BICIUL HOLEREI PE PAMÎNT ROMÎNESC
– O calamitate a vremurilor moderne –


I.	Holera – caracteristici patologice	si epidemiologice 
1. Paradoxurile holerei
Holera a reprezentat cea mai ameninţătoare afecţiune epidemică a secolului al XIX-lea, atît prin imprevizibilitatea propagării flagelului, prin desfăşurarea dramatică a cursului îmbolnăvirilor, prin relativ slaba eficienţă a măsurilor de prevenire şi alungare a molimei, cît şi prin groaza semănată în populaţia de pe aproape întreaga planetă. În „imaginarul colectiv”, holera a luat locul ciumei, care pînă în urmă cu două-trei sute de ani constituise teroarea Lumii Vechi.
Publicînd către mijlocul secolului al XX-lea o monografie cuprinzătoare despre holeră, ..., promotorul studiilor asupra bacteriofagiei, mărturisea că s-a decis să se ocupe de această afecţiune, întrucît holera este „boala infecţioasă prin excelenţă, cea mai scurtă şi cea mai ucigătoare, cea care pricinuieşte epidemiile cele mai fulgerătoare, dar şi cea în care fenomenele se desfăşoară cu mai multă simplitate şi mai multă limpezime, fiind deci mai uşor de expus şi de înţeles”. Dar, în ciuda aparentei clarităţi ce caracterizează patogenia holerei, reputatul microbiolog canadian s-a simţit îndemnat să-şi subintituleze lucrarea: O boală cu paradoxuri, atrăgînd astfel atenţia că este vorba de o afecţiune care prezenta o sumedenie de aspecte controversate.
Printre paradoxurile holerei se numără şi constatarea că avem de-a face cu o boală a cărei denumire este atestată din timpuri străvechi în aria noastră de civilizaţie, dar care se manifestă actualmente printr-o epidemiologie şi un prognostic atît de diferite de cele din epoca anterioară, încît suntem îndreptăţiţi să apreciem că ne aflăm în prezenţa unei entităţi morbide, semnalată în Europa abia acum 170 de ani.
Într-adevăr, termenul holeră (cholera) se întîlneşte în scrierile clasicilor medicinii greco-romane, începînd cu Hipocrate din Cos, pentru a desemna o boală diareică. De multă vreme, etimologia acestui termen este subiect de discuţie: Celsus şi alţi autori antici sunt de părere că el derivă din chole, bila sau fierea, şi reo, a curge, cholera indicînd deci o curgere de bilă, o diaree bilioasă; dar pentru medicul bizantin Alexandru din Trales, el provine din cholades, intestin, iar pentru filologul şi istoricul medicinii... , din cholera, jgheab, denumire ce sugerează modul în care se prezintă evacuările fecaloide care domină simptomatologia bolii.
Trebuie însă precizat că tablourile epidemiologice ale acelei holere invocate de autorii europeni de pînă în pragul secolului al XIX-lea diferă neîndoios de manifestările holerei, care s-a perindat pe continentul nostru începînd cu acel secol, boala infecţioasă mai recentă prezentînd o difuzibilitate şi o mortalitate mult superioare celor înregistrate pe aceleaşi meleaguri în trecut. Nu putem identifica holera actuală nici măcar cu acea „pestă”, descrisă de cronicarii medievali ca fiind caracterizată de abundente evacuări sangvinolente, căci prezenţa masivă a sîngelui în fecale dovedeşte că nu fusese vorba decît de o dizenterie bacilară epidemică.
Epidemiologii de la mijlocul secolului al XIX-lea au socotit necesar să facă o distincţie netă între formele de boală cunoscute înainte de 1830 pe continentul european şi cele care se dovedeau a fi fost importate aici după acea dată. Relativ „blîndei” holere autohtone, denumite acum ... sau holerină, corespunzătoare unor toxiinfecţii alimentare cu simptome mai severe, i sa acordat, fireşte, o atenţie cu mult mai redusă decît extrem de agresivei nou-venite ...
Este adevărat că, o vreme, anumiţi medici din Europa au refuzat să admită că devastatoarele molime, la care erau martori, ar fi fost necunoscute în trecut prin părţile noastre. Însuşindu-şi punctul de vedere al unor confraţi occidentali, doctorul Grigore Romniceanu îşi permitea să afirme, în memoriul său la concursul organizat în 1868, la Bucureşti, pentru un stipendiu la Facultatea de Medicină din Paris, că „diferitele forme de holeră, numită asiatică, europeană, epidemică, sporadică, fie la adult, copil, bărbat sau femeie, sunt varietăţi aparţinînd la una şi aceeaşi specie nosologică”. Cercetările din 1883–1884 ale lui ... privitoare la agentul etiologic al holerei asiatice, reprezentat de Vibrio cholerae, un bacil în formă de virgulă, aveau să întărească însă convingerea în specificitatea bine conturată a unei cotropitoare afecţiuni epidemice, care nu trebuia nicidecum confundată cu mult mai puţin agresiva „holeră” despre care se vorbise în vechile noastre tratate medicale.
2. Substratul şi manifestările holerei
Dramatismul propagării explozive a holerei asiatice este asemuit de către ... celui al incendierii pădurilor: „Un caz abia se declară într-o ţară pînă atunci cruţată şi, chiar a doua zi, ici şi colo, de jur împrejur, apar alte cazuri, după care, printr-o neîncetată creştere, bolnavii se înmulţesc; noi focare se ivesc atunci, uneori la depărtări de sute de kilometri, şi fiecare din ele se transformă în pată de ulei, roind mai departe. La început, în orice nou focar, mortalitatea se apropie de sută la sută, ca ulterior, ea să nu coboare decît arareori sub patruzeci la sută”. Groaza creşte datorită evoluţiei fiecărui caz: „Adesea, un om în plină putere de muncă se prăbuşeşte, iar peste cîteva ore nu mai este decît un cadavru; afli mereu că rude sau prieteni cu care în ajun ai stat de vorbă au murit”. Spectacolul jalnic al suferinţelor celor îmbolnăviţi nu poate să nu sporească panica.
Stingerea prin părţile noastre, tocmai către 1830, a epidemiilor de ciumă bubonică ar fi trebuit să aducă o mare uşurare în viaţa societăţii romîneşti. Dar flagelul holerei, care avea să survină fără întîrziere, s-a înfăţişat cumva ca o simplă prelungire a calvarului pestei.
Iată cum descria acum un secol îmbolnăvirea de holeră eminentul igienist Iacob Felix, pe temeiul observaţiilor proprii şi ale epidemiologilor contemporani: Cholera morbus „este o boală exotică, acută, gravă, dureroasă, infecţioasă, cu mers repede, caracterizată mai ales prin vărsături, scaune apoase abundente la începutul boalei, fecaloide, apoi albicioase, conţinînd cantităţi mari de epitelii eliminate de pe suprafaţa internă a intestinelor, prin crampe, prin scăderea temperaturii corpului, stingerea vocii, suprimarea secreţiunii de urină, prin respiraţiune dificilă, cianoză [albăstrirea tegumentelor], algiditate [predominarea senzaţiei de frig], puls insensibil”. Moartea survine, de obicei, prin asfixie. Există însă şi cazuri uşoare de holeră, cînd suferinzii nu cad la pat.
Cît priveşte evoluţia bolii, este de remarcat, în primul rînd, scurtimea perioadei de incubaţie, de la contactarea infecţiei pînă la manifestarea îmbolnăvirii, perioadă care durează în medie trei-cinci zile. Sunt însă numeroase cazurile cînd îmbolnăvirea survine la doar o zi după contaminare, aşa cum alteori ea se produce la o săptămînă după aceea. De regulă, cu cît incubaţia este mai scurtă, cu atît forma bolii este mai severă.
Primul stadiu al îmbolnăvirii este cel al evacuărilor. Suferinţa se instalează brusc, în plină sănătate, şi este dominată de succesiunea grăbită a scaunelor diareice, însoţite de dureri în zona de deasupra stomacului. Holericul are opt-zece scaune pe zi, dar adeseori nu se mai poate ţine socoteala evacuărilor: din bolnav curg continuu, fără nici un control din partea sfincterului anal, cantităţi masive de lichid, care pot depăşi şase litri în 24 de ore. La început, în scaune se mai observă resturi de materii fecale, dar curînd evacuările devin fluide. După o vreme apar aici grăunţe incolore sau albicioase, ca boabele de orez; scaunul ia aspectul apei de orez, de unde denumirea de scaun riziform.
Alt simptom caracteristic holerei sunt vărsăturile, manifestate concomitent cu diareea, care însă uneori le precede. Pericolul major pe care-l prezintă vărsăturile este de a nu permite recuperarea pe cale bucală a pierderilor de apă şi nici chiar înghiţirea medicamentelor. La început, vărsăturile conţin resturi alimentare, ca ulterior să ia înfăţişarea unui lichid tulbure, în care plutesc grăunţe riziforme.
În perioada de debut a holerei, diareei şi vărsăturilor li se adaugă crampele musculare, localizate mai întîi la pulpe, dar care pot apoi apărea la orice nivel. Asemenea crampe se produc mai ales la indivizii tineri şi viguroşi.
În acest stadiu, holericul este, de obicei, liniştit şi chiar apatic, lipsit de poftă de mîncare, dar stăpînit de o sete pe care însă nu o poate înlătura, căci, îndată ce i se dă de băut, survin vărsături de nepotolit. Pe măsură ce deshidratarea creşte, pielea bolnavului se usucă, ochii i se încercănează, nasul îi devine proeminent, iar buzele i se învineţesc. Temperatura corpului coboară tot mai mult. Urina începe să se împuţineze. Adeseori apare un sughiţ chinuitor.
Trecerea la stadiul de colaps, de rapidă reducere a forţelor (dar fără sincopă), este marcată de agravarea unora din manifestările cele mai ameninţătoare ale bolii; este vorba în primul rînd de intensificarea tulburărilor circulatorii, putîndu-se ajunge la întreruperea activităţii inimii, la pierderea cunoştinţei şi chiar la încetarea din viaţă. Concomitent se produc deranjamente ale funcţiei renale, mergînd pînă la anurie, suprimarea totală a secreţiei de urină. În această etapă de evoluţie a bolii creşte algiditatea, chinuitoarea senzaţie de frig. Privirea bolnavului devine fixă, ochii îi sunt sticloşi, secreţia lacrimală încetează, iar pupila se mişcă lent. Temperatura corpului poate scădea sub 300, ca totuşi să urce brusc peste normal înainte de producerea decesului.
Datorită aplicării, în zilele noastre, a unor judicioase tratamente de urgenţă, stadiul algid este actualmente mai rar întîlnit. Dacă el se prelungeşte peste opt-zece ore, şansele de redresare a bolnavului scad considerabil: extremităţile se răcesc continuu, transpiraţia devine rece şi vîscoasă, ochii rămîn întredeschişi, pînă cînd inima se opreşte definitiv.
Dacă stadiul de colaps este depăşit, bolnavul intră în stadiul de reacţie, cînd funcţiile organice prind să se restabilească treptat, în caz că nu survin complicaţii. După cinci-şapte zile, suferindul se reface aproape complet. Uneori, o diaree uşoară poate persista timp de o săptămînă, dar dacă fostul holeric respectă regimul alimentar potrivit şi nu face eforturi excesive, el îşi va recăpăta sănătatea. Ceea ce nu exclude pericolul unei recăderi.
Patologii au remarcat o mare varietate a manifestărilor morbide înregistrate pe plan colectiv ori individual în cursul epidemiilor de holeră din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Uneori, infecţia căpăta o mare extindere şi se prezenta sub forme deosebit de grave, pentru ca, foarte curînd, contaminarea să se reducă simţitor şi fără să mai afecteze localităţile apropiate. În general, un puseu epidemic nu dura multă vreme, holera bîntuind cu furie, cel mai adesea, doar o lună-două într-o regiune oarecare. Ceea ce nu excludea, pe alocuri, reapariţia infecţiei, pe timpul verii, cîţiva ani de-a rîndul, după care zona respectivă era scutită de flagel un lung interval, putînd depăşi chiar şi un deceniu.
Cui i se datora, după părerea medicilor vremii aceleia, izbucnirea epidemiilor?
Potrivit teoriei miasmatice, care şi-a avut susţinători încă din antichitatea clasică elenă, în anumite locuri şi în anumite împrejurări se degajă, în aerul atmosferic, emanaţii patogene, miasmele răspînditoare de boli. Miasmele pot proveni din dejecţiile holericilor, din cadavrele în descompunere ale animalelor de tot soiul, ca şi din resturile vegetale ce clocesc în apele stătătoare, fără însă a exclude de către unii eventualitatea ca diverse conjuncturi meteorologice şi chiar astrologice să favorizeze formarea şi împrăştierea exalărilor morbide. Se vorbea despre un „climat holeric”, instalat de preferinţă în zonele caniculare. Molimele ar fi fost provocate de ofensiva unui „virus volatil”, provenit din miasme.
Cum se face atunci că, deşi convieţuiesc pe meleaguri în care acţionează aceleaşi miasme, unii oameni se îmbolnăvesc, iar alţii rămîn perfect sănătoşi? Despre această situaţie paradoxală încearcă să dea seama teza rezistenţei individuale şi cea a receptivităţii individuale: prin însăşi constituţia lor corporală, dar şi morală, anumiţi indivizi nu se arată susceptibili de infectare, pe cînd, pentru acelaşi motiv, alţii sunt predispuşi la îmbolnăvire. În cazul special al holerei, contribuie hotărîtor la scăderea puterii de apărare a organismului, opinau medicii timpului, alimentaţia dezordonată şi mai cu seamă excesele alimentare, oboseala fizică, traiul în murdărie şi, nu în ultimul rînd, groaza de îmbolnăvire.
Un partizan hotărît al teoriei miasmatice a fost doctorul Jachnichen, membru al Consiliului Temporar de Medicină de la Moscova, care, polemizînd cu epidemiologii francezi, a adresat Academiei de Ştiinţe din Paris un „memoriu despre Cholera morbus care bîntuie în Rusia”, datat 25 decembrie 1830/7 ianuarie 1831 (deci exact din perioada cînd molima se pregătea să treacă Prutul, pentru a invada Moldova şi, îndată după aceea, Ţara Romînească), memoriu în care nega categoric transmisibilitatea dintr-un ţinut într-altul a infecţiei: „Cercetări amănunţite, întreprinse cu cea mai mare precizie la Moscova, au stabilit în chip de nedezminţit că boala n-a fost importată în această capitală, ci s-a dezvoltat aici spontan”. Jachnichen afirma că atingerea repetată a bolnavilor de către cei care-i îngrijesc nu duce la contaminarea acestora, iar îmbrăcămintea bolnavilor şi a morţilor de holeră, precum şi mărfurile de orice fel „sunt absolut incapabile să propage Cholera morbus”, drept care, în această afecţiune, aşa-numita „contagiune imediată” este iluzorie.
În concluzie, medicul moscovit proclama că holera „nu este contagioasă nici imediat, nici prin intermediere”, că în „emanaţiile bolnavului” şi în „atmosfera” acestuia este prezentă „o miasmă a holerei”, care poate constitui un focar de infecţie, astfel că spitalele reprezintă totdeauna asemenea focare, că „o anumită dispoziţie” este necesară pentru dezvoltarea bolii într-un anumit individ, ca urmare a unei probabile „absorbiri pulmonare” a amintitei miasme, ceea ce arată că, în holeră, nu avem de-a face cu o contagiune propriu-zisă, cu un fel de pătrundere a agentului miasmatic.
Explicaţia cea mai simplă a apariţiei focarelor epidemiologice părea totuşi să fie furnizată de teoria contagionistă: de la omul bolnav i se transmite omului sănătos un principiu material capabil să determine compromiterea echilibrului organic. Nu este neapărată nevoie de realizarea unui contact direct între cei doi indivizi în cauză, căci apa, alimentele, veşmintele sau alte obiecte contaminate de către holeric pot servi drept intermediar în realizarea infectării.
Bună parte din epidemiologii de la mijlocul veacului trecut împărtăşeau convingerea că, de regulă, extinderea molimei se face prin agresarea organismului uman de către o vietate microscopică specifică, aşa-numitul contagium animatum, sălăşluit în bolnavi. Odată cu afirmarea pasteurianismului, ideea aceasta a devenit una din premisele teoriei şi practicii medicale: bolile infecţioase sunt transmisibile, fiind provocate de înmulţirea unor microbi patogeni, care tind să invadeze alte organisme; îndatorirea principală a medicilor este de aceea ca, pe lîngă tratarea celor infestaţi, să pună stavile de nădejde propagării bolii prin împiedicarea intrării în contact a celor sănătoşi cu cei contaminaţi, cu excreţiile acestora şi cu obiectele atinse de ei, precum şi cu toate materiile purtătoare de agenţi infecţioşi (mai ales apa şi alimentele).
Cu toate că asistaseră la propagarea impetuoasă de pe alte meleaguri a epidemiei şi constataseră în repetate rînduri extinderea bolii în sînul aceleiaşi familii, mulţi medici de la noi se arătau puţin dispuşi să admită excepţionala contagiozitate a holerei. În ediţia din 1872 a broşurii sale Despre holera asiască, doctorul Constantin Vîrnav, fruntaş al Societăţii Medico-Istorico-Naturale din Iaşi, ţinea să se sublinieze că „holera nu este lipicioasă ca ciuma”, deci că, pentru propagarea bolii, contactul cu bolnavul şi ambianţa acestuia nu are o prea mare însemnătate. De reţinut o observaţie cu caracter epidemiologic formulată de Vîrnav, pe care o vom întîlni la numeroşi confraţi contemporani de peste hotare: „La 1848 n-a murit în toată Moldova nici un doctor de holeră, aseminea şi la 1853 şi la 1866”. Impresionantă este „autoexperienţa”, practicată de medicul ieşean angajat în operaţiile de combatere a molimei: „La 1848 m-am mutat într-adins în odaia lui I. Liteanu [o victimă a epidemiei]. După ce s-a îmbolnăvit maica Eupraxia, m-am mutat în odaia maicii Stratonicăi şi nu m-am îmbolnăvit”. De unde se vede că destinul îi ocroteşte pe cei îndrăzneţi, chiar cînd sunt extrem de neprevăzători...
Despre netransmisibilitatea holerei s-a încumetat să vorbească şi George D. Păltineanu, în teza sa de doctorat, susţinută în 1875, la Facultatea de medicină din Bucureşti. El aminteşte că, în 1873, Spitalul Colentina a fost destinat internării holericilor, rezervîndu-li-se acestora anumite saloane: „În timp de aproape o lună şi jumătate, holericii cu ceilalţi malazi [!] au stat sub acelaşi acoperămînt, fără ca vreunul  [din aceşti «malazi» ] să contracte maladia... Medicii veneau în toate zilele, stăteau cîte două ore la vizită şi, însoţiţi de interni, făceau autopsie la toţi morţii. Infirmierii erau continuu în relaţiuni cu holericii. Locuinţa internilor (farmacişti şi medici) se afla sub acelaşi acoperămînt cu al holericilor; cu toate acestea, nici una dintre aceste persoane nu a contractat holera şi nici una nu a transportat-o aiurea”. Concluzia venind din partea unui simplu doctorand este poate neaşteptată: „Cine susţine în faţa acestor fapte că holera, ca să se nască şi să devină epidemică, trebuie ca totdeauna să fie importată şi să se transmită prin contagiune nu face altceva decît să închidă ochii la lumină”.
După ce formulează mari rezerve asupra valabilităţii, în cazul holerei, a teoriilor contagioniste şi miasmatice, Păltineanu trece la enumerarea altor elemente în stare să determine apariţia şi răspîndirea holerei, precum: natura terenurilor (un rol deosebit revenind umidităţii care impregnează solul), înălţimea localităţilor (holera preferînd ţinuturile cu mică altitudine), apa de băut (care poate fi calitativ nesatisfăcătoare), emanaţiile putride, emanaţiile excremenţiale, anotimpul (epidemiile izbucnind mai ales vara şi toamna), electricitatea atmosferică şi cantitatea de ozon din aer. Este însă evident că lista întocmită de doctorandul bucureştean se referă numai la factorii capabili să influenţeze ivirea şi desfăşurarea epidemiilor, iar nu la substratul etiologic al holerei.
Omologarea în 1884 a vibrionului ca agent cauzal al acestei atît de temute boli infecţioase a permis stabilirea unei distincţii hotărîte între cauzele determinante şi cauzele „ajutătoare” ale declanşării epidemiilor. Dar a trebuit să mai treacă o vreme pînă cînd toţi medicii s-au declarat de acord cu această distincţie. Îndată după punerea în evidenţă de către ... a bacilului virgulă, printre sceptici figura şi un romîn, doctorul Constantin Georgescu, care, într-un memoriu prezentat la concursul de medic de regiment clasa I, se întreba dacă vibrionul este cu adevărat agentul etiologic al holerei sau numai un produs de descompunere a substanţei vii: „... nu spune nimic dacă bacilul D-sale este cauza sau efectul holerei”.
3. Primele pandemii holerice
Există unele indicii că holera, denumită în secolul al XIX-lea „asiatică”, era cunoscută în Asia meridională din vremuri îndepărtate. Se semnalează existenţa la Gujarat, în vestul Indiei, a unui monolit purtînd o inscripţie din epoca lui Alexandru cel Mare şi care ar fi sunat astfel: „Buzele albastre, faţa rătăcită, ochii înfundaţi, stomacul căzut, mădularele zgîrcite şi parcă învîrtoşate în foc, acestea sunt semnele marii boli care, stîrnită prin blestem preoţesc, se năpusteşte asupra celor viteji şi-i seceră”.
Relatările călătorilor europeni care, începînd cu debarcarea din 1498 a lui Vasco da Gama pe coasta Malabarului, au cercetat Peninsula Indiană, par să confirme prezenţa statornică a holerei prin aceste ţinuturi. Potrivit însemnărilor portughezului Gaspar Correa, o molimă a devastat în primăvara lui 1543 regatul Calicutului, făcînd atît de multe victime, încît nu se mai prididea cu îngroparea cadavrelor; simptomatologia descrisă este neîndoios cea a holerei asiatice: „Durerile erau atît de cumplite şi se înfăţişau atît de groaznic încît s-ar fi spus că le pricinuiseră cele mai rele otrăvuri, aşa cum păreau să o dovedească vărsăturile şi deshidratarea ulterioare, stomacul fiind ca şi uscat; crampele care atingeau tendoanele articulaţiilor şi talpa picioarelor stîrneau suferinţe atît de vii, încît bolnavul părea a fi pe moarte; ochii îşi pierdeau treptat puterea simţirii, iar unghiile de la mîini şi de la picioare se înnegreau şi se încovoiau”.
Dacă cele mai vechi informaţii de provenienţă europeană referitoare la holera asiatică au în vedere tabloul epidemiologic întîlnit pe coasta apuseană a Indiei, aceasta se datoreşte faptului că acolo au debarcat primii navigatori portughezi, englezi sau francezi. Pe măsură ce explorarea restului Indiei a înaintat, s-a impus constatarea că Bengalul reprezintă locul de baştină al holerei asiatice. Aici, în delta Gangelui, pare să-şi fi avut sediul iniţial, apoi permanentizat, infecţia care, la intervale ce ţin de o mulţime de factori (o deosebită importanţă prezentînd marile deplasări de oameni), a difuzat pe tărîmuri îndepărtate.
Pînă în pragul secolului al XIX-lea, holera a migrat intermitent doar în ţinuturile oarecum învecinate din est, sud-est şi nord-est, atingînd sporadic Birmania, Java, Ceylonul şi eventual China. Anul 1817 marchează, după părerea epidemiologilor, începutul unei noi ere în istoria holerei. Atunci s-a declanşat prima pandemie holerică, adică o explozie epidemică, manifestînd tendinţa de a se extinde pe bună parte din suprafaţa globului. Fenomenul s-a putut datora unui întreg complex de cauze, printre care şi o eventuală mutaţie în structura intimă a bacilului în virgulă, odată cu o apreciabilă creştere a virulenţei agentului patogen. Dar cea mai importantă pricină a izbucnirii primei pandemii pare să fi fost considerabila înmulţire a deplasărilor individuale şi colective pe trasee lungi şi foarte lungi, deplasări efectuate cu o rapiditate incomparabil superioară celei din trecutul destul de apropiat.
Epidemiile de holeră, remarcă ..., sunt violente, dar scurte: ca urmare a evoluţiei lor rapide către moarte sau vindecare, de regulă în mai puţin de trei zile; în satele din India de pînă la patru mii de locuitori se scurge doar o lună între primul şi ultimul caz de îmbolnăvire, după care trec trei-patru ani pînă ce un bolnav sosit dintr-o zonă endemică va provoca o nouă contaminare a colectivităţii. Aşa se face că, acum două secole, pe corăbiile care, din India, porneau spre Apus sau în caravanele ce se îndreptau spre Mecca, holera „se epuiza” în două-trei săptămîni, deci înainte ca supravieţuitorii să ajungă în Europa. Situaţia avea să se modifice în prima jumătate a veacului al XIX-lea, odată cu intensificarea legăturilor economice şi a operaţiilor militare în Asia răsăriteană şi cu o anumită perfecţionare a mijloacelor de comunicaţie.
Epidemia dezlănţuită la mijlocul lui 1817 în Bengal s-a manifestat cu înverşunare la ..., unde municipalitatea a apreciat că un număr atît de mare de decese nu se înregistrase cu prilejul nici uneia dintre calamităţile din trecutul cel mai îndepărtat. După doi-trei ani de parcurgere distrugătoare a teritoriului Indiei, flagelul s-a propagat în ţinuturile răsăritene, pînă la Singapore şi în Filipine, precum şi în China, unde, către 1824, molima a trecut Marele Zid; nu a fost ocolită atunci nici Japonia.
Invadarea Arabiei s-a produs în 1821, cînd un corp expediţionar britanic a fost deplasat în Oman. Toate statele Orientului Apropiat au cunoscut în aceste împrejurări ravagiile holerei. Infecţia a atins, la un moment dat, şi coasta răsăriteană a Africii. Important este amănuntul că, în 1823, epidemia depăşise hotarul dintre Asia şi Europa, instalîndu-se la Astrahan, unde avea să se stingă, datorită mai cu seamă iernii aspre din 1823–1824, căci măsurile adoptate de autorităţile sanitare ruseşti fuseseră destul de şovăielnice.
A doua pandemie, dar prima care-i interesează în mod deosebit pe romîni, s-a declanşat în 1829. Holera, importată recent din India, a apărut mai întîi la Orenburg, în sud-estul Rusiei europene. În toamna anului următor, ea şi-a semnalat prezenţa la Moscova, ca în primăvara lui 1831 să pornească spre Sankt-Petersburg, spre provinciile baltice şi spre Polonia, unde trupele ruse se găseau angajate în operaţii împotriva insurgenţilor locali. În vara aceluiaşi an, epidemia izbucni la Budapesta, Viena şi Berlin, precum şi pe teritoriul britanic, adusă de nave. În 1832, holera ajungea în Franţa şi în ţările scandinave, tot atunci trecea oceanul, răspîndindu-se în Canada şi SUA, iar ulterior în America Centrală şi de Sud. Cum se vede, mare parte din planetă a fost călcată de această memorabilă a doua pandemie.
Cît despre ţinuturile romîneşti, flagelul s-a întins aici dinspre Rusia meridională, pătrunzînd peste Prut, la începutul lui 1831.


II. Marea epidemie din 1831
1. Năpraznica molimă din Moldova
Ravagiile făcute în Rusia de virulenta epidemie de holeră izbucnită la Orenburg (august 1829) şi propagată apoi prin Astrahan (iunie 1830) în întreaga porţiune centrală şi sudică a ţării, înglobînd ţinuturile căzăceşti, Bielorusia, Crimeea, Odessa, apoi întinzîndu-se către nord spre Moscova (septembrie 1830) şi în apus spre Basarabia şi Polonia, au alertat în mod considerabil autorităţile din Principate, aflate atunci sub administraţia militară rusă de ocupaţie şi îngrozite de teama răspîndirii flagelului.
După cum ne informează un raport diplomatic din 12/24 decembrie 1830, al cancelistului consulatului austriac din Moldova, Ferro, aflat la Cernăuţi, ca trimis al cancelarului ..., în urma înştiinţării primite de la vicepreşedintele Divanurilor, generalul rus contele ..., membrii Divanului din Iaşi se întruniseră într-o şedinţă, în noaptea de 5/17 decembrie, spre a aviza asupra măsurilor de prevenire a cumplitei molime ce ameninţa să se extindă şi asupra Moldovei. Divanul a hotărît să instituie un cordon carantinal de-a lungul Prutului, de la Galaţi la Mamorniţa; s-au dat dispoziţii să se construiască în grabă bordeie de pămînt pentru adăpostirea a patru străjeri, plasate la o distanţă de un ceas între fiecare din ele, şi să se mobilizeze un supraveghetor călare, mazil, însărcinat cu patrularea între bordeie, zi şi noapte, pentru ca nimeni să nu treacă neobservat rîul, peste hotar. Comanda întregului dispozitiv a fost dată vornicului Costache Conachi, supus direct autorităţii Divanului. Punctele de la Leova, Vadul lui Isac şi Reni au fost închise pentru călători şi mărfuri. Pentru traficul cu Basarabia n-au mai rămas accesibile decît punctele de la Sculeni şi Lipcani, unde călătorii, indiferent de condiţia lor socială, erau supuşi unui control carantinal timp de 14 zile .
Presa intră şi ea în alertă. Astfel, după ce a publicat dispoziţia adresată de mitropolitul Veniamin Costachi Duhovniceştii Dicasterii de a se trimite circulare către episcopi, egumeni şi protopopi ca să se facă litanii în biserici pentru mîntuirea Rusiei de molima holerei, ziarul „Albina romînească” din Iaşi făcea cunoscută răspîndirea flagelului şi în Basarabia, atrăgînd atenţia publicului cititor „spre a întrebuinţa  cele mai bune mijloace în a se feri de această cumplită boală”, ca apoi să dea publicităţii însărcinările primite de vornicul Costache Conachi de a aşeza „pe linia Prutului şi pe unde va afla mai cu îndemînare cordonuri cu apropiere unul de altul, întărind cu cea mai mare putere paza marginei”. Şi „Curierul romînesc” din Bucureşti anunţa înfiinţarea carantinelor pe Prut, la Sculeni şi Lipcani, din dispoziţiile preşedintelui Divanurilor, generalul conte ..., pentru preîntîmpinarea răspîndirii holerei, precum şi tipărirea unei broşuri cu privire la această boală, care să se trimită personalului sanitar din ţară, stabilindu-se o sută de pichete de supraveghere .
Consulul francez la Bucureşti, Charles Lagan, îşi înştiinţa superiorii la 19/31 decembrie 1830 asupra terorii răspîndite aici de boala holerei – cholera morbus –, care s-a manifestat cu virulenţă în Basarabia şi acum ameninţă Principatele; la 29 decembrie 1830/10 ianuarie 1831, acelaşi diplomat revenea cu precizarea că holera continuă să provoace mare nelinişte în Capitală şi că se ştie acum că în Basarabia s-au molipsit 13 sate . În schimb, consulul englez din Principate, ..., în raportul său către lordul ..., ambasadorul britanic la Viena, înaintat la 5/17 ianuarie 1831, se arăta mai optimist, precizînd că epidemia de cholera morbus era pe cale de stingere în Basarabia şi că nu trecuse Prutul în Moldova, probabil şi datorită asprimii iernii care domnea în acea regiune .
Totuşi, la începutul anului 1831, generalul ...s-a simţit dator să adreseze autorităţilor moldovene şi muntene o largă şi cuprinzătoare ordonanţă cu privire la combaterea bolii cholera morbus, în care insista asupra simptomelor maladiei, caracterelor ei, cauzelor ce-i favorizau propagarea, fenomenelor ce o prevesteau, tratamentului folosit împotriva ei şi măsurile poliţieneşti de igienă şi control adoptate pentru prevenirea şi stingerea maladiei. Lucrurile păreau liniştite în primăvara anului 1831. Astfel, la 16/28 martie, consulul britanic ... îl asigura pe lordul ..., la Viena, că nu exista în acel moment vreo epidemie contagioasă nici în Principate sau la Silistra (unde se afla o garnizoană militară rusă, pe teritoriul otoman) şi nici în învecinata provincie a Basarabiei .
Presa din Principate continua, de asemenea, publicarea sfaturilor profilactice, „Albina romînească” făcînd cunoscute activitatea Comisiilor de carantină de pe Prut şi măsurile pentru combaterea holerei în cazul ivirii ei, precum şi „proiectul pentru curăţirea şi ferirea holerei” în oraşul Iaşi şi în tîrgurile din afară şi pentru paza hotarelor sau „povăţuirile pentru mijloacele ce se cuvin a întrebuinţa la boala holera morbus în lipsa agiutoriului doftorilor”.
La fel, „Curierul romînesc” din Bucureşti publica Povăţuiri despre holeră, cu descrierea bolii şi a simptomelor ei . Apărută şi ca broşură separată, sub titlul Povăţuiri pentru holeră, tipăritura rezuma, în 15 pagini, „semnele” după care se cunoştea boala, chipul „tămăduirii” celor contaminaţi şi măsurile „cuviincioase” spre a te păzi de această maladie; tot atunci a mai circulat o broşură, cu text bilingv, ruso-romîn, intitulată Înştiinţare de la sfatul doftoricesc, ce se află aşezat la Uprava doftoricească din Basarabia, în care se făcea cunoscută experienţa medicală rusească privind simptomele bolii, mijloacele de combatere şi măsurile necesare de adoptat la apariţia holerei .
Totuşi umbra ameninţătoare a molimei a început să se profileze la orizont. La 3/15 aprilie 1831, consulul ... îşi anunţa superiorul că s-a raportat ivirea a două cazuri presupuse de cholera morbus la Sculeni, de partea basarabeană a Prutului, dar, fapt mai grav, s-au depistat îmbolnăvirea şi apoi decesul a patru indivizi, datorită aceleiaşi maladii, la Focşani, la graniţele ţării, unde s-a deplasat o comisie medicală spre a afla adevărul . În acelaşi timp, aflînd de cîteva decese suspecte în ţinutul Fălciu, generalul ...a trimis în anchetă la faţa locului pe medicul militar rus ...; totuşi, „Albina romînească” a dezminţit ştirea, publicată în ziarele din Croaţia, Germania şi Franţa, cum că ar fi fost depistată cholera morbus în tîrgul Fălciu din Moldova .
Cu toate eforturile de prevenire, holera şi-a făcut înfiorătoarea apariţie în Moldova, de data aceasta în mod indubitabil, în mai 1831, iar la Iaşi, chiar de la începutul lunii, ea fiind adusă nu numai de fugarii de dincolo de Prut, dar şi de ostaşii ruşi care circulau înlăuntrul şi în afara ţării. Într-un raport al consulului francez Lagan, înaintat ministrului afacerilor externe de la Paris, generalul conte ..., la 3/15 mai, se arăta că „epidemia s-a  ivit aici de cinci zile; cîţiva s-au vindecat prin frecţii la extremităţi, sinapisme aplicate în regiunea stomacului, lipitori şi ceai de mentă”.
Din porunca administraţiei ruseşti a Divanului s-au adoptat măsuri suplimentare de siguranţă. În fiecare plasă a oraşului Iaşi a fost orînduit cîte un doctor (...), avînd ataşaţi cîte doi bărbieri; s-au mai înfiinţat în Capitală două spitale conduse de doctorii ... şi Anton Fotino şi s-au repartizat cîte doi bărbieri şi şase ciocli la aşezămintele spitaliceşti existente. Pentru a se stăvili molima şi în ţară au fost orînduiţi doctori pe la ţinuturi: ...; administraţia militară rusă a distribuit medicamentele necesare medicilor ce se deplasau prin satele contaminate; totodată, s-au dat dispoziţii străjii pămînteşti, la 4/16 iunie, de către Comisia carantinelor pentru supravegherea înhumării morţilor de holeră la cimitirul Moara de Vînt din Iaşi, aflîndu-se acolo mulţi decedaţi neîngropaţi .
Dar epidemia bîntuia cu violenţă; de frica molimii, consulul englez, care trebuia să meargă la Iaşi şi la Galaţi, a raportat superiorului său, la 22 mai/3 iunie 1831, că s-a mărginit a se deplasa numai în cel din urmă oraş; la 14/26 mai 1831 consulul Lagan arată că la Iaşi „cholera morbus face mari ravagii... În mai puţin de patru zile, din 126 indivizi contaminaţi au murit 54, în chinuri de neînchipuit. Diferiţi medici m-au asigurat că tetanosul nu oferă simptome şi rezultate mai îngrozitoare decît această înfiorătoare boală... Cît despre remedii, acel al lipitorilor a fost aproape părăsit; se mărginesc, în general, la fricţiuni <= frecţii>, aplicarea sinapismelor şi ceai de mentă”. Tot aşa cancelistul austriac Ferro, aflat la Cernăuţi, raporta cancelarului ..., la 31 mai/12 iunie, situaţia extrem de gravă a epidemiei din Iaşi, unde, potrivit datelor furnizate de doctorul Fornete pînă la 25 mai/6 iunie, se îmbolnăviseră 1 200 de persoane, înregistrîndu-se un deces la trei contaminaţi. Printre victime s-a numărat şi şeful miliţiei ostăşeşti, marele hatman Constantin Paladi, decedat la 29 mai/10 iunie .
La 1/13 iunie, consulul ..., în raportul înaintat superiorului său de la Viena, revenea cu noi amănunte asupra dramaticei situaţii ce domnea în Moldova. „Cholera morbus – scria el – a început subit să facă ravagii în rîndul locuitorilor. Consulul francez, care s-a întîmplat să fie la Iaşi, mi-a scris, la 9 iunie (st. n.), că, din 80 de indivizi contaminaţi în ajun, au murit 50, în cîteva ore, de această boală, în suferinţe groaznice. Toate celelalte ştiri primite din acest oraş concordă în a descrie maladia ca foarte intensă şi distructivă. Adunarea obştească pentru adoptarea Regulamentului [Organic] şi-a amînat, prin urmare, şedinţele, pînă ce va trece calamitatea. Există puţină îndoială că la o dată nu prea îndepărtată şi [oraşul] Bucureşti va fi lovit de aceeaşi molimă, împotriva căreia nu se cunosc alte mijloace de apărare decît fuga (molima a pătruns şi în alte părţi ale Moldovei, în afară de Iaşi). Voi fi, probabil, obligat, la rîndul meu, să mă retrag la munte cît timp va continua molima care, din fericire, este, în general, de scurtă durată” .
În raportul pe care preşedintele Divanurilor, generalul ..., l-a înaintat cancelarului Rusiei, ..., la 10/22 iunie, se făcea un trist bilanţ al efectelor devastatoare ale epidemiei. Din pricina mortalităţii extrem de ridicate înregistrate la Iaşi, generalul a dispus evacuarea populaţiei „din acest oraş infect şi insalubru”, în proporţie de 2/3; din restul de 8–10 000 indivizi rămaşi, flagelul doboară 150–180, victime pe zi. A dispărut orişice distincţie socială, atît cei bogaţi, cît şi dezmoşteniţii soartei cad seceraţi de molimă. Din toţi doctorii aflaţi aici, cinci au murit, restul au fugit, rămînînd doar unul singur. Tribunalele au fost închise, comerţul stagna, iar în urma rugăminţii mitropolitului au fost amînate lucrările Adunării obşteşti. Spre a se asigura un minimum de ordine în Capitală şi în Principat, unde administraţia era paralizată prin fuga funcţionarilor, ...a încredinţat poliţia ţării generalului rus Begnidov şi cazacilor săi, serviciul sanitar generalului ... şi cîtorva slujbaşi ruşi voluntari, iar aprovizionarea generalului ... şi cancelariei sale.
Aceleaşi veşti triste le dădea, în aceeaşi zi de 10/22 iunie, cancelistul Ferro, din Cernăuţi, care relata şi el despre întreruperea dezbaterilor Adunării obşteşti şi aprecia, după datele procurate de la doctorul ... – care opina că molima fusese adusă la Iaşi din tîrgul Ştefăneşti –, numărul contaminaţilor, de la începutul epidemiei, la 4 764, dintre care 2 554 au sucombat; printre decedaţi îi menţiona pe marele vistier Săndulachi Sturdza şi fiul, marele hatman Gheorghe Ghica, doctorul Fornete şi multe soţii de boieri.
Din nefericire,  epidemia bîntuia cu furie şi la Iaşi, mortalitatea fiind în creştere. Astfel, la 3l mai/12 iunie, consulul Lagan se adresa ministrului Afacerilor Externe de la Paris, informîndu-l că în capitala Moldovei „cholera morbus a atins un grad de nocivitate foarte alarmant, iar mortalitatea depăşeşte orice comparaţie cu aceea observată în toate oraşele unde a apărut pînă acum această oribilă boală. Într-adevăr, de zece zile au murit la Iaşi, care numără acum cel mult 30000 de locuitori, 800 de indivizi, iar ieri, printre alţii, din vreo 280 de bolnavi au sucombat 155 [...] Cauzele bolii se datorează în primul rînd hranei proaste, murdăriei şi nepăsării locuitorilor”. De aceea, preşedintele Divanurilor, generalul ..., a dat ordin să fie evacuate mahalalele cele mai populate şi să fie transportaţi toţi evreii şi robii ţigani pe dealurile din împrejurimi, unde să li se asigure hrana. O măsură asemănătoare a fost adoptată la Tiflis, cu rezultate satisfăcătoare, în timpul epidemiei de holeră ce bîntuia acolo. Tribunalele şi-au încetat activitatea, iar majoritatea boierilor s-a refugiat la ţară, însuşi consulul pregătindu-se să părăsească oraşul.
Ulterior, la 12/24 iunie, şi consulul ... a adresat ambasadorului britanic la Poartă, Sir Robert Gordon, un raport cu conţinut similar: la Iaşi, virulenţa epidemiei a determinat în două săptămîni 1 800 de decese; populaţia de 30 000 de locuitori s-a redus la o treime, prin expulzarea evreilor şi a ţiganilor şi fuga celorlalţi, iar la cei 10 000 rămaşi, mortalitatea zilnică este de 185 de indivizi, adică de unul la cincizeci. Tribunalele şi departamentele erau închise şi orice tranzacţie comercială suspendată. „Aceeaşi molimă a izbucnit şi la Galaţi pe 10 ale lunii (29 mai/10 iunie), chiar în ziua plecării mele de acolo – scria consulul – şi două zile mai tîrziu s-a întins la Brăila, cu aceleaşi efecte distructive asupra populaţiei din aceste oraşe. Suntem acum într-o aşteptare zilnică ca molima să nu se abată şi asupra Bucureştilor, unde locuitorii, cei care sunt în stare s-o facă, se şi pregătesc să fugă către munte, la auzul primelor ştiri privind apariţia ei; şi este drept ca în acest caz să mă retrag şi eu la cea mai apropiată aşezare din munţi, pînă cînd va trece calamitatea, lăsîndu-mi fără îndoială casa şi cea mai mare partea a bunurilor dintrînsa la cheremul evenimentelor, în cazul cînd cei ce vor fi lăsaţi să le poarte de grijă vor fi şi ei răpuşi de boală”.
Peste trei zile, la 15/27 iunie, ... revenea într-un nou raport, adresat de data aceasta lordului ..., cu amănunte privind cursul epidemiei: „S-a făcut acum cunoscut că [boala] cholera morbus înaintează spre Focşani, oraş situat parte în Moldova şi parte în Ţara Romînească, la o zi distanţă de aici [Bucureşti]. [Oraşul] Iaşi poate fi socotit acum ca un oraş aproape complet ruinat; uliţele sale sunt acoperite cu cadavre pe care nu e nimeni să le îngroape; casele părăsite şi bisericile sunt jefuite de bande de tîlhari şi un incendiu, pe care nu e nimeni să-l stingă, face ravagii în amintitul oraş. Reprezentantul meu de la Galaţi a fost constrîns să părăsească această localitate, după ce şi-a pierdut fratele şi doi servitori, în molima, care aici, ca şi la Brăila, răpune şapte din opt [oameni] pe care îi atacă. Toate vasele au părăsit precipitat acest port (Galaţi), cu marfa încărcată sau fără, de frica aducerii contaminării la bord. S-a afirmat aproape sigur că, în această săptămînă, nu va avea loc nici o activitate publică în Bucureşti”, datorită atmosferei de anarhie ce domneşte în oraş, unde rezolvarea oricărei afaceri importante trebuie amînată pînă la restabilirea unei guvernări responsabile.
Dacă pînă la mijlocul lunii iunie am avut a face mai mult cu impresii generale despre epidemia de holeră din Iaşi şi din Moldova, relatate de consulii austriac, englez şi francez, începînd de la această dată luăm cunoştinţă şi de estimări prelucrate statistic, privitoare la mersul maladiei, după rapoartele oficiale trimise de generalul ...cancelarului Nesselrode, în calitatea sa de preşedinte al Divanurilor şi conducător al administraţiei militare ruse de ocupaţie din Principate, deci responsabil pentru întreaga situaţie. Astfel, raportul înaintat la 20 iunie/2 iulie 1831 este însoţit de două anexe, una privind evoluţia epidemiei în oraşul Iaşi, iar cealaltă în ţinuturile din Moldova. Cu acest prilej aflăm că molima a izbucnit la Iaşi pe ziua de 2/14 mai, iar pînă la 9/21 iunie s-au înregistrat 4 244 de cazuri, dintre care 2 173 s-au dovedit letale, 1 859 curabile, restul rămînînd sub observaţie; mortalitatea a fost, aşadar, înfiorătoare, mai mult de 50%! Apoi, în aceeaşi anexă I este cuprins un desfăşurător pe zile al evoluţiei bolii la Iaşi, între 9/21 şi 18/30 iunie, cu următoarele specificaţii: bolnavi şi noi îmbolnăviţi, decedaţi, însănătoşiţi şi rămaşi bolnavi, fiind vorba de cei internaţi în spitale. Între 9/21 iunie şi 19 iunie/1 iulie s-au înregistrat 546 de decese, 522  de însănătoşiri şi 148 de rămaşi bolnavi; în total, între 2/14 mai, data izbucnirii epidemiei, şi 19 iunie/1 iulie, în preziua expedierii raportului, sunt indicate următoarele cifre: din 5 248 de bolnavi au murit 2 719, 2 381 s-au însănătoşit, iar 148 au rămas bolnavi. Printre decedaţi sunt înşirate cîteva nume de cinovnici ruşi, dar şi de mari boieri, ca, de pildă, marele vistier Aleco Balş şi vornicul Dimitrie Beldiman; printre bolnavi sunt amintiţi doi ofiţeri ruşi, vornicul Drăghici şi alţi boieri de rang mai mic.
În anexa a II-a este înfăţişată statistic evoluţia epidemiei de holeră în ţinuturile din Moldova între 2/14 mai şi 1/13 iunie 1831. Astfel, pînă la 1/13 iunie 1831 s-au totalizat 272 de cazuri, 120 de decese, 61 de însănătoşiri, iar restul fiind rămaşi bolnavi; letalitatea a fost deci de aproape 50%. Apoi, de la 1/13 iunie datele sunt prezentate detaliat pe fiecare ţinut: între 1/13 – 11/23 iunie, la Herţa, din 51 de bolnavi au murit 29, 19 s-au însănătoşit, iar 3 au rămas bolnavi; la Hîrlău, între 1/13 – 8/20 iunie, faţă de 85 de bolnavi, s-au înregistrat 11 decese, 73 de însănătoşiri, iar unul rămînînd bolnav; la Botoşani, între 1/13 – 11/23 iunie s-au înregistrat numai decesele: 119; la Roman, între 1/13 – 7/19 iunie, din 548 de bolnavi, au murit doar 14, restul de 223 însănătoşindu-se, iar 311 aflîndu-se încă bolnavi (este ţinutul cu cea mai scăzută mortalitate); la Bacău, între 18/30 mai – 6/18 iunie, au fost 170 de cazuri (16 vechi contaminaţi şi 154 bolnavi noi), din care au decedat 41, 110 s-au însănătoşit, iar 19 au rămas bolnavi; la Vaslui, între 1/13 – 11/23 iunie, la 207 bolnavi s-au numărat 121 decese, 57 însănătoşiri, iar 29 fiind încă bolnavi; la Tutova, între 1/13 – 8/20 iunie, mortalitatea a fost cea mai ridicată: din 9 cazuri (2 în evidenţă, 7 bolnavi noi) au murit 8, iar unul singur s-a însănătoşit; în sfîrşit, la Galaţi, iarăşi pentru o perioadă scurtă, între 1/13 – 8/20 iunie, s-au înregistrat 343 de cazuri (57 în evidenţă şi 286 de îmbolnăviri noi), din care au decedat 159, 136 s-au vindecat, iar 48 au rămas bolnavi, remarcîndu-se o mare virulenţă a epidemiei, cu decese de aproape 50%. Totalizarea pe ţinuturile din întreaga Moldovă pentru intervalul 2/14 mai – 1/13 iunie indică 1 610 (!) <greşit, în loc de 1 711> bolnavi, 620 de decedaţi, 680 de însănătoşiţi şi 411 rămaşi bolnavi, deci o letalitate de aproape 40%.
Virulenţa epidemiei la Iaşi este din nou subliniată în raportul consulului francez Lagan, care părăsise oraşul împreună cu soţia sa, înaintînd din Bucureşti, la 10/22 iunie, un raport ministrului de Externe de la Paris; după ce a primit încuviinţare de la superiorul său de la Constantinopol, contele Armand Charles de Guilleminot, la 18/30 mai, el a plecat din Iaşi, nu fără a lăsa paza consulatului în grija viceconsulului Mouton. În ajunul plecării sale (29 mai/10 iunie), a murit hatmanul <Constantin Paladi>, comandantul şef al miliţiei moldave şi alţi patru mari boieri, printre cei 170 de răpuşi în acea zi. „Tribunalele, de altfel, şi-au încetat activitatea şi cea mai mare parte a locuitorilor oraşului ceva mai înstăriţi au luat-o la fugă sau se pregăteau să-şi părăsească trista lor aşezare”. În aceeaşi zi, 10/22 iunie, rezidentul consular Mouton i-a scris din Iaşi lui Lagan, informîndu-l despre grozăviile molimei de holeră: în numai şase ore şi-a pierdut soţia, iar după alte două ore alţi doi slujbaşi. „Oraşul este un mormînt deschis. Aproape toţi medicii au sucombat; au murit şi cei mai mari boieri. Sunt case în care n-a scăpat nici măcar o slugă; pe uliţe nu se văd decît morţi şi bolnavi. Nu se mai găsesc căruţe spre a fi ridicaţi; fiecare fuge care încotro. Cele  mai multe case sunt părăsite şi expuse jafului; farmaciştii fiind morţi, nu mai sunt doctorii; într-un cuvînt nu mai este decît doliu unanim. Generalul ...se află tot la via mitropolitului, iar generalul ...s-a refugiat în cea de la Copou. De două ori, acesta a reiterat poruncile cele mai severe spre a se pune o gardă la consulat, dar aga nu le-a putut îndeplini, deoarece nu i-a mai rămas nici un arnăut; toţi au murit sau au fugit. Tîlharii bîntuie  oraşul în bande, au spart două biserici; în fiecare zi sunt prădate casele boiereşti părăsite. A izbucnit un incendiu în oraşul de sus, dar nu s-a luat nici o măsură, dat fiindcă nu mai sunt nici soldaţi, nici pompieri în oraş; de 14 ore face prăpăd. Dumnezeu ştie dacă nu va pîrjoli oraşul în întregime; dacă aceasta s-ar întîmpla, n-aş mai rămîne nici cu o cămaşă de schimb... Dacă v-aş însemna numele persoanelor de calitate care s-au prăpădit, v-aţi îngrozi la citirea lor; de aceea vă scutesc de o asemenea lectură... Dacă voi supravieţui acestui flagel, n-am să lipsesc a vă ţine la curent în continuare cu ce se întîmplă aici. Cît despre treburile obşteşti, e de prisos a mai vorbi; nu mai există nici o autoritate în fiinţă, domneşte o anarhie completă. [Oraşul] este un mormînt deschis”.
În raportul expediat de consulul Lagan ministrului ..., la Paris, în ziua de 18/30 iunie 1831, după ce-i face cunoscute cele comunicate de agentul Mouton, revine cu unele completări: „Amănuntelor înfiorătoare cuprinse în scrisoarea d-lui Mouton, care m-a anunţat de asemeni de pierderea d-lui Raimondi, fostul meu dragoman..., şi de imposibilitatea de a obţine ajutor sau remedii, sucombînd toţi [!] medicii, ca şi farmaciştii. Voi adăuga că holera ţinteşte a nimici ce a mai rămas din populaţia Iaşilor. Din 5 000 de locuitori, cît mai sunt număraţi acum, mor zilnic aproape 200. Drumurile care duc spre acest nefericit oraş sunt mărginite de trupurile moarte ale indivizilor care au încercat să fugă, dar prea tîrziu. Uliţele Iaşilor sunt pline de cadavre... În plus, incendiul de care vorbea d. Mouton a pustiit mai multe case şi preşedintele Divanurilor [...], care şi-a instalat tabăra pe unul din dealurile înconjurătoare, se foloseşte de slabele mijloace ce-i stau la dispoziţie spre a apăra oraşul de un jaf general. În fiecare zi îşi pierde cîte unul din ofiţerii săi; doi dintre aceştia, printre alţii, au murit la zece minute după ce i-au prezentat la semnat diferite ordine; într-un cuvînt, nimic nu ar putea face o idee despre aspectul oribil pe care-l prezintă acum capitala Moldovei, devenită un vast mormînt. Cît despre Bucureşti, totul tinde a se crede că va fi greu să n-aibă aceeaşi soartă, deoarece holera, care s-a întins pe drumul Iaşilor, îşi exercită deja ravagiile în mai multe sate aşezate la 20 de leghe de aici. La Galaţi şi la Brăila, [molima] răpune pînă la 50–60 persoane pe zi, circumstanţă care măreşte groaza de care este cuprins fiecine şi care dublează activitatea depusă aici spre a-şi pregăti fuga. Toate tribunalele fiind închise, consulul englez a plecat, ca şi alţi mulţi boieri, spre a se duce în munţii Carpaţi, în apropiere de graniţa cu Austria; cît despre mine, caut să descopăr un refugiu, ca să mă duc acolo, îndată ce bunul mers al serviciului [consular] îmi va apărea ca suficient de asigurat. După socoteala mea, această înfricoşătoare holeră reprezintă cel de-al şaptelea flagel care, de trei ani, bîntuie în Principate. Într-adevăr, într-un aşa de scurt interval, [locuitorii] au îndurat relele pricinuite de război, ciumă, lăcuste, foamete, cutremur, uragan, inundaţii etc. etc.... Astăzi există aici convingerea, după o tristă experienţă, că această boală este totodată epidemică şi contagioasă; de aceea s-a stabilit o triplă linie de carantină, cu începere de la Focşani, măsură care ar duce, fără îndoială, la rezultate fericite, dacă ar fi scrupulos respectată”.
În decursul lunii iulie, molima pare a se mai fi domolit la Iaşi şi în Moldova, datorită energicelor măsuri luate de administraţia generalului ...de întărire a carantinelor şi de evacuare a populaţiei din centrele urbane aglomerate. În acest sens este preţioasă şi mărturia marelui vornic din Ţara Romînească Barbu Ştirbei (viitorul domn), care, într-un raport din 1832, adeverea următoarele: „Holera făcuse întîi grozavă pustiire în Moldova, în momentul cînd Preşedintele plenipotenţiar [...] se afla la Iaşi, oraş care are un focar de miasme perpetue în apa mlăştinoasă a Bahluiului şi în care sunt mai multe mahalale locuite de ovrei. Generalul ..., cu un mic număr de impiegaţi, se află în mijlocul unei populaţii pradă morţii, îngrijind-o şi mîngîind-o. Oraşul era să piară de foame din cauza morţii sau a plecării celor ce îi procurau hrana. În mijlocul calamităţii publice şi a consternării generale, cînd moartea, cu teroarea ei, face mii de victime, e frumos să vezi arătîndu-se un caracter superior! Fiind sfătuit numai de devotamentul său pentru omenire, el aduse uşurări de tot felul şi-şi îndoi puterile pentru a scăpa cel puţin cîteva victime; prezenţa sa ridica curajul unora şi micşora îndrăzneala celora care nu văd într-o calamitate publică decît o ocazie pentru a-şi îndeplini grozavele lor dorinţi. După ce boala trecuse prin toate fazele sale, ea încetă [de fapt, se domoli] în Moldova, la începutul lui iulie”.
Atît rapoartele consulare, cît şi statisticile administraţiei militare ruse din Moldova indică diminuarea epidemiei în cursul lunii iulie.
Astfel, cancelistul austriac Ferro raporta din Cernăuţi cancelarului ..., la 5/17 iulie, mersul epidemiei la Iaşi, după rapoartele înaintate de doctorul ...
Tot aşa consulul ..., refugiat la Vălenii de Munte, împreună cu doctorul Constantin Exarhu, semnala ivirea bolii în principatul muntean, ceea ce a cauzat dispersarea boierilor şi a consulilor străini din Bucureşti, unde nu au rămas decît forţele poliţieneşti; el îi scria ambasadorului Gordon de la Constantinopol, la 7/19 iulie: „se pare că boala s-a stins la Iaşi şi, judecînd după virulenţa cu care a bîntuit în alte locuri, domneşte speranţa că durata ei va fi de asemenea scurtă [în Ţara Romînească] şi că, după cîteva săptămîni, afacerile vor demara din nou, iar treburile publice vor reveni la situaţia dinainte”. Cancelistul Ferro înainta iarăşi din Cernăuţi cancelarului ..., la 12/24 iulie, date statistice privind diminuarea epidemiei în Moldova; pe zile, situaţia se prezenta astfel: la 2/14 iul., 35 de bolnavi şi 4 morţi; la 3/15 iul., 39 de bolnavi şi 3 morţi; la 4/16 iul., 38 de bolnavi şi 4 morţi; la 5/17 iul., 16 bolnavi şi un mort; la 6/18 iul., 14 bolnavi şi un mort; la 7/19 iul., 16 bolnavi şi 3 morţi; la 8/20 iul., 12 bolnavi şi nici un mort. La Botoşani sau înregistrat doar 8 decese. 
Datele statistice din surse ruseşti indică şi ele aceeaşi situaţie. În raportul înaintat la 13/25 iulie de generalul ...cancelarului Nesselrode se confirmă diminuarea epidemiei la Iaşi, dar, în schimb, se menţionează propagarea ei în principatul muntean, la Bucureşti, ca şi la Silistra, pe Dunăre, sau în alte localităţi, ceea ce făcea necesară reîntoarcerea sa în capitala Ţării Romîneşti. În anexele II şi III ale acestui raport se prezintă datele statistice ale regresului epidemiei în Moldova, colectate de căpitanul de stat major Veimar. Astfel, între 3/15 – 8/20 iulie s-au înregistrat la Iaşi doar 51 de cazuri (16 contaminaţi mai de mult şi 35 de bolnavi noi), dintre care letale au fost doar 11, cu 39 de însănătoşiri şi un bolnav rămas în spital. Adăugaţi celor 5 623 de contaminaţi, 2 859 de decedaţi, 2 727 de însănătoşiţi şi 37 încă bolnavi în spital, din perioada 2/14 mai – 3/15 iunie, rezultă că, la Iaşi, totalul la 8/20 iulie se prezenta astfel: 5 658 (!) <corect 5 709> de contaminaţi, 2 870 de decedaţi, 2 766 de vindecaţi şi 73 încă suferinzi; pe întreaga perioadă, letalitatea a fost mai mare de 50 % ! Totalizările pe ţinuturile din Moldova între 24 mai/5 iunie – 26 iunie/8 iulie, calculate de căpitanul Veimar, se prezentau astfel: Putna, între 24 mai/5 iunie şi 18/30 iunie s-au înregistrat 128 de bolnavi, dintre care au murit 95, 11 s-au însănătoşit şi 22 au rămas în spital (letalitate foarte ridicată, peste 80%!); Vaslui, între 19 iunie/1 iulie – 26 iunie/8 iulie, din 50 de contaminaţi mai de mult şi 108 de noi îmbolnăviri (în total 158), au decedat 86, 26 s-au vindecat, iar 46 au rămas bolnavi (letalitate ridicată, peste 60%); Suceava, pînă la 20 iunie/2 iulie, contabilitatea este sinistră, dacă este adevărată: 48 de bolnavi şi 48 de morţi!; Neamţ, între 1/13 iunie – 22 iunie/4 iulie, 8 cazuri mai vechi, 603 de noi îmbolnăviri (total 611 cazuri), dintre care 295 de decedaţi, 269 de vindecaţi, 47 încă bolnavi în spital (letalitate ridicată, de aproape 50%); Herţa, între 11/23 iunie şi 26 iunie/8 iulie, din 102 de cazuri (3 mai vechi şi 99 noi) 99 de decese şi 3 bolnavi în spital, deci o mortalitate extrem de ridicată, de aproape 100%!; Bacău, între 5/17 iunie – 22 iunie/4 iulie, din 126 de cazuri (2 mai vechi şi 124 de îmbolnăviri noi), au sucombat 97 de bolnavi, 18 s-au vindecat şi 11 au rămas în spital, din nou o letalitate foarte ridicată, de peste 70%; Galaţi, între 8/20 iunie – 22 iunie/4 iulie, din 309 de cazuri (48 mai vechi şi 261 noi îmbolnăviri) au decedat 205 de bolnavi, 57 s-au vindecat şi 47 au rămas spitalizaţi, iarăşi o mortalitate ridicată, de aproape 75%; pentru ţinutul Iaşi, între 1/13 iunie şi 25 iunie/7 iulie, sunt indicate 26 de cazuri mai vechi şi 1 030 de îmbolnăviri noi, adică în total 1 056), cărora le-au corespuns 1 056 de decese, însănătoşiri şi bolnavi în tratament laolaltă, fără defalcarea pe rubricile respective; la fel şi pentru Botoşani, cu 43 de cazuri vechi şi 121 de noi îmbolnăviri (cu totul 164), cărora le-au corespuns – în total – 164 de decese, vindecări şi bolnavi reţinuţi în spital. Situaţia centralizatoare indica pînă la 26 iunie/8 iulie, pentru toate ţinuturile din Moldova, 2 795 de bolnavi, 2 222 de decedaţi şi 533 de vindecaţi (cu o diferenţă de 20 de indivizi între totalul bolnavilor, pe de o parte, şi cel al decedaţilor şi însănătoşiţilor la un loc, pe de alta), la care se adăugau 1 610 bolnavi de la începutul epidemiei (2/14 mai) pînă la 1/13 iunie, adică 1 610 (! eronat, în loc de 1 711), 620 decedaţi, 680 vindecaţi şi 411 rămaşi bolnavi – în total, pînă la data întocmirii situaţiei, după 26 iunie/8 iulie 1831, 4 405 de bolnavi, 2 824 de morţi, 1 213 de însănătoşiţi şi 468 rămaşi încă suferinzi în spitale, cu o letalitate de aproape 60%.
Diminuarea epidemiei de holeră din Iaşi era constatată de consulul francez Lagan în raportul său din 30 iunie/12 iulie, care atesta că, în capitala Moldovei, „mortalitatea a început să scadă. Dar din nefericire, lucrurile nu stau tot aşa în alte părţi ale Moldovei. O mare parte din sate sunt absolut pustii şi nu este lucru neobişnuit să vezi cai, boi, turme de oi, părăsite de proprietarii sau păzitorii lor, păscînd ici şi colo, devastînd ogoarele, care promiteau o recoltă bogată. La Brăila, Galaţi şi ..., holera continuă să răpună multă lume şi este probabil chiar că nici Varna n-o să scape, deoarece mai mult de 30 de familii evreieşti venite din Moldova s-au refugiat acolo şi aduc cu ele răul oriunde s-au oprit ele...”. Cît despre consulul britanic ..., el afirma din Vălenii de Munte, la 18/30 iulie, că „holera-morbus, care încetase la Iaşi, a revenit parţial în acest oraş, ca urmare a întoarcerii neaşteptate a unora dintre locuitorii săi în case nu îndeajuns de dezinfectate. Este de sperat că acest al doilea puseu al maladiei nu se va dovedi de lungă durată”. În anexa raportului generalului ...către cancelarul Nesselrode, din 20 iulie/1 august, alcătuită de căpitanul de stat major Veimar, figurau cifrele privind evoluţia epidemiei de holeră din Iaşi, care se afla într-o evidentă curbă descendentă. Astfel, dacă între 2/14 mai – 8/20 iulie se înregistraseră 5 658 de contaminaţi, 2 870 de decedaţi, 2 766 de însănătoşiţi şi 22 de rămaşi bolnavi, între 8/20 şi 16/28 iulie nu s-au mai ivit decît 54 cazuri, dintre care 5 letale, 55 de vindecări şi 21 de rămîneri în evidenţă. Pe întreaga Moldovă situaţia era următoarea: pînă la 22 iunie/4 iulie s-au numărat 4 405 de contaminaţi, 2 842 de morţi, 1 213 de vindecaţi şi 350 încă bolnavi, iar între 22 iunie/4 iulie pînă la 1/13 iulie, 1 304 cazuri (350 bolnavi mai vechi şi 954 noi îmbolnăviri), 821 decedaţi, 420 vindecaţi şi 63 rămaşi în spital. Deşi cazurile de holeră se împuţinaseră la Iaşi, totuşi neprevederea unora dintre refugiaţii care s-au reîntors acasă a dus la revenirea bolii într-un anumit grad, aşa cum afirmase şi consulul englez .... De data aceasta, cel francez, Lagan, se adresa superiorului său, la 13/25 iulie, arătînd că „multe persoane, liniştite de rapoartele primite din Iaşi despre scăderea epidemiei, s-au grăbit să se întoarcă la casele lor, dar neluîndu-şi precauţiunile necesare, şi-au găsit moartea. De altfel, după ultimele ploi căzute, acest crud flagel s-a reanimat, printre victime numărîndu-se şi Mouton, agentul consular locţiitor, căruia îi murise mai înainte soţia , dragomanul Raimondi şi alţi slujitori”.
Totuşi biciul necruţător al holerei, după ce s-a abătut atît de crunt asupra Moldovei, începînd din luna mai 1831, prinde să se domolească treptat în această încercată provincie, îndată ce el trecuse în Ţara Romînească, unde bîntuia cu furie. Diminuarea virulenţei epidemiei poate fi foarte bine urmărită din anexele însoţind regulatele rapoarte trimise cancelarului Nesselrode de către generalul ..., revenit acum la Bucureşti. Astfel, din anexa alcătuită de directorul cancelariei, ..., însoţind raportul lui ...din 2/14 august, aflăm că, la Iaşi, între 23 iulie/4 august – 30 iulie/11 august nu s-au mai înregistrat decît 42 de cazuri (29 vechi şi 13 noi), cu doar 3 decese, 19 vindecări şi 20 de bolnavi aflaţi încă în tratament la spital. Adăugate la cele 5 747 de cazuri, cu 2 881 de decese, 2 837 de vindecări şi 29 încă bolnavi, înregistrate între 2/14 mai – 23 iulie/4 august, a rezultat un total de 5 760 de contaminaţi, 2 884 de decedaţi, 2 856 de însănătoşiţi şi 20 încă trataţi în spitale, deci o letalitate de 50% pe întreaga perioadă. În restul principatului Moldovei, între 9/21 – 18/30 iulie s-au numărat, din 1 275 de contaminaţi, 629 de morţi, 639 de vindecaţi şi 7 încă bolnavi, adăugaţi celor atacaţi de boală pînă la 9/21 iulie, adică 5 655 de bolnavi, din rîndul cărora au decedat 3 856 de indivizi, iar 1 799 s-au însănătoşit, la 18/30 iulie rezultă un total de 6 930 de cazuri, cu 4 485 de decese, 2 438 de vindecări şi 7 rămaşi în spitale, deci o letalitate de aproape 70%! La 28 iulie/9 august, consulul Lagan constata că, în capitala Moldovei, „holera pare a fi acordat un răgaz micului număr de locuitori care se mai găsesc încă în acest nefericit oraş”. În anexa întocmită de ...la raportul lui ..., din 13/25 august, se remarcă, de asemenea, o accentuată diminuare a epidemiei de holeră la Iaşi, unde între 30 iulie/11 august şi 9/21 august, nu s-au mai înregistrat decît 28 de cazuri (20 vechi şi 8 noi), din rîndul cărora au murit doar 3, 17 s-au vindecat şi 8 au rămas în spital; adăugaţi celor 5 760 de atacaţi de boală, între 2/14 mai – 30 iulie/11 august, dintre care au sucombat 2 884, alţi 2 856 de s-au vindecat şi 20 au rămas în spital, a rezultat un total de 5 768 de contaminaţi, 2 887 de decedaţi, 2 873 de vindecaţi şi 8 încă bolnavi. Pe întreaga Moldovă, pînă la 18/30 iulie, au fost înregistraţi 6 950 de atacaţi de holeră, 4 485 de sucombaţi, 2 438 de însănătoşiţi şi 27 aflaţi încă în spital.
În sfîrşit, ultimul raport statistic rusesc de care avem cunoştinţă asupra epidemiei de holeră din Moldova, redactat tot de ...şi anexat raportului lui ..., din 20 august/1 septembrie, enumeră pentru oraşul Iaşi, între 9/21 – 17/29 august, 13 cazuri (8 vechi şi 5 noi), dintre care s-au însănătoşit 8, şi 5 au rămas în spital, nemaimenţionîndu-se nici un deces! Totalizarea înşiră 5 773 de bolnavi, dintre care 2 887 de decedaţi, 2 881 de vindecaţi şi 5 reţinuţi în spital. Pentru întreaga Moldovă, între 18/30 iulie – 1/13 august sunt indicate 1 512 de cazuri (7 vechi şi 1 505 noi), cu 697 de decese, 799 de vindecări şi 26 de reţineri în spital. Adăugaţi celor 6 930 de bolnavi, dintre care 4 485 au murit, 2 438 de s-au vindecat şi 7 au rămas în spital, înregistraţi pînă la 18/30 iulie, rezultă un total de 8 445 de contaminaţi, dintre care s-au numărat 5 182 de morţi, 3 237 de însănătoşiţi şi 26 încă internaţi în spital.
Făcînd apel şi la izvoarele interne, să încercăm a arunca o privire asupra pierderilor omeneşti suferite de principatul Moldovei în timpul virulentei epidemii de holeră din mai-august 1831. Numărul de victime raportat la populaţia stabilă existentă în 1832 (aprox. 1 130 000 de suflete) se ridică la aproape 7,04%. Cel mai mare număr de decedaţi a fost înregistrat la Iaşi (2 783), Galaţi (1 000) şi Botoşani (710); faţă de cifra locuitorilor, cele mai mari pierderi au avut loc la Sculeni, localitate la frontiera cu Imperiul rus, anume de 21,7% din totalul populaţiei. Următorul tabel sintetizează decesele provocate de epidemia de holeră din Moldova, la 1831:
Desigur că virulenţa şi caracterul extrem de nociv al epidemiei de holeră din Moldova în 1831, cauzînd numeroase victime şi pierderi de vieţi omeneşti, au alertat corpul medical, care a început să se preocupe pentru găsirea unor remedii şi tratarea acestei teribile maladii. Toate aceste căutări s-au fructificat în unele articole şi lucrări care au apărut după dispariţia propriu-zisă a molimei. Astfel, în toamna anului 1831, a trecut prin Moldova, venind din Galiţia şi Bucovina, un oarecare medic de origine greacă, Sophianopoulo, care a întocmit o lucrare cu pretenţii de monografie, intitulată ..., publicată la Paris, în 1832, în plină perioadă de desfăşurare a epidemiei în capitala Franţei. Din relatările sale ar rezulta că holera ucisese vreo 15 000 (!) de oameni în Moldova, unde şi-ar fi exercitat ravagiile în iulie şi august (!). Printre victime, el enumeră, la Iaşi, pe protomedicul Eustaţie Rolla, pe prinţul Gheorghe Cantacuzino, ca şi pe medicul italian (!) „...”, de fapt localnicul Fornete. Sophianopoulo descrie chiar tratamentul aplicat la 14 iulie, în Iaşi, pentru doi băieţi de la prăvălia cofetarului ..., de către doctorul „Hilacis” (...). Primul, de 14 ani, atacat de vărsături şi diaree, cu răcirea extremităţilor şi slăbirea pulsului şi avînd paloarea cadaverică a maladiei, n-a mai putut fi salvat, cu toate frecţiile, băuturile fierbinţi şi întăritoarele administrate. Celui de-al doilea, medicul amintit i-a aplicat, după apariţia diareii şi a vomitării, 20–30 de lipitori pe epigastru şi i-a dat să bea ceai cît se poate de fierbinte. Medicul l-a fricţionat el însuşi pe tînărul pacient timp de opt ore, fără întrerupere, spre a-i provoca asudarea. Deşi bolnavul a scăpat cu viaţă, acesta l-a asigurat pe Sophianopoulo că l-a salvat „marea cantitate de apă la ghiaţă de care s-a folosit fără sfatul şi împotriva ordinului medicului” (!). Doctorul parizian avea însă încredere în eficacitatea tratamentului confratelui său ieşean ..., care punea lipitori pe epigastru şi sfătuia să fie folosite chiar şi în jurul anusului. Cît priveşte împrejurările în care putea apărea boala, Sophianopoulo dă dovada unei desăvîrşite fantezii; el relatează cu amănunte cum un mare boier din Iaşi, întîlnind sicriul secretarului său mort de holeră, a fost atins chiar în acel moment de boală. „Mîncatul unei pere – susţine el –, al unei piersici, al unei prune, al cîtorva cireşe, al dulceţii, al jumărilor a fost deajuns pentru a provoca holera. Sărăcia este cauza sa cea mai activă. O plimbare fără izmene, o mare încordare sufletească, un mic exces la masă şi, lucru vrednic de notat, însăşi împreunarea sunt adeseori urmate de o holeră ucigătoare”. Dar pentru aceasta, ne aminteşte medicul nostru, trebuie să existe pe tărîmul respectiv „o atmosferă holerică”, deci o dispoziţie meteorologică favorabilă holerei, căci, declară Sophianopoulo, „cred stăruitor că prima cauză a holerei constă în aerul atmosferic”.
Şi în presa ieşeană au fost publicate, după epidemie, diferite constatări medicale şi propuneri de metode preventive sau de tratare a maladiei. Astfel, în „Albina romînească” au fost date la iveală constatările doctorului Maier (Mayer) din Viena asupra holerei, pe baza observaţiilor sale făcute în Rusia şi Galiţia, iar din „Gazeta de Berlin”, din 7 noiembrie 1831, era reprodusă Doftoriceasca sfătuire a slăvitului doftor ... privind combaterea epidemiei de holeră. Acelaşi ziar publica articolul Despre holera morbus, un comentariu al „Gazetei de Petersburg” (Journal de St. Petersburg) asupra părerii unui doctor din Berlin că, „spre stingerea holerei, [trebuie] să se întrebuinţeze focul”. Foaia rusească observa că „molipsirea se pare a se face şi prin aburul atmosferei locului smerduit” şi că, în acest caz, ar fi de oarecare folos aprinderea de „focuri mari prin uliţe”; dar molipsirea se producea în primul rînd „prin călătorii pe apă şi pe uscat, venind din părţi molipsite”. În consecinţă, cele mai bune mijloace de combatere erau izolarea bolnavilor şi carantinele pentru călători; în sfîrşit, „Albina romînească” publica un Nou metod pentru vindecarea holerei, constînd din întrebuinţarea „unui aer numit protoxid de azot”.
Desigur că impactul unei epidemii atît de virulente s-a manifestat puternic asupra populaţiei prin declanşarea unor reacţii emotive în mentalul colectiv, epidemia ocupînd un loc de frunte printre calamităţile ce s-au abătut atît de des asupra Principatelor la acest început de epocă a regenerării lor, dar şi de înfruntare a unor crunte adversităţi. Cele mai instinctive şi elementare reacţii s-au manifestat prin panică nebună şi teroare, ce au determinat fuga locuitorilor din aşezările afectate în regiuni mai izolate, ceea ce le-a adus, pînă în cele din urmă, salvarea. Au avut loc, de asemenea, procesiuni cu moaşte şi relicve de sfinţi tămăduitori în bisericile din oraşele contaminate. Locuitorii au fost atît de înspăimîntaţi şi impresionaţi încît n-au pregetat să consemneze tragicul eveniment. Astfel, un oarecare logofăt Anghel Tufă, scria următoarele pe filele unui manuscris: „1831, au urmat boala holera morbos, care au urmat în toată lumea, şi au murit aproape de o a zăcea parte din norod, ţiind numai de la martie pînă la săptembrie”; un Ilie Rula, zugrav, amintea şi el, tot într-un manuscris: „Să să ştie de cînd au fost molima holerii l(eat) 1831, iulie 10”. Un anume Ivan dădea mai multe amănunte în însemnarea sa de pe un vechi manuscris: „... Iar la leat 1831, vara pre vremea secerii, s-au întîmplat o boală foarte groaznică, ce se numea holer morbuz, care această boală nu s-au mai pomenit, şi au fost pe faţă a toat pămîntul, de care mulţi au căzut du pre cai pre drumuri şi au murit, de care boală li să schimba chipurile şi să făcea foarte gr[o]azneci”. O însemnare anonimă pe fila a doua de la început a unui manuscris consemna: „La leat 1831, iunie 14, s-au lovit boala holerăi în Ţara Romînească şi în Ţara Moldovii, şi mulţi boeri şi arhierăi [au murit]”; în sfîrşit, un înscris lapidar consemna, pe un alt manuscris, prezenţa unui Grigori Frătiţa în „anul 1831, luna iulii, în vreme boalii holerii în Iaşi”.
Dar alte emoţii au fost sublimate şi decantate, cu timpul, pe un plan afectiv mai elevat, dînd naştere ulterior unei aşa-zise literaturi de „dezastru”, surprinsă mai puţin în lumea satelor, în mediul popular, cît mai ales în cel citadin de factură cultă; în acest din urmă caz, beletristica a fost în chip preponderent de factură memorialistică.
Dar să ne ocupăm de primul aspect. Cunoscutul scriitor Alecu Russo (1813–1859), care a apucat în copilărie şi apoi la tinereţe cele două mari epidemii de holeră, din 1831 şi 1848, a publicat, la Iaşi, în Calendar pe 1853, în preajma ivirii unui al treilea val, o evocare a înfiorătoarei boli, sub titlul Holera. Înainte de a prezenta amintirile unui martor ocular asupra primului şi celui mai groaznic val epidemic, cel din 1831, Russo a evidenţiat şi un ecou al zisei calamităţi surprins în lumea satelor. Astfel, el a menţionat Balada Vîlcului, unde se povesteşte lupta inegală între vajnicul ţăran şi holeră: „Sus pe malul Oltului/ La casele Vîlcului/, Vîlcu bea şi veseleşte,/ De holeră nici gîndeşte”, cu toate că maică-sa l-a prevenit: „Tu bei şi te veseleşti/ Şi de holeră nu gîndeşti”. Dar „eată holera că sosia”, Vîlcu întrebînd-o, cu şagă vicleană: „He, Holeră, ce cauţi pe la noi?/ Am venit să-ţi iau copilele”, răspunde ea, sub înfăţişarea unei babe încîrpuite. Vîlcu ştie că „poate să moară şi nu-i păsa/ Dar de copile nu gîndea”. El începe să plîngă şi intră la tocmeală cu boala spunîndu-i: „Lasă copilele/, Că mi-s dragi ca soarele/ Şi-mi ia [mie] zilele”. Holera cea puternică nu s-a îndurat de lacrimile romînului. Vîlcu, în desperare îi oferă toate bunurile sale, carul, boii, oile, tot, numai să scape copilele, „care-i sînt dragi ca soarele”. Dialogul cu Holera se curmă însă, ea făcînd semne cu mîna la portiţă unei copile bălăioare, şi balada se încheie fără alt adaos, „că sus pe malul Oltului/ au rămas pustie casa Vîlcului”.
În cursul povestirii, în care a evocat zisa baladă, Alecu Russo include însă şi amintirile unui bătrîn ofiţer care asistase la marea epidemie din 1831. Acesta zugrăveşte într-un salon ieşean, la 1839, în culori foarte sumbre şi realiste, tabloul dezolant înfăţişat de capitala Moldovei în timpul cumplitei molime. Iată cum reproduce scriitorul povestirea militarului nostru: „Chemat de slujba-mi a videa şi a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a rădica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldaţii şi ţivilii, rugasem pe doftorul ştabului să-mi dea vreun leac, socotind şi ieu că ar putea fi vreun leac [...] Doftorul îmi dădu rîzînd un şipuşor şi-mi prescrie să beau tiutiun. Holera, zice el, e boala văzduhului, fumul îl curăţă; fumă [fumează] şi nu te teme, căci dacă e pe moarte, apoi holera nimereşte şi în curţele aerisite şi curate, şi te uită şi lîngă un bolnav; în mîna lui Dumnezeu e taina şi leacul... Întărit aseminea de facultate, mă dădui îndatoririlor mele fără a mai gîndi la primejdie. Pipa în dinţi, în buzunări leacuri şi flanele, doftoream şi încurajeam soldaţii, care de multe ori mureau în braţele mele. Într-o zi însă am crezut că rîndul meu sosi... Un soldat adusese holera în Iaşi; într-o clipală, moartea îşi întinsesă aripile asupra marelui oraş. De multe ori slobozind unui soldat foaia la spital, se ducea la groapă. La început ocîrmuirea, spre liniştea poporului, ascundea răul, dar răul îndoindu-se, însutindu-se, în puţine zile, spaima apucă orăşenii; începură oamenii a fugi ca în bejăniile tătăreşti; cei care rămîneau se înarmau şi se strejuiau prin casele lor. Norodul rămase singur. Miliţia, încă tînără, fu scoasă la Holboca şi, ca să nu rămîie tîrgul fără pază, se rînduiră din cincisprezece în cincisprezece zile cîte o roată de grenadiri. Dar roata cea întîiu rînduită, surpată de boală, nu întîrzie a-şi cere schimbători... Gheneralul ...se făcu Dunăre... «De ce, striga ofiţerului cu raportul, de ce ai îmbrăcat uniforma... Nu ştii că datoriea cătră patrie se arată nu numai pe cîmpul bătăliei, dar orişiunde se cere jertfa vieţei?... Soldaţi de o zi, trebuie să vă botezaţi uniforma în orişice primejdie». Iar ochii Gheneralului fugeau cînd pe raport, cînd pe uliţă... Uliţele erau ceva de spăriet. Iaşul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iaşul în care se plimba sările pe toate uliţele cu ghitara şi muzicile regimenturilor, cu rîs, cu şagă şi amoruri, acum se sbuciuma în ceasurile cele de pe urmă. Se auzia numai un vuet înăduşit pe care glasul clopotelor de moarte [îl] covîrşia înfiorător. În toate părţile se întindea bolnavii, cerînd agiutor, mame despletite strîngînd copiii lor morţi, scene de deznădăjduire, chihote drăceşti prin crîşme şi birturi, mulţi arşi de sete se tîrîiau la fîntîni, se culca în glod, mulţi murea, cîţiva se ducea sănătoşi. Înfricoşat lucru e boala prin oraşe. Pe toate uliţele cară [care] pline de trupuri, cu picioarele, mînele şi capitile în toate părţile bălăbănind, după umbletul nepotrivit. În zilele liniştite, auzirea morţei de-abea-ţi lasă o impresie tristă, dară să vezi cum duce la groapă sute şi mii, să vezi oameni tăvălindu-se în glod, să simţi că pier familii întregi şi, uitîndu-te împrejuru-ţi, să nu mai întîlneşti un prieten măcar sau o cunoştinţă, este peste închipuire de a spune; şi ce e mai de jale, poate că astăzi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe”. Şi după ce ofiţerul povesteşte cum a scăpat de molipsire, deşi a salvat un subaltern atins de boală, îşi încheie astfel trista naraţiune: „Într-o zi, după masă, fusăsem trimis în tîrg cu un raport cătră Gheneralul ... Nu sînt în stare, domnilor, să vă descriu tăcerea şi mîhniciunea ce înfăţoşa Iaşul. De-abea de la margine pînă la cvartirul Gheneralului întîlneam cînd şi cînd cîte un chip de om. Era ceva în aer şi pe uliţe din pustietăţile de care vorbesc scripturile; în locul mulţimei de trăsuri, neguţitori, de miimile de jidovi, domnia tăcerea grozavă a unui oraş de şaptezeci mii de oameni ce se rumpe numai de cîrîiturile cioarelor, de urletul turmelor de cîini sălbăticiţi şi de călcarea calului meu.
Vă scutesc, domnilor, de reflecţiile mele..., dară mare jale este pe vremi nenorocite, cînd un tîrg sau o ţară se topeşte într-o clipeală. Vă doresc să nu agiungeţi aseminea zile...; atuncea se cunoaşte cît e de scumpă o vorbă, ce este o strînsură de mînă şi cîtă puţină deosebire este în oamini mari şi mici. Nenorocirea ne rebotează iarăşi pe toţi fraţi...”.
Un alt martor al cumplitei molime din 1831 a fost şi marele logofăt Nicolae Suţu (1798–1871), un apreciat economist al vremii sale, care în memoriile lui evoca următoarele: „În primăvara lui 1830 [de fapt, 1831] eram înapoi la Iaşi, cînd şi-a făcut apariţia holera. Răspîndirea ei a fost rapidă şi înspăimîntătoare. Nimic nu poate descrie frica şi disperarea care domneau în oraş. După ce că populaţia fusese redusă la 20–30 000 de locuitori, după fuga a două treimi din ei, zilnic se numărau sute de victime. Am fost martorul acestei încremeniri de moarte a unui oraş odinioară atît de animat, unde nu se mai vedea circulînd nici o trăsură, unde cel care traversa străzile pustii nu auzea decît gemete şi horcăitul agoniei în spatele obloanelor închise ale prăvăliilor şi caselor. Un prieten, care venea să ne vadă la intervale mari – eu însumi influenţat de atmosferă nu-mi mai părăseam casa – ne-a spus, într-o zi, înspăimîntat de ce văzuse: «Plouă cu morţi! Oamenii cad pe străzi ca muştele!» Curînd, cumnatul meu Gheorghe [Cantacuzino], un bărbat tînăr, plin de vigoare, a murit în cîteva ore, atins de boală. După această lovitură cruntă, am părăsit în grabă oraşul şi ne-am stabilit la Domneşti, unde o dată cu stingerea epidemiei mi-am reluat cursele cinegetice”.
O interesantă evocare literară a pustiitoarei epidemii de holeră din Moldova la 1831 se datorează unuia dintre primii noştri muzicologi, vornicul Teodor Burada (1800–1866), drept-credincios creştin. Ea a fost inserată în „testamentul” său alcătuit la Iaşi, în ziua de 5 august 1848, în vremea celui de-a doilea val al nimicitoarei molime, ivit în acel an în Principate. Episodul era cuprins în capul X, avînd ca subtitlu: Nevoi nesuferite în vremea holerii din anul 1831 şi minunea ce în vremea aceea a făcut Providenţa cu mine şi familia mea. Burada povestea, adresîndu-se fiilor săi: „În anul 1831, cînd toiagul lui Dumnezeu lovind pre fiii neascultători, s-au fost certat şi patria noastră de cumplita omorîtoare epidemie a holerii, atuncea eu găsindu-mă cu lăcuinţa lîngă biserica Adormirii Maicii Domnului, poreclită «Vulpea», la care mă găsesc epitrop, mă aflu pe de o parte încungiurat de giur-împrejur de aceia pre cari săcerea morţii îi răteza cu necruţare, iar pe de alta, lipsit de mijloacele vieţuirii, părăsit de prieteni şi agiuns pînă la urma celui mai de pe urmă denar, împovărat nu numai cu ai familiei mele, dar şi cu unile din tinerile ce ţîneam în pension, fiindcă eu şi muma voastră, pentru a căpăta pîinea cea de toate zilele, ne însărcinasăm, pe lîngă slujbele ce mai ocupam eu, şi cu creştirea şi învăţătura a unui număr de copile [...]. Şi aşa, pe cînd eram socotiţi ca unii din cei ce au a să pogorî în mormînt, neavînd în ziua aceea pe ce cumpăra nici măcar pîine, înfăţoşindu-mi-se una din tinerile eleve spre a-i da lecţia de clavir, aflu instrumentul desacordat [...], îl deşchid ca să-l dreg, însă, o, Dumnezeule! mari sînt minunile Tale, aflu în mehanica lui doi galbeni. Puteţi giudeca, fiii mei, cîtă bucurie au cuprins pre mine şi muma voastră, că Dumnezeu... ne-au trimis agiutorul său... Atuncea, iubiţii mei fii, m-am rugat Maicii lui Dumnezeu şi cu giurămînt făgăduindu-i-mă că de va mijloci către Fiul Său şi Dumnezeul nostru scăparea mea şi a toatei famelii şi din primejdiile omorîtoarei epidemii a holerei, eu, spre sămn de mulţămire, în toată viaţa mea, voi purta grijă de lăcaşul său, poreclit «Vulpea» şi ca cîntăreţ în horul său, şi ca epitrop”. Şi drept-credinciosul nostru dascăl de muzică îşi încheie naraţiunea cu manifestarea recunoştinţei sale: „După care bunavroinţa a Providenţei m-au păzit întru toată întregimea, puindu-mă încă şi în starea de a-mi putea împlini făgăduinţa dată”.
Cu aceste piese literare de factură memorialistică, punem capăt relatărilor noastre asupra celei dintîi şi înspăimîntătoarei epidemii de holeră din Moldova, care a durat din primăvara pînă în toamna anului 1831, cînd, odată cu răcirea vremii şi apropierea iernii, ea se stinge, nu înainte de a fi secerat mii de oameni şi a fi perturbat viaţa publică şi socială din principat. Între timp, molima s-a extins în timpul verii şi în Ţara Romînească şi Transilvania, unde – după cum vom constata – a produs ravagii asemănătoare.
2. Spaimele din Ţara Romînească
În mod inevitabil, cu toate severele măsuri adoptate pentru stăvilirea epidemiei, ea s-a dezlănţuit cu furie în luna iunie 1831 şi în Ţara Romînească. Din raportul înaintat de vornicul Barbu Ştirbei generalului ..., în 1832, aflăm că, la ivirea holerei, „niciodată flagelul n-a fost aşteptat cu atîta frică ca atunci, din pricina teroarei pe care o insuflase jertfele aduse în ţările vecine; în nici o ţară nu se făcuse atîtea încercări, cu aşa puţine mijloace, pentru a-i împiedica venirea sau cel puţin pentru a-i micşora puterea... Nu s-a cruţat nici o măsură igienică; toate măsurile de pază au fost întrebuinţate; poamele, peştele fură oprite în piaţă; supravegherea pentru celelalte obiecte de hrană fu îndoită. Epidemia se arată la graniţa dinspre Moldova în 22 mai [st.v.] 1831, în Capitală se ivi la 22 iunie [st.v.] ...”. Medicii însărcinaţi cu combaterea molimei au fost „dohtorii comitetului” Marsille şi Ştefan (Episcupescu), la lazaretul Plumbuita „dohtorul Nicolae Vlastos”, iar la cel de la Văcăreşti „dohtorul Nicolae Fir”. De asemenea, pentru apărarea Capitalei de contaminare s-a dat poruncă „arhitectului Hartin” (desigur arh. Josef Hartl) spre a construi zece bariere la străjile dimprejurul Bucureştilor, la preţul de 450 de lei fiecare.
Spre a extinde măsurile preventive, generalul ...a trimis de la Iaşi un apel protomedicului Constantin Estiotu, la 1/13 iunie, pentru ca toţi medicii din Ţara Romînească să studieze simptomele holerei, căci numai cunoscînd evoluţia maladiei, ea ar putea fi combătută cu succes. În scrisoare se consemnau următoarele: „Boala epidemică, cunoscută sub numele de holera morbus, care pustieşte oraşul Iaşi şi unele districte ale principatului Moldovei, este o apariţie aproape nouă în Europa. Unii profesionişti, mari învăţaţi, mai ales aceia care se consacră luptei împotriva plăgilor care bîntuie omenirea, au îndreptat întreaga lor atenţie către studiul acestei boli şi aduc şi astăzi o contribuţie serioasă la cercetarea naturii, în diferitele ţinuturi, pe unde se constată efectele sale nenorocite, în scopul de a o putea combate cu succes. Totuşi, întrucît cunoştinţele dobîndite ca urmare a acestor cercetări şi consemnate în diferitele scrieri publicate pînă acum ne duc la concluzia că această boală se manifestă cu simptome deosebite, după diferenţe de climă, de anotimpuri, de situaţii locale (de aşezare geografică), de felul de viaţă al oamenilor şi al densităţii populaţiei, modificîndu-se la nesfîrşit, cred că este în interesul umanităţii şi al ştiinţei ca să fie urmărită şi studiată, cu cea mai desăvîrşită atenţie, peste tot, în mersul ei, în progresele pe care le face, în gradul de intensitate pe care îl atinge, şi să poată fi tratată prin terapeutica general întrebuinţată, precum şi prin medicamentele deosebite folosite cu mai mult sau mai puţin succes, în sfîrşit, să se ajungă să se strîngă toate cunoştinţele laolaltă, într-un tot bine coordonat, care chiar prin aceasta, să devină poate un mijloc în plus de studii pentru această boală în facultăţile medicale europene, să le facă s-o cunoască sub diferitele ei forme pe care le poate căpăta şi care, o dată puse în evidenţă, ar indica un mod de vindecare precis şi eficient”.
Totodată, la 4/16 iunie, ... se adresa din nou Sfatului „ocîrmuitor al Valahiei”, cu îndemnul de a trimite neîntîrziat doi-trei doctori la Iaşi, pentru a constata felul în care sunt trataţi bolnavii şi metodele de lecuire, urmînd a primi pentru osteneala lor cîte 800 de lei pe lună. Doctorul C. Estiotu, care se afla la hotarul Moldovei, controlînd aplicarea măsurilor preventive împotriva epidemiei de holeră ce bîntuia la nord de Milcov, a primit dispoziţii urgente de la Sfatul administrativ extraordinar de a organiza campania sanitară pentru combaterea molimei; totodată, s-au adoptat măsuri pentru înfiinţarea unui spital al Văpselii verzi din Capitală, la Mănăstirea Mihai Vodă, spre a completa reţeaua sanitară necesară luptei împotriva holerei. Pentru apărarea Ţării Romîneşti de răspîndirea răului ce se ivise la Brăila, generalul ... l-a informat, la 10/22 iunie, pe cancelarul Nesselrode că a stabilit „un cordon şi carantine la hotarele acestui principat, şi a doua linie va fi organizată pe [rîul] Buzău. În alarmă este [oraşul] Bucureşti, cu teama în legătură cu administraţia pămînteană, care nu va rezista probabil groazei pe care această boală o insuflă întregii populaţii”; preşedintele Divanurilor îl asigura pe cancelar că-şi va face datoria pînă la capăt, în acel moment el aflîndu-se la Iaşi; iar „în caz de accident” lăsase dispoziţii să fie înlocuit de lt. general Dietrich.
Arsenalul terapeutic folosit contra maladiei era extrem de redus, rezumîndu-se, în afara ceaiurilor şi fricţiunilor ca remediu general, la ceea ce Comitetul Carantinelor trimisese fiecărui judeţ pentru tratarea bolnavilor, anume cîte un pachet de muşeţel, altul de „china”, două hîrtii cu prafuri şi două sticluţe, una cu vin de „china” şi alta cu picături de opion. Doctorul Ţîrcă (sau Ţircă) care se afla la Ploieşti în calitate de medic al ocrugului 6, înglobînd judeţele Prahova şi Săcuieni, a primit la 20 iunie/2 iulie, de la acelaşi Comitet, pentru a înfrunta molima ce avea să izbucnească: şase dramuri unt de ismă; şase dramuri picături de opion; doi funţi ismă pentru ceai; un funt flori de muşeţel; 50 de prafuri de Magisterium bismuti şi 50 dramuri de revent. Bizare medicamente pentru a combate o atît de necruţătoare molimă!
Tot la 20 iunie/2 iulie, cancelistul agenţiei austriece Hiller, refugiat la Sibiu, îl informa pe cancelarul ... despre întoarcerea vicepreşedintelui Divanurilor, generalul ..., la Bucureşti spre a întări măsurile administrative, creînd un adevărat triumvirat ca autoritate supremă, alcătuit din marii boieri Barbu Ştirbei, Gheorghe Filipescu şi Aleco Vilara, pentru a adopta măsurile necesare întru apărarea Capitalei. Cu toate precauţiunile luate, se ştie că holera a izbucnit la Bucureşti pe ziua de 22 iunie/4 iulie, stărnind o adevărată panică. Peste alte două zile, la 24 iunie/6 iulie, acelaşi funcţionar diplomatic austriac aducea la cunoştinţa cancelarului ... veşti despre încetarea, de groaza holerei, a funcţionării oricărei instituţii publice în Bucureşti, despre fuga la munte a populaţiei terorizate, despre părăsirea Capitalei de către consulul englez ... împreună cu medicul Exarhu, care s-au refugiat la Vălenii de Munte.
În acelaşi timp, şi consulul francez Lagan îi scria ministrului de Externe de la Paris, generalului ..., la 30 iunie/12 iulie, că epidemia de cholera morbus, care de vreo două săptămîni ameninţa Bucureştii din trei părţi diferite, s-a aruncat asupra acestui nefericit oraş. Murdăria numeroşilor săi locuitori, întinsele mlaştini ce-l înconjoară, apele stătute care băltesc în faţa fiecărei case, lipsa oricăror denivelări la mai mult de 20 de leghe împrejur, neputinţa de a le imprima deodată romînilor obişnuinţa ordinelor şi de a-i forţa pe boieri să respecte măsurile luate fac să sporească din ce în ce mai mult teama ca Bucureştii să nu împărtăşească aceeaşi soartă ca Iaşii, cu toate că o treime din locuitorii săi s-au şi împrăştiat şi că fuga nu conteneşte defel. Într-adevăr, toate uliţele sunt năpădite de căruţe încărcate cu obiecte preţioase, cu mobile etc. şi drumurile sunt pline de fugari; dar, cum boala bîntuie aproape peste tot, se văd locuitorii alergînd în toate părţile, fără a şti unde a se aşeza. În această stare de lucruri, tribunalele fiind suspendate, afacerile amînate şi conaţionalii mei plecaţi aproape cu toţii, îmi propun să le urmez în curînd exemplul general, părăsind oraşul, şi să-mi îndrept refugiul spre munţii Carpaţi.
De alaltăieri, de cînd s-a declanşat holera, cei 13 indivizi atacaţi, au murit cu toţii numai în cîteva ore; ceea ce dovedeşte că boala prezintă aici, în principiu, un caracter mai nociv decît la Iaşi, unde acum mortalitatea a început să scadă...”. Peste alte cîteva zile, la 8/20 iulie, acelaşi cancelist Hiller îl înştiinţa pe ... despre virulenţa epidemiei de holeră de la Bucureşti, ceea ce îi determina şi pe cei ce mai rămăseseră în oraş să fugă în grabă la ţară. Fostul domnitor al Ţării Romîneşti, Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica, s-a refugiat la Breaza, banul Grigore Brîncoveanu cu familia la Rîmnicu-Vîlcea, alţi boieri şi oameni înstăriţi la Cîmpulung-Muscel, Cîmpina, Vălenii de Munte, Tîrgovişte, Piteşti şi Ploieşti.
Dintr-o scrisoare trimisă mai tîrziu, la 3/15 septembrie 1831, de episcopul Rîmnicului, Neofit Geanoglu, către fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei, Grigore Socoteanu, surghiunit de ruşi în Basarabia, aflăm că „epidemia, holera, a intrat şi aici în Bucureşti de la 22 ale lunii lui iunie [st.v.] şi a secerat un număr de oameni [...]. De frica ei, s-au spărgăluit Bucureştii, ieşind afară cei mai mulţi din boeri şi neguţători şi alte stări de oameni, cu familiile lor, şi cu aceasta rărire a locuitorilor s-au folosit Politia [oraşul] mult, neputînd să facă boala atîtea jertfe cîte au făcut la Iaşi şi aiurea”. 
Din pricina gravităţii situaţiei, generalul ... a părăsit Iaşii şi s-a întors la Bucureşti, unde a sosit la 6/18 iulie, trecînd rapid la adoptarea unor măsuri de apărare împotriva flagelului. Ţara a fost împărţită în şapte zone, fiecare fiind atribuită responsabilităţii a cîte unui mare boier: clucerul Grigore Filipescu, pentru Bucureşti; banul Grigore Băleanu, în judeţele Dîmboviţa, Argeş şi Muscel; vornicul Mihai Ghica, în Prahova şi Saac (Săcuieni); hatmanul Corneanu, în Ilfov; logofătul Manolache Arghiropol, în Teleorman şi Olt; pitarul Grigore Obedeanu, în Vlaşca, şi Costache Suţu, în Rîmnicu Sărat, Buzău, Brăila şi Ialomiţa.
În această vreme a fost alcătuit şi Comitetul doctorilor din Bucureşti, avîndu-l în frunte pe protomedicul Constantin Estiotu (care mai tîrziu, îmbolnăvindu-se de holeră, era gata să sucombe, ca şi colegul său de la Iaşi, Eustaţie Rolla), iar ca membri pe: .... Medicii de ocruguri, puşi la rîndul lor sub conducerea supremă a protomedicului Constantin Estiotu, au primit dispoziţii ca să descopere şi să identifice orice caz suspect de boală; ei erau astfel repartizaţi: dr. Şobel (sau Schobel), la ocrugul 3 (jud. Dîmboviţa); dr. Vasile Ananici, la ocrugul 4 (Argeş şi Muscel); dr. A. C. Marsille (înlocuit apoi cu dr. Constantin Hristari), la Ilfov; dr. Antonie Paleologu, la ocrugul 5 (Rîmnicu Sărat şi Buzău) şi, în sfîrşit, dr. Ţîrcă (sau Ţircă), la ocrugul 6 (Prahova şi Săcuieni). Pe lîngă cele două cordoane sanitare instituite înspre Moldova, în regiunea Focşanilor şi a Buzăului, s-a mai înfiinţat şi un al treilea, de-a lungul rîului Ialomiţa, pentru a apăra trecerea oştirilor ruse către Silistra, pe care acestea o ţineau ca zălog pînă la îndeplinirea tuturor condiţiilor de pace de către turci; totodată, judeţul Ialomiţa a fost încadrat cu boieri localnici, ca medelnicerul Hristache Greceanu, căminarul Iordache Geanoglu, Hristache Băjescu ş.a., care, după dispoziţiile primite de la ..., trebuiau să supravegheze satele contaminate, asistaţi de doctorul Pavli sau Pavlu Vlasto, avîndu-şi stabilit cvartirul lazaretului la podul de la Slobozia. Totodată au fost întărite punctele de pază şi de la lazarete, cu următorul personal medical, fără ca acesta să deţină întotdeauna diplomă şi o certă calificare profesională: la carantina din plasa Teleajen a fost numit dr. Constantin Hristodor, la cea de la Gerleşti dr. Sterie Radian, mutat apoi la Fundeni; la lazaretul Vădeni în Brăila, dr. Mihalache Antoniu; la Focşani dr. Şarl sau Charles Barozzi; tot la Focşani, dr. Cîrstian; în Ialomiţa dr. Samuel Sontaglu. Pentru ferirea Olteniei s-a întocmit un comitet de supraveghere la Craiova, sub conducerea clucerului Ioan Vlădoianu şi a dr. Feraru. Trecerea în Oltenia era asigurată prin două puncte, unde s-au instalat şi carantine: la Prooroci, sub conducerea doctorului-gerah Ioan Tişler, şi Sud-Vîlcea, unde activa, din punct de vedere administrativ, epistatul Teodosie Golescu.
Cu toate măsurile adoptate, holera a bîntuit cu violenţă atît în Capitală, cît şi în restul ţării şi mai cu seamă în jud. Ialomiţa, devenit sediul principal al epidemiei. Astfel, în raportul adresat de generalul ..., la 13/25 iulie, cancelarului Nesselrode figura ca anexă, alcătuită de căpitanul de stat major Veimer, situaţia cazurilor de îmbolnăvire de holeră din oraşul Bucureşti: între 22 iunie/4 iulie – 27 iunie/9 iulie, din 8 contaminaţi, s-au înregistrat 6 morţi, unul vindecat şi altul rămas în spital; între 27 iunie/9 iulie şi 5/17 iulie, la un bolnav s-au adăugat alte 51 de cazuri noi, dintre care 35 au murit şi 17 se aflau în tratament; între 5/17 – 8/20 iulie se aflau în evidenţă 17 bolnavi, 78 nou îmbolnăviţi, 57 de decedaţi, 4 însănătoşiţi şi 34 încă în tratament; statistica continuă amănunţit pe zile, pînă la 11/22 iulie; totalizînd, cifrele indică pentru intervalul dintre 22 iunie/4 iulie şi 11/23 iulie următoarea situaţie: 212 de contaminaţi, 382 de nou îmbolnăviţi, 245 de decedaţi, 19 de vindecaţi şi 330 aflaţi încă în spitale pentru tratament; aşadar, o letalitate de aproape 40%, la mai puţin de trei săptămîni de la declanşarea epidemiei. În aceeaşi zi de 13/25 iulie, consulul Lagan, refugiat în munţi, revenea cu noi informaţii adresate generalului ...: „Scapă cine poate, devenind [slogan] general la Bucureşti, am venit să mă stabilesc provizoriu aici, cu intenţia de a mă îndepărta şi mai mult de aceste scene de dezordine şi oroare, în caz de nevoie. Din 14 ale lunii [st.n], ziua plecării mele [din Capitală], pînă la 23 [iulie st.n.], din 327 indivizi atacaţi la Bucureşti de holeră, 211 au murit în toiul unor suferinţe atît de puternice, încît au fost găsiţi încovoiaţi sau micşoraţi”. La rîndul său a confirmat plecarea banului Grigore Brîncoveanu din Bucureşti . Şi consulul englez ..., refugiat la Vălenii de Munte, raporta  ambasadorului britanic de la Constantinopol, lordul Gordon, la 18/30 iulie, grozăviile molimei bîntuind cu furie în Ţara Romînească: „În Muntenia (Oltenia fiind deocamdată neatinsă), epidemia comite totuşi mari ravagii; ultimul număr al cazurilor noi din Bucureşti cunoscute mie a fost de 152 într-o singură zi, dintre care cele mai multe s-au dovedit fatale. Alte aşezări au fost raportate ca suferind în aceeaşi măsură, în special Ploieştii (un oraş în apropiere de acest loc [Vălenii de Munte]), care a pierdut pînă acum o pătrime din locuitorii săi, răpuşi de boală. Cu toate acestea sunt fericit s-o spun că, exceptînd patru sau cinci cazuri ivite de cîteva zile, care n-au avut vreo urmare serioasă, actuala mea reşedinţă continuă a se bucura de sănătate. Un domn, care tocmai a sosit de la Bucureşti, la lazaretul de aici, mi-a povestit că, în timpul călătoriei sale, a fost silit să facă numeroase ocoluri, spre a evita apropierea de cadavrele unor persoane care căzuseră moarte în drum. Printre acei care au pierit în acest chip poate fi amintit banul Văcărescu.... Era în drumul său prin părţile acestea, cînd surugiul de alături, din cei doi care îi mînau trăsura, a căzut mort de pe calul său; curînd după aceea, banul însuşi, contaminîndu-se din atmosfera acelui surugiu, a sucombat de asemenea boalei. Casa mea din Bucureşti – povesteşte mai departe ... –, pe care o lăsasem în grija unui adjunct şi a cîtorva servitori şi unde se instalase poşta austriacă, a continuat să se bucure de sănătate, cu toate că fiecare din casele aflate în imediata vecinătate, una chiar alăturată celei a mele, au fost infectate într-un chip fatal. Această excepţie, care sper să continue, se datorează fumigaţiei cu clorură de var, [substanţă] pe care am dat dispoziţia să fie ţinută zi şi noapte în fiecare apartament locuit, ca şi la fiecare fereastră prin care contagiunea se presupune că şi-ar găsi drumul; o măsură de prevedere care în nici un caz nu este în uz general la Bucureşti. Se pare că nu ajutorul medical sau administrarea medicamentelor interne ar fi de prea mare ajutor în această epidemie, deoarece simptomul fatal cel mai general constă într-o completă amorţire [rigiditate] a extremităţilor, care poate fi contracarată numai printr-o îndelungată frecţie, pe care puţini sau nimeni nu se arată atît de nepăsători faţă de sănătatea lor ca să nu procedeze astfel.
„Un doctor de aici a sugerat că urzicarea sau înţeparea cu urzici ar putea substitui frecţia, nu numai ca fiind mai eficace şi mai rapidă, dar de asemenea ca o metodă sigură de a restaura circulaţia, în aşa fel ca urzicile să fie fixate la capătul unor vergi sau prăjini, iar operatorul (apărat cumva printr-o fumigaţie interpusă) să nu intre în sfera de acţiune a părţii infectate. Din fericire n-am avut pe aici vreun pacient pe care să fie experimentat acest procedeu. La cîţiva indivizi care au scăpat [de boală], rigiditatea a trecut de la sine, adeverindu-se cazul unor persoane presupus decedate la Iaşi, drept care fuseseră aruncate la groapa comună, pentru ca apoi ele să-şi revină şi să se întoarcă acasă”.
Situaţia statistică a evoluţiei epidemiei de holeră din Bucureşti între 12/24 – 19/31 iulie, alcătuită de căpitanul de stat major Veimar şi anexată raportului generalului ... către cancelarul Nesselrode, din 20 iulie/1 august, se prezenta în modul următor: 118 contaminaţi, 915 nou îmbolnăviţi, 578 de decedaţi, 49 vindecaţi şi 406 rămaşi în tratament la spitale; totalizarea între 22 iunie/4 iulie (data izbucnirii molimii) şi 19/31 iulie indica 1 297 de bolnavi, 823 de decedaţi, 68 de însănătoşiţi şi 406 de rămaşi în tratament la spitale, deci o letalitate foarte ridicată, mai mare de 50%.
Şi cancelistul austriac Hiller comunica din Sibiu cancelarului ..., la 22 iulie/3 august, cifrele statistice de care dispunea asupra mersului epidemiei de holeră la Bucureşti între 14/26 – 16/28 iulie; pentru prima zi: 182 de contaminaţi, 143 de nou îmbolnăviţi şi 87 de decedaţi; pentru a doua: 238 de contaminaţi, 141 de bolnavi noi şi 106 decedaţi; în sfîrşit, pentru cea de a treia zi: 273 de contaminaţi, 179 de nou îmbolnăviţi şi 95 de decedaţi; totodată, făcea cunoscută şi moartea banului Scarlat Grădişteanu, răpus de molimă. El mai anunţa dispoziţia generalului ... de evacuare a populaţiei din Capitală şi reducere a preţului cărnii şi al pîinii, pentru asigurarea traiului celor săraci, care se răspîndeau prin ţară, părăsind oraşul.
La 28 iulie/9 august, consulul francez Lagan se adresa generalului ..., din lazaretul de la Rîul Vadului, unde se refugiase cu mai mulţi boieri, din pricina zvonurilor privind ivirea ciumei care ar fi trecut peste Dunăre din Vidin la Craiova, adăugîndu-se calamităţii holerei; alimentaţia sa în refugiu fusese precară, deoarece ţăranii se îngrijeau „să-şi îngroape în păduri singura lor provizie (porumbul), de frica să nu-l predea, ca în trecut, oaspeţilor lor”. Dacă zvonurile despre ciumă nu s-au dovedit întemeiate, în schimb holera continua să facă ravagii în ţară şi în Capitală. Astfel, „din rapoartele primite succesiv de la Bucureşti, am putut să realizez o sinteză a victimelor holerei care au avut loc pînă acum. A rezultat că, de la începutul acestei epidemii, adică de la 10 iulie [st.n.] pînă la 7 august [st.n.], din 1 817 indivizi contaminaţi au murit 1 311. Mi s-a spus totodată că generalul ... se străduieşte întruna să evacueze din oraş cît mai mulţi locuitori, făgăduind săracilor pe zi cîte o pîine de o jumătate de oca şi un sfert de oca de carne; de asemenea a făcut împrejurul Bucureştilor un cordon sanitar, pentru a îngreuna legăturile cu judeţele, care sunt, aproape toate, mai mult sau mai puţin contaminate” .
Date statistice mai veridice asupra epidemiei de holeră din Principatul muntean între 12/24 – 15/27 iulie, obţinute de la consulatul rus din Bucureşti, erau trimise din Sibiu la 1/13 august de cancelistul Hiller cancelarului ....
Situaţia era următoarea:
La total, Hiller a mai adăugat şi un număr de 738 de bolnavi, rămaşi încă în spitale pentru tratament; este inexplicată necompletarea în unele judeţe a rubricii de vindecaţi, ceea ce dovedeşte că statistica este lacunară şi defectuos receptată. În raportul său, cancelistul austriac mai adăuga că, la Vălenii de Munte, unde izbucnise la rîndul ei epidemia, doctorul Constantin Exarhu, aflat în refugiu acolo, s-a îngrijit de 25 de bolnavi.
Odată cu înteţirea epidemiei în Ţara Romînească şi la Bucureşti la sfîrşitul lunii iulie, Comitetul extraordinar pentru combaterea holerei a adoptat noi măsuri. La Bucureşti şi în împrejurimile Capitalei a activat un personal medical şi auxiliar după prescripţii foarte stricte.
La spitalul Dudeşti funcţiona „dohtorul Franţ Raş”, iar la lazaretul de la Mărcuţa „dohtorul ...”, mult preţuit de generalul ... şi plătit cu o leafă de 950 de lei pe lună, în timp ce restul medicilor nu primea decît 400 de lei lunar. Serviciile auxiliare numărau atît pe pitarul Ioniţă, cu cioclii lui, pentru a îngropa victimele decedate la spitale, în case sau pe uliţe, cît şi pe cinovnicii de la lazaretele din jurul Bucureştilor, puşi să supravegheze refugiaţii sau pe cei evacuaţi la Petrosu şi la Colentina, unde activa „dohtorul Nicolae Vlastos”; la Văcăreşti era repartizat „dohtorul Fir”, iar la Herăstrău „dohtorul Panait Profiro”. S-au orînduit mai mulţi polcovnici pe la carantine, la cordonul dinspre Moldova, la acel al liniei Buzăului, la Călăraşi, Obileşti şi Goştinari. Simptomul predominant al maladiei, hipotermia, era combătut prin ceaiuri fierbinţi şi fricţionarea corpului; la 24 iulie/5 august vicepreşedintele Divanului Moldovei făcea cunoscută angajarea a patru evrei din Iaşi, spre a veni la Bucureşti pentru fricţionarea bolnavilor, fiind plătiţi cu 7 lei şi jumătate pe zi. În cursul epidemiei din Capitală, bolnavii săraci au primit medicamentele gratuit, eliberate după prescripţiile medicilor, în contul statului, din farmaciile unde funcţionau ca „spiţeri” Mihai, ..., aprovizionaţi cu toţii de angrosistul-comisionar Galz. Pentru a încuraja plecarea oamenilor, spre a scăpa de boală, mai ales în judeţe, unde totuşi domnea primejdia de foamete, recolta veche fiind rechiziţionată de trupele ruse de ocupaţie, iar cea nouă nefiind încă ridicată de pe cîmp, generalul ... a dat dispoziţii să se distribuie pîine şi mălai la jumătate de preţ celor ce părăseau aşezările locuite, iar celor săraci să li se împartă gratuit.
Un focar intens al holerei se afla în judeţul Ialomiţa; la Călăraşi, epidemia izbucnise la 14/26 iulie, ucigînd 130 de oameni; aici funcţiona ca medic „dohtorul Foct” (adică Vogt) care a înfiinţat un lazaret pentru bolnavi, pus sub administraţia unui epistat, polcovnicul Răducan. Totodată, la 26 iulie/7 august, Marea Vornicie a Treburilor din Lăuntru a trimis 10 000 de lei izpravnicului judeţului Ialomiţa, căminarul Gheorghe Geanoglu, pentru a cumpăra mălai şi a-l împărţi celor „din satele scoase spre aerisire”, dar de aceşti bani „să se ţie socoteală curată”. Doctorul Vasile Ananici, care răspundea de carantina de la Cîmpulung-Muscel, a menţinut interzicerea renumitului bîlci de Sf. Ilie (20 iulie/1 august), închis încă din vremea epidemiei de ciumă din 1829–1830. În sfîrşit, la Craiova Comitetul de asistenţă a rămas neschimbat, „dohtorului” Feraru dîndu-i-se însă ca ajutor pe „pomojnicul dohtor Vilag”.
Tot în această perioadă de maximă virulenţă a epidemiei, generalul ... l-a însărcinat pe doctorul Alcibiade Tavernier din Bucureşti să publice o broşură cu sfaturi practice pentru combaterea molimei, ceea ce s-a şi înfăptuit, apărînd atunci Povăţuiri pentru Holera – Morbus, în 16 pagini. Publicaţia a fost urmată de o expunere mai largă, tipărită în limba franceză şi intitulată ...
Dar să urmărim acum evoluţia epidemiei pe luna august, după rapoartele oficiale ruse şi cele ale consulilor străini. Astfel, în anexa raportului generalului ..., adresat cancelarului Nesselrode la 2/14 august, alcătuită de directorul cancelariei sale, cinovnicul ..., se sintetizau cifrele victimelor holerei atît în Bucureşti, cît şi în Ţara Romînească; în Capitală, între  22 iunie/4 iulie şi 27 iulie/8 august s-au înregistrat 2 064 de bolnavi, 1 436 de decedaţi, 93 de vindecaţi şi 535 aflaţi în tratament la spitale, iar de la 27 iulie/8 august pînă la 1/13 august: cazuri vechi 535, noi îmbolnăviri 125, 155 răposaţi, 66 însănătoşiţi şi 439 rămaşi în spitale; aşadar, în total 2 189 de contaminaţi, 1 591 de morţi, 159 de vindecaţi, iar 439 urmînd încă tratament în spitale; s-a înregistrat deci o letalitate depăşind 70%. În ce priveşte situaţia cazurilor din Ţara Romînească, ele se prezentau astfel: 5 071 de bolnavi, 2 913 decedaţi, 643 vindecaţi şi 1 515 suferinzi încă în spitale; prin urmare o letalitate de peste 50%.
Alte ştiri le aflăm din raportul înaintat la 3/15 august, din Vălenii de Munte, de consulul englez ... către ambasadorul Gordon de la Constantinopol: „Din datele oficiale comunicate mie de vicepreşedintele rus [...], numărul cazurilor noi de îmbolnăvire de holera morbus în Bucureşti, într-un interval de 11 zile, de la 26 iulie [st.n.] pînă la 5 august [st.n.] inclusiv, se ridică la 2 207, dintre care 883 fatale, obţinîndu-se un procent de aproape 200 cazuri noi pe zi, cu 80 de decese. Cel mai mare număr de cazuri într-o singură zi în timpul perioadei menţionate a fost de 247, dintre care 106 fatale. Cu toate că se aşteptase ca mortalitatea să fie mai mare printre evrei (cărora li s-a îngăduit pînă la urmă să rămînă în Bucureşti) decît în rîndul celorlalte categorii ale locuitorilor, totuşi s-a dovedit că, proporţional, ea a fost mai scăzută, circumstanţă atribuită practicii adoptate numai de ei, ajutorîndu-se unul pe altul în timpul paroxismului maladiei, prin aplicarea de cataplasme calde stimulative pe abdomenul suferinzilor şi prin frecarea extremităţilor, cînd sunt amorţite sau în convulsii. Dacă ştirile date de persoane tocmai sosite din Bucureşti sunt demne de crezare, s-ar părea că molima se apropie repede de sfîrşitul ei în acest oraş, ultimul număr de cazuri noi ivite fiind socotit doar la 15. La Ploieşti, de asemenea, este o trecere rapidă spre încheiere, dar [epidemia] a început să-şi facă apariţia în Oltenia. În localitatea de aici [Vălenii de Munte], am avut în urmă 5 sau 6 cazuri, toate dovedindu-se fatale în decursul a cîteva ore. Citind în literatura tipărită o opinie exprimată de cîţiva doctori cum că holera morbus nu este contagioasă, mă gîndesc că e drept a se afirma că, cel puţin în această ţară, ea este fără îndoială transmisă, la fel ca ciuma, scarlatina etc. prin contact sau apropiere. Astfel, cele treisprezece cazuri ale acestei maladii care s-au ivit aici au fost toate în mod individual şi distinct urmărite ca avînd aceeaşi sursă – comunicarea cu persoanele atinse de boală. Dar cum atmosfera contaminată înconjurînd pe fiecare individ atacat de această molimă, a cărei inhalare de către alţii este socotită a fi o suficientă cauză de infecţie, se extinde la o distanţă considerabilă de persoana sa, nu este greu de conceput că, în timpul declanşării epidemiei, întreaga atmosferă a oraşului devine treptat aşa de contaminată, încît orice izolare încetează de a mai constitui o pază, şi poate fi dedusă de aici concluzia greşită că molima este cauzată de miasme plutind în aer de origine neprecizată sau că a putut fi adusă în acelaşi fel dintr-un alt loc prin acţiunea vîntului”. 
Expediind în aceeaşi zi, 3/15 august, un al doilea raport către superiorul său de la Constantinopol, consulul ...îl informa că, din pricina introducerii unor prevederi prin Regulamentul Organic considerate nesatisfăcătoare de către serviciile poliţieneşti din judeţ, au plecat din oraş (Vălenii de Munte) toţi oamenii din serviciul Poliţiei pentru a se întoarce la casele lor de la ţară, rămînînd pe loc doar doi, care îşi aveau domiciliul aici. „În aşa fel – scria consulul – încît oraşul, expus holerei morbus, este lipsit de o forţă poliţienească eficientă. Acest fapt, adaos unui număr de cazuri fatale ale maladiei, care tocmai s-au ivit aici, a stîrnit atîta panică printre locuitori, încît cea mai mare parte a şi fugit din oraş în viile învecinate, iar alţii se pregătesc s-o facă”. 
Reluînd problema într-alt raport expediat a doua zi, la 4/16 august, celuilalt superior al său, ambasadorul britanic de la Viena, lordul ..., consulul ... îl anunţa că, pe lîngă pericolul epidemiei de holeră ce răspîndise spaima printre locuitorii oraşului Vălenii de Munte, silindu-i să fugă pe la vii, s-a mai ivit şi acela al invadării localităţii, în lipsa forţelor poliţieneşti, de către vreo două sute [!] de răufăcători, evadaţi, în condiţii neprecizate, de la minele de sare din apropiere [Slănic Prahova]. Nu cunoaştem urmarea acestui aventuros incident pe care se pare însă că onorabilul consul l-a cam exagerat, deoarece nu avem informaţii să se fi întîmplat ceva neplăcut la Vălenii de Munte, în afara cazurilor de holeră, de care ştim – din rapoartele diplomatice austriece – că se îngrijea doctorul Constantin Exarhu.
Cancelistul Hiller continua să expedieze de la Sibiu rapoarte cancelarului ... la Viena, cu date, primite de la autorităţile ruse din Bucureşti privitoare la evoluţia epidemiei în Capitală. Astfel, la 8/20 august, el comunica că între 31 iulie/12 august şi 2/14 august avuseseră loc 45 de noi îmbolnăviri, 44 de decese din totalul bolnavilor, 30 de vindecaţi, cu un număr considerabil, 477, rămaşi încă în tratament; în spitalele Filantropia şi Dudeşti se înregistraseră 18 noi îmbolnăviri, 14 decedaţi şi alţi 34 morţi din cei 62 consideraţi vindecaţi. 
Din anexa raportului generalului ... către cancelarul Nesselrode, din 13/25 august, alcătuită de directorul cancelariei ..., rezulta următoarea situaţie epidemică în Bucureşti: între 1/13 – 12/24 august se înregistraseră 439 de contaminaţi, 84 de noi îmbolnăviri, 72 de decedaţi, 440 de vindecaţi şi 11 rămaşi în spital; totalizarea, între 22 iunie/4 iulie şi 12/24 august, se ridica la 2 273 de bolnavi, 1 663 de decedaţi, 599 de vindecaţi şi 11 aflaţi încă în tratament; deşi nocivitatea epidemiei se afla în evidentă scădere totuşi, în ansamblu, numărul deceselor de la începutul ei depăşea 50%. Şi cancelistul Hiller transmitea din Sibiu cancelarului ..., la 15/27 august, datele statistice ale mersului epidemiei la Bucureşti, epidemie, aflată în pronunţată scădere: la 454 de bolnavi s-au adăugat alţi 8 noi, s-au numărat 7 decedaţi, 430 de vindecaţi şi 25 încă bolnavi în spitale; după informaţii primite de la doctorul Exarhu rezultă că molima slăbise şi la Vălenii de Munte şi în împrejurimi, dar că mai bîntuia încă la Ploieşti, Bucov şi alte localităţi din Muntenia. 
Jugularea epidemiei de holeră la Bucureşti s-a datorat nu numai evacuării în mare măsură a oraşului, dar şi strădaniilor corpului medical, întărit în august cu „dohtorii” Arnold, la spitalul din Dudeşti, Paul Vlastos, la spitalul Filantropia, şi Mihalache Enculeu, la carantina de la Bărbătescu. 
Consulul francez Lagan consemna în raportul său din 16/28 august, de la Rîul Vadului, adresat ministrului de externe ...la Paris, că „numărul cazurilor de holeră a scăzut sensibil la Bucureşti”, dar adăuga el, „caracterul epidemiei a devenit mult mai alarmant, deoarece bolnavul moare în două–trei ore, ca lovit de trăznet”. Şi venea apoi cu unele precizări: „Tratamentul, pe care cea mai mare parte a medicilor l-a adoptat se compune din sudorifce (ceai de mentă, de muşeţel etc.), din băi aromatice, din lipitori [aplicate] în regiunea epigastrică; puternice epispastice şi fricţiuni cu vin camforat, mai ales la extremităţi, pentru a răspîndi sîngele care se concentrează la inimă; poţiuni pentru calmarea vomelor şi opiu, ca şi mucilaginoase, spre a combate alte neajunsuri. Mai mulţi au întrebuinţat, de asemenea, gheaţă pe dinafară şi pe dinăuntru. Îndată ce bolnavii trec la stadiul de convalescenţă, li se prescriu destul de multe băuturi aromatice amestecate cu eter sulfuric. Acestea sunt remediile care au reuşit cel mai bine pînă în prezent în Ţara Romînească. Totuşi s-a observat că, în privinţa indivizilor atacaţi cu violenţă [de boală], toate mijloacele artei s-au dovedit neputincioase”. Din nou, cancelistul Hiller făcea cunoscut din Sibiu cancelarului ..., la 19/31 august, mersul epidemiei de holeră din Bucureşti, între 10/22 – 14/26 august, enumerînd 11 noi îmbolnăviri, 10 decese, 18 vindecaţi; în spitalele Filantropia şi Dudeşti sau înregistrat 3 decese, 3 noi îmbolnăviţi, 5 vindecaţi şi unul rămas în spital; în total, în cele două spitale erau internaţi doar 26 de pacienţi. Datorită stingerii molimei în 
Capitală, consulul ... şi doctorul Exarhu s-au înapoiat aici de la Vălenii de Munte; totuşi datorită persistenţei maladiei în ţară, oierii transilvăneni au fost opriţi să treacă cu turmele lor în Principatul muntean. În anexa raportului generalului ... către cancelarul Nesselrode, din 20 august/1 septembrie, alcătuită de directorul cancelariei ..., se arăta că, la Bucureşti, mai figurau în evidenţă 11 contaminaţi, 10 noi îmbolnăviţi, 11 decedaţi, 7 vindecaţi şi 3 încă rămaşi în tratament; de la începutul epidemiei, 22 iunie/4 iulie, şi pînă la 20 august/1 septembrie, s-au înregistrat în Capitală 2 283 de bolnavi, 1 674 de decedaţi, 606 vindecaţi şi 14 spitalizaţi; deci o letalitate de peste 50%. În restul Ţării Romîneşti, pînă la 25 iulie/6 august, s-au numărat 5 071 de bolnavi, 2 913 morţi, 643 de însănătoşiţi şi 1 515 rămaşi în spitale, iar în intervalul 25 iulie/6 august – 8/20 august s-au contabilizat 1 515 bolnavi, 7 650 de îmbolnăviţi, 4 847 de decedaţi, 3 295 de vindecaţi şi 1 823 de spitalizaţi; totalul, de la începutul epidemiei şi pînă la 8/20 august, s-a ridicat la 14 236 de bolnavi, 6 960 de răposaţi, 3 938 de însănătoşiţi şi 3 338 reţinuţi pentru tratament în spitale; deci o mortalitate mai scăzută decît în Capitală, adică mai puţin de 50%.

