V Botezate în Vulgata*, numele unor ape mici s-au tradus în limba noilor conlocuitori Dar şi unele ape mici şi-au păstrat numele din substrat. S-ar putea pune întrebarea: ce valoare şi ce semnificaţie are încercarea de a separa cuvintele traco-dacice de cele suprapuse ulterior, din latina vulgară, sau din slavă, cînd fondul lingvistic este acelaşi, fondul originar fiind cel indo-european? Se pare că cele provenite din substratul traco-dacic s-au păstrat de multe ori în forme mult mai apropiate de forma originară. Fiecare din aceste cuvinte au specificul lor, care ţine de caracterul propriu şi de condiţiile în care s-au format şi au evoluat de-a lungul timpului. Fie şi numai ca sonoritate. Constatăm, nu fără oarecare surprindere, că şi în microhidronimie, un prim inventar arată de la început o prezenţă numeroasă şi variată a denumirilor cu origine în substratul traco-dacic. Regăsim astfel cuvîntul ap–apă, ca rădăcină a numelui unui rîu din Dacia, cartografiat în Tabula Peutingeriană ca rîul Apus (identificat de M. Popescu-Spineni în Caraşul de azi), şi semnalat de geograful Ravenat, în secolul VII p. Cr., sub numele de Appion (IV.11). Tot în Banat, păstrîndu-şi numele pînă astăzi, raportul asupra unei ambasade din sec. V p. Cr., la curtea lui Attila, întocmit de Priscus Panites, pentru împăratul Theodosios al II-lea, ce indică un afluent al Tisei între Timiş şi Mureş, cu numele de Drekon, Drencova de astăzi, din radicalul indoeuropean dher care înseamnă tulbure. În acelaşi raport (Excerpta de legationibus) apare şi numele dat de către huni Begăi, şi anume Tigas, destul de deformat şi acesta – după A. Vraciu, hidronim traco-dacic. Şi pentru a completa lista microhidronimiei traco-dacice a Banatului, să menţionăm în această categorie, după A. Vraciu, Mehedia (Mehadia), apoi, după A. Vraciu şi C. Poghirc, Bersobis (Bîrzava), cuprinsă în fragmentul de itinerar rămas din relatarea războaielor dacice ale Împăratului Traian şi, în fine, aici raliindu-se şi alţi specialişti, Dierna (Cerna), de la radicalul indoeuropean kers = negru. În Oltenia, atît Jiul de Est, cît şi cel de Vest, au la izvoare cîte un pîrîu montan, cu aspect torenţial, purtînd acelaşi nume şi anume Stîrminos. Numele acesta arată oare caracterul mînios al curgerii acestora? (Cuvîntul mînios–mînie se află şi în greaca veche). Să menţionăm şi pîrîul Sadul, afluent pe stînga al Jiului, la ieşirea din defileul montan, al cărui nume are origine indoeuropeană (sned = dulce, plăcut). Şi mai jos, pe dreapta aceluiaşi rîu – Motrul, în antichitate Amutrion sau Amutria (cu toponimul Ad Mutrium, în Tabula Peutingeriană, VII.4.1 şi în geografia lui Ptolemeu, 3.8.4); cu care, atît A. Vraciu cît şi C. Poghirc înclină să înrudească hidronimul Lotru, afluent montan de pe dreapta Oltului, ce are un corespondent tracic, identificat în diferite surse – Latron; deşi găsim în vocabularul latin Latro–Latronis, trecut în romînă aproape neschimbat şi cu acelaşi sens – Lotru. Rădăcina indoeuropeană guel = a izvorî a fost identificată în hidronimul antic Gilpil pentru Gilort, precum şi în numele Jaleşului, ambele pîraie afluenţi ai Jiului. Jaleşul îşi are originea într-un puternic izvor vocluzian, de la Runcul Gorjului. Axă Hidrografică a Olteniei, Jiul apare în hidronimia acesteia ca un arbore cu rădăcini şi ramuri bogate. În Muntenia, Arcudei din preajma