IRINA PETRAŞ


FEMINITATEA LIMBII ROMÎNE


Genosanalize



	Încheieri 


	Încep cu sfîrşitul. Cartea din 1999, Limba, stăpîna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii romîne, a făcut oarecare vîlvă. Tot aşa, seria de genosanalize din revista Contemporanul. Ideea europeană. Analiza textului poetic din perspectiva genului substantivelor predilecte, substantive care şi organizează, de altminteri, teritoriul  scriptural, a părut multora interesantă ori măcar exotică. Am primit cîteva semnale mai aplicate/implicate, însă nu am dus bătălia pînă în punctul în care să poată fi pusă temelia unei „biserici”, cum ar spune Marcel Moreau. Cu alte cuvinte, n-am obţinut recunoaştere oficială a „descoperirilor”. Aşez, de aceea, în fruntea acestui volum, încheierile la care am ajuns atunci şi care pot fi formulate suficient de răspicat încît să pună pe gînduri autorii de gramatici ale limbii romîne, mai întîi, dar şi pe vorbitorul aceleiaşi limbi, fie el de rînd ori poet. Iată:
     Limba romînă NU are neutru. Perpetuarea, prin manuale şi tradiţie, a informaţiei că substantivele romîneşti au trei genuri: masculin, feminin şi neutru, nu numai că nu corespunde realităţii, ci şi îndepărtează vorbitorul de un adevăr însemnat (în sensul că este semn şi poate deveni simptom) al limbii pe care o vorbeşte. Limba romînă e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. Ea are NU neutru, adică ceva ce nu este nici masculin, nici feminin, ci ambigen, adică ceva care este cînd masculin, la singular, cînd feminin, la plural. Adevărul acesta se reflectă limpede în absenţa unui pronume pentru neutru, a unei forme neutre pentru adjectiv, verb etc., aşa cum există în alte limbi (it, ono, das ...). În limba romînă, toate lucrurile acestei lumi sînt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate, cum se va vedea în detaliu într-un capitol special.
     
     Limba romînă este feminină (cu o doză mirabilă de androginie). Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba romînă cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, bogatele infinitive lungi, care păstrează în ele neastîmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului. În plus, jocul liber al ambigenului de la un sex la altul dă limbii romîne calităţi androgine capabile să deschidă perspective nebănuite valenţelor sale combinatorii.
     
     Poezia romînească poate depune mărturie. Genosanalizele mi-au dovedit, deocamdată pe texte poetice (însă, cu siguranţă, nici proza nu se poate eschiva de la o asemenea analiză), că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii romîne e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. De cîte ori mi-au fost la îndemînă, am făcut comparaţii şi am cîntărit ce şi cît se pierde din privirea sexuată a romînei la trecerea într-o altă limbă.
     
     Omul romînesc se defineşte/se poate defini prin limba romînă. Altfel spus, de la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că, între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns, ici-colo, la aproape-certitudinea că noi, romînii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim romîneşte. Că limba e stăpîna noastră, cum credea Eminescu.
     Despre toate acestea, în cartea de faţă.


	
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     

     
     
     
    LUMI ŞI CUVINTE

          Pretexte*

„Tot ceea ce putem spune despre limbă, 
ca şi despre moarte,
 este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil.”
George Steiner, După Babel
     
     
 	Scufundate (n „murmurul vorbirii”, fiin(ele umane au despre limb( şi vorbire o cunoa(tere pre-ontologic(, a(a cum se (nt(mpl( cu a fi, fire sau, (n cazuri alese, cu a muri. Toat( lumea (tie, cumva f(r( cuvinte, ce (nseamn( s( fii, s( vorbe(ti şi, eventual, s( mori. Dar o (tie in-adaptat, (n ruptur( cu esen(a ultim( a acestor „realit((i” cotidiene. Limbajul (şi p(streaz( intact şi crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar (ng(duie transformarea acestui referent (n semne ale st(rilor de spirit şi de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se (nso(e(te cu subiectivitatea (ntr-un du-te-vino care e tr(s(tura fundamental( a fiin(ei vorbitoare. Semnul lingvistic este arbitrar apriori, dar aposteriori (nceteaz( a fi. Iar a vorbi şi a (n(elege limba nu depinde de inteligen(a sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. 

	Într-o bun( zi, (n urm( cu mai mul(i ani, am f(cut o descoperire: „(ndoiala” e, (n limba francez(, masculin(! Îi scriam lui Marcel Moreau. În fraz( a intervenit le doute, a(a, singur, cu genul exhibat. Pîn( atunci, (l folosisem (ce (ntîmplare!) exclusiv (n expresii: sans doute, mettre en doute... Înv(luit şi pudic. „Îndoiala” am resim(it-o întotdeauna ca pe o stare feminin(: fragil(, nesigur(, dar creatoare şi lucid(. Îndoiala era, pentru romîna mea, ne(ndoielnic femeie. C( francezul o vedea ca b(rbat mi s-a p(rut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am g(ndit atunci c( nu se putea s( fie totuna cum s(nt numite lucrurile de limba ta. C( ceva se (nt(mpl(, se mi(c(, deviaz(, alunec(, (nmugure(te sau se ve(teje(te c(nd genul se schimb( dintr-o limb( (n alta. C(, pentru mine, lumea nu putea fi dec(t femeie. Tot a(a, problema, amintirea, cartea, prim(vara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pild(, toate acestea erau b(rba(i şi cereau (n jur contexte masculinizate.

	B(nuiala c( (ntre limba ta matern(, (n care cre(ti şi prin care (n(elegi lumea, şi imaginea/perspectiva pe care o ai despre aceeaşi lume exist( o secret( leg(tur( m-a (mpins spre biblioteci. Am c(utat argumente. Am g(sit destule despre leg(tura dintre limb( şi mentalitate. Nu neap(rat dovezi. Mai degrab( b(nuieli, ipoteze, avans(ri de scenarii. Dar extrem de pu(ine despre genuri. Ca şi cum n-ar fi meritat o aten(ie special(, fiind arbitrare şi stabilite o dat( pentru totdeauna. Foarte cur(nd, mi-era clar c( m( compl(cusem (ntr-o eroare perpetuat( de (aproape) toate gramaticile romîne(ti. Luasem de bun( existen(a neutrului ca al treilea gen. F(r( s( iau (n seam( eviden(a c( nici adjectivul, nici pronumele n-o sus(in şi c(, prin urmare, romîna NU are neutru! C( privirea ei sexuat( cuprinde TOATE fiin(ele şi lucrurile. C(, dintre limbile la care aveam acces - franceza, italiana, engleza, germana, rusa -, doar (n cazul ei nici un obiect nu era l(sat pe dinafar(. Toate erau, cumva, (nsufle(ite, „vii”, prin apartenen(a la feminin, ambigen ori masculin. Ordinea nu e doar a frecven(ei, ci şi a importan(ei pentru definirea de sine a romînului, pentru desenarea dimensiunii romîne(ti a existen(ei.

	Dup( lecturi nenum(rate, mi s-a p(rut util s( (nşir toate c(r(ile parcurse (vezi Bibliografia) pentru ca cititorul s(-şi fac( o idee despre vastitatea problemei, dar şi despre suspendarea (n care se p(streaz( (vorba lui Macedonio Fernandez, citat de Umberto Eco în În căutarea limbii perfecte: „Din bibliografii lipsesc atît de multe lucruri încît, dacă ar mai lipsi încă unul, ar dispărea cu totul.”). 

	Limba (limbajul) interac(ioneaz( cu toate celelalte aspecte ale vie(ii umane (n societate. Este şi instrument de comunicare, (ntr-o perioad( anume şi pentru o comunitate dat(, dar este, deopotriv(, rezultatul istoriei sale proprii şi surs( pentru evolu(ia ulterioar(. Dacă ar fi să vorbesc în termenii lui Hans Vaihinger şi ai filosofiei lui „ca şi cum”, despre limbă şi istoria ei am descoperit doar ficţiuni, adică presupuneri întemeiate pe comparaţie (reducţia necunoscutului la cunoscut), nu ipoteze. Ficţiunile sînt ordonări iluzorii şi oarecum-credibile ale lumii dinăuntru şi din afară care fac suportabilă viaţa pe pămînt. Altminteri, exerciţiul scrutării abisului pînă la privirea de răspuns ar fi inevitabil şi extenuant. Mihai Şora vorbea despre cele două lucrări ale cuvintelor omului: explicarea, orientată spre afară, şi implicarea, deschiderea spre înăuntru.

	Actul numirii lucrurilor, al acord(rii de nume, a fost descris (n multe culturi drept har divin, a numi (nsemnînd a controla şi a lua (n posesie. De aceea, tradi(ii independente sus(in originea divin( ori supranatural( a limbilor. În Biblie, de pild(, un Dumnezeu curios şi pus pe experimente n(stru(nice creeaz( animalele şi p(s(rile şi i le aduce lui Adam s( vad( cum le va numi. Şi a(a cum le va numi omul, a(a le va fi numele...

	Subiect de specula(ii nesf(rşite, inaccesibil şi deci fascinant, originea limbii r(m(ne o problem( deschis( şi, probabil, f(r( solu(ie. „Dovezile” sînt cele scrise, care nu dateaz( de mai mult de 4-5 milenii. Încercarea de a deriva limba omeneasc( din (ipetele animalelor a fost sortit( ridicolului. Tot a(a, aceea de a identifica prin experien(e n(zdr(vane limba veche, limba dint(i, mama tuturor celorlalte. E cazul regelui egiptean care, poveste(te Herodot, izol(nd un copil şi descoperind c( acesta cere cu un cuv(nt frigian hran(, a conchis c( aceasta era limba mam(...O palpitantă trecere în revistă a chestiunii întreprinde Eco în cartea mai sus pomenită.

	Una dintre problemele cele mai controversate (n leg(tur( cu limbajul e rela(ia acestuia cu g(ndirea. Pentru Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experien(elor min(ii”, opinia sa fiind (mbr((i(at( de cultura latin( şi de doctrina medieval(. Secolul al XVII-lea ra(ionalist nu se îndep(rteaz( de o astfel de (n(elegere a limbii – vorbele sînt expresii ale g(ndurilor prin semne anume inventate (n acest scop. Altfel spus, omul ca fiin(( g(nditoare a inventat limbajul pentru a-şi exprima g(ndurile, potrivind cuvinte pe o structur( a competen(ei intelectuale deja existent(. Se vorbeşte astăzi despre aşa-numita mentaleză, un soi de „limbă” încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziţie genetică. Se afirmă şi c( ra(ionalitatea omului se dezvolt( (n paralel cu capacitatea  sa de a vorbi. Îns( pare limpede c( a considera g(ndirea o vorbire f(r( cuvinte sau o pre-vorbire (nseamn( s( simplifici nepermis de mult.

	Conexiunea str(ns( dintre limb( şi g(ndire, opus( teoriei dependen(ei unilaterale a vorbirii (limbii) de g(ndire, deschide calea recunoa(terii posibilit((ii ca diferitele structuri ale limbilor s( favorizeze ori chiar s( determine c(i diferite de (n(elegere şi g(ndire asupra lumii. Popoarele de(in o structur( fundamental(, esen(ial(, arhetipal( de corelare a limbii cu lumea – de aceea s(nt posibile traducerile –, dar e la fel de evident c( exist( nuan((ri specifice fiec(rui popor (n parte.

	De aici, un paradox al Europei poliglote: deşi, de la Humboldt încoace, se crede că nici un cuvînt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un „geniu” al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de „a vedea, a organiza şi a interpreta lumea” (Weltansichten), totuşi se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existenţa unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (în În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărîm al poligloţilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza „geniul” european, „adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci cînd vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii”. Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) şi principiul de cooperare, în vederea interpretării enunţului. Pentru Ortega y Gasset, enunţul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstanţe care nu sînt cuvînt, care nu sînt sensu stricto «limbă», posedă o potenţialitate enunţiativă şi [...] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei [...] într-o coalescenţă subită cu lucrurile şi fiinţele din jur.” De aici şi nestarea limbilor omeneşti care, deşi „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”. Iar limbile s-au ivit fiindcă omul este în mod constitutiv Dicentul, animalul care avea anormal de multe de spus...

	Pe cînd avea doi ani şi abia descoperise miraculosul instrument al vorbirii, Laura, fiica mea, trăia acut şi febril această nevoie „anormală” de a spune şi nu suporta nici o îngrădire a libertăţii de a spune/vorbi. O dusesem la Constanţa, la Planetarium. O mînă de oameni serioşi şi taciturni, deşi se aflau în vacanţă, ca şi noi, urmăreau într-o tăcere îngheţată explicaţiile ghidului apropo de bolta înstelată reprodusă pe cupolă. Laura avea de vorbit, de pus întrebări. O cucoană a apostrofat-o acru: „Taci, dragă!” Dicentul începător a reacţionat violent, repetînd printre hohote de plîns: „Eu vreau să vorbesc!” Fireşte, am părăsit sala înainte de a afla ce mai fac constelaţiile. O bună bucată de vreme, monologul înlăcrimat a continuat pe aceeaşi temă a insuportabilei tăceri: „De ce să tac? Eu vreau să vorbesc!”

	Limba arat( şi apartenen(a la un anumit grup social, iar parvenirea (ntr-un alt grup presupune, cum se poate vedea (n Pygmalion al lui Bernard Shaw, dez-v((area de cealalt( limb(. Fiecare limbaj nume(te o apartenen(( cultural( şi exercit( o puternic( for(( de coeziune.

	Deşi ne afl(m (n plin( er( a comunic(rii, la o mai atent( evaluare, importan(a care se acord( limbii/limbajului este insuficient(. Pare un subiect uitat sau, mai grav, exterior. Omul deprinde „limbajele” maşinii şi uit( s( se vorbeasc( pe sine vorbind cu vorbe. O dovad( c( a(a stau lucrurile mi se pare şi faptul c(, de la gramatica lui Heliade R(dulescu (ncoace, romîna pretinde senin( c( are neutru şi (ine, astfel, (nchis(, pentru genera(ii de „(coleri”, o fereastr( miraculoas( spre sufletul romînesc. Mircea Vulc(nescu presim(ea c( a(a stau lucrurile şi propunea viitorului o tem(: „Credin(a noastr( este (ns( că un studiu aprofundat al liniei de cezur( (ntre masculinitatea şi feminitatea inşilor din lumea romîneasc( şi a principiilor lor de separa(ie ar putea fi plin de surprize pentru sporirea (n(elegerii romîne(ti a existen(ei”. Cred c(, prin cat(rul „eteroj(n” al lui Marius Chico( Rostogan, Caragiale ironiza şi pretinsa „neutralitate” a romînei. Din p(cate, „gr(makica” a r(mas – pentru simplul vorbitor, dar şi pentru specialist – axiomatic(, abstract(, str(in(. Ea, care „doar nu ia(te vun lucru mare”, „ia(te o (tiin(( ghespre cum lucr( limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare”. Limba lucr(, evident, de capul ei, ceea ce r(spunde, oarecum, credin(ei eminesciene c( „limba e st(p(na noastr(”. Lucrarea are (ns( „leji”. Aici intervine supunerea „vinovat(”, pe care am descoperit-o aproape (n toate gramaticile succesive. Un fel de impersonalizare, de scoatere (n afara vie(ii a organiz(rii limbii: substantivele „se (mpart (n”, „primesc” la singular o marc(, la plural alta, „accept(” o termina(ie, „se acord(”. Un reflexiv impersonal, cel mai adesea, care exclude fiin(a vorbitoare. Limba lucr( implacabil: o propozi(ie adev(rat(, desigur, dar care elimin( ideea de „energeia”, de dinamism. Pattern-ul arhetipal admite, în timp, lent şi abia perceptibil, influen(a, (nr(urirea genera(iilor de vorbitori. Iar vorbitorul are datoria de a-şi p(stra starea de veghe pentru ca st(p(na s( accepte şi m(rcile lui. Limba e st(p(na noastr(, dac( noi suntem ai ei...

	Problema „j(nului” a r(mas, iat(, ca pe vremea „(colerului” lui Caragiale: „J(nul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe b(rbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici b(rbat, nici femeie”. Nearbitraritatea enun(at( net mai sus e contrazis( (ndat( de limb(. Dar şi arbitraritatea. Substantivele limbii romîne, toate, f(r( excep(ie, sînt sau masculine, sau feminine, la singular, şi sau masculine, sau feminine, la plural. Nu exist( nici un substantiv f(r( gen sexuat. Dovad( contextul „sexualizat” şi personalizat al adjectivului, al pronumelui. Toate lucrurile acestei lumi sînt el sau ea, ei sau ele. Senin(tatea şi firescul cu care abordeaz( vorbitorii ambigenul s(nt uluitoare. Fa(a sa dubl( este acceptat( f(r( ezitare şi (nzestrat( cu formele fire(ti fiec(rei st(ri, fiec(rei ipostaze. G(ndul bun (nmul(it d( g(nduri bune, niciodat( buni. Ezit(rile francezului, deloc ajutat de e-ul mut din termina(ie s( simt( genul, (i sînt str(ine romînului.
		
	Traducînd (n pozitiv „teoria” conului Leonida, a( spune c(, pentru romîn, „şi nimica mi(c(”. Lan(ul de feminine din demonstra(ia sa nu-i, poate (m( prefac (ndoit( pentru a nu fi acuzat( de excese  pro dromo), (nt(mpl(toare: „Omul, bunioar(, de par egzamplu, dintr-un nu-(tiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intr( la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata, ei! şi dup( aia, din fandacsie cade (n ipohondrie. Pe urm(, fire(te, şi nimica mi(c(”. Cre(terea  de  la  indefinitul vag masculinizat „un nu-(tiu-ce ori ceva”, la nimica (termina(ia feminin(, a( zice, se impunea: nimicul/un nimic, substantivizat, presupune evaluări morale; nimica, feminizat, acoperă o lume întreagă, suspendînd temporar orice cîntărire) (ine şi de caracterul nevricos al romînului, dar şi de neast(mp(r şi imagina(ie („curiozitate”, „fandacsie”). Ipohondria, a( spune (n parantez(, e pretextul lenevirii, al r(gazului, al ne-grabei – „om vedea ce-o fi” pare s( spun( Leonida. Deocamdat(, „hai s( ne culc(m”! Statul are „treaba lui”, limba „lucr(”, foarte m(ndr( de apartenen(a la „geanta latin(”. Ca noi, bobocule, mai rar... Excep(ionalitatea, inclus( confortabil unei mari familii cu o statur( destinal( asigurat(, explic( multe dintre tr(s(turile existen(ei romîne(ti. „Omul sucit” nu e doar independentul care are forţa (slăbiciunea?) de a face exclusiv după mintea sa, ci şi răzvrătitul absolut, mereu neîmpăcat cu orice orînduială pentru a-şi scuza, astfel, ne-îndemnul spre trudă conjugată...

     Fireşte că lucrurile pot fi privite şi din alt unghi. E de meditat dacă o limbă atît de la îndemînă, de gata să reducă tensiuni şi rele înţelegeri, cum e limba romînă, nu-l predispune pe vorbitorul ei nativ la o „aţipire” nu neapărat pozitivă. Formele limbii sale îi arată romînului cînd e vorba despre feminin, cînd despre masculin, dacă celălalt e tu, voi, dumneata ori dumneavoastră, timpuri, moduri şi persoane sînt „arătate” de forma cuvîntului, aşa încît romînul nu e obligat la starea de alertă, de veghe a englezului, de pildă, care se descurcă, în cazul de mai sus, cu o formă unică, you, sau a francezului, cu e-ul mut pomenit adineauri. S-ar putea crede că, pentru romîn, contextul îşi pierde din însemnătate, căci limba sa îi indică singură unde se află şi care e pasul următor. Poate de aceea vorbele romîneşti îşi pot face singure contextele – nu depind ele strict de contexte, precum în alte limbi –, într-o dispoziţie ludică în stare să explice bogata lor ambiguitate; nu de puţine ori, aceasta, cu subînţelesuri senzuale/sexuale...
     
     Limba romînă e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi... Sîntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbaţi în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forţa lui aspră şi dîrză şi să ridice coloane, stîlpi de susţinere, fortăreţe. Singurul „stîlp” pe care s-a clădit ceva în spaţiul nostru  e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul şi-a adjudecat-o...
     
     Mă întreb dacă pentru mine scaunul lui Van Gogh şi  perechea sa de bocanci ar mai fi atît de sfîşietor şi de implacabil singuri dacă substantivele n-ar fi masculine; şi dacă scaunele (feminine, la plural) i-ar mai fi putut sugera lui Ionescu gureşenia disperată, agăţată de nimicul impus al unei condiţii condamnate prin tradiţie... Ţipătului lui Munch îi răspund ţipetele în fundal, mulţimea de singurătăţi, căci pluralul lucrurilor în romînă nu e o masă amorfă, ci alăturare de singurătăţi calde, căci sexuate.
     
     Dacă e adevărat că, în procesul lecturii, „textul literar se întemeiază  pe puterea lui de a produce ceva ce el însuşi nu este” (Wolfgang Iser), lucrurile nu stau altfel cu limba, şi ea avînd nevoie de vorbitor, de o structură de realizare. Cititorii/vorbitorii de azi îmi par tot mai puţin dispuşi să-şi împlinească menirea, punînd astfel în primejdie două feţe ale comunicării, latente, în răbdătoare aşteptare.

	Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-şi ar(ta pe dat( calitatea de adev(r sau minciun( m-a (ocat (nc( din copil(rie. C( cel(lalt, omul mare, nu vedea c( spun adev(rul şi c( a(a s-au petrecut lucrurile, fiindc( le traduceam cît mai  fidel (n cuvinte, mi s-a p(rut un r(u insuportabil. Democra(ia teribil( a cuv(ntului care (mbrac( la fel de bine adev(rul şi minciuna, realul şi fic(iunea („şi irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), f(r( a avea m(rci speciale, identificabile, m( speria. F(ceam mici experimente. N(scoceam pove(ti strident de neadev(rate şi ceilal(i copii m( credeau f(r( s( clipeasc(. Era (ngrozitor! Nici unul nu „vedea” c( spuneam minciuni! Mai c( (ncepeam a crede eu (ns(mi (n poveste...

	Am r(mas, de-atunci, cu obsesia de a fi conving(toare. De a spune clar, r(spicat şi am(nun(it ce am de spus, ca s( fie c(t de c(t evident c( „adev(rul” e de partea mea. A(a am ajuns profesoar(? Poate! Oricum, am privit (ntotdeauna cuvintele pe furi(, peste um(r, ca s( aflu ce ascund. Am (nceput s( caut etimologii, s( exersez (mperecheri nea(teptate. S( m( bucur de realitatea fic(iunii. S( verific (n alte limbi proaspetele descoperiri. Un lucru r(mînea neschimbat: orice a( fi f(cut, nu puteam dep(şi o lege a „cuv(nt(toarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Şi minciuna-i vorb(!”

	„Vorbe(te gura f(r( el”. Cea mai terifiant( dintre dec(derile din umanitate. Vorbele (ng(late ale be(ivului care te prive(te şi nu te vede. Care nu mai e slujit nici de ochii min(ii, nici de cei ai limbii. C(zut de bun( voie (n haosul care este. Vorbele f(r( şir ale nebunului. Azv(rlit de boal( şi de destin (n haosul care este.

	Cînd gura vorbeşte şi tu eşti acolo, eşti „om de cuvînt”, la care „vorba e vorbă”. Lucrurile se aşează în jurul tău. Cîteodată, gîndul şi fapta sînt de-ajuns. „Nu mai încape vorbă”.

	„A l(sat cu limb( de moarte”. Expresia e aproape (nduio((toare. Ea vorbe(te despre dorin(a omului de a avea la (ndem(n( un cuv(nt total, Cuv(ntul. Un cuv(nt (n care s( cread( f(r( rezerve şi pe care s(-l urmeze, s(-l respecte. „Limba de moarte”, ultima, e impregnat( parc( de lumea de dincolo – la fel de inaccesibil( experien(ei directe ca şi Cuv(ntul de (nceput. „La (nceput a fost cuv(ntul” şi „limba de moarte” s(nt dou( expresii, (nc(rcate magic, prin care omul (şi inventeaz( un trecut şi un viitor, ceva care s( vin( de dincolo de na(tere şi s( dureze p(n( dincolo de morm(nt...

	Am v(zut la televizor o (ncercare de a umaniza calculatorul. Fiindc( „a (ntoarce filele” c(r(ii pare s( fie un gest intrat (n chiar defini(ia omului (a fiin(ei) – vechimea şi bog((ia de conota(ii ale rela(iei Carte-Cititor neput(nd fi (nl(turate, pur şi simplu, f(r( traume şi nostalgii –, s-a n(scocit o carte ce poate fi „r(sfoit(” pe ecranul calculatorului, mim(nd gestul r(sfoirii. M( g(ndesc c(, (n cur(nd, vom ajunge s( mim(m gestul vorbirii, p(n(-ntr-at(t de sub(iat(, manipulat(, fals( şi contraf(cut( ne va fi rela(ia cu propria limb(. Într-un univers mecanizat, nu prea asem(n(tor cu vechea ((nvechita?) imagine pe care o p(streaz( (o re(nvie?) omul despre sine (nsuşi, ne invadeaz( oboseala şi sentimentul z(d(rniciei. Vattimo o nume(te pensiero debole, „g(ndire slab(” (mai corect tradus ar fi „slabă gîndire”, căci nu e vorba despre o gîndire care nu poate mai mult fiindcă e slabă, ci de o gîndire care nu vrea mai mult, lehămeţită fiind; iar din această slăbiciune se naşte ideea de a răzbate în ciuda faptului că lumea n-a fost creată pentru om, că Dumnezeu a încetat să existe şi să ţină socoteala faptelor omeneşti; dez-încîntat, omul poate face, în fine, primul pas pe cont propriu...). Paul Zumthor propune „g(ndire moale” pentru a caracteriza tr(irea şi sim(irea „f(r( reper ontologic şi f(r( referin(( dogmatic(”. Libertatea vagului şi bucuria incertitudinii sînt sinonime cu dez(nc(ntarea, cu indiferen(a (n diferen((. O carte ap(rut( nu de mult, (n Fran(a, pare-mi-se, etala un titlu gr(itor: „Nici viitorul nu mai e ce-a fost c(ndva”.

	Într-o primă versiune, îi dădusem c(r(ii drept titlu o sintagm( eminescian(: Limba, stăpîna noastră. Iar(şi g(seam (n Caietele sale mai bine spus ce tocmai voiam s( spun. „(tiin(a mor(ii” (titlul celor două cărţi ale mele despre moarte, 1995, 2002) acoperea cele dou( sensuri care m( interesau – s( (tii despre tine c( e(ti muritor şi s( construie(ti pe acest adev(r, zi de zi, propria moarte ca (ncheiere fireasc( a unei vie(i tr(ite lucid. Tot a(a, c( „Nu noi s(ntem st(p(nii limbii, ci limba e st(p(na noastr(” (ms.2275B) mi s-a p(rut un enun( (n atingere cu dou( dintre tr(s(turile esen(iale ale limbii materne – ea este mo(tenit(, (nv((at(, deprins( de-a gata, cu reprezent(ri şi pattern-uri arhetipale, dar „st(p(nirea” ei nu-i (ncremenit( şi dictatorial(. Fiindc( limba e st(p(n(, dar o po(i st(p(ni dac( (n(elegi c( st(p(nirea ei ((n ambele sensuri: o stăpîneşti/te stăpîneşte) (nseamn( apartenen((, r(spundere reciproc(, interdependen((.

	Fragmentul (mi este, şi de data aceasta, cel mai la (ndem(n(. Neav(nd nici mijloacele, nici inten(ia (dorin(a) de a (re)construi un tratat despre limba matern(, orice tentativ( de a pune (n ordine, (n sistem lecturile mi s-a p(rut limitatoare, abuziv(, ba chiar neruşinat(. Am ales s( m( situez (n zumzetul bibliotecii, s( m( las (ntret(iat( de fragmente, b(ntuit( de ipoteze suspendate şi de ficţiuni. Şi s( adaug propriul murmur fragmentar. Oricum, nimic cu adev(rat omenesc „nu e gata ca o fotografie”, cum bine zicea Eminescu. C(ci sînt „puteri constructive (n noi”. Tr(ind (n limb(, prin ea, niciodat( nu vom avea acces la o experien(( obiectiv( (n ce o prive(te. Ca şi moartea, limba matern( e „intravital(” şi experienţă de gradul doi. 
	
	Cînd am socotit c( m( pot opri şi pot da fragmentelor coeren(a unei provoc(ri la discu(ie, am g(sit un exemplar din . O c(utam, o v(zusem citat( (n vreo dou( locuri. Ca şi (n cazul „(tiin(ei mor(ii” – unde descoperirea lui Levinas şi a mor(ii intravitale m-a ajutat s( adaug tu(a final(, s( g(sesc numele potrivit şi confirmarea atitudinii mele –, „vis(torul de cuvinte” Bachelard venea s( confirme, (n 20 de pagini, ceea ce aflasem şi formulasem deja, dup( c((iva ani buni de lecturi şi scormoniri printre c(r(i şi cuvinte. Coinciden(a, nu doar a (ncheierilor suspendate, ci şi a atitudinii – un pic exaltat(, categoric (ndr(gostit( de cuvinte şi de magia lor, pripit(, dar nu şi pr(p(stioas(, lu(ndu-şi libertatea de a decreta acolo unde (ndoiala şi reticen(a ar fi fost mai potrivite –, mi s-a p(rut uimitoare. Îmi g(sisem martorul ideal! Bachelard (şi lua precau(iunea de a se numi „filosof vis(tor”, adic( unul nu neap(rat supus rigorilor unui sistem, ci „vis(nd la limba sa matern(, (n limba sa matern(”. În 1960, Gaston Bachelard se (ntreba cu o mirare dezarmant de copil(roas(: „E posibil s( existe limbi care pun f(nt(na la masculin?” Der Brunnen-ul i se p(rea monstruos şi diabolic. Cam pe-atunci aflasem, la lec(iile de german( cu tante Adele, c( soarele e feminin (n german(, iar uluirea mea nu avea margini. Înv((am la (coal( franceza şi rusa, nepotriviri „diabolice” erau şi acolo, dar acelea erau limbi „din c(r(i”, unde se puteau petrece – pentru feti(a de 12 ani care eram – orice lucruri ciudate. Germana, (ns(, era limba vorbit( de oameni (n carne şi oase, de prietenii mei din vecini! (tiu c( (ncepusem s(-i privesc altfel, p(ndind clipa (n care se vor dezmetici şi vor (n(elege (n ce gre(eal( se afl(! M( (ntreb ce-a( fi g(ndit atunci dac( aflam c( maghiara nu are genuri?!

	Capitolul cu pricina, din cartea lui Bachelard, gardat de dou( motouri – unul din Alain Bosquet: „În ad(ncul fiec(rui cuv(nt asist la na(terea mea”, cel(lalt din Henri Bosco: „Am amuletele mele: cuvintele” –, (mi da de la (nceput ap( la moar( descoperind „nevoia de a pune la feminin tot ceea ce (nseamn( (nv(luire şi bl(nde(e dincolo de desemn(rile prea simplu masculine ale st(rilor noastre suflete(ti”. Franceza are „les rêves et les rêveries, les songes et les songeries”. Remarc( m(runt( pentru filosofii limbajului universalului şi pentru gînditorii care consider( limba simplu instrument de exprimat g(ndirea. „Dar un filosof g(nditor, un filosof care (nceteaz( s( mediteze c(nd imagineaz( şi care, astfel, pronun(( pentru uz propriu divor(ul intelectului şi al imagina(iei, un asemenea filosof, c(nd viseaz( la limbaj, c(nd cuvintele ies pentru el din chiar ad(ncul visurilor (g(ndurilor), cum s( r(m(n( nep(s(tor la rivalitatea masculinului şi femininului pe care o descoper( la originea vorbirii?” Servindu-se de perechea psihologic( animus/anima (num(rat( de Jung printre arhetipuri), Bachelard (ncearc( s( demonstreze „permanen(a feminit((ii”. Voi recurge la exemplele sale ori de c(te ori, (n paginile ce urmeaz(, voi sim(i nevoia unui martor.

	I-am dedicat, în 1999,  (ncercarea mamei mele, Ana, nu doar fiindc( e vorba despre limba matern(, ci fiindc( ei, mamei, îi datorez atrac(ia fa(( de cuv(ntul-fic(iune. Îi pl(cea s( ne c(nte, evident emo(ionat( de vorbe şi (ntors(turi de fraz(; toate c(ntecele ei erau pove(ti dramatice şi sentimentale – ne c(nta despre Titanic, despre (tefan cel Mare, roman(e, vechi c(ntece ardelene(ti despre Avram Iancu şi drumul lung al Clujului. Unele dintre ele interzise (n copil(ria mea şi a surorii mele, Ana, lucru care le f(cea şi mai d(t(toare de fiori – aveam sentimentul c( particip(m la un mister, c( (mp(rt(şim o tain( din care ar fi putut oric(nd decurge (nt(mpl(ri nemaipomenite. Bunica, mama mamei, o femeie aprig( care a crescut singur( patru copii, era o ((ranc( (n costum alb-negru (alchimic?!) de sibianc(, foarte activ( (n via(a comunei, care-şi petrecea serile citind pove(ti cu o pl(cere (n stare s( ne fac( pe noi, nepo(ii, geloşi. Cu aceeaşi pl(cere evident( citea mama romane sau ne recita versuri (nv((ate la (coal(. Tot (n fa(a ei, serile, improvizam piese de teatru, c(ntam (n duet – ne aplauda şi ne (ncuraja. Pove(tile tatei erau totdeauna cu (nv(((turi concrete, cu explica(ii clare şi „(tiin(ifice”. Cu el ne jucam de-a a fi şi este, cu mama, de-a „ziceam c( era”. Cu ea improvizam orice n(stru(nicii şi ne (nfioram cu pove(ti despre strigoi şi fantome. Cu tata, totul se petrecea clar, la lumina zilei, (n net regim diurn, f(r( umbre şi f(r( rest. Pentru mama, lucrurile aveau o parte de umbr( pe care se (nc(p(((nau, spre pl(cerea noastr(, s-o p(streze ascuns(, iar cuvintele puteau s( fie pur şi simplu frumoase, a(a, „degeaba”, (n van, f(r( scop identificabil. „Poeziile” pe care i le scriam de ziua ei o f(ceau fericit(, l(crima de (nc(ntare c( (tiu s( scriu frumos. Tot ea (tia s( r(d( de nimicurile caraghioase ale vie(ii – era din neamul Codroaiei, o rud( mai (ndep(rtat(, o b(tr(n( ce tr(ia singur( (ntr-o c(su(( (n fundul gr(dinii şi-şi trecea vremea (mpodobindu-şi-o, ca pe o cutie de p(puşi, cu petece colorate, cu nasturi de toate culorile, cu „cipc(” (dantel() f(cut( de m(na ei. Dar, mai ales, r(dea cu poft(, spre consternarea tuturor, de (nt(mpl(rile rele ale celorlal(i. Nu de marile, adev(ratele tragedii, ci de iner(ii, de gesturi grote(ti, de conven(ii şi prejudec((i. C(nd am citit R(sul lui Bergson, la ea m-am g(ndit mai (nt(i.

	Pornit( la drum s( descop(r/să argumentez feminitatea limbii romîne, i-am descoperit, mai degrab(, androginia. Femininele au o greutate indiscutabil(, ele s(nt materia prim(, apa vie(ii verbalizate. Dar rolul ambigenului (n descrierea lumii romîne(ti este uimitor. Prin el, omul romînesc, femeie sau b(rbat, are (ar putea avea) acces la echilibru şi unitate. Cele dou( fe(e ale ambigenului nu se neutralizeaz( (romîna, repet, nu are neutru!), ci se poten(eaz(. Ambigenul-androgin (mpac( sulful masculinului cu argintul viu al femininului, ca s( vorbesc (n termeni alchimici (s( m( mir aici c(, deşi „sulfurosul” e b(rbatul, femeia a fost cea satanizat(!). Aceast( poten(are reciproc( a func(ionat (ntotdeauna (n casa copil(riei mele. Mama şi tata erau, fire(te, Mama şi Tata. Aveau rosturi şi priceperi personalizate. Dar niciodat( n-a existat (mp(r(irea (n treburi „femeie(ti” şi treburi „b(rb(te(ti”. S( me(tere(ti cu folos la vreun mecanism stricat sau s(-(i ias( o pr(jitur( complicat( erau performan(e strict individuale, nu depindeau de sex. Egalitatea (ansei era, la noi, des(v(rşit(. 

	Privirea sexuat( a limbii romîne şi adaosul poten(ator al ambigenului androgin se a(eaz(, de aceea, pentru mine, (n r(ndul lucrurilor fire(ti.





	Repere

„Cuvintele f(r( g(nduri nu ajung la cer.”
W. Shakespeare


	Înc( de la gestul zeului egiptean Ptah, care a creat lumea prin Cuv(ntul s(u, a numi s-a (nc(rcat cu sensul de a crea. Exist( ceea ce are nume. C(nd vrei s( fii mai abitir dec(t ceilal(i, „((i faci un nume”. Lucrurile se limpezesc dac( le mai dai un nume: şi anume! Cuvintele au for(( şi rostul lor este s( pun( (n mi(care. Lansate (n pustie, se pierd, se macin(. C(nd (nt(lnesc alte cuvinte, dialogheaz(. Dar vorbitorii nu s(nt niciodat( inocen(i. Cuv(ntul adresat celuilalt a(teapt( r(spuns, adic( transformare, modificare. (inte(te s( lase urme. În arab(, kalim (nseamn( interlocutor şi r(nit, deopotriv(. Dialogul este  r(nire reciproc(. Însemnare. S( intri (n dialog (nseamn( s(-l (nsemnezi pe cel(lalt, care, r(spunz(ndu-(i pe (n(eles, recunoa(te apartenen(a la aceeaşi limb(.

	Tot (n arab(, sama, „a posti”, (nseamn( a te ab(ine de la m(ncare, dar şi de la vorbire. Am(ndou( procesele vitale – hr(nirea şi numirea – au nevoie, periodic, de un r(gaz, de o a(ezare, de o limpezire. Poate şi clipa de tensionat( derut( a poetului (n fa(a paginii albe este, (n fond, un post necesar, care (ncarc( for(ele vl(guite.
	Orice luare de cuv(nt ori de scriitur( const(, deopotriv(, (n a produce efect asupra celuilalt şi (n a a(tepta un efect de la cel(lalt, adic( un efect retur, asupra sa. Un act de limbaj ar fi complet c(nd, spun(nd ceva (actul locutor), (ntr-un anume fel (actul ilocutor), cu o speran(( de efect, se ob(ine r(spunsul dorit (actul perlocutor).
	Limbajul, dup( Paul Zumthor, e „nu at(t sortit comunic(rii c(t viol(rii celuilalt”. Legat de perspectiva asupra lumii, el se (ntrep(trunde agresiv cu celelalte perspective care-i ies (n cale (n c(utarea ordinii adev(rate, a numelui ultim (sau prim?) al Lumii. Un soi de „rulet( ruseasc(” la scar( planetar(.

	H. Marcuse profetiza o revolu(ie poetic( (n secolul XXI: „Într-o lume c(zut( (n prozaism, e necesar( reintroducerea dimensiunii poetice”. Doar poezia e (n stare s( r(spund( nevoii de a g(ndi, de a iubi, de a admira. Poezia, adic( vorbirea. Sofisticata lume cibernetic(, al c(rei imperialism se instaureaz( pe nesim(ite, submineaz( tocmai func(ia onomaturgic( a omului, cea din care decurge omenia sa. Codificarea accentuat(, adic( simplificarea progresiv( a accesului la o a(a-zis( comunicare (pe Internet exist( celebrele „chat-rooms”, (nc(peri pentru p(l(vr(geal(, (n care te (nt(lne(ti cu inşi din alt col( al lumii conecta(i la Internet – (ns( leg(tura nu e de la om la om, ci de la maşin( la maşin(), vl(guie(te for(a cuv(ntului. Vorbirea (şi pierde suportul omenesc, e reproducere mecanic( a unor comenzi – m(na deprinde ap(sarea unei taste sau a alteia; ochii s(nt fixa(i pe un ecran (nu pe o figur( uman( vie, cald(, complex() şi g(ndul e sumar, fragil, filiform. „Cuvintele f(r( g(nduri nu ajung la cer” – enun(ul shakespearean se dovede(te premonitor... 
	Dar dacă lucrurile aşa se întîmplă, trebuie să spun de îndată, mi se par sau mi se vor părea fireşti, naturale. Nu exclud neplăcerea, alarma, chiar disperarea celor crescuţi într-o altă lume, cu alte legi şi alte preferinţe. Însă era internetică nu a picat din cer, nu ne-a fost impusă de vreo altă specie, una răuvoitoare nouă şi pusă pe rele, ci e creaţie a oamenilor răspunzînd unor exigenţe ale oamenilor; e, aşadar, naturală. Efectele secundare cu care va fi de luptat nu-i vor dovedi malignitatea, ci îi vor proclama perfectibilitatea. Aşa s-a întîmplat mereu în istoria oamenilor.

	Eliot, poetul, m(rturisea c( nu (tie norvegiana, c( nu poate citi poezia acestei limbi, dar c( ar fi extrem de trist şi nelini(tit dac( ar (ti c( nu se mai scrie poezie (n norvegian(...
	Etimologic, a zice (nseamn( a ar(ta cu degetul, adic( a indica, a informa, a comanda. C(nd „ar((i” un lucru cu numele lui, (l izolezi de celelalte, îl faci s( fie. Îl mobilezi cu (n(elesuri şi sub(n(elesuri. Orice nume are „cazier” gramatical şi existen(ial deopotriv(. El poate depune m(rturie at(t despre istoria limbii din care face parte, c(t şi despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Îşi are, apoi, propria sa istorie şi generozitatea sa. El intr( (n şi se supune limbajului, ca ipostaz( social(, codificat(, a limbii, asupra c(reia se poate interveni doar subteran, comunitar, (n timp; dar şi vorbirii, ca act individual de voin(( şi inteligen((. Orice cuv(nt poate fi privit de dou( ori – o dat( (n suprafa(a sa actual(, (n rela(ie rapid( cu prezentul; a doua oar(, (n ad(ncul s(u etimologic, de unde r(spunde altfel despre sensul lumii. Noica (tia s( arunce cuvintelor aceast( dubl( privire. A( aminti aici numai bl(nde(ea nega(iei romîne(ti, cea care define(te eufemistic, (ng(duitor, mai d(nd o (ans(: netotul şi nebunul s(nt din categoria lui „nu mare de stat”.