La 4/16 septembrie, consulul englez ... raporta din Bucureşti girantului ambasadei britanice la Constantinopol, John Henry Mandeville, că s-a întors „de cîteva zile de la Văleni în această capitală: [sunt] fericit să vă comunic că holera morbus a încetat cu desăvîrşire, nemaiînregistrîndu-se nici un caz de la începutul lunii. [Molima] persistă însă, sub control, în cele mai vestice părţi ale principatului, în special la Craiova, unde ultimul număr zilnic de cazuri fatale s-a ridicat la 16. Tribunalele şi instituţiile publice [din Bucureşti], închise în timpul bîntuirii epidemiei, au fost redeschise ieri şi rutina uzuală a afacerilor este reluată”. La rîndul său, cancelistul austriac Hillel îi comunica din Sibiu cancelarului ..., la 9/21 septembrie, vestea încetării epidemiei de holeră din Bucureşti , în timp ce consulul francez Lagan îl informa şi el pe ministrul de Externe, ..., la 17/29 septembrie, că holera a încetat în capitala Ţării Romîneşti, devenind mai puţin intensă şi în restul judeţelor din principat, cu excepţia Craiovei, unde încă mai bîntuia cu oarecare intensitate; diplomatul îşi anunţa, de asemenea, apropiata reîntoarcere la Bucureşti. Capitala plătise un greu tribut molimei. Folosind unele izvoare interne – a căror estimare ni se pare inferioară – demograful Louis Roman a stabilit următoarea statistică a letalităţii în Bucureşti: 
Analistul Grigore Andronescu a notat cu minuţiozitate, în însemnările sale memorialistice, numele unor decedaţi din Capitală, victime ale molimei. Prima consemnare priveşte moartea, la 15/27 iulie, a copilei de 14 ani a unei doici „din casa domnului Suţu de boala holerei, în 6 ceasuri [...]. Urîtă boală această holeră, rea urgie dumnezeiască, încît mai mult decît în vremile de ciumă, omenirea s-au speriat. Milostivul Dumnezeu numai să ne ierte şi să-i aridice urgia după noi, că sîntem părinţi”. Mai înainte, în iunie, murise soţia lui Dumitrache Deşliu, fiica serdarului Chiriţă Căplescu, de boala holerei; „şi au scos-o afară de aici, apoi au început boala a da jale mai tare, încît pînă astăzi, iulie 16/28, au ajuns pînă la 120, într-o zi, morţi şi bolnavi”. Apoi „căminaru Ritoridis şi Ilie Cojocar, din hanul lui Constantin Vodă, după prăznuirea Sfîntului Ilie (20 iulie/1 august) s-au bolnăvit, şi a două zi au răposat [amîndoi] tot de holeră”; urmează, la 25 iulie/5 august, Oprea, copila lui Constantin Cobzar al meu, fată în casă-mi fiind, la vîrstă ca de 10 ani, de boala cum zic a holerii, bolnăvindu-să dimineaţa, la un ceas din zi, după ce au grijit pîn casă, şi noaptea de vineri spre sîmbătă, dispre zioă, şi-au dat sfîrşitu şi am îngropat-o în grădină. Milostivul Dumnezeu [...] să ne ferească de urgie, căci urîtă boală, grabnică”. După ce mai aminteşte de moartea lui Ioniţă croitorul, tot în iulie, a Despinei armăşoaiei, vecină, la 26 iulie/7 august, şi a Elenei polcovniceasa a lui terzibaşa, mahalagioaică, la 27 iulie/8 august, Andronescu precizează că „la 1831 iulie 30/12 august, s-au închis Politia Bucureşti cu carantine de 15 zile, jur împrejur, cu păzitori militari, ca nimeni să nu intre de afară mai nainte de a face 15 zile lazaret. Să dea Dumnezeu să fie de ajutor”. Ultimele decese consemnate de Grigore Andronescu sunt cele ale lui Iancul Ştefănescu, la 30 iulie/11 august, „de boala holeră şi nu s-au găsit nimeni din boieri, cu carii au trăit în vremile care avea oareşcare stare, să dea ajutor a-l îngropa la biserică, ci au lăsat de l-au îngropat cioclii”; apoi a cluceresei „Frosina, a răposatului clucerului Antochi”, în iulie şi tot în aceeaşi lună, a domnului „Alecu sărdar, ginerele cluceresii, de boala holera, ce i-au venit cum zic din mîncare de pepene şi i-au rămas soţia cu 5 copii; milostivul Dumnezeu să-l odihnească şi pă cei rămaşi să-i milostivească”.

Epidemia a continuat însă la începutul toamnei nu numai în Oltenia, dar şi în judeţul Ialomiţa; la Urziceni au fost pierderi însemnate de vieţi omeneşti, Marea Vornicie a Treburilor din Lăuntru oferind pentru 13 copii orfani, ai căror părinţi muriseră de holeră, cîte 18 lei lunar, de la 15 octombrie pînă la finele anului, cînd urma pentru dînşii să se adopte alte măsuri. Alte plase ale judeţului au fost secerate şi ele de molimă; în plasa Borcei au murit 201 indivizi, în plasa Balta 121, în plasa Cîmpul 204, cifre probabil mai mici decît în realitate, împrăştierea populaţiei neîngăduind calcule exacte; totuşi, la 13/25 septembrie, ocîrmuitorul judeţului, Iordache Arion, anunţa cu satisfacţie autorităţile din Capitală, că „locuitorii sunt sănătoşi despre partea holerei”. De altfel, cu o zi înainte, la 12/24 septembrie, Sfatul Administrativ al Ţării Romîneşti declara epidemia de holeră ca fiind stinsă; cheltuieilile provocate de acest flagel s-au ridicat la 97 410 lei, pentru medica-mente, lefurile doctorilor, costul carantinelor ş.a.
Şi consulul englez ... îl anunţa, la 18/30 septembrie, pe Mandeville, girantul ambasadei de la Constantinopol, că „holera morbus a dispărut în întregime din acest principat, unde este acum înlocuită de febre cu caracterul cel mai pernicios şi cu o prevalenţă generală”, iar consulul francez Lagan, făcînd un bilanţ al epidemiei, în raportul său adresat generalului ..., la 25 septembrie/7 octombrie, arăta că holera a provocat mai puţine ravagii ca în Moldova, dar a lăsat urme adînci: sate întregi decimate, scumpetea produselor alimentare şi împuţinarea lor.
La rîndul său, marele vornic Barbu Ştirbei, în raportul adresat generalului ... în 1832, asupra stării Ţării Romîneşti, după ce a amintit că epidemia de holeră se ivise la hotarul dinspre Moldova la 22 mai/3 iunie, atingînd Bucureştii la 22 iunie/4 iulie, ca apoi să se lăţească în tot principatul şi mai ales „în şes pe marginea Dunării, ea se stinse cu totul pe la sfîrşitul lui octombrie. Mortalitatea se urcă la 11 670 de suflete, într-o populaţie de două milioane de locuitori”.
Din tabelul alcătuit de demograful Louis Roman rezultă următoarele pierderi de vieţi în Ţara Romînească în timpul epidemiei:

Corectînd subînregistrările vremii (vezi tabelul A), autorul deduce că, în 1831, şi-au găsit sfîrşitul circa 1,40% din fondul demic total al Ţării Romîneşti, diferenţele fiind însă notabile; circa 1,07% în mediul rural şi de patru ori şi jumătate mai mult în cel urban (4,80%).
În Moldova, acelaşi flagel a provocat 8 814 de decese în mediul citadin, adică 7,04% din populaţia catagrafiată, reprezentînd un procent mult mai ridicat decît în lumea satelor.
Pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă corpul medical din Principatul muntean în combaterea şi extirparea epidemiei de holeră din 1831, el a fost distins de către ţarul ..., la recomandările făcute de administraţia trupelor ruse de ocupaţie. Astfel, doctorii „...” au primit în dar „inele cu briliante”.
Ca şi în Moldova, crunta epidemie de holeră din Ţara Romînească a prilejuit apariţia unor scrieri cu caracter medical, alcătuite de doctori care au combătut această boală.
Am amintit de broşura doctorului Alcibiade Tavernier, care nu s-a bucurat de o bună primire în cercurile oficiale. În schimb, protomedicul Constantin Estiotu a redactat, la rîndul său, în Bucureşti, la 1/13 octombrie 1831, un articol pe această temă, care a fost însă publicat în Franţa, în ... din 14 aprilie 1832, sub titlul ... apariţie prilejuită de virulenta epidemie de holeră ce domnea la Paris. Proclamînd din capul locului caracterul contagios al holerei, Estiotu a descris apariţia respectivei epidemii la Bucureşti: „La început, n-a fost vorba decît de o simplă dispoziţie diareică; cutare individ a murit în cîteva ore, ca urmare a unei diarei uşoare, pe care unii s-au complăcut să o pună pe seama unei răceli subite; altul a decedat repede de aceeaşi boală, fiindcă a băut apă rece; în sfîrşit, al treilea a răposat fiindcă şi-a umplut prea tare stomacul... Numai cînd boala a izbucnit cu o violenţă şi furie nestăpînită s-a simţit nevoia de a se căuta pricina răului”.
Primul cartier afectat a fost Văpseaua de negru, care se învecinează cu piaţa Podului Tîrgului de Afară, unde se face negoţ de două ori pe săptămînă. Venind aici oameni din tot principatul, a apărut în acest punct „un focar de infecţie din care a provenit primul germene contagios”.
Deşi molima n-a întîrziat să bîntuie, nici legăturile comerciale şi nici comunicarea între indivizi nu au fost întrerupte. Sub conducerea generalului Levenstern, comandantul trupelor ruse din Bucureşti, s-au luat anumite măsuri de apărare împotriva epidemiei, printre altele înfiinţîndu-se un comitet sanitar prezidat de „curajosul domn Alexandru Filipescu”.
Dar campania împotriva holerei nu a fost declanşată cu adevărat decît odată cu sosirea în capitala Valahiei a generalului ..., care se aflase pînă atunci la Iaşi, unde a dirijat acţiunile antiepidemice. „Prima sa grijă – notează Estiotu – a fost să convoace notabilităţile tuturor claselor societăţii în clădirea Comitetului sanitar. Acolo, prin cuvinte pline de blîndeţe, dar convingătoare, i-a îndemnat pe toţi să părăsească oraşul cît mai iute, pentru a întrerupe orice fel de comunicare între ei. A reuşit aceasta fiindcă a făgăduit să-i hrănească pe socoteala guvernului pe toţi cei care n-aveau mijloace să se întreţină. Ca prin farmec au fost instalate bivuacuri la cele patru bariere principale ale oraşului, pentru a-i primi pe locuitori... Aproape o treime din populaţie, îndeosebi din clasa săracă, a mers să se aşeze în bivuacuri”. Locuitorii înstăriţi au fost sfătuiţi să se ducă la ţară.
Aceeaşi dispoziţie a fost aplicată în localităţile în care molima încă nu izbucnise; s-au organizat acolo cordoane formate din propriii locuitori, populaţiei recomandîndu-i-se să se disperseze pe o cît mai mare întindere de teren.
Rezultatele pozitive ale acestui mod de a proceda pot fi evaluate din compararea mortalităţii înregistrate în stînga şi în dreapta Milcovului, ştiut fiind că numai în Ţara Romînească s-a aplicat consecvent măsura risipirii temporare a populaţiei: din cei 32 000 de locuitori ai Iaşilor au murit 2 887, dar din cei 95 000 de locuitori ai Bucureştilor au murit numai 1 674. Interesant este şi amănuntul statistic că în Principatele Romîne, unde dispersarea populaţiei a constituit mijlocul de elecţie pentru zăgăzuirea epidemiei, s-a înregistrat un bolnav la 89 de locuitori şi un mort la 149 de locuitori, în timp ce în Ungaria, unde populaţia a rămas masată în aglomeraţiile urbane, s-a înregistrat un bolnav la 35 de locuitori şi un mort la 76 de locuitori.
Foarte instructivă i s-a părut doctorului Estiotu situaţia creată pe timpul molimei în hanurile bucureştene: „În centrul Bucureştilor – remarcă el – există cîteva mari hanuri, precum cele de la Sfîntul Ioan, Sfîntul Spiridon, Stavropoleos etc., ocupate de străini, în special din Turcia... Toţi aceştia, în număr de 800, s-au închis în pomenitele hanuri, separîndu-se de restul locuitorilor printr-o despărţitură dublă, supravegheată pe rînd de fiecare; toţi aceştia, aşadar, fără nici o excepţie, au fost cruţaţi de boală, deşi aerul pe care-l respirau în interiorul împrejmuirilor... era, fireşte, acelaşi cu cel care circula în restul oraşului”. Deci nu putea fi vorba de infectarea atmosferei Bucureştilor cu cine ştie ce „miasmă” holerică purtată de vînt, astfel ca, fără nici o contaminare directă, principiul morbigen să circule dintr-un cartier în altul.
Medicul şef al Ţării Romîneşti a experimentat în acele împrejurări tot soiul de remedii. venesecţia s-a dovedit ineficace; în schimb, s-au înregistrat anumite rezultate, în faza de invazie a bolii, recurgînduse la frecţii generale, rubefiante epispastice (substanţe care irită pielea) şi băi calde, deci la „orice este de natură să stimuleze puternic învelişul cutanat şi să restabilească funcţiile sale anulate de frigul glacial care pune stăpînire pe toţi bolnavii, ca rezultat al împingerii sîngelui de la extremităţi şi periferie către centrul organismului”. De aceea nu este fără folos aplicarea de lipitori pe regiunea precordială: „În ce mă priveşte – mărturisea Estiotu – acestei metode îi datoresc viaţa, fiind eu însumi atins de boală”.
În concluzie, pe temeiul observaţiilor făcute personal la Brăila, Focşani, Iaşi şi Bucureşti, el se declară în favoarea tezei că holera are un caracter contagios. Prudent, Estiotu adaugă: „Că la o altă altitudine, boala îşi pierde din intensitate şi devine astfel mai puţin susceptibilă de a se transmite fie prin contact imediat, fie prin infecţie, nu are de ce să ne mire: analele ştiinţei ne oferă multe exemple de acest fel”.
Şi totuşi, după părerea medicului bucureştean, mijlocul infailibil de a preveni boala consta „în izolarea primilor bolnavi şi dispersarea masei locuitorilor”.
Ca şi în Moldova, spaima produsă de groaznica boală în rîndurile populaţiei a îndemnat pe mulţi oameni de rînd să însemneze pe vreun ceaslov vechi sau într-un manuscris ştirea privind cumplita molimă. Astfel, protopopul Constantin Sachelarie nota că, în 1832 (!), „au fost şi o secetă mare şi au ieşit şi o boală, olera [!], necunoscută în ţară pînă atunci. Murea oamenii grabnic numai în doo-trei ceasuri, îi apuca o vărsătură, urdinari şi să [hîrtia distrusă] mînile, care prididea cu lăsare de sînge şi alte picături. Mulţi scăpa, dar au murit mulţime, ca în vremea ciumii cei năprasnice, dar nu să molipsea om de om, ca de ciumă”.
Pe un vechi manuscris chirilic s-a păstrat şi însemnarea destoinicului negustor cîmpulungean Petre Aninoşanu, care consemna „că-n iulie 1831, foametea se întărise şi moartea de holeră se iuţise, de secera mereu”. În vechiul pomelnic al Mănăstirii Cîmpulung, alcătuit în 1832, din porunca egumenului Filaret Apamias Beldiman, se făcea cunoscut că, în anul 1828, stricîndu-se pacea între Sultan şi Curtea Rusiei, fără veste au trecut oştile roşieneşti şi s-a urmat război. Şi întraceastă vreme, pe de-o parte era război, iar pe de altă parte Dumnezeu (pentru păcatele noastre) ne-a certat cu două boli cumplite şi straşnice, întîi cu boala ciumei, apoi, după ce s-au tăiat ciuma, la anul, şi cu boala holerei. Această boală în toată lumea a străbătut şi aşa, de aceste cumplite vremi abia am putut isprăvi în cinci ani [rezidirea mănăstirii], fiind şi mare scumpete în bucate”.
Apreciatul dascăl, poet şi publicist Ion Eliade Rădulescu, totodată director editor al primului ziar romînesc apărut la Bucureşti „Curierul romînesc”, unde au fost tipărite atîtea articole despre ucigătoarea molimă, a compus un poem intitulat Hymnu pentru Holera, ce a fost publicat în 1836, într-o culegere de scrieri a autorului. Din acest patetic poem, scris cu multă pietate religioasă, reproducem o strofă în versuri albe în care este evocat în mod sugestiv groaznicul flagel: „Dar acum ce rău ne ameninţă necunoscut părinţilor noştri, necunoscut pămîntului nostru? Muncile Iadului urmează după dînsul! De unde vine? Unde îşi va stinge turbarea sa? Unde va osteni mîinile sale cele ucigătoare? Dumnezeule? Aceste rele sînt îngerii mîniei Tale sau sînt slujitorii vrăjmaşului omenirii? O hulă! blîndeţea nu este mînie! Cum dar suferi ca vrăjmaşul Cerului să ticăloşească pînă în sfîrşit făpturile tale? Nu judecăm, Stăpîne, ci binecuvîntăm Numele Tău!”116 bis .
Şi vestitul istoriograf al Bucureştilor şi arheolog amator colonelul Dimitrie Pappasoglu (1811–1893), pe atunci tînăr ostaş, intrat în miliţia pămînteană la 6/18 octombrie 1830, îşi notase foarte conştiincios, pe filele unui manuscris: „1831 iulie 15/27, am plecat din lagăr cu tot polcu [regimentul] la Bucureşti. 1831 iulie 24/august 5, am sosit la Bucureşti şi era holeră. 1831 iulie 25/august 6, ne-am mutat cu polcu în balaganele de holeră, unde şi s-au molipsit polcu. 1831 august 2/14, m-am dus cu roata a 5-lea la Herăstrău, spre paza carantinei de holeră”. Dimitrie Pappasoglu şi-a povestit mai colorat activitatea din timpul epidemiei de holeră de la 1831 în cunoscuta-i lucrare Istoria fondărei Oraşului Bucureşti, apărută spre apusul vieţii sale, la 1892. Iată naraţiunea sa: „La 1831, fiind preşedinte al divanurilor Valahiei şi Moldavii general ..., se ivi atunci teribila epidemie a cholerii, cînd fugiră toţi boierii din Bucureşti pe la moşiile lor, iar Capitala rămăsese pustie.
Atunci din ordinul generalului ... pornirăm din Craiova, regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureştii cu strejile noastre; sosirăm în zece zile zdraveni, sănătoşi şi traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moşia d-lui Grant, lîngă Gara de Nord. Acolo a venit generalul ... călare, cu suita sa, de ne-a inspectat şi ne-a băgat în nişte balagane făcute din trestie şi în nişte corturi de pînză, date nouă de oştirea rusească.
„În vremea aceea de vară, de pe la finele lui august, mureau în Bucureşti, deşi era puţină populaţie, căci toţi fugiseră, cum spusei, prin sate şi prin mănăstiri, mureau, zic, pînă la suma de 60–70 de inşi pe zi; deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toţi hainele cu pucioasă; totodată, pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă; ofiţerilor şi soldaţilor li s-au adus din Bucureşti coşuri pline cu sticluţe bine astupate, conţinînd un fel de oţet, care se numea oţet de patru hoţi (...); se zicea că această doctorie a fost inventată la Paris de către patru tîlhari întemniţaţi şi nu se compunea din altceva decît din oţet aromatic amestecat cu lichid de camfor. Se împărţiră acele sticluţe în buzunarele noastre, pînă ce nemilostivita epidemie începu a intra şi în rîndurile regimentului; şi cînd a intrat, a fost teribilă; la fiecare 24 de ceasuri cădeau din regiment cîte 20 de inşi bolnavi şi cîte doi–trei inşi morţi. Lucrul acesta înspăimîntă pe preşedintele ...; el ordonă ca pe dată să se adune soldaţii toţi, căci trecea prin ei disenteria şi pe sus vărsau mereu, şi să fie trimişi, în care, la spitalele din Mărcuţa şi Văcăreşti, unde se căutau bolnavii căzuţi de choleră, iar cu restul regimentului să se ocolească Bucureştii pentru străjuire. Compania I şi II a rămas la Belvedere, formînd marele ştab al regimentului; o companie avea şi 15 călăreţi [...] Una dintre companii a cantonat la Herăstrău, o altă companie la Mărcuţa, o companie la Văcăreşti; o companie la bariera Ghencea (Dealu Spirii) şi o companie la Cotroceni; de la taberele acestor companii se întindeau, în dreapta şi în stînga fiecărei companii, la distanţe cuvenite, cîte două sentinele, stînd prin surle de trestie sau prin casele locuitorilor de prin vii. Se dăduseră ordine circulare în toată ţara ca oricine va veni în Bucureşti din familiile refugiate să meargă drept la ştabul companiei, să se înfăţişeze la căpitan, pentru ca acesta să-l trimeată cu convoi de călăreţi, să stea, să se cureţe, să se dezinfecteze. Acestea se făceau prin fum şi spălătură, pe la carantinele aşezate în ocolul Capitalei, la Colintina şi la Cotroceni, unde erau doctori şi amploiaţi curăţitori; apoi cu biletul acelor doctori aveau oamenii permisiunea a se întoarce pe la casele lor. Ordinul acesta era general, fără escepţie.
„Spre eterna şi trista ţinere de minte – mărturiseşte Pappasoglu – să vă povestesc vederea ce avea Capitala în vremea acelei triste epidemii. La 12 care de bolnavi de choleră a fost numit praporcicu [sublocotenent] Toma Conţescu, ca să-i ducă să-i predea spitalului de la Mărcuţa; praporcicul mă luă şi pe mine, fiindcă eram cadet [iuncăr], ca să-i fiu de ajutor. Însă din cauza noroiului mare ce se făcuse în urma ploilor torenţiale, neputînd ţine drumul drept de la Belvedere-Golescu pe cîmpii, pînă la Mărcuţa, am fost siliţi să trecem prin Bucureşti, ca să ieşim pe bariera Podului Tîrgului de Afară, astăzi Calea Moşilor. Intrînd pe barieră şi venind pe pod pînă la Sf. Ioan, jur că nu am văzut suflet de om decît un cerşetor olog, ce sta pe o tarabă în Podu Mogoşoaiei [Calea Victoriei], în faţa podului de lîngă Sf. Vasile. Iar la toate curţile boiereşti erau porţile închise, ferestrele caselor deschise şi în mijlocul curţilor se ridica fum gros şi întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin. La Sf. Ion, unde stau de ordinar birjile, nu era nici o altă birjă decît o singură caleaşcă îmbrăcată pe dinăuntru cu muşama neagră, spre ferirea muşteriilor de molimă. De acolo plecarăm înainte, pe strada Carol de astăzi, şi sosind la Curtea Veche, cu carele după noi, cînd să începem a urca Podu Tîrgului de Afară, văzurăm că iese din vechia cîrciumă a bătrînului Gherasim un sas  cu o săsoaică, beţi morţi, care, plecînd la braţ, s-au împiedicat şi au căzut; atunci noi am pus soldaţii şi i-au ridicat; eu le-am vorbit săseşte şi, arătîndu-le calea spre Curtea Veche, le-am zis să se ducă într-o casă să doarmă. Pornirăm înainte pe Podu Tîrgului de Afară şi tocmai lîngă Sf. Gheorghe dădurăm de o prăvălie deschisă; chemarăm pe stăpîn afară, el ne spuse că e acolo bucătărie grecească şi cîrciumă. Atunci am dat drumu carelor cu holerici să meargă la pas pe Podu Tîrgului de Afară, iar eu cu şeful meu intrarăm în prăvălie, unde am găsit masa îmbrăcată în muşama şi scaune de paie. Bucătarul ne-a pus farfurii şi tacîmuri şi ne-a dat icre cu măsline, pătlăgele tocate cu untdelemn, cum şi pătlăgele împănate cu usturoi, fasole, ciorbă şi halva de tahîn; altceva nu mai avea, fiind postul Sf. Marii [15 august]; am cerut cîte un pahar de rachiu-sacîz şi cîte o sticlă de vin negru”, luînd şi două sticle de cîte o oca din sacîz, «ca să-l ducem camarazilor în lagăr, la întoarcere. Sosind cu carele de bolnavi la spitalul Mărcuţa, i-am predat pe toţi sub luare de chitanţă unui doctor bătrîn, muscal, şi de acolo ne-am întors la stadiul regimentului la Belvedere», împărţind mastica tovarăşilor de arme, cărora de abea le-a ajuns.
Pappasoglu mai povesteşte şi o mică anecdotă „atingătoare de disciplina ostăşească”, în legătură cu dispoziţiile aspre date de generalul ... pentru paza cordonului sanitar ce înconjura Bucureştii. După o inspecţie făcută pe la diferitele puncte de trecere, ..., aflat într-o droşcă, a dorit să se întoarcă în oraş prin bariera de la Fundeni. Aici  a fost oprit de o santinelă cu puşca în mînă, care i-a cerut să vie însoţit de călăreţul de la ştabul companiei. Ca să încerce soldatul, ... i-a oferit 2 ruble, ca să-l lase să treacă. Soldatul, pretextînd epidemia de holeră şi că nu poate pune mîna pe bani, a cerut generalului să-i arunce la picioarele sale. Sentinela – un mehedinţean şugubăţ – a călcat rublele în picioare şi trăgînd cocoşul armei a ameninţat pe ... să se dea înapoi, că altfel va trage. Încîntat de disciplina soldatului care nu s-a lăsat corupt şi, totodată, amuzat de acest incident, ..., odată reîntors la Bucureşti, a cerut spătarului Alecu Ghica să afle numele comandantului companiei respective, iar soldatul vigilent să fie răsplătit cu alte 10 ruble şi să fie înălţat la rangul de căprar. Odată comandantul identificat în persoana praporcicului Constantin Cantacuzino-Rîfoveanu, a fost şi el înălţat la rangul de parucic (locotenent) şi gratificat cu leafa pe patru luni, pentru felul în care şi-a disciplinat soldaţii”.
 Şi Pappasoglu îşi încheie evocarea momentelor legate de epidemia de holeră din Bucureşti cu menţionarea minunii pe care ar fi făcut-o Sf. Dimitrie Basarabov, patronul Capitalei, cu acest prilej. „Pe la finele lunii septembrie – povesteşte autorul – ordonă generalul ... a se face sfeştania mare în cîmpu Filaretului, aducîndu-se Sfîntul din Mitropolie. În acea zi, pe acea cîmpie se întinse cu cort spaţios, care fu înconjurat de toată armata rusească. Aduse mitropolitu pre Sfînt şi-l aşeză pe scaune, în mijlocul cortului.  ..., cu toată generălimea întregii oştiri, cu toţi soldaţii, clerul, boierii şi poporul, cînd au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei s-au pus toţi în genunchi; cei mai mulţi au zis rugăciunile cu lacrimile în ochi. În urmă, sărutîndu-se de <către> toţi Sfintele moaşte, s-au întors în deal la Mitropolie, toţi generalii şi mitropolitul pe jos şi, între rîndurile batalioanelor, intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos, lăsară pe Sfîntu în biserică şi detaşamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! pînă la 10 octombrie a scăzut repede numărul morţilor care pînă atunci crescuse îngrozitor, pînă la 100–160 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine”, îşi încheie sfătosul narator povestirea. 
Fără îndoială că la Bucureşti a fost o procesiune şi s-a făcut o slujbă cu moaştele Sf. Dumitru Basarabov, dar dacă ea a avut loc la sfîrşitul lui septembrie, atunci cînd epidemia era deja stinsă în Capitală, ni se pare lucru de mirare! Poate atunci s-a săvîrşit doar o ceremonie de mulţumire pentru slavarea oraşului sau venerabilul autor, scriind la vîrsta senectuţii, a mai încurcat datele calendaristice, deoarece la Bucureşti nu mai mureau 100–160 oameni pe zi la începutul lui octombrie 1831! Oricum naraţiunea bătrînului colonel Pappasoglu este mişcătoare şi foarte colorată prin alte amănunte mai precise, ce le dă în legătură cu contribuţia tinerei noastre oştiri la stăvilirea cumplitei molime de holeră din vara anului 1831.
Un alt martor din rîndul armatei al funestului eveniment, ba chiar un confrate de regiment al lui Pappasoglu, a fost şi viitorul colonel Grigore Lăcusteanu, pe atunci tînăr ofiţer. În amintirile sale figurează un capitol intitulat Cholera morbus în ţară. Aici se povesteşte că, în „anul 1831, pentru prima oară, vine epidemia necunoscută pîn-aci, cholera morbus. În Bucureşti seceră cîte două, trei sute de suflete pe zi şi mai cu osebire jidovimea, cădeau oamenii pe uliţă morţi ca de trăznet. Lumea spăimîntată căzuse la rugăciuni, singura mîntuire. Guvernul şi capii Bisericii preumblau moaştele tuturor sfinţilor ce avem prin ţară; cînd au adus pe Sfîntul Decapolitul Grigore de la Bistriţa la Craiova, l-au întîmpinat toată oştirea romînă, făcîndu-i o mare paradă. La 1 august [st.v.] se face dislocaţia; regimentul I era destinat să ţie garnizoana Bucureştilor. Plecăm la Bucureşti; bivuacurile pe drum se făceau în cîmp, în apropiere de sate, aşezîndu-se cordon împrejur, ca să nu comunicăm cu satele, să ne molipsim de choleră, cu toate că în Valahia Mare mergea scăzînd. Ajungem în marginea Bucureştilor, bivuacăm pe cîmpia de la Malmaison. Pîn-aci niciunul din ostaşi nu fusese bîntuit de epidemie; din cavalerie însă în momentul care au descălecat, au căzut opt soldaţi, izbiţi de choleră. Pîn-a doua zi, s-au întins epidemia în toată oştirea. Pe toată ziua aveam cîte 10, pînă la 15 morţi, infanterie şi cavalerie. De două ori pe zi schimbam bivuacurile împrejurul Bucureştilor; tot într-o vreme, ţineam şi cordon sanitar pentru cei care intrau în Capitală. Toţi dormeam în cîmp; ofiţerii aveau corturi turceşti, dăruite de ruşi, care se puneau cu mare înlesnire, însă le puneam numai seara, iar ziua încrucişam trei puşti, aruncam o manta soldăţească şi un covor dedesubt; acesta era adăpostul nostru, căci nu dormeam niciodată două nopţi la un loc.
„Îmi aduc aminte – povesteşte Lăcusteanu – că, într-o dimineaţă, bărbierul roatei, tunzîndu-mă, mă lăsă jumătate tuns, fiindcă îl apucase cîrceii, sărmanul; peste un ceas au fost mort. Într-o altă zi, pe cîmpul Herăstrăului făceam bivuacul de prînz; mie îmi făcuse culcuşul, ca să zic aşa, pe muchea unei văi; îmi aşterne covorul, îmi pune perna de piele, mă trîntesc, văz căpătîiul prea înalt; bag mîna sub covor, trag o pălărie romînească; ardic covorul, era capul unui mort de choleră, îngropat prea puţin în pămînt. Nerodul de soldat, cînd au aşternut covorul, nu au băgat de seamă, căci trupul era în vale şi capul ajungea pe muchea dealului. Tinereţea nu se sperie de nimic în lume!
„Generalul Chiselev ne vizita în toate dimineţile, cu caleaşca încărcată cu un oţet, inventat atunci de doctori, care se numea «...» (oţet de patru hoţi); împărţea la toţi ofiţerii, ne încuraja şi ne sfătuia să nu ieşim dimineaţa din cort fără să facem gustare. Într-o dimineaţă, generalul Chiselev, vizitînd spitalul Filantropiei, care era  destinat pentru bolnavii noştri de choleră, şi negăsindu-l în desăvîrşită curăţenie, trimite pe dată să aducă pe colonelul Băleanu, comandantul regimentului nostru, şi pe colonelul Odobescu, inspectorul cavaleriei, şi, după o aspră dojană, îi arestează pe amîndoi la spital, cu ordin de a nu se mişca de acolo pînă nu vor aduce spitalul în desăvîrşită curăţenie. Au şezut trei zile acolo arestaţi, pînă au adus spitalul în curăţenia cerută; i-am găsit mîncînd pe o tarabă a cîrciumei de peste drum de spital cîrnaţi de băcănie; noaptea dormeau în cîrciumă. Cu asemenea străşnicie se ocîrmuia oştirea pe atunci! Stăpînitorul răsplătea meritul cu mîna deschisă şi pedepsea viciul cu mîna de fer”.
„Cîteodată mă strecuram noaptea printre cordon şi alergam călare în oraş, ca să văz pe mumă-mea. Nimic mai îngrozitor ca uliţele Bucureştilor atunci: în tot lungul uliţelor nu întîlneam alt fără numai care cu ciocli, care transportau morţii la cîmp, ca să-i îngroape, femei din popor care urmăreau carele cu ţipete şi răcnete sfîşietoare, cîinii în haită urlau de te înfiorau. Ce aspect îngrozitor! Mumă-mea, îngrijorată de mine, ochii ei nu se mai uscau de lacrimi. Şedeam un ceas-două cu dînsa şi plecam, condiţionînd a reveni numai dacă nu va mai plînge. Îndată ce au încetat epidemia, am intrat în oraş, decimaţi de choleră, în vreme ce din Craiova plecase regimentul complect. Din ofiţeri, numai sublocotenentul Socoleanu au murit. Tot regimentul au cazarmat în hanul Golescului, pe podul Caliţei [Calea Rahovei]; toţi ofiţerii şedeau în cazarmă şi chiar aceia care aveau casele lor în Capitală”. 
Făcînd acum un bilanţ general al impactului avut asupra populaţiei ambelor Principate Romîneşti de către prima şi cea mai grozavă epidemie de holeră, la 1831, ne putem referi atît la raportul generalului ... din 1 ianuarie 1834, privind administraţia sa în ţările noastre între 1829–1833, cît şi la cel din 1832, al vornicului Barbu Ştirbei, de care am mai amintit. Generalul atestă că, din populaţia Moldovei şi a Ţării Romîneşti, ridicîndu-se la 2 871 162 de locuitori, s-au îmbolnăvit 33 560, din rîndul cărora au murit 20 218, revenind un bolnav la 45 de locuitori şi un decedat la 142 (!) de bolnavi, iar vornicul romîn compara situaţia din ţările noastre cu cea din Ungaria, unde pierderile, după aceste calcule, apăreau ca mai mari: la o populaţie de 9 milioane de locuitori, s-au înregistrat 501 657 bolnavi şi 217 594 decedaţi, la 17 indivizi revenea un bolnav, iar la 41 bolnavi corespundea cîte un decedat. După calculele noastre însă, dacă procentul la populaţia Principatelor din totalul de 2 871 162 a fost de 1,1% locuitori bolnavi şi 0,7% decedaţi, în schimb, înregistrăm, din totalul de 33 560 al bolnavilor, 20 218 pierderi de vieţi omeneşti, adică 60,2% şi un bolnav la 85 de locuitori, iar nu la 45, cum s-a afirmat în raportul amintit; din aproape doi locuitori bolnavi, unul a murit, ceea ce reprezintă o letalitate ridicată; în schimb, în Ungaria, lesne se vede că numărul deceselor (217 594) faţă de cel al bolnavilor (501 657) a atins o letalitate doar de 43,3%, un decedat revenind numai la 41 de bolnavi. Aceste corectări ni s-au părut indispensabile, spre a respecta întru totul adevărul istoric.
3. Flagelul în Transilvania
Posibilitatea extinderii holerei din Rusia spre apus – adică spre Galiţia şi Principatele dunărene – a pus în alertă autorităţile centrale austriece şi cele provinciale maghiare. După 21 decembrie 1830, au început a se publica la Buda, prin grija consiliului Locumtenenţial al Ungariei, instrucţiuni pentru oficiile sanitare din Transilvania, în vederea prevenirii izbucnirii unei epidemii de holeră, precum şi despre mijloacele ei medicale de combatere. Instrucţiunile au fost tipărite în limbile naţionalităţilor trăind în Transilvania, romîna, maghiara şi germana. Textul, redactat într-o romînă colocvială, editat ca o broşură de 12 pagini in-folio de Tipografia Universităţii din Buda, în 1830, are următorul titlu: Diregăciune pentru Superiorităţile Sănătăţii şi pentru Mădulările Institutului Contumaţialnic spre acea înţîntită ca hotarele Ţărilor Austriace Crăeşti Împărăteşti de năvălirea boalei colera carie în Ţara Rusască peste popor stăpînieşte, să se poată scuti şi în întîmpinarea năvălirei, lăţirea numitei boalei să se poată împedeca. Materialul era cuprins în patru mari capitole. „I. Lipsa spre păzirea sanităţei, toate cele politiceşci reguli a le întrebuinţa în contra lipicioasei [contagioasei] colere; care reguli peste tot în contra ciumii sînt prescrise; II. Scutirea de năvălirea boalei pînă cînd încă în Ţara vecină stăpîneşce; III. Împedecarea lăţirei ei, întru întîmplarea de se va arăta întră hotarele Ţărei Împărăteşti sau doară a Ţărei Ungureşti; 1. Cunoaşterea boalei şi a curţerei [curgerii] ei; 2. Cum trebuie obştea a păzi întru bolnavi de holeră şi întru cei sănătoşi; 3. Grija pentru starea sănătăţii  comună a locuitorilor, mai vîrtos a celor care sînt în orice legare cu bolnavii de holeră, spre a-i păzi de lipicioasa însuşire a ei; 4. Prăpădirea sau stîrpirea substanţei lipicioasă; IV. Cura sau lecuirea bolnavilor de coleră”. O altă variantă romînească, tot în patru capitole, cu 36 de puncte, a acestor instrucţiuni, cu conţinut similar, a fost editată mai tîrziu, la Cluj, în 1831, la Tipografia Liceului Regesc, 17 pagini, in-folio. 



