50 DE ANI DE FOLCLORISTICĂ MODERNĂ Nicoleta Coatu S-a observat cu deplină luciditate şi justeţe că folcloristica romînească se află în prezent în faza unei maturităţi, dobîndind rigoare, obiectivitate, perspectivă, prin delimitarea de disciplinele înrudite şi prin elaborarea unei metodologii proprii, adecvate obiectului de studiu. Într-un proces evolutiv firesc, de consolidare a structurilor teoretice şi metodologice, disciplina folcloristică şi-a perfecţionat – esenţial – primul etaj al instrumentarului de cercetare. Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului romînesc, instrument de lucru indispensabil pentru ştiinţele etnologice, se impune ca o lucrare deschisă, de la primul volum (realizat de un colectiv condus de Adrian Fochi), cuprinzînd bibliografia dintre 1800–1891, apărut încă din 1968, pînă în prezent şi în continuare, ca proiect cu caracter permanent, realizabil prin efortul folcloristei Rodica Raliade. La cel de al doilea etaj al instrumentelor de cercetare, tipologiile de gen şi specie vin să configureze, în ansamblu, o lucrare vastă, de sinteză, cu reprezentativitate naţională: Colecţia Naţională de Folclor. „Cercetarea folcloristică din ultimele decenii a avut la dispoziţie un material documentar teoretic riguros întocmit, un corpus de texte bogat şi variat şi a putut fi orientată spre mari lucrări de sinteză, cum sunt tipologiile de gen sau specie, uneori gîndite din perspectivă comparată”. Diverşi cercetători şi-au propus să urmărească şi să reconstituie evoluţia proiectului general, de alcătuire a Colecţiei. Tipologiile realizate individual sau într-o viziune colectivă – de la caz la caz –, de către un grup de specialişti din Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, au făcut permanent, pe parcursul elaborării lor, obiectul unor studii, cu comentarii metodologice, clarificări terminologice – cu acest prilej se redefinesc anumiţi termeni operaţionali –, cu sugestii şi configurări teoretice. Fiecare volum al Colecţiei, precedat de un amplu studiu introductiv, sintetizează tipologia şi bibliografia unui gen sau a unei specii, cuprinzînd în continuare corpusul, cu ilustrarea selectivă a variantelor reprezentative pentru tipuri şi subtipuri. Tipologiile concepute motivic sau prin considerarea textului ca entitate şi antologiile însoţite de ample analize de structură şi bibliografii detaliate oferă modele diverse de ordonare şi sistematizare ştiinţifică. Deşi s-a apreciat critic drept regretabilă „marea varietate graduală a seriozităţii şi adîncimii cu care diferitele volume au fost realizate, de la caz la caz”, Colecţia Naţională de Folclor constituie, într-un fel, „ediţia definitivă, enciclopedică a folclorului romînesc”, rămîne „un model ştiinţific pe care multe culturi nu-l posedă, una dintre realizările de prestigiu şi notorietate pe plan mondial ale ştiinţei romîneşti”. Unele volume ale Colecţiei Naţionale de Folclor, elaborate de specialişti din Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Romîne, au intrat deja, prin publicare, în circuitul ştiinţific: – Monica Brătulescu, Colinda romînească. ...), Bucureşti, Editura Minerva, 1981; – Alexandru I. Amzulescu, Cîntecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, Editura Academiei, 1981; idem, Balada familială. Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, Editura Academiei, 1983; – Sabina Ispas şi Doina Truţă, Lirica de dragoste. Index motivic şi tipologic, Bucureşti, Editura Academiei, 4 volume: 1985 (I), 1986 (II), 1988 (III), 1989 (IV); – Cornelia Călin-Bodea, Jurnalul oral. Index tipologic şi motivic, antologie de texte ilustrative, index bibliografic, glosar, Bucureşti, Editura Erasmus, 1993. Alte volume – în Fondul de manuscrise al IEF – se află în pregătire pentru tipar sau, pur şi simplu, îşi aşteaptă, cu un gînd optimist, rîndul la publicare: – Corneliu Bărbulescu, Tipologia basmului fantastic; 2 volume; – Tony Brill, Basme cu animale şi legende; – Monica Brătulescu, Index bibliografic şi antologie tipologică a liricii populare de dor şi dragoste (Flori, păsări şi animale); – Stanca Fotino-Ciobanu, Indexul motivic al liricii satirice; idem, Tipologia textelor de leagăn; idem, Tipologia textelor liricii de cătănie şi război; idem, Practici şi texte ceremoniale cu valoare premaritală; – Stanca Fotino-Ciobanu, Irina Nicolau, Tipologia poeziei ritualului funebru; idem, Obiceiuri la naştere. Structuri şi semnificaţii; – Ion T. Alexandru, Indicele tipologic şi bibliografic al poeziei ceremonialului nupţial romînesc (zonele Olteniei, Munteniei, Dobrogei, Moldovei, Bucovinei, Basarabiei şi Bucovinei de nord); – Sabina Ispas, Radu Niculescu, Lirica socială. Index motivic şi tipologic; – Ion Moanţă, Indexul tipologic al poeziei ceremonialului nunţii transilvănene. În sfîrşit, unele sinteze tipologice sunt încă în curs de elaborare, marcînd aspectul deschis al Colecţiei şi continuitatea în operaţia de perfecţionare a instrumentarului de cercetare : – Mihai Canciovici, Catalogul tipologic al legendelor populare romîneşti (lucrare elaborată de Tony Brill şi, în continuare, de Mihai Canciovici); – Nicoleta Coatu, Tipologia descîntecului romînesc. Istoria folcloristicii şi etnografiei romîneşti din primele decenii ale secolului consemnează – în ciuda unor critici aduse, nu întotdeauna întemeiate – ca un moment demn de relevat, colecţia „Din viaţa poporului romîn”, cu cele 40 de volume ale sale, apărute între 1908 şi 1931, sub egida Academiei Romîne, din iniţiativa lui Ioan Bianu. Este – aşa cum s-a observat – „o lucrare cu largă adresabilitate”, care-şi propune „să abordeze aspecte de importanţă majoră din toate domeniile culturii noastre populare, tratate într-un stil accesibil, dar cu rigoarea ştiinţifică necesară, de specialişti de prestigiu”. Buna înţelegere a rolului acestei ample lucrări se descifrează şi în propunerea făcută în 1985, către conducerea Academiei Romîne, în sensul reluării publicării colecţiei, într-o nouă serie, cuprinzînd materiale, studii, sinteze. În operaţia ştiinţifică de editare a textelor folclorice – „act cu implicaţii grave pentru istoria culturii naţionale” – fie că este vorba de ediţiile critice ale unor lucrări mai vechi, ori de editarea produsului folcloric provenit din culegeri inedite sau din manuscrise, se simte nevoia teoretizării, din tendinţa pozitivă de evitare a diletantismului şi a impresionismului. Trebuie menţionate, în acest sens, sugestiile oferite de studiul citat al Sabinei Ispas, cu comentarii şi recomandări în vederea elaborării unei ediţii de ţinută ştiinţifică. Cunoaşterea şi dezvăluirea sensurilor şi valorilor culturii tradiţionale înseamnă şi augmentarea exigenţei pentru reprodu-cerea lor, în diversitatea modalităţilor de editare. Acumularea de fapte şi informaţii, prin cercetare nemijlocită, dar şi sistematizarea lor prin perfecţionarea instrumentarului explică creşterea interesului pentru interpretare, concretizat în numeroase studii, apărute în cele cinci decenii de progres ştiinţific, studii care îmbogăţesc şi nuanţează hermeneutica diferitelor tipuri de texte folclorice, variat contextualizate, adîncind înţelegerea trăsăturilor specifice, a semnificaţiilor particulare. „Nu e deloc întîmplător – scrie Nicolae Constantinescu, marcînd prezenţa a două contribuţii monumentale, esenţiale pentru disciplina folcloristică – faptul că abia după destinderea de la începutul anilor ’60 apar şi primele lucrări fundamentale pentru folcloristica romînă postbelică – Balade populare romîneşti, 3 vol. (1964) de Al. I. Amzulescu şi Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte (1964) de A. Fochi”. Într-un sens foarte general, printr-un act de teoretizare cu implicaţii epistemologice, s-a putut aprecia că, privită în ansamblu, cultura populară este ea însăşi istorie (socială, economică, religioasă), segment de istorie, şi anume unul ireductibil; pe de altă parte, ea determină istoria ca factor şi rezultă din istorie ca efect. Referinţa la istoric este necesitate, impusă de însăşi axioma istoriei ca perspectivă universală, integratoare, afirmată convingător de ...: totul este istorie şi ea „constă în întregime în metoda sa, metodă care – experienţa o dovedeşte – este indispensabilă pentru inventarierea tuturor elementelor oricărei structuri, fie umană sau nonumană”. În disciplina folcloristică modernă – în continuitatea unor contribuţii rămase de la înaintaşi – s-a insistat permanent asupra istoricităţii folclorului, din unghiuri diferite. Viziunea diacronică asupra obiectului de cercetare a menţinut în mod firesc preocuparea pentru permanenta corelare a tradiţiei cu noutatea, pentru analiza procesualităţii, a evoluţiilor şi involuţiilor – de la caz la caz –, a mutaţiilor la diferite niveluri, vizînd textul folcloric (structură, elemente semantice şi stilistice) şi contextele, în varietatea lor, cu implicarea schimbărilor funcţionale şi a transformărilor legate de circulaţia faptelor folclorice şi, nu în ultimul rînd, de mentalitate. Exegezele despre geneza şi evoluţia faptelor de folclor reprezintă „unul din demersurile ştiinţifice frecvente. Principiile şi metodele acestei exegeze variază în funcţie de perspectiva universală, naţională (etnogeneză) sau zonală în care este integrat fenomenul studiat”. Metodologia unei cercetări genetice – cercetare de mare dificultate, presupunînd o deosebită prudenţă şi flexibilitate în emiterea ipotezelor – se bazează pe retrospectivă şi reconstrucţie, „drumul parcurs fiind de la documentul folcloric contemporan, pe care îl oferă cercetarea nemijlocită, la documentul primar, care trebuie reconstituit sau supus ipotezei”. Complementară interesului pentru dimensiunea diacronică a fenomenului cultural-folcloric, preocuparea pentru varietatea zonală, pentru diferenţierile legate de dimensiunea geografică, vizează un spectru divers, de la elemente de conţinut şi structură, la aspecte stilistice. Reţinem selectiv cîteva titluri de studii şi nume de autori. Acceptînd ideea de diversitate, I.C. Chiţimia observa cu mai mulţi ani în urmă – într-un studiu publicat în „Revista de etnografie şi folclor” – că „folclorul romînesc nu se remarcă atît prin ceea ce are comun pe arie naţională, cît mai ales prin ceea ce însumează ca varietăţi regionale, în cîntec, muzică, dans, port naţional”. Perspectiva diacronică deschide un cîmp larg de cercetare, prin studierea aspectelor genetice şi de evoluţie a faptelor de folclor, a relaţiei dintre folclor şi elemente de specificitate, istorică, ideea de permanenţă istorică şi culturală fiind o constantă a preocupărilor folcloristicii şi etnografiei naţionale. Cercetările asupra relaţiei tradiţiei folclorice cu istoria, cu aplicaţii diverse, se distanţează voit de „obsesia istorizantă”, încercîndu-se de fiecare dată nuanţarea procesului de transfigurare a faptului istoric, de integrare estetică, pe baza ideii esenţiale că alcătuirea textului ca mediu reflectant al istoriei este de ordinul mentalităţii, al convingerilor, credinţelor, stereotipiilor de gîndire. „A vorbi despre prezenţa, în tradiţia orală, a evenimentelor semnificative din viaţa unei personalităţi istorice ca Avram Iancu [...] – observă Sabina Ispas într-un studiu asupra modului de integrare a acestei figuri istorice în memoria şi cultura orală – înseamnă de fapt a demonstra gradul de asimilare a eroului cu omologii săi prezenţi în cultura spirituală orală romînească, asimilare obţinută prin specifica «integrare motivică»”. Memoria colectivă, care funcţionează în limitele a două-trei generaţii (100–120 ani), selectează ceea ce este semnificativ şi cu rezonanţă pentru mediul comunitar-folcloric, ficţiunea impunîndu-se progresiv asupra realităţii, pe măsura trecerii timpului şi a distanţării de faptul concret. Printr-o mutare de accent de la obiect la ştiinţă, păstrînd contextul istoriei şi imaginea parcursului evolutiv, remarcăm păstrarea interesului ştiinţific pentru domeniul istoriei folcloristicii, prin permanenta aprofundare şi inovare teoretică a aspectelor devenirii disciplinei, legate de prezenţa diferitelor personalităţi implicate pe traseul progresiv al acesteia. Mai mult decît argumentarea cu elemente inedite, studiul contemporan al istoriei folcloristicii propune şi reorientări metodologice, „în perspectiva anilor 2000”, în acord cu interesul general de reconsiderare a tuturor palierelor disciplinei, în directă relaţie cu evoluţia obiectului, a fenomenelor reale investigate. Diversificarea metodelor şi a unghiurilor de abordare teoretică a folclorului se explică prin complexitatea obiectului însuşi care solicită răspunsuri la multiple întrebări, fiecare perspectivă hermeneutică aducînd, de fiecare dată, noutatea şi contribuţia la dezvoltarea ştiinţei şi la sporirea cunoaşterii realităţii etnoculturale. O deschidere deosebită, care integrează esenţial cercetarea romînească în contextul ştiinţific european, şi mai larg, universal, aduce direcţia de cercetare comparată, cu o paletă variată de aplicaţie, de la fixarea unor teme ale folclorului universal, regăsite în folclorul romînesc, la analiza asemănărilor şi a deosebirilor specifice, vizînd diferite categorii folclorice, cu subdiviziunile lor interne. Să semnalăm, de pildă, alături de studii comparate cu referire la diferite creaţii folclorice, cartea Sabinei Ispas despre cîntecele peţirii, în context sud-est european sau cartea lui Mihai Canciovici, un studiu monografic cu referiri comparative, al unui personaj comic, reprezentativ pentru snoava romînească, Păcală, şi, în primul rînd, contribuţiile etnologului Adrian Fochi, care şi-a consacrat cu predilecţie activitatea ştiinţifică comparativismului. A. Fochi a dăruit totodată folcloristicii moderne o expunere istorică a contribuţiei romîneşti în cercetarea folclorului în context sud-est european, în cartea ... (1972), a cărei importanţă este marcată elogios de Ovidiu Bîrlea, prin aceea că ea înscrie „implicit în analele folcloristicii europene partea romînească de scrutare, mult mai adîncă de cum se crede de obicei”. Devenirea disciplinei folcloristice, în cadrul instituţionalizat al IEF, în a doua jumătate a secolului XX, este marcată de apariţia unor sinteze prestigioase, menite să cuprindă esenţializat gîndirea teoretică şi metodologică a premergătorilor, pentru a cantona în modernitatea prezentului, sugerînd deschiderile novatoare. În încercarea de abordare atotcuprinzătoare a folclorului romînesc, spiritul profund şi riguros ştiinţific al unui specialist ca Ovidiu Bîrlea s-a impus persuasiv în trei mari sinteze, diversificate ca profil, şi prin aceasta, fericit complementare faţă de cerinţele disciplinei. În 1969, Ovidiu Bîrlea punea la dispoziţia specialiştilor, dar şi „a celor care vor să se iniţieze în cercetarea folclorului, precum şi celor care predau folclor în învăţămîntul superior”, o însemnată sinteză metodologică, structurată în două părţi distincte: prima secţiune a cărţii este o cuprindere analitică a metodei de culegere, aşa cum a fost practicată de la Constantin Brăiloiu încoace, cu unele întregiri ce i s-au adus în practica culegerilor de la Institutul de Etnografie şi Folclor, iar cea de a doua secţiune include metoda de interpretare, cu împlinirile metodologice urmărite pînă în acel moment, de la o privire retrospectivă la prezentarea succintă şi elocventă a mai multor şcoli: mitologică, latinistă, istorico-geografică şi sociologică. Să observăm ca o realitate de netăgăduit, care confirmă valoarea lucrării realizate, faptul că sinteza metodologiei de teren a constituit şi constituie şi astăzi un instrument indispensabil al specialistului. Sigur că în prezent se impune, mai mult ca oricînd, o reconsiderare a metodei cercetării aplicate, o dezvoltare şi o firească adecvare la realităţile satului şi ale oraşului. În această reformulare a metodologiei anchetei, lucrarea lui Ovidiu Bîrlea oferă, indiscutabil, o mare bogăţie de informaţie şi sugestii valabile şi azi. La data apariţiei Metodei de cercetare a folclorului (1969), O. Bîrlea constata cu un ascuţit simţ critic – manifestat permanent în studiile sale – că în stadiul de atunci al disciplinei mai existau „încă multe aspecte parţiale de cercetat, unele cu totul indispensabile, încît lucrările de sinteză sunt încă sortite a avea un caracter provizoriu”. Cîţiva ani mai tîrziu, apărea la Editura Enciclopedică Romînă (Bucureşti, 1974) o lucrare monumentală, Istoria folcloristicii romîneşti, sub semnătura aceluiaşi autor, etalînd exemplar un alt registru de cercetare, cel istoriografic. Nu trece nici un deceniu şi reputatul cercetător avea să pună la dispoziţia specialiştilor încă o carte, în două volume, Folclorul romînesc (vol. I, în 1981, vol. II, în 1983, Bucureşti, Editura Minerva), reprezentînd un comentariu diversificat asupra genurilor şi speciilor folclorice. În 1976 iese de sub tipar o sinteză de un pronunţat modernism – Folclor literar romînesc (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976) – volum elaborat prin efortul conjugat a doi autori de prestigiu, Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, o carte care creează mari deschideri disciplinei, prin apelul la noutatea teoretică şi metodologică, adecvată, pe de o parte, dinamicii obiectului de studiu, iar pe de altă parte, evoluţiei gîndirii ştiinţifice, în contextul larg al disciplinelor socioumane. Deşi ne despart peste două decenii de la data apariţiei ei, această lucrare cu caracter sintetic rămîne şi azi o carte de referinţă, prin bogăţia de informaţie teoretică şi de sugestie metodologică, prin supleţe, fineţe şi complexitate interpretativă. Orientarea crescîndă a interesului ştiinţific spre interpretare vizează încercarea permanentă de surprindere a specificităţii, cu analiza predilectă a „caracterelor folclorului”, în studii special consacrate, deschise inovării opticii şi comentariilor critice. Strîns legat de registrul specificităţii abordate din unghiul caracterelor folclorului, studiul esteticii folclorice vine să adîncească şi să afineze diferenţele particulare ale fenomenului artistic oral. În general, punctele de vedere sunt convergente în ideea esenţială a unei estetici particulare, (implicînd o metodologie adecvată, cu tehnici şi mijloace derivate din specificul obiectului de cercetat), circumscrise esteticii generale, contribuind la integrarea valorilor folclorice în coordonatele culturii moderne. Comentariile, mai ample, grupate în paginile unor cărţi, precum Poetica folclorică a lui Ovidiu Bîrlea sau Estetica oralităţii scrisă de Adrian Fochi, ori mai restrînse, la limitele unor studii şi articole, cuprind alături de aspecte generale de teorie şi metodă cu aplicaţie la sfera esteticii, analizele unor figuri cu configurare particulară în creaţia orală sau determinarea specificităţii estetice la nivelul unor categorii folclorice. Exegeza estetică implică „o pluralitate de orientări şi principii metodologice, de la empirism şi evaluare intuitivă pînă la încercări de aplicare riguroasă a metodelor cu care operează ştiinţele pozitive. În aceste condiţii, confruntările de opinii şi controversele abundă, antrenînd nu numai lumea specialiştilor, ci şi cercuri largi de esteticieni, istorici şi critici literari, scriitori etc.”