INVESTIGAŢII ASUPRA URECHII EXTERNE 
LA UN LOT DE COPII ŞCOLARI HIPOACUZICI


	Pentru caracterizarea antropologică a unor copii cu deficienţă de auz s-a avut în vedere abordarea mai multor aspecte ca de exemplu: efectuarea unor măsurători antropometrice cranio-faciale şi corporale, aspecte ale dermatoglifelor, morfologia urechii externe, întocmirea unor pedigrie, precum şi stabilirea tabloului patologic al fiecărui subiect cercetat. În lucrarea de faţă tratăm numai unul din aceste aspecte şi anume particularităţile de structură ale urechii externe. Pentru realizarea acestei investigaţii am utilizat o fişă în care au fost înscrise 37 de caractere, iar pentru fiecare din ele au fost apreciate cîte trei variante, iar uneori chiar patru sau cinci. Observaţiile au fost făcute pe un eşantion de copii hipoacuzici, iar pentru comparaţie a fost utilizat şi un eşantion martor format din copii neafectaţi. 

La aceşti copii cel mai frecvent apare diagnosticul de hipoacuzie, fie profundă, fie severă, iar într-un număr mai mic de cazuri surditatea poate fi medie, diminuată sau cu percepţie. Destul de rar deficienţa se manifestă unilateral (la urechea stîngă sau dreaptă). Din punct de vedere al apariţiei acestei afecţiuni, în marea majoritate a situaţiilor, hipoacuzia este congenitală (ereditară sau datorată unor factori perturbatori intrauterini), dar mai poate fi şi dobîndită în timpul primelor luni sau ani de la naştere din cauza unor tratamente inadecvate, prezenţei meningitei, naştere provocată, rubeolă, icter etc. Majoritatea copiilor hipoacuzici nu prezintă anomalii asociate, însă într-o proporţie mai scăzută întîlnim la aceştia şi un număr de afecţiuni cum ar fi: imaturitate psiho-afectivă, tulburări psihice, retardare mintală, nanism hipofizar, astigmatism, T.B.C. osos, morbul lui ..., hiperglicemie etc.
Eşantionul pe care s-a lucrat este alcătuit din 162 de copii, din care 56 de sex masculin şi 106 de sex feminin, cu vîste cuprinse între 7 şi 17 ani. Aceşti copii frecventează la Şcoala ajutătoare nr. 2, sector 6, Bucureşti. Pentru prelevarea datelor antropologice am fost ajutaţi de cadrele didactice ale şcolii în frunte cu doamna directoare, fapt pentru care le aducem calde mulţumiri. 
Datele referitoare la dimensiunile şi structura morfologică a urechii externe a hipoacuzicilor au fost comparate cu datele întîlnite la un lot martor alcătuit din 154 copii neafectaţi (76 băieţi şi 78 fete), cu vîrste cuprinse între 7 şi 17 ani.

REZULTATUL OBSERVAŢIILOR
1. Dimensiuni şi indici (Tabelele 1 şi 2)
Indiferent de prezenţa sau absenţa afecţiunii, copiii de sex masculin, cu vîrste cuprinse între 7 şi 12, ani au o lungime medie a urechii în jur de 57 mm, în timp ce băieţii mai mari (de 12-17 ani) au urechea mai lungă cu 3-4 mm (media în jur de 60-61 mm). 
În schimb, fetele, atît cele afectate, cît şi cele neafectate, la aceleaşi etape de vîrstă cu ale băieţilor, au urechea mai scurtă cu 1-2 mm. Astfel, la fetele de 7-12 ani lungimea medie a urechii este de 55-56 mm, iar la cele de 12-17 ani de 57-58 mm. 
Făcînd abstracţie de vîrstă, sex sau afecţiune constatăm că urechea stîngă tinde să fie mai lungă decît urechea dreaptă, începînd de la 0,1-0,3 mm pînă la 1-1,3 mm. 
În privinţa lăţimii urechii, constatăm că la băieţii de 7-12 ani această dimensiune medie este de 33-34 mm (excepţie urechea stîngă a băieţilor afectaţi, unde media este de 37,64 mm). La băieţii neafectaţi, de 12-17 ani, lăţimea medie este în jur de 35 mm, iar la cei afectaţi, avînd aceeaşi vîrstă, în jur de 36 mm.
