ELEMENTUL ANGLO-AMERICAN ÎN LIMBA ROMÎNĂ
GEORGETA CIOBANU
     Analiza prezentă înscrie abordarea americanismelor în cadrul procesului general al împrumutului şi adaptării elementului englez în limba romînă. Rezultatele cercetării noastre au pornit de la teza de doctorat, Adaptarea fonetică a cuvintelor romîneşti de origine engleză, condusă de către dr. doc. Andrei Avram, susţinută în cadrul Institutului de Fonetică şi Dialectologie din Bucureşti. Ulterior, rezultatele cercetării au fost cuprinse şi dezvoltate în cadrul proiectului internaţional de cercetare „Elementul englez în limbile europene” coordonat de către acad. Rudolf Filipovic. În faza iniţială, la elaborarea tezei de doctorat, nu a fost luată în discuţie categoria americanismelor.
     În literatura lingvistică romînească în care sunt abordate influenţele moderne asupra lexicului limbii romîne există referiri sporadice cu privire la influenţa americană (de exemplu, Hristea 1984 ); cu toate acestea, pînă în prezent nu s-a realizat o analiză temeinică asupra corpusului de americanisme prezent în limba romînă.
     În primul rînd este necesar să introducem o explicaţie terminologică în legătură cu cuvîntul ‘americanism’. Pentru o perioadă îndelungată acest termen a fost folosit în lingvistica romînească cu un sens relativ restrîns, fiind definit pur şi simplu ca „expresie specifică americanilor” (de exemplu în Dicţionarul explicativ al limbii romîne, 1975). De asemenea, o serie de articole publicate în revistele romîneşti de lingvistică se referă la ‘împrumuturi englezeşti’, ‘cuvinte de origine engleză’, ‘englezisme’, fără a se menţiona o distincţie între anglicisme şi americanisme.
     Într-o definiţie recentă dată anglicismelor (Avram, 1997 : 11), prin precizarea „unitate lingvistică (...) de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială a englezei”, americanismele sunt incluse în clasa anglicismelor.
     În prezent, rezultatele cercetărilor lingvisticii limbilor în contact a impus abordarea fenomenelor de limbă într-un cadru mai larg. Astfel, în numeroase ţări s-a acceptat în mod unanim existenţa unui sens mai general pentru anglicisme şi americanisme. În acest sens larg, se accentuează faptul că aceste cuvinte de origine anglo-saxonă sunt „nume de elemente (obiecte şi concepte) prezente în cultura şi civilizaţia engleză şi americană” (Filipovic, Antunovic, 1999 : 13). Şi în lucrarea prezentă am preluat acest sens extins, americanismele fiind „cuvinte şi expresii care îşi au originea în Statele Unite, precum şi acele sensuri ale unor cuvinte şi expresii care au fost folosite pentru prima oară în această ţară” (Analizînd neologismele prezente în limba romînă actuală, Theodor Hristea (1984) este conştient de dificultatea delimitării anglicismelor de americanisme. Hristea menţionează cîteva particularităţi care disting americanismele de anglicisme: ele sunt mai recente şi, de regulă, aparţin vocabularului internaţional; exemplele de americanisme prezente în limba romînă pe care le citează sunt: R (‘R’ este simbolul folosit în lucrare pentru cuvinte romîneşti) bluf, blugi, boss, campus, cow-boy, dacron, drugstore, escalator, hold-up, hamburger, jazz, mass-media, motel, O.K., radar, stagflaţie, tobogan (17 cuvinte). În opinia noastră, criteriul de diferenţiere mai sus-menţionat nu este suficient de precis.
     De asemenea, considerăm interesantă şi utilă observaţia pe care autorul mai sus-citat o face în încheierea capitolului dedicat anglicismelor şi americanismelor prezente în limba romînă: „Foarte multe alte anglicisme şi americanisme nu sunt încă inserate în dicţionarele noastre recente, însă ele se întîlnesc în stilul publicistic şi în cel ştiinţific” (Hristea 1984 : 64).
     Examinînd elementul englez în dicţionarele romîneşti publicate în ultimii treizeci de ani, precum şi ziare, reviste, almanahuri publicate recent în ultimii ani, am putut identifica un număr de americanisme cu mult mai mare decît cel menţionat în literatură (prezentat în partea introductivă a prezentei lucrări).
     Pentru a stabili corect elementele constitutive ale corpusului de americanisme prezente în limba romînă, după ce am selectat cuvintele marcate în dicţionarele romîneşti cu etimologie englezească/americană, le-am confruntat cu etimonul corespunzător prezent în dicţionarele americane disponibile; ne-am concentrat atenţia asupra dicţionarului WNWD, întrucît, în conformitate cu precizarea din prefaţa dicţionarului, WNWD (p. VIII), este primul dicţionar care înregistrează şi indică clar fiecare americanism. Şi cuvintele selectate din paginile presei au fost supuse aceluiaşi tratament.
     În urma acestei confruntări a rezultat următoarea listă de americanisme prezente în limba romînă:
     aculturaţie, adventism, adventist, afro, alivei, badlands, baseball, beatnic, behaviorism, berkeliu, best-seller, bionică, blizzard, blue-jeans, bluff, bob-scat, boogie-woogie, boom (bum), booster (buster), bootleg, (be-)bop, bos, brainstorming, bubble-gum, bul(l)dozer, cafeteria, cakewalk, californiu, campus, cart, carting (karting), charts, chewing-gum, clambake, clipping, cloning, coach, columnist, comics, congresman, consulting, (a) containeriza, cool, corner, cover-girl, creek, crionică, dacron, derrick, disc-jockey, disco, dolly, downtown, drive-in, drugstore, dunit, duplex, editorial, escalator, eurodolar, fan, fifty-fifty (fifti-fifti), first lady, flashback, flowchart, foxtrot, freezer, gagman, gentlemen’s, agreement, geosincron, gilbert, half-time, hamburger, hard-top, hicori, hijacking, hillbilly, hippy, hold-up, hot-dog, hula hoop, jam-session, jaz(z), jaz(z)man, jeans, jeep, juke-box, jumbo, jumbo-jet, know how, laser, lay-out, lie(-)detector, living-room, lobbyism, lobbyist, LP, mascon, maser, maxi, middle of the road, minibus, modul(lunar), moron, motel, nylon (nailon), napalm, norther, OK, op-art, oscar, panty, parking, penticostal, pick-up, truck, pin-up, pin-up girl, pipe-line, pocher, pool, pop-art, pop-corn, press-agent, psihedelic, pullman, punk, pusher, quark, quasar, racket, racketeer, racon, radar, ragtime, ranch, rancher, ranger, riff, rift, ring, rockabilly, rock and roll, rummy, saloon, (a) sanforiza, scat, schilift, scunăr, sea bee, sedan, self-service, serpentarium, show business, skeet, skylab, slapstik, sofar, speed, sprinkler, stagflaţie, station wagon, stock car, stringer, strip-tease, stunt man, supermarket, superstar, synthesizer, shimmy, time-out, teenager, tee-shirt, teleplay, tepee, tranzistor, traul, UFO, underdog, underground, video, vidicon, vocoder, volei, walkie-talkie, water ski, western, wigwam, yankeu.
     Corpusul de americanisme prezente în limba romînă include următoarele trei categorii de cuvinte:
     1)cuvinte marcate ca americanisme atît în dicţionarele romîneşti cît şi în cele americane, de exemplu, R aculturaţie, blue-jeans, boom, bos, campus, drugstore, duplex, freezer, hamburger, hold-up, hot-dog, jam-session, jumbo, OK, pop-corn, punk, ranch, sex-appeal, skylab, supermarket, underdog, underground;
     2)cuvinte marcate ca americanisme în dicţionarele romîneşti dar nu şi în dicţionarele americane, de exemplu, R angulaţie, beefalo, blue-note, brain-drain, jet, (a) kidnapa, kidnapper, kidnapping, sexy, stagflaţie, video;
     3)cuvinte marcate ca americanisme în dicţionarele romîneşti, dar neînregistrate în dicţionarele americane, de exemplu, R dixielander, planetren, quasag (pseudoamericanisme).
     Americanismele luate în discuţie în lucrarea de faţă ( denumite ‘corpusul de americanisme’) cuprind două categorii de cuvinte din punct de vedere etimologic: (1) cuvinte cu etimologie unică, engleza americană fiind singura sursă etimologică ( 70% dintre cazurile analizate); (2) etimologie multiplă, respectiv, situaţia în care un cuvînt a fost împrumutat din mai multe limbi şi una dintre surse este varianta americană a limbii engleze ( 30% ).
     În ceea ce priveşte dinamica acestor împrumuturi în limba romînă, distingem următoarele momente:
     1)un ritm moderat al împrumuturilor între 1960–1975;
     2)un ritm mediu în perioada 1975–1989;
     3)o creştere semnificativă după 1989; ultimele americanisme au pătruns în limba romînă în mare măsură şi pe cale orală.
     În cazul tuturor împrumuturilor, pentru a înţelege deplin statutul lor, este necesar să examinăm modul în care ele au fost adoptate şi adaptate la sistemul limbii romîne.
     În ceea ce priveşte grafia, distingem următoarele situaţii:
     1) a)30% dintre americanismele împrumutate în limba romînă se scriu şi se pronunţă la fel ca în limba sursă, cu alte cuvinte, în cazul acestora nu au intervenit modificări.
       b)Un mare număr dintre americanismele împrumutate în limba romînă (48%), ceea ce reprezintă aproape jumătate din corpusul analizat, se scriu ca şi în limba din care au fost împrumutate, dar se pronunţă diferit. Putem spune că aceste cuvinte manifestă deja tendinţe de adaptare, fenomen natural în procesul împrumutului.
     2)Împrumuturile cu o grafie asemănătoare celei romîneşti reprezintă restul de 22%; scrierea lor este fonetică, respectiv există corespondenţa literă – sunet.
     În concluzie, majoritatea acestor cuvinte au fost deja supuse schimbărilor specifice tuturor cuvintelor străine împrumutate în limba romînă – fie păstrează modul de scriere, dar îşi modifică pronunţia, fie adaptează modul de scriere la ortografia romînească.
     În ceea ce priveşte pronunţia, americanismele prezente în limba romînă manifestă aceleaşi tendinţe de adaptare ca şi anglicismele pătrunse în limbă (Ciobanu, 1983; 1991a).
     Astfel, în cazul unora dintre cuvinte remarcăm corespondenţa sunet – literă, de exemplu, R serpentarium, campus, dacron, escalator.
     În cazurile în care adaptarea a avut deja loc, s-a optat pentru principiul celui mai apropiat echivalent din sistemul fonetic romînesc, de exemplu, R norther / 'norter / (/ t / este cel mai apropiat echivalent romînesc pentru / e / din limba engleză).
     De asemenea, putem menţiona prezenţa cuvintelor care sunt pronunţate într-o manieră similară cu pronunţia din limba sursă, de exemplu, R blue-jeans, cow-boy, pin-up.
     În mod global, putem considera că majoritatea americanismelor au fost deja integrate sau sunt pe cale de a fi integrate în sistemul fonetic al limbii romîne; fac excepţie în special cuvintele împrumutate recent.
     Din punct de vedere morfologic, remarcăm prezenţa exclusivă a substantivelor în prima etapă a procesului de preluare a americanismelor; ulterior, au fost preluate şi cuvinte aparţinînd altor clase morfologice. În corpusul de americanisme analizat, distingem apartenenţa la următoarele categorii morfologice (în ordine descrescătoare numeric): substantive, marea majoritate; adjective; verbe; adverbe.
     În ceea ce priveşte substantivele, pentru majoritatea încadrarea morfologică este consemnată în dicţionarele romîneşti; pentru cuvintele recent împrumutate în dicţionarele romîneşti nu există precizări cu privire la încadrarea morfologică. De asemenea, pentru unele dintre americanismele selectate din paginile presei, contextul nu oferă cititorului suficiente informaţii pentru stabilirea genului. Prelucrînd informaţia referitoare la genul substantivelor din dicţionarele romîneşti existente, examinînd cazurile în care genul nu a fost atribuit, am putut desprinde următoarea concluzie: din totalul substantivelor americanisme prezente în limba romînă, 70% sunt neutre, 20% sunt masculine şi 10% feminine.
     În privinţa aspectului semantic, majoritatea americanismelor din corpusul analizat au un singur sens, care este, de regulă, sensul general cel mai frecvent folosit în limba sursă. Puţine cuvinte au dezvoltat sensuri noi pe teritoriul romînesc; această extindere semantică a fost un fenomen firesc în special în cazul împrumuturilor cu ‘vechime’ în limba romînă, de exemplu, R best seller, boom, dispecer, flashback.
     Pentru a avea o imagine mai clară a influenţei elementului american în comparaţie cu celelalte influenţe neologice recente exercitate asupra lexicului limbii romîne actuale este util să raportăm corpusul de americanisme din limba romînă la americanismele internaţionale.
     Într-un articol scris pe marginea americanismelor internaţionale (Hristea,l980), Theodor Hristea face următoarea precizare: „O mulţime de americanisme prezintă interes deoarece ele cîştigă teren atît în limba romînă, cît şi în alte limbi, avînd şanse de a deveni elemente internaţionale” (Hristea, 1980 : 9); această afirmaţie este exemplificată prin cuvîntul R jazz, precum şi prin alţi termeni aparţinînd aceleiaşi familii de cuvinte, respectiv, R jazzband, hot-jazz.
     Articolul mai sus citat abordează şi problema unor cuvinte (denumite ‘carrier-words’ în lingvistica limbilor în contact) al căror împrumut a fost favorizat de către engleza americană, de exemplu, R banjo, tobogan, ranch. Cu alte cuvinte, limba romînă nu a avut contacte directe cu limbile sursă din care provin aceste cuvinte, iar engleza americană a reprezentat factorul de legătură, o ‘punte’ care a facilitat preluarea acestor cuvinte în limba romînă.
     În examinarea statutului de cuvinte internaţionale pentru elementele corpusului nostru de americanisme am adoptat definiţia de termen internaţional acceptată în lingvistica romînească (de exemplu, Popa Tomescu, 1970) : cuvîntul respectiv ar trebui să fie folosit în cel puţin trei limbi europene importante; ideal, aceste limbi ar trebui să aparţină unor familii de limbi diferite.
     Pentru analiza noastră am comparat americanismele prezente în romînă cu americanismele existente în franceză, germană, rusă, maghiară; comparaţia noastră s-a bazat pe surse lexicografice publicate în limbile mai sus menţionate ( listate în bibliografie) şi pe diverse articole.
     În urma analizei a rezultat următoarea listă de americanisme, prezente atît în vocabularul romînesc, cît şi în corpusul internaţional de americanisme: R beatnic, behaviorism, berkeliu, blizzard, blue-jeans, bluf, boogie-woogie, boom, bootleg, bos, buldozer, campus, drive-in, drugstore, escalator, freezer, gangster, hamburger, hijacking, hippy, hold-up, hot-dog, hula hoop, jam-session, jaz, jean, juke-box, jumbo, jumbo-jet, megatonă, modul, motel, OK, oscar, pop-corn, pulsar, quasar, racket, ranch, rancher, şimi, underdog, underground, walkie-talkie, western, yankeu.
     Aceste cuvinte reprezintă aproximativ o treime din corpusul nostru de americanisme prezente în limba romînă şi sunt o dovadă în plus în validarea corpusului selectat. Totodată, prin elementele de anglicisme şi americanisme internaţionale de care limba romînă dispune în simultan cu alte limbi, romîna a intrat în circuitul lingvistic internaţional.
     Principala concluzie evidentă este faptul că americanismele şi-au croit drum în vocabularul romînesc şi corpusul prezent de americanisme are toate şansele de a spori din punct de vedere numeric; de asemenea, multe dintre aceste americanisme au fost integrate sau sunt pe punctul de a fi integrate în sistemul limbii romîne, dovedind ‘deschiderea’ limbii noastre la împrumuturi şi capacitatea de a adapta elementele lingvistice străine.


CORPUS DE LIMBĂ ROMîNĂ VORBITĂ (CORV).CONVENŢII DE TRANSCRIERE
LAURENŢIA DASCĂLU-JINGA
     1. Pentru transcrierea conversaţiei, ca prototip al comunicării interumane, majoritatea cercetătorilor folosesc sistemul propus de Sacks/Schegloff/Jefferson (1974), care a fost ulterior reelaborat de Jefferson (Schegloff/Jefferson/Sacks 1977; Jefferson 1978), astfel că este numit pe scurt „sistemul Jefferson”.
     Acest sistem a fost îmbogăţit ori s-au creat altele, deosebite şi tot mai complicate A vezi, de exemplu, West/Zimmerman 1982; Blanche-Benveniste/ Jeanjean (1986), Gülich (1986, p.181,182), Du Bois/Cumming/Schuetze-Coburn (1988) sau Blanche-Benveniste (1990); se propun diverse simboluri şi procedee pentru a nota aspecte foarte diverse ale conversaţiei, ca: pauză, prozodie (accente, intonaţii), detalii fonetice (velarizare, glotalizare), sunete nonverbale (respiraţie, tuse, ezitări sonore), precum şi perspectiva transcriitorului (nesiguranţă în percepţie, comentarii, marcarea unor fenomene de interes special) etc.
     După proliferarea acestor sisteme din ce în ce mai sofisticate, cercetătorul este pus în faţa problemei de a găsi nişte principii elementare sau nişte criterii necesare şi suficiente în funcţie de care un sistem de transcriere se dovedeşte util şi utilizabil. De pildă, Bazzanella (1994) menţionează următoarele criterii, preluate de la Orletti/Testa (1991): „” (p. 86), în timp ce Du Bois et alii  spun că o transcriere trebuie să fie doar „easy to read, yet explicit and consistent” (1988,p.7).
     Aşadar, la ora actuală singura problemă în această privinţă este una de opţiune, în sensul că fiecare autor reţine dintr-o listă bogată de convenţii numai pe cele care îi pot servi pentru notarea fenomenelor şi aspectelor pe care îşi propune să le studieze; aşa am procedat şi noi în diverse ocazii (vezi, de exemplu, Dascălu-Jinga 1993, 1997, 1998 a, b, c, 1999, sub tipar a, c, d).
     2. În Dascălu-Jinga (1993, p. 295Î296) am folosit un sistem bazat în esenţă pe Jefferson (1978), într-o variantă foarte simplificată, dar la care am adăugat unele convenţii necesare unei mai precise notaţii a fenomenelor prozodice. Experienţa ulterioară ne-a determinat să adăugăm la acest sistem cîteva simboluri (Dascălu-Jinga sub tipar b,c); prezentăm mai jos sistemul de transcriere pe care îl propunem celor interesaţi în cercetarea fenomenelor caracteristice conversaţiei şi, în general, a limbii vorbite:
text text	elemente repetate;
text t		construcţie incompletă sau abandonată (engl. false start);
/ text		ezitare nonfonemică;
. . .		pauză  	 numărul de semne indică durata (cu aproximaţie);
TEXT		accent emfatic  (proeminenţă dinamică sau / şi melodică);  
 .		contur  melodic descendent terminal;
 		contur melodic descendent nonterminal; 
?		contur melodic ascendent terminal;
?		contur melodic ascendent nonterminal; 
!		intonaţie „rejectivă”; 
[     ] 		(plasate între rînduri) n secvenţe care se suprapun
text::		lungirea vocalei t numărul de semne indică durata
		(cuaproximaţie);
(K)		corectare (de către interlocutor);
(AK)		autocorectare;
(sic!)		eroare lăsată necorectată de către vorbitor;
-text		rostirea unui cuvînt fără porţiunea iniţială;
text-text	rostire scandată sau silabisită;
text-		(auto)întrerupere înainte de sfîrşitul cuvîntului;
text //		întrerupere prin intervenţia interlocutorului; 
text =		replici rostite de vorbitori diferiţi fără pauză perceptibilă între
= text		ele (engl. latching);
„      ”		citare;
(text)		scurte explicaţii necesare înţelegerii secvenţei transcrise;
(text]		fenomene nonvocale şi/sau nonverbale (gesturi, rîs etc);
<? text ?>	secvenţă incertă pentru transcriitor;
<xxxxx>	secvenţă nedecodabilă pentru transcriitor;
( ... )		întreruperea pasajului transcris (de către cercetător).
     După prezentarea acestei liste succinte, se impun cîteva precizări.
       Am decis să păstrăm folosirea m a j u s c u l e l o r (chiar cu riscul confuziilor care pot apărea în legătură cu situaţiile în care acestea exprimă emfaza), în primul rînd din interes ştiinţific: dacă marcăm cu iniţială majusculă primul cuvînt care apare notat după semnele  folosite de noi pentru a indica intonaţii de tip final (/./, /?/, /!/), introducem încă un „semnal demarcativ” (ca un criteriu suplimentar de delimitare a enunţurilor în punctul lor de debut).
     După simbolul /D/, care marchează un false start, folosim majuscula cînd acesta indică o secvenţă abandonată, de exemplu:
     Era preocuPAT că trebuia E  <P <J NU ştiu dacă nu era rector. J> P> 
     Folosim însă literă mică după un false start care reprezintă o secvenţă discontinuă, adică una a cărei idee este reluată de vorbitor, prelucrată într-o altă formă şi apoi dusă pînă la capăt; de pildă:
     
     Căutînd să surprindem momentele de cooperare dintre parteneri şi felul în care se construieşte „sintaxa transdiscursivă”, notăm cu literă mică iniţiala unor intervenţii de tip suportiv, adică a unor replici prin care interlocutorul completează idea (şi enunţul) vorbitorului în curs, îi face diverse sugestii lexicale sau îşi exprimă acordul cu cele spuse, prin repetarea ultimei porţiuni a frazei sale; de asemenea, notăm cu literă mică începutul unei replici prin care vorbitorul continuă propria sa intervenţie după o întrerupere şi/sau suprapunere.
       Notăm ca atare cîteva forme şi pronunţări care cunosc o răspîndire aproape generală în vorbirea  actuală (uneori chiar în aspectul ei mai îngrijit), ca: binenţeles, da’ („dar”), lu’ („lui”), numa („numai”), sînt („sunt”), todeauna, tre’ („trebuie”), pronunţarea fără articolul hotărît enclitic (-l ), precum şi unele forme scurtate: unşpe, optîşpe etc. sau rezultate prin fonetică sintactică, de tipul: patruştrei, treijnouă etc., care au devenit, de asemenea, specifice pentru „vorbirea obişnuită, neafectată, într-un ritm curgător” (Calotă/Ivănuş 1969, p.4).
       Marcăm prin sic! situaţiile în care vorbitorul a lăsat o eroare necorectată; la cazurile obişnuite de lapsus linguae sau la diversele dezacorduri ori anacoluturi datorate neatenţiei, adăugăm şi unele abateri sistematice de la normele gramaticale, întrucît frecvenţa lor poate indica o tendinţă actuală în vorbirea romînească, de pildă: infinitive ca a apare, a place (în loc de a apărea, a plăcea), construcţii de tipul oamenii care i-am cunoscut (în loc de oamenii pe care i-am cunoscut) etc.
       Descriem intonaţia „rejectivă” (Dascălu-Jinga 1997, p. 48) ca pe un contur melodic coborîtor şi/sau plasat în registrul de jos al vocii vorbitorului, contur caracterizat printr-un domeniu îngust de desfăşurare (diferenţă mică între punctul cel mai înalt şi cel mai coborît al înălţimii).
     3. Dorind să propunem un sistem de convenţii care să sugereze într-un mod cît mai adecvat diversele trăsături suprasegmentale ale limbii vorbite, adăugăm la lista de mai sus un set de simboluri, propuse de Du Bois et alii (1988) pentru „marcarea calităţii” (pentru a nu îngreuna prea mult transcrierea şi lectura textelor vorbite, ele pot fi folosite numai pentru notarea acelor pasaje în care se manifestă în mod semnificativ una sau mai multe din caracteristicile respective ale vorbirii):