Bucureştiului, C. Poghirc îi atribuie origine traco-dacică, regăsind-o în toponimul dac Arcidava. Afluent al Dunării, hidronimului Vedea specialiştii i-au identificat originea traco-dacică prin radicalul indoeuropean ued = umed, ud. Pentru Transilvania, A. Vraciu şi C. Poghirc atribuie Ampoiului – anticul Ampelum de origine traco-dacică. În mai multe inscripţii romane de la Zlatna – anticul Ampelum, sub numerele CIL III.1457, 1308, 1923, este înscris numele dacic al localităţii ca Ampe, căreia romanii i-au spus Ampelum, ca şi rîului de-a lungul căruia se constituise; o localitate romană, centrul administraţiei exploatărilor miniere nu numai din Apuseni, dar şi din întreaga Dacie şi reşedinţă a unui important magistrat (procurator aurarium Daciarum). Doi mici afluenţi ai Arieşului din Apuseni au nume atribuite fondului traco-dacic, şi anume Abrudul (de către C. Poghirc şi A. Vraciu) şi Albacul (de C. Poghirc). În anticul Germisara se recunosc două rădăcini indoeuropene: gherm = cald şi sru = a curge; este vorba despre izvoarele calde de la Băile Geoagiu. Şi în zona de nisipuri din sudul Olteniei se află o localitate Giormanu, cu izvoare calde, precum şi Giorocu, cu foarte puternice izvoare care au servit alimentării cu apă a Craiovei. Cuvîntul de origine indoeuropeană sru se regăseşte în hidronimul antic Sargetia, dat Apei Grădiştei, care curge la picioarele înălţimii pe care se află cetatea Sarmisegetuzei dacice. Au scris despre Sargetia atît Criton, medicul personal al lui Traian, cît şi istoricul Dio Cassius, în legătură cu tezaurul de aur şi argint al regilor dacilor, recuperat de romani, după ce au abătut apa Sargeţiei. Evenimentul a fost atît de important încît şi Columna Traiană de la Roma arată coborîrea pe cai cu samare, din munţi, a acestui tezaur fabulos, care i-a permis lui Traian o serie de importante lucrări hidrotehnice, edilitare şi monumentale. Tot în Transilvania avem rîul Strei, unde se poate regăsi acelaşi radical originar, ca şi în Valea Strau sau în Stîrminoşii Jiului, despre care am amintit mai înainte. C. Poghirc atribuie origine traco-dacică şi Turdei, hidronim ce are aceeaşi rădăcină ca şi un afluent al Tisei din nord-vestul ţării, rîul Tur. În fine, în Dobrogea avem binecunoscuta suită de traduceri a unui vechi hidronim autohton cu sensul de „Apă Neagră”, pentru ceea ce numim astăzi Valea Carasu, cu un cuvînt moştenit de la turci, dar pornit de la traco-dacicul Axiupa, incluzînd radicalul indoeuropean riksei = întunecat, negru, trecut şi prin slavul Cernavodă. La gura de la Dunăre a acestei văi, se aflau în antichitate, pe înălţimea de pe malul său sudic, cetatea şi portul Axiopolis; astăzi, în faţa sa, pe malul opus de nord, se află oraşul Cernavodă, cu uzina atomoelectrică; navigabil pînă dincolo de Medgidia de astăzi, spre Tomisul antic, chiar pînă în secolul trecut. Se pare că la navigabilizarea văii a contribuit o lucrare de canalizare datorată Împăratului Traian58, aplicată pe rîul antic Axios. Decretul de hotărnicie (Horothesia), de la trecerea din secolul I e.n. la secolul II e.n., datorat lui Laberius Maximus, guvernator al Moesiei Inferioare, referitor la teritoriul rural al Histriei, ia ca repere şi 5 pîraie dobrogene, dintre acestea numai unul pare a ţine de substratul traco-dacic, celelalte avînd rezonanţă latină, aşa cum se va vedea mai departe. Hidronimul de