contramărcile” sau „sinsemnele”: tokens), într-un sistem al „legisemnelor” (types); la rîndu-i, „semnificatul” comunicat se integrează unui univers sintactic, tot astfel cum „unităţile statornicite” (ale expresiei!) se subsumează „sistemului de poziţii vide” corespunzător aceluiaşi plan, al expresiei, iar „unităţile produse” (tokens) ţin de un „sistem sintactic” (types) al expresiei. Dealtfel, la o simplificare autentică cu greu am putea ajunge pe drumul de la modelul formal către aplicaţia mai mult sau mai puţin interpretativă.
Fig. 18. Datele minimale ale teoriei comunicării,
transpuse în hexada situaţiei semiotice.
      Pentru a nu rămîne în sfera comunicării strict descriptive, trebuie dublată coordonata „semnificatului” şi introdusă axa „agenţilor”: destinatorul („locutorul”, „emitentul” etc.) şi destinatarul („interlocutorul”, „opozantul”, „receptorul” etc.). La primul dintre cei doi agenţi trimite „pragul superior” al comunicării (sursa); la celălalt, „pragul inferior” (canalul). Modelul lui Umberto Eco se cere, deci, „complicat” sau „îmbogăţit”, cel puţin cu acele variabile implicate în modelul „mecanic” al comunicării, propus de Claude E. Shannon şi W. Weaver, în 1949, sub auspiciile teoriei matematice a informaţiei. 
Fig. 19. Modelul linear al comunicării, în varianta Shannon-Weaver.
     Inspirat de sistemele telefonice, modelul reprodus în fig. 19 a intrat în atenţia semioticienilor. De Mauro şi, pe urmele sale, Umberto Eco îi schimbă referenţialul, îi modifică unii parametri şi-i redefineşte pe alţii, ajungîndu-se, astfel, la schema pe care o reproducem în fig. 20. „Curbarea” celor două scheme lineare în acord cu axele noastre de coordonate presupune: (1) asimilarea „sursei” din schema conţinută în fig. 19) cu „universul de discurs”, respectiv coordonata „D”; (2) „sudarea” coordonatelor „mesaj” şi „codare” din prima schemă, în favoarea coordonatei „mesaj transmis, sau codificat”, asimilate cu „semnificatul” – nemenţionat – al „semnalului” din a doua schemă; (3) asimilarea „emiţătorului” din prima schemă cu „transmiţătorul” din a doua schemă şi dedublarea respectivului intermediar mecanic prin persoana-emitent – „sursa” din fig. 19; (4) asocierea într-unul şi acelaşi pol a „receptorului” şi „destinataralui” din ambele scheme; (5) „sudarea” mesajului şi decodificării din prima schemă, în coordonata „mesaj decodificat”.
Fig. 20. Modelul linear al comunicării,
în varianta De Mauro-Eco.
Dispunerea hexagonală a coordonatelor astfel degajate conturează un model general al comunicării, pe care îl configurăm în fig. 21. 
Fig. 21. Datele minimale ale teoriei generale a comunicării,transpuse în hexada situaţiei semiotice.
     Pentru a parveni la teorii mai speciale, precum teoria referenţei sau a menţionării şi teoria actelor de comunicare, Umberto Eco înţelege să schimbe numărul şi natura parametrilor: patru parametri în teoria comunicării (canal – semnificant – semnificat – sursă); alţi patru, formulaţi diferit, în teoria menţionării (enunţare – enunţat – propoziţie – lume); doar doi (emiţător – destinatar), în teoria actelor de comunicare. Noi credem că teoriile speciale ale comunicării nu trebuie să difere de teoria generală a comunicării decît prin tenta mai concretă sau mai specială a unora şi aceloraşi categorii. Este motivul pentru care în figurile 22 şi 23 intervin cîte şase coordonate, ca şi în fig. 21.
     În cazul referinţei sau menţionării, am păstrat trei coordonate propuse de Eco; pe a patra, „enunţarea”, am preferat s-o personificăm, introducînd agentul referirii, sau enunţiatorul; lor le adăugăm, aşa cum rezultă din fig. 22, destinatarul referirii („R”) şi „interpretantul” („C”), ce poate întări sau chiar suplini actul „locuţionar” al referirii.
Fig. 22. Datele minimale ale teriei menţionării sau referinţei,transpuse în hexada situaţiei semiotice.
	La fel se întîmplă şi în fig. 23: celor două coordonate înscrise de Eco (emiţătorul şi destinatarul) le adăugăm pe celelalte patru, fără de care nici nu are sens să vorbim de acte de comunicare: vehiculul comunicării (coordonata „S”), referenţialul comunicării (coordonata „D”), semnificaţia locuţionară (coordonata „I”) şi, desigur, semnificaţia ilocuţionară (coordonata „C”), aflată în centrul unei teorii a „actelor de comunicare”. 
Fig. 23. Datele minimale ale teoriei actelor de comunicare,
transpuse în coordonatele situaţiei semiotice.
     	Înorizontul acestei din urmă coordonate au a se regăsi: şi „cunoaşterea colaterală” asociată interpretantului de către Peirce; şi „efectul de sens”, degajat, pe linia „vorbirii” (Saussure) şi a „uzajului” (Hjelmslev), de către Gustave Guillaume; şi „sensul nonlingvistic”, şi „interpretanţa” lui Émile Benveniste; şi „semnificaţia adăugată” prin modalităţile enunţării, vizată ca „valoare expresivă” a construcţiilor lingvistice, ca „funcţie expresivă” a acestora, ca „funcţie emotivă şi conotativă”, ca „mod” etc.; şi unele clase de enunţuri; şi unele tipuri de discurs; şi unele „forţe” sau „uzaje” ale limbajului etc. Întrucît mesajul comunicat poate trezi din partea „interlocutorului” (auditoriu, ascultător, cititor etc.) şi acţiuni reactive, nu numai „replici discursive”, am putea marca, în polul „C”, „jocul acţional comunicativ (kommunikatives Handlungsspiel)” de care vorbeşte S. J. Schmidt, prin analogie cu „jocul lingvistic (Sprachspiel)” al lui Wittgenstein. Aflat în atenţia a numeroase discipline (de la retorică la estetica receptării, şi de la semiotica nonlingvisticului la lingvistica nonlimbajului), polul în atenţie marchează atît inserţia semnului în context (rolul mediator al „interpretantului”), cît şi dispersia textului, la nivel „antropologic” [57: 42], înangrenajul mai cuprinzător de semne şi simboluri acţionale.
9. „SUPRAMODELUL” SITUAŢIONAL HEXADIC CA SISTEM DE REFERINŢĂ ÎN TIPOLOGIA SEMNULUI
     Dacă mai fiecare teorie a semiozei a schiţat şi o nouă tipologie a semnelor, compararea şi confruntarea clasificărilor propuse de Peirce, Husserl, Cassirer, Carnap, S. Langer, Susan Stebbing şi alţii presupun aducerea lor la un numitor comun. Operaţia s-ar putea realiza etichetînd diversele varietăţi de semne cu ajutorul coordonatelor „S”, „I”, „C”, „D” 
Fig. 24. Tipuri de semne în clasificarea lui Pierre Guiraudşi proiecţia lor în „supramodelul” situaţiei semiotice.
etc., asumate în combinaţii absolut indispensabile caracterizării acestora prin gen proxim şi diferenţe specifice. Întrucît fiecare din polii semiozei suportă variaţii de „natură”, de „nivel”, de „amploare”, „definiţie” etc. – semnificantul, bunăoară, putînd fi material (solid, lichid etc.) sau energetic (chimic, optic, tactil, acustic, electric, termic etc.); emitentul putînd fi obiect anorganic (natural sau produs), respectiv o „substanţă organică”, extraterestră sau pămînteană: un homo sapiens ori o fiinţă lipsită de limbaj verbal; etc. – în eticheta unei clase de semne vor putea intra şi parametri „indexaţi”. De la sine înţeles că indicii uneia şi aceleiaşi categorii îşi schimbă semnificaţia de la o clasificare la alta.
     În fig. 24 oferim o primă ilustrare a tehnicii pe care am sugerat-o, a etichetării. Este vorba de clasificarea semnelor după Pierre Guiraud, în desfăşurarea căreia introducem un şir de definiţii recurente, sugerate de raportarea genurilor şi speciilor de funcţiesemn (stimuli neasociaţi, semne, semne naturale, semne artificiale, semne de reprezentare, simboluri etc.) la schemastandard a situaţiei semiotice. Pentru a doua aplicaţie a tehnicii etichetării, cea din fig. 25, ne oprim la clasificarea lui Adam Schaff [3: 194–6], cu ajutorul căreia vom acoperi, în linii mari, aceleaşi categorii de semne ca şi în tipologia precedentă.
Fig. 25. Tipuri de semne în clasificarea lui Schaff şi proiecţia
lor în „supramodelul” hexadic al situaţiei semiotice.
     Am lăsat la urmă clasificarea lui Charles S. Peirce, de departe cea mai amplă, mai nuanţată şi, în continuare, cea mai actuală, în ciuda tuturor obiecţiilor formulate de interpreţii marelui vizionar. După natura semnificantului (o „simplă calitate”, un „existent real” sau o „lege”), gînditorul american distinge între: (1) qualisemne [2.243 / 4: 275] sau tonuri [4.573 / 4: 330]; (2) sinsemne [2.243 / 4: 275]; (3) legisemne [2.426 / 4: 276] sau tipuri / types [4.537 / 4: 330], acestea din urmă supraordonîndu-se semnelor convenţionale. Întrucît, semnul este semn în măsura în care semnificantul se corelează cu obiectul şi cu interpretantul, iar în „sfera” acestui din urmă pol intră şi ceea ce am numit „semnificaţie obiectivă” („I”), şi ceea ce am delimitat prin „semnificaţia subiectivă” („C”), etichetele categoriilor menţionate de semne vor fi: „S1IDC”, „S2IDC”, respectiv „S3IDC”. 
      Privite în relaţia cu obiectul [2.243 / 4: 275], respectiv cu obiectul dinamic [4.536 / 4: 329], semnul îi apare aceluiaşi autor: (1) ca asemănîndu-se cu obiectul, dacă este un icon („SID1C”) – acesta „ţine locul a ceva [...] pentru că îi este asemănător” [3.326 / 4: 282], dar „are o anumită însuşire în el însuşi” [2.246 / 4: 276], adică „şi-ar poseda caracterul semnificant chiar dacă obiectul său nu ar exista” [2.304 / 4: 276], fiind un semn „care se referă la obiectul pe care-l denotă doar în virtutea însuşirilor proprii” [2.247 / 4: 277]; (2) ca rezidînd într-o „relaţie existenţială” cu obiectul [2.243 / 4: 275], dacă este un indice („SID2C”) sau semă [2.283 / 4: 277], adică un semn „care şi-ar pierde pe dată caracterul ce face din el un semn dacă obiectul său ar fi îndepărtat” [2.304 / 4: 276]; unul care „se referă la obiectul pe care-l denotă în virtutea faptului că este într-adevăr marcat de acest obiect” [2.248 / 4: 277]; un astfel de semn, din categoria „semnelor naturale şi a simptomelor fizice”, îşi semnifică obiectul doar în virtutea faptului că „este într-adevăr în conexiune cu el” [3.361 / 4: 281]; (3) ca asociinduse „arbitrar şi convenţional” [3.360 / 4: 281] cu obiectul, dacă este un simbol („SID3C”) sau o emblemă; semnul de acest fel „se referă la obiectul pe care-l denotă în virtutea unei legi, de obicei o asociere de idei generale, care determină interpretarea simbolului ca referindu-se la acest obiect” [2.249 / 4: 277]; el se leagă de obiectul său „doar ca o consecinţă a unei asociaţii mentale” [3.360 / 4: 280].
     O terţă trihotomie este aplicabilă în virtutea faptului că „interpretantul său îl reprezintă ca un semn de posibilitate, ca un semn de fapt sau ca un semn de raţiune” [2.243 / 4: 275]. În primul caz, avem de-a face cu un semn „simplu sau substitutiv” (SDI1C1), adică cu un sumisemn, o remă [2.309 / 4: 304] sau un termen; el este un semn „de esenţă” [2.254 / 4: 280]. În al doilea caz, intervine un semn „dublu sau informaţional” [2.309 / 4: 304], adică un dicisemn (SDI2C2) sau semn direct, altfel spus, o propoziţie sau o cvasipropoziţie [2.250 / 4: 278]. Peirce îi mai spune şi caracter [3.359 / 4: 280] sau femă [4.538 / 4: 331], definindu-l drept semn „susceptibil de a fi afirmat sau negat” [2.252 / 4: 279]; unul care „indică în mod distinct obiectul pe care-l denotă, numit subiectul său, dar lasă interpretantul nespecificat” [2.95 / 4: 280]; un „semn care, pentru interpretantul său, este un semn de existenţă reală” [2.251 / 4: 278]; un semn care „comunică informaţie” [2.309 / 4: 305], fiind echivalent „cu o frază gramaticală interogativă, imperativă sau asertorică” [4.538 / 4: 331]. Cel de al treilea caz al ultimei tripartiţii ne conduce la semnul „ternar sau raţional persuasiv” (SDI3C3), adică la raţionament, numit şi suadisemn [2.309 / 4: 304] sau delom [4.538 / 4: 304] – un semn „care este înţeles ca reprezentîndu-şi obiectul în caracterul său de semn” [2.252 / 4: 279] şi „care reprezintă în mod distinct interpretantul, numit concluzia sa”  [2.95 / 4: 280];  unul  „a cărui formă tinde să-l facă să acţioneze 
Fig. 26. Tipuri de semne în clasificarea lui Peirce şi proiecţia lor în „supramodelul”situaţiei semiotice (titlurile tipărite în piramida peirceană cu litere drepte sunt considerate superflue).
asupra interpretului printr-un autocontrol al acestuia, reprezentînd un proces de schimbare în gînduri şi în semne, ca pentru a induce această schimbare în interpret” [4.538 / 4: 331].
     Trihotomiile decelate de Peirce în raport cu semnificantul („S1–3IDC”), cu obiectul („SID1–3C”) şi cu interpretantul („SDI1–3C1–3”) se combină în 27 moduri („S1–3D1–3I1–3 / C1–3”) distincte, dintre care semioticianului urmărit i-„au atras în mod deosebit atenţia” [4.536 / 4: 329] doar 10. Dintre subdiviziunile admise, Peirce consideră că „şase gravitează în jurul caracterelor interpretantului, iar trei în jurul caracterelor obiectului”, încît doar o singură clasă „priveşte natura semnului însuşi” [4.536 / 4: 329]. Aprecierea sa rămîne, însă, de neînţeles, întrucît: (1) după primul cuvînt al sintagmelor ce desemnează clasele „finale” de semne, privilegiat este polul semnificantului, în jurul lui gravitînd primele şapte categorii (una de qualisemne, trei de sinsemne şi trei de legisemne); (2) după frecvenţa unora din etichetele primare în „supraetichetele” finale, privilegiul este acordat, la egalitate, polului „semnificant” (şase apariţii ale legisemnului) şi polului „interpretant” (şase apariţii ale sumisemnului), aşa cum rezultă din fig. 28; (3) clasificarea semnelor în 10 categorii fiind una încrucişată, nu poate fi vorba de privilegierea vreunuia dintre criterii; fiecare subdiviziune din clasa totală a semnelor poartă şi pecetea semnificantului, şi incidenţa obiectului şi reflexul interpretantului; întrucît cele 10 categorii reprezintă doar o parte din totalul combinaţiilor dintre 3 criterii trivalente, diferă doar ponderea valorilor aferente unuia sau altuia dintre criterii; ea este progresivă în cazul primului criteriu, legat de natura semnificantului (1 S1 + 3 S2 + 6 S3 = 10 S); progresivregresivă în cazul celui de al doilea criteriu, legat de obiect (3 D1 + 4 D2 + 3 D3 = 10 D); regresivă în cazul celui de al treilea criteriu, legat de interpretant (6 C/I3 + 3 C/I2 + 1 C/I3 = 10 C/I). De la (I) la (X), clasele se semne degajate de Peirce respectă definiţia triadică a lui „ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel” [2.303 / 4: 274–5].
Fig. 27. Frecvenţa etichetelor primare (monadice) în cadrul etichetelor finale(triadice) oferite de Peirce celor 10 categorii de semne.
     Pe aceeaşi poziţie, a privilegierii tuturor coordonatelor admise în analiza semiozei, se plasează şi Morris. În Signs, Language and Behavior, semioticianul behaviorist admite că „semnele pot fi clasificate în termenii semnificatelor acestora (feluri ale semnificatelor, relaţii între semnificate), în termenii denotatelor acestora (dacă un semn denotă, dacă este credibil, dacă este iconic), în funcţie de cum sunt combinate cu alte semne (poziţia semnului într-o propoziţie, forma propoziţiei), ori în funcţie de relaţia lor cu interpreţii (dacă sunt produse de interpret, dacă sunt crezute, dacă produc emoţie, dacă îi folosesc interpretului). O clasificare comprehensivă a semnelor ar trebui să ia în considerare toate aceste posibilităţi”. Cum perspectivele clasificării semnelor sunt, de regulă, cele ale coordonatelor semiozei, o schemă relaţională a „situaţiei semiotice” de felul hexadei EIDCRS pare să orienteze foarte bine judecata tipologiilor existente şi eventuala încercare de a le depăşi pe acestea.
Fig. 28. Trihotomii iniţiale şi decada categoriilor finale de semne,
în clasificarea tripartită a lui Peirce, subsumată
modelului hexadic al situaţiei semiotice.
10. „DEDUCŢII” ALE FUNCŢIILOR LIMBAJULUI, PORNINDDE LA MODELUL HEXADIC AL COMUNICĂRII „PRIN SEMNE”
     În 1934, Karl Bühler [51: 24 - 8; 47: 427; 57: 44 - 6] distinge trei funcţii semantice ale semnului lingvistic (complex) şi tot atîtea tipuri de semne după cum acestea (şi limba în ansamblu, ca instrument sau organon al comunicării interumane) se corelează: (1) cu trăirile psihice şi atitudinile morale ale emiţătorului: cazul funcţiei [auto]expresive sau simptomatice, respectiv al simptomelor, expresiilor sau indicilor; (2) cu atitudinile receptorului, vizat prin conţinutul comunicării: cazul funcţiei comunicative, semnalizatoare, emiţătoare sau de apel, respectiv al semnalelor; (3) cu obiectele şi situaţiile la care trimite conţinutul comunicării: cazul funcţiei descriptive sau de reprezentare, respectiv al simbolurilor. Funcţiile limbii şi „fenomenalizările” acesteia în tipuri de discurs ascultă, aşadar, de acelaşi principiu (Karl Bühler îi spune: principiu al „relevanţei abstracte”), după care se impuneau trihotomiile peirceene ale semnului. În fig. 29, reproducem diagrama linearcirculară pe care ne-o oferă autorul german [57: 45], iar în fig. 30 asigurăm proiecţia acesteia în cadrul nostru de referinţă – hexada „situaţiei semiotice”. 
     Prestaţia autorului german, reconfirmată de Bruno Snell [63], constituie punctul de plecare într-o clasificare mai amplă, întreprinsă de R. Jakobson. El reia într-o terminologie parţial distinctă coordonatele situaţiei semiotice şi funcţiile limbajului asociate acestora de către Bühler (vorbind de „destinator” şi de „funcţie expresivă”; de „destinatar” şi de „funcţie conotativă”; de „context” şi de „funcţie referenţială”); introduce noi coordonate ale semnului şi ale comunicării prin semne (codul lingvistic utilizat, pe care l-am putea asimila cu „S”; mesajul articulat, adică „I”; conexiunea psihofiziologică între interlocutori, respectiv contactul acestora, ceea ce s-ar potrivi cu variabila „C”), iar în raport cu acestea degajă noi funcţii ale limbajului: funcţia metalingvistică, de raportare (explicită sau implicită) la propriul cod al comunicării, pe făgaşul „O-S” al cadrului nostru de referinţă; funcţia poetică, de punere în valoare a propriei structuri materiale, respectiv de formulare a mesajului şi de articulare a discursului (aceasta s-ar întîmpla  pe traseul „O-I” al modelului hexadic, în condiţiile în care „sensul intrinsec” al comunicării se plasează pe coordonata „D” şi-n  orizontul funcţiei referenţiale); funcţia fatică, de stabilire şi menţinere a contactului cu interlocutorul,  adică  de  unire  a persoanelor pe parcursul comunicării, ceea ce se aşează de la sine pe vectorul „O-C” al „supramodelului”. Constatăm, aşadar, că toate funcţiile atribuite limbajului de către Jakobson se „deduc” din vectorii de polarizare ai hexadei semiotice, în maniera în care cele 12 categorii ale intelectului analitic se deduc, după Immanuel Kant, din tabela logică a judecăţii. Figura 31 fixează variabilele, polii sau coordonatele textualităţii şi funcţiile limbajului, aşa cum sunt propuse de către Roman Jakobson, în schema situaţională hexadică, pe care o apărăm.
     Schematizarea funcţiilor limbajului prin vectori de polarizare ai modelului situaţional hexadic (vectori ce îşi au originea în coordonata globală a semnului, „O”, iar vîrful în coordonata focalizată, care poate fi emitentul „E”, mesajul „I”, contextul „D”, interpretantul „C”, destinatarul „R” sau codul „S”) nu exclude ierarhizarea lor sub auspiciile unei definiţii recurente a activităţilor langajiere. Tipologia la care ne vom opri, pentru o nouă aplicaţie a modelului situaţional hexadic, îşi are sorgintea în distincţia lui Wilhelm Humboldt dintre actul lingvistic (în germană: Sprechakt) şi acţiunea lingvistică (în germană: Sprachandlung), conciliată cu distincţia lui Saussure dintre „limbă” (langue) şi „vorbire” (parole). Sincretismul la care ne referim este încercat de Karl Bühler [51: 49], sub chipul unei tetralogii a fenomenelor lingvistice (acţiune, produs, înţelegere, sistem), aşa cum pot fi ele urmărite în fig. 32. 
     De la distincţiile lui Bühler pornesc Ballmer şi Brennenstuhl într-un efort de supremă concentrare a activităţilor discursive. Prima clasă de „activităţi lingvistice”, dedusă de fenomenologii germani ai limbajului din funcţia celor două caracteristici ale comunicării (sensul monologic sau dialogic şi modalitatea particulară sau socială), dă seamă de exprimarea lingvistică a emoţiilor, pe linia funcţiei bühleriene de autoexprimare şi a funcţiei emotive admise de Roman Jakobson. În acelaşi orizont, „O-E”, am putea surprinde „funcţia evaluativă” aşa cum este descrisă pentru unele comunicaţii de către E. A. Nida, „uzajul expresiv” analizat minuţios de către Donald D. Evans etc.
     Apelul sau înrîurirea grupează activităţile prin care vorbitorul urmăreşte să-şi impună controlul asupra ascultătorului. Ecuaţia corespunzătoare, „ORE”, se supraordonează precedentei, fiind valabilă şi funcţiei cu acelaşi nume din triada bühleriană, echivalentei sale din triada lui Bruno Snell (impresionarea), apoi „funcţiei conotative” din hexada lui Jakobson, „funcţiei evocative” din inventarul lui R. M. Hare, „funcţiei exhortative” de care vorbeşte K. R. Popper, „forţei perlocuţionare” din concepţia fenomenologică şi acţionalistă pe care o inaugurează J. L. Austin, „funcţiei cauzale” despre care vorbeşte Evans în continuarea analizelor lui Austin, „puterilor” limbajului descrise de sociolingvişti.
Fig. 33. Tetrada activităţilor de limbaj, în concepţia lui Ballmer şi Brennenstuhl, 1981.
     Interacţiunea, activitate dialogică, se susţine prin verbe ce marchează lupta verbală, exprimă raportul dintre individ şi instituţie sau asigură evaluări de persoane şi obiecte. Îi convine eticheta „E-R-O-R-E”, semnalizînd focalizarea a două coordonate din modelul comunicării, ca şi în cazul precedent, cu deosebirea, însă, că rolurile de locutor şi ascultător se intervertesc în cursul interlocuţiunii. În acest orizont am putea plasa „funcţia consultativă” atribuită limbajului de către Karl Raimond Popper. 
     În modelul lui Ballmer şi Brennenstuhl, ultima grupare de activităţi langajiere poartă marca de discurs, ca manifestare fundamentaldialogică, suportînd controlul social. Eticheta pe care i-o propunem sugerează focalizarea tuturor variabilelor paradigmei semiotice şi supraordonarea tuturor funcţiilor langajiere: la cele pomenite ar urma să adăugăm funcţia bühleriană de simbolizare sau reprezentare; funcţiile argumentativă sau critică şi imaginativă, descrise de Karl Raimond Popper; restul funcţiilor jakobsoniene; funcţiile de persuasiune, de instrucţie şi de divertisment stabilite de Marcel Cohen etc. 
11. UN FIR CĂLĂUZITOR ÎN TIPOLOGIA SEMNIFICAŢIEI
     Pentru ordonarea şi confruntarea diverselor concepţii asupra înţelesului, Adam Schaff [3: 24] şi-a asigurat un cadru tipologic cu trei rubrici „punctiforme” – („S1”) semnificaţia = obiectul sau lucrul pentru care semnul este un nume; („S2”) semnficaţia = proprietatea lucrului denumit; („S3”) semnificaţia = obiectul ideal sau proprietatea lăuntrică a gîndirii – şi cinci rubrici „relaţionale”: („S4. a”) semnificaţia = relaţia între semne; („S4. b”) semnificaţia = relaţia între semn şi obiect; („S4. c”) semnificaţia = relaţia dintre semn şi ideea despre obiect; („S4. d”) semnificaţia = relaţia dintre semn şi activitatea oamenilor; („S4. e”) semnificaţia = relaţia dintre oamenii care comunică cu ajutorul semnelor. 
     Cu mult înaintea autorului polonez, C. K. Ogden şi I. A. Richards [9: 186 - 7] inventariaseră 23 de semnificaţii ale semnificaţiei, surprinzînd polul în atenţie ca: („OR1”) proprietate intrinsecă (A. I); („OR2”) o relaţie unică (A. II); („OR3”) cuvinte anexate unui cuvînt, într-un dincţionar (B. III); („OR4”) conotaţia unui cuvînt (B. IV); („OR5”) o esenţă (B. V); („OR6”) o activitate proiectată într-un obiect (B. VI); („OR7”) un eveniment intenţionat (B. VII a); („OR8”) o voinţă (B. VII b); („OR9”) locul a ceva într-un sistem (B. VIII); („OR10”) consecinţele practice ale unui lucru pentru experienţa noastră viitoare (B. IX); („OR11”) consecinţele teoretice implicate într-o sau de o propoziţie (B. X); („OR12”) emoţia produsă de ceva (B. XI); („OR13”) ceea ce este relat actualmente unui semn, într-o relaţie aleasă (C. XII); („OR14”) efectele mnemice ale stimulilor sau asociaţiilor dobîndite (C. XIII a); („OR15”) alte apariţii pentru care efectele mnemice ale unei apariţii date sunt adecvate (C. XIII b); („OR16”) ceva pentru care un semn este interpretat ca fiind al său (C. XIII c); („OR17”) ceea ce ceva sugerează (C. XIII d); („OR18”) ceva la care se referă actualmente utilizatorul simbolului (C. XIII e); („OR19”) ceva la care utilizatorul simbolului ar trebui să se refere (C. XIV); („OR20”) ceva la care utilizatorul simbolului crede că se referă (C. XI); („OR21”) ceva la care interpretul simbolului se referă (C. XIV a); („OR22”) ceva la care interpretul unui simbol crede că se referă (C. XIV b); („OR23”) ceva la care interpretul unui simbol crede că cel care-l foloseşte se referă (C. XIV c). 
     Raportate la schema „EIDCRS”, de complexitate mediană, a situaţiei semiotice, tipologiile pe care le-am reprodus reclamă unele rectificări în privinţa distribuţiei datelor asumate, dar şi extinderea la noi date, nefiind epuizate nici concepţiile „punctiforme”, nici concepţiile „relaţionale” asupra semnificaţiei. În principiu, fiecare variabilă sau pol „P” (pentru P     {E, I, D, C, R, S}) şi fiecare vector „O-P” din schema hexadică a situaţiei semiotice poate orienta o concepţie („punctiformă”, respectiv „relaţională”) asupra semnificaţiei. 
     1. Orientările către obiect, înregistrate prin soluţiile („S1; 3”) şi („OR2; 6; 9”), dau satisfacţie coordonatei „D”, a universului de discurs (obiecte reale sau ideale, fapte, stări de lucruri, schimbări etc., denumite, denotate, designate prin semnificant, reprezentamen, expresie, designator, ascriptor etc.). Respectivele soluţii şi cele care li s-ar mai putea rataşa în orizontul extensiunii, al clasei, al referentului, al referenţialului comunicării sunt pîndite de „eroarea referenţialităţii” [2: 78] sau „a extensionalităţii” [2: 85], în cazul în care reduc semnificaţia sau înţelesul la sensul „denotativ” sau „empiric” al expresiilor. 
     2. Pe făgaşul „O-D” vom regăsi accepţiile („OR7; 16-23”) şi („S4; 6”), iar într-un plan mai general, concepţiile despre supoziţie şi referire. 
     3. Soluţiile („OR1; 5”) şi („S3”) ţintesc coordonata sau variabila „I”, a conceptului care se asociază clasei, respectiv a intensiunii care se asociază extensiunii. Aceeaşi variabilă sau coordonată din modelul hexadic al situaţiei semiotice este vizată prin concepţiile asupra sensului „designativ” sau „designator (mental)” [57:107], asupra sensului „de bază”, „fundamental”, „principal”, „intern”, „centripet” etc. 
     4. Opţiunile („OR11; 14-5; 17”) şi („S4. c”), alături de concepţiile mai vechi şi mai recente despre significatio, se încadreză în orizontul „O-I”, marcat de Klaus Heger prin „semnificant”, „signem”, „semnificat”, „sememă” şi „semă (noemă)”, respectiv prin semn (semnificant – signem – semnificat) şi semnificaţie (semnificat – sememă – semă / noemă). 
     5.Accentul pe „conţinutul presupus”, pe „conotaţia subiectivă”, pe „implicaţie”, „subînţeles” etc., pe „semnificaţia prin colocaţie” etc. ne orientează spre coordonata „C”, focalizată prin teoriile despre interpretant şi despre ilocuţiune. Se încadrează în această rubrică a tipologiei pe care o propunem soluţiile („OR3; 4”) şi („S4. e”). 
     6. Cu accepţiile („OR6; 8; 10; 12; 17; 19; 20; 22-3”) şi („S4. d-e”) ne aliniem vectorului „OC” al modelului situaţional hexadic, apt să direcţioneze într-o oarecare măsură concepţia lui Charles Peirce despre interpretant ca semnificaţie a semnului mijlocitor, dar şi fenomene amplu cercetate astăzi, de felul presupoziţiei sau al performanţei în comunicare. 
     7. În jurul coordonatei sau variabilei „S” (semnificant) din schema hexadică a situaţiei semiotice par a se ordona: „suplimentul de raritate a sensului”; „semnificaţia intrinsecă a sunetelor” (simbolismul fonetic) [48: 326]; „efectul prin evocarea mediului” [50; 203–49 / 48: 328] etc. Nici una dintre soluţiile inventariate de Ogden şi Richards, respectiv de către Adam Schaff nu ating, însă, spaţiul respectiv de încadrare. 
     8.Cu oarecare bunăvoinţă, am putea intra în rubrica „O-S”, a tipologiei propuse prin prisma modelului situaţiei semiotice, dirijînd soluţiile („OR3; 14-5”) spre ceea ce se consideră a fi semnificaţie lexicografică sau semnificaţie datorată vecinătăţilor de cod. 
     9. Prin rubrica „E” par să treacă toate semnificaţiile în faza inedită, a punerii în circulaţie de noi semne şi mesaje, prin iniţiativa creatoare a vorbitorului, a autorului, a scriitorului, a interpretului, a pictorului, a sculptorului etc. 
     10. Teoriile lui Ludwig Wittgenstein, Gilbert Ryle şi alţii privind sensul şi, respectiv, semnificaţia ca întrebuinţare a semnului în contexte de discurs favorizează din punct de vedere tipologic vectorul „O-E”, al [auto]expresiei. 
     11.Ultima rubrică „punctiformă”, prilejuită de coordonata „R”, se rezervă sensurilor şi înţelesurilor noi, datorate iniţiativei receptorului, sensuri şi înţelesuri puse în circulaţie în actul interpretării, al explicării, al comentării sau al criticării conţinutului comunicat. 
     12. Semnificaţia ca reflex adaptativ al unui individ la gestul altui individ [24], ca dispoziţie de a consimţi la o frază sau de a reacţiona – de o manieră sau alta – în consens cu aceasta [39] etc. justifică şi ultima rubrică, relaţională. 
     Tipologia cu 12 spaţii de încadrare a semnificaţiilor semnificaţiei ne plasează – asemenea schemei hexadice a situaţiei semiotice, din care se inspiră – la un nivel median de complexitate. Mai numeroase decît rubricile inventarului lui Adam Schaff, mai puţine la număr decît speciile omologate de Ogden şi Richards, subdiviziunile clasificării propuse urmează un criteriu de ordine şi sunt, deci, „deduse”. Ele ascultă de parametri formali ai analizei şi permit, astfel, penetrarea unor inventarii mai mult sau mai puţin rapsodice, ca cele pe care le-am reprodus sub indicativul („S1-4. e”) şi („OR1-23”). Faptul că unele semnificaţii ale semnificaţiei din omologările pomenite s-au putut plasa în mai multe rubrici ale tipologiei propuse se datorează şi ambiguităţii din formularea recenzorilor urmăriţi, şi dificultăţii în sine de a despărţi orizonturi şi repere ale actului unitar, prin excelenţă relaţional şi nesubstanţializabil, prin urmare greu – dacă nu imposibil – de „obiectivat” şi de descompus spectral, care este semnificaţia sau, mai exact, semnificarea. 
     Partajul între semnificaţii şi între concepţiile asupra semnificaţiei, aşa cum se vede încurajat de schema tipologică de bază, schiţată în acord cu polii şi vectorii supramodelului „EIDCRS”, răspunde constructiv propunerii lui Morris din Signs, Language, and Behavior (1946): întrucît „«semnificaţia (meaning)» înseamnă (signifies) oricare dintre fazele proceselor semiotice (status-ul existenţei semnelor, interpretantul, faptul denotării, semnificatul) şi toate la un loc, iar adesea suscită, de asemenea, procese de gîndire şi de apreciere [...] este de dorit ca semiotica [...] să introducă termeni speciali pentru diverşii factori ce nu pot fi puşi în evidenţă în «semnificaţie (meaning)»” [8: 95]. 
     În Signification and Significance (1964), acelaşi autor propune integrarea semnificatului sau a semnificaţiei (signification), şi a „interpretantului” în „semnificaţie” sau „înţeles” (meaning) [8: 408]. Mereu în acord cu modelul hexadic al situaţiei semiotice, ni se pare potrivit să nuanţăm această din urmă decizie a semioticianului american, relevînd factorii semnificaţiei în accepţia sa maximală, recurent-spectrală. În raport cu datetele de care ne-am folosit şi cu clasificările pe care le-am dobîndit recurgînd la „supramodelul” hexadic al situaţiei semiotice, constituenţii cu pricina ni se par a fi următorii: (1) sensul („I”), ca semnificaţie intensională intrinsecă, intratextuală, „lingvistică” sau „obiectivă” (conţinutul noţiunii sau comprehensiunea acesteia; gîndul exprimat de propoziţie; etc.); (2) referinţa („D”), ca semnificaţie paratextuală, extensională (clasa de indivizi întrunind notele din conţinutul noţiunii; valoarea de adevăr a propoziţiei, respectiv faptele sau realităţile la care se referă etc.), asigurînd împreună cu („I”) „semnificaţia locuţionară” a funcţiei-semn; (3) performanţa („C”), ca semnificaţie intensională „subiectivă”, ilocuţionară, conotativă şi contextuală (sensul indirect şi derivat al noţiunii; adresa prescriptivă, deziderativă, evaluativă etc. imprimată gîndului din propoziţie; etc.), alcătuind împreună cu (1) şi (2) ceea ce am putea numi „semnificaţie contextuală”; (4) autoexpresia („E”), ca adaos personal la fondul constituit de semnificaţie, ce participă la articularea mesajului şi a comunicării – mai aproape de „I”, în cazul comunicării teoretice, mai aproape de „C”, în cazul comunicării practice şi artistice, acest adaos de semnificaţie alcătuieşte, împreună cu (1)–(3), „alocuţia”; (5) semnificaţia retorică, metalingvistică sau stilistică („S”), alcătuind, împreună cu (1)–(4), „expresia” toto genere; (6) perlocuţia („R”), ca aport personal în semnificaţia receptată, împlinind, alături de (1)–(5), semnificaţia rulată efectiv într-o comunicare oarecare. Fig.34 spaţializează componentele semnificaţiei realizate în cursul actului uman de semnificare şi comunicare, într-un contur total „depersonalizat” şi „dedramatizat” al hexagonului semiotic. 
     Postura inversă, a personalizării maxime a celor şase variabile din modelul hexadic, nu-i greu de imaginat în activităţile cotidiene de comunicare. Între crainicul emisiunii radio sau de televiziune şi ascultător sau telespectator, de exemplu, se interpun, cel mai adesea, şi creatorul textului, în calitate de redactor („I”), şi (foto)reporterul, ca furnizor de date („D”), şi liderul de atitudine, care orientează mesajul emisiunii („C”), şi responsabilul cu punerea în undă a emisiunii („S”). Tot astfel, într-un mesaj militar se pot desluşi: aportul cercetaşului, ca furnizor de date („D”); aportul analistului sau interpretului de date, în raport de care se profilează obiectivele misiunii de întreprins („I”); aportul comandantului, ca responsabil de formularea ordinului de luptă, în termeni performativi („C”); aportul codificatorului („S”) şi-al transmiţătorului („E”), iar exemplele ar putea continua.
12. SUPRAPUNERI ŞI INTERFERENŢE ÎNTRE EXPRESII DISCURSIVE ŞI SITUAŢII SEMIOTICE
     Semnalate de logicieni cu prilejul raportării noţiunii la cuvînt, iar de lingvişti la capitolul „relaţii semantice”, cazurile de interferenţă între două sau mai multe situaţii semiotice se pot deduce din modelul simplificat al comunicării, antrenînd coordonata „S” (semnificantul), coordonata „I” (semnificatul) şi coordonata „D” (referinţa) într-un regim de minimă variaţie. Prin jocul coincidenţei şi diferenţei între polii la care am făcut trimitere, două situaţii semiotice „O1” / „S1 I1 D1” şi „O2” / „S2 I2 D2” creează 23 cazuri de totală, ori parţială suprapunere sau deosebire: 
     1. Inventarul întocmit în fig. 35 porneşte de la cazul-limită al identităţii semnelor în privinţa tuturor parametrilor luaţi în considerare: semnificant, semnificat şi referent. În limbajul semioticii lui Peirce, aceasta se întîmplă cu sinsemnele care întruchipează acelaşi legisemn [8.334 / 4: 238], altfel spus: cu SEMNELE REALE ale unuia şi aceluiaşi SEMN NECESITANT [8.340 / 4: 257] sau ocurenţele (tokens), contramărcile, instanţele sau replicile unuia şi aceluiaşi tip (type) [4.537 / 4: 330], înăuntru unuia şi aceluiaşi cod. Transferul de tipuri dintr-un cod în altul impune neologismele, evoluînd, adesea, ca semne divergente cu semnul originar (a se compara, spre exemplu, grecescul atomos cu romînescul atom şi corespondenţele lui în franceză, engleză etc.). 
     2. Datorată, în principal, folosirii expresiilor anaforice (pronume, adverbe, adjective nedeterminate sau indeterminabile), de asemenea, datorită alunecărilor de sens, folosirii figurate a expresiilor, etimologiilor populare şi influenţelor străine, polisemia marchează o identitate parţială de sensuri, pe fondul comunităţii de semnificant şi al divergenţei referenţiale. În cazul noţiunilor, este vorba de întrunirea în comun a notelor generice (I11 I2 = IG): „ghid” în sens de carte şi „ghid” în sens de persoană. Cel mai adesea stau în acest raport perifrazele cu acelaşi termen de pornire: „operaţie muzicală”, „operaţie militară”, „operaţie financiară”, „operaţie logică”, „operaţie aritmetică” etc.; „act de naştere”, „act al unei piese de teatru”, „act al unui congres” etc. Polisemia paradigmatică, la care ne-am referit, se poate prelungi ca fenomen sintagmatic, în frazele ce stau sub semnul ambiguităţii: „Ghidul (persoana, cartea?) ne-a fost util”; „Trimisul nostru a intrat în posesia actului (de naştere, cel pentru repetiţia la teatru ?)” etc. 
     3. Identitatea de semnificant şi referent sau ceea ce am putea numi omonimie coextensivă survine la nivel pragmatic, prin posibilităţile multiple de asumare a propriului uneia şi aceleiaşi noţiuni, adică prin definirea alternativă a unuia şi aceluiaşi termen. Astfel, dacă din punct de vedere biologic prin om se desemnează mulţimea bipedelor fără pene, din punct de vedere filosofic aceeaşi etichetă se atribuie fiinţelor raţionale, logice etc.; dacă pentru chimist apa este un compus al oxigenului şi hidrogenului, pentru ţăran ea reprezintă un factor indispensabil pentru creşterea şi rodirea semănăturilor; dacă anarhicului libertatea îi apare drept absenţă a oricărei constrîngeri, înţeleptului i se revelează ca măsură a răspunderii autoconsimţite, iar exemplele pot continua la nesfîrşit. Este posibil ca acelaşi raport semiotic, de omonimie coextensivă, să genereze propoziţiile (mai mult sau mai puţin) tautologice: „copilul, tot copil”, „dacă filosofezi, filosofezi” etc. 
     4. Formă minimală de identitate între semne, menţinută doar pe linia semnificantului, omonimia este corelată unei duble heterosemii: în cazul ei diferă şi intensiunea şi extensiunea expresiilor omografice, omofonice, omogestuale etc. Se comportă astfel şahul ca mişcare în jocul cu acelaşi nume (polisemie?) faţă de şahul ca titlu purtat pînă nu demult de suveranul Iranului; patul ca piesă de mobilier, ca subansamblu al unei puşti, ca albie sau matcă a unui rîu etc., faţă de patul ca situaţie finală în jocul de şah; fructul ca organ vegetal, faţă de fructul ca rezultat sau profit; manşa ca pîrghie în comanda avionului, faţă de manşa ca etapă a unei probe sportive; colina ca formă de relief, faţă de colina ca amină utilizată în tratamentul afecţiunilor hepatice; şi aşa mai departe. Prezenţa omonimiei la nivel sintagmatic trădează un deficit morfo-sintactic („a întîlnit oraşe şi sate sărace” – „a întîlnit oraşe şi sate sărace”; „el acţionează instalaţia din cameră” – „el acţionează instalaţia din cameră”; „a avut loc Congresul Asociaţiei crescătorilor de albine din Europa” – „a avut loc Congresul Asociaţiei crescătorilor de albine din Europa”), ori manifestă puterile figurative ale limbii. De aici şi modalităţile opuse de a o judeca. 
     5. Sinonimia sau polinimia încadrează ceea ce ce Rudolf Carnap [13: 68] a teoretizat drept L-echivalenţă a designatorilor (om este logic-echivalent, deci sinonim, cu fiinţă raţională). Fenomenul general al identităţii extensional-intensionale nu se manfestă şi nici nu pretinde o suprapunere totală de sensuri. Ceea ce susţine sinonimia este comunitatea de sensuri structurale sau generice. Există, deci, sinonime de prag minimal (par şi cu soţ în contextul „număr-”; slab şi macru în contextul „carne-” etc.) şi există sinonime de prag maximal (a spune şi a zice; a păzi şi a supraveghea etc.), dar este discutabilă sinonimia absolută ori totală. O semnalăm, totuşi, într-o diviziune (sau clasificare) ce încalcă mai multe norme de corectitudine logică. Mai apăsată în sinonimia componenţială (bazată pe o comunitate semică sau pe o echivalenţă structurală) şi mai estompată în sinonimia logică (necesitînd o parafrază, ca în definiţiile sau în transformările structurii de adîncime a enunţului), relaţia în atenţie ne deschide spre stratul cultural al înţelesului şi semnificaţiei, în cazul sinonimiei de fapt („cavaler al Eladei” = „peloponezian”= = „filoelen” = „trişor”) şi în cel al sinonimiei cognitive sau referenţiale (în raport cu care „Ştefăniţă este nepotul lui Ştefan” = „Ştefan este bunicul lui Ştefăniţă”, „Nici nu plouă, nici nu ninge” = „Este fals că plouă sau ninge” etc.).
     6. Hiponimia, ca identitate intensională, se instalează între speciile aceluiaşi gen (I11 I2 = IG, D1   D2, D1   DG, D2   DG), motiv pentru care i-am putea spune şi sinonimie generică. O desluşim între „măr” şi „păr” ca specii ale aceluiaşi gen, pomul; între „pansea”, „crizantemă” şi „ghiocel” ca specii ale aceluiaşi gen, floarea; „roşu”, „galben”, „albastru” şi „verde”, ca specii ale aceluiaşi gen, culoarea, şi aşa mai departe. Prin extindere la nivelul sintagmatic, aceeaşi relaţie este de reperat între implicanţii aceluiaşi implicat (între propoziţiile „plouă” şi „se stropeşte”, de exemplu, ca subimplicanţi logici ai enunţului „străzile se umezesc”; apoi, între enunţările „adunăm 2 şi cu 3”, respectiv „împărţim 15 la 3”, ca subimplicanţi ai propoziţiei „obţinem 5”; etc.).
     7. Identitatea extensională, teoretizată [13: 68] ca simplă echivalenţă (între „om” şi „biped fără pene”, de exemplu), s-ar putea numi şi heteronimie coextensivă ori sinonimie extensională, în condiţiile unor expresii cu acelaşi designat. De-ar fi s-o reperăm şi în orizontul sintagmatic, criteriul său ar deveni echivalenţa materială promovată prin conectorul condiţionării necesare şi suficiente sau al bicondiţionării. Este relaţia dintre enunţurile generice (indeterminate) covalente: „există forţă” şi „există acceleraţie” (nu se precizează unde există forţă şi unde există acceleraţie, ce fel de forţă şi ce fel de acceleraţie există, de ce intensitate este forţa şi acceleraţia, dar şi în aceste condiţii se poate şti că nu există forţă fără acceleraţie şi nu există acceleraţie fără forţă); „numărul este divizibil cu 5” şi „numărul are ca ultimă cifră pe 5 sau pe 0” (nu rezultă care număr este divizibil cu 5 şi care număr are ca ultimă cifră pe 5 sau 0, dar – şi în aceste condiţii – se ştie că un număr nu poate fi divizibil cu 5, dacă nu are drept ultimă cifră pe 5 sau pe 0, după cum un număr nu poate avea drept ultimă cifră pe 5 sau pe 0, dacă nu se divide prin 5) etc.
     8. Ultima relaţie din sistemul propus, heteronimia deplină, acoperă toate cazurile de necoincidenţă între semnificanţii, sensurile şi referenţii a două sau mai multe semne („măr” şi „triunghi”; „plouă” şi „numerele cu două cifre sunt divizibile cu trei”; „floare albastră”, „rădăcină pătrată” şi „stea supragigant”; „curbele se întretaie”, „minutele se numără” şi „popoarele evoluează” etc.). Nesuprapunerea totală pe linia semnificatului nu înseamnă, însă, neapărat o incompatibilitate, în genul antonimiei. La aceeaşi rubrică se încadrează şi paronimia, relaţia metaforică, relaţia metonimică etc., restul tipurilor de raporturi figurate, împrejurările aproape fără număr ale independenţei între expresii.
13. „descompunerea” semioticiiîn acord cu variabilele modelului situaţional „eidcrs"
     Impusă ca teorie a semnelor şi a sistemelor de semne (respectiv ca teorie a limbajelor, sau a discursurilor), în epoca elenistică, prin aportul epicurienilor şi, îndeosebi, al stoicilor, semiotica va fi socotită în 1690, de către John Locke, drept „ţinut al lumii intelectuale” sau parte a filosofiei, alături de „teoretică” (ontologie) şi de „practică” (sau etică). „Învăţătură a semnelor, între care cele mai uzuale sunt cuvintele” (mai exact: studiu cu privire la „natura semnelor de care se serveşte mintea pentru înţelegerea lucrurilor sau pentru a transmite cunoştinţele altora”, în convingerea că prin mai buna ordonare a semnelor se poate accede mai uşor la adevărul cunoştinţelor şi la reuşita acţiunilor întreprinse), disciplina în atenţie ar putea fi – după autorul Eseului asupra intelectului omenesc – „destul de potrivit numită şi logică”. Ca ştiinţă a limbajului articulat, aceasta din urmă reprezintă, oricum, o ramură a teoriei semiotice, continuatoarea „canonicii” şi „dialecticii”.
     De la identitatea cu logica lato sensu şi de la supraordonarea faţă de logica stricto sensu, semiotica ajunge într-un raport de coordonare cu logica, sub auspiciile Noului Organon, publicat în nemţeşte, în 1764, de către Johann Heinrich Lambert. Centrat pe „cercetarea şi indicarea adevărului şi a distincţiei dintre eroare şi aparenţă”, cel de al treilea „Canon” din cultura europeană include: o teorie a raţunii (Vernunftlehre), respectiv logica sau dianologia, ce are a preciza „drumurile pe care mintea trebuie să le parcurgă, dacă vrea să progreseze de la un adevăr la altul”; o alethiologie, respectiv o teorie a cunoaşterii şi o metodă de evitare a erorii; o semiotică (Semiotik), ca „teorie despre desemnarea gîndirii şi a lucrurilor”, în proiectul leibnizian al unei caracteristici universale, secondate de o combinatorică, pentru ca „teoria lucrurilor şi teoria semnelor să fie permutabile”, iar „conştiinţei obscure a conceptelor intuitive” să i se poată substitui o „reprezentare sensibilă şi clară a semnelor” [88 / II: §§.23 – 4]; o fenomenologie, în fine, ca teorie a cunoaşterii experimentale – adică: aparente şi probabile.