SUBSTITUŢIA LEXICALĂ VOLUNTARĂÎN VORBIREA NEFORMALĂ
CONSIDERAŢII TEORETICE GENERALE ŞI DE ORDIN ETIMOLOGICPENTRU O LINGVISTICĂ A VORBIRII
CONSTANTIN DOMINTE
     Termenul substituţie (fr. substitution), fără determinări, a fost introdus de  Nyrop 1913: 264, 343 şi urm. pentru desemnarea unui foarte interesant fenomen lexico-fonetic şi, în acelaşi timp, lexico-semantic, înregistrat în vorbirea limbii franceze şi a altor cîtorva limbi romanice. Dintre ele lipsea romîna, căreia însă i-a acordat interes Alexandru Graur, în repetate rînduri (cu începere din 1934), din perspectiva aceluiaşi fenomen, sub denumirea deraiere lexicală, după toate probabilităţile în mod independent faţă de Nyrop (în Graur 1949 apărînd pentru întîia oară în lingvistica romînească denumirea sintagmatică subliniată aici). Fără a-l fi tratat sub o denumire specială, Bogrea 1920–1921 (1971) şi 1923 (1971), Iordan 1934, 1935, 1937, 1939, 1944 (1975) şi 1962, ca şi Agavriloaiei 1937, Chelaru 1937 – din şcoala celui din urmă – au înregistrat cîteva cazuri de manifestare a aceluiaşi fenomen.
     Cazacu 1944: 66–68, comentînd fenomene romîneşti similare, făcea, probabil pentru prima dată în lingvistica romînească în această privinţă, trimitere la Nyrop 1913, pe care îl va cita şi Graur (1970: 161). Cioculescu 1940, reed. 1972, fără a fi avut ştiinţă de interesul lingviştilor faţă de acel fenomen şi fără a-l numi într-un fel oarecare, menţiona atestarea unor manifestări ale lui în scrisul neformal al lui I.L. Caragiale. Înregistrarea cîtorva fapte de vorbire romînească ţinînd de acelaşi fenomen a mai fost făcută de Hristea 1968 şi de Dumistrăcel 1997.
   Cît priveşte limba romînă, pornind de la expresia rom. Dumnezeu să-l iepure î.l.d. Dumnezeu să-l ierte!, atestată la Ion Creangă, Graur 1949 (1970: 160) preciza că nu vede într-o astfel de formulare „nici un joc de cuvinte, nici o contaminare (căci nu s-a produs un cuvînt nou), ci o păcăleală, o farsă pe care vorbitorul o face auditorului. Începînd să rostească o frază-clişeu, pe care toată lumea o cunoaşte, al cărei sfîrşit deci îl poate ghici oricine, vorbitorul, la un anumit loc, „deraiază”, înlocuieşte sfîrşitul unui cuvînt cu sfîrşitul altui cuvînt care are acelaşi început, păcăleşte pe auditor şi produce un efect comic. În cazul nostru, începutul comun este ie-, iar sfîrşitul diferă total”.
     Atît Nyrop, cît şi Graur formulau cîteva aprecieri de ordin general în privinţa fenomenului: el este identificabil în vorbirea glumeaţă şi hazlie (Nyrop), ca simplă glumă verbală (Graur), în graiul popular, în cel familiar (Graur) şi în argou (Nyrop; Graur), în care se manifestă o mai mare libertate de exprimare, culoare şi gustul pentru „expresii spirituale, pline de sevă, chiar dacă nu totdeauna decente” (Graur 1970: 161), jucînd un rol important ca mijloc de exprimare eufemică, prudentă (Nyrop) şi tinzînd astfel la menajarea convenienţelor, dar putînd aduce uneori şi o notă peiorativă (Graur). Lingvistul romîn, în relativ ampla sinteză pe care o consacra fenomenului, propunea o clasificare a varietăţilor lui din perspectiva intenţiei vorbitorului (Graur 1949, reed. 1970: 163–165) şi formula cîteva consideraţii „asupra valorii sociale a procedeului” (cit., 165–166), adică dintr-o perspectivă larg pragmatică – după cum s-ar exprima semioticienii, consideraţii pe care nu le voi rezuma aici. Mă vor interesa îndeaproape, în schimb,  c l a s i f i c a -r e a  l i n g v i s t i c ă  pe care autorul o dădea mostrelor culese, din vorbire sau din texte variate, referindu-se şi la „un număr de speţe” pe care le considera neinteresante – a căror recuperare şi încadrare la locul potrivit în ansamblul sau în vecinătatea fenomenului o voi încerca mai jos, dar şi la „cazurile principale” (p. 161 şi urm.), şi, de asemenea,  d e s c h i d e r e a  sugerată de Graur, pe care cercetarea acestui fenomen o oferă  u n o r  n o i  p o s i b i l i t ă ţ i  p e n t r u  e t i - m o l o g i e  (p. 166).
*
     De observat, mai întîi, o inexplicabilă restrîngere a interesului, atît la Nyrop, în special, cît şi la Graur, într-o anumită măsură, faţă de numai una dintre speciile fenomenului, aceea în care  s u b s t i t u i t u l  şi  s u b s t i t u e n t u l prezintă în comun numai începutul fonetic (indiferent dacă este vorba de fonemul iniţial, de grupul de foneme iniţial, de silaba iniţială sau de aceasta şi un fragment din silaba succedentă); este ceea ce Graur considera a fi o „deraiere” lexicală propriu-zisă, singura „speţă” descrisă şi comentată de Nyrop însuşi ca „substituţie”. Pe de altă parte, Graur înregistra şi comenta şi cîteva alte „speţe”, perfect încadrabile în sfera evident mai largă a substituţiei nyropiene, însă ignorate de romanistul danez din punct de vedere teoretic, şi respinse în mod justificat de lingvistul romîn din sfera a ceea ce el numea şi definea ca „deraiere”, din moment ce partea păstrată în comun de  s u b s t i t u i t  şi  s u b s t i t u e n t  este una diferită de începutul lor fonetic.
     Să ne amintim că, fără a fi fost foarte explicit în această privinţă, de Saussure 1916 (1998: 138) admitea şi  r i m e l e  ca formînd serii asociative (paradigmatice) atunci cînd exemplifica cu lexemele fr. clément, justement etc. (căci, în primul exemplu, terminaţia nu este analizabilă ca sufix, încît să poată fi vorba de o serie asociativă de tip derivativ; în cazul perechii citate elementul comun final este de ordin predominant fonetic, privind lucrurile în primul rînd din perspectivă strict sincronică, dar şi din perspectivă diacronică: la baza primului exemplu stă terminaţia adjectivală lat. -ens, -entis, iar la baza celui de al doilea – forma de caz ablativ a substantivului lat. mens, -tis). Aşa stînd lucrurile, îndepărtîndu-ne întrucîtva de litera cursului saussurian de lingvistică generală, dar păstrîndu-i intact spiritul, se poate admite că ceea ce Graur numea „deraieri lexicale” aparţine unor serii asociative de ordin fonetic opuse rimelor, şi anume unor paradigme de tip  a l i t e r a t i v. Poetica este aşadar implicată în fenomenele lexicale de acest tip, dar nu numai  f u n c ţ i u n e a  p o e t i c ă  (cf. Jakobson 1960 (1964: 95 şi urm.)) a limbajului se exercită prin ele, ci şi – cel puţin în cazurile în care vorbitorul urmăreşte să parodieze un anumit gen de discurs, implicit să stîrnească buna dispoziţie a ascultătorului – mai puţin studiata  f u n c ţ i u n e  l u d i c ă, neglijată de Jakobson în studiul său, după cum atrăgea atenţia Mounin 1972 (1999: 252), întrebîndu-se dacă lingvistul american nu considera această funcţiune menţionată aici la urmă identică cu cea poetică, deşi cele două ar trebui să fie deosebite mai clar. La o considerare atentă, definirea jakobsoniană a funcţiunii poetice prin „proiectarea principiului echivalenţei de pe axa selecţiei [paradigmatică sau a raporturilor asociative – n.m., C.D.], pe axa combinării [sintagmatică – C.D.]” se arată a fi proprie nu numai creaţiei literare, ci şi acestui fel de „creaţii” verbale spontane în comunicarea colocvială sau jocuri verbale producătoare de haz, între alte meniri ale lor pe care li le dau vorbitorii. Dar, pe cînd, în exercitarea funcţiunii poetice, membrii selectaţi dintr-o paradigmă (π) oarecare sunt proiectaţi pe axa sintagmatică (σ) la o anumită „distanţă” unul de celălalt – mai mică, cf. rom. Ai carte, ai parte (unde cuvintele-rimă sunt separate prin repetarea verbului) sau mai mare, cf. „[…] Nu din gură, ci din carte / Că ne eşti aşa departe…” (Eminescu, Scrisoarea III, v. 179–180) (unde rimele sunt separate prin patru unităţi lexicale):
     
în schimb, în exercitarea funcţiunii ludice prin mijloace cum este acela al substituţiei lexicale voluntare, cu efect parodic, ilariant ori eufemistic, membrii selectaţi de pe axa raporturilor asociative (π) sunt proiectaţi pe axa combinărilor (σ)  a p r o a p e  în unul şi acelaşi punct al acesteia, prin „suprapunerea” lor  p a r ţ i a l ă, cf. rom. Dumnezeu să-l iepure! în loc de Dumnezeu să-l ierte! (cu suprapunerea primelor două foneme, comune, din silabele iniţiale ale termenilor) sau Hai şecspir! (cf. Cazacu, cit.) în locul grosolanei injurii Hai sictir! (cu suprapunerea ultimelor două foneme, comune, din silabele finale):
     De Saussure 1916 (1998: 135), neglijînd consecinţele exercitării funcţiunii ludice a limbajului, de felul celor exemplificate şi comentate pînă aici, pare să aibă dreptate afirmînd: „[…] în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp” [sublinierea îmi aparţine, C.D.]; am fi îndreptăţiţi numai să ne întrebăm dacă lingvistul genevez, spunînd „caracter linear al limbii”, nu se va fi gîndit la „vorbire”, sau dacă nu cumva, în acest punct al „textului” saussurian, nu-şi va fi făcut loc o eroare de notaţie în caietele ascultătorilor după care s-a publicat cursul; cf. de altfel, observaţiile lui Frei 1929: 33 şi Engler 1986 asupra acestui punct, citate de către  Tullio De Mauro în nota 247, completate de editorul italian cu nota sa numerotată cu 259 (în de Saussure 1998: 382, 385–386). Căci, chiar dîndu-se atenţie acelor consecinţe, tot nu s-ar putea vorbi de o „suprapunere integrală” pe axa sintagmatică (în termeni saussurieni: „pronunţare […] în acelaşi timp”) a doi membri distincţi dintr-o serie asociativă. Exemplele de mai sus, ca şi unele dintre cele care urmează, aici infra, arată că se poate admite, cel puţin, o „suprapunere parţială” sintagmatică a unor astfel de membri: ocultarea, intenţionată de către vorbitor, a unui termen prin celălalt, fie în glumă, fie din pudoare, lasă, totuşi, o „portiţă deschisă” ascultătorului către decodarea neechivocă a mesajului în care ea se produce, în pofida echivocului premeditat, care rămîne, astfel, aparent. Intervine aici, printr-un „joc” nu prea complicat, raportul dintre aparenţa rostirii şi realitatea gîndirii emiţătorului, denotînd un început de conştientizare, rudimentară, a sistemului lingvistic la vorbitorul oricît de simplu, „joc” care ne aminteşte, între altele, celebra definiţie bergsoniană a umorului („”), ilustrabilă în felul acesta prin mijloacele verbale cele mai simple cu putinţă.
     Am scris mai sus că „de Saussure pare să aibă dreptate” în privinţa aserţiuni citate după el, iar ceva mai jos, că „se poate admite, cel puţin, o «suprapunere parţială» sintagmatică” a unor membri diferiţi ai aceleiaşi paradigme, ţinînd seama de anumite exemplificări. Să fie posibilă şi o „suprapunere totală”? Se pare că răspunsul este afirmativ, dacă ne gîndim la exercitarea funcţiunii ludice a limbajului. Un caz de acest fel, fără a fi fost tratat în termenii pe care îi folosesc aici, a fost citat de Iordan (Arch. Rom., XXI, p. 237 ş.u., apud Graur 1949; Iordan 1944: 379) şi reluat, în termenii deraierii, de Graur 1946: 107, 1949 (1970: 165), a se vedea şi Dumistrăcel 1997: 180–181: este vorba de expresia rom. la paştele calului, mai cunoscută – în zilele noastre – sub forma la paştele cailor „niciodată”, unde este de admis o substituţie interomonimică, şi anume între verbul, sub formă conjugată, paşte şi substantivul omonim:
     
     Nu este singurul caz atestat, de acest fel, dar pare a fi unicul, sau unul dintre foarte puţinele, în care substituţia totală s-a impus prin „fixarea” expresiei şi generalizarea ei în vorbirea romînilor. Adaug alte două-trei mostre de acelaşi fel, întîlnite în cîteva glume pur verbale: „– Care este culmea greşelii de punctuaţiune? – Să treci o gîrlă pe virgule, în loc s-o treci pe punte” (I.L. Caragiale, în post-scriptum-ul unei scrisori către Iacob Negruzzi, apud Cioculescu 1972: 67), cu exploatarea omonimiei dintre subst. fem. punte, pl. punţi şi forma de plural punte, var. punturi a substantivului neutru învechit punt „punct”, şi „– Care este culmea radiofoniei? – Să prinzi postul Paştelui pe unde poţi”, cu circulaţie, fireşte, încă actuală, în care se exploatează o dublă omonimie: între substantivele post1 „interdicţie alimentară prescrisă de biserică” şi post2 „instalaţie pentru executarea anumitor operaţii tehnice”, respectiv între adverbul relativ de loc unde şi forma de plural a substantivului undă (electromagnetică, de pildă), modelul construcţiei fiind o expresie tehnică, de tipul a prinde un post (radiofonic) pe unde de o anumită lungime. Suprapunerea totală este limpede aici, ca şi în foarte cunoscuta expresie glumeaţă seamănă, dar nu răsare…, unde avem a face cu substituţia voluntară a două verbe omonime (a semăna1 şi a semăna2).
     O frumoasă mostră de substituţie totală  d i g l o t i c ă, hispano-niponă, avem în pseudonimul unui scriitor umorist guatemaltec, Nikito Nipongo, rezultat din aglutinarea, două cîte două, a părţilor componente ale expresiei sp. ni quito, ni pongo „nici nu las, nici nu pun”, cele două din urmă amintind sintagma jap. nippon-go „limba japoneză”; alta, franco-romînă, cu eludarea diferenţelor de ordin suprasegmental: rom. Labele poc! (aluzie la „aplauzele prelungite” specifice manifestaţiilor solemne ale regimului dinainte de 1990), după fr.. Exemplul din urmă are aparenţa unui transfer semiotic monoplan, de semnificant, resegmentat şi analizat din perspectiva „codului” romînesc sau „prin prisma” contextului idiomatic al limbii romîne, ceea ce ar îndreptăţi postularea posibilităţii „anticalcului” lingvistic (comentat, fără a fi fost numit astfel, în Dominte 1971, ilustrabil şi prin mostre precum rom. Cîne creţ î.l.d. toponimul germ. sau Gard în casă făr’ un fîrţîc pentru adresa germ. Garten Gasse, vier und vierzig, din schiţa Tulie Radu Teacă a lui I.I. Mironescu, ori ca rom. Iii, lampa lor! din fr. Vive l’empereur!, menţionată undeva de V. Bogrea). Pentru a încheia acest capitol, amintesc substituţia totală diglotică anglo-franceză din cunoscutul film de desene animate „101 dalmaţieni”: numele inventat, cu aparenţă franceză de ordin  a c u s t i c, de Vil (cf. fr. de Ville [dã vil]), dar a cărui  g r a f i e  trădează substituitul engl. devil [devl] „diavol” (a se vedea notiţa intitulată Cel mai rău personaj de film: Cruella de Vil, din Libertatea, 8 dec. 2000, nr. 3151, p. 16, col. I).
*
     Pornind de la descrierea şi exemplificările date de Kristoffer Nyrop, ca şi de la observaţiile lui Alexandru Graur, voi încerca în cele ce urmează o prezentare generală, sintetică a fenomenului, care ar putea fi numit, mai exact, substituţie lexicală voluntară, cu precizarea că el se întîlneşte, de obicei, în vorbirea neformală, în sensul pe care îl are în lingvistica britanică echivalentul adjectivului din urmă. Atributele pe care le-am adăugat termenului nyropian se justifică, pe de o parte, prin necesitatea evitării posibilei confuzii cu termenul tehnic introdus între timp de structuraliştii mecanicişti americani (descriptivişti) pentru desemnarea unui principiu şi, totodată, a unui procedeu de analiză structurală a enunţurilor, termen cu o relativ amplă răspîndire în sintaxa structurală întemeiată pe un model analitic, şi, pe de altă parte, prin necesitatea deosebirii conceptului desemnat mai sus, cu subliniere, de conceptul „accident lexico-semantic”, produs în dependenţă de vocabularul activ, relativ limitat, al vorbitorului, în care se cuprind, de exemplu, fenomenele de paretimologie („etimologiile populare”), ca şi de conceptul „accident fonetic, de coarticulare” (de felul asimilării, disimilării etc., etc.), legat de fenomene produse în mod involuntar în vorbire.
     O definiţie acceptabilă a fenomenului readus aici în atenţie ar putea fi următoarea: Folosirea, în mod intenţionat, de către vorbitor, într-un context dat, a unui lexem (substituent) în locul altuia (substituit), cu care nu are, de regulă, nimic comun din punct de vedere semantic, avînd, în schimb, în comun cu acela fie începutul, fie sfîrşitul fonetic, fie pe ambele, iar mai rar – una sau cîteva secvenţe fonice mediane şi, foarte rar, avînd în comun întregul corp fonetic, substituire menită fie a ironiza referentul prin introducerea unei conotaţii depreciative ori a parodia un anumit tip de discurs pentru a stîrni hazul ascultătorului, fie a eufemiza exprimarea. Se înţelege, aşadar, că vorbitorul nu „creează”, în felul acesta, cuvinte noi, ci foloseşte cuvinte preexistente, dar le foloseşte, în general, cu înţelesul cuvintelor substituite din variante motive, dintre care cele mai importante au fost identificate de Nyrop şi de Graur şi se găsesc cuprinse în încercarea de definire, lărgită, propusă imediat mai sus.
     Deosebirea dintre o substituţie lexicală voluntară şi un accident lexico-semantic sau unul lexico-fonetic se poate realiza numai în baza unor criterii de ordin pragmatic (din punct de vedere general semiotic).
     De pildă, înregistrarea rostirii stomacologie în loc de stomatologie la un vorbitor sau într-un mediu incult ori semicult este mai curînd efectul unei paretimologii, dar înregistrarea ei în vorbirea neformală a unui vorbitor cult sau a mai multora dintr-un mediu cult reprezintă, fără doar şi poate, o substituţie lexicală voluntară, cu caracter parodic şi, în consecinţă,  i n t e n ţ i o n a t  ilariant. De asemenea, rostirea lubrică în loc de rubrică este, cu certitudine, consecinţa unui accident fonetic de coarticulaţie (a unei disimilări) într-un mediu de vorbitori cu instrucţie şcolară precară, dar rezultatul unei substituţii lexicale intenţionate în vorbirea spontană, colocvială a unei persoane instruite (am recurs aici la termenul mediu, cf. span. ambiente, în accepţia pe care i-o dă Coşeriu 1962, respectiv 1985: 220 sau 1999: 36–37).
     În dependenţă de secvenţa fonică comună substituentului şi substituitului, se pot distinge cîteva specii de substituţii lexicale voluntare, şi anume:
1) substituţia în cazul căreia se păstrează începutul fonetic al termenului substituit, exemplificată la începutul acestor pagini, singura specie tratată de Nyrop şi pe care Graur o desemnează prin sintagma deraiere lexicală; este specia în care termenii angajaţi în fenomenul de substituţie fac parte dintr-o  s e r i e  a s o c i a t i v ă  de tip aliterativ;
2) substituţia în cazul căreia se păstrează sfîrşitul fonetic al termenului substituit, la care Nyrop nu se referise, nemenţionată de Graur, dar comentată de Cazacu 1944; este specia în care termenii angajaţi fac parte dintr-o seri e  a s o c i a t i v ă  de tip rimic, fără a constitui întotdeauna rime propriu-zise, şi care ar putea fi denumită, păstrînd sugestia de ordin terminologic feroviar dată de Graur, coliziune lexicală;
3) substituţia în cazul căreia substituentul şi substituitul au în comun atît începutul, cît şi sfîrşitul fonetic, absentă din consideraţiile lui Nyrop, dar la care Graur făcea aluzie, pentru a o respinge dintre „deraierile lexicale” propriu-zise; în acelaşi timp aliterativă şi rimică, paradigma aceasta este proprie substituţiilor voluntare ce ar putea fi denumite, în spiritul aceleiaşi terminologii metaforice, tamponări lexicale;
4) substituţia în urma căreia substituentul şi substituitul păstrează în comun unul sau mai multe segmente minimale de semnificant mediane, vecine sau separate prin alte segmente similare, constituind o serie asociativă ai cărei membri ar putea fi desemnaţi ca garnituri (cu împletire fonetică);
5)substituţia interomonimică, exemplificată la finele paragrafului precedent, din care reiese cu maximum de evidenţă că substituţiile voluntare se produc cu implicarea membrilor unor paradigme „fonetice” în primul rînd (de felul seriei asociative …, evocată de către Saussure);
6) carambolul lexical, cu fragment median comun de semnificant, dar cu început şi sfîrşit fonetic distincte.
     Aceste serii, caracterizabile prin faptul că  s u b s t i t u e n t u l  intenţionat de vorbitor este un cuvînt  p r e e x i s t e n t  în limbă, prezentînd specimene tipice şi, unele dintre ele, variate subspecii, sunt de completat cu:
7) seria substituţiilor voluntare prin substituenţi „creaţi” de către vorbitor, cu aspectul unor hibrizi lexicali, dintre care unii sunt amintiţi de Graur 1949 (1970), pentru a fi excluşi dintre cazurile de „deraiere”, alţii fiind menţionaţi şi comentaţi de Hristea 1968; implicînd în grade variate o încrucişare fonetică, rezultatele acestui fel de substituţie s-ar putea caracteriza prin ceea ce Nyrop ar fi numit „desfigurarea” cuvintelor, o deformare sub aspectul fonetic, nu tocmai străină de  c o n t a m i n a r e  sau, cîteodată, de  p a r e t i m o l o g i e. „Substituentele” sunt, în astfel de cazuri, „cuvinte noi”, nepreexistente „substituitelor”, cum se întîmplă cu elementele seriilor 1–5, înşirate mai sus (pentru 6 a se vedea infra), încadrabile în conceptul nyropian de „substituţie”, dintre care de prima serie s-a ocupat, în privinţa limbii romîne, Al. Graur, fără a le fi neglijat pe unele dintre celelalte, după cum am mai scris. De aceea cred că numai aceşti „hibrizi lexicali” ar trebui să fie consideraţi o specie marginală în raport cu fenomenul substituţiei propriu-zise.
     În cele ce urmează voi prezenta pe rînd aceste serii, amintind în fugă specimenele menţionate de cercetătorii anteriori ai fenomenului în limba romînă şi adăugînd unele mostre culese din presă, unde au pătruns din vorbirea neformală, copios reflectată actualmente de către unii gazetari în scrisul lor public, cu accentuată tentă pamfletată, dar şi înregistrate de mine, mai mult sau mai puţin recent, în comunicări orale, colocviale.
*
     Oricît de grosier sau dubios ar fi umorul unora dintre substituţii, mi se pare totuşi acceptabil caracterul lor de „creaţii” lexicale, de un gen aparte, mai mult sau mai puţin efemere, ele fiind fără îndoială rezultatul exercitării a ceea ce s-a numit, fără încercarea – datorită dificultăţii – de a-l defini mai îndeaproape, „simţ al limbii”. Deşi substituţiile lasă aşadar să se subînţeleagă din partea vorbitorilor care le introduc în discursul lor un anumit „esprit de finesse”, fie acesta chiar în grad redus, ele vor fi tratate, în cele ce urmează, într-o manieră specifică taxinomiei, 
1. Deraierea lexicală, aşa cum a fost definită mai sus, ar putea fi reprezentată prin schema structurală a procesului care o generează, în felul următor:
     	C
     	A 	b
     	D
în care segmentul de semnificant Ab (subliniat cu caractere aldine în mostrele ce vor urma) reprezintă partea iniţială, comună termenilor implicaţi în substituţie, iar segmentele bC şi bD – porţiunile de semnificant divergente.
     Exemplu tipic, în întrebarea şmecherească rom. Cît e ceapa? în loc de Cît e ceasul? (Graur 1949, reed. 1970: 163, după Iordan 1939: 179 şi 1944: 358, care-i dă altă interpretare; v. şi Coşeriu 1961: 135–145).
      