. În general, controversele gravitează în jurul a două atitudini polarizate, legate de ideea raportării cu necesitate a esteticului la specificitatea obiectului tradiţional-oral şi la atributele particularizatoare ale receptării şi evaluării în mediile comunitare folclorice, faţă de ignorarea voită şi tratarea aspectelor oralităţii, cu instrumentarul analizei estetice livreşti. Mai vechi sau mai noi, studiile despre relaţia folclorului cu literatura au fost şi se menţin ca permanenţă, în zona de interes a cercetării folcloristice, semnalînd în registrul acestei interacţiuni, notele de originalitate ale fiecărei personalităţi creatoare, de la I. Budai-Deleanu la M. Eminescu şi L. Blaga. În cea de a doua jumătate a secolului, cu deosebire în perioada 1960–1980, orientarea modernă în domeniul folcloristicii vizează aspectele structurale, printr-o deschidere de netăgăduit a cercetării de profil spre celelalte discipline umaniste, cu deosebire lingvistica, marcate de o evidentă receptivitate la principiile structuralismului. În cercetarea structurală, dincolo de multiplicitatea procedeelor şi tehnicilor utilizate de specialişti, în studiile cu caracter aplicativ asupra diferitelor tipuri de texte folclorice, se pot determina cu destulă precizie o unitate de concepţie teoretico-metodologică şi o intenţionalitate comună. Făcînd referiri generale la istoria cugetării, impregnată, în grade şi forme diferite, de modul de gîndire structuralizant, Radu Niculescu sesiza, într-un studiu despre metoda structurală în etnologie, că „se poate vorbi de existenţa verificabilă a unui mod structural caracteristic transistoric, de a concepe obiectul, în mod estompat, pasiv, sporadic, în anumite perioade şi planuri ale istoriei cunoaşterii, vădit şi persistent în altele”. Sintetizînd observaţiile făcute în timp asupra orientării structurale se cuvine să relevăm noutatea, rigurozitatea şi coerenţa acestui tip de analiză care a depăşit nivelul descriptivist şi impresionist al unor demersuri şi a reuşit să recupereze – esenţial – sensul obiectului ca semn. Structurarea implică dinamică, procesualitate. „Organizare (textură de relaţii) şi transformare (proces) fiinţează în structură nu numai complementar – precizează Radu Niculescu –, ci şi în interpenetraţie; transformarea este organizată; la rîndu-i organizarea există ca dat şi ca sens, numai prin secvenţe de transformări; ambele deci sunt caracterizate de o dinamică invariantă”. Abordarea structurală a fenomenului etnologic a fost primită cu unele neînţelegeri şi confuzii, cu aderări pripite şi entuziaste sau, dimpotrivă, cu reticenţe şi chiar respingeri mai puţin sau mai vădit ostile. Reţinem însă atitudinea mai obiectivă, de considerare lucidă, selectivă, a teoriei şi a metodei structurale, pentru cîştigul real ştiinţific relevat în operaţia de modelare a textelor folclorice şi în analiza propriu-zisă a unor modele. Recunoaşterea unor virtuţi nu elimină sesizarea unor carenţe şi limite determinate de excese interpretative şi de un tehnicism uneori prea pronunţat, în defavoarea mobilităţii textuale reale. Nu de puţine ori cercetătorii au simţit nevoia nuanţării şi a aplecării cu prudenţă asupra realităţii complexe pe care o reprezintă modelul şi operaţia de modelare, cu avantajele şi limitele ei. La capătul strădaniei de a determina modelul funcţional al eposului eroic romînesc, pornind de la „opera profetică” (Morfologia basmului) a lui V.I. Propp, Alexandru I. Amzulescu notează că raţiunea modelului este „de a circumscrie anumite limite ale logicului structurii, dar el se confruntă în permanenţă cu ilogicul varietăţii existenţei, care îl confirmă, dar îl şi infirmă adesea. El decupează şi organizează logic unele compartimente din ilogicul fenomenologiei”. Remarcînd „o anumită tiranie a modelului”, între anumite limite, autorul recunoaşte prezenţa realităţii culturale „cu întreaga ei multiformitate” şi diversitate, în care „modelele se exclud şi se interferează necontenit”. Ţinem să mai evidenţiem – în acest context – o observaţie deosebit de subtilă emanată din concluziile aceluiaşi studiu, privind existenţa frumosului în cadrele normei şi ale modelului. „Unul din temeiurile frumuseţii deosebite a variantelor lui Iovan Iorgovan – scrie Al. Amzulescu – constă în însăşi «distorsionarea» modelului eposului eroic, prin acumularea de diverse elemente şi influenţe din lumea basmului şi a legendei”. Într-un anumit sens, conchide autorul, neadecvarea şi contestarea contribuie la precizarea şi cristalizarea, dar şi la distrugerea şi înlocuirea treptată a structurii anterioare, în dinamica textului, căci „dincolo de morfologie şi structură, istoria îşi spune cuvîntul”. Analiza structurii categoriilor – necesară, nu şi suficientă într-o cercetare complexă – este utilă pentru cunoaşterea obiectivă şi sistematizarea faptelor culturale, dar exagerările şi unilateralitatea demersului produc inevitabil efectul de înstrăinare de varietatea manifestării fenomenului folcloric, de calitatea lui estetică. Cele mai fertile aplicaţii ale metodologiei structurale vizează în mod firesc basmul fantastic, care reprezintă tipul de text folcloric cu gradul cel mai înalt de formalizare. Elaboratele teoretice oferă un spectru variat, de la consideraţii cu caracter general, la determinarea unor modele specific categoriale, mai restrînse sau mai extinse, privind – de pildă – basmul, balada, sau lirica. În genere, autorii implicaţi în operaţiile de modelare explicitează caracterul deschis al investigaţiilor făcute, punctînd necesitatea continuării şi dezvoltării acestora, cu sugestii în acest sens. Rămîne „încă considerabil de făcut în domeniul construirii unei gramatici complete a epicii populare romîneşti. Mai mult chiar. Rămîne încă de rezolvat, în detaliu – propunea Radu Niculescu la capătul unei laborioase şi convingătoare intervenţii pentru determinarea unui model structural al baladei – însuşi domeniul interpretării tuturor implicaţiilor logice şi istorice ale modelului dublu definit de expunerea noastră. Nu mai insistăm asupra necesităţii de a raporta, extrinsec, componentul pur epic al baladei la proiecţia sa transcendentă, la fondul cultural «contextual», la sistemul mitologic şi etic al societăţii corespunzătoare”. Privitor la eposul eroic romînesc, aprecierea că „nu a fost încă precis, nici consecvent delimitat pe criterii structurale”, conduce la opinia că, după investigarea conţinutului, genezei şi evoluţiei, abordarea structurală completează cu necesitate, în sensul unor clarificări, cunoaşterea ştiinţifică a eposului. Analogiile cu domeniul cercetării lingvistice şi aplicaţiile în sensul elaborării unor gramatici mai restrînse sau mai extinse se înscriu predilect pe paleta cercetărilor din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Determinarea modelului funcţional al eposului eroic romînesc, pornind de la Morfologia basmului a lui V.I. Propp, este apreciată de Al. Amzulescu, ca o cercetare de „gramatică a naraţiunii, cu intenţia unei contribuţii preliminare la cunoaşterea şi a eposului eroic”. Urmărind să schiţeze noutatea şi împlinirile moderne în cercetarea folcloristică, dar şi perspectivele disciplinei, la începutul celui de al şaptelea deceniu al secolului al XX-lea, Mihai Pop îşi exprima părerea că, resistematizînd rezultatele analizelor structuraliste, se poate ajunge la „o gramatică a folclorului romînesc”, care – desigur – „nu va reproduce gramatica limbii, ci va constitui un sistem coerent de corelaţii între elementele metodologice pertinente ale fiecărui mod de expresie a creaţiei noastre populare”. În creionarea perspectivelor unei bune cercetări fondate pe metoda structurală, Mihai Pop întrevedea structurarea, în continuare, a acestui sistem, pe diferite planuri, cum ar fi – de exemplu – pentru folclorul literar, planul arhitectonicii, al versificaţiei, al tropilor ş.a. În ciuda divergenţelor reale, cu deosebire de ordinul rigorii teoretice, între structuralism şi funcţionalism există o serie de afinităţi, mai cu seamă în viziunea conceperii realităţii culturale ca sistem deschis. Ele au fost uneori sesizate teoretic, dar mai mult au fost puse în valoare prin studii aplicative. Studiul funcţionalităţii este amplu diversificat datorită configurării obiectului real care se cere investigat, a fenomenului folcloric în relaţie cu diferite contexte integratoare. Varietatea abordării funcţionale vizează şi opţiunea specialiştilor, de la caz la caz, de la aspectele generale la aplicaţii, la nivelul unei specii sau subspecii folclorice. Fără a minimaliza contribuţiile cu caracter aplicativ, asupra cărora nu putem insista în cadrul restrîns al acestei sinteze, preferăm să facem referiri la conţinuturi generale, indispensabile pentru orice analiză cu implicaţii funcţionale. „Pornind de la constatarea că funcţia faptelor de folclor este marcată cu pregnanţă în structura şi substanţa lor, folcloristica modernă acordă o importanţă sporită analizei funcţionale interne”. Nu se poate comenta perspectiva funcţională în teoretizarea folcloristică fără a aminti de sincretismul funcţional, frecvent invocat şi aplicat la diferite tipuri de texte folclorice, variat contextualizate. A stat mereu în atenţia specialiştilor studiul contextualizat al fenomenului cultural-folcloric şi cunoaşterea contextelor conotate psihologic, social şi cultural. Teoria structural-funcţională a folclorului a subliniat că cele mai multe fapte de folclor pot avea mai multe funcţiuni delimitate în raport cu contextul în care apar, această pluralitate de funcţii ierarhizate fiind definită prin sintagma de sincretism de funcţii. În spiritul cercetării moderne, racordarea teoriei interpretării / emiterii şi acceptării / receptării cu teoria comunicării, într-o valorificare originală – mutînd accentul de la folclorul ca produs la folclorul ca procesualitate, porneşte cu peste douăzeci de ani în urmă, cînd reputatul specialist Mihai Pop afirma că „orice act de folclor este un fapt de cultură şi orice fapt de cultură presupune un schimb, este deci un act de comunicare”. Şi tot la începutul anilor ’70, Radu Niculescu încerca, din această perspectivă, chiar o definiţie a folclorului, considerînd că acesta există real numai ca act performativ al unui interpret dat, „consacrînd totodată o nouă variantă a datului preexistent şi transmiţîndu-se numai prin performanţă altor interpreţi potenţiali, (fiind) păstrat ca virtualitate numai în memorie”. Analiza folclorului ca act comunicativ impune un anumit relief în studiul fenomenologiei performerului, a individului înzestrat cu harul povestitului, al cîntatului. Unele studii atrag atenţia asupra individualităţii creaţiei ca act de concepţie şi interpretare, asupra singularităţii şi originalităţii care produce diversitate în oralitatea artistică. Dar libertatea care generează variaţia este relativă, cenzurată de norme, de relaţia cu receptorul colectiv, cu multipli factori de constrîngere. Aplicarea principiilor semiotice în analiza textului oral ca produs şi a textualităţii ca proces, dă un sens novator cunoaşterii fenomenului folcloric. Într-un studiu publicat în 1992, observam că „un criteriu care ne permite să atribuim textului folcloric calitatea de discurs ar fi unul de ordin pragmatic (n.n. pragmatic în sens semiotic), formulat ca posibilitate de a recunoaşte situaţia comunicativă în care acesta a funcţionat sau funcţionează ca obiect de schimb, corelînd produsul folcloric cu datele esenţiale ale unei situaţii de comunicare şi cu cele două instanţe comunicative, emiţătorul şi receptorul; [...] structurarea textului se află în legătură directă cu cele două aspecte pragmatice esenţiale, activitatea de construcţie şi intenţia de comunicare. Într-o perspectivă pragmatică, noţiunea de text folcloric implică referirea la activitatea de construcţie în relaţie cu conceptele de coerenţă, expectaţie, permisivitate, raportate la cei doi poli ai comunicării, instanţa emiţătoare şi cea receptoare”. În acelaşi cadru teoretic, operînd cu definiţia textualităţii în termeni semiotici, cu aplicaţie la discursul folcloric, înţelegem acceptarea ca text a unei configuraţii de semne ca realizare a unei intenţii de comunicare în conformitate cu codul specific tipului de text, cu conceptul de permisivitate. Promovînd, cu un accent deosebit în studiul procesualităţii, rolul celui care primeşte mesajele, observam tot într-un studiu din 1992, că expectaţia şi permisivitatea, la polul receptării, nu elimină, ci dimpotrivă, presupun variabilitatea şi inovaţia la nivel textual; inovaţia acceptată indică un anumit grad de expectabilitate, iar inovaţia respinsă atestă disconformitatea cu expectaţia. Viziunea modernă asupra textului folcloric, studiat în multiple relaţii contextuale, solicită din ce în ce mai mult urmărirea sincretismelor, pe multiple planuri, impuse de configuraţia complexă a obiectului cercetării. Într-un sens, studiul sincretismului de expresie, al conlucrării limbajelor, permite determinarea articulaţiilor textului folcloric, a limbajului verbal-poetic în interacţiunea cu celelalte limbaje: melodic – gestual ritual / neritual – mimic – obiectual ritual, în forme diferite, de la caz la caz. Pe un alt plan, studiul sincretismului funcţional oferă posibilitatea determinării pluralităţii funcţionale, în raport cu diversitatea contextelor analizate. „Diferitele strategii discursive produse în contexte specifice, corespunzător unor coduri proprii, cumulează funcţii care le conferă un statut particular, diferenţiator”. Aceasta explică „necesitatea abordării unor poetici funcţionale în raport cu tipologia discursivă”, avînd ca punct de plecare „distincţia esenţială între textul ritual-ceremonial şi textul neritual, fără a exclude însă mecanismul de cooperare între cele două tipuri textuale (relaţia de intertextualitate) în dinamică discursivă. Într-un alt sens, printr-o extensie a registrului interpretativ, cu implicaţii interdisciplinare, studiul diversificat al sincretismelor culturale, vizează relaţia textelor folclorice – de la caz la caz, în mod adecvat – cu diferite elemente de conţinut, formă şi mentalitate magice – mitice – religioase. Considerînd că „legăturile existente între cultul Maicii Domnului, practicat în biserica ortodoxă, semnificaţiile acestuia şi exprimarea în textul folcloric romînesc au fost tratate superficial şi fără un interes deosebit”, Sabina Ispas propune – de pildă, într-un studiu – „o primă accepţie îmbunătăţită a raporturilor dintre perspectiva ortodoxă privind doctrina marială şi exprimarea acesteia în textul legendei populare romîneşti”. Într-o carte publicată de curînd, despre structurile magice tradiţionale, în care intenţionăm o abordare complexă a descîntecului în contextul descîntatului, urmărind structura de comunicare, sincretismul funcţional şi sincretismul limbajelor (ş.a.), consacrăm un spaţiu larg tratării sincretismelor culturale (magie – mit – religie), cu referire specială la aspecte legate de intertextualitatea text magic / text religios şi la strategiile discursive care proiectează actul de vindecare şi de restabilire a echilibrului în registrul exemplarităţii sacre, mitice şi / sau religios-creştine, prin raportarea la modelul arhetipal. Implicarea studiului sincretismelor culturale şi a mentalităţilor în fenomenele folclorice creează folcloristicii moderne o deschidere antropologică, de circumscriere a specificităţii într-un registru amplu al interdisciplinarităţii. Întemeiată intrinsec, prin complexul de relaţii pe care le impune folclorul – ca obiect de cercetare – perspectiva teoretico-metodologică multi- şi interdisciplinară cunoaşte în timp un spectru întins de variabile de ordinul concepţiei. Interdisciplinar constituită, folcloristica şi-a perpetuat, ca şi alte ştiinţe ale omului, vocaţia complexităţii disciplinare, în efortul de configurare autonomă, de consolidare a specificităţii intrinseci. Dar drumul anevoios al fundamentării şi promovării disciplinei cu coordonate proprii s-a făcut – cu rezultate mai bune sau mai slabe, mai superficiale sau mai profunde – printr-o înţelegere integrativă, de coordonare a notei particulare cu ansamblul. Este lesne de observat că cercetarea s-a confruntat şi se confruntă cu un obiect care comportă fenomene interconexate (de ordin istoric, psihologic, sociologic, lingvistic, estetic, etic, filozofic etc.) şi se prezintă ca o alcătuire solidară, cu componente intim şi coerent sudate. O cercetare specializat-monodisciplinară a unei faţete a obiectului, prin ştiinţele autonome – precum folcloristica – sacrifică deliberat totalitatea acestuia, pentru a aprofunda o componentă a întregului. Optica cvasiautonomiei unidisciplinarităţii corespunde ideii de „specializare în izolare”. Izolarea specializată nu este niciodată absolută, conform principiului că nimic nu există în sine şi în afara relaţiilor; ca atare orice disciplină – deci şi folcloristica, la care facem referiri speciale – are punctele sale de conexiune în altă parte decît în ea însăşi. Meritul cercetărilor multidisciplinare şi interdisciplinare rezidă în străduinţa de a surprinde complexitatea eterogeneităţii şi unitatea şi coeziunea fenomenului folcloric. A gîndi şi a interpreta pluri- şi interdisciplinar obiectul de studiu înseamnă a ne apropia de înfăţişarea reală a fenomenului. Unitatea a tot ceea ce există ia oarecum forma unor „noduri” de coeziune, oricărui „nod’ sau formă specifică de coeziune a unui domeniu al realităţii corespunzîndu-i cu necesitate un aspect propriu interdisciplinarităţii. Pentru că rigoarea terminologică şi, mai mult decît atît, însăşi logica lucrurilor impuneau deosebirea dintre demersul interdisciplinar şi cercetarea multidisciplinară, un teoretician de marcă precum Radu Niculescu, a simţit nevoia acestei distincţii, realizate deosebit de sugestiv. „Multidisciplinaritate – scrie acesta – nu poate însemna [...] decît unitate de obiect şi juxtapunere de metode de abordare şi decupaje. Acelaşi bolovan, de pildă, poate fi studiat de către o echipă complexă din punct de vedere geometric, mecanic, optic, chimic, cristalografic, geologic etc. Cercetare eventual onorabilă, făcînd să avanseze cunoaşterea concretului. Epistemologic, ea nu va institui însă o instanţă nouă în raport de obişnuita abordare (numai chimic, numai cristalografic etc.)”. Dimpotrivă, demersul interdisciplinar, cu caracter de sinteză, este „prin definiţie novator,” şi el „nu poate fi stagnant în nici un sens. O sinteză interdisciplinară o dată împlinită va marca – conform naturii înseşi a sintezei – finele unei etape, începutul unei etape noi, deschizătoare de piste către joncţiuni noi interdisciplinare. Din unghiul organizării activităţii de cercetare interdisciplinară se pot distinge două forme de lucru, aplicate; interdisciplinaritatea încercată individual şi interdisciplinaritatea de grup (micro- sau macrogrupală). În spaţiul atît de diferenţiat şi totuşi unitar al cercetării folcloristice instituţionalizate, studiile cu caracter monografic îşi impun profilul variat, de la abordarea unei zone, la cea a unei specii, subspecii – cu o atenţie deosebită acordată cîntecului epic versificat – sau la cea a unui tip, în cadrul unei categorii textuale. În 1993 apărea la Bucureşti, prin efortul special de coordonare al Institutului Naţional de Cercetări Economice un studiu-sinteză, cu profil multidisciplinar, reunind lucrări ştiinţifice ale unor cercetători din domeniul economiei agrare, sociologiei rurale, geografiei, etnografiei şi folclorului, în intenţia – realizată – de a surprinde dimensiunile esenţiale ale vieţii satului (demografice, economice, socioculturale), tipologia comunităţilor rurale, fenomene şi procese determinative pentru starea actuală a sistemului rural, unele schimbări produse în structurile rurale, relaţia rural-urban (contradicţii, obstacole, conflicte) şi posibile evoluţii. În acest context pluridisciplinar, studiul folclorului nativ-rural, cu sincretismele specifice, relevă tendinţele de disoluţie sau, dimpotrivă, de manifestare a vitalităţii, alături de schimbări structurale, funcţionale, morfologice şi stilistice, semnalînd dependenţa dinamicii formelor etnoculturale (în particular, literare) de dinamica mentalităţilor corelate cu diferenţierile zonale şi cu tipologia grupurilor. Ca şi studiile consacrate ruralităţii, investigarea folcloristică a urbanităţii – situată încă, în prezent, în planul secund al interesului cercetării – solicită multiple interrelaţii cu complexul disciplinelor socioumane, adecvarea unor structuri teoretice, concepte, idei venite din zona sociologiei, psihologiei, filozofiei culturii, istoriei, geografiei, ş.a. Implicaţiile mai largi, etnologice ale urbanităţii vizează un traseu deosebit de diversificat, de la fixarea unor repere metodologice la explicitări terminologice, de la teoria comunitarului, a mentalităţii folclorice urbane, la consideraţii privind varietatea grupurilor sau mediilor urbane şi a modelelor culturale proprii oraşului. Credem că, mai mult ca oricînd, studiile moderne de folcloristică, circumscrise viziunii integratoare etnologice, trebuie să fie centrate pe diversitatea grupurilor, a mediilor, care conferă eterogenitate ruralului şi, mai ales, urbanului. Într-un studiu de etnologia oraşului, bogat în sugestii de teoretizare a urbanului, cu surprinderea notelor particulare se propune, interesant, o clasificare strict formală a mediilor, după cum urmează: – medii relativ perene, de lungă durată şi cu un cîmp de interacţiuni slabe, dar persistente; – medii incerte, de durată mai scurtă, dar cu „un cîmp de interacţiune acută”; – medii conjuncturale, adaptate proceselor alerte, crizelor şi surprizelor; – medii ciclice repliate, favorabile reconversiunilor şi „revenirii la matcă”; – medii de alternanţă între inerţie şi sincronism. Etnologia urbană, ca şi cea rurală, întronează o gîndire integrativă, la nivelul căreia folcloristica se întîlneşte şi cooperează cu celelalte ramuri ale disciplinelor etnologice, etnografia urbană şi dialectologia urbană (mica interdisciplinaritate), şi intră în interacţiune cu alte ştiinţe: sociologia urbană, psihologia urbană, antropologia urbană, istoria, geografia oraşului, demografia urbană etc. (interdisciplinaritate lărgită). Urmărind liniile de orientare ale cercetării, avem convingerea că voinţa modernă de sinteză, legată de conceptul teoretic şi metodologic de interdisciplinaritate, se impune sporit, dinspre prezentul spre viitorul cercetării. Într-o gîndire prospectivă, emanînd din preajma anilor ’75, la întrebarea – care se menţine şi astăzi – care vor fi căile viitoare ale sintezei interdisciplinare, teoretice şi aplicative, în cercetările de cultură populară, s-a încercat ca răspuns demn de comentat, „ipoteza unui concentrat interdisciplinar sub dublă dominanţă: semiotică şi axiologică”. Dominanţa semiotică este motivată – cu douăzeci de ani în urmă, şi credem că îşi află justificarea şi astăzi – prin ideea de maximă pertinenţă că „semnul şi textul ca reţea de semne, par [...] categoriile operaţionale cele mai cuprinzătoare, mai elastice şi, totodată, mai consistente, în măsură să ordoneze coerent ansamblul elementelor disciplinare care coexistă, de fapt, în cercetările de cultură populară”. Direcţia modernă de cercetare semiotică a folclorului, ilustrată printr-o diversitate de studii, demonstrează viabilitatea şi randamentul acestei sinteze de cooperare ştiinţifică, chiar dacă ea nu s-a impus tocmai ca o dominantă, în timp şi în prezent, în cercetarea folcloristică din IEF. „Dominanţa axiologică” a fost prognozată teoretic printr-un raţionament esenţial, legat de conceptul de valoare, care „reprezintă punctul focal implicit al oricărei manifestări culturale, ca şi justificarea ansamblului oricărei culturi; valoarea va reprezenta, probabil, de fiecare dată, semnificatul-limită”. Şi mai palid pare să se fi impus, în devenirea cercetării folcloristice, abordarea axiologică explicită; cu atît mai puţin ca dominanţă. Dar, chiar dacă structurile teoretice şi conceptele axiologice nu au fost utilizate sistematic în analizele folcloristice, numeroase studii abordează implicit variate aspecte legate de valoare – valorizare – atitudine axiologică, sau menţionează, cel puţin, cîştigul cognitiv al unui asemenea demers. Nu credem că riscăm întărind aceste ipoteze parţial confirmate de productivitatea ştiinţifică realizată în timp, din preajma anilor ’70 în prezent, pentru a aduce şi în atenţia generaţiilor viitoare necesitatea cooperării folcloristicii cu semiotica şi axiologia, fiindcă fiinţa şi fiinţarea cultural-tradiţională se definesc emblematic prin semn şi valoare. Imperativul interdisciplinarităţii se conturează astăzi, din ce în ce mai pregnant, printr-o largă deschidere cultural-antropologică, legată de efortul de formare corespunzătoare a unor competenţe plurale, de educare a unei viziuni unitare, integrative, care solicită, indiscutabil, o cultură solidă şi vastă, o acomodare reală şi profundă cu domeniul ştiinţelor omului. Pe traseul disciplinei, schimbările impuse de obiectul de studiu supus el însuşi, inevitabil, devenirii societăţii, dar şi deschiderile permanente ale folcloristicii spre modernitate ştiinţifică, în mersul evolutiv alături de şi în relaţie cu celelalte discipline socioumane, s-a manifestat mereu viu spiritul ştiinţific, prin coerenţă şi rigoare, prin nevoia de perfecţionare, de clarificare teoretică. În acest sens, definirea conceptelor şi redefinirea lor – acolo unde realitatea o impunea – dezambiguizarea terminologică au stat şi continuă să stea în atenţia cercetătorilor, impunîndu-se ca un parametru esenţial al cercetării. În repetate rînduri specialiştii au solicitat rigoare în folosirea conceptelor, acordînd importanţă preciziei terminologice, prin relaţia acesteia cu demonstraţia însăşi, dar şi cu claritatea stilului ştiinţific. „S-ar cere – scria Adrian Fochi în Estetica