	Un posibil punct de plecare: interpretarea lui Noica la Cratylos. Vorbirea nu e nicidecum „un simplu ciripit organizat”. Daimonul e, dup( Platon, ceea ce st( (ndat( deasupra noastr(. Limba (cuv(ntul) are ceva daimonic. E deasupra, e st(p(n(. Apropiat( şi enigmatic(, (n egal( m(sur(. Nomothetul, d(t(torul de nume, un Blaga arhetipal, este cel care nume(te mai (nt(i, l(s(nd loc pentru numiri secunde. Nu secundare: „Nu este (ntreaga cultur( un fel de a da al doilea nume lucrurilor, respectiv numele lor potrivit?” A da/a identifica numele potrivit e semn al puterii. Andrei Pleşu atrage atenţia (în textul din bogatul volum al Secolului 20 dedicat limbajului: nr. 1-2-3, 1988)  asupra înrudirii dintre numele dialogului şi al interlocutorului, Cratylos şi Socrate conţinînd kras, krateo, kratos, kratis etc., toţi termeni desemnînd puterea: „Nu cu etimologii ne întîlnim aici, ci cu încercarea lui Platon de a contempla limba ca pe o kratofanie.” Platon îşi reaminteşte stratul primordial al limbii, într-un efort recuperativ, intuind „limba originară”. Vezi şi cuvintele puterii la vechii egipteni.
	Noica depl(nge l(ncezeala noastr(, a celor care vorbim limbi derivate: nici o „nelini(te semantic(” nu ne mai b(ntuie. În fiecare limb( exist( un „corp de cuvinte privilegiat, f(r( de care omul gr(itor (ntr-o limb( nu are chip spiritual”. Exist( cuvinte care „(nfiin(eaz( lucrurile”. Pascal credea c( identific( o leg(tur( direct( (ntre frecven(a cu care se vorbe(te despre iubire şi cantitatea de iubire existent( (n lume.
	Dup( Platon, actul cunoa(terii (ncepe de la nume, urc( spre defini(ie, ajunge la imagine şi, de acolo, la (tiin((. Cunoa(terea este re-cunoa(tere. Cuv(ntul este reminiscent. În afar( de fixare, este şi reamintire. Dac(, dup( Hermogenes, „nici un nume nu s-a ivit pentru nici un lucru (n chip firesc, ci doar prin legea şi deprinderea celor ce obi(nuiesc s( dea nume”, dac(, a(adar, numirea este arbitrar(, conform( unor reguli şi legi exterioare firii, e la fel de adev(rat c(, vorbind cu aceste nume, dep(şim arbitrarul c(nd, dup( Socrate, „ne d(m (nv(((tur( unii altora şi, totodat(, deosebim lucrurile a(a cum s(nt”. Numirea şi vorbirea s(nt schimburi. Ele au „rest”. În acea zon( (ntre nume şi realitate (ncepe via(a, crea(ia. „În orice cuv(nt, partea uitat( este mai vast( dec(t cea p(strat(”. Orice scrutare (n ad(nc (mbog((e(te. „Suntem to(i, ca fiin(e vorbitoare, judec(tori ai operei pe care au realizat-o alc(tuitorii de nume, oricine ar fi ace(tia”. 
	La Platon, alegerea e f(cut( net. Dac( ceva e numit cu un nume de c(tre b(rbat şi cu alt nume de c(tre femeie, e de preferat numele dat de b(rbat, c(ci b(rbatul „e mai chibzuit dec(t femeia”. Dar chibzuin(a poate fi obtuz(, nevibr(nd(. Iat( obiec(ia lui Noica: „C(ci femeile nu s(nt doar mai conservatoare, p(str(nd cu ele mai bine (n(elesurile şi numele tradi(ionale; nu s(nt doar mai apropiate dec(t b(rbatul de enigma fiin(ei timpurii a omului, dar au, cum s-a spus, un mai bun şi mai ad(nc contact cu lumile v(zute şi nev(zute. Poate c( ele, cu felul lor de (nregistrare at(t de sensibil, s(nt (n m(sur( s( dea nume mai potrivite lucrurilor şi oamenilor”.
	Onomaturgul, nomothetul, e posibil s( fi fost femeie.

	Dante ne aminte(te (n De vulgari eloquentia c( Facerea pune (n gura Evei primul discurs redat de Biblie. Îns(, comenteaz( Paul Zumthor (in(ndu-i isonul lui Dante, „ra(iunea filosofic( nu poate socoti un fapt ca acesta drept sigur, (ntruc(t ar fi (njositor s( admitem c( limbajul (şi limbajul, a( spune eu!) a fost o inven(ie feminin(!”
	 Cu Dante, începe luarea în consideraţie a diversităţii limbilor, cu urmări semnificative. Nu doar că se recunoaşte „profunzimea semantică” a limbilor diferite, ci se descoperă/ accentuează funcţia cognitivă a limbii. Renunţarea la limba latină, ca limbă „artificială”, căci imuabilă, deschide spre o relaţie mai dinamică a vorbitorului cu limba maternă. Se afirmă că, deşi limba/vorbirea e naturală, semnificaţia depinde de decizia omenească. La rîndul ei, decizia ascunde o miraculoasă forţă specifică fiecărui neam. Pentru Du Bellay, de pildă, franceza are „un nu ştiu ce propriu” care o face preferabilă latinei. Universalitatea medievală a latinei dispare provocînd, deopotrivă, un interes nou pentru limbile „populare” şi o nouă încercare de a descoperi limba perfectă a începuturilor, limba adamică. Pentru Descartes,  semnificaţiile confuze pe care le propun limbile diferite sînt „nori în faţa ochilor”. Nu poţi fi niciodată sigur că celălalt a înţeles perfect ce spui, indiferent că apelezi la traduceri ori vorbeşti aceeaşi limbă „vie”, deci nestatornică, alunecoasă. Abia abolită limba unică, începe căutarea unui limbaj universal. 

	Rela(ia cu limba e una de supunere. Limba e st(p(na noastr(. Nu s(ntem liberi s( denumim lucrurile. „Cineva este (nd(r(tul nostru”. Dar vorbirea, crede Platon, pune de la (nceput (n joc „un instrument critic cu privire la natura lucrurilor”. Ca fiin(e vorbitoare, s(ntem judec(tori ai operei pe care au realizat-o alc(tuitorii de nume. „Oricine ar fi ace(tia”, noteaz( Noica, l(s(nd enigma „neesplicat(”.	

	Comunicarea (nseamn( c( cineva (i vorbe(te cuiva despre ceva. În(elesul şi scopul deriv( din situa(ia (n care vorbitorul roste(te ceva şi a(teapt( (provoac(, treze(te) r(spunsul ascult(torului. Relativitatea este sub(n(eleas(. Saussure credea c( vorbirea/rostirea (parole) „execut(” limba (langue) a(a cum muzicianul execut( o partitur(. Diferen(ele de interpretare s(nt, a(adar, fire(ti. Ele depind şi (n cazul actului vorbirii (nu doar (n cazul textului şi al lecturii) de competen(a intertextual( şi de enciclopedia personal(, cum ar spune Eco. (es(tura comunic(rii presupune o doz( de fic(iune, adic( de perspectiv( deviat( fiindc( personalizat(. Expresia romîneasc( „a sta de vorb(” exprim( perfect caracteristica fundamental( a actului comunic(rii – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realit((i imuabile, ci interpretare şi propunere de variante. „A sta de vorb(” (nseamn( a te opri (n loc pentru a (ese vorbe pe marginea unei realit((i care continu( s( curg(, s( devin(. Oprirea (n loc las( r(gaz şi cuvintelor s( fie, s( devin(, s(-şi excite, eventual, acea memorie secund( prelungit( misterios (n mijlocul unei semnifica(ii noi. Vorbirea şi lumea (nainteaz( (n „opturi”: un fel de (naintare paralel( exerseaz( atingeri periodice. Aici (ncepe şi specificitatea etnolingvistic(, şi cea individual(. „Execu(ia” se petrece dup( partituri na(ionale şi personale, personalizante, deopotriv(.

	Dialogul este (ntrupare a cuv(ntului. Exist( şi un dialog disimulat, c(nd cel(lalt nu e prezent, dar influen(eaz( fiecare afirma(ie a vorbitorului. În fond, orice cuv(nt/g(nd rostit are (n vedere un cel(lalt, un colocutor. Doar (mpreun( vorbirea are rost, adică are sens şi „gură”. Aceast( determinare secret( (social(, psihologic() a rostirii de c(tre un cel(lalt valorizant are loc şi la nivelul rela(iei limb(/vorbire. Limba ca pattern comand( din umbr( vorbirea fiec(rui rostitor. Libertatea e condi(ionat(. Ne mi(c(m (vorbind) (ntr-un c(mp enun(iativ. Linii de for(( dicteaz( tacit vorbirii, o ademenesc spre o a(ezare pre-destinat(. În(elesul privat se confrunt( ne(ncetat cu comunicarea public(.

	Genurile inanimatelor, de pild(, sînt fic(iuni care func(ioneaz( ca realit((i şi modeleaz( perspectiva. E arbitraritatea (ncet(nd s( mai fie arbitrar(. Un substrat metaforic al limbajului comun, g(nditor ca şi poezia şi situ(ndu-şi tab(ra şi desf((ur(rile, de multe ori imprevizibile, (n indistinc(ia dintre (n(untru şi afar(, dintre real şi fantasm(, dintre eu şi lume, dintre real şi limbaj. Limba matern( (ese o realitate textural( de care nu te mai po(i desprinde. Realitatea ei, chiar mincinoas(, e singura „real(”.

	Paranteză despre rost. Derivat din latinescul rostrum, cuvîntul romînesc şi-a complicat sensurile parcă anume pentru a dovedi dependenţa omului şi a locului său în lume de limba sa. El nu mai denumeşte doar gura, ciocul, pintenul unui vas sau locul de „rostit” discursuri, ci sensul, tîlcul, menirea, locul între oameni. Îţi faci un rost cînd dobîndeşti un nume pentru faptele/averile tale, cînd ceilalţi îţi recunosc prin acest nume dreptul de a aparţine unui nivel social. Faci rost de ceva cînd apelezi cu vorba ta la cei care recunosc valoarea ei (de cumpărare, de schimb). A fi luat la rost înseamnă a fi pus sub semnul întrebării de chiar vorbele care te-au recunoscut şi pe care le-ai dezamăgit. Pedeapsa rostului e mai drastică adesea decît cea fizică. Ţi se cîntăreşte din nou chiar numele, legitimatorul suprem. Ceva fără rost are o realitate îndoielnică: nu i se poate da un nume personalizant, care să-l aşeze între lucruri  deosebindu-l de toate celelalte. Noica, un filosof visător asemeni lui Bachelard, se minuna adînc în faţa acestui cuvînt miraculos: „Cuvintele rost şi rostire au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică în limba noastră. În particular rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperă singur jumătate din ea. Logos înseamnă şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la rostul ultim al lumii. De aceea «La început a fost Cuvîntul» ar putea mai bine fi redat prin: «La început a fost Rostirea», adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor”(Rostirea filosofică romînească).

	Pentru Vico, nu ajutorul reciproc dintre oameni stă la originea limbilor, ci truda poetică asupra lumii. Pentru Humboldt, diferenţele faţă de latină ale limbilor romanice se explică prin avîntul poeziei şi prozei în respectivele limbi derivate. Literatura e creatoare şi inovatoare, ea intervine asupra structurilor moştenite. Şi face o precizare: în absenţa unui avînt literar şi cultural în epoca de începuturi, rheto-romana şi romîna, cărora li se poate adăuga şi greaca modernă, n-au devenit „o limbă cu adevărat nouă”. Despre nevoia şi rostul acestui avînt scrie Nichita Stănescu în lauda sa la Ienăchiţă Văcărescu: „...înclinîndu-mă cu profunda emoţie a trupului meu viu în faţa meşterului neasemuit şi iubitorului de gramatică, începător în faţa haosului, viguros şi a toate cuprinzător al minunatei noastre vorbiri, ridicate în aer ca după o boală istorică, înfometată şi mîncînd lacrima lucrurilor, dar mai ales lacrima ploilor rodnice, venite din viitorul pe care ea şi l-a hotărît în gura ei însetată şi deschisă” (Cartea de recitire).

	Hervás, citat de Eugenio Coseriu (Limba romînă în faţa Occidentului), crede că limba romînă şi limba italiană sînt singurele cu adevărat romanice, continuări directe ale latinei, în vreme ce spaniola şi franceza ar fi doar limbi ale unor popoare romanizate lingvistic. Retraşi în munţi din faţa popoarelor migratoare, romînii şi-au păstrat foarte bine limba, în ciuda contaminărilor ulterioare...

	Limba func(ioneaz( ca un declan(ator de pattern-uri arhetipale, (ntr-o alunecare de sensuri asem(n(toare mecanismului poetic. O stranie vegeta(ie verbal( exprim(, vizualizeaz( şi determin( via(a l(untric(. 

	În lucrarea sa despre teoria c(mpului (Feldtheorie), L.Weisgerber (l consider( pe Herder (1744-1803) precursor al ideii rolului activ al limbii materne (n formarea viziunii asupra lumii (Weltanschauung). Academia de (tiin(e din Berlin ini(ia, (n 1757, un concurs cu tema: „Care este influen(a reciproc( a opiniilor unui popor asupra limbii şi a limbii asupra respectivelor opinii?” J.D. Michaelis, profesor din G(ttingen, c((tig( premiul şi lucrarea i se public(. Herder o cite(te şi, decep(ionat, (şi face cunoscute observa(iile. Principala tez( a c(r(ii sale, premiat( de Academie (n 1770 (Uber den Ursprung der Sprache), este aceea c( limba na(ional( formeaz( viziunea asupra lumii a membrilor acelei na(iuni. Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi form( a g(ndirii. Experien(a şi cuno(tin(ele genera(iilor trecute se acumuleaz( (n limb( şi prin ea se transmit genera(iilor urm(toare. O na(iune/un individ nu doar g(nde(te (ntr-o limb( anume, ci g(nde(te prin intermediul ei, supun(ndu-se unui model. Limba este „tiparul (tiin(elor, (n care şi potrivit c(ruia se configureaz( g(ndurile (g(ndirile)”. Fiecare na(iune vorbe(te cum g(nde(te şi g(nde(te cum vorbe(te. A g(ndi (nseamn( a vorbi. Limba este „st(p(na” (Zuschnitt) (tiin(ei. Ea desemneaz( „limita şi conturul oric(rei cunoa(teri umane” („Nu noi suntem st(p(nii limbii, ci limba e st(p(na noastr(”, avertiza Eminescu). Adev(rul, frumuse(ea şi virtutea au o (nf((i(are na(ional( depinz(nd de limb(. Propriet((ile specifice ale unei limbi na(ionale s(nt „oglinda na(iunii” respective.

	Ideile herderiene au influen(at mai pu(in evolu(ia lingvisticii dec(t cele ale lui Wilhelm von Humboldt (1767-1835). Acesta enun(( teoria func(iei formatoare şi a „formei interioare” a limbii (innere Sprachform).
	Ne(ndoielnic, omul genereaz( limbaj dintr-o necesitate intern(, nu e nimic contingent sau arbitrar (n asta: „Un popor vorbe(te cum g(nde(te, g(nde(te astfel fiindc( vorbe(te astfel şi, dac( g(nde(te şi vorbe(te astfel, acest lucru (ine de dispozi(iile corporale şi spirituale pe care se (ntemeiaz(”. În fiecare limb( exist( o viziune particular( asupra lumii. Între elementele unei limbi exist( leg(turi str(nse. Tot a(a, (ntre limb( (n ansamblul ei şi na(iune.	Omul tr(ie(te esen(ialmente cu obiectele a(a cum (i sînt (nf((i(ate de limb( şi, cum a sim(i şi a ac(iona depind la el de reprezent(ri, tr(ie(te exclusiv (n maniera oferit( de limb(. „Fiecare limb( traseaz( (n jurul na(iunii c(reia (i apar(ine un cerc din care nu se poate ieşi dec(t (n m(sura (n care se p((e(te (n cercul altei limbi” (citat de Adam Schaff (n Langage et connaissance).
	Dar, men(iune important(, limba nu e un (rgon, ci o en(rgeia, e dinamică şi trebuie studiat( ca atare, (n manifest(rile sale vii, formatoare şi fasonante, de factor care transform( lumea. Întinderea limbii e egal( cu (ntinderea lumii. Spiritul poate sesiza unitatea lumii gra(ie transform(rii pe care o sufer( realitatea prin limbaj. Limba este o for(( generatoare (n raport cu na(iunea şi exercit( o influen(( hot(r(toare asupra form(rii atitudinilor individuale. Dar ea este, (n egal( m(sur(, produsul na(iunii şi al for(elor sale spirituale. 
	Pe urmele lui Herder, (n opinia c(ruia (1785) „Un popor nu posed( nici o idee pentru care nu are cuv(nt”, Humboldt afirm( hot(r(t (1836) c( „Din toate limbile pot fi deduse tr(s(turile caracterului na(ional”. Limba este un „(ntreg al g(ndurilor şi sentimentelor”. Dar „Cum limba e imaginea individualităţii naţionale [...], diversitatea limbilor e un fenomen natural şi comprehensibil. Pe de altă parte, similitudinea care domneşte alături de diversitate nu-i de mirare de vreme ce şi cele mari diferenţe naţionale confluează mereu înspre natura general-umană” (vezi J.Trabant, Traditions de Humboldt, 1999). Convins de configura(ia dubl( a limbajului, ca unitate verbal( şi mental(, este la fel de sigur c( sistemul unei limbi define(te (ntr-un anume sens viziunea noastr( despre lume. Experien(a social( fixat( (n limb( domin( (ntr-o manier( de necontestat asupra spiritelor membrilor comunit((ii umane date. 

	Aproape (n acelaşi timp, Heliade R(dulescu (1832) noteaz(: „Pu(inele vorbe slavone(ti nu schimb( nici natura rumînului, nici (es(tura limbii lui”. Ideea semnului egal dintre natura omului şi limba sa e limpede afirmat(. La Bari(iu, Treboniu Laurian, S. B(rnu(iu, Hasdeu, Densusianu e exprimat( opinia c( „g(ndirea este determinat( de limb(”.
	
	Ioan Damaschinu (sec. 8) socotea c( exist( un „discurs interior”, o mi(care a sufletului (n partea sa care ra(ioneaz( („dialoghisticos”), f(r( rostire. A(a (nc(t, şi atunci c(nd t(cem, „rostim” un discurs – o vorbire. Şi c(nd vis(m st(m de vorb(. Urmarea ar fi c( dialog(m permanent cu to(ii chiar şi c(nd rostirea, „crainicul g(ndirii”, nu este (n func(iune. Ne „r(nim” f(r( oprire şi ne recunoa(tem dup( „cicatrici” lingvistice.	

		În Language (1921), Edward Sapir afirm( net teza rela(iei dintre limbaj şi perspectiva asupra lumii: fiin(ele umane nu tr(iesc doar (n lumea obiectiv(, nici doar (n lumea activit((ii sociale (n sensul uzual al termenului, ci s(nt, (n mare m(sur(, la cheremul limbii particulare care a devenit mijlocul de expresie al societ((ii lor. S( crezi c( este posibil( adaptarea la realitate, (n mod esen(ial, f(r( a apela la limbaj şi c( acesta ar fi un simplu mijloc incidental de rezolvare a problemelor specifice comunic(rii interumane ori reflec(iei nu-i dec(t o iluzie. Lumea real( e construit(, incon(tient de multe ori, pe obi(nuin(ele de limbaj ale grupului. Vedem şi auzim cutare sau cutare lucru, tr(im, adic(, anume experien(e din pricina obi(nuin(elor de limbaj ale comunit((ii noastre, care predispune la anumite interpret(ri şi nu la altele.
	 Elevul s(u, Whorf, merge mai departe, consider(nd c( limbajul determin( percep(ia. Altfel spus, enun(( un nou principiu al relativit((ii pornind de la leg(tura dintre limbaj şi g(ndire (mentalitate, viziune asupra lumii). Lumea fizic( nu conduce la aceeaşi imagine a universului dec(t dac( fundamentul lingvistic este acelaşi ori similar. Sau poate fi „calibrat”. Verbalizarea este esen(ial( pentru situarea (n lume.
	Potrivit ipotezei Sapir-Whorf, a(adar, limbajul e un produs social şi sistemul lingvistic definit, (n care s(ntem  crescu(i şi g(ndim din copil(rie, influen(eaz( maniera noastr( de a percepe lumea (nconjur(toare; datorit( diferen(elor dintre sistemele lingvistice, care sînt oglindirea diferitelor medii (n care aceste sisteme s-au n(scut, oamenii percep diferit lumea. „Lumea, crede Whorf, ni se prezint( ca un flux caleidoscopic de impresii care trebuie s( fie organizat de spiritele noastre şi asta, (n mare m(sur(, prin sistemele lingvistice”.

