I Cîte ceva despre Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic O formă perfectă… Dacă priveşti o reprezentare cartografică simplificată a pămîntului romînesc, cu uşurinţă poţi face cîteva constatări esenţiale. Ce este esenţial în simplitatea şi rotunjimea lui decît oul mitic al lui Brîncuşi? Pentru că aceasta este forma acestui pămînt. Din miezul lui, adică din lanţul inelar al Carpaţilor pornesc radiar toate cursurile sale mari de apă. Şi toate au un colector unic, fluviul Dunărea, care încinge pe la sud acest spaţiu, pentru a-i vărsa apele în Marea Neagră (figura 1). Fig. 1. Reprezentarea schematică a Spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic. Toate elementele fiziografice esenţiale: orografia, clima, hidrologia, vegetaţia naturală, tipul de sol sunt dispuse concentric şi zonate în trepte de mărime sau de calitate în jurul acestui castel de ape, format de Carpaţii Romîniei. Pe numai cîteva zeci de kilometri, de jur-împrejur, se coboară de pe golurile alpine ale regiunii montane, cu precipitaţii depăşind 1000 mm anual şi cu soluri scheletice, pînă la stepa uscată cu cernoziomuri, după ce s-a trecut prin pădurile de conifere la cele de fag şi de stejar. Acest Spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic apare ca un uriaş organism rotund, de o mare varietate de bogăţie, într-o alcătuire unică. Îşi are oare pereche în lume? …dar nu a fost dintotdeauna astfel. La finele Erei Terţiare şi începutul celei actuale (Cuaternar), în urmă cu 1,85 milioane de ani, Carpaţii răsăreau din apele salmastre ale unei mări ce umplea atît depresiunea dintre Carpaţii Meridionali şi Balcani, Depresiunea Getică, dar şi pe cea Panonică, ce trimitea un fel de golf în interiorul lanţului carpatic. Cu începutul Cuaternarului, care înseamnă pentru acest spaţiu începutul unei succesiuni de glaciaţii şi interglaciaţii (Pleistocenul) şi totodată apariţia omului (Paleoliticul), marea din Depresiunea Getică începe a se retrage către răsărit, către actuala cuvetă a Mării Negre. Dintr-un fost golf al acestei mări, aflat la legătura dintre cele două lanţuri muntoase – Carpaţii şi Balcanii – şi care corespunde azi cu Defileul Porţilor de Fier, porneşte către răsărit, pe urma mării ce se retrăgea, un curs de apă. La început modest, firav, lua amploare în înaintarea sa şi primea apele rîurilor ce coborau de o parte şi de alta, din Carpaţi şi Balcani. Acest colector de pe fundul Depresiunii Getice era viitorul curs al Dunării Inferioare, care, prin eroziunea regresivă, reuşeşte la un moment dat să străpungă muntele din care izvorîse şi să capteze astfel apele marelui lac panonic, pentru ca, prin cursul său dintr-o dată amplificat, să-l dreneze treptat. Pe măsura golirii acestui lac, se retrag şi apele din interiorul lanţului carpatic, unde se formează cursuri de ape căutînd apusul, ca şi cele de pe versantul vestic al Carpaţilor Apuseni. Pe măsura golirii lacului panonic, se conturează în urma lui cursul superior de azi al Dunării, care se va racorda în final, în Defileu, cursului Dunării Inferioare. În timp ce fundul marii Depresiuni Carpato-Balcanice, Depresiunea Getică, se colmata cu pietrişurile şi nisipurile rostogolite de apele coborînd din munţi, pe interfluviile de cîmpie ce răsăreau treptat de sub ape, se depunea loessul spulberat eolian din albiile acestor ape. Această depunere se realiza în perioadele reci, cu luncile uscate, cînd pe Carpaţi se formau gheţari, iar cîmpia era acoperită cu o vegetaţie