ACADEMIA  ROMÎNĂ
INSTITUTUL  DE  LINGVISTICĂ  ŞI  ISTORIE  LITERARĂ
„SEXTIL  PUŞCARIU”










DACOROMANIA
VII – VIII
2002 – 2003










EDITURA  ACADEMIEI  ROMÎNE




EUGENIU  COŞERIU
(1921 – 2002)


   Comunitatea cercetătorilor clujeni din domeniul ştiinţelor umane a pierdut, la 7 septembrie 2002, pe unul dintre cei mai iluştri Magiştri ai săi, care este, în acelaşi timp, şi unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai umanioarelor de pretutindeni. Această grea pierdere este resimţită, într-un mod cu deosebire dureros, de lingviştii din toate domeniile, de semioticienii, filosofii, istoricii şi teoreticienii literari ai Clujului, pe care marele învăţat de la Tübingen a reuşit să-i adune, din nou, cel puţin în parte, în întîlnirile memorabile, desfăşurate, în ultimul deceniu, sub egida Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Romîne, a colocviilor internaţionale organizate de Societatea Culturală „Lucian Blaga”, din 1998, sub auspiciile Centrului de Studii Integraliste „Eugeniu Coşeriu”. Redactorii şi colaboratorii „Dacoromaniei” renăscute pierd, atît de curînd, chiar pe unul dintre fondatorii şi membrii Colegiului ei director, care a girat, prin îndemnul pilduitor al spiritului său, noul început de drum al acestei reviste ştiinţifice; eforturile ei de a recuceri altitudinile ştiinţifice caracteristice marilor tradiţii ale şcolii filologice clujene vor fi astfel mai dificile.
   Născut la 27 iulie 1921, în binecuvîntatele ţinuturi din nordul Moldovei, în stînga Prutului, la Mihăileni, Eugeniu Coşeriu a urmat şcoala primară în satul natal şi Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Şi-a început studiile universitare în 1939/1940, la Iaşi, continuîndu-le în trei mari centre universitare din Italia: Roma (1940 – 1944), Padova (1944 – 1945) şi Milano (1945 – 1949). Desăvîrşirea studiilor va fi încununată cu două strălucite doctorate: în litere, cu eminentul lingvist Giovanni Maver (Roma, 1944), şi în filosofie, cu unul din marii filosofi italieni, Antonio Banfi. În 1951, tînărul lingvist preia conducerea Catedrei de lingvistică generală şi indo-europeană a Universităţii din Montevideo (Uruguay), unde va conduce şi Institutul de Lingvistică al Universităţii. Este perioada în care, prin lucrări de teoria şi filosofia limbajului, cu un larg răsunet în comunitatea ştiinţifică internaţională (Creaţia metaforică în limbaj, 1952; Sistem, normă şi vorbire, 1952; Formă şi substanţă, 1954; Sincronie, diacronie şi istorie, 1958), E. Coşeriu a contribuit la articularea doctrinară şi la formularea coerentă a principiilor lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Îşi continuă prodigioasa activitate ştiinţifică, după 1963, în Germania, la Universitatea din Tübingen, unde publică numeroase studii şi cercetări de istorie a filosofiei limbajului, lingvistică teoretică, lexematică şi gramatică funcţională, lingvistica textului, tipologie lingvistică, istoria limbilor (în special romanice). Bibliografia operei sale ştiinţifice, alcătuită în 2002 de A. Murguía, cuprinde 382 de titluri.
   Opera sa ştiinţifică este recunoscută şi receptată pe toate meridianele, fiind tradusă în numeroase limbi: germană, spaniolă, portugheză, italiană, japoneză, engleză, rusă, franceză, finlandeză, cehă, greacă, coreeană şi romînă. Comunitatea ştiinţifică internaţională recunoaşte valoarea excepţională a operei Magistrului din Tübingen şi îi oferă, în chip de omagiu, la aniversarea a 60, apoi a 65 de ani, 9 impunătoare volume însumînd circa 4 300 de pagini, la care colaborează peste 240 de cercetători (lingvişti, filosofi, istorici şi critici literari) din întreaga lume. Este ales în conducerea unor importante foruri ştiinţifice internaţionale: Asociaţia Internaţională a Cercetătorilor din Ştiinţele Umane Moderne; Societatea de Lingvistică Europeană; Societatea de Lingvistică Romanică. Devine membru al Societăţii Lingvistice din Paris, al Cercului Lingvistic din New York, al Asociaţiei Internaţionale de Fonetică. Este ales membru corespondent al Academiei Regale Spaniole, al Academiei de Limbă din Chile, al Academiei de Ştiinţe din Bavaria, membru titular al Academiei de Filologie din Brazilia, al Academiei Regale din Norvegia, al Academiei de Ştiinţe din Heidelberg, al Academiei de Ştiinţe din Milano, al Academiei Europene din Londra, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe şi Arte Romîno-Americane din New York, al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, al Academiei Romîne. Universităţi din întreaga lume îi acordă suprema distincţie universitară, titlul de Doctor Honoris Causa: cea din Bucureşti, 1971; din Montevideo, Uruguay, 1980; din San Juan, Argentina, 1981; din Tampere, Finlanda, 1985; din Cordoba, Argentina, 1987; din Santiago, Chile, 1988; din Münster, Germania, 1989; din Bologna, Italia, 1990; din Madrid, Spania, 1991; din Cluj şi Iaşi, 1992; din Granada, Spania, 1993; din Chişinău, Republica Moldova, 1993; din Mendoza, Argentina, 1993, din Constanţa, Craiova şi Timişoara, 1994; din Lima şi Arequipa, Peru, 1994; din Vigo şi Salamanca, Spania, 1995; din Sofia, Bulgaria, 1995; din Rio de Janeiro şi Niterai, Brazilia, 1996.
   Opera Magistrului întemeiază unul dintre cele mai importante curente din lingvistica mondială, cunoscut sub numele de lingvistică integrală, despre care s-a anticipat, cum bine se ştie, că va domina lingvistica secolului al XXI-lea.
   
   Reîntors pe plaiurile natale după mai bine de jumătate de veac, savantul, într-un dialog cu oamenii de cultură basarabeni, răspundea solicitării unui interlocutor („Aţi fost numit «un gigant al lingvisticii mondiale»; vă rog să ne vorbiţi despre istoria acestei aprecieri”) definind la modul esenţial sensul traseului său spiritual: „Poate este adevărat. Chiar dacă nu s-ar spune despre mine aceste cuvinte, eu aş continua să muncesc cît mă ţine Dumnezeu. Aceasta este misiunea mea, să duc ştiinţa cît mai departe şi cît mai coerent”. Tot într-o privire de ansamblu asupra destinului său, în planul existenţei sale lumeşti, de data aceasta, Eugeniu Coşeriu, aflat la vîrsta senectuţii, ne spunea: „Fără îndoială că au existat şi greutăţi, şi conflicte, şi răutăţi de tot felul ş.a.m.d., însă, acuma, rămîn pentru mine numai lucrurile bune, de celelalte nu-mi aduc aminte… au dispărut… au dispărut toate celelalte… au fost obstacole în momentul acela şi au fost învinse, sau au fost înlăturate atuncea şi apoi au dispărut, n-au lăsat urme… Pe cînd celelalte lucruri au lăsat ceva, s-au sedimentat într-un sens bun…”.
   
   Magistrul a plecat dintre noi sau, cu o fericită expresie a limbii noastre, Eugeniu Coşeriu a a-sfinţit. Acum, cînd această minte excepţională şi această inimă mare au încetat să mai rostească prin viu grai lucrurile aşa cum sunt, noi, cei rămaşi în tăcere, într-un colţ al Romîniei sale natale, cei luminaţi cîndva de prezenţa sa în mijlocul nostru, ne rugăm pentru liniştea sufletului său. Şi îndrăznim să credem că sămînţa spirituală dăruită cu atîta generozitate de Magistru a găsit aici, în inima Transilvaniei, pămînt din cel bun.

   Consiliul director şi Colegiul de redacţie




EUGENIU  COŞERIU


UNIVERSALIILE  LIMBAJULUI  (ŞI  CELELALTE)


INTRODUCERE
   
   
   1. Orice lingvistică admite în mod explicit sau implicit universalii, cel puţin universalii de un anumit tip. Astfel, se pune întrebarea care sunt fonemele (sau sunetele) unei limbi oarecare, care sunt categoriile ei gramaticale, care sunt tipurile de enunţuri în această limbă, în ce fel sa schimbat de-a lungul istoriei sale, în schimb, nu se întreabă dacă [aceasta] are foneme (sau „sunete”) şi categorii gramaticale, dacă posedă nivelul gramatical al enunţului sau dacă este supusă schimbării lingvistice etc. Cu toate acestea, lingvistica structurală modernă sau cel puţin anumite curente structuraliste, adoptînd, în acord cu tradiţia humboldtiană principiul – întrun anumit sens perfect valabil – conform căruia orice limbă trebuie descrisă din propriul ei punct de vedere, au ajuns, treptat şi în ciuda altor curente, universaliste din cadrul structuralismului însuşi, să evidenţieze, inclusiv să exagereze diferenţele dintre limbi, în dauna analogiilor de structură, atît funcţionale, cît şi materiale. În anumite forme ale structuralismului, sa ajuns să se pretindă chiar definirea categoriilor lingvistice funcţionale exclusiv în raport cu o limbă determinată (cf. infra, I. 2.2.1.), făcînduse abstracţie de universalitatea lor. În acest sens, colocviul ce a avut loc la Dobbs Ferry, New York, în 1961, abordînd, în mod explicit şi pe baza unei apreciabile cantităţi de materiale pertinente, problemele universaliilor şi ale analogiilor de structură ce caracterizează serii de sisteme lingvistice („tipologia”), a marcat efectiv – după cum a arătat Ch. E. Osgood în cadrul acestui colocviu – o cotitură decisivă în lingvistica modernă, mai ales în raport cu tradiţia bloomfieldiană. Din punctul de vedere al lingvisticii europene, însă, se poate vorbi de o cotitură decisivă în raport cu un aspect al tradiţiei saussuriene, şi anume de o viguroasă revalorizare a considerării pancronice a limbilor, a cărei posibilitate – exceptînd principiile generale – fusese negată de către Ferdinand de Saussure. De atunci mulţi lingvişti sau dedicat, în mod direct sau indirect – mai întîi în cadrul structuralismului însuşi, apoi, şi mai ales, în gramatica generativă – cercetării universaliilor, acceptînd atît în discuţiile teoretice, cît şi în cercetarea analitică şi descriptivă, în special analogiile dintre sistemele lingvistice. Acest fapt se reflectă pînă şi în manualele de introducere în lingvistică: acolo unde anumite structuri ale unor limbi diferite se prezentau ca fiind radical eterogene, astăzi se prezintă adesea aceleaşi structuri ca nişte fapte, în fond, destul de asemănătoare, ba chiar identice. Asistăm astăzi, aşadar, la o adevărată proliferare a universaliilor mai mult sau mai puţin fundamentate sau mai mult sau mai puţin ipotetice.
   2. Ni se pare, în consecinţă, că a sosit momentul să ne întrebăm care este sensul, care sunt posibilităţile şi limitele cercetării universaliilor şi dacă aceasta nu este cumva, sub diferite aspecte, o căutare a Sf. Graal: tocmai a unui graal ce nu va fi găsit niciodată, deoarece fie că nu există, fie că nu poate fi găsit acolo unde este căutat.
   3. Problema universaliilor lingvistice este strîns legată de problema gramaticii universale, a învăţării limbilor şi a tipologiei lingvistice, însă aici nu vom putea trata aceste probleme (referitor la gramatica universală, cf., totuşi, nota 61).
  
I.
UNIVERSALIILE  LIMBAJULUI
  
   ). Într-adevăr ceea ce atrage atenţia, în investigaţiile şi afirmaţiile de principiu cu privire la universaliile lingvistice, este faptul că universaliile constatate sau propuse nu sunt aceleaşi. În vreme ce, pentru anumiţi autori, unicele universalii demne de acest nume şi demne de a fi căutate sunt acelea care, găsinduse efectiv în toate limbile, ar fi „adevărate universalii”, alţii insistă mai ales asupra universaliilor statistice sau „de tendinţă”, sau inclusiv asupra „universaliilor” care, prin definiţie, nu pot fi comune tuturor limbilor.
   2.0. În această privinţă trebuie să distingem, în primul rînd, de acord cu sensul logic, cinci tipuri de universalitate: trei tipuri primare şi două secundare.
   2.1.1 Cele trei tipuri primare sunt următoarele: 
   1) Universalitatea conceptuală sau universalitatea ca posibilitate. În această privinţă, toate categoriile lingvistice – chiar şi categoriile constatate întro singură limbă, inclusiv categoriile ipotetice, care nu se aflǎ însă în contradicţie cu conceptul de limbaj – sunt universale, în sensul că ele constituie posibilităţi universale ale limbajului: ele ar putea să se prezinte în limbi pe care nu le cunoaştem în prezent sau să fie adoptate pentru anumite sisteme lingvistice ce ar putea fi imaginate.
   2) Universalitatea esenţială sau universalitatea ca necesitate raţională. În acest sens, este universală orice proprietate ce aparţine conceptelor „limbă” şi „limbaj” sau care poate fi dedusă din aceste concepte ca atare.
   3) Universalitatea ca generalitate istorică (sau e m p i r i c ă) este universalitatea proprietăţilor ce se constată efectiv în toate limbile sau, cel puţin în toate limbile cunoscute (şi care, în acest ultim caz – care este cazul normal –, se atribuie prin inducţie şi limbilor care, în momentul generalizării, nu se cunosc încă). Generalitatea poate fi absolută sau relativă: este relativă (probabilitate preferată), dacă proprietăţile respective se constată, nu în toate, ci numai în majoritatea limbilor cunoscute; cu toate acestea, din punct de vedere teoretic nu există diferenţă între aceste două tipuri (cf. 2.2.3.1.). În schimb, universalitatea esenţială este întotdeauna absolută, la nivelul la care este necesară (cf. 3.2.2.). Universaliile corespunzătoare acestor trei tipuri de universalitate le vom denumi, respectiv, universalii posibile (2.2.1.), universalii esenţiale (2.2.2.1.), universalii empirice (2.2.3.1.).
   2.1.2. Cele două tipuri secundare sunt derivaţii prin combinare ale celor trei tipuri primare. Una dintre aceste derivaţii îmbină posibilitatea şi generalitatea, limitînd numărul elementelor constitutive posibile ale limbilor. Faptul general („universal”) ar fi în consecinţă în acest caz clasa fixă de posibilităţi, dar fiecare limbă ar prezenta o selecţie în cadrul acestei clase, selecţie care, evident, poate fi parţial identică. Întro variantă a acestei derivaţii, nedefinită ca atare, dar care se prezintă destul de frecvent, anumite elemente ale clasei fixe de posibilităţi sar întîlni în toate limbile şi ar fi, în consecinţă, implicit generale. Cealaltă derivaţie uneşte posibilitatea şi necesitatea, admiţînd o conexiune necesară între anumite posibilităţi. Universaliile corespunzătoare acestor două derivaţii le vom numi universalii selective şi, respectiv, universalii implicative (sau, în acord cu terminologia curentă, implicaţii).
   2.2.0. Să ne întoarcem la fiecare dintre tipurile de universalii pe care leam stabilit, pentru a examina anumite probleme care se pun în legătură cu ele.
   2.2.1. Toate faptele constatate în limbi – sau inclusiv imaginate pentru limbile posibile (proprietăţi, funcţii, categorii funcţionale, procedee materiale) – trebuie considerate, fără excepţie, înainte de toate ca universalii posibile (conceptuale), altfel spus ca posibilităţi universale ale limbajului (independente de limbile particulare), pentru a deveni definibile şi pentru a se putea pune eventual problema universalităţii lor raţionale sau empirice. De altfel, este ceea ce se face în mod constant, chiar şi în cazul în care nu se observă acest lucru. Astfel, categoriile verbale sunt universale în acest sens şi numai de aceea sunt definibile. Contrar a ceea ce sa afirmat adesea, nu se defineşte „substantivulînengleză”. Întrun sens,  „substantivulînengleză” nu poate fi definit, dat fiind că, în calitate de secţiune a unui obiect istoric (limba engleză), este la rîndul său un obiect, iar obiectele nu se pot defini, ci doar constata şi descrie (şi, evident, li se poate face istoria). Atunci cînd se doreşte a defini „substantivulînengleză”, nu se face altceva decît că i se descrie expresia şi comportamentul acesteia. De fapt, în raport cu o limbă determinată, ne putem întreba doar dacă o anumită categorie există în acea limbă şi, dacă există, care este manifestarea ei materială (comportamentul ei paradigmatic şi sintagmatic). În realitate, nu există diferenţă logică, de exemplu, între definiţia conceptului de infix şi cea a conceptului de substantiv: ambele concepte se pot defini numai universal şi independent de limbile particulare. Diferenţa dintre cele două cazuri este „substanţială”, adică o diferenţă datorată naturii distincte a celor două concepte: infixul este un procedeu universal al expresiei, în vreme ce substantivul este o categorie a conţinutului, o modalitate universală a semnificaţiei. Dacă nu ar fi aşa, de ce „substantivulînengleză” sar numi tocmai „substantiv”? Pe de altă parte, cu privire la „substantivulînengleză”, nu sar putea pune nici problema universalităţii: nu sar putea pune întrebarea dacă alte limbi (sau toate limbile) au „substantivulînengleză”, deoarece, evident, nu pot săl aibă. Se spune uneori că această posibilitate este dată prin faptul că există, cu toate acestea, o anumită asemănare între „substantivulînengleză”, „substantivulîngermană”, „substantivulînlatină” etc. Dar, în realitate, prin aceasta se face aluzie la categoria universală, adică la proprietăţile comune ce constituie această „similitudine” din punct de vedere funcţional. În alt sens, sar putea defini foarte bine o categorie absolut identică cu „substantivulînengleză”. În acest caz, evident, nu ar fi vorba pur şi simplu de „substantivulîn engleză”, ci de o posibilitate universală a limbajului, chiar şi atunci cînd aceasta nu sar putea constata în alte limbi. O definiţie ca atare este întotdeauna universală: defineşte o posibilitate nelimitată. Dar o definiţie universală nu implică generalitatea obiectivă a ceea ce se defineşte. Astfel, dacă se defineşte universal adjectivul, aceasta nu înseamnă nicidecum că se atribuie tuturor limbilor, deoarece o definiţie nu este o judecată de existenţă: se defineşte adjectivul pentru orice limbă în care acesta poate să se prezinte.
   2.2.2.l. Cu privire la universaliile esenţiale, trebuie să insistăm mai ales asupra faptului că acestea se deduc din înseşi conceptele de „limbaj”şi „limbă” – în sensul că sunt elemente constitutive sau consecinţe raţionalmente necesare ale elementelor constitutive ale acestor concepte – şi nu [se deduc] din definiţiile corespunzătoare. O definiţie (dacă este vorba despre o definiţie „reală”) este produsul contemplării conceptului pur, şi nu invers. În plus, definiţiile sunt propoziţii: afirmă ceva cu privire la ceva, implică analiza şi sinteza (διαίρεσιν καì σύνθεσιν) şi pot fi, ca atare, false, în vreme ce noţiunile intuitive pure, neanalizate, nu pot să se prezinte astfel. Unica posibilitate metodologică în această privinţă este, în consecinţă, să ne situăm, ca să zicem aşa, „înaintea” conceptelor de limbaj şi limbă şi să ne întrebăm dacă o proprietate sau alta este un atribut necesar pentru ca ansamblului de „fapte” corespunzătoare să i se poată da numele de limbaj şi limbă (cf., totuşi, 2.2.3.3., în ceea ce priveşte euristica).
   2.2.2.2. Majoritatea universaliilor esenţiale imediat evidente şi, ca atare, general admise sunt universalii generice, adică proprietăţi foarte generale, fără nici o specificitate în ceea ce priveşte „faptele” cărora le corespund. Astfel, de exemplu: limbajul se prezintă în mod necesar sub forma limbilor; orice limbă trebuie să aibă expresie şi conţinut; orice limbă implică o organizare gramaticală; orice limbă se schimbă dea lungul istoriei sale etc., dar, fără îndoială, se pot admite ca universalii esenţiale numeroase fapte mult mai specifice. Astfel, de exemplu, pare necesar ca, în orice limbă, cuvîntul să existe ca unitate lexicală, deşi nu este nicidecum necesar să existe pretutindeni ca nivel de structurare gramaticală. Nu este necesar să fie deosebită „calitatea” de „proces” şi, în consecinţă, adjectivul nu este o universalie esenţială. Este însă necesar ca în orice limbă să se poată spune ceva cu privire la ceva, prin urmare, ca orice limbă să aibă procedee pentru a distinge „rema” şi „tema” („comentariul” şi „topicul”). Nu este raţionalmente necesar ca pronumele personale să existe pretutindeni ca o categorie autonomă, dar este necesar ca orice limbă să poată distinge întrun anumit fel persoanele dialogului şi nonpersoana. Şi se poate susţine, de asemenea, pe bună dreptate, necesitatea de a se face distincţie între nume şi verb: evident, ca distincţie între funcţia substantivală şi funcţia verbală, şi nu ca o distincţie între două clase de cuvinte deja date ca atare în lexic. 
   2.2.2.3. Universaliile esenţiale – mai ales dacă se consideră ca aparţinînd definiţiilor sau ca fiind deduse din acestea – pot părea fără îndoială mai puţin interesante decît cele empirice, cel puţin în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică a limbilor. Însă, în primul rînd – după cum sa văzut deja – [acestea] nu se deduc din definiţii. Pe de altă parte, nu toate universaliile esenţiale sunt imediat evidente şi faptul că este posibil să fie deduse nu implică nicidecum trivialitatea lor ştiinţifică. În al treilea rînd, consecinţele lor în ceea ce priveşte structurarea limbilor (în particular consecinţele „dinamice”: cf. 3.3.) sunt adesea şi mai puţin evidente. În sfîrşit, există o ierarhie a universaliilor esenţiale, în sine interesantă, adică pentru cunoaşterea ştiinţifică generală a limbajului.
   2.2.3.1. Universaliile empirice, în măsura în care se constată efectiv şi nu sunt deduse raţional, nu sunt valabile în mod absolut decît pentru limbile în care au fost constatate, iar pentru celelalte limbi sunt valabile doar ca posibilităţi şi cît timp nu se întîlnesc excepţii (în afară de cazul că sar putea justifica printro necesitate raţională; dar, în acest caz, se convertesc în universalii esenţiale). A admite generalitatea lor pentru toate limbile înseamnă întotdeauna a emite o ipoteză, adică a generaliza prin inducţie ceea ce sa constatat efectiv. În schimb, ipoteza generalităţii nu are sens în ceea ce priveşte universaliile esenţiale, deoarece o necesitate raţională nu este o generalizare: este „generală” chiar de la început. Cu alte cuvinte, generalitatea universaliilor empirice este logic „extrinsecă” (este o generalitate verificată sau presupusă), în timp ce generalitatea universaliilor esenţiale este „intrinsecă”. Sensul logic al universaliilor empirice nu se schimbă prin faptul eventualei lor prezenţe în toate limbile cunoscute. Dacă, de exemplu, se constată – şi se verifică de fapt – că silabele deschise nu lipsesc în nici una dintre limbile cunoscute, aceasta nu încetează a fi o constatare empirică; fără să fie o universalitate necesară. Toate limbile cunoscute au consoane şi vocale, însă o limbă fără vocale sau, cel puţin, fără vocale funcţionale nu este imposibilă. Să presupunem, de exemplu, că întro limbă toate consoanele ar fi urmate automat de un element vocalic determinat sau că orice consoană dintro anumită clasă ar fi urmată automat de o vocală determinată: o asemenea limbă nu ar avea vocale funcţionale. 
   2.2.3.2. Toate acestea se referă, totuşi, doar la condiţia logică a universaliilor empirice şi nu diminuează deloc importanţa lor. Faptul că generalitatea lor este extrinsecă din punct de vedere raţional nu exclude posibilitatea ca ele să fie absolut generale, de facto, în limbajul uman, aşa cum îl cunoaştem, nici ca ele să poată fi motivate de alte necesităţi, diferite de necesitatea raţională. Anumite universalii empirice prezente efectiv în toate limbile sar putea datora, fără îndoială, hazardului: este aceasta o posibilitate ce nu poate fi exclusă aprioric, chiar dacă, în realitate, ea este infimă, dat fiind numărul mare al limbilor omenirii. Dar celelalte ar trebui atunci să fie motivate. Mai exact – dacă se exclude o motivaţie istorică (printro eventuală origine comună a limbilor) – ar trebui să fie determinate fie prin raţiuni de ordin practic (limbile, fiind „tehnici” istorice, sunt guvernate şi de inteligenţa practică), fie prin constituţia fizică şi psihică a omului şi prin condiţiile de viaţă pe pămînt. De altfel, şi anumite universalii statistice ar putea fi motivate în acest sens. Tocmai această posibilitate de motivare este cea care determină interesul universaliilor empirice, nu numai pentru lingvistică, ci pentru toate ştiinţele umane.
   2.2.3.3. Universaliile esenţiale ale limbilor, fiind prin definiţie „generale”, sunt cuprinse în universaliile prezente în toate limbile, care, la rîndul lor, sunt cuprinse în universaliile posibile. În consecinţă, dacă sar dispune de un catalog suficient de amplu al posibilităţilor limbajului, procedeul empiric în investigarea privitoare la universalii ar putea fi acela de a ne întreba care dintre aceste posibilităţi sunt universal „generale” (prezente în toate limbile) şi care dintre ele sunt universalii esenţiale. Din punct de vedere teoretic, acest procedeu nu este necesar pentru universaliile esenţiale, care se identifică doar ca atare, prin deducţie. Cu toate acestea, constatarea empirică a acestor universalii în multe limbi (mai ales dacă este vorba de universalii „specifice” cf. 3.2.) poate fi importantă din punct de vedere euristic, şi anume:
   a) pentru a evita pericolul de a considera raţionalmente necesar ceea ce este propriu doar anumitor limbi sau inclusiv doar unei singure limbi (ceea ce constituie o eroare a vechii gramatici universale, parţial, şi a celei noi);
   b) pentru că anumite fapte constatate ca generale pot avea o justificare raţională care, la prima vedere, nu poate fi percepută.
   2.2.4. Universaliile selective au avut parte de o soartă bine meritată în domeniul trăsăturilor fonetice distinctive datorită fonologiei lui Jakobson. De altfel, chiar şi fără ipoteza universalităţii, fonologia a operat întotdeauna cu un număr destul de limitat de trăsături distinctive, ceea ce, cel puţin din punct de vedere empiric, pare perfect rezonabil în acest domeniu al lingvisticii. Acelaşi lucru trebuie spus în legătură cu procedeele materiale ale limbajului în domeniile gramaticii şi lexicului (formarea cuvintelor): numărul acestor procedee nu este nelimitat şi, în multe cazuri, numărul posibilităţilor corespunzătoare este chiar perfect determinat (de exemplu: prefix, infix, sufix). Dimpotrivă, ipoteza analoagă cu privire la organizarea plerematică a limbilor – ipoteză emisă de multe ori, sub diferite forme, dea lungul istoriei şi reînnoită în zilele noastre – are toate probabilităţile de a fi falsă, dacă se ia în considerare caracterul liber al limbajului (în sensul că obiectul său este infinit). Dar şi aici – deşi această sarcină nu este practic realizabilă – este posibil, în principiu, să se stabilească trăsăturile distinctive care funcţionează în limbile omenirii întrun moment dat al istoriei, existînd posibilitatea de a stabili cel puţin o listă a trăsăturilor semantice mai frecvente, ceea ce nu este lipsit de interes. În plus, şi în acest domeniu există secţiuni în care numărul posibilităţilor este determinat din punct de vedere logic.
   2.2.5.l. Implicaţiile pot fi teoretice (deduse prin intermediul analizei conceptuale a posibilităţilor considerate) sau empirice (constatate). Astfel, de exemplu, implicaţia „Termenul neutru al unei opoziţii semantice binare are două semnificate de limbă” este o implicaţie teoretică, în vreme ce implicaţia „Dacă o limbă are flexiune, are şi derivare”, este o implicaţie empirică. Din punctul de vedere al formei lor, implicaţiile pot fi unilaterale (x implică y [dar y nu implică x]) sau bilaterale ori reciproce (x implică y şi y implică x); pozitive (dacă x, atunci y) sau negative (dacă x, atunci nu y).
   2.2.5.2. Implicaţiile teoretice impun, în acelaşi timp, motivarea conexiunilor pe care le reprezintă, în timp ce implicaţiile empirice nu presupun nici o motivare. În sensul unei motivări posibile, implicaţiile empirice unilaterale ar fi exact contrariul implicaţiilor teoretice formal analoage. De fapt, dacă x, atunci y, ca implicaţie empirică, ar însemna, în acest sens, „dacă există x este pentru că există y” (adică „y este acela care îl determină pe x”), pe cînd, ca implicaţie teoretică, aceeaşi formulă semnifică „x este acela carel determină pe y”.
   3.0. Pînă aici am considerat tipurile de universalii lingvistice din punctul de vedere al sensului lor logic în raport cu noţiunile de universalitate şi generalitate obiectivă. Dar, pentru ca extensiunea şi sensul lor să fie în fiecare caz suficient de precise, tipurile posibile de universalii trebuie caracterizate şi din alte puncte de vedere, şi anume:
   a) în conformitate cu nivelurile limbajului la care se referă; 
   b) în conformitate cu gradul de generalitate al aspectelor de limbaj cărora se aplică; 
   c) în conformitate cu perspectiva în care se situează în raport cu limbile;
   d) în conformitate cu planul semiotic la care se referă; 
   e) în conformitate cu formularea lor.
   3.1. În limbaj trebuie să distingem trei niveluri: nivelul universal al activităţii vorbirii, nivelul istoric al limbilor şi nivelul particular al discursului (sau „textului”). Universaliile lingvistice pot aparţine fiecăruia dintre aceste niveluri. În cercetările dedicate universaliilor se vorbeşte de multe ori despre universaliile limbajului prin aceasta înţelegîndu-se „ceea ce poate fi reperat în toate limbile”. În realitate, însă, universaliile limbilor nu coincid cu universaliile limbajului. Toate universaliile limbilor sunt în acelaşi timp universalii ale limbajului, dat fiind că limbile constituie un nivel al limbajului; însă nu toate universaliile limbajului sunt în mod necesar universalii ale limbilor: pot fi şi universalii ale activităţii de vorbire sau universalii ale textului. Pe noi ne preocupă, de bună seamă, universaliile limbilor. Pe de altă parte, limitîndune la acest nivel, trebuie să avem în vedere universaliile celorlalte două niveluri ale limbajului, dat fiind că acestea pot avea consecinţe importante în structurarea funcţională şi materială a limbilor. În prezent, cercetarea în această direcţie este abia la început.
   3.2.1. Din punctul de vedere al gradului de generalitate a aspectelor limbajului cărora li se aplică, universaliile pot fi generice şi specifice. Universaliile generice se referă la principiile şi normele limbajului şi ale limbilor considerate în modul lor de a fi general sau şi în aspectele particulare, dar întotdeauna fără specificarea „faptelor” în care se manifestă aceste principii şi aceste norme; universaliile specifice se referă la fapte specificate ca atare. Astfel, faptul că, „toate limbile disting categorii verbale” este o universalie generică; iar faptul că „toate limbile posedă categoria numărului” reprezintă o universalie specifică.
   3.2.2. Această distincţie este, evident, o distincţie relativă, dat fiind că „generic” şi „specific” sunt, în fiecare caz, termeni corelativi. Cu toate acestea, ea trebuie făcută, deoarece necesitatea, raţională sau empirică, pe care o implică sau o postulează universaliile nu priveşte decît acel grad de generalitate căruia i se aplică, mai jos de acest nivel admit variaţia. Prin urmare, gradul de necesitate specifică se află în relaţie inversă cu gradul de generalitate al universaliilor. Universaliile referitoare la activitatea vorbirii, considerată independent de limbi, sunt toate universalii generice de un grad foarte înalt. Acelaşi lucru se întîmplă cu aproape toate universaliile acceptate tradiţional de către toţi lingviştii, chiar şi de adversarii universalismului. Aceasta înseamnă că necesitatea pe care o implică aceste universalii în ceea ce priveşte faptele particulare ale limbilor este foarte redusă.
   3.3.1. Limbile se creează şi se recreează în mod continuu – prin activitatea lingvistică. Prin urmare, ele pot fi considerate în ele însele, dintro perspectivă statică, sau din punctul de vedere al activităţii care le produce, şi dintro perspectivă dinamică, altfel spus, ca finalitate a acestei activităţi. Putem distinge astfel universalii statice şi universalii dinamice. Universaliile statice sunt proprietăţi universale ale limbilor considerate în ele însele; universaliile dinamice sunt principii şi norme ale activităţii care produce limbile. 
   3.3.2. Ca principii şi norme ale unei activităţi, universaliile dinamice pot avea manifestări multiple şi, în acelaşi timp, diferite, ceea ce, desigur, nu le afectează unitatea. Pe de altă parte, nu este necesar ca finalitatea ce o implică să se realizeze integral în fiecare moment. Din punctul de vedere al realizării în limbi, considerate ca produse istorice, aceste universalii se prezintă în majoritatea cazurilor ca „tendinţe”. Astfel, printre universaliile motivate din raţiuni de ordin practic, am putea numi „tendinţa” spre simetrie a sistemelor fonologice şi, în principiu, a oricărui alt sistem parţial din cadrul unei limbi; sau, dintrun punct de vedere mai general, „tendinţa” către regularitate a sistemelor lingvistice. De aici un alt motiv al interesului nonvulgar al universaliilor „statistice” – adică nonabsolute din punct de vedere static –, care pot fi tocmai manifestări ale universaliilor dinamice. În rest, în perspectiva dinamică, toate universaliile statice – în măsura în care se exclude hazardul şi nu este vorba de condiţii permanente ale activităţii lingvistice – pot fi interpretate ca manifestări ale principiilor ce dirijează activitatea care creează limbile, putînd fi distinse universalii dinamice cu manifestare constantă şi universalii dinamice cu manifestare multiplă şi variată.
   3.4. Din punctul de vedere al planului semiotic la care se referă, universaliile pot fi: semantice (privind conţinutul, atît lexical, cît şi gramatical), materiale (privind procedeele de expresie) şi conective (privind relaţia între cele două planuri). În principiu, în limbi există o eterogenitate a procedeelor materiale în raport cu funcţiile semantice şi o eterogenitate a funcţiilor semantice în raport cu procedeele materiale: funcţii analoage pot fi exprimate prin procedee distincte şi acelaşi tip de procedee poate exprima funcţii distincte. De aici interesul investigării universaliilor conective, adică a eventualelor conexiuni constante între anumite funcţii şi anumite tipuri de procedee materiale. 
   3.5. În funcţie de formularea lor, universaliile pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive admit şi o formulare negativă din punct de vedere formal; iar cele negative, o formulare formal pozitivă. Astfel, „Toate limbile au x” – „Nici unei limbi nu îi lipseşte x”, „Nici o limbă nu are y” – „Toate limbile sunt lipsite de y”. Aceste variaţiuni sunt un fapt exterior, determinat de presupoziţiile întrebărilor cărora le răspund implicit formulările (respective). Din punct de vedere obiectiv, universaliile negative absolute, de tipul „Nici o limbă nu are y”, sunt de puţin interes, dat fiind că posibilităţile negative sunt, în acest caz, infinite. În schimb, formulările negative sunt interesante din punct de vedere obiectiv în cazurile de negativitate relativă, adică atunci cînd este vorba de proprietăţi ale limbajului avînd ele însele un sens negativ; astfel, în cazurile de limitare numerică a posibilităţilor („Nici o limbă nu are mai mult de n entităţi de tip x”), de implicare a absenţelor (absenţa concomitentă a două posibilităţi) sau de excludere a anumitor posibilităţi dintro serie logic determinată, deşi aceste cazuri admit, toate, formulări pozitive corelative. 
   
II.
A. UNIVERSALII  ALE  LIMBAJULUI  ŞI  UNIVERSALII 
ALE LINGVISTICII
   
   1. Universaliile limbajului trebuie distinse riguros de universaliile lingvisticii. Universaliile limbajului sunt proprietăţi ale limbajului însuşi, ce pot fi stabilite şi identificate de către lingvistică, pe cînd universaliile lingvisticii sunt proprietăţi ale lingvisticii care se justifică doar la acest nivel, prin exigenţe de ordin intern ale lingvisticii ca ştiinţă.
   2. Întrun anumit sens, toate noţiunile ştiinţifice care se referă la limbaj aparţin lingvisticii şi, prin urmare, orice teorie lingvistică, explicită sau implicită, este universală, dat fiind că se situează în planul conceptelor, care sunt prin definiţie „universale” (cf. l, 2.2.1 p.). În acest context, orice formă de lingvistică, precum şi orice disciplină lingvistică particulară – gramatica sau semantica lexicală, gramatica istorică sau dialectologia etc. – îşi  are „universaliile” sale, adică concepte şi noţiuni proprii, categorii, scheme de interpretare, definite sau adoptate tacit, în principiu, pentru orice limbă posibilă, atît la nivelul teoriei, cît şi la nivelul analizei şi descrierii. Din acest punct de vedere, acea cognatio litterarum a gramaticii istorice din epoca Renaşterii era o universalie în aceeaşi măsură ca legea fonetică a neogramaticilor sau noţiunea de opoziţie a lingvisticii structurale.
   3.1. Trebuie însă să distingem noţiunile reale de noţiunile formale, adică noţiunile care se referă la obiectul unei ştiinţe de noţiunile care se referă la postulatele, metoda şi procedeele ştiinţei respective. Este evident că orice teorie a unui obiect real este o interpretare şi nu o copie a realităţii şi că noţiunile ştiinţifice – cele reale nu mai puţin decît cele formale – îşi au sensul lor precis numai în cadrul unei teorii; dar asta nu înseamnă că noţiunile reale ar fi în întregime arbitrare şi nu ar avea nici o legătură cu obiectul acestei teorii, în timp ce noţiunile formale sunt efectiv arbitrare din punctul de vedere al obiectului. Ei bine, lingvistica, la fel ca orice ştiinţă, cuprinde, alături de noţiuni reale, noţiuni formale justificate prin propriile sale exigenţe intrinseci, de exemplu prin exigenţele de economie, de eleganţă, de simplitate, de coerenţă a sistemului de descriere şi analiză, de coerenţă cu anumite postulate sau inclusiv de exigenţa de universalitate a descrierii. Iar în cazuri particulare, deciziile sale sunt adesea decizii formale. Astfel, noţiunea de fonem este, evident, o noţiune stabilită în cadrul unei anumite teorii însă este o noţiune „reală”: are sau pretinde a avea un corelatum în realitatea limbajului, astfel încît definiţiile acestei noţiuni, precum şi discuţiile cu privire la fonem se referă în mod necesar la această realitate. Acelaşi lucru se întîmplă cu noţiuni ca verb, substantiv, enunţ etc. Dimpotrivă, dacă, conform exigenţelor metodei de descriere, se admite „junctura” ca fonem (segment fonematic), noţiunea se transformă, în această aplicaţie, întro noţiune formală. Tot astfel, dacă, în cazul unei limbi care ar avea numai două vocale şi care ar prezenta o structură silabică constantă de tipul CV, sar decide, din raţiuni de economie a sistemului de descriere, să se considere vocalele ca trăsături distinctive ale consoanelor, această decizie ar fi o decizie formală privind descrierea şi nu limba descrisă.
   3.2. Numim universalii ale lingvisticii acele universalii ce corespund noţiunilor şi deciziilor formale ale lingvisticii. Dacă, de exemplu, se observă că toate limbile cunoscute care conţin /ε/ conţin şi /e/ şi se generalizează această observaţie sub forma unei implicaţii între /ε/ şi /e/, aceasta reprezintă o universalie implicativă a limbajului. Dacă, în schimb, întro teorie determinată un /ε/se admite numai dacă se opune unui /e/, aceasta constituie de asemenea o implicaţie, însă o implicaţie a lingvisticii. Cele două implicaţii pot fi formulate în mod identic: „Nici o limbă nu are /ε/ dacă nu are /e/”, însă sensul acesteia este radical diferit. Cea dintîi afirmă prezenţa concomitentă a celor două foneme în limbaj; cea dea doua afirmă prezenţa lor concomitentă în interpretare. Cea dintîi, dacă se aplică tuturor limbilor, este o ipoteză: o limbă care posedă /ε/ dar nu şi /e/ va fi, din acest punct de vedere, o excepţie. Cea dea doua este valabilă de la început pentru toate limbile şi este întotdeauna adevărată, deoarece este tautologică în raport cu decizia formală pe care se bazează. O limbă care posedă /ε/ dar nu şi /e/ nu va fi o excepţie din acest punct de vedere; se va spune pur şi simplu că posedă un singur fonem /e/ şi că nu are [ε], dat fiind că acest [ε] al său material nu se opune unui [e]. Aceasta se datoreşte faptului că prima implicaţie constată o „stare de lucruri”, în timp ce a doua, la rigoare, exprimă doar o exigenţă a modelului descriptiv; o exigenţă din care, de altfel, nu se poate deduce nimic în sens empiric. Acelaşi lucru se întîmplă cu o implicaţie de felul: „Orice limbă care posedă consoane posedă şi vocale şi viceversa” (admiţînd că ar avea şi un sens „real”); ca universalie implicativă a limbajului, o asemenea implicaţie înseamnă că vocalele şi consoanele se implică reciproc în limbi, în timp ce, ca universalie implicativă a lingvisticii, poate însemna că vocalele şi consoanele se implică reciproc în interpretare. Astfel, în cazul ipoteticei noastre limbi fără vocale funcţionale (cf. I, 2.2.3.1.), se va putea spune, din punctul de vedere al unei anumite teorii, că o asemenea limbă, neavînd vocale, nu va avea nici consoane.
   4.0. Universaliile lingvisticii sunt perfect legitime la nivelul lingvisticii – cel puţin în sensul strict în care se adoptă şi în măsura în care se justifică la acest nivel – şi nu constituie vreun obstacol în căutarea universaliilor limbajului dacă nu se confundă cu acestea. Dar tocmai acest lucru se întîmplă destul de frecvent. Cu alte cuvinte, se spune: „limbile conţin x deoarece teoria (sau descrierea) are (sau necesită) x”. Este vorba de nişte transitus ab intellectu ad rem datorate, în particular, identificării nivelului analizei conceptuale cu nivelul istoric al limbilor şi a nivelului descrierii cu nivelul obiectului ce se descrie.
   4.1. Să considerăm, de exemplu, teza – de multe ori repetată după Aristotel – că orice verb ar conţine verbul „a fi”, astfel încît ό άνθρωπος βαδίξει şi ό άνθρωπος βαδίξων εστί ar fi „acelaşi lucru”. Această teză a fost foarte criticată în lingvistica modernă. Dar, în realitate, ea poate avea un sens foarte precis şi, în acelaşi timp, perfect raţional dacă se interpretează la nivelul analizei conceptuale, să zicem ca analiză a noţiunii de „verb”. De fapt, dacă se concepe verbul ca fiind acea categorie verbală („parte de vorbire”) care are fundamentalmente funcţia de a transforma „cuvintele” în „enunţuri”, acel dicibile in dictum, se poate foarte bine susţine că verbul „a fi”, cu funcţia sa de copulă, reprezintă verbalitatea pură şi că, în acest sens, orice alt verb conţine un semnificat lexical (ce poate fi reprezentat prin Lex) şi verbul „a fi”. Evident, în acest sens participiul badízon, care apare în explicaţia lui badízei, nu mai este acel badízon din limba greacă (unde badízei şi badízon estí nu înseamnă acelaşi lucru), ci numele unui semnificat lexical nedeterminat din punct de vedere categorial, iar estí nu este grec. estí (care are şi alte funcţii), ci doar numele verbalităţii pure. Este ca şi cum sar spune că orice verb este Lex + „verbalitate”, în sensul pe care lam precizat mai sus. Dar analiza conceptuală ca atare nu spune că verbele, în diferite limbi, „provin” dintr-o combinaţie a anumitor elemente lexematice cu verbul „a fi” din limbile respective (care ar putea să nu existe), nu afirmă caracterul primitiv al verbului „a fi” în sens glotogonic sau istoric şi nici măcar nu atribuie verbul tuturor limbilor (dacă, de fapt, verbul este o categorie „universală”, un asemenea fapt trebuie stabilit prin alte mijloace sau prin alte argumente). Şi, mai ales, analiza bine înţeleasă nu atribuie existenţă autonomă entităţilor pe care le distinge: ea „explică” pur şi simplu ceea ce este „implicat” în noţiune, dar nu presupune o sinteză a acestor entităţi. Dacă apoi, porninduse de la această analiză, se afirmă că verbul „a fi” este verbul primitiv şi că verbele apar efectiv în limbi prin combinarea unui lexem cu verbul „a fi”, faptul acesta constituie o universalie a lingvisticii istorice, mai exact o universalie ca ipoteză, care, pentru a se transforma întro universalie a limbajului, trebuie să fie constatată şi care, după cum se ştie, nu se constată. Dacă în descrierea unei limbi se decide ca verbele să fie prezentate ca Lex + „a fi”, este vorba de o universalie a descrierii, care va trebui justificată prin exigenţele ce privesc acest nivel. Iar dacă se consideră că în însăşi limba ce se descrie elementele Lex şi „a fi” există ca entităţi autonome la un anumit nivel al intuiţiei lingvistice şi că subiecţii vorbitori combină în „producerea enunţurilor” aceste entităţi pentru a forma cu ele verbe, i se atribuie limbajului o universalie a descrierii.
   4.2. Este ceea ce apare, mutatis mutandis, întro interpretare recentă a substantivelor, conform căreia acestea ar putea fi considerate, în gramatica generativă, ca provenind din enunţurile corelative ale „structurii de adîncime”. Astfel, engl. the man sar putea interpreta ca o substituire ulterioară, prin transformare, a unei structuri de adîncime de tipul, care ar constitui o „universalie a limbajului”. Ei bine, trebuie să se observe înainte de toate că, motivată la început printro intuiţie cu privire la substantivele de tipul profesor, lingvistic, structuralist (nomina adiecta sau appelationes) – care au de fapt o relaţie de afinitate cu enunţurile relative şi al căror comportament sintactic este de multe ori diferit de cel al substantivelor de tipul carte, arbore, om (rerum nomina sau nomina absoluta) – această interpretare ajunge să anuleze tocmai distincţia ce constituie punctul său de plecare. Dar, chiar admiţînd că această distincţie ar fi recuperabilă la un alt nivel de analiză, faptul important este acela că, oricum, este vorba despre o universalie a lingvisticii, care poate fi justificată întrun anumit tip de gramatică, şi nu despre o universalie a limbajului. În realitate, ceea ce spune interpretarea la care neam referit este pur şi simplu că un substantiv poate fi considerat ca „substantivitate + Lex, iar în cazul engl. man, această formulă exprimă o analiză operată de lingvistică şi nu o sinteză „actuală” în limbaj. De fapt, în limbile cunoscute, substantivele – cel puţin substantivele primare (între care engl. man) – sunt date deja: ele nu sunt „sintetizate” de către vorbitori în momentul producerii enunţurilor prin combinarea dintre substantivitate şi Lex. Dacă există limbi în care semnificatul lexical şi cel categorial sunt autonome şi unde, în consecinţă, toate substantivele sunt „sintetizate” în actele de vorbire, aceste limbi sunt, chiar din acest motiv, diferite de limbile în care substantivele primare se prezintă chiar de la început ca fiind „categorizate” şi nu avem dreptul să anulăm această diferenţă şi să atribuim sinteza tuturor limbilor, sub pretextul că în ambele cazuri este vorba de semnificat lexical şi semnificat categorial şi făcînd abstracţie de faptul că felul în care există aceste semnificate nu este acelaşi în cele două clase de limbi. 
   4.3. O formă mai avansată a interpretării pe care am discutato mai sus este aceea prin care se afirmă că, în general, cuvintele lexematice corespunzătoare categoriilor verbale – substantive, adjective, verbe – ar putea „deriva” dintro bază comună nedeterminată, care sar determina apoi, după caz, ca substantiv, adjectiv sau verb. Astfel, engl. tall şi tallness ar putea fi interpretate ca provenind de la aceeaşi bază. În acelaşi timp, ni se spune, aceasta ar constitui o bază mai universală decît cea a „claselor lexicale”, întrucît ar suprima dezacordurile între limbi în acest domeniu: aceeaşi bază sar putea transforma, de exemplu, în adjectiv întro limbă şi în verb în altă limbă. Ei bine, chiar şi în cazul unei aceleiaşi limbi, această interpretare prezintă dificultăţi. Este sigur că, în scopuri didactice, se poate spune, de exemplu, că semnificatul lexical este cel care este comun termenilor din fiecare dintre seriile spaniole blanco – blancura – blanquear, nero – negrura – negrear, iar semnificatul categorial este cel care este diferit pentru fiecare din termenii fiecăreia dintre aceste serii, dar identic în perechile blanco – negro, blancura – negrura, blanquear – negrear. Deşi aceasta nu implică în fiecare caz o derivare directă Lex + semnificat categorial, dat fiind că în spaniolă blancura, blanquear şi negrura, negrear se dezvoltă de la blanco şi, respectiv, negro, implicînd aceşti termeni ca fiind deja determinaţi ca adjective. Tot astfel, în engleză nu avem Lex „tall” + adjectivitate, Lex „tall” + substantivitate, ci tall, adjectiv → tallnes, substantiv; iar ordinea de dezvoltare poate fi diferită în serii analoage. Dar aceasta nu este decît o dificultate marginală, care poate fi uşor soluţionată în cadrul aceleiaşi teorii, adoptînduse transformări specifice pentru fiecare limbă: astfel, de exemplu, porninduse de la baza nedeterminată, sar ajunge mai întîi la tall şi, de la acesta, sar trece apoi la tallness. Să ne întrebăm, mai curînd, dacă baza însăşi care se adoptă în această interpretare poate fi o universalie a limbajului. Înainte de toate, această interpretare semnifică faptul că cuvintele lexematice (primare) pot fi considerate, respectiv ca Lex + substantivitate, Lex + adjectivitate, Lex + verbalitate. Lucrul acesta este perfect acceptabil ca analiză; dar, dacă se consideră această analiză drept corespunzînd unei sinteze „actuale” în limbaj, apar aceleaşi dificultăţi care sau văzut în cazul lui, în ceea ce priveşte disponibilitatea acestor semnificate şi posibilitatea „de a le sintetiza” în limbi diferite. În al doilea rînd, Lex se aplică în aceste formule, în fiecare caz, unui semnificat lexical dintro limbă determinată. Organizarea semnificatului lexical însă nu este aceeaşi în toate limbile. Prin urmare, dacă analiza se aplică mai multor limbi (sau tuturor limbilor) simultan, baza comună nu poate să fie Lex, ci doar o realitate extralingvistică desemnată prin lexeme funcţional diferite în aceste limbi: un designatum, care sar putea eventual reprezenta cu ajutorul unui limbaj logic universal. În consecinţă, ceea ce spune interpretarea pe care o discutăm este doar că aceeaşi realitate poate fi desemnată prin categorii verbale diferite, atît în cadrul aceleiaşi limbi, cît şi în limbi diferite. Ei bine, universaliile lingvistice implicate în această constatare sunt: 1) toate limbile au categorii verbale; 2) aceste categorii verbale pot fi diferite în limbi diferite; 3) întrebuinţarea categoriilor verbale nu depinde, în principiu, de designatum, de realitatea desemnată. În schimb, identitatea realităţii desemnate este, prin definiţie, un fapt nonlingvistic: ea nu este decît punctul de referinţă, pur negativ, în raport cu care se consideră limbile. Dacă se decide să se înceapă descrierea limbilor la nivelul realităţii desemnate sau al acestei realităţi considerate ca fiind concepută de o gîndire nonlingvistică – şi nu să se ajungă la funcţii şi la structurile lingvistice doar prin intermediul transformărilor unei structuri „profunde” extralingvistice –, aceasta este o decizie formală întrun anumit tip de gramatică; o decizie care se poate sau nu accepta, dar care nu poate justifica nici un fel de universalie a limbajului. O asemenea decizie înseamnă pur şi simplu că, în acest tip de gramatică, limbajul şi limbile – cu identităţile şi diferenţele lor – nu se vor prezenta ca atare decît la un nivel ulterior al descrierii. Trebuie să se observe, în plus, că semnificatele categoriale nu sunt nici ele indiferente: ele corespund unor diferenţe „”, în modul de a concepe şi reprezenta lingvistic realitatea obiectivă şi nu pot fi prezentate ca transformări „asemantice” ale unei structuri de bază identice. Şi, oricum, căutarea universaliilor lingvistice nu începe decît acolo unde încep limbajul şi limbile. Doar la acest nivel ne putem întreba rezonabil, de exemplu, în ce măsură limbile au aceleaşi categorii verbale şi în ce măsură aceleaşi fapte ale realităţii extralingvistice se desemnează prin intermediul aceloraşi categorii în limbi diferite.
   4.4. De altfel, înseşi noţiunile de „structură profundă” şi „transformare” – cel puţin în sensul în care se folosesc ele cel mai adesea în lingvistica actuală – aparţin vastului domeniu al universaliilor lingvisticii, nu domeniului universaliilor limbajului.
   4.4.1. De fapt, dacă prin „structură profundă” se înţelege structura semantică a relaţiilor sintactice, care nu coincide cu relaţiile din lanţul vorbirii (care, pe de altă parte, fiind o linie, este o „ordine”, nu o „structură”), această structură este evident o universalie a limbajului. Însă nu există structură sintacticosemantică comună unui enunţ activ şi echivalentului său pasiv. În acest caz este vorba despre o echivalenţă extralingvistică, dată în desemnare, iar „profunzimea” limbilor nu merge dincolo de structura semnificaţiei. Dacă şi în acest caz se vorbeşte de o „structură profundă” comună, o asemenea structură este o universalie a lingvisticii, adoptată pentru a rezolva anumite probleme ale unui anumit tip de gramatică. Întrun alt tip de gramatică, se va putea susţine că tocmai structura semantică este mai „profundă” şi că este primară în raport cu desemnarea. Acelaşi lucru se întîmplă dacă întro teorie se afirmă că adjectivul atributiv (epitetul) „provine” din adjectivul predicativ şi că expresia el cielo azul implică întrun anumit fel afirmaţia „el cielo es azul”. Întro altă teorie se va putea susţine, pe bună dreptate, că mai degrabă el cielo es azul este acela care „provine” din el cielo azul şi că analiza el cielo – azul (adică separarea lingvistică a calităţii inerente unei „substanţe”) este condiţia necesară a sintezei (reatribuirea calităţii către „substanţă”) pe care o reprezintă acest enunţ. Şi se vor putea găsi şi argumente pur sintactice în sprijinul acestei ultime teze (de exemplu, faptul că există efectiv construcţii predicative de tipul „substantiv + adjectiv”, în care verbul a fi este absent şi că, de aceea, nu coincid cu construcţiile în care adjectivul funcţionează ca atribut).
   4.4.2. În ceea ce priveşte transformările – dacă se lasă de o parte transformările necesare pentru a trece de la structura sintacticosemantică la lanţul vorbit („structură de suprafaţă” [dar cf. cele spuse mai sus]) – este important să distingem transformările „reale” de cele ce aparţin doar tehnicii lingvisticii (sau unei anumite lingvistici). Transformările „reale” sunt procedee de limbă care apar în structura paradigmatică a sistemelor lingvistice. Astfel, de exemplu, sp. belleza este, prin conţinutul său, o transformare prin substantivizare a lui bello (s) – bella (s) în funcţie predicativă. De fapt, produsul final belleza („faptul de a fi bello [s] – bella [s]”) conţine baza lexicală de plecare („bello [s] – bella [s]”), funcţia predicativă („a fi”) şi rezultatul substantivizării („faptul de a”). Alte lucruri asemănătoare se pot spune despre procedeele de subordonare sau, de asemenea, despre relaţia genetică de conţinut între un „genitiv” semantic al pronumelui personal şi pronumele posesiv. În măsura în care asemenea procedee există în toate limbile, se va putea vorbi de universalii ale limbajului. În schimb, nu există procedee de limbă pentru a transforma un enunţ activ în echivalentul său pasiv şi cu atît mai puţin pentru a trece de la o structură profundă comună (care nu există ca structură lingvistică) la cea activă sau la cea pasivă: în acest caz, este vorba despre o opţiune a vorbirii care se poate efectua întrun sens sau în altul. Cu atît mai puţin există o transformare „reală” în cazul adjectivului predicativ şi al adjectivului atributiv: de data aceasta este vorba doar de o relaţie între funcţii analoage în paradigme sintactice diferite. Dacă şi în aceste cazuri se adoptă „transformări”, este vorba de operaţiuni ale lingvisticii.
   4.4.3. Toate acestea nu înseamnă, fireşte, că nu ar fi permis să se vorbească despre „structură profundă” şi „transformare” întrun sens foarte apropiat de acela în care se vorbeşte în mod curent. Nu vom discuta aici caracterul adecvat al acestor noţiuni şi nici utilitatea lor operaţională întrun anumit tip de gramatică. Aceasta este o sarcină ce aparţine teoriei gramaticii, care va putea stabili, eventual, că o gramatică „sintetică” (cf. II. 2., 2.3.2.) necesită efectiv asemenea noţiuni. Însă metateoria universaliilor nu poate să nu semnaleze faptul că, în aceste cazuri, este vorba de universalii ale lingvisticii, nu de universalii ale limbajului.
   5. Trebuie să se observe, în sfîrşit, că, studiul universaliilor nu ar avea sens dacă ar fi vorba pur şi simplu de noţiunile şi operaţiunile lingvisticii (cf. nota 44): nu ar exista necesitatea de a căuta universaliile în limbaj; ar fi suficient ca acestea să fie constatate în lingvistică şi am avea tot atîtea liste diferite de universalii cîte forme diferite de lingvistică am lua în considerare. Pe de altă parte, asemenea liste nu ar prezenta nici o utilitate în ceea ce priveşte tipurile distincte de universalii, deoarece ar fi vorba întotdeauna de universalii în sens conceptual (cf. I. 2.1.1.) şi, în acest sens, o noţiune precum cea de „plural inclusiv” nu este mai puţin universală decît, de exemplu, aceea de „categorie verbală”. Dar, evident, obiectivul cercetării universaliilor nu poate fi acela de a confecţiona un lexicon de terminologie şi un repertoriu de tehnici ale lingvisticii. În schimb, poate fi util să se facă un catalog al tuturor trăsăturilor pe care lingvistica lea considerat sau le consideră proprietăţi generale ale limbajului sau ale limbilor. Dar, şi în acest caz, am avea, alături de o serie de universalii ale limbajului, universalii impuse limbajului de către o anumită formă a lingvisticii, datorită confuziilor de planuri pe care leam semnalat. În particular, gramatica universală tinde, prin propria sa natură, să impună universalii limbajului şi să adopte universalii nonlingvistice. 
   
