ACADEMIA ROMINA DISCURSURI DE RECEPTIE Academician DESIDERIU MIRCEA BANCIU CHIMIA ORGANICA – RIVALĂ ŞI/SAU IMITATOARE A NATURII? Discurs rostit la 16 mai 2002, în şedinţă publică Cu răspunsul Acad. MARIA BREZEANU EDITURA ACADEMIEI ROMINE Bucureşti, 2002 Academician MARIUS IOSIFESCU Stimaţi colegi, Doamnelor şi Domnilor, Am bucuria să particip împreună cu Dvs. la prezentarea discursului de recepţie al domnului academician Desideriu Mircea Banciu, căruia îi va răspunde doamna academician Maria Brezeanu. Domnul academician Banciu, care a fost ales membru corespondent în 1991 şi a fost titularizat în anul 2000, este un reprezentant eminent al şcolii romîneşti de chimie. Îl felicit pentru ideea de a-şi prezenta discursul de recepţie la puţin timp după titularizare. Nu-mi face plăcere să constat că instituţia discursului de recepţie în Academia noastră se află în suferinţă. Numărul discursurilor de recepţie prezentate în această aulă în ultimii cîţiva ani este decepţionant de mic. Sperăm că exemplul d-lui academician Banciu va fi urmat de tot mai mulţi dintre colegii noştri. Academician DESIDERIU MIRCEA BANCIU Domnule Vicepreşedinte, Onoraţi colegi, Onorat auditoriu, În momentul în care, cu mare emoţie, mă încumet să rostesc în faţa dumneavoastră tradiţionalul discurs de recepţie, gîndul meu se îndreaptă, cu profundă recunoştinţă, spre toţi aceia care mi-au insuflat şi cultivat dragostea pentru chimie şi care au constituit pentru mine modele de înalt prestigiu. Mă refer, în primul rînd, la academicienii Costin Neniţescu, Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu şi Emilian Bratu – a căror amintire o voi purta veşnic în suflet –, dar şi la ceilalţi profesori care mi-au călăuzit paşii în anii de liceu şi de facultate. Totodată mulţumirile mele se îndreaptă spre colegii din Secţia de Ştiinţe Chimice a Academiei Romîne şi din Facultatea de Chimie Industrială, precum şi spre toţi colaboratorii mei. Nu în ultimul rînd, adresez recunoştinta mea familiei, fără a cărei înţelegere şi sprijin constant nu aş fi astăzi aici. * * * Discursul meu, intitulat: „Chimia organică – rivală şi/sau imitatoare a naturii?” este structurat în cinci capitole, care încearcă să prezinte dezvoltarea istorică şi situaţia actuală a chimiei organice în contextul legăturilor ei cu natura. 1. CHIMIŞTII SUNT AI VREMII, CHIMIA A ETERNITĂŢII Denis Diderot (1713–1784) definea chimia – în celebra „Enciclopedie”– drept „IMITATOARE ŞI RIVALĂ A NATURII”. Este interesant că această caracterizare apreciativă, din 1760, surprindea chimia într-o perioadă de relativă stagnare. Ieşită din negura alchimiei, în care se zbătuse mai mult de un mileniu, chimia modernă începea să-şi spună cuvîntul, căutînd alte repere, alte metode. Dar, pentru încă un secol, ea urma să fie dominată de larg răspîndita şi prea uşor acceptata teorie a flogisticului, a lui J.J. Becher şi G.E. Stahl. A fost meritul marelui A.L. Lavoisier, care, studiind reacţiile de oxidare, a elucidat chimismul lor adevărat, în care nu intervine nici un flogistic. Oxigenul a jucat un rol esenţial în viaţa lui Lavoisier. S-a spus chiar că: „dacă acest element nu ar fi fost descoperit (practic simultan, de către), l-ar fi inventat”. Dar, să vedem care erau realizările majore ale chimiei în 1760, anul definiţiei lui Diderot. După eşuarea încercărilor de a obţine aur prin transmutaţie, după eşecul experienţelor de obţinere a pietrei filosofale, alchimiştii şi primii chimişti moderni prepară şi studiază numeroase substanţe anorganice (sulfaţi, azotaţi, oxizi, metale etc.), dar şi unele pe care azi le-am numi organice: acidul formic, acidul succinic ş.a. Deşi pentru momentul respectiv aceste descoperiri puteau fi considerate ca imitatoare ale naturii, termenul de rivală a naturii, descriind chimia la 1760, era, evident, mai mult poetic. Aprecierea lui Diderot avea să capete însă un sens mult mai adînc în anii şi secolele ce au urmat, ea rămînînd şi astăzi una dintre definiţiile cele mai interesante şi mai provocatoare ale chimiei. Să urmărim, foarte pe scurt, care a fost evoluţia chimiei, în sensul definiţiei amintite. Voi alege exemplele din domeniul meu de preocupări, chimia organică. După cum se ştie, denumirea de chimie organică a fost propusă abia la 1808 de către suedezul J.J. Berzelius, pentru a desemna chimia acelor substanţe care pot fi produse numai de organismele vii, sub influenţa unei aşa-zise forţe vitale. În 1828, medicul şi chimistul german, încercînd să prepare cianat de amoniu printr-o reacţie de dublu schimb, obţine produsul de transformare termică a acestuia, ureea, un produs organic deja bine cunoscut în acel moment (Fig. 1). Era una dintre cele mai mari izbînzi ale chimiei, prima sinteză organică realizată din substanţe anorganice, în laborator, fără intervenţia unei forţe vitale. Spre mijlocul secolului al XIX-lea apar mai multe descoperiri cu consecinţe extrem de importante în chimia organică: tetravalenţa atomului de carbon (A. ), masele atomice corecte ale carbonului şi oxigenului (S. Cannizzaro) şi posibilitatea legării atomilor de carbon între ei, în catene liniare, ramificate, ciclice şi policiclice, de o varietate practic nesfîrşită (A.S. Couper, 1858). Nu greşim dacă afirmăm că frumuseţea fără egal, uneori stranie, a chimiei organice decurge, în primul rînd, din această descoperire a relativ-obscurului chimist scoţian. O realizare excepţională a constituit-o şi separarea, manuală, de către Louis Pasteur (1848) – lucrînd cu penseta în cîmpul unui microscop –, a două feluri diferite de cristale ale unei sări mixte a acidului tartric. Cristalele separate corespund unor compuşi numiţi izomeri optici, care rotesc în sensuri diferite (spre dreapta cei dextrogiri şi spre stînga cei levogiri) planul unei lumini speciale, numită lumină polarizată (Fig. 2). L. Pasteur, 1848 Fig. 2 – Cristalele izomerilor dextrogiri şi levogiri ai tartratului mixt de sodiu şi de amoniu. Asupra importanţei cu totul speciale a izomerilor optici (numiţi şi enantiomeri, care se comportă unul faţă de celălalt ca obiectul şi imaginea sa în oglindă, respectiv ca mîna dreaptă faţă de cea stîngă – de unde şi termenul de chiralitate, de la grecescul ,,,, = mînă) – voi reveni mai departe. La observaţiile răutăcioase asupra „norocului” pe care l-a avut în descoperirea izomerilor optici, Pasteur a replicat printr-o frază memorabilă: Unică prin noutatea ei, dar şi prin efectele remarcabile pe care avea să le aducă în dezvoltarea chimiei organice, a fost propunerea formulei ciclice a benzenului , 1865). S-a povestit mult şi s-a speculat şi mai mult în decursul timpului asupra istoriei acestei prime formule ciclice a unui compus organic, şi anume că ideea i-ar fi apărut lui în vis, sau în semi-trezie, cînd a văzut şase maimuţe care îşi unesc membrele