ierboasă xerofită. În perioadele interglaciare loessul se solifica sub acţiunea ploilor şi căldurii, dînd solurile fosile ce se recunosc astăzi ca nişte orizonturi roşietice în masa gălbuie a depozitului loessoid. Omul Paleolitic, disputîndu-şi peşterile montane cu ursul de peşteră, trăind din cules, pescuit, vînătoare, coboară şi el din munte în urmărirea acestor îndeletniciri, de-a lungul afluenţilor Dunării. Reprezentările rupestre, pictate sau incizate din Defileul Dunării şi nordul Olteniei, arată, alături de silueta omului şi de cercul solar, reprezentări ale bradului şi ale animalelor vînate, toate cu caracter magico-religios, desigur. Pe cursul Dunării Inferioare, cele opt terase ale sale marchează opt faze glaciare manifestate în Carpaţi în cele patru mari glaciaţii: Günz, Mindel, Riss şi Würm (numai glaciaţia Würm, cea mai intensă, are trei astfel de faze). În felul acesta, coborînd de la a VIII-a terasă, ce începe la ieşirea din Defileu, cea mai înaltă şi mai veche, pînă la întîia în Cîmpia Brăilei, cea mai joasă şi mai tînără, aceste terase pot fi datate cu o destul de bună aproximaţie1. De-a lungul Cuaternarului, lăţimea fluviului a scăzut treptat, distanţa dintre frunţile-perechi ale teraselor fluviale dispuse în trepte s-a redus, de la o terasă mai veche (şi mai înaltă) la una mai nouă (şi mai joasă). Cauza: atît reducerea continuă a alimentării din marele lac Panonic, deci o reducere a debitului fluviului, cît şi creşterea pantei acestuia, deci o creştere a vitezei de scurgere, prin coborîrea nivelului de bază al mării colectoare. Ambele cauze au putut acţiona simultan. Coborîrea nivelului de bază se datora retragerii continue spre răsărit a marelui lac Getic dintre Carpaţi şi Balcani, dar, cel puţin pentru ultimele faze glaciare, şi creşterii intensităţii lor; faza Würm3 coborînd nivelul Mării Negre cu peste două sute de metri faţă de actual. Delta este o formaţiune hidrografică destul de recentă, în raport cu vîrsta Dunării Inferioare, care are vîrsta Cuaternarului. Delta are doar vîrsta Holocenului, de numai 10 000–12 000 ani durată. La începutul actualei interglaciaţii – Holocenul, pe locul Deltei actuale, se afla un golf prelung al Mării Negre, începînd cam din zona Ceatalului Izmail–Tulcea. Din apele acestui golf nu răsăreau decît, ca nişte insule acoperite cu loess, unii martori de eroziune de origine continentală, care acum formează fundamentul grindurilor Stipoc, Chilia şi Caraorman. Prin aluvionare cu ceea ce aducea Dunărea, se consolidează grindul Caraorman şi se formează în continuare, spre nord, pe linia contactului cu marea, şi cu concursul curentului litoral nord-sud, grindurile Letea şi Jibrieni. Sunt grinduri transversale pe cursul fluviului, favorizînd astfel, în spatele lor, colmatarea acelui golf originar. În antichitate se numără de către corăbierii greci de dinaintea erei noastre şase braţe cu şase guri ale fluviului, pe atunci mai puţin stabile şi precizate; în evul mediu tot şase dar altfel dispuse, iar în zilele noastre trei braţe bine consolidate, într-o oarecare măsură şi cu concursul hidrotehnicienilor moderni (precum tăierea Marelui M de pe Braţul Sulina şi a marii bucle de la Murighiol, pe Braţul Sf. Gheorghe, mai de curînd). Importanţa lor ca debit şi pentru navigaţie a oscilat chiar în timpurile istorice. În antichitatea greco-romană mai activ era braţul sudi-Hieron, în zilele noastre este cel nordic – Chilia, care are debitul cel mai mare, cu observaţia că totuşi, în