2. UNIVERSALII,  CONŢINUT  DE  GÎNDIRE,  DESEMNARE
   
   1. Discutînd universaliile „lingvisticii” am avut ocazia să semnalăm faptul că universaliile limbajului nu trebuie căutate în realitatea desemnată, ci în funcţiile lingvistice înseşi (cf. II. 1., 4.3.). Într-adevăr, din punct de vedere lingvistic, este necesar să se distingă strict între universalitatea desemnatelor (designata) şi universaliile semnificatelor (significata).
   1.1.1. Designatumul este realitatea extralingvistică (realitate exprimată, imaginată sau gîndită) căreia i se aplică, în actul vorbirii, un semn sau o construcţie dintro limbă. Significatumul sau „semnificatul” este conţinutul unui semn sau al unei construcţii dintro limbă ca fiind dat în şi prin limba însăşi. Între semnele sau construcţiile unei limbi şi „realitatea” căreia i se aplică, există o relaţie de desemnare; între semnificate, există o relaţie de semnificare. Distincţia între realitatea desemnată şi semnificat este, de altfel, bine cunoscută în ceea ce priveşte semnificatele lexicale. Astfel, se ştie că sp. negro şi lat. niger pot – întrun act de vorbire determinat – să desemneze exact aceeaşi culoare, însă semnificatul lor nu este identic, dat fiind că niger semnifica „negru strălucitor”, opunînduse latinescului ater „negru opac”. Aceeaşi distincţie trebuie făcută şi pentru construcţiile şi funcţiile gramaticale. Astfel, dacă în situaţiile în care latina foloseşte expresii de tipul homines dicunt, o altă limbă întrebuinţează doar expresii de tipul homo dictitare, această limbă desemnează, fără îndoială, „pluralitatea” reală, însă nu are „plural” (al substantivului) ca semnificat sau funcţie semantică. Între latină şi limba noastră ipotetică există, în acest caz, o identitate de desemnare, dar nu şi de semnificare (significacion).
   1.1.2. Aceeaşi desemnare poate corespunde unor funcţii semantice diferite şi, invers, aceeaşi funcţie semantică poate corespunde unor desemnări diferite; aceasta, atît în cadrul aceleiaşi limbi, cît şi în limbi diferite. Adică se pot constata relaţiile următoare:
   
              D1				 D1    D2   D3...
   
   
         F1      F2      F3  ... 			          F1
   
Astfel, desemnarea „instrumental” din construcţia spaniolă „con x”, care se constată în enunţuri precum Corto el pan con el cuchillo, se poate exprima în spaniolă prin alte funcţii semantice (de exemplu: por medio de un cuchillo, utilizando un cuchillo etc.) şi, invers, construcţia „con x” poate intra în alte relaţii de desemnare (de exemplu: con azucar, con un amigo, con inquietud etc.). Aceeaşi desemnare „instrumentală” se exprimă în latină prin funcţia „ablativ” (cultrō), în rusă prin funcţia „instrumental” (nožom), în germană şi în franceză – ca în spaniolă – printrun „coprezenţial” (mit dem Messer, avec le couteau), dar ablativul din latină, coprezenţialul din germană şi franceză, chiar şi „instrumentalul” din rusă se pot întrebuinţa şi în alte relaţii de desemnare în fiecare dintre aceste limbi. Din coincidenţa, în desemnare, întrun caz particular, nu se poate deduce, în consecinţă, nimic în ceea ce priveşte identitatea funcţiilor semantice.
   1.1.3. Distincţia între „realitatea desemnată” şi „semnificat” (funcţie semantică) coincide, în fond, cu distincţia stabilită, pe linia lui Humboldt, de către H. Steinthal, între „conţinutul de gîndire” () şi „forma interioară a limbajului” (innere Sprachform). De fapt, funcţia de „instrumental” a construcţiei spaniole con x, în cazul lui Corto el pan con el cuchillo, poate fi considerată ca fiind „gîndită”; dar nu este exprimată printro funcţie semantică corespunzătoare: din punct de vedere lingvistic, este subsumată întro funcţie mult mai generală. Ar fi, probabil, mai bine să vorbim de „materia gîndirii” în măsura în care este vorba de o gîndire „prelingvistică”, neformată printro funcţie semantică a unei anumite limbi, adică de un fapt de „vorbire neorganizată”, care ar putea fi exprimat prin diferite funcţii semantice ale aceeaşi limbi sau ale unor limbi diferite.
   1.2. Lucrurile nu se schimbă dacă realitatea desemnată se consideră ca fiind gîndită printro gîndire „postlingvistică” (adică independentă de funcţiile semantice ale limbilor) şi se prezintă, de exemplu, prin intermediul unei notaţii logice. Din punctul de vedere al limbajului, un „limbaj logic”, în măsura în care se prezintă ca universal valabil şi face abstracţie de funcţiile semantice ale limbilor numite „naturale” (care, de altfel, sunt unicele limbi care există), este un sistem designativ care, în raport cu semnificatele lingvistice, se află la acelaşi nivel al realităţii desemnate: este o „imagine” a acestei realităţi. De fapt, o notaţie „simbolică” este astfel în sensul propriu al termenului: prezintă realitatea, o „simbolizează”, însă nu o semnifică. Diferenţa între imaginile propriuzise ale situaţiilor reale, cum ar fi acelea care se desemnează, de exemplu, prin Pedro pega a PabIo, Pedro es mayor que Pablo, şi notaţiile simbolice ca Ag – Acc – Obj („Agent – Acţiune – Obiect”), A > B, este dată prin generalitatea acestora din urmă: prin faptul că asemenea notaţii sunt valabile în toate situaţiile de acest tip. Alte lucruri asemănătoare se pot spune cu privire la notaţiile simbolice mai puţin elementare decît exemplele noastre: este vorba întotdeauna de scheme generale ale desemnării, adică de reproduceri generalizate ale realităţii desemnate.
   1.3. În consecinţă, în ceea ce urmează vom vorbi pur şi simplu despre „desemnare” şi „realitate desemnată” (designatum), fără a face distincţia – necesară, sub alte aspecte – între gîndirea prelingvistică, realitatea extralingvistică propriu-zisă şi realitatea considerată ca gîndită printro gîndire logică: din punctul de vedere al limbajului, este vorba în fiecare caz de „materia” funcţiilor semantice.
   2.1.1. Ei bine, în cercetările lingvistice ale multor logicieni, precum şi în anumite curente ale lingvisticii actuale, mai ales în gramatica generativă şi în special, în gramatica generativă care îşi asumă ca „structură profundă” o structură numită „semantică” (în realitate: structura designatumului), se adoptă, în considerarea limbilor, tocmai punctul de vedere al desemnării. În aparenţă, acest lucru se face adesea în cadrul aceleiaşi limbi; astfel, de exemplu, cînd se stabilesc structuri profunde comune, în fiecare caz, pentru 
    („A este mai mare decît B” – „B este mai mic decît A”),. Dar, dat fiind că în toate aceste cazuri structurile profunde ce se adoptă sunt pur şi simplu cele designata, ele pot fi aplicate în acelaşi timp unor limbi diferite sau, în principiu, tuturor limbilor; iar generativiştii nu au întîrziat prea mult să evidenţieze acest lucru. În acest sens, limbile de construcţie ergativă, în care se spune mai mult sau mai puţin ceea ce sar putea explica în germană prin: l) „”;în situaţiile în care franceza spune:, în consecinţă, aceeaşi „structură” ca şi limbile de construcţie „subiectivă”, dat fiind că faptele extralingvistice desemnate întrun caz şi în altul sunt aceleaşi. La fel, sa observat deja că se poate adopta aceeaşi structură profundă” pentru expresii ca, atît în aceeaşi limbă cît şi în limbi diferite care, eventual, cunosc doar una dintre aceste posibilităţi. Evident, se poate merge şi mai departe, atribuinduse aceeaşi structură de bază unor limbi africane care, în cazuri analoage, spun „A este mare, îl întrece pe B”, sau inclusiv unei limbi australiene care zice „A este mare, B este mic”, deoarece în toate aceste cazuri este vorba despre un designatum de tipul A > B. De aici se ajunge ca aceste structuri de bază să fie prezentate ca fiind „universalii ale limbajului” de către lingviştii care le adoptă. 
   2.1.2. Însuşi faptul că, pentru a stabili structurile „profunde”, se utilizează tehnica parafrazelor este revelator în ceea ce priveşte punctul de vedere care se adoptă în această operaţiune. Într-adevăr, parafrazele corespund unor echivalenţe în desemnare: unor „sinonime cognitive”, nu unor sinonime lingvistice. Din punctul de vedere al desemnării, o traducere întro altă limbă este şi ea o „parafrază”; iar o parafrază în aceeaşi limbă nu este altceva decît o traducere „internă”. Aceasta înseamnă tocmai faptul că relaţiile de desemnare şi nu funcţiile semantice ale limbilor sunt acelea care sunt luate în considerare. Iar faptul că, pentru a reprezenta structurile profunde, sa apelat adesea la o notaţie simbolică nu este mai puţin simptomatic în această privinţă.
   2.2.1 Atît în lingvistica funcţională, cît şi în cazul curentelor menţionate din lingvistica actuală este vorba, în fond, de relaţia realitate – limbi:
   
                            R
   
   
                     L1             L2             L3 ... 
   
   Dar, în vreme ce în lingvistica funcţională cercetătorii sau străduit să arate mai ales că limbile sunt diferite în raport cu realitatea identică pe care o desemnează (adică nu analizează în acelaşi mod realitatea desemnată), întro parte a lingvisticii actuale sau făcut mari eforturi şi sa dezvoltat o întreagă tehnică pentru a arăta că, în ciuda diferenţelor dintre limbi, realitatea desemnată este, cu toate acestea, aceeaşi. Cu alte cuvinte, se afirmă pur şi simplu următoarele: sistemele L1, L2, L3 etc. nu sunt în fond diferite, deoarece toate se pot referi la planul lui R. Prin aceasta sar fi descoperit o bază universală a limbajului şi sar fi depăşit lingvistica funcţională care, în schimb, nu ar fi ştiut să o descopere.
   2.2.2. Devine acum evident că aceste eforturi nu îşi ating scopul, sunt zadarnice, iar rezultatul lor este tautologic. Nu îşi ating obiectivul deoarece – întreprinse pentru a arăta că analogiile limbilor sunt mai numeroase decît se crede de obicei – ajung să arate că limbile coincid în desemnare. Însă acest lucru nu este acelaşi cu a evidenţia analogii între limbi. Analogiile pot fi constatate doar în planul [limbilor] L1, L2, L3 etc., nu în planul lui R, care este baza comună de referinţă în raport cu care se stabilesc atît analogiile, cît şi diferenţele între limbi. Planul lui R, oricare ar fi modul de al concepe (gîndire prelingvistică, realitate obiectivă, gîndire „universală”), este prin definiţie exterior limbilor, dat fiind că nu este nici măcar (şi de fapt nu este) L1, nici L2, nici L3 etc. Ba mai mult: acest plan este pur şi simplu exterior limbajului. De fapt, el sar putea manifesta prin intermediul unui alt sistem expresiv (muzică, pictură, gesturi) şi, în acest sens, acel deget îndreptat către uşă şi Salga! Sortez! Fuori! Hinaus! ar avea aceeaşi structură profundă. Aceste eforturi sunt zadarnice, deoarece, cu o extraordinară risipă de energie şi talent, ajung, după multe ocolişuri, să demonstreze că în limbi se vorbeşte despre aceeaşi realitate, ceea ce este admis de la bun început. În sfîrşit, rezultatul lor este tautologic, deoarece – dat fiind că structura de bază care se adoptă este extralingvistică – înseamnă pur şi simplu că limbile nu sunt diferite în virtutea realităţii pe care o desemnează (sau a „materiei” pe care o organizează), ci doar ca limbi.
   2.3.1. Toate cele arătate mai sus nu vor să însemne că realitatea desemnată nu ar avea nici o importanţă şi nici că această realitate ar putea fi ignorată. Dimpotrivă, realitatea desemnată nu aparţine limbajului, însă tocmai din acest motiv, constituie punctul de referinţă necesar în orice considerare semantică a limbajului, atît în practică, cît şi în ştiinţă. În analiza semantică a unei limbi trebuie să ne referim la realitatea desemnată pentru a putea stabili în ce mod o analizează limba respectivă, adică pentru a decide care sunt acele trăsături ale realităţii ce au fost adoptate ca trăsături distinctive ale semnificaţilor săi (ai limbii respective). A descrie o limbă „din propriul ei punct de vedere” nu înseamnă a ignora relaţiile ce se stabilesc între acea limbă şi realitate, ci înseamnă doar a o descrie din punctul de vedere al analizei pe care a făcuto ea realităţii, nu ca sistem designaţional [de desemnare], adică din punctul de vedere al unei analize nonlingvistice a aceleiaşi realităţi. Din acelaşi motiv, considerarea realităţii (sau a „conţinutului de gîndire”) este indispensabilă în traducere, în învăţarea limbilor străine şi în comparaţia semantică între limbi. În traducere nu se trece în mod direct de la o limbǎ L1 la o altă limbă L2 (ceea ce, de altfel, nici măcar nu ar fi posibil, dat fiind că semnificaţiile, în măsura în care aparţin unei limbi determinate, nu sunt „traductibile”, ci [se trece] doar prin intermediul planului R: de fapt, în traducere este vorba de a desemna, prin intermediul funcţiilor semantice ale limbii L2, aceleaşi „realităţi” care, întrun anumit text determinat, sunt desemnate prin funcţii semantice ale limbii L1. În procesul de învăţare a unei limbi L2, porninduse de la o limbă L1, este vorba de a descoperi analogiile şi diferenţele pe care le prezintă L2, în raport cu L1 în ceea ce priveşte propria ei analiză a realităţii. Iar sarcina comparaţiei semantice a limbilor este tocmai aceea de a arăta în ce mod este analizată aceeaşi realitate în diferite limbi. 
   2.3.2. Nu sunt lipsite de importanţă nici echivalentele în desemnare [ce se manifestă] în cadrul aceleiaşi limbi (de tipul: A este mai mare decît B ~ B este mai mic decît A; A îl vede pe B ~ B este văzut de către A). De fapt, cunoaşterii unei limbi îi aparţine şi cunoaşterea mijloacelor semantic diferite pe care aceasta ni le oferă pentru a desemna aceleaşi „realităţi”, fapt de care se ţine cont în gramatica tradiţională. Astfel, în orice gramatică şcolară a limbii latine, întîlnim, de exemplu, diferitele posibilităţi de care dispune limba latină pentru a exprima „finalitatea” şi echivalente ca: (legati venerunt)	ut pacem peterent [completivă conjunctivală] ~ qui pacem peterent [relativă circumstanţială cu conjunctiv] ~ ad pacem petendam [construcţie gerundivală] ~ [ad pacem petendum – construcţie gerunzială] ~ pacem petentes [construcţie participială – prezent activ] ~ pacem petituri [construcţie participială – viitor activ] ~ pacem petitum [supin] etc.
   Gramatica funcţională, datorită punctului ei de vedere analitic, a ajuns, pînă la urmă să nu se mai intereseze de examinarea acestui aspect al limbilor, deoarece, la rigoare, o asemenea examinare constituie obiectivul unui alt tip de gramatică, şi anume gramatica „sintetică” (sau onomasiologică), care porneşte de la desemnare, de la „conţinutul de gîndire” exprimat şi ajunge să se termine în expresia dintro limbă determinată. Este adevărat că, porninduse de la desemnare se ajunge să se producă [să se genereze], după cum se spune, „toate enunţurile corecte întro limbă”, trecînduse prin funcţiile semantice ale acesteia; numai că se ajunge la aceasta fără a se lua în considerare funcţiile înseşi, ba chiar fără a le putea lua în considerare şi, în consecinţă, fără a putea spune de ce aceleaşi realităţi pot fi desemnate prin expresii diferite, iar realităţi diferite prin expresii identice, ceea ce ştie perfect de bine orice vorbitor, chiar dacă în mod intuitiv. De aici se vede că gramatica care porneşte de la desemnare pentru a produce „toate enunţurile corecte dintro limbă” (în măsura în care ea se prezintă ca descriere integrală şi exclusivă a limbii respective) nu este nici adecvată şi nici nu corespunde intuiţiei vorbitorilor, deoarece aceştia nu vorbesc despre realitate ca atare, ci despre o realitate organizată deja prin limba lor; iar din perspectiva lor este vorba de a alcătui enunţuri în concordanţă cu distincţiile şi funcţiile din acea limbă. De aici nu rezultă însă că gramatica „sintetică” ar fi superfluă. În realitate, ea este necesară; numai că ea nu are sens decît alături de – şi în raport cu – gramatica „analitică” (sau semantică) care stabileşte paradigmele funcţionale din limba considerată.
   2.4. În felul acesta, eroarea nu constă în referirea la realitatea desemnată. Eroarea constă în a adopta punctul de vedere al realităţii desemnate ca pe un punct de vedere exclusiv: în a considera această realitate ca fiind un nivel al limbilor şi în ai atribui „universalii ale limbajului”. 
   3. Aceasta implică faptul că înseşi universaliile desemnării trebuie stabilite în cadrul limbajului şi din punctul de vedere al funcţiilor lingvistice; nu invers. O universalie a desemnării este o relaţie „generală” (existentă în toate limbile) între o funcţie lingvistică şi o „realitate” desemnată.
   3.1. Întro primă formă, foarte generică („toate limbile posedă ceva pentru a desemna realitatea X”), o asemenea relaţie nu implică o delimitare identică, în desemnare şi în semnificaţie: aceeaşi funcţie semantică ar putea corespunde şi altor realităţi, iar aceeaşi realitate ar putea corespunde unor funcţii diferite. Astfel, în cazul unei „universalii” de tipul „toate limbile posedă o funcţie lexicală pentru a desemna mîna”, desemnarea mîinii sar putea afla în situaţia de a fi subordonată unei funcţii mai generale (de exemplu, „mînă plus braţ”, „mînă plus picior” etc) sau, dimpotrivă, [această funcţie lexicală] ar putea fi repartizată între funcţii diferite (de exemplu, „mîna dreaptă”/„mîna stîngă”). În acest sens, căutarea unor universalii ale desemnării nu pare a promite prea mult, dat fiind că, în acest caz – cel puţin fiind vorba de realitatea cunoscută de către toate fiinţele omeneşti –, este probabil ca unica universalie posibilă să fie tocmai acea universalie generică pe care am formulat-o [mai sus]. Sa afirmat, de exemplu, că „posesia” se exprimă în toate limbile. Dar, în primul rînd, este vorba de o categorie destul de prost definită. Dacă se consideră un tip particular de posesie („faptul de a fi proprietar al unui bun material sau spiritual”), se observă că, exceptînd limbajele „tehnice”, acest tip nu se exprimă ca atare în limbile romanice, slave şi germanice, unde este înglobat întro funcţie mult mai generală (mai mult sau mai puţin: „conexiune reală sau conceptuală considerată ca dependentă sau interdependentă”). Astfel, în spaniolă, franceză şi germană, „posesivele” (verbul „a avea”, pronumele posesive) apar, în principiu, pentru toate tipurile acestei conexiuni, iar diferenţele de întrebuinţare se referă doar la distincţia între „dependenţă” (x >y: „y depinde de x”) şi „interdependenţă” (x <> y: „y depinde de x şi x depinde de y”) iar, în cadrul „dependenţei”, distincţia între „relaţia vazută din perspectiva lui x” / „relaţia văzută din perspectiva lui y”. Pe de altă parte, este posibil să existe unele limbi care să delimiteze tocmai „faptul de a fi proprietarul lui x” sau, mai mult, să distingă tipuri diferite ale acestui „fapt de a fi proprietarul lui x”.
   3.2.1. Întrun sens mai strict, o universalie a desemnării ar fi o corespondenţă constantă între realitatea desemnată şi funcţia semantică; adică o implicaţie reciprocă generală între realitatea desemnată şi o funcţie semantică determinată. Remarcăm, în acest sens, trei posibilităţi: 1) cînd funcţiile coincid constant în desemnare, chiar dacă sunt de natură semantică diferită (acesta ar fi, de exemplu, cazul cînd am avea o funcţie exclusivă pentru a desemna „starea de boală”, exprimată însă, în funcţie de limbi, printrun adjectiv, printrun substantiv sau printrun verb); 2) cînd între funcţii există şi identitate de natură semantică; 3) cînd funcţiile se prezintă analogie şi în ceea ce priveşte expresia lor materială. Probabilitatea acestor trei cazuri descreşte rapid de la 1) la 3). 
   3.2.2. Mai există însă, în această privinţă, încă o posibilitate, care nouă ni se pare mult mai importantă, şi anume aceea că există coincidenţă în desemnare, prin diferite funcţii luate la un loc, pentru „paradigme”, în pofida diferenţelor între funcţiile specifice în cadrul fiecărei paradigme. Cînd se spune, de exemplu, că lat. ater – niger corespund sp. negro, se înţelege cǎ ater şi niger, luate împreună, desemnează tocmai realitatea desemnată prin sp. negro; altfel această comparaţie nu ar avea nici un sens. Tot aşa, cînd se compară anumite cîmpuri lexicale – de exemplu,  sau adjectivele ce desemnează temperatura, numele culorilor în diferite limbi etc. –, se admite implicit că aceste cîmpuri, considerate în ansamblu, coincid în desemnare, deşi această coincidenţă nu există pentru fiecare dintre lexemele ce le alcătuiesc. Trebuie să arătăm că există „cîmpuri” nu numai în lexic, ci şi în gramatică („cîmpurile” lexicale nu sunt, la rigoare, decît nişte paradigme ale lexicului); de exemplu, sistemele deicticelor, sistemele persoanelor etc. şi există posibilitatea de a stabili „cîmpuri”, în acelaşi sens pentru structuri sintactice complexe. Paradigmele de la nivelurile superioare de structurare gramaticală sunt însă, din păcate, pînă în prezent, destul de prost cunoscute, dată fiind starea deplorabilă în care se află studiile de sintaxă funcţională propriuzisă. Credem însă că tocmai în această direcţie (mult mai mult decît în ceea ce priveşte funcţiile particulare) se deschid importante posibilităţi pentru cercetarea acestor universalii ale desemnării. 
   
   
CONCLUZII
   
   „Toate limbile sunt diferite una de alta” – „Toate limbile sunt construite conform aceloraşi principii şi sunt, în acest sens, identice”; sunt afirmaţii contrarii, dar noncontradictorii. Limbile nu sunt, de fapt, diferite în acelaşi sens în care ele sunt analoage, iar diferenţele nu se referă la acelaşi nivel ca şi analogiile de principiu. Limbile sunt diferite în organizarea lor semantică şi materială, însă toate sunt construite pentru aceeaşi funcţie generală fiind realizări istorice a ceea ce încă Humboldt şi Steinthal numeau „ideea de limbă”. În plus, în limbi există analogii ce merg dincolo de universalitatea esenţială, adică analogii ce nu sunt impuse de însăşi ideea de „limbă” pentru orice limbă posibilă. De aceea, cercetarea universaliilor lingvistice este importantă şi se anunţă a fi fructuoasă tocmai, întîi de toate, în sensul în care limbile sunt, în principiu, diferite. Aceste analogii near putea arăta care sunt normele urmate în mod necesar sau adoptate în mod liber de către toţi vorbitorii în activitatea lor de a crea limbile în mod istoric. Dar universaliile lingvistice trebuie examinate în limbajul însuşi şi nu în afara lui. Nu e cazul să le căutăm în lingvistică, dat fiind că aceasta poate fi, în mod artificial, universalistă; şi nu trebuie să le căutăm nici în realitatea desemnată, dat fiind că această identitate a realităţii este admisă de la bun început. Cu atît mai puţin trebuie să le căutăm întro gîndire concepută aprioric ca fiind „universală”. Dimpotrivă: doctrina gîndirii este aceea ce se poate aştepta să beneficieze de date importante rezultînd din investigaţiile ce au ca obiect universaliile limbajului, dat fiind că limbajul este λόγος nediferenţiat şi, ca atare λόγος primar, anterior oricărui alt tip de λόγος. Vom adăuga că universaliile trebuie cercetate în înseşi manifestările limbajului şi nu în determinările exterioare ale acestuia. În schimb, justificarea universaliilor va putea fi, evident, extralingvistică: limbajul în ansamblu este un universal uman, a cărui justificare nu este lingvistică.
   
   
   