şi cozile formînd un hexagon ş.a (Fig. 3). Fig. 3 – Structura benzenului. Important este însă faptul că benzenul are în realitate o structură ciclică simetrică şi că cea mai bună reprezentare a sa, în pofida multor structuri alternative propuse, rămîne formula lui. Concluzia acestuia a fost foarte clar exprimată cîţiva ani mai tîrziu: „Să invăţăm să visăm, domnilor, apoi probabil vom găsi adevărul. Dar să ne ferim să publicăm visele noastre înainte de a le verifica prin înţelegerea trezie”. Dezvoltarea spectaculoasă a chimiei organice caracterizează sfîrşitul secolului al XIX-lea şi întreg secolul al XX-lea. Există astăzi înregistrate şi caracterizate peste 18 milioane de substanţe (marea majoritate fiind organice) şi circa 300 000 de reacţii chimice diferite. Întrucît o detaliere chiar şi numai a celor mai mari realizări din acest domeniu ar fi imposibilă într-un interval rezonabil de timp, mă voi mărgini la prezentarea tabelară numai a acelor descoperiri şi performanţe încununate cu Premii Nobel pentru chimia organică, văzută ca „imitatoare şi/sau rivală a naturii”. Se observă că 43 dintre cele 100 de premii Nobel s-au acordat pînă acum pentru CHIMIA NATURII! O cifră impresionantă, extrem de grăitoare asupra poziţiei chimiştilor şi a chimiei în faţa NATURII. Dacă, independent de importanţa descoperirilor lor, chimiştii sunt şi rămîn personaje efemere ale unei perioade, natura, chimia şi viaţa sunt continue, eterne. Studium chimiae nec nisi cum morte finitur! 2. SINTEZA – INIMA ŞI SUFLETUL CHIMIEI ORGANICE Consider, asemenea multor chimişti organicieni, că sinteza este cea mai frumoasă parte a cercetării din profesiunea noastră, ea reprezentînd inima şi sufletul chimiei. Sinteza organică include, în succesiune, etape de imaginaţie creatoare, etape de proiectare (design este termenul modern) a strategiei de lucru şi etape de practică de laborator care pot fi extrem de fascinante. Numai cine nu a lucrat într-un laborator de sinteză organică nu a simţit acea bucurie unică, inefabilă, a chimistului care vede cristalizînd dintr-o soluţie sau chiar dintr-o masă amorfă uleioasă sau cleioasă, ace, cuburi sau foiţe superbe, incolore sau colorate, inodore sau parfumate. Dar, o bucurie asemănătoare o resimte în zilele noastre chimistul organician şi atunci cînd nişte diagrame, ermetice pentru profani, numite: spectre de rezonanţă magnetică nucleară, spectre de masă, difractograme de raze X ş.a. îi confirmă, pas cu pas, structura şi puritatea intermediarilor şi, în final, pe cele ale aşa-numitului produs ţintă. Laureatul Nobel E. Corey spunea: „….chimistul sintetist este mai mult decît un logician şi un strateg, el este un explorator puternic motivat să speculeze, să-şi imagineze şi să creeze. Aceste trei elemente cumulate furnizează alura artistică ce cu greu ar putea fi inclusă într-o catalogare a principiilor de bază ale sintezei organice, dar care este foarte reală şi extrem de importantă ”. Despre legătura chimiei cu arta s-a scris foarte mult, în decurs de secole. Se ştie că însăşi alchimia a fost calificată drept arta divină sau marea artă în cercetarea absolutului. Mai recent (1860), enunţa un punct de vedere care urma să devină clasic în istoria chimiei: „Chimia îşi creează propriul său obiect. Această putere creatoare, asemănătoare cu cea a artei, o deosebeşte esenţial de ştiinţele naturale şi istorice.”. Iar, şi mai recent, laureatul Nobel J.-M. Lehn, membru de onoare al Academiei noastre, afirma: „Pentru chimie cerurile sunt larg deschise, căci deşi ea este o ştiinţă, ea este şi o artă. Prin frumuseţea obiectelor sale, evident, dar şi prin însăşi esenţa ei, prin aptitudinea de a inventa viitorul şi de a se re-crea pe ea însăşi, fără sfîrşit.” Voi încerca să exemplific, în mod foarte succint, cele de mai sus. Filosofii Greciei Antice (Empedocle, Platon, Aristotel) considerau lumea ca fiind alcătuită din patru elemente fundamentale: pămînt, apă, aer, foc, aflate în anumite corelaţii, vizibile de exemplu într-o reprezentare din Catedrala din Anagni, Italia (Fig. 4). Aceiaşi filosofi corelau elementele amintite, plus încă unul, „eterul filosofic”, cu cele cinci poliedre celebre ale lui Platon (solidele perfecte ale antichităţii) (Fig. 5). Un celebru matematician spunea că urmărirea demonstraţiei existenţei a numai cinci poliedre regulate în spaţiul cu trei dimensiuni i-a produs o plăcere asemănătoare cu audiţia celei mai frumoase partituri muzicale. Este atunci oare de mirare că chimiştii organicieni au încercat să realizeze transliteraţia acestor forme geometrice care apar uneori în natură ca şi cristale, din limbajul filosofilor în cel al Fig. 5 – Corelaţia poliedrelor platoniene cu „elementele naturale”. Fig. 6 – Hidrocarburile „platoniene”. chimiei organice moderne? Trei dintre aceste poliedre pot fi transformate în hidrocarburi cu aceeaşi formă care, dealtfel, au şi fost preparate, în sinteze celebre, moleculele respective fiind ulterior declarate moleculele anului (Fig. 6). În Fig. 8 sunt prezentate, demonstrativ, etapele esenţiale ale sintezei dodecaedranului, supranumit muntele Everest al chimiei aliciclice (Fig. 7). Chimişti organicieni de renume au mărturisit că în multe dintre sintezele lor au urmărit pur şi simplu un scop estetic: sinteza unor compuşi nenaturali cu structură frumoasă, de multe ori frumuseţea fiind legată, ca şi în artă, de SIMETRIE, acest arhetip al gîndirii şi imaginaţiei umane. Se poate aminti în acest sens ciclobutadiena, considerată Mona Lisa chimiei organice (Fig. 9), care a constituit, în pofida structurii sale relativ simple, o adevărată piatră de încercare pentru mulţi cercetători de elită. Fig. 7 – Dodecaedranul – „Muntele Everest al chimiei aliciclice”. Fig. 10 – Sinteza ciclobutadienei în matrice de semicarcerand. Astfel, C.D. Neniţescu în Romînia şi R. Criegee în Germania nu au reuşit să prepare, în anii ’50, decît dimerii acestei hidrocarburi extrem de instabile, dar C.Y. Lin a preparat-o în 1972 printr-o tehnică cu totul specială (reacţie fotochimică în matrice de argon solid la –263cC). Iată însă că, foarte recent, ciclobutadiena a putut fi preparată, prin aceeaşi reacţie fotochimică a lui Lin, realizată însă în golul central al unei complicate molecule „gazdă” de tip semicarcerand (carcer = închisoare). În aceste condiţii, ciclobutadiena a putut fi stabilizată pînă la temperatura de + 60 C! (Fig. 10). Se pot aminti aici, de asemenea, hidrocarburile izomere (CH)10, cu structuri dintre cele mai spectaculoase (Fig. 11). Fig. 11 – Hidrocarburi (CH)10 cunoscute. Prima dintre aceste hidrocarburi a fost sintetizată în 1960 de către academicianul Neniţescu şi a intrat în literatura mondială purtînd numele autorului. Alte cîteva exemple spectaculoase de hidrocarburi (nenaturale) care răspund dorinţei de frumos