La 12 ianuarie s-a emis o ordonanţă prezidială către judeţele ardelene, prevăzîndu-se măsurile profilactice adoptate, mobilizarea medicilor, exercitarea unui control riguros la vamă şi la carantină, unde se eliberau certificate de sănătate. Peste trei zile, la 15 ianuarie, apărea ordinul guvernamental cu nr. 474, privind apărarea împotriva holerei: distribuirea medicamentelor necesare pentru populaţia săracă, obligarea preoţilor de a nu permite credincioşilor să meargă în Moldova şi Ţara Romînească, controlarea severă a mărfurilor şi negustorilor, interzicerea tîrgurilor. Se făceau cunoscute simptomele prezentate de bolnavii de holeră: slăbiciune, vomă, crampe şi diaree, sete chinuitoare, figura sfrijită, ochii înfundaţi, membrele reci, convulsii şi înţepenire, decesul putînd interveni, în cazurile grave, şi în cîteva ore. La Tîrgu Mureş, ca urmare a ordinului din 15 ianuarie, s-au dat dispoziţii medicilor de a-şi procura ..., opiu, naft dulce, gumă arabică; tratamentul prescris consta din aplicarea de vezicătoare bolnavilor, apoi sinapisme pe abdomen, fricţiuni cu spirt camforat, distribuire de bismut pentru reglarea urinării. În sfîrşit, la 26 ianuarie, magistratul din Braşov emitea şi în limba romînă o înştiinţare cu nouă puncte, în care erau stabilite măsurile de prevenire a epidemiei de holeră. 
Totodată pentru întărirea sistemului carantinal de la hotarele dinspre Moldova şi Ţara Romînească, deoarece mulţi funcţionari erau romîni sau trebuiau să ştie romîneşte a fost tipărită în limba romînă, tradusă din maghiară, o broşură specială cu instrucţiuni asemănătoare celei de mai sus, intitulată Îndreptarea deregătorilor de ţinerea sănătăţii de grijă purtătoare şi a feţelor pe lîngă contumaţii apăra, ca în biruinţa muscanului prin ţări de obşte epidemice stăpînitoare boala holera să nu poate străbate, au de s-ar întîmpla să străbată, lărgirea ei a împiedica. Este interesantă incursiunea de ordin istoric care se face în partea introductivă a Îndreptarului, unde se combăteau părerile greşite ale unor medici englezi ce contestau contagiozitatea şi epidemicitatea holerei. Astfel se specifică: „Lipitoarea fire a boalei holera, care în anul 1817 pe ţărmurii apei Ganges numită s-au arătat şi în următorii ani pe lîngă aceea că  mai toată India răsăritului a pustiit-o, în 1818 Ceilanu, în 1819 Siama, în 1820 China, în 1821 Iava, în 1822 Perzia şi Siria, în 1828 părţile Mării Caşpium numite le-a cuprins; bine că înaintea multora doftori deplin cunoscută a fi nu se vede, ba încă unii şi deosebit angluşi lipirea şi legarea boalei aceştia de obşte ar şi tăgădui, sînt totuşi multe şi în ochi căzătoare din întîmplări luate cunoştinţe, care lipirea şi aşa lăţirea boalei o dovedesc, pentru care de faţa sănătoase în anumite depărtare se leagă”.
În iunie 1831, în preajma pătrunderii holerei în Transilvania, s-a preconizat, sub nr. 17464, un plan de funcţionare a unei carantine ideale, intitulat Planum Instituti Contumatialis (Planul instituţiei contumaciale), cu amenajarea paralelă a locuinţelor destinate călătorilor, bucătăriilor, fîntînilor, precum şi înfiinţarea a două spitale carantinale pentru izolarea bolnavilor de holeră şi a altor două destinate convalescenţilor. Nu există însă dovezi că această carantină perfecţionată a şi fost construită în această perioadă, deoarece repeziciunea întinderii molimei în provincie a împiedicat orice acţiune, recurgîndu-se tot la cele vechi existente.
Cu toate acestea, molima de holeră se apropia cu repeziciune de hotare. La izbucnirea ei cu toată violenţa în Moldova, în mai 1831, comandantul general imperial al Transilvaniei, contele Ignaz von Hardegg, a instituit o carantină de 20 de zile pentru călătorii şi mărfurile provenind din principatul învecinat, deşi asemenea dispoziţii fuseseră adoptate încă din 27 decembrie 1830. Ulterior Transilvania şi-a închis graniţele spre Bucovina, Moldova şi Ţara Romînească din pricina epidemiei de cholera morbus ce începuse să bîntuie acolo.
Toate măsurile de prevedere s-au dovedit însă inutile. Holera şi-a făcut apariţia în Transilvania, pătrunzînd din două direcţii. Prima, din nord, provenea din Galiţia atinsă de molimă, fiind adusă în comitatul Maramureş la 13 iunie 1831 de către rutenii ce se ocupau cu transportarea sării pe Tisa şi care au contaminat apoi şi Ungaria. Din Maramureş, molima s-a întins în comitatele Sătmarului şi Bihor, pustiind în acelaşi timp şi Ungaria, unde epidemia a progresat rapid, atingînd Pesta la 14 iulie. Din Ungaria, maladia s-a propagat în Banat şi comitatul Arad, iar în apus spre Austria.
A doua direcţie de pătrundere a holerei în Transilvania a fost cea din sud-est, dinspre Ţara Romînească şi Moldova, contaminînd districtul şi oraşul Braşov, pentru a ajunge la Tohanul Nou, la 22 iulie, în timp ce în comitatul Hunedoara şi scaunul săsesc Orăştie, unde boala este depistată la 21 iulie, ea a fost adusă din Banat şi comitatul Arad. Din regiunile sudice ale provinciei, epidemia s-a împrăştiat în comitatele şi oraşele Sibiu, Făgăraş, Alba de Jos şi Alba de Sus, în scaunele secuieşti Odorhei şi Mureş, unde apare în luna octombrie, pentru ca în cele din urmă să atingă oraşele Dej, Gherla şi Cluj pînă la 2 decembrie 1831.
Primele comitate afectate de holeră au fost Maramureşul şi Sătmarul, în nord-vestul Transilvaniei. În oraşul Satu Mare s-au adoptat măsuri profilactice urgente, hotărîndu-se aducerea clorurii de var, gratuită pentru oamenii nevoiaşi şi cu plată pentru cei înstăriţi. Medicamentul, cusut într-o cîrpă, avea să fie legat la gît de către ipoteticii pacienţi, spre a se opri intrarea aerului viciat în corp (!). Populaţia săracă urma să primească alimente gratuite de la proprietarii de pămînt, printre care aşa-zisa supă Rumford, o combinaţie de făinoase şi plante, cu puţină carne, căreia i se atribuiau proprietăţi curative împotriva maladiei. Totodată, ca şi proprietarii amintiţi, preoţii şi călugării trebuiau să dea ajutoare financiare pentru achiziţionarea de medicamente şi plata medicilor şi chirurgilor; se recomandau în special bismutul şi camforul. Folosirea bismutului era mult apreciată de doctorul Leo din Viena. Presa din capitala Ungariei, care îşi ţinea la curent cititorii cu evoluţia epidemiei, dar în special ziarul „...” din Pesta, în numărul din 2 iulie, populariza tratamentul prescris de acest Leo: administrarea a 3 gr de bismut amestecat cu zahăr şi fricţionarea bolnavului, la extremităţi, cu o mixtură încălzită, compusă dintro uncie de ...
Organizarea apărării sanitare a provinciei a intrat în competenţa protomedicului „Marelui Principat al Transilvaniei”, doctorul ... (1771–1836), director al Şcolii medico-chirurgicale din Cluj, preşedintele Sfatului medical al ţării şi referent sanitar gubernial. Serviciul sanitar din Translivania, ca şi capacitatea organizatorică, energia şi devotamentul protomedicului au avut de luptat cu virulenţa epidemiei de holeră, care a pustiit provincia în 1831 şi a durat, cu intermitenţe, pînă în 1837.
În timpul molimei, protomedicul a păstrat legături permanente cu toţi medicii din comitate şi districte, reclamîndu-le rapoarte periodice despre numărul îmbolnăvirilor şi al deceselor, ca şi despre măsurile preventive adoptate. Mulţimea dispoziţiilor, a instrucţiunilor şi a rapoartelor asupra evoluţiei epidemiei, ca şi încercările de a-i găsi un remediu prin tratamente, mergînd de la mijloace empirice pînă la unele fanteziste, denotă încercările disperate ale autorităţilor – nu lipsite de îngrijorare şi nervozitate – de a combate şi jugula cumplita molimă. Materialul documentar privitor la marea epidemie din 1831 în Transilvania fiind încă în mare măsură inedit, cercetătorii problemei s-au folosit în studiile lor mai mult de presa timpului, conţinînd preţioase date statistice.
Evoluţia propagării epidemiei în comitatele de nord-vest ale Transilvaniei, unde molima a izbucnit mai devreme, se prezenta în modul următor: în comitatul Maramureş, unde primul caz este întîlnit la 3 iulie, au fost contaminate 79 de localităţi, pînă la 9 noiembrie înregistrîndu-se 1 328 de bolnavi, 468 de decedaţi şi 800 de vindecaţi, deci o letalitate de 35%; în oraşul Satu Mare, molima a secerat, între 11 iulie şi 19 august, 38 de victime din 66 de bolnavi, cu o letalitate de 57%, iar în comitatul Sătmarului, unde au fost bîntuite de holeră 50 de localităţi, între 20 iulie şi 28 noiembrie, au decedat 787 de persoane din 1 838 de bolnavi, 1 051 însănătoşindu-se, deci o o mortalitate de 42%. În sfîrşit, în comitatul Bihor, unde au fost atacate de maladie 11 localităţi, între 9 august şi 29 octombrie, au murit 650 de indivizi din 1 293 atinşi de boală, iar 743 s-au vindecat, letalitatea fiind de 50%. Mai la sud, în comitatul Aiud, epidemia a cuprins 82 de localităţi, între 6 august şi 27 octombrie, cu un total de 5 186 de bolnavi, 2 177 de decedaţi şi 3 009 de vindecaţi, letalitatea fiind de 41%. O mortalitate similară s-a înregistrat în sud-vestul provinciei, care a fost contaminată mai de timpuriu de epidemia de holeră ce izbucnise în Ungaria la 13 iunie. Astfel, în comitatul Torontal au fost bîntuite de molimă, între 17 iunie şi 15 decembrie, un număr de 151 de localităţi, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de bolnavi, anume 17 582, dintre care s-au vindecat 10 057 şi au decedat 7 526, deci în proporţie de 42%, iar în comitatul Caraş, au fost cuprinse de molimă 23 de localităţi, între 7 august şi 21 noiembrie, cu 346 de bolnavi, 175 de morţi şi 171 de însănătoşiţi, letalitatea depăşind puţin 50%; în Banatul propriu-zis au fost infectate, între 22 iulie şi 20 octombrie, 18 localităţi, cu 1 506 de bolnavi, 575 de decedaţi şi 931 de vindecaţi, deci o letalitate de 38%; în comitatul Timiş au fost infectate, între 7 august – 4 ianuarie 1832, un număr de 46 de localităţi, cu 1 790 de îmbolnăviţi, 866 de morţi şi 924 de însănătoşiţi, deci cu o letalitate de 48%. În schimb, în oraşul Timişoara, unde epidemia a bîntuit între 12 august şi 7 octombrie, ea s-a manifestat cu o deosebită violenţă, secerînd numai în trei zile, între 13–15 august, 180 de vieţi; apoi cifra letalităţii a scăzut pentru ca pînă la urmă – după trei luni – holera să dispară, nu înainte de a fi făcut 1 361 de victime.
Cu prilejul flagelului, au fost aplicate măsuri riguroase de carantină asupra persoanelor aflate în deplasare, alimentelor, mijloacelor de transport, mărfurilor, corespondenţei. Populaţia Timişoarei a trăit aproape trei luni de groază, claustrată în case, viaţa oraşului fiind moartă, pe străzi circulînd numai carele mortuare şi auzindu-se peste tot doar dangătul funebru al clopotelor de la biserici. În lupta aprigă dată împotriva holerei s-a distins corpul sanitar al Spitalului civil, unde au fost internaţi majoritatea celor atinşi de boală; dintre medici s-au remarcat: ...
În sudul Transilvaniei, epidemia s-a ivit spre sfîrşitul lui iulie. La Braşov, ea a bîntuit între 20 iulie şi 24 septembrie, din 452 de bolnavi murind 330 şi vindecîndu-se doar 122, deci o letalitate de 73%; holera sa extins şi în districtul Braşov, afectînd 18 localităţi, printre care Tohanul Nou, Feldioara, Vulcan, Apaţa, Codlea ş.a., înregistrîndu-se între 18 iulie şi 24 septembrie, 432 de bolnavi, 316 de decedaţi şi 116 de vindecaţi, deci iarăşi o mortalitate de 73%; numai la Apaţa, de pildă, din 100 de suferinzi au murit 64.
În comitatul şi scaunul săsesc Sibiu, molima a pătruns în cursul lunii august, prima comună afectată fiind Săcădate, iar în oraşul Sibiu primul mort fiind înregistrat la 22 ale lunii. Holera s-a stins aici la 27 septembrie, după ce a secerat în întreg comitatul 547 de vieţi omeneşti din 823 de bolnavi, restul de 276 însănătoşindu-se; letalitatea a fost deci de 66,4%; în oraşul Sibiu, în timpul epidemiei, s-au numărat 343 de bolnavi, 80 de decedaţi şi 254 de vindecaţi, letalitatea fiind scăzută, de circa 20%. În ceea ce priveşte comitatul Alba (subdivizat în Alba de Jos, contaminat la 3 august, şi Alba de Sus, infectat la 5 august), mortalitatea a fost iarăşi ridicată, afectînd aproape 100 de localităţi. În Alba de Jos, unde molima s-a propagat pînă la 30 septembrie, s-au numărat 228 de bolnavi, 119 de morţi şi 109 de vindecaţi, iar în Alba de Sus, unde holera s-a stins la 21 septembrie, n-au fost decît 63 de cazuri, dar 43 de decese şi doar 20 de vindecări, deci o letalitate de 68%. În comitatul Turda, epidemia a bîntuit între 15 august şi 23 septembrie, cu 313 bolnavi, 84 morţi şi 229 vindecaţi (letalitate de 26%). În comitatul Tîrnave, între 16 august şi 14 decembrie, s-au numărat 262 de cazuri, 71 de decese şi 191 de vindecări (letalitate de 27%). În scaunul secuiesc Mureş, între 20 august şi 29 octombrie, puţine cazuri: 38, dar decese multe – 24 şi vindecări doar 14 (letalitate ridicată, de 63%). La Orăştie, între 21 iulie şi 4 septembrie, s-au numărat 191 de bolnavi, 65 de decedaţi şi 126 de vindecaţi (o letalitate de 34%) şi la Cohalm, între 16 august şi 8 octombrie, s-au ivit 95 de cazuri, cu 61 de decese şi 34 de vindecări (letalitate ridicată, de 64%). În sfîrşit, tot în regiunea de sud a Transilvaniei, în comitatul Hunedoara au fost afectate de molimă, între 27 iulie şi 6 septembrie, 33 de localităţi, cu 524 de bolnavi, 246 de decedaţi şi 278 de vindecaţi, începînd cu Rapoltul Mare, contaminat la 28 iulie şi prezentînd, la 4 august, 114 bolnavi, 44 de decedaţi, 55 de vindecaţi şi 15 în tratament la spital; în oraşul Făgăraş, între 23 august şi 22 septembrie, nu s-au înregistrat decît 40 de cazuri, dar cu 29 de decese şi 11 vindecări (letalitate crescută, de 72%).
Datorită răspîndirii rapide a holerei în Transilvania, depăşind posibilităţile corpului medical de a o stăvili, au apărut şi anumite metode empirice practicate de către neprofesionişti, metode care au dat unele rezultate pozitive, ce au fost, astfel, popularizate. De pildă, un preot din ... (Ungaria), anume ..., a urmărit vindecarea cu ajutorul căldurii uscate (pat cald) şi umede (băi, abur), proces combinat şi cu acţiunea unor ceaiuri diaforetice şi calmante ale colicilor prezente la holerici. Metoda, fiind aplicată cu succes şi recomandată de protomedicul Jozsef Ferentzi, a fost numaidecît însuşită de autorităţi, care au dat dispoziţii să fie difuzată pe calea unor broşuri destinate populaţiei suferinde. O astfel de înştiinţare a fost publicată şi în limba romînă, sub titlul: O lecuire foarte folositoare a boalei acum curgătoare holera numită ce au aflat un preot din Ţara Ungurească şi prin Novelle (Ujşagurile) de la Peşta s-au vestit carea prea bunul mai jos subscrisul preot, întru această formă scriindu-o pentru binele de obşte, prin aceasta să şi face tuturor cunoscută. Foaie volantă de 16 × 27 cm, dată în ..., 3 zile a lui August 1831, semnată: ..., preotul din ... şi expediată sub nr. 474/1831.
Totodată, ziarul „...”, nr. 16, din 24 august, p.121, aducea la cunoştinţa publicului cititor tratamentul empiric împotriva holerei al lui ..., constînd din punerea de lipitori pe corpul bolnavului, administrarea unei poţiuni cu vin fiert şi laudanum, frecarea extremităţilor cu urzici, pe membrele paralizate fiind puse furnici de pădure, ale căror înţepături erau foarte dureroase.
În toiul epidemiei de holeră, protomedicul Ferentzi a adresat din Cluj tuturor medicilor din Transilvania angajaţi în lupta pentru combaterea şi stăvilirea maladiei Instrucţiunea nr. 97 din 1831, care conţinea mijloace de prevenire, mijloace curative şi sfaturi utile pentru personalul medico-sanitar. Autorul recunoştea că „Boala holerei, care, în forma ei din India orientală, fiind necunoscută la noi, pînă în prezent nu i se găseşte nici un medicament precis şi sigur în mîna medicilor, însă există mijloace aproape infailibile de prevenire, ba chiar de combatere în faza de debut a îmbolnăvirii”, enumerînd ca mijloace de prevenire: evitarea oricărui individ străin şi a societăţii necunoscute, neachiziţio-narea de mărfuri transportate dintr-alte locuri, băile frecvente sau spălarea zilnică a corpului cu apă călduţă sau amestecată cu oţet; apoi ţinerea camerii de locuit în cea mai desăvîrşită curăţenie, aerisirea ei mai ales înainte de ora mesei sau aburirea atmosferei ei cu substanţe purificatoare (aburi de oţet, rădăcini de ienupăr arse în cameră sau vapori ai acizilor minerali); evitarea, de asemenea, a locuirii în locuri mlăştinoase, în camere scunde şi îndeosebi aglomerate şi în nici un caz împreună cu animalele; primenirea deasă a lenjeriei de corp şi de pat; regim alimentar sobru, cu carne uşor de digerat şi puţin condimentată; evitarea alimentelor cu mult oţet, evitarea abuzului de alcool şi a ieşirii din casă cu stomacul gol; ci, după putinţa fiecăruia, consumarea înainte, de supă, ceai, cafea, un păhărel de ţuică cu anison sau un pahar de vin, iar de va participa cineva la vreo întrunire, să mestece ceva condimentat, ca de pildă chimion, anison, sîmbure de pin sau camfor, iar după reîntoarcerea acasă să-şi pună îmbrăcămintea la aerisire sau afumat, să-şi spele mîinile cu apă cu oţet, la gît să aibă mereu atîrnată o bucăţică de camfor; evitarea răcelii, fapt pentru care era necesară purtarea sub cămaşă a unei flanele sau a unei haine de lînă sau cel puţin a unei centuri de lînă; asigurarea odihnei pe timpul nopţii, încredere în ajutorul divin şi optimism, evitarea laşităţii şi a panicii exagerate. În ceea ce priveşte mijloacele curative, protomedicul Ferentzi recomanda următoarele: „De îndată ce apar primele simptome ale holerei, care pot fi recunoscute din următoarele senzaţii: dureri de cap puternice, nauzee [greţuri], ameţeli, adinamie, dureri în regiunea inimii şi dureri intercostale, vomă şi diaree, prin care organismul se deshidratează, fără urme de bilă – sete acută – flatulenţă, crampe intestinale, amorţirea membrelor, contracţie spastică, ameţeli, tulburări cardiace –, după care urmează suspine adînci [!], răcirea membrelor şi apariţia învineţirii”. Odată detectate aceste simptome, urmează să se aplice următorul tratament: bolnavul „imediat să se aşeze în pat şi să bea cît se poate de des ceaiuri de mentă, de muşeţel, de flori de soc, să se fricţioneze membrele de ambele părţi cu o flanelă îmbibată în alcool camforat, să-şi pună fără încetare comprese calde pe abdomen, cenuşă caldă, nisip cald aşezat în săculeţ”, pînă cînd cel suferind transpiră şi începe să se învioreze, semn neîndoielnic al vindecării. ...recomanda cu tărie aceste sfaturi „întrucît, din cele experimentate de mine personal, în cazurile de holeră din Ardeal – mărturisea el –, am observat cu durere că procesul de evoluţie al acestei pustiitoare molime este foarte rapid şi scurt şi că ajutorarea este posibilă numai la începutul ei; şi întrucît mai este cert şi aceea că, în caz de răspîndire pe o scară mai largă a acestei boli în Ardeal, nu există nici numărul de medici atît de mare pe cum s-ar cere şi nu se dispune nici de mijloace farmaceutice în cantitatea suficientă, după ce ne-a fost impusă carantina severă”. De aceea protomedicul lăuda experienţa personală a preotului ..., ale cărui simple remedii avuseseră rezultate pozitive, deoarece „cad victimele acestei molimi, chiar dacă recurg mai tîrziu la ajutorul medicului şi la mijloacele farmaceutice scumpe, cei care au neglijat momentul prielnic [de debut] fie din indolenţă, fie din închipuirea lor superstiţioasă”. De aceea Ferentzi sfătuia călduros pe confraţii săi asaltaţi de bolnavi, spre a le putea veni în ajutor, „puţinele preparate de mai sus să şi le procure acuma, în cursul verii, cum sunt ierburile şi florile, la fel şi cantitatea suficientă de ţuică şi oţet”. În final, protomedicul adresa „cîteva cuvinte” colegilor săi medici, reamintindu-le că „simptomul cel mai statornic al acestei molime este răcirea întîi a membrelor, apoi treptat a întregului corp. În măsura în care scade activitatea vitală a părţilor externe ale corpului, în aceeaşi măsură creşte activitatea vitală în organele interne ale trupului, fenomen care este urmat de inflamaţiile interioare, iar după aceasta de moartea parţială (gangrenele...)”. De aceea Ferentzi socoteşte că „tratamentul adecvat al holerei poate fi numai acela care tinde la restabilirea activităţii vitale a părţilor extreme ale trupului”; el susţine că „dintre toate mijloacele medicale pentru acest scop cel mai însemnat este camforul, după ce la cei mai bogaţi în sînge se va fi făcut o priză de sînge”. După părerea sa, „metoda de terapie a doctorului Hahnemann, cu aplicaţia camforului..., este cea mai ducătoare la scop şi medicii care au de tratat holera să nu o dispreţuiască, deoarece nu este costisitoare, dar mai ales pentru că poporul de rînd este obişnuit cu camforul şi dovedeşte o oarecare înclinare faţă de el”.
Apelul protomedicului nostru a fost urmat, deoarece metoda lui ...– popularizată şi prin broşuri răspîndite îm limbile naţionalităţilor din Marele principat – a fost adoptată de mulţi discipoli ai lui Hipocrate, ca şi tratamentul antiholeric cu camfor, preconizat de Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei. Un alt medic renumit din Transilvania, physicus-ul oraşului Aiud şi al judeţului Alba de Jos, doctorul ..., s-a pronunţat, la rîndul său, în favoarea metodei de tratare a holerei preconizată de către Morvai, despre care a scris că o aprecia „mai mult decît pe toate cele anunţate pînă acum”.
Mai considerăm interesant să semnalăm şi o scrisoare cu conţinut medical a literatului ..., expediată la 25 septembrie 1831 către slujbaşul ..., relatînd despre holeră şi remediile împotriva ei: „Am citit din ziare spre marea mea bucurie că, deşi a izbucnit holera în Ardeal, regiunea dvs. este neatinsă de acest bici al lui Dumnezeu. Însă holera pustia mai ales acolo unde anterior era considerată ca mortală şi molipsitoare; tot din cauza acestei frici şi măsuri de pază, [oamenii] nu îndrăzneau să îngrijească, să ajute sau să se vindece unul pe altul, ba chiar nici bărbatul pe nevasta sa sau tatăl pe copilul său... Trebuie ştiut că holera, care este pe deoparte o maladie reumatismală [!], iar pe de alta o răceală epidemică [!], cu caracter modificat pînă la limita extremă şi nu trebuie considerată mortală, fiindcă are leac pînă ce nu cuprinde prea tare omul şi corpul nu este prea slăbit: nu trebuie considerată nici molipsitoare pînă ce nu ajunge în stadiul din urmă, fiindcă, în spitale, infirmierii şi cioclii nu se îmbolnăvesc. Depinde mult de situaţia locurilor sau a caselor. Fluviile şi mai ales mocirlele favorizează foarte mult răspîndirea holerei. Motivul ei principal este răcirea şi schimbarea bruscă a temperaturii. Pericolul dispare, dacă putem aduce corpul în transpiraţie şi în încălzire înainte de apariţia spasmelor. Dar, deşi contagiu nu există la holeră, totuşi uşor poate deveni epidemică, ca şi scarlatina şi celelalte; din aceasta rezultă că unde prinde rădăcini, mor mai mulţi. Cauzele acestea sunt: neştiinţa medicilor, teama şi neîngrijirea oamenilor. Precauţia cea mai bună constă în viaţa regulată, evitarea răcirii, aer curat şi schimbarea deasă a rufelor. Recomand deci d-lui şi d-nei să poarte pe abdomen o flanelă moale şi, cînd simt vreo schimbare, să-şi fricţioneze abdomenul cu spirt camforat”. Şi apoi alăturat scrisorii prezintă reţeta doctorului ... împotriva holerei şi modul de aplicare al tratamentului preconizat: din medicamentul prescris, „într-o lingură se vor pune 10 picături de zahăr (miere de trestie) şi se va lua diluat în ceaiul de ierburi. După aceasta se bea la fiecare sfert de oră o ceaşcă din ceaiul de ierburi, pînă ce încetează vărsăturile, diareea şi crampele. Bolnavul se va culca imediat şi se va acoperi bine. Dacă arsurile nu vor să înceteze, abdomenului i se aplică comprese de pleavă de fîn opărită cu apă, la acea temperatură pe care o poate suporta corpul. Pleava de fîn curăţită şi opărită se aşează pe abdomen, în saci laţi. La picioare se vor pune cărămizi încălzite la cea mai mare temperatură suportabilă, întrucît convulsiunile de obicei se nasc în pulpe. Dacă apar convulsiunile, regiunea aceea se va fricţiona în continuu cu spirt camforat şi cu flanelă. În holeră, moartea e cauzată de răcirea progresivă şi de convulsiuni. Îndată ce prin încălzirea cu ceai, prin compresele cu pleavă de fîn şi prin fricţiunile cu flanelă şi spirt camforat corpul se încălzeşte şi transpiră, pericolul s-a terminat. Căldura se menţine printr-o bună învelire. În asemenea încălziri, bolnavul simte sete mare; dar nu va bea decît ceai de ierburi şi supă caldă; trebuie să se ferească de băuturi reci, fiindcă acelea produc din nou convulsiuni şi înţepenire şi pot cauza moarte sigură”.
Alte ştiri despre evoluţia epidemiei de holeră din provincia intracarpatică în cursul lunilor august-septembrie se întîlnesc într-un grup de circulare sanitare, publicate de guvernul central sau de autorităţile regionale în limbile germană, latină şi maghiară. Alcătuind un coligat de acte reunite sub titlul .... (Acte din Transilvania din 1831 despre holera care face ravagii) şi păstrate azi la Biblioteca Academiei – filiala Cluj, fond Colegiul reformat, ele conţin – printre altele – 15 foi volante tipărite între 5 august–12 septembrie 1831 de Comisia sanitară din Cluj, redînd cifrele morbidităţii şi letalităţii de holeră în Transilvania pe lunile august-septembrie.
Astfel, în circularele din 5 şi 6 august, după ce se dau veşti despre evoluţia maladiei în comitatul Hunedoara şi districtul Braşov, se arată că la 1 august holera a pătruns şi în scaunul Orăştie, la Turdaş înregistrîndu-se 8 bolnavi, 12 noi contaminaţi şi 9 decedaţi, ivindu-se cazuri şi în aşezările de la Uroiu, Chimindia, Bobîlna, Turmaş, Sînt-Andreiu şi Cigmău. Din circulara de la 7 august aflăm că datorită ravagiilor făcute de holeră mai ales în comitatul Hunedoara şi scaunul Orăştie, populaţia superstiţioasă din partea locului – aparţinînd lumii rurale – s-a arătat convinsă că această boală drăcească, cruntă şi nemiloasă se datorează strigoilor, drept care s-a dedat la excese, dezgropînd morţii, înmuind cîrpe în sîngele din inima lor sau arzîndu-le cadavrele, cu toate interdicţiile lansate de autorităţi. În circulara din 9 august este inclus şi oraşul Deva, unde s-au semnalat primele 5 cazuri cu 2 decese, iar în cea din 13 august se arată că, în 20 de localităţi din comitatele Hunedoara, Alba de Sus, în scaunul Orăştie şi districtul Braşov, s-au numărat de la începutul epidemiei 504 bolnavi, 182 de decedaţi şi 154 de vindecaţi. În sfîrşit, în ultimele circulare din 7 şi 12 septembrie se atestă scăderea morbidităţii şi letalităţii în comitatul Hunedoara, molima accentuîndu-se în schimb în comitatele Turda şi Alba de Sus şi ivindu-se cazuri noi în comitatele Tîrnava, Zarand, Făgăraş, Sibiu şi în scaunul secuiesc Odorhei. Holera s-a extins şi în micul scaun secuiesc Cohalm, la 30 august înregistrîndu-se 33 de bolnavi, 2 decedaţi, 12 vindecaţi şi 19 în spitale, la tratament; dar la 3 septembrie, numărul bolnavilor s-a ridicat la 77, dintre care au murit 32, însănătoşindu-se 40 şi 5 rămînînd încă în spital; la 5 septembrie, s-au înregistrat aici 82 bolnavi, 44 morţi, 33 vindecaţi şi 5 rămaşi în spitale. De asemenea, circulara din 7 septembrie menţionează şi o recrudescenţă a epidemiei în districtul Braşov, unde s-a socotit de la 27 august un număr de 300 de bolnavi, dintre care au murit 229, s-au vindecat 57 şi au rămas în spitale numai 14, deci o letalitate foarte ridicată de circa 80%.
În cursul toamnei lui 1831, deşi epidemia bîntuia cu o intensitate mai scăzută în partea de sud şi de centru a Transilvaniei, ea s-a deplasat şi în ţinuturile de nord-vest ale provinciei. Astfel, dacă la 15 octombrie molima persista încă în centrul Marelui principat, în scaunul secuiesc Odorhei, unde pînă la 29 noiembrie se înregistraseră 55 de bolnavi, 23 de decedaţi şi 32 de vindecaţi (letalitate de circa 40%), iar în oraşul Odorhei, pînă la 20 noiembrie, se numărau 84 de bolnavi, 19 morţi şi 65 de însănătoşiţi (letalitate scăzută, de 22%), holera se propagă şi în oraşul Dej, între 16 octombrie şi 30 decembrie, cu 47 de bolnavi, 20 de morţi şi 17 vindecaţi (letalitate de 42%) şi la Tîrgu Mureş, unde este întîlnită între 1 noiembrie şi 29 decembrie, înregistrîndu-se aici 250 de bolnavi, 20 de decedaţi şi 230 de vindecaţi (letalitate scăzută, de 8%). În cetatea Gherla, holera se manifestă de la 1 noiembrie pînă la 29 decembrie, cu puţine cazuri – 29, dar multe victime – 18, şi 11 vindecaţi (letalitate de 62%); iar în oraşul Gherla, de la 6 noiembrie la 29 decembrie, cu 32 de bolnavi, 17 decedaţi şi 15 vindecaţi (mortalitate de 53%); în tîrgul Cojocna, boala e întîlnită tîrziu, între 16 decembrie 1831 şi 5 ianuarie 1832, cu un număr mic de cazuri: 43, dintre care 13 au murit şi 30 s-au vindecat (letalitate de 30%). În sfîrşit, ultimul mare centru urban al Transilvaniei, Clujul, a fost bîntuit de holeră între 3 decembrie 1831 şi 17 ianuarie 1832. Lupta împotriva flagelului a fost dusă de protomedicul ..., care pregătise două spitale pentru holerici, cu cîte 6 paturi de cameră, iar la izbucnirea bolii a mai înfiinţat încă două; s-au înregistrat 506 bolnavi, 94 de decedaţi, 410 de vindecaţi şi 2 aflaţi încă în tratament în spital (deci o letalitate scăzută, de 18%). Despre epidemia de la Cluj, doctorul ... a lăsat o descriere tipărită la 1832 în acest oraş.
În nr. 9 al ziarului clujan „...” din 31 ianuarie 1832 se anunţa stingerea epidemiei de holeră din Transilvania, care bîntuise mai mult în comitatele Hunedoara, Sibiu, Tîrnave, districtul Braşov, scaunele Mureş, Orăştie şi cu oarecare virulenţă la Cluj. Intensitatea maximă a epidemiei s-a produs între iunie-octombrie 1831, mortalitatea variind între 8% la Tîrgu Mureş şi 75% în comitatul Sibiu, letalitatea medie pentru întreaga Transilvanie fiind de 57,8%. Pînă la 22 octombrie 1831 s-au înregistrat 117 localităţi contaminate în 15 comitate, districte şi scaune săseşti şi secuieşti din Marele principat, cu 2.337 îmbolnăviri şi 1 087 de decese; în total s-au numărat pînă la finele epidemiei, 17 ian. 1832, 3 625 de îmbolnăviri de holeră, 1 427 de decedaţi, 2 126 de vindecaţi şi 72 de rămaşi încă în tratament în spital, deci o letalitate de aproape 40% pe ansamblu.
Cifrele publicate în Statistica epidemiei de holeră din Transilvania, din 21 iulie 1831, ziua cînd aceasta a început, pînă în 13 ianuarie 1832, statistică apărută în „...”, XLVI (1832), nr. 8 (28 ianuarie), prezintă mici diferenţe, dar le apreciem ca fiind mai amănunţite şi mai exacte:
Epidemia se potolise pentru moment, se deplasase mult spre apus şi bîntuia în 1832 cu furie Occidentul, pentru ca apoi, poposind în Peninsula Iberică, în 1833–1834, şi în Italia, în 1835, să se întoarcă prin Austria şi Ungaria în Banat şi Transilvania, în 1835–1837, unde holera sa manifestat din nou, deoarece se conservaseră unele focare endemice în provincie, ca de altfel şi în Germania, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia.
*
Marea epidemie din 1831 a impresionat desigur populaţia din Transilvania, lăsînd şi unele mărturii scrise. Spicuim din corespondenţa acestei epoci două scrisori zugrăvind starea de spirit a orăşenilor recrutaţi din rîndurile aristocraţiei. Astfel, la 1 august, contesa Fanny Gyulay se adresa din Cluj unui cunoscut în termenii: „Dragă prietene! Am primit cu mare groază vestea că a izbucnit holera în Rapolt şi Turdaş [...] Spune-i şi lui ...; cred că şi ea e intimidată şi neliniştită [...] Mă aflu într-o teamă extraordinară din cauza voastră, de aceea gîndiţi-vă că e mai bine pentru noi să fim împreună [...] Eu era chiar să plec la voi în zilele acestea..., însă acum rămîn aici [la Cluj]; îmi procur proviziile necesare pentru casa mea, ca să nu simt lipsa lor, dacă s-ar abate şi în aceste părţi primejdia şi te aştept pe tine şi familia ... la mine”.
Cea de-a doua aparţine baronului ... şi a fost adresată din Turda, la 30 septembrie, contelui Lajos Gyulay. Emitentul se plîngea că, „în ziua de astăzi, rîsul e o raritate. Toţi vorbesc numai de vărsături şi cufureală; aceasta pentru mine, cred că şi pentru tine, e un discurs atît de narcotic cu care se poate compara numai conversaţia defunctului .... Dar pe lîngă toate glumele, deşi la noi holera se termină deja (în comitatul nostru, unde din 313 bolnavi au murit 84, n-avem nici un bolnav şi [comuna] Bogata termină cu timpul de contumacie), la Viena face cu atît mai mult ravagii. Am primit scrisoarea lui Snap; îmi scrie cum consternaţia Şvarţilor [faţă de tragedie] este de nedescris: soţia lui ... a murit de holeră, ... au avut-o de asemenea, iar soţia celui de-al doilea şi-a vărsat sufletul din această vale a plîngerilor. Şi pe ... l-a fugărit holera la Cluj, unde se va stabili; se spune că acela care moare de holeră este într-adevăr un „...” [cufurit], dar văd că vorbesc atîtea porcării, încît ele ar fi prea multe pentru gunoirea hotarului de la Nemeti; dar ce poţi face acum?”.
Dar pe lîngă aceste mărturii epistolare despre holera din 1831, destul de searbăde, dacă nu chiar triviale şi deşănţate, arborate cu destul cinism, mai putem detecta şi o piesă literară inedită, aparţinînd mediului romînesc. Este vorba de poemul Jalnice moraliteturi pentru boala cea înfricoşată Holera, în stihuri alcătuite de Ioan Barac, maghistratul translator al Braşovului, 1831, şi care constituie mai mult o Rugăciune la vreme de nevoie şi strîmtoare, mai vîrtos asupra boalei de la răsărit.
Avem aici de-a face cu scrisul avîntat al unui moralist, profund pătruns de cucernicia creştină, care veştejeşte păcatele contemporanilor săi şi socoteşte holera ca pe o cumplită, dar cuvenită pedeapsă abătută de divinitate asupra oamenilor, pentru fărădelegile lor. Deşi versurile sunt destul de primitive, iar rima în suferinţă, totuşi Rugăciunea vibrează de sentimente puternice, iar descrierea figurată a simptomelor bolii, ca şi a tratamentului ei sunt meşteşugit redate. Reproducem partea a II-a a acestui poem insolit, unde, cît de cît, se ating şi probleme medicale:

Dar cu toate că îngrozitoarea molimă de holeră, abătută şi asupra Transilvaniei, în îndoliatul an 1831 s-a stins, în mare, în ianuarie 1832, totuşi liniştea nu s-a abătut asupra acestei încercate provincii, deoarece boala a mai mocnit ascunsă în cîteva focare, care s-au reactivat peste cîţiva ani, odată cu reîntoarcerea valului epidemic din Europa, unde bîntuise Occidentul, Peninsula Iberică şi cea Italiană.
4. Zvîcnirea din 1836
La sfîrşitul anului 1835 şi în decursul celui următor, boala şi-a făcut reapariţia în forţă în unele centre ale Transilvaniei. Deoarece, de data aceasta, ea se întorcea din Occident, primele comitate afectate au fost cele de la hotarele apusene ale provinciei: Cluj, Bihor şi Arad, iar în Banat: Caraş şi Timiş. Ca localităţi importante au avut de suferit oraşele Cluj şi Timişoara, iar mai tîrziu, în centrul marelui principat, Sibiul. 
Deşi revenirea epidemiei de holeră în Transilvania, la 1836, nu a fost pînă acum suficient studiată în istoriografia naţională, izvoarele necercetate păstrîndu-se încă în arhive, în majoritate în Ungaria, totuşi din studii răzleţe putem aduna cîteva date. Astfel, la Cluj, cu toate că, molima n-a atins cote prea ridicate, înregistrîndu-se 1 096 de bolnavi, 880 de vindecaţi, 217 decedaţi şi 88 încă sub tratament în timpul efectuării ultimului raport medical, totuşi printre victime s-a numărat o personalitate importantă, şi anume: însuşi protomedicul Jozsef Ferentzi, căzut la datorie, la 28 august 1836. Comisia sanitară a oraşului a fost pusă sub conducerea medicului Imre Barra, care a ordonat reînfiinţarea spitalelor speciale, însă numai în afara aşezării. Astfel s-a amenajat din nou un spital la Mănăştur, al doilea la punctul numit „Între ape”, al treilea la „Hidelve”, al patrulea la poarta de mijloc şi al cincilea la poarta mare din mijloc. Personalul spitalelor era asistat de cîte două femei şi un bărbat pentru fiecare unitate, iar în fiecare circumscripţie se aflau doi medici pentru depistarea cazurilor de holeră. De alte date nu mai dispunem.
La Timişoara, holera a bîntuit din noiembrie 1835 pînă în 1836, făcînd, la o populaţie de 14 000 de locuitori, 1 028 de victime. Deţinem ştiri şi asupra răspîndirii epidemiei la Sibiu, unde s-au semnalat de asemenea 862 de pierderi de vieţi omeneşti, la 2 415 bolnavi, din care s-au însănătoşit 1 533, letalitatea fiind deci de 35%.
Boala s-a menţinut sporadic în tot timpul anului 1836 în Transilvania, pentru ca să se stingă în anul următor; aşadar, Marele principat a suferit de acest flagel, cu intermitenţe, din 1831 pînă în 1837. O însemnare a preotului Sofronie din Densuş pe un ceaslov atestă că, „la 1836, intrînd a doa oară colera în Ardeal, în Ţara ungurească, aşa cu putere, mai ales la oraşe au pierit multă lume, că unii din picioare, fiind sănătoşi, pica morţi, aşijderea şi pă [la] sate”. Altă însemnare de pe un manuscris amintea: „Mult am pătimit în viaţă de cînd sînt. Apăi las în scris ca să să ştie că în anul 1836 în Ardeal, în multe oraşe şi pe sate a murit mulţi oameni de coleră, încă mai chiar ca de ciumă. Scris-am eu, dascălul Ioan, fiind amărît că mi-au fost murit soţia în luna lui iunie 18 zile [st.v.] în anul mai sus însămnat”.
Din Sibiu, de-a lungul Oltului, holera a trecut Carpaţii în Ţara Romînească, propagîndu-se în jud. Olt şi la Slatina, în cursul lunii august 1836. Un edificator raport datorat consulului francez în Ţara Romînească, Jean Francois Mimaut, adresat din Bucureşti, la 2/15 septembrie, ministrului de Afaceri Externe de la Paris, ..., redă în mod exact împrejurările începuturilor epidemiei şi panica stîrnită din nou la Bucureşti, unde rămăsese vie amintirea dezastrului din 1831. Mimaut scria următoarele: „Acum cîteva săptămîni holera s-a declarat la Slatina..., pe malurile rîului Olt, care coboară din munţii Transilvaniei şi trece pe la Sibiu, unde flagelul a făcut victime în vremea din urmă ca la 50–60 persoane pe zi, la o populaţie de cel mult 18 000 suflete. Amintirea lăsată aici în mintea oamenilor de invazia acestei teribile epidemii, care în 1831 a pustiit Ţara Romînească şi Moldova, dar mai cu seamă cele două capitale, este încă atît de mare, încît la apariţia ei la Slatina, cea mai mare parte a locuitorilor, înglobînd şi autorităţile administrative şi judiciare, au luat-o la fugă în împrejurimi. Bolnavii mureau ca nişte ciumaţi, fără nici un ajutor. Domnitorul [Alexandru Dimitrie Ghica], pus la curent cu această stare de lucruri de către medicii care fuseseră trimişi la faţa locului, a plecat deîndată la Slatina. A mustrat straşnic autorităţile fugare, a ridicat moralul locuitorilor şi chiar al bolnavilor, arătîndu-se peste tot acolo unde bîntuia molima. După vreo 60 de cazuri, dintre care aproape numai o treime mortale, boala a scăzut mult; la 10, 11 şi 12 ale acestei luni [adică 19, 20 şi 21 aug. st.v.], ea a părut că recapătă oarecare vigoare la Slatina. În împrejurimile acestui tîrg, în judeţul Olt şi în cel de Romanaţi, se numără, de asemenea, cîteva cazuri izolate.

Aici, spaima a fost straşnică şi a început fuga. Este sigur că într-un oraş mare ca Bucureştii, al cărui aer este de altfel recunoscut ca nesănătos, unde populaţia săracă este de asemenea numeroasă, cît şi strîmtorată, atît de prost hrănită, cît şi de murdară, că într-un oraş unde poliţia sanitară este încă suficient de înapoiată, cu toate că în progres de cîţiva ani, este de temut ca flagelul să-şi găsească încă toate elementele de dezvoltare, de gravitate şi de durată pe care le-a avut şi la prima sa venire şi să exercite aici ravagii încă mai mari decît în acea vreme, căci pe atunci administraţia generalului ... avea în mînă toate mijloacele financiare, toată forţa şi toate puterile care îi erau necesare spre a combate răul, şi în acelaşi timp confuzia şi dezordinea care rezultau de pe urma lor. Dar astăzi, împrejurimile sunt schimbate; principele domnitor n-are decît o autoritate restrînsă, o forţă morală şi materială destul de limitată şi finanţele sunt în cea mai tristă stare.
Prima spaimă trecută, se nutreşte acum speranţa că răul nu va ajunge aici şi că anotimpul avansat reprezintă deja un obstacol pentru propagarea sa. Au fost luate totuşi cîteva bune măsuri de poliţie sanitară şi oraşul este ţinut mai curat decît a fost vreodată. S-a interzis în oraş [vînzarea] de cantalupi şi pepeni verzi, care sunt în număr atît de mare în această ţară, încît s-a dat anul acesta suta pe 3–4 piaştri, adică un franc şi cîţiva bănuţi. Populaţia făcea un abuz înfricoşător şi foarte dăunător sănătăţii [din consumul lor]. În rest, oraşul e plin de boli, ca febrele permanente, febrele de acces, febrele nervoase etc.”.
Asupra revenirii epidemiei de holeră în Oltenia în vara anului 1836 suntem însă temeinic informaţi din corespondenţa oficială publicată regulat în „Curierul romînesc”, unde ne sunt prezentate toate amănuntele. Astfel, dintr-o informare adresată Comitetului carantinelor din Capitală, la 21 august/2 septembrie se prezintă situaţia cazurilor de holeră din oraşul Slatina între 28 iulie/9 august–17/19 august şi anume: 25 contaminaţi, 10 decedaţi, 11 vindecaţi şi 4 încă în tratament; în schimb, nici o semnalare de boală la Caracal sau în altă parte a judeţului Romanaţi. O relatare mai amănunţită o găsim în numărul din 24 august/5 septembrie al ziarului, la rubrica Ştiri din lăuntru, de unde aflăm următoarele: „Îndată ce guvernul a luat cunoştinţă de apariţia holerei la Slatina, doctorul Estiotu s-a deplasat acolo. A găsit locuitorii înspăimîntaţi, bogătaşii şi-au părăsit casele, ba chiar şi funcţionarii publici, iar bolnavii părăsiţi se găseau lipsiţi de orişice ajutor; nimeni nu se apropia de ei, situaţie care agrava starea lor, nefăcînd decît să le crească desperarea, şi prin urmare ravagiile boalei. Măria Sa Principele domnitor, aflînd de aceasta şi dorind să se convingă în persoană cum stau lucrurile, a sosit la Slatina, la 19/31 august, şi a găsit acolo pe doctorul Estiotu în plin exerciţiul funcţiunii. Măria Sa s-a dus printre bolnavi şi, prin vorbele sale de mîngîiere, dar mai ales prin prezenţa lui, le-a potolit spaima. A fost înfiinţat un spital prin grija doctorului Estiotu şi cu ajutorul ocîrmuitorului [judeţului], aprovizionat cu toate cele necesare; a fost deschis un azil pentru cei care se socoteau mai înainte lipsiţi de orice sprijin; bolnavii îmbărbătaţi au prins puteri şi s-au refăcut încetul cu încetul. Locuitorii, înştiinţaţi de venirea Măriei Sale, s-au grăbit a se întoarce la casele lor şi, văzînd pe domnitor vizitînd şi apropiindu-se de bolnavi acolo unde se aflau, fie în oraş, fie în împrejurimi, au avut prilejul să se convingă că frica lor întrecea pericolul şi că această boală nu era decît o epidemie care cedează cel mai adesea unui tratament bine prescris şi că frica ce o inspiră nu este provocată decît de puţinele cunoştinţe ce sunt asupra ei. Măria Sa a plecat din Slatina la 20 [august/1 septembrie], în mijlocul binecuvîntărilor tuturor locuitorilor. În aceeaşi zi, d. spătar [Mihai Ghica], însoţit de medici, a procedat, din porunca Măriei Sale, la o nouă inspecţie a bolnavilor şi i-a găsit mult mai înaintaţi în convalescenţă.
Statistica: de la 28 iulie/9 august la 20 august/1 septembrie au fost 51 de cazuri de holeră, 18 fiind mortale, dintre care 11 înaintea sosirii doctorului Estiotu, adică înainte ca bolnavii să fie supuşi oricărui tratament, şi dintre ceilalţi şapte, trei se aflau departe de oraş şi nu s-a putut veni în ajutorul lor. O tratare antiflogistică, şi anume: luarea de sînge în cîtăţime simţitoare, s-a arătat cea mai folositoare pentru boală. După ştiri ajunse la Măria Sa, pe cînd se afla încă la Slatina, în satul Arceşti din jud. Romanaţi, între 13/25 august–20 august/1 septembrie, au fost 12 cazuri, dintre care 5 mortale. Dl. dr. Estiotu a fost trimis de îndată acolo. Printr-un ofis dat ieri [23 august/4 septembrie], Măria Sa a poruncit Sfatului Administrativ să aducă mulţumiri atît doctorului Estiotu, cît şi ocîrmuitorului judeţului paharnicul Constantin Olănescu, pentru devotamentul demonstrat în combaterea şi stăvilirea epidemiei de holeră. Între 20–21 [august/1–2 septembrie] n-au mai fost cazuri noi, nici decese”.
La 11/23 1836 septembrie se publică în continuare, în „Curierul romînesc”, la rubrica Ştiri din lăuntru, date despre evoluţia epidemiei de holeră, după raportul înaintat Marii Vornicii din Lăuntru de către ocîrmuirea judeţului Olt; la 28 august/9 septembrie erau declaraţi la Slatina cinci bolnavi, dintre care unul a murit, trei s-au vindecat, iar unul a rămas în tratament. La 29 [august/10 septembrie] s-au ivit patru cazuri noi, la 30 [august/11 septembrie] trei şi la 31 [august/12 septembrie] şase, în total 14 (cu cel aflat în tratament), dintre care doi au sucombat, iar 12 se află la spital. În satele învecinate, la Racovăţ, Dobrotineţ, Tezluiu şi Pîrliţi au fost depistaţi cîte un bolnav de fiecare. În schimb, după un raport al ocîrmuirii jud. Romanaţi din 27 august/8 septembrie, în satul Arceşti nu s-a mai ivit nici un caz nou şi nu se mai afla nici un bolnav. După un alt raport primit de la Slatina, la 4/16 septembrie situaţia era ameliorată, din cei 14 bolnavi ce se mai aflau acolo, 12 s-au vindecat şi doar doi au mai rămas în spital; după un nou raport din 7/19 septembrie, se arată că de la 1/13 septembrie nu s-a mai ivit nici un caz de boală. În schimb, în satele învecinate, între 1–4/13–16 septembrie s-au depistat nouă cazuri de holeră, dintre care trei mortale, iar şase rămase la spital în tratament; după 7/19 septembrie s-a arătat că, din cei şase bolnavi aflaţi în tratament, n-a mai murit nici unul şi că boala şi-ar fi schimbat caracterul, epidemia prefăcîndu-se în friguri rele (!) şi alte boli mai uşoare. Totul pare să arate că epidemia merge spre sfîrşit. La 21 septembrie/3 octombrie, ziarul anunţa, dintr-un raport din 14/26 septembrie, primit de la Slatina, că în oraş au trecut 12 zile fără să se mai ivească un caz nou de holeră; conform unui raport primit din jud. Romanaţi, s-a depistat un singur caz la 10/22 septembrie, în satul Slătioara, iar a doua zi de la îmbolnăvire, bolnavul a decedat. La 25 septembrie/7 octombrie, după rapoarte trimise din Slatina şi Romanaţi, nu se anunţa nici un caz de îmbolnăvire de holeră, domnind o sănătate perfectă; în sfîrşit, peste o lună, la 19/31 octombrie, ziarul făcea cunoscut că, potrivit raportului primit de la ocîrmuirea jud. Ialomiţa şi după inspecţia doctorului Nicolae Gussi, bănuielile că ar bîntui holera în acest judeţ s-au dovedit neîntemeiate.
În numărul din 23 octombrie/4 noiembrie, protomedicul C. Estiotu, prin raportul cu nr. 35, aducea la cunoştinţa Vorniciei că, mergînd la satul Prişneni din jud. Mehedinţi, a aflat de moartea de holeră a doi locuitori; la 15/27 octombrie s-au mai îmbolnăvit încă doi; dîndu-li-se ajutorul medical cuvenit, spaima locuitorilor s-a mai potolit.
Protomedicul dădea apoi publicităţii o statistică cu numărul bolnavilor, însănătoşiţilor şi decedaţilor de holeră de la 27 septembrie/9 octombrie pînă la 15/27 octombrie în judeţul Mehedinţi:

După cum se poate constata, per total, letalitatea în judeţul Mehedinţi, a fost ridicată, atingînd aproape 50%; numai în oraşul de reşedinţă, Cerneţi (azi înglobat în Turnu Severin), ea a fost nulă.
La 26 octombrie/7 noiembrie, „Curierul romînesc” publica ultimele ştiri primite din judeţul Mehedinţi, precizîndu-se că, în afara celor 119 cazuri de holeră înregistrate pînă la 15/27 octombrie, s-au mai ivit încă 12 noi cazuri de la 15/27 (octombrie), adică în total 131, dintre care 57 mortale, 59 vindecate şi 15 rămase încă în tratament în spitale. În numărul din 6/18 noiembrie, ziarul făcea cunoscut că, în oraşul Cerneţi şi în satul Prişneni, s-au mai ivit şase noi cazuri de holeră, dintre care unul s-a dovedit fatal, trei curabile şi două încă aflate în spital; iar la 9/21 noiembrie se anunţa că, după ultimele ştiri primite de la Cerneţi, nu s-a mai declarat nici un nou caz de holeră în localitate; în sfîrşit, la 20 noiembrie/2 decembrie 1836, după cele făcute cunoscute Vorniciei, s-a anunţat că în judeţul Mehedinţi a încetat epidemia de holeră, datorită măsurilor înţelepte luate de directorul carantinei Cerneţi şi de doctorul Ioan Andreev, care a fost lăsat în judeţ de către protomedicul C. Estiotu ca să  îngrijească bolnavii.
Aşadar, epidemia de holeră din Oltenia, adusă din Transilvania şi izbucnită în cursul lunii iulie 1836, a bîntuit aproape cinci luni în trei judeţe: Olt, Romanaţi şi Mehedinţi, cu mai multă virulenţă în acesta din urmă, şi s-a stins la sfîrşitul lui noiembrie. Nu avem o evidenţă precisă decît pentru judeţul Mehedinţi, unde, din totalul de 137 de bolnavi, au decedat 58, s-au vindecat 62 şi 17 au rămas încă în tratament în spitale, deci letalitatea a scăzut, între 15/27 octombrie şi 6/18 noiembrie, de la aproape 50% la circa 35%, cifră finală aproximativă pentru stabilirea morbidităţii pe ansamblu.
După calculele noastre, între 28 iulie/9 august – 1/13 septembrie, cît timp molima a bîntuit la Slatina, reşedinţa judeţului Olt, s-au înregistrat 84 de bolnavi, 21 de decedaţi 48 de vindecaţi şi 15 rămaşi în tratament la spital, deci o letalitate scăzută, de 25%. În cuprinsul judeţului Olt şi al judeţului Romanaţi holera a fost prea puţin răspîndită în satele aferente şi numărul cazurilor a fost redus, deşi letalitatea a fost destul de scăzută în primul, nedepăşind 35%, în timp ce în al doilea a fost ridicată, cifrîndu-se în jurul a 50%. Sintetizînd evoluţia epidemiei de holeră în cele trei judeţe oltene în 1836, obţinem următoarea situaţie, din care rezultă o letalitate de circa 40% pe ansamblul lor:
Pentru prevenirea şi combaterea epidemiei au fost publicate două articole în revista „Muzeul naţional – Gazetă literară şi intelectuală”, unul anonim intitulat Holera-morbus şi cel de-al doilea Sfaturi cu privire la holeră, aparţinînd protomedicului Constantin Estiotu, în care se fac cunoscute cauzele bolii, măsurile profilactice necesare, simptomele şi tratamentul ei, dezvoltînd materialul publicat cu patru ani mai-nainte în periodicul parizian ...
În primul din cele două materiale, autorul anonim socotea ca „pricini” ale boalei: „nemistuirile, năduşelile închise în trup, mîncarea proastă, îmbrăcămintea prea uşoară, necurăţenia, plăcerile trupeşti fără măsură”. Se aprecia că holera atacă mai mult bărbaţii decît femeile şi copiii, fiind predispuşi la boală oamenii slăbiţi şi cei ce suferă de afecţiuni cronice. Se făceau apoi cunoscute aprecierile a doi medici: un doctor chimist trimis de guvernul francez să observe holera în Polonia a comunicat că „nu e lipicioasă întru tot omul”, ci numai pentru cei cu o slăbiciune particulară, iar celălalt a afirmat că „la încercările ce a făcut, gustînd de multe ori din vărsătura oamenilor ce era loviţi de holeră şi încă altoindu-se cu acea materie, n-a simţit decît o foarte uşoară turburare a sănătăţii”. După descrierea simptomelor boalei şi a pricinilor ce o aduceau, autorul anonim făcea cunoscute mijloacele pentru tămăduirea ei. Odată începute „înghiorţăturile maţelor, colica, urdinarea”, trebuiau asigurate bolnavului odihnă şi dietă, apoi băgarea picioarelor sale în baie foarte caldă, „iuţită” cu sare, săpun, oţet sau muştar, înainte de a intra în aşternut. Trebuia să i se pregătească cataplasme cu miez de pîine, cartofi sau făină plămădită cu apă, în care să se fi fiert căpăţîni de mac sau, în lipsa acestei plante, cataplasmele să fie stropite cu laudanum şi apoi să i se aplice pe pîntece. Bolnavul urma totodată să ia la fiecare ceas o ceaşcă de ceai din floare de nalbă, viorele, tei sau apă de orez uşoară, cu gumă arabică; în sfîrşit, să i se pună clistiruri cu zeamă de tărîţe fierte şi să fie menţinută curăţenia absolută a aşternutului şi aerisirea permanentă a camerei unde este îngrijit.
În ce priveşte instrucţiile publicate în amintitul periodic de „d. arhimedic” Constantin Estiotis, după ce se recunoaşte că holera ce a venit din Industan „s-a preumblat în toată Europa, secerînd ticăloasa omenire”, îi determină simptomele: vărsătură, urdinare, cîrcei nesuferiţi la toate mădularele trupului..., care de multe ori sfărîmă organismul şi ridică viaţa omului în cîteva ceasuri”. Medicul mai precizează: „De este lipicioasă sau nu, această dezlegare nu-şi are locul aici”, dar afirmă că lingoarea, ca şi holera, „prin multă petrecere a omului sănătos împreună cu cei bolnavi, poate să se ia. Dar unii suferinzi la stomac pot să ia boala fără contact cu bolnavii, numai prin influenţa epidemiei”. Totodată, Estiotu mărturiseşte că „pînă acum, doctorie netăgăduită pe seamă-i nu s-a putut găsi”, dar dacă se folosesc următoarele mijloace la vreme şi cu pripă „izbîndesc de nu totdeauna, dar de cele mai multe ori”. Bolnavul atacat de holeră „pe dată să intre în aşternut, să se acopere bine, să bea băuturi năduşitoare, precum floare de soc, de tei, ceai rusesc, iar mai cu deosebire ceai de izmă, puind la picioare cărămizi cît de calde, ca să se poată porni năduşala”. În cazuri mai grave să se treacă la alte mijloace mai drastice: straşnica rubefacţie a pielii (arderea pielii prin lucruri iuţi, adică prin muştar, hrean şi asemenea) şi luarea de sînge. Apoi, „zeamă de orez împotriva urdinării sau de salep, cu destule picături de laudan (afion) şi clistiruri de scrobeală calde”. Împotriva vomei, „băutura ce se zice a lui Rivier, lipitori sau vizicătoare pă lingurea”. Spre potolirea setii, „care frige pe ticăloşii bolnavi, gheaţă sau în lipsa ei apă cît de rece. Cînd bolnavul se chinuieşte şi de cîrcei, atunci să acopere partea bîntuită cu cataplasme cu muştar cît de tare, nu numai pe mîini, dar şi pe picioare şi pe tot pîntecele şi pe tot spatele, iar mai vîrtos pe lungul spinării”. „De cîtva timp – mai scrie medicul – s-au întrebuinţat cu folos şi frecăturile mercuriale în mare doză, de la patru pînă la şase pe zi”. În sfîrşit, doctorul Estiotu îşi încheie recomandările cu indicaţii pentru dieta bolnavului: „Mîncarea să fie pe cît se poate de simplă, fiind vătămătoare bucatele foarte grase, foarte pipărate, precum şi băuturile foarte spirtoase”; de asemenea „de prisos este <a> adăoga că trebuie să se ferească cinevaşi cu totul de poftele trupului”.
Revenirea holerii în Ţara Romînească pe lunile de vară şi toamnă ale anului 1836 reprezintă ultima zvîcnire a marii epidemii din 1831, care, după un lung şi complicat traseu prin întreaga Europă apuseană şi centrală, s-a reîntors în Transilvania şi în principatul muntean, pentru ca, după 1837, să se stingă, în sfîrşit, aducînd mult rîvnita linişte încercaţilor locuitori ai teritoriului romînesc.


III. Holera din 1848
1. Răul loveşte din nou Moldova
Nu se stinseseră încă bine ecourile groaznicei epidemii de holeră care, între 1830–1837, secerase în întreaga Europă şi în restul lumii un număr impresionant de victime, cînd, în anul 1847, s-a ivit din nou această funestă molimă pe continentul nostru. Urmînd aproape acelaşi traseu ca aceea care a precedat-o, a doua epidemie generalizată de holeră – care a izbucnit, în 1841–1842, în nordul Indiei, în regatul Lahore – s-a propagat cu o virulenţă sporită în anii următori pe drumul obişnuit al caravanelor, prin Afganistan, Buhara şi Persia, pînă la ţărmurile Caspicei, pătrunzînd în sud-estul Rusiei prin portul Astrahan, în iulie 1847. Din această ultimă localitate, flagelul s-a răspîndit asupra întregului teritoriu european al Imperiului, afectînd cu predilecţie: Armenia, Gruzia, Ucraina, Podolia, Estonia, Livonia şi Finlanda; contagiunea a atins Moscova în septembrie 1847, iar în iunie al anului următor s-a făcut simţită şi la St. Petersburg. Concomitent, pe ruta sudică de propagare, epidemia s-a extins din Persia în provinciile asiatice ale Imperiului Otoman, atingînd Constantinopolul şi porturile turceşti de pe litoralul pontic, în luna octombrie 1847.
Semnele prevestitoare ale unui nou flagel de proporţii erau vădit îngrijorătoare, iar corpul medical european a intrat din nou în alertă. Astfel, Ministerul Sănătăţii din Londra (...) s-a arătat îndeobşte interesat de a se documenta asupra bolii care afectase destul de grav insulele britanice, mai cu seamă Irlanda, în cursul iernii 1831–1832, şi al cărei focar se afla, după cum se ştie, în India – posesiune colonială engleză. Factorii de răspundere ai ministerului au luat contactul cu Foreign Office, adresînd consulatelor britanice din cuprinsul Imperiului Otoman, îndeosebi din Levant, un chestionar asupra manifestărilor epidemiei de holeră din 1831–1832, asupra felului în care fusese combătută şi, în sfîrşit, asupra numărului celor contaminaţi, cu procentul celor vindecaţi şi al celor care au sucombat. Asemenea chestionare au fost trimise şi consulilor englezi de la Bucureşti şi Iaşi, respectiv ..., deoarece Principatele dunărene suferiseră şi ele, în mare măsură, de pe urma flagelului în cursul primăverii şi verii anului 1831. Urmărind corespondenţa consulară britanică din Principate în această perioadă suntem în măsură să rememorăm unele date atît asupra istoricului holerei din 1831, cît mai ales asupra evoluţiei celei de a doua epidemii din 1848.
Răspunzînd la 2/14 ianuarie 1848 chestionarului trimis de Foreign Office la 15 noiembrie trecut (st.n.), consulul ... de la Bucureşti se adresa lordului Palmerston, ministrul de Externe, informîndu-l că, la 16/28 decembrie, a luat contactul necesar obţinerii datelor solicitate cu protomedicul Nicolae Gussi, care i-a răspuns printr-o scrisoare din 24 decembrie/5 ianuarie. ... se plîngea că orice informaţie izbutise să strîngă asupra epidemiei de holeră din 1831 era foarte vagă, deoarece „n-am găsit amănunte asupra subiectului în arhivele mele [adică ale consulatului], şi toţi medicii care funcţionează aici, cu foarte mici excepţii, s-au stabilit mai tîrziu”. Consulul englez îşi manifesta decepţia faţă de cunoştinţele limitate ale corpului medical din Principate şi de slabele sale posibilităţi de a combate în mod eficace maladia, dacă ea şiar face iarăşi apariţia. Într-o conversaţie avută chiar cu principele domnitor Gheorghe Bibescu, acesta îi relatase că singurul remediu posibil consta, în cazul reapariţiei holerei, în refugiul în judeţele de la munte, mai ferite de „morbul bolii”.
De la început trebuie precizat că diplomatul britanic s-a înşelat afirmînd că nu a găsit date asupra epidemiei din 1831 în arhiva consulatului, deoarece predecesorul său, ..., a lăsat nu mai puţin de 14 rapoarte înaintate Foreign-Office-ului între 5–17 ianuarie şi 18/30 septembrie 1831 asupra acestui subiect, pe care l-a urmărit cu deosebită atenţie, după cum am văzut la locul cuvenit, ca şi colegii săi, reprezentanţii consulari ai Franţei ...
Revenind acum la scrisoarea de răspuns a protomedicului Gussi, observăm că acesta afirma că în Bucureşti, la 1831, au fost atinşi de holeră aproximativ 15 000 de indivizi, adică o şesime din numărul total al locuitorilor Capitalei, din care au murit o treime, adică vreo 5 000. Epidemia a durat aproape trei luni la Bucureşti, dar în restul ţării s-a făcut mai puţin resimţită. Tratamentul aplicat atunci împotriva holerei a fost cel antiflogistic, adică recurgerea la lipitori, cataplasme şi gheaţă, înainte de apariţia simptomelor pernicioase, deoarece maladia, odată declanşată, nu mai exista împotriva ei nici un remediu. Comparînd datele furnizate consulului englez de protomedicul Gussi – probabil din memorie şi fără consultarea unor documente corespunzătoare – cu cele reale, extrase din rapoartele oficiale ale vremii prezentate generalului ..., ne surprind imprecizia şi inexactitatea lor.
La chestionarul amintit, trimis de Foreign Office la 15 noiembrie (st. n.) 1847, a răspuns lordului Palmerston la 12/24 ianuarie 1848 şi consulul britanic din Iaşi, Samuel Gardner. În lipsa unor date concrete, el s-a mărginit să înştiinţeze pe superiori săi că în Moldova nu se înregistrase, pînă la acea dată, nici un caz de holeră – în pofida vecinătăţii Rusiei contaminate de boală – şi transmitea totodată textul scrisorii adresate din Tiflis, la 28 octombrie/9 noiembrie 1847, protomedicului Gheorghe Cuciureanu de către colegul său rus ..., cu privire la unele metode de combatere a holerei. Scrisoarea, în limba franceză, a fost reprodusă din gazeta ieşeană Albina romînească”. După descrierea simptomelor maladiei – cunoscînd trei faze de evoluţie –, apreciatul doctor rus, care a activat în calitate de medic militar în regiunea Caucazului, făcea cunoscută reţeta aşa-numitului „elixir de Voronej”, considerat un remediu foarte eficace, după afirmaţiile sale, în lupta dusă împotriva holerei. Formula acestui medicament consta dintr-un amestec de 2 1/2 cvarte (adică 5 livre şi 10 uncii) de spirt de vin, 8 zolotnice (o uncie) de sare de ţipirig, 10 zolotnice (10 drahme) de silitră, aceeaşi cantitate de piper, 4 zolotnice (4 drahme) de apă tare, 1/2 cvartă (4 uncii) de oţet, , 4 zolotnice (4 drahme) de naftă albă, 2 linguri de untdelemn de măsline şi 1 pfund (6 uncii) de mintă pipărată, mixtura fiind lăsată la loc cald timp de 12 ceasuri înainte de administrare pe cale orală, în doză de 1/4 sau !/2 uncie, într-un pahar de rachiu, vin alb sau ceai de mentă. Concomitent, bolnavul era fricţionat şi pus să transpire abundent, pînă la constatarea unei ameliorări în starea sa. Pe baza experienţei medicului rus şi a unui alt coleg al său, doctorul C. Grum din St. Petersburg, Cuciureanu a publicat la Iaşi, în 1848, o broşură destinată prevenirii şi combaterii holerei în mediul rural; tot în acelaşi an, medicul moldovean Constantin Vîrnav a publicat o mică monografie, foarte doctă pentru vremea sa, asupra istoricului holerei şi mijloacelor de combatere cunoscute pe atunci, folosind o impresionantă bibliografie de specialitate, germană, franceză, engleză şi rusă. În Ţara Romînească, Mihai ..., „secretar gubernatorial” al Consulatului general rus din Bucureşti, după ce, în 1842, publicase o broşură sumară, intitulată Povaţă împotriva holerei, tipăreşte în 1847, o lucrare mai completă, adaptată din limba rusă, scriere pe care o numeşte Povaţă nouă împotriva holerei adecă Măsuri de pază şi lecuire, care cuprinde o serie de ordonanţe medicale date de către Ministerul rus al Trebilor Interne cu ocazia epidemiilor de holeră din anii 1830 şi 1846–1847.