     Forma consecvent semiotică în care asamblează Lambert principiile comunicării şi semnificării nu pare a-i fi cunoscută lui Peirce. Acesta va fi putut prelua de la Locke numele disciplinei (semiotic sau semeiotic), definiţia aferentă („doctrină cvasinecesară sau formală a semnelor”) şi chiar raportul cu logica: de identitate („logica, în sensul ei general [...], nu este decît un alt nume pentru semiotică”), respectiv de supraordonare: „ca urmare a faptului că fiecare representamen [semn, n. ns., P.I.] se află în relaţie cu trei lucruri – fundamentul, obiectul şi interpretantul – ştiinţa semioticii are trei ramuri. Prima este ceea ce Duns Scotus numeşte gramatică speculativă. O putem numi gramatica pură. Sarcina ei este aceea de a stabili ceea ce trebuie să fie adevărat despre representamenul folosit de către orice inteligenţă ştiinţifică pentru ca el să poată întruchipa o semnificaţie. A doua este logica propriu-zisă [nu „logica în sensul ei general”; subl. şi n. ns., P.I.]. Este ştiinţa a ceea ce este în mod cvasinecesar adevărat despre representamenele unei inteligenţe ştiinţifice pentru ca aceste representamene să poată fi valabile cu privire la orice obiect, cu alte cuvinte, pentru ca ele să poată fi adevărate. Să spunem că logica propriuzisă este ştiinţa formală a condiţiilor adevărului reprezentărilor. A treia, imitînd maniera lui Kant de a păstra asociaţiile vechi de cuvinte atunci cînd caută denumiri pentru conceptele noi, o numesc retorica pură. Sarcina ei este de a descoperi legile prin care în orice inteligenţă ştiinţifică un semn dă naştere altuia şi mai ales un gînd produce alt gînd” [89: II, §.229 / 270].
     Cele trei „componente”, „subştiinţe” sau „ramuri” ale semioticii, aşa cum sunt stabilite de Charles S. Peirce, pot fi comparate cu diviziunile apofanticii husserliene (este vorba de gramatica logică pură, ca morfologie pură a judecăţilor sau a semnificaţiilor; de aşa-numita logică a consecinţei, respectiv de logica adevărului, ce pun în mişcare logica transcendentală sau „logica însăşi, radicală şi concretă, care îşi datorează dezvoltarea metodei fenomenologice”). Ele vor intra în circuit sub denumirile de „sintaxă”, „semantică” şi pragmatică”, propuse de Charles Morris inclusiv pentru echivalentele moderne ale vechiului trivium (gramatică, logică, retorică). Criteriul tripartiţiei este cel pe care-l folosise şi Peirce: perspectiva din care pot fi privite semnele. Diferă, însă, unele puncte de referinţă. După Morris, semnele pot fi urmărite în raport cu obiectele (în cazul semanticii); în raport cu persoanele sau interpreţii (cazul pragmaticii); în raport cu ele înseşi (cazul sintaxei). „Este clar – admitea autorul american la Congresul internaţional de filosofie ştiinţifică „Descartes” (Paris, 1935) – că specialiştii în ştiinţele naturii şi reprezentanţii tradiţionali ai empirismului se ocupă, înainte de toate, de prima grupă de relaţii; pragmatiştii, convenţionaliştii, psihopatologii, biologii şi cei din disciplinele sociale de cea de a doua grupă; lingviştii, matematicienii şi logicienii de cea de a treia”.
     Cu aceeaşi ocazie, Morris asocia diviziunile semioticii cu dimensiunile semnificaţiei: existenţială („ME”), pragmatică („MP”) şi formală („MF”). Trei ani mai tîrziu, în defineşte cele trei discipline în ordinea: sintaxă („studiu al relaţiilor dintre semne, indiferent de relaţiile dintre semne şi obiecte, ori dintre semne şi interpreţi”), semantică (cercetarea „relaţiilor dintre semne şi designatele acestora, adică dintre semne şi obiectele pe care le pot denota sau nu”), pragmatică („ştiinţă a relaţiilor dintre semne şi interpreţi”); din punct de vedere sintactic, contează relaţiile de implicare; sub aspect semantic, importă relaţiile de desemnare şi denotare; în orizontul pragmatic, se cer examinate relaţiile de exprimare. Peste încă un an, în, autorul în atenţie identifică analiza semiotică cu parcurgerea relaţiilor semnului: (1) cu alte semne; (2) cu ceea ce el denotă sau poate să denote; (3) cu interpreţii acestuia. Corespunzător acestora, se vorbeşte de dimensiunile semiozei şi de ştiinţele subordonate semioticii: „relaţiile purtătorilor-de-semne cu ceea ce ele desemnează sau denotă poartă asupra dimensiunii semantice a semiozei, iar studiul acestei dimensiuni se numeşte semantică; relaţiile purtătorilor-de-semne cu interpreţii poartă asupra dimensiunii pragmatice a semiozei, iar studiul acestei dimensiuni se numeşte pragmatică; restul relaţiilor din punct de vedere semiotic, ale purtătorilor-de-semne cu alte semne, poartă asupra dimensiunii sintactice a semiozei, iar studiul lor se numeşte sintaxă”. 
Fig. 36. Diagrama subdiviziunilor semioticii,propusă de Morris în 1939.
     Diagrama, reprodusă în fig. 36, era menită să ajute la fixarea terminologiei introduse [8: 417]. O va reface, între alţii, J.M. Bocheński, sub forma unui cub. O altă dispunere a tripartiţiei pe care o propune semioticii Ch. S. Morris ne-o oferă Henrich F. Plett [57: 47]. Din schematizarea autorului german aflăm că sintaxa, semantica şi pragmatica sunt în corespondenţă cu dimensiuni omonime ale semiozei.
     În 1942, Rudolf Carnap reia definiţiile disciplinelor semiotice în ordinea complexităţii descrescînde şi a abstractizării progresive: pragmatică („investigaţia în care se face referire explicită la vorbitorul sau, în termeni mai generali, la utilizatorul unui limbaj”), semantică (demers în care „facem abstracţie de utilizatorul limbajului şi analizăm doar expresiile şi designatele acestora”), sintaxă (domeniu al semioticii în care „neglijăm înseşi designatele expresiilor şi analizăm doar relaţiile acestora din urmă”).
     Acestei succesiuni îi va consimţi şi Morris în 1946, revizuind, însă, în mod considerabil, accepţiile celor trei compartimentări, datorită perspectivei cvadridimensionale asupra utilizării limbajului şi a semnificării prin limbaj: pragmatica este, acum, „partea semioticii care abordează originea, întrebuinţările şi efectele semnelor în cadrul comportamentului în care ele survin; semantica tratează semnificaţia semnelor în toate modurile utilizării; sintaxa se ocupă de combinaţiile semnelor, indiferent care sunt semnificaţiile lor specifice sau care este impactul asupra comportamentului”. În studiul din care am citat, Signs, Language, and Behavior (1946), despre pragmatcă, semantică şi sintactică aflăm, abia în capitolul al VIII-lea, cînd nu mai era de precizat decît cîmpul de acţiune şi importanţa ştiinţei semnelor. Motivul invocat ? „Aceşti termeni au deprins, deja, o ambiguitate care ameninţă să blocheze, în loc să clarifice, problemele domeniului, fiind folosiţi de unii autori la desemnarea subdiviziunilor semioticii, iar de alţii la desemnarea tipurilor de semne în limbajeleobiect cu care semiotica are de a face” [98: 301].
     Departajîndu-se de spectrul referenţialist al definiţiilor carnapiene, prin luarea în considerare a modalităţilor nedesignative de utilizare şi semnificare discursivă, Morris mai atrage atenţia că semiotica nu se poate restrînge la studiul limbajului articulat şi, cu atît mai puţin, la studiul limbajului ştiinţific [98: 302]. Chiar şi în aceste circumstanţe, perspectiva deschisă de Morris rămîne limitată de asimilarea interpretantului lui Charles Sanders Peirce cu interpretul (sau utilizatorul) semnului. O „garanţie metodologică (şi nu una empirică) a existenţei semnificaţiei”, va spune, în Tratatul de semiotică generală, Umberto Eco [2: 29]. O astfel de garanţie nu excludea, totuşi, antrenarea ambilor parametri în motivarea partajului semiotic, aşa cum nu a exclus antrenarea ambilor parametri în definiţia propusă de Charles Morris, în 1938, pentru situaţia de comunicare sau semioză: „S este un semn al lui D pentru I în măsura în care I ia în considerare pe D, în baza prezenţei lui S. Astfel, în semioză, ceva ia în considerare ceva chiar şi mediat, adică, prin intermediul unui altceva. Prin urmare, semioza este o luareînconsideraremediată. Mediatorii sunt semnele-vehicul; luărileînconsiderare sunt interpretanţii; agenţii procesului sunt interpreţii; ceea ce este luat în considerare sunt designatele” [8: 65].
     Indiferent de ce putea sau nu putea să facă Charles Morris, fapt este că tripartiţia pe care a impus-o semioticii, în formula sintaxă, semantică şi pragmatică, tripartiţie cu care numele său s-a asociat cel mai mult, a întîmpinat, de-a lungul anilor, numeroase dificultăţi. 
     Avem în vedere, cu deosebire: (1) posibila scindare a pragmaticii în acord cu distincţia bühleriană (reconfirmată de Bruno Snell) dintre autoexprimare şi apel; de asemenea, în acord cu distincţia lui Donald D. Evans dintre uzajul expresiv şi uzajul cauzal (sau perlocuţionar) al limbajului, cu distincţia lui Jakobson între funcţia expresivă şi funcţia conotativă a limbajului, cu distincţia lui Heinrich F. Plett [57: 19–25] între noţiunea expresivă şi noţiunea receptivă de literatură etc.; (2) plasarea semanticii descriptive în sfera pragmaticii; (3) pendularea semanticii „pure” între teoria extensiunii, a denotării, a denumirii, a adevărului etc. şi teoria intensiunii, a sinonimiei, a analiticităţii etc. (Carnap), între teoria referinţei şi teoria semnificaţiei (Quine), între teoria desemnării sau denumirii stărilor de lucruri, a faptelor, obiectelor, acţiunilor etc. (Sigmatica) şi teoria semnificaţiei sau a intensiunii (Semantica) etc.; (4) partajul semanticii lingvistice între semantica intratextuală (sau relaţională) şi semantica referenţială [57: 56, 113–4]; (5) ascensiunea sintaxei sub semnul sciziunii dintre „teoretic” şi „aplicativ” (sau „empiric”, „descriptiv” etc.), logica şi semiotica de orientare logicofilosofică încurajînd sintaxa formală (sau pură), în contrast cu sintaxa gramaticală, de resortul cercetărilor „practice” sau „aplicative”); (6) hibridarea distincţiilor intrasemiotice, prin admiterea sau promovarea sintaxei şi semanticii pragmatizate, a pragma-sintaxei, a semantico-sintaxei, a pragma-semanticii, a semanticii semiotico-sintactice şi a sintactico-semanticii [57: 25, 109, 114], a semanticii pragmatice etc.; (7) dedublarea semioticii înseşi, ca teorie a utilizării limbajului şi teorie a semnificării prin limbaj (o distincţie mai mult metodologică, decît epistemologică, exploatată de Charles Morris în Signs, Language, and Behavior), ca teorie a comunicării şi teorie a semnificării, ca teorie a codurilor şi teorie a producţiei de semne [2: 13] etc.
Fig. 37. Evoluţia diviziunilor semioticii, în raport cu părţile filosofiei şi cu trivium-ul artelor liberale.
     Pentru a legitima compartimentările propuse, pentru a le spori şi a le „deduce” întro manieră comparabilă aceleia prin care s-au introdus diviziunile logicii limbajului în acord cu nivelul de construcţie teoretică , pentru a le pune în acord măcar cu parte din distincţiile acumulate pe frontul „analitic” (în speţă, cu dubla determinare a gîndirii, „extensională” şi „intensională”, „denotativă” şi „conotativă” sau „comprehensivă” etc., cu dubla lectură a ştiinţei, cu dubla relativitate a validităţii, cu dublul sens sau înţeles, cu dubla interpretare sau reprezentare a limbajului formal, cu dubla şi chiar cu pentupla înţelegere a limbajului, cu multipla funcţionalitate a limbajului, ca limbaj expresiv, sau emoţional; ca limbaj poetic; ca limbaj informativ, descriptiv, referenţial, reprezentativ etc.; ca limbaj directiv, performativ, conotativ, injonctiv, ilocuţionar etc.; ca limbaj fatic, perlocuţionar, cauzal, de apel sau impresionare etc.; ca limbaj metalingvistic etc.), pentru a încerca, în fine, un sistem al formelor posibile de teorie şi de analiză semiotică, indiferent de nivelul la care se desfăşoară analiza (frastic, subfrastic sau transfrastic; hipo- sau hiper-textual), indiferent de natura limbajului analizat („artificial” sau „natural”; „articulat” sau „mai puţin articulat”; „ştiinţific” sau „colocvial” etc.), indiferent de regimul de funcţionare a discursului considerat („teoretic” sau „designativ” şi „ateoretic” sau „prescriptiv-evaluativ”; bi- sau poli-valent; asertoric sau modalizat; „aritmomorfic” sau „dialectic”; etc.), vom recurge la modelul hexadic al situaţiei-semn („L”).
     În marja de complexitate mediană, prin ţinuta suficient de „indeterminată” a polilor asumaţi şi prin jocul eludării sau suprapunerii acestora, modelul „situaţional” al comunicării ne conduce la 64 de combinaţii între variabilele periferice („S”, „E”, „I”, „D”, „C”, „R”) şi la tot atîtea combinaţii din care nu lipseşte variabila centrală sau funcţiasemn („L”). Dacă notăm cu majusculă prezenţa variabilei (considerarea ei ca „factorderelevanţă dominant”) şi cu minusculă absenţa variabilei (mai bine spus, tratarea ei ca „dimensiune subdominantă”, cum ne propune J. L. Kinneavy), cele 128 (27 = ΣC70, ..., 7 ) de combinaţii posibile se cuprind în matricea generatoare: L(l)S(s)E(e)I(i)D(d)C(c)R(r) = ± L ± S ± E ± I ± D ± C ± R.
     Oricît de şocant ar părea, fiecare dintre combinaţiile de 0, 1, pînă la 7 variabile descrie o categorie de semne (discursuri, texte, limbaje etc.), un tip de funcţionare a semnelor (a discursurilor, a textelor sau a limbajelor) şi, de ce nu, un gen de disciplină semiotică. Ne vom opri la 13 asemenea situaţii: 6 „sintaxe”, corespunzătoare combinaţiilor centrifuge (2)–(7), incluzînd o variabilă periferică în calitate de „factorderelevanţă dominant”; 6 „semanticopragmatici”, în orizontul combinaţiilor centripete (66)–(71), în care sunt active variabila centrală şi una din variabilele periferice, respectiv „semiotica totală”, pe care o întruchipează combinaţia (128), cu toate coordonatele, active.
Fig. 38. Coduri ale disciplinelor semiotice, în perspectiva modelului hexadic al analizei situaţionale.
     În ordinea semnalată, combinaţiile (2) – (7) reprezintă: (1) sintaxa semnificanţilor (sau a representamenelor), „Seidcr”; către ea se orientează „sintaxa lingvistică de grad zero” (fonologia şi morfologia), infra-logica regulilor de bună-formare, „logica dinamică” a limbajelor de programare, ştiinţa practică a codurilor de tot felul (arta combinării sunetelor, a culorilor, a formelor, a gusturilor, a mirosurilor etc.); (2) sintaxa actanţilor (sau locutorilor) posibili, „Esidcr”; la ea aspiră sau de la ea pleacă „gramatica (rolurilor sau a) cazurilor”, „gramatica actanţială”, „semiotica lumii naturale” a gestualităţii (Greimas), „psihologica echilibrării cognitive”, „socio-logica întăririi coeziunii grupurilor”, „logica povestirii”, „arta poliloghiei”, „logica sentimentelor” etc.; (3) sintaxa intensiunilor (a sensurilor sau designaţiilor obiective), „Isedcr”, sintaxă „logică”, „pură”, sau „teoretică” prin excelenţă, spre care accede logica transcendentală (noetică, apofantică etc.), dar şi logica formală, logica informaţiei, logica intensională (comprehensivă, reflexivă etc.), gramaticile formale etc.; (4) sintaxa lumilor posibile (onto-logică, extensională etc.), „Dseicr”, la care ne conduce teoria codurilor genetice, gramaticile acţiunii, teoria menţiunii, a referinţei (sigmatica) etc., crono- şi topo-logica, etio-logica, tehno-logica, logica proceselor, mereo-logica, noţiunea mimetică de literatură, etc.; (5) sintaxa ilocuţiunilor sau a conotaţiilor (a injoncţiunilor, a directivelor, a performanţelor etc., a sensurilor sau semnificaţiilor subiective, a enunţurilor performative, a jocurilor de limbaj etc.), „Cseidr”, cea care dă satisfacţie interpretantului peircean; ca sintaxă praxio-logică, ea apropie lingvisticile „nonlimbajului”, pragmalingvisticile, logicile „ateoretice” (deontice, ortopractice, proeretice, erotetice, ale evaluării şi preferinţei etc.), logica ilocuţionară (Searle şi Vanderveken), axiologicile, teleo-logicile etc.; (6) sintaxa perlocuţiunilor, „Rseidc”, cea mai puţin conturată, subîntinde retorica, estetica receptării, etno- şi socio-logica, imagologia etc. 
     Pentru fiecare dintre disciplinele menţionate, cartea sintactică se joacă prin reguli intratextuale de manipulare a sensului operaţional (Husserl), respectiv prin reguli ale formării şi omologării expresiilor, ale transformării (sau proliferării) formelor corect construite şi asumate ca valide; de asemenea, prin criterii intratextuale pentru extensiunea, delimitarea şi coerenţa textelor (a discursurilor, a limbajelor etc.) în atenţie.
Fig. 39. Sistemul disciplinelor sintactice, dedus în acord cu polii,variabilele sau coordonatele „situaţiei semiotice”.
     Toate sintaxele la care ne referim sunt, în terminologia lui Peirce, semiotici „de repertoriu". În orizontul acestora, singura „garanţie” a gîndirii, a realului şi a subiectivităţii este reţeaua semiotică. Fiecare din termenii (sau polii) acesteia pot fi ocupaţi de un subiect, în aceeaşi măsură în care nici unul din polii (sau termenii) reţelei nu implică cu necesitate un subiect (dovadă că fiecăreia dintre cele şase coordonate – „S”, „E”, „I”, „D”, „C”, „R” – i se poate asocia o funcţie a limbajului, un tip de semn, de text, sau de discurs, o formă de semnificaţie sau de înţeles etc.). Posibila „desubiectivizare” a variabilelor modelului şi a sintaxelor aferente este marcată, între altele, prin aspiraţia la „universalii pragmatice” şi „actanţi posibili”, într-o manieră compatibilă motodologic cu deschiderea spre „lumi posibile” şi „sensuri obiective”.
     După criteriul de ordine asumat, combinaţiile (66)–(71) dau seamă, la rîndul lor, de următoarele semiotici: (1) pragmatica producerii de semne şi a articulării în cod, „LSeidcr”, pe care o putem numi pragmatică a competenţei comunicative, a impunerii şi îmbogăţirii codului, a „condensării simbolice” (Piaget), a „însemnării”, a înscenării”, a „simbolizării”, a formalizării, a decorării, activităţi prin care se impune „funcţia metalingvistică” a limbajelor (Roman Jakobson), de raportare explicită sau implicită la codul comunicării; cu o astfel de pragmatică, mai mult sau mai puţin realizată, vin în atingere „lingvistica logică”, teoria logică a limbajelor naturale, teoria sofismelor „materiale”, pragmatica presupoziţiilor etc.; (2) pragmatica performanţei comunicative, „LEsidcr”, a actualizării codului sau a codficării (a enunţării, a reprezentării, a fonaţiei, a sonorizării, a vorbirii, a scrierii, a picto- şi a cripto-grafierii, a pantomimării, a pictării, a sculptării etc.); în orizontul ei se aprofundează funcţii langajiere precum apelul (Bühler) sau impresionarea (Snell), autoexprimarea (Bühler, Snell, Jakobson, Evans) etc.; (3) semantica intensiunii, „LIsedcr”, a designării sau comprehensiunii, a înţelesului (Quine); semantica stricto sensu (Klaus), a designatorilor (Carnap), a explicaţiei, a definiţiilor nominale, a identităţii, a analiticităţii, a abstracţiei etc.; (4) semantica extensiunii, „LDseicr”, a descrierilor de stare şi de schimbare, a lumilor posibile, a presupoziţiilor circumstanţiale, a menţionării, a desemnării, a denotării, a denumirii, a reprezentării, a referirii, a imaginării etc., respectiv a adeveririi prin modelare şi punere în corespondenţă, a satisfiabilităţii, a adecvării sau completitudinii, a definiţiilor reale, a descripţiilor, a regulilor „de domeniu” (Carnap) etc.; (5) semantica ilocuţionară, „LCsedr”, sau a conotaţiilor, a evaluărilor şi a injoncţiunilor, a direcţionărilor posibile, a îndemnurilor la acţiune şi la transformare, a performanţelor langajiere; (6) pragmatica perlocuţionară, „LRsedc”, a decodificării, a decriptării şi a receptării (a audiţiei, a lecturii, a vizionării, a interlocuţiei, a persuadării şi convingerii; în perspectiva ei, secer aprofundate funcţia evocativă a limbajului (R. M. Hare), funcţiile consultativă şi exhortativă (K. R. Popper), funcţia perlocuţionară sau cauzală (J. L. Austin şi D. D. Evans), funcţia de instrucţie (Marcel Cohen) etc., după cum în jurul ei s-ar putea grupa retorica şi teoria argumentării, teoria implicaţiei contextuale (H. Grice) etc.
     Aşadar, cel puţin trei semantici şi cel puţin trei pragmatici! Unele compar drept semiotici „de domeniu” şi „de reprezentare”, ideea de corespondenţă sau de modelare fiind intrinsecă criteriului semantic; celelalte pot fi caracterizate ca semiotici „de cîmp” sau „de operaţionalizare”, ideea de construcţie şi punere în funcţie traducînd cel mai bine exigenţele pragmaticului. Semanticile propun criterii inter-textuale, iar pragmaticile criterii contextuale, de extensie, de delimitare şi de coerenţă a textelor, a discursurilor, a limbajelor. Şi unele şi celelalte cultivă sensul „eidetic” (Husserl); şi unele şi celelalte transcend „limitele limbajului” şi ale „semnului” constituit, desluşind subiectul semiozei „într-un continuu şi permanent nedesăvîrşit sistem de sisteme de semnificare care se reflectă unele în altele” [2: 382]; şi unele şi celelalte se deschid spre semne non-lingvistice, acceptă „textele plurimediale şi cultivă „transpunerea textelor” de un anumit tip de semne în texte de alt tip de semne [57: 127]. Prin convenţie, se consideră pure sau logice semanticile şi pragmaticile care vizează limbajul „construit” (sau „logic”); aceleaşi discipline sunt descriptive sau empirice dacă rămîn la limbajul colocvial sau se ocupă de limbaje speciale (pictural, sculptural, muzical, literal etc.).
Fig. 40. Sisteme semantico-pragmatice, în acord cu polii,variabilele sau coordonatele „situaţiei semiotice”.
     Ultima combinaţie a variabilelor situaţiei semiotice, despre care ne-am propus să vorbim, „LSEIDCR”, trimite spre idealul unei atotcuprinzătoare „ştiinte integratoare a textului” [57: 125] şi al unei depline „interpretări sintetice” a textului, apte să coreleze toate dimensiunile semiotice în toate relaţiile de dominare şi să antreneze toate metodele semiotice: în cadrul aceleiaşi dimensiuni (pragmatica lingvistică şi pragmatica sociologică, pragmatica logică şi pragmatica sociologică etc.), ori în cadrul unor dimensiuni semiotice diferite (semantica lingvistică şi pragmatica psihologică, sintaxa logică şi semantica lingvistică [57: 126 - 7] etc.). O astfel de ştiinţă şi un astfel de demers nu sunt cu putinţă, dar spre ele tind celelalte teorii şi demersuri semiotice. În spaţiul ei cedează graniţele disciplinelor cu vocaţie în „pilotarea” ştiinţelor: semiotica se subordonează lingvisticii (conform susţinerilor lui Roland Barthes), dar şi lingvistica se subordonează semioticii (precum în viziunea lui Ferdinand Suassure); ambele discipline îşi află temeiuri în praxiologie; se ajunge la gramatici ale diverselor activităţi (a jocului de tenis, ori a jocului de şah; a conducerii automobilului, ori a procesului didactic; a dialogului, a basmului etc.), iar în paralel cu avansurile metodei „logicii aplicate” (Nicholas Rescher) şi ale metodei „lingvisticii aplicate” [124: 79], înregistrăm dezvoltarea logicii semiotice şi erijarea semioticii în metalogică; proliferarea adjectivelor („lingvistic”, „logic”, „semiotic”, „praxiologic” etc.) subliniază dedublarea metodologică a disciplinelor în atenţie, iar reciprocitatea combinărilor („logică semiotică” – „semiotică logică”, „semiotică lingvistică” – „lingvistică semiotică” etc.) sugerează evoluţia spre o scientia sermocinalis la singular.
     Viziunea „totalitaristă” pe care o schiţăm nu urmăreşte să pună în paranteze, ci mai curînd să evidenţieze (prin efectul de contrast cu idealul niciodată pe deplin realizabil) caracterul contingent şi personal al prestaţiilor cognitive. Secol după secol s-a tot repetat că ştiinţa este „despre universal”, iar existenţa (inclusiv ca suport al cunoaşterii!) este „singulară”! Deceniile din urmă ne-au convins că acest mit al obiectivităţii (al universalităţii şi necesităţii) înfruntă limitele omeneşti ale „paradigmelor” şi „programelor de cercetare”, ale „spiritului ştiinţific” şi ale „epistemei” timpului. Ceea ce Karl Marx a spus despre individul uman (că este totalitatea relaţiilor sociale!), iar Constantin Noica despre individualul logic (că este împachetare de generaluri!) se poate transfera şi la cazul ştiinţei. Teoriile şi metodele sale concretizează combinaţii ale unui „cod genetic”, parcurs de conceptele cu rol de „variabile”. În cazul semioticii, ne-am convins că „sintaxele” diferă între ele prin numărul şi natura „coordonatelor periferice” din modelul spaţial al comunicării, coordonate jucînd rolul unor „puncte de focalizare”. „Semanticile” şi „pragmaticile” se impun, la rîndu-le, prin natura „vectorilor de activare”, ce leagă variabila centrală de variabilele periferice. Poate că teoriile asociate celor 12 „tipuri ideale” ale semioticii, extrase dintr-un total deconcertant de 128 de combinaţii (începînd cu „semiotica vidă” şi încheind cu „semiotica totală”), nu sunt şi cele mai bune exemple. Poate că „teoria codurilor”, „teoria comunicării”, „teoria menţionării”, „teoria actelor de limbaj” etc. nu se ajustează întocmai „formelor pure” de analiză semiotică, aşa cum rezultă ele din combinarea unor coordonate. Important este, însă, de a reţine că semiotica este mult mai complexă decît suma a trei, patru ori cinci discipline. În reversul situaţiei, vom înţelege că pot fi preliminate atîtea spaţii de încadrare şi atîtea forme posibile de teorie cîte combinaţii tolerează conceptele pe care le operaţionalizăm ca variabile în explicarea unor fenomenefuncţii.
14. în loc de concluzii
     Prin cele de mai sus nu ne-am propus să trecem în revistă problemele deschise în cîmpul semioticii şi nici să supralicităm aportul unui model ordonator cum este cel la care am ajuns prin analogie cu modelul „situaţiei pedagogice”. Am vrut – şi sperăm a fi reuşit – să convingem că un exerciţiu simplu de organizare logică a analizei – alegerea după criterii de simetrie şi complexitate mediană a coordonatelor sau variabilelor comunicării, etichetarea şi dispunerea acestora într-o structură multiplu decompozabilă şi foarte sugestivă în parcurgerea combinatoricii aferente (hexagonul cu cele 6 laturi şi 9 diagonale, deci 15 linii; cu cele 20 de triunghiuri, 15 pătrate şi 6 pentagoane înscrise) – se poate constitui într-un „fir călăuzitor” cu pronunţate valenţe euristice.
     Dintr-o perspectivă metodologică şi, cel mai adesea, ilustrativă, ne-am raportat la schema globală şi recurentă a situaţiei semiotice, pentru a semnala nu mai puţin de 64 de chipuri sub care se realizează comunicarea şi semnificarea. Sistemul de referinţă cu axa imaterială „I-C”, cu axa personală „E-R” şi axa materială „S-D” ne-a permis să comparăm modelele „triunghiulare”, „tetradice” şi „pentagonale” acumulate în explicarea semnului şi a proceselor semiotice, iar integrarea lor în „supramodelul” situaţionalhexadic sar părea că pune capăt unui stil rapsodic, dacă nu anarhic, în confruntarea punctelor de vedere şi acreditarea noului în domeniul la care ne referim. 
     Aceeaşi grilă hexadică „EIDCRS”, prin jocul antrenării succesive sau în succesiune cumulată a polilor „P1-6”, respectiv a vectorilor de focalizare „O-P1-6”, ne-a ajutat să desluşim termenii comuni în soluţiile cercetate şi să înfiripăm soluţii mai cuprinzătoare în discuţii relative la tipologia, stuctura şi funcţionalitatea sistemelor de comunicare şi semnificare. Aplicaţiile pe care le-am conferit modelului, oarecum la întîmplare, accentuează natura funcţional-acţională a semnului, poziţia sa de supraordonare în raport cu entităţile-specii („simbol”, „semnal” etc.). Se relevă, de asemenea, organizarea sistemului de semne pe niveluri recurente (paradigmatic şi sintagmatic, intra- şi trans-frastic, contextual şi intertextual etc.), iar pînă la un punct, paralele. Delimitarea sensului (ori înţelesului) locuţionar („I”) şi a celui ilocuţionar („C”) – decizia cea mai radicală în alegerea coordonatelor „situaţiei semiotice” – ne-a deschis o cale simplă şi foarte sugestivă de promovare a „subiectivităţii” în analizele logicosemiotice. Paşii întreprinşi ne întorc, oricum, la definiţia lui Peirce [5.314 / 4: 106], reluată ulterior şi dezvoltată de Umberto Eco: „cuvîntul sau semnul pe care îl foloseşte omul este omul însuşi”.
     Dacă vrei să te urmăresc, precizează-ţi şi defineşte-ţi termenii, clama şăgalnicul Voltaire! Dacă vrem să ne înscriem corect în „parcelele ştiinţei”, este bine să ne stabilim coordonatele „tipurilor ideale” de teorie şi de sistematizare teoretică, respectiv „factoriiderelevanţă dominanţi”, l-am putea parafraza, sub privirea îngăduitoare a celui care a dat expresie în logică principiului toleranţei: logicianul, filosoful şi semioticianul Carnap!

ANALIZA SEMIOTICĂ A SIMPLITĂŢII
CONSTANTIN GRECU
1. INTRODUCERE
     Printre criteriile acceptabilităţii ipotezelor şi alegerii între ipoteze sau teorii alternative din domeniul ştiinţelor factuale figurează şi simplitatea, alături de obiectivitate, conţinutul informaţional, puterea explicativă şi predictivă, testabilitatea, consistenţa internă şi externă, sistemicitatea etc. Se consideră chiar că simplitatea joacă un rol deosebit de important în însuşi procesul elaborării unei teorii ştiinţifice, în aprecierea valorii ipotezelor şi teoriilor, precum şi în trecerea de la o teorie ştiinţifică veche la una nouă. Aşa cum reiese din analiza istoriei cunoaşterii ştiinţifice şi din reconstrucţia ei raţională, oamenii de ştiinţă s-au orientat realmente în activitatea lor şi după considerente de simplitate, deşi n-au teoretizat această idee. Este adevărat că, uneori, prin anumiţi reprezentanţi ai lor, ei au menţionat-o, atribuindu-i accepţiuni particulare, încărcate de intuitivitatea simţului comun. Clarificarea acestei noţiuni, evidenţierea multiplelor sale accepţiuni şi a corelaţiilor dintre ele, stabilirea funcţiilor reale ale simplităţii în cunoaşterea ştiinţifică şi chiar găsirea unor modalităţi de măsurare a ei constituie importante şi dificile sarcini ale filosofiei ştiinţei.
     Deşi aparent simplă şi neproblematică, supusă analizei, ideea simplităţii relevă o mulţime de laturi şi aspecte iniţial nebănuite, ceea ce justifică tot mai frecventa folosire a expresiei “complexitatea simplităţii”. De aici rezultă atît imposibilitatea de a-i da o definiţie tout court, care să surprindă întreaga ei bogăţie şi diversitate de aspecte, cît şi necesitatea unei analize ample, desfăşurate, a acestei noţiuni. În definitiv, aşa cum nu se poate răspunde direct şi complet la întrebarea ce este dimensiunea unui corp deoarece, aşa cum subliniază N. Goodman, “simplitatea nu este o singură caracteristică, uşor de estimat a sistemelor [teoretice – n.n.], ci o mulţime de diferite caracteristici interrelate, din care puţine pot fi uşor estimate” [1].
     Accepţiunea semiotică a simplităţii, care formează obiectul studiului de faţă şi care se referă la un ansamblu de caracteristici ale ipotezelor şi teoriilor ca sisteme de semne, trebuie distinsă de, dar şi corelată cu, accepţiunile sale ontologice, epistemologice şi chiar psihologice.
2. ACCEPŢIUNI ONTOLOGICE ALE SIMPLITĂŢII
     Multă vreme, îndeosebi în secolele al  XVII-lea şi al XVIII-lea, dar şi mai tîrziu, simplitatea era considerată o proprietate a naturii. În această accepţiune ontologică, după care natura este simplă, iar cunoaşterea este complexă, aşa-numita simplitate a naturii este înţeleasă, în primul rînd, ca proprietate a naturii de a fi alcătuită din particule ultime, indecompozabile, considerate absolut simple, la care putem ajunge prin descompunerea treptată a obiectelor în părţile lor componente. Nu e greu de observat că o asemenea idee constituie o trăsătură a unei viziuni atomiste despre lume. Prin simplu se înţelegea, după Leibniz, ceea ce n-arepărţi.
     Dar pe lîngă această accepţiune statică, simplitatea naturii era considerată, în al doilea rînd, o caracteristică dinamică ce constă în capacitatea proceselor şi fenomenelor naturale de a produce mult cu puţin, de a genera efecte mari cu cauze mici. Această poziţie a fost susţinută, în trecut, de gînditori ca G. Bruno, N. Cusanus, L. Euler, P. Maupertius, P.  Laplace, I. Newton,  A. Fresnel şi alţii. Astfel, după I. Newton, „Natura nu lucrează în zadar, şi mai mult este zadarnic cînd mai puţin este de ajuns. Căci natura este simplă şi nu face lux cu cauze superflue ale lucrurilor” [2]. Iar A. Fresnel, creatorul opticii ondulatorii, era de părere că... Natura nu s-a oprit în faţa greutăţilor analizei, ea a evitat doar complicarea mijloacelor. Ea, după cît se pare, este înclinată să facă mult ajutîndu-se de puţin” [3]. Acest principiu, o dată cu perfecţionarea ştiinţelor fizice, îşi găseşte o tot mai bogată confirmare.
     În sfîrşit, simplitatea naturii era redusă la existenţa legilor şi chiar la simplitatea acestora. Acest punct de vedere îl exprima, de exemplu, P.S. Laplace cînd scria că „Natura, în infinita diversitate a acţiunilor sale, este simplă numai în cauzele sale, iar noi vedem în ea un mic număr de legi, care generează o cantitate enormă de fenomene adesea foarte complicate...” [4]. Chiar şi în scrierile unor savanţi ai ultimului secol, cum sunt A. Einstein, W. Heisenberg, R. Feynman, se găseşte ideea că simplitatea naturii reprezintă o tendinţă a dinamismului universului exprimată în existenţa unor structuri identice şi repetabile, numite legi, care pot fi însă descrise în moduri foarte diferite.  Aşa, de pildă, Einstein scria că va fi întotdeauna posibil să reformulăm astfel o lege, postulată mai întîi doar pentru anumite sisteme de coordonate, încît noua formulare să devină formal universal covariantă.  Pe lîngă aceasta, este clar de la început că poate fi formulat un număr infinit de mare de legi ale cîmpului care să aibă această proprietate de covariantă. Semnificaţia euristică excepţională a principiilor generale ale relativităţii constă în faptul că ea va conduce la căutarea acelor sisteme de ecuaţii care, în formularea lor generală covariantă, să fie cele mai simple posibile” [5]. Iar R. Feynman, în expunerea ţinută cu prilejul decernării Premiului Nobel în 1965, referindu-se la faptul că legile fundamentale ale fizicii, îndată ce sunt descoperite, dobîndesc o mare diversitate de formulări aparent diferite, dar care, după unele transformări matematice, se dovedesc echivalente, scria: „Nu ştiu care este cauza acestui fapt. Mi se pare că aici se reflectă într-un fel simplitatea naturii. Nu ştiu ce trebuie să însemne această dorinţă a  naturii de a alege asemenea forme curioase, dar poate tocmai în aceasta constă definiţia simplităţii. Poate că lucrul este simplu numai atunci cînd poate fi caracterizat exhaustiv prin mai multe mijloace diferite, dar fără a şti că de fapt este vorba despre unul şi acelaşi lucru” [6].
     Însă o dată cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, cu descoperirea unor fenomene şi procese noi, cu pătrunderea cunoaşterii la nivelul particulelor subatomice şi cu descoperirea unor noi galaxii şi sisteme stelare, s-a constituit o nouă imagine ştiinţifică a lumii ce dezvăluia o complexitate extraordinară a naturii. Desigur că, de data aceasta, oamenii de ştiinţă erau tentaţi să creadă că natura este de fapt complexă, iar cunoaşterea este cea care poate fi simplă. Treptat, însă, prin descoperirea unor legi tot mai generale, a unor relaţii invariante şi a unei comunităţi de compoziţie chimică şi de structură, se ajunge la ideea că diversitatea naturii se corelează cu unitatea ei, iar complexitatea şi simplitatea n-au sens absolut, ci se presupun reciproc. Obiectele şi fenomenele naturii nu pot fi considerate sau simple sau complexe, ci şi simple şi complexe în diferite raporturi sau sisteme de referinţă (de pildă, atomul este simplu în raport cu molecula, dar este complex în raport cu particulele sale componente), iar, pentru noi, natura este simplă sau complexă în funcţie de aparatul cu care o cercetăm.
     După cum constata H. Poincaré, „Dacă studiem istoria ştiinţei, vedem cum iau naştere două fenomene, pentru a spune astfel, inverse: cînd simplitatea este cea care se ascunde sub aparenţe complexe, cînd, dimpotrivă, simplitatea este cea aparentă, disimulînd realităţi extrem de complicate” [7]. Iar dacă mijloacele noastre de investigaţie ar deveni din ce în ce mai pătrunzătoare, noi am descoperi simplul sub complex, apoi complexul sub simplu, apoi din nou simplul sub complex şi aşa mai departe, fără ca să putem prevedea care va fi ultimul termen. În acelaşi sens, N. Goodman răspunde celor care obiectează împotriva cercetării simplităţii în ştiinţă pe motiv că lumea este în realitate complexă. Lumea „...nu este nici simplă nici complexă decît relativ la, sau organizată sub, un sistem dat. Lumea are tot atîtea grade diferite de complexitate cîte structuri diferite are; şi are tot atîtea structuri diferite cîte moduri adevărate diferite de a o descrie există. Fără ştiinţă, sau vreun alt mod de organizare, nu există simplitate sau complexitate. A presupune că un sistem simplu trebuie să fie fals dacă lumea este complexă, înseamnă a presupune că un sistem simplu trebuie să fie fals dacă un sistem complex alternativ este adevărat. Lumea, într-adevăr, este tot aşa de simplă ca şi orice sistem adevărat, dar ea este şi tot aşa de complexă ca şi orice sistem adevărat”[8].
     Cu toate acestea, ideea că natura este simplă n-a dispărut complet din scrierile oamenilor de ştiinţă, chiar dacă a fost serios zdruncinată de către descoperirile ştiinţifice ale ultimelor decenii. Ea a fost prea adînc înrădăcinată în gîndirea lor, devenind o modalitate de explicaţie şi de înţelegere a progreselor făcute de ştiinţa ultimului secol. Aşa se face că unul dintre cei mai mari fizicieni teoreticieni, H.Yukawa, a putut scrie că „În urmă cu aproape 30 de ani credeam în simplitatea naturii. De atunci, natura ne-a dovedit că ea este cu mult mai complexă în comparaţie cu ceea ce credem noi. În pofida acestui fapt, eu şi acum continui să cred că natura este în fundamentele ei simplă” [9].
3. SIMPLITATE ŞI CUNOAŞTERE
     Raportată la cunoaştere, simplitatea are, mai întîi, accepţiunea comună, de ceea ce este cunoscut, familiar, facil, pe care Descartes a corelat-o cu cea ştiinţifică, de indecompozabilitate ultimă. Principiile filosofiei pe care le întrebuinţează sunt, după el, foarte simple şi foarte evidente şi, de aceea, cît se poate de conforme cu simţul comun şi cu lucrurile generale cele mai simple şi cele mai universale. În această accepţiune, simplitatea are întotdeauna o bază intuitivă pe care unii gînditori au extins-o de la nivelul cunoaşterii comune la cel al cunoaşterii ştiinţifice. H. Reichenbach a distins două niveluri ale simplităţii. „Exact ca şi omul de pe stradă, savantul are tendinţa de a interpreta lumea în modul cel mai simplu. Dacă el trebuie totuşi să se ridice la o imagine relativ mai complicată, aceasta înseamnă că el aspiră să cunoască lumea cu mult mai mult şi s-o înţeleagă cu mult mai bine decît intelectul ingenuu” [10].
     Existenţa a două niveluri de înţelegere a simplităţii îşi găseşte corespondentul în existenţa a două tipuri de simplitate: sintetică şi analitică. După A. Lamouche, „Din punctul de vedere al simplităţii, facilitatea intuitivă aparţine simplităţii sintetice, care este o formă mentală de adaptare între complexul uman şi complexele naturale pe care le înfruntă. Simplitatea analitică, dimpotrivă, corespunde similitudinilor şi repetărilor pe care le descoperă inteligenţa pentru elementele în care se lasă a fi descompuse totalităţile perceptive, imaginative sau conceptuale ale reprezentării” [11].
     Această distincţie şi considerare a nivelurilor simplităţii sunt indispensabile pentru a clarifica această noţiune şi a elimina înţelegerile greşite. De exemplu, Newton a descoperit că lumina albă, care este pentru noi psihofiziologic simplă, este în realitate un amestec de numeroase culori (sau frecvenţe ondulatorii), pe care trecerea luminii printr-o prismă ni le relevă „descompunînd” această lumină în elementele sale fizic simple. Goethe a atacat violent această doctrină newtoniană, opunînd fizicii psihologia. El evoca aici marea problemă a transformării subiective, la om, a cantităţii fizice în calitate psihică. Uneia îi corespunde simplitatea analitică, celeilalte simplitatea sintetică.
     Simplitatea analitică este cantitativă şi se opune compusului, pe cînd cea sintetică este calitativă şi se opune complexului. După acelaşi Lamouche, există „…pe de o parte, simplitatea cantitativă, care corespunde complementarităţii simplu-compus şi diverselor grade şi modalităţi ale multiplicităţii în eterogen. În fine, simplitatea cantitativă este de ordin analitic, simplitatea calitativă este de ordin sintetic”12. Analizată printr-o prismă, lumina albă se relevă a fi un complex eterogen de mai multe culori relativ simple. Fiecare din aceste culori simple corespunde unei frecvenţe determinate.
     Ca principiu metodologic, ideea simplităţii a funcţionat implicit în concepţiile gînditorilor antici, care încercau să explice diversitatea calitativă a lumii printr-un număr mic de factori, uneori chiar printr-un singur factor sau, cum era cazul atomiştilor, printr-un număr nedeterminat de elemente ultime omogene. Formularea propriu-zisă a acestui principiu este însă atribuită filosofului medieval William Occam, sub denumirea de „briciul lui Occam”, care spune: „Entia non sunt multiplicanda praeter necesitatem” (a nu se multiplica entităţile dincolo de necesitate). Printre oamenii de ştiinţă care au acceptat acest principiu şi chiar l-au particularizat într-un fel sau altul trebuie menţionat Newton, după care „Nu trebuie să admitem mai multe cauze pentru lucrurile naturale, decît atîtea cîte sunt şi adevărate şi suficiente pentru explicarea aparenţelor lor” [13].
     În general, ştiinţa clasică, a secolelor al XVII-1ea şi al XVIII-lea, era animată de idealul analitic al căutării simplităţii ascunse în spatele complexităţii fenomenelor, al descompunerii complexului în părţile sale constitutive ultime pentru a-l recompune, fără însă a putea să-i redea specificitatea sa calitativă, declarată ca aparentă şi neesenţială. Acest joc continuu între cele două planuri – ontologic şi gnoseologic – a fost teoretizat încă de către marele filosof raţionalist francez R. Descartes, care a relativizat distincţia simplu-complex în funcţie de distincţia existenţă-cunoaştere. După el, de pildă, un corp oarecare întins şi figurat este, „… ca existenţă de sine stătătoare, unul şi simplu, căci, sub acest raport, nu se poate numi compus din natură corporală, întindere şi figură, deoarece aceste părţi nu au existat niciodată distincte unele de altele; raportîndu-l însă la intelectul nostru, spunem despre el că este compus din aceste trei naturi, pentru că le-am sesizat pe fiecare separat, înainte de a fi putut judeca despre ele că se găsesc toate trei în unul şi acelaşi subiect. Din această cauză, neocupîndu-ne aici de lucruri decît în măsura în care sunt percepute de intelect, le numim simple numai pe acelea a căror cunoaştere este atît de clară şi distinctă, încît nu pot fi divizate în mai multe altele, cunoscute mai bine; aşa sunt figura, întinderea, mişcarea etc.; cît despre toate celelalte, le concepem ca fiind compuse oarecum din acestea” [14]. Aşadar, este vorba de o reducere pe calea gîndirii a lucrurilor cunoscute la componentele lor ultime, numite de autor naturi simple, care „… se cunosc toate de la sine şi nu conţin niciodată nimic fals”15. Ele sunt cunoscute prin intuiţie intelectuală, iar din cunoştinţele despre ele se obţin celelalte cunoştinţe prin deducţie necesară. Aşa s-a născut şi programul descoperirii unui nivel ultim al realităţii, format din componente ultime, legi universale şi necesare care să permită predicţii sigure, caracterizat de repetitivitate, reversibilitate, monotonie, echilibru. După cum subliniază I. Prigogine şi I. Stengers, „Ştiinţa clasică vizează în permanenţă să descopere adevărul unic al lumii, limbajul unic care să descifreze natura în totalitatea ei – i-am putea spune astăzi nivelul fundamental de descriere – punctul de plecare din care, în principiu, poate fi dedus tot ceea ce există” [16]. Cei doi autori corelează această manieră analitică de înţelegere şi explicaţiile care decurg din ea cu neglijarea sau ignorarea evoluţiei, diversificării şi instabilităţii, ca rezultat al negării timpului, al transformării lui într-un simplu parametru similar dimensiunilor spaţiale sau, mai rău, a1 transformării lui într-o iluzie. Este interesant că, în ciuda revoluţiei ştiinţifice determinate de apariţia teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice, timpul şi-a menţinut acest statut şi, ca urmare, s-a încercat reducerea complexităţii naturii la simplităţi legice ascunse, a căror descoperire şi formulare ar constitui obiectul unor teorii unitare (de exemplu: a cîmpului, a particulelor elementare, urmărite de fizicieni ca Einstein şi Heisenberg) şi chiar al căutării unei formule a Universului.
     Schimbări importante, în sensul corelării timpului cu complexitatea, au adus o serie de ştiinţe ca termodinamica şi ştiinţele evoluţiei (biologia, geologia, sociologia), constituite încă în secolul al XIX-lea. Ele au pus în evidenţă existenţa unei ordini sau simplităţi de un alt tip, bazată pe unitatea dintre necesitate şi hazard, o ordine constînd în organizare şi coerenţă ca urmare a fenomenului ireversibilităţii şi fiind proprie sistemelor aflate în condiţii departe de echilibru. Este o simplitate a sistemelor organizate, sintetică şi calitativă, opusă celei carteziene clasice obţinută prin analiză reductivă. Ea este, totodată, un gen de complexitate, în măsura în care este proprie nu unor presupuse naturi sau însuşiri ultime, ci unor ansamble supuse timpului, evoluţiei, organizării, ireversibilităţii.
     De altfel, chiar aşa-zisele naturi simple ale lui Descartes se dovedesc a fi, în lumina ştiinţei secolului al XX-lea, fenomene complexe sau rezultate ale unor procese de simplificare, posibile datorită gradului de dezvoltare şi aplicare tehnică la care a ajuns acum ştiinţa. Criticînd de pe poziţia unui nou spirit ştiinţific teoria carteziană a naturilor simple, G. Bachelard a pus bazele unei epistemologii non-carteziene, în lumina căreia „În general, simplul este întotdeauna simplificatul; el nu ar putea fi gîndit în mod corect decît în măsura în care apare ca produsul unui proces de simplificare” [17]. În ştiinţa actuală, claritatea în sine carteziană este înlocuită cu o claritate operatorie, care ne arată că ideile simple, ca şi naturile simple, sunt doar ipoteze de lucru şi nu baza definitivă a cunoaşterii. Se constată, astfel, că atomul cel mai simplu este complicat, tot aşa cum ideile simple necesită conştiinţa simplităţii lor, ceea ce le anulează de fapt simplitatea. În general, totalitatea este mai simplă întrucît este mai organică atunci cînd este pusă într-o organizare mai complexă, şi aşa cum un electron este mai simplu atunci cînd este legat într-un complex organizat, tot astfel o idee este mai simplă cînd aparţine unui sistem teoretic. La fiecare se ajunge prin descompunere, prin simplificare operatorie, punctul de plecare constituindu-l, în realitate, complexul, simplitatea fiind o valoare terminală şi nu iniţială.
     Rezultă, din cele spuse pînă acum, că simplitatea, atît în sens ontologic, cît şi în sens gnoseologic, nu există ca o proprietate de sine stătătoare; ea este relativă şi nu are sens decît în cuplu categorial cu opusul său, complexitatea. Toate încercările de a considera sau analiza un termen al acestei relaţii independent de celălalt au dus la dificultăţi filosofice insurmontabile sau, în cel mai bun caz, la rezultatul paradoxal, semnalat, cum am văzut, de către Poincaré, că încercarea de a defini sau caracteriza simplitatea a sfîrşit prin invocarea complexităţii, şi viceversa.
