ACADEMIA ROMÎNĂ
FAUNA
ROMÎNIEI
MAMMALIA
VOLUMUL XVI
FASCICULA 3
CHIROPTERA
DE
NICULAI VALENCIUC





EDITURA ACADEMIEI ROMÎNE
Bucureşti, 2002
     
     
     
     
     
ORDINUL CHIROPTERA – PARTEA GENERALĂ
INTRODUCERE
     Chiropterele (liliecii) sunt singurele mamifere capabile să execute un zbor îndelungat şi susţinut. Aceste animale, curioase prin înfăţişarea lor, duc o viaţă crepusculară şi nocturnă. Dacă alte mamifere îşi pot trăda prezenţa prin galeriile, cuiburile sau culcuşurile pe care le construiesc, chiropterele rămîn bine ascunse, pentru că sunt lipsite de comportamentul de constructori. 
     Cercetările aprofundate făcute de biologi şi datele adunate de-a lungul anilor ne dau posibilitatea să afirmăm că Ordinul Chiroptera (cheiros = mînă, pteron = aripă) cuprinde atîtea specii – 950 – încît, dintre mamifere, numai Ordinul Rodentia îl depăşeste din acest punct de vedere. În studiul acestui numeros grup de vertebrate se pot distinge două etape: una de început, în care preocuparea specialiştilor era căutarea de specii noi, şi o a doua etapă, caracterizată prin numeroase cercetări de teren, observaţii îndelungi privind comportamentul lor în diferite împrejurări sau iniţierea unor experimente biologice. Cele dintîi cercetări s-au referit, mai ales, la speciile holarctice. Ulterior, însă, căutările s-au extins şi asupra numeroaselor specii din regiunile calde ale Terrei, regiuni care sunt considerate leagănul acestui important grup de mamifere.
     În ciuda faptului că numărul lucrărilor referitoare la cercetarea chiropterelor este deosebit de mare, verificarea critică a unor unităţi sistematice se impune ca o necesitate şi astăzi, iar în ceea ce priveşte biologia, există încă multe specii despre care nu ştim nimic sau aproape nimic.
     Cele dintîi semnalări în legatură cu prezenţa unor specii în fauna ţării noastre aparţin lui [63] şi, ceva mai tîrziu, Călinescu [15]. Un deosebit aport în cunoaşterea chiropterelor din fauna Romîniei şi a biologiei acestora l-a adus un colectiv de cercetători de la Institutul de Speologie „E. Racoviţă” din Bucureşti, alcătuit din M. Dumitrescu, Tr. Orghidan şi J. Tanasache. Rezultatele acestor cercetări au constituit subiectul mai multor lucrări publicate [23–29] dintre care una [28] sintetizează multe din aceste observaţii. De amintit, de asemenea, cercetările realizate de Barbu [2–7], Bazilescu [8], Ionescu [44 şi 45] şi Valenciuc [75–97].
     Mulţi dintre autorii amintiţi au trecut în istorie sau şi-au încetat activitatea ştiinţifică. În ciuda numărului remarcabil de mare al celor ce, pe plan mondial, şi-au adus şi îşi aduc aportul la cunoaşterea acestui grup de animale, în Romînia, ei nu au fost prea numeroşi. Nu-i uşor să cercetezi mamifere aripate cu un zbor adesea rapid şi abil şi care îşi deapănă viaţa în întuneric.
     Hulite şi fugărite de multă vreme şi de multă lume necunoscătoare, suferind din cauza modificării habitatelor unde îşi caută hrana, deteriorării unor adăposturi, poluării mediului şi poate şi din motive necunoscute încă, numărul chiropterelor – atît de utile oamenilor din continentul nostru – a început să scadă în mod îngrijorător. Lucrul acesta a determinat ca o serie de personalităţi responsabile să realizeze „Acordul cu privire la protecţia chiroptereelor din Europa” (Londra, 4.12.1991). Statul nostru a aderat la acest acord şi s-a obligat, prin aceasta, să promulge o lege privind protejarea liliecilor din Romînia şi lucrul acesta s-a realizat recent (Legea nr. 90 din 10.05.2000).
     De remarcat şi de reţinut că în ultima vreme, tineretul – organizat în diferite cluburi – s-a arătat deosebit de interesat în cunoaşterea şi protejarea chiroptereelor şi ne-a solicitat cu insistenţă lucrări din acest domeniu. Din păcate, însă, începătorilor – amatori sau cercetători – le este necesar, în primul rînd, un determinator care în literatura noastră încă nu există. Acesta este unul din motivele pentru care, cu ajutorul informaţiilor bibliografice şi a cunoştinţelor căpătate în munca de pe teren efectuată de-a lungul anilor, ne-am propus realizarea acestei fascicule. 
     Pentru ca lucrarea să vadă lumina tiparului, n-au fost suficiente numai străduinţele autorului, ci şi ajutorul dezinteresat oferit, cu multă înţelegere, de o serie de colegi. Deosebite mulţumiri domnului dr. Negrea  Ştefan de la Institutul de Speologie „E. Racoviţă” – Bucureşti, care m-a ajutat să înţeleg că o lucrare ca aceasta trebuie să aibă un anume conţinut şi că acesta trebuie turnat în anumite forme. Aceleaşi mulţumiri doamnei dr. Ana Davideanu, care s-a ocupat de migăloasa muncă de procesare la calculator a textului manuscrisului, precum şi domnului Buzurin Alexandru care a realizat desenele în calc, ambii de la Muzeul de Istorie Naturală Iaşi.
     Lucrarea în sine trebuie considerată ca avînd limitele ei. Unele specii s-ar putea să dispară, altele s-ar putea să se adauge, iar în ceea ce priveşte ecologia şi etologia, mai sunt încă multe de spus. Aştept ca specialiştii care s-au angajat mai tîrziu în această muncă de cercetare să ducă mai departe lucrul început de noi şi să realizeze în viitor mai mult în acest domeniu.
MORFOLOGIE
     Liliecii – chiropterele – au corpul alcătuit din cap, trunchi şi coadă, iar de trunchi sunt prinse membrele anterioare şi posterioare. 
     Capul este alcătuit dintr-o parte craniană mai voluminoasă şi dintr-o parte facială, adesea prelungită anterior într-un bot vizibil. Gîtul este relativ scurt, iar membrele anterioare, modificate, sunt transformate în aripi. Elementele scheletice ale membrelor anterioare susţin şi întind o cută tegumentară nudă (membrana alară sau patagiu), care se continuă şi pe părţile laterale ale trunchiului, înglobînd membrele posterioare şi de cele mai multe ori şi coada.
     Gura este mărginită de buze, iar tegumentul din jurul nărilor rămîne nud şi formează ceea ce numim rinarium. La multe microchiroptere, tegumentul din jurul nărilor se cutează formînd nişte pliuri numite foiţe nazale (formaţiuni foliacee) în grosimea cărora se găsesc nişte cartilaje subţiri şi suple, care dau animalului o înfăţişare caracteristică şi curioasă (fig. 1). Partea bazală, ce mărgineşte ventral şi lateral nările, poartă numele de potcoavă (fig. 2), iar partea superioară, ce se prelungeste pe frunte, poartă numele de lance. Între potcoavă şi lance, orientată perpendicular, se găseşte şaua, continuată superior prin creasta şeii. 
              

      
     Pavilioanele urechilor sunt în general nude şi au forme a căror contur variază de la o specie la alta. La liliecii de talie mică (Microchiroptera), pavilioanele au dimensiuni relativ mari şi, uneori, cum e cazul la liliacul urecheat (Plecotus auritus), acestea sunt foarte mari.
     În partea anterioară, pavilionul se poate rula trecînd în faţa conductului auditiv şi alcătuieşte un lob ce poartă numele de antitragus (fig. 3).
      

     Vespertilionidele – lilieci lipsiţi de foiţe nazale – au, la fiecare ureche, în faţa pavilionului şi încadrat de conturul acestuia, cîte o formaţiune ce poartă numele de tragus –urechiuşa– a cărei formă şi dimensiune variază.
     Mîna liliecilor –autopodul membrelor anterioare– a suferit o serie de modificări urmare a adaptării la zbor. Ea este cuprinsă în membrana alară, care nu lasă liber decît degetul I –policele. Acesta are posibilitatea să se mişte în orice direcţie şi este prevăzut terminal cu o gheară puternică, ascuţită şi arcuită. La baza degetului se găseşte o îngroşare palmară, pe care animalul se sprijină atunci cînd adoptă atitudine de patruped. Celelalte degete ale membrelor anterioare de la microchiroptere sunt lipsite de gheare, mult alungite, mai ales degetele III, IV şi V, constituindu-se într-un fel de baghete prinse în grosimea membranei alare şi îndeplinesc rolul de susţinere şi întindere a acesteia (fig. 4).
     În repaus, braţele se alipesc de părţile laterale ale corpului, antebraţele se suprapun pe braţe, iar degetele se apropie între ele şi se culcă pe antebraţ (excepţie degetul I), capetele lor terminale fiind orientate posterior (fig. 5). La rinolofide, deşi degetele, în repaus, sunt orientate tot posterior, ele rămîn relativ îndepărtate, întrucît animalele îşi învelesc corpul cu propriile aripi (fig. 6).
        
     Piciorul, totdeauna pentadactil, este relativ scurt şi înglobat în membrana alară pe aproape toată lungimea lui. Are degetele apropiate între ele, totuna sau aproape totuna de lungi, cu gheare bine dezvoltate şi puternic curbate; chiar şi ultimele falange sunt uşor arcuite (fig. 7). Liliecii se folosesc de picioare mai ales ca organe de suspensie. Cu ajutorul lor, cei mai mulţi se agaţă de ramurile arborilor, de pereţii grotelor sau de pereţii altor adăposturi, ramînînd suspendaţi cu capul în jos. Această agăţare se realizează automat, datorită unui dispozitiv anatomic simplu. Tendonul muşchiului lung flexor al degetelor trece printr-o teacă fibroasă fixată de falanga a treia şi se prinde de teaca plantară a ghearei (fig. 8). Sub acţiunea greutăţii corpului, tendonul exercită acţiune de tracţiune asupra ghearei şi o determină, fără nici un efort muscular, să ia o poziţie care să asigure suspendarea pasivă. Tocmai de aceea, unii lilieci rămîn agăţaţi şi după ce mor.
                               

     Cînd merg, liliecii se sprijină pe toată talpa (faţa plantară), realizînd astfel un sprijin plantigrad. Autopodul membrelor posterioare a suferit şi el o răsucire, aşa încît degetele se orientează lateral şi în urmă, iar călcîiul se dirijează către înainte. În fond, mîinile şi picioarele chiropterelor sunt adaptate la două funcţii bine diferenţiate: zborul şi agăţatul pasiv.
     Aripa este organul caracteristic al liliecilor şi la toate speciile ajunge la o înaltă perfecţionare. Ea este compusă din braţ, organul său locomotor profund modificat şi alungit, şi membrana alară (patagiu). Aripa se întinde între corp, membrele anterioare, membrele posterioare şi coadă, fiind alcătuită din mai multe regiuni (fig. 4), după cum urmează: propatagiu, partea de membrană ce se găseşte în faţa membrelor anterioare întinsă între umeri şi baza degetului I; chiropatagiu, partea de membrană cuprinsă între degetele II şi V; plagiopatagiu, partea cuprinsă între degetul V şi membrul posterior şi uropatagiu, partea de membrană cuprinsă între membrele posterioare şi coadă.
     Anumite porţiuni de pe suprafaţa patagiului sunt acoperite cu peri mici abia vizibili. În structura lui, patagiul conţine un sistem complex de fibre conjunctive elastice şi o musculatură proprie, care nu intervine în realizarea bătăilor de aripi, ci la plisarea membranei în timpul repausului, plisare care mereu se face pe aceleaşi linii.
     După inervaţia proprie, se poate deduce că aceştia provin din musculatura pieloasă a membrelor şi a cozii. O serie din aceşti muşchi nu au nici măcar o inserţie osoasă, capetele lor tendinoase fixîndu-se în grosimea tegumentului.
     Dimensiuni. Referindu-ne la liliecii din fauna ţării noastre trebuie să facem sublinierea că cel mai mare dintre ei, Nyctalus lasiopterus, măsoară în jur de 14–17 cm lungime şi cîntăreşte aproximativ 75–80 g, iar cel mai mic, Pipistrellus pipistrellus, nu are decît 7–8 cm lungime şi cîntăreşte numai 3–5 g. Celelalte specii de la noi ocupă o poziţie intermediară.
ANATOMIE
     Tegumentul. Tegumentul la chiroptere, ca şi la celelate mamifere, este alcătuit din epidermă şi dermă, fiecare dintre acestea fiind constituite din mai multe zone celulare. Ceea ce trebuie să reţinem este marea suprafaţă a tegumentului în comparaţie cu volumul corpului. Aceasta se datoreşte remarcabilei dezvoltări a unor formaţiuni la care deja ne-am referit – foiţele nazale, pavilioanele urechilor şi, mai ales, patagiul.
     Produsele tegumentului. Acestea sunt: părul, ghearele, glandele tegumentare, glandele mamare.
     Părul. Corpul liliecilor este acoperit cu o blăniţă moale. Ea este alcătuită din peri, formaţiuni cornoase caracteristice mamiferelor, care au o înfăţişare proprie. Priviţi la microscop par a fi nişte conuri îmbucate unul în altul. Lucrul acesta se datoreşte formei şi dispunerii celulelor ce intră în alcătuirea epidermiculei – stratul de celule de la exteriorul firului de păr. Forma perilor variază de la vîrf spre bază şi de la o specie la alta (fig. 9).

     Culoarea blăniţei este gri-gălbuie sau gri-întunecată, roşcată, maronie sau negricioasă. Adesea, perii nu au aceeaşi culoare pe toată lungimea lor. Unii dintre peri sunt senzitivi, pentru că în teaca lor intră cîte un filet nervos care formează o reţea în jurul rădăcinii părului. Ei poartă numele de vibrize şi se găsesc localizaţi în regiunea capului – vibrize faciale – sau în regiunile terminale ale picioarelor – vibrize tarsiene. Peri senzitivi scurţi se găsesc adesea plasaţi şi pe pavilioanele urechilor, ca şi pe membrana alară.
     Cheratina perilor unor specii de chiroptere, ca de exemplu Pipistrellus pipistrellus, trebuie să aibă o structură chimică specială, deoarece ea poate fi digerată de Tyto alba, striga, pasăre răpitoare de noapte.
     Ghearele. Ghearele sunt tot produse cornoase ale tegumentului şi sunt prezente, la Megachiroptera, la degetele I şi II de la membrele anterioare şi la toate degetele membrelor posterioare. La Microchiroptera, aşa cum deja am semnalat, ghearele sunt prezente numai la degetul I al membrelor anterioare şi la toate degetele membrelor posterioare.
     Glandele. Glandele tegumentare sunt de mai multe categorii. Cele mai comune sunt glandele sebacee, care au o largă răspîndire şi care se deschid în teaca firelor de păr sau la suprafaţa tegumentului, acolo unde perii lipsesc – în conductul auditiv sau pe foiţele nazale. Produsul lor specific, sebumul, are rol de lubrefiant. La  , unele glande sebacee sunt mici şi superficiale, iar altele sunt mari şi profunde. La Rhinolophus hipposideros, liliacul cu potcoavă mic, pe fiecare parte a feţei se găsesc formaţiuni glandulare constituite într-o perniţă – glande faciale. La Nyctalus noctula, liliacul de seară roşcat, sunt chiar mai multe perniţe pentru fiecare latură a feţei, iar la unele specii de rinolofi sunt prezente glandele frontale, care au aceeaşi structură ca şi glandele faciale.
     La Pipistrellus pipistrellus, o altă specie din fauna noastră, sunt prezente glandele circumanale, care se pare că nu depăşesc stadiul unor glande sebacee de talie mare.
     Dacă ne-am referi la toate chiropterele, ar trebui să amintim de existenţa şi a altor glande: gulare, pectorale, scapulare, glandele cotului etc.
     Glandele mamare sunt de tip tubulo-alveolar, care, grupate, alcătuiesc o pereche de mamele cu mameloanele mari, aşezate nu departe de scobitura axilară; cam la mijlocul marginii externe a muşchiului pectoral, aproape de baza plagiopatagiului. Rinolofii prezintă în plus o pereche de mamele rudimentare – mamele false – aşezate în regiunea inghinală. Ele nu secretă lapte şi servesc doar la fixarea puiului în timpul zborului.
     Scheletul. Adaptarea la zbor a adus evidente modificări ale scheletului, mai ales ale celui apendicular (fig. 10).
     Craniul. Forma acestuia cunoaşte o remarcabilă diversitate. Craniul facial sau rostrul suferă evidente reduceri la multe chiroptere mici (Microchiroptera). Oasele craniului se sudează de timpuriu şi suturile lor se şterg. Un fapt demn de semnalat este reducerea oaselor premaxilare. La rinolofide premaxilarele sunt reduse doar la nişte lamele palatine (fig. 11 A), în timp ce la vespertilionide acestea se depărtează între ele pe linia mediană şi se sudează fiecare la maxilarul corespondent (fig. 11, B). Spaţiul astfel creat pe partea dorsală poartă numele de tăietura nazală, iar cel de pe partea ventrală este desemnat cu termenul de tăietură prepalatală.

     Orbitele sunt separate de fosele temporale, iar arcadele jugale (zigomatice) sunt, în general, bine constituite. Parietalele formează cea mai mare parte a cutiei craniene (fig. 12). Endotimpanicul este în formă de inel, iar bula timpanică evidentă este foarte bine dezvoltată la unele genuri. Pe marginile bulei timpanice adesea se vede cochlea urechii. Condilii occipitali ocupă aproape o poziţie orizontală. În timpul zborului, capul ramîne într-o poziţie perpendiculară faţă de coloana vertebrală cervicală, care prezintă o curbură cu concavitatea ventrală.

     
     Pe linia medio-dorsală a cutiei craniene, la locul de unire a parietalelor, adesea este prezentă o ridicătură numită creasta sagitală, în timp ce pe marginile externe ale regiunii occipitale, unindu-se superior cu creasta sagitală, este prezentă o altă creastă numită creasta lambdoidă (occipitală).
     Mandibula este prevăzută cu o apofiză condiloidă, cu o apofiză coronoidă, nu prea înaltă şi rotunjită şi o apofiză angulară, care, la Microchiroptera, este de cele mai multe ori în formă de croşet.
     Coloana vertebrală este alcătuită din mai multe categorii de vertebre, fiecare cu caracteristicile lor: 7 vertebre cervicale, 11–12 vertebre dorsale, 5–7 vertebre lombare, 3–4 vertebre sacrale şi pînă la 15 vertebre codale.
     Unele vertebre cervicale şi mai ales dorsale se pot suda între ele, asigurînd rigiditatea cuştii toracice în timpul zborului. De asemenea, vertebrele lombare, sacrale şi unele codale se sudează între ele dînd osul sacral (fig. 13).
     Cuşca toracică (fig. 14) este mult lărgită în partea ei posterioară şi prezintă un stern alcătuit din mai multe segmente – manubrium, mezostern, apofiză xifoidă – şi prevăzut cu o creastă mediană ce ne aminteşte de carena de la păsări.
     
     Centura  scapulară este constituită din două clavicule puternice şi curbate şi două scapulare prevăzute, fiecare, cu cîte o apofiză coracoidă remarcabilă. Scapularele sunt aşa de mari că marginea lor posterioară poate ajunge pînă la nivelul ultimelor coaste. Datorită deplasării lor către partea dorsală, din sagitale ele au devenit frontale, iar suprafaţa lor mare asigură posibilitatea inserţiei muşchilor ce determină mişcările aripilor în zbor, ca şi a muşchilor ce fixează centura la coloana vertebrală.
     Cavitatea glenoidă a scapularului este orientată lateral şi prezintă două suprafeţe de articulaţie: pentru capul humerusului şi pentru tuberculul mare al acestuia (fig. 15). Avem de-a face, prin urmare, cu o dublă articulaţie a humerusului.
     Membrele anterioare, transformate în aripi, au suferit ample modificări. În comparaţie cu mamiferele patrupede, membrele s-au depărtat între ele, cu tot cu scapular, cu circa 90 de grade, articulaţia lor la centură deplasîndu-se către partea dorsală. Humerusul împreună cu radiusul şi cubitusul formează un unghi frontal, fiind aşezate în acelaşi plan cu metacarpienele desfăşurate în evantai.
     Humerusul este un os relativ scurt în comparaţie cu radiusul. Tocmai de aceea, apropiat de humerus, extremitatea distală a radiusului depăşeşte mult nivelul umărului. Cubitusul este redus la un stilet care nu depăşeşte jumătate din lungimea radiusului şi cu care, de altfel, fuzionează (fig. 16).
     Carpul este mai lat decît lung, are o faţă externă, dorsală şi alta internă, fiind alcătuit din 10 piese scheletice, dintre care trei oase sesamoide (fig. 17). Dintre metacarpiene, care sunt în număr de 5, numai metacarpianul I este mai scurt, celelalte fiind mult alungite şi aproximativ egale cu humerusul. Degetul I şi uneori şi degetul II au cîte două falange, în timp ce restul degetelor au, de regulă, trei falange (fig. 10), ultima fiind reprezentată de o baghetă delicată, cartilaginoasă, care se prelungeşte pînă la marginea liberă a membranei alare. 

     Referindu-ne, deci, la schelet, în legătură cu adaptarea la zbor a membrelor anterioare, constatăm următoarele modificări: alungirea humerusului şi, mai ales, a radiusului, regresarea şi fuzionarea cubitusului la radius, alungirea metacarpienelor şi a falangelor degetelor II–V, care devin susţinătoare ale patagiului. Numai scheletul degetului I ramîne scurt, nu este înglobat în membrana alară şi de aceea îşi păstrează o mare mobilitate, folosit fiind pentru căţărat.


     Centura pelviană are şi ea o morfologie şi o dispoziţie caracteristică, întrucît şi membrele posterioare au suferit o rotaţie către direcţia dorsală. În această situaţie, cavitatea cotiloidă priveşte către partea superioară şi nu către cea inferioară ca la alte mamifere. Aceasta facilitează mişcarea femurului către partea dorsală. Îndepărtarea între ele a oaselor bazinului face ca simfiza pubiană osoasă să fie absentă. La acest grup de mamifere, cele două pubisuri sunt legate între ele doar printr-o chingă fibroasă sau fibro-cartilaginoasă. Ilioanele sunt alungite, orientate paralel cu coloana vertebrală şi sudate la aceasta. Ischioanele continuă ilioanele posterior şi se sudează şi ele la coloana vertebrală (fig. 13).
     Membrele posterioare iau o poziţie caracteristică. Femurul face aproape unghi drept cu coloana vertebrală. Tibia are o dezvoltare completă, în timp ce peroneul este redus la un filet osos.
     Tarsul este format din trei şiruri de oase (fig. 18) şi orientat în aşa fel încît călcîiul ajunge uneori în faţă, iar degetele sunt orientate lateral şi în urmă. Dintre oasele tarsiene, calcaneul prezintă o apofiză numită pinten, lung adesea cît gamba şi situat în grosimea marginii uropatagiului căruia îi asigură extensia (fig. 19, A). La unele specii, la exteriorul pintenului se găseste un lob tegumentar numit epiblemă în interiorul căruia există, uneori, o ramificaţie a a pintenului (fig. 19, B).
     Metatarsienele sunt relativ scurte, iar degetele sunt alcătuite din trei falange, cu excepţia degetului I care are numai două falange. Piciorul se sprijină plantigrad şi serveşte animalului fie numai pentru deplasarea pe substrat, fie pentru  suspendarea cu capul în jos în timpul repausului.


     Aparatul digestiv. Aparatul digestiv începe cu cavitatea bucală al cărei orificiu extern este, în general, destul de larg şi mărginit de buze a căror conformaţie diferă adesea destul de mult. În cavitatea bucală se găsesc dinţii, limba şi tot acolo se deschid glandele salivare.
     Dentiţia la chiroptere este heterodontă, adică constituită din dinţi diferenţiaţi. Incisivii sunt mici şi fiecare cu mai multe vîrfuri – creneluri. Caninii au forma unor colţişori şi sunt evident mai mari şi mai alungiţi, în timp ce premolarii sunt mai scurţi decît caninii, dar au un aspect asemănător cu al acestora (fig. 20). Molarii prezintă mai multe vîrfuri legate între ele printr-o creastă de smalţ care se dispune sub forma literei W, motiv pentru care îi spunem că este de tip dilambdodont (fig. 21).
     Pentru că în timpul vieţii chiropterele se folosesc de două tipuri de dentiţie (de lapte şi definitivă), spunem despre aceasta că este difiodontă.
     Plecînd de la tipul de dentiţie descris anterior, în cadrul ordinului şi uneori chiar în cadrul unei familii, se manifestă mai multe tendinţe de evoluţie legate de regimul de hrană (frugivor, hematofag, insectivor etc.).
     În ceea ce priveşte numărul de dinţi, întîlnim, de asemenea, o evidentă variaţie. De la un număr de două perechi de incisivi superiori, la mai multe genuri exotice, aceştia pot să se reducă la o pereche sau pot să lipsească. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru incisivii inferiori, care, de la trei perechi, se pot reduce la două, una, sau pot să absenteze. Nici numărul celorlalte categorii de dinţi nu rămîne constant şi tocmai de aceea numărul total de dinţi variază între limite destul de îndepărtate, de la 32 la  pînă la 20 la Desmodus.

     Formula dentară. Întrucît numărul şi forma dinţilor reprezintă o caracteristică ce poate varia de la o familie la alta sau de la un gen la altul şi ca atare, folosită pentru determinarea chiropterelor, specialiştii obişnuiesc să reprezinte numărul dinţilor sub forma unei fracţii ordinare, cîte una pentru fiecare categorie de dinţi – incisivi, canini, premolari, molari. Deasupra liniei fracţionare – la numărător – se scrie numărul de dinţi de pe jumătate din falca superioară, iar sub linia fracţionară – la numitor – numărul de dinţi corespunzător de pe jumătatea de falca inferioară. Formula dentară pentru Rhinolophidae este: 1/2; 1/1; 2/3; 3/3. Numărul total este dublul sumei numerelor de la numărător şi numitor; adică 32 în cazul de faţă.
     Limba la microchiroptere aparţine, în general, tipului obişnuit. Forma, mărimea, mobilitatea limbii, precum şi forma şi numărul papilelor odontoide de pe limbă cunosc o mare variaţie şi se corelează cu regimul diferit de hrană – nectarivor, polenivor, frugivor, hematofag.
     Cerul gurii chiropterelor prezintă nişte cute palatine al căror număr variază între 7 şi 11 (fig. 22), iar amigdalele sunt destul de mici.
                
     Glandele salivare sunt bine dezvoltate şi reprezentate de o pereche de parotide, două perechi de submaxilare, o pereche sublinguale, la care se adaugă, adesea, şi o pereche de labiale destul de mari.
     Esofagul, normal dezvoltat la cele mai multe chiroptere, se continuă cu un stomac simplu la microchiropterele cu regim insectivor.
     Intestinul, suspendat de mezenter şi în general lipsit de cec, variază ca lungime. La microchiropterele insectivore, el este de 2,3 ori mai lung decît lungimea cap-trunchi. Intestinul gros este scurt şi reprezentat de rectum.
     Ficatul este alcătuit din mai mulţi lobi. La microchiroptere, lobul lui Spiegel se dezvoltă mai mult, în timp ce lobul caudal se reduce pînă la dispariţie.
     Pancreasul la microchiroptere nu este compact ca la megachiroptere, iar canalul pancreatic se deschide în cel coledoc cu puţin înainte ca acesta să se deschidă în lumenul intestinului.
     Aparatul circulator. Aparatul circulator la chiroptere prezintă puţine particularităţi. Mai întîi arterele membrelor, în loc de una sau două, sunt în număr de cinci pînă la şapte şi sunt orientate paralel cu axa membrelor. Ele prezintă contracţii spontane şi ritmice, iar cele care irigă membrana alară sunt prevăzute cu valvule.
     Venele aripilor şi ale altor extremităţi, datorită prezenţei tunicii musculare netede din pereţii lor, execută nişte contracţii peristaltice, al căror ritm poate ajunge la 8–10 sau chiar 15 pe min., ritm care creşte o dată cu creşterea temperaturii mediului ambiant.
     Aparatul respirator. Laringele este bine dezvoltat şi prezintă o musculatură puternică, care asigură multor specii de chiroptere posibilitatea de a emite fără încetare, în timpul zborului, o serie de sunete de înaltă frecvenţă – ultrasunete –. Laringele creşte în volum şi suprafaţă, urmare a dezvoltării musculaturii sale. La rinolofi se semnalează prezenţa unei plăci anterioare a cartilajului cricoid, la care este sudat primul inel traheal. Cartilajele nu sunt mobile unele faţă de altele şi adesea sunt osificate.
     Muşchii, în special crico-tiroidieni, sunt bine dezvoltaţi şi exercită tensiune asupra a două perechi de membrane vibrante. La fiecare din cele două familii de la noi, membranele vibrante –vocale– au o dispoziţie particulară. La rinolofide, membranele sunt aşezate pe corzile vocale, în timp ce la vespertilionide ele sunt aşezate pe plica ventriculară. Vibraţia acestor membrane dă posibilitatea liliecilor să emită sunete şi ultrasunete. Laringele posedă cavităţi anexe, care servesc, probabil, la amplificarea  sunetelor emise. La rinolofide (fig. 23) sunt prezente trei asemenea camere: o pereche de camere traheene laterale provenite din modificarea primului inel cartilaginos trahean şi o a treia cameră traheană posterioară, provenită din modificarea unor inele mai inferioare ale traheiei. 
     La vespertilionide, altă familie de lilieci, este prezent un singur sac laringian, aşezat anterior, cu pereţii fără cartilje şi care se poate aplatiza cînd liliacul nu emite sunete (fig. 24).

     Laringele are o poziţie intrarinală, adică înaintează în cavitatea faringiană şi se poate aplica pe coane, lăsînd pe laturile sale spaţiu pentru trecerea alimentelor. La unele specii, laringele vine să se aplice cu deschizătura sa pe limbă, pe faţa superioară a acesteia, sau posedă un înveliş muscular ce formează un fel de sfincter.
     Toate aceste particularităţi ale laringelui sunt în legătură cu posibilitatea de a emite sunete şi ultrasunete, ultimele folosite în ecolocaţie.
     Plămînii au un volum mare şi sunt în corelaţie cu dimensiunile cuştii toracice. În general, plămînul drept este mai mare decît plămînul stîng, urmare a poziţiei asimetrice a inimii. Lobulaţia plămînilor este cu atît mai accentuată cu cît aceştia sunt mai mari. La chiropterele de talie mare, plămînul drept are patru lobi, iar cel stîng numai doi lobi. La chiropterele de talie mică, lobulaţia tinde să se şteargă. 
     Inspiraţia aerului este asigurată mai ales de coborîrea diafragmei.
     Sistemul nervos. Encefalul chiropterelor prezintă emisfere mari acoperind, în parte, tuberculii quadrigemeni. La microchiroptere, encefalul este neted –lisencefal– prezentînd regiuni auditive deosebit de întinse în detrimentul celor vizuale evident reduse.
     Tuberculii quadrigemeni sunt bine dezvoltaţi, la nivelul acestora, mai ales la nivelul celor posteriori, înregistrîndu-se variaţii de potenţial ca răspuns la emisiunile sonore scurte.
     Creieraşul capătă o dezvoltare mare, fiind alcătuit din vermis şi emisferele cerebeloase.
     Măduva spinării este, în general, scurtă, la unele microchiroptere ea nedepăşind în lungime vertebra a şaptea dorsală. 
     Organele de simţ. Simţul tactil este deservit de vibrizele faciale şi tarsiene şi de perii senzitivi de pe membrana alară sau de pe pavilioanele urechilor.
     Mirosul pare să fie deosebit de subtil la megachiroptere faţă de cel al microchiropterelor. La acestea din urmă, organele olfactive periferice prezintă semne evidente de reducere; ne referim la regiunea nazală cartilaginoasă. Organul lui Jacobson este, de asemenea, aproape complet involuat.
     Simţul stato-acustic are un deosebit rol în viaţa chiropterelor. Muşchii urechii medii – tensorul timpanului şi al scăriţei –, foarte bine dezvoltaţi, sunt responsabili de tensiunea lanţului de oscioare care transmite vibraţiile timpanului către urechea internă. Bula timpanică este formată de un os foarte subţire şi limitată la exterior de cochlea – partea urechii cu funcţie auditivă unde se găseşte tunelul lui Corti – ce formează 2,5–3 spire-melc. Membrana bazilară este îngustă şi întinsă între două lame spirale osoase, una orientată spre exteriorul melcului şi alta spre interiorul acestuia.
     Cele două organe receptoare – static şi auditiv – sunt aşezate în partea posterior-ventrală a craniului, în bulele timpanice, care, la unele specii, sunt atît de mari încît aproape se ating între ele pe linia mediană.
     Ochiul şi vederea. Chiropterele sunt animale, aşa cum am mai spus, crepusculare şi nocturne. Ele au ochii normal conformaţi, dar cu unele particularităţi.
     La microchiroptere, muşchii ciliari sunt slab dezvoltaţi, sclerotica foarte subţiată şi pigmenţii se confundă cu coroida, iar retina nu prezintă vase de sînge şi este constituită, mai ales, din celule cu bastonaş. În zborul lor nocturn, acestea se orientează cu ajutorul stimulilor auditivi. În crepuscul şi în nopţile cu lună se pot ajuta, însă, şi de simţul văzului.
     Ochiul megachiropterelor prezintă alte particularităţi [32].
     Aparatul excretor. Aparatul excretor este reprezentat de o pereche de rinichi de tip metanefros. Aceştia sunt simpli, iar produsele de excreţie rezultate din activitatea lor sunt conduse către vezica urinară de către cele 2 uretere.
     Aparatul genital. Este reprezentat de o pereche de gonade şi de o pereche de gonoducte, la care se adaugă glandele anexe şi organele externe, penisul sau vulva.
     Aparatul genital mascul este constituit din testicule, canale deferente –spermiducte –, organul copulator –penisul– şi glandele anexe (fig. 25).