     La toate acestea adaug un caz interesant, nerelevat încă de exegeză, din amintirile lui Ion Creangă, anume verbul a pupa, în loc de pop. a pupăi „a cînta (despre pupăză)”:
     „– Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?… Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrîn şi scorburos, pe coasta dealului […]. Şi numai ce-o auzeai vara: pu-pu-pup! pu-pu-pup! des-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul” (Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri. Ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată de Ion Rotaru, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1984, p. 67; sublinierile îmi aparţin, C.D.).
     De asemenea, un număr de deraieri culese din presa actuală, îndeosebi satirică şi umoristică: locuţiunea adj. de cacao „ridicol,-ă” (Evenimentul zilei, 25.07.1998: 1: grevă de cacao), dintr-o expresie indecentă, eufemizată; cf. şi „… despre care are o părere de cacao…” (AC, nr. 26/2000: 2); Arbeit macht fraieri, din germ. Arbeit macht frei (titlu de rubrică, în AC, nr. 28/2000: 10); Cutia Pandurului (titlu de rubrică, în AC, nr. 28/2000: 7), cu aluzie la expresia de sorginte mitologică cutia Pandorei (titlu, în AC, nr. 28/2000: 9); Tele-comando (titlul unei rubrici colective de cronici de televiziune, în Romînia literară, nr.33/2000: 18), unde comando reprezintă, evident, rezultatul unei deraieri, din comandă. O deraiere implicînd onomastica, în daneză: substituirea prenumelui celebrului astronom Tyge Brache prin conumele dan. Tycho „Grăsanul”, impus posterităţii graţie consacrării lui de către istorie (cf. „Magazin istoric”, XXXIV, nr.8 (401), august 2000: 75/II).
     Adaug, în încheierea acestui paragraf, un număr de deraieri culese, mai mult sau mai puţin recent, din vorbirea neformală: adunătură generală (de partid), în loc de adunare generală (înregistrată ante 1989); amărăştean, la origine adjectiv toponimic, î.l.d. amărît; Fii antet! sau Fii antenă! î.l.d. Fii atent(ă)!, cu metateză voluntară; banale î.l.d. banane; vitamina bere, din bere şi vitamina B; Caransebeş de la Turnu Severin! „Daţi-vă la o parte!”, „Faceţi loc!” (cf. Dominte 1974: 621/I), fie din imperativul verbului vulg. a se căra, fie din substantivul exclamativ cărare! cu înţelesul „pîrtie!”; „Prinţ şi cercetat” î.l.d. „… şi cerşetor” (într-o emisiune de televiziune); var. cotu’ şi pişcotu’! exprimînd un refuz eufemic, a expresiei deja citate supra: din cot; creastă şi crivăţ, în înjurături atingătoare de cult (prima mostră ar putea fi un reflex romînesc al bulg. krăstŭ „cruce”); cu plăcinte! î.l.d. cu plăcere!; extraveral! î.l.d. extraordinar!; – Ce mai faci, Frantz? î.l.d. – Ce mai faci, frate? (sau, poate, fraiere?) (înreg. în Bucovina, ante 1960; a se vedea şi Graur 1949, reed. 1970: 164: Ce spui, Franţ?, explicat prin frate); Ne vedem mîine, la ora 8 fisc! î.l.d.… fix; Kentucky î.l.d. (ţigări) Kent; expresia glumeaţă un kilometru de… î.l.d. un kilogram de…; liftă î.l.d. lift; expresia a lua la mijloc „a ironiza”, din vulg. a lua la mişto (colegul Ion Coja este de părere că expresia dintîi şi-ar avea originea în limbajul fotbaliştilor, ea fiind, altfel spus, susceptibilă şi de o explicaţie semantică, nu numai fonetică); a cădea în borcanul cu melancolie „a se întrista, a se mîhni”, din… borcanul cu magiun (marmeladă, miere)?; piaţa mare (cf. Ion Coja) şi Petre Marinescu, din seria, citată, a sintagmelor ca portul Marsiliei ş.a., din aceeaşi serie cu păsărică, picioare, pisici; prometeu „cineva care tot promite, fără a-şi respecta cuvîntul”, din a promite; spiritus rectus î.l.d. lat. spiritus rector; sufletu’! î.l.d. numele unui instrument de cizmărie, cu conotaţie obscenă, acesta din urmă – folosit prin  c o l i z i u n e  (a se vedea imediat infra, sub 2) cu o vocabulă extrem de vulgară; toponim secret „strict secret” (în limbajul glumeţ al militarilor) î.l.d. engl. top secret; vînzoleală î.l.d. vînzare (într-o întrebare adresată de un trecător unei vînzătoare de la o tarabă din Piaţa Romană, 3 nov. 1997: – Ai vînzoleală azi?); vecinu’ î.l.d. veceu (din abrevierea engl. WC, rostit, aproximativ,). O deraiere germano-romînă: Scheisspresetsche!, din germ. vulg. Scheisse!, „combinat” cu rom. şaisprezece (înreg. în vorbirea unei familii din Hanovra, după un mai lung sejur al membrilor ei în Romînia, 1993–1996); alta, anglo-romînă, Speech cu speech – patriei snop! (aluzie la interminabilele discursuri din epoca dinainte de 1990 şi la recoltele fantastice menţionate de presa vremii), după lozinca pionierească de altădată Spic cu spic – patriei snop! (com. D-na Magdalena Vulpe).
2. Coliziunea lexicală, definită ca mai înainte, este reprezentabilă prin următoarea schemă stucturală:
     	A
     	c 	D
     	B
în care segmentul de semnificant cD (reliefat prin caractere aldine în exemplificările de mai jos) reprezintă partea finală, comună termenilor substituent şi substituit, iar segmentele Ac şi Bc – porţiunile de semnificant distincte.
     Exemplu tipic: rom. rahat (cf. Cazacu 1944) în locul „numelui de bază romînesc al fecalelor” (cf. Dumistrăcel 1997: 207–208).
   Uzajul acesta a pătruns şi în literatura  contemporană, fiind atestat în replicile următoare:
   „CRISTEA: Am intrat în rahat, Mateescule…
   	[… … …]
   MATEESCU: Noi? Ce vină avem noi?
   CRISTEA: Păi, noi ce am păzit?
   IONESCU: Dacă nu ne pierdem capul degeaba… În definitiv, ce s-a întîmplat?
   CRISTEA: Ce s-a întîmplat? S-a întîmplat că am intrat în rahat.”
   (Aurel Baranga, Sfîntu Mitică Blajinu. Farsă satirică în trei acte, Actul II, în vol. „Comedii”, Editura pentru literatură, 1967, p. 463 şi 466), numai în deceniul din urmă jena fiind lăsată cu totul la o parte de unii autori care cultivă expresia frustă, „pe şleau”, „fără perdea”, după cum se spune, sau directă, „pe uliţa mare”, cum ar fi spus Ion Creangă (cf. Cronica alegătorului pervers din „Plai cu boi. Revista lu’ Dinescu”, mensual anuununumărudoi, noiembrie 2000, p. 17, col. a II-a, rîndul 12). Fiind una dintre substituţiile foarte de timpuriu extinse şi generalizate în vorbire, poate fi de mirare că dicţionarele romîneşti curente mai cuprinzătoare nu i-au făcut loc în articolele lor.
   Alte cazuri, cunoscute din bibliografia problemei: şecspir în locul unei vocabule injurioase de origine turcă (Cazacu cit. supra); umblă… pe jos î.l.d. umblă sănătos (Graur 1949, reed. 1970: 163). Poate este de încadrat aici şi raportul dintre ac, din expresia a găsi cuiva ac de cojoc, şi hac, din expresia a veni cuiva de hac (cf. Iordan 1944 (1975: 268)), ca şi expresia (Ei, şi ce; de nu m-o lua) nu stă lumea-ntr-un picior, î.l.d. fecior, pentru ultimul cuvînt, cu pronunţarea reg. ficior (Graur 1975: 69).
     Din presă: Anacronica TV, din cronica TV – sau din avancronica… (AC, nr. 26/2000: 14), împrejurare în care, subzistînd şi iniţiala comună, ar fi mai curînd o „tamponare” lexicală, specie de substituţie comentată infra, sub 3; Ballons, enfants de la patrie!, titlu de cronică fotbalistică, din Allons etc. şi fr. ballon „minge” (AC, nr. cit.: 15); Comedia de vîrstă, după media de vîrstă (titlu, în AC, nr. 28/2000: 14); Fandaxia Gutenberg, după galaxia… (rubrică în AC, nr. 28/2000: 5); Categoria „Prin gunoi înşine”, aluzie la cunoscuta lozincă liberală (AC, nr. 33/2000: 2); Marinar de Capitală, din Primar de Capitală, cu aluzie la profesiunea de bază a primarului şi la expresia marinar de apă dulce (semnătură fantezist-pseudonimică din AC, nr. 26/2000: 7); Aşteaptă-te, romîne! (titlu de număr, cu subtitlul Hai să dăm mîine cu mîine!, din „Dilema. Săptămînal de tranziţie”, VIII, nr. 403, 3–9 noiembrie 2000, p. 1), cf. primul emistih din textul actualului imn naţional. Titrarea unui întreg număr din AC, în preajma ultimelor alegeri generale, Nebunul vrea o tură, în aparent limbaj şahistic, conţinea o coliziune în prima parte (cu subst. tribun) şi o deraiere în ultima (cu sintagma tur de scrutin). O coliziune ruso-romînă: Liternaturnaia Mazeta, după rus. Literaturnaja Gazeta, cu rom. mazetă (titlu de rubrică în AC, nr. 28/2000: 13). Se poate cita şi o posibilă coliziune anglo-turcă, în gluma lui Mustafa Kemal Atatűrk, făcută cu ocazia vizitei la Ankara a unei delegaţii oficiale britanice, după care „civilizaţia turcă ar fi mai veche decît cea britanică, din moment ce toponimul englez Kent îşi are rădăcina în toponimul turcic Taşkent [numele capitalei kirghize]” (reproducere din memorie, după relatarea din biografia consacrată fondatorului Republicii Turcia de către H. C. Armstrong, intitulată, în traducerea antebelică, Lupul cenuşiu).
     La cele de mai sus, adaug următoarele exemple culese din vorbire: bani în loc de ani, în urarea familiară glumeaţă La anu’ şi la mulţi bani!; falimentar î.l.d. alimentar, în sintagma glumeaţă industrie falimentară (cazuri în care segmentului minimal Bc b, respectiv f, din substituent, îi corespunde un segment Ac zero, în substituit); coniac-canoe î.l.d. caiac-canoe; hartan în loc de arg. bulan „picior (frumos) de femeie”, şi cu posibilă explicaţie semantică; lubrică î.l.d. rubrică, într-un discurs parodic; oroare î.l.d. eroare (în sintagma glumeaţă orori de tipar şi în expresia parodică a induce în oroare); pom î.l.d. om, în expresia glumeaţă de nu se vedea om cu pom, de unde, prin deraiere (dar şi prin pletoră semantică), de data aceasta, variantele efemere de nu se vedea om cu persoană, respectiv de nu se vedea om cu pădure (toate înregistrate în mediul studenţesc bucureştean, în anii 1962–1967, cf. Dominte 1970); sarcofag î.l.d. esofag; siniştri î.l.d. miniştri (înreg. dintr-o emisiune la Radio ProFM, din 3.03.2000); sulă în locul unei vocabule obscene („membrum uirile”); ciorbă de verişoare, î.l.d.… de perişoare; de zeamă î.l.d. de seamă „important(ă), însemnat(ă)” (ironic). O parte din aceste mostre, între care primele două şi ultimele trei, exploatînd paronimia, amintesc de un număr de substituţii voluntare de diferite subtipuri, dintr-o Listă de buzate (î.l.d.… de bucate), subintitulată „Greşeli la tavă”, care circula sub formă dactilografiată (copiată din vreo revistă umoristică?) în mediile studenţeşti bucureştene de pe la 1965 şi care cuprindea: ciorne şi lupe î.l.d. ciorbe şi supe, friptură de vată cu toboşari în oţel î.l.d.… de vacă cu gogoşari în oţet, iar la rubrica deşert, recte: desert, se găsea, între altele, îngheţată pe hăţ, recte: (…) pe băţ, totul încheindu-se cu Cîine – 50 bani chelia. Poftă brună!
     O mostră rusească: mineral’nyj sekretar’ î.l.d. general’nyj…, şi cu aluzie la adjectivul din sintagma rus. mineral’naja voda „apă minerală”, substituţie cu referire la cel din urmă secretar general al P.C.U.S., după instituirea prohibiţiei. Altă mostră, diglotică, latino-italiană: Scarpe diem, denumire a unei firme de încălţăminte de lux, din lat. carpe diem! „bucură-te de ziua de astăzi!” şi it. scarpe „pantofi”, cu posibila semnificaţie „pantofi la modă”, în intenţia patronului firmei.
     
3. Tamponarea lexicală, de asemenea definită mai sus, s-ar putea reduce la schema structurală aproximativă următoare:
     		c
     	A 	b 	d 	E
     		c'
în care segmentele de expresie fonică Ab şi dE (reliefate în continuare prin aldine) reprezintă începutul şi sfîrşitul comune termenilor implicaţi în substituţie, iar segmentele bcd şi bc'd – secvenţele de semnificant distincte.
     Exemplu tipic: rom. (salată) orientată sau orizontală, înregistrată în repetate rînduri de mine, în loc de (salată) orientală, respectiv orientală.
     Mostre înregistrate în presa romînească: Cinci săptămîni în balcon, titlu de parodie dramatică, după acela al romanului vernian Cinci săptămîni în balon; Banda Internaţională a Religiilor, în loc de Banca etc. (titlu, în AC, nr. 26/2000: 6); Codrul bunelor maniere, î.l.d. Codul etc. (titlu de rubrică, în AC, nr. 28/2000: 10); Bîlciul deşteptăciunilor, î.l.d.… deşertăciunilor (titlu de rubrică, în AC, nr. cit.: 14), cu aluzie la titlul cunoscutului roman al lui W. M. Thackeray; File alese din isteria neamului, î.l.d.… istoria… (titlu de rubrică din AC, nr. 28: 14); La Primărie se fac însărcinările de vară, din… însămînţările (de primăvară / de toamnă)… (titlu din AC, nr. 28/2000: 12); Localul bălan î.l.d. La calul bălan (pseudorubrică de artă culinară, în AC, nr. 28/2000: 10); Tineret, mînia ţării î.l.d.… mîndria… (rubrică în AC, nr. 28/2000: 13); Mac-Masson î.l.d. Mac Mahon, contaminat cu (franc)mason (pseudonim redacţional în revista „Pinguinul”, 28 febr.–21 mart. 1937, apud I. V. Şerban, în AUB Ştiinţe sociale. Filologie, XVII, 1968: 157); Fundul Proprietăţii din Sac, semnătură pseudonimic-fantezistă, după Fondul Proprietăţii de Stat, dar şi cu aluzie la expresia  a junge la fundul sacului (în AC, nr. 28/2000: 9); … în nu ştiu care adunare de mapă şi sfadă a coaliţiei… (citat din AC, nr. 33/2000: 4), cu dublă aluzie, pe de o parte la expresia rom. unii cu mapa, alţii cu sapa, pe de alta la expresia livrescă (roman) de capă şi spadă „… de aventuri cavalereşti”, prin coliziune (rimică), în prima parte, şi tamponare, în partea a doua. Este de adăugat titlul unui roman recent apărut la Editura „Viitorul romînesc”: Trec rînduri, rînduri muritorii de Luminiţa Varlam (cu aluzie la un vers dintr-un cîntec revoluţionar din regimul comunist: „Trec rînduri, rînduri muncitorii / Cu steagu-n vînt desfăşurat…”).
     Mostre înregistrate în vorbirea neformală: cadavru didactic î.l.d. cadru didactic (Honni soit qui mal y pense!); confuzii finale î.l.d. concluzii… (com. de Mihai Marta); a condamna „a face o comandă la restaurant” î.l.d. a comanda, cu metateză voluntară; codrul manierelor elegante î.l.d. codul manierelor elegante (cf. titlul de rubrică Codrul bunelor maniere, din AC); … şi Scufiţa Roşie tremura de frişcă î.l.d. … frică; idee genitală î.l.d. … genială; nu mă intercalează î.l.d. nu mă interesează; gramatică isterică î.l.d. … istorică (argou studenţesc bucureştean, din anii 1963–1966; cf. şi titlul de rubrică, din AC, citat supra); împiedicat de cale ferată î.l.d. impiegat… (înreg. în Bucovina, în anul 1962); apă milenară, î.l.d. … minerală de asemenea cu metateză voluntară; pop. miroasă î.l.d. mireasă a se oftica î.l.d. a se ofusca (?); putoare î.l.d. putere; Biblioteca pentru tonţi î.l.d.… pentru toţi (cf. şi titlurile unor volume recente, de iniţiere în informatică şi de popularizare a domeniului, ca Paradox 5 sub Windows pentru tonţi şi Norton Utilities 8 pentru tonţi, Ed. Teora, Bucureşti, f.a.), ca şi, cu dublă tamponare, Şase pentru tonţi î.l.d. Şanse pentru toţi (cf. şi Unul pentru toţi, şi toţi pentru unul, în privinţa numeralului); brînză de veci î.l.d. brînză de vaci. O tamponare  d i g l o t i- c ă, germano-romînă: Danke… şoşon! î.l.d.!, şi alta, anglo-romînă: Tîlc-show (colontitlu de pagină tematică, în „Dilema. Săptămînal de tranziţie”, Anul VIII, nr. 409, 15–21 dec. 2000: 6) î.l.d. Talk-show (a se vedea şi aici infra, p.109, cu privire la substituţia prin hibrizi lexicali).
     
4. Garnitura (împletirea) lexicală, şi ea definită mai devreme, este reprezentabilă prin schema:
în care fragmentele mediane bcd şi efg ale cuvîntului firesc în context sunt substituite de fragmentele mediane bc'd şi ef'g ale unui cuvînt neaşteptat, cu care cel dintîi prezintă în comun, pe lîngă fragmentul median de, şi fragmentele iniţial, Ab, şi final, gH.
     Exemplu tipic: lătrătură (populară), expresie lansată de P. P. Carp în cercul „Junimii”, în loc de literatură (populară) (a se vedea şi Iordan 1944: 89; Graur 1949, reed. 1970: 162).
   Altă mostră posibilă, culeasă din bibliografie: adio, Margareto (Iordan 1944, reed. 1975: 268), explicată ca şablon după textul unui cîntec la modă cîndva, dar care ar putea fi consecinţa unei „garnituri”  d i g l o t i c e, franco-romîne, poate din fr. adieu et mes regrets! (şi cu implicarea codului  g r a f i c  francez).
     Din presă: Supuraţia puterilor în stat î.l.d. Separaţia…, recte: separarea (titlu în AC, nr. 33/2000: 8–9).
     Mostre culese din vorbire: data aviatoare î.l.d. data viitoare (com. Iosif E. Nagy); clasa mîncătoare î.l.d.… muncitoare (înreg. ante 1989); romantism î.l.d. reumatism; expresia glumeaţă vrabia Mihai Viteazu î.l.d. vrabia mălai visează.
     
5. Substituţia interomonimică – asupra căreia nu mai insist aici; repet numai că, din punct de vedere semiotic-lingvistic, ea se realizează prin substituirea integrală a semnificantelor a două semne verbale, ceea ce impune un grad mai ridicat de ambiguitate.
     Schema ei structurală ideală ar putea fi reprezentată prin figura:
     	A  	B (1, 2),
cu corpuri fonetice (1: substituit; 2: substituent)  i n t e g r a l  s u p r a p u s e.
     De asemenea, completez exemplificările (a se vedea supra p. 96–97) cu două mostre culese din presa foarte recentă: Mika haltă spre UEFA (titlu de articol, cu supratitlul Rapid-Mika 3–0, din Prosport, sîmbătă, 12 aug. 2000: 3, unde se comenta meciul „roşiilor” cu echipa de fotbal Aştarak din localitatea armeană Mika – de circa 15.000 de locuitori – ai cărei jucători, „din careul lui Abrahamian” au arătat „exerciţii […] pripite şi lipsite de pericol”), cu toponimul armean substituind grafic adjectivul rom. mic,-ă; Muzică la mare MIX (mesaj publicitar, în Revista de turism, vacanţă, călătorii, Anul I, nr. 7, iul. 2000; coperta a IV-a), amintind expresia fam. îmbrăcat(ă) la mare fix, cu valoare superlativă, şi unde se exploatează, prin substituţie totală, omonimia dintre substantivul mare – în reclama din revistă – şi adjectivul mare – din expresia cu aluzie la vestimentaţie.
     
     6. Carambolul (încrucişarea) lexical(ă), deja definit(ă), s-ar putea reprezenta prin următoarea schemă structurală ideală:
     	A 	E
     	c 	d
     	B 	F
unde segmentul cd, comun în expresiile fonice ale termenilor substituiţi reciproc, ar contrasta cu segmentele Ac–dE, respectiv Bc–dF, prin care substituentul şi substituitul ar trebui să se deosebească. Specie de substituţie teoretic posibilă, aceasta nu este reprezentată prin mostre concrete în vreuna dintre aceste liste, pentru că nu am întîlnit deocamdată atestări ale ei, dacă  nu s-ar putea încadra aici una dintre mostrele ce vor fi citate sub 7, anume animabil, din amabil şi animal (menţionat de Graur, a se vedea imediat infra).
     
7. Hibridul lexical, se realizează printr-o mare varietate de formule, dificil de sintetizat într-o schemă structurală generală; reamintesc că acest „efect” al substituţiei se realizează în vorbire prin formaţiuni „noi”, fără preexistenţă în limbă.
     Exemplu tipic: formaţiunea ilară anglo-saxofonist, în loc de anglo-saxon, „încrucişat” cu anglofon şi, în privinţa elementului terminal, cu saxofon(ist), prin „atracţie” pur fonetică.
   Alte mostre din bibliografia problemei: animabil, din animal şi amabil (Graur 1949, reed. 1970: 161–162); cu autopasul, din autobuz şi pas (Idem, ibidem); banchior, din bancher şi chior (Idem, ibidem); Budapeştaloţiu, din Budapeşta şi Peştaloţiu = Pestalozzi (I. L. Caragiale, apud Hristea 1968: 272, n. 1); caşcavaler, din cavaler şi caşcaval (Graur, ibidem); croinod, din croitor şi nod (Idem, ibidem); ciocofleandură, din ciocoi şi fleandură (Idem, ibidem); eţeteracota, din eţetera = lat. et caetera, şi teracotă (I. L. Caragiale, apud Hristea, cit.); felicitocurile mele, din felicitări şi tocuri (Graur, ibidem); firoscos, din filosof şi scos (din fire?); măgarambur, cu substituirea primei părţi (cal…) din calambur prin măgar (I.L. Caragiale, apud Cioculescu 1972: 67); /Jac/ Negruţiganul, din Negruzzi şi ţigan(ul) (I. L: Caragiale, apud Hristea, cit.); pisicologie, din psihologie şi pisică (Graur, ibidem, după Iordan); poimarţi, din poimîine şi marţi; scrumbieră, din scrumieră şi scrumbie, sau scrumuiere, din scrumieră şi muiere (la fel); nepurcel, din nepot/nepoţel şi purcel (Creangă, apud Graur, cit.: 163); telegrabnică, din telegramă şi grabnică (Sadoveanu, apud Hristea, cit.: 271–272); cu trampicioarele, din cu tramvaiul şi picioare (Graur, cit.: 161); Veruşinatul, din Verusi şi (ne)ruşinat(ul) (I. L. Caragiale, apud Hristea, cit.: 272, n. 1). De adăugat: „hoţeliţi” în escrocherii, din oţeliţi şi hoţi (dintr-o scrisoare a lui Aurel C. Popovici către I. L. Caragiale, apud Cioculescu 1972: 381–382), ceea ce aminteşte de mai vechii patrihoţi ai lui Alecsandri, din patrioţi şi hoţi. În exemplificările acestea, unele „reflexe” (substituente) prezintă secvenţe fonice – mai ample sau mai restrînse – comune cu „etimonurile” (substituite), ceea ce le apropie parţial de fenomenul substituirii voluntare de lexeme preexistente (cf. animabil, dacă nu ar putea fi considerat un „lexem” preexistent, derivat din verbul anima cu sufixul -bil, banchior, caşcavaler, eţeteracota, felicitocuri, poimarţi, telegrabnică etc.), altele nu conţin astfel de secvenţe, ceea ce le situează puţin mai departe de obiectul propriu-zis al acestei cercetări (cf. auto/pas, croi/nod, măgar/ambur, tram/picioare etc. – simple combinaţii de cuvinte cu fragmente din expresiile fonice ale altora).
     Din presă: Cucurrigulum vitae, din lat. curriculum vitae şi rom. cucurigu! (semnătură fantezistă, în AC, nr. 26/2000: 14); Integramagazin, din magazin „periodic”, titlul unei publicaţii populare recent apărute (cu subtitlul publicitar Cea mai interesantă publicaţie de profil din Romînia); Şpagamemnon Dandanache, din Agamemnon… şi şpagă „mită” („semnătură” în AC, nr. 28/2000: 11). Un hibrid anglo-romînesc: Talcioc şou, din engl. talk-show şi rom. talcioc (rubrică în AC, nr. cit.: 10), cu o variantă, din perspectiva tamponării (citată supra), în „Dilema”.
     Mostre culese din vorbirea neformală: geogravarză, din geografie şi varză; mateoftică, din matematică şi oftică „necaz, supărare; invidie”, ambele – din argoul şcolar; cf. şi cunoscuta expresie glumeaţă vizavi de vizavarză, cu partea secundă rezultată dintr-o hibridare diglotică: fr. vis-à-vis şi rom. varză, cu deraiere interioară sau mediană; hibridul, de asemenea, larg cunoscut a furlua, din a fura combinat cu a lua; învăţămînt idiotologic, din… ideologic şi idiot (înreg. post 1989, dar cu posibilă circulaţie anterioară); la reventinde-o!,  din la revedere! şi întinde-o! „şterge-o!, pleacă de-aici!”; leucoped, din logoped şi leucoplast; privighecioară, din privighetoare şi cioară (apreciere maliţioasă la adresa unei cîntăreţe animate de bune intenţii sau aparţinînd unei anumite etnii, printr-un hibrid oarecum „oximoronic”); tembelizor, din televizor şi tembel; trancavai, din tramvai şi onomatopeea tranca-tranca!, sugerînd o vechitură de vehicul, lentă şi zgomotoasă; (copil) zgubilitic „neastîmpărat”, din zglobiu (?) şi sifilitic; vidioţi „studenţi care închiriază frecvent casete video şi le privesc îndelung, pierzînd nopţile” (arg. studenţesc politehnic, com. Iosif E. Nagy, 2000), din prima parte a compusului videocasetă sau din adjectivul invariabil, ca parte secundă de sintagmă, aparat video ori casetă video, şi idiot.
     Un hibrid englez: Aristocats, titlul unui faimos film de desene animate (tradus în romînă prin „Pisicile aristocrate”), din engl. aristocrats „aristocraţi” şi cats „pisici” (poate şi engl. Gay puree, titlu parodiind o sintagmă franceză, tradus în romînă prin „Parisul vesel”).
*
     Domnul dr. Andrei Avram mi-a atras atenţia asupra substituţiei din deviza săptămînalului AC: Tagma cum laude î.l.d. Magna etc. – un caz deosebit de interesant, pentru că impune reflecţii suplimentare în marginea fenomenului comentat aici. Expresia ei apare, cred, printr-o serie de substituiri, cu unul dintre membri ascuns în „structura profundă” a mecanismului structural corespunzător. Anume, se poate postula mai întîi o substituţie aliterativă (o deraiere): magna > *magma, şi în al doilea rînd o substituţie rimică (o coliziune): *magma > tagma, întregul lanţ al „derivaţiei substituţionale” avînd aspectul posibil: magna… > > *magma > tagma…. Supoziţia exprimată aici nu este deloc gratuită. „Cheia” rezolvării „cazului”, ne-o oferă – e drept, indirect – chiar publicaţia citată, prin pseudonimul fantezist Aula Magma, cu „origine” foarte transparentă (a se vedea AC, nr. 51–52, 2000 (supliment): 17/II–III). Ipoteza aceasta se sprijină – dacă mai este necesar încă un argument – pe alt caz, similar, dar cu „derivaţie” în sens invers şi cu păstrarea, totodată, şi „la suprafaţă” a verigii intermediare: exclamaţia familiară, de fapt vulgară, Sufletu’!, exprimînd deziluzia, provenită fără îndoială, direct, prin substituţie aliterativă, din numele instrumentului de cizmărie cu silabă iniţială comună, acesta din urmă utilizat ca eufemism, prin substituţie rimică (coliziune), pentru organul genital masculin, şi din care exclamaţia provine indirect, ca un substituent „de gradul al doilea”. O astfel de „dublă substituţie”, ţinînd „etimonul” vulgar oarecum „la distanţă” faţă de „reflexul” lui eufemic, care îl „ascunde” foarte bine – ceea ce ne duce gîndul la construcţia faimoasei jucării ruseşti cunoscută sub numele păpuşa Matrioşka – face ca exclamaţia menţionată aici să fie folosită, în limbaj colocvial, cu suficientă dezinvoltură, dar în totală necunoştinţă de cauză, chiar de către doamne. Se poate vorbi, aşadar, de „substituţii în serie”.
     Substituţiilor „în serie”, de pe axa paradigmatică, le corespund, la fel de rar, şi „substituţii în lanţ”, pe axa sintagmatică – dacă se poate spune aşa, acestea fiind realizate prin coexistenţa în aceeaşi suită a substituitului cu substituentul. Un exemplu de acest fel este menţionat de Nyrop 1913: 356, anume lat. Tiberius-Biberius, substituţie onomastică  r i m i c ă, cu aluzie la verbul lat. bibere „a bea (alcooluri)” (cf. fr.); am cules două exemple similare franceze, implicînd de asemenea substituţii (parţial) onomastice, dar  a l i t e r a t i v e  de data aceasta: allez-y Alésia! (apud Graur 1972: 149) şi Allons-y, Alonzo! (Treps 1994, apud 2000: 113); cf. şi să te duci, Duluţă!, apud Iordan, cit., supra. Cred că tot printr-un proces substitutiv se pot explica şi alte expresii „sintetice”, de felul „formulelor rimate”, ca rom. Ce mai calea-valea! (cf. expresiile „analitice” Ce mai în sus şi în jos! şi Ce mai la deal, la vale!), la care se recurge pentru a pune capăt unei anoste dezbateri îndelungate, cu „tăierea firului în patru”, în pofida evidenţei concluziei încă din capul locului.
     Cititorul sobru şi, eventual, nu îndeajuns de familiarizat cu principiile cunoaşterii ştiinţifice ar putea acuza pe autorul acestei contribuţii de indecenţă ţinînd seama de unele mostre menţionate mai sus, din seria acelor cuvinte pe care anglo-saxonii le numesc, pudic, „”. În atare împrejurare, el s-ar putea considera îndreptăţit să parafrazeze un cunoscut dicton al Şcolii lui Diogene, sub forma Linguistica (uel idiomatica) non sunt turpia. Dar, mai curînd, găseşte că este mai potrivit să citeze pe Mihai Eminescu, într-o chestiune privitoare la folclor: „Unele din ghicitori sunt cam echivoce, dar nu ne pare rău. Cu toate consideraţiile de decenţă literară, am dori ca mai cu seamă elementele literaturii populare să se adune fără scădere şi nealterate prin pruderie. Tale quale” (apud Graţian Jucan, Ghicitori în doi peri, în „De sub Muntele Rarău: Folclor din ţinutul Cîmpulungului Moldovenesc”, Editura Fundaţiei Culturale „Alexandru Bogza”, Cîmpulung Moldovenesc, 2000, p. 10). Recomandare validă, dincolo de orice discuţie, şi în privinţa studiului limbii populare, vorbite.
*
     Majoritatea formaţiilor de aceste feluri, introduse în discurs în mod ocazional, în manieră voluntară, de către vorbitori, are, de cele mai multe ori, un caracter efemer, altele fiind preluate, cîteodată, de către ascultători. Ce importanţă ar putea avea ele aşadar din perspectiva  e t i m o l o g i e i, interesată de studiul originii şi evoluţiei elementelor limbii (ale sistemului), şi nu de acelea ale elementelor vorbirii?
     Se înţelege, fireşte, că interesul etimologic este de concentrat asupra cazurilor implicînd răspîndirea în uzul general, cu tendinţa de a se impune în limbă, ceea ce se întîmplă mai ales cu substituţiile eufemizante, dintre care unele – puţine, este drept – sunt atît de cunoscute şi de răspîndite, încît impun înregistrarea în dicţionare, dar acestea – deocamdată – nu le-au acordat atenţia cuvenită.
     În privinţa aspectului etimologic al chestiunii, Graur 1949 (1970: 166–167) formula întrebarea – cu toată prudenţa necesară, impusă de specificul faptelor cercetate – dacă nu s-ar putea explica prin deraiere prezenţa anumitor cuvinte în expresii şi locuţiuni ca a (i) se aprinde călcîiele, lămurit buştean, ducă-se pe pustii! şi şterge-o, Filipe!, pentru care sugera soluţii posibile (bine, drac, a fugi – în privinţa ultimelor trei expresii citate), sau în expresiile de flori de cuc şi călătorie sprîncenată, lăsate în suspensie din punct de vedere etimologic. Autorul citat, referindu-se exclusiv la deraierile lexicale, conchidea că fenomenul merită atenţia, aducînd „deschiderea unor noi posibilităţi pentru etimologie” şi că „o cercetare minuţioasă ar putea arăta, cel puţin în unele din aceste cazuri, că avem de-a face cu o «deraiere»” (Idem, ibidem).
     Înscriindu-se în spiritul acestei concluzii, cercetarea de faţă are, pe lîngă scopul de a atrage atenţia asupra amplorii şi varietăţii fenomenului de substituţie voluntară, pe acela de a reafirma cîteva ipoteze etimologice formulate în virtutea principiului „regizor” al acestui complex fenomen.
     Extinderea şi varietatea substituţiei lexicale în vorbirea romînească actuală – mostrele reproduse mai sus fiind numai o parte dintre cele în circulaţie, cu deosebire în anii din urmă – îndreptăţeşte, cred, pe deplin, interesul care ar trebui să i se acorde. Necesitatea urmăririi fenomenului, atît de „viu”, şi înregistrarea cît mai multor fapte ilustrative se impun prin aceea că nu se poate şti a priori, nu se poate niciodată prevedea cu uşurinţă care dintre faptele de acest fel se vor impune, în cele din urmă, în limbă şi pe care dintre ele uzul le va abandona, neacordîndu-le şansa de a se impune şi în sistem. Această atitudine se înscrie, de altfel, în curentul ultimelor decenii, orientat spre cercetarea omnilaterală a „limbii vorbite”, pentru a nu mai insista asupra tentativei de construire a unei teorii lingvistice a vorbirii, iniţiată în urmă cu mai bine de patru decenii, între alţii, de către Coşeriu 1958, reed. 1962, trad. rom. 1985: 208–233 şi 1998–1999.
     Subliniind că fenomenul se produce şi în – aşa zicînd – „zona” contactului dintre limbi, implicit – dintre culturi variate, ca în rom. sifon în locul lexemului injurios de origine  t u r c ă  – exemplu comentat mai sus, ca în n. pr. rom. Rănică (din naraţiunea odobesciană „Jupîn Rănică Vulpoiul”, bazată pe un motiv literar  g e r m a n) după germ. Reinecke (Fuchs) sau ca în rom. a spicui „a vorbi (mult fără întrerupere)” după semnificantul engl. to speak (înregistrat cu mai bine de două decenii în urmă în vorbirea neformală a unui coleg universitar bucureştean, care se referea la cele patru ore succesive de curs din programul personal), sau ca suficientele exemple  d i g l o t i c e  risipite supra, rezultă că cercetarea lui poate fi utilă – aşa cum preciza Graur, cit. – şi etimologiei, inclusiv – îmi permit să adaug – în privinţa tipului de „etimologie externă” (sau, cel puţin, „combinată”).
   Personal, cred – din această perspectivă – că rom. grangur „şef; potentat” se explică mai curînd printr-o deraiere din fr. grand „mare”, cu reflexe lexicale romîneşti dispărute între timp, sau din fr. grandeur „mărime (fig.), mai-mare (subst.), şef, autoritate oficială”, cu adaosul conotaţiei ironice, decît printr-o dezvoltare semantică internă a cunoscutului nume de pasăre, moştenit din latina populară – explicaţie propusă în unele dicţionare (cf. Dominte 1978: 27–28 şi notele, trebuind să se adauge acolo şi expresia di granda „straşnic, extraordinar”, menţionată de Iordan 1944, reed. 1975: 288 şi n. 2, cu observaţia: „Pare a avea origine periferică, chiar dacă îl găsim şi în limba literară…”).
   Am propus, de asemenea, în baza aceluiaşi principiu al substituţiei lexicale, o nouă explicaţie pentru lexemul hispanic gringo însemnînd „limbaj ininteligibil” în Spania (şi „venetic; alogen” în  Americile Centrală şi de Sud). Cele mai multe dicţionare etimologice hispanice, atît iberice, cît şi americane, pun lexemul gringo în relaţie etimologică cu adj. sp. griego „grec(esc)” (acesta din urmă moştenit din lat. graecus), în virtutea faptului că sp. griego însemna, încă din sec. al XVII-lea, „limbaj inteligibil”, dar explicaţia relaţiilor fonetice dintre cele două lexeme spaniole este eludată, atunci cînd nu se recurge la una destul de forţată. Pornind de la intuiţia lui Hugo Schuchardt, care raporta etimologic hisp. gringo la engl. greenhorn „novice, boboc (fig.); neiniţiat”, atestat şi el din sec. al XVII-lea, acesta din urmă avînd, numai în engleza americană, şi sensul „imigrant” (înregistrat destul de tîrziu în dicţionare), se poate susţine ipoteza că gringo  n u  p r o v i n e  d i n  griego, c i  î l  substituie, prin  t a m p o n a r e, într-o expresie ca hablar (en) griego, devenită, în sec. al XIX-lea, hablar (en) gringo (Dominte 1993 [apărut 1996] şi 1998). Ipoteza aceasta a fost acceptată de către romanistul american Thomas M. Stephens pentru ediţia a doua a masivului său dicţionar (Stephens 1989).
     Ar fi prin urmare deosebit de utilă şi de instructivă extinderea cercetării substituţiei lexicale din domeniul romanic într-o arie mai largă, îndeosebi asupra vorbirii în limbile învecinate romînei, din care – probabil – nu este exclus ca vorbirea romînească să fi adoptat unele reflexe sau, dimpotrivă, în care să se fi repercutat efecte ale fenomenului romînesc.