sunt prezentate în Fig. 12, alături de numele lor uzuale. Fig. 12 – Hidrocarburi policiclice simetrice. Dar, revenind la ideea centrală a discursului de astăzi, doresc să remarc preocupările asidue ale chimiştilor organicieni de a sintetiza compuşi naturali. Această latură a chimiei organice, de imitatoare, prin sinteză, a naturii, ocupă un loc central şi în cercetarea actuală. Dintre realizările „clasice” se pot aminti sinteza alizarinei (colorantul roşu-portocaliu din garanţă) ca prim colorant organic de sinteză şi apoi cea a indigoului (colorantul din plantele Indigofera). Ambii compuşi au intrat curînd după sinteză în practica industrială, făcînd astfel inutilă continuarea cultivării plantelor respective (Fig. 13). În secolul al XX-lea, o dată cu dezvoltarea teoriei chimiei organice, a studiului mecanismelor de reacţie şi a apariţiei unor aparaturi fizico-chimice tot mai performante, sinteza compuşilor naturali s-a dezvoltat cu paşi mari. Voi aminti doar patru exemple semnificative: 1) Sinteza totală a heminei (colorantul sîngelui) de către H. Fischer (1929, Premiul Nobel 1930) a fost considerată, în epocă, „o lucrare gigantică” (Fig. 14). Iată cum, după ce fizicienii ne-au explicat de ce cerul şi marea sunt albastre (din cauza stratului de ozon atmosferic, respectiv a difuziei luminii solare de către moleculele apei) a venit rîndul unui chimist organician să ne înveţe „de ce este sîngele roşu şi iarba verde” (caracterizare făcută lui Hans Fischer la Universitatea Harvard, 1936). Ceea ce, însă, nu a putut explica H. Fischer şi nimeni altul pînă astăzi, este de ce natura, în pofida diversităţii ei extraordinare, a folosit cu parcimonie acelaşi „material de construcţie” (porfina) atît în crearea heminei cît şi a clorofilei (Fig. 14), doi compuşi mult diferiţi ca proprietăţi şi ca sferă de răspîndire?! 2) Sinteza totală a vitaminei B12 (1972) a necesitat, pe lîngă geniul celor doi savanţi menţionaţi, dăruirea şi priceperea a peste 100 de colaboratori, uniţi într-un efort de lucru de aproape zece ani (Fig. 15). În anii ’60, pentru o anumită perioadă, s-a considerat că sinteza organică a ajuns la un maxim, ale cărui culmi nu vor putea fi depăşite şi că, virtual, orice moleculă nepolimeră ar putea fi obţinută sintetic prin metodele de pînă atunci. Această părere apărea ca un corolar al excepţionalelor realizări sintetice ale lui, dintre care amintesc doar: colesterolul, cortizona, stricnina, acidul lisergic, rezerpina, clorofila, tetraciclina, vitamina B12. Savantul avea să fie distins, în 1965, cu Premiul Nobel pentru arta chimiei organice! Dar, sinteza organică, în special cea a produşilor naturali, a păşit încă şi mai departe. 3) În 1967 apărea aşa-numita analiză retrosintetică (E.J. Corey), o metodă ingenioasă prin care se proiectează căi eficiente de sinteză folosind strategia rezultată din analiza unor ruperi logice, în etape succesive, a legăturilor din moleculele complexe. Din acel moment, sintezele organice decurgînd în multe etape şi-au pierdut caracterul lor uneori empiric şi au început să se bazeze pe posibilitatea raţionalizării şi a codificării. Astfel, i-a devenit posibil lui Corey să realizeze în 1978 sinteza totală, în 41 de etape, a acidului giberelic (produs de ciuperca ) care este utilizat astăzi în agricultură ca hormon vegetal (Fig. 16). S-a spus de aceea, pe drept cuvînt, că excepţionalele contribuţii ale lui Corey (premiul Nobel în 1990) le întregesc pe cele anterioare ale lui, „transformînd arta sintezei organice în ştiinţă!” 4) Al patrulea exemplu este sinteza totală, mai recentă (1995, C.) a brevetoxinei B (Fig. 17), compus de o frumuseţe cuceritoare, ce conţine nu mai puţin de 23 de centri de asimetrie moleculară incluşi în 11 cicluri fusionate într-o manieră spaţială unică şi după reguli geometrice riguroase (chimiştii folosesc, pentru chimia în trei dimensiuni, termenul de stereochimie de la stereos = spaţiu, solid). Brevetoxina, un compus potenţial neurotoxic, produs de fungi, este asociat cu unele catastrofe marine cum ar fi, de exemplu, „mareele roşii” din Japonia. Fig. 17 – Brevetoxina B. Sinteza sa totală a necesitat munca a 33 de cercetători timp de 12 ani. Randamentul mediu al fiecăreia dintre cele 83 de etape a fost de 91%, conducînd însă la un randament global de numai 0,043 %! * * * După cum s-a văzut din prezentarea celor patru exemple de mai sus, aspectele de stereochimie în general şi cele de izomerie optică în special sunt esenţiale. Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor în acest din urmă domeniu echivalează cu evadarea chimiştilor din zona SIMETRICULUI în cea a ASIMETRICULUI. În artă există de asemenea numeroase exemple superbe de asimetrie. Putem astfel să ne gîndim la coloanele majestuoase, spiralate în sens opus, care străjuiesc mormîntul Sfîntului Petru în Catedrala din Roma sau putem să privim, mai aproape, la minunatele turle răsucite în sensuri opuse ale Mănăstirii Meşterului Manole de la Curtea de Argeş (Fig. 18, Fig. 19). Ceea ce i-a inspirat pe chimişti în cercetarea moleculelor asimetrice (chirale) este legătura acestora cu NATURA, cu VIAŢA. Existentă în natură şi la nivel macroscopic (de exemplu la melcii cu cochilii înfăşurate într-un anume sens etc., etc.) asimetria îşi dovedeşte adevărata importanţă la nivel molecular, în structura macromoleculelor ce caracterizează lumea vie. Existenţa vieţii este strîns legată de chiralitate. S-a constatat (fără a putea fi explicată cauza) că aminoacizii şi zaharidele apar în natură sub forma unui singur izomer optic. Un mare chimist al zilelor noastre, J. Dunitz, spunea foarte concis: „Lumea este chirală şi clinală”. Chimiştii reuşesc să realizeze sinteze extrem de complicate, care presupun, printre Fig. 18 – Vedere din interiorul Catedralei „Sfîntul Petru” din Roma. altele, şi un control riguros al stereochimiei la numeroşi centri de asimetrie. Relativ la geniul lui în efectuarea unor astfel de sinteze, prietenul său A. Eschenmoser spunea: „Pentru un chimist organician este o situaţie extrem de specială ca fără să ştii exact cum va decurge reacţia, să ai încă de la început credinţa că «natura va colabora cu mine la momentul cuvenit». Este una dintre cele mai fabuloase experienţe pentru un chimist organician să vadă cum se întîmpla ca să aibă dreptate, într-o manieră absolut imprevizibilă”. Fig. 19 – Mănăstirea Curtea de Argeş. 