     Testiculele au o structură normală şi, în timpul repausului sexual, ocupă o poziţie intraabdominală. În timpul perioadei de reproducere, ele coboară din cavitatea abdominală, în cîte un scrotum, trecînd prin canalul inghinal. În timpul coborîrii, testiculele se pot opri la diferite niveluri, avînd astfel o poziţie fie preanală, fie postanală.
     Epididimul este întotdeauna de talie mare, coada acestuia servind ca rezervor spermatic. În timpul reproducerii, testiculele pot căpăta o mărime remarcabilă (fig. 26).
     Glandele anexe sunt reprezentate de ampulele lui Henle, veziculele seminale, glandele prostatice, glandele lui Cowper şi glandele uretrale. Nu toate glandele coexistă la toate speciile. Rinolofidele, de exemplu, sunt lipsite, în general, de veziculele seminale.
     Organul copulator –penisul– este de tip pendent şi seamănă cu cel de la primate. Glandul, partea terminală a penisului, este bine dezvoltat şi adesea acoperit de un repliu tegumentar –prepuţul. Penisul, ca şi testiculele – ne referim la pungile scrotale – sunt lipsite de peri şi au o altă culoare decît restul tegumentului. În interiorul glandului se găseşte un os mic –bacculum–, care variază ca formă şi mărime de la o specie la alta. La puţine specii acesta poate să lipsească, aşa cum e cazul la Miniopterus minor.
     Forma glandului variază şi ea foarte mult. Poate fi globulos, spatulat, ascuţit etc.
     Aparatul genital femel (fig. 27) este reprezentat de două ovare şi două oviducte. Ovarele sunt închise în cîte o capsulă, care comunică cu cavitatea peritoneală printr-o deschidere –butonieră.

     
     Oviductele sunt relativ scurte. Ele încep prin cîte o deschidere ceva mai largă, urmată apoi de cîte o porţiune mai îngustă ce se continuă cu cîte un uter care comunică, la rîndul lui, cu vaginul unic – partea organului genital femel ce serveşte pentru recepţionarea penisului în timpul copulaţiei. Vaginul comunică cu exteriorul prin fanta vulvară, care poate fi orientată transversal sau longitudinal. Cele două utere, la unele specii, pot ramîne independente unul faţă de altul – uter dublu – fiecare deschizîndu-se printr-un orificiu în cavitatea vaginului, aşa cum este cazul la Taphozous. La alte specii, cele două utere pot fuziona între ele prin anumite porţiuni dînd uterul bipartit (Barbastella), uterul bicorn (Rhinolophus) sau uterul simplu (unele Vespertilionidae). La acest din urmă tip, cele două utere fuzionnează complet, dînd o singură cameră uterină.
     În camera uterină, embrionul aderă la pereţii uterului prin intermediul placentei – alantoplacentă –, care are formă de calotă şi poartă numele de placentă discoidală. Vilozităţile coriale pătrund în peretele uterului dezorganizînd şi pereţii vaselor de sînge din uter, aşa încît ele sunt scăldate de sîngele matern, motiv pentru care placenta se mai numeşte hemocorială.
     Embrionul chiropterelor rămîne în uter pînă la completa lui dezvoltate şi, ca urmare, chiropterele fac parte din grupa mamiferelor celor mai evoluate, 
     BIOLOGIE
     Chiropterele au o longevitate remarcabilă, iar manifestările lor biologice se desfăşoară în mod neuniform şi alcătuiesc ceea ce noi numim bioritmuri, unele determinate de alternanţa dintre zi şi noapte –circadiene– şi altele determinate de suscesiunea anotimpurilor –sezoniere.
     Repausul diurn. Adăposturi. Chiriopterele sunt animale care ziua se odihnesc în locuri bine ascunse, liniştite şi, de regulă, întunecate. Lipsite de comportamentul de constructori, ele ocupă orice adăpost, natural sau artificial, care se acordă cu caracterul metabolismului lor schimbător. Tocmai de aceea, existenţa unor anumite adăposturi preferate de chiroptere condiţionează, în mare măsură, repartiţia şi abundenţa lor într-o regiune dată.
     Arborii, mai ales în regiunile tropicale, oferă multiple posibilităţi de adăpostire. Frunzişul, ramurile, scoarţa, golurile de sub scoarţă, scobiturile, golurile de sub rădăcini, toate pot fi ocupate de chiroptere.
     Cavităţile subterane, naturale sau artificiale, sunt ocupate de speciile troglofile, sau ocazional troglofile şi în interiorul lor se pot constitui cele mai numeroase colonii de mamifere cunoscute astăzi. Aceasta se datoreşte faptului că aceste adăposturi oferă condiţii microclimatice propice şi constante. La peştera Şura Mare (judeţul Hunedoara) se adăpostea o colonie de aproximativ 100 000 indivizi din care numai Pipistrellus număra vreo 70 000 de indivizi. Recordul în această direcţie este deţinut de peşterile– America de Nord – în care se adăposteşte un număr de peste 20 de milioane indivizi de Tadarida brasiliensis [12].
     Acolo unde peşterile lipsesc, chiropterele au ocupat cu rapiditate cavităţile create de om – gropi, mine, galerii, puţuri. Stîncăriile aglomerate, urmare a degadării abrupturilor montane, pot oferi spaţii ce sunt folosite de lilieci. Uneori ei nu se sfiesc să se ascundă sub pietrele de pe plaje sau din lungul rîurilor. Crăpăturile falezelor sunt folosite uneori şi pentru hibernare. Unele specii de chiroptere pot ocupa o serie de adăposturi destul de incomode, cum sunt cuiburile unor păsări (Riparia, Petrochelidon) sau vizuinile unor mamifere (Meles, Hystrix, Orycteropus).
     Construcţiile oamenilor au fost repede populate de speciile litofile şi fitofile. Casele părăsite, edificiile de cult, ruinele vechilor mausolee, ruinele diferitelor forturi, mormintele chirchizilor, piramidele egiptene, podurile magaziilor, caselor şi ale diferitelor instituţii, pivniţele, toate au fost sau pot fi ocupate de lumea diferită a chiroperelor.
     În podul unei şcoli vechi de peste 100 de ani (Dărmăneşti–Suceava) se instalase o colonie de naştere ( ) care număra peste 1 000 de exemplare. 
     Aşadar, lumea diversă a chiropterelor foloseşte ca adăpost, temporar sau de durată, oricare loc natural sau artificial, care oferă o serie de condiţii ce se acordă cu nivelul metabolic, diferit în timpul repausului diurn faţă de cel din timpul hibernării.
     Adăposturi principale şi adăposturi secundare. Aceleaşi chiroptere se pot folosi de mai multe adăposturi, adesea deplasîndu-se de la unul la altul, în funcţie de nevoi. În timpul sezonului cald, cînd hrana se găseşte din abundenţă, sunt preferate adăposturile calde. Acestea sunt căutate de femelele gestante şi care urmează să-şi crească puii. Dacă hrana lipseşte, intensitatea proceselor metabolice scade – sunt animale heteroterme – şi, în această situaţie, este preferat un adăpost relativ răcoros. Tocmai de aceea, multe specii, pe parcursul anului, pendulează între adăposturile de vară şi cele de iarnă.
     Dacă se întîmplă ca unele din aceste adăposturi să devină inaccesibile, atunci chiropterele îşi pot căuta alte adăposturi, secundare. Această situaţie rămîne numai temporară, întrucît ele revin la adăpostul principal pentru care manifestă un evident ataşament.
     Comportamentul diurn. Repausul din timpul zilei nu înseamnă în mod automat totala imobilitate pentru toată lumea liliecilor. Coloniile de naştere fac excepţie. Acolo agitaţia este aproape permanentă. În unele adăposturi în care temperatura, în timpul zilei, creşte aproape ameninţător, chiropterele sunt obligate să se deplaseze mereu. În colonia de la Dărmăneşti, liliecii, pe măsură ce tabla acoperişului se încinge, se deplasează parcă după ceas şi se aşază, pînă la urmă, pe pereţii coşurilor, cît mai departe de planurile acoperişului şi aceasta pentru ca să evite supraîncălzirea (fig. 28). 

     Activitatea nocturnă. Toate activităţile esenţiale, care urmăresc satisfacerea nevoilor nutriţionale şi ale vieţii sociale, se desfăşoară în timpul nopţilor. Dacă vom observa lilieci vînînd ziua pe sub umbrarele pădurii sau în lumina din preajma asfinţitului, trebuie să admitem că e vorba de exemplare bolnave sau anormal de înfometate.
     Trezirea din somnul diurn, cel mai puţin profund somn, se face sub acţiunea unor stimuli interni. Părăsirea adăpostului are loc, însă, la o anumită intensitate a luminii. Lumina puternică şi directă a soarelui se manifestă ca un puternic factor inhibant. De aceea, din observaţiile noastre, liliecii din peştera de la Gura Dobrogei-Constanţa ies în zborurile de noapte, vara, în jurul orei 1930, în timp ce toamna, liliecii din peştera de la Rarău-Suceava ies in jurul orei 1815. Nu toate speciile îşi încep zborurile de noapte la aceeaşi oră. La noi, cel mai harnic este Pipistrellus pipistrellus.
    Aspectele ale dinamicii circadiene. Pe parcursul unei nopţi, durata părăsirii sau întoarcerii chiropterelor la adăpost depinde de mărimea acestuia, ca şi de mărimea coloniei, de componenţa specifică şi de anotimpul în care se fac observaţiile. 
     În timpul sezonului cald, la un adăpost de vară, cînd chiropterele se adaptează şi se hrănesc intens, după asfinţitul soarelui –ora 1930–, în timp de 2–3 ore părăsesc adăpostul. Dimineaţa, între orele 3 şi cel mult 5, se întorc la adăpost sătule. Între aceste două perioade, adăpostul nu este complet gol pentru că, între timp, circa 10% din numărul total mai vizitează peştera o dată (fig. 29, B).
     La un adăpost de iarnă, dinamica circadiană a părăsirii şi întoarcerii chiropterelor capătă caracteristici proprii pentru că ea se înscrie pe dinamica sezonieră a ocupării sau părăsirii adăpostului. 
     Toamna (fig. 29, C), chiropterele care părăsesc adăpostul la începutul nopţii nu se mai întorc în zori, ci imediat. La gura peşterii e un permanent du-te vino. Toată populaţia peşterii îşi vizitează adăpostul de trei-patru ori pe noapte. Este perioada în care animalele nu se mai hrănesc, dar în care trăiesc febra întoarcerilor la adăpostul de iarnă şi al pregătirilor pentru hibernare. Numărul total al ieşirilor este evident mai mic decît cel al intrărilor. Ca atare populaţia peşterii creşte noapte de noapte.
     Primăvara, la acelaşi adăpost de iarnă, populaţia care părăseşte în timpul nopţii adăpostul nu se mai întoarce în zori (fig. 29, A) pentru că se dirijează către cartierele de vară.
     Factorii naturali care influenţează activitatea nocturnă 
     Lumina, aşa cum am arătat deja, este un factor inhibant, mai ales pentru speciile troglofile. De aceea, activitatea nocturnă începe la o anumită intensitate a luminii.
     Nebulozitatea pronunţată, dacă ceilalaţi factori se menţin în limite normale, determină ca liliecii să iasă în zborurile de noapte cu aproape o pătrime de oră mai devreme. 
     Temperatura are o deosebită importanţă în determinarea caracteristicilor activităţii circadiene. Chiropterele fac tot ce e posibil ca să evite atît supraîncălzirile, cît şi suprarăcirile. Atît temperatura din adăposturi, cît şi cea dinafara acestora, trebuie să se acorde mereu cu nevoile metabolice ale animalului. Este unul din motivele pentru care ele sunt nevoite să-şi schimbe adăpostul. Temperatura de –2oC (Rarău, 18–10–1965) a dus la stingerea oricărei activităţi în afara peşterii (fig. 35).
     Precipitaţiile –ploile– intervin şi ele, împiedecînd efectuarea zborurilor. De altfel, chiropterele s-au dovedit deosebit de sensibile faţă de umezeala relativă a aerului, comportamentul lor ajutîndu-ne să anticipăm anumite fenomene meteorologice. La colonia de la Dărmăneşti-Suceava, deşi se înnoptase şi ora ieşirilor trecuse de mult, chiropterele au rămas liniştite. Deodată a început o ploaie repezită şi, cînd aceasta şi-a rărit picăturile, au ţîşnit în zbor liliecii şi în noaptea aceea nu a mai plouat.
     Regimul de hrană şi hrănirea. O dată ieşite în zborul de noapte, chiropterele se dirijează către locurile în care pot să-şi potolească foamea şi mai ales setea. Speciile care trăiesc în regiunile holarctice au un regim uniform insectivor, în timp ce speciile din ţinuturile tropicale pot fi insectivore, frugivore, nectarivore, polenivore, carnivore sau hematofage.
     Chiropterele insectivore sunt cele mai numeroase. Toate speciile din fauna ţării noastre sunt insectivore. Numai  daubentoni şi  dasycneme, pe lîngă insecte acvatice, consumă, probabil, crustacee mărunte şi peştişori. Pe aceştia din urmă nici în captivitate nu i-au refuzat.
     Insectele, în marea majoritate a cazurilor, sunt prinse din zbor. Ele sunt abordate întotdeauna din urmă şi nu din lateral. Vibraţiile aripilor insectelor mai mari sunt sigur percepute de auzul liliecilor, dar rolul major în detectarea, urmărirea şi prinderea insectelor îl are ecolocaţia. Ele sunt prinse direct cu gura sau, în momentul în care insecta este abordată, liliacul – o clipă doar – face, din aripi şi din uropatagiul îndoit înainte de coadă, un fel de ciorpac-mincioc. În felul acesta insecta ajunge în fundul ciorpacului, adică în buzunarul alcătuit de uropatagiu. Printr-o mişcare rapidă de îndoire a corpului, animalul ajunge cu capul în buzunarul uropatgiului, de unde apucă insecta cu fălcile. Se pare că rolul esenţial al uropatagiului este legat nu de realizarea zborului ci de prinderea insectelor din zbor. Există o strînsă relaţie între talia liliacului, mărimea fantei bucale şi puterea masticatoare a fălcilor lui şi talia şi gradul de chitinizare a insectelor consumate. Chiropterele de talie mare –  ,  blythi, Nyctalus noctula – pot consuma insecte de talie relativ mare şi cu corpul bine chitinizat, în timp ce speciile de talie mică – Rhinolophus hipposideros, Pippistrelus pippistrelus – consumă insecte de dimensiuni mici şi cu corpul moale. În stomacul lui Rhinolophus mehelyi s-au găsit numai resturi de fluturi de noapte. 
     Aşadar, liliecii practică un fel de selecţie a hranei. De altfel, un exemplar de Vespertilio murinus ţinut în captivitate, în ciuda faptului că era destul de înfometat, n-a consumat niciodată albine, viespi sau coccinelide, deşi acestea nu mai erau vii, dar a consumat, cu plăcere, peste 100 de muşte –diptere– la o masă, fără să se declare mulţumit.
     Adesea, liliecii nu consumă insectele în întregime. Picioarele, capul, elitrele – care sunt mai chitinizate – sau aripile fluturilor mai mari sunt refuzate şi constituie resturi de la masă. 
     Există deosebiri în ceea ce priveşte hrana, şi în funcţie de vîrstă. Puii de  , la vîrsta de 30 de zile trec la regimul insectivor, dar preferă cu preponderenţă larvele insectelor –omizi–.
     Cantitatea de hrană consumată în 24 de ore este remarcabilă. Cîntărirea conţinutului stomacal a arătat următoarele: la Rhinolophus mehelyi acesta a variat între 1,9 şi 2,4 g, la Miniopterus schreibersi, între 2,3 şi 2,7 g, iar la   între 3,9 şi 4,8 g. Ştiind că ele se hrănesc de circa 3 ori pe noapte, ne putem face o idee în legătură cu cantitatea de insecte consumată.
     Nevoia de apă. Chiropterele de la noi suportă temperaturi de pînă la 40oC, iar cele din regiunile tropicale chiar şi mai mult (50oC). După asemenea zile toride, primul lucru pe care îl fac liliecii, la venirea nopţii, este de a-şi potoli setea. Întrucît suprafaţa corpului este foarte mare, raportată la volum, şi stratul cornos al tegumentului este foarte subţire, în ciuda faptului că sunt lipsite de glande sudoripare, chiropterele pierd repede o mare cantitate de apă şi de aceea nevoia de a bea este evidentă. 
     Liliecii de la noi au fost văzuţi bînd apa din căusul frunzelor sau din jgheaburile de tablă zincată de pe marginea acoperişurilor. În captivitate le-am auzit linchitul avid cînd le stropeam pereţii de sită ai cuştilor în care îi transportam. Cu siguranţă că, şi pentru lilieci, lipsa de apă este mai chinuitoare decît lipsa de hrană. Tocmai de aceea pentru somnul de iarnă îşi caută locurile cu umiditate mare. Trezite spontan din hibernare chiropterele urinează mult şi manifestă o imperioasă nevoie de a bea (fig. 36). Temperatura ridicată din timpul sezonului cald şi umezeala scăzută este suportată zi de zi pentru că, noapte de noapte, apa pierdută poate fi recuperată.
     Adaptări la viaţa aeriană şi nocturnă
     Adaptarea la zbor. Chiropterele actuale, fie că ne referim numai la speciile din fauna ţării noastre, prezintă remarcabile adaptări particulare, ceea ce face ca zborul lui Nyctalus, de exemplu, să nu fie la fel ca cel a lui Rhinolophus. Primul are un zbor rapid, întins şi la înălţime, în timp ce al doilea are un zbor ezitant, ca un fluture şi aproape de sol.
     Analiza zborului a fost posibilă graţie înregistrărilor cinematografice şi proiectării acestora cu încetinitorul. Au fost analizate mai multe tipuri de zboruri: zborul bătut, propriu chiropterelor slab zburătoare; zborul lunecat, propriu speciilor bune zburătoare şi zborul pe loc, practicat de liliecii care se hrănesc cu nectar sau cu polen.
     Frecvenţa bătăilor de aripi variază de la o specie la alta: 12/secundă la  şi 16 pînă la 19/secundă la Pipistrellus şi Nyctalus. Pentru a se întoarce în zbor, liliacul îşi strînge uşor aripa situată în interiorul virajului, în timp ce aripa opusă execută mişcări rapide. Întoarcerea durează doar 1/4 sau 1/6 de secundă.
     Tehnica de aterizare. Vespertilionidele îşi ridică corpul, frînează cu ajutorul patagiului şi aterizează cu capul în sus, în timp ce rinolofidele execută, în ultimul moment, o tumbă şi aterizează prinzîndu-se de suport cu capul în jos.
     Viteza de zbor a liliecilor nu poate fi apreciată decît în condiţii naturale şi atunci cu oarecare aproximaţie. Recordul în viteză pare să fie deţinut de Tadarida brasiliensis, care poate parcurge 100 km/oră. Pe locul al doilea se situează Miniopterus, cu 70 km/oră şi pe locul al treilea Nyctalus, cu 50 km/oră.
     Mărimea şi forma aripilor au un deosebit rol în realizarea zborului. S-a constatat că chiropterele cu aripi lungi şi ascuţite au un zbor rapid şi puternic, menţinîndu-se la altitudini destul de mari. Suprafaţa aripilor este relativ redusă în comparaţie cu a chiropterelor cu aripi scurte şi late; acestea din urmă au un zbor lent şi parcă nesigur. Încărcarea aripilor diferă de la un grup la altul. Cele cu aripi lungi şi ascuţite suportă o încărcare evident  mai mare decît cele cu aripi scurte şi late. La suprafaţă egală, încărcarea aripii la Eumops perotis (Molossidae) este de trei ori mai mare decît la  velifer (Vespertilionidae).
     Adaptări senzoriale. Văzul, mirosul şi auzul sunt simţuri bine dezvoltate la chiroptere.
     Lipsite de facultatea de ecolocatie, megachiropterele (excepţie speciile genului) au văzul şi mirosul foarte bine dezvoltate. Deşi ochii sunt normal dezvoltaţi, simţul văzului este inferior ecolocaţiei. Simţul mirosului este subtil şi selectiv. Fructele, chiar cele stocate în magazii, sunt detectate de la distanţă şi frugivorele fac tot ce e posibil să ajungă la ele.
     Auzul este foarte bine dezvoltat, mai ales la microchiroptere. Hipposideros armiger, din Nepal, caută selectiv cicadele mari, care cîntă în crepuscul, în timp ce Megaderma lyra caută şi vînează, mai ales, greierii care-şi trădează prezenţa în noapte prin cîntecul lor.
     Detectarea insectelor terestre mici şi imobile sau a insectelor în zbor se face cu ajutorul ecolocaţiei.
     Ecolocaţia este procedeul de localizare a unui obiect sau a unui obstacol cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de acesta –ecou. Fenomenul este posibil numai atunci cînd obiectul întîlnit are dimensiuni mai mari decît lungimea de undă a ultrasunetului emis. Distanţa maximă de la care poate fi reflectat ultrasunetul poartă numele de bătaie. În condiţii naturale, bătaia vespertilionidelor ca şi a rinolofidelor poate fi apreciată ca măsurînd 5–6 m. Recordul pare să fie deţinut de Saccolaimus peli (Emballonuridae) ale cărui picaje măsoară pînă la 15 m.
     Pierce şi Griffin [64] au fost primii care, folosindu-se de aparate, au detectat ultrasunetele emise de lilieci.
     S-au făcut cercetări asupra vespertilionidelor, rinolofidelor şi a altor grupe de chiroptere, arătîndu-se că tipul de ultrasunete variază de la o familie la alta, prezentîndu-se ca o multitudine de adaptări, în acord cu modul caracteristic de viaţă.
     Emisie şi recepţie. S-a constatat că, la microchiroptere, organul producător de ultrasunete este laringele, în interiorul căruia se găsesc nişte membrane speciale a căror întindere este asigurată de muşchiul cricotiroid, în combinaţie cu alţi muşchi interni ai laringelui, care sunt inervaţi de hipoglos.
     Chiropterele de la noi, care fac parte din familia Vespertilionidae, emit sunete şi ultrasunete prin gură şi de aceea, cînd zboară, ţin gura deschisă. Speciile care fac parte din familia Rhinolophidae emit ultrasunete prin nări, formaţiunile foliacee din jurul nărilor avînd rolul de orientare a fasciculelor de unde. Emisia concomitentă prin cele două nări, aşezate la distanţa de 1/2 undă, permite interferenţa şi aproape dublarea amplitudinii undelor în plan sagital.
     Pavilioanele urechilor joacă, în general, un rol auxiliar. Ablaţia lor duce uneori la tulburări în detecţia ecourilor, dar nu şi la dispariţia audiţiei.
     Tipuri de sunete şi ultrasunete. Chiropterele emit nişte sunete asemănătoare unor scîrţîituri; nişte ţîrîituri, prelungi în semn de avertizare. Pot produce, de asemenea, nişte sunete joase asemănătoare unor mîrîituri, ca zborul unui bondar îndepărtat. Deseori poate fi perceput un sunet scurt ca un plesnet de limbă, un fel de „clic”. Acesta este de fapt momentul de început al unei emisii ultrasonore. La aceasta se adaugă ţipetele de frică sau de agresitivitate (Cynopterus, Otomops), ţipetele sociale (Miniopterus) sau stridulaţiile muzicale (Asellia, Hypsignathus).
     Caracteristica ultrasunetelor emise de microchiroptere variază de la o specie la alta şi de aceea au fost împărţite în mai multe tipuri, care coincid în ansamblu cu grupurile sistematice. Să ne oprim asupra caracteristicilor a două dintre acestea, întrucît le întîlnim şi la chiropterele din fauna ţării noastre.
     Vespertilionidele, lilieci care prezintă tragus dar nu au foiţe nazale (fig. 30), aparţin tipului de ultrasunete cu modulaţii de frecvenţă (fig. 31), cu armonici care pot fi suprimate progresiv, cu durată scurtă (1–4 ms) şi cu intensitate ce variază de la mijlocie pînă la înaltă. Frecvenţa emisiilor poate varia de la 10 pînă peste 100/secundă.
     Rinolofidele, lilieci lipsiţi de tragus dar cu foiţe nazale (fig. 32), aparţin tipului de ultrasunete caracterizate printr-o stabilitate a conţinutului armonic, lipsa modulaţiei de frecvenţă (fig. 33), durata lungă sau moderat de lungă (40–100 ms) şi intensitate înaltă. Ele pot efectua 5–6 emisii/secundă.
              

     În timpul zborului, un vespertilionid poate întoarce capul, dar pavilioanele urechilor rămîn nemişcate. Un rinolofid, în timpul zborului, mişcă un pavilion independent faţă de simetricul său. În afară de aceasta, pavilioanele sale execută o serie de mişcări rapide înainte şi înapoi, cam 5/secundă. Dacă aceste mişcări sunt suprimate, zborul devine dezordonat pentru început.
     Cele două tipuri de emisie ultrasonice la care ne-am referit nu epuizeză  problema. Modulaţiile de frecvenţă şi armonicele care pot fi suprimate nu sunt identice la toate vespertilionidele, după cum nici lipsa modulaţiilor de frecvenţă şi stabilitatea conţinutului în armonici nu este aidoma la toate rinolofidele.
     Ecolocaţia nu este un fenomen simplu, cum ar putea să apară la prima vedere. Vocalizarea ultrasonică a Microchiropterelor rezultă dintr-o anumită combinaţie a mai multor parametri ai semnalului ultrasonic: durata, structura armonică, modulaţiile de frecvenţă, constanţa frecvenţei, eşalonarea secvenţelor, amplitudinea semnalului şi variaţia repertoriilor.
     Ecolocaţia, în detaliile ei, cunoaşte o schimbare în dezvoltarea ontogenetică, iar repertoriul pe care îl are fiecare specie o ajută să se folosească de el şi să adopte o anumită reacţie, funcţie de împrejurări. Evoluţia chiropterelor a avut loc o dată cu evoluţia şi perfecţionarea sistemului ecolocator. 
     Astăzi dispunem de detectoare de ultrasunete cu ajutorul cărora, pe baza caracteristicilor semnalelor întregistrate putem aprecia dacă nu specia, cel puţin genul care le-a emis.
     Utilizarea ultrasunetelor în detecţie. Nu se ştie dacă, pentru detectarea hranei, frugivorele, nectarivorele şi hematofagele se folosec de ultrasunete. E posibil să se folosească de acestea în adăposturi sau în nopţile întunecate.
     Pentru detectarea prăzilor, speciile carnivore, piscivore, sau insectivore se folosec de ecolocaţie. Griffin [34], experimentînd pe un exemplar de Eptesichus fuscus, a dovedit că, în timpul zborului de croazieră, acesta lansează 8–10 emisii/secundă. De îndată ce în cîmpul de detecţie apare o insectă, el îşi schimbă brusc direcţia de zbor, dirijîndu-se către ţintă, frecvenţa emisiilor creşte, chiar pînă la 200/secundă, iar durata lor scade pînă la o milisecundă (1ms).
     În legătură cu ecolocaţia, problemele nu sunt pe deplin lămurite în toate detaliile. S-au pus şi se mai pun o serie de întrebări, s-au formulat şi o serie de răspunsuri mai mult sau mai puţin satisfăcătoare [33–35], [56–58], [64], [65–66].
     Iată unele dintre acestea:
     • Ultrasunetele emise de un vespertilionid ating niveluri de energie foarte înalte, între 60 şi 170 dine/cm2, cît zgomotul produs de un ciocan pneumatic. Cum e posibil ca liliecii să perceapă ecouri atît de slabe imediat ce au emis ultrasunete atît de puternice? Sunt aceste emisii amortizate pentru propriul auz? Unde şi cum se întîmplă aceasta?
     • În adăposturile unde liliecii se adună cu miile şi cu zecile de mii, cum se orientează ei în această imensă „gălăgie”, cînd urechile fiecărui exemplar sunt asaltate de atîtea şi atîtea ecouri? De ce ultrasunetele artificiale, de aceeaşi frecvenţă şi cu o intensitate de 30 000 mai mare decît a ecoului, nu-i tulbură? Ce anume îi face atît de rezistenţi la bruiaje?
     • La rinolofide, timpul dintre emisii este mai scurt decît durata unei emisii. Aceasta înseamnă că ecoul se suprapune pe emisie. În unele situaţii, fenomenul acesta este întîlnit şi la vespertilionide. Cum se face că lucrul acesta nu deranjează chiropterele? De ce localizarea obstacolelor sau a ţintelor în mişcare se face cu precizie tocmai cînd acestea se găsesc la distanţă care asigură suprapunerea ecoului pe emisie?
     Să ne oprim, în trecere, şi asupra unor explicaţii.
     • Hartridge [39] a sugerat ideea că amortizarea emisiilor s-ar putea face urmare a contracţiei muşchilor urechii medii. Dar e posibil acest lucru în fracţiuni de timp atît de scurte? Cînd ecoul se suprapune pe emisie, contracţia muşchilor nu duce la anularea perceperii ecoului?
     • S-a constatat că liliecii pot să respingă, cu o surprinzătoare eficienţă, semnalele sonore străine şi că ei sunt în măsură să distingă ecourile propriilor emisii aşa cum noi putem distinge o convorbire particulară care are loc pe un fond de mare zgomot („efectul coctail – party”) Pye [66]. În această situaţie folosirea ambelor urechi este mai eficace.
     • Griffin [35] afirmă că chiar dacă ecoul se suprapune pe emisie, ele nu au – în acelaşi timp – aceeaşi modulaţie de frecvenţă. Mohres [56] afirmă că rinolofidele – care au emisie de durată mai mare şi sunt lipsite de modulaţii de frecvenţă – dispun de un compas biauricular de diferenţiere. Pavilioanele celor două urechi se mişcă independent unul faţă de altul. Distanţa diferită dintre ele şi obiectul care reflectă ultrasunetele concură la realizarea efectului Doppler. Aprecierea distanţei prin procedeul triangulaţiei explică şi de ce un rinolofid se poate orienta cu o singură ureche.
     Pye [66] emite teoria conform căreia suprapunerea ecoului pe emisie ar putea fi, de fapt, o parte a mecanismului de detecţie. Urechea liliacului, în această situaţie, nu percepe nici emisia şi nici ecoul, ci rezultanta suprapunerii acestora.
     Dacă chiropterele procedează exact aşa cum au presupus oamenii de ştiinţă, sau dacă ele se folosesc de alte mijloace mai subtile, acestea nu pot fi cunoscute decît prin continuarea cercetărilor care au fost şi rămîn deosebit de pasionante.E absolut neceasr să ne lămurim cum sunt ele în măsură să execute în zbor mişcări atît de rapide şi precise şi cum de manifestă o asemenea rezistenţă la bruiaje.
     Chiropterele care au aripi scurte şi late şi urechi mari (Megaderma, Antrozous, Plecotus) emit şi ultrasunete lipsite de modulaţii de frecvenţă, care sunt folosite în detectarea prăzii de la distanţă mică sau aşezate pe suporturi. Lucrul acesta este întîlnit şi la unele specii de .
     Chiropterele bune zburătoare, cele cu aripile lungi şi ascuţite, au aparatul senzorial foarte bine adaptat pentru detectarea de la distanţă a insectelor în zbor.
     Utilizarea ultrasunetelor în comunicările sociale. Comportamentul chiropterelor în diferite situaţii (cînd o parte dintre ele sunt captive, cînd intrarea în adăpost este blocată, cînd femelele caută să-şi identifice propriile progenituri) este un argument fără tăgadă că chiropterele se pot folosi şi de un limbaj ultrasonic.
     Originea ecolocaţiei trebuie considerată ca fiind o consecinţă a adaptării chiropterelor la viaţa troglofilă. Utilizarea acestei funcţii la detecţia şi capturarea insectelor şi a altor vieţuitoare e posibil să fi apărut în mod secundar.
     Reproducerea şi dezvoltarea. Sexul speciilor din fauna Romîniei poate fi uşor determinat după caracterele organeler genitale externe, penisul fiind pendent şi evident.
     Periodicitatea reproducerii. Ciclul anual nu lasă chiropterelor din regiunile temperate decît un sezon precis şi relativ scurt pentru reproducere. Aşadar, speciile din fauna ţării noastre sunt, prin necesitate, monoestriene şi au o singură naştere în perioada mai-iunie. Aceasta nu numai pentru că femela are nevoie de timp pentru naşterea unui pui destul de mare, dar puiul trebuie să dispună de suficient timp pentru creştere şi pentru acumularea, cît de cît, a unei rezerve de grăsime înainte de începerea hibernării. Speciile tropicale scapă de aceste constrîngeri ecologice. Ciclurile lor biologice, mai mult sau mai puţin eliberate de cel sezonier, îşi pot manifesta un ritm intern propriu.
     La sfîrşitul alaptării puilor, în coloniile speciilor din regiunile temperate –  , Miniopterus schreibersi – îşi fac apariţia masculii. Este perioada în care coloniile de vară sunt pe cale de destrămare. Femelele au vulva turgescentă, iar părul de pe partea ventrală este uns cu secreţiile unor glande. Iniţiativa aparţine masculului. El apucă cu dinţii perii de pe ceafa femelei, încalecă pe spatele acesteia, o strînge cu ajutorul degetului liber de la membrul anterior şi introduce penisul pe sub uropatagiu. Femela poate fi pasivă sau recalcitrantă. Ajunse la adăpostul de iarnă, cele mai multe femele au pe traiectul lor genital importante rezerve de spermatozoizi. Acuplarea se repetă adesea şi în timpul iernii, deşi aceasta nu-şi mai justifică necesitatea întrucît spermatozoizii stocaţi pe căile genitale ale femelelor îşi conservă puterea de fecundaţie chiar şi după 5 luni.
     Speciile din fauna noastră se acuplează toamna, dar ovulaţia şi fecundaţia au loc primăvara. Miniopterus schreibersi se abate de la regulă. La această specie copulaţia, ovulaţia şi fecundaţia au loc suscesiv toamna, însă dezvoltarea fetusului este foarte mult încetinită pe parcursul sezonului rece; remarcabil fenomen de adaptare a unor specii de origine tropicală care au populat, în decursul timpului, întinse regiuni cu un climat temperat.
     Numărul de ovule care părăsesc ovarul este diferit de la o specie la alta şi este totdeauna mai mare decît numărul de pui născuţi. Femela de Pipisterellus emite şapte ovule, care sunt fecundate, dar naşte numai 1–2 pui, restul ovulelor resorbindu-se.
     Un lucru demn de semnalat este acela că, la numeroase specii, numai partea dreaptă a uterului este funcţională.
     Maturitate sexuală, gestaţia, naştere, număr de pui. Pentru cele mai multe specii de la noi, maturitatea sexuală are loc în cel de-al doilea an al vieţii. Numai Rhinolophus hipposideros se poate reproduce la sfîrşitul primului an de viaţă. 
     Durata gestaţiei diferă de la o specie la alta şi este parţial determinată de factorul temperatură. O temperatură mai scăzută a mediului ambiant poate prelungi durata gestaţiei şi invers. La  , durata gestaţiei este de aproximativ 60 de zile, în timp ce la Pipistrellus este de numai 45 de zile.
     În preajma naşterilor, femelele parcurg perioade de agitaţie care alternează cu cele de imobilitate. Cele mai multe specii nasc în poziţia lor obişnuită; cu capul în jos. Femela de Plecotus ia însă o poziţie inversă faţă de cea din repaus. Se orientează cu capul în sus şi îşi îndoaie coada ca să facă din uropatagiu un fel de coşuleţ (fig. 34). Naşterea durează aproximativ o oră. Noul-născut caută cu înfrigurare tetina mamelei şi începe de îndată să sugă, în timp ce mama îl linge cu grijă şi, după cîteva ore, îi taie cordonul ombilical. 