prezent, suntem la începutul unei schimbări, în sensul creşterii treptate a debitului pe braţul sudic (Sf. Gheorghe), în detrimentul celui nordic. În acest teritoriu al deltei, foarte tînăr, au loc şi cele mai spectaculoase schimbări în hidronimie, înregistrate de istorie. În antichitatea greco-romană, numele celor şase guri, de la nord la sud, erau: Psilon Thiagola stoma, Boreion stoma, Pseudo stoma, Kalon stoma (Sulina de azi), Naracum stoma, Hieron stoma (Sf. Gheorghe, astăzi)2. Tot în Deltă s-a trecut de la Peuce (gr. Insula Pinilor) la Karaorman (turc. Pădurea Neagră), probabil o traducere, pornindu-se de la culoarea întunecată a unei păduri de pini. De observat că astăzi, pe acest grind acoperit de nisipuri mobile, pinul a fost înlocuit cu stejarul, datorită schimbărilor climatice din ultimele două milenii. Schimbări semnificative au loc şi pe linia litoralului, măsurabile chiar cu ajutorul reperelor arheologice. Astfel, transgresiunea în curs, combinată cu o mişcare de pendulare a Dobrogei, face ca astăzi vestigiile greco-romane din sud, de la Kallatis (Mangalia), să se afle cu 5–6 m mai jos; la Tomis (Constanţa), cu 4–4,5 m, iar la Histria, în nord, cu 2–2,5 m. În ansamblu, se estimează că această transgresiune, care este în curs de desfăşurare, a atins în ultimele 18 secole valoarea de 4–4,5 m în Marea Neagră. Combinată în ultimul secol cu reducerea capacităţii de aluvionare a Dunării (construirea de baraje cu lacuri de retenţie, lucrări şi măsuri de combatere a eroziunii solului în bazinul Dunării) are un efect eroziv asupra litoralului romînesc, cu o evidentă periclitare a plajelor turistice. Iar marele grind litoral deltaic de la nord de gura Sf. Gheorghe, Grindul Sărăturile, este în curs de erodare şi dispariţie. Schimbări de amploare geologică au avut loc şi în nord-estul Cîmpiei Romîne, într-un proces ce a determinat abaterea către est şi nord a unor cursuri de apă, pe urma scufundării seismice a colţului acestei cîmpii de-a lungul unei falii Vrancea–Deltă. Ceea ce face ca lunca Siret – Rîmnicu Sărat – Buzău, care atinge lăţimi chiar mai mari decît Lunca Dunării, să devină zona cea mai joasă a Cîmpiei Romîne, şi centrul unei aşa-numite „pieţe de adunare a apelor”3. Pe urma acestui proces, Ialomiţa – care curgea de la Fierbinţi spre sud, prin Valea Colceag, pe Valea Mostiştei, a luat cursul actual spre est, Buzăul şi-a părăsit vechea albie de pe actualul curs vest-est al Călmăţuiului, ce se varsă în Dunăre, pentru a apuca spre nord-est, către Siret, pe cursul Rîmnicului Sărat; pentru ca acesta să-şi părăsească vechea albie prin Balta Albă, pentru a lua un curs spre nord şi a se vărsa şi el în Siret. Şi, în fine, Siretul însuşi ia cursul vechi al Bîrladului, ce se vărsa mai la nord – direct în Dunăre, transformîndu-l într-un afluent al său. Şi unele schimbări. Am arătat – în mare – evoluţia geologică, de durată şi amploare, a hidrografiei spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic şi am văzut, cu aplicaţie la litoral, că se poate vorbi şi de o microevoluţie, recentă, de vîrstă istorică. Are şi aceasta o oarecare semnificaţie pentru viaţa celor implicaţi, sub aspectul locuirii, comunicaţiilor şi comerţului, mai ales oferind şi informaţii preţioase în domeniul hidronimiei, aşa cum am văzut mai sus, concret, în cazul Dunării. Se pot menţiona astfel variaţiile hidrografice în zona de vărsare a principalilor afluenţi ai Dunării, din cursul său inferior. Începînd cu Jiul, se observă în