RADU FLORA, CERCETĂTOR AL GRAIURILOR ROMÎNEşTI din banatul iugoslav
VASILE  FRĂŢILĂ
     Personalitate complexă şi polivalentă, regretatul profesor Radu Flora (5.IX.1922, Satu-Nou – 4.IX.1989, Rovinj), de la a cărui dispariţie s-a împlinit un deceniu, a ilustrat cu competenţă mai multe domenii ale ştiinţei limbii şi literaturii. Un pilon de rezistenţă al preocupărilor sale ştiinţifice l-a reprezentat dialectologia. S-a aplecat cu stăruinţă şi cu pasiune mai ales asupra a două din dialectele romîneşti: dacoromîn (în varianta sa bănăţeană, reprezentată de graiurile romîneşti din Banatul iugoslav), respectiv istroromîn, idiom, care dintre cele trei sud-dunărene, are şi cele mai multe trăsături comune cu graiurile dacoromîne de sud-vest.
     Contribuţiile sale în investigarea celor două subunităţi dialectale ale limbii romîne sunt notabile.
     Graiurilor romîneşti din Banatul iugoslav Radu Flora le-a dedicat două opere fundamentale: un atlas lingvistic şi o monografie realizată pe baza acestuia.
     Din păcate, Atlasul lingvistic al graiurilor romîneşti din Banatul iugoslav (ALBI) al lui Radu Flora a rămas în manuscris pînă astăzi, iar monografia, scrisă în limba sîrbocroată, a rămas aproape necunoscută lingviştilor romîni, o singură recenzie fiind publicată, după cunoştinţa noastră, de către Dorin Gămulescu în SCL, XXIII, 1972, nr. 3, p. 317–320. Informaţii cu privire la ALBI ne dă autorul în V, 1956, nr. 1, p. 20–27 şi în studiul Graiurile romîneşti din Banatul iugoslav, publicat în FD, I, 1958, p. 123–124.
     Pentru ALBI au fost anchetate 36 de localităţi din regiunea sudică a Banatului iugoslav, cuprinsă între graniţa romîno-iugoslavă şi cursurile de apă Caraş, Dunăre, Tisa şi canalul vechi al Begheiului. În 12 puncte din cele 36 anchetate, romînii se află amestecaţi şi cu alte populaţii. Pe hărţi figurează numai 25 de puncte, cele în care populaţia romînească se ridică la peste 1000 de locuitori, materialul din celelalte 11 localităţi, în care populaţia romînească nu ajungea la 1000 de locuitori, fiind înregistrat la Variante, adică atunci cînd răspunsul din aceste localităţi diferă de cel din primele 25.
     În studiul Contribuţii la problema atlaselor lingvistice regionale, CL, III, 1958, Supliment, p. 165–175, nota 2, p. 169, Radu Flora precizează că la sugestia dialectologilor din Cluj şi în special a lui Emil Petrovici de a introduce în hărţi toate cele 36 de puncte anchetate, datorită extinderii teritoriale reduse a atlasului, a ajuns la următoarea soluţie: pe hărţi de format mai mare (1 : 400.000) va introduce toate cele 36 de puncte, primul răspuns fiind transcris pe hartă, iar celelalte informaţii în note: „acesta va fi ALBI propriu-zis”, iar „Materialul mai puţin interesant, conţinînd noţiuni de importanţă mai mică sau complementare, va fi trecut, cu semne (cerculeţe în 4 culori) pe hărţi de format mai mic (1 : 600.000), iar restul la variante şi vor alcătui Micul atlas lingvistic al graiurilor din Banatul iugoslav (MALBI)”.
     Primul volum al atlasului era gata de tipar în 1951 şi urma a se tipări la Matica Srpska din Novi Sad. Volumul I, cuprinzînd 346 de hărţi (şi 4 hărţi suplimentare) poartă titlul: Omul, viaţa lui familiară [sic!], casa, acareturile, bucătăria şi primele lui necesităţi (cf. FD, I, p. 125). Atlasul era proiectat să apară în şase volume, cuprinzînd aproximativ 2000 de hărţi.
     În aceeaşi notă din studiul publicat în CL, III, Supliment, Radu Flora ne informează că în ceea ce priveşte distribuţia materialului din ancheta I, cu Chestionarul de 1052 de întrebări referitoare la lexic, va da două părţi: vol. I: Omul, casa, familia, agricultura şi industria casnică, vol. II: Animalele, viaţa economică, activitatea publică şi socială a omului, obiceiurile şi natura înconjurătoare; ancheta II, realizată cu Chestionarul de 218 întrebări privitoare la fonetică şi morfologie, la care va adăuga şi cele mai importante transformări fono-morfologice din lista cuvintelor din ancheta I, va fi cuprinsă într-un singur volum purtînd titlul Fenomene fonetice şi morfologice, deci trei volume din ALBI şi tot atîtea din MALBI, fiecare cu aproximativ 300 de hărţi. În total, atlasul va cuprinde circa 1800 de hărţi.
     Tot de aici aflăm că lingvistul romîn urma să adauge un volum aparte cu 460 de texte dialectale înregistrate cu ocazia anchetelor pentru ALBI.
     Monografia, Rumunski banatski govori u svetlu lingvističke geografije (528 p., plus o anexă de 44 de hărţi, legată separat) a apărut la Belgrad în 1971, sub egida Facultăţii de Filosofie a Universităţii din capitala Iugoslaviei, în seria Monografii, vol. XXIV.
     Monografia se deschide cu un Cuvînt înainte (Pristupna reč, p. 5–6), după care urmează o Prefaţă (Predgovor, p. 7–9) şi continuă cu Introducerea (Uvod, p. 11–32). Substanţa propriu-zisă a lucrării este alcătuită din două părţi. Partea I (Prvi deo, p. 33–238) cuprinde cinci capitole, şi anume: I. Bibliografia critică a lucrărilor anterioare (Kritička bibliografija dosadašnih radova, p. 35–91), II. Consideraţii metodologice (Metodološka razmatranija, p. 93–107), III. Profilul general al graiurilor bănăţene şi locul lor în cadrul limbii romîne (Opšti profil banatskih govora i njihovo mesto u sklopu rumunskog jezika, p. 109–158), IV. Retrospecţii istorice şi stadiile mai vechi pe teritoriul ALBI (Istorijske retrospekcije i stariji stadiji na teritoriji ALBI, p. 159–189) şi V. Documentele bănăţene şi dezvoltarea graiurilor bănăţene din secolul al XVI-lea încoace (Banatski dokumenti i razvoj banatskih govora od XVI veka naovamo, p. 191–235) studiate din punct de vedere lingvistic pe compartimentele cunoscute: fonetică, morfologie, sintaxă, lexic.
     Partea a II-a (Drugi deo, p. 239–513) este structurată şi ea în mai multe capitole: I. Momente lexicale (Leksički momenti, p. 239–355), II. Fenomene fonetice (Fonetske pojave, p. 357–433), III. Trăsături morfologico-sintactice (Morfološko-sintaktičke crte, p. 435–487), IV. Concluzii (Zaključci, p. 489–506) şi V. Harta dialectală a graiurilor romîneşti din Banatul iugoslav (Dialektološka karta rumunskih govora u jugoslovenskom Banatu, p. 507–513).
     Lucrării i se mai adaugă un Cuvînt de încheiere (Zaključna reč, p. 515–519), un Indice alfabetic al numelor de autori (Azbučni indeks imena ličnosti i autora, p. 521–525) şi un Cuprins (Sadržaj, p. 527–528).
     Într-o primă formă, lucrarea aceasta amplă a reprezentat disertaţia de doctorat susţinută de Radu Flora în 20 decembrie 1959 la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Zagreb, în faţa unei comisii compuse din: prof. dr. Mirko Deanović, preşedinte, prof. dr. Petar Guberina şi dr. doc. Vojmir Vinja, ca membri. Un referat, fără a face parte din comisie, a întocmit şi acad. Al. Rosetti (vezi Pristupna reč, p. 5).
     Din Introducere aflăm că materialul dialectal a fost cules prin anchete la faţa locului între anii 1951 şi 1957, cînd au fost încheiate şi ultimele verificări şi completări. Scopul principal al anchetelor a fost strîngerea de material pentru ALBI. Materialul a fost recoltat, după cum am arătat puţin mai sus, cu ajutorul a două chestionare: unul mai dezvoltat, exclusiv lexical, compus din 1052 de întrebări, şi altul, fonetico-morfologic, de 218 întrebări. În afara graiului propriu-zis, ţinînd cont de experienţa dialectologilor romîni (ne referim mai ales la autorii ALR I, ALR II, dar şi la autorii de monografii dialectale: Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915; Iosif Popovici, Die Dialekte der Munteni und Pădureni im Hunyader Komitat, Halle, 1905), autorul a notat cele mai importante toponime şi antroponime (prenume, nume de familie, porecle) pentru a trage concluzii cu privire la originea locuitorilor.
     În total, aşa cum am mai menţionat, au fost cercetate 36 de localităţi, toate aşezări rurale, fiind lăsate la o parte oraşele Pančevo, Zrenjanin, Vîrşeţ şi Biserica Albă (Bela Crkva), în unele dintre acestea romînii fiind veniţi relativ recent din satele din împrejurimi. A rezultat un material destul de bogat. După estimările făcute de Radu Flora (Uvod, p. 13), cu chestionarul I au fost înregistrate aproximativ 40.000 de răspunsuri (poate chiar mai multe avînd în vedere că, uneori, au fost notate şi cîte 3–4 răspunsuri paralele); cu chestionarul II au fost înregistrate în jur de 10.000 de răspunsuri. La acestea se adaugă mai multe sute de prenume, peste 1000 de nume de familie, peste 3000 de porecle, peste 1000 de toponime şi hidronime. În afara chestionarului au mai fost notate circa 7000 de cuvinte. De asemenea, au fost culese peste 200 de texte libere, precum şi circa 700 de texte folclorice (mai ales cîntece lirice populare), care, din păcate, nu au fost anexate monografiei.
     Iată lista localităţilor anchetate:
     a.  numărul de ordine care este şi numărul de ordine din ALBI;
     b. denumirea actuală a localităţii;
     c. denumirea curentă a localităţii;
     d. prescurtarea pentru fiecare localitate din ALBI şi din monografie;
     e. numărul aproximativ de locuitori (rotunjit).
     
     
     Din punct de vedere administrativ, localităţile aparţin de regiunile: Vîrşeţ: 2, 3, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 19, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33; Pančevo: 1, 9, 17, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 34, 35, 36; Zrenjanin: 4, 5, 6, 7, 8, 26; Beograd: 25.
     Sistemul de transcriere fonetică este cel al ALR, cu unele mici deosebiri (k = c, ļ= l', ž = j) la care se adaugă o serie de semne diacritice, majoritatea identice cu cele folosite de ALR.
     În prima parte (p. 35–235), autorul realizează o privire critică asupra a tot ceea ce s-a scris despre graiurile bănăţene luate în întregime: studii, monografii, texte, glosar, atlase lingvistice, începînd cu Emil Picot, continuînd cu G. Weigang, B.P. Hasdeu, Enea Hodoş, Iosif Popovici, I.-A. Candrea, Lucian Costin, D. Şandru, ALR I, ALR II, inclusiv primele sale lucrări (p. 35–91). Tot în prima parte, sunt formulate cîteva consideraţii metodologice (p. 93–107) referitoare la anchetator, care este vorbitor nativ al graiului din Satu-Nou, punctul cu numărul de ordine 1 din atlas, la chestionar, la informatori. Chestionarul lexical a fost orientat în primul rînd spre terminologia agricolă, dar şi spre cea viticolă şi pomicolă, spre folclor şi obiceiuri etc., iar cel fonetico-morfologic îşi propunea să surprindă cele mai importante particularităţi fonetice şi morfologice ale graiurilor (se subînţelege în comparaţie cu limba literară şi celelalte graiuri dacoromîne). În alegerea informatorilor, R. Flora a ţinut seama de anumite principii: să fie ţărani şi să fie localnici (el şi soţia), să nu fi călătorit prea mult sau să nu fi stat mai mult timp în altă localitate. Chestionarea s-a făcut prin întrebări indirecte. S-au folosit şi gesturile sau schiţele unor obiecte (spre ex., părţi ale plugului). Alteori, s-au pus şi întrebări directe, iar în unele cazuri întrebările au fost formulate şi în limba sîrbă.
     Respingînd principiul lui J. Gilliéron (urmat şi de alţi dialectologi) conform căruia atlasul trebuie să înregistreze un grai individual din fiecare punct anchetat notîndu-se un singur răspuns (principal) de la un singur informator, deşi un atlas nu poate fi o monografie, Radu Flora susţine că materialul înregistrat trebuie să ofere măcar o imagine sumară despre graiul din punctul anchetat. De aceea, în anchetele pentru ALBI (şi deci şi pentru monografie) a lucrat cu mai mulţi informatori, uneori şi 10 la număr, dar nu mai puţin de 3. Aceasta deoarece, afirmă el, după A. Kuhn, Romanische Philologie, I, Berna, 1951, p. 102, graiurile sunt o categorie socială, nu numai individuală. Radu Flora a notat mai întîi răspunsul care a fost considerat de informatori cel mai frecvent şi mai caracteristic pentru localitatea respectivă, după care au fost înşirate, avînd în vedere aceleaşi criterii, şi celelalte răspunsuri. Media de vîrstă a informatorilor a fost de 57 de ani, ceea ce înseamnă că dacă anchetele au fost terminate în anii ’50, el a notat graiul unor persoane care au învăţat limba în pragul secolului nostru şi care au trăit în prima jumătate a acestui veac.
     Dacă limba unui individ se stabilizează în primii 15–20 de ani, înseamnă că informatorii lui Radu Flora au cunoscut şi terminologia unor instituţii de la sfîrşitul administraţiei austro-ungare. Astfel că, pe lîngă termenii mai vechi (specifici epocii de dinainte de 1918), au fost înregistraţi şi cei noi (care s-au impus după această perioadă) (cf. dualismul: b˜eţîrk / sud (sr˜ez) sau sòlgăbiră© / naćalnik etc.).
     Tot în această primă parte, autorul discută şi problema atlaselor regionale. De ce un atlas regional? După cum se ştie, atlasele naţionale sau generale, care cuprind întregul teritoriu al unei limbi, prezintă o mare importanţă pentru studiul relaţiilor interdialectale, dar ele nu surprind specificul regional. Aşa, de exemplu, din zona cercetată de Radu Flora pentru ALBI, în atlasul lui Weigand au fost incluse doar trei puncte (Coştei, Alibunar şi Petrovaselo), în ALR I, două puncte (Cuvin şi Ovcea), iar în ALR II, doar un punct (Sveti Mihailo), încît aceste cercetări nu ne pot oferi o imagine asupra graiurilor din Banatul iugoslav. De aceea, după realizarea marilor atlase lingvistice naţionale, a fost proiectată înfăptuirea atlaselor pe regiuni în rîndul cărora se încadrează şi ALBI.
     În ceea ce priveşte profilul dialectal al graiurilor bănăţene şi locul lor în cadrul dialectului dacoromîn, Radu Flora ajunge la concluzia că acestea luate în ansamblu formează un grup dialectal distinct în cadrul dialectului dacoromîn, fapt ce poate fi demonstrat atît prin trăsăturile arhaice, cît şi prin numeroasele inovaţii comune. Dintre graiurile dacoromîne ele sunt cel mai bine individualizate. Faptul este demonstrat şi de existenţa unei conştiinţe a locului lor special în dacoromînă reflectat de încercările de literatură bănăţeană datorate unor scriitori ca Victor Vlad Delemarina, Ion Popovici Bănăţeanu, C. R. Munteanu, G. Gîrda etc. Graiurile bănăţene sunt arhaice şi periferice şi tocmai în aceasta constă şi importanţa lor pentru studiul limbii romîne.
     Sunt studiate, în continuare, raporturile graiurilor bănăţene cu dialectele romîneşti sud-dunărene: aromîn, meglenoromîn şi istroromîn. El stabileşte că cele mai multe dintre trăsăturile comune cu dialectele din sudul Dunării sunt sau arhaisme, care se explică prin poziţia laterală a graiurilor bănăţene, sau inovaţii sporadice, care au putut apărea independent în fiecare dialect în parte. Coincidenţele incidentale dintre unele graiuri bănăţene şi dialectul istroromîn nu justifică opinia lui Ovid Densusianu şi Iosif Popovici cu privire la originea bănăţeană a acestora. Cu meglenoromîna graiurile bănăţene au cele mai puţine puncte comune, fapt care, la rîndul lui, anulează complet afirmaţia lui Ovid Densusianu în legătură cu presupusa origine bănăţeană a meglenoromînilor.
     Sunt discutate, apoi, relaţiile graiurilor bănăţene, luate în totalitatea lor, cu celelalte graiuri dacoromîne, în primul rînd cu cele cu care acestea se află în contact nemijlocit, şi anume cele crişene şi oltene, apoi cu cele moldovene. El stabileşte, luînd în considerare mai ales fenomenele fonetice, că cele mai multe trăsături comune le au graiurile bănăţene cu cele crişene; cu graiurile olteneşti coincidenţele sunt mult mai restrînse, mai ales cînd se trece centura banato-olteană. Citîndu-l pe Ernst Gamillscheg, R. Flora arată că graiurile din partea de vest a Olteniei aparţin tipului de vorbire bănăţeană, în timp ce abia cele de est sunt olteneşti „im engeren Sinne”.
     În continuare (§ 32), Radu Flora ia în discuţie poziţia graiurilor din Banatul iugoslav (adică cele din ALBI) faţă de graiurile bănăţene luate în totalitate. Întreprinderea aceasta, arată lingvistul romîn de la Belgrad, este destul de dificilă, deoarece nici aceste graiuri şi nici graiurile bănăţene luate în totalitate nu realizează clar o unitate lingvistică. Comparaţia este extinsă din nou la toate nivelele: fonetică, morfologie, lexic, acordîndu-se, şi de data aceasta, importanţă deosebită celor de natură fonetică.
     Concluziile, la care ajunge autorul, ar putea fi formulate astfel:
1. Graiurile bănăţene, pe lîngă unele diferenţieri interioare faţă de întregul teritoriu pe care se vorbeşte dacoromîna, apar destul de bine individualizate.
2. Formele de pe teritoriul ALBI sunt mai sărace în comparaţie cu diversitatea graiurilor bănăţene luate în întregul lor, fapt explicabil, deoarece, pe de o parte, teritoriul ALBI este mai restrîns, iar, pe de altă parte, faţă de graiurile bănăţene luate în întregime, ele constituie o zonă periferică, iar iradiaţiile de multe ori nici nu ajung pînă aici.
3. Influenţa sîrbească de dată mai recentă este mai puternică în Banatul iugoslav decît în Banatul romînesc, fapt explicabil din punct de vedere geografic (şi am adăuga noi şi istoric).
4. Elementele „nebănăţene” s-au păstrat în ALBI destul de bine, fapt ce dovedeşte că aceste graiuri olteneşti, crişene sau ardelene sunt venite relativ recent din regiunile de origine.
     