 Fetele de 7-12 ani au o lăţime medie a urechii de 32 mm, cele neafectate şi de 33,5 mm, cele afectate. Pentru fetele cu vîrste mai ridicate (de 12-17 ani) lăţimea medie a urechii este de ≈ 32-33 mm, la cele normale şi de 33,5-34,5 mm, la cele afectate. Sub aspectul lăţimii se poate constata că la copiii afectaţi, atît la urechea dreaptă, cît şi la stînga există, în general, o tendinţă de lăţire a urechii, comparativ cu eşantionul de copii neafectaţi.
Raportînd lăţimea la lungime se obţine un indice auricular mediu ce oscilează: la copiii neafectaţi, între 58-60 băieţii şi 55-58 fetele. În schimb, la copiii hipoacuzici valorile indicelui sunt mai crescute decît la cei sănătoşi. Astfel, băieţilor le corespund valori cuprinse între 59-63, iar fetelor între 57-59. Deci şi prin valorile indicelui auricular se observă o tendinţă de lăţire a urechii la copiii afectaţi faţă de cei neafectaţi. 
2. Caracterele morfologice (Tabelul 3)
Conformaţie. Urechile sunt predominant mezomorfe la ambele sexe, dar cu frecvenţe mai ridicate la fete (îndeosebi la cele neafectate) decît la băieţi. Ca tendinţă apare evidentă brahimorfia la băieţi, atît la cei afectaţi, cît şi la cei neafectaţi.
Grosime. Cele mai numeroase urechi apar mijlociu de groase, cu procente mai ridicate la fete, dar cu tendinţă către îngroşare vizibil mai accentuată la băieţi decît la fete, indiferent de eşantion.
Poziţie. De cele mai multe ori se observă o depărtare mijlocie faţă de neurocraniu, mai ales la fetele celor două loturi; la băieţi se înregistrează o tendinţă către depărtare a urechii de neurocraniu.
Împărţire faţă de planul Frankfurt. La copiii neafectaţi (băieţi şi fete), în proporţie de 55-59% din cazuri, urechea externă este împărţită de planul Frankfurt în două jumătăţi aproximativ egale. La copiii afectaţi acest tip de împărţire este net superior la fete (67,9%), faţă de băieţi (41,4%). Plasarea mai mult de jumătate a urechii sub planul Frankfurt se află în proporţie de 32-34% la copiii normali, în timp ce la copiii hipoacuzici acest plasament al urechii este mult mai frecvent la băieţi (50%), comparativ cu fetele (26,4%).
Concha – lăţime. Cel mai adesea concha este lată la copiii neafectaţi (61%) şi mijlociu de lată la copiii cu deficienţă de auz (♂: 53,4%; ♀: 66%). Raportul cymba/cavum indică la eşantionul de neafectaţi că, de cele mai multe ori, cymba este mai mică decît cavum (în 83-84% din cazuri), pe cînd la copiii afectaţi, în circa 50% din situaţii, cele două cavităţi sunt egale, iar în alte 50 de procente cymba apare mai mică decît cavum.
Anthelix. Profilul transversal este predominant rotund la toţi copiii, cu frecvenţe cuprinse între 70 şi 85%, însă cu tendinţe exprimate diferit la cele două eşantioane. Astfel, eşantionul de copii normali înregistrează mai multe profiluri marcate (10-19%), iar lotul de hipoacuzici mai multe profiluri aplatizate (14-19%). În privinţa lăţimii, anthelixul este predominant mijlociu de lat la copiii normali (cca. 80%), ca de altfel şi la hipoacuzici, dar într-o proporţie mult mai scăzută (≈ 60%). De semnalat că la copiii afectaţi anthelixul apare destul de frecvent fie îngust (10-19%), fie lat (19-29%).
Fosa triangulară – formă. Între cele două forme extreme (rotund-lată şi lung-îngustă) fosa triangulară prezintă, de cele mai multe ori, un aspect intermediar la majoritatea copiilor. Se remarcă însă, în privinţa tendinţelor, o proporţie ridicată de fose rotund-late (cca. 30%) la băieţii afectaţi.