Pe de altă parte, o întreagă literatură medicală de popularizare, răspîndită îndeosebi pe calea presei, a încercat să difuzeze în rîndurile populaţiei un minimum de cunoştinţe asupra simptomatologiei holerei, prevenirii şi combaterii sale. Astfel, Gr. Platon, în articolul Holera, din „Icoana lumei”, periodic bucureştean, făcea cunoscute „împărtăşirile medicale” publicate în „Gazeta mediţinală” din St. Petersburg de către profesorul doctor Lihtenstet; acest medic pretindea că ceea ce se înţelege adesea prin „holera asiatică” în Europa nu era de fapt decît „holera sporadică”, boală endemică în Europa. În 1847, doctorul Bendella publica la Iaşi, în „Albina romînească”, un articol Despre lipiciunea holerii epidemice, prelucrat după acela al doctorului Macher Consideraţii în legătură cu originea holerei în India şi căile pe care a pătruns şi s-a răspîndit în Europa. Autorul recomanda cîrmuirii din Moldova să aibă grijă „întîi ca săracul să fie în stare a-şi cumpăra ieftin hrană bună”. De asemenea, în „Curierul romînesc” din Bucureşti, a fost tipărită, tot în 1847, după periodicul „Organul luminării” din Blaj, traducerea unui articol apărut în ziarul „Times”, aparţinînd chimistului ... din Bristol, intitulat Holera, prin care se cerea stăruitor, în cazul declanşării unei epidemii, dezinfectarea cu clor în stare gazoasă a tuturor obiectelor personale aparţinînd celor contaminaţi şi supunerea lor unui tratament termic pînă la o temperatură de 250–3000 F. La fel, în periodicul bilingv gălăţean „Dunărea. Jurnal ştiinţific, literar şi comercial – Il Danubio. Giornale di Commercio, Agricoltura e Navigazione” s-a tradus, la începutul anului 1848, un material aparţinînd medicului francez Verollot, privind Holera Morbus în anii 1845, 1846 şi 1847, unde se făcea un istoric al bolii în Asia şi Europa.
În sfîrşit, Comitetul Sănătăţii din Moldova a pus în vederea celor în cauză că principele domnitor Mihail Sturdza a promulgat un ofis, prin care cerea proprietarilor de moşii „să pregătească, pe la satele domniilor sale, oareşicare leacuri casnice ce să întrebuinţează la boala holerei”, iar spiţerii din oraşe au primit dispoziţii să le pună în vînzare „cu un preţ foarte măsurat”. Spiţerul Carol Tornborg din Iaşi îşi făcea chiar o deşănţată reclamă, încunoştiinţînd publicul amator că avea de vînzare „hapuri feritoare de holeră”. Care era compoziţia „miraculoaselor” hapuri ale puţin scrupulosului spiţer nu o cunoaştem nici pînă astăzi; el şi-a păstrat cu rigurozitate „secretul” profesional pînă dincolo de mormînt!
În pofida măsurilor de prevedere încercate – desigur inadecvate, insuficiente şi prea empirice, nici carantina nedînd rezultate satisfăcătoare – flagelul nu a întîrziat să se abată la început asupra Moldovei, unde maladia a fost adusă de la Constantinopol şi din sudul Dunării, mai întîi la Galaţi, apoi în restul principatului, înaintînd spre nord de-a lungul Prutului. Holera prezentă pe un vas venit de la Constantinopol a molipsit cîţiva hamali din port ce au răspîndit molima în oraş, apoi prin mutarea miliţiei ostăşeşti din Galaţi la Iaşi s-a contaminat şi capitala Moldovei.
Astfel, la 16/28 aprilie 1848, consulul britanic Gardner făcea cunoscută, din Iaşi, superiorilor săi de la Foreign Office, apariţia holerei în marele port dunărean. Peste două săptămîni, la 3/15 mai, acelaşi diplomat revenea cu detalii, înştiinţîndu-l pe lordul Palmerston că Charles Cunningham, viceconsulul englez din Galaţi, contractase boala în urma unei deplasări făcute la Măcin, într-o vreme cînd epidemia – deşi atestată la Galaţi şi la Focşani – nu era încă semnalată la Iaşi.
Doctorul A. H. Bassereau, fost intern al spitalelor din Paris, medic al celui de-al 5-lea cvartal din Iaşi şi membru al Comisiei medicale din acest oraş, ne dă unele amănunte cu privire la virulenţa epidemiei de holeră din 1848 în Moldova. Astfel molima, care a început să bîntuiască la Galaţi din cursul lunii aprilie, s-a deplasat progresiv spre Bîrlad şi Bacău, pentru ca prima victimă să fie înregistrată la Iaşi la 3/15 mai, iar epidemia să se declanşeze efectiv în capitala Moldovei la 23 mai/4 iunie. Maladia era anunţată de simptome epigastrice şi ameţeli, zbîrnîituri în urechi, urmate de vomitări, crampe, diaree, cianoză ş.a. În această primă fază – caracterizată prin accidente gastrice, cefaleice sau gastro-cefaleice simultane, manifestate printr-o apăsare a epigastrului şi prin senzaţii de vomă şi semne congestive – se recomanda bolnavilor administrarea a cîte 4 grame de ulei de mentă, eter acetic, laudanum lichid Sydenham. Pentru accidentele holerice deja caracteristice în faza a doua a maladiei, tratamentul recomandat consta din subnitrat de bismut (1 decigram), pudră de ... (1 decigram), extras de beladonă (12 miligrame) şi o1.sacchar de mentă (3 decigrame).
Consulul englez Gardner raportează, la rîndul său, în ziua de 7/19 iunie, izbucnirea epidemiei în Iaşi la începutul lunii, autorităţile trecînd la adoptarea măsurilor necesare pentru combaterea ei. Astfel s-a dat dispoziţie de a se construi barăci chiar pe înălţimea amplasată în faţa consulatului, pentru populaţia evacuată din cartierele contaminate. ..., un medic englez din ..., care a funcţionat şi la St. Petersburg înainte de a se instala la Iaşi, îi comunica lui Gardner că numărul cazurilor de holeră din capitala ţării era încă modest. În schimb, după informaţiile primite de la viceconsulul Cunningham, epidemia se manifesta cu violenţă la Galaţi, afectaţi fiind, în special, reprezentanţii claselor nevoiaşe. Gardner anexa raportului său şi o statistică a evoluţiei maladiei în portul dunărean, preluată din numerele gazetei „Dunărea – Il Danubio...”  apărute între 6/18 mai şi 3/15 iunie. Dacă între 6/18 şi 11/23 mai, din 36 de bolnavi de holeră, au decedat 10, între 13/25–19/31 mai s-au ivit 171 de cazuri, dintre care 52 mortale; între 21–26 mai/2–7 iunie s-au înregistrat alte 118 cazuri, dar mortale doar 34, şi în sfîrşit, curba maximă atingînd, între 27 mai/8 iunie–2/14 iunie, 352 de cazuri, din rîndul cărora 96 fatale. Aşadar, la populaţia Galaţilor de aproximativ 22 000 de locuitori, s-au înregistrat în intervalul menţionat 677 bolnavi (3,07%), cu 192 decedaţi (28% din totalul bolnavilor).La Galaţi, unde epidemia bîntuia puternic, holera a atacat şi miliţia ostăşească cantonată acolo. Ostaşii suferinzi au fost internaţi în Spitalul militar din localitate, ca şi în alte două case amenajate în acest scop. Spitalele şi cazarma se dezinfectau prin afumatul odăilor, de trei ori pe zi, cu aburi de oţet vărsat pe cărămizi fierbinţi; în plus, se efectuau fumigaţii cu pucioasă, silitră, iarbă mare, răşină ş.a. Se schimbau la fiecare bolnav pernele şi păturile, iar cele utilizate de holerici erau arse. Căruţele în care erau transportaţi bolnavii se afumau, iar profilactic s-a dăruit o porţie dublă de rachiu tuturor soldaţilor. Pentru serviciile spitalului au mai fost angajate în plus şi două spălătorese.
Măsurile preventive adoptate de corpul medical pentru oştire au dat unele rezultate, deoarece nu au decedat decît 18 soldaţi. Medicul spitalului militar, maiorul August Abegg, a îngrijit suferinzii cu tot devotamentul şi cu deplină competenţă, avînd experienţă dobîndită în cadrul combaterii maladiei în Rusia şi Polonia, la 1831. Concepţia medicului în ceea ce priveşte răspîndirea bolii era dintre cele mai originale, tributară totuşi vechii teorii miasmatice: dacă vîntul bătea dinspre Turcia sau Ţara Romînească, boala începea să se înteţească, iar dacă acesta contenea, atunci se micşora şi virulenţa maladiei, după cum raporta el la 20 mai/1 iunie 1848 lui „...” din Iaşi.. De altfel, mai tîrziu maiorul Abegg, doctorul „garnizonului miliţiei” din Galaţi, a fost înălţat la gradul de colonel, pentru „neobosita sa activitate în timpul năprasnicii epidemii de holeră”, cu un salariu de 10 000 lei pe an.
Despre evoluţia molimei în Galaţi – preluîndu-se majoritatea datelor din periodicul „Dunărea” – informează cititorii atît ziarul ieşean „Albina romînească”, cît şi cel braşovean „Gazeta Transilvaniei”, cu descrierea simptomelor bolii şi explicarea cauzelor izbucnirii ei; ravagiile holerei şi măsurile sanitare adoptate împotriva molimei la Galaţi sunt redate şi în gazeta braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În sfîrşit, tot „Albina romînească” publică raportul medicilor ..., subscris de doctorii Abegg şi Martin, adresat Comitetului sănătăţii din Moldova, privind mersul epidemiei de holeră la Galaţi.
Într-un extras dintr-o corespondenţă din 11/23–12/24 iunie, trimisă din Cluj ziarului „Allgemeine Zeitung” din Augsburg şi apărută în nr. 200 din 18 iulie (st.n.) 1848, se indicau, după datele primite de consulatul austriac din Iaşi, cifrele mortalităţii înregistrate la Galaţi între 27 mai/8 iunie şi 6/18 iunie: 116 decedaţi din 502 bolnavi, ceea ce nu indică totuşi un mare grad de letalitate; într-o altă corespondenţă din Galaţi, din 14/26–16/28 iunie, trimisă tot la „Allgemeine Zeitung” şi publicată în nr. 208 din 14/26 iulie, se arăta că la 28 iunie/10 iulie holera nu încetase şi că interveneau zilnic circa 20 îmbolnăviri, cu două pînă la trei decese.
Epidemia din Galaţi, în scădere la sfîrşitul lui iunie, se stinge în cursul lunii iulie.
Din acest oraş, molima s-a extins spre nord, atingînd, după cum am menţionat, şi Capitală. Este demn de subliniat faptul că încă de la 17/29 octombrie 1847, cînd se auzise că holera bîntuia în Persia şi Imperiul Otoman, Sfatul Administrativ Extraordinar al Moldovei, alcătuit din ministrul din Lăuntru, logofătul Iordache Ghica, ministrul Dreptăţii „beizadea” Nicolae Suţu, „gheneral inspectorul” Miliţiei „beizadea” Dimitrie Sturdza şi Secretarul de Stat hatmanul Nicolae Mavrocordat, reunit sub preşedinţia domnitorului Mihail Sturdza, hotărîse ca, în afara întăririi carantinelor de la Galaţi, Sculeni, Lipcani şi Leova, avînd fiecare un director, un medic şi doi slujitori, să se stabilească la Iaşi, în fiecare „cvartal” al oraşului, cîte un spital cu 25 de paturi (20 pentru creştini şi 5 pentru evrei) şi să se fixeze locurile de înhumare în cimitirele de la Galaţi, Păcurari şi Şapte Oameni. Fiecare cvartal urma să dispună de 8 căruţe pentru aducerea bolnavilor la spital şi de 4 care pentru transportarea morţilor la cimitire; oraşul urma să dispună de 240 de ciocli şi de 240 de păzitori ai oraşului, cu un căpitan la fiecare 40 de oameni. Evreii aglomeraţi în case neîncăpătoare trebuiau să se mute la sate, case ce urmau să fie curăţite, iar cele molipsite să se izoleze. Pentru fiecare judeţ s-a dispus organizarea unui spital şi a unei comisii sanitare. Împrejurul Iaşilor s-a instituit pază; trecerea se efectua numai prin patru bariere, iar casele molipsite trebuiau izolate şi curăţate. Toate aceste măsuri de prevedere n-au împiedicat însă holera să-şi facă apariţia la Iaşi, aşa cum am văzut mai înainte.
În raportul înaintat din Iaşi lordului Palmerston, la 14/26 iunie, consulul englez Gardner scria despre ravagiile provocate de holeră în capitala ţării, unde epidemia dobîndise un caracter violent, numărul pierderilor în vieţi omeneşti variind între 30–100 pe zi. Ceea ce îngrijora destul de mult cercurile medicale era în primul rînd virulenţa maladiei, simptomele ei căpătînd în 2–3 ore un caracter acut. Se făcea presupunerea că la răspîndirea bolii a contribuit temperatura excesivă înregistrată atunci la Iaşi, depăşind 300 Reaumur sau 100º Fahrenheit. În oraş domnea o atmosferă dezolantă, familiile înstărite părăsindu-l în număr mare, tribunalele şi şcolile fiind închise, iar paza barierelor din mahalale întărită pentru a preveni fuga bolnavilor; concomitent s-au înregistrat împuţinarea şi scumpirea alimentelor. Totodată, Comitetul Sănătăţii din Iaşi a făcut cunoscut tuturor medicilor particulari obligativitatea de a veni în ajutorul bolnavilor de holeră, sub sancţiunea opririi practicării medicinii în oraş. Holera făcea aici ravagii: între 11–12/23–24 iunie au sucombat 110 bolnavi, între 13–14/25–26 iunie, 134, iar între 14–15/26–27 iunie, 181. În memoriul său pe 1848, Comitetul Sănătăţii enumera măsurile suplimentare luate pentru stăvilirea molimei: adăugarea de doctori în cvartalurile în care bîntuia holera mai cu furie (adică în al 2-lea, al 3-lea şi al 5-lea); porunci date spiţeriilor să fie deschise la orişice oră; deosebita priveghere a spitalelor, spre a avea tot ce le trebuie; dispersarea populaţiei; „rînduirea de osăbiţi boiernaşi la fiştecare cvartal”. Cu toate măsurile adoptate, „holera secera fără cruţare şi deosăbire în toate clasele lăcuitorilor, iar mai cu seamă în sărăcime”, între 17/29 iunie şi 24 iunie/6 iulie ajungîndu-se la cifra de 300 de morţi pe zi; la 18/30 iunie, consulul Gardner revenea într-un alt raport cu detalii despre starea deplorabilă a Iaşilor, grav afectaţi de holeră şi unde orice activitate a tribunalelor încetase, iar prăvăliile rămîneau închise. Cu două zile mai înainte, diplomatul britanic vizitase, împreună cu compatriotul său ..., spitalul evreiesc din oraş, unde numărul victimelor era ridicat, bolnavii zăcînd laolaltă cu muribunzii sau morţii, într-o promiscuitate jalnică, abandonaţi mai degrabă asistenţei publice. Anexînd raportului său o statistică oficială a evoluţiei epidemiei, Gardner declara că, pînă la 5/17 iunie, se înregistraseră 22 de bolnavi, din care şase se vindecaseră, opt erau spitalizaţi, iar ceilalţi opt muriseră. Flagelul a atins apogeul în intervalul 5–17/17–29 iunie, cînd numărul îmbolnăvirilor a crescut progresiv de la 8 pînă la 332 pe zi, din care doar 78 suferinzi s-au vindecat, iar 181 au sucombat. Situaţia la încheierea raportului (17/29 iunie) era următoarea: 558 de bolnavi, 281 de cazuri noi, 152 de decese, 32 de vindecări şi 655 spitalizări.
Mult lăudatul „elixir” de Voronej al doctorului ... – în a cărui eficacitate crezuse şi protomedicul Cuciureanu – nu a dat rezultatele scontate în combaterea holerei, iar A. H. Bassereau, medicul spitalului celui de-al 5-lea „cvartal” din Iaşi, se exprima cu o ironie incisivă în memoriul pe care l-a publicat în „...” asupra epidemiei din capitala Moldovei: „Redăm aici reţeta acestui elixir recomandat ca făcînd minuni; poate însă că stomacurile ruseşti au o putere de asimilare care lipseşte altor popoare”. Nici lipitorile n-au avut alt efect, scria acelaşi doctor Bassereau, decît să uşureze durerea epigastrică, fără a manifesta vreo influenţă asupra diareii holerice. În schimb, medicul socotea a fi dat mai bune rezultate o pudră alcătuită din protoclorură de mercur (3 centigrame) şi extras apos de opium (12 miligrame). În ceea ce priveşte cauzele maladiei, Bassereau era de părere că „holera este rezultatul unei adevărate otrăviri miasmatice. Această otravă ne este necunoscută în forma ei, ca şi modul de acţiune asupra organismului. Existenţa ei nu este relevată decît prin efectele sale. Pare a avea drept agenţi vehiculatori aerul şi apa”. În sfîrşit, medicul francez face şi unele precizări privind măsurile adoptate pentru combaterea epidemiei în capitala Moldovei. Astfel, Iaşii împărţiţi în 6 „cvartale”, dispuneau în fiecare de cîte un medic, numit de guvern, ce asista gratuit pe bolnavii sărmani. Medicamentele erau oferite tot gratuit de către spiţeri. Pentru serviciile lor, medicii primeau o leafă de 5 000 de piaştri, iar spiţerii de 600. 
În intervalul de 46 zile (adică între 23 mai/4 iunie–7/19 iulie), cît a bîntuit epidemia de holeră cu furie la Iaşi, doctorul Bassereau făcea o statistică a îmbolnăvirilor şi deceselor din „cvartalul” 5, de care era răspunzător. Astfel, în acest răstimp s-au îmbolnăvit 1 284 persoane, dintre care au decedat 682 şi s-au vindecat 602, deci o letalitate ridicată, de 55%; dintre 409 bolnavi evrei, 114 au ajuns la spital, dintre care  au murit 41, iar 73 s-au însănătoşit. În timpul celor patru săptămîni cît a făcut ravagii holera la Iaşi, Bassereau aprecia – cu o anumită exagerare – că au fost decimaţi 9 000 locuitori dintr-o populaţie de 25–30 000 de indivizi, restul părăsind oraşul. 
Un tablou tot atît de lugubru era înfăţişat şi într-o altă depeşă, înaintată Foreign Office-ului de consulul Gardner la 24 iunie/6 iulie, în care el dădea şi unele indicaţii cu privire la identitatea celor decedaţi. Astfel, datorită izbucnirii tulburărilor revoluţionare în Principate, Poarta otomană trimisese la Iaşi un comisar, în persoana lui Talaat Efendi, care urma să poarte discuţii cu emisarul ţarist, generalul ..., în vederea adoptării unor măsuri de represiune. Talaat fusese găzduit în casele prinţului Nicolae Vogoridi, în care se încuibase însă holera; astfel, demnitarul turc avu nenorocirea să-şi piardă un fiu în vîrstă de 12 ani. Printre cei răpuşi de boală s-a mai numărat la Iaşi şi mitropolitul Meletie Brandaburul, decedat la 19 iunie/1 iulie, în vreme ce chiar fiul domnitorului, hatmanul Dimitri Sturdza, fusese atins de molimă. Principele Moldovei însuşi a părăsit palatul domnesc, împreună cu familia şi suita sa, adăpostindu-se într-o mică reşedinţă din afara oraşului. Virulenţa epidemiei a paralizat întreaga activitatea a Capitalei. Toate afacerile au sistat, prăvăliile au fost închise, iar uliţele rămăseseră pustii, peste tot domnind o atmosferă de dezastru. Cifra morţilor se ridicase în ultimul timp la peste 200 pe zi. De pe urma epidemiei, populaţia Iaşilor a fost redusă cu o treime prin decese şi bejeniri, nemaidepăşind cifra de 50 000 de locuitori. Măsurile sanitare de precauţie extraordinare adoptate de autorităţi au privat Iaşii de aprovizionarea lor obişnuită de sezon, din pricina spaimei ţăranilor din împrejurimi, care se temeau să-şi mai desfacă pe piaţa oraşului produsele alimentare, devenite astfel foarte rare şi scumpe.
O corespondenţă din Iaşi din 2/14 iulie, transmisă ziarului „Allgemeine Zeitung” din Augsburg şi publicată în nr. 208 din 26 iulie (st.n.), făcea cunoscută mortalitatea apreciabilă din Iaşi datorită holerei; în prima jumătate a lunii iunie au murit zilnic (!) 4–500 persoane (exagerare evidentă), în luna iulie şi mai mulţi, ivindu-se 800 noi cazuri, la o populaţie de 60 000 de locuitori, dintre care jumătate erau evrei.
Medicii care au combătut epidemia de holeră la Iaşi, în frunte cu protomedicul Gheorghe Cuciureanu, au fost: Constantin Vîrnav, Iosif Viola (1770–1858), maghiar din Tîrgu Mureş, epitrop al Spiridoniei din Iaşi, „veteran” din 1831, francezul A. H. Bassereau, şi vienezul Bernard Schiffer. Acesta din urmă, „doctor în medicină şi chirurgie, membru de la Facultatea de medicină din Viena şi medic penitenciar [!] al Capitalei” Iaşi, a publicat mult mai tîrziu, în „Monitorul medical”, nr. 21 şi 15 din 1865, observaţiile sale „asupra holerei asiatice din Iaşi”, unde avusese prilejul „să caute 2 000 de bolnavi”. Totodată şi le-a editat într-o broşură separată, „după dorinţa expresivă [!] a amicilor de omenire”, fiind „insuflat de speranţa că măsurile cuprinse în aceasta ar contribui foarte mult la împiedicarea răspîndirii holerii, ca şi la uşurarea decursului ei”. La Iaşi – preciza doctorul Schiffer – primul caz ivit la 7/19 mai 1848 a fost acela al unui „bărbat de 56 de ani, după băutura de bragă”. A doua zi a urmat un alt bolnav, „în apropiere de cazul precedent”. Pînă la 5/17 iunie, s-au constatat 23 cazuri în total, care „toate au fost de un grad mai uşor şi au scăpat”. Cînd deodată, „pe timp frumos, uscat şi cu soare”, în acea zi, „la 9 ore dimineaţa... s-a ivit holera repede în diferite părţi ale oraşului, cu mare intensitate, şi a apucat ca la 160 oameni, din care 40 au  murit încă în acea zi”. Virulenţa epidemiei s-a datorat, în parte, şi tăgăduirii de către medici a „răului ce incomodase în 28 de zile cîte puţin oraşul” şi mai ales deoarece autorităţile erau cu totul nepregătite, „fiindcă nu se credea la întoarcerea holerei de la 1830” (!). După Schiffer, cauzele principale ale izbucnirii epidemiei s-au datorat uliţelor „necurăţite”, vînzării de „alimente stricate şi fructe necoapte”. Urmează apoi o realistă descriere a epidemiei ce a decimat oraşul: „De aceea s-a întîmplat, că mulţi din cei afectaţi d-această boală teribilă, cînd îi apuca ea pe stradă zăceau acolo cu orele fără ajutor şi încetau adesea din viaţă în crampurile [!] cele mai teribile, ceea ce făcea o astfel de impresie asupra trecătorilor, încît unii din ei se îmbolnăveau de frică. Locuitorii erau speriaţi şi multe mii de individe [!] părăseau oraşul sau de tot, sau se mutau în alt loc, [într-un] mai curat tîrguşor din apropierea oraşului, alţii se închideau ca odinioară în timpul ciumei în casele lor şi nu ieşeau pe stradă cu zilele şi cu săptămînile.
„Oraşul însuşi avea de la 13/25 iunie pînă la 24 iunie/6 iulie 1848, pe cît a fost furia cea mare a boalei, aspectul cel mai trist care şi-l poate imagina cineva. Comercianţii închiseseră magazinele, brutarii brutăriile, meşteşugarii atelierele, astfel că în cîte o zi nu s-a găsit pîine caldă şi carne proaspătă. Din toate acestea se vede lesne că mulţi oameni, care poate ar fi scăpat, au sucombat d-această boală teribilă. Multe sute de oameni au murit numai de frica boalei, precum şi din lipsa de ajutor medical momentan, fiindcă abea se aflau în oraş 8 medici spre a da ajutor; ceilalţi era parte plecaţi în străinătate mult mai înainte, parte însuşi bolnavi, aşa încît la o mişcare zilnică de mai multe sute de bolnavi, mai jumătate rămîneau fără tratament. Pe d-altă parte, o mulţime de bolnavi au murit în urma nutrimentului absolut prost şi în lipsă de căutare”, mărturisea medicul nostru, „informaţie verificată de orice medic de cvartal, ce-a observat mizeria claselor de jos ale populaţiei”. „Eu am văzut oameni săraci – scria Schiffer – „care, scăpînd de holeră şi fiind reconvalescenţi, n-aveau de mîncare altceva decît mămăligă cu fasole, căci despre agoniseală nu poate fi atunci vorbă şi ajutoarele au început să vie tocmai pe la finele epidemiei. Nu este dar de mirare dacă în scurtul timp de 21 zile, adică de la 14/26 iunie pînă la 4/16 iulie, cînd boala era în culmea ei, au murit pînă la 7 000 de indivizi”.
După ce descrie natura, simptomele şi „decursul” holerei, doctorul Schiffer atestă că boala „s-a transportat cu întîiul vas de vapor care a venit la deschiderea navigaţiei de la Constantinopol la Galaţi”, vas pe care lucraseră şi se contaminaseră trei hamali din port, care au murit imediat. Apoi cu „permutarea miliţiei de la Galaţi la Iaşi, boala fu adusă aici şase săptămîni mai tîrziu şi bîntuia mai cu furie în cartierul cazărmii”. De aici conchide medicul că boala era contagioasă, întrucît cei ce veneau în contact cu holericii se molipseau imediat şi, dimpotrivă, bolnavii izolaţi, cei din jurul lor erau apăraţi. Schiffer a observat că „adevăratul contagiu este în dejecţiunile bolnavilor, şi anume mai mult în dejecţiunile vărsate decît în dejecţiunile alvine”. Medicul bănuia că molima era „de origine volatilă şi se introduce prin inspiraţie de la cei predispuşi; totodată, el afirma că numai bolnavii erau contagioşi, iar cadavrele holericilor nu, dovadă că nici unul din cioclii ce îngropau zilnic sute de morţi nu s-au îmbolnăvit, ceea ce, evident, „nu s-ar fi întîmplat dacă şi cadavrele ar fi infectante”. Altă observaţie consta din faptul că, pe timpul bîntuirii holerei, alte boli, ca tifosul, disenteria, „care dominau altădată, au dispărut aproape cu totul şi n-au reapărut decît la potolirea ei”. Cele mai multe victime se recrutau din rîndurile nevoiaşilor şi a clasei de mijloc, iar din boieri „mai puţin”. Erau atacaţi cei suferinzi de stomac, de intestine sau cu paraziţi intestinali; dacă viermii ieşeau vii, bolnavii se vindecau, afirma Schiffer, iar dacă erau evacuaţi morţi, sucomba şi bolnavul. Medicul vienez mai atesta că boala a atacat mai mult bărbaţii decît femeile, iar dintre bolnavi de-abia 30% din mijlocul lor se vindecau. El critica tratamentul aplicat bolnavilor prin luarea de sînge, ceea ce provoca anemierea bolnavului şi moartea lui; se pronunţa totodată şi contra vezicantelor şi „remediilor constipante”. Împotriva „congestiilor la cap” recomanda „fomente reci de apă şi oţet”. Dacă suferindul vomita prea des, urma să i se administreze Potio Riveri la fiecare sfert de oră, în apă aromatică. Contra diareii se preconiza „decoct. salep. cu tinct. opii, iar pentru potolirea setei poţiuni mucilaginoase căldicele”. Stomacul trebuia acoperit cu sinapisme, coloana vertebrală cu cenuşe, sare sau nisip cald, extremităţile să fie frecate uşor, pe uscat, deoarece fricţiunile umede aduceau „mai mult frig”, în extremităţi. Un alt remediu eficace, arată Schiffer, consta din absorbţia de „...”, din cinci în cinci minute. În sfîrşit, deoarece medicul considera că numai excrementele bolnavilor, voma şi materia diareică erau adevăraţi purtători ai holerei, el recomanda stăruitor ca toate acestea să fie îngropate cu grijă, după ce erau stropite cu soluţie de clor sau de vitriol marţial.
Doctorul Schiffer îşi încheia broşura prin îndemnuri profilactice cu iz moral adresate bogătaşilor, ca în oraşele şi satele unde se ivea holera să întocmească comitete pentru a se îngriji de oamenii săraci şi să-i ajute prin colecte de bani, haine şi alimente.
După cum se ştie, în primăvara anului 1848 holera s-a întins în toată ţara Moldovei, afectînd îndeosebi ţinuturile Fălciu, Roman, Suceava, Dorohoi şi Iaşi; totodată s-au dat povăţuiri pentru sătenii Moldovei în ce chip să se păzească de „lovirea boalei holera” şi cum să-şi dobîndească ajutor prin leacuri casnice, „la întîmplare cînd s-ar ivi boala aceasta la vreun sat”.
În faţa calamităţii extinderii epidemiei în destule părţi ale Moldovei, în „Buletinul oficial” al ţării s-a publicat lista decedaţilor de holeră „după ştiinţele primite” de la Comitetul Sănătăţii, pe localităţi. Protomedicul Gh. Cuciureanu, împreună cu membrii Comitetului Sănătăţii, a instituit, în afara carantinelor, şi comitete de combatere a molimei pe ţinuturi. Aceste comitete locale erau alcătuite din „fizicul” ţinutului, prezidentul eforiei tîrgului de reşedinţă şi un boier din partea locului.
Pentru ţinutul Roman, de pildă, unde s-a propagat holera, comisia sanitară din oraşul de reşedinţă omonim, compusă din dr. ..., „veteran” din 1831, aga Strat şi pitarul G. Andrei, a primit o subvenţie de 4 000 lei pentru înfiinţarea unui spital cu 25 de paturi. Punerea în practică a dispoziţiei a întîrziat datorită temerilor proprie-tarilor de case de a nu-şi molipsi imobilele prin primirea bolnavilor holerici. Pînă la urmă, după presiunile insistente exercitate de către Isprăvnicie, au fost amenajate locuinţele clucerului Mihalache Epure şi a pitarului Ioniţă Barbu, nelocuite de stăpînii lor şi aflate „la marginea tîrgului, la un loc înalt”, deci bine aerat. După unele presupuneri, aici a activat, sub îndrumarea doctorului ..., chirurgul ..., fost „secundar” al spitalului „Precista” din Roman.
Personalul sanitar dovedindu-se insuficient la număr, s-a făcut apel şi la bărbieri, instruiţi, pe cît a fost posibil, să execute flebotomii cu lanţeta. Din ordinul Comitetului sănătăţii, Isprăvnicia ţinutală i-a trimis la spital prin rotaţie, iar ei au obţinut astfel, prin activităţi pe teren, calificarea de „medici practici”. Dotaţi cu o farmacie portativă şi o lanţetă, mulţi dintre aceşti bărbieri, dispunînd de cunoştinţe elementare, au fost trimişi prin satele contaminate, spre a avea grijă de bolnavi. O seamă dintre ei au căzut la datorie, alături de victimele pe care veniseră să le salveze.
După unele date statistice efectuate la încheierea epidemiei, către începutul toamnei, rezultă că în întreg ţinutul Roman s-au înregistrat 5 598 de bolnavi cu 1 997 de decedaţi şi 3 601 de vindecaţi şi convalescenţi, deci o letalitate de 35,8%. În schimb, în oraşul Roman, cu 483 de bolnavi, 200 de morţi şi 283 de însănătoşiţi şi convalescenţi, mortalitatea a fost mai ridicată, atingînd 41%.
Pentru alte ţinuturi, informaţia noastră este mult mai săracă. Astfel ştim că medicul primar al oraşului Bîrlad, Lazecico, a renunţat la indemnizaţia sa lunară specială de 300 de lei, ce i se acordase pentru îngrijirea bolnavilor de holeră din tîrg. Pentru oraşul Piatra Neamţ aflăm de recomandările făcute de rabinii din Lvov evreilor din aşezarea moldovenească de a se apăra împotriva holerei purtînd plăci şi verigi de aramă. 
În timpul molimei, o seamă de mănăstiri şi schituri din ţinutul Neamţ, ca Intrarea în Biserică, Procov, Secu şi Sihla au slujit pentru adăpostirea celor refugiaţi din calea holerei; totuşi s-au înregistrat două decese la Mănăstirea Neamţ: al Pulheriei, soţia marelui logofăt Dimitrie Cantacuzino – Paşcanu şi al Eufrosinei, fiica postelnicului şi cunoscutului publicist Gheorghe Asachi, ce urma peste o lună să fie mireasă, ambele răpuse de cumplita boală.
La începutul toamnei, holera a încetat cu totul în ţinutul Neamţ, iar în ţinutul Dorohoi mai subzista, dar într-o formă uşoară. Apoi, din raportul nr. 8 745 al Isprăvniciei ţinutului Bacău, din 2/14 august 1848, către Departamentul Treburilor din Lăuntru al Moldovei reiese că „unii din locuitorii satelor Răpile [Rîpele] şi Filipeşti, îngroziţi de boala holerei, s-au arătat cu tînguire că din locuitorii ce se trimit în această pază a hotarelor se îmbolnăvesc de această boală a holerii şi din necăutare unii şi pier, ... iar pe alţii din ei îi loveşte pe drum”; de aceea nu puteau fi asiguraţi puşcaşi la graniţa dinspre Transilvania. La fel, la 12/24 august, prin raportul nr. 5 715, Isprăvnicia ţinutului Botoşani anunţa Departamentul Treburilor din Lăuntru că nu putea păzi în mod corespunzător graniţa dinspre Bucovina; „împrejurările împedecătoare... de a se da 86 de oameni nu sînt decît că epidemia boalei cholera întînzindu-se, existează mai prin toate satele acelui ocol”. Isprăvnicia aceluiaşi ţinut mai raporta, la 19/31 august, că „ridicarea oamenilor de strajă în paza graniţei despre Bucovina nu a urmat, decît că în toate satele, urmînd cu mare cumplire [!] boala cholerei, însuşi locuitorii s-au tras pe acasă, ca nu din întîmplare să moară în cîmpie şi unde le lipseşte tot ajutorul ca să-şi poată scăpa viaţa, cînd s-ar lovi de asemenea rău”.
În ceea ce priveşte Capitala, consulul englez Gardner raporta lordului Palmerston, la 2/14 iulie, scăderea virulenţei epidemiei de holeră, înregistrîndu-se la Iaşi numai 70 de decese pe zi. Dar intrarea trupelor ruse în oraş a complicat din nou situaţia.
După cum se ştie, anul 1848 a fost cel al revoluţiilor din întreaga Europă pentru libertate socială şi naţională, pentru democraţie şi liberalism. Avîntul revoluţionar a cuprins în primăvară şi Moldova, unde s-a iniţiat o vastă  mişcare de opoziţie împotriva regimului autoritar al domnitorului Mihail Sturdza, bazat pe prevederile Regulamentului Organic şi acţionînd conform directivelor primite de la cabinetul rus. Iniţiativele revoluţionare din Moldova, insuficient coagulate datorită forţelor heteroclite din care se compunea opoziţia: boierime liberal-democrată, burghezie comercială şi boierime conservatoare, ostilă lui Sturdza, n-au depăşit faza petiţonară. Elementele înaintate, în frunte cu Grigore Cuza, Lascăr Rosetti, Vasile Ghica, suditul ...ş.a., au convocat, la 27 martie/8 aprilie, o întrunire la hotel „Petersburg” din Iaşi, continuată apoi a doua zi în casele lui Costache Sturdza, fiind înaintată domnitorului o petiţie – proclamaţie în 35 de puncte, cu un program de revendicări liberal-democrate. Domnitorul refuzînd din acest program dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti, revoluţionarii şi-au continuat acţiunile de protest în casele lui Alexandru Mavrocordat la Copou, la 29 martie/10 aprilie. În seara acelei zile, Mihail Vodă Sturdza a trecut la reprimarea mişcării cu ajutorul miliţiei ostăşeşti, pusă sub comanda fiilor săi Dimitrie şi Grigore. S-au efectuat peste 3 000 de arestări, unii participanţi au fost surghiuniţi pe la moşii sau mănăstiri, iar 13 dintre fruntaşii mişcării porniţi spre Galaţi, pentru a fi deportaţi în Imperiul Otoman. În drumul de la Galaţi spre Brăila, şase dintre cei exilaţi au izbutit să fugă de sub escortă şi să se refugieze în reşedinţa viceconsulului englez din Brăila, St. Vincent Lloyd, care a intervenit pe lîngă consulul austriac Huber să le procure paşapoarte pentru Transilvania, de unde aceştia au plecat în Bucovina, continuîndu-şi activitatea revoluţionară în această din urmă provincie.
Puţin timp după aceasta a izbucnit epidemia de holeră, dezorganizînd viaţa din întregul principat al Moldovei. Mulţi dintre participanţii sau simpatizanţii agitaţiei revoluţionare fuseseră puşi în urmărire şi consemnaţi cu domiciliu obligatoriu în proprietăţile lor de la ţară, unii fugind din oraşe şi din calea holerei. Astfel, Isprăvnicatul ţinutului Suceava a trebuit să dea seama la 4/16 iunie 1848 Departamentul Treburilor din Lăuntru cu privire la aga Iancu Canta, supravegheat de autorităţi. „Potrivit luminatului ofis de sub nr. 71 – raportează cinovnicul Isprăvnicatului –, păşind însumi la satul Horodnicenii, unde găsind pe dumnealui aga Iancu Canta, dimpreună cu beizadea Iorgu Şuţu – ce este venit acum de o lună de zile, dimpreună cu familia dumisale, fugind pentru boala holerii –, cum şi pe dumnealui logofătul Canta, părintele dumisale agăi, venit după săvîrşirea din viaţă a soţiei sale, iarăşi cu familia dumisale” a făcut cunoscut celui interesat ofisul prin care nu îi era îngăduit să părăsească moşia.
Totodată, la 6/18 iulie, Isprăvnicatul aceluiaşi ţinut comunica Departamentului „din Lăuntru” că a adus la cunoştinţa spătarului Nicolae Istrate, alt revoluţionar, aflat la Mănăstirea Slatina, că nu avea voie să părăsească „hotarele moşiei Sf. Mănăstiri”, dar că îi îngăduise să trimită vornicului Iordache Pruncu o scrisoare, prin care îl ruga să privegheze asupra caselor sale din Iaşi. „Iar de a se periorisi [a se opri] pe musafiri ce s-au găsit la mănăstire, veniţi din acest ţinut pentru groaza boalei holerii ce urmează, şi care încă merg cu necontenire, nu s-a putut opri, căci unii merg spre a şedea pe mai multă vreme, iar alţii numai spre închinăciune, ca măcar cu rugăciunile să-şi poată scăpa viaţa de la asemenea boală ce urmează în ţinutul acesta, atît în tîrguri, cît şi la unele din sate”. Totodată, urma să se scrie privighetorului din Şomuz că aga Iancu Canta şi vornicul Iorgu Vîrnav nu aveau voie să se deplaseze decît în limitele moşiilor lor. 
Pe de altă parte, la 12/24 august, prin raportul nr. 11 662, poliţia din Iaşi comunica Departamentului „din Lăuntru”, în privinţa unor polonezi refugiaţi în oraş şi suspectaţi de autorităţi pentru agitaţie revoluţionară, că din cei 94 de înscrişi într-o catagrafie datînd din 1846, nu s-a dat de urma decît a 81 dintre ei, pentru că „nu poate cunoaşte, căci ei, care mai toţi nu au nici o statornicie în acest oraş, ... ducîndu-se pe unde interesurile îi povăţuieşte – şi mai cu osebire acum cu întîmplare urmată a boalei holerii – s-au împrăştiat fieştecare pe unde au putut”.
Tot în cursul lunii august, la 10/22, pribeagul revoluţionar Gheorghe Sion îi scria din Bucovina lui Ioan Alecsandri că: „noi [grupul de exilaţi] de două zile nu mai sîntem în Cernăuţi; am fost cu toţii retraşi la Cernauca de boala holerii, căci pe aici seceră pînă la 80 pe zi, dar acuma a mai trecut furia”
Atunci au apărut la Cernăuţi, sub forma unei broşuri tipărite, Dorinţele partidei naţionale în Moldova – August 1848, redactată de Mihail Kogălniceanu la iniţiativa Comitetului revoluţionar moldovean. În conţinutul ei se deplîngea faptul că, atunci „cînd mai toţi moldovenii, bîntuiţi de biciul cholerei erau răspîndiţi pe toată faţa ţării, cînd mai fieştecare familie era îmbrăcată cu doliu pentru perderea unui părinte, unei soţii, unui frate, unui fiu, urgia domnească îi ajunse pînă la asilurile lor. Mulţi erau încă cu lacrimile pe obraz, mai mulţi încă în patul durerilor sau de-abia convalescenţi, cînd se văzură loviţi de liste de proscripţii, ca în timpurile lui Marius şi Silla”.
Între timp, guvernanţii ruşi şi despoticul ţar ..., adevărat „jandarm” al Europei, îngrijoraţi de progresele revoluţiei, ce se întinsese din Franţa în Italia, Germania, Austria şi Ungaria şi ajunsese pînă la marginile imperiului, cuprinzînd şi Ţările Romîne, ameninţînd regimurile autocrate, au iniţiat măsuri spre a pune stavilă acestei situaţii. În primul rînd erau vizate Principatele dunărene, care se aflau sub un dublu condominium politic, suzeranitatea Porţii otomane şi protectoratul Curţii ţariste. Cabinetul de la St. Petersburg a cerut Porţii să examineze împreună situaţia şi astfel au fost trimişi la Iaşi, în iunie 1848 – unde acţiunea revoluţionară fusese înăbuşită în faşă –, ca emisari ai celor două mari puteri garante, generalul rus A. O. Duhamel şi comisarul otoman Talaat Efendi. Ei au ajuns în capitala Moldovei bîntuită de holeră, iar activitatea lor a fost stînjenită datorită acestei triste împrejurări.
Nicolae Bălcescu, care se afla atunci la Focşani – după izbînda revoluţiei în Ţara Romînească –, îi scria prietenului său şi luptătorului Alexandru G. Golescu (Arăpilă, Negru), la 25 iunie/7 iulie, pe un ton destul de deprimat: „Sînt tot la Focşani ca ecsilat, fără să am pînă acum nici un răspuns despre turc <Talaat Efendi>. Spun că ar fi bolnav de holeră la Iaşi. Socotesc că pînă mîine să priimesc răspuns; atunci d-oi vedea că întîrziază, apoi mă întorc. Pe aici se tot aude că vin muscalii. Aseară mi-a spus cineva că ar fi văzut la Isprăvnicia de Focşanii Moldovii porunci prin care se zice să se facă gătirea trebuincioasă de provizii pentru 30000 de ruşi ce au trecut Prutul la Huşi... În Moldova este linişte... Ofiţerii şi soldaţii a lăsat pe Sturzea şi s-a împrăştiat. El a rămas fără oameni în Iaşi, dar nimeni nu îndrăznesc a-i face nimic. Frica ruşilor le leagă mîinile. La Iaşi mor mult de holeră şi toţi boerii au fugit pe la ţeară”.
Într-adevăr, ruşii şi-au pierdut răbdarea, fiind iritaţi mai ales de succesul revoluţiei în Principatul muntean. Ţarul a poruncit oştirilor sale să treacă Prutul şi să ocupe Moldova, iar de acolo să se îndrepte spre Ţara Romînească. Numai că dorinţa lui ... s-a lovit de o piedică neaşteptată: holera, care făcea ravagii în Moldova şi se întinsese şi în Ţara Romînească. Trupele ruse nu numai că au ocupat primul dintre cele două principate, unde bîntuia holera, dar ele însele erau infectate de morbul bolii ce pustiise şi Rusia. Astfel, dintr-o corespondenţă primită de la Cluj şi publicată în ziarul „Allgemeine Zeitung” din Augsburg, nr. 200 din 18 iulie (st.n.) 1848, rezultă că, „din pricina sistemului sanitar defectuos rusesc, soldaţii au adus în Moldova holeră”. După „...”, ruşii au intrat în Moldova la 26 iunie/8 iulie, în mai multe polcuri, cu o sută de căruţe. Ele au venit de la Leova, concentrîndu-se 24 000 de soldaţi pentru a invada Ţara Romînească. Alţi 4 000 de soldaţi sunt îndreptaţi prin Sculeni spre Iaşi, la 26–27 iunie/8–9 iulie. Dintr-o altă notă din acelaşi ziarul „Allgemeine Zeitung” din Augsburg, nr. 206 din 24 iulie (st.n.), cu ştiri primite din Iaşi de la 2/14 iulie, rezultă că, din ostaşii ruşi bolnavi acolo, în număr de 4 300, cei mai mulţi sunt atinşi de holeră. În ziarul „Mercure de Souabe”, preluînd o corespondenţă din gazetele pariziene „Le Constitutionnel” şi „Le National”, din 26 iulie (st.n.), se afirma că, la 2/14 iulie, „ruşii şi-au stabilit o tabără în faţa Iaşilor, deoarece holera face ravagii în interiorul oraşului”. În sfîrşit, într-o corespondenţă primită de la hotarele Ţării Romîneşti de ziarul parizian „...” din 6 august (st.n.) se afirmă că, „după o scrisoare din Iaşi, numărul trupelor ruse din Moldova se ridică la 18 000 de oameni. Holera a secerat 10 000 de persoane”, cifră oarecum exagerată.
Despre intrarea trupelor ruse la Iaşi amintesc şi rapoartele diplomaţilor străini. Astfel, la 2/14 iulie, consulul englez Gardner raporta lordului Palmerston că trupele ruse îşi făcuseră apariţia în capitala Moldovei la 28 iunie/10 iulie şi, de unde virulenţa epidemiei de holeră începuse să scadă, prezenţa soldaţilor armatei de ocupaţie, atinşi de flagel, şi marea afluenţă de evrei în oraş au întîrziat momentul eliberării Iaşilor de coşmarul holerei, care bîntuia încă, în tot restul ţării, cu mai mare sau mai mică intensitate. La fel, cancelarul consulatului Franţei la Bucureşti, ..., raporta ministrului Afacerilor Externe, Bastide, la 21 iulie/2 august, că, „de la intrarea lor în Moldova, ruşii au pierdut, într-un răstimp de 20 de zile, mai mult de 2 400 de oameni prin ravagiile holerei”. 
În sfîrşit, o corespondenţă din Iaşi din 28 iulie/9 august, preluată din „Allgemeine Zeitung” şi publicată în ziarul „...” din 7 septembrie, făcea cunoscut că „holera a răpus la Iaşi 3 000 de oameni, cu toate că jumătate din populaţie o luase la fugă”. Ravagiile epidemiei în Moldova, de care sufereau şi soldaţii ruşi, ca şi neînţelegerile ivite între Curtea protectoare şi cea suzerană, în contextul unei situaţii internaţionale foarte complicate, au împiedicat trupele ţariste să intervină în cursul lunilor iulie şi august în Ţara Romînească, spre a răsturna guvernul revoluţionar, mai ales că şi acolo bîntuia holera.
La sfîrşitul verii anului 1848, molima a început să se stingă în Moldova. La 13/25 august, consulul englez, Gardner, comenta în raportul adresat lordului Palmerston răspunsurile protomedicului Gh. Cuciureanu la chestionarul trimis încă de la 3/15 noiembrie 1847 de Foreign Office, referitor la apariţia şi modul de tratare a holerei în Moldova, dar nu a epidemiei trecute din 1831, cum se ceruse de la Londra, ci a celei actuale, din 1848. Din materialul documentar al lui Cuciureanu – în mod regretabil absent din arhiva consulară şi doar rezumat de Gardner – rezultă gradul acut de letalitate a epidemiei din vara anului 1848, atît la Iaşi, cît mai ales în restul principatului, unde se afirma că ar fi fost pustiite sate întregi. În cursul toamnei,  Comitetul sănătăţii din Iaşi anunţa că „starea sănătăţii lăcuitorilor din tot cuprinsul Prinţipatului este bună şi ferită de molipsitoarea boală a holerii”.
Coşmarul a trecut, dar nu fără a fi lăsat urme adînci în principatul răvăşit şi suferind şi de pe urma ocupaţiei militare străine.
Şi după încetarea epidemiei, cercurile medicale şi opinia publică din Moldova au fost interesate de găsirea unor remedii împotriva holerei; în acest mod se explică publicarea unor materiale în presă privind cercetările unor medici străini în domeniul amintit, ca, de pildă, articolul Noul prezervativ de holeră, apărut în „Albina romînească”, în care sunt menţionate prescripţiile medicului vienez Haas pentru folosirea „hininei” şi „arţenului” (arsen), ce au dat rezultate pozitive („vindecătoare”) în tratarea frigurilor intermitente. Acelaşi ziar publica, sub titlul Nou metod de cura holerii, observaţiile făcute la Mira, lîngă Veneţia, de doctorul Calţuni, care „a dedus că holera e un produs superlativ de friguri” (!), împotriva cărora a încercat un tratament bazat tot pe chinină. În sfîrşit, amintita gazetă făcea cunoscută experienţa medicului englez ..., din Haiderabad, în India, care a combătut holera cu un medicament preparat pe bază de „natron-aţido-carbonic”. De asemenea, în gazeta bilingvă ieşeană „L’Enseignement...–Învăţătură...” sub titlul ..., se reproduceau discuţiile ce au avut loc în cadrul unei dezbateri la Academia de Ştiinţe Medicale din Paris, unde doctorul Richoux a declarat că etiologia bolii este necunoscută, în timp ce doctorul Fauvel lăuda proprietăţile curative ale plantei Stachys anatolica din Grecia şi Anatolia, folosită ca remediu împotriva diareelor, apoi a holerei. Se făcea totodată elogiul tratamentului pe bază de mercur, care a fost întrebuinţat cu succes, atît în Moldova, cît şi în Franţa, după afirmaţiile medicului Bassereau.
*
Acelaşi impact al epidemiei de holeră – ca şi în 1831 – s-a putut constata în mentalul colectiv din Moldova şi la 1848, deşi de mai mică amploare, ilustrat prin însemnări, alcătuirea de testamente sau chiar ecouri literare.
Astfel, pe un vechi ceaslov s-au consemnat următoarele: „Ca să să ştie, am însămnat de cînd au fost holira la anul 1848, pe vremea cireşilor, şi au ţinut pînă toamna, eu mai jos iscălitul A[lecu] Odescu” din Iaşi; tot aşa: „Am scris ca să să ştii din vremu[rile] holerii, că mult nărod au murit, şi eu, din mila lui Dumnezeu, am scăpat. Radu Nechifor. 1848 iunie 13” (st. v.). În sfîrşit, în manuscrisul alcătuit pentru vornicul Toader Negruţi se notase: „1848, iar au fost holeră mare, cît la oraşu Eşii au murit daozeci şi trii de mii de suflete. Şi au vinit moscalii, di au trecut în Ţara Muntenească. Şi boer[ii] urgisiţi s-au bătut cu turcii”.
După cum ştim, spătarul Teodor Burada şi-a alcătuit, la 5/17 august, Testamentul meu..., „în vremea înfricoşatei şi de viaţă secerătoare epidemie a holerei, întîmplată în Moldavia în lunile mai, iunie şi iulie a[le] anului 1848; iar în capitalie au început omorul de la 3 iunie (st.v.) şi au ţînut pînă la 28 iulie” (st.v.), adică de la 17 iunie–9 august (st.n.); dar în cuprinsul documentului nu face aluzie la această molimă, ci, după cum am arătat la locul cuvenit, se referă doar la cea precedentă, din 1831.
În domeniul literaturii, o evocare a holerei din 1848 în Moldova ne-a lăsat-o nemuritorul povestitor Ion Creangă, el însuşi atins de boală. În ale sale bine cunoscute Amintiri din copilărie, el relata: „Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine, pînă ce a venit în vara aceea pe la august şi cinstita holeră de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stînga, de se auzia numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastîmpărat cum eram, ba eşiam la pîrl[e]az, cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră, şi-l boscorodiam cu cimilitură:
Chiţigaie, gaie, Ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că şede într-un vîrf de soc
Şi se roagă rugului Şi se-nchină cucului;
Nici pentru mine, Nici pentru tine;
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă Şi doi boi să tacă.
Ba îl petreceam pînă la biserică şi apoi veneam acasă cu sînul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încrucea tata şi mama cînd mă vedeau cu dînsele. Şi ca să mă scape de belea, m-au trimes la stînă în dumbrava Agapiei, lîngă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şăd acolo pînă s-a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frămîntat şi m-a zgîrcit cîrcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă tîrîiam cum puteam pînă la fîntînă în dosul stînei, şi pe nimică pe ceas beam cîte un cofăiel întreg de apă. Pot zice că, în noaptea aceea, la fîntînă mi-a fost masul şi n-am închis ochii nici cît ai scăpăra din amnar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amîna cu momele de la o fîntînă la alta, pînă a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi cînd colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaon mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele fierbincioase pe o pînzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe-un copil; şi nu pot şti cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos, ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi vorba ceea: «Lucrul rău nu piere cu una cu două». Pînî-n sară am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac a<l> lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine.
Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în voia mea pentr-o bucată de vreme”.
Dacă am urmărit pînă acum evoluţia epidemiei de holeră din 1848 în Moldova, este cazul să precizăm că ea a exercitat ravagii asemănătoare şi în principatele învecinate, Ţara Romînească şi Transilvania, afectînd activităţile revoluţionare de acolo, care au fost totuşi mai profunde şi de mai lungă durată.
2. Molimă în vremea Revoluţiei
Flagelul a izbucnit în Ţara Romînească datorită focarelor de infecţie din porturile dunărene Galaţi şi Brăila. La 3/15 mai 1848, consulul britanic din Bucureşti ... aducea la cunoştinţa lordului Palmerston informaţiile căpătate de la Nicolae Mavros, directorul Carantinelor, din care rezulta că holera făcuse victime la Galaţi, începînd din 8/20 aprilie (60 de decese din 125 de bolnavi) şi la Brăila, unde se înregistraseră doar 23 de victime din rîndul a 100 de bolnavi. Autorităţile au luat măsuri pentru stabilirea unui cordon sanitar între Ţara Romînească şi Moldova, ca şi la hotarele cu Transilvania. Mavros a avut o conversaţie cu principele domnitor Gheorghe Bibescu, cerînd reamenajarea vechiului spital de ciumaţi de la Dudeşti, aflat la 4 mile depărtare de oraş, pentru primirea bolnavilor de holeră în momentul declanşării epidemiei, precum şi rechiziţionarea a cîte unei case din fiecare cartier, spre a fi transformată în spital.
... mai făcea cunoscut lordului Palmerston că se adresase lui Mavros, cu rugămintea de a supune domnitorului problema interzicerii înhumărilor în cimitirele din jurul bisericilor din capitală, obicei considerat contrar tuturor regulilor de igienă, pentru a se autoriza doar înmormîntările în afara oraşului.
Primul judeţ din Principatul muntean atacat de holeră a fost Prahova, datorită negustorilor şi căruţaşilor care circulau pe drumul Brăilei. Astfel, la 24 mai/5 iunie, Departamentul din Lăuntru s-a adresat cîrmuirii judeţului, dîndu-i instrucţiuni privitoare la prevenirea şi combaterea holerei. Casele molipsite să fie izolate şi curăţate, iar cei contaminaţi să fie feriţi de orice contact cu alte persoane. În oraşele şi satele unde se va manifesta boala, locuitorii „de clasa de jos” şi alţii cu „viaţă neregulată” să fie evacuaţi „pe la osebite locuri”, ce într-adins se vor hotărî pentru acest sfîrşit”. De asemenea, „vînzarea zarzavaturilor celor stătute, a poamelor celor necoapte ce au început a se vinde şi a şerbeturilor ce se vînd pe drum şi a bragii cu ghiaţă să se poprească cu totul... în tot cuprinsul judeţului, fiind foarte vătămătoare”. Era oprită şi vînzarea racilor de orice calitate, a peştelui mort sau vechi, a păstrămurilor şi a peştelui sărat ce vor fi vechi, sărate peste măsură şi mucede”; măcelarii urmau să vîndă numai carne proaspătă, iar brutarii doar pîine coaptă; în sfîrşit, era de mare folos „împuţinarea cît prin putinţă a cărnii de rîmători şi a băuturilor”.
Cu toate măsurile preventive, probabil niciodată aplicate integral şi corect, epidemia de holeră a izbucnit în judeţul Prahova aproximativ pe la mijlocul lunii mai, cu focare multiple, răspîndite pe tot teritoriul judeţului. Molima a bîntuit intens în plasa Filipeşti, unde în perioada 26 iunie/8 iulie – 6/18 iulie s-au înregistrat 60 de bolnavi, 236 de cazuri noi, 52 de decedaţi, 120 de vindecaţi şi 124 de rămaşi încă în tratament în spitale; letalitatea a fost însă destul de redusă, de circa 20%.
Între timp, holera a ajuns şi la Bucureşti. Consulul englez ... făcea cunoscută superiorilor săi, la 5/17 iunie, izbucnirea epidemiei în Capitală, una din primele victime fiind chiar cancelistul consulatului austriac, ..., decedat la 2/14 iunie, precum şi îmbolnăvirea lui Petrache Poenaru, directorul Colegiului Naţional. Pe data de 31 mai/12 iunie se închiseseră tribunalele, iar Principele domnitor şi mai marii boierimii au părăsit oraşul. Alarmat de numărul crescînd al deceselor şi de înmormîntările din cimitirele învecinate bisericilor din oraş, ... s-a adresat Marii Postelnicii a Treburilor din Afară cu doleanţa expresă de a se pune capăt unor asemenea practici ce periclitau grav, în concepţia sa, sănătatea locuitorilor.
Într-o corespondenţă de la Bucureşti din 17/29 iunie, publicată cu întîrziere în „...”, se arată că epidemia izbucnise cu vreo 12 zile mai înainte, autorităţile şi familiile înstărite părăsind Capitala. Pe uliţele oraşului se desfăşurau procesiuni religioase cu icoane, iar clopotele bisericilor băteau într-una, în timp ce bolnavii erau duşi pe tărgi la spitale şi convoaiele funerare se succedau tot mai des. Mortalitatea nu era excesivă, dar cel mai adesea bolnavii sucombau după 2–3 ore. Evoluţia epidemiei în Bucureşti era înfăţişată în următorul tabel statistic: 
După cum se poate constata, letalitatea era destul de scăzută în Capitală, dar în schimb numărul bolnavilor rămaşi la tratament în spitale era foarte ridicat, depăşind cu mult pe acela al vindecărilor.
În „Allegemeine Zeitung” din Augsburg s-au publicat alte date despre epidemia de holeră din Bucureşti şi restul Ţării Romîneşti, după o corespondenţă primită de la Cluj din 23–24 iunie/5–6 iulie 1848. Astfel, după ce anunţa, la rîndul său, moartea canţelistului consulatului austriac menţionat mai sus, se făcea cunoscută evoluţia epidemiei din Capitală pe un alt scurt interval de timp; la 20 iunie/2 iulie din 223 de bolnavi au decedat 67; la 21 iunie/3 iulie din 180 de bolnavi, 35 de decedaţi; la 22 iunie/4 iulie din 176 de bolnavi, 43 de morţi şi la 23 iunie/5 iulie din 191 de bolnavi, 52 încetaţi din viaţă. Din restul principatului erau comunicate următoarele date:
Spre a mai potoli panica stîrnită de cumplita molimă, ziarul „Vestitorul  romînesc” publica, în numere succesive, diferite instrucţiuni medicale pentru prevenirea şi îngrijirea cazurilor de holeră, făcînd cunoscut, în acelaşi timp, că ţinea la dispoziţia cititorilor „o cărticică împotriva holerii, adică măsuri de pază şi lecuire”. Acelaşi periodic populariza – de bună credinţă, dar în mod naiv şi neinspirat – aşa-zisele mijloace „alese” împotriva „cholerei asiatice”, adică nişte „picături” aflate de vînzare în spiţeria lui „Friederic Aităl” (Friedrich Eitel); despre compoziţia acestor picături se păstra, bineînţeles, discreţie. În sfîrşit, ziarul de limbă germană „...” publica, la rîndul său, date statistice asupra epidemiei de holeră din Capitală.
După cum se ştie, triumful Revoluţiei de la 1848 în Ţara Romînească s-a produs la 11/23 iunie, avînd ca urmare abolirea regimului regulamentar, abdicarea domnitorului Gh. Bibescu şi instaurarea guvernului provizoriu. Dar toate acestea s-au petrecut în plină epidemie de holeră atît la Bucureşti, cît şi în ţară.
Privitor la molima ce bîntuia Capitala, guvernul provizoriu a emis un decret în care, menţionînd flagelul, cerea măsuri hotărîte pentru combaterea şi stingerea lui. Pe de altă parte, rapoartele adresate guvernului provizoriu din Bucureşti de către emisarii revoluţiei, trimişi în judeţele ţării pentru propagandă şi recrutări, relevă greutăţile întîmpinate din pricina dispersării locuitorilor, care fugeau din calea holerei. De asemenea, dintr-o serie de interogatorii luate de organele de represiune, după înăbuşirea revoluţiei, unor participanţi sau presupuşi participanţi la evenimentele din iunie-septembrie 1848, se constată impactul avut de această molimă asupra activităţii lor în mai toate judeţele ţării, ca şi în Capitală.
Mai întîi să urmărim evoluţia epidemiei în preajma şi în decursul desfăşurării revoluţiei din Ţara Romînească, prin prisma celor ce s-au implicat în evenimente. Astfel, serdarul Gheorghe Cantacuzino, „spăimîntat fiind atît eu, cît şi familia mea dă bîntuirea ce făcea holera pe la începutul lui iunie în Bucureşti şi, temîndu-ne să nu înceapă această năpraznică boală şi în Ploeşti, am plecatără cu toţi la Braşov pă la şapte ale acelei luni [19 iunie st. n.], socotind că acolo, fiind locul dă munte, va fi ferit de holeră. În Braşov şi la băile de la Arpatac am stat pe la începutul lui august”. S-a întors apoi la Bucureşti, unde a fost numit, la 11/22 august, ocîrmuitorul judeţului Teleorman, de către locotenenţa domnească, dar, negînd, în „tacrirul” (interogatoriul) luat la 29 decembrie 1848/10 ianuarie 1849 de autorităţile Căimăcămiei instalate sub ocupaţie rusească după înăbuşirea revoluţiei, orice participare activă la aceasta. Un răspuns similar l-au dat, la 9/21 decembrie 1848 şi 10/22 ianuarie 1849, serdarul Iancu Florescu, judecător, şi aga Dimitrie Fălcoianu, primul afirmînd că a părăsit Capitala cu învoirea marelui logofăt al Dreptăţii, Mihalache Băleanu, „pe la începutul lunii lui iunie [1848], pe cînd holera bîntuia Capitala”, dorind să meargă peste hotare la băile minerale de la Borsec, iar cel de-al doilea declarînd că a plecat din Bucureşti la Cîmpulung la 9/21 iunie, cu întreaga familie „din pricina boalii holerii ce bîntuia Capitala”. 
Mai curioasă a fost atitudinea lui Ştefan Turnavitu, comisar extraordinar în timpul revoluţiei, care, în „tacrirurile” la care a fost supus la 13/25 ianuarie şi 10/22 februarie 1849, a tăgăduit orice colaborare cu guvernul provizoriu, pretextînd că, fiind amploiat la Curtea Apelativă de Comerţ şi Divanul fiind închis, din pricina holerii, a părăsit Bucureştii, la 7/19 iunie, refugiindu-se la moşia Budeşteni (Argeş), apoi la o alta din acelaşi judeţ, pînă la 29 iulie/10 august, cînd, dorind să se întoarcă la Bucureşti, a stat pe loc, deoarece soţia sa s-a îmbolnăvit de holeră; aşa că el se considera nevinovat, deoarece n-a participat la revoluţie, neaflîndu-se în Capitală, „fiind dus de boala holerii”. Alte persoane implicate în declanşarea evenimentelor din iunie 1848, anume fraţii parucicul Hariton Racotă şi căpitanul Alecu Racotă, primul din Escadronul 6 de cavalerie Zimnicea, cel de-al doilea comandantul Divizionului 3 de cavalerie din aceeaşi localitate, şi-au minimalizat participarea pînă la negare. Astfel, deşi parucicul Hariton Racotă a însoţit grupul lui Ion Eliade Rădulescu, maior Christian Tell, căpitan Nicolae Pleşoianu şi locotenent Grigore Serurie la Islaz, la 9/21 iunie, unde a fost citită proclamaţia revoluţionară, iar fratele său, căpitanul Alecu Racotă a primit dispoziţii de la Guvernul provizoriu, proaspăt întocmit, să se deplaseze cu ostaşii săi la Craiova şi să ia oraşul în stăpînire, cel dintîi a prezentat o versiune confuză în „tacrirul” luat la 2/14 iulie 1849, conform căreia el n-ar fi cunoscut adevăratul motiv al deplasării la Islaz şi că n-a putut executa toate dispoziţiile primite, deoarece „divizionul era răspîndit din pricina bolii holerii”, iar cel de-al doilea a declarat în „tacrirul” din 22 iulie/3 august 1849 că n-a participat la marşul asupra Craiovei, „fiind izolat” atunci „de boala holerii”. 
Aceeaşi minimalizare a rolului jucat în revoluţie a demonstrat-o şi protopopul Dincă din Craiova, în „tacrirul” luat la 9/21 februarie 1849, mărturisind că, deşi la 13/25 iunie a întîmpinat în bănie Guvernul provizoriu condus de Heliade, după aceea „bolnăvindu-mă de holeră, din pricina zădufului şi a ostenelii”, a zăcut trei săptămîni şi apoi, încă slăbit de boală şi nerefăcut complet, a primit poruncă de la superiorul său, arhimandritul Nichifor, să se deplaseze la cazarma din oraş, unde ostaşii au jurat să apere Constituţia. La fel, secretarul Tribunalului de Dolj din Craiova, Costache Petrescu, a afirmat în „tacrirul” din 11/23 martie 1849 că „la izbucnirea revoluţiei n-a luat nici o parte, fiind bolnav de holeră”, aflînd doar de venirea lui Gheorghe Magheru, Eliade, Tell şi Pleşoianu în oraş şi apoi de plecarea lor la Bucureşti.
La „tacrirul” din 8/20 februarie 1849, Ştefan Gărdescu, fost suptocîrmuitor la plasa Blahniţa (jud. Mehedinţi) în timpul revoluţiei, a precizat că, în iunie 1848, el se afla trimis de maiorul Ştefan Vlădoianu în satul Pistolu (jud. Dolj), unde, „murind lăcuitorii acelui sat foarte rău de holeră, eram însărcinat împreună cu doftorul ca să-i facem cuviincioasa curăţenie”, zăbovind acolo patru zile. Întors ulterior la Craiova, „bolnăvindu-mă de holeră, am zăcut trei săptămîni, aproape fiind să-mi pierd şi viaţa”. Tot aşa, în „tacrirul” luat la 26 ianuarie/6 februarie 1849 lui Nicolae Balotă, administrator cu aprovizionarea armatei în Piteşti, acesta a făcut cunoscut că, pe la „începutul lui iunie [1848], am eşit afară la o moşioară a mea dimpreună cu familia din pricina holerii”, stînd acolo pînă la sfîrşitul lui iulie cînd s-a întors în oraş, fără a participa la revoluţie.
Este inutil să mai precizăm că versiunile celor implicaţi mai sus nau fost acceptate de autorităţi şi cei mai mulţi din cei amintiţi au rămas în arest şi au primit condamnări. Tot din provincie, profesorul Vasile Grădeanu sau Grădianu (1824–1862) din Buzău, ulterior doctor în medicină de la Paris, a declarat, în „tacrirul” de la 8/20 februarie 1849, că de frica holerii părăsise oraşul încă de la 25 mai/6 iunie 1848, refugiindu-se „în muntele Penteleu la aer curat”, dar la 16/28 iunie s-a reîntors la post; el a mai afirmat că, deşi ocîrmuirea revoluţionară a judeţului Buzău i-a poruncit să deschidă şcoala în timpul verii, Grădeanu a amînat acest lucru „de frica holerii”, pînă la 25 august/6 septembrie. 
Anchetînd evenimentele de la Bucureşti, autorităţile au luat „tacrir”, la 8/20 decembrie 1848, lui Nicolae Cuţarida, amploiat la Departamentul din Lăuntru, privind prezenţa sa la palatul de pe Podul Mogoşoaiei, unde s-a încercat, la 19 iunie/1 iulie, răsturnarea guvernului provizoriu. Cuţarida a declarat că a întovărăşit pe Grigore Grădişteanu, director la Departamentul din Lăuntru, în acea zi la palat, unde pe superiorul său „l-a găsit holera”. A fost dus acasă de Cuţarida şi de un om al lui de la Departament, „de s-au căutat un dohtor”, ce a stat cu bolnavul pînă la ora 11 seara; amploiatul a negat, astfel, orice participare la evenimentele ce au dus la eliberarea guvernului şi eşuarea încercării de a-l răsturna de către coloneii Odobescu şi Solomon. La 7/19 februarie 1849, negustorul Costache Suţescu, amploiat la Înalta Curte din Bucureşti, a declarat la „tacrirul” ce i s-a luat că, silit de nevoi şi forţat să-şi îngrijească soţia şi copiii, bolnavi de holeră, a trebuit să accepte slujba de administrator al palatului Guvernuluiu provizoriu, de pe Podul Mogoşoaiei, la 24 iunie/6 iulie, dar că n-a rămas în funcţie decît două luni.
Mărturii provenind chiar de la revoluţionari atestă impactul epidemiei de holeră asupra desfăşurării evenimentelor din vara anului 1848. Astfel, Gheorghe Magheru, membru al Guvernului provizoriu şi „general căpitan oştirilor neregulate”, scria, la 15/27 iulie, camaradului său de arme şi coleg de guvern, generalul Christian Tell, „cap al oştirilor regulate” şi ministru de Război, despre faptul că a „zăbovit aici în Slatina pînă astăzi, fiind fost lipsă de dorobanţi, aflîndu-se împrăştiaţi din pricina cholerii ce urmează în această cetate”!. În „tacrirul” luat la 11/22 martie 1849 lui Nicolae Marghiloman din Cerneţi, suptocîrmuitor al plasei Blahniţa din judeţul Mehedinţi şi ulterior căpitan de panduri „volintiri” din oastea lui Magheru de la Cîmpul lui Troian, împricinatul afirma printre altele că „de la iunie 15 şi pînă la 30 iulie/27 iulie – 11 august st.n., m-am îndeletnicit în operaţia de a lîsa sînge în plasă-mi la mai mult de 800 oameni atacaţi de holeră, singur cu mîna mea, căci dohtorul ocrugului şi el pătimea... Am alergat zi şi noapte şi cu stăruinţa mea am avut norocire de am stăvilit boala la care  erau supuşi lăcuitori îndeobşte din acea plasă”.
Alţi membri ai administraţiei revoluţionare se plîngeau, la rîndul lor, de greutăţile întîmpinate din pricina molimei ce bîntuia în ţară. De pildă, la 19/31 iulie 1848, comisarul judeţului Vîlcea, Dumitru Zăgănescu, raporta Ministerului Trebilor din Lăuntru cum „sfinţirea stindardelor naţionale, împreună cu jurămîntul cetăţenilor  din Rîmnicu Vîlcea încă pînă acum nu s-a putut săvîrşi, din cauza furiei holerei ce a spăimîntat pe toţi locuitorii. Această sacră serbare era hotărîtă pentru ieri, duminică, care, pentru cauza expresă şi după stăruinţa cetăţenilor, s-a amînat pentru duminica viitoare”; la fel, administratorul judeţului Romanaţi, Ioan Arcescu, se adresa aceluiaşi Minister, solicitînd amînarea alegerilor fixate pentru 9 august (21 august st.n.) deoarece „din cauza boalei holerei ce a atacat mai multe sate ale districtului şi chiar locuitorii cetăţii (!) Caracal, fiind parte din locuitori împrăştiaţi din vetrele satelor, eu socotesc ca să se prelungească ziua alegerii pînă la 15 ale viitorului avgust” [27 august st.n.].
Dacă epidemia făcea ravagii în provincie, în schimb, ea a încetat în Capitală. Astfel, prin decretul nr. 327 al Guvernului provizoriu al Ţării Romîneşti din 19/31 iulie se făcea următoarea înştiinţare: „Văzînd că boala holerii a încetat cu totul, considerînd iarăşi că ţara, acum mai mult decît totdeauna, are trebuinţă de fiii ei, în numele Romîniei şi al fericirii ei invităm pe toţi romînii ce se află peste graniţă şi la moşiile dumnealor să intre cît mai în grabă în Capitală, ca să arate Europei întregi, care are ochii pe noi, că în toată Romînia nu a rămas un singur om carele nu a luat parte la această înviere a neamului”. 
Într-adevăr, şi consulul englez ... raporta lordului Palmerston, încă de la 26 iunie/8 iulie, că holera aproape dispăruse din Bucureşti, în acea zi înregistrîndu-se doar 12 cazuri, pentru ca la 10/22 iulie să comunice aceluiaşi destinatar că epidemia luase sfîrşit în Capitală.
Dar în restul ţării, aşa cum putem constata din mărturiile vremii, ea a continuat, cu intensitate variabilă, pînă în toamnă. De pildă, avem mărturia lui Nicolae Gălăşescu din Cacaleţi, numit subocîrmuitor al plasei Argeş, la 20 iulie/1 august, cu reşedinţa la Piteşti. Datorită „epidemiei holerii”, mai toţi fugiseră din oraş „din pricina bolii” – se dezvinovăţea el la „tacrirul” ce i s-a luat la 3/15 februarie 1849, ca participant la revoluţie – deoarece n-a stat în slujbă decît două săptămîni, fiindcă, îmbolnăvinduise soţia de holeră, a părăsit de îndată oraşul, înapoindu-se la casa lui din Cacaleţi.
Un efect economic al molimei ne este înfăţişat la 25 iulie/6 august, de comisarul revoluţionar al judeţului Brăila, Nicolae Nenovici, care, în raportul său înaintat, din satul Chichineţu, Ministerului Treburilor din Lăuntru al Ţării Romîneşti, precizează că „epidemia cholerei ce a secerat cu furie în această plasă, şi care acum a mai încetat, a împedecat prea mult pe locuitori de a eşi la cîmp ca să adune bucatele; una din asta a fost principalele cauze de se întîrziase pe la mai multe sate strîngerea bucatelor de pe cîmp”. La 30 decembrie 1848/11 ianuarie 1849, în urma „tacrirului” la care a fost supus, preotul Gheorghe Slătineanu din Cerneţi a mărturisit că, „duminică la 25 ale lunii iulie” [6 august st.n.], locuitorii ce mai rămăseseră nefugiţi de holeră” au fost strînşi la biserică spre a li se citi de către subocîrmuitorul judeţului Mehedinţi cele 22 de articole ale Constituţiei. Tot aşa, la 30 iulie/11 august, comisarul revoluţionar al judeţului Olt, Costache Paleologu, adresîndu-se Ministerului Treburilor din Lăuntru, referitor la activitatea de propagandă ce o depunea în regiune, preciza că, „rămîind nepropagate numai satele Izvoarele, Milcovul şi Clocociovul, care, fiind bîntuite de boala cholerei, nu le-am putut aduna, fiind răspîndite pe la cîmpuri depărtate”.
Alţi participanţi mărunţi sau mai puţin implicaţi în evenimentele din vara anului 1848, spre a scăpa de prigoana represiunii, care urmărea neîndurător pe cei vinovaţi sau presupuşi vinovaţi, au căutat să se disculpe, invocînd greutăţile pricinuite de epidemia de holeră. Astfel, negustorul Petruţă Cladoveanu din Cerneţi, membru al Gărzii naţionale, arăta la „tacrirul” din 13/25 decembrie 1848 că, „pă acea vreme [iunie 1848], ivindu-să boala holerii şi în oraşul nostru, m-am dus în deal la via unui cumnat, ce să numeşte Curila, unde am şăzut pînă la 4 de avgust [6 august st.n.]”; de-abia după aceea s-a întors la Cerneţi, unde a făcut parte din garda ce patrula pe uliţe, dar că, îmbolnăvindu-se, a plătit o altă persoană ca să slujească în locul său; din această cauză, comisia de anchetă l-a eliberat pe chezăşie. Alt amploiat mărunt la Ministerul Treburilor din Lăuntru, serdarul Dimitrie Boiarolu, se declara nevinovat în „tacrirul” ce i s-a luat, la 13/25 decembrie 1848, neavînd nici un contact cu comisarul otoman Suleiman paşa, care a recunoscut locotenenţa domnească, şi că nici nu l-a întîmpinat pe acesta la venirea sa în Bucureşti, la 8/20 august, deoarece chiar de-a doua zi s-a îmbolnăvit de holeră şi a zăcut o săptămînă, fără a vedea pe cineva sau a se întîlni cu nimeni; de aceea comisia de cercetare l-a declarat nevinovat de fapte revoluţionare.
Molima bîntuia însă mai departe în ţară. Astfel, comisarul revoluţionar al judeţului Muscel, Constantin Meltiade, raporta la 15/27 august Ministerului Treburilor din Lăuntru că, „din pricina boalei holerei, care pînă acum a adus plasa Podgoria într-o stare jalnică şi m-a picnit şi pe mine, de m-a făcut să-mi întrerup cîteva zile urgentele lucrări, n-am putut să vă dau alte notiţii nove despre starea lucrărilor în această plasă”.
Din „tacrirurile” altor inculpaţi în revoluţie aflăm cum a evoluat epidemia de holeră în perioada ei de stingere, în lunile august–septembrie. Astfel, Boicea Radovici (Radian) (1822–1873), „amploiat scriitor” la poliţia din Craiova şi secretar al generalului Magheru între 20 iule/1 august – 14/26 august, declara, la 11/23 martie 1849, că şi-a dat demisia din serviciul celui de mai sus atunci cînd a aflat, printr-o scrisoare de la o soră a sa din Craiova, că tatăl său şi o soră mai mare au murit de holeră, el întorcîndu-se atunci acasă. Tot Radovici mai amintea că la Mănăstirea Cornetul, de lîngă Craiova, se refugiaseră din calea holerei membrii mai multor familii boiereşti, printre care Vasile Caloianu şi mama pitarului Nicolae Greceanu. 
Alt împricinat, interogat la 27 ianuarie/ 8 februarie 1849, Tache Grigorescu, amploiat scriitor la Tribunalul din Piteşti, a declarat că instituţia unde lucra fiind închisă „din pricina holerii”, ea a fost transformată, la 20 august/1 septembrie, în club revoluţionar, iar zisul amploiat a fost ales secretarul său; totuşi, comisia de cercetare l-a iertat, dată fiind vîrsta sa fragedă, de numai 17 ani. În sfîrşit, ultimele figuri, minore, anchetate de zisa comisie s-au dezvinovăţit şi ele de orice participare la revoluţie, pretextînd epidemia de holeră. De pildă, preotul Barbu din Mileşti mărturisea la 1/13 februarie 1849 că în privinţa jurămîntului cerut de comisarul propagandist, Petre Orbescu, în plasa Amaradia (jud. Dolj), „la satul nostru nu s-a făcut din pricină că ne bîntuia tare holera, de care şi eu am zăcut multă vreme şi satul au fost cam periorisit” (golit de locuitori). La 12/24 decembrie 1848, orăşenii din Piteşti pledau pentru nevinovăţia pitarului Stoian Crăciun, poliţaiul oraşului, ce a fost ales de ei „în vremea trecutei epidemice boale a holerii, spre îngrijirea de îngroparea morţilor şi curăţirea satelor molipsite”, nejucînd nici un alt rol în timpul revoluţiei; la „tacrirul” ce i s-a luat, la 8/29 februarie 1849, însuşi poliţaiul declara că a fost orînduit, chiar înaintea izbucnirii revoluţiei, de către maghistratul oraşului „şi de orăşani de a îngriji întru cele ce să atingea de boala holerii”; şi după venirea la putere a Guvernului provizoriu, confirmat în postul său, s-a îngrijit doar de „curăţenia despre boala holerii, cît şi în alte urmări despre ţinerea liniştii oraşului”, neavînd alte activităţi; drept pentru care a fost eliberat de comisia de cercetări pe chezăşie. În sfîrşit, un protopop Hristea, iconom din Roşiorii de Vede, a răspuns la „tacrirul” ce i s-a luat, la 10/22 martie 1849, că, „din pricina holerii, în tot cursul revoluţiii de trei luni, nu am eşit afară din oraşul Ruşii de Vede”, dar de fapt s-a constatat că s-a alăturat revoluţionarilor la intrarea lor în oraş, făcînd slujbă pentru Constituţie, şi a participat la arderea Regulamen-tului Organic, oficiind cu acest prilej, o slujbă.
Împotriva molimei, s-a apelat, ca şi în trecut, la procesiuni cu moaşte de sfinţi. Astfel, cînd epidemia s-a extins în toată ţara, făcîndu-se peste tot slujbe, preoţii au scos moaştele Sf. Grigore Decapolitul de la mănăstirea Bistriţa, mutate temporar la Hurez, datorită restaurării lăcaşului ce le găzduia, şi le-au trimis în oraşele oltene, unde boala bîntuia cel mai puternic. Timp de două luni, între iunie şi 12 august (24 august st.n), moaştele au fost expuse în biserici şi plimbate pe uliţele mai multor oraşe, printre care Rîmnicu Vîlcea, Caracal şi Craiova. De asemenea, preotul Silivestru de la Episcopia de Argeş, „în trecutul septembrie [1848], chemat fiind de către oroşani, am mers din Episcopie la Biserica domnească [Sf. Nicolae] şi am slujit liturghie cu sobor şi, după sfîrşitul slujbei, am făcut o sfeştanie cu sfintele moaşte [ale Sf. muceniţe Filotheia], pentru apărarea holerii ce se ivise de-al doilea”.
În luna septembrie, avînd în vedere că epidemia de holeră aproape a încetat în Ţara Romînească, Guvernul provizoriu a ordonat divanurilor şi tribunalelor să-şi reînceapă activitatea. Într-un raport adresat Foreign Office-ului de către consulul britanic ..., la 3/15 septembrie 1848, dată la care holera încetase, în mare, să bîntuie în Principatul muntean, se prezenta un tabel statistic, alcătuit de autorităţile locale la 1/13 septembrie, al evoluţiei epidemiei la Bucureşti şi în judeţele Ţării Romîneşti între 2/14 iulie – 7/19 august:
În ce priveşte situaţia judeţului Prahova, care lipseşte din statistică, nu deţinem informaţii decît asupra evoluţiei holerei în oraşul de reşedinţă Ploieşti:

O altă situaţie centralizatoare a victimelor holerei din 1848 în Principatul muntean nu cunoaştem. Oricum, datele de care am dispus privind desfăşurarea epidemiei ne-au îngăduit să conturăm proporţiile atinse, inferioare, desigur, groaznicului flagel din 1831. Nu se poate nega însă un oarecare impact al molimei asupra desfăşurării evenimentelor revoluţionare din vara anului 1848 sau prezentarea ei ca un pretext pentru disculparea unora dintre participanţi, anchetaţi de comisiile de cercetare înfiinţate după reprimarea ei. În acelaşi timp trebuie subliniat faptul că, datorită răspîndirii holerei în rîndul trupelor ruse de intervenţie ce au ocupat Moldova, precum şi declanşării epidemiei şi în Principatul muntean, ele au întîrziat cu mai bine de două luni, acţiunea lor menită a înăbuşi revoluţia. Aceasta s-a realizat numai în a doua jumătate a lunii septembrie, cînd, datorită conjuncturii internaţionale propice şi a stingerii flagelului în ambele principate, trupele ruse au silit la intervenţia armată şi Poarta otomană – puterea suzerană – să pună capăt regimului de la Bucureşti şi să instaureze în Ţara Romînească – pînă la Convenţia de la Balta Liman (1849) – căimăcămia retrogradă a marelui boier rusofil Constantin Cantacuzino.
Ca şi marea epidemie de holeră din 1831, cel de-al doilea val al molimei de la 1848 a avut, la rîndul său, un puternic impact asupra stării de spirit a oamenilor şi şi-a găsit ecoul în literatura oamenilor vremii. Mai puţin inspirat decît Ion Creangă, care a descris din memorie, în anii maturităţii – în mod realist, dar cu suficient humor –, modul cum s-a resimţit groaznica boală în mediul sătesc din Moldova, un modest slujbaş public din Ţara Romînească, serdarul Ştefan Fănuţă (1787–1853), fost preşedinte al Tribunalului Agiei (Poliţiei) din Bucureşti, membru al Sfatului Orăşenesc şi publicist, cunoscut îndeobşte ca ultimul nostru cronicar sub pseudonimul de Zilot Romînul, a consemnat, sub impresia evenimen-tului, la un an distanţă amintirea flagelului în stihuri naive, prea puţin şlefuite. Ca un drept credincios fiu al Bisericii, dar într-un spirit destul de conservator, piosul serdar îşi exprima, în versuri stîngace, recunoştinţa faţă de Maica Domnului, apărătoarea norodului nostru împotriva marilor primejdii prilejuite „la leatul 1848” de înfiorătoarea molimă a holerei, de tulburările revoluţionare din acel an şi de invazia trupelor străine de ocupaţie, otomane şi ţariste, venite să instaureze „ordinea” în ţară.
Iată cum arătau versurile stihuitorului Zilot:
Întîia primejdie şi scăpare
Boala, holera, un groaznic înger
Cu sabia goală şi cu chip sînger
Junghia d-a rîndul şi mic şi mare
N-auzeai alta decît strigare,
Ţipăt şi ramăt din guri mai multe,
greu chiar duşmanii să le asculte,
Că nici părinţii avea putere
La fii s-aducă vreo mîngîiere,
Nici bun prieten, nici rudă bună
Avea mijloace d-ajutor mînă,
Şi-aşa săraca de omenire
Era ajunsă mai la pieire.
Cînd deodată o dăşteptare
Văzum iuvită la mic şi mare,
Să năzuiască, Maică, la tine,
Cum şi urmarăm, căci lăsînd morţii,
Drept la beserici mersem cu toţii,
Cu fierbinţi lacrămi căzurăm, Maică,
S-alergi îndată la bunul Taică
Cu rugăciune, milă să-şi facă
Dreapta mînie să ş-o întoarcă.
Iar d-altă parte Sfînta-ţi icoană
Cu alai mare, ca un <e>ii Doamnă,
Preoţi, călugări pă braţ purtarăm
Şi slavoslovii cu foc cîtarăm,
Norod de obşte lacrimi vărsară,
Cu glas prea mare aşa strigarăm:
„O, Maică bună, mult îndurată,
Din alte ceruri pre pămînt cată
Şi vezi mînia ce pă dreptate
Asupra noastră pentru păcate,
Dar totodată vezi şi pieirea
Ce pătimeşte a lui zidirea.
Mai vezi şi lacrimi al-ei vărsate,
Prunci morţi pă braţe, ţîţe uscate
Şi alte rane ale holerii
De acel înger-n chip ca engherii.
Iar tu, stăpînă prealăudată,
Mijlocind mila marelui Tată
Porunci-ndată acelui înger
Să-şi schimbe faţa în alb, din sînger.
Şi cu aceasta (o, ce minune,
Care nici poate de a se spune!)
Pierind holera-ncetă pieirea
Şi mai rămasem cu pomenirea,
Ca să ne fie spre îndreptare
Şi dăspre rele mult depărtare”.
Deci ţi să cade, o, Maică dulce
Şi de la mine, slav-a-ţi aduce,
C-aflarăm milă şi mîntuire,
Şi fie-ţi, fie-ţi spre pomenire124bis
*
O privire de sinteză asupra epidemiei de holeră din 1848 în Principate ne-o oferă apreciatul medic Iuliu Barasch, într-o serie de articole publicate în revista „...”, nr. 30, 31 şi 34 din 1854. El relata următoarele: „Am asistat pînă acum în Muntenia la două epidemii de holeră; prima, cu caracter general, a fost în 1848, şi a doua, care era parţială şi se limita numai la Muntenia Mică (Oltenia), în 1849. 
„Cea generală coincidea cu invazia concomitentă a holerei în Europa. Şi în Muntenia, boala aceasta progresa de la Est către Vest şi s-a putut, de asemenea, remarca faptul că holera urmează de predilecţie cursul rîurilor. În ce priveşte problema dacă comunicaţiile exercită o influenţă asupra răspîndirii boalei, e caracteristic felul ei de apariţie în primăvara anului sus-pomenit 1848: în iarna acelui an, holera bîntuia la Constantinopole, dar Bulgaria, Rumelia de Nord, Moldova, Basarabia şi Ardealul erau complet neatinse. Dar abia fusese deschisă, în aprilie, navigaţia între Constantinopole şi Galaţi, că, după puţine zile, au apărut primele cazuri, mai întîi la Galaţi. De acum boala înregistra progrese considerabile la Galaţi, ca şi în portul vecin Brăila, făcînd multe victime. Cu toate că pretutindeni în medicină se cere cea mai mare rezervă cu privire la post hoc, ergo propter hoc, totuşi faptul sus referit dă mult de gîndit şi nu m-aş mira deloc dacă cineva ar considera apariţia holerei la Galaţi ca rezultatul restabilirii navigaţiei între Galaţi şi Constantinopolul contaminat!
„Cu drept cuvînt, holera e însă considerată azi ca nefiind contagioasă în sensul obişnuit al cuvîntului. În toată Muntenia n-a sucombat nici un medic, foarte puţini preoţi şi aşa-zişi maseuri, tocmai aceia, care – în caz de contagiune – ar fi trebuit să fie atinşi în primul rînd! De altă parte, avem dovezi sigure că holera a izbucnit în locuri sănătoase, imediat sau puţin timp după sosirea de persoane din localităţi contaminate. Cum pot fi împăcate aceste două fenomene, aparent contradictorii?
Iată care-i părerea mea: cred că într-o localitate, unde holera bîntuie un timp mai lung, aerul e atît de impregnat cu miasma holerică, încît toţi oamenii care trăiesc în acest aer au absorbit această miasmă în organismul lor, deşi boala nu se iveşte imediat la toţi. Starea generală alterată, pe care o simt chiar persoanele care nu s-au îmbolnăvit în timpul unei epidemii de holeră, vorbeşte în acest sens. Dar aşa cum aerul poate acţiona asupra oamenilor, tot aşa şi oamenii pot reacţiona asupra aerului, în privinţa miasmei holerice. Un om care vine dintr-o localitate contaminată şi e deci impregnat de miasmă prin care holera izbucneşte abia după sosirea în localitatea sănătoasă, poate infecta astfel aerul, care pînă acuma era sănătos, încît acesta comunică boala locuitorilor rămaşi sănătoşi, iar holera, odată izbucnită, nu mai poate fi întreruptă – nici după înlăturarea cauzei, adică a sursei de contaminare, ci trebuie să-şi urmeze cursul ei complet (de 7, 9, 14 săptămîni etc.). Holera nu se poate transmite deci direct de la om la om, ci omul infectează aerul, iar acesta, la rîndul său, pe om. Repet că e vorba numai de o simplă ipoteză. Să ne întoarcem acum la expunerea noastră istorică!
„De la Galaţi, holera s-a răspîndit în Moldova către Nord-Vest, în direcţia Iaşului. De la Brăila, boala s-a întins peste Muntenia pe două căi, mergînd de la est spre vest, şi anume: pe şoseaua naţională spre Bucureşti şi de aici la Craiova etc. şi în acelaşi timp de-a lungul Dunării, în direcţia opusă curentului apei, contaminînd una după alta toate localităţile situate pe Dunăre. Dar marşul boalei de-a lungul Dunării era mult mai rapid decît pe uscat. De aceea erau atinse, la sfîrşitul lunii mai, Calafatul şi Vidinul, situate faţă în faţă, de-o parte, şi Turnu-Severin, situat la punctul apusean extrem al Dunării din Muntenia, de altă parte, înaintea apariţiei primelor urme ale holerei în Craiova, situată mult mai mult la Est, la o depărtare de 12 ore de la Dunăre.
„Primul caz de holeră la Craiova a fost constatat de mine la 11 iunie. Şi alte fapte confirmă predilecţia căilor de contaminare ale boalei pentru rîuri (atît într-o direcţie, cît şi în cea opusă): astfel s-a văzut că toate localităţile situate de-a lungul Jiului şi Oltului (ambii confluenţi ai Dunării) au fost contaminate de la punctele lor de confluenţă, în sus, mult mai devreme decît celelalte oraşe şi sate situate departe de aceste rîuri. Dar chiar înlăuntrul oraşelor şi satelor au fost atinse mult mai devreme şi mai tare uliţele de lîngă rîu decît celelalte uliţe, cu toate că nu erau situate la un nivel mai jos. Pare deci că apa, mai ales cea curgătoare, e un bun vehicul al holerei.
„Afară de aceasta cred că procesele electrice din aer exercită o influenţă apreciabilă asupra epidemiei. Am observat, într-adevăr, de mai multe ori, în timpul acelei epidemii din Craiova, că după o furtună cu descărcări de trăznete şi tunete violente, mai ales dacă ele se produceau noaptea, epidemia se înrăutăţea de obicei în mod considerabil. Între ziua de 11 iunie şi 6 septembrie 1848 am observat acest fenomen straniu de şase ori.
„Această observaţie se adaugă la alte observaţii făcute de mulţi medici înlăuntrul şi în afara Europei, din care rezultă că atît calitatea electricităţii aerului, cît şi intensitatea (legată de aceasta) a magnetismului pămîntesc exercită o influenţă netă asupra genezei, răspîndirii şi manifestării acute a epidemiei de holeră (vezi, între altele, Despre electricitatea aerului, magnetismul pămîntesc şi dispoziţia pentru boli, de Buzorini). S-a dovedit astfel că holera, în cele două invaziuni (1831 şi 1848), din Asia în Europa, a urmat totdeauna aceleaşi curbe magnetice izodinamice!
„În ce priveşte factorul igienic, am de remarcat următoarele: aglomeraţia multor oameni avea un efect rău, epidemia progresa şi de aceea am avut relativ mai multe cazuri în oraşe decît în sate, deşi măsurile igienice au fost realizate mult mai consecvent în primele. Astfel, cazurile de îmbolnăvire şi de moarte erau de obicei mai numeroase în zilele consecutive tîrgurilor săptămînale. Către sfîrşitul lui iulie al anului amintit, cînd epidemia era în curs de descreştere, clerul aduse de la o mănăstire îndepărtată moaştele unui sfînt, cu care au fost organizate procesiuni în oraş, pentru a izgoni de acolo holera. Sute de ţărani din satele vecine au venit în oraş din cauza acestei procesiuni. Dar, în urma aglomeraţiei excesive de oameni, epidemia a început din nou să se întindă şi a durat încă peste o lună.
„Privitor la rolul alimentelor, m-am convins îndeajuns că consumarea poamelor crude, mai ales din familia cucurbitaceelor (cantalupi şi pepeni, castraveţi etc.) şi strugurilor, în primul rînd a seminţelor de porumb pe jumătate coapte, care conţin mai mult zahăr decît amidon, predispune enorm la holeră. Mereu, cînd administraţia locală, în urma situaţiei politice confuze de atunci, nu era în stare să obţină respectarea strictă a interzicerii de a aduce felurile dăunătoare de poame în oraş, a urmat o nouă înăsprire a epidemiei.
„Dar nu numai factorul «calitate», ci şi factorul «cantitate» a avut o mare influenţă asupra holerei. Fiecare abuz de consum a determinat adesea urmări grave atît pentru indivizi, cît şi pentru clase întregi. În această privinţă, am făcut o observaţie interesantă: la Craiova se afla atunci o garnizoană importantă de soldaţi turci, care sărbătoreau ziua de vineri, delectîndu-se în ziua aceasta cu o porţie dublă de pilaf, baclavale şi cu alte mîncăruri naţionale. Evreii numeroşi din Craiova sărbătoreau în fiecare săptămînă ziua de sîmbătă, delectîndu-se şi ei cu o mîncare specială („...”) şi cu mărirea porţiilor, în general. Iar partea covîrşitoare a populaţiei creştine sărbătorea ziua de duminică, cu prînzuri abundente şi mai ales cu frecventarea cîrciumilor. Rezultatul era că, în fiecare sîmbătă, turcii figurau în fruntea cazurilor de boli şi de moarte datorate holerei; printre evrei, numărul cel mai mare de cazuri de holeră cădea pe ziua de duminică, iar printre creştini în fiecare luni. Boala se intensifica deci totdeauna în urma sărbătorilor diferitelor naţionalităţi.
„În general însă, turcii sufereau mai puţin decît celelalte naţiuni, pentru că aveau un regim alimentar sănătos şi regulat (pilaf cu carne), pe cînd postul de vară creştin nu era avantajos din cauza mîncărurilor prescrise (raci, scoici, castraveţi, ceapă, fiind interzise strict toate mîncărurile de carne şi cu lapte).
„Simptomatologia acelei epidemii de holeră [1848], pe care am putut-o observa, n-a prezentat nimic special; trebuie să remarc numai că, de la sfîrşitul lui iulie, cînd începe de obicei în Muntenia epidemia de febră de toamnă (malaria), holera a apărut în asociaţie cu malaria sau, mai bine zis, accesele febrile au avut adesea un caracter holeriform (...). La primul acces al unei febre astfel complicate nu s-a putut şti deloc dacă era vorba de o holeră pură sau de o malarie holeriformă; pe cînd venesecţia era destul de folositoare în primul caz, în cel de-al doilea, ea era absolut dăunătoare, căci, puţin după venesecţie, intervenea o adevărată holeră asfictică, cu pierderea forţelor şi moartea rapidă. Trebuie deci să aplicăm lanţeta cu multă precauţiune”.
Aşa se încheie doctul expozeu al lui Iuliu Barasch privind epidemia de holeră din 1848 în Principate.
3. Holera peste Carpaţi
Primele veşti despre apariţia şi extinderea epidemiei de holeră din Principate au ajuns în Transilvania în primăvara anului 1848. Provincia trecea atunci prin mari frămîntări, în urma revoluţiilor de la Viena şi Pesta din 13–15 martie (st.n.), care îi puneau în joc soarta. Populaţia minoritară maghiară dorea alipirea Transilvaniei la Ungaria rebelă şi desprinderea de austrieci, în timp ce romînii majoritari căutau o cale pentru afirmarea naţiunii lor, refuzînd înglobarea în preconizatul stat maghiar independent. Dar atît romînii, cît şi maghiarii sau saşii – în afara luptelor politice – priveau cu îngrijorare perspectivele unei noi epidemii de holeră, care se profila la orizont, datorită înaintării ei foarte rapide dinspre Rusia şi Imperiul Otoman.
Încă din 1847, cînd molima se propagase în Rusia, cunoscutul poet şi publicist Andrei Mureşanu publica, sub pseudonimul „A-m-u”, articolul Colera, în „Gazeta de Transilvania”, cuprinzînd sfaturi pentru evitarea bolii, culese din diferite izvoare, iar odată cu izbucnirea epidemiei în Moldova, acelaşi ziar publica ştiri de la 22 aprilie/ 4 mai 1848 din Galaţi, cu privire la primele cazuri de holeră apărute în oraş, descriind simptomele maladiei şi încercînd să explice cauzele ivirii ei în marele port dunărean. În nr. 45, din 3/15 iunie, al aceleiaşi gazete, apreciatul om politic, publicist şi istoric George Bariţiu transmitea o corespondenţă de la Bucureşti din 27 mai/8 iunie, unde se afirma cum că „cholera se întinde din Bucureşti mai în toată ţara; unii dau cu socoteală că ar fi lipicioasă  contagioasă”, de unde şi spaima provocată în rîndul populaţiei din Transilvania.
În acelaşi timp, guvernul revoluţionar maghiar de la Pesta, îngrijorat de perspectivele întinderii epidemiei în Transilvania şi Ungaria, a trimis în Principate un grup de medici specialişti, alcătuit din ..., ca să inspecteze centrele urbane infectate şi să caute soluţii de prevenire. Din Galaţi, cei trei medici amintiţi trimit o scrisoare comună, la 23 mai/4 iunie, autorităţilor competente, cu istoricul molimei izbucnite la Galaţi şi propagarea ei pe Dunăre, la Brăila şi apoi la Giurgiu; retraşi pe marele fluviu spre Banat, medicii expediază apoi din Orşova veche o altă scrisoare la 27 mai/8 iunie în care găsesc necesară instalarea unor carantine la Schela Cladova şi Cerneţi. La 2/14 iunie, numai doctorul ... se adresează din Mehadia autorităţilor maghiare, raportînd extinderea şi evoluţia bolii la Bucureşti şi Craiova; cu amănunte revine la 9/21 iunie. În sfîrşit, o altă scrisoare, nedatată, a doctorului ..., face un istoric al epidemiei, urcînd pe linia Dunării de la Galaţi la Brăila, Giurgiu, Cladova, Cerneţi, propagîndu-se apoi la Craiova, dar şi în Banat, la Bîrzava şi Lugoj. De asemenea, magistratul oraşului Sibiu primea de la autorităţile din Pesta o înştiinţare cu conţinut liniştitor: „Din observaţiile [sosite] din Moldova şi Valachia reiese că epidemia actuală avansează mai încet, caracterul ei e mai atenuat şi mortalitatea mai mică decît în 1831 şi 1836; acolo, mortalitatea acum e de 31%”.
Totodată, încă de la 20 mai, Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului din Pesta a adresat circulare şi comitatelor din Transilvania, atrăgînd atenţia asupra măsurilor ce trebuiau adoptate împotriva maladiei. Se reclamau date despre numărul spitalelor sau al imobilelor ce puteau fi transformate în spitale, dacă ar izbucni epidemia, dotarea materială, personalul medical etc. Se semnalau şi unele din cauzele favorizante ale izbucnirii holerei: foametea, mizeria, lipsa de igienă, locuinţele insalubre, viaţa necumpătată ş.a. Se cerea autorităţilor „măsuri chibzuite” pentru atenuarea acestor cauze şi mai ales mult tact „încît să nu stîrnească prematur groaza şi neliniştea populaţiei”, îndeajuns de frămîntată de evenimentele revoluţionare în derulare.
Primele cazuri de holeră au fost înregistrate în regiunile sud-estice ale Transilvaniei, la sfîrşitul lunii iunie şi începutul lui iulie. Astfel, la Braşov era semnalat, la 3 iulie, un număr de 40 de victime atacate de holeră adusă, fără îndoială, de refugiaţii din Ţara Romînească. În schimb, în ţinutul Trei Scaune, unde epidemia a izbucnit la 1 iulie în satul Boroşneu Mic, iar situaţia maladiei între 1–26 iulie, se prezenta sub forma a 90 de bolnavi şi 8 decedaţi, ea a fost transmisă din Moldova, prin pasul Oituz, de unde, pe calea pîrîului Rîul Negru, s-a propagat rapid în regiune.
Alarmat de pătrunderea holerei în Transilvania, Ministerul Agriculturii Industriei şi Comerţului din Pesta a trimis o altă circulară episcopilor din provincie la 9 iulie, prin care aceştia erau invitaţi să dea dispoziţii preoţilor de a îndemna populaţia la un trai raţional şi la îngrijirea metodică a bolnavilor. Ei trebuiau să potolească temerile oamenilor, arătîndu-le că  intensitatea epidemiei era mai scăzută ca la 1831 şi că maladia era curabilă, dacă se respecta tratamentul prescris. Spitalele şi casele afectate unor asemenea instituţii trebuiau păstrate în desăvîrşită curăţenie, iar medicamentele distribuite cu competenţă de către medici şi personalul sanitar.
Tot aşa, la 10 iulie, Departamentul Sănătăţii din Buda a trimis instrucţiuni medicilor şi forurilor autorizate pentru depistarea simptomelor şi modului de manifestare al maladiei şi măsurile profilactice ce erau necesare.
Totuşi molima se întindea în zona Braşovului şi a Făgăraşului, propagîndu-se de-a lungul Oltului; au mai contribuit şi căldurile excesive din iulie spre a spori mortalitatea la Braşov şi în împrejurimi, încît, în unele cazuri, bolnavii mureau în cîteva ceasuri. Holera a atacat mai mult straturile sărace ale populaţiei, trăind în condiţii mizere, în locuinţe insalubre şi într-o promiscuitate reprobabilă, în lipsa păstrării oricăror reguli de igienă, dar totuşi letalitatea nu a fost excesiv de ridicată.
În faţa extinderii epidemiei în Transilvania, Ministerul Agriculturii şi Comerţului din Pesta a solicitat Guberniului de la Cluj să trimită autorităţilor din comitate circulara anterioară în care se preciza modul de înregistrare al bolnavilor, alături de respectarea instrucţiunilor corpului medical; acesta era repartizat inegal în cuprinsul provinciei, iar unele regiuni sufereau de pe urma lipsei sale. Astfel, în districtul Făgăraş funcţionau doar un singur medic primar, un chirurg şi doi bărbieri. La 4 august, medicul districtului Făgăraş raporta autorităţilor locale evoluţia epidemiei de holeră din plasa Veneţia între 20 iulie (cînd s-au înregistrat primele îmbolnăviri) şi 3 august:


