VI
Şi… cîteva concluzii
     Se observă că, în general, trecerea unui hidronim din limba noului conlocuitor s-a făcut conform sensului strict al unei traduceri (de exemplu Frumoasa – Dobra sau Repedea – Bistra – Sebeş).
     Se mai observă că aceste influenţe şi preluări, de o parte şi de alta, ţin de repartiţia generală a contractelor: în Transilvania cu saşii şi ungurii, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea cu sîrbii, bulgarii şi turcii, iar cu slavii în toată ţara, pe urma unor îndelungate şi efective contacte. Această clară influenţă în hidronimie merită să fie studiată mai de aproape.
     S-ar părea că de alte concluzii nu mai este nevoie, dacă menţionăm şi constatarea că şi în cazul acestui spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic se verifică faptul că marile cursuri de apă nu-şi schimbă numele, cel mult şi-l traduc cu păstrarea sensului originar, peste milenii.
     Dar în cazul acestui spaţiu, şi în cadrul hidronimiei minore, substratul traco-dacic a supravieţuit, o dată cu altoiul latin aplicat şi în hidronimie, vechi de două milenii, în această zonă a Europei aflată în calea atîtor migraţii şi influenţe.
     Datorită, desigur, structurii deosebite şi privilegiate a unui cadru natural propice perenităţii.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     Anexa 1
     Cum s-a unit în epoca Pietrei Cioplite „Apa care Dă Nori” cu „Apa care Curge”
     Omuleţul scoase capul din culcuşul lui de blănuri şi îşi ciuli urechile. De undeva, de afară, vine pînă la el un vuiet îndepărtat ca o ploaie mare care răpăie înfundat. Dar nu e ploaie. Ce poate fi?
     E beznă, gura peşterii nu se ghiceşte; numai deasupra vetrei de jeratec ascuns sub spuză, în jurul căreia s-au cuibărit, ca de obicei, cu toţi ai tribului acestuia pentru noapte, parcă ar fi o umbră de lumină roşiatică.
     De alături Omuleţul simte răsuflarea liniştită, netulburată, a Mamei. Iar de partea cealaltă, de sub blana lui de urs, îi vine în auz sforăitul unui om bătrîn, cu icneli şi opinteli, al Vrăjitorului, care parcă şi în somn s-ar contra cu duhurile rele ale nopţii şi întunericului.
     Întinde mîna şi-l scutură uşor pe bătrînul al cărui ucenic este.
     Acesta se trezeşte pe dată şi cu glas scăzut dar limpede întreabă:
     „Ce-i?”
     Nu aşteaptă răspuns, pentru că vuietul de afară i l-a şi dat. Ridicat în cot din culcuşul lui, scurmă în jeraticul de alături cu o crenguţă uscată, care dă trosnind o flăcăruie jucăuşă, care scoate din întuneric faţa-i bărboasă şi ochii aţintiţi pe urma zgomotului. Şi-i şopteşte repezit ucenicului:
     „Apele! sunt apele care vuiesc!”
     Ascultă din nou şi adaugă mai potolit:
     „Cînd s-o lumina, mergem la ele să le vedem.”
     Aşa că nu-i rămîne alta de făcut ucenicului ascultător decît să vizeze cu ochii deschişi în beznă, aşa cum ştie el s-o facă, pînă la ivirea zorilor. Precum a spus Vrăjitorul.
***
     Pentru că nu e încă un om împlinit i se spune „Omuleţul”. Dar ştie că îi va fi urmaş Vrăjitorului la conducerea tribului. Şi porecla nu-l supără.
     Deşi de copil a trecut sub aripa şi în grija acestuia, Mama i-a rămas o fiinţă iubită, lîngă care se simte bine şi acum. Aproape matur, se îngrijeşte la rîndul lui de ea, o ajută şi o protejează cum poate.
     Caverna lor se află pe peretele stîncos de deasupra întinsurii de ape, cît vezi cu ochii, a Apei Mari care Dă Nori.
     Tribul lor nu e mare, dar are oameni puternici şi sănătoşi, hrăniţi cu peşte, vînat şi cu ceea ce culeg femeile lor din pădure. Cu armele şi uneltele lor din piatră cioplită şi os, stăpînesc şi folosesc o bucată bună din malul Apei care Dă Nori, pînă la începutul Apei care Curge, şi chiar şi o bucată din valea adîncă, umedă şi întunecată a acesteia.