Raportul reliefului anthelix/helix. Situaţiile în care helixul se află la acelaşi nivel cu anthelixul înregistrează, la ambele eşantioane, frecvenţe cuprinse între 30 şi 40%. Cînd anthelixul depăşeşte helixul predominante sunt cazurile întîlnite la neafectaţi (30-34%), faţă de afectaţi (19-29%) şi invers, cînd helixul depăşeşte anthelixul, frecvenţele mai numeroase le întîlnim la hipoacuzici (39%), comparativ cu lotul de neafectaţi (27-29%).
Helixul – curbură internă. Între aspectul curbat continuu şi cel colţurat, de cele mai multe ori întîlnim situaţiile intermediare, cu frecvenţe cuprinse între 52-56%, la copiii normali şi 58-64%, la cei cu deficienţă de auz.
Segmentul superior al helixului este preponderent lat, la copiii normali şi de cele mai multe ori mijlociu de lat la hipoacuzici. Potrivit gradului de rulare acest segment se află într-o proporţie foarte ridicată sub formă rulată, mai ales la copiii neafectaţi (93-94%), dar destul de frecvent şi la cei afectaţi (79-85%). La aceştia din urmă apare şi o tendinţă către forme îndoite (13-14%).
Segmentul posterior al helixului înregistrează sub aspectul rulării forme vizibil diferite între cele două eşantioane. Astfel, la eşantionul martor apare cel mai frecvent forma rulată, cu tendinţă către forma îndoit-aplatizată, în timp ce la eşantionul de hipoacuzici cele mai frecvente sunt cele îngroşate cu tendinţă către forme îndoite.
.... Lipseşte la copiii normali în proporţie de aproximativ 60%, iar la cei cu surditate într-un procent de circa 70%. Cînd apare el este rotunjit şi vizibil la eşantionul martor (≈ 30-40%) şi prezent şi rotunjit la eşantionul de hipoacuzici (≈ 25-30%).
Scafa. Este de lăţime mai mult îngustă dar şi mijlocie, la neafectaţi şi de lăţime mai adesea mijlocie şi mai puţin frecvent îngustă, la cei afectaţi. Trecerea scafei în lob este marcată printr-o oprire la nivelul lobului, într-o proporţie de ≈ 45-60%, la copiii normali şi de 63-65% la cei cu surditate. Se pierde în lob în 30-40% din cazuri, la subiecţii normali şi într-un procent mai scăzut la hipoacuzici (17%).
Tragusul. Este majoritar rotund, indiferent de sex şi eşantion, dar cu tendinţă vizibilă către forme alungite la băieţii hipoacuzici. Tuberculum supratragicum apare cu o frecvenţă de 34-44% la copiii normali şi la băieţii afectaţi, precum şi într-un procent vizibil mai scăzut la fetele hipoacuzice (22,6%).
Antitragusul. Apare de cele mai multe ori mijlociu de reliefat la ambele eşantioane, însă cu frecvenţe mai ridicate la copiii neafectaţi (76-84%). La eşantionul cu deficienţă de auz se observă vizibile tendinţe către reliefări şterse (18-20%) şi puternice (13-26%). În privinţa orientării antitragusului el se află în planul urechii în proporţie de 20-27%, indiferent de eşantion şi în poziţie îndoit în afară, la circa 9-18% din subiecţi (excepţie fac băieţii hipoacuzici, unde frecvenţa se ridică la 29%). Însă, în majoritatea cazurilor (43-70%) poziţia este mijlocie faţă de cele două semnalate anterior.
Incizura intertragică. Aceasta se prezintă predominant sub formă de “u”, cu o frecvenţă vizibil mai ridicată la eşantionul de neafectaţi (80-90%), comparativ cu cel de afectaţi (73-77%). La subiecţii hipoacuzici se remarcă un sporit număr de incizuri în formă de “v” (22-26%), faţă de copiii normali (9-19%).