La 6 august, medicul comitatului Alba prezenta, la rîndul său, factorilor locali situaţia holerei din cuprinsul lui, subliniind că morbiditatea era mai ridicată în satele aşezate de-a lungul apei; între 29 iulie–3 august, doctorul distribuise medicamente bolnavilor din aşezările contaminate, explicînd locuitorilor şi preoţilor modul lor de folosire şi măsurile sanitare de rigoare ce trebuiau adoptate. În unele sate, molima diminuase sau se afla pe cale de stingere, în timp ce în altele făcea destule victime. În încheierea raportului este înfăţişat numărul deceselor pe localităţi: Hăghig – 8, Ormeniş – 7, Racoşul de Sus – 13, Mateiaş – 24 şi Dopca – 25.
Molima a atins şi comitatul Sibiu; în oraşul de reşedinţă, numărul îmbolnăvirilor a fost puţin mai mare decît în 1836, şi anume: de 3 874, dintre care 938 au decedat, deci 24,4%, iar 2 036 s-au vindecat, deci 75,6%.
Pentru limitarea pierderilor de vieţi omeneşti în decursul epidemiei, Guberniul de la Cluj a trimis la 7 august 1848 o mică broşură cu caracter medical forurilor locale interesate, spre a fi comunicată preoţilor şi personalului sanitar. Structurată în patru părţi, broşura conţinea sfaturi profilactice împotriva holerei, instrucţiuni preventive şi descrieri de tratamente, cura medicală necesară şi îngrijirea bolnavilor în faza de convalescenţă şi după.
Extinderea bolii în regiunile Făgăraş şi Braşov constituia un factor de îngrijorare pentru autorităţi şi de aceea Guberniul, spre a-şi anunţa superiorii, a înaintat Ministerului Agriculturii din Pesta, la 12 august, situaţia privind evoluţia holerei în districtul Făgăraş, în perioada 20 iulie–3 august, primită de la forurile locale. În afara statisticii pentru comunele Şercaia, Veneţia de Jos, Comana de Jos şi Cuciulata, prezentată mai sus, extrasă din raportul din 4 august, situaţia în celelalte comune se înfăţişa astfel:
În total, incluzînd şi cifrele pentru cele patru comune înfăţişate anterior, suma se ridica la 124 de bolnavi şi 77 de decedaţi în districtul Făgăraş. Ulterior, la 12 august, se raporta extinderea holerei la 13 localităţi din acest district; se deplîngea lipsa de medici.
În ce priveşte regiunea Braşov, în oraş s-au înregistrat, pînă la 5 august, un număr de 120 de decese, iar în satele din împrejurimi, 76 de decese. După 15 august, numărul cazurilor de holeră a diminuat în Braşov, ca urmare a măsurilor sanitare stricte adoptate, dar în satele şi comunele din district molima secera în continuare vieţi omeneşti, datorită lipsei acute de medicamente şi a ignoranţei populaţiei privind orice precept igienic. Astfel, în aşezarea de la Glimboaca, numărînd aproape 500 de suflete, între 9–12 august s-au mai înregistrat 14 victime.
Deşi virulenţa epidemiei din 1848 a fost mai scăzută decît cea din 1831 şi revenirea din 1836, totuşi în atmosfera de nelinişte provocată şi de situaţia revoluţionară din provincie şi de conflictele dintre romîni şi maghiari, panica se putea răspîndi uşor şi da naştere la manifestări sociale incontrolabile.
Mai ales dangătul clopotelor bisericilor care anunţa venirea duşmanului putea fi uşor confundat cu cel tras pentru slujirea morţilor de holeră. De aceea vicarul Moise Fulea din Sibiu îi cerea protopopului Petre Gherman din Şcheii Braşovului, la 31 august 1848, ca acesta să explice cu răbdare credincioşilor modul de tratare al holerei, iar dacă „numărul morţilor s-ar înmulţi, să se tragă clopotele pentru toţi o dată pe zi, la un timp hotărît, pentru ca locuitorii să nu se ţină necontenit cu frică şi cu groază, prin sunetul clopotelor de mai multe ori pe zi”.
Către sfîrşitul lunii august şi începutul lui septembrie, epidemia de holeră s-a extins şi în jurul Blajului, la Sighişoara şi Bistriţa, dar numărul victimelor nu a depăşit cîteva zeci de persoane. În privinţa vîrstei victimelor, cei mai afectaţi au fost adulţii maturi şi mai ales bătrînii, iar cel mai puţin copiii. Exemplele statistice din totalul decedaţilor de holeră din satele Gledin şi Mijlocenii Bîrgăului (Bistriţa) sunt grăitoare: 25% erau copiii sub 15 ani, 6,3% tineri între 16–25 de ani, 15,7% adulţi între 26–40 ani, 21,8% maturi între 41–60 ani, şi 31,2% bătrîni de peste 60 de ani.
În toamna anului 1848, revoluţia romînilor în Transilvania intră într-o fază decisivă, în care se cristalizează opţiunile lor politice şi dorinţa de opoziţie împotriva anexării forţate a provinciei la Ungaria, fără recunoaşterea dreptului lor la naţionalitate şi organizare democratică. În ciuda pericolului reprezentat de aglomerările urbane pentru propagarea holerei, care, deşi în scădere, mai constituia încă o primejdie, miile de ţărani romîni au sfidat boala, reunindu-se în mare număr la cea de-a treia adunare naţională de la Blaj (16–28 septembrie). Totuşi cu prilejul acestei adunări a căzut o victimă a holerei dintre fruntaşii romînilor, şi anume – profesorul greco-catolic Dumitru Ladai, de la Seminarul Teologic din Blaj.
Totodată, datorită evenimentelor revoluţionare şi a războiului civil, medicii şi autorităţile locale n-au mai alcătuit situaţii şi rapoarte asupra regiunilor contaminate din Transilvania, fapt pentru care au primit o aspră critică de la Guberniul din Cluj, la 14 septembrie. Deşi aceste critici şi apeluri la respectarea legislaţiei sanitare în vigoare vor fi repetate mai tîrziu, autorităţile locale n-au mai fost în măsură să prezinte dări de seamă. În octombrie s-au mai semnalat cazuri de holeră în nord-vestul provinciei, la Sătmar, dar regiunile cele mai afectate au fost cele din nord-estul şi centrul Ungariei, unde epidemia a bîntuit cu virulenţă şi în primăvara anului 1849.
Holera a atins, în iulie 1849, oraşul şi cetatea Timişoara, unde garnizoana imperială era asediată de forţele revoluţionare maghiare. Bombardamentele masive asupra cetăţii asediate, reducerea considerabilă a cantităţii de alimente, întreruperea aprovizionării cu apă potabilă, distrugerea de locuinţe, aglomerarea populaţiei în clădiri subterane şi pivniţe, creşterea vertiginoasă a numărului răniţilor şi morţilor au constituit factori favorizanţi ai holerei şi tifosului exantematic. Bombardamentul din 6 iulie 1849 a incendiat spitalul civil şi al mezocordienilor, aducînd pagube şi spitalului militar. Răniţii şi bolnavii au fost evacuaţi în subsolurile clădirilor cu două etaje şi în imobilul liceului piarist, unde, din cauza lipsei de instalaţii igienico-sanitare, s-a amplificat epidemia de holeră.
Din 22 iulie, situaţia sanitară a devenit critică prin creşterea accentuată a îmbolnăvirilor, la care personalul medico-sanitar se găsea depăşit. Aproape 3 000 de bolnavi sufereau în condiţiile unei veri toride. Între 22 iulie–9 august s-au înregistrat cîte 100 de morţi pe zi, răpuşi de răni, holeră, tifos, scorbut şi stresul bombardamentelor. La 13 august, în urma capitulării trupelor revoluţionare ale Republicii Ungare la Şiria, a fost despresurată şi cetatea Timişoara, punîndu-se capăt calvarului locuitorilor ei. În timpul asediului şi al epidemiei de holeră s-au evidenţiat două personalităţi medicale: medicul şef militar dr. Johann Martini şi noul medic şef al oraşului şi spitalului civil, dr. ...
Cu acest episod dramatic se poate socoti încheiată şi epidemia de holeră din 1848 în Transilvania, prelungită parţial pînă în 1849. Desigur, efectele ei au fost mai puţin nocive decît în 1831 sau chiar 1836, înregistrîndu-se nu mai mult de o mie de victime în ansamblu, ceea ce reprezintă o cifră modică, ce a afectat prea puţin fondul demic al populaţiei. Se poate astfel constata o organizare medico-sanitară superioară şi măsuri adecvate pe plan administrativ, care au contribuit la micşorarea numărului celor afectaţi de maladie şi mai ales la ponderea scăzută a deceselor. Pierderile în vieţi omeneşti au fost mai mici decît în Principate, unde, deşi epidemia n-a avut virulenţa celei nimicitoare din 1831, totuşi a cunoscut o morbiditate mai mare decît în provincia de peste Carpaţi, de aproximativ 31%.
4. Epidemia revine în Oltenia la 1849
Epidemia de holeră a revenit pentru scurtă vreme, în 1849, numai în Oltenia, după cum ne-a relatat doctorul Iuliu Barasch în amintita serie de articole publicate în „...” din 1854. Astfel, el arată: „În 1849, holera reapăru, de astă dată însă numai în Muntenia Mică (Oltenia), şi anume: numai în acele oraşe (Turnu, Cerneţi, Craiova, Rîmnic), prin care trecuse corpul de trupe al lui Puchner, venind din Banat, unde holera era atunci foarte răspîndită. Faţă de aspectul acestei apariţii parţiale a epidemiei, care acum a urmat o direcţie opusă celei obişnuite (de la vest spre est), oare nu trebuie să ne îndoim de absoluta capacitate de transmitere a epidemiei? Am arătat în scrisoarea precedentă care-i părerea mea în această privinţă. Epidemia era mai puţin răspîndită de astă dată în localităţile sus-amintite decît anul trecut, însă decursul bolii nu era  mai puţin violent, iar uneori chiar foarte rapid.
„Epidemia s-a manifestat şi la noi în toate fazele şi varietăţile ei: holerină, diaree holerică, holeră adevărată, asfictică, spasmodică şi uscată, iar ca boală tardivă, sub forma caracteristică a tifosului holeric cianos. Varietatea holerină era de obicei cea mai uşor vindecabilă: tinctura de ipeca, în doze foarte mici, şi pilulele de gheaţă, în caz de vărsături persistente, înlăturau repede simptomele. Diarea holerică era mai serioasă, pentru că, în caz de oarecare întîrziere sau neglijare, ea era urmată de holeră asfictică. Am uzat atunci, cu succes foarte mare, de calomel combinat cu revent (6 grame calomel, 8 grame revent, pentru 6 prafuri, un praf la fiecare oră sau jumătate de oră). Scaunele care seamănă cu apa de orez deveneau scaune de calomel, iar procesul holeric era tăiat. Dar şi cu acizii minerali (mai ales, acid fosforic), am avut aici adeseori succes. Pentru holera adevărată (care se diferenţiază de varietatea holerină numai prin creşterea intensităţii simptomelor; simptomele diferenţiale sunt lipsa completă a pulsului, limba rece şi pielea retrasă a degetelor), am întrebuinţat adesea, cu mare succes, tinctura veratri albi în puţine picături, singură sau în alternare cu tinct. ipec., dar şi mixtura Hopii (...) mi-a fost de folos de cîteva ori în cazuri pronunţate de holeră; totuşi am rămas, în general, impresionat găsindu-mă în faţa absenţei de puls, care de obicei era un semn prognostic nefavorabil. Aşa cum, în cele mai multe cazuri, holera adevărată nu era decît continuarea holerinei, tot aşa şi holera asfictică se dezvolta de obicei în urma holerei adevărate, dar mai rar direct din diareea holerică. Am văzut numai puţine cazuri de holera asfictică terminate cu vindecarea. Cel puţin mie nu mi-a folosit decît puţin camforul amon. caustic şi aresenicul (în doza minimă). Dar nu pot nega că am salvat unii bolnavi, cari aproape erau în preajma morţii, stropindu-i cu apă rece, făcîndu-le abluţiuni şi împachetări reci, urmînd metoda lui Caspar. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o femeie care zăcea de două zile complet lipsită de puls, rece ca marmora şi de culoare cianotică şi totuşi a fost rechemată la viaţă graţie acestui tratament, fără nici o medicaţie internă. Dar aceste cazuri erau rare.
„Pe cînd holera asfictică se dezvoltă, de obicei, ca urmare a unui stadiu anterior, şi deci poate fi oarecum prevăzută, la cea spasmodică găsim tocmai contrariul. Ea survine uneori în lipsa oricărui semn prevestitor. De cîteva ori am fost chemat la un bolnav care se îmbolnăvise de holeră numai cu o jumătate de oră înainte. Soseam acolo, găseam pulsul plin, tare şi frecvent, pielea caldă, care transpira, vărsăturile şi diareea nu erau exagerate; aveam deci tot dreptul de a face un prognostic bun, şi totuşi situaţia se schimba după o jumătate de oră. Bolnavul era prins de spasme tonice violente şi foarte dureroase în gambe şi la extremităţi, iar aceste spasme nu erau altceva decît precursorii morţii. Eu cel puţin n-am avut norocul să vindec holera spasmodică.
„Şi eu am avut ocazia să văd holera uscată, adică holera fără simptome caracteristice (vărsături, diaree şi spasme). Aceste cazuri aveau de obicei un decurs foarte rapid. Moartea survenea după 4, 5 şi chiar 3 sau 2 ore. Mulţi autori admit în aceste cazuri o intoxicaţie directă a sîngelui, ca ..., în scrierea sa despre holeră: în aceste cazuri – susţine ..., procesul de intoxicaţie nu ajunge în mod secundar în sînge, ci acesta e atins în mod primar, iar rezultatul e un fel de apoplexie holerică.
„Nu vreau să intru aici mai amănunţit în această teorie a intoxicaţiei în holeră, ci doresc să adaug numai că am avut un caz pronunţat de holeră uscată, care era desigur rezultatul unei influenţe exclusiv psihice. O evreică văzuse cum un bărbat, apucat subit de holeră în faţa sinagogii, căzuse jos; înfricoşată în mod extraordinar, ea alergă acasă, văitîndu-se că şi ea s-ar fi îmbolnăvit de holeră. Se culcă în pat, strigînd în continuu: „«Acum am avut din nou scaune». Cearşaful era însă uscat: ea nu avusese scaune. Cu toate acestea, femeia continuă să se plîngă de «diareele» ei şi, după puţine ore, era moartă: fără vărsături, fără diaree şi fără fenomene de crampe. În fiecare caz de holeră, se ştie, de altfel, că factorul psihic joacă un rol enorm cu prilejul acestor epidemii. Ca dovadă că frica e în stare să învingă chiar scîrba cea mai urîtă poate servi următorul exemplu: într-un sat dunărean (Rasu), cîţiva ţărani au dezgropat în secret primele victime ale holerei, cîteva zile după înmormîntarea acestora; le-au scos hainele deja în parte putrezite şi s-au îmbrăcat în ele, în speranţa de a se salva astfel de holeră. Aceşti ţărani nu s-au îmbolnăvit şi n-au murit într-o proporţie mai mare decît ceilalţi ţărani din sat.
„Cîţiva dintre cei cari au scris despre holeră au observat demult că, la morţii de holeră, mai persistă cîtva timp după „moarte” un fel de „vita minima”. ...a semnalat astfel, cel dintîi, la unii morţi de holeră, cîteva ore după decesul lor, mişcări ale extremităţilor (ca de exemplu, la un cadavru proaspăt, care e sub influenţă galvanică). Şi eu am observat un asemenea caz: am fost chemat la un grec, care locuia cam departe. Pînă cînd am sosit acolo, bolnavul murise. L-am găsit cîteva minute după moarte şi plecai, nemaiputînd face nimic. Ajuns aproape la mijlocul drumului, am fost rechemat. Omul efectuase după plecarea mea, cîteva mişcări automate cu mîinile, ceea ce îi îndemnase pe cei din jurul său să creadă că trăieşte încă. Cînd am sosit acolo a doua oară, l-am găsit mort ca înainte, dar, pentru a fi pe placul oamenilor, am făcut cu el cîteva încercări de readucere la viaţă. Totul era însă zadarnic. 
„Un al doilea caz asemănător este acela al unei evreice, care a murit sîmbătă noaptea. Duminică dimineaţa, coreligionarii ei au vrut să o spele, după obiceiul lor, şi au găsit-o caldă pe spate. M-au chemat, însă nu am putut veni decît tîrziu şi nu am constatat nici o căldură. Însă oamenii (era vorba de gropari cu experienţă) susţineau că au simţit sigur această căldură, anormală pentru un cadavru. Asta contrastează cu hipotermia foarte pronunţată a bolnavilor de holeră şi a celor în agonie, hipotermie indicată de termometru”.
Cu aceasta se încheie relatarea doctorului Barasch, iar epidemia din Oltenia de la 1849 dispare, la rîndul ei, cu desăvîrşire.
*
În ceea ce priveşte traseul intercontinental al epidemiei din 1848, izvorîtă din Rusia, ca şi din Imperiul Otoman, unde holera fusese introdusă, pe căile obişnuite, din Orientul Apropiat, ea l-a urmat îndeaproape pe cel din 1831, răspîndindu-se din Principate şi Galiţia în Ungaria şi Austria, apoi în Germania şi Olanda (octombrie 1848), pentru ca din Rotterdam să treacă în Belgia şi Luxemburg, iar din Hamburg în Danemarca şi Anglia, în octombrie la Edinburgh, în noiembrie la ..., apoi la Londra. Din Insulele Britanice, holera s-a propagat în Franţa, bîntuind Parisul (martie), iar din Lyon şi Marsilia (august 1849) a trecut în Algeria. Emigranţii irlandezi au introdus-o în Statele Unite ale Americii, la ..., răspîndindu-se în cele din urmă în California, Texas, Mexic, Antile, apoi în Cuba şi Jamaica. Armatele austriece au contaminat Italia, prin Tirol (iunie 1849), de unde molima a trecut apoi în insulele Ionice şi Grecia. În sfîrşit, prin Marsilia, holera atinge Egiptul, iar în extremul nord dispare în 1850, după ce a bîntuit Suedia şi Norvegia. Astfel se stinge cel de-al doilea mare asalt al holerei din 1847–1850, avînd centrul de greutate în 1848–1849, care a pustiit întreg continentul european, America de Nord şi Centrală şi Africa de Nord, făcînd, potrivit statisticilor oficiale, 1 144 327 de victime.



IV.	Un accident epidemiologic	în timpul Razboiului Crimeii
1. Flagelul reapare în Principate
De-abia se stinseseră ecourile celui de-al doilea mare val epidemic de holeră din 1848–1849 şi flagelul a reizbucnit în Europa, la sfîrşitul anului 1851. De data aceasta, răul n-a mai provenit din India şi Orientul Apropiat, prin Transcaucazia şi Rusia, ci s-a ivit dintr-un focar de infecţie nestins din Silezia. De aici, holera s-a propagat, în 1852 – cu o intensitate variabilă –, în Galiţia, Polonia şi Prusia, ca în anul următor să atingă, în primăvară, Peninsula Scandinavă şi Ţările Baltice, iar prin Galiţia – Bucovina şi Moldova. Ulterior, către toamna lui 1853, molima s-a răspîndit spre sud, în Ţara Romînească, regiunea Dunării de Jos şi Dobrogea, iar spre apus în Austria, Saxonia, Bavaria, Hanovra, Insulele Britanice şi Franţa.
La sfîrşitul anului 1852, ştirile despre holera ce bîntuia ţările vecine au ajuns şi în Moldova. Unul dintre „veteranii” vechilor epidemii, scriitorul Alecu Russo, o amintea în articolul său Holera, publicat la Iaşi, în Calendar pe anul 1853, la tipografia „Buciumului Romîn” (p. 48–57). El evoca următoarele: „De o bună bucată de vreme încoace, o ameninţare înfricoşată se leagănă pe populaţiile Evropei. Ca şi ciuma în timpurile trecute, ea, şi mai mult decît ciuma, holera îşi întinde stăpînirea pe toate ţărmurile, înfruntă toate climele şi se gioacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau nevala [nestăpînirea, năvala] n-o chiamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină şi fără pricină, se întoarce neaşteptat, sboară sau cloceşte, ... cînd ea-şi alege prada..., cînd o ia de avalma.
„Moldova au văzut holera de două ori şi n-o mai uită... Ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri…, căci holera este legată cu hronicile timpului nou.
„Iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră: holera a bătut Ţara Leahului, Galiţia, se presupune pe unele locuri în Ţara Neamţului. Teama a fost mare mai deunăzi şi mult se lungise; holera a slujit de vorbă prin salonurile Eşului. La acest prilej, am auzit multă aducere aminte a amînduror holere din Moldova. Din două sute de oameni, boeri şi feciori de boeri, nici unul nu s-a găsit să nu fie voinicul unui episod; însă eu, care am avut nenorocire de a rămîne singur, viu din patruzeci persoane ce locuiau într-o casă, să spui drept că nu crez episodelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noştri cetăţeni mi-au adus aminte de o baladă şi de un om... cinstit”. Şi scriitorul dă viaţă mai departe baladei lui Vîlcu şi evocării marii epidemii din 1831, văzută de un ofiţer al miliţiei ostăşeşti şi amintită de noi la locul cuvenit.
Temerile societăţii ieşene au fost bine întemeiate, căci într-o corespondenţă din regiunile de margine ale Moldovei din 18/30 martie 1853, reprodusă în „Gazeta de Transilvania” din Braşov, nr. 27 din 4/16 aprilie, se preciza că, în afară de „vărsatul cel mare, care seceră cumplit, ici-colo se arătară şi unele simptome de holeră”.
Situaţia s-a complicat şi mai mult pe timpul verii, în urma tensiunii explozive ce domnea în „problema orientală”, cînd Rusia, sub conducerea autoritară a ţarului ..., a considerat momentul potrivit spre a lichida Imperiul Otoman, socotit „omul bolnav al Europei”, supunîndu-l unor presiuni şi cerinţe inadmisibile spre a-i accepta condiţiile. Astfel, pentru a-i sili pe turci la concesii, ţarul a ordonat trupelor sale, puse sub comanda feldmareşalului cneaz ..., să treacă Prutul la 21 iunie/3 iulie 1853, fără declaraţie de război, şi să ocupe militar Principatele Romîne. Dar în acestea bîntuia sporadic holera, printre alte afecţiuni, ca febra sau frigurile intermitente, dizenteria şi diareea. De aceea odată cu instalarea trupelor ţariste, mai întîi în Moldova, au fost organizate spitale vremelnice la Iaşi, Vaslui şi Galaţi, iar unii bolnavi fiind internaţi în spitalul miliţiei ostăşeşti din Capitala ţării.
Dată fiind primejdia izbucnirii unei epidemii mai serioase în capitală, medicul francez Vial de Rajat, fost membru al Comisiei sanitare ce a combătut holera din 1849 la Paris, membru al Academiei britanice şi a celei din Rio de Janeiro, aflîndu-se temporar la Iaşi, în 1853, a găsit de cuviinţă să împărtăşească din experienţa sa populaţiei moldovene, publicînd în „Gazeta de Moldavia”, între 14/26 septembrie şi 24 septembrie/6 octombrie, sub formă de foileton, articolul bilingv Igiena publică – ..., conţinînd sfaturi profilactice. El preconiza ca, la apariţia certă a simptomelor holerei, să fie  numit de îndată un comitet de supraveghere, care să controleze evoluţia epidemiei în ţară, prin trimiterea de doctori şi medicamente în regiunile afectate, cu aprobarea Ministerului Treburilor din Lăuntru. Doctorul de Rajat îndemna pe cetăţenii şi autorităţile din localităţile infectate de holeră să procedeze la curăţirea uliţelor şi a curţilor, la aerisirea şi văruirea caselor, la dărîmarea celor contaminate; farmaciile să fie deschise în mod permanent, iar supravegherea să fie asigurată prin inspecţii domiciliare. În privinţa tratării bolnavilor care erau îngrijiţi la domiciliu sau în spitale, doctorul nostru recomanda repausul la pat pentru cei suferinzi, administrîndu-li-se băuturi răcoritoare, apă de orez, cataplasme cu făină de in, stropite cu 20–30 de picături de laudanum, frecţionarea stomacului de trei ori pe zi şi spălături din şase în şase ore, cu apă de tărîţe sau de rădăcină de nalbă, unde s-au pus un sfert de uncie de crohmală (amidon) şi cinci picături de laudanum de Sydenham.
Totuşi, medicul francez aprecia că, anotimpul fiind destul de înaintat, iar căldura de afară diminuîndu-se, reapariţia holerei pe scară largă nu mai era probabilă. El lăuda măsurile luate de medicul şef al oraşului şi felul de a-i îngriji pe suferinzi.
Înainte de a părăsi Moldova, spre a se întoarce la Paris, Vial de Rajat făcea promisiunea de a publica versiunea romînă a unui mic tratat de igienă, pe care tocmai îl încheiase. Această făgăduială n-a fost adusă la îndeplinire, dar în anul următor, 1854, apărea la Iaşi, în tipografia „Albinei”, lucrarea sa în franceză, intitulată: ..., numărînd 102 pagini. Autorul relata rezultatele a 20 de ani de cercetări şi observaţii făcute în Franţa şi străinătate, unde a studiat boala în raport cu clima, temperatura şi perioada anului în care ea se declanşează. În lucrarea sa, prezenta sfaturi de igienă publică şi personală şi arta de a-ţi păstra sănătatea, identifica simptomele după care se recunoaşte apariţia holerei, sublinia necesitatea de a fi tratată de medic sau, atunci cînd acesta lipsea, indica remediile şi compoziţia medicamentelor folosite ca leacuri. Dacă holera era îngrijită din pripă, se evita decesul, căci viaţa bolnavului depindea de siguranţa şi sîngele rece al medicului.
Referindu-se la cele întîmplate în Moldova la 1853, doctorul de Rajat remarca cum, sub influenţa căldurii toride, cîţiva indivizi istoviţi de muncă şi împovăraţi de griji au fost atacaţi de holeră în iulie şi lunile următoare. Cu toată apropierea sezonului rece, mersul acestei boli, care s-a declarat la Iaşi cu ceva intensitate la început şi care în toamnă aproape s-a stins, holera suscită încă spaima în cîteva minţi. Printre remediile indicate de medicul francez, ca metoda Raspail ş.a., el recunoştea şi eficacitatea vinului amar, cunoscut în Moldova ca pelin, consumarea lui, în cantităţi potrivite, fiind foarte recomandabilă.
Apariţia lucrării lui Vial de Rajat la Iaşi, în 1854, s-a bucurat de sprijinul unor prenumeranţi, atît din Moldova, cît şi din Ţara Romînească, din rîndul cărora n-au lipsit cadrele medicale (dr. A. Fătu, înscris cu 3 exemplare), cadrele militare (coloneii Mavrodi şi Singurov, comandînd cîte 30 de exemplare fiecare, doamna Smaranda Singurov, 3 exemplare, iar maiorul Constantin Duca, cu soţia sa, Paulina, tot cîte 3 exemplare fiecare) şi societatea civilă, boieri şi reprezentanţi ai burgheziei comerciale (Ioan Negruzzi, 9 exemplare; soţia sa, Maria, 3 exemplare; Dimitrie Codreanu şi soţia sa, cîte 9 exemplare fiecare; Dimitrie Biberi, 6 exemplare; Alexandru Beldiman, 6 exemplare; Poitevin, 12 exemplare; ... şi soţia sa, cîte 3 exemplare; Nicolae Cazimir, 3 exemplare; Constantin şi Vasile Cănănău (Canano), cîte 3 exemplare; Baronzi, 6 exemplare; Ioan Holban, 8 exemplare; Costantin Racoviţă şi poetul Sihleanu, cîte 3 exemplare; L. Mavrodi şi Păun, cîte un exemplar).
În acelaşi timp, pentru o mai bună asigurare a sănătăţii publice şi supravegherea îndeaproape a evoluţiei diferitelor maladii şi, mai cu seamă a holerei, la recomandarea cu nr. 2 701 a Sfatului Administrativ, domnitorul Grigore al IV-lea Alexandru Ghica, a numit, prin ofisul dat la 27 septembrie/9 octombrie 1853, pe doctorul Ludovic Steege, avînd şi rangul de agă, ca protomedic al Principatului Moldovei.
Cîteva zile mai tîrziu, la 4/16 octombrie, „Comitetul Sănătăţii” din Iaşi întocmea o dare de seamă asupra situaţiei sanitare din Capitală, publicată în „Gazeta de Moldavia” din 5/17 octombrie şi reprodusă ulterior la Braşov, în „Gazeta de Transilvania” din 28 octombrie/9 noiembrie. „Comitetul” făcea cunoscută ivirea unor cazuri izolate de holeră în cvartalul 5 al capitalei Iaşi, unde 4/5 din victime aparţineau evreilor săraci. Ocîrmuirea a luat de îndată măsuri adecvate, spre a îngriji pe cei bolnavi şi a împiedica extinderea epidemiei. În acest scop a fost sporit numărul de medici pentru săraci, fiind angajaţi chirurgi şi bărbieri care să-i asiste, s-au distribuit gratuit medicamentele necesare celor pauperi şi s-au înfiinţat trei spitale cu 140 de paturi şi materialele necesare.
Principele domnitor, Grigore al IV-lea Al. Ghica, a controlat îndeaproape măsurile adoptate şi a vizitat amănunţit spitalele de holerici, ca şi Ministerul Treburilor din Lăuntru, ce a oferit asistenţă şi consolare bolnavilor. Poliţia Capitalei şi protomedicul Steege au ţinut sub supraveghere atentă executarea dispoziţiilor luate de guvern.
Dat fiindcă holera a izbucnit în cvartalul 5 din Iaşi, unde emanaţiile apelor stătătoare erau „aducătoare de boală”, s-a recurs la măsuri de scurgere a lor în apele rîului Bahlui. În felul acesta se spera că asanarea cvartalului va ameliora condiţiile de trai ale populaţiei şi va împiedica revenirea şi răspîndirea epidemiei.
Un corespondent anonim al revistei „...”, medic în armata turcă, evidenţia, în corespondenţa înaintată amintitului periodic şi publicată în numărul din 15 octombrie (st.n.), ştirile primite privind starea sanitară a trupelor ruse din Principate. Deşi mai bună decît cea a localnicilor aflaţi sub ocupaţie, în cele 17 lazarete ruseşti nou înfiinţate, printre care şi două spitale mai mari, unul la Bucureşti şi celălalt lîngă Prut, se aflau totuşi internaţi soldaţi suferind de holeră, friguri intermitente, diaree şi dizenterie. Holera bîntuia, dar nu într-o formă prea gravă, majoritatea fiind cazuri curabile. Organizarea spitalelor era bună, iar medicii şi infirmierii, pricepuţi; spitalele erau prevăzute cu băi de abur, iar alimentaţia, bazată pe carne şi pîine, se dovedea a fi consistentă. Majoritatea bolnavilor se aflau internaţi la Iaşi, Focşani, Bucureşti şi Craiova; în schimb, în mijlocul trupelor turceşti postate la sud de Dunăre şi în Dobrogea se întîlneau ca maladii, mai cu seamă, pleureziile şi pneumoniile, ca şi frigurile intermitente şi diareea, dar nu holera, care nu-şi făcuse încă apariţia; organizarea spitalelor turceşti era precară şi primitivă.
Situaţia anormală în care Principatele Romîne au fost ocupate de ruşi, fără declaraţie de război, iar turcii erau postaţi în faţa lor, la Dunăre, n-a durat însă multă vreme.
În urma respingerii ultimatumului adresat Rusiei, la 27 septembrie/9 octombrie 1853, de a-şi retrage trupele peste Prut şi a evacua Principatele, Turcia i-a declarat război, la 4/16 octombrie, fiind sprijinită de puterile maritime, Franţa şi Marea Britanie, ale căror flote sau deplasat spre Dardanele. Dată fiind noua conjunctură, domnitorii Barbu Ştirbei, al Ţării Romîneşti, şi Grigore al IV-lea Al. Ghica, al Moldovei, s-au retras de la conducerea Principatelor, la 17/29 şi, respectiv, 18/30 octombrie, iar pentru a-şi păstra neutralitatea în cadrul conflictului care opunea puterea protectoare celei suzerane, au părăsit Ţările Romîne, exilîndu-se la Viena. Ruşii au instaurat în Ţara Romînească şi Moldova un regim de ocupaţie militară, punîndu-le sub administraţia unui Divan condus de generalul baron Alexandru Ivanovici Budberg, numit „comisar extraordinar şi plenipotent pentru amîndouă Principatele”.
Situaţia trupelor ruse din Principate nu era dintre cele mai strălucite. Staţionînd pe un teritoriu străin afectat de diferite maladii şi, mai ales, de holeră, moralul lor era destul de scăzut din pricina a patru luni de inactivitate, iulie–octombre, cînd singurul lor inamic au fost bolile întîlnite în Moldova şi Ţara Romînească. Însuşi comandantul lor, generalul cneaz ..., adjunctul mareşalului ..., aflat la Varşovia, era un om indecis şi şovăielnic, incapabil de a lua singur o decizie militară majoră, drept care aştepta mereu instrucţiuni de la superiori.
„Gazeta de Moldavia”, din 12/24octombrie 1853, a reprodus, sub titlul Ighiena, un extras din circulara Comitetului Sanitar din Marea Britanie „atingătoare de măsurile profilactice ce se cuvin a se lua pentru ferirea de acea epidemie”, care a atins şi Regatul Unit. Se preconizau prevederile obişnuite de curăţirea uliţelor, îndepărtarea  murdăriilor, închiderea imobilelor şi, mai ales, rărirea populaţiei paupere. În trecuta epidemie din 1849 au funcţionat bine spitalele şi amenajările cu corturi, împărţindu-se în mod drastic medicamentele curative; de aceea, în Anglia, din 130 000 de indivizi afectaţi de holeră, doar 6 000 au intrat în faza a IIa şi 250 întra IIIa sau de colaps, proporţia fiind de 1 la 250 de indivizi.
Totodată, focare de holeră s-au ivit în cursul toamnei şi în Galiţia, după cum anunţa gazeta de la Lvov, ştirea fiind reluată de „Gazeta de Moldavia”, din 22 octombrie/3 noiembrie, fiind contaminate localităţile Stergovce şi Zaluce, pentru ca molima să pătrundă apoi şi în Bucovina, la Sadagura, Cuciurman şi Costăpa, lîngă Suceava; deşi caracterul holerei n-a fost aici deosebit de malign, totuşi autorităţile austriece considerau că „greşeli mari dietetice” au stat la originea ei.
În ceea ce priveşte evoluţia epidemiei de holeră în Moldova, un medic din armata rusă, corespondent al revistei „...”, relata următoarele din Iaşi, la 12/24 octombrie: „Despre faptul că holera epidemică a izbucnit în Moldova sunteţi înştiinţaţi prin gazetele politice. Cifra îmbolnăvirilor a rămas însă mică şi dispoziţiile luate din partea gubernului Moldovei vor preveni, cît e cu putinţă puterilor omeneşti, progresiunea bolii. Aici, la Iaşi, marele spital al oraşului [Sf. Spiridon] e pregătit pentru primirea bolnavilor. La Huşi, Tecuci, Focşani şi Galaţi sunt înfiinţate asemenea instituţiuni sanitare provizorii. Pe lîngă aceste spitale, menite pentru moldoveni, ruşii au înfiinţat, de-a lungul drumului către Basarabia şi Muntenia, spitale mai mici şi mai mari şi lazarete pentru bolnavi uşori. Nu există lipsă de medici în oraşe. Dar ele sunt pline cu militari ruşi şi cu familiile lor; între ei sunt bolnavi, astfel medicii sunt foarte ocupaţi cu aceşti oaspeţi. În general, starea sanitară a trupelor staţionate în oraşe e bună; locuinţele bune şi aprovizionarea excelentă contribuie mult la aceasta. Însă în sate şi la trupele în marş există multe îmbolnăviri: friguri intermitente, dizenterii, pleurezii, reumatism şi degerături. Între aceştia este răspîndită holera; ei şi dizenteriei li se datorează mortalitatea cea mai mare. Ea creşte unde lipseşte ajutorul potrivit în primele ceasuri. Din partea comandamentelor ruseşti se propun cele mai variate măsuri de prevedere, însă cele mai multe sunt impracticabile într-o ţară unde lipsesc atît de des drumurile, mijloacele de transport, locuinţele omeneşti şi paturile. Cu toate că există un belşug de carne de vită şi de oaie, o ciorbă bună este o raritate [!], şi un pahar de vin de multe ori nu se găseşte [!]. Sigur, vă amintiţi că anul 1848, în ce priveşte holera, a fost pentru Iaşi plin de groază şi de neuitat. Locuitorii mureau cu sutele şi, pînă la urmă, ei au părăsit oraşul cu miile, lăsînd în urma lor un oraş pustiu, cu cîţiva medici şi cu spitalele închise. Pregătirile actuale administrative vor preveni acum evenimente asemănătoare. În sfîrşit, vă mai comunic că, în prezent, doctorul ... este şeful Serviciului sanitar moldovean”
În numărul său din 26 oct./7 nov. 1853, „Gazeta de Moldavia” publica înştiinţarea Comitetului Sănătăţii, prin care aducea la cunoştinţa publică faptul că holera continua să scadă în capitala Iaşi şi că de la 21 pînă la 22 ale lunii curente (21 oct./2 nov. – 22 oct./3 nov.) nu s-a mai înregistrat nici un caz letal.
Apreciatul periodic „...”, în numărul său din 19 noiembrie (st.n.) 1853, publica scrisoarea adresată de cunoscutul medic din Iaşi Costache Vîrnav la 28 oct./9 nov. „Societăţii chesaro-crăieşti a medicilor din Viena”, scrisoare citită în şedinţa publică din 11 noiembrie (st.n.). Iată ce declara doctorul care se afirmase în lupta împotriva epidemiei de holeră din 1848: „Nici Iaşii nu au fost scutiţi în cursul acestui an [1853] de holera asiatică. Încă de la începutul lunii iunie a grasat [bîntuit] între locuitorii Capitalei, mai ales între cei săraci, holerina, manifestîndu-se prin diaree, vărsături, senzaţii de arsură şi greutate în hipocondru. Către sfîrşitul lunii august se părea că va dispărea complet. În 17/29 septembrie s-au ivit 8 cazuri manifeste de holeră asiatică, cu toate simptomele ei grave. Unul din bolnavi a murit după 8 ore, celălalt după 12 ore, în ciuda administrării tuturor medicamentelor excitante. Începînd cu ziua aceasta s-au ivit aproape zilnic cazuri de holeră asiatică adevărată, cu decurs fulgerător şi sfîrşit letal, între evreii săraci. Aceştia locuiesc în partea de jos a oraşului, care deşi nu este cel mai murdar cartier, este totuşi foarte insalubru. Boala se prezenta cu fenomenele tipice: diaree, vărsături, convulsii (acestea nu însă atît de frecvente ca în 1848), apăsare de piept, teamă, greutate, dureri şi crampe de stomac, extremităţi reci, ochi căzuţi, piele veştedă, sete mare (dar niciodată la începutul bolii), excremente holerice, voce holerică, retenţia urinei (mai frecventă decît în 1848 şi totdeauna în a doua jumătate a decursului bolii, de obicei cu sfîrşit letal), sopor  [transpiraţie], învineţire etc. Aproape toţi care nu trec într-o stare tifoidă mor cu conştiinţa neturburată şi fără a avea dureri.
„Eu [Vîrnav] nu găsesc contagiozitate absolută. Nici guvernul nu a oprit comunicaţia liberă. Răspîndirea epidemiei se face foarte încet. Părţile oraşului situate mai înalt nu au fost atinse pînă acum de epidemie. Cauzele locale sunt: locuinţele încărcate [aglomerate], murdăria, necurăţenia [corporală], umezeala etc. De la 17/[29] septembrie pînă la 15/[27] octombrie am avut 508 bolnavi. Dintre aceştia au murit 180 evrei şi 86 moldoveni. Din totalul acestor bolnavi au fost trataţi în spitale 60; 34 din ei au murit” după cum se poate constata, în pofida extinderii limitate a epidemiei, letalitatea a fost ridicată, de peste 50%”.
Între medicamentele interne care s-au administrat de doctorul Vîrnav, el le menţionează „şi pe cele vechi şi pe cele nouă” şi ajunge la concluzia că toate dau greş „dacă boala a ajuns în stadiul al 3-lea”. În încheiere, medicul ieşean declară: „Guvernul a instalat trei spitale pentru holerici, dintre care unul este încă gol. Tratamentul la domiciliu este sprijinit de autorităţi. Pe lîngă holeră, mai avem febra intermitentă, febra gastrico-bilioasă, colica saburală, la care se mai adaugă holerina şi tifosul”.
Tot atunci „Foaia Soţietăţii de medici şi naturişti din Moldova”, ce apărea la Iaşi, sub redacţia doctorului C. Vîrnav, a publicat, în nr. 4–5 din 1853, articolul Despre holera aziască (!) [asiatică], unde se specificau „sămnile boalei: greaţă nesuferită, treapăd şi cărcei mai cu seamă la pulpe, răcirea picioarelor, mîinilor, sudori reci, oprirea udului”. Apoi „traiul [durata] boalei: 24 ceasuri la unii, la alţii 2–4, 5–7, 8–9 zile, după care se taie [încetează] sau dă în lungoarea numită tifoid” (!). Urmau „pricinile” ce stîrnesc boala: „stricarea de stomah, prin mîncare şi băutură peste măsură sau rea şi stricată; răceala, fie prin temperatura climei sau umezeală; tulburarea prin mînie, mîhnăciune, supărare sau hipocondrie”: În sfîrşit, în ce priveşte „chipul de a se feri de holeră”, principala recomandare consta în alimentaţia ponderată şi raţională a indivizilor.
„Gazeta de Transilvania” din Braşov făcea cunoscut, la 11/22 noiembrie 1853, că „în Moldova încă mai încetează holera; numai în districtul Galaţiului şi în Bîrlad mai domină fără multă stricăciune”; nici la Roman epidemia nu a fost prea gravă, înregistrîndu-se doar 11 decese de holeră, comparativ cu cele 34 cauzate de „lingoare”. Dar ţinîndu-se seama şi de zecile de decese provocate de „troahnă”, un cercetător a presupus că mortalitatea datorată holerei a fost mai ridicată la Roman, chiar dacă datele statistice nu sunt suficient de concludente; totuşi epidemia din 1853 nu a fost nici aici prea gravă.
În sfîrşit, „Gazeta de Moldavia” difuza, la 3/15 decembrie 1853, raportul nr. 1871 al Comitetului Sănătăţii, prin care se declara starea sănătăţii publice în ţară ca fiind pe deplin satisfăcătoare, „iar epidemia holerei de tot au perit de la locurile unde s-au arătat”.
Astfel s-a încheiat primul „val” epidemic care a lovit Moldova în 1853, holera persistînd însă sub forma unor focare endemice, care au răbufnit totuşi în următorii doi ani, bîntuind încă în Ţara Romînească.
*
Odată cu pătrunderea trupelor ruse în Principatul muntean s-a trecut la înfiinţarea spitalelor de campanie. La 29 iunie/11 iulie au fost organizate la Bucureşti şi Buzău asemenea instituţii sanitare pentru 600 de bolnavi, „cinuri de jos şi 10 ofiţeri”. În Capitală funcţionau spitalele Colţea, Pantelimon şi Filantropia, totalizînd 370 de paturi, la care s-au mai adăugat cele 40 ale Spitalului ostăşesc; pe lîngă acestea s-a resimţit nevoia rechiziţionării unor clădiri mai spaţioase din Bucureşti, cum au fost, de pildă, casa bancherului Manoah Hilel, hanul negustorului C. Ciocan de pe Podul Tîrgului de Afară şi casa Angelescu, care au alcătuit spitalul vremelnic ostăşesc rus nr. 1, sau casele vistierului Nicolae Ioan şi a Dorobanţului, transformate în spitalul nr. 2 ş.a. Casele au fost amenajate spre a fi adaptate necesităţilor, prin  grija Maghistratului Capitalei şi a Inspectorului general al carantinelor, Nicolae Mavros. Pe lîngă spitalele vremelnice ruse din Bucureşti şi Buzău, au mai fost organizate altele la Craiova, cu 900 de paturi, la Ploieşti cu 300, iar o dată cu declanşarea operaţiilor militare între ruşi şi turci pe linia Dunării, în octombrie–noiembrie 1853, după declararea războiului, s-au mai amenajat spitale în apropierea teatrului de luptă, la Brăila, Călăraşi, Zimnicea, Giurgiu şi Turnu Severin, iar în interiorul ţării, spitale vremelnice la Rîmnicu-Vîlcea, Telega, Slatina, Piteşti, Tîrgovişte şi Ialomiţa. Conducerea tuturor spitalelor ostăşeşti vremelnice ruseşti a fost încredinţată generalului, încartiruit în casele clucerului Costache Niculescu din mahalaua Popa Dîrvaş, Văpseaua de galben, în Bucureşti. Pe lista afecţiunilor de care sufereau nu numai localnicii, dar şi soldaţii ruşi, chiar înainte de dezlănţuirea ostilităţilor, s-au situat pe primele locuri: frigurile intermitente, diareea, dizenteria şi holera; de aceea întîlnim şi medici, mai ales din rîndurile celor de judeţ, care au îngrijit militari ruşi în spitalele orăşeneşti sau cele vremelnice ostăşeşti. Dintre aceştia pot fi menţionaţi:..., la Brăila, ale căror servicii au fost apreciate de autorităţile militare ruse şi de generalul comandant ....
Referitor la prezenţa holerei în Ţara Romînească suntem informaţi din corespondenţa unui medic anonim adresată periodicului austriac „...”. Astfel, în numărul 15 din 15 octombrie (st.n.) 1853 al amintitei reviste, se afirma că cel mai mare număr de bolnavi se afla la Bucureşti şi Craiova, dar epidemia bîntuia şi porturile dunărene, printre care, în primul rînd, Brăila. Consulul britanic din Bucureşti, ..., transmitea, la 12/24 octombrie 1853, ministrului secretar de stat la Externe, George Villiers, lord Clarendon, ştiri primite de la viceconsulul Charles Cunningham, despre ivirea holerei la Brăila, port despre care, în unele rapoarte medicale primite la Braşov şi publicate în „Gazeta de Transilvania” la 11/23 noiembrie, se consemna că s-au depistat 162 de cazuri de holeră, dintre care 70 s-au dovedit letale, iar 92 pe cale de însănătoşire. Tot în corespondenţa amintită din „...” se mai amintea că holera bîntuia nu numai la Brăila, dar şi la Ismail şi Reni, pe malul rusesc al Dunării, ca şi la Călăraşi şi Turnu Măgurele, unde se aflau concentrate multe trupe ruseşti. În ciuda măsurilor adoptate de turci spre a-şi feri de contaminare trupele mobilizate pe malul drept al Dunării, molima a început să se răspîndească datorită trecerilor clandestine de pe un mal pe celălalt al fluviului, iar primele cazuri de holeră s-au înregistrat la ..., de pe urma unei schimbări de gardă din Rasova, localitate aflată pe Dunăre şi avînd contacte directe cu Constanţa, Hîrşova şi Măcin. Unii dintre medicii întîlniţi în armata otomană, al căror număr creştea zilnic, datorită noilor veniţi din Europa occidentală, au considerat cazurile de holeră ori ca indigestii rebele, ori ca dizenterii „biliare” sau ca holeră „sporadică”; dar cazurile verificate de medicul corespondent al amintitului periodic vienez, atît la ..., lîngă Silistra, nu lăsau nici o urmă de îndoială asupra naturii maladiei: holera asiatică. Din fericire, zilele uscate şi calde, precum şi aprovizionarea abundentă, mai ales cu orez şi carne de oaie au limitat numărul cazurilor, epidemia fiind ţinută sub control.
Dezlănţuirea ostilităţilor la Dunăre, prin atacul turcesc de la Olteniţa, la 23 octombrie/4 noiembrie 1853, care a constituit un şoc pentru trupele ruse, ce au suferit acolo un eşec, provoacă primele pierderi printre combatanţi, îngreunînd sarcina medicilor din spitalele de campanie, care au trebuit să facă faţă nu numai combaterii bolilor ce bîntuiau Principatul muntean – holera constituind o permanentă preocupare –, dar şi îngrijirii răniţilor de pe linia frontului. Astfel, tot din corespondenţele publicate în „...” cunoaştem situaţia existentă la sfîrşitul anului 1853, atît a recruţilor locali şi a soldaţilor ţarişti, în spitalele ruseşti din Ţara Romînească, cît şi din cele turceşti din Dobrogea şi de la sud de Dunăre. Într-o scrisoare datînd din 23 octombrie/4 noiembrie se arată că, la Bucureşti, pe lîngă spitalele Brîncovenesc, Colţea, Radu Vodă, Mihai Vodă şi Pantelimon, care erau pline, s-au mai înfiinţat şi altele de urgenţă, dintre care unul era aşezat la o oră şi jumătate depărtare de oraş. În el se primeau bolnavi suferinzi mai uşor, dar şi cei contagioşi, incluzîndu-i pe holerici. Doctorii ruşi şi-au adus cu sine felceri buni, dar nespecializaţi în afecţiunile locale; s-a resimţit şi lipsa unor chirurgi pricepuţi, deoarece s-au înregistrat 3 000 de răniţi în luptele de pe linia Dunării, la Olteniţa, Călăraşi, Giurgiu şi Calafat.
Holera a făcut victime la fiecare expediţie militară şi la Bucureşti, dar într-un grad mai redus; dimpotrivă, febra tifoidă a făcut ravagii atît printre soldaţii ruşi, cît şi printre localnicii civili. La 29 octombrie/11 noiembrie se semnala că în rîndul ostaşilor, plecînd din interiorul ţării spre Călăraşi, Olteniţa şi Giurgiu, creştea în mod progresiv numărul bolnavilor de holeră, friguri intermitente şi pneumonie, instalîndu-se lazarete şi mici spitale la Slobozia, Gruia, Călugăreni, Boteşti şi în alte locuri.
Într-o scrisoare din 30 noiembrie/12 decembrie 1853 se arată că încartiruirile s-au înmulţit foarte mult în toate oraşele. Cîte o casă adăposteşte cîte 20–25 de soldaţi, şi asta nu numai în zona de operaţii, ci şi în toate localităţile din restul ţării aflate sub ocupaţia militară. Alimentele nu numai că s-au scumpit foarte mult, dar nici nu se pot cumpăra în cantitate suficientă, mai cu seamă pîinea, care este de o calitate foarte proastă. Un alt neajuns, care sporeşte cu fiecare zi, îl reprezintă starea precară a adăposturilor; chiar în cele mai bune, soldatul îngheaţă sau se topeşte, după cum este amenajată încălzirea. Cifra morbidităţii, ca şi a mortalităţii este ridicată; dacă va continua tot aşa, ruşii riscă să piardă o zecime din efectivele lor numai datorită bolilor.

Tot atît de rău le merge şi tinerilor recruţi munteni, chemaţi de curînd sub arme, la porunca ocupanţilor. Friguri intermitente, dizenterie, scorbut, holeră, pneumonie, artrite acute, febră tifoidă, pojar, carbunculi, degerături şi răni, în toate variantele lor, constituie majoritatea afecţiunilor, la care se adaugă, de trei săptămîni, într-un mod evident, sifilisul şi rîia. Spitalele din oraşe aveau cel puţin un pat cald pentru bolnavii lor, însă cei de la ţară, ca şi din lazarete şi infirmierii, nu erau feriţi de intemperiile capricioase şi nefaste. S-au făcut pregătiri şi pentru primirea de rezerve; 34 000 vor staţiona între Bucureşti şi Brăila, deoarece două treimi din efectivele de luptă sunt înşirate pe linia Oltului şi Jiului, între Bucureşti, Giurgiu, Slatina şi Craiova.
Situaţia nu era mai strălucită nici în rîndul trupelor otomane, conduse de Omer Paşa, unde se semnalau aceleaşi carenţe în spitale şi în organizarea sanitară. În corespondenţa publicată de „...” pe luna octombrie 1853 se preciza că turcii au instalat lazarete pe linia Dunării între Silistra şi Măcin şi de la ...în sus pînă la Vidin; ele se racordau cu cele înfiinţate pe linia ... şi cu cele de la ..., la sud de Dunăre; ele adăposteau între 50 – 100 de bolnavi, capacitatea lor fiind, însă, depăşită de numărul celor care trebuiau internaţi. La 29 octombrie/11 noiembrie se preciza că, pe lîngă holera care apărea tot mai frecvent, dizenteria, pneumoniile, pleureziile şi reumatismul făceau armata turcă să sufere tot mai mult; la acestea se adăugau: febra tifoidă, rănile de gloanţe şi obuze, foametea şi frigul. Din amintitele cauze s-au înregistrat 3 000 de victime, alţi 8 000 de ostaşi fiind răniţi şi bolnavi, din efectivul total de 140 000. În corespondenţa publicată pe noiembrie, periodicul vienez atestă însă că starea sanitară sa mai ameliorat puţin în rîndul trupelor otomane, probabil şi datorită prezenţei medicilor occidentali în tabăra turcă, în decembrie, semnalîndu-se holeră şi dizenterie numai în regiunea Calafat.
Deşi nu de mare intensitate, prelungirea operaţiilor militare pe linia Dunării, în cursul iernii 1853–1854, a pricinuit totuşi numeroase pierderi în rîndurile combatanţilor şi ale populaţiei civile, datorită mai degrabă condiţiilor improprii de trai, iernii aspre şi bolilor ce-i măcinau, decît luptelor de pe front, care aveau mai mult un caracter de hărţuire, datorită unei strategii indecise din partea ruşilor şi de menţinere într-o defensivă prudentă a otomanilor, nici o parte neluînd iniţiativa unei înfruntări decisive.
În Bucureşti s-a trecut la extinderea spitalelor, creîndu-se, la 3/15 ianuarie 1854, cel vremelnic ostăşesc nr. 17, în încăperile Colegiului Sf. Sava, şi rechiziţionîndu-se casele Bibescu, Anghelovici, Gherasim şi Slătineanu, Buescu, Caramanlîu, hanurile Sf. Ioan cel Mare, Zlătari şi Şerban Vodă, pentru îngrijirea soldaţilor bolnavi şi răniţi; ulterior, autorităţile militare de ocupaţie ruse au preluat şi spitalul de la Radu Vodă. Totodată, după 1/13 ianuarie 1854, s-au mai înfiinţat spitale în judeţele Argeş, Olt şi Prahova; la Brăila au mai funcţionat, din februarie, spitalul vremelnic nr. 9, pentru 450 de bolnavi, şi un altul pentru 300 de suferinzi, iar în satul Cioroiu (jud. Dolj) au fost instalate spitalele ostăşeşti temporare nr. 7 şi 12. De asemenea, cu termene variind între 11/23 februarie şi 1/13 aprilie 1854, au fost date indicaţii de la Comandamentul central pentru „curăţirea” (dezinfectarea) a 72 de sate şi comune din Ţara Romînească, spre a stîrpi maladiile epidemice: holera, tifosul ş.a., care puteau pune în pericol sănătatea ostaşilor ruşi. Cu supravegherea acestor măsuri sanitare au fost însărcinaţi: pentru judeţul Ilfov, medicii Manuel Patriţchi şi Neiman; pentru Vlaşca, medicul Hener; pentru Teleorman şi Ialomiţa, doctorii Bubuchi şi Gusi; pentru Dîmboviţa (inclusiv Tîrgovişte) şi Săcuieni, tot doctorul Gusi; în sfîrşit,  pentru Prahova, doctorul Gusi şi medicul Maier.
Alte amănunte asupra situaţiei sanitare a trupelor combatante ruse şi turce şi a populaţiei romîneşti le aflăm din relatările medicilor austrieci corespondenţi ai ziarului „...”, acreditaţi pe lîngă cele două tabere beligerante. În nr. 1 al periodicului, din 7 februarie 1854, se arăta că permanente convoaie de trupe ruse soseau din Basarabia prin Moldova, vreo 48 000 de soldaţi fiind repartizaţi pe linia Galaţi – Călăraşi şi în Oltenia; deşi aprovizionarea era bună, fiind asigurată de mari magazii amplasate în principalele oraşe de pe Dunărea maritimă, totuşi starea sanitară a trupelor era proastă, cazarea lor fiind defectuoasă, îmbrăcămintea precară, iar staţionarea făcîndu-se într-un mediu asaltat de febră tifoidă, holeră şi pneumonii, la care se adăugau, ca tare specifice, scorbutul, gangrena şi degerăturile; chiar şi îmbolnăvirile uşoare aveau tendinţa de a se maligniza. În nr. 4 al revistei, din 28 ianuarie, se preciza că mortalitatea în rîndul trupelor ruse se ridica la 37%, afectînd o zecime din efectivele lor; în Bucureşti, tot mai multe locuinţe particulare erau rechiziţionate şi transformate în spitale. La 4 martie, în nr. 9, se aprecia că, în luna ianuarie, 13% din totalul efectivelor ruse suferise de diferite boli, ca în februarie cifra să se ridice la 15%; bolnavilor li s-au adăugat şi cei răniţi în luptele de pe linia Dunării, la Brăila şi Olteniţa, astfel că spitalele publice din Bucureşti (Brîncovenesc, Colţea, Pantelimon, Mihai Vodă) şi altele din împrejurimi, ca şi cele din Slatina şi Craiova erau arhipline.
În alte numere ale revistei vieneze, 5, 6 şi 8 din 4, 11 şi 25 februarie, se relata situaţia sanitară din tabăra turcească. Febra tifoidă şi gangrenele făceau ravagii, în timp ce medicii italieni care îngrijeau ostaşii egipteni din armata otomană au fost şi ei contaminaţi de bolile care pustiau regiunea dunăreană (holera, febra acută, dizenteria). La Varna au sosit foarte mulţi observatori militari englezi şi francezi, spre a asista trupele turceşti, deşi în oraş bîntuiau holera, febra tifoidă, dizenteria, adăpostirea în corturile în aer liber dovedindu-se mai benefică decît în căzărmile infectate şi supraaglomerate. Din Constanţa, Şumla şi Sofia soseau întăriri menite a consolida poziţiile turceşti de la ..., deşi exista primejdia febrei paludice – adăugată celorlalte molimi – din pricina revărsării apelor Dunării.
În sfîrşit, într-o corespondenţă, trimisă din tabăra turcă de la Hîrşova, se semnala că, în general, cazurile de dizenterie şi de holeră au regresat, în timp ce acelea de febră tifoidă şi intermitentă au sporit. La finele lui martie, între 20 şi 1 aprilie, în nr. 13, revista vieneză relata că, în urma hărţuielilor, încăierărilor şi incursiunilor zilnice din jurul Calafatului şi la trecerea sporadică pe malul stîng al Dunării, rezultau mulţi răniţi, care au fost trimişi la Vidin, Palanca şi Belogradjić, întrucît la Calafat s-au ivit scorbutul şi ftizia, iar la ... era combătută o nouă izbucnire a febrei tifoide, cu un caracter mai grav. S-a constatat însă o scădere a holerei şi dizenteriei, numărul cazurilor împuţinîndu-se din februarie. La Turtucaia şi pe canalul Sf. Gheorghe au apărut însă cazuri mai frecvente de febră intermitentă, cu tumefacţii nodulare ale ganglionilor. În general, turcii au pierdut aproape 50% din personal, în timp ce la ruşi o zecime din efective şi o altă mare parte se aflau în spitale.
În numărul 20 al revistei s-a publicat o corespondenţă din tabăra turcească, dintre 8 şi 20 mai, precizîndu-se că, după debarcarea oştirilor aliate anglo-franceze la Varna, medicii aparţinînd acestor naţiuni, inspectînd poziţiile trupelor lui Omer Paşa la Silistra, au hotărît ca, în locurile desemnate ca strategice, să se ridice barăci de lemn pentru trebuinţele serviciului medical de campanie. S-a preconizat, de asemenea, să se înfiinţeze spitale pentru trupele europene la ..., deşi acest din urmă oraş fusese incendiat de trupele ruse. Spitalele centrale ale armatelor aliate s-au instalat la ...
Între timp, evoluţia „problemei orientale” se agravase considerabil. Deoarece, la sugestia împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, sugestie acceptată de guvernul britanic, flotele franceză şi engleză trecuseră strîmtoarea Bosforului, intrînd în Marea Neagră, încă din luna ianuarie 1854, cu misiunea de a apăra navele turceşti din bazinul pontic şi a facilita transporturile de trupe ale sultanului către Caucaz, Rusia ţaristă a rupt relaţiile diplomatice cu cele două puteri maritime, la 9/21 februarie. Tensiunea a crescut atunci cînd guvernele de la Londra şi Paris au somat cabinetul de la St. Petersburg, prin note ultimative, trimise la 2 şi 3 martie, să evacueze principatele Moldova şi Ţara Romînească pînă la 30 aprilie. Ţarul ... nici n-a răspuns acestei somaţii, iar la 11/23 martie, trupele ruse au trecut Dunărea în Dobrogea, dezlănţuind operaţii militare ofensive împotriva turcilor. În această situaţie, după ce la 12 martie încheiaseră un tratat de alianţă cu Turcia, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Rusiei ţariste, respectiv la 27 şi 28 martie 1854, rivalitatea ce opusese de decenii aceste puteri urmînd să fie acum rezolvată pe calea armelor.
Campania de la Dunăre a trupelor ruse, din primăvara anului 1854, s-a desfăşurat în condiţii de nesiguranţă şi şovăieli manifestate în rîndurile comandamentului rus, unde linia conciliantă, promovată de mareşalul ..., pentru ajungerea la un compromis cu puterile occidentale şi, mai ales, cu Austria, care înclina din ce în ce mai mult spre Londra şi Paris, prin evacuarea Principatelor, se opunea instrucţiunilor belicoase date de ...generalului ...de a cuceri importantul centru strategic de la Silistra şi a înainta spre Balcani. Trupele ţariste n-au înregistrat în ciocnirile cu turcii de la Călăraşi, Brăila şi Ismail, vreun succes hotărîtor, iar asediul Silistrei, iniţiat la 24 martie/5 aprilie, a evoluat, de la început, în mod nesatisfăcător. Turcii, sub comanda lui Omer Paşa, deşi în vădită inferioritate faţă de adversarii lor, au rezistat atacurilor, iar debarcarea corpului expediţionar anglo-francez, însumînd 41 000 de soldaţi francezi şi 19 000 englezi, la Varna, în ultimele zile ale lui mai şi la începutul lunii iunie, au sporit şansele lor de apărare. Nu numai situaţia militară a ruşilor s-a complicat prin debarcarea aliaţilor în Bulgaria, dar mai ales cea diplomatică, datorită atitudinii din ce în ce mai ostile faţă de ţar adoptată de cabinetul de la Viena.
În urma declaraţiei de război către Rusia a puterilor occidentale, politica Austriei a devenit şi mai hotărîtă, mai ales încheierea unui tratat defensiv cu Prusia, la 20 aprilie, şi neutralizarea opoziţiei acesteia faţă de orice act ostil Sankt Petersburgului. Spre a-şi demonstra fermitatea, Austria a început să mobilizeze trupe la hotarele Galiţiei şi în Transilvania, punînd în reală primejdie armatele ruse din Principate, ce riscau să fie atacate din flanc. Substratul acestor manevre a devenit limpede cînd Austria şi-a dezvăluit adevăratele intenţii de a profita de pe urma crizei orientale, smulgînd concesii atît puterilor occidentale, cît mai ales Turciei, pentru atitudinea ostilă manifestată de Rusia ţaristă. Astfel, în urma convenţiei semnate la ... (14 iunie 1854), Turcia s-a declarat de acord cu ocuparea temporară a principatelor Moldova şi Ţara Romînească, după evacuarea lor de către trupele ruse şi neutralizarea teritoriului respectiv pînă la terminarea războiului.
Sub presiunea evenimentelor, ...a fost nevoit să înceteze campania de la Dunăre şi să ordone ridicarea asediului Silistrei încă de la 9/21 iunie, iar după primirea ultimatumului din partea Austriei, la 21 iunie/3 iulie, a dat dispoziţii generalului ... de a evacua Principatele, din teama de a nu provoca o intervenţie în conflict şi a Imperiului Habsburgic. Ultimele corespondenţe trimise din tabăra rusă revistei „...” şi apărute în numărul 26, relatînd evenimente petrecute între 22 iunie şi 1 iulie, relevă pierderile ruseşti suferite în campania din Dobrogea, după trecerea Dunării, ele ridicîndu-se la 21 000 de soldaţi, dintre care 13 000 au pierit la asediul eşuat al Silistrei; în cifra aceasta erau incluşi şi cei răpuşi de febră tifoidă, holeră, dizenteria care bîntuia atunci cu violenţă, febre intermitente şi hidropizie acută.
Odată cu retragerea trupelor ruse din Principate au fost desfiinţate şi spitalele ruse vremelnice. Corespondentul periodicului vienez amintit menţiona că „acele necontenite evacuări ale spitalelor, de care v-am scris mai înainte cu trei săptămîni, n-au fost decît începutul retragerii, (ruşii) îndreptîndu-se atunci în mase mari spre linia de la Prut. Oraşul Bucureşti se evacuează chiar acum şi, în timpul cînd această scrisoare va ajunge în mîinile voastre, va fi, probabil, părăsit complet de ruşi. Toate birourile şi arhivele, toate casele [de bani] împreună cu funcţionarii lor, familiile ofiţerilor şi funcţionarilor superiori se află pe drumul spre Iaşi. Din Radu Vodă, Mihai Vodă, Pantelimon, Colţea, Brîncovenesc, Hanul lui Ciocan, Izvor, şi cum s-ar mai numi toate spitalele din Bucureşti, s-au evacuat bolnavii transportabili, care, împreună cu cei din spitalele de lagăre, sunt în drum spre Focşani. Spitalul  mare de acolo – a cărei ridicare am anunţat-o cu cîteva săptămîni mai înainte, – nu primeşte decît cazurile cele mai grave, pe timp limitat. Toţi ceilalţi bolnavi sunt repartizaţi definitiv pentru Hotin. Proviziile mari de medicamente, bandaje şi instrumente se dirijează înapoi spre Iaşi, nemaiavînd loc pentru Muntenia nici noi repartizări de medicamente şi medici. La Bucureşti, Brăila şi Călăraşi, medicii civili şi farmaciile trebuie să preia deja îngrijirea bolnavilor netransportabili”. Totodată, corespondentul opinează că „mortalitatea determinată pe semestrul 1853–1854 (sfîrşitul lunii aprilie) [în rîndul trupelor ruse] s-a ridicat la 41% şi aceea a lunii mai la 63% din totalul bolnavilor, răniţilor şi infirmilor”, subliniind astfel pierderile deosebit de ridicate suferite în timpul campaniei din Dobrogea şi a luptelor de la Silistra.
Părăsirea Principatelor s-a desfăşurat, în general, fără incidente notabile, cu excepţia unor ciocniri la Giurgiu, între 23 – 25 iunie/5 – 7 iulie, defavorabile ruşilor, evacuarea Ţării Romîneşti încheindu-se la 27 iulie/8 august. Trupele ruse au mai zăbovit în Moldova, lichidînd şi acolo spitalele vremelnice de la Odobeşti, Focşani, Bîrlad şi Iaşi, pînă la 2/14 septembrie, cînd au trecut îndărăt Prutul, punînd capăt regimului de ocupaţie militară instaurat cu un an în urmă.
În semn de răsplată pentru devotamentul arătat îngrijirii soldaţilor ruşi în Moldova, comandamentul trupelor ţariste a decorat, la părăsirea Principatelor, pe doctorii Polizu şi Singro cu ordinul „Sf. Ana al 3-lea clas”. Locul armatelor ruse a fost luat mai întîi de cele turceşti ale lui Omer Paşa, la începutul lui iulie, iar din august şi-au făcut intrarea şi trupele austriece de sub comanda generalului feldmareşal Johann von Coronini-Cronberg, care şi-a instalat cartierul general la Bucureşti.
2. Focarul dobrogean
Aliaţii occidentali, care au sărit în ajutorul Imperiului Otoman, nu s-au mărginit numai la demonstraţii navale în zona strîmtorilor şi a Mării Negre, blocînd navele ruseşti în porturile lor de pe litoralul nord-pontic după un raid, încununat de succes, organizat la Odessa (10/22 aprilie 1854), dar au efectuat şi debarcări continue ale trupelor terestre la Varna (mai – iunie). Corpul expediţionar francez, numărînd 41 000 de oameni, se afla sub comanda mareşalului Achille Leroy de Saint Arnaud, iar cel englez, avînd 19 000 de participanţi, era pus sub ordinele lordului Fitzroy Somerset Raglan; flota franceză compusă din vase de război, cu pînze şi cu aburi, era condusă de vice-amiralul Ferdinand Hamelin, iar cea engleză, alcătuită, mai ales, din vase cu aburi, de viceamiralul Sir James Dundas.
După ridicarea asediului Silistrei, trupele ruse, în număr de 80 – 100 000 de oameni, s-au repliat pe Dunăre, între Giurgiu şi Turtucaia, spre a asigura retragerea armatei ţariste din Ţara Romînească, dar aliaţii, în urma unor consfătuiri cu Omer Paşa, nu s-au decis să pornească în urmărirea lor, aşteptînd hotărîrea finală a cabinetului de la Viena privind intrarea armatei austriece în Principate. În acel moment, la 9 iulie (st.n.), s-a declanşat o funestă epidemie de holeră asiatică în rîndul soldaţilor din corpul expediţionar anglo-francez, cantonat la Varna. Punctul de plecare al acestei epidemii a fost de data aceasta sudul Franţei, regiunea Arles – Avignon – Marsilia, unde flagelul bîntuia cu furie. Într-adevăr, numeroase unităţi militare, dintre care multe erau deja contaminate în locurile de origine, într-o Franţă infestată de cea de-a treia epidemie de holeră, din 1853–1854, se îndreptau spre îmbarcare pe litoralul mediteranean, răspîndind contagiunea. În vasele plecate din Marsilia s-au declarat primele cazuri de holeră, bolnavii fiind debarcaţi pe drum, în insula Malta şi la Pireu, în Grecia, iar la sosire, alţii erau internaţi în spitalul din Gallipoli. Epidemia s-a răspîndit în oraş şi în taberele militare, unde a provocat victime în rîndul armatei. Convalescenţii, nerefăcuţi complet, au adus infecţia mai întîi în flota franceză, apoi în spitalul de la Varna, unde au fost transportaţi. Navele de transport „Primauguet” şi „Magellan” au fost printre primele verigi intermediare ale acestei linii patologice, ce a reunit la un moment dat porturile din sudul Franţei cu cele din Bulgaria.
Din pricina pericolului extinderii epidemiei, Varna fiind o aşezare insalubră, înconjurată de mlaştini ce răspîndeau miasme pernicioase, un adjutant al mareşalului Saint-Arnaud a scris Ministerului de Război de la Paris, făcîndu-i cunoscut că superiorul său „era convins că holera care se declarase la Malta, în Pireu, la Gallipoli provenea din recrutările succesive ale diviziei a 5-a îmbarcată sub ameninţarea holerei ce domnea la Avignon, Arles, Marsilia în momentul plecării lor. Mareşalul nădăjduieşte că trimiterea de noi întăriri va fi întreruptă. În acest moment, întăririle ar constitui numai o nouă sursă de alimentare a spitalelor”.
Mareşalul Saint-Arnaud a inspectat taberele de soldaţi din Varna, a vizitat spitalele prescriind măsurile igienice cele mai severe, a izolat detaşamentele de soldaţi sosite de la Gallipoli. Comandantul trupelor franceze, venind şi în întîmpinarea doleanţelor lui Omer Paşa ca aliaţii să intre în luptă şi dorind, totodată, să scoată o mare parte a trupelor din focarul de infecţie de la Varna, a hotărît să-şi îndrepte soldaţii spre Dobrogea, spre a urmări armata rusă în retragere, şi să verifice evacuarea provinciei de către inamic. Generalul englez Raglan, potrivit ordinelor primite de la guvernul din Londra, nu a îngăduit însă ostaşilor din corpul expediţionar britanic să participe la această campanie, deoarece trebuiau concentrate toate forţele în vederea unor operaţii de anvergură prin debarcarea aliaţilor în Crimeea.
Aşa că doar francezii au întreprins singuri expediţia preconizată; la 21 iulie s-a pus în mişcare divizia 1 sub comanda generalului Espinasse, avînd ataşat corpul de trei mii de spahii algerieni, în frunte cu generalul Yussuf, în direcţia Mangalia–Constanţa, urmată, la 22 iulie, de divizia a 2-a a generalului ..., cu misiunea de a înainta spre Bazargic şi a-şi răsfira batalioanele pe drumurile dintre Silistra, Rasova şi Mangalia şi, în sfîrşit, la 23 iulie a părăsit bivuacul divizia a 3-a, comandată de principele ..., vărul împăratului Napoleon al III-lea, urmînd să facă joncţiunea cu celelalte trupe la Constanţa.
	