3. INTERFAŢA CHIMIE ORGANICĂ / BIOLOGIE – ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ A CREATIVITĂŢII Legăturile chimiei cu ştiinţele vieţii (biologie, medicină, ştiinţe agricole şi cele derivate din acestea) sunt vechi şi bine cunoscute. Încă din 1871, în celebrul „Dicţionariulu Limbei Romîne” al lui A.T. Laurian şi J.C. Massimu, operă simbol a Academiei noastre, se arăta (vol. I, p. 660) că: „…de cîndu chimi’a a devenitu sciencia, omulu a petrunsu mai afundu în natur’a elementeloru corpului seu”. Această întrepătrundere a chimiei în special cu biologia şi medicina a continuat, cu perioade de avînt şi stagnare caracteristice istoriei ştiinţelor, pînă în zilele noastre. Încă de la începutul secolului 20, mari chimişti organicieni au fost preocupaţi de aspectele biologice ale chimiei, iar numeroase exemple reprezentative în acest sens se găsesc în tabelul cu Premiile Nobel legate de chimia naturii. Urmărind acest tabel, nu putem să nu admirăm, plini de respect, cercetările dedicate studiului unor clase specifice de compuşi naturali (notate cu t), precum şi cele ce urmăreau explicarea căilor biochimice ale unor reacţii. Dar, toate aceste cercetări amintite au fost depăşite cu mult de cele îndreptate spre studiul structurii, sintezei şi acţiunii proteinelor şi acizilor nucleici. „Punctele cardinale” din acest domeniu sunt notate (cu a) în tabelul cu Premiile Nobel. În 1907, laureatul Nobel Emil Fischer scria: „în prima sa tinereţe, chimia organică a fost strîns conectată cu biologia. Consider nu numai posibil, dar dezirabil, ca această strînsă conexiune a chimiei cu biologia să fie restabilită, aşa încît marile secrete chimice ale vieţii să fie dezvăluite prin muncă cooperantă”. Şi iată că legătura chimie / biologie a rămas la fel de strînsă (poate chiar mai mult) şi în zilele noastre, la aproape 100 de ani de la E. Fischer. Cred că în întrepătrunderea chimie / biologie un rol excepţional l-au avut două descoperiri ale secolului al XX-lea. Prima este polimerizarea şi demonstrarea naturii covalente a legăturilor din macromolecule (1920), aparţinînd chimistului H. Staudinger (Premiul Nobel, 1953), iar a doua este elaborarea modelului structurii de dublă elice a acidului dezoxiribonucleic (ADN) de către foarte tinerii biologi. Lucrarea acestora, de numai o pagină, apărută în Nature (24.04.1953) a condus la Premiul Nobel pentru medicină, acordat în anul 1962. Pe aceste două descoperiri revoluţionare ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea s-a clădit şi continuă să se clădească edificiul ştiinţelor vieţii (dovadă stînd faptul că în prezent, circa 3/4 din compuşii investigaţi în lume sunt macromolecule şi în special biomacromolecule). Iar dubla elice a ADN, modelul despre care s-a spus că „are atît de mult stil şi frumuseţe intrinsecă” şi că „este atît de frumos încît nu se poate să nu fie real” este cel care a creat cea mai durabilă punte între chimia organică şi biologie. Numeroase cercetări au abordat studiul enzimelor, fantasticii catalizatori naturali cu structură proteică. De ce afirm că enzimele sunt niste substanţe fantastice? Pentru că: 1) ele pot creşte viteza unei reacţii de 10 miliarde de ori (adică pot, de exemplu, să reducă la 5 secunde durata unei reacţii care, necatalizată, ar dura 1500 de ani!); 2) sunt extraordinar de selective, alegînd din sute de parteneri diferiţi de reacţie numai unul, cel care îi este specific, în condiţii de reacţie foarte blînde şi 3) pentru că anumite enzime induc aşa-numita enantioselectivitate, care permite obţinerea unui singur izomer optic dintre cei doi posibili. Este clar că asemenea performanţe nu pot fi atinse cu ajutorul catalizatorilor clasici, existenţi astăzi în laboratoare sau în industrie. Cercetările în acest domeniu cunosc în prezent un mare avînt; imaginile detaliate ale structurilor sterice tridimensionale ale enzimelor, obţinute cu ajutorul razelor X şi relevînd aşa-numitele situsuri active (locurile unde apar interacţiunile esenţiale pentru desfăşurarea reacţiei) sunt fascinante şi ele devin, pe zi ce trece, mai rafinate şi mai bogate în informaţii. Savanţii zilelor noastre au încercat să imite natura şi în acest domeniu, străduindu-se să construiască enzime artificiale prin utilizarea aceloraşi fragmente moleculare pe care le foloseşte natura. Rezultatele au fost însă, pînă acum, negative. Pe de altă parte, se dezvoltă însă rapid, cu succes, domeniul chimiei biomimetice, dedicat imitării chimiei enzimelor naturale cu mijloacele şi materialele clasice care ne stau actualmente la dispoziţie. În paralel se dezvoltă rapid şi domeniul reacţiilor catalizate de enzime naturale extrase din medii vii. Avantajele majore sunt legate în acest caz de marea stereospecificitate care se obţine. De o frumuseţe şi importanţă memorabile sunt cercetările legate de „odiseea de 25 de ani” care a condus la descoperirea căilor enzimatice de sinteză folosite de natură pentru crearea vitaminei B12 (17 etape, mediate de 12 enzime, pornind de la acidul 5-aminolevulic) (Fig. 20). Fig. 20 – Sinteza biochimică a vitaminei B12. Pline de modestie şi smerenie au fost cuvintele autorului acestei sinteze, profesorul Ian Scott, rostite la terminarea lucrărilor: „Eu încă mă simt umil în faţa rutelor sintetice ale naturii, căci aşa cum nota acum 500 de ani Leonardo da Vinci: «subtilitatea umană nu va putea gîndi o invenţie mai frumoasă, mai simplă şi mai directă decît o face natura, pentru că în invenţiile acesteia nu lipseşte nimic şi nimic nu este superflu!»”. În prezent, comunitatea ştiinţifică urmăreşte rezolvarea a două probleme esenţiale legate de ereditate şi de viaţă în general. Prima este cea a structurii acizilor nucleici, componente esenţiale ale tuturor celulelor, care participă la sinteza proteinelor şi au calitatea unică de a se reproduce întocmai. A doua problemă majoră este legată tocmai de mecanismul formării proteinelor în organismele vii. Răspunsul la prima problemă a fost dat prin elucidarea aşa-numitului genom uman, reprezentînd secvenţa completă a genelor ADN-ului uman. Este bine cunoscut că, în fiecare celulă umană, dubla elice a ADN (care poate atinge incredibila lungime de 1,8 m!) include întotdeauna patru baze organice, în perechi complementare strict determinate: Adenina cu Timina şi Citosina cu Guanina, legarea făcîndu-se prin aşa-numitele legături de hidrogen. S-a demonstrat că ADN-ul fiecărei celule conţine circa 3,2 miliarde de astfel de perechi de baze! Informaţia genetică este conţinută, după cum se ştie încă de mult, în nucleul celulelor, în componente structurale numite cromosomi, mai precis, în segmentele bine determinate ale acestora, numite gene (Fig. 21). Fig. 21 – Celula, cromosomii şi genele. Disciplina ştiinţifică preocupată de studiul genelor a primit numele de genomică şi acest nume se află, în ultimul timp, pe buzele tuturor. Lansat în 1990, proiectul genomului uman, incluzînd laboratoare din mai multe ţări cu un total de 1000 de cercetători, îşi demonstra performanţele 10 ani mai tîrziu (în 2000) prin elucidarea a peste 95 % din secvenţa ADN. Prin cumularea informaţiilor furnizate de un număr imens de determinări a fost posibilă asamblarea aşa-numitei hărţi