     Dacă Apa care Dă Nori este o întindere de ape stătătoare, deschisă la lumină, pe care uneori se mai poartă de vînt cîte o trîmbă de ceaţă, Apa care Curge îşi aruncă izvoarele într-o vale îngustă, adîncă şi întunecată, pe care o străbate zbuciumat şi spumegînd pe sub bolţi de pădure umedă, plină de vînat de tot felul, mai ales cu sălbăticiuni fioroase, care nu puteau fi doborîte decît în cete de mai mulţi vînători puternici şi neînfricaţi.
     Se află un loc unde cele două ape sunt foarte aproape una de alta. E un fel de cumpănă între ele, un mal înalt, din care izvoarele Apei care Curge muşcă mereu, apropiindu-se pe nesimţite de Apa Mare care Dă Nori.
     Este ceea ce Vrăjitorul i-a explicat Ucenicului. Ceea ce şi el aflase de la moşii şi strămoşii lui. Şi aşa, din om în om, pricepuseră cum cele două ape se apropie puţin cîte puţin, ghicind astfel că va veni şi o zi cînd ele se vor uni, cumva.
     Zi a cărei apropiere o pîndeau şi o temeau acum şi Vrăjitorul şi Omuleţul, ucenicul lui, aşa cum le fusese rînduit.
     La toate astea se gîndea şi le visa cu ochii deschişi, aşa cum îi era obiceiul.
     Se afla într-o astfel de zi de pîndă, cuibărit la soare, cu faţa către miazăzi, pe o piatră lată şi călduţă, deasupra capătului văii Apei care Curge. Avea, din stînga, zbuciumul apelor acesteia, şi, în dreapta, luciul nesfîrşit al Apei care Dă Nori. Se simţea bine, ghiftuit, cu burta plină de zmeură din zmeurişul întins la soare care îmbrăca cumpăna dintre cele două Ape, în care poţi da oricînd nas în nas cu vreun urs din neamul paşnic al mîncătorilor de zmeură.
     Dintr-o dată, cu un bubuit de tunet, şi cu un cutremur al pămîntului, faţa văii dinspre Apa care Curge s-a prăbuşit în jos, în văgăuna izvoarelor, cu tot zmeurişul de pe ea.
     Speriat, ridicat pe picioarele care îi tremurau, Omuleţul a înţeles mai bine cum face Apa care Curge să se apropie de coada Apei care Dă Nori.
     Întors la peştera tribului, cu gura ei pe peretele de stîncă de deasupra Apei Mari, i-a povestit Vrăjitorului, cu vorbe multe, ceea ce văzuse. Înţelegînd acesta că i se dezvăluise Ucenicului ceea ce el aşteptase şi pîndise toată viaţa, a socotit că a venit vremea să-l facă cunoscut tribului ca urmaş al său.
     Seara, cînd toţi cei de pe afară s-au întors la adăpost, după ce au închis, după obicei, gura peşterii, s-au dus cu toţii în fundul ei, la locul vrăjilor. Acolo, la lumina torţelor din răşină de brad, sub chipurile zugrăvite cu roşu, însemnînd viaţă, ale cerbului din pădure, ale păsării de pe cer şi ale peştelui din apă, alături de desenul palmei lui, ca semn al puterii ce avea, a furat pe peretele afumat marginile palmei Ucenicului său cel vrednic, şi isteţ, cu degetele răşchirate. Marginile au fost însemnate cu negru de fum, răzuit de pe pereţi, iar mijlocul a fost umplut cu ocrul, din cel mai greu de aflat.
     Şi aşa l-a legat de şirul Moşilor ce urmăriseră, viaţă după viaţă, mersul încet dar negreşit al contopirii Apelor.
***
     După o noapte de nesomn şi aşteptare, Moşul Vrăjitor şi ucenicul lui se află acum în drum spre coada Apei Mari, urmaţi de mai toţi bărbaţii tribului.
     E o primăvară timpurie, cu un vînt călduţ dinspre Soare-Apune care a împins şi a adunat gheţurile de pe faţa Apei Mari către coada ei, împroşcînd cu clipirile soarelui ce se ridică din faţă, către locurile care îşi poartă undele Apa care Curge.
     Acum, la coada Apei Mari care Dă Nori, vuietul apelor a devenit asurzitor, însoţit de scrîşnetul şi bubuitul sloiurilor care se prăvălesc învălmăşit unele peste altele în hăul Apei care Curge.