Dar acest marş prin Dobrogea s-a dovedit funest pentru armata franceză, deoarece rezultatele militare au fost nule, iar pierderile datorate epidemiei de holeră dezastruoase. Într-adevăr, în loc să scape de flagel, soldaţii corpului expediţionar au venit în întîmpinarea lui, întrucît provincia pustiită de luptele dintre ruşi şi turci era bîntuită de o puternică molimă. Etapele marşului s-au desfăşurat fără dificultate de la Varna la Constanţa, între 21 – 29 iulie, reunind toate diviziile, după ocuparea localităţilor Balcic, la 22 iulie, Mangalia la 26, Pallas la 28. În afara unor neînsemnate ciocniri cu detaşamente de cazaci, aflate în retragere, n-a avut loc nici o confruntare mai însemnată.
Campania s-a desfăşurat în condiţii insuportabile, pe un teren arid, pustiit, infectat de holeră şi pe o caniculă de peste 300. După mărturia medicului Gourbeil, „soldaţii care se deplasau între orele 11 şi 15 după amiază, zdrobiţi sub greutatea raniţelor lor şi, mai ales [năuciţi] de căldura insuportabilă, se prăbuşeau la pămînt, nemaiputînd respira; cînd doreau să reia marşul, vomitările, diareea şi alte simptome caracteristice [holerei] nu întîrziau să-şi facă apariţia”.
Cînd spahiii generalului Yussuf au încercat să-şi reia marşul şi să atace o concentrare de trupe ruse de care au auzit că se află la Bazargic, au fost loviţi  în masă de flagel. Poposiţi pe malurile lacului Siutghiol, în pofida ordinului dat în seara de 30 iulie ca soldaţii algerieni să se pună în mişcare, 500 se aflau la pămînt şi nu se mai puteau mişca. Holera s-a abătut ca fulgerul asupra coloanei expediţionare. La ora 8 seara erau deja 150 de morţi şi 350 de agonizanţi. Martorii povestesc că au asistat la „un spectacol oribil, gata să zdrobească şi firi mai întărite; nu mai era vorba de a se lupta şi a-l căuta pe duşmanul dispărînd fără încetare înaintea ta, ci doar de a scăpa de  prăpăd”. Coloana generalului Espinasse, care înaintase pînă la ..., a fost lovită de aceeaşi soartă ca aceea a lui Yussuf: morţi şi muribunzi erau îngrămădiţi în corturi. Martorii mai arată că „inamicul nu apăruse, dar cadavre zăceau la pămînt în toate părţile; se săpau gropi, pămîntul răscolit răspîndea la nesfîrşit emanaţii pestilenţiale; adeseori, mîinile ce săpau pămîntul se opreau din lucru şi cel care ţinea lopata cădea în tăcere pe marginea gropii pe jumătate săpată şi nu se mai ridica. Cei care mai trăiau încă erau urcaţi pe cai sau purtaţi pe braţe de soldaţi; afetele tunurilor erau pline de bolnavi” .
La 31 iulie, divizia 1 a văzut defilînd întristătorul cortegiu al generalului Yussuf, care se întorcea la Constanţa cu soldaţii săi, aducînd bolnavii pe caii spahiilor. Neputînd să se ajute unii pe alţii, trebuiau să evite cu orice preţ aglomerările umane. Coloana cu soldaţi nu s-a oprit din loc şi şi-a continuat retragerea spre Mangalia, presărîndu-şi drumul cu cadavre. Divizia a 2-a a generalului Espinase, ce-şi stabilise bivuacul la Pallas, şi-a strîns bolnavii la Constanţa, spre a-i îmbarca pe vasul „Pluton”. Generalul şef adjunct al mareşalului Saint-Arnaud, François de Canrobert, a făcut o vizită fulger la Constanţa, la 31 iulie, îmbărbătînd pe bolnavi şi procedînd la o inspecţie a trupelor. Toată noaptea şi în dimineaţa zilei de 1 august au fost aduşi în continuu la Constanţa, pe cai şi catîri, 800 de bolnavi, ai corpului ofiţerilor de artilerie.
La 2 august, epidemia bîntuia cu atîta furie, şi numărul bolnavilor a crescut aşa de mult, încît tărgile, căruţele şi harabalele nu mai pridideau cu transportul lor; s-a făcut apel şi la caii şi catîrii din slujba generalilor şi ofiţerilor. Generalul Espinasse, comandantul diviziei 1 şi şeful de stat major al generalului Canrobert, şi lt.-colonelul de Senneville, grav bolnavi, au fost îmbarcaţi la bordul navei „Vauban”. Pentru a ajuta la transportul şi aprovizionarea regimentelor decimate, care se tîrau pe litoralul Mării Negre între Constanţa şi Mangalia, generalul Yussuf a trimis merinde şi ajutoare, apelînd la lăncierii turci; de asemenea a fost expediat un escadron pentru a strînge holericii lăsaţi în urmă de generalul Espinasse şi a-i duce cu harabalele.
Navele venite la Constanţa şi Mangalia să încarce la bord bolnavii, spre a-i transporta în spitalele de la Varna, au fost şi ele contaminate,. De la 31 iulie şi pînă la 25 august, epidemia a început să secere vieţile marinarilor şi ofiţerilor din întreaga escadră franceză, compusă din vasele „Bayard”, „Valmy”, „Charlemagne”, „Jean Bart”, „Montebello”, „Suffren” şi de pe nava amiral „Ville de Paris”; în opt zile, epidemia a secerat 800 de marinari şi ofiţeri, dintr-un efectiv de 13 000 de oameni. Viceamiralul Hamelin a improvizat un spital din corturi în rada de la Balcic, unde au fost îngrijiţi bolnavi din marină, la fel ca şi la Varna.
Ca medicamente împotriva holerei, care se prezenta sub forma ei tetanică, după aprecierile medicului şef al flotei franceze A. Marroin, moartea survenind în cîteva ore, s-au folosit remediile clasice, ca: ipeca pentru provocarea vomei, sinapisme, alcool camforat, eter, laudanum, amoniac, mentă pentru ceaiuri şi altele de acest fel; medicul şef a fost asistat de chirurgii şefi ..., de pe navele „Vauban” şi „Suffren” şi de chirurgul maior Gourrier, de pe vasul „Friedland”.
Rămăşiţele diviziei 1, cea mai grav atinsă de holeră, ca şi efectivele mult rărite ale diviziei a 2-a şi a 3-a s-au reîntors la Varna în primele zile ale lui august, după ce şi-au pierdut viaţa zadarnic, în funesta expediţie din Dobrogea, aproape 3 500 de oameni.
Avatarurile corpului expediţionar anglo-francez de la Varna nu s-au încheiat odată cu flagelul holerei, care a bîntuit cu toată furia încă vreo cîteva săptămîni, ci s-au prelungit şi datorită incendiului catastrofal dezlănţuit în oraş, la 10 august, incendiu care aproape că l-a prefăcut în cenuşă, pulberăriile şi depozitele de muniţie fiind apărate cu preţul vieţii de soldaţii mobilizaţi ce au izbutit să stingă flăcările pîrjolului înainte de a se produce un dezastru ireparabil.
Transformînd Varna într-un loc cu totul inospitalier, ce era totodată şi infestat de holeră, incendiul a grăbit preparativele aliaţilor de a părăsi aceste ţinuturi şi de a porni asaltul împotriva Crimeii. În şedinţa comună anglo-franceză la nivel înalt din 19 august, cu toată împotrivirea iniţială a comandanţilor navali ai celor două ţări, s-a adoptat definitiv hotărîrea debarcării pe teritoriul inamic. A doua zi, mareşalul Saint-Arnaud, deşi bolnav şi marcat de suferinţele prin care au trecut oamenii săi, a prezentat generalilor o expunere de motive a acţiunilor ce trebuiau întreprinse: la început, aliaţii au debarcat la Varna, spre a contribui la apărarea Silistrei asediate de ruşii ce ameninţau să spargă apărarea turcească: „Ce mai rămînea de făcut însă acum, după ce ruşii plecaseră? A urmări inamicul într-o ţară pustiită şi infectată de boli pestilenţiale ar fi dus la un dezastru sigur. Pentru a avea posibilitatea de a purta o campanie dincolo de Dunăre şi pe Prut era nevoie de cooperarea activă, reală a Austriei, ale cărei veşnice şovăieli au creat comandanţilor aliaţi greutăţi fără număr. Se putea oare îngădui ca cele două armate aflate în tabără la Varna, să stea inactive?”: De aceea „inamicul trebuia forţat să se teamă de noi. Crimeea ni se înfăţişa ca o chezăşie. Lovind Rusia în Crimeea, izbind-o la Sevastopol, am fi rănit-o în inimă”.
Primind şi aprobarea forurilor conducătoare de la Paris şi Londra, toate navele de transport de la Varna, pe care urmau să se îmbarce trupele, s-au concentrat în rada portului Balcic, unde, la 31 august, au fost încărcaţi oamenii, artileria de război, muniţiile şi proviziile. Mareşalul Saint-Arnaud s-a îmbarcat la 2 septembrie la Varna, spre a se strămuta în aceeaşi zi la Balcic, pe vasul amiral „Ville de Paris”. Armata aliată, alcătuită din 386 de vase de diferite mărimi, cu aburi şi pînze, număra 57 000 de soldaţi combatanţi (30 000 francezi şi 27 000 englezi), cărora li s-a alăturat o divizie turcă de 7 000 de oameni, comandată de Ahmed Paşa. La 2 septembrie, flota franceză a părăsit Balcicul, cea engleză, la 5 septembrie, Varna, joncţiunea făcîndu-se la 8 septembrie în largul Insulei  Şerpilor, de unde armata s-a îndreptat spre Crimeea. Debarcarea s-a efectuat cu succes la 2/14 septembrie la Eupatoria, în Crimeea, teatrul operaţiilor de război mutîndu-se acum pe teritoriul Rusiei.
În Dobrogea, pustiită de război şi bîntuită de holeră, retragerea ruşilor spre Basarabia s-a efectuat mult mai încet decît din Moldova şi Ţara Romînească, evacuarea totală a provinciei avînd loc de-abia la 3/15 noiembrie 1854, turcii reocupînd Babadagul, Tulcea şi Măcinul; dar, fiindcă ruşii menţineau în mîinile lor Ismailul şi Sulina, ei au făcut impracticabilă navigaţia la gurile fluviului pentru aliaţi. Sudul provinciei era reocupat de turci încă din vară, iar efective reduse din contingentul expediţionar francez au fost lăsate în porturile Balcic, Mangalia şi Constanţa. Cel mai însemnat detaşament, debarcat la Balcic de la 19 august, consta din 291 convalescenţi, foşti bolnavi de holeră, şi din cei 50 de suferinzi de scorbut de pe nava „Friedland”, care au fost îngrijiţi de doctorul ..., chirurg de clasa I, de pe fregata „Pandore”.
Dobrogea, încetînd a mai fi teatru de război, a fost pe rînd părăsită de trupele combatante. După retragerea ruşilor au mai rămas efective de luptă turceşti, comandate de Ahmed Paşa, doar în nordul provinciei, spre a apăra Dunărea, şi reduse contingente în interior, precum şi o simbolică reprezentare a aliaţilor, îndeosebi francezi, în porturile amintite. Molima de holeră a fost stăvilită pînă la urmă, anumite forme ale ei fiind totuşi înregistrate şi în 1855.
Impedimentul major ivit pentru forţele otomane, aflate în primăvara şi vara anului 1854 pe linia Dunării, a constat în faptul că micile focare de holeră existente aici înainte de debarcarea aliaţilor la Varna au fost reactivate datorită molimei ce a bîntuit atunci cu furie, mai ales în rîndul corpului expediţionar francez. Astfel, la trecerea Dunării spre a intra în Ţara Romînească, evacuată de ruşi, trupele lui Omer Paşa aduceau cu ele morbul holeric. 
3. Molima trece Dunărea dinspre sud
Armata turcă a trecut Dunărea pe un pod construit de pontonierii englezi şi francezi peste fluviu între ..., după ce ruşii s-au retras, suferind o înfrîngere în cursul unei ciocniri, ce a avut loc lîngă cel de-al doilea oraş, la 23–25 iunie/5–7 iulie, singura, de altfel, de acest fel în cursul evacuării Principatului muntean.
La mijlocul lunii iulie, comandamentul rus, cu generalul ..., a părăsit Bucureştii, fiind în curînd urmat de comisarul extraordinar şi plenipotent al Principatelor, baronul Budberg, cu ariergărzile şi restul administraţiei militare ţariste. Martor ocular al acestor evenimente, apreciatul medic de origine franceză, Carol Davila, fost „oberştabdoctor”, adică şeful Serviciului Sanitar militar al Ţării Romîneşti, dar destituit sub administraţia rusă de ocupaţie, îi scria, la 23 iulie/4 august, bunei sale prietene şi protectoare, contesa  Marie d’Agoult, din Paris: „În sfîrşit, respir liber...”, prilej de a descrie spectacolul jalnic prezentat de trupele ruse în retragere: „Sute de care transportau mii de răniţi şi bolnavi; muribunzi, convalescenţi şi morţi, îngrămădiţi unii peste alţii. Furgonete cu coşciuge îi însoţeau; soldaţii mergeau înarmaţi cu lopeţi şi cazmale. Totul părea prevăzut pentru înmormîntări”, iar dezertările printre soldaţi şi ofiţeri erau destul de numeroase.
Odată cu apariţia oştirii otomane în Bucureşti, purtătoare de germenii holerei, s-au ivit primele complicaţii. Deşi această molimă bîntuise sporadic – dar într-o formă uşoară şi neatacînd centre importante – şi sub ocupaţie rusă, de data aceasta maladia se prezenta sub cunoscutele ei forme „asiatice” nocive, ca în perioada în care făcuse atîtea victime în rîndurile corpului expediţionar francez din Dobrogea.
Informaţii asupra revenirii holerii în Capitala noastră le deţinem, îndeosebi, de la consulul britanic, ..., totdeauna bine informat şi avînd acces la datele statistice. După ce părăsise Ţara Romînească, în toamna anului 1853, din pricina ocupaţiei ruse, diplomatul englez s-a reîntors în Bucureşti, la 29 iulie/10 august 1854, reluîndu-şi postul în funcţiune; el a profitat de altfel nu numai de bunele relaţii stabilite cu comandantul trupelor otomane, Omer Paşa, şi cu statul său major, dar şi cu ofiţerii britanici care îi erau ataşaţi, printre care colonelul ..., inspector general de cavalerie, devenit apoi comandant al pieţii Bucureşti.
La 6/18 august, ... semnala ministrului Afacerilor Externe, lordul Clarendon, apariţia primelor cazuri de holeră la Bucureşti: „Am fost informat azi dimineaţă de către medicul de la principalul spital de aici că, în timpul nopţii trecute, s-au ivit două cazuri de holeră asiatică în acest oraş. Ne aflăm la mijlocul anotimpului pepenilor şi prunelor şi îmi este teamă că epidemia ar putea provoca ravagii însemnate printre trupele care consumă fructe fără nici un discernămînt. Voi continua să observ şi să raportez despre evoluţia molimei, aşa cum am fost instruit so fac şi la 1848”. Peste cîteva zile, la 10/22 august, consulul englez raporta lordului Clarendon că „holera bîntuie printre trupe. Unul dintre săpătorii noştri englezi a murit de această boală azi dimineaţă”.
 Încă de la 8/20 august, ... Paşa, comandantul trupelor turceşti din Capitală, a adresat o întîmpinare Sfatului administrativ, spre a convoca de urgenţă Consiliul medical, completat cu „toţi medicii de seamă, printre care d-nii ...”, medic de regiment, spre a adopta măsuri urgente de combatere a epidemiei. 
Davila a fost chemat – deşi nu îndeplinea atunci nici o funcţie publică – datorită prestigiului de care se bucura, iar ... pentru experienţa sa medicală. A doua zi, la 9/21 august, s-a adunat Consiliul medical al Principatului „în pretoriul comitetului sanitar..., de faţă şi cu d-nii doctori ...”, potrivit adresei nr. 51 a comandantului otoman amintită mai sus şi a adresei nr. 5093 a Ministerului din Lăuntru, spre „a să chibzui grabnice măsuri în privinţa stăpînirii boalei holerii, care se bănueşte că ar avea dispoziţie a ameninţa pe lăcuitorii Capitalei; luînd apoi în deaproape băgare de seamă şi măsurile adoptate de acest comitet sanitar la anul 1848, luna aprilie, pe cînd acest Prinţipat se bîntuea de epidemica această boală, au găsit că toate acele dispoziţii sus-zise, atît profilactice, cît şi administrative, sînt cele mai nimerite şi potrivite cu firea aceştii boale, şi prin urmare consiliul se uneşte a se pune şi acum în lucrare, cu oarecare adăogiri ce au chibzuit a se face după neapărată trebuinţă”.
Printre măsurile profilactice obşteşti se prevedea curăţirea uliţelor Capitalei, curţilor de către proprietari şi a maidanelor „de orice murdalîc”, sub supravegherea Poliţiei, ca şi depozitarea gunoaielor „afară din barieri [ale oraşului], la deosebite locuri ferite”. Proprietarii erau obligaţi să-şi cureţe casele prin spoire, aerisire şi scurgerea apelor stătătoare din curţi. S-a recomandat oprirea vînzării cărnii sărate (pastramă, cîrnaţi şi peşte sărat), asemeni şi a zarzavaturilor stătute, poamelor necoapte sau putrede, porumbului fiert sau copt; în cazul agravării epidemiei, să fie oprită orice vînzare de fructe. Urmau apoi „băgările de seamă”, cuprinzînd mai multe dispoziţii: pentru supravegherea măsurilor preconizate, doctorii „văpselelor” Capitalei trebuiau să facă inspecţii de două/trei ori săptămînal, cu concursul cetăţenilor în orice loc public de distracţie (cîrciumi sau case de prostituţie); vînzarea de vin şi rachiu să se facă doar în cîrciumi mici, sub răspunderea cîrciumarilor, privind respectul legii.
S-a hotărît să se afişeze public interdicţiile sus-amintite cu următoarele „povăţuiri individuale”: a) trupul să fie menţinut la căldura potrivită, individul urmînd să poarte pe pîntec un brîu de flanelă sau de postav, să umble încălţat şi cu ciorapi de lînă şi niciodată desculţ; să nu se culce pe pămîntul gol, fără adăpost şi înveliş; a nu se bea apă, vin sau alte băuturi reci după somn sau după o muncă grea, cînd omul era asudat, iar el nu trebuia să se depărteze prea mult de traiul cu care era obişnuit; b) individul urma să consume hrană uşoară, măsurată, cu pîine bine coaptă, nu caldă, eliminînd pepenii verzi, poamele necoapte, fasolea, mazărea, lintea, mînătărcile uscate, laptele stricat sau acru, peştele sărat sau stricat, racii, carnea grasă de mascur, ferindu-se de tulburări digestive cu alimente sau băutură; c) a se evita oboseala prea mare; d) a nu se lua sînge sau purgative fără povaţa medicului; e) trupul şi locuinţa să fie deopotrivă de curate; f) să se evite aglomeraţia, mai ales acolo unde s-a ivit boala. În privinţa „măsurilor administrative” se avea în vedere ca, la caz de nevoie, să se înfiinţeze în fiecare văpsea a Capitalei „cîte un vremelnic spital holeric”, organizat după cuviinţă şi înzestrat cu cele necesare; bolnavii să nu fie aduşi la spital cu trăsurile, ci cu „brancaruri” cîte patru sau mai multe „cum sînt în Europa”, urmînd să se asigure cîte două sau patru trăsuri numai pentru transportul morţilor la cimitire. Deoarece „boala holerii sa stabilit că prin măsuri carantineşti nu se poate stăvili”, Consiliul medical a mai hotărît ca, în caz de necesitate, pe lîngă doctorii „văpselelor” să se mai orînduiască „vremelniceşte” cîte un „doctor ajutor”, pentru a se examina bolnavii; dată fiind utilizarea lipitorilor în tratamentul antiholeric, bărbierii Capitalei erau obligaţi să se aprovizioneze în consecinţă cu o cantitate îndestulătoare din aceşti viermi de baltă, în caz contrar urmînd să sufere rigorile poliţieneşti; îngroparea morţilor trebuia să se facă afară din Capitală, în cimitirele destinate acestui scop.
Consiliul medical a apreciat însă, în şedinţa sa din 9/21 august, că deoarece, momentan, holera „na luat caracter epidemic” şi poate „cu ajutorul lui Dumnezeu să se stăvilească de sineşi, cu timpul care a început a se răcori”, să se aplice doar măsurile profilactice şi o parte din dispoziţiile administrative, dar în caz că boala va progresa, să se urmeze cu stricteţe toate măsurile adoptate. Semnatarii acestor dispoziţii sanitare împotriva holerei au fost: protomedicul N. Gusi, medicii: ...
Comandantul otoman ... a aprobat, la 12/24 august, măsurile propuse de Consiliul medical şi a dispus să se convoace din nou membrii săi, împreună cu medicul turc Ali Bey şi doctorii ..., spre a se desemna o comisie permanentă de supraveghere a epidemiei de holeră.
Ca de obicei bine informat, consulul britanic ... îi raporta lordului Clarendon, la 24 august/5 septembrie 1854, evoluţia holerei în Capitală, bazată pe date statistice: „Din tabelul anexat al situaţiei sanitare din acest oraş, cu privire la epidemia precumpănitoare, se va putea constata că flagelul a înregistrat o uşoară, dar graduală creştere. Cazurile citate sunt îndeosebi acelea din spitalele civile. Nu avem însă mijloacele de a confirma numărul morţilor din armata otomană, dar am fost informat de persoane frecventînd diferitele tabere că letalitatea este foarte mare”. Apoi adăuga următoarea anexă statistică:
Raport asupra holerei din Bucureşti din ziua primei ei apariţii
Completînd calculele efectuate de consulul britanic, situaţia holericilor din Bucureşti se prezenta astfel la 23 august/4 septembrie: 893 cazuri vechi, 426 cazuri noi, adică 1 319 totalitatea cazurilor, dintre care 100 urmate de deces, 320 vindecate, iar 893 rămînînd încă în spitale, în stadiul de convalescenţă.
La 26 august/7 septembrie, doctorul Davila îi scria contesei d’Agoult: „De şase săptămîni am fost trezit în fiecare noapte, cu excepţia uneia singure. Sunt foarte obosit, dar bine, sănătos. Holera mi-a dat mult de lucru; Omer Paşa este foarte binevoitor faţă de mine... Mi-a încredinţat misiunea să inspectez taberele, să organizez spitale etc. Am fost foarte inspirat şi foarte practic... în tot ce am propus; astfel, fiindcă întreaga armată manifesta prodromurile [simptomele prealabile] bolii, iar medicii lipseau, am împărţit tuturor ofiţerilor picături antiholerice (după formula mea), cu modul de întrebuinţare. Aceste picături au avut cel mai mare succes; rapoartele zilnice ale tuturor paşalelor constatau vindecarea unui mare număr de bolnavi, împuţinarea treptată a holerei şi, de fapt, stingerea aproape completă a epidemiei. Omer Paşa m-a felicitat, mi-a mulţumit. El a pus să se expedieze reţetele mele în toate taberele din Bulgaria şi pînă la Constantinopol. El însuşi ia aceste picături, farmacistul face avere, iar eu am devenit popular”.
Situaţia din Principate s-a complicat prin intrarea trupelor austriece în Ţara Romînească şi Moldova, la 10/22 august, în conformitate cu prevederile convenţiei austro-turce de la ... (14 iunie), avînd menirea să le neutralizeze şi să împiedice desfăşurarea ostilităţilor pe teritoriul lor. Trupele otomane ale lui Omer Paşa au ţinut sub ocupaţie Principatul muntean, împreună cu cele austriece, pînă în decembrie 1854, cînd le lasă singure numai pe acestea din urmă, iar din Moldova se retrag în septembrie 1855; domnitorii Barbu Ştirbei şi Grigore al IV-lea Alexandru Ghica s-au înapoiat, la rîndul lor, în Ţara Romînească şi Moldova, reluînd frîiele guvernării, sub dubla tutelă austro-turcă, la 23 septembrie/5 octombrie şi, respectiv, la 2/14 octombrie 1854. Comandamentul suprem austriac, cu generalul feldmareşal Coronini, s-a instalat la Bucureşti, la 24 august/5 septembrie 1854, iar la Iaşi, subalternul său, generalul conte Paar. Dar holera n-a întîrziat să apară şi în rîndurile armatei austriece.
Astfel, la 28 august/9 septembrie, consulul ..., raporta superiorilor săi că, „în această dimineaţă, am primit pe unul din cadrele noastre medicale, care a venit să-mi prezinte raportul săptămînal; m-a informat că holera, care scăzuse pînă la aproape anulare, a reapărut ieri cu o intensitate reînnoită şi că s-au ivit cîteva cazuri printre austrieci. Doctorul mi-a zis că această aglomerare a oraşului în momentul de faţă va cauza inevitabil o reizbucnire a epidemiei, ce ar putea să capete o formă mai supărătoare decît cea pe care a avut-o pînă acum”.
Totuşi, temuta holeră n-a cunoscut o recrudescenţă însemnată în toamna anului 1854 la Bucureşti, dimpotrivă, ea atenuîndu-se pe măsura apropierii sezonului rece. Cîteva date ne mai sunt furnizate – în mod curios! – de către oficialul ieşean „Gazeta de Moldavia”. Astfel, în numărul din 6/18 septembrie al periodicului, se atestă doar că holera continuă să bîntuie între trupele turceşti de la Colentina, pentru ca în numărul din 9/21 septembrie să se precizeze că, pînă la 29 august/10 septembrie, în cadrul armatei otomane se înregistraseră 71 de cazuri de holeră. În sfîrşit, în numărul din 13/25 septembrie se afirma: „De la Bucureşti se scrie că… în astă Politie [oraş], urmasă [se numeraseră] cîteva cazuri de holeră: însă, unde şi unde, astfeliu că epidemia nu înfăţoşa decît un caracter sporadic. Cea mai mare parte din acele cazuri s-au declarat între armiea turcească, pe lîngă care apoi, mai toate au fost urmate de însănătoşire”. În sfîrşit, o scurtă notiţă din „Telegraful romîn” de la Sibiu, din 17/29 noiembrie 1854, menţionează că „în Bucureşti iarăşi grasase [bîntuise] holera, aşijderea şi în Craiova”.
Epidemia de holeră, de intensitate mică, adusă de trupele turceşti în Capitală, a stîrnit totuşi unele îngrijorări legitime la începutul ei, în august 1854, deşi n-a făcut în rîndul populaţiei civile, între 7–23 august/19 august–4 septembrie, decît o sută de victime, dintr-un total de 1 319 bolnavi, deci o letalitate de nici 10%; cel mai mare număr de cazuri (178) s-a înregistrat la 19/31 august; iar cel mai mare număr de morţi (14), a doua zi, la 20 august/1 septembrie. Dacă pierderile din sînul populaţiei Bucureştilor au fost reduse, în schimb cele din armata otomană s-au arătat mai substanţiale, acest lucru fiind normal, deoarece ea era purtătoarea morbului holeric. După întîlnirea cu ..., comandantul pieţii Bucureşti şi la rugămintea acestuia şi a comandantului turc Omer paşa, chirurgul american James O. Noyes, în trecere prin capitala Ţării Romîneşti, a fost rugat în cursul lunii septembrie 1854 să activeze şase săptămîni în spitalele unde erau internaţi soldaţi turci şi prizonieri ruşi bolnavi de holeră. Martorul de peste Ocean precizează că „pentru o vreme holera a făcut ravagii în rîndul armatei. Un număr de case boiereşti au fost transformate în spitale, dar în pofida tuturor eforturilor, 4000 (!) de oameni [cifră exagerată = n.n.] au fost atacaţi de îngrozitoarea molimă. Gheaţa aplicată extern şi intern (!) a fost socotită în general ca (fiind) cel mai eficace remediu”79 bis. Treptat, epidemia s-a stins, nemaifiind afectaţi nici militarii (inclusiv cei austrieci), nici civilii, O dată cu evacuarea trupelor turceşti din Ţara Romînească – rămasă numai sub ocupaţie austriacă –, în decembrie 1854, a dispărut şi focarul de contagiune, care i-a afectat mai cu seamă pe locuitorii Bucureştilor.
*
În vara anului 1855 s-a declanşat un alt val de holeră în Ţara Romînească, ba chiar şi în Transilvania şi în Moldova, provenind tot de la sud de Dunăre. În numărul 11 al revistei „...” se reproduce informaţia consemnată de profesorul dr. Riegler din Constantinopol, în articolul său Contribuţii la studiul holerei, după care epidemia de holeră s-a întins de la Varna la Şumla, de aici la ... şi a ajuns apoi la Bucureşti.
Ca de obicei, ştirile cele mai interesante şi exacte asupra acestui nou „accident” epidemiologic au fost cele relatate de consulul britanic .... Astfel, în raportul său din 5/17 iulie 1855, adresat lordului Clarendon, el nota următoarele: „Cu mare regret am de comunicat Excelenţei voastre apariţia holerei în acest oraş. Doctorul Davila, oberştabdoctor al Miliţiei pămînteşti, m-a informat în această dimineaţă că sau ivit şase cazuri, dintre care trei s-au încheiat ieri în mod fatal. Voi lua imediat măsuri pentru a constata în mod oficial progresul maladiei. Arşiţa, care a domnit aici vreme de două săptămîni, a mai scăzut, după aceea şi ploile fertile au făcut să crească speranţele lucrătorilor pămîntului, dar de la 14 ale lunii [2/14 iulie] a reapărut căldura şi, cu apropierea anotimpului fructelor, mi-este teamă ca boala să nu crească mai mult decît e firesc”.
Din partea serviciului consular de la Foreign Office din Londra, ... a primit, la 27 iulie/8 august, următorul răspuns la depeşa anterioară: „Cu privire la raportul dvs. din 17 trecut privind izbucnirea holerei la Bucureşti sunt însărcinat de către contele de Clarendon să vă transmit, spre a comunica autorităţilor locale, următoarele broşuri tipărite de către Ministerul Sănătăţii (...), conţinînd indicaţii pentru adoptarea celor mai bune măsuri de a opri epidemia”.
Alertat de reizbucnirea epidemiei, Comitetul Sanitar din Bucureşti, întrunit sub preşedinţia protomedicului N. Gusi, a adoptat Măsuri sanitare pentru întîmpinarea boalii holerii, publicate în „Buletinul Oficial” din 15/27 iulie şi retipărite a doua zi în „Vestitorul romînesc. Gazeta semioficială”. Acestea erau identice cu cele preconizate în 1848 şi cu adaosele de rigoare din vara lui 1853, constînd în măsuri pofilactice obşteşti, băgări de seamă şi măsuri administrative, fără a li se aduce nici o modificare.
Un alt raport interesant al consulului ... datează din 19/31 iulie, unde întîlnim şi indicaţii asupra remediilor cu care s-a combătut epidemia: „Sunt fericit să afirm, după raportul medicului meu de aici, că starea sănătăţii în oraş, în general, este favorabilă; au izbucnit puţine cazuri de holeră, dintre care cea mai mare parte au fost vindecate. Dar sunt neliniştit totodată, deoarece a început anotimpul fructelor, aşa că pepenii şi prunele ar putea contribui la creşterea epidemiei. Trebuie să menţionez aici că remediul universal constă din luarea de sînge, îndată ce poate fi asigurat pacientului un anumit grad de căldură; la acest obiectiv, pînă în prezent greu de atins, s-a ajuns acum, prin adoptarea unui aparat foarte simplu, constînd dintr-o lampă de spirt ce este adaptată la un horn de metal şi al cărui capăt se află introdus în lenjeria de pat, la picioarele pacientului. Lampa odată aprinsă, o căldură de 600 centigrade se răspîndeşte de grabă în pat şi îndată apare transpiraţia, cînd se poate recurge la lanţetă [de către medic].
„Cred că invenţia este de origine franceză, dar a fost folosită cu atîta succes aici, încît cred că este de datoria mea s-o menţionez, deoarece fiecare cămin ar trebui să-şi procure un asemenea încălzitor ce aici costă vreo 5 şilingi”. Într-adevăr, acest aparat de încălzire a bolnavilor holerici în perioada cînd se simţeau pătrunşi de frig fusese inventat de doctorul Davila, care l-a utilizat cu succes, pentru prima oară, la combaterea epidemiei din Franţa, în departamentul Maine-et-Loire, în 1849; zisul aparat „pentru băi de aer cald în aşternut” a fost, apoi, introdus şi în spitalele noastre în 1854–1855.
La 26 iulie/7 august 1855, ... revenea cu un raport adresat lordului Clarendon privind starea sanitară a Capitalei: „Am cerut guvernului local să-mi procure regulat rapoartele oficiale privind mersul holerei. Tocmai am primit anexatul tabel pe care îl transmit pentru informarea Guvernului Majestăţii Sale. Excelenţa voastră va constata că aici este o creştere a molimei”.
După cum se poate constata din acest tabel, între 9–24 iulie/21 iulie–5 august holera a bîntuit mai tare şi a făcut cele mai multe victime în Bucureşti, iar nu în restul ţării. Din totalizările pe care le-am efectuat la datele prezentate de ... rezultă că în Capitală s-au ivit 993 de cazuri, din care 119 letale, şi s-au înregistrat 477 de vindecări şi 397 de convalescenţe, pe cînd în opt judeţe ale ţării s-au numărat doar 632 de cazuri, dintre care doar 99 letale, vindecările şi convalescenţele ridicîndu-se la 204 şi, respectiv, 392 de indivizi, cele mai afectate fiind judeţele Vlaşca, cu 268 cazuri, din care 36 letale, şi Ialomiţa, cu 141 de cazuri, din care 17 letale. Letalitatea a fost, în general, scăzută, ceva peste 10% în Bucureşti şi mai puţin de 1/6 în restul ţării, de unde rezultă că intensitatea epidemiei a fost destul de redusă, dar şi că mijloacele ei de combatere s-au dovedit mult mai eficace; şi în acest domeniu, meritele doctorului Davila sunt incontestabile.
Picăturile profilactice ale doctorului Davila au început a fi folosite pe scară largă în spitalele din Ţara Romînească, deoarece însuşi conducerea „gremiului farmaceutic” (corporaţia spiţerilor) a comunicat reţeta tuturor oficinelor din Ţara Romînească în vara lui 1855, fixîndu-se totodată şi condiţiile de comercializare a preparatului. În conţinutul său, principalul ingredient îl constituia opiul (cu acţiunea lui calmantă, constipantă), la care se adăuga reventul (laxativ, dar în doză ineficace) şi şofranul (un carminativ), toate în extracţie alcoolică.
În suplimentul la nr. 60 din „Vestitorul romînesc” din 3/5 august 1855 se arăta că farmacistul A. Steege ruga pe „Înălţimea sa Doamna [Elisabeta Ştirbei, născută Cantacuzino-Paşcanu] ca, în calitate de Presidentă a Comitetului de binefacere [din Capitală], să binevoiască a primi din partea D-sale o [o]fertă de 50 de sticluţe cu cel mai aprobat medicament preservator pentru holera, sub propria numire de picături anticolerine, spre a se împărţi cît mai în grabă pe la locuitorii sermani din Văpseaua de galben, unde zisa epidemie a început a face paşi ameninţători”; farmacistul regreta „că n-a dispus de o cantitate mai mare, dar roagă ca, după folosinţă, să i se înapoieze sticluţele, spre a le umple din nou, de două pînă la trei ori”.
Remediul lui Davila a fost folosit cu succes şi în Imperiul Otoman, în primul rînd în Dobrogea, unde la acea vreme de război se aflau trupe otomane şi contingente ale corpului expediţionar francez. Inginerii de poduri şi şosele ... au fost trimişi, la începutul anului 1855, de către guvernul de la Paris spre a construi şoseaua strategică străbătînd Dobrogea de la vest la est şi legînd Dunărea, în dreptul localităţii Rasova de lîngă Cernavodă, cu portul Constanţa de la Marea Neagră; această şosea era absolut indispensabilă aprovizionării aliaţilor, atîta vreme cît calea Dunării de Jos şi mai ales gurile fluviului erau impracticabile, deoarece se aflau sub stăpînirea ruşilor, împreună cu porturile Sulina, Ismail şi Reni. 
Ataşat pe lîngă această misiune a fost medicul francez Camille Allard, poposit în Dobrogea între 25 iulie/6 august şi 15/27 noiembrie 1855, cu sarcina de a veghea asupra sănătăţii personalului şi lucrătorilor de pe şantier. La cele două capete ale proiectatei şosele, la Constanţa şi Rasova, se aflau instalate spitale de campanie. „În primele  zile ale lui august – arăta Allard în lucrarea sa, publicată ulterior –, de la sosirea romînilor noştri [ca lucrători pe şantier], folosirea fără măsură a apei sulfuroase din puţurile de la ... a provocat un anumit număr de tulburări gastrice, însoţite de diaree, cu răcirea [corpului] şi încovoierea totală; aceste afecţiuni au fost fără gravitate şi au încetat mereu foarte repede după administrarea unui vomitiv şi a unei poţiuni, a cărei formulă mi-a dat-o d. doctor Davila din Bucureşti şi care ne-a adus prea mari servicii ca să nu o fac cunoscută. Ea poartă, în Orient, numele de poţiunea Davila. Acest medic mi-a spus că îi datorează foarte mari succese în perioada prodromică <incipientă> a holerei. El administra 5 pînă la 20 de picături la fiecare jumătate de oră; esenţă de mentă englezească... 1 gram; laudanum lichid de Sydenham... 1 gram; tinctură alcoolică de scorţişoară... 2 grame; şi tinctură de rubarbă... 2 grame”. În sfîrşit, la 21 septembrie/ 3 octombrie, doctorul Allard relata că a primit la Constanţa vestea apariţiei unui atac de holeră fulgerător la un funcţionar romîn din Rasova: „Am plecat în toată graba şi am fost fericit, la sosire, să găsesc pe bolnav într-o stare foarte satisfăcătoare. Prezentase, mi-a spus ajutorul meu, stări de vomă, dureri abdominale oribile, frisoane violente şi crampe la stomac. În rest, nici algiditate, nici cianoză, nici încovoieli ale extremităţilor, nici încetarea urinării. Bolnavul a fost deja îngrijit de felcerul meu, luîndu-i-se sînge, fiind frecţionat şi supus aparatului cu aer încălzit de alcool. I-a fost administrată poţiunea doctorului Davila, i s-au aplicat lipitori şi cataplasme pe abdomen; o spălare cu infuzie din boabe de cînepă îndoită cu 15 picături de laudanum a oprit diareea. Încă un muncitor prezentase unele simptome analoge: dureri de stomac, stări de vomă, diaree şi frisoane. Frecţiunile, baia de aer cald şi poţiunea Davila l-au restabilit complet”.
Dar să ne întoarcem la epidemia de holeră din vara anului 1855 în Ţara Romînească. La 2/4 august, într-un comunicat dat de şeful Poliţiei Capitalei, Dimitrie Ghica, publicat în „Vestitorul romînesc” din 5/7 august, se reamintea populaţiei obligaţia de a respecta regulile de igienă recomandate de Comitetul Sanitar, deoarece, din pricina încălcării acestor dispoziţii, epidemia de holeră în Bucureşti nu înceta. Poliţia urma să asigure în continuare curăţirea uliţelor şi pieţelor, iar proprietarii trebuiau să se îngrijească de curţile şi alte îngrădiri ale lor. În cazul neexecutării acestor îndatoriri de către proprietari, Poliţia urma să le îndeplinească cu slujbaşii ei, dar pe cheltuiala celor dintîi, insistent rugaţi să-şi facă datoria.
Spre finele verii, această epidemie de holeră – desfăşurată totuşi într-o formă benignă – tinde să ia sfîrşit în Capitală, menţinîndu-se numai în provincie. Iată ce informaţii ne furniza consulul britanic ... în raportul său din 20 septembrie/2 octombrie, adresat lordului Clarendon: „În conformitate cu instrucţiunile conţinute în depeşa consulară nr. 10 din 8 august [st.n.], am transmis autorităţilor locale rapoartele tipărite şi publicate de Ministerul Sănătăţii cu privire la holeră. Sunt fericit să spun că molima a continuat să bîntuie printre noi în forma ei cea mai blîndă şi multe din cazurile raportate au fost doar de simplă diaree. Anexez rapoartele recente primite de la autorităţile locale. În timp ce este pe cale de dispariţie în Capitală, epidemia continuă să facă ravagii în judeţe, datorită lipsei de cadre medicale calificate”. La finele raportului găsim anexa:
Mersul holerii în spitalele civile şi în cele cinci arondismente ale Capitalei
Comparînd situaţia epidemiei de holeră din Capitală cu cea din provincie, între 13 august – 2 septembrie/25 august–14 septembrie, rezultă că cel mai afectat judeţ din Ţara Romînească a fost Buzău, cu 490 de cazuri şi 66 de decese, după care a urmat oraşul Bucureşti, cu 459 de cazuri şi 40 de decese, apoi în ordine descrescătoare judeţele: Prahova, cu 319 cazuri şi 20 de decese, Ialomiţa, 118 şi 24, Mehedinţi, 88 şi 24, Vlaşca, 65 şi 15, Dîmboviţa, 64 şi 16, Brăila, 64 şi 10, Rîmnicu Sărat, 60 şi 12, Ilfov, 51 şi 4, Muscel, 31 şi 10, şi Teleorman, cu 5 cazuri, toate vindecate. Totalizînd situaţia pe ansamblul judeţelor, rezultă că, în această perioadă, s-au înregistrat 1 355 de cazuri, cu 201 decese, 640 de vindecări şi 514 convalescenţe.
Iată cum s-a înfăţişat epidemia de holeră în Ţara Romînească între 9/21 iulie şi 25 august/14 septembrie, cu excepţia intervalelor 23 iulie/4 august şi 13/25 august, pentru care nu deţinem date:
Aşadar, pe baza datelor statistice de care dispunem, deşi incomplete, se poate constata clar intensitatea redusă a epidemie de holeră din vara anului 1855 în Ţara Romînească, cel mai afectat, păstrînd proporţiile, rămînînd oraşul Bucureşti, cu 1 452 de cazuri, dintre care 159 letale (proporţie foarte redusă), 805 vindecări şi 488 de convalescenţe, faţă de restul principatului, unde s-au înregistrat doar 1 987 de cazuri, dintre care numai 300 letale (cifră destul de scăzută), 844 de vindecări şi 843 de convalescenţe. Astfel, în Ţara Romînească, inclusiv Capitala, s-au numărat atunci, în total, 3 439 de cazuri, dintre care 459 au fost letale, înregistrîndu-se 1 649 de vindecări şi 1 331 de convalescenţe.
Despre molima ce a bîntuit Ţara Romînească în 1855 s-au publicat unele ştiri şi în numerele 33, 35, 37, 41, 43 şi 44 ale periodicului „...”, subliniindu-se doar caracterul ei benign şi efemer, în Capitală semnalîndu-se cazuri izolate; în schimb, la Brăila şi Turnu Severin epidemia a luat totuşi o oarecare extindere. S-a afirmat în această revistă că molima a pătruns şi în Moldova, provincie însă puţin afectată, numai în regiunea Focşani – Galaţi. Ştirea a fost preluată şi de „Gazeta de Transilvania”, dar a fost dezminţită de „Steaua Dunării”.
Epidemia a lovit sporadic, în 1855, şi Transilvania, provenind, probabil atît din Ţara Romînească, cît şi dinspre Apus. În „Telegraful romîn” din Sibiu se publica, la 30 iulie/11 august, o corespondenţă, deplîngînd carenţele înregistrate la tratarea bolii, mai ales în mediul rural. În ziar se atesta că „boala holerei s-a ivit ici-colea şi în ţeara noastră. Decursul ei însă încă nu arată un caracter epidemic, nici simptomele nu sunt tocmai înspăimîntătoare, precum s-au arătat în alte epidemii şi pre aiurea. După raporturile [!] ce au sosit, mortalitatea este măsurată şi nicicît mai mare ca atunci cînd domnesc urdinările şi scursorile. O lipsă însemnată se simte de personalul doctoricesc care să fie [la] îndemînă cînd se naşte boala; cu toate că popolul nostru nu e prea dedat cu medicină, dar totuşi un ajutor grabnic în epidemii este un ce prin care să păstreze viaţa la mii de oameni. Popolul simplu, precum este în traiul vieţii sale, are lipsă nu numai de cele mai simple leacuri, însă nici pre aceste nu le ştie întrebuinţa”.
Deşi molima bîntuia cu mică intensitate, „Gazeta de Transilvania” s-a simţit totuşi datoare să publice, la 6/18 august, Măsuri feritoare de a cădea în epidemia domnitoare (a holerei) recomandate de Comitetul sănătăţii din Viena, mai ales pentru populaţia urbană, căreia i se prescria, în primul rînd, o viaţă regulată; deoarece boala se manifesta la început prin urdinare, aceasta trebuia evitată prin alimentaţie raţională, curăţenie, aerisire în casă, apă bună de băut. Pacienţii erau îndemnaţi să se ferească de „prafurile Seidzig”, pilule şi hapuri, ce urmau a fi folosite doar la avizul medicului. Urdinarea cea apătoasă trebuia observată cu multă atenţie; celor suferinzi urma să li se administreze „prezervativele” ce sunt „însemnate pentru holeră”; bolnavii trebuiau să stea la pat şi să bea ceaiuri din muşeţel şi flori de soc, evitîndu-se consumarea de castraveţi, salată, peşte, ouă tari, pepeni şi prune; la ivirea afecţiunii trebuia chemat în grabă medicul.
La 17–29 august, „Telegraful romîn” arăta că starea sănătăţii locuitorilor din Transilvania era relativ bună, deoarece „holera s-a întins foarte moderat şi nu se poate zice [că este] nici extensivă, nici intensivă; în multe locuri a şi încetat a erăşi [bîntui]. Mai domnesc încă scursori şi urdinări în Ardeal, însă într-un grad ce nu poate să ne stîrnească nici o grijă”. În sfîrşit, la 31 august/12 septembrie, acelaşi periodic inserează o ultimă ştire despre molimă, atestînd că „boala holerei se tot lăţeşte şi în ţara noastră, mai vîrtos în prefectura Clujului şi a Dejului, în unele locuri şi a Sibiului, însă nicăierea nu arată un caracter furios, nici nu este prea intensivă”. După această dată nu am mai întîlnit alte informaţii despre epidemia relativ benignă de holeră ce a bîntuit şi în Transilvania la 1855.
*
Trăgînd o concluzie asupra accidentului epidemiologic din Ţările Romîne în timpul războiului Crimeii, cînd holera a bîntuit cu intensitate medie, ba chiar mică, în toate provinciile noastre, se poate constata caracterul benign al succesivelor valuri care s-au abătut întîi asupra Moldovei, în 1853, în special la Iaşi, între iunie–octombrie, cu focarul originar în centrul Europei, apoi asupra Ţării Romîneşti, în două rînduri, între august–septembrie 1854 şi iulie – septembrie 1855, cu focarul în Dobrogea şi la sud de Dunăre şi, în sfîrşit, asupra Transilvaniei, între august–septembrie 1855, cu focarele provenind din centrul Europei şi Ţara Romînească. Totodată, în timpul ocupaţiei ruse au apărut mai mult cazuri sporadice de holerină, afectînd atît trupele ţariste, cît şi pe localnici. În Dobrogea au fost afectate de holeră trupele otomane, dar mai ales contingentele din corpul expediţionar francez, decimate de virulenta epidemie din iulie–septembrie 1854.
Oricum, populaţia din Ţara Romînească, Moldova şi Transilvania a suferit destul de puţin de pe urma acestui accident epidemiologic, care a afectat într-o anumită măsură doar oraşele Bucureşti şi Iaşi. Pierderile umane au fost mici, datorită combaterii din pripă a contaminărilor, precum şi folosirii remediilor eficiente iniţiate mai cu seamă de doctorul Carol Davila.
Epoca marilor spaime şi a migraţiilor provocate de holeră în prima jumătate a secolului al XIX-lea era acum depăşită, locuitorii şi corpul medical dovedindu-se, cu trecerea timpului, mai conştienţi şi mai pregătiţi pentru combaterea flagelului.


V. Dupa marile tumulturi
1. Noi aspecte epidemiologice
Cea de-a patra pandemie holerică şi-a început cursa în 1863, de pe teritoriul indian, căruia acum i se recunoştea unanim calitatea de principal depozitar al agentului infecţios. În 1865, molima a cuprins oraşul sfînt Mecca, cu care prilej aproape o treime din cei 90 000 de pelerini veniţi acolo la serbările jubiliare din acel an au pierit, datorită contaminării. Flagelul şi-a continuat drumul cu o repeziciune neobişnuită, căci, urmînd căile de comunicaţie nou-deschise în Arabia şi îmbarcîndu-se la Alexandria pe vapoarele care se îndreptau spre porturile Mediteranei şi ale Mării Negre, a reuşit, în vara aceluiaşi an, infestarea oraşelor Smirna, Constantinopol, Ancona şi Marsilia.
De la Constantinopol la Galaţi mai era de făcut un pas şi astfel, la 19 iulie 1865, este semnalat în portul dunărean un prim caz de holeră, importat cu vasul francez „Vulcain”. Bolnavul a fost reţinut timp de 48 de ore în spitalul de la Galaţi, după care s-a decis, nemaiexistînd nici o îndoială în privinţa diagnosticului de holeră asiatică, să fie izolat în carantina de la Reni; numai că, pe drum înspre acolo, el a decedat.
Despre evoluţia la Galaţi, în cursul anului 1865, a epidemiei de holeră, dispunem de date extrase dintr-un raport al „Comitetului filantropic, constituit în acea localitate pentru ajutorarea holericilor”.
S-au înregistrat în 1865, la Galaţi, 1 085 de cazuri, cu 612 decese, deci o letalitate de 60 la sută. Interesante sunt diferenţele de letalitate în funcţie de asistenţa acordată bolnavilor: dintre cei 239 de internaţi în spitale au decedat 115, deci o letalitate de 64 la sută; dintre cei 460 de asistaţi la domiciliu de către Comitetul filantropic au decedat 211, deci o letalitate de 45 la sută; dintre cei 386 care n-au primit nici un fel de îngrijire medicală au decedat 253, deci o letalitate de 65 la sută.
Comitetul filantropic a colectat 31 213 piaştri, din care a cheltuit 8 256 pentru trăsuri, 2 047 pentru pomeni, 2 990 pentru plata bărbierilor, 5 520 pentru medicamente şi lipitori, 690 pentru instrumentar şi pansamente, 450 pentru sticle de rom, 600 pentru sticle de vin, 335 pentru mici cheltuieli
Aşa cum remarca profesorul Alexandru Simion Marcovici, într-o conferinţă ţinută în octombrie 1884, la Primul congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor din Romînia, cu pandemia din 1863–1875 a început o eră nouă în istoria epidemiologiei, „era epidemiilor de mare”, înnoire determinată de „modul de locomoţiune al marinei marşande”. Clinicianul bucureştean constata că, într-adevăr, în ultimii ani, „vasele de mare, care fac comerţul internaţional al lumii, sunt mai toate cu vapori şi au înlocuit vasele cu pînze... Repeziciunea cu care o corabie din India poate să vină în Europa explică actuala viteză de difuzare a epidemiilor. De aceea, în ultima vreme, epidemiile nu se mai propagă de preferinţă pe uscat, ci vin mai ales de pe mare”. Aşa se face că, de data asta, holera care a năpădit ţinuturile romîneşti n-a mai trecut Dunărea sau Prutul, cum se întîmplase aproape de regulă pînă atunci, ci a debarcat la Galaţi.
Chiar înainte de ivirea aici a primului caz de holeră, Direcţia generală a serviciului nostru sanitar dăduse alarma; la sesizarea sa, Departamentul Dinlăuntru a trimis o înştiinţare administraţiilor judeţene cum că la Constantinopol izbucnise epidemia care începea să se înteţească „sărind deodată la depărtări mari”, drept care se recomanda să se ia măsurile igienice corespunzătoare şi să se pregătească „mijlocul de căutare a sărmanilor”, în cazul cînd molima ar apărea şi la noi.
În legătură cu aceasta trebuie semnalat că, în cursul celei de-a patra pandemii, s-a produs o anumită modificare a comportamentului atît al populaţiei, cît şi al organelor însărcinate cu combaterea molimei. Este vorba de tot mai marea importanţă acordată măsurilor sanitare şi de salubrizare, ca premisă a programelor de acţiune profilactică. Dacă pînă atunci, la „întîmplare de holeră” predominaseră graba de a părăsi marile aglomeraţii umane şi preocuparea de a se sustrage contactului direct cu bolnavii, acum a trecut pe primul plan grija pentru curăţenia locuinţelor şi a localităţilor, pentru îndepărtarea reziduurilor, pentru consumarea unor alimente sănătoase şi mai cu seamă pentru asigurarea purităţii apei potabile. Lupta împotriva holerei începea să ia aspectul unei „probleme sociale care presupune ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă”.
Tocmai de aceea, după atestarea pătrunderii infecţiei pe teritoriul romînesc, vigilenţa organelor sanitare a sporit. În atare împrejurări s-a emis la Bucureşti o ordonanţă municipală care, printre altele, interzicea comerţul ambulant de fructe şi legume al oltenilor, obligîndu-i pe aceştia să amenajeze gherete pentru vînzarea mărfii. Profitînd de absenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care plecase la Ems, în Prusia, în vederea unei cure balneare, „monstruoasa coaliţie”, perfectată între opozanţii regimului, i-a aţîţat pe negustorii nemulţumiţi, care la 3/15 august 1865 au pornit un soi de răzmeriţă în pieţele capitalei. Armata a intervenit energic, s-ar părea că prea energic, căci printre „răsculaţi” s-au înregistrat douăzeci de morţi şi o sumedenie de răniţi. Aceste tulburări, avînd ca pretext recentele dispoziţii igienico-sanitare, trebuiau să constituie un semnal pentru manifestarea împotrivirii deschise faţă de politica de reforme preconizată de Cuza, împotrivire care avea să culmineze cu lovitura de stat din 11/23 februarie 1866, cînd domnitorul a fost silit să abdice.
Evenimentele sîngeroase din vara lui 1865 au avut ecou şi în viaţa medicală bucureşteană. La şedinţa din 12 august a Societăţii medicale ştiinţifice, profesorul Nicolae Turnescu s-a înscris cu o relatare despre „cazurile chirurgicale” internate la Spitalul Colţea după recentele tulburări, precizînd că este vorba de răniri prin arme de foc, lănci, săbii şi alte instrumente „tăietoare, înţepătoare şi contondente”. După intervenţiile cîtorva din somităţile prezente, Carol Davila a propus să se sisteze dezbaterea pe tema chirurgicală şi să se abordeze problema prevenirii şi combaterii holerei care începuse să bîntuie la Galaţi şi Brăila. Era evident că şeful Serviciului sanitar militar voia să îndepărteze atenţia corpului medical de la aspectele politice diversioniste, puse pe primul plan de către adversarii domniei şi să imprime un caracter „constructiv” discuţiilor. Într-adevăr, s-a decis atunci întocmirea unei comisii care să studieze chestiunea holerei. În şedinţa de la 26 august a societăţii s-a continuat analiza măsurilor antiepidemice care se impuneau şi a fost desemnat colectivul care avea să redacteze un program de acţiune profilactică în întreaga ţară.
În vara lui 1865 s-a adeverit, în circumstanţele politice ale Romîniei acelei perioade, constatarea că neliniştile provocate de ameninţarea focarelor epidemice reuşesc, uneori, să scoată la iveală şi să agraveze frămîntările sociale. Aşa se petrecuseră lucrurile, de pildă, în Franţa, la apariţia holerei din 1832, cînd armata a fost pregătită să reprime o eventuală răscoală populară.
2. Holera din 1865–1866 în porturile dunărene şi în restul ţării
Din punctul de vedere al organizării noastre sanitaro-antiepidemice, holera a survenit de data aceasta pe un teren mai bine pregătit să facă faţă infecţiei. Constituirea, în august 1862, a Direcţiei generale a serviciului sanitar al Romîniei, prin unificarea administraţiilor sanitare din Muntenia şi Moldova, crease premisele desfăşurării unei activităţi mai sistematice de ocrotire a sănătăţii populaţiei, mai ales prin sporirea numărului medicilor oficiali îndatoraţi nu numai să răspundă solicitărilor în caz de îmbolnăvire, dar să şi vegheze la respectarea comandamentelor igienei publice. Exista acum o administraţie medico-sanitară funcţionînd în permanenţă la nivel central, judeţean, orăşenesc şi zonal-rural, administraţie avînd asigurat, cel puţin teoretic, concursul autorităţilor locale pentru punerea în aplicare a planurilor speciale de acţiune în caz de mari epidemii.
Director general al Serviciului Sanitar era, la ivirea holerei, ..., care în 1864 îl înlocuise pe Carol Davila, aflat atunci în conflict cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu. Printr-un comunicat din octombrie 1865, doctorul ... aducea la cunoştinţă publicului că „Măria Sa Domnitorul a adresat mulţumiri către acele persoane care, la timpul epidemiei holerei la Galaţi, împinse de sentimente filantropice, au format un comitet, au adus săracilor atacaţi de această boală ajutoare şi au insuflat înspăimîntaţilor curaj, condiţiunea de căpetenie pentru reuşita în combaterea acestei boale”.
Directorul Serviciului Sanitar îşi exprima speranţa că molima nu va afecta Bucureştii, întrucît îmbolnăvirile apărute atunci în două culori ale Capitalei păreau a fi avut „un caracter sporadic”. Dar, conchidea ..., chiar „în cazul cînd, ferească Dumnezeu!, s-ar lăţi această boală, bîntuind ca epidemie oraşul nostru, atunci sunt încredinţat că se găsesc destule inimi nobile prin populaţiunea Bucureştilor,... care se vor uni pentru formarea unui asemenea comitet, spre a combate şi a stîrpi această boală în Capitală”.
În 1865, epidemia s-a extins, din porturile de la vărsarea Dunării, către alte zone din ţară, semnalîndu-se la Bucureşti şi la Craiova, dar invadînd mai cu seamă oraşele Iaşi, Fălticeni, Botoşani şi Dorohoi din nordul Moldovei; se pare că tot atunci holera a trecut „cordunul”, în Bucovina. Statisticile au însumat în 1865 pe teritoriul Romîniei 9 117 îmbolnăviri de holeră, cu 4 782 de morţi, înregistrîndu-se deci o letalitate de 52,4%.
Către sfîrşitul lui 1865 s-ar fi putut crede că epidemia era pe terminate, ivindu-se doar ici şi colo cazuri răzleţe, precum la Bucureşti, unde, în ziua de 30 decembrie, un holeric a fost adus la nou-înfiinţatul spital Colentina; dar în următoarele zece zile, 35 de persoane internate în acelaşi spital aveau să se contamineze.
Cum era şi de aşteptat, molima a reizbucnit în primăvara lui 1866, lăţindu-se pînă spre vară în întreaga ţară, pentru a dispărea cu totul în luna octombrie. Potrivit datelor oficiale, în acel an au contractat holera în Romînia 57 088 de persoane, dintre care au murit 24 034, letalitatea fiind de 42%.
În 1866, molima n-a căpătat amploare în Capitală. S-au înregistrat atunci în judeţul Ilfov (care includea şi oraşul Bucureşti) doar 249 de cazuri, cu 66 de decese, ceea ce corespunde unei letalităţi de 26%. Probabil că situaţia statistică mai favorabilă din Capitală se datora şi aplicării mai conştiincioase a măsurilor antiepidemice în oraşul în care îşi avea sediul conducerea sanitară a ţării.
Putem fi siguri că cifrele de mai sus reflectă mai fidel realitatea faptică decît cele prezentate de forurile administrative în cursul epidemiilor anterioare, cînd bună parte din cazuri, chiar din cazurile mortale, rămîneau necunoscute autorităţilor, fie pentru că, în asemenea împrejurări, populaţia se dispersa în locuri retrase, departe de supravegherea oricărui organ oficial, fie pentru că bolnavii erau adesea ascunşi de familie, de teama unor neplăceri, cum ar fi cele ţinînd de impunerea stînjenitoarelor măsuri carantinale.
Despre mersul epidemiei din 1865–1866 în diferite colţuri ale ţării dispunem de unele prezentări sintetice redactate în ultima vreme de cîţiva harnici cercetători locali.
Astfel, din relatarea întocmită de doctorul Ion Neagu, cu privire la holera ce a bîntuit în judeţul Prahova, desprindem cîteva amănunte semnificative. La 22 octombrie 1865, o companie din Regimentul 3 de Linie, care fusese cantonată la Mănăstirea Mislea, a intrat în Ploieşti, după ce, în decurs de 24 de ore, se iviseră printre militari şapte cazuri de holeră, dintre care trei mortale. Întrunit în şedinţă extraordinară, Consiliul local de igienă şi salubritate publică al oraşului a recomandat ca, „pentru stîrpirea boalei dintre soldaţi... şi chiar dintre locuitorii civili a oraşului”, compania să fie evacuată în afara urbei, cetăţenii să procedeze la curăţirea curţilor  şi a străzilor, iar la spitalul orăşenesc să se rezerve 16 paturi „pentru nişte asemenea cazuri”.
Într-o adresă a prefectului de Prahova către primarul Ploieştilor se atrăgea atenţia asupra unor aspecte igienice considerate a prezenta interes din punct de vedere epidemiologic: „Cu ocazia reviziei ce am făcut prin oraş, am avut neplăcerea de a vedea o mare necurăţenie atît prin uliţele laterale, cît şi chiar prin pieţele şi stradele cele mai principale. Am văzut în mai multe locuri băltoace de apă înverzită, care, prin urîtul lor miros, infectă aerul şi aduc mari vătămări sănătăţii locuitorilor”. Prefectul se simţea dator să avertizeze asupra răspunderii ce-i revenea primarului în aceste circumstanţe: „Pentru orice întîrziere [în adoptarea măsurilor corespunzătoare], responsabilitatea va fi asupra dvs., ca unul ce aveţi datoria a veghea pentru sănătatea publică”.
Într-o dare de seamă trimisă Ministerului de Interne, prefectul recapitula dispoziţiile pe care le dăduse: „Am pus serioasă obligaţiune poliţiei, invitînd şi de d. Primare ca, în aceeaşi zi, să îngrijească de curăţirea tuturor stradelor, pieţelor şi curţilor particulare, să poprească vînzarea poamelor şi a legumelor vătămătoare, să sechestreze familiile în care s-a declarat holera şi să înfiinţeze spitalul holeric comunal, să se avizeze la darea medicamentelor gratis pentru locuitorii săraci, să se îngroape în pămînt digerările [excreţiile fecaloide ale] bolnavului... Şi pentru o mai mare priveghere într-aceasta, am invitat pe d. Primare a pune în vedere membrilor consilieri comunali ca fiecare din d-lor să ia cîte o mahala sau două, în care să fie comisari ad-hoc pentru salubritatea publică”.
În 1866, primele cazuri de holeră au apărut la 2 iulie, după care epidemia s-a propagat cu repeziciune în oraş şi în plasele judeţului Prahova.
O neaşteptată împotrivire au întîmpinat din partea populaţiei încercările de a se înfiinţa, în diferite suburbii, spitale temporare de izolare a holericilor: „mahalagiii” se temeau de vecinătatea unor asemenea amenajări, care puteau fi instalate oriunde, dar nu în vecinătatea casei lor. Pînă la urmă s-au deschis două asemenea spitale, cu cîte opt paturi.
Cu ocazia epidemiei de holeră a fost puternic resimţită în Prahova, ca de altfel în tot restul ţării, insuficienţa personalului medico-sanitar. În întreg judeţul nu activau decît medicul primar districtual, un medic al oraşului Ploieşti, altul al spitalului din Ploieşti, altul al spitalului din Telega şi patru subchirurgi.
A fost atunci firesc să se delege cadre din Capitală pentru a lucra în zonele cele mai calamitate. Tînărul medic Constantin Dimitrescu-Severeanu, care peste decenii avea să dobîndească o neconstestată preţuire nu numai ca promotor al chirurgiei moderne în ţara noastră, dar şi ca talentat memorialist, a fost trimis de generalul inspector Carol Davila să acţioneze în focarele de holeră de pe perimetrul judeţelor Prahova, Buzău şi Rîmnicu Sărat. La Ploieşti, el n-a avut însă prea mult de lucru, mărginindu-se să pregătească la Spitalul Boldescu două saloane pentru holericii bărbaţi şi femei.
Venind în inspecţie la Ploieşti, domnitorul, însoţit de Davila şi luîndu-se cunoştinţă cu acel prilej că la Buzău  situaţia este destul de nesatisfăcătoare, şeful Serviciului sanitar al armatei a dispus ca Severeanu să plece deîndată în mai greu încercatul judeţ vecin.
Cele două spitale permanente buzoiene se dovedeau a fi neîncăpătoare şi funcţionau în condiţii prea puţin igienice. Episcopia, care patrona Spitalul Gîrlaşi, s-a opus categoric ca acolo să fie internaţi holerici. Severeanu a fost informat de către autorităţile locale că, în oraş, nici un imobil nu poate fi transformat în spital temporar, deoarece nici un proprietar nu accepta să se dea o asemenea utilizare casei sale. Nemaivorbind de  lipsa desăvîrşită de fonduri pentru campania sanitară.
Pînă la urmă a fost descoperită, lîngă bariera oraşului, o baracă pustie, fără uşă şi ferestre. Nu s-au putut procura nici paturi, nici saltele şi nici rufărie, ci s-a decis instalarea bolnavilor pe paie. „Rămînea cine să îngrijească pe bolnavi: medici nu, infirmieri nu... Nu vrea nimeni să fie infirmier. Primarul a trimis pe un sergent şi a găsit pe un arap într-o cîrciumă, şi l-a adus. Acesta, un beţiv pripăşit, a primit propunerea cu o condiţie: să-i dea mult să bea”... Din fericire, ne asigură memorialistul, „nu s-a pus acolo nici un bolnav”.
Datorită unei secete îngrozitoare, în toată regiunea domnea foametea. „Bolnavii de holeră mîncau fructe şi ciorbă de prune crude, punînd în oala cu prune un peştişor sărat, mic cît un deget”. Cît despre tratamentul medicamentos care trebuia asigurat gratuit suferinzilor, Severeanu notează: „Cînd le propuneam să le dau din doctoriile ce aveam: pulvere ..., bismut şi picături Davila, ţăranii spuneau că, dacă le dau doctorii să moară, le primesc, dacă nu, nu primesc”.
Inimosul medic bucureştean declară în concluzie: „După cum se vede, misiunea mea nu a ajuns la nici un rezultat, şi m-am întors iar la Ploieşti, unde am îngrijit, în calitate de chirurg, bolnavii din spital. Epidemia de holeră încetase”.
A fost vorba şi mai-nainte de „picăturile Davila”, considerate pînă în perioada interbelică a reprezenta un serios remediu anticholerinic, indicat deci în enteritele provocate de Cholera morbus, dar fiind un preparat fără valoare profilactică sau curativă în holera asiatică.
Pentru tratamentul holerei epidemice se mai foloseau la noi, în 1865, ceaiuri de izmă şi cafea, cu rachiu sau rom, şi un revulsiv preparat din muştar sau foi de tutun şi piper, extrase cu alcool, sub formă de comprese aplicate pe pîntece, împreună cu cărămizi calde .
Despre eficacitatea „căldurii artificiale” în terapeutica holerei pomeneşte şi medicul ieşean George Bălăceanu, care, în 1866, contractase boala pe cînd lupta împotriva ei, ca medic al arondismentului Răcăciuni, din districtul Putna.
Doctorul Bălăceanu punea apariţia holerei în legătură cu temperatura atmosferică excesivă şi cu ploile abundente. S-au dovedit primejduitoare şi unele bălţi, care „exală miasmele substanţelor organice conţinute, în putrefacţiune”. Un rol deosebit în contractarea bolii îi revenea factorului psihic: „Spaima cuprinzînd pe toţi mai fără deosebire, mulţi se îmbolnăveau de frică”. Unii holerici împărtăşeau convingerea superstiţioasă că „beţia prezervează”; numai că aceia care făceau exces de băutură cădeau mai repede victime necumpătării lor.
La Răcăciuni şi în jur epidemia a evoluat astfel: „De la 6 iunie şi pînă la 5 iulie, cînd epidemia era în culme, s-a prezentat sub toate formele, făcînd multe jertfe. Îmbolnăvirile se ocazionau mai mult noaptea, cauzînd la mulţi moartea în puţine  ore; alţii se restabileau după o convalescenţă de cîteva zile sau cîteva săptămîni; unii treceau numai ca printr-un purgatoriu, şi repede se însănătoşeau, mai ales cei ce profitau a se căuta din timp, favorizaţi fiind totdeodată şi de puterea fizică”.
Printre cei care au depăşit încercările bolii s-a numărat însuşi doctorul Bălăceanu, care face deci excepţie de la regula formulată de mulţi epidemiologi că, îndeobşte, reprezentanţii corpului medico-sanitar angajaţi în combaterea molimei nu se contaminează, oricît de potrivnice ar fi condiţiile lor de lucru, Bălăceanu punea  propria îmbolnăvire pe seama „multei osteneli”, la care se văzuse nevoit a se deda. Patru zile a suferit de diaree şi vărsături; în acest răstimp, subliniază el, „am păstrat liniştea cea mai mare, întrebuinţînd medicamente potrivit cu indicaţiile, între care căldura artificială mi-a produs mult bine. După însănătoşire, am observat, ca şi la mulţi alţii, că apetitul îmi reveni cu putere şi, făcînd întrebuinţare de el într-un mod bine supravegheat, după vreo două săptămîni mă simţeam cu mult mai uşor şi mai bine dispus, ca [şi] cum aş fi fost regenerat”.
Asemenea altor confraţi ai săi, el considera că holera îşi alege victimele mai ales din rîndurile populaţiei neîndestulate şi ignorante: „Atît dintre îmbolnăviţi, cît şi dintre morţi, cea mai mare parte au fost din poporul sărman, lipsit de mijloacele necesare pentru un bun trai, pe cînd din clasa avută prea puţini s-au îmbolnăvit (şi avuţii, din nenorocire, sunt prea rari), şi aceştia, cînd s-au îmbolnăvit, a fost numai din cauza exceselor de tot felul”.
Doctorul Bălăceanu îşi amintea că, la scurtă  vreme după ivirea molimei, o spaimă paralizantă a cuprins întreaga populaţie: „Terorismul [teroarea, groaza] ajunsese la culme, mai cu osebire [printre] sexul feminin; toţi nu mai ştiau ce să facă, părăsind orice soi de ocupaţiune”. O consecinţă neaşteptată şi cu aspect cumva pozitiv a panicii a fost docilitatea manifestată curent faţă de organele administrative şi sanitare care dirijau campania antiepidemică: „Toţi, mic şi mare, se grămădeau împrejurul nostru, ascultau, cu religiozitate toate povăţuirile ce le dădeam şi pe care le urmau cu sfinţenie; medicamentele ce le distribuiam atît în persoană, cît şi acelea ce le lăsam autorităţilor comunale, cu instrucţiunile necesare, erau luate de suferinzi cu o încredere oarbă şi avui fericirea, în multe cazuri desperate, a vedea pe acei suferinzi, în puţine ore, restabiliţi în completă sănătate”. Era limpede că acţiunile de educaţie sanitară, desfăşurate cu ajutorul şi al învăţătorilor, preoţilor sau funcţionarilor, începeau să dea rezultate.
Ceea ce nu împiedica intervenţiile dezastruoase ale unor „şarlatani medicali”, care mai cu seamă efectuau oricui venesecţii cu pretinse efecte profilactice şi curative. „Prin multe comune se găseau indivizi care, cu nişte instrumente mizerabile, cu stricnele [cuţite folosite la sîngerarea animalelor] de cai, cuie ascuţite etc., practicau sîngerările, fără osebire de sex sau vîrstă sau [de] constituţiune; copii anemici, abia în vîrstă de şase ani, erau supuşi la luarea sîngelui, fără măcar să fi prezentat vreun simptom de holeră, considerîndu-se această operaţie ca prezervativă, dar care, din contra, în realitate, era o cauză provocatoare a maladiei”, căci „pe unde sîngerările se practicau (în ascuns), şi mortalitatea era mai mare”. Cu multă greutate oamenii puteau fi convinşi să renunţe la asemenea „cure” stupide.
Pe tabloul zugrăvit de Bălăceanu al dezolării stîrnite de molimă, în ţinutul Putnei apar şi tuşe apocaliptice: „Cadavrele zăceau pe drumuri, făcîndu-se pradă animalelor carnivore; însumi în persoană am avut tristul aspect [spectacol] de a găsi pe şosea părţi mici din corpuri de oameni..., care nu erau cunoscuţi cine au fost şi de unde erau. Chiar prin comune, mai ales acelea din drumul mare, cei străini, pînă ce autorităţile să se informeze, zăceau pe drumuri sau pe sub garduri, fără se se apropie vreun particular de ei, din cauza spaimei ce cuprinsese pe popor”.
Putem fi siguri că aceste relatări nu sunt fanteziste. La data apariţiei scrierii lui G. Bălăceanu nu trecuse mici un deceniu de la teribilele evenimente consemnate aici, martorii lor, care puteau să le confirma sau să le dezmintă, fiind deci în viaţă. De altminteri, Cholera asiatică, tipărită la Iaşi, nu era decît o prelucrare a tezei de doctorat Die Cholera in Rumanien im Jahre 1866 (Holera în Romînia în anul 1866), susţinută de Georges Balaczeanu, în martie 1870, la Facultatea de Medicină a Universităţii ... din Berlin; desigur că într-o asemenea lucrare nu-şi aveau locul plăsmuirile şi extravaganţele de nici un fel.
Din datele culese după un secol de către doctorul Romulus Popescu privitor la mersul holerei din 1865–1866 în, judeţul Vîlcea, rezultă că autorităţile locale au luat foarte în serios instrucţiunile în legătură cu ameliorarea salubrităţii, mai cu seamă prin îndepărtarea murdalîcului şi prin supravegherea comerţului cu alimente.
O imagine vioaie a modului cum s-a desfăşurat prima etapă a campaniei antiepidemice la Rîmnicu Vîlcea ne este oferită de memoriul înaintat, în martie 1866, de către măturătorii care cereau majorarea lefii: „Am fost buni în timpul holerei [din 1865], cînd pre toată ziua eram cu măturile în mîini şi cu usturoriul în căciulă, şi eram forţaţi de domnul poliţai şi de domnii doctori în aşa timpuri periculoase, cînd cadavrurile oamenilor se transportau pe toate uliţele şi tăţi lăcuitorii orăşeni erau închişi în casele lor, numai noi măturătorii eram pe uliţe şi căram”.
Atrage atenţia informaţia că măturătorii purtau sub căciulă căpăţîni de usturoi. Se ştie că, în medicina populară romînească, usturoiului i se atribuie virtuţi protectoare, datorită mai ales presupusei lui capacităţi de „a curăţi”. De pildă, în folclorul nostru, căţelul de usturoi concurează cumva busuiocul în ce priveşte alungarea strigoilor şi a duhurilor rele. Iată deci usturoiul utilizat ca un „dezinfectant” sui-generis înaintea afirmării antisepsiei listeriene...
Şi la Rîmnicu Vîlcea s-au întîmpinat mari dificultăţi la punerea în funcţiune a spitalului temporar, pentru izolarea holericilor suspecţi sau confirmaţi. Odată cu izbucnirea, la 22 august 1866, după o perioadă de suspensie, a două noi cazuri de holeră, primăria a dispus să se schimbe provizoriu destinaţia clădirii închiriate pentru judecătoria de ocol, urmînd ca aici să se instaleze un „spital pentru cei săraci, cu cele necesare”; s-a numit tot atunci şi „un îngrijitor al spitalului holeric”, fixîndu-i-se o leafă de 42 de sfanţi pe lună, dar cu prilejul vizitelor făcute acolo de medicul primar al judeţului, E. Zografos, n-au fost găsiţi în acel imobil nici bolnavi, nici medic, nici servitori şi nici măcar paturi şi rufărie. Este adevărat că, nu peste multă  vreme, lucrurile s-au îndreptat, astfel că Zografos va fi în măsură, la 5 septembrie, să-i mulţumească, printr-o adresă oficială, lui Schahta, medicul spitalului orăşenesc, pentru ajutorul dat la înfiinţarea lazaretului de holerici, precum şi „pentru cîte a făcut şi face pentru bolnavii pe care îi caută acasă la ei”.
În acele împrejurări, administraţia locală a achiziţionat o căruţă cu destinaţia specială de a transporta bolnavii la spital.
Dintre prescripţiile sanitare afişate în cursul campaniei antiholerice n-au lipsit nici cele referitoare la igiena alimentaţiei, Astfel, în septembrie s-a recomandat să nu se facă abuz de carnea grasă de porc pe durata epidemiei, deoarece s-a observat că îmbolnăvirile survin mai des la cei care consumă asemenea carne, pastramă sau peşte sărat.
O preocupare deosebită au manifestat medicii vîlceni pentru înmormîntarea fără riscuri igienice a celor răpuşi de holeră. S-a impus „să se presare var nestins peste cadavrele morţilor de holeră aşezate în groapă”, acest mod de a proceda urmărind „ca să moară şi boala”! Preoţii erau îndatoraţi să păstreze la biserică o ladă cu var nestins, în vederea împrăştierii lui peste holericii decedaţi. O recomandaţie ulterioară a medicului primar preconiza turnarea peste cadavre, înainte de presărarea cu var nestins, a soluţiei de calaican, un sulfat feros, cu recunoscute calităţi de dezinfectant.
Doctorul Epifanie Cozarescu constată că nu dispunem de informaţii cuprinzătoare despre holera din 1865–1866 de la Roman. Evocatoare este totuşi însemnarea păstrată pe o carte de cult: „După doi ani de secetă, în 1866, la Roman s-a făcut o foamete cumplită, urmată de holeră, ajungînd a se îngropa cîte şase pe zi, la sate, şi cîte douăzeci, la oraş”. Remarcăm că, şi de data aceasta, se subliniază prezenţa în antecedentele epidemiei a unei foamete provocate de seceta prelungită, încît s-ar părea că, pentru oamenii acelei vremi, dezlănţuirea molimei ar fi fost determinată nemijlocit de grava denutriţie a populaţiei, ca şi cum ar fi fost vorba, adăugăm noi, de o epidemie de scorbut...
Lupta împotriva flagelului a fost condusă atunci la Roman de către medicii oraşului: Frantz Scrob şi, murind acesta, Gheorghe Secoşanu. Bănuim că decesul lui Scrob s-a datorat holerei, ceea ce ar constitui încă o dezminţire a tezei că holera nu-şi recrutează victimele din rîndurile personalului medico-sanitar. Medicul şef al spitalului public, Frantz Salich, decedase ceva mai înainte de... tifos, care este posibil, remarcă doctorul Cozarescu, să fi fost tot holeră.
Ca în celelalte capitale de judeţ, la Roman a fost înfiinţat un lazaret pentru bolnavii holerici, unde a lucrat chirurgul Frantz Bede.
Despre procedeele utilizate la Bacău în 1865–1866 pentru prevenirea şi tratarea holerei, un cronicar local, Costache Radu, îşi amintea că „tot ce sfătuiau doctorii de atunci pe oameni era să mănînce usturoi, să bea rachiu şi vin roş, iar apa s-o bea îndoită cu rom”. Drept urmare, un spectacol neobişnuit li s-ar fi oferit băcăuanilor la vremea aceea: „Pe unde erau cafenele, cofetării, oteluri vedeai şezînd pe bănci şi pe scaune afară, cete de oameni avînd fiecare o sticlă de rachiu, de vin roş, de apă romuită, şi mai toţi erau cu chef”.
Unii medici erau împotriva izolării bolnavilor şi suspecţilor în interiorul unor clădiri anume. Astfel, Constantin Vîrnav se mîndrea cu rezultatele pozitive obţinute prin ţinerea holericilor în aer liber, aşa cum procedase începînd cu epidemia din 1848. „La 1866 – relatează el –, am scos pe bolnavi din casă şi la Dorohoi, şi la Stolniceni, şi au scăpat de-a rîndul” .
„Neconformistul” Vîrnav era, de altfel, şi împotriva utilizării oricăror medicamente „prezervative”, iar pentru a demonstra că holera nu se transmite prin contagiune directă, ci poate să se ivească datorită intervenţiei unor stimulenţi psihici, relata o întîmplare petrecută la Iaşi: „La epidemia de holeră din 1866, un individ, după ce a început a se întărîta boala, a fugit la Socola, la o vie; aicea, fără să aibă relaţii cu vreun bolnav, se îmbolnăveşte de frică”; trei zile a fost fără ajutor, a patra zi l-au pus nişte romîni, care nu se temeau să sară spre ajutorul unui bolnav, într-un car, ca să-l ducă la spital. Viind la barieră, nu l-au lăsat să intre, şi aşa romînii au fost siliţi să-l ducă pe bolnav înapoi. A doua zi vin patru amici ai bolnavului, îl pun în trăsură şi-l duc pe furiş pînă-n dreptul „Sfîntului Spiridon”, unde bolnavul şi-a dat sufletul. Cui? – Acei patru amici, adevăraţi creştini, care au purtat pe bolnav pe mînă şi între care a şi murit şi care l-au înmormîntat, trăiesc şi astăzi [1872] teferi, fără să fi fost bolnavi. Este deci holera lipicioasă ca ciuma?” .
Răspunsul tranşant la această întrebare avea să fie dat, cum se ştie, în 1883–1884, cînd ... a pus în evidenţă agentul patogen al holerei. Dar vrednicul medic şi educator sanitar Constantin Vîrnav încetase din viaţă în 1877.
*
Dacă în 1865 holera ocolise Transilvania, în cea de-a doua jumătate a anului următor ea şi-a făcut simţită prezenţa în 125 din cele 2 344 de localităţi ale „marelui principat”. Din rapoartele oficiale rezultă că molima a pătruns aici pe căi diferite: în iulie şi-a făcut apariţia la Braşov, venind din Ţara Romînească; prin august era semnalată în districtele secuieşti, infecţia propagîndu-se atît dinspre Braşov, cît şi dinspre Moldova; în zona Năsăudului a fost importată şi din Bucovina; cît despre zona apuseană a provinciei, contaminarea provenea mai ales din Ungaria.
În 1866, primul caz a fost înregistrat la 18 iulie, iar ultimul la 28 decembrie.
Statistica oficială a principatului consemnează în acel an 5 311 bolnavi de holeră, din care 3 470 s-au vindecat, iar 1 841 au decedat (letalitatea fiind deci de 34,6%).
Faptul că în Transilvania flagelul a bîntuit cu mai mică intensitate decît în regiunile învecinate, aceasta s-ar explica, potrivit opiniei formulate în raportul gubernial prezentat împăratului, la 31 ianuarie 1867, prin conlucrarea a trei factori favorabili: teritoriul intracarpatic este situat la mai mare altitudine decît ţinuturile din jurul său; în Transilvania s-au aplicat mai conştiincios de către autorităţile civile  şi populaţie măsurile anti-epidemice prescrise de organele sanitare; în sfîrşit, este de presupus că „puterea de şoc” a flagelului slăbise oarecum între timp.
Interesante sunt informaţiile furnizate de rapoartele oficiale referitoare la mijloacele terapeutice, cu caracter preventiv sau curativ, folosite la vremea aceea împotriva holerei: „Opiumul şi taninul au reprezentat medicaţia uzuală a celor cu mai multă dare de mînă, în timp ce oamenii de rînd au folosit «prafuri şi picături mai ieftine» («picături de holeră», «pulberi doweriene», chinină), compresele, frecţiile, aplicarea lipitorilor etc.”. În „Gazeta de Transilvania” este recomandat, printre altele, un unguent pentru nări, preparat din plante, acest medicament permiţînd „filtrarea aerului” şi deci anihilarea „miasmelor holerice”, considerate de către unii a fi principalele vinovate pentru transmiterea contagiunii.
3. Epidemia din 1872–1873
Dacă în 1866 holera a încetat să bîntuie pe teritoriul Romîniei, ea a continuat să se manifeste, eventual cu o agresivitate ceva mai redusă, în alte părţi ale lumii, mai cu seamă în Rusia, atît în cea europeană, cît şi pe întinderile siberiene.
Şi astfel, la 15 iulie 1872, infecţia a trecut Prutul către noi, mai întîi la Sculeni, în judeţul Iaşi, ca după molipsirea unor localităţi din judeţele Roman şi Vaslui, epidemia să se stingă, în octombrie. Bilanţul acestui episod a fost de 931 îmbolnăviţi, dintre care 323, adică 34%, au decedat.
Dar în primăvara lui 1873, holera s-a înapoiat pe aceste meleaguri, de data aceasta venind din Bulgaria. În iulie, toate judeţele dinspre Dunăre erau invadate, de aici contaminarea extinzîndu-se rapid în restul ţării. În Moldova de Sus, holera a fost adusă, pare-se, de la Galaţi, de către plutaşii de pe Bistriţa şi Siret, la întoarcerea lor acasă.
Epidemia a încetat în noiembrie, după ce se produseseră vreo 18 000 de îmbolnăviri, cu 3 200 de decese, letalitatea fiind doar de 17%.
La vremea aceea, Constantin Georgescu era medic al unui regiment din Craiova. În memoriul ştiinţific „despre holeră”, pe care îl va redacta în 1884 pentru înaintarea în grad, el descrie mersul epidemiei în Bănie. Primele cazuri au fost constatate la 26 mai 1873, printre arestaţii din Penitenciarul Bucovăţ. Chiar în ziua următoare s-au înregistrat cîteva îmbolnăviri la orăşeni. Infecţia a căpătat curînd un caracter epidemic, atingînd totuşi „numai partea aceea a populaţiunii care, atît prin alimentaţiune, cît şi prin mijloacele celelalte de vieţuire, era din cele mai sărace”. Din cartierul Dorobănţiei, situat în partea de apus, „epidemia a luat un marş spre nordul oraşului, din mahala în mahala, pînă ce a făcut succesiv turul oraşului, fără însă a atinge centrul, unde nu s-au observat decît prea puţine cazuri [şi acestea] izolate”.