     
     Majoritatea speciilor de la noi dau naştere la unul sau doi pui. Puiul la naştere cîntăreşte între 1/3 şi 1/6 din greutatea mamei. În primele zile după naştere, puiul rămîne fixat de corpul mamei şi în timpul zborului. La Rhinolophus, puiul se fixează cu gura de una din mamelele false ce se găsesc în preajma vulvei. Mai tîrziu, la speciile care sunt mai gregare şi formează colonii mai mari, puii pot fi aşezaţi în îngrămădiri separate – maternităţi. Speciile mai puţin gregare manifestă un evident ataşament faţă de progenitura lor, pe care o identifică pe calea dialogului ultrasonor şi numai după aceea are loc alăptarea.
     La speciile evident gregare, la care puii trăiesc în îngrămădiri, fiecare mamă alăptează, la întîmplare, doi pui, deşi poate a născut unul singur. Sunt destule cazuri cînd puii unor specii se hrănesc cu laptele mamelor aparţinînd altor specii.
     Creşterea şi dezvoltarea. Etapele de dezvoltare, marcate prin deschiderea ochilor sau apariţia părului, variază de la o specie la alta. Urmărindu-se îndeaproape creşterea la   [94], s-au constatat următoarele:
     • Ritmul de creştere a unor organe, sau părţi de organe, este diferit şi ca atare creşterea lor este alometrică;
     • Unele organe sau părţi de organe îşi realizează creşterea în proporţie de peste 70% în perioada prenatală (degetul I, capul şi talpa), în timp ce altele (degetele II–V de la membrele anterioare), în aceeaşi perioadă, nu-şi realizează decît 20–24% din creştere. Aripile sunt organe mai noi din punct de vedere filogenetic, la naşterea puilor ele nu-şi pot îndeplini funcţia, iar creşterea lor evidentă (70–75%) se realizează în perioada postnatală;
     • La vîrsta de aproximativ 45 de zile, puii de   ajung la dimensiunile părinţilor, dar pot să zboare mult mai devreme.
     Deplasări sezoniere. Apariţia şi dispariţia, în anumite perioade ale anului, a unor colonii întregi de chiroptere i-au pus, la început, pe biologi în faţa unor enigme. Cercetările intense făcute în ultimele decenii, inelările masive făcute în acest sens, au arătat că există mai multe tipuri de deplasări, unele dintre ele mai puţin cunoscute şi mai greu de interpretat, altele, însă, adevărate migraţii asemănătoare cu cele executate de unele păsări.
     Speciile de la noi considerate, în general, sedentare sunt obligate să facă deplasări între adăposturile de vară şi cele de iarnă. O dată cu instalarea sezonului rece şi cu dispariţia hranei, nivelul metabolic scade, animalul trebuie să intre în somnul de iarnă şi ca atare are nevoie de adăposturi în care condiţiile microclimatice sunt altele decît cele din adăposturile de vară. Tocmai de aceea, chiropterele din zona temperată pendulează între cele două categorii de adăposturi.
     Întoarcerea liliecilor la adăpost de iarnă şi părăsirea lui. Destrămarea coloniilor de vară şi constituirea coloniilor de iernare se face într-o anumită manieră şi pe o anumită durată de timp. Ritmul întoarcerii chiropterelor la un adăpost de iarnă este similar cu nişte pulsaţii mai mari sau mai mici care sunt în mare parte determinate de condiţiile climatice. Şuvoiul întoarcerilor se realizează pe parcursul a 3-4 luni (fig. 35, A) dar acesta poate fi întrerupt. Ploile cu lapoviţă, nopţile cu brumă puternică sau vîntul cu viteze de peste 10 m/secundă pot întrerupe şirul întoarcerilor. Primele zile frumoase după o perioadă mai vitregă pot coincide cu un maxim al întoarcerilor. În condiţiile climatice de la noi, maximul întoarcerilor la un adăpost de iarnă are loc în luna octombrie (fig. 35, A).
     Părăsirea adăpostului, primăvara, se face într-un ritm determinat tot de condiţiile climatice, dar se realizează într-o perioadă mai scurtă de timp. Exemplarele ieşite din adăpostul de iarnă nu se mai întorc în noaptea respectivă (fig. 35, B), cele dintîi plecate fiind femelele gestante.
     Există şi adăposturi permanenete, cel puţin pentru unele specii. Acestea oferă, vara, condiţii pentru desfăşurarea unei vieţi active, iar, iarna, pentru hibernare. În această situaţie, chiropterele nu mai sunt nevoite să execute deplasări sezoniere.
     Durata deplasărilor sezoniere şi distanţa parcursă. Deşi, de la un sezon la altul, pendularea unor populaţii de chiroptere se face în general pe direcţia N-S, mai ales în regiunile în care lipsesc adăposturile de iarnă, aceasta nu e obligatorie pentru toate chiropterele din regiunile temperate. O colonie constituită iarna într-o peşteră din regiunea montană, la trezirea ei din hibernare, se dirijează către văile apropiate mai însorite şi mai încălzite, dar aceste văi pot fi direcţionate altfel decît N-S, deci direcţia deplasării chiropterelor, în multe situaţii, este determinată nu atît de punctele cardinale, cît de poziţia în care se află unele faţă de altele cele două categorii de adăposturi, de vară şi de iarnă.

     Distanţele parcurse în timpul deplasărilor depind de dimensiunea speciilor şi de caracteristica zborurilor.  emarginatus şi  mystacinus parcurg distanţe de 34–40 km, Rhinolophus hipposideros şi Plecotus auritus, între 40–80 km, în timp ce  , Miniopterus schreibersi şi Nyctalus noctula, specii bune zburătoare, în deplasările lor depăşesc distanţa de 100 km. Uneori, aceste distanţe pot fi şi mai mari. Un exemplar de Vespertilio murinus inelat în fostul U.R.S.S. a fost identificat în Carpaţii din Romînia (jud. Vrancea), deci la o distanţă de peste 500 km, iar exemplare de   şi Nyctalus noctula au fost întîlnite la distanţa de 2 000 şi, respectiv, 2 200 km de la locul unde fuseseră marcate [10].
     Deşi unele exemplare duse la distanţe de 200 km (Nyctalus) sau chiar de 600 km (Eptesicus fuscus), au fost în măsură să se întoarcă la adăpost , nu se ştie încă dacă chiropterele beneficiază de un simţ al direcţiei ca cel al păsărilor migratoare.
     Ataşamentul faţă de adăpost. Chiropterele, mai ales cele la care gregarismul este mai evident şi se constituie în colonii mai mari, manifestă un evident ataşament faţă de adăpostul ales. Tocmai de aceea, unele adăposturi sunt populate decenii sau chiar sute de ani de-a rîndul. Chiar dacă, datorită unor condiţii nefavorabile, chiropterele sunt obligate ca, temporar, să se folosească de alte adăposturi, ele revin şi colonia se reconstituie în acelaşi adăpost. Dacă însă condiţiile vitrege se permanentizează, atunci animalele părăsesc definitiv adăpostul.
     Hibernarea. Unele specii de chiroptere din regiunile calde, dispunînd de o serie de mecanisme de temogeneză şi termoliză, îşi asigură o constantă termică şi se comportă ca mamifere homeoterme. Altele, însă, îşi pot schimba temperatura corpului de la zi la noapte (hipotermie reversibilă), sau de la un sezon la altul, manifestîndu-se ca mamifere heteroterme. Heterotermia este o adaptare prin care se urmăreşte diminuarea pierderilor calorice, a consumului rezervelor, în condiţii de inaniţie şi de temperatură scăzută. Unele specii, deşi îşi menţin capacitatea de a efectua un act locomotor, îşi coboară temperatura corpului pînă la 20oC, intră într-un somn de iarnă (somn letargic) şi se numesc, pentru aceasta, heteroterme nehibernante. În timpul iernii, chiropterele din regiunile temperate îşi pot diminua atît de mult metabolismul încît temperatura corpului poate coborî pînă la 4–5oC, devin total imobile şi parcurg un somn profund şi de durată: somn hibernal.
     Hibernarea este un fenomen complex determinat de factorii exogeni (scurtarea zilelor, scăderea temperaturii, diminuarea şi apoi dispariţia hranei) şi endogeni (sistemul endocrin şi nervos).
     Chiar dacă biologii dispun de posibilităţi de determinare a stării de hibernare – diminuarea zilnică a greutăţii corpului, diminuarea frecvenţei ritmului cardiac şi a celui respirator, schimbarea structurii şi a funcţiei glandelor endocrine, schimbarea concentraţiei componentelor sanguini – totuşi, este dificil de precizat cînd încetează somnul diurn şi cînd începe cel letargic sau hibernal, cu atît mai mult cu cît nu toate chiropterele dintr-o colonie se comportă identic în acelaşi timp.
     Somnul de iarnă şi unii factori de climă. Începutul somnului de iarnă şi apoi trecerea la somnul hibenal nu se face o dată cu întoarcerea chiropterelor la adăpostul de iarnă şi nici la aceeaşi dată pentru toată colonia. Intrarea lor în somnul de iarnă se face treptat, cel mai profund somn şi care afectează întreaga colonie avînd loc la sfîrşitul sezonului rece (februarie-martie), cînd şi rezervele lor de grăsime sunt pe terminate. Unele exemplare se pot folosi, la început, de o serie de adăposturi improprii, pe care, după aceea, le părăsesc, dar se pot alege cu uşoare arsuri sau degerături.
     Temperatura. Liliecii caută adăposturi cu un climat propice. Temperatura, umiditatea relativă a aerului şi lipsa mişcării evidente a acestuia –curenţii– avînd o deosebită importanţă. Pentru parcurgerea somnului de iarnă, unele specii preferă ca temperatura să evolueze între anumite limite. Judecînd lucrurile după temperatura din adăposturile în care au fost găsite numeroase exemplare aparţinînd la aceeaşi specie, putem afirma că Barbastella barbastellus hibernează la temperaturi cuprinse între 1 şi 4°C,   şi  blythi, între 2 şi 6°C, Rhinolophus hipposideros, între 4 şi 7°C, Miniopterus screibersi între 5 şi 9°C, iar Rhinolophus ferumequinum, între 7 şi 10°C. Afirmaţiile noastre nu au un caracter absolut. Ne aşteptăm ca exemplare din speciile de mai sus să poată hiberna şi în alte condiţii de temperatură. Miniopterus schreibersi a fost găsit hibernînd şi la minus 2°C şi la 9°C, iar Barbastella barbastellus la minus 2°. Există, prin urmare, specii care manifestă mai puţină exigenţă faţă de factorul temperatură şi suportă o amplitudine mai mare a variaţiilor acestuia.
     Umiditatea relativă. Chiropterele, mai ales cele troglofile, se deshidratează repede şi, dacă aceasta depăşeşte anumite limite, marginile posterioare ale uropatagiului se usucă. Acesta este un semn sigur că în puţină vreme liliecii vor pieri.
     Dacă, în timpul sezonului cald, pierderile de apă care au avut loc ziua sunt uşor recuperate noapte de noapte, în timpul sezonului rece chiropterele îşi caută un adăpost în care umiditatea relativă nu pune probleme, fiind destul de ridicată (75–100%). Trezite din somnul de iarnă, aşa cum am subliniat şi mai înainte, chiropterele urinează mult şi manifestă o imperioasă nevoie de a bea (fig. 36).

     Curenţii de aer. Manifestarea evidentă a unor curenţi de aer în interiorul adăposturilor (peşterilor) le-ar face improprii pentru hibernarea chiropterelor. În aceste condiţii, temperatura aerului ar cunoaşte ample variaţii, apropiindu-se de temperatura aerului din exterior, iar umiditatea relativă ar fi mereu în schimbare şi mereu mai mică decît cea necesară pentru hibernare. Acesta este motivul pentru care peşterile cu o singură deschidere, sau cu porţiuni de peşteră în formă de fund de sac, sunt locurile preferate de chiropterele troglofile.
     Gruparea chiropterelor pentru hibernare. Unele specii de chiroptere din fauna tării noastre hibernează izolat – Plecotus austriacus, Plecotus auritus, Barbastella barbastellus. Rinolofidele îşi învelesc corpul în propriile aripi, între acestea şi corp realizîndu-se un strat de aer izolator. Ele hiberneză izolat sau grupate (fig. 37).

     Există, însă, destule specii ale căror populaţii dintr-o regiune dată se adună în adăposturi alcătuind îngrămădiri care pot număra cîteva exemplare sau sute, mii şi zeci de mii. Aceste îngrămădiri, se formează în vederea realizării unei încălziri colective mai economicoase, întrucît, în aceste condiţii, suprafaţa de contact al corpului cu aerul înconjurător se reduce de aproape trei ori (fig. 38).
     Forma şi mărimea acestor îngrămădiri variază mult, fiind determinate de un complex de factori cum sunt: prezenţa unor asperităţi pentru fixare, securitate, întuneric, linişte, lipsa curentilor de aer şi a şiroirilor de apă.
     La exemplarele constituite în grupări mici, pierderile de căldură sunt evitate prin coborîrea nivelului metabolic, scăderea temperaturii corpului şi intrarea mai timpurie în hibernare. În îngrămădirile mai mari, instalarea somnului hibernal se face de la exemplarele marginale către cele din centru.
     Discontinuitatea somnului de iarnă. Cercetările noastre, ca şi ale altor biologi, au dovedit că la chiroptere nu poate fi vorba de o hibernare continuă. Somnul lor este întrerupt de treziri spontane, treziri determinate fie de un anume ritm intern, fie din necesitatea de a urina, de a bea sau de a-şi căuta un loc cu un microclimat mai potrivit. Acest lucru este uşor de demonstrat dacă urmărim dinamica repartizării numărului de chiroptere în diferitele încăperi ale aceleaşi peşteri. La începutul sezonului rece se observă o ocupare progresivă a încăperilor peşterii de la intrare către profunzime (fig. 39). La sfîrşitul sezonului rece are loc o deplasare inversă, iar pe parcursul sezonului rece, o pendulare a lor de la o cameră la alta, şi anume spre cele în care temperatura este mai ridicată cu măcar 0,5oC şi unde aerul este foarte liniştit. Acolo se realizează cele mai mari îngrămădiri.

     Un alt argument este cel ce se referă la dinamica numărului de îngămădiri de hibernare. În peştera de la Rarău-Suceava, în octombrie, numărul îngrămădirilor a fost de 85. Ulterior, deşi numărul total de chiroptere venite în adăpost a crescut de la aproximativ 5 000 pînă la aproape 7 000, numărul îngrămădirilor de hibernare a scăzut de la 85 la 28 la sfîrşitul lui decembrie. Grupările mai mici s-au destrămat şi exemplarele trezite s-au alipit la îngrămădirile mai mari, unde şi încălzirea era mai economicoasă. Prin urmare, somnul hibernal a fost mereu întrerupt, ocazie cu care chiropterele se pot deplasa nu numai de la o încăpere la alta, dar şi în interiorul aceleaşi încăperi.
     Viaţa socială. Chiropterele cu adevărat solitare sunt o excepţie. Multe din speciile considerate altădată solitare au fost întîlnite în cupluri sau în grupe mici, cel puţin în anumite perioade ale anului. Speciile mai puţin gregare se constituie în colonii mai mici, în timp ce speciile cu adevărat gregare formează colonii, uneori, uriaşe. 
     Segregarea sexelor. Acest comportament curios nu este nici general şi nici uniform. Unele specii practică aceste segregări în adăpost, altele în teritoriul de vînătoare şi altele în timpul migraţiei. Dintre speciile de la noi, Miniopterus schreibersi, de exemplu, practică o segregare, să-i spunem, parţială. Masculii şi femelele se întîlnesc în acelaşi adăpost, dar femelele ocupă o poziţie centrală, în timp ce masculii formează un fel de grupări satelit. Puii formează îngrămădiri separate. Un comportament asemănător găsim şi la  blythi. În unele îngrămădiri domină masculii (75%), în altele, femelele. De altfel, femelele de   şi  blythi sunt primele care părăsesc adăpostul de iarnă şi probabil această segregare se menţine şi pe parcursul deplasărilor către adăposturile de vară. Pentru perioada de vară, cînd are loc gestaţia, naşterea şi apoi creşterea puilor, femelele de   practică o segregare totală. Colonia de la Dărmăneşti-Suceava, care număra aproape 1 000 de exemplare, era alcătuită numai din femele de  . Masculii adulţi îşi fac apariţia toamna, în preajma destrămării coloniei de vară. 
     Asociaţii interspecifice. Colonii alcătuite din exemplare aparţinînd aceleiaşi specii sunt mai puţin frecvente. De regulă, mai ales în coloniile de iernare, se adună în acelaşi adăpost exemplare aparţinînd la mai multe specii. În această situaţie înseamnă că cerinţele ecologice ale speciilor colocatoare sunt asemănătoare, iar condiţiile microclimatice ale adăpostului sunt în măsură să le satisfacă. Cum, însă, adăposturile prezintă anumite caracteristici – sunt aşezate în anumite regiuni geografice şi la anumite altitudini – componenţa specifică a coloniei din fiecare adăpost poate fi diferită. În peştera de la Rarău-Suceava – altitudine 1 500 m – colonia este alcătuită din mai multe specii, dar caracterul polispecific este estompat de dominanţa numerică (95%) a speciei  blythi (fig. 40), în timp ce în peştera de la Gura Dobrogei-Constanţa – altitudine aproximativ 100 m – componenţa specifică este alta şi caracterul polispecific evident (fig. 41).