substrat este Gabranus, din rădăcina indoeuropeană guebh, cu sensul de „a cufunda”. În nord-vestul fostului teritoriu histrian, în apropierea localităţii rurale Garvăn, se varsă în lunca Dunării două pîraie cu nume slave: Jijila şi Sorniac. Ţinînd seama de toponimul atît de apropiat de hidronimul antic, s-ar putea ca unul dintre aceste pîraie să reprezinte Gabranus-ul din hotărnicie, ce şi-a pierdut numele antic. Limba latină a completat hidronimia minoră. Cuvintele cu origine latină de uz curent, legate de ape, sunt numeroase în limba romînă. Completăm acum o menţiune sumară dată în capitolul II. Fîntînă (lat. fontana) desemnează, mai ales în Oltenia, un izvor, ca în latină; în alte regiuni, s-a generalizat şi pentru sensul de puţ (lat. puteum), care la origine însemna, ca şi în limba romînă, o sursă de apă săpată. Un loc mai adînc în pîrîu este desemnat prin „doaie”, de la latinul dolia, iar „căldare”, pentru o vale lungă cu „dorne”, lacuri cu apă adîncă, de la latinul caldaria. „Oală” este un vîrtej de apă, o bulboană, de la latinul olae, iar o vale rotundă, puţin adîncă, „strachină”, de la latinescul catinum, ce a dat căţîn – farfurie. Tot din latină vine şi cuvîntul „chei” din clavem şi „vad” din vadum. Pentru „grind”, popular „adausătură”, avem latinul adauctus, iar în Ţara Făgăraşului, unde se irigă păşunile cu pomi prin derivare, „abături” sau „bătătoare” sunt mici canale abătute, de la latinul abductum sau abitus. Am menţionat mai înainte evoluţia interesantă ce a avut cuvîntul latin rivus, atît în limba italiană cît şi în romînă. Pe lîngă sensul de curs mic de apă a avut şi pe acela de „canal”, de curs artificial pentru utilizări diverse şi în comun, de către mai mulţi beneficiari. De aci, din cauza litigiilor ivite în utilizarea apei s-a ajuns de la „riveran” pînă la sensul de „rival”. Am amintit că în limba romînă, pe lîngă sensul comun de rîu, într-o zonă de intensă romanitate cum este Ţara Haţegului, a păstrat sensul de canal aplicat canalelor de mori derivate dintr-un curs principal de apă, dintr-un rîu mai mare. Avem astfel derivat din Rîul Mare, coborînd din Retezat, Rîu de Mori, cu aşezarea omonimă. Şi Odovajniţa (Vodovajniţa – traducerea slavă a Apei Mari) este o astfel de derivaţie spre Cîmpul Mare al Ulpiei Traiane, pentru mori şi irigaţii, funcţionînd din vremea lui Hadrian, conform unei inscripţii găsite în zonă59. Sunt numeroase hidronimele de ape mici de origine latină, cu mare răspîndire pe tot teritoriul spaţiului carpato-dunăreano-pontic. Să cităm cîteva: Limpedea (lat. limpidus), Tulburea (lat. turbulus), Apa Neagră (lat. nigra), valea Albă, Alba (lat. album), Balta Verde (lat. viridis), Amaradia, Amara (lat. amarus), Lacu Sărat, Sărata (lat. sal), Apa Caldă (lat. calida), Recea (lat. recens), Repedea (lat. rapida). Runcul este un nume de pîrîu, nu numai de aşezare, întîlnit în mai multe locuri şi toponimul respectiv. Ele au origine latină – roncare, operaţie de defrişare ce a însoţit pe scară mare instalarea administraţiei romane în Dacia. Defrişarea care, făcută şi după alte procedee, poartă numele tot de origine latină, curătura, arsura sau secătura. Cu nume de origine latină sunt denumite şi cîteva cursuri de apă mai importante. Este cazul Almaşului (lat. almus – frumos, plăcut), afluent al Bistriţei nemţene în Moldova şi al unui afluent al Someşului transilvan. Acelaşi