Mircea  Borcilă
LINGVISTICA  INTEGRALĂ  ŞI  FUNDAMENTELE METAFOROLOGIEI
     Momentul actual al lingvisticii este caracterizat, poate, înainte de orice altă trăsătură definitorie, prin multitudinea orientărilor conceptuale divergente şi prin incertitudinea cu privire la căile pe care le va urma această ştiinţă în secolul care abia a început. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de cercetători împărtăşesc, de pe acum, convingerea că un rol hotărîtor în realizarea unităţii disciplinare şi în dezvoltarea coerentă, actuală şi viitoare, a domeniului central al umanioarelor îi revine, fără îndoială, orientării cunoscute pe plan internaţional sub numele de „lingvistică integrală” şi/sau aşanumitului „curent integralist” în lingvistică, dezvoltat din opera lui Eugeniu Coşeriu şi a „şcolii” sale de la Tübingen. Însemnările de faţă urmăresc să schiţeze o foarte succintă motivare a acestei convingeri, dintrun unghi mai puţin obişnuit, care, după cîte ştiu, nu a fost explorat, pînă acum, în mod sistematic, în exegeza „integralistă”, dar pe care, personal, îl consider de excepţională relevanţă: cel al fundamentării lingvistice a metaforologiei. 
     Cred, anume, că potenţialul ştiinţific autentic al lingvisticii integrale poate fi pus în lumină, întrun mod exponenţial, în momentul de faţă, prin relevarea platformei de principiu pe care această concepţie o poate furniza pentru întemeierea sistematică şi riguroasă a studiului „creaţiei metaforice în limbaj”. Pentru a surprinde cît mai limpede aportul hotărîtor al abordării „integrale” în acest context, se impune însă, înainte de toate, o schiţare de ansamblu a devenirii (trans)disciplinare a ‘metaforologiei’ şi a aspiraţiilor ei de a se constitui în „disciplină pilot” a antropologiei (1). Pe acest fundal mai amplu se profilează, cu toată claritatea, formidabilele probleme teoretice cu care se confruntă principalele abordări lingvistice în acest domeniu (2). Avantajul covîrşitor pe care îl furnizează soluţia ‘integralistă’ va deveni, prin contradistincţie, uşor de reperat, începînd, chiar, cu reîntemeierea acestor studii pe un fundament epistemologic antipozitivist şi propriu ştiinţelor culturii (3). Pe aceste baze, vor putea fi trasate, cu deplină justificare şi coerenţă, principalele coordonate conceptuale ale unei abordări integraliste în metaforologie (4) şi vor putea fi evaluate, pe de altă parte, perspectivele de dezvoltare a investigaţiilor în acest domeniu (5). 
     Mi se pare aproape inutil să precizez că o asemenea încercare se vede nevoită să se restrîngă, în mod inevitabil, în spaţiul pe care îl poate avea la dispoziţie, la un efort de clarificare, preliminar în raport cu investigaţia strictă a „faptelor”. Nu cred că un astfel de efort mai necesită, astăzi, la noi, un argument special, de „legitimare”. Ceea ce se impune a fi recunoscut şi asumat cu toate riscurile implicate este, în schimb, faptul că – cel puţin în acest prim moment al său! – demersul propus va fi obligat să se limiteze la o schiţare extrem de schematică a traseelor mari ale unui parcurs ce sar cuveni, de bună seamă, considerabil mai cuprinzător.
     1. Ecloziunea, la scară internaţională, a studiilor de metaforologie a condus, cum se ştie, începînd cu anii ’70 ai secolului încheiat, la constituirea unui domeniu multidisciplinar al cercetării, în primul rînd în zona de interferenţă a lingvisticii cu psihologia, ‘antropologia cognitivă’, hermeneutica şi poetica. Semnificativă pentru noi, în acest context, sa dovedit nu atît „explozia” cantitativă a investigaţiilor asupra metaforei, cît spiritul nou, esenţial diferit de cel al tradiţiei retorice şi stilistice, în care sau dezvoltat cercetările în domeniu. Prin impunerea „noului spirit” sa putut detecta, întradevăr, o adevărată „cotitură metaforică” a disciplinelor menţionate, iar unii exegeţi sau încumetat să aprecieze, chiar, că „trăim, tocmai, momentul metaforic în ştiinţele socioumane” . Avem a face, fără îndoială, cu o mişcare ştiinţifică de anvergură ce se impune a fi evaluată în orizontul mai larg al instaurării „noii ere cognitive” şi/sau al (re)descoperirii „raţionalităţii imaginative” în ştiinţele umane. Fără a risca, aici, generalizări pripite şi/sau simplificări abuzive, voi semnala, doar, două aspecte sau trăsături de ansamblu ale acestei mişcări, care mi se par decisive pentru destinul metaforologiei şi, poate, pentru viitorul întregului domeniu disciplinar.
     1.1. Cel dintîi aspect vizează „abordarea” de cea mai mare pondere în cîmpul acestor studii, care a fost definită, cu profundă justeţe, drept „abordare antropologică”. Caracteristic pentru această abordare este, înainte de toate, faptul că fenomenul metaforic apare tratat ca „parte a unei viziuni cuprinzătoare privind relaţia omului cu lumea în care trăieşte” (1993, p. 13). Integrarea întro astfel de „viziune cuprinzătoare” nu înseamnă, în realitate, cum sa putut crede, „subordonarea” faţă de o anumită „teorie filosofică” şi nici „orientarea global filosofică sau universalistă” a investigaţiei ştiinţifice ca atare, ci, pur şi simplu, asumarea de principiu a unei „perspective nonretorice” şi/sau „cognitive” în tratarea fenomenului metaforic. Departe de a mai fi considerat din unghiul restrîns şi marginal al „figurii de stil” sau al „tropului prin asemănare” din studiile de retorică şi stilistică, acest fenomen este considerat, acum, în mod aproape unanim, ca „revelator” pentru „o operaţie cognitivă dea dreptul fundamentală” sau pentru „o formă fundamentală a cunoaşterii umane”. Distingem, în acest fel, raţiunea profundă care legitimează, liminar, aspiraţia acestor studii de a înlocui relevanţa unor categorii precum cea a „semioticului” sau a „simbolicului” cu categoria nucleară proprie, a ‘metaforicului’, pentru a încerca defrişarea unei noi căi de acces spre o abordare unitară în antropologie. Deviza întregii mişcări ştiinţifice devine reductibilă, astfel, la ecuaţia „omul este fiinţa metaforizantă”, iar asumarea acesteia pare a anunţa, încă o dată, începutul unei „noi paradigme” în domeniul disciplinelor umane. 
     1.2. Cel deal doilea aspect de ansamblu al mişcării ştiinţifice vizate ne îngăduie o amorsare directă a consideraţiilor care urmează. Abordarea „antropologică” în metaforologie, sintetizată în cîteva rînduri în 1.1, mi se pare a fi subminată, în proiectul ei global, de absenţa unei întemeieri ştiinţifice unitare şi, în primul rînd, a unei fundamentări conceptuale în domeniul lingvisticii. Cele mai lucide cuprinderi globale, în această privinţă, recunosc, fără ezitare, că „teoriile limbajului care sau impus pînă în prezent nu au fost capabile să explice încă metafora” în dimensiunea ei „nonretorică” sau „cognitivă”. Convingerea mea este, însă, că „eşecul” incriminat nu trebuie corelat doar cu un anumit stadiu din dezvoltarea teoriilor avute în vedere, i.e. el nu este unul doar temporar sau provizoriu (cf. „încă”), ci că insuficienţa fundamentelor în noua metaforologie ţine de înseşi temeliile conceptuale ale acestor doctrine lingvistice. Mi se pare, anume, că aceste temelii fac imposibilă, în principiu şi împotriva oricăror eventuale dezvoltări sau „progrese” ulterioare, o cuprindere descriptivă şi o explicaţie ştiinţifică adecvată a fenomenului metaforic, în genul său proxim propriu şi în diferenţa sa specifică ireductibilă. Fără a putea angaja, aici, măcar o argumentaţie minimală în sprijinul unei afirmaţii atît de grave, mă voi mărgini să schiţez, în cele ce urmează, liniile mari ale unei posibile şi necesare dezbateri de principiu în această privinţă. O asemenea aproximare preliminară va putea servi, în orice caz, în contextul de faţă, la deschiderea spaţiului conceptual în care se înscriu, în mod firesc, principalele coordonate ale „soluţiei” teoretice a ‘integralismului’ în metaforologie. 
     2. Să admitem, mai întîi, printro simplificare extrem de severă, că şansa de principiu a noii fundamentări teoretice a acestor studii sa ivit, pe la mijlocul secolului trecut, o dată cu orientarea de ansamblu a ştiinţei lingvistice în sensul redefinirii obiectului său de studiu prin conceptul nuclear de ‘competenţă lingvistică’. Cum am încercat să argumentez, alături de Richard McLain (vezi Borcilă, Mc Lain, 1980), această nouă orientare asigură, între altele, şi posibilitatea explorării sistematice a „unei intuiţii poetice – în sensul larg, de manifestare a unei creativităţi metaforice, ca dimensiune universală a comportamentului verbal”. Realizarea acestui obiectiv nu sa putut împlini, însă, în această jumătate de veac, iar raţiunea ultimă a acestei neîmpliniri nu poate fi străină, cum am anticipat, de problemele cruciale ale întemeierii conceptuale a fiecăreia dintre doctrinele dezvoltate în acest context. Problemele cele mai grave privesc, desigur, în primul rînd, lingvistica generativă de orientare chomskyană, ca abordare disciplinară unitară, precum şi direcţiile în care sa dezvoltat aceasta, dar ele apar, în forme diferite, şi în noua „semantică cognitivă”, fondată în cadrul, considerabil diferit, al „ştiinţelor cognitive de generaţia a doua” (începînd cu, 1980 şi urm.), şi care sa impus deja ca orientare „dominantă” în „abordarea antropologică” din metaforologie (supra, 1.1). Mi se pare că o întîmpinare – oricît de sumară, dar exigentă – a dificultăţilor conceptuale cu care se confruntă aceste orientări se impune, în momentul de faţă, ca imperios necesară.
     2.1. Dezvoltarea de aproape o jumătate de veac a lingvisticii generative a putut pune, cred, în lumină formidabilele probleme de principiu implicate în întemeierea ştiinţifică a teoriei chomskyene şi datorită cărora sa dovedit imposibilă, între altele, integrarea metaforologiei ca domeniu central al acestei abordări. Cea dintîi şi cea mai importantă barieră în această privinţă mi se pare că rezidă în însăşi fundamentarea epistemologică neopozitivistă, pe bazele căreia este conceput studiul „competenţei lingvistice”, în general, şi este abordată dimensiunea esenţială a „creativităţii” sau „productivităţii” lingvistice, în special. În pofida tuturor avatarurilor ei de parcurs, trebuie remarcat că întreaga „întreprindere generativă” chomskyană ilustrează, din acest unghi, o orientare mult mai cuprinzătoare, care sa impus de facto, începînd cu anii ’60, ca „singura ortodoxie” în „filosofia americană”. Dincolo de cadrul lui strict ştiinţific, demersul generativ se constituie, anume, întrun „sens filosofic”, care tinde să îndepărteze radical teoria chomskyană nu numai de spaţiul tradiţiei „umaniste” europene, ci şi de „spiritul” noii „abordări antropologice” în metaforologie (supra, 1.1). Redus la nucleul lui central, acest „sens” poate fi definit, în acord cu formula recentă a lui J. R. Searle, prin „tendinţa de a reduce intenţionalitatea la ceva mai bazic” (Searle, 1998, p. 89). Trecînd peste toate oscilaţiile şi controversele unei întregi jumătăţi de veac, N. Chomsky îşi întemeiază, întradevăr, întregul studiu asupra „competenţei” sau „capacităţii lingvistice” pe o asemenea tendinţă reducţionistă, izvorîtă, în primul rînd, din obsesia de a „menţine” (sau „salva”) unitatea demersului ştiinţific al disciplinelor umane în cadrul de ansamblu al ştiinţelor naturii. Savantul american se situează, astfel, din capul locului, pe poziţia că „facultatea limbajului” (FL) este conţinută şi/sau „întradevăr înnăscută” în creierul uman şi că orice explicaţie „ştiinţifică” a acesteia nu poate fi realizată, în ultimă instanţă, decît printro raportare deterministcauzală a „manifestărilor” ei la acest substrat biologic. În această abordare, activitatea lingvistică însăşi, sau „performanţa”, nu mai poate constitui obiectul esenţial al cercetării, ea fiind degradată la rangul de simplă (şi de cele mai multe ori imperfectă) manifestare a capacităţii biologice. Fără a intra în „miezul” întregii dezbateri, mă voi mărgini să subliniez, aici, faptul că, în pofida tuturor argumentelor invocate în deceniile parcurse, o asemenea poziţie de principiu „reducţionistă” se dovedeşte, în ultimă instanţă, profund inadecvată în raport cu esenţa limbajului, ca „activitate simbolică” sau „semnificativă”, şi cu specificul activităţilor „mintale” umane, în general. Din unghiul interesului particular al discuţiei noastre, mi se pare dincolo de orice dubiu adevărul că o asemenea orientare epistemologică nu permite, în realitate, abordarea adecvată a dimensiunii autentice a „creativităţii semantice”, în sens larg, şi a celei „metaforice” în particular, ca formă caracteristică a activităţii de vorbire şi a creaţiei culturale, în general (infra, 3.1).
     Anticipînd, aici, formularea unei poziţii alternative, aş dori să atrag atenţia, în mod special, asupra criticii radicale a teoriei chomskyene a „creativităţii lingvistice”, întreprinse de E. Coşeriu, încă din 1970, din unghiul aproximărilor europene mai vechi în această privinţă (la Humboldt sau Croce). Savantul de la Tübingen sublinia, de pe atunci, profundul echivoc al „creativităţii”, în gîndirea chomskyană, precum şi aporia conceptuală fundamentală, tipică gîndirii pozitiviste, pe care sa clădit întreaga „teorie transformaţională”. Această teorie încearcă să „explice caracterul creator” al limbajului prin „ceva deja dat” şi nu ca dimensiune constitutivă a activităţii lingvistice în sine (redusă la rangul de simplă „execuţie”). Mai precis, „categoriile universale”, presupuse la baza creativităţii lingvistice, „nu sunt considerate drept create” în/prin activitatea de vorbire ca atare, ci sunt „considerate ca «idei înnăscute»” şi/sau coordonate intrinseci ale creierului, ceea ce transformă, evident, „caracterul creator” în ceva ce nu mai este… creator! (Coşeriu, 1970, p. 6971). Din unghiul în care se va situa demersul gramaticii transformaţionale, „capacitatea lingvistică nu se explică prin posibilităţile speciale de a crea cunoaştere lingvistică, ci se reduce, la rîndul ei, la o cunoaştere: o cunoaştere care este înnăscută” (Coşeriu, 1988/1992, p. 225). Indiferent de formulările ulterioare ale teoriei „generative”, în ansamblul ei, mi se pare că devine evident, de pe acum, că un concept central elaborat pe asemenea baze de principiu nu va putea integra, ca un component nuclear al său, şi dimensiunea caracteristică a ceea ce Coşeriu însuşi numeşte, încă din 1952, „creaţia metaforică în limbaj” (Coşeriu, 1952a). Întro formulare sintetică şi, inevitabil, simplificatoare, se poate anticipa, fără teama de a greşi, că o abordare care încearcă să explice ‘creativitatea’ vorbirii umane prin recursul la un ‘sistem’ de „reguli”, „principii”, „parametri” primordiali, de natură „sintactică” şi cu ancorare ultimă întrun ‘substrat inconştient’ şi/sau ‘biologic’, nu poate face loc creaţiei metaforice decît ca un fenomen „deviant” şi, în ultimă instanţă, străin de sau neintegrat în capacitatea noastră lingvistică fundamentală (infra, 3).
     Nu este vorba, aici, de soluţiile tehnice propuse, în cadrul acestei orientări, pentru a „da seamă” de trăsăturile definitorii ale „competenţei metaforice”. Explorările cele mai serioase în această privinţă, urmate de examenele critice cele mai severe, sau exercitat, cum se ştie, tocmai în direcţia demonstrării insuficienţei definirii acestui concept pe baza unor trăsături de „abatere” sau „devianţă” în raport cu „mecanismele” universale ale combinatoricii sintactice. Criticile cele mai vehemente sau îndreptat, astfel, în primul rînd, împotriva conceptului iniţial de „încălcare” sau „violare” a „restricţiilor selecţionale”, ca furnizînd criteriul definitoriu al „faptelor metaforice”, N. Chomsky fiind „malignizat” (de cele mai multe ori, „pe nedrept”!) pentru erorile şi/sau aberaţiile comise de diverşi cercetători, pe această temă, în numele său. Ceea ce sa trecut, de regulă, cu vederea a fost, însă, faptul, mult mai important, că insuficienţa fundamentală a teoriei generative, în această privinţă, nu provine din (şi nu rezidă în) soluţiile punctuale adoptate pentru modelarea raporturilor dintre operaţia metaforică şi regulile de ansamblu ale sintaxei limbilor naturale, ci din (în) însuşi modul de a conceptualiza ‘creativitatea’ lingvistică, în general, şi pe cea metaforică, în special. Atîta timp cît dimensiunea „creativă” sau „productivă” centrală a ‘competenţei lingvistice’ este concepută întrun sens mult prea îngust, ca o capacitate pur combinatorică, iar aceasta este considerată, la rîndul ei, ca fiind „guvernată” de reguli şi/sau factori din afara activităţii de vorbire însăşi, prin „constrîngeri” al căror substrat este (în ultimă instanţă) biologic, mi se pare evident că nu se va putea accede la un concept adecvat al ‘competenţei metaforice’ ca „parte integrantă a competenţei lingvistice a fiecărui vorbitor”. Pentru a „găzdui” un asemenea concept, marele lingvist american ar trebui să „renunţe” nu doar la o „noţiune de competenţă” exclusiv sintactică şi „excesiv de rigidă”, cum sa putut crede la început, ci să abandoneze, pur şi simplu, înseşi presupoziţiile sale epistemologice, împreună cu perspectiva investigaţională în interiorul căreia şia definit obiectul de studiu şi şia baricadat întreaga abordare „generativă”.
     2.2. Nu voi ezita să admit, fără rezerve, că un pas enorm, în direcţia ridicării barierei de principiu implicate în abordarea generativă chomskyană, sa realizat în cadrul semanticii cognitive a lui. Abandonarea recurgerii la „constrîngerile sintactice”, de substrat biologic, a condus la asumarea, în cadrul acestui curent, a premiselor unei „semantici experienţiale”, orientate spre „faptul primar” al ‘creativităţii’ semantice şi care respinge, în principiu, demersul chomskyan „naturalist” şi „formalizant”, de „stil galileian” (vezi, în special, , 1980, passim;, 1999, p. 89). Aceste noi premise au făcut posibilă situarea, în centrul abordării semanticcognitive, a conceptului de „capacitate conceptualizantă”, în cadrul căruia un loc „nuclear” îl ocupă „cunoaşterea intuitivă” şi „imagistică”, pe care o ilustrează, „prototipic”, fenomenul metaforic. Departe de a mai apărea ca „marginală” sau „deviantă” în raport cu capacitatea pur combinatorică, „creaţia metaforică” apare recuperată, astfel, întro perspectivă „nonretorică” şi „cognitivă” (supra, 1.1), ca „unul dintre marile triumfuri ale imaginaţiei umane” (în special, , 1987, p. XI, 269288). Din acest unghi, sau putut dezvolta, în consecinţă, încă din anii ’80, investigaţiile sistematice asupra „metaforelor convenţionale” (”prin care trăim” sau „din viaţa cotidiană”) şi sa putut demonstra locul foarte important al acestora în vorbirea umană şi/sau în ceea ce aceşti semanticieni numesc „sistemul conceptual obişnuit”. Aceste investigaţii au deschis, de asemenea, pentru prima oară, posibilitatea explorărilor privind rolul pe care îl joacă „metaforele conceptuale” în creaţia imaginativă „inedită”, inclusiv în cea textuală, de natură literară sau „poetică”. Abordarea cognitivă a „metaforei conceptuale” se deschide, în acest fel, spre explorarea rolului matricial sau catalizator al metaforelor înrădăcinate în gîndirea şi vorbirea noastră obişnuită pentru activitatea imaginativă, în general, şi pentru formele ei exponenţiale sau „poetice”, în special, şi urmăreşte să furnizeze, prin aceasta, fundamentul unitar al studiilor de metaforologie, în orientarea lor dominantă, „antropologică”.
     Din păcate, convingerea mea este că realizarea unor progrese esenţiale în această direcţie nu este posibilă din cauza unor asumpţii şi/sau presupoziţii constitutive, în cea mai parte diferite de cele ale lingvisticii generative chomskyene, dar care mi se pare că subminează, la rîndul lor, ambiţia semanticii cognitive de a accede la o teorie unitară a creativităţii semantice sau la o „Poetică a Minţii” (după formula lui Gibbs, 1994). Cea dintîi dintre acestea apare direct legată de însuşi eşecul acestor semanticieni de a se întemeia pe un concept propriu lingvistic al ‘competenţei’ şi/sau de a recunoaşte natura creativcognitivă a limbajului însuşi (vezi şi infra, 4). „Capacitatea conceptualizantă” nu este abordată, ca atare, în cadrul acestei orientări, ca manifestînduse întrun prim „eşalon” lingvistic, i.e. prin instituirea de conţinuturi „conceptuale” în activitatea de vorbire, ci ea apare situată întrun „spaţiu mental” prelingvistic şi/sau nonlingvistic, în care aceste conţinuturi nu se diferenţiază, încă, de cele psihologice şi, în primul rînd, de cele „schematicimagistice”: „Munca conceptuală care are loc dincolo de limbaj este cea care face metafora ceea ce este” (, 1989, p. 138). Prin întemeierea investigaţiilor sale în această zonă, „semantica cognitivă” îşi refuză, de fapt, accesul spre „mecanismele” creativităţii semantice în mediul cognitiv al limbajului şi nu poate distinge, prin urmare, nici rădăcinile funcţionale ale „creaţiei metaforice” în acest mediu. Mai general, prin izolarea schemelor imagistice şi a „modelelor cognitive idealizate” în afara spaţiului semnificaţiei lingvistice, cognitiviştii riscă să compromită însuşi obiectivul central şi aportul important al întregii lor întreprinderi, i.e. investigarea rolului esenţial al structurilor cunoaşterii extralingvistice în „vorbirea” (şi „gîndirea”) cotidiană .
     Abandonarea semanticii şi retranşarea în spaţiul psihologic embrionar al „schemelor imagistice” şi al „modelelor cognitive” se aliază, pe de altă parte, în cadrul acestei orientări, cu obsesia (de sorginte, indubitabil, empiristă) de a subordona „creativitatea imaginativă” unor „experienţe primare” şi, mai general, de a corela foarte strîns şi direct „schemele imagistice” şi „modelele cognitive” cu tiparele dinamicii corporale. Mi se pare că abordarea „lakoviană” ajunge să cedeze, pe această latură a ei, aceleiaşi viziuni pozitiviste care încearcă să explice creativitatea prin factori externi, „deja daţi”, tendinţă accentuată, în ultima perioadă, în cadrul acestei mişcări, prin apelul insistent la impactul „conexiunilor neuronale”. Prin această dimensiune reducţionistă şi simplificatoare, demersul cognitivist intră, în ultimă instanţă, în contradicţie flagrantă cu premisele fecunde ale orientării sale iniţiale spre creativitatea semantică şi riscă să compromită grav forţa explicativă a întregii teorii. Pentru a mă limita la unghiul care interesează aici, trebuie observat că, pe această cale, semantica cognitivă ajunge să înlocuiască modelarea ‘creativităţii’ lingvistice, pe baza „constrîngerilor combinatorice înnăscute” (şi/sau „biologice”) din abordarea chomskyană, cu constrîngerile propriului lor „inconştient cognitiv”, bazat, în ultimă instanţă, pe structurările senzoriomotorii, ale dinamicii fizice corporale, cristalizate în „experienţele primare” ale indivizilor umani. Cei mai tineri şi mai dotaţi exponenţi ai acestui curent au ajuns să recunoască, în ultimii ani, adevărul că, în cadrul ei teoretic actual, semantica cognitivă nu poate explica, de fapt, decît „rădăcinile metonimice” ale unui set foarte restrîns de metafore convenţionale ale vorbirii şi nu poate spera, în nici un caz, să furnizeze o explicaţie unitară a creativităţii metaforice, în general, şi a celei poetice, în special.
     2.3. Impactul cu adevărat hotărîtor al lingvisticii integrale poate fi aproximat, de pe acum, în liniile lui cele mai importante. Trebuie observat, înainte de toate, că „soluţia” integralistă precedă, în perspectivă istorică, şi depăşeşte, cu mult, în perspectivă teoretică, doctrinele lingvistice care sau impus, ca dominante, în cea dea doua jumătate a secolului al XXlea. Elaborările conceptuale întreprinse de E. Coşeriu, încă de la începutul deceniului al 6lea, constituie, întradevăr, iniţierea unui proces istoric ce furnizează atît premisele conceptuale ale lingvisticii „integrale”, cît şi, explicit şi implicit, bazele unei noi abordări în metaforologie. Este important să se observe faptul că un rol esenţial în cea dintîi afirmare a noii concepţii îl joacă tocmai studiul fundamental asupra „creaţiei metaforice în limbaj” (Coşeriu, 1952a), care anunţă, deja, atît noua orientare „poststructuralistă” a lingvisticii, cît şi „cotitura metaforică” a ştiinţelor umane, ce se va impune numai în ultimele decenii ale secolului încheiat. Încă în acest studiu, deschizător de noi orizonturi, se pot distinge, cred, fără dubiu, începuturile acelei „vaste mutaţii a orizonturilor lingvisticii”, pe care un însemnat grup de cercetători de pe toate meridianele o consideră, astăzi, drept adevărata „revoluţie copernicană” a acestei ştiinţe şi direcţia cea mai fecundă în care se va dezvolta „lingvistica secolului XXI”.
     Relevant pentru contextul de faţă trebuie considerat, înainte de toate, faptul că în opera lui E. Coşeriu se prefigurează, încă din perioada timpurie menţionată, fundamentele teoretice ale noii orientări disciplinare, care fac, în acelaşi timp, posibilă întemeierea ştiinţifică a metaforologiei ca domeniu central al lingvisticii vorbirii şi ca moment crucial în constituirea „abordării antropologice” în acest domeniu (supra, 1.1). La nivelul ei cel mai profund, mutaţia coşeriană constă, astfel, în (re)întemeierea epistemologică a lingvisticii ca ştiinţă a culturii, aport crucial prin care se furnizează, în acelaşi timp, bazele de principiu ale studiului autentic „antropologic” al „creaţiei metaforice în limbaj”. Schimbarea radicală a perspectivei investigaţionale în lingvistica integrală, împreună cu noua definire a obiectului acestei discipline, oferă, pe de altă parte, posibilitatea stabilirii coordonatelor conceptuale celor mai generale ale unei noi „metaforologii”, întemeiate în această perspectivă. Anticipînd considerarea sintetică a „soluţiei integraliste”, convingerea mea este că poziţia de principiu a acestei noi abordări apare net consolidată şi incomparabil mai fecundă tocmai din unghiul studierii adecvate a competenţei lingvistice, în general, şi a creativităţii metaforice, în special. Prin asumarea consecventă a temeiurilor ştiinţifice ale lingvisticii „integrale” mi se pare că pot fi evitate, întru totul, formidabilele dificultăţi conceptuale cu care am văzut că se confruntă „soluţiile” alternative în acest domeniu şi se poate asigura, în acelaşi timp, o orientare coerentă şi unitară a metaforologiei în ansamblul studiilor antropologice . 
     3. Bazele de principiu ale abordării integrale în metaforologie pot fi circumscrise, cum am anticipat, pornind de la modul în care E. Coşeriu (re)defineşte fundamentul epistemologic al ştiinţei limbajului. Sintetizînd, aici, un argument mult mai cuprinzător, voi spune că fondatorul lingvisticii integrale elaborează premisele unei investigaţii ştiinţifice a „creativităţii lingvistice” care situează, în chiar centrul acestui studiu, fenomenul „creaţiei metaforice în limbaj”. Se impune a fi subliniat, evident, că abordarea integrală îşi asumă şi ea – din capul locului, împotriva lingvisticii pozitiviste tradiţionale şi structurale (vezi Coşeriu, 1952b, 1958 ş.a.) – obiectivul primordial al explicării ştiinţifice a „faptului primar”, fundamental” al „creativităţii” şi postulează, în acelaşi timp, în perspectiva constituirii demersului propriu, întemeierea pe aceeaşi dimensiune nucleară a unei „capacităţi” sau „cunoaşteri” de natură intuitivă, care face posibilă realizarea „actului lingvistic” ca atare. Spre deosebire de abordările alternative menţionate, E. Coşeriu tratează, însă, această dimensiune în acord cu amintita tradiţie a gîndirii europene (supra, 2.1), ca un modul central al „competenţei culturale” în general şi, în consecinţă, ca o „capacitate” ireductibilă la orice alt factor condiţionant, i.e. bază biologică, experienţă etc. Situarea creativităţii semantice a limbajului şi, în speţă, a „creaţiei metaforice în limbaj”, în genul său propriu, al creativităţii culturale, reprezintă, de fapt, aspectul fundamental al abordării integrale în lingvistică şi în metaforologie. Această situare impune, la rîndul ei, exigenţa asumării unei platforme epistemologice de natură larg ‘fenomenologică’ şi constituirea unui demers ştiinţific de orientare ‘hermeneutică’, pentru care obiectivul central şi ultim al abordării ştiinţifice nu poate fi altul decît, tocmai, definirea competenţei lingvisticmetaforice ca parte constitutivă a „competenţei culturale”. Cred că abordarea consecventă a „creaţiei metaforice în limbaj” din unghiul acestui gen proxim, inalienabil al său, deschide, cu adevărat, principalele căi de acces spre o aproximare prealabilă incomparabil mai adecvată a „competenţei metaforice” ca obiect central al metaforologiei.
     3.1. Definitoriu pentru orientarea integrală şi decisiv pentru constituirea „abordării antropologice” în noua disciplină mi se pare, în primul rînd, modul de a concepe natura obiectului supus investigaţiei, prin focalizarea asupra dimensiunii de conţinut specifice a „faptelor” lingvistice şi metaforice considerate. E. Coşeriu circumscrie, astfel, încă din 1952, „creaţia metaforică în limbaj” ca „formă de cunoaştere creatoare”, care „manifestă toate caracteristicile inerente activităţilor creatoare ale spiritului, ale căror rezultate nu sunt materiale sau în care aspectul material contează mai puţin, fiind pur şi simplu vehicol sau suport pentru elementele formale esenţiale” (1952a, p. 14). Prin opoziţie cu abordările generative şi cognitiviste consemnate, pentru abordarea integrală această dimensiune „esenţială” („spirituală”) a faptelor culturale constituie, în realitate, obiectul prim şi ultim al oricărei investigaţii legitime în domeniul propriu al ştiinţelor umane. Departe de a căuta, în spatele acestei dimensiuni, engramele unor „determinări” materiale sau fizice, demersul integral se va constitui, dimpotrivă, pe postulatul identităţii specifice a „faptelor culturale”, prin latura lor esenţială, nonmaterială, şi pe principiul autonomiei funcţionale (ireductibile) a acestor „fapte”. E. Coşeriu urmăreşte, astfel, să încadreze, înainte de toate, „creaţia metaforică în limbaj” în genul ei proxim propriu, i.e. în „capacitatea omului pentru activitatea creatoare” în general sau, mai precis, în „capacitatea” de a „crea fapte de cultură”, în sensul menţionat. 
     Pe de altă parte, el urmăreşte, în acelaşi timp, să studieze această capacitate în forma ei specifică de „funcţionare” în „activitatea de vorbire” sau în „creaţia metaforică în limbaj”, în primul rînd în/prin „vorbirea cotidiană – spontană (nonreflexivă) a vorbitorilor obişnuiţi (naivi)” (1992, p. 7). În acord cu premisele epistemologice ale unei asemenea abordări, „capacitatea” sau „facultatea” care „face posibilă” creativitatea metaforică nu poate fi căutată, în nici un caz, undeva în afara activităţii de vorbire ca atare, şi ea nu poate fi concepută ca ceva separat de această activitate în sine. Dimpotrivă, ea trebuie să fie reperată şi poate să fie studiată tocmai şi numai în însăşi activitatea creatoare de conţinuturi semantice, constituind, în realitate, o dimensiune „implicită” şi ireductibilă a acesteia. Înţelegerea corectă a acestui adevăr fundamental constituie, în realitate, însuşi fenomenul originator al întregii abordări „integrale” în lingvistică şi metaforologie: „Fiind activitate, limbajul este implicit «facultate»: întradevăr, acest termen, aplicat limbajului, nu se referă la o constatare diferită, anterioară sau ulterioară, ci la aceeaşi constatare văzută sub alt aspect, dat fiind că indică doar posibilitatea de a fi o activitate care este, iar ca facultate nu ar exista ca atare dacă nu sar realiza ca activitate” (Coşeriu, 1952a, p. 1011). Recunoaştem, aici, temeiul cel mai profund al noii concepţii integrale a „competenţei” lingvistice, în general, şi a celei „metaforice”, în special.
     3.2. Cel deal doilea component decisiv al întemeierii epistemologice „integrale”, strîns conectat cu primul, îl constituie respingerea radicală a abordării deterministcauzale a „faptelor” studiate şi considerarea lor consecventă din unghiul specific cultural al ‘intenţionalităţii’ şi/sau al ‘finalităţii’ lor constitutive. Acest aspect a fost recuperat de E. Coşeriu din întreaga istorie a gîndirii europene asupra limbajului, începînd cu Aristotel (Coşeriu, 1969, 1972), şi a fost opus, apoi, direct, viziunii „cauzaliste” chomskyene (Coşeriu,1970, 1975). Avem a face, aici, întradevăr, cu decizia crucială de a trata faptele limbajului, alături de celelalte „activităţi culturale” ale omului, în specificul acestora de „activităţi libere” (vezi şi supra, 2.1).Trebuie subliniat că dimensiunea inerentă a „libertăţii” este concepută, în această abordare, întrun sens mult mai radical decît cel al simplei „independenţe” în raport cu „controlul stimulului” (sens preconizat, cum se ştie, de Chomsky însuşi). În acord cu menţionata tradiţie a gîndirii „umaniste” europene, această dimensiune este înţeleasă ca implicînd, tocmai, intenţionalitatea şi/sau finalitatea lor „implicită”, constitutivă. E. Coşeriu nu ezită să îşi asume, din acest unghi, teza fundamentală vichiană, a naturii „poetice” a limbajului, pe care o reinterpretează şi extinde, fireşte, întrun sens cardinal: „Activitatea imaginativă, activitatea poetică a omului (în sensul etimologic al termenului), se observă la toţi indivizii vorbitori (nu numai la «zei şi eroi») şi în orice act lingvistic, atît în limba literară cît şi în limbajul curent, atît în limbajul enunţiativ cît şi în limbajul emotiv” (Coşeriu, 1952a, p. 15). Această extensiune este efectuată, desigur, în spiritul celebrului concept aristotelic de, preluat de Humboldt pentru a defini esenţa creativă a limbajului, în toate manifestările ei, şi pe care E. Coşeriu îl pune, el însuşi, la temelia întregii reconstrucţii a lingvisticii şi a ştiinţelor umane, în general. 
     Pe această bază, „creaţia metaforică” se relevă a fi doar o „formă” specifică, de creaţie „imaginativă” în limbaj, care nu poate fi concepută, în esenţa ei, ca o „abatere” sau o devianţă în raport cu „esenţa” limbajului, ci, dimpotrivă, ca o potenţare sau o încununare a creativităţii lingvistice în general. Nici în cazul metaforei nu se poate pune, aşadar, problema „explicării”, în perspectivă cauzală, deoarece „creaţia însăşi […] este o activitate liberă a imaginaţiei”, care rămîne „faptul primar” şi care nu îşi poate găsi o altă „raţiune” („temei” sau „explicaţie”) decît „în/prin finalitatea activităţii de creaţie însăşi”. Acesta este, de altfel, aspectul definitoriu al conceptului de, asumat, din primul moment, de E. Coşeriu, pentru fundamentarea conceptuală a metaforologiei: ca şi poezia, creaţia metaforică îşi poartă în sine propria finalitate, fiind tocmai realizarea acestei finalităţi ca atare. Parafrazînd o expresie de mare circulaţie în opera coşeriană, am putea spune că – după cum, „finalitatea Iliadei este Iliada însăşi” – finalitatea creaţiei metaforice este… creaţia metaforică însăşi. Din acest unghi, mi se pare că tentaţia cognitivistă de a deplasa investigaţia spre dinamica corporală şi a căuta o „explicaţie” a metaforei vorbirii în afara activităţii imaginative (în spaţiul „experienţelor primare”) trădează, în ultimă instanţă, aceeaşi profundă neînţelegere a naturii fundamental creatoare a limbajului ca şi cea a abordării „naturalist”cauzaliste chomskyene.
     3.3. În sfîrşit, cel deal treilea component al epistemologiei integrale vizează definirea, pe aceste baze, a specificului ireductibil al demersului ştiinţific „umanist” în metaforologie, ca şi în lingvistică şi în „disciplinele culturii” în general. Întrun sens opus orientării chomskyene – care se articulează „împotriva bifurcării sinucigaşe” (în ‘ştiinţe ale naturii’ şi ‘ştiinţe ale culturii’) şi îşi situează, din primul moment, ‘obiectul’ „cu un ochi la unificarea eventuală”, pe temeiul ştiinţelor biologice –, Eugeniu Coşeriu postulează întemeierea unitară a oricărei abordări ştiinţifice pe principiul fundamental al „obiectivităţii” (în special, Coşeriu, 1992). Tocmai pentru a respecta acest principiu, exprimat în celebra formulă platoniciană şi reluat emblematic de E. Coşeriu: «a spune lucrurilor aşa cum sunt», ştiinţele culturii sunt obligate să ţină seamă, din chiar momentul lor constitutiv, de „natura” particulară a „faptelor” pe care le studiază şi, în cazul de faţă, a „competenţei” implicate în acestea. Ca atare, orice demers cu adevărat „ştiinţific” care are drept obiect „competenţa lingvistică” şi cea „metaforică”, în sensul deja aproximat, nu îşi va putea fixa ca obiectiv ultim, aşa cum face Chomsky, studierea „modului în care funcţionează creierul” (supra, 2.1), ci se va focaliza, în schimb, asupra modului în care funcţionează activitatea de vorbire (metaforică). 
     În acelaşi timp, orice demers „ştiinţific” care urmăreşte „explicarea competenţei” (culturale, lingvistice, metaforice), ca dimensiune „implicită” a acestei activităţi, nu va putea considera, ca „punct de pornire” sau ca „factori determinanţi” ai investigaţiei, nici un fel de condiţionare materială sau externă a acestei activităţi funcţionalautonome. Dimpotrivă, pentru a putea „da seamă” de „natura” intrinsecă a „capacităţii creatoare”, investigaţia ştiinţifică va trebui să se constituie întrun sens opus demersului deterministcauzal din ştiinţele naturii şi esenţial diferit în raport cu cel al orientării „semanticcognitive”: factorii „externi” vor trebui să fie «puşi între paranteze», în spiritul lecţiei exemplare a fenomenologiei, iar cercetarea va trebui să urmărească aportul fiecăruia dintre componenţii implicaţi (elemente, reguli), în perspectiva finalităţii proprii actului semantic vizat. Explicarea „competenţei” sau a „capacităţii” metaforice, în dimensiunea sa definitorie, va trebui să ţină cont, aşadar – ca şi explicarea competenţei „lingvistice” sau „conceptualizante” (supra, 2.2) –, numai de aceşti ‘factori funcţionali’: stricto sensu, explicarea competenţei metaforice este chiar explicarea modului de funcţionare a actului de creaţie semantică în procesul metaforic. 
     4. Principalele coordonate conceptuale ale metaforologiei integrale pot fi trasate, în această lumină (supra, 3), pornind de la instaurarea perspectivei investigaţionale proprii şi de la noua definire a obiectului lingvisticii în opera teoretică a lui Eugeniu Coşeriu. Pentru a scoate în evidenţă, cît mai limpede, noutatea radicală a abordării ştiinţifice întemeiate pe aceste baze trebuie să ne întoarcem, puţin, în timp, la celebra discociere, teoretizată de Ferdinand de Saussure, între limbă (langue) şi vorbire (parole), ca moment premergător disocierii chomskyene între competenţă şi performanţă (Saussure 1916/1998). Încă din anii ’50, Eugeniu Coşeriu supunea, cum se ştie, diada conceptuală saussuriană unui examen pătrunzător, recunoscînd că lingvistica sa constituit, în întreaga ei istorie, ca ştiinţă a limbilor şi nu a vorbirii. La capătul explorării sale critice a modului de conceptualizare a acestor două dimensiuni, savantul romîn demonstra, fără putinţă de tăgadă, că abordarea vorbirii „din punctul de vedere al limbii” implică o eroare fundamentală de perspectivă, care are drept rezultat o reducţie gravă – atît în intensiune, cît şi în extensiune – a sferei conceptuale a „vorbirii”. În consecinţă, fondatorul lingvisticii integrale va promova o „schimbare radicală a perspectivei” în această disciplină: „situarea din primul moment în terenul vorbirii” şi considerarea acesteia ca „dimensiune esenţială” a „tuturor celorlalte manifestări ale limbajului, inclusiv a « limbii »” (1955, p. 186188). Această mutaţie a perspectivei investigaţionale va fi complinită, apoi, prin definirea vorbirii ca activitate de instituire sau de creaţie a unor conţinuturi semantice, denumite printrun termen generic „semnificaţi”(în special, Coşeriu, 1977a). „Creaţia de semnificaţi”, ca dimensiune funcţională autonomă şi esenţială a vorbirii, reprezintă conceptul fundamental prin care gîndirea coşeriană reuşeşte să depăşească, în mod radical, antinomia dintre lingvistica structurală, liminar pozitivistă, şi cea idealistă europeană, rămasă încă prizoniera unei viziuni subiectivistindividualiste. Acest concept cardinal realizează, în fapt, „sinteza”, pînă atunci imposibilă, între cele două dimensiuni definitorii ale activităţii lingvistice: dimensiunea „creativă” – pe de o parte, şi cea „intersubiectivă” – pe de altă parte (Borcilă, 1988/1996, passim).
     Schimbarea radicală a perspectivei investigaţionale şi noua definire a obiectului lingvisticii determină, firesc, şi platforma conceptuală a abordării integrale în metaforologie. Demersul ştiinţific va fi întemeiat, ca atare, în acest domeniu, „pe terenul” creaţiei metaforice în limbaj, mai precis în vorbire, ca „dimensiune esenţială” a limbajului. Abordarea din acest unghi va conduce, în mod necesar, la o aproximare preliminară a „naturii” competenţei metaforice în acord cu trăsăturile definitorii atribuite vorbirii în general. Aceste trăsături au fost examinate, pentru prima oară, în mod riguros, de către E. Coşeriu însuşi, tocmai din unghiul stabilirii „locului creaţiei metaforice în limbaj”, şi au fost definite prin formula sintetică a „caracterului fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului” (Coşeriu, 1952a, p. 15). Această teză reprezintă, după ştiinţa mea, o elaborare coşeriană originală a poziţiei inaugurate de Humboldt, în gîndirea europeană, privind „rolul activ al limbii” în procesul cunoaşterii, iar formularea ei deschide, dacă nu mă înşel, întregul orizont conceptual în care se putea constitui o abordare transdisciplinară, „antropologică”, cu adevărat legitimă, în lingvistică şi în ştiinţele umane, în general. Voi încerca să argumentez, în acest sens, că trăsăturile îngemănate ale esenţei cognitive şi ale modalităţii creatoare oferă posibilitatea definirii preliminare a ‘competenţei metaforice’ întrun mod mult mai adecvat şi mai fecund decît au făcuto toate celelalte aproximări lingvistice în acest domeniu. Aceste trăsături vor fi disociate, în mod analitic, şi considerate, pe rînd, ca reprezentînd cele dintîi coordonate conceptuale definitorii pentru abordarea integrală în metaforologie. 
     4.1. Coordonata conceptuală cognitivă situează abordarea integrală a studiului competenţei metaforice întrun spaţiu investigaţional total diferit de cel al abordărilor alternative. Diferenţa este, desigur, mai net vizibilă în raport cu teoria chomskyană, întrucît Coşeriu se orientează, din capul locului, spre investigarea creaţiei de „semnificaţi”, i.e. de conţinuturi semantice („metaforice”). Disocierea radicală în raport cu „semantica cognitivă” devine, însă, şi ea, imediat perceptibilă. Pentru abordarea integrală, aceste conţinuturi nu sunt create în „afara limbajului”, întrun spaţiu mintal preverbal, care adăposteşte schemele imagistice şi se întemeiază, direct, pe „inconştientul cognitiv” al „experienţelor primare” (vezi şi supra, 2.2). Dimpotrivă, creaţia metaforică are loc, pentru E. Coşeriu, în interiorul spaţiului vorbirii, anume în acea activitate primară, a cărei finalitate constitutivă este tocmai instituirea de asemenea conţinuturi „semnificative”30. Conform definirii acestei „funcţii”, nu există „muncă conceptuală” care să se manifeste anterior activităţii primare a vorbirii şi prin care să se poată situa, deja, fenomenul „metaforic” în afara „spaţiului verbal” (supra, 2.2). Incapacitatea cognitiviştilor de a surprinde dimensiunea acestei „munci conceptuale” în „mediul cognitiv” al vorbirii reprezintă acel proton pseudos care a dus la disocierea artificială şi ilegitimă a metaforei („conceptuale”) de mediul său propriu, amputat tocmai de aportul său primordial în cunoaştere şi redus la simpla instrumentalitate „expresivă”. Cred că nu greşesc atunci cînd afirm, în acest sens, că adevărata instaurare a „paradigmei cognitive” în lingvistică şi în metaforologie nu se produce nici în „întreprinderea generativă” şi nici în „semantica cognitivă”, ci are loc încă din anii ’50 şi se dezvoltă, pînă astăzi, în sensul ei autentic, numai în cadrul eforturilor de fundamentare teoretică a lingvisticii integrale.
     Definirea esenţei cognitive a vorbirii în general porneşte, la E. Coşeriu, de la aproximarea cassireriană a limbajului ca „formă simbolică”31. Fondatorul lingvisticii integrale îşi asumă, prin raportare directă la E. Cassirer, considerarea limbajului ca fiind „în mod esenţial activitate cognitivă”, i.e. „activitate de cunoaştere care se realizează prin simboluri (sau semne simbolice)” (Coşeriu, 1952a, p. 11). Pe această bază, lingvistul nostru argumentează că singura definiţie adecvată a esenţei limbajului este cea care porneşte de la integrarea vorbirii în genul proxim al „activităţilor simbolice”. Acesta este sensul global în care se preia, de altfel, definiţia limbajului ca „modalitate specifică a omului de a lua contact cu lumea, adică de a cunoaşte realitatea, realitatea sa, pe care fiinţa umană o «traduce», în sensul că o clarifică şi o explică, o desemnează şi o exprimă prin «simboluri»” (Coşeriu, 1952a, p. 11). Şi acesta este sensul în care E. Coşeriu legitimează, din primul moment, cum am văzut, obiectivul principal al investigaţiei ştiinţifice a limbajului ca fiind cunoaşterea „competenţei culturale” la primul eşalon al activităţilor simbolice ale omului, mai precis, în nucleul ei bazic, al „creaţiei de semnificaţi”.
     Mi se pare important să se sublinieze, în acelaşi timp, sporul substanţial pe care îl aduce gîndirea coşeriană în definirea esenţei cognitive a limbajului, în raport cu aceste premise din teoria „formelor simbolice”. Pornind de la interpretarea proprie a conceptului humboldtian de şi de la conceptul său nuclear al „funcţiei semnificative”, fondatorul abordării integrale va extinde, în fapt, sfera primordială a cunoaşterii în vorbire dincolo de definirea ‘simbolului’ cassirerian, prin cel puţin două laturi esenţiale. Pe de o parte, el va surprinde persistenţa „activităţii cognitive în vorbire” şi dincolo de momentul iniţial al creării ‘simbolului’ ca atare. Coşeriu respinge, întradevăr, limitarea interpretării cassireriene la acest prim moment, argumentînd că limbajul „este formă de cunoaştere nu doar în momentul în care se produce un semn simbolic pentru prima dată în istorie”, „moment ce implică recunoşterea unei «clase» ca atare şi delimitarea ei prin cuvînt, prin nume, de celelalte «clase» care se disting în realitate” (Coşeriu, 1952a, p. 11) . Argumentul său se dezvoltă, întro primă direcţie, în spirit autentic humboldtian, în sprijinul tezei conform căreia „simbolurile se recreează în fiecare act de vorbire” sau, cu alţi termeni, teza că vorbirea umană comportă o dimensiune „cognitivă” în „orice moment” al ei . Pe de altă parte, întro a doua direcţie, E. Coşeriu reproşează teoriei formelor simbolice faptul că se restrînge, în aproximarea esenţei cognitive a limbajului, la a „indica natura elementelor sale şi a momentului în care se articulează” acestea (Coşeriu 1952a, p. 1112 ). Dincolo de „simbolul” lingvistic individual şi de „articularea” internă a acestuia (cf. germ. Gliederung), sfera instituirii de semnificaţi integrează, însă, ca „moment” constitutiv al său, şi „operaţiile complexe” care au loc în activitatea de vorbire. Cum sugerează E. Coşeriu, încă din 1952, şi argumentează, apoi, aprofundat, în 1955, această latură distinctă, surprinsă pe axa fundamental sintactică a vorbirii, nu se poate reduce, după model „raţionalist”, la operaţia unică a predicaţiei („logice” sau „logicogramaticale”), al cărei corelat extensional sar restrînge, la rîndul lui, la desemnarea obiectivă a realităţii. Dimpotrivă, E. Coşeriu relevă „un întreg complex de operaţii de natură cognitivă”, în absenţa cărora vorbirea nu ar putea asigura „contactul” permanent al omului cu „lumea sa” şi nu şiar putea realiza potenţialul său autentic de „cunoaştere”32. 
     Consecinţele redefinirii coşeriene a esenţei cognitive a vorbirii pot fi, din unghiul schiţat aici, uşor sesizabile. În aproximarea cea mai largă, prin contrast cu teoria formelor simbolice, abordarea integrală defineşte dimensiunea cognitivă a vorbirii întrun sens suficient de cuprinzător pentru a putea include fenomenul „creaţiei metaforice” în chiar zona centrală a domeniului ei. Impactul integrării dimensiunii cognitive se dovedeşte, însă, cu adevărat hotărîtor, tocmai din unghiul constituirii unui demers ştiinţific sistematic în acest domeniu central şi, în primul rînd, al aproximării preliminare a naturii obiectului propriu. Se poate afirma, fără exagerare, că, pe baza stabilirii perspectivei investigaţionale şi a definirii obiectului abordării integrale, devine posibilă, acum, pentru prima oară, fundamentarea atît a lingvisticii cît şi a metaforologiei, ca „ştiinţe cognitive”. Adevărul acestei afirmaţii poate fi relevat, în mod pregnant, prin confruntarea cu temeliile teoretice ale lingvisticii europene a epocii şi, în primul rînd, cu teoria „funcţiei reprezentaţionale a limbajului”, elaborată de, 1933/1990). Poziţia lui E. Coşeriu presupune, astfel, reconstrucţia radicală a acestei baze conceptuale, prin disocierea de principiu a „informaţiei” (Bericht), ca „funcţie particulară a limbajului”, de „reprezentarea propriuzisă” (Darstellung), care „aparţine limbajului în totalitatea sa, coincizînd cu natura sa cognitivă” (Coşeriu, 1952a, p. 1415). Pe temeiul acestei distincţii primordiale, devine pe deplin legitimă, încă din acest moment, integrarea dimensiunii metaforice în funcţia fundamentală, „reprezentaţională” a limbajului, ce va fi reinterpretată, în mod constructiv, în concepţia integrală, prin inserţia unei dimensiuni esenţial „creative” (infra, 4.2). 
        Pasul decisiv, în această direcţie, este realizat încă în anii ’50, prin decizia coşeriană de a include în sfera „funcţiei semnificative”, constitutive (i.e. „simbolice”, în sensul lărgit în raport cu Cassirer), atît funcţia reprezentativă (bühleriană, reinterpretată), cît şi „funcţia asociativă”, care „asociază semnele ca factori de cunoaştere prin forma lor sau prin conţinutul lor” (Coşeriu, 1952b, p. 83). Prin această situare, motivată in extenso în 1952a, fenomenul metaforic apare pentru prima oară disociat, în mod radical, de sfera şi/sau „funcţia” expresivă a activităţii de vorbire – unde continua să fie menţinut, atît la Bühler, cît şi la Cassirer – şi integrat în sfera şi/sau funcţia „esenţială”, „cognitivă”, a limbajului. E. Coşeriu redefineşte, întradevăr, ‘metafora’ „întrun sens foarte amplu”, în care „nu mai este înţeleasă”, în spiritul retoric, „ca simplă transpoziţie verbală, [sau] ca «comparaţie abreviată»”, ci ca „expresie unitară, spontană şi imediată (adică, fără nici un «ca» intermediar) a unei viziuni, a unei  intuiţii poetice” (Coseriu, 1952a, p. 1516). Fenomenul „metaforic” astfel redefinit îşi revendică, mai mult, o poziţie centrală în domeniul limbajului, prin faptul că reprezintă o manifestare „curentă” şi, în acelaşi timp, specifică asocierii semnelor ca factori de cunoaştere, prin conţinutul lor: „Întradevăr, cunoaşterea lingvistică este de multe ori o cunoaştere metaforică”, i.e. o cunoaştere „prin imagini” (Coseriu 1952a, p. 15). Această cunoaştere se înscrie în proiectul limbajului de structurare a experienţei lumii („de a clasifica realitatea”) şi se realizează „nu prin intermediul unor categorii ale raţiunii, ci prin imagini şi în prezenţa unor analogii stabilite […] între «viziuni»” (Coseriu, 1952a, p. 15).
     Cum am anticipat deja (supra, 3.2), lingvistul nostru recuperează, în acest punct, „marea descoperire” a lui Vico privind „cunoaşterea imaginativă” în limbaj, anume, în primul rînd, în „partea esenţială” a „vorbirii metaforice” originare33. Sintetizînd, aici, un cuprinzător efort hermeneutic, reconstrucţia contemporană a „viziunii” vichiene se întemeiază, în proiectul „integral” coşerian, pe ideea fundamentală că „universaliile fantastice” atribuite vorbirii „originare” surprind, în fapt, „intuiţia universalului în individual”, care stă la baza întregii semnificaţii lingvistice (nu doar „originare” şi nu doar „figurative”): „Este vorba pur şi simplu de intuiţia unui obiect şi, în acelaşi timp, a posibilităţilor sale infinite” (Coşeriu, 1972, p. 118120; Coşeriu, 1995, p. 79). Ceea ce dă specificitatea cognitivă a vorbirii metaforice dintotdeauna nu constă, aşadar, în natura intuitivă a „imaginilor” (sau a ceea ce romanticii germani vor numi schemata) – căci de aceeaşi natură este orice ‘semnificat’ (cf. intuiţia eidetică husserliană) –, ci în sporul de cunoaştere adus prin „asocierea” acestor „modele primare”. Iar acest „spor” nu poate fi cuprins decît prin înţelegerea „caracterului fundamental” de creaţie, care este „inerent esenţei cognitive a limbajului” şi care trebuie reperat în dimensiunea ireductibil metaforică.
     4.2. Cea de a doua coordonată conceptuală a abordării integrale în metaforologie este menită să furnizeze, tocmai, o cale de acces spre specificul acestui „caracter creator” al „cunoaşterii metaforice”. Pentru interpretarea corectă a acestui aspect cardinal, va trebui să se pornească, din nou, de la înscrierea în genul proxim al creativităţii lingvistice, în general, şi de la aproximarea corectă a cadrului filosofic şi istoric din care îşi trage rădăcinile concepţia coşeriană. Fondatorul abordării integrale se confruntă, cum am văzut, cu „marele mister al creativităţii”, prin revenirea la obîrşiile humboldtiene ale gîndirii lingvistice moderne şi prin asumarea unei poziţii de principiu, în esenţă kantiană (supra, 3). Încă în confruntarea timpurie cu bazele teoretice ale gramaticii transformaţionale (supra, 2.1), E. Coşeriu invocă, astfel, ca alternativă la aporia chomskyană a „caracterului înnăscut” al creativităţii, „supoziţia” de sorginte kantiană a unei „sinteze a priori”, pe care el o adoptă, în întemeierea epistemologică a lingvisticii integrale, ca singura explicaţie adecvată a „caracterului creator” al activităţii de vorbire în întreaga sferă a manifestărilor ei: „În realitate toate principiile creatoare au caracterul unei sinteze a priori, ceea ce în filosofia germană (în idealism) a fost explicat mai întîi la Kant” (1970, paragraful 3.6). „Supoziţia sintezei a priori” („convertită” de Hegel în „dimensiunea autentică a cunoaşterii” şi asupra căreia Coşeriu va reveni pînă în perioada ultimă a activităţii sale – vezi, de ex., Coşeriu 1994, paragraful 4.3.6), trebuie recunoscută, dacă nu mă înşel, în chiar filigranul definirii „creaţiei de semnificaţi” ca obiect integral al ştiinţei lingvistice. Mi se pare, în orice caz, că această supoziţie poate fi detectată ca temei explicativ implicit, încă din 1952, în contextul formulării tezei „caracterului fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului”. Dacă lucrurile stau aşa, atunci întreaga definire a creaţiei metaforice în limbaj va trebui raportată, în ultimă instanţă, şi ea, la acest principiu34.
     Cadrul conceptual cel mai cuprinzător în care se poate aproxima specificul „creator” al activităţii metaforice a vorbirii poate fi delimitat, la rîndul său, printro nouă raportare globală la teoriile lingvistice contemporane, precum şi la teoria cassireriană a „simbolului” şi a „formelor simbolice”. Ceea ce reproşează lingvistul nostru, din acest unghi, teoriilor alternative este, înainte de toate, neînţelegerea „faptul[ui] că omul – deja în formarea conceptelor – trece întotdeauna dincolo de experienţă şi creează ceva universal” (Coşeriu, 1988/1992, p. 225). Obiecţia îl vizează, în primul rînd, pe Chomsky, dar ea disociază, în acelaşi timp, în mod radical, concepţia ‘integrală’ în raport cu cea a semanticii cognitive, în măsura în care nici aceasta din urmă nu înţelege „formarea conceptelor” în/prin „creaţia de semnificaţi”. În contradistincţie cu aceste orientări, E. Coşeriu îşi situează, şi de data aceasta, poziţia proprie, i.e teza „caracterului creator al cunoaşterii” încapsulate în activitatea de vorbire, în imediata proximitate a teoriei „formelor simbolice”. Cele două abordări au în comun, întradevăr, ideea fundamentală conform căreia „imaginea lumii” care se construieşte în limbaj – ca şi în mit, în artă sau cunoaşterea ştiinţifică – „nu reproduce o schemă deja dată în obiect”, ci „implică actul primitiv care creează modelul”35. Abordarea ‘integrală’ se conturează, însă, şi în acest caz, prin reinterpretarea şi extensiunea considerabilă a filonului comun. Spre deosebire de teoria formelor simbolice, care situa „actul creator primitiv” al limbajului pe drumul „obiectivării” spre „cunoaşterea ştiinţifică”, pentru E. Coşeriu „modul creator” al vorbirii în general trebuie înscris, în primă aproximaţie, întrun gen proxim comun cu cel al poeziei. Argumentul hotărîtor în această privinţă este tocmai locul central al „creaţiei metaforice” în vorbirea spontană, aspect empiric fundamental care nu a putut fi explicat în teoria formelor simbolice, dar care se explică firesc întro abordare focalizată pe natura intuitivă a „artei vorbirii”, ce refuză considerarea acesteia ca simplu „preambul” al cunoaşterii ştiinţifice36. În contrast cu soluţia de ansamblu a filosofiei lui Cassirer, abordarea ‘integrală’ impune, aşadar, o inserţie a principiului constructiv întro abordare de tip vichian, care îşi asumă intuiţia imaginativă sau „poetică” a vorbirii şi atribuie, în această construcţie, un rol esenţial gîndirii intuitivanalogice din actul metaforic (supra, 4.1)
     Redusă la nucleul ei central, concepţia coşeriană presupune că acelaşi principiu fundamental care „guvernează” creaţia conţinuturilor semantice primare, în vorbire, i.e. a semnificaţilor lexicali primari ai limbilor, se manifestă, în esenţă, şi în „creaţia metaforică în limbaj”. Modul în care sunt circumscrise cele trei forme primordiale ale creativităţii metaforice, în studiul inaugural din 1952, mi se pare că nu lasă nici o îndoială în această privinţă. Cea dintîi şi cea mai răspîndită formă, reperată de E. Coşeriu în numeroase limbi, „implică o identificare momentană a unor obiecte diferite”, de tipul cap – dovleac (1952a, p. 10). Operaţia „identificării momentane” a „obiectelor” trebuie înţeleasă, evident, nu în sensul unei simple „asociaţii” întîmplătoare a unor „imagini” (= „impresii”), ca în defuncta psihologie asociaţionistă37, ci ca ilustrînd, tocmai, modul de manifestare a principiului fundamental al sintezei a priori (supra), la nivelul specific al semanticii metaforice. O explicaţie de aceeaşi natură se impune şi mai pregnant în cazul celei dea doua forme a creativităţii metaforice, întrucît „hiperbolizarea unui aspect particular al obiectului”, ca în cazul denumirii metaforice a „ursului” în limbile slave, drept medved’ („mîncătorul de miere”), ilustrează un proces foarte apropiat de cel al creaţiei semnificaţilor lexicali primari. În sfîrşit, principiul explicativ invocat îşi găseşte sprijinul cel mai puternic în cea dea treia formă a creaţiei metaforice (ex. negru – blond ), întrucît „identificarea între contrarii, absurdă din punct de vedere logic” – chiar dacă favorizată de anume circumstanţe contextuale („în anumite situaţii”) – nu poate fi explicată în nici un alt mod în manifestarea sa de operaţie spontană a activităţii de vorbire (1952a, p. 1011).
     Abordarea integrală în metaforologie se constituie, aşadar, pe temeiul conceptual al înscrierii „creaţiei metaforice” în genul proxim al „creativităţii” vorbirii în general, situat, la rîndul său, întrun gen proxim comun cu cel al creaţiei „poetice” (întrun sens foarte larg). Diferenţa specifică a dimensiunii metaforice verbale, în acest context, este dată, prin opoziţie cu semantica cognitivă, de faptul că realizarea metaforică se exercită la un nivel secund, ea necesitînd preexistenţa unor entităţi semnificaţionale deja create în vorbire. „În afara” acestor semnificaţii, „obiectele” din procesul metaforic nu ar putea poseda nici natura mentală intersubiectivă şi nici consistenţa „conceptuală” necesară pentru desfăşurarea operaţiilor semantice menţionate. Pe de altă parte, cheia de boltă a întregii abordări „integrale” în acest domeniu constă tocmai în recunoaşterea faptului că, deşi operează la un nivel „secund”, „creaţia metaforică în limbaj” nu se „abate” (sau nu este „deviantă”), în esenţa ei, în raport cu creativitatea vorbirii în general. Este, cred, meritul esenţial al teoriei integrale faptul că ea face posibilă o abordare ştiinţifică pentru care „competenţa metaforică” se întemeiază pe acelaşi principiu şi nu reprezintă, în ultimă instanţă, decît o formă exponenţializată în raport cu capacitatea lingvistică generală a vorbitorilor: creativitatea metaforică operează cu elemente care au fost deja „sintetizate”, prin aceeaşi operaţie fundamentală a minţii umane. Pentru a parafraza un celebru adagiu jakobsonian, sintaxa vorbirii metaforice nu face decît să proiecteze acest principiu cardinal al ‘sintezei’ pe axa operaţiilor de „determinare” ale vorbirii (Coşeriu, 1955). Acesta mi se pare a fi punctul arhimedic pe care se întemeiază aportul cu adevărat capital al concepţiei integrale şi singurul sens în care se confirmă, ca legitimă, aspiraţia metaforologiei, în abordarea ei „antropologică”, de aşi revendica, drept obiect, acea „operaţie dea dreptul fundamentală” a cunoaşterii şi creaţiei umane (supra, 1.1).
     5. Cadrul disciplinar al metaforologiei astfel întemeiate poate fi conturat, extrem de schematic, pornind de la asumarea aceleiaşi perspective investigaţionale, a activităţii de vorbire, şi adoptînd, drept criteriu orientativ, trihotomia planurilor competenţei lingvistice, elaborată de Eugeniu Coşeriu38. Întro formulă sintetică, se poate afirma că situarea iniţială a abordării integrale pe terenul „creaţiei metaforice” în vorbire asigură, sub unghiul extensiunii, deschiderea spre un cîmp faptic incomparabil mai cuprinzător, împreună cu şansa sistematizării în subdomenii omogene, delimitate mult mai riguros decît în orice abordare alternativă. Savantul romîn a argumentat, cum se ştie, „schimbarea radicală a perspectivei” în lingvistică, din acest unghi, tocmai în sensul că „vorbirea este mult mai cuprinzătoare decît limba”, iar „situarea pe terenul ei” permite recuperarea unor domenii faptice, de excepţională amploare şi relevanţă, ce fuseseră dintotdeauna obnubilate din perspectiva „limbii” (Coşeriu, 1955; Coşeriu, 1988/1992). Lingvistica integrală se deschide, astfel, în primul rînd, spre domeniul faptic al ‘vorbirii’, în plan universal, sau al competenţei elocuţionale, al cărui studiu ar trebui să se constituie, în principiu, întrun demers anterior, din punct de vedere logic, studierii ‘limbilor’ istorice sau ‘competenţei idiomatice’ ca atare. Pe de altă parte, dincolo de explorarea domeniului vorbirii şi a celui al limbilor, demersul integral se încununează prin investigarea celui deal treilea palier sau domeniu, care le integrează şi le depăşeşte pe cele anterioare, în spaţiul lingvisticii textului sau al studiului competenţei „expresive”. Cele trei planuri ale competenţei, manifestate în aceste trei domenii faptice, apar delimitate, cum se ştie, în mod riguros, prin disocierea a trei straturi de conţinut (sau „semantice”) corespunzătoare: designaţia – în planul vorbirii; semnificaţia (limbii) – în planul idiomatic; sensul – în planul textului39.
     Noua extensiune şi organizarea complexă a domeniilor în lingvistica integrală determină, fireşte, în mod direct, atît „locul” disciplinar al metaforologiei, cît şi configurarea ei internă. Din unghiul noii definiri a ‘creaţiei metaforice’ şi a ‘competenţei’ pe care aceasta se întemeiază (supra, 4), devine, cred, limpede că studiul fenomenului metaforic nu mai poate fi captat întrun singur subdomeniu al unuia dintre cele trei paliere, aşa cum se încercase, anterior, prin recuperarea „figurilor de stil” ale retoricii în diversele orientări din „stilistica limbii”40. Consideraţiile de pînă acum au putut releva deja statutul special al metaforologiei în lingvistica generală, mai precis locul central atribuit studiului creaţiei metaforice în limbaj, datorită relevanţei lui excepţionale pentru definirea naturii creativcognitive a fenomenului lingvistic şi pentru explicarea competenţei metaforice ca formă exponenţială a competenţei lingvistice. În acelaşi timp, în perspectiva constituirii unui studiu riguros descriptiv mi se pare că se prefigurează, clar, legitimitatea abordării ‘competenţei metaforice’, din unghiuri diferite, în fiecare dintre cele trei domenii ale lingvisticii integrale. În comparaţie cu toate abordările descriptive de pînă acum, inclusiv cu cele „generative” şi „semanticcognitive”, demersul lingvisticii integrale prezintă, astfel, nu numai avantajul unei întemeieri teoretice unitare şi incomparabil mai solide, ci şi pe cel al pluralităţii perspectivelor de investigaţie semantică pe care le furnizează. Voi puncta, aici, numai cîteva repere care mi se par esenţiale pentru constituirea metaforicii vorbirii – pe de o parte, şi a metaforicilor limbii şi textului – pe de altă parte.
     5.1. Metaforica vorbirii constituie, în concepţia lui E. Coşeriu, domeniul de bază al metaforologiei lingvistice: „tema metaforei aparţine […] lingvisticii vorbirii” (Coşeriu, 1955, p. 293). Raţiunea principală a acestei situări primordiale constă, după înţelegerea mea, în faptul că domeniul vorbirii îngăduie, prin excelenţă, studiul „creaţiei metaforice” în act. Ca atare, mi se pare firesc ca lingvistica vorbirii să fie luată drept domeniu de referinţă pentru celelalte abordări, complementare. Statutul privilegiat al metaforicii vorbirii provine, cred, şi din natura specifică a competenţei metaforice. Cum sublinia E. Coşeriu, încă din 1952, „capacitatea creatoare”, care se manifestă în „creaţia metaforică”, „nu depind[e] de cunoaşterea unei limbi…” (Coşeriu, 1952a, p. 13). Mai mult, ea „se orientează atît de des în aceeaşi direcţie, încît ne face să ne gîndim în mod serios la o anumită unitate universală a imaginaţiei umane, dincolo de diferenţele lingvistice, etnice sau culturale” (Coşeriu, 1952a, p. 15). Întrun sens mai riguros, studiul vorbirii este singurul care ne poate furniza posibilitatea investigării „funcţionale” specifice a semanticii metaforice. Întradevăr, „motivaţia” internă a creativităţii cognitive în care se înscrie actul metaforic nu poate fi găsită decît în vorbire: „«Limba» nu ne este niciodată în întregime suficientă pentru a ne exprima în fiecare caz particular, pentru că intuiţiile noastre (conţinutul cognitiv căruia dorim săi dăm forma de limbaj) nu sunt niciodată identice cu cele anterioare” (Coşeriu, 1952a, p. 13). Exigenţa „depăşirii limbii” este şi mai imperativă în cazul unor „conţinuturi intuitive” ce nu pot fi circumscrise prin expresie directă, ca cele studiate de Coşeriu (1952a), şi care „invită” spontan la „invenţia analogică”. Este evident că, numai din acest unghi, pot fi explorate, în profunzime, explicativ şi descriptiv, ‘mecanismele’ „designării metaforice”, ca un complex de operaţii de „determinare reciprocă a universaliilor”, „cu ajutorul contextelor şi situaţiilor” în care se produce acel spor semnificativ al cunoaşterii, definitoriu pentru creaţia metaforică în limbaj (Coşeriu, 1977, p. 44, 54; supra, 4). 
     O primă cartare a domeniului metaforicii vorbirii poate fi descoperită, deja, la Coşeriu (1952a). După o delimitare atentă în raport cu diverse fenomene înrudite (etimologia populară, tabuul lingvistic, circumlocuţia eufemistică, jocul de cuvinte) – care manifestă aspecte structurale asemănătoare, dar care nu reprezintă principiul funcţional metaforic (vezi 1952a, p. 1723) –, în faţa investigaţiei se deschide cîmpul unor „infinite creaţii metaforice”. Lingvistul schiţează proiectul unei explorări sistematice a acestui cîmp, în primul rînd, din unghiul funcţiei primordiale, denominative, a vorbirii (), „în funcţie de distincţia, clasificarea şi denumirea iniţială a ceea ce e cunoscut, a ceea ce se prezintă ca realitate în intuiţia omului” (p. 23). Ţinînd cont de toate diferenţele conceptuale menţionate, se poate afirma că lingvistul nostru „descoperă”, acum, „cîmpul” metaforicii vorbirii, în care se vor instala, mai tîrziu (dar numai parţial şi provizoriu, pentru al părăsi imediat), semanticienii cognitivişti. Mai mult, E. Coşeriu propune şi o cuprindere de ansamblu a acestui cîmp, pornind de la un criteriu de structurare foarte asemănător cu cel ce va fi adoptat, ulterior, în/prin „Modelul cognitiv global” (i.e. „Marele lanţ al fiinţei”) din semantica cognitivă (vezi Borcilă, 1997c): el stabileşte „serii” metaforice universale, care corespund, în mare, „felurilor de fiinţă” din modelul cognitivist. Se delimitează, astfel, mai întîi, un prim palier, ce vizează „fenomene şi aspecte ale naturii”, în care se reperează, în diverse limbi, metafore de acelaşi gen cu cele semnalate încă de Vico (ex. creasta muntelui, ochiuri de apă etc.). La un al doilea palier sunt situate „plantele” („florile”, „fructele” ş.a.), cu o foarte bogată ilustrare metaforică, în numeroase limbi cunoscute (în rom.: barbă de ied, limbă de bou, coada calului sau a şoricelului, mîţişori etc.). Un al treilea palier este rezervat „faunei”, cu metafore cum sunt cele pentru „liliac” (fr. chauvesouris „şoarece chel”, , „şoarece orb”, germ. Fledermaus „şoarece zburător” etc.), pentru tot felul de „păsări” (cu exemplul celebru al nevăstuicii, în limbile romanice şi neromanice vorbite în Europa, al vrabiei etc.) şi multe alte animale. În sfîrşit, la un ultim palier sunt consemnate metaforele referitoare la fiinţa umană şi la viaţa omului, cu „produsele şi activităţile proprii”, „instrumentele pe care le fabrică pentru munca sa”, dar şi cu „bucuria, tristeţea, durerea şi frica omului” (vezi, în special, p. 2325).
     Deosebirile faţă de abordarea semanticcognitivă se întrezăresc, însă, cu claritate, şi la nivelul acestei prime aproximări a cîmpului faptic. Trebuie observat, înainte de toate, că abordarea integrală a metaforicii vorbirii nu limitează şi nu îşi preorientează cercetarea faptică în funcţie de presupusa proiecţie a dinamicii corporale şi a schemelor spaţialităţii (supra, 2.2). E. Coşeriu nu impune urmărirea, din capul locului, a unei anumite direcţii în operaţiile analogice (de la „fizic” spre „abstract”), ci se mulţumeşte să postuleze că, în toate aceste „infinite” metafore, „se reflectă” doar „modul său [al omului] de a considera lumea şi atitudinea lui faţă de lume” (Coşeriu, 1952a, p. 25). Mai mult, trebuie subliniată deosebirea fundamentală în modul de a considera aceste „fapte” ale metaforicii vorbirii. Pentru cognitivişti, care se situează pe o plajă lingvistică mult mai îngustă (a „vorbirii cotidiene” dintro anumită limbă), aceste metafore pot fi reperate doar în vorbire, prin „expresii” care „ascund”, în fapt, „metaforele conceptuale”, de adîncime, şi care izvorăsc, în ultimă instanţă, din modelarea „inconştientului cognitiv” prin „experienţele primare”. Pentru E. Coşeriu, avem a face, dimpotrivă, cu „fapte primare” ale vorbirii, care „trebuie să fi apărut întrun anumit moment, în imaginaţia creatoare a cuiva” (1952a, p. 16). Făcînd abstracţie de toate celelalte diferenţe de concepţie, mi se pare, aşadar, că platforma iniţială a abordării integrale se dovedeşte a fi net superioară şi sub raportul exigenţelor stricte ale cercetării empirice41.
     Avantajele acestei abordări în planul investigaţiei descriptive se vor putea proba, însă, mult mai pregnant, după părerea mea, în raport cu cel deal doilea parametru, în constituirea semanticii metaforice, i.e. din unghiul funcţiei „discursive” () a vorbirii. Această funcţie fundamentală este pusă, cum am văzut, la baza definirii operaţiilor de „determinare” şi „încadrare” din semantica vorbirii, în raport cu care se impune a fi definit, în mod mai strict, şi procesul metaforic (vezi şi supra, 4.2). Deşi nu dispunem, pînă în prezent, de o aplicare riguroasă şi, fireşte, de investigaţii sistematice în această privinţă, îndrăznesc să cred că acesta este domeniul în care metaforica integrală a vorbirii îşi va putea dovedi adevărata forţă descriptivă şi explicativă. Mai mult, pornind de la observaţiile pertinente ale unuia dintre cei mai străluciţi exponenţi actuali ai „şcolii” de la Tübingen, J. Kabatek, se poate anticipa că acesta este domeniul în care abordarea integrală va putea „recepta şi încadra”, în perspectivă proprie, cele mai importante cîştiguri strict empirice ale semanticii cognitive. Joncţiunea va fi posibilă, cum indicase deja E. Coşeriu, din unghiul „contribuţiei cunoaşterii extralingvistice în vorbire” (Coşeriu, 1990, p. 280282). Acceptînd, fireşte, premisa că „semnele lingvistice sunt asociate în vorbire cu anumite conţinuturi de experienţă” şi că acestea din urmă sunt integrate întrun „model” al „cunoaşterii obişnuite a lucrurilor”, care nu apare exprimat (explicit) în vorbire, abordarea integrală va putea valorifica, cred, numeroasele observaţii „cognitiviste” privind rolul acestei cunoaşteri în operaţia analogizării. Trebuie subliniat, din nou, însă, cum observă şi J. Kabatek, că principiul explicativ rămîne radical diferit şi că valorizarea contribuţiei semanticii cognitive se anunţă posibilă mai ales în ce priveşte „utilizarea metonimică a unor expresii” (Kabatek, 2000, p. 196).
     5.2. Metaforica limbii şi metaforica textului se constituie ca domenii distincte, dar complementare, în raport cu domeniul de bază al metaforicii vorbirii42. Pentru a înţelege corect statutul şi profilul disciplinar al fiecăruia dintre aceste domenii trebuie să ţinem seamă, din nou, de natura relaţiilor dintre vorbire şi limbă – pe de o parte, şi de „autonomia funcţională” a textului – pe de altă parte. Abordînd chestiunea în perspectiva investigaţională proprie, E. Coşeriu a subliniat, astfel, din primul moment, că „nu toate metaforele care se produc în actele lingvistice concrete [i.e., în vorbire, în general] devin «limbă», adică nu toate pătrund în tradiţia comunităţii” (Coşeriu,1952a, p. 16). Întro primă aproximare, se poate afirma că „metaforica limbii” reprezintă, tocmai, domeniul metaforelor care, „pătrunzînd în «limbă» […], devin «convenţionale», pierzînduşi treptat valoarea iniţială de imagini”: „Există, deci, un aspect metaforicconvenţional al semnelor sau cel puţin al unor semne, care, în cadrul unei tradiţii, continuă să fie percepute ca imagini: un aspect ce poate fi studiat din perspectiva simţului lingvistic al comunităţii” (Coşeriu, 1952a, p. 16). Studiul acestui „aspect”, prin care „ceva din această valoare metaforică a semnuluiimagine se conservă […] în relaţie cu celelalte semne”, vizează, aşadar, în primul rînd, semnificaţii lexicali derivaţi ai limbilor, iar obiectul lui propriu îl constituie nu dimensiunea distinctivă, ci cea asociativă, a acestora. Explorarea acestei dimensiuni se impune, mai întîi, ca o sarcină complementară, în raport cu studierea dimensiunii distinctive a limbilor istorice. Pe de altă parte, investigarea ei îşi va putea găsi tărîmul cel mai fecund în exploatarea relaţiilor asociative ale semnelor în finalitatea proprie a diverselor texte.
     Întrun mod mai riguros, spaţiul „faptic” al manifestării dimensiunii asociative în limbile istorice va fi precizat de E. Coşeriu ca ţinînd nu de sistemul limbii, ci de norma ei43. „Relaţia semantică” asociativă a semnificaţilor metaforici nu poate fi găzduită, întradevăr, de ‘sistem’, în definirea strictă a acestuia. Ea poate fi, în schimb, „percepută” şi „studiată” tocmai în cadrul vorbirii „normale”, „obişnuite”, „în acord cu tradiţia”, dintro limbă istorică dată. În acest spaţiu lingvistic se manifestă, „cel puţin pe parcursul unui anumit timp”, „expresivitatea” specifică a „semnificaţilor metaforici” – fenomen care furnizează, cel mai sigur, criteriul reperării „faptelor” metaforice în ‘normă’. Trebuie subliniată, însă, exigenţa delimitării „relaţiei semantice” asociative şi a „expresivităţii” corelate cu aceasta, în raport cu dimensiunea care „asociază”, în vorbire, „semnele lingvistice cu anumite conţinuturi de experienţă” (supra, 5.1) sau, mai simplu, cu „asocierile” care privesc lucrurile ca atare (de ex. boul, asociat cu „lentoarea” etc.). Confuzia permanentă a asocierilor psihologice întîmplătoare cu asocierile constante privitoare la lucruri (în interiorul comunităţii) şi cu „relaţia semantică” asociativă a condus, de multe ori, prin recursul la termenul „umbrelă” al ‘conotaţiilor’, la grave contrasensuri în cercetările stilistice. Mă voi restrînge, aici, să subliniez teza lui E. Coşeriu că dimensiunea „asociativă” din metaforica limbii istorice, mai precis a ‘normei’, în cazuri ca cele ale germ. Fledermaus, fr. chauvesouris, sp. etc. reprezintă o „relaţie semantică” internă a acestor limbi şi, ca atare, ea constituie obiectul de studiu al unei ştiinţe lingvistice a ‘normei’.
     În sfîrşit, abordarea integrală promovează delimitarea şi explorarea distinctă a domeniului separat al metaforicii textului. Spre deosebire de abordările cognitive, pe de o parte, şi de cele stilistice, pe de altă parte, linia de graniţă faţă de domeniul (‘arhitecturii’) limbii se impune a fi trasată, conform concepţiei lui E. Coşeriu, datorită situării la nivelul autonom al sensului. Diferenţa de nivel poate fi ilustrată pregnant, deja, în cazul unor sintagme, „expresii”, „zicători”,„proverbe”, care manifestă clar „structura” sau „operaţia” semantică a „determinării analogice”. Delimitarea acestora de „faptele” de la nivelul „normei” se impune nu datorită extensiunii şi complexităţii sintagmatice, ci, în primul rînd, din unghi funcţional. Cum arată E. Coşeriu, aceste construcţii trebuie considerate ca „texteme”, în măsura în care conţinutul lor semantic specific se constituie dincolo de nivelul semnificaţilor limbii şi al designaţiilor, care devin doar semnificante pentru ‘sensul metaforic’ al expresiei. Studiul acestor texteme constituie, aşadar, cel dintîi „filon” care se impune a fi investigat sistematic în metaforica textului. Cel deal doilea este reprezentat, fireşte, de examinarea rolului funcţional al metaforelor în diverse tipuri de texte şi, în primul rînd, în textele literare, care constituie domeniul faptic central al lingvisticii textului, tocmai datorită „plenitudinii lor funcţionale” (vezi, în special, Coşeriu, 1980/1997). Investigaţii serioase şi sistematice în acest domeniu au fost deja iniţiate şi în „centrul de studii integraliste” clujean, în primul rînd prin lucrările lui Tămîianu (2001) şi Zagaevschi (2001).
     Sintetizînd argumentul dezvoltat în ansamblul textului de faţă, se poate conchide, cred, că lingvistica integrală, fondată de E. Coşeriu, furnizează premisele conceptuale cele mai temeinice şi direcţiile de cercetare cele mai clar delimitate pentru fundamentarea ştiinţifică riguroasă a noului domeniu al ‘metaforologiei’. Elaborarea teoretică unitară şi coerentă a cadrului disciplinar al acestui demers ştiinţific, precum şi dezvoltarea sistematică a cercetărilor în acest cadru poate constitui o direcţie de dezvoltare fecundă nu numai pentru lingvistica integrală, ci şi pentru destinul viitor al „abordării antropologice” în metaforologie44. Concepţia savantului romîn şi a „Şcolii” sale se va putea dovedi, în acest fel, drept una dintre cele mai importante contribuţii ale epocii contemporane la reconstrucţia unitară a ştiinţelor culturii.
                                                         



LUCIAN  LAZĂR


CRITERII  DE  TIPOLOGIZARE  A  CÎMPURILOR LEXICALE

INTRODUCERE


   În lingvistica integrală demersul tipologic este dezvoltat în trei direcţii, urmînd trei principii distincte: principiul funcţional, principiul semantic şi principiul formal. Vorbim astfel, respectiv, despre o tipologie a limbilor (elaborată în sens humboldtian, pe baza conceptului de tip lingvistic), una a textului (privind procesele semantice de construcţie a sensului) şi una a cîmpurilor lexicale.
   Abordarea din punct de vedere tipologic a cîmpurilor lexicale, în stadiul actual al cercetărilor de lexematică descriptivă, nu poate avea decît valoarea unui proiect, întrucît identificarea de cîmpuri devine necesară în momentul în care dispunem de un număr mare de cîmpuri deja descrise. Principalul obstacol în calea elaborării unei tipologii a  cîmpurilor îl constituie tocmai faptul că pînă astăzi „cîmpurile lexicale sunt încă destul de puţine şi destul de prost cunoscute şi foarte puţine cîmpuri au fost temeinic studiate din punct de vedere structural” (Coşeriu, 1975b, p. 41). Faptul că, pe de altă parte, „[…] cîmpurile nu sunt structurate după aceleaşi principii şi aceleaşi criterii”, precum şi că ele „sunt nu numai mult mai numeroase, ci şi mult mai variate decît alte paradigme” (Bidu-Vrănceanu, 1979, p. 145) nu constituie, în opinia noastră, argumente ale „dificultăţii” unei tipologii a cîmpurilor, ci, dimpotrivă, argumente în sprijinul necesităţii unui astfel de demers, „sarcina unei tipologii a cîmpurilor” fiind tocmai „să determine această diversitate de structurare şi să stabilească tipurile de clase”(Coşeriu, 1975b, p. 41).
În această situaţie, „o tipologie schematică şi, parţial, stabilită intuitiv” reprezintă (tocmai pentru o descriere coerentă a cîmpurilor) „un cadru de posibilităţi – cadru care ar putea să fie apoi modificat graţie rezultatelor obţinute prin descrierea însăşi” (ibidem). În ciuda caracterului său „parţial”, rezultatele acestui demers nu vor fi modificate, în esenţa lor, dacă criteriile în baza cărora au fost identificate anumite tipuri formale îşi vor dovedi eficacitatea din punctul de vedere al cîmpurilor considerate. Modificările operate vor restructura cu siguranţă aceste criterii în raport cu cele descoperite ulterior, stabilind eventual o nouă ierarhie a criteriilor, capabilă să ofere o imagine cît mai adecvată a „diversităţii de structurare” a cîmpurilor lexicale. 
   Ideea unei tipologii a cîmpurilor în sens integralist este discutată de Angela Bidu-Vrănceanu în studiul său din 1979, menţionat deja aici, privind „cîmpurile şi tipologia lor”, care este structurat pe două secţiuni principale: A) definiţia coşeriană a cîmpurilor lexicale şi B) interpretarea tipologiei cîmpurilor, pe de o parte în raport cu fundalul teoretic schiţat sub A), pe de altă parte, prin confruntarea cu „materialul faptic” analizat de autoare. 
   În studiul de faţă vom încerca să prezentăm o interpretare a tipologiei integraliste a cîmpurilor diferită de cea a Angelei Bidu-Vrănceanu. De aceea, atît din raţiuni de coerenţă a expunerii cît şi din raţiuni de ordin argumentativ (şi polemic), ne-am structurat şi noi demersul pe două secţiuni: I. Cadrul conceptual (minimal) al teoriei integraliste a cîmpurilor şi II. Tipologia integralistă a cîmpurilor.
   