	Înv((at de timpuriu (ntr-o manier( fragmentar(, asociat constant cu culoarea afectiv( şi cu exigen(ele situa(iilor reale, limbajul, (n ciuda formei sale aparent riguros matematice, este rareori un simplu instrument de referin((. Nici chiar (n cazul discursului (tiin(ific nu se poate vorbi de atingerea idealului referin(ei pure. Vorbirea obi(nuit( este direct expresiv(, iar regulile formale, care prezideaz( aranjamentul sunetelor, al cuvintelor, al formelor gramaticale, al frazelor, trebuie concepute (n (ntrep(trundere intim( cu simbolisme expresive voluntare sau spontane. A( spune c( limbajul func(ioneaz( holografic. Fiecare fragment al s(u trimite la un (ntreg. „Tendin(a spre simbolism”, cum o nume(te Sapir, acea facultate de a vedea (n partea incomplet( şi relativ golit( de semnifica(ie un semn trimi((nd la ansamblu, este sus(inut( prin aceea c( aproape orice cuv(nt al unei limbi date poate fi dotat cu o varietate infinit( de semnifica(ii. Orice activitate lingvistic( presupune imbricarea uimitor de complex( a dou( sisteme izolabile pe care, din ra(iuni didactice, Sapir le nume(te sistem referen(ial şi sistem expresiv.

	Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenen(ei: „Simplul fapt de a poseda o limb( (n comun constituie un simbol extrem de puternic al solidarit((ii sociale care une(te indivizii locutori ai acestei limbi”; „S( spui «vorbe(te ca noi» (nseamn( a spune «e unul de-ai no(tri».” S( amintesc aici c( Lucian Blaga pune graiul (n triada definitorie a unui popor, al(turi de matricea stilistic( şi de s(nge, consider(nd limba un organism viu şi supraindividual (n care insul se integreaz( dob(ndind legitimitate.
	Pentru Sapir, limba unei societ((i umane date, care g(nde(te şi vorbe(te (n aceast( limb(, este organizatorul experien(ei sale şi, de aceea, fasoneaz( lumea şi realitatea social(. Fiecare limb( con(ine o viziune specific( asupra lumii. Socialmente format(, limba influen(eaz( la r(ndul ei modul (n care societatea concepe realitatea. Limbajul ajut( şi (nt(rzie deopotriv( explorarea experien(ei, din cauza sau datorit( „hypogramelor” sale etno, filo şi ontogenetice. Deşi contribu(ia limbajului la definirea, expresia şi transmiterea culturii este incontestabil(, Sapir atrage aten(ia c( identificarea unei coresponden(e simple (ntre forma unei limbi şi forma culturii celor care o vorbesc ar fi eronat(. Paralelismul este contrazis de rapiditatea cu care cultura se difuzeaz( de la o comunitate la alta (n ciuda profundelor diferen(e lingvistice. Schimb(rile lingvistice sînt mai lente dec(t cele culturale. Astfel, deşi, „logic”, nimic nu poate justifica rezisten(a genurilor masculin, feminin şi neutru (n german( şi rus(, aceste distinc(ii (superflue, crede Sapir) nu pot fi extirpate printr-o decizie ra(ional(, fiindc( „locutorii nu sînt sensibili la exigen(ele logicienilor”. Locutorii, dar şi limba, sînt influen(a(i de mediul fizic şi social. Sapir ofer( exemplul celebru şi (ocant al celor 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru a denumi z(pada. Element esen(ial al spa(iului s(u existen(ial, z(pada are nuan(e c(rora, numindu-le, eschimosul le confer( realitate. Mediul fizic pretinde diferen(ieri subtile, iar numele – cele 40! – pun ordine (ntr-o realitate altminteri monoton(. Albul z(pezii este „alb ca z(pada” pentru cei locuind (n zone (n care ninsoarea e o intemperie ca oricare alta. C(nd z(pada e mediul (nsuşi, cadrul, peisajul, materialul de construc(ie etc., ea trebuie r(nduit( de cuvintele omene(ti, de g(ndul vorbit al omului. Aztecii, (n schimb, au un singur cuv(nt pentru z(pad(, ghea((, rece! Le era destul.

	Schimb(rile culturale rezult(, se pare, din procese con(tiente sau susceptibile de a deveni u(or astfel, (n vreme ce schimb(rile lingvistice se explic( (dar se pot ele explica (ntr-adev(r? se (ntreab( Sapir) prin ac(iunea imperceptibil( a factorilor psihologici sc(p(nd voin(ei sau reflec(iei. Vocabularul e cel care reflect( mai ales mediul. Numele. Uneori şi morfologia şi sintaxa. Dar nu (n acelaşi grad. „Putem defini vocabularul total al unei limbi ca inventarul complex al tuturor ideilor, intereselor şi ocupa(iilor care re(in aten(ia unei comunit((i”. Concluzia ar fi c( limba şi cultura sînt legate (n durata lung( a istoriei. Vocabularul constituie un indicator extrem de sensibil al culturii unui popor şi fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea şi (mprumutarea de cuvinte noi s(nt str(ns legate de istoria culturii (ns(şi.

	Universul exist( (n m(sura (n care limba ta d( nume la ceea ce sim(urile tale percep confuz. Limba reconstruie(te obiectele şi no(iunile lumii exterioare. Dup( Sapir, e iluzoriu s(-(i imaginezi c( adaptarea indivizilor la real se poate face f(r( uzul fundamental al limbajului şi c( acesta n-ar fi dec(t un accesoriu pentru solu(ionarea problemelor specifice comunic(rii şi reflec(iei. În realitate, „lumea real(” e (n mare m(sur( construit( dup( habitus-ul lingvistic al diferitelor grupuri culturale. Natura este decupat( de fiecare individ dup( liniile trasate de limba sa matern(. „Nici un individ, crede Whorf, nu e liber s( descrie natura cu o impar(ialitate absolut(; dimpotriv(, e for(at s( subscrie la anumite moduri de interpretare chiar şi atunci c(nd se crede mai liber”. De altminteri, copilul deschide ochii (ntr-o lume deja organizat( de limba comunit((ii  şi deprinde, o dat( cu limba, şi aceast( organizare. O anumit( eviden(( fizic( nu va conduce la o aceeaşi imagine a universului dec(t dac( temeiurile lingvistice s(nt similare.

		Un exemplu la care recurge Whorf pentru a demonstra relativitatea lingvistic( este, totodat(, dovada indirect( a inexisten(ei limbilor primitive, „inferioare”. Sau, altfel spus, a faptului c( adaptarea la realitate nu e apanajul limbilor europene de mare circula(ie. Astfel, c(nd englezul spune The light flashed („lumina a luminat”, „s-a aprins lumina”), enun(( o rela(ie subiect-predicat incapabil( s( acopere trendul fizicii moderne – accentuarea pe c(mp. Pentru aceeaşi realitate – „s-a aprins lumina” –, popula(ia Hopi spune Reh-pi, adic( flash, „luminare” – un singur cuv(nt, f(r( subiect, f(r( predicat, f(r( timp. De remarcat c(t de bine se muleaz( infinitivul nostru lung pe realitatea fizic( – el este substantiv şi verb deopotriv(, (nseamn( lucru/obiect şi activitate (n acelaşi timp.

	Exist( o structur( ascuns( pe care vorbitorul şi-o (nsu(e(te pe nesim(ite o dat( cu (nv((area limbii materne. De aceea, orice limb( pare simpl( pentru vorbitorii ei, incon(tien(i de presiunea permanent( şi de „sprijinul” pe care-l primesc de la aceast( structur(.
	Limbaj, cultur( şi psihologie sînt str(ns legate (ntre ele. Whorf d( exemplul celebru cu pompierii. O echip( este chemat( urgent s( sting( un incendiu (ntr-un depozit cu materiale inflamabile. sînt scoase (n grab( cutii, bidoane, butoaie. Într-un col( o stiv( de butoaie. Un pompier (ntreab( ce con(in. Un muncitor (i r(spunde: „sunt goale”. Pompierul am(n( evacuarea lor, acestea explodeaz( şi produc pagube uria(e. Pentru muncitorul de la depozit, „gol” (nsemna „din care s-a scos benzina”. Pentru pompier, informa(ia complet( i-ar fi ar(tat c( vaporii r(maşi (n(untru sînt mai periculoşi dec(t lichidul. Butoaiele au fost golite, dar nu erau goale! Sensul incomplet şi grosso modo al epitetului „gol” era vinovat de o catastrof(.
	Studiul atent al limbajului arat( – pentru Whorf, f(r( putin(( de t(gad( – c( formele g(ndirii unei persoane sînt controlate de legile inexorabile ale unor pattern-uri de care este incon(tient(. Acestea s(nt subtile sistematiz(ri interne ale propriului limbaj care ies la iveal( cur(nd dac( se recurge la compara(ii cu alte limbi. Patternment-ul controleaz( actul numirii (ntr-o anume limb(.
	Pe pompier, diferen(a dintre gol şi golit, neconsiderat( de c(tre muncitor ca relevant(, putea s(-l coste via(a.

	Orice englez reac(ioneaz(, la rostirea numelui Jane, cu (ntrebarea fireasc(: „What about her?” (Ce-i cu ea?) (tie lingvistic c( e vorba despre o femeie. Structura ascuns( nu are nici o marc( util( pentru un str(in care (nva(( limba englez(. Nimic nu-l va putea (nv((a c( Audrey e she, iar Aubrey e he, de exemplu. Tot a(a cum, pentru un str(in, ange şi mange, din francez(, „par” de acelaşi fel. Nimic nu-i arat( c( primul e substantiv („(nger”), al doilea verb („m(n(nc(”).

	Exemplele se pot (nmul(i dac( se recurge la expresii idiomatice. Orice romîn (tie c( m((a şi pisica sînt sinonime perfecte, dar nu şi (n expresia „l-am prins cu m((a-n sac”. Limbajele specializate au şi ele legile lor ascunse. Copac, pom, arbore s(nt, (n limbajul cotidian, sinonime, dar, c(nd e vorba despre motoare şi „arbore cotit”, sinonimia (nceteaz(.

	Între 1906 şi 1909, Saussure a acoperit zeci de caiete cu cercet(rile sale asupra anagramelor (vezi Jean Starobinski, Les mots sous les mots). Pornind de la ideea c( limba nu e creat( dec(t (n vederea discursului, (ntrebarea este ce anume desparte discursul de limb(, pe ce temei spunem, la un moment dat, c( limba intr( (n ac(iune ca discurs? Saussure intuie(te existen(a unui text sub text, a unui pre-text,  (nainte-text, adic( a unui scop difuz şi implacabil, liber şi impus, deopotriv(. El identific( hypograma, cuv(ntul-tem( care ordoneaz(, leag( textul. Un sub-ansamblu con(inînd deja ansamblul. În poezia latin(, cuvintele tem( desemneaz( acelaşi lucru ca şi cuvintele din prim-plan, diferen(a fiind aceea de la unu la multiplu. Ascuns (n spatele textului ori (n text, el nu marcheaz( nici o distan(( calitativ(, ci (şi ofer( substan(a unei inven(ii interpretative, ceea ce (l face s( supravie(uiasc( (ntr-un ecou prelungit. E posibil(, cred, o paralel( cu cuv(ntul act-ratat din psihanaliza freudian(. G(ndim (sim(im) (n cuvinte-tem( care „hipnotizeaz(” fraza, o conduc, o modeleaz(. C(nd r(zbat la suprafa((, direct ori prin simptome intermediare, o fac (mpotriva voin(ei noastre.
	Mesajul poetic – orice fel de mesaj, putem ad(uga – nu se constituie doar din cuvinte (mprumutate anume limbii, ci şi din cuvinte date, acestea nealese direct de con(tiin(a formatoare. Copleşit de multitudinea coinciden(elor vocalice şi consonantice descoperite, Saussure se (ntreab(, (ndoit, dac( nu cumva (n spatele versului se afl( cuv(ntul inductor, nu subiectul creator. Subiectivitatea artistului r(m(ne, totuşi, indiscutabil(, dar, se pare, ea nu-şi poate produce textul dec(t trec(nd printr-un pre-text. Sub cuvintele poemului se afl( o laten(( verbal(. În spatele cuvintelor se afl( cuvintele. Hipograma este un subjectum, o substantia care con(ine (n germene posibilitatea poemului. Poemul e, atunci, (ansa dezvoltat( a unei vocabule simple ac(ion(nd ca un ansamblu de for(e şi de servitu(i (ntrep(trunse.
	Realizarea individual( a unei limbi func(ioneaz( (n acelaşi fel, dirijat( (n subteran de o laten(( verbal( transmis( şi (nt(rit( (sau, dimpotriv(, ocultat(, eclipsat() de la o genera(ie la alta de vorbitori ai acelaşi limbi.

	Jean Starobinski crede c( generalizarea se poate sus(ine. „Orice discurs este un ansamblu care se preteaz( la prelevarea unui sub-ansamblu: acesta poate fi interpretat: a) ca şi con(inut latent sau infrastructur( a ansamblului; b) ca antecedent al ansamblului”. Se ive(te (ntrebarea dac( nu cumva ansamblul este la r(ndul s(u sub-ansamblu al unei totalit((i (nc( necunoscute sau nerecunoscute, care ar putea fi numit( „procesul vorbirii”.
	Aplic(nd studiul anagramelor la poezia modern(, Saussure este surprins s(-l g(seasc( operant. Un singur exemplu: (ntr-un vers baudelairean despre isterie, isteria e anun(at( de sonoritatea cuvintelor precedente: „Je sentis ma gorge serre( par la main terrible de l’hysterie”. 
	Am deschis la (nt(mplare un volum de Eminescu. Din valurile vremii... S( fie, oare, abunden(a de r şi l presim(irea sub-teran( a valului şi a vremii, a trecerii, petrecerii?...

	Laurent Jenny vorbeşte despre versură ca parte ocultă a versului: „Ea transpune reflexivitatea internă a discursului în nesfîrşite jocuri de oglinzi contextuale, în care acesta se îmbată de plăcere desfăşurîndu-se, plecînd din sine.”
	
	„Fiecare text e o maşin( lene(( care-i cere cititorului s( fac( o parte din munca ei”, potrivit unui pact fic(ional, unor protocoale fictive (Umberto Eco). Vorbirea (ns(şi, comunicarea prin limbaj ac(ioneaz( astfel. În literatur(, autorul arat( cum o (nt(mplare m(runt( (şi are r(d(cina (n Istoria cea mare. El apeleaz( la divaga(ii, descrieri, incursiuni pedante, la acea z(bav(, care nu-i pierdere de vreme, ci (nr(d(cinare. În utilizarea cotidian( (şi, uneori, cotinocturn() a limbii se (nt(mpl( la fel. O privire a(intit( poate descoperi, (n cel mai banal enun( individual(izat), Limba cea mare, cu tot trecutul ei. Mai mult, deşi limba ni se oferă ca dat prealabil, invariabil, general şi arbitrar, naşterea unei fraze e în stare să impună o nouă lume, o altă organizare a ei. Ea conţine în chiar structura ei schimbarea, progresul, libertatea. Iniţierea. Veşnicul început. Rostirea (cea poetică, mai ales) deschide o rană, s-a spus în feluri nenumărate, asupra căreia fiecare cititor se apleacă aducînd cu sine alte „leacuri”. Căci rostirea nu e niciodată ultimă şi definitivă. Rămîn mereu resturi tensionale (L. Jenny).  

	Spune-mi cum vorbe(ti ca s(-(i spun cine e(ti şi ce ai f(cut (n (cu) istoria ta. Modus loquendi = modus agendi. „A(a cum organismul viu manifest( prin coeren(a lui func(iile care (l (in (n via((, tot astfel limbajul, prin (ntreaga arhitectur( a gramaticii lui, face vizibil( voin(a fundamental( ce (ine (n via(( un popor şi (i d( putin(a de a vorbi un limbaj numai al s(u” (Michel Foucault).

	Un tirolez credea c( italienii sînt nebuni fiindc( spun cavallo la ceva despre care toat( lumea (tie c( e un Pferd („cal”). Acest „toat( lumea” se refer( strict la cei  de-o limb(. Acolo lucrurile se numesc o dat( pentru totdeauna (sau pentru mult( vreme) (ntr-un anume  fel şi r(m(n astfel, (n bun( r(nduial(. Dac( fiecare tr(ie(te (n lumea limbii lui, poate c( italianul nu „calul” (l nume(te cavallo, ci exact acel animal numit „cavallo”. Tot a(a cum Pferd (nseamn( Pferd şi nimic altceva (n lumea tirolez(.

	În capitolul Limb( şi na(iune, Sextil Pu(cariu se l(sa (nc(ntat (n voia unor etimologii savuroase, pe urmele unor P.Papahagi sau Th. Capidan, pentru a ajunge la afirmarea tran(ant( a leg(turii str(nse dintre limb( şi toat( via(a unui popor: „Între limb( şi cei ce o vorbesc exist( un raport de influen(( reciproc(. Nu numai omul e st(p(n pe limba lui, ci şi limba e st(p(n( pe cei ce o vorbesc, silindu-i s( urmeze cu g(ndurile lor drumurile b(tute de (naintaşi, s( economiseasc( timp şi energie (n c(utarea expresiilor celor mai potrivite, lu(nd de-a gata cli(eele mo(tenite de la p(rin(i”. Rolul social (ndeplinit de limb( are ca urmare crearea unei mentalit((i comune tuturor vorbitorilor respectivei limbi. Structura intern(  se contureaz( din suma de particularit((i adoptate şi transmise de-a lungul istoriei şi din reinterpretarea permanent( a materialului lingvistic (n cadrul unui pattern etnic. Un contemporan al lui Sextil Pu(cariu, A.Procopovici, scria (n 1939: „Limba matern( d( un ritm comun undelor intelectualit((ii şi afectivit((ii noastre şi coordoneaz( astfel şi solidarizeaz( vrerile noastre. Limbile materne fac parte din for(ele fundamentale care stilizeaz( şi diferen(iaz( societatea uman(. Tot ce g(ndim şi facem este influen(at (n mod fatal de felul (n care lumea s-a reoglindit (n limba noastr(”.

	Th. Capidan pomene(te, printre altele, confuzia posibil( (ntre termenii bogat şi gras (n limba romîn( (şi (n dialectul aromîn), nevoia de a preciza care anume calitate e avut( (n vedere. Îmi amintesc o experien(( de „presiune social(” asupra interpret(rii sensului unui cuv(nt. Aveam doi-trei ani. Mama şi tata vorbeau ceva despre ardeii graşi ce trebuiau cump(ra(i. C(teva zile mai t(rziu, ceream senin( un „ardei chiabur” (pronun(at „ardei cabur”), s(-l m(n(nc cu p(ine cu unt. Ne aflam (n plin( colectivizare. Gras şi chiabur erau sinonime pentru mine – aveau (n comun o burt( mare şi rotund(. Dup( r(zboi şi foamete, nu cred c( erau prea mul(i romîni graşi (n afara chiaburilor desena(i pe afi(e şi manifeste.

	„Vorbele pot forma orice fel de (n(eles şi au valen(e cu toate celelalte vorbe”. De aceea, cunoa(terea substan(ial( pe care o definea Camil Petrescu este o dibuire indefinit(, o punere (n contact a polului lucid cunosc(tor cu realitatea exterioar( lui, aceasta din urm( de o pasivitate indiferent(. Via(a ca acumulare lucid(.

	„Tindem instinctiv s( ne solidific(m impresiile pentru a le putea exprima prin limbaj” (H. Bergson). Cu alte cuvinte, efortul exprim(rii prin cuv(nt (nstr(ineaz(. „Solidific(rile” nu sînt altceva dec(t (nc(rc(tura istoric(, tradi(ional( a cuv(ntului, cea pe care o ignor(m (n logica sa intim( şi o prelu(m automat, nediferen(iat, pasiv. Suntem „ac(iona(i” de pattern-urile mo(tenite ale propriei limbi. Roland Barthes vorbea, oarecum (n acelaşi sens, despre memoria secund( a cuvintelor care se prelunge(te misterios (n mijlocul unor semnifica(ii noi. S(ntem, a(adar, vorbi(i de limba matern( (ntr-o m(sur( mai mic( sau mai mare, func(ie de luciditatea pe care i-o opunem.

	Homo sapiens este mai ales homo loquens, crede Claude Hagège. Scufundat (ntr-un „imens ocean de cuvinte şi fraze”, omul are o aptitudine congenital( a dialogului, o voca(ie a schimbului de cuvinte. Fascina(ia pe care a exercitat-o studiul limbajului asupra altor (tiin(e despre om dup( cel de-al doilea r(zboi mondial argumenteaz( considerarea erei prezente drept er( a limbajului, deşi prea tehnica abordare a limbilor e urmat( de un declin. E nevoie şi aici de un nou romantism. De re(ntoarcerea la pat(, impresie. Privire mijit(, i-a( zice, cea care vede, dar nu traseaz( suficient, arogant, dictatorial contururile. Cea care se delecteaz( cu (ntre(eseri, clar-obscururi, zvonuri. 