     Asurziţi şi cutremuraţi, oamenii au încremenit pe stîncile de deasupra văii. Din prăpastia de sub ei se ridica să-i învăluie un nor de picături de apă, ce făceau curcubee cu soarele, acum înălţat, să lumineze şi să privească şi el la înfricoşătoarea îmbulzeală de ape şi gheţuri, de mugete şi bubuituri.
     Moşul se apleacă către ucenicul de lîngă el să-i strige, cu glasul întinerit, de altă dată:
     „Aşteptarea s-a împlinit! Ca un şarpe flămînd, Apa care Curge înghite acum ca pe o broască umflată Apa Mare care Dă Nori. Şi o duce încolo, către Soare-Răsare, cine ştie pînă unde! Ce zici, n-ar fi bine să cercetaţi cum e pe acolo, dacă mai sunt şi alţi oameni şi cum trăiesc?
     Sunteţi acum destui tineri, care pot s-o apuce la vale, cu Apa care Curge, către Soare-Răsare.”
     Şi aşa s-a legat Omuleţul-ucenic în faţa Moşului-vrăjitor ca la vremea potrivită să apuce pe Apa care Curge la vale să cerceteze locurile de-a lungul ei, cît mai departe şi să afle şi să cunoască oamenii care trăiesc în acele locuri, de s-ar găsi astfel de oameni.
     Nu putea bănui că Apa care Curge, numită Istru mult mai tîrziu, va dăinui sute de mii de ani, pentru urmaşii lui şi ai acelor oameni. Ştii nici – ceea ce este şi mai ciudat – că acest nume va fi înlocuit în cele din urmă cu numele Apei care Dă Nori, adică Donaris – Danubiu – Dunăre. Adică un nume ce a coborît pe marele fluviu, atunci cînd acei oameni se vor fi învrednicit să îmblînzească cu priceperea lor cursul sălbatic al fluviului, unind şi pentru corăbiile lor cele două Ape de la începuturi.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     Anexa 2
     Din pămînt şi apă – pîinea primilor agricultori: Neoliticienii
     Băiatul, care s-a ferit de soare în umbra răcoroasă a malului de lut, nu are altă treabă decît să gonească păsările care vin să ciugulească spicele de grîu pîrguit, din semănătura de pe luncă şi sălbăticiunile care ar căuta să le pască sau să le calce în picioare; din cauza aceasta oamenii micii aşezări de pe pîrîul Obîrşiei îi spuneau, în derîdere, „Sperie Vrăbii” sau „Brabetele”, dar lui nici nu-i pasă, căci ştie că apără cel mai bun cîmp de cereale al satului…
     Apoi i-au schimbat numele, tot cu o poreclă, „Aparul”; asta a fost după isprava lui, cu care a scos de sub primejdia distrugerii semănătura anului trecut, de sub apele mari, de viitură, ale pîrîului acesta năbădăios tare, cu o luncă atît de prielnică.
     Este un cîmp pe care îl curăţaseră cu multă trudă, de buruienile viguroase şi îndărătnice ale luncii umede, femeile aşezării sub conducerea celei mai isteţe dintre ele, cea mai pricepută la semănături, numită „Mama Grîului”, care era şi Mama Aparului.
     Dar, după ce îl curăţaseră de buruieni, îl săpaseră cu săpăligile din corn de cerb şi îl semănaseră bob cu bob, tocmai cînd – în miezul verii – era aproape gata de cules, veniseră apele mari ale pîrîului gata să-l facă una cu mîlul luncii.
     Paznicul cîmpului a încins tot acest cîmp, pe marginea pîrîului care forma aci o meandră cuprinzătoare, cu un fel de îngrăditură, formată din mîl adus de pîrîu şi din lut scobit din malul acestuia, silind pîrîul să fie mai cuminte.
     Dar lucrul de mirare pentru toţi a fost că făcuse toată treaba asta fără să întrebe pe nici unul din „ăi mari”, ajutîndu-se numai cu copilandrii aşezării punînd semănătura la adăpost de năzbîtiile pîrîului pentru o agoniseală din cele mai bogate. Numai ceva ploaie trebuia să vină chiar acum, fără întîrziere, cînd bobul dă în lapte, după un şir de zile de arşiţă şi uscăciune, deoarece pămîntul a început să se crape. Ceea ce usucă şi mai tare.