genetice a omului. Rezultatele obţinute din studiul hărţii genetice sunt foarte bogate în conţinut, dar nu mai puţin bogate în surprize. Astfel, printre concluziile neaşteptate se situează următoarele: 1) omul posedă un număr nebănuit de mic de gene şi anume circa 30 000, în loc de circa 100 000 cît presupuneau calculele apriorice! Apropierea de numărul de gene al unor plante unicelulare (circa 25 000) este surprinzătoare. Natura se dovedeşte din nou parcimonioasă în lucrările ei! Savanţii trebuie deci să caute în altă parte – nu în numărul genelor – explicaţia complexităţii umane; 2) circa un sfert din genomul uman îl reprezintă fragmente de ADN lipsite de gene; 3) cele mai multe din genele umane derivă din genele speciilor inferioare (chiar bacterii şi virusuri); 4) din cele circa 3,2 miliarde de perechi de baze ale ADN uman, numai o infimă proporţie (cîteva procente) este utilizată pentru sinteza proteinelor. Iată cum rezolvarea unei enigme deschide calea altora şi a altora… Etapele esenţiale prin care un organism îşi utilizează informaţia genetică pentru a sintetiza multele mii de proteine specifice sunt, în principiu, cunoscute şi se numesc: replicare, transcripţie şi translaţie. Studiul detaliat şi concret al acestor etape, pe baza rezultatelor oferite de genomică, face obiectul unei alte discipline, în plin avînt în prezent, numită proteomică, ştiinţă ce încearcă să acopere universul proteinelor celulare. Complexitatea proteomicii, mult mai mare decît cea a genomicii, rezultă din faptul că există cu mult mai multe proteine (sute de mii) faţă de numărul genelor care le dau naştere. Noi şi noi întrebări se ridică…! Implicaţii practice ale genomicii încep deja să apară în medicină. Se întrevăd astfel terapii genetice adresate persoanei (prin codul său genetic) şi nu bolii în general cum este cazul în medicina clasică. Deja în harta genetică publicată s-au identificat şi marcat multe dintre genele care produc maladii. Dar, să revenim la rolul chimiei organice în preocupările legate de genomică şi proteomică. În zilele noastre se dezvoltă cu paşi repezi genetica chimică, prin care se urmăreşte sinteza organică a unor molecule de înaltă specificitate, asemănătoare cu cele naturale şi care reacţionează cu o genă sau cu o proteină producînd creşterea sau inhibarea activităţii acesteia (iată, din nou, apărînd ideea imitării naturii). Este însă clar că rezolvarea unor asemenea probleme va dura perioade lungi de timp. * * * Să punctăm acum, pe scurt, care sunt preocupările şi realizările actuale ale cercetării şi industriei farmaceutice (cel mai dinamic sector al industriei chimice din ultimii 50 de ani), în contextul cuceririlor recente ale ştiinţelor vieţii. Pentru început trebuie arătat că avîntul prezent al chimiei farmaceutice se bazează pe două realizări esenţiale. Prima este cea a aşa-numitelor medicamente chirale (adică în forma optic activă). Studiindu-se în amănunţime cazul de tristă celebritate din anii ’60, cînd medicamentul hipnotic talidomida (contergan) scos pe piaţă fără o suficientă testare prealabilă a condus la malformaţii (teratogenie), s-a ajuns recent la concluzia că numai unul dintre izomerii săi optici produce efecte nocive, în timp ce al doilea are acţiune farmacologică benefică (Fig. 22). Fig. 22 – Izomerii optici ai medicamentului Talidomidă. Se ştie astăzi în mod cert că medicamentele care pot exista în forma unor izomeri optici distincţi interacţionează cu receptorii respectivi numai printr-unul dintre aceşti izomeri (după un mecanism de tip „lacăt-cheie”, mai sofisticat). Ca atare, cel de-al doilea izomer optic constituie, în cel mai bun caz, un balast (dacă el nu este şi un produs toxic, v. talidomida). Pornind de la asemenea observaţii, chimia farmaceutică a ultimilor ani dezvoltă, într-un mod impresionant medicamentele chirale. Evoluţia pieţii medicamentelor este sugestivă în acest sens, locul produselor racemice optic inactive (amestecuri în cantităţi egale din cei doi izomeri optici) fiind luat de cele enantiomeric pure (Fig. 23). Fig. 23 – Tipuri de medicamente utilizate în clinică. Pentru obţinerea medicamentelor chirale se utilizează două grupe importante de metode. Prima include separarea din racemici a izomerului dorit, utilizînd de exemplu cromatografia pe coloane chirale, iar a doua constă în sinteza asimetrică (sinteza enantioselectivă) prin care se obţine sintetic numai izomerul optic dorit. În acest caz, în etapele cheie de lucru se utilizează reactivi, catalizatori sau auxiliari chirali. Un exemplu pentru prima grupă este omeprazolul (în prezent cel mai vîndut medicament din lume), compus anti-ulcer racemic. Acesta se comercializează, din anul 2001, sub forma izomerului său optic S-perprazol (Fig. 24). UN EXEMPLU EDIFICATOR PENTRU A DOUA GRUPA DE METODE IL CONSTITUIE OBTINEREA MEDICAMENTULUI ANTI-PARKINSON, L-DOPA PRIN PRIMA SINTEZA CATALITICA ASIMETRICA INDUSTRIALA ( O situaţie asemănătoare o întîlnim în prezent şi în categoria antidăunătorilor agricoli chirali (Fig. 26). Fig. 26 – Antidăunători agricoli chirali. A doua realizare epocală în sinteza de medicamente (dar şi de produşi odoranţi, pesticide ş.a.) o constituie chimia combinatorială. Această metodă creează deliberat, simultan, un număr foarte mare de compuşi înrudiţi, utilizînd reţele de micro reactoare automatizate în care se efectuează succesiuni de reacţii chimice, controlate după regulile analizei combinatoriale aplicate unor reactanţi înrudiţi. Numai foarte puţini dintre nenumăraţii produşi ai unor astfel de reacţii, anume cei care se dovedesc biologic activi, sunt trecuţi la sinteza la scară mai mare, purificaţi, caracterizaţi şi valorificaţi. De un mare interes s-ar dovedi dezvoltarea unui domeniu care să includă preocupări din ambele direcţii menţionate mai sus, anume sinteza combinatorială a unor medicamente optic active. * * * Permiteţi-mi să închei acest capitol făcînd din nou apel la o frază a lui J.-M. Lehn care sublinia: „chimia se bazează pe lumea biologică printr-o axiomă de existenţă: simplul fapt că sistemele biologice şi în particular fiinţele umane există, demonstrează complexitatea fantastică a structurii şi funcţionării lumii moleculare. Ea arată că o astfel de complexitate există, în pofida inabilităţii noastre prezente de a înţelege cum operează şi cum a apărut.” Lehn a prezentat într-o diagramă simplă şi sugestivă corelaţia dintre biologie – care operează cu un număr redus de clase chimice, dar de complexităţi extreme – şi chimie – care lucrează cu structuri mult mai simple, dar răspîndite în extrem de numeroase grupe structurale. Dacă interfaţa acestor discipline, care include – cum arătam mai sus – ştiinţa şi arta creativităţii este reprezentată prin zona haşurată, atunci sensul evoluţiei nu poate fi decît cel reprezentat de săgeata unificatoare, ascendentă a acestor ştiinţe (Fig. 27). Fig. 27 – Corelaţia chimie – biologie. În viziunea lui Lehn – pe care o împărtăşesc în întregime – „esenţa chimiei (organice, adaug eu) nu este numai de a descoperi, ci ea trebuie şi să inventeze şi să creeze!” 