	Importan(a spa(iului pentru conceptualizarea lumii se verific( prin utilizarea, (n majoritatea limbilor lumii, a unor cuvinte legate de spa(iu pentru a preciza aspecte ale unor domenii diferite. Astfel, timpul e lung sau scurt, exist( un viitor apropiat, un trecut (ndep(rtat, ceva poate fi separat (n timp. La fel, se vorbe(te de temperatur( (nalt( sau joas(, de culmea carierei, de rude (ndep(rtate ori prieteni apropia(i. A existat o (ntreag( teorie „localist(” (n secolul 19 şi, dincolo de exager(rile sale, pozi(ia privilegiat( a rela(iilor spa(iale  nu poate fi negat(. A( spune c( un popor şi o limb( se definesc (n primul r(nd prin locul (n care se manifest( – exist( p(m(ntul, (inutul natal, nu timpul natal. „De unde e(ti de loc?” e (ntrebarea fireasc(. R(spunsul va furniza date despre limb( şi tradi(ie, despre (nf((i(are actual( şi r(d(cini. Chiar dac( tradi(ia şi r(d(cinile (nseamn( timp, acesta se manifest( ca element al prezentului reprezentativ. Trecutul este doar ceea ce a r(mas (a fost p(strat, re(nviat) din el (n prezent. Adic( (n „locul” de desf((urare al ac(iunii.

	Ar fi de meditat la rela(ia dintre limb( ca art( a firii-spuse a lumii şi muzic(. Nici una, nici cealalt( nu pot fi cuprinse dintr-o privire. Cer degust(ri progresive, (n timp. Cer memorie activ(. Cei gr(bi(i p(streaz( costumul, obiceiul, regula ne-scris(, u(or de urmat orbe(te şi neimplicat. Cei care adast(, poe(ii, caut( semnele şi identitatea (n limb(, (n „cronotop”. În locul care curge, ca apa lui Heraclit.

	Incon(tientul colectiv, acel precipitat al experien(elor speciei care n-au fost niciodat( con(tiente, vinovat de existen(a arhetipurilor (patterns of behaviour), este vinovat şi de comportamentul determinat lingvistic. Deprinderea „automat(”, „progresiv(” şi ad(nc( a limbii materne este (nso(it( de un soi de substrat instinctual, congenital, preexistent (n m(sura (n care o anumit( obi(nuin((-de-a-vedea-lumea, pe care vorbitorii unei limbi o transmit din genera(ie (n genera(ie, ac(ioneaz( tacit şi determin( perspectiva asupra lumii. Tot a(a, şi (n domeniul limbii ac(ioneaz( func(ia transcendent(, adic( procesul confrunt(rii cu incon(tientul (intind individua(ia – unicitatea fiec(ruia (n raport cu semenii. La vorbitorii aceleiaşi limbi, exist( o perspectiv( asupra lumii comun(, dar exist( şi performan(a individual(. Imagina(ia activ( a fiec(ruia poate modifica, nu fundamental, dar semnificativ rela(ia limb(-mentalitate.
	Conferirea de sens, crede Jung, se folose(te de anumite matri(e lingvistice care, la r(ndul lor, provin din imagini str(vechi. Oriunde am aborda aceast( problem(, vom ajunge la istoria limbii şi a motivelor care „trimit (ntotdeauna direct la fermecata lume primitiv(”. Reprezent(rile colective sînt for(a dominant(, ele (in de percep(ie, nu de g(ndire. (in de via(( – de aici for(a.

	Un anumit sens al cuv(ntului poate fi preluat ca lege şi poate orbi ori m(car (ncremeni temporar imagina(ia. Iat( un exemplu: Laura era foarte mic(, avea vreo trei ani. Eu lucram la teza de doctorat, foarte concentrat(, obsedat( s( folosesc fiecare moment liber. Laura se juca (n balconul acoperit de o plant( ag(((toare plin( de flori albe. Deodat(, n(v(le(te agitat( şi m( cheam( s( v(d ceva ur(t şi, se pare, periculos. M( duc. Pe o floare, o l(cust(. O lini(tesc gr(bit(: „Nu-i dec(t un cal de iarb( (a(a i se spune la noi, la Agnita), nu te teme!” Încrez(toare, Laura (şi continu( jocul. Dup( c(teva minute, n(v(le(te iar, pl(ng(nd; (ngrozit(, dar mai ales dezam(git(, (n(elat( (n (ncrederea ei (n mine: „S(-(i fie ruşine! Ai zis c(-i cal de iarb(! Nu-i adev(rat! Mi(c(! Mincinoaso!”
	De (nsemnase pentru ea p(n( atunci, (n toate situa(iile lingvistice (nv((ate, f(cut din (ursule( de catifea, cea(c( de por(elan, avion de h(rtie). Noul de strica o regul(, obliga la reconsiderarea enciclopediei personale.

		Vorbind despre aparatul simbolic, Gilbert Durand (Figuri mistice şi chipuri ale operei – de la mitocritic( la mitanaliz() (l descrie ca alc(tuit din trei categorii sau niveluri: nivelul  verbal (numit de unii „actan(ial”), verbul fiind totuna cu ac(iunea, prezen(a arhaic( a lui homo faber (n noi (dup( Bergson); nivelul epitetic şi substantival, al obiectelor generale (i stabile, şi nivelul cultural, al (ntrup(rii simbolului (n (mprejur(ri singulare (istorice, sociologice, biografice).
	Specific( pentru homo sapiens este dezvoltarea g(ndirii mediate, de aprehensiune prin mijlocirea unui „semn” a diferitelor c(mpuri de semnifica(ie. Întrep(trunderea dintre comportamentul natural şi datele culturale este posibil( datorit( neoteniei umane – omul se na(te cu un creier imatur şi incomplet, el „(nva((” ani (n şir. Exist( o „natur(” biologic( a lui homo sapiens, plin( de poten(ialit((i care se aplic( (n actualiz(ri infinite (culturale). Vitalul şi culturalul, (mpreun(, „fac” omul.
	Potrivit biologiei contemporane, „suntem sf(şia(i (ntre culesul lenevos al fructelor şi trudnica urm(rire şi capturare a pr(zii”. Acesta e sensul alung(rii din „Gr(dina Edenului”.

	Imposibilitatea de a te „a(eza la fereastr( pentru a te privi cum treci pe strad(” (A. Comte) e valabil( (n cazul lingvisticii. Nu ai la (ndem(n( dec(t limba pentru a studia... limba. O tradi(ie multisecular( a sc(pat din vedere faptul c( formele lingvistice nu au o capacitate intrinsec(. Ele nu s(nt nimic (n afara m(inilor omului care le folose(te. Comunicarea este alegere. Din universul semnificant, sînt alese anumite semnifica(ii, altele sînt excluse. Apoi, competen(a lingvistic( a „locutorului” nu este egal( cu a „destinatarului”. Alte elemente disturbatoare şi personalizante. Informa(ia sufer( modific(ri („zgomote”, „pierderi”, ca (n cibernetic(). De la constatarea imposibilit((ii comunic(rii absolute se ajunge la concluzii precum cele ale lui Heidegger şi Croce, care cred c( orice discurs e un unicum.
	Limbajul „natural” – cel al gramaticii cotidiene, dar şi al celei mai rare poezii – nu este comunicare, ci z(mislire dubl(, „dubla maieutic(”. Omul este, (nainte de toate, un homo legens, el cite(te, interpreteaz(, d( sens. Inventivitatea este a „lecturii”.

	„Vorbind, subiectul provoac( şi rezolv( o lips( a fiin(ei, o asum( şi o domin(, f(c(ndu-se complicele şi garantul dorin(ei de cel(lalt” (Jean-Paul Resweber). Situat (n limb(, omul vorbe(te mai degrab( din ea dec(t despre ea. Iar (n interiorul limbii se afl( şi cel(lalt, alterul de care are nevoie pentru a se oglindi. Comunicare (nseamn( dialog. Nici un cuv(nt nu are valoare dac( nu e cine s(-l aud( şi s(-i r(spund(. Tr(ind (n zvonurile lumii, omul caut( ecoul, replica, (ntoarcerea. Un cuv(nt se sloboade, ca la Sadoveanu, doar cu speran(a c( cel(lalt va fi acolo s(-l prind( din nou, s(-l (ntoarc(, (mbog((it, de unde a plecat. A vorbi (n pustiu e restri(tea maxim(. U(ur(tatea lui „verba volant” e am(gitoare. Cuvintele zboar(, (n sensul risipirii, doar dac( nu e nimeni acolo s( le (ntoarc( ori m(car s( le opreasc(.

	În limbaj subiectul vorbitor (şi are (nscris( (simbolic) apartenen(a sa afectiv(, biologic(, economic(, religioas( la o comunitate, etnie, na(iune. Limba matern( are un rol de ne(nlocuit (n definirea şi recunoa(terea de sine a individului. Ea furnizeaz( cadrul imaginii despre lume. Îns( nu e un cadru abstract şi cenuşiu, ci unul viu, (n mi(care. Ne na(tem (n lume de (ndat( ce ne situ(m (n limba matern( - ea asigur( contactul, regula, dar şi libertatea de a nuan(a. Subiectul vorbitor ac(ioneaz( asupra limbajului, e un hermeneut al propriei limbi. G(ndirea sa (şi afl( afara necesar( pentru a se manifesta. Pentru a stabili leg(turi cu lumea, pentru a se situa (n lume. Între om şi lume, leg(tura senzorial( (cert() este pus( (n umbr( de leg(tura verbal( (incert(, interpretabil(). În aceast( ruptur( interioar( a v(zut Heidegger sursa con(tiin(ei vinovate, fiindc( (n stare de a inaugura prin metafor( o alt( lume. 

	Pentru Jean Piaget, g(ndirea şi vorbirea s(nt legate (n mod tacit de vreme ce el analizeaz( g(ndirea prin vorbirea ei. În acelaşi teritoriu al psihologiei, L.S. Vîgoţki folose(te g(ndirea (n sensul de „orientare (n lume” şi consider( dezvoltarea celor dou( – filogenetic şi  ontogenetic – paralel(; dar se (nt(lnesc totuşi la un moment dat, c(nd g(ndirea omului devine verbal(. Atunci descoper( copilul c( „orice lucru are un nume”. În sensul c( a(a desemneaz( comunitatea (n care el tr(ie(te lucrurile respective. 

		Gaspar Hauser, copilul s(lbatic din Aveyron, poveste(te ulterior c( lumea (i ap(rea ca un amalgam de pete şi a devenit o lume de obiecte doar din momentul (n care a (nv((at numele lucrurilor.
	Dar, oare, individualizarea prin nume nu poate fi bornant(? Aceast( etichet( definitiv( poate exclude curiozitatea, starea de veghe (n fa(a cuvintelor limbii. Impresia, „pata”, putea fi mai fertil(, mai bogat(. O ordine prea strict( (nghea((, reduce viul limbii. Şi o (ntrebare, (n r(sp(r: pictura impresionist( nu era ea oare o (ncercare de a conserva misterul limbii (expresiei), o reac(ie la prea marea transparen(( a picturii academice care numea o dat( pentru totdeauna, f(r( rest? Pictorul impresionist se s(lb(tice(te cu bun( (tiin((, (şi impune o mu(enie relativ(, (şi (nchide c(teva dintre por(i şi ferestre pentru a-şi rec(p(ta proiectul, scopul, direc(ia. Pentru a avea din nou de cucerit, de descoperit „cuvinte” despre lume.
	S-a vorbit, de altfel, despre conservatorismul funciar al diverselor limbi, despre un fel de „piedic(” intern( av(nd rolul de a opri (n(elegerea total(, comunicarea f(r( rest. Taina ca dimensiune sine-qua-non a existen(ei. Nevoia de certitudine (ine la condi(ia sa de nevoie, de ne(mplinire, de c(utare ne(ntrerupt(. Incertitudinea ca rost al vie(ii.

	„În toat( literatura asupra subiectului, n-am g(sit, spune Adam Schaff, nici m(car un autor care s( apere teza potrivit c(reia vorbirea (adic( actualizarea limbajului) poate exista f(r( g(ndire. Dat fiind c( limbajul este unitatea suportului material, adic( a sistemului semnelor, cu con(inuturile semantice ale acestor semne (f(r( de care semnele (nceteaz( a fi un limbaj), vorbirea nu poate exista f(r( g(ndire [...] Adev(rata problem( se pune doar (n momentul (n care ne (ntreb(m: exist( o g(ndire f(r( limbaj, o g(ndire averbal(? [...] G(ndirea uman(, ca form( de orientare (n lume, este unitatea limbajului şi a g(ndirii c(ci, f(r( semne lingvistice (nu neap(rat sonore), g(ndirea conceptual( e irealizabil(”.
	G(ndirea şi utilizarea limbajului trebuie sesizate ca dou( aspecte ale unui singur proces: procesul omogen al cunoa(terii lumii de c(tre om, al reflec(iei asupra cunoa(terii (inclusiv cunoa(terea de sine) şi comunicarea rezultatelor sale celorlal(i indivizi. Nu pot fi desp(r(ite, a(a cum nu poate fi desp(r(it recto-ul de verso-ul unei file. Exist( unitate, nu identitate.
		Din moment ce admitem c( limbajul nu e nici produsul unei conven(ii arbitrare, nici produsul spontan al unei func(ii biologice oarecare, ci este un produs social, genetic şi func(ional legat de practica uman( social(, e evident c( admitem şi faptul c( „imaginea lumii, oferit( sau impus( de o limb( dat(, nu e arbitrar( şi nu poate fi arbitrar schimbat( (n virtutea unei alegeri arbitrare” (Adam Schaff).

	Gerard Genette, situ(ndu-se (ntr-o perspectiv( „oarecum pre-literar(”, exploreaz( resursele, ocaziile, inflexiunile, limit(rile, constr(ngerile pe care limba natural( „pare s( le ofere sau s( le impun( scriitorului”. Materia lingvistic( este transformat( printr-o „reverie activ(”, rod al interac(iunii dintre imagina(ie şi limbaj. Imagina(ia limbajului, subiectiv( şi obiectiv(, este apropiat( (n chip artizanal, pornind de la perechea din franceza modern( jour (zi) şi nuit (noapte). Pereche constituit( de limb(, neexist(nd ca atare, adic( discontinuu, (n realitate. În plus, faptul c( le jour nume(te deopotriv( „(ntregul zilei şi al nop(ii” şi partea luminoas( a zilei, c(, a(adar, cei doi termeni se exclud, dar se şi includ, e folosit pentru a observa c( le jour e „realitatea” normal( şi esen(ial(, pe c(nd la nuit este partea marcat( şi remarcat( a arhizilei; tot a(a cum l'homme denume(te deopotriv( „b(rbatul” şi „omul”, iar femme doar „femeia”, partea marcat( a (ntregului. Rela(ia ar fi (ntre natural, cunoscut, esen(ial, care poate (ine şi locul (ntregului, speciei, normalit((ii, şi mai pu(in natural, mai pu(in cunoscut, secundar sau accidental. S( observ aici c( (n limba romîn( paralela e nul(, de vreme ce ziua şi noaptea sînt ambele feminine. Dar e de re(inut fondul demonstra(iei şi teza subtextual(. Toate atributele „ne(ntregi” al(turate nop(ii/femeii, cu o grab( suspect(, a( zice, sînt atenuate prin „laude care ucid”. Se citeaz( versuri (n care „”. Dar Noaptea e cel(laltul Zilei, reversul. Valorizarea poetic(, recunoa(te Genette, e (n fond o contravalorizare. „Noaptea, spune Blanchot, nu vorbe(te dec(t despre zi”. Limbajul dezv(luie ce vrea s( ascund( – preferin(a acordat( nop(ii e „vinovat(”, „mincinoas(”.

	„Sentimentul lingvistic” traduce supunerea fa(( de „limb(”, imaginarul indus de pattern-uri lingvistice. L.Wittgenstein avea dreptate: conven(iile tacite pentru (n(elegerea limbajului uzual sînt „enorm de complicate”. În fundalul „imaginilor” de la suprafa((, (n numele c(rora au loc comunicarea şi (n(elegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiaşi limbi, colc(ie o impresionant( „enciclopedie”, se (ntre(es etimologii şi conven(ii.

		Pentru francez(, „le jour monte”, iar noaptea coboar( (n noi ne(ncetat. Pentru romîn(, sui(urile şi cobor((urile s(nt ambele feminine. Singularul lor masculin e, aici, accidental. Existen(a e plural( (ntotdeauna, deci feminin(. Nici o „biografie” nu poate fi descris( cu singularuri – diversitatea lumii vii se exprim( (n plurale (un plural, dou( plurale).
	Pentru vorbitorul francez, ziua şi noaptea s(nt un cuplu. Caracterul sexual, erotic face din noapte simbolul vie(ii şi al mor(ii deopotriv(; ea este mama zilei (via(a) care „iese din noapte”. Imaginea din urm( exist( şi (n romîn(: ceea ce se na(te din noapte poate fi foarte bine de sex feminin. De altminteri, franceza (ns(şi are la journ(e, fa(a feminin( a zilei.
	Dup( Bachelard, e indiscutabil( importan(a genului cuvintelor pentru reveria sexualizant( a lucrurilor. Studiul imagina(iei poetice se realizeaz( (n mod necesar prin genosanaliz(.

	Teoriile relativiste, de care (in ipoteza Sapir-Whorf, sociolingvistica lui Bernstein, pentru care limba delimiteaz( g(ndirea, şi teoriile universaliste, care insist( asupra poten(elor creatoare ale limbii, se refer( la tipuri ideale. Pentru relativi(ti, limba dirijeaz( interpretarea la care ne supune experien(a de via((; iar obi(nuin(ele verbale ne predispun la anumite op(iuni de interpretare. „Lumea real(, afirm( Whorf, se bazeaz(, (n mare parte incon(tient, pe habitudinile lingvistice ale grupului. Diversele comunit((i tr(iesc (n lumi diferite... Noi, ca indivizi, vedem, auzim sau ne  tr(im experien(ele (n felul nostru din cauza obiceiurilor lingvistice ale comunit((ii c(reia (i apar(inem şi care ne conduce la anumite op(iuni interpretative”.

	F(r( a intra (n detalii – de altminteri e cazul tuturor aser(iunilor relativiste, o prea net( formulare fiind (nc( resim(it( ca riscant( –, G. Leeck noteaz( (n 1976 (Semantiek): „Faptul c( un englez dispune de un cuv(nt pentru apa curg(toare – river –, iar francezul de dou( – fleuve şi rivière – implic( diferen(e de cunoa(tere”. A( aminti aici şi exemplul celor 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru a numi z(pada. Tot a(a, f(r( a detalia, expresia romîneasc(  pentru durere – „m( doare capul, stomacul, m(seaua” etc. - spune ceva despre modul de a (nfrunta obstacolele vie(ii. Pentru romîn, capul dureros e un str(in, exist( cumva separat de eul insului care suport( durerea. A(a st(nd lucrurile, nu e vinovat de ceea ce (ndur(, e o fatalitate şi, deci, nici nu i se cere s( ac(ioneze prompt, viguros, implicat. Tot a(a cu setea, foamea, frigul. De cele mai multe ori, sînt du(mani implacabili. Romînul spune „mi-e sete, foame, frig” – ele, setea, foamea sînt, exist( autonom şi oprimant asupra sa. Expresia „s(nt fl(m(nd” e mai rar(, iar „s(nt (nsetat sau (nfrigurat”, rare de tot. Acestea cer implicare şi recunoa(tere. De pomenit, (n treac(t, c( remediul a deviat (nspre o stare de sa( negativ. „Sunt s(tul” sau „m-am s(turat” exalt( semnifica(ii morale, dezgust, lehamite. Starea „natural(” a romînului pare s( fie aceea de oprimat şi confortabil neputincios: „m( doare capul şi mi-e foame”. Capul şi foamea sînt deasupra mea, eu nu pot face nimic.

	Structura gramatical( a tuturor limbilor este dirijat( de principii universale sau reguli fundamentale care fac parte din deep structure. Structura de ad(ncime regleaz( exprimarea, surface structure  (Noam Chomsky). Limba nu limiteaz( (dar nuan(eaz(, marcheaz() capacitatea de a g(ndi. Orice om normal dispune de la na(tere de o schem( conceptual( originar( (innate conceptual scheme). Limba st( la dispozi(ia g(ndirii. Marcuse accept( interdeterminarea limb(/g(ndire (n teoria sa asupra omului unidimensional (manipulat). Limba e un fenomen magic, autoritar, ritual.
	Brice Parain (1947), citat de Toma Pavel, crede, ca şi Barthes mai t(rziu, c( limbajul este, mai presus de orice, un st(p(n, iar prezen(a sa, semnul sclaviei noastre. „În fiecare clip(, fiecare con(tiin(( distruge c(te ceva din vocabularul (cite(te limbajul) primit şi (mpotriva c(ruia nu se poate r(zvr(ti pentru c( nu este al s(u; imediat (ns( recreeaz( un altul (n care dispare iar(şi”.