     Raportul numeric al sexelor. Căutările noastre, în direcţia stabilirii acestui raport pentru diferite specii, ne-au pus în faţa unor rezultate diferite şi aparent contradictorii. Comportamentul celor două sexe şi cerinţele lor ecologice pe parcusul unui an nu sunt identice. Într-unul şi acelaşi adăpost, raportul numeric al sexelor se poate schimba mereu. Într-o încăpere mai răcoroasă, numărul masculilor poate fi dominant, în timp ce într-o încăpere mai călduţă situaţia se poate inversa. Primăvara, cînd liliecii încep să părăsească adăpostul de iarnă, raportul se poate schimba în favoarea masculilor, pentru că femelele sunt cele care pleacă întîi. Asupra acestui lucru ne putem edifica uşor dacă urmărim raportul numeric la sexelor la nou-născuţi. Determinarea sexului la cîteva sute de nou-născuţi în colonia de la Dărmăneşti ne-a dus la constatarea că numărul masculilor este practic egal cu cel al femelelor (50,8% femele faţă de 49,2% masculi). Considerăm că acest raport de 1:1 se menţine în general şi pentru restul vieţii. Dacă el nu mai poate fi constatat ulterior, faptul se datoreşte comportamentului deosebit al celor două sexe. Cerinţele lor ecologice nu sunt identice în timp. Nu ne surprinde dacă în unele colonii de iarnă domină numeric masculii, iar în unele colonii de vară domină femelele.
     Longevitatea şi factorii de distrugere. S-a considerat, pentru început, că longevitatea chiropterelor este mai redusă decît cea reală şi aceasta pornindu-se de la compararea lor cu alte mamifere de aceeaşi talie, a căror longevitate era cunoscută.
     Inelările, marcarea şi recapturarea lor, au dat posibilitatea specialiştilor să aprecieze că longevitatea medie a microchiroptetrelor este de 4-5 ani, iar longevitatea potenţială de 20 de ani. S-a apreciat că longevitatea diferă de la o specie la alta. La  mystacinus, longevitatea medie este apreciată la 5 ani, la  daubentoni, 4 ani, la  emarginatus, 3,3 ani, iar la Rhinolophus hipposideros, numai de 2,3 ani [41].
     Longevitatea remarcabilă a chiropterelor este genetic determinată şi se corelează cu fecunditatea evident scăzută, cu lipsa unor epidemii caracteristice şi cu lipsa unor prădători specializaţi în consumul lor.
     Factorii care exercită evidente presiuni asupra chiropterelor şi le diminuează numărul sunt reprezentaţi de prădători, maladii şi accidente; şi să nu uităm de presiunea exercitată mai ales de oameni.
     Prădătorii. Un număr destul de mare de vertebrate pot consuma chiroptere: vulpi, bursuci, dihori, jderi, şerpi şi broaşte de talie mare, unele dintre păsările răpitoare de zi (Falco subbuteo sau Falco peregrinus) sau dintre cele răpitoare de noapte (Tyto alba, Strix aluco). În toate cazurile menţionate, consumatorii nu sunt decît ocazionali.
     Paraziţi, maladii, agenţi patogeni. Cine doreşte să prezinte diversitatea lumii paraziţilor, fie şi numai aceea care acţionează asupra chiropterelor, îşi asumă o sarcină deosebit de dificilă. E greu chiar şi pentru un parazitolog cu o experienţă de ani de zile să aibă o imagine clară asupra tuturor grupelor şi speciilor de paraziţi. [49] arată că în intervalul de timp cuprins între 1958 şi 1967, despre ecto- şi endoparaziţi, vectori şi mortalitatea chiropterelor, au fost publicate peste 800 de lucrări. Din consultarea unei părţi din lucrările publicate de autori romîni – Burghele A., Bălăcescu [13, 14], Decu V., Burghele A., [18], Decu V. [19–21], Feider [30–31], Marcu [51] şi alţii – precum şi cea provenită din literatura străină [52], am ajuns la concluzia că, în preajma anului 1970, numărul, numai al speciilor ectoparazite identificate pînă atunci pe chiropterele din Europa, se apropia de 100 şi aparţinea la 14 familii. Cele mai multe dintre acestea sunt hematofage, unele în stare larvară –Trombiculidae–, altele în stare adultă – Laelaptidae, Macronyssidae, Spinturnicidae, Cimicidae, Ischnopsyllidae, Streblidae, Trombiculidae, Ixodidae, Argasidae, Nycteribiidae, dar şi familii de ectoparaziţi nehematofagi ce se hrănesc cu descuamări ale tegumentului şi secreţiile lui – Myobiidae, Lystrophoridae – sau pătrund în grosimea tegumentului – Demodicidae, Sarcoptidae.
     Cele subliniate anterior ne arată că ectoparaziţii liliecilor au o diversitate remarcabilă. Există mult mai mulţi decît ar fi putut crede un nespecialist în domeniu.
     O altă întrebare pe care ne-am pus-o a fost următoarea: la care dintre speciile de chiroptere din Europa – prezente şi în fauna ţării noastre – a fost identificat cel mai mare număr de specii de ectoparaziţi? Căutările nostre ne-au dat posibilitatea să constatăm că la unele specii de lilieci a fost identificat un număr deosebit de mare; Rhinolophus ferrumequinum, 28; Rhinolophus hipposideros, 18; Plecotus auritus, 17;  , 16; Pipistrellus pipistrellus, 16, Nyctalus noctula, 15 etc.
     Lucrul acesta nu ar trebui să ne surprindă, avînd în vedere că unele specii sunt bine reprezentate numeric, întîlnirile acestora în adăposturile de iarnă sau de vară fiind mai frecvente. Să nu uităm că chiropterele au o mare mobilitate, parcurgînd adesea sute şi chiar mii de km, străbtînd ţinuturi întregi cu condiţii diferite. Un ectoparazit poate fi întîlnit vara, dar nu şi iarna, poate fi întîlnit numai într-o anumită porţiune a arealului speciei de liliac parazitată şi nu peste tot. Numărul mare de ectoparaziţi se datorează, într-o oarecarea măsură, şi faptului că multe specii de chiroptere se constituie în colonii mari şi, de cele mai multe ori, mixte. În atare situaţii, un ectoparazit trece uşor de la un individ la altul şi de la o specie la alta. Şi să nu uităm un lucru: speciile bine reprezentate numeric au oferit şanse în plus parazitologului să le întîlnească şi să le studieze mai bine.
     La speciile rar întîlnite, numărul ectoparaziţilor determinat de specialişti este adesea mic –  dasycneme, 2;  bechsteini, 2; Eptesicus nilssoni, 2. Există în fauna noastră şi specii la care nu s-au făcut studii pentru că ele au căpătat statutul de specii foarte tîrziu:  brandti, despre care [102] spune că „este o fantomă, pe care nu a găsit-o în Carpaţii Ucrainei”, iar abia recent a fost semnalată la noi [103]; Nyctalus lasiopterus, care a fost semnalată la noi de două ori; Plecotus austriacus şi el ridicat la rang de specie destul de tîrziu. Speciile de ectoparaziţi studiaţi anterior, probabil şi pe Plecotus austriacus, au fost atribuite lui Plecotus auritus şi de aceea Plecotus austriacus a rămas, deocamdată, mai „curat”.
     A spune cîte ceva numai despre ectoparaziţii ce pot fi întîlniţi la fiecare dintre speciile de chiroptere de la noi ar cere un spaţiu – număr de pagini – mult mai mare decît cel acordat pentru prezentarea liliecilor. Unii autori, străini care au publicat lucrări similare [36],[73], nu au pomenit nimic despre paraziţi.
     Multe chiroptere trăiesc, uneori, într-o promiscuitate de nedescris, iar adăposturile lor, pe care le ocupă de ani de-a rîndul, sunt pline de multă murdărie, datorită urinii şi excrementelor –guano. În sezonul cald, ca rezultat în urma descompunerii urinii, cantitatea de amoniac creşte atît de mult încît devine nocivă pentru alte vertebrate, dar nu şi pentru lilieci. Cu toate acestea, în rîndul acestor animale nu prea sunt cunoscute epidemiile.
     Totuşi, legat de boli şi de transmiterea lor, un lucru ar trebui să ne preocupe mai mult şi să-l cunoaştem mai bine. În 1990, Blancou J. [11], director al Centrului Naţional de Studii Veterinare şi Alimentare din Franţa, a tipărit o broşură în care, legat de protecţia chiropterelor, trage un semnal de alarmă ce se referă la „Chiropterele şi rabia în Europa”. Cu această ocazie se arată că în 30 de ani (1954–1984), pe un teritoriu întins al Europei (Germania, Polonia, Iugoslavia, Turcia şi Rusia), au fost semnalate doar 14 cazuri de turbare la lilieci. După aceea, într-un singur an (1985) au fost semnalate 15 cazuri, pentru ca, în anii 1986–1989, numărul cazurilor de rabie să se ridice la 390, recordul deţinîndu-l Danemarca. Astăzi, o frecvenţă mare a cazurilor de turbare la Eptesicus serotinus, în afară de Danemarca, a fost constatată în Belgia, Olanda, Germania de nord şi se pare că arealul tinde să se întindă spre sud-estul Europei. Cazuri izolate s-au semnalat deja în Spania, Franţa şi Polonia.
     În ciuda faptului că rabia liliecilor nu poate fi transmisă unor carnivore terestre, întrucît viruşii rabiei vulpine şi ai rabiei liliecilor din Europa sunt diferiţi şi au avut o evoluţie paralelă, cazurile de transmitere a virusului la oameni nu lipsesc. În 1988, în Franţa s-au semnalat 2 cazuri. Prin urmare, e mai bine să ne păzim de muşcăturile lui Eptesicus serotinus, care nu este numai un vector al acestui virus ci şi un rezervor, probabil.
     În cercetările efectuate de noi în ţară, nu s-au constatat niciodată pierderi masive şi, ca atare, nu putem vorbi, deocamdată, de manifestarea unor epidemii în rîndul lor.
     Accidentele. Se pare că un număr destul de mare de pierderi se datoresc accidentelor cauzate de: căderile unor arbori scorburoşi, demolarea unor clădiri, lucrări de minerit, explorări speologice, lumina farurilor de la mijloacele de locomoţie; toate duc la micşorarea numărului de chiroptere dintr-o regiune dată.
     Chiropterele şi omul. Din cauza înfăţişării curioase, a activităţii lor nocturne, încă din cele mai vechi timpuri chiropterele au incitat imaginaţia oamenilor. Şi astăzi mai există unii care cred că chiropterele ar fi întruchiparea unor „duhuri ale întunericului”, şi ca atare le alungă sau le omoară. Sentimentul de repulsie este justificat pentru locuitorii din America de Sud, unde vampirii, prin muşcăturile lor, transmit, la animale şi la om, boli mortale. Pentru noi, însă, situaţia se schimbă.
     Importanţa chiropterelor. Dacă ne referim la chiropterele din fauna noastră, incontestabilul folos pe care îl aduc acestea constă în faptul că ele consumă, noapte de noapte, o cantitate masivă de insecte, dintre care multe dăunătoare agriculturii şi silviculturii. Cîntărind conţinutul stomacal al unor exemplare de   şi avînd în vedere că chiropterele se hrănesc de 2-3 ori pe noapte, am ajuns la concluzia că un adult consumă, în fiecare noapte, între 12 şi 13,5 grame de insecte, deci o treime din greutatea corpului, iar un pui de 30 de zile, cam 6 grame. Dacă se ia în considerare numărul aproximativ de nopţi cînd liliecii ies la vînătoare, pe parcursul unui sezon cald, rezultă că cele 1 000 de femele şi cei aproximativ 700 de pui din adăpostul de la Dărmăneşti-Suceava consumă remarcabila cantitate de 1600 kg insecte. Această enormă cantitate de insecte distruse înseamnă nu numai o mare cantitate de insecticide economisită, dar şi ocolirea atîtor neajunsuri produse de folosirea acestora.
     Dacă încercăm să evaluăm numărul total de chiroptere de pe cuprinsul ţării, imaginea noastră referitoare la aportul lor în diminuarea masei insectelor ne va apărea mult mai edificator conturată.
     Ocrotirea chiropterelor. Necesitatea ocrotirii chiropterelor decurge nu numai din faptul că ele sunt aliaţi de nădejde ai agricultorilor, silvicultorilor şi ai serviciilor de sănătate publică, ci şi din faptul că numărul lor, cel puţin al celor troglofile, este mereu în scădere, lucru constatat de mult în ţările din apusul Europei. Fauna chiropterelor din Romînia nu credem că face excepţie. În peştera de la Rarău-Suceava, în iarna anului 1963–1964, am estimat că se adăposteau peste 7 000 de exemplare [94]. Cinci ani mai tîrziu, numărul lor scăzuse la 5 000. 
     Una din cauzele care au exercitat o presiune asupra numărului de chiropterte a fost folosirea masivă a DDT-ului în combaterea insectelor dăunătoare. Noi am identificat prezenţa DDT-ului şi a metabolitului acestuia (DDE) în organismul chiropterelor [96].
     Se impune, de asemenea, o serie de acţiuni care vizează cunoaşterea, de către masele largi de oameni, a biologiei şi importanţei acestui grup de mamifere. Preocupări în acest sens au existat şi pînă acum [24, [27], [50], [94], [96], dar ele trebuie continuate cu multă perseverenţă şi pe multiple căi.
     Ghidurile şi traseele turistice ar trebui să ocolească peşterile care adăpostesc colonii mari de lilieci. Deranjarea repetată a chiropterelor, mai ales în timpul somnului de iarnă, este deosebit de dăunătoare, pentru că reactivarea repetată a metabolismului animalelor hibernante supune organismul la niste eforturi care conduc la consumarea rezervelor şi epuizarea lor înainte de terminarea sezonului rece.
     De asemenea, ar fi indicat ca ocoalele silvice să aibă grijă şi de peşterile de pe teritoriul lor. Grija pentru chiroptere înseamnă de fapt grija pentru sănătatea pădurilor.
     Ocrotirea chiropterelor trebuie să stea în atenţia noastră, a tuturor, pentru că ele se constituie în „schimbul de noapte” al truditorilor în vînarea insectelor, atît de multe şi atît de dăunătoare.
     În ţările din vestul Europei, ocrotirea chiropterelor constituie una din priorităţile substanţial susţinute financiar. La noi abia recent – aprilie 2 000 – s-a votat legea privind protecţia liliecilor, a cetaceelor şi a păsărilor migratoare de apă.
     Paleontologie. Fiecare din cei ce încearcă să cunoască acest grup de mamifere, atît de bine adaptat la un zbor activ, susţinut şi rapid, are dreptul să-şi pună o serie de întrebări: din ce grupă de vertebrate s-au desprins, cînd a avut loc lucrul acesta, cît timp a trecut de cînd o serie de mamifere arboricole –probabil– au căpătat posibilitatea de a plana ca o paraşută, cînd şi cum au trecut la un zbor bătut, activ, cu alte cuvinte cînd şi cum s-au transformat membrele anterioare în aripi şi de ce duc o viaţă activă nocturnă.
     Pentru a oferi o serie de răspunsuri plauzibile, ne trebuie  documente din trecutul istoriei devenirii lor şi lucrul acesta ni-l poate oferi paleontologia.
     Cercetările paleontologice sunt numeroase şi au fost făcute de specialişti din Lumea Veche şi din Lumea Nouă. Fiecare dintre aceştia au venit cu cîte ceva ce se referă la trecutul mai apropiat sau mai depărtat al chiropterelor. Într-o recentă clasificare făcută de Hill şi Smith [42], ne este prezentat un număr de 30 de genuri fosile. Dintre acestea 5 aparţin Megachiropterelor (familia Pteropidae) şi 22 Microchiropterelor, cele mai numeroase aparţinînd familiei Vespertilionidae (7) şi Phyllostomatidae (5), iar restul de 3 sunt cunoscute numai ca fosile, fiecare din ele reprezentînd cîte o familie: Paleochiropterygidae, Archaeonycteridae şi Icaronycteridae. Numărul de genuri fosile faţă de numărul total al genurilor actuale este mic; el reprezintă doar 0,11%. Nu acelaşi lucru se poate spune despre rozătoare de exemplu, al căror procent este de 0,83, adică numărul formelor fosile este aproape egal cu al celor actuale şi, ca atare, asigură o mai bună cunoaştere a istoriei lor. Aşadar, pînă acum, paleontologia a fost zgîrcită cu chiropterologii. Care sunt totuşi cele mai vechi fosile şi care sunt caracterele lor?
     Cei mai vechi reprezentanţi sunt: Icaronycteris index, descoperit în depozitele din Eocenul timpuriu de la Wyoming S.U.A., considerat a fi încă un animal insectivor şi descris de Jepsen [46]; Paleochiropteryx  tupaiodon şi Archaeonycteris din depozitele eocene medii – stratele Messel – din apropierea oraşului Darmstadt, Germania, descrise de Revilliod [67–69]. Toate cele trei genuri mai sus amintite ne arată suficiente asemănări cu chiropterele actuale, pentru că toate prezentau degetele membrelor anterioare alungite, care susţineau membrana alară. Există şi deosebiri, fireşte. Paleochiropteryx prezintă numai o singură vertebră sacrală, ultimul premolar inferior cu tendinţă de molarizare şi molarii inferiori cu trăsături arhaice, trigonizii săi fiind foarte ascuţiţi. La Archaeonycteris, de reţinut că molarii săi inferiori sunt tipic tuberculo-sectoriali cu un talonid larg şi scurt, vîrfurile molarilor sunt conice şi nelegate între ele prin creste, amintindu-ne de cei de la Didelphis.
     Aşadar, fosilele mai sus menţionate ne arată că chiar în Eocen tipul de chiroptere era pe deplin realizat. Aceasta ne demonstrează că evoluţia lor a fost deosebit de rapidă şi că, o dată constituit, acest tip şi-a conservat caracteristicile achiziţionate.
     Spuneam mai înainte că paleontologia nu ne-a oferit nici un argument care să dovedească existenţa unor vechi reprezentanţi cu aripi într-un stadiu intermediar de dezvoltare. În acest domeniu, specialiştilor nu le-a rămas decît să enunţe ipoteze, aşa cum a făcut Smith [72]. Se consideră că chiropterele s-au  desprins din insectivorele mici arboricole, ce prezentau o membrană interdigitală, membrană care ulterior a crescut o dată cu alungirea degetelor, ajungînd pînă la realizarea aripilor de la chiropterele de azi.
     De reţinut că evoluţia chiropterelor, începută probabil din Cretacic, a coincis în timp cu apariţia şi înflorirea unor grupe de insecte, din care au derivat Coleopterele, Dipterele şi poate şi Lepidopterele, insecte care au constituit sursa de hrană a insectivorelor, insectivore care, alături de carnivore, au putut ocupa noi nişe.
     Evoluţia chiropterelor a însemnat apariţia şi dezvoltarea aripilor, organe locomotoare, apariţia şi dezvoltarea organelor ecolocatoare, posibilitatea de a se orienta în întuneric şi trecerea la o viaţă activă nocturnă cînd concurenţa pentru procurarea hranei este evident diminuată.
     
SISTEMATICA CHIROPTERELOR DIN ROMÎNIA
     Ordinul Chiroptera Blumenbach 1774 cuprinde numeroase specii cu o largă răspîndire pe glob. Lipsesc numai în Antarctica, Arctica şi într-o serie de insule. Cele mai multe specii sunt întîlnite în regiunea intertropicală.
     În ciuda faptului  că ordinul este foarte bogat în specii, în ţara noastră, care beneficiază de un climat temperat, au fost semnalate, pînă în anul 1965, 28 de specii, incluzînd, fireşte, şi pe Eptesicus sodalis şi pe  . Astăzi, componenţa faunei s-a schimbat, deşi numărul de specii a rămas acelaşi.
     Eptesicus sodalis, creat de, în 1910, pe baza unui singur exemplar colectat de la Buştenari (Romînia) s-a dovedit, pînă la urmă, a fi un Eptesicus serotinus, de talie mai mică şi ca atare şi-a pierdut statul de specie. Era şi normal, cu atît mai mult cu cît alte exemplare cu aceleaşi caracteristici dimensionale nu au mai fost semnalate.
     Discuţii s-au purtat (şi poate se mai poartă) în jurul altei specii,  . Creată de Ognev [62], în urma cercetărilor efectuate în Siberia orientală, ulterior ea a fost semnalată în Asia Centrală şi apoi în Europa. În anul 1949 Abelenthev [1] o semnalează în Carpaţii Ucrainei. În anul 1950, Margareta Dumitrescu o identifică în Carpaţii Romîniei, iar în 1961, P. Beron o semnalează în Bulgaria. Autorii sovietici – Gromov, Gureev [36] şi alţii – în 1963, arătau că existenţa acestei specii rămîne încă nelămurită, întrucît caracterele lui  , în diferite combinaţii, pot fi întîlnite şi la exemplarele mai mici de  mystacinus.
     [37] întreprinde un studiu mai cuprinzător în vederea, lămuririi poziţiei sistematice a lui  mystacinus 1819, faţă de cea a lui  ikonokovi Ognev 1912. Referitor la exemplarele din Ucraina, Romînia şi Bulgaria atribuite speciei M. ikonnikovi, el crede mai curînd că sunt doar exemplare mai mici de M. mystacinus. Foarte recent, K.A. Tsytsulina [74] de la Institutul Zoologic din St. Petersburg, la Simpozionul care a vut loc la Cracovia, argumentează şi oferă lui M. ikonnikovi un alt statut; îl consideră o nouă subspecie a lui M. mystacinus şi îl aşează alături de alte 3 subspecii prezente în aceeaşi regiune a Caucazului. Cu aceeaşi ocazie, I.V. Zagorodniuk [102], referindu-se la fauna liliecilor din Ucraina, arată că este reprezentată de 27 de specii, din care 24 sunt sigur prezente, iar 3 rămîn cu semnul întrebării ( brandti,  capaccinii, Rhinolophus euryale).  ikonnikovi nu mai apare nici măcar cu semnul întrebării sau ca subspecie.
     Ce facem cu M. ikonnikovi din Carpaţii Romîniei? Prezenţa epiblemei şi a caracteristicii formei penisului, alături de dimensiunile mai mici întîlnite şi la populaţii de M. mystacinus, ne lasă fără argumente, aşa încît credem că este vorba numai de o subspecie a lui M. mystacinus şi nu am mai prezentat-o în lucrarea de faţă. În schimb, în intervalul de timp la care ne referim, în ţara noastră au fost semnalate ca prezente  brandti şi Pipistrellus savii şi poate şi altele, aşa cum presupune B. Woloszyn în urma folosirii detectorului de ultrasunete.
     Toate speciile din fauna Romîniei fac parte din subordinul Microchiroptera Dobson 1875 şi aparţin la două familii: familiile Rhinolophidae şi Vespertilionidae.
     Pentru determinarea speciilor din fauna ţării noastre se iau în considerare fie caracterele corporale externe, fie caracterele craniene. În multe situaţii ne putem folosi de ambele categorii de caractere.
     Îndrumări privind efectuarea determinărilor. Pentru determinarea liliecilor trebuie avut în vedere că o serie de particularităţi de structură, mai ales la speciile de talie mică, sunt vizibile numai dacă sunt analizate cu ajutorul unei lupe puternice. Uneori, aşa cum e cazul caracteristicii dentiţiei, necesită chiar folosirea unei lupe binoculare.
     În lipsa unor indici de diagnosticare, măsurătorile efectuate cu ajutorul unui şubler au o deosebită importanţă. Măsurătorile trebuie făcute exact şi apreciate în mm şi chiar zecimi de mm.
     Cînd se face determinarea, trebuie avută în vedere şi vîrsta animalului. Exemplarele tinere au blăniţa mai închisă, dinţii nu sunt tociţi, iar capetele unor oase lungi, cum sunt metacarpienele şi falangele, au porţiuni cartilaginoase vizibile dacă sunt privite prin transparenţă, folosindu-se de o sursă de lumină puternică (fig. 42).
     Măsurătorile efectuate privesc fie unele dimensiuni corporale, fie cele craniene. Iată cele mai întrebuinţate din ele: 
     –măsurători corporale (fig. 43): lungime cap-trunchi, lungime coadă, lungime antebraţ, lungime ureche, lungime matacarpiene şi falange (la degetele I–V), lungime tibie, lungime pinten;

     
     –măsurători craniene (fig. 44): lungime totală, lungime condilo-bazală, înălţime, lăţime, lăţime zigomatică, lungime mandibulă, lungime şir superior de dinţi, lungime şir inferior de dinţi, distanţă interorbitală, distanţa dintre ultimii molari superiori.
     În afară de cele arătate mai sus, în determinarea speciilor de chiroptere intră în discuţie şi o serie de caractere ce se referă la: forma pavilioanelor urechilor, a antitragusului, a tragusului, dacă există, forma aripilor, locul de prindere la picior a patagiului, prezenţa epiblemei şi forma acesteia, forma şi mărimea ghearelor, caracteristica dispunerii şi culoarea perilor, prezenţa şi forma foiţelor nazale, numărul, forma, mărimea şi dispunerea dinţilor, poziţia animalului în timp de repaus, conturul animalului în timpul zborului, caracteristica zborului şi altele.
     
     

INDEXUL SISTEMATIC AL SPECIILOR DIN ROMÎNIA
Clasa MAMMALIA Linne, 1758
Subclasa THERIA Parker  şi Haswell, 1897
Infraclasa EUTHERIA Gill, 1872
Ordinul CHIROPTERA Blumenbach, 1774
Subordinul MICROCHIROPTERA Dobson, 1875
Familia RHINOLOPHIDAE Bell, 1836
     Genul Rhinolophus Lacepede, 1799
                Rhinolophus ferrumequinum Schreber, 1774
                Rhinolophus hipposideros Bechstein, 1800
                Rhinolophus blasii Peters, 1860
                Rhinolophus euryale Blasius, 1855
                Rhinolophus mehelyi Matschie, 1901
CHEI PENTRU DETERMINAREA FAMILIILOR DE CHIROPTERE
După caracterele corporale externe
1 (2)În jurul nărilor şi în spaţiul dintre ochi sunt prezente foiţele nazale. Tragusul lipseşte (fig. 1) ……………………………………….. Fam. Rhinolophidae.
2 (1)Foiţele nazale sunt absente, tragusul este prezent şi bine dezvoltat (fig. 3) …………………………………….………………... Fam. Vespertilionidae.
    După craniu
     1 (2)O singură pereche de incisivi superiori, mici, granulari, aşezaţi pe două plăcuţe semicartilaginoase – partea palatală a intermaxilarelor. Oasele nazale formează o ridicătură caracteristică (fig. 45, A) ……………….. Fam. Rhinolophidae.
2 (1)Două perechi de incisivi superiori fixaţi în alveolele aşezate pe marginea tăieturii nazale. Oasele nazale nu formează ridicături (fig. 45, B)……………. …………….………………………………………… Fam. Vespertilionidae.

     În jurul nărilor şi în spaţiul dintre ochi sunt prezente nişte foiţe nazale cu dispoziţie şi forme caracteristice şi care poartă numele de potcoavă, lance, şa şi creasta acesteia (vezi fig. 2). Pavilioanele urechilor sunt destul de mari, nu sunt concrescute la baza lor, nu au tragus, dar au un antitragus bine dezvoltat (vezi fig. 3). 
     Vertebra a şaptea cervicală, vertebra întîi dorsală şi coastele din perechea întîi şi a doua, împreună cu presternul, sunt sudate între ele alcătuind un inel. Articulaţia principală a humerusului cu omoplatul este puternică, în timp ce articulaţia complementară (între tuberculul mare al humerusului şi omoplat) este slab dezvoltată.
     Degetul II de la membrele anterioare este format doar de metacarpian, în timp ce celelalte degete III, IV şi V prezintă cîte două falange. Degetul I al membrului posterior este constituit din două articule în timp ce restul degetelor au cîte 3 articule.
     Coada este scurtă, mai scurtă decît membrele posterioare, şi înglobată în întregime, sau aproape în întregime, în uropatagiu. Oasele intermaxilare –premaxilare– semicartilaginoase prezintă doar partea lor palatină. Nu sunt sudate între ele şi nici la oasele învecinate, ci legate printr-un ţesut cartilaginos. Rostrul apare globulos din cauza ridicăturilor pe care le formează oasele nazale. Craniul este lat şi scurt. Formula dentară: 1/2; 1/1; 2/3; 3/3. Incisivii superiori sunt foarte mici, slab dezvoltaţi şi fixaţi pe premaxilar. Premolarul unu superior (P1) şi premolarul doi inferior (P2), nu au rol în masticaţie, au dimensiuni variabile – după specie – şi adesea sunt dispuşi spre exteriorul axei şirului de dinţi. Rinolofidele se nasc cu dentiţia definitivă, cea de lapte reducîndu-se încă în dezvoltarea embrionară.
     Nasc un singur pui şi au o pereche de mamele în regiunea toracică.
     Prezintă, de asemenea, şi o pereche de mamele false aşezate în regiunea inghinală. În perioada de repaus, rinolofidele îşi învelesc corpul cu propriile aripi. Nu se ascund niciodată în crăpături, pentru că ele nu se deplasează prin mers. Aceşti lilieci sunt locuitori ai cavitaţilor subterane sau ai altor adăposturi unde ajung şi de unde pleacă numai în zbor. În timpul zborului ţin gura închisă pentru că ultrasunetele sunt emise prin nări. Familia cuprinde un singur gen ale cărui caractere sunt cele arătate la familie, motiv pentru care nu le mai reluăm.
Genul Rhinolophus Lacepede 1799
      1836, Rhinocrepis Gervais. 
      1847, Aquias Gray. 
      1867, Coelophyllus Peters. 
      1867, Phyllotis Gray.
      1901, Euryalus Matschie.
      1934, Rhynophillotis  Iredale şi Troughton.
     Acest gen cuprinde destule specii –50– răspîndite în Lumea Veche, din Irlanda şi pînă în insulele Filipine şi Solomon, iar în sud, pînă în Australia de nord-est. În fauna ţării noastre au fost identificate 5 specii.
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI RHINOLOPHUS
    După caracterele corporale externe
1 (2)Lungimea antebraţului mai mică de 42 mm, şaua, văzută din faţă este cuneiformă (fig. 46, B). Proeminenţa de sus a crestei este nedezvoltată. Privită din profil, creasta are forma aproximativ drepunghiulară spre marginea sa inferioară cu o prelungire abia schiţată …….. Rhinolophus hipposideros.
2 (1)Lungimea antebraţului mai mare de 42 mm. Forma şeii altfel decît cea descrisă anterior …………………………………………………………… 3.
3 (4)Proeminenţa de sus a crestei, văzută din profil, este tocită, cu vîrful rotunjit (fig. 46, A). Lungimea antebraţului mai mare de 53 mm…………………... ..…………………………………………….. Rhinolophus ferrumequinum.
4 (3)Proeminenţa de sus a crestei nu este scurtă ci alungită, cu vîrful ascuţit îndreptat în sus şi înainte ……………………………………………………5.
5 (6)Şaua, privită din faţă, are formă de pară. Cuta transversală a lăncii are o curbură la mijloc (fig. 46, C). Prima falangă de la degetul IV este egală sau depăşeşte jumătatea lungimii falangei a doua a aceluiaşi deget……………… ………………………………………………………….. Rhinolophus blasii.
     6 (5)Forma şeii, privită din faţă, este aproape dreptunghiulară. Cuta transversală a lăncii este fără curbură. Prima falangă a degetului IV este mai scurtă decît jumătatea lungimii celei de a doua falange a aceluiaşi deget ………………7.
7 (8)Lancea este de formă aproape drepunghiulară. Marginile ei doar în partea dinspre vîrf sunt apropiate (fig. 46, D). Lungimea antebraţului nu trece de 49 mm ……………………………………………………….. Rhinolophus euryale.
8 (7)Lancea în formă de coif (fig. 46, E). În apropierea vîrfului, marginile ei sunt în mod vădit concave. Lungimea antebraţului este mai mare de 50 mm……. ……………………………………………………….. Rhinolophus mehelyi.
    După craniu
1 (2)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mare de 20,4 mm, iar lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 8,2 mm. Între coroana caninului superior şi cea a premolarului doi superior (P2) nu există un spaţiu. Premolarul unu superior (P1), mai scurt decît o treime din înălţimea caninului, este aşezat în exteriorul axei şirului superior de dinţi şi uneori poate fi absent ……………. …………………………………………….... Rhinolophus ferrumequinum.
2 (1)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 20,4 mm, iar lungimea şirului superior de dinţi mai mică de 8,2 mm. Între coroana caninului superior şi cea a premolarului doi superior (P2) există un spaţiu în care este aşezat premolarul unu superior (P1) ………………………………………...3.
3 (4)Lungimea condilo-bazală a craniului mai mică decît 15,4 mm iar lungimea şirului superior de dinţi mai mică decît 5,9 mm. În spaţiul dintre coroana caninului superior şi cea a premolarului doi superior (P2) este aşezat premolarul unu superior (P1), înalt cît o treime din înălţimea caninului (fig. 47, A) ..….. …………………………………………………. Rhinolophus hipposideros.
4 (3)Lungimea condilo-bazală a craniului este cuprinsă între 15,8 şi 18,3 mm, iar lungimea şirului superior de dinţi între 6,2 şi 7,2 mm. Premolarul unu superior (P1) este aşezat în spaţiul îngust dintre coroanele caninului superior şi a premolarului doi superior (P2) ………………………………………………5.
5 (6)Între premolarul unu inferior (P1) şi premolarul trei inferior (P3) există un spaţiu în care este aşezat premolarul doi inferior (P2), care este mai mic (fig. 49, A). Lăţimea zigomatică, în general, este egală cu lăţimea mastoidă a craniului. Dacă există variaţii, acestea sunt mici (+ sau –0,2 mm). Bolta cutiei craniene, la limita dintre sectorul frontal şi parietal (fig. 50, A) evident curbată-adîncită, iar regiunile parietale sunt bombate … Rhinolophus blasii.
6 (5)Între premolarul unu inferior (P1) şi premolarul trei inferior (P3) nu există un spaţiu. Premolarul doi inferior (P2) este mic şi împins în exteriorul axei şirului de dinţi (fig. 49, B). Bolta cutiei craniene în sectorul fronto-parietal slab adîncită-curbată (fig. 50, B) ………………………………………….. 7.
7 (8)Lăţimea zigomatică este aproape egală cu lăţimea mastoidă a craniului; variază doar + sau –0,2 mm. Lungimea şirului superior de dinţi mai  mică decît 6,6 mm  ……………………………………………………….. Rhinolophus euryale.
8 (7)Lăţimea zigomatică este mai mare cu 0,3 pînă la 0,8 mm decît lăţimea mastoidă a craniului, iar lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 6,6 mm ………………………………………………. Rhinolophus mehelyi.

     
     Este cea mai mare specie de rinolofi de la noi din ţară. Lungimea cap-trunchi între 56–71 mm, coada are 37–43 mm, pavilionul urechii este de 20–25 mm, antebraţul este de 56–60 mm, gamba este de 25–27 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 20,5–22,1 mm, lungimea şirului superior de dinţi este de 8,3–9,0 mm, mandibula este de 15,1–16,6 mm, greutatea corpului este cuprinsă între 17 şi 25 g.
     Privită din faţă, şaua are o formă caracteristică, fiind îngustată la mijloc ca un pişcot (fig. 46, A). Privită din profil, partea superioară a crestei este lată, dreptunghiulară. Pavilionul urechii aplecat înainte abia depăşeşte vîrful botului. Patagiul se prinde la nivelul gleznei. Culoarea blăniţei este cenuşie-brun-deschisă. Exemplarele tinere au nuanţe mai închise de cenuşiu.
     Incisivii superiori mici sunt fixaţi în intermaxilare, care se prind între ele şi se unesc cu oasele învecinate prin nişte suturi cartilaginoase (fig. 48, C). Caninul superior este puternic şi vine în contact cu coroana premolarului doi (P2). Premolarul unu superior (P1) este mic, ieşit spre exteriorul axului şirului de dinţi, lăsînd o impresiune în smalţul caninului vizibilă şi atunci cînd el lipseşte (fig. 47, B).

     Incisivii inferiori sunt triunghiulari. Premolarii unu şi trei inferiori (P1, P3) sunt în contact, în timp ce premolarul mijlociu (P2) este mic şi situat în afara axei şirului de dinţi.
     
     Răspîndire. Arealul speciei se întinde din sudul Angliei spre est pînă în China şi Japonia. Spre nord se ridică pînă la izoterma anuală de 10°C, iar în sud pînă la izoterma anuală de 25°C –Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iran, Nepal. 
     În Romînia este una dintre speciile frecvente (fig. 113) şi hibernează la temperaturi cuprinse intre 4 şi 9°C.
     Biologie. Se adăposteşte în peşteri, mine, subsoluri, turnuri etc. Distanţa dintre adăposturile de iernare şi cartierele de vară măsoară pînă la 20–25 km. Stau atîrnaţi solitari sau în grupuri, niciodată însă în îngrămădiri compacte. Zborul nu este prea rapid, dar destul de iscusit. Acuplarea are loc toamna, iar ovulaţia şi fecundaţia se produce primăvara. Femelele puilor se separă de masculi în timpul naşterilor şi creşterii puilor. Ele nu poartă puii în timpul zborului. La vîrsta de 30 de zile, puii zboară devenind independenţi.
     
     În fauna noastră este cea mai mică specie a genului. Lungimea cap-trunchi este de  31–44 mm, coada au 20–30 mm, pavilionul urechii 15–18 mm, antebraţul 36–41 mm, tibia, 17–19 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 14,3–15,3 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,3–5,8 mm, mandibula, 9,7–10,3 mm, iar greutatea corpului, 3–9 g.
     Şaua, văzută din faţă, are forma unui unghi nu prea ascuţit –cuneiformă. Văzută din profil, proeminenţa superioară a crestei are vîrful mai rotunjit decît la R. ferrumequinum (fig. 46, B). Pavilionul urechii depăşeşte vîrful botului cu circa5 mm. Vîrful pavilionului este îngust şi curbat înapoi (fig. 51, B). Antitragusul este mai îngust decît înalt. Înălţimea lui depăşeşte jumătate din înălţimea pavilionului. Patagiul se prinde în regiunea călcîiului. Culoarea blănii este cenuşie-brun-deschisă. În urma urechii, pe umeri şi în regiunea bazinului are culoare mai deschisă, ca şi pe părţile latero-ventrale. Juvenilii au nuanţe mai închise, iar puii mai tineri sunt complet cenuşii.
     Craniul este îngust. Lăţimea sa este de 2,5 ori mai mică decît lungimea. Intermaxilarele sunt late şi pe laturi ating maxilarele. Incisivii superiori sunt mici şi distanţaţi. Caninii sunt la fel de înalţi ca şi molarii. Premolarul unu superior (P1) aşezat în şirul de dinţi (fig. 48, B). Molarul trei superior (M3) este mai puţin uniformizat. El prezintă la nivelul metastilului şi a patra creastă de smalţ. Primul şi ultimul premolar inferior  (P1 şi P3) sunt aproape identici ca diametru. Premolarul doi inferior (P2)este  mai puţin împins către exteriorul axului şirului de dinţi decît cel de la R. ferrumequinum.
     Răspîndire. Arealul speciei se întinde din Irlanda şi centrul Angliei, peste Europa Centrală, pînă în Turkestan. În sud este întîlnit în Africa de Nord –Maroc, Sudan, Arabia–, iar spre nord pînă pe ţărmul Mării Nordului şi apoi în părţile de sud ale Poloniei şi în partea de sud a Ucrainei.
     În fauna ţării noastre este una dintre cele mai frecvente specii ale genului. A fost semnalată pînă acum în peste 70 de locuri (vezi fig. 114).
      
     Biologie. Pentru a se adăposti se foloseşte de peşteri, mine abandonate, pivniţe, podurile clădirilor. Nu formează colonii mari. Cînd se grupează nu formează îngrămădiri compacte. În timpul gestaţiei, naşterii şi alaptării puilor, femelele se aşază separat de masculi. Într-o lună de zile puii cresc trecînd la o viaţă independentă. Către sfîrşitul verii, masculii trăiesc amestecaţi cu femelele. Vara, femelele caută adăposturi calde în timp ce masculii preferă adăposturi mai răcoroase – peşteri, pivniţe. De la un sezon la altul fac deplasări nu prea mari, între 10 şi 40 de km. Hibernează la temperaturi cuprise între –4°C şi 10°C, iar vara a fost întîlniţi în adăposturi cu temperaturi de pînă la 20°C. De obicei rămîn ataşaţi adăposturilor alese pentru cele două sezoane. Maturitatea sexuală, de regulă, are loc în cel de al doilea an de viaţă. Longevitatea medie este apreciată ca fiind de 5–6 ani.
     