I. Cadrul conceptual (minimal) al teoriei integraliste a cîmpurilor
1. Trihotomia semnificat/designaţie/sens
   1. Nu vom insista asupra importanţei teoretice a trihotomiei conţinuturilor semantice, ci vom prezenta foarte succint această problemă doar din punctul de vedere al relevanţei sale pentru tema lucrării de faţă.
   1.1. S e m n i f i c a t u l  este conţinutul dat de fiecare limbă determinată şi există ca atare numai în idiomul respectiv, ca semnificat «romînesc», «franţuzesc», «englezesc» etc. Ca atare, semnificatul nu este traductibil, dat fiind că reprezintă structurarea specifică a «experienţei lumii» în tradiţia lingvistică a unei anumite comunităţi. 
   D e s i g n a ţ i a  este ansamblul de procedee semantice prin care semnificatul este orientat spre extralingvistic, pentru a delimita (a „determina” şi „circumscrie”) un anumit aspect al lumii, relevant în procesul construcţiei sensului. Prin urmare, designaţia este,  pe de o parte, conţinutul (devenit lingvistic) „decupat” prin semnificatul de limbă, pe de altă parte, ansamblul procedeelor semantice actualizate în vederea realizării acestui „decupaj”, într-un act concret de vorbire. De aceea, designaţia este determinată de semnificat (= „structurare a posibilităţilor de desemnare”), dar şi de „principii generale ale gîndirii şi de experienţa lumii («cunoaşterea lucrurilor»)” (Coseriu, 1975a, p. 207).
   S e n s u l este conţinutul lingvistic al unui act de vorbire individual, realizat ca text sau unitate textuală: «întrebare», «răspuns», «rugăminte», «invitaţie», «refuz», «replică» etc., adică tocmai acel conţinut care „nu coincide cu semnificatul şi designaţia”. Ca al doilea nivel semiotic, sensul se construieşte prin integrarea şi depăşirea semnificatului şi a designaţiei: „în raport cu sensul, semnificatul şi designaţia (şi combinarea lor) funcţionează ca semnul material («semnificant») în raport cu conţinutul său («semnificatul»)” (ibidem, p. 208). 
   Cele trei tipuri de conţinut lingvistic (semnificatul, designaţia şi sensul) nu trebuie concepute ca „lucruri în sine”, prezente „obiectiv” în afara proceselor semantice concrete, ci  ca „elemente şi procedee ale competenţei lingvistice” (Coseriu, 1992a), adică ale ştiinţei lingvistice a vorbitorilor manifestată efectiv în vorbire.
   1.2. «Lucruri» şi limbaj
   1.2.1. Deosebit de importantă pentru abordarea adecvată a semnificatului lexical, această distincţie se întemeiază pe necesitatea de a deosebi „ceea ce se datorează cunoaşterii «lucrurilor» şi opiniilor (adevărate sau false) cu privire la lucruri şi ceea ce se datorează limbajului” (Coseriu, 1964b, p. 95-96). Dacă din punct de vedere teoretic această distincţie pare a fi în general acceptată, în practica descrierii, semnificatul (dat de limbă) se confundă cel mai adesea cu designaţia, cu structurarea „realităţii” ca atare. De aceea, încă din primul moment al demersului investigativ, în domeniul lexical, „trebuie să evităm a reduce structurarea lingvistică la structurarea «obiectivă» a realului, căutînd limite proprii obiectelor” (ibidem). Astfel, în delimitarea cîmpului faptic al lexematicii, va trebui să ignorăm (metodologic) ceea ce ştim prin experienţa  din lume şi  să ne menţinem, în mod constant, la punctul de vedere al limbii înseşi (a «cunoaşterii» dată în şi prin idiomul considerat). Identificarea perspectivei lingvistice, în raport cu cea a «lucrurilor», implică deosebirea între: (1) lexic şi terminologie; (2) cunoaşterea cuvintelor şi cunoaşterea lucrurilor; (3) asociaţii datorate ideilor şi opiniilor despre lucruri şi „implicaţiile efective şi aprecierile încorporate în lexeme ca trăsături distinctive”; (4) structurarea lingvistică şi structurarea obiectivă.
   Cît priveşte prima distincţie, următoarele aspecte ni se par mai importante:
 a) Dacă lexemele reprezintă o formă specific idiomatică de intuire a lumii, terminologiile sunt doar o formă de întrebuinţare a limbajului în scopul de a stabili o serie de clasificări ale realităţii ca atare.
   b) De aceea, terminologiile constituie „simple nomenclaturi enumerative care corespund unor delimitări în obiecte [...], [sunt] clase de designata şi, în acest sens, sunt clasificări obiective, nu structurări semantice” (ibidem, p.96).
   c) În timp ce în limbajul, ca logos semantic, semnificatul nu coincide cu designaţia, în limbajul ştiinţific, ca sistem de desemnare, nu se face distincţie între semnificatul termenilor şi designaţie.
   d) Structurările terminologice nu sunt definite în baza unor dimensiuni semantice, ci  în raport cu caracteristici care aparţin obiectelor «reale». Tocmai de aceea, limbajul ştiinţific cunoaşte doar opoziţiile „exclusive”, i.e. un termen nu poate acoperi domeniul altui termen, pe cînd în limbajul ca atare se prezintă, în primul rînd, opoziţii inclusive, i.e. termenul nemarcat al unei opoziţii poate acoperi şi sfera semantică a termenului marcat (spre exemplu, în perechea zi–noapte, zi se opune lui noapte, dar poate semnifica şi zi + noapte, adică 24 de ore; cf. Coseriu, 1966, p.43-45).
   e) Terminologiile sunt, pe de o parte, „subidiomatice”, adică aparţin unor domenii limitate în cadrul fiecărei comunităţi idiomatice; pe de altă parte, ele sunt „interidiomatice”, adică „aparţin aceluiaşi tip de domeniu în diferite comunităţi idiomatice” (Coseriu, 1964b, p. 97-98). Aceasta se datorează de asemenea faptului că limbajul ştiinţific este un sistem de desemnare şi ţine de investigarea realului însuşi.
   f) Sistemele de nomenclaturi (mai reduse), ca numele zilelor săptămînii, ale lunilor anului, sistemele de măsură pentru greutate, lungime etc., de asemenea numele diferitelor feluri de alimente, în mare măsură ale vestimentaţiei sau diversele terminologii convenţionale: juridice, administrative, politice, ca şi terminologiile şi nomenclaturile populare „rămîn în afara descrierii şi a istoriei limbilor ca sisteme de semnificaţie”, întrucît „implică o competenţă tradiţională cu caracter nelingvistic” (ibidem, p. 99).
   Ceea ce trebuie remarcat, în acest context, este că semantica integrală nu elimină din cîmpul cercetării lingvistice diferitele terminologii, însă nu le consideră ca aparţinînd domeniului lexematicii. Răspunzînd unor critici, Eugenio Coseriu arată tocmai acest lucru: „în realitate, eu nu exclud terminologiile din obiectul lingvisticii, nici din cel al semanticii şi mai puţin chiar din limbaj, ci doar din  o b i e c t u l  l e x e m a t i c i i ”. De fapt, nu este vorba decît despre o „delimitare [...] metodologic oportună în faza iniţială de definire şi fundamentare a acestei discipline” (Coseriu, 1987b, p. 175-176).
   1.2.2. Distincţia între  cunoaşterea cuvintelor şi cunoaşterea lucrurilor apare manifestată idiomatic şi prin raportul care există între «zona» lingvistică şi «domeniul» obiectiv. Ignorarea acestei distincţii conduce la interpretarea unor lexeme ca aparţinînd aceluiaşi cîmp semantic. Astfel, lexemele casă–iglu–bungalov sunt incluse în „cîmpul semantic al locuinţei”, fără a se observa că  î n  l i m b a  r o m î n ă  între casă, pe de o parte, şi iglu–bungalov, pe de altă parte, nu există o opoziţie semantică directă, de aceeaşi natură cu cea care există, spre exemplu, între bordei–colibă–casă. În acest sens, trebuie tratat ca  termen tehnic „orice cuvînt al cărui domeniu e mai îngust sau exterior cu privire la o anumită «zonă»” (Coseriu,1964b, p. 100).
   1.2.3. Distincţia între structurile lingvistice şi cele obiective poate fi precizată şi prin considerarea relaţiilor care se stabilesc între ele. Astfel:
   (1) structurile semantice nu stabilesc limite la fenomenele obiective, iar „claritatea” sau „neclaritatea” distincţiilor nu aparţine opoziţiilor de limbă, ci raporturilor obiective în care se află „lucrurile” ca date în «lume», în ordinea «extralingvistică»;
   (2) structurarea semnificatelor (lexical, dar şi gramatical) nu poate fi investigată pornind de la proprietăţile lucrurilor, de la opiniile despre lucruri sau relaţiile în care lucrurile trebuie considerate (ibidem, p. 103); 
   (3) în limbaj este structurat şi ceea ce nu este delimitat din punct de vedere „obiectiv”: continuumuri (galben–verde–albastru); relaţii (mare–mic) şi continuumuri şi relaţii în acelaşi timp (tînăr–bătrîn). 
   De aceea, în acest sens, „este necesar să începem prin a stabili că nu este vorba de structuri ale realităţii, ci de structuri impuse realităţii prin interpretarea umană” (ibidem).
   1.2.4. În concluzie, avînd în vedere importanţa deosebită pe care distincţia între «cunoaşterea limbii» şi «cunoaşterea lumii» o are şi în perspectiva demersului analitic-descriptiv, trebuie avută neapărat în vedere distincţia dintre dimensiunea semantică şi dimensiunea reală implicată în cunoaşterea semnificatului lexical, aceasta deoarece „aceeaşi” opoziţie (spre exemplu, mic/mare) poate constitui într-o anumită situaţie o opoziţie semantic-funcţională care structurează un cîmp lexical în baza dimensiunii semantice „mărimea obiectului”, în altă situaţie o opoziţie reală implicată în raportul dintre lucrurile înseşi. Spre exemplu, opoziţia mic/mare este relevantă din punct de vedere lingvistic în structurarea microcîmpului: aşchie/ciot/butuc/buturugă, întrucît în raportul între aceste lexeme este cuprinsă  dimensiunea semantică «mărime». Cu alte cuvinte, vorbitorul limbii romîne ştie   p r i n   c u n o a ş t e r e a   l i m b i i   s a l e  că aşchie este „o parte mică (din întreg)”, iar buturugă (buştean) este „o parte mare din întreg” (avem în vedere aceste lexeme ca aparţinînd microcîmpului «parte din întreg»). În schimb, aceeaşi opoziţie mic/mare poate fi o opoziţie „obiectivă”,  dată de dimensiunea reală a lucrurilor, ca în cazul deal–munte, care nu se opun în baza opoziţiei semantice «mic/mare», ci în baza «mărimii» reale a obiectelor ca atare sau în baza definiţiilor (convenţionale) cu caracter ştiinţific (deci post-lingvistice).
   În consecinţă, trebuie reţinut faptul că lexematica nu studiază în nici un fel structurarea designaţiei ca atare, ci numai structurarea semnificatului, chiar dacă şi în designaţie putem întîlni o anumită „structurare”, construită însă în temeiul unei dimensiuni reale, şi nu semantice. Astfel, în domeniul  d e s i g n a ţ i o n a l  al „instrumentelor muzicale” opoziţia «instrument de suflat» / «instrument cu coarde» sau în cadrul instrumentelor cu coarde opoziţia «vioară» / «violă» / «violoncel» / «contrabas» nu se constituie în baza unei dimensiuni semantice, ci prin  criterii date de «cunoaşterea lucrurilor» şi, prin urmare, nu sunt opoziţii semantice, ci clasificări operate pe baza unor criterii «obiective». Cu toate acestea, nu este vorba de extralingvisticul ca atare, ci tot de un conţinut lingvistic (continuumul designaţio-nal), implicat însă de cunoaşterea extralingvisticului. 
   Prin urmare, dimensiunea semantică impune «lumii» structura specifică a unui idiom, a «viziunii lumii» într-o limbă particulară, în timp ce dimensiunea reală se impune limbii prin experienţa în lume. Distincţia între semnificat şi designaţie, pe de o parte, în calitate de  c o n ţ i n u t u r i  l i n g v i s t i c e,  şi  referinţă, ca «lucru» aparţinînd ordinii reale, pe de altă parte, este utilă şi în acest sens, căci face posibilă deosebirea, spre exemplu, între semnificatul «fluier», dat în limbă, şi designatul „fluier” care e cuprins în structurarea „microcîmpului” designaţional (clasa de designaţie) al «instrumentelor de suflat» şi diversele ‘fluiere’ de diferite dimensiuni, forme, culori, care sunt elemente ale „realităţii”.
   
2. Cîmpul lexical
   
   2.1. Structura lexicală care organizează o substanţă semantică continuă prin împărţirea valorii comune între mai multe unităţi de limbă aflate în opoziţie directă unele cu altele constituie un cîmp lexical. Între unităţile cîmpului „există «selecţie» (posibilitate de alegere) într-un  punct determinat al lanţului vorbirii”, adică un cîmp lexical „este constituit din termenul prezent într-un punct anumit al lanţului vorbirii şi termenii pe care prezenţa acestuia îi exclude de o manieră imediată” (Coseriu, 1968c, p. 170). De exemplu, în afară este ger, prezenţa lexemului ger exclude apariţia în acelaşi punct a lexemelor frig, răcoare, căldură, caniculă. Prin trăsăturile lor distinctive, lexemele se opun în cadrul aceluiaşi cîmp semantic, iar prin valoarea comună, cîmpul în întregime se opune altor cîmpuri, valoarea comună fiind tocmai «trăsătura distinctivă» care individualizează un cîmp în raport cu altul. La rîndul lor, cîmpurile semantice se opun între ele în cadrul acestei valori comune care constituie valoarea semantică a unui macrocîmp care le include şi care poate fi şi el inclus într-un cîmp de rang superior. 
   Unităţile funcţionale minimale care subîmpart o zonă semantică omogenă sunt numite lexeme, în timp ce unităţile care denumesc valoarea comună a unui cîmp sunt arhilexeme (acestea pot avea sau nu expresie proprie, adică pot fi sau nu lexematizate în limba respectivă). 
   2.2. Pentru identificarea şi descrierea cîmpurilor, în perspectiva lexematicii funcţionale, este necesară înţelegerea principiului de „lucru”, pe care noi l-am numit principiul constructiv. Acesta constă în construirea „pas cu pas”, în „trepte”, a cîmpului plecînd de la opoziţiile imediate între lexeme. Se va obţine astfel, în acelaşi timp, valoarea semantică comună care individualizează cîmpul şi trăsăturile distinctive (= seme) care îl „formează”, i.e. îl structurează.
   Schematic, principiul constructiv s-ar putea prezenta astfel:
   
   ETAPA I. Opunem lexemele vale–pîrîu–rîu–fluviu şi obţinem valoarea comună «apă curgătoare» şi trăsăturile distinctive ale fiecărui lexem în raport cu mărimea (considerată gradual: «foarte mic» –  «mic» – «mare» – «foarte mare»).
   ETAPA II. Opunem lexemele vale–pîrîu–rîu–fluviu lui torent, în cadrul aceleiaşi valori comune, şi obţinem trăsăturile «permanent» / «temporar».
   ETAPA III. Opunem lexemele baltă–lac–mare–ocean şi obţinem «apă stătătoare» şi trăsăturile distinctive  în raport cu mărimea (de asemenea considerată gradual).
   ETAPA IV. Opunem în baza opoziţiei «curgător»/«stătător» lexemele vale–pîrîu–rîu–fluviu / torent lexemelor baltă–lac–mare–ocean şi obţinem  valoarea comună a cîmpului «apa ca formă de relief».
   Grafic, cîmpul s-ar putea reprezenta astfel:
   
   

   La fiecare etapă trebuie să ţinem seama de faptul că valoarea comună a cîmpului (lexematizată sau nu) este structurată opoziţional şi face posibilă o opoziţie la un nivel ierarhic superior, astfel încît „un cîmp se stabileşte prin opoziţii simple între cuvinte şi se termină acolo unde o nouă opoziţie ar cere ca valoarea unitară a cîmpului să devină trăsătură distinctivă” (Coseriu, 1964a, p. 40). În exemplul nostru, «apă curgătoare» este, pe de o parte, valoare a micro-cîmpului vale–...–fluviu/torent, pe de altă parte, este termen al opoziţiei «stătător»/«curgător» şi deci trăsătură distinctivă în cîmpul «apa ca formă de relief». 
   Structura semică a fiecărui lexem din cadrul cîmpului este constituită din ansamblul trăsăturilor distinctive care îl individualizează, spre exemplu rîu = /apă ca formă de relief/ + /curgătoare/ + /mare/ + /permanentă/.
   Spre deosebire de acest mod de lucru, Angela Bidu-Vrănceanu porneşte, în sens invers, de la valoarea comună a cîmpului şi identifică unităţile funcţionale şi trăsăturile distinctive în interiorul acestei valori semantice globale. Riscul unui asemenea demers este acela de a ignora distincţia dintre zona omogenă de semnificaţie şi domeniul designaţional, ceea ce se întîmplă, de fapt, în lucrarea citată, care este, mai degrabă, un tratat de „semantică designaţională” din perspectiva limbii romîne contemporane  (şi nu „a limbii romîne contemporane”). Astfel, spre exemplu, opoziţia «construcţie medievală»/ «construcţie elegantă» (cf. Bidu-Vrănceanu, 1986, p. 128 şi 130) nu este o opoziţie semantică, ci una „reală”, şi deci nu constituie baza unei structurări semantice, ci a unei clasificări designaţionale. În schimb, opoziţia «durată statică»/«durată temporară» este o opoziţie semantică, dată în limbă, şi poate fi considerată ca bază a opoziţiei casă–hotel (ibidem, p. 130). 
   Această interpretare a analizei semice apare şi în studiul consacrat tipologiei cîmpurilor. Astfel, în  paragraful introductiv al acestui studiu se specifică modul de lucru: „vom confrunta datele teoretice stabilite de E. Coşeriu cu rezultatele practice obţinute de noi la nivelul analizei exhaustive a şase cîmpuri din limba romînă contemporană [...]”. Mai departe, autoarea consideră că demersul propus este justificat prin faptul că „descrierea cîmpurilor s-a făcut după principiile semanticii structurale  de tip paradigmatic, care corespund în cea mai mare parte celor stabilite de E. Coşeriu; adică interpretarea cîmpului ca o paradigmă lexico-semantică, analiza lui pe baza opoziţiilor semantice relevate de trăsăturile semantice distinctive” (Bidu-Vrǎnceanu, 1979, p. 143). Evaluarea tipologiei cîmpurilor lexicale ca o componentă a teoriei integraliste a cîmpurilor, aşa cum apare ea în acest studiu, relevă încă o dată că principiul pozitivist al „faptelor”, considerate (obsesiv) identice (ne referim cu toţii, nu-i aşa?, la „aceleaşi fapte”, la „acelaşi obiect de studiu”), conduce inevitabil la rezultate (teoretice şi descriptive) cu totul nesatisfăcătoare. Cîmpurile lexico-semantice sau (sub)ansamblurile lexicale delimitate şi descrise  de autoare nu corespund nici din punct de vedere teoretic şi nici din punct de vedere metodologic (prin urmare, nici „faptic”) concepţiei integraliste a cîmpurilor. Datorită acestor deosebiri radicale între cele două perspective, tocmai enunţul prin care se încearcă  fundamentarea demersului evaluativ este cel care – teoretic – îl compromite definitiv: analiza cîmpurilor – în accepţie integralistă – nu se realizează  „pe baza opoziţilor semantice relevate de trăsăturile semantice distinctive”, ci, viceversa, analiza cîmpurilor se face pe baza trăsăturilor semantice distinctive relevate de opoziţiile semantice.
   De altfel, această dificultate în înţelegerea conceptului coşerian de cîmp lexical apare evidentă în discutarea definiţiei acestui concept din cele două puncte de vedere reţinute de autoare ca relevante: a) cîmpul ca structurare a unui continuum semantic şi b) cîmpul ca alegere lexicală. Privitor la primul aspect, autoarei i se pare că identifică o anumită „contradicţie” în faptul că, pe de o parte, „opoziţiile dintr-un cîmp corespund opoziţiilor unei categorii gramaticale”, iar, pe de altă parte, referitor la dimensiunea semantică, E. Coşeriu „o compară şi pe aceasta tot cu categorii gramaticale, cum ar fi genul, numărul etc.” Această „contradicţie” coşeriană necesită, desigur, anumite „precizări”: „Dacă ţinem seamă mai ales de faptul că «dimensiunea» poate avea două valori concrete («unidimensional» şi «pluridimensional»), credem că ar trebui precizat raportul dintre definiţia identică a cîmpului  şi [cea] a dimensiunii” (ibidem, p. 143). În legătură cu cele două valori „concrete” (?) ale dimensiunii semantice nu ne putem pronunţa, deoarece nu am reuşit să identificăm „referinţa” în „extralingvistic”  a acestei sintagme. Cît priveşte eventuala confuzie între „opoziţiile dintr-un cîmp” şi dimensiunea cîmpului, „precizările” solicitate se află tocmai în studiul coşerian discutat de autoare: (1) „O dimensiune [...] este suportul implicit al unei distincţii funcţionale” (= opoziţie funcţională) (p. 45); (2) „Desigur, dacă pentru o dimensiune nu există decît o singură opoziţie, de fapt dimensiunea coincide cu opoziţia” (ibidem, p. 68); (3) „[...] această coincidenţă a «faptelor» nu implică coincidenţa noţională” (ibidem, p. 68). 
   Referitor la cîmpul ca „alegere lexicală” se arată că : „În felul acesta, credem, se introduce un aspect care complică de cele mai multe ori definiţia cîmpului, şi anume faptul că, deşi se admite, în general, că un cîmp este constituit din relaţii (opoziţii şi identităţi) dintre termenii desemnînd o anumită substanţă semantică, aceste relaţii se pot stabili, de fapt, din diferite puncte de vedere”(ibidem, p. 144). Mai întîi, la acest palier al teoriei cîmpurilor, nu este vorba despre o definiţie, ci despre identificarea cîmpurilor, iar, în domeniul faptic, prin stabilirea opoziţiilor imediate într-un anumit punct al vorbirii. Aceasta este doar o consecinţă metodologică derivată din reinterpretarea coşeriană a celebrei dihotomii langue–parole, care constituie una dintre tezele care formează corpul central al doctrinei integraliste. Dimensiunea semantică este temeiul în care se stabileşte o anumită opoziţie lexematică, adică „proprietatea semantică vizată de această opoziţie” (Coşeriu, 1975b, p. 217). Pe de altă parte, acest conţinut semantic există ca atare, în limbă, „numai în virtutea faptului că o opoziţie se raportează la el”, altfel spus numai în măsura în care constituie „suport implicit al unei distincţii funcţionale” (ibidem). În acest sens, dimensiunea „temperatură” este baza opoziţiei între lexemele rece–răcoros–căldură–cald, dar ea nu există ca atare decît datorită faptului că, în limba romînă, există aceste opoziţii funcţionale.
   Referidu-se la acest mod de înţelegere a „opoziţiilor formale”,
   Trebuie să observăm, în legătură cu această critică, în primul rînd, faptul că nu opoziţiile ca atare sunt „semnificative”, ci unităţile limbii sunt semnificative, în timp ce opoziţiile sunt funcţionale şi, în acest sens al funcţionalităţii lor, ele sunt „formale”. Cu alte cuvinte, prin  opoziţiile imediate dintre ele unităţile semnificative formează (= structurează) o substanţă semantică continuă. În acest sens putem vorbi de cele două componente ale valorii lingvistice în planul conţinutului: componenta pozitivă (dată în unitatea semnificativă) şi cea negativă (dată de „opoziţiile formale”). Unitatea lexicală apare astfel definită prin considerarea ei în această dublă ipostază: (1) ca semnificat unitar dat în intuiţia „faptului de  a fi”, în mod necesar identic cu sine însuşi (= componenta pozitivă) şi (2) în opoziţie imediată cu alte unităţi (= componenta negativă sau „diferenţiale”), aceasta manifestînd diferenţa dintre unitatea dată şi celelalte unităţi subsumabile unei zone comune de semnificaţie. Pornind de la această a doua accepţiune a conceptului de valoare, E. Coşeriu elaborează conceptul de „opoziţie formală”, adică „structurală „sau „funcţională”. 
   În al doilea rînd, în cadrul tipologiei cîmpurilor, termenul „formal” are un cu totul alt conţinut, aparţinînd planului cercetării, al lingvisticii, şi nu planului obiectului, al limbajului. El înseamnă aici ceea ce se obţine în urma operaţiei de clasificare a opoziţiilor funcţionale (identificate în planul limbajului), după criterii „arbitrare” sau  „convenţionale” stabilite în temeiul unor raţiuni ce decurg din necesitatea sistematizării rezultatelor investigaţiei. Într-adevăr, „privativ” sau „echipolent”, „unidimensional” sau „pluridimensional”, „ierahizant” sau „selectiv” sunt termeni care denumesc criterii formale în baza cărora obţinem clase sau tipuri formale de opoziţii, respectiv de cîmpuri.
   
II. Tipologia integralistă a cîmpurilor lexicale
   
   1.1. Un prim criteriu formal de tipologizare a cîmpurilor are în vedere relaţiile interne ale unui cîmp lexical, care în funcţie de opoziţiile semantic-funcţionale pot fi: graduale, echipolente şi privative. Opoziţiile graduale se stabilesc între lexeme care structurează o anumită zonă semantică în funcţie de gradul dimensiunii (intensitate, mărime), semnificată prin valoarea globală a cîmpului (arhilexem). Astfel, rece–răcoros–călduţ–cald–fierbinte este un cîmp gradual. Opoziţiile echipolente structurează cîmpuri în care valoarea fiecărui lexem se defineşte prin opoziţie directă cu toate celelalte lexeme ale cîmpului. Numele de culori constituie în limba romînă un astfel de cîmp. Opoziţiile privative (sau „sinonimice”) se stabilesc între două lexeme, dintre care unul prezintă o trăsătură distinctivă faţă de care cel de-al doilea este indiferent: spre exemplu, în a se adapta – a se acomoda, trăsătura «convenabil» din «a se acomoda» nu este prezentă în  a se adapta. Acestui criteriu, al tipurilor de opoziţie, i se adaugă încă patru criterii, prin combinarea cărora se va putea obţine un proiect de tipologie a cîmpurilor lexicale: 
   1) numărul „dimensiunilor” semantice care funcţionează într-un cîmp;
   2) modul de combinare a acestor dimensiuni în interiorul cîmpului;
   3) tipul „ontic” al opoziţiilor lexematice dintr-un cîmp;
   4) tipul raportului dintre conţinutul şi expresia lexemelor.
   Prin combinarea dintre criteriul „tipului formal de opoziţie lexematică” cu criteriul „numărului de dimensiuni semantice” şi cu criteriul „modului de combinare a dimensiunilor semantice” obţinem o primă tipologie a cîmpurilor lexicale din punctul de vedere al configuraţiei lor:
   
C Î M P U R I
   
       unidimensionale				pluridimensionale
   
bipolare     graduale     seriale		bidimensionale            multidimensionale
   
   
antonimice    privative       	    corelative	noncorelative
   
ordinale      nonordinale                    ierarhizante       selective
   
corelative        noncorelative
   
            simple     compuse
Avem deci următoarele tipuri de cîmpuri:
   1.	unidimensional bipolar antonimic
   2.	unidimensional bipolar privativ
   3.	unidimensional gradual
   4.	unidimensional serial ordinal
   5.	unidimensional serial nonordinal
   6.	bidimensional corelativ
   7.	bidimensional noncorelativ
   8.	multidimensional ierarhizant corelativ
   9.	multidimensional ierarhizant noncorelativ
   10	multidimensional selectiv simplu
11.	multidimensional selectiv compus.
   După numărul dimensiunilor semantice cîmpurile se împart în unidimensionale (cu o singură dimensiune) şi pluridimensionale (cu mai mult de o dimensiune).
   După tipul de opoziţii cîmpurile unidimensionale se subîmpart în: bipolare (antonimice şi privative), graduale şi seriale.
   1.1.1. Cîmpurile unidimensionale bipolare antonimice sunt constituite din termeni într-o opoziţie de tipul x/nonx în care nonx nu este „negativul real” al lui x, ci „contrariul” semantic al acestuia. Astfel, în „mic”–„mare”, „jos”–„sus”, „aproape”–„departe”, „scund”–„înalt”, „îngust”–„lat”, „subţire”–„gros”, „a veni”–„a pleca” (care constituie opoziţii antonimice propriu-zise), „mare”, „sus”, „departe”, „înalt”, „lat”, „gros”, „a pleca” nu reprezintă respectiv „nonmare”, „nonsus”, „nondeparte”, „nonînalt”, „nonlat”, „nongros”, „non-a pleca”, din punctul de vedere „real”, al „substanţei” nestructurate lingvistic, ci, dimpotrivă, „mare”, „sus”, „departe”, „înalt” etc. sunt, respectiv, contrariul, din punct de vedere semantic, al structurilor date în limbă ale lexemelor „mic”, „jos”, „înalt”. Cu alte cuvinte, opoziţiile antonimice sus–jos sau aproape–departe nu sunt „reflectări” în limbă ale unei stări reale de lucruri, ci din contră, sunt structuri semantice care impun „realităţii” o astfel de structurare, un astfel de „mod-de-a-fi”. Prin urmare, aceste opoziţii constituie temeiul unor dimensiuni semantice relevante doar din punctul de vedere al subiectului vorbitor, şi nu în realul ca atare. Astfel, dimensiunile semantice mărime („mic”–„mare”), verticalitate („jos”–„sus”), orizontalitate („departe”–„aproape”, dar şi „dreapta”–„stînga”, „înainte”–„înapoi”) au o semnificaţie în „lumea omului”, în universul său semnificativ, şi nu în „realitatea extralingvistică”. De aceea, cîmpurile bidimensionale antonimice nu trebuie interpretate ca structurări ale unor „stări de lucruri”, ci ca structurări lexematice, care „formează” o zonă continuă de semnificaţie.
   1.1.2. Cîmpurile unidimensionale bipolare privative. Acest tip de cîmpuri lexicale este constituit din termeni consideraţi, de obicei, „sinonimi”, dar care, în realitate, se definesc funcţional tot în baza unei opoziţii de tipul x/nonx, însă întrun alt sens decît termenii opoziţiilor antonimice. În cazul cîmpurilor privative, opoziţia x/nonx nu structurează substanţa semantică, i.e. o dimensiune semantică, din punctul de vedere al acesteia, ci dintr-o perspectivă oarecum exterioară valorii semantice respective. Dacă opoziţia antonimică „mic”–„mare” „formează” dimensiunea semantică „mărime” tocmai din punctul de vedere al „mărimii”, o opoziţie privativă de tipul a socoti–a calcula, necaz–supărare, părere–opinie, a se adapta–a se acomoda structurează substanţa semantică comună dintr-un punct de vedere exterior acesteia. Astfel, valoarea semantică «a se armoniza cu/într-un anumit context» este structurată de lexemul a se adapta şi lexemul a se acomoda în opoziţie neutralizabilă, în raport cu trăsăturile distinctive «convenabil»–«nonconvenabil». Dacă a se adapta este indiferent faţă de aceste trăsături, în sensul că le conţine potenţial pe ambele însă fără a fi definit funcţional în raport de acestea, a se acomoda presupune trăsătura distinctivă «convenabil» (opus lui «nonconvenabil»). Avem, de asemenea, a dojeni–a mustra, unde termenii (care nu sunt, de data aceasta, în opoziţie neutralizabilă) structurează substanţa semantică «sancţiune verbală», prin trăsăturile «fără intenţie moralizatoare» – «cu intenţie moralizatoare» (x/non-x), deci lexemele a dojeni, respectiv a mustra,  se opun tocmai în relaţie cu aceste trăsături: a dojeni («fără intenţii moralizatoare»), a mustra («cu intenţii moralizatoare»).
   Să observăm acum că opoziţia x/non-x, în cazul opoziţiilor  antonimice „mic”–„mare”, se raportează la dimensiunea semantică „mărime” într-un mod diferit faţă de cel în care x/non-x, în cazul opoziţiei a dojeni–a mustra (în baza trăsăturilor /+moralizator/), se raportează la valoarea comună de semnificaţie «sancţiune verbală». Deosebirile între cele două moduri de a structura o zonă de semnificaţie justifică această dublă interpretare a opoziţiei x/non-x şi, deci, distincţia antonimic/privativ.
   3.1.3. Cîmpurile unidimensionale graduale se constituie prin opoziţii care în interiorul unui arhilexem (cu sau fără expresie) ordonează un număr de lexeme în funcţie de gradul semnificat de substanţa semantică respectivă. Astfel, în cîmpurile: ger–frig–răcoare–căldură–caniculă, vale–pîrîu–rîu–fluviu sau drăguţ–frumos–splendid–minunat, dimensiunile semantice corespunzătoare: «temperatură a aerului», «apă curgătoare», respectiv «frumuseţe» sunt prezentate într-o ordine graduală în interiorul substanţei semantice comune.
   Este interesant de observat posibilitatea de a „integra” tipul antonimic cu tipul gradual. Spre exemplu, în cîmpurile deja amintite: a) al „mărimii” avem lexemele minuscul–mic–mare–enorm; sau b) al «temperaturii aerului» avem ger–frig–răcoare–caldură–caniculă. „Antonimiile” mic/mare şi ger/caniculă (sau vale/fluviu în cîmpul «apă curgătoare») nu sunt de aceeaşi natură. Evident, o structură graduală implică existenţa unui minim şi a unui maxim în cadrul dimensiunii considerate, însă între „minim” şi „maxim” nu avem o opoziţie de tipul x/non-x, deci o opoziţie antonimică, dacă între aceşti doi poli ai dimensiunii se intercalează termenii care semnifică diferite grade intermediare. Pentru a integra o structură antonimică într-o structură graduală, este necesar ca între termenii „contrari” să nu se interpună nici un alt termen. Astfel, în cîmpul minuscul–mic/mare–enorm, între mic şi mare nu există „grade” intermediare, în timp ce în secţiunea minuscul–mic şi, respectiv, mare–enorm putem vorbi despre o gradualitate; aceasta face ca în cîmpul „mărimii” format din cele patru lexeme să avem două cîmpuri graduale: minuscul–mic şi mare–enorm şi un cîmp antonimic mic–mare. Nu în acelaşi fel se prezintă lucrurile în cîmpurile „temperatura aerului” şi „apă curgătoare”, unde între oricare dintre termenii care pot fi consideraţi în opoziţia x/non-x se interpune cel puţin un alt termen (desigur, nu putem „opune” răcoare lui căldură): între ger şi caniculă avem trei grade intermediare, între ger şi căldură două grade intermediare, iar între ger şi răcoare un grad intermediar; la fel între frig şi căldură, frig şi caniculă avem unul sau două grade intermediare. De aceea, în acest tip de cîmp, nu putem vorbi despre o reală integrare a opoziţiilor antonimice cu cele graduale.
   1.1.4. Cîmpurile unidimensionale seriale se constituie în baza opoziţiilor echipolente multilaterale, în care lexemele unui cîmp structurează substanţa semantică globală prin faptul că fiecare lexem se opune, în mod imediat, la acelaşi nivel logico-semantic, tuturor celorlalte lexeme. În funcţie de natura opoziţiilor – „relaţională” sau „substantivală” – cîmpurile seriale se subdivid în ordinale şi non-ordinale.
   C î m p u r i l e  s e r i a l e  o r d i n a l e , structurate prin opoziţii de natură relaţională, sunt compuse din lexeme „aranjate într-o ordine fixă”, care defineşte conţinutul fiecărui lexem în raport cu toate celelalte. În afara acestor relaţii ordinale, lexemele unor astfel de structuri „sunt semantic vide” (Coşeriu, 1975b, p. 49). Spre exemplu, cîmpul «zilelor săptămînii», al «lunilor anului» sau al «etapelor unei desfăşurări în timp» (început–mijloc–sfîrşit) constituie astfel de cîmpuri seriale ordinale şi sunt, ca atare, „serii închise”.
   C î m p u r i l e  s e r i a l e  n o n - o r d i n a l e   se structurează în baza unor opoziţii substantivale, în care lexemele au un conţinut de sine stătător şi desemnează „entităţi” cu individualitate proprie. Este vorba despre o structurare serială nonordonată, care formează serii deschise, cum ar fi: nume de peşti, păsări, arbori, flori etc.
   La acest nivel se ridică o întrebare: nu cumva aceste cîmpuri seriale (ordinale sau non-ordinale) sunt simple nomenclaturi, adică serii terminologice fără relevanţă semantic-funcţională? Atît seriile terminologice închise (luni–marţi–miercuri etc. sau ianuarie–februarie–martie etc.) cît şi terminologiile deschise (brad, stejar, plop etc.) pot fi considerate – după părerea noastră – structuri semantice numai în temeiul existenţei unui conţinut lexical comun ca valoare arhilexematică (în opoziţiile peşte/pasăre/arbore/floare) sau cu valoare clasematică de tipul «animat»/«non-animat» (peşte–pasăre/arbore–floare), valoare definită în planul opoziţiilor de limbă. Prin aceasta, seriile terminologice amintite se deosebesc de terminologiile din limbajul ştiinţific sau tehnic, unde valoarea comună a seriilor de termeni este d e f i n i t ă,  de asemenea, în limbajul ştiinţific sau tehnic. Prin urmare, termenii din chimie (diferite nume de acizi, baze etc.) au valoarea comună „substanţă chimică”, iar această valoare se defineşte tot în domeniul ştiinţelor.
   1.1.5. Cîmpurile bidimensionale sunt structurate pe baza a două dimensiuni semantice care funcţionează în interiorul aceleiaşi zone continue de semnificaţie. În funcţie de „modul de combinare” al acestor dimensiuni deosebim cîmpuri bidimensionale corelative şi cîmpuri bidimensionale non-corelative.
În  c î m p u r i l e   b i d i m e n s i o n a l e   c o r e l a t i v e  cele două dimensiuni se intersectează „formînd fascicule de corelaţii” (ibidem, p. 53) între cele două tipuri de opoziţii polare: „antonimice” şi „privative”. Avem, astfel:

         
   Analiza dimensiunilor prezente în aceste cîmpuri relevă opoziţii privative între uşor–facil, greu–dificil şi a se alătura–a adera şi a se despărţi–a abjura şi opoziţii antonimice între uşor–greu, facil–dificil şi, respectiv, a se alătura–a se despărţi şi a adera–a abjura. 
   Putem avea, de asemenea, cîmpuri cu şase termeni: 
  
   În opoziţia „lat”–„larg” ni se pare că nu este vorba despre trăsăturile distinctive «lărgime în plan»/«lărgime în spaţiu» (cf. ibidem, p. 73, nota 32), cît mai degrabă «lărgime a unui plin (= lat)»/«lărgime a unui gol» (= larg) care sunt raportate în plan, şi nu în spaţiu. Opoziţia gros–lat se face în baza trăsăturilor «mare în spaţiu»/«în plan». La fel, pentru opoziţiile îngust–strîmt, pe de o parte, şi subţire–îngust, pe de alta. În structurarea acestui cîmp nu este vorba de trei dimensiuni, cum ar putea părea la prima vedere, întrucît pe coloana gros–lat–larg este vorba despre o opoziţie privativă «în spaţiu plin»/«în plan plin»/«în plan gol». 
   În  c î m p u l  b i d i m e n s i o n a l  n o n c o r e l a t i v  cele două dimensiuni nu se mai intersectează, iar în interiorul celor două secţiuni avem doar opoziţii graduale sau echipolente. Dacă ţinem cont de faptul că între secţiuni putem avea opoziţii antonimice sau privative, atunci obţinem următoarele şase subtipuri:
   
   Cercetările ulterioare vor putea stabili dacă putem vorbi pentru limba romînă de asemenea tipuri de cîmpuri.
   1.1.6. Cîmpuri multidimensionale ierarhizante. În acest tip de cîmpuri, dimensiunile semantice se aplică succesiv la diferite niveluri de structurare ale substanţei semantice globale. La fiecare nivel vom avea deci un arhilexem (cu sau fără expresie) şi în interiorul acestuia o serie de distincţii, din care rezultă arhilexeme secundare, la rîndul lor structurate pe baza altor distincţii. Astfel, distincţiile funcţionale de la un anumit nivel nu se repetă la nivelurile inferioare, care sunt „indiferente” în raport cu dimensiunile semantice superioare. În funcţie de modul în care se aplică opoziţiile la fiecare nivel, deosebim: cîmpuri ierarhizante corelative şi cîmpuri ierarhizante noncorelative. În cîmpurile ierarhizante corelative avem acelaşi tip de opoziţii distinctive în fiecare dintre „ramurile” opuse  l a   a c e l a ş i   n i v e l. Un astfel de cîmp ar fi:
   
   x
   
   a cere       ----------    a întreba
   
   a da ---- a primi         a răspunde ---- a afla
   La nivelul ramurii a da–a primi funcţionează aceeaşi opoziţie ca şi în ramura a răspunde–a afla: ablativ/adlativ (ablativ = dinspre locutor →; adlativ = înspre locutor ←). Sau cîmpul „parte din întreg”:
   
   
   În acest cîmp opoziţia „mic–mare” se aplică atît în ramura „compact”, cît şi în ramura „compus”.
      
   În  c î m p u r i l e  i e r a r h i z a n t e  n o n c o r e l a t i v e  distincţiile se întemeiază, chiar la acelaşi nivel, pe opoziţii diferite, termenii unei ramuri fiind „indiferenţi” faţă de opoziţiile din ramurile paralele ale cîmpului. Un astfel de cîmp poate fi secţiunea „compact” din cîmpul „parte din întreg”, unde opoziţia „casant–noncasant” se aplică doar în ramura „mic” din această secţiune, fiind „indiferentă” în ramura „mare”,
   1.1.7. Cîmpuri multidimensionale selective. În acest tip de cîmpuri dimensiunile semantice se aplică simultan în structurarea valorii unitare a semnificaţiei, de aceea fiecare dinstincţie este, în principiu, funcţională în interiorul cîmpului. Aceasta înseamnă că pentru fiecare lexem este necesară prezenţa tuturor dimensiunilor implicate. În raport cu numărul de arhilexeme avem: cîmpuri selective simple şi cîmpuri selective compuse.
   C î m p u l   s e l e c t i v   s i m p l u  are o singură valoare unitară (un singur arhilexem) în interiorul căreia nu există diferenţe de nivel ierarhic. Această valoare semantică comună este subîmpărţită de un anumit număr de lexeme, definite prin concurenţa tuturor opoziţiilor funcţionale din cadrul cîmpului. Considerăm, spre exemplu, o secţiune a cîmpului „rudenie”:
    
   
   În acord cu cele afirmate mai sus, observăm că pentru fiecare lexem toate cele trei dimensiuni 1) linie directă/colaterală, 2) ascendent/descendent, 3) masculin/ feminin sunt simultan funcţional relevante; astfel, pentru lexemul tată avem /linie directă/ + /ascendent/ + /masculin/ sau pentru nepoată avem /linie colaterală/ + /descendent/ + /feminin/. Astfel, modificarea unei trăsături distinctive, în primul caz /linie directă/ cu /linie colaterală/, în al doilea caz /descendent/ cu /ascendent/ transformă lexemele considerate în unchi, respectiv /mătuşă/.
În  c î m p u r i l e  s e l e c t i v e  c o m p u s e  avem mai multe arhilexeme care se intersectează pe anumite secţiuni ale unei zone de semnificaţie. Trăsăturile distinctive care funcţionează în astfel de cîmpuri sunt relevante în interiorul aceluiaşi arhilexem, în sensul că mai multe dimensiuni semantice raportate la aceeaşi valoare arhilexematică pot constitui baza aceluiaşi tip de opoziţie. Un astfel de cîmp este secţiunea „nonuman” din cîmpul „făptură” (cf. Coseriu, 1968c,  p.179). Se observă că, în cadrul aceleiaşi valori arhilexematice, „animal”, mai multe dimensiuni semantice „dobitoace”, „păsări” constituie baza unor opoziţii similare «domestic»/«sălbatic» : «vite»/«jivine» şi «orătănii»/«păsări». 
   1.1.8. Considerînd în ansamblu tipologia cîmpurilor după criteriul configuraţiei, Angela Bidu-Vrănceanu constată o serie de neajunsuri:
   A. „[...] această clasificare nu ţine seama de toate tipurile de opoziţii posibile”;
   B. „[...] diferitele tipuri de opoziţii sunt considerate caracteristice numai pentru cîmpurile unidimensionale, ceea ce deranjează în interpretarea practică, dat fiind că majoritatea cîmpurilor par a fi pluridimensionale”. Pornind de la aceste consideraţii, se constată o serie de „inadvertenţe” în clasificarea diferitelor cîmpuri,  punîndu-se, ca o consecinţă, sub semnul întrebării însăşi „utilitatea” acestei tipologii: „În condiţiile în care cîmpurile sunt atît de eterogene sub aspectul tipurilor de opoziţii care le caracterizează, ne întrebăm dacă această clasificare mai este utilă” (Bidu-Vrănceanu, 1979, p. 146). 
   C. ”Confruntarea tipologiei stabilite de E. Coşeriu în ce priveşte caracterizarea cîmpurilor sub aspectul tipurilor de opoziţii şi a numărului dimensiunilor cu analiza concretă făcută  celor şase cîmpuri din limba romînă contemporană demonstrează că unul şi acelaşi cîmp poate figura în mai multe puncte ale acestei clasificări. În felul acesta se pune întrebarea dacă se mai obţine o tipologie cînd se iau în consideraţie aceste criterii” (ibidem, p. 148).
   Referitor la primul aspect, reamintim că încă de la început s-a menţionat că demersul se limitează la „o tipologie schematică şi, parţial, stabilită intuitiv”(Coşeriu, 1975b/, p. 41). Cît priveşte aspectele B. şi C. este vorba, desigur, de o neînţelegere: criteriile de tipologizare se aplică succesiv, respectiv criteriul numărului, criteriul tipurilor formale de opoziţii, criteriul modului lor de combinare. Astfel, într-un cîmp multidimensional ierarhizant selectiv, spre exemplu, putem avea secţiuni (microcîmpuri) graduale, privative sau echipolente.
   1.2. C r i t e r i u l  o n t i c  de tipologizare a cîmpurilor lexicale are în vedere natura (substantivală sau relaţională a) lexemelor implicate în opoziţii. Lexemele de natură substantivală denumesc unităţi intuite autonom în raport cu alte entităţi, în timp ce lexemele relaţionale desemnează entităţi care se definesc numai ca termeni ai unor relaţii. „Om”, „animal”, „plantă”, „casă”, „piatră”, „mic”, „mare”, „frumos”, „urît”, „lat”, „larg” etc. sunt lexeme substantivale (şi nu substantive, în sensul semnificatului categorial „substantivitate”). Aceste lexeme pot „forma” cîmpuri polare sau graduale, fiind astfel definite relativ la o dimensiune semantică, însă natura lor nu este prin acest fapt relaţională, căci „faptul de a fi mare (sau frumos etc.)” sunt semnificate relative raportate la valoarea semantică comună a microcîmpurilor din care fac parte. 
   În funcţie de modul în care semnificatele relaţionale sunt definite semantic vom avea cîmpuri relaţionale poziţionale şi cîmpuri relaţionale nonpoziţionale. Primul subtip este constituit din lexeme care „desemnează tocmai (şi numai) poziţia pe care «designatum»-urile o ocupă în raport cu un punct de orientare în timp sau în spaţiu, sau într-o serie fixă” (Coşeriu, 1975b, p. 238). În cîmpurile relaţionale nonpoziţionale, ordinea lexemelor într-o serie nu mai este relevantă, deoarece „relaţiile sunt fondate obiectiv”, astfel încît ‘lucrurile’ pot fi desemnate ca termeni ai tuturor relaţiilor posibile în cîmp. În exemplul discutat al cîmpului numelor de rudenie, lexemul „tată” poate fi definit, schimbînd perspectiva, ca „bunic”, „fin”, „unchi”, „nepot”, „frate”.
   Tipologia cîmpurilor lexicale din punctul de vedere al tipului „ontic” al opoziţiei se prezintă din punct de vedere grafic astfel:
   
                        Cîmpuri

          substantive                                relaţionale

                                                     poziţionale                nonpoziţionale
   3.3. Raportul conţinut – expresie funcţionînd drept criteriu tipologic vizează, pe de o parte, „«motivarea analogică» a expresiei prin conţinut” (regularitate), pe de altă parte, „reluarea expresiei unei anumite zone a unei paradigme într-o altă zonă, cu distincţii ulterioare ale aceleiaşi paradigme” (Coşeriu, 1975b, p. 239) (recursivitate). În funcţie de aceste două perspective: 
   Tipologia cîmpurilor lexicale din punctul de vedere al raportului conţinut–expresie se prezintă astfel:
   
   Cîmpuri
    
                       regulate   neregulate        continue               recursive
                               (omogene sau         (sau omoloage)
           nonrecursive)
   
   În cadrul cîmpurilor regulate, avem o regularitate internă, definită în interiorul unei paradigme sau al paradigmelor unei categorii gramaticale, şi o regularitate externă, a unei categorii în raport cu o altă categorie. Spre exemplu, primul subtip are în vedere raportul între lexeme ca lup–lupoaică, urs–ursoaică, leu–leoaică, unde, într-o anumită zonă din secţiunea  „animat nonuman” din cîmpul „făptură”, avem regularitate între corelaţia de „sex” şi exprimarea genului gramatical. Cel deal doilea subtip este constituit de lexeme rezultate din compoziţie (lexematică sau prolexematică). Astfel, avem de la caisă, castană, cireaşă, corcoduşă, nucă, pară, prună, respectiv compoziţiile prolexematice cais, castan, cireş, corcoduş, nuc, păr, prun.
   C î m p u r i l e  o m o g e n e  sunt, de fapt, pur şi simplu cîmpuri non-recursive şi aparţin celorlalte modalităţi de tipologizare. Cîmpurile recursive sunt formate dintr-o zonă structurată de lexeme primare şi mai multe zone de semnificaţie formate din aceste lexeme reluate (cu distincţiile proprii) în elemente compuse de tipul 
    În abordarea de ansamblu a cîmpurilor lexicale din punct de vedere tipologic cele trei criterii prezentate pot fi combinate, tocmai în această ordine. Vom obţine, astfel, în primul rînd o clasificare a cîmpurilor din punctul de vedere al configuraţiei. În cadrul acesteia deosebim cîmpurile substantive de cele relaţionale. În sfîrşit, prin considerarea structurilor paradigmatice secundare, vom putea stabili tipurile de regularitate semantică (conţinut–expresie) şi modurile ei de manifestare.
   
                                                         


EMMA  TĂMÎIANUMORITA
	

SemnificaŢia  lingvisticii  coŞeriene
în  viziunea  lui  Takashi  Kamei.
DupĂ  douĂzeci de  ani