Lobul. Este, în general, de lungime mijlocie, dar cu tendinţe vizibile spre dimensiuni scurte, mai ales la copiii cu deficienţă de auz (26-36%). Sub aspectul formei vom constata, la copiii afectaţi, un număr mai mic de urechi cu lobul sub forma unei jumătăţi de cerc (37-43%), comparativ cu subiecţii normali (44-50%). Tot la copiii afectaţi vom întalni o uşoară tendinţă către forma de limbă a lobului (8-10%). Trecerea lobului în helix şi anthelix se face de cele mai multe ori nici lin, nici în treaptă ci sub o formă intermediară (60-70%), la ambele eşantioane. Însă exprimarea tendinţelor este diferită, către o trecere lină, vizibil mai pronunţată la hipoacuzici şi către o trecere în treaptă, cu precădere la băieţii normali.
Din analiza diferitelor regiuni ale urechii externe rezultă un număr de asemănări, dar şi de neconcordanţe între lotul de copii normali şi cel cu deficienţe de auz. În figura 1 sunt evidenţiate acele trăsături care pun în lumină, cu unele mici excepţii, asemănările dintre cele două eşantioane. Pe lîngă aceste asemănări se mai poate observa că, datorită frecvenţelor mai ridicate, fetele înregistrează curbe ce se plasează deasupra celor descrise de băieţi. În schimb, în figura 2 curbele corespunzătoare băieţilor se plasează mai sus decît cele întîlnite la fete. Totodată în acest grafic apare şi un număr vizibil de neconcordanţe între cele două eşantioane (de afectaţi şi neafectaţi), fapt bine reliefat de traseul descris de curbe.

CONCLUZII
Din analiza caracterelor metrice ale urechii externe a rezultat că la copiii afectaţi există o tendinţă de lăţire a urechii, în general, cu 1-2 mm. şi chiar cu 4 mm. (băieţii de 7-12 ani), comparativ cu eşantionul de neafectaţi. Potrivit graficului 1 au fost evidenţiate caracterele de asemănare dintre cele două eşantioane, iar în cel de-al doilea grafic au fost scoase în relief şi unele diferenţe. Însă cele mai vizibile discordanţe între lotul de neafectaţi şi cel de afectaţi apar în tabelul 3 prin acele caractere de observaţie cum ar fi: concha – lăţime şi raportul cymba/cavum, anthelix – lăţime, raportul reliefului anthelix/helix, rularea helixului, ...– formă, scafa – lăţime şi trecere în lob, antitragus – orientare, incizura intertragică – formă, lobul – lungime şi formă. Cercetarea de faţă, fiind rezultatul investigaţiilor pe întreg lotul de hipoacuzici, ne semnalează anumite tendinţe care vor putea fi mai clar conturate prin subîmpărţirea eşantionului potrivit unor cauze: prezenţa afecţiunii la naştere (ereditară ori nu), dobîndirea ei postnatal, datorită unor accidente etc. Se va ţine cont şi de aceste criterii atunci cînd se va trece la coroborarea şi cu celelalte aspecte antropologice (antropometrice, dermatoglifice, genealogice).

INDICATORI DE CORPORALITATE LA POPULAŢIA DIN ROMÎNIA

REZUMAT
Lucrarea analizează la nivel populaţional variabilitatea cu vîrsta a unor dimensiuni şi indici de corporalitate, în funcţie de sex, vîrstă şi mediu de origine.
Se semnalează o diferenţiere între mediul urban şi cel rural la nivelul conformaţiei corporale predispusă la obezitate ca şi o diferenţiere între bărbaţi şi femei.
Din analiza datelor, vîrsta de 35 de ani poate fi considerată debutul modificărilor dimensionale şi conformative, cu caracter de involuţie deoarece semnalează "alunecarea" spre panta cu potenţial patologic a corporalităţii, reprezentată de obezitate, la rîndul ei un factor cauzal important al unor maladii cronice şi degenerative.
Prezentul studiu răspunde solicitărilor NCHS/OMS de a introduce practic cercetarea antropologică în politicile şi programele naţionale de sănătate.

"Nutriţia este doar un aspect al comportamentelor legate de sănătate, iar relaţia acestor modele comportamentale cu bolile cronice, este mai bine determinată de un «lanţ de risc», în timpul vieţii putîndu-se acumula factori de risc biologici şi sociali, pornind de la nutriţia deficientă din perioada prenatală, combinată cu malnutriţia din copilărie şi adolescenţă şi cu influenţele nocive ale comportamentului alimentar din familie, societate care se constituie într-un teren vulnerabil pentru bolile cronice degenerative ale adultului" (...).