     Lungimea cap-trunchi are 46–54 mm, lungimea cozii, 24–29 mm, antebraţul, 43,5–49,0 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 15,8–16,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 6,4–6,9 mm. Lăţimea maximă a potcoavei este de 6,5–9,0 mm. Şaua, privită din faţă, are formă de pară, îngustîndu-se inegal de la bază către vîrf (fig. 46, C). Proeminenţa superioară a crestei, văzută lateral, este alungită, ascuţită şi îndreptată aproape vertical în sus, paralel cu lancea. Cuta transversală a lăncii are o curbură la mijloc.
     Craniul este îngust şi alungit. Lăţimea zigomatică în general este egală cu lăţimea craniului în regiunea mastoidă sau variază cu puţin (+ sau –0,2 mm). Cutia craniană este destul de înaltă în comparaţie cu celelalte specii. La limita dintre regiunea frontală şi parietală, profilul craniului are cu o curbură evidentă (fig. 50, A), iar regiunile parietale sunt vizibil bombate. Între canin şi premolarul mare superior (P2) există un spaţiu în care este plasat premolarul mic superior (P1). Între premolarul unu inferior (P1) şi premolarul mare inferior (P3) se găseşte, de asemenea, un spaţiu în care este plasat, mai aproape de limita externă a şirului de dinţi, premolarul mic inferior (P2) (fig. 49, A).
     Răspîndire. Această specie trăieşte în ţările mediteraneene – sudul Europei, nordul Africii, Asia Mică şi Asia Mijlocie. 
     În Romînia a fost identificată într-o serie de localităţi din sud-vestul ţării –Oltenia şi Banat (vezi fig. 115).
     Biologie. Iubitoare de căldură, această specie se adăposteşte în peşteri şi în alte spaţii subterane, în podurile diferitelor construcţii, turnuri etc. A fost întîlnită hibernînd în adăposturi a căror temperatură era cuprinsă între 9 şi 14°C.
     
     Are dimensiuni apropiate de ale speciei anterior prezentate. Lungimea cap-trunchi are 45–55 mm, coada, 25–30 mm, antebraţul 46–50 mm, gamba 20–23 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 17–18,3 mm, lăţimea zigomatică, 9,5–10 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 6,2–6,6 mm, lungimea mandibulei, 11,7–12,3 mm.
     Partea superioară a şeii, văzută din faţă, nu prezintă scobituri laterale, iar vîrful este rotunjit. Cuta transversală a lăncii fără o curbură evidentă. Văzută din profil, proeminenţa superioară a crestei este alungită şi ascuţită (fig. 46, D). Pavilionul urechii aplecat înainte depăşeşte cu 4–5 mm vîrful botului. Vîrful pavilionului nu este atît de ascuţit şi curbat ca la celelate specii. Lăţimea antitragusului, aproximativ egală cu înălţimea, care este mai mare decît jumătate din înălţimea pavilionului. Patagiul se prinde la membrul posterior în treimea inferioară a gambei. Coloritul e la fel ca la R. ferrumequinum.
     Craniul este îngust şi alungit. Lăţimea zigomatică este egală, sau aproape egală (+ sau –0,2 mm) cu lăţimea mastoidă a craniului. Curbura profilului bolţii craniene dintre regiunea frontală şi parietală este slab exprimată (fig. 50, B).
     Incisivii superiori sunt ceva mai mari. Între canin şi premolarul mare (P2) de pe maxilarul superior există un spaţiu, adesea îngust, în care este aşezat premolarul mic superior (P1), împins spre exteriorul şirului de dinţi (fig. 48, A).
     Pe maxilarul inferior, între primul premolar (P1) şi premolarul mare (P3), nu există un spaţiu, motiv pentru care premolarul mic (P2) este aşezat spre exteriorul şirului de dinţi (fig. 49, B).
     Răspîndire. Specia este întîlnită în ţările Europei de sud trecînd pînă în Turkmenia. În sud este întîlnită în Maroc, Algeria, Egipt şi Izrael, iar spre nord se ridică pînă la paralela de 48° – Franţa de nord, Cehia, Slovacia şi Ucraina.
     În Romînia a fost identificată în partea de sud-vest – Oltenia, Banat – şi în Transilvania, fiind mai puţin frecventă decît specia anterior menţionată (vezi fig. 116).
     Biologie. Specia duce o viaţă gregară. Pentru iernare preferă peşterile calde şi cu apă suficientă. Adesea cohabitează cu alte specii. Deplasările sezoniere le face pe distanţe de 8–10 km. În zborul de noapte nu se simte deranjată de aerul umed şi nici ploile mărunte nu o împiedecă să zboare. Iese la vînat după asfinţitul soarelui şi, deşi nu caută hrana toată noaptea, se întorc la adăpost cam cu circa oră sau cu o oră şi jumătate înainte de răsăritul soarelui. Cînd iese la vînat, femela nu poartă puii cu ea.
     
     Din punct de vedere morfologic, această specie se apropie foarte mult de R. euryale, lucru subliniat şi de alţi autori [36], cu deosebirea doar că este ceva mai mare. Lungimea cap-trunchi este de 55–64 mm, coada, 27–33 mm, antebraţul 50–55 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 15,8–16,9 mm. Şaua, privită din faţă, are o formă aproape dreptunghiulară. Privită din profil, proeminenţa de sus a crestei este ceva mai scurtă şi mai lată ca la R. euryale. Lancea, către vîrf, are marginile concave şi în felul acesta se îngustează (fig. 46, E), amintind de conturul unui coif. Cuta transversală a lăncii este dreaptă. Craniul este mai mare şi mai lat decît la R. euryale. Lăţimea zigomatică este 10–11 mm; mai mare cu 0,3–0,8 mm decît lăţimea mastoidă a craniului. Curbura bolţii craniene dintre regiunea frontală şi cea parietală este aproape insesizabilă. 
     Între canin şi premolarul mare superior (P2) există un interval ceva mai îngust, unde este aşezat premolarul mic (P1), deplasat mai mult spre exteriorul şirului de dinţi decît la R. euryale. Dinţii de pe falca inferioară sunt dispuşi la fel ca şi la specia anterior prezentată.
     Răspîndire. Specia trăieşte în Europa sudică, din Spania pînă în Caucaz, într-o zonă cuprinsă între 37 şi 45° latitudine nordică.
     În Romînia a fost identificată în Dobrogea şi la Bucureşti, fiind specia de rinolofi cea mai puţin frecventă la noi (vezi fig. 117).
     Biologia este puţin cunoscută. Trăieşte în peşteri şi alte cavităţi subterane sau se adăposteşte prin diferite clădiri vechi, adesea cu alte specii.
     
     
     Cuprinde lilieci din fauna noastă, care sunt lipsiţi de foiţe nazale. Pavilioanele urechilor, uneori concrescute la bază, sunt simple şi prezintă tragus bine dezvoltat. Articulaţia complementară a humerusului –articulaţia dintre tuberculul mare al humerusului şi omoplat – bine dezvoltată. Degetul II prezintă o singură falangă. Degetele III, IV şi V de la membrele anterioare prezintă, fiecare, cîte trei falange, cea de a treia fiind osificată numai în partea ei proximală.
     
     Oasele intermaxilare –premaxilare– sunt îndepărtate între ele şi, prin urmare, regiunea rostrală a craniului prezintă o tăietură. Marginea superioară a acesteia poartă numele de tăietură nazală, iar cea inferioară, tăietură prepalatală. Partea rostrală a craniului este bine exprimată şi lipsită de ridicătura din regiunea nazală. Dinţii variază ca număr şi mărime. Premolarii unu şi doi superiori şi premolarul doi inferior (P1, P2 şi P2) au tendinţa de reducere şi la unele specii dispar. Schimbarea dinţilor de lapte are loc în prima lună după naştere. Inelul osos, format din vertebre, coaste şi prestern este absent. Pintenul este bine dezvoltat, coada este subţire şi mai lungă decît membrele posterioare. Ea este inclusă în întregime sau aproape în întregime în membrana interfemurală –uropatagiu. Liliecii din această familie nu prezintă mamele false şi în perioada de repaus îşi strîng aripile pe laturile corpului; nu se învelesc cu ele. În zbor ţin gura deschisă ca să poată transmite ultrasunetele. Nasc unul-doi pui şi au una-două perechi de mamele adevărate.
     Se pot deplasa pe pereţii adăposturilor şi de aceea se pot ascunde şi în crăpături, în scorburi şi, în general, în spaţiile înguste. În repaus stau agăţaţi cu capul în jos.
     Vespertilionidele sunt numeroase – aproape 300 de specii – şi sunt răspîndite pe întreg globul. Lipsesc numai în regiunile polare şi din fauna unor insule mai îndepărtate de continente.
CHEI PENTRU DETERMINAREA GENURILOR DIN FAMILIA VESPERTILIONIDAE
     După caracterele corporale
1 (4)Pavilioanele urechilor sunt unite, concrescute la baza lor ………………… 2.
2 (3)Pavilioanele urechilor sunt late şi relativ scurte (sub 18 mm), mai scurte decît jumătate din lungimea antebraţelor şi cu lobi pe marginea externă, din care unul este mai evident (vezi fig. 103) ………………………….. Barbastella.
3 (2)Pavilioanele urechilor sunt deosebit de lungi (35–39 mm), egale sau doar puţin mai scurte decît lungimea antebraţelor (vezi fig. 105) …….. Plecotus.
4 (1)Pavilioanele urechilor neunite, neconcrescute la bază …………………….. 5.
5 (6)Falanga a doua a degetului III este de aproape trei ori mai lungă decît falanga întîi. În repaus, vîrful aripii este îndoit în interior şi aplicat pe faţa inferioară a acesteia (vezi fig. 111) ……………………………………….. Miniopterus.
6 (5)Falanga întîi şi a doua ale degetului III sunt apropiate ca dimensiune. Dacă sunt inegale, una nu poate fi mai mare faţă de cealaltă, decît cel mult de 1,5–2 ori. Capătul aripii, în repaus, nu este îndoit în interior şi aplicat pe faţa inferioară a acesteia ……………………………………………………….. 7.
7 (8)Pavilioanele urechilor sunt mai lungi decît late şi au în general un contur eliptic. Tragusul este îngust, lanceolat, lăţimea lui scăzînd de la bază către vîrf. Vîrful tragusului ajunge pînă la jumătatea înălţimii pavilionului şi frecvent o depăşeşte (vezi fig. 52) ………………………………….. .
8 (7)Pavilioanele urechilor sunt ceva mai scurte şi de cele mai multe ori evident mai scurte şi mai late, avînd un contur triangular. Tragusul nu se îngustează chiar de la bază şi vîrful lui rotunjit nu ajunge pînă la jumătatea înălţimii pavilionului ……………...……………………………………………...… 9.
9 (14)Aripa este ascuţită, iar degetul V e numai cu puţin mai lung decît metacarpul degetului IV ……………………………………………………………… 10.
10 (11)Tragusul este evident mai lung decît lat, vîrful rotunjit, iar lăţimea lui maximă se realizează la mijlocul înălţimii lui sau chiar în treimea superioară. Exemplarele mai mici (antebraţ = 38–43 mm) au blăniţa bicoloră, întrucît perii mai lungi de pe spate au vîrfurile colorate în galben-pai lucioase, în timp ce exemplarele mai mari (antebraţ = 48–57 mm) au blăniţa monocoloră – de la brun roşcat pînă la ocru-galben ……………. Eptesicus.
11 (10)Tragusul este scurt; este doar cu foarte puţin mai înalt decît lat ……... 12.
12 (13)Marginea internă a tragusului este aproape dreaptă, marginea externă şi superioară rotunjite ca un arc de cerc. Antebraţul are între 41 şi 47 mm, cu blăniţa cu vîrful perilor alb argintii; parc-ar fi brumată …….… Vespertilio.
13 (12)Marginea internă a tragusului este curbată ca şi cea externă, conturul luînd aspectul similar cu al unei semiluni. Antebraţul are între 42 mm (la exemplarele mici) şi 69 mm (la exemplarele mari) …………….…………….... Nyctalus.
14 (9)Aripa este mai lată, degetul V mai lung decît metacarpul şi falanga I a degetului IV, lungimea antebraţului este egală sau mai mică decît 40 mm (28–40 mm) ……………………………………………………. Pipistrellus.
     După caracterele craniene
1 (8)Numărul premolarilor superiori este egal cu numărul premolarilor inferiori .2.
2 (3)Numărul premolarilor superiori şi, respectiv, inferiori pentru jumătate din falca este de trei (3/3) ………………………………………………. .
3 (2)Numărul premolarilor superiori şi respectiv, inferiori, este de doi (2/2) ….. 4.
4 (3)Lăţimea zigomatică este mai mică decît lăţimea mastoidă a craniului (vezi fig. 104) ……………………………………………………….. Barbastella.
5 (4)Lăţimea zigomatică este mai mare decît lăţimea mastoidă a craniului …… 6.
6 (7)Lungimea condilo-bazală este mai mare de 14,5 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 5,5 mm, lăţimea cutiei craniene mai mare de 10 mm, iar distanţa M3–M3  mai mare de 6,5 mm ………………………… Nyctalus.
7 (6)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 14,5 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mică de 5,5 mm, lăţimea cutiei craniene mai mică de 10 mm, iar distanţa M3–M3  mai mică de 6,5 mm ……. Pipistrellus.
8 (1)Numărul premolarilor superiori nu este egal cu cel al premolarilor inferiori ... 9.
9 (12)Numărul premolarilor superiori este de doi, iar cel al premolarilor inferiori este de trei (2/3) …………………………………………………………. 10.
10 (11)Regiunea frontală este evident bombată, iar profilul craniului dintre frunte şi rostru are o curbură accentuată (vezi fig. 112). Diametrul coroanei primului premolar superior (P1) este egal cu diametrul coroanei caninului sau puţin mai mare  …………………………………………………….. Miniopterus.
11 (10)Regiunea frontală este numai puţin bombată, iar diametrul coroanei pre-molarului unu superior (P1) de aproape trei ori mai mic decît diametrul coroanei caninului (fig. 107 B) …………………………………… Plecotus.
12 (9)Numărul premolarilor superiori este de unu, iar cel al premolarilor inferiori de doi (1/2) ………………………………………………………………. 13.
13 (14)Tăieturile nazală şi prepalatală sunt adînci şi largi. Tăietura nazală ocupă aproape 1/2 din lungimea părţii faciale a craniului (rostru). Lungimea tăieturii prepalatale ajunge pînă în urma liniei ce uneşte marginile posterioare ale caninilor (vezi fig. 86, B). Incisivul al doilea superior (I2) este înalt cît jumătate sau mai puţin decît jumătatea înălţimii primului incisiv. Ultimul molar superior (M3) are comisura a treia (creastă) tot atît de lungă cît şi prima ………………………………………………………….... Vespertilio.
14 (13)Tăieturile nazală şi prepalatală sunt mai înguste şi mai puţin adînci (vezi fig. 80, A). Tăietura nazală ajunge cît 1/3 din lungimea părţii faciale a craniului, iar tăietura prepalatală nu ajunge pînă la linia ce uneşte marginile posterioare ale caninilor (fig. 80, B). Incisivul al doilea superior (I2) este mai mare decît 1/2 din înălţimea primului incisiv. Ultimul molar superior (M3) este turtit antero-posterior şi are comisura (creasta) a treia de două ori mai scurtă decît prima ……………………………………………….. Eptesicus.
     Dimensiunile corpului variază după specie. Botul este alungit, pavilionul urechii este mai lung decît lat şi relativ îngust, lungimea lui depăşind întotdeauna lăţimea. Tragusul este şi el alungit şi aproape drept; lăţimea lui scade treptat de la bază către vîrf, care, adesea, ajunge mai sus decît jumătatea înălţimii pavilionului. Patagiul, lat la majoritatea speciilor, se prinde la baza degetului I al membrului posterior. La puţine specii se prinde pe marginea tălpii sau pe gambă. Gamba este destul de lungă, iar laba piciorului este cît 1/2 din lungimea gambei, sau chiar mai mult. Coada este aproximativ cît lungimea piciorului întins şi iese în afara uropatagiului cu 1–3 mm.
     Cutia craniană este alungită. Partea facială –rostrul– este tot atît de lungă ca şi cutia craniană. La limita dintre cutia craniană şi rostru, profilul înscrie o curbură mai mult sau mai puţin pronunţată. Pe partea superioară a rostrului se observă un şant longitudinal. Lăţimea zigomatică totdeauna este mai mare decît lăţimea mastoidă a craniului. Formula dentară: 2/3; 1/1; 3/3; 3/3. Speciile acestui gen au cel mai mare număr de dinţi şi sunt considerate cele mai primitive. Incisivii superiori anteriori (I1) sunt totdeauna mai mari decît incisivii superiori posteriori (I2). Premolarii superiori şi inferiori (P2 şi P2) din a doua pereche sunt totdeauna mai mici decît primii premolari (P1 şi P1).
     Este genul cel mai cuprinzător – numără peste 100 de specii – şi mai răspîndit. În fauna ţării noastre au fost identificate 10 specii aparţinînd acestui gen.
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI 
După caracterele corporale
1 (4)Antebraţul mai lung de 53 mm, pavilionul urechii mai lung decît jumătatea lungimii antebraţului …………………………………………………….... 2.
2 (3)Antebraţul egal sau mai mare de 60 mm, pavilionul urechii peste 25 mm lungime – aplecat înainte depăşeşte vîrful botului în medie cu 5 mm. Perii din regiunea bazinului, la adulţi, au culoarea bej, galben-brun sau brun-roşcat ……………………………………………………….  .
3 (2)Antebraţul egal sau mai mare decît 53 mm. Pavilionul urechii 22–25 mm lungime – aplecat înainte ajunge la vîrful botului sau îl depăşeşte puţin. Perii din regiunea bazinului, la adulţi, au culoarea albă sau albă-cenuşie ………………………………………………………………..  blythi.
4 (1)Antebraţul mai scurt de 50 mm ………………………………………….… 5.
5 (6)Marginea uropatagiului, dintre vîrful pintenului şi coadă, îngroşată şi prevăzută cu peri groşi, ordonaţi, încîrligaţi şi lungi de 1–1,5 mm………  …………………………………………………………….  nattereri.
6 (5)Marginea uropatagiului, dintre vîrful pintenului şi coadă, fară peri groşi, scurţi şi încîrligaţi ………………………………………………………… 7.
7 (8)Pavilionul urechii larg şi lung (21–28 mm), aplecat înainte, depăşeşte  vîrful botului cu aproape 1/2 din lungimea sa ………………...  bechsteini.
8 (7)Pavilionul urechii sub 21 mm lungime. Aplecat inainte nu ajunge, ajunge sau depăşeşte vîrful botului, dar niciodată cu aproape 1/2 din lungimea sa ….. 9.
9 (18)Plagiopatagiul se prinde de laba piciorului ……..……………………..... 10.
10 (17)Plagiopatagiul se prinde la baza degetului extern al piciorului ……….. 11.
11 (16)Marginea posterioară (extrernă) a pavilionului urechii prezintă o incizie caracteristică. Laba poiciorului aproximativ cît ½ din lungimea tibiei ……………………………………………………………………………. 12.
12 (15)Incizia caracteristică de pe marginea posterioară a pavilionului este mai aproape de baza lui. Înălţimea tragusului depăşeşte nivelul la care se găseşte incizia ……………………………………………………………………. 13.
13 (14)Lungimea cap-trunchi mai mică de 46 mm, lungimea gambei mai mică de 16 mm, marginea uropatagiului fără peri şi uneori cu epiblemă abia vizibilă …………………………….……………………………  mystacinus.
14 (13)Lungimea cap-trunchi mai mare de 46 mm, lungimea gambei mai mare decît 16 mm, marginea uropatagiului prezintă perişori, iar epiblema absentă ………...……………………………………………………  brandti.
15 (12)Incizia de pe marginea externă a pavilionului este mai bine marcată, aproape în unghi drept şi se găseşte mai aproape de vîrful pavilionului. Vîrful tragusului nu ajunge la nivelul inciziei .……...  emarginatus.
16 (11)Marginea posterioară (externă) este lipsită de incizia caracteristică, laba piciorului mai scurtă decît jumătate din lungimea tibiei …………….….. 17.
17 (10)Plagiopatagiul se prinde la membrul posterior la mijlocul labei, sau la capătul treimii sale proximale………………………….  daubentoni.
18 (9)Plagiopatagiul se prinde de gambă ……………………………………... 19.
19 (20)Plagiopatagiul se prinde la picior de gleznă; aproape de locul de articulaţie a tibiei cu tarsul. Pavilionul urechii aplecat înainte nu ajunge la vîrful botului ……………………………………………….....  dasycneme.
20 (19)Plagiopatagiul se prinde de picior mai sus de gleznă. Pavilionul urechii aplecat înainte ajunge la vîrful botului …………………  capaccinii.
     După caracterele craniene
1 (4)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mare de 19 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 8,8 mm …………………………….. 2.
2 (3)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 22 mm, iar lungimea şirului superior de dinţi mai mică decît 9,5 mm …………….  blythi.
3 (2)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mare de 22 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 9,5 mm ………………  .
4 (1)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 19 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mică decît 8,4 mm ………………………….. 5.
5 (6)Distanţa interorbitală este mai mare de 4,9 mm, iar lăţimea zigomatică mai mare de 10,7 mm ……………………………………....  dasycneme.
6 (5)Distanţa interorbitală mai mică de 4,9 mm, lăţimea zigomatică mai mică de 10,7 mm …………………………………………………………………... 7.
7 (8)Lăţimea craniului este mai mică decît jumătatea lungimii lui, care-i mai mare de 16,1 mm. Tăietura prepalatală ajunge pînă la linia ce uneşte marginile posterioare ale coroanei caninilor …………...………….  bechsteini.
8 (7)Lăţimea craniului este mai mare decît jumătatea lungimii lui, care este mai mică de 16,3 mm. Tăietura prepalatală nu ajunge pîna la linia ce uneşte marginile posterioare ale caninilor ……………..………………………... 9.
9 (14)Molarii superiori cu protoconuli …………………………………….….. 10.
10 (13)Toţi trei molarii superiori cu protoconuli ……………………………… 11.
11 (12)Distanţa interorbitală este mai mare decît distanţa dintre caninii superiori, mandubula mai scurtă de 10,7 mm, iar lungimea condilo-bazală mai mică de 14,2 mm ………………………………………………..  daubentoni.
12 (11)Distanţa interorbitală este egală sau mai mică decît distanţa dintre caninii superiori, lungimea mandibulei mai mare de 10,7 mm, lungimea condilo-bazală mai mare de 14 mm ……………………………...  capaccinii.
13 (10) Primii doi molari superiori au protoconuli evidenţi. Înălţimea craniului este evident mai mică decît lăţimea lui, curbura fronto-nazală slab pronunţată, iar distanţa interzigală mai mare de 8,6 mm ……………….  brandti.
14 (9)Molarii superiori fără protoconuli ………………………………………. 15.
15 (16)Înălţimea craniului mai mică de 6,3 mm. Distanţa interzigală mai mică de 8,7 mm, curbura fronto-nazală evidentă şi craniul mai înalt decît  brandti ……………………………..…………………..  mystacinus.
16 (15)Înălţimea craniului mai mare de 6,3 mm. Distanţa interzigală mai mare de 9,5 mm …………………………………………………………………… 17.
17 (18)Distanţa dintre molarii trei superiori este mai mare de 6,3 mm, iar vîrfurile incisivilor superiori evident îndepărtate între ele. Incisivii mediani se dirijează către înainte, în timp ce incisivii doi se dirijează în jos (fig. 69, A) ………………………………………………………….....  nattereri.
18 (17)Distanţa dintre molarii trei superiori este mai mică de 6,3 mm, vîrfurile incisivilor superiori nu se îndepărtează, ci se dirijează spre în jos (fig. 69, B) …………….………….…………………………….....  emarginatus.
     
     Este cea mai mare specie a genului din fauna noastră. Lungime cap-trunchi este de  67–82 mm, coada, 52–63,5 mm, pavilionul urechii, 25,2–29,9 mm, antebraţul, 60–67,8 mm, tibia, 26–30 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 22,3–23,8 mm, lungimea şirului superior de dinţi 9,7–10,6 mm, distanţa M3–M3 9,6–10,7 mm, lungimea mandibulei 18,4–19,6 mm iar lungimea şirului inferior de dinţi 10,1–11,4 mm.
     Pavilionul urechii aplecat înainte depăşeşte vîrful botului cu aproximativ 5 mm. Marginea anterioară –internă– a pavilionului (fig. 52) este evident curbată, iar vîrful îngustat dar rotunjit la capăt. Marginea posterioară –externă– a pavilionului este uşor curbată în interior către partea ei superioară. Tragusul măsoară cît 1/2 din înălţimea pavilionului şi este de 2,5 ori mai înalt decît lăţimea lui maximă.
     Patagiul este lat şi se prinde la baza degetului I de la membrul posterior. Laba piciorului este doar cu puţin mai lungă decît jumătatea tibiei. Coada este relativ scurtă, iar vîrful ei este cartilaginos şi iese în afara uropatagiului. Pintenul este îngust şi lung cît marginea liberă a uropatagiului. Perii de pe corp sunt relativ scurţi şi se întind şi pe porţiuni înguste ale patagiului din vecinătatea corpului.
     Partea mijlocie a perilor este de culoare brun-deschis sau galben-brun, iar partea terminală este brună-închisă.
     
      Atenţiune! Numerotarea fiecărei categorii de dinţi a avut în vedere numărul de dinţi existenţi. De exemplu, la   s-a numerotat P1, P2, P3 şi nu P2 , P3, P4.

     Culoarea generală a blăniţei este cenuşie-brună-roşcată, sau evident roşcată la exemplarele mai vîrstnice. Juvenilii au culoarea cenuşie-brună închisă. Ventral perii au culoarea cenuşie-închisă, iar capetele lor sunt gălbui-albe-maronii. La speciile mai în vîrstă partea ventrală este chiar brună-deschisă cu nuanţe roşii-maronii în regiunea bazinului. La juvenili, ventral, coloritul este alb-cenuşiu şi apoi devine alb, însă perii sunt înlocuiţi la sfîrşitul lui iulie şi începutul lui august.
     Craniul (fig. 53) este mai îngust decît jumătate din lungimea sa. Rostrul prezintă superior o adîncitură mediană destul de largă. Creasta sagitală este evidentă. 

     Apofiza coronoidă a mandibulei este destul de înaltă şi relativ îngustă. 
     Dentiţia este puternică, cei mai înalţi dinţi fiind caninii. Diametrul premolarului unu superior (P1) este evident mai mic decît al caninului. Premolarul doi superior (P2) este aproape de două ori mai mic decît primul premolar şi împins în interiorul şirului de dinţi. Molarul al treilea superior (M3) este scurtat antero-posterior si cu metaconul redus.
     Incisivii inferiori se încalecă prin marginile lor. Primul incisiv are trei vîrfuri, al doilea adaugă în plus o proeminenţă internă posterioară, iar al treilea are patru vîrfuri –creneluri.
     Răspîndire. Această specie este întîlnită din Anglia pînă în China, din sudul Suediei, în nord, pînă în Iran, şi Afganistan, în sud-est.
     În Romînia pare a fi cea mai frecventă specie a genului, fiind identificată pînă acum în aproape 80 de localităţi (vezi fig. 118).
     Biologie. Această specie iernează în peşteri, de cele mai multe ori cu M. blythi. A fost întîlnită hibernînd la temperaturi de pînă la 1–2°C. Vara caută adăposturile călduroase – poduri de biserici, şcoli, magazii – unde temperatura aerului poate atinge valori de pînă la 38°. Deplasările dintre adăposturile de iarnă şi cele de vară măsoară, uneori, pînă la 250 km. În timpul gestaţiei şi mai ales al naşterii şi creşterii puilor practică o strictă segregare a sexelor. Naşte, de regulă, un singur pui.
     Lungimea cap-trunchiului este cuprinsă între 64 şi 76 mm, coada are 51–66 mm, lungimea pavilionului urechii este de 22–25 mm, antebraţul, 53–62 mm, tibia are 26–29 mm. Lungimea condilo-bazală a craniului 19,1–21 mm, lăţimea zigomatică, 13,8–15 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 8,5–9.3 mm, distanţa M3–M3 7,7–8,6 mm. Lungimea mandibulei, 16–17,5 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 8,9–10 mm.Ca înfăţişare seamănă mult cu specia M. , dar are dimensiuni mai mici. 
     Pavilionul urechii aplecat înainte ajunge pînă la vîrful botului, sau îl depăşeşte puţin. Tragusul este înalt şi îngust, lăţimea lui se cuprinde mai mult decît 2,5 ori în înălţime, iar înălţimea lui depăşeşte jumătate din înălţimea pavilionului urechii. Marginea anterioară a pavilionului este numai uşor curbată, iar vîrful este rotunjit.
     Patagiul este relativ lat şi se prinde la baza degetului I al membrului posterior. Metacarpianul degetului III este cel mai lung. Metacarpienele degetelor IV şi V scad succesiv ca lunguime. Tibia şi coada sunt relativ lungi. Partea terminală a ultimei vertebre codale, cartilaginoasă, se prelungeşte în afara uropatagiului. Perii nu sunt prea lungi şi se găsesc şi pe partea dorsală a patagiului, în imediata vecinătate a trunchiului; cei din apropierea antebraţului sunt evident deşi şi destul de lungi. Pe partea ventrală, perii acoperă patagiul din apropierea trunchiului pe o lăţime de 1,5 cm.
     Pintenul, brusc îngustat, este tot atît de lung cît marginea liberă a uropatagiului. Dorsal, blăniţa este de culoare gri-brun, lucioasă sau, la exemplarele mai în vîrstă, brun-roşcat. Ventral, iarna ca şi vara, blăniţa este gri-gălbuie şi în regiunea bazinului nu are niciodată culoarea brun sau crem. Patagiul are culoarea brun şi este pielos, iar pavilioanele urechilor, de asemenea, au culoarea brun-închis.
     Craniul (fig. 54) este mai mic decît la specia M. , cu creasta sagitală mai puţin evidentă şi cu marginea occipitală mai puţin alungită posterior. Procesul coronoid la mandibulei este larg, rotunjit şi cu marginea posterioară mai puţin verticală.

     
     Al doilea premolar superior (P2) are diametrul cît 2/3 din cel al primului premolar (P1) şi, ca atare, este puţin împins către interiorul şirului de dinţi. Al treilea molar superior (M3) este ceva mai alungit ca la M. . 
     Răspîndire. Această specie este întîlnită din Spania pînă în China. Spre nord se ridică pînă în Elveţia, Austria, Cehia, Slovacia, Crimeea şi Caucaz, iar spre sud ajunge pînă în nordul Africii – Maroc, Algeria, Tunis – şi apoi în Izrael şi restul Asiei Mici.
     În Romînia a fost identificat în peste 20 de locuri (vezi fig. 119).
     Biologie. Această specie beneficiază de o mare labilitate ecologică. Vara se adăposteşte în peşteri calde şi, mai ales, în podurile clădirilor. Femele cu pui au fost găsite cantonate în poduri în care temperatura atingea pînă la 20°C, iar umezela 65%, dar şi în peşteri în care temperatura înregistra doar 14°C, iar umezeala 95%. Iernează în peşteri în care temperatura nu coboară sub 0°C. Are un somn discontinuu, aşa încît pe parcursul sezonului rece îşi poate schimba locul în cadrul aceluiaşi adăpost. Formează colonii mari, care, uneori, pot număra mii de exemplare şi adesea se adună cu alte specii – colonii mixte.
     Vara părăsesc adăposturile de iarnă – dacă acestea nu mai corespund nevoilor lor – dirijîndu-se către cartierele de vară, pentru naşterea şi creşterea puilor preferînd podurile clădirilor, care sunt deosebit de călduroase.
 dasycneme (Boie 1825)
Liliacul de eleşteu
      1825, Vespertilio dasycneme Boie, Isis, Jena, p. 1200.
      1839, Vespertilio limnophilus Temminck, Monogr. de Mamm., 2, p. 176.
      1923,  dasycneme major Ognev şi Worobiev, Fauna Terr. Vert. Voronesh, p. 98.
     
     Este de talie mijlocie. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 53–69 mm, coada are 42–51 mm, pavilionul urechii, 17–20 mm, antebraţul, 43–48 mm, tibia, 21–22 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 15,7–16,9 mm, lăţimea zigomatică, 10,9–11,8 mm, lungimea şirului superior de dinţi 6,4–6,9 mm, distanţa M3–M3, 6,9–7,5 mm, lungimea mandibulei, 12–12,9 mm.
     Pavilionul urechii aplecat înainte nu ajunge la vîrful botului. Marginea internă a pavilionului urechii este evident curbată în afară, vîrful este rotunjit, iar marginea posterioară –externă– este uşor lobată la mijloc (fig. 55). Tragusul este mai scurt decît jumătate din înălţimea pavilionului şi mai puţin îngustat de la bază spre vîrf. Marginea sa anterioară este evident zimţată, vîrful rotunjit şi marginea posterioară curbată. Patagiul are culoarea brună, este lat şi se prinde la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene (fig. 56). Pintenul este lung aproximativ cît 2/3 din lungimea marginii posterioare a uropatagiului. Laba piciorului măsoară circa 1/2 din lungimea tibiei. 