   1. În conştiinţa lingviştilor japonezi de astăzi, numele lui Takashi Kamei (19121995) este legat în mod decisiv de cel al Maestrului de la Tübingen. Pe de altă parte, în spaţiul occidental, Kamei le este cunoscut celor care lucrează în orizontul integralismului în primul rînd ca traducător al operei coşeriene fundamentale Sincronía, diacronía e historia (1958) şi, în al doilea rînd, ca autor al unei formulări care a ajuns să fie asociată constant cu numele savantului romîn: Eugeniu Coşeriu – ‘lingvist pentru secolul XXI’. Astfel, pentru a invoca doar cîteva dintre cele mai semnificative instanţe, la afirmaţia lui Takashi Kamei se referă Johannes Kabatek în Cuvîntul înainte la Kabatek/Murguía 1997 (p. VII); Aurel Codoban (1988) întreprinde o pătrunzătoare analiză a sensului aserţiunii în cauză, din perspectiva situării bazelor filosofice ale integralismului în raport cu epistema secolului XX; editorii volumului omagial Un lingvist pentru secolul XXI (Chişinău, 2002) preiau, ca titlu, aceeaşi formulare, evidenţiindui pertinenţa şi după mai bine de două decenii. După trecerea în nefiinţă, la 7 septembrie 2002, a omului Coşeriu, sintagma a fost învestită cu statut emblematic pentru rolul pe care opera coseriană îl va juca în reîntemeierea necesară a ştiinţei limbajului, rol independent de accidentul soartei individuale (vezi, de exemplu, GarcíaHernandez 2002 şi Salvador 2002).
   Nu avem nici o îndoială că Takashi Kamei este, cronologic, unul dintre primii savanţi de anvergură pe plan internaţional care au înţeles exact şi profund dimensiunile mutaţiei epistemice pe care opera coşeriană o (va) produce în ştiinţele culturii, punîndo în lumină fără echivoc în mai multe studii, dintre care cele mai importante ni se par a fi Kamei 1981b şi Kamei 1982a – asupra cărora se va focaliza, de aceea, şi discuţia de faţă. Reluăm, astfel, o temă anunţată în Tămîianu 2000 şi Tămîianu-Morita 2001 şi dezvoltată, în linii generale, în TămîianuMorita 2002, lărgind aici aria bibliografică delimitată spre analiză.
   Fiene îngăduit să luăm ca punct de plecare tocmai formula emblematică menţionată mai sus, atît de des citată sau invocată în exegeza coşeriană. Formula reprezintă ‘prescurtarea’ unui pasaj din Cuvîntul traducătorului – partea a IIa, elaborat de Kamei pentru versiunea japoneză la Sincronía, diacronía e historia, publicată în anul 1981. În ciuda aparenţei de optimism sau entuziasm pe care o poate crea formula ‘prescurtată’, mai ales dacă este interpretată at its face value, lectura sa în context relevă, dimpotrivă, o tonalitate gravă, indicată cu precizie de către Coşeriu însuşi în dialogul realizat în 1997 de J. Kabatek şi A. Murguía. Referinduse la dificultatea receptării pe scară largă a operei sale, Coşeriu rezumă sensul afirmaţiei din 1979 a lui Redăm, în continuare, pasajele care conţin mult invocata evaluare avansată de lingvistul japonez, urmînd ca, în secţiunile 3. şi, mai ales, 4., să examinăm pe rînd principalele elemente ce configurează termenii evaluării:
   „Coseriu va fi fiind, probabil, un Copernic pentru lingvistica secolului XX. [...] Oricum, autentica evaluare a lui Coseriu o încredinţăm viitorului; e limpede că ea nu stă în limitele puterilor noastre de azi. Dacă ar fi să ne gîndim la cîţiva lingvişti reprezentativi pentru secolul XX – deşi asta depinde şi de preferinţele personale – atunci Coseriu, care abia va împlini 60 de ani în 1981 (spre deosebire de Jakobson, deja mult mai în vîrstă, ori Benveniste sau Kuryłovicz, plecaţi din lumea aceasta), aş spune mai degrabă că nu este un lingvist care să reprezinte secolul XX. În asemenea măsură este lingvistica secolului XX una „anistorică” (ahistorisch)! [...]
   Dacă ne întrebăm cine a reflectat cu adevărat în profunzime, din perspectivă filosoficistorică, asupra temeiurilor ultime ale relaţiei inextricabile dintre limbaj şi fiinţa umană, atunci nu ne apare oare orientarea dominantă în lingvistică una în care aceste temeiuri nu sunt căutate de nimeni?! Chiar şi astăzi stafia lui Schleicher mai bîntuie încă în toate colţurile lumii. Linguistica in absentia hominis!
   Deşi în mod diferit de destinul lui Schuchardt, Coseriu ar putea părea, şi el, un fel de eretic marginalizat. Dacă am considera că a durat aproape o jumătate de veac după moartea lui Saussure pînă ca el săşi asigure statutul de neclintit al unui Olimp al lingvisticii, atunci, pînă să vină ziua în care Coseriu va fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca o stea gigantică şi strălucitoare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI”. (Kamei 1981b, p. 247248)
   2. Argumentaţia de mai sus are drept fundal un îndelungat proces de reflecţie, declanşat de primul contact al lui Kamei cu opera coşeriană, produs ‘în timp real’: prima ediţie (Montevideo) a volumului Sincronía, diacronía e historia ia parvenit lui Kamei chiar în anul 1958, iar lectura ia generat convingerea că se află în faţa singurei căi valide pentru reconstrucţia domeniului ştiinţelor omului. Recitirea atentă a volumului şi asumarea explicită a viziunii coşeriene se atestă un deceniu mai tîrziu, prin propunerea unui curs special la Universitatea Tokyo, în 1972, curs în care Kamei şia prezentat propria concepţie lingvistică „luînd ca axă centrală” gîndirea coşeriană. Relativul „eşec” al cursului ia întărit însă convingerea, întreţinută încă de la început, că o traducere în limba japoneză este acut necesară, pentru a deschide accesul nemijlocit la textul coşerian şi a face posibil, astfel, dezvoltări pe temeiul lui. Considerînd că singur nu ar fi reuşit, în cazul capodoperei coşeriene, să ajungă la împlinirea unei versiuni traduse „demnă de a fi făcută publică”, Kamei a apelat, în cele din urmă, la discipolul său Katsuhiko Tanaka (n. 1934), în a cărui capacitate de a duce la îndeplinire un asemenea proiect avea deplină încredere. După aproximativ un deceniu, cît a durat travaliul de traducere de o meticulozitate şi profunzime ieşite din comun, în 1981 eforturile concertate ale maestrului şi discipolului se concretizează întro publicaţie remarcabilă, menită să transmită cititorului japonez nu numai geniul lui Eugenio Coseriu, ci şi crezul ştiinţific al celor doi lingvişti. „Ceea ce îmi doresc”, notează, pe de o parte, Katsuhiko Tanaka, „este ca această carte să trezească cititorilor un răspuns cel puţin la fel de puternic ca şi cel pe care lam resimţit eu însumi, şi ca ei să afle în această carte o armă eficace pentru a aprofunda reflecţia privind problemele fundamentale ale omului, limbajului, societăţii şi culturii” (Tanaka 1981:243). Kamei afirmă, şi el, fără echivoc:
   „În fapt, poate că, sub aspect tehnic, Chomsky a produs o revoluţie în «lingvistică». De aceea, sar putea spune şi că tocmai el ar fi omul zilei în domeniul lingvisticii celei dea doua jumătăţi a secolului XX. Nu avem răgazul de a explica aici în detaliu de ce, prin comparaţie, Coşeriu, radical diferit de un asemenea curent [lingvistic] dominant (?), e imposibil a se bucura de aceeaşi falnică acceptare. Totuşi, pentru a menţiona doar motivul fundamental, nu este nici o exagerare să arăt, dintrun punct de vedere personal, că mam confruntat cu această carte [Sincronía...] ca şi cu o scriere de reflecţie ţinînd cu adevărat de filosofia culturii. [...] Aş interpreta intenţia de profunzime a lui Coşeriu ca fiind, de pe poziţiile lingvisticii, o pledoarie pentru renaşterea, în ştiinţele umane, a finalismului (expresie a voinţei libere a omului ca existenţă individuală) în adevăratul sens al termenului. Nu am nici o îndoială că interpretarea mea este corectă. În orice caz, eu nu cunosc pe nimeni altcineva – se va observa că nu îmi restrîng afirmaţia la lingvişti – care să se fi opus nemijlocit şi cu atîta hotărîre determinismului”. (Kamei 1981b, p. 251252; subl. în original)
   „Privind acum retrospectiv, trebuie să afirm că, pentru mine, anul 1958 este unul monumental în desfăşurarea istorică a lingvisticii”. (Kamei 1981b, p. 252)
   3. Aflăm în aceste ample texte de exegeză coseriană – publicate la începutul deceniului 8 al secolului XX, dar reflectînd convingeri formate cu cel puţin un deceniu înainte – cea mai exactă evaluare a semnificaţiei integralismului, pe o dimensiune de adîncime care a permis savanţilor în cauză să surprindă şi să prevadă fără ezitări întreaga forţă de impact a acestei viziuni asupra dezvoltării ulterioare a ştiinţei limbajului. Fără îndoială, viitoare cercetări extensive şi sistematice privind constituirea şi dezvoltarea curentului integralist vor clarifica situarea cronologică şi valorică a exegezelor discutate aici în contextul internaţional global al receptării operei coşeriene. Ceea ce putem afirma cu siguranţă în momentul de faţă este că studiile lui Kamei şi Tanaka configurează prima instanţă majoră de receptare autentică întrun spaţiu geograficcultural disjunct de cele în care Eugeniu Coşeriu a activat în mod nemijlocit. În acest sens, ea este proba peremptorie a unui impact obiectiv produs de opera coşeriană în sine, mai presus de orice eventuală părtinire (favorabilă sau defavorabilă) derivată din contactul cu personalitatea copleşitoare a savantului de la Tübingen.
   Ce anume justifică, aşadar, înţelegerea imediată şi de o profunzime neegalată la vremea respectivă pe care o atestă exegezele celor doi lingvişti japonezi? Credem că răspunsul se poate afla în două categorii de factori.
   3.1. Identificăm motivaţia fundamentală în convergenţa viziunii coşeriene cu modul în care Kamei şi Tanaka înşişi înţeleg esenţa limbajului şi specificul lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Cei doi au găsit în opera coşeriană tocmai expresia clară şi impecabil articulată a unei concepţii pe care ei înşişi se străduiau să o elaboreze, împotriva lingvisticii „mainstream” de sorginte americană, dominantă în Japonia, ca şi în întreaga lume, atunci, ca şi acum (cf. de ex. Kamei 1988, p. 22). În limitele articolului de faţă, ne vom referi cu predilecţie la cazul lui Kamei, amînînd pentru o lucrare viitoare examinarea în detaliu a concepţiei lui Tanaka, nu mai puţin demnă de aşezat în ‘nucleul tare’ al receptării autentice a integralismului.
   3.1.1. (1983, p. 344) semnalează convergenţa teoretică între concepţia coşeriană dezvoltată în Sincronía, diacronía e historia (1958) şi o lucrare timpurie a lui Kamei (1936, Sistemul gramatical şi istoricitatea sa). Investigaţiile de istorie a gîndirii lingvistice, cum ar fi, dintre sursele utilizate în articolul de faţă, Kamei 1970a, 1970b, 1981a, 1983 vădesc aceeaşi consonanţă. De exemplu, în studiul A Saussurian Mystery (Kamei 1981a) se remarcă, înainte de toate, înţelegerea similară a esenţei limbajului şi a manierei în care marile curente ale secolului XX (în speţă, aici, structuralismul) şiau construit obiectul de studiu printro „abstractizare” şi reificare a limbajului „real” (p. 265266). De asemenea, viziunea globală subiacentă ce răzbate din textul lui Kamei (viziune faţă de care destinul şi „misterul” vieţii şi operei lui Saussure reprezintă doar un caz particular) este consonantă, şi ea, cu definirea specificului lingvisticii ca ştiinţă a culturii la Coşeriu.
   Această stare de fapt este recunoscută ca atare şi de exegeţi ai operei lui Kamei, justificînd afirmaţia cu care am început articolul de faţă. Astfel, referinduse la volumul 6 al Operelor complete ale lui Kamei, unde se află inclus şi amplul studiu dedicat în întregime lingvisticii coşeriene (Kamei 1982a), Kiyozō Kazama (1994) avertizează asupra faptului că studiile cuprinse în volum sunt dificil de urmărit în absenţa unei înţelegeri prealabile a concepţiei teoretice de ansamblu a lui Kamei. Din acest motiv, Kazama recomandă a se începe lectura cu studiul despre Coşeriu – singurul savant occidental cu a cărui concepţie coincide cea a lui Kamei în ceea ce priveşte „esenţa” sau „spiritul” cercetării –, cu atît mai mult cu cît studiul în cauză nu este o simplă prezentare expozitivă a viziunii coşeriene, ci o dezvoltare originală pe temeiul doctrinei coşeriene, cu numeroase exemplificări şi din limba japoneză (Kazama 1994, p. 132).
   3.1.2. Relevant pentru discuţia de faţă este faptul că studiul menţionat debutează cu o amplă secţiune (p. 3949) privind propria convingere despre calea eronată a lingvisticii considerate „ştiinţifice”, cale ce îşi află originile în secolul al XIXlea şi continuă, în esenţă neschimbată, pînă în prezent. În ciuda diferitelor curente care sau succedat, un fascicul de trăsături epistemice a rămas central şi neschimbat în lingvistica mainstream, străbătîndo „ca un fir roşu” („akai ito”): esenţa limbajului – şi anume semnificaţia – a fost expediată în fundal şi chiar evitată ca obiect al investigaţiei, iar cercetarea sa focalizat asupra unui „schelet” lipsit de viaţă sau a unor „rămăşiţe” ale limbii, nefiind nimic mai mult decît simplă „anatomie” ori „disecţie” a acestor rămăşiţe ca rămăşiţe moarte (Kamei 1982a, p. 4849). Căutînd posibile explicaţii ale acestei stări de lucruri, Kamei recurge la o sugestivă comparaţie cu artele plastice. Aici, o încercare de a explica semnificaţia artistică şi de a justifica valoarea estetică printrun studiu limitat la caracteristicile fizice şi/sau formale ale materialului de lucru nu sar bucura, probabil, niciodată de statutul de „ştiinţă” serioasă. În cazul limbii însă, materialul formal este atît de complex în sine încît simplul studiu al structurilor şi formelor, chiar cu ignorarea totală a semnificaţiei, a putut genera şi întreţine iluzia de ştiinţificitate. Pe baza rezultatelor acestei întreprinderi pur tehnice, lingviştii înşişi au ajuns să creadă că lingvistica este (sau poate fi) o ştiinţă „exactă”, şi chiar „să se mîndrească” din acest motiv. În opinia lui Kamei, Eugeniu Coşeriu este singurul savant care scoate la lumină, în mod inechivoc şi fără compromisuri, această eroare fundamentală a lingvisticii ca pseudoştiinţă exactă sau naturală, ducînd pînă la ultimele consecinţe critica unei asemenea orientări epistemice (Kamei 1982a, p. 49).
   3.2. Cea dea doua motivaţie o aflăm în similitudinea personalităţii şi stilului ştiinţific al lui Kamei cu cele ale lui Eugeniu Coşeriu: întro ipotetică tipologie a savanţilor din domeniul cercetării limbajului, cei doi sar impune încadraţi, cu siguranţă, în aceeaşi categorie.
   Putem invoca drept argument, în primul rînd, amploarea cunoaşterii ştiinţifice a lui Kamei. Astfel, în interiorul studiilor sale îşi găsesc locul, în calitate de obiect al investigaţiei, limbi de o remarcabilă diversitate, de la – fireşte – japoneză pînă la limbile europene moderne, dar şi latina, greaca veche ori sanscrita. La fel, domeniile disciplinare în care sa manifestat creaţia ştiinţifică a lui Kamei (enumerate sub 1., în nota biografică) atestă definirea comprehensivă a lingvisticii ca ştiinţă a culturii. După propria sa mărturisire (1988, p. 22), Kamei nu a ales, drept specializare universitară, Lingvistica (generală / teoretică) deoarece „ia lipsit încrederea în el însuşi”. În acei ani (deceniul 3 al secolului XX), explică el, credinţa curentă era aceea că a face cercetare lingvistică serioasă presupune cu necesitate, ca bază minimală a pregătirii, cunoaşterea limbilor latină şi greacă veche, pe cît posibil şi a limbii sanscrite, pe lîngă – „se înţelege de la sine” – faptul de a aprofunda o altă limbă precum turca sau araba etc., aleasă drept domeniu predilect de investigaţie. De asemenea, un cercetător demn de acest nume nu poate să nu fie capabil a citi cu uşurinţă cel puţin în engleză, germană şi franceză, pentru a fi permanent la curent cu stadiul cercetării pe plan mondial. Fără a avea, în anii tinereţii, convingerea că ar reuşi să ducă la bun sfîrşit o asemenea vastă întreprindere, Kamei a optat pentru o specializare universitară întrun domeniu mai restrîns şi cu caracter mai pronunţat aplicativ, şi anume Studiile japoneze. O poveste din negura vremurilor i se par astăzi toate aceste tribulaţii – comentează Kamei, nu lipsit de sarcasm –, întratît sa schimbat Lingvistica întro jumătate de secol! Desigur, la Universitatea Hitotsubashi activitatea didactică a lui Kamei sa concentrat asupra lingvisticii generale, cu privire specială, în cadrul secţiei de Studii europene, asupra istoriei gîndirii lingvistice occidentale.
   Un al doilea argument îl constituie, credem, intransigenţa ştiinţifică şi absenţa oricărui compromis în a urma drumul pe care îl consideră corect, ca şi spiritul polemic de temut pentru care atît Kamei, cît şi Tanaka sunt bine cunoscuţi în lumea academică japoneză. De exemplu, Kamei 1982b este o critică în cei mai duri termeni faţă de o luare de poziţie publicată anterior de Tadao Shimomiya, el însuşi un reputat specialist în lingvistică contrastivă. Chiar titlul articolului lui Kamei: Shimomiya Tadaoshi ni tadasu (O întrebare pentru domnul Tadao Shimomiya) conţine verbul tadasu, aproximativ „a interoga”, verb ce implică un statut de superioritate al persoanei care ‘întreabă’ / ‘interoghează’, nu departe de nuanţa pe care o are expresia romînească a lua la întrebări. Chiar şi astăzi, la menţionarea numelui lui Takashi Kamei, primul lucru pe care profesorul Tadao Shimomiya şil aminteşte, cu o strîngere de inimă, este critica necruţătoare la care a fost supus în respectivul articol. Pentru a exemplifica, în subsidiar, şi cazul lui Katsuhiko Tanaka, vom invoca mărturia autorului privind receptarea cărţii sale despre Chomsky: volumul a fost, în general, fie ignorat în totalitate de colegii săi de breaslă, fie respins ca inutil; mai mult, au existat chiar şi voci care lau etichetat drept „lectură interzisă” („kinsei no sho”) pentru chomskienii japonezi (Tanaka 2000, p. 243).
   4. Îndreptîndune atenţia, în continuare, asupra reperelor ce alcătuiesc eşafodajul evaluării lui Kamei, vom pune în evidenţă în primul rînd situarea de rang valoric acordată lui Eugeniu Coşeriu în comparaţie cu figurile emblematice ale lingvisticii secolului XX de pînă în deceniul 8: Ferdinand de Saussure şi Noam Chomsky.
   4.1. Vom începe, de fapt, cu Chomsky, în privinţa căruia poziţia lui Kamei este simplu de rezumat: este vorba despre o respingere fără drept de apel a comparaţiei înseşi, întrucît Chomsky nici măcar nu se constituie întrun termen legitim pentru o comparaţie cu Coşeriu. Revenind la o afirmaţie citată mai sus, în secţiunea 2., anume: „În fapt, poate că, sub aspect tehnic, Chomsky a produs o revoluţie în «lingvistică»...” (Kamei 1981b, p. 251252), atragem atenţia asupra ghilimelelor care marchează, în original, utilizarea termenului lingvistică în raport cu generativismul chomskian. Judecata implicită aici este, credem, convergentă cu cea exprimată consecvent în repetate rînduri, cu solide argumente ştiinţifice, de Eugeniu Coşeriu. În mod explicit, convingerea sa privind statutul contribuţiei lui Chomsky la dezvoltarea lingvisticii în definiţia ei autentică este exprimată în studiul dedicat lui Coşeriu: „dacă e să îl comparăm pe Chomsky cu Coşeriu”, atunci putem afirma că, în calitate de „actor principal” sau „star” pe scena lingvisticii mondiale, aşa cum poate părea el în momentul de faţă, Chomsky nu se va bucura, în orizontul istoriei gîndirii, decît de o „existenţă efemeră” (Kamei 1982a, p. 4950). Subliniem că în această secvenţă, cum este şi de aşteptat, comparaţia este formulată cu termenii inversaţi: „dacă e să îl comparăm pe Chomsky cu Coşeriu [...]”. Fără îndoială, Kamei nu neagă dreptul la manifestare al unor curente „lingvistice” de factura generativismului, atîta vreme cît locul lor în raport cu paradigmele majore din cercetarea limbajului este corect stabilit, iar nu absolutizat pe baza unor factori externi ştiinţei în calitate de căutare obiectivă a adevărului (Kamei 1982a, p. 50).
   În paranteză fie spus, poziţia lui Tanaka asupra acestei chestiuni este chiar mai tranşantă: „Nu poate decît să ne mire faptul că, nu numai în America, ci şi în Japonia, intelectualii sau închinat întru totul lui Chomsky. Cred că în secolul XXI această întîmplare va face obiectul unor investigaţii serioase, de istorie a lingvisticii, ca o dramă a gîndirii din cadrul lingvisticii”. (Tanaka 1993b, p. 130).
   4.2. În ceea ce priveşte raportarea la Saussure, baza comparării lui Coşeriu cu părintele structuralismului lingvistic o constituie, pentru Kamei, nu atît teoria saussuriană a limbii aşa cum sa concretizat ea în Cursul publicat postum, cît sensul şi orientarea tribulaţiilor omului real Saussure, în calitate de savant care a luptat, solitar, împotriva curentului de gîndire dominant în lingvistica secolului al XIXlea, încercînd să surprindă „esenţa” limbii, adică să aducă în lumina unei explicaţii la palierul cunoaşterii epistemice activitatea pe care vorbitorul o efectuează „inconştient”, i.e. spontan şi intuitiv. Or, cercetătorii secolului al XIXlea nu erau „lingvişti” în acest sens. Saussure a încercat, aşadar, să se apropie de „misterul limbii” („gengo no himitsu”), dar nu a avut forţa individuală de a susţine o asemenea titanică întreprindere, devenind, în schimb, în destinul său personal, o „victimă a lingvisticii – de fapt, mai exact, a limbii” (Kamei 1970b, p. 180). Saussure reprezintă, astfel, pentru Kamei, figura simbolică a savantului care, de unul singur în epoca sa, ţinteşte să treacă dincolo de simpla colectare şi descriere de fapte izolate, înspre o explicaţie autentică a limbajului în esenţa lui. Tragedia lui Saussureomul, sintetizată de Kamei întro metaforă izbitoare, a fost aceea că nu a reuşit să facă faţă „răzbunării” sau „represaliilor din partea limbii”, care nu îşi lasă revelat misterul cu uşurinţă. Recunoscînd însemnătatea proiectului teoriei saussuriene a limbii, dar şi, dat fiind destinul omuluiSaussure, complexitatea sarcinii de a evalua adecvat locul său în istoria gîndirii despre limbaj, Kamei afirmase deja, cu peste trei decenii înainte: „al înţelege pe Saussure înseamnă al depăşi pe Saussure” (cf. Kamei 1970b, p. 185) .
   Pornind de la această susţinere, Tanaka (cf. 1993a, p. 270271) ar fi dorit să utilizeze ca titlu pentru versiunea japoneză la Sincronía, diacronía e historia, în loc de Utsuriyuku koso kotoba nare, formularea („Dincolo de / Mai presus de Saussure”). Kamei nu a agreat ideea, argumentînd că un titlu în asemenea termeni echivalează cu o supralicitare a importanţei lui „Saussure” în istoria lingvisticii, dacă ţinem seama că în prima jumătate a secolului XX sa impus nu „adevăratul” Saussure, ci mai degrabă ceea ce urmaşii săi au făcut, adesea în disjuncţie faţă de spiritul autenticei concepţii saussuriene. Comparaţia ca atare a fost exprimată însă, de ambii savanţi, în Cuvîntul traducătorilor. La Kamei, ea apare în finalul pasajului citat sub 1., şi anume: „[...] pînă să vină ziua în care Coşeriu va fi venerat în mod autentic de toată lumea, ca o stea gigantică şi strălucitoare mai presus de Saussure, născută de contemporaneitate, sortit este poate să aşteptăm secolul XXI” (Kamei 1981b, p. 248). Tanaka nu ezită să afirme şi el, în mod direct:
   „Această operă coşeriană [Sincronía..], care demonstrează, întro progresie logică impecabilă ce ia drept fundal întreaga dezvoltare a filosofiei occidentale, că limba, fiind, pe de o parte, structură – sau tocmai pentru că este structură – este activitatea umană prin excelenţă, creată întro dimensiune istorică – ei bine, eu cred că această operă reprezintă, după Saussure – de fapt, depăşindul cu mult pe Saussure! – cea mai importantă piatră de hotar pentru lingvistică în sensul ei propriu. Eu unul nu cunosc alte scrieri care să demonstreze atît de dramatic ce înseamnă, pentru om, a înţelege fenomenul uman în sine, precum şi ce înseamnă spiritul critic autentic, neîncătuşat în dogme născute de ştiinţa însăşi, ţintind numai adevărul, dincolo de orice falsă ştiinţificitate.” (Tanaka 1981, p. 239; subl. în original)
   4.3. În sfîrşit, Kamei îi atribuie lui Coşeriu rolul „unui Copernic al lingvisticii” (Kamei 1981b, p. 247, pasajul citat în secţiunea 1.), idee reluată cu explicitări în Kamei 1982a (p. 49, 5253). Întocmai ca şi Copernic la timpul său, în domeniul ştiinţelor universului natural, în prezent Coşeriu apare multora drept un „eretic” ce se împotriveşte solitar orientării de gîndire dominante a epocii. Ca lingvist al secolului XX, Coşeriu nu se poate bucura de recunoaşterea pe scară largă a statutului său autentic, astfel încît, de fapt, semnificaţia ‘revoluţiei coşeriene’ se poate adeveri abia sub steaua unui veac viitor. În  viziunea lui Kamei, monumentala operă coşeriană are miza de „a readuce la viaţă” lingvistica, de pe poziţiile teoriei cunoaşterii şi ale filosofiei culturii şi istoriei, salvîndo din „uriaşa necropolă pustiită, aflată în ruine” pe care o vedem în urma cercetărilor lingvistice de pînă acum.
   Gîndind în linia lui Kamei, ne putem imagina, desigur, situaţia paradoxală în care se va afla ştiinţa limbajului peste cîteva secole, cînd, precum în cazul răsturnărilor de paradigmă din ştiinţele naturii, studiile ‘lingvistice’ pur factuale, cantitative şi experimentale vor fi reuşit să demonstreze un singur lucru – previzibil încă de acum – anume că „ipotezele” iniţiale au fost false, ori chiar că întregul cadru conceptual este inadecvat naturii obiectului investigat. Lingvistica se va vedea constrînsă atunci la o regîndire din temelii a statutului său, în speţă la recunoaşterea specificităţii sale ca ştiinţă a culturii, reelaborînduşi întreaga metodologie pe bazele care sunt proprii obiectului său, şi anume cele hermeneutice. Subscriem credinţei lui Kamei că abia atunci „revoluţia coşeriană” va fi, în cele din urmă, recunoscută ca atare – dar nu putem să nu notăm cu regret, de la scara scurtului răstimp definit prin generaţia de coşerieni căreia îi aparţinem, că nu este exclus ca afirmarea largă a integralismului lingvistic să se producă – pentru noi – prea tîrziu.
   5. Takashi Kamei şi Katsuhiko Tanaka sunt exponenţii unui tip de receptare exemplară a operei coşeriene. Meticuloasă, nedogmatică, insistentă, minuţioasă şi exactă, această receptare este caracteristică spaţiului cultural japonez, după cum o probează, de pildă, monumentalul proiect de traducere finalizat în cele 4 volume de Opere lingvistice alese (Coşeriu 19811893). Totuşi, pe de altă parte, credem că nu greşim susţinînd că Tanaka şi Kamei reprezintă excepţii prin profunzimea şi amplitudinea evaluărilor, prin fermitatea, intransigenţa şi constanţa cu care îşi exprimă poziţia, fără a se lăsa vreodată în voia orientărilor la modă întrun moment sau altul. Deşi nu avem răgazul de a întreprinde o prezentare detaliată, se cuvine să menţionăm aici, în aceeaşi ordine de idei, şi atacul neîndurător lansat de Kamei şi Tanaka la adresa receptărilor parţializante: nu numai a celor eronate, ci şi a celor corecte, dar limitate la teme izolate din vasta operă coşeriană, fără a sesiza ansamblul şi bazele concepţiei. Nu ni se pare surprinzător, de aceea, că cei doi lingvişti la care neam referit aici sunt departe de a fi fost vreodată prezenţe amabile în cercurile academice japoneze; ei sau afirmat, în schimb, ca personalităţi ştiinţifice de care nu se poate face abstracţie.
   Destinul lor atestă, mai presus de orice îndoială, că a înţelege în profunzime opera coşeriană şi a o asimila ca temei pentru propriile investigaţii înseamnă, astăzi, a spune adevăruri incomode – şi aţi asuma, fără ezitare, consecinţele.
   
   



Eugenia  Bojoga
       
       
LINGVISTICĂ ŞI IDEOLOGIE.
TEORIA LUI E. COŞERIU ÎN FOSTA U. R. S. S. 
       
       
   „Concepţiile lingvistice ale lui E. Coseriu au dobîndit adepţi şi printre lingviştii sovietici”. 
    (N. Semenijk, 1970)
        
   1. Pătrunderea teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în spaţiul fostei U.R.S.S. coincide cronologic cu începutul deschiderii lingvisticii sovietice spre realizările occidentale din domeniul ştiinţei limbajului. Marginalizată de-a lungul mai multor decenii din cauza refuzului unui contact de idei, al dialogului ştiinţific cu lingvistica „burgheză” – reacţionară şi idealistă –, lingvistica sovietică este obligată să renunţe la dogmatism pentru a reveni la normalitate. În consecinţă, la începutul anilor ’60 ‘lingvistica de peste hotarele U.R.S.S.’ începe să fie treptat cunoscută şi frecventată, recuperarea teoriilor europene şi americane convergînd spre sincronizarea programatică cu lingvistica occidentală. 
   În acest context, prima trimitere la Coşeriu – datînd din 1956 – ne întîmpină la S. Šaumjan în articolul care va inaugura discuţia despre structuralism. Curajosul lingvist se pronunţă explicit pentru cunoaşterea curentelor structuraliste, insistînd asupra diversităţii lingvisticii moderne. În pledoaria sa, S. Šaumjan se sprijină pe o importantă teză coşeriană, afirmînd că: „Despre raportul reciproc dintre şcolile lingvisticii structurale a se vedea de asemenea E. Coseriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje”. Ultima referire, impusă de limita cronologică a investigaţiei noastre, am reperat-o la V. Vasil’ev, care, în volumul Teorija i metodologija sovremennogo jazykoznanija, discutînd concepţia lui F. de Saussure şi implicaţiile ei asupra lingvisticii moderne, precizează: „Teza lui Saussure despre caracterul arbitrar al semnului lingvistic a suscitat multe comentarii. La discuţia pe această temă au luat parte cei mai mari lingvişti ai lumii: Ch. Bally, A. Sechehaye, E. Benveniste, R. Jakobson, E. Coşeriu”. În acest cadru temporal (1956 – 1990) şi între aceste două referinţe se situează receptarea unor aspecte esenţiale ale teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în spaţiul exsovietic. Deşi Coşeriu era un lingvist de „peste hotare”, deci se revendica de la premise filosofice şi epistemologice radical diferite de fundamentele lingvisticii sovietice, în 1962 apare prima recenzie la Sistema, norma y habla, iar în 1963 se traduce în limba rusă Sincronía, diacronía e historia. În volumul Osnovnye napravlenija strukturalizma din 1964 – aproape singular în peisajul epocii, deoarece erau prezentate principalele direcţii structuraliste, cu foarte puţine amendamente ideologice –, Coşeriu este lingvistul „de peste hotare” cel mai citat. Referiri directe sau colaterale, comparative sau ocazionale ne întîmpină într-un număr impresionant de manuale, tratate de lingvistică generală, studii de specialitate, volume individuale şi colective, acte ale congreselor şi simpozioanelor ştiinţifice de-a lungul întregii perioade examinate de noi. 
   2. Impusă de la începuturi de către Marr, însă menţinută mereu, distincţia lingvistică marxistă / lingvistică burgheză, devenită ulterior lingvistică sovietică / lingvistică ‘de peste hotare’, avea să sacralizeze o demarcaţie rigidă între cele două „tipuri” de lingvistică. În cheie ideologizantă, lingvistica sovietică are sensul puternic de concepţie sau de doctrină. Factorul decisiv l-au constituit fundamentele epistemologice şi doctrina marxist-leninistă, de la care, în mod obligatoriu, trebuia să se revendice fiecare lingvist, aspecte ce trebuiau presupuse, în principiu, ca alcătuind baza „filosofică” comună a diverselor tendinţe manifestate în acest spaţiu cultural: „Lingvistica sovietică se constituie pe un fundament filosofic unic – marterialismul dialectic. Anume acest fundament contribuie la unificarea a ceea ce se numeşte lingvistică sovietică – diverse şcoli şi curente care se deosebesc prin obiectul de studiu, prin procedeele şi metodele pe care le adoptă”. 
   Dincolo de evenimentele principale în jurul cărora gravitează fiecare etapă din istoria lingvisticii sovietice – „noua teorie a limbii” a lui N. J. Marr, „intervenţia” lui Stalin în lingvistică, discuţia despre structuralism, deschiderea lingvisticii sovietice prin inaugurarea seriei de traduceri Novoe v lingvistike –, unitatea ei de ansamblu a fost asigurată pe tot parcursul de ideologia marxist-leninistă. În acest sens, cheia pentru a înţelege lingvistica din spaţiul cultural vizat ne-o oferă în mod explicit F. Berezin, autorul unui manual de istorie a lingvisticii: „Deja în primii ani ai puterii sovietice se pune problema cu privire la bazele metodologice ale ştiinţei noastre despre limbă [...]. Fundamentul principal al lingvisticii sovietice devine, aşadar, filosofia marxist-leninistă, întrucît K. Marx, F. Engels şi V. Lenin au manifestat un interes deosebit pentru problemele lingvisticii, atît teoretic cît şi practic. Considerînd limba drept cel mai important mijloc de luptă ideologică, clasicii marxism-leninismului au stabilit în lucrările lor două aspecte fundamentale ale limbii: cel comunicativ şi cel ideologic”. Prin urmare, lingvistica sovietică, din momentul său originar – 1917 – şi pînă la destrămarea fostei U.R.S.S. – 1991 –, s-a revendicat de la ideologia marxist-leninistă, la început în mod servil şi dogmatic, foarte aproape de litera legii, spre sfîrşitul anilor ’80 atenuîndu-se simţitor fundamentele ideologice. A reconstitui ecoul pe care l-a avut teoria lui Coşeriu în asect spaţiu cultural înseamnă, de fapt, a reconstitui confruntarea lingvisticii cu ideologia, deoarece receptarea s-a produs prin grila ideologică a timpului.
   
TRADUCERI

   3. Un prim nivel al receptării operei lingvistice a lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S. îl constituie traducerile care s-au axat pe cîteva studii importante. Această probă incontestabilă a pătrunderii integralismului în aria culturală examinată ne-o demonstrează şi faptul că tocmai lucrările traduse s-au bucurat de cea mai mare audienţă din partea lingviştilor sovietici. 
   . a., E. Coşeriu se impusese deja ca lingvistul care relevase cu cea mai mare acuitate contradicţiile saussuriene şi, în acelaşi timp, propusese o viziune proprie, coerentă şi unitară, asupra limbajului. Publicarea studiului Sinchronija, diachronija i istorija în prestigioasa serie Novoe v lingvistike a constituit, întîi de toate, recunoaşterea implicită de către lingvistica sovietică a contribuţiei coşeriene la elucidarea antinomiei sincronie vs. diacronie. Cu toate că îi reproşa în preambul premisele filosofice „idealiste” şi faptul că face abstracţie de cauzalitate în interpretarea fenomenului schimbării lingvistice, V. Zvegincev încheia în felul următor: „. . . studiul lui Coseriu poate fi definit ca stimulator pentru gîndire şi conţine multe idei interesante, captivînd prin temperamentul şi anvergura cu care se discută problemele. Totodată percepem aspiraţia ferventă a autorului de a realiza adevărata unitate a ştiinţei limbajului. Aceste calităţi ale operei lui E. Coşeriu ne permit să ne exprimăm speranţa că ea va fi receptată cu interes de către lingviştii sovietici”. 
   3. 2. A doua traducere în limba rusă – Leksičeskie solidarnosti, după originalul german – se referă la semantica structurală sau lexematică, disciplină întemeiată într-un mod personal de E. Coşeriu, şi vizează relaţiile lexicale de combinare sau structurile sintagmatice, numite şi „solidarităţi lexicale”. Cum se ştie, în acest studiu este prezentat întreg modelul teoretic al lexematicii, ceea ce va facilita accesul lingviştilor sovietici la concepţia semantică a lui Coşeriu. Făcînd trimitere la Leksičeskie solidarnosti, lexicologul sovietic V. Telija va emite o apreciere de ansamblu: „Încercarea lui E. Coseriu de a identifica fundamentele sistemico-semantice în coordonarea sintagmatică a cuvintelor prezintă un interes deosebit”. 
   3. 3. Sovremennoe položenie v lingvistike – după originalul Die Lage in der Linguistik – reprezintă a treia traducere şi va constitui pentru cercetătorii sovietici un reper necesar cu privire la istoria lingvisticii. Publicat în „Izvestija Akademii Nauk SSSR. Serija literatury i jazyka”, revista Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. care avea o mare răspîndire în cuprinsul fostului imperiu sovietic, studiul constituie o „radiografiere” a situaţiei actuale în lingvistică. În acest context, Coşeriu circumscrie trei direcţii principale – gramatica generativ-transformaţională, lingvistica structural-funcţională şi lingvistica textului –, precizînd totodată deosebirile teoretico-metodologice dintre ele. Traducerea în limba rusă a studiului a contribuit, aşadar, la cunoaşterea poziţiei de ansamblu a lui Coşeriu cu privire la orientările din lingvistica actuală. R. Budagov, în Čelovek i ego jazyk, este întru totul de acord cu tezele enunţate de E. Coşeriu: „«Lingvistica actuală» este o noţiune complexă, de aceea nu se cuvine să o opunem unei «lingvistici neactuale», aşa cum se procedează adeseori. Bine cunoscutul lingvist vest-german E. Coseriu a observat că opunerea lingvisticii tradiţionale celei structurale, care avea sens încă în anii ’60, în prezent este depăşită”. Acelaşi studiu coşerian este comentat de S. Semčinskij în manualul său de lingvistică generală redactat în ucraineană: „Vorbind despre orientările principale din ştiinţa limbajului cunoscutul lingvist E. Coseriu a distins trei direcţii: lingvistica generativ-transformaţională, cea structural-funcţională şi cea textuală. E important faptul că fiecare orientare are propriul obiect de studiu: lingvistica generativ-transformaţională se ocupă cu activitatea de vorbire, lingvistica structural-funcţională cu o limbă concretă, iar lingvistica textului cu actul concret de vorbire sau discursul. Mai mult, fiecare lingvistică are conţinutul său specific: lingvistica generativ transformaţională are de a face cu desemnarea (germ. Bezeichnung), cea structural-funcţională cu semnificaţia (germ. Bedeutung), iar lingvistica textuală cu sensul (germ. Sinn)”. Autorul kievean este de părere că, întradevăr, direcţiile remarcate de Coşeriu sunt importante, însă „ele nu acoperă întreaga ştiinţă a limbajului, deoarece unele ramuri ale lingvisticii rămîn neomologate”. 
   3. 4. A patra traducere prezintă punctul de vedere coşerian asupra lingvisticii contrastive şi raportul ei cu problemele traducerii. În viziunea lui E. Coşeriu obiectivele acestei discipline rezidă în următoarele: „Lingvistica contrastivă este compararea limbilor în sincronie; ea studiază deosebirile şi analogiile între diferite limbi, adică între diferite sisteme de semnificaţii. Prin urmare, lingvistica contrastivă trebuie să examineze una din limbile pe care le cercetează ca sistem de desemnări («tablou al lumii») şi să o compare cu alte limbi”. Ocupîndu-se de mijloacele de exprimare a relaţiilor spaţiale în germană şi lituaniană, O. Voronkova şi G. Rossichina iau ca punct de referinţă concepţia lui Coşeriu: „Analiza comparativă a limbilor atrage tot mai mult atenţia lingviştilor. Delimitarea în conţinutul fiecărei limbi a două componente – universal şi idiomatic, «dintre care unul este comun tuturor limbilor, iar altul caracterizează fiecare limbă în parte» – extinde, pe de o parte, sfera cercetărilor tipologice şi, pe de altă parte, permite să fie scoase în evidenţă asemănările şi divergenţele între limbile ale căror sisteme sunt comparate atît în starea lor statică cît şi în dinamicitatea lor. Această problemă este rezolvată în mod strălucit de E. Coseriu în 
   3. 5. În fosta U.R.S.S. au mai fost publicate studii direct în original, de exemplu, stenograma conferinţei pe care E. Coşeriu a ţinut-o la Universitatea din Tbilissi la 6 iunie 1977). Dat fiind că ne-am limitat la studiile traduse în limba rusă, nu cuprindem traducerile în alte limbi, cum ar fi georgiana, letona sau estona.
   
STUDII VALORIZATE

  4. Indiscutabil că studiile traduse au fost şi cele mai frecvent citate şi utilizate de cercetătorii sovietici, deoarece scrierile în original necesită, cum se ştie, un efort suplimentar de asimilare. Totodată, prin traducerea în limba rusă aceste studii s-au răspîndit în toată Uniunea Sovietică, devenind astfel accesibile unui cerc foarte larg de specialişti. În plus, tipărirea lor în rusă le-a conferit legitimitate oficială, atît ştiinţifică, cît şi ideologică. 
   4. 1. O excepţie o constituie, însă, Sistema, norma y habla, care, deşi nu a fost tradus în ruseşte, a avut impactul cel mai mare în acest spaţiu cultural. Interesul cercetătorilor sovietici pentru teoria coseriană privind nivelurile de realizare ale unei limbi funcţionale porneşte, fireşte, de la contextul intern al lingvisticii din U.R.S.S. , adică de la problemele cu care se confruntau cercetătorii din acest spaţiu cultural. Astfel, lingviştii sovietici sunt preocupaţi de aspectul de codificare şi de stabilire a normelor limbii ruse literare, descrierea şi fixarea normelor constituind, în general, preocuparea majoră a momentului. Precizarea principiilor ştiinţifice ale cultivării limbii, delimitarea strictă a codificării în teorie şi în practică devin probleme prioritare în anii ’70. Conceptul de normă a reprezentat noţiunea centrală a disciplinei numită „cultivarea limbii”. Proiectată pe acest fundal, distincţia coşeriană sistem/normă/vorbire a fost extrem de utilă, deoarece a furnizat lingvisticii sovietice baza metodologică în constituirea cultivării limbii ca disciplină lingvistică independentă şi a reprezentat punctul de plecare în ampla discuţie despre normă. Astfel, N. Korotkov, tratînd conceptul de ‘sistem’ şi locul său în analiza şi descrierea nivelurilor limbii, menţionează că, deşi varietatea este o categorie ce se bazează pe sistemul limbii, utilizarea variantelor este reglementată, în realitatea vorbirii, nu de legi care decurg din sistem, ci de „normă în accepţia lui Eugenio Coşeriu. Norma, iată cel de-al treilea concept de care era nevoie pentru cuprinderea totală a fenomenelor limbajului”. 
   În evaluările asupra acestui studiu contribuţia lui Coşeriu este proiectată nu doar pe fundalul de ansamblu al lingvisticii moderne, ci discutată în contextul scrierilor sale de pînă atunci. Leont’ev, bunăoară, încadrează trihotomia sistem/normă/ vorbire în tradiţie, subliniind că, „[…] anume E. Coseriu este cel care a delimitat în mod consecvent fenomenele de ‘normă’ şi ‘sistem’”. Pe de altă parte, G. Stepanov apreciază că, „[…] în comparaţie cu distincţia langue/parole a lui Saussure, interpretarea limbii propusă de Coseriu se dovedeşte a fi mult mai aproape de adevăr”. Aceste evaluări au contribuit benefic la receptarea, preluarea şi aplicarea schemei trihotomice de către lingviştii sovietici. 
   Discutînd trihotomia coşeriană, lingviştii sovietici au observat în mod pertinent că nucleul acestei scheme teoretice îl reprezintă distincţia sistem/normă, că noţiunea de normă se dezvăluie prin sistem şi în opoziţie cu sistemul, că într-o anumită măsură norma este mai vastă decît sistemul, întrucît conţine un număr mai mare de particularităţi; în alt sens norma e mai îngustă decît sistemul, întrucît depinde de selecţia în cadrul sistemului. Acest nucleu a fost perceput şi asumat chiar şi de către lingviştii care nu au acceptat în întregime schema lui Coşeriu. Corelaţia „sistem-realizarea sa” a servit ca punct de pornire pentru construcţii noi, în explicarea teoretică a esenţei normei. V. Ickoviči, bunăoară, şi-a elaborat pe această cale schema sa „sistem–structură–uz”. 
   Trihotomia sistem-normă-vorbire a fost prezentată amplu în manuale de lingvistică generală, în care – drept consecinţă a deschiderii lingvisticii sovietice din perioada respectivă – se încearcă o abordare obiectivă a problematicii ştiinţei limbajului, autorii încercînd să releve nepărtinitor contribuţia teoretică a şcolilor şi direcţiilor din lingvistica „de peste hotarele U.R.S.S.”. Ju. Stepanov îşi structurează manualul său pe distincţia tripartită coşeriană, capitolele principale intitulîndu-se Structura (sistemul), Norma şi Vorbirea. Autorul prezintă distincţia dintre normă şi sistem ca fiind „deja cunoscută cititorului sovietic”: „E. Coseriu admite existenţa nu numai a vorbirii, ci şi a sistemului limbii [...]. Sistemul (sau structura) limbii este descris ca sistem de posibilităţi structurale care arată «căile deschise» şi «căile închise» [...]. Norma se opune, pe de o parte, structurii (sistemului), pe de alta – vorbirii individuale, ea constituie nivelul de mijloc al limbii”. Teoriile actuale despre normă, consideră Stepanov, consituie rezultatul dezvoltării succesive a ideilor lingvistice de pe parcursul unui secol şi jumătate, însă „studiul cel mai recent despre teoria acestor nivele îi aparţine lui E. Coseriu”. 
   În vol. I al tratatului academic Obščee jazykoznanie, pe fundalul examinării raportului dintre limbă şi vorbire, se discută „răsturnarea de perspectivă” propusă de E. Coşeriu: „Inadmisibilitatea separării tranşante dintre limbă şi vorbire a fost semnalată de E. Coseriu [...]. ‘Limbă’ şi ‘vorbire’ constituie doar grade diferite de formalizare ale aceleiaşi realităţi obiective. Coseriu propune să fie introdusă divizarea limbajului pornind de la trihotomia sistem/normă/vorbire”. 
   V. Koduchov constată că „Norma limbii în teoriile actuale se deduce din comparaţia sa cu sistemul limbii şi cu vorbirea. Sistemul este interpretat ca întruchipînd posibilităţile structurale ale limbii şi schema sa abstractă; norma, respectiv, ca realizare a posibilităţilor acestei scheme structurale în forma concret-istorică a unei anumite limbi. E. Coşeriu, interpretînd norma ca realizare istorică a sistemului, scria: „Norma corespunde nu cu ceea ce «se poate spune», ci cu ceea ce «s-a spus» deja şi în mod tradiţional «se spune» în comunitatea lingvistică respectivă. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei limbi, adică tehnica şi etaloanele pentru activitatea lingvistică respectivă. Astfel, prin sistem se manifestă dinamicitatea limbii, modul în care se formează limba, şi, în virtutea acestui fapt, capacitatea ei de a depăşi limitele a ceea ce s-a creat deja; norma corespunde fixării limbii în forme tradiţionale. Anume în acest sens norma reprezintă, în fiecare moment, echilibrul sincronic (extern şi intern) al sistemului»”. F. Berezin şi B. Golovin recunosc faptul că deşi în lingvistica rusă şi cea sovietică L. Ščerba şi A. Smirnickij „au încercat să găsească o soluţie materialistă la problema limbă–vorbire, în prezent E. Coseriu a propus substituirea distincţiei saussuriene prin limbă–normă–uz”. 
   Un compartiment aparte în receptarea studiului Sistema, norma y habla îl constituie monografiile şi volumele cu caracter teoretic, în care schema coşeriană este discutată pe fundalul antinomiei saussuriene langue/parole. Astfel, O. Achmanova şi G. Mikaelean ajung la concluzia că distincţia propusă de Coşeriu este mult mai relevantă pentru metodologia lingvistică. G. Kolšanskij, Ju. Vannikov, L. Skvorcov, Ju. Fomenko prezintă şi discută trihotomia lui Coşeriu, interpretînd-o ca pe o alternativă la dihotomia lui Saussure. Ei subliniază faptul că dintre soluţiile propuse pentru depăşirea dihotomiei lui Saussure, cea mai adecvată atît în plan teoretic, cît şi în plan metodologic este schema lui Coşeriu. În acest context doar lingvista georgiană T. Šaradzenidze consideră că E. Coşeriu nu delimitează cu precizie conceptele sale şi adeseori le confundă. 
   Acceptată şi asumată din punct de vedere teoretic ca o dezvoltare propice a dihotomiei saussuriene, distincţia tripartită coşeriană a fost comentată de mulţi lingvişti sovietici, unii propunîndu-şi să o dezvolte şi să o compelteze. N. Korotkov socoate mai adecvată triada „normă/sistem/structură”, iar Ju. Stepanov substituie conceptul de ‘sistem’ prin cel de ‘structură’. V. Ickoviči propune modificarea schemei coşeriene în „sistem/structură/uz”. Aceste propuneri de corectare se menţin însă la suprafaţă prin faptul că se limitează la aspecte exterioare, în plus sunt făcute de pe alte poziţii teoretice, incompatibile cu modelul lui Coşeriu. 
   Un punct de vedere deosebit de pertinent este formulat de A. Leont’ev, care observă că în dezvoltarea concepţiei sale, Coşeriu opune ‘norma’ şi ‘sistemul’ conform unui nou parametru: norma este „ansamblul formelor şi modelelor deja realizate care se întrebuinţează ca atare”, iar sistemul – „tehnica ce permite trecerea dincolo de limitele a ceea ce s-a realizat deja”, adică este sistem de posibilităţi. O astfel de abordare a sistemului, precizează Leont’ev, îşi are originea în definirea humboldtiană a formei limbii. În acest context, concluzia pe care o trage lingvistul rus este deosebit de sugestivă: „De obicei, sistemul era examinat ca dat, iar schimbarea ca problemă. Totuşi, este mai logic, aşa cum procedează E. Coseriu, să substituim locurile în care se plasează sistemul şi schimbarea: «devenirea» elementului lingvistic precede starea realizată. Activitatea prin care se creează limba este ea însăşi sistematică, iar faptul datorită căruia limba se prezintă ca limbă este activitatea prin care se creează şi se păstrează ca tradiţie”. 
   4. 2. După Sistema, norma y habla, al doilea studiu coşerian care a avut o rezonanţă deosebită în fosta U.R.S.S. a fost Sincronía, diacronía e historia. Beneficiind de includerea în colecţia Novoe v lingvistike, Sincronía, diacronía e historia a devenit în felul acesta accesibilă în mod direct lingviştilor sovietici. În consecinţă, teze centrale ale acestui studiu au pătruns imediat în lingvistica din U.R.S.S. Distincţia sincronie / diacronie, problema schimbării lingvistice şi concepţia referitoare la istoria limbii au avut o mare audienţă în rîndul lingviştilor sovietici. V. Zvegincev pretindea, prin exegeza sa Teoretičeskie pričinnosti jazykovych izmenenij, să anticipeze într-un fel orizontul de aşteptare al lingviştilor din Uniunea Sovietică. Astfel, exegetul aprecia pozitiv demersul lui Coşeriu de a soluţiona celebra antinomie saussuriană şi de a realiza o sinteză între lingvistica tradiţională şi cea structurală. Totodată, el îşi însuşeşte punctul de vedere coserian cu privire la distincţia sincronie/diacronie, recunoscînd că aceasta nu se referă la limbaj, ci la lingvistică. Însă Zvegincev nu a putut accepta premisele „filosofice idealiste” pe care Coşeriu îşi întemeia studiul. În acest context, tezele coşeriene fundamentale – 1) schimbarea reprezintă esenţa limbii, 2) limba se înscrie în domeniul propriu uman al finalităţii, în care faptele sunt determinate prin funcţia lor, 3) lingvistica este o ştiinţă a culturii – sunt respinse în mod categoric de exegetul sovietic, astfel încît la acest nivel, concepţia lui Coşeriu, fiind considerată idealistă şi de sorginte humboldtiană, s-a dovedit a fi incompatibilă cu lingvistica sovietică, la baza căreia se afla materialismul dialectic. Revendicîndu-se de la aceste supoziţii ideologice, Zvegincev are convingerea că „eroarea teoretică principală a lucrării lui Coseriu constă anume în faptul că autorul identifică pretutindeni activitatea limbii cu activitatea omului, purtătorul limbii”. Ulterior însă observaţiile critice ale lui Zvegincev au fost trecute cu vederea de către mulţi cercetători sovietici, iar studiul coşerian a fost apreciat, în general, pozitiv. 
   Ca observaţie generală se remarcă faptul că ideile centrale ale acestui studiu au fost ignorate de lingviştii „dogmatici”. În schimb, lingviştii „progresişti” au preluat ideile centrale ale studiului, utilizîndu-le în diverse contexte. În acest sens, autorii unor importante manuale de lingvistică generală – care reprezintă tendinţa progresistă („de deschidere”) din lingvistica sovietică – şi-au însuşit teze din Sincronía, diacronía e historia. R. Budagov, în Vvedenie v nauku o jazyke, prezintă distincţia sincronie/diacronie din perspectivă coşeriană, corelînd-o cu dihotomia langue/parole. Ju. Stepanov, în Osnovy jazykoznanija, ia în dezbatere problema schimbării lingvistice, fiind preocupat şi de tipurile de schimbări diacronice. În viziunea sa, inovaţiile sunt schimbările care s-au produs în actul de vorbire, preluînd astfel conceptul coşerian de ‘inovaţie’. Iar autorii tratatului academic Obščee jazykoznanie, vol. I, au curajul să polemizeze indirect cu Zvegincev, subliniind că, „în realitate, limba este creată de către fiinţele umane”. Referitor la schimbarea lingvistică, ei afirmă: „schimbarea reprezintă starea permanentă a limbii, ţine de esenţa sa”; prin urmare, „studierea limbii ca obiect ce se dezvoltă istoric şi a particularităţilor schimbării lingvistice constituie partea centrală a lingvisticii”. Autorii susţin că adevărata interpretare a limbii este de neconceput fără schimbare, care îşi are începutul în vorbire, în actul de vorbire. Revendicîndu-se deci de la premisa humboldtiană că limbajul este activitate, nu produs, ei menţionează că problema schimbării lingvistice a fost discutată din diferite perspective pe tot parcursul istoriei disciplinei noastre. Însă „cea mai judicioasă abordare a fost propusă în special de E. Coşeriu care sublinia că, studiind schimbările lingvistice, «e necesar să distingem trei probleme care adesea se confundă: a) problema logică a schimbării (de ce se schimbă limbile, adică de ce limbile nu sunt imuabile); b) problema generală a schimbării care nu este o problemă «cauzală», ci «condiţională» (în ce condiţii au loc, de obicei, schimbări în limbă); c) problema istorică a anumitor schimbări»”. 
   În vol. II al aceluiaşi tratat academic de lingvistică generală, autorii îşi însuşesc abordarea funcţională a sistemului, faptul că limba se referă la fenomene care sunt determinate de funcţia lor, subliniind că păreri analoage dezvoltă şi E. Coşeriu. În vol. III al tratatului se discută distincţia sincronie/diacronie, dar şi schimbarea lingvistică, întrucît fără soluţionarea acesteia „cunoaşterea adecvată a legităţilor dezvoltării istorice a limbii este imposibilă”. În viziunea autorilor, corelarea sincroniei cu diacronia poate fi dezvăluită numai dacă se arată raportul lor cu tipurile de descriere lingvistică. A proceda astfel autorilor li se pare „cu atît mai necesar cu cît opunerea ambelor perspective poate fi depăşită anume în descrierea concretă a limbii sau, cum afirmă E. Coşeriu, «în istorie», întrucît istoria este definită de el ca studiere a limbii în calitate de obiect istoric”. 
   Autorii manualului de lingvistică generală editat la Minsk (1983) sunt cei mai curajoşi, considerînd că limba se schimbă permanent, unele elemente substituindu-se trepat prin altele. Comentariul acestor lingvişti este bazat întru totul pe premise integraliste, ei acceptînd că schimbarea limbii reprezintă trăsătura sa internă indispensabilă: „Întîi de toate, trebuie să acceptăm că schimbarea limbii reprezintă caracteristica sa internă intrinsecă şi îşi are rădăcinile în natura însăşi a limbii (ca fapt şi ca factor al culturii umane) în calitate de cel mai important mijloc de comunicare şi de cunoaştere. Limba nu poate să nu se schimbe. Unul dintre cei mai profunzi lingvişti contemporani – Eugenio Coseriu – scria că a întreba de ce se schimbă limba înseamnă a întreba «de ce se reînnoiesc necesităţile de exprimare şi de ce oamenii gîndesc şi simt nu numai ceea ce a fost deja gîndit şi simţit»”. În acelaşi context al problematicii schimbării, lucrarea în discuţie va recurge la autoritatea lui E. Coşeriu şi pentru a adopta o poziţie curajoasă, mai degrabă sceptică, în raport cu dogma marxistă: „Cu ce viteză se schimbă limba? În ce măsură această viteză este constantă în epoci diferite şi pentru limbi diferite? Putem deosebi în istoria limbii schimbări cantitative şi schimbări calitative? Sunt posibile salturi în dezvoltarea limbii? Cu privire la aceste probleme cele mai pertinente sunt cuvintele lui E. Coseriu: «Nimeni nu ştie în mod exact cum se schimbă limba»”. 
   Perspectiva coşeriană de abordare a distincţiei sincronie/diacronie a fost asumată de toţi lingviştii sovietici care fac referire la Sinchronija, diachronija i istorija. Astfel, V. Zvegincev, R. Budagov, V. Telija, M. Steblin-Kamenskij, G. Ščedrovickij, L. Vasil’ev ş. a. subscriu soluţiei propuse de Coşeriu, anume că distincţia stabilită iniţial de Saussure se referă la lingvistică, nu la limbaj; în consecinţă ţine de metodologie, nu de ontologie. 
   Aspectul cel mai controversat în receptarea acestui studiu l-a constituit schimbarea lingvistică. Aşa cum am menţionat, nu toţi lingviştii sovietici au ţinut seama de canonul oficial al receptării propus/impus de Zvegincev. Iar V. Telija, I. Revzin, A. Suprun, Ja. Krupatkin, I. Varduli, G. Miskeviči şi L. Čelicova, L. Katlinskaja, V. Postovalova îşi însuşesc viziunea coşeriană asupra schimbării lingvistice. Ca o receptare emblematică vom aminti în acest sens afirmaţiile lui Levicki: „Motivul final şi universal al oricărei schimbări lingvistice e determinat de natura şi menirea limbii înseşi. Altfel spus, realizarea optimală de către limbă a funcţiilor sale – comunicativă, denominativă şi expresivă – constituie primul motiv al tuturor schimbărilor lingvistice, deoarece schimbarea lingvistică, după E. Coseriu, are o cauză eficientă – libertatea lingvistică a vorbitorilor”. 
   4. 3. Un alt domeniu important al receptării operei lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S. îl constituie studiile de semantică. La momentul elaborării lexematicii, lingviştii sovietici erau în căutarea unei baze metodologice pentru cercetarea structurală a lexicului. Discuţiile publice, devenite tradiţionale în acest spaţiu cultural, vizează organizarea sistemică a vocabularului şi legitimitatea descrierii sale din perspectivă structurală şi funcţională. Încercînd să aproximeze noţiunea de „sistem semantic al limbii”, Ufimceva afirmă că „o astfel de metodă generală, după părerea noastră, o ilustrează calea, propusă de E. Coseriu, a abstractizării treptate a materialului lingvistic, a procedeului stabilirii diferitelor trepte de generalizare a faptelor lingvistice, adică delimitarea normei individuale, a normei lingvistice şi a sistemului”. În cadrul aceleiaşi discuţii, Ju. Stepanov va elabora o „teorie lingvistică a semnificaţiei”, propunînd o clasificare a semnificatului în conformitate cu trihotomia coşeriană sistem/normă/vorbire. Aplicarea straturilor funcţionale stabilite de Coşeriu la domeniul semanticii are o relevanţă deosebită, pregătind astfel terenul pentru receptarea lexematicii. Motivaţia pentru receptarea studiilor de semantică ale lui Coşeriu se înscrie, prin urmare, în acelaşi deziderat al sincronizării cu lingvistica occidentală. 
   A. Leont’ev, A. Ufimceva, S. Berejan, Ju. Karaulov, M. Borodina şi V. Gak, V. Telija, G. Stepanov, S. Semčinskij ş. a. încadrează concepţia lui Coşeriu printre fundamentele metodologice indispensabile pentru investigaţia semantică. În acest context au fost reţinute următoarele aspecte: a) că E. Coşeriu transferă metodologia structurală din fonologie în lexicologie (M. Borodina şi V. Gak); b) că prin teoria sa semantică E. Coşeriu dezvoltă tradiţia germană (Ju. Karaulov şi V. Telija); c) că propune o tipologie a cîmpurilor lexicale (G. Stepanov şi S. Semčinskij). A. Ufimceva, în Slovo v leksiko-semantičeskoj sisteme jazyka, discută concepţia coşeriană în contextul semanticii actuale. În sinteza pe care o întreprinde autoarea, teoriei lui Coşeriu îi revine un loc distinct: „Adoptînd poziţia izomorfismului deplin al nivelurilor lingvistice şi delimitînd semantica lexicală de cea gramaticală, E. Coseriu, într-unul din ultimele sale studii, prezintă concepţia despre structurarea istorică în semantica lexicală. Ca unitate de cercetare E. Coseriu ia «cuvîntul înţeles intuitiv», obiectivul investigaţiei, în concepţia sa, constituindu-l studierea schimbărilor istorice ale conţinutului semantic al cuvintelor (signifié)”. Bazîndu-se pe studiul coserian Pour une sémantique diachronique structurale, lingvista sovietică menţionează: „E. Coseriu numeşte structură un grup de cuvinte în măsura în care unităţile sale pot fi analizate în trăsături distinctive «fără lacune». Dat fiind că astfel de structuri sunt relativ puţine în limbă, E. Coseriu propune, în calitate de criteriu de sistematicitate lexicală, repetarea cu regularitate a anumitor trăsături distinctive”. Exegeta surprinde faptul că „pentru E. Coseriu scopul cercetării lexematicii istorice îl reprezintă apariţia sau dispariţia unor «trăsături distinctive» de conţinut”. Mai mult, Ufimceva îşi asumă perspectiva propusă de Coseriu, prezentînd cele patru moduri de abordare a lexicului trasate în Pour une sémantique diachronique structurale, remarcînd totodată că „E. Coseriu, pe de o parte, opune riguros lexematica paradigmatică celei sintagmatice, iar pe de altă parte, faptele structural-sistemice, celor normative şi uzului unităţilor lexicale în vorbire”. 
   Punctul de vedere al lexematicii este însuşit şi de M. Borodina şi V. Gak, care consideră că studiile de lexicologie apărute pînă în prezent pot fi clasificate în funcţie de aspectele pe care le tratează, deoarece, „conform viziunii lui Coseriu, sunt posibile patru puncte de vedere: 1. cercetarea evoluţiei formei exterioare a cuvîntului [...]; 2. caracterizarea istoriei cuvîntului în legătură cu obiectul desemnat [...]; 3. cercetarea istoriei cuvîntului în raport cu desemnarea unei anumite noţiuni sau a unui grup de noţiuni [...]; 4. cercetarea cuvîntului în raport cu schimbarea sferei noţiunii sau a obiectului desemnat”. Totodată autorii îşi asumă o teză fundamentală din concepţia lexematicii: „E. Coseriu deosebeşte două tipuri de schimbări în istoria limbii. Schimbările nefuncţionale afectează numai semnificantul (de ex., folosirea lui jument în loc de cavale, care la rîndul său l-a înlocuit pe ive). Aici cuvintele s-au schimbat, dar referentul însuşi (obiectul şi noţiunea care îl reflectă) a rămas acelaşi. Schimbările funcţionale produse în lexic afectează şi semnificatul (signifié). Astfel, cînd cuvîntul l-a substituit pe chef pentru desemnarea capului, cuvîntul chef s-a menţinut totuşi în limbă, prin urmare, schimbîndu-se raportul dintre desemnarea celor două cuvinte. Deci, cîmpul s-a schimbat nu numai în planul semnificantelor, dar şi în planul semnificatelor. E. Coseriu consideră că tocmai aceste schimbări funcţionale sunt realmente semantice, dat fiind că afectează planul conţinutului, în timp ce primele (seria jument–ive) sunt onomasiologice, referindu-se doar la planul expresiei. De aici el trage concluzia că obiectivul lexicologiei istorice este studierea schimbărilor în planul conţinutului, a apariţiei sau dispariţiei trăsăturilor distinctive la anumite unităţi lexicale”. 
   În ce priveşte structurile de conţinut, unii lexicologi percep cîmpul lexical ca fiind metoda cea mai eficientă de investigaţie a vocabularului, alţii pur şi simplu identifică semantica structurală cu teoria cîmpului. Ju. Karaulov, bunăoară, examinează cîmpul ca metoda fundamentală de cercetare a lexicului, asumîndu-şi pe deplin concepţia coşeriană şi interpretînd corect conceptul de ‘cîmp lexical’. Iar G. Ščjur îşi structurează întreaga monografie despre teoria cîmpului în lingistică pe concepţia din lexematică, deoarece „printre concepţiile actuale despre ‘cîmp’ în care această categorie este interpretată ca fenomen paradigmatic, interesul cercetătorilor în ultimii ani se îndreaptă tot mai mult spre concepţia lui E. Coseriu”. 
   Structurile sintagmatice au suscitat o atenţie la fel de mare ca şi cîmpul lexical, fiind discutate de N. Arutjunova, T. Lomtev, V. Telija, E. Vol’f, T. Bulygina ş. a. N. Arutjunova ia în dezbatere solidarităţile în cadrul examinării semanticii propoziţiei, numind solidaritatea ‘dependenţă lexematică’. Pentru Lomtev solidarităţile reprezintă „concordanţa semantică a două cuvinte îmbinate” care obţin prin aceasta statut sintactic. V. Telija crede că trăsăturile combinatorice ale cuvintelor decurg din semnificaţia lor lexicală, adică din conţinutul lor ca semne lingvistice. În opinia sa, implicaţia, selecţia şi afinitatea se manifestă ca particularităţi de selecţie ale semnelor lingvistice. 
   Un aspect relevant al pătrunderii lexematicii în fosta U.R.S.S. îl reprezintă adoptarea unor distincţii şi concepte fundamentale din lexematică. Pe lîngă conceptele ‘lexem’, ‘clasem’, ‘arhilexem’, ‘solidaritate’ şi ‘lexematică’, a fost însuşită şi distincţia crucială între semnificaţie şi desemnare. V. Gak, A. Ufimceva, E. Aznaurova, E. Kubreakova şi G. Kolšanskij fac referire la tipurile de conţinut lingvistic, însuşindu-şi conceptul de ‘semnificat’, astfel încît pe fundalul pătrunderii operei lingvistice a lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S., teoria sa semantică s-a bucurat de o rezonanţă deosebită, fiind asumată de importanţi lexicologi sovietici. 
   4.4. O dată cu repudierea dogmelor marriste şi staliniste şi începutul deschiderii lingvisticii sovietice înspre orizonturile moderne ale ştiinţei limbii, cercetătorii din U.R.S.S. manifestă interes şi pentru istoria lingvisticii. În contextul asumării tradiţiei şi al recuperării istoriei lingvisticii, ei îşi focalizează atenţia din nou asupra studiilor lui E. Coşeriu. Astfel, în prezentarea concepţiei lui F. de Saussure, lingviştii sovietici preiau observaţii importante din Coşeriu: critica şi dezvoltarea dihotomiilor ‘limbă/vorbire’ şi ‘sincronie/diacronie’, precursorii lui Saussure, influenţa lui Durkheim ş. a. Discutînd despre definirea semnului lingvistic şi despre tradiţia acestui concept, N. Sljusareva citează studiul lui Coşeriu 
   : „E. Coseriu a demonstrat că la Sf. Augustin şi la Sf. Toma, bunăoară, teoria arbitrarietăţii semnului lingvistic este mult mai subtilă şi mai profundă”. 
   În lingvistica sovietică a fost cunoscută, de asemenea, poziţia de principiu a lui Coşeriu cu privire la diferenţa dintre structuralismul european şi cel american. În acest context o mare rezonanţă a avut teza sa expusă în Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje: „Se podría decir que el estructuralismo americano es sólo método, mientras que el estructuralismo europeo es concepción a priori (hipótesis) que determina un método: para los norteamericanos el sistema es un resultado, para los europeos es al mismo tiempo premisa y resultado”. Astfel, B. Uspenskij, V. Belyj, M. Guchman, S. Saumjan, N. Arutjunova, G. Klimov au recurs la perspectiva coseriană pentru a prezenta lingvistica modernă şi diversitatea curentelor structuraliste în diverse contexte. B. Uspenskij reproduce întocmai acest citat: „După cum remarcă E. Coseriu, lingvistica descriptivă reprezintă doar o metodologie (tehnică) de comparaţie, în timp ce structuralismul european este «o construcţie teoretică abstractă (ipoteză) prin care se determină metodologia comparaţiei»”. 
   4.5. În afară de titlurile menţionate, pe parcursul documentării am întîlnit referiri la majoritatea studiilor lui E. Coşeriu, fapt ce denotă răspîndirea lor reală în fosta U.R.S.S. Lingviştii sovietici au mai făcut trimitere la următoarele lucrări coşeriene: 
   

