II Cum numesc romînii apele lor şi de cîte feluri sunt Care sunt şi de unde provin cîteva cuvinte legate de ape. Cuvîntul romînesc apă îşi are rădăcina în indoeuropeanul ap. Tot atît de apropiat fonetic de această rădăcină este şi arabul ab, pe care îl regăsim şi în apelativul mir-ab, cu semnificaţia de „emirul apei”, adică diriguitorul gospodăririi apei într-o aşezare cu climă caldă unde drămuirea apei este un element esenţial pentru comunitate. Şi în condiţiile noastre, mai puţin aride, viaţa unei comunităţi rurale începea şi se dezvolta în jurul unei surse sigure de apă, cu folosinţe multiple, de la băut şi adăpatul vitelor, la prepararea hranei, spălat, pescuit şi irigaţie, morărit şi alte îndeletniciri casnice tradiţionale. Într-o aşezare izolată, dominată de un singur curs de apă, într-o vale lungă şi îngustă, fără afluenţi notabili, cum este valea Apei Grădiştii, oamenii i-au spus acelui rîu pur şi simplu „Apa”, cum îi spun obişnuit şi acum cei din Costeşti. Tot aşa i-au spus pînă la o vreme, şi locuitorii Defileului Porţile de Fier, fluviului ce le domina covîrşitor viaţa. Dovadă este şi străvechea denumire Gherdap, adică „Gardul Apei”, cuvîntul gard aparţinînd cu siguranţă substratului traco-dacic. În terminologia legată de ape se mai poate atribui substratului traco-dacic cuvîntul pîrîu, provenind din indoeuropeanul pora = rîu, care s-a materializat pe un plan superior în hidronime ca Pyretos, Porata; şi pentru izvor s-a găsit o rădăcină indoeuropeană în gheu = a vărsa. Tot din acest substrat trebuie să ne vină şi cuvîntul tău, desemnînd cel mai adesea un lac de munte, foarte răspîndit în Carpaţii Transilvaniei, de unde trebuie să fi luat şi ungurii cuvîntul lor tó. Mal este tot un cuvînt de substrat (în albaneza cu multe vestigii lingvistice tracice – mali); în Muscel şi cu sensul de deal – Malu cu Flori. A intrat în toponimul antic Malva, capitală a Daciei Malvensis, tradusă în limba latină prin Dacia Ripensis. În sudul Dunării, adică în sudul acestei Dacia Malvensis, Vidinul a fost numit de către geto-daci Pe Mal, tradus mai tîrziu de romani în Ad Malum. De origine latină sunt termenii de bază fîntînă (fontana), puţ (puteus), rîu (rivus), fluviu (flumen), mare (mar), lac (lacus), umed (humidus), vîltoare (voltoria), folosit şi pentru a desemna o instalaţie hidraulică populară; burugă, un loc mlăştinos, o turbărie instabilă, vorax = lacom, gata să înghită; bătătoare (abitus), desemnînd în Ţara Făgăraşului un canal abătur; săpata (sapere) – un curs artificial de apă. Merită să ne oprim puţin asupra originii latine a cuvîntului rivus, cu sensul de canal, conductă de apă, cu corespondentul său romînesc rîu. Datorită frecventelor litigii dintre beneficiarii unui astfel de curs artificial derivat pentru diverse folosinţe, s-a ajuns ca prin cuvîntul rivalis să se desemneze nu riveranii, ci astfel de oponenţi. În Ţara Haţegului s-a păstrat pentru rîu sensul de canal. Există astfel un lung canal de mori derivat şi paralel cu Rîul Mare, care alimentează morile de apă ale mai multor localităţi, numit Rîu de Mori. Homorodean11 arată că în Strei – Sîngeorz se numeşte „Rîu” canalul de moară ce se desface din Valea Luncanilor şi intră în Strei, iar în Orăştie „Rîu Morii” este iezătura desprinsă din Apa Grădiştei, ce străbate oraşul. Microzona Orăştiei a avut şi un vechi nume romînesc – Pe Rîuri, care exprimă legătura între această zonă şi apele sale. Sunt