nume îl poartă o regiune din Banat, pe rîul Nera, ţara Almaşului. Rîul Arieş, afluent al Mureşului din interiorul inelului carpatic, este un rîu cu nisipuri aurifere, caracteristică ce i-a dat şi numele (lat. aureus). În Transilvania, afluenţi ai Mureşului sunt pîraiele: Pluvaia (lat. pluvia, în legătură cu ploaia), arătînd caracterul pluvial al regimului său şi Apa Chioarului, al cărei nume se referă la limpezimea sa (lat. clarus). În Ţara Almaşului, din Banatul caraşovean, curge pe sub versantul sudic al Semenicului rîul Nera, cu nume derivat din latinul nigra; spre izvoare are un mic afluent – Nerganiţa. Este în discuţie originea numelui Lotrului; se varsă în Olt, lîngă castrul roman de la Arutela (Alutela). În limba latină avem pentru „tîlhar” expresia latro. Acest cuvînt apare într-o inscripţie romană găsită lîngă Herculane, menţionînd pedepsirea unor astfel de loturi, ce uciseseră un funcţionar roman din Orşova (Dierna). De fapt, într-o ţară recent cucerită, erau nişte haiduci autohtoni, ce se opuneau administraţiei străine. În marginea nordică a Craiovei, Jiul primeşte, pe stînga sa, afluentul Amaradia. Are în numele său rădăcina latină amarus, care înseamnă şi amar la gust, ceea ce nu poate fi cazul, dar şi caracterul de „calamitos”. Ceea ce se putea aplica acestui pîrîu destul de puternic, în condiţiile unor ploi torenţiale. Între cele 5 rîuleţe dobrogene folosite ca repere în hotărnicia lui Laberius Maximus, amintită şi mai înainte, două au sensuri evident latine: Picusculus (lat. picus = ciocănitoare) şi Turgiculus (lat. turgeo = a se umfla, cu regim torenţial). Şi pentru alte două se pot face, mai puţin nete, astfel de apropieri: pentru Sanpaeus, cu latinul sanus = sănătos şi pentru Calabaeus cu latinul calamus = trestie; acesta din urmă a fost identificat de unii cercetători cu Casimcea, un pîrîu destul de puternic şi care – spre vărsare în Lacul Taşaul, are o luncă mlăştinoasă. S-a arătat mai înainte că al cincilea, Gabranus, a fost considerat ca un hidronim din substrat; s-a făcut şi o legătură între acest hidronim şi toponimul modern Garvăn. În nord-vestul Dobrogei, în apropierea vestigiilor cetăţii romane şi apoi romano-bizantine Beroe, de pe limesul dunărean dintre Carsium (Hîrşova) şi Troesmis (Turcoaia), vechiul curs al Dunării se numeşte Băroi, preluat desigur din Beroe. În Dacia Romană s-au identificat cel puţin trei localităţi cu caracter balnear, în general denumite de romani prin apelativul Aquae. Este vorba mai întîi de importantele băi de la Ad Mediam (Herculane) patronate de Hercule Salutifer, cu ape termale. Sunt apoi, în plină cîmpie olteană, identificate pe teritoriul satului Cioroiu (Ciuroi – izvor puternic), cele numite în antichitate Aquae Daciae Inferioris. Aveau o fortificaţie, un templu, terme şi o villa rustica – o fermă agricolă. Iar în harta lui Ptolemeu, deasupra izvoarelor Jiului (Rabon), este marcat Hydata id est Aquae. Este vorba despre băile de la Călan, cu apă termală ivindu-se dintr-o stîncă scobită ca un bazin natural; de la Aquae Callidae la Călan. Acest bazin cu apă termală este reprezentat, se pare, după unele interpretări, şi într-una din scenele de pe Columna Traiană. Au venit şi slavii şi – mai tîrziu – şi alţii. Moştenirea slavă în hidronimie este bogată. Se ştie că invazia acestora din secolul VI e.n. s-a produs de-a lungul apelor şi