     După cum i-a dat de ştire încă de ieri Mama Grîului, astăzi la amiază se vor aduna cu toţii în Casa Mumelor Ocrotitoare să le aducă daruri şi să se roage lor pentru ploaie; pentru ploaia pe care o aşteaptă tot satul, pe care o cere iarba de vite din pădurea rară de cîmpie, semănătura de grîu din cîmpul de lîngă sătucul lor din poiană şi o cere chiar şi semănătura de grîu şi legumele din cîmpul nou al luncii, pe care tocmai îl păzeşte el.
     Ar fi o jale pentru satul lor să-şi piardă grîul din pricina secetei. Ar fi la iarnă multă suferinţă pentru toţi şi chiar moarte pentru cei mai slabi dintre ei.
***
     Tînărul Aparu este fericit cu satul lui, cu oamenii şi cu rosturile sale.
     E o aşezare de cîmpie, pe un pîrîu cu izvoare, în pădurea rară de stejari, aluni, tei, meri şi peri. Cu vînat şi cules, cu ceva pescuit, cu creşterea animalelor domesticite pe lîngă casă şi cu semănatul grînelor şi a legumelor, oamenii se îndestulează. Pîrîul lor de-i spun Obîrşia (adică începutul Apei) se varsă într-o apă mai mare, care ar coborî tocmai de la munte şi se revarsă în cea mai mare dintre toate. Adică Apa care Curge, care – venind dinspre Soare-Apune – străbate strîmtorile de piatră şi sare peste stîncile ce formează gardurile de apă din cursul său. Aşa povestesc bătrînii şi întăresc unii pescari şi vînători ce ar fi ajuns pe acele locuri.
     Din sensul Apei care Curge se aduc tot felul de lucruri minunate, precum piatra topită pentru făcut cele mai tăioase unelte de piatră lustruită pentru vopsit vasele de lut ars şi pentru presărat peste morţi la înmormîntări ori pentru cinstirea celor mai vrednici, şi chiar carapacea ţestoaselor galbene, bună de leacuri, tocmai de la o Apă Mare aflată la o depărtare nemaipomenită.
     Sunt oameni vrednici şi isteţi, oamenii micilor şi rarelor sătucuri din aceste locuri, cu o viaţă înlesnită. Au ieşit din bordeiele săpate în pămînt şi au învăţat să-şi facă din chirpici case acoperite cu paie sau cu trestie, cu tindă către miazăzi şi cu două încăperi, una cu vatră şi alta cu priciuri pentru dormit vara. Au învăţat vacile să are pămîntul în vederea însămînţării, trăgînd după ele o creangă groasă cu un ciot, de care se leagă unealta de scormonit, care putea fi chiar cornul de cerb; o unealtă de-i spuneau rîmoc, pentru că răscolea pămîntul întocmai ca un porc mistreţ, ceea ce i-a făcut să-şi mărească mult cîmpul cu cereale, pentru a le da nu numai boabele pe care le rîşneau pentru pîine, dar şi paiele pentru foc, pentru acoperişul caselor, adăpostul vitelor şi pentru întărit cărămizile din chirpici.
     Aşezarea are numai cîteva case, cam cîte degete sunt la amîndouă mîinile, ghemuite împrejurul casei mari a Mumelor Ocrotitoare.
     Sunt înconjurate cu un şanţ şi cu un gard des de arbuşti spinoşi, pe care le numesc gărdurariţă, care îi apără pe ei şi pe vitele lor de animale sălbatice, şi mai potoleşte tăria crivăţului, iarna.
     Pe lîngă casă, fiecare familie are cîte un adăpost pentru vite şi cîte un şopron care să apere de ploaie gropile de bucate, pentru seminţele pentru grîne cu pereţii bine întăriţi prin ardere.
     Acest sătuc al lor se află într-o mare poiană a pădurii de stejar, pe o mică măgură deasupra pîrîului. De sub măgură, către pîrîu, curge un izvor cu apă rece, ce nu-şi slăbeşte curgerea nici în verile cele mai uscate.
     Pentru toate acestea, Aparul ţine la satul şi oamenii lui şi pentru asta caută să-şi facă treaba ce i-a fost dată cît mai bine şi cu folos pentru toţi.
***
     În casa mare a Mumelor Ocrotitoare, în care încape tot satul, Vraciul a primit de la cele mai vrednice femei daruri: seminţe, lapte şi pîine pe care le-a împărţit la fiecare din chipurile de lut ars ale Mumelor.