oralităţii, criticînd complacerea într-o terminologie imprecisă – o cît mai urgentă revizuire a conceptelor cu care se operează, pentru a aduce mai multă claritate în exprimare, dar şi pentru a conferi teoriei o mai temeinică utilizare logică”. Nu este mai puţin adevărat că ambiguizările terminologice sunt determinate şi de complexitatea obiectului de studiu, de frecventele interrelaţii, relativizări ale unor graniţe, care sporesc gradul de dificultate în definirea termenilor sau în revizuirea terminologică. Impasul în limpeziri conceptuale terminologice este determinat de unele aspecte greu de delimitat, dar care conferă specificitate, precum intertextualitatea, interacţiunile diferitelor categorii folclorice, dar şi de ritmul alert al transformării folclorului, în contextul societăţii romîneşti actuale. Deşi în ultimele decenii ale cercetării folcloristice, spiritul scientist s-a impus cu evidenţă, reconsiderarea conceptelor, cu deosebire a conceptului esenţial, de folclor, rămîne deschisă discuţiei şi reformulării adecvate, conceptul fiind încă folosit în sensuri restrictive şi inadecvate realităţilor etnoculturale actuale. Perspectiva cercetării solicită, mai mult ca oricînd, nu doar o „simplă” redefinire a termenilor operaţionali (folclor, grup, text folcloric ş.a.), ci corelat, pornind de aici, clarificarea unor structuri teoretice, ale aparatului conceptual, dar şi reconsiderarea şi lărgirea metodologiei legate de cercetarea teoretică şi aplicată. Sunt imperative venite dinspre obiectul de studiu, dinspre fenomenele şi comportamentele folclorice actuale ale satului şi ale oraşului, într-o societate cu o dinamică accelerată, cu multiple şi pregnante transformări şi mutaţii, care imprimă schimbarea mentalităţilor generatoare de cultură şi implicit, a formelor de obiectivare şi a proceselor culturale. ETNOCOREOLOGIA ROMÎNEASCĂ* Constantin Costea Fenomen artistic colectiv, cu largi implicaţii în plan social, jocul (dansul popular) se distinge ca o originală şi valoroasă manifestare în contextul culturii tradiţionale a poporului romîn. În comparaţie cu celelalte produse ale folclorului, jocul se constituie într-o obligaţie socială, condiţionînd integrarea deplină a individului în societatea sătească. Caracterul colectiv şi implicaţiile sociale ale acestuia nu îngrădesc însă exprimarea individuală, jucătorii mai dotaţi decît media generală capătă, în oricare colectivitate sătească, calitatea de modele stimulatoare pentru păstrarea şi perpetuarea creaţiei coregrafice populare. Ca expresie artistică, jocul nostru popular se distinge, după cum remarcă Ovidiu Bîrlea, „prin valenţe neaşteptat de complexe şi, ca un corolar, printr-o bogăţie de primă mînă, care îl aşază printre cele dintîi în ierarhia europeană”. Privit ca fenomen artistic, trebuie să remarcăm că însuşirile sale deosebite şi-au exercitat atracţia, în toate timpurile, nu numai în mediile rurale romîneşti, ci şi printre străinii care s-au arătat fascinaţi de realele lui virtuţi spectaculare. În acest sens, mărturiile, ce ne parvin încă din secolul al XVI-lea, evidenţiază originalitatea şi calităţile performante ale jocului romînesc, ca un reflex al puternicei impresii exercitate, încă din acele timpuri, asupra autorilor respectivi. Abia în secolul trecut, sub impulsul corifeilor Şcolii Ardelene, cărturarii transilvăneni încep să aibă preocupări pentru studierea vieţii spirituale tradiţionale, în vederea dezvoltării unei puternice culturi naţionale. Aceste preocupări se vor reflecta în diverse articole publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi „Familia” lui Iosif Vulcan. În acest context, dansul popular, recunoscut ca valoare incontestabilă, se reliefează ca una dintre principalele forme de manifestare ale mişcării cultural-educative de după Revoluţia de la 1848. Pe plan coregrafic se desfăşoară o intensă activitate practică, animată de profesorul Iacob Mureşanu şi de Ştefan Emilian, avînd ca scop realizarea unor forme naţionale de exprimare în cadrul diferitelor manifestări de divertisment şi spectaculare. Astfel, pentru a reduce ponderea dansurilor străine – valsul, polca, mazurca, cadrilul etc., la modă în saloanele vremii –, se creează (în 1850) Romana pe motive coregrafice şi muzicale romîneşti. Ca forme spectaculare, Ştefan Emilian creează (mai bine zis aranjează) în 1851 dansurile Romanul (Căluşerul), Bătuta (Bătuta căluşerului) şi Banu Mărăcine, pe baza figurilor învăţate de la doi „căluşari vestiţi”, din Lona de Arieş. Despre această activitate putem afirma, fără să greşim prea mult, că ea reprezintă începutul mişcării artistice de amatori din ţara noastră. În acelaşi timp, pe tărîm ştiinţific, diletantismul şi influenţa latinizării excesive spre care lunecaseră urmaşii Şcolii Ardelene au generat confuzii, care s-au resimţit şi în lucrările apărute mai tîrziu. Concentrîndu-se mai ales asupra problemelor teoretice ale fenomenului folcloric, vizînd îndeosebi demonstrarea latinităţii poporului romîn, cărturarii din acea epocă au neglijat în mare parte realitatea folclorică contemporană lor. Cu cîteva excepţii, din a doua jumătate a secolului trecut şi pînă în preajma primului război mondial, preocuparea pentru cunoaşterea coregrafiei populare devine o activitate cu totul secundară a folcloriştilor vremii. Interesul acestora se îndreaptă cu precădere către creaţia poetică populară, proza populară sau către folclorul obiceiurilor. În acest context doar jocul căluşarilor s-a bucurat de o oarecare atenţie, dar nu din punct de vedere coregrafic, ci în intenţia de a elucida multiplele lui semnificaţii. Excepţiile, sub forma unor descrieri sau simple consemnări din diferite perioade, le aflăm în lucrările unor cărturari ca .... După primul război mondial se manifestă o recrudescenţă a interesului pentru cunoaşterea şi cultivarea dansului popular, ceea ce declanşează o puternică mişcare culturală, avînd ca mentor pe marele cărturar Nicolae Iorga. Pe fundalul acestei mişcări culturale se înfiripă şi ideea de studiere ştiinţifică a coregrafiei populare, concretizată în lucrările lui G.T. Niculescu-Varone, Alexandru Dobrescu şi C.I. Flinţiu, publicate între anii 1930 şi 1940. Alexandru Dobrescu încearcă şi elaborarea unei notaţii grafice menite să depăşească faza descriptivă, adică să creeze un instrument de lucru indispensabil demersului ştiinţific. Dar cel de al doilea război mondial a generat o breşă în activitatea lui pe acest tărîm, împiedicîndu-l să-şi perfecţioneze sistemul de notare grafică. Din păcate, încercările izolate ale autorilor citaţi au constituit doar un impuls şi nu o bază de plecare pentru cercetările ulterioare. Acestea au însă marele merit că atrag atenţia asupra necesităţii studierii ştiinţifice a coregrafiei populare, una dintre cele mai deosebite valori ale culturii noastre tradiţionale. Anul 1948 a marcat, prin festivităţile prilejuite de sărbătorirea centenarului Revoluţiei de la 1848, începutul unei mişcări culturale în care promovarea folclorului, ca manifestare artistică, a cunoscut un avînt fără precedent. În cadrul acestei mişcări culturale, dansul popular s-a situat pe un loc de prim rang, devenind principala formă de exprimare a numeroase colective artistice de amatori şi profesioniste. Dezvoltarea unei asemenea activităţi artistice a impus, firesc, preocuparea pentru culegerea dansului popular de la sursă. Astfel, unii dintre realizatorii spectacolelor cu caracter folcloric au efectuat culegeri pe teren, ba chiar au publicat, de-a lungul anilor, diferite colecţii de dansuri populare, folosind descrierea ori notaţii grafice personale. Această activitate de culegere a dansului popular, secundară pentru mai toţi iniţiatorii ei, nu a urmărit studiul ştiinţific, ci doar să acopere necesităţile repertoriale imediate ale spectacolelor scenice sau cele pedagogice (în şcolile de coregrafie şi la cursurile de specializare pentru instructorii coregrafi). De altfel, mare parte din piesele culese (uneori de la a doua mînă) şi publicate nu întrunesc calităţile unor documente ştiinţifice. Desigur, ele pot fi folosite în cercetarea ştiinţifică, dar numai ca material auxiliar şi în urma unor minuţioase verificări. Interesul, tot mai mare, pentru cunoaşterea şi cultivarea dansului popular, credem că a generat ideea creării unui compartiment de cercetare ştiinţifică (etnocoreologică) în cadrul Institutului de Folclor, înfiinţat în anul 1949. Acest compartiment urma să studieze folclorul coregrafic după normele unui institut de cercetări specializat, norme instituite de marele folclorist şi om de cultură Constantin Brăiloiu. Adică să abordeze metodic folclorul coregrafic, nu numai ca expresie artistică, ci şi ca un fenomen complex, cu largi implicaţii pe toate planurile vieţii tradiţionale a satului romînesc. De fapt se urmărea conturarea unei noi ramuri a folcloristicii, etnocoreologia de astăzi, a cărei geneză s-a produs în anul 1951. Aşadar, etnocoreologia romînească s-a conturat sub egida Institutului de Folclor – în prezent Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Romîne – pornind practic de la zero. În această situaţie noua ştiinţă trebuia mai întîi să se autodefinească, să-şi creeze metodele şi instrumentele de lucru şi să realizeze un corpus de documente pe potriva bogăţiei folclorului nostru coregrafic. Mai precis, să-şi construiască puternice baze de plecare pentru studierea ştiinţifică a fenomenului folcloric coregrafic după normele institutului citat mai înainte. Rolul principal în geneza şi definirea etnocoreologiei romîneşti şi l-a asumat profesoara şi coregrafa Vera Proca-Ciortea, chemată să lucreze în cadrul Institutului de Folclor la începutul anului 1951. Aceasta credem că era, prin excepţionala sa pregătire intelectuală şi profesională dobîndită atît în ţară, cît şi în străinătate, persoana cea mai potrivită pentru a demara şi conduce cercetarea ştiinţifică a dansului popular. În plus mai putem adăuga că doamna Vera Proca-Ciortea, interesată de altfel de cunoaşterea dansului popular, avusese prilejul să-l cunoască şi să colaboreze cu Constantin Brăiloiu, care i-a sugerat ideea studierii ştiinţifice a folclorului coregrafic. Despre această colaborare domnia sa ne mărturiseşte, într-un interviu realizat în anul 1987 de Lucian Cursariu, următoarele: „În anul 1940 l-am cunoscut pe Constantin Brăiloiu şi am avut şansa să merg cu el pe teren, să văd la lucru un mare folclorist. El m-a învăţat cum se culege dansul popular şi m-a îndemnat să mă preocup de a crea o notaţie pentru dansul popular, ceea ce am realizat peste un număr de ani”. Pornind de la zero, obiectivele imediate ce se impuneau în cercetarea ştiinţifică a folclorului coregrafic erau: adaptarea metodei de culegere a folclorului la specificul obiectului de studiu; elaborarea unei notaţii grafice necesare realizării documentului ştiinţific; un mod de conservare (arhivare) a materialelor coregrafice culese pe teren şi, nu în ultimul rînd, închegarea unui colectiv de colaboratori ce urmau să devină specialiştii domeniului. Practic, abordarea în teren a fenomenului după canoanele Institutului de Folclor impunea o metodologie cuprinzînd patru operaţii principale, ce urmau să se desfăşoare după următoarea schemă: colectarea de date referitoare la viaţa jocului în contextul sociocultural sătesc, prin anchete; observarea directă a fenomenului în ocaziile în care el se produce; înregistrarea muzicii de joc; culegerea şi notarea dansurilor din repertoriul local. Dintre operaţiile citate, doar colectarea datelor prin anchete şi notarea grafică a dansurilor ridicau probleme specifice domeniului; celelalte două se încadrau în practica curentă a culegerii folclorului în general şi urmau să fie însuşite ca atare. Colectarea datelor prin anchete comporta o adaptare a normelor generale ale folcloristicii la specificul domeniului. În acest sens, profesoara Vera Proca-Ciortea, avînd experienţa colaborării cu Constantin Brăiloiu, a întocmit încă din primul an de activitate două chestionare: unul, denumit Chestionar general de dans, era destinat anchetelor asupra vieţii jocului în contextul sociocultural al satului; celălalt, denumit Chestionar special de dans, viza date cît mai complete despre fiecare dans din repertoriul local. Cu unele amendamente, respectivele chestionare sunt aplicabile şi în prezent. Dacă culegerea de date prin anchete s-a putut rezolva relativ uşor printr-o adaptare, notarea dansurilor impunea crearea (inventarea) unui sistem grafic, analog celui muzical, capabil să fixeze cît mai precis şi mai amănunţit piesele coregrafice culese pe teren. Desigur, înregistrarea pe pelicula cinematografică ar fi fost, de la bun început, modul cel mai adecvat de culegere şi conservare a dansurilor, dar aceasta nu putea exclude notarea lor grafică, indispensabilă analizei amănunţite a procesului mişcării. Calităţile pe care trebuia să le cumuleze o asemenea notaţie ne sunt înfăţişate de autoarea ei, doamna Vera Proca-Ciortea, în preambulul studiului Despre notarea dansului popular romînesc: „Să fie rapidă, înţelegînd prin aceasta că dansul să se poată nota în cel mai scurt timp posibil. Să fie simplă pentru a putea fi însuşită uşor de cît mai mulţi specialişti. Semnele să conţină elemente cît mai cuprinzătoare, cu scopul de a capta cu puţine semne cît mai multe caractere ale dansului. Să fie sugestivă. Să se poată suprapune perfect pe muzică în sensul de a avea posibilitatea verificării în orice moment a concordanţei paşilor cu muzica”. Elaborarea notaţiei coregrafice a Institutului de Folclor, destul de dificilă, a durat cîţiva ani, necesitînd multe căutări şi experimente. La rezolvarea diferitelor probleme, ivite pe parcurs, au contribuit, după priceperea lor, profesorul universitar de cultură fizică Laurenţiu Bran, maestrul coregraf Gheorghe Baciu, precum şi cercetătorii Andrei Bucşan şi Constantin Costea. Notaţia coregrafică în cauză a fost finalizată de autoare sub forma unui studiu ştiinţific, publicat, într-o primă ediţie, în „Revista de folclor” nr. 1–2 pe 1956 şi nr. 1–2 pe 1957, cu titlul Despre notarea dansului popular romînesc. Întrucît respectiva metodă de notare coregrafică a fost publicată, considerăm că nu mai este cazul să ne oprim asupra modului de rezolvare a grafiei propriu-zise. Trebuie să remarcăm însă că autoarea a cuprins în lucrare, pe lîngă reprezentările grafice, şi aspecte legate de terminologie, morfologie şi sintaxă coregrafică. În ultimă instanţă putem afirma că metoda de notare coregrafică a Institutului de Folclor se prezintă, atît prin conţinut, cît şi prin forma sistematică de cuprindere a problemelor, ca un cod de norme pentru cercetarea etnocoreologică pe diferite nivele – culegerea şi notarea dansurilor, analize de structură coregrafică, clasificare tipologică etc. În anul 1957, metoda de notare coregrafică a institutului nostru a fost prezentată de către autoare în cadrul unui simpozion internaţional de coreologie ţinut la Dresda, avînd ca temă fixarea grafică a dansului în general. La această întîlnire, dominată de altfel de adepţii ..., notaţia noastră a fost bine cotată ca mod de scriere coregrafică rapidă, mai ales pentru dansul popular. În urma acestei întîlniri şi ca semn al consideraţiei dobîndite, notaţia Institutului de Folclor a fost publicată în Grecia, Olanda, Germania şi America. Ca orice „prototip” ce necesită unele perfecţionări, şi notaţia noastră s-a încadrat într-un asemenea proces, determinat, în ultimă instanţă, de evoluţia domeniului. Astfel, după publicare, aceasta a fost verificată de semnatarul rîndurilor de faţă timp de trei ani pe aproximativ 2 500 de variante de joc. În urma acestor verificări s-au propus cîteva amendamente la nivelul grafiei, amendamente ce nu afectau principiile de bază ale notaţiei. Observaţiile şi propunerile de amendare fiind acceptate, autoarea a redactat o nouă ediţie îmbunătăţită a notaţiei, care a fost multiplicată în 50 de exemplare, cu mijloacele tehnice ale institutului, în anul 1962. Aşa cum am arătat mai înainte, una dintre priorităţile etnocoreologiei romîneşti, la început de drum, era şi închegarea unui grup de colaboratori, viitori specialişti ai respectivei discipline. Acţionînd pe această linie, profesoara Vera Proca-Ciortea a reuşit în doi ani (1952–1954) să unească pentru ideea cercetării ştiinţifice a dansului popular un grup de cîţiva entuziaşti. Aceştia au fost încadraţi în sectorul coregrafic al Institutului de Folclor în următoarea ordine cronologică: Veronica Micznic, Constantin Costea, Emanuela Balaci, Anca Giurchescu şi Andrei Bucşan. La cei citaţi s-a raliat, ceva mai tîrziu, şi documentarista Paraschiţa Ştefănescu. Perioada de început a etnocoreologiei romîneşti, perioadă care a durat aproximativ zece ani, s-a caracterizat printr-o intensă activitate, dusă pe trei direcţii principale, ce urmărea: 1. perfecţionarea profesională, teoretică şi practică, specifică respectivei discipline; 2. realizarea unui prim corpus de documente coregrafice; 3. valorificarea primelor rezultate obţinute în activitatea de culegere şi analizare a folclorului coregrafic. În ceea ce priveşte perfecţionarea profesională, condiţiile debutului au obligat pe viitorii etnocoreologi să se educe din mers pentru o nouă profesie care le depăşea pregătirea profesională iniţială. Această specializare a constat în seminarii (vizînd latura teoretică a folcloristicii), exerciţii practice de dans popular şi de notaţie grafică, audiţii muzicale şi chiar cursuri de tehnică cinematografică şi fotografică. Tot în contextul specializării profesionale putem încadra şi cooptarea colaboratorilor sectorului coregrafic în colectivele monografice, care urmăreau continuarea cercetărilor iniţiate de Constantin Brăiloiu. Pentru noi, proaspeţii etnocoreologi, aceste colective au constituit o bună şcoală a terenului, deoarece am avut ocazia să lucrăm alături de cercetători cu mare experienţă în acest sens, ca: Emilia Comişel, Ovidiu Bîrlea, Tiberiu Alexandru, Constantin Zamfir, Paula Carp şi alţii. În primii zece ani, sectorul coregrafic al Institutului de Folclor a reuşit, pe lîngă specializarea profesională, să culeagă şi să noteze un număr de 2 500 de variante coregrafice din diferite zone ale ţării. Pentru conservarea lor, profesoara Vera Proca-Ciortea a conceput o fişă sintetică de joc în care se înscriau, pe lîngă notaţia coregrafică şi cea muzicală, toate datele referitoare la varianta respectivă, ca un fel de certificat de naştere. Realizarea acestei fişe a constituit o cucerire importantă pentru acea vreme; ea ne-a permis o rapidă sistematizare a variantelor de joc culese prin notare directă. Primul corpus de 2 500 de documente a reprezentat, în acel moment, nucleul a ceea ce denumim astăzi Secţiunea coregrafică a Arhivei Naţionale de Folclor. Paralel cu activităţile prezentate mai înainte, membrii sectorului coregrafic al Institutului de Folclor au reuşit, în acea etapă de acumulări, să se manifeste şi pe plan publicistic. Astfel, între anii 1955 şi 1962 s-a reuşit editarea a cinci colecţii de folclor coregrafic, pe care le cităm în ordine cronologică: Jocuri populare romîneşti (Vera Proca-Ciortea, 1955), Jocuri din Ardealul de sud şi Jocuri populare din Muscel şi Bran (Andrei Bucşan, 1957 şi 1958), Jocuri fecioreşti din Ardeal (Constantin Costea, 1961) şi 40 de dansuri populare (lucrare colectivă, 1962). La volumele citate mai trebuie să adăugăm şi o serie de articole şi studii publicate în „Revista de folclor”. Aşa învăţînd şi făcînd, primele obiective ale culegerii şi studierii dansului popular au fost împlinite într-un timp relativ scurt, raportat, bineînţeles, la lipsa de experienţă într-o astfel de activitate. Rezultatele obţinute în acea perioadă de acumulări au demonstrat viabilitatea noii ramuri a folcloristicii. Mai mult decît atît, putem afirma că etnocoreologia romînească s-a situat, de la bun început, prin modul superior de abordare a obiectului de studiu şi prin rezultate, la un nivel înalt, recunoscut şi pe plan internaţional. Dovada acestei recunoaşteri a fost cooptarea doamnei Vera Proca-Ciortea, a subsemnatului şi apoi a Ancăi Giurchescu în Grupul Internaţional de Studii Etnocoreologice de pe lîngă Consiliul Internaţional de Muzică Tradiţională (ICTM), care este organism UNESCO. În anul 1962, chiar la înfiinţarea Grupului Internaţional de Studii Etnocoreologice, profesoara Vera Proca-Ciortea a fost aleasă, prin vot secret, preşedinta acestui colectiv pe care l-a condus timp de două decenii. Actualmente, unul dintre liderii grupului citat este Anca Giurchescu, adică tot o reprezentantă a etnocoreologiei romîneşti. Începînd din anul 1963, Institutul de Folclor devine, prin înfiinţarea unei noi secţii, Institutul de Etnografie şi Folclor şi trece sub egida Academiei Romîne. Ca simplă coincidenţă, tot anul 1963 marchează începutul unei noi etape în evoluţia etnocoreologiei romîneşti, etapă în care aceasta se consolidează ca nouă disciplină a folcloristicii. Evoluţia cercetării ştiinţifice a unui fenomen complex, precum este dansul popular romînesc, şi mai cu seamă adîncirea cunoaşterii formelor de expresie ale acestuia, a condus firesc la preocuparea pentru o permanentă perfecţionare a metodelor de investigare. Desigur, terenul a rămas principalul cîmp de acţiune în studierea dansului popular. Dar pe lîngă anchete şi observare directă, necesare cunoaşterii fenomenului în contextul de viaţă, s-a pus problema realizării unor documente coregrafice care să permită adîncirea demersului ştiinţific. În acelaşi timp, etnocoreologia trebuia să atingă nivelul celorlalte ramuri ale folcloristicii în ceea ce priveşte realizarea unor documente coregrafice prin înregistrarea mecanică. Adică să aplice principiile folcloristicii moderne, expuse de Constantin Brăiloiu încă din anul 1931, în cadrul cărora se subliniază obiectivitatea de netăgăduit a aparatelor de înregistrare, arătînd totodată că „nu se închipuie o lucrare ştiinţifică lipsită de un permanent mijloc de control”. Pentru dansul popular, modul cel mai eficient în realizarea unor documente viabile, cu un mai mare grad de probitate ştiinţifică, era înregistrarea pe pelicula cinematografică. Aplicarea cu consecvenţă, din anul 1963, a metodei de culegere a dansului popular cu ajutorul peliculei cinematografice, a implicat însă şi o reevaluare a cercetării etnocoreologice. Aceasta s-a transformat, în mare parte, într-o muncă de laborator, avînd la bază transcrierea grafică a filmelor (analoagă transcrierii muzicale sau literare), iar notarea pe teren, necesară în anumite circumstanţe, a