	Vorbele sînt porunci şi f(g(duieli deopotriv(, nu semne naturale care s( ne comunice direct (tiin(a lucrurilor, nici semne conven(ionale asupra c(rora s( ac(ioneze o g(ndire logic( eventual anacronic(,  ci s(mburii fiin(ei. Raportul dintre noi şi spusele noastre este am(narea, p(suirea. Nici un cuv(nt nu e definitiv. Numind, schi((m un pas (nspre realitate. Evolu(ia acesteia ne poate respinge cur(nd, ne oblig( la replieri şi reconsider(ri. La un moment dat, realitatea ne (opte(te un alt nume posibil, „mai potrivit”, dar nici acesta definitiv. A vorbi (nseamn( a tr(i, a fi viu, (n mi(care, (n progres – adic(, neterminat, dar cu toate valen(ele des(v(rşirii (n ac(iune. Amu(irea adus( de moarte e, gra(ie limbii comunitare (familie, neam, posteritate), imperfect(. În cazuri alese, continui s( vorbe(ti at(ta vreme c(t numele date de tine fe(elor lumii (şi p(streaz( valabilitatea pentru ceilal(i. C(nd rostirea ta intr( (n desuetudine, amu(e(ti, (n fine.

	„Poezia plonjeaz( (n (ntreaga concep(ie analogic( şi magic( a lumii. Ea treze(te for(ele adormite ale spiritului, reg(se(te mituri uitate. Liber( şi spontan(, ea exprim( posibilit((ile infinite ale indetermin(rii umane”(Edgar Morin).
		
	Fiec(rei limbi (i corespunde o analiz( particular( a datelor experien(ei. Func(ioneaz( o re(ea de acorduri culturale a(a (nc(t se pot releva blocuri de unit((i expresive care nu trimit la ceea-ce-se-vede la un obiect, ci la ceea-ce-se-(tie despre el sau la ceea-ce-s-a-(nv((at s( se vad(. „Raportul stabilit printr-o conven(ie oarecare (ntre un element al formei expresiei şi un element al formei con(inutului se nume(te func(ie semiotic(” (Umberto Eco).

	Numele. Cum te nume(ti şi cum te cheam(? (ntreab( romînul, marc(nd cele dou( trepte ale denumirii. Mai (nt(i ((i dai tu un nume, te nume(ti, şi a(tep(i s( fii chemat, te cheam(, a(tep(i ca numele t(u s( fie re-cunoscut. Numele, (n general, (n viziune heideggerian(, pun (n prezen((, cheam( lucrurile s( fie, deplin, lucruri. „S( pierzi p(m(ntul limbii” (nseamn( s( izolezi nu doar vorbirea de corpul vorbitor, ci şi limba de jocul total al p(mîntului şi al lumii. Via(a independent( a cuvintelor – cele ce alc(tuiesc limba primitiv( a unui popor (Ursprache) – se petrece (ntr-un (inut misterios, t(cut, ascuns. Poate fi provocat( s( apar(, s(-şi reveleze par(ial tainele şi substan(a printr-o rostire g(nditoare. Experien(a limbii este, trebuie s( fie, o experien(( g(nditoare, activ(, treaz(. Dac( „nu din noi s(nt cuvintele, ci din limb(”, cum crede Val(ry, ele (şi pot redob(ndi for(a originar( a denomina(iei, cea care face ca lucrurile s( fie, prin starea de veghe a rostitorului, a ascult(torului atent al palpitului secret. În limbajul obi(nuit, esen(a dezv(luind( a limbii r(m(ne ascuns(. Ceea ce ea spune (n tain( r(m(ne nedezv(luit. Neg(nditul cuv(ntului, (n sensul laten(elor sale uitate (n utilizarea cotidian(, poate fi provocat s( se iveasc(. Etimologii adormite (n vorbirea ca „tic” verbal, (n comunicarea amor(it( (n propria eficacitate. Neg(nditul, din perspectiva prezentului, este deja-g(nditul de c(tre d(t(torii de nume originari. Dac( pentru Nietzsche limbajul se (ntemeiaz( pe fic(iuni, pe metafore uitate, iar pentru Heidegger lucrul se ive(te, este prezent (n rostirea numelui s(u, pentru am(ndoi a vorbi (nseamn( a asculta limba.

	Limbajul este psihologic, fiind expresia sentimentelor; logic, implic(ndu-se (n practica ra(ionamentului; şi gramatical, presupun(nd cunoa(terea func(ion(rii limbii.
	Pentru Jean-Paul Resweber, la parole nu e cea despre care vorbim, ci, mai degrab(, cea de unde, din care vorbim. Vorbind, subiectul provoac( şi rezolv( o lips( a fiin(ei, o asum( şi o domin(, f(c(ndu-se complicele şi garantul dorin(ei de cel(lalt. Simplu, a vorbi (nseamn( a iubi.






















	Despre genuri

„Pentru noi toate lucrurile, oric(t de nesim(itoare ar fi,
 sînt numaidec(t ori masculine, ori feminine”.
Al. Philippide, Teoria limbii (1888)


	În Grand Larousse Encyclopédique, genul este descris ca o categorie gramatical( fondat( pe distinc(ia natural( a sexelor (genul natural) sau pe una pur conven(ional( (genul gramatical). Genul natural repartizeaz( fiin(ele (n masculi şi femele, (n b(rba(i şi (n femei. La acestea se adaug(, (n unele limbi şi dup( criterii specifice, clasa neutrului, a obiectelor f(r( sex. Genul gramatical nu r(spunde nici unei distinc(ii naturale, constat( autorii. În francez(, opozi(ia de gen este „natural(” (n cazul b(rbatului şi al femeii, dar arbitrar(, conven(ional(, pur lingvistic( (n cazul obiectelor ne(nsufle(ite şi asexuate. Nimic nu explic( de ce scaunul (chaise) e feminin, dar fotoliul (fauteuil) masculin. R(m(ne suspendat( o (ntrebare: ce anume a decis la (nceput, c(ndva, includerea unui obiect (ntr-un gen sau (n cel(lalt („al doilea”) şi, tot a(a, ce efecte are ast(zi aceast( includere arbitrar( pentru vorbitorul nativ de francez(? Imagina(ia verbal( antropomorfizeaz( automat şi incon(tient contextele acestor „obiecte” (n func(ie de genul conven(ional. Dispari(ia sau sl(birea arbitrarit((ii ar putea fi dovedit(?
	Exist( limbi care nu au exprimarea lingvistic(, gramatical( a genului la substantive: maghiara, finlandeza, turca, engleza. Dar acest lucru nu exclude existen(a distinc(iei de gen la pronume ((n englez( he, she, it indic(, totuşi, automat clasa, (n schimb maghiara se mi(c( (ntr-o lume de obiecte cenuşii, indiferente).
	În indo-european(, distinc(ia se opera (ntre animat şi inanimat sau neutru. Animatul, la r(ndul s(u, se diferen(ia (n masculin şi feminin, neutrul disp(r(nd (n limbile moderne. Se pot identifica reprezent(ri particulare, specifice fiec(rui grup social. Opozi(ia animat/inanimat se poate extinde şi la lucruri, (n func(ie de perceperea lor ca for(e active sau pasive ((n francez(, cerul e masculin, p(m(ntul feminin, rela(ia fiind, se pare, de la fecundant la fecundat), ca manifest(ri, st(ri, atitudini violente şi impun(toare ori, dimpotriv(, delicate şi nobile ((n englez( sînt masculinizate, la nevoie, v(ntul, furtuna, oceanul, muntele, vara, toamna, iarna, r(zboiul, crima, dragostea, teama, furia, disperarea, moartea, timpul, ziua, dar sînt feminizate marea, natura, p(m(ntul, prim(vara, mila, speran(a, credin(a, modestia, sup(rarea, m(ndria, muzica, norocul, soarta, noaptea).  S( observ c( franceza şi engleza opun, deopotriv(, for(a masculin( a zilei tainei fragile a nop(ii, regimul diurn şi regimul nocturn, a(a cum le vede şi le detaliaz( Gilbert Durand, av(nd acoperire (n forma lingvistic(, gramatical(. Romîna le vede pe am(ndou( feminine, (mbl(nze(te opozi(ia, chiar dac( simte şi ea diferen(ele. Lui Andr( Gretry, compozitor din secolul 18, care nota ((ntr-un fin elogiu al feminit((ii): „Omul nop(ii a f(cut totul, cel al dimine(ii nu-i dec(t un scrib”, (i r(spunde o (nsemnare a lui Ion Creang(: „În toate zilele sînt sfin(i, dar nop(ile s(nt ale noastre”. Diferen(a resim(it( şi exprimat( lapidar era (ntre ziua „oficial(”, supus( regulilor sociale, conformist( şi constr(ng(toare, şi noaptea singur(t((ii, a g(ndului liber, a visului. A devierii dup( bunul plac.

	The New Encyclopaedia Britannica men(ioneaz( acordul dup( gen al pronumelor, al adjectivelor şi, uneori, al verbelor. Dac( franceza  şi italiana au doar dou( genuri, masculin şi feminin, indiferent c( e vorba despre animate sau inanimate, iar rusa şi germana (şi adaug( neutrul, pentru fiin(e masculine şi feminine existen(a (exprimarea marcat() a genului e logic(, dar (n cazul celorlalte substantive e „mai degrab( arbitrar(”. Lipsa de fermitate a formulei e gr(itoare. Arbitrarul ini(ial pare s(-şi fi pierdut din puritate o dat( cu utilizarea substantivelor, vreme (ndelungat(, de c(tre colectivitate şi chiar de c(tre un individ. Se na(te o indiscutabil( determinare „stilistic(”.

	D(t(torul de nume din Cratylos nu poate fi b(nuit de arbitraritate. El (tia ce face, ni se sugereaz(. Socrate argumenteaz( cu etimologii, poate fanteziste, c(teodat(, dar care demonstreaz( leg(tura ini(ial( dintre semn şi obiect (sens). Devenit( arbitrar( pe m(sura complic(rii gramaticii şi „abstractiz(rii” regulilor, ea poate ieşi din arbitrar la o privire a(intit( anume. Semnifica(ia viitoare se bazeaz( pe experien(a trecut(. Vezi doar ce (tii.
	
	De observat c(, (n majoritatea limbilor, gramatica formuleaz( regulile cu o ciudat( şi, poate, semnificativ( umilin((, neimplicat. Substantivele, de pild(, „pot fi precedate”, „primesc”, „admit” etc. Ca şi cum via(a lor, a substantivelor, ar fi autonom( şi cel pu(in misterioas(. Nu vorbitorul adaug( o termina(ie sau un determinant, ci cuv(ntul se comport( (ntr-un mod sau altul care, (n general, poate fi descris de c(tre vorbitor. O recunoa(tere tacit( a autorit((ii limbii. Eminescu o numea „ginga(a şi frumoasa zidire”, ad(ug(nd: „Precum (ntr-un sanctuar reconstituim piatr( cu piatr( tot ce-a fost (nainte – nu dup( fantezia sau inspira(ia noastr( momentan(, ci dup( ideea (n genere şi (n am(nunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie s( ne purt(m cu limba noastr( romîneasc(” (ms.2275 B).

	Deşi neutrul nu exist( (n francez(, existen(a unor pronume speciale pentru inanimate: ce, ceci, cela (fa(( de celui-ci, celui-la), quoi, opus lui qui etc. arat( persisten(a unui fel de neutru.
	Masculinul e forma nediferen(iat( utilizat( (n aceste cazuri, dar e, totuşi, neutru ca (n(eles. „Pentru cea mai mare parte a substantivelor, genul este arbitrar”, sus(ine Grevisse. Nearbitraritatea apare doar la genul natural, bazat pe sex. Afirm(nd c( „Genul substantivelor inanimate se datoreaz( originii lor şi diverselor influen(e (s.m.) pe care le-au suferit” se spune, de fapt, c( motiva(ia ini(ial( s-a pierdut. Exist( cuvinte care şi-au schimbat genul, de-a lungul istoriei, aparent  f(r( motiv. Astfel: au fost masculine şi s(nt ast(zi feminine: ;  au fost feminine şi s(nt ast(zi masculine: 
	Dup( (nşiruiri nesf(rşite de substantive cu gen schimb(tor, func(ie de num(r, de context, de perioada istoric( (n care sînt utilizate, de zona geografic( etc., descop(r o explica(ie detaliat( a genului (ndoielnic al unui substantiv. E vorba despre automne, „toamn(”, derivat din latinescul masculin autumnus, substantiv (n general masculin, dar care apare (n literatur( şi feminin. Ezitarea este explicat( printr-un citat din Damourette et Pichon unde se spune: „E foarte firesc s( vezi (n ea o femeie frumoas(, coapt(, prin urmare e la fel de firesc s( fie folosit( adesea la feminin”. Aceast( presiune a imaginii tradi(ionale, arhetipale nu apare la un singur substantiv şi doar (n francez(. Dac( etimologia şi analogia hot(r(sc genul, ele nu sînt prezente (n mintea vorbitorului ca atare, explicit. Intervine un fenomen, un proces nu doar morfologic şi gramatical, ci şi lexical şi semantic. Cuv(ntul (şi impune cumva genul (ntr-o (mprejurare sau alta (n numele istoriei sale, cel mai adesea ignorat( de vorbitor. Dar el, vorbitorul, i se supune incon(tient.

	Remarc(nd c( (ntre masculin şi feminin diferen(ele semantice au fost şi s(nt uneori considerabile – vezi ma(tre şi ma(tresse, unde „st(p(na” din alcov (şi pierde demnitatea social(, (ntreag( (ns( la „st(p(n”; monsieur care are corespondentele madame şi mademoiselle fiindc( doar pentru femeie c(s(toria era definitorie, marca schimbarea unui statut şi (nlocuirea unei autorit((i (cea patern() cu alta (cea marital(); de aici şi utilizarea aceluiaşi cuv(nt, femme, pentru femeie şi so(ie, b(rbatul atribuindu-şi termenul generic al speciei, homme; sau, (n fine, (tudiante, care era „amanta studentului” şi nu „studenta”. Grevisse comenteaz( cu ironie falocrat(, aproape nedelicat( şi evident tezist( (ntr-o lucrare at(t de sobr( şi aplicat(: „F(r( a (ine neap(rat s( socotim fenomenul printre cuceririle feminismului, trebuie avut (n vedere c( un cuv(nt foarte familiar, cocu („(ncornorat”)  care avea o defini(ie restrictiv( p(n( nu de mult („so( a c(rui so(ie e infidel(”, se spune (n Robert (nc( (n 1977!), are ast(zi şi feminin, cocue, so(ie al c(rei so( e infidel”.
	La fel de datoare unei perspective conservatoare şi nedrepte, (n fond, şi alte exemple şi comentarii. Sînt enumerate c(teva substantive care, din ra(iuni sociale, au numai masculin: ange(!), assassin, agresseur, bourreau, chef, diplomate, ecrivain, escroc, imposteur, grand couturier (femeia era, automat, petite?!), individu (etimologic, femeia, „diviz(ndu-se”, nu poate fi individ, nu are consisten((), juge, malfaiteur, medicin, monstre, peintre, temoin etc. Limba vorbit( accept( ast(zi termina(ii care feminizeaz( substantivele acestea ori m(car determinan(i feminini, (ns( asemenea inova(ii s(nt (nc( resim(ite ca „barbare”. De remarcat conservatorismul francezei şi flexibilitatea „democrat(” a romînei pentru care femininele de la substantive odinioar( doar masculine sun( firesc. În ciuda unor reminiscen(e de atitudine ori de ton, şi ele fragile, profesoar(, inginer(, autoare, doctori((, scriitoare au statut deplin (n limba romîn(. Rezisten(a la femininul profesiunilor se manifest( uneori (n fraze violente. Aceiaşi Damourette et Pichon enumer( noile feminine şi noteaz(: „denumiri dezgust(toare şi grote(ti, atentate la geniul limbii şi la instinctele cele mai elementare ale omenirii”. Violen(a dep((e(te cadrul lingvistic debord(nd de prejudec((i sociale şi (ovine.

	Grevisse, mai diplomat, se m(rturise(te doar supus unor legi implacabile ale istoriei limbii: „Tradi(ia vrea s( se porneasc( de la masculin pentru a ob(ine femininul, masculinul singular fiind, la substantiv (ca şi la adjectiv şi pronume), forma nediferen(iat(, neutralizat(, ca infinitivul la verb”. Dar aceast( tradi(ie care vrea (şi ea independent(, ac(ion(nd, parc(, pe deasupra oamenilor) nu e at(t de sigur una ce (nnobileaz( masculinul consider(nd femininul o dec(dere, o degradare. Dimpotriv(, se pot mai cur(nd g(si argumente pentru a socoti apari(ia femininului drept un progres. O nuan(are, o (mbog((ire a privirii, (n orice caz.

	Un scenariu posibil: d(t(torul de nume, cel ce (ndeplinea func(ia cratylic( (de altfel, nimic nu ne (mpiedic( s( ne imagin(m o d(t(toare-de-nume), dep((ea cercul vicios al cunoa(terii prin nume şi al numirii (n urma cunoa(terii şi r(nduia fiin(ele şi lucrurile dup( numele lor, unul singur, generic şi nenuan(at. Privirea tot mai a(intit( şi mintea tot mai limpede i-au ar(tat c( un nume nu e (ndestul(tor, c( exist( nuan(e (nc( nenumite, iar ignorarea lor echivala haosul. A apelat atunci la determinan(i, la „ad(og(tori”, cum le-ar zice Dimitrie Eustatievici. Numelui dint(i i s-au ad(ugat adjective personalizante. Femininul a ap(rut ca ceva (n plus, ceva mai mult dec(t numele prim. Avea sarcina s( numeasc( via((, viul. Prin feminin se des(v(r(e(te (mp(r(irea (n animate şi inanimate. Tot prin feminin se nume(te abstractul. Femininul este al doilea nume, cel adev(rat, care scoate fiin(a sau lucrul din indeterminarea numelui prim (care se va numi de acum masculin). Masculinul r(m(ne numele „public”, schema oficial(, semnul simplificat. Femininul vine s( nuan(eze, personalizeaz(, individualizeaz(. În indo-european(, abstractul şi femininul au adesea aceeaşi form(.
	Indo-europeana primitiv( deosebe(te trei genuri dup( cum este realitatea sau dup( cum e (nchipuit( de vorbitori. C(nd a trecut de la percep(ie la g(ndire, omul a avut nevoie de feminin.

	Gramatica Academiei (1966) afirm( net existen(a a trei genuri. Faptul c( adjectivele, pronumele care (nso(esc ((nlocuiesc) substantivele s(nt doar de dou( genuri, c( neutrul e c(nd masculin (la singular), c(nd feminin (la plural) nu suscit( nici un comentariu. Genurile la inanimate sînt „explicate” prin tradi(ie (manualele o numesc „obi(nuin((”) – f(r( s( fie ad(ncite chestiunea şi efectele sale pentru vorbitori. Tot a(a, se constat(, sec, nepotriviri (ntre genul gramatical  şi cel natural (sex), f(r( a se cerceta importan(a, pentru structura limbii, a acestei st(ri de lucruri.
	E adev(rat c( genul se pune (n eviden(( cu ajutorul contextului adjectival, (ns( vorbitorul o face automat şi acest automatism nume(te o deprindere de a vedea (ntr-un fel anume lucrurile din lumea (nconjur(toare.
	Genul personal – unde oameni, animale, personific(ri au o marc( (de ce nu şi plantele?!) – este singurul mai limpede ca prezentare. „În principiu, se spune (n G.A., exist( o concordan(( (ntre genul natural şi cel gramatical: genul masculin se refer( la b(rba(i, femininul la femei, iar neutrul la ne(nsufle(ite”. O cercetare chiar gr(bit( şi superficial( a genurilor substantivelor romîne(ti poate ar(ta oricui c( lucrurile s(nt departe de a fi at(t de simple. La fel de evident ar fi c( romîna nu are neutru, ci ambigen; substantivele neutre nu sînt „nici-nici”, ci mai degrab( „şi-şi”. Adic(, avem de-a face cu dou( genuri plus (nc( unul, ezitant, de cump(n(, ambigenul. Împ(r(irea dup( (n(eles propus( de G.A. are at(t de multe excep(ii (nc(t e mai mult dec(t arbitrar(.

	S( re(inem aici c( majoritatea numelor care exprim( un sentiment, o atitudine, o stare psihic( s(nt feminine, c( ambigenele s(nt ale sim(urilor, printre altele, şi c( e greu de g(sit un masculin abstract, denumind o realitate psihic(. C(, a(adar, romînul nu se define(te prin masculin! Este eminamente feminin (n portretul s(u, st(rile şi mi(c(rile sale s(nt nume feminine, vizualizate, la o adic(, de multe ori pe nesim(ite şi pe neg(ndite, feminin. (De aceea nu se bate? Ar putea lucra (n tihn(, femeie(te, la destinul s(u, dar nu-i d( pace lumea masculinizat( occidental(, b(t(ioas(, expansiv(?!)