La Bucureşti, holera a bîntuit numai timp de două luni, de la sfîrşitul lui septembrie pînă la sfîrşitul lui noiembrie. Cazurile înregistrate erau destul de grave, căci la un total de 1 240 de îmbolnăviri s-au produs 746 de decese, ceea ce înseamnă o letalitate de 60,1%. Majoritatea morţilor aparţinea categoriei de vîrstă de la 20 la 40 de ani. În culorile Verde, Albastră şi Neagră ale Capitalei, numărul decedaţilor a fost, proporţional, dublu faţă de cel constatat în culoarea de Galben sau 


de Roşu. Relativa cruţare de către holeră a populaţiei din aceste două ultime culori s-ar fi datorat nu numai „condiţiunilor igienice mai mulţumitoare” din raza lor, dar şi faptului că ele erau plasate pe „un teren mai ridicat”, nota Vasile Bianu. Fiindcă epidemiologii epocii atribuiau o anumită însemnătate altitudinii, cînd era vorba de apariţia infecţiilor, în general, şi a celei holerice, în special. Desigur că ei aveau în vedere mai cu seamă faptul că stagnările de mase lichide contaminante sunt favorizate de mica înălţime. Altminteri, ar fi greu de conceput ca într-una şi aceeaşi localitate, şi încă într-o localitate de cîmpie, incidenţa holerei să se diferenţieze în funcţie de minime deosebiri de altitudine în raport cu nivelul mării...
Date despre epidemia de holeră de la 1872–1873 din Transilvania şi Banat a cules farmacistul Ştefan Gămănescu.
Contagiunea a provenit din Rusia, extinzîndu-se, prin Galiţia, în nordul Ungariei; Buda şi Pesta au fost infectate în octombrie 1872. Molima a pătruns în Satu Mare la 18 noiembrie, în Baia Mare la 29 noiembrie, iar în Baia Sprie la 16 decembrie. În Banat, primele cazuri din Comitatul Timiş sunt semnalate la 9 februarie 1873. O asemenea contaminare în cursul anotimpului rece reprezintă un fenomen mai puţin obişnuit.
Din statistica oficială rezultă că, pînă la 15 august 1873, fuseseră afectate de holeră în Banat şi Transilvania 1 175 de localităţi, în care se înregistraseră 48 651 de bolnavi, dintre care 22 974 se însănătoşiseră, 17 549 muriseră, iar 8 128 încă se aflau sub tratament. S-a îmbolnăvit 3% din totalul populaţiei, iar letalitatea a fost de 36%.
Punctul culminant al epidemiei era însă depăşit. Către iarnă, molima s-a stins cu desăvîrşire.



VI.	Ultima epidemie din secolul	al XIX-lea
1. Alarma din 1884
În următoarele două decenii, holera nu s-a mai ivit în ţinuturile romîneşti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Cea de-a cincea pandemie, a cărei evoluţie s-a desfăşurat între 1881 şi 1896, avea să afecteze aceste ţinuturi doar către finalul ei, în 1893.
Alarma a fost totuşi dată şi la noi în 1884, cînd boala luase proporţii epidemice în Franţa. Cum am mai semnalat, la Primul congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor romîni, convocat la Bucureşti, în luna octombrie a aceluiaşi an, s-a considerat util să se înscrie pe ordinea de zi conferinţa Despre choleră şi tratamentul ei a profesorului A. S. Marcovici.
În legătură cu „campania de prevenire a unei epidemii de holeră ce bîntuia în mai multe ţări europene”, Nicolae Fleva, primarul Capitalei, a obţinut aprobarea să pună în funcţiune, la 15 decembrie 1884, „un serviciu municipal pentru ridicarea gunoaielor din proprietăţile particulare prin abonament”, precum şi autorizaţia de cumpărare a 40 de kilometri de cale ferată îngustă, pentru transportul gunoaielor în afara oraşului.
Tot sub impresia unei molime ce nu se putea lăsa prea mult aşteptată, un anume Ioan Ciurileanu s-a simţit dator să tipărească o broşură în care, printre altele, făcea sugestii în privinţa „dezinfectării odăilor în timp de holeră”. Autorul amintea că, în 1873, cînd familia sa locuia în Transilvania, într-un sat din Munţii Apuseni, soţia lui a murit de holeră. Iată cum a procedat el atunci, pentru a înlătura primejdia molipsirii: „Eu mi-am dezinfectat odăile cu cînipă; am smuls cînipa din pămînt, am pus[-o] rezemată de pereţi în jurul odăilor, iar aşternutul de pat pe care a fost soţia mea l-am dus într-o magazie şi l-am aşternut pe cînipă”. Ciurileanu era convins că numai sub protecţia cînepii au scăpat cu viaţă el, cei doi fii şi nora sa. Pentru apărarea împotriva paraziţilor şi a molipsirilor „este bine – recomanda el – să se semene cînipă pe sub ferestrele casei, prin ogrăzi, pe lîngă garduri”. Oricine vrea să trăiască liniştit pe timp de holeră „să umple o saltea cu pleavă de cînipă uscată şi să se culce fără frică pe saltea, că nici holera, nici ploşniţele, nici puricii nu-l vor supăra”.
Au existat, aşadar, atunci, ca şi astăzi, fanatici ai unor tehnici şi remedii pretinzînd a fi suverane în combaterea celor mai grave calamităţi, printre care şi flagelele epidemice. Cu cît era mai redusă competenţa lor într-ale medicinii, cu atît mai înverşunat îşi susţineau ei „descoperirile şi invenţiile”.
2. Holera în folclorul romînesc
Şi la noi în ţară, panica stîrnită de izbucnirile holerei a lăsat, de-a lungul vremii, urme adînci în memoria colectivă. Într-o conferinţă ţinută în 1893, la Ateneul din Bîrlad, doctorul Teodor V. Cerchez remarca, în legătură cu molima din 1831, că mulţi bătrîni continuau să-şi calculeze vîrsta în funcţie de acest eveniment. Astfel, dacă-l întrebai pe un moşneag: „de cîţi ani eşti?, el îţi răspundea: sunt născut în timpul sau cu cîţiva ani înainte de holera cea mare”.
La rîndul său, doctorul D. Tatuşescu constata cu surprindere, în 1910, că „holera, musafir, din fericire, rar al ţării noastre, e mai cunoscută şi mai temută de populaţiunea cea mai nătîngă decît scarlatina, febra tifoidă şi tuberculoza, care, fiecare în parte... face desigur mult mai multe victime decît holera”. Prilej pentru vrednicul medic să-şi exprime regretul că „ciuma şi holera mobilizează mari disponibilităţi administrative”, în timp ce „societatea nu se sinchiseşte” de alte boli care, deşi omorîtoare, nu produc „tulburări economice”.
Dispunem de o excepţională sursă de informaţii privitoare la opinia despre holeră a ţăranului nostru de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: chestionarul lingvistic al lui B. P. Hasdeu, lansat de ilustrul literat şi enciclopedist, în 1884, sub patronajul Academiei Romîne. Au răspuns la acest chestionar, menit mai ales să furnizeze material pentru redactarea marelui dicţionar al limbii noastre, multe sute de anchetatori, cărturari din satele aflate între graniţele statului romîn de pe-atunci, dar şi dincolo de hotarele acestuia.
Hasdeu însuşi a folosit datele colectate în 1884–1885 la întocmirea articolelor din Etymologicum Magnum Romaniae; ulterior, materialul a fost prelucrat de lexicografi potrivit cerinţelor Dicţionarului limbii romîne, editat de Academie.
În 1970 a apărut lucrarea lui Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea Tipologia folclorului, rezultată din sistematizarea informaţiilor de interes etnologic, conţinute în răspunsurile la chestionarul propus de Hasdeu; de menţionat că cei doi avizaţi etnografi n-au introdus în lucrarea lor şi noţiunile de medicină populară, cu excepţia datelor referitoare la holeră, friguri şi epilepsie.
Pentru a împlini acest gol, am procedat la o revizie a celor 18 mari volume păstrate la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Romîne, volume în care sunt reunite răspunsurile la ancheta întreprinsă de Hasdeu. În investigaţia noastră am insistat asupra a trei întrebări cu specific etnoiatric, dintre care întrebarea nr. 167 sună astfel: „Care este, după părerea poporului de acolo, pricina frigurilor, a epilepsiei, a holerei, a ciumei etc.?”. Am putut astfel afla ce credeau ţăranii noştri despre holeră în 1884–1885, deci în momentul cînd autorităţile civile şi sanitare dăduseră alarma în legătură cu epidemia ce-şi făcuse apariţia în Europa occidentală.
Privitor la simptomatologia holerei ni se spune că pe omul atins de această boală „îl apucă cîrceii de inimă, nemaiputînd nici vorbi, şi din durere mare pierde cumpătul şi moare”. Informatorii stăruie asupra cîrceilor sau colicii, deci asupra crampelor abdominale, ca simptom major al afecţiunii. Nu trebuie să pierdem însă din vedere că prin „cîrceii de la inimă” nu se înţelegea manifestarea unei tulburări a funcţiei cardiace, ci un deranjament la nivelul abdomenului, întrucît termenul inimă indica mai cu seamă burta, iar a avea inimă era o desemnare eufemistică a sindromului diareic.
De altminteri, puţini din cei anchetaţi menţionează diareea incoercibilă, atît de caracteristică pentru evoluţia bolii. Un informator din judeţul Suceava arată totuşi că pe oamenii înecaţi de „duhoarea” (termen  care, probabil, echivalează cu „miasma”) holerei îi găsesc „vărsătura, treapădul, cîrceii, şi mor”, treapădul fiind un sinonim al diareei. Poate că trecerea sub tăcere a manifestărilor mai puţin „cuviincioase” ale bolii se datoreşte şi unui anumit sentiment de pudoare propriu ţăranilor, mai ales cînd ei aveau a sta de vorbă cu persoane străine, îndeosebi cu intelectuali.
Într-un răspuns primit din Teleorman se afirmă că pricina atît a holerei, cît şi a ciumei „este umflătura”; semnalăm această relatare nu pentru inconsistenţa ei, ci fiindcă ne oferă un exemplu de identificare, curentă pe atunci, a holerei cu ciuma. Trecuseră mai mult de cinci decenii de la ultima epidemie de ciumă înregistrată la noi, interval suficient ca amintirea simptomatologiei pestei să se fi şters aproape cu totul, rămînînd, în schimb, doar termenul ciumă, pentru a desemna, în genere, calamităţile epidemice, cu precădere holera. Un informator din Dolj nota, de altfel, despre ciumă că poporul „o confundă într-una cu holera”, iar altul din Covurlui că holera şi ciuma sunt surori.
În privinţa ravagiilor holerei, un anchetat dîmboviţean povesteşte că „mureau de această boală, de rămînea satul pustiu; numai doi–trei rămîneau în sat, care se chemau ciocli şi-i îngropau pe cei morţi”. În schimb, un vîlcean declară că „despre holeră şi despre ciumă nu avem nici o informaţie, deoarece pe sub munte nu s-au ivit mai niciodată”.
La fel ca despre ciumă, se credea despre holeră că nu ia naştere aici, ci soseşte din alte părţi, „din jos, de departe”, fiind „purtată cu vînturile din Ţara turcească” sau o aduc ruşii, ba chiar şi nemţii, cînd vin la noi. Un ialomiţean era de părere că, asemenea ciumei, holera ar apărea „numai în urma rezbelelor”, luată „de la oameni străini care trec prin ţara noastră”. Iată însă că un brăilean o considera de origine locală, fiind, spre deosebire de ciumă, care-i „boala turcilor”, o boală „ce se poate numi a romînilor”.
Holera provine „din climă”, mai cu seamă din căldurile mari, din arşiţa verii, deşi molima se iveşte uneori şi după o iarnă uşoară.
Alţii cred că boala se trage „din aer”, purtată de vîntul cald. Despre un asemenea vînt rău, părerile sunt împărţite: el se ridică de pe ape, din bălţi şi lacuri, îndeosebi de acolo de unde se topeşte cînepa, de pe stîrvurile lăsate să putrezească afară sau chiar de pe cîmpurile de război. Un informator din judeţul Rîmnicu Sărat dă vina pe muştele ce ies din cadavrele omeneşti dezgropate, aceste muşte fiind purtătoarele molimei. Alte pricini ale bolii ar fi necurăţenia ori locuinţele umede şi murdare.
Se mai spunea că holera s-ar trage din răceală sau ar fi urmarea frigurilor.
Mulţi din acei anchetaţi pun boala pe seama alimentaţiei. Unii consideră că holera s-ar naşte din foame, dar mai numeroşi sunt cei care incriminează hrana necorespunzătoare calitativ. Boala s-ar datora consumului excesiv de fructe sau dulceţuri, de vină fiind mai ales prunele, castraveţii, pepenii galbeni şi verzi. La fel de nepriincioase se dovedesc fructele necoapte, crude sau verzi, cum sunt merele, perele, gutuile şi zarzărele. Atare consideraţii privind rolul hotărîtor al alimentaţiei defectuoase în apariţia bolii demonstrează, că de multe ori, termenul holeră desemna pe atunci şi oarecare tulburări digestive însoţite de crampe abdominale, nefiind încă rezervat bolii pestilenţiale de origine „exotică” pe care o cunoaştem astăzi sub această denumire. 
Apariţia acelei holere mai benigne părea să fie favorizată de băutul apei pe căldură mare, fiind asudat sau ostenit de muncă. Deosebit de periculos era socotit băutul vara, la cîmp, în lipsa fîntînilor, al apei încălzite, din locuri zmîrcoase. Se credea că se îmbolnăvesc şi cei care beau apă după prea multă mîncare sau după ce consumau ouă.
Dar în majoritatea răspunsurilor la chestionarul din 1884, holerei nu îi este atribuită o etiologie naturală. De precizat că aceia care invocau factori mitico-magici şi religioşi pentru a explica ivirea bolii aveau totuşi în vedere nu simplele indigestii sau afecţiunile diareice curente, ci epidemiile grave, care loveau „din senin” contingente însemnate ale populaţiei. Desigur că nu totdeauna era vorba atunci de holera epidemică, întrucît era inevitabilă, în epoca de dinainte de instituirea diagnosticului bacteriologic, confundarea, chiar de către medicii cu experienţă, a holerei incipiente cu dizenteria, febra tifoidă şi alte entităţi morbide, în care domină perturbarea funcţiei digestive, mai ales prin înmulţirea scaunelor.
De fapt, despre toate marile molime se credea că au prin excelenţă o obîrşie supranaturală. Holera este şi ea „de la Dumnezeu”, „cu ştirea lui Dumnezeu”, „din porunca lui Dumnezeu”, constituind o pedeapsă dumnezeiască asupra răilor şi necredincioşilor. Holera îi bate pe păcătoşi, ca să-i facă să se pocăiască. Un tulcean este convins că molima îi loveşte pe oameni „fiindcă nu ţin duminicile şi sărbătorile lăsate de la sfinţii părinţi, că lucrează [atunci] mai rău decît păgînii”. Ca şi ciuma, arată alţii, holera este „biciul lui Dumnezeu”, bici care nu mai alege, ci „îi ia laolaltă” pe cei buni şi pe cei răi. Holera este trimisă ca „să omoare norodul pentru păcatele cele multe”, ca „să mai împuţineze lumea înmulţită” şi de aceea înrăită. Ea culege, pretinde un informator de la Cotnari, „numai copiii, copilele, flăcăii şi fetele cele tinere, iar de babele cele bătrîne fuge cît poate”. S-ar putea spune că, asemenea ciumei, holerei îi revine un rol dublu: să inspire groază păcătoşilor şi să contribuie la menţinerea unei cifre optime a populaţiei. Pe acest ultim rost al flagelului se întemeiază cumva opinia unui bănăţean că holera vine „şi din ursită”.
Un hunedorean crede că treaba răufăcătoare a holerei se datoreşte intervenţiei strigoilor, care ies din morminte şi „mănîncă inima omului”, prin „inimă” înţelegîndu-se, eventual, şi aici burta sau pîntecele.
Se ştie despre holeră că, asemenea purtătoarelor altor molime, este „o fiinţă” peste măsură de rea. Cum aflăm dintr-un răspuns primit din judeţul Fălciu, ea se înfăţişează „ca ceva încorporat, dară văzut numai de cel care moare”. Alţii afirmă că îndeobşte bătrînii sunt în stare să vadă această fiinţă malefică. Duhul holerei se preface într-o babă care umblă noaptea prin sate şi oraşe. Holera apare alteori ca un moşneag, ba chiar ca un cîine, un ogar.
Dar cel mai adesea, holera se înfăţişează ca „o fiinţă de femeie”. Cei anchetaţi sunt unanimi în privinţa aspectului ei dizgraţios: „o formă hîdă omenească, precum Muma-pădurii”, o femeie urîtă, cu dinţi mari, despletită şi îmbrăcată rău, o femeie naltă, uscăcioasă şi urîtă etc. Uneori ea ne este prezentată ca fiind înarmată cu o coasă sau cu o seceră, unelte cu care ucide oamenii sau animalele (vaci, găini şi altele). Există, de altfel, o anumită „specializare” în această privinţă: femeia care-i omoară pe oameni nu se ocupă şi de suprimarea animalelor. Ca şi cum în credinţele populare s-ar fi făcut o distincţie netă între epidemii şi epizootii...
Informatorul sucevean citat descria holera ca pe o „babă foarte scîrboasă, care, cînd trece prin sate şi tîrguri, lasă în urmă un fel de duhoare foarte puturoasă, de care oamenii, neputîndu-se feri de asemenea putoare, se îneacă... şi mor”. De la alţii aflăm însă că holera nu este neapărat o babă, căci poate să ia chipul unei fete negre despletite, care-i pălmuieşte pe oameni şi-i sugrumă. Ea se mai înfăţişează ca o tînără umblînd prin lume cu o mătură mare de holeră (plantă cu spini), pentru a-i mătura pe oameni.
Holera îşi alege satul pe care urmează să-l bîntuie, iar cînd vine asupra lui „dă semne”. Ca şi la ivirea ciumei, vitele mugesc simţindu-i apropierea; o văd şi o latră cîinii, care se dovedesc deosebit de sensibili în această privinţă. Cei care asmut cîinii asupra sa se îmbolnăvesc şi mor, iar cei care o apără de ei nu mai pat nimic. În alte versiuni, holera este însoţită de proprii-i cîini nevăzuţi, care necontenit latră, sau măcar de un cîine roşu; femeile pun de aceea pe prispă sau pe la răspîntii mîncare şi apă atît pentru babă, cît şi pentru acel cîine.
Ca şi ciuma, holera merge noaptea bocindu-se prin sat, bate din uşă în uşă şi vine să se vaite în timp ce omul îşi dă sufletul.
Singurul mijloc de a scăpa de urgia holerei este să încerci să o îmbunezi. Un vasluian sfătuieşte: „Dacă te întîlneşti cu holera trebuie să o întrebi cu ghinişorul, să te sfieşti de dînsa, de voieşti a trăi în timp de holeră”. Baba umblă cu cerutul prin sate şi pe cine nu-i dă de pomană îl bolnăveşte. Cine primeşte în casă holera „este ferit de boale pînă la al nouălea neam”. Cînd, intrînd într-o casă, i se dă „să mănînce lapte dulce pe vatră, şi ea mănîncă, nu moare din acea casă nime”, ne încredinţează alt vasluian.
Pentru îmbunarea holerei, se recurgea la ritualuri magice preluate direct din tradiţia conjurării ciumei. La apariţia în vecinătate a molimei, cîteva femei confecţionau, într-o singură seară, o cămaşă sau o ie, începînd cu torsul firelor şi terminînd cu cusutul, pe care o duceau la marginea satului, de unde urma ca holera să o ia şi să plece mai departe, cruţînd acea localitate. Pe alocuri, ciumei sau holerei nu li se dăruia o cămaşă, ci nişte izmene; un informator bănăţean relatează că, la apropierea flagelului, „se adună nouă femei la o casă şi aci, într-o noapte, fac cu cînepă o pereche de izmene... pre care nouă feciori trebuie să o ducă tot atunci între hotare, după care colera ori ciuma se depărtează din acel hotar”.
Holera ar face parte şi ea din ceata Dînselor, cele care „poartă toate boalele, toate răutăţile”, adică Ielele. Dar potrivit altor opinii, holera, ca şi ciuma, ar fi o sfîntă, trimisă la mînie de însuşi Dumnezeu, drept care se obişnuieşte ca acesteia să i se facă pomană în zilele de post.
Aceasta este imaginea holerei, aşa cum se conturează ea din răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu. La precizarea acestei imagini contribuie ştirile adunate acum un secol de harnicii noştri folclorişti.
Astfel, au consemnat calităţile terapeutice şi protectoare atribuite de popor plantei denumite holeră, pălămidă sau scaiete muscălesc (...), care creşte pe tăpşane sau pe lîngă drumeaguri şi despre care se spunea că a apărut odată cu holera, ceea ce înseamnă că e destinată să-i fie de leac. De fapt, însăşi înfăţişarea buruienii dezvăluie menirea ei, întrucît „răutatea în oamenii cei bolnavi de holeră e aşa de urîcioasă şi împungătoare ca şi ghimpii acestui spin”. Unii spuneau că-i de-ajuns ca bolnavul să se tăvălească prin asemenea scăişuri ca să scape de holeră. În Buzău se credea că, la întîmplare de holeră, trebuie băută zeama rezultată din pisarea rădăcinii plantei. De folos erau şi spinii de holeră fierţi cu cîrcei de bostan. În Bucovina, pe timp de molimă, femeile smulgeau buruiana cu rădăcină cu tot şi o fierbeau într-o oală cu apă, mulţi holerici înzdrăvenindu-se după ce băuseră acea zeamă. Alţii îi scăldau în zeamă pe bolnavi, care îndată se şi vindecau. Holericii mai erau scăldaţi într-o fiertură de viţă de mure, bostan, castraveţi, împreună cu buruiana holerii. Romînii bucovineni erau de părere că, în 1848, cînd holera a bîntuit foarte tare, „numai cu zeamă din spinul acesta [oamenii] au scăpat de moarte”. Folcloristul S. Fl. Marian mai semnalează şi opinia că, „în timp de holeră, e bine să afumi casele cu acest spin, căci astfel tot răul se depărtează de dînsele şi holera nici nu se poate apropia”. De holeră se mai afuma cu iarbă-mare.
Altminteri, molima era alungată, informează Artur Gorovei, şi înfigînd în parii gardului tidve de cai albi. Cînd izbucnea holera se afuma cu fălci de cal alb.
În judeţul Suceava, la coleră (diareea gravă) se ungea tot trupul cu usturoi pisat şi se înghiţeau trei căţei de usturoi împreună cu trei fire de piper. În alte locuri, relatează G. Crăinicianu, se recomanda, în asemenea împrejurări, să se ia trei cepe, trei căpăţîni de usturoi, trei cărbuni, trei ouă cu coaja pisată mărunt de tot, un pumn de izmă, peste care se turna oţet, făcîndu-se din acestea un blastor ce era pus, timp de o zi şi o noapte, pe burtă şi la moalele capului. Maicile de la Viforîta sfătuiau ca blastorul antiholeric să se facă din făină, oţet, untdelemn, piper, izmă, foi de trandafir, cu adaos de spirt şi presărare de tămîie.
Pe alocuri, la cheutoarea cămăşii se purta, pe timp de holeră, un bucheţel de pelin, care trebuia muiat în orice băutură, pentru a-l feri pe băutor de îmbolnăvire.
În a sa Mitologie romînească, Tudor Pamfile menţionează şi alte credinţe despre holeră. Aceasta îşi începe treaba nimicitoare „mai ales după războaie, cînd se ivesc pe cer semnele obişnuite ale cumpenelor mari, precum sunt întunecimile de soare şi de lună, cutremurele de pămînt, prelingerea stelelor sau ivirea stelelor cu coadă”.
Într-un cîntec bătrînesc cunoscut şi dintr-o variantă reţinută de V. Alecsandri, holera apare pe malul Prutului ca „O clonţată ce rîdea,/ O clonţată-nveninată,/ Cu pielea pe trup uscată/ Şi cu părul despletit, / Tot cu şerpi împleticit. / Ea din loc sărea,/ Spini în urma-i răsărea,/ Iarba cîmpului ardea/ Şi oamenii morţi cădea”. Printre victimele ei s-a numărat şi, în această variantă, un anume Vîlcu, care, călărind lîngă caru-i tras de patru boi, mergea la treburile sale negustoreşti; zadarnic i-a oferit el clonţatei calul, carul, boii şi armele, numai să-i cruţe viaţa, căci „Holera la el sărea, / Oasele i le-ntindea/ Şi pe Vîlcu-l cuprindea,/ Buze pe buze-i lipea,/ Zilele i le sorbea”...
Izbucnind holera, oamenii obişnuiau, în judeţul Dolj, să caute doi boi negri, fătaţi într-o sîmbătă de aceeaşi vacă, pe care-i înjugau la o tînjală, cu care doi–trei gospodari dădeau, într-o zi de sîmbătă, ocol satului bîntuit de molimă, „cu credinţa că, astfel făcînd, holera fuge din sat în alte părţi”.
Am insistat asupra viziunii folclorice despre holeră, aşa cum se înfăţişa această viziune în pragul secolului nostru, pentru a pune în lumină ambianţa psiho-sociologică în care au trebuit să se desfăşoare marile campanii antiepidemice. Remarcăm coabitarea anumitor firave convingeri realiste, unele provenite chiar din teoriile ştiinţifice ale epocii, cu un noian de credinţe superstiţioase, reprezentînd „actualizarea”, în cazul holerei nou-apărute în patologia europeană, a fondului mitic şi magic, existînd din totdeauna în medicina populară. Se înţelege că, în asemenea condiţii, punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a holerei sau a altor afecţiuni cu răspîndire de masă era destul de anevoioasă, nebeneficiind de acordul deplin şi de contribuţia creatoare a populaţiei.
Dar concepţiile fanteziste despre holeră nu erau apanajul posesorilor unei mentalităţi arhaice. Putem aminti în această privinţă o teorie asupra originii infecţiei holerice, elaborată de un romîn, fost elev al Şcolii de mine din Paris. În 1894, I. Negură a trimis Academiei Romîne un memoriu în care se străduia să demonstreze că prin erupţia vulcanilor se produce demagnetizarea Terrei, odată cu magnetizarea atmosferei, fenomen însoţit de... apariţia holerei. Flagelul care bîntuia atunci în anumite zone ale continentului nostru s-ar fi datorat unei recente activizări a vulcanului Etna. Motto-ul lucrării este lămuritor: „Durerile Etnei se reprezintă la om în acelaşi mod, adică prin aceleaşi simptome ca la vulcani” . Cu alte cuvinte, emisiunile fecaloide profuze ale holericilor sunt determinate şi chiar prefigurate de abundente erupţii vulcanice...
3. Controverse cu privire la carantinare 
La noi, ameninţarea holerei s-a ivit în 1892 atît din răsărit, cît şi din apus, nemaivorbind de perspectiva unei iminente contaminări prin porturile noastre, în care acostau tot mai multe vase provenite şi din zone faimoase prin infecţiile aproape permanent înregistrate acolo. Ce era de făcut?
Măsura la care, prin tradiţie, se apela din capul locului era instituirea carantinelor, carantine terestre şi carantine maritime, ca principal mijloc de a bara contagiunea. Încă din vremurile în care făcea ravagii neîndurătoarea ciumă, întreruperea totală a circulaţiei persoanelor şi mărfurilor păruse a fi soluţia fără greş a problemei înlăturării marilor molime.
Dar de vreun sfert de secol, prestigiul care păruse de nezdruncinat al instituţiei carantinale începea  să fie obiect de discuţie în cele mai înalte foruri ale administraţiei medico-sanitare. Iacob Felix constata în 1889: „În vreme ce la conferinţa sanitară internaţională din Constantinopole din anul 1866, carantinele au fost considerate ca măsuri profilactice de prim ordin, conferinţa din Viena din anul 1874 a pus observaţiunea sanitară simplă alături cu carantina, iar conferinţa din Roma din anul 1885 a dat observaţiunii sanitare o importanţă mai mare decît carantinei”.
Oscilaţii în aprecierea eficacităţii măsurilor carantinale împotriva holerei s-au înregistrat la noi în ţară cu prilejul epidemiei din 1866. În luna iunie, Consiliul medical superior a propus, iar guvernul a aprobat să se instaleze cordoane militare, ca mijloc de izolare, între zonele bîntuite de holeră şi cele rămase neinfectate. Totodată s-a decis reţinerea timp de trei săptămîni în carantină a persoanelor venite din regiuni contaminate.
Dar, la 26 iulie, autorităţile centrale dispun telegrafic să se desfiinţeze carantina şi cordonul sanitar, lăsîndu-se liberă circulaţia în toate sensurile. Direcţia generală a serviciului sanitar se convinsese că măsurile restrictive nu mai sunt în stare să oprească flagelul, drept care a încunoştiinţat organele locale că rămîne la latitudinea lor să hotărască în materie de reglementare a deplasărilor de persoane.
La conferinţa sanitară de la Viena din 1874, unde s-a discutat despre combaterea bolilor epidemice, în general, şi a holerei, în special, ca reprezentant al Romîniei a fost trimis doctorul Alexandru Simion Marcovici, care s-a raliat punctului de vedere susţinut de majoritatea participanţilor, potrivit căruia „carantinele pe uscat sunt mai mult vătămătoare decît folositoare, [căci] de cîte ori vom avea holeră, ne va veni pe mare”.
Problema instaurării carantinei (şi a cărei anume forme de carantinare) s-a pus din nou şi cu acuitate pentru ţara noastră în 1892, cînd flagelul ne asediase iarăşi. În acest an, holera se dezlănţuise în Afganistan şi în Persia, de unde a şi pătruns în Rusia, ca în iulie să bîntuie la Nijni-Novgorod, Moscova şi Sankt-Petersburg şi să-şi continue marşul spre apus. În august, molima a căpătat proporţii alarmante la Hamburg-Altona, principalul port al Germaniei, şi s-a extins în Olanda. În septembrie a fost invadată Galiţia (fără însă ca în cursul lui 1892 holera să ajungă şi în Bucovina). În octombrie, flagelul a fost semnalat pe teritoriul ungar, iradiind spre Austria şi Boemia şi coborînd pe Dunăre în Banat, pînă la Porţile de Fier, dar cruţînd atunci Transilvania.
Astfel, către sfîrşitul lui 1892 ne aflam strînşi în chinga terorii dinspre Basarabia, dinspre Galiţia şi dinspre Banat. Zona de graniţă cu Rusia părea să fie cea mai periclitată, întrucît, la începutul lui septembrie, holera ajunsese în preajma Prutului, la vest de Chişinău, ca pînă la sfîrşitul lui octombrie să ameninţe întreaga noastră frontieră, de la judeţul Fălciu pînă la judeţul Dorohoi. Situaţia de la această frontieră era cu atît mai îngrijorătoare, cu cît măsurile antiepidemice adoptate în Rusia se dovedeau, de foarte multe ori, a fi puţin eficiente.


Dată fiind neliniştea resimţită atît de forurile guvernamentale, cît şi de opinia publică faţă de perspectiva izbucnirii unei noi epidemii de holeră, Direcţia generală a serviciului sanitar, deşi era condusă de Iacob Felix, un igienist prea puţin convins de utilitatea unei politici carantinale severe, a dispus restrîngerea sistematică a accesului persoanelor şi bunurilor provenite din zone afectate de flagel. Străduindu-se să explice, într-un raport înaintat în anul următor, ministrului de Interne excesele săvîrşite în 1892, Felix arăta că s-a procedat astfel deoarece populaţia era atunci „puţin luminată... despre utilitatea foarte mică a carantinelor de uscat şi despre nepericulozitatea importului multor mărfuri; ceea ce s-a petrecut în ţările vecine cu noi a influenţat presa şi opinia publică, şi ştirea eronată că holera a fost importată în Ungaria prin nişte piei crude aduse din Hamburg ne-a îndemnat şi pe noi ca să dăm satisfacţiune opiniei publice, prin prohibiţiunea unui număr de mărfuri pe care examenul ştiinţific ulterior le-a constatat ca inofensive. În anul 1892 am crezut că aducem oarecare înlesniri exportului nostru pe cale maritimă dacă stabilim carantine pe uscat; le-am înfiinţat cu sacrificii mari, în condiţiuni care nar putea suporta o critică severă, şi am văzut, după puţin timp, că comunicaţiunile între ţările civilizate nu se mai pot opri în timpul de astăzi, cum s-au oprit în timpurile trecute, că o ţară ca a noastră nu se poate închide ermetic, că cordoanele militare nu pot împiedica cu desăvîrşire trecerile frauduloase ale contrabandiştilor şi chiar ale călătorilor ordinari”.
Este impresionantă simpla înşiruire, pe mai multe pagini, din Raportul general despre igiena publică şi despre serviciul sanitar ale Regatului Romîniei pe anul 1892, redactat de Iacob Felix, a dispoziţiilor adoptate în acel an privitor la supravegherea epidemiologică, instalări şi suprimări de carantine şi organizarea dezinfecţiei. A fost vorba atunci de înfiinţarea unor servicii de revizie sanitară în porturile Tulcea, Brăila, Galaţi şi Ungheni, pe lîngă cele existente la Sulina şi Constanţa, şi de închiderea tuturor punctelor de acces de pe linia Prutului, cu excepţia celui de la Ungheni. A fost întărit cordonul militar de la frontiera răsăriteană, iar călătorii veniţi din Rusia au fost supuşi unei carantinări de opt zile (la Sulina, carantina dura 11 zile). În septembrie s-au închis toate punctele de intrare din Austro-Ungaria şi Serbia în Romînia, afară de Vîrciorova şi Predeal, unde s-a instituit o carantină de cinci zile.
Întrucît, odată cu înaintarea în anotimpul rece, epidemiile de holeră au regresat în centrul şi apusul Europei, s-a decis să se atenueze ceva din rigoarea măsurilor preventive aplicate la graniţele noastre. Au fost suprimate unele carantine, s-a redus perioada de carantinare, a fost anulată prohibirea anumitor mărfuri, s-a acordat prioritate reviziei sanitare operative faţă de imobilizarea prelungită a călătorilor la punctele carantinale.
În 1892 au fost reţinute în carantinele de uscat 5 482 de persoane, iar în cele maritime şi fluviale 7 688 de persoane, transportate de 957 de vase.
Faptul că, în 1892, holera nu a pătruns în Romînia din zonele infestate, aflate în imediata noastră apropiere, îndreptăţeşte, după părerea lui Felix, întrebarea dacă stoparea mersului către noi al holerei nu se datorează cumva tocmai existenţei carantinelor. Răspunsul eminentului igienist a fost un categoric: Nu! „Alte împrejurări necunoscute – presupune el – ne-au apărat, au amînat importaţiunea germenilor bolii sau dezvoltarea acestor germeni deja importaţi în Romînia” prin purtătorii sănătoşi de vibrioni. Dovadă că aşa stau lucrurile este faptul că, în aceeaşi perioadă, holera nu şi-a făcut apariţia nici în Bucovina, deşi acolo nu se instalaseră carantine şi nu se întreprinseseră nici măcar revizii sanitare ale persoanelor care veneau din contaminata Galiţie.
Singurul folos ce li s-ar putea recunoaşte carantinelor ar fi, admite Felix, că „micşorînd traficul, oprind de la călătorie pe multe persoane care n-au voit să se expună neplăcerilor sechestrării într-un lazaret, aceste carantine au micşorat ocaziunea infecţiunii”.
Pentru toate aceste motive, Consiliul Sanitar Superior s-a abţinut, în 1893, să mai recomande guvernului înfiinţarea carantinelor de uscat, declarîndu-se însă în favoarea carantinelor maritime şi a unor carantine fluviale, necesare temeinicei revizii sanitare a echipajelor navelor care acostează în porturile noastre. De asemenea, s-a hotărît să se renunţe la vechiul termen „carantină”, care urma să fie înlocuit prin „observaţiunea sanitară”, expresie introdusă în vocabularul tehnic de recenta Conferinţă internaţională sanitară de la Dresda.
Deşi conducerea serviciului sanitar era convinsă de inevitabilitatea pătrunderii holerei pe teritoriul Romîniei (ideea aceasta s-a întărit după ce, în iunie 1893, au apărut focare epidemice în nordul Transilvaniei), s-a trecut efectiv la „îmblînzirea” măsurilor de control al circulaţiei persoanelor şi mărfurilor. 
Totodată s-au depus eforturi pentru achiziţionarea din Occident a unei aparaturi moderne de dezinfecţie şi pentru instruirea personalului medico-sanitar, în vederea utilizării cît mai eficiente a acestei aparaturi. La Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, profesorul Victor Babeş a ţinut două serii de conferinţe, urmate de lucrări practice, pentru iniţierea medicilor în tehnica diagnosticului de laborator al holerei. Dar trebuie precizat că Babeş se afla atunci în fruntea celor care se opuneau politicii promovate de Felix şi de alte personalităţi medicale proeminente de „liberalizare” a regimului carantinal.
Mult preţuitul morfopatolog şi microbiolog se instalase la Bucureşti în 1887, aureolat fiind de faptul că, doi ani mai devreme, tipărise, la Paris, împreună cu pasteurianul ..., primul tratat sistematic de bacteriologie publicat în lume. Ca director al Institutului bucureştean de patologie şi bacteriologie înfiinţat de el, Babeş se înfăţişa, către sfîrşitul secolului trecut, ca personalitatea ştiinţifică medicală cea mai de seamă din ţara noastră, beneficiind, totodată, de o reală recunoaştere pe plan internaţional. De aceea aprecierea sa destul de rezervată privitoare la modul cum era dirijată campania noastră antiholerică din 1893 nu putea fi desconsiderată.
Neţinînd seama de tendinţa tot mai deschis manifestată de a considera instituţia carantinală ca fiind intrată în desuetudine, Babeş se declara partizan fervent al acestei instituţii. Într-o faimoasă comunicare prezentată, în 1894, la Congresul internaţional de medicină de la Roma, el îşi susţinea cu fermitate convingerile: „Aceste carantine constituie pentru persoanele suspecte o măsură de apărare eficace, ştiinţific îndreptăţită, care, deşi stînjeneşte într-o oarecare măsură relaţiile [interumane], trebuie părăsită numai atunci cînd poate fi înlocuită printr-o alta, tot atît de eficace”. Babeş condamna fără echivoc tactica adoptată de oficialităţile noastre, în 1893: „Romînia care, pe baza conferinţei de la Dresda, a renunţat la sistemul de carantinare dovedit eficient în cursul mai multor epidemii, şi puţin împovărător pentru comerţ, a avut mai mult de suferit în urma epidemiei, chiar uşoare, din anul acesta decît prin carantinele anterioare”. Neaşteptată este denunţarea adversarilor carantinelor ca fiind apărători ai unor meschine interese de clasă: „E trist că tocmai unii igienişti sunt cei mai fanatici în privinţa aceasta, ignorînd rezultatele cele mai importante ale cercetărilor bacteriologice; ei apără deseori interesele claselor privilegiate, ale guvernului şi comerţului, înlesnind astfel izbucnirea şi extinderea celor mai teribile epidemii”.
De fapt, această radicală luare de poziţie politică se încadra, cu oarecare întîrziere, în campania purtată de ziarul bucureştean „Munca” împotriva desfiinţării carantinelor; organul social-democrat opina că acea desfiinţare nu urmăreşte decît promovarea intereselor exploatatorilor, înlesnindu-le practicarea schimburilor comerciale, chiar atunci cînd asemenea schimburi nu reprezintă altceva decît un atentat la existenţa oamenilor de rînd, expuşi astfel unor contaminări fatale. Suprimarea carantinelor antiholerice demonstrează, aprecia autorul anonim al articolului, că „burghezimii şi boierimii noastre nu le pasă nici de sănătatea, nici de viaţa oamenilor muncitori şi săraci şi [că] toată iubirea lor de patrie se mărgineşte la umplerea buzunarelor”.
„Munca” reproducea, cu acest prilej, o scrisoare a tînărului medic Mihail Manicatide, care era de părere că deşi recenta conferinţă  de la Dresda s-a intitulat „conferinţă sanitară internaţională contra holerei”, această reuniune a dovedit, atunci cînd a recomandat abolirea carantinelor de uscat, că n-a avut alte scopuri decît „înlesnirea traficului comercial” prin „violarea legilor celor mai elementare de profilaxie a boalelor contagioase [şi] negarea cunoştinţelor fundamentale ce avem despre aceste boale”. Doctorul Manicatide elogia atitudinea profesorului Babeş, la şedinţa din 1 august 1893 a Academiei de Medicină de la Paris, cînd a prezentat, în semn de protest faţă de hotărîrile conferinţei de la Dresda, o comunicare despre măsurile sanitare luate în Romînia pentru prevenirea holerei în anul precedent. Ni se relatează că, la discuţie, „marele igienist” Adrien Proust s-a declarat în dezacord cu interdicţiile de circulaţie care fuseseră edictate atunci în ţara noastră, dar Babeş n-a putut fi clintit de pe poziţia de adept al carantinelor.
Fără îndoială, ziarul „Munca” s-a solidarizat cu atitudinea ostilă a lui Babeş şi a lui Manicatide faţă de hotărîrile adoptate la Dresda, subliniind că, în ce ne priveşte, acele hotărîri urmăreau mai cu seamă satisfacerea intereselor marilor proprietari exportatori de grîne, care, în caz că ar fi fost instalate carantine noi, ar fi întîmpinat dificultăţi la primirea în porturile Galaţi şi Brăila a vapoarelor închiriate pentru transportul mărfii lor. „Vor muri atunci de holeră unii din sărăcime?” – Ei şi!”, exclamă maliţios redactorul gazetei.
4. Mersul epidemiei din 1893 
Holera şi-a făcut apariţia în Romînia la 7 iulie 1893, cînd la Brăila s-a înregistrat prima asemenea îmbolnăvire, importată, probabil, cu una din navele sosite din Orient, deşi toate acestea erau înarmate cu patente dovedind efectuarea în bună regulă a carantinei la Constantinopol. Curînd, alte cazuri s-au ivit la Sulina şi apoi la Galaţi, dar infecţia avîndu-şi, eventual, originea la Brăila, de unde a provenit neîndoios marele focar de la Cernavodă – Feteşti, cu afectarea mai ales a lucrătorilor de la podul de peste Dunăre. Molima s-a extins la Călăraşi şi în cîteva sate din Ialomiţa, apoi la Giurgiu, ca, în august, să invadeze Herţa şi comunele din jur, însă de data aceasta prin contaminare din Bucovina.
Autorităţile sanitare au ajuns la concluzia că au de-a face cu o „holeră ambulatorie”, transmisia realizîndu-se prin intermediul unor cazuri uşoare, care nu atrag atenţia medicilor însărcinaţi cu supra-vegherea epidemiologică a teritoriului. A fost pus în evidenţă uneori rolul apei de băut, ca vehicul al germenilor, dar totodată s-a putut stabili că transportul infecţiei s-a produs prin alimente, încălţăminte, veşminte sau rufe contaminate şi chiar prin mîinile murdare.
Pînă la sfîrşitul lui octombrie, cînd molima s-a stins cu desăvîrşire, au fost înregistrate în cele 15 judeţe afectate 1 494 de îmbolnăviri, cu 872 de decese, letalitatea fiind deci de 58,3%. Aproape o treime din totalul cazurilor pe ţară s-a ivit în oraşul Brăila, unde din cei 469 de bolnavi declaraţi au murit 290, ceea ce corespunde unei letalităţi de 61,8%.
Un anumit interes prezintă statistica îmbolnăvirilor şi deceselor pe naţionalităţi, care demonstrează, lucrul probabil de aşteptat, că epidemia a bîntuit în zone cu o populaţie de toate neamurile, fiind vorba de porturi, de regiuni de graniţă şi de şantierul podului de peste Dunăre: romîni: 601 de bolnavi, cu 344 de decese; bulgari: 171 de bolnavi, cu 94 de decese; turci: 157 de bolnavi, cu 84 de decese; greci: 130 de bolnavi, cu 84 de decese; ţigani: 104 bolnavi, cu 71 de decese; armeni: 79 de bolnavi, cu 45 de decese; ruşi: 63 de bolnavi, cu 34 de decese; israeliţi: 61 de bolnavi, cu 37 de decese; germani: 43 de bolnavi, cu 28 de decese; unguri: 28 de bolnavi, cu 15 decese; englezi: 21 de bolnavi, cu 15 decese; italieni: 13 bolnavi, cu 10 decese; croaţi, 10 bolnavi, cu 8 decese; tătari: 6 bolnavi, cu 6 decese, sîrbi: 4 bolnavi, cu 1 deces; polonezi: 3 bolnavi, cu 2 decese. Rezultă cumva din aceste date statistice că holera a lovit cel mai adesea în indivizii fără un statut social-economic stabil sau aflaţi doar în trecere.
Făcînd bilanţul epidemiei din 1893, guvernanţii romîni şi-au exprimat satisfacţia pentru că s-a reuşit să se apere de invazia holerei o bună parte din teritoriu. Îmbucurător era mai ales faptul că Bucureştii fuseseră cruţaţi de flagel. Acest succes relativ era în măsură să ateste justeţea propunerilor formulate de organele sanitare ca, pentru prevenţiunea epidemiei, să nu se mai recurgă, precum în trecutul apropiat, la măsuri carantinale pe cît de vexatorii, pe atît de păgubitoare, întrucît paralizau, uneori pînă la anihilare, anumite sectoare ale activităţii economice.

Cum am văzut, în concertul aprecierilor oficiale pozitive s-a auzit şi o voce discordantă, cea a lui Victor Babeş, care punea cumva la îndoială succesul campaniei antiholerice. Dar dincolo de polemica referitoare la utilitatea carantinelor terestre, marele savant s-a încadrat în efortul general şi a depus, în 1892–1893, susţinute eforturi pentru a contribui la zăgăzuirea şi lichidarea holerei. În perioada în care flagelul nu pătrunsese încă pe meleagurile noastre, a publicat, în editura ziarului „Constituţionalul”, o broşură intitulată Măsuri propuse în contra holerei, în care trata, pe înţelesul tuturor, despre „modul de preparare şi întrebuinţare a substanţelor şi mijloacelor de dezinfectare pentru prevenirea holerei” şi despre „precauţiunile individuale în timpul holerei”. Cum am mai menţionat, Babeş a făcut, la institutul de sub direcţia sa, expuneri tehnice şi demonstraţii practice asupra agentului infecţios al holerei, a modalităţilor de punere în evidenţă a acestuia şi a mijloacelor de distrugere a lui. 
În cursul epidemiei din 1893, Victor Babeş nu a practicat vaccinări împotriva holerei. La vremea aceea, asemenea experienţe de imunizare activă antiholerică întreprinseseră J. Ferran y Clua, în 1885, la Barcelona, şi pasteurienii ruşi ..., dar fără să fi obţinut rezultate care să oblige utilizarea imediată a preparatelor propuse de ei. 
Dar, dacă profesorul Babeş n-a efectuat personal, în această perioadă, investigaţii sistematice privitoare la vaccinarea antiholerică, el a pus la dispoziţie unul dintre laboratoarele institutului său medicului de regiment cl. I (în retragere) Ioan Constantinescu, pentru studierea unei substanţe (căreia oaspetele a acceptat, după unele ezitări, să-i dezvăluie identitatea, dar numai faţă de gazda experimentelor sale), substanţă ce părea, potrivit anumitor probe in vitro şi in vivo, să fie susceptibilă de utilizare în tratamentul holerei. Într-o tipăritură, de 16 pagini (fără indicarea imprimeriei), datată 14 august 1893 şi intitulată Istoricul unei încercări de experienţe cu bacilul holerei, în prevederea tratamentului acestei epidemii, la Institutul de Bacteriologie din Bucureşti, doctorul Constantinescu povesteşte „odiseea” cercetărilor în care se angajase. La un moment dat, Babeş a refuzat să-i mai pună la dispoziţie materialele solicitate, pe considerentul că experienţele nu aveau nici o perspectivă de reuşită. Constantinescu l-a reclamat atunci pe profesor Direcţiei generale a serviciului sanitar, personal lui Iacob Felix, care însă n-a socotit necesar să se sesizeze. Furia reclamantului a crescut cînd subvenţiile cerute oficialităţilor nu i-au fost acordate şi cînd presa a încetat să insereze atacurile la adresa lui Babeş, care era prezentat în textele redactate de Constantinescu ca un invidios pe realizările ştiinţifice ale altora şi chiar ca un impostor, care cheltuieşte de pomană fondurile publice. Despre descoperirea medicului militar în retragere nu s-a mai auzit nimic în perioada următoare. Cît îl priveşte pe Babeş, în această împrejurare s-a adeverit zicala: „Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!”.
În octombrie 1893, Victor Babeş a trecut Dunărea, fiind invitat de către autorităţile bulgare să-şi spună părerea despre organizarea campaniei antiholerice aflate în plină desfăşurare. Cu prilejul vizitelor la Russe, Turtucaia şi Silistra, el a cercetat amenajările carantinale şi a făcut propuneri de îmbunătăţire a metodelor de lucru.
Ulterior, savantul îşi va îngădui să compare lipsa de înţelegere manifestată în Romînia faţă de sugestiile sale cu deosebita atenţie pe care i-au acordat-o epidemiologii de peste Dunăre: „În Bulgaria, unde sfaturile mele au fost executate fără întîrziere, epidemia circumscrisă, întreţinută de apa infectată din Dunăre, a putut fi suprimată deodată, după ce s-a împiedicat procurarea acestei ape”.
Medico-istoricul bulgar Pavel Doseff relata peste trei sferturi de secol că „vizita lui Babeş la ... a rămas vie printre locuitorii oraşului... Bătrînii povesteau impresionaţi despre grija cu care celebrul om de ştiinţă a cercetat toate colţurile oraşului şi îndeosebi ţărmul Dunării, precum şi mahalaua turcească, mai greu încercată de epidemie, oprindu-se mereu, pentru a pune întrebări şi a da sfaturi”.
În legătură cu holera din 1893, semnalăm cîteva observaţii mai puţin obişnuite ale medicului bîrlădean T. V. Cerchez. Acesta ne împărtăşeşte unele descoperiri ale sale referitoare la patogenia bolii: „Zilele în care bacilul trece mai cu uşurinţă în intestine sunt duminicile şi sărbătorile, căci atunci stomacurile săracilor se încarcă mai mult, iar fenomenele boalei se arată lunea şi marţea, căci bacilului îi trebuie cel puţin 24 de ore ca să se dezvolte aşa de bine încît să i se poată arăta efectele”.
Şi epidemia din 1893 a prilejuit o inflaţie de pretinse remedii ale holerei. De pildă, în chiar acel an, a fost tipărită, la Bucureşti, cărticica Cholera, „traducere după vestita broşură germană, apărută sub acest titlu, în a 67-a ediţie”. Se putea afla de aici „cum trebuie să ne ferim de acest teribil flagel, cum trebuie să-l combatem şi mijlocul cel mai nou şi sigur de vindecare”. Profilaxia şi tratamentul holerei erau asigurate de faimoasa „cură de apă”, recomandată de profesorul vienez ...; ea consta din băutul apei reci, cîte două-trei linguri de supă la două-trei minute, din aplicarea de comprese umede şi din fricţionarea cu un cearşaf înmuiat în apă.
Tămăduirea holerei se obţinea şi prin metoda celebrului ... din Lipsca. În 1903 au fost publicate în limba romînă două ediţii, una la Lipsca şi alta la Bucureşti, ale scrierii sale, Cholera, dizenteria şi alte boale de felul acesta, subintitulată: Originea, tratarea şi vindecare [lor] fără medicamente. Ni se spune despre bolnavul de holeră că „are prea mare căldură corporală şi prea mare presiune înăuntrul lui”, ceea cel face să semene cu „un cazan cu abur care are ventilele închise”. Răcorirea salutară se realizează prin băi cu durata de la un sfert de oră pînă la o oră, urmate de fricţiuni; după fiecare scaun trebuie făcută cîte o asemenea baie.
Menţionăm şi faptul că, în literatura noastră medicală de popularizare, întîlnim luări de poziţie împotriva metodelor „haiduceşti” de tratare a holerei. Într-o broşură mai veche, medicul craiovean E. Antonini îşi sfătuia cititorii să nu uzeze, cînd ameninţă molima, de renumitele „hapuri purgative” ale lui Morrison sau de cele ale lui Dehaut: „În timpi normali, nu obţineţi în schimb decît un bine iluzoriu, iar real [în realitate] o slăbire, o deteriorare a organelor mistuirii; în timpi anormali, nu sunt numai vătămătoare, ci chiar periculoase”.
*
Un insolit ecou tîrziu al epidemiei de holeră din 1893 l-a constituit publicarea, la Paris, în 1925, a povestirii Codin, a lui Panait Istrati; acesta evocă aici aspecte ale molimei ce bîntuise în Brăila copilăriei sale: instalarea atmosferei de panică, intervenţia sistematică a autorităţilor sanitare, leacurile folosite atunci, printre care înghiţirea regulată de usturoi, purtatul la gît a unei sticluţe cu camfor şi fricţionarea cu oţet a celor contaminaţi.
Dătătoare de seamă, pentru atmosfera de panică instalată odată cu izbucnirea în 1893 a molimei, este o „anecdotă istorică”, figurînd într-un volum memorialistic al ziaristului G. Rădulescu (care-şi semna producţiile cu pseudonimul Archibald):
„Timpul”, organul conservatorilor, aflaţi atunci la guvernare, a semnalat primele cazuri înregistrate la Brăila şi la Călăraşi, „cînd ne pomenim, în redacţie, cu directorul general al Serviciului Sanitar: – Cine a dat informaţia privitoare la holeră? întreabă doctorul Felix, de la uşă, fără să dea «bună ziua»... – Eu am redactat-o, răspund, ridicînd glasul cu o octavă mai sus decît doctorul... Felix, surprins că se găseşte o notă mai înaltă decît cea cu care voia să ne mateze <facă mat>, ia un bemol şi, tot de la uşă, ne face şcoală că informaţia, dată aşa de brutal, ar putea să alarmeze lumea. – Şi, întreb eu,... şi dacă se alarmează, ce e? O să se ia măsuri mai din vreme şi mai riguroase. – Da, replică doctorul, coborîndu-se spre normal, dar se zăticneşte viaţa economică. – Spunînd oamenilor să se ferească de moarte? întreb eu... Mai bine e să le ascundem adevărul şi să lăsăm să se molipsească toată ţara? – Nu, dragă, mă desluşeşte Felix... Nu zic că nu trebuie spus adevărul, ci că formula în care se face cunoscut faptul să fie redactată în termeni care să trezească grija pentru precauţiune, fără să zăticnească spiritul public...Epidemia de la Călăraşi nici nu e holeră... Este gastroenterită cu terminaţiune letală, [adaugă] Felix – şi fuge ca să nu intre şi el în concertul de hohote cu care i-a fost primită coafura grotescă a scîrnavei holere”.
Perfecta exactitate a acestei relatări, formulate la peste trei decenii de la consumarea evenimentului, poate fi pusă la îndoială, dar aflăm de aici cîte ceva despre starea de spirit care a domnit pe-atunci.


VII. Holera la vreme de razboi
1. Pregătiri pentru înfruntarea flagelului
Epidemiologii sunt de părere că a şasea pandemie holerică s-a declanşat în 1899, printr-o neobişnuită exacerbare a virulenţei bolii în India. Este drept că, la data aceea, unele focare de holeră mai persistau în Orientul Apropiat şi în Egipt, dar semnalul pentru o nouă şi pătrunzătoare invazie a flagelului pare să fi fost dat în ultimul an al secolului al XIX-lea, şi anume, în chiar „reşedinţa” tradiţională a germenului Cholera morbus. Se apreciază că acest val pandemic a durat pînă în 1923, stăruind în chip dezastruos mai cu seamă în Rusia, apoi  în ţările balcanice, şi ivindu-se sporadic în Italia, ca şi în alte zone ale Europei centrale şi occidentale, pentru a atinge, în 1910, punctul cel mai îndepărtat al difuzării sale, insula Madera din Atlantic, unde infecţia a fost purtată pe un vas cu emigranţi ruşi spre America de Sud.
Pentru ca molima să nu găsească nepregătite autorităţile administrative şi populaţia, în noiembrie–decembrie 1903, a fost convocată, la Paris, o conferinţă de bacteriologie, cu care prilej s-a adoptat o convenţie sanitară internaţională, acordînd problemelor holerei o atenţie specială. Prevederea de bază a convenţiei era obligativitatea declarării îmbolnăvirilor de către statele în cauză.
Reprezentant oficial al Romîniei la această reuniune a fost profesorul Ion Cantacuzino, titularul catedrei de medicină experimentală, înfiinţată în 1901, la facultatea bucureşteană. Calitatea de expert în problemele etiologiei şi patogeniei îi era, încă la vremea aceea, unanim recunoscută savantului romîn. Teza sa de doctorat din 1894, elaborată la Institutul Pasteur din Paris, sub îndrumarea ilustrului ..., intitulată Cercetări asupra modului distrugerii vibrionului holeric în organism, ca şi lucrarea publicată în „Annales de l’Institut Pasteur”, din 1898, Noi cercetări asupra modului distrugerii vibrionilor în organism, l-au impus pe Cantacuzino ca pe unul din cei mai proeminenţi specialişti în studiul holerei. În anii următori, prestigiul său de om de laborator avea să fie dublat de cel al unui eminent îndrumător al campaniilor de teren pentru combaterea flagelului.
Alarma împotriva holerei a fost dată la noi în august 1907, cînd Legaţia romînă de la Sankt-Petersburg a anunţat că, în luna precedentă, o molimă izbucnise la Samara. Măsurile de apărare au fost însă întărite la frontiera cu Rusia, mai ales după ce s-a semnalat prezenţa holerei la Chişinău.
Dar adoptarea unui plan antiepidemic coerent era îngreuiată, cum remarcau atunci doctorii Petre Cazacu şi Alexandru Slătineanu, în „cronica medicală” a „Vieţii romîneşti”, nu numai de nemulţumirile pe care le stîrneau restricţiile ce trebuiau impuse circulaţiei persoanelor şi a mărfurilor, ci şi de întîrzierea şi imprecizia informaţiilor primite de la oficialităţile ruse, referitor la mersul epidemiei. Autorităţile noastre se vedeau nevoite să recurgă la ştirile provenite de la Consiliul Superior de Sănătate de la Constantinopol, bazate pe comunicările diplomaţilor turci, sau la cele inserate în presa internaţională, adeseori avidă de senzaţional. Aşa se face că, în materie de prevenire a holerei, s-au înregistrat atunci fie regretabile excese de zel, fie o şi mai condamnabilă indolenţă. În momente de mare încordare „s-au găsit oameni care au învinuit persoanele chemate a lua măsurile pentru a [pre]întîmpina invaziunea holerei în ţară de don-chişotism, uitînd că, pe de-o parte, măsurile luate la noi nu se deosebeau deloc de cele luate de guvernele german şi austro-ungar şi erau cu mult mai blînde decît cele luate de guvernele bulgar şi turc, iar pe de alta, că pericolul introducerii holerei era foarte real”.
În anul următor, Alexandru Slătineanu a revenit cu amănunte despre dispoziţiile date în vederea barării căilor de pătrundere a flagelului. Profesorul ieşean, care îndeplinea, la vremea aceea, funcţia de inspector tehnic al Direcţiei generale a serviciului sanitar, notează că la 18 iulie 1908 s-au luat unele măsuri efective de protecţie antiepidemică la frontiera cu Rusia. Nu era vorba de instalarea de carantine, căci „carantinele şi-au trăit traiul”, ci de amenajarea unor staţii de supraveghere şi control al traficului de oameni şi mărfuri. Slătineanu mai semnalează că, încă din 1907, la laboratorul condus de Cantacuzino se reţinuseră patru capre pentru prepararea serului antiholeric necesar efectuării probelor de diagnostic al holerei. Inspectorul tehnic se arată optimist: „Credem că, în acest an, s-a făcut mai mult pentru prevenirea holerei decît s-a făcut de la 1893, data ultimei holere, pînă astăzi”.
Despre holera din Rusia, doctoriţa Ecaterina Arbore a oferit cititorilor romîni o foarte bogată documentaţie, bazată atît pe rapoartele autorităţilor sanitare din ţara vecină, cît şi pe cercetările efectuate de savanţii ruşi privitoare la epidemiologia, patogenia şi tratamentul bolii.
Inspectorul sanitar Constantin Popescu-Azuga, şi el un neobosit militant socialist, a tipărit în organul oficial al Direcţiei sanitare un studiu micromonografic despre holeră, în care insista asupra importanţei supravegherii igienico-sanitare a surselor de aprovizionare cu apă. El afirma, în 1910: „Sunt trei veri de cînd ţara noastră e necurmat ameninţată cu invaziunea holerei, şi anul acesta se pare că vom fi cu greu scutiţi de vizita acestui neplăcut oaspe... Din momentul ce a pătruns în Basarabia, primejdia e cu atît mai mare”.
Profeţia doctorului Popescu-Azuga nu s-a realizat întocmai: primele cazuri de holeră din anul 1910 n-au fost importate din Basarabia, transmiterea contagiului făcîndu-se prin intermediul unor nave sosite din Mediterana. La 2 septembrie a fost depistat la Galaţi un holeric, om de serviciu pe pontonul agenţiei italiene din acel port, ponton la care acostase cu cîteva zile mai-nainte vasul italian „Bosnia”. Al doilea caz a fost constatat peste patru zile la Brăila; bolnavul era un muncitor care suise pe acelaşi vas. Peste încă patru zile s-a mai îmbolnăvit, tot la Brăila, un hamal, care de data aceasta operase pe vasul „Genova”. Doar lucrătorul brutar de la Tulcea, izolat la 21 septembrie, va fi intrat în contact cu un vibrion provenit din Basarabia. Nici cel de-al cincilea şi ultim caz înregistrat la noi în 1910 nu-şi avea obîrşia peste Prut: muncitorul de la fabrica de zahăr din Sascut, îmbolnăvit la 25 octombrie, venise de curînd din Ungaria, unde holera îşi manifesta prezenţa.
Despre panica stîrnită în acel an, 1910, de perspectiva dezlănţuirii molimei dă mărturie şi un document provenit dintr-o sursă mai puţin obişnuită în ţara noastră, o „scrisoare pastorală”, redactată de arhiepiscopul catolic al Iaşilor, în legătură cu previzibila apariţie a holerei. De fapt, monseniorul Camilli a socotit necesar doar să reactualizeze, în această împrejurare, „epistola” de pe vremea epidemiei din 1893. El le explica acest gest credincioşilor în termenii următori: „Spre a preîntîmpina orice învinuire nedreaptă împotriva guvernului şi autorităţilor ţării, precum şi spre a vă face cunoscută adevărata pricină a răului ce ne ameninţă şi spre a vă aminti datoriile voastre de creştini şi cetăţeni în acest timp de încercare, am gîndit să vă adresez aceeaşi scrisoare pastorală”.
După consideraţiile privitoare la semnificaţia teologică a flagelului sunt înşiruite măsurile ce trebuie aplicate pe toată durata epidemiei, precum adăugarea la liturghie a anumitor rugăciuni speciale, îndrumarea de către preoţi a credincioşilor de a da urmare dispoziţiilor antiepidemice ale organelor administrative şi sanitare, suspendarea prăznuirii hramului bisericilor, „spre a împiedica o prea mare adunare de popor”, dar organizarea a repetate „procesiuni de pocăinţă” etc..