     În Retrospecţii istorice şi stadiile mai vechi pe teritoriul ALBI, autorul îşi propune să stabilească vechimea localităţilor din această zonă, data întemeierii satelor, locul de origine a vorbitorilor: care sunt localităţile existente şi în timpul ocupaţiei turceşti, respectiv care sunt mai recente, adică din timpul colonizărilor ce au avut loc în secolul al XVIII-lea.
     În acest sens, Radu Flora arată că în Banatul iugoslav există trei straturi de populaţie romînească: unul bănăţean, altul ardelenesc (crişean) şi altul oltenesc. Localităţile (punctele din ALBI) sunt astfel grupate încît să corespundă acestei realităţi lingvistice şi, totodată, poziţiei geografice. Gruparea lor ar fi astfel: 1) sate de provenienţă oltenească: 1, 2, 3; 2) sate ardeleneşti la nord: 4, 5, 6; 3) sate bănăţene la nord: 7, 8, 9; 4) două sate ardeleneşti-bănăţeneşti înrudite: 10, 11; 5)bazinul Vîrşeţului: un sat autentic bănăţean: 12; 6) bazinul Vîrşeţului: un sat izolat de bănăţeni: 13; 7) bazinul Vîrşeţului: aşezări vechi bănăţeneşti: 14, 15, 16; 8) bazinul Alibunarului: sate bănăţene colonizate (şi cîţiva ardeleni): 17, 18, 19, 20; 9) sate cu o puternică influenţă sîrbească: 21, 22, 23, 24; 10) un sat ardelenesc izolat: 25. Satele cu o populaţie romînească sub 1000 de locuitori sunt: 1) Clec de origine ardelenească, în nord; 2) insule lingvistice în părţile Vîrşeţului: Vl, J, Pr, Me, Să, Ia; 3) un sat cu influenţe sîrbeşti spre Biserica Albă: Or; 4) colonii ardeleneşti şi mixte în regiunea Panciovei: Gl, Ia, Om. Materialul dialectologic al ALBI confirmă aceste scheme istorico-teritoriale, realizate, în principal, pe baza materialului lingvistic cules, dar şi pe baza datelor istorice (vezi FD, I, p. 128).
     Ocupaţia turcească este oglindită şi de documentele de limbă din graiurile bănăţene de pe teritoriul ALBI, de antroponimie şi de toponimie, cf. n. fam. Turku (B) şi Turkoańe (R, Se, N, G), precum şi unele provenite din apelative romîneşti de origine turcească (Arapu, Arpađik, Burmă, Kălpuk, Lulă, Păpuk etc.). Interesante sunt urmele lăsate în toponimia şi antroponimia locale în perioada Regimentului grăniceresc (Confiniului militar): Ibrilont, Şiţărai, Şiştatu (< Schiesstatt) etc., respectiv supranume ca: Cişlăru, Foatăr, Şlaifăru etc.
     În secţiunea Documente bănăţene şi dezvoltarea graiurilor bănăţene începînd din secolul al XVI-lea ne sunt prezentate stadiile succesive ale graiurilor bănăţene începînd cu Palia de la Orăştie (1582), dar şi pe baza unor izvoare scrise, tipărite sau manuscrise, pînă în 1870 cînd apare, prin E. Picot, prima prezentare a graiurilor bănăţene. Se au aici în vedere Cartea de cîntece (psalmii), Oradea sau Cluj, 1570, 1573, Anonymus Caransebesiensis, Cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg, scrierile lui Ţichindeal, Damaschin Bojincă, Paul Iorgovici etc.
     Originală este şi partea a doua a lucrării. Ea se deschide cu capitolul intitulat Momente lexicale în care se dezbat o serie de probleme precum: Cuvinte şi lucruri (Reči i stvari, p. 241–270), Arii (Aree, p. 271–295), Creaţie şi distrugere în domeniul semanticii (Semantičko stvaralaštvo i razaranje, p. 296–337) şi Călătoria cuvintelor şi stratificarea lingvistică (Putovanje reči i jezička stratigrafija, p. 337–355).
     După cum se ştie, lexicul unei limbi este şi partea cea mai sensibilă la schimbările din afară, economice, sociale şi civilizatoare, în general, în sens istoric (al timpului) şi geografic (teritorial), iar geografia lingvistică aşază pe primul plan istoria cuvintelor. Interes pentru problemele teoretice ale geografiei lingvistice la noi au arătat I.-A. Candrea, primul autor al unui atlas lingvistic regional, într-un studiu publicat în GS, I, bazîndu-se pe materialul propriu strîns pentru Atlasul lingvistic al Banatului, apoi Sever Pop în Paris, 1927. Unele contribuţii în această direcţie aduce şi Radu Flora în acest capitol al monografiei şi în studiul publicat în CL, III 1958, Supliment.
     Radu Flora este interesat apoi de raportul dintre cuvinte şi lucruri pornind de la afirmaţia lui Karl Jaberg care susţinea că nu se poate face o istorie a cuvintelor fără o istorie a lucrurilor. În acest sens el arată, spre exemplu, că, acolo unde un obiect este întrebuinţat curent, este cunoscut nu numai numele acestuia, ci şi cele ale părţilor lui constitutive, iar dacă obiectul a dispărut sau a fost părăsit, numele lui mai poate fi încă viu, dar numele părţilor din care este alcătuit vor fi uitate, pe acestea amintindu-şi-le doar cei care au lucrat cu ele. Tot în acest capitol, autorul ilustrează cu materialul din ALBI principiile migrării (călătoriei) cuvintelor, prin infiltrare, revărsare, iradiere şi suprapunere, stabilite de I.-A. Candrea.
     Referindu-se la diversele arii constatate pe teritoriul Banatului iugoslav, RaduFlora stabileşte că centrele de inovaţie şi de iradiere se află în punctele bănăţene şi centrale (din jurul Vîrşeţului), că punctele periferice, în mare parte nebănăţene, rezistă şi se opun inovaţiilor şi că regrupările areale de mai tîrziu trimit spre trei teritorii: nordic, sudic şi estic.
     Interesante şi importante sunt observaţiile cu privire la harta dialectală a graiurilor romîneşti din Banatul iugoslav (p. 509–513) în care autorul aduce unele precizări faţă de clasificarea dată în FD, I, p. 128 (vezi supra).
     Radu Flora susţine că azi în toate punctele din ALBI se vorbeşte „bănăţeneşte”, exceptînd punctul 4. Din localităţile bănăţene, pronunţia s-a extins şi asupra celor ardeleneşti şi olteneşti. Zona ardeleană cuprinde două arii, una nordică şi alta sudică. Elementul oltenesc este concentrat doar în trei puncte (vezi harta nr. 43 din Anexă).
     Harta nr. 44 (Dialektološka karta 44) din Anexă ne oferă o imagine complexă atît asupra stării actuale a graiurilor romîneşti pe acest teritoriu, cît şi asupra trecutului.
     Astfel, punctele 1–3 sunt reprezentate de localităţi olteneşti colonizate aici în timpul creării confiniului militar după 1760 din Banatul romînesc (cu populaţie venită aici în timpul ocupaţiei turceşti a Banatului). Există şi adaosuri ardelene (cf. n. fam. Ardelean), care din punct de vedere lingvistic se contopesc cu cele olteneşti; influenţă oltenească se simte şi în pct. 21, întrucît o parte din familiile din Satu Nou (pct. 1) au trecut acolo.
     Punctul 4 constituie o „insulă ardelenească”, doar aici dentalele nu se africatizează, iar africatele nu se fricatizează.
     Punctul 5 este de origine crişeană, locuitorii înşişi spunîndu-şi crişeni; din punct de vedere lingvistic se apropie de punctele olteano-ardelene cu influenţă bănăţeană puternic evidentă etc.
     Punctele 6–8 sunt formate din localităţi bănăţene colonizate, dar cu adaosuri ardeleano-crişene puternice.
     Punctul 9 este un cartier izolat al frătuţilor; întrucît aceasta este o localitate mare, prezintă şi trăsături dialectale puternic evidenţiate, dar tot de tip bănăţean.
     Punctele 10–11 sunt de tip bănăţean cu adaosuri ardelene nesemnificative.
     Punctul 12 se distinge prin unele particularităţi de cele din jurul Vîrşeţului; este greu de stabilit dacă este o localitate veche, dar, după informaţiile istorice, s-ar părea că ar fi colonizată în secolul al XVIII-lea.
     Punctele 13–16 sunt localităţi bănăţene vechi care au existat cu siguranţă sub ocupaţia turcă; ele reprezintă nucleul regiunii Vîrşeţ şi se disting destul de puternic mai ales în lexic de localităţile bănăţene colonizate.
     Punctul 17 este o localitate bănăţeană colonizată cu un substrat ardelean neimportant.
     Punctele 18–20 sunt puncte tipice ale frătuţilor în bazinul Alibunarului.
     Punctele 21–24 sunt localităţi cu populaţie bănăţeană colonizată şi cu o puternică influenţă sîrbească.
     Punctul 25 este reprezentat de populaţie ardelenească.
     Aşadar, faţă de cele 10 grupe stabilite în FD, I, Radu Flora a distins în acest capitol 12, evidenţiind în special punctele 4, 9 şi 13, iar punctul 15 l-a introdus în grupul punctelor 14–16.
     În ceea ce priveşte celelalte 11 puncte care reprezintă localităţile cu un număr de locuitori sub 1000, împărţite în FD, I, în 4 grupe, R. Flora le repartizează, de data aceasta, în 8 după cum urmează:
     Punctul 26, ardelean, se anexează zonei nordice ardelene.
     Punctele 27–28 au populaţie mixtă romînă şi sîrbă, fără o influenţă sîrbească puternică.
     Punctele 29–30, probabil localităţi mai vechi bănăţene, ambele devenite sate mănăstireşti.
     Punctul 31 este o aşezare veche bănăţeană care din punct de vedere lingvistic se alătură punctelor 14–15.
     Punctul 32, cu populaţie mixtă; romînii sunt de dată recentă.
     Punctul 33 cu populaţie înjumătăţită (sa polovičnim stanovištom), cu influenţă sîrbească pronunţată ca în pct. 21–24.
     Punctele 34–35 sunt aşezări în care locuitorii romîni sunt neînsemnaţi din punct de vedere numeric (mai ales în 35) şi cu trăsături dialectale ardeleano-crişene.
     Punctul 36 cu populaţie romînească neînsemnată şi cu puternică influenţă sîrbească (se alătură pct. 21–24).
     După cum se poate constata, monografia lui Radu Flora dedicată graiurilor romîneşti din Banatul iugoslav sistematizează şi explică un material dialectal bogat şi în cea mai mare parte inedit al acestui segment de limbă romînească nu numai din perspectivă sincronică, ci şi diacronică, apelînd la metoda geografiei lingvistice, fapt ce îi permite să tragă concluzii esenţiale privind fizionomia acestor graiuri. Dacă monografiile dialectale clasice realizau un inventar al particularităţilor unui grai, subdialect sau dialect, pe compartimentele obişnuite (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic, formarea cuvintelor), de obicei în comparaţie cu limba literară, iar, după apariţia atlaselor, şi cu unele elemente de geografie lingvistică, lucrarea lui Radu Flora se distinge de acestea prin faptul că porneşte de la atlasul său lingvistic în care sunt cuprinse toate punctele romîneşti din Banatul iugoslav.
     Pe baza materialului lingvistic studiat, el ajunge la concluzia că graiurile romîneşti din Banatul iugoslav sunt, în general, de tip dacoromîn bănăţean, că ele se încadrează în tendinţele generale ale subdialectului bănăţean luat ca întreg, dar că au şi unele particularităţi specifice, care s-ar datora, pe de o parte, existenţei unor elemente alogene, unui substrat romînesc bănăţean în cîteva puncte (olteneşti şi ardeleano-crişene), iar, pe de alta, influenţei sîrbeşti, mai puternică aici decît în graiurile bănăţene din Romînia.
     Aşadar, Radu Flora ne-a lăsat moştenire o monografie dialectală modernă, un adevărat monument închinat graiului natal, şi două atlase lingvistice a căror valoare este deja istorică, prin materialul pe care îl conţin.
     Ne exprimăm speranţa că vremuri mai bune vor face posibilă apariţia integrală a celor două atlase întocmite de marele dispărut, precum şi traducerea în romînă a monografiei.
ALBI: HARTA 43
ALBI: HARTA 44


CULTUL FECIOAREI MARIAREFLECTAT ÎN ONOMASTICA ROMÎNEASCĂ
SIMONA GOICU
     În cultul ortodox, un loc central îl ocupă figura Fecioarei Maria. De aceea, nu este întîmplător faptul că anul bisericesc (indictionul, care începe la 1 septembrie) are ca primă sărbătoare, la 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului, iar ca ultimă sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, la 15 august. Fecioara Maria mai este celebrată la 21 noiembrie, cînd se consemnează în calendare Intrarea în Biserică (Ovidenia) şi la 25 martie, cînd se prăznuieşte Buna Vestire (Blagoveştenia).
     Numele Maryam, a cărui origine a fost mult dezbătută, s-a răspîndit prin intermediar grec şi latin în întreaga Europă creştină. Totuşi, numele de botez Maria nu se generalizează decît tîrziu în Occident, începînd cu secolul al XVI-lea, cînd se impune Reforma.
     Spre deosebire de Apus, la romînii ortodocşi numele Maria nu a fost niciodată considerat tabu; probabil că a fost folosit chiar de populaţia romanizată, creştină, de pe cele două maluri ale Dunării, înainte de venirea slavilor. Dar puternica influenţă slavonă din istoria culturii noastre ne determină să acceptăm opinia formulată de Christian Ionescu, care consideră că numele Maria este „o formă de influenţă slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară”.
     ALR atestă că, la nivel popular, pentru „Fecioara Maria” se folosesc termenii: Maria (Banat, Transilvania, cu partea centrală şi vestică), Maica Precistă (din slavonul maika şi prečista, în sudul Crişanei, în Transilvania şi în puncte izolate din restul teritoriului dacoromîn) şi Maica Domnului (în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova). Dintre alte denumiri (întîlnite în ALR I, h. 611) mai amintim: Sfînta Maică Maria, Maica Sfîntă, Vergura Maria, Fecioara Maria, Sfînta Fecioară Maria, Muma Dumnezeului, Maica Domnului Iisus, Maica Sfîntă Preacurata etc..
     Cele două mari sărbători închinate Fecioarei Maria se numesc popular Sînta Marie (răspîndit în toată ţara), Sîmta Mărie (în Banat şi sud-vestul Crişanei) şi Stă Mărie (în puncte izolate din Oltenia şi Muntenia). În aceste denumiri recunoaştem forma sîntă, cu variantele sîmtă şi stă, moştenită din lat. sancta, care, împreună cu masculinul sînt, a dispărut ca termen comun. La aromîni, forma Stî-Mărie (Stă-Mărie), iar la meglenoromîni Stă Măria se foloseşte atît pentru „Fecioara Maria”, cît şi pentru denumirea celor două sărbători creştine.
     Sub influenţa cultului catolic, Maria, ca şi alte nume hagiografice, a intrat în structura unor oiconime din Transilvania şi Banat. Acestea s-au format de la denumirea unor biserici sau mănăstiri catolice închinate sfinţilor respectivi. În ceea ce priveşte apariţia lor, Mező András face următoarele precizări: 1. În jurul unei biserici izolate, construită pentru mai multe sate, se formează o nouă localitate care va fi denumită după numele bisericii; 2. În anumite cazuri, patronul bisericii sau aşezămîntului ecleziastic se afla în localitate; 3. În cazul localităţilor mai recente, s-a putut determina în prealabil numele de acest tip; 4. După divizarea localităţilor, partea autonomă lua numele bisericii […]; 5. Localităţile distruse care au avut înainte un alt nume se reconstruiesc sub numele bisericii din localitatea respectivă.
     În Dicţionarul istoric al lui Coriolan Suciu sunt înregistrate mai multe localităţi care şi-au luat numele de Maria şi pe care le prezentăm în continuare:
     După cum se poate constata, majoritatea oiconimelor trimit la cultul pentru Fecioara Maria. Numai în două cazuri avem a face cu sfînta Maria Magdalena, nume reflectat în atestările documentare. E posibil ca, în unele cazuri, numele localităţilor să fie vechi, iar formele ulterioare să reprezinte traducerea sau transpunerea lor în maghiară. Aşa sunt Sînta Maria din jud. Cluj, Sîntămăria de Piatră şi Sîntămăria-Orlea din jud. Hunedoara şi Săntămărie din jud. Alba.
     Rezultă din cele prezentate mai sus importanţa cultului pentru Fecioara Maria din cele mai vechi timpuri. Maica Domnului nu a fost venerată numai prin rugăciuni, ci numele ei a fost atribuit unui mare număr de biserici. De la hramul acestor lăcaşuri de cult, după modelul catolic, şi-au luat denumirea unele localităţi din Transilvania şi Banat.



FIŞE DE TEREN DIN CAMPANIA MONOGRAFICĂDE LA CORNOVA (1931)
Sanda Golopenţia
     Cercetarea monografică de la Cornova a fost fructificată doar parţial prin studiile publicate pînă acum. Multe materiale, culese atent în vederea unor analize specializate, se află încă în arhivele personale ale monografiştilor (dacă nu au fost distruse de posesorii lor la sfîrşitul anilor patruzeci, cînd a vorbi despre Basarabia devenise tabu în Romînia). Cum în campania monografică de la Cornova se practica încă intens darul de fişe, fiecare dintre membrii echipei ajungea să reunească în dosarul „problemei” sau „problemelor” sale note de teren conexe ale multora dintre numeroşii coechipieri. Conservate sau pierdute, arhivele personale au fost şi rămîn un document asupra cercetării echipierului şi a echipei deopotrivă. 
     În cele ce urmează, prezentăm 81 de fişe figurînd în arhiva Ştefaniei Cristescu (multe dintre cele privitoare la „Limbă”, de care aceasta intenţiona să se ocupe după încheierea cercetării privitoare la descîntece) şi în arhiva lui Anton Golopenţia (mai cu seamă fişele regrupate sub rubricile „Trecutul satului”, „Obiceiuri”, „Credinţe”, „Port”, „Ţesut şi vopsit”, care puteau îmbogăţi cercetarea procesului de urbanizare a Cornovei, întreprinsă de A. G., dar nu au fost utilizate direct în studiul publicat pe această temă). Bogatul material de fişe privitoare la descîntat şi descîntece figurînd în arhiva Ştefaniei Cristescu a fost publicat integral în volumul Şt. Cristescu, Descîntece din Cornova – Basarabia (Providence: Hiatus, 1984).
     Sunt prezenţi, prin fişe, la această întîlnire peste ani, în afară de Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia, monografiştii Elena (Lena) Constante, Elisabeta (Zizi) Constante, Marcella Focşa, Olga Hreniuc, Ion Ionică, Octavian Iosif, Mircea Manolescu, Filip M. Paşcanu, Mihai Pop, Petre Sîrbu, H.H. Stahl şi Petre Ştefănucă. Pentru că cititorii de astăzi riscă să nu le cunoască cercetările cornovene, menţionăm, din cadrul acestora, partea comunicată public în cadrul celor 19 şedinţe „de recoltă” organizate la Bucureşti de către Institutul Social între 13 ianuarie şi 1 iunie 1932. Au vorbit cu acel prilej Lena Constante (vezi Marcella Focşa); Zizi Constante (Istoricul familiei, împreună cu Maria Dărmănescu, 25mai); Marcella Focşa (Prezentare de planşe de ţesături, împreună cu Lena Constante, 30 martie); Olga Hreniuc (Copiii, împreună cu Rodica Luţia, 25 mai); Ion Ionică (Ştiinţă populară şi mitologie populară, împreună cu Octavian Iosif, 9martie); Mircea Manolescu (Manifestările administrative şi politice, împreună
cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, 11 mai; vezi şi H. H. Stahl); Filip Paşcanu (vezi H.H. Stahl); Mihai Pop (Prezentare de texte de cîntece notate filologic, 23martie); Petre Sîrbu (Prezentare de texte literare poporane nemuzicale, împreună cu Emil Turdeanu şi Petre Ştefănucă, 30 martie); H.H. Stahl (Tehnica cercetării monografice, 3 februarie; Cadrul istoric al satului, 24 februarie; şi Manifestările juridice ale satului, împreună cu Mircea Manolescu şi Filip Paşcanu) şi Petre Ştefănucă (Influenţa războiului asupra mentalităţii politice a satului, 11 mai; vezi şi Petre Sîrbu). Conferinţelor, care punctează temele de cercetare ale celor menţionaţi, li se adaugă, în cazul lui M. Pop, H.H. Stahl şi P.Ştefănucă, studiile publicate în Arhiva X (1932), nr. 1–4: M. Pop, Contribuţii la studiul limbilor speciale din Cornova: păsăreasca (p. 443–446); H.H. Stahl, Vatra satului Cornova (p. 118–134 + 5 planşe); H. H. Stahl, Despre Inochentie şi inochentism (p. 175–182, cu o fotografie a părintelui Ioan Zamă); P. Ştefănucă, Scrisori de război (p. 183–190). Aceste articole au fost reluate la p. 202–206, 76–94, 287–289, respectiv 207–215 ale volumului Cornova. Un sat de mazili editat de O.Bădina (Chişinău: Editura Economică, 1997), adăugîndu-li-se articolul H.H.Stahl–A.Golopenţia, Învăţături din zodiac, republicat din „Sociologie romînească” I (1936), nr. 4, p. 33–34.
     În ce-i priveşte pe cei doi posesori ai fişelor de care ne ocupăm, Ştefania Cristescu ţinuse conferinţa Descîntecele (la 9 martie 1932) şi a publicat articolele Practica magică a descîntatului ‘de strîns’ în satul Cornova („Arhiva” X (1932), nr. 1–4, p. 371–380); („Arhiva” XIII (1936), vol. I, p. 119–137); Frecvenţa formulei magice în satul Cornova („Sociologie romînească” I (1936), nr. 4, p. 11–18); Chestionarul pentru studiul credinţelor, practicelor şi agenţilor magici în satul romînesc („Sociologie romînească” I (1936), nr. 4, p. 36–38); şi Volumul publicat de O. Bădina a reluat, cu excepţia celor două articole în franceză, articolele publicate de Şt.Cristescu cu privire la descîntatul cornovean (vezi p. 233–244, 250–261, respectiv 245–249). Un volum postum al Ştefaniei Cristescu, intitulat Descîntece din Cornova – Basarabia (Providence: Hiatus, 1984; cu o introducere şi note de Sanda Golopenţia) conţine corpusul de descîntece cules la Cornova de Ştefania Cristescu, fişele despre descîntat şi descîntători ale acesteia precum şi toate articolele (două dintre ele traduse în limba romînă) publicate cu privire la el. Anton Golopenţia a ţinut, în cadrul sesiunii din ianuarie–iunie 1932 a Institutului Social, conferinţele: Cadrul psihologic al satului (2 martie); Viaţa spirituală a satului: aspectul total (9 martie); Artele spaţiale (30 martie); Schimbul şi circulaţia, negustori ambulanţi şi tîrguri (6 aprilie) şi Procesul de urbanizare a satului (1 iunie). El va publica, imediat după revenirea de pe teren, articolul Cornova. Satul ultimei campanii monografice („Curentul” IV (1931), nr. 1361 (10noiembrie), p. 1, 2; şi nr. 1363 (12 noiembrie), p. 1, 2) şi, la puţin timp după aceea, studiul Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizare a satului Cornova („Arhiva” X (1932), nr. 1–4, p. 544–572). Acest studiu va fi republicat în volumul Cornova. Un sat de mazili (p. 159–201). Eseul manuscris Un sat basarabean, despre care e de presupus că a fost scris în legătură cu filmul despre Cornova purtînd acelaşi nume (constituind, poate, în intenţia lui A. G., genericul acestuia), a apărut postum în revista Agora I (1988), nr. 2, p. 255–272.
     Cei care citesc astăzi fişele de teren din dosarele Ştefaniei Cristescu şi ale lui Anton Golopenţia, familiarizîndu-se astfel cu aspecte rămase inedite ale cercetării din 1931, pot reflecta la ecoul în ani şi gînd al întîlnirii lor cu Cornova. El este, într-adevăr, diferit pentru cei doi cercetători. Vom puncta în cele ce urmează doar cîteva dintre diferenţe.
     1. Şt. Cristescu, care participase la campaniile monografice din Drăguş şi Runcu şi îşi definise de acum în profunzime domeniul de studiu, soseşte la Cornova cu intenţia de a strînge material pentru o carte pe care o intitulează, la început, Descîntatul în satul Cornova (cf. planul sumar cu acest titlu reprodus între p. VIII şi IX ale volumului Şt. C., Descîntece din Cornova – Basarabia) şi, ulterior, Practica magică a descîntatului în satul Cornova (vezi planul, de data aceasta extrem de amănunţit, în acelaşi volum, la p. IX–XII). Pentru A.G., dimpotrivă, Cornova este satul primei (şi singurei) campanii monografice la care a participat. El soseşte în sat (după un scurt instructaj privitor la munca de teren pe care i-l oferise participarea timp de o săptămînă, în primăvara aceluiaşi an, la o cercetare de teren în Runcu, împreună cu H.H. Stahl şi Constantin Brăiloiu) fără o temă anume de cercetare şi se avîntă cu aviditate în realitatea plurală a satului, încercînd să descopere unghiul din care îl poate înţelege. Conceptul de orăşenizare, intuit treptat ca liant posibil al diversităţii fenomenelor observate, va fi cel în jurul căruia fişele, atît de diverse alcătuite la Cornova, şi conferinţele, atît de exuberant numeroase ţinute ulterior la Bucureşti, se vor dispune firesc.
     2. De la descrierea exhaustivă a descîntatului (practicat sau imaginat) la Cornova, Şt. Cristescu va trece ulterior la abordarea paralelă a două tipuri de probleme: (a) cele legate de metoda de culegere a descîntecelor (care vor duce la elaborarea chestionarului general menţionat mai sus); şi (b) cele legate de particularităţile regionale sau locale ale descîntatului, în funcţie de nevoile, de fiecare dată altfel orientate, la care e chemat să răspundă, pe care le va aborda în comunicarea pregătită pentru al XIV-lea Congres internaţional de Sociologie unde propune o interesantă comparaţie a Cornovei cu satele Drăguş, Şanţ sau Runcu din acest punct de vedere). Studiul despre orăşenizare (primul cu acest subiect publicat în Romînia) va rămîne în schimb relativ izolat în opera lui A.G. care, şef de cabinet al lui D. Gusti la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor între 1932–1933, şi plecat la studii în Germania între 1934–1936, va reveni la cercetarea sociologică cu preocupări ce se orientează spre raportul dintre descrierea sociologică şi informarea conducerii de stat sau, derivînd de aci, spre tipologie şi tehnica descrierilor sumare a localităţilor anchetate. Peste ani însă, campania de identificare a romînilor de dincolo de Bug, pe care o va conduce între 1942–1943, va intra în ecou nu o dată cu experienţa acumulată la Cornova.
     3. În cercetările pe care le întreprinde, Ştefania Cristescu, ca şi H.H. Stahl, se orientează mai degrabă spre trecutul (încorporat în prezent) al vieţii Cornovei. Pentru A. Golopenţia, dimpotrivă, focarul interesului îl constituie modalitatea în care satul acesta plural şi ierarhic asimilează avid aspecte ale vieţii orăşeneşti inserîndu-se dinamic şi sui generis în spaţiul civilizaţiei urbane (occidentale).
     4. Dispunînd de o experienţă de teren centrată pe sate omogene, Şt. Cristescu întîlneşte pentru prima dată la Cornova problema plurilingvismului şi a intersectării între culturi, pe care o va introduce novator în studiul descîntatului, cu segregările de repertoriu, agenţi şi clienţi pe care le cunoaşte practica magică la Cornova. Originar din Banat, A.G. a fost expus încă din copilărie la procesul de coexistenţă între romîni şi nemţi, care îi facilitează abordarea acestei chestiuni şi îi permite o viziune comparată a urbanizării satelor cu structuri profund diferenţiate social şi cultural.
*
     Fişele de teren pe care le publicăm au fost culese nu numai în timpul propriu-zis al celei de a VII-a campanii monografice, cu alte cuvinte în lunile iulie şi august 1931, ci şi în prelungirea lui. Într-adevăr, H.H. Stahl, Mihai Pop, Elena şi Elisabeta Constante, Hary Brauner şi Anton Golopenţia s-au aflat la Cornova şi în luna septembrie, fie pentru a-şi continua cercetările, fie pentru că, ajunşi în sat mai tîrziu decît grosul echipei, nu avuseseră timp să culeagă datele de care aveau nevoie.
     Nu reproducem, în paginile de faţă, decît o parte din fişele de teren disponibile în arhiva Cristescu–Golopenţia, urmînd îndeaproape, în această fază, definirea lor tematică de către cei ce le-au alcătuit. Publicarea ansamblului, reorganizat pe criterii care se lasă de acum presimţite, se va putea face într-un volum de arheologie şi completare a cercetării în raport cu care materialul de faţă funcţionează întrucîtva ca buzduganul zmeului din poveste. În articolul de faţă ne-am permis exclusiv subcategorizarea pragmatică a fişelor de limbă.
     În reproducerea fişelor, am redat într-o formă simplificată transcrierea fonetică, la care recurg de regulă doar Şt. Cristescu, M. Pop, P. Sîrbu şi P.Ştefănucă. În paranteze, f.d. este de citit ca „fără dată”. Din cauza numărului mare de fişe ale lui A. Golopenţia, am recurs, în cazul acestuia, la abrevierea A.G.. Am inclus între ghilimele vorbirea informatorilor. În conversaţii, am inclus între paranteze întrebările culegătorului şi am marcat prin semnul întrebării între croşete întrebările de elucidare care, deşi nemenţionate în fişe, rezultă cu relativă claritate din context. Am marcat prin cursive cuvinte sau expresii caracteristice vorbirii cornovene şi am adăugat, între croşete, explicaţii de natură să uşureze lectura.
     