rămas un procedeu auxiliar. Filmarea dansurilor o putem compara, prin analogie, cu înregistrarea muzicală, dar în condiţiile specifice tehnicii cinematografice, din acel moment, captarea imaginii pe peliculă s-a dovedit o operaţiune mult mai complexă, atît pe plan tehnic, cît şi organizatoric. Practic, concretizarea documentelor ştiinţifice – fixarea cinematografică a dansurilor şi transpunerea grafică a filmelor – a ridicat o serie de noi probleme, a căror rezolvare a necesitat destule căutări şi experimente. În raport cu notarea directă pe teren, documentul fixat pe pelicula cinematografică oferă mult mai multe posibilităţi de înţelegere a piesei coregrafice în cauză. Vizionarea repetată a aceleiaşi variante de joc facilitează surprinderea diferitelor elemente ale dansului – mişcări, atitudini, variaţia ritmică, structura diferitelor unităţi coregrafice – în adevărata lor ipostază, fără a fi trecute prin filtrul subiectiv al culegătorului. De aici se impune firesc necesitatea unei transpuneri grafice amănunţite şi totodată fidelă a elementelor coregrafice, o mai mare exigenţă şi, în ultimă instanţă, o nouă metodologie. Avînd în vedere posibilitatea analizării fenomenului în toată complexitatea mecanismului său intim, s-a pus problema modului de concretizare a documentului grafic. S-a considerat că un asemenea document ar trebui să aibă, pe lîngă rigurozitatea ştiinţifică, şi o mare eficienţă, adică transcrierea mişcărilor în partitură să fie fidelă, dar în acelaşi timp fluentă şi uşor abordabilă în lectură. Pentru îndeplinirea acestui deziderat s-a urmărit cu consecvenţă ca transcrierea mişcărilor să se realizeze, pe cît posibil, în limitele numărului de semne deja existente în cadrul sistemului de notare. Atenţia s-a îndreptat spre valorificarea cît mai eficientă a acestor semne, eliminînd de la bun început orice tendinţă de amplificare a grafiei (în afara unor stricte necesităţi). Înregistrarea cinematografică a permis şi rezolvarea reprezentării grafice a policinetismului, aspect important şi totodată deosebit de complex al dansului popular. De pildă, se ştie că oricare dans de perechi are caracter policinetic şi că cea mai simplă variantă de cuplu îmbină două forme de exprimare coregrafică (una bărbătească şi alta femeiască), relativ independente. Notînd direct un asemenea dans etnocoreologii puteau realiza numai un rînd grafic, care cuprindea, de obicei, linia coregrafică a unuia dintre parteneri (în multe cazuri un fel de sinteză) şi separat cîteva variaţiuni mai importante. În cazul transcrierii de pe film, situaţia s-a schimbat radical, datorită posibilităţii de concretizare grafică riguroasă a mişcărilor fiecărui dansator în parte şi de suprapunere reală şi exactă a rîndurilor coregrafice. În ceea ce priveşte organizarea partiturii coregrafice (suprapunerea rîndurilor corespondente) ne-am inspirat, pentru rezolvarea ei, din grafia sistemului muzical de notare. Rîndurile coregrafice au fost suprapuse sinoptic după modelul partiturii corale (sau orchestrale), realizîndu-se o coincidenţă perfectă a pulsaţiilor ritmice pe verticală. Astfel s-au putut realiza partituri coregrafice complexe de pînă la şase rînduri dispuse sinoptic (trei variante de cuplu în joc simultan). Aşadar, după cîteva experimente efectuate în anii 1960–1962, s-a trecut din anul 1963 la aplicarea cu consecvenţă a metodei de culegere a dansului popular cu ajutorul peliculei cinematografice. În acest mod s-au realizat 306 culegeri (din tot atîtea localităţi) şi 44 de sondaje (culegeri parţiale), între anii 1963 şi 1984. În filmele rezultate atît din culegeri, cît şi din sondaje, sunt cuprinse un număr de aproximativ 3500 de variante de joc. Trebuie să mai adăugăm că la realizarea tehnică a filmelor coregrafice au contribuit, într-o măsură importantă, şi operatorii de imagine Constantin Popa, Maria Teodorescu şi, mai cu seamă, Matilda Ionescu. Avînd deja la bază un corpus de lucru satisfăcător, mereu îmbogăţit prin culegeri permanente, calitatea muncii de cercetare etnocoreologică a crescut simţitor şi constant după anul 1963. În afara culegerilor efectuate curent şi a preocupărilor pentru obţinerea unor documente grafice de înaltă probitate ştiinţifică, atenţia etnocoreologilor s-a îndreptat cu precădere către o adîncire a cunoaşterii fenomenului prin analize pe diferite paliere. Mai concret, activitatea etnocoreologică s-a orientat pe următoarele coordonate principale: a) analizarea diferitelor aspecte ale structurii coregrafice – cunoaşterea mecanismului intim al dansului popular şi stabilirea unor parametri la nivel de morfologie şi sintaxă coregrafică; b) cercetarea şi valorificarea unor documente cu caracter istoric; c) determinarea specificului zonal, regional şi naţional; d) clasificarea tipologică a dansului popular romînesc. Activitatea etnocoreologilor – în sensul celor arătate – s-a oglindit în zeci de articole şi studii semnate de Vera Proca-Ciortea, Andrei Bucşan, Anca Giurchescu, Emanuela Balaci şi subsemnatul, publicate în „Revista de etnografie şi folclor”, anuarele Institutului, revista „Muzica”, precum şi în alte publicaţii de profil din ţară şi din străinătate. Evoluţia cercetării etnocoreologice se reflectă şi în alte lucrări, de mult mai mare anvergură, lucrări care depăşesc cu mult nivelul unor simple colecţii de dansuri populare. Între anii 1968 şi 1974 au fost editate următoarele volume: Folclor coregrafic – Bihor, vol. I (Constantin Costea, 1968), Jocuri din Transilvania de Sud (Emanuela Balaci şi Andrei Bucşan, 1969), Specificul dansului popular romînesc (Andrei Bucşan, 1971), Folclor coregrafic – Bihor, vol. II (C. Costea, 1972), Dansuri şi obiceiuri de pe Valea Hîrtibaciului (lucrare colectivă, 1974), Folclor coregrafic din Ţara Vrancei (Anca Giurchescu şi Const. Eretescu, 1974). Deşi pelicula cinematografică reprezintă, se pare, suportul cel mai adecvat pentru conservarea imaginii, înregistrarea video se impune din ce în ce mai mult datorită avantajelor pe care le oferă: imagine color de bună calitate; sincronizare perfectă între imagine şi sunet; camera de luat vederi este destul de uşor de manevrat; sensibilitatea deosebită nu necesită surse importante de iluminare; rezultatele înregistrării pot fi aflate imediat fără alte prelucrări; dimensiunile reduse ale aparaturii. Dar, pe lîngă avantajele enumerate, se pare că există şi o oarecare slăbiciune a tehnicii video: timpul de conservare al casetei video ar fi mult mai redus decît cel al peliculei cinematografice. Aceasta rămîne însă de verificat şi, chiar dacă ar fi aşa, credem că în rapida evoluţie a tehnologiei în speţă se va afla un procedeu de conservare îndelungată. Cu toate că ne-au lipsit fondurile necesare achiziţionării de aparatură video, am avut totuşi şansa să beneficiem de cuceririle tehnicii de înregistrare magnetică a imaginii prin relaţii personale. Astfel, din luna noiembrie 1985 şi pînă în prezent, semnatarul rîndurilor de faţă a reuşit să realizeze, cu ajutorul tehnicii video, 24 de culegeri (24 de localităţi) şi 356 de sondaje (356 de localităţi din 24 de judeţe), totalizînd 2320 de variante de joc. Anul 1974 a adus o nouă schimbare în evoluţia organizatorică a institutului. Prin unificarea cu Centrul de Fonetică şi Dialectologie şi cu Casa Centrală a Creaţiei Populare, aceasta devine Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice şi trece sub umbrela fostului Consiliu pentru Cultură şi Educaţie Socialistă. Schimbările organizatorice nu au implicat şi modificări de substanţă în activitatea de cercetare ştiinţifică: fiecare sector de cercetare a putut să-şi urmărească în continuare obiectivele fundamentale ale programului ştiinţific. Dar pe lîngă aceste obiective, sectoarele de etnografie şi folclor au fost antrenate, ca sarcină de serviciu suplimentară, şi în îndrumarea aşa-zisei „culturi de masă”. Etnocoreologiei, antrenarea în activitatea de îndrumare în cadrul culturii de masă – de fapt îndrumarea colectivelor muzical-coregrafice de amatori –, i-a adus mari avantaje, dar şi unele dezavantaje. Printre avantaje putem enumera: a) Am putut beneficia de reţeaua organizatorică a aşezămintelor culturale, ceea ne-a înlesnit mult cercetările de teren; b) Ni s-a oferit un cîmp larg de cunoaştere a problemelor evoluţiei contemporane a folclorului. Într-un timp destul de scurt am putut acumula o mare cantitate de informaţii, în care putem încadra şi cele 356 de sondaje amintite mai înainte; c) În relaţia cercetare–valorificare artistică ni s-a dat prilejul de a ne impune ideea conservării modelelor autentice; d) Am putut aduce o contribuţie importantă la revitalizarea şi totodată la conservarea unor autentice valori ale culturii noastre tradiţionale. În ultimă instanţă, am reuşit să orientăm, într-o măsură importantă, o evoluţie pozitivă a folclorului faţă de impactul acestuia cu activitatea artistică de amatori. Principalul dezavantaj al antrenării etnocoreologiei în îndrumarea activităţii artistice de amatori a fost orientarea pe două planuri – cercetare-îndrumare – a obligaţiilor profesionale. Această amplificare a sarcinilor de serviciu a însemnat şi aproape o dublare a eforturilor necesare îndeplinirii acestora. Dar cantitatea de informaţii obţinută, precum şi deschiderea unor noi perspective în cercetarea ştiinţifică a folclorului coregrafic ne determină să credem că a meritat să facem eforturi suplimentare. În aceeaşi perioadă, obiectivul fundamental al programului de cercetări etnocoreologice a fost realizarea Tipologiei dansului popular romînesc, componentă a Colecţiei Naţionale de Folclor. Pornită de la o schemă iniţială, elaborată de Andrei Bucşan şi publicată în volumul Specificul dansului popular romînesc, această vastă lucrare de sinteză era menită să realizeze o primă ordine în miile de variante culese, ceea ce marca, de fapt, intrarea într-o nouă etapă a evoluţiei cercetărilor etnocoreologice. Prevăzută iniţial în trei volume, reprezentînd principalele stiluri coregrafice romîneşti – dunărean, transilvănean şi carpatic –, a fost realizată, din motive obiective, numai în două: Tipologia generală a dansului popular romînesc şi Studii tipologice speciale, acesta din urmă cuprinzînd tipologia folclorului coregrafic transilvănean. Din păcate, lucrarea nu a putut să vadă încă lumina tiparului, deoarece atunci cînd a fost programată (în anul 1988) i s-a substituit o altă lucrare susţinută de o anumită secţie de propagandă. Sperăm însă ca în cel mult doi ani să fie editat cel puţin unul dintre cele două volume realizate. Activitatea din ultimii ani s-a caracterizat prin iniţierea a trei mari lucrări importante pentru cunoaşterea folclorului coregrafic romînesc. Este vorba despre o altă lucrare fundamentală, Mic atlas coregrafic romînesc, şi despre două monografii, Jocul fecioresc transilvănean şi Dansurile de perechi transilvănene. Din ambele monografii au fost publicate, în „Revista de etnografic şi folclor” şi în Memoriile Comisiei de Folclor, cinci capitole sub formă de studii independente. Pe lîngă cele prezentate mai sus putem adăuga şi o serie de discuri (albume), destinate mai cu seamă exportului, realizate în colaborare cu Casa de discuri Electrecord. Încercînd un succint bilanţ al activităţii de peste patru decenii, putem constata că sectorul etnocoreologic al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” a reuşit să aducă o însemnată contribuţie la studierea tezaurului folcloric romînesc. Rezultat al unei activităţi duse pe trei coordonate principale, cercetare – conservare – valorificare, contribuţia sectorului de etnocoreologie însumează următoarele acţiuni şi realizări: 1. S-au iniţiat 580 de acţiuni de cercetare şi culegere a folclorului coregrafic în 462 de localităţi din toată ţara – 250 de culegeri prin notare directă a jocurilor, 306 cu ajutorul peliculei cinematografice şi 24 prin înregistrare video. De asemenea, s-au realizat 400 de sondaje – 44 cu ajutorul peliculei cinematografice şi 356 prin înregistrare video – în 24 de judeţe. 2. Din culegerile şi sondajele efectuate au rezultat peste 11 000 de variante coregrafice, însoţite de cel puţin tot atîtea variante muzicale de joc, precum şi cîteva mii de fotografii. Toate aceste materiale alcătuiesc în prezent un fond distinct în cadrul Arhivei Naţionale de Folclor. 3. S-a reuşit redactarea a cincisprezece volume de profil coregrafic – colecţii de jocuri, monografii coregrafice, lucrări de sinteză, dintre care unsprezece au văzut lumina tiparului între anii 1955 şi 1974. 4. Au fost valorificate, în diferite publicaţii cu caracter ştiinţific ori cultural (din ţară şi de peste hotare), aproximativ 250 de studii şi articole, oglindind preocupările curente ale etnocoreologilor din institut. 5. De asemenea, etnocoreologii Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” au participat activ, cu comunicări pe diverse teme, la numeroase manifestări ştiinţifice (în ţară şi în străinătate), precum şi la diverse emisiuni de radio şi televiziune. Aşadar, pornită practic de la zero, etnocoreologia romînească a reuşit să se impună ca disciplină de sine stătătoare în cadrul folcloristicii, ajungînd la un înalt nivel ştiinţific, recunoscut atît în ţară, cît şi peste hotare. Din păcate, generaţia celor care au contribuit la geneza şi dezvoltarea disciplinei s-a subţiat din ce în ce mai mult, încît a rămas un singur reprezentant activ, subsemnatul, care încearcă să ţină încă sus steagul cercetării etnocoreologice în institut. Trebuie însă să semnalăm, ca un aspect pozitiv, prezenţa a doi tineri cercetători în domeniu din afara institutului nostru – Zamfir Dejeu de la Arhiva de Folclor a Academiei Romîne din Cluj-Napoca şi Corina Iosif de la Muzeul Ţăranului Romîn –, cărora le dorim să aibă realizări cel puţin la nivelul celor din generaţia noastră. În ceea ce priveşte actualul compartiment al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, acesta va trebui să-şi asigure continuitatea prin formarea unei noi generaţii de cercetători, generaţie care să ducă mai departe cercetarea etnocoreologică şi, în acelaşi timp, să valorifice experienţa şi zestrea acumulate în cele peste patru decenii de activitate. CERCETAREA ETNOGRAFICĂ ÎN INSTITUTUL DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR Germina Comanici De la integrarea preocupărilor de etnografie în lucrările de istoriografie romînească, începînd cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, continuînd cu cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi momentul de vîrf al secolului al XVIII-lea, reprezentat de complexa personalitate a lui Dimitrie Cantemir, au trecut două secole de importante acumulări, pînă cînd etnografia s-a impus ca una dintre cele mai importante ştiinţe ce studiază antroposul. În acest lung segment temporal s-au conturat etape, s-au impus personalităţi şi s-au fondat instituţiile de profil. Un eveniment cultural important este înfiinţarea în 1879 a Academiei Romîne, forum ştiinţific care va promova şi va stimula ştiinţa şi cultura romînească în general, etnografia ca parte componentă a ştiinţelor umaniste. Anterior fondării Academiei, cercetările de etnografie au fost stimulate prin înfiinţarea în 1875 a secţiei de etnografie a Societăţii Geografice Romîne, secţie existentă în cadrul unor societăţi similare şi în alte ţări europene. În 1905 este inaugurat Muzeul Istoric şi Etnografic al Astrei la Sibiu, iar în 1906 se fondează Muzeul de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială la Bucureşti, care va deveni Muzeul de Artă Populară. Etapa majoră în conturarea etnografiei ca ştiinţă o constituie faza cercetărilor integrate în sistemul unor ştiinţe fundamentale: lingvistica, geografia, sociologia. Contribuţii deosebite în deschiderea de noi perspective pentru etnografie le-au adus o pleiadă de valoroşi geografi, care au activat în această direcţie interdisciplinară: Şcoala geografică de la Bucureşti (Simion Mehedinţi) şi cea de la Cluj (George Vîlsan şi Romulus Vuia). Alături de activitatea universitară desfăşurată între 1926 şi 1940 la catedra de etnografie de la Universitatea din Cluj, numele lui R. Vuia este legat şi de cercetarea muzeistică sistematică, prin înfiinţarea în 1922 a unei prestigioase instituţii de profil – Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. La dezvoltarea etnografiei o contribuţie deosebită au avut-o cercetările sociologice în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti. Deşi etnografia nu a fost privită ca o ştiinţă independentă, ci, alături de folcloristică, ca instrumente sociologice de investigaţie, cercetările complexe asupra culturii populare prin metoda monografică au dus la o concepţie lărgită a integrării etnografiei în sistemul ştiinţelor înrudite. De numele conducătorului ştiinţific al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, D. Gusti, este legat un eveniment de epocală semnificaţie pentru etnografia romînească: fondarea, în 1936, a Muzeului Satului la Bucureşti. Aceste sumare repere, selectate dintr-o bogată istorie a disciplinei, premerg etapa de importanţă fundamentală: cea a creării unui cadru organizat şi instituţionalizat, cu colective de specialişti cu orientare de profil. În anul 1949 ia fiinţă secţia de artă populară în cadrul Institutului de Istorie a Artei, iar în 1951 se creează sectorul de artă populară al secţiei de artă a filialei Academiei Romîne din Cluj. În 1954, în cadrul Institutului de Arheologie se organizează sectorul de etnografie, prima unitate ştiinţifică de cercetare etnografică din ţara noastră, care s-a dezvoltat în secţia de etnografie. Această secţie a fost integrată, în 1963, în Institutul de Folclor, care devine astfel Institutul de Etnografie şi Folclor. În cei 35 de ani de activitate etnografică, prestigioase realizări ştiinţifice, de importanţă majoră la nivel naţional, oferă un bilanţ ce cu dificultate poate fi marcat, chiar numai în componentele esenţiale. Una dintre primele lucrări de importanţă fundamentală, la care au fost antrenaţi toţi specialiştii etnografi, demarată cu peste trei decenii în urmă, este Atlasul Etnografic Romîn, lucrare monumentală de interes naţional, orientată spre culegerea, tezaurizarea, prelucrarea şi reprezentarea culturii populare romîneşti prin tehnici şi metode cartografice. Culegerea unui vast material de teren, investigat cu chestionare elaborate de specialiştii institutului în aproximativ 600 de sate, cules de la peste 18 000 de subiecţi, a format cea mai importantă arhivă naţională din ţară. Orizontul problematicii este amplu, cuprinzînd fundamentalele aspecte de ordin material şi spiritual proprii domeniului culturii populare romîneşti: amenajarea adăpostului uman (aşezare, gospodărie, locuinţă, interior); asigurarea mijloacelor de existenţă (ocupaţii, meşteşuguri, instalaţii tehnice populare, alimentaţie, transport, schimb de produse); manifestări spirituale: obiceiuri legate de ciclul vieţii (naştere, căsătorie, moarte), obiceiuri calendaristice, obiceiuri legate de muncă, mitologie; manifestări artistice (artă, port popular). S-a urmărit diacronia fenomenelor, prin raportarea la două momente: anul 1900 şi jumătatea secolului al XX-lea. Peste 600 de hărţi, cu legende minuţios elaborate pe bază de tipologii însoţite de comentarii, fundamentează o masivă şi valoroasă realizare ştiinţifică, prestigioasă în ansamblul contribuţiilor moderne şi reprezentativă pentru valorile culturale naţionale. Primul volum de 60 de hărţi şi macheta lucrării sunt pregătite în vederea publicării. Dacă prin Atlasul Etnografic Romîn s-a urmărit conturarea specificului culturii populare de pe teritoriul nostru, prin colaborarea la Atlasul etnografic al Europei s-a reflectat comparativ contribuţia culturii romîneşti la patrimoniul culturii europene. Cercetătorii au participat la dezbaterile teoretice în cadrul conferinţelor internaţionale de la Zagreb (1966), Bonn (1968), Helsinki (1970), Stockholm (1972) şi au trimis hărţi însoţite de comentarii la temele: Plugul în Romînia, Date calendaristice de aprindere a focurilor rituale, Materiale de construcţie a caselor, Unelte de secerat şi cosit, Date calendaristice de împodobire a gospodăriei cu ramuri verzi. Harta şi comentariul la tema Date calendaristice de aprindere a focurilor rituale au fost publicate la ..., în 1980, în volumul ... O direcţie de cercetare abordată din prima etapă a existenţei secţiei de etnografie este cea legată de cultura populară contemporană, de procesul complex al integrării valorilor culturii tradiţionale în patrimoniul cultural actual. În 1971, un colectiv al secţiei de etnografie a iniţiat cercetări privind valorificarea tradiţiei în produsele meşteşugăreşti contemporane. În aceeaşi direcţie de cercetare, cu aceleaşi ipoteze de lucru, între anii 1971 şi 1973 s-au desfăşurat cercetări în satele din Muscel şi Argeş (300 p. ms.), iar în anul 1974 în satele jud. Neamţ (400 p. ms.). S-a urmărit procesul de evoluţie în mai multe meşteşuguri locale: port, ţesături, ceramică, lucrul în lemn. În anul 1974, un colectiv al secţiei de etnografie a desfăşurat o amplă cercetare în judeţul Dîmboviţa privind evoluţia unui singur meşteşug: olăritul. În anul 1975, la nivelul institutului s-a iniţiat o cercetare complexă interdisciplinară, avînd în vedere unele aspecte ale integrării valorilor culturii populare în contemporaneitate în variate componente: literatură, muzică, artă populară, port popular, obiceiuri. Cercetări zonale cu caracter complex, cu participarea specialiştilor din institut alături de cei din afară, s-au efectuat în zonele ce au fost dezafectate: Valea Bistriţei şi Porţile de Fier. Rezultatul acestor investigaţii a fost valorificat pe calea tiparului, în două lucrări de referinţă pentru etnografia romînească: Etnografia Văii Bistriţei. Zona Bicaz, Piatra-Neamţ, Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste, 1973, 620 p., şi Atlasul complex „Porţile de Fier”, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, 260 p., ambele coordonate de cercetători din institut. Atlasul complex „Porţile de Fier” constituie o premieră în literatura romînească de specialitate, prima reprezentare prin metode cartografice a faptelor de cultură populară. Specialiştii secţiei de etnografie au întocmit majoritatea cartogramelor; cele privitoare la ocupaţii, sisteme tradiţionale de arătură, unelte agricole tradiţionale, păstoritul tradiţional, sericicultura, instalaţii de morărit, alimentaţia după structura materiei prime, tovărăşii cu caracter agricol. Membrii secţiei de etnografie au participat, de asemenea, la cercetări