4. DE LA CHIMIA MOLECULARĂ LA CEA SUPRAMOLECULARĂ Este acum momentul să ne oprim puţin asupra unei alte cuceriri ştiinţifice recente de extremă însemnătate în zilele noastre, chimia supramoleculară. Caracterizată lapidar drept chimia ansamblurilor moleculare şi a legăturilor intermoleculare, ea a fost dezvoltată în special de D.J. Cram, C.J. Pedersen şi J.-M. Lehn. Conceptul filosofic al chimiei supramoleculare este simplu şi logic: moleculele organice, construite – după cum se ştie – prin legături covalente (doi electroni puşi în comun de atomii care se unesc) pot să beneficieze şi de organizări superioare, intermoleculare, formate prin legături ne-covalente. Între acest domeniu al chimiei şi cel al filologiei a fost făcută o interesantă paralelă (Fig. 28). În edificiul, cu complexitate secvenţială crescătoare, reprezentat în schemă, chimiştii se află încă la început. Ei cunosc perfect tehnica fabricării „cuvintelor” (moleculele), dar etapele următoare sunt abia acum în dezvoltare. Este însă clar că „gramatica” pe care o vor folosi chimiştii va avea la bază regulile legăturilor ne-covalente. Ţelul mai îndepărtat al chimiei supramoleculare este acela de a transforma chimia într-o ştiinţă a materiei informate. Informaţia chimică este moleculară şi ea este codificată în componentele moleculei, anume în atomi. Această informaţie devine un program bine definit la nivel supramolecular folosind drept „unelte”: Fig. 28 – Paralelă între principiile de organizare din chimie şi filologie. recunoaşterea, auto-asamblarea şi auto-organizarea moleculară. Acestea conduc în final la edificarea unor aşa-numite piese şi maşini moleculare, organizate, care sunt în masură să culeagă şi să proceseze informaţiile, prin analogie cu numeroasele sisteme tip maşină existente în natură. De cea mai mare importanţă sunt dimensiunile nanometrice (1 nm = 10-9 m) ale pieselor moleculare sintetice. Se ştie că biochimia cunoaşte şi ea structuri nanometrice construite de natură prin autoorganizarea şi autoasamblarea unor componente macromoleculare. Strădania chimiştilor de a imita natura se va dovedi eficientă, în acest domeniu, numai prin înţelegerea adîncă a unor fenomene biologice şi prin transferul în chimie al unor concepte biologice. Întrucît maşinile moleculare naturale (de exemplu cele care există în organismul uman: miosina = motor liniar; adenozin-trifosfat-sintaza = motor rotativ etc.) sunt extrem de complicate, nu se întrevede posibilitatea reproducerii lor artificiale în viitorul apropiat. Recent, un chimist organician remarca: „este oarecum ironic faptul că chimiştii sintetişti care au dezvoltat metode total nenaturale pentru sinteza produşilor naturali încearcă în prezent să construiască produşi total nenaturali, necesari pentru piesele moleculare, utilizînd principiile de origine naturală (autoorganizarea, autoasamblarea, autoreplicarea)”. Dintre extrem de numeroasele preocupări de acest gen voi menţiona, pentru exemplificare, numai cîteva, relativ simple: 1. Reţeaua extrem de stabilă, hexagonală (numită rozetă moleculară), formată prin autoorganizare, la amestecarea unor molecule de acid cianuric şi melamină (Fig. 29). O H (legătură de hidrogen) Fig. 29 – Rozetă moleculară formată din acid izocianuric şi melamină. 2. Sinteza de compuşi de tip pseudorotaxanic şi rotaxanic (nume care fac aluzie la roată şi la axa sa). Etapa preliminară este obţinerea pseudorotaxanului, în care molecula centrală, filiformă („axul”), este meţinută în interiorul ciclului exterior („roata”) prin legături slabe, ne-covalente. Reacţia următoare are loc la ambele capete ale axului şi dă naştere la două grupe voluminoase blocante, formînd astfel rotaxanul stabil, care nu poate fi dezasamblat (Fig. 30). Pornindu-se de la pseudorotaxani s-au imaginat şi construit, prin sinteză, maşini moleculare simple (Fig. 31). Fig. 30 – Principiul sintezei pseudorotaxanilor şi a rotaxanilor. Fig. 31 – „Maşină moleculară” realizată din pseudorotaxani. Fig. 32 – Principiul unui „cărucior molecular” realizat din rotaxani. Avînd ca punct de plecare compuşii rotaxanici, au fost sintetizate (în special de către J.F. Stoddart) aşa-numitele „cărucioare moleculare” (Fig. 32). 3. Sinteza catenanilor – molecule conţinînd mai multe cicluri inter-unite în genul inelelor unui lanţ. Asemenea molecule se pot obţine prin autoasamblare (J.P. Sauvage) după schema din Fig. 33, în care una dintre moleculele macrociclului iniţial funcţionează ca „ghidaj” la formarea celui de-al doilea. Pornindu-se de la catenani, s-au imaginat şi realizat maşini moleculare reale care pot funcţiona, de exemplu, drept „comutatori moleculari” (Fig. 33). Preocupări prezente ale unor grupe multidisciplinare de cercetători vizează obţinerea de nanocomputere electronice, asamblate chimic, utilizînd comutatori moleculari, nanofire conductoare, maşini moleculare şi chiar computere bazate pe biomolecule (de exemplu pe ADN) etc. După cum remarca recent profesorul R. : „aspectele personal atractive ale acestor feluri de cercetări sunt combinaţii de mistică şi revelaţie, proiectare şi corelare, noutate şi utilizare, cercetare pură şi aplicată, care, toate, fac apel, în proporţii echivalente, la aspectele imaginative şi analitice ale intelectului uman”. Fig. 33 – Sinteza catenanilor şi a „comutatorilor moleculari”. * * * Chimia supramoleculară este, după cum s-a amintit în treacăt mai sus, legată de molecule nanometrice. Îndrăznesc să expun aici, foarte pe scurt, şi modernul domeniu al nanochimiei şi nanomaterialelor, a cărui dezvoltare prezentă este impresionantă. În 1985 un grup de cercetători () descria o substanţă exceptională, C60, cu o pronunţată stabilitate. Ea poate fi obţinută în cantităţi ponderabile prin vaporizarea grafitului la amperaj înalt, în atmosferă de heliu. Studii detaliate au arătat că substanţa are o formă aproape sferică, fiind constituită din sisteme ciclice de atomi de carbon total conjugate (20 de inele de şase şi 12 inele de cinci atomi de carbon) şi semănînd foarte bine cu o minge de fotbal – de unde şi numele iniţial de fotbalenă. Molecula avea să fie apoi numită (după numele lui R., creatorul construc-ţiilor geodezice de acest tip) (Fig. 34). Denumirea prezentă, care s-a impus, este cea de fulerenă C60. Este interesant de menţionat că forma geometrică a fulerenei 60 a fost desenată de Leonardo da Vinci în Evul Mediu şi denumită de el ucocedron abscisus vacuus. Iată cum chimiştii transliterează încă un corp geometric, cunoscut de mult, cu o frumuseţe