     Lăicerul este ornamentat cu două buchete din acestea  – avînd între ele un papagal al cărui izvod a fost închiriat cu 100 lei de la femeia Arghira Dimitriu. A fost plătit atît de scump pentru că Arghirei îi era frică să nu fie stricat şi pentru că izvoade cu papagali nu se mai fac. (Olea Ion Roşca, 40 ani, analf.; cules de L. Constante, f.d.)
*
     Am distins, în cadrul fişelor de „Limbă” (etichetate astfel, de fiecare dată, de către culegător) între:
     (a) fişe care reprezintă instantanee verbale, rostiri spontane ale unor cornoveni care nu erau în mod necesar informatori vizaţi de culegător şi care priveau, de cele mai multe ori, aspecte (fapte) pe care culegătorul nu le avea în vedere în cercetarea sa. Fişele acestea ilustrează: elemente ale mentalităţii locale (cum ar fi valorizarea sociabilităţii şi, în cadrul acesteia, îndeosebi a vorbitului; valorizarea pragmatismului alert al celor care nu ignoră şansele care li se oferă în viaţă; înţelegerea celuilalt şi a motivaţiilor lui, chiar cînd acesta pare a acţiona împotriva noastră, vezi fişele 1–3); realizarea locală a unor acte locuţionare de referire şi predicaţie prin cuvinte sau expresii caracteristice, cum ar fi gramatis, hîtru, brîie, bîţîcuri, magade, aşchie de măligă, a se risipi (cf. fişele. 4–10); şi, în sfîrşit, acte ludice, produse „din săninu mieu”, cum spune un informator de 14 ani, în care enunţul e „expandat” prin rime care reiau fonic un cuvînt socotit important (minte/…linte, nuieli/…chieli, vezi fişele 11–12);
     (b) fişe care reproduc formule ritualizate ale unor acte ilocuţionare comportative (engl. behabitive). Este vorba de formule rostite în timpul petrecerilor de cel care bea sau închină, corespunzînd în mediul rural toastului sau unei parodii de toast adresat paharului şi reciprocat de acesta (fişele 13, 14); de formule de îmbiat musafirii (poftim domnişoară P., poftim madam P,) în fişa 15; de aforisme, ghicitori sau definiţii (în fişele 20, 21, respectiv 18); de formule rituale adresate ciorii de către copiii cărora le-a căzut un dinte de lapte (fişa 22); de formule de mustrare a vacilor cînd nu pasc liniştit (fişa 23). Am cuprins în acest subcapitol şi formule locuţionare ritualizate manifestînd plăcerea de a-şi manifesta competenţa fonică prin aducerea în rimă, de care vorbeam mai sus, în cadrul unor enunţuri ludice (ca doi/di noi/păpşoi sau paie/bălaie în fişele 16 şi 17). Diferenţa dintre acestea din urmă şi cele cuprinse sub (a) rezidă doar în faptul că primele par a fi creaţii personale în timp ce formulele de care vorbim aici par a se bucura de o circulaţie largă în sat (exprimată, în vorbirea metalingvistică a informatorilor, prin opoziţia din săninu mieu/joc de cuvinte). În sfîrşit, tot la nivel locuţionar am inclus şi actualizarea unei comparaţii devenite clişeu (ca chisăliţa cu mojdeiu în fişa 19);
     (c) fişe care prezintă cuvinte la modă (domnişoare de onoare, domnişoare, madam, mersi) şi modul în care acestea au pătruns în realizarea ritualizată a actelor locuţionare de adresare (fişele 24 şi 25) sau a unor acte ilocuţionare comportative, cum ar fi actul de a îmbia un musafir (pe care l-am discutat sub (b) mai sus), actele ilocuţionare de încheiere a conversaţiei (mersî de vorbă, cf. fişa 26), reacţia la un act de salut (îmi dai bună dimineaţă, îţi dau mersi, fişa 26). Tot în fişa 26, informatorul califică drept pragmatic neologică formula Adem niţel în distracţie faţă de mai vechiul şi aparent “demodatul” Hadem în plimbare o leacă, faptul fiind de natură să sublinieze intensitatea cu care se pune, pentru vorbitorii dornici de „distincţie” verbală, problema înnoirii permanente a modului lor de a vorbi;
     (d) fişe marcînd: percepţia de către vorbitori a plurilingvismului cornovean, care alătură sau opune vorbitul romîneşte, moldoveneşte sau „pi rusîie”; atitudinea faţă de cele trei coduri (romîna are cuvinte mai adînci, se pronunţă mai ascuţit şi mai iute; graiul moldovenesc e mai lat, lătîi, mai drept); convingerea că vorbitul „pi rusîie”, ne mai corespunzînd momentului, a fost abandonat (fişele 27, 28), care contrastează cu pasaje vorbite atestîndu-i prezenţa nu numai la generaţia vîrstnică, ci şi la tineri şi adulţi (cf. fişele 32–39); precizarea, de către informatori, a căilor pe care se produce deprinderea cuvintelor şi a vorbirii „noi”, prin confruntarea vigilent defensivă cu discursul oficial al legilor sau dispoziţiilor comunicate local (Sunt ordine cum trebuie să vorbească norodul, fişa 28), al instrucţiei militare în Romînia (fişele 27, 28); glosarea permanentă, uneori hiper-glosarea cuvintelor moldoveneşti, „pi rusîie” sau romîneşti şi punerea ei în legătură cu opoziţii extralingvistice centrale de tipul vechi/nou, demodat/la modă (fişele 29–32).
     Nu am subclasificat fişele din capitolele B–G. Ele tind să cuprindă prioritar fragmente de conversaţii în care informatorul răspunde unor întrebări ale culegătorului. Am marcat însă prin cursive, în cadrul acestor capitole, cuvintele (accepţiile sau expresiile) specific locale, iar cititorii vor putea aplica relativ uşor unora dintre fişe distincţiile (a–d) prezentate mai sus.
     Ni s-a părut util să alăturăm fişelor de „Limbă” grupurile de fişe B–G întrucît discursul privitor la trecutul satului (B. Trecutul satului, C. Obiceiuri şi D.Credinţe) şi discursul privitor la moda vestimentară sau de decoraţie interioară (F. Port; G. Ţesut, vopsit) ne apar ca fiind în multe privinţe izomorfe cu discursul despre limbă (sau cu opţiunile lingvistice spontane ori ritualizate) ale cornovenilor. Discursul modei pare în fapt a domina şi influenţa la Cornova atît discursul istoric cît şi pe cel lingvistic. Trecutul este aproape unanim considerat a fi „inferior” prezentului imediat al modei (la nivelul cunoştinţelor tehnice, al agenţilor specializaţi, al credinţelor religioase sau ştiinţifice, al modului de a se îmbrăca, dar şi al cuvintelor „care se poartă”). Ca şi „modelele”, cuvintele romîneşti, moldoveneşti sau „pi rusîie” alternează ciclic şi arbitrar, preferinţa pentru unele sau altele depinzînd de moment şi de porunca de la stăpînire, iar nu de consideraţii identitare, de fidelitatea faţă de semnele străvechi ale grupului etc.
     Formulele noi de adresare, de salut, de îmbiere a musafirilor, preocuparea de a le deprinde repede şi bine, convingerea că, mai mult decît alţii, au deprins „vorba nouă romînească” sunt, la fel cu îmbrăcămintea la moadă (modificată, după model) sau cu izvoadele noi (cu dame, cîini coloraţi sau papagali), semne de distincţie culturală care tind să se substituie vechilor forme de stratificare socială ale Cornovei (cu ţăranii, mazilii şi dvorenii ei, din ce în ce mai amestecaţi în anii’30). 
     Atitudinea aceasta de detaşare pragmatică iconoclastă faţă de trecutul îndepărtat sau recent este numai una dintre dezvoltările posibile într-o comunitate care a fost expusă la limbi oficiale diferite. Cercetările pe care le-am efectuat între anii 1970–1980 în Breb–Maramureş sugerează că în acest sat  – pe atunci încă pronunţat tradiţional  – prezenţa limbii maghiare oficiale în memoria lingvistică a vorbitorilor a accentuat îndeosebi tendinţa ludică a relativismului lingvistic, plăcerea de a produce lanţuri de sinonime profitînd de posibilitatea de a glosa la nesfîrşit cuvintele vechi romîneşti prin împrumuturi maghiare sau neologisme ale limbii romîne standard. Spre deosebire de Cornova anilor ’30, vorbitul brebenilor din anii ’70 nu era perceput ca putînd conferi (sau afecta) prestigiu(l) vorbitorilor (care era aci determinat de neamul, „ziţa” căreia îi aparţinea fiecare, iar nu de felul de a vorbi, de a se îmbrăca sau de a gîndi).
     Un alt aspect pragmatic caracteristic cornovenilor este legat de valorizarea superlativă a vorbitului şi a locvacităţii expansive. Cei care nu vorbesc sunt „sălbatici”, se comportă ca „în Siberia”, nu se bucură de vorbă (aşa cum se bucură, toamna de vin). Nu am întîlnit în materialul cules aici echivalentul uneia dintre replicile curente ale brebenilor  – I bugăt, cu sensul de „ajunge, e destul, nu mai e nimic de adăugat”  – unde vorbitorii par a valoriza mai degrabă exprimarea parcimonioasă, sintetică sau chiar tăcerea.
     Observaţii de acest fel sugerează că o comunitate lingvistică poate fi calificată pragmatic în raport cu o serie de parametri care rămîn de specificat. Printre ei se numără însă în mod clar opoziţia între comunităţile uni- sau plurilingve; între comunităţile care valorizează locvacitatea şi cele care valorizează mai degrabă reţinerea verbală; între comunităţile care valorizează trecutul lingvistic al grupului (şi identitatea pe care acesta contribuie să o definească) şi cele care aspiră la prezentul unor grupuri „supraordonate” (văzînd în felul de a vorbi un mijloc de ascensiune socială); între comunităţile ierarhizate strict (în care vorbirea trebuie să reflecte raportul de forţe dintre vorbitori), cele în care ierarhia e vagă (în care formulele de adresare, de salut şi, în genere, „de politeţe” sunt mai suple) şi cele care traversează o perioadă de redefinire a ierarhiilor trecute (în care vorbitul „la modă” poate compensa o poziţie socială inferioară). Prin compararea datelor pragmatice de care dispunem în cazul localităţilor cercetate pluridisciplinar (de preferinţă de echipe) parametrii de care vorbim vor putea fi precizaţi.



PENTRU O TEORIE A EMOŢIEI ŞI A ATITUDINII ÎN EVALUAREA FUNCŢIEI ATITUDINALE A INTONAŢIEI
MIHĂIţă  HOREZEANU
     Ne-a atras atenţia o definiţie recentă a intonaţiei în Glosarul care însoţeşte Speech Tools, programul de extragere computerizată a elementelor intonaţiei creat de Summer Institute of Linguistics în 1998: „contur al variaţiilor de înălţime a vocii pe parcursul unui întreg enunţ care indică în mod caracteristic emoţii şi gînduri ascunse sau atitudini [subl.n.] sau face distincţia între structuri interogative şi enunţiative, nu însă şi între cuvinte” [trad.n.]. Credem că se impune aici următoarea întrebare: Mai putem vorbi de un rol atitudinal al intonaţiei în sens strict lingvistic în condiţiile unor emoţii ascunse? O pragmatică a intonaţiei ar trebui să aducă în discuţie noţiunea de sens non-natural a lui Grice (1975), care nu poate exista în afara unei intenţii de comunicare şi a unui agent comunicator. Cu alte cuvinte, comunicarea în sens larg, deci inclusiv cea lingvistică, este intenţionată şi personalizată. Sensul natural nu presupune existenţa acestor două premise, intenţionalitatea şi agenţia, ci o relaţie cauzală de tip nearbitrar şi neconvenţional. Propunem spre comparaţie o cunoscută propoziţie a lui Grice:
     
     
şi o scenă oarecare de la buletinul de ştiri al TVR în care o săteancă acordă stihiilor naturii o cu totul altă semnificaţie: în spatele lor s-ar fi aflat Divinitatea (= agent) cu intenţia de a comunica oamenilor cît au ajuns de păcătoşi. Credem că superstiţiile sunt astfel de situaţii în care oamenii transformă sensul natural în sens non-natural, atribuind cuiva intenţia comunicării.
     Revenind în planul atitudinal, distincţia care se impune ar fi între o stare sufletească interioară şi una exteriorizată sau comunicată. Lucrurile se complică însă în acele situaţii pe care limba romînă le surprinde prin expresii ca a trăda, a lăsa să se vadă etc., şi în care nu este prea clar dacă sensul care se desprinde este de tip natural sau comunicat. Întrucît comunicarea de tip lingvistic este în ultimă instanţă o comunicare prin semne (de tip lingvistic) înţelegerea comunicării ca act semiotic complet este, credem, esenţială. Blakemore (1992:33) ne propune un interesant exerciţiu în care ni se cere să distingem situaţiile în care starea afectivă este comunicată de cele în care se desprinde un sens natural, transmis involuntar. Redăm mai jos, în formă adaptată, cele cinci situaţii care se constituie parcă într-o scară gradată de la sensul natural la cel non-natural, comunicat. Cititorul este invitat să se transpună în situaţia celui care încearcă starea de spirit sau transmite atitudinea, deoarece se foloseşte pronumele personal you (persoana a II-a) pentru acesta, în timp ce autoarea se identifică cu celălalt personaj la persoana întîi.
     Scenariul este următorul: te afli în biroul meu aşteptînd pentru a remedia o problemă la un calculator. Aşteptarea se prelungeşte, timp în care eu continui să mă ocup cu altceva. Minutele curg. 
     a) În timp ce aştepţi, nu reuşeşti să îţi înăbuşi un căscat.
     b) În timp ce aştepţi, te uiţi pe furiş la ceas, dar eu nu te văd.
     c) Te uiţi pe furiş la ceas, dar eu te văd.
     d) În timp ce aştepţi, îţi aranjezi foile dintr-un dosar în aşa fel încît sigla companiei care te-a trimis să îmi sară în ochi, dar o faci într-un mod atît de nonşalant şi de natural [subl.n.], încît eu nu îmi voi da seama (speri tu) că vrei ca să îl văd.
     e) Îmi fluturi o foaie cu sigla companiei care te-a trimis, în timp ce cu un deget arăţi spre ceas. 
     În spiritul teoriei lui Grice despre comunicare, intenţia comunicării trebuie să fie nu numai prezentă ci şi recunoscută ca atare de cealaltă parte. Aceeaşi idee o regăsim la creatorii teoriei relevanţei, Sperber, Wilson (1986) sau la discipoli ai acestora, cum ar fi Blakemore (1992). Astfel, în situaţia a nu poate fi vorba de comunicarea unei stări, întrucît căscatul neprefăcut, ca şi tusea autentică, strănutul spontan etc. sunt semne naturale şi nu strategii individuale de comunicare. Nici în b nu putem vorbi de un act de comunicare, atîta timp cît intenţia comunicării (presupunînd că ea există, deşi formularea este ambiguă) nu este recunoscută de cealaltă parte. Nici chiar în c starea de nerăbdare nu a fost comunicată dacă ea s-a transmis doar în chip involuntar. Situaţia d este, fără îndoială, cea mai interesantă prin potenţialul de ambiguitate pe care îl conţine. Putem vorbi aici de o comunicare voalată, avînd în vedere faptul că intenţia comunicării există şi este recunoscută de cealaltă parte. Caracterul voalat este dat de faptul că agentul comunicator se preface a da un sens natural întregului act, iar celălat este perfect conştient de acest lucru. Cîştigul e evident: mesajul îşi atinge ţinta fără a leza personalitatea celuilalt. Regăsim această strategie în relaţiile interpersonale şi, mai ales, în arsenalul diplomaţiilor abile la nivel internaţional. Acest joc este cu atît mai important în prezenţa unei terţe părţi (opinie publică, alegătorii proprii etc.) Ultima situaţie nu necesită prea multe comentarii. Este un exemplu cît se poate de clar pentru un act de comunicare pe faţă, explicită.
     Am considerat că aceste repere teoretice ne vor face să înţelegem mai bine eforturile unor psihologi, socio-psihologi, lingvişti etc. de a face o distincţie între exprimarea stărilor afective ca: 1) mecanism fiziologic de exteriorizare şi 2) comportament comunicativ cu rol de strategie în interacţiunea socială (Scherer, 1979:524).
     Couper-Kuhlen (1986: 174) consideră de asemenea că se impune separarea manifestărilor pur fiziologice ale stărilor afective, al căror caracter universal le situează dincolo de graniţele comunităţilor lingvistice, de exprimarea convenţionalizată, cu determinare cognitivă a atitudinii. Autoarea propune astfel restrîngerea termenului de emoţie (emotion) la prima categorie şi de atitudine (attitude) la cea de a doua. În lumina acestei distincţii, considerăm că sintagme ca atitudine emoţională (emotional attitude) în Gimson (1980: 264 şi urm.) ar trebui reconsiderate datorită caracterului lor prea vag şi general. 
     Ducrot, Schaeffer (1996:269) citează mai multe lucrări ale lui Fónagy în care diferenţa între exprimarea emoţiilor şi cea a atitudinilor este studiată la nivelul parametrilor fonetici: „Emoţiile primare precum bucuria, mînia, tristeţea folosesc alte criterii decît cele strict prozodice, de exemplu, o pierdere a sonorităţii, constricţia faringală sau nazalizarea; se poate spune în acest caz că vorbitorul exprimă o emoţie pentru a se defula fără să aştepte neapărat un răspuns din partea interlocutorului. Din contră, în exprimarea unei atitudini, precum ironia sau incredulitatea, vorbitorul foloseşte în mod <convenţional>, într-o limbă dată, parametrii esenţialmente prozodici; el aşteaptă o reacţie din partea interlocutorului căruia îi este adresat mesajul: este vorba de manifestarea <funcţiei de apel>.”
     O implicaţie importantă, după părerea noastră, ar fi aceea că atitudinile nu sunt emoţii care îi scapă vorbitorului în mod necontrolat; dimpotrivă, ele sunt supuse voinţei şi reflecţiei, fără a presupune cu necesitate agitaţia emoţională.
     Un alt efect benefic al unei asemenea distincţii este acela că suntem acum în măsură să privim mai îndeaproape multitudinea de etichete atitudinale aplicate sensului intonaţional şi să ne întrebăm: descriu ele oare atitudini propriu-zise? Şi dacă da, ale cui, ale vorbitorului sau ale ascultătorului?
     Abundenţa calificativelor atitudinale din studiile de intonaţie (O’Connor, Arnold, 1961/1973, constituie un exemplu cît se poate de relevant în această privinţă) indică o tendinţă de a include orice adjectiv sau substantiv care are cît de cît o legătură cu o stare afectivă. Cititorul este desigur primul care simte nevoia unei sistematizări. Chiar şi Crystal (1969: 297, 307), care nu face risipă de etichete atitudinale, dă dovadă de inconsecvenţă atunci cînd foloseşte două adjective, bored şi boring („plictisit“ şi, respectiv, „plictisitor“/„plicticos“) pentru a se referi la una şi aceeaşi atitudine. Se observă cu uşurinţă însă că primul adjectiv descrie un sentiment pe care îl încearcă vorbitorul, în timp ce al doilea descrie o reacţie provocată ascultătorului de comportamentul vorbitorului. Rescrierea unor sintagme precum vorbitor plicticos sau carte/lucrare plictisitoare sub forma ascultător plictisit, respectiv cititor plictisit este nu doar posibilă ci şi virtual necesară pentru ca ele să aibă sens sau, mai exact, pentru ca ele să devină acceptabile din punct de vedere pragmatic.
     Printre alte exemple de acest gen se numără amuzat – amuzant, iritat – iritant, înfricoşat – înfricoşător etc. Credem că includerea unor asemenea efecte perlocuţionare indirecte nu ar face decît să complice şi mai mult inventarul şi aşa prea complicat al sensurilor atitudinale atribuite intonaţiei. Cu toate acestea, Pike (1945) nu pare îngrijorat de o asemenea perspectivă atunci cînd, în două rînduri, din cîte am reţinut noi, spune: 
     „În limba engleză, sensul intonaţional modifică sensul lexical al unei propoziţii adăugîndu-i atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul acelei propoziţii (sau o indicaţie despre atitudinea cu care vorbitorul se aşteaptă ca ascultătorul să reacţioneze)”. (1945:21) [trad.n., subl.n.].
     „Sensurile contururilor intonaţionale în limba engleză sunt, de cele mai multe ori, de următorul tip general: atitudini ale vorbitorului (sau, ocazional, atribuite de către vorbitor ascultătorului)” (1945:23) [trad.n., subl.n.].
     Numai stabilirea atentă a unui cadru pragmatic adecvat, care să includă diferitele roluri pe care le pot juca participanţii la actul de comunicare, este de natură să limpezească o serie de situaţii obscure. Knowles (1987:204) atrage atenţia asupra faptului că, uneori, „[e]fectul provocat de suferinţă se poate confunda cu ostilitatea faţă de interlocutor. Enervarea direcţionată către o terţă parte poate părea că e destinată interlocutorului şi va primi următorul răspuns: ‘De ce mă acuzi pe mine? Nu este vina mea!’ Un vorbitor plictisit poate lăsa impresia că e plictisit de mesajul pe care îl transmite, şi aşa mai departe”.
     Lucrurile pot deveni mai clare dacă luăm în considerare, chiar şi în mod schematic, ceea ce se întîmplă într-un act de comunicare. Astfel, vorbitorul îşi codează mesajul propoziţional (locuţionar) şi ilocuţionar în formă fonologică ce, conform unor teorii mai noi, ajunge într-o componentă afectivă, unde poate suferi anumite modificări, înainte de a fi transmis ascultătorului. Acesta din urmă decodează mesajul sub raport locuţionar/ilocuţionar şi afectiv, fiind în cele din urmă în măsură să facă aprecieri asupra următoarelor aspecte: a) conţinutul propoziţional şi ilocuţionar al enunţului; b) starea emoţională a vorbitorului; c) comportamentul vorbitorului în timpul rostirii enunţului; d) efectul enunţului sau al comportamentului vorbitorului asupra ascultătorului.
     În spiritul celor discutate anterior, rolul atitudinal al intonaţiei va include doar aspectele b şi c într-un sens larg, adică atît emoţiile, cît şi atitudinile. Concepţiile care au în vedere exclusiv latura funcţională, lingvistică a intonaţiei se vor limita la aspectul c, care poate fi învăţat în mod sistematic şi comportă un caracter convenţional şi arbitrar.


ELEMENTE ARHAICE SAU ÎNVECHITE ÎN MORFOSINTAXA GRAIURILOR ROMîNEşTI DIN UNGARIA
MARIA MARIN
     În general, graiurile romîneşti vorbite în afara graniţelor ţării se caracterizează, între altele, prin particularităţi arhaice sau învechite (cf.Tratat, 339–407; Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 145).
     Încadrarea unei particularităţi între elementele arhaice sau învechite vizează, de regulă, raportarea la varianta comună (standard, literară) şi mai rar la unităţile dialectale ale limbii. Aşa se explică faptul că unele elemente sunt prezentate în dicţionare sau în alte lucrări de specialitate drept arhaisme ori fapte de limbă învechite, deci „ieşite de mult din uz” (DEX s. v. arhaic) ori specifice limbii vechi, deci „anacronice, perimate” (DEX s. v. învechit), deşi ele se întîlnesc la nivelul graiurilor, uneori avînd un caracter deosebit de viu sau chiar fiind singurele variante atestate.
     Arhaismele şi particularităţile învechite sunt mai frecvente în morfosintaxă, domeniu care, după cum se ştie, este mai puţin supus schimbărilor în comparaţie cu fonetica şi lexicul.
     În cele ce urmează, vom ilustra aceste afirmaţii prin cîteva fenomene lingvistice întîlnite la vorbitorii de limbă romînă din Ungaria. Am utilizat, în acest scop, material inedit, cules din 9 localităţi situate în estul Ungariei (vezi harta), precum şi culegeri de texte etno-folclorice publicate în ţara vecină.
1. Substantivul 
     Pentru  c a z u l   g e n i t i v  sunt atestate forme nedeclinate, întîlnite în special la nume proprii: Vasile al Marc (A), postu Crăciun (A), sîmbăta Crăciun (B), la nume  de  rudenie  (însoţite de adjective posesive):  fata  soru-mea  / a soru-mea  fată
     