     Revenind acum la analiza simplităţii cunoştinţelor, distingem aici simplitatea obiectivă de cea subiectivă sau psihologică. Aceasta din urmă se referă mai întîi la claritatea, inteligibilitatea şi accesibilitatea cunoştinţelor pentru un subiect oarecare şi este dependentă de particularităţile psihice ale subiectului, de capacităţile lui cognitive, de cultura lui specială şi generală, de interesele şi scopurile sale cognitive etc. Ca urmare, ea are un pronunţat caracter  relativ şi diferă de la un subiect la altul. Raportată la cunoaşterea ştiinţifică, simplitatea subiectivă caracterizează uşurinţa rezolvării problemelor, comoditatea manipulării aparatului matematic al ipotezelor şi teoriilor, precum şi, în bună măsură, eleganţa şi frumuseţea expunerii teoriilor. În acest sens, ea este strîns legată şi greu disociabilă de simplitatea pragmatică, în măsura în care aprecierea subiectivă a simplităţii şi complexităţii unui sistem teoretic îşi are  un oarecare temei şi în calitatea intrinsecă a  acestuia.
4. ABORDAREA SEMIOTICĂ A SIMPLITĂŢII
     Simplitatea obiectivă a ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice considerate ca sisteme de semne se mai numeşte şi simplitate semiotică [18] şi are în esenţă următoarele componente: sintactică, semantică şi pragmatică. După cum spune Bunge, „… un sistem de semne, cum ar fi o teorie, poate fi complex (sau simplu) în diferite feluri: sintactic, semantic, epistemologic sau pragmatic. Cînd vorbim despre simplitatea sistemelor de semne, trebuie deci să specificăm genul de simplitate pe care-l avem în vedere. Nu vom putea spune decît dacă e vorba de o indicaţie vagă că avem în vedere simplitatea globală deoarece, datorită extremei eterogeneităţi a diferitelor sale componente, se poate dovedi că gradele de complexitate în diferitele privinţe nu sunt aditive … Să distingem deci cu grijă diferitele moduri în care un sistem de semne cu înţeles (cum este o teorie ştiinţifică) se poate spune că este simplă” [19].
     A. Simplitatea sintactică are în vedere forma cunoştinţelor ştiinţifice, limbajul în care este exprimată informaţia ştiinţifică, numărul, diversitatea şi legăturile logice ale semnelor întrebuinţate, măsura în care este folosit aparatul matematic sau în care sistemul respectiv este matematizabil, regulile de definiţie, de formare şi de transformare a formulelor, concizia ecuaţiilor matematice, gradul şi ordinul lor, numărul variabilelor, sistemelor de coordonate etc. Simplitatea sintactică poate fi redusă la următoarele trei subspecii: a) simplitatea conceptuală sau lingvistică sau descriptivă, care desemnează numărul conceptelor primitive ale unei teorii, precum şi cantitatea şi diversitatea semnelor întrebuinţate pentru a le exprima; b) simplitatea postulaţională, care desemnează numărul postulatelor sau enunţurilor iniţiale logic independente; c) simplitatea structurală sau logică, ce desemnează raporturile logice dintre postulate şi celelalte enunţuri (derivate) ale sistemului, lungimea lanţurilor inferenţiale, regulile de inferenţă etc. Cu privire la un enunţ izolat, ea depinde, printre altele, de numărul locurilor predicatelor pe care le conţine acesta. După Bunge, „Simplitatea sintactică este dezirabilă deoarece constituie un factor de coeziune şi, într-un anumit sens (dar nu în altul), de testabilitate” [20].
     Cu simplitatea sintactică s-a ocupat pe larg în mai multe lucrări logicianul şi filosoful american Nelson Goodman. Pentru elucidarea simplităţii conceptuale, el a cercetat simplitatea mulţimilor de termeni extralogici fundamentali din vocabularul unui sistem teoretic, pe care a numit-o simplitate formală sau structurală şi a încercat să elaboreze o metodă de măsurare a ei. Sistemul lui Goodman este foarte complicat şi tehnic, dar esenţa sa este următoarea: „Un canon elementar de simplitate pare a fi faptul că o bază A nu este mai simplă decît o bază B dacă orice bază de acelaşi gen cu B poate fi întotdeauna înlocuită cu o bază de acelaşi gen cu A” [21].  Toată dificultatea constă aici în a lămuri ce este un gen de bază, astfel încît termenului „gen” să nu i se dea nici o accepţiune prea largă, încît oricare două baze să fie de acelaşi gen, nici o accepţiune prea îngustă, încît să nu se găsească două baze de acelaşi gen. Genurile structurale relevante de baze sunt cele definite prin precizarea numărului de predicate şi a numărului de locuri al fiecărui predicat şi a următoarelor proprietăţi ale predicatelor: reflexivitatea, simetria şi self-completitudinea. Genurile structurale relevante variază în privinţa cuprinderii şi unele genuri le vor include pe altele. Astfel, o bază poate aparţine mai multor genuri relevante diferite; cel mai mic gen relevant căruia îi aparţine o bază se numeşte gen minimal. Complexitatea maximă a unei baze creşte foarte repede cu creşterea numărului predicatelor. Reflexivitatea tinde să sporească complexitatea, pe cînd simetria şi self-completitudinea tind s-o reducă.
     Calea deschisă de Goodman în cercetarea simplităţii a fost continuată, printre alţii, de către D. J. Hillman, care are contribuţii în privinţa calculului simplităţii, a dezvoltării aparatului logico-matematic folosit într-un asemenea calcul. El a creat un calcul al simplităţii sub forma unui sistem deductiv formalizat, deşi nu complet riguros (autorul nu şi-a pus, în legătură cu el, problemele metateoretice ale consistenţei şi completitudinii). Simbolurilor folosite, care-şi menţin interpretarea obişnuită, li se aplică aparatul logicii predicatelor de ordinul întîi cu identitate, predicatele de acest ordin constituind datele teoriei. Nefiind vorba de un sistem logistic, nu se consideră ca primitive nici un fel de semne. Hillman urmăreşte o rafinare a distincţiei făcute de către Goodman între „o secvenţă a unui predicat P” şi “o secvenţă de locuri ale unui predicat P”. Astfel, dacă P este un predicat cu n locuri (n-adic), o secvenţă a lui P este orice n-tuplu ordonat de elemente a, b, …, n, astfel încît P(a, b, …, n) să fie adevărată; iar P are numai o secvenţă de un loc ce constă dintr-o secvenţă de variabile distincte p1, p2, …, pn, astfel încît P(a, b, ..., n) să reprezinte cel de-al i-lea loc al lui P. Apoi, în legătură cu predicatele cu n locuri sunt definite proprietăţile de reflexivitate, self-completitudine şi simetrie. Sistemul lui Hillman conţine cinci postulate (două de înlocuire, două numerice şi unul cantitativ), trei reguli de evaluare şi douăzeci de teoreme demonstrate. Ca rafinare a sistemului lui Goodman, calculul lui Hillman urmăreşte să prezinte o modalitate de simplificare definiţională a predicatelor şi postulaţională a unui sistem deductiv.
     Nici Goodman, nici Hillman n-au reuşit, însă, să găsească o măsură de simplitate pentru mulţimea postulatelor şi pentru enunţuri în general. Cu această problemă s-au ocupat, de pe poziţii diferite, Jeffreys, Popper şi Kemeny. Astfel, H. Jeffreys [23] a legat simplitatea legilor de probabilitatea lor, în cadrul unei teorii a inducţiei şi confirmării. El şi-a propus mai întîi să definească o ordine a simplităţii tuturor legilor posibile, şi anume a unei mulţimi numărabile de legi posibile, deoarece nici o mulţime nenumărabilă nu poate satisface următoarele două condiţii ale teoriei sale a confirmării:  a) probabilitatea a priori a oricărei legi să fie diferită de zero şi b) dacă numărul legilor este infinit, probabilităţile a priori să formeze termenii unei serii convergente a căror sumă să fie egală cu unu. Jeffreys a arătat că fizica, inclusiv cea cuantică, are în realitate de-a face numai cu o infinitate numărabilă de legi posibile, anume ecuaţii diferenţiale de ordine şi grade finite (făcînd abstracţie de valorile absolute ale coeficienţilor) şi ecuaţii cuantice care sunt sistematic formate din acestea. Problema este redusă deci la găsirea unei ordini a simplităţii pentru ecuaţii diferenţiale. Deşi detaliile ordinii sugerate de Jeffreys diferă în diferitele sale lucrări, ideea esenţială este că complexitatea unei legi trebuie definită ca suma valorilor absolute ale întregilor (gradele ecuaţiilor şi ordinelor derivate) conţinute în ea, împreună cu numărul parametrilor săi liber ajustabili.
     J. G. Kemeny [24] a sugerat o măsură logică a complexităţii pentru o mulţime de enunţuri sau o teorie în termeni de numărul de moduri în care s-ar putea dovedi adevărate într-un univers cu n membri. Să presupunem, de exemplu, că avem un univers care conţine doi indivizi, a şi b, şi două predicate extralogice, P şi Q,  astfel încît fiecare din cei doi indivizi poate avea sau P sau non-P, sau Q sau non-Q. În acest univers şi acest limbaj, există 16 posibilităţi distincte de a atribui predicatele indivizilor. O teorie este o mulţime de enunţuri care asertează relaţii între predicate care limitează numărul total de posibilităţi. „Toţi indivizii sunt sau P sau Q”, de exemplu, reduce posibilităţile la 9, iar „Toţi indivizii sunt P” le reduce la 4. Conform măsurii Iui Kemeny, complexitatea primei teorii este mai mare decît acea a celei de a doua. Apoi el a abandonat referinţa la un univers particular din n membri, susţinînd că este mai complexă o teorie care se dovedeşte adevărată în mai multe moduri, în orice univers cu n membri, unde n este suficient de mare.
     Simplitatea sintactică a fost definită şi cu ajutorul noţiunii de organizare care, în fizică, de exemplu, este caracterizată prin noţiunile de grup şi de invariant. După cum se ştie, la baza fiecărei teorii fizice fundamentale stă un anumit grup de simetrie faţă de care rămîn invariante ecuaţiile teoriei. Datorită acestui fapt, structura teoriilor fizice are un caracter teoretico-grupal. După W. R. Ashby, condiţia necesară a apariţiei organizării o constituie existenţa unor anumite limitări care se impun raporturilor dintre părţile comunicaţional legate, fără de care schimbul de informaţii între părţi ar fi imposibil. El leagă noţiunea de organizare cu cea de spaţiu abstract al posibilităţilor atunci cînd scrie: „... Prezenţa organizării între variabile este echivalentă cu existenţa unor limitări în spaţiul posibilităţilor” [25]. Impunerea unor asemenea limitări asupra acestui spaţiu permite evidenţierea submulţimii punctelor care corespund evenimentelor ce se produc în realitate şi, totodată, introduce ideea de invariant, deoarece limitările impuse fac ca nu toate evenimentele să se producă, ci numai cele legate într-un anumit mod. În acest fel, rolul invarianţilor în teoria organizării devine evident. Şi întrucît orice lege a naturii reprezintă un invariant, se înţelege că invarianţii îndeplinesc aceeaşi funcţie de organizare şi în structura teoriei ştiinţifice.
     Invarianţa are o legătură esenţială cu organizarea logică a teoriei. Din punctul de vedere al valorii criteriului gradului de organizare, aplicabil pentru măsurarea acestei caracteristici a sistemelor sub aspect funcţional, din două sisteme care îndeplinesc una şi aceeaşi funcţie va avea un mai mare grad de organizare cel care are cel mai mic excedent de diversitate în raport cu diversitatea necesară pentru funcţionarea sistemului (legea diversitătii necesare a lui W. R. Ashby). Cu aplicare la sistemele teoretice, care explică unul şi acelaşi ansamblu de fapte, aceasta înseamnă că organizare optimală va avea acela care poate explica faptele prin propriile sale resurse, fără a recurge la presupuneri suplimentare.
     Trebuie să ţinem evident seama că progresul cunoaşterii e legat de complicarea ei. Cu acumularea informaţiei, creşte complexitatea sistemelor teoretice. La rîndul său, aceasta înseamnă creşterea greutăţii lor în operarea cu aparatul matematic al teoriei, în înţelegerea şi însuşirea schemelor sale conceptuale. Totodată, dacă trecerea de la un sistem teoretic la altul se realizează sub presiunea necesităţii sporirii gradului de organizare a sistemului, ea, de regulă, se produce prin reducerea relativă a numărului premiselor şi noţiunilor fundamentale ale teoriei. În acest sens, o teorie istorică mai tîrzie adesea se dovedeşte mai simplă decît cea pe care o înlocuieşte (ceea ce, desigur, nu anulează mai marea ei complexitate în toate celelalte privinţe).
Aşadar, se poate spune că simplitatea sintactică desemnează, în cele din urmă, organizarea internă a teoriei şi caracterul stabil, invariant, al conceptelor şi postulatelor ei în decursul unei perioade de timp mai mult sau mai puţin îndelungate, pe parcursul căreia teoria suferă o serie de transformări. Organizarea, invarianţa, dependenţele logice multiple dintr-o teorie ştiinţifică conferă acesteia caracter de sistem şi, de aceea, mai pot fi desemnate cu termenul mai general de sistematizare. Construcţia teoretică nu urmăreşte doar adevărul, ci şi sistemicitatea cunoştinţelor, fără de care teoria nu şi-ar putea realiza principalele sale funcţii gnoseologice.
     B. Simplitatea semantică se referă la conţinutul propriu-zis al unei teorii, la semnificaţia conceptelor, la valoarea de adevăr şi conţinutul informaţional al enunţurilor sale, la obiectivitatea, stabilitatea şi invariabilitatea lor în raport cu datele experienţei şi cu extinderea domeniului lor de aplicabilitate. Totodată, acest gen de simplitate vizează posibilitatea interpretării unora dintre enunţurile teoriei cu ajutorul unor enunţuri testabile empiric sau care pot facilita corelarea teoriei cu experienţa pentru testarea ei ca sistem. Pentru realizarea ei, se folosesc adesea modalităţi de precizare a semnificaţiei termenilor, prin reguli sau definiţii exprese, după cum, pe de altă parte, simplitatea semantică îşi relevă utilitatea şi valoarea în faptul că facilitează interpretarea semnelor şi permite dezvoltarea unor orizonturi noi în cercetare. Ca o consecinţă, „Enunţurile formulate dezlînat – notează M. Bunge – pot fi legate între ele doar tot dezlînat. Prin ipoteze fundamentale formulate în mod vag nu sunt posibile nici un fel de deducţii exacte; nu se poate face nici o distincţie clară între axiome şi consecinţe observabile, deci nici un dat empiric nu poate fi relevant pentru vreuna dintre ele” [26].
     Simplitatea semantică mai este denumită şi puterea unei teorii. Aceasta constă în gradul ei de generalitate: o teorie mai generală este mai simplă decît una mai puţin generală întrucît depinde, comparativ, de un număr mai mic de condiţii şi, în acest sens, este mai puternică decît cea dintîi. La fel stau lucrurile pentru legile şi ipotezele ştiinţifice. O lege mai generală face abstracţie de un număr mai mare de factori irelevanţi, astfel încît puterea şi utilitatea legii sunt proporţionale cu mulţimea parametrilor irelevanţi pentru ea. În aceasta constă simplitatea relativă a legii. După H. R Post, ,,Cu cît pot fi ignoraţi mai mulţi parametri, cu atît este mai mare simplitatea legii” [27]. Totodată, putem realiza o gradare a legilor din punctul de vedere al simplităţii semantice, care să indice dependenţa lor diferită de un anumit parametru. 
     În acest context, putem mai întîi invoca teoria lui Popper, care leagă simplitatea ipotezelor de informativitatea lor. În ea şi-a găsit expresia tendinţa inerentă a cunoaşterii ştiinţifice spre alegerea ipotezelor mai determinate. Referindu-se la problema temeiurilor după care se aleg ipotezele în ştiinţele naturii, Einstein vorbea despre existenţa a două criterii: criteriul „confirmării externe” – concordanţa ipotezelor cu datele experimentale – şi criteriul „perfecţiunii interne”, care constă în caracterul firesc al teoriei, în deducerea ei din principii cît mai generale posibile, cu excluderea la maximum a unor ipoteze ad hoc, adică formulate numai pentru explicarea unei observaţii izolate date sau a unei serii de observaţii. Subliniind marele rol pe care-l joacă în dezvoltarea ştiinţei al doilea criteriu şi dîndu-şi pe deplin seama de greutăţile definirii lui precise, Einstein însă atrăgea atenţia asupra determinării premiselor, ipotezelor, asupra capacităţii lor „de a limita puternic calităţile a priori posibile ale sistemelor”, ca şi asupra însuşirilor pe care trebuie să le aibă ipotezele pentru a satisface criteriul perfecţiunii interne[28].
     Se poate accepta şi afirmaţia lui Popper: cu cît ipotezele sunt mai determinate, cu atît ele sunt mai informative, din punctul de vedere al teoriei informaţiei, obţinerea informaţiei fiind legată de introducerea unor limitări în cîmpul evenimentelor aşteptate. Determinarea, la rîndul său, poate fi caracterizată cu ajutorul noţiunilor de invariant şi de grup. La niveul structurii matematice a teoriei, legătura dintre determinarea premiselor şi invarianţă dobîndeşte un sens mai precis datorită caracterului teoretico-grupal al structurilor lor. Cu cît este mai mare grupul de transformări fundamental pentru teorie, cu atît este mai determinat conţinutul teoriei care pune limitări mai puternice „asupra lumii”. Astfel, se stabileşte o legătură între invarianţă şi informativitate. Cu ajutorul invarianţei se disting stările fizic realizabile. În acest fel, în ideea invarianţei se subliniază momentul pozitiv al informativităţii, simplitatea şi acceptabilitatea ipotezelor fiind intuitiv mai justificate. Informativitatea în sensul invarianţei face posibilă puterea explicativă a sistemelor conceptuale.
Pentru cunoaşterea ştiinţifică, este mai natural să explicităm noţiunea de informativitate (determinare) a premiselor prin invarianţă. În forma cea mai generală, ideea invarianţei înseamnă că ceva se conservă prin anumite schimbări. Conţinutul premiselor, care rămîne valabil pentru un cerc cît se poate de mare de fenomene, se dovedeşte astfel invarint. Tocmai invarianţa se are în vedere atunci cînd simplitatea ipotezelor se identifică cu generalitatea premiselor unui sistem conceptual, cu mărimea domeniilor lor de acţiune. Este semnificativă în acest sens ideea lui Heisenberg, după care o ipoteză este simplă dacă „… permite să se confirme o mulţime din cele mai diferite fenomene, care se dovedesc sub un oarecare aspect ca fiind aceleaşi sau strîns legate...” [29].
     Se constată că în cazul evaluării simplităţii ecuaţiilor prin simetria lor, un indicator îl constituie marea lor informativitate şi, prin urmare, simplitatea inductivă. Simetria ecuaţiilor, faptul că în ele intră variabile de un singur fel, este legată de generalitatea exprimării în această formă matematică a ipotezelor, de aplicabilitatea lor la domenii mai mari de fenomene. Tocmai această legătură poate explica faptul că tendinţa spre simetrie a formulărilor matematice a legităţilor căutate s-a justificat atît de des.
     O altă corelaţie importantă din punct de vedere semantic este cea dintre simplitate şi adevăr, care generează problema modului în care simplificarea poate contribui la atingerea adevărului. În legătură cu această ultimă problemă există, în literatura actuală, mai multe puncte de vedere, care pot fi sintetizate după cum urmează.
     Poate cel mai vechi şi mai popular punct de vedere este cel care asociază accepţiunea ontologică cu cea gnoseologică a simplităţii, susţinînd că ipotezele şi teoriile mai simple sunt adevărate sau au şanse mai mari de a fi adevărate, deoarece lumea este în esenţa ei simplă şi nu poate fi captată în mod adecvat decît cu mijloace de asemenea simple. Un mod oarecum diferit de a spune acelaşi lucru este că esenţa ascunsă a lumii constă în legile ei, care-şi găsesc, pe planul cunoaşterii, expresia în ipoteze şi teorii logic organizate şi cu caracter cît mai general, făcînd abstracţie de detaliile nesemnificative.
     Apropiat de cel anterior este punctul de vedere conform căruia simplitatea, ca o caracteristică gnoseologică a ipotezelor şi teoriilor, îşi are izvorul în adevărul lor, în gradul corespondenţei lor cu, sau al apropierii lor de stările de lucruri descrise. Într-adevăr, o teorie simplă în acest sens este superioară uneia complexe, deoarece prima are capacitatea ca, pornind de la relativ puţine temeiuri şi fără a recurge la presupuneri ad hoc, să explice un mai mare domeniu de fenomene, pe cînd cea de a doua trebuie să recurgă permanent la asemenea presupuneri, mergînd, astfel, nu progresiv, în sensul apropierii de realitate, ci regresiv, în sensul reconstrucţiei şi împodobirii artificiale crescînde, ceea ce o transformă în ceva extrem de greoi şi îndepărtat de realitate.
     Ca urmare, dacă o mulţime de fenomene sunt explicate de către mai multe teorii, se poate spune, conform opiniei pe care o analizăm, că teoria adevărată (în cazul că doar una este adevărată) este mai simplă decît celelalte, care sunt false, sau că, dacă toate conţin anumite grade de adevăr, cea cu gradul cel mai mare are şi cea mai mare simplitate gnoseologică, întrucît nu recurge la ipoteze arbitrare ad hoc sau recurge în mai mică măsură decît celelalte teorii.
     Avîndu-şi temeiul obiectiv în obiectivitatea cunoştinţelor şi, prin ele, în realitatea însăşi, simplitatea, subiectivă în aparenţă, fără a fi însă arbitrară, devine, la rîndul său, un indicator al adevărului cunoştinţelor, chiar un criteriu derivat al adevărului. După N. Goodman, simplitatea, cel puţin într-o privinţă, constituie un test al adevărului, în sensul că pentru a alege o ipoteză dintre mai multe ipoteze alternative care se bazează pe aceeaşi evidenţă empirică, „… simplitatea este întrebuinţată ca test al adevărului. Aceasta nu înseamnă că am ales ipoteza cea mai simplă chiar dacă ea este contrazisă de către evidenţă, ci, mai curînd, că dintre ipotezele care corespund cazurilor cunoscute, noi tindem s-o alegem pe cea mai simplă pentru a aprecia cazurile necunoscute” [30].
     Este drept că în ştiinţă, ca şi în cunoaşterea obişnuită, simplitatea şi adevărul se află adesea în opoziţie. Ele sunt sau incompatibile sau complementare. Adică, sau se realizează una făcînd imposibilă realizarea celeilalte, sau, cu cît se realizează mai mult una, cu atît se realizează mai puţin cealaltă, ambele fiind însă deziderate ale cunoaşterii. În asemenea situaţii, cu atît mai mult dacă este vorba de incompatibilitate, se pune problema alegerii între dezideratul adevărului şi cel al simplităţii. Unii autori optează pentru prima variantă, alţii pentru cea de a doua. După cum vom vedea însă, problema este doar aparentă, nu de fond.
     Dacă se acordă prioritate dezideratului adevărului, atunci, pînă la un punct, el trebuie urmărit făcînd abstracţie de alte deziderate. Se va ajunge, astfel, la complicarea, într-un anumit sens al acestui termen, a cunoştinţelor, ceea ce va genera necesitatea unor simplificări. „Adevărul – spune M. Bunge  – oricît ar fi de dificilă elucidarea lui filosofică, constituie ţelul cercetării ştiinţifice, deci adevărului trebuie să-i fie subordonate toate celelalte deziderate, inclusiv cel al simplităţii” [31].
     În conflictul dintre adevăr şi simplitate, atunci cînd se produce, N. Goodman ia partea simplităţii. După el, „... în ştiinţă, considerarea simplităţii trebuie s-o nesocotească adesea pe cea a adevărului. Noi nu trebuie să ignorăm faptele; dar adevărul şi simplitatea se luptă adesea între ele, iar adevărul nu poate ieşi întotdeauna învingător” [32]. O asemenea opoziţie nu poate şi nu trebuie să fie însă absolutizată, deoarece, după cum am arătat şi după cum reiese dintr-o serie de alte studii, adevărul şi simplitatea, ca şi toate celelalte deziderate ale cunoaşterii ştiinţifice, se presupun reciproc în cele din urmă, fără a se identifica.
     Contra celor care reduc ştiinţa doar la căutarea adevărului, fără a ţine seama de faptul că ştiinţa nu-şi poate îndeplini acest obiectiv fără sistematizare, că ea, ca sistem, urmăreşte adevărul, N. Goodman subliniază că „… a căuta un sistem adevărat înseamnă atît a căuta un sistem, cît şi a căuta adevărul. Doar o colecţie de adevăruri particulare nu constituie o ştiinţă. Ştiinţa înseamnă sistematizare, iar sistematizarea simplificare … Fără simplitate nu există ştiinţă” [33]. Nimic nu poate fi mai greşit decît ideea tradiţională că noi mai întîi căutăm un sistem adevărat şi apoi, de dragul eleganţei doar, căutăm un sistem simplu. Ne preocupă în mod inevitabil simplitatea de îndată ce ne preocupă sistemul ca atare; pentru că sistemul se realizează numai în măsura în care vocabularul de bază şi mulţimea primelor principii folosite în preocuparea cu subiectul dat sunt simplificate. Cînd simplitatea bazei tinde spre zero – adică, atunci cînd nici un termen sau principiu nu este derivat din ceilalţi –, şi sistemul tinde spre zero. Sistematizarea este acelaşi lucru cu simplificarea bazei” [34].
     C. Simplitatea pragmatică se referă la gradul de dificultate al inferării consecinţelor din postulate şi al rezolvării diferitelor probleme, în particular matematice, ale teoriei, la economia de efort în obţinerea unor rezultate ştiinţifice şi a unor concluzii din cunoştinţe existente (simplitatea tehnică), la numărul paşilor logici necesari pentru rezolvarea unor anumite sarcini şi la lungimea programului alcătuit pentru anumite proceduri numerice (simplitatea algoritmică). Ea caracterizează, de asemenea, fertilitatea şi valoarea euristică a teoriei, legate de predicţia unor rezultate noi, precum şi capacitatea ei de a se extinde asupra unor noi domenii şi de a contribui la elaborarea unor noi teorii, prin puterea ei sugestivă. „Simplitatea pragmatică – subliniază H. R. Post – este evident legată de problema unei proceduri euristice pentru extinderea teoriilor. Ea este denumită simplitate deoarece trebuie măsurată prin specificitatea extinderii implicate. Implicaţia nu este strict logică, dar teoria este cu atît mai bună cu cît este mai specifică extinderea implicată” [35].
     Dacă sub raport semantic simplitatea este adesea cercetată mai ales în legătură cu adevărul ca deziderat fundamental şi valoare supremă a cunoştinţelor, sub raport pragmatic, în ştiinţă ea este corelată în primul rînd cu testabilitatea cunoştinţelor, de altfel presupusă, direct sau indirect, de către dezideratul atingerii adevărului. Cele două mari orientări din teoria testabilităţii – confirmaţionismul şi falsificaţionismul – sunt prezente şi în acest caz, atît ca viziuni metodologice generale şi modalităţi de reconstrucţie teoretică a procedurilor ştiinţifice, cît şi ca soluţii la problema raportului dintre simplitate şi testabilitate.
     Empirismul logic şi empirisml pragmatic, ca două variante ale filosofiei analitice actuale, văd în testabilitate proprietatea ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice de a fi confirmate de către evidenţa disponibilă şi, astfel, de a-şi spori probabilitatea logică o dată cu sporirea evidenţei confirmatoare. Principiul simplităţii, aplicat la compararea construcţiilor teoretice după legăturile pe care acestea le stabilesc între datele empirice, devine astfel un principiu complementar celui al semnificaţiei empirice în justificarea unei teorii ca fiind adevărată. Procesul logic prin care se încearcă confirmarea construcţiilor teoretice este inducţia, astfel încît simplitatea este introdusă în sistemul logicii inductive, adică al logicii confirmării, şi devine sinonimă cu ideea de confirmare şi chiar cu cea de verificare. Se susţine că o ipoteză sau teorie este mai simplă dacă este mai uşor verificabilă şi, vice versa, o ipoteză sau teorie este mai uşor verificabilă dacă este mai simplă.
     Justificînd căutarea simplităţii prin cerinţa verificării construcţiilor teoretice, L.S. Feuer, de pildă, susţine că ipotezele cele mai simple sunt întotdeauna cele mai verificabile; invers, că teoria mai complexă conţine întotdeauna o anumită cantitate de elemente de prisos, suplimentare, nejustificate de către datele observaţionale existente. De aceea, „… teoria verificabilă este mai simplă deoarece nici o componentă nenecesară a sa nu este verificabilă” [36]. La rîndul său, W.V.O.Quine susţine că cei ce elaborează teorii caută simplitatea nu numai pentru că dintre două teorii la fel de acceptabile din alte puncte de vedere cea mai simplă dintre ele trebuie acceptată datorită frumuseţii şi convenabilităţii ei, ci şi pentru că ,,… ceea ce este remarcabil este faptul că cea care  este mai simplă dintre cele două teorii este în mod general considerată nu numai ca cea mai dezirabilă, ci şi ca  cea mai probabilă. Dacă două teorii se conformează la fel observaţiilor trecute, cea mai simplă dintre ele este considerată ca avînd o mai bună şansă de confirmare de către observaţii viitoare” [37].
     La o analiză mai atentă, se constată însă că lucrurile stau astfel numai în cazuri extreme şi că, în general, simplitatea nu se identifică cu verificabilitatea şi nici cu testabilitatea, acestea fiind deziderate diferite şi întemeind principii metodologice diferite. Cazurile în care ele coincid pot fi exemplificate cu teoria caloricului şi cu cea a eterului, eliminate din ştiinţă ca prea complexe şi neverificabile şi înlocuite cu teorii mai simple şi verificabile. De asemenea, pot fi invocate situaţiile în care se tinde să se reducă numărul asumpţiilor independente, prin înlocuirea lor cu o singură ipoteză unificatoare care este în acelaşi timp mai simplă şi mai testabilă empiric, mai verificabilă. În general însă nu există o identitate deoarece, aşa cum demonstrează E. E. Lednikov: „În ştiinţă sunt frecvente cazurile cînd nu numai că teoria mai simplă nu este mai verificabilă, ci şi, dimpotrivă, cînd teoria mai verificabilă nu poate fi considerată ca mai simplă” [38]. Aşa stau lucrurile ori de cîte ori se fac extrapolări ale unor legi de la domenii şi condiţii realizabile experimental, la domenii principial inaccesibile şi pentru condiţii principial irealizabile pe cale experimentală sau observaţională, cum se întîmplă adesea în astronomie şi cosmologie.
     Dacă prin expresia „teorie mai bine verificabilă” se va înţelege teoria din care pot fi deduse consecinţe mai precis redate de către fapte experimentale, adică consecinţe cărora le corespund măsurători mai precis realizate, corelînd, astfel, semnificaţia expresiei „grad de verificabilitate” cu ideile semnificaţiei empirice şi ale verificaţionismului, ajungem la constatarea că principiul simplităţii nu numai că încetează să fie o consecinţă a principiului verificabilităţii, dar chiar i se opune direct. Tendinţa spre exactitate excesivă a măsurătorilor duce uneori la complicarea construcţiilor teoretice. Iar dacă cerinţa exactităţii rezultatelor măsurătorilor va fi considerată unicul sau principalul ţel al ştiinţei, în dauna celorlalte principii metodologice, atunci ştiinţa se va transforma într-un imens conglomerat de unităţi de informaţie izolate, lipsit de capacitatea de a-şi îndeplini principalele sale funcţii cognitive, explicaţia şi predicţia.
     Consideraţii similare se pot face dacă analizăm identificarea simplităţii cu falsificabilitatea şi cu conţinutul informaţional, aşa cum procedează Popper. După ce critică teoria verificaţionistă, probabilistă, despre simplitate, punînd în evidenţă, totodată, dificultăţile pe care le întîmpină aceasta, K.R. Popper este de părere că „Problemele epistemologice pe care le ridică conceptul de simplitate pot să primească un răspuns dacă conceptul de simplitate este identificat cu cel de grad de falsificabilitate” [39]. Teoriile de dimensiuni mai mici, adică cu un număr mai redus de parametri, au o mai mare improbabilitate a priori, sunt mai testabile, au un mai mare conţinut empiric şi, prin urmare, sunt mai simple. „Dacă scopul nostru este cunoaşterea, enunţurile mai simple trebuie apreciate mai mult decît enunţurile mai puţin simple, deoarece primele ne spun mai mult, deoarece conţinutul lor empiric este mai mare, deoarece sunt mai bine testabile” [40]. Cum gradul de testabilitate creşte cu generalitatea şi precizia, acelaşi lucru trebuie spus despre  simplitate. Concepţia falsificabilităţii despre simplitate este împărtăşită şi de alţi autori, printre care W. Kneale pe care, de altfel, Popper îl citează cu satisfacţie. Acesta scrie: „… este foarte evident că ipoteza cea mai simplă în acest sens este totodată aceea cu privire la care putem spera că va fi eliminată cel mai repede, dacă este falsă… Pe scurt, metoda de a adopta întotdeauna ipoteza cea mai simplă care concordă cu faptele cunoscute ne va permite să ne debarasăm cît mai repede de ipoteze false” [41].
     Dacă putem aprecia ca valoroasă ideea lui Popper privind legătura dintre simplitate şi conţinutul informaţional, dintre acesta şi determinarea ipotezelor, nu acelaşi lucru se poate spune despre identificarea simplităţii cu gradul de falsificabilitate, prin intermediul numărului de parametri necesari pentru a face logic posibilă falsificarea ipotezelor. De exemplu, în viziunea lui Popper, o ipoteză care poate fi reprezentată printr-o curbă geometrică este cu atît mai uşor falsificabilă cu cît ecuaţia curbei conţine mai puţini parametri. Astfel încît, o ipoteză reprezentabilă printr-o linie dreaptă este mai falsificabilă decît una reprezentabilă printr-un cerc, iar aceasta din urmă este mai falsificabilă decît o ipoteză reprezentabilă printr-o elipsă etc.
     Ideea că gradul de falsificabilitate constituie un criteriu de simplitate devine inacceptabilă dacă ţinem seama de faptul că în realitate există infinit de multe curbe care corespund unei ecuaţii cu patru parametri sau, în general, cu n parametri. Ar trebui, deci, ca înainte de a împărţi curbele după numărul parametrilor lor, să le ordonăm după gradul de complexitate, ceea ce, desigur, anulează raportul stabilit de Popper. În plus, sunt posibile cazuri în care o ipoteză reprezentabilă printr-o linie dreaptă să fie mai greu falsificabilă decît una reprezentabilă printr-o curbă cu n parametri.
     Simplitatea funcţionează nu numai ca un principiu static, folosit în alegerea ipotezelor sau teoriilor după ce acestea au fost deja formulate, ca un principiu auxiliar, aşa cum este tratată de obicei în literatură. Aceasta nu constituie decît o etapă a cercetării, oricît ar fi ea de importantă. O altă etapă, la fel de importantă, o formează procesul elaborării ipotezelor şi teoriilor, în care de asemenea funcţionează principiul simplităţii, ca îndrumar privind forma construcţiilor teoretice şi modalitatea apropierii lor de adevăr.
     În opoziţie cu concepţiile statice, G. Schlesinger [42] a dezvoltat o concepţie nouă, numită a „simplităţii dinamice”. El supune criticii concepţiile anterioare pentru caracterul lor static, în care se încearcă să se aprecieze ipotezele numai în raport cu acceptarea datelor experimentale cunoscute; în acest caz, ipoteza este privită în contextul sistemului cunoştinţelor teoretice existente în acel moment şi presupuse neschimbătoare. După Schlesinger, în aceste concepţii nu se ţine seama de faptul că o dată cu dezvoltarea ştiinţei se schimbă ambii factori: se lărgeşte cercul datelor experimentale cunoscute, se reconstruieşte esenţial sistemul cunoştinţelor teoretice. Rolul de arbitru real în cunoaştere îl joacă simplitatea, care se raportează nu la o situaţie dată, ci la tendinţa de durată spre cunoştinţe considerate în dezvoltare.
     Conţinutul concepţiei lui Schlesinger poate fi redat pe scurt astfel. Să presupunem că două ipoteze H1 şi H2 explică un anumit rezultat empiric şi că în aceste condiţii H1 se dovedeşte adevărată, deşi în momentul avansării celor două ipoteze nu există nici un temei pentru a acorda preferinţă ipotezei H1. Să mai presupunem că s-au obţinut noi date experimentale care confirmă pe H1 şi o contrazic pe H2. Adepţii lui H2 pot introduce în ipoteza lor o nouă presupunere, H′, care să facă pe H2 confirmabi1ă în aceeaşi măsură ca şi H1. Întrucît H1 şi H2H′ sunt echivalente în plan empiric, nu există nici un temei pentru a alege, ca mai înainte, între ipoteze aflate în conflict. Să presupunem apoi că s-a obţinut un nou rezultat experimental, care din nou o confirmă pe H1, dar n-o confirmă pe H2H′. Adepţii lui H2 pot din nou să-şi menţină ipoteza introducînd în ea o nouă presupunere, H′′, astfel încît H să poată fi confirmată la fel ca şi H1. Dar în aceste condiţii H2 devine atît de complicată, încît simplitatea dinamică a lui H1 se consideră un indiciu al adevărului ei şi un criteriu de alegere între H1 şi H2.
     O altă modalitate de angajare a simplităţii în cunoaşterea ştiinţifică şi de corelare a ei cu adevărul şi celelalte deziderate este cea legată de situaţiile de alegere. Este aproape în mod unanim acceptată ideea că dintr-un număr de ipoteze sau teorii alternative care explică aceleaşi fenomene şi care satisfac toate celelalte deziderate în aceeaşi măsură, inclusiv testabilitatea empirică, trebuie aleasă cea mai simplă. Justificarea unei asemenea recomandări, care reflectă de altfel o practică cu o istorie îndelungată, implică o corelare a simplităţii cu adevărul, dar nu în sensul că teoria mai simplă este mai probabil să fie adevărată pentru că aşa ar dori omul de ştiinţă, nici în sensul că natura s-ar supune de regulă unei teorii mai simple, ci pentru că, în mod obiectiv, teoria mai simplă este mai probabil să fie adevărată. „Dacă vrei să ajungi repede undeva – spune N. Goodman – şi mai multe căi alternative au aceeaşi posibilitate de a fi deschise, nimeni nu întreabă de ce o iei pe drumul cel mai scurt. Trebuie aleasă cea mai simplă teorie nu pentru că are posibilitatea cea mai mare de a fi adevărată, ci pentru că ea este cea mai răsplătitoare, din punct de vedere ştiinţific, dintre alternativele egal probabile. Noi ţintim la simplitate şi sperăm la adevăr” [43].
     Se constată o legătură strînsă între simplitate şi economie în privinţa aprecierii şi alegerii ipotezelor alternative. Ea este sugerată încă de către „briciul lui Occam” care, deşi se referă la entităţi, se pare, aşa cum crede P. Caws [44], că nu se referă la lucruri, care, cu cît sunt mai multe, cu atît este mai bine, ci la mijloacele noastre de a descrie şi explica lumea. Briciul lui Occam sugerează, deci, nu o simplitate a naturii care, după el, nu este nici simplă, nici complexă, ci o economie în gîndirea noastră despre natură. O teorie specială despre economia de gîndire a dezvoltat, în cadrul celui de al doilea pozitivism, E. Mach care, pe această bază, reducea sarcina ştiinţei şi a gîndirii ştiinţifice doar la descrierea cea mai economicoasă a fenomenelor, dînd astfel principiului economiei de gîndire un conţinut subiectivist. Conform acestuia, simplitatea unei teorii decurge nu din anumite temeiuri obiective, ci exclusiv din particularităţile subiectului.
     De altfel, într-o viziune consecvent empiristă asupra ştiinţei, ca cea a lui Mach, dar şi a unora dintre urmaşii săi din cadrul pozitivismului logic, toate conceptele şi enunţurile teoretice, deşi generale şi abstracte, sunt lipsite de semnificaţie cognitivă proprie şi, de aceea, trebuie reduse la concepte şi enunţuri care înregistrează în mod nemijlocit date ale experienţei senzoriale. Ştiinţa ar fi, atunci, o activitate de descriere cît mai economicoasă cu ajutorul unor asemenea date. Nu numai că este evident că în felul acesta nici o ştiinţă n-ar fi posibilă, deoarece datele, nelegate între ele, negeneralizate, nu constituie încă cunoştinţe şi nu pot servi pentru explicarea fenomenelor. După cum notează Ph. Frank, „... trebuie să fim conştienţi de faptul că numai înregistrarea unor observaţii nu ne oferă nimic altceva decît pete mişcătoare şi că ştiinţa nu începe atîta timp cît  nu trecem de la aceste experienţe de simţ comun la pattern-uri de descoperire, pe care le numim teorii” [45].
     Datorită numeroaselor corelaţii dintre simplitate şi celelalte principii ale cunoaşterii ştiinţifice, nu orice simplitate sau simplificare este deziderabilă în ştiinţă, ci numai aceea care nu duce la încălcarea altor principii metodologice. Bunge face, în acest sens, o importantă distincţie între economie şi sărăcie, subliniind că ceea ce se urmăreşte este prima, nu cea de a doua. „Dar numai acele simplificări vor fi admise în ştiinţă care fac teoria mai maniabilă, mai coerentă sau mai bine testabilă: nici o simplificare nu va fi acceptată dacă reduce una dintre următoarele caracteristici: fie adîncimea, fie puterea explicativă, fie puterea predictivă a teoriei. Complexitatea sarcinii simplificărilor care să conserve adevărul – care sunt posibile numai în stadiile avansate ale construcţiei teoriei – poate fi estimată dacă ne reamintim că ceea ce dorim este economia, nu sărăcia. Adică, noi nu vrem doar parcimonie – care se poate cel mai uşor obţine prin renunţarea la teoretizare – ci minimizarea raportului mijloace-scopuri. Ceea ce se cere nu este o eliminare rudimentară a complexităţii, ci o reducere atentă a redundanţelor, o simplificare sofisticată în unele privinţe, cu condiţia ca ea să nu diminueze adevărul” [46]. Astfel, economia de concepte fundamentale, primitive, alături de formularea precisă şi distribuirea acestor concepte în enunţurile fundamentale (axiome), asigură coeziunea teoriilor, care sunt sisteme de ipoteze referitoare la anumite domenii ale realităţii, şi nu simple agregate de conjecturi şi date inconsistente, cum este adesea cazul cu ştiinţa subdezvoltată.
     Adesea, simplitatea este identificată cu eleganţa ipotezelor şi teoriilor, cu frumuseţea acestora. O serie de oameni de ştiinţă au şi teoretizat rolul euristic al elementului estetic în cunoaşterea ştiinţifică, deşi pe baze introspective, deci subiective. De pildă, H. Poincaré [47] a relatat pe larg cum a ajuns el la o descoperire importantă în matematică, cea a funcţiilor fuchsiene: după el, atunci cînd conştientul n-a reuşit să soluţioneze o anumită problemă şi a renunţat la aceasta, problema a fost preluată de către subconştient, care a făcut toate combinaţiile posibile, cea mai frumoasă, deci cea mai estetică dintre ele fiind sesizată după un timp de către conştient şi acceptată ca soluţia propriu-zisă a problemei. Frumuseţea ei coincide cu adevărul ei şi, totodată, este acelaşi lucru cu simplitatea ei sau constituie expresia acesteia.
     Nu se poate contesta faptul că elementul estetic joacă un anumit rol în cunoaşterea ştiinţifică şi că, în bună măsură, el poate fi asigurat prin simplificare, deci cu ajutorul simplităţii. Se poate spune că simplitatea este o condiţie a eleganţei, a frumuseţii estetice care, totuşi, rămîne în cele din urmă un factor subiectiv, psihologic, dependent de preferinţele şi educaţia cercetătorului în cadrul unui anumit mediu cultural. „Există şi un element estetic, strîns înrudit cu simplitatea – spune H. Margenau. Unele descoperiri sunt atrăgătoare, unele sunt frumoase şi demne de admiraţie; omul de ştiinţă foloseşte adesea aceste cuvinte pentru a-şi exprima satisfacţia estetică. Estetica creaţiei, care în mod proverbial constituie recompensa artistului, este în aceeaşi măsură proprie şi creaţiei ştiinţifice, aşa cum confirmă pe larg scrierile şi exprimările orale ale geniului ştiinţific. Ea vine ca o împlinire victorioasă a aşteptărilor pe care trăirea cerinţelor metafizice ale ştiinţei le-a inculcat într-un cercetător. Dar este discutabil dacă în acest caz este vorba despre lucruri relevante pentru metodologie; poate că am fost treptat conduşi în domeniul psihologiei”48.
     Avînd un caracter psihologic, subiectiv, şi fiind dependentă şi de contextul cultural al epocii, de educaţia şi profesiunea oamenilor de ştiinţă, frumuseţea estetică a ipotezelor şi teoriilor are un foarte accentuat caracter relativ şi, de aceea, nu poate constitui o justificare suficientă pentru simplitate, cu atît mai puţin pentru alegere. Referindu-se la faptul că unii oameni de ştiinţă preferă teoriile simple din motive estetice, Ph. Frank subliniază: „… noi ştim din istoria artelor frumoase că o anumită preferinţă estetică este rezultatul unui anumit mod de viaţă sau al unei anumite culturi sau al unul pattern cultural. Acest lucru este adevărat şi atunci cînd avem în vedere frumuseţea unei formule matematice. Foarte mulţi oameni de ştiinţă cu o bogată pregătire matematică sunt entuziasmaţi de teoria lui Einstein a gravitaţiei, deoarece formulele ei sunt de o simplitate şi de o frumuseţe matematică extremă. Cu toate acestea, se găsesc mulţi fizicieni experimentatori şi astronomi, preocupaţi cu observaţiile, care ar spune că aceste formule sunt extrem de complicate şi că nu prea merită să fie introduse asemenea formule complicate pentru a deriva fapte foarte puţine şi chiar discutabile” [49].
     Evident, distincţiile dintre cele trei genuri ale simplităţii semiotice comportă un anumit arbitrariu şi, de aceea, nu trebuie absolutizate. Relativitatea lor se manifestă cel mai clar în faptul că realizarea simplităţii de un anumit gen influenţează, pozitiv sau negativ, realizarea simplităţii de celelalte genuri. Astfel, de exemplu, întrebuinţarea unor termeni teoretici poate contribui la creşterea simplităţii semantice, iar exprimarea într-un limbaj matematic adecvat poate duce la creşterea simplităţii pragmatice. Şi, dimpotrivă, asigurarea simplităţii sintactice în sensul reducerii, dincolo de anumite limite, a numărului termenilor primitivi şi al postulatelor poate duce la complicaţii de ordin semantic privind gradul de generalitate şi adîncimea teoriei, precum şi informativitatea sa, dar şi la unele greutăţi pragmatice legate de sporirea efortului necesar pentru realizarea unor calcule sau inferenţe. În termenii lui M. Bunge, „… o suprasimplificare a bazei (de exemplu, o reducere drastică a numărului primitivilor şi principiilor) poate antrena atît dificultăţi de interpretare, cît şi lungimea deducţiilor. O suprasimplificare semantică poate duce la ruperea teoriei date de restul corpului cunoaşterii, adică la o pierdere de sistemicitate în ansamblul ştiinţei. O simplificare epistemologică, cum ar fi eliminarea unor termeni transcendenţi (transempirici) nu înseamnă doar o garanţie de superficialitate, ci şi o infinită complicare a bazei postulatelor. În fine, o suprasimplificare pragmatică poate contura o pierdere în intuitivitate” [50]. Din existenţa unor asemenea incompatibilităţi între diferitele genuri ale simplităţii, precum şi dintre ele şi alte deziderate ale ştiinţei, rezultă că nu putem vorbi de o simplitate globală şi că o astfel de simplitate nu poate fi recomandată.
     Dar chiar în cadrul aceluiaşi gen de simplitate se pot manifesta tendinţe opuse. De pildă, reducerea numărului termenilor primitivi şi al postulatelor, deci asigurarea simplităţii conceptuale şi a celei postulaţionale, duce, de obicei, la complicaţii de ordin structural sau logic, legate de creşterea numărului verigilor intermediare în lanţul inferenţial, pe care Einstein a numit-o complexitate formală a teoriei. Referindu-se la programul elaborării teoriei generalizate a relativităţii, A.Einstein şi L.Infeld au prezentat această dialectică a simplităţii principiale şi a complexităţii formale a teoriei în următoarele cuvinte: „Noile greutăţi care apar în procesul dezvoltării ştiinţei au impus ca teoria să devină din ce în ce mai abstractă. La lanţul logic, care leagă teoria cu experienţa, se adaugă noi verigi. Pentru a curăţa drumul care duce de la teorie la experiment de presupuneri inutile şi artificiale, pentru a cuprinde un domeniu de fapte cît mai mare, trebuie să facem  lanţul din ce în ce mai lung. Cu cît presupunerile noastre devin mai simple şi mai fundamentale, cu atît este mai complicat aparatul nostru matematic de raţionare; calea de la teorie la observaţie devine mai lungă, mai îngustă şi mai complicată. Deşi sună paradoxal, putem spune: fizica contemporană este mai simplă decît vechea fizică, de aceea pare mai grea şi mai încurcată” [51]. Tot ei precizează că ecuaţiile noii teorii sunt, din punct de vedere formal, mai complexe, dar premisele sale, din punct de vedere al principiilor fundamentale, sunt cu mult mai simple.
     Avînd în vedere aprecieri ca cele de mai sus, este clar că nu se poate da un răspuns univoc la întrebarea ce este simplitatea şi nici nu se poate concepe un singur mod de estimare a simplităţii ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice. Deşi există numeroase abordări ale acestor probleme, fiecare dintre ele are în vedere unul sau cîteva aspecte care, de regulă, nu se încadrează strict într-unul din genurile înfăţişate mai înainte, ci le intersectează.
5. ÎN LOC DE CONCLUZII
     Cu toate dificultăţile pe care le prezintă, simplitatea funcţionează realmente ca un principiu metodologic şi ca valoare în cunoaşterea ştiinţifică, în diferitele sale variante şi în diferite grade. Dacă avem în vedere dezvoltarea actuală a ştiinţei, sugestiv caracterizată prin expresia „explozie informaţională”, înţelegem uşor că devine o problemă practică de cea mai mare urgenţă realizarea unor aparate şi maşini cît mai perfecţionate, pentru stocarea şi prelucrarea automată a informaţiei, în condiţiile creşterii volumului ei, cît şi găsirea căilor şi mijloacelor celor mai adecvate de concentrare, de condensare şi minimizare, deci de simplificare a acesteia, fără nici o pierdere însă. În rezolvarea acestei probleme sunt angajate o serie de ştiinţe, cum ar fi teoria informaţiei, cibernetica, electronica. Desigur, realizarea unui asemenea scop este condiţionată de resursele unor cercetări metateoretice prealabile menite să clarifice însăşi ideea de simplitate, să stabilească genurile şi speciile acesteia, să determine rolul principiului simplităţii în cunoaştere în general.