viaţa lor era strîns legată de acestea. Chiar dacă, veniţi din răsărit, ei au trecut Dunărea pentru a se stabili la sud de aceasta, legăturile umane şi culturale au avut importanţă şi durată, deci şi o puternică influenţă, ce se poate recunoaşte şi în împrumuturile făcute de limba noastră. Astfel, numai în hidronimia minoră din nordul Olteniei, R. Popescu60 stabileşte o listă destul de lungă de hidronime venite din slava veche Bistra, Bistriţa, Cerna, Blahniţa, Crasna, Dobra – Dobriţa, Izvarna, Şuşiţa, Tismana, Orlea, Sohodol; şi totodată şi o listă de cuvinte legate de apă precum crivină (smîrc), prihodişte (loc de adăpat vitele), luncă, ier (brasecat). Hidronimul Obîrşia, la Vădastra – în sudul Olteniei, pentru un mic afluent al Oltului, vine de la un cuvînt slav indicînd „partea de sus”, în romînă însemnînd „izvorul unei ape” sau „un loc de origine”. Cercetările arheologice efectuate aci, datorate îndeosebi lui Corneliu Mateescu, îndreptăţesc presupunerea că în acest loc s-a putut practica irigarea prin derivare gravitaţională încă din Neolitic. Figura 9 este edificatoare în acest sens61. Fig. 9. Pîrîul Obîrşia între măgurile cu vestigii neolitice de la Vădastra. Al. Rosetti62 citează pîrîul Craiova, în Munţii Cumpănul, care se varsă pe dreapta în Cerna. În zonă, în Banatul caraşovean, există tradiţia unor Craiu Iovan sau Iova (B. P. Hasdeu63). Fireşte, în ţară, lista este mult mai lungă. Cu rezonanţă slavă avem, în regiunile de cîmpie, numeroşi afluenţi ai rîurilor mari sau chiar pîraie vărsîndu-se direct în Dunăre, precum: – în sudul Olteniei, Topolniţa, Bistriţa, Desnăţui; – în Muntenia, cu calitatea de afluenţi: Topologul, Neajlovul, Ilfovăţul, Dîmboviţa, Prahova, Rîmnicu, sau – vărsîndu-se direct în Dunăre: Mostiştea, Gălăţuiu, Călmăţuiu. Mostiştea, de la slavul most = pod, şi-a luat numele de la numeroase iezături formînd punţi între cei doi versanţi ai văii; – în Moldova, din nou Bistriţa, apoi Moldova, Putna, Milcov, Bîrlad (nume legat de acel al Berladnicilor, formaţiune statală medievală); – în Transilvania: Tîrnava; – în Dobrogea: cu rezonanţă slavă avem – ca afluenţi ai Mării: Teliţa, Taiţa, Slava. Dar în Dobrogea, sub o denumire slavă se poate ascunde o veche denumire latină. Aşa este cazul cu pîrîul Camena, din aşezarea din centrul Dobrogei avînd acelaşi nume, nume slav însemnînd „piatră”. De fapt aci s-a găsit o inscripţie romană, aflată acum în inventarul Muzeului din Constanţa, care ne spune că ţăranii din Petra şi-au construit o baie, alimentată desigur din pîrîul satului. Turcii dobrogeni au botezat practic toate lacurile litorale cu nume ce le caracterizează într-un fel sau altul: Taşaul, de la taş = piatră, cu maluri stîncoase; Siutghiol, de la siut = lapte, aspectul lăptos fiind dat de izvorîrile din lac; Agighiol, de la agi = otravă, datorită apei amare; Tekirghiol, de la tekir = vărgat, aspectul dat de valurile sale de vreme vîntoasă; Tuzla, de la tuzlu = sărat, Tatlageac, de la tatli = dulce, datorită calităţii excelente a izvoarelor ce-l alimentează. Pentru Moldova, curs de apă dar şi provincie istorică, s-a găsit o filiaţiune slavă preluată prin goticul molda, analog cu hidronimul Molda din Boemia, dar şi cu numele legendar al căţelei de vînătoare a descălecătorului Dragoş, înecată în apa căreia i-a dat numele. Sună ca şi Prahova munteană, ce ar veni de la slavul