zonale cu caracter complex, organizate în colective multidisciplinare: Tinca – jud. Bihor (1972); Şanţ – jud. Bistriţa-Năsăud (1972); Pecica – jud. Arad (1973); Valea Hîrtibaciului – jud. Sibiu (1973); Domneşti – jud. Argeş (1977). S-a tezaurizat un bogat material de teren, iar rezultatele cercetărilor s-au valorificat într-o suită de studii. Cercetarea din Valea Hîrtibaciului a fost publicată la Sibiu cu sprijinul organelor locale (Dansuri şi obiceiuri de pe Valea Hîrtibaciului, 1974, 184 p.). O direcţie de cercetare etnografică este cea legată de etnografia urbană. În 1967 s-a elaborat lucrarea Despre viaţa muncitorilor portuari (ms. 80 p.). Între anii 1978 şi 1980, un microcolectiv al secţiei de etnografie a participat la o lucrare complexă cu tema Aspecte etnosociologice în medii muncitoreşti. Lucrarea s-a axat pe metodologia abordării problemelor culturale, familiale şi de habitat în unele centre muncitoreşti. În anul 1988 s-a finalizat lucrarea Oraşul romînesc – preliminarii etno-istorice, urmărindu-se evoluţia specificului tradiţional urban romînesc (ms. 130 p.). Aceste lucrări au fost valorificate parţial prin publicare de studii. Cea mai substanţială realizare a membrilor sectorului de etnografie o constituie elaborarea lucrărilor materializate în volume, publicate sau în manuscris. De la înfiinţarea institutului pînă în prezent, cercetarea etnografică a beneficiat de contribuţia ştiinţifică a unor prestigioşi cercetători, cei mai mulţi formaţi în cadrul institutului, care a oferit climatul ştiinţific cel mai adecvat. Cu formaţie universitară variată – filologi, istorici, geografi, filozofi, istorici ai artei –, neexistînd, pînă în ultimii ani, învăţămînt universitar de orientare etnografică, specializarea s-a realizat în complexele activităţi iniţiate în institut. O bogată şi, în special, valoroasă literatură de specialitate, probînd maturitatea autorilor, impune azi etnografia la cota unei discipline bine fundamentate, cu domeniul clar conturat, cu metodologia adecvată, cu conceptele fixate şi cu o riguroasă interpretare teoretică. La un moment aniversar, ce necesită un bilanţ ştiinţific, este dificil de a avea pretenţia unei prezentări exhaustive. Bibliografiile curente, lucrările privind istoricul disciplinei şi ultimul volum Întîlnirea generaţiilor, publicat de institut cu prilejul împlinirii a 45 de ani de la înfiinţare, oferă o imagine completă. În spaţiul acordat vom decupa principalele domenii, lucrările publicate sau în manuscris (parţial valorificate prin studii), tipul lucrării. Acestea sunt atît lucrări din planul institutului, cît şi elaborări din afara planului, prezentarea făcîndu-se în ordine cronologică. I. Lucrări de sinteză definind domeniul etnografiei (istoricul disciplinei, metode, concepte): Etnografia – ştiinţa culturii populare, Bucureşti, 1968, 110 p.; Etnografia romînească. Istoric. Cultură materială. Obiceiuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, 508 p.; Istoria etnologiei romîneşti, Colecţia „Istoria ştiinţelor”, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, 184 p.; Introducere în etnologie, vol. colectiv, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, 244 p. II. Sinteze (teoretizare, tipologie) pe macrodomenii: II.1. Gospodăria: Structura şi funcţiile gospodăriei rurale romîneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea. (ms.), 1989, 400 p. II.2. Ocupaţii: Agricultura – ocupaţie tradiţională la romîni. Studiu etnografic (ms.), 400 p.; Albinăritul – monografie etnografică (ms.), 1996, vol. I, 330 p., vol. II (documente), 100 p.; Creşterea viermilor de mătase în Romînia (ms.), 1990, 184 p. II.3. Meşteşugurile populare: Meşteşugurile la romîni, (ms.), 1992, 250 p. II.4. Artă populară: Arta populară romînească (colab.), Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, 146 p. II.5. Costumul popular: Le costume populaire roumain, Bucureşti, Editura Datini, 1996; Costumul popular romînesc, Bucureşti, Editura Datini, 1996, 110 p. II.6. Mitologie: Mitologia romînească, Bucureşti, Editura Academiei, ed. I, 1985, ed. a II-a, 1987, 714 p. III. Sinteze pe o problematică ce decupează anumite elemente categoriale de definire a domeniului. III.1. Locuinţă: Vatra în concepţia poporului romîn, (ms.), 1990, 100 p. III.2. Interior: Mobilierul ţărănesc romînesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974; Arta populară romînească. Ţesături decorative, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, 128 p. III.3. Ocupaţii: Plugul în civilizaţia romînească, Oradea, 1978, 60 p.; Evoluţia recipientelor şi a amenajărilor pentru păstrarea produselor agro-alimentare în Romînia, (ms.), 1990, 190 p. III.4. Artă populară: Ornamentica tradiţională comparată, Editura Meridiane, 1979, 160 p.; Broderia populară romînească, Editura Meridiane, 1985; Meşteşugul şi arta acului, Editura Tehnică, 1986. III.5. Portul popular: Funcţiile ceremoniale ale portului popular de sărbătoare (ms.), 1988, 200 p.; Diferenţieri sociale în portul popular romînesc (ms.), 1989, 300 p.; Portul popular de sărbătoare, imaginea ţăranului romîn, (ms.), 1990, 200 p.; Însemn şi simbol în vestimentaţia romînească, Bucureşti, Editura Semne, 1997, 106 p. III.6. Domeniul vieţii spirituale, deosebit de complex în varietatea aspectelor prezentate, s-a structurat pe următoarea grilă tematică: III.6.1. Relaţii de familie: Familia romînească între tradiţie şi contemporaneitate (ms.), 1990, 190 p.; Familia nucleară romînească (ms.), 1994, 170 p. III.6.2. Interpretarea obiceiurilor la nivel teoretic din perspectivă semantică: Roluri şi performanţă în obiceiurile populare (ms.), 1992, 244 p. III.6.3. Sinteze teoretice şi tipologice pe anumite categorii de obiceiuri: Tradiţii de muncă romîneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 319 p.; Sărbătoarea Anului Nou (ms.), 1989, 350 p.; Modele comunitare de muncă şi întrajutorare: Şezătoarea, Claca, Asocierile de muncă (ms.), 1993, 250 p.; Microcosmosul gospodăriei. Practici magice şi religioase de apărare, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, 320 p. III.6.4. Sinteze etnologice din perspectiva elementelor circumstanţiale ale manifestărilor de ordin spiritual: Spaţiul şi timpul: Vîrstele timpului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, 310 p.; Toposuri sacre, (ms.), 1995, 200 p. III.6.5. Elemente circumstanţiale în perspectiva spiritualităţii: Casa tradiţională, topos al „existenţei autentice” – funcţia spirituală a stîlpilor sculptaţi (ms.), 1996, 221 p. III.6.6. Sinteze etnologice pe simboluri reprezentative: Coloana cerului, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, 268 p.; Ramura verde în spiritualitatea romînească (ms), 1996, 400 p. III.6.7. Sinteze etnologice privind funcţia şi racordajele unor elemente din structura obiceiurilor: Recuzita: Măştile populare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, 346 p.; Darul: Magia darului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1997, 268 p.; Alimentaţia rituală: Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei romîneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1996, 244 p. IV. Lucrări de sinteză cu caracter interdisciplinar. IV.1. Domenii interdisciplinare: Etnologie juridică, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, 340 p.; Etnoistoria – convergenţă interdisciplinară, Bucureşti, Editura Academiei Romîne, Comisia de Antropologie şi Etnologie, 1983, 122 p.; Demografie şi etnografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 326 p.; Deschideri filozofice în cultura tradiţională, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 288 p. IV.2. Lucrări de sinteză privind domeniul paleoetnologiei: Istoria agriculturii pe teritoriul Romîniei pînă în secolul al IV-lea (ms.); Evoluţia locuinţei pe teritoriul Romîniei (ms.). V. Dicţionarele constituie un tip de lucrare ce atestă maturitatea unei ştiinţe care şi-a elaborat fundamentalele instrumente de lucru: Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1979, 438 p.; Dicţionar de artă populară (colab.), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, 520 p.; Gospodăria rurală tradiţională. Glosar (ms.), 1991, 160 p.; Obiceiurile populare de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Romîne, 1997, 286 p. VI. Lucrări de tip monografic: VI.1. Zonale: Dobrogea, (ms.), 1975, 150 p.; Zona etnografică Rădăuţi, Editura Sport–Turism, 1979, 156 p.; Ţara Bîrsei, 3 vol. (lucrare colectivă) 1972–1982, Bucureşti, Editura Academiei, 414 p.; Civilizaţia tradiţională romînească în Curbura Carpatică Nordică (lucrare colectivă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 310 p.; Zona etnografică Teleorman, Bucureşti, Editura Sport–Turism, 1985, 184 p.; Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură (lucrare colectivă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, 412 p. VI.2. Tematice: VI.2.1. Arhitectură: Arhitectura romînească din Vestul ţării, Arad, 1979, 230 p. VI.2.2. Artă populară: Arta populară din Vîlcea (volum colectiv) Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare, Vîlcea, 1972, 354 p.; Nestemate bihorene (colab.), Bucureşti, Editura Tehnică, 1974, 124 p.; Arta populară din Mehedinţi, Drobeta-Turnu-Severin, 1982; Arta populară în Munţii Apuseni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, 98 p.; Broderii tradiţionale şi artizanale romîneşti, Editura Ceres, 1984. VI.2.3. Port popular: Portul popular romînesc de pe Tîrnave (colaborare), Casa Creaţiei Populare a judeţului Braşov, 1968, 283 p. VII. Volume bazate pe material etnografic, de largă referinţă culturală: Drumuri şi popasuri străvechi, Bucureşti, Editura Albatros, 1974, 152 p.; Creatori populari contemporani din Romînia, Bucureşti, Editura Sport–Turism, 1981, 252 p.; Popasuri etnografice romîneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, 118 p.; Cartea Şimleului. Repere istorice şi culturale ale vieţii romîneşti, Bucureşti, Editura Litera, 1995, 230 p. Menţionăm ca un act cultural important îngrijirea ediţiilor unor mari personalităţi din ştiinţa şi cultura romînească: Idealul uman şi valorile vieţii. Vasile Pîrvan, Bucureşti, Editura Albatros, 1983, 150 p.; B.P. Hasdeu. Scrieri filozofice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, vol. I, 504 p. O prestigioasă direcţie de cercetare o constituie colaborarea la mari lucrări colective de interes fundamental: Tratatul de istorie a artei, Bucureşti, Editura Academiei, 1969; Atlasul naţional de geografie, Bucureşti, Editura Academiei, 1972–1980; Istoria filozofiei romîneşti, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I, 1972, vol. II, 1980; Enciclopedia geografică a Romîniei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. Alături de ampla şi valoroasa contribuţie adusă de volumele menţionate, o substanţială bibliografie etnografică este constituită din studiile editate atît în publicaţiile institutului, cît şi în alte publicaţii: „Revista muzeelor”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Revista Traco-Dacica”, „...”, anuarele muzeelor. O direcţie semnificativă în activitatea etnografică din institut o constituie colaborarea cu muzeografii, materializată în două direcţii: realizarea documentării şi îmbogăţirii patrimoniului muzeal (Vîlcea, Sibiu, Goleşti, Gorj); participarea cu studii, comunicări, referate la reuniunile ştiinţifice sau publicaţiile muzeelor etnografice: Muzeul Satului, Muzeul Transilvaniei – Cluj, Muzeul Tehnicilor Populare (Sibiu), Muzeul Moldovei (Iaşi), Muzeul Agriculturii Romîneşti (Slobozia), Muzeul din Goleşti, Bran, enumerarea fiind selectivă. O altă direcţie de cercetare a constituit-o implicarea etnografilor în acţiuni cu caracter cultural larg. Activitatea a constat în îndrumarea, selecţia şi promovarea unor autentice valori ale artei populare, costumului, obiceiurilor. Specialiştii s-au implicat în prestaţii de culturalizare prin mass-media (presă, emisiuni la radio şi televiziune). Premii prestigioase au confirmat valoarea unor lucrări: Premiul Academiei Romîne pentru lucrările: Etnografia romînească. Istoric. Cultură materială. Obiceiuri; Demografie şi etnografie; Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei romîneşti; Premiul Fundaţiei ... pentru lucrările: Costumul popular romînesc; Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar şi Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei romîneşti. Unul dintre dezideratele cercetării etnografice a fost cel al organizării catedrelor de specialitate din învăţămîntul universitar. Azi, reputaţi etnografi sunt profesori şi conferenţiari, autori de cursuri universitare pe profil etnografic. O importantă realizare a constituit-o organizarea de doctorate în specialitate, începînd cu anul 1994. Deja s-au susţinut în institut o serie de apreciate lucrări de doctorat, elaborate atît de specialişti din, cît şi din afara institutului. Cercetătorii institutului sunt membri ai unor importante foruri de specialitate internaţionale: Comitetul Internaţional de Antropologie şi Etnologie, Asociaţia Europeniştilor, Societatea Internaţională de Etnografie şi Folclor, ... Integrată în constelaţia de discipline ce au ca domeniu de cercetare cultura populară, etnografia s-a impus ca o ştiinţă-pivot cu realizări remarcabile şi abordări de noi orizonturi ştiinţifice. Afirmăm că etnografia este o ştiinţă-pivot, în măsura în care orice cercetare legată de un element sau ansamblu al culturii populare nu poate să eludeze racordajele cu acest domeniu. De altfel, o cercetare modernă presupune un spirit holistic, disciplinele ce slujesc cercetarea culturii populare sunt conexate, avînd deschidere spre toate ştiinţele ce au ca domeniu de cercetare antroposul. UN SECOL DE PELICULĂ CINEMATOGRAFICĂ Maria Bîtcă La Paris, în seara zilei de 28 decembrie 1895, lumea bună a „Oraşului Luminilor” participa la prima reprezentaţie a cinematografului „Lumière”. Bucureştii, ţinînd îndeaproape – în acea vreme – pasul cu viaţa ştiinţifică şi culturală a Occidentului, se numără printre primele capitale ale Europei care beneficiază de această „minune a secolului” al XIX-lea. În mai 1896 este adus în Romînia primul aparat de proiecţie şi înregistrare, iar în primăvara următoare tînărul fotograf bucureştean, de origine franceză, Paul Menu, realizează un „program naţional de filme”. Seara zilei de 27 iulie 1897 se înscrie în istoria etnologiei romîneşti prin vizionarea întîiului film etnografic, intitulat Tîrgul moşilor din Bucureşti. Alegerea acestui subiect se potrivea pe deplin concepţiei firmei Lumière, care urmărea ca documentarele realizate de operatorii săi să corespundă atît necesităţii „cunoaşterii de sine – cinematografice”, cît şi difuzării în toată lumea a unor filme prin care să fie prezentat specificul etnic al fiecărui popor. Aflat în opoziţie cu elitele vremii, curentul romantic al secolului al XIX-lea, adusese în lumina tiparului imensa bogăţie şi frumuseţe a folclorului literar, făcînd din cultura tradiţională stindardul luptei de eliberare a popoarelor oprimate. Fotografia, formă perfectă de limbaj pictural, intrase, de curînd, în „Galaxia Gutenberg”, dezvăluind lumii secolului al XIX-lea şi frumuseţea obiectului de artă populară. În pragul secolului al XX-lea cinematografia scotea fotografia din încremenire, dîndu-i mişcare. Ce unealtă perfectă de cercetare şi înregistrare a fenomenului etnografic în desfăşurarea sa! Impresionat de vizionarea imaginii cinetice, Ion Luca Caragiale publică, în „Moftul romîn” din 18 mai 1901, primul „decupaj” de film mut romînesc, Moşii, cu toată atmosfera şi diversitatea lui, din care redăm doar secvenţa ce prezintă produsele meşteşugăreşti şi de artă populară: „[... ] velinţe – altiţe – bibiluri – fote – perdele – ştergare – marame -– furci – căldări – pirostrii – lopeţi – albii – copăi [ ...]”. „Cine ar nega serviciul imens ce e în stare să-l aducă culturii umane cinematograful” – scria, cu un deceniu mai tîrziu, profesorul Constantin Iordăchescu în cartea intitulată Cinematograful şi educaţia. Arta populară – „[...] să ne scoborîm deci în popor, să adunăm şi să studiem produsele primitive ale artei lui, [...] să nu aşteptăm să ni le culeagă străinii spre a se mîndri apoi cu ele, cum au început a face Anuar IEF, serie nouă, tom. 9–10, 1998–1999, Bucureşti, p. 127–131 Nemţii, în Bucovina sau cum au făcut Ungurii cu melodiile noastre din Transilvania şi Banat, pe care în culegerile lor le dau drept ungureşti. Să ne gîndim că cu fiecare an ce trece, lumea se preface: mahalalele împrumută ce are mai rău centrul, iar satele ce are mai urît mahalaua; cu fiecare bătrîn care se stinge, piere o parte de adevărată şi curată artă populară. […] Să culegem deci cu rîvnă produsele de artă populară şi să pregătim astfel calea celor ce vin după noi, şi calea spre civilizaţie a patriei noastre, […] atunci numai vom putea aprecia drept serviciile incalculabile pe care le poate aduce culturii naţionale cinematograful”. În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, filmotecile occidentale şi chiar ale unor ţări mai apropiate de noi înmagazinaseră un impresionant număr de documentare etnografice. La noi, după un start promiţător şi cîteva izbucniri de entuziasm pentru acest instrument de înregistrare pe peliculă a imaginilor vii din realitatea înconjurătoare, s-a instaurat o condamnabilă nepăsare. Cînd, în anul 1926, Vasile Gociu se încumetă să realizeze documentarul Dîmboviţa, apă dulce, în care erau prezentate contrastele sociale ale capitalei, cenzura vremii interzice difuzarea filmului. Chiar şi prestigiosul Institut Social Romîn, înfiinţat în 1920, îşi îndreaptă atenţia către film ca instrument de cercetare, cu o întîrziere de 8 ani! Dimitrie Gusti, creator al conceptului de film sociologic, începe realizarea acestui gen de documentare, împreună cu colaboratorii săi P. Sterian, H. Stahl, C. Brăiloiu şi O. Nemţeanu, abia în anul 1928, monografia etnografică a comunei Drăguş fiind terminată în 1929. Tot în anul 1929 are loc la Praga, sub egida Societăţii Naţiunilor Unite, primul Congres internaţional de artă populară. Pornindu-se de la observaţia că istoria este „în cea mai mare măsură rezultatul comunicării decît al conservării”, organizatorii şi-au propus să alcătuiască un studiu metodic asupra domeniilor culturii populare pe baza referatelor participanţilor la congres şi a schimburilor de vederi asupra raporturilor ce unesc între ele formele naţionale de acţiune. Romînia a fost reprezentată briant de Al. Tzigara Samurcaş, Artur Gorovei şi Ion Muşlea. Prefaţat de Henri Focillon şi ilustrat cu numeroase imagini fotografice, studiul ... are şi două mari capitole consacrate arhivelor internaţionale de înregistrări ale muzicii şi cîntecului popular, şi proiectului de organizare a arhivelor internaţionale pentru arheologie artistică şi populară. Istoria arhivei de filme a Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” începe cu primele pelicule „mute” supervizate de Dimitrie Gusti. Jocuri naţionale are o dublă valoare documentară, deoarece printre spectatorii căluşului din Pădureţi, paparudelor, ursarilor şi a tarafului din Argeş, pot fi recunoscuţi cercetătorii: Gusti, Rosetti, Brauner, Cocişiu, alături de colaboratorii lor. În dreptul filmului Scene de nuntă în satul Feleag, Alexandru Amzulescu nota în catalog, după o vizionare din anul 1980, cînd masa de montaj şi aparatul de proiecţie încă mai funcţionau: „Un documentar bun, de epocă”. Despre Drăguş, există menţiunea: „apare D. Gusti cu echipa complexă de cercetare şi filmare”. Din acelaşi lot merită menţionate şi Societatea Chindia – un film coregrafic fără sunet, Junii din Braşov şi Monografia comunei Şanţ (ultimul, cu inserturi în limba franceză). Zadarnic am căutat în catalog copia monografiei satului Cornova (1931). După desfiinţarea, în 1948, a Institutului Social Romîn, filmele acestuia au fost preluate de Arhiva Naţională de Filme, care a făcut cîte o copie pozitivă pe 16 mm şi o copie negativă (..) pe 35 mm pentru Institutul de Etnografie şi Folclor, înfiinţat în anul 1949. Materialul filmat în Basarabia de operatorul regizor Tudor Posmantir a rămas în forma sa brută. Dar cel mai vechi film mut aflat în arhiva IEF este intitulat Aromînii din Pind şi constituie mărturia avansului de mai bine de două decenii pe care îl aveau în cercetarea etnografică fraţii noştri din sudul Dunării. Încă din anii 1906–1911, fraţii Miltiade şi Ienache Manachia filmau scene din viaţa aromînilor din Avdeta, Veria şi alte localităţi ale Macedoniei greceşti. Deşi „armîni”, care se declarau de etnie romînă, ei sunt revendicaţi ca pionieri ai cinematografiei din două ţări balcanice: Grecia şi Republica Macedonia. Nevoia de cuvînt rostit şi de muzică s-a simţit cu acuitate în toate filmele cinematografului mut, dialogurile şi comentariile fiind substituite de cuvîntul scris sub forma titlurilor intercalate între secvenţe. Apariţia sonorului, în 1928, constituie un moment de împlinire a limbajului cinematografic, dialogul, comentariul, ambianţa sonoră şi muzica intrînd, cu drepturi depline, alături de imaginea cinetică şi montaj, în arsenalul creatorilor de film şi a cercetătorilor ştiinţifici. Filmul sonor a dat posibilitatea lărgirii sferei de investigaţie etnologică, cuprinzînd folclorul literar, folclorul muzical şi dansurile populare. Scurtul, dar rodnicul efort de aliniere a Institutului Social Romîn la standardele cercetării europene, prin intermediul tehnicii audiovizuale, se încheie cu excelentul documentar Obiceiuri din Bucovina, filmat în 1937 şi finisat în 1939. În anii ’30 documentarul etnografic este abordat şi de cineaştii romîni, dintre care ţinem să-l menţionăm pe regizorul Paul Călinescu, care a străbătut ţara, surprinzînd scene de muncă şi de sărbătoare, pe care le-a imortalizat în filmele Colţuri din Romînia şi Oameni şi obiceiuri din ţara Moţilor, cel de al doilea fiind distins cu premiul I la Bienala de la Veneţia în anul 1938 şi copiat apoi pe peliculă de 16 mm pentru a fi difuzat prin puţinele instituţii care aveau aparate de proiecţie pentru film îngust. În majoritatea ţărilor europene cercetarea şi învăţămîntul trecuseră pe filmul de 16 mm, mult mai ieftin şi aproape la fel de performant ca cel de 35 mm. La noi existau în 1943 doar 15 asemenea aparate. Profesorul Constantin Kiriţescu, fost director general al învăţămîntului superior în Ministerul Educaţiei, luptînd împotriva birocraţiei obtuze care punea piedici în calea introducerii filmului îngust în şcoală şi cercetare, trăgea, în presa vremii, un semnal de alarmă, deosebit de actual şi azi: „Tradiţia e un lucru preţios. Respectul trecutului dă temelii solide gîndirii actuale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să nesocotim înnoirile şi să n-avem încredere în ele. […] A rămîne închegat în forme vechi, închistat în carapacea trecutului, a tăgădui valoarea înnoirilor înseamnă a trînti uşa în obrazul prezentului şi a rămîne în urma altor popoare, privindu-le cum trec înainte, pe lîngă noi, peste noi”. Pe aceeaşi poziţie se situează şi ..., participant la primul Congres european al filmului îngust (Zagreb, 1943) şi autor al cărţii Cinematografia cu film îngust: „Rămîne surprinzător pentru mine şi pentru toţi cei cunoscători, cum am putut să nu observăm că toate ţările care ne înconjoară şi-au făcut din filmul îngust o puternică armă de propagandă şi cultură... Fiindcă filmul de 16 mm este filmul documentelor, al ştiinţelor, al instrucţiei, al propagandei, al peisajelor, al etnicului, al tradiţiei şi al bogăţiilor romîneşti ce pot fi, prin el, exploatate, cunoscute şi iubite de noi şi de străinătate...”