OMS a adoptat următorii "paşi" pentru atingerea acestor obiective: implementarea antropometriei în ameliorarea sănătăţii şi sănătăţii nutriţionale a populaţiei; adaptarea metodologiei NCHS/OMS de aplicare a antropometriei în definirea la nivel populaţional a normalităţii dezvoltării fizice, malnutriţiei, excesului ponderal şi obezităţii; includerea antropometriei în cadrul programelor de sănătate şi în intervenţiile din cadrul serviciilor de prevenţie din domeniul sănătăţii publice; utilizarea antropometriei în sistemele naţionale de supraveghere a sănătăţii nutriţiei, prin monitorizarea încă din primii ani de şcoală a unor indicatori de corporalitate, de relevanţă în stabilirea predispoziţiei pentru disfuncţii nutriţionale care se înscriu în lanţul de risc al unor boli cardiovasculare şi metabolice care domină tabloul morbidităţii şi mortalităţii populaţiei din Romînia.
În concepţia OMS, antropometria poate reprezenta un instrument social şi tehnic de evaluare a condiţiilor sociale şi economice ale populaţiei, dar şi a impactului perioadelor de tranziţie asupra sănătăţii nutriţionale, implicit a sănătăţii generale a populaţiei.

MATERIAL ŞI METODE
După datele OMS 150 de milioane de adulţi sunt supraponderali, din care 15 milioane mor prematur din cauza maladiilor legate de obezitate. În unele comunităţi, toate cazurile de diabet ale adulţilor şi 40% din cardiopatiile coronariene sunt imputabile excesului ponderal.
Studiul nostru a supus analizei variabilitatea antropologică a populaţiei romîneşti din perioada anilor 1980, pe un număr de aproximativ 10.000 subiecţi din mediul urban şi 6.000 subiecţi din mediul rural, cu vîrste cuprinse între 17 şi peste 55 de ani.
Ca indicatori de corporalitate, am utilizat indicele de corporalitate Quetelet (BMI), alături de dimensiunile de corporalitate reprezentate de statură, greutate (amîndouă intră în ecuaţia indicelui Quetelet), şezîndă, lungimea membrului inferior, circumferinţa toracică şi circumferinţa abdominală.
Am utilizat scala Quetelet, de clasificare a indicelui de corporalitate la nivel individual şi populaţional. Aceasta este un bun predictor al stării de sănătate nutriţională, atît la nivel biologic, cît şi la nivel social (reflectînd condiţiile sociale şi economice ale grupurilor umane). Pentru dimensiunile de corporalitate am utilizat metoda variabilelor normate "Z" care ilustrează plastic evoluţia sau involuţia cu vîrsta a acestor dimensiuni, predictive pentru starea de sănătate nutriţională a populaţiei.
ANALIZA DATELOR 
Pentru seria de bărbaţi se înregistrează următoarele frecvenţe încadrate în categoria de obezitate:
Pentru seria urbană – la subiecţii cu vîrste cuprinse între 17 şi 34 ani frecvenţa variantelor supraponderale este de 14,84% pentru clasa de vîrstă 17–24 ani; 27,20% pentru clasa de vîrstă 25–29 ani şi 36,22% pentru clasa de vîrstă 30–34 ani.
Începînd cu vîrsta de 35 ani aceste frecvenţe depăşesc 40% din populaţie şi anume: 44,12% (35–39 ani), 46,15% (40–44 ani), 50,66% (45–49 ani), 60,00% (50–54 ani) şi 63,64% (peste 55 ani) (Tabelul nr. 1, 3, 5, 7; Figura nr. 1, 3).
Pentru seria rurală – există diferenţe notabile: cea mai crescută frecvenţă (care nu depăşeşte 40% din populaţie) se înregistrează pentru clasa de vîrstă de 40–44 ani (39,47%), după care, odată cu vîrsta scade la 33,25% (45–49 ani), 31,47% (50–54 ani) şi 31,26% (peste 55 ani).