artistică deosebită! Este aproape de prisos să adaug că această substanţă, care este, în fond, a treia stare alotropică a carbonului (alături de diamant şi grafit), a fost desemnată de către revista Science drept molecula anului 1991, şi că cei trei descoperitori ai ei au primit Premiul Nobel în 1996. Iar, ca un corolar al acestei probleme, trebuie menţionată sinteza chimică, raţională, a fulerenei C60, publicată foarte recent, în februarie 2002, de către grupul lui L.T. Scott (12 etape, randament global sub 1%), încă un superb exemplu de artă a sintezei organice (Fig. 35). Fig. 35 – Sinteza raţională a fulerenei C60. Dintre numeroasele proprietăţi speciale ale acestei substanţe se pot menţiona: posibilitatea de încapsulare în spaţiul central a unor atomi străini, transformarea în diamant, la presiuni mari, feromagnetismul şi supraconductibilitatea de temperaturi mari a unor derivaţi, funcţionalizarea cu resturi organice. Dar, o descoperire, cel puţin de aceeaşi importanţă cu cea a fulerenei, a survenit în 1991 cînd profesorul japonez Iijima, studiind produşii descărcărilor electrice între electrozi de cărbune, a obţinut structuri tubulare goale, închise, formate din pereţi cilindrici (unici sau multipli) de structură grafitică, cu capete semisferice de tip fulerenic. Aceşti compuşi au primit numele de nanotuburi (au diametrul de cîţiva nanometri, iar lungimile, variabile, sunt de ordinul sutelor de nanometri) şi cunosc în zilele noastre o dezvoltare remarcabilă. Fulerenele şi nanotuburile fac parte, deci, din aşa-numitele nanomolecule sau nanomateriale, elementele de bază ale nanochimiei şi nanotehnologiilor. S-a remarcat, în mod interesant, că, cu excepţia dimensiunilor (cel puţin una dintre dimensiunile unei nanomolecule trebuie să fie cuprinsă între 1–100 nm, deci mult mai mare decît dimensiunile subnanometrice, de ordinul Ångstromilor (1Å = 10-10 m), al molecu-lelor organice uzuale este foarte greu de clarificat dacă nanotehnologiile actuale sunt ramuri ale chimiei, fizicii, ştiinţei materialelor, electronicii, biologiei sau ingineriei mecanice?! În orice caz, această situaţie dovedeşte foarte clar interdisciplinaritatea din ce în ce mai avansată a cercetărilor actuale. Laureatul Nobel, Richard Smalley, prezicea în 1999 că: „impactul nanotehnologiilor asupra sănătăţii, vieţii, stării materiale a omenirii va fi în secolul 21 cel puţin echivalent cu influenţa polimerilor sintetici, a ingineriei computerelor, a imagisticii medicale de rezonanţă magnetică şi a microelectro-nicii, cumulate pe parcursul întregului secol 20!” 5. CHIMIA ORGANICĂ ŞI NATURA, CHIMIA ORGANICĂ ŞI SOCIETATEA În pofida succeselor remarcabile recente, chimia organică nu a răspuns încă multor întrebări importante şi incitante, unele în aparenţă simple, altele de o mare dificultate, cum ar fi: 1) de ce mirosul şi gustul nu pot fi măsurate şi exprimate cantitativ? (deşi culoarea şi sunetul se pot cuantifica prin lungime de undă, respectiv frecvenţă); 2) de ce nucleotidele din ADN includ un rest de pentoză şi nu unul de hexoză? (ştiindu-se că hexozele sunt mult mai răspîndite în natură şi mult mai stabile); 3) de ce proteinele şi zaharidele naturale sunt formate numai din izomerii optici de tip L, respectiv D? 4) de ce natura sintetizează numai unul dintre izomerii optici, în timp ce în reacţiile uzuale de laborator se formează cantităţi egale din ambii izomeri optici? 5) misterele vieţii, memoriei, conştiinţei şi toate problemele înrudite. Pe lîngă lipsa răspunsului la asemenea întrebări, chimia este mult deficitară şi faţă de problemele mediului ambiant şi aceasta deoarece ea este unul dintre cei mai importanţi factori de poluare, respectiv de producere a unor dezechilibre ecologice şi pe de altă parte pentru că tot ea este chemată să rezolve problemele acute de mediu ale zilelor noastre. Menţionez, succint, cîteva: 1) încălzirea graduală a atmosferei, fenomen lent dar din ce în ce mai vizibil (previziuni pesimiste indică o creştere de 2,5–10pC pînă în 2010!) însoţit de efecte globale majore (modificări de climă, deşertificări, topirea calotelor glaciare etc). S-a demonstrat că acest fenomen apare ca urmare a acumulărilor masive de gaze cu efect de seră (dioxid de carbon, metan şi alte hidrocarburi, oxizi de azot NOx). Aceste gaze captează radiaţiile infraroşii (calde) şi produc încălzirea atmosferei la suprafaţa solului (Fig. 36). Fig. 36 – Efectul de seră. În cadrul măsurilor de protecţie a climatului se impune în primul rînd limitarea emisiilor masive de dioxid de carbon (rezultat în special din arderea combustibililor în termocentrale şi în motoarele cu ardere internă). Este interesant de menţionat şi faptul că un alt gaz cu pronunţat efect de seră, NO, (format şi el prin arderile din motoarele cu combustie internă) are în acelaşi timp şi un rol extrem de important în organismul uman (unde apare sub influenţa enzimei „NO-sintaza”). Activitatea sa este cea de mesager în procesele de vasodilataţie, producînd relaxarea pereţilor arterelor şi creşterea activităţii unor enzime. Această observaţie neobişnuită a fost cotată drept una dintre cele mai mari descoperiri ale ultimilor ani şi a condus la acordarea Premiului Nobel pentru medicină în anul 1998. S-a dovedit de asemenea că nitroglicerina, utilizată ca medicament (Trinitron) în anghinele pectorale, acţionează prin generare de NO. În mod ironic parcă, nitroglicerina era recomandată, în urmă cu un secol, drept medicament ingerabil, lui A. Nobel, inventatorul dinamitei pe bază de nitroglicerină! 2) Descompunerea chimică a ozonului în oxigen are loc preferenţial pe suprafaţa norilor stratosferici. Rolul de filtru natural pe care-l exercită stratul de ozon în calea radiaţiilor ultraviolete dăunătoare este bine cunoscut. O altă cauză de descompunere a ozonului atmosferic o constituie clorofluorocarburile, agenţi uzuali de răcire numiţi şi freoni. Este lăudabil că, prin protocolul de la Montreal, semnat în 1989 de 24 de state, folosirea freonilor a fost drastic limitată (Fig. 37). Fig. 37 – Efectul de filtru natural al ozonului stratosferic. 