     Aşadar, sistemul nu reprezintă o împodobire artificială a ştiinţei, ci, după cum se exprimă R.S. Rudner, „adevărata sa inimă”. Aceasta „...nu înseamnă doar a afirma că nu este treaba ştiinţei să îngrămădească biţi de informaţie izolaţi, întîmplători, discontinui, ci a arăta că este un ideal al ştiinţei să dea o socoteală organizată despre univers, să lege, să îmbine laolaltă în relaţii logice conceptele şi enunţurile care incorporează tot ceea ce a realizat cunoaşterea. O asemenea organizare constituie, de fapt, o condiţie necesară pentru realizarea a două funcţii principale ale ştiinţei: explicaţia şi predicţia” [52].
     Se poate spune, deci, că atunci cînd este folosită cu discernămînt şi neabuziv, cînd se apelează la accepţiuni şi tipuri adecvate pentru diferite situaţii de cunoaştere, cînd este integrată în sistemul mai vast al valorilor şi principiilor metodologice, simplitatea joacă un rol euristic important şi contribuie realmente la realizarea raţionalităţii ştiinţifice şi a principalelor funcţii ale teoriilor ştiinţifice.
ELEMENTE PENTRU O LOGICĂ A INTENŢIONALITĂŢII: LOGICA PUTERII*
CONSTANTIN SĂLĂVĂSTRU
     Există, în mod cert, perspective diverse din care poate fi analizată puterea. O abordare psihologică ne-ar pune la îndemînă concluzii importante cu privire la ceea ce poate să facă puterea din om, ca şi la mecanismele psihologice prin care puterea s-ar putea manifesta. O investiga(ie sociologică ne-ar dezvălui aspecte privind impactul puterii asupra relaţiilor interumane, asupra acţiunii umane, asupra consecinţelor privind relaţiile sociale. O analiz( filosofică ar aduce sporuri cognitive privind raţionalitatea puterii, temeiurile fiinţării ei în condiţiile libertăţii de acţiune a omului. Nu aceste perspective ne interesează în cazul analizei de faţă, deşi ele ar putea fi interesante şi instructive pentru înţelegerea funcţionalităţii puterii. Ne interesează perspectiva logică asupra puterii, mai exact o „logică a relaţiei de putere”, fie şi pentru faptul că ea se răsfrînge în modul cel mai firesc în actele discursive. Care ar fi direcţiile profitabile de acţiune pentru articularea elementelor esenţiale ale unei logici a puterii?
1. Autoritate şi putere: caracterul relaţional al puterii
     Puterea este o relaţie. Lucrul este de domeniul evidenţei: „o foarte comună definiţie a puterii în ştiinţa politică modernă este: «abilitatea lui A de a-l determina pe B să facă ceva ce în mod obişnuit nu ar face»”. Ca relaţie, ea nu se poate instala decît între anumite relate (elemente care intră în relaţie). Care sunt elementele ce conturează cadrul relaţional al puterii? Pentru a putea fiinţa o relaţie de putere trebuie să existe cineva (A) care să fie legitimat a exercita un act de putere: purtătorul puterii. De exemplu, în urma alegerilor prezidenţiale, preşedintele ales are legitimitate în exercitarea actelor de putere politică (în limitele prescrise de „fişa” postului, în acest caz de Constituţie, care prevede expres atribuţiile instituţiei prezidenţiale). El este purtătorul puterii. În urma numirii ca ministru în guvern, un anumit individ devine purtătorul puterii în ramura (sau ramurile) subordonate ministerului său şi exercită această putere în limitele prescrise de lege. El este purtătorul puterii. Dacă în primul caz, legitimitatea purtătorului puterii este determinată în mod direct (preşedintele, conform Constituţiei Romîniei, este ales prin sufragiu universal), în cel de-al doilea caz, legitimitatea purtătorului puterii este mediată (guvernul e numit de partidul sau coaliţia care a cîştigat alegerile, singurele care au legitimitate directă în acest caz).
     Relaţia de putere nu poate fiinţa numai cu purtătorul puterii. Acesta trebuie să exercite puterea cu care a fost legitimat asupra cuiva (de obicei un grup, o masă de oameni, o comunitate). Avem al doilea pol al relaţiei de putere, acel cineva asupra căruia se exercită actele de putere: destinatarul puterii. Ministrul, ca purtător al puterii, îşi exercită puterea asupra acelora din subordinea ministerului său. Nu asupra tuturor în mod direct, dar, în mod indirect, actele sale de putere se răsfrîng asupra tuturor. Al treilea element al relaţiei de putere este domeniul în care se exercită puterea. A legitima puterea unui purtător pentru toate domeniile e o utopie. De obicei, pentru ca puterea să fie funcţională, ea se legitimează pe anumite domenii. Preşedintele, ca purtător al puterii, are domenii bine delimitate (relativ restrînse) unde el poate interveni în mod direct cu acte de putere, ministrul nu se poate manifesta ca purtător al puterii decît în domeniul pe care îl gestionează (ministrul de externe îşi exercită puterea în domeniul politicii externe, al învăţămîntului în domeniile aferente etc.), directorul de şcoală, ca purtător al puterii în raport cu colectivul şcolar, îşi exercită puterea în domeniul educaţiei şi numai în unitatea în care e director.  Prin urmare, puterea este o relaţie care priveşte un domeniu şi angajează două „argumente”: purtătorul puterii şi destinatarul puterii.
     Puterea este într-o strînsă legătură cu autoritatea. Beneficiem, pentru investigaţia noastră asupra puterii, de un studiu logic asupra autorităţii (care ne-a inspirat, de altfel, în aplicarea logicii relaţiilor la conceptul de putere) ce poate da sugestii interesante în privinţa raporturilor dintre putere şi autoritate. Bochenski dă următoarea definiţie a autorităţii: „P este o autoritate pentru S în domeniul D, atunci cînd S recunoaşte în principiu drept adevărat tot ce-i este comunicat de către P sub forma aserţiunii şi face parte din domeniul D”(3:24(. Deşi sunt în strînsă legătură, puterea şi autoritatea nu se identifică. Aspectul a fost subliniat adesea, mai ales în legătură cu raportul dintre putere şi autoritate în domeniul politic.
     Spre deosebire de autoritate, unde subiectul (destinatarul) autorităţii recunoaşte ca adevărate toate aserţiunile purtătorului autorităţii în domeniul în care acesta din urmă este recunoscut ca autoritate, în cazul puterii, a recunoaşte prin voinţă liberă ca adevărate aserţiunile purtătorului puterii este un act contingent. Prin urmare, dacă am recunoscut pe cineva ca autoritate pentru noi într-un domeniu, atunci ceea ce această autoritate ne spune este asumat ca adevărat (tocmai pentru că este autoritatea noastră în domeniul respectiv). Dacă un individ este investit cu putere asupra noastră, nu este necesar să recunoaştem ca adevărate aserţiunile sale, ci numai contingent.
     Care este motivul celor două atitudini diferite ale destinatarului (autorităţii sau puterii) faţă de aserţiunile purtătorului (autorităţii sau puterii) ? Modalitatea diferită în care se instituie cele două relaţii: relaţia de putere şi relaţia de autoritate. Cineva se instituie ca purtător al autorităţii prin adeziune liberă (printr-un act liber de voinţă) şi prin unanimitate. Medicul este, pentru mine, o autoritate în domeniul tratării bolilor pentru că eu îl consider în mod liber ca autoritate (sunt destui medici pe care puţini îi consideră drept autorităţi în domeniu), iar dacă el se instituie ca autoritate pentru mai mulţi este pentru că fiecare în parte îl consideră astfel în mod liber. Două elemente trebuie să funcţioneze concomitent în instituirea unei relaţii de autoritate: libertatea de decizie şi unanimitatea deciziei. În problema autorităţii nu există excepţii: dacă există una, înseamnă că pentru acel caz nu se manifestă relaţia de autoritate (în legătură cu purtătorul autorităţii şi cu domeniul în care autoritatea se manifestă).
     Nu acelaşi lucru se întîmplă în relaţia de putere, mai exact, în instituirea şi manifestarea ei. În instituirea relaţiei de putere (în determinarea purtătorului puterii) rămîne condiţia deciziei libere. Nu discutăm acum şi aici excepţiile (cazurile cînd puterea este instituită prin mijloace care anulează decizia liberă), pentru că, în aceste situaţii, nu e vorba de instituirea unei relaţii de putere, ci de uzurparea puterii. Relaţia de putere se instituie prin decizie liberă. Dar nu se mai instituie prin unanimitatea actului liber de decizie, ci prin funcţionarea principiului majorităţii. Legitimitatea autorităţii se fundează pe principiul unanimităţii, legitimitatea puterii are ca fundament principiul majorităţii. Preşedintele nu este ales niciodată cu un procentaj de sută la sută (ar fi impardonabil pentru func(ionarea normal( a unei societ((i democratice!), deşi el îşi exercită actele de putere asupra întregii comunităţi (deci şi asupra acelora care nu l-au recunoscut ca autoritate în domeniu şi nu i-au acordat legitimitate). Aceştia din urmă recunosc legitimitatea actelor sale de putere şi se supun acestora. Ministrul îşi exercită actele de putere deşi legitimitatea sa nu vine din partea tuturor subordonaţilor (e o delegare de putere aici: puterea e legitimată direct numai partidului care cîştigă alegerile, acesta desemnează primul-ministru – o primă delegare de putere – care, la rîndul său, desemnează miniştrii – a doua delegare de putere – dar partidul ajuns la putere obţine doar o parte din voturile decidenţilor).
     O diferenţă esenţială se instituie între relaţia de autoritate şi relaţia de putere din acest punct de vedere: în timp ce relaţia de autoritate nu se răsfrînge asupra acelora care nu au recunoscut (şi nu au acordat) autoritatea unui anumit purtător (nu sunt obligat să mă supun autorităţii medicului căruia nu-i acord autoritate), relaţia de putere se răsfrînge şi asupra acelora care nu au acordat legitimitate puterii (care se instituie prin jocul majorităţii), implicit purtătorului ei. Nu am acordat legitimitate grupului de putere care a cîştigat alegerile, dar mă supun actelor sale de putere fiindcă aceasta este decizia majorităţii  şi aceasta este singura cale de legitimare a relaţiei de putere. Deşi puterea s-a instalat prin voinţa liberă a celor apţi să decidă legitimitatea puterii, totuşi ea apare, pentru o anumită parte dintre decidenţii asupra legitimităţii, ca un act impus prin constrîngerile convenţiilor de legitimare a puterii şi nu ca un act de voinţă liber. De aici diferenţa de care aminteam la început între autoritate şi putere: aserţiunile autorităţii (şi imperativele sale) se impun ca adevărate cu necesitate pentru subiectul (destinatarul) autorităţii, cele ale puterii se impun cu o anumită probabilitate.
     Nu e singura diferenţă între relaţia de autoritate şi relaţia de putere. Să admitem că există o relaţie de autoritate între un purtător (P) şi un subiect (S). În virtutea acestei relaţii de autoritate şi conform definiţiei ei, subiectul (S) trebuie să considere ca adevărate toate aserţiunile purtătorului (P) cu privire la domeniul (D) în care autoritatea se manifestă. De asemenea, ca un corolar al acestei definiţii a autorităţii, subiectul autorităţii (S) ar trebui să efectueze (să execute) toate acţiunile pe care purtătorul (P) i le indică în legătură cu domeniul (D). Toate acestea pentru că subiectul (S) îl consideră pe purtătorul (P) o autoritate în domeniul (D), domeniu în care se fac aserţiuni şi se propun acţiuni de urmat. Fiind o autoritate în domeniul (D), purtătorul (P) ştie mai mult şi cu privire la ceea ce este (privitor la domeniu) şi cu privire la ceea ce trebuie să fie, dar încă nu este (privitor la acţiunile viitoare în domeniu). Dacă pentru mine medicul este o autoritate în domeniul sănătăţii, atunci, pentru mine, el ştie mai mult şi despre boală, dar şi despre căile tratării ei. Din acest motiv, eu, ca subiect al autorităţii sale, îl urmez atît în privinţa acceptării aserţiunilor ca adevărate, cît şi în derularea acţiunilor pe care le prescrie într-o situaţie dată.
     Ce se întîmplă dacă subiectul urmează „prescripţiile” relaţiei de autoritate, în sensul că el consideră aserţiunile purtătorului autorităţii ca adevărate şi urmează prescripţiile sale desfăşurînd acţiunile indicate ? În general, el va beneficia de un anumit succes în activitate şi, în cel mai fericit caz, de o apreciere a purtătorului autorităţii (aspect mai mult de ordin moral) şi va fi considerat ca un caz ce ţine de normalitatea relaţiei de autoritate. Dacă urmez sfaturile profesorului de matematică (care este, pentru mine, o autoritate în acest domeniu) privitoare la modalităţile de rezolvare a unor tipuri mai dificile de probleme, obţin două lucruri, unul cu necesitate, celălalt contingent: voi şti să rezolv problemele de acest fel (succesul în activitate) şi voi primi aprecierea profesorului (sancţiunea premială). În rest, în raport cu purtătorul autorităţii, lucrurile nu se schimbă prea mult. Dacă urmez sfaturile medicului, atunci există şanse mai mari să trec uşor peste ravagiile bolii şi să mă însănătoşesc. De prea puţine ori vine aici şi a doua consecinţă: aprecierea medicului pentru comportamentul meu adecvat. Dar atît. Nimeni nu mă poate recompensa pentru asta. Ce se întîmplă dacă subiectul autorităţii nu urmează exigenţele relaţiei de autoritate, adică nu consideră aserţiunile purtătorului ca adevărate şi nu urmează sfaturile sale ca directive de acţiune ? Acelaşi lucru ca şi în cazul respectării lor. Aproape nimic. Cineva poate fi o autoritate în fizică, dar eu pot să nu urmez sfaturile sale şi să „fiinţez” la fel de bine şi fără ele. Dincolo de o anumită atitudine morală (pozitivă sau negativă cînd se manifestă şi ea) nimic nu se întîmplă în aceste cazuri pe traiectul relaţiei de autoritate.
     Cu totul alta este situaţia în cazul relaţiei de putere. Să presupunem că un individ (A) se află în relaţie de putere (ca purtător al ei) în raport cu un individ (B) (în calitate de subiect sau destinatar al puterii) într-un domeniu (D). Actele de putere ale lui (A) sunt obligatorii pentru (B) în domeniul (D) de competenţă al relaţiei de putere. Ele sunt obligatorii nu pentru că (B) îl consideră pe (A) o autoritate în domeniul (D), ci pentru că (A) este purtătorul unei puteri legitimate printr-o convenţie de legitimare la care chiar subiectul (B) a subscris. Dacă eşti de acord cu convenţia, trebuie să fii de acord şi cu consecinţele ei. În virtutea acestei legitimităţi, purtătorul (A) are capacitatea de a da ordine în domeniul de competenţă al puterii astfel instituite.
     Ce se întîmplă dacă (B) îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate acţiunile care derivă din manifestarea actelor de putere ale lui (A) ? El este, în cvasimajoritatea cazurilor, recompensat (în forme diferite, de cele mai multe ori material) pentru actele săvîrşite în concordanţă cu exigenţele puterii. Dacă elevul urmează sfaturile profesorului şi răspunde exigenţelor disciplinei sale, el va fi recompensat corespunzător (prin note sau alte forme de recompensă), dacă profesorul îşi îndeplineşte cu succes sarcinile, el este recompensat (ordinar prin salariu, extraordinar prin premii anuale sau alte forme de recompensă), dacă cercetătorul ştiinţific face o descoperire importantă, el este (sau ar trebui să fie) recompensat. În toate aceste cazuri există o relaţie de putere în care cei ilustraţi (elevul, profesorul, cercetătorul) sunt destinatarii actului de putere, iar recompensele reprezintă poziţia purtătorului de putere faţă de îndeplinirea activităţilor rezultate din exigenţele actelor de putere.
     Ce se întîmplă dacă (B) nu îşi îndeplineşte sarcinile ce rezultă din exigenţele actului de putere? Se recurge la mijloacele de constrîngere pentru a le îndeplini: sancţiunile. Acestea din urmă grupează o gamă foarte diversă de acţiuni care sunt puse în mişcare pentru a-l determina pe individ (ca subiect al puterii) să treacă la îndeplinirea activităţilor ce rezultă din exigenţele actelor de putere. În raport cu actele de putere emanate de la purtătorul puterii, acţiunile subiectului puterii se grupează în trei categorii: acţiunile obligatorii sunt acelea pe care subiectul actului de putere trebuie să le îndeplinească în raport cu exigenţele actului de putere: elevul trebuie să vină la cursuri (prezenţa la cursuri este o acţiune obligatorie). A nu îndeplini acţiunile obligatorii înseamnă a nesocoti exigenţele actelor de putere. Consecinţa, în ansamblul mecanismelor de gestionare a puterii, este sancţionarea subiectului relaţiei de putere; acţiunile permise sunt acelea care nu contravin exigenţelor actelor purtătorului de putere, dar nici nu sunt cerute în mod imperativ de acesta: nu eşti obligat să-ţi iei permis de conducere, nici nu-ţi este interzis să iei: relaţia de putere funcţionează la parametri normali şi într-un caz şi în celălalt. Aici nu intervine nici sancţiunea premială, nici sancţiunea penală; acţiunile interzise sunt acelea care vin în contradicţie cu exigenţele actelor de putere şi care, prin desfăşurarea lor, ar împiedica desfăşurarea normală a acţiunilor ce decurg din respectarea exigenţelor actelor de putere: este interzis accesul la o funcţie politică, de exemplu, dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii (nu poţi candida la preşedinţia Romîniei dacă nu ai îndeplinit o anumită vîrstă). A săvîrşi acţiuni interzise atrage după sine sancţiuni penale.
Diversitatea de relaţii între purtătorul puterii şi destinatarul (subiectul) puterii se desfăşoară în perimetrul acestor trei categorii de acţiuni. Destinatarul puterii trebuie să îndeplinească acţiunile obligatorii (pentru că numai astfel are loc transpunerea în fapt a actelor de putere: pînă nu le îndeplineşte cineva ele rămîn simple prescripţii teoretice), nu trebuie să săvîrşească acţiunile interzise (fiindcă, astfel, contribuie la crearea cîmpului nefavorabil de acţiune a actelor de putere, mai exact, de manifestare a acţiunilor obligatorii) şi are libertatea de a săvîrşi sau de a nu săvîrşi acţiunile permise. Spre deosebire de relaţia de autoritate, unde nu există mijloace de constrîngere pentru manifestarea autorităţii, relaţia de putere dispune de astfel de mijloace (de aceea şi este o relaţie de putere). Prin intermediul lor relaţia de putere tinde să devină atotstăpînitoare.
     Există, după opinia noastră, o ierahizare diferită a celor trei tipuri de acţiuni din perspectiva consecinţelor pe care îndeplinirea sau neîndeplinirea lor le au asupra manifestării unei relaţii de putere. Ierarhizarea valorică merge de la acţiunile obligatorii la acţiunile interzise şi de aici la acţiunile permise. Îndeplinirea sau neîndeplinirea acţiunilor obligatorii este esenţială pentru funcţionarea unei relaţii de putere. Dacă toţi (sau marea majoritate) a subiecţilor relaţiei de putere îndeplinesc acţiunile obligatorii, atunci relaţia de putere funcţionează la parametrii normali, funcţionează, am putea spune, impecabil. Dacă nimeni (sau marea majoritate) dintre subiecţii relaţiei de putere nu îndeplinesc acţiunile obligatorii, atunci relaţia de putere este, în fapt, anulată. (i acţiunile interzise au o importanţă deosebită pentru funcţionarea relaţiei de putere, cu observaţia că ele au impact asupra relaţiei de putere doar datorită consecinţelor pe care desfăşurarea lor le-ar avea pentru a împiedica acţiunile obligatorii. (i aceste consecinţe vin din faptul că între acţiunile obligatorii şi acţiunile interzise (cu privire la aceleaşi realităţi) se instalează o relaţie de contrarietate: nu putem desfăşura şi acţiuni obligatorii şi acţiuni interzise cu privire la aceleaşi realităţi: este obligatoriu ca cineva să ocupe funcţia de preşedinte, dar n-o poate ocupa dacă nu a împlinit o anumită vîrstă (pentru că e interzis). În sfîrşit, în această ierarhizare a acţiunilor puterii, acţiunile permise sunt cele mai inofensive în raport cu funcţionarea relaţiei de putere: şi cu ele şi fără ele relaţia de putere se derulează la aceiaşi parametri.
     Am putea să încercăm o definiţie a relaţiei de putere printr-un paralelism cu relaţia de autoritate: A este în relaţie de putere cu B într-un anumit domeniu D, dacă B săvîrşeşte acţiunile prescrise de A şi nu poate să nu le săvîrşească fără a urma o sancţiune penală. De aici şi diferenţe în ceea ce priveşte dinamica celor două tipuri de relaţii: relaţia de autoritate şi relaţia de putere. Relaţia de autoritate se bucură de un dinamism mult mai accentuat în raport cu relaţia de putere, dinamism determinat de voinţa liberă a individului şi care se reflectă în mod direct în instalarea autorităţii, pe de o parte, şi de factorii care intervin pentru instituirea celor două tipuri de relaţii, pe de altă parte. Instituirea unei relaţii de autoritate depinde de voinţa individului. Dacă autoritatea nu-l mai satisface la un moment dat, atunci el renunţă – fără consecinţe negative fireşte – la această autoritate. Poate să caute o altă autoritate în domeniul respectiv. Pe de altă parte, mai e de luat în consideraţie şi faptul că un subiect al autorităţii se poate afla sub incidenţa unor autorităţi diferite în funcţie de domeniu.
     Instituirea unei relaţii de putere nu mai depinde în mod exclusiv de voinţa individului, ci de voinţa individului coroborată cu voinţa celorlalţi, adică cu voinţa majorităţii. Chiar dacă individul ar vrea, el nu poate să iasă de sub jurisdicţia relaţiei de putere în care este încadrat prin voinţa majorităţii. Cu toate că voinţa lui e alta. Nu poate pentru că acestea sunt „regulile jocului” la care el însuşi, direct sau indirect, ca subiect al relaţiei de putere, s-a supus atunci cînd s-a integrat în sistem. Iată unul dintre motivele pentru care relaţia de putere e mai stabilă, în timp ce relaţia de autoritate e mai dinamică. Deşi, în anumite cazuri date, relaţia de autoritate poate fi foarte stabilă, mai stabilă chiar decît relaţia de putere, dar noi ne referim aici la tonalitatea dominantă ca posibilitate de fiinţare a acestor două tipuri de relaţii. Supunerea la exerciţiul legitimării (care e testul de stabilitate al unei relaţii de putere) este periodică şi se realizează prin mecanismul cunoscut al majorităţii, cu aceleaşi efecte pentru membrii comunităţii (chiar dacă, de această dată, cazurile individuale în care legitimarea proprie nu coincide cu legitimarea dată de majoritate sunt altele).
     Nu e singurul motiv care acţionează în direcţia diferenţei dintre relaţia de autoritate şi relaţia de putere din perspectiva stabilităţii. Un altul ţine de natura factorilor care intervin în instituirea fiecăreia dintre cele două relaţii. Relaţia de autoritate este instituită în baza unor factori interni ce ţin de elementele relaţiei. Cineva se impune ca autoritate (purtătorul autorităţii) faţă de altcineva (subiectul autorităţii), într-un anumit domeniu, numai pentru faptul că ştie mai mult în domeniul respectiv, şi nu pentru altceva. Nici o propagandă, nici un interes, nici un sentiment de bunăvoinţă şi nici o formă de publicitate nu-l pot impune ca purtător al autorităţii dacă, la rigoare, nu e aşa ceva în domeniul respectiv. Prin urmare, enciclopedismul său, capacitatea sa acţională, măiestria, ca şi alte asemenea calităţi sunt singurele care fac dintr-un individ un purtător al autorităţii.
Aceştia sunt factori interni care ţin de purtătorul autorităţii şi numai de el. Datoria subiectului autorităţii este să recunoască aceste calităţi la purtătorul autorităţii. În momentul în care aceste calităţi sunt recunoscute, relaţia de autoritate este manifestă. Mai mult decît atît, orice schimbare în relaţia de autoritate este determinată tot de aceşti factori interni. Dacă voi constata că medicul de la Iaşi e mai bun în specialitatea lui decît cel de la Botoşani, atunci relaţia mea de autoritate se va modifica: purtătorul autorităţii nu va mai fi medicul de la Botoşani, ci cel de la Iaşi. E o nouă relaţie de autoritate determinată numai şi numai de factori interni: competenţa în domeniu. Dacă acum douăzeci de ani, elev fiind, întram în relaţie de autoritate cu profesorul meu de matematică (care era purtătorul autorităţii pentru mine, subiect al autorităţii sale, în domeniul matematicii), astăzi, cînd sunt profesor de matematică la Universitate, relaţia de autoritate s-a schimbat (deşi persoanele au rămas aceleaşi): eu am devenit purtător al autorităţii, iar profesorul meu subiect al autorităţii. Dar schimbarea are la bază numai factori interni.
     Nu acelaşi lucru se întîmplă în cazul relaţiei de putere. Relaţia de putere se instituie în virtutea influenţei unor factori externi  în raport cu relaţia în cauză. Uneori aceşti factori nu au nimic comun nici cu autoritatea, nici cu competenţa, nici cu acţiunea eficientă. Legitimăm de multe ori un individ la putere datorită aspectului fizic (în domeniul legitimării politice aspectul e bine regizat din acest punct de vedere), datorită grupului de interese pe care-l reprezintă (lucru semnificativ pentru anumite categorii de decidenţi), după promisiunile făcute (care pot fi onorabile sau dimpotrivă). Mai mult decît atît, actul de legitimare a puterii – cu precădere în domeniul politic – este rezultatul unui cumul de factori, opţiuni, aspiraţii, interese, sentimente foarte disparate între ele. Votez directorul pentru că sunt amic cu el, pentru că e de aceeaşi specialitate cu mine, pentru că e „băiat de treabă”, poate şi pentru că e competent (dar cum se poate determina competenţa unui director ab initio?). În condiţiile unei atari diversificări de factori (de multe ori destul de îndepărtaţi de exigenţele funcţionării profitabile a unei relaţii de putere) care ar putea pune sub semnul întrebării relaţia de putere, s-a ajuns la un compromis: decizia majorităţii şi determinarea periodică a legitimităţii puterii. Teoretic, relaţia de putere ar trebui să aibă o dinamică mult mai puternică decît relaţia de autoritate, datorită diversităţii de factori care intervin în determinarea ei. Practic însă, stabilitatea relaţiei de putere este un rezultat al compromisului! De aici şi răbufnirile care apar, de multe ori înainte de termen, pe traiectul relaţiei de putere, vizibile mai lesne în cazul relaţiei de putere în domeniul politic (mitinguri, proteste etc.).
     E destul de limpede că autoritatea şi puterea nu sunt unul şi acelaşi lucru, că relaţia de putere nu se identifică cu relaţia de autoritate. De aici şi situaţiile diferite – unele destul de bizare – care pot fi regăsite în practica relaţiilor de putere. Combinatoric, situaţiile ar putea fi epuizate astfel:
     
     
     Ce constatăm la o analiză fie şi pasageră a acestor patru situaţii?  Că nu de puţine ori ne aflăm în ipostaza în care asistăm la prezenţa autorităţii dar la absenţa puterii: mulţi medici sunt autorităţi în domeniul lor de competenţă, dar nu toţi deţin şi puterea de a impune anumite acte de putere fiindcă nu sunt investiţi cu calitatea de purtători ai puterii în sistemul relaţional în care sunt integraţi. În raport cu aceste autorităţi individuale, unul singur (directorul) deţine puterea la nivelul unităţii, iar actele lui, izvorîte din libertăţile funcţiei, sunt obligatorii pentru ceilalţi.
     Putem fi (şi suntem adesea) în faţa prezenţei puterii dar absenţei autorităţii: cîţi miniştri, deşi au puterea de decizie în domeniile pe care le reprezintă, au şi autoritatea în domeniile respective? În acest caz, purtătorul puterii nu este competent în domeniile puterii: specialişti în electronică puşi miniştri la agricultură, specialişti în drept la sănătate etc. Desigur, adesea suntem în faţa situaţiei dezirabile în care prezenţa puterii e însoţită de prezenţa autorităţii: e pus director al unui institut de cercetare în domeniul matematicii un specialist în matematică, e pus ministru de externe un diplomat de carieră etc. (i ultima situaţie e una normală: absenţa puterii şi absenţa autorităţii: individul incapabil este lipsit de posibilitatea de a impune incapacitatea sa şi altora!
     Consecinţele acestor mariaje pe traiectul relaţiei dintre putere şi autoritate sunt diferite pentru funcţionarea relaţiei de putere. Dacă relaţia de putere este dominată de prima situaţie luată în calcul, aceea a puterii pe bază de autoritate, atunci actele de putere funcţionează pe o bază raţională, se integrează într-o anumită normalitate, asigură acoperirea intereselor unor categorii largi de indivizi, iar între purtătorul puterii şi subiectul puterii nu există poziţii incompatibile izvorîte din inadecvarea actelor de putere (şi, implicit, a efectelor lor) la domeniul în care puterea se manifestă. Este situaţia dezirabilă pe care o relaţie de putere o caută şi care asigură manifestarea ei profitabilă. O relaţie de putere bazată pe această prezenţă concomitentă a puterii şi a autorităţii are toate şansele să se perpetueze o perioadă mai lungă de timp, adică să fie legitimată periodic. Dar ea nu este întîlnită întotdeauna, fiindcă nu întotdeauna grupul acţionează după principiul „omul potrivit la locul potrivit”.
     Una dintre cele mai nefericite situaţii în care se poate afla relaţia de putere este aceea caracterizată prin prezenţa puterii dar absenţa autorităţii. Purtătorul puterii este legitimat (direct sau indirect), dar nu în baza autorităţii sale în domeniul în care se gestionează puterea. Din acest motiv, actele sale de putere au, uneori, consecinţe negative pentru subiecţii puterii. De aici o anumită incompatibilitate între purtătorul puterii şi subiecţii puterii, incompatibilitate care face ca, adeseori, relaţia de putere să fie dintre cele mai tensionate, iar disfuncţiile puterii să fie vizibile chiar pentru simţul comun: decizii anulate pentru efecte negative neprevăzute, schimbări de strategie în funcţie de presiunile de grup etc. O asemenea relaţie de putere are şanse diminuate de a se perpetua, şi, în mare măsură, chiar participanţii la o astfel de relaţie lucrează în acest sens: subiecţii relaţiei de putere prin decizia asupra legitimităţii, grupurile de putere care au delegat puterea unui individ prin încercarea de a propune o soluţie mai bună.
     O situaţie la fel de inedită este aceea în care asistăm la prezenţa autorităţii şi absenţa puterii. Deşi s-ar putea crede că o astfel de situaţie este inofensivă pentru relaţia de putere şi că este în beneficiul relaţiei de putere să avem cît mai multe autorităţi, în practica puterii lucrurile nu par a sta de o asemenea manieră. Autorităţile recunoscute aspiră şi la putere, şi cu cît ele sunt mai numeroase cu atît lupta pentru putere este mai aprigă, cu efecte nefavorabile pentru funcţionarea normală a unei relaţii de putere. Lupta pentru putere „deranjează” puterea în actul ei de gestionare a proiectelor de dezvoltare a comunităţii. Deşi medicul e o autoritate în domeniul său, el nu are şi puterea de a decide asupra unora dintre problemele colectivităţii cu care lucrează, tocmai pentru faptul că unele decizii ţin de putere şi nu de autoritate. El poate decide asupra tratamentului bolnavilor pe care îi are în îngrijire (chestiune de autoritate), dar nu poate decide asupra extinderii secţiei pe care o conduce (chestiune de putere). De aici dificultăţile care pot să apară (şi apar în mod efectiv) între putere şi autoritate, în sensul că purtătorul autorităţii devine, la rîndul său, subiect al puterii! Dacă se mai adaugă la aceasta şi situaţia nefericită în care purtătorul puterii nu este şi autoritate în domeniul în care îşi exercită puterea, atunci conflictul este starea normală a relaţiei de putere!
     În raport cu situaţia precedentă, aceasta din urmă este una dintre cele mai nefericite pentru manifestarea normală a relaţiei de putere. Dacă în situaţia în care purtătorul puterii nu este şi autoritate, avem la îndemînă o cale sigură de a acţiona (dacă voim) pentru înlăturarea acestei disfuncţii pe traiectul relaţiei de putere, în sensul că se poate schimba persoana fără autoritate cu una a cărei autoritate este recunoscută; în cazul în care autorităţi recunoscute rămîn în afara puterii suntem de-a dreptul neputincioşi: niciodată nu vom avea funcţii de putere pentru toate autorităţile unui domeniu şi, mai ales, pentru aspiraţiile mereu crescînde ale acestor autorităţi ! Întotdeauna vor rămîne autorităţi care nu vor beneficia de putere.
     Dacă, în cazul situaţiei precedente, un purtător al puterii care nu beneficiază de autoritate poate fi – mai devreme sau mai tîrziu – schimbat prin actul legitimării, situaţia în care purtători diferiţi ai autorităţii rămîn în afara puterii nu pot fi decît parţial îmbunătăţite prin soluţii de compromis: a căuta autoritatea cea mai puternică a unui colectiv pentru a o plasa în poziţia de purtător al puterii (în raport cu care frustrările celorlalte autorităţi se resimt cu o intensitate mai atenuată), a recurge la sistemul rotaţiei în posturile de conducere (destul de neeficientă practică, de altfel) etc. Astfel că, în diferite domenii, în diferite cîmpuri ale relaţiilor socio-umane, la diferite niveluri de organizare a societăţii contradicţiile dintre autoritate şi putere sunt manifeste şi au consecinţe dintre cele mai deplorabile pentru gestionarea normală a puterii. Ultima situaţie în care se poate afla relaţia de putere este şi cea mai „cuminte”: individul nici nu este înzestrat cu putere într-un domeniu, dar nici nu are autoritate în domeniu. Societatea îl menajează pentru acest fapt!
     Să ne oprim puţin asupra limitelor de acţiune ale celor două relaţii: relaţia de autoritate şi relaţia de putere. Relaţia de autoritate este atotstăpînitoare. Ea acoperă orice domeniu al cunoaşterii şi acţiunii omeneşti. Fiind o autoritate bazată pe cunoaştere, acest tip de autoritate se instalează peste tot acolo unde se manifestă relaţia de cunoaştere între doi indivizi, deoarece întotdeauna va exista cineva care va cunoaşte mai mult într-un domeniu (şi se va poziţiona ca purtător al autorităţii în domeniul respectiv) şi cineva care, cunoscînd mai puţin, va recunoaşte autoritatea primului şi se va manifesta ca subiect al autorităţii. În domeniul economic, specialistul este autoritate în raport cu profanul, în domeniul matematicii, profesorul este autoritate în raport cu elevul, elevul mai bun este autoritate în raport cu cel mai slab, pictorul este purtător al autorităţii în raport cu ucenicul său, medicul cu mai multă experienţă este, în general vorbind, autoritate în raport cu medicul mai tînăr.
     În raport cu amplitudinea impresionantă a relaţiei de autoritate, relaţia de putere are unele limite. Relaţiile de putere se manifestă în domeniul politic: ministrul este purtătorul puterii în raport cu subordonaţii săi; în domeniul economic: directorul de întreprindere este purtător al puterii în raport cu cei aflaţi sub el în ierarhie; în domeniul militar: comandantul de regiment este purtătorul puterii faţă de toţi ceilalţi comandanţi de subunităţi care formează regimentul etc. Există însă un domeniu unde relaţia de putere nu are acces: ştiinţa. Directorul de spital este în relaţie de putere cu toţi ceilalţi medici ai spitalului şi el poate lua decizii cu privire la probleme diferite ale activităţii spitalului. Cu o singură excepţie: nu poate lua decizii cu privire la tratamentul aplicat bolnavilor (decizii care ţin de ştiinţa medicinii). Dar şi în acest caz ar exista o excepţie în care directorul de spital ar putea lua decizii asupra tratamentului unei boli: cînd el însuşi ar fi specialist în domeniul bolii respective. Numai că aceste decizii nu le ia în calitate de purtător al puterii (director al spitalului), ci în calitate de purtător al autorităţii (specialist în domeniu). Directorul de şcoală, în calitatea sa de purtător al puterii, poate lua decizii privitoare la diferite compartimente ale activităţii din şcoală, în afară de rezolvarea problemelor de matematică, aprecierea răspunsurilor la istorie etc. (tiinţa este şi rămîne un domeniu al autorităţii şi ea este (sau ar trebui să fie) refractară la ingerinţele relaţiei de putere. E vorba de ştiinţa pură şi nu de valorificările practice ale ei.
2. Elemente de logicĂ a relaţiilor
     Dacă puterea este o relaţie (între purtătorul puterii şi destinatarul puterii în funcţie de un domeniu), atunci ea ar putea fi studiată cu ajutorul logicii relaţiilor. O serie de aspecte elementare ale logicii relaţiilor trebuie aduse în atenţie pentru a putea fi aplicate la relaţia de putere. Logica relaţiilor poate fi interpretată ca o logică a predicatelor n-adice, iar cele mai semnificative relaţii n-adice sunt cele diadice. Fie următoarea propoziţie: „Ionescu este mai înalt decît Popescu”. Această propoziţie e o propoziţie de relaţie, unde „mai înalt” exprimă relaţia (variabila de predicat), iar noţiunile „Ionescu” şi „Popescu” exprimă elementele între care se stabileşte relaţia dată (variabile individuale sau „argumentele” relaţiei). Dacă notăm variabila de relaţie cu R, iar variabilele individuale (argumentele relaţiei) cu x şi y, atunci vom obţine forma propoziţională a exemplului nostru: R(x,y) care înseamnă „x este în relaţia R cu y”. Pe această formă propoziţională putem să construim exemple multiple: „Ionescu este mai tînăr decît Popescu”, „Iaşul este la Nord de Bucureşti”, „Teatrul Naţional este în stînga Filarmonicii”, unde variabilele individuale x,y sunt înlocuite cu noţiuni diferite, iar variabila de relaţie R este diferită şi leagă aceste noţiuni.
     O serie de precizări trebuie făcute în legătură cu propoziţiile de relaţie şi cu comportamentul lor logic. Fie propoziţia de relaţie „x este mai mare ca y”. Să presupunem că domeniul de definiţie al relaţiei de mărime relativă („mai mare”), adică domeniul din care se recrutează valori pentru variabilele individuale x şi y, este cel al numerelor naturale. Vom constata că în cazul anumitor valori acordate variabilelor individuale, x şi y, propoziţia de relaţie obţinută din forma propoziţională dată este o propoziţie adevărată, în cazul altor înlocuiri forma propoziţională dă naştere unor propoziţii false. Dacă îl înlocuim pe x cu (10) şi pe y cu 5, vom obţine propoziţia „10 este mai mare ca 5”, care este o propoziţie adevărată. Dacă îl înlocuim pe x cu 10 şi pe y cu 20, vom obţine propoziţia „10 este mai mare ca 20”, care este o propoziţie falsă. Constatăm că unele valori ale domeniului de definiţie al relaţiei satisfac relaţia (adică dau naştere unor propoziţii adevărate), altele nu satisfac relaţia (dau naştere unor propoziţii false). Problema aceasta este una dintre cele mai importante ale logicii relaţiilor şi avem convingerea că ea va rămîne semnificativă şi pentru analiza relaţiei de putere.
     O a doua precizare este următoarea: ordinea argumentelor unei relaţii este, în cvasimajoritatea cazurilor, semnificativă, în sensul că ea are repercusiuni imediate asupra satisfacerii sau nesatisfacerii relaţiei. Fie propoziţia de relaţie „Numărul 10 este mai mare ca numărul 5” cu următoarea formă propoziţională: R(x,y), unde x a fost înlocuit cu (10), iar y cu (5). Să admitem că schimbăm ordinea argumentelor relaţiei, obţinînd forma propoziţională: R(y,x). Propoziţia devine: „Numărul 5 este mai mare ca 10”. Ea este o propoziţie falsă. Prin urmare, schimbarea ordinii argumentelor a determinat trecerea de la o propoziţie adevărată („Numărul 10 este mai mare ca 5”) la o propoziţie falsă („Numărul 5 este mai mare ca 10”).
     Cum, în logica relaţiilor, ne interesează cum se propagă adevărul de la o propoziţie dată la o propoziţie ca dedusă din ea (care sunt schemele de raţionare valide prin care de la adevăr se obţine adevărul), ne dăm seama că trebuie să ţinem seama de ordinea variabilelor individuale ale relaţiei. Sunt şi excepţii: dacă în propoziţia de relaţie „Triunghiul ABC este asemenea cu triunghiul MNS” substituim reciproc noţiunile aflate în relaţie, obţinem propoziţia „Triunghiul MNS este asemenea cu triunghiul ABC” care este, ca şi prima, o propoziţie adevărată. Situaţiile invocate se regăsesc la toată gama de relaţii cu care putem face cunoştinţă: în propoziţia „x este şeful lui y” este clar că ordinea argumentelor este esenţială (între doi indivizi, relaţia de putere exclude ca ambii să fie şefi cu privire la acelaşi domeniu), în timp ce în propoziţia „x este prietenul lui y” ordinea este indiferentă. 
     Cîteva observaţii elementare pot fi desprinse din consideraţiile noastre de pînă acum. Orice relaţie vizează un anumit domeniu, are un anumit cîmp de acţiune. Din acest cîmp se vor selecta valorile variabilelor individuale care vor satisface sau nu vor satisface relaţia. Relaţia de prietenie nu se poate manifesta decît în domeniul fiinţelor umane şi orice instanţiere a ei va angaja elemente din acest cîmp. Relaţia de mărime relativă vizează mai multe domenii (domeniul numerelor, domeniul obiectelor etc.), fiindcă numai elementele acestor domenii pot fi comparate din punctul de vedere al mărimii lor. Nu avem relaţii „în general”, ci relaţii determinate pentru domeniile de competenţă.
     O a doua observaţie ţine de elementele care intră în relaţie. Ele fac parte din domeniul (sau cîmpul) de acţiune al relaţiei şi sunt hotărîtoare pentru a determina satisfacerea sau nesatisfacerea relaţiei. Forma relaţiei este neutră. Toate problemele încep şi se complică treptat o dată cu acordarea unor „conţinuturi” acestor forme, adică o dată cu acordarea de valori concrete variabilelor individuale care se asociază relaţiei date. Iar în relaţiile mai puţin ortodoxe pentru exerciţiul logic (relaţiile sociale, relaţiile interumane etc.), problema celor care intră în relaţie este esenţială pentru natura şi consecinţele relaţiei. 
     Relaţiile au anumite proprietăţi şi, în fapt, pe aceste proprietăţi se fundează întreaga logică a relaţiilor. Vom analiza aceste proprietăţi fiindcă ele ni se par esenţiale pentru aplicaţiile pe care le pot avea în investigarea relaţiei de putere. Criteriul după care vom analiza fiecare dintre proprietăţile relaţiilor va fi cel pe care l-am pomenit: satisfacerea relaţiei de către argumentele domeniului în care relaţia se manifestă. O relaţie poate fi satisfăcută de toate elementele domeniului din care ea îşi selectează valorile argumentelor. În acest caz, orice înlocuire a variabilelor individuale dă naştere unei propoziţii adevărate. Dacă în forma propoziţională R(x,y), relaţia este dată de sintagma „a fi în relaţie de autoritate”, iar domeniul de acţiune al relaţiei este dat de noţiunea „om”, atunci relaţia este satisfăcută întotdeauna: oricare doi indivizi intră în relaţie de autoritate între ei într-un domeniu. O relaţie poate să nu fie satisfăcută de nici un element al domeniului de valorizare. Astfel, dacă relaţia este dată de sintagma „a fi la dreapta”, iar domeniul de valorizare este cel al acţiunilor umane, atunci relaţia nu este satisfăcută niciodată. În sfîrşit, sunt relaţii care uneori sunt satisfăcute, alteori nu. Relaţia „a fi succesor” nu se instalează între oricare două numere naturale, ci numai între unele dintre ele, deci relaţia este satisfăcută uneori.
     Una dintre proprietăţile relaţiilor este reflexivitatea. Reflexivitatea este acea proprietatea a unei relaţii de a se manifesta în legătură cu un argument al ei. Mai exact, dacă o relaţie este reflexivă, atunci un element al relaţiei întreţine această relaţie cu sine. Proprietatea reflexivităţii se supune aceloraşi trei cazuri de care am amintit: este satisfăcută întotdeauna, nu este satisfăcută niciodată, este satisfăcută uneori. Dacă proprietatea este satisfăcută întotdeauna, atunci relaţia este reflexivă. Relaţia de egalitate este reflexivă, pentru că întotdeauna un lucru este egal cu el însuşi: (x) R(x,x), unde (R) desemnează relaţia de egalitate. Dacă proprietatea nu este satisfăcută niciodată, atunci relaţia este ireflexivă. Relaţia de poziţionare spaţială este ireflexivă: propoziţia „Iaşul este la nord de Iaşi” este întotdeauna o propoziţie falsă, pentru că relaţia determinată de sintagma „la nord de” presupune în mod necesar ca cele două argumente să fie diferite. La fel relaţia de mărime relativă („Ion este mai înalt decît Ion”), relaţia de prietenie („Andrei este prieten cu Andrei”). Avem deci situaţia: (x) –R(x,x). În sfîrşit, dacă proprietatea este uneori satisfăcută, alteori nu, atunci relaţia este nereflexivă. Relaţia de încredere, de exemplu, este o relaţie nereflexivă: uneori individul are încredere în sine, alteori nu. Vom avea situaţia: (Ex) –R(x,x).
     O a doua proprietate este simetria. O relaţie este simetrică dacă prin schimbarea reciprocă a locului argumentelor relaţia persistă. Dacă cerinţa este satisfăcută întotdeauna, atunci relaţia este simetrică. Relaţia de egalitate este simetrică: dacă a este egal cu b, atunci şi b este egal cu a; relaţia de prietenie este simetrică: dacă a este prieten cu b, atunci şi b este prieten cu a. Exigenţa este următoarea: (x)(y)R(x,y) ) R(y,x). Dacă cerinţele acestei proprietăţi nu sunt satisfăcute niciodată, atunci relaţia este considerată asimetrică. Relaţia de poziţionare geografică este asimetrică: dacă a este la nord de b, atunci niciodată nu este posibil ca b să fie la nord de a; relaţia de autoritate este asimetrică: dacă a este o autoritate faţă de b într-un domeniu, atunci nu este posibil ca b să fie autoritate faţă de a în acelaşi domeniu. Prin urmare, asimetria se exprimă astfel: (x)(y) R(x,y) ) –R(y,x). Dacă proprietatea este uneori satisfăcută, alteori nu, atunci relaţia este considerată nesimetrică. Relaţia de încredere este o relaţie nesimetrică: există cazuri în care a are încredere în b, dar şi b, are încredere în a, dar există şi cazuri în care a are încredere în b, dar b nu are încredere în a. Vom exprima această exigenţă astfel: – (x)(y) R(x,y) ) R(y,x) )  (Ex)(Ey) – (R(x,y) ) R(y,x)(    (Ex)(Ey) R(x,y) & –R(y,x).
     O a treia proprietate este tranzitivitatea. O relaţie este tranzitivă dacă, fiind prezentă între a şi b şi între b şi c, este prezentă şi între a şi c. Relaţia de egalitate este tranzitivă: (a ( b); (b ( c), deci (a ( c). Relaţia „a fi frate” este o relaţie tranzitivă: dacă a este frate cu b şi b este frate cu c, atunci a este frate cu c; relaţia de autoritate este tranzitivă: dacă a este o autoritate faţă de b şi b este o autoritate faţă de c, atunci a este o autoritate faţă de c (în acelaşi domeniu). Proprietatea unei relaţii de a fi tranzitiv( se exprimă astfel: (x)(y)(z) ((Rxy & Ryz) ) Rxz(. Dacă exigenţa tranzitivităţii nu este satisfăcută niciodată, atunci relaţia este intranzitivă. Relaţia determinată de sintagma „a fi dublul” este intranzitivă: dacă a este dublul lui b şi b este dublul lui c, a nu este dublul lui c: (x)(y)(z) ((Rxy & Ryz) ) –Rxz(. Dacă exigenţele tranzitivităţii sunt satisfăcute uneori, relaţia este netranzitivă. Relaţia de prietenie este netranzitivă: dacă a este prieten cu b şi b este prieten cu c, este posibil ca a să fie prieten cu c, după cum este posibil ca a să nu fie prieten cu c. Formula netranzitivităţii se obţine prin negaţia aceleia a tranzitivităţii: – (x)(y)(z) ((Rxy & Ryz) ) Rxz(   (Ex)(Ey)(Ez) –((Rxy & Ryz) ) Rxz(   (Ex)(Ey)(Ez) (Rxy & Ryz & –Rxz).
     O a patra proprietate a relaţiilor este conexitatea. O relaţie este conexă dacă ea se manifestă între oricare doi membri al domeniului pe care relaţia îl vizează, fie în sens direct, fie în sens invers (adică, fie de la primul argument al relaţiei la cel de-al doilea, fie de la cel de-al doilea la primul). Astfel, relaţia de autoritate este conexă: între oricare doi indivizi se stabileşte o relaţie de autoritate; relaţia de mărime relativă („mai mare sau egal”) este o relaţie conexă în domeniul numerelor naturale: oricare două numere naturale se află în relaţia de a fi mai mari sau egale între ele. Exigenţa unei relaţii conexe este următoarea: (x)(y) (Rxy v  Ryx). Dacă o relaţie nu îndeplineşte niciodată exigenţele conexităţii, atunci ea se numeşte disconexă. Relaţia determinată de „a fi dublul şi triplul” este disconexă în spaţiul numerelor naturale: nici un număr natural nu poate fi dublul şi triplul altui număr natural. Proprietatea disconexităţii se exprimă astfel: (x)(y) – (Rxy  v  Ryx(     (x)(y) (–Rxy & –Ryx). Dacă cerinţele conexităţii sunt uneori îndeplinite, alteori nu, atunci relaţia este considerată neconexă. Relaţia de divizibilitate este neconexă: oricare ar fi două numere naturale, ele pot să fie unul divizorul celuilalt, dar pot şi să nu fie. Relaţia de paternitate este neconexă: oricare ar fi doi indivizi, este posibil ca unul să fie tatăl celuilalt, după cum este posibil să nu fie. Neconexitatea este negaţia contradictorie a conexităţii. Deci ea se poate exprima astfel: – (x)(y) (Rxy  v  Ryx) )    (Ex)(Ey) (–Rxy & –Ryx(.