numeroase cuvintele venind din slava veche, datorită cohabitării îndelungate cu o populaţie obişnuită să trăiască pe lîngă ape şi să le folosească divers. În această categorie intră cuvintele gîrlă (grulo); baltă (blato); răstoacă de la rastokŭ = un curs de apă derivat, abătut; iaz (iazu); rîmnic, un lac de peşte, de la rubnikŭ; crac, de la krakŭ, braţ de rîu. Cuvîntul viroagă ar putea veni de la slavul virŭ, dar şi mai plauzibil de la latinescul vorago = prăpastie, precum burugă, un loc mlăştinos, o turbărie instabilă, de la latinescul vorax = lacom, gata să înghită. De la sîrbi, cu folosinţă mai ales în vestul ţării, s-a luat cuvîntul ierugă, cu sensul de canal derivat, precum iazul morii. Din această sursă ne vine şi mlacă sau mlaştină (mlaka). De la turci, în Oltenia şi Banat, am luat cuvîntul bent (bent – zăgaz), folosit şi în Platforma Cotmeana a Munteniei, pentru a desemna o mică acumulare de apă, într-o zonă de pietrişuri profunde, unde nu există o pînză freatică pentru alimentarea fîntînilor. În Dobrogea s-a împrumutat boaz (boğaz), pentru a desemna un loc strîmt, o trecătoare sau un canal, Bogazkioi fiind numele turcesc al Cernavodăi (adică Satul Canalului sau Satul din Strîmtoare). Turcescul göl a trecut în hidronimia dobrogeană pentru a desemna un lac: ex. Siutghiol. Grecescul limen – port a trecut în romînă ca liman, desemnînd lacul format la gura unui rîu de cîmpie, prin înnisipare. Mai recent, prin convieţuirea în Transilvania cu coloniştii germani, saşii din Siebenbürgen (cele Şapte Oraşe), s-au împămîntenit cuvinte ca şanţ (Schanz – la origine întăritură de pămînt), mărghile, pentru un loc turbos, de la Mergel, precum şi rior, pentru un loc mlăştinos, de la Rohr = trestie. De la unguri avem heleşteu (halastó) şi borviz, pentru apă minerală (de la bor = vin şi viz = apă). Mai sunt desigur şi altele, dar în acest caz schimburile se pare că au fost reciproce. Cu rezonanţă onomatopeică avem ciuroi (lat. cibrum) pentru un izvor ce ţîşneşte (vezi comuna Ciuroiu din judeţul Dolj, Aquae în antichitatea romană) şi şipot (slav. şipotŭ), cu acelaşi înţeles. În colinele subcarpatice ale Buzăului, cu multe toponime din substratul traco-dacic, pîrîul Fisici are o vale cu izvoare ce piştesc din maluri. Repartiţia teritorială şi clasificarea apelor Romîniei. Pentru necesităţile cadastrării apelor Romîniei s-au distins 15 bazine hidrografice principale12. Le prezentăm în continuare, împreună cu principalii afluenţi ai colectorului respectiv.     I. Tisa (Vişeu, Iza, Tur);    II. Someş (Lăpuş, Şieu, Someşul Mic, Crasna);   III. Criş (Beretău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb);   IV. Mureş (Arieş, Tîrnava Mare, Sebeş, Strei, Cerna, Aranca);   V1. Bega (Bega Veche);   V2. Timiş (Bîrzava, Moraviţa);   V3. Caraş;  VI1. Nera;  VI2. Cerna;  VII. Jiu (Tismana, Motru; Gilort, Amaradia); VIII. Olt (Homorod, Cibin, Lotru, Olteţ, Rîu Negru, Bîrsa);    IX. Vedea (Teleorman);     X. Argeş (Neajlov, Rîul Doamnei, Dîmboviţa);    XI. Ialomiţa (Prahova);   XII. Siret (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna, R. Sărat, Buzău, Bîrlad);  XIII. Prut (Başeu, Jijia);  XIV. Dunărea;   XV. Marea Neagră. Din aceste bazine hidrografice, 14 aparţin bazinului Dunării, al 15-lea este bazinul Mării Negre, care include ca afluenţi, în afară de Dunăre, cele trei mici cursuri de apă ceva mai importante ale Dobrogei romîneşti: Teliţa, Taiţa şi Casimcea. Clasificînd