. Un fond cu totul deosebit în cadrul arhivei de documente etnologice ale IEF îl constituie cele 38 de filme, realizate de Institutul pentru Filmul Ştiinţific din ... în colaborare cu cercetători romîni din IEF. Tematica acestora este diversă şi acoperă numeroase zone etnofolclorice din Romînia. De la ultimul film al echipelor de cercetători conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi pînă în 1960, cînd Institutul de Etnografie şi Folclor a primit aparatura de film necesară cercetării etnologice, au trecut mai bine de două decenii. Poate calcula cineva cîte comori spirituale şi materiale ale culturii populare s-au pierdut în anii socializării agriculturii, fără a fi înregistrate în memoria peliculei? După un început timid (1960–1964), primii care au înţeles că fără film nu se poate face cercetare modernă au fost coregrafii şi apoi muzicologii. Dintre cele 315 subiecte înregistrate din 1960 şi pînă în 1989 pe peliculă negativă de către cercetătorii institutului, 80% conţin cîntece şi dansuri populare, 13,3% datini şi obiceiuri, 3,5% diverse aspecte etnografice, 1,2% meşteşuguri populare şi 1% teatru popular de păpuşi. Aceasta este zestrea de filme pe peliculă de 16, respectiv 35 mm cu care intrăm în mileniul III. După 1990, drămuitorii bugetelor de austeritate au considerat pelicula de film un material prea scump pentru cercetarea ştiinţifică. Apăruse tehnica modernă, şi mult mai ieftină, a înregistrării video. Cu toate că achiziţionarea primei camere video a IEF a avut loc abia în 1996, încă din 1992 s-au executat culegeri de teren şi s-au realizat filme video care au intrat în patrimoniul arhivei IEF. A trecut un secol de la prezentarea pe ecran a primului subiect etnografic romînesc. Ce am tezaurizat în „lada de zestre” a filmografiei etnologice? Puţin. Foarte puţin! Cît timp cercetarea romînească va mai rămîne în postura de fată săracă a Europei? VALORIFICAREA DISCOGRAFICĂ A ARHIVEI INSTITUTULUI Marian Lupaşcu Constantin Brăiloiu a acordat o atenţie deosebită înregistrării şi conservării documentelor sonore, în cadrul ..., chiar de la întemeierea acesteia (1928). Nu întîmplător, comunicarea sa, susţinută în 1937, la Paris, la primul Congres Internaţional de Folclor, se referă la tehnicile de înregistrare. Brăiloiu consideră că înregistrarea sonoră este o operaţie fundamentală în cercetarea folclorului muzical, idee argumentată detaliat: ... Rezultă importanţa alegerii mijloacelor tehnice care să asigure fidelitatea şi durabilitatea înregistrărilor, mijloace care să fie la îndemîna tuturor. În acest sens, etnomuzicologul analizează minuţios diverse tehnici de imprimare (mecanică, pe cilindri de ceară; optică, pe film; electrică, pe fir de oţel sau pe discuri de gelatină, metal etc.). El considera că doar discul de ebonită de tip industrial (25 cm diametru, 78 ture), înregistrat electric, răspunde necesităţilor. Într-o primă etapă, în perioada 1930–1935, Brăiloiu iniţiază copierea înregistrărilor-document (valoroase ca specimen folcloric şi ca interpretare vocală şi / sau instrumentală) de pe cilindri de fonograf pe discuri. Firma pariziană ... realizează 10 discuri (nr. 517–526) cu un total de 32 de melodii (jocuri, balade, doine, cîntece propriu-zise, de joc şi de leagăn, piese rituale din repertoriul funebru şi bocete). Fidelitatea nesatisfăcătoare şi costurile ridicate determină sistarea acestei operaţii. Etnomuzicologul încearcă apoi să direcţioneze interesul caselor de discuri autohtone (Lifa şi Cristal, ultima devenită mai tîrziu Electrecord) şi a celor străine (Odeon, Columbia, His Master’s Voice) spre folclor. Adăugăm celor citate firma romînească ... şi cea germană .... Apare astfel un număr impresionant de discuri adresate publicului larg, care cuprind, în general, melodii de joc şi cîntece, cu acompaniament, din toate zonele ţării. Valoarea ştiinţifică este uneori discutabilă, deoarece criteriul estetic-comercial primează în activitatea firmelor respective. O categorie aparte o constituie seria de 24 de discuri (nr. 349–370; 788; 1558), editate de Archive de la parole şi înregistrate în 1929 de firma ..., serie ce prezintă material folcloric de certă autenticitate şi valoare ştiinţifică. Sunt imprimate jocuri, doine, piese din repertoriul păstoresc şi nupţial, balade, cîntate cu fluierul, alături de cîntece propriu-zise, de seceră, strigături de nuntă, balade, colinde, interpretate vocal, toate fără acompaniament. Materialul provine din zonele: Dolj, Gorj, Argeş, Alba, Constanţa, Vîlcea, Durostor – Bulgaria, Frăşari – Macedonia. În aceeaşi categorie se înscriu şi cele două discuri (nr. 371, 372) editate de ... Discurile includ melodii de joc şi o baladă, cîntate de doi lăutari (un viorist şi un cobzar) din Jitia – Vrancea. Repertoriul prezentat, valoarea materialului, modalităţile de interpretare şi zonele acoperite ne conduc la certitudinea că Brăiloiu a selecţionat piesele înregistrate pe discurile din această categorie. În 1935 apare un disc (nr. 545), editat de .... Prima faţă a discului poartă titlul .... Înregistrarea a fost făcută la Londra, cu prilejul Festivalului Internaţional de Folclor la care au participat şi căluşarii din Pădureţi–Argeş, acompaniaţi de un viorist şi un cobzar. Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner i-au însoţit şi, aşa cum reiese din adnotările făcute de Tiberiu Alexandru în catalogul de discuri al arhivei, au supravegheat înregistrarea. Constantin Brăiloiu este primul editor romîn de disc ştiinţific, necomercial. El comandă şi realizează, cu concursul producătorilor, un număr de 851 feţe de disc, care cuprind 1784 de melodii. Înregistrările sunt făcute sub directa sa supraveghere, uneori cu concursul colaboratorilor săi (Tiberiu Alexandru, Harry Brauner, Emilia Comişel, Ilarion Cocişiu, Constantin Palade, Constantin Bugeanu, Paula Carp, Gheorghe Ciobanu). Discurile cuprind, în majoritate, material din ţară, dar şi din alte zone geografice locuite de romîni. Menţionăm cele cinci discuri (nr. 1024, 1026, 1031, 1032, 1145), înregistrate în 1939 în studiourile firmei Cristal. Ele cuprind folclor aromîn din Gramotic – Grecia (cîntece, jocuri, balade, piese rituale de nuntă, de înmormîntare, de Florii, de Crăciun, de Anul Nou). În 1941 apare o serie de nouă discuri (nr. 1448–1456), produse la Electrecord. Înregistrările prezintă folclor romînesc din Timocul sîrbesc (jocuri, cîntece propriu-zise, balade, doine, piese rituale de nuntă). Brăiloiu urmărea elaborarea, în cele din urmă, a unei ample antologii sonore, sistematizată pe genuri şi zone, lucrare ce ar fi integrat înregistrările de pe discurile ştiinţifice realizate în etapele anterioare. În anul 1941 el editează, prin firma ..., primul album discografic (cinci discuri, nr. 1369–1373) din antologia proiectată, album care poartă titlul Ţara Oaşului (Satu Mare). Materialul muzical include trei doine, trei bocete, două piese rituale nupţiale, două jocuri, un semnal păstoresc şi o colindă. În acelaşi an, Brăiloiu editează, cu sprijinul Ministerului Propagandei Naţionale, alte trei albume. Primul, Roumanian Popular Dances I (trei discuri, nr. 1542–1544), însoţit de text explicativ, reuneşte 12 piese. Al doilea, purtînd acelaşi titlu (trei discuri, nr. 1545–1547), prezintă 13 melodii din diverse zone. Ultimul album, intitulat ... cuprinde patru piese. În 1950, apare la Paris albumul intitulat ... . Albumul este editat de ..., cu concursul lui Brăiloiu. Înregistrările au fost realizate în ţară de Constantin Brăiloiu şi Tiberiu Alexandru în perioada 1935–1940. Sunt prezentate opt piese (două doine, un cîntec propriu-zis, un bocet, o scenă de nuntă, o alta cu obiceiuri de Anul Nou şi două jocuri), însoţite de un text explicativ. Între anii 1951 şi 1958, Brăiloiu iniţiază şi participă la editarea seriei ... Cele patruzeci de discuri (25 cm diametru, 78 ture) sunt grupate în opt albume, fiecare însoţit de un comentariu ştiinţific. Folclorul romînesc, ilustrat prin patru discuri (14 piese), este cel mai bine reprezentat. Materialul muzical specific altor popoare şi populaţii acoperă, de obicei, cîte un disc, cel mult două (francezii şi italienii). Discul 4 (SC 47 şi 51) prezintă o „dragoste” din zona Bucureştiului şi un cîntec de joc din Gorj, înregistrate de Brăiloiu în 1938, respectiv 1939. Discul 17 (AI 44 şi SC 31) include o doină din nordul Transilvaniei şi două cîntece din Banat, înregistrate de Brăiloiu în 1939, respectiv 1937. Discul 24 (AJ 58 şi 59) cuprinde patru cîntece, dintre care unul ritual nupţial şi un bocet, piese din folclorul romînilor din zona Bug – Ucraina. Imprimările sunt realizate de Brăiloiu în 1942. Discul 38 (AI 120 şi 121) prezintă un bocet şi trei cîntece rituale nupţiale din folclorul macedoromînilor din Pind – Grecia. Brăiloiu a realizat înregistrările în 1939. Lucrare de referinţă, monumentala colecţie a fost reeditată în 1984, pe şase discuri LP de 30 cm (nr. 5251–5256). Materialul romînesc este grupat pe prima faţă a celui de-al treilea disc (nr. 5253), intitulat Europe 1. Noua ediţie reproduce notele explicative ale lui Constantin Brăiloiu referitoare la piesele romîneşti. Întregul album este precedat de o introducere semnată de Laurent Aubert, de un amplu studiu al lui ... consacrat lui Brăiloiu şi completat cu ilustraţii ale unor scene rituale (una nupţială din zona Baia Mare şi alta funerară din Gorj). După înfiinţarea Institutului de Folclor (1949), editarea discurilor, în ţară, este continuată de Tiberiu Alexandru. Sub îndrumarea sa, în anul 1949, Electrecord produce 29 de discuri ştiinţifice (nr. 1722–1750). Materialul, cules de cercetătorii institutului, provenea din Muntenia, Oltenia, Banat (jocuri, doine, „dragoste”, cîntece propriu-zise, piese din repertoriul păstoresc, balade). Ultimele şase discuri prezintă folclor sîrbesc din Timiş (jocuri, cîntece propriu-zise, balade, piese rituale de nuntă). Urmează o perioadă de 10 ani în care editarea discurilor-document este întreruptă. În acest interval apar totuşi cîteva înregistrări cu un caracter aparte. În 1949 a fost înfiinţată, pe lîngă Institutul de Folclor, o orchestră populară experimentală, formată din interpreţi proveniţi din toate zonele ţării, în majoritate lăutari de certă valoare (viorişti, cobzari, ţambalagii, contrabasişti, acordeonişti, naişti, clarinetişti etc.) Unii cercetători ai institutului au îndrumat, la început, activitatea orchestrei, numită, începînd din 1951, Orchestra „Barbu Lăutaru”. Instrumentelor tradiţionale lăutăreşti li s-au adăugat, în timp, cele ţărăneşti (fluier, cimpoi) şi soliştii vocali. Masivitatea formaţiei (aproape 80 de membri), particularităţile timbrale, tehnice, stilistice şi repertoriale ale fiecărui instrument, interpret, şi ale fiecărei zone folclorice, precum şi specificul concertant (implicînd prelucrarea, armonizarea şi orchestrarea tuturor pieselor) au făcut necesară coordonarea ansamblului de către un dirijor provenit dintre lăutarii viorişti. În anul 1950, cu prilejul unui turneu la Praga, orchestra, dirijată de Nicu Stănescu şi Ionel Budişteanu, înregistrează la casa Supraphon cinci discuri (nr. 2361–2365). Repertoriul include 17 piese (jocuri, cîntece instrumentalizate, cîntece de joc, o doină şi o horă de concert) interpretate de orchestră şi de soliştii Maria Lătăreţu (voce), Nicu Stănescu şi Ionel Budişteanu (vioară), Fănică Luca şi Alexandru Găvănescu-Boiţă (nai), Ion Păturică (cobză). Orchestra „Barbu Lăutaru” trece, în 1953, sub patronajul Filarmonicii „George Enescu”, unde desfăşoară o intensă activitate concertistică şi înregistrează discuri comerciale pînă în anul 1969, cînd este desfiinţată. În 1959 se reia înregistrarea discurilor-document. Institutul editează la Electrecord primul album (trei discuri, nr. 2974, 2975, 3001) din seria intitulată Antologia muzicii populare romîneşti, al cărei redactor este Tiberiu Alexandru. Albumul, însoţit de text explicativ, prezintă piese interpretate la diverse instrumente muzicale (disc 1), cîntece (disc 2) şi jocuri (disc 3). În 1961, tot sub îngrijirea lui Tiberiu Alexandru, apare cel de al doilea album al seriei (trei discuri, nr. 3229–3231), completat, şi de această dată, de o broşură explicativă. Materialul include datini de iarnă, de primăvară şi vară, piese rituale funebre şi nupţiale (disc 4). Sunt prezentate apoi doine şi piese din repertoriul păstoresc (disc 5) şi, în final, cîntece bătrîneşti (disc 6). Albumele integrează, pe lîngă piese preluate de pe discurile ştiinţifice editate de Brăiloiu, şi melodii culese mai recent. Este evidenţiată astfel evoluţia folclorului pe diverse paliere (repertoriu, instrumente, structuri intonaţionale şi ritmice, modalităţi de interpretare etc.). Ambele albume au fost reeditate în anul 1977 (nr. 4497–4502). În 1963, Tiberiu Alexandru şi Alexandru Amzulescu editează două discuri ştiinţifice (nr. 3464, 3465) cu titlul Cîntece bătrîneşti. Balade, la Casa Electrecord. Cele opt piese sunt reprezentative pentru repertoriul muntenesc şi oltenesc al acestei categorii folclorice. În acelaşi an apare la ... un disc-document (...) intitulat ..., cel de al optsprezecelea din seria ... Materialul muzical, valoros şi divers (trei colinde, o Capră, toconelele, Paparuda, un cîntec de seceriş, un bocet, două piese ceremoniale funebre, un cîntec de nuntă, două semnale de bucium, un poem muzical păstoresc, patru doine, două balade, cinci cîntece propriu-zise, un cîntec de joc, 11 jocuri şi o horă de concert) provine din arhiva Institutului de Folclor şi a fost selectat şi editat de Tiberiu Alexandru. El semnează, alături de A.L. Lloyd, şi comentariul ştiinţific. Alan Lomax a alcătuit şi îngrijit discul în forma sa finală. În anul 1970, institutul, în colaborare cu Electrecord, realizează al treilea album (două discuri, nr. 3987, 3988) din seria Antologia muzicii populare romîneşti. Albumul, editat de Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlea, este însoţit de o broşură explicativă. Materialul include obiceiuri de Anul Nou (piţărăi, urări, Turca, Ursul, Capra), colinde, din zone folclorice ale Munteniei şi Olteniei (disc 1) şi colinde din Transilvania (disc 2). În 1976, sub egida UNESCO, firma Odeon (Italia), cu concursul Institutului de Etnografie şi Folclor, lansează discul intitulat Rumania (nr. 4449), cel de al treisprezecelea al seriei Musical Atlas. Seria cuprinde folclor din diverse zone ale globului. Înregistrările au fost pregătite şi asistate de Mihai Pop. Materialul a fost înregistrat şi comentat de Bernard Mauguin şi editat de Alain Danielou. Sunt prezentate piese interpretate la caval, ocarină, trîmbiţă, precum şi două doine, un bocet, un cîntec ceremonial funebru, un dans al mascaţilor din ciclul ceremonial de iarnă, un cîntec polifonic aromîn şi o baladă. Între 1980 şi 1983, la Casa Electrecord apare o nouă serie de discuri. Seria, intitulată Jocuri populare romîneşti (şase discuri, nr. 4773, 4793, 4772, 4820, 4831, 5081), este îngrijită de etnocoreologul Constantin Costea. Materialul acesta are un caracter special: el provine din arhiva institutului (culegeri cu solişti sau tarafuri din Muntenia, Mureş, Maramureş, Oltenia, sud-estul Transilvaniei şi Moldova) şi a fost pus de către cercetător la dispoziţia interpreţilor (lăutari din orchestre profesioniste, conduse de dirijori). Aceştia, după ce au învăţat şi au prelucrat repertoriul (armonizare, orchestraţie) l-au înregistrat. Fiecare disc include un comentariu semnat de îngrijitorul seriei. În perioada 1982–1984, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (ICED, în componenţa căruia se afla actualul Institut de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”) realizează la Electrecord seria de discuri-document ... (şase discuri, nr. 4991, 5048, 5064, 5069, 5155, 5195), discuri editate de Speranţa Rădulescu şi Carmen Betea. Sub titulatura ...sunt prezentate formaţii şi repertorii specifice Olteniei (disc 1), Bucovinei (disc 2), Transilvaniei, Bihorului şi Aradului (disc 3), zonelor Ilfov, Vlaşca, Teleorman (disc 4), Cîmpiei Transilvaniei (disc 5), Maramureşului şi Oaşului (disc 6). Unele dintre înregistrări sunt preluate de pe discurile ştiinţifice editate de Brăiloiu, altele (majoritatea) sunt realizate ulterior. Seria a fost reeditată în 1986 (nr. 5296–5301). În anul 1985 este lansat la Paris albumul Ballades et fêtes en Roumanie (două discuri, nr. 5321, 5322), din seria Le chant du monde. Materialul este integrat colecţiei fondate de Gilbert Rouget, colaborator şi continuator al lui Brăiloiu, colecţie publicată sub patronajul a două prestigioase instituţii: .... Albumul, de o calitate excepţională, este editat şi produs de CNRS. Înregistrările au fost realizate în 1980–1981, pe teren, în Romînia (Olt, Dolj, Teleorman, Brăila), de .... Materialul muzical (şapte balade, două piese rituale de nuntă, două jocuri şi două cîntece propriu-zise) este însoţit de un studiu amplu, semnat de cei doi culegători. Sunt incluse transcrieri şi analize de text şi melodie, însoţite de fotografii şi de o hartă a zonei investigate. În 1988, ICED realizează la Electrecord un nou disc-document, intitulat ...). Este ultimul disc editat şi comentat de Tiberiu Alexandru. Materialul muzical, triat cu exigenţa datorată îndelungatei sale experienţe în domeniu, reproduce înregistrări realizate în 1941 de Constantin Brăiloiu şi de Tiberiu Alexandru, iniţial pe discuri ştiinţifice. Sunt prezentate jocuri interpretate de tarafuri tradiţionale din Bistriţa-Năsăud, Mureş, Cluj, Braşov. În acelaşi an, sub egida AIMP, Casa Ocora scoate la Paris un CD intitulat ... Înregistrările au fost făcute în 1986 la ICED, cu concursul Speranţei Rădulescu (consilier ştiinţific). Materialul muzical include repertoriul tipic romînesc (două cîntece bătrîneşti, o „dragoste”, un cîntec propriu-zis, o suită de jocuri) şi este însoţit de un text explicativ. Tot în 1988, AIMP realizează la Casa VDE–Gallo, albumul intitulat .... (trei CD-uri, nr. 5502–5504), album editat de Speranţa Rădulescu. Sunt prezentate 23 de piese din Oltenia, 28 din Moldova şi 35 din Transilvania (doine, jocuri, bocete, piese rituale funebre, de nuntă, de Anul Nou, de Crăciun, de clacă, de seceriş, cîntece bătrîneşti, cîntece epice, cîntece propriu-zise şi de joc, semnale vocale şi instrumentale). Piesele sunt preluate de pe discurile ştiinţifice editate de Brăiloiu în perioada 1933–1943 şi sunt însoţite de o broşură explicativă. În anul 1999, Institutul de Enografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” reia editarea înregistrărilor-document. Noua serie, Arhive Folclorice Romîneşti, este deschisă de CD-ul intitulat Rădăcini (nr. 5703). Materialul muzical selectat (54 de piese aparţinînd repertoriilor rituale-ceremoniale, epice, lirice, de joc), în cea mai mare parte inedit, a fost cules de Constantin Brăiloiu şi colaboratorii săi între 1929 şi 1941. Comentariul integrează un amplu aparat ştiinţific şi este semnat de etnomuzicologii ..., ultimul fiind şi editorul seriei. Lucrarea are şi o variantă în limba engleză, traducerea fiind realizată de Bogdan Ştefănescu. MOMENTE DIN EVOLUŢIA SERVICIULUI TEHNIC Ion Georgescu În cercetarea culturii populare orale, prima fază importantă o constituie înregistrarea fenomenelor acestui domeniu, iar grija cea mai mare a serviciului tehnic a fost aceea de a asigura gradul de fidelitate permis de tehnica momentului, pe un suport material care să asigure o bună conservare documentelor audiovizuale realizate în această etapă, evitîndu-se astfel copierile repetate ale acestora şi, prin urmare, dublarea sau triplarea costurilor cercetării. În tehnică, gradul de fidelitate a înregistrărilor a evoluat o dată cu perfecţionarea aparaturii de studio şi a parcurs drumul de la fonograf la înregistrarea digitală. În institut, din motive diverse, dar, în principal, din înţelegerea eronată de către forurile de decizie a rosturilor acestuia în cercetarea culturii populare orale, nu s-a putut urmări, cum ar fi fost firesc, drumul parcurs de tehnică. Acest drum a fost complet blocat, cu un sfert de secol în urmă, prin refuzul aceloraşi foruri şi din aceleaşi motive, de a actualiza, sub orice formă, aparatura specifică cercetării domeniului. În 1949, Institutul de Folclor îşi avea sediul în Piaţa Amzei, în două clădiri situate la numerele 6 şi 12. În subsolul clădirii de la numărul 6 funcţiona şi serviciul tehnic al institutului. În acest subsolul se amenajase un studio de înregistrări şi cabina tehnică aferentă în care se afla un magnetofon profesional nou de fabricaţie Philips cu viteză mare de deplasare a benzii (76,2 cm/s) şi un amplificator cu cîteva intrări de microfon, construit în laboratorul institutului. În acest studio a fost înregistrată pe bandă de magnetofon o mare parte dintre creaţiile populare ale unor purtători de folclor autentic, cîntăreţi sau povestitori, grupuri de colindători vestiţi pentru repertoriul lor, descoperiţi de cercetătorii institutului în peregrinările lor prin ţară întreprinse chiar în acest scop. Înregistrări nu se făceau numai în studio; tehnicienii laboratorului însoţeau echipele de cercetători în deplasările prin ţară şi utilizau fonograful cu cilindri de ceară în forma în care îl realizase Edison, inventatorul acestuia. În această formă, fonograful nu avea nimic electric în componenţa sa. Energia care punea cilindrul în mişcare era furnizată de un mecanism cu arc care trebuia „întors” la fiecare trei minute. Energia necesară săpării şanţului în ceara care purta înregistrarea era asigurată de interpret, obligat, astfel, să