PREZENTĂRI ŞI EXEGEZE
   
   5. Din contribuţia lingviştilor sovietici în acest domeniu remarcăm în special recenzia lui A. pe marginea studiului 
   . Dacă prin aceste evaluări s-a încercat o circumscriere a contribuţiei lui E. Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii moderne, au existat de asemenea tentative de a-l situa pe Coşeriu într-un anumit curent sau orientare lingvistică. Pentru lingvistica sovietică, din raţiuni ideologice, fireşte, era obligatorie situarea clară, încadrarea explicită a fiecărui lingvist. V. Zvegincev îl consideră ca reprezentant al idealismului („E. Coseriu acordă prioritate ideilor ce provin de la, Coseriu ar fi structuralist („Structuraliştii, E. Coseriu bunăoară, consideră că faptul de a face prognoze nu ţine de competenţa ştiinţei limbajului”). Cei mai aproape de adevăr sunt autorii manualului de lingvistică generală Obščee jazykoznanie. Vnutrennjaja struktura jazyka, care prezintă concepţia lui E. Coşeriu în cadrul funcţionalismului: „Păreri analoage dezvoltă şi Coseriu: limba se referă la fenomenele care sunt determinate prin funcţia lor, «limba funcţionează nu pentru că este sistem, ci dimpotrivă, este sistem pentru a-şi îndeplini funcţia sa şi pentru a corespunde unui anumit scop»”. 
   5.1. A. Leont’ev încadrează aportul coşerian la soluţionarea dihotomiei langue-parole în contextul general al ştiinţei limbajului, exprimîndu-şi certitudinea că distincţia propusă de E. Coşeriu reprezintă un cîştig pentru lingvistica generală. Stabilirea corelaţiei dintre ‘sistem’, ‘normă’ şi ‘vorbire’, menţionează autorul, este extrem de importantă, dat fiind faptul că în ultimii ani aceste concepte sunt folosite tot mai frecvent. Autorul socoate oportun să definească aceşti termeni, exemplificîndu-i totodată prin fapte lingvistice ruseşti: „Sistemul unei anumite limbi, în concepţia lui Coseriu, constituie ansamblul fenomenelor lingvistice care îndeplinesc în limbă o anumită funcţie (aplicată la nivelul fonologic – funcţia de diferenţiere semantică) şi pot fi reprezentate sub forma unei reţele de opoziţii. Norma limbii este ansamblul fenomenelor lingvistice care nu îndeplinesc în limbă o funcţie imediată şi se prezintă sub forma unor realizări curente tradiţionale”. 
   Deşi stabileşte „legăturile genetice” pe care le are noţiunea de normă a lui Coşeriu cu noţiunea similară elaborată de Hjelmslev şi subliniază că, în formă implicită, mai ales raportată la fonetică, aceeaşi distincţie se întîlneşte şi în unele studii aparţinînd reprezentanţilor Şcolii de la Praga şi în special la J. Baudouin de Courtenay, Leont’ev conchide totuşi că „[…] anume E. Coseriu este cel care a delimitat în mod consecvent fenomenele de normă şi sistem, evidenţiind în locul celor două ramuri tradiţionale ale ştiinţei despre sunetele vorbirii (fonetică şi fonologie), trei discipline independente: alofonetică, normofonetică şi fonologie. Alofonetica are de a face cu vorbirea individuală, normofonetica – cu sistemul general antropofonic de realizări, fonologia – cu sistemul funcţional sau cu structura”. 
   E de menţionat faptul că lingvistul rus discută cele două concepte nu doar în contextul general al tradiţiei lingvistice, ci şi în contextul scrierilor coşeriene de pînă la acea dată, referindu-se nu doar la Sistema, norma y habla, ci şi la studiile Sincronía, diacronía e historia, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, Para la unificación de las ciencias fonicas, dovedindu-se astfel un bun cunoscător al operei lui E. Coşeriu. Pentru a evalua importanţa teoretică a delimitării propuse de Coşeriu, Leont’ev are în vedere, de asemenea faptul că dezvoltarea întregii lingvistici structurale din ultimele decenii a urmat calea accentuării funcţiei negative, pur distinctive, a fenomenelor lingvistice, deşi Saussure însuşi scria că „mecanismul lingvistic se învîrte în jurul identităţilor şi al diferenţelor”. Nici glosematicienii şi nici reprezentanţii şcolii de la Praga nu au înţeles rolul important pe care îl au identităţile, continuînd să prezinte limba ca sistem de opoziţii, iar fonologia ca ştiinţă a opoziţiilor formale. Pe acest fundal, remarcă Leont’ev, E. Coşeriu susţine că „limba este sistem de identităţi şi diferenţe”, considerînd totodată că „aşa-numita problemă a substanţelor coincide cu problema identităţii lingvistice”. Din acest punct de vedere, teoria lui Coşeriu i se pare lingvistului sovietic mult mai adecvată decît teoria structuralistă despre funcţia distinctivă a elementelor limbii (Trubetzkoy, Jakobson ş.a.). Estimînd elogios delimitarea propusă de Coşeriu, el subliniază că introducerea noţiunilor corelative de sistem şi normă în metodologia lingvistică oferă posibilitatea de a uni, în cadrul unei teorii integrate, două domenii dezvoltate anterior în mod independent: fonologia structurală şi fonetica tradiţională sau antropofonia. Remarcînd utilitatea introducerii noţiunilor de ‘sistem’ şi ‘normă’ şi pentru soluţionarea corectă a raportului dintre sincronie şi diacronie, autorul conchide cu acuitate: „Nu este mai puţin important faptul că opoziţia dintre sistem şi normă ne permite să delimităm în mod clar proprietăţile şi fenomenele inerente limbii, ca sistem obiectiv, de faptele reproduse fără vreo schimbare în «sistemele lingvistice individuale», precum şi de particularităţile şi fenomenele specifice sistemului lingvistic individual”. 
   Această evaluare este proiectată pe fundalul de ansamblu al lingvisticii moderne: „Credem că distincţia propusă de E. Coseriu poate fi alăturată cu folos celor mai diverse aspecte ale teoriei lingvistice şi că va avea un rol pozitiv în dezvoltarea viitoare a lingvisticii generale”. 
   5.2. În ampla introducere care a precedat versiunea rusă a studiului Sincronía, diacronía e historia, intitulată Teoretičeskie aspekty pričinnosti jazykovych izmenenij [Aspecte teoretice ale cauzalităţi schimbărilor lingvistice], V. Zvegincev justifică, întîi de toate, oportunitatea acestei traduceri şi a includerii ei în volumul III al colecţiei Novoe v lingvistike. În acest scop, exegetul porneşte de la contextul general al lingvisticii, făcînd referire la A. Martinet, conform căruia „decalajul dintre lingvistica numită tradiţională şi cea structuralistă ar putea fi soluţionat prin depăşirea antinomiei saussuriene între sincronie şi diacronie. După părerea exegetului rus, tocmai E. Coşeriu îşi propune să depăşească antinomia saussuriană, deşi „nu prin utilizarea procedeelor indicate de savantul francez”. În continuare, Zvegincev îşi prefaţează analiza cu o sumară, dar consistentă prezentare a personalităţii şi operei autorului: „Şeful Departamentului de lingvistică al Universităţii din Montevideo (Uruguay), profesorul E. Coseriu (romîn de naţionalitate) este autorul unui mare număr de studii în care abordează cele mai acute probleme ale lingvisticii teoretice contemporane. În afară de Sincronía, diacronía e historia, el a publicat: (1957). El este, de asemenea, autorul unor lucrări de lingvistică romanică  remarcă în special „interesul teoretic cert” al operei coşeriene, care se distinge printr-un orizont ştiinţific vast, prin documentare exhaustivă şi temeritate a ideilor. Prezentatorul încadrează studiul în discuţie nu atît în lingvistica teoretică sau generală, cît mai curînd în filosofia limbajului, din considerentul că, pentru soluţionarea problemelor lingvistice, „E. Coseriu recurge adesea la premise filosofice generale, folosind opere ale unor filosofi (de la Aristotel şi Sf. Augustin pînă la Durkheim şi Heidegger). În plus, preferă să discute problemele nu pe baza observaţiei asupra materialului lingvistic faptic – adică în manieră pozitivistă –, ci pe baza „speculaţiei”, a argumentelor logice şi a raţionamentelor abstracte”. Evident că această încadrare este cel puţin simplificatoare, dacă este confundată cu concepţia, mult mai complexă, privind raporturile disciplinelor în discuţie din însăşi opera autorului studiat. De altfel, E. Coşeriu menţiona chiar în nota asupra ediţiei că obiectul studiului Sincronía, diacronía e historia îl constituie nu schimbarea lingvistică, ci problema schimbării lingvistice: „Nu mi-am propus să scriu încă un studiu despre aşa numitele «cauze» ale schimbării lingvistice, nici să studiez tipurile de schimbări în diverse limbi, ci să abordez problema însăşi a schimbării ca problemă raţională din punctul de vedere al activităţii lingvistice concrete”. Problema schimbării lingvistice se referă aşadar la limbaj în general, prin urmare, ţine de teoria limbajului sau de lingvistica generală şi nu de vreo disciplină lingvistică particulară. La fel de nejustificată ni se pare şi afirmaţia lui Zvegincev conform căreia E. Coşeriu ar prefera să soluţioneze problemele altfel decît pe baza observaţiei asupra materialului lingvistic concret. A se vedea, de exemplu, cazul viitorului perifrastic din latina vulgară (care este discutat pe larg în cap. V) sau cel al schimbărilor fonetice din latină şi din limbile romanice, care probează cît se poate de limpede sprijinirea dezbaterii teoretice pe material lingvistic faptic. 
   Zvegincev se situează, totuşi, de partea lui E. Coşeriu, fiind de acord că în Sincronía, diacronía e historia sunt observate cu precizie greşelile metodologice comise de F. de Saussure prin cunoscuta antinomizare a sincroniei cu diacronia. De asemenea, el subscrie argumentelor „convingătoare” ale lui Coşeriu conform cărora această distincţie nu se referă la însuşirile obiectului, ci la teoria lingvistică şi la metodele de studiere a acestuia. Tot astfel, el recunoaşte ca adecvat principiul iniţial al tuturor raţionamentelor coseriene, în conformitate cu care limba se află într-o schimbare continuă, fapt pentru care nu poate fi redusă la starea ei sincronică, iar o teorie adecvată a limbii nu poate fi restrînsă la o simplă metodologie a descrierii sincronice. 
   Cu toate acestea, analiza lui Zvegincev este făcută, în continuare, de pe poziţiile ideologiei sovietice, care şi-a lăsat puternic amprenta în studiile lingvistice ale epocii. Pe această bază, demersul critic este condus după metoda tipic reducţionistă, prin care lui E. Coşeriu i se fac observaţii şi i se caută „contradicţii interne”. În acest fel, nu se mai discută studiul propriu-zis sau problematica abordată de autor, ci, în ultimă instanţă, se insinuează că problema nu este tratată din perspectivă „marxistă” sau cel puţin „materialistă”. Astfel, credincios acestui demers ideologizant, V. Zvegincev obiectează, din primul moment, că lucrarea analizată este întemeiată pe „premise filosofice idealiste”, autorul fiind etichetat ca lingvist idealist. Tot astfel, prezentatorul nu este de acord cu E. Coseriu în privinţa faptului că momentul cel mai important care separă lingvistica tradiţională de lingvistica modernă, structuralistă, îl constituie Cursul de lingvistică generală al lui F. de Saussure, şi nici cu evaluarea propusă asupra anumitor orientări din lingvistica teoretică. În acest context, lingvistul rus îi reproşează autorului că nu se referă de loc la şcoala neogramaticilor care, după părerea sa, „a ocupat poziţia principală în lingvistica presaussuriană”. Comentariul lui Zvegincev îşi trădează, în acest punct, în mod clar, presupoziţiile marxist-leniniste: „Prin lingvistica tradiţională E. Coseriu subînţelege în principal tradiţia inaugurată de şi care în ansamblul curentelor moderne se numeşte lingvistică idealistă”. Aceleaşi presupoziţii sunt „demascate” de Zvegincev şi în tratarea coşeriană a unor probleme concrete, cum ar fi interpretarea viitorului perifrastic din latina vulgară, prin circumstanţa istoric determinantă care a constituit-o creştinismul (mişcare spirituală ce suscita şi amplifica sentimentul existenţial, atribuind existenţei o orientare etică profundă), care în limbile romanice s-a manifestat indirect, prin adoptarea viitorului perifrastic: „Luînd ca bază de plecare analiza timpului efectuată de Sf. Augustin în Confesiuni, E. Coseriu interpretează condiţiile apariţiei formelor perifrastice ale viitorului în latina vulgară şi semantica acestor forme cu totul în spiritul lui Vossler”. Pentru o delimitare de principiu cît mai clară, Zvegincev accentuează că nu este vorba de digresiuni incidentale, ci de teze principale ale concepţiei pe care o propune autorul în vederea depăşirii antinomiei dintre sincronie şi diacronie. Astfel, „anulînd antinomia saussuriană, Coseriu trece apoi la expunerea concepţiei sale asupra naturii limbajului, anume la problema schimbării lingvistice şi la corelaţia dintre descriere, istorie şi teoria limbii. Şi iată aici devine clar că în sinteza pe care o efectuează, E. Coseriu acordă prioritate ideilor ce provin de la W. von Humboldt [...]. Ideile lui Humboldt nicidecum nu au devenit vetuste şi merită toată atenţia – subliniază exegetul rus –, însă ele trebuie dispensate de legătura lor cu filosofia idealistă şi reformulate [sic!] în lumina ultimelor cercetări lingvistice”. Probabil că Zvegincev are în vedere cercetările lui Stalin sau ale lui Marr. 
   Credincios platformei sale ideologice, Zvegincev respinge, din capul locului, premisa că schimbarea este inerentă limbii, că reprezintă esenţa sa, sub pretextul că E. Coseriu ar aborda problema „în afara cauzalităţi şi independent de factorii externi”. În realitate, Coşeriu nu ignoră deloc rolul aşa-zişilor factori externi în schimbarea lingvistică. Exegetul sovietic, situîndu-se însă pe poziţia materialist-vulgară, conform căreia aceşti factori externi ar opera direct asupra limbilor considerate ca obiecte externe şi de sine stătătoare, respinge teza coseriană că limba nu se înscrie în ordinul fenomenelor determinate cauzal, ci în domeniul propriu uman al finalităţii, în care faptele sunt determinate prin funcţia lor. Mai mult, Zvegincev consideră că problema centrală pentru tot studiul, şi care ar fi fost mult mai justificată să figureze în titlu, ar fi tocmai problema cauzalităţii schimbărilor lingvistice. Dovadă a importanţei pe care lingvistul sovietic o acordă acestui termen, el va înscrie problema cauzalităţii chiar în titlul studiului său introductiv, ca şi cînd în lucrarea lui Coşeriu ar fi vorba doar despre acest aspect, iar problema schimbării nici nu ar putea fi abordată altfel decît din unghiul cauzalităţii. 
   Situîndu-se astfel pe poziţiile ideologiei marxist-leniniste, Zvegincev nu acceptă distincţia pe care o face Coşeriu – şi o întreagă tradiţie: Vico, Kant, Hegel, Cassirer, e adevărat, idealistă, nu materialistă – între cauzalitatea fenomenelor naturii şi finalitatea internă a fenomenelor culturii, de care ţine şi limbajul, după cum nu acceptă nici ideea că dezvoltarea limbii depinde de libertatea şi activitatea vorbitorilor: „Tendinţa lui E. Coseriu de a îndepărta limbajul care se află într-un proces de continuă schimbare, de cauzalitate constituie o încercare de a-l situa în afara experienţei”. Despre ce fel de experienţă vorbeşte Zvegincev, nu este clar, deoarece toată cartea lui Coşeriu este bazată pe experienţa intimă şi intuitivă a limbajului pe care o au vorbitorii. Pentru a putea evalua judecata criticului, să amintim, mai întîi, explicaţia lui Coşeriu pe care Zvegincev însuşi o reproduce in extenso: „Cînd afirmăm că schimbarea lingvistică «nu are cauze», înţelegem prin aceasta următoarele: schimbarea lingvistică nu are cauze «obiective», naturale şi externe în raport cu libertatea vorbitorilor”; „faptele lingvistice există pentru că vorbitorii le creează pentru ceva; ele nu sunt nici «produse» ale necesităţii fizice, necesitate care este externă în raport cu vorbitorii, nici «consecinţe inevitabile şi necesare» determinate de starea anterioară a limbii. Unica explicaţie cu adevărat «cauzală» a noului fapt lingvistic constă în aceea că el, faptul, a fost creat de vorbitori pentru un anumit scop”. 
   Respingînd conceptele de ‘inovaţie’ şi ‘adoptare’ propuse în lucrarea analizată, Zvegincev consideră că schimbările lingvistice au nevoie de explicaţii mult mai convingătoare şi că, de fapt, E. Coşeriu „substituie cauzalitatea prin funcţionalitate”. În spiritul dogmei materialiste, o asemenea „substituire” este, desigur, inadmisibilă, iar principiul cauzalităţii nu poate fi abandonat, deoarece acesta trebuie regăsit, sub forma „determinării sociale”, la baza tuturor fenomenelor culturii (inclusiv a limbajului). 
   În pofida depistării acestor contradicţii şi cu toate că denunţă – în „construcţiile teoretice” ale lui Coşeriu – prioritatea acordată ideilor „preluate din orientarea idealistă în lingvistică”, Zvegincev trage concluzia că, totuşi, investigaţia coseriană este „stimulatoare pentru gîndire”: „Studiul conţine multe reflecţii interesante, captivează prin temperament şi anvergura cu care se discută problemele. Totodată se percepe năzuinţa ferventă a autorului de a realiza veritabila unitate a ştiinţei limbajului. Toate aceste calităţi ale cercetării lui E. Coseriu ne determină să ne exprimăm speranţa că ea va fi receptată cu interes de către lingviştii sovietici”. 
   5.3. În O dvuch aspektach jazykovoj normy [Despre cele două aspecte ale noţiunii de normă lingvistică] G. Stepanov, pornind de la aspectul varietăţii unei limbi pentru a defini ‘norma’, consideră că „ideea aceasta a fost exprimată şi argumentată în modul cel mai pregnant de către lingvistiul uruguayan E. Coseriu, care propune să distingem în limbă două tipuri de structuri: structura funcţională (distinctivă) sau sistemul (sistema funcional = sistema) şi sistemul «normal» – general, tradiţional (sistema normal = norma)”. Exegetul observă că aceste două concepte – ‘sistem’ şi ‘normă’ – reprezintă la Coşeriu elemente ale triadei sistem–normă–vorbire, unde prin vorbire (habla) se înţelege realizarea concret-individuală a normei, care se sprijină atît pe sistem cît şi pe originalitatea creativă a individului. În comparaţie cu distincţia propusă de Saussure, subliniază autorul, interpretarea limbii propusă de Coşeriu se dovedeşte a fi mult mai aproape de adevăr, din considerentul că savantul socoate sistemul sau sistemele lingvistice ca sisteme reale din punct de vedere istoric, iar nu ca fiind construcţii ipotetice: „Definind sistemul ca «sistem de posibilităţi», Coseriu afirmă în mod just că aceste «posibilităţi se cunosc doar pentru că într-o mare măsură ele se dovedesc a fi deja realizate»” (Stepanov, p. 229-230). La Saussure noţiunea de ‘limbă’ este echivalentă cu noţiunea de ‘sistem’ şi drept consecinţă a obligativităţii sale ea este normativă, adică coincide cu norma. La o astfel de abordare a problemei, „tehnica producerii varietăţii” este lăsată în umbră, iar examinarea normei sub aspect axiologic nu are deloc perspective. Pentru Coşeriu, însă, remarcă Stepanov, coincidenţa normei cu sistemul (cînd sistemul oferă o posibilitate de realizare unică) este doar un caz particular de interacţiune a celor două structuri: ‘funcţională’ şi ‘normativă’. De obicei, sistemul oferă o serie de variante pentru realizarea sa, ceea ce de fapt şi permite să distingem noţiunile de ‘sistem’ şi ‘normă’. La o astfel de abordare a problemei, tehnica producerii varietăţii se prezintă destul de evident şi explică posibilitatea de selecţie între diferite realizări normale şi între diverse mijloace izofuncţionale existente în sistem. Astfel, conchide Stepanov, posibilitatea varietăţii există în însăşi natura limbii, în particularităţile structurii sale, iar această idee a fost „cel mai bine exprimată şi argumentată de E. Coseriu”. 
   G. Stepanov observă, totodată, că pentru concepţia lui Coşeriu aspectul axiologic al normei nu este relevant, nefiind vorba de normă în sensul obişnuit al acestui cuvînt, adică de ‘norma’ stabilită şi impusă în conformitate cu criteriul corectitudinii şi al aprecierii subiective a celor spuse, ci de ‘norma’ constatată obiectiv în limbă, norma pe care o urmăm, fiind membri ai unei comunităţi, iar nu aceea conform căreia s-ar recunoaşte că „vorbim corect”, că avem o vorbire exemplară în această comunitate. Lingvistul rus îşi îndreaptă critica tocmai asupra acestui aspect. În viziunea sa, excluzînd aspectul axiologic al normei, Coşeriu şi-ar concentra atenţia asupra varietăţii interne (combinatorii şi distinctive), iar aşa-numitele condiţii „externe” de apariţie a varietăţii (stratificarea socială, faptele de diferenţiere geografică) în cazul dat „rămîn fără atenţie”. Această afirmaţie este, însă, inexactă, deoarece Coşeriu precizează că, în cadrul aceleiaşi comunităţi lingvistice naţionale şi în cadrul aceluiaşi sistem funcţional pot fi constatate diferite norme (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj vulgar etc. ). Totodată Stepanov îi reproşează lui Coşeriu că, deşi pentru confirmarea tezelor sale utilizează fapte ale limbilor concrete (spaniolă, franceză etc. ), el nu depăşeşte, totuşi, cadrul limbii funcţionale abstracte, adică „un singur sistem”, „o singură normă”. 
    5.4. În contextul prezentării personalităţii şi operei lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S. nu este lipsit de interes articolul lexicografic din Bol'šaja Sovetskaja Enciklopedija [Marea Enciclopedie Sovietică] semnat de romanista N. Arutjunova: „Coseriu Eugenio (n. 27. 7. 1921, Mihăileni, Basarabia) – filolog, specialist în domeniul lingvisticii generale şi romanice. Între 1939–1949 a studiat la universităţile din Iaşi, Roma, Padova, Milano. Profesor la Universitatea din Montevideo, Uruguay (1951–1963), apoi la Universitatea din Tübingen (din 1963). E. Coseriu se ocupă de probleme de teorie, metodologie şi filosofie a limbajului, de corelaţia cercetării sincronice cu cea diacronică, de cauzele schimbărilor istorice în limbă, de tipologia lingvistică, de semantica structurală ş. a. 
   Opere: Sincronía, diacronía e historia (traducerea în limba rusă în Novoe v lingvistike, v. III, Moscova, 1963); Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952; Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, Montevideo, 1954; Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, ed. a II-a, Madrid, 1969 ş.a. ”. 
   5.5. Un alt articol, mai consistent, a apărut în dicţionarul Sovremennye zarubežnye lingvisty [Lingvişti contemporani de peste hotare]: „Coseriu Eugen (27. 07. 1921, Mihăileni, Romînia) – doctor în filologie (Roma, 1944) şi doctor în filosofie (Milano, 1949), profesor, specialist în lingvistică generală şi romanică. 
   Studii superioare de filologie şi filosofie a făcut la Iaşi (1938–1940), Roma (1940–1944), Padova (1944–1945) şi Milano (1945–1949); lector de limba romînă la Universitatea din Milano (1947–1950), profesor de lingvistică romanică şi lingvistică generală la Universitatea din Montevideo (1951–1963), profesor invitat la Universităţile din Coimbra (Portugalia), Bonn şi Frankfurt (Germania); profesor titular de filologie romanică (din 1963) şi de lingvistică generală (din 1966) la Universitatea din Tübingen (RFG); membru al Academiei din Brazilia, Norvegia, Heidelberg, membru al Societăţii de Lingvistică Europeană, Doctor Honoris Causa al Universităşii din Bucureşti (1971). 
   
   Prin aceste prezentări şi exegeze s-a încercat o circumscriere a contribuţiei lui E. Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii moderne. 
   
   
ÎN  LOC  DE  CONCLUZII
   
   În receptarea teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în U.R.S.S. se remarcă un fenomen unic, care lipseşte cu desăvîrşire în alte spaţii culturale. Este vorba de încadrarea „etnico-geografică”, explicabilă din punct de vedere ideologic. Dacă în Spania, Germania, Bulgaria sau Japonia s-a ştiut ca E. Coşeriu este lingvist romîn sau de origine romînă, în contextul lingvisticii sovietice s-a evitat acest adevăr. Pentru A. Leont’ev, de exemplu, în recenzia din 1962, E. Coşeriu este ‘lingvist uruguayan’. Dar şi pentru G. Stepanov are aceeaşi „identitate”: „[. . . ] ideea aceasta a fost exprimată şi argumentată în modul cel mai pregnant de către lingvistul uruguayan E. Coseriu”. Pentru F. Berezin şi B. Golovin, autorii celui mai dogmatic manual de lingvistică generală, apărut în 1979, Coşeriu ar fi spaniol: „Atenţia faţă de normă în calitate de corelat al limbii şi vorbirii este legată de ideile cunoscutului filolog spaniol din secolul XX E. Coseriu”. Tot astfel şi L. Šumejko: „Fenomenul de ‘normă’ trimite la ideile cunoscutului lingvist spaniol E. Coseriu”. În acest context, R. Budagov este mult mai bine informat decît colegii săi: „Filologul vest-german de mare popularitate E. Coseriu consideră că limbajul şi tehnica sunt noţiuni în general necorelative” (R. Budagov, 1976).
În cazul în care nu se specifică ţara de provenienţă a lui Coşeriu, cel puţin se insistă asupra faptului că este străin: „Corelaţia normă /sistem a început să atragă atenţia ştiinţifică după apariţia lucrărilor cunoscutului lingvist de peste hotare E. Coseriu” (K. Gorbačeviči, 1989). 
   Totuşi, unii lingvişti reuşesc să evite aceste încadrări obligatorii. Bunăoară F. Filin: „În bibliografia autohtonă şi în cea de peste hotare există multe definiţii ale noţiunii de normă lingvistică. Dar de o deosebită popularitate se bucură în prezent definiţia cunoscutului lingvist E. Coşeriu, care a suscitat numeroase comentarii” (1982). Sau A. Suprun: „Unul dintre cei mai profunzi lingvişti contemporani – Eugenio Coseriu – scria că a întreba de ce se schimbă limba înseamnă a întreba «de ce se reînnoiesc necesităţile de exprimare şi de ce oamenii gîndesc şi simt nu numai ceea ce a fost deja gîndit şi simţit»” (1983).
   Cum se explică, aşadar, interesul lingviştilor sovietici pentru anumite aspecte – centrale – din lingvistica integrală? Credem că în contextul recuperării realizărilor occidentale din domeniul ştiinţei limbajului, teoria lui Coşeriu le oferea posibilitatea de a depăşi limitele structuralismului şi de a recepta în mod critic acest curent. În plus, studiile lui Coşeriu propuneau lingviştilor sovietici o concepţie integratoare asupra istoriei lingvisticii, cadrul teoretic şi metodologic necesar pentru discuţia în jurul conceptului de ‘normă’ lingvistică şi problemele legate de varietate, o concepţie semantică ce prevedea toate structurile de conţinut şi o viziune referitoare la limbajul poetic (V. Grigor’ev a scris o carte pornind de la tezele despre limbaj şi poezie ale lui Coşeriu). Toate aceste aspecte au fost preluate, fireşte, în contextul respingerii şi a criticii dure a fundamentelor epistemologice idealiste implicite ale concepţiei lingvistice a lui E. Coşeriu. Emblematică în acest sens rămîne exegeza lui V. Zvegincev, în care se lasă să se înţeleagă că, deşi Coşeriu este idealist – deci opus ca ideologie lingvisticii sovietice –, totuşi lingviştii sovietici au ce învăţa de la el. 
În concluzie, pe fundalul pătrunderii lingvisticii occidentale în spaţiul exsovietic şi al asumării rezultatelor acesteia de către cercetătorii sovietici, aspecte ale teoriei lui Eugeniu Coşeriu s-au bucurat de o receptare generoasă, fiind asumate de importanţi lingvişti. Această receptare însă se situează între schemele reducţioniste ale ideologiei marxiste şi adevăratele obiective ale ştiinţei limbajului, astfel încît se poate afirma că, în pofida rezistenţei ideologice, pătrunderea unor segmente importante din concepţia lui Coşeriu în lingvistica sovietică a produs o breşă în fundamentarea ideologică a celei mai „progresiste” dintre lingvistici. 
   
                                                         

  CORNEL  VÎLCU
  DE  LA  SEMNIFICAT  LA  DESIGNAT.
  EXCURS  DESPRE  LOGOS  SEMANTIKOS
Lingvistica – ştiinţă a culturii
   O înţelegere judicioasă a lingvisticii integrale în sistematicitatea ei nu poate surveni decît după asumarea prealabilă a unor răsturnări ale modului nostru obişnuit, naiv (sau, eventual, moştenit de la o tradiţie în sens larg prekantiană) de a înţelege poziţia, rolul limbajului în ansamblul vieţii umane şi în relaţia acesteia cu lumea. Mai mult decît atît: o atare înţelegere rămîne cu desăvîrşire interzisă oricărui lingvist care vede ştiinţa noastră drept o ştiinţă empirică, o ştiinţă capabilă să examineze/expliciteze/clasifice fapte nude, în absenţa oricărei presupoziţii teoretice. Lingvistica – şi aici avem un postulat fundamental fără de acceptarea căruia nici un rînd din opera lui Eugeniu Coşeriu nu poate fi corect descifrat – nu este şi nu poate fi o ştiinţă a naturii, ca fizica, nici una axiomatică, de tipul matematicii sau logicii formale, ci este şi trebuie edificată în continuare ca o ştiinţă a omului sau a culturii. Aceasta, tocmai fiindcă sarcina care, o dată îndeplinită, legitimează ştiinţificitatea unui discurs, este adecvarea lui la obiect. Or, obiectul ştiinţei noastre, limbajul, nu este nici un pur ‘dat’ material, în raport cu care orice descriere, formalizare, clasificare să prezinte un grad remarcat de inadecvare, şi nici un fapt de pură construcţie mentală, fără corespondent ‘real’ în domeniul ‘hyletic’. Atunci cînd doreşte să definească obiectele culturale, Coşeriu face apel, preferenţial, la două modalităţi de abordare:
   Autonomia limbajului a fost afirmată – şi, într-un sens, şi demonstrată – de Giambattista Vico, în mai multe locuri, dar mai ales în Scienza nuova secunda […]. „Ştiinţa nouă” este la Vico ştiinţa sau ştiinţele culturii, pe care el le concepe pe baza distincţiei între trei feluri de obiecte […], şi anume:
   1. obiecte numai formale, asupra cărora avem o siguranţă, în perceperea lor domnind certitudinea, însă care nu au fiinţă în afara cunoaşterii noastre. Ca forme pure, acestea nu au adevărul lor propriu, ele neaflîndu-se altundeva în afara conştiinţei noastre. Cînd desenez un pătrat, de exemplu, eu fac un act cultural, căci vreau ca să-l dau altora ca exemplu pentru o anumită formă;
   2. obiecte naturale, care se prezintă în lume cu substanţa lor; aceste obiecte au adevărul lor pe care-l putem constata, dar cu privire la care nu avem siguranţă, nu deţinem nimic certum, fiindcă nu le facem noi, nu ştim cu ce intenţii au fost făcute. Cînd le interpretăm ca fiind făcute de cineva, nu mai facem ştiinţă, ci facem mitologie. Mitologia este interpretarea naturii ca şi cum ar fi cultură şi este ea însăşi o formă a culturii;
   3. obiecte culturale, care sunt obiecte formale, în sensul că le facem noi; ele se află în conştiinţa noastră, dar le şi construim în lume, dîndu-le o substanţă, asemenea aceleia a obiectelor naturale. Acestea sunt însă obiecte la care substanţa este aleasă, determinată de formă pînă în cele mai mici amănunte […]. Adevărul şi siguranţa (verum et certum) coincid, fiindcă aceste obiecte culturale le facem noi, atribuindu-le noi un adevăr care este al lor; şi mai ştim şi care este intenţia noastră. Aceste trăsături se aplică, după Vico, şi la limbaj, căci şi limbajul este operă, faptă creatoare. Prin aceasta limbajul îşi dobîndeşte autonomia sa. El poate fi utilizat pentru a comunica, pentru a vorbi despre lucruri, dar este el însuşi o creaţie, o operă, un mod de a cunoaşte; este un mod de cunoaştere intuitivă, de cunoaştere a universalului în faptul individual. Ca operă individuală, un cuvînt conţine universalul (Coşeriu, 1994, p. 23).
   Obiectele naturale aparţin lumii ‘necesităţii’, care e dominată de ‘cauze’ care produc anumite ‘efecte’, şi unde, prin urmare, constatarea a ceea ce se întîmplă în mod regulat, în anumite condiţii, reprezintă o ‘lege naturală’ sau o lege de necesitate empirică. Obiectele culturale, în schimb, aparţin lumii specific umane a libertăţii – activităţilor şi creaţiilor libere ale omului –, unde faptele create nu sunt determinate de cauze, ci se produc în vederea unei finalităţi şi, ca realizări obţinute – dacă nu este vorba de ‘instrumente’ care au şi o finalitate exterioară –, coincid cu finalitatea lor; astfel, finalitatea Iliadei este Iliada însăşi (Coşeriu, 1973/2000, p. 50-51).
   Nu trebuie să uităm, însă, atunci cînd interpretăm afirmaţiile pe care tocmai leam citat, că relaţia limbajului cu ‘restul’ ansamblului obiectelor culturale nu este o relaţie de simplă apartenenţă, ci este una fundaţională: limbajul reprezintă principiul şi baza primară a culturii. Activitatea de producere/ receptare a lumii culturii (deci orientarea liberă de determinări cauzale, finalistă a vieţii omului ca „animal simbolic”) este absolut imposibilă fără un fond istoric de semanticitate pe care tocmai limbajul – înţeles aici ca dynamis – îl conferă individului. O creaţie ex nihilo, o creaţie absolut liberă de înrădăcinări în solul semnificativ al locului/epocii ar fi cu desăvîrşire ininteligibilă, de aceea trebuie admis, aşa cum o arăta şi Wilhelm von Humboldt, că avem de-a face, în limbaj ca şi în cultură, mai degrabă cu o activitate transformatoare decît cu una creativă în sensul maximal al termenului. 
   În ce constă, însă, determinată mai strict, această semanticitate şi în ce sens am afirmat că înţelegerea ei corectă depinde de săvîrşirea unor răsturnări în optica noastră obişnuită privitoare la chestiunea însăşi a esenţei/funcţiei esenţiale a limbajului? Clarificarea acestor chestiuni constituie scopul prezentului articol; însă, înainte de a intra în fondul problemei, avem devoie de încă o lămurire preliminară.
   Filosofie a limbajului, teorie a limbajului, lingvistică generală; revoluţia humboldtiană
   În ale sale Lecţii de lingvistică generală, Eugeniu Coşeriu, explicitînd principiile epistemologiei antipozitiviste (în care lingvistica integrală se înscrie, constituind, chiar, unicul proiect de ştiinţă a limbajului ce-şi propune să aplice în mod consecvent şi principiul distincţiei dintre natură şi cultură) stabileşte cu claritate  imposibilitatea de principiu a unei cunoaşteri ştiinţifice de tip ‘pur’ empiric (i.e. desfăşurate în absenţa oricăror presupoziţii teoretice):
   „Într-o primă formă, principiul antiatomismului implică drept prim corolar distincţia între studiul empiric (descriere şi istorie) şi teorie: teoria se referă la ‘ceea ce este universal’, în timp ce studiul empiric stabileşte ‘ceea ce este general’ în faptele cercetate. […] În acelaşi timp, raportul dintre studiul empiric şi teorie se inversează. Se observă că teoria, neputînd fi construită după abstractizare şi generalizare, nu poate fi situată «după» studiul empiric, ca rezultat final al acestuia (care poate doar constata ‘generalul’), ci, din contră, ea este în mod ideal anterioară unui asemenea studiu. Mai bine zis, se înţelege că teoria se prezită înainte, în timpul şi după studiul empiric. Înainte, ca fundament prealabil al acestui studiu şi ca motivare explicită sau implicită a identificării şi delimitării faptelor studiate. În timpul studiului, drept cadru în interiorul căruia sunt descrise, interpretate şi ordonate faptele. După, ca teorie îmbogăţită şi/sau modificată graţie aceluiaşi studiu empiric, de exemplu, prin constatarea unor fapte şi aspecte care nu concordă cu postulatele iniţiale. Astfel, […] în practica de cercetare, între teorie şi studiul empiric există un raport dialectic constant […]” (Coşeriu, 1973/2000, p. 40-41).
   În ce priveşte statutul operaţional al lingvisticii (generale, descriptive) înseşi, el nu doar că e imposibil de clarificat fără o teorie prealabilă a limbajului – dar chiar şi această teorie e asistată, în constituirea ei, dintr-un palier superior, de presupoziţii ţinînd de filosofia limbajului:
   „Există […] şi o ştiinţă la alt nivel, o ştiinţă care îşi pune întrebări cu privire la esenţa esenţei, la quid-ul quid-ului. Aceasta este filosofia. Deci, după ce s-a stabilit o ştiinţă a generalului, esenţa, modul general de a fi al unui tip de obiecte (modul general de a fi al limbilor) se întreabă şi care este principiul, esenţa, justificarea acestui mod de a fi particular. […] Ajungem astfel la primele principii ale fiecărui mod de a fi. În privinţa limbajului, problema filosofică […] este, deci, problema acelei esenţe a esenţei, care nu poate fi determinată decît prin această reductio la principii, la motivarea originară, adică la întrebarea: «De ce există limbajul?», în delimitare faţă de alte tipuri de obiecte care se află în atingere cu limbajul, care prezintă şi ele anumite trăsături comune cu cele ale limbajului. Acestea pot fi: arta, care se prezintă ca expresivitate, asemenea limbajului; activitatea practică, [una] care poate întrebuinţa şi întrebuinţează limbajul ca instrument; sau gîndirea raţională, care nu este posibilă fără limbaj” (Coşeriu, 1994, p. 8-9).
   Or, întorcîndu-ne aici la ‘răsturnările’ de viziune fără de care spuneam că lingvistica integrală este ininteligibilă, vom afirma că, în esenţă, două nume uriaşe ale istoriei filosofiei limbajului sunt cele cărora Coşeriu le atribuie o influenţă decisivă asupra propriei lui concepţii: e vorba despre Aristotel şi Wilhelm von Humboldt.
   Dacă asupra ideii aristoteliene a preeminenţei logos-ului semantikos asupra tipurilor derivate ale logos-ului apophantikos, pragmatikos, poietikos vom reveni ceva mai jos, e obligatoriu să pomenim aici ideile humboldtiene privitoare la ceea ce azi am numi răsturnare şi relativitate lingvistică: 
   „Activitatea subiectivă [este cea care] dă formă unui obiect în gîndire. Căci nu există nici măcar un singur tip de reprezentare care să poată fi considerat drept pura receptare a unui obiect deja dat. Activitatea simţurilor trebuie să aibă o legătură sintetică cu acţiunea internă a spiritului. Din această legătură se smulge reprezentarea, care, prin raportare la energia subiectivă, devine obiect şi se reîntoarce la originea ei, oferindu-se spre a fi percepută sub o formă nouă. Aici se vădeşte rolul indispensabil al limbii: în ea se desfăşoară dubla mişcare a tensiunii spirituale, care îşi găseşte calea spre exterior printre buze şi se reîntoarce la ureche sub forma a ceea ce a produs. Reprezentarea se vede astfel transpusă  în obiectivitate fără a fi, prin aceasta, sustrasă subiectivităţii. O astfel de operaţie este privilegiul exclusiv al limbii; şi, fără această transpunere neîncetată care, manifestă în rostire sau chiar implicită, efectuează trecerea de la subiectivitate la obiectivitate, cu reîntoarcere la subiect, e imposibil să dăm socoteală de formarea conceptului şi, în general, de orice gîndire veritabilă” (Humboldt, 1835, p. 194).
   „Diversitatea pe care ele [limbile, n.n.] o pun în evidenţă nu ţine de sunete şi semne; ea priveşte maniera însăşi de a înţelege lumea. Acesta este principiul şi scopul ultim al cercetării lingvistice” (Humboldt, 1820, p. 88).
   Pe scurt: limbajul (mai precis: limba) nu este ceva care acţionează ulterior cunoaşterii lumii şi gîndirii. Deci nu există niciodată  – aşa cum eram obişnuiţi să credem – o cunoaştere (perceptivă + reprezentativă) a lucrurilor în sine, urmată de o gîndire (conceptualizantă + computaţională) a structurii lumii şi, abia în final şi în mod secundar, de o comunicare (pură transmitere de informaţie  – aceasta din urmă structurată fără participarea limbii) de la un individ la altul. Ci limba (care este deja depozitarul intersubiectivităţii şi reprezintă forma istorică a alterităţii) intervine pe chiar traseul pe care eram obişnuiţi a-l considera perceptiv-conceptualizant, ea oferind structurile primare (semnificatele ca valori, cum le va numi Saussure) pe baza cărora înţelegem/ ne reprezentăm (mai precis: proiectăm printr-o serie neîntreruptă de acte sintetice) realitatea.
   Recunoaştem în această concepţie răsturnarea kantiană (lumea fenomenelor, singura accesibilă raţiunii teoretice, nu există decît fiindcă există un subiect; acesta dă obiectitate obiectelor, pe baza unor acte repetate de sinteza intelectuală operată asupra datelor intuitive), completată în mod esenţial de o critică a ideii că ar exista un sistem conceptual universal, identic pentru toate fiinţele umane. Simplificînd foarte mult, am putea spune: răsturnarea humboldtiană = răsturnarea kantiană + relativitatea lingvistică (recunoaşterea rolului limbilor istorice). Humboldt pleacă de la o evidenţă: conţinuturile mentale intuitive (ca semnificate), schemele imagistice pe baza cărora se structurează gîndirea şi realitatea sunt diferite de la o limbă la alta. Aceasta înseamnă că nu trebuie plecat de la presupunerea existenţei de concepte universale, ci întotdeauna de la studiul limbilor în specificitatea lor. În termenii de mai tîrziu ai lui Coşeriu, orice activitate lingvistică ‘pleacă’ din domeniul idiomaticului, se fundează pe semnificate; cu alte cuvinte, orice designare este o resemnificare a lumii. 
   Logos semantikos sau despre funcţia semnificativă
   Încă de foarte devreme (1952), Eugeniu Coşeriu afirmă (chiar dacă terminologia nu este, deocamdată, cea care urma să devină emblematică pentru integralismul lingvistic) că funcţia fundamentală a limbajului nu poate fi stabilită prin relaţionarea acestuia la ceva din afara lui – aşa cum procedase, spre exemplu, Bühler –, ci trebuie să fie una constitutivă, în raport cu care toate celelalte funcţii pe care le-am putea identifica sunt ulterioare. Pentru ca să ‘trimită’ la ceva din afara lui, limbajul trebuie mai întîi să fie; deci asupra a ceea ce face limbajul să fie (limbaj) trebuie concentrată atenţia noastră. 
   După cum bine se ştie, în concepţia integralistă, această funcţie constitutivă este funcţia semnificativă sau creaţia de semnificaţi. Telos-ul limbajului nu trebuie să fie şi nu poate fi situat în afara limbajului însuşi. Ca obiect cultural, edificat prin activitatea liberă a omului, limbajul este potenţial infinit; esenţa lui este aristoteliana energeia (humboldtiana). El creează în mod continuu conţinuturi care sunt din principiu independente şi primare în raport cu conţinuturile subiective, mundane – extralingvistice, în sensul în care ne-am obişnuit să utilizăm acest termen. Cu alte cuvinte, el creează continuu semnificaţi. 
   Limbajul este logos semantikos în sensul aristotelian al termenului, şi, ca atare, el este insensibil la probele apofantice, pragmatice sau chiar ‘poetice’ ale funcţionării sale. Orice abordare a limbajului prin prisma acestor determinări ulterioare excede sfera lingvisticii, dat fiind că ea nu mai priveşte limbajul în specificitatea lui ireductibilă, ci operează regretabile (şi de cele mai multe ori inconştiente) parţializări ale obiectului. Or, proba cea mai gravă de abatere de la cerinţele ştiinţificităţii o reprezintă tocmai nerespectarea principiului obiectivităţii.
   Semnificat – designat: primul raport semiotic 
   Atunci cînd subliniază (încă de foarte devreme, aşa cum am văzut) natura cognitivă a limbajului, Coşeriu atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să înţelegem cogniţia în sensul ei logic, ci în sens lingvistic. Precizarea diferenţei între cele două tipuri de cunoaştere, mai exact, explicitarea a ceea ce înseamnă a îndeplini o activitate cognitivă fără a părăsi teritoriul logos-ului semantikos reprezintă sarcina principală a articolului de faţă.
   Luăm ca punct de pornire modul în care lingvistul romîn defineşte 1) ansamblul de operaţii fundamentale ce duc de la semnificate la designate, i.e. determinarea; 2) operaţia primară apartenentă acestui ansamblu, actualizarea:
   „Corespund domeniului ‘determinării’ toate acele operaţiuni care, în limbaj ca activitate, sunt îndeplinite pentru a spune ceva despre ceva cu semnele limbii, cu alte cuvinte pentru ‘a actualiza’ şi a direcţiona către realitatea concretă un semn ‘virtual’ (aparţinînd ‘limbii’) sau pentru a delimita, preciza şi orienta referinţa unui semn (virtual sau actual)” (Coseriu, 1955, p. 291).
   „Operaţiunea determinativă fundamentală – şi în mod ideal primară – este, fără îndoială, actualizarea. Substantivele ce fac parte din cunoaşterea lingvistică nu sunt ‘actuale’, ci ‘virtuale’, nu semnifică ‘obiecte’, ci ‘concepte’. Ca aparţinînd limbajului un substantiv numeşte un concept (care este tocmai semnificatul virtual al substantivului însuşi) şi doar în mod potenţial designează toate obiectele care cad sub acest concept. Numai în vorbire, un substantiv poate denota obiecte. Cu alte cuvinte, un substantiv considerat în afara activităţii lingvistice este întotdeauna un nume al unei ‘esenţe’, al unei ‘fiinţe’, al unei identităţi – care poate fi identitate aparţinînd unor obiecte variate (reale, posibile sau eventuale), în cazul substantivelor comune, sau ‘identitate a unui obiect cu el însuşi’ (identitate istorică), în cazul numelor proprii; el nu se referă la ipseităţi, dat fiind că pentru aceasta e necesar un act concret de referinţă. Pentru a transforma cunoaşterea lingvistică în vorbire – pentru a spune ceva despre ceva cu ajutorul substantivelor – este, aşadar, necesar a dirija semnele respective către obiecte, transformînd designarea potenţială în designare reală (denotare). Desigur, ‘a actualiza’ un substantiv înseamnă tocmai această orientare a unui semn conceptual către domeniul  obiectelor. Sau, mai exact, actualizarea este operaţia prin intermediul căreia semnificatul nominal [substantival] este transferat de la ‘esenţă’ (identitate) la ‘existenţă’ (ipseitate), şi prin care numele unei ‘fiinţe’ (de exemplu, om) devine denotare a unui ‘existent’ (de exemplu, omul), a unui ‘existenţial’ căruia i se atribuie identitatea semnificată prin actul însuşi al denotării. E vorba, aşadar, de integrarea primară  între un ‘a cunoaşte’ actual şi un ‘a şti’ anterior, care se manifestă în denotare, între ceea ce e cunoscut şi numele a ceea ce e ştiut” (Coseriu, 1955, p. 293-294).
   Principala chestiune pe care dorim s-o clarificăm e următoarea: trebuie înţeles universul obiectual înspre care se orientează designarea drept univers al obiectelor reale, înţelese aici ca obiecte existente în mod natural, independent de existenţa şi cogniţia omului ca fiinţă-în-limbaj?
   Multe dintre formulările coşeriene de aici pot induce în eroare, dacă nu cunoaştem fundalul epistemologic al lingvisticii integrale (mai cu seamă, asumarea mai sus-menţionatei răsturnări humboldtiene). Dar două dintre notele de subsol (cu nr. 11 şi 24) din Determinaciòn y entorno ne atrag atenţia că noţiunile înseşi de real, obiectual au aici un înţeles diferit faţă de cel pe care îl acceptăm, în mod obişnuit, la modul necritic, atunci cînd le echivalăm cu existent în mod independent de subiect: 
   „Rămîn în afara limbajului propriu-zis – şi, în consecinţă, în afara lingvisticii – atît ‘capacitatea de a vorbi’ condiţionată fiziologic şi psihic (‘facultatea vorbirii’), cît şi ‘impulsul expresiv’ ca text în calitate de realizare de valori (practice, logice sau fantastice). Lingvistica se ocupă doar de limbaj ca atare, cu alte cuvinte de ceea ce Aristotel numea ‘logos semantikos’”(Coseriu, 1955, p. 287).
   „Trebuie să se înţeleagă că ‘obiectele’ despre care se vorbeşte sunt obiectele ca semnificate (‘intenţionale’ sau ‘existenţiale’), cărora nu e necesar să le corespundă obiecte ‘existente’ în mod natural. Distincţia între obiect ‘intenţional’ şi obiect empiric ‘real’ nu este relevantă din punct de vedere lingvistic” (Coseriu, 1955, p. 294).
   Un alt argument în favoarea reinterpretării noţiunilor mai sus-menţionate poate proveni dintr-un studiu coşerian probabil mai puţin cunoscut, dar care în opinia noastră prezintă o importanţă crucială în lămurirea problemelor pe care tocmai leam ridicat. E vorba despre Logica limbajului şi logica gramaticii. Aici, după ce operează distincţia între logica 1a (logica în general sau ansamblul de principii şi modalităţi ale gîndirii – ale oricărui tip de gîndire) şi logica 1b (logica în particular sau ansamblul de principii şi modalităţi formale ale gîndirii raţionale şi obiectuale, ale gîndirii ce se referă la realitatea considerată în obiectivitatea ei), Coşeriu afirmă următoarele:
   „Vorbirea în general, activitatea de vorbire considerată în planul universal şi în mod independent de cutare sau cutare limbă, se realizează în mod normal în acord cu o tehnică universală ce poate fi numită competenţă elocuţională [‘saber elocucional’]. Această tehnică implică o serie de norme de conformitate a expresiei cu anumite reguli logice de ‘coerenţă’ – în particular, norme de legătură apropriată, de noncontradicţie şi de nontautologie – care în principiu, cu excepţia unor cazuri de suspendare ‘istorică’ sau intenţională, sunt valide pentru orice discurs, în orice limbă” (Coseriu, 1976, p. 20).
   În schimb, ‘vorbirea în general’ e indeterminată din punctul de vedere al logicii apofantice, dat fiind că, privită în mod independent faţă de principium individuationis al discursurilor particulare, nu e nici adevărată nici falsă. (Coseriu, 1976, p. 23)
   Ultimele pasaje pe care le-am citat conţin un răspuns inerent problemei enunţate mai sus: obiectele cogniţiei lingvistice sunt obiectele ca semnificate (acest cuvînt nu trebuie, fireşte, interpretat aici ca substantiv – semnificatul saussureian; ci ca participiu al verbului a semnifica), obiectele aşa cum devin ele ‘vizibile’ prin intermediul ansamblului-structurant-cognitiv specific limbii istorice în care gîndim. Iată de ce, dacă ar trebui să oferim o definiţie pentru ceea ce lingvistica integrală numeşte designat, am fi nevoiţi să spunem că acesta reprezintă 1) un obiect existent în realitate şi la care facem trimitere prin intermediul semnificatului (semnificaţilor), sau 2) un obiect proiectat ca real cu  mijloacele limbajului, prin intermediul semnificatului (semnificaţilor). Mai mult decît atît: dat fiind că orice act de designare pleacă de la semnificaţi (chiar şi actele care nu presupun rostirea efectivă a nici unui cuvînt), trebuie spus că propriu-zis obiectele ‘ficţionale’ (vrînd să spunem prin aceasta: făcute să existe ca atare de actul lingvistic) sunt cele primare atunci cînd e vorba de cogniţia lingvistică.
   Devin, acum, evidente, cele două teze ce constituie nucleul prezentei noastre intervenţii:
   1) planul universal al limbajului, aşa cum trebuie el înţeles dacă vrem să rămînem fideli lingvisticii integrale, este ca atare indiferent (în egală măsură cu cel idiomatic, şi chiar cu cel textual, atîta vreme cît textul nu iese din domeniul lingvisticului propriu-zis) la o testare apofantică.
   2) designatul poate fi cel mai bine definit drept obiect intenţional, în sensul consacrat de fenomenologia husserliană, i.e. obiectul aşa cum îl configurează un act de vizare semnificativă, în mod absolut independent de chestiunea existenţei vreunui dat exterior corespondent.
   Numai în lumina acestei interpretări pot fi înţelese fără a săvîrşi grave erori distincţiile menţionate de Eugeniu Coşeriu între semnificat şi designat: primul este conţinutul specific planului idiomatic, celălalt ţine de planul universal; semnificatul reprezintă, aşadar, un conţinut virtual, apartenent, ca imagine mentală, limbii; în schimb designatul e un conţinut actual sau real al vorbirii – un obiect al lumii pe care o configurăm prin limbaj. Semnificatul e conceptual; designatul e obiectiv; în fine, semnificatul e universal (el reprezintă „modelul de posibilitate infinită a unui obiect”), pe cînd designatul este particular. 
   De asemenea, numai în lumina acestei înţelegeri vom putea schiţa, ceva mai jos, o soluţie pentru unul din aparentele paradoxe ale teoriei integraliste: cum e posibil ca planului universal al limbajului să-i corespundă drept conţinuturi specifice obiecte particulare, cum sunt designatele?
   Pînă la a încerca însă să oferim o ieşire din această dilemă (în realitate nu atît de greu de soluţionat), mai sunt de lămurit două chestiuni ce ţin de utilizarea în vorbire a cunoaşterii lucrurilor, componentă a competenţei elocuţionale.
   Chestiunea cadrului [entornos]: o chestiune ‘de direcţie’
   Dacă orice designare e, în mod fundamental, rezultatul actualizării/determinării, deci o trecere de la potenţa semnificatului la actualitatea configurării unui obiect imaginar, nu e mai puţin adevărat că vorbitorul poate folosi ca material al actului său de designare şi cadrele. E, însă, extrem de important să înţelegem corect în ce direcţie – dacă putem spune astfel – ‘merge’ operaţia de designare: ea pleacă întotdeauna de la semnificaţi. Chiar cînd nu doresc altceva decît să ‘exprim’, să ‘denumesc’, să mă refer la un obiect extern, preexistent actului meu discursiv, designarea nu (poate) face altceva decît să construiască un proiect obiectual (designat); abia la nivelul sensului (şi adăugînd determinării primare semantice a limbajului determinarea ulterioară logos apophantikos) pot afirma coincidenţa între designatul produs de actul meu şi referentul real. 
   Tot astfel, cadrele nu reprezintă un sistem de referinţă externă pentru actul lingvistic, ci ele sunt ‘preluate’ de mişcarea internă a acestuia şi devin instrumente ale funcţiei designative. Aşadar, utilizarea cadrelor, aşa cum o explicitează Coşeriu, nu ţine de pragmatica lingvistică, în măsura în care ea nu reprezintă o adecvare a discursului la o situaţie de un tip sau altul – ci, dimpotrivă, o adaptare a situaţiei, a circumstanţelor (stricte sau largi, mundane sau discursive) la ceea ce vrea să spună actul lingvistic respectiv. Ea ţine, deci, ca şi actualizarea, în mod exclusiv de logos semantikos. Diferenţierea apophantikos/pragmatikos/poietikos nu se situează la nivelul universal, ci ea poate surveni doar în text, şi chiar şi aici, ulterior unui ‘moment’ textual de pură semanticitate.
   O problemă aparent ‘spinoasă’ a lingvisticii elocuţionale
   Nu putem încheia prezenta abordare fără a menţiona două aparente dificultăţi (dacă nu chiar contradicţii) în abordarea teoretică integralistă a planului universal al limbajului.
   Prima dintre ele s-ar putea enunţa – pe scurt – astfel: dacă orice ‘cunoaştere’ e, în fapt, constituire a obiectului-ca-designat, cum de putem vorbi despre o cunoaştere generală a lucrurilor ca fundal necesar al oricărei activităţi de vorbire?
   Fapt este că, în domeniul activităţii lingvistice, trebuie să ţinem cont mereu de evidenţa pe care Jacques Derrida o consemna prin inspirata sa formulă:. Ca act al libertăţii, fiece act lingvistic trebuie, desigur, să poată fi considerat un act de constituire transcendentală care îşi produce propriul obiect (i.e. propriile designate, ca obiecte intenţionale). Dar nu trebuie să uităm niciodată că libertatea e limitată, istoric, de dimensiunea de alteritate a limbajului – că deci activitatea în limbaj nu e creaţie propriu-zisă, ci doar transformare. 
   În plus, competenţa lingvistică a individului (la toate cele trei niveluri ale sale, deci şi ca ‘saber elocucional’) e o cunoaştere tehnică, o cognitio clara distincta inadaequata: vorbitorul ştie cum să ‘facă’ limbaj, fără a şti cu precizie de ce, în cutare sau cutare situaţie, face astfel. Opinia noastră este că, în plan universal, locutorul produce în fiecare clipă lumea (resemnificată, designaţională a) discursului său, fără să ştie că [el este cel care] o face. Devine astfel posibil ca fiecare act de vorbire să se instaleze într-o lume, să se bazeze pe o cunoaştere prealabilă a acesteia şi să se raporteze la ea. Aceasta înseamnă: pentru fiecare dintre noi, atunci cînd ne angajăm în cogniţie sau comunicare, există un fundal mundan cu funcţie întemeietoare şi care trebuie să rămînă nechestionat, ca ‘lumea-aşa-cum-o-ştim-deja’. 
   Cercetarea noastră ştiinţifică a funcţionării limbajului nu trebuie însă să uite că: pe de o parte, această lume însăşi ne apare ca atare fiindcă o formalizare anterioară prin limbaj a constituit-o; pe de altă parte, actul de vorbire însuşi operează o deschidere, înfiinţează un unghi în lumina căruia obiectele, chiar provenite din lume, suferă o resemnificare (ceea ce înseamnă, în fiecare caz, o reîntemeiere a lor ca designate). Operaţia perpetuă, specifică limbajului, de resemnificare/redesignare constituie obiectele gîndirii sau ale comunicării (deci ale fiecărui act lingvistic în parte), lăsînd neatins ‘restul’ sferei mundane.
   O a doua problemă ‘spinoasă’
   Revenim, finalmente, la întrebarea formulată ceva mai sus: de ce tocmai nişte conţinuturi particulare cum sunt designatele sunt cele care aparţin, definitoriu, planului universal al limbajului?
   O soluţionare a acestei dileme poate fi schiţată din unghiul fenomenologiei transcendentale. Orice obiect, susţine Husserl, ne apare totodată ca dat individual şi ca model al propriei posibilităţi infinite. În primul sens, el e un obiect particular; în cel de-al doilea, el apare dotat cu o dimensiune de universalitate. Conceptul central de la care pleacă fenomenologia este conceptul de intuiţie eidetică: pe lîngă experienţa senzorială a obiectelor, experienţă întotdeauna incompletă, ‘orizontică’, subiectul meu poate avea o experienţă nemediată a esenţei manifestate în chiar obiectul respectiv. Contrar lui Kant, care credea că Intuiţia şi Intelectul colaborează fără să se amestece (situînd schematismul transcendental sub legislaţia conceptelor şi vorbind, oricum, despre misterul impenetrabil al imaginaţiei transcendentale), ‘părintele fenomenologiei’ crede că la fiece întîlnire cu un obiect noi am avea de-a face, de fapt, cu două întîlniri simultan: una empirică, mereu incompletă, şi una eidetică, în care nu am vedea aspecte izolate, mereu parţiale ale obiectului însuşi, ci obiectul-ca-un-anumit-tip-de-obiect, ca respectiva identitate sau respectiva esenţă; în copacul prezent noi am vedea, mai degrabă decît individul (care, tocmai, nu poate fi smuls caracterului incomplet, orizontic al apariţiei sale decît subsumîndu-l unui eidos), modelul de posibilitate al tuturor membrilor speciei. Dacă la Kant se manifesta un inalienabil, definitiv dualism între ceea ce mi se dă (în Intuiţie) şi ceea ce fac (prin Intelect), între obiect şi subiect, în fenomenologie avem de-a face cu un monism intenţional: obiectele nu sunt niciodată altele decît cele pe care le constitui eu prin actul meu de vizare.
   Personal, nu credem în existenţa reală a unei intuiţii eidetice şi preferăm atît monismului fenomenologic, cît şi dualismului de tip kantian,  concepţia triadică potrivit căreia subiectul, obiectul şi limbajul-ca-semnificat sunt cei trei agenţi ontologici ce constituie fenomenalitatea printr-o continuă interacţiune. Totuşi, considerăm că ideile husserliene pe care tocmai le-am expus ne pot oferi o primă înţelegere a designatului ca obiect particular de valoare universală. Fără îndoială, în calitate de dat hic et nunc constituit de actul lingvistic, designatul apare,  istoric, ca un individ irepetabil. Însă, în calitate de obiect ficţional (obiect-aşa-cum-îl-proiectează-discursul), sau mai exact semnificativ, el apare ca reprezentant existent al propriei sale fiinţe, posesia acestei fiinţe conferindu-i caracter de universalitate. Astfel trebuie interpretată, în opinia noastră, ideea coşeriană citată mai sus, potrivit căreia obiectele cogniţiei lingvistice sunt obiectele ca semnificate.
   Cîteva sublinieri şi concluzii 
   Cu riscul asumat de a repeta lucruri explicitate mai sus, insistăm asupra ideilor fundamentale cărora le-am dedicat acest articol:
   • termeni ca ‘real’, ‘actual’, chiar ‘extralingvistic’ nu trebuie interpretaţi, cînd ‘facem’ lingvistică integrală, în sensul de ‘existent în mod independent de activitatea lingvistică a subiectului vorbitor’;
   • cogniţia, în sens lingvistic, e mai degrabă activitate de constituire a unor obiecte intenţionale în sensul fenomenologic al termenului;
   • de aceea, designatul (şi designarea, funcţie definitorie a limbajului ca logos semantikos în plan universal) nu trebuie în nici un caz confundat(e) cu referentul (şi referinţa, funcţie eventuală, derivată, a limbajului ca logos apophantikos/ pragmatikos, în plan textual);
   • actualizarea aduce semnificatele din planul limbii în cel al vorbirii, transformîndu-le în designate; operaţiile ulterioare ale determinării se desfăşoară nu prin raportare la vreo realitate în sens puternic ‘extralingvistică’, ci în interiorul cîmpului designativ înfiinţat prin actualizare; în fine, cadrele nu reprezintă nici ele un sistem de referinţă extralingvistică a actului de vorbire, ci doar un material pentru funcţia designativă. Cu alte cuvinte: dacă totul, în planul universal al limbajului, este orientare spre a constitui o lume, totul se originează, în ultimă instanţă, ca posibilitate, în planul semnificatului, în idiomatic;
   • astfel, ideile – ţinînd de teoria prealabilă oricărei investigaţii faptice – de răsturnare şi relativitate lingvistică sunt absolut de neocolit în efortul nostru de a practica o lingvistică integrală sau coşeriană, în sensul autentic al cuvîntului.
   