(A),  casa a soacrî-mea (A),  în locu frate-so (S – Ann., 137),  casa tătîne-so (B), dar şi la alte substantive: naintea poiată (S), forme notate în limba romînă veche (Densusianu, ILR, 244) şi, astăzi, la nivel dialectal, în graiurile crişene şi în Oaş (Tratat, 303, 317).
2. Articolul
     2.1. În Apateu şi Bedeu au fost înregistrate pentru genitivul articolului  h o t ă r î t formele vechi ali şi li, folosite pe lîngă nume proprii masculine: ali Imbre (A), ali Cadar (A), ali Loţi (A), hotaru ali Blaier (B), tata li Ioani (A), Toadere li Filip (A), dar şi pe lîngă nume feminine ungureşti (nedeclinabile): fata li Jofi neni (A) ori pe lîngă nume de rudenie: ali fratele li omu meu (B), ali frate băiat (B).
     2.2. Articolul  p o s e s i v – g e n i t i v a l, prezent în forma invariabilă a, ca în majoritatea graiurilor dacoromîne, cu excepţia celor munteneşti, apare adesea între un substantiv articulat şi un determinant la rîndul său marcat din punctul de vedere al cazului, realizîndu-se o dublă articulare: tata a fetii (B), soru-sa a mamii (A), maica a lui (CU). Formele cu dublă articulare, atestate în limba veche (Densusianu, ILR, 334), se întîlnesc astăzi în sudul Basarabiei, în Transnistria, în nordul Bucovinei şi al Maramureşului (Dialectologie, 132; Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 96).
3. Pronumele
     3.1. Pronumele  r e l a t i v  cine este folosit, adesea, cu valoarea lui care: guda iera cine cere mnireasa (C – Borza 1984a, 14). Cu acest sens, cine introduce atributive determinînd un substantiv sau un pronume demonstrativ: este oameni cine îl pune [pe mort] sus şi este patru oameni cine-l ie jos (A); numa acela poate fi căpitan cine are hane şi graduri la grumaz, cine are stele multe (OP – Purdi, 15); acest conectiv este rar folosit în graiurile actuale (Vulpe 1980, 133), în timp ce în limba veche era destul de bine reprezentat (Densusianu, ILR, 122; Rosetti, ILR, 559).
     3.2. Pronumele  n e h o t ă r î t  cu valoare adjectivală tot, toată … (în varianta tăt, tătă …) apare cu sensul „fiecare”, caracteristic întregii arii nordice a dacoromînei şi atestat sporadic în cea sudică: tăt omu (Bt, S), tăt calu (CU), în tătă noaptea (S – Ann., 137). Dacă în graiurile dacoromîne din Romînia şi din Ucraina acest sens al adjectivului pronominal este întrebuinţat, la fel ca atunci cînd tot înseamnă „în întregime”, pe lîngă forma articulată a substantivului determinat (tot satul „întregul sat”/tot satul „fiecare sat”), în graiurile din Ungaria substantivul apare, de cele mai multe ori, în formă nearticulată: (în) tătă zî (A, B, C, Bt, S, CU), în tăt an (S), în tătă sară (S – Ann., 137), în tătă săptămînă (A), toate lucruri (CU), trăsătură specifică limbii romîne vechi (Densusianu, ILR, 243).
     Semnalăm, apoi, frecventa utilizare a compuselor: oarecîţi „cîţiva” (în toate localităţile), oarece „ceva” (în toate localităţile), cu varianta oaricete (B), oarecine „cineva” (în toate localităţile), întîlnite în limba veche (Densusianu, ILR, 125) şi răspîndite în toată aria nordică a dacoromînei.
     3.3. Pronumele  n e g a t i v  nime, specific limbii vechi (Densusianu, ILR, 46, 126) şi graiurilor nord-vestice (Tratat, 374), este curent în toate localităţile; el apare şi sub forma augmentată cu -te: nimete (B)8.
4. Adjectivul
     Pentru adjectivele cu tema în c, g este atestat pluralul feminin în -e: fete mice (B), cînd eram mice (A), haine lunje, gace larje (A, S), rochii larje (Bt).
     Adjectivele cu două terminaţii: mare, subţire, tare apar în formă invariabilă: gînduri mare (OP – Purdi, 82), noauă fete mare (M – Petruşan, 26), domnii cei mare (A), pietri mare (B), două cepe nu tare mare (B), crenj mai supţîre (OP – Purdi, 29), scrijele subţîre (B), maţele cele subţîre (A, CU), doi oameni ca zmeii dă tare (OP – Purdi, 24).
     Ambele particularităţi se întîlnesc în textele vechi. Formele în -e, de tipul adînce, large, încă din secolul al XVI-lea erau concurate de cele în -i (Gheţie et alii 1997, 125). În ceea ce priveşte pluralul mare, Ov. Densusianu (ILR, 108) se întreba, la un moment dat, dacă nu cumva ar putea fi o particularitate de grafie; în schimb, în Gheţie et alii (1997, 125, 328) se subliniază că această formă s-a menţinut în textele nordice pînă în secolul al XVII-lea.
5. Verbul
     5.1. Pentru verbul a fi se întîlnesc formele arhaice de conjugare: ni săm bune prietene (Bt), nu săţ d-ai noşti (A), forme atestate astăzi în Ţara Oaşului şi în Maramureş (Tratat, 396); verbul a şti păstrează, în toate localităţile, forma etimologică şti pentru persoana a 3-a sg., conservată pe întreaga arie nordică a dacoromînei (Tratat, 336, 375).
     5.2. La verbele cu -r- în temă, c o n j u n c t i v u l  prezent persoana a 3-a sg. are forme arhaice în -ă: să omoară, să nu cură (OP – Purdi, 19), şi omoară (A), să-ş ară (Bt).
     Cu excepţia Bătaniei, de unde nu îl avem notat, şi a Cenadului Unguresc, unde şi „să” este rar atestat, în celelalte localităţi morfemul conjunctivului să apare în variaţie liberă cu şi : Că sîntem romîni? Ce însamnă? Însamnă aceea că vorbim romîneşte, ce şi zîc altă? Ia ascultă, dragă, omu în ce să naşte, în aceea şi şi moară (B); trabă şi aibă bani şi plătească (A); pruncii o umblat şi corinză (S); se-ntîmplă şi mă-mbăt (C – Texte, 44); o trăbuit şi îmblu (G); mi-aduce că şi mînc (CU).
     Particularitate recunoscută drept o caracteristică a subdialectului crişean, atestată şi în graiurile romîneşti din Transnistria şi nordul Bucovinei (Todoran 1966, 194; Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 111 – 112), dar, după unele informaţii mai noi, şi în localităţi cu populaţie romînească din ţinuturile Donului (regiunile Nikolaiev şi Kirovograd din sud-estul Ucrainei), construirea conjunctivului cu şi pare a fi totuşi o trăsătură dialectală veche. Astfel, în timp ce G. Ivănescu (ILR, 344) o consideră anterioară anului 1000, Romulus Todoran (1966, 207) înclină să creadă că particularitatea nu exista în secolul al XVIII-lea. Pe lîngă vitalitatea deosebită, în favoarea vechimii fenomenului ar pleda, după părerea noastră, prezenţa lui în arii prin excelenţă arhaice. Nu este exclus ca cercetări ulterioare să-l ateste şi pentru perioade mai vechi. De subliniat că D. Uriţescu citează un exemplu conţinîndu-l pe şi „să” dintr-un manuscris din 1785 (Tratat, 307).
     5.3. C o n d i ţ i o n a l u l  perfect se formează cu verbul a vrea + infinitivul verbului conjugat. În această funcţie a vrea apare cel mai adesea în varianta cu r disimilat total, fenomen produs prin fonetică sintactică. Auxiliarul este utilizat fie la imperfect, în forma invariabilă v(r)ea : Urîtu satului ve vorbi cu Mîndra satului (OP – Purdi, 21), fie la perfectul compus, construcţie care este mai frecventă şi apare în majoritatea localităţilor: io n-am vu crede (B – Hoţopan 1984, 33); o vu mere, numa n-o putut (B); dacă am vrut şti, plecam (S); s-o vut lega (S); tăt o vu mere acolo, da nu l-o lăsat (S – Ann., 138); muierea s-o vu-nştimba în cîne (M – Ann., 135); o zîs că dacă nu u-o vu da, doară u-o vu bate (idem, 141); Dacă n-aţ vu făgădi / Noi nici nu am vu vini (C – Texte, 48). Ambele posibilităţi de exprimare a condiţionalului perfect constituie arhaisme morfologice (Densusianu, ILR, 148), păstrate astăzi în graiurile crişene (Tratat, 310) şi în cele maramureşene de la nord de Tisa (Marin, Mărgărit, Neagoe 2000, 84).
     5.4. I n f i n i t i v u l  este utilizat, în general, la fel ca în graiurile dacoromîne nordice, cu frecvenţă sporită faţă de romîna standard şi în contexte deosebite de cele ocurente în aceasta.
     Remarcăm, mai întîi, întrebuinţarea infinitivului lung în exemple ca: merem a pescuire (M); pă cînd să să uite a durmire, iacă ceva s-aude (OP – Purdi, 26). Această formă începuse să fie folosită cu oarecare nesiguranţă încă din secolul al XVI-lea, locul ei fiind luat de cea fără -re (Densusianu, ILR, 152–153); ea este încă vie în graiurile crişene actuale (Teaha 1961, 101).
     În privinţa contextelor de ocurenţă, notăm frecvenţa infinitivului fără a în special după verbul a şti: n-o ştiut încărca (M); dacă am şti vorbi (OP – Purdi, 27); vorbi nu ştie, numa strîga (idem, 25); ştiu spune (S); ştiu şi de-aceea face (CU), o ştiut vorovi (A), particularitate considerată, astăzi, regională (GA, I, 266).
     5.5. P a r t i c i p i u l  din compunerea unor timpuri şi moduri este utilizat atît în forma masculină, cît şi în cea feminină. Varianta feminină, atestată şi în romîna veche (Densusianu, ILR, 143) şi răspîndită astăzi, pe arii mai extinse sau mai restrînse, în majoritatea zonelor dacoromîne (Marin 1991, 63; Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 115), precum şi în dialectele romîneşti sud-dunărene (Caragiu-Marioţeanu 1968, 106 ş. u.), ar putea reprezenta, după unii autori, o reminiscenţă a pluralelor neutre latineşti în -a (Diaconescu 1969, 35–37). Această formă apare în următoarele construcţii perifrastice:
     – perfectul compus: o fostă aşa (A, CU), am foastă (CU, B); 
     – mai mult ca perfectul indicativ: n-am fo gîndită (OP); m-am fo luată cinci iugăre (C – Ann., 6); m-am fost spărietă (B – Hoţopan 1984a, 30);
     – conjunctiv perfect: (el) să fi mîncată (CU); să fi marsă (CU); (eu) să fi învăţată (OP); să fi avută (Bt);
     – condiţional-optativ perfect: n-ar fi vrută să moară (OP); (ei) ar fi rămasă (C); mi-ar fi plăcută (C); am fi trăită tăţ (CU); ar fi trebuită (Bt); m-aş fi putută duce (Bt); m-ar fi plăcută „mi-ar fi plăcut” (Bt); ar fi foastă (Bt, CU, C – Borza 1984a, 11); dacă n-o vu perită (OP – Bucin, 41);
     – prezumtiv perfect: bătrîna a fi făcută ceva şi o rătăcit (C – Ann., 136); poate o fi luată cineva [laptele vacii] (idem, 142); o fi umblată (CU); v-or fi spusă (CU); or fi avută (M – Petruşan, 24); s-o fi lovită (Bt); o fi marsă (OP – Purdi, 73).
6. Adverbul
     6.1. În ceea ce priveşte  i n v e n t a r u l, evidenţiem conservarea unor forme adverbiale precum: acoace, din ~ „dincoace, de aici” (< din + acoace < lat. eccum hocce; v. DA s. v. acoace) (S), cu varianta coace (M – Martin, 21); adeca „adică” (A, B, M – Petruşan, 25, OP – Purdi, 16), cu varianta amplificată adecăte (C, S, OP – Hoţopan 1983, 46); aice (în toalte localităţile); aminte (< *aiminte < lat. alia mente), întîlnit în compusele într-aminte „altminteri” (A), cu variantele într-amintete (A), într-amintetea (B) şi acărminte „oricum” (A); atunce (în toate localităţile), cu varianta atuncete (B); dirept (în toate localităţile), cu varianta direptu (<lat.dīrēcto) (CU), apare şi în forma dîr(t), explicabilă prin fonetică sintactică (v.CDDE s. v. drept) şi atestată doar cu valoare prepoziţională (v. infra); fără „doar, numai” (în toate localităţile); înante „înainte (local şi temporal)” (< lat. in ab ante), cu -i- redus (cf. înainte – S, B) (A, B, C – Ann., 139, M – Ann., 141, S – Ann., 140), folosit şi ca prepoziţie: înante lor (OP – Purdi, 45), înante me (C – Texte, 7). Varianta cea mai frecventă a adverbului (şi a prepoziţiei) este cu afereza lui î-, nante (B, S – Ann., 140, OP – Purdi, 15), formă întîlnită în graiurile crişene (Tratat, 311) şi în cele transnistrene (Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 116), cu varianta nente (CU); mante „mai înainte, mai demult” (< lat. magis-ante) (B, CU), atestat şi în Maramureşul de la nord de Tisa (Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 116), precum şi în istroromînă (v. DA s. v. înainte); înde „unde” (< lat. unde, cu u neaccentuat trecut la î, cf. Rosetti, ILR, 554, sau din lat. inde confundat cu unde, v. DA s. v. inde) (în toate localităţile). Adverbul este atestat mai ales în varianta mai nouă inde, curentă, de asemenea, în toate localităţile. Utilizarea aproape exclusivă a lui înde şi, îndeosebi, inde pentru unde a determinat apariţia unui mare număr de compuse cu acest adverb: acarinde „oriunde” (A, B), anderete „altundeva, în altă parte”, formă creată din a + inde + re + te sau din ainde (lat. aliŭbi) + re + te (S,B), dînde „de unde” (A, B, S, M – Ann., 141, OP – Purdi, 84), cu varianta dinde (C), indeva (cu răspîndire generală), acărinde (A, B) şi macarinde (C, CU) „oriunde”, nicăriinde „nicăieri, niciunde” (S), oareinde „undeva” (B, S – Ann., 136), cu variantele oriinde (4 sil.) (B, C – Texte, 5) şi vareindete (B), pînde „pe unde” (C – Ann., 139), cu varianta pinde (Al – Ann., 140); îndărăpt (M, C – Borza 1984b, 34); locuţiunea adverbială în lături este folosită numai în varianta veche în laturi: cocenii îi dăm în laturi (B), formă atestată, cu acelaşi sens, cu substantivul la singular: şi te uiţi în latură „să te uiţi în lături” (B); lontru „înăuntru” (în toate localităţile); nicări „nicăieri” (în toate localităţile).
     6.2. În privinţa c o n t e x t e l o r de ocurenţă, remarcăm folosirea lui nici fără dublă negaţie: nici-i noră, nici-i soră (C – Texte, 16); nici m-am belit, nici nimică (B), la fel ca în limba veche (Densusianu, ILR, 254).
     Reţinem, de asemenea, atestarea lui adică avînd sensul „iată”, specific textelor vechi (Densusianu, ILR, 161; Rosetti, ILR, 569): Şi noi am fujit să videm că ce poate fi şi cine fuje. Adică se-ntoarce în faţă şi nu ştie să răspundă (C – Texte, 45); M-am dus înlontru, amu deşchig televizeul, adecă din Budapesta băsădea sîrbeşte, ţînea sclujba (A).
7. Prepoziţia
     7.1. Referitor la i n v e n t a r, semnalăm păstrarea vechii prepoziţii a „la”: meri-a dreacu, măi bărbate (C – Texte, 37), o punea a trii hotară (C – Borza 1984b, 31), piatră lăcruită [= aşezată] a drum (B), după miază a două ceasuri (A) şi utilizarea formei dîr(t) moştenind valoarea prepoziţională din limba veche a lui derept (Densusianu, ILR, 178), dar evoluînd sub raport semantic (v. infra).
     7.2. În privinţa d i s t r i b u ţ i e i, remarcăm următoarele aspecte:
     Prepoziţia derept, folosită sub varianta dîr(t), apare atît cu sensul „pentru, din cauza”, întîlnit în limba veche: poate dîr relijiie, dîr limbă [nu se căsătoreau romînii cu ungurii] (C – Texte, 49); ficiorii […] să mai băteau dîr fete (M – Borbély 1990, 87), cît şi cu valori specifice lui din, de, pentru, fără a mai avea conotaţie cauzală: Spălate-s [poalele] dă spălătoare/ Dîr clisă şi dîrt unsoare (C – Texte, 49); răspunde dîr pruncuţu acela (M – Petruşan, 23); am să-i plătesc dîr lucru aista (OP – Purdi, 24); ţîne post dîr varice „posteşte pentru ceva” (S). Alternanţa dîr/dîrt este condiţionată fonetic, în sensul că prima dintre forme apare înaintea cuvintelor începînd cu o consoană (dîr clisă), iar a doua în faţa cuvintelor avînd la iniţială o vocală (dîrt unsoare). Varianta dîrt „de” este foarte des întîlnită în locuţiunea adverbială dîrt-ace „de aceea”: dîrt-ace să sîleu şi boteze pruncu (M – Ann., 137); la pruncuţu mic în belci [= leagăn] i-am pus on cuţît şi o măturiţă. Dîrt-ace că şi nu îl înştimbe strîgoile (M – Petruşan, 18); dîrt-ace nu-i bună (OP – Purdi, 86). Cu aceeaşi semnificaţie („de”), varianta dîr este frecventă în diverse tipuri de subordonate introduse prin ce: nu ştiu aşe bine că dîr ce, dîr ce aşe o fost bine să facem (M – Petruşan, 21); nu ştiu dîr ce e aşa (S – Ann., 140); nu mă precep că dîr ce îi zice aşa (S); n-am nici dîr ce să mă duc (A) sau în interogative construite în acelaşi fel: dîr ce ai tăiet dă la coadă dă la vacă? (M – Ann., 141); apu dîr ce [n-ai luat fata]? (OP – Purdi, 13).
     Prin cele două variante ale vechii prepoziţii derept, cu valorile menţionate, graiurile romîneşti din Ungaria îşi dovedesc, încă o dată, apartenenţa la aria nord-vestică a dacoromînei.
     După verbul a auzi „a afla” prepoziţia din are sensul „de la”: am auzit din cine o văzut (S – Ann., 136); auzeam dîn maica (S); dîn tata am auzît (A), sens atestat în textele vechi (Densusianu, ILR, 257).
     Prepoziţia pe are o frecvenţă mare, fiind utilizată, la fel ca în graiurile dacoromîne nordice (Tratat, 341, 379), cu sensuri arhaice: a) „în, prin”: să merem pă lume (OP – Purdi, 21); umblă pă oraş (S); ca pă oraşe (A); s-o dus pă sate (S); pă sate or umblat (CU); mere pă hotară, pă păduri (M) (cf. Densusianu, ILR, 180); b) după verbe ca a se uita (şi sinonimele lui), a zice, a striga, pe are sensul „la”: s-o uitat pă ele (A); s-o ciudălit pă oarice „s-a uitat, mirîndu-se, la ceva” (M – Petruşan, 18); o strîgat pă ie (Bt); nu zîc pă el nimică (A) (cf. Puşcariu 1922, 579–581).
     Prepoziţia sub (cu varianta su, rezultată prin fonetică sintactică) semnifică „în preajma, lîngă”: su sat (CU, S), sub bold „lîngă magazin” (S), sub ogrezi (S), su gard (A), pă su graniţă (B), nu s-o muncit su sapă „nu s-a chinuit lîngă sapă, cu sapa” (Bt). Dat fiind că această semnificaţie a lui sub apare şi în alte graiuri romîneşti vorbite în medii alogene, credem că este vorba de păstrarea, în arii laterale, a unuia dintre sensurile învechite ale acestei prepoziţii şi nu de influenţe străine, cum afirmam într-o altă lucrare (Marin, Mărgărit, Neagoe 1998, 120).
8. Conjuncţia
     8.1. Conjuncţia  a d v e r s a t i v ă  ci este atestată, în majoritatea cazurilor, în forma ce: plată nu m-o plătit, ce-o zîs că … (A); [butoiul] nu-i dă scîndură, ce nailon (A); Nu-s femeie cu năframă / Ce-s ficior cu pălărie (C – Texte, 27); Mînză neagră n-am furat / Ce-am furat una cam sură (idem, 57); Dămult n-o fost TV, ce or mărs la casă [în şezătoare] (Bt – Ann., 143); Atunci nu mereau la corhaz, ce acasă avem micuţu (M – Ann., 137); nu pă vacă u-o durut, ce pă acela (S – Ann., 137); erau nu ca vîntu, ce ca gîndu (OP – Purdi, 45) şi numai rareori în forma actuală: n-o putut vini în zîua aceie […], ci ieri o vinit (A).
     8.2. În privinţa d i s t r i b u ţ i e i, reţinem că, spre deosebire de restul dacoromînei, în graiurile cercetate conjuncţia ci păstrează, pe lîngă formă, şi sensul din romîna veche (Densusianu, ILR, 182; Gheţie et alii 1997, 161). Alături de ce/ci, cu aceeaşi valoare adversativă sunt folosite conjuncţiile numa(i): dă cîntat n-o cîntat, numa zîceau cu … cu mujica [= muzica] (A); ştiu ei [romîneşte], numa nu vreau să vorbască (CU) şi, cu frecvenţă la fel de mare, sinonimul acesteia, fără: nu într-un loc o fost, fără în tăt hotaru (B); nu bunică, fără mămuţă să zîcea (B); nu în hurdău, fără în sac [pun varza] (B). Cele două conective cu valoare adversativă sunt considerate elemente arhaice (v. DA s. v. fără şi DLR s. v. numai), astăzi cu circulaţie mai ales în Transilvania.
     În concluzie, se impun cîteva constatări:
     1. Graiurile romîneşti din Ungaria conservă anumite trăsături a r h a i c e  sau î n v e c h i t e, prin acestea ele apropiindu-se evident de alte graiuri vorbite în medii alogene (din Ucraina, din Bulgaria, din Federaţia Rusă etc.).
     2. Privite din perspectiva elementelor arhaice sau învechite (precum şi a tuturor trăsăturilor lingvistice), graiurile cercetate se grupează cu unităţile dialectale dacoromîne învecinate geografic, împreună cu care formează arii continue. Cele mai multe particularităţi sunt comune cu graiurile crişene.
     3. Caracterul conservator al graiurilor romîneşti din Ungaria se explică, pe de o parte, prin slaba legătură cu limba romînă literară şi, pe de altă parte, prin însăşi apartenenţa lor la arii dialectale ale căror trăsături le încadrează între graiurile dacoromîne cu un pronunţat iz arhaic. 


CONSOANELE FRICATIVE DIN LIMBA ROMîNă LITERARă: SPECTRUL ZGOMOTULUI DE FRICţIUNE.ANALIZĂ COMPUTERIZATĂ
Maria MĂrdĂrescu-Teodorescu ŞI Aurelian Lăzăroiu
     1. Între parametrii acustici – durată, amplitudine/nivel, spectru – care definesc structura complexă a consoanelor fricative, spectrul zgomotului de fricţiune ocupă un loc aparte.
     În cercetări anterioare de fonetică acustică romînească (Avram 1969, Cohuţ 1971, Mărdărescu 1971, 1993a, 1993b), analizîndu-se spectrul consoanelor oclusive, fricative, africate, prin metoda spectrografică clasică de tip analogic, cu un spectrograf tip Sonagraph Kay Electric Comp., au fost localizate, în segmentul corespunzător zgomotului, o serie de concentrări de energie, în anumite domenii de frecvenţă, care individualizează spectrul fiecărui tip de consoană în parte.
     2. În ultimii ani, am extins cercetarea parametrilor acustici ai fricativelor în vederea realizării sintezei fricativelor romîneşti. Urmărim, astfel, să obţinem, prin delimitarea cu precizie şi descrierea lor, datele necesare realizării unor modele standard (din punctul de vedere al duratei, al amplitudinii/nivelului şi al spectrului), pentru fiecare fricativă în parte.
     2.1. În Mărdărescu-Teodorescu/Lăzăroiu 1999, avînd la dispoziţie un sistem computerizat, prevăzut cu interfaţă audio („Sound Blaster”), am fost în măsură să analizăm/delimităm cu exactitate parametrii acustici durata şi amplitudinea/nivelul. Am obţinut, pentru fiecare fricativă, din punctul de vedere al duratei şi al nivelului, modelul standard potrivit în orice context fonetic în care apare fricativa respectivă în limba romînă.
     2.2. În ceea ce priveşte descrierea spectrului fricativelor am realizat, într-o primă etapă, un experiment în cursul căruia am supus unei operaţii de filtrare, prin intermediul unui filtru trece-jos, cu pantă asimptotică mare, secvenţe fonice în a căror structură apar fricativele [f], [v], [s], [z], [ş], [j] în contexte fonetice specifice limbii romîne literare. Secvenţele cu fricative filtrate le-am supus, apoi, unor teste de audiţie. Am constatat, astfel, că „este suficient, în vederea sintezei fricativelor, să fie luate în consideraţie numai componentele spectrale majore, care se manifestă pînă la 4000–6000Hz; ceea ce înseamnă doar primul vîrf din succesiunea concentrărilor energetice prezente în structura spectrală a fricativelor” (Mărdărescu-Teodorescu/Lăzăroiu 1997, p. 59).
     3. În cercetarea de faţă, completăm datele necesare unei viitoare sinteze a fricativelor romîneşti, aprofundînd analiza spectrului zgomotului de fricţiune.
     Pentru realizarea modelului standard, din punctul de vedere al spectrului fricativei, este necesar să stabilim cu exactitate distribuţia energiei în spectru, pe scara frecvenţei, frecvenţa centrală a primului vîrf puternic din spectru şi lăţimea de bandă a acestuia.
     3.1. Am recurs, de data aceasta, la o analiză spectrală computerizată FFT (=Fast Fourier Transform) realizată cu fereastră activă de tip Blackman-Harris, cu rezoluţie de 256 de puncte, care acoperă un domeniu de frecvenţe de 14 000 Hz.
     Spre deosebire de analiza spectrografică, realizată cu un spectrograf clasic analogic, de tip Sonagraph Kay Electric Comp., care, atunci cînd efectuează secţiunea în spectru, redă distribuţia energiei doar într-un singur punct selectat din durata fricativei, analiza spectrală computerizată are posibilitatea să redea, prin integrarea variaţiei spectrale, distribuţia energiei pe o durată oricît de mare.
     3.2. Am supus analizei spectrale computerizate spectrele fricativelor surde: labiodentala [f], dentala [s], prepalatala [ş], laringala [h], pronunţate în logatomii ăfă, făf, ăsă, săs, ăşă, şăş, ăhă, hăh.
     Am preferat analiza spectrului fricativelor surde deoarece, la o eventuală operaţie de sinteză, componenta neperiodică/de zgomot măsurată în spectrul fricativelor surde poate fi extrapolată la fricativele sonore. În cazul fricativelor sonore componenta periodică deţine nivelul preponderent; astfel nivelul corespunde componentei laringiene, iar nivelul fricţiunii este echivalent cu cel de la perechea surdă.
     În logatomi, fricativele sunt pronunţate în vecinătatea vocalei [ă]. Am optat pentru acest context vocalic pentru că vocala [ă] este asimilată, din punctul de vedere al structurii formanţiale, vocalei neutre standard, caracterizată prin formanţi situaţi la frecvenţele: 500 Hz, 1 500 Hz, 2 500 Hz, 3 500 Hz (şi aşa mai departe).
     Atunci cînd consoana din logatom se află în poziţie intervocalică, la citire, a fost accentuată prima vocală din logatom (conform indicaţiilor primite de vorbitori înaintea de a începe citirea listei).
     3.3. Lista cu logatomii a fost citită, în vederea înregistrării, de patru vorbitori ai limbii romîne literare, subiectele A (sex masculin, vîrsta 31 de ani), B (sex feminin, vîrsta 48 de ani), C (sex feminin, vîrsta 23 de ani), D (sex masculin, vîrsta 55 de ani).
     În scopul stabilirii vorbitorului cu cel mai bun indice de articulaţie, logatomii, înregistraţi pe bandă magnetică, au fost supuşi unui test de audiţie cu cinci martori, desfăşurat într-o încăpere care prezenta condiţii acustice medii, asemănătoare „celor de fiecare zi”. În urma răspunsurilor celor cinci martori, a reieşit că vocea subiectului C prezintă cel mai bun indice de articulaţie (în legătură cu definirea „indicelui de articulaţie”, vezi Mărdărescu-Teodorescu/Lăzăroiu 1997, p.53).
     3.4. Pe baza secvenţelor fonice pronunţate de către subiectul C, am efectuat analiza spectrală computerizată a fricativelor plasate în poziţiile: iniţială, prevocalică (#...V) şi medială, intervocalică (V...V).
     Pentru fiecare fricativă/logatom am realizat cîte două tipuri de analize. Prima analiză reprezintă o spectrogramă pe bandă lată, cu un domeniu de analiză al frecvenţei de 14 000 Hz. A doua analiză reprezintă secţiunea în spectrul fricativei, adică distribuţia energiei pe scara frecvenţei. În acest tip de analiză, integrarea s-a făcut pe o durată care reprezintă 75% din durata fricativei analizate, durată corespunzătoare „stady-state”-ului, deci au fost eliminate fazele de intrare şi de ieşire, corespunzătoare juncturii cu vocalele învecinate.
     Deoarece este prima dată cînd se prezintă rezultatul unei analize computerizate a spectrului unor fricative romîneşti, vom prezenta pentru fiecare fricativă în parte imaginea spectrografică obţinută la cele două tipuri de analize efectuate. Prezentăm fricativele în contextul V...V, în logatomii ăfă, ăsă, ăşă, ăhă. Figurile 1a, 2a, 3a, 4a ilustrează spectrogramele pe bandă lată ale fricativelor [f], [s], [ş], şi respectiv [h], iar figurile 1b, 2b, 3b, 4b ilustrează distribuţia energiei pe scara frecvenţei în spectrul fricativelor [f], [s], [ş] şi respectiv [h].
     4. Avînd în vedere observaţiile, menţionate anterior (2.2), asupra importanţei, în percepţia fricativelor, a componentelor spectrale pînă la 6 000 Hz, am stabilit, după cum reiese din analiza distribuţiei energiei pe scara frecvenţei, frecvenţa centrală a primului vîrf puternic din spectrul fricativei şi lăţimea benzii de zgomot pe care o reprezintă. Lăţimea de bandă a benzii de zgomot este evaluată la un nivel de –3dB, faţă de nivelul primului vîrf puternic din spectrul fricativei, considerat ca nivel de referinţă (0dB).
     4.1. Prezentăm, în continuare, valorile obţinute la măsurători, pentru fiecare fricativă în parte: frecvenţa centrală a primului vîrf puternic din spectru şi lăţimea de bandă corespunzătoare. Tabelul cuprinde valorile măsurate în Hz.
     