     Rămînem la aceste proprietăţi ale unei relaţii. Cum am constatat, există diferenţe semnificative în privinţa satisfacerii acestor proprietăţi de către relaţii diferite. Una şi aceeaşi relaţie poate satisface unele proprietăţi, poate să nu satisfacă altele, după cum poate rămîne la nivelul unei satisfaceri parţiale a acestor proprietăţi. Modul de satisfacere a exigenţelor impuse de proprietăţi de către relaţii diferite dă naştere unor relaţii de ordine prin care relaţiile structurează indivizii care populează domeniile de aplicabilitate ale relaţiei. Logica relaţiilor studiază diferite tipuri de ordine determinate pe anumite relaţii. Nu ne interesează aici, fiindcă ele au mai puţină relevanţă pentru relaţia de putere.
3. Aplicaţii ale logicii relaţiilor la relaţia de putere
     Vom încerca o aplicare a acestor proprietăţi la relaţia de putere, aceea care ne interesează cu deosebire în analiza noastră. În legătură cu această încercare, trebuie să subliniem, ab initio, că ea îşi propune să răspundă la următoarele întrebări: în care dintre cele trei tipuri de situaţii posibile se încadrează relaţia de putere (este satisfăcută totdeauna, uneori sau niciodată) cu privire la exigenţele reflexivităţii, simetriei, tranzitivităţii şi conexităţii? Ce se întîmplă cu relaţia de putere cînd, în raport cu fiecare proprietate, se abate de la „cadrele standard”? 
     Să intrăm în analiza reflexivităţii aplicată la relaţia de putere. Relaţia de putere angajează două elemente: purtătorul puterii şi destinatarul puterii. Această relaţie de putere îşi exercită „prerogativele” într-un anumit domeniu, în legătură cu un anumit „spaţiu” al relaţiilor interumane. Să presupunem că a este purtătorul puterii şi b este destinatarul puterii, iar domeniul în care această relaţie se manifestă este cel politic. Reflexivitatea unei relaţii ne cere să stabilim care este situaţia relaţiei cînd ea se manifestă între unul şi acelaşi argument. Cu privire la relaţia de putere, cerinţa reflexivităţii ne atrage atenţia să stabilim dacă relaţia de putere se manifestă (funcţionează) între un individ şi el însuşi. Este posibil ca purtătorul puterii să fie şi destinatarul ei?
     Trebuie deci să răspundem la următoarele întrebări: (a) dacă purtătorul puterii este întotdeauna şi destinatarul puterii; (b) dacă purtătorul puterii este uneori şi destinatarul puterii; (c) dacă purtătorul puterii nu poate fi niciodată destinatarul puterii. La primele două întrebări răspunsul este negativ: nici un purtător al puterii nu este şi destinatar al ei nici întotdeauna, nici uneori.  Dacă ar fi, ar însemna că actele de putere nu au destinaţie, nu vizează un anumit cîmp de acţiune, ar fi doar acte de putere în sine cu care nu putem mişca nimic în realitatea înconjurătoare. Oricum, este neverosimil ca, într-o relaţie de putere politică, unul dintre purtătorii puterii să fie şi cel care dă ordine (în calitate de purtător al puterii) şi cel care le execută (în calitate de destinatar al puterii). Lucrurile sunt mai uşor de sesizat în anumite domenii în care relaţia de putere este mai bine conturată, de exemplu în domeniul militar: este de neconceput ca un comandant să dea ordine şi tot el să le execute! Constatăm că relaţia de putere nu este nici reflexivă, nici nereflexivă.
     Răspunsul la a treia întrebare este afirmativ: purtătorul puterii nu poate niciodată să ocupe poziţia destinatarului puterii în una şi aceeaşi relaţie de putere. Chiar dacă s-ar putea aduce ca argument faptul că, de multe ori, purtătorul puterii îndeplineşte, el însuşi, activităţi care decurg din actele sale de putere, totuşi el nu le îndeplineşte graţie relaţiei de putere cu el însuşi. Mai mult decît atît, actele sale de putere nu sunt date pentru sine, ci pentru ceilalţi, şi îndeplinirea lor de către aceştia din urmă este esenţială pentru funcţionarea relaţiei de putere. Constatăm că relaţia de putere este ireflexivă, iar în conformitate cu cerinţa ireflexivităţii putem să considerăm ca valabilă următoarea regulă a relaţiei de putere:
     
     (R1): Fiind dată o relaţie de putere, întotdeauna purtătorul puterii este o entitate distinctă în raport cu destinatarul puterii.
Ce concluzie putem trage de aici? Că de relaţia de putere nu „beneficiază” toţi membrii colectivităţii în care se manifestă relaţia de putere, că relaţia de putere presupune un grup distinct ai cărui membri exercită puterea în calitate de purtători ai puterii şi un grup la fel de distinct care „execută” dispoziţiile ce rezultă din manifestarea actelor de putere în calitatea sa de destinatar al puterii. Aşa încît, sloganuri de forma „puterea poporului”, „puterea celor mulţi”, „puterea tuturor”, „fiecare deţine puterea”, pe care le auzim adesea, nu sunt altceva decît formule retorice care maschează adevărata faţă a puterii, aceea de a fi distinctă, divizată şi bine distribuită între purtătorii puterii (în general, o minoritate) şi destinatarii puterii (majoritatea membrilor colectivităţii).
     O remarcă trebuie să facem aici şi, fără îndoială, ea ne va însoţi întotdeauna în analizele asupra relaţiei de putere. Anume că regulile pe care le stabilim sunt valabile sub semnul a două restricţii: unitatea de domeniu  şi  unitatea de structură ierarhică în care sunt angajaţi cei doi actori ai relaţiei de putere: purtătorul puterii şi destinatarul puterii. Prin urmare, în cazul caracterului ireflexiv al relaţiei de putere, purtătorul puterii şi destinatarul puterii sunt indivizi distincţi (întotdeauna) numai dacă ei se situează în perimetrul aceluiaşi domeniu al relaţiei de putere. Într-adevăr, şeful de partid este purtător al puterii în raport cu membrul de rînd al partidului său (care e destinatarul puterii), dar numai în domeniul politic, fiindcă acasă, celibatar fiind, el este şi cel care „gestionează” puterea şi cel care o execută! Mai mult decît atît, purtătorul puterii (în domeniul politic) se poate găsi în situaţia de destinatar al puterii (în domeniul educaţional, de exemplu). Comandantul este purtătorul puterii (în domeniul militar) în raport cu subordonaţii săi (care sunt destinatarii puterii), dar poate fi (şi este cu siguranţă) destinatar al puterii (în organizarea ierarhică a locatarilor din bloc!). Aşadar, unitatea de domeniu este imperativă pentru ca regulile stabilite să aibă valabilitate în relaţia de putere.
     A doua cerinţă este unitatea de structură ierarhică. Domeniul poate rămîne acelaşi, dar dacă structura ierarhică în interiorul lui nu îi cuprinde pe cei doi actori ai relaţiei de putere (purtătorul puterii şi destinatarul puterii), atunci regulile pot fi afectate. Preşedintele unui partid este purtătorul puterii în partidul din care face parte, dar iese din această calitate în afara structurii organizatorice a partidului din care face parte (deşi domeniul poate rămîne acelaşi: politicul). Destinatarii puterii sale sunt şi rămîn în această postură doar în cadrele organizatorice ale partidului dat. În domeniul militar, comandantul unui regiment din Bacău este purtător al puterii în raport cu subordonaţii din regimentul pe care îl conduce, dar nicidecum cu cei ai unui regiment din Oradea, care au un alt purtător al puterii, deşi domeniul este acelaşi.
     Care e tonalitatea generală a discursului politic ce rezultă din cerinţa ireflexivităţii unei relaţii de putere? Mai exact, ce rezultă din regula care exprimă cerinţa distincţiei permanente între purtătorul puterii şi destinatarul puterii? Purtătorul puterii, neputînd fi niciodată în postura de destinatar al puterii, rezultă că discursul politic nu-l vizează niciodată pe purtător (sau pe aspirantul la calitatea de purtător al puterii), ci întotdeauna pe destinatar. Discursul politic va viza acţiunea destinatarului şi pentru aceasta el va explica, va argumenta, va cere.
     Care ar fi consecinţele aplicării proprietăţii simetriei la relaţia de putere? Proprietatea simetriei ne cere să vedem ce se întîmplă cu relaţia de putere atunci cînd purtătorul puterii şi destinatarul puterii îşi schimbă rolurile reciproc. Aceasta înseamnă că dacă a este purtătorul puterii iar b este destinatarul puterii, ar trebui să vedem ce se întîmplă dacă b trece în postura de purtător al puterii, iar a în postura de destinatar al puterii. Situaţia aceasta nu se întîlneşte niciodată în relaţia de putere. Dacă preşedintele de partid este purtător al puterii în raport cu membrii partidului său, care sunt destinatari ai puterii, aceştia din urmă nu pot deveni din destinatari ai puterii purtători ai puterii. Dacă un comandant este purtătorul puterii în raport cu subordonaţii săi, aceştia din urmă nu pot fi purtători ai puterii în raport cu comandantul care să devină destinatar. Deducem de aici că relaţia de putere este asimetrică. De aici, regula:
     
     (R2): În orice relaţie de putere, raportul dintre cele două elemente ale relaţiei de putere este unidirecţional: de la purtător la destinatar.
     Exigenţele întîlnite în cazul analizei reflexivităţii relaţiei de putere se regăsesc şi în cazul simetriei. Regula delimitată este valabilă dacă purtătorul puterii şi destinatarul puterii aparţin aceluiaşi domeniu. Numai în acelaşi domeniu purtătorul puterii nu poate deveni destinatar al puterii, iar destinatarul puterii nu poate deveni purtător al puterii. Directorul de şcoală rămîne purtătorul puterii, iar profesorii rămîn destinatarii puterii sale numai cînd relaţia de putere se manifestă în domeniul şcolar şi cu privire la şcoala pe care directorul o conduce. În domenii diferite, situaţiile se pot schimba, fireşte. Comandantul de regiment, purtător al puterii pentru subordonatul său în domeniul militar, poate deveni destinatar al puterii (subordonat) al subordonatului său (care devine purtător al puterii), dacă relaţia de putere se mută din domeniul militar în domeniul sportiv.
     Regula delimitată este condiţionată şi de structura ierarhică a relaţiei de putere. Altfel, regula nu mai funcţionează. În cazul aceleiaşi structuri ierarhice şi în cazul aceluiaşi domeniu niciodată purtătorul puterii nu se poate metamorfoza în destinatar, iar destinatarul în purtător al puterii. Dacă ierarhiile în care se încadrează purtătorul, respectiv destinatarul, sunt diferite, atunci ei se pot situa pe poziţii reciproc substituibile fără nici un impediment. Profesorii unei universităţi (în calitate de destinatari ai puterii) se subordonează rectorului (în calitate de purtător al puterii), dar acesta din urmă poate să se subordoneze (pe linia unei comisii ştiinţifice, de exemplu) unuia dintre profesorii universităţii (care este purtătorul puterii în noua ordine ierarhică). Structuri ierarhice diferite dau naştere la schimbul reciproc de roluri, deşi domeniul rămîne acelaşi.
     În cazul simetriei relaţiei de putere, regula pe care am propus-o funcţionează adecvat şi sub o restricţie proprie: caracterul unidirecţional al relaţiei de putere de la purtător la destinatar funcţionează ca efect al unui act de legitimare a relaţiei de putere. Aceasta înseamnă că purtătorul puterii rămîne în această postură, iar destinatarul în postura de destinatar al puterii şi fie gestionează (purtătorul), fie suportă rezultatele gestionării (destinatarul) puterii numai atît timp cît, prin convenţiile admise, durează un act de legitimare. Este evident că în urma unui nou act de legitimare rolurile celor care au ocupat poziţiile de purtător sau destinatar se pot schimba (şi se schimbă de multe ori) în totalitate. Dar între actele de legitimare nici o schimbare de roluri nu este posibilă, iar relaţia de putere se manifestă în funcţiile ei bine stabilite. Fiecare act de legitimare schimbă postura în care actorii relaţiei de putere s-au aflat, deşi sensul relaţiei de putere rămîne acelaşi.
     Această din urmă exigenţă (şi analiza consecinţelor ei) ne arată un lucru deosebit de important pentru relaţia de putere, de care, de obicei, nu se ţine seama: exigenţele simetriei exprimă imperativul modificării relaţiei de putere. Faptul că relaţia de putere este asimetrică ne arată tendinţa de perpetuare a unei relaţii de putere o dată stabilită. Dar faptul că asimetria relaţiei de putere (direcţionarea strictă a ei de la purtător la destinatar) rămîne valabilă doar în cadrul unui act de legitimare după care ea este pusă în discuţie, spune ceva despre faptul că societatea a prevăzut anumite mecanisme care să bareze tendinţa de perpetuare a puterii (a relaţiei de putere în cadrele statuate şi cu funcţionalităţile aferente).
     Ce s-ar întîmpla în celelalte două situaţii? Adică atunci cînd relaţia de putere ar fi simetrică (oricînd purtătorul ar putea trece în locul destinatarului şi invers) sau ar fi nesimetrică (adică situaţia cînd uneori rolurile s-ar putea schimba)? Evident că exercitarea puterii ar fi pusă sub semnul întrebării şi, odată cu acest fapt, chiar mecanismele de funcţionare a societăţii. În grade diferite, fără îndoială. Dacă relaţia de putere ar fi simetrică, puterea nu ar putea fi exercitată (dacă toţi sunt în postura de a exercita acte de putere – ca purtători ai puterii – normal că nimeni nu va mai executa aceste acte). Dacă relaţia de putere ar fi nesimetrică, degringolada ar fi mai redusă, dar la fel de păguboasă pentru funcţionarea normală a organismului social.
     Din caracterul asimetric al relaţiei de putere, ca şi din consecinţele acestei situaţii, putem desprinde o trăsătură importantă a discursului care reflectă aceste aspecte: puternicul său accent polemic. Fiecare destinatar al puterii ar vrea, în actele diferite de legitimare, să devină purtătorul puterii şi să se instaleze în mijlocul facilităţilor şi mecanismelor de care beneficiază această postură. Nu are nici un alt mijloc la îndemînă decît influenţa de care dispune asupra acelora care au capacitatea de a decide asupra legitimităţii. Dar instrumentul cel mai la îndemînă pentru a spori influenţa asupra decidenţilor este acela al discursivităţii.  Fiind vorba de înlocuirea relaţiei de putere, discursul nu poate fi decît unul politic. Cum asimetria relaţiei de putere pune în evidenţă tocmai relaţiile unidirecţionate dintre purtătorul puterii şi destinatarul puterii care au, fiecare în parte, obiective total diferite (purtătorul urmăreşte să perpetueze relaţia de putere existentă, destinatarul vrea s-o schimbe), ne dăm seama că discursurile celor două părţi nu vor constitui decît confruntări polemice dintre cele mai înverşunate. Schimbarea puterii s-a realizat întotdeauna de pe poziţiile conflictului, iar discursul politic a reflectat în permanenţă acest conflict, uneori cu mai multă putere, alteori mai temperat.
     Să ne oprim la aplicarea proprietăţii tranzitivităţii la rela(ia de putere. Tranzitivitatea exprimă cerinţa ca dacă o relaţie se manifestă între doi termeni şi între unul dintre ei şi al treilea, atunci ea se manifestă şi între celălalt şi al treilea. Ne interesează deci modul cum se „transferă” relaţia de putere între purtători şi destinatari diferiţi. Ce constatăm din acest punct de vedere? Că dacă a este în relaţie de putere cu b şi b în relaţie de putere cu c, atunci a este în relaţie de putere cu c. Dacă inspectorul şef al poliţiei este în relaţie de putere cu şeful compartimentului „moravuri”, iar acesta din urmă în relaţie de putere cu oricare dintre ofiţerii şi subofiţerii săi, atunci inspectorul şef al poliţiei este în relaţie de putere cu oricare dintre ofiţerii sau subofiţerii compartimentului „moravuri”. Relaţia de putere este tranzitivă, iar acest fapt determină următoarea regulă:
     
     (R3): Fiind dată o relaţie de putere într-un domeniu, întotdeauna purtătorul purtătorului puterii în raport cu un destinatar oarecare este purtătorul puterii în raport cu destinatarul.
     Mai liber, formula s-ar putea traduce astfel: „într-o relaţie de putere, şeful şefului meu este şeful meu!” sau, din puntul de vedere al purtătorului: „subordonatul subordonatului meu este subordonatul meu”.
     Cîteva observaţii trebuie făcute şi ele rezultă din acest caracter tranzitiv al relaţiei de putere şi din regula pe care am evidenţiat-o. În primul rînd, proprietatea tranzitivităţii, aplicată relaţiei de putere, nu numai că transferă relaţia de putere (dacă ea se manifestă între a şi b şi între b şi c, atunci ea se manifestă şi între a şi c), ci conservă şi situaţiile cu care cele două elemente ale relaţiei (purtătorul şi destinatarul) au intrat în relaţie. Să ilustrăm cele afirmate. Inspectorul şef al poliţiei intră în relaţia de putere cu şeful compartimentului „moravuri” în postura de purtător al puterii. (eful compartimentului „moravuri” intră în relaţia de putere cu ofiţerul din subordine în postura de purtător al puterii, iar acesta din urmă în postura de destinatar al puterii. În conformitate cu proprietatea tranzitivităţii relaţiei de putere, rezultă o nouă relaţie de putere: inspectorul şef al poliţiei este în relaţie de putere cu ofiţerul de la compartimentul „moravuri”. Poziţiile cu care cei doi au intrat în relaţia de putere sunt de purtător al puterii (pentru inspectorul şef) şi destinatar al puterii (pentru ofiţerul de la „moravuri”). Poziţiile cu care au ieşit sunt aceleaşi: inspectorul şef este purtătorul puterii, iar ofiţerul de la „moravuri” este destinatarul puterii. Am putea să formulăm următoarea regulă:
     
     (R4): Fiind dată o structură ierarhică de putere, ea conservă rolurile cu care au intrat actorii relaţiilor de putere, indiferent de dinamica acestor relaţii.
     O a doua observaţie: proprietatea tranzitivităţii relaţiei de putere constituie fundamentul logic al ierarhiei puterii. Relaţiile de putere nu sunt relaţii absolute, ci relaţii de grad. Aceasta înseamnă că relaţia de putere stabileşte anumite ierarhii, anumite niveluri de gestionare a puterii. În funcţie de aceste niveluri se determină şi poziţia fiecărui participant la relaţia de putere. Proprietatea tranzitivităţii diferenţiază relaţiile de putere: şeful filialei locale a unui partid ţine de un anumit nivel al ierarhizării relaţiilor de putere, cel al filialei judeţene se află pe un nivel superior de ierarhizare a puterii, după cum şeful partidului se află pe treapta cea mai de sus a ierarhiei. Directorul de şcoală este la un anumit nivel al ierarhiei puterii, inspectorul general judeţean la un nivel mai înalt, ministrul învăţămîntului e pe una dintre cele mai înalte trepte ale ierarhiei puterii.
     Dar proprietatea tranzitivităţii relaţiei de putere şi consecinţa ei – ierarhizarea puterii – determină o situaţie paradoxală: fiecare individ angajat într-o ierarhie de putere este, în acelaşi timp, şi purtător al puterii (şef pentru cei care se află pe trepte inferioare ale puterii) şi destinatar al puterii (subordonat pentru cei care se află pe trepte superioare în ierarhia puterii). Cu două excepţii, dar care rămîn şi ele discutabile: cel aflat pe treapta cea mai înaltă a puterii (care nu are un alt purtător, un alt şef) şi cel aflat pe treapta cea mai de jos a ierarhiei puterii (care nu are alt destinatar, alt subordonat). 
     Problema care se pune aici este amplitudinea relaţiei de putere, problemă ce ţine tot de proprietatea tranzitivităţii. Ar trebui să răspundem la întrebarea dacă tranzitivitatea relaţiei de putere cuprinde orice individ angajat într-o comunitate umană în care se desfăşoară o relaţie de putere. E destul de facil de constatat că nu există posibilitatea ca individul angajat într-o comunitate umană să evite relaţiile de putere şi structurile ierarhice de putere. El are libertatea de a nu se angaja în toate relaţiile de putere care bîntuie societatea, de a face o selecţie a relaţiilor de putere în care intră, dar nu are sub nici o formă posibilitatea evitării lor. Rezultă că proprietatea tranzitivităţii relaţiei de putere se manifestă în legătură cu orice individ: individul intră în relaţiile de putere, acestea sunt structurate şi ierarhizate, ierarhizarea are ca temei tranzitivitatea relaţiei de putere, deci proprietatea tranzitivităţii acoperă orice individ angajat în relaţia de putere. Putem să instituim următoarea regulă:
     
     (R5): Fiind dată o societate organizată, orice individ intră în relaţii şi structuri ierarhice de putere, îndeplinind atît rolul de purtător al puterii, cît şi rolul de destinatar al puterii.
     O a treia observaţie: proprietatea tranzitivităţii este fundamentul logic al delegării puterii. Întrucît puterea se manifestă ca o structură ierarhizată, ne dăm seama că, de multe ori, purtătorul puterii nu acţionează direct (deşi, teoretic, oricînd ar putea-o face), ci prin intermediul structurilor de putere aflate pe trepte inferioare ale ierarhizării. Avem de-a face, în acest caz, cu delegarea puterii, actul prin care o putere aflată pe o treaptă superioară a ierarhiei puterii cedează o serie din prerogativele sale în gestionarea puterii unei puteri aflate pe trepte inferioare ale ierarhizării puterii. Deciziile ministrului (ca acte ale puterii) nu sunt duse la îndeplinire în mod direct, ci prin intermediul structurilor de putere aflate pe trepte ierarhice inferioare (inspectori şcolari, directori de şcoli etc.). Are loc, deci, o delegare a puterii de la vîrful ierarhiei spre baza ei.
     Delegarea puterii este un act necesar. Ea este impusă, pe de o parte, de imposibilitatea puterii ierarhic superioare de a avea relaţii directe cu ultimii subordonaţi. Dacă lucrurile s-ar petrece de o asemenea manieră, funcţionarea sistemului ar fi de-a dreptul paralizată. Ea este impusă, pe de altă parte, de imposibilitatea puterii aflate pe trepte superioare de a beneficia de autoritate în toate domeniile şi compartimentele subordonate. Cum şefii acestora din urmă se determină (sau ar trebui să se determine) pe principiul autorităţii, este normală delegarea unora dintre atribuţiile puterii în sarcina lor. Ea este impusă, în al treilea rînd, de imperativul funcţionării adecvate a ierarhiilor: o structură ierarhică funcţionează în cadrele normale cînd există o anumită autonomie a nivelurilor ierarhice de putere în exercitarea actelor de putere. Or, prin delegarea puterii (a unora dintre prerogativele ei) se realizează această autonomie.
     O a patra observaţie: funcţionarea regulilor induse de proprietatea tranzitivităţii relaţiei de putere este determinată de restricţiile privind unitatea de domeniu, de ierarhie şi de perioada unui act de legitimare. (eful şefului meu este şeful meu numai dacă cei trei impricinaţi (eu, şeful meu şi şeful şefului meu) sunt în astfel de relaţii în acelaşi domeniu. Dacă nu, lucrurile se schimbă radical: dacă un individ a este şeful şefului meu în domeniul bancar, iar dacă şeful meu îmi este şef în domeniul organizării locatarilor din bloc, e clar că şeful şefului meu nu este şeful meu! La fel şi în cazul păstrării situaţiilor cu care participanţii la relaţia de putere au intrat în relaţie: ele se conservă dacă domeniul este acelaşi, dar nu se conserv( dacă domeniile sunt diferite. 
     Problema ierarhizării puterii prin intermediul proprietăţii tranzitivităţii e legată, desigur, de identitatea de ierarhie: delegarea puterii se poate realiza în interiorul aceleiaşi ierarhii a puterii, dar ea nu poate funcţiona în ierarhii diferite: nu este posibil ca acte de putere care  aparţin, să zicem, ministrului de interne să fie delegate unor structuri de putere care aparţin ministerului învăţămîntului! Întrucît actul de legitimare a unei relaţii de putere şi a unei configuraţii de putere stabileşte un anumit statu-quo al puterii, toate exigenţele formulate prin regulile legate de proprietatea tranzitivităţii sunt valabile atîta timp cît se menţine această situaţie. O dată cu schimbarea ei se schimbă şi actorii, şi ierarhiile iar regulile funcţionează în noile condiţii.
     Care ar fi consecinţele ce s-ar putea manifesta dacă relaţia de putere nu ar fi tranzitivă? Mai multe şi toate cu repercusiuni asupra desfăşurării normale a relaţiei de putere, a gestionării ei. În primul rînd, nerecunoaşterea ierarhiei puterii şi de aici implicaţii dintre cele mai nefaste pentru actul de conducere a societăţii. A nu recunoaşte o ierarhie a puterii în virtutea căreia se derulează în mod normal actele de putere şi relaţiile de putere dintre indivizi înseamnă a eluda convenţiile în virtutea cărora funcţionează o societate. În al doilea rînd, relaţia de putere ar fi afectată şi în structura ei: purtătorul puterii, ca şi destinatarul puterii, şi-ar restrînge în mod sensibil atribuţiile (dacă nu ar fi chiar anulate), ceea ce ar avea iarăşi consecinţe negative asupra desfăşurării normale a relaţiilor de putere.
     Ultima aplicaţie pe care o avem în vedere este conexitatea. Spunem că o relaţie este conexă dacă ea se manifestă, în sens direct sau invers, între oarecare două elemente ale domeniului vizat de relaţia în cauză. Aplicarea proprietăţii conexităţii la relaţia de putere implică răspunsuri la următoarele întrebări: (a) dacă relaţia de putere se manifestă întotdeauna între oricare doi indivizi angajaţi într-un cîmp al relaţiilor sociale; (b) dacă relaţia de putere nu se manifestă niciodată între oricare doi indivizi angajaţi într-un cîmp social; (c) dacă relaţia de putere este selectivă (dacă uneori se manifestă între doi indivizi angajaţi în cîmpul relaţiilor sociale, alteori nu).
     Răspunsul la prima întrebare este negativ: un individ angajat în relaţiile din colectivitate nu intră în relaţie de putere cu toţi ceilalţi (mai exact, cu fiecare dintre ei): maistrul de la o întreprindere oarecare nu este în relaţie de putere cu rectorul universităţii, soldatul nu este în relaţie de putere cu omul de pe stradă, componenţii echipei de fotbal nu sunt în relaţie de putere cu angajaţii de la calea ferată etc. Răspunsul la a doua întrebare este, de asemenea, negativ. Este imposibil ca un individ oarecare să nu intre în relaţie cu un alt individ oarecare niciodată. Individul nu poate evita, cum am arătat deja, relaţiile de putere. Deci situaţia ca relaţia de putere să nu se manifeste niciodată este utopică.
     Răspunsul la a treia întrebare este afirmativ: orice individ angajat în structura colectivităţii din care face parte intră în relaţie de putere cu unii dintre semenii săi şi nu intră în relaţie de putere cu alţii; altfel spus, uneori relaţia de putere se manifestă între doi indivizi, alteori nu. Un individ oarecare a întreţine relaţii de putere cu şefii săi ierarhici (să zicem, la locul de muncă), cu subordonaţii săi (la nivelul unei structuri de partid în care este angajat), dar nu întreţine relaţii de putere cu cercetătorii de la un instituit de matematică (activitatea şi preocupările sale nu au nici o legătură cu un astfel de domeniu), cu lucrătorii din domeniul farmaceutic etc. Constatăm că relaţia de putere este neconexă. Putem să aproximăm următoarea regulă:
     
     (R6): Într-o structură ierarhică de putere, orice relaţie de putere este  selectivă, în sensul că ea îşi „alege” atît purtătorii, cît şi destinatarii  puterii în funcţie de criterii bine determinate.
     Din caracterul selectiv al relaţiei de putere putem desprinde o serie de consecinţe semnificative pentru funcţionarea practică a relaţiei de putere. Prima: faptul că relaţia de putere este o relaţie selectivă în privinţa componentelor sale (purtătorul puterii şi destinatarul puterii) asigură libertatea de opţiune în determinarea unora sau altora dintre cele două componente şi chiar în determinarea ambelor. Dacă relaţia de putere ar fi imperativă între oricare doi membri ai societăţii (deci, dacă ea ar fi conexă), atunci nu ar mai putea exista posibilitatea de alegere, pentru că indivizii ar intra în mod automat, fiecare cu fiecare, în relaţie de putere, cu toate consecinţele care pot decurge de aici. Dacă relaţia de putere ar sta sub semnul imposibilităţii între oricare doi membri ai comunităţii (dacă ar fi disconexă), atunci, din nou, posibilitatea de alegere ar fi din capul locului anulată.
     A doua: libertatea de opţiune (posibilitatea selecţiei) vizează fiecare dintre elementele componente ale relaţiei de putere: purtătorul puterii, destinatarul puterii şi chiar relaţia de putere însăşi. În momentul în care relaţia de putere nu este imperativă între oricare doi membri ai societăţii, aceştia au posibilitatea de a alege purtătorul puterii. În general, grupurile de putere angajate în relaţiile de putere aleg purtătorii puterii după anumite criterii. Există situaţii cînd alegerea e cea mai fericită. În acest caz, relaţia de putere decurge în limitele normalităţii. Există situaţii cînd alegerea purtătorului puterii este neinspirată. În acest caz, relaţia de putere funcţionează cu distorsiuni. (i într-un caz (cînd alegerea este inspirată) şi în celălalt caz (cînd alegerea e neinspirată), consecinţele funcţionării profitabile sau distorsionate a relaţiei de putere se răsfrîng asupra indivizilor care ocupă aceste poziţii, dar, mai ales, asupra grupurilor de putere care au făcut astfel de alegeri.
     Indivizii care au acordat legitimitatea sancţionează cu mai multă duritate alegerea proastă şi mai puţin individul incapabil: dacă primarul Bucureştiului nemulţumeşte pe toată lumea, vina nu e a lui (că e incapabil), ci a celor care au asigurat calea de acces spre acest post unui incapabil! Există posibilitatea operării unei selecţii şi în privinţa destinatarului puterii deşi, în acest caz, libertatea este mai restrînsă. Întrucît relaţia de putere nu se răsfrînge asupra tuturor indivizilor, aceia care proiectează o relaţie de putere vizează şi un anumit grup care constituie, să zicem, destinatarul „de bază” al relaţiei de putere. Dacă ne referim la funcţionarea relaţiei de putere în domeniul politic, orice grup de putere vizează anumite sectoare ale electoratului cu precădere: grupurile de stînga vizează anumite segmente ale populaţiei (sectorul muncitoresc) care vor constitui destinatarul preferat al actelor de putere, grupurile de dreapta vor viza cu precădere alte segmente ale populaţiei (proprietarii mari şi mijlocii) etc. Dacă relaţia de putere vizează domeniul economic, atunci vom avea, din nou, de-a face cu o selecţie a destinatarului.
     În sfîrşit, există posibilitatea ca aceşti componenţi ai relaţiei de putere (purtătorul puterii şi destinatarul puterii) să opteze pentru o relaţie de putere sau alta (deci să aleagă însăşi relaţia de putere). Dacă un individ nu doreşte să intre într-o relaţie de putere (determinată de structura unui partid, spre exemplu) el nu intră în această relaţie nici ca purtător şi nici ca destinatar al puterii. Nimeni nu-l poate obliga (teoretic) să-şi asume o relaţie de putere.  Uneori însă el nu poate evita o relaţie de putere (în special acelea care rezultă din voinţa majorităţii) pentru că astfel de relaţii se răsfrîng asupra tuturor.
     A treia consecinţă: selecţia nu este aleatoare, ci se derulează după criterii bine determinate. În mod ideal, criteriile acestea ar trebui să fie infailibile. Selecţia purtătorului puterii, a destinatarului puterii şi a relaţiei de putere ţine, într-o primă aproximaţie, de domeniul în care se manifestă relaţia de putere. Dacă relaţia de putere se derulează în domeniul politic, atunci fără îndoială că selecţia purtătorului puterii trebuie să vizeze indivizi angajaţi în acest domeniu, selecţia destinatarilor la fel, selecţia relaţiilor trebuind să răspundă aceloraşi comandamente. Dacă relaţia de putere se derulează în domeniul militar, este de neconcept ca participanţii la relaţia de putere să nu fie din acest domeniu. Putem spune că domeniul „comandă” oamenii angajaţi în relaţia de putere. Sunt şi excepţii şi nu dintre cele mai neînsemnate: actori candidaţi la preşedinţia unor state (şi ajunşi preşedinţi), miniştri ai apărării care nu vin din domeniul militar etc. Fără îndoială, excepţiile acestea pot fi explicate, dar, ca întotdeauna, ele întăresc regula. 
     Selecţia ţine, în al doilea rînd, de autoritatea celor angajaţi într-o relaţie de putere. Atunci cînd am analizat raportul dintre autoritate şi putere am spus cîteva lucruri despre impactul acestei relaţii. Vrem să subliniem, în acest context, că exigenţa autorităţii vizează cu precădere (dar nu exclusiv) purtătorul puterii. În mod normal, purtătorul puterii ar trebui să fie o autoritate în domeniul în care se manifestă relaţia de putere. Aceasta pentru că actele sale de putere se răsfrîng (pozitiv sau negativ) asupra tuturor destinatarilor şi influenţează (uneori decisiv) activitatea acestora din urmă. În unele domenii imperativul autorităţii este indiscutabil: în domeniul medical, în domeniul educaţiei etc. Alte domenii sunt mai permisive din acest punct de vedere, iar exemplul cel mai concludent este cel al domeniului politic: toată lumea este autoritate în politică şi are acces liber la practicarea acestei „meserii”! Ceea ce nu e prea normal. Nu sunt puţine cazurile în care autoritatea destinatarului implică reconsiderări în restructurarea relaţiei de putere într-un domeniu: nu poţi să pui director de spital o asistentă medicală, pentru simplul fapt că destinatarul principal vizat în relaţia de putere (medicii) ar întrece cu mult în autoritate purtătorul puterii! Prin urmare, nu pot fi depăşite anumite limite în privinţa raportului dintre putere şi autoritate fără ca relaţia de putere să nu fie afectată.
     Selecţia este determinată,  în al treilea rînd, de imaginea pe care actorii relaţiei de putere (purtătorul şi destinatarul) o au unul despre celălalt şi, mai ales, în viziunea terţilor. În unele domenii ale relaţiei imaginea este esenţială. Purtătorul puterii în domeniul politic trebuie să aibă o imagine favorabilă. Mulţi purtători ai puterii din acest domeniu au „căzut” sau au avut probleme datorită imaginii (Nixon, Clinton). În alte domenii ale manifestării relaţiei de putere, deşi imaginea contează, ea nu e hotărîtoare pentru stabilirea purtătorului puterii: în domeniul militar, în domeniul economic, în domeniul cultural. Contează în selecţie şi imaginea destinatarului. Un individ poate refuza poziţia onorabilă de purtător al puterii într-o relaţie de putere în care imaginea destinatarului este defavorabilă. Cîţi nu au refuzat oferte tentante în lumea noastră politică tocmai pentru că au o imagine defavorabilă despre ea? 
     În sfîrşit, selecţia relaţiilor de putere se face în funcţie de interese. Departe de noi ideea că interesele nu ar trebui să joace un rol în structurarea relaţiei de putere. Dimpotrivă, relaţia de putere fiind una de apărare şi promovare a intereselor, este normal ca acestea să influenţeze natura relaţiei de putere. Ceea ce vrem să subliniem ţine de efectele exagerării unui asemenea factor de influenţă. Factorii pe care i-am subliniat (domeniu, autoritate, imagine, interese) acţionează într-un echilibru care să asigure cel mai bun rezultat posibil în gestionarea relaţiilor de putere. În măsura în care acest echilibru este afectat, gestionarea puterii devine defectuoasă. Or, de prea puţine ori se sparge echilibrul în favoarea domeniului, în favoarea autorităţii sau în favoarea imaginii, ci mai totdeauna în favoarea intereselor. De aici consecinţe dintre cele mai bizare în „raţionalizarea” unei relaţii de putere între cei care sunt abilitaţi s-o gestioneze (celebrul „algoritm” de împărţire a posturilor de putere a devenit emblematic pentru supradimensionarea intereselor în selecţia relaţiilor de putere). Rolul intereselor în selecţia puterii este mult mai vizibil în domeniul politic şi ia aici forme dintre cele mai violente.  În alte domenii de manifestare a relaţiei de putere, deşi interesele nu dispar, ele nu ies atît de mult la suprafaţă.
     Să spunem un lucru care ni se pare semnificativ din punctul de vedere al aplicării proprietăţii conexităţii la relaţia de putere: conexitatea constituie fundamentul logic al naturii puterii. Dacă proprietatea simetriei constituie fundamentul logic al dinamicii (schimbării) puterii, dacă proprietatea tranzitivităţii constituie fundamentul logic al ierarhiilor de putere, proprietatea conexităţii asigură fundamentul logic al naturii puterii. Am afirmat că relaţia de putere este neconexă, ceea ce înseamnă că ea este selectivă, că selecţia nu este aleatorie, că criteriile selecţiei sunt bine determinate. În virtutea caracterului selectiv al relaţiei de putere, am putut afirma că relaţia de putere, fiind neconexă, asigură libertate de opţiune individului. De aici putem să tragem o concluzie interesantă cu privire la natura puterii: caracterul neconex al relaţiei de putere constituie fundamentul logic al regimurilor democratice de gestionare a puterii.
     Într-adevăr, într-un regim democratic, selecţia pe căile asumate prin proceduri consensuale este evidentă atît în privinţa purtătorilor puterii, cît şi în privinţa destinatarilor puterii, cît şi în privinţa relaţiilor de putere înseşi.  Purtătorii puterii sunt rezultatul opţiunilor libere ale celor îndrituiţi să decidă asupra acordării legitimităţii puterii. Mecanismul schimbării rolurilor în cadrul relaţiei de putere se fundează pe principii care fac apel la decizia liberă a participanţilor. Or, la o analiză atentă, toate aceste mecanisme democratice sunt posibile tocmai datorită faptului că relaţia de putere este neconexă (adică nu este nici obligatorie pentru oricare doi indivizi, dar nici interzisă pentru oricare doi indivizi angajaţi în societate). Dacă ar fi obligatorie, atunci ar fi un dat al individului şi nici o opţiune liberă nu ar fi posibilă, dacă ar fi interzisă, atunci ar fi o iluzie (iar în privinţa iluziilor alegerile rămîn libere dar ineficiente!).
     Să analizăm celelalte posibilităţi şi să vedem cum îşi pun ele amprenta asupra determinării naturii puterii politice. Ce s-ar întîmpla dacă relaţia de putere ar fi conexă? Ar însemna că tendinţa generală, într-o asemenea situaţie, este ca tot mai mulţi indivizi să intre în relaţii de putere cu cît mai mulţi dintre semenii lor în structura de putere dată (cazul extrem ar fi ca fiecare să intre în relaţie de putere cu fiecare, dar trebuie să recunoaştem că în situaţiile concrete ale manifestării relaţiilor de putere acest lucru e imposibil). Dacă tendinţa este aceea ca un individ să intre în cît mai multe relaţii de putere cu semenii, înseamnă că libertatea sa de acţiune este serios îngrădită, pentru că fiecare relaţie de putere aduce cu sine anumite prescripţii (ce este obligatoriu să faci într-o relaţie de putere) şi interdicţii (ce e interzis să faci într-o relaţie de putere). Sfera acţiunilor permise este serios limitată (fiindcă, intrînd în tot mai multe relaţii de putere, se lărgeşte considerabil sfera acţiunilor obligatorii şi a celor interzise). Cu cît individul este angajat în tot mai multe relaţii de putere, cu atît libertatea lui de opţiune (şi de acţiune) este mai limitată. De aici distorsionarea mecanismelor prin intermediul cărora se legitimează puterea, tendinţa evidentă de perpetuare a relaţiilor de putere statuate. Constatăm că proprietatea conexităţii relaţiei de putere este fundamentul logic al regimurilor autoritare, iar în sensul extrem, al celor totalitare.
     Evident, tonalitatea dominantă a relaţiei de putere este aceea de a fi neconexă. Am invocat cazul conexităţii relaţiei de putere doar ca posibilitate. Din păcate, această posibilitate s-a transformat de multe ori în realitate, chiar în formele cele mai dure ale conexităţii relaţiei de putere, anume regimurile totalitare. Sunt exemple pilduitoare cu care omenirea a avut de-a face din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi: de la regimurile autoritare vizibile la romani (Caligula, Nero), pînă la totalitarismul nazist sau comunist. (i sunt tragice din punctul de vedere al efectelor asupra destinatarilor pe care astfel de regimuri de putere le-au determinat.
     La o analiză atentă, constatăm că tendinţele rezultate din conexitatea relaţiei de putere se regăsesc aproape punctiform în manifestarea concretă a unor astfel de regimuri: integrarea fiecărui individ, de la cel mai mic (copilul de grădiniţă era „şoim al patriei”), la tineret (organizaţii de utecişti, de studenţi etc.) pînă la cei maturi (organizaţii de partid, de masă şi obşteşti etc.). (i în celelalte regimuri autoritare tendinţa era similară. De aici, lipsa libertăţii de opţiune sau amputarea ei serioasă. Nu o dată s-a recurs la iluzia libertăţii de opţiune (oamenii erau chemaţi la vot dar rezultatele erau dinainte cunoscute!).
     Fără îndoială, avem şi o a treia posibilitate: ce s-ar întîmpla dacă relaţia de putere ar fi disconexă ? Adică la ce ajungem cînd relaţia de putere nu se manifestă în nici o situaţie între membrii societăţii ? Este situaţia opusă regimurilor autoritare, dictatoriale: dacă în regimurile totalitare (dictatoriale) toţi ascultă de unul sau de un grup restrîns bine ierarhizat şi el (pentru că relaţiile de putere sunt atotstăpînitoare), în situaţiile în care relaţia de putere ar fi disconexă nimeni nu ar asculta de nimeni (pentru că relaţia de putere este iluzorie, nu acţionează nicăieri). Constatăm că acest caracter disconex al relaţiei de putere este fundamentul logic al regimurilor anarhice ale unei societăţi. Purtătorii puterii într-o astfel de relaţie de putere au doar iluzia că deţin şi gestionează puterea. Din păcate, nici această situaţie nu este una doar teoretică, ci s-a întrupat de multe ori în realitate cu efecte catastrofale pentru bunul mers al societăţii.
4. Datul politic explicat prin logica puterii
Această analiză a relaţiei de putere, prin intermediul instrumentului metodologic al logicii relaţiilor, pune la îndemînă unele concluzii, credem interesante, pentru evidenţierea specificului manifestării concrete a puterii şi în special a puterii politice. Chiar dacă unele aspecte au fost atinse deja, o sistematizare şi o amplificare a lor este binevenită. Pe de altă parte, această analiză ne poate duce la concluzii interesante şi în legătură cu natura şi manifestarea discursivă a relaţiei de putere. Pe scurt, observaţiile noastre ce rezultă din această analiză logică a relaţiei de putere sunt următoarele:
     (a) Fiecare dintre proprietăţile dezvăluite de către logica relaţiilor (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate şi conexitate) şi aplicate la relaţia de putere evidenţiază o anumită situaţie a relaţiei de putere. Această analiză logică a relaţiei de putere ne dă o explicaţie adecvată pentru instanţierile în care relaţia de putere se poate aşeza la un moment dat, explicînd astfel datul puterii cu care facem cunoştinţă aproape în permanenţă, dar a cărui raţiune de a fi ne scapă adesea, a cărui fundamentare apare, pentru individ la un moment dat, ca lipsită de importanţă. Ca relaţie analogică între ceea ce trebuie să fie (normalitatea unei proprietăţi pentru relaţia de putere) şi ceea ce este (realitatea unei proprietăţi pentru relaţia de putere) şi conştientizînd faptul că  ceea ce trebuie să fie nu coincide întotdeauna cu ceea ce este, încercarea noastră atrage atenţia asupra fundamentelor logice ale unei situaţii de fapt pe care o ilustrează relaţia de putere la un moment dat şi într-un anumit context.
     Reflexivitatea relaţiei de putere dezvăluie relaţia puterii cu sine, fie că se află în situaţia de purtător al puterii, fie că se află în situaţia de destinatar al puterii. Faptul că relaţia de putere este ireflexivă (nici un purtător al puterii nu poate intra în relaţie de putere cu sine însuşi) determină sensul puterii, care nu poate fi decît unul bidirecţional (un individ este purtător al puterii într-o relaţie de putere faţă de cineva diferit de sine care este subiectul puterii, după cum acesta din urmă este subiect al puterii numai în raport cu altcineva diferit de sine care este purtător al puterii). Niciodată sensul puterii nu este şi nu poate fi autodirecţional (adică, indiferent de postura în care se află individul – purtător  sau destinatar – relaţia de putere să se manifeste în legătură cu el însuşi). Se pot imagina şi în cazul reflexivităţii şi celelalte două situaţii posibile (reflexivitatea şi nereflexivitatea) ca încălcări ale situaţiei standard (ireflexivitatea), dar este parcă prea evidentă imposibilitatea funcţionării lor pentru a mai insista.
     Proprietatea simetriei pune în evidenţă morfologia puterii, dezvăluind, în raport cu reflexivitatea, relaţia puterii cu alteritatea. Relaţia de putere fiind asimetrică, ea ne arată că elementele structurale ale relaţiei de putere (purtătorul puterii şi destinatarul puterii) nu pot să-şi schimbe funcţiunile (nu există temeiul, legitimitatea acestei schimbări). Dar aceasta nu înseamnă sub nici un chip că nu există o luptă permanentă pentru schimbarea (sau păstrarea) acestor funcţiuni: purtătorul puterii luptă pentru menţinerea funcţiunilor pe care le îndeplineşte, subiectul puterii luptă pentru a ajunge în postura de purtător al puterii. De aici restricţia în care simetria acţionează normal (ca relaţie asimetrică) în cazul puterii: pe perioada unui act de legitimare. Regăsim aici, în proprietatea simetriei, germenele mecanismelor prin care se schimbă puterea, prin care se manifestă morfologia relaţiei de putere. Nimeni nu poate să „detroneze” un purtător al puterii pe parcursul unui act de putere, dar oricine o poate face cînd actul de legitimare a expirat şi fiecare se pregăteşte intens pentru acest moment!
     Tranzitivitatea puterii ne pune în faţa unei situaţii care evidenţiază ierarhia puterii. Faptul că relaţia de putere este tranzitivă asigură un fundament pentru a pune individul în relaţie cu fiecare individ angajat în structura de putere dată. Dacă reflexivitatea puterii evidenţia relaţia puterii cu sine, dacă simetria evidenţia relaţia puterii cu altul, tranzitivitatea puterii pune în evidenţă relaţia puterii cu fiecare dintre indivizii angajaţi într-o structură ierarhică de putere. Avem aici o ascendenţă: relaţia puterii cu nici unul, relaţia puterii cu unul şi relaţia puterii cu mai mulţi. Tranzitivitatea este baza delegării puterii, unul dintre cele mai importante, dar şi cele mai ingenioase mecanisme prin care poate funcţiona o relaţie de putere.
     Consecinţe importante pot fi descoperite pe linia conexităţii. Faptul că, în mod normal, relaţia de putere este neconexă ne arată posibilitatea de mişcare a individului în interiorul unui sistem de putere ierarhizat şi organizat. Conexitatea ne arată relaţiile puterii cu toţi, mai exact, amplitudinea pe care o poate lua o relaţie de putere într-un anumit sistem de organizare a societăţii. Plaja pe care se întinde o astfel de relaţie este de la toţi (gîndită ca tendinţă) pînă la nici unul dintre membrii organismului social (gîndită tot ca tendinţă). Prin urmare, conexitatea ne arată natura relaţiei de putere şi, cum am arătat deja, ea este fundamentul diferenţierii regimurilor de putere. Spre deosebire de reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate, unde abaterile de la normalitatea relaţiei de putere (adică de la caracterul ireflexiv, asimetric şi tranzitiv al acestei relaţii) nu cunosc concretizări semnificative în domeniul organizării societăţii, în cazul conexităţii abaterile sunt tot atît de posibile (şi au fost şi la fel de reale) ca şi cazurile care ţin de normalitatea relaţiei de putere. Iar efortul societăţii, atît cît este posibil, se orientează tocmai spre limitarea apariţiei practice a acestor abateri de la neconexitatea relaţiei de putere, concretizate fie în regimuri totalitare (care reflectă tendinţa spre conexitate a relaţiilor de putere), fie în regimurile anarhiste (care reflectă tendinţa spre disconexitate a relaţiei de putere).
     (b) Dacă am încercat să acredităm ideea că „statusul” puterii se explică – în dinamica şi manifestările sale fundamentale – prin caracteristicile esenţiale ale acestei relaţii speciale în care intră indivizii în societate, anume relaţia de putere, poate că n-ar fi lipsit de interes să subliniem – prin prisma aceleiaşi grile interpretative – ce exprimă lupta pentru putere, la care asistăm în permanenţă şi care, uneori, este atît de acaparatoare încît schimbă destine, situaţii sau relaţii. În general vorbind, lupta pentru putere exprimă tendinţa individului de a trece de la normalitatea relaţiei de putere la anumite situaţii care se abat de la normalitate. Cel puţin ca tendinţă. Să explicăm această afirmaţie.
     O relaţie de putere, o dată aşezată, se caracterizează ca fiind asimetrică (purtătorul puterii şi destinatarul puterii nu pot să-şi schimbe rolurile pe parcursul legitimării). Dar foarte uşor constatăm că, o dată instalată o relaţie de putere, germenii contestării ei (semnul primordial al luptei pentru putere) sunt deja prezenţi. Uneori în forme mai timide şi mai voalate, alteori directe şi afirmate cu toată forţa. Nu o dată suntem în situaţia ca, chiar după alegeri (semnul legitimării), să avem de-a face cu contestarea puterii instalate. Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere pe care-l promovăm? Că indivizii protestatari ar vrea să transforme relaţia de putere din asimetrică într-o relaţie nesimetrică (relaţie în care, uneori, rolurile pot fi schimbate: purtătorul trece în locul destinatarului şi acesta din urmă în locul purtătorului). De ce nu în relaţie simetrică? Pentru că fiecare dintre aspiranţii la poziţia de purtător al puterii ar vrea ca rolurile să fie schimbate nu întotdeauna, ci numai cînd sunt alţii la putere! Iar cînd revin ei la putere luptă pentru perpetuarea caracterului asimetric al relaţiei de putere! Contează mai puţin aici dacă aceste contestări au sau nu efectul scontat (deşi, în realitatea politică, chestiunile acestea sunt de cea mai mare importanţă). Ca tendinţă ele sunt manifeste.