La subiecţii de peste 50 de ani frecvenţa obezităţii este dublă în mediul urban comparativ cu cel rural.
Pentru seria de femei se semnalează următoarele frecvenţe încadrate în categoria de obezitate:
Pentru seria urbană – la subiecţii cu vîrste cuprinse între 17 şi 39 ani frecvenţa variantelor supraponderale este de 13,22% pentru clasa de vîrstă 17–24 ani; 19,30% pentru clasa de vîrstă 25–29 ani, 27,76% pentru clasa de vîrstă 30–34 ani şi 38,00% pentru clasa de vîrstă de 35–39 ani.
Începînd cu vîrsta de 40 ani aceste frecvenţe depăşesc 40% din populaţie şi anume: între 40 şi 44 ani frecvenţa este de 47,19%; între 45 şi 49 ani frecvenţa este de 54,56%; între 50 şi 54 ani frecvenţa este de 64,50%, după care pentru femeile de peste 55 ani frecvenţa este de 56,61% (Tabelul nr. 2, 4, 6, 8; Figura nr. 2, 4).
Pentru seria rurală – între 17 şi 34 de ani frecvenţa variantelor supraponderale este de sub 40% (17,95% pentru vîrstele de 17–24 ani; 28,41% pentru vîrstele de 25–29 ani şi 37,37% pentru vîrstele de 30–34 ani).
Începînd cu vîrsta de 35 de ani frecvenţele variantelor supraponderale sunt 46,23%   (35–39 ani), 47,04% (40–44 ani), 47,66% (45–49 ani), 51,90% (50–54 ani) şi 69,05 (peste 55 ani).
Pentru determinarea stării de sănătate şi sănătate nutriţională şi determinarea tendinţelor patologice depistate antropologic în conformaţia corporală a populaţiilor, pe lîngă variabilitatea indicelui de corporalitate Quetelet, conform cu metodologia antropometrică a NCHS/OMS, am analizat, la nivelul populaţiei Romîniei, variabilitatea unor dimensiuni antropometrice care definesc corporalitatea: statură, şezîndă, greutate, lungimea membrului inferior, perimetrul toracic şi perimetrul abdominal, în funcţie de vîrstă, sex şi mediul urban sau rural.
Pentru a avea o imagine de ansamblu a modificărilor dimensionale determinate de vîrstă şi modificărilor de corporalitate am folosit metoda variabilelor normate "Z".
Analiza figurilor 5 şi 6 pune în evidenţă următoarele observaţii:
Populaţia rurală masculină suferă mai puţine modificări dimensionale cu vîrsta comparativ cu populaţia urbană masculină (Tabelul nr. 9; Figura 5). Modificări mai accentuate se constată la nivelul dimensiunilor verticale (statură, şezîndă) care scad mai mult comparativ cu vîrsta la populaţiile rurale.
Populaţia urbană masculină înregistrează, după vîrsta de 35 de ani, creşteri semnificative în greutate, perimetru toracic şi perimetru abdominal.
Din punct de vedere conformativ avem de-a face cu două populaţii complet diferite prin corporalitate, populaţia masculină urbană avînd o conformaţie care o predispune la obezitate, veriga cea mai importantă a "lanţului de factori de risc" pentru maladiile cardiovasculare, metabolice etc. – fapt constatat şi în analiza indicelui de corporalitate Quetelet (BMI).
Analiza figurilor 7 şi 8 pune în evidenţă următoarele observaţii:
Populaţia rurală feminină, la fel ca şi cea masculină, nu suferă modificări importante cu vîrsta decît la nivelul dimensiunilor verticale, care scade mai mult decît la populaţia feminină urbană (aici intervine factorul muncă grea din mediul rural care conduce la tasarea mai accentuată a coloanei vertebrale, prăbuşirea mai accentuată a bolţii piciorului).
La fel ca şi la seria masculină urbană femeile cu vîrste mai mari de 35 de ani înregistrează creşteri accentuate la nivelul greutăţii, perimetrului toracic şi, mai ales, la nivelul perimetrului abdominal.