                                                         




ION  TOMA


BAZA  ANTROPONIMICĂ  A  TOPONIMIEI
(DIN  OLTENIA)*


   Raporturile dintre două subsisteme mari ale numelor proprii, antroponimele şi toponimele, sunt studiate din diverse perspective, în funcţie de metodologia folosită şi de materialul onomastic supus observaţiei. În general, cercetările vizează nume individuale, grupuri sau tipuri „interesante” de nume. O imagine mai cuprinzătoare se poate însă obţine prin examinarea, din punctul de vedere menţionat, a masei totale de nume dintr-un teritoriu semnificativ ca mărime.
   Dispunînd de ansamblul toponimiei dintr-o întreagă provincie (Oltenia), ne propunem, deci, să întreprindem analiza tipologică şi statistică a numelor de locuri care conţin în structura lor, într-o formă sau alta, antroponime. Evident, o asemenea analiză a fost precedată de o amplă clasificare formativă a masei toponimice, pe baza metodologiei specifice a etimologiei toponimice. Multiplele aspecte subsumabile acestei problematici au fost şi vor fi dezbătute în alte studii. Aici vom menţiona doar cîteva dificultăţi (disocierea între baza apelativă şi cea antroponimică, îndeosebi în cazul supranumelor; evoluţia cronologică a unor momente din formarea unităţilor toponimizate; penuria informaţiilor cu privire la funcţionarea în arealul de referinţă a antroponimelor implicate) şi mijloace de soluţionare a situaţiilor neclare (valorificarea gradului probabilistic accentuat al etimologiilor „de grup” şi a bogatului fişier de antroponimie istorică existent în manuscris la Institutul de Lingvistică din Bucureşti).
   Demersul nostru parcurge din aproape în aproape scara tipologică a toponimiei, stabilind tipurile care cuprind nume de locuri cu bază antroponimică şi examinînd modul în care acestea s-au toponimizat. Clasele de toponime provenite din nume de persoane vor fi raportate statistic între ele şi la tipurile toponimice în care se încadrează.
   Vom avea în vedere atît toponimele provenite direct din antroponime, cît şi pe cele la care toponimizarea a fost intermediată de alte niveluri, precizînd în fiecare caz mecanismul prin care numele de persoane au devenit nume de locuri. Printr-o asemenea metodă, încercăm să depăşim studiul selectiv al relaţiilor dintre cele două categorii de nume proprii şi să configurăm „baza antroponimică” a toponimiei din Oltenia.
   Demersul nostru a cuprins două etape: 1) clasificarea tipologică a toponimelor care provin de la antroponime; 2) raportarea statistică a tipurilor rezultate la categoriile toponimice generale în care se încadrează. Prezentarea celor două aspecte va fi făcută însă în paralel, pentru a se putea evidenţia mai bine corelaţiile şi determinările rezultate.
   Materialul pe care ne bazăm cercetarea a fost cules pentru Dicţionarul toponimic al Romîniei. Oltenia, în curs de publicare. Corpusul examinat cuprinde 118 144 de nume de locuri. Analizînd sursele de provenienţă a unităţilor toponimice (antroponime, apelative, toponime), am constatat că antroponimele au participat la formarea a 58 183 dintre acestea, ceea ce reprezintă 49,2% din total. Procentul este, probabil, o surpriză, mai ales pentru toponomaştii ocazionali, care perpetuează ideea, bazată pe impresie ori pe o analiză insuficient fundamentată, că majoritatea toponimelor provin din cuvinte comune. Explicaţiile ponderii deţinute de antroponime între sursele toponimiei pot fi diverse, aşa cum vom încerca să arătăm în cadrul analizei pe tipuri. Putem anticipa însă că majoritatea acestor explicaţii stau în legătură cu statutul de nume proprii al antroponimelor, care le face propice să funcţioneze, fără modificări sau cu modificări minime, ca toponime, deci tot ca nume proprii, dar de alt fel. Clasificarea tipologică a toponimelor provenite din nume de persoane are în vedere mărcile lexico-gramaticale dobîndite de antroponime în procesul toponimizării. Tipurile rezultate în urma aplicării acestui criteriu sunt: A) antroponime devenite toponime prin simpla schimbare a funcţiei, fără transformări formale; B) antroponime devenite toponime prin transformări sau asocieri.
   A. Toponimele încadrabile acestui tip sunt, de fapt, la origine, antroponime utilizate ca toponime, prin transfer de funcţie. Fenomenul a fost facilitat de contiguitatea purtătorilor numelor respective cu topicele denominate (în primul rînd prin relaţiile de proprietate sau de apartenenţă) şi de capacitatea individualizatoare a antroponimelor (translată direct în domeniul topic). Dovada o constituie procentul apreciabil al toponimelor rezultate în acest mod – 37,8% din totalul toponimelor provenind din nume de persoane.
   Aprofundînd analiza, pot fi disociate două subtipuri: a) toponime care provin direct din antroponime, fără intermedierea sau implicarea planului apelativ; b) toponime care provin din antroponime prin intermedierea sau implicarea planului apelativ.
   Antroponimele devenite astfel toponime au formă de singular, masculin sau feminin: Albota, Băbiciu, Bădica, Băranu, Blidaru, Gospodu, Frătuţu, Odreiu, Orlea, Pleşoiu, Tihomir, Vîrvorea, Vlădila, Arvăteasca, Băleasa, Guguianca, Ilioanea, Moţoaca, Procopoaia, Mariţa. Foarte multe dintre ele au o circulaţie redusă în sistemul antroponimic actual sau sunt numai recunoscute ca antroponime, fără a mai funcţiona în prezent ca atare, ceea ce reduce posibilitatea unor ambiguităţi funcţionale. O dată cu schimbarea cîmpului „referenţial”, aceste nume au pierdut caracteristicile flexionare subsumate „genului personal” (atributul şi complementul direct, în G. D., cu articolul proclitic; complementul direct, în Ac., cu prepoziţia pe), ceea ce le facilitează „comutarea” pe poziţii toponimice.
   Se observă, chiar din exemplele oferite, diversitatea tipologică a antroponimelor toponimizate. Aceasta reprezintă însă o altă problemă, care, cu toate că a beneficiat de contribuţii consistente, necesită în continuare eforturi ştiinţifice.
   Aceste toponime deţin 29,66% din totalul numelor de locuri din Oltenia, toponimizate în formă absolută, fără nici o transformare sau adăugare, prin simpla schimbare a statutului funcţional (din nume comun în nume propriu).
   Ponderea inferioară celei deţinute de antroponime la nivelul ansamblului toponimiei zonei se datoreşte concurenţei apelativelor care, descriind nemijlocit topicele desemnate (măgura, văioaga, stejarul, lupăria, lunca, poteca, balta, pîrîul, izlazul, sălaşul etc.), sunt transparente semantic, deci uşor de „înţeles” şi folosite ca repere. Probabil că cei care consideră că baza apelativă a toponimelor e dominantă se referă, de fapt, la acest tip de toponime, formate prin conversiune.
   B. Toponimele cuprinse în acest tip sunt mult mai diversificate decît cele incluse în tipul A.
   a) Primul subtip priveşte nume de persoane devenite toponime printr-un stadiu intermediar apelativ, de nume de grup, realizat cu ajutorul sufixelor specifice -i (comani > Comani); -oi (ştefănoi > Ştefănoi); -ei (zlătărei > Zlătărei); -eni (băltineni > Băltineni); -ani (cotani > Cotani); -ari (velicari > Velicari); -eşti (muşeteşti > Muşeteşti); -oni (bălăşoni > Bălăşoni). Aceste toponime fac parte tot din categoria toponimică generală a cuvintelor toponimizate în formă absolută, printr-o „conversiune” sui generis în nume proprii de loc. Ele reprezintă 12,25% din totalul categoriei, mult mai puţin decît tipul analizat sub A. Cauzele acestei reprezentări mai modeste rezidă în: funcţionarea restrînsă în timp şi spaţiu a modelului (care în perioada veche şi în anumite zone geografice se dovedeşte mult mai puţin activ); legarea toponimului de numele proprietarilor, care nu sunt întotdeauna relevanţi; riscul omonimiilor (a se vedea numeroasele nume de Popeşti, Ioneşti, Ştefăneşti, Deleni, Cîmpeni etc.); o anumită dificultate în disocierea de antroponimele omonime.
  În ultimă instanţă, însă hotărîtoare a fost orientarea sistemului nostru toponimic de origine antroponimică spre forme de singular, spre deosebire de sistemele altor limbi romanice (în primul rînd italiana), care au preferat, din cauze la care nu ne vom referi aici, formele de plural. Merită să observăm că cele două tipuri de toponime provenite din antroponime, prezentate anterior, cuprind împreună 41,90% din totalul toponimelor simple, în care se încadrează, fiind aşadar încă inferioare procentual numelor de locuri provenite din apelative, care-şi confirmă astfel dominanţa în rîndul toponimelor simple.
   b) Toponimele derivate pot avea şi ele origine antroponimică, fiind, însă, intermediate de toponimele-bază ale derivatului (care sunt, de fapt, toponime tip A sau B. a). Exemple: Dobruşa (< Dobra); Comăncelu (< Comanca); Bălăcel (< Balaci); Sîrbuleţu (< Sîrbu); Bălşoara (< Balş); Ungurica (< Unguru); Ursăchiţa (< Ursache). Sufixele sunt întotdeauna diminutive, avînd în toponimie sensul de „apropiere”, „subordonare”, alături de cel de relaţie cantitativă. Numărul toponimelor de acest tip este foarte redus, cuprinzînd 3,4% din totalul toponimelor derivate în care se încadrează. Explicaţia constă în faptul că toponimele derivate desemnează în cea mai mare parte ape curgătoare, văi sau vîrfuri de munte, care sunt denumite rar antroponimic.
   c) Toponime create prin adăugarea la antroponime a unor determinanţi. Aceştia pot fi: prepoziţii (Su Busculeşti, Între Mătăsari), adjective (Bădeştii-ai Mari, Brădeştii Bătrîni, Vălenii Mari), adverbe (Giuleştii de Sus, Amărăştii de Jos) sau substantive (Coţofenii din Faţă, Vălenii de Munte). Numărul unor astfel de formaţii este mic, reprezentînd între 1 şi 3 procente din tipurile toponimice generale din care fac parte. Este evident că antroponimele nici în momentul toponimizării, nici după aceea, nu au nevoie de determinanţi pentru a individualiza locurile respective.
   d) Toponime rezultate din asocierea antroponimelor, ca determinanţi, cu un termen iniţial, de regulă entopic. Sunt mai multe subgrupe:
   – antroponimul este la nominativ (Pădurea Gigîrtu, Cotu Bibescu, Vălceaua Gibirlete, Moşia Livezeanu). Reprezintă 56% din tipul toponimic general;
   – antroponimul este la genitiv: singular, articulat enclitic (Ulmii Ciolcăi, Via Pităresei, Claia Ţocăi, Poiana Firii, Cîmpu Oprii, Lacu Dobrii) sau proclitic (Buruga lu Păhui, Păru lu Bălan, Mejdina lu Stan, Bunaru lu Niţă, Coasta lu Făsuiţă); plural (Teiu Udroilor, Braniştea Măcăranilor, Plaiu Copăceştilor). Aceste toponime deţin 68,57% din totalul toponimelor compuse care au pe poziţia secundă un termen în genitiv. Avem de-a face deci cu un tip toponimic majoritar antroponimic, explicabil prin sensul de posesie pe care-l exprimă genitivul numelor de persoane şi care este foarte potrivit pentru individualizarea unor topice;
   – antroponimul este în acuzativ (Fîntîna din Poncea, La Luncă la Basamacu, Vălceaua cu Pătru, Lunca de la Mărăşeşti, Gurguiu la Stoenescu). Acest subtip cuprinde 7,24% din tipul toponimic general, care, dezvoltînd o relaţie atributivă cu prepoziţie, preferă apelativul pe poziţia secundă.
   Din clasa mare a toponimelor compuse, 59,26% conţin în structura lor antroponime, ceea ce contrazice impresia că antroponimele se toponimizează mai ales ca nume simple.
  Aspectul nou faţă de cercetările de pînă acum şi care se dovedeşte a fi esenţial din perspectivă statică este studierea toponimiei ca fenomen de masă, în care dominanţa cantitativă o deţine microtoponimia. Aceasta, aflîndu-se în orizontul spaţial optim, vizual şi socioeconomic, al vorbitorilor, este organizată denominativ sub formă de reţea scalară, ce trebuie să individualizeze un număr mare de topice de acelaşi fel (fîntîni, copaci singuratici, proprietăţi funciare etc.). Elementele active în raport cu aceste topice, ca proprietari, ctitori, constructori etc., sunt oamenii, iar individualizarea lor prin nume este deja funcţională în comunitatea sociolingvistică. De aceea, antroponimele se dovedesc propice pentru deservirea reţelei de microtoponime ca factori individualizanţi.
  Concluzionînd, putem afirma că baza antroponimică a toponimiei din Oltenia este apreciabilă atît ca pondere cantitativă (49,2%), cît şi ca diversitate. Registrul prezenţelor antroponimice în toponimie este foarte larg, cuprinzînd atît forme simple cît şi forme derivate şi compuse. Mecanismele de toponimizare sunt şi ele diferite: conversiunea directă; intermedierea planului apelativ sau toponimic; adăugarea de sufixe; asocierea, ca regent sau determinant, cu alte categorii de termeni. 
   Cele mai bine reprezentate tipuri sunt, dintre toponimele simple, cele formate prin conversiune şi cele care au avut o fază intermediară apelativă de nume de grup, iar dintre toponimele compuse, cele care conţin antroponimul ca termen secund în genitiv. Celelalte tipuri, mult mai puţin numeroase, sunt caracteristice şi, de multe ori, realizate ca structuri ad-hoc.
   
                                                               

   
   
  NICOLETA  NEŞU
   
   
SPECIFICUL  STRATEGIEI  ARGUMENTATIVE
ÎN  DISCURSUL  POLITIC
   
   
   Dacă la începutul anilor ’80, studiul limbajului politic încă nu depăşea stadiul incipient, căci şi abordarea comunicării de tip politic era încă la început, astăzi se poate afirma, cu siguranţă, că o dezvoltare şi o împlinire în această direcţie necesită o abordare interdisciplinară, în care lingvistica să conlucreze strîns cu retorica, ştiinţa comunicării şi, bineînţeles, cu politologia. Studiile efectuate în această din urmă ramură scot tot mai mult în evidenţă faptul că ceea ce face ca politica să fie deosebită de alte metode de alocare a valorilor este folosirea limbajului pentru a „sanctifica acţiunea” (Edelman 1999, p. 111). Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să cîştige chiar acordul deplin, de durată, al acelora al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul şi răspunsul la dialog este cel ce dă măsura puterii politice şi, nicidecum, exacerbarea forţei. Este limpede faptul că realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidenţă rolul de cadru al limbajului, de teren de manifestare, în timp ce finalităţile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atît selecţia terminologică, cît şi cea a strategiilor discursive. Toate acestea ne conduc la afirmaţia pertinentă, credem noi, că limbajul, strategia discursivă şi strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rînd persuadării şi, mai puţin, transmiterii de informaţie. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al manipulării politice” (Cuilenburg, Scholten, Noomen 1998).
   Ca urmare, politica a fost considerată, de multe ori, ca o piesă de teatru, jucată simultan de către şi în faţa spectatorilor, în decoruri sociale diferite (Edelman 1999, p. 125). „Actorul” principal – omul politic – încearcă, prin intermediul discursului său, să creeze şi/sau să inducă „spectatorului politic” opinii şi atitudini care să favorizeze realizarea ţelurilor politice proprii; de aceea, mijloacele verbale alese trebuie să opereze, în primul rînd, în planul emoţional (vezi componenta seductivă a discursului argumentativ) şi au un dublu rol: să reorienteze percepţiile, eventual negative şi să simplifice, pînă la inteligibilitate, imaginea realităţii expuse, creînd impresia de posibilă accedere la ea din partea auditoriului. Putem spune, deci, ca o „maximă” a reuşitei discursului politic, că limbajul folosit de acesta trebuie să nu fie perceput ca politic pentru a fi deplin eficient.
   Comunicarea politică a fost surprinsă în definiţii foarte variate: a fost văzută ca un cîmp de intersecţie a diferitelor modalităţi de persuadare, ca un spaţiu  de relaţionare a discursurilor contradictorii, ca un sistem complex de comunicare a informaţiei de tip politic etc. (pentru detalii, vezi Beciu 2000, p. 27). Unul dintre elementele comune acestor definiţii este „intenţionalitatea”, comunicarea politică fiind înţeleasă ca o „acţiune teleologică” – o acţiune orientată şi programată pentru anumite scopuri politice bine conturate. În definirea ei se porneşte, de cele mai multe ori, de la variabile precum intenţionalitate, modalitate, eveniment, fiind vorba despre o acţiune strategică, bazată pe aceste variabile. Un alt element comun îl reprezintă „eterogenitatea” condiţiilor care stau la baza generării acestui tip de comunicare. Trebuie însă recunoscut faptul că nici „intenţionalitatea” şi nici „eterogenitatea” nu dau seama de „specificitatea” comunicării de tip politic, ele stînd la baza oricărui tip de act comunicativ. 
   Specificul, particularitatea comunicării politice ar putea fi însă oferită de faptul că ea presupune, ca orice act (deci şi de comunicare), o interacţiune, doar că, aici, această interacţiune este instituţionalizată, în sensul că participanţii la acţiune au, în interiorul ei, o identitate reprezentativă, un rol social determinat. De aceea, participanţii la comunicarea politică (actori politici, public, electorat etc.) au fost numiţi şi „genuri instituţionale” cu resurse, motivaţii şi scopuri diferite şi care nu interacţionează la întîmplare, ci pe baza unor „coduri”, în interiorul unor cadre devenite spaţii ritualice.
   Discursul politic constituie principala modalitate prin care „actorul” politic declanşează seria evenimenţială ce alcătuieşte comunicarea politică. Ca „discurs”, el se supune normelor lingvistice; prin determinarea „politic”, părăsim spaţiul lingvistic şi intrăm în cel extralingvistic. Din această perspectivă, redăm, în cele ce urmează, trăsăturile ce marchează conversiunea discurs – discurs politic (după Beciu 2000, p. 4243):
   1) un discurs este politic dacă evaluează situaţii de interes public; din acest punct de vedere, specificitatea sa ar consta în convenţionalitatea pe care o presupune şi care nu este altceva decît o materializare în şi prin discurs a caracterului instituţional al interacţiunii specific politice. Ca urmare, orice discurs politic funcţionează pe baza unei argumentaţii convenţionale sau instituţionalizate care, la un prim nivel, argumentează rolul jucat de instituţia pe care o reprezintă şi, apoi, la nivel secund, justifică imaginea celui care reprezintă instituţia respectivă;
   2) un discurs este politic atunci cînd se autoevaluează ca „adevărat” şi „corect”; din acest punct de vedere, specificul discursului de acest gen constă în faptul că, mai mult decît oricare alt tip discursiv, el îşi propune să ofere versiunea „adevărată”, „corectă”, singura posibilă a unor fapte, precum şi implicarea maximă a opiniilor auctoriale în ceea ce priveşte veridicitatea celor enunţate. Înainte de valoarea informaţională a conţinutului propriuzis, discursul politic se vrea caracterizat prin valoarea de adevăr;
   3) în strînsă legătură cu această valoare de adevăr, în discursul politic trebuie să funcţioneze şi nişte „strategii de credibilitate”, activate de actorul politic pe parcursul construcţiei discursive. Acestea sunt menite să comunice „adevărul”, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să facă din politician persoana ce poate fi percepută ca singura capabilă de a comunica aceste adevăruri, în general, independent de situaţia discursivă propriuzisă, să devină „garantul” acestor valori;
   4) nu în ultimul rînd, discursul politic, mai mult decît alte tipuri, are ca procedeu global specific argumentarea şi ca finalitate definitorie persuasiunea, îndreptată spre obţinerea adeziunii – raţionale şi/sau subiective – a interlocutorului vizat, prin modificarea credinţelor şi convingerilor sale, în speţă a celor ce formează sfera politicului, în consonanţă cu cele ale producătorului de text.
   Încadrat în sfera mai largă a textelor cu finalităţi practice (în sens aristotelian), textul politic prezintă o serie de specificităţi, pe de o parte, în cadrul acestei clase, faţă de alte texte de acelaşi gen (de exemplu, textele publicitare), iar, pe de altă parte, faţă de textele încadrate în categorii cu finalităţi apofantice sau poetice (în acelaşi sens aristotelian).
   Pornind de la afirmaţia lui Perelman 1970, după care discursul persuasiv se adaptează auditoriului ce trebuie convins, dat fiind că el se dezvoltă de la ceea ce auditoriul permite şi considerînd discursul politic ca persuasiv prin excelenţă, vizînd să provoace adeziunea destinatarului (faire croire) şi, mai ales, o acţiune din partea acestuia (faire faire), putem afirma că discursul politic implică două tipuri de relaţii epistemice intersubiective:
   1) relaţia persuasivă S1 – S2 (sau insider – outsider ca un cuplu devenit „arhetipal” pentru orice fel de relaţie de dominare cognitivă),
   2) relaţia S2 – S1 (care presupune la S1 o „autoritate”, iar la S2 încredere în S1).
   Trebuie menţionat însă că, spre deosebire de alte tipuri discursive în care apar aceste relaţii (cel ştiinţific, didactic etc.), funcţia şi funcţionarea lor poate şi este, de cele mai multe ori, diferită în cazul discursului politic. În ceea ce priveşte prima relaţie, se impune precizarea că S1 nu este un simplu „participant” la acţiune, ci este un „rol social” dublat de o „instituţie” pe care o reprezintă (aici devine pregnant şi argumentul „autorităţii”); în ceea ce priveşte a doua relaţie, cea fiduciară, se preia acest rol al autorităţii la S1, dar factorul „încrederii” în S1 din partea lui S2, deşi extrem de important pentru reuşita discursului politic, poate avea în aceeaşi proporţie şi o componentă negativă, de „neîncredere”, de „sancţionare” a lui S1, ceea ce subminează însuşi substratul acestui tip de relaţie în textul politic. Pornind de la relaţiile epistemice de acest gen şi tipul de argumentare prezentă în discursul politic, precum şi luînd în considerare speciile de strategii discursive şi genul de cadre instituţionalizate, se pot deosebi, în interiorul „tipului” de discurs politic, mai multe subtipuri sau subcategorii, de genul „discurs electoral”, „discurs parlamentar”, discurs politic de tip „didactic” etc., asupra cărora însă vom insista în cercetări viitoare. Cert este însă faptul că, dincolo de orice delimitări ulterioare, în încercările de stabilire a unor tipologii textuale, discursul politic ca „tip de discurs” îşi găseşte justificarea în termeni de categorii extralingvistice, pragmatice, care influenţează puternic structura şi organizarea materialului lingvistic şii conferă specificitate. În cadrul acestei specificităţi a discursului politic, argumentarea joacă unul dintre rolurile cheie. Se vorbeşte despre argumentare la două niveluri: pe de o parte, ca trăsătură inerentă oricărui tip discursiv  – aici, argumentarea este considerată ca un criteriu esenţial al coerenţei textualdiscursive; iar, pe de altă parte, ca tip special de discurs – aici tipul discursiv argumentativ este opus celui narativ, descriptiv, explicativ sau informativ. În ceea ce priveşte textul politic, credem că această „dublă funcţionare” a argumentării nu este justificată sau, altfel spus, disocierile nu se pot face  foarte tranşant. Delimitînd discursul politic pe baze extralingvistice şi recunoscîndui caracterul prin excelenţă persuasiv, în interiorul său, argumentarea nu mai poate fi privită ca o simplă trăsătură şi nici discursul politic nu poate fi doar subscris tipului discursiv argumentativ. De aceea, pornind de la definirea argumentării ca un ansamblu de tehnici discursive menite să provoace sau să sporească adeziunea auditoriului la tezele prezentate (Perelman 1970, p. 13), ni se pare mult mai fertilă considerarea argumentării ca o strategie/un procedeu de bază al structurării discursului politic, carei orientează global finalitatea şi care, ca orice strategie, presupune un set de „reguli” ce guvernează întregul „comportament” al „jucătorilor de jocuri politice”. Scopul, regulile, planul şi opţiunile strategice utilizate în strategia argumentativă de tip politic marchează notele specifice acestui tip de text, dînd seama de alternanţa argumentelor, tipul şi eficienţa lor, sintagmatica discursivă (analogică sau disociativă) etc. Parafrazîndul pe Foucault, care spunea că discursul este tensiune în raport cu celălalt, putem spune că discursul politic, centrat în jurul strategiei argumentative, este, prin excelenţă, „tensiune” în raport cu un auditor ce trebuie convins şi determinat să acţioneze întrun anumit mod. Mai mult, în discursul politic asistăm la o îmbinare extrem de eficientă a finalităţilor diferite ale strategiei argumentative, finalităţi ce parcurg un traseu gradual, în trei etape: faire savoir + faire croire + faire faire. Această triadă secvenţială este o caracteristică proprie doar argumentării, ca strategie discursivă specifică textului politic (în alte tipuri discursive predominînd o finalitate sau alta). În acest tip de text, argumentarea ţine de strategie, de organizarea finalistă a discursului în context, ea fiind o modalitate, un procedeu de bază specific construcţiei de sens. În consecinţă, ea prezintă o serie de trăsături proprii funcţionării sale în tipul de text supus analizei, trăsături determinate, mai ales, de specificul acestui tip de text şi al orientării lui finale. Caracteristica principală a limbajului utilizat de politicieni este, aşa cum am arătat şi în alte studii, insinuarea, „ascunderea gîndirii”, „falsificarea intenţionată a lucrurilor”, „nerespectarea adevărului”, toate puse în slujba eficacităţii sale persuasive (vezi Coşeriu, 1996, p. 15). Din această perspectivă, C. Sălăvăstru distinge între „libertăţiile de care beneficiază discursul politic” şi „limitele pe care nu le poate depăşi în raport cu alte forme ale discursivităţii” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Din prima categorie fac parte:
   a) amplitudinea angajamentului problematic, „libertate” ce constă în vastitatea ariei problematice pe care un text politic o poate cuprinde (probleme aparţinînd economicului, politicului, socialului, culturalului etc.), discursul politic beneficiind de o „libertate maximală” în această sferă, ceea cei asigură şi o „deschidere considerabilă în raport cu auditoriul posibil” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Putem spune că această primă „libertate” ţine şi ea de specificul schemei argumentative a unui text politic, subsumînduse strategiei argumentative de tip politic, ea fiind prezentă indiferent de subtipurile discursului politic – doctrinar, electoral, propagandistic, de publicitate politică etc. Ţinta finală a acestei „libertăţi” o constituie satisfacerea multitudinii de interese ale auditoriului căruia i se adresează discursul respectiv, făcînd dovada, totodată, şi a calităţilor oratorice şi a plurivalenţei producătorului de text;
   b) deschiderea procedurală a discursului politic, libertate ce se concretizează tocmai în „posibilitatea valorificării unor proceduri şi mecanisme dintre cele mai diferite” (Sălăvăstru 1999, p. 115) şi care nu sunt îngăduite nici unui alt tip discursiv. Trebuie menţionat de la început faptul că şi această a doua libertate se înscrie, fără nici un dubiu, tot în ansamblul strategiei argumentative proprii discursului politic. Deschiderea procedurală poate fi depistată la mai multe niveluri de construcţie a textului politic:
   – ca „amestec” de tipuri de secvenţe discursive (narativ cu descriptiv, cu explicativ);
   –  ca „amestec” de procedee discursive utilizate (slogan, mit, metaforă);
   – ca „amestec” de procedee raţionale şi logice de construcţie (deductiv, inductiv);
   – ca „amestec” de canale de transmitere a informaţiei (discurs oral, scris, publicitar, televizat etc.) (pentru detaliere, vezi Sălăvăstru 1999, p. 115132). Fiecare dintre aceste niveluri este subsumat scopului ultim – cel de persuadare a auditoriului şi de atragere a acestuia de partea producătorului de text, prin aderarea la ideile pe care acesta le dezvoltă în discurs. Partea negativă a acestei „libertăţi” constă în faptul că ea oferă cadrul de desfăşurare – tocmai prin faptul că permite această combinare maximală de tehnici şi procedee – al manipulării politice, prin dezinformare (ascundere, discreditare, falsificare intenţionată a faptelor, zvonuri, eludare etc.) sau prin „puterea cuvintelor” ca atare (pentru detalii în acest sens, vezi SlamaCazacu 2000, p. 5153).
   Tot în cadrul acestei deschideri procedurale se poate vorbi şi despre aspectul profund polemic al discursului politic, care, prin permanenta raportare, implicită sau explicită, la un „alt” discurs, reclamă acest „amestec” de tipuri de secvenţe discursive, de tipuri de argumente, de probe, în sprijinul susţinerii unei teze şi al respingerii alteia.
   Tipurile predominante de argumente şi utilizarea lor în discursul politic constituie un alt aspect al specificităţii strategiei de argumentare proprie textului politic. După Sălăvăstru (1999, p. 225257), cele mai frecvente tipuri de argumente în discursul politic ar fi următoarele: 
   1. argumente bazate pe fapte – cu precizarea că faptele trebuie adaptate în funcţie de tipul auditoriului, că ele trebuie să se afle întro înlănţuire logică, că trebuie să fie relevante pentru auditoriu şi că ele trebuie să lase impresia de maximă autenticitate;
   2. argumente bazate pe exemple, aflate în strînsă legătură cu cele constituite pe fapte. Această „putere” a exemplului este pe cît de convingătoare, pe atît de mobilizatoare şi reprezintă unul dintre tipurile de argumente „forte” în discursul politic;
   3. argumente bazate pe autoritate – recursul la argumentul autorităţii este unul dintre procedeele predilecte în textele practice şi nu numai (el poate să apară chiar în textele ştiinţifice). Componenta „psihologică” este mai puternică în acest tip de argumentare, cu atît mai mult cu cît argumentul autorităţii, spre deosebire de cel factual sau al exemplului, ne scoate din sfera concretului palpabil şi ne întoarce, subtil, în cea a abstractului, spre care tindem cu toţii. Prezenţa sa în  textul politic, spre deosebire de alte tipuri textuale cel utilizează, are nişte trăsături distinctive – este vorba, în primul rînd, de apelul la o serie de personalităţi politice ce reprezintă o lume ideală, caracterizată prin perfecţiune şi măreţie chiar, mult diferită de cea reală (exemplul autorităţii unui Napoleon sau Cezar sau Churchill etc.); în al doilea rînd, apelul la astfel de argumente este mult mai frecvent în textele politice decît în alte tipuri de texte, şi pentru că o anumită stare de fapt din sfera politicului reclamă comparaţia cu alte stări de fapt din alte timpuri istorice şi alte zone geografice. Or, „discursul politic romînesc recurge adesea la argumente ale autorităţii bazate pe situaţii, relaţii, consecinţe dintro altă realitate politică, din alte tipuri de discurs politic” (Sălăvăstru 1999, p. 242);
   4. argumentele bazate pe analogie sunt „argumente mediate, de ordinul al doilea, ca mecanism de influenţare a opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele pot fi considerate drept «argumente de relaţie», deoarece influenţa asupra receptorului este determinată – în cazul lor – de relaţia de analogie ce se stabileşte între două fapte, două situaţii, două exemple sau două autorităţi” (Sălăvăstru 1999, p. 250).
   c) raţionalitatea manipulării prin discursul politic, libertate ce se găseşte, credem noi, ca derivată a celorlalte două, o consecinţă, de cele mai multe ori negativă, a lor. Prin ea se închide cercul „libertăţilor” proprii doar discursului politic, ajungînd din nou în punctul de plecare al acestei dezbateri, şi anume caracteristica principală a discursului politic – ascunderea, insinuarea, falsificarea gîndirii etc. Această a treia „libertate” nu înseamnă altceva decît punerea în practică şi rezultatele la care se ajunge prin „probarea” acestor trăsături specifice textului politic.
   Pe de altă parte, este vorba însă şi de nişte „constrîngeri” aplicate discursului politic, care îşi pun şi ele amprenta pe specificitatea strategiei argumentative proprii acestui tip de text. Cea mai importantă dintre acestea ni se pare a fi cea care limitează ideatic discursul politic în funcţie de apartenenţa lui la o doctrină ideologică sau alta. Cum această doctrină acoperă o serie de aspecte – politice, economice, sociale, culturale etc. –, aceasta se constituie în nişte cadre în limitele cărora discursul politic funcţionează. Trebuie menţionat însă faptul că există şi un anumit grad de libertate în interiorul constrîngerii doctrinare, libertate ce se naşte din relaţia discursului cu auditoriul; oricărei doctrine ideologice iar aparţine, un discurs politic care îşi îndeplineşte scopul trebuie să ţină cont, în primul rînd, de aşteptările şi de reacţiile publicului căruia i se adresează (un caz tipic de încălcare a constrîngerilor doctrinare şi de asumare maximală a libertăţii interioare a acestor constrîngeri îl constituie discursul „disidenţei”). Ca urmare, se poate spune că publicul căruia discursul politic i se adresează exercită un tip de constrîngeri asupra acestuia. Aceste constrîngeri aparţin sferei interesului practic, în care „descrierea realităţii este un mijloc pentru adevăratul scop al intervenţiei discursive: acţiunea de legitimare” (Sălăvăstru 1999, p. 168). În această acţiune, se parcurg mai multe etape: se prezintă faptele, apoi ele sunt „valorizate” în funcţie de interesele ce stau la baza discursului; din acest punct de vedere, se poate vorbi despre o valorizare pozitivă – dacă faptele aparţin grupului producător de discurs – sau despre o valorizare negativă – dacă faptele aparţin grupului cu care se intră în competiţie. În acest proces al valorizării, mecanismele discursive constau, pe de o parte, în selecţia faptelor şi, pe de altă parte, în ordinea prezentării lor (este vorba despre o ordine argumentativă, în sensul că se prezintă mai întîi faptele ce susţin interesele grupului auditor, cu valorizare pozitivă). În sfîrşit, urmează o a doua valorizare a faptelor prezentate în discurs, valorizare ce vine din partea auditoriului. Ea este responsabilă, în cele din urmă, de acţiunile şi reacţiile acestuia, cele care, practic, sunt vizate de orice propunător de discurs politic (pentru detalii, vezi Sălăvăstru 1999, p. 146170).
   Un alt factor important din această perspectivă îl constituie poziţia grupului de putere care stă în spatele unui discurs politic, în sensul că tonalitatea strategiei argumentative utilizate variază şi în funcţie de faptul dacă discursul este un produs al puterii conducătoare sau, dimpotrivă, al opoziţiei. De remarcat însă că, în orice astfel de categorie sar încadra, el nuşi pierde caracterul polemic.
   Putem afirma deci, cu deplină încredere, că specificul argumentării în textul politic este în strînsă dependenţă cu specificitatea discursului politic ca tip de discurs. Dintre numeroasele încercări de tipologizare oferite de literatura de specialitate, asupra cărora, din motive obiective, nu vom insista aici, cea pe care neo oferă semioticianul Ch. Morris (1946), în ceea ce priveşte discursul politic, ni se pare cea mai potrivită şi, totodată, cea mai fertilă pentru ulterioare interpretări. Combinînd criteriul dimensiunilor semnificaţiei (modes of signifing) cu cel al utilizării lor (use of sign complexes), Morris distinge între semne descriptive/designative (cele care adună informaţii şi descriu o stare de fapt), semne prescriptive (care indică modul de raportare faţă de obiectul denotat) şi semne apreciative (cele care semnifică despre valoarea obiectelor, ierarhizîndule totodată), iar în utilizarea semnelor (= perspectiva pragmatică asupra lor) distinge între utilizarea informativă, injonctivă evaluativă şi sistemică (Morris 1946, p. 125; vezi şi RovenţaFrumuşani 1999, p. 2629 sau Sălăvăstru 1999, p. 9296). Din combinarea celor două axe rezultă principalele tipuri discursive, cu menţiunea specificată de Morris însuşi, că nu poate fi vorba, nicidecum, despre unicitatea unui mod, ci doar de predominarea unui aspect (Morris 1946, p. 138):
   
   
   Întro astfel de tipologie, trăsăturile distinctive ale discursului politic sunt date de situarea lui la confluenţa dintre modalitatea de semnificare prescriptivă şi modalitatea de utilizare evaluativă. Acest lucru îşi pune amprenta şi asupra strategiei argumentative, care trebuie să determine discursul politic (eficient, bineînţeles) să treacă de la faire savoir direct la faire faire. Spre deosebire de alte tipuri discursive ce vizează acţiunea din partea auditoriului receptor, discursul politic „urmăreşte cu toată puterea să determine acţiunea favorabilă puterii pe care o reprezintă şi pune în mişcare toate mijloacele de care dispune (uneori chiar neortodoxe) pentru aşi atinge scopul. Eşecul în acţiune este eşecul în discurs. Poate că nicăieri nu este atît de strînsă legătura dintre practica discursivă şi rezultatele ei decît în perimetrul discursului politic” (Sălăvăstru 1999, p. 93). Toate strategiile şi procedurile argumentative sunt marcate de această finalitate discursivă, iar specificitatea lor în cazul tipului discursiv discutat aici este dată chiar de tonalitatea lor dominantă, de forţa lor persuasivă. Discursul politic vizează întotdeauna auditoriul, mai precis, acţiunea sa. În numele realizării acestui scop, se construieşte întregul edificiu discursiv, în jurul strategiei argumentative.


                                       



MARIA  CERNEA


PROVERBELE – ACTE  DE  VORBIRE  INDIRECTE?


   În abordarea comparativă a combinaţiilor libere şi a celor stabile în ceea ce priveşte producerea sensului lor, se afirmă că sensul celor dintîi este aditiv (se obţine prin adiţionarea sensurilor elementelor componente), în timp ce sensul celor din urmă este unul nou, adeseori fără nici o legătură perceptibilă cu cel al componentelor.
   Afirmaţia e valabilă doar parţial, şi pentru combinaţiile libere, şi pentru cele stabile (vezi infra: Ce ţie nu-ţi place…).
   Într-adevăr, de regulă sensul combinaţiilor libere se obţine din suma sensurilor elementelor constitutive, dar există şi situaţii în care sensul combinaţiei lexicale (libere), al unui enunţ / text e cu totul altul decît indică „citirea” lui literală. O explicaţie a dinamicii producerii sensului unor asemenea texte poate aduce teoria actelor de limbaj.
   Fie exemplele următoare, preluate din Searle (2001, p. 454):
   [1] Studentul X: Să mergem la film deseară.
   [2] Studentul Y: Trebuie să-mi pregătesc examenul.
   Enunţul [2] pare a nu avea nici o legătură de sens cu [1] (din semnificaţiile constituenţilor săi nu descoperim un răspuns la propunerea din [1]). Întrebarea pe care o avansează Searle este: ce anume face ca X să decodeze corect spusele lui Y (adică în conformitate cu intenţiile comunicative ale locutorului)? Explicaţia decodării reuşite a unor astfel de acte de limbaj, numite indirecte, se găseşte – consideră Searle – în acţiunea simultană a mai multor factori, şi anume: informaţiile anterioare („”) – lingvistice şi nonlingvistice – pe care le au în comun partenerii de dialog, capacităţile (aptitudinile) generale de raţionalitate şi de inferenţă ale auditorului, la care se adaugă principiul de cooperare şi maximele (regulile) conversaţionale formulate de Grice (2001, p. 426-428; cf. şi Reboul, Moeschler 2001, p. 47-48), precum şi o anumită convenţie stabilă prin care vorbitorii au căzut de acord ca o secvenţă sonoră să fie investită cu un conţinut anume (Vasiliu 1970, p. 12). Va fi nevoie – pentru interpretarea unui asemenea text – de un proces în două faze, de o strategie inferenţială care să permită alocutorului să descopere: mai întîi că intervin două acte ilocuţionare divergente – unul primar, nonliteral, şi unul secundar, literal –, iar apoi să descopere în ce constă funcţia ilocuţionară primară (Searle 2001, p. 456).
   Desfăşurarea acestui proces inferenţial – cu manifestare sistematică – este explicitat de Searle (2001, p. 455-459) printr-o suită de 10 etape (la care – spune autorul – s-ar mai putea adăuga alte cîteva), pe care nu le vom prezenta aici. Vom sublinia însă faptul că pentru parcurgerea lor e necesară asigurarea unor condiţii de satisfacere (de îndeplinire) a actului: condiţia pregătitoare (preliminară) (priveşte capacitatea interlocutorului de a realiza acţiunea); condiţia de sinceritate (dorinţa interlocutorului de a acţiona); condiţia de conţinut propoziţional (enunţarea de către locutor a predicaţiei unei acţiuni viitoare); condiţia esenţială (tentativa locutorului de a-l face pe interlocutor să efectueze acţiunea).
   Am considerat necesar acest excurs despre teoria actelor de limbaj pentru a-l folosi ca suport în demersul de interpretare semantică a proverbelor – unităţi frazeologice care au unele proprietăţi comune cu actele de limbaj indirecte.
   Teoria actelor de limbaj ne va fi utilă în încercarea de conturare a unei proceduri de interpretare a proverbelor în ceea ce priveşte relaţia dintre expresia lingvistică şi sensul enunţului proverbial.
   Pentru obiectivul urmărit, vom reţine că proverbele – aceste texte-aisberg – se apropie de actele de limbaj indirecte, între altele, prin aceea că: 1. ambele au structură propoziţională / frazală completă (sunt enunţuri / texte complete); 2. ambele conţin două acte ilocuţionare (unul primar şi unul secundar); 3. ambele pot fi decodate doar în context. Ele se deosebesc prin faptul că: 1) provebele sunt structuri fixe, „împietrite” (figées), preconstruite (préfabriqués) şi, deci, recurente (repetabile şi repetate), în timp ce actele de limbaj indirecte sunt libere în a-şi construi structura; 2) proverbele au sens nonepisodic (permanent), unitar (noncompoziţional), avînd ca referent nu un obiect, ci un „scenariu”, pe cînd actele de limbaj indirecte au sens nonunitar (aditiv), episodic (trecător), avînd ca referenţi obiecte din realitate.
   Să ne imaginăm, pentru început, un cadru genetic (o scenă, un eveniment) posibil pentru un proverb de largă circulaţie: o persoană sau un animal (un lup, de exemplu) încearcă să prindă iepuri. Nehotărît sau nemulţumindu-se cu unul singur – pe care eventual l-ar putea ajunge şi captura –, respectivul aleargă cînd după un iepure, cînd după altul, pierzînd progresiv teren faţă de animalul urmărit şi rămînînd în cele din urmă fără nici o pradă.
   Scena descrisă mai sus, pe care o numim convenţional obiect, este văzută de un observator care o desemnează (designează, denotează) cu semnul lingvistic complex Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul, adică o înscrie într-o relaţie referenţială (iniţială), atribuindu-i semnificaţia „Cine vrea să realizeze simultan două acţiuni divergente (incompatibile), nu realizează nici una”. Acest semn – ipostaziat din îmbinare liberă în îmbinare stabilă (= proverb) – va putea fi aplicat ulterior, cu semnificaţia respectivă, la o „clasă de obiecte” cu proprietăţi comune, adică la o serie de evenimente care se încadrează în schema logică următoare, corespunzătoare scenei genetice descrise la început: Dacă X vrea (să facă) simultan y şi z (unde y şi z sunt incompatibile sub un aspect oarecare), atunci X nu reuşeşte nici y, nici z, dar avînd de fiecare dată (un) alt sens, revelat de contextul în care semnul funcţionează. Prin urmare, în timp ce semnificaţia rămîne constantă (şi durabilă) (G. Kleiber, apud Michaux 1999), sensul va fi dependent de context, astfel încît semnificaţia proverbului aici discutat va exprima, de exemplu, uneori sensul „Dacă vrei (simultan) şi casă, şi maşină, (te înglodezi în datorii şi) rămîi fără nici una”, alteori sensul „Dacă faci curte (simultan) la două fete, rămîi fără nici una”, „Dacă vrei şi carieră strălucită, şi familie (numeroasă şi) care să se bucure de grija şi afecţiunea ta totală, rămîi fără nici una” etc. Seria poate continua teoretic la infinit, cu condiţia ca relaţia logică pe care e construit proverbul să corespundă ansamblului de entităţi extralingvistice la care este aplicată, să nu intre în contradicţie (să nu contrazică „morala proverbială”) (
   Am propus, în rîndurile imediat anterioare, un mod în care ar putea fi imaginată parcurgerea – în linie coşeriană a – drumului dinspre desemnare(a) (iniţială), în contextul situaţional iniţial, spre semnificaţie, iar apoi dinspre semnificaţie spre sensul contextual. Vom încerca în continuare – folosindu-ne de teoria actelor de limbaj şi de unele informaţii privitoare la forma logică – să descriem mecanismul (procedeul) de generare a sensului contextual, la auzul de către un receptor al unei unităţi frazeologice de natură proverbială. Înainte însă trebuie să subliniem din nou complexitatea conceptuală a proverbului, faptul că, în vreme ce altor categorii de unităţi frazeologice – locuţiunilor, de exemplu – li se asociază concepte corespunzătoare unei (clase de) entităţi definibile printr-o listă de proprietăţi, proverbul are o structură conceptuală complexă, lui asociindu-i-se un „scenariu schematic”, o „schemă de abstracţii tematice” (engl. Thematic Abstraction Units = TAU, rom. „unităţi de abstracţii tematice”) (Dyer, apud Michaux 1999).
   Ne întoarcem la proverbul [P1]: Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul şi ne punem întrebarea: cum izbuteşte auditorul (alocutorul) A să interpreteze spusele [P1] ale locutorului L potrivit intenţiilor comunicative ale acestuia din urmă? Conţinutul comunicat de structura frazală amintită e cu totul altul decît ar indica „lectura” lui literală. Intervine aici procesul inferenţial, de care aminteam în legătură cu actele de limbaj indirecte, descifrarea sensului producîndu-se – în mare – după cum urmează: A îl aude pe L performînd [P1]. Fie că A cunoştea dinainte semnificaţia lui [P1] – deci avea informaţiile lingvistice–, fie că nu, el: (1) îşi dă seama că [P1] spune altceva decît indică sensurile însumate ale componentelor sale (conştientizează existenţa a două acte ilocuţionare), aceasta pentru că el nu percepe în mod concret, în contextul situaţional, „scena” descrisă în [P1]; 2) pe baza cunoaşterii lucrurilor, a experienţei sale de viaţă, pe baza capacităţilor sale de raţionalitate, păstrînd relaţia cu contextul genetic (Tabarcea 1982, p. 82) şi descifrînd sensul denotativ, el încadrează fraza recepţionată în formula logică (TAU) expusă supra, F1: Dacă X vrea (să facă) simultan y şi z, atunci X nu va reuşi nici y, nici z. Sensul denotativ desprins este literal, direct, este un sens secundar, care corespunde actului de limbaj secundar.
   Tot pe baza cunoaşterii lucrurilor, a experienţei existenţiale şi a aptitudinilor de raţionalitate şi de inferenţă, A va căuta şi – trecînd prin semnificaţia cuprinsă în formula logică [F2] – va descoperi relaţia de analogie stabilită de L între scena iniţială (Sa, corespunzătoare actului ilocuţionar secundar) şi scena reală (Sb), în legătură cu care s-a enunţat [P1] (scenă corespunzătoare actului ilocuţionar primar). O dată descoperită această analogie, se va cristaliza şi sensul primar, care ar putea fi S1, S2, S3 … Sn.
Analogia între Sa (scena iniţială, genetică) şi Sb, c, d … n (scene reale ulterioare), cu sprijinul cerinţelor enumerate mai sus (cunoaşterea lucrurilor etc.), ajută receptorul – pe baza structurilor conceptuale organizate printr-o reţea de relaţii cauzale şi temporale, de care dispune memoria pe termen lung a vorbitorilor – la descifrarea sensului, chiar şi în condiţiile auzirii unui proverb neîntîlnit pînă atunci.
   Revenind la teoria actelor de limbaj, vom spune – în concluzie – că, în timp ce comunicarea corespunzătoare scenei observate de locutorul care a făcut designarea iniţială a fost o comunicare directă, sensul ei fiind denotativ şi compoziţional (aditiv), treptat – prin izolare, ipostaziere – structura va dobîndi caracter figurat (conotativ), devenind comunicare indirectă cu semnificat global (Greimas 1972, p. 318) şi cu dublă valoare ilocuţionară.
   În rîndurile anterioare am discutat un proverb figurat, pentru care existenţa celor două acte ilocuţionare este evidentă. În continuare, vom face cîteva menţiuni în legătură cu un proverb nonfigurat, [P2]: Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face şi vom căuta să descoperim cele două acte ilocuţionare.
   Nefiind figurată („încifrată”), semnificaţia (TAU) lui este uşor de descoperit şi de încadrat în formula logică [F2]: Dacă lui X nu-i place să i se facă acţiunea z, atunci X să nu-i facă acţiunea z lui Y. Sensul secundar (literal, direct) este unul de largă generalitate şi e exprimat printr-un material lexical – pronumele relativ ce şi proverbul a face (Vlad 1994, p. 76) – susceptibil de a fi înlocuit cu o mare diversitate de termeni pentru care pot „sta” aceste proforme. Aşa încît, dacă pentru [P1] sensul primar putea fi: S1, S2 … Sn (vezi supra), pentru [P2], sensul primar dezvăluit prin îndeplinirea condiţiilor amintite la p. 254 ar putea fi S1: „Dacă nu-ţi place să fii lovit, nu lovi pe altul”; S2' „Dacă nu-ţi place să fii bîrfit, nu bîrfi pe altul” etc.
   Pronumele ce, care îşi procură referinţa contextual – din contextul extralingvistic de data aceasta –, „stă” pentru orice expresie corespunzătoare unei entităţi caracterizate – obligatoriu – prin trăsătura „neplăcut” (impusă de contextul lingvistic: nu-ţi place) şi adecvate contextului situaţional. Verbul a face „stă” pentru un verb al cărui conţinut semantic e adecvat conţinututlui la care trimite pronumele ce.
   Ca o concluzie la cele de mai sus, se poate spune că şi proverbele sunt nişte acte de vorbire indirecte, în care, printr-un act ilocuţionar secundar, se realizează un act ilocuţionar primar, prin parcurgerea unui proces inferenţial.
   