Nu trebuie pierdut din vedere că între iunie 1907 şi decembrie 1910, deci într-o perioadă în care au sporit neliniştile stîrnite de apropierea holerei, director general al Serviciului Sanitar al Romîniei a fost profesorul Ion Cantacuzino. Sub directoratul său, în scopul perfecţionării şi consolidării sistemului de protecţie împotriva flagelelor epidemice, s-au reglementat mai strict declararea bolilor transmisibile şi funcţionarea spitalelor şi pavilioanelor de izolare, creîndu-se, totodată, cîteva laboratoare regionale de bacteriologie, care aveau, printre sarcinile lor principale, depistarea precoce a afecţiunilor calamitoase.
În iulie 1910, profesorul Cantacuzino a semnat, în publicaţia oficială a Serviciului Sanitar, un text reunind cîteva instrucţiuni împotriva holerei. Este evidentă aici preocuparea de a nu lăsa populaţia să intre în panică, ci de a-i insufla convingerea că răul poate fi totuşi ocolit: „Faţă cu iminenţa pericolului, publicul trebuie prevenit că această boală, atît de înspăimîntătoare, este în realitate mult mai lesne de evitat decît se crede de obicei. Pentru aceasta este suficient să se observe cîteva precauţiuni din cele mai simple privitoare la băuturi, la alimente, la curăţenia localurilor şi la dezinfectarea materiilor fecale provenite de la bolnavii atinşi de holeră”. Erau apoi enumerate 15 reguli de comportament antiepidemic şi indicată tehnica preparării laptelui de var şi a hipocloritului de calciu.
În 1911 aveau să se producă apariţii ale holerei în 32 de comune rurale, cu 136 de cazuri şi 86 de decese, letalitatea fiind de 63,2%, şi în nouă oraşe, cu 57 de cazuri şi 39 de decese, letalitatea fiind aici de 68,4%. Mai afectate au fost oraşele Galaţi (29 de cazuri), Brăila (16 cazuri), Măcin (4 cazuri), Cernavodă (2 cazuri) şi Slănic-Prahova (2 cazuri), precum şi sate din judeţele Brăila (71 de cazuri), Tulcea (27 de cazuri) şi Constanţa (25 de cazuri).
Din anchetele epidemiologice a reieşit, constata igienistul şi organizatorul sanitar Ioan Bordea, că în 1911 holera a pătruns în Romînia pe două căi: „pe cale de apă, prin ceamurile [şlepurile] turceşti,... care erau lipsite de orice condiţiuni de igienă şi care aveau între oamenii de echipaj purtători de vibrioni şi poate avuseseră chiar bolnavi de holeră, iar materiile fecale le aruncau... pe unde apucau, şi pe cale de uscat, din Ismail, unde bîntuia holera”. Iarăşi au putut fi incriminaţi ca purtători ai contagiunii plutaşii de pe Bistriţa, care, după ce stăteau în contact îndelungat cu lucrătorii de la Galaţi şi Brăila, se întorceau acasă, în Moldova de Sus, cu trenul sau alte mijloace de comunicaţie, aducînd germenii holerei.
Prompta intervenţie a organelor sanitare, pe măsură ce îmbolnăvirile erau descoperite şi raportate, a permis ţinerea în frîu a epidemiei, care s-a şi stins destul de curînd. În documentele oficiale este consemnat faptul că „un preţios concurs” a fost oferit autorităţilor sanitare în acţiunea de sfătuire igienică a populaţiei de către clerici, îndemnaţi mai cu seamă de mitropolitul Moldovei şi Sucevei.
La Sadova, în judeţul Dolj, s-au înregistrat, în septembrie–noiembrie 1911, cinci decese suspectate a fi datorite holerei. Charles Laugier, medicul primar al judeţului, constata „cu mîndrie”, într-un studiu consacrat epidemiei, că „de la mic la mare, toţi cei chemaţi a combate această epidemie s-au întrecut în zel, lucrînd cu hotărîre şi abnegaţie”.
La Slănicul de Prahova, infecţia a fost importată de un localnic, negustor ambulant de sare, care trecuse prin Brăiliţa, unde se semnalase un focar de holeră. Întorcîndu-se acasă, slăniceanul se simţi rău, avînd diaree şi vărsături. A chemat o babă, să-l tragă, dar nu pe medic. Starea lui agravîndu-se, preotul veni să-l împărtăşească. Probabil că preotul l-a anunţat pe doctorul de plasă Dragoşescu, care l-a găsit în nesimţire. În aceeaşi noapte, la 27–28 octombrie, acesta a încetat din viaţă, după patru zile de suferinţă. Tot atunci a căzut bolnavă fiica decedatului, după ce, în ajun, spălase rufele tatălui său. Tînăra a murit după 16 ore de la declararea bolii. Vreo 30 de persoane dintre contacţi au fost izolate timp de 15 zile. Un cordon militar format din 140 de soldaţi a fost instalat în jurul a 120 de case din preajma locuinţei bolnavilor; cordonul a fost ridicat la 19 noiembrie, după 22 de zile de la producerea celui de-al doilea şi ultim caz de îmbolnăvire. S-a procedat la vizitarea sistematică şi dezinfecţia locuinţelor, localurilor publice şi prăvăliilor, precum şi la „petrolizarea” şanţurilor din localitate. 
Am insistat asupra acestui episod fiindcă este caracteristic pentru excesele de zel care se fac în perioadele de debut ale epidemiilor, cînd echipele de intervenţie sunt prea puţin solicitate.
Anul 1912 a trecut cu bine, fără semnalarea vreunei contaminări în Romînia. Pericolul infestării nu se redusese însă deloc. Către sfîrşitul anului, la întoarcerea din misiunea îndeplinită în Turcia, unde, după izbucnirea Războiului balcanic, fusese numit chirurg diriginte al unei ambulanţe sanitare romîneşti, doctorul Victor Gomoiu a ţinut să avertizeze autorităţile noastre asupra primejdiilor pe care le prezintă numeroasele şi extinsele focare de holeră existente atunci pe teritoriul turc şi cel bulgar. Gomoiu era în perfectă cunoştinţă de cauză, căci, o vreme, echipa sa conlucrase la San Stefano cu un spital de holerici turcesc.
Tot astfel, raportul publicat de Mihai Ciucă, Constantin Ionescu-Mihăieşti şi Titu Vasiliu, membrii „Misiunii bateriologice romîne”, care, la cererea guvernului bulgar, a acordat asistenţă trupelor şi populaţiei bulgare din regiunea Iamboli la sfîrşitul lui 1912 şi începutul lui 1913, conţinea suficiente informaţii despre pericolul potenţial reprezentat pentru ţara noastră de infecţia holerică activă peste Dunăre.
2. Infestarea trupelor romîne din Bulgaria
După izbucnirea, la 16/29 iunie 1913, a celei de-a doua conflagraţii balcanice, Romînia a declarat, la 27 iunie/10 iulie, război Bulgariei. Trupele noastre au trecut în grabă Dunărea, fiind însă prea puţin pregătite să înfrunte şi primejdia molimei care bîntuia în Peninsula Balcanică.
Generalul doctor C. Papillian reamintea, într-un studiu critic, publicat mai tîrziu, că direcţia Serviciului Sanitar militar din perioada de la începutul campaniei în Bulgaria a recunoscut că, în acel moment, „nu s-a gîndit la holeră, ci numai la gloanţele din război”, drept care „nu a luat absolut nici o măsură privitoare la combaterea boalelor contagioase”.
Înfruntarea armată nu s-a prelungit, căci curînd s-a încheiat un armistiţiu, iar la 16/29 iulie s-a deschis la Bucureşti conferinţa diplomatică menită să pună capăt războiului balcanic. Dar în Bulgaria, trupele noastre se şi întîlniseră cu holera, căreia, într-o primă etapă, cu greu i-au făcut faţă.
Într-o comunicare despre Holera în armata romînă de ocupaţiune şi în ţară, prezentată la şedinţa Academiei din 1 noiembrie 1913, profesorul Victor Babeş preciza că cele dintîi cazuri de holeră s-au ivit în formaţiile noastre la Fernandovo, unde soldaţii romîni au venit în contact cu populaţia infectată, iar după aceea la Vraţa, unde molima bîntuise în tot timpul iernii şi primăverii precedente. În scurtă vreme, focarul principal a devenit localitatea Orhania, unde-şi avea sediul comanda-mentul Corpului I de Armată.
Caracteristică pentru epidemia izbucnită printre ostaşii noştri, remarca savantul, a fost „mica mortalitate a celor atinşi. Într-adevăr, mortalitatea [azi am spune letalitatea] abia a întrecut 10%, cu toate că trupa a fost rău nutrită şi obosită prin marşurile forţate, îngrijirea bolnavilor era insuficientă şi lipsea ajutorul medical suficient... În astfel de împrejurări, mortalitatea trebuia să fie de peste 50%, cum era şi în populaţiunea civilă ( 5 700 de cazuri, cu 3 000 de morţi); mortalitatea menţionată de 10% (15 000 de cazuri, cu 1 600 de morţi) nu se poate explica altfel decît presupunînd că mulţi bolnavi de alte boale uşoare au fost luaţi drept holerici”.
Neapărat trebuie însă avut în vedere, pentru explicarea acestei letalităţi foarte reduse, faptul că destul de curînd se trecuse la vaccinarea în masă a trupelor din focarul holeric, vaccinare ce s-a dovedit benefică chiar pentru persoanele aflate în perioada de incubaţie a bolii.
Deficienţele de care aminteşte Babeş ale asistenţei curativo-profilactice acordate corpului nostru expediţionar, mai ales în faza de început, nu pot fi tăgăduite. Doi comentatori vor caracteriza astfel, peste şase decenii, stările de lucruri din formaţiile noastre medico-sanitare de peste Dunăre: „Slaba pregătire a serviciului sanitar, lipsa materialelor pentru profilaxia şi combaterea bolilor contagioase, graba cu care s-a făcut mobilizarea personalului sanitar, fără o pregătire prealabilă a lui, neglijarea comandării unor cantităţi corespunzătoare de ser antiholeric, precum şi întîrzierea cu care s-a apelat la profesorul I. Cantacuzino, specialist cu autoritatea mondială în probleme de organizare sanitară, igienă publică şi epidemiologie, explică situaţia ameninţătoare la care se ajunsese”.
O apreciere categoric negativă a activităţii serviciului nostru sanitar militar la începutul campaniei în Bulgaria formulează, în memoriile sale, cunoscutul om politic Constantin Argetoianu, care, amintindu-şi că făcuse studii medicale (avea, de altminteri, gradul de căpitan medic de rezervă), se înrolase voluntar, fiind repartizat la ambulanţa Diviziei a II-a de Infanterie: „Campania noastră din 1913 ar fi fost o simplă plimbare, căci n-am avut prilejul să dăm o singură luptă. Holera ne-a secerat multă lume şi ne-a dovedit că serviciile noastre sanitare erau nule”.
Privitor la starea de spirit ce domnea la comandamentele militare, unde riscurile unei grave molime au fost, măcar la început, cu totul desconsiderate, merită amintit un episod petrecut în localitatea Orhania, unde poposise coloana sanitară din care făcea parte şi doctorul Argetoianu: „A doua zi după sosirea noastră – zi nenorocită de 13 – au început să vie veştile de holeră de pe la trupele cantonate şi bivuacate în jurul Orhaniei şi chiar de la cele din Divizia I, care se contaminaseră probabil şi ele în Vraţa şi în Orhania. Se cereau medici pretutindeni, dar medicii erau neputincioşi. Vor fi putut face mai mult, prin măsuri profilactice şi igienice, dar nu erau ascultaţi. Îmi aduc aminte de cîteva cazuri semnalate într-un regiment de călăraşi; la vreo zece kilometri de Orhania, un medic trimis în grabă constată că izvorul de contaminare era o fîntînă din mijlocul bivuacului şi defiise [interzise] să se ia apă din ea. Colonelul, un ignorant curajos, luă în zeflemea pe doctor şi, ca să dea bunul exemplu, bău un pahar cu apă din fîntîna cu pricina. Trei zile după aceea era mort. Toţi ofiţerii şi toţi gradaţii n-au fost la înălţimea acestui umorist, dar rămîne totuşi stabilit că foarte puţini s-au supus prescripţiunilor profilactice medicale. Cei care au ascultat de ele – foarte puţini la număr – au putut să-şi ferească, pînă la sfîrşit, oamenii de molimă”.
Opinia curentă despre cauzele apariţiei molimei este dezvăluită şi de o anecdotă povestită de comandantul unui regiment cantonat în satul Mircova şi consemnată de un memorialist, magistratul Eugen Petit: „Holera trece cu două săculeţe în mînă; asaltată de rugăminţile fierbinţi ale locuitorilor să nu mai facă atîtea victime, se înduioşează şi răspunde: «Nu pot face nimic, căci nu sunt eu de vină, dar conţinutul acestor două săculeţe» - şi, dezlegîndu-le la gură, arată într-unul «frica», iar în celălalt «fructe verzi»”. Pentru reprimarea delictului consumării fructelor verzi, soldaţii prinşi asupra faptului erau bătuţi cu cureaua pe fundul gol. Cît despre străvechea prejudecată cum că groaza de holeră ar fi una din pricinile îmbolnăvirii de holeră, ea nu putea decît să contrarieze eforturile de prevenire a infecţiei: tocmai prin renunţarea la teamă, deci prin nesocotirea precauţiilor stînjenitoare pe care încearcă să le impună epidemiologii, te poţi chipurile feri de primejdia molipsirii...
O mărturie aproape neverosimilă despre iresponsabilitatea manifestată în materie de respectare a normelor igienico-sanitare elementare ne este oferită tot de C. Argetoianu, care povesteşte o întîmplare petrecută la Orhania: „Iată că se iveşte pe şoseaua vecină un lung şir de care, şi din ele ieşeau numai vaiete... Erau bolnavi de holeră de la Divizia I, trimişi la spital la Orhania şi îndesaţi în carele destinate să aducă [la înapoiere] pîine de la Orhania la trupe. «Să nu meargă carele goale», fu explicaţia care mi se dete! Dacă n-am fi văzut noi întîmplător convoiul, pîinea oamenilor era să fie transportată în care spurcate prin dejecţiile holericilor. Şi se mai întrebau unii pentru ce molima se întinsese cu iuţeală într-adevăr uimitoare”....
Despre eficacitatea asistenţei medicale acordate holericilor, Argetoianu notează: „Dacă din punct de vedere profilactic mai puteam face ceva, din punct de vedere curativ nu puteam face absolut nimic. Ne petreceam ziua prin şcolile din oraş, transformate toate în spitale pentru holerici. Stam în săliţa de intrare..., unde examinam repede bolnavii şi, despărţindu-i, trimiteam în sala din dreapta pe cei recunoscuţi atinşi şi în sala din stînga pe cei suspecţi... Mureau oamenii ca muştele, şi seara se înşiruiau cîteva camionete la poarta fiecărui spital, ca să ia şi să îngroape morţii în timpul nopţii. Îi încărcau cum se găseau şi, punîndu-i unii peste alţii, îi duceau la gropi mari comune, pline cu var, unde îi îngropau fără sicriu şi fără Dumnezeu”.
Un martor ocular de excepţie al dramei dezlănţuirii holerei în rîndurile trupelor romîne acţionînd în Bulgaria a fost Nicolae Iorga, prezent pe aceste meleaguri, îmbrăcat în uniformă de sergent, pentru a ridica moralul corpului nostru expediţionar. Vom desprinde doar cîteva din numeroasele referiri din jurnalul său în legătură cu efectele apariţiei flagelului în unităţile noastre militare.
La 15 iulie, el consemnează: „Holera e în creştere: atîţia flăcăi olteni se coboară fără vreme în groapa lor de pe pămînt străin. Un tricolor a fost aşezat pe bietul lor trup chinuit. La masa ofiţerilor e o tristeţe şi o îngrijorare”. Nu lipsesc din jurnal nici observaţiile critice la adresa autorităţilor sanitare: „Iese la iveală tot mai mult nepregătirea serviciului sanitar. Numărul medicilor s-a redus de cîţiva ani sistematic. Lipsesc cele mai indispensabile lucruri: ser pentru bolile ce ameninţă, chinină, piese de pansament. Se întrebuinţează mai mult ce a apucat să aducă fiecare medic cu dînsul”.
Străbătînd Iablaniţa, unde molima făcea mereu victime, marele cărturar exclama: „Ce nenorocire, Doamne, această hîdă moarte fără glorie, care ne învăluie încet din toate părţile!” .
Privitor la faptul că, pînă la 3 august, pierderile armatei noastre au constat din 11 ofiţeri şi 775 de soldaţi, Iorga ţine să sublinieze că, din punct de vedere medical, cauza a fost holera, iar din  punct de vedere politic şi moral – „criminala neglijenţă”. El notează, la 8 august, că „ziarele spun grozăvii despre holericii respinşi la [Turnu] Măgurele” de la primirea în ţară pe motiv de carantinare, ei fiind „trimişi iarăşi pe o corabie, fără scop”. La fel, presa relatează „despre lipsa de hrană a convalescenţilor, despre frica doctorilor celor mari tremurînd la telefon, pe cînd bolnavii pier fără căutare în lazarete”. Este înregistrată şi ştirea că „faţă de halul lucrurilor la Turnu Măgurele, unde suspecţii şi agonizanţii stau împreună, la acelaşi regim de foame, doamna Eliza I. Brătianu a înştiinţat telegrafic pe Rege. Principesa Maria merge să vadă lazareturile”.
Despre circumstanţele în care principesa Maria, soţia principelui moştenitor Ferdinand, s-a decis să participe efectiv la campania antiholerică, aflăm din Povestea vieţii mele, memoriile sale publicate în anii ’30. Eliza Brătianu, care cunoştea situaţia dramatică din lazaretele cu soldaţi romîni, a îndemnat-o să se intereseze de această neliniştitoare problemă: „Elise îmi spuse că pot să fiu şi eu de mare folos dacă voi porni la lucru cu tot dinadinsul”. Principesa povesteşte privitor la luarea sa de contact cu realităţile crunte din spitalele militare romîneşti de pe teritoriul Bulgariei: „Fără a ţine seama de ordinul după care nimeni nu avea voie să treacă Dunărea, intrai pentru scurt timp pe pămîntul bulgăresc... Acolo, într-un sat părăsit, văzui lucruri care-mi îngheţară sîngele în vine... În acest spital întrucîtva părăsit... găsii mulţi soldaţi deai noştri aproape uitaţi şi murind din pricina lipsei de doctori şi medicamente. Aceasta fu pentru mine o grozavă zguduire, mai ales cînd îmi dădui seama că întocmirile noastre sanitare se pregătiseră pentru răniţi, dar nu erau cîtuşi de puţin destoinice pentru a lupta cu noua formă a dezastrului. Era lipsă de toate cele: doctorii duceau o luptă în care-i aştepta înfrîngerea, ceea ce umplea de consternare şi de uluire rîndurile noastre”.
Principesa Maria atestă deci şi ea constatarea că serviciul nostru sanitar militar avusese în vedere doar asistenţa ce trebuie acordată pe cîmpurile de luptă, neglijînd cu totul avertismentele repetate referitoare la pericolul major al holerei prezente în Balcani.
Viitoarea regină a Romîniei considera experienţa ei din 1913 ca o etapă de mare importanţă în formarea personalităţii sale: „Nu mă pot opri de a socoti contactul cu holera drept o cotitură nouă în calea vieţii mele. A fost prima mea iniţiere în suferinţă, în înţelesul ei cel mai larg”.
De menţionat că hotărîrea principesei de a se devota luptei împotriva holerei a fost încurajată de unii din cei mai distinşi medici angajaţi în acea campanie: „Mă întîlnii cu doctorul Jean Cantacuzino şi cu ajutorul lui, doctorul Slătineanu..., amîndoi îngroziţi de greutăţile ce le întîmpinau. Intrai într-o lungă convorbire cu dînşii şi îmi spuseră că le puteam da un ajutor neasemănat de mare, dacă îmi puneam în joc toate puterile. Adăugau că lumea va fi gata să mă asculte şi să mă urmeze, dat fiind că eram principesa moştenitoare”.
3. I. Cantacuzino la conducerea campaniei antiholerice
Discuţia aceasta avusese loc într-o conjunctură mai promiţătoare. Într-adevăr, atunci cînd disperarea luase proporţii cu totul de nesuferit sa produs un reviriment: numirea ca igienist-consultant, ataşat pe lîngă Marele Cartier General a medicului locotenent în rezervă Ion Cantacuzino, însărcinat cu supravegherea şi îndrumarea activităţilor antiepidemice desfăşurate dincolo de Dunăre. Alături de el se aflau colaboratorii săi apropiaţi de la laboratorul bucureştean de medicină experimentală, precum Al. Slătineanu, Mihai Ciucă, Constantin Ionescu-Mihăieşti, N. Gh. Lupu, Ion Bălteanu şi alţii; aceştia au preluat sarcina organizării vaccinării antiholerice de masă, în plin focar, acţiune ce avea să rămînă în istoria epidemiologiei ca „marea experienţă romînească” din 1913, cum a denumit-o ..., reputat microbiolog rus stabilit în Franţa. Acesta aprecia că ofensiva de imunizări declanşată atunci în Romînia „a furnizat documente epidemiologice de o valoare considerabilă, capabile să rivalizeze cu cele mai frumoase experienţe ce s-au făcut cîndva într-un laborator”.
I. Cantacuzino folosea un vaccin inactivat prin încălzirea timp de o oră şi jumătate a emulsiei de corpi microbieni la temperatura de 55–560. Era vorba de un vaccin polivalent, în compoziţia căruia intrau 25 de varietăţi provenind din epidemia care tocmai bîntuia. Prepararea vaccinului se baza pe tehnica recomandată de ..., dar cu modificări rezultînd din experienţa recentă a imunizărilor antiholerice.
Printre trupele noastre din Bulgaria, holera începuse să bîntuie la Vraţa în ziua de 13 iulie. Pînă la 21 iulie se înregistraseră 2 500 de cazuri, progresiunea epidemiei făcîndu-se cu cîte 300 de cazuri noi pe zi. Cantacuzino a dispus atunci încetarea deplasării ostaşilor, care urmau să fie instalaţi în bivuacuri separate, în jurul localităţii Orhania. Începînd cu această dată s-a procedat la vaccinarea antiholerică a întregului efectiv, prin trei administrări succesive. Operaţia a fost încheiată la 2 august; la 4 august s-au mai semnalat două cazuri, la 5 august – unul singur, iar în ziua următoare – nici unul, epidemia fiind, după expresia lui Cantacuzino, „ca tăiată cu cuţitul”.
Trebuie amintit că, încă în 1912, la Laboratorul de medicină experimentală de pe lîngă catedra lui Cantacuzino fusese elaborată o metodă de producţie rapidă a unor mari cantităţi de vaccinuri antimicrobiene şi se începuse prepararea vaccinurilor antitifoidic şi antiholeric. Aceasta a îngăduit prepararea imediată a unei uriaşe cantităţi de material inoculabil, peste 1 400 000 de doze de vaccin împotriva holerei.
Aplicarea acestei vaccinări, îşi amintea Constantin Argetoianu, a rezolvat problemele, altminteri insurmontabile, cu care se confrunta serviciul medico-sanitar de la Orhania: „În fine, într-o bună dimineaţă sosi doctorul Cantacuzino cu provizia necesară de ser antiholeric, însoţit de ciracii săi şi de soru-sa, Constanţa Cantacuzino. Harnica echipă se puse pe lucru”: Era amuzant să vezi cum locotenentul Ion Cantacuzino dădea ordine, imediat executate, respectabililor generali din ierarhia sanitară militară.
Despre atmosfera ce a domnit la efectuarea acestor imunizări ne încunoştiinţează şi relatarea consemnată la 1 august în jurnalul „voluntarului” Eugen Petit: „La 6 dimineaţa, ieşind din cort, zăresc în jurul bivuacului, între drum şi trăsura de ambulanţă, mare fierbere printre mai mulţi ofiţeri cu Crucea Roşie la mînă. Veniseră medici specialişti, care, ajutaţi de ai noştri, vaccinează cu faimosul serum preventiv antiholeric preparat de doctorul Cantacuzino... Puţină ezitare, şi mă las şi eu operat de către doctorul căpitan Ciucă, un abil practician, care izbuteşte să convingă pe aproape toţi ofiţerii, chiar şi pe cei mai rebeli. După badijonarea cu tinctură de iod, o împunsătură ca de albină deasupra fesei – pentru a nu jena la călărie – şi vezi oamenii, la început posomorîţi, plecînd veseli că şi-au luat grija”.
Dar printre medici, vaccinarea antiholerică n-avea numai partizani. Unii „ucenici ai lui Hipocrate” erau, la vremea aceea, cel puţin sceptici în ce priveşte valoarea acestei tehnici profilactice. La întoarcerea în patrie, un fost participant la expediţia în Bulgaria a avut, lîngă Turnu Măgurele, o convorbire derutantă: „Într-un loc se vaccinau nişte săteni cu ser şi, fiindcă cunoşteam medicul, îl întreb ce efect are serul asupra holerei. – Dragă, să-ţi spun drept, nici noi nu suntem tocmai bine lămuriţi asupra efectelor lui. Dar pe cîte ştiu, efectul de căpetenie este că... mori mai uşor, fără dureri. – Mersi de explicaţii, prietene; dacă e vorba să mor, pentru mine e indiferent cum mor de holeră, greu sau uşor. – Ba nu e aşa, monşer, una e să mori liniştit şi alta să mori zbuciumat”.
Este posibil ca această atitudine neîncrezătoare a unor medici în valoarea vaccinărilor pe care erau obligaţi să le efectueze să se fi datorat şi polemicilor iscate atunci între somităţile noastre ştiinţifice în legătură cu eficacitatea anumitor metode de imunizare. Dar despre aceasta vom vorbi mai departe.
După cum nu este exclus ca nemulţumirea manifestată de unii împotriva vaccinului preparat la Laboratorul de medicină experimentală din Bucureşti să se fi datorat şi unor reacţii postvaccinale incomode. Profesorul I. Cantacuzino notează în jurnalul său, la 1 august 1913, pe cînd se afla în Bulgaria: „Mi-am făcut inocularea cu vaccin antiholeric pentru a doua oară: 3 cm în tricepsul brahial. Reacţia a fost mult mai puternică decît la prima. După trei ore, durere şi greutate în braţe. Apoi, pulsul 120, febra 3905, care se menţine pînă seara. Colici intestinale. Febră musculară, care cuprinde muşchii spatelui şi ai abdomenului... Urinez puţin. Către seară mă simt mai bine”.
În jurnal abundă însemnările privitoare la panica de care erau cuprinşi nu numai comandanţii militari sau trupa, dar chiar şi ziariştii, constatînd progresele molimei. Iată cum descria Cantacuzino, la 2 august, un spital de izolare: „Vreo sută de holerici stau pe jos, culcaţi pe dolmane, în dezordine, unii grămădiţi, cîte doi sau trei, în mici corturi individuale, alţii (cei mai mulţi), fără nici un adăpost, sub cerul liber, expuşi la soare şi ploaie. Ei stau lungiţi aici, unii îmbrăcaţi, alţii fără pantaloni, cianozaţi, cu acel ochi de holeric congestionat şi fix, în fundul capului, pe care, odată ce l-ai văzut, nu-l mai poţi uita şi care este suficient pentru un diagnostic aproape sigur. Soarele este dogorîtor, orizontul întunecat; muştele îi acoperă pe nenorociţii aceştia, care gem... Este o lipsă de mijloace absolut sălbatică. Sunt acolo trei medici tineri, aproape neputincioşi în faţa acestei mizerii... La o sută de metri de acolo, cinci morţi zac grămadă; li se pregăteşte mormîntul. Au culoarea vînătă, pe care n-am văzut-o decît la holerici, sunt scofîlciţi, cu dinţii rînjiţi”.
În aceeaşi zi, Cantacuzino a inspectat, aproape de localitatea ..., un alt lot de holerici aparţinînd Corpului IV de Armată: „Ei sunt acolo în număr de 280, unii, în corturi mici individuale, pe pămîntul şiroind de ploaie; alţii, adăpostiţi sub frunzare, pe care le străbate ploaia, îngrămădiţi unul întraltul pe nişte paie care nu sunt decît un burete îmbibat cu apă; alţii, în două case, la adăpost de ploaie, fără aer, fără lumină, pe nişte gunoaie ude. Nici o pătură... Doi medici, care dorm sub un adăpost improvizat, îi îngrijesc de bine, de rău şi le injectează oleu camforat... Aici, un mare număr de bolnavi au prezentat forme delirante, urlînd, sfîşiindu-şi cămăşile, luîndu-o la fugă peste cîmp. Au fost găsite 42 de cadavre pe ogoarele de porumb din vecinătate, mai multe cadavre în rîul mare ce curge în apropiere. Alţii au fugit şi n-au putut fi regăsiţi”.
Una din stăruitoarele nemulţumiri ale profesorului era dezordinea care domnea la punctele de înapoiere în Romînia a trupelor ce-şi încheiaseră misiunea peste Dunăre. Datele convenite pentru asigurarea unei atente revizii sanitare a soldaţilor nu erau luate în seamă de autorităţile militare, care se călăuzeau doar după principiul unei cît mai grabnice părăsiri a teritoriului bulgăresc, ca şi cum n-ar fi existat marea primejdie a răspîndirii la noi în ţară a infecţiei ce bîntuia la vecini. Cantacuzino nota la 5 august: „Este exasperant. Simţim că ne scapă orice posibilitate de a organiza o poliţie sanitară raţională”.
Curînd, debandada a sporit. Însemnările din 7 august debutează patetic: „Îţi poţi pierde capul. Ordinele – contraordinele, nerespectarea hotărîrilor luate sunt regula. Etapele stabilite de Statul major pentru întoarcerea trupelor sunt literă moartă. Divizia a II-a rezervă trebuia să înceapă a trece din nou Dunărea mîine: ea a trecut-o de-acum două zile... Ordinele date cu privire la triajul bolnavilor la capul podului nu au fost comunicate nicăieri. Trupa soseşte, năvăleşte la pod, declară că nu are nici un caz suspect; odată trecută pe celălalt mal se află că holera o decimează... Medici din funcţiile sanitare se ascund la Bucureşti, fără să se ştie cum. Cea mai mare parte au o frică îngrozitoare şi imbecilă de holeră”.
Mai grav era că asemenea sabotări ale regulamentelor sanitare se petreceau ca urmare a complicităţii stabilite între şefii militari şi medicii militari. La 11 august, Cantacuzino consemnează: „Comandanţii unităţilor încep să ascundă cazurile de holeră care se produc printre trupe pentru a nu se întîrzia dislocarea, găsind pentru aceasta adeseori şi spijinul medicilor militari. Aşa se face că un regiment din Corpul V a scos din rîndurile sale şase holerici, înainte de a se îmbarca pentru Galaţi, fără să-i declare, fără să se ocupe de ei, fără nici o grijă de răul pe care îl vor semăna pe drum. Aceasta dovedeşte mai ales o incultură de primitivi, precum şi egoismul impulsiv al unor oameni grăbiţi să se bucure de plăcerile vieţii…”.
Despre nenorocirile provocate de goana pentru satisfacerea unor interese meschine aflăm în Jurnal mai multe însemnări, precum aceasta, din 13 august: „Întîlnindu-l pe doctorul ..., cu spitalul său mobil, la capătul podului, îmi povesteşte că, la Orhania, doi sanitari i-au scotocit pe soldaţii morţi de holeră, pentru a le fura banii. Ei şi-au ascuns în gură bani furaţi. Amîndoi au murit de holeră (singurii din personalul sanitar al spitalului)”.
Nici măcar analizele de laborator nu erau scutite de înşelăciuni odioase. Din notaţiile de la 21 august aflăm că fusese supusă în întregime investigaţiei bacteriologice coloana de manutanţă de la Turnu Măgurele: „Rezultatul a fost negativ şi totuşi astăzi au izbucnit trei cazuri de holeră. La aceasta, un anumit număr de soldaţi fac mărturisiri: ei au predat, ca fiind ale lor, materii fecale aparţinînd unor oameni cunoscuţi a fi sănătoşi”. Cantacuzino nu se arată prea surprins de această descoperire: „Frauda cu fecalele trebuia să se producă fatalmente, ingeniozitatea falsificărilor mergînd în pas cu perfecţionarea metodelor de analiză…”.
Ar fi însă greşit să se creadă că jurnalul din vara lui 1913 al lui Cantacuzino cuprinde doar consemnări de fapte jalnice sau reprobabile. Iată ce a avut bucuria să aştearnă pe hîrtie la 31 august: „Aflu la Turnu, de la primar, de la medicul comunal şi de la agentul său că vaccinul a dat rezultate excelente în oraş. Au fost vaccinaţi, la mahala, toţi locuitorii învecinaţi cu casele contaminate. În toate centrele vaccinale (cu 2 şi 5 cm.), epidemia a dispărut cu totul de zece zile. Astfel de exemple devin din ce în ce mai frecvente, şi astăzi sunt convins de utilitatea vaccinului antiholeric, cu condiţia ca dozele folosite să fie destul de masive”.
La 19 august, nota la Zimnicea un „fapt interesant”, descoperit la Regimentul 37 de Infanterie din Bacău, care fusese greu încercat de holeră. Medicii regimentului l-au informat despre comportamentul incalificabil al colonelului comandant, un ignorant şi un interesat care „şi-a surmenat trupa, nu a asigurato deloc cu alimente [şi] a interzis în mod formal vaccinările antiholerice pe care medicii au vrut să le facă, pedepsindu-i pe aceştia cu închisoarea la cel mai mic protest al lor”. Ei bine, în această unitate în care, pînă atunci, se înregistraseră 268 de cazuri de holeră, cu 42 de morţi, nu se îmbolnăvise nici un sanitar şi nici unul din cei peste 200 de evrei încorporaţi; explicaţia era că toţi sanitarii şi toţi evreii fuseseră vaccinaţi, la cerere, încă de la începutul campaniei.
La fel de grăitoare este observaţia făcută la Regimentul 4 Călăraşi, unde întregul efectiv de 180 de oameni a fost vaccinat şi revaccinat, cu excepţia a patru dintre aceştia, din care aveau să contracteze holera trei, decedînd doi. Printre cele trei cazuri de îmbolnăvire s-au numărat două ordonanţe ale ofiţerilor care interziseseră imunizarea acestora, „pentru ca să nu sufere serviciul”. De fapt, această observaţie, consemnată la 5 septembrie, are valoarea unei experienţe de testare a eficacităţii vaccinului.
A doua zi, Ion Cantacuzino avea să plece din Turnu Măgurele, ducînd cu el un bogat material ştiinţific colectat în împrejurări epidemiologice memorabile, material care urma să-i servească, printre altele, la redactarea în iarna apropiată a unui serios studiu anatomo-patologic asupra holerei, proiect a cărui realizare avea să fie posibilă doar în perioada postbelică.
La „vremea holerei”, preocupările ştiinţifice ale celorlalţi bacteriologi şi imunologi romîni n-au contenit de fel. Elevii lui Cantacuzino s-au străduit în permanenţă să scoată concluzii practice şi chiar teoretice din experienţa pe care o acumulau în cursul activităţii lor de fiecare zi. La fel procedau Babeş şi colaboratorii apropiaţi ai acestuia. În ce-l priveşte pe nesăţiosul explorator Victor Babeş, el a întocmit acum o serie de studii capabile să-i consolideze faima internaţională. Aşa s-au petrecut lucrurile, de pildă, cu cercetările sale privitoare la purtătorii de vibrioni, citate şi astăzi în marile monografii despre holeră.
4. Holera din 1913 pe teritoriul romînesc
Odată cu părăsirea Bulgariei de către corpul nostru expediţionar, întreaga atenţie a organelor sanitare a trebuit să se concentreze asupra mijloacelor de prevenire şi combatere a holerei pe teritoriul naţional.
Încă de pe timpul campaniei din Bulgaria, oraşul Turnu Măgurele, principalul nod de legături cu trupele noastre acţionînd peste Dunăre, a beneficiat de o atenţie specială din partea organelor sanitare. Într-un raport despre „holera de la Turnu Măgurele din anul 1913”, D. Paşcanu, medicul şef al urbei, amănunţeşte măsurile adoptate pentru ţinerea la distanţă a molimei. Spitalul local a fost evacuat, pentru a se pregăti primirea în saloane speciale a holericilor, a suspecţilor, a purtătorilor de vibrioni şi a contacţilor. S-a îmbunătăţit dotarea spitalului cu materiale antiseptice. S-a achiziţionat o ambulanţă pentru transportul bolnavilor. Sau făcut angajări de personal medical ajutător. S-a creat o echipă pentru întreţinerea curăţeniei oraşului şi efectuarea de dezinfecţii.
Totodată s-a dispus practicarea vaccinării antiholerice de masă. „Dacă aveam vaccin suficient – arată doctorul Paşcanu – se putea inocula toată populaţia, căci toţi alergau după vaccinare”. Din lipsă de material nu s-a procedat, în general, decît la o singură serie de inoculări. Referitor la personalul medico-sanitar, îmbucurător a fost faptul că „nu numai din cei inoculaţi de două ori, dar nici din cei inoculaţi numai o singură dată nu s-a îmbolnăvit nimenea, deşi fuseseră în contact apropiat cu holericii, îngrijiseră de ei, le căraseră murdăriile, îi scăldaseră etc.”.
Lazarete au mai fost instalate la Zimnicea, Giurgiu, Corabia şi Bechet. Farmaciştii Adolf Căpăţînă şi Maximilian Zelinschi, care au lucrat în asemenea unităţi, îşi aminteau, după mai bine de o jumătate de secol, cum decurgea îngrijirea holericilor evacuaţi din Bulgaria şi internaţi acolo. O atenţie deosebită se acorda hidratării bolnavilor. În căni de 2,5 litri, li se distribuia zilnic acestora pînă la 10 litri de limonadă preparată cu zahăr şi acid lactic. În primele zile li se interzicea celor internaţi pînă şi ceaiul sau laptele, nemaivorbind de alimentele consistente. Se practica fricţionarea repetată a bolnavilor. Pentru a se împiedica transmiterea infecţiei, medicii şi farmaciştii purtau tot timpul mănuşi de tifon îmbibate cu o soluţie de sublimat corosiv.
Un rol important în transportul infecţiei din Bulgaria pînă către aşezările rurale, dar şi urbane din sudul ţării noastre le-a revenit „cărăuşilor”, ţărani recrutaţi de armată pentru efectuarea transportului materialelor de tot felul (inclusiv a celor de folosinţă sanitară) cu căruţele proprietate a lor personală. Datorită lipsurilor şi extremelor osteneli la care erau supuşi, cărăuşii „au dat un contingent destul de mare de holerici şi, în parte, au introdus în ţară holera”.
Asupra nefastelor consecinţe epidemiologice ale regimului inuman la care erau supuşi ţăranii cărăuşi romîni rechiziţionaţi atunci de armată a insistat eminentul chirurg şi anatomist Dimitrie Gerota în relatarea privind participarea sa voluntară, ca medic de regiment, la campania militară din Bulgaria, între 22 iunie – 29 august 1913: „Am anchetat şi m-am convins personal – notează profesorul Gerota – că, deşi grupele de 4–500 căruţaşi trebuiau să fie sub conducerea unui ofiţer care urma să aibă grija lor şi a vitelor lor, totuşi, în aceste marşuri de transporturi, nu gradele, ci Dumnezeu avea grija lor, Îmbrăcaţi numai în cămăşi, plouaţi, obosiţi, nespălaţi, înnegriţi de praf, nebăuţi şi chiar nemîncaţi, aceşti martiri m-au impresionat mai mult, căci m-am convins că ei  au avut privaţiuni mai mari decît trupele”.
De multe ori, revizia antiepidemică aplicată acestor necăjiţi căruţaşi era foarte superficială sau nici măcar nu avea loc. Astfel, la 18 iulie au traversat oraşul Turnu Măgurele, îndreptîndu-se spre Piteşti, 218 căruţaşi din Coloana a V-a Mobilă, fără să fi fost supuşi vreunui control sanitar.
Cum rezultă şi din documentele oficiale, „multe unităţi militare mici, precum şi militari izolaţi treceau Dunărea fără să se prezinte la punctele de supraveghere medicală”. Direcţia generală sanitară s-a văzut pusă în situaţia de a face repetate demersuri pe lîngă autorităţile militare „spre a pune stavilă acestei practici, aşa de dăunătoare sănătăţii populaţiunii”.
Fără îndoială că un rol deloc neglijabil în propagarea holerei revine purtătorilor sănătoşi de vibrioni, proveniţi fie din foştii bolnavi declaraţi, fie din cei care fac forme inaparente de boală. Victor Babeş atrăgea atenţia şi asupra categoriei pe care o denumea a „purtătorilor externi”, persoane care transportau rufăria şi efectele nedezinfectate sau defectuos dezinfectate ale soldaţilor foşti holerici sau foşti „purtători interni”.
*
Primul focar la nord de Dunăre a fost semnalat la 17 iulie 1913, în comuna Ştefăneşti-Lipovăţ, din apropierea Bucureştilor, infecţia fiind importată printr-un cărăuş venit de la Turtucaia. Doctorii C. Alexandrescu şi N. Smadu, care s-au ocupat de imunizarea întregii populaţii, au întîmpinat destule greutăţi; oamenii se fereau de vaccinare şi „numai cu catalogul în mînă şi cu ajutorul jandarmilor, care îi aduceau de prin coşare, am putut-o executa în întregime”.
Următoarele focare au fost înregistrate astfel: 24 iulie, în judeţul Mehedinţi; 2 august, în Dolj şi Olt; 8 august, în Argeş şi Ialomiţa; 9 august în Dîmboviţa; 13 august, în Prahova etc..
Amănunte pline de interes despre modul cum a fost pregătită şi cum a decurs campania antiholerică din 1913 în localităţile de la nord de Dunăre putem culege şi din relatările doctoriţei Ecaterina Arbore în legătură cu activitatea pe care a desfăşurat-o timp de „cincizeci de zile între holerici”. Militanta socialistă, care, cum am arătat mai-nainte, se informase temeinic privitor la mersul epidemiei din 1908–1909 în Rusia vecină, s-a pus la dispoziţia Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor romîne îndată ce molima a pătruns în ţara noastră; comitetul de conducere i-a răspuns că organizaţia, neavînd ca scop combaterea epidemiilor, nu o poate folosi în campania antiholerică. Doctoriţa avea să constate însă cu regret că, pe cînd la lazaretele din judeţele Romanaţi şi Olt, unde fusese repartizată de Direcţia serviciului sanitar, holericii, dintre care mulţi soldaţi şi cărăuşi ţărani, erau trataţi „în grajduri bune pentru vite”, denumite barace şi infirmierii, „Crucea Roşie” dispunea de un număr de barace sistematice, aduse din străinătate, care se puteau instala oriunde şi din care multe nici acum [cînd epidemia se stinge] n-au fost întrebuinţate”.
Cît a lucrat la lazaretul de la Corabia a putut observa că atît administraţia comunală, cît şi organele sanitare locale, dar şi centrale, nu manifestau „nici o încredere în eficacitatea sfaturilor igienice, a conferinţelor populare [şi nici] chiar a vaccinărilor antiholerice. În schimb, credeau în atotputernicia cordoanelor sanitare”. Domnea „nenorocitul prejudiţiu al alcătuirii sociale din ţara noastră că orice măsură de civilizaţiune, deci şi preîntîmpinarea unei epidemii, se poate face numai prin măsuri poliţieneşti drastice”. De aceea, la izbucnirea molimei, s-a decis izolarea, printr-un cordon sanitar, a mahalalei Daşova, care se arăta a fi mai afectată. „Toţi sergenţii de oraş, unii din grăniceri, jandarmi, subcomisari au fost postaţi pe şoseaua şi pe cîmpul care despărţeau Daşova de restul oraşului şi au avut ordinul de a nu lăsa pe nimeni să iasă din Daşova. Doar să iasă din Daşova. Dar erau în oraş negustori care aveau nevoiee să-şi angajeze muncitori dintre locuitorii mahalalei, erau proprietari care aveau nevoie de braţe de muncă din Daşova. Aceştia, graţie cunoştinţei cu poliţia oraşului şi bacşişurilor, cînd era nevoie se duceau la Daşova să-şi facă afacerile”. La fel, „erau mulţi funcţionari mici, din oraş, funcţionari la poştă şi alţii, care locuiau în mahalaua Daşova... Administraţia avînd nevoie de serviciile lor, s-a început o întreagă speculă cu biletele de voie pentru circulaţia între Daşova şi oraş”. S-au înregistrat însă cazuri, cînd, pe motiv că nu posedă bilete de voie, medicii nu erau lăsaţi să pătrundă în mahala pentru a-i îngriji pe bolnavi. Nemaivorbind de faptul că oamenii locului se pricepeau să ocolească punctele de control ale poliţiei sanitare.
Aşa se face că, deşi cordonul sanitar funcţiona din plin, epidemia se întindea mereu, atît la Daşova, cît şi în oraş.
Ecaterina Arbore era impresionată de promptitudinea cu care se răspundea acum la convocările pentru vaccinare. Ea îşi aduce aminte de rezistenţa întîmpinată, într-un trecut apropiat, atunci cînd medicii comunali, însoţiţi de cîte un jandarm, se prezentau pe la casele oamenilor, pentru a le inocula obligator copiilor vaccinul antidifteric.
De data aceasta, populaţia din Daşova era chemată la vaccinare în cîte o cîrciumă sau vreo casă părăsită. „Trimeteam vorbă – îşi aminteşte doctoriţa – tot prin jandarmi, ... ca să vină să se vaccineze cine vrea să se păzească de holeră; şi veneau imediat; se strîngeau bărbaţi şi femei atît de mulţi, că, oricît de repede ne obişnuiserăm să facem injecţiile, tot nu ajungeam să vaccinăm pe toţi doritorii... Mă mirau mai ales copiii, care veneau cu atît curaj să-şi întindă braţul pentru înţepătură, de parcă le-ai fi oferit bomboane. Atîta încredere în injecţiile noastre n-o puteam explica decît printr-o sugestie colectivă şi prin panica holerei. Şi cînd ştiam că înşişi medicii noştri, în mare parte, şi chiar Direcţia sanitară erau foarte sceptici în privinţa rezultatului injecţiilor ce făceam în masă, era de admirat încrederea populaţiei”.
În judeţul Olt, ţăranii se arătau mai puţin luminaţi şi binevoitori decît cei din Romanaţi: „Au fost cazuri multiple de bolnavi holerici baricadaţi în case sau descoperiţi după moarte... Dar – adaugă Ecaterina Arbore –, dacă ţăranul era ignorat şi neîncrezător în ştiinţă, am văzut în Olt şi medici care, de teama holerei, nu se apropiau de bolnavi, nu intrau în spital şi, de departe, ordonau agenţilor sanitari ce să facă bolnavilor”. Tot datorită spaimei izvorîte din ignoranţă, asemenea medici nu se încumetau să practice autopsiile la bolnavii sucombaţi brusc, ci-i puneau tot pe agenţii sanitari să se ocupe de aceste „formalităţi” reglementare.
Informatoarea noastră ţine totuşi să precizeze că, şi în judeţul Olt, se înregistrau excepţii la un atare comportament nedemn, excepţii ce dovedeau „devotamentul profesional al medicilor”.
Dincolo de divergenţele de păreri, cum ar fi fost cele privitoare la necesitatea carantinelor sau la eficacitatea vaccinării antiholerice, toţi medicii, subliniază Ecaterina Arbore, erau de acord asupra unui singur lucru: „lipsa de concurs din partea autorităţilor administrative, piedicile ce se puneau din partea autorităţilor militare, completa lipsă de organizare a serviciului sanitar militar, lipsa de concurs din partea Crucii Roşii, şi concluziunea: «ţara nu e pregătită pentru a combate epidemia de holeră»”.
Spre deosebire de confraţii săi, care preferau să nu-şi exprime deschis dezacordul cu situaţia creată ca urmare a indolenţei şi incapacităţii conducerii militare şi administrative, mărginindu-se la discuţii cu caracter „intim” pe asemenea teme, doctoriţa Arbore n-a putut să nu aducă la cunoştinţa superiorilor neajunsurile pe care într-una le constata şi să nu protesteze împotriva unor stări de lucruri pe care le socotea intolerabile.
Această atitudine n-a rămas nesancţionată: într-o bună zi, infirmierele de la spitalul de holerici din Corabia i-au comunicat domnişoarei doctor că au primit ordin să nu mai execute dispoziţiile sale; i s-a confirmat apoi acesteia că nu va mai lucra la spital, ci doar ca medic al portului. A priceput atunci că, datorită „excesului său de zel”, devenise incomodă pentru autorităţile sanitare.
În memoriile sale, principesa Maria ne oferă o imagine destul de sumbră a lagărului de holerici de la Zimnicea, a cărui răspundere îi fusese încredinţată de însuşi regele Carol I: „Uneori, lagărul nostru se prefăcea într-o baltă noroioasă, prin care abia străbăteam cu grele cizme de călărie. Sălile bolnavilor erau nişte imense barăci, fără lumină îndestulătoare, înăbuşitoare cînd ardea soarele şi umede cînd ploua. Bolnavii zăceau pe saltele de paie, unul lîngă altul, cu o cărare de noroi ce despărţea amîndouă şirurile de paturi. Nu aveam saltele şi aproape deloc rufărie”.

Despre epidemia care a afectat trupele romîne din Bulgaria, ca şi despre lazaretul de la Zimnicea, dispunem de un document interesant: lucrarea memorialistică Amintirile unui fost holeric, a scriitorului Constantin Gane, apărută în două ediţii (1914 şi 1915) şi premiată de Academia Romînă. Autorul, tînăr jurist, a însoţit peste Dunăre, ca voluntar, Statul Major al Regimentului 37 de infanterie.
Întîlnim aici notaţii tot mai frecvente privitoare la apariţia printre ostaşi a unor cazuri suspecte de holeră. De remarcat că, la început, atît comandanţii militari, cît şi medicii regimentului se arătaseră puţin dispuşi să considere că este vorba de temuta contagiune. Doctorii „au ţinut-o una şi bună cu gastro-enterita lor, zile întregi, pînă au început să cadă cîte cincizeci [de soldaţi] pe zi, pîn-a venit primul examen bacteriologic cu «microbul virgulă»... Pentru igiena trupei a fost regretabilă eroarea medicilor, căci, neştiind cu siguranţă ce boală bîntuie, nu luau măsurile trebuitoare: pentru moralul trupei însă... a fost binevenită, căci a liniştit spiritele. Cînd văzurăm cu cîtă îndîrjire susţineau doctorii că nu era holeră, ne potolirăm şi noi... E ciudat cum se obişnuieşte omul  cu toate: ce liniştiţi trăiam noi printre sutele de holerici, în grămada aceasta de mizerie omenească…”.
Dar curînd molima s-a extins la întreg corpul de armată. Acum, „cum se îmbolnăvea vreun soldat se dădea foc cortului în care locuise, bolnavul era izolat pe un deal vecin, iar soldaţii grupului din care făcea parte şi care locuiseră în acelaşi cort cu el erau izolaţi pe un alt deal... Aceştia din urmă stăteau în observaţie medicală cîteva zile, iar cînd se convingeau doctorii că e holeră asiatică, îi evacuau la ambulanţele divizionare sau la spitalele mobile”.
„Cei cruţaţi de îmbolnăvire trăiam foarte liniştiţi în bivuacul nostru. Luam măsurile prescrise de serviciul sanitar, adică igiena gurii şi a mîinilor, nu beam apă decît fiartă sau amestecată cu coniac, nu mîncam fructe. Ne îndopam cu usturoi, căci ni se spusese că omoară microbii; apoi ni s-a spus că strică stomacul, şi ne-am lăsat de el; apoi iar ni s-a spus că e bun contra holerei, şi iar am mîncat. Uite-aşa ne purta!”.
S-ar fi zis că boala nu alege: „Au scăpat oameni care beau apă nefiartă şi mîncau prune crude, şi au murit oameni care-şi ţineau batista la gură, să nu le intre microbul, cînd or respira (!). Cum e norocul omului”...
În apropiere de localitatea ..., caporalul Gane avea să prezinte primele simptome ale  infecţiei holerice. În scrierea sa este consemnată amănunţit evoluţia bolii şi ni se raportează despre modul în care a fost îngrijit în lazaretele de la Şiştov şi Zimnicea. Iată cum apreciază el activitatea corpului medical din acele unităţi: „Am avut, din fericire, în lunga mea şedere prin lazarete, bucuria să constat că, cu foarte mici excepţii, toţi doctorii au fost la înălţimea situaţiei şi toţi au înţeles să-şi facă datoria în cunoştinţă şi cu curaj”. Tocmai de aceea el se arată nedumerit de o anumită campanie de presă purtată la vremea aceea împotriva medicilor angajaţi în lupta cu flagelul.
Fostul internat în lazaretul de la Zimnicea nu-şi drămuieşte elogiile adresate doctorului Al. Lucian şi mai cu seamă doctorului N. Gh. Lupu, după cum vorbeşte cu veneraţie despre devotamentul manifestat suferinzilor de principesa Maria şi de doamna Constanţa Cantacuzino.
Însănătoşit după trei săptămîni, Constantin Gane s-a putut îmbarca în trenul care l-a adus la Bucureşti.
Relatări, uneori pe ton pamfletar, despre activitatea serviciului sanitar romînesc în cursul campaniei antiholerice din 1913 se întîlnesc şi în corespondenţele pe care ...le trimitea atunci gazetei „...”. Privitor la situaţia sanitară de peste Dunăre, revoluţionarul rus afirma că, dinspre partea corpului expediţionar romîn, „personalul medical, îngrijirea, hrana, medicamentele, toate erau sub cerinţele minimale; cifrele victimelor se ţin secrete sau se micşorează pînă la ridicol”. Ni se mai aduce la cunoştinţă enormitatea că, pentru a se sustrage ameninţării molimei care pătrunsese în Romînia, „ministrul de Interne Take Ionescu a părăsit ţara, hotărînd, pe bună dreptate, că e mult mai puţin periculos să se pună la adăpost, pe perioada de holeră, în Franţa”...
Cu toate lipsurile serioase existente la nivelul sistemului medico-sanitar din Romînia anului 1913, sa reuşit atunci să se înlăture primejdia unei distrugătoare epidemii de holeră. Pe întregul teritoriu sau înregistrat 8 256 de îmbolnăviri, cu 4 526 de decese, letalitatea fiind de 54,8%. În mediul rural au fost 7 075 de bolnavi, din care 3 842 au murit, iar în cel urban 1 181 de bolnavi, din care 684 au murit.
Remarcabil este succesul măsurilor antiepidemice luate în Capitală, unde, în pofida afluxului necontenit a o sumedenie de persoane care abia părăsiseră zonele contaminate de la sud şi de la nord de Dunăre, holera na devenit aici o ameninţare efectivă. Într-adevăr, în 1913 s-au înregistrat în Bucureşti 41 de cazuri de holeră, cu 19 decese.
Departe însă de a exprima recunoştinţă Serviciului Sanitar al Capitalei pentru reuşita campaniei antiholerice, presa n-a contenit, în toată această perioadă, atacurile împotriva medicilor comunali pe care îi acuza fie de incurie, fie de exagerări în aplicarea măsurilor antiepidemice.
La 27 august 1913, Consiliul de igienă şi salubritate publică al Capitalei s-a întrunit, sub preşedinţia primarului general Gr. Cantacuzino, pentru a lua în discuţie rezultatele obţinute în lupta contra flagelului. De fapt, convocarea şedinţei fusese determinată de ştirea apărută în ziare privitor la ilegalităţile comise de medicii care l-ar fi internat cu sila în pavilionul de holerici de la Spitalul Colentina pe medicul căilor ferate I. Christopol şi au efectuat apoi o dezinfecţie distrugătoare la locuinţa lui. Doctorul Christopol pretindea o despăgubire de 10 000 de lei pentru pagubele suferite cu această ocazie.
Luînd cuvîntul, medicul comunal G. Fischer a elogiat eforturile depuse sistematic în campania împotriva holerei de medicul şef al Capitalei C. G. Orleanu şi a cerut primarului să le lase medicilor oficiali „toată libertatea de a lua măsurile sanitare ce vor crede de cuviinţă”, fără a fi „acuzaţi de măsurile luate în plus”. În replică, Gr. Cantacuzino a prezentat sintetic planul de acţiune antiepidemică aplicat la vremea aceea: „Am luat măsuri că dacă se iveşte un singur caz de holeră într-o casă, bolnavul respectiv să fie dus la spital, iar persoanele care au fost în contact cu bolnavul să fie asemenea duse la spital şi puse în pavilioane aparte, casa să fie păzită ca să nu intre şi să nu iasă nimeni, iar dezinfecţia să nu se facă decît după confirmare. În acelaşi timp să se anunţe Serviciul Sanitar comunal şi Direcţia Sanitară asupra numelui persoanei şi locuinţei, însă la presă să nu se dea decît numele străzii, fără numele persoanei şi numărul casei. Iar cînd s-ar ivi mai multe cazuri într-un cartier, care s-ar putea izola, să se închidă tot cartierul, primăria îngrijind de hrana acestei populaţii”. Este însă evident că un asemenea comportament antiepidemic destul de rigid putea prilejui şi anumite abuzuri.
Într-o şedinţă ulterioară, prezidată iarăşi de primarul general, medicul comunal D. Macovei a expus antecedentele „cazului doctorului Christopol”: „La ducerea mea în Gara de Nord, l-am găsit pe d-l dr. Christopol izolat într-un vagon de căi ferate, şi deja îşi păstrase materii fecale pentru facerea examenului bacteriologic, din care am luat probă şi am înaintat Serviciului medical comunal; şi fiindcă prezenta simptome de holeră, i-am spus că trebuie să meargă să-l izolăm ca suspect de holeră la Spitalul Colentina, la care măsură a convenit şi dumnealui; dar ţin să spun că, chiar dacă nu convenea, pentru simptomele ce prezenta, eu tot îl trimiteam, cu ajutorul Comenduirii pieţei, la Spitalul Colentina”.
Discuţia a fost reluată în şedinţa de la 17 septembrie a Consiliului de igienă, prezidat acum de medicul şef C. G. Orleanu, care a adus la cunoştinţă, cu vădită nemulţumire, că, probabil sub presiunea campaniilor de presă, primarul Gr. Cantacuzino i-a trimis „o adresă mustrătoare”, în legătură cu izolarea doctorului Christopol, pe vremea cînd el era însărcinat cu supravegherea epidemiologică a călătorilor în trecere prin Gara de Nord şi cu efectuarea dezinfecţiilor în cazul cînd, printre aceştia, apăreau suspiciuni de holeră. Este adevărat că analizele de laborator au infirmat prezenţa vibrionului holeric în fecalele recoltate de la Christopol, dar absenţa vibrionului nu obligă la negarea absolută a diagnosticului de holeră; Christopol protestează acum împotriva internării lui „abuzive”, cu toate că această internare fusese iniţial consimţită de el şi s-a produs nu într-un salon de holerici, ci într-o rezervă a spitalului.
Participanţii la şedinţă şi-au exprimat profunda nemulţumire faţă de starea de alarmă permanentă întreţinută în presa care, deşi pericolul izbucnirii holerei practic dispăruse, prezenta, în goană după senzaţional şi pentru considerente politicianiste, tot felul de cazuri neliniştitoare, majoritatea fictive, doar pentru a compromite Serviciul Sanitar comunal.
Victor Babeş punea situaţia epidemiologică mult mai favorabilă de la Bucureşti din toamna lui 1913 pe seama unui complex de factori: imunizările aplicate aici pe scară largă, cu un vaccin de calitate, precum şi atentei supravegheri a sistemului de aprovizionare cu apă potabilă. Aceasta explică faptul că, deşi holera s-a strecurat în 7 – 8 rînduri în Capitală, ea n-a izbutit să determine decît un singur focar mai important, şi anume: printre ţiganii din suburbia Ciurel, care, avînd la dispoziţie o gură de apă din conducta primăriei, obişnuiau totuşi să se aprovizioneze dintr-un puţ necontrolat.
Trebuie însă precizat că profesorul Babeş socotea că acţiunea de prevenire şi combatere a holerei, aşa cum s-a desfăşurat ea, atît peste Dunăre, cît şi pe teritoriul naţional, nu merita, în ansamblu, aprecierea cea mai pozitivă: „Înainte de toate – declara el în faţa plenului Academiei Romîne – trebuie să constatăm că epidemia aceasta, cu vreo 16 000 de bolnavi şi aproape 5 000 de morţi, a fost foarte gravă şi întinsă şi că a durat mult timp, astfel încît, în teză generală, cu toate sacrificiile mari aduse de guvern, nu ne putem făli cu rezultatele obţinute la combaterea ei”. După ce face această afirmaţie destul de surprinzătoare, savantul nu se arată dispus să demonstreze justeţea punctului său de vedere: „Nu voi intra aici în critica acestei combateri, căci m-aş expune din nou la cele mai violente atacuri din partea acelora pe care ar trebui să-i dezaprob”.
Declaraţia lui Babeş nu este decît o expresie a tensiunilor care existau, la vremea aceea, între el şi Cantacuzino, tensiuni izvorînd din cine ştie ce insatisfacţii personale, dar îmbrăcînd adeseori aspectul unor divergenţe pe planul teoriei şi practicii ştiinţifice. Opinia publică era, de altminteri, încunoştinţată de dihonia dintre cei doi corifei ai medicinii noastre, căci, într-un articol apărut în „Neamul romînesc”, din perioada Războiului balcanic, Nicolae Iorga începea o înşiruire a penibilelor conflicte ce se înteţeau atunci în viaţa social-politică de la noi tocmai cu „cearta medicilor în jurul holerii pe care nu sunt în stare a o birui, ceea ce e tot mai mult spre pierderea ţării şi spre ruşinea civilizaţiei noastre”.
Principalul reproş pe care Babeş îl aducea lui Cantacuzino se referea la presupusele deficienţe ale metodei de vaccinare antiholerică promovate de directorul Laboratorului de medicină experimentală. Babeş declara cu orice prilej că vaccinul preparat de colectivul acelui laborator „nu a dat rezultate destul de convingătoare”, ceea ce se datora „vaccinaţiunii pe o scară prea mică...; faptului că vaccinaţiunea a fost făcută în mare parte o singură dată...; că de multe ori vaccinaţiunea s-a făcut cu cantităţi prea mici de bacili; că vaccinaţiunea s-a făcut fără a se lua în considerare starea igienică sau gradul de rezistenţă sau de expunere al celor vaccinaţi”.
„Cantacuziniştii” preferau să răspundă „punctual” criticelor aduse de Babeş, abţinîndu-se să formuleze acuzaţii globale la adresa activităţii ştiinţifice şi sociale a acestuia. Dar, în jurnalul său intim, I. Cantacuzino a dat, în repetate rînduri, frîu liber indignării ce-l cuprindea cînd i se relata despre afirmaţiile „rivalului” său într-ale imunologiei; la 24–30 august 1913, el notează: „Babeş aiurează la orice vorbă şi faţă de oricine, cu romanele cele mai deşănţate şi mai stupide relativ la holeră şi la vaccinare. El povesteşte experienţe neadevărate referitor la toxicitatea vibrionilor şi la puterea lor imunizantă etc... Vaccinul laboratorului nostru este prost; al său este de două ori mai puternic. El este acela care a furnizat vaccin la toată armata (laboratorul nostru a furnizat 1 420 000 de doze, al său de-abia 5 000)”.
Este nespus de regretabil că, nici măcar în acele circumstanţe, unii reprezentanţi de frunte ai ştiinţei şi culturii noastre n-au ştiut să-şi stăpînească ambiţiile şi să-şi învingă resentimentele decurgînd din constatarea că „adversarul” se bucură de prea multă consideraţie.
Menţionînd în memoriile sale evenimentul de 28 iunie 1913, cînd s-a semnat pacea în Balcani, Constantin Argetoianu s-a simţit îndemnat să se refere la o eventuală semnificaţie a molimei ce se dezlănţuise pe aceste meleaguri: „Holera, care a încheiat campania, n-a fost un simplu incident sau accident în calea trupelor noastre. Ea trebuie considerată ca o simbolică încununare a ultimelor decenii de uşurinţă, de neglijenţă şi de incapacitate în guvernarea ţării” Din acelaşi punct de vedere simbolic se pune întrebarea: cînd va fi încetat să bîntuie „holera” pe pămîntul romînesc?
În primele alineate ale nuvelei Vedenia, publicată de Gib I. Mihăiescu, în „Gîndirea” din 1924, întîlnim o evocare a holerei cu care trupele noastre avuseseră de-a face peste Dunăre, cu două decenii mai-nainte: „La fiecare kilometru cădea cîte un soldat... Şi rîndurile se rupeau îndată, spăimîntate în jurul proaspetei victime a duşmanului nevăzut. O lăsau zvîrcolindu-se în praful drumului, pînă cînd ambulanţa, păzită de ariergardă, ajungea la «înălţimea» lovitului de soartă. Dacă holera n-a modificat activ destinul căpitanului Naicu, eroul povestirii, ea i-a slujit drept fundal de neînlocuit dramei sale.
5. Epidemiile din 1916–1917
În lucrarea de sinteză pe care a publicat-o, în 1920, Patogenia holerei şi vaccinarea antiholerică, Ion Cantacuzino prezintă epidemiile de holeră din 1913–1916 de pe teritoriul ţării noastre, insistînd asupra imunizărilor de masă ca principal mijloc de jugulare rapidă şi definitivă a izbucnirilor epidemice. Savantul atrage atenţia asupra faptului că, în cei aproape trei ani scurşi între ultimul caz de holeră, înregistrat în 1913, şi primul caz descoperit, în 1916, nu s-a semnalat nici un singur suspect în Romînia, care, la epoca aceea era totuşi înconjurată din toate părţile de focare holerice. Un atît de lung interval în care nu s-a produs nici o nouă îmbolnăvire nu putea să nu sugereze ideea că, în urma vastei campanii de vaccinări din perioada Războiului balcanic, populaţia Romîniei dobîndise o anumită rezistenţă la contaminare. 
Remarcăm în treacăt că, puţin înaintea intrării Romîniei în primul război mondial, Victor Babeş revendica, într-o comunicare prezentată la Academia Romînă, în ziua de 31 mai 1916, principalul merit pentru situaţia epidemiologică destul de favorabilă în care se găsea atunci ţara noastră. El afirma că, în ultimii ani, nu apăruse „decît o singură lucrare importantă asupra holerei şi care a schimbat cu totul noţiunile noastre şi a pus combaterea holerei pe o bază mult mai solidă decît în trecut, adică – precizează savantul – lucrarea mea despre Combaterea holerei, lucrare primită cu adevărat entuziasm de Academia de Medicină şi de presa medicală din Paris, precum şi de literatura germană”. Babeş era de părere că propunerile sale pe linie profilactică au avut o mare însemnătate nu numai pentru zăgăzuirea contaminării trupelor romîne, dar şi pentru apărarea de infestare a forţelor beligerante din întreaga Europă: „Nu suferă nici o îndoială, că o mare parte a măsurilor luate pentru ca armatele puterilor mari să fi rămas indemne de holeră este datorită descoperirilor noastre. Deci ştiinţei romîne se datoreşte în parte dacă zeci de mii de combatanţi francezi, englezi, germani au rămas în viaţă şi n-au căzut victime holerei”.
Recunoscînd meritele lui Victor Babeş de strălucit om de laborator şi de competent îndrumător al campaniilor antiepidemice, nu putem totuşi să nu fim impresionaţi de neabătuta lui încredere de sine, trăsătură de caracter care, de-a lungul vremii, l-a împins în multe situaţii păgubitoare.
Cînd, în august 1916, Romînia a declarat război Puterilor Centrale, armata noastră, spre deosebire de ce se întîmplase în 1913 la trecerea peste Dunăre, era vaccinată antiholeric aproape în întregime. Doar un număr redus de militari se sustrăseseră imunizărilor, cam 5–10% din efectiv. O situaţie specială exista la Divizia a V-a de Infanterie, unde vaccinarea se făcuse neconştiincios, datorită şi delăsării comandantului; nu a fost de mirare că, după unele marşuri extenuante, au apărut aici cîteva îmbolnăviri de holeră. După ce s-a ordonat un repaus de cîteva zile şi s-a procedat la o vaccinare generală, nu s-a mai ivit nici o suspiciune de holeră.
De altfel, igieniştii militari erau unanimi în a pune declanşarea epidemiilor, inclusiv a celor de holeră, şi pe seama „oboselii trupelor după lupte şi marşuri continui”, epuizarea fizică şi morală anihilînd capacitatea de rezistenţă la infecţii. În privinţa marii influenţe a surmenajului asupra genezei holerei, Cantacuzino cita exemplul unui regiment romîn de infanterie care, în timpul campaniei din Bulgaria, a plătit holerei un greu tribut de vieţi: „cazurile de holeră încetau să apară îndată ce regimentul era pus la odihnă cîteva zile, ca să reînceapă imediat ce relua marşul; ritmul acesta s-a repetat cu regularitate de cîteva ori, pînă ce trierea purtătorilor de germeni şi o vaccinare generală au pus capăt epidemiei”.
Primele cazuri din noul val epidemic de holeră s-au ivit la 19 septembrie 1916, fiind afectaţi ostaticii bulgari şi turci internaţi la Galaţi pe şlepuri şi într-o cazarmă dezafectată. În calitate de consilier epidemiolog al Marelui Stat Major, I. Cantacuzino a fost trimis la faţa locului, pentru a lua măsurile de rigoare. Despre factorii care au favorizat izbucnirea molimei printre cei 7 000 de internaţi, el nota în jurnal, la 21 septembrie: „Pînă acum, pe şlepuri s-au produs 45 de cazuri; nici un caz printre cei care locuiesc la cazarmă. Aceştia din urmă sunt oameni mai bogaţi, «capitalişti», ei beneficiind de un regim excepţional; ceilalţi sunt ţărani. Condiţiile de igienă pe aceste şlepuri sunt oribile: deportaţii sunt îngrămădiţi pe ele în număr de aproximativ 1 500 pe fiecare şlep, unde, în mod normal, nu pot încăpea decît 500 de persoane, cel mult; ei nu au foc, nu au nici un fel de haine calde, majoritatea sunt în cămaşă, nu primesc nici un aliment cald, nimic altceva decît puţin peşte afumat, şi beau apă din Dunăre, în care, pe de altă parte, îşi fac nevoile. Condiţii cu totul inumane şi foarte potrivite pentru răspîndirea rapidă a infecţiei”.
Profesorul Cantacuzino a luat îndată, ajutat fiind de mult apreciatul său colaborator Constantin Popescu-Azuga, măsuri pentru stăvilirea molimei şi ameliorarea traiului ţăranilor străini internaţi în lagăr: „Cazarma Regimentului 3 de Artilerie călare a fost destinată pentru izolarea acestor ostatici – consemna el la 26 septembrie. Au fost plasaţi în grajdurile spaţioase al cazărmii, toţi au părăsit pontoanele. Iată-i instalaţi la cald, pe paie proaspete, cu  un cubaj de aer mai mult decît suficient. Tuturor li s-a făcut prima serie de vaccin antiholeric (2 cmc)... Astăzi, pentru prima dată, aceşti prizonieri vor avea o supă caldă şi ceai”. Focarul epidemic din lagărul ostaticilor avea să se stingă foarte curînd.
Dar, concomitent, în Dobrogea au început să-şi facă apariţia tot mai multe cazuri de holeră, atît printre localnici, cît şi printre soldaţii dislocaţi acolo. Izbucnirea molimei coincidea cu panica stîrnită de înaintarea trupelor inamice. Mulţi dobrogeni porneau în băjenie, cu care prilej purtau contagiul peste Dunăre. Unii dintre aceşti fugari cădeau pe drum, răpuşi de holeră. Pentru stăvilirea însămînţării bolii pe malul stîng al fluviului au fost instalate „capete de pod sanitare” la Galaţi şi Brăila, unde refugiaţilor li se făcea o injecţie masivă (4–5 cmc) de vaccin antiholeric; celor care refuzau să se supună acestei dispoziţii li se interzicea accesul. Întreaga populaţie din cele două oraşe portuare a fost şi ea imunizată. Supravegherea imunologică şi vaccinarea au fost extinse la alte localităţi urbane şi rurale în care poposeau fugarii. Totodată, o susţinută vigilenţă sanitară a fost exercitată în privinţa trupelor în retragere, romîne sau ruse.
Unii igienişti erau de părere că aliaţilor noştri de la acea epocă le revenea în bună măsură responsabilitatea pentru răspîndirea holerei, deoarece comandamentul rus se arăta, în practică, refractar la ideea vaccinării antiholerice generalizate în unităţile subordonate. La 5 octombrie 1916, I. Cantacuzino i-a cerut Marelui nostru Cartier General să intervină pe lîngă forurile corespunzătoare ruseşti în vederea redresării situaţiei pe plan igienico-sanitar, întrucît cazurile de îmbolnăvire apărute în regimentele lor nu erau declarate, mijloacele de transport utilizate de aceste regimente nu erau dezinfectate regulat şi mai cu seamă nu se proceda la imunizarea sistematică a trupelor.
S-ar fi spus că militarilor ruşi nu li se insuflaseră preocupări antiepidemice, căci aşa pare să rezulte dintr-o întîmplare povestită de generalul medic Ilie Antoniu; după ce izolase la Focşani, într-o casă afară din oraş, patru cazuri de holeră, acesta „a constatat, cu surprindere, a doua zi, că în acea casă se încartiruiseră singuri cîţiva ofiţeri şi soldaţi ruşi. Făcîndu-li-se observaţie şi arătîndu-li-se pericolul, au răspuns sceptic: Nicevo! A trebuit să se intervină la comandamentul trupelor din Focşani spre a-i izola cu forţa pe aceşti oameni şi a-i ţine sub observaţie medicală”.
Măsurile sanitare, puse în viaţă mai pretutindeni cu destulă sîrguinţă, n-au întîrziat totuşi să dea roade: spre sfîrşitul lui noiembrie 1916, epidemia propriu-zisă putea fi considerată stinsă.
Potrivit unor date fragmentare (căci arhiva din 1916 a Direcţiei generale a serviciului sanitar a fost distrusă de ocupanţi), în populaţia autohtonă a Romîniei s-au semnalat 773 de îmbolnăviri de holeră (618 în mediul rural şi 155 în cel urban), cu 291 de decese (210 în mediul rural şi 81 în cel urban), letalitatea fiind de 38,8%. La Bucureşti s-au înregistrat, în 1916, numai trei cazuri de holeră, cu două decese. Două din îmbolnăviri au apărut în aceeaşi locuinţă de pe strada 13 Septembrie, iar una nu altundeva decît la Laboratorul de medicină experimentală, cel care prepara vaccinul antiholeric.
Profesorul Cantacuzino observa că, odată cu încetarea acestei epidemii, la noi „nu s-a mai auzit vorbindu-se de holeră pe toată durata războiului, în pofida ostenelilor, lipsurilor, mizeriilor şi epidemiilor intercurente (tifos exantematic şi febră recurentă). Această frumoasă victorie profilactică se datoreşte numai vaccinării aplicate pe scară mare, cu tenacitate, vigilenţă şi încredere”. Date fiind împrejurările în care a luat naştere, epidemia din 1916 s-ar fi putut termina catastrofal, dar „au fost de ajuns cîteva săptămîni pentru a o stăpîni pe deplin, numărul total de cazuri, destul de greu de precizat, fiind, de fapt, foarte mic”.

Unele surse semnalează însă prezenţa sporadică a holerei în Moldova şi în primul trimestru al lui 1917.
Astfel, persistenţa unor asemenea îmbolnăviri este atestată de telegrama trimisă, la 11 ianuarie 1917, medicului maior Mihai Ciucă, şeful Secţiei de igienă de la Spitalul de contagioşi nr. 1 din Iaşi, de către medicul locotenent-colonel profesor Ion Cantacuzino, şeful Serviciului de epidemii al Armatei: „Veţi pleca cu primul tren la Bîrlad, de unde veţi lua laboratorul mobil, împreună cu personalul lui, ducîndu-vă de urgenţă la Tecuci. Vă veţi pune la dispoziţia medicului locotenent-colonel profesor Al. Slătineanu, însărcinat cu combaterea epidemiei de holeră”. La lichidarea grabnică, în ianuarie şi februarie 1917, a focarelor holerice reziduale a contribuit şi metoda imunizării cu o singură doză masivă de vaccin („vaccinarea de urgenţă”), metodă promovată de Alexandru Slătineanu.
O notaţie de la 6 martie 1917 din jurnalul lui I. Cantacuzino ne încunoştinţează despre ivirea în staţia de triaj de la Vaslui a unui foarte activ focar de holeră. Germenul fusese adus de la Bîrlad de nişte vagabonzi purtători de vibrioni. S-a produs atunci în staţie îmbolnăvirea a 60 de persoane. Era vorba deci de „o epidemie locală”; infecţia, oricît de dramatic a izbucnit, a putut fi rapid jugulată, astfel că populaţia din zonă n-a trecut prin pericolul contaminării.
Încercînd să desluşească specificul experienţei romîneşti în materie de vaccinare antiholerică, profesorul Cantacuzino se arăta înclinat să creadă că, datorită circumstanţelor istorice, şi anume stării de război în care s-au desfăşurat atunci campaniile antiepidemice, „condiţiile experimentării au fost deosebit de prielnice, inoculările practicîndu-se cu o regularitate, cu o metodă şi cu o rigoare pe care numai disciplina militară îngăduia să fie realizate la proporţii atît de vaste; şi adaug: cu o credinţă şi cu o ardoare ştiinţifică extrem de rare. De altminteri mă îndoiesc ca, în mijlocul dificultăţilor şi neliniştilor retragerii romîne din 1916, rezultatele profilactice să fie ceea ce au fost efectiv fără de încrederea plină de pasiune, fără conştiinciozitatea şi fără devotamentul cu care personalul format din tinerii bacteriologi romîni însărcinaţi cu combaterea holerei şi-au îndeplinit misiunea; lor le datorăm stingerea în puţine zile a epidemiei aflate în ofensivă”.
Alte molime aveau să ajungă de îndată la ordinea zilei, începînd cu tifosul exantematic şi terminînd cu gripa spaniolă, dar, din păcate, medicina nu dispunea la vremea aceea, pentru prompta lor alungare, de un mijloc de acţiune comparabil ca eficienţă cu vaccinarea antiholerică, aplicată pentru prima oară pe pămîntul nostru la dimensiuni naţionale şi cu mobilizarea tuturor forţelor medico-sanitare. 
De menţionat că, pe teritoriul romînesc aflat în 1916 –1918 sub ocupaţie germană nu a apărut nici un focar de holeră.
6. Un episod postbelic
După încheierea primului război mondial, holera n-a mai stăruit în Peninsula Balcanică, unde se manifestase agresiv în diferite ţări, mai ales în intervalul 1911–1916. În 1919–1920 s-au înregistrat focare mai persistente doar în Turcia, cu deosebire în zona oraşului Istanbul. În 1922, holera este însă semnalată în Grecia, la Atena, şi în Romînia.
În ţara noastră, infecţia s-a ivit în Vechiul Regat şi în Basarabia. În raportul oficial asupra stării de igienă a Bucureştilor în „decada războiului” (1916–1925), doctorul Staicovici, şeful Serviciului Sanitar al Capitalei, relatează că primul caz constatat în 1922 i-a fost comunicat personal, la începutul lunii iunie, de către profesorul Daniel Danielopolu, directorul clinicii medicale de la Spitalul Filantropia. Era vorba de o cîrciumăreasă din satul ilfovean Crîngaşi, care decedase după cinci zile de la internarea în clinică. În fecale i s-au găsit vibrioni holerici. Ancheta epidemiologică a stabilit că infecţia a provenit de la un soldat dintr-un pichet de pază cantonat pe malul Nistrului. Tînărul militar venise, la sfîrşitul lui iunie, în concediu la Crîngaşi, satul său natal. Aici s-a manifestat boala şi, îndată după internarea la Spitalul Militar Central, a încetat din viaţă, cu diagnosticul de enterită acută. S-au înregistrat atunci mai multe decese printre consătenii din Crîngaşi ai nefericitului ostaş, precum şi moartea unei vecine de salon de la Spitalul Filantropia a primei holerice descoperite.
S-a dat imediat alarma, procedîndu-se la depistarea, prin analize de laborator, a purtătorilor de vibrioni din spitale şi de la Crîngaşi, la vaccinarea de masă a persoanelor din preajma bolnavilor şi purtătorilor, la dezinfecţii extinse. S-au practicat de asemenea vaccinări antiholerice benevole, în toate cele 23 de circumscripţii medicale ale Bucureştilor. Autorităţile sanitare au remarcat însă şi cu acest prilej „recalcitranţa unora din locuitori faţă de măsurile de combatere”; astfel, însuşi medicul şef al Capitalei l-a găsit ascuns, într-o groapă acoperită cu stuf, pe un cetăţean care se temea de vaccinare... 
După apariţia cîte unui caz izolat în lunile august şi septembrie, la 3 octombrie 1922 s-a decis suspendarea campaniei antiepidemice în Bucureşti şi judeţul Ilfov, apreciindu-se că epidemia fusese jugulată. Bilanţul acestei epidemii a fost: 13 îmbolnăviri, cu 6 decese, deci o letalitate de 46,1%.
În Basarabia, primele două îmbolnăviri au fost semnalate la 19 iulie, în comuna Răscăieţi, din judeţul Cetatea Albă. Au apărut apoi cîteva cazuri în oraşul şi judeţul Tighina, precum şi în judeţul Lăpuşna. Bilanţul epidemiei din 1922 dintre Prut şi Nistru a fost: 12 îmbolnăviri, cu 6 decese, deci o letalitate de 50%.
În cursul campaniei antiepidemice a fost vaccinată, cu ajutorul personalului sanitar-militar, întreaga populaţie de pe o fîşie de teren lată de zece kilometri de-a lungul malului drept al Nistrului, s-au luat măsuri de dezinfecţie în taberele refugiaţilor din Ucraina, aceştia aflîndu-se „într-o stare de murdărie şi mizerie înspăimîntătoare”, s-au pregătit lazarete şi laboratoare de bacteriologie pentru eventualitatea unor contaminări masive.
Prompta stăvilire din 1922 a epidemiei dincoace de munţi a împiedicat pătrunderea contagiului în Transilvania. Această fericită situaţie nu i-a mai permis profesorului Iuliu Moldovan de la Facultatea de Medicină din Cluj să-şi demonstreze competenţa de igienist, microbiolog şi epidemiolog beneficiind de un real prestigiu ca specialist în problemele holerei. 
Într-adevăr, în vara lui 1911, ca medic căpitan asistent la Laboratorul central de bacteriologie al Armatei austro-ungare, a fost trimis de la Viena să conducă o campanie antiholerică în cîteva localităţi din Dalmaţia şi Muntenegru. Cu acel prilej a făcut o remarcabilă observaţie clinico-epidemiologică în focarele familiale de holeră, şi anume „atenuarea progresivă şi spontană a virulenţei vibrionilor pe măsură ce infecţia progresa prin contact de la un membru al familiei la altul”.
Iuliu Moldovan este cel care a obţinut, în aprilie 1915, după mari stăruinţe, aprobarea autorităţilor militare austro-ungare pentru a se efectua, pe frontul din Galiţia, vaccinări antiholerice generale în unităţile contaminate. El descrie astfel, în memoriile sale, acest demers: „În cîteva săptămîni..., acele cîteva spitale de epidemii care au putut fi la repezeală improvizate în nordul Ungariei au fost pline cu bolnavi de holeră gravă, cu o letalitate care întrecea 80%... Mi-am dat seama că, în această situaţie, numai vaccinarea urgentă a trupelor putea să fie salvatoare. Eu aveam cu mine 10 000 de doze de vaccin antiholeric. Nu ştiam atunci că această vaccinare a fost cu succes aplicată în timpul Războiului balcanic din 1913; cunoşteam doar rezultatele vaccinării experimentale la animale... Trebuia [însă] activat intens şi imediat.
„M-am deplasat deci la Comandamentul suprem al armatei, pentru a cere aprobarea... L-am rugat [pe medicul şef] să-mi obţină aprobarea. A prezentat pe loc cererea mea comandantului suprem şi, după o scurtă consfătuire, a revenit şi mi-a comunicat interzicerea vaccinării. Justificarea acestei interdicţii a fost opinia unui colectiv de savanţi germani care pledau contra vaccinării antivariolice la trupele în mişcare...
„În localitatea unde eram stabiliţi cu laboratorul [se afla] comandamentul unui corp de armată. Comandant era generalul ..., cu reputaţia unui om de curaj. Am cerut o audienţă, i-am expus situaţia..., i-am comunicat cele petrecute la Comandamentul suprem al armatei, interdicţia şi justificarea ei, şi l-am rugat să permită – pe răspunderea mea – încercarea unei vaccinări... M-a întrebat dacă am experienţă proprie cu vaccinarea. Am răspuns că am vaccinat tot personalul meu – împreună cu mine – fără nici o reacţie deosebită... În sfîrşit, am obţinut aprobarea şi, în aceeaşi seară şi noapte, am vaccinat, cu personalul meu, vreo mie de soldaţi din trei regimente...
„Terminasem procedura pe la 2 ore noaptea şi dimineaţa m-a trezit zgomotul unor trupe în marş, care treceau în faţa ferestrelor laboratorului nostru, unde aveam şi dormitorul. Erau regimentele în sînul cărora se executase prima vaccinare antiholerică masivă, regimente care au trebuit să fie puse în mişcare. După informaţiile primite, reacţiile postvaccinale au fost minimale şi nici un singur soldat nu a fost imobilizat în urma vaccinării.
„Aşa şi-a făcut drum această vaccinare în armatele austro-ungară şi germană, vaccinare care a fost aplicată imediat pe scară largă, cu rezultatul unei opriri a epidemiei, deşi aceasta se ivise”.
Rezultă din această relatare că, fără să-şi propună deliberat un asemenea obiectiv, Iuliu Moldovan a colaborat la tentativa de a impune „metoda romînească” de vaccinare antiholerică generalizată în focarele epidemice.
Încîntat de rezultatele obţinute prin imunizările masive practicate în 1913 şi 1916–1917, Ion Cantacuzino aprecia, într-un studiu asupra holerei în Romînia, publicat în 1923, că „în materie de profilaxie antiholerică vaccinarea reprezintă astăzi o metodă într-atît de sigură, încît pericolul unei epidemii de holeră cu largă extindere trebuie să dispară din preocupările igieniştilor moderni”.
Afirmaţia aceasta s-a dovedit a fi prea optimistă, căci schema imunizării de masă n-avea să intre în practica obişnuită a campaniilor împotriva holerei; ceea ce n-a împiedicat ca Ion Cantacuzino, promotorul acestei scheme, să dobîndească reputaţia unuia din cei mai mari specialişti în materie. La cea de-a XIII-a Conferinţă sanitară internaţională din 1926, savantul romîn a fost desemnat raportor în problemele holerei şi a avut satisfacţia să ia act, în finalul reuniunii, de recunoaşterea „valorii enorme a vaccinării antiholerice, a cărei eficacitate este suverană”.
Dacă în alte părţi vaccinarea profilactică împotriva holerei n-a mai intrat în atenţia forurilor sanitare, în Romînia avea să continue fără întrerupere producţia vaccinului antiholeric inactivat, invocîndu-se în favoarea acestei atitudini atît un anumit specific al realităţilor epidemiologice autohtone, cît şi tradiţia creatoare a Institutului „I. Cantacuzino”. Un eveniment memorabil a fost, în 1938, trimiterea în China, la solicitarea organelor sanitare de acolo, a unui transport de vaccin antiholeric, preparat de laboratorul bucureştean. În cursul ultimului război, ca şi în anii următori, Institutul „I. Cantacuzino” a ţinut la dispoziţie, în vederea înfruntării oricărei eventualităţi, materialele considerate a fi necesare pentru prevenirea, depistarea şi combaterea holerei.


VIII. Noua veche holera
1. În aşteptarea oaspetelui nedorit
Debutul celei de-a şaptea pandemii holerice s-a produs în 1960–1961, cînd un nou val epidemic a început să se reverse asupra continentelor, pornind însă de data aceasta nu din India, ci din arhipeleagul indonezian Celebes.
Mare surpriză a bacteriologilor a fost constatarea că îmbolnăvirile nu se mai datorează, ca pînă acum, varietăţii de vibrion holeric identificate cu trei sferturi de secol mai-nainte, ci unui alt biotip, biotipul eltor, descoperit, ce e drept, încă de la sfîrşitul veacului trecut şi catalogat în 1905 ca „vibrion paraholeric”, deci incapabil să determine manifestările patologice caracteristice clasicei „holere asiatice”, fapt pentru care nu i s-a acordat, timp de decenii, prea mare atenţie.
Problema rolului biotipului eltor în apariţia îmbolnăvirilor de holeră a dobîndit actualitate cu prilejul gravelor epidemii izbucnite în perioada 1937–1940 în insulele Celebes, cînd atît la bolnavi, cît şi din fîntîni sau din rîuri au fost izolaţi şi vibrioni aparţinînd biotipului amintit. Epidemiologii erau însă atunci de părere că biotipul eltor are numai o patogenitate ocazională, drept care nu s-a crezut necesară extinderea măsurilor profilactice prevăzute pentru holera „clasică” şi la ivirea „paraholerei eltor”.
Dar iată că, în cursul epidemiei declanşate în 1960–1961 în Indonezia şi extinse apoi rapid în Asia de Sud–Est, ..., Coreea de Sud, Filipine etc., se semnalează tot mai frecvent prezenţa tulpinilor eltor. Timp de cîţiva ani, biotipul eltor a înlocuit biotipul clasic chiar în zonele endemice socotite a fi „patria” dintotdeauna a vibrionului holeric, precum India, după care a reapărut biotipul originar, ambele coexistînd actualmente în acele zone.
De la sfîrşitul lui 1969, vibrionul eltor a început să înainteze către vest, pătrunzînd mai întîi în ţările arabe, apoi în Israel, în bună parte din Africa, pentru ca să se ivească în scurtă vreme în U.R.S.S., la Astrahan şi pe coasta sovietică a Mării Negre, în Turcia, la Istanbul, ba să fie semnalat chiar şi în Slovacia.
Dată fiind ameninţarea importării contagiului şi în ţara noastră, Ministerul Sănătăţii a dispus, în 1970, aplicarea la momentul oportun a măsurilor recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru prevenirea holerei. S-a decis astfel: instruirea personalului medico-sanitar în vederea recunoaşterii tuturor formelor clinice de holeră şi a punerii diagnosticului de laborator; destinarea unor spitale adecvate şi dotarea lor cu instrumentarul şi produsele necesare acţionării în cazul apariţiei holerei; imunizarea antiholerică obligatorie (primovaccinare şi revaccinare, în şase luni) a tuturor persoanelor care ar putea deveni contacţi: călători romîni spre regiunile endemice, personalul de la frontiere, personalul medico-sanitar, personalul de deservire în traficul internaţional; prezentarea, la punctele de frontieră, a certificatului internaţional de vaccinare antiholerică, efectuată în ultimele şase luni, de către cetăţenii străini; depistarea purtătorilor de vibrioni holerici, prin coprocultură la următoarele categorii: călătorii romîni întorşi în ţară, călătorii străini în tranzit, bolnavii cu enterite la domiciliu sau în spitale, din toată ţara; carantinare de cinci zile, în zonele de frontieră şi în oraşele cu aeroporturi, pentru călătorii nevaccinaţi venind din zone contaminate; chimioprofilaxie cu tetraciclină, aplicată la frontiere, indiferent dacă persoana venind din zone contaminate era vaccinată antiholeric sau nu; difuzarea de tracte tipărite în patru limbi.
În 1973 a fost înfiinţat Centrul naţional de referinţă pentru genul Vibrio în Institutul „I. Cantacuzino”, precizîndu-se tehnicile ce urmau a fi utilizate la punerea diagnosticului bacteriologic şi stabilindu-se totodată mediile de transport, conservare şi îmbogăţire selectivă pe care institutul avea să le producă în calitate de unic furnizor de medii, seruri şi reactivi necesari examenelor bateriologice.
Un fapt remarcabil este că, din toate investigaţiile de laborator, prin coproculturi efectuate la noi călătorilor proveniţi din regiunile endemice sau cu focare recente, precum şi bolnavilor localnici cu enterite suspecte, nu s-a depistat atunci nici un purtător de vibrioni holerici.
De asemenea trebuie avut în vedere că dispoziţiile de mai sus au suferit ulterior continue modificări, pe măsură ce practica mondială demonstra ineficienţa unora din recomandările formulate iniţial. În 1973, de pildă, O. M.S. a propus să se renunţe la certificatul internaţional de vaccinare, întrucît se constatase că rolul imunizărilor în controlul epidemiei şi al extinderii acesteia este practic nul.
Pentru asigurarea bunei instruiri a personalului medico-sanitar al armatei noastre ce urma să acţioneze împotriva unei eventuale invazii a holerei, dar şi a variolei, au fost trimişi în India un clinician, Vasile Tudor, şi un medic de laborator, Ioan Strati, care, după ce au lucrat în cele mai prestigioase institute de profil de la ... şi din alte centre ştiinţifice medicale indiene, au publicat, în 1971, un volum intitulat Variola – Holera, apărut la Editura Militară, reunind studii asupra noutăţilor intervenite în practica şi teoria combaterii celor două calamităţi epidemice.
Într-un articol tipărit în 1972, Alexandru Calomfirescu, prim-adjunctul ministrului Sănătăţii, declara: „Un mecanism de alarmă bine pus la punct funcţionează azi în ţara noastră, bazat pe o informare epidemiologică perfecţionată, pe mijloace moderne de depistare şi diagnostic, pe un sistem verificat de supraveghere şi de izolare a eventualelor cazuri apărute... Nu poate decît să ne bucure faptul că pe teritoriul Romîniei nu s-a înregistrat în ultimii ani nici un caz de holeră, deşi unele ţări din vecinătate fuseseră contaminate”.
O hartă schematică a blocului continental asiatico-africano-european, cu reprezentarea „extinderii geografice a holerei” în intervalul 1965–1971, ilustra această constatare: Romînia fusese înconjurată mai din toate părţile de focare holerice, fără însă ca infecţia să fi pătruns pe teritoriul nostru.
Referindu-se şi la ameninţarea despre care se vorbea, la vremea aceea, a declanşării de către forţele imperialiste a unui război bacteriologic, doctorul Calomfirescu socotea că „există toate temeiurile pentru a afirma că ţara noastră este apărată şi din acest punct de vedere”. Cu atît mai mult puteam deci face faţă unei agresiuni oarecare din partea holerei...
2. Incursiuni recente ale holerei în ţara noastră
Confruntarea cu flagelul s-a produs la noi în 1977, apărînd destul de numeroase focare în judeţul Tulcea, unde s-au înregistrat 115 contaminări cu ..., dintre care 39 de îmbolnăviri manifeste şi 76 de infecţii asimptomatice. Măsurile energice adoptate atunci au jugulat epidemia în opt–zece zile de la debutul intervenţiei, ca într-un interval de aproximativ o lună să se sisteze complet difuzarea bolii.
În 1981 s-a înregistrat cea mai extensivă izbucnire din ultima vreme a holerei la noi, însumînd 766 de cazuri (503 îmbolnăviri şi 243 infecţii asimptomatice). Debutul s-a produs la Eforie Sud, pe litoralul Mării Negre, în plin sezon turistic, ceea ce a favorizat propagarea contaminărilor, măcar cu cîte un singur caz, în toate judeţele ţării, cu excepţia judeţelor Alba şi Covasna. Datorită depistării destul de tîrzii a bolnavilor, deci aplicării tîrzii a tratamentului, 14 persoane au decedat atunci.
În 1984 a apărut un focar unic, cu cinci bolnavi, la Brazi, lîngă Ploieşti. Epidemiile următoare au prilejuit descoperirea unui număr variabil de cazuri: 745 în 1987; 346 în 1990; 274 în 1991 (231 de îmbolnăviri şi 43 de infecţii asimptomatice); 3 în 1992; 20 în 1993 (14 îmbolnăviri şi 6 infecţii asimptomatice); 128 în 1994 (79 de îmbolnăviri şi 49 de infecţii asimptomatice); 166 în 1995 (118 îmbolnăviri şi 48 de infecţii asimptomatice). În anii următori nu s-au mai înregistrat cazuri de holeră.
Actuala conjunctură epidemiologică a holerei în Romînia era astfel caracterizată în 1994 de C. Ciufecu: „Toate aceste epidemii s-au datorat importului din zone contaminate prin bolnavi ambulatorii sau persoane asimptomatice, călători veniţi, probabil, din Orientul Mijlociu, din Turcia sau din zona riverană braţului stîng al Chiliei... După data apariţiei, epidemiile s-au înscris, sezonier, în perioada caldă a anului (iulie–august–septembrie), zonele de risc maxim fiind reprezentate de Delta Dunării, de judeţele vecine Dunării (Galaţi, Brăila), ca şi de litoralul Mării Negre. Riscul major a fost asociat de folosirea pentru băut şi nevoile culinare a apelor de suprafaţă netratate”.
Că holera a fost, în felul său, şi a rămas o „boală a mizeriei” o confirmă remarca Laboratorului de epidemiologie al Institutului de igienă şi sănătate publică din Bucureşti, care a observat, cu prilejul epidemiei din 1991, că aproape 80% din totalul celor infectaţi atunci nu dispuneau, în mediul familial, de condiţii igienico-sanitare corespunzătoare, lipsiţi fiind cei mai mulţi de instalaţia pentru apă curentă.
Datorită totuşi promptitudinii şi energiei cu care s-a acţionat ori de cîte ori s-a depistat o infecţie simptomatică sau asimptomatică, contaminarea ulterioară a fost de regulă stopată, iar cazurile de holeră declarate s-au tratat cu succes. În 1991 s-au înregistrat însă opt decese, corespunzător unei letalităţi de 2,9%, atunci cînd, pe plan mondial, letalitatea coborîse sub 1%. De notat că doctorul Nicolae Beldescu, şeful direcţiei de medicină preventivă din Ministerul Sănătăţii, aprecia că o parte din vina producerii a şapte din acele decese revenea personalului sanitar din zona respectivă.



În loc de concluzii
O sinteză a achiziţiilor recente privind epidemiologia şi bacteriologia holerei au realizat în 1995, publicînd-o sub titlul Vibrionul holeric – Holera în capitala Republicii Moldova, profesorii Constantin Ciufecu, de la Institutul „I. Cantacuzino” din Bucureşti, şi Viorel Prisacari, de la Universitatea de Stat  de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu” din Chişinău.
Din studiile efectuate asupra holerei în ultima vreme rezultă, ne avertizează cei doi autori, că pe un anumit teritoriu nu se poate evita, oricît de stricte măsuri preventive ar fi luate, apariţia unor focare de import, dar „în ţările cu standarde sanitare şi social-economice convenabile (apa potabilă asigurată, supraveghere epidemiologică corectă etc.), importul este limitat fie la un număr redus de cazuri secundare, fie la focare epidemice care pot fi stăpînite”. Putem spera că Romînia îşi află astăzi locul printre ţările cu asemenea „standarde convenabile”, ceea ce o asigură împotriva agresivităţii care nu pare să se curme prea curînd, a nepotolitei molime.
Departe de a da semne de prompt regres, holera lasă impresia că se menţine şi astăzi pe unele din cele mai ameninţătoare poziţii epidemiologice. În anumite ţări din Asia, din Africa şi din America de Sud, unde pe vremuri ea apărea doar sporadic, acum a devenit endemică, arătîndu-se gata să dezlănţuie de aici atacuri împotriva altor zone, aflate cîteodată la mare depărtare. Pretutindeni unde igiena individuală şi colectivă rămîne deficitară, unde condiţiile desfăşurării activităţilor social-economice nu  corespund cerinţelor vieţii moderne, unde nivelul educaţiei sanitare este coborît, pericolul ivirii neobservate şi al extinderii grăbite a infecţiei holerice pare inevitabil.
Cercetări din ultima perioadă tind să demonstreze că intestinul uman nu este „unica gazdă” a germenilor holerei, cum s-a crezut multă vreme de către epidemiologi. S-a constatat că vibrionul este capabil să supravieţuiască îndelung în afara organismului omenesc, găsindu-şi adăpost, de pildă, pe suprafaţa unor crustacee, în intestinul crabului albastru sau în coabitare cu anumite vegetale marine. Astfel s-a dovedit că zambila de apă sau lintiţa favorizează menţinerea în viaţă şi, prin aceasta, posibilitatea transmiterii contaminante a vibrionilor. Asemenea observaţii tind să impună convingerea că apariţia infecţiei holerice primare la om este un soi de „incident biologic”, neobligatoriu pentru derularea ciclului vital al vibrionului. Cu alte cuvinte, omul ar constitui doar „un rezervor secundar temporar” al agentului etiologic al holerei.
Pe de altă parte, s-a pus în evidenţă eventualitatea ivirii unui „stadiu de hibernare” în dezvoltarea vibrionului, care, în condiţii vitrege de existenţă, îşi reduce dimensiunile de 15–30 de ori, transformîndu-se într-un „coc” minuscul, cu metabolismul redus la maximum. Cînd ambianţa redevine favorabilă, vibrionul recuperează forma, dimensiunile şi procesele vitale obişnuite.
Este de la sine înţeles că un germene în stare să-şi schimbe atît de lesne habitatul, adică locul şi stilul de trai, şi să-şi modifice temporar însăşi conformaţia organismului devine mult mai greu de supravegheat din punct de vedere epidemiologic. Simpla „epurare” a bolnavilor sau purtătorilor şi dezinfecţia oricît de conştiincioasă a ambianţei infestate se dovedesc prea puţin satisfăcătoare atunci cînd agentul patogen reuşeşte să îmbrace forme greu decelabile şi-şi poate asigura supravieţuirea adăpostindu-se în compartimente necunoscute ale mediului natural.
Mai trebuie amintită încă o descoperire care i-a nedumerit pe epidemiologi: se ştia pînă de curînd că genul Vibrio cuprinde, potrivit reacţiei sale cînd este pus în contact cu anumite produse biologice specifice, un grup antigenic 0:1, cu biotipurile „clasic” şi eltor, şi un grup antigenic non 0:1, cu un lung şir de serotipuri caracterizate prin aceea că nu dau îmbolnăviri. Iată însă că, în 1993, a fost izolat în India un vibrion din grupul non 0:1, şi anume: vibrionul 0:139 Bengal, într-atît de asemănător germenilor din grupul 0:1 încît se crede că ar fi rezultat dintr-o mutaţie a vibrionului eltor; important este faptul bine dovedit că avem a face cu unicul reprezentant al grupului 0:1 capabil să provoace epidemii de holeră, aşa cum au şi fost înregistrate în India, .... Deosebita rezistenţă a acestui germen în mediul exterior, precum şi extensia epidemiilor pe care le-a produs i-au îndemnat pe unii să anticipeze că vibrionul 0:139 va prelua curînd rolul vibrionului eltor în declanşarea viitoarelor pandemii holerice.
*
Aruncînd o privire asupra destinului holerei în epoca modernă, cercetătorul francez A. Dodin constata că „din 1817 pînă în 1883, omul s-a supus holerei; din 1884 pînă în 1961, omul a pus stăpînire pe holeră; din 1961..., în pofida descoperirilor fundamentale realizate în cunoaşterea vibrionului şi în pofida importantelor descoperiri din fiziopatologia, tratamentul şi epidemiologia bolii, mai mult de o treime din populaţia lumii continuă să trăiască în neliniştea provocată de boala holerică”.
În orice caz, holera, cu complexul ei de enigme, promite să se menţină în actualitatea epidemiologică a globului. Nimeni nu o va putea împiedica să viziteze din cînd în cînd şi Romînia. Va depinde însă de vigilenţa organelor noastre sanitare şi de dotarea serviciilor antiepidemice ca asemenea vizite să fie extrem de scurte şi fără consecinţe pe planul sănătăţii publice. Deşi deocamdată nu poate fi complet eliminată din statistica morbidităţii (şi chiar a mortalităţii) prin boli transmisibile, holera trebuie să devină un modest „accident de parcurs” în viaţa colectivităţilor.
Marile molime din trecutul mai îndepărtat par acum a ţine doar de domeniul legendei. Este de aceea greu de presupus ca, în şirul încercărilor pe care viitorul le rezervă totuşi omenirii, să se repete cumva şi ameninţarea crîncenului „bici al holerei”.