apropierea vărsării sale o lărgire a luncii şi existenţa a două cursuri paralele. În prezent, la răsărit de cursul principal al rîului, de la Sadova în jos, pe sub malul înalt de nisipuri, curge Jieţul – vechi curs părăsit prin înnisiparea gurii sale de vărsare, care se activează la apele mari ce umplu lunca. Un astfel de curs paralel în zona de vărsare a Oltului, pe sub malul înalt din stînga sa, este cunoscut sub numele de Siul. Vedea prezintă un foarte lung curs paralel cu Dunărea, către răsărit, în lunca comună. Iar Ialomiţa şi-a măturat pur şi simplu zona de vărsare prin oscilaţii periodice ale gurii sale, distrugînd astfel vestigiile unui important oraş-port medieval, cu biserici, hanuri şi o cetăţuie la malul Dunării, Oraşul de Floci. Sunt foarte edificatoare pentru reconstituirea istorică a acestor schimbări în primul rînd hărţile militare austriece ale lui Schwantz (din 1723) şi Specht (din 1790–1791), dar şi hărţi mai recente4. O astfel de schimbare oscilantă la gura Prutului a format marele Cot al Pisicii, implicat, după cum se pare, în dispariţia unui alt important oraş-port medieval, Vicina, ce a cunoscut o înflorire deosebită la mijlocul secolului XIV, prin negustorii-corăbieri genovezi5. O schimbare de dată istorică este şi trecerea Neajlovului de pe cursul Ilfovăţului, pe actualul său curs. Dovadă sunt vestigiile arheologice neolitice şi antice (geto-dace) de pe Ilfovăţ, în apropiere de Ogrezeni. Numeroase schimbări hidrografice naturale, unele fiind ajutate şi de mîna omului, se constată în zona oraşului Bucureşti, între cursurile Argeşului şi Dîmboviţei. Informaţii edificatoare pot furniza cu privire la acest aspect hărţile Stolnicului Cantacuzino din 1700, ale austriacului Specht din 1790–1791 şi grecului Rigas Velestinly din 1797, explicînd modificări în cursurile şi conexiunile Sabarului, Ciorogîrlei, Răstoacei, Cacovei şi Colentinei6. Prin intervenţia omului şi trecute în hidronimia minoră avem numeroase denumiri „Răstoace”, „Săpate”, „Şanţuri”, „Iazuri” şi „Ierugi”. Cea mai veche, cu o funcţionare neîntreruptă de două milenii, este Ieruga Odovajniţei, o derivare gravitaţională din Rîul Mare al Ţării Haţegului, la Clopotiva, la ieşirea acestui rîu din munte, către şi prin teritoriul agricol din Ulpia Traiana Sarmisegetuza, numit Cîmpul Mare. Din timpul Împăratului Hadrian, s-a găsit piatra cu inscripţia inaugurală7. Odovajniţa este traducerea slavă a Rîului Mare (Vodovajniţa = Apă Mare). Din evul mediu, dar dificil de datat cu exactitate, cu o amplificare lentă dar continuă de-a lungul timpului, uneori şi cu concursul imigranţilor bulgari, meşteri în cultura zarzavaturilor, sunt aşa-numitele „Iazuri ale Morilor” din regiunea colinară a Carpaţilor Meridionali şi Orientali. Servind iniţial pentru acţionarea morilor şi altor instalaţii hidraulice de industrie casnică tradiţională, din zona unor importante oraşe-tîrguri comerciale, ele s-au convertit treptat în surse gravitaţionale de apă pentru irigaţii, pe conurile de dejecţie ale unor rîuri cu origine montană, la trecerea din regiunea colinară în cea de cîmpie. Se pot menţiona astfel, în ordine, Iazul Morilor – Tîrgovişte, derivat din Ialomiţa, complexul de canale de pe Prahova, între care şi Leaotul, din zona Tîrgşor – Ploieşti, complexul de iazuri al oraşului Buzău şi complexul de iazuri de mori al Putnei, în zona oraşului Focşani, completat şi cu un Canal Szurza din 1847, în scop edilitar. Tot un canal de mori, dar construit iniţial, între 