   
                                                         

BOGDAN HARHĂTĂ
DESPRE  O  TEORIE  A  DIATEZEI
ÎN  LIMBA  ROMÎNĂ
    Orice defini(ie se caracterizează ca fiind rezultatul, mai mult sau mai pu(in, al unei unită(i de concep(ie (i, în ceea ce priveşte gramatica, lucrurile ar trebui să fie clare şi bine puse la punct. Secolele de tradiţie şi de experien(( ar fi trebuit s( rezolve pînă acum problema divergenţelor de opinie şi de interpretare în materie de (spinozit((i”. Din păcate sau, în egală măsur(, din fericire pentru viitoarele generaţii de filologi, de gramaticieni sau, pur şi simplu, de curioşi, gramatica continuă să prezinte o serie de probleme care nu au fost rezolvate (nc(. Una dintre acestea este cea a diatezei. Discutarea acesteia ((i are un (nceput (n lingvistica romîneasc( în perioada interbelic(. În ciuda faptului că, în timp, unele dintre întrebările legate de categoria gramatical( a diatezei şi-au găsit o rezolvare unanim acceptată ca, spre exemplu, faptul c( diateza este o categorie morfologic( şi nu morfosintactică sau sintactică, altele au primit o varietate de răspunsuri şi se pare că nu s-a ajuns (nc( la un consens în ceea ce priveşte diversele interpretări pe care le dau diferite (coli sau diverşi cercetători. De aceea, credem potrivit s( ne ocup(m de statutul diatezelor pasiv( (i reflexiv( (n limba romîn(.
    Înainte de a ajunge să discutăm problema diatezelor pasiv( sau reflexiv( constat(m că trebuie să ne oprim mai (ntîi asupra definirii categoriei de diatez(. O primă observaţie necesar( este aceea că, spre deosebire de gramaticile romîneşti, care tratează diateza la acela(i nivel al categoriei cu modul, numărul şi persoana, gramaticile franceze „tradiţionale” tratează separat categoria diatezei de celelalte men(ionate mai sus şi credem că este justificat acest mod de a organiza lucrurile, (ntrucît, (ntr-o ierarhizare a categoriilor gramaticale, cea a diatezei este superioar( celor de mod, timp, număr şi persoan(, care constituie o unitate distinct(. Pentru a înlătura ambiguitatea interpret(rii în ceea ce priveşte definiţia categoriei de diatez(, cel mai corect demers constă în observarea raporturilor gramaticale care se stabilesc în jurul verbului, recte încadrarea într-un tablou general a raporturilor de regen(( şi de subordonare din contextul verbal; ne vedem constrîn(i, în aceast( situaţie, să acceptăm ca fiind apriorice cele trei tipuri de diateză care au fost observate şi delimitate empiric în majoritatea limbilor indo-europene moderne. 
    Se consideră, aşadar, trei serii de contexte pentru cele trei diateze în cauză:
  I.  Elevul citeşte cartea.
     Apa curge.
     Afară plouă liniştit.
     Atmosfera este calmă.
     Fata este liniştită.
     Fata r(mîne liniştită la locul ei.
  II. Cartea este citită de către elev.
     Fata este liniştită de către p(rin(i.
  III. Ion se spală.
      Ion se gînde(te.
      Ion se face medic.
      Ion ((i aminteşte de zilele lui fericite.
      Ion şi Viorica se iubesc.
      Cartea se citeşte uşor.
      Se zice c( lumea a început cu Adam.
  Se observă mai (ntîi c( singura dintre cele trei diateze cu marc( morfologic(  este diateza reflexiv(. (ntre diateza activ( şi cea pasiv( se observ( o coinciden(( a formelor verbale: este liniştit( este identic ca form( în seturile de enun(uri I şi II. O alt( problem( care apare este cea a marc(rii morfologice a diatezei pasive: dac( aceasta const( (n prezen(a verbului auxiliar a fi (nso(it de participiu perfect acordat în gen, num(r (i caz cu subiectul, nu pot fi trecute cu vederea analogiile dintre construcţiile:
  Tu eşti iubită de toat( lumea,
fa(( de:
  
  Tu rămîi iubit( de toat( lumea.
  Tu devii iubit( de toat( lumea.
  Tu pari iubit( de toat( lumea.
  Tu treci drept iubit( de toat( lumea.
şi 
  Tu te faci iubit( de toat( lumea,
(n care se consider( c( verbele sunt echivalente cu a fi (n ceea ce prive(te predicativitatea, atunci cînd au sensul a se preface (n ceva etc. 
  În toate situaţiile prezentate mai sus se observ( prezenţa participiului perfect înso(it de un complement de agent. Lucrul cel mai interesant este acela c( genul acesta de construcţie nu este posibil decît cu verbele (semi)copulative şi cu participiul perfect acordat al verbelor tranzitive. Se pune atunci întrebarea: diateza pasiv( nu este decît o form( special( a diatezei active, şi anume a diatezei active a verbelor copulative (nso(ite de un nume predicativ în participiu? Problema nu trebuie tratat( cu u(urinţă, fiindcă, între construcţiile de genul:
  Cartea este deschis(.
  Cartea este deschis( de către cititor,
singura diferen(( vizibil( este prezenţa complementului de agent în cel de-al doilea enunţ. Majoritatea gramaticilor lasă contextul s( decidă dacă predicatul, în construcţii similare celor de mai sus, este exprimat prin verb la diateza pasiv( sau dacă este vorba despre un predicat nominal. În acest caz, este interesant( încadrarea participiului şi interpretarea raporturilor sale în contextul sintactic. Oricum ar fi interpretate natura sau rolul participiului perfect, construcţiile de mai sus sunt analoage, mai mult chiar, pînă la punctul în care în enunţ apare complementul de agent sau un alt tip de complement ele sunt identice, fac parte din aceeaşi paradigm(. Rezult( de aici c( nu se poate vorbi de o diatez( pasiv( atîta vreme cît nu este marcat( morfologic. Nu putem spune decît c( valoarea de pasiv este una semantic-designaţional(, şi nu gramatical(. Trebuie amintit aici şi criteriul istoric. Diateza pasiv( din limba latin( avea o valoare preponderent impersonal( şi nu servea decît în rare cazuri drept categorie opus( activului (i nu s-a transmis (n limbile romanice decît la formele de perfectum. Pentru exprimarea pasivului era folosit, mai ales în limba vorbit( şi în perioada tîrzie, reflexivul. Din latin( în limbile romanice a intrat tocmai aceast( valoare a reflexivului, pentru a marca raporturile de tip pasiv dintre subiect şi acţiunea exprimat( de verb; diateza pasiv( este oarecum livresc(. De(i exist( (n limbile romanice suficiente argumente de ordin formal care sus(in ipoteza conform c(reia nu cunosc o diatez( pasiv(, nu trebuie neglijat( compara(ia cu limbi moderne europene, (n care aceasta este bine marcat(, (i credem c( cel mai potrivit pentru aceasta este grupul limbilor germanice, care au o diatez( pasiv( analitic(. Am ales pentru exemplificare limba englez(, (n care situa(ia este considerabil simplificat(. Mai (ntîi, s( se observe diferen(ele care exist( (ntre urm(toarele situa(ii:
  R1.
  a) Cartea este deschis(.
(i 
  b) Cartea este deschis( de c(tre cititor.
fa(( de 
  E1.
  a) The book is open (on the table)
(i
  b) The book is opened by the reader.
  Se observ( c( pentru situa(ii (n care romîna nu face formal diferen(a (ntre adjectiv (i verb, engleza folose(te dou( p(r(i de vorbire diferite, anume adjectiv (i participiu perfect. Diferen(a (ntre cele dou( limbi este tipologic(, date fiind natura (i func(ionalitatea participiului (n cele dou( cazuri. Acolo unde limbile romanice nu disting (ntre valoarea nominal( (i cea verbal( a participiului decît (n func(ie de contextul sintactic, aceast( situa(ie fiind mo(tenit( din latin(, limba englez( specializeaz( participiul pentru uzul verbal, folosind adjective pentru situa(iile (n care limbile romanice au un participiu cu valoare nominal(. Aceast( specializare a limbii engleze permite existen(a diatezei pasive indiferent de regimul de tranzitivitate al verbului. Se cunoa(te faptul c(, dup( gramaticile clasice, (n limbile romanice nu pot avea diatez( pasiv( decît verbele tranzitive. Dac( se aplic( criteriul transform(rii formelor active (n pasive, se observ( urm(toarele:
  R2.
  (mi zici ceva.
(i 
  E2.
  You tell me something.
  (n ambele limbi verbul are dou( complemente, unul (n acuzativul1 al obiectului direct (i un altul (n dativ (specia cazului fiind, aici, irelevant(). Se deduce a(adar c( verbul este tranzitiv (n raport cu complementul direct (n acuzativ, (i intranzitiv (n raport cu complementul (n dativ. Dac( se transform( cele dou( contexte active (n contexte pasive se ob(in:
  R1'.
  Ceva (mi este spus de (c(tre) tine.
(i
  E1'.
  I am told something (by you).
  (n R1' complementul direct devine subiect fa(( de R2, nimic spectaculos (i neobi(nuit, (n E1' (ns( tocmai complementul (n dativ devine subiect fa(( de E2. Dac( (n cazul romînei verbul devine pasiv (n interiorul raportului lui de tranzitivitate, (n limba englez( verbul devine pasiv (n cadrul raportului s(u de intranzitivitate fa(( de complement. Faptul c( engleza are verbe intranzitive la diateza pasiv( este (nt(rit (i de exemple ca:, (n care caz se p(streaz( (i prepozi(ia plasat( la sfîr(itul propozi(iei prin tmez(.  Iat( cum, spre deosebire de limba romîn(, dar situîndu-se al(turi de celelalte limbi romanice, în engleză diateza pasiv( are o marc( morfologic( proprie (i unitar func(ional(, anume prezen(a auxiliarului to be (n conjugare, (nso(it de participiul perfect al verbului. Limbile romanice nu cunosc o  s p e c i a l i z a r e   a   p a r t i c i p i u l u i   d e c î t   ( n   c o n t e x t  s i n t a c t i c  (i (n func(ie de regimul de tranzitivitate al verbului, ceea ce face să nu se poată discerne formal (ntre predicatul nominal activ cu nume predicativ exprimat prin participiu (i verbe la diateza pasiv(, rezultînd de aici c( nu au o diatez( pasiv( gramatical distinct(.
  Dacă se accept( c( diateza este categoria gramatical( care exprim( raporturile dintre subiect şi acţiunea verbului, apare inconvenientul c( definim o categorie morfologic( specific( verbului cu ajutorul unui criteriu semantic, fiindcă atunci cînd se aduce în discuţie conceptul de acţiune exprimat( de verb se depăşeşte graniţa morfologiei. Dacă, în schimb, se consider( standard definiţia dat( de GFC, conform căreia se numeşte diatez( sau voce forma pe care o poate îmbr(ca verbul. Categoria gramatical( numit( diatez(, esenţialmente verbal(, fixează raporturile care se stabilesc între verb şi subiectul său sau, în egală măsur(, între verb şi complementele sale, se observ( c( este convenabil( pentru uz fiindcă, dintre cele propuse, este singura care operează  strict cu categorii gramaticale şi c( situează categoria diatezei ca atare într-un context sintactic. Un alt avantaj al acestei definiţii este acela c( a(ază în plan central verbul şi raporturile sale, aşa cum, de fapt, este normal; nu vedem de ce o categorie gramatical( verbal( ar fi definit( prin altceva decît prin verb. Trebuie însă văzut dacă rezist( verificării în practică. În ceea ce priveşte atît diateza activ(, cît şi cea reflexiv(, nu se pune problema raportului dintre verb şi subiectul s(u; acesta nu poate fi decît unul singur, şi anume de subordonare. Rămîne deschisă chestiunea raportului dintre verb şi complementele sale şi aici credem c( ar trebui făcute anumite modificări. Raportul dintre verb şi complementele sale nu poate fi relevant pentru categoria diatezei decît în măsura în care reuşeşte s( explice diferenţele dintre diateza activ( şi cea reflexiv(, dar trebuie făcut( precizarea c( în cazul diatezei reflexive verbul se construieşte cu pronumele reflexiv la aceeaşi persoan( cu subiectul gramatical. Desigur c( tocmai aici apar problemele de interpretare. În ceea ce deja constituie o tradiţie în şcoala romîneasc( de gramatic( de după prima ediţie a Gramaticii Academiei, se afirm( c( în nici un caz nu se poate discuta despre o diatez( reflexiv( acolo unde pronumele cu care se construieşte verbul are funcţie sintactic( şi c( aparţin diatezei reflexive doar acele verbe unde pronumele nu are decît valoare de morfem al reflexivului. Întrebarea de logic( imediat( este: cum poate o parte de vorbire cu conţinut lexical s( fie morfem? Oare nu se poate vorbi de o definire a diatezei reflexive prin mărci morfologice şi nu prin morfeme sau şi prin ambele (n egal( m(sur(? Dacă pronumele este, de fapt, morfem, atunci cum se justific( denumirea de diatez( reflexiv( şi, mai mult, cum se mai justific( denumirea de caracter pronominal al unor verbe? Singura soluţie const( în inventarierea tipurilor şi valorilor construcţiilor verbale cu pronume reflexiv şi în studierea seriilor paradigmatice pentru a observa felul în care acestea funcţioneaz( în limb(. Verbele reflexive pot avea în limba romîn( mai multe valori (şase):
  reflexiv-obiective: el se îmbracă, îmi amintesc;
  reflexiv-reciproce: ne cert(m des, îşi dau palme;
  reflexiv-dinamice: el se ruga de iertare, îşi închipuia c( ne-a convins;
  reflexiv-pasive: biletele se vînd la cas(, m-am născut iarna;
  reflexiv-impersonale: se doarme bine în hamac?, la ei se m(nînc( mult;
  reflexiv-eventive: el s-a îmbolnăvit.
  La o primă observaţie pot fi clasificate în verbe care se construiesc cu dativul şi verbe care se construiesc cu acuzativul. R(mîne de văzut în care dintre situaţiile de mai sus pronumele are funcţie sintactică şi în care există dificultăţi în a-i atribui una. În ceea ce priveşte verbele construite cu pronume în dativ, chestiunea se rezolv( relativ uşor. Pronumele este într-o specie de dativ foarte apropiat( de dativus (in)commodi, atunci cînd nu este chiar specia în cauz(, ceea ce înseamnă c( pot fi interpretate drept complemente circumstanţiale în dativ (in)commodi, adică de interes. Pronumele în acuzativ este însă mai greu de interpretat. Dacă pentru reflexivele obiective, reciproce şi eventive valoarea de complement direct a pronumelui este evident(, iar în cazul reflexivelor dinamice aceea de complement în accusativus relationis, pentru reflexivpasive şi impersonale situaţia devine dificil(. Interpretarea din punct de vedere istoric nu ar servi la nimic în acest caz, fiindcă, indiferent de funcţia sintactic( pe care o aveau iniţial, probabil ca şi în primele etape ale limbii romîne, dacă în momentul de faţ( nu ar avea nici una, atunci înseamnă c( într-adevăr pronumele s-a desemanticizat şi c( este perfect justificat( interpretarea lui drept morfem. Evident c( nu ar avea rost s( forţăm o interpretare în favoarea apropierii de o anumit( specie de acuzativ. Dar nici nu vedem de ce, de vreme ce paradigmele funcţioneaz( identic în limb(, s( fie analizate diferit exemple ca:
      eu mă spăl		eu mă nasc		eu mă gîndesc
      tu te speli		tu te naşti		tu te gîndeşti
      el se spală		el se naşte		el se gîndeşte
      ea se spală		ea se naşte		ea se gîndeşte
      noi ne spălăm  		noi ne naştem		noi ne gîndim
      voi v( spălaţi  		voi v( naşteţi		voi v( gîndiţi
      ei se spală 		ei se nasc		ei se gîndesc
      ele se spală		ele se nasc  		ele se gîndesc
doar pentru c( în prima serie pronumele reflexiv este interpretabil sintactic şi în celelalte dou( nu. Important este c( paradigmele funcţioneaz( identic, ceea ce, pentru sistemul limbii, înseamnă c( sunt, practic, identice. Nu credem c( este eficient( repartizarea unora dintre tipurile de reflexiv la alte diateze decît la cea reflexiv( în virtutea principiului c( aceasta trebuie marcat( gramatical prin prezenţa unui morfem, adică prin pronume reflexiv desemanticizat (sau gramaticalizat). Aceleaşi gramatici şi studii care practic( acest gen de clasificare susţin c( pentru diateza pasiv( se poate considera complementul de agent ca marc( morfologic( suplimentar(. Or, în cazul diatezei reflexive de ce ar conta dacă în anumite cazuri pronumele reflexiv ar funcţiona ca morfem iar în altele ca marc( morfologic(? Singurele criterii care au relevanţ( în definirea categoriilor gramaticale nu pot fi decît cel formal (paradigmatic) şi cel funcţional. 
  Din punctul de vedere al încadrării formale, formelor diatezei reflexive li se reproşeaz( c( în cazul reflexivelor obiective şi reciproce, în enunţuri ca:
  eu mă spăl
intr( în aceeaşi paradigmă cu 
  eu te spăl
  eu îl spăl etc.
  S( se compare următoarele situaţii:
  A.
cu
  B.
  
  În situaţia A avem reprezentat( paradigma verbului a sp(la cu complement exprimat prin pronume personal în acuzativul1 al obiectului direct, iar în B paradigma verbului reflexiv a se sp(la. Se constat( o coincidenţ( formal( la nivelul persoanelor întîi şi a doua, singular şi plural, cauzat( de faptul c( pronumele reflexiv în limba romîn( nu are forme proprii decît pentru persoana a treia. Dacă la primele dou( persoane ale conjugării este incert dacă forma pronominal( este personal( şi verbul nepronominal sau dacă, dimpotrivă, forma verbal( este reflexiv( şi verbul pronominal, la persoana a treia lucrurile se clarific(; diferenţele formale dintre pronumele personal şi cel reflexiv sunt evidente. În ambele situaţii pronumele are aceeaşi funcţie sintactic(, recte complement direct al verbului, dar diferenţa dintre ele const( în funcţionalitatea diferit( pe care o au. Dacă în situaţia A pronumele poate fi sau este un substitut al unei alte părţi nominale, în cazul B pronumele face corp comun cu verbul, îi este indispensabil.
  Cît priveşte verbele reflexive cu dativul situaţia este departe de a fi mai simpl(. Faptul c( pronumelui în dativ i se poate mai uşor atribui o funcţie sintactic( îngreunează situaţia, pentru c(, în acest caz, trebuie operat( distincţia între situaţii contextuale ca: îmi amintesc zăpezile de altădată şi îmi spăl ciorapii. În ciuda faptului c( verbul a-şi aminti este în general intranzitiv, nimic nu poate contrazice existenţa unor enunţuri în care are complement direct. Dificultatea rezid( în a deosebi prin ce anume sunt diferite cele dou( tipuri de contexte, pe care gramaticile normative le interpretează ca aparţinînd la dou( diateze diferite, recte la reflexiv( şi la activ(. Regimul verbului nu este, aşadar, un criteriu de clasificare valabil în cazul categoriei de diatez(. Diferenţa între cele dou( situaţii ar putea s( o facă specia de dativ în care se afl( pronumele. Dacă pronumele ar fi în cazul dativ (in)commodi sau o specie interpretabil( ca fiind îndeaproape înrudit( cu aceasta, am avea a face cu un verb la diateza reflexiv(; dacă, în schimb, pronumele s-ar afla în dativus possessivus sau al persoanei, am avea în discuţie un verb la diateza activ( cu complement în dativ. Proba se face prin încadrarea în paradigm(. S( se compare situa(iile:
  A1.
cu
  B1.
şi cu
  C1.
fa(( de
  B2.
în opoziţie cu paradigma incomplet(
  A2.
  În privinţa situa(iilor A1  şi B1 se observ( o asemănare cu A şi B Spre deosebire însă de cazul în care pronumele st( în cazul acuzativ, pentru pronumele în dativ trebuie luat în considerare criteriul semantic-lexical. (ntr-adev(r, îmi amintesc are cu totul alt în(eles faţ( de îţi amintesc, primului corespunzîndu-i lat. memini sau engl. I remember, iar celui de-al doilea lat. moneo sau engl. I remind (you). Diagonala marcat( în A1 nu aparţine pe segmentul reprezentat de persoanele I (i a II-a verbale acestei paradigme; ea este posibil(, dar uzul a specializat-o semantic. Opoziţia funcţioneaz( între A1 şi B1, pe de o parte şi C1, pe de altă parte. Dacă în primul caz are loc specializarea semantic( în funcţie de diatez(, în cel de-al doilea aceasta nu se întîmpl(, verbul fiind activ, indiferent de formele pronominale care îl acompaniază. Se verific( deci diferenţierea pe diateze în funcţie de specia de dativ în care este pronumele (fie el reflexiv sau personal). (n cel de-al doilea set de paradigme se observ( opoziţia semantic( între cele dou( situaţii, marcat(, de asemenea, de regimul dativului. (n primul caz, B2, apar formele pronumelui reflexiv în dativ, marc( a diatezei reflexive, iar în cel deal doilea, A2, formele atone ale pronumelui personal în dativ etic cu verb la diateza activ(. Dificultăţile apar atunci cînd se pune problema interpretării speciilor de dativ, cînd este commodi sau incommodi şi cînd posesiv sau etic sau al persoanei? Cum se diferenţiaz( între ele? Criteriul tranzitivităţii nu ne este de nici un folos, toate cele patru situaţii admi(înd ca verbul s( aibă complement direct. Cum se stabileşte atunci dacă în enunţul îmi aleg calea cea mai uşoară verbul este la diateza activ( sau la cea reflexiv(? Rezolvarea vine o dată cu examinarea raporturilor de regenţ( şi subordonare care se stabilesc în interiorul propoziţiei. Deşi la o primă vedere îmi pare s( fie în dativ commodi, se poate observa o apropiere între complementul direct (calea) şi complementul exprimat prin pronume, specia cazului fiind posesivul, ceea ce scoate din calcul posibilitatea consider(rii pronumelui drept marc( a diatezei reflexive, dat( fiind regen(a nominal( specific( dativului posesiv. La o şi mai atent( analiz( se observ( c( pronumele intr(, de fapt, (n paradigma verbului (nso(it de pronume personal şi nu reflexiv, ceea ce demonstreaz( (nc( o dat( apartenen(a construc(iilor de tipul celor de mai sus la diateza activ(.
  Revenind la o posibil( definiţie a diatezei, se poate conclude c( pentru limba romînă diateza este categoria morfologic( strict verbal( care se manifest( prin diferenţe de ordin formal ce includ sau subsumează diferenţele formale care caracterizează categoriile de mod, timp, număr şi persoan( şi care reglementează raportul dintre verb şi complementele sale exprimate prin forme ale pronumelui reflexiv (n situa(iile (n care pronumele reflexiv care acompaniaz( verbul are func(ie sintactic(. Putem vorbi în limba romîn( de dou( diateze: 
   activ( ( marcat( morfologic prin absen(a vreunui complement exprimat prin pronume reflexiv;
  reflexiv( ( marcat( morfologic prin prezenţa unui pronume reflexiv, (n egal( măsur( (n calitate  de morfem sau ca purtător de funcţie sintactic(.
   
   
                                 



ROXANA  FURCOVICI


MOTIVUL  ARBORELUI  ŞI  AL  FLORII
ÎN  ROMANUL  PROUSTIAN


Într-un poem – şi cele mai bune romane sunt poeme – într-o creaţie, realitatea nu este ceea ce criticii numesc realism. Într-o creaţie, realitatea este o realitate intimă, efervescent creatoare şi care ţine de voinţă.
(Miguel de Unamuno – Prolog  la Trei nuvele exemplare)

   Apărut între 1913 şi 1927, romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut a marcat, indiscutabil, o revoluţie a genului. De la anularea subiectului în sens tradiţional, ca fir evenimenţial determinat, trecînd prin dezintegrarea personajului şi pînă la modificarea perspectivei asupra spaţiului şi a timpului ori eliberarea frazei de canoanele formale, romanul proustian înseamnă inovaţie, depăşire a unei experienţe artistice asumate.
   Impresionant şi din punct de vedere cantitativ (căci însumează mai multe mii de pagini), romanul îşi dispune materia în jurul unei conştiinţe unice – aceea a personajului-narator Marcel. În felul acesta, În căutarea timpului pierdut propune o perspectivă profund subiectivă, foarte nuanţată asupra lumii, atît exterioare, cît şi a celei fascinante a psihicului omenesc. Deasupra istoriei lui Marcel, se clădesc straturi narative succesive, vizînd destine diferite sau simetrice, astfel încît este pe deplin justificată compararea romanului cu o simfonie: pornind dintr-un trunchi comun, temele şi motivele, planurile narative „se-ngînă şi-şi răspund”, cum ar spune Charles Baudelaire, se armonizează, coexistă într-un sistem arborescent surprinzător. Plecînd de la această simplă observaţie asupra structurii şi a compoziţiei romanului (şi care ne-a sugerat imaginea unui arbore), am încercat să extindem ideea pentru a pune în evidenţă reverberaţia adîncă pe care o are regnul vegetal în opera scriitorului francez.
   La un nivel superficial al textului, surprinde gama extraordinar de vastă a plantelor prinse în încrengătura de imagini artistice, plante care, aproape fără excepţie, capătă valoare metaforică sau de simbol. Astfel, nufărul, orhideea, feriga, albăstrelele, macul, garoafa, crinul, trandafirul, liliacul, fucsia, violetele, măceşul, nu-mă-uita, crizantema, bulgării-de-zăpadă, irisul ori bumbişorii aduc culoare şi parfum şi, mai ales, o consistenţă diafană, trecînd dincolo de o simplă imagine (vizual / olfactivă) şi înflorind în planul ideii. De asemenea, diferiţi arbori, de la tei, meri, aluni, salcîmi, nuci, castani pînă la portocali, punctează reveriile naratorului şi construiesc puncte de reper pentru întîlnirile trecutului cu clipa prezentă. Formele vegetale cele mai bogate îşi găsesc materializarea fie ca pădure, fie ca parc, iar referirile la ieşirile personajelor romanului în mijlocul naturii sunt nenumărate: singuraticele plimbări ale bunicii lui Marcel la Combray, sub ploaia dezlănţuită, plimbările lui Swann în Bois de Boulogne, cele ale naratorului pe malul Vivonnei sau la Montjouvain sau, împreună cu pictorul Elstir, la Balbec, toate sugerează nevoia personajelor de a se întoarce la o matrice, la un simbol de perfecţiune şi, mai ales, la fiorul vital, îl vom numi vegetal, al vieţii care palpită uniform, ca o inimă, sub toate formele înconjurătoare.
   Astfel, contemplarea peisajului, a naturii şi a elementelor ei componente, reprezintă pentru romancierul francez doar un pretext artistic sau, mai mult, o modalitate de a descoperi principiul fluidităţii, al continuumului în viaţa omului şi a universului. În acest sens, un fragment surprinzător este cel în care naratorul – copil, la Combray – priveşte cu atenţie ceaiul de tei şi, treptat, distinge, dincolo de aparenţele înşelătoare, ceva mult mai preţios. La început, frunzele şi florile uscate i se par bizar şi artistic metamorfozate, ca şi cum ar fi luat masca altor obiecte: „Les feuilles, ayant perdu ou changé leur aspect, avaient l’air des choses les plus disparates, d’une aile transparente de mouche, de l’envers blanc d’une étiquette, d’un pétale de rose, mais qui eussent été empilées, concassées ou tressées comme dans la perfection d’un nid”. Apoi, dincolo de caracterul multiplu al realităţii, eroul ajunge să „citească” în crenguţele uscate de tei imaginea plină de vitalitate, de forţă, a naturii, frumuseţea ei. În vîrtejul de clipe prezente şi trecute se instituie o corespondenţă calitativă, un fluid ca o sevă care dă consistenţă existenţei, care este însăşi existenţa:”. Legătura acestui principiu al fluidităţii cu vegetalul se impune de la sine. În toate culturile lumii, regnul vegetal a fost considerat un „”, al caracterului ciclic al existenţei, „” . El era întotdeauna pus în relaţie cu elementele fundamentale – cu pămîntul, apa şi aerul –, hrănindu-se din ele, sfîrşind în sînul lor, pentru a renaşte apoi cu mai multă vigoare. Imagine a acestei permanente metamorfoze, a acestei „vieţi fără de moarte” este, şi în paginile romanului proustian, copacul. După Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, arborele este deopotrivă simbol al caracterului ciclic al evoluţiei cosmice şi „al uniunii continuumului cu discontinuumul”:  ”. Această energie regeneratoare este subliniată în roman şi de un scurt pasaj semnificativ. După cîteva zile de primăvară timpurie, naratorul vede cum iarna se instalează din nou; pe bulevarde, castanii sunt 
   Aşezată sub pecetea vegetalului, reveria eroului principal este vegheată adesea de prezenţa unui arbore, în liniştea învăluitoare a pădurii, a grădinii sau a parcului. „” au semnificaţia unei reveniri la sine însuşi, a transcenderii universului mărunt al cotidianului spre un dincolo. Şi aceasta pentru că arborele nu este văzut doar ca simbol al materialităţii, al fluidului vital elementar care conduce lumea. El este, de asemenea, un factor de unitate, un liant între cele trei niveluri ale cosmosului şi, din această perspectivă, o axis mundi. Cu rădăcinile solid înfipte în pămîntul-mamă, trăind la suprafaţă, el tinde să cuprindă şi cerul cu ramurile sale. Văzut, în Biblie, ca Arbore al Vieţii, el este, în acelaşi timp, şi Arbore al Cunoaşterii, ceea ce face din el un simbol al elevaţiei şi al spiritualizării. Cum se va vedea mai departe, vegetalul va fi suprapus, la Proust, nu o dată, artei, visului şi iubirii, adică unor realităţi desprinse, eliberate de materie. Asociată adesea lecturii sau contemplaţiei artistice (ca forme superioare ale visării), materia vegetală capătă spiritualitate, se ridică la nivelul unei realităţi simbolice, tot aşa cum timpul, noţiune abstractă, capătă materialitate: în acele frumoase după-amieze de la Combray închinate lecturii, va spune Proust, măsura cronologiei este dată de „le cristal successif, lentement changeant et traversé de feuillages, de vos heures silencieuses, sonores, odorantes et limpides”.
   Înainte de a trece la relevarea semnificaţiilor motivului florii, ar fi necesar să amintim, măcar în treacăt, valoarea simbolică pe care o au grădina şi pădurea. Astfel, grădina este o replică pămînteană a Paradisului, dar şi o miniaturizare a lumii. Ea conţine, într-o oarecare măsură, şi artificialitate, căci omul a impregnat-o de propria personalitate, fără a şterge însă energia ei vitală fundamentală (lui Marcel i se pare că”). Pădurea este, în general, şi poate fi interpretată astfel şi în romanul proustian, o imagine sau o expresie a psihicului omenesc. Asupra ei, naratorul îşi proiectează emoţiile, senzaţiile ori dorinţele. Deosebit de relevantă este, în acest sens, scena din pădurea de lîngă Roussainville: copil fiind, Marcel nu face distincţia între manifestările exterioare – liniile cadrului, lumina, copacii – şi ceea ce simte; el îşi imaginează că din trunchiurile arborilor urmează să se desprindă o femeie, şi nu oarecare, ci una produsă cu necesitate de pitorescul peisajului; dezamăgit în aşteptările sale pline de candoare, el are gestul disperat şi sincer de a pedepsi copacii: „”. Această legătură adîncă dintre materie şi spirit, dintre imaginea concretă, imediată şi idee ori sentiment apare ca o constantă a romanului proustian, fiind considerată o realitate a vieţii omului, în general, nu numai a copilului. Undeva, în primul volum, naratorul mărturiseşte: „”. Din această cauză, perspectiva din care sunt realizate personajele este cu totul modificată faţă de romanul tradiţional (vorbea chiar de o disoluţie a personajului literar). Într-adevăr, acesta nu mai este construit obiectiv, din exterior, explicat prin sau găsindu-şi justificarea în acţiune, ci urmează aceeaşi grilă a vegetalului, a unei pasivităţi esenţiale. Trăgîndu-şi seva din ceea ce romancierul francez numea „solul mental”, fiinţa adîncă a eroilor proustieni se construieşte pe sine în acumulări concentrice, succesive. În studiul Timpul, distanţa şi forma la Proust, Ortega y Gasset subliniază tocmai acest specific al romanului În căutarea..., roman modern care valorifică tehnici artistice impresioniste şi care, anulînd trama tradiţională, surprinde mai ales „perspectiva aeriană, ţesătura de vibraţii cromatice de care se înconjoară lucrurile”. Forma nu mai are relevanţă, exactitatea contururilor, greutatea obiectelor sunt trecute cu vederea sau chiar abolite, în accepţia lor obişnuită, în favoarea înregistrării unui flux energetic, a unei vibraţii interioare – ca o sevă a lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor. Reflex al acestui mod specific de a exprima exterioritatea sunt, fireşte, personajele. După acelaşi Ortega y Gasset, acestea sunt  „lipsite de siluetă; sunt, mai curînd, variabile condensări atmosferice, imagini spirituale pe care, din oră în oră, adieri de vînt şi lumină le transformă [...]; existenţa personajelor lui Proust are un caracter vegetativ. Pentru plantă, a trăi înseamnă a fi, nu a acţiona; pasivitatea ei elimină orice dramă. La fel, personajele lui Proust se comportă ca vegetalele, inerte în destinele lor atmosferice”.
   Dar simbolismul vegetal cel mai fascinant pe care Proust îl foloseşte în paginile romanului său este, neîndoios, acela al florii. În ţesătura de fapte, de imagini, descrieri ori reverii, floarea acoperă o arie de semnificaţii surprinzătoare prin dimensiune şi multitudine. Alături de arbore, de pădure, floarea este unul dintre simbolurile foarte generoase pe care omenirea le-a venerat întotdeauna. Ea reprezintă, aşa cum au subliniat autorii Dicţionarului de simboluri, simbolul principiului pasiv, al spiritualităţii ori al perfecţiunii; mai mult,  ”. Ea poate simboliza, de asemenea, întoarcerea la centru, recuperarea unităţii, tot aşa cum a fost interpretată şi ca simbol al instabilităţii şi mai ales al caracterului efemer al frumuseţii. Nu în ultimul rînd însă, „la fleur se présente [...] comme une figure-archétype de l’îme”. Toate aceste semnificaţii există, fără nici o îndoială, în textul proustian. Cel mai adesea, floarea este pusă în relaţie cu femeia iubită: Albertine adormită este asociată unei plante, unei tulpini zvelte înflorite; titlul unui întreg volum, , asimilează stadiul adolescentin unei inflorescenţe a fiinţei, care prevesteşte trecerea, dar nu iremediabila trecere spre moarte, ci spre stadiul originar de unde începe alt ciclu de viaţă:”; aleea salcîmilor din Bois de Boulogne i se pare naratorului o galerie a femeilor, însă şi a iubirilor trecute (trecute doar în ordinea exterioară, dar păstrate şi apărate în memorie – adevărata existenţă a fiinţei, după Proust). Dar simbolistica florii nu se reduce în roman la tema iubirii, la obiectul dorinţei erotice. Modelul inflorescenţei vizează şi momentele privilegiate, fragmentele realităţii care au ajuns la stadiul desăvîrşirii şi sunt înregistrate în memoria adîncă a personajului: în încăperile casei de la Combray, „”; Florenţa este, pentru narator, o cetate a florilor, căci numele ei sugerează acest lucru; floarea este asociată artei, care la Proust reprezintă exteriorizarea a ceea ce omul are mai preţios şi, în mod obişnuit, incomunicabil:”; copilăria, asociată florilor, este pentru Marcel o „”.
   Poate unul dintre cele mai impresionante episoade ale romanului este cel în care naratorul – copil şi trăind, în consecinţă, într-o lume cu totul privilegiată – întîlneşte şi admiră florile de măceş: le descoperă în tăcerea măreaţă a bisericii, în taina celebrării sfinte, neîndrăznind să le privească decît pe furiş şi părîndu-i-se „ Imaginea florilor, atît de vii, se confundă apoi cu aceea a unei fete, devenind o dublă expresie – a copilăriei şi a primilor fiori ai iubirii. Hăţişul de măceş are pentru erou valoarea unui centru al existenţei, iradiind sens: „”. Florile sunt, astfel, simbolul unui anumit mod de a cunoaşte, de a recepta lumea, i-mediat, plenar, aşa cum fac în primul rînd copiii. Este o „vedere dintîi”, cum ar spune Nichita Stănescu, o învăţare-înregistrare a lumii cu sufletul, o depozitare a ei în memoria afectivă, unica întradevăr preţioasă pentru fiinţa umană. De aceea, pentru eroul romanului, întreaga viaţă ulterioară se raportează la cele două tărîmuri fermecate ale copilăriei, regate ale vegetalului  ”. Acesta este stadiul ideal al oricărui om (nu este, oare, copilăria vîrsta paradisiacă spre care fiecare dintre noi îşi îndreaptă mereu cu nostalgie gîndurile?), stadiul preţios care aboleşte orice graniţă, orice obstacol între eul adînc şi lumea exterioară, care presupune elanul dionisiac unificator, recuperator al unei armonii iniţiale, stadiul în care oricare dintre noi ar putea să iubească, din toată fiinţa, o floare. 


                                  


RODICA  MARIAN


SEXTIL  PUŞCARIU  DESPRE  EMINESCU.
CERNĂUŢI  1909.


   Textul cu titlul Mihai Eminescu, publicat de Sextil Puşcariu în numărul festiv din „Junimea literară” (VI, 1909, nr. 7 – 8, p. 130-135), reproduce discursul festiv pe care l-a rostit în sala teatrului din Cernăuţi, în seara zilei de 4 iulie 1909, în cadrul festivalului comemorativ a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. Festivalul a fost organizat de studenţii Universităţii din Cernăuţi, unde Puşcariu era profesor de limba şi literatura romînă, înscriindu-se între manifestările omagiale ale acelui an, care au avut loc, cu mare fast, la Botoşani şi la Galaţi, după cum consemnează unele surse. Comemorarea a două decenii de la moartea marelui Eminescu a fost plină de rodnicie şi în privinţa contribuţiilor de amploare ale cercetării operei eminesciene. Atunci au apărut studiile lui G. Ibrăileanu Curentul eminescian şi Postumele lui Eminescu, o publicaţie bucureşteană purtînd numele poetului, în care semnează Al. Vlahuţă, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, I. L. Caragiale, G. Panu ş. a., volumul Omagiu lui Mihail Eminescu, pregătit de Corneliu Botez, articolul Un Lenau romîn, semnat de Mite Kremnitz, în „Convorbiri literare”. Conferinţa lui Puşcariu trebuie neapărat inclusă, din punctul de vedere al istoriei literare, dar şi al substanţei exegetice, printre cele mai ofertante puncte de vedere, „şi asupra concepţiei poetice, şi asupra limbei măiestrite”. Cele două aspecte esenţiale au fost  numite astfel în exprimarea lui Titu Maiorescu recomandînd primului cercetător care-şi pregătea lucrarea de doctorat despre Eminescu, adică lui Ion Scurtu, „o amănunţită critică literară” a acestora.
   Importanţa încă nerelevată a acestui studiu constă tocmai în îngemănarea celor două aspecte pe parcursul discursului analitic, urmînd, mi se pare, într-un fel, fericita şi vizionara gîndire poetică a lui Eminescu care, foarte tînăr, formula conceptul „ideii interne” a imaginilor sensibile care-o încifrează, „învăţămînt profund sau [...] profundă idee internă”, fără de care „expresiunea exterioară” rămîne de neînţeles. Întregul discurs omagial al lui Puşcariu fixează la 1909 ceea ce în termenii de azi am putea numi viziunea metafizică romînească a lui Eminescu, conformă cu matricea stilistică a subconştientului colectiv romînesc, pecete atît a substanţei gîndirii încorporate în opera poetică, cît şi a limbii prin care aceasta se manifestă. Sextil Puşcariu apare în acest studiu oarecum şi ca un premergător al unei filosofii a culturii, în sensul în care mult mai tîrziu, în 1944, Lucian Blaga arăta că în Eminescu s-a revelat matricea stilistică romînească, cu determinantele ei, ca trăsături organice. În acelaşi timp, accentele puse de cel ce va deveni marele savant lingvist Sextil Puşcariu asupra maturităţii depline a limbajului poetic creat de Eminescu cu jertfă (în cunoscuta lui luptă cu formele perfecte) pune problema variantelor rămase în manuscrise într-un fel mult mai nuanţat decît o făcuseră pînă atunci cei care exaltau forma finală a versului eminescian, cel puţin prin virtuţile armoniei sale desăvîrşite, ca Duiliu Zamfirescu, de pildă, care, în esenţă, pleda pentru respectarea voinţei poetului, punct de vedere care apare şi în scrierile memorialistice ale marelui om de cultură brănean. Totodată, Puşcariu pare să întrevadă rolul esenţial al lui Eminescu ca întemeietor al limbajului poetic modern, din moment ce derivă creativitatea din sentimentul pietăţii faţă de „nepreţuita moştenire” a limbii, din „cucernicia pentru scînteia ce venea de la Dumnezeu”, adică, în termenii dezideratului heideggerian, poemul ar coincide cu gîndirea, iar limbajul ar fi împlinit nu numai sub aspect autonom, absolut, ci şi ca limbaj originar. Coroborînd rostul de întemeietor al poeziei romîne, afirmat tranşant de Sextil Puşcariu („el n-a distrus, ci a creat numai, a creat însăşi poezia romînească”), cu atitudinea eminesciană faţă de relaţia dintre idee şi imagine în opera poetică – ideea e sufletul, iar simbolurile o încifrează –, putem spune că tînărul profesor a dibuit, esenţializînd, ca şi Eminescu cel tînăr, rolul primordial al gîndirii creatoare, ctitorind, cum se zice în termeni moderni, prin limbă, poezia. Tot astfel este înţeles şi romînismul eminescian, care a dus spre desăvîrşire cîntecul popular şi aroma veacurilor trecute, nu imitîndu-le, nu „forţînd nota patriotică prin fraze declamatorii, ci lăsînd să picure din orice vorbă spusă dragostea nemărginită şi firească a tot ce e romîn”.
   În contextul exegezei eminesciene caracterul naţional al poetului a fost şi este o coordonată supralicitată. Dar atunci cînd Puşcariu scria că „Eminescu e înainte de toate poet romîn, în nici una din operile literaturii noastre nu se oglindă atît de întreg sufletul romînesc, nimene n-a izbutit să cuprindă în versurile sale sinteza tuturor însuşirilor noastre etnice”, înţelegerea sa asupra marelui poet cuprinde argumente complex adîncite, unele aproape coincidente cu ceea ce mai tîrziu Blaga va defini ca fiind constitutiv pentru personalitatea lui Eminescu. Substanţa sufletească intimă a acestuia trebuie subsumată prioritar, ca în cazul nici unui alt romîn, „inconştientului” stilistic romînesc şi „personanţelor” acestuia, spune Blaga, mult mai tîrziu, în 1944. E adevărat însă că revelarea matricei stilistice romîneşti  a „fost înlesnită de o inducţie catalitică”, respectiv de cultura germană sau de filosofia indică. Puşcariu nota şi el, cu decenii înainte, că Eminescu a „înţeles chiar că de la străinii mai înaintaţi în cultură putem primi influenţe, întru cît ele sunt potrivite cu firea noastră”. În Spaţiul mioritic Lucian Blaga nuanţa ideea conştiinţei etnice a lui Eminescu, formată graţie unei ample inducţii germane, vrajă care a descătuşat în el şi „izvoarele inconştiente, cele mai profunde, ale cîntecului romînesc”, deplîngînd, totodată, lipsa unei „viziuni mai precise” a celor care vorbesc despre „duhul eminescian” şi despre „sufletul romînesc”. Contribuţia exegezei lui Puşcariu din textul discursului omagial din 1909 constă tocmai în puterea de complinire a argumentelor invocate în favoarea suprapunerii duhului eminescian cu sufletul romînesc, analiză şi problematică în care se dezvoltă şi aspectul limbii ca expresie integrală a perfecţionării ei, a descoperirii formelor ideale, într-un cuvînt crearea limbii poetice romîneşti. Totodată, Puşcariu are observaţii şi nuanţări, actuale prin prospeţimea lor, privind principiul teoretic al naţionalităţii în artă, dezbătut, cum se ştie, în multe articole eminesciene. 
   Procesul acesta al revelării sufletului romînesc începea pentru Sextil Puşcariu cu „cunoaşterea imediată a ţăranului romîn, al cărui sînge curgea şi în vinele lui”, experienţă conştientă şi reală şi în acelaşi timp intuitivă: „El a cutreierat toate regiunile locuite de romîni, a cunoscut poporul vorbind cu el, i-a ascultat tradiţiile, i-a văzut din proprie intuiţie obiceiurile, i-a priceput dorinţele şi i-a cules cîntecele”. Trebuie să subliniem în acest citat îmbinarea resurselor ce propulsează duhul eminescian în sufletul romînesc, intuiţia la care se referă Puşcariu nefiind prea depărtată de izvoarele inconştiente invocate de Blaga mult mai tîrziu. „Priceperea adîncă [...] a sufletului romînesc” s-a închegat şi din pasiunea cu care Eminescu a cercetat toată viaţa istoria strămoşilor, „trecutul cald, sentimental al momentelor înălţătoare, al limbii înţelepte”. Analistul în care se transfigurează autorul discursului închinat „celui care din durerile sale a născut vîrsta matură a poeziei poporului său” se apleacă nu numai asupra fervoarei şi pasiunii lui Eminescu pentru tot ce înseamnă creaţie şi istorie a neamului, ci ţine să precizeze că studiile acestea au fost făcute „cu luciditatea unei minţi creatoare şi cu sufletul admirator al unui mare poet”, aşa încît substanţa ideatică prinde viaţă, „prinde de sine nota aceea particulară care-i aparţine numai ei, care nu se poate găsi la nici un alt popor din lume, care formează partea de prinos ce o putem aduce noi la marea operă de cultură universală”. Mai mult, sufletul romînesc este în duhul eminescian şi atunci cînd el înseamnă o matrice de gîndire, o forma mentis aş zice, pentru „motive vecinic umane”, „şi mai ales limba – adaugă Puşcariu – care prin cuvintele populare şi bătrîneşti strîng în forma lor romînească noţiuni universale, acomodîndu-le la felul cum ele au fost pricepute şi exprimate de romîni în curs de multe sute de ani”. 
   Acuitatea observaţiei lui Puşcariu asupra specificului naţional este de o limpezime aparte şi are o viziune modernă, afină cu actualitatea încă nu destul explorată a concepţiei blagiene despre determinantele stilistice ale matricei romîneşti. Cu Eminescu, spune Puşcariu, „începe graiul sonor al bărbăţiei înseşi în literatura noastră, cu el am trecut pragul la vremurile nouă”. „Cele mai patriotice cîntări ale lui Alecsandri, cele mai reuşite copii de poezii populare, poemele istorice cu motive din trecutul nostru şi din războiul pentru neatîrnare, nu sunt atît de naţionale ca oricare din poeziile mici ale lui Eminescu, deşi în acestea vorba «romîn» nu se pomeneşte o singură dată. Dar din ele se degajă sufletul romînesc chiar atunci cînd preocupările poetului se despărţeau de glia strămoşească”, iar mentalitatea romînească domină modul în care se tratează oricare temă poetică. În legătură cu predilecţia arătată aici de Puşcariu micilor poezii eminesciene, trebuie să observăm o altă coincidenţă cu Blaga, ca filosof al culturii, acesta din urmă ilustrînd inconştientul eminescian, cu aură voievodală, printr-o scurtă poezie ca Peste vîrfuri, şi tot aceasta este aleasă pentru a analiza esenţa metaforică a limbajului poetic, în Geneza metaforei şi sensul culturii. Totodată, ca şi Puşcariu în studiul său din 1909, la care ne oprim acum, Blaga, peste decenii,  îşi arăta  încrederea în potenţele de mare forţă expresivă ale cuvintelor bătrîne, scriind în introducerea de la antologia sa eminesciană, intitulată Poezii lirice, că „sub metalul sunător al formei rezistente [a sonetelor] veşnica trecere tresare în vorbe vechi”.
   Justeţea şi fineţea analizei lui Puşcariu se extinde la păgubitoarea exagerare de după Eminescu a principiului naţionalităţii în artă, care era atît de măsurat şi demn formulat teoretic de poet şi mai ales atît de convingător pus în practică în versurile sale, prin care vorbeşte inimii noastre, „unde rămîn pe veci săpate impresiile cu adevărat puternice”. Puşcariu subliniază că, în privinţa proiectului şi formulelor conştiinţei etnice, „mintea luminată a lui Eminescu a cunoscut hotare peste care nu putem trece”, orice îngroşare conducînd la compromiterea ideii naţionale, la nedeplinătatea şi falsificarea ei. „Nu putem să ne legăm cu forţa nici de trecutul nostru, nici chiar de glia pe care trăim. Din ele vom scoate numai directiva, încolo mersul gîndirii noastre trebuie să fie slobod, motivele de inspiraţie ale unui poet pot fi oaricare”. Eminescu, spune Puşcariu, a fost cel dintîi poet romîn care a „abordat toate problemele eterne ale vieţii acesteia, care în orice colţ al lumii rămîn aceleaşi şi se deosebesc pretutindeni numai prin felul în care sunt înţelese. Cunoscător adînc al literaturii universale, al marilor filosofi, cu deosebire germani, Eminescu a fost, în viaţa lui întreagă, preocupat de enigmele firii, cărora geniul său cerca să le dea dezlegare. În lanţul gînditorilor universali el apare ca un gînditor nou străbătînd profunzimi fără fund, înălţîndu-se în regiuni fără margini. Şi aceste preocupări ale lui le-a exprimat romîneşte”.
   Astfel, expresia însăşi a limbii romîne s-a lărgit (ca o haină strîmtă şi nedeprinsă încă să cuprindă astfel de idei), „a devenit accesibilă pentru orice conţinut. Căci Eminescu nu-i filosof rece şi logician liniştit, ci înainte de toate omul elanului sufletesc, artistul pasionat, care rupe zăgazuri şi creează forme nouă. Niciodată pasiunea omenească n-a pătruns în versuri romîneşti cu atîta putere elementară şi comunicativă, pe care nimic nu e în stare s-o înlănţuie, decît doar simţul pentru frumos, armonia în care e exprimată”. Întemeierea limbajului poetic romînesc este atribuită lui Eminescu, ca o creaţie de limbaj (Blaga l-a numit „integral metaforic”), prin relevarea sentimentului responsabilităţii faţă de „scînteia divină” a talentului poetic. Pietatea faţă de darul înnăscut, „cucernicia” faţă de înzestrarea „ce venea de la Dumnezeu”, în fine faptul că Puşcariu insistă asupra faptului că „sfinţenia artei” n-a avut-o nimeni dintre poeţii romîni „în gradul acela ce apare la Eminescu”, har care „a fost totdeauna nobilitat prin gîndirea scrutătoare a însuşi rostului” său, ne-ar putea îndritui să credem că profesorul cernăuţean intuia originaritatea  atribuită limbajului poetic ca limbaj modern, adică în termeni heideggerieni, concepea coincidenţa poemului cu gîndirea. Spunem aceasta cu atît mai mult cu cît Eminescu, se ştie, era mereu în căutarea cuvîntului „ce exprimă adevărul”, conştient de greutăţile găsirii acestuia („Cînd cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă” sau ”Cînd pe mine forma, limba abia poate să mă-ncapă”). Revenind la discursul analitic al lui Puşcariu trebuie să insistăm puţin asupra legăturii determinante pe care acesta o afirmă între cucernicia amintită şi conştienţa jertfei necesare „înaintea acestui altar”. Aşa se explică, în viziunea lui Puşcariu, faptul că putem „vedea jetfa” (s. n.) „îndată ce pătrundem în atelierul lui de artist, o recunoaştem căutînd între manuscrisele sale, cetind chiar numai minunatele variante ale testamentului său poetic”, adică versiunile Luceafărului, pentru că, evident, acest poem a fost considerat, îndeobşte, pe drept cuvînt, ca încorporînd gîndirea poetică testamentară a marelui poet. Este şi mai elocventă continuarea ideii lui Puşcariu, care atestă, într-o perioadă cînd manuscrisele nu fuseseră editate, că autorul discursului omagial a cercetat el însuşi manuscrisele eminesciene: „De cinci, de şase şi de mai multe ori turna în formă nouă acelaşi gînd, aruncînd în foc versuri, strofe întregi, care îi păreau că nu-l redau în formă desăvîrşită, jertfindu-şi aceşti copii ai săi, desigur dragi, nimicind cu mîna sa «bucăţile din inima sa rupte», pentru a le crea din nou, lămurite prin focul ce-l mistuia, fără zgura întîiei turnături”. Aceste rînduri pledează, chiar în mod indirect, pentru necesitatea cunoaşterii variantelor, cel puţin în folosul reliefării vocaţiei de întemeietor al limbii poetice, pe care Eminescu şi-a asumat-o, deşi ştia, ca şi în alte privinţe, că este, pentru contemporanii şi chiar pentru urmaşii săi, un profet neînţeles. Puşcariu afirmă, apoi, răspicat, că acestei munci acerbe şi chinuitoare, „doborîtoare”, i se datorează crearea limbii poetice romîneşti, izvodită de un geniu înnăscut dotat şi cu un exemplar spirit critic.
   Toate elementele cuprinse în variantele Luceafărului, cum am arătat-o adesea, capătă importanţă pentru înţelegerea efortului uriaş făcut de Eminescu în cunoscuta sa luptă cu forma, de fapt toate fiind încercări de a ridica limbajul poetic la cotele sensibilităţii sale muzicale şi a-l face să cuprindă întreaga sa imaginaţie. Sextil Puşcariu are dreptate atunci cînd formulează, mult mai tîrziu, ideea că Eminescu îşi structurează textele după un principiu dominant eufonic, idee ce a fost recuperată de Mircea Borcilă ca o prefigurare de viziune pregnant semiotică. Dar, cum am arătat şi alte ori, în acelaşi timp în multe dintre textele „prea reflexive” ale lui Eminescu se poate pune în evidenţă o atitudine spirituală, o viziune asupra lumii, deci o modalitate simbolică de construcţie referenţială. Pe de altă parte, cunoaşterea variantelor, care sunt tot forme din unghiul de vedere al formativităţii, poate aproxima „etimonul spiritual” al unei opere. De aceea, aplecarea stăruitoare asupra unor concepte, la care poetul lucrează mai atent, îndelung, dezvăluie acele centre ale poeticităţii despre care vorbea şi Alexandru Niculescu, altfel spus conturează temele majore ale textului poetic, chiar dacă unele expresii au dispărut de-a lungul transformărilor din variante pînă la textul definitiv.
   În textul conferinţei din 1909, Sextil Puşcariu dovedeşte un pronunţat spirit critic vizionar, avertizîndu-şi contemporanii că „este o nedreptate strigătoare la cer de a strivi un suflet atît de complex ca a lui Eminescu în cuvîntul atît de palid şi unilateral «pesimist»!”. După tonul persiflator al rîndurilor care condamnă „etichetarea” cu orice preţ a exponatelor dintr-o imaginară galerie literară, putem deduce că, pentru inspiratul exeget, şi termenul „romantic”, obstinat alipit pînă azi de numele lui Eminescu, este o blocadă interpretativă ce se cere încă asaltată, cu mai multe şi mai diverse mijloace. Ideea, deşi implicit(, este de o mare deschidere şi modernitate, consfinţind simţul previzionar al lui Sextil Puşcariu.
   Condeiul tîn(rului profesor şi critic are o vioiciune şi o fină ironie care merită consemnate şi sub aspect stilistic: „Să-mi daţi voie să fac abatere de la această clasare [respectiv Eminescu pesimist], căci mi se pare că nu e nimic mai nepotrivit decît a face din istoria literaturii unui popor o galerie, împărţită în odăiţe în care scriitorii se înşiră ca nişte figuri de ceară etichetate. De intri, ai la stînga pe cei ceau scris proză, iar la dreapta pe poeţi. La aceştia ai acces pe uşiţa pe care scrie lirici sau pe cea cu inscripţia epici. Şi, dînd perdeaua la o parte, vei găsi figuri imitate în ceară desăvîrşit, în afară de suflet, în locul căruia li se agaţă de gît un carton cu inscripţii ca pesimist(, (optimist(, (romantic(, (realist(, (decadent( sau chiar (poporanist(”. Şi mai departe, Sextil Puşcariu explicitează complexitatea  sufletului eminescian, aproape de felul în care mult mai tîrziu Lucian Blaga va vorbi de sufletul romînesc călător sub zodii „dulci-amare”: „A fost pesimist, cum nu se putea să fie altfel un suflet atît de pasionat ca al său, osîndit de la fire să simtă însutit durerea oricărei nedreptăţi, dar cu acelaşi drept putem spune că cel ce a scris La arme! a fost un optimist, ce credea cu tărie că în poporul nostru este putere de viaţă şi fapte mari şi şi-a cheltuit o uriaşă parte din puterea sa de muncă pentru a-l îndruma consecvent, prin înţeleptul său scris pe căile fericitoare”. La fel, observă criticul, Eminescu a fost romantic, dar şi realist, citînd versurile celebre din Venere şi Madonă (Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sfîntă prin iubire, / Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond). „Acesta-i cel mai frumos imn ce se putea duce realităţii, dreptului ei de a fi aşa cum este! Nu, Eminescu n-a fost ca acel maestru al antichităţii care-a sfărmat braţele Venerei sale găsite la Milo, el n-a distrus, ci a creat numai, a creat însăşi poezia romînească!”
Pentru atmosfera Cernăuţilor din 1909, în care studenţimea romînă de la Universitate s-a adunat pentru a-şi aminti de Eminescu, cuvintele profesorului, din finalul conferinţei, sunt elocvente şi păstrătoare de amprente ale sentimentelor de pietate pentru marile valori ale neamului şi pentru exemplara unire în spirit romînesc a acestor minunaţi tineri: „La începutul acestui an şcolar ne-am bucurat cu toţii văzînd manifestarea de înfrăţire a studenţilor noştri. Azi, după un an, ne bucurăm mai mult, văzîndu-i strînşi la o acţiune atît de frumoasă ca cea de azi, luînd ei, din propria lor iniţiativă, hotărîrea de a comemora pe acela care după părintele său aparţine Bucovinei. Cu atît mai lăudabilă este însă deciziunea pe care tinerimea noastră vi-o comunică prin rostul meu, de a nu mai aştepta ca să se împlinească un număr rotund de ani spre a repeţi acest festival, ci de a aranja în fiecare an, în ziua morţii celui mai mare poet al nostru, o asemenea serbare”.