     O relaţie de putere, o dată instalată, instaurează – ca o consecinţă a funcţionării ei – o anumită ierarhie a puterii în virtutea tranzitivităţii relaţiei de putere. În funcţie de această ierarhie de putere se derulează anumite raporturi între aceia care intră în structurile de putere. Tranzitivitatea relaţiei de putere ne spune că dacă a este în relaţie de putere cu b şi b este în relaţie de putere cu c, atunci a este în relaţie de putere cu c.  Este de remarcat aici sensul relaţiei de putere pe care tranzitivitatea îl conservă. In cazul invocat, sensul relaţiei este de la a la b, de la b la c şi de la a la c. Constatăm însă aceeaşi tendinţă evidenţiată şi în cazul simetriei: nici nu s-a instalat bine ierarhia puterii, nici nu a început bine să funcţioneze tranzitivitatea ei că apar contestări. Ce urmăresc ele, cel puţin ca intenţie? Fără îndoială, schimbarea ierarhiei, adică, în termenii cu care lucrăm, nefuncţionarea tranzitivităţii între anumite puncte ale ierarhiei puterii. Dacă normalitatea relaţiei de putere este aceea de a fi tranzitivă, tendinţa luptei pentru putere urmăreşte netranzitivitatea unei astfel de relaţii. Dar nu întotdeauna, ci numai pînă ce grupul de putere ajunge să preia puterea. Cînd a preluat-o, preocuparea principală este funcţionarea la parametrii normali a tranzitivităţii noilor relaţii de putere, adică a noilor ierarhii.
     În sfîrşit, o relaţie de putere legitimată se aplică unui cîmp al actorilor politici. În virtutea neconexităţii, acest cîmp este, în general, de amplitudine medie, în sensul că nici nu poate cuprinde toţi membrii societăţii, dar nici nu poate să nu cuprindă nici unul. Ce se întîmplă însă în dinamica puterii, adică în lupta surdă dintre purtătorul puterii şi destinatarul ei? O dată instalat la putere, un grup de putere urmăreşte extinderea maximă a relaţiei de putere. (i pune în mişcare mijloace şi modalităţi (ortodoxe sau mai puţin ortodoxe) de realizare a acestui scop: racolarea de adepţi (în general, partidele cresc din punct de vedere numeric atunci cînd se află la putere), atragerea unor persoane în posturi şi funcţii etc. Grupul de putere aflat în postura de opozant (destinatar al actelor de putere) urmăreşte restrîngerea cît mai mult a relaţiei de putere existente. Dacă raporturile de putere se schimbă, atunci rolurile se inversează. Constatăm că, în fiecare dintre cele două ipostaze – tendinţa de extindere a relaţiei de putere sau tendinţa de restrîngere – avem de-a face cu o trecere de la neconexitatea relaţiei de putere fie la conexitate (în cazul extinderii), fie la disconexitate (în cazul restrîngerii), ambele situaţii „anormale” pentru relaţia de putere. Ne vedem confirmaţi, în toate cazurile analizate, cu situaţia pe care am considerat-o ca definitorie pentru caracterizarea luptei pentru putere.

RAŢIONALITATE ŞI VALORIZARE
ALEXANDRU LEORDEAN
1. SENSURI ALE RAŢIONALITĂŢII
     Sistematizarea logică a gîndirii şi acţiunii umane ia, de cele mai multe ori, forma concretă a modelării matematice, a axiomatizării teoriilor, a cibernetizării activităţii, a automatizării. Acest proces de sistematizare, care deschide porţile intrării într-o eră a logicii, se anunţă a fi în consens cu spiritul modern, pe baza efectelor induse: simplificare, organizare, economicitate, productivitate. Dar, multă vreme, o serie de căutări şi descifrări în consens cu valorile pomenite au asumat soluţii pragmatice, instrumentaliste, utilitariste prin prisma cărora eficienţa acţiunii este limitată tot mai mult la aspectele de randament şi eficacitate, ţinînd de cercul strîmt al economicului. O serie de efecte neaşteptate şi păgubitoare pe plan ecologic şi social au făcut necesară o reluare mai nuanţată a termenilor de eficienţă, eficacitate, scop. În strînsă legătură cu reelaborarea acestor concepte racordate la valorile social – umane generale, proliferează preocupările pentru definirea raţionalităţii, ţinînd cont de infuzia logicii în cadrul explicaţiei ştiinţifice, în elaborarea şi alegerea scopurilor, în argumentarea şi susţinerea lor comunicativă, în organizarea intervenţiilor pentru trecerea lor de la stadiul de anticipaţie la cel de realizare efectivă. Deşi raţionalitatea s-a pus ca problemă de multă vreme, din perspectiva actuală ea se dezvăluie într-o nouă modalitate, deoarece organizarea intervenţiilor umane în raport cu un scop devine tiparul general al acţiunilor ce urmăresc luarea sub control a devenirii societăţii în condiţiile cînd omul a dobîndit conştiinţa lucidă a desfăşurării ei antialeatorii. Urmărind să-şi dezvolte într-o măsură tot mai largă capacităţile de previziune, oamenii consideră că vor putea contribui la transformarea lumii, dar nu oricum şi cu orice preţ, ci în varianta cea mai bună din toate cîte sunt posibile. De aceea, proiectele elaborate trebuie examinate continuu, în mod critic, de către agentul acţiunii, „dacă doreşte să realizeze în munca sa optimul concret posibil” . Această modalitate de intervenţie – ca şi „intensitatea intervenţiei” de care vorbeşte Lukacs, – nu poate fi disociată de adîncimea pătrunderii în imanenţa realităţii, de apelul la raţionalitate.
     Dar ideea de raţionalitate şi-a îmbogăţit coordonatele sau cel puţin i-au fost evidenţiate şi alte ipoteze, pe lîngă accepţiunea tradiţională. Dezvoltările logicii din ultimele decenii, fără să fie singurele angajate în precizarea intensiunii raţionalului, aşa cum vom vedea mai departe, aduc o serie de contribuţii care se impun de la sine. Le vom trece în revistă succint, pentru a pregăti premisele ideii că aspectele de logicizare, deşi au o importanţă majoră în precizarea raţionalităţii, nu sunt suficiente pentru asigurarea unei eficienţe consistente în cazul finalizării practice a unor întemeieri raţionale.
     Într-o primă accepţie, atributul de „raţional” s-ar referi la acele enunţuri sau judecăţi deduse sau derivate logic dintr-o mulţime de alte enunţuri sau judecăţi. În acest caz, valoarea de adevăr a enunţului în cauză este dependentă de valoarea de adevăr a altor enunţuri, admise ca fiind adevărate pe alte temeiuri (observaţia, experimentul, claritatea, evidenţa etc.) şi din care derivă inferenţial. De aici convingerea că a evidenţia temeiurile sau raţionalitatea unui enunţ înseamnă a-i determina mulţimea antecedenţilor sau implicanţilor şi a-i determina mulţimea consecinţelor posibile.
     A doua departajare cu privire la raţionalitate are în prim plan explicaţia deductiv-cauzală, atît în plan ontologic, cît şi în cel discursiv-raţional (logic). Ea s-a conturat ca explicaţie deductiv-nomologică printr-o serie de contribuţii propuse de K. R. Popper, Carl G. Hempel, Israel Scheffler, E. Nagel, Mario Bunge ş.a. Această abordare, deşi nu este în totalitate logic-discurisvă, şi-a găsit multe clarificări în dezvoltările logicii moderne.
     În al treilea rînd, aspectul de raţionalitate vizează conduita umană în conformitate cu un scop. În acest caz, ideea de raţionalitate se circumscrie teoriei despre acţiunea umană eficientă şi caracterizează conduita de adecvare a operaţiilor şi mijloacelor utilizate în perspectiva îndeplinirii unui scop stabilit anterior. Starea finală descrisă în scopul formulat apare drept temei al acţiunilor mijlocitoare şi de aceea, în cazul explicaţiilor teleologice, raţiunea unei conduite prezente ne apare a fi o stare viitoare construită mintal din perspectiva anumitor valori la care aderă agentul respectivei acţiuni. Astfel se conturează o nouă deschidere în logica modernă, al cărei lider necontestat este Georg Henrik von Wright. Rezultatul efervescenţei de idei în această ipostază a raţionalităţii se vrea a fi construirea unei teorii logice a discursului practic.
     Implicaţia valorii şi evaluării în definirea raţionalităţii, cu bogatele ei consecinţe teoretice şi acţionale, n-a scăpat cercetătorilor preocupaţi de semnificaţia logicizării acţiunii umane. Şi astfel, pentru lămurirea unui domeniu atît de controversat pe tărîmul raţionalităţii, încep să apară clarificări cu consecinţe benefice pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pentru devenirea relaţiilor sociale.
     Alături de unele încercări de a construi o logică a discursului evaluativ pornind de la „legăturile logice dintre sensurile sau semnificaţiile evaluărilor”, îşi fac loc analize de o substanţială anvergură filosofică, care dau o imagine de ansamblu asupra raţionalităţii privită în contextul devenirii sociale.
     Pe acest fond explicativ apar noi întrebări, reflexia analitică este mereu incitată şi potenţată spre defrişarea unor căi noi de analiză şi cercetare teoretică, încît viziunea critică a ţelurilor şi mijloacelor aplicării lor să servească întemeierii unei raţionalităţi umane integrate. Astfel, J. Habermas, în tentativa de a elabora o nouă teorie a acţiunii dintr-o perspectivă proprie asupra praxisului, delimitează în interiorul practicii două tipuri de acţiuni: acţiunea comunicativă şi cea instrumentală, impunînd astfel departajare a aspectului comunicativ al raţionalităţii de cel instrumental. Dacă în conceperea raţionalităţii instrumentale, sau a „acţiunii raţionale în raport cu un scop” nu se detaşează de elaborările anterioare, în privinţa acţiunii comunicative Habermas vine cu completări originale, care vor, în mare măsură, să refacă fundamentele discursului practic. Punctul de plecare într-o asemenea abordare îl constituie stabilirea unui suport raţional prin care să putem rezolva problemele pe care practica le pune dincolo de aspectele raţionalităţii instrumentale, adică „admiterea sau respingerea normelor, mai ales a normelor de acţiune, ale căror pretenţii de validitate noi putem să le susţinem sau să le contestăm cu temeiuri”. Pentru întemeierea discursivă a normelor, Habermas părăseşte tradiţia weberiană, după care normele nu pot fi întemeiate decît prin raportare la o valoare, şi-i opune un punct de vedere cognitivist, conform căruia problemele practice în general sunt capabile de adevăr. În acest sens, validitatea unei norme se întemeiază pe pretenţia posibilităţii de a fi soluţionată discursiv, deci întemeiată într-un consens al participanţilor, obţinut într-un mod argumentativ (7:348). Susţine această manieră de a decide asupra raţionalităţii normelor însăşi definirea consensuală a adevărului în construcţia teoretică habermasiană. Adevărul, ca proprietate a enunţurilor şi nu a informaţiilor, constă în întemeierea argumentativă, în promisiunea de a atinge un consens raţional (7:4l7), astfel încît sunt întemeiate enunţurile pe care le putem întemeia argumentativ.
     Acest aspect al raţionalităţii, folosit de către Habermas în fundamentarea normelor, se construieşte prin forţa celui mai bun argument. Calitatea de „a fi cel mai bun argument” reiese din proprietăţile formale ale discursului, iar „deznodămîntul unui discurs nu poate fi decis, nici numai prin coerciţia logică, nici numai prin cea empirică, ci prin forţa celui mai bun argument” (7:439). Deşi îi rămîne de lămurit o serie de aspecte esenţiale (obiectivitatea consensului, forţa celui mai bun argument, esenţa argumentelor substanţiale etc.), teoria habermasiană sintetizează principalele achiziţii în explicarea raţionalităţii, dar, acelaşi timp, le arată şi insuficienţa cît priveşte lămurirea praxisului în sfera raporturilor sociale. De aici încercarea de a muta mai departe bornele cîmpului de investigare a raţionalităţii, încorporînd şi tărîmul comunicării discursive. După Habermas, numai prin argumentarea discursivă se poate asigura o motivare raţională admiterii sau respingerii normelor de acţiune. Devin raţionale doar acele susţineri, acţiuni, norme sau recomandări care au trecut examenul critic, în mediul comunicării, prin forţa argumentelor pe care le au în favoarea lor şi care le confirmă pretenţiile de validitate. Motivarea raţională propusă s-ar putea desfăşura asistată de exigenţele unei logici a discursului care să asigure o folosire adecvată a argumentelor. Se conturează o serie de orientări şi modele logice în studiul argumentării, unele pe linia neoretoricii, iar altele prin strădania de a menţine teoria argumentării în limitele logicii. Cum achiziţiile unei asemenea discipline se află în faza tatonărilor, proiectul conceput de Habermas oferă elementele unei structuri îndrăzneţe, dar care nu se angrenează funcţional. Inexistenţa calitativă a unor subsisteme vitale (cum ar fi argumentarea discursivă fundamentată logic), precum şi starea ideală a altora („situaţia de vorbire ideală”, conceperea praxisului ca acţiune şi comportare în solidaritate, singularitatea motivului de a căuta în cooperare adevărul de către participanţii la discurs, inexistenţa situaţiilor de cooperare negativă etc.) dau o nuanţă utopică posibilităţii ca un asemenea proiect să fie operaţional pentru „motivarea raţională” a normelor. Parte din inconvenientele menţionate ar putea fi eliminate prin intermediul „unei noi structuri a comunităţii în comunicarea contemporană relevată esenţial de comunitatea subiectului uman cu computerul”, printr-un model dialogal oferit de paradigma „comunicării orale cu calculatorul”.
     Aspectul raţionalizării normelor sociale, printr-o eliberare a comunicării în planul instituţional, pune în discuţie suportul valoric; or, din mulţimea dimensiunilor previzionale cu privire la evaluarea unor acţiuni, „cele valorice trebuie să le devanseze pe celelalte”. Perspectiva la care ne referim este doar una – chiar dacă cea mai importantă pentru evoluţia pozitivă a relaţiilor umane – din cele proiectate asupra raţionalităţii. Ea singură nu este suficientă şi de aceea studiul multilateral al raţionalităţii devine o cerinţă fundamentală pentru a conferi eficienţă sporită acţiunii umane. În acest context, logica oferă un sprijin substanţial prin capacitatea ei de a oferi principii, reguli pentru a combina datele unei probleme în toate modalităţile posibile, de a cuprinde ansamblul posibilităţilor existenţiale şi acţionale. Prin răsfrîngerile legilor logice în orizontul discursului practic (ateoretic) este asigurată existenţa activităţii de raţionare, atît ca punere a „conţinuturilor de gîndire în forme adecvate”, cît şi ca „omologare a rezultatelor în conţinuturi de gîndire inedite”. O astfel de sinteză productivă, care poate subordona şi calculul logic, rezultă din faptul că „cele mai multe legi logice concentrează traiecte inferenţiale, sunt algoritmi ai transformării informaţiilor” (12:116). În expansiune spre aspecte preponderent calitative (valorizare, normare, eficienţă, claritate, argumentare etc.), logica nu poate suplini însă contribuţiile altor discipline – ştiinţifice sau filosofice – care îşi cer legitimarea în demersul construirii unei teorii viabile „a societăţii în intenţie practică”. Spre studiul acţiunii raţionale îşi deschid interesul, în ultima vreme, pragmatica universală, ca teorie a competenţei comunicative (7:195), „tehnopraxiologia sau studiul acţiunii dirijate (corect sau incorect) de tehnologie”, care are sarcina „de a aborda dintr-o perspectivă filosofică studiul proiectelor tehnologice şi implementarea lor”. Apar semne că istoria devenirii relaţiilor sociale poate fi stăpînită de inteligenţa umană şi remodelată printr-o acţiune conformă cu legile devenirii societăţii.
2. Raţionalitatea axiologică şi diacronia valorilor
     Prin extinderea procesului de logicizare în consens cu spiritul modern, s-a ajuns la formalizarea raţiunii şi transformarea ei într-un simplu instrument pentru atingerea unor scopuri ce-i rămîn exterioare. Aceasta duce, prin separarea clară şi netă a „intuitivului de logic”, la o situaţie antinomică, în care progresul formalizării unui sistem produce o pierdere, în aceeaşi progresie, a controlului corespondenţei cu realitatea. Ori de cîte ori s-a realizat o raţionalizare dintr-o anumită perspectivă, s-a pierdut cîte ceva, s-a renunţat la unele aspecte, accentuîndu-se totodată unele laturi ale sistematizării, ale ordonării. Or, cum s-a observat adesea, anumite aspecte caracterizate ca raţionale în anumite împrejurări nu mai puteau fi considerate la fel în altele, nu mai corespundeau criteriilor de raţionalitate din alt context spaţio-temporal sau organizatorico-acţional. Din această situaţie, care trădează o anumită relativitate, s-a născut o întrebare esenţială: dacă raţionalitatea, atît de des invocată, se suprapune peste raţionalitatea ştiinţifică, sau ea se dezvoltă într-un context mai larg al culturii? Cu alte cuvinte, dacă raţionalitatea ştiinţifică este singura posibilă sau doar una din formele de raţionalitate.
     Analiza şi critica raţionalităţii scientist-tehnocrate au pus în evidenţă situaţii în care se constituie şi alte tipuri de raţionalitate, complementare şi nu neapărat opuse aceleia ce s-a dezvoltat în Europa occidentală, izvorînd din mit şi depăşindu-l prin logos. O asemenea abordare aduce argumente împotriva atitudinii pozitiviste faţă de ştiinţă, şi, astfel, raţionalitatea este plasată într-un context istoric, iar raţiunea, prin însăşi natura sa, este considerată impură, în sensul că nu are un temei a priori, transcendental – de tip kantian – fixat o dată pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, se schimbă istoric, în funcţie de praxis-ul social, dobîndeşte un caracter activ în acord cu revoluţia ştiinţifico-tehnică actuală. Raţiunea ştiinţifică, concepută ca o tehnologie a cunoaşterii ştiinţifice şi a rezultatelor sale, cu rigorile ei de ordin logico-formal, cu exigenţele ei de certitudine şi previzibilitate, nu este unica posibilă şi necesară. De altfel, au fost deja, departajate formele cognitive ale raţionalităţii (cunoaştere, descriere şi înţelegere a realului) de cele din planul ontic (existenţele acţionale şi culturale). Dacă planul cognitiv al raţionalităţii a fost dezvăluit treptat în evoluţia cunoaşterii umane, modalităţile existenţialo-acţionale ale raţionalului au fost puse în evidenţă pe măsură ce a devenit tot mai complexă activitatea de decizie şi planificare de organizare şi conducere a întregii activităţi economico-sociale.
     Pentru stadiul actual atins în aprofundarea semnificaţiilor raţionalului, decelerarea coordonatelor raţionalităţii culturale constituie un aspect de extensie, dar totodată şi unul de nuanţare calitativă. Deja s-au consemnat, încă din secolul trecut, anumite diferenţe între sistemul de valori sau o valoare ce polarizează toate puterile spirituale ale unei comunităţi în raport cu alta sau cu altele. Raţionalitatea structurată în cultura europeană are un anumit specific, dar nu este singurul tip, de vreme ce s-au consemnat trăsături proprii pentru valorile unor culturi dezvoltate în alte zone ale lumii. Am consemna doar modalitatea aparte de a concepe acţiunea sau ideea de infinit în cultura indiană. Dar, pe lîngă această diversificare geografică a raţionalităţii spirituale, pe verticala istoriei constituirii şi evoluţiei culturilor s-au semnalat, de asemenea, deosebiri între logosul culturii greceşti, de exemplu, raţionalitatea culturală a Evului Mediu, a Renaşterii, Iluminismului, sau între modelul cultural al secolului trecut şi cel contemporan, aflat sub impactul revoluţiei ştiinţifico-tehnice. Deşi o anumită filiaţie există în evoluţia culturii europene, au avut loc, totuşi şi schimbări matriceale, de paradigmă, în planul raţionalităţii. Folosirea termenului de raţionalitate culturală poate da senzaţie că, în consens cu intensiunea tradiţională a raţionalului, vrem să găsim sau să introducem o anumită logică, o ordine, o sistematizare în viaţa spirituală. În acest sens, este necesară sublinierea că „raţionalitatea culturală se referă la valoarea antientropică a culturii, la rolul acesteia de a aduce un plus de ordine, de structură, de coerenţă, de adevăr şi sensibilitate” (15:231) în devenirea socialului, o anume proporţionalitate în lumea obiectivă a valorilor (tradusă prin cooperarea şi solidarizarea lor), dar şi în lumea subiectivă, a gîndurilor şi sentimentelor individului. Găsim întruchipată o astfel de logică în întreaga argumentare pe care o cuprinde opera social-politică a lui Eminescu, referindu-se la sedimentarea valorilor autohtone într-o devenire firească, materială şi spirituală, a unui neam cu „mare viitor”, sau în creaţiile lui Rebreanu, care se închid mereu spre a se deschide spre alte profunzimi spirituale.
     Din prezentarea dimensiunilor raţionalităţii, se poate deduce că această calitate a actelor noastre de cunoaştere, evaluare sau acţiune nu este imuabilă, perpetuă. Raţionalitatea este considerată în raport cu ceva. Criteriile de raţionalitate sunt stabilite în funcţie de elemente cu mai largă generalitate, se bazează pe un anumit sistem de valori şi chiar pe viziunea asupra lumii. Dar valorile se instituie în lumea vieţii sociale, ca preţuire acordată unor obiecte sau acţiuni care, prin atributele lor obiective, sunt în măsură să satisfacă trebuinţe, interese, aspiraţii, toate acestea reieşind dintr-un anumit nivel al practicii social-istorice. Dacă fiecare epocă, formaţiune socială sau clasă admite un anumit sistem de valori, înseamnă că, din cînd în cînd, schimbările istorice şi sociale modifică atît criteriile de valorizare, cît şi pe cele de ierarhizare a valorilor. Sunt aspecte obiective care diferenţiază valoric o etapă sau o comunitate istorică, dar alături se conturează şi fiinţează valori general-umane, care depăşesc limitele de clasă, de comunitate umană, şi sunt perene, pentru că fără ele nu este posibilă convieţuirea umană în societate. Are loc, de fapt, un proces de transformare şi perfecţionare reciprocă: într-un sens, anumite trebuinţe ale oamenilor se impun din ce în ce mai mult, căutînd să-şi facă loc în sisteme valorico-normative şi să instituie un anumit timp de raţionalitate, iar, în alt sens, această raţionalitate – deja instituită – trebuie să devină o călăuză pentru acţiunea concretă, necesitatea ca indivizii să-şi însuşească valorile şi să se raporteze activ la ele, să acţioneze în consens cu conţinutul lor. Dar acţiunea socială a indivizilor umani sau a grupurilor sociale nu se desfăşoară numai în conformitate cu o raţionalitate deja instituită, ci şi prin abateri de la ea, prin evaziuni faţă de structurile valorice date şi utilizarea unor noi modalităţi de evaluare, după alte criterii, adecvate unor situaţii noi, pentru care respectarea criteriilor vechi nu mai este necesară şi nici suficientă.
     Cele semnalate trimit la mecanismul general de instituire a valorilor, de trecere de la un anumit sistem de valori la altul. Din mai multe direcţii vin încercări de aprofundare a mecanismelor de raţionalizare a proceselor sociale, menite să ducă la constituirea unor sisteme normative (derivate din primele), care să fie fondate pe respectul a tot ceea ce contribuie la dezvoltarea optimă a capacităţilor specifice umane.
3. Valorificarea contextuală şi posibile restructurări ale acţiunii umane
     Înţelegerea raţionalităţii ca structurare logică, chiar şi atunci cînd se referă la un domeniu ca cel al acţiunii umane, este strîns legată de analiza valorilor sociale valabile în diferite contexte. Pornind de la considerentul că în orice tip de acţiune dispunerea agenţilor, mijloacelor şi obiectelor, precum şi relaţionarea lor se fac sistematic, înţelegem că evaluarea rezultatelor este în funcţie de valorile care primează într-un anumit angrenaj acţional (situaţie acţională). Din perspectiva unei noi modalităţi de abordare, în acord cu teorii construite pe baza experimentelor mentale imaginare, se justifică căutarea unor construcţii sau dispuneri relaţionale noi pentru componentele acţiunii umane, dincolo de experienţa imediată. Inventarea şi propunerea unor modele sistematico-funcţionale, cu probabilitatea ca unele dintre ele să se verifice în practică, pot contribui la înnoirea unor strategii acţionale, la accelerarea unor transformări, la creşterea eficienţei diverselor acţiuni umane, la schimbarea rolului omului ca agent al schimbărilor intenţionate. Elementul care – în cadrul sistemului acţional – dispune de capacitatea de a asimila, filtra şi prelucra informaţiile cu privire la interdependenţele transformatoare, în vederea realizării unui scop, poate influenţa, între anumite limite, comportamentul funcţional al celorlalte elemente antrenate în ansamblul respectiv. Pornind de la această posibilitate, cel care concepe acţiuni este mereu în căutarea unor noi structurări, cu speranţa gîndirii uneia (unora) care să ofere o mai mare flexibilitate din punct de vedere funcţional. În acest sens prioritatea explicativă vizează funcţia îndeplinită, modul cum întregul acţional îşi îmbină sau cum e posibil să-şi mai conjuge şi altfel elementele pentru potenţarea unor proprietăţi care sunt aşteptate să influenţeze funcţionalitatea în sensul preconizat.
     Punctul de plecare îl constituie ipoteza că se pot realiza dispuneri relaţionale noi, deduse teoretic, în limitele posibilului fizic şi chiar peste ele, prin care să apară proprietăţi noi ale elementelor, calităţi datorate noilor raporturi şi care să implice funcţiuni amplificate, unele chiar deosebite de cele anterioare. Prin aceasta, noua arhitectură funcţională începe să ofere agentului (decident, planificator, executant) şi alte posibilităţi de alegere între diverse funcţiuni. În sensul cel mai larg, o funcţionalitate poate fi asimilată cu un rol de îndeplinit, cu un mod de acţiune care să ducă la îndeplinirea unei cerinţe, a unei necesităţi sau tendinţe. Deci, se poate porni de la scopul unei acţiuni pentru a construi o anumită relaţionare a elementelor (mijloacelor, agenţilor, scopurilor parţiale etc.) acţionale în spaţiu şi timp, dar ţinînd în totdeauna seama şi de calităţile acestora, pentru a-i asigura sistemului acţional o funcţionare scontată. În măsura în care relaţiile formale care descriu comportamentul sistemului redau anumite elemente de incompletitudine, lipsuri în construcţie sau insuficientă capacitate de funcţionare a unor raporturi, pe bază deductivă se poate construi rolul elementului sau al relaţiei care lipseşte, precum şi al proprietăţilor care trebuie să rezulte în prezenţa lor relaţională. Pentru unele situaţii, în conformitate cu cerinţele logicii de desfăşurare a acţiunii, poate fi prevăzut şi introdus un eveniment cu un anumit rol, care să genereze noi funcţiuni şi, poate, noi structuri de organizare dinamică. Pentru momentele şi situaţiile în care, din punct de vedere teoretic, există şanse egale ca derularea acţiunii să o ia pe o cale sau alta, poate fi planificat, de asemenea, din timp, un eveniment sau stimularea unei reacţii sau a unui element, care să fie responsabilă de orientarea evoluţiei transformării pe direcţia aşteptată.
     Pentru asemenea construcţii teoretice vizînd acţiunea este nevoie de o logică bazată pe argumente anticipative, care au drept concluzii propoziţii referitoare la fapte ce urmează să aibă loc. Capacitatea subiectului agent de a face anticipări care să-i ordoneze deciziile şi să-i probeze structurile sale logico-teoretice implică într-o mare măsură determinări subiective, precum valorizarea raţională a experienţei anterioare şi aportul fanteziei şi al imaginaţiei creatoare la ceea ce se va petrece. Argumentele anticipative folosite la întemeierea previziunii solicită capacitatea subiectului-agent de a structura noul şi a inventa inexistentul, pornind de la scopurile propuse prin acţiune şi prin alegerea, dintre posibilele organizări funcţionale, a aceleia care promite într-o măsură mai mare efectele aşteptate.
     Apare astfel ideea că specificul argumentelor anticipative în structurarea viitoarelor acţiuni constă în faptul că ele devin deseori reflexive, adică înfăptuirea evenimentelor anticipate este influenţată (prin amplificare, diminuare sau anulare) de construcţiile care descriu previzional acţiunea (22:196). În general, se poate spune că acest efect apare „numai dacă previziunea în cauză se referă la evenimente şi acţiuni a căror stare viitoare depinde de opinia, crezurile şi convingerile agenţilor umani angajaţi în mersul evenimentelor respective”. Explicaţia lui decurge din mecanismul prin care prefigurarea de către oameni a unor ţeluri antrenează retroactiv întregul proces practic de realizare sau de eliminare din derularea acţională a evenimentelor necorespunzătoare sau potrivnice scopurilor şi efectelor anticipate.
     Avînd în vedere posibilitatea unui control raţional (parţial însă) al influenţei anticipării asupra acţiunilor şi rezultatelor prescrise, se admite nevoia precizării că argumentele anticipative sunt utilizate atît pentru a prevedea cursul viitor al evenimentelor şi al acţiunii umane, cît şi pentru a prevedea acţiuni, operaţii, reguli, norme, strategii, metode şi procese necesare în realizarea unor scopuri. Primele îndeplinesc funcţii explorative şi sunt orientate spre posibilităţi, reliefînd formele sau alternativele de viitor ale situaţiilor posibile şi compatibile. Cel de al doilea tip de argumente anticipative vizează aspecte normative; argumentele din această categorie se disting de celelalte atît prin momentul apariţiei (ele sunt legate de etapa construcţiei sistematico-funcţionale a acţiunii), cît şi prin aceea că orientează spre funcţii, roluri şi misiuni, adică arată ce trebuie făcut şi cum trebuie acţionat pentru realizarea unui scop sau producerea unui efect.
     Structura logică a argumentelor anticipative nu rămîne, deci, identică în sine la nivelul generalizărilor empirice, ci se detaliază pe măsură ce raţionalitatea şi posibilităţile cognitive ale subiectului agent valorizează contextual şi sunt construite reţele acţionale tot mai bine conturate funcţional, prin adăugare şi reconstrucţii care se integrează logic şi acţional. Pornind de la un segment de acţiune sistematică, construit imaginar, în el se răsfrînge prin anumite coordonate întregul; de aici apare posibilitatea apariţiei unor noi reguli de organizare şi construcţie acţională prin sesizarea unei ordini posibile, rezultată din urmărirea în planul gîndirii a raporturilor de subordonare, analogie sau coordonare, a intervenţiilor pentru relaţionarea elementelor şi evenimentelor. Posibilitatea autoorganizării previziunii acţionale rezultă dintr-o analiză obiectivă a interacţiunilor funcţionale ale elementelor antrenate în transformare. Pentru a fi găsită construcţia logică originală în vederea coordonări intervenţiilor spre un scop, ea trebuie căutată cu perseverenţă, fiindcă ea necesită, nu atît inventivitate pură, cît mai ales selecţie şi îmbinare de elemente şi funcţiuni.
     Aducem în sprijin un exemplu care, deşi depărtat în timp, ilustrează scheme logice de raţionare valabile oricînd în vederea îndeplinirii obiectivelor (scopurilor). Este vorba de asediul pentru cucerirea Constantinopolului, condus de Mahomed al II-lea. Cum flota sa nu putea pătrunde în Cornul de Aur printr-o lovitură frontală, iar vasele de război bizantine puteau fi atacate în situaţia creată doar din bazinul interior, se naşte întrebarea dacă exista posibilitatea de a duce flota turcească în interiorul golfului, evitînd intrarea prin radă, care s-a dovedit imposibilă în acţiunile încercate anterior? Trecerea de la informaţiile cu privire la situaţia existentă la întocmirea unui nou plan de acţiune care să conducă la realizarea scopului implică o analiză logică şi cauzală a itinerariilor acţionale de trecere de la posibilitate la realitate. Astfel, se naşte ideea că flota din marea exterioară (unde nu poate îndeplini vreo misiune cerută de situaţie) trebuie transferată în interiorul Cornului de Aur, unde ea ar îndeplini rolul hotărîtor pentru realizarea scopului strategic. Deci, se stabileşte un anumit rol funcţional pentru o forţă avută la dispoziţie (flota) şi locul în care să se găsească la momentul oportun (în interiorul Cornului de Aur) pentru a zdruncina definitiv sistemul defensiv al capitalei bizantine.
     Deducţiile de tipul celor de mai sus antrenează raţionamente practice, formaţii cognitive alcătuite din permise majore ce descriu o intenţie sau un scop al agentului – cucerirea Constantinopolului – şi din premise minore, care se referă la caracterul necesar, de neevitat al unei acţiuni – mijloc în raport cu scopul (pătrunderea flotei turceşti în interiorul Cornului de Aur). Concluzia care rezultă logic din aceste premise se formulează în intenţia de a săvîrşi acţiunea-mijloc (transferul flotei în marea interioară). Dar cum să se realizeze acest transport? Această întrebare declanşează un raţionament practic, a cărui concluzie este traversarea porţiunii de pămînt (o colină) ce separă marea exterioară de Cornul de Aur. Această idee de o uluitoare îndrăzneală, de a trece sute de vase peste pămîntul pietros, pare la prima vedere atît de absurdă, atît de irealizabilă încît bizantinii şi genovezii din Galata nici n-au luat-o în considerare în planurile lor strategice, tot aşa cum odinioară romanii şi mai tîrziu austriecii nu prevăzuseră treceri atît de rapide ale Alpilor de către Hanibal şi Napoleon. Conform unei seculare experienţe umane, navele sunt făcute pentru a călători pe apă, însă o flotă nu trece niciodată munţii.
     Este o decizie care frizează limita posibilului fizic, fundamentată pe deducţii raţionale, chiar dacă se angajează practic procedee inedite. Dar aceasta rezultă şi ele din combinarea pe cale raţională a elementelor esenţiale ale situaţiei acţionale, şi nu din conţinutul obişnuitelor principii ale operaţiunilor de luptă. Improvizaţia creatoare în momentele potrivite rezultă pe cale logică, luînd forma unor acţiuni necesare descrise de concluziile raţionamentelor practice. Trecerea navelor de război peste colină devine scop şi raţiunea iscoditoare caută o acţiune-mijloc posibilă într-o astfel de situaţie. Poate ar fi existat şi alte căi, dar a fost aleasă confecţionarea unor sănii din trunchiuri de copaci, care, fiecare încărcată cu cîte o corabie, au fost trase noaptea peste colină, realizînd surprinderea şi apoi scopul propus într-un timp mult mai scurt.
     Prin selectarea şi unirea în context acţional a unor astfel de elemente (care, fără această intervenţie, rămîn depărtate structural şi funcţional) se pot obţine aşa-numitele metafore acţionale, care pot avea o nouă semnificaţie, precum, cooperare pozitivă, protejarea variantei X, abţinerea în momentul T de la a face M, intervenţie hotărîtă pentru a izola funcţional elementele A şi B, cooperare negativă, simularea efectului înainte de a acţiona cauza etc. Astfel de îmbinări pe plan teoretic a unor concepte referitoare la acţiuni pot contribui la nuanţarea calitativă a rolului sau intervenţiei unui element în relaţionarea funcţională a elementelor sistemului. Vorbind de cooperarea negativă, vom înţelege introducerea unor reguli prin aplicarea cărora, în relaţiile de funcţionare, se produc strîngeri sau îngreunări, chiar împiedicări totale în realizarea scopului. Or, sensul consacrat al conceptului de cooperare este „a lucra împreună cu cineva, a colabora, a-şi da concursul, a concura” şi se opune sensului termenului negativ, „care exprimă o negare sau un refuz, care neagă ceva” (27:592). Dar alăturarea celor doi termeni într-o sintagmă nouă are sensul unei intervenţii calitativ noi între două sau mai multe elemente corelate funcţional într-un sistem: a colabora, a fi în corelaţie dar în mod esenţial a-şi stînjeni sau zădărnici reciproc îndeplinirea rolurilor.
4. Construcţie teoretică şi eficienţă practică
     Căutarea unui anumit timp de raţionalitate, care să fie valabil pentru totdeauna şi în întreaga ştiinţă, s-a dovedit a fi orientată spre orizonturi paradoxale şi spre metode care nu mai conduc nicăieri. Trecînd prin mai multe faze de restructurare, cunoaşterea ştiinţifică a secolului nostru este vizibil marcată azi de o organizare metodologică „după modele logice”. Astfel, pare îndreptăţită întrebarea dacă nu s-a schimbat ceva în modul nostru de gîndire sub impactul amplului proces revoluţionar ştiinţific contemporan, dacă nu cumva realizările epocale ale ultimelor decenii sunt reflexul unei revoluţii în maniera de a gîndi realitatea, cunoaşterea şi acţiunea transformatoare.
     Procesul de logicizare a cunoaşterii introduce mijloace operaţionale care asigură mai multă obiectivitate şi dă mai mult temei încrederii că ceea ce se urmează este calea adevărului. Ceea ce se afirmă ca o modificare de esenţă este, însă, sesizarea unei necesităţi lăuntrice, a unui impuls rezultat din condiţiile naturale ale gîndirii descoperitoare ce alimentează „aspiraţia omului de ştiinţă însuşi spre o structurare superioară a investigaţiilor sale” (28:328). Această tensiune interioară cunoaşterii ştiinţifice are la bază o energie logică, un dinamism contradictoriu, ce asigură creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Raţiunea polemică de care vorbea G. Bachelard, pe lîngă confirmarea principiului antagonismului (St. Lupasco), este prima caracteristică a spiritului ştiinţific contemporan. A contrazice argumentat înseamnă a construi un baraj care obstaculează căutările, dar care şi potenţează energiile creatoare pe tărîmul explicaţiei şi creaţiei ştiinţifice.
     Considerăm că, în strînsă legătură cu evidenţierea rolului raţiunii polemice şi a existenţei unei logici dinamice a contradictorului, stă schimbarea mentalităţii şi a atitudinii omului de ştiinţă privind relaţia dintre natura fizică şi gîndirea umană. Implicarea constructivă a subiectului în cunoaştere se impune luată din ce în ce mai serios în seamă, iar problematica epistemologică se îmbogăţeşte astfel prin încercări de a descifra procesele ce au loc în crearea şi dezvoltarea cunoaşterii, în stabilirea şi armonizarea logică a simbolurilor. Prin experimentul său imaginar, omul de ştiinţă creează informaţie, elaborează modele ipotetice, avînd în sprijin un larg instrumentar logico-matematic. Folosirea sistemului universal de simboluri, oferit de matematică de exemplu, dă o mare libertate de mişcare gîndirii subiectului cunoscător, îl ajută să pătrundă dincolo de experienţa imediată şi să-şi imagineze diverse modele teoretice în competiţie cu cele existente şi capabile să reziste la testări tot mai tari, mai exigente.
     În consens cu noul spirit ştiinţific al secolului, apare o nouă modalitate de a face ştiinţă, în care se porneşte de la teorii construite pe baza experimentelor mentale imaginare. Prin intermediul calculului logico-matematic sunt inventate şi propuse ştiinţelor modele ipotetice susţinute de probabilitatea ca unele să se verifice prin fapte. Pornind de la conştientizarea unor anomalii sau insuficienţe explicative rezistente la modul acceptat de rezolvare, imaginaţia interogativă porneşte acum de la teorie spre fapte. Însăşi raţionalitatea şi progresul cunoaşterii ştiinţifice se raportează la capacitatea speculativă de a „problematiza continuu, de a critica şi a căuta noi adevăruri cît mai neaşteptate, adevăruri care dărîmă edificii de cunoaştere bine structurate” (31:146). În situaţiile cînd informaţia deţinută este depăşită, insuficientă sau incapabilă să explice un anumit gen de fenomene, se operează cu ipoteze care introduc incertitudinea expectativă şi tensiunea cognitivă, toate acestea cu un puternic rol propulsor în cunoaştere. Dar creaţia ştiinţifică progresează şi prin capacitatea omului de ştiinţă de a imagina noi posibilităţi, pe baza utilizării unor metode combinatorii prin care elemente anterior disparate sunt concepute imaginar în noi structuri funcţionale. Astfel, de la descoperirea elementelor chimice stabile s-a trecut prin combinarea ipotetică a particulelor elementare cunoscute (neutroni, protoni, electroni) la imaginarea unor elemente transuraniene, posibile deocamdată ştiinţific.
     Pentru ca asemenea restructurări imaginare să posede o anume stabilitate funcţională, creatorii ştiinţei moderne evită căutarea generalului, a tipicului sau ideilor cu aceeaşi sfială cu care evită investigarea realităţii date. Cercetarea lor vizează o zonă mai profundă, încercînd să redea ultimele esenţe ale lucrurilor (31:154). Există, deja, convingerea că sesizarea interrelaţiilor, conexiunilor are o putere explicativă mult mai mare decît descrierea constituenţilor materiali sau abstragerea generalului şi tipicului din manifestările existenţiale. De aceea, viziunea sistematică asupra ştiinţei – pornind de la exemplele oferite de biologie şi ştiinţele sociale, domenii în care manifestarea structualităţii profunde s-a exteriorizat cel mai mult – ne dă o imagine a ştiinţei şi mai puternic legată de o nouă paradigmă în epistemologie.
     Cercetarea genezei şi schimbării structurii şi organizării sistemelor dovedeşte că ştiinţa trebuie să aibă ca obiect de cercetare sisteme structurate ce se cer cunoscute ca atare, dar şi în interdependenţa lor cu alte sisteme. Pentru investigarea unor astfel de complexităţi organizate, matematica trebuie să furnizeze o nouă modalitate de cercetare, care să poată surprinde caracteristicile sistemului în echilibru, dar şi variaţiile lui în interacţiunile posibile cu alte sisteme în schimbare.
Caracteristică pentru ştiinţă este acum aspiraţia la gîndirea cuprinzătoare, totalizatoare, globalizantă. Aceasta presupune conceperea obiectului de studiu al oricărei cercetări ca un sistem complex, deschis şi în continuă devenire, în care este implicat şi subiectul cunoscător, încît, metodologia cercetării şi creaţiei ştiinţifice îşi conturează un stil nou, de nuanţă sistematic-dialectică, cu accent pe modelarea matematică de tip holist (4:156). Transpunerile matematice sunt concepute a folosi proceselor de descoperire şi verificare a unor legi, prin raportarea statistică la fapte, cît şi construirii unor modele ipotetice, bazate pe experimente imaginare. Formalizarea logico-matematică este chemată, astfel, să surprindă elemente esenţiale ale teoriei generale a sistemelor şi, totodată, să redea organizarea structurilor complexe în conţinutul subsistemelor, respectiv schimbarea acestei organizări în procesul de interacţiune şi evoluţie a suprasistemelor.
Particularităţile acestui nou mod de a concepe creaţia ştiinţifică se bazează pe principiile interactive puse în evidenţă cibernetică, de caracterizarea generală a ştiinţei ca sistem ce nu poate fi analizat independent de celelalte sisteme cu care se află în relaţie. În acest contact este facilitată explicarea autopotenţării strategiilor cognitiv-creative, prin participarea subiectului cunoaşterii la funcţionalitatea sistematică a oricărei cercetări ştiinţifice.
     Înţeleasă ca metodă sau discurs raţional de surprindere a noi adevăruri, euristica s-ar ocupa de activităţile „cognitive şi practice prin care se realizează căutarea creatoare şi optimizată a noului”. Modelarea euristică are menirea să conducă subiectul cunoscător – prin încercări, presupuneri, tatonări, simulări, prin combinarea experienţei cognitive anterioare – la rezolvarea situaţiilor problematice inedite. De aici concluzia că un comportament euristic presupune creativitate, elaborarea de metode şi variante de rezolvare adecvate a unor probleme diferite de cele cunoscute anterior. Pe aceste considerente s-au fondat opiniile după care numai omul are capacitatea de a se comporta euristic, de a gîndi şi de a proceda creator, de a-şi pune problema şi de a găsi modalităţi originale de soluţionare a lor. Însuşi Norbert Wiener argumenta că „automatul poate să-ţi dea ceea ce ce-i ceri, dar el nu o să-ţi spună ce să-i ceri”, iar G. Klaus, în consens cu teza întemeietorului ciberneticii, afirma că „euristica este, în esenţă, o treabă a omului” şi că cibernetica nu ar avea proprietatea de a funcţiona euristic.
     Perfecţionarea neîntemeiată a dispozitivelor cibernetice a dus la atingerea unui stadiu în care ele nu se mărginesc doar la reproducerea amănunţită a consecinţelor cuprinse în programul de ansamblu. Activitatea inteligentă a omului, ca prelucrare specială a informaţiei în creier, poate deja să fie simulată cu ajutorul mijloacelor automate, electronice (32:138). Au fost obţinute o serie de rezultate de către cibernetică în simularea activităţii intelectuale prin metode euristice: recunoaşterea automată a formelor, a structurilor, a textelor dactilografiate cu diferite tipuri de caractere, a sunetelor vorbite, a cifrelor scrise de mînă etc. Acest stadiu a fost apoi depăşit, iar astăzi se vorbeşte tot mai insistent de raţionamentul automat (32:201), folosit pentru rezolvarea problemelor specifice activităţilor de creaţie. Se poate afirma că datorită euristicii s-a reuşit descrierea componentelor sistemului de activităţi senzorimotoare (cîntatul la pian, înotul, scrisul), ca şi a unor activităţi pur intelectuale, cum ar fi jocul de şah sau unele activităţi matematice. În acest din urmă domeniu, un program se referă la descrierea integrării. Astăzi, se dispune de un număr relativ mare de programe euristice prin care se pot rezolva probleme de geometrie sintetică, de logică matematică, de analiză a unor situaţii pentru găsirea unor variante de decizie inedite.
În condiţiile actuale de dezvoltare a ştiinţei, metodele euristice se impun prin mai multe consecinţe pe care le induc în plan teoretic şi practic-aplicativ. Chiar dacă metodele euristice merg uneori pe căi diferite de cele întîlnite în sistemul nervos uman, programele astfel construite pot explica mai profund activitatea mintală superioară, în special cea analitică şi creatoare. Chiar dacă în prezent metodele euristice sunt întîlnite în special în domenii speculative, ele îşi vor găsi în curînd aplicaţii în diverse domenii practice, pentru că, în toate situaţiile reale omul este factorul esenţial care decide.
     Omul se comportă euristic atunci cînd elaborează previziuni şi adoptă decizii, dispunînd doar de date problematice asupra conjuncturii în care se găsesc fenomenele de referinţă şi asupra modului lor de desfăşurare. Subiectul cunoscător trebuie să creeze variante de rezolvare, să îmbogăţească gama modalităţilor şi procedeelor prin care se ajunge la o anumită soluţie. Dar această creaţie teoretică, metodologică şi psihologică îi permite agentului să acţioneze eficient atunci cînd el se găseşte într-o situaţie despre care are doar o informaţie problematică. De unde rezultă că procedeele euristice – născute pe cîmpul investigaţiei ştiinţifice – se aplică tot aşa de bine creaţiei artistice şi acţiunii eficace.
     Poate tocmai din perspectiva acestei posibilităţi creatoare a sesizat Constantin Noica nevoia redefinirii raţiunii ca o condiţie a ieşirii din criza pe care o sesizase. Sinteza propusă „tinde să redea formele ce se creează printr-un general nou, care efectiv nu e dat ci se face odată cu individualul şi prin acţiunea lui” – ca într-o logică a creaţiei culturale.


DUBLA ADEVERIRE CA ARGUMENTARE DIALECTICĂLA TOMA DIN AQUINO*
CĂLIN CANDIESCU
     Dialectica şi scolastica par a se afla într-un raport de incompatibilitate şi, într-un anume fel, întocmai aşa stau lucrurile. Totuşi, deosebind şi lămurind înţelesurile termenului dintîi, se va vedea uşor că luarea împreună a celor două feluri de gîndire este îndreptăţită. Ceea ce însă doresc să arăt în cele ce urmează este că procedeul de adeverire şi respingere folosit de celebrul doctor angelicus în lucrarea sa capitală,– procedeu dialectic în sens medieval – este o prefigurare a gîndirii dialectice în sensul ei modern, adică în cel al dialecticii transcendentale a lui Kant şi în cel al dialecticii speculative a lui Hegel.
     Prilejul încercării de faţă este apropierea ce o face Constantin Noica între un raţionament dialectic în patru timpi, numit de el adeverire tematică, şi procedeul de argumentare al Aquinatului. O dată cercetată şi determinată alcătuirea raţionamentului tomist, se va putea vedea în ce măsură interpretarea noicistă este corectă, dar şi cum anume poate sluji ea ţelului propus aici.
     Argumentarea tomistă se va arăta ca o dublă adeverire cu raportare la o anume redare antinomică a obiectului luat spre cercetare.
1. Interpretarea noicistă
     În capitolul XXII din Scrisori despre logica lui Hermes, Noica defineşte un proces dialectic în patru timpi, pe care-l numeşte „synaletism” sau „adeverire întemeiată”. Schema generală a acestui proces (definită în cap. XXVI al lucrării citate) este prefigurat de schema unui raţionament dialectic în patru timpi, pe care Noica îl atribuie bunului simţ şi îl numeşte adeverire tematică. Paşii acestui raţionament sunt următorii:
     (1) propunerea temei, prin considerarea ei ca posibilă sau prin punerea ei ca întrebare (exemplu: „Plouă afară?”);
     (2) trecerea în cercetare, prin luarea în considerare şi a posibilităţii alternativei opuse (a antitemei) (exemplu: „Poate să plouă, poate să nu plouă”);
     (3) asertarea necesităţii, prin constatarea imposibilităţii alternativei opuse (respingerea antitemei) (exemplu: „Nu se poate să nu plouă”);
     (4) regăsirea temei, în realitatea (adevărul) ei (exemplu: „Plouă”).