1834–1846, pentru a primi apele Crişului Alb în curs de amenajare prin tăierea coturilor sale din regiunea de cîmpie, este Iazul Morilor Crişul Alb, lung de aproape 85 km. O lucrare hidrotehnică ingenioasă, funcţionînd fără greş de peste două secole, este conexiunea Timiş – Bega, realizată între 1758–1760, de către inginerul olandez Framaut, pentru regimul habsburgic. Tot din secolul XVIII datează iniţierea unor mari lucrări de asanare a unor vaste zone mlăştinoase din Banat, în complexul de bazine hidrografice Bîrzava – Timiş – Bega. Ne-au rămas consemnări interesante şi în cronica lui Griselini, din 17808. Acelaşi gen de lucrări de asanare a unor mlaştini, cum au fost cele ale Ecedului, s-au efectuat la începutul secolului al XIX-lea pe afluenţii cursului superior al Tisei din Crişana9. Databil de prin anul 1790 este sistemul de canale datorat lui Alexandru Ipsilanti, unind Dîmboviţa cu Argeşul, pentru a apăra Bucureştiul de inundaţii. Între lucrările recente, după al doilea război mondial, se pot menţiona ca fiind mai importante următoarele: Canalul Colector din Cîmpia Vestică, ce uneşte Crişurile printr-un traseu paralel cu graniţa, pentru atenuarea viiturilor; derivaţia montană Vîlsan–Argeş, pentru transfer de debite; derivaţia de cîmpie Ialomiţa–Mostiştea, cu priză la Dridu, pentru suplimentarea marelui şi complexului sistem de irigaţii, hidroenergie şi navigaţie al Mostiştei. Printre lucrările hidrotehnice, care modifică regimul hidrologic al cursurilor de apă în mod substanţial şi creează noi individualităţi hidrografice în peisajul Romîniei, sunt marile acumulări de apă montane (Bicaz pe Bistriţa, Vidra pe Lotru, Vidraru pe Argeş) etc. sau dunărene (Porţile de Fier I şi II), realizate tot după cel de al doilea război mondial. Trebuie să amintim că în cadrul activităţii Comisiei Europene a Dunării, în secolul trecut s-a produs tăierea „Marele M” de pe braţul Sulina, iar recent tăierea marei bucle de la Murighiol, pe braţul Sf. Gheorghe, care contribuie, ca efect secundar, la amplificarea debitului. La încheierea acestui capitol introductiv, este de menţionat studiul lui Marin Popescu-Spineni, în care se identifică o lungă listă de izvoare cartografice, istorice şi geografice, privind hidrografia şi hidrologia Spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic10. 1 Botzan M., Cursul şi terasele Dunării Inferioare (probleme de origine şi datare), Hidrotehnica, 11, Bucureşti, 1987. 2 Botzan M., Originea şi evoluţia Deltei Dunării, Hidrotehnica, 12, Bucureşti, 1987. 3 Vîlsan G., Cîmpia Romîn㸠Socec, Bucureşti, 1915. 4 Schwantz F., Tabula Valahiae Cis-Alutanae, 1723 (BAR D. V. 35); Specht (Obristen), Militarische Carte, 1790–1791 (BAR D. XXVII. 6); Harta Ţerii Romîneşti, Bucureşti, 1861 (BAR H. II). 5 Botzan M., Pour localiser Vicina: histoire et milieu géographique, «Revue des études sud-est européennes», t. XXX, 1992, 1–2, Bucureşti (61). 6 Botzan M., Apele şi viaţa poporului romîn, Edit. Ceres, Bucureşti, 1984. 7 Botzan M., Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul Romîniei, Edit. Tehnică, Bucureşti, 1989. 8 Griselini Fr., Istoria Banatului Timişan, Bucureşti, 1926. 9 Kolosváry E., Les travaux de régularisation et d’endiguement en Hongrie, Budapest, 1900. 10 Popescu-Spineni M., Romînia în izv. geogr. şi cartografice, Bucureşti, 1978. --------------- ------------------------------------------------------------ --------------- ------------------------------------------------------------ 14 9