      
     Cînd aripa este strînsă, metacarpianul III este cu 3-4 mm mai scurt decît antebraţul. Metacarpienele IV şi V sunt chiar şi mai scurte.
     Părul nu este prea lung şi are, pe partea dorsală, o culoare ce poate varia de la un brun-închis pînă la un gri-deschis. De fapt, baza perilor de pe spate este brun-întunecată, iar vîrfurile lor sunt brun-lucioase. Pe partea ventrală, baza perilor este brun-lucioasă şi vîrfurile albe sau cenuşii-alb-brune. Marginea uropatagiului este nudă, însă, pe partea ventrală, perii se dispun pe o zonă din vecinătatea tibiei.
     Craniul este evident lăţit (fig. 57). Cutia craniană este relativ turtită şi lată, lăţimea ei reprezentînd 1/2 din lungimea totală a craniului. Curbura fronto-nazală a profilului craniului este slabă, iar creasta sagitală la fel; abia vizibilă (fig. 57, A). Creasta occipitală este însă puternică. Al doilea premolar superior (P2) este de 1,5–3 ori mai mic decît primul premolar superior (P1) şi adesea împins cître interiorul şirului de dinţi (fig. 57, B). Protoconulul molarului al treilea superior (M3) este separat faţă de celelalte vîrfuri. 

     
     Răspîndire. Această specie, destul de frecventă, a fost semnalată din Olanda şi pînă în vestul Siberiei. Limita sudică se situează în nordul Franţei, iar în Europa de răsărit arealul ei este cuprins între paralelele 49° în sud şi 60° în nord.
     La noi în ţară a fost semnalată în Banat (fig. 120) şi aceasta cu mulţi ani în urmă.
     Biologie. Literatura consemnează că această specie se adăposteşte în pivniţe, peşteri, scorburi. Execută migraţii sezoniere pe distanţe ce depăşesc 200 de km. Vara se stabileşte în apropierea bălţilor şi pîraielor, adăpostindu-se în scorburi, sau în podurile diferitelor clădiri ce se găsesc nu mai departe de 2-3 km de apă.
     
     Are dimensiuni relativ mici, apropiate de cele ale lui M. mystacinus.
     Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 47 şi 53 mm, coada are 37–45 mm, pavilionul urechii 13–16 mm, antebraţul, 35–40 mm, tibia, 16–20 mm. Lungimea condilo-bazală a craniului este de 13,1–14,1 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5–5,6 mm, distanţa M3–M3, 5,5–6,2 mm, lăţimea zigomatică, 8,9–9,5 mm, lungimea mandibulei, 9,9–10,6 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5,5–5,8 mm. Pavilionul urechii aplecat inainte nu atinge vîrful botului. Marginea internă a acestuia este uşor curbată, vîrful îngustat şi rotunjit la capăt (fig. 58). Tragusul măsoară aproximativ cît jumătate din înălţimea pavilionului urechii, lăţimea lui maximă cuprinzîndu-se de circa trei ori în lungimea marginii sale anterioare, iar vîrful este rotunjit. 
     
     Patagiul, lat, se prinde de treimea de la baza metatarsului sau de mijlocul acestuia (fig. 59). Cînd aripa este strînsă, metacarpul degetului III este aproximativ cu 3 mm mai scurt decît antebraţul. Metacarpienele degetelor IV şi V sunt succesiv mai scurte. Laba piciorului este mai lungă decît jumătatea tibiei, iar coada este mai scurtă decît corpul, ultima vertebră ieşind în afara uropatagiului. Epiblema este absentă, iar pintenul se întinde pe mai mult de 2/3 din marginea posterioară a uropatagiului (fig. 59). Blăniţa este alcătuită din peri deşi şi scurţi. Dorsal, pe uropatagiu, perii se găsesc pînă la linia ce uneşte mijlocul tibiilor. Ventral, patagiul este acoperit cu peri pînă la linia ce uneşte coatele cu genunchii. Pe partea ventrală a uropatagiului, în lungul tibiilor, pe distanţă de 5-6 mm, se află peri lungi, evidenţi. Gamba este lipsită de peri. Marginea liberă a uropatagiului prezintă peri rari.
     Culoarea perilor, dorsal, este brună-neagră la bază, cu vîrfurile brună-lucioase, iar ventral, baza perilor este tot brună-întunecată, dar vîrfurile lor sunt albe sau cenuşii-albe-brune. Vara, coloritul general este, dorsal, brun-ruginiu, cu vîrful perilor mai întunecat, în timp ce, în sezonul rece, dorsal, el este brun-întunecat, iar ventral brun-cenuşiu.
     Distanţa interorbitală a craniului este relativ mare (fig. 60, A), de obicei mai mare decît distanţa dintre limitele exterioare ale caninilor superiori. Curbura fronto-nazală a profilului craniului este slab exprimată (fig. 60, C). Cutia craniană este rotunjită şi netedă, lipsită de creasta sagitală şi cu o slabă creastă occipitală. Procesul coronoid la mandibulei este scurt şi unghiular, rar depăşind procesul condiloid. Al doilea premolar superior (P2) este de circa 1,5–2 ori mai mic decît primul premolar superior (P1) şi aşezat pe linia mediană a şirului de dinţi (fig. 60, B). Diametrul coroanei celui de al doilea premolar inferior (P2) este de 2–2,5 ori mai mic decît al primului premolar inferior (P1). Protoconulii molarilor sunt bine evidenţiaţi.

     Raspîndire. Fără a fi prea frecventă, specia are o largă răspîndire fiind întîlnită din Irlanda şi Spania pînă în Sahalin. Graniţa de nord depăşeşte 60° latitudine, iar spre sud limitele arealului trec prin Italia de sud, Dunărea inferioară, cursul inferior al Volgăi, Mongolia de Nord şi China nord-estică.
     În ţara noastră, această specie a fost semnalată în mai multe localităţi de pe cuprinsul Transilvaniei (vezi fig. 121).
     Biologie. Iarna se adăposteşte în peşteri, fără să intre în crăpături. Foarte rar formează colonii şi nu se grupează cu alte specii. Vara se deplasează cu circa 50–100 km de la locul de iernare, căutîndu-şi adăpost – poduri, scorburi – în apropierea apelor. Vînează aproape de suprafaţa apelor, dar şi în coroana arborilor. În timpul naşterii şi creşterii puilor practică o segregare a sexelor, femelele locuind adesea cu cele de N. noctula. La noi nu a fost încă întîlnită adăpostindu-se în peşteri.
     
     Specie de talie mijlocie. Lungimea cap-trunchi este cuprins[între 43–54 mm, coada are 36–41 mm, pavilionul urechii, 17–19 mm, antebraţul şi 38–44 mm, tibia, 15–17 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 13,9–14,8 mm, lăţimea zigomatică, 9–9,8 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,4–6,1 mm, distanţa M3–M3, 6–6,5 mm, lungimea mandibulei, 10,8–11,3 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5,9–6,2 mm.
     Pavilionul urechii este destul de lung. Aplecat înainte ajunge pînă la vîrful botului. Marginea sa internă este puţin curbată, iar vîrful, îngustat şi rotunjit, este îndoit în afară. Pe marginea externă a pavilionului, aproximativ la jumătatea înălţimii lui, este prezent un lob mic, bine conturat şi mai evident decît la M. emarginatus. Tragusul, puţin mai înalt decît 1/2 din înălţimea pavilionului urechii, este lung şi îngust, depăşind lobul de pe marginea externă a pavilionului. Marginea anterioară a tragusului este dreaptă la bază, dar curbată spre vîrf, iar vîrful este uşor îndoit în afară. 
     Patagiul, ceva mai îngust, se prinde la nivelul capătului distal al tibiei (fig. 61). Pintenul este subţire şi lung aproximativ cît 3/4 din marginea posterioară a uropatagiului. Epiblema este absentă. Coada, mai scurtă decît corpul, prezintă ultimele două vertebre proeminînd în afara uropatagiului.
     Blăniţa are peri lungi şi moi. Plagiopatagiul, pe o zonă din vecinătatea corpului, prezintă peri ce se întind pînă la linia ce uneşte cotul cu genunchiul. Partea ventrală a uropatagiului prezintă peri pînă la jumătatea spaţiului dintre corp şi marginea lui posterioară (fig. 62). Pe gambă, de asemenea, există peri deşi.
     Perii dorsali ai trunchiului au partea bazală cenuşie şi cu vîrfurile brune-cenuşii. Pe partea ventrală, perii au baza negricioasă şi vîrfurile albe. Patagiul şi pavilioanele urechilor sunt cenuşii. Juvenilii au un colorit mai deschis. 
     Craniul (fig. 63) este alungit şi aminteşte de cel de la M. daubentoni. Distanţa interorbitală este mai mică sau egală cu distanţa dintre limitele externe ale caninilor superiori. Curbura fronto-nazală a profilului craniului este ceva mai pronunţată decît la M. daubentoni. Creasta sagitală a craniului lipseşte sau este abia schiţată, creasta occipitală (lambdoidă), slabă. Al doilea premolar superior (P2) este de 1,5 ori mai mic decît primul premolar superior (P1) şi se menţine pe linia mediană a şirului de dinţi. Al doilea premolar inferior (P2) are diametrul de 1,5 pînă la de 2 ori mai mic decît al primului premolar inferior (P1). Protoconulii sunt bine evidenţiaţi (fig. 63, D).
      
     Răspîndire. Specia este întîlnită în: Europa de sud – Franţa de sud, Italia, Elveţia, Dunărea inferioară –; Africa de nord – Maroc, Algeria; Asia Mică şi Asia Mijlocie, pînă în Orientul Îndepărtat; valea Ussuri, Japonia şi Filipine.
     În ciuda arealului întins şi discontinuu, în Romînia nu pare a fi prea frecventă. Ea a fost semnalată pînă acum în Oltenia şi Banat, punctul cel mai nordic situîndu-se în apropierea Hunedoarei (vezi fig. 122).
     Biologie. Iarna şi vara, specia este întîlnită în peşteri sau în crăpăturile stîncilor, alcătuind colonii nu prea mari, adesea în asociaţii cu alte specii. De regulă, se ţin în apropierea apelor. Cele mai mari colonii de la noi nu au numărat mai mult de 100 exemplare. A fost întîlnită cantonînd în peşteri în care temperatura aerului era cuprinsă între 6 şi 8°C.
     Este o specie tot de dimensiuni mijlocii. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 43 şi 51 mm, coada are 41–46 mm, antebraţul, 40–45 mm, tibia, 22–23 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 16–17 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 6,8–7,5 mm, lăţimea zigomatică, 9,9–10,5 mm, distanţa M3–M3, 6,6–7,2 mm, lungimea mandibulei, 12–13 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 7,2–7,6 mm. 
     Pavilionul urechii este alungit şi măsoară 21–28 mm. Aplecat înainte depăşeşte vîrful botului cu aproape 1/2 din lungimea sa. Partea bazală a marginii sale inferioare este dreaptă, în timp ce în partea superioară este curbată. Marginea externă, în partea sa superioară (fig. 64), este uşor adîncită. Tragusul măsoară cît 1/2 din înălţimea pavilionului urechii şi este înalt şi subţiat. Lăţimea lui maximă se cuprinde de aproape trei ori în înălţimea măsurată pe marginea internă. Patagiul se prinde la baza degetului I de la membrul posterior şi are, ca şi pavilioanele urechilor, culoarea brun-deschis. Metacarpienele degetelor III, IV, V sunt aproximativ egale şi cu 4,5 mm mai scurte decît antebraţul. Laba piciorului este cît  1/2 din lungimea tibiei. Pintenul este ceva mai scurt decît  1/2 din lungimea marginii posterioare a uropatagiului. Epiblema absentă.

     Pe partea dorsală perii sunt de culoare gri-brun, în rest brun-deschis, lucioşi. Ventral, perii au culoarea brun-negricioasă şi cu vîrfurile albe-murdar, cu nuanţe brunii.
     Craniul este destul de alungit. Lăţimea cutiei craniene reprezintă mai puţin din jumătatea lungimii condilo-bazale (fig. 65, A). Partea facială a craniului se îngustează în dreptul premolarilor superiori unu şi doi pentru ca să se lărgească, din nou, în dreptul caninilor. Crestele sagitală şi occipitală nu sunt prea dezvoltate. Curbura fronto-nazală a profilului craniului nu este prea accentuată (fig. 65, C). Distanţa interorbitală este mai mare decît distanţa dintre limitele externe ale caninilor superiori. Tăieturile nazală şi prepalatală sunt înguste şi relativ adînci. Marginea posterioară a tăieturii prepalatale ajunge pînă la linia ce uneşte marginile posterioare ale coroanelor caninilor superiori. Premolarii mici superiori (P1 şi P2) sunt lipiţi între ei, dar cu un spaţiu între P2 şi P3. Premolarul unu superior (P1) de 1,5 sau de 2 ori mai mare decît al doilea premolar superior (P2) (fig. 65, B). Al doilea premolar inferior (P2) este egal, sau doar cu puţin mai mic decît primul premolar inferior (P1).

     
     Răspîndire. Arealul speciei, în Europa, se menţine în partea sa nordică. Este întîlnită în Irlanda, Norvegia, Finlanda. În sud a fost semnalată în Spania şi în Caucaz (în regiunile muntoase). Este o specie rară. 
     La noi în ţară a fost semnalată de puţine ori în partea de sud (vezi fig. 123).
     Biologie. Literatura de specialitate arată că această specie se adăposteşte în pivniţe, mine, peşteri, iar vara şi în scorburi. În timpul naşterilor, femelele se adună în grupuri ce numără 10–15 exemplare. Vînează seara, tîrziu, zburînd lent şi aproape de suprafaţa pămîntului.
     Are dimensiuni mijlocii. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 42 şi 49 mm, coada are 39–47 mm, pavilionul urechii, 16–19 mm, lungimea antebraţului este de 37–46 mm, tibia, 16–19 mm, lungimea condilo-bazală a craniului 14,1–16,6 mm, lăţime zigomatică, 9,8–10,6 mm; distanţa M3–M3 este de 6,3–6,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,9–6,7 mm, lungimea mandibulei, 11,4–12,5 mm, iar lungimea şirului inferior de dinţi, 6,2–7 mm.
     Pavilionul urechii este îngust şi destul de lung. Aplecat înainte depăşeşte vîrful botului cu aproximativ 5 mm. Marginea internă a pavilionului este curbată, vîrful lat, rotunjit, iar marginea externă prezintă o scobitură abia vizibilă (fig. 66). Înăltimea tragusului este mai mare decît jumătate din înălţimea pavilionului. El este drept şi îngust, lăţimea lui maximă cuprinzîndu-se de 3,5 ori în lungimea marginii sale interne. Plagiopatagiul se prinde la baza degetului I de la membrele posterioare, sau uneori ceva mai sus. Laba piciorului reprezintă 1/2 din lungimea tibiei, iar pintenul este aproximativ cît 1/2 din lungimea marginii uropatagiului. Epiblema este absentă. Coada este mai scurtă decît corpul şi cu vîrful cartilaginos al ultimei vertebre proeminînd în afara uropatagiului. 
     Coloritul blăniţei este brun-deschis pe partea dorsală şi cenuşiu-albicios, cu nuanţe brunii pe partea ventrală. În partea lor bazală, perii dorsali sunt gri-bruni şi în rest bruni-deschis, lucioşi, iar perii de pe partea ventrală sunt bruni-negri la bază şi albi-murdar în partea terminală.
     Marginea liberă a uropatagiului este prevăzută cu peri deşi, în formă de cîrlig, şi lungi de 1 mm (fig. 67, A). Culoarea pavilioanelor este brun-deschis, iar cea a uropatagiului, brun. 
   
     
     Craniul prezintă fruntea bombată, iar profilul craniului cu o curbură evidentă în sectorul fronto-nazal. Rostrul este îngustat şi uşor ridicat (fig. 68, C). Crestele, sagitală şi occipitală, sunt slab exprimate, sau absente. Lăţimea craniului este cît jumătate din lungimea sa. Distanţa interorbitală este egală sau mai mare decît distanţa dintre marginile externe ale coroanei caninilor superiori.
     Primul incisiv (fig. 69, A) este orientat către înainte. Al doilea premolar superior (P2) are nu mai puţin de 1/2 din înălţimea primului premolar (P1). Diametrul celui de al doilea premolar inferior (P2) nu este mai mic de 1,5 ori decît diametrul primului premolar inferior (P1). 
     Răspîndire. Această specie este întîlnită din Irlanda pînă în Japonia. În Europa a fost semnalată şi în regiunile mai nordice – Suedia, Norvegia –, dar şi în cele sudice – Spania, Italia, Romînia, şi în sudul fostei U.R.S.S.
     În ţara noastă a fost semnalată în puţine locuri din Transilvania şi Dobrogea (vezi fig. 124). 

     
     Biologie. Este o specie rară şi se ştie că ea se adăposteşte în mine, pivniţe, scorburi, fară să formeze însă grupări. Deplasările sezoniere se fac pe distanţe ce depăşesc 50–60 km. Vara se adăposteşte în găuri, crăpături, scorburi, sau sub acoperişul diferitelor construcţii. Naşte un singur pui pe an.
     Este o specie de talie mică spre mijlocie. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 42 şi 54 mm, coada are 42–49 mm, pavilionul urechii, 16–19 mm, antebraţul, 37–43 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 14.2–16 mm, lăţimea zigomatică, 9,5–12 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 6,2–6,8 mm. Distanţa M3–M3 este de 5,8–6,3 mm, lungimea mandibulei, 11,2–12,2 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 6,2–7,1 mm.
     Pavilionul urechii aplecat înainte depăşeşte vîrful botului cu 2 mm. Deosebit de caracteristică este incizia în unghi drept a marginii externe a pavilionului urechii (fig. 70). Tragusul este drept, îngustat uniform către vîrf şi mai lung decît jumătate din înălţimea pavilionului urechii, fără însă să ajungă la nivelul inciziei de pe marginea posterioară a acesteia. Cea mai mare lăţime a tragusului se cuprinde aproape de trei ori în lungimea marginii sale anterioare -internă. 
     
     Aripa este relativ lată, iar metacarpienele sunt cu 3 mm mai scurte decît antebraţul. Patagiul se prinde la baza degetului I al membrului posterior. Laba piciorului este cît 1/2 din lungimea tibiei. Capătul ultimei vertebre codale proeminează în afara uropatagiului. Pintenul are aproximativ aceeaşi lungime ca şi marginea liberă a uropatagiului; epiblema absentă.
     Această specie are blana fină, lînoasă, lungă, ondulată şi încîlcită. Pe uropatagiu, de-a lungul femurului şi al tibiei şi paralel cu acestea , se întinde cîte o zonă îngustă de peri. Mulţi dintre perii dorsali au culoarea brun-închis la bază, galben-brun la mijloc, iar vîrfurile roşii-brune, motiv pentru care i se spune că are trei culori. Culoarea generală este roşie-ruginie pe spate şi galbenă-brună pe partea ventrală. Juvenilii au culori mai spălăcite. Patagiul are culoarea brun-închis, iar pavilioanele urechilor un brun mai deschis.
     Ca formă, craniul aminteşte de cel al speciei M. nattereri, dar este mai alungit. Cutia craniană este destul de înaltă, iar curbura fronto-nazală a profilului este bine pronunţată (fig. 72, A). Creasta sagitală este abia vizibilă, iar distanţa interorbitală egală cu distanţa dintre limitele externe ale coroanei caninilor superiori. Al doilea premolar superior (P2) este uşor împins spre interiorul şirului de dinţi şi are înălţimea egală cu o treime din înălţimea primului premolar (P1). Al doilea premolar inferior (P2) are diametrul coroanei nu mai mic de 1,5 ori decît diametrul coroanei primului premolar inferior (P1) (fig. 72, D).
      
     Răspîndire. Specia este întîlnită din Olanda pînă în Turkestan şi Iran, iar în sud pînă în Izrael. Spre nord, în Europa, a fost semnalată în partea de sud a Poloniei – Cracovia.
     În fauna tării noastre este considerată o specie rară, semnalată fiind în cîteva localităţi (vezi fig. 125).
     Biologie. Iarna se adăposteşte în peşteri, pivniţe, mine, preferînd găurile şi crăpăturile. Trăieşte solitară sau în grupuri mici. Sexele se separă în timpul verii. Masculii trăiesc izolaţi, în timp ce femelele formează grupuri mici, adesea în asociaţii cu alte specii (R. euryale, M. schreibersi, M. , M. blythi). Se afirmă că deplasările sezoniere, în mod excepţional, pot depăşi 100 km.
     
     Este una dintre speciile mici din fauna ţării noastre. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 35 şi 48 mm, coada are 33–44 mm, pavilonul urechii, 13–15 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 12,1–14,2 mm, lăţimea zigomatică, 7,9–9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 4,9–6,0 mm, distanţa M3–M3 între 5,1 şi 6 mm, lungimea mandibulei, 9,1–10,7 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5–6 mm.

     Pavilionul urechii este moale, suplu şi aplecat înainte abia depăşeşte vîrful botului. Marginea internă a pavilionului este arcuită (fig. 73), vîrful rotunjit, iar marginea externă are un lob ce începe de la bază şi ţine pînă la jumătatea pavilionului urechii. Tragusul este ceva mai înalt decît jumătate din înălţimea pavilionului. Lăţimea maximă a tragusului se cuprinde de 2,5 ori în lungimea sa. Plagiopatagiul, relativ îngust, se prinde la baza degetului I al membrului posterior (fig. 75). Metacarpienele degetelor III, IV şi sunt din ce în ce mai scurte, iar falangele unu şi doi ale degetului III sunt aproape egale. Laba piciorului reprezintă aproximativ 1/2 din lungimea tibiei. Pintenul, ceva mai lung decît jumătate din lungimea marginii posterioare a uropatagiului, uneori, cu o epiblemă abia vizibilă. Penisul prezintă partea terminală –glandul– de formă variabilă.
     Blana este moale şi flocoasă, iar perii relativ lungi (10 mm). Marginea liberă a uropatagiului, fără peri. Culoarea blăniţei variază cu vîrsta. Perii de pe spate au baza de culoare neagră, iar vîrfurile lor sunt brune-închise şi cu reflexe metalice. Perii de pe partea ventrală au baza de culoare brună-neagră, iar vîrfurile brune-cenuşii sau brune-deschis. Regiunile bazinului şi abdomenului sunt de un cenuşiu curat, iar gîtul şi laturile corpului sunt mai brune. Pavilioanele urechilor şi patagiul sunt brune, ceva mai roşcate la exemplarele mai bătrîne.
     Craniul este aproape de două ori mai lung decît lat, iar rostrul este evident mai îngust decît lăţimea cutiei craniene. Fruntea este bombată, iar curbura fronto-nazală evidentă (fig. 74, C). Incisivii superiori sunt aproximativ de aceeaşi dimensiune. Caninii sunt mari şi înalţi, iar în secţiune coroana lor are formă triunghiulară. Primii doi premolari superiori (P1 şi P2) sunt mici, aproape egali, înghesuiţi între canin şi premolarul trei superior (P3), cel de al doilea premolar superior (P2) fiind adesea împins în interiorul şirului de dinţi (fig. 74, B).
     Incisivii inferiori se acoperă ca ţiglele de pe casă şi au vîrful –crenelul– exterior ceva mai mare. Caninul este mai înalt decît cea mai înaltă creastă a molarului. Premolarii unu şi doi de pe falca inferioară (P1 şi P2) mai mari decît premolarul unu superior (P1). Al treilea premolar inferior (P3) seamănă ca formă cu primii doi, dar are diametrul coroanei de două ori mai mare decît al primului molar inferior (P1). Al doilea premolar inferior (P2) este strîns între primul premolar inferior şi cel care-l urmează (P3).
     Răspîndire. Această specie are o largă răspîndire, întîlnită fiind în Spania, Elveţia, Iugoslavia, Bulgaria, Romînia, Caucaz, Turkestan, Asia Centrală, Sahalin şi Japonia. În Romînia a fost semnalat în peste 10 locuri (vezi fig. 126).
     Biologie. Prezenţa acestei specii este considerată ca fiind legată de zonele împădurite şi montane. Dintre speciile genului , este considerată ca fiind cea mai rezistentă la frig.
     Iarna este întîlnită solitară sau în grupuri de 2-3 exemplare, iar vara formează grupări de pînă la 10–15 indivizi. Adăposturile de iarnă îl constituie peşterile, minele, crăpăturile în stînci. Vara poate fi întîlnită în podurile clădirilor, crăpaturi în ziduri sau scorburi. Este considerată drept una din cele mai iscusite în realizarea zborului. Vînează cele mai mici insecte. Naşte un singur pui.
      
     Specie de dimensiune mijlocie spre mică. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 48–59 mm, coada are 39–40 mm, pavilionul urechii 13–16 mm, antebraţul 33,5–38 mm, gamba 16–18 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 13,3–14,2 mm, distanţa interzigală, 8,7–8,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,4–5,8 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5,6–5,9 mm, distanţa M3–M3 (între feţele externe ale acestora) 5,4–5,9 mm, mandibula, 9,8–10,7 mm.
     Caracteristicile aspectului extern sunt atît de asemănătoare cu cele ale lui M. mystacinus, încît identificarea se face doar cu ajutorul măsurătorilor. Pavilionul urechii este aidoma cu cel de la M. mystacinus, iar raportul dintre picior şi pinten la fel (fig. 76). Capătul pintenului proeminează uşor în afară, iar pe pinten şi pe marginea liberă a uropatagiului prezintă peri rari. Coloritul blăniţei este la fel ca la M. mystacinus, cu deosebirea că pe laturile abdomenului e mai brun.
       
     Craniul mai mic decît la specia precedentă şi prezintă curbura fronto-nazală a profilulului capului mai puţin pronunţată decît la M. mystacinus (fig. 77). Frunte este mai puţin bombată şi creştetul mai turtit. Spre deosebire de M. mystacinus, lăţimea craniului este mult mai mare decît înălţimea sa. Înălţimea maximă a craniului reprezintă doar 3/4 din lăţime; prin aceasta cele 2 specii se deosebesc clar.
     Şi în dentiţie există asemănări, dar premolarul doi superior (P2) nu este niciodată împins în interiorul şirului de dinţi, iar pe marginea premolarului mare (P3) protoconul este bine dezvoltat şi mai înalt decît coroana premolarului mic de alături. Pe ridicătura de smalţ ce leagă protoconul de parastil, protoconulul este bine dezvoltat. Prin această caracteristică, M. brandti se apropie de M. daubentoni. Între molarii superiori unu şi doi (M1,M2), o ridicătură de smalţ leagă hipoconul de metacon.

     Răspîndire. Arealul speciei se suprapune peste cel al lui M. mystacinus, cu excepţia Europei de vest şi de nord.
     La noi a fost semnalată în munţii Pădurea Craiului (vezi fig. 120).
     Biologie. Această specie duce, din multe puncte de vedere, o viaţă asemănătoare cu a lui M. mystacinus.
      
     Talie variabilă, mai greoi decît reprezentanţii genului . Pavilioanele urechilor sunt de lungime medie. Tragusul este scurt, dar nu atît de scurt ca la genurile Vespertilio şi Nyctalus. Patagiul este lat la unele specii şi aripile ascuţite la vîrf. Plagiopatagiul se prinde la baza degetului I. Pintenul, bine dezvoltat, prezintă o epiblemă îngustă şi fără ramificaţie. Coada relativ scurtă, mai scurtă decît corpul, are vîrful ce proeminează în afara uropatagiului cu 4-6 mm lungime. Craniul este mai lat decît la . Rostrul este rotunjit, turtit şi lat. Formula dentară: 2/3; 1/1; 1/2; 3/3.
     Genul numără 45 de specii dintre care, în ţara noastră, au fost identificate două. Nasc unul-doi pui şi sălăşluiesc în apropierea locuinţelor sau, vara, chiar sub acoperişul acestora. 
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI EPTESICUS
     După caracterele corporale externe
1 (2)Lungimea antebraţului este mai mare de 47 mm, lungimea pavilionului urechii mai mare de 18 mm, coada egală sau mai mare de 48 mm, blăniţa, de regulă, monocoloră …………………………………… Eptesicus serotinus.
2 (1)Lungimea antebraţului este mai mică de 47 mm, lungimea pavilionului urechii mai mică decît 18 mm, coada egală sau mai mică de 48 mm, blăniţa de pe partea dorsală a corpului bicoloră; vîrful perilor de pe anumite zone colorat în galben-pai-lucitor ……………………………. Eptesicus nilssoni.
     După caracterele craniene
1 (2)Lungimea condilo-bazală mai mare de 18,5 mm, lăţimea zigomatică mai mare de 12,5 mm, lungimea mandibulei mai mare de 14,5 mm………………….  ………………………………………………………… Eptesicus serotinus.
2 (1)Lungimea condilo-bazală mai mică de 18,5 mm, lăţimea zigomatică mai mică de 12,5 mm, lungimea mandibulei mai mică de 14,5 mm Eptesicus nilssoni.
Liliacul cu aripi late
     Specie de talie mare. Lungimea cap-trunchieste cuprinsă între 65 şi 86 mm, lungimea cozii, 48–66 mm, pavilionul urechii, 19–24 mm, antebraţul 48–57 mm, tibia, 22–27 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 18,6–23 mm, lăţimea zigomatică, 13–13,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 7–8,2 mm, lungimea mandibulei, 14,6–16,5 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 8–8,9 mm. 
     Mai greoi decît speciile mari de .
     Pavilionul urechii aplecat înainte abia depăşeşte jumătatea distanţei dintre ochi şi nară. Lăţimea lui este aproximativ egală cu partea de pavilion ce depăşeşte marginea superioară a capului. Bazal, marginea internă a pavilionului este puternic arcuită (bombată) în afară, cu vîrful rotunjit (fig. 78). Marginea externă, în partea ei superioară, este dreaptă şi recurbată apoi către partea bazală. Tragusul este scurt, mai scurt decît jumătate din lungimea pavilionului. Marginea sa internă este aproape dreaptă, în timp ce marginea sa externă este curbată şi cu un lob inferior. Cea mai mare lăţime a tragusului se află aproximativ jumătatea înălţimii lui. Patagiul este destul de lat. Degetul V este cu 1/4 sau chiar 1/3 din lungimea sa mai mare decît lungimea antebraţului. Coada, întinsă ventral înainte, ajunge cu vîrful ei în dreptul umerilor. Cînd aripa este strînsă, metacarpul degetului III este cu 2 mm mai scurt decît antebraţul. Plagiopatagiul se prinde la baza degetului I de la membrul posterior (fig. 79, A).


     Laba piciorului este mai scurtă decît 1/2 din lungimea tibiei. Coada proeminează în afara uropatagiului printr-o vertebră şi o treime. Pintenul se întinde pînă la jumătatea posterioară a uropatagiului şi reprezintă 4/5 din lungimea tibiei. Epiblema este prezentă, dar fară ramificaţia pintenului.
     Blana este moale şi deasă. Patagiul este acoperit cu peri numai în imediata apropiere a corpului. Perii nu sunt uniform coloraţi pe toată lungimea lor. Culoarea blăniţei, pe partea dorsală, variază de la brun pînă la gri-galben-pai. Această mare variaţie nu este legată de vîrstă. Pe partea ventrală, culoarea variază de la gri-maroniu pînă la alb.
     
     Craniul este puţin înalt, ceva mai înalt decît lăţimea sa. El se înalţă treptat şi uniform de la vîrful rostrului către regiunea occipitală superioară. Marginea superioară a profilului este aproape dreaptă; nu prezintă o curbură evidentă în regiunea fronto-nazală (fig. 80, C). Cutia craniană, cu o circumferinţă ovoidală, are o creastă sagitală evidentă (fig. 80, A) care, cu marginea occipitală, formează aproape un unghi drept. Orificiile nazale ovoidale se alungesc în urmă, pînă la o treime din rostru. Deschiderile din faţa orbitelor sunt mari. Procesul coronoid, mare, prezintă marginea posterioară coborînd pînă în procesul condiloid. Primul incisiv superior (I1) este cît 1/2 din înălţimea caninului superior, iar al doilea incisiv superior (I2) numai pînă la 1/2 din înălţimea primului. Molarul trei superior (M3) este foarte redus, puternic turtit antero-posterior, iar a treia creastă de smalţ –comisură– de două ori mai scurtă decît prima (fig. 80, B).