     Adeverirea tematică sau raţionamentul dialectic al bunului simţ, exemplificat mai sus cu situaţii de fapt, se derulează similar pentru situaţiile de gîndire: (1) „Ar fi bine să procedez aşa” (propunerea temei); (2) „Trebuie să văd ce ar putea să fie rău” (trecerea în cercetare); (3) „Nimic nu se poate împotrivi binelui” (afirmarea necesităţii); (4) „Nu-mi rămîne decît să fac acest lucru” (tema regăsită).
     Adeveririi tematice, cu cele patru momente ale ei, îi corespunde nu numai schema synaletismului, ci şi o interpretare mai veche a autorului, în Încercare asupra filosofiei tradiţionale (1950) şi anume „cercul în dialectică” – definit prin patru momente: (1) tema, (2) antitema, (3) teza, (4) tema – menit să înlocuiască desfăşurarea dialectică clasică în trei timpi: teză, antiteză, sinteză. Raportarea la structura logică a synaletismului şi a „cercului în dialectică”, fără a mai considera aici şi determinarea lor concretă, după conţinutul categorial al momentelor, e suficientă pentru a fixa mai bine forma raţionamentului tetradic al adeveririi tematice.
     Schema acestui raţionament este identificată de Noica cu procedeul de argumentare al lui Toma din Aquino din Summa theologica (şi din alte lucrări mai mici ale sale). „Punînd cîte o temă – spune Noica – de pildă dacă îngerul există, gînditorul medieval începe prin utrum angelus sit [dacă îngerul există], trece apoi cu punctul doi la videtur quod non [se pare că nu], apoi la trei, sed contra [dar, dimpotrivă] spre a sfîrşi cu tema regăsită, respondeo dicendum [răspund, zicînd]” (op.cit., p. 173). Şi filosoful romîn opinează că raţionamentul dialectic al „synaletismului”, poate fi pus în „perfectă concordanţă” cu procedeul tomist de adeverire şi respingere, după cum urmează (cf. loc.cit):
     (1) Utrum (propunerea temei);
     (2) Videtur quod non (cercetarea);
     (3) Sed contra (argumentarea necesităţii);
     (4) Respondeo dicendum (tema regăsită, în realitatea ei).
     Pentru a vedea în ce măsură interpretarea noicistă este corectă, va trebui să examinăm modul de argumentare tomist, iar pentru o mai bună înţelegere a acestui procedeu vom arunca mai întîi o privire asupra operei Summa theologica, construită numai prin desfăşurările acestei argumentări.
2. Questio şi articulus în Summa theologica
     Scrisă între 1266–1273 şi destinată studenţilor în teologie, monumentala lucrare Summa theologica (Sinteza teologică), numită şi Summa theologiae (Sinteza teologiei), este un ansamblu triptic de propoziţii (teze) despre Dumnezeu şi facerea lumii (Prima pars), despre ordinea morală a lumii şi despre morala creştină (Secunda pars), despre Hristos şi cele şapte taine (Tertia pars, rămasă neterminată), avînd drept prim ţel de a arăta faptul că gîndirea raţională şi credinţa nu se exclud şi că cea dintîi poate foarte bine sluji celei de-a doua.
     Fiecare parte are un număr de quaestiones (teme, probleme sau întrebări) ce variază între 100 şi 200, iar fiecare quaestio îşi subsumează un număr de articole (puncte) – între 2 şi 10 (sau chiar mai multe) – articolele (articuli) reprezentînd de fapt punerea problemelor împreună cu rezolvarea lor, prin întemeierea (adeverirea) tezei şi respingerea antitezei.
     În ansamblul ei, Summa theologica cuprinde peste 600 quaestiones şi în jur de 3000 de articole.
     Formal, fiecare quaestio poate fi luată ca un capitol, şi fiecare articulus, drept un paragraf. Din punctul de vedere al conţinutului, articolele reprezintă trepte sau laturi (faţete) ale problemei puse în quaestio, aşa încît împărţirea în articole nu se face după criterii formale, ci după cele de conţinut. Astfel:
Quaestio 2. De Deo an sit
(Despre Dumnezeu, dacă există)
are treptele
     	Art. 1. Utrum Deum esse sit per se notum
     		(Dacă este evident că Dumnezeu există)
     	Art. 2. Utrum Deum esse sit demonstrabile
		(Dacă este demonstrabil că Dumnezeu există)
     	Art. 3. Utrum Deum sit
     		(Dacă Dumnezeu există)
iar
Quaestio 11. De unitate Divina
(Despre unitatea lui Dumnezeu)
are următoarele laturi
     	Art. 1. Utrum unum addat aliquid supra ens
     		(Dacă unu adaugă ceva la fiinţă)
     	Art. 2. Utrum unum et multa opponantur
     		(Dacă unul se opune multiplului)
     	Art. 3. Utrum Deus sit unus
     		(Dacă Dumnezeu este unu)
     	Art. 4. Utrum Deus sit maxime unus
     		(Dacă Dumnezeu este unul suprem).
     După cum se vede, tema pusă în quaestio reapare ca atare într-unul dintre articolele (q. 2, art. 3 şi q.11, art.3), fiind astfel integrată unei formaţiuni de teme (şi subteme) corelate, ce redă complexitatea problematicii; articolele (punctele tematice) reprezintă trepte ce duc spre sau coboară dinspre tema principală sau sunt faţete ale acesteia, iar gruparea lor explicitează reţeaua tematică.
     Argumentarea logico-filosofică prin adeverire şi respingere se desfăşoară în cadrul articolelor şi de fiecare dată decurge după aceeaşi schemă generală, astfel încît impunătorul edificiu al Summa theologica, cu cele (în jur de) 6000 de articole cunoaşte tot atîtea aplicări ale acestei scheme.
     Vom lua spre examinare procedeul argumentativ cuprins într-un articol.
3. Quaestio 2, articulus 2
     Vom reda, simplificînd, desfăşurarea argumentativă, ea însăşi concisă, din quaestio 2, art.2 (pars I) folosind textul din editio Leonina şi marcînd cu cifre romane momentele principale:
     I. Utrum Deum esse sit demonstrabile (Dacă este demonstrabil că Dumnezeu există).
     II.Videtur quod Deum esse not sit demonstrabile (Se pare că nu e demonstrabil că Dumnezeu există) pentru că:
     	1. Existenţa lui Dumnezeu este un articol (obiect) de credinţă (articulus fidei), iar ceea ce revine credinţei nu e demonstrabil, căci demonstraţia produce cunoaştere (facit scire), iar credinţa se raportează la lucruri ce [nu se pot cunoaşte şi] nu se văd, cum spune apostolul Pavel, în Epistola către evrei (11.1). Prin urmare, existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrabilă.
     	2. Praeterea (apoi), termenul mediu al demonstraţiei este esenţa a ceva. Dar despre Dumnezeu nu putem şti ceea ce este, ci numai ceea ce nu este el, cum spune Ioan Damaschinul (în., I, 4). (Altfel spus, esenţa lui Dumnezeu e incognoscibilă). Prin urmare, nu putem dovedi că Dumnezeu există.
     	3. Praeterea (apoi), demonstraţia privind existenţa lui Dumnezeu s-ar putea face pornind de la manifestările (efectele) lui; dar, între finitudinea efectelor şi infinitatea cauzei divine, este un hiatus (anume disproporţia dintre finit şi infinit), ceea ce nu permite trecerea de la cunoaşterea efectelor la cunoaşterea cauzei. S-ar părea deci că nici în acest fel nu e demonstrabilă existenţa lui Dumnezeu.
     Aceste argumente sunt numite obiecţii8.
       III. Sed contra (dar dimpotrivă) [împotriva celor de mai sus stă ceea ce], apostolul Pavel spune (Epistola către romani 1.20): „Însuşirile nevăzute ale Domnului se văd lămurit, cînd te uiţi la cele făcute de el”. Dar acest lucru n-ar fi adevărat, dacă nu s-ar putea dovedi că Dumnezeu există prin ceea ce este făcut de el.
     	IV. Respondeo dicendum (răspund zicînd): trebuie deosebite două feluri de argumentare: (a) dovada propter quid (din cauza aceea), ce se face prin considerarea (cunoaşterea) cauzei, şi (b) dovada quia (pentru că), ce se face de la efect la cauză. Neputînd aplica lui Dumnezeu dovada propter quid, se va folosi cea a lui quia, astfel încît se va deduce (pre)existenţa lui Dumnezeu din efectele (cunoscute) ale actelor sale.
     	V. Respingerea obiecţiilor de la momentul II, i.e. de la videtur quod non9:
     Ad primum: Existenţa lui Dumnezeu şi alte asemenea adevăruri despre Dumnezeu nu sunt articole de credinţă, deoarece pot fi cunoscute pe cale raţională (per rationem naturalem), dar sunt în schimb, preambule la articolele de credinţă. (În plus, nimic nu le împiedică să ajungă, accidental, obiect de credinţă pentru cei ce nu pot înţelege argumentul sau argumentele respective). (Existenţa lui Dumnezeu este deci demonstrabilă).
     Ad secundum: Existenţa lui Dumnezeu nu se dovedeşte prin cunoaşterea esenţei (lui Dumnezeu), id est prin dovada propter quid, ci prin argumentul quia; pornindu-se de la efectele cunoscute ale acţiunii lui Dumnezeu, se deduce existenţa cauzei divine. (Deci existenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată).
     Ad tertium: Este adevărat că efectele finite, nefiind proporţionale (proportionati) faţă de cauza divină infinită, nu pot oferi o cunoaştere asupra esenţei acestei cauze, dar pot, în schimb, (prin argumentul quia) să dovedească existenţa ei; deci a lui Dumnezeu.
     (În unele ediţii ale Summa theologica, la fiecare articol este adăugată cîte o conclusio; v. mai jos, pct. 5.6.).
     Prin urmare, schema desfăşurării argumentative a unui articol poate fi aproximată astfel:
     a)mai întîi se enunţă problema printr-o formulare ipotetică sau interogativă, introdusă de regulă prin particula utrum, de exemplu: Utrum Deus sit infinitus („Dacă Dumnezeu este infinit” sau „Este Dumnezeu infinit?”);
     b)articolul propriu-zis începe cu enunţarea antitezei, dar sub semnul probabilităţii: videtur quod (non) („se pare că (nu)”), urmată de două sau mai multe argumente (objectiones faţă de teză);
     c)momentul următor este introdus prin sed contra („dar, dimpotrivă”), prilej cu care se enunţă teza prin simpla indicare a locului unde a fost formulată, fiind prezentată ca afirmaţie a unei autorităţi;
     d)urmează apoi răspunsul lui Toma, partea principală a articolului (corpus articuli), care întotdeauna începe cu respondeo dicendum (răspund, zicînd), parte în care este dezvoltată argumentaţia tomistă întru susţinerea tezei;
     e) în fine, articolul se încheie cu respingerea sau atenuarea antitezei, prin referire la fiecare din argumentele (objectiones) formulate la momentul videtur quod, respingerile fiind marcate prin ad primum, ad secundum, ad tertium etc.
4. Comentariu la quaestio2, articulus 2
     Tema introdusă prin utrum este subordonată temei principale enunţate în quaestio 2 şi examinate direct în q.2, art. 3: Utrum Deus sit.
     Cercetarea porneşte cu enunţarea antitezei, introdusă prin videtur quod („Se pare că existenţa lui Dumnezeu nu e demonstrabilă”), şi în sprijinul ei sunt aduse trei argumente ce reprezintă tot atîtea obiecţii faţă de teza formulată la sed contra.
     O dată formulată distincţia conceptuală din Respondeo, se arată că teza enunţată la sed contra se sprijină pe demonstraţia quia, pe dovada prin efecte.
     Tocmai în baza acestui temei este respinsă obiecţia 2 de la II. În baza aceluiaşi temei se respinge şi obiecţia 3, relevîndu-se din nou faptul că dovada quia nu duce la cunoaşterea naturii(esenţei) cauzei divine, dar permite deducerea existenţei acestei cauze, astfel încît disproporţia dintre finit şi infinit nu atinge adevărul tezei.
     În ceea ce priveşte însă obiecţia 1, respingerea ei nu se mai face în baza argumentaţiei din respondeo, ci a unui temei distinct, adăugat şi formulat abia la momentul respingerii (existenţa lui Dumnezeu nu este un articol de credinţă).
     Din cele de mai sus rezultă că argumentaţia dezvoltată în respondeo este folosită spre întemeierea tezei şi aplicată totodată la respingerea obiecţiilor, însă nu întotdeauna. Respingerea cuprinde, aşadar, şi argumente suplimentare (cf. pct. 5.5).
     În fine, ca o trăsătură generală, reţinem faptul că argumentarea nu se face strict logic, căci pentru aceasta ar fi fost suficientă fie simpla considerare a tezei, urmată de argumentaţia din respondeo, fie demonstraţia indirectă, realizată prin respingerea antitezei, folosind argumentaţia de la momentul V.
     Recurgerea la argumente atît în sprijinul tezei, cît şi al antitezei, urmată de respingerea acesteia din urmă se justifică prin complexitatea conţinutului, dar şi prin forma de disputatio a articolelor, menită să surprindă dinamica ideatică din jurul temei.
5. Momentele argumentării tomiste
     Privitor la paşii argumentării dezvoltate în articolele din Summa theologica se cuvin a fi spuse următoarele:
5.1. UTRUM
     Propoziţiile ce formează titlul articolelor şi care, de cele mai multe ori, sunt introduse prin utrum nu se află în textul Aquinatului, fiind adăugate ulterior de primii editori ai operei sale, pentru a înlesni studiul temelor cercetate.
     Aceste propoziţii au însă formularea lui Toma, fiind extrase din fraza ce începe cu videtur quod.
     Fraza videtur quod cuprinde antiteza, şi aceasta are, în mai toate cazurile, o formă negativă, dar cunoaşte şi formulări afirmative. Independent însă de forma logică a antitezelor, propoziţiile-utrum puse în titlu au toate formă afirmativă, dînd impresia că se acordă intenţionat cu forma logică a tezelor (din sed contra) care, cel mai adesea, au formă afirmativă. (Quaestio 2, art.2 a ilustrat această situaţie). Impresia este însă infirmată de situaţiile în care antiteza are formă afirmativă; astfel, la Quaestio 3, art.1, titlul are forma: Utrum Deus sit corpus (Dacă Dumnezeu este corp), aceeaşi cu a antitezei ce urmează lui videtur quod, în vreme ce teza are formă negativă (Deum non esse corpus), arătată explicit la momentul respondeo. (În sed contra este prezentă doar implicit prin enunţul: Spiritus estDeus).
     Momentul utrum este, aşadar, adăugat şi rămîne oarecum exterior expunerii din fiecare articol; totuşi, el nu are doar un rol formal – acela de titlu – rostul lui constînd în a introduce problema de cercetat şi totodată de a o puncta.
     Propoziţia-titlu introdusă prin utrum se poate traduce fie printr-o propoziţie ipotetică („Dacă Dumnezeu există”), aşa cum am procedat mai sus, fie printr-o întrebare („Există Dumnezeu?”), cale urmată de majoritatea traducerilor Summae theologicae. Am preferat prima cale, pentru a sublinia caracterul problematic al temei. Întrebarea are şi ea acelaşi sens, dar cunoaşte şi o altă interpretare, atunci cînd este înţeleasă ca raportare la disjuncţia dintre propoziţia afirmativă corespunzătoare şi negaţia ei. Astfel, întrebarea „Se deosebeşte eternitatea de timp?” are, în prima interpretare (cînd e luată ca judecată problematizată) înţelesul: „Într-adevăr, se deosebeşte eternitatea de timp?”, în vreme ce, potrivit celei de a doua interpretări, întrebarea invită la o alegere între două adevăruri posibile: „Este sau nu este deosebită eternitatea de timp?”
     Prima interpretare corespunde sensului pe care îl au în logica clasică judecăţile problematice şi ipotezele, în orizont gnoseologic. Şi tocmai caracterul problematic este cel care l-a făcut pe Noica să considere teme propoziţiile introduse prin utrum; dealtfel, Noica traduce şi el aceste propoziţii prin „dacă”, iar nu prin întrebări (cf. op.cit., p. 173).
     În fine, în sprijinul redării prin propoziţii ipotetice, poate fi invocat şi Compendium Summae theologicae, datorat lui Petro Alagona, unde titlurile articolelor sunt introduse nu prin utrum, ci prin an (An Deum esse sit demonstrabile, An Deus sit perfectus etc.)10.
     Vom reţine, aşadar, că atît formularea interogativă cu primul sens, cît şi cea ipotetică redau o judecată problematizată, id est gîndul unei teze căreia îi este pus la îndoială adevărul, suspendîndu-i-se caracterul  asertoric (categoric). Adevărul unei teze este luat doar ca posibil, iar teza, care are fermitatea unei sententio (exemplu: „Dumnezeu există”), devine astfel o quaestio, o temă, o problemă (exemplu: „Dacă Dumnezeu există” sau „Există oare Dumnezeu?”)
5.2. VIDETUR QUOD (NON)
     Cu acest moment începe argumentarea dialectică propriu-zisă, disputatio. Acest prim act al cercetării („trecerea în cercetare”, cum spune Noica) nu este unul simplu, ci introduce mai întîi antiteza ca adevăr probabil, şi apoi aduce în sprijinul ei cîteva argumente. Acestea – aşa cum am arătat deja – au fost numite, în exegeza tomistă, objectiones (în raport cu teza).
     Momentul videtur quod poate fi, aşadar, înţeles ori în sens strict, ca introducere a antitezei, ori în sens larg, cuprinzînd şi objectiones.
     Important pentru înţelegerea modului de argumentare tomistă este observaţia (făcută la 5.1.) că între momentul II (cel al lui videtur quod) şi momentul I (al lui utrum) nu există o relaţie logică determinată; punerea problemei se face – în Summa theologica – numai sub formă afirmativă, pe cînd antiteza are fie formă negativă (de cele mai multe ori), fie formă afirmativă.
5.3. SED CONTRA
     Al treilea moment al desfăşurării argumentative constă, la prima vedere, doar în enunţarea tezei. În realitate, ca şi momentul anterior, este mai complex, teza fiind însoţită de argumentul autorităţii (argumentum ab auctoritatem).
     Tratînd problema raportului acestuia cu argumentul raţional, Toma arată lămurit că, din punct de vedere raţional, primul este ca şi neglijabil, în vreme ce pentru Biserică şi pentru teologie raportul este răsturnat, autoritatea textelor Bibliei şi ale sfinţilor părinţi exprimînd adevăruri ale revelaţiei divine. Totuşi, nici pentru teologie, argumentele autorităţii – cu excepţia Sfintei Scripturi – nu au valoare de necesitate, ci valoare probabilă (cf. Sum. theol., I, q.1, art.7). Aceasta înseamnă că argumentul autorităţii trebuie dublat, întărit de argumente raţionale, aici regăsindu-se poziţia tomismului, potrivit căreia raţiunea vine în sprijinul credinţei.
     Din punct de vedere formal, momentul III nu este echivalent cu momentul II, între ele vădindu-se o dublă asimetrie: pasul II este argumentat, dar propoziţia susţinută (antiteza) este introdusă ca probabilă, în vreme ce pasul III nu dezvoltă o argumentaţie (raţională), dar conţine propoziţia adevărată (teza) argumentul autorităţii, prefigurînd, totuşi, caracterul de necesitate al tezei, arătat abia în momentul următor (Respondeo).
     Raportul asimetric dintre cele două momente constituie un element esenţial al argumentării tomiste, în sensul că alternativa dintre antiteză şi teză este în aşa fel pusă, încît trimite la căutarea argumentelor în favoarea tezei, precum şi a celor derivate ori relativ independente, apte să respingă argumentele antitezei.
     Se poate nota că momentul sed contra cunoaşte trei feluri de abateri de la regula generală:
     (1) în mai multe rînduri, argumentul autorităţii nu este un citat biblic ori teologic, ci un enunţ logico-filosofic (cel mai des invocat fiind Aristotel);
     (2) enunţarea tezei nu e însoţită de argumentul autorităţii,  sed contra fiind conceput de însuşi Toma din Aquino (exemplu: pars I, q. 27, art.5);
     (3) pur şi simplu momentul sed contra nu apare (exemplu: pars I, q. 10, art.1 sau q.29, art 1).
5.4. RESPONDEO
     Momentul IV reprezintă partea principală a articolului şi redă punctul de vedere al Aquinatului. Aici este demonstrată (cu unul sau mai multe argumente) teza. De regulă, momentul Respondeo este dezvoltat, cuprinzînd idei, definiţii şi distincţii, precum şi mai multe argumente, avînd astfel un caracter mai general decît argumentele din obiectiones.
     Momentul Respondeo nu se raportează aşadar la sed contra, deşi reflectă teza enunţată acolo, ci la alternativa asimetrică dintre videtur quod şi sed contra, evidenţiată mai sus.
5.5. RESPINGEREA OBIECŢIILOR
     Acest ultim act al argumentării cuprinde respingerea pe rînd a obiecţiilor de la momentul videtur quod; această respingere se face, în principiu, prin aplicarea argumentaţiei din respondeo; sunt însă situaţii cînd obiecţiile sunt respinse în baza altor argumente, aşa încît respingerea nu e numai o aplicare, ci şi o prelungire a lui Respondeo.
     Această apreciere trebuie precizată: respingerile nu sunt simple aplicări logico-formale ale argumentelor din Respondeo, avînd un caracter relativ independent, fie că sunt distincte, fie că sunt particularizări ale distincţiilor şi argumentelor din Respondeo, ori sunt colaterale acestora. 
     Prin respingerea antitezei, momentul V realizează o a doua adeverire a tezei, astfel încît întreaga argumentaţie e o dublă adeverire.
5.6. CONCLUSIONES
     În unele ediţii sunt adăugate la sfîrşitul articolelor (în altele, înainte de respondeo) aşa-numitele conclusiones, reprezentînd teza adeverită împreună cu o redare concisă a întemeierii ei. Aceste conclusiones se datorează teologului Augustin Hunnaeus (1521–1578). Aşa de exemplu, la quaestio 2, articulus 2 (Sum. theol., I) conclusio este astfel formulată:
     „Este demonstrabil că Dumnezeu există, dar nu a priori, ci a posteriori, după unele efecte ale lui cunoscute nouă”11.
     Conclusio lui Hunnaeus poate fi comparată cu formularea laconică a lui respondeo din Compendiul lui P. Alagona:
     „R. [Este demonstrabil] că există cauza, prin efecte, adică prin creaturi, dar nu a priori, căci nu avem [nu putem cunoaşte] cauza”12.
     Cele două formulări au în comun redarea concisă a argumentaţiei din respondeo.
     Important este să reţinem că fiecare conclusio cuprinde asertarea tezei dimpreună cu adeverirea ei, cel puţin a primei adeveriri (dovada directă) şi, uneori sau doar în parte, cuprinde şi a doua adeverire (temeiul respingerii antitezei).
6. Critica interpretării noiciste
     Reconsiderînd acum interpretarea noicistă a argumentaţiei tomiste (expusă la pct.1), vom observa următoarele:
     (a) argumentarea tomistă (fără conclusio) are cinci momente pe cînd redarea lui Noica cuprinde numai patru;
     (b) diferenţa de mai sus se explică prin aceea că Noica omite momentul ultim al argumentării – respingerea antitezei;
     (c) momentul sed contra este caracterizat – probabil printr-o scăpare – drept „argumentarea necesităţii”; or, aşa cum am arătat, acest moment se reduce la simpla enunţare a tezei, şi singurul argument care ar putea fi considerat aici este cel al autorităţii, iar acesta din urmă are, potrivit lui Toma însuşi, un caracter de probabilitate, iar nu de necesitate (cf. Sum. theol.I, q.1, art. 7). Presupunînd însă că „argumentare” poate fi înlocuit cu „afirmare” sau „asertare” (cf.nota 5), rămîne chestiunea necesităţii; din context rezultă că Noica înţelege prin „necesitate” imposibilitatea alternativei opuse (a antitemei); în cazul lui Toma ar fi vorba deci de afirmarea (şi/sau argumentarea) imposibilităţii antitezei; or, în momentul sed contra, este, dimpotrivă, afirmată teza şi abia în momentul V (omis de Noica) s-ar putea vorbi de imposibilitatea sau, mai corect, de respingerea antitezei;
     (d) respondeo dicendum este asimilat de Noica temei regăsite, ceea ce nu e întru totul corect; în respondeo, ponderea o are argumentarea tezei, iar nu asertarea ei, care se face în momentul sed contra, în plus, teza nu corespunde întotdeauna temei (din utrum);
     (e) momentul utrum este interpretat ca punere a temei, ca adevăr posibil; trecînd peste faptul că acest moment nu a fost indicat de Toma, interpretarea propoziţiei-utrum ca judecată (propoziţie) problematică este corectă. Dar respectiva judecată nu corespunde (decît accidental) judecăţii afirmate în teză (la Noica, „tema regăsită”), astfel încît între gîndul problematic din utrum şi gîndul (asertat în sed contra şi) întemeiat în respondeo nu este un raport logic constant (cf. 5.2.), cum se întîmplă la raţionamentul formulat de Noica.
     „Adeverirea tematică” noicistă sau raţionamentul dialectic al bunului simţ este o desfăşurare „în cerc”, dar nu într-un cerc vicios, ci într-unul dialectic, căci tema propusă la început ca posibilă („ar fi bine să procedez aşa”) se regăseşte în final ca asertată, ca adeverită („Nu-mi rămîne decît să fac acest lucru”).
     Şi în desfăşurarea argumentaţiei tomiste, propoziţia ce urmează a fi adeverită este cunoscută ca adevărată, numai că nu trebuie căutată în momentul prim (utrum), ci abia în sed contra sau, prin negaţie, în videtur quod (non).
     Pentru o mai bună înţelegere a mecanismului urmat de articolele tomiste, vom reţine că utrum e exterior desfăşurării propriu-zise şi, oricum, nu în raport cu el pot fi determinate teza şi antiteza; relevant pentru acest lucru este abia momentul videtur quod, în sensul că, indiferent de calitatea propoziţiei introduse aici, negativă (de cele mai multe ori) sau afirmativă, el introduce întotdeauna antiteza, cea care în final va fi respinsă, după cum momentul sed contra introduce teza, cea care va fi întemeiată şi adeverită.
     Cele două raţionări urmează, aşadar, reguli diferite de desfăşurare:
     
     
unde simbolurile: p, non-p şi „p” (resp. „non-p”) reprezintă o propoziţie afirmativă, negaţia ei şi, respectiv, susţinerea uneia din cele două de către o autoritate.
     După cum se vede, tipul de raţionament dialectic în patru timpi arătat de Noica şi argumentarea dialectică a Aquinatului nu se potrivesc nici prin punerea în corespondenţă a momentelor constitutive lor, nici potrivit schemei de desfăşurare.
     O apropiere a argumentării dialectice tomiste de adeverirea tematică (în cerc) a lui Noica, s-ar putea face, dacă momentul utrum ar fi astfel conceput încît – la fiecare articol – propoziţia-problemă ar avea aceeaşi calitate logică cu cea a tezei din sed contra (ambele să fie afirmative sau ambele, negative). Dar şi în această ipoteză, argumentaţia tomistă s-ar deosebi de simpla adeverire tematică, prin aceea că se arată a fi o adeverire întemeiată, o formă de synaletism a cărei particularitate este dată de alternativa (antinomia) asimetrică şi de dubla adeverire.
7. Schema dublei adeveriri
     Din cercetarea modului de argumentare folosit în articolele Sumei teologice reiese că aceasta are o schemă nu doar diferită, dar şi mai complexă decît cea a raţionamentului dialectic în patru timpi al adeveririi tematice (în cerc).
     Argumentarea poate fi împărţită în momente, şi anume în momente principale, obţinîndu-se 5 sau 6 paşi (după cum nu este sau este socotită şi conclusio).
     Împărţind şi momentele complexe, şi anume 
     Întrucît desfăşurarea argumentativă nu se face linear, momentele se grupează într-un anume fel, iar articolul (argumentarea) se divide în părţi. În exegeza tomistă se consideră că fiecare articol are 3 părţi (fără a mai considera pe utrum): (A) partea introductivă, ce cuprinde momentele videtur quod (+objectiones) şi sed contra; (B) partea principală (corpus articuli) reprezentat de respondeo; (C) respingerea obiecţiilor (a argumentelor antitezei)13. 
     Primul act al argumentării tomiste este, aşadar, alternativa asimetrică (ce ar putea fi comparată cu contradicţia unilaterală a lui Noica, cf. pct.8). Alternativa are forma: „se pare că nu e aşa, pentru că..., dar dimpotrivă este aşa, potrivit autorităţii cutare”. Fiind tacită presupoziţia că autoritatea are dreptate, răspunsul – partea a doua a articolului – nu vine să aleagă între antiteză şi teză, ci se concentrează asupra găsirii temeiului celei de-a doua. Determinat astfel, răspunsul se constituie într-o „adeverire întemeiată”, cum spune Noica, însă nu a temei (din utrum), ci a tezei (din sed contra).
     Cît priveşte cea de a treia parte – respingerea obiecţiilor – vom observa că aceasta este, de regulă, distinctă de întemeierea tezei, şi relativ independentă de ea. Respingerea, obiecţiilor este o argumentare indirectă a tezei şi, împreună cu argumentaţia directă din Respondeo, alcătuiesc rezolvarea completă a primei părţi, cu cele 2 laturi ale ei. Respondeo şi respingerea sunt replica alternativei: videtur quod – sed contra. Fiecare articulus ar avea, în această interpretare, două părţi principale: punerea problemei sub forma antinomiei asimetrice şi rezolvarea ei prin dubla adeverire.
     În sprijinul acestei interpretări vine mai întîi însăşi expunerea tomistă, în care respingerea nu e marcată ca act distinct de respondeo, momentele ad primum, ad secundum etc. reprezentînd continuarea (dezvoltarea) primei adeveriri. Apoi vin şi unele din ediţiile Sum. theol. în care conclusiones, adică rezumatele datorate lui A. Hunnaeus, sunt adăugate nu la sfîrşitul articolelor, ci între sed contra şi respondeo (cf. pct. 5.6).
     Considerînd acum şi momentul utrum, precum şi conclusio, argumentarea tomistă pare să aibă astfel 4 părţi (şi 6 momente):
(A) punerea problemei (utrum);
(B) alternativa asimetrică: videtur quod – sed contra;
(C) rezolvarea dilemei prin: (C1) întemeierea tezei (prima adeverire) şi 
             (C2) respingerea argumentelor antitezei (a doua adeverire);
    (D) susţinerea tezei dublu adeverite (conclusio).
     (Dacă socotim şi adeverirea tezei prin argumentul autorităţii (de la sed contra), avem de-a face cu o triplă adeverire).
     Se mai poate observa că momentul problematic este dublu: mai întîi se pune problema în forma ei simplă (în utrum), apoi se formulează problema alternativei asimetrice, care mediază astfel între obiectul cercetării şi soluţie (respondeo + respingerea obiecţiilor). Avem schema:

unde B– simbolizează antiteza (fie ea negativă, fie afirmativă) B+ stă pentru teză, segmentul înclinat B– B+ redă alternativa (antinomia) asimetrică (ce înclină în favoarea tezei), C1→B+ simbolizează întemeierea tezei, C1→C2 arată că C2 este un răspuns derivat (o dovadă indirectă), iar C2―<B– arată că C2 respinge antiteza (respingînd argumentele ei); de la C1, provine prima adeverire, de la C2, a doua adeverire a tezei, fiind astfel dublu adeverită în conclusio (simbolizată: D).
     Utrum şi conclusio sunt părţi secundare şi adăugate ulterior; celelalte două părţi (faze) aparţin textului tomist originar şi reprezintă argumentaţia (dezbaterea) dialectică propriu-zisă.
     Argumentaţia tomistă vădeşte o structură simetrică:
     	(a) alternativei asimetrice – care „trece în cercetare” tema – îi corespunde, ca replică, rezolvarea în doi timpi din respondeo prin întemeierea tezei şi respingerea antitezei (dubla adeverire), după cum
     	(b) lui utrum – ca simplă punere a temei (problemei) – îi corespunde conclusio, ca „regăsire a temei” (sub formă de teză), prin dubla întemeiere (adeverire) a ei (dacă presupunem că tema are aceeaşi calitate cu teza, ambele fiind ori afirmative, ori negative).
     S-ar putea vorbi deci de o argumentare dialectică în cerc, în sensul lui Noica, presupunînd că utrum problematizează teza (nu şi antiteza); oricum, teza este propusă – de fapt, pusă – ca temă prin alternativa asimetrică. Argumentarea tomistă se arată ca o dublă înfăşurare. Cercul exterior: utrum – conclusio reprezintă, formal, învelişul argumentaţiei, dar, material, după conţinut, este de fapt expresia concentrată a acesteia. (Compendiul lui Alagona cuprinde numai cuplul: utrum şi răspunsul abreviat, formă similară lui conclusio). Argumentarea (dezbaterea) propriu-zisă parcurge în desfăşurarea ei cercul interior B C, cu cele două faze: alternativa asimetrică şi rezolvarea ei prin dubla adeverire; formal, acestea două reprezintă miezul dezbaterii, iar material, dezvoltarea cuplului concentrat utrum-conclusio.
8. Alternativa asimetrică şi contradicţia unilaterală
     „Contradicţia unilaterală”, formulată de Noica, este o relaţie logico-filosofică între două propoziţii sau teorii, dintre care una (cu un înţeles sau cu un orizont mai restrîns) o neagă pe cealaltă (cu un înţeles sau cu un orizont mai cuprinzător), dar nu şi invers.
     Avînd în comun cu această relaţie o anume univocitate, alternativa asimetrică tomistă se deosebeşte de ea, întrucît presupune contradicţia logic-formală în accepţia ei obişnuită; într-adevăr, relaţia tomistă se arată ca o antinomie, căci, atît teza, cît şi antiteza sunt prezentate ca adevărate; dar antinomia este asimetrică, deoarece adevărul laturilor opuse nu apare cu acelaşi grad de certitudine şi, de fapt, este o antinomie aparentă, fiindcă, în rezolvare, doar teza se adevereşte.
     Alternativa tomistă, mai poate fi socotită şi ca dilemă întrucît cele două laturi ale ei prezintă aspecte negative; antiteza, deşi întemeiată raţional, se arată doar ca probabil adevărată, pe cînd teza e dată ca sigur adevărată, dar numai în baza unui argument de autoritate, întemeiat la rîndu-i pe un act de credinţă (iar nu pe premise raţionale). Însă dilema, ca şi antinomia, se arată, în rezolvare, ca aparentă, deoarece credinţa şi raţiunea, în concepţia tomistă, nu se exclud, raţiunea venind în sprijinul credinţei, aşa încît numai judecata dinspre partea credinţei, anume teza, se adevereşte (şi) în ordine raţională, antiteza dovedindu-se ca falsă, fiind respinsă în mod raţional.
     Luată ca dilemă asimetrică şi aparentă, alternativa asimetrică tomistă reflectă, aşadar, modul propriu al Aquinatului de a determina raportul dintre credinţă şi raţiune; luată ca antinomie sui-generis, aceeaşi relaţie plasează obiectul cercetării într-un orizont dialectic.
9. Dialectica medievală ca ars disputandi
     Argumentarea dublei adeveriri este o dezbatere dialectică în sensul medieval al cuvîntului, adică o disputatio asupra unei probleme, teme (quaestio), prin considerarea atît a argumentelor pro, cît şi a celor contra.
     Termenul de dialectică are, în gîndirea medievală apuseană, două principale accepţii. În prima, desemnează pur şi simplu logica formală, considerată însă cu elemente semantice, accepţia aceasta stînd sub semnul tradiţiei stoice14.
     În cea de a doua accepţie, mai apropiată de înţelesul etimologic al cuvîntului, dialectica este arta dezbaterii (ars bene disputandi), a dialogului (în gr. dialegesthai = a discuta), prin întrebări şi răspunsuri, prin argumentarea poziţiilor pro şi contra şi, în fine, prin găsirea propoziţiei adevărate şi a întemeierii ei corecte. Metoda aceasta îşi are originea în gîndirea filosofică antică (Socrate, Platon, Aristotel etc.), precum şi în tradiţia teologică creştină, dar s-a impus în scolastică îndeosebi prin lucrarea lui Abélard (1079–1142) Sic et non (Da şi nu), dezvoltîndu-se apoi în acele nenumărate lucrări numite Quaestiones disputatae (şi în mai rarele Quaestiones quodlibetales sau Quodlibeta), exersate în universităţile medievale.
     Tehnica mişcării între afirmarea şi negarea aceluiaşi gînd, a adeveririi şi a respingerii, reprezintă miezul metodei scolastice; faimoasele distincţii terminologice şi noţionale – ce au dus în cele din urmă la conotaţia periorativă a cuvîntului „scolastică” – erau puse în joc pentru a putea tranşa alternativele antinomice. Înţeleasă astfel, metoda scolastică, departe de a fi mijloc al unor dezbateri sterile, este o formă a dialecticii în sens filosofic, adică a acelei metode de raţionare logico-filosofice sau (numai) speculative ce acoperă laturile contradictorii ale problemei dezbătute; şi rămîne o ciudăţenia istoriei filosofiei împrejurarea că între scolastică şi dialectică s-a pus un semn de excludere reciprocă.
10. Dubla adeverire ca argumentare dialectică
     Dezbaterile exprimate în quaestiones disputatae (sau în mai liberalele quaestiones quodlibetales) nu urmau aceeaşi schemă, aceste disputationes desfăşurîndu-se în diferite feluri, şi însuşi Aquinatul a conceput forme diferite ale lor (astfel, argumentaţia din Summa contra gentiles urmează o altă schemă)15. Metoda scolastică de adeverire şi respingere (dialectică) cunoaşte însă perfecţiunea în Summa theologica a Sf. Toma, „monumentul în care gîndirea evului mediu atinge deplina conştiinţă de sine şi îşi află forma ei desăvîrşită”16.
     Procedeul folosit în articolele acestei chef d'oeuvre (dar şi în alte scrieri tomiste) a fost arătat aici ca dublă adeverire, resortul lui fiind alternativa (antinomia) asimetrică.
     Argumentaţia tomistă este însă dialectică nu numai în sensul medieval al cuvîntului (ca formă de disputatio), dar are elemente ce prefigurează metoda dialectică în sens modern.
     Însuşi faptul că obiectul dezbaterilor sale este Dumnezeu (şi lumea ca manifestare a divinităţii) – ceea ce înseamnă, în termeni filosofici, Absolutul, infinitul afirmativ sau transcendentul – îl apropie pe Toma de Kant şi Hegel.
     Prin formularea alternativei (opoziţiei) asimetrice, Aquinatul realizează o raportare antitetică la absolut, la infinit, înscriindu-se, astfel în orizontul dialecticii moderne.
     Kant va folosi alternativa antitetică, considerînd-o însă în forma ei simetrică, astfel încît argumentează cu egală forţă atît teza, cît şi antiteza, iar în rezolvarea antinomică, fie le respinge pe amîndouă (antinomiile matematice), fie le acceptă pe amîndouă, într-o anume interpretare a lor (antinomiile dinamice). Procedeul Aquinatului de a împărţi adevărul în baza unor distincţii, ce l-am întîlnit la quaestio 2, art.2. (Sum. theol. I), este folosit de Kant în acceptarea parţială a tezei şi a antitezei în cazul antinomiilor dinamice.
     Asemeni lui Kant, Hegel foloseşte raportarea antitetică faţă de Absolut, doar că (1) îi dă un sens pozitiv, (2) ridică de la 4 la n numărul antinomiilor (contradicţiilor), (3) foloseşte mai tot timpul „contradicţiile unilaterale”, cum ar spune Noica, adică opoziţiile asimetrice folosite de Toma din Aquino, dar în aşa fel încît afirmă pe rînd teza, apoi antiteza, sinteza, apoi altă teză ş.a.m.d.
     Kant foloseşte opoziţiile antinomice simetrice spre a argumenta ruptura dintre lumea fenomenală şi cea a transcendentului; Hegel foloseşte opoziţii antinomice asimetrice şi dinamice spre a  înainta din treaptă în treaptă în cunoaşterea transcendentului, sub semnul presupunerii că fenomenalul e manifestarea aceluia.
     Este limpede aşadar că Toma din Aquino cu ale sale opoziţii asimetrice ale dublei adeveriri, din Summa theologica, a prefigurat abordările dialectice ale filosofiei moderne. Spre deosebire însă  de Kant şi Hegel, raportîndu-se la Absolut, el a preferat – de fapt, era obligat de calitatea lui de teolog – să opteze tot timpul pentru una din poziţiile opuse, şi anume pentru teză; dar realizează înclinarea balanţei printr-un impresionant efort de meditare dialectică asupra fiecăreia din numeroasele teme ale articolelor din Summa theologica, preferînd simplei argumentări a tezei, considerarea argumentelor posibile întru susţinerea antitezei şi reconsiderarea lor în perspectiva respingerilor.
     Este paradoxal cum acest mare scolastic regîndeşte problematica fundamentală a filosofiei în cadrul aparent limitat al teologiei, realizînd tocmai el, scolasticul, demersuri dialectice.


REFLECŢII ASUPRA GENEZEIŞI CRIZEI ŞTIINŢEI MODERNE.RAPORTAREA LUI HUSSERL LA GALILEI
BOGDAN OLARU
1. INTRODUCERE
     Reflecţii ce ţin de istoria ştiinţei sunt o constantă în analizele fenomenologice. Lucrurile stau pentru Edmund Husserl, simplificînd, astfel: trebuie adusă deplină claritate în problema constituirii ştiinţelor moderne, cu trimitere exactă la momentul istoric al apariţiei spiritului modernităţii, pentru a înţelege realizările de care au fost capabile ştiinţele, ca şi insuficienţele de care se fac vinovate. Acestei idei centrale îi sunt dedicate paginile ce urmează. „Procesul” modernităţii culminează în analizele din scrierea 37), în comentarea contribuţiei lui Galilei la constituirea ştiinţei matematice a naturii. Vom căuta să oferim o imagine asupra interpretării lui Husserl despre naşterea ştiinţei moderne, pornind de la textele ultimei sale scrieri publicate în timpul vieţii1.
     Întrucît discuţia despre geneza ştiinţei moderne intervine în Krisis în contextul denunţării unei crize generalizate la nivelul tuturor ştiinţelor, recursul la Galilei capătă o dublă semnificaţie. Pe de o parte, este vorba de a explica sensul ştiinţei moderne pornind de la originile atitudinii ce a făcut-o posibilă în timpul scurs după Renaştere şi în zorii modernităţii, pe de altă parte, este vorba de a înţelege care sunt elementele ce au determinat ab initio evoluţia ştiinţei spre o criză generalizată. Raportarea lui Husserl la Galilei se produce de aceea sub dublul aspect al elogiului adus contribuţiei galileene la istoria ştiinţei moderne a naturii şi al reproşului preluării nereflectate a unor supoziţii ce vor conduce ştiinţele în impas. Analiza de faţă necesită însă mai întîi o incursiune în problematica husserliană a crizei ştiinţelor, în sensul expunerilor din 1936/37.
2. CONCEPTUL DE CRIZĂ ŞI TIPUL DE ORIENTARE CRITICĂ IMPLICATĂ ÎN PROBLEMATIZAREA CRIZEI ŞTIINŢELOR EUROPENE
     Tema crizei în scrierea husserliană a fost pe larg comentată în ultimele decenii. Ernst Wolfgang Orth a adus în discuţie într-un text recent trei dimensiuni ale crizei în ansamblul textelor din 1936/37: 1. Criza subiectivităţii, desemnată şi ca enigma sau misterul subiectivităţii, trimite la problema înţelegerii de sine şi a lumii. 2. Criza filosofiei şi a ştiinţelor ca manifestare a proiectului raţionalizării, dezvoltat prin orientarea spre subiectivitate – este vorba aici de problema limitelor şi a posibilităţii acestui proiect, a sensului său realizabil, respectiv a insuccesului său. 3. Criza culturii, drept criză a lumii concrete a oamenilor, în care raţionalitatea se justifică pe sine, „trece testul” sau, dimpotrivă, dă greş.
     Este astăzi aproape evident că discuţia despre sensul crizei trebuie purtată pe diferite niveluri, dintre care doar cele cu semnificaţie filosofică (mai exact, epistemologică) vor fi în continuare (parţial) investigate. Lor trebuie să li se alăture alte consideraţii necesare prin care să devină vizibil faptul că Husserl a resimţit situaţia critică a timpului său şi pe baza împrejurărilor sociale şi politice la care a fost martor. Se poate vorbi chiar de o criză a receptării cercetărilor husserliene, pentru că lui Husserl i-a fost interzisă în Germania nazistă orice apariţie editorială, i-a fost interzisă chiar publicarea scrierii Krisis, care apare peste hotare (doar primele două părţi), sub forma unui amplu articol în revista „Philosophia”, primul număr (datat 1936) al revistei întemeiate de neokantianul Arthur Liebert. Era una dintre puţinele opţiuni pe care le mai avea la acea dată Husserl, astfel că textul apare în afara graniţelor spaţiului german, la Belgrad, în ianuarie 1937. Pe de altă parte, interesul lui Husserl pentru aspectele concrete ale dezvoltării sociale şi culturale a fost la fel de viu ca şi cel pentru temele cu semnificaţie filosofică; studiul acestei problematici trimite în genere şi la alte texte considerate a fi într-un anumit raport cu Krisis, de exemplu, aşa-numitul Kaizo-Artikel (1922–1923). Tema crizei (ştiinţei, societăţii, a Occidentului sau a umanităţii în genere) era chiar în timpul în care scria Husserl o temă extrem de comentată. Ea era o problemă de filosofie a culturii pentru Spengler, Löwith, Scheler, ş.a., astfel că Husserl trebuie lecturat şi în acest context, mai ales că s-a raportat critic în mai multe ocazii la tema spengleriană a declinului Occidentului. Ne vom limita însă la schema trihotomică de mai jos, deoarece ea dă, în sine, prilej la cîteva consideraţii foarte utile.
     1. În primul rînd, trebuie înţeles că meditaţia asupra crizei ştiinţelor şi a umanităţii la care se raportează Husserl – ca tip cultural, umanitatea europeană – şi, în genere, problematizarea crizei în termenii realizării unui ideal legat de sensul ştiinţei şi al filosofiei, în contextul tipului de umanitate considerat, este o meditaţie critică ce desparte sensul conceptului de criză de nuanţele sale negative. Este vorba de examenul critic la care sunt supuse ştiinţele, filosofia şi forma de raţionalitate proprie unui tip cultural care a produs un anumit ideal de cunoaştere şi l-a realizat sub o anumită formă. Pentru Husserl, aceasta a fost forma ştiinţei obiective. Desigur, alte probleme se deschid aici, şi noi analize devin necesare: spre exemplu, Husserl însuşi se întreabă în ultimul paragraf din Krisis, dacă tipul de raţionalitate dezvoltat de umanitatea europeană este universal sau doar un tip istoric-cultural. Important este aici să sesizăm că dincolo de cele trei sensuri ale crizei expuse mai sus, se cere mai întîi lămurită poziţia sau atitudinea ce survine o dată cu problematizarea crizei în scrierile husserliene. Privind spre celelalte scrieri, nu avem cum să nu observăm coerenţa de intenţii. Cu Krisis, nu este vorba de o schimbare de atitudine în filosofia lui Husserl, ci de radicalizarea unei poziţii conştient elaborate încă din Logische Untersuchungen. Cu problematica aparent nouă a crizei se dă mai clar expresie necesităţii de a medita asupra sensului şi realizării ştiinţelor pozitive şi a filosofiei, a limitelor, a posibilităţii şi a îndreptăţirii pretenţiilor de cunoaştere. Lucrurile acestea sunt afirmate chiar în deschiderea consideraţiilor din Krisis: criza ştiinţei nu înseamnă altceva decît conştiinţa că ştiinţificitatea ei, că întregul ei mod de a-şi formula sarcinile, ca şi felul cum şi-a construit metodele pentru rezolvarea acestor sarcini, au devenit problematice (Hua VI, 1). Descoperirea crizei ştiinţelor înseamnă, de aceea, necesitatea analizelor epistemologice susţinute permanent, deci dreptul la existenţă a unui domeniu de sine stătător, teoria cunoaşterii ştiinţifice. Nu este vorba de survenirea istorică a unui moment critic în evoluţia ştiinţelor care se cere depăşit prin reflecţia concentrată, deşi prilejuită ocazional, asupra punctelor slabe ale ştiinţelor. Sensul crizei pe care îl vizează Husserl este înscris în geneza ştiinţelor, în modernitatea secolului lui Galilei şi Descartes.
     2. O altă întrebare se pune cu privire la ce anume nu funcţionează mulţumitor în praxisul ştiinţelor. Criza ne spune că ceva a devenit problematic, iar aici se cere o reprezentare clară despre acest lucru. Dacă sensul crizei ştiinţelor este înscris în momentul constituirii lor ca ştiinţe, devine explicabil de ce Husserl se întoarce la începutul modernităţii pentru a chestiona natura acestei crize. O analiză a rezultatelor ştiinţelor ca o dare de seamă a contribuţiei lor şi a locului unde se află nu trebuie să aşteptăm de la scrierea Krisis şi nici de la textele complementare ce o însoţesc. Cu atît mai puţin nu trebuie să ne aşteptăm la o suspendare a cunoştinţelor dobîndite. În analiza husserliană, problematizată nu este amploarea la care a ajuns ştiinţa modernă şi limitele ei de dezvoltare; analiza se va desfăşura chiar fără să renunţăm la rezultatele, metodele, tipul însuşi de ştiinţificitate al ştiinţelor. Husserl exprimă însă clar cerinţa de «a supune unei critici serioase şi foarte necesare ştiinţificitatea tuturor ştiinţelor» («die Wissenschaftlichkeit aller Wissenschaften einer ernstlichen und sehr notwendigen Kritik zu unterwerfen», Hua VI, 3). Problematică şi problematizată este ideea de ştiinţă proprie ştiinţelor constituite. Tipul de ştiinţificitate avut aici în vedere este tipul pozitivităţii. Dacă Husserl leagă sensul crizei de tema pozitivităţii ştiinţelor, motivul principal nu este vreun presupus insucces al ştiinţelor ca ştiinţe pozitive, ci faptul că modul de considerare pozitivist al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor spiritului nu poate să dea seamă de modul Dasein-ului uman (Hua VI, 4). Prin aducerea în discuţie a semnificaţiei ştiinţei pentru viaţa umană, ca şi prin discuţia tipului de umanitate centrat pe dimensiunea pozitivităţii raţiunii, meditaţia din Krisis dobîndeşte o importantă deschidere culturală.