3) Diminuarea poluării mediului este o preocupare curentă majoră a chimiştilor. Edificatoare în acest sens poate fi menţionarea accidentului din 1976 de la Seveso (Italia) cînd, dintr-o reacţie prost controlată a rezultat, în locul unui erbicid, 2,4,5-T, un subprodus nedorit, tetraclorodibenzodioxina, cel mai toxic compus cunoscut (Fig. 38). Fig. 38 – Dioxina şi acidul 2,4,5-T. Această dioxină există, ca impuritate, şi în agenţii defolianţi pe bază de 2,4,5-T, de exemplu în aşa-numitul agent orange, dar ea se formează şi din multe alte surse: incinerarea produşilor sau a materialelor clorurate (de exemplu policlorura de vinil), tratamentele de albire cu clor din fabricile de hîrtie şi chiar simpla ardere a pădurilor sau a gunoaielor menajere. În prezent sunt impuse reguli extrem de severe privind contactul cu dioxina amintită, cu dioxinele asemănătoare şi cu alţi compuşi înrudiţi (de exemplu policlorobifenilii). La fel de nedorite şi periculoase sunt şi alte poluări accidentale cu chimicale nocive, cum a fost de exemplu cea de la Bhopal (India) din 1984, cînd s-a eliminat în mediul ambiant extrem de toxicul metil-izocianat şi, din nefericire, exemplele ar mai putea continua… Pentru a încheia acest capitol într-o notă de oarecare optimism, menţionez faptul că savanţii ecologişti promit că în circa 25 de ani poluarea planetei noastre, cauzată de chimie, va fi practic eliminată! * * * Situaţia actuală a cercetării şi industriei chimice preocupă atît specialiştii cît şi societatea. Privind retrospectiv, putem observa că după ultimul război mondial a existat o perioadă oarecum poetică, idilică, a chimiei, cînd cercetătorii erau finanţaţi cu largheţe pentru a afla cum lucrează natura şi nu pentru a produce ceva vandabil. Efectul imediat a fost acela că perioada de după 1950 a reprezentat un „triumf al molecularului în sinteza organică”, iar cîteva exemple strălucite au fost menţionate în capitolele precedente. După succesele notabile ale chimiei organice fizice de la sfîrşitul anilor ’60 cînd ştiinţa chimică se fiziciza pe zi ce trece, a urmat o epocă de regres; în anii ’70, chimia apărea ca un domeniu slăbit, industria chimică nu mai oferea locuri de muncă, iar în anii ’80 chimia a fost etichetată drept o ştiinţă matură (în sensul de „bătrînă”). Dar, după cum cred că s-a văzut pe parcursul expunerii mele, în prezent chimia cunoaşte un puternic reviriment, redevenind, asa cum atît de frumos conchide profesorul, „o ştiinţă centrală, utilă şi creatoare”! Este însă adevărat că, în prezent, cele mai multe ţări dezvoltate subvenţionează masiv numai cercetări orientate spre aplicaţii practice. Întrucît în ştiinţele naturii finanţarea cercetării fundamentale este tot mai limitată, s-a ajuns, de exemplu, în SUA, la situaţia relevată de laureatul Nobel R. Smalley, în care „cei mai străluciţi tineri au abandonat ştiinţa – în particular fizica şi chimia – în favoarea unor cariere mai profitabile material, în medicină sau în lumea afacerilor. Nu mai observ la tinerii noştri pasiunea de a învăţa. Ei privesc învăţămîntul drept o cale spre îmbogăţire”. Asemenea situaţii sunt în mod cert şi efectul viziunii – în general negative – a publicului larg asupra chimiei. Societatea critică astăzi virulent chimia din cauza efectelor negative, distructive ale acesteia, în special a celor legate de poluare, toxicitate, periculozitate etc. (vezi mai sus). S-a arătat de mai multe ori în ultimul timp că în prezent există chiar o situaţie paradoxală, în care societatea respinge chimia dar, în acelaşi timp, se bucură din plin de toate succesele de necontestat ale acesteia, pe care şi le apropie instantaneu! Îmbunătăţirea esenţială a vieţii societăţii umane prin chimie – în general şi prin chimia organică – în special, este o realitate incontestabilă. Iar exemplele sunt bine cunoscute. Ceea ce lipseşte însă din viaţa zilelor noastre este o comunicare reală, sinceră şi eficientă între ştiinţă (chimie) şi societate. Revista Nature nota anul acesta într-un editorial: „Chimiştii şi chimia nu au fost niciodată mai vitali pentru ştiinţă şi societate ca în zilele noastre. Dar chimia este înţeleasă greşit, iar cei care lucrează în domeniu sunt în mod frecvent subapreciaţi. Pentru public, ştiinţa chimică este prea des sinonimă cu tarele industriei; astfel, chimia înseamnă pentru el rîuri otrăvite sau turnuri fumegînde şi nu medicamente salvatoare ale vieţii sau materiale ale erei cosmice”. Dar, „natura în general şi chimia în particular nu sunt nici bune nici rele; factorul esenţial este omul, autorul faptelor bune şi al celor rele din orice domeniu, inclusiv din chimie”. (E.O. Fischer) În rîndurile unei părţi a populaţiei, există o reală chemofobie, datorită în special ignoranţei. Căci, după cum remarca I. Asimov, „cel mai trist aspect al vieţii actuale este acela că ştiinţa cumulează cunoştinţe mai repede decît societatea inţelepciune!” Pentru a ieşi din acest impas al golului de comunicare între chimie şi societate, se impun măsuri concertate şi cumulate ale savanţilor, societăţii şi guvernelor. Toţi chimiştii ar trebui să reflecteze mai profund asupra avantajelor şi dezavantajelor aduse societăţii de munca lor! Este foarte probabil ca în secolul al XXI-lea savanţii să fie apreciaţi după modul în care rezolvă problemele globale, nu numai după cît de bine produc şi disipează cunoştinţe noi. Cred că realizările recente majore ale chimiei organice, detaliate în parte în capitolele precedente, dovedesc din plin actualitatea şi perenitatea chimiei. Chimia, ca ştiinţă centrală, utilă şi creatoare, care traversează graniţele dintre inert şi viu, dintre microscopic şi macroscopic, se află în conexiune din ce în ce mai strînsă cu alte ştiinţe şi discipline fluidizîndu-şi continuu graniţele cu acestea (Fig. 39). Pasiunea pentru cercetarea în chimie continuă în sensul că aceasta, cea mai pamînteană ştiinţă, constituie un peripluu plin de descoperiri minunate, o adevărată călătorie în zările albastre („Eine Fahrt ins Blaue” – cum spunea profesorul Rudolf Criegee). Există încă numeroşi chimişti – între care îndrăznesc să mă includ şi eu – care consideră cercetarea drept o conversaţie cu natura, văzînd sensul frumosului şi al utilului în crearea unor noi molecule speciale, în eleganţa unei noi sinteze, în cercetări interdisciplinare. Resursele chimiei, în lupta ei prezentă, se bazează pe imaginaţie, abilitate şi, în mod special, pe creativitate. Cît de frumos definea creativitatea muzicianul C. Mingus: „este uzual să faci din simplu complicat; a face complicatul simplu – aceasta este creativitatea!”. FIG. 39 – LEGATURILE CHIMIEI CU ALTE STIINTE. Iar în final, ca o concluzie legată de titlul discursului de astăzi, pot afirma că ştiinţa chimiei organice s-a dovedit şi se dovedeşte o bună, uneori foarte bună imitatoare a naturii. Pe de altă parte însă, după cum remarca profesorul R. Domo: „va mai trece mult timp pînă cînd chimia va fi în măsură să concureze cu natura în asamblarea atomilor prin căile unice şi neaşteptate ale acesteia”. Chimia organică a reuşit să îndeplinească în parte dorinţa exprimată acum un secol de către Emil Fischer, aceea de a „dezvălui marile secrete chimice ale vieţii”, dar ea nu a putut crea ceea ce creează NATURA: CELULA VIE, VIAŢA! În ansamblu, chimia organică rămîne, în sensul definiţiei lui Diderot, o imitatoare şi o prezumtivă rivală a naturii, natura însăşi fiind, aşa cum remarca laureatul Nobel E.O. Fischer, „tot atît de nevinovată ca în prima zi a creaţiei”.