          Prin analiza spectrală computerizată a fricativelor [f], [s], [ş], [h] am putut determina cu exactitate frecvenţa benzilor de zgomot puternice situate în spectrul fricativelor, sub frecvenţa de 6 000 Hz.
Aspectul spectrogramelor (în secţiunile prezentate în figurile 1b, 2b, 3b) relevă, în spectrul fricativelor [f], [ş], [j], mai multe vîrfuri pînă la frecvenţa de 12000Hz, nivelul lor este însă din ce in ce mai scăzut pe măsură ce frecvenţa, la care apar, creşte, ceea ce confirmă lipsa lor de importanţă în definirea spectrului consoanei. O oarecare excepţie apare în secţiunea spectrului lui [s] (figura 2b) unde nivelul vîrfurilor, pînă la 12 000 Hz, este puţin mai ridicat decît în cazul celorlalte fricative.
     4.2. În vederea realizării sintezei fricativelor, valorile parametrilor acustici vizualizaţi pe spectrograma computerizată, conduc la stabilirea tipului de filtru, care ar putea să simuleze cel mai bine distribuţia spectrală proprie fricativelor. 
     Rezultă, astfel, că este necesară o filtrare trece-bandă care poate să fie simulată cu un filtru trece-bandă definit prin două frecvenţe de tăiere.
     5. În momentul de faţă, pe baza valorilor parametrilor acustici ai spectrului fricativelor, obţinute în analiza de faţă, cît şi a valorilor duratei şi ale nivelului, obţinute anterior, suntem în măsură să determinăm, într-o cercetare viitoare, regulile de sinteză parametrică care să poată reda parametrii specifici, distinctivi ai fricativelor: spectrul, durata, nivelul.


Antroponime Şi apelativeîn cadrul raporturilor lingvistice albano-romîne0
Adrian Poruciuc
     Am abordat deja, (n cîteva lucrări anterioare (vezi mai ales Poruciuc 1992:18), problema relaţiei albano-romîne la nivelul antroponimelor şi apelativelor corespondente. Pe linia respectivă, articolul de faţă vine cu unele precizări, completări şi detalii.
     1. Pentru (nceput trebuie spus că, (n situaţiile (n care se constată că romîna are (n comun cu albaneza anumite antroponime moştenite, se cuvine să stabilim (n primul rînd dacă nu cumva asemenea corespondenţe antroponimice se bazează pe izvorul latin. Se ştie că unele elemente lexicale moştenite genetic de romînă (ca limb( romanică) apar şi (n albaneză, ca preluări foarte timpurii din latină. De exemplu: alb. (n.fam.) Flloko, Floqi < alb. flok „păr (de pe capul omului)” < lat. floccus, cf. rom. (n.fam.) Floca, Flocea < rom. floc < lat. floccus; sau alb. (n.fam.) Frash(ri < alb. Frash(r „frasin” < lat. fraxinus, cf. rom. (n.fam.) Frasin < rom. frasin < lat. fraxinus.
     2. Pe lîng( numele din categoria de antroponime albano-romîne tocmai menţionată, mai există o categorie care le cuprinde pe cele (destul de numeroase) explicabile ca preluări adstratice (independente (n cele două limbi) din idiomurile de contact istoric mai recent, precum limbile sud-slave, neogreaca şi turca. Putem exemplifica prin următoarele serii: alb. (n.fam.) Anastasi, Andoni, Apostoli, Bogdani, (obani, (ollaku, Deliu, Dobro, de comparat cu rom. (n.fam.) Anastase, Andoni, Apostol, Bogdan, Ciobanu, Ciolacu, Deliu, Dobru. Deşi, din punct de vedere etimologic, această categorie nu pune probleme deosebite, merită măcar să ne (ntrebăm: (a) dacă preluările respective au implicat (mprumutarea mai (ntîi, din limbile de contact, a unor apelative, de la care s-au dezvoltat apoi nume proprii (n terenul limbilor receptoare (albaneză, respectiv romînă); sau (b) dacă numele proprii (n discuţie au fost preluate ca atare, deci deja ca nume (cu „istorii” diferite de la caz la caz) din limbile sursă. O implicaţie majoră ar fi aici şi schimbarea identităţii etnice a purtătorilor mai timpurii ai acestor nume.
     3. Implicaţii de o mai mare adîncime au antroponimele albano-romîne dintr-o a treia categorie (şi ea destul de bogată), cea a numelor care nu-şi găsesc explicaţia nici (n latină, nici (n alte idiomuri istorice din Balcani, ele obligîndu-ne să luăm (n consideraţie posibilitatea sursei „autohtone” (mai precis proto-stratul albanezei, respectiv sub-stratul romînei). La nume din această a treia categorie mă voi referi (n paragrafele următoare.
     3.1. (n lucrarea din 1992, menţionată mai sus, observăm că ceea ce s-a discutat (ndelung pînă (n prezent, (n privinţa relaţiei albano-romîne, au fost (n principal dimensiunile listei de apelative autohtone pe care cele două limbi le au (n comun, (n timp ce similitudinea (izbitoare, (n destule aspecte) dintre sistemele onomastice romîn şi albanez a fost foarte rar pusă (n discuţie. Este vorba nu doar de o similitudine (n elemente disparate, ci de una sistemică, vizibilă inclusiv (n domeniul celor mai productivi formanţi onomastici (mai ales sufixe) şi al modalităţilor de derivare. (n ce priveşte dezvoltarea apelativ > antroponim, trebuie menţionat că, deşi Iorgu Iordan ((n DNFR), a neglijat aproape total albaneza (n explicarea numelor proprii romîneşti, el a trimis măcar pentru unul dintre acestea, anume rom. Bucur, la un apelativ albanez: „alb. bukur frumos, cf. n. top. Bucurul (Dealul Bucurul) şi Bucuri”.
     Aşadar, (n cazul special Bucur, (n contradicţie cu orientarea etimologică dominantă manifestată (n DNFR, Iorgu Iordan a apelat la albaneză (fără a (ncerca mai (ntîi să dea explicaţii prin limbi din vecinătatea „imediată”, sau pe teren exclusiv romînesc), faptul fiind cu atît mai surprinzător cu cît (n romînă există o solidă familie de apelative, care le cuprinde pe a bucura, bucuros, bucurie. Acestea din urmă (nsă, trebuie spus, au un cîmp semantic de dată evident mai recentă decît cel al mai arhaicelor rude albaneze. (n albaneză, pe lîngă apelativul just invocat de Iorgu Iordan, anume adj. bukur „frumos”, găsim şi subst. bukuri „frumuseţe, (ncîntare, farmec” şi derivatul adjectival bukurosh „frumos, (ncînt(tor, fermecător”. Pe cel din urmă se bazează antroponimele Bukurosh (prenume) (i Bukuroshi (n.fam.), pe care le-am (nregistrat la Tirana, respectiv Shkodra1. La acestea se adaugă Bukuri şi (forma articulată) Bukurija, nume albaneze din Kosovo (cf. Do(i 1983:108).
     Diferenţa evidentă dintre semantica familiei alb. bukur şi cea a familiei de care aparţine rom. a bucura (elementul de leg(tură dintre cele două familii etimologic (nrudite fiind desigur referirea la noţiuni precum „(ncîntare, a (ncînta”) impune o respingere, (n acest caz, a ideii de (mprumut din albaneză (n romînă. Spun aceasta pentru că Papahagi 1974 indică, nefondat, provenienţa din albaneză a ar. bucur şi bucuril'e, care au sensuri identice cu cele ale corespondentelor dacoromîne. Realitatea lingvistică impune aici ideea unei moşteniri albano-romîne comune, din fondul paleobalcanic preroman. Am afirmat deja (Poruciuc 1992:18) că, (n ce (l priveşte pe Bucur, trebuie să urmăm sugestia lui Iorgu Iordan şi să considerăm că sensul originar al acelui antroponim romînesc a fost „Frumosul”. A se vedea, pentru comparaţie, dr. (n.fam.) Frumosu, Frumoasa (dar (i Muşat < muşat < *frumuşat < lat. *(in)formosiatus – dacă acceptăm etimologia dată de Papahagi 1974 pentru ar. muşeat). A se vedea, de asemenea, top. Dealu Frumos (cf. Dealul Bucurul de mai sus?), nume purtat de mai multe sate din Romînia (jud. Alba, Argeş, Dîmboviţa, Sibiu).
     Spunînd mai sus „la origini”, mă refeream la surse chiar preromane pentru tema albano-romînă bukur-, care este conţinută şi de mai multe nume proprii din cele două limbi. (n această ordine de idei, trebuie acceptată şi posibilitatea ca un *Bukur („Frumosul”) să fi fost perpetuat deja ca nume propriu (nu doar ca apelativ) dintr-un idiom paleobalcanic (tracic, sau iliric?) (n romanica estică cea mai timpurie. Acest transfer implica, simplu, o continuitate (n folosirea numelui preroman respectiv şi după romanizarea totală (după trecerea printr-o fază de bilingvism) a comunităţilor autohtone (n cadrul cărora acest nume avea deja o tradiţie a sa. Desigur, nu toate antroponimele legate de tema bukur- şi de un antroponim „primar” Bukur au aceeaşi vîrstă (n teren romînesc. De la Bucur s-au dezvoltat (direct sau indirect) oiconime precum Bucuru (Alba), Bucureasa (Cluj), Bucuroaia (Bihor), Bucureşci (Hunedoara). Ultimul este de fapt forma veche a mai cunoscutului Bucureşti, plural „de clan” al lui Bucurescu (-esc fiind prelungirea unui -isk diminutival-patronimic paleobalcanic, de găsit şi (n greacă). Oiconimul Bucureşti, la rîndul său, a produs antroponimul Bucureşteanu (cu siguranţă un produs mai recent). Bogăţia respectivei familii de nume proprii din dacoromînă poate fi ilustrată suplimentar şi prin n.fam. Bucurel, Bucurică, Bucuroiu şi chiar Bucurie (pentru care cea mai la (ndemînă explicaţie ar fi o dezvoltare directă de la dr. bucurie, deşi nu putem trece cu vederea alb. Bukuri (i Bukurija menţionate mai sus). Alte două nume, Bucurenciu şi derivatul său Bucurenciuc (incluse şi ele (n DNFR), reflectă o interesantă interferenţă dintre sistemul onomastic dacoromîn şi cel est-slav (ucrainean).
     3.2. Cele enumerate pînă aici se constituie (n dovezi ale vîrstei respectabile şi ale prolificităţii temei autohtone bukur-. Dar asemenea teme de substrat nu se bucură toate de poziţii la fel de clare (n cadrul relaţiei albano-romîne şi al legăturilor ei cu atestările antice2. Voi exemplifica (n continuare printr-o serie de completări la cele afirmate (n Poruciuc 1992 cu privire la antroponimele albano-romîne dintr-o altă familie, anume cea bazată pe o temă zot- (pentru care, deocamdată, nu am detectat corespondenţe plauzibile nici printre atestările paleobalcanice, nici printre toponimele moderne). Tema respectivă ne introduce (ntr-o situaţie mai neobişnuită: dacoromîna are o consistentă grupă de antroponime ereditare Zot-, deşi nu posedă şi un apelativ-bază, (n timp ce aromîna are un asemenea apelativ, explicabil (nsă ca (mprumut din albaneză, după cum vom vedea mai jos. Printre numele de familie din DNFR sunt de găsit dr. Zot(t)a, Zotul, Zotea, Zotic/Zotig, Zotica, Zotinca/Zotinga, Zotoiu. Pentru unele dintre ele, Iorgu Iordan a făcut trimiteri la nume din alte limbi balcanice, precum bg. Zotov (i ngr. Zotas, Zotos, Zotikos, Zotikou.
     Ce nu se menţionează (n DNFR este că, (n Balcani, doar albaneza conţine şi o familie de apelative care ar putea explica ereditarele balcanice menţionate mai sus. Este vorba, (n primul rînd, de alb. zot „stăpîn” (de unde şi n.fam. Zoto, Zotaj, pe care le-am (nregistrat la Tirana). Acest apelativ este destul de important (n albaneză, dacă a ajuns şi pe poziţie de Zot „Domnul (Dumnezeu)” pentru creştinii din Albania. Din familia lui zot fac parte, de asemenea, verbul zot(roj „a stăpîni, a poseda, a deţine” şi adj. zoti „vrednic, capabil”. Soliditatea acestei familii de cuvinte (n albaneză, precum şi considerente de ordin geolingvistic fac suficient de credibilă indicarea, (n Papahagi l974, a unei surse albaneze pentru adjectivul ar. zot (fem. zotă) „voinic, brave, vaillant”.
     Ar fi (nsă greu de crezut ca bogata familie de antroponime dacoromîne prezentată mai sus să se explice (n totalitatea ei prin albaneză (sau/şi aromînă). Desigur, nu se poate exclude total posibilitatea ca unele nume din seria Zot- (16 la număr (n DNFR) să fi fost purtate de albanezi şi aromîni imigraţi (n spaţiul dacoromîn. Este, de asemenea, posibil ca dacoromîna, măcar (n vreun subdialect al ei3, să fi conţinut mai devreme şi un apelativ zot, de la care se puteau forma antroponime „interne”. Totuşi, pe de o parte, un asemenea apelativ cu greu s-ar explica (n romînă prin altceva decît prin substrat. Pe de altă parte, nu se pot neglija numărul mare şi unele aspecte arhaice ale antroponimelor dacoromîne din familia ereditarelor Zot- (a se vedea, (n seria dată mai sus, atît sufixaţia specifică numelor dacoromîne vechi, precum şi un aspect fonologic arhaic precum alternanţa /k/g/). Asemenea elemente justifică presupunerea că cel puţin unele dintre aceste nume au putut fi, ca şi Bucur, perpetuate (independent) (n dacoromînă din fondul paleobalcanic pe care albaneza l-a moştenit direct şi sistemic, din punct de vedere glotogenetic.
     3.3. Există şi cazuri (n care asemănări formale dintre unele nume proprii şi unele apelative din limbile respective pot să-i inducă (n eroare (la modul popular-etimologic) chiar şi pe specialişti4. Este de observat şi că, (n studii filologice mai vechi şi mai recente, s-a manifestat o adevărată „boală hipocoristică”, fiind creată impresia că mai toate numele care nu-şi găsesc explicaţia (n apelative nu sunt decît hipocoristice (mai ales abrevieri diminutivale) provenite din cele mai diverse „calendaristice”5. Voi exemplifica (n continuare prin situaţia seriei antroponimice dacoromîne din care consider că fac parte n.fam. Bura, Burău, Buraş, Burean, Burilă, Buriu, Buru, Buruc, Buruţ, la care sunt de adăugat oiconimele Buru (Cluj), Buria ( (Ilfov) şi, foarte probabil, Burila (Mehedinţi).
     Este greu de acceptat că numele din seria Bur- pot avea originile extrem de diverse indicate (n DNFR. Acolo ne sunt prezentate, printre altele: Burilă ca „acelaşi cu Borilă; cf. şi burilă „bură (de ploaie)”; Buriu ca provenit din buriu „butoiaş, putinică”; iar pentru un simplex ca Buru (cf. oicon. Buru – Cluj) nu s-a mai recurs la vreun apelativ neaoş-dialectal din romîneşte, ci s-a indicat pur şi simplu provenienţă din bg. Buro. Asemenea explicaţii divergente creează impresia că (n seria Bur- din romînă nu ar fi de găsit nume (nrudite etimologic (ntre ele. Această impresie se poate schimba (nsă, dacă ţinem seama de existenţa apelativului alb. burr(  „bărbat”, din care se trag, fără (ndoială, numele de familie alb. Burri, Burrja ((nregistrate (n Kosovo, respectiv la Shkodra), posibil şi alb. Buri, Burjani (cf. dr. Burean, care nu trebuie neapărat să se explice printr-o variantă a rom. buruiană, cum indică DNFR). Mai mult, alb. burr( a fost deja pus (n legătură (cf. Dečev 1957) cu antroponime tracice precum cele compuse cu Bur- (inclusiv regescul Burebista), la care se adaugă Burus şi BoBBBBBBB , pe care le putem pune, la rîndul lor, (n leg(tură cu dr. Buru, Burilă şi altele din seria antroponimică respectivă. Pe o asemenea direcţie, devine credibilă ideea că cel puţin unele ereditare romîneşti din seria Bur- reprezintă perpetuări din fondul paleobalcanic pre-roman, bazate fiind, la origine, pe un apelativ direct (nrudit cu alb. burr( „bărbat” (ale cărui valenţe onomastice pot fi susţinute şi de existenţa (n romînă a n.fam. Bărbat, Bărbătescu, Bărbăţel).
     3.4. Pentru o ilustrare suplimentară a ne(mplinirilor (din interpretările de pînă acum), dar şi a posibilităţilor de viitor (n domeniul avut (n vedere aici, voi da (n continuare  exemplul antroponimelor albano-romîne cu tema Dem-. Ar fi nerealist să considerăm că toate numele de familie din seria alb. Dema, Demi, Demo nu reprezintă decît hipocoristice de la prenumele (musulman) Demir preluat din turceşte (cf. rom. Dimir, explicabil tot ca preluare a tc. Demir). Chiar dacă alb. Demo se (ncadrează tipologic (n categoria  diminutivelor (n -o din albaneză (a se vedea şi rom. Demu, prezentat (n DNFR ca o preluare a bg. Demo, la rîndul său interpretat ca hipocoristic „al lui Demosten sau Demir”), cel puţin pentru interpretarea alb. Dema şi Demi nu se poate neglija existenţa apelativului alb. dem „taur” (cu forma articulată demi). Mai mult, (n acest caz se pot invoca şi atestări onomastice paleobalcanice din zona avută (n vedere, anume trac. Demae şi Demessos (incluse (n corpusul Dečev 1957). Primul nume apare ca o formă cazuală (latină) a unui Dema autohton, iar (n al doilea nume vedem un sufix -ess- (oarecum „mascat” de terminaţia grecizantă -os), de comparat cu binecunoscutul -eş (pe care romîna l-a păstrat nu doar (n hidronime de substrat precum Argeş, Mureş, Someş), ci şi ca formant (ncă productiv (cum se vede (n derivate transparente precum gureş sau trupeş).
     Toate acestea nu pot să nu (nsemne ceva şi pentru seria Dem- de nume ereditare romîneşti, serie (n care pot fi incluse n.fam. Dema, Demaia, Deme, Demeu, Demşa, Demu (să fie şi Demenciuc un caz „inter-etnic” similar celui reprezentat de Bucurenciuc?). Să observăm mai (ntîi că, dacă n.fam. Dema este lăsat fără nici o explicaţie (n DNFR, alte nume care ar fi de inclus (n seria respectivă au fost interpretate de Iorgu Iordan ca provenite din surse diverse: (n timp ce Deme, Demeu şi Demşa sunt trimise (fără temei) la un hipocoristic unguresc („Damianus”), Demu este considerat a proveni din bulgară, tot dintr-un presupus hipocoristic, după cum am menţionat deja mai sus. Deşi nu există (după cîte ştiu) vreun corespondent al alb. dem „taur” (n romînă, un asemenea apelativ a putut să existe (n substratul paleobalcanic preroman al romînei (vezi mai sus trac. Demae şi Demessos). Din acest substrat puteau fi perpetuate, (n condiţii de continuitate demografică, şi antroponime ca cele din seria Dem-, (nregistrate (n dacoromînă (unde, pentru comparaţie, există şi Taurul, Taurescu, Tăurescu).
     4. Exemplele de mai sus nu sunt cazuri izolate, ci reprezintă (ntregi categorii, care merită să fie analizate (n detaliu. Materialul onomastic prezentat mai sus (cu mult prea concise comentarii) poate demonstra că numele romîneşti care nu se explică etimologic nici prin baza de apelative de sorginte latină, nici prin limbile de contact istoric postroman se pot dovedi a fi autohtonisme. O condiţie de bază, (n această privinţă, ar fi să se găsească, pentru aceste nume, corespondenţe atît (n albaneză ((n postura ei de moştenitoare directă a fondului glotic paleobalcanic), cît şi printre atestările antice. Adoptarea unei asemenea perspective (şi, implicit, (ndepărtarea de linia interpretărilor comod-simpliste) poate fi dublată şi de revigorarea unui punct de vedere sugerat de N.A. Constantinescu (n DO: (n introducerea la acest dicţionar, autorul admitea posibilitatea ca ereditare romîneşti precum Bitu, Brad, Bucur, Cota, Moş, Murg să fi fost „formate din cuvinte de origine tracă” (DO, p. X – vezi şi comentariile din Poruciuc 1992: 16, nota 4). Din punct de vedere metodologic, propunerea lui N.A. Constantinescu, plus un suport de argumente albaneze şi paleobalcanice, ar reprezenta o combinaţie metodologică prin care s-ar putea ajunge la interpretări credibile pentru multe serii de antroponime romîneşti a căror orgine nu a fost clarificată satisfăcător pînă (n prezent.


UN DICŢIONAR ENGLEZ-AROMÎNN
Nicolae Saramandu
     A apărut de curînd un dicţionar englez-aromîn, al cărui autor este Emil Vrabie, fost profesor de slavistică la Universitatea din Bucureşti, stabilit cu mai mulţi ani în urmă în S.U.A. Dicţionarul (748 p.) cuprinde o Introducere (p. 21–36), care conţine informaţii utile despre situaţia actuală a aromînilor şi a aromînei, şi o cuprinzătoare prezentare a particularităţilor fonetice (fonologice), morfologice şi lexicale ale aromînei (p. 37–97).
     Dicţionarul de faţă se încadrează într-o serie de lucrări similare apărute în ultimii ani, destinate celor care, neştiind aromîna, vor să afle corespondentul în dialect al cuvintelor din idiomul matern. Aşa au procedat, de exemplu, Tiberius Cunia (1995), A. Caciuperi (1996) şi Matilda Caragiu Marioţeanu (1997), care, pornind de la termenii din romîna literară, au dat transpunerea lor în aromînă, făcînd reale servicii lexicografiei romîneşti.
     E. Vrabie se adresează, cu dicţionarul său, cunoscătorilor limbii engleze, cărora le oferă traducerea în aromînă a unui bogat inventar de termeni. Constatînd că „
     (p. 25–26), autorul valorifică, în lucrarea sa, impresionantul material lexicografic cuprins în Dicţionarul dialectului aromîn (1963, ediţia a doua, 1974) al lui Tache Papahagi, pe care îl completează cu cuvinte aromîneşti extrase din alte scrieri (atlase lingvistice, culegeri de texte folclorice, literatură cultă etc.), apărute, în general, după publicarea operei învăţatului aromîn. Anumite utilizări ale cuvintelor aromîneşti în diverse contexte se dau pe baza unor „comunicări personale”. În felul acesta, lexicul aromînei valorificat în prezentul dicţionar apare îmbogăţit şi actualizat.
     Dat fiind că aromîna se prezintă ca un ansamblu de graiuri nestandardizate, E. Vrabie a realizat o lucrare descriptivă, nu una prescriptivă. Lingvistul romîn nu şi-a propus să elimine diferenţele dintre sistemele de scriere a aromînei utilizate de diverşi autori, reproducînd, în general, cuvintele în grafia din sursele citate. Termenii proveniţi de la informatorii ocazionali sunt redaţi în ortografia tradiţională, care este, de obicei, cea fixată în dicţionarul lui Tache Papahagi.
     Reţinem cîteva opţiuni ale autorului. Astfel, se renunţă la notarea redundantă a lui ĭ final şi a semivocalei (˜ ) din diftongi după consoanele palatale l' şi ñ: pul' ‘pui’ (s., pl.), buñ ‘buni’, l'au ‘iau’, ñare ‘ miere’, ocl'u ‘ochi’ (nu pul'ĭ, buńĭ, l'eau, ńeare, ocl'ĭu, cum sunt notate aceste cuvinte în DDA). Apar, totuşi, inconsecvenţe: strañiu ‘haină’ (s. v. clothes), cu notarea, fără semne diacritice, atît a lui ĭ, cît şi a lui ŭ (DDA: strańĭŭ).
     Inconsecventă este notarea lui u final după l': al' ‘usturoi’, birbil' ‘privighetoare’, mel' ‘mei’, scal' ‘scai’, dar adil'u ‘respir’, mol'u ‘moi’ (vb.), pul'u ‘pui’ (s., sg.), tal'u ‘tai’.
     În dicţionarul de faţă – ca, de altfel, şi în DDA – se notează, în poziţie neaccentuată, fie ă, fie î ; cf. s. v. handle ‘mîner’: mînar, mînată, dar mănuşe (în DDA: mînar; mănuşe şi mînuşe). Inconsecvenţa se datorează faptului că, în aromînă, opoziţia între ă şi î (î) se neutralizează în poziţie neaccentuată, acelaşi cuvînt putînd să fie rostit cu ă sau cu î, fără să i se schimbe sensul.
     Merită să fie menţionate cîteva opinii ale autorului din Introducere privind aromîna şi vorbitorii ei. În ceea ce priveşte originea aromînilor, E. Vrabie afirmă
     21). Rezultă că autorul îi consideră pe aromîni autohtoni în ţinuturile unde trăiesc astăzi. Aromîna  Alături de dacoromînă, de meglenoromînă şi de istroromînă, aromîna este un dialect divergent al romînei comune. Din perspectiva limbii actuale, „” (p. 22).
Acesta este, pe scurt, punctul de vedere – discutabil – al autorului, întemeiat pe amplele dezbateri din lingvistica romînească referitoare la ramificaţiile teritoriale ale romînei.
     Prin dicţionarul de faţă, deosebit de valoros, E. Vrabie, reputat lingvist – romînist, slavist şi balcanolog în acelaşi timp –, contribuie în mod decisiv la introducerea aromînei în mediile de limbă engleză.