     A început cu Muma Ploii, care poartă pe poalele fustei dungile lăsate de picăturile de apă care cad din cer. A hrănit apoi Muma Rodniciei, cea borţoasă, care are grijă de rodnicia cîmpului, a vitelor şi femeilor satului. Nu a uitat nici pe Muma Morţilor, adică a Moşilor şi Strămoşilor, subţire ca un fus, cu îmbrăcăminte împodobită cu tot felul de rîuri şi cusături.
     Mai sunt şi alte Mume Ocrotitoare, pe are numai Vraciul le cunoaşte, şi le ştie rostul, care trebuie hrănite şi cărora el Vraciul trebuie să le ţină tovărăşie cînd mănîncă şi cărora trebuie să împartă darurile primite în aşa fel încît nimic să nu rămînă nefolosit, pentru a nu supăra nici Mumele, nici femeile cele darnice.
***
     Cînd au ieşit din Casa Mumelor, cerul tocmai începuse a se înnora în partea dinspre Soare-Apune. Nici nu ajunsese bine la cîmpul lui din lunca pîrîului, că se şi iviră pe sub norii groşi şi negri şerpii fulgerelor şi răzbătură pînă la el bubuiturile înfundate ale tunetelor.
     Pesemne că era în partea aceea, către izvoarele Obîrşiei, o adevărată rupere de nori, o ploaie ca un potop.
     Tocmai se gîndea cum să-şi întărească coverga de adăpost, cu ceva tulpini de cînepă sălbatică, tare şi plăcut mirositoare, cînd îşi dă seama că cerul se şi luminează şi norii cei bogaţi în ploaie se îndepărtează către miazăzi.
     Ploaia îi ocoleşte. Se vede că Muma Ploii e tare supărată pe ei şi nu le vrea binele, cu toate darurile pe care tocmai le-a primit.
     Dar, din susul pîrîului, la urechile tînărului Aparu ajunge un murmur îndepărtat. Se ridică de pe scăunaşul cu trei picioare din faţa covergii şi priveşte către susul pîrîului. Pe cursul lui vine la vale, rostogolindu-se, o undă tulbure şi înspumată. Aşa a umplut albia dezgolită de secetă, a cotit pe meandră în jurul cîmpului cu semănătură şi a apucat-o vîjîind la vale.
     Oare n-o să rupă gardul de lut al cîmpului, să-l înece şi să-i facă lanul de grîu una cu mîlul luncii?
     Dar nu! Îngrăditura e puternică şi apa o înconjoară cuminte şi se tot duce la vale, lăsînd cîmpul tot însetat şi ofilit.
     Furia Aparului pentru o astfel de nedreptate îi dă aripi gîndului şi faptei. Ia o săpăligă de la colibă, coboară la pîrîu şi din cîteva lovituri furioase face o mică deschizătură în gărduţul de lut, în care apa se grăbeşte să pătrundă şi s-o lărgească, şi, cît ai clipi, o pînză de apă se furişează şi se întinde repede în îngrăditura cîmpului cu grîu.
     Acum, puţin speriat, Aparul aleargă la covergă să ia un braţ de tulpini de cînepă, pentru a le pregăti la îndemînă, alături de tăietura din îngrăditură, ca s-o poată închide, atunci cînd tot cîmpul îşi va fi primit porţia lui de apă. „Cît o ploaie bună”, gîndeşte cu voce tare, tînărul. Şi aşa s-a făcut că în timp ce fulgerele şi tunetele ploii celei mari, dar stearpă pentru satul lui, se topea în depărtarea de către miazăzi, Aparul avea să descopere udatul culturilor, într-un fel foarte stîngaci, dar destul de bun ca să le scape de la pieire, pentru binele acelor oameni a căror viaţă depindea de ele.
     Pentru această faptă, oamenii aşezării i-au spus în continuare Aparu, dar mai puţin în glumă şi cu mai multă îndreptăţire.
     Şi au învăţat, o dată cu acest prim pas către neatîrnare faţă de toanele firii şi ale Mumelor Ocrotitoare, că nu poţi aştepta totul de la ele şi mai trebuie ca şi Omul să facă ceva, cu capul şi cu mîinile lui.
     Numele acelui pîrîu, Obîrşia, devine astfel simbolul „începuturilor”.
56
    

51