cînte cît putea de tare într-o pîlnie de tablă care orienta sunetul spre „diafragma” din fundul acesteia, purtătoarea acului de înregistrare. Asemenea condiţii excludeau din start interpreţii foarte în vîrstă care, de regulă, sunt cei mai interesanţi. Excluse erau şi grupurile de interpreţi, deci colindele şi obiceiurile, ca şi formaţiile instrumentale. Problema „amplasării” optime a interpreţilor nu se putea pune. Durata înregistrării nu depăşea 3 minute, ceea ce obliga echipa de cercetători să fie bine aprovizionată cu cilindri „cruzi”, iar calitatea înregistrărilor era „la nivelul tehnicii timpului”, adică foarte slabă. La vremea aceea, fonograful nu se mai fabrica în variantele care au ajuns la noi în ţară şi cei mai mulţi îl cunoşteau din cărţile de şcoală. De piese de schimb nici nu putea fi vorba, nici măcar de ace de schimb – cilindri de sticlă cu grosimea de 0.5 mm, lungimea de 3–4 mm şi cu o sferă de sticlă la capătul activ, obţinută prin încălzirea capătului respectiv la o flacără de spirt, în laboratorul institutului. Apăruse între timp patefonul, care funcţiona tot pe principiul fonografului, dar nu putea fi folosit la înregistrări. După 10–15 ani au apărut pick-up-urile cu motor electric şi cu „doză” de redare electromagnetică, în fond, patefonul „electrificat”. Nici pe acestea nu se puteau face înregistrări, dar dozele lor magnetice au fost adaptate la fonografe, ceea ce a făcut posibilă utilizarea microfonului la înregistrările pe aceleaşi fonografe şi redarea lor în difuzor. Era o nouă etapă în cercetarea culturii populare orale şi laboratorul o datora lui Gheorghe Abălaşei, un tehnician împătimit perfecţionării mijloacelor de înregistrare a sunetului, fascinat definitiv, încă din copilărie, de această minune a vremii, un om deosebit de înzestrat în acest domeniu şi „mîna dreaptă” a lui Constantin Brăiloiu, pe care l-a însoţit în toate culegerile. A apărut apoi magnetofonul. Principiul de funcţionare era cunoscut printre ingineri şi tehnicieni, dar culegerile de folclor se făceau, în continuare, pe fonograf, pentru că nu exista încă un magnetofon destul de uşor încît să poată fi luat în expediţiile prin ţară. Durata redusă, ca şi calitatea slabă a înregistrărilor pe cilindri l-a determinat pe Gheorghe Abălaşei să construiască un magnetofon portabil, plecînd de la un mecanism de fonograf cu arc care mişca o bandă de magnetofon prin faţa unor „capete” de înregistrare sau redare. El a reuşit să depăşească greutăţile legate de procurarea materialelor necesare, recurgînd la adaptări şi improvizări surprinzătore. A rămas celebru un microfon construit într-o cutie de conserve, care, spre surpriza tuturor, funcţiona destul de bine. Dar fonograful, în forma lui îmbunătăţită, evident, folosind ca amplificatori de redare aparate de radio Pioner, era utilizat în continuare de către cercetători în activitatea de transcriere (notarea în limbaj muzical) a materialelor folclorice înregistrate fie pe cilindri, fie pe bandă magnetică, operaţie impusă de faptul că, în cercetarea culturii populare orale şi cu precădere a folclorului muzical şi literar nu se pot stabili tipologii şi nici un fel de clasificări sau filiaţii fără o prealabilă transcriere muzicală. Fazele operaţiei de transcriere erau următoarele: în laboratorul tehnic se executa o copie de pe un cilindru original pe un alt cilindru „crud”, obţinut prin turnarea în forme speciale a unui material care avea la bază ceara de albine (operaţie executată tot în laboratorul tehnic). O dată transcris, cilindrul se mai putea folosi şi pentru alte copii, după ce înregistrarea precedentă fusese înlăturată de pe suprafaţa acestuia prin răzuire, printr-un fel de strunjire pe o maşină specială asemănătoare cu fonograful. Transcrierea muzicală presupune ascultarea îndelung repetată a unei melodii, pe pasaje foarte scurte, pînă cînd cercetătorul nu mai are nici un dubiu în legătură cu durata şi înălţimea fiecărui sunet al acesteia. Repetarea unui pasaj presupune, la rîndul său, reluarea acestuia exact din acelaşi loc, manevră destul de dificilă, pe care unii cercetătorii ajunseseră să o execute cu o adevărată virtuozitate prin manevrarea într-un anume fel a unei pîrghii care comanda diafragma fonografului în aşa fel încît acesta citea o singură spiră de pe cilindru, facilitate pe care magnetofonul introdus în anii ’60 în cercetare n-a mai oferit-o, ceea ce a făcut ca cercetătorii mai vechi din institut să treacă cu regret de la fonograf la magnetofon. În muzica populară romînească, interpretările vocale de mare virtuozitate, de pildă, au sunete care variază în mod continuu, ceea ce îl obligă pe cercetătorul-transcriitor să recurgă la aproximări şi simplificări care denaturează realitatea. Nici în sectorul literar transcrierea nu era o activitate uşoară, mai ales cînd se transcria un basm al cărui povestitor era mai vîrstnic, cu dantura descompletată, dar interesant prin repertoriu. Desele reluări ale aceluiaşi pasaj, de fiecare dată din alt punct decît cel dorit, ceea ce nu se putea constata decît după pornire, cînd era prea tîrziu, slăbeau repede atenţia cercetătorului, cu efecte negative în planul preciziei şi instalau oboseala mult mai devreme decît în alte activităţi ale cercetării. Transcrierea consumă o mare cantitate de timp, răpit activităţilor de interpretare, de creaţie şi de extragere a ideilor generalizatoare. Apariţia magnetofonului portabil a uşurat mult cercetarea pe teren, ca şi activitatea de transcriere. De-a lungul timpului au fost schimbate cîteva tipuri de magnetofoane: Smaragd, Butoba, Terta şi Uher, cu performanţe sporite de la un tip la altul. Cu prilejul aniversării a 10 ani de la înfiinţarea institutului, s-a organizat Congresul internaţional de folclor, care a avut loc în 1959, la Sinaia. Au fost aprobate fonduri pentru construcţia unui studio profesional de înregistrări în actualul local – unde institutul funcţiona deja de doi ani – şi pentru achiziţionarea aparaturii aferente. În anii ’60 a fost înfiinţat un laborator de film pe 16 mm înzestrat cu mijloace tehnice modeste. La început, sunetul acestor filme se înregistra pe bandă de magnetofon, sincronizarea cu imaginea devenind posibilă abia la începutul anilor ’70, cînd laboratorul a obţinut echipamentul tehnic adecvat. Sectorul de coreologie a fost primul beneficiar al progresului realizat, care permitea transcrierea dansurilor populare de pe peliculă în limbaj coregrafic, într-o tehnică asemănătoare cu transcrierile muzicale în sensul că, folosind mese de montaj simple, deveneau posibile reluările repetate, ceea ce nu se putea obţine la transcrierile directe, în timpul desfăşurării dansului. Sectorul de etnografie, beneficiind de aceeaşi aparatură, a realizat numeroase filme etnografice din domeniul obiceiurilor, al meşteşugurilor, al portului popular etc. Aparatura de proiecţie a pus la dispoziţia celor ce se interesau de filmul etnografic exemplarele unice din arhiva institutului sau din colecţia de filme realizate la ... În anii ’80, în laboratorul tehnic a fost conceput şi realizat un metronom electronic cu afişaj digital, al cărui ritm poate fi programat atît în privinţa numărului de „bătăi” pe minut, cît şi a formulei ritmice, adică a distribuirii accentelor în măsură, răspunzîndu-se astfel nevoii cercetătorilor de a pătrunde cît mai profund în intimitatea fenomenului cercetat. Au fost achiziţionate mai multe magnetofoane Uher pentru efectuarea transcrierilor de texte muzicale, literare şi pentru culegerile de teren. După 1989, foşti lucrători ai institutului stabiliţi de mai mulţi ani în străinătate şi cunoscînd situaţia precară a aparaturii laboratorului tehnic, au venit, încă din 1990, cu ajutoare concretizate într-un magnetofon portabil tip Nagra, un casetofon profesional Sony şi un copiator Toshiba (Anca Giurchescu), un magnetofon portabil tip Philips, un altul Sony, trei casetofoane, un filtru şi altele (Radu Don). În 1994, institutul a primit fonduri pentru un calculator cu imprimantă laser. În anul următor, institutul a primit fonduri pentru achiziţionarea de aparatură de înregistrare şi redare video: o cameră de luat vederi, o masă de montaj, un videorecorder şi un monitor, toate profesionale. Tot în acest an a fost achiziţionat primul calculator, un PC-386 cu imprimanta laser. Din anul 1996, institutul a intrat în posesia unui calculator Pentium cu un hard disc de 1,6 gigabyts şi o frecvenţă de „clock” de 100 de megaherzi, pe care se realizează, începînd cu 1997, o bază de date privind materialele documentare din arhiva institutului. În 1997 a fost achiziţionat un aparat de copiat cu ajutorul căruia se copiază manuscrisele şi cataloagele din aceleaşi arhive, în vederea depozitării lor în locuri diferite şi protejarea originalelor. Pentru anul în curs s-a avut în vedere trecerea la înregistrarea digitală şi s-a înzestrat serviciul tehnic cu aparatură de înregistrat pe CD în ideea de a copia toate fondurile sonore şi video pe acest suport material, mult mai rezistent în timp, mult mai compact şi mult mai operativ în exploatare. A fost prevăzut, de asemenea, achiziţionarea de programe care să uşureze munca cercetătorilor din institut cum ar fi programe de scris note muzicale, de mărit durata unui fragment muzical sau literar fără alterarea înălţimii sunetelor –, ceea ce sporeşte precizia activităţii de transcriere a documentelor din arhivă, simplificînd-o totodată, lăsîndu-i cercetătorului mult mai mult timp liber pentru munca de concepţie şi de interpretare. Programele care oferă posibilitatea de a introduce pe harta Romîniei, la scări diferite, cu ajutorul calculatorului, diferite simboluri, permit, în fond, actualizarea atlaselor etnografice şi folclorice pe măsura evoluţiei fenomenelor, ca şi circulaţia acestora pe CD sau pe Internet, una dintre căile cele mai eficiente şi mai ieftine de circulaţie a culturii, în general. În perspectiva anilor următori, se urmăreşte realizarea unei reţele de calculatoare, cel puţin cîte unul de fiecare sector, cu acces la baza de date a institutului, echipate cu programe performante în tehnica de transcriere, calculatorul dovedindu-se singurul mijloc cu adevărat eficient în asemenea activităţi. * Conservarea, în strînsă legătură cu tehnica timpului, a urmat, din păcate, acelaşi curs: aflate în primejdia de a fi pierdute, se continuă imprimările pe bandă magnetică şi pe peliculă, supuse degradării mecanice şi demagnetizării. Faza următoare constă în aşa-numita transcriere a documentului creat în faza precedentă. Cu mulţi ani în urmă s-a făcut următorul experiment în institut: un pasaj mai dificil al unei melodii populare a fost ascultat şi pus pe note de mai mulţi cercetători. Apoi au fost comparate transcrierile. S-a constatat, cu surprindere, că transcrierile nu erau identice. Astăzi, pare absurd să se ceară cercetătorilor o transcriere fidelă, eliberată de interpretări subiective, fără a le oferi instrumentele de lucru adecvate. De aproape 20 de ani, magnetofonul s-a dovedit a fi impropriu în activitatea de transcriere. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, constatările de mai sus, dar nu numai acestea, au dus la înlocuirea magnetofonului din cercetarea culturii populare orale cu calculatorul. Calculatorul oferă cercetătorului posibilitatea reluării unui pasaj muzical sau literar totdeauna dintr-un anume punct ales de cercetător, indiferent de locul unde se află acest punct. Apoi, reluarea pasajului studiat se face automat, pînă cînd cercetătorul este complet edificat şi consideră că poate trece mai departe. Mai mult: cercetătorul primeşte informaţii de la calculator în legătură cu durata şi înălţimea sunetelor. În plus, pasajul studiat poate fi mărit ca durată de la simplu la dublu, păstrînd neschimbată înălţimea sunetelor. Astfel, avantajele pe care calculatorul le oferă muzicologilor se aseamănă cu avantajele oferite de microscop cercetătorilor din domeniul biologiei, adică se permite pătrunderea în miezul intim al fenomenului cercetat şi, prin aceasta, descoperirea unor elemente care trec neobservate la o ascultare obişnuită. De asemenea, durata piesei cercetate poate fi redusă la jumătate fără să fie alterată vocea interpretului, ceea ce este important atunci cînd, de pildă, un basm care durează două ceasuri poate fi ascultat numai într-o oră, rămînînd perfect inteligibil. În domeniul înregistrării şi prelucrării imaginii, calculatorul rămîne, de asemenea, instrumentul cel mai eficient, datorită facilităţilor acestuia şi în acest domeniu. Considerăm că cele relatate justifică pe deplin introducerea calculatorului în activitatea de cercetare a culturii populare orale. PROBLEME ALE CONSERVĂRII PE SUPORTURI OPTICE A ÎNREGISTRĂRILOR SONORE DIN ARHIVA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR „C. BRĂILOIU” NICOLAE TEODOREANU Prezentul studiu reprezintă rezultatul unor documentări şi teste realizate în perioada august – decembrie 1999, în cadrul Arhivei Institutului de Etnografie şi Folclor (A.I.E.F.) „Constantin Brăiloiu”, pe a căror bază va putea începe transferarea în sistem digital a arhivei sonore a institutului. Ca în orice operaţiune de anvergură aflată la momentul de debut, a trebuit să plecăm de la luarea unor decizii fundamentale. În cazul acesta s-au formulat iniţial mai multe întrebări, premisa fiind clară, anume: trebuie intervenit imediat prin copierea (duplicarea) fondurilor sonore istorice aflate în arhiva institutului nostru în vederea protejării lor. Iată cîteva dintre aceste întrebări: – Care sunt priorităţile de copiere a materialului sonor din arhivă? – Pe ce suport se va face aceasta: magnetic (bandă de magnetofon) sau optic (compact disc sau altceva)? – Fiindcă suportul optic prezenta avantaje nete faţă de cel magnetic, s-a pus întrebarea: avem suficiente posibilităţi tehnice de a porni digitalizarea arhivei sonore? – Pentru ce format să optăm: cel care poate fi citit de orice ... sau altul, care să fie lecturat numai prin computer? – Trecerea se va face direct de pe bandă, disc sau cilindru de fonograf pe compact disc sau printr-o etapă intermediară, prin copiere pe computer? – Să optăm pentru o copiere fidelă sau comprimată a materialului original? – Ce modalităţi de urgentare a copierii sunt posibile? – Ce se întîmplă cu informaţiile auxiliare materialului sonor; pot fi şi ele stocate pe acelaşi suport, alături de documentul sonor? – Cum s-ar putea realiza totodată o resistematizare a arhivei sonore, în vederea întocmirii bazei de date audio? La unele dintre aceste întrebări încercăm să răspundem în continuare. Dată fiind evoluţia extrem de rapidă a tehnologiei şi ştiinţei informatice, am considerat necesară o prezentare detaliată a operaţiilor pe care le-am desfăşurat şi a reflecţiilor ce ni s-au impus la această dată, în ideea că într-un viitor apropiat, baza tehnică şi informatică generală ar putea fi atît de diferită de cea de astăzi, încît modalitatea de lucru, metodele şi obiectivele noastre ar putea fi greu de reconstituit. Anuar IEF, serie nouă, tom. 9–10, 1998–1999, Bucureşti, p. 149–161 În încheierea acestui studiu, este prezentat şirul de operaţii concrete ce trebuie realizate pentru trecerea înregistrărilor sonore de pe suport magnetic şi mecanic pe suport optic. În etapa iniţială, înainte de începerea propriu-zisă a copierii, se impune fixarea unei strategii de lucru stabilite la nivelul compartimentelor de Arhivă şi Tehnic şi în acord cu acei cercetători ai institutului interesaţi de documentul sonor, care să vizeze pregătirea materialului sonor pentru digitalizare şi un proiect de ordonare a acestui material. Operaţiunea de copiere va trebui să fie însoţită de alcătuirea periodică a unor protocoale de activitate, pe baza cărora să se poată urmări activitatea de digitalizare efectuată în decursul timpului. I. Cauze Şi deziderate care impun copierea neîntîrziată a arhivei sonore – Degradarea progresivă a suporturilor magnetice şi mecanice (benzi de magnetofon, discuri negre, cilindri de fonograf) impune salvarea conţinutului lor prin copiere. Din acest punct de vedere se poate spune că situaţia arhivei sonore a institutului nostru, una dintre cele mai mari din sud-estul Europei, este mai mult decît critică; – Necesitatea uneia sau a două copii de rezervă a materialelor sonore de arhivă; – Nevoia unei sistematizări a fondului sonor al arhivei, ceea ce înseamnă realizarea bazei de date audio; – Înlesnirea accesului la documentul sonor. Alegerea suportului optic Indiscutabil, suportul optic, care permite stocarea digitală a informaţiei, prezintă la ora actuală cele mai multe avantaje: – Copia digitală este cea mai fidelă, practic identică cu originalul (în limitele percepţiei noastre). Aceasta, chiar şi atunci cînd apar anumite pierderi ale informaţiei codificate digital, fiindcă, în anumite limite, acestea pot fi reconstituite complet cu ajutorul unor algoritmi computerizaţi, precum EDAC (error detection and correction). Aşadar, o dată realizată digitalizarea, se poate spune că oricîte multiplicări ale originalului digital vor fi tot atîtea „originale”; – Calitatea sonoră ridicată, nealterabilă, între anumite limite, de factori mecanici; – În ultima vreme a căpătat o răspîndire foarte mare, atît la nivelul studiourilor acustice, arhivelor sonore din lume, cît şi în mediile de difuzare, ceea ce îl face să fie la îndemînă din punct de vedere al costului şi permite compatibilitatea cu alte instituţii similare. Dacă toate argumentele fizice pledează pentru digitalizare, trebuie menţionat un argument de natură conceptuală, filozofică, care i se opune şi care ţine chiar de esenţa procesului de digitalizare: acesta înseamnă o codificare numerică, o simulare a realităţii sonore, realizată pe baze numerice (digit = cifră). Acustic vorbind, deosebirea faţă de semnalul original este insesizabilă, dar teoretic, procesul reprezintă trecerea de la continuum (analogic) la discret (digital). Însă avantajele pe care le aduce digitalizarea primează în faţa oricărui argument de natură pur teoretică. Principii 1. Trecerea pe suport optic se face astfel ca înregistrarea-copie să fie cît mai aproape de original (la stadiul la care se află la momentul copierii, fără „pierderi”). Potrivit acestui principiu, deşi din punct de vedere tehnic este posibilă eliminarea unor zgomote, deci recondiţionarea înregistrării, aceasta nu este recomandată. Ea ar opera o anumită falsificare a materialului original, potrivit unor algoritmi de calcul şi unor factori de decizie subiectivi. Însă recondiţionarea înregistrării rămîne un procedeu extrem de valabil în cazul în care s-ar pune problema, spre exemplu, a valorificării înregistrărilor sonore din arhivă. 2. Digitalizarea arhivei sonore înseamnă nu numai o operaţiune mecanică de transfer, ci ea reprezintă în paralel şi o muncă de arhivare, reprezintă crearea impecabilă din punct de vedere ştiinţific şi tehnic a bazei de date audio. Aceasta presupune, deopotrivă, verificarea şi ordonarea materialului după criterii ştiinţifice şi după standardele internaţionale ale arhivelor. Aşadar, operaţiunea presupune colaborarea între tehnician şi cercetătorul ştiinţific. II. Operaţii preliminare la nivel tehnic Înainte de începerea operaţiunii de digitalizare sunt obligatorii următoarele operaţii (condiţionate însă de resursele financiare avute la dispoziţie): 1. Verificarea, etalonarea la cei mai înalţi parametri de fidelitate şi eventual recondiţionarea magnetofoanelor şi a celorlalte aparate de redare, pentru a se evita orice pierdere de calitate a semnalului de digitalizat. Posibilităţile tehnice actuale permit ca la redarea semnalului sonor înregistrat pe un suport magnetic sau mecanic să se poată obţine, în mod surprinzător, informaţii auxiliare privind semnalul sonor originar, ceea ce nu era posibil cu aparatura din trecut, cu care s-au realizat înregistrările. 