	Considerat adesea o marc( inutil(, un (nsemn rezidual legat de distinc(ia datat( istoric (ntre animat şi inanimat, (ntre personal şi non-personal, genul este o categorie strict gramatical(, la prima vedere. Rostul s(u ini(ial s-a pierdut (n negura vremurilor, gramaticalizarea sa e aproape total(, func(ion(nd ast(zi, (n majoritatea limbilor care (l mai păstreaz(, ca o categorie mecanic( servind concordan(ei şi acordului, ca şi cum exact pentru asta s-ar fi n(scut. Semantic nemotivat, arbitrar, vid, lipsit  de semnifica(ii, cum e descris frecvent de gramatici, genul pare o categorie c(zut( (n desuetudine. Odat( dep(şite simplific(rile (n(el(toare, lucrurile se (nf((i(eaz( altfel. Un Louis Hjelmslev, de pild(, considera ((n 1956) c( problema genului nu este asumat( corespunz(tor şi c( familia indo-european( a limbilor are o „reputa(ie proast(” c(nd este vorba de studiul şi cercetarea problemei: „Faptul c( luna e feminin( (n francez(, masculin( (n german(, iar soarele invers poate fi considerat arbitrar, nemotivat, o pur( supravie(uire golit( de sens; dar e la fel de adev(rat c( el se impune constant spiritului şi c( o interpretare semantic( a sa e gata s( se iveasc( oric(nd (n poezie şi chiar (n g(ndirea de toate zilele”. O no(iune de personificare subzist( (n stare poten(ial( şi poate fi mereu utilizat(. Deşi convins c( sistemul lingvistic vorbe(te mereu imagina(iei şi o dirijeaz(, Hjelmslev nu aprofundeaz( neap(rat influen(a pe care o au genurile substantivelor asupra vorbitorilor unei limbi şi asupra perspectivei lor fa(( (n fa(( cu lumea. Trecerea (n revist( a istoricului problemei şi repedea ochire asupra genului (ntr-o limb( sau alta las( cercetarea (n faza de numire incitant(, de b(nuial( nedus( p(n( la cap(t. E acea pornire din cotidian urmat( de surprinz(toare descinderi (n legend( despre care vorbea Mircea Vulc(nescu (Dimensiunea romîneasc( a fiin(ei). Apropiindu-şi, (ntr-un fragment, genul romînesc, Vulc(nescu lansa, şi el,  o provocare: „Credin(a noastr( este (ns( c( un studiu aprofundat al liniei de cenzur( (ntre masculinitatea şi feminitatea inşilor din lumea romîneasc( şi al principiilor lor de separa(ie ar putea fi plin de surprize pentru sporirea (n(elegerii romîne(ti a existen(ei (s.m.)”.

	Genul gramatical, o categorie nelogic( şi nea(teptat( (n viziunea lui A. Meillet, suport( trat(ri dintre cele mai diferite (n diversele limbi ale globului. Fino-ugricele nu au gen deloc, semitica e impenetrabil( şi (mp(r(irea (n dou( genuri, de ne(n(eles. Antichitatea greco-latin( adaug( neutrul la masculin şi feminin complic(nd inutil (?) lucrurile. S(nt limbi (n care masculinul e superior, iar femininul inferior ((ntr-o interpretare gr(bit( a ambigenului, Mircea Vulc(nescu cade (n aceeaşi eroare – „anumi(i b(rba(i” sl(besc (n starea de mul(ime, se feminizeaz(, decad, cu alte cuvinte, şi apare astfel ambigenul). În altele, neutrul e privit ca gen de categoria a doua (n compara(ie cu masculinul şi femininul. În, se pare, prima lucrare serioas( despre genuri, Heinrich Ernst Binseil (citat de Hjelmslev (n Essais linguistiques) identific( dou( sisteme fundamentale – unul care distinge animatul şi inanimatul (uneori personalul şi non-personalul), altul care distinge masculinul şi femininul, cu „sateli(ii” lor, neutrul şi genul comun. El nu crede (n teoria generaliz(rii metaforice a no(iunilor sexuate (sus(inut( de un J. Grimm, de pild(), şi consider( genul un termen generic care d( seama de evalu(rile adoptate (n comunitatea lingvistic(. Maillet propune schema:
	                               
	                animat: masculin
                                                        

	S( notez aici c( schema jakobsonian( exileaz(, (n fond, masculinul (ntr-o zon( non-marcat(, suspendat(, egal( cu sine, venind (n sprijinul „scenariului” na(terii genurilor: de (ndat( ce omul a fost (n stare s( disting( m(rci, nuan(e, personaliz(ri, a ap(rut femininul (şi neutrul, şi ambigenul). Derivarea din masculin nu e, atunci, o dec(dere, o sl(bire, ci o (mbog((ire a privirii, o mai larg( cuprindere a lumii.
	
	Mircea Vulc(nescu alc(tuie(te o schem( a genurilor romîne(ti cum urmeaz(:
	- masculin: cel care nu-şi pierde masculinitatea prin multiplicare
	                    care şi-o pierde (neutru)
	- feminin

	A(adar, ar exista „masculini” puri şi stabili şi „masculini” nesusceptibili de personalitate, instabili, care decad (n feminin, adic( (n genul f(r( personalitate, f(r( consecven((, f(r( echilibru...

	În limbile moderne, distinc(ia dintre animat şi inanimat tinde s( dispar(, dezvolt(ndu-se, (n schimb, cea dintre feminin şi masculin. Printre vorbitorii de limb( italian(, neutrul a pierdut teren. În limbile baltice, (n albanez(, neutrul e, de fapt, gen colectiv. În scandinava continental( exist( un gen comun şi unul neutru. Indiana modern( reintroduce distinc(ia animat/inanimat, care func(ioneaz( şi (n armean(. Limbile slave combin( distinc(ia animat/inanimat cu cea dintre personal/non-personal, p(str(nd şi cele trei genuri. Engleza modern( a abolit genul, dar (l marcheaz( (nc( prin pronume (he, she, it), jocul exprim(rii fiind liber şi simplificat. Maghiara nu distinge (ntre masculin şi feminin, dar are pronume pentru non-personal. O oaz( fragil( (ntr-un peisaj de(ertic, c(ruia privirea sexuat( asupra lumii (i este refuzat(.

	Toate aceste exemple şi altele de acelaşi fel nu fac dec(t s( dea seama despre complexitatea unei probleme (nc( „netratat( corespunz(tor”. În(elegerea omeneasc( a existen(ei ar putea fi nuan(at(, limpezit( şi, poate, (mp(cat( dac( am (ncerca s( privim luna ca pe o femeie, al(turi de francez, dar s( admitem c( ceva se (nt(mpl( c(nd germanul o vede ca pe un b(rbat. C( diferen(a merit( am(nun(it(, c( din ea se pot extrage (sub)(n(elesuri noi, c( reac(ia anecdotic( a tirolezului – care credea c( italienii sînt nebuni fiindc( spun cavallo la ceva despre care „toat( lumea” (tie c( e un Pferd – „cal” nu e pur şi simplu anecdotic(. Exist( at(tea lumi c(te limbi s(nt, (ncepe s( nu mai fie nici o (ndoial(. Dar nici una dintre ele nu e toat( lumea.

	Genul lucrurilor este pus, (n majoritatea gramaticilor, (n seama  analogiei şi tradi(iei, ambele procese ambigue, greu de „explicat” şi de utilizat ca argumente. De pild(, Alexandru To(a, (n Elemente de morfologie, crede c( „genul este sensul gramatical care arat( caracteristicile masculine, feminine şi neutre ale entit((ilor”. Masculinul (respectiv femininul) cuprinde entit((i cu caracteristici masculine (feminine), nu doar sexul masculin (feminin), ci şi „caracteristici” masculine (feminine) (nt(lnite la inanimate. Genul neutru s-ar confrunta, (n mare, cu clasa inanimatelor, e de origine latin( şi exist( indiferent de natura mijloacelor gramaticale utilizate pentru a-l exprima. R(m(n c(teva (ntreb(ri  f(r( r(spuns: Ce caracteristici masculine are ochiul şi (n ce const( „feminitatea” urechii, de pild(?
	Sau, de ce e peretele masculin, iar zidul neutru (ntr-o cas( feminin(? S-ar putea r(spunde c( paries era masculin (n latina de origine, zidu neutru (n vechea slav(, iar casa, feminin( (n latin(. Explicarea prin tradi(ie nu r(spunde la (ntrebarea asupra „caracteristicilor” entit((ilor respective. Limbă, derivat( fiind, asemeni tuturor limbilor moderne, romîna „a uitat” de ce era un lucru masculin sau feminin la (nceput. În temeiul c(ror tr(s(turi. Oricum, caracteristicile masculine (feminine) ale lucrurilor s(nt o exagerare. Sentimentul lingvistic al romînilor procedeaz( cumva pe dos: fiindc( peretele e masculin (de ce? fiindc( a(a este!), (l utilizez (n contexte potrivite gramatical masculinului şi (i atribui calit((i masculine dac( vreau s(-l personific. Fiindc( a(a vrea limba. Eventualele caracteristici masculine (feminine) ale lucrului nu le mai (tie vorbitorul de ast(zi. Tradi(ia e un argument bun şi care m( descarc( de responsabilit((i, dar nu m( scute(te de o anume perspectiv( post factum.

	Originea latineasc( a neutrului nu simplific( lucrurile. La (nt(mplare: gustus este masculin, iar gustul neutru; campus e masculin, c(mpul, neutru; calx  e feminin,  c(lc(i neutru; arbutus e feminin, arbust, masculin; dies e, (n general, masculin şi feminin la singular, (ntotdeauna masculin la plural; iar zi e feminin (n toate cazurile; lacus, masculin, lacul, neutru; lumen e neutru, lumina, feminin.
	E adev(rat c(, (n majoritatea cazurilor, cuvintele de origine latin( conserv( şi genul, dar sînt prea multe excep(iile ca s( mai poat( func(iona argumentul tradi(iei.

	Criteriile de deosebire a genurilor sînt prezentate ca implacabile şi, cumva, independente de logica limbii. Criteriul numeralului cardinal sus(ine c( sînt masculine substantivele „care primesc UN la singular şi DOI la plural”. De unde, de ce, (n ce condi(ii primesc? În ce condi(ii primesc sau nu primesc un context, selecteaz( sau nu selecteaz( acelaşi context? R(spunsul: primesc, selecteaz( (ncadr(ri „conforme cu spiritul limbii romîne”. Vagul acestei reguli poate s( nu spun( nimic sau spune totul. Limba e st(p(n(, are ni(te reguli, o structur(, compatibilit((i consolidate (n secole de utilizare şi fasonare şi care, cel pu(in c(nd e vorba despre genuri, şi-au r(t(cit cauza şi logica pe drum. A r(mas hot(r(tor „sim(ul limbii materne”.
	Scriind despre ambigen, nu despre neutru, Alf Lombard şi Constantin Gadei atrag aten(ia asupra faptului c( vorbitorii şi „sentimentul lor lingvistic” decid asupra semnifica(iei genului (n limb( (şi g(ndire).
	Gh. Constantinescu-Dobridor define(te genul ca şi „categorie gramatical( flexionar( bazat( pe distinc(ia natural( dintre fiin(ele de sex feminin din cadrul (nsufle(itelor (animatelor) şi pe cea dintre (nsufle(ite (animate) şi ne(nsufle(ite (inanimate)”. Crede c( la (nceput, in illo tempore, diferen(ierea era obiectiv(, (n str(ns( rela(ie cu faptul real. Mai t(rziu, genul s-a extins la inanimate prin analogie şi tradi(ie, şi la determinan(ii substantivelor prin acord. În ceea ce prive(te neutrul, autorul Micului dic(ionar de terminologie lingvistic( este mult prea generos consider(nd sinonimi termenii neutru, ambigen  şi eterogen. F(r( s( intre (n detalii, consemneaz(  doar existen(a a dou( arhigenuri – unul de tipul A, care admite contextul acest (masculin şi neutru singular) şi altul de tipul B, admiţînd contextul aceste (feminin şi neutru plural).
	Genul comun pe care (l identific( este foarte asem(n(tor cu cel al substantivelor ce (nso(esc alte substantive determin(ndu-le. Complice, n(t(flea((, (ncurc(-lume, deşi se pot num(ra cu un, o, ni(te, sînt foarte aproape de situa(ia adjectivelor cu o singur( termina(ie.
	Engleza identific( substantive care apar de obicei (n fa(a altui substantiv aduc(nd o informa(ie (n plus despre acesta din urm(. E, de fapt, o formul( de tranzi(ie, un soi de fosil( argument(nd ideea na(terii adjectivelor din substantiv. În sintagma „(ara gazd(” (the host country), gazda ((n limba romîn( substantivul determinant apare dup( cel determinat) se comport( (aproape) ca un adjectiv cu o singur( termina(ie. Deşi poate ap(rea (n romîn( ca substantiv independent: „Gazda ne-a servit cu ceai”, autonomia sa e fragil(.

	Ion Heliade R(dulescu, (n Gramatica romîneasc( (1828), scrie: „Fiin(ile unele sînt b(rb(te(ti, precum Leu, Lup, altele femee(ti, cum oae, g(in(, şi altele iar( nici b(rb(te(ti, nici femee(ti, cum lemn, p(m(nt. Aceste desp(r(iri le numim Neamuri, şi a(a substantivul mai are (nc( şi trei Neamuri: B(rb(tesc, Femeesc şi Neutru.
	B(rb(tesc este acela care arat( o fiin(( b(rb(teasc(, şi la singurit şi la (nmul(it are form( b(rb(teasc(, cum: om, oameni, b(rbat, b(rba(i.
	Femeesc este acela care arat( o fiin(( femeiasc(, şi la singurit şi la (nmul(it are form( femeiasc( cum: femee, femei, porumbi((, porumbi(e.
	Neutru este acela care arat( o fiin(( nici b(rb(teasc(, nici femeiasc( cum: lemn, lemne, condei, condeie.
	Însemnare: Omul este iubitor de sine, nimic n-a l(sat c(ruia s( nu-i dea asem(narea lui, din care pricin( şi multe neutre au luat forma b(rb(teasc(, şi altele femeiasc(. A(a pe soare noi l-am f(cut de neam b(rb(tesc, şi pe lun( de neam femeiesc, şi altele asemenea, care (ntr-alte limbi (şi iau alte forme din potriv(, unde cele fire(te b(rb(te(ti sau femeie(ti r(m(n (n veci tot a(a”.

	Dimitrie Eustatievici vorbe(te despre c(dere (caz), despre chip („(nt(itor” şi „purcez(tor”, deci cuv(nt de baz( şi familie de cuvinte), despre furm( (grad de compara(ie) şi despre neam, adic( gen. Deosebe(te un neam b(rb(tesc („Toate numele care s( cuvin p(r(ii şi vredniciei b(rb(te(ti, v(nturilor, lunilor, pomilor celor roditori şi tuturor slovelor”) şi unul f(meiesc („Toate numele care s( cuvin p(r(ii şi vredniciei femeie(ti, ((rilor şi roadelor”), iar (ntre ele unul de mijloc, denumind lucrurile. Celelalte dou( neamuri s(nt de tot absconse – unul de tot („acest, acesta, acest sup(ire”) şi unul amestecat („acest  v(ltur”).

	Sextil Pu(cariu consider( ((n Limba romîn(, 1940) distinc(ia dup( gen un instrument, nu o categorie gramatical(. Genul nu are o (ntrebare corespunz(toare, singura posibil( fiind ce fel?, care se adreseaz( adjectivului (nso(itor, nu numelui. Prin urmare, genul serve(te numai la a face acordul (ntre substantiv şi adjectiv. De aici o (ncheiere sever(: „C(t de pu(in important e genul pentru  imagina(ia noastr( lingvistic( o dovedesc, tocmai (n romîne(te, ambigenele, adic( substantivul care la singular se acord( cu adjectivul la masculin (un bra( v(njos), iar la plural, la feminin (dou( bra(e v(njoase). Dac( genul ar fi, precum cred unii, egal cu sexul, şi obiectele ar avea un gen fiindc( fantezia poporului le personific( – ceea ce se (nt(mpl( (n prea pu(ine cazuri şi se (nt(mpla mai mult (n vremurile vechi – atunci ambigenele (a c(ror na(tere (n romîne(te, din neutrul latin, se datore(te unor cauze fonologice) n-ar fi putut subzista (n limb( f(r( ca s( se fi normalizat cu timpul. Cum s( ne imagin(m, bun(oar(, c( p(catul, c(nd e unul, e b(rbat, şi p(catele, c(nd s(nt multe, se transform( (n femei?”
	De fapt, argumentele lui Sextil Pu(cariu dovedesc nu inexisten(a (ori ne(nsemn(tatea) genului, ci pe aceea a neutrului şi las( neexplicat( bog((ia de semnifica(ii a ambigenului.
	Numele nu are (ntrebare corespunz(toare fiindc( el este, pur şi simplu. Doar  „ad(ogitorii” aduc elemente ce pot fi (ntrebate, variabile şi schimb(toare, neexist(nd  definitiv şi autonom. Care, ce fel de, al cui şi c(t s(nt (ntreb(rile valen(elor facultative. Numele este şi singur, (n deplin( autonomie şi suficient sieşi.
	Distinc(ia dup( sex i se pare lui Sextil Pu(cariu aproape impudic( şi, oricum, nesemnificativ(. Men(ioneaz( existen(a apelativelor fa (f() şi m( (b() diferen(iate dup( sex şi pomene(te distinc(ii asem(n(toare (n limbi exotice, c(z(nd involuntar şi aproape comic (n... misoginism: „Se spune tana c(nd te adresezi unui b(rbat şi nana c(nd porunce(ti (s.m.) femeii”. 
	C(teva pagini mai departe, deşi recunoa(te c( femeile sînt mai conservatoare şi au p(strat cuvinte disp(rute din limba „public(”, s(-i spunem, şi c(, pe de alt( parte, multe expresii legate de (ndeletniciri femeie(ti au p(truns (n limb( color(nd-o, plasticiz(nd-o (a dep(na amintiri, a urzi (mpotriva cuiva, a avea de furc(, a toca verzi şi uscate etc.), Sextil Pu(cariu noteaz(, f(r( a explica, triumful genului masculin asupra celui feminin, de pild( (n acord. Deşi mai devreme considera genul nesemnificativ, simplu acord al adjectivului (opinia sa coinciz(nd cu a unor cercet(tori ai  indo-europenei primitive), deodat( nu doar exist(, dar şi „triumf(”.

	Ion Coteanu conchide: „Genul se recunoa(te prin asocierea caracteristicilor de con(inut cu cele formale (ntr-o re(ea de select(ri succesive constituind un subsistem activ la fiecare vorbitor”. Asociere, re(ea, select(ri, subsistem – semne ale unei complexit((i rebele pe care nici o gramatic( n-o mai poate „num(ra”.

	Şi prin desinen(ele sale, genul e mai u(or de deprins (n limba romîn(. El se manifest( şi se transmite aproape automat contextului frastic, cu urm(ri (n organizarea concentric( a imaginii (pornind de la form( la atmosfer(, sens). Romînul se simte mai a(ezat, mai asigurat (n propria limb( dec(t francezul. Termina(iile adesea asem(n(toare la masculin şi feminin (l fac pe vorbitorul de r(nd al francezei s( se (ndoiasc(, s( ezite, s( nu (tie niciodat( dac( spune corect ceea ce spune. O alert( rodnic(, (ntr-un fel, dar şi obositoare. F(r( probleme de acord, englezul şi-a rezervat şi dreptul de a oscila dup( bunul plac (n determinarea genului c(nd e vorba de altceva dec(t de oameni.

	Femininul, a(adar, a ap(rut ca o determinare (n plus. C(nd o entitate avea nevoie de precizarea c( e animat(, se ad(uga o marc(. Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin r(m(ne s( fie masculin. Ce nu e animat şi nici feminin r(m(ne s( constituie neutrul.

	Al. Philippide scrie (n Teoria limbii (1888) c(  
„între cele dint(i cuvinte şi lucrurile reprezentate prin ele a fost o str(ns( leg(tur( şi cuvintele n-au fost fixate conven(ional şi voluntar, ci involuntar şi necesar”. Odat( formele genului fixate, noi, romînii, am schimbat adesea prin analogie „genul dup( form( şi forma dup( gen”. Din punctul de vedere al adev(rului istoric, crede Al. Philippide, am r(mas (n urma latinilor, c(ci „pentru noi toate lucrurile, oric(t de nesim(itoare ar fi, sînt numaidec(t ori masculine, ori feminine”. Pe de alt( parte, o anume ordine şi consecven(( (n termina(ii face mai practic( deosebirea cuvintelor dup( gen. Neutrele au devenit eterogene.