după lungime cursurile de apă ale Romîniei rezultă că: – Dunărea Inferioară are un curs mai lung de 1000 km (1075 km pe braţul Sulina); – cu lungimi între 500 şi 1000 km sunt 4 cursuri şi anume: Prutul (953 km), Mureşul (766 km), Siretul (726 km) şi Oltul (699 km); – cu lungimi între 300 şi 500 km sunt 5 cursuri: Someşul (418 km), Ialomiţa (414 km), Jiul (349 km), Argeşul (340 km), Timişul (cu aceeaşi lungime). Restul cursurilor de apă au lungimi sub 300 km. După cum se va vedea, lungimea, respectiv mărimea unui curs de apă este determinantă pentru perenitatea numelui său. S-a constatat atît în spaţiul nostru de viaţă, dar şi în analizele efectuate în alte părţi ale lumii că un curs important de apă nu-şi schimbă niciodată numele, cel mult se traduce în limba unor noi locuitori ai malurilor sale. Explicaţia constă în faptul că numele originar al cursului de apă se leagă de o însuşire proprie care îl caracterizează, aceasta trecînd în tradiţia perenă a locurilor, uneori chiar prin cîntece, iar acea desemnare originară printr-un nume propriu se păstrează peste timpuri nealterată. Făcînd o clasare a reţelei hidrografice minore, după anumite însuşiri caracteristice, în principal cu ajutorul „Atlasului cadastrului apelor Romîniei”, au rezultat o serie de grupări interesante13. Astfel: – după culoare: Limpedea, Apa Chioarului (cu acelaşi sens) şi Bistriţa, cărora li se opune Tulburea; avem apoi Apa Neagră, Cerna, Cernavodă, Carasu, Nera, Valea Neagră – în opoziţie cu Valea Albă, Alba, Bela Reca; Crasna, Galbena, Roşia; Balta Albă, Siutghiol, Balta Neagră, Toaia Neagră, Balta Verde, Valea Verde; – după calitatea organoleptică a apei: Amara, Amaradia, Sărata, Slănic, Slatina, Slătioara; Apa Caldă şi opus Recea; Balta Sărată, Balta Amară; – după felul cursului: Valea Mică, Valea Mare, Valea Largă, Valea Lungă, Valea Rîului, Rîul Mare, Odovajniţa (Apa Mare), Valea Izvoarelor, Valea Fîntînilor, Strîmbu, Adîncata; – după felul scurgerii: Repedea, Bistra, Bistriţa, Bistreţu, Homorod; Apele Vii şi opus Valea Seacă, Seaca, Sohodol; Pluvaia, Potopinu, Potopu, Valea Urloii, Urluia; Bahna, Valea cu Apă; Fisici; Bolboroasa, Clocoticiu, Cufurita (loc mlăştinos), Pişetoarea (vad cu mici cascade), Ţuţuroiu, Apa Spînzurată (cascadă); – după caracterul aurifer: Arieş, Zlata, Zlaşti, Zlătia; – după caracterul pădurii din bazin: Valea Arinilor, Arănieş; Valea Bradului; Valea Salciei, Răchiţi, Valea Stejarului; Valea Teilor; Alun, Aluniş; Paltinu; Valea Groşilor; – legat de anumite vieţuitoare din apă: Ierboasa, Peşteana, Peştiş, Peştişani; Broşteni; Raci, Raciu, Valea Racilor; Brebu, Brebi, Brebina (Pîrîul cu brebi – castori); Vidra; Vidraru (Pîrîul cu vidre); Raţa; – legat de intervenţia omului: Săpata, Şanţu, Rîu de Mori, Valea Morii, Ieruga; Sulina, Sulinaru; Răstoaca; la Zăton sau Grebla (loc barat pentru strîns buştenii). Originea acestor hidronime este arătată mai departe, în capitolul referitor la microhidronimie (VI) dar, chiar de pe acum, fără o analiză specială, se poate constata o frecvenţă mare a denumirilor latine, pentru multe din aceste hidronime. 11 Homorodean M., Elemente de istorie a limbii, Deva, 1977. 12 Atlasul cadastrului apelor din RPR, I–IV, Braşov, 1964–1968. 13 Botzan M., op. cit., 1984. --------------- ------------------------------------------------------------ --------------- ------------------------------------------------------------ 16 15