CONCLUZII
Din analiza acestor date antropometrice rezultă următoarele observaţii:
Populaţia masculină urbană are o frecvenţă semnificativ mai ridicată pentru variantele supraponderale, comparativ cu populaţia rurală. După vîrsta de 35 de ani frecvenţa acestor variante cu potenţial patologic depăşeşte 40% din populaţia urbană, ajungînd ca după vîrsta de 50 de ani să înregistreze frecvenţe de 60,00% (între 50–54 ani) şi 63,64% la populaţia de peste 55 de ani.
Populaţia masculină rurală înregistrează frecvenţe ale variantelor supraponderale cuprinse între 26,82% şi 33,68%. Este de aşteptat ca populaţia masculină urbană să aibă o morbiditate şi mortalitate mai crescute datorită maladiilor în care lanţul factorilor de risc include şi factori de corporalitate. În explicaţia acestei constatări trebuie invocaţi factori sociali, economici, factori de muncă, stress, comportament alimentar etc.
Populaţia feminină urbană prezintă o frecvenţă semnificativ mai ridicată pentru variantele supraponderale comparativ cu populaţia rurală, după vîrsta de 40 de ani cînd aceste frecvenţe se situează între 47,19% şi 64,50% (pentru clasa de vîrstă de 50–54 ani). Pînă la vîrsta de 40 de ani frecvenţa variantelor supraponderale, la femeile din mediul rural, este mai crescută faţă de cea a femeilor din mediul urban, situaţie întîlnită şi pentru clasa de vîrstă de peste 55 de ani.
Pînă la vîrsta de 39 de ani, bărbaţii din mediul urban prezintă o frecvenţă mai ridicată a variantelor supraponderale comparativ cu femeile;
Pînă la vîrsta de 39 de ani, femeile din mediul rural prezintă o frecvenţă mai ridicată a variantelor supraponderale comparativ cu bărbaţii;
După vîrsta de 40 de ani, seria feminină, atît din mediul urban cît şi din cel rural prezintă frecvenţe mai ridicate decît bărbaţii pentru variantele supraponderale;
Excepţie face clasa de vîrstă de peste 55 de ani unde bărbaţii din mediul urban prezintă o frecvenţă mai ridicată a variantelor cu potenţial patologic comparativ cu femeile.
Ca şi în cazul indicelui de corporalitate Quetelet (BMI), variabilitatea dimensiunilor de corporalitate are acelaşi sens de descreştere a valorii dimensiunilor verticale şi de creştere a dimensiunilor orizontale şi a greutăţii. Populaţia urbană, prin tendinţele sale şi prin frecvenţa variantelor cu obezitate, are o predispoziţie mai accentuată pentru maladii cardiovasculare, metabolice etc. faţă de populaţia rurală, atît la populaţia feminină cît şi la populaţia masculină.
Populaţia rurală masculină şi feminină suferă, de-a lungul vieţii, modificări mai puţin accentuate ale dimensiunilor de corporalitate, fiind mai puţin expusă bolilor cronice şi degenerative determinate, în principal, de excesul ponderal.
Sub raportul "plajei de normalitate" a indicelui de corporalitate Quetelet, consemnăm următoarele aspecte: populaţia rurală masculină înregistrează cea mai redusă frecvenţă a "deteriorării sănătăţii nutriţionale" şi anume 21% între 17 şi peste 55 de ani; populaţia rurală feminină este cea mai afectată sub acest raport, cu o frecvenţă de 54%.
Populaţia urbană este afectată de înaintarea în vîrstă în proporţie de 48% bărbaţii şi 40% femeile.
Studiul prezentat reprezintă un document de referinţă asupra valenţelor medicale ale cercetării antropologice, prin informaţiile specifice care permit utilizarea măsurătorilor antropometrice ca indicatori ai stării de sănătate şi sănătate nutriţională a populaţiei.
Aceasta va permite includerea antropometriei în politicile şi programele de prevenire a îmbolnăvirilor determinate în principal de starea de nutriţie a populaţiei.
Aceste date vor permite şi raportarea stării de sănătate nutriţională a populaţiei din Romînia la "populaţia internaţională" de referinţă stabilită de NCHS/OMS şi în funcţie de aceasta, Romînia va putea beneficia de sprijinul logistic al acestor organizaţii, în cadrul tendinţei actuale de globalizare a informaţiilor.