     3. Sistematizarea celor trei sensuri ale crizei expuse mai sus ar putea lăsa impresia că avem de a face cu o structurare pe trepte sau niveluri ale crizei. Ca o contrapondere a acestei sistematizări se impune să subliniem mai degrabă unitatea şi interdependenţa celor trei sensuri. Lucrul acesta îl face şi autorul amintit, atunci cînd pune problema raporturilor între cele trei sensuri ale crizei din două puncte de vedere: a) din perspectiva analizelor legate de Lebenswelt şi b) prin analiza structurii istorico-genetice a procesului de orientare în filosofie şi ştiinţe, proces care este subiectivitatea însăşi. Ideea ar lăsa să se întrevadă că putem explica progresiv criza culturii vizată de Husserl (3.) prin criza filosofiei şi a ştiinţelor (2.), iar pe acestea prin criza subiectivităţii (1.), ceea ce corespunde într-o oarecare măsură gîndului husserlian. Mai adecvat este să interpretăm însă cele trei sensuri ale crizei ca faţete ale aceluiaşi fenomen. Titlul primei secţiuni arată o relaţie de acest gen:” („Criza ştiinţelor ca expresie a crizei radicale a vieţii umanităţii europene”), lăsînd deci a bănui că a existat un nivel mai profund unde s-a decis criza ştiinţelor. Cele trei faţete ale crizei se lasă deci înţelese ca elemente ale unui proces început în modernitate şi acutizat la finele secolului al XIX-lea. Mai multe fragmente din Husserl încurajează această lectură simptomatologică. Începutul modernităţii păstrează încă vie reprezentarea filosofiei ca ştiinţă universală; evoluţia ulterioară a condus spre dizolvarea acestui ideal şi Husserl interpretează criza ştiinţei şi a filosofiei – îndepărtarea de sensul esenţial al filosofiei = cunoaştere autentică, universală – ca pe un simptom al crizei generalizate a umanităţii europene definită prin spiritul modern: „În consecinţă, criza filosofiei înseamnă criza tuturor ştiinţelor moderne ca membre ale universalităţii filosofice, o criză mai întîi latentă, însă apoi tot mai manifestă, o criză a umanităţii europene însăşi, privind în totalitate posibilitatea de sens a vieţii sale culturale, întreaga sa «existenţă»” (Hua VI, 10).
     Se dovedeşte că cele trei sensuri ale crizei necesită noi şi noi lămuriri, în primul rînd venite din perspectiva înţelegerii husserliene a sensului filosofiei şi a ştiinţei, în interpretarea sa despre sensul modernităţii. Pentru Husserl, ideea de filosofie reia unul dintre sensurile transmise de tradiţia greacă: filosofia este ştiinţă atotcuprinzătoare, ştiinţă a totalităţii fiinţării. Cercetarea ştiinţifică înseamnă, în această paradigmă, a aduce o contribuţie la ştiinţa atotcuprinzătoare, o contribuţie filosofică. Husserl observă că sensul acesta a fost activ pînă tîrziu în modernitate, căci, în secolul al XVIII-lea, toate ştiinţele, chiar şi cercetările întreprinse la nivelul factual, se numeau tot cercetări filosofice. Înţelegerea despre natura acestor cercetări va suferi ulterior o restrîngere treptată. În mod comun, se descrie acest fenomen prin trimitere la faptul autonomizării ştiinţelor particulare, desprinderea acelor ramuri din trunchiul comun care se numea filosofie. Pe cît de comună, pe atît de simplistă este această reprezentare. Trebuie observat că un concept de filosofie nu exista în afara conceptului atotcuprinzător de ştiinţă a totalităţii fiinţării, iar aşa-numitul proces de autonomizare a însemnat în fapt nu o extindere asupra unor noi domenii de cercetare, ci mai degrabă o restrîngere a temelor accesibile unei investigaţii ştiinţifice. Din sfera de interes a conceptului de ştiinţă = filosofie = cunoaştere atotcuprinzătoare au fost excluse treptat probleme a căror tratare conducea spre situaţii aporetice. Noul concept de ştiinţă, conceptul pozitivist la care ajung dezvoltările moderne în ştiinţe, este o restrîngere drastică a ideii de ştiinţă atotcuprinzătoare – în formularea lui Husserl: un concept rezidual (ein Restbegriff). El s-a conturat prin excluderea tuturor acelor probleme aparţinînd unui concept mai larg sau mai restrîns de metafizică. Ştiinţa modernă apare în această interpretare ca un rest pozitiv al părăsirii ideii de ştiinţă atotcuprinzătoare, ca limitare a ideii de ştiinţă din tradiţia greacă, revigorată în Renaştere. Aici se conturează şi primul simptom al crizei modernităţii, criză pe care o recunoaştem mai întîi prin îndepărtarea aspectelor metafizice din sfera ştiinţei. Criza umanităţii europene a început prin dizolvarea idealului unei filosofii = ştiinţă atotcuprinzătoare.
     Dacă filosofia a devenit în secolul al XVIII-lea o „problemă”, prin tematizarea posibilităţii metafizicii, ştiinţele pozitive devin spre sfîrşitul secolului al XIX-lea la rîndul lor problematice, prin discuţiile asupra posibilităţii psihologiei. Una dintre tezele principale din Krisis este că psihologiei îi revine o semnificaţie centrală în ansamblul crizei ştiinţelor pozitive. Husserl susţine o afirmaţie ce se cere cu atenţie comentată: criza ştiinţei este ilustrată prin criza psihologiei; toate dificultăţile nerezolvate ale ştiinţei moderne, chiar şi ale ştiinţelor matematice ale naturii conduc la situaţia problematică în care se află psihologia. Desigur, pentru înţelegerea husserliană a crizei ştiinţelor, esenţială este reprezentarea sa despre psihologie ca ştiinţă a subiectivităţii (Hua VI, 114). Desemnarea crizei ştiinţelor pozitive prin criza unei ştiinţe particulare, psihologia, vrea să surprindă o enigmă şi o problemă filosofică: problema subiectivităţii. Tematica şi metoda psihologică sunt pentru Husserl problema subiectivităţii. Reprezentarea ce propune o ştiinţă obiectivă despre subiectivitate (psihologia) duce într-un impas. În acest sens, reprezentarea husserliană despre psihologie trebuie desprinsă nu numai de sensul şi orientarea pe care le-a căpătat această disciplină în ultimele decenii, ci chiar de sensul psihologiei în anii în care scria Husserl. E.W. Orth aduce aminte că tema crizei psihologiei a făcut obiectul comentariilor unui psiholog de însemnătate din timpul lui Husserl, Karl Bühler, care a publicat în 1927 cartea Die Krise der Psychologie. Dar în vreme ce Bühler vedea în criza psihologiei o criză de construcţie şi nu una de „dizolvare” a disciplinei, Husserl a fost condus de ideea activă încă din timpul Cercetărilor logice, anume reducţia aspectelor psihologice la aspecte subiective, iar a disciplinei exclusiv la problema subiectivităţii, reprezentare ce l-a justificat să vadă în cazul psihologiei emblema crizei unui tip întreg de ştiinţificitate, cel al pozitivităţii ştiinţei moderne. Întrucît toate operaţiile cunoaşterii ştiinţifice sunt activităţi ale unei conştiinţe cunoscătoare, deci, fundamental, operaţii subiective, toate enigmele ştiinţelor trebuiau să se reducă pentru Husserl la enigma fundamentală a subiectivităţii.
     Cu aceste date, abia putem spera la conturarea problematicii crizei în scrierea husserliană din 1936/37 şi în ansamblul mai larg de texte ce o însoţesc. Cu problematica crizei, Husserl reia teme mai vechi, ce trimit la prelegerile Erste Philosophie şi la articolul din revista Logos (1911). În esenţă, este vorba de aceeaşi necesitate a meditaţiei asupra ştiinţificităţii ştiinţelor şi a filosofiei însăşi. Ideea de criză atrage în primul rînd atenţia asupra nivelului radical la care trebuie să se desfăşoare analiza. Prin tema crizei sunt surprinse, în opinia noastră, cîteva idei directoare în proiectul fenomenologic de întemeiere a ştiinţelor: 1. tema unei critici necesare a ştiinţificităţii tuturor ştiinţelor; 2. tema dialogului între două tipuri diferite de ştiinţificitate: pozitivism versus transcendentalism; 3. problema refacerii idealului unei ştiinţe atotcuprinzătoare, cu toate consecinţele ce intervin aici, referitoare la proiectul refacerii unei unităţi prin raţiune a umanităţii moderne, unitate scindată prin îndepărtarea de înţelegerea adecvată de sine. Husserl va crede pînă la sfîrşit că fenomenologia a reuşit cel puţin să deschidă drumul spre această recuperare a nivelului de universalitate reclamat pentru filosofie, prin orientarea asupra problematicii subiectivităţii. Tema crizei, înţeleasă ca meditaţie necesară asupra ideii de ştiinţificitate, urma să trimită inevitabil la discuţia despre geneza ştiinţelor pozitive, şi, de aici, la evaluarea contribuţiei lui Galilei la întemeierea ştiinţei matematice a naturii.
3. POZIŢII CLASICE ÎN EVALUAREA REVOLUŢIEI GALILEENE
     Înainte de confruntarea cu interpretarea lui Husserl, este utilă o scurtă trecere în revistă a unor poziţii importante care s-au concentrat asupra aceleiaşi teme: rolul lui Galilei în descoperirea ştiinţei moderne a naturii. Datorăm unor cercetări din ultima jumătate a secolului al XX-lea faptul că astăzi avem o imagine mai adecvată asupra contribuţiei lui Galilei la apariţia ştiinţei moderne a naturii. Analize detaliate au încercat să evalueze înainte de toate importanţa descoperirilor din fizică legate de numele lui Galilei. Astfel, Jürgen Mittelstrass arată că, dacă vrem a-l desemna pe Galilei drept întemeietor al dinamicii moderne, putem face aceasta trimiţînd la conceptul de inerţie elaborat de el şi nu la conceptul de forţă, care va primi o elaborare corectă abia prin contribuţia lui Newton. Faptul este semnificativ, pentru că arată că Galilei a reuşit să depăşească unele dificultăţi ale teoriei aristotelice despre mişcare, prin ideea inerţiei, în timp ce altele au rămas şi după el fără o tratare corespunzătoare, cel puţin pînă la Newton. Astfel, imaginea unei revoluţii de gîndire surprinzătoare realizate printr-un salt paradigmatic, care ar fi dus prin Galilei la fundamentarea unei ştiinţe total noi despre natură, este părăsită astăzi treptat.
     Chiar şi ideea că aplicarea metodei matematice în studiul naturii este un progres înregistrat prin Galilei trebuie reevaluată. remarcă faptul că Galilei a fost precedat de o serie de contribuţii în istoria ştiinţei, în care rolul matematicii era deja recunoscut. În această privinţă, el îi numeşte printre predecesorii lui Galilei pe: Leonardo da Vinci, Tartaglia und Benedetti. Ideile noi ale lui Galilei trebuie căutate în faptul că a dat experimentului ştiinţific statutul de verificare a cunoştinţelor ce provin din simpla observaţie, în sensul asigurării experienţei împotriva erorilor posibile. Matematica ar fi astfel numai un mijloc de a ridica observaţia întemeiată pe experiment la rangul unei cunoaşteri certe, sigure. Cazurile cunoscute şi comentate în Discorsi (1638), cu privire la aruncarea corpurilor sau la căderea liberă, sunt importante pentru legătura de acum esenţială între experiment şi matematică. Dacă se ştie că aruncarea corpurilor descrie o curbă, observa Galilei, trebuie pusă problema legii acelei curbe. Aici intervine rolul idealizării introdus prin metoda matematică, rol pe care îl remarcase şi Husserl, dar, privind prin prisma acestor experimente (dar şi a altora, pe care Galilei le construieşte cînd formulează legea mişcării lineare, apoi aplică rezultatele şi generalizează pentru cazul căderii libere a corpurilor şi pentru mişcarea pe plan înclinat), mutaţia interesantă care se produce cu Galilei este că ideea de natură fizică este construită pe baza experimentelor ce pun în evidenţă legi matematice. Fizica se întinde pînă acolo unde mişcarea poate fi descrisă matematic, de aceea o serie întreagă de mişcări, în sensul fizicii aristotelice (evoluţia organismelor era şi ea un gen al schimbării, al transformării, ca şi mişcarea propriu-zisă a corpurilor, deci se lăsa tratată în cadrul fizicii), sunt excluse din sfera ştiinţei moderne anaturii.
     Cele cîteva remarci de pînă aici ar trebui să servească ca pregătire la textele din Krisis, unde Husserl evaluează contribuţia lui Galilei. Se vădeşte că Galilei este o figură exemplară pentru un spirit şi pentru o epocă care au pus bazele concepţiei moderne despre ştiinţă, dar cîştigurile teoretice ale noii practici ştiinţifice au fost, ca şi acum, rodul unor generaţii de cercetători. Husserl e interesat mai degrabă de geneza spiritului modern decît de configuraţiile concrete ale ştiinţei în evoluţie istorică, iar aceasta, pentru că el intenţionează să elucideze motivaţiile ce stau la baza obiectivismului şi a pozitivităţii ştiinţei şi nu să construiască tabloul progreselor în ştiinţe. O perspectivă apropiată de interesul lui Husserl orientează cercetările lui M. Heidegger în prelegerile ţinute la Freiburg sub titlul: Grundfragen der Metaphysik. Vastul paragraf 18 este dedicat ştiinţei moderne matematice a naturii şi semnificaţiei acesteia în pregătirea unei critici a raţiunii pure. Semnificativ este faptul că Heidegger a ţinut aceste prelegeri cu un an înainte de apariţia scrierii Krisis (WS 1935/36).
     Poziţia lui Heidegger se doreşte a fi inovatoare. El susţine că trăsătura fundamentală a noii ştiinţe nu o surprindem adecvat dacă ne limităm la caracterizarea curentă: ştiinţa naturii ar fi ştiinţă factuală, experimentală şi interesată de măsurarea fenomenelor. Trăsătura sa fundamentală stă în felul cum operează cu lucrurile şi în proiecţia metafizică a esenţei lucrurilor ca lucruri. Aceasta se vede abia în forma matematică a ştiinţei naturii. Heidegger leagă problema ştiinţei moderne a naturii de metoda matematică, cum va face şi Husserl, dar ideea determinaţiei în cauză o formulează ca pe un caz special al unei modificări survenite în timpurile moderne prin afirmarea nouă a spiritului matematic. Matematica şi spiritul matematic trebuie să fie diferenţiate, în opinia lui Heidegger, „căci matematica însăşi nu este decît o anumită formaţiune determinată a matematicului”. Astfel, nu numai ştiinţa modernă a naturii îşi are originile în spiritul matematic, ci şi matematica şi metafizica modernă se revendică de la aceeaşi rădăcină: „Mai degrabă, ştiinţele moderne ale naturii, matematica modernă şi metafizica modernă îşi au originea în aceeaşi rădăcină a matematicului în sens larg.”
     Prin apel la etimologie, Heidegger determină sensul matematicului, μάθησις, ca învăţare. τά μαθήματα ar fi atunci „lucrurile care pot fi învăţate”, orientarea matematică a ştiinţei determinînd astfel în modernitate o atitudine specifică şi nouă faţă de lucruri. „Matematicul” este poziţia fundamentală faţă de lucruri în care încercăm să ni le însuşim sub forma învăţării. De aceea, matematica este presupoziţia elementară a oricărei cunoaşteri a lucrurilor. Această înţelegere a matematicii ca şi condiţie de posibilitate a cunoaşterii în genere o ilustrează Heidegger prin trei contribuţii din ştiinţa modernă a naturii: 1. formularea lui Newton a legii inerţiei este expresia modificării concepţiei despre mişcare şi experienţă din fizica aristotelică; 2. experienţele lui Galilei despre căderea liberă a corpurilor pun în evidenţă modul raportării matematice la lucruri, iar raportul dintre experienţă şi matematică este răsturnat („Pe baza matematicului devine experientia experiment în sens modern.”); 3. prin formularea principiilor din Regulae ad directionem ingenii se cîştigă, o dată cu Descartes, deschiderea spre nivelul axiomatic. Toate acestea ar trebui să probeze că ştiinţa modernă accede la cunoaşterea naturii numai acolo unde este posibilă, adică pe baza presupoziţiei elementare a oricărei cunoaşteri a lucrurilor, pe baza cunoaşterii matematice. A fost deci necesar ca ştiinţa modernă să ia forma unei cunoaşteri matematice a naturii, lasă a se înţelege Heidegger. La deplina conştiinţă că „matematicul” este fundamentul şi criteriul oricărei cunoaşterii se ajunge prin Descartes şi prin ideea unei mathesis universalis.
     Meditaţiile lui Heidegger capătă o deschidere cultural-critică în momentul în care rezultatele atinse pot fi generalizate în direcţia surprinderii unui aşa-numit spirit modern matematic. Ideea „matematicului” trece acum într-o determinaţie metafizică a Dasein-ului, prin aceea că exprimă o nouă experienţă şi o nouă configurare a libertăţii. Heidegger vede în forma matematică a ştiinţelor afirmarea unui proiect şi a unei voinţe de reconfigurare şi întemeiere de sine a formei cunoaşterii ca atare. Abolirea trimiterii la revelaţie ca prim izvor al cunoaşterii este numai un aspect secundar al noii atitudini faţă de cunoaştere. Importantă este noua poziţie existenţială a Dasein-ului, determinarea prin libertate, iar de aici noua poziţie conceptuală faţă de sensul cunoaşterii şi al ştiinţei. „În proiectul matematic e cuprinsă nu numai o eliberare, ci totodată o nouă experienţă şi configurare a libertăţii însăşi, adică a angajamentului preluat personal. În proiectul matematic se realizează angajamentul faţă de principiile cerute prin el însuşi. Conform acestei trăsături interne, adică a eliberării către o nouă libertate, matematicul insistă să pună propria sa esenţă ca temei pentru libertatea sa, şi cu aceasta pentru libertatea întregii cunoaşteri.”
     Înţelegerea noii atitudini moderne în ştiinţe (matematica trebuie să fie fundamentul oricărei cunoaşteri) trimite, prin urmare, la înţelegerea esenţei matematicii, iar aceasta la relevarea noii poziţii existenţiale pe care o adoptă Dasein-ul modern. Ca şi la Husserl, meditaţia asupra naşterii ştiinţei moderne conduce către consideraţii cultural-critice despre esenţa ştiinţei moderne şi despre situaţia existenţială a Dasein-ului modern.
     Este uşor de văzut că poziţia lui Heidegger este din multe puncte de vedere criticabilă. În primul rînd, Heidegger se plasează în contextul gîndirii greceşti, pornind de la determinarea lui τά μαθήματα ca „lucruri în genere ce pot fi învăţate”. Desigur, există în textele filosofice greceşti temeiuri pentru această interpretare. La Platon, μαθήματα este obiectul de studiu asupra căreia se îndreaptă atenţia, obiect al cercetării. Astfel determină el ideea Binelui, ca μέγιστον μάθημα (Politeia 505a). Fr. Schleiermacher a tradus, în 1828, sintagma prin: „” (traduce Deci, pregătirea pentru cunoaşterea ideii Binelui cerea exersarea într-o serie largă de ştiinţe pentru a putea accede la ştiinţa mai înaltă a Binelui. Aceasta din urmă era desemnată ca: τά μέγιστα μαθήματα. Întrebarea ce se ridică aici este dacă sensul matematicului determinat prin Platon este transmis în această formă în modernitate şi dacă ceea ce înţeleg modernii prin matematică are un corespondent în filosofia grecească. Dacă există acest corespondent, el trebuie mai degrabă căutat în arta măsurării decît în ştiinţa despre ideea supremă a Binelui. Este posibil ca şi Platon şi Galilei să fie animaţi de acelaşi gînd al importanţei cunoaşterii matematice şi chiar să determine cunoaşterea autentică drept μαθήματα, dar să înţeleagă prin acest concept lucruri profund diferite.
     În al doilea rînd, elemente importante în geneza spiritului modern în ştiinţe sunt aici aproape uitate: rolul experimentului, chiar al experimentului condus pe baze intersubiective, modul de manipulare al lucrurilor prin care lumea devine un univers de corpuri ordonate spaţio-temporal, tipul de obiectivitate ataşat acestei raportări la lucruri. Asupra acestor chestiuni aduce o perspectivă justă analiza din Krisis despre ştiinţa modernă matematică a naturii. Amîndoi autorii, Husserl şi Heidegger, se întîlnesc însă în ideea că este necesară o analiză a presupoziţiilor implicate în sensul matematicii şi al matematizării naturii.
4. RAPORTAREA LUI HUSSERL LA GALILEI ÎN KRISIS:TEMA DESCOPERIRII ŞTIINŢEI MATEMATICE A NATURII
     În contribuţia lui Galilei la edificarea unei ştiinţe moderne a naturii, Husserl a crezut că distinge un moment revoluţionar: ideea unei cunoaşteri matematice a naturii. Pentru a înţelege însă momentul de cotitură implicat aici, e necesară surprinderea ideii galileene de matematizare a naturii. Şi pentru antici, matematica oferea metoda de cunoaştere. Dacă sistemul aristotelico-ptolemeic deosebea lumea terestră de lumea supralunară, distincţia se lăsa reflectată în două tipuri diferite de abordare: fizica explica mişcările lucrurilor sublunare, astronomia era chemată să calculeze mişcările astrelor. Timpul lui Galilei era dominat de discuţii subsumabile fizicii, astronomiei, cosmologiei (optica încă nu cunoscuse elaborările fundamentale de mai tîrziu), discipline dintre care cel puţin astronomia era considerată a fi o disciplină esenţial matematică. Calculele care stăteau la baza conceperii şi ajustării permanente a sistemelor de cosmologie erau de asemenea calcule matematice. Noutatea lui Galilei, ni se spune în Krisis, este de a fi matematizat cunoaşterea naturii la nivelul experienţei sensibile: Galilei a matematizat cunoaşterea fizică a naturii. Trebuie făcută o incursiune în fondul de supoziţii ce a permis utilizarea matematicii într-un domeniu al apariţiilor sensibile, care este, prin esenţa lui, un domeniu al inexactităţii opuse exactităţii matematice, urmată apoi de o considerare a conceptului de natură ce rezultă în urma acestei matematizări.
     Ideea unei ştiinţe matematice a naturii este mai clar determinată prin afirmaţia că geometria pură devine fundamentul sensului fizicii (Hua VI, 21). Hotărîtor este pentru noua concepţie despre natură faptul că geometria operează exclusiv cu obiecte ideale. De acum încolo, metodele cunoscute în geometrie, idealizarea şi construcţia, sunt extinse la nivelul cunoaşterii naturii. Turnura intervenită s-ar lăsa determinată astfel: ceea ce se întîmplă în geometrie, prin aceea că praxisul ideal al gîndirii pure înlocuieşte praxisul real al operării cu posibilităţi empirice, trebuie să fie aplicat şi la cunoaşterea naturii. Dacă lumea naturii devine o lume a unor idealităţi, putem furniza despre ele o cunoaştere obiectivă. În ştiinţa modernă, natura este idealizată, devine în sensul cel mai pregnant o „multiplicitate matematică”. Prin introducerea obiectelor fizice într-un praxis matematic se naşte posibilitatea determinării exacte, absolute, lucru inaccesibil praxisului empiric. Aportul geometriei la o ştiinţă exactă a naturii a venit prin posibilitatea de care dispune această disciplină de a produce toate configuraţiile ideale imaginabile printr-o metodă apriorică, sistematică şi constructivă. Desigur, aici a jucat un rol important arta empirică a măsurării, dar geometria este mai mult decît atît, ea este ştiinţă apriorică. 
     Se poate spune deci că, în interpretarea lui Husserl, contribuţia lui Galilei a fost una de revoluţionare a metodei în cunoaşterea naturii. Ideea corespunde şi observaţiei făcute la adresa lui Galilei în articolul publicat în revista Logos (1911): „Pentru cunoaşterea naturii exterioare, pasul hotărîtor de la experienţa naivă la conceptele ştiinţifice a fost făcut cu deplină claritate, după cum se ştie, abia prin Galilei.” (Hua XXV, 24). Şi interpretarea aceasta ca şi cea din Krisis lasă să se înţeleagă că, prin matematizarea naturii în fizica modernă, s-a efectuat un reducţionism. Abia acest reducţionism – operat prin reducerea calităţilor sensibile la aspecte matematizabile (de fapt, considerarea lor numai întrucît dau prilejul intervenţiei idealizării în cunoaşterea naturii) – a făcut posibilă o ştiinţă riguroasă, matematică a naturii. Diferenţa între cele două texte şi între cele două raportări la Galilei este dată de examinarea critică dezvoltată în Krisis.
     Numele lui Galilei este deci definitiv legat de ideea unei matematizări şi, în acest sens, a unei cunoaşteri raţionale atotcuprinzătoare, a naturii. Husserl îi reproşează însă lui Galilei că ar fi introdus pe această cale în ştiinţa modernă două serii de presupoziţii insuficient chestionate şi de a fi ignorat în acest fel două teme esenţiale de analiză:
     1. Galilei nu îşi pune problema originii evidenţei apodictice matematice. Din acelaşi punct de vedere din care era cerută o analiză a evidenţei logice în cercetările din Formale und transzendentale Logik (1929), Husserl avertizează, în Krisis, că este necesar a interoga sensul evidenţei geometrice. Naivitatea de a introduce metoda geometrică în cunoaşterea naturii fără a fi chestionat sensul evidenţei matematice se transmite mai departe fizicii. Aşa cum în logica tradiţională rămîn active o serie de presupoziţii, cel puţin acelea ce intervin prin acceptarea raportării logicii la ideea unei lumi posibile, la fel, în cazul ştiinţelor exacte ale naturii, vor rămîne acele presupoziţii legate de gîndirea matematică. Pentru Husserl, care trecuse prin controversele iscate în matematică la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, aceste presupoziţii erau departe de a fi comentate satisfăcător.
     2. A doua chestiune problematică ce intervine aici este legată de supoziţia matematizării complete a lumii fizice. Dacă matematizarea naturii se face în primul rînd în sensul manipulării lumii corporale, al operării cu idealităţi abstracte în continuum-ul spaţio-temporal, rămîne deschisă problema acelor aşa-numite „calităţi sensibile” (culoare, sunet, miros etc.), rămîne latura acelor cunoştinţe numite sensibile, senzoriale. Concepţia modernă despre natură a privit domeniul empiriei în sensul unei materii care umple nişte forme, structura organizată spaţio-temporal a realităţii. (O dată cu Kant se va produce un pas mai departe în sensul idealizării, prin tematizarea formei spaţio-temporale în termenii organizării structurale a posibilităţii cunoaşterii sensibile). Supoziţia activă în ideea unei ştiinţe matematice a naturii este că şi lumea experienţei sensibile poate fi matematizată, dacă nu direct, cel puţin pe o cale indirectă.
     Două idei vorbesc în sprijinul matematizării lumii sensibile, deşi pe o cale indirectă. Mai întîi, prin idealizarea lumii corporale în raport cu aspectele spaţio-temporale, matematica a reuşit să creeze o lume a obiectualităţilor ideale (conceptele de care uzăm în matematică sunt obiecte ideale obţinute prin idealizare şi construcţie). Lumea matematică este o totalitate infinită de obiecte ideale determinabile univoc şi metodic pentru fiecare subiect, deci o lume obiectivă. Prin această idealizare, matematica a arătat că este posibil a determina obiectiv o infinitate de produse subiective printr-o metodă a priori atotcuprinzătoare. Husserl vede deci în succesul matematicii prima determinare absolut riguroasă a unei lumi exclusiv subiective. Succesul acesta lăsa să se întrevadă şansa extinderii metodei apriorice de la obiectele matematice la o altă sferă a subiectivităţii, la lumea sensibil-intuitivă, deci la ceea ce filosofii au numit în mod obişnuit „calităţile sensibile” ale lucrurilor. Aici intervine a doua idee: succesul artei măsurării (matematica aplicată), care ar fi lăsat să se întrevadă posibilitatea unei cunoaşteri obiective despre un domeniu prin excelenţă subiectiv şi deschis relativităţilor. Arta măsurării vizează o cunoaştere obiectivă, dar de un alt tip: prin măsurare este implicată o aproximare, dar întotdeauna în relaţie cu un nivel de idealitate. Abia prin această relaţionare, cunoştinţele aproximative (de exemplu, datele pe care le oferă măsurarea unui fenomen sensibil) cîştigă, ca şi în cazul matematicii pure, statutul de cunoştinţe obiective. Cele două ideii, puse în practică de matematica pură şi de matematica aplicată, au format, în opinia lui Husserl, bazele concepţiei moderne despre o cunoaştere obiectivă efectivă a lumii concrete, a naturii. Cu alte cuvinte, pe această cale s-a indus ideea că şi proprietăţile reale ale lumii sensibile, calităţile senzoriale împreună cu întreaga lor gradualitate aferentă, pot fi tratate ca şi obiecte matematizabile, pot fi indirect matematizate, adică valorează ca date ce stau pentru o lume obiectivă. Se insinuează astfel ideea despre o lume adevărată, în sine, faţă de care lumea reală este nu o copie, ci drumul direct şi firesc de acces.
     Husserl supune criticii mai ales această a doua supoziţie a concepţiei moderne despre natură, teoria matematizării indirecte a calităţilor sensibile. Poziţia din Krisis este că, deşi succesul ştiinţei matematice a naturii se explică prin teoria numită aici, evoluţia ştiinţei s-a produs în sensul reducerii aspectelor calitative ale lumii sensibile la aspecte cantitative. Teoria husserliană despre Lebenswelt, cercetarea nivelului preştiinţific al activităţii ştiinţifice, vine ca un răspuns împotriva insuficienţelor acestui reducţionism.
     Să mai insistăm asupra problemei matematizării lumii reale. Înainte de toate, este stabilit de ce nu este principial posibilă o matematizare directă a lumii sensibile. În cazul calităţilor cu care se prezintă corpurile simţurilor noastre, în cazul gradualităţilor implicate în măsurarea, în estimarea mărimilor unor calităţi precum: căldură, răceală, asprime, netezime, luminozitate, întunecime etc. nu există principial posibilitatea măsurării exacte, nu poate fi dată o limită a creşterii exactităţii măsurărilor şi a metodelor de măsurare. Husserl vrea să ne convingă de faptul că avem de a face, în cazul laturii sensibile a cunoaşterii, cu un domeniu pentru care este exclusă principial posibilitatea exactităţii matematice. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a încercat producerea indirectă a acestei exactităţi şi pentru domeniul calităţilor sensibile. Dar în principiu, ţine de structura lumii sensibile de a nu putea fi idealizată în felul în care poate fi idealizată lumea corporală spaţio-temporală, graţie metodelor idealizării şi construcţiei din geometrie.
     Turnura pe care Husserl o recunoaşte în fizica lui Galilei capătă acum o conotaţie aparte. Desigur, trimitem aici la concepţia unei cunoaşteri matematice a naturii. Dar ideea de limită, pariul şi noutatea concepţiei moderne este că toate evenimentele specific calitative trebuie să fie indirect matematizate. Numai matematica poate asigura o cunoaştere obiectivă. În ce fel s-ar fi pus în practică acest principiu în fizica lui Galilei, găsim însă prea puţine indicaţii în Krisis. Husserl însuşi arată că aici e nevoie de analize concrete, pentru a descoperi cum a ajuns ideea matematizării indirecte a calităţilor sensibile un de la sine înţeles al fizicii moderne: ideea de a trata fizic problema calităţilor sensibile: „Ceea ce experimentăm în viaţa preştiinţifică asupra corpurilor însele sub formă de culori, sunete, căldură, greutate, ceea ce experimentăm cauzal ca radiere a căldurii unui corp ce încălzeşte corpurile înconjurătoare şi altele asemenea – toate acestea indică, desigur, din punct de vedere «fizic», variaţii ale sunetului, ale căldurii, deci evenimente pure ale lumii formelor. Această indicare universală este astăzi considerată ca un de-la-sine-înţeles, dincolo de orice chestiune. Dacă ne întoarcem însă la Galilei, creator al concepţiei care a făcut fizica în genere, mai întîi, posibilă, atunci pentru el nu putea să fie deja de-la-sine-înţeles ceea ce a devenit, abia prin opera sa, un de-la-sine-înţeles. Pentru el, numai matematica pură a fost de-la-sine-înţeleasă şi vechea manieră comună de a aplica matematica.
     Dacă ne oprim acum numai asupra motivaţiei galileene, în felul cum a fost ea efectiv fondatoare pentru ideea inovatoare a fizicii, trebuie să ne facem clar caracterul surprinzător ce stătea în ideea sa fundamentală, în situaţia de atunci, şi să ne întrebăm, prin urmare, cum a putut ajunge [Galilei] la această idee: anume, că tot ceea ce se anunţă ca real în calităţile sensibile specifice ar trebui să aibă indexul său matematic în evenimente ale sferei formelor, gîndită întotdeauna, de la sine înţeles, ca fiind deja idealizată, şi că de aici ar trebui să rezulte posibilitatea unei matematizări indirecte, anume chiar în sensul deplin că, prin această [matematizare indirectă], ar trebui să fie posibil (deşi indirect şi printr-o metodă inductivă specifică) ca toate evenimentele din sfera varietăţii calitative să fie construite ex datis şi, ca urmare, să fie determinate obiectiv. Întreaga natură infinită, ca univers concret al cauzalităţii – idee ce stă în această stranie concepţie – a devenit o matematică aplicată de un tip special” (Hua VI, 35-36).
     Acest fragment din Krisis este exemplar pentru raportarea lui Husserl la Galilei. Husserl surprinde noutatea concepţiei galileene despre fizică în teoria matematizării indirecte. Întrebarea fundamentală: „Ce a provocat orientarea spre modul matematizării complete a lumii?” este pentru Husserl întrebarea despre esenţa ştiinţei moderne a naturii. În principiu, el va răspunde trimiţînd la presupoziţia galileană a aplicabilităţii universale a matematicii pure. Acest „de la sine înţeles” a determinat dezvoltarea ştiinţei moderne şi mai ales includerea în demersul ei a unor idei insuficient analizate. În acest punct se deschid, în Krisis, reflecţii foarte interesante despre ştiinţa modernă şi rezultatele ei, reflecţii purtate în jurul unor teme epistemologice de importanţă. Vom enumera cîteva consecinţe ale noului mod de a concepe o ştiinţă matematică a naturii:
     1. Prima consecinţă pe care o întrevede Husserl este oarecum surprinzătoare. În ideea matematizării indirecte se stabileşte forma ipotetică pentru ştiinţa naturii. Ceea ce este cîştigat prin revoluţia modernă este doar o ipoteză generală, deşi pentru Galilei ea nu a fost considerată drept o ipoteză. Însă faptul că el era convins că fizica este la fel de exactă ca matematica pură nu schimbă statutul ipotetic al ideii sale. Situaţia aceasta are consecinţe asupra modului de cercetare a ştiinţei naturii. Ea se va dezvolta ca o ipoteză generală care îşi obţine adeverirea, dar rămîne în ciuda acestei adeveriri, pe mai departe, o ipoteză: „Este esenţa proprie ştiinţei naturii, este a priori modul ei de a fi, anume de a fi la infinit ipoteză şi, la infinit, confirmare” (Hua VI, 41). În ideea modernă a fizicii se ascunde forma inductivităţii. Ştiinţa naturii a dezvoltat în consecinţă concepte teoretice şi o anumită metodologie pentru a conduce pe această cale la rezultate concrete. Aici îşi are originea reprezentarea despre ştiinţă ca demers condus de la presupunere către confirmare, trecînd prin posibilitatea erorii şi a infirmării, în fine, reprezentarea despre ştiinţă ca progres continuu şi la infinit a unor teorii care se corectează una pe alta. De ideea modernă de ştiinţă se leagă astfel ideea unei metode corecte de conducere a cercetării şi evitare a erorii.
     2. O altă consecinţă interesantă a paradigmei impuse de Galilei şi pe care o discută Husserl în Krisis este legată de un anumit mod de obiectivare specific noii ştiinţe despre natură. Husserl reia aici celebrul experiment care l-a condus pe Galilei la formularea legii căderii libere a corpurilor. Paradigmatic în acest experiment este faptul că Galilei nu a avut în vedere căderea liberă a acestui corp, dat individual factic în procesul experienţei. O astfel de considerare l-ar fi apropiat de fizica aristotelică şi l-ar fi determinat să pună problema unor tipuri diferite de mişcări în funcţie de diferitele tipuri de corpuri. Pentru Galilei, individualul factic este doar exemplu într-o întreagă tipologie concretă a naturii sensibile. Atitudinea idealizant-matematică îl îndeamnă pe Galilei să urmărească elementele invariante. El realizează în acest fel o abstracţie ce-i permite să se concentreze asupra formulelor numerice şi să opereze numai cu ele. Cele mai generale formule numerice exprimă legi ale naturii. Proprietatea lor este că, o dată găsite, ele pot fi aplicate cazurilor particulare. Subsumarea cazurilor particulare formulelor matematice generale este tipul de obiectivare produs şi cîştigat în sfera ştiinţei moderne a naturii. De aceste două consecinţe se leagă indisolubil următoarele:
     3. În opinia lui Husserl, Galilei trece drept descoperitorul ideii legităţii exacte a naturii. Ridicîndu-ne la un nivel mai înalt de generalitate, i se poate atribui lui Galilei aşa-numita „lege a legităţii exacte” (Hua VI, 53), după care fiecare eveniment din natură trebuie să se supună unor legi exacte. Chiar dacă nu formulat astfel, gîndul determinării naturii prin legi exacte este implicit în fizica galileană, idee exprimată spre exemplu în conceperea unei cauzalităţi universale = forma lumii reale. Trebuie însă reţinut că ideea legităţii exacte este un element al concepţiei moderne despre natură, ca lume idealizată şi matematizată. Abia acolo unde operează construcţia şi idealizarea matematică se poate vorbi în termeni moderni de lege exactă a naturii.
     4. Legat de căutarea formulelor matematice care exprimă raporturi obiective, apare problema tehnicizării ştiinţei matematice a naturii. Fenomenul impune o reflecţie asupra sensului formalizării în cunoaşterea naturii. Interesul pentru formal a fost decis, consideră Husserl, o dată cu contribuţiile la formalizarea geometriei, după Vieta. Consecinţa pentru geometrie ar fi fost însă golirea de sens a obiectelor matematice. Idealităţile spaţio-temporale se transformă în configuraţii numerice, astfel că semnificaţia geometrică se diminuează în procesul operării algebrice. Prin inducerea unui sens simbolic, calculele matematice vor oculta semnificaţia geometrică a datelor fizice. Are loc în ştiinţe un proces de transformare a metodei, în sensul formalizării, tehnicizării, chiar a „mecanizării” calculului, culminînd cu noile rezultate în logica formală. Aritmetizarea totală se converteşte într-o universală formalizare. Consecinţele pentru ştiinţele naturii sunt din cele mai grave: o dată cu tehnicizarea operaţiilor matematice, este suspendată gîndirea originară ce dădea sens operaţiilor matematice însăşi. Husserl reclamă că astfel s-ar fi pierdut tocmai sensul ştiinţific al operaţiilor matematice, iar fenomenul ameninţă să se transpună în metoda ştiinţelor naturii. Tehnicizarea modului de gîndire formal-matematic, cu consecinţe asupra tehnicizării metodelor, are consecinţe asupra gîndirii ştiinţifice în general. Ştiinţa se transformă în tehnică, Husserl atrăgînd astfel atenţia asupra ocultării ideii mai generale de cunoaştere ştiinţifică.
     Toate aceste patru consecinţe, dar şi întreg fondul ideatic care le însoţeşte sunt luate în mod obişnuit ca descoperiri ale gîndirii filosofice şi ştiinţifice moderne. Discuţia lor duce la o conturare firească a concepţiei moderne despre ştiinţă. Pentru Husserl, ele sunt prilej de a tematiza Weltanschauung-ul modern, de a arunca o lumină clară asupra supoziţiilor netematizate implicate aici şi de a dovedi insuficienţa şi limitele ştiinţelor obiective în a pune în practică ideea unei cunoaşteri riguroase.
5. VALOAREA CONSIDERAŢIILOR EPISTEMOLOGICE DIN „KRISIS”PORNIND DE LA TEMA ŞTIINŢEI MODERNE A NATURII
     Raportarea lui Husserl la Galilei conduce la următoarea concluzie: descoperirea ştiinţei matematice a naturii se face, în opinia filosofului german, în contextul introducerii unor presupoziţii nechestionate şi al ignorării unor analize fundamentale. În primul rînd, Galilei se face vinovat de a nu fi chestionat sensul idealizării în geometrie, de a fi preluat geometria ca sursă a cunoaşterii a priori, fără a analiza chiar sensul evidenţei matematice. În al doilea rînd, prin teoria matematizării indirecte, Galilei a deschis drumul înţelegerii naturii şi a ştiinţei naturii în sensul exactităţii matematice. Ideea a avut consecinţe, după cum am văzut, asupra tipului de ştiinţificitate realizat în ştiinţele obiective, temă de interes central pentru Husserl, interesat în căutarea condiţiilor ideii de ştiinţă riguroasă. Pentru Husserl, se adeverea prin analiza din Krisis că o ştiinţă, care porneşte de la o serie de supoziţii fără să le cerceteze sensul şi extinderea, nu poate aspira la titlul de ştiinţă riguroasă.
     Nu este lipsit de semnificaţie că tocmai în acest context intervin în scrierea ultimă a lui Husserl consideraţiile legate de Lebenswelt. Husserl introduce tema în cauză în contextul aceluiaşi interes exprimat încă din Prolegomena zur reinen Logik (1900) şi formulat clar în articolul Philosophie als strenge Wissenschaft (1911). Acest interes este unul epistemologic şi joacă un rol esenţial în construcţia fenomenologică. În cele ce urmează, dorim să surprindem însemnătatea contribuţiei husserliene la analiza apariţiei ştiinţei moderne, relevanţa pentru cercetările epistemologice în genere. Aici avem de deosebit două planuri: pe de o parte, Husserl analizează ideea de ştiinţă modernă, originea, premisele sale etc., pe de altă parte, survin în paralel o serie de consideraţii de însemnătate pentru dezbaterile epistemologice în general. Dacă primul plan al analizei se menţine la un nivel ridicat de generalitate şi se poate arăta că tabloul despre ştiinţa modernă a naturii este departe de a fi mai mult decît o schiţă, ultimul punct de vedere aduce rezultate interesante. Vom prezenta pe scurt trei rezultate remarcabile:
     1. Husserl încurajează prin Krisis un mod nou de interpretare a ştiinţei, şi anume în sensul unei configuraţii simbolice, proprie unui anumit tip de umanitate, umanitatea centrată pe ideea edificării cunoaşterii pe raţiune. Idee mai veche pentru Husserl, şi care a primit atenţia cuvenită în prelegerile Erste Philosophie (1923/24), ea capătă un contur mai concret în Krisis, aducînd un element de noutate chiar în contextul scrierilor husserliene. Este vorba acum, o dată dezvăluit sensul matematizării ştiinţei naturii, de interpretarea ştiinţei moderne ca un nivel de operaţii simbolice opus unei lumii date prealabil. Procedee precum: matematizarea, tehnicizarea calculului, formalizarea şi simbolismul introdus prin algebrizarea geometriei au transformat ştiinţa, consideră Husserl, într-o „haină de simboluri” ce îmbracă, lumea vieţii preştiinţifice şi fundament al tuturor operaţiilor efectuate în cunoaşterea ştiinţifică: „Veşmîntul de idei ‘matematică şi ştiinţă matematică a naturii’, sau veşmîntul de simboluri ce-i serveşte, veşmîntul teoriilor simbolic-matematice, iar aceasta deopotrivă pentru oamenii de ştiinţă ca şi pentru cei instruiţi, cuprinde tot ceea ce, ca natură ‘obiectiv reală şi adevărată’, înlocuieşte lumea vieţii, o deghizează. Veşmîntul de idei ne face să luăm drept fiinţă adevărată, ceea ce este metodă … deghizarea prin idei a făcut ca sensul propriu-zis al metodei, al formulelor, al ‘teoriilor’ să rămînă de neînţeles, şi, dată fiind naivitatea în care se plasează apariţia metodei, să nu fi fost niciodată înţeles.” (Hua VI, 52). Dacă orice ştiinţă este condusă de idealul unei cunoaşteri adevărate – ideal formulat naiv în forma: „a cunoaşte lumea, aşa cum ni se prezintă” – evoluţia ştiinţei pare a contrazice ideea sa directoare: ştiinţa s-a dezvoltat spre un nivel tot mai complicat de simbolizare – un fapt istoric ce necesită explicaţii. Husserl trimite aici la aceeaşi tematică permanentă, conturată încă de la început: se impune cercetarea operaţiilor de cunoaştere, a sensului contribuţiilor şi a produselor conştiinţei, chestionarea sensului conceptelor, propoziţiilor, teoriilor cu care operăm. Deci, ştiinţa este o sumă a producţiilor simbolice, rolul fenomenologului este de a analiza sensul acestor configuraţii.
     2. Legat de aceste idei, este interesantă meditaţia husserliană despre sensul permanent problematic al cunoaşterii ştiinţifice. Succesul dar şi eşecul ştiinţelor moderne (insuficienţa, impasul lor) stau deopotrivă în procesul matematizării lor. Husserl exprimă plastic această dualitate prin teoria despre descoperirea-ocultarea (Entdeckung-Verdeckung) survenită prin contribuţia lui Galilei. Fenomenul se lasă interpretat din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, Galilei a introdus o noutate a cărei semnificaţie nu-i era lui însuşi pe deplin clară. Cu alte cuvinte, descoperirea sa a lăsat ocultate laturi importante în demersul ştiinţelor, prin aceea că nu a supus unui examen critic valoarea evidenţelor matematice. Consecinţele se vor perpetua în ştiinţa modernă, prin aceea că: „sensul propriu-zis, sensul originar-autentic al acestor teorii a rămas ascuns fizicienilor şi trebuia să rămînă ascuns, celor mari şi chiar celor dintre cei mai mari fizicieni.” (Hua VI, 53). Pe de altă parte, matematizarea naturii este o operaţie care va lăsa cale liberă manipulării ei, în timp ce reprezentarea despre natură va rămîne totodată dependentă de manipularea prin intermediul formulelor matematice. Este vorba acum de a căuta natura adevărată în spatele acestor formule, de a extrage un sens pentru natură şi fenomenele naturii din aceste formule. Ideea unei naturi matematizate este descoperirea care încifrează sensul concret al lumii sub forma expresiilor matematice. Prin aşa-numita teorie a descoperirii-ocultării (Entdeckung-Verdeckung), Husserl atrage atenţia asupra aspectului problematic cuprins încă de la început în conceptul modern de natură: o construcţie teoretică serveşte explicaţiei unor probleme ştiinţifice cu preţul formulării altora. Semnificativ este faptul că Husserl a încercat să-şi confrunte teoria cu noile puncte de vedere din fizică, la acea dată. El afirmă că nici critica legii cauzalităţii, întreprinsă din perspectiva fizicii atomice nu schimbă faptul esenţial că fizica este orientată la fel ca şi înainte, spre interpretarea naturii matematice, date în formule, pornind de la aceste formule matematice.
     Ştiinţa obiectivă este esenţial aporetică, dar nici noua ştiinţă a subiectivităţii, fenomenologia transcendentală nu este ferită de acest pericol, lucru de care Husserl era perfect conştient în faza ultimă a elaborărilor sale fenomenologice. Opoziţia clasică din Krisis, dintre obiectivism şi subiectivism (sau transcendentalism) şi dintre cele două tipuri diferite de ştiinţificitate ce le revin, merită studiată din acest punct de vedere, anume privită tocmai sub aspectul: potenţial explicativ versus potenţial aporetic.
     3. A treia contribuţie interesantă, pe care o aduce Husserl discuţiilor epistemologice analizînd configurarea ştiinţei moderne prin Galilei, este relevarea importanţei consideraţiilor istorice. În Krisis, Husserl formulează întrebarea despre sensul istoric al întemeierii tuturor configuraţiilor, produselor, metodelor, reprezentărilor moştenite în ştiinţe. Întrebarea ca atare va deveni în epistemologie o temă de sine stătătoare, iar astăzi sunt destui autori care subliniază însemnătatea consideraţiilor de istoria ştiinţei. Husserl scria în 1937: „Reflecţiile istorice în care ne-am adîncit, pentru a ajunge la o înţelegere de sine atît de necesară în situaţia noastră filosofică, cereau să se aducă o claritate asupra originii spiritului modern şi cu aceasta – graţie semnificaţiei matematicii şi ştiinţelor matematice ale naturii, semnificaţie încă nu suficient de mult evaluată – claritate despre originea acestor ştiinţe. Ceea ce înseamnă: claritate despre motivaţia originară şi parcursul gîndirii care conduce la concepţia despre ideea naturii ce le aparţine [ştiinţelor] şi, de aici, la mişcarea realizării ei în dezvoltarea actuală a înseşi ştiinţei naturii.” (Hua VI, 58). Dar forma consideraţiilor istorice şi critice prezintă aici un aspect interesant: „Ne aflăm prin urmare într-un fel de cerc. Înţelegerea începuturilor nu poate fi cîştigată în întregime decît pornind de la ştiinţa dată în forma ei actuală, printr-o privire retrospectivă asupra dezvoltării ei. Dar fără o înţelegere a începuturilor, această dezvoltare, ca dezvoltare a sensului, este mută. Nu ne rămîne nimic altceva decît faptul că trebuie să avansăm şi să regresăm, [să procedăm] în zig-zag; prin alternaţă, cele două mişcări trebuie să se ajute reciproc.” (Hua VI, 59) O astfel de procedare în zig-zag presupune o orientare diferenţiată a interesului spre anumite momente istorice, iar de aici, efectuarea în ambele sensuri a unor salturi istorice. Reprezentarea lui Husserl despre o tratare istorică a problemei apariţiei ştiinţei moderne a naturii este semnificativă pentru raportarea sa la natura ştiinţelor pozitive. El se vede pus în faţa unui tablou ce se cere reconstruit, un mister, un puzzle ce urmează a fi rezolvat prin elucidarea presupoziţiilor ce-i stau la bază şi a sensului contribuţiilor unor Galilei, Descartes sau alţii. Dincolo de acest proces de reconstrucţie stă ideea de ştiinţă modernă pozitivă, ca tip sau configuraţie culturală a umanităţii europene, deci, într-o anumită măsură, ideea de ştiinţă modernă reprezintă pentru Husserl o contribuţie culturală şi simbolică ajunsă la o formă finală, cu valoarea şi limitele ei. Ceea ce aduce dezvoltarea următoare a ştiinţelor constituite nu ar fi atunci decît o variaţie în limitele acestui tip de producţie culturală. De aici şi repetata denunţare a naivităţii ştiinţei moderne, care trebuie depăşită prin reflecţii filosofice.