2. Ridicarea calităţii sonore de înregistrare-redare a computerului prin achiziţio-narea unui convertor digital-analogic DAC, cu calităţi performante, pentru a se evita distorsiunile sonore, precum zgomotele de fond etc. 3. Dotarea Staţiei Computerizate cu un pachet de programe (...), care să permită copierea, editarea, prelucrarea şi arhivarea semnalelor sonore la cei mai ridicaţi parametri, conform standardelor moderne de lucru, valabile pentru majoritatea arhivelor europene şi din lume. 4. Procurarea de accesorii electronice diverse, precum microfoane, cabluri etc. şi, nu în ultimul rînd, de discuri compact înregistrabile. III. Opţiuni la nivelul sistemului digital La ora actuală, cel mai accesibil suport optic este discul compact (CD-R). Poate că alături de acesta s-ar putea lua în discuţie şi alte suporturi, precum caseta digitală (R-DAT), dar aceasta este mult mai costisitoare în sine şi prin aparatura ce o implică, sau Hard Discul (HDD), cel din urmă nereprezentînd la ora actuală o posibilitate reală din punctul de vedere al dimensiunii fondului sonor care trebuie digitalizat. Discul compact, apărut în 1982/83 pe piaţă, s-a impus în prezent ca cel mai accesibil suport de stocare a informaţiei (inclusiv a semnalelor sonore digitalizate). Din păcate, în privinţa „speranţei de viaţă” a acestuia nu se ştie încă ceva sigur. După diverse opinii şi ca urmare a unor teste, rezistenţa sa s-ar înscrie între 10 şi 50 de ani, în condiţii optime de păstrare. Posibil ca în curînd să apară alte suporturi pentru informaţie digitalizată mai sigure, ceea ce ar putea pune problema schimbării sistemului de fixare a informaţiei. Dar, operaţia de digitalizare odată desfăşurată, schimbarea sistemului se va putea face mult mai uşor, căci este mult lesne de transferat date numerice de pe un suport pe altul decît a înregistra o bandă de magnetofon pe oricare suport de tip digital. În orice caz, la ora actuală nu există un suport considerat ideal de stocare a informaţiei digitale, respectiv a semnalelor sonore, şi problema se pune în sensul de a salva nu suporturile, oricare ar fi ele, ci conţinutul lor. Aşadar, încă nu poate fi vorba despre o fixare definitivă, ci ea va trebui în continuare reînnoită, în funcţie de evoluţia tehnicii. O problemă de ordin foarte general este dacă digitalizarea documentelor sonore din arhivă ar urma să se facă în format ..., care să poată fi citit de orice CD-Player, sau ca document (...), accesibil numai prin computer. Fiecare variantă prezintă anumite avantaje şi dezavantaje. În general, formatul ... este cel mai obişnuit în mediile de difuzare şi presupune o înaltă calitate acustică. Formatul ... are însă mai multe avantaje, el permite: ● calitate acustică la fel sau chiar mai ridicată; ● o concordanţă mai exactă între tipul de semnal de stocat şi memoria digitală ocupată, ceea ce este important pentru înregistrările mono (frecvente în arhiva noastră), care în formatul ... ocupă un volum de memorie aproape la jumătate faţă de ...; ● el favorizează codificarea numerică sau prin titlu a fiecărei piese în parte după criteriile arhivei şi asocierea, în acelaşi mediu de stocare, a diverselor informaţii conexe, precum: fişe de catalog, comentarii privind starea materialului original (a suportului sonor sau a conţinutului său), diverse adnotaţii în legătură cu operaţiunea propriu-zisă de digitalizare. În perspectiva realizării bazei de date audio aceste informaţii ar trebui copiate şi stocate separat, cu ajutorul unui program de arhivare, ceea ce ar constitui catalogul general computerizat al înregistrărilor sonore. Acesta, la rîndul lui, ar putea fi coordonat cu catalogul celorlalte documente din arhivă, obţinîndu-se astfel un unic fişier computerizat al arhivei; ● pentru o viitoare prelucrare computerizată: recondiţionare, analiză electroacustică sau transcriere cu ajutorul computerului, acest format este oricum cel mai convenabil. Menţiune: varianta mai recentă a formatului ...), introdus de ... în 1996, care înlesneşte stocarea în paralel cu materialul sonor digitalizat a unor informaţii adiacente, ceea ce permite organizarea documentelor sonore în mod direct ca bază de date audio. Aceste argumente pledează în mod decisiv pentru formatul ... . De altfel, acestea sunt la ora actuală formatele „universale”, acceptate de celelalte arhive sonore. IV. Probleme concrete Strategia de digitalizare este condiţionată de doi factori diametral opuşi: a) necesitatea de conservare cît mai fidelă a originalului, conform principiului 1 enunţat mai sus; b) mijloacele tehnice şi financiare avute la îndemînă. La modul practic se pun următoarele probleme: – Dacă încercăm să estimăm cu aproximaţie timpul necesar copierii întregii arhive pe compact disc, pentru cele aproximativ 18 000 – 20 000 ore de înregistrare sonoră în A.I.E.F. (ce corespund celor circa 12 000 de benzi – aici sunt incluse şi copiile pe bandă ale discurilor şi cilindrilor de fonograf) ar fi necesare minimum 60 000 de ore de lucru, dacă nu se mai introduc în calcul şi eventualele teste de verificare a CD-urilor şi dacă nu apar probleme deosebite. La o săptămînă ideală de lucru de 40 h, ar fi necesare cam 1 500 de săptămîni, deci aproape 33 ani (pentru anul de lucru de aproximativ 46 de săptămîni). Un calcul mai realist poate conduce uşor la circa 50–60 de ani. Aşadar, este imperios necesară găsirea unor modalităţi de economisire a timpului de lucru; este ceea ce va fi tratat mai departe, la punctul A. Considerăm că, dată fiind extensia în timp posibilă a operaţiunii de digitalizare, introducerea de date ar trebui să urmeze o anumită strategie, care să ţină cont de mai multe priorităţi: vechime, stadiul de degradare a anumitor suporturi magnetice sau mecanice şi, nu în ultimul rînd, „valoare” şi importanţă ştiinţifică. – De asemenea, pentru cele 18 000–20 000 de ore de înregistrare sonoră din A.I.E.F. ar fi necesară o însemnată cantitate de compact discuri, minimum 12 000. Aşadar, s-ar putea pune problema încercării de reducere a acestei cantităţi, deci a cheltuielilor şi a spaţiului de depozitare a discurilor. Această problemă va fi tratată la punctul B. A. Problema economisirii timpului de lucru În afară de varianta de a se lucra la mai multe computere în paralel (sau chiar în două schimburi), au fost imaginate cîteva posibilităţi tehnice, prin care se putea interveni în sensul economisirii timpului de lucru, dar care trebuiau verificate. Prezentăm în continuare testele realizate, informaţiile dobîndite şi concluziile ce se impun: a) Dat fiind faptul că majoritatea înregistrărilor din arhivă sunt mono, iar sistemul de digitalizare obişnuit este stereo, s-a încercat înregistrarea în paralel a două benzi de magnetofon, urmînd ca separarea canalelor mono din fişierul stereo să se facă ulterior în computer, o dată cu separarea pieselor şi verificarea lor. Aceasta ar reduce timpul de înregistrare pe HDD-ul computerului la jumătate. Înregistrarea a două canale mono (a două benzi de magnetofon) simultan pe un canal stereo este simplă şi nu prezintă nici un fel de problemă. Canalele nu interferează, semnalul nu este modificat. De menţionat că datorită posibilităţii de editare a sunetului nu poate apărea nici un fel de confuzie la nivelul titulaturii materialului sonor înregistrat. Singura problemă, care este, de altfel, foarte serioasă, este acea că o unică persoană nu poate supraveghea două aparate de redare în paralel, dată fiind situaţia deseori precară a suporturilor mecanice sau electromagnetice de la care se pleacă. b) Un alt procedeu: înregistrarea la viteză dublă de pe bandă pe computer şi reducerea vitezei apoi în computer. Şi acest procedeu ar reduce timpul de înregistrare pe HDD-ul computerului la jumătate. Din testele făcute a rezultat însă modificarea semnalului original, ceea ce face ca acest procedeu să nu poată fi considerat valabil. El ar putea fi eventual utilizat pentru genurile literare, sau interviuri, înregistrate deseori pe viteze de 4,75 cm/s sau chiar pe 2,37 cm/s, unde modificările semnalului iniţial ar fi mai mici şi mai puţin semnificative. c) Înregistrarea cu două plăci de sunet în paralel, o variantă posibilă, ar avea de asemenea ca avantaj reducerea timpului de înregistrare pe HDD la jumătate. (Situaţia este similară cu cea prezentată la punctul a). d) Este de reţinut că înregistrarea pe CD-R, care ea însăşi se poate face într-un timp de 4 ori mai scurt decît timpul real (prin selectarea vitezei de scriere: *4), poate avea loc, teoretic, în paralel cu o altă înregistrare de pe bandă pe HDD, deci nu solicită un timp suplimentar. Procedeul este, însă, riscant şi poate conduce la erori de copiere sau chiar la ratarea acesteia. Aşadar, trebuie excusă posibilitatea de economisire prin astfel de „artificii” a timpului de lucru. B. Problema reducerii volumului de stocare a semnalului sonor digitalizat Un CD audio permite înregistrarea a 74 minute stereo (respectiv, în funcţie de tip, 80 minute) în formatul .... Condensarea informaţiei de stocat pe discuri s-ar putea realiza după următoarele procedee: a) Este destul de cunoscut sistemul ... de comprimare, denumit, în mod tehnic: „reducere de date”. Procedeul duce la o compresie cu aproximativ 90%, ceea ce înseamnă o comprimare de aproximativ 10 CD la volumul unuia singur necomprimat. Două aspecte comportă acest procedeu: unul practic de lucru şi unul de principiu: – aspectul practic: comprimarea şi decomprimarea necesită un timp aparte de lucru, este drept că acesta poate fi „scurtat”, prin efectuarea altor operaţii în paralel. În schimb, decomprimarea poate fi ocolită, datorită faptului că există programe de computer care citesc în timp real fişierele comprimate; – dar mai important este aspectul de principiu: reducerea de date operează pe baza unor algoritmi computerizaţi, care elimină din sunet acele componente spectrale considerate irelevante. Din punct de vedere acustic, noi nu percepem diferenţa, dar privită fizic aceasta este reală. Fişierul comprimat „arată” la decomprimare diferit de original, procedeul este ireversibil. Trebuie menţionat faptul că aceste filtre de irelevanţă sunt rodul unor cercetări importante de acustică, însă, din punctul de vedere al principiului 1. al digitalizării arhivei sonore afirmat la început, semnalul digitalizat trebuie să fie practic „identic” cu cel original, or în acest caz avem de a face cu o reală modificare fizică. Am putea, teoretic, accepta o asemenea „modificare”, despre care credem că este imperceptibilă, dar problema în esenţă este următoarea: Este auzul nostru un dat obiectiv şi universal, deci sunt universal valabile experimentele care au stat la baza acestor filtre? Potrivit celor mai noi cercetări de psihologie generală, percepţia noastră este determinată de coduri de percepţie (scheme), dobîndite în decursul formării noastre şi condiţionate cultural. Se pune, aşadar, întrebarea dacă nu cumva ceea ce noi nu auzim astăzi va fi audibil mîine sau este deja perceptibil într-un alt spaţiu cultural? În acest sens, fidelitatea faţă de semnalul fizic originar se impune în mod indiscutabil, ea ţine de etica profesională a lucrului cu arhiva. Probleme deosebite ar putea apărea la o eventuală prelucrare ulterioară computerizată a semnalului sonor manipulat în acest fel, spre exemplu la filtrare, mixare sau introducere de ecou. De asemenea, analiza electroacustică ar fi complet lipsită de sens, fiindcă ea nu ar mai porni de la semnalul sonor originar, ci de la o copie infidelă a acestuia. Dacă pentru arhivare procedeul nu este recomandat, el ar putea fi însă folosit la realizarea unei a doua sau a treia copii (de siguranţă şi eventual de difuzare prin reţea internet sau intranet). b) O posibilitate de reducere a memoriei de stocare a informaţiei ar putea fi înregistrarea semnalului cu o rată de eşantionare mai mică de .... Aceasta ar fi posibilă pentru acele înregistrări al căror spectru nu depăşeşte 11 025 Hz, în special cele vechi, înregistrate cu aparate de calitate scăzută, sau care s-au degradat. Opţiunea pentru acest procedeu impune testarea fiecărei înregistrări în parte. Din eşantioanele care au fost testate, rezultă în mod cert că cele mai multe înregistrări, în orice caz cele realizate la viteza de 76 cm/s, nu pot beneficia de acest procedeu, spectrul lor depăşeşte 11 025 Hz. Iar la modul general, o rată de eşantionare mai ridicată descrie un semnal sonor într-un mod mai fin, de aceea este oricum recomandată rata de eşantionare de minimum 48 ... c) Un aspect amintit deja este faptul că o înregistrare mono în format ... ocupă un spaţiu de înmagazinare aproape la jumătate faţă de formatul .... Aşadar, reducerea volumului de stocare nu este recomandabilă nici prin algoritmul „reducere de date” (tip mp3, mpeg) şi nici prin înregistrarea cu o rată de eşantionare mai mică de 48 ... În mod similar, nu este indicată nici utilizarea unei rezoluţii mai mici de 16 bits. V. Concluzii 1. Se impune începerea neîntîrziată a digitalizării şi transferării pe suport optic a arhivei sonore a institutului, chiar dacă în viitorul apropiat vor apărea noi modalităţi de convertire în digital sau de stocare a informaţiilor mai interesante, mai sigure sau mai eficiente. 2. Înregistrarea în format ... prezintă avantaje sporite de calitate sonoră pentru arhivare şi în eventualitatea unei prelucrări ulterioare computerizate a materialului sonor. Dezavantajul, care este dependenţa de un calculator, va fi probabil în viitor de neglijat, dată fiind vertiginoasa scădere a preţurilor la tehnologie. 3. Economisirea timpului de lucru nu este posibilă prin nici un procedeu de sincronizare a operaţiunilor de digitalizare. 4. Nu se poate opera nici o reducere a volumului de stocare; aceasta este însă implicită în cazul semnalelor mono prin folosirea formatului ... VI. Ordinea propriu-zisă a operaţiilor de trecere a înregistrărilor sonore pe compact disc 1. Verificarea calităţii înregistrărilor sonore originale cu ajutorul specto-gramei şi Analizei Fourier (FFT) în timp real; 2. Verificarea balansului pentru sistemul stereo, dacă este cazul; 3. Înregistrarea în computer a sunetului etalon la al camertonului, dacă există, verificarea înălţimii sale şi calcularea, dacă este cazul, a coeficientului de corecţie necesar; 4. Înregistrarea în computer a unei benzi în întregime (disc sau cilindru); 5. Separarea pieselor unele faţă de altele în paralel într-un fişier stereo şi eventual introducerea anunţurilor; 6. Realizarea eventuală a corecţiei de înălţime; 7. Dacă este cazul, introducerea informaţiilor din fişele de catalog şi a altor documentaţii; 8. Trecerea pe CD a documentelor sonore şi, eventual, a informaţiilor aferente; 9. Introducerea informaţiilor adiacente documentului sonor digitalizat în baza de date audio. 10. Realizarea protocoalelor de lucru, martori de etapă ai procesului de digitalizare a arhivei de folclor a institutului. BIBLIOTECA INSTITUTULUI ( UN FOND DE PUBLICAŢII DE SPECIALITATE DE O MARE VALOARE ŞTIINŢIFICĂ Elena Berceanu Indispensabilă oricărei cercetări ştiinţifice, literatura de specialitate de care dispune o bibliotecă, înzestrarea acesteia cu lucrările fundamentale ale domeniului asigură accesul cercetătorului la o bibliografie cît mai reprezentativă şi completă. Funcţionînd pe aceste coordonate şi cu aceste obiective, bibliotecile institutelor de cercetare au o importanţă majoră în obţinerea unor rezultate de excepţie în cercetarea întreprinsă în domeniile date. Din această perspectivă ne vom îngădui să dăm cîteva date ce ni s-au părut relevante pentru fondul de carte şi de publicaţii periodice de specialitate din biblioteca Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”. Înainte de 1949, an în care a luat fiinţă Institutul de Folclor, parte din fondurile de azi ale bibliotecii institutului exista în biblioteca Societăţii Compozitorilor Romîni. La înfiinţarea Institutului, cărţile de specialitate (7 000 volume) din biblioteca sus-menţionată au fost transferate aici, punîndu-se bazele bibliotecii de azi. Acestea au provenit în special din donaţii particulare; putem menţiona numai cîteva personalităţi care au donat publicaţii de specialitate, importante ca număr şi valoare ştiinţifică: Constantin Brăiloiu, Dimitrie Gusti... Cel mai valoros fond de carte îl reprezintă donaţia lui Constantin Brăiloiu. Aceasta totalizează 1 824 volume cărţi, 78 titluri periodice în 479 exemplare şi 113 partituri. Fondul „Brăiloiu” cuprinde cărţi de specialitate sau din domenii apropiate, tipărite în ţară sau în străinătate. Cea mai veche carte este O mie şi una de nopţi, vol. III şi V, tipărită la Braşov, în 1836, cu alfabet chirilic, iar cea mai recentă – Rolland Romain, Herz A.: Viaţa lui Beethoven, Bucureşti, 1948. Valoarea donaţiei este cu atît mai mare, cu cît ea cuprinde unele dintre cele mai importante lucrări din domeniul etnografiei şi folclorului. Aici s-ar putea menţiona: Simion Florea Marian: Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893, Nunta la romîni, Bucureşti, 1890, Înmormîntarea la romîni, Bucureşti, 1892; Elena Sevastos: Nunta la romîni, Bucureşti, 1889; G. Dem. Teodorescu: Cercetări asupra proverbelor romîne, Bucureşti, 1877; Tudor Pamfile: Sărbătorile la romîni, Bucureşti, 1904, Cimilituri romîneşti, Bucureşti, 1908, Cromatica poporului romîn, Bucureşti, 1914, Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913, Agricultura la romîni, Bucureşti, 1910, Mitologia romînească, Bucureşti, 1916, Diavolul învrăjbitor al lumii, Bucureşti, 1915; Tache Papahagi: Basme aromîne şi glosar, Bucureşti, 1905, La romînii din Albania, Bucureşti, 1920, Antologie aromînească, Bucureşti, 1922; Moses Gaster: Apocrifele în literatura romînă, Bucureşti, 1883–1884. Tot aici găsim o serie de cărţi publicate în străinătate, importante pentru conţinutul lor, cum ar fi: ... Cele mai importante periodice din Fondul „Brăiloiu” care se găsesc în colecţie aproape completă sunt: „Şezătoarea”, cu volumele din anii: 1892, 1893, 1898, 1899, 1901–1904, 1907, 1916, 1922–1929; „Comoara satelor”, cu numere din 1906 pînă în 1927; „Sămănătorul”, cu numerele 3, 4, 9–12, 20–28, 30, 31, 33, 36, 38–42; „...” din anii 1920–1925. Începînd cu anul 1959 s-au făcut achiziţii din librării, anticariate, s-au primit alte donaţii. La creşterea fondului a contribuit, în mod substanţial, schimbul cu străinătatea, începînd cu anul 1961, prin trimiterea „Revistei de etnografie şi folclor” instituţiilor interesate din alte ţări. Ca urmare, fondul a crescut treptat, de la valoarea de 10 330 lei, în 1959, la 5 410 308 lei, cît are azi, cuprinzînd peste 47 000 volume, din care 25 234 cărţi, 18 997 periodice, 2599 partituri muzicale şi 990 traduceri dactilografiate. Cea mai mare parte a cărţilor şi periodicelor sunt din domeniul etnografiei şi folclorului, antropologiei sociale şi culturale. Există însă şi un număr însemnat de publicaţii din domenii apropiate: istorie, sociologie, lingvistică, filozofie, psihologie, geografie, artă. Astăzi, achiziţionarea de noi publicaţii se face prin contract cu Colectura Bibliotecilor, schimb cu străinătatea, donaţii de la persoane fizice sau juridice, abonamente şi cumpărare. Pentru organizarea şi menţinerea corectă a evidenţei tezaurului bibliotecii, în afară de Fondul „Brăiloiu”, mai există şi alte cîteva „fonduri”, repartizate „geografic” în condiţiile cunoscute: Fond Carte Institut, Fond Carte Vest, Fond Periodice Vest, Fond Periodice Est, Fond Traduceri (990 exemplare), Fond muzical (partituri). Fondul de Carte al Institutului cuprinde 18 379 volume şi a fost constituit în principal din donaţii. Cele mai importante donaţii din ultimii ani sunt donaţia de la ... de 517 volume cărţi şi periodice din domeniile sociologiei şi antropologiei şi donaţia de carte rusească de specialitate primită în 1992 de la Academia Romînă (99 volume cărţi). Acest fond principal de carte cuprinde publicaţii de mare valoare ştiinţifică, unele dintre ele adevărate unicate prin vechime şi conţinut, cum sunt: Simion Florea Marian: Legendele Maicii Domnului. Studiu folkloristic, Bucureşti, 1904, Sărbătorile la romîni. Studiu etnografic, vol. I, Cîrnilegile (1898), vol. II, Părăsemile (1899), vol. III, Cinci-Decimea (1901), Tradiţii poporane romîne din Bucovina, Bucureşti, 1895, Descîntece poporane romîne, Suceava, 1886; Bogdan Petriceicu Hasdeu: Cărţile poporane ale romînilor din sec. al XVI-lea, Bucureşti, 1879; Artur Gorovei: Datinele noastre la naştere, Bucureşti, 1909, Datinele noastre la nuntă, Bucureşti, 1910; Iuliu A. Zane: Proverbele romînilor din Romînia, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia – Proverbe, Dicetori, Povăţuiri, Cuvinte adevărate, Asemănări, Idiocisme şi Cimilituri, cu un glosar romîno-frances, vol. I (1895), vol. II (1897), vol. III (1899), vol. IV (1900), vol. V (1900), vol. VI (1901), vol. VII (1901) şi IX (1901); Lazăr Şăineanu: Studii folklorice. Cercetări în domeniul literaturei populare, Bucureşti, 1896, Basmele romîne în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele poporeloru învecinate şi ale tuturoru poporeloru romanice – studiu comparativ, Bucureşti, 1895; Elena Niculiţă-Voronca: Studii de Folklor, vol. I, II, Bucureşti, 1908. Seria „Din viaţa poporului romîn”, apărută sub egida Academiei Romîne, cuprinde lucrări de mare însemnătate pentru domeniile etnografiei şi folclorului: ... În fondul general sunt cărţi străine valoroase, ca de exemplu: ... Tot aici avem şi Colecţia ..., apărută sub egida Academiei de Ştiinţe Finnice, tipărită la Helsinki (Finlanda) în limbile engleză şi germană din 1910 (anul apariţiei) şi cu unele intermitenţe pînă în 1990. Această colecţie conţine lucrări importante din domeniul etnologiei, scrise de specialişti din întreaga lume. Fondul general cuprinde numeroase dicţionare şi enciclopedii. Cele mai importante dintre acestea sunt: ... Fondul de Carte Vest este alcătuit din 5 186 titluri. Cea mai mare parte dintre ele a provenit din schimbul cu străinătatea. În ultimii ani s-a renunţat la cotarea şi inventarierea separată a cărţilor venite din Occident. Acum ele sunt luate în evidenţă la Fondul de Carte al institutului. Cărţile din fondul mai sus menţionat sunt din domeniul folclorului, antropologiei, istoriei, sociologiei, unele foarte interesante din punct de vedere ştiinţific: ..., tipărită la Milano, 1964, în 14 volume, fiecare volum avînd cîte o mapă de discuri; ... Fondul de carte al bibliotecii s-a îmbogăţit în ultimii ani (1996–1998) cu importante publicaţii romîneşti şi străine (traduse în limba romînă). Tot în această perioadă au fost reeditate lucrări importante pentru domeniul nostru de cercetare. Dintre autori amintim: Constantin Rădulescu-Codin, Dumitru Drăghicescu, Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Simion Florea Marian, Ernest Bernea, Tudor Pamfile. În ultimii ani au apărut numeroase traduceri importante pentru domeniile etnologiei, folcloristicii, pe care biblioteca noastră le-a achiziţionat, ca de exemplu opere semnate de: ... Fondurile de periodice Est şi Vest au fost alcătuite din donaţii, abonamente sau schimbul internaţional de carte şi publicaţii periodice cu institutele de cercetare similare de peste hotare. Periodicele Est provin din ţările foste comuniste sau de la institutele cu acelaşi profil din ţară. Colecţia de periodice Est cuprinde peste 800 de titluri periodice în 10 594 exemplare. Unele dintre ele au apărut în perioada interbelică sau chiar înainte de primul război mondial. Cele mai cunoscute şi care se găsesc în bibliotecă în colecţie aproape completă sunt: „Comoara satelor”, care a apărut la Blaj, există numerele începînd din 1923 pînă în 1927; „Grai şi suflet”, Bucureşti, 1923–1937; „Ion Creangă”, apărută în 1908, la Bîrlad, există numerele din 1908 pînă în 1920; „Anuarul Arhivei de Folclor” (din Cluj), numerele din 1932 pînă în 1945 (după 1981 s-a reluat editarea sa); „Şezătoarea”, editată la Fălticeni din 1892 şi din care există numere pînă în 1929; „Semănătorul”, apărut în 1901 la Bucureşti, se găseşte în colecţie aproape completă pînă în 1907; „Arhiva – revistă enciclopedică populară” are ca loc de editare Bucureştiul, în 1897, şi figurează în evidenţa bibliotecii pînă în 1903; „Revista Fundaţiilor Regale”, care apare din 1934 pînă în 1947; „Căminul cultural” (Bucureşti), din 1934 pînă în 1947; „Analele Academiei Romîne”, din 1869, cu unele întreruperi, pînă în 1968; „Viaţa romînească”, din 1906, cu unele discontinuităţi, pînă în 1974; „Muzica”, ce figurează din 1950 pînă în 1974. Dintre periodicele străine, care se găsesc în colecţie aproape completă, amintim: ... Fondul de periodice Vest este alcătuit din peste 500 titluri în 8 162 exemplare. Acestea provin în principal din ţările Europei Occidentale, dar şi din America de Nord şi de Sud, Asia şi Africa. Dintre periodicele care există în colecţii aproape complete, amintim: „...” (Marea Britanie), numere din 1956 pînă în 1974; ... Cele mai recente publicaţii periodice care au intrat în bibliotecă după 1989 sunt:... Se poate aprecia că biblioteca Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” gestionează un fond de carte şi de publicaţii periodice de specialitate valoros din punct de vedere ştiinţific, unic, poate, prin vechimea multor volume care nu au fost încă reeditate. ?? ?? ?? ??