     
     Răspîndire. Arealul acestei specii este cuprins, în general, între izotermele anuale de 10°C şi 20°C. Este întîlnită din Anglia pînă în Coreea. Spre nord, în Europa, poate ajunge pînă la 52° latitudine, iar spre sud, pînă în ţările din nordul Africii. Este, de asemenea, întîlnită în Turkestan, Asia Mică, Iran, Mongolia şi China.
     La noi în ţară este întîlnită în regiunea de munte şi de deal şi este cea mai frecventă specie a genului, fiind semnalată în peste 20 de locuri (vezi fig. 127).
     Biologie. Iarna se adăposteşte în tuneluri, în crăpăturile zidurilor şi, mai rar, în scorburi, sau la intrarea în peşteri. Este o specie solitară, sau alcătuieşte grupări mici, atîrnînd cu capul în jos, sau, adesea, ascunzîndu-se în crăpături. Vara se ţine aproape de locuinţele oamenilor, adăpostindu-se în poduri, turnuri sau sub tocurile geamurilor, sau în crăpăturile zidurilor. Între adăposturile de iarnă şi cartierele de vară fac deplasări ce depăşesc distanţa de 150 km. În zborul de noapte apar la aproximativ o oră după asfinţitul soarelui. Zborul este lin şi mai puţin greoi decît la . Se hrăneşte cu insecte de talie mare. În timpul verii, femelele se separă de masculi şi se constituie în grupări ce numără de la 20 la 100 exemplare.
     
     Este de dimensiuni mai mici decît specia anterior prezentată. Are lungimea cap-trunchi de 50–58 mm, pavilionul urechii, 13–17 mm, antebraţul, 38–43 mm, lungimea cozii, 30–48 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 14–15,5 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5–5,9 mm, lăţimea zigomatică, 9,7–10,4 mm, lungimea mandibulei, 10,9–11,6 mm, iar lungimea şirului inferior de dinţi, 5,8–6,3 mm.
     Pavilionul urechii aplecat înainte ajunge pînă la nări. El este mai lat decît cel de la specia anterioară şi cu vîrful mai rotunjit (fig. 81). Tragusul este şi el mai scurt şi mai lat şi are marginile curbate, mai ales cea externă. El măsoară aproximativ cît o treime din înălţimea pavilionului. Patagiul este ceva mai îngust, iar degetul V este mai lung decît antebraţul doar cu 1/5 din lungimea acestuia. Plagiopatagiul se prinde la baza degetului I al membrului posterior. Coada este relativ lungă. Îndoită pe partea ventrală, vîrful cozii ajunge pînă la cap. Numai ultima vertebră iese în afara uropatagiului. Pintenul se întinde pînă la jumătatea marginii posterioare a uropatagiului. Epiblema este slab exprimată şi fără ramificaţia pintenului.
       
     Blana este moale, mătăsoasă şi cu fire de păr destul de lungi. Dorsal, perii sunt de culoare brună-negricioasă şi brună la vîrf. Cei mai lungi peri au vîrfurile gălbui-pai, lucioase, mai ales pe creştet, la baza urechilor şi pe umăr. Perii de pe partea ventrală au treimea  bazală brună-negricioasă, treimea următoare este brună-spălăcită, pentru ca vîrfurile să devină brune-deschise, deseori galbene şi, de aceea, coloritul general este brun-gălbui. Pavilioanele urechilor şi patagiul sunt de culoare neagră-brună.
     Craniul este mai scurt decît la E. serotinus şi mai puţin turtit (fig. 82). Linia superioară a profilului craniului nu mai este aproape dreaptă, ci prezintă o curbură uşoară în regiunea fronto-nazală. Creasta sagitală lipseşte, dar creasta occipitală este prezentă şi evidentă. Regiunea occipitală superioară nu mai proeminează posterior, iar rostrul nu este turtit. Procesul coronoid la mandibulei este mai scurt şi, ca atare, marginea posterioară ce coboară spre procesul condiloid este mai slab înclinată. Primul incisiv superior (I1) prezintă două creneluri bine marcate. Al doilea incisiv superior (I2) este mai lat decît primul şi înalt cît cel de al doilea crenel de la primul incisiv. Al treilea molar superior (M3) nu este atît de turtit ca la E. serotinus. Incisivii inferiori au cîte trei creneluri, însă incisivul al doilea şi al treilea prezintă, în plus, un al patrulea vîrf secundar pe partea internă.

Răspîndire. Arealul acestei specii este cuprins între izotermele anuale de 0°C şi 10°C, din Europa continentală şi pînă în Pacific. În nord ajunge pînă la 65° latitudine, în unele locuri depăşind chiar cercul polar. În sud specia este întîlnită la 48° latitudine, însă în Asia ajunge pînă în Kaşmir, Turkestan, Mongolia, Tibet şi Coreea.
     La noi a fost semnalată doar în două locuri (vezi fig. 128).
     Biologie. Este o specie montană. Nu este prea sensibilă la frig şi de aceea poate ierna în locuri care nu sunt neapărat lipsite de îngheţ. Poate fi prezentă în locurile unde alte specii lipsesc, sau sunt prezente în puţine exemplare. Atîrnă liber de tavanul sau de pereţii peşterilor. Vara se poate adăposti în crăpături de stînci, stive de lemne, sub putregaiuri, în podurile caselor. Femela naşte doi pui. Unii biologi consideră că această specie migrează, dar datele nu sunt încă concludente.
     Prin caracteristicile sale, genul Vespertilio ocupă o poziţie intermediară între genul Eptesicus şi genul Nyctalus. Patagiul este îngust, piciorul scurt şi puternic. Pavilionul urechii , ca şi tragusul, sunt scurte şi late,  amintind mai mult de pavilionul şi tragusul de la Nyctalus. Coada este scurtă, iar pintenul este slab dezvoltat. Craniul, scurt şi lat, este turtit. Rostrul şi el lat este prevăzut lateral cu cîte o adîncitură. Formula dentară: 2/3; 1/1; 1/2; 3/3.
     Cele două specii ale genului trăiesc în nordul Eurasiei. Una dintre ele este prezentă şi în fauna ţării noastre. 
     
     Este o specie de talie mijlocie. Lungime cap-trunchi este cuprinsă între 54 şi 65 mm, lungimea cozii este de 36–47 mm, pavilionul urechii, 14–17,6 mm, antebraţul, 41–47 mm, lungimea gambei, 15–19,4 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 14,3–16,1 mm, distanţa M3–M3, 6,1–6,9 mm, lăţimea zigomatică, 9,3–11,3 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,1–6,1 mm, lungimea mandibulei, 10,5–12,6 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5,3–6,6 mm.
     Pavilionul urechii aplecat înainte ajunge pînă la vîrful nărilor. El este lat (fig. 83), are marginea internă cu o puternică curbură şi se termină într-un vîrf larg 
         
     Tragusul se ridică pînă la jumătatea înălţimii pavilionului şi are marginea sa internă aproape dreaptă, în timp ce marginea externă este curbată, descriind aprope un semicerc. Patagiul este îngust. Degetul V depăşeşte lungimea antebraţului doar cu 1/5 sau 1/6 din lungimea lui. Metacarpienele III şi IV sunt mai scurte decît antebraţul cu 5 mm, iar cel al degetului V cu 8 mm. Metacarpul şi falangele degetului V sunt mai scurte decît metacarpul şi falanga întîi a degetului IV (fig. 84). 

     Laba piciorului este lungă cît jumătatea tibiei, iar pintenul ceva mai lung decît jumătate din marginea posterioară a uropatagiului. Epiblema este prezentă, bine dezvoltată şi prevăzută cu o ramificaţie a pintenului (fig. 85). Coada scurtă, îndoită ventral înainte, ajunge cu vîrful pînă în dreptul umerilor. Ultima vertebră (3-4 mm) iese în afara uropatagiului. 
  
     Blana este scurtă şi deasă. Perii sunt prezenţi şi pe treimea anterioară a uropatagiului. Perii dorsali au culoarea brun-închis la bază şi apoi trec în brun-roşcat pentru ca, spre vîrf, să devină albi-crem-argintii. Culoarea ventrală e mai deschisă. Patagiul şi pavilioanele urechilor au culoarea brună-negricioasă.
     Craniul este puţin turtit (fig. 86). Linia superioară a profilului este aproape dreaptă, asemănătoare cu cea de la Eptesicus. Cutia craniană este mai înaltă decît jumătatea lăţimii ei şi creasta sagitală absentă sau slab pronunţată şi aşezată într-o adîncitură. Creasta occipitală este bine dezvoltată. Partea occipitală superioară a craniului nu proeminează în urmă. Rostrul este turtit şi lat şi cu cîte o adîncitură pe părţile sale laterale. Mandibula este puternică şi evident înaltă în partea ei anterioară, avînd apofiza coronoidă scurtă. Incisivul unu superior (I1) prezintă două creneluri, la care se adaugă şi un al treilea dispus în interior. Conformaţia caninului este triunghiulară, iar premolarii sunt turtiţi antero-posterior şi mai scurţi ca la Eptesicus.

     
     Răspîndire. Această specie este întîlnită din Anglia pînă în Japonia. În nord ajunge pînă la 60° latitudine, iar în sud ajunge pînă la Marea Neagră, Caucaz, Turkestan, Iran, Kaşmir, Mongolia.
     În ţara noastră a fost semnalată în destule locuri (vezi fig. 129).
     Biologie. Se pare că preferă pădurile dese. Iarna se adăposteşte în scorburi, crăpăturile lemnelor, ruine, peşteri etc. Totdeauna stă ascuns şi nu agăţat cu capul în jos. Vara se adăposteşte, de asemenea, în scorburi, crăpături de stînci, clădiri. Somnul de iarnă este profund, iar vara iese devreme la vînat, ţinîndu-se aproape de coroana arborilor. Naşte doi pui pe an.
     Acest gen include chiroptere a căror dimensiune variază, dar care au corpul foarte îndesat, capul scurt şi lat. Pavilioanele urechilor şi tragusurile sunt, de asemenea, scurte şi late, chiar mai scurte decît la speciile genului Vespertilio şi Pipistrellus. Patagiul este îngust, iar degetul V fiind numai cu puţin mai lung decît metacarpul degetului III. Plagiopatagiul se prinde la baza labei, piciorul fiind scurt în comparaţie cu celelalte genuri. Pintenul este foarte lung.
     Craniul este scurt şi lat, chiar mai mult decît la Vespertilio sau Pipistrellus şi are rostrul lat şi cu partea dorsală bombată. Tăietura prepalatală este mai adîncă şi mai lată decît la Vespertilio. Formula dentară: 2/3; 1/1; 2/2; 3/3. Incisivii superiori sunt identici, sau al doilea este cu ceva mai mic şi pe suprafaţa extero-posterioară cu o gropiţă evidentă. Caninul superior şi premolarul doi superior (P2) se ating, pe o porţiune mare, cu primul premolar superior (P1), care este deosebit de mic şi împins în interiorul şirului de dinţi.
     Speciile genului Nyctalus trăiesc exclusiv în adăposturile de lemn, arareori în clădiri şi niciodată în peşteri. Nasc doi pui.
     Se cunosc mai multe specii ale genului, dar în fauna ţării noastre au fost identificate trei.
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI NYCTALUS
După caracteree corporale externe
1 (2)Lungimea antebraţului este mai mare decît 60 mm, lungimea pavilionului urechii mai mare de 20 mm, lungimea tibiei mai mare de 23 mm, iar coada mai lungă de 54 mm ………………………………… Nyctalus lasiopterus.
2 (1)Lungimea antebraţului este mai mică de 60 mm, lungimea pavilionului urechii mai mică de 20 mm, lungimea tibiei mai mică de 23 mm, coada mai scurtă de 54 mm …………………………………………………………... 3.
3 (4)Lungimea antebraţului este cuprinsă între 50 şi 57 mm, lungimea pavilionului urechii, între 15 şi 19,5 mm, lungimea tibiei, între 18 şi 22 mm, lungimea cozii, între 45 ş 59 mm ………………………………….. Nyctalus noctula.
4 (3)Lungimea antebraţului este cuprinsă între 42 şi 46 mm, lungimea pavilionului urechii, între 14 şi 17 mm, lungimea tibiei, între 18 şi 22 mm, iar lungimea cozii, între 37 şi 49 mm ………………………………….. Nyctalus leisleri.
     După caracterele craniene
1 (2)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mare de 22 mm, lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 8 mm, lăţimea zigomatică mai mare de 15 mm, lungimea mandibulei mai mare de 17 mm …. Nyctalus lasiopterus.
2 (1)Lungimea condilo-bazală este mai mică de 22 mm, lungimea şirului superior de dinţi, mai mică de 8 mm, lăţimea zigomatică mai mică de 15 mm, lungimea mandibulei mai mică de17 mm ………………………………… 3.
3 (4)Lungimea condilo-bazală este cuprinsă între 17,5 şi 19,5 mm, lungimea şirului superior de dinţi, între 6,9 şi 7,6 mm, lăţimea zigomatică, între 12,2 şi 13,9 mm, lungimea mandibulei, între 13,5 şi 15,2 mm …. Nyctalus noctula.
4 (3)Lungimea condilo-bazală este cuprinsă între 14,7 şi 16,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, între 5,8 şi 6,3 mm, lăţimea zigomatică, între 10,2 şi 10,7 mm, lungimea mandibulei, între 11 şi 12 mm ……… Nyctalus leisleri.
Liliacul de seară roşcat
      
     Este una dintre speciile mari de chiroptere; deşi nu cea mai mare a genului. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 61 şi 80 mm, lungimea antebraţului este de 50–57 mm, coada, 45–59 mm. Lungimea pavilionului urechii, 15–19,5 mm, lăţimea zigomatică, 12,2–13,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 6,9–7,6 mm, iar lungimea şirului inferior de dinţi este de 7,2–8,1 mm.
     Corpul este îndesat. Capul – mai ales rostrul – este lat, iar pavilionul urechii, scurt, aplecat înainte ajunge pînă la jumătatea distanţei dintre ochi şi nară. Marginea internă a pavilionului începe cu o curbură puternică. Partea inferioară a acesteia merge aproape paralel cu creştetul (fig. 87) şi, ca atare, formează aproape un unghi drept. Vîrful pavilionului este larg rotunjit. Marginea externă este evident curbată la jumătate. Jumătatea inferioară a marginii externe se orientează oblic şi continuă pînă aproape de comisura buzelor.
                
     Tragusul este scurt, doar cu puţin mai înalt decît lăţimea maximă, care se află către partea superioară. Marginea internă şi, mai ales, marginea externă a tragusului sunt curbate aşa încît forma lui aminteşte întrucîtva de o semilună. Vîrful tragusului este larg rotunjit. Patagiul este lung şi îngust. Degetul V depăşeşte doar cu 1/5 sau 1/6 lungimea antebraţului. Metacarpul degetului III este lung şi aproximativ egal cu lungimea antebraţului, în timp ce metacarpul degetului V este mult mai scurt. Metacarpul şi falangele degetului V (fig. 88) sunt doar cu puţin mai lungi decît metacarpul degetului IV. Plagiopatagiul se prinde la baza călcîiului (fig. 79, B), piciorul este scurt şi puternic, iar laba piciorului măsoară cît jumătate din lungimea tibiei. 
     Epiblema este prezentă. Coada îndoită ventral înainte ajunge cu vîrful ei în dreptul umerilor, ca la Vespertilio.
    
     
     Blana este catifelată şi alcătuită din peri scurţi şi alipiţi de corp. Pe uropatagiu, blana se întinde pînă la o linie ce uneşte genunchii. Pe partea dorsală, culoarea blănii este brună-roşcată, uneori brună-gălbuie, lucioasă, capetele perilor fiind mai întunecate. Pe partea ventrală coloritul este mai deschis.
     Cutia craniană este lată şi puternică (fig. 89, A). Profilul superior al craniului este aproape drept. În regiunea fronto-nazală este numai uşor curbat. Partea superior-terminală a cutiei craniene este evident ridicată. Creasta sagitală se uneşte cu cea occipitală formînd  împreună o ridicătură dirijată către  înainte, ca  o răsfrîngere

 (fig. 89, C). Cutia craniană reprezintă mai bine de jumătate din lungimea totală a craniului şi de puţin mai înaltă decît lungă, iar înălţimea ei este ceva mai mare decît jumătate din lăţime, lăţime care este cu ceva mai mare decît lungimea ei.
     Lăţimea rostrului este egală cu lungimea lui. Tăietura nazală este lată, ovală şi depăşeşte jumătate din lungimea rostrului, iar tăietura prepalatală ajunge aproape de linia ce uneşte marginile posterioare ale premolarilor mari (fig. 89, B). Distanţa interorbitală este mai mică decît distanţa dintre caninii superiori. Mandibula este puternică şi mai înaltă în partea sa anterioară. Procesul coronoid este scurt şi cu marginea posterioară slab înclinată către procesul condiloid. Procesul angular este ascuţit şi uşor curbat, ca un dinte (fig. 89, D).
     Molarii superiori sunt mari şi, din partea anterioară către cea posterioară, din ce în ce mai scurţi. Spaţiul dintre canini şi incisivi este extrem de îngust. Premolarul mic are circumferinţa mai mică decît a primului incisiv. El este turtit antero-posterior şi împins spre interiorul şirului de dinţi. Privit din profil, el nu se vede (fig. 90, 1). Lungimea celui de al treilea molar superior (M3) este egală cu jumătate din lăţimea sa. Pe mandibulă, incisivii se acoperă parţial unii pe alţii, caninii sunt turtiţi anteroposterior, iar premolarii sunt alipiţi şi aproximativ egali.

     Răspîndire. Această specie trăieşte în Europa, Siberia de vest, Munţii Altai, în Uzbekistan, Turkmenia, China de nord, Japonia, Izrael, Iran, Kaşmir, Malaezia.
     La noi în ţară este una din speciile frecvente, semnalată, pînă acum, în cîteva zeci de locuri (vezi fig. 130).
     Biologie. Iarna se adăposteşte în scorburi, în părţile mai ferite ale unor locuinţe, în păduri, dar niciodată în peşteri. A fost semnalată, la noi, adăpostindu-se pe timp de iarnă în crăpăturile unor faleze [6]. Vara, femelele se separă de masculi. Preferă scorburile, în care alcătuiesc grupări relativ mici şi unde dau naştere la cîte un pui. În centrul şi, mai ales, în partea de răsărit a Europei, exemplarele de Nyctalus, care iernează în sud, la începutul sezonului cald se deplasează către nord, distanţa dintre cartierele de iarnă şi de vară putînd măsura între 200 şi 900 km.
     La puţină vreme după asfinţitul soarelui iese la vînătoare şi se recunoaşte după talia mare, aripile ascuţite şi zborul îndrăzneţ, agil şi rapid. Se hrăneşte cu insecte de talie destul de mare.
Liliacul de seară mic
     Este o specie de dimensiuni mijlocii şi, în acealaşi timp, cea mai mică specie a genului dintre cele întîlnite la noi. Lungimea cap-trunchi este aproximativ între 58 şi 74 mm, coada are 37–49 mm, pavilionul urechii, 14–17 mm, antebraţul, 42–46 mm, tibia, 16–18 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 14,7–16,2 mm, lăţimea zigomatică a craniului, 10,2–10,7 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,8–6,3 mm, distanţa M3–M3, 6,7–7,3 mm, lungimea mandibulei, 11–12 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 6,1–6,3mm.
     Ca înfăţişare generală, această specie seamănă cu N. noctula, dar ca dimensiuni se apropie de V. murinus. Pavilionul urechii, ceva mai îngust ca cel de la N. noctula, aplecat înainte nu ajunge pînă la nări. Marginea lui internă începe cu un lob lăţit, orientat către interiorul urechii, descrie apoi un unghi drept, iar vîrful este rotunjit. Tragusul, relativ mai mare şi mai lat ca la V. murinus, are marginea sa externă dreaptă, dar evident curbată către vîrf. Tragusul se ridică mai sus decît baza marginii inferioare –interne– a pavilionului. 
     Înălţimea maximă a tragusului este egală cu lungimea marginii sale inferioare. Forma patagiului, locul de inserţie la picior, lungimea cozii şi a pintenului sunt asemănătoare cu cele de la N. noctula. De reţinut că aripa este mai puţin ascuţită, întrucît metacarpul şi falangele degetului V sunt mai lungi decît metacarpul şi jumătate din falanga întîi a degetului IV (fig. 91).
     Blana este formată din peri mai rari şi ceva mai lungi decît la N. noctula. Perii se dispun într-o bandă îngustă şi în lungul antebraţului, dar şi în unghiul format de acesta şi metacarpul degetului V. Baza perilor este de culoare brună-întunecată, iar vîrfurile lor sunt brune sau brune-deschise. Perii de pe partea ventrală au un colorit mai deschis. Patagiul este de culoare negricioasă.
     Craniul, ca înfăţişare generală, seamănă cu cel de la N. noctula, de care se deosebeşte însă din punct de vedere dimensional. De reţinut, de asemenea, că partea superior terminală a craniului se dirijează către înapoi, sau în urmă, şi nu către înainte ca la N. noctula. Creasta sagitală şi cea occipitală sunt prezente.
     Circumferinţa premolarului mic superior (P1) este egală cu cea a incisivului doi (I2) şi reprezintă 3/4 din circumferinţa caninului. El este aşezat în spaţiul dintre canin şi premolarul mare (P2), aşa încît poate fi observat şi din profil, deosebindu-se prin aceasta de N. noctula (fig. 90, 2).
     Răspîndire. Această specie este întîlnită din Irlanda pînă în zona Volgăi de mijloc. În nord urcă pînă la 60° latitudine, iar în sud pînă în Caucaz, Asia Mică şi India.
     În ţara noastră a fost semnalată în cîteva locuri (vezi fig. 131).
     Biologie. Preferă pădurile şi parcurile, întrucît scorburile sunt adăposturile preferate. Se presupune că efectuează deplasări sezoniere, mai ales cele ce trăiesc pe întinderile din estul Europei. Vara, cele două sexe se separă. Femelele formează grupări de 20-30 de exemplare. Ele dau naştere la cîte un pui. Ies la vînătoare devreme, uneori chiar pe lumina zilei, şi au un zbor chiar mai abil decît cel al lui N. noctula.
     
     Nu este numai cea mai mare specie a genului, ci şi cel mai mare reprezentant al chiropterelor din Europa. Lungimea cap-trunchi este cuprinsă între 85 şi 105 mm, coada are 55–68 mm, pavilionul urechii este de 21–27 mm, antebraţul, 64–69 mm,
                  
tibia, 24–27 mm, lungimea condilo-bazală a craniuluieste de 22,2–23,2 mm, lăţimea zigomatică, 15,5– 16,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 8,5–9,1 mm, lungimea mandibulei, 17,1–18,3 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 9,4–9,8 mm.
     Ca înfăţişare seamănă cu N. noctula, numai că are dimensiuni evident mai mari. Pavilionul urechii este mai mare şi mai lat (fig. 92). Marginea lui internă formează un unghi cu puţin mai mic de 90°. Vîrful lui este larg rotunjit, tragusul mare şi lat, baza marginii externe mai neregulată, iar superior evident curbată.
     Craniul are dimensiuni mai mari ca la N. noctula şi cu o evidentă ridicătură a părţii superior-posterioare a cutiei craniene – acolo unde creasta sagitală se uneşte cu cea occipitală (fig. 93). Dentiţia ca formă, dispoziţie şi număr, este identică cu cea de la N. noctula, de care se deosebeşte din punct de vedere dimensional.

     Răspîndire. Specia este întîlnită în Franţa, Elveţia, Italia, Ungaria, Romînia, iar spre răsărit, de la sud de Moscova, pînă în Crimeea şi Caucaz. 
     În Romînia a fost semnalată în două locuri.
     Biologie. Biologia acestei specii este puţin cunoscută, dar asemănătoare, credem, cu cea a speciei N. noctula. Nu a fost întîlnită decît adăpostindu-se în scorburile arborilor, adesea împreună cu N. noctula.
     Sunt chiroptere de talie mică. Botul lor este lat, pavilionul urechii şi tragusul sunt de dimensiuni mici, dar late, amintind prin aceasta de cele consemnate în acest sens la Eptesicus, Nyctalus şi Vespertilio. Patagiul este mai puţin îngust decît la Nyctalus şi se prinde la baza degetului I de la membrul posterior. Pintenul este bine dezvoltat.
     Craniul, mai ales în partea sa anterioară, este mai lat decît la genul . Formula dentară: 2/3; 1/1; 2/2; 3/3. Pe suprafaţa posterioară a celui de la doilea incisiv superior lipseşte gropiţa întîlnită la genul Nyctalus. Numărul vîrfurilor incisivilor superiori – dacă sunt prezenţi – şi raportul de mărime dintre incisivi sunt caractere ce se iau în considerare pentru determinarea speciilor. 
     Premolarul unu superior (P1), la unele specii, poate fi împins în interiorul şirului de dinţi, sau poate chiar să şi lipsească şi, în acest caz, numărul total de dinţi ajunge la 32 în loc de 34, adică identic cu cea de la Eptesicus.
     Acest gen este foarte bogat în specii –70– cu o largă răspîndire pe glob, dar nici un reprezentant nu este întîlnit în fauna Americii de Sud. În fauna noastră au fost identificate numai 3 specii.
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI PIPISTRELLUS
După caracterele corporale externe
1 (2)Lăţimea tragusului este egală cu înălţimea marginii sale interioare, blăniţa cu vîrfurile perilor evident deschise ………………………. Pipistrellus savii.
2 (1)Lăţimea tragusului este evident mai îngustă decît lungimea marginii sale interioare, ar blăniţa cu o culoare ceva mai închisă ………………………. 3.
3 (4)Antebraţul, de regulă, este mai scurt de 33 mm, înălţimea pavilionului urechii egală sau mai scurtă de 12 mm, coada mai scurtă de 34 mm, marginea uropatagiului fără dunga albicioasă sau gălbuie … Pipistrellus pipistrellus.
4 (3)Antebraţul, de regulă, este mai mare de 33 mm, înălţimea pavilionului urechii egală sau mai mare de 12 mm, coada mai lungă de 34 mm, ar pe marginea uropatagiului este prezentă o dungă fină albicioasă sau gălbuie …………. 5.
5 (6)Uropatagiul, dorsal, este acoperit cu peri lungi pînă la nivelul de 2/3 din lungimea gambei, ar ventral, plagiopatagiul este acoperit cu peri mari în apropierea antebraţului; vîrful pavilionului este mai larg rotunjit, iar pe marginea uropatagiului există o dungă albicioasă, blăniţa mai puţin brună-gălbuie ……………………………………………….. Pipistrellus nathusii.
6 (5)Uropatagiul, dorsal, este mai puţin păros; peri mari există numai în apropierea corpului; vîrful pavilionului urechii mai îngust este rotunjit, iar pe marginea uropatagiului există o dungă foarte fină gălbuie; blăniţa de culoare mai gălbuie ……………………………………... Pipistrellus kuhli.
     După caracterele craniene
1 (2)Premolarul mic superior (P1) este mult mai mic decît incisivul 2 superior (I2) şi împins evident în interiorul şirului de dinţi – uneori poate să şi lipsească – (fig. 99, B). Premolarul mic inferior (P1) are diametrul coroanei cît ½ din diametrul coroanei celui de-al doilea premolar (P2); procesul angular mai lung şi este mai puţin curbat …………………………….. Pipistrellus savii.
2 (1)Premolarul mic superior (P1), aproximatv de aceeaşi mărime cu incisivul doi superior (I2), este fie strîns într-un spaţiu îngust între canin şi premolarul mare superior (P2) – uneori coroanele acestora se ating – , fie aşezat normal în şirul de dinţi. Diametrul coroanei premolarului mic inferior (P1) este mai mare decît 1/2 din diametrul coroanei celui de-al doilea premolar inferior (P2), procesul angular mai scurt şi mai curbat ………………………………….. 3.
3 (4)Premolarul mic superior (P1) este împins în interiorul şirului de dinţi (fig. 99, C), incisivul 1 superior (I1) are un singur vîrf, incisivul doi superior (I2) este mai scurt decît 1/2 din înălţimea primului incisiv superior (P1) (fig. 98, B) ……… …………………………………………………………... Pipistrellus kuhli.
4 (3)Premolarul mic superior (P1) este aşezat normal în şirul de dinţi, primul incisiv superior (I1) are două vîrfuri (creneluri), iar cel dinspre exterior este mai scurt (secundar) ………………………………………………………. 5.
5 (6)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 12 mm, al doilea incisiv superior (I2) depăşeşte în lungime numai vîrful secundar al primului incisiv (fig.98, A) ……………………………………. Pipistrellus nathusii.
6 (5)Lungimea condilo-bazală a craniului este mai mică de 12 mm, incisivul doi superior (I2) este mai scurt decît vîrful secundar al primului incisiv superior (I1) ………………………………………. Pipistrellus pipistrellus.
     Este cea mai mică specie din fauna chiropterelor din Romînia. Lungimea cap-trunchi măsoară între 36 şi 44 mm, coada, 28–33 mm, pavilionul urechii, 9–12 mm, antebraţul, 28–33 mm, tibia, 10,5–12,5 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 10,5–11,9 mm, lăţimea zigomatică, 7,1–7,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 3,9–4,6 mm, lungimea mandibulei, 7,7–8,6 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 4,2–4,8 mm, iar distanţa M3–M3 este de 4,7–5,2 mm.
     Are corpul îndesat, puternic, iar pavilionul urechii, scurt şi lat (fig. 94), aplecat înainte nu ajunge pînă la nări. Marginea internă a pavilionului are o parte puternic curbată în afară şi apoi se continuă dreaptă sau numai puţin curbată. Vîrful este rotunjit. Marginea posterioară este dreaptă şi vălurită, avînd bazal un lob distinct.
     Tragusul se ridică pînă la jumătatea înălţimii pavilionului, iar lăţimea lui maximă, aproape egală cu lungimea marginii sale interne, se realizează la nivelul bazei marginii interioare a pavilionului. Patagiul este relativ îngust. Cînd aripa este strînsă, degetul V depăşeşte în lungime antebraţul cu 1/4 pînă la 1/3 din lungimea acestuia. Lungimea degetului I de la membrul anterior este mai mică decît cea de la P. nathusii (fig. 95, A). Patagiul se prinde la baza degetului I al membrului posterior. Picioarele sunt scurte. Coada este de două ori şi jumătate mai lungă decît tibia şi are ultima vertebră ieşită în afara uropatagiului. Pintenul se întinde pînă la 1/3 sau 1/2 din lungimea marginii posterioare a uropatagiului, iar epiblema este abia vizibilă (fig. 96).
      
     Perii sunt relativ lungi, unii dintre ei măsurînd 5-6 mm. Aspectul general al coloritului este brun-închis pe partea dorsală şi cu nuanţe mai deschise pe partea ventrală. Juvenilii au un colorit mai închis. Patagiul şi pavilioanele urechilor sunt negre-brune.
     Craniul se înalţă treptat către partea posterioară (fig. 97, C). Cutia craniană este mai lată decît rostrul şi mai mare decît 1/2 din lungimea totală a craniului. Creasta sagitală se prezintă doar ca o urmă, iar creasta occipitală se şterge pe măsură ce se apropie de vîrful regiunii occipitale. Distanţa interorbitală este mai mică decît distanţa M3–M3 – marginile externe. Rostrul este scurt şi lat şi cu o adîncitură median-longitudinală. Tăietura prepalatală este mai lată decît lungă, ajungînd posterior pînă la linia ce uneşte marginile posterioare ale caninilor. Mandibula îndesată are procesul coronoid scurt şi aplecat înainte. Primul incisiv superior (I1) este înalt, subţiat şi dirijat spre înainte şi interior. El are două vîrfuri. Cel secundar (fig. 98, C) este în poziţe postero-exterioară şi este mai scurt.
     Incisivul al doilea superior (I2) se alipeşte de vîrful secundar al primului incisiv, este mai scurt decît acesta şi măsoară cît jumătate din înălţimea primului incisiv. Premolarul mic superior (P1) este caniniform şi tot atît de înalt ca şi primul molar superior (fig. 99, A). În secţiune, el reprezintă circa 1/6 din diametrul caninului şi este împins în interiorul şirului de dinţi. Molarii unu şi doi superiori (M1 şi M2) sunt aproape egali, cel de-al doilea avînd diametrul antero-posterior mai mare. Molarul al treilea superior (M3) este mai mic şi evident mai lat decît lung. Incisivii inferiori se încalecă uşor prin marginile lor şi au fiecare cîte trei vîrfuri. Caninii sunt mai scunzi. 