prah = praf, deci apă prăfoasă, cu aluviuni. Bistriţa, de la slavul bystru, înseamnă şi „repede” dar şi „limpede”, sensuri ce se regăsesc ca atare în hidronimia minoră; de exemplu Repedea, afluent pe Bistriţa năsăudeană, Limpedea pe cea nemţeană. În sudul ţării, prin contact direct cu sîrbi, bulgari şi turci, Dunărea nedespărţindu-ne, dimpotrivă, înlesnindu-ne legăturile, am preluat cuvinte legate de ape, precum gîrlă, crac (braţ), şipot (izvor), de la bulgari; iar bunar (fîntînă) şi ierugă (iazul morii) de la sîrbi. Afluentul Vedei, Teleormanul, îşi are numele (ca şi judeţul) de la denumirea turcă Deliorman = Pădure Nebună, dat pe vremuri imensului codru al Vlăsiei, ce cobora pe Argeş, de la munte, pentru a trece Dunărea în Cadrilaterul Dobrogei. În Oltenia şi Muntenia s-a conservat şi împrumutul din limba turcă a cuvîntului bent = baraj, pentru a desemna o mică barare a unei văiugi pentru a crea o acumulare locală, în zone fără surse de apă din subteran, precum este cazul tipic al Platformei Cotmeana. În Transilvania, să amintim şi completăm unele influenţe germane şi ungureşti, în zonele de colonizare habsburgică, menţionate şi mai înainte. Ele au trecut în numele unor mici cursuri de apă, de obicei pornindu-se de la cuvinte legate de ape din aceste limbi, precum Pîrîul Căltăbăului, venind din germana saşilor de la kalt = rece, Bach = pîrîu, sau Rior de la Rohr = trestie, sau Mărghile, de la Mergel = turbărie (şi acesta de la latinul vorax, – iginis = prăpastie) şi, în fine, din ungară – sebeş = iute. *** Este interesant de văzut mai de aproape mecanismul unor astfel de influenţe şi preluări complexe. Astfel, pe Bistriţa moldoveană, hidronim evident slav pentru cursul principal, avem un afluent cu nume tot atît de evident latin – Limpedea, care este de fapt o traducere a hidronimului principal. La fel pe Bistriţa năsăudeană, unde afluentul Repedea are o origine evident latină, de asemenea o traducere a numelui cursului principal. Iar de-a lungul Frumoasei (lat. formosa) în coborîrea sa către albia Mureşului, venind din muntele ce adăposteşte cetatea dacică de la Căpîlna, avem de-a face cu trei hidronime: la adăpostul muntelui este Frumoasa, minunata Frumoasă a lui Sadoveanu, care apoi trece în Bistra, pentru a se vărsa în Mureş sub numele de Sebeş. Deci de la latin la slav, şi apoi la ungar, regăsind prin traducere acelaşi sens în Bistra şi Sebeş, ca şi între Frumoasa şi afluentul său Dobra. Conlocuitorii unguri, fie – ca în acest caz – au tradus, fie au adaptat la fonetica limbii lor numirile romîneşti, deformîndu-le. Se constată că limitele la unele zone de colonizare din Transilvania, aceste influenţe germane şi ungureşti sunt foarte slabe, dată fiind durata de mai puţin de un mileniu a conlocuirii, ca şi în cazul turcilor, de altfel. * Latină populară. 58 Botzan M., Canalele navigabile ale Împăratului Traian, la Dunărea de Jos, Hidrotehnica, 1, Bucureşti, 1978. 59 Botzan M., op. cit., 1989. 60 Popescu R., Graiul gorjenilor de la munte, Craiova, 1980. 61 O reconstituire arheologică umanizată în anexa 2. 62 Rosetti Al., Istoria limbii romîne, Bucureşti, 1968. 63 Hasdeu B. P., Originile Craiovei, în Olteneştele, Craiova, 1884 (p. 36). --------------- ------------------------------------------------------------ --------------- ------------------------------------------------------------ 50 43