     Răspîndire. Specia este răspîndită din Irlanda şi Anglia pînă în Japonia. În nord ajunge pînă la 55° latitudine. În sud ajunge pînă în ţările Mediteranei, în Turkestan, Asia Mică, Kaşmir.
     La noi este destul de frecventă, fiind semnalată, pînă acum, în cîteva zeci de locuri (vezi fig. 132).
     Biologie. Această specie este întîlnită din regiunea de munte pînă în cea de cîmpie. Iernează în pivniţe, poduri, între grinzile de lemn şi chiar în peşteri. Vara se adăposteşte în poduri, turnuri, tocurile geamurilor, crăpături, scorburi etc. Între adăposturile de vară şi cele de iarnă specia execută uneori deplasări ce pot măsura chiar şi 1 000 de km. În perioada de gestaţie, naştere şi creştere a puilor, femelele se separă de masculi. Nasc doi pui. Vînătoarea începe aproximativ la jumătate de oră după asfinţitul soarelui. Zborul, rapid şi caracteristic, poate fi foarte aproape de suprafaţa solului.
     Şi aceasta este o specie de talie mică, dar ceva mai mare decît specia anterior prezentată. Lungimea cap-trunchi măsoară între 44 şi 47 mm, coada, 36–41 mm, pavilionul urechii, 12,7–14,0 mm, lungimea antebraţului, 32–35 mm, lungimea tibiei, 12–14 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 12,5–13,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 4,5–4,7 mm, lungimea mandibulei, 9,1–9,5 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 4,5–5 mm, distanţa M3–M3 este de 5,2–5,4 mm, lăţimea zigomatică, 8,1–8,4 mm.
     Ca înfăţişare generală seamănă cu P. pipistrellus. Urechea, ceva mai lungă, are marginea internă mai curbată şi vîrful mai larg rotunţit (fig. 100). Tragusul este la fel ca cel de la specia prezentată anterior, dar cu degetul I de la membrele anterioare mai lung (fig. 93, B). Patagiul este mai mare şi mai lat. Cînd aripa este strînsă, degetul V este mai lung decît antebraţul cu circa o treime din lungimea acestuia. Patagiul se prinde la baza degetului I de la membrul posterior. 
                    
     Blana este alcătuită din peri mai lungi ca la P. pipistrellus. Pe partea ventrală a uropatagiului, există peri lungi, în apropierea antebraţului. Coloritul dorsal este brun-negricios. Partea mediană a celor mai mulţi peri nu mai este brun-gălbuie ca la P. pipistrellus. Perii de pe partea ventrală a corpului sunt negri-bruni, cu vîrfurile brune.
     Pavilioanele urechilor şi patagiul sunt negre-brune. Pe marginea patagiului, între degetul V al membrului anterior şi membrul posterior, există o dungă ştearsă, gălbuie.
     Craniul este mai mare decît la specia precedentă. Creasta occipitală este mai pronunţată, dar destul de ştearsă în regiunea occipitală superioară. Distanţa interorbitală este egală cu distanţa dintre caninii superiori. Tăietura prepalatală este mai lată şi, în urmă, ajunge pînă la linia ce uneşte mijlocul premolarilor mici (P1). 
     Primul incisiv superior (I1), care e mai înalt, prezintă vîrful secundar mai scurt decît la specia amintită înainte. Al doilea incisiv superior (I2), este evident mai înalt decît jumătate din înălţimea primului incisiv, vîrful lui depăşind vîrful secundar al primului incisiv (fig. 98, A). Caninul este, adesea, turtit antero-posterior şi cu faţa internă neregulată. Între canin şi premolarul doi superior (P2) există un spaţiu, în care este aşezat premolarul unu superior (P1), ce se poate vedea în întregime şi din profil (fig. 99, B). Dentiţia, în general, aminteşte de cea de la P. pipistrellus.
     Răspîndire. Lipseşte în Irlanda şi Anglia, dar este prezent în Europa continentală ajungînd, spre răsărit, pînă la 55° longitudine estică. 
     În Romînia a fost citat în aproape 10 locuri (vezi fig. 133).
     Biologie. Preferă aceleaşi locuri ca şi P. pipistrellus, dar se pare că somnul lui de iarnă este mai profund. Are un zbor agil şi de durată.
     Talia este mică, asemănătoare cu cea de la P. nathusii. Lungimea cap-trunchi este de 41–48 mm, lungimea cozii, 35–40 mm, lungimea pavilionului urechii, 12–13 mm, antebraţul, 33–37 mm, gamba, 12–13 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 12–13,2 mm, şirul superior de dinţi, 4,8–5,1 mm, şirul inferior de dinţi, 5–5,4 mm, mandibula, 9–10 mm, distanţa M3–M3, 5,6–6 mm, distanţa interzigală, 8–8,8 mm.
     Vărful pavilionului urechii este îngust rotunjit, tragusul seamănă cu cel de la P. nathusii, dar cu marginea posterioară ceva mai arcuită. Piciorul, coada şi pintenul sunt la fel ca la P. pipistrellus, iar patagiul la fel de îngust ca cel de la P. nathusii. Epiblema este prezentă. Caracteristica blănii şi întinderea ei este similară cu cele de la P. pipistrellus, cu sublinierea că blana are un colorit mai deschis şi mai gălbui. De reţinut că pe marginea plagiopatagiului, între picior şi degetul 5, peste epiblemă, este vizibilă o dungă foarte subţire, albicioasă.
     Craniul este slab bombat, are o slabă curbură fronto-nazală, iar rostrul prezintă neregularităţi. Lungimea cutiei craniene este cît 1/2 din lungimea totală a craniului, creasta sagitală absentă, creasta occipitală bine dezvoltată. Rostrul este scurt, lat, iar tăietura nazală mai mică şi mai îngustă ca la celelalte specii. El este uşor turtit, dar nu atît cît la P. savii. Tăietura prepalatală este îngustă şi se întinde în urmă pînă la linia ce uneşte marginile posterioare ale caninilor. Dinţii sunt mai mari şi mai puternici ca cei de la M. nattereri. Al doilea incisiv superior este cît 1/3 din lungimea primului incisiv (fig. 98, B, 99, C), iar în secţiune el este cît jumătate din primul. Caninul este puternic şi înalt, în timp ce premolarul mic (P1) este împins complet în interiorul şirului de dinţi, stînd lîngă marginea posterioară internă a caninului. Primii doi molari sunt mai mari şi mai laţi, amintind de cei de la P. pipistrellus, numai că valul de smalţ ce leagă metaconul de hipocon este mai redus.
     Răspîndire. Această specie apare în sudul Europei, în Insulele Baleare şi Sardinia, în Africa de nord-est şi sud. Spre răsărit este întîlnită în Caucaz, Turkestan, Asia Mică, Afganistan, Israel. Spre nord ajunge pînă la izoterma anuală de 15°. În Europa ajunge pînă la 45° latitudine nordică.
     La noi în ţară ar putea să existe, dar nu a fost încă identificat.
     Biologie. Se consideră că este o specie migratoare şi îşi stabileşte cartierul de vară, de regulă, în apropierea aşezărilor umane. Iese la vînătoare imediat după apusul soarelui, în grupuri. Are un zbor rapid. Adăposturile preferate pentru iarnă sunt similare cu cele ale lui P. pipistrellus.
     
     Este specie de talie mijlocie spre mică, însă cea mai mare specie europeană de Pipistrellus. Lungimea cap-trunchi este de 42–55 mm, coada, 31–45 mm, pavilionul urechii, 11–13 mm, antebraţul, 31–40 mm, gamba, 13–15 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 12,3–14,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 4,7–5 mm, şirul inferior de dinţi, 4,2–5,3 mm, mandibula, 9,4–10,3 mm, distanţa interzigală, 8,3–9,6 mm, distanţa M3–M3, 5,9–6,1 mm.
     Pavilionul urechii aminteşte de cel de la P. nathusii, doar că marginea sa posterioară este mai neregulată şi mai scurtă decît jumătate din înălţimea pavilionului, tragusul este tot atît de lat cît lungimea marginii sale anterioare, lăţimea maximă realizîndu-se la mijlocul înălţimii acestuia (fig. 101). Patagiul, piciorul, pintenul şi coada sunt ca la P. pipistrellus. Caracteristicile blăniţei şi întinderea acesteia sunt identice cu cele de la P. pipistrellus, cu specificarea că partea dorsală a uropatagiului este mai puţin  păroasă. De reţinut, însă, că perii dorsali au partea bazală de culoare închisă, iar vîrfurile de culoare deschisă, aşa cum nu găsim la celelalte specii europene. Coloritul, însă, nu este o caracteristică stabilă. Se pot întîlni exemplare ce au un colorit similar cu cel de la E. nilssoni.

     Cutia craniană este cu mai puţin mai lată decît rostrul. Creasta sagitală este bine marcată, mai bine dezvoltată decît la P. pipistrellus şi P. nathusii, iar creasta occipitală bine dezvoltată. Cutia craniană, asemănătoare cu cea de la V. murinus, dar fără să aibă conturul atît de circular. Distanţa interorbitală, mai mică decît distanţa dintre caninii superiori. Tăietura nazală merge posterior pînă la 1/3 din lungimea rostrului, iar tăietura prepalatală este îngustă. Procesul coronoid este mai înalt decît cel condiloid, iar procesul angular este mai lung şi mai puţin curbat ca la celelalte specii (fig. 102) 

     Dentiţia este mai puţin puternică decît la P. kuhli. Raportul dintre mărimea caninilor şi ceilalţi dinţi este însă mai mic decît la celelalte specii. Primul premolar este mic; uneori nu iese din gingie sau lipseşte de tot şi atunci formula dentară devine identică cu cea de la Eptesicus. Premolarul mare superior (P2) are un protocon redus. Nici de la paracon şi nici de la metacon nu pleacă vreo ridicătură de smalţ –creastă– ceea ce îl deosebeşte de celelalte specii de Pipistrellus. Molarii trei sunt foarte mari. Caninul inferior este relativ mic iar primul premolar inferior este mai mic decît la celelalte specii, diametrul coroanei lui fiind cît 1/2 din diametrul coroanei celui de al doilea premolar (fig. 99, B).
     Răspîndire. Arealul acestei specii cuprinde Europa de sud, Caucaz, Turkestan, Mongolia, Siberia estică cu regiunea Ussuri. În Europa, arealul speciei se suprapune peste cel a lui P. kuhli, depăşind însă limita nordică. 
     În Romînia a fost semnalată, o singură dată, în Tîrguşor-Constanţa (vezi fig. 133).
     Biologie. Biologia lui este mai puţin cunoscută, mai ales cea legată de hibernare. Se foloseşte de scorburi, crăpături în stînci şi este aproape sigur că migrează.Vara apare în regiunile muntoase, la altitudini mari. Ziua stă ascuns în podurile caselor şi în turnuri. Iese la vînat mult mai tîrziu, după apusul soarelui. Apare în poienile pădurilor şi are un zbor înalt, rapid şi cu multe volte.
     Specia are talia mică, corp zvelt, pavilioanele urechilor mari, late şi concrescute la baza marginilor interne. Botul prezintă o depresiune median-dorsală, patagiul este lat, coada destul de lungă şi piciorul subţire. 
     Cutia craniană este mare şi rotundă, rostrul relativ scurt. Tăietura nazală este destul de adîncă. Formula dentară: 2/3; 1/1, 2/2; 3/3. Numărul total de dinţi corespunde celui de la Nyctalus şi Pipistrellus. Incisivul I superior (I1) este evident mai mare decît al doilea, iar primul premolar superior (P1) mic şi evident împins în interiorul şirului de dinţi. Lăţimea zigomatică este mai mică decît lăţimea mastoidă a craniului.
     În Europa sunt cunoscute două specii ale genului, dar în fauna ţării noastre nu a fost identificată decît una din acestea.
Barbastella barbastellus (Schreber 1774)
Liliacul cu urechi late
      1774, Vespertilio barbastellus Schreber, Saugethiere, 1, p. 168.
      1776, Vespertilio barbastelle P.L.S. Muller, Natursyst. Suppl. u. Regist.-Band, p. 17.
      1836, Barbastellus daubentonii Bell, Hist. Brit. Quadr. parte 1, p. 63.
      1838, Barbastella communis Gray, Mag. Zool. Bot. 2, p. 495.
     Talia speciei este relativ mică. Lungmea cap-tunchi măsoară între 47 şi 54 mm, coada are 43–51 mm, pavilionul urechii, 14–17 mm, antebraţul, 37–40 mm, tibia, 18–20 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 13–13,6 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 4,6–4,7 mm, lungimea mandibulei, 8,9–9,3 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 4,9–5,1 mm, lăţimea zigomatică, 7,4–7,7 mm, iar distanţa M3–M3, este de 5,3–5,7 mm. 
     Botul este bombat în partea median-dorsală. Înaintea fiecărei nări există cîte o ridicătură, ce se separă de partea bombată prin cîte un şanţ. Pavilionul urechii este mare şi lat (vezi fig. 103); aplecat înainte depăşeşte vîrful botului cu 5 mm. Pavilioanele urechilor sunt concrescute între ele la bază, iar marginile lor interne se ating deasupra capului . Ele încep prin cîte o curbură internă şi apoi se ridică vertical, ca, aproximativ la jumătatea înălţimii lor, să se aplece mult înapoi.

     Două treimi din marginea internă formează o zonă lată, uşor răsfrîntă. Vîrful pavilionului este rotunjit. Marginea externă este aproape verticală şi prezintă nişte lobi, din care unul este mai mare. 
     Tragusul este destul de lung – trece de jumătatea marginii interne a pavilionului – şi se îngustează către vîrf, care rămîne rotunjit. Marginea externă a tragusului este uşor curbată.
     Patagiul este destul de lat şi se prinde la baza degetului I de la membrul posterior. Degetul V este mai lung decît antebraţul cu 1/3 din lungimea acestuia. Pintenul, de aceeaşi lungime ca şi tibia, merge pînă la jumătatea marginii posterioare a uropatagiului. Epiblema este prezentă. Coada tot atît de lungă cît capul şi trunchiul la un loc.
     Blana este lînoasă şi moale, alcătuită din peri lungi de 10 mm. Cei de pe partea dorslă sunt brun negricioşi la bază şi cu vîrfurile brune-deschise, lucioase. Ventral, coloritul este mai deschis. Patagiul este fumuriu, iar pavilioanele urechilor negricioase.
     Craniul este relativ mic (fig. 104), fruntea ridicată, dar profilul superior aproape drept. Arcadele temporale –zigomatice– sunt subţiri ca aţa şi distanţa interzigală este mai mică decît lăţimea craniului. Creasta occipitală este evidentă, dar cea sagitală slab pronunţată. La locul de întîlnire al acestor două creste craniul este teşit. 
     Rostrul, mai îngust decît cutia craniană, prezintă în lung un şanţ larg. Tăietura prepalatală este mai scurtă şi mai îngustă decît cea nazală. Mandibula este subţiată şi procesul coronoid destul de scurt. Dinţii sunt mărunţi. Al doilea incisiv superior (I2) este cît 1/2 din primul, are o adîncitură evidentă pe faţa postero-internă şi un al doilea vîrf. Premolarul unu superior (P1) este mic şi evident împins în interiorul şirului de dinţi. Spaţiul dintre canin şi premolarul doi superior (P2) este foarte îngust sau inexistent, coroana caninului venind în contact cu coroana premolarului doi superior (P2). Primul premolar inferior (P1) este mic, în timp ce al doilea premolar inferior (P2) are circumferinţa mai mare decît a caninului.

     Răspîndire. Este una din speciile rare în fauna noastră. Arealul ei se întinde între Mediterană, Crimeea, Ucraina, Caucaz şi, în nord, ajunge pînă în Anglia, Norvegia, Suedia şi regiunea Kaliningradului.
     La noi a fost identificată în mai multe locuri din regiunea muntoasă (vezi fig. 134). 
     Biologie. Iarna se adăposteşte în poduri, ruine, mine, pivniţe, tuneluri, peşteri. Este o specie rezistentă la frig şi, de aceea, somnul şi-l începe mai tîrziu, în locuri mai puţin ferite. Face deplasări sezoniere, care pot măsura pînă la 100 km. Vara se ascunde în tuneluri şi scorburi. Vînează în grădini, în lizierele pădurilor sau în lungul drumurilor forestiere. Zborul este rapid şi destul de abil. Se hrăneşte mai ales cu fluturi. Femela naşte doi pui. 
     
     Speciile au corpul zvelt, talia mijlocie. Pavilioanele urechilor sunt unite la bază şi deosebit de lungi (35–39 mm). Aplecate înainte depăşesc mult vîrful botului. Picioarele şi coada sunt lungi, patagiul lat, pintenul prezent şi bine dezvoltat. Rostrul este relativ mic, cutia craniană mare şi rotunjită, oasele timpanale sunt mari, umflate şi apropiate între ele (fig. 104). Formula dentară: 2/3; 1/1; 2/3; 3/3. Primul premolar superior (P1) , deşi mic, îşi păstrează locul în şirul de dinţi.
     Genul cuprinde mai multe specii, dintre care două au fost semnalate şi în fauna ţării noastre.
CHEI PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI PLECOTUS
     După caracterele corporale externe 
1 (2)Blăniţa de pe partea dorsală a corpului are, în general, o culoare brun-roşcată. Degetul I al membrului anterior (police) are, fără gheară, o lungime mai mare de 6 mm, gheara este mai lungă de 2 mm, degetele membrelor posterioare prezintă peri …………………………………. Plecotus auritus.
2 (1)Blăniţa de pe partea dorsală a corpului are, în general, o culoare brună-cenuşie, degetul I al membrului posterior, fără gheară, are mai puţin de 6 mm lungime (are 5 mm), gheara este mai scurtă de 2 mm, iar degetele membrelor posterioare fără peri ……………………… Plecotus austriacus.
     După caracterele craniene
1 (2)Lungimea condilo-bazală este mai mică de 15,9 mm (între 14,6 şi 15,8 mm), lungimea şirului superior de dinţi mai mică de 5,8 mm (între 5,2 şi 5,7 mm), lungimea mandibulei mai mică de 10,9 mm (între 10 şi 10,8 mm), diametrul mare al bulei timpanice mai mic de 4,4 mm, apofiza angulară rotunjită la capăt şi dirijată posterior ………………………………… Plecotus auritus.
2 (1)Lungime condilo-bazală este mai mare de 15,8 mm (între 15,9 şi 16,9 mm), lungimea şirului superior de dinţi mai mare de 5,8 mm ( între 5,9 şi 6,4 mm), lungimea mandibulei mai mare de 10,8 mm (între 10,9 şi 11,8 mm), diametrul mare al bulei timpanice mai mare de 4,4 mm, apofiza angulară ceva mai lungă şi nerotunjită la capăt ………………... Plecotus austriacus.
Liliacul urecheat roşcat
      
     Este o specie de talie mică spre mijlocie. Lungimea cap-trunchiul măsoară între 43 şi 51 mm, lungimea cozii este de 42–45 mm, pavilionul urechii, 35–37 mm, antebraţul, 37–41 mm, tibia, 18–21 mm, lungimea condilo-bazală a craniului, 14,6–15,8 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,2–5,7 mm, lungimea mandibulei 10–10,8 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 5,7–6,3 mm, lăţimea zigomatică, 8,1–8,9 mm, iar distanţa M3–M3, este de 5,9–6,4 mm. 
     Capul este alungit terminal, iar pavilionul urechii, foarte lung, măsoară cît 3/4 din lungimea cap-trunchiului (fig. 105). 
     Pavilioanele au formă ovoidal-alungită şi sunt unite la bază printr-o porţiune a marginilor interne. Deasupra locului de unire prezintă cîte un lob (2 × 3 mm) şi apoi marginea se continuă, fiind larg curbată şi lăţită. Vîrful este larg rotunjit, iar marginea externă, la fel, uşor şi larg arcuită. Tragusul se ridică pînă la jumătatea înălţimii pavilionului şi are marginea sa internă, în mare parte, dreaptă. Vîrful este relativ ascuţit, iar marginea sa externăeste curbată, mai ales către partea bazală. 

     Patagiul este lat. Degetul V depăşeşte în lungime antebraţul cu circa 1/3 din lungimea acestuia. Degetul I al membrului posterior, fără gheară, are 7 mm lungime. Epiblema este prezentă. Tibia reprezintă circa 1/2 din lungimea antebraţului, laba piciorului măsoară 10 mm şi este cît jumătate din tibie. Coada îndoită înainte pe partea ventrală ajunge cu vîrful pînă la bot. Pintenul este lung cît tibia.
     Perii de pe partea dorsală a corpului pot măsura pînă la 10 mm lungime. Pe marginea anterioară, lăţită, a pavilionului urechilor, există cîte un dublu şir evident de peri. Peri se găsesc şi pe porţiunea bazală a pavilioanelor. Cei de pe partea dorsală a corpului au baza colorată în gri-negricios, apoi urmează o porţiune galben-brună, iar vîrfurile sunt brune-închise, uneori cu reflexe sîngerii şi, de aici, coloritul general brun-roşcat.
                             

     Culoarea generală a părului de pe partea ventrală este de un galben-deschis. Juvenilii au culori mai şterse. 
     Craniul este scurt, dar fără să fie îndesat. Linia superioară a profilului craniului aproape că se înscrie într-un arc de cerc (fig. 107, C). Lăţimea zigomatică este aproximativ egală cu cea a craniului. Creasta sagitală este slabă şi prezentă doar în partea anterioară a cutiei craniene. Distanţa interorbitală este mică, iar rostrul mic şi îngust comparativ cu restul craniului. Tăietura prepalatală este mică şi rotunjită. Marginea ei posterioară ajunge pînă în dreptul liniei ce uneşte mijlocul coroanei caninilor. Oasele timpanale sunt mari, umflate, iar distanţa dintre timpanele celor două urechi este mică (fig. 106). Mandibula este subţire, procesul coronoid scurt, iar procesul angular alungit şi dirijat oblic în jos. 
     Dentiţia se aseamănă din multe puncte de vedere cu cea de la B. barbastellus, dar dinţii sunt ceva mai mari. Incisivul unu superior (I1) este mai mare şi are coroana mai puţin turtită decît a celui de al doilea incisiv superior (I2). Între al doilea incisiv şi canin există un spaţiu liber, evident. Premolarul unu superior (P1) are coroana la fel de mare sau ceva mai mare decît cea a incisivului doi superior (I2) şi este aşazat normal în şirul de dinţi. Al treilea molar superior (M3) este mai lat şi mai scurt decît la B. barbastellus. Incisiviii inferiori se suprapun prin marginile lor şi au cîte trei vîrfuri. Primii doi premolari inferiori sunt la fel de înalţi.

     Răspîndire. Specia trăieşte din Anglia întinzîndu-se peste Europa pînă în Siberia, Sahalin şi Japonia. Mai este întîlnită în nordul Mongoliei şi în Munţii Altai, iar spre sud în Caucaz şi Africa de Nord. 
     În Romînia este considerată o specie frecventă, întîlnită mai ales în regiunile mai înalte (vezi fig. 135).
     Biologie. Este o specie rezistentă la frig şi se adăposteşte, iarna, în mine, cariere de piatră, puţuri calcaroase, peşteri. În timpul repausului îşi culcă pavilioanele urechilor sub patagiu. Vara, se ascunde în podurile caselor, în scorburi şi chiar în cuiburile unor păsări. Se recunoaşte şi în zbor după urechile lui mari. Naşte unul-doi pui.
     
     Se deosebeşte de specia mai sus prezentată prin colorit şi prin unele caractere dimensionale. Lungimea cap-trunchi este de 44–52 mm, coada are 41–52 mm, pavilionul urechii, 35,39 mm, antebraţul, 38–34 mm, tibia, 18–20 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 15,9–16,9 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,9–6,4 mm, lungimea mandibulei, 10,9–11,8 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 6,4–6,9 mm, lăţimea zigomatică, 8,9–10 mm, distanţa M3–M3 este de 6,3–6,8 mm, iar diametrul mare al bulei timpanice mai mare de 4,4 mm.
     În multe privinţe, această specie seamănă cu specia anterior prezentată. Pavilioanele urechilor sunt mari (fig. 108), capul şi botul mai mari şi mai alungite şi, de aici, valoarea mai mare a multor caractere metrice craniene. Faţă de P. auritus, acesta are lăţimea zigomatică mai mică decît lăţimea craniului, distanţa inter- orbitală mai îngustă, oasele timpanale umflate, dar uşor alungite, nu rotunde (fig. 109, C). Mandibula este ceva mai mare, apofiza coronoidă mai înaltă şi apofiza angulară mai puţin înclinată postero-inferior.
                    
     Dentiţia este mai puternică şi dinţii sunt ceva mai mari decît la specia precedentă. Incisivul unu superior (I1) este mai lat şi mai puţin înalt, caninul mai mare şi mai puternic, premolarul mic superior mai turtit antero-posterior, iar molarii sunt mai înguşti. Al doilea premolar inferior (P2) este evident mai mic decît primul şi amîndoi sunt mai turtiţi antero-posterior (fig. 109, B).
     Perii de pe partea dorsală au porţiunea lor bazală neagră, urmată de o zonă gri-deschisă, care se accentuează spre vîrf. În foarte multe cazuri, vîrful perilor devine brun, coloritul general fiind, însă, mai cenuşiu ca la P. auritus. Ventral, blăniţa este mai mult cenuşie decît galbenă-brună.
     Răspîndire. Această specie trăieşte în Europa Centrală şi Asia de Centru, ajungînd, în sud, pînă în Asia Mică. Este întîlnită în regiunile de altitudine mai joasă. A fost semnalată şi la noi (fig. 136). 
     Biologie. Este prezentă în oraşele mai mari sau mai mici, în sate, dar şi în locurile mai îndepărtate de aşezările umane. Adăpostul lor îl constituie podurile, turnurile, pivniţele, crăpturile zidurilor. Are zborul relativ încetinit, hrănindu-se cu insecte zburătoare şi nezburătoare.
Genul Miniopterus Bonaparte 1837
      1866, Miniopteris Gray.
      1892, Minyopterus Winger.
      1900, Minneopterus Lampe.
     
     Speciile sunt de talie mijlocie, avănd corpul zvelt, rostrul scurt, pavilionul urechii scurt, vîrful lui fiind mai jos de marginea superioară a blăniţei de pe creştet. Patagiul este îngust, aripa este ascuţită, datorită alungirii evidente a falangei a doua de la degetul III. Piciorul este subţire, iar coada foarte lungă. Craniul are rostrul scurt, fruntea ridicată brusc, cutia craniană umflată şi înaltă. Tăieturile nazală şi prepalatală sunt mici. Formula dentară: 2/3; 1/1; 2/3; 3/3. Primul premolar este mare şi cu patru rădăcini.
     Genul cuprinde opt specii, însă, în fauna Romîniei, ca şi în cea a Europei, nu este întîlnită decît o specie.
Liliacul cu aripi lungi
     Lungimea cap-trunchi măsoară 48–59 mm, coada, 53–60 mm, pavilionul urechii, 10–12 mm, antebraţul, 44–47 mm, tibia, 19–21 mm, lungimea condilo-bazală a craniului este de 14,4–15,2 mm, lungimea şirului superior de dinţi, 5,8–6,2 mm, lungimea mandibulei, 10,7-11,5 mm, lungimea şirului inferior de dinţi, 6,2–6,5 mm, lăţimea zigomatică, 8,4–9 mm, iar distanţa M3–M3 este de 6,4 –6,7 mm.
     Capul este scurt şi botul lat. Pavilionul urechii este foarte scurt. Aplecat înainte ajunge pînă la jumătatea distanţei dintre ochi şi vîrful botului. Marginea internă a pavilionului urechii, în treimea sa bazală, formează o curbură puternică, după care se îndreaptă către vîrful rotunjit (fig. 110). Marginea externă este mai curbată şi, în partea ei bazală, ia o poziţie orizontală, dirijîndu-se spre comisura buzelor.
     Tragusul este lat, la fel de lat pe aproape toată lungimea lui, lăţime care este egală cu jumătate din lungimea marginii anterioare. Lungime degetului V o întrece pe cea a antebraţului cu aproape 1/5 din lungimea acestuia. Vîrful patagiului este alungit şi ascuţit – ne referim la chiropatagiu –, urmare a alungirii falangelor degetului III, în special a falangei a doua. În repaus, falangele doi şi trei ale degetelor II şi IV se îndoaie în interior (fig. 111, B). Piciorul este lung, epiblema prezentă, laba piciorului mai lungă decît tibia, lungimea cozii egală cu cea a capului şi trunchiului la un loc, sau chiar mai mare. Pintenul este subţire şi mai scurt decît epiblema. 
           

     Blăniţa este alcătuită din peri moi, scurţi în regiunea capului, dar mai lungi pe abdomen (7 mm). Perii de pe partea dorsală a corpului au baza gri-închisă, urmată de o zonă gri-deschisă, iar vîrfurile sunt brune-cenuşii. Pe partea ventrală, coloritul are o nuanţă mai deschisă. Patagiul şi urechile sunt cenuşii.
     Craniul, privit din profil, are un contur caracteristic. Rostrul este relativ scurt şi puţin înalt, regiunea frontală se ridică brusc la 45°, aşadar curbura fronto-nazală este evidentă şi caracteristică (fig. 112, C). Cutia craniană este mare şi tot atît de înaltă cît lăţimea ei. Creasta sagitală, pronunţată pe frunte, se pierde pe creştet, într-o adîncitură mediană. Creasta occipitală este evidentă. Rostrul, cu şant medio-dorsal larg, este îngustat în partea lui anterioară. Tăietura prepalatală este mică şi rotundă. Posterior, ea ajunge pînă la linia ce uneşte mijlocul caninilor. Mandibula este lungă, cu partea ascendentă înaltă, procesul condiloid aproape de aceeaşi înălţime ca şi procesul coronoid, iar apofiza angulară orientată orizontal (fig. 112, D). 
     
     Dentiţia este relativ slabă. Incisivul unu superior (I1) se ridică pînă la o treime din înălţimea caninului. Al doilea incisiv (I2) este ceva mai mare şi mai lat. Cel mai înalt dinte din şirul superior este caninul. 
     Premolarul unu superior (P1) este mare, avînd secţiunea mai mare decît a caninului, şi prezintă un singur vîrf. Al doilea premolar superior (P2) este de două ori mai mare decît primul. Al treilea molar superior (M3) este mai mic decît ceilalti doi. Incisivii inferiori se suprapun prin marginile lor şi se dispun într-un şir în forma literei V. Caninul este puţin turtit antero-posterior. Cei trei premolari inferiori au acelaşi format. Primul este cît o doime din canin, iar ceilalţi din ce în ce mai mari. 
     Răspîndire. Specia este de origine tropicală. Spre nord, arealul ei ajunge pînă la izoterma anuală de 10°C. Trăieşte în Europa Centrală şi de sud, în Algeria, Caucaz, Turkestan, Iran, China, Nepal, Uniunea Myanmar, Japonia, Sondele Mari, Noua Guinee, Australia de nord. 
     La noi este o specie destul de frecventă (vezi fig. 137).
     Biologie. Pentru a ierna se adună în peşteri, unde formează colonii mari. Somnul de iarnă este puţin profund şi adesea întrerupt. Unele colonii pendulează între adăposturile de iarnă şi de vară, parcurgînd distanţe de pînă la 100-150 km. În timpul verii, deşi rămîn în acelaşi adăpost, exemplarele de acelaşi sex se grupeză separat, ca şi puii care formeză un fel de maternităţi . Se poate asocia în colonii mixte cu alte specii 
     La această specie, copulaţia, ovulaţia şi fecundaţia au loc toamna, iar dezvoltarea embrionară are loc mai ales la venirea sezonului cald. Puiul se naşte în iunie.
     

     ??
     
     ??
     
     ??
     
     ??