	Grand Larousse Encyclopédique consider( neutrul clasa lucrurilor indiferente la sex. Genul gramatical nu r(spunde nici unei distinc(ii „naturale”, dar arbitraritatea sa nu e total( at(ta vreme c(t şi limbi care nu au expresie gramatical( pentru genul substantivului – maghiara, finlandeza, turca şi engleza – disting genul prin pronume (engleza: he/she, it) sau prin diverse particule. Prin urmare, e necesar( luarea (n considerare a reprezent(rilor particulare ale fiec(rui grup social, reprezent(ri care, (n majoritatea cazurilor, submineaz( arbitrariul genurilor gramaticale şi sugereaz( existen(a unei faze de (nceput a limbajului (n care acestea aveau o logic(. Analogia şi tradi(ia se nutresc din aceast( logic( a (nceputurilor.

	Edward Sapir crede c( mediul fizic şi social al utilizatorilor unei limbi se reflect( (n vocabularul acelei limbi, care poate fi definit ca „inventar complex al tuturor ideilor, intereselor şi ocupa(iilor care re(in aten(ia unei comunit((i”. S( nu acorzi importan(( cuvintelor (nseamn( s( pui (n pericol valoarea şi poate chiar existen(a civiliza(iei şi a personalit((ii. Leg(tura dintre limb( şi cultur( nu e simpl( şi direct(, nici lesne detectabil(. Schimb(rile lingvistice se petrec (ntr-un ritm mai lent dec(t cele culturale, de aceea coresponden(ele sînt pe c(t de dificil de identificat, pe at(t de imposibil de reglat „logic şi ra(ional”. Sapir recurge la exemplul genurilor substantivului. Logic, nimic nu poate justifica rezisten(a (mp(r(irii (n trei genuri (cu referire la sex) prezent( (n german( şi rus(, de pild(. Îns( orice tentativ( de a extirpa aceste distinc(ii ar fi sortit( e(ecului fiindc( „locutorii obi(nui(i nu sînt sensibili la exigen(ele logicienilor”. Pentru indo-europeni, existen(a genurilor e tot at(t de fireasc( şi important( cum e pentru maghiari, de exemplu, inexisten(a lor. Potrivit opiniei lui Sapir, schimb(rile lingvistice se explic(, dac( se pot (ntr-adev(r explica – „prin ac(iunea imperceptibil( a factorilor psihologici sc(p(nd voin(ei sau reflec(iei”. De aici (ncheierea inevitabil( c( limba reflect( un mod de g(ndire şi c( acest mod de g(ndire este modelat de limb(. R(m(nerea (n urm( a formelor limbii face ca limba s( fie conservatoare şi s( dob(ndeasc( structuri aproape „magice”, c(teodat( intraductibile, (n care vorbitorii se recunosc şi la care (in ca la ni(te legitim(ri obscure ale eului etnic.

	Decalajul dintre limb( şi cultur( nu (mbrac(, deocamdat(, forme dramatice. Starea de semi-veghe a vorbitorului obi(nuit (l fere(te de tensiuni şi crize. Şi cel mai (nv((at profesor de astronomie ori de fizic( va vorbi senin despre „soarele care r(sare” sau „urc( pe cer”, f(r( s( se simt( (n culp( (tiin(ific(. Tot a(a cum po(i spune c( „arunci o privire” asupra unui obiect, fiind perfect con(tient c(, de aruncat, obiectul arunc( „ceva” (n procesul vederii.

	Deşi porneşte de la premisa pripită şi neargumentată că femeia e o umanitate confuză şi inferioară celei masculine, recunoscînd fără comentarii că destinul femeii e de „a fi în funcţie de bărbat” (orice comentariu l-ar fi obligat să recunoască şi că e vorba despre un destin impus abuziv), José Ortega y Gasset face cîteva remarci interesante în Omul şi mulţimea (1957) asupra diferenţelor dintre a vorbi şi a spune, dintre cuvintele inventariate în cărţile „obeze” numite dicţionare, cuvinte care nu „spun” nimic, şi cuvintele spuse de om într-un complex de realitate care e viaţa însăşi, în zvonul de potenţialităţi enunţiative care îl înconjoară; „limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei. Faptul indiscutabil este că pare surprinzător cum se integrează cuvîntul în calitatea sa de cuvînt – adică îndeplinindu-şi funcţia de enunţare – într-o coalescenţă subită cu lucrurile şi fiinţele din jur care nu sînt verbale”. Omul este constitutiv dicentul, cel care are lucruri de spus, iar limba sa nu e niciodată făcută [gata ca o fotografie, ar spune Eminescu], ci se face şi se desface neîncetat. Animal care avea mult, anormal de mult de spus, a născocit spunerea şi abia apoi limba şi vorbirea. Între spunere şi vorbire se petrece un şoc fecund. Supus coerciţiei lingvistice de cînd se naşte („fiecare limbă poartă în sine o figură specifică a lumii”), individul are şi libertatea de a inventa liber în marginile limbii materne, de a-şi lăsa urmele asupra prejmei sociale. 

	Vorbind despre iremediabila feminitate a apei – curgere, c(dere, supunere la forme str(ine –, Gilbert Durand se opre(te asupra genurilor: „repartizarea substantivelor (n genul (nsufle(it şi genul ne(nsufle(it, a(a cum exist( (n anumite limbi primitive, e (nlocuit( (n alte limbi printr-o repartizare (n genul andric, şi genul metandric. Acest din urm( gen cuprinde obiectele ne(nsufle(ite, animalele de ambe sexe şi femeile”. Exist(, a(adar, pe de-o parte entit((i b(rb(te(ti, pe de alt( parte tot ce nu e b(rb(tesc, laolalt(, de-a valma. Aceast( proiec(ie (la caraibi şi irochezi) a feminit((ii (n zona animalit((ii traduce toate spaimele b(rbatului. R(spunz(toare de p(catul originar, aliat( temporalit((ii şi mor(ii, satanizat(, femeia (ine de regimul nocturn, misterios, atr(g(tor şi primejdios, (n acelaşi timp. Numai c(, (n cele din urm(, edificiul (n(l(at de Gilbert Durand pe opozi(ia ireductibil( dintre zi şi noapte, dintre le jour şi la nuit, se sus(ine (n francez(, unde substantivele ilustreaz( aceast( opozi(ie. La fel se (nt(mpl( (n german( (Tag – masculin, Nacht – feminin), spaniol( (dia – masculin, noche – feminin), italian( (giorno – masculin, notte – feminin), rus( (deni – masculin, noci – feminin) sau chiar englez(, unde, dat( fiind libertatea de a decide genul dup( cerin(ele contextului, day ar putea fi he, iar night, she. Nu acelaşi lucru se (nt(mpl( cu romîna, unde ziua şi noaptea sînt feminine şi au toate „contextele” feminit((ii, at(t formal c(t şi semantic ori metaforic. Ba, mai mult, toate etapele zilei sînt feminine: diminea(a, amiaza, dup(-amiaza, seara.  Exact aceleaşi secven(e s(nt (n francez( (limba lui Gilbert Durand) masculine (le matin, le midi, le après-midi, le soir). Presiunea limbii a fost, putem crede, dac( nu hot(r(toare, oricum cooperant( (n structurarea celor dou( regimuri.

	Asta nu (nseamn( nicidecum c( apa, marea, noaptea nu-şi exalt( feminitatea, nu (nseamn( c( definirea Odiseei ca epopee a biruin(ei asupra primejdiilor undei şi ale feminit((ii ar fi fals( ori c( poate fi negat( (nrudirea dintre mater şi materia sau feminizarea casei (n limbile indo-europene.
	Îns(, pentru romîn, munca, truda zilei (pentru francez le travail) este feminin(, ca şi odihna, taina nop(ii (pentru francez le repos, le mystère).

	A vorbi despre o fiin(( (nseamn( a-i aplica tratamentul persoanei a treia. El (ea) este „cuv(ntul cel mai r(u din limb(” (Alain Finkielkraut), pronumele non-persoanei. Persoana a treia e şi cea care conţine formal neutrul. Eu şi tu subînţeleg sexuarea, personalizarea, ieşirea din neutralitate şi, indirect, din siguranţa ei. (Cu el şi ea, în schimb, nu vorbeşti, nu te cerţi, nu te măsori, nu-ţi probezi i-mediat existenţa.) Numesc persoane unice măcar cît ţine comunicarea. Persoana a treia e a distanţei.  Înseamn( excluderea din rela(ia eu-tu, mediat( de limbaj. Chiar polemic, dialogul include iubire, luare (n seam(. Dup( Sartre, „Cel(lalt este pentru mine (n acelaşi timp cel ce mi-a furat fiin(a şi cel ce face s( existe o fiin(( care este fiin(a mea” (L'Etre et le N(ant). Dar persoana a treia, fiind exclusă din dialog, rămîne totuşi referinţa. „Tăcînd”, ea organizează liniile de forţă ale relaţiei duale. Tăcerea e bogată, „mai” bogată. Iar cuvintele, rostirea îi datorează existenţa. Cuvîntul cel mai rău din limbă e totodată şi cel mai dinamic, mai dătător de energie, mai creator. Răul e mereu mai expresiv decît binele.

	Feminitatea limbii romîne este accentuat( de prezen(a masiv( a infinitivelor lungi, „limba uzual( (ns(şi”, „regele formelor gramaticale” de care, crede Constantin Noica, s-a ocupat cu prec(dere Br(ncuşi: „Nu toate limbile fac treab( at(t de bun( ca a noastr( cu infinitivul, dezvolt(ndu-i o a doua form(, «infinitivul lung», şi invad(nd lumea lene(( a substantivelor cu agen(ii lui. De la a se na(te – na(tere şi p(n( la a se surpa – surpare, tot ce e cre(tere, trecere şi petrecere, tot ce e (ncercare, ispitire şi (mplinire se las( descris de infinitivele lungi. Sub (nsufle(irea lor, lucrurile prind via((, totul intr( (n (nmugurire şi, ca toiagul lui Moise care odr(slea, fiin(a lumii se preface (n fire, adic( (ntr-un infinitiv lung” (Crea(ie şi frumos...). Substantivul d( m(sura maturit((ii unei limbi, el reprezint( „înst(p(nirea ta de om asupra lumii”. Nu (n zadar (n german( substantivul e „cuv(ntul st(p(n”, rege, conduc(tor (Hauptwort). Dac( verbul (nseamn( via((, substantivul e „via(a (mbl(nzit(, modelat( p(n( la (ntruchipare”; el „instituie, nume(te şi populeaz( lumea cu realit((ile despre care sau (n jurul c(rora tot restul nu e dec(t comentariu”. Verbul, cu aparenta sa dinamic(, e comentariu. Îmbl(nzirea verbului prin abstractul verbal al infinitivului lung (nseamn( feminizarea sa, (nscrierea (n matri-armonia esen(ial( f(r( de care nimic nu este şi nu poate fi. Pentru c( substantivizarea verbului este şi ea comentariu, (ns( unul „dr(cesc”, (ndr(cirea fiind şi ea femeie. Urcarea de la individ la ins, apoi la persoan( nume(te şi ea procesul de feminizare. Recunoa(terea acestui adev(r e oprit( de „str(mb(t((i”: „Ce subtil(, ce inteligent( scuz( şi-a g(sit b(rbatul spre a justifica str(mb(t((ile (n care cad el şi societatea: femeia e de vin(, fiindc( a avut, (n Paradis, şi continu( s( aib( şi acum un prea bun contact cu dracul...” Dar dracul e (ntotdeauna al(turi de cel cu adev(rat interesant: „Tot ce a fost esen(ial pentru om şi societate a stat (n m(na femeii: familia, limba, educa(ia fundamental(, cultul religios, r(gazul, distrac(ia, arta sau, pe alt plan, truda elementar(, economia, clasele chiar, (n orice caz dinastiile [...] Dac( femeia nu asculta de diavol, perechea r(m(nea (n paradis şi nu exista istorie”. Aici, c(teva r(nduri din Cursul de sociologie al lui Tudor Vianu: „În bun( parte, la originea civiliza(iei omene(ti st( h(rnicia femeii primitive. (...) Organizarea familiei (n jurul femeii şi preponderen(a social( a femeii este un rezultat al bog((iei pe care ea era (n m(sur( s( o acumuleze şi a importan(ei sociale care rezult( din aceasta. Atunci b(rba(ii, care (n aceste societ((i primitive ale matriarhatului se vedeau puşi (n inferioritate şi aveau o influen(( social( mai mic(, au c(utat s( c((tige superioritatea social( asociindu-se (n aceste societ((i secrete, care se numeau asocia(ii de b(rba(i (...) Aduna(i (n locurile secrete, ie(eau la un moment dat (n sate (mbr(ca(i (n m((tile lor rituale (nsp(im(nt(toare şi, prin (ipete terifiante, prin acte de violen((, terorizau femeile şi ob(ineau de la ele avantaje, primeau bunuri pe care altfel le-ar fi ob(inut cu greutate. Asocia(iile b(rb(te(ti, prin urmare, sînt ni(te societ((i secrete care au un scop precis, scopul de a teroriza pe femei şi de a contrabalansa influen(a social( pe care harnicele muncitoare ale societ((ii primitive o ob(inuser( numai prin meritele şi munca lor (s.m.)”.
	Lucrurile au r(mas neschimbate secole (n şir. M((tile rituale şi (ipetele terifiante s-au rafinat, scopul r(m(n(nd acelaşi. S(ntem departe de a g(ndi diferen(a (n desf((urarea ei şi (n deplin( „lini(te epistemologic(”. Orice diferen(( e, (n continuare, un stigmat.

	Substantivizarea verbului (prin infinitivul lung) (nseamn( feminizare, adic( numire a unui proces care a dob(ndit temelie, a(ezare, consisten((. Infinitivul lung e dinamic(, energie (ncorporat(. Mi(care care st( (n singur(tatea ei gata s( (ncol(easc(. Substantivizarea adjectivului şi a adverbului feminizeaz( (ori, cel mult, androginizeaz(, prin ambigen). Frumos – frumuse(e; bun – bun(tate; bine – bine(e; lung – lungime; nes(buit – nes(buin((; nebun – nebunie. A(adar, a accede la ipostaza de substantiv, de cuv(nt-st(p(n, (nseamn( a te (nc(rca cu feminitate.

	Pornind de la constatarea la romîni a sentimentului unei „vaste solidarit((i universale” şi a credin(ei c( toate lucrurile au un sens, iar lumea e o carte de semne (ce-(i „pui (n g(nd”, adic( formulezi (n cuvinte cu cheag, cat( s( se (nt(mple nesmintit), Mircea Vulc(nescu deduce, logic, non-neutralitatea lumii, imposibilitatea existen(ei neutrului cu sensul şi rolul pe care le are (n alte limbi. Deşi acord( problemei o simpl( parantez(, enun(urile sale sînt un miez. Observ( c( romînul spune u(or un ins/o ins(, e deschis, a(adar, femininului, nu-l simte str(in. C( toate animalele cu care are raporturi „personale” au nume pentru masculin şi nume pentru feminin, mai pu(in cele exotice, (ndep(rtate, deşi spiritul limbii nu interzice inventarea genului opus, dac( e nevoie. C(, dac( la romîni (erpoaica e un (arpe „cu apuc(turi de femeie”, „feminizarea insului e un semn net(g(duit de personalizare a lui”. Opozi(ia masculin/feminin nu are, la romîni, o semnifica(ie pur şi exclusiv biologic(, limitat( la fiin(ele vii şi la o anume zon( a existen(ei, ci „pare s( poarte pîn( (n miezul existen(ial al fiin(ei particulare”. Pripit şi l(s(ndu-se (n voia prejudec((ilor, Mircea Vulc(nescu a(eaz( masculinul (n zona ac(iunii, a lucr(rii, a dinamismului şi las( femininului pasivitatea, receptivitatea, r(sfr(ngerea. De aceea, Dumnezeu e prototipul masculinului (scap( din vedere adev(rata rela(ie cauz(-efect, masculinul fiind, (n numele autorit((ii pe care şi-a arogat-o (n societate, prototipul lui Dumnezeu!), iar lumea şi vremea sînt femei, (nc(p(toare, primitoare, dar şi capricioase.

	Absen(a neutrului este formulat( astfel: „Limba romîn( nu cunoa(te al treilea gen, neutrul, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind (nlocuit cu ambigenul, adic( de o proprietate pe care o au anumi(i b(rba(i de a sl(bi (n starea de mul(ime; adic( de a se altera (s.m.) şi de-a-şi schimba firea sau caracterul b(rb(tesc (n fire femeiasc(, atunci c(nd se g(sesc (n multiplicitate”. Evident, la prima lectur(, s(nt tentat( s( polemizez. Forma feminin( a pluralului neutru nu e sl(bire, nu e c(dere (n mutonier, nu e stricare. M( g(ndesc apoi c( „a se altera” e utilizat (n sens etimologic şi (nseamn( „a deveni altul” (alter), ceea ce nu-i dec(t foarte adev(rat. Ambigenul are aceast( existen(( dubl( despre care voi mai vorbi. În plus, nu este cu putin(( ca Mircea Vulc(nescu s( nu fi avut (n minte argumentele at(t de la (ndem(n( despre for(a şi expresivitatea ambigenului, deopotriv( la singular şi la plural, furnizate de poezia eminescian( (Hjelmslev crede c( adev(rul despre (nsemn(tatea genurilor pentru portretul unui popor (n poezie se v(de(te cu prec(dere): lacul, pe de-o parte, „v(nturile, valurile” pe de alta.

	Gaston Bachelard se mir( () c( lingvi(tii se (nc(p(((neaz(  s( vad( (n masculinul şi femininul numelor de lucruri pure (nt(mpl(ri. Apartenen(a la un gen sau la cel(lalt e hazard sau tradi(ie. Desigur, accept( Bachelard, cauze ra(ionale e greu s( afli. Dar exist( cauze şi argumente onirice, la care e legitim s( apelezi. O citeaz( pe Simone de Beauvoir care, (n Al doilea sex, spune: „Filologia e mai degrab( misterioas( asupra problemei genurilor; lingvi(tii s-au (n(eles cu to(ii s( recunoasc( (n distribuirea pe genuri a cuvintelor concrete un pur accident. Cu toate acestea, (n francez( cea mai mare parte a entit((ilor sînt feminine: frumuse(e, loialitate etc.” Şi, mai departe, despre feminitatea cuvintelor: „femeia este idealul naturii umane şi idealul pe care b(rbatul (l a(eaz( (n fa(a sa, ca cel(lalt esen(ial, (l feminizeaz( fiindc( femeia este figura sensibil( a alterit((ii; de aceea, aproape toate alegoriile, (n limbaj, dar şi (n iconografie, sînt femei”.

	Perspectiva masiv feminin( a romînei, la care se adaug( bogata privire a ambigenului, fac din limba noastr( una a nuntirii (n singur(tate, a androginiei, niciodat( r(nit( de celibat. Femininele – cu prec(dere infinitivele lungi – au (n ele dinamica vie(ii, mi(carea creatoare, r(sucit( (n sine, dar niciodat( singur(. Ambigenelor le e str(in( prin defini(ie singur(tatea suficient( a masculinului.

	O parantez( pripit(, netem(toare de (nclinarea ei pro domo: trupul se define(te, la noi, mai ales prin feminine. Prin ele este şi face (n lume. Cele c(teva masculine s(nt neputincioase (n „celibatul” lor, ochiul e mort f(r( privire şi lumin(. E ap(rat de pleoap(, secondat de gean( şi spr(ncean(. U(uratic (n ochead(, concentrat (n ochire. Activ (n arunc(tura de ochi. Implacabil şi suficient (n singur(tatea agresiv( a masculinului – „ochi pentru ochi”. Um(rul poate participa la o ac(iune colectiv( („a pune um(rul”), ar putea fi un sprijin formal („pl(ngi pe um(rul” cuiva, dar nu rezolvi nimic dac( m(na şi mintea nu se al(tur( vindec(rii), dar, mai ales, nume(te mul(imea, gloata vag or(nduit( – „um(r la um(r” – (ntr-o al(turare de singur(t((i ce-şi (nsumeaz( agresivitatea. Genunchiul e al supunerii, al minciunii, al lingu(elii. Al transfer(rii responsabilit((ii – spre divinitate, st(p(n, cel(lalt. Al umilin(ei echival(nd (antajul. „În genunchi m( (ntorc la tine” e o declara(ie masculin(. Obrazul e masc(, rol social – „((i pui obrazul”. Dar te define(te fa(a, figura sau chipul ambigen.

	Gura e ea (ns(şi izvor („gura r(ului”) – de vorb(, de iubire, de ur(. Mu(c( sau s(rut(. M(na e a lucr(rii, a mîng(ierii; fruntea a g(ndului (ambigen) sau a durerii; tîmpla, vulnerabil(, dar (tocmai de aceea?) temelie şi semn de (n(elepciune, de maturitate. C(lc(iul, cotul, degetul, bra(ul, piciorul, dintele au realitate doar la plural, deci feminine fiind. Singur(tatea lor e, fizic şi „metafizic”, abstract(, fals( ori... vulnerabilă: „călcîiul lui Ahile”! Te ridici pe v(rfuri ori pe c(lc(ie, dai din coate, (cu)prinzi cu degetele ori cu bra(ele, picioarele te poart(. Energia lor e feminin(. La singular, numesc agresiuni, nep(s(ri, r(ut((i: „te doare (n cot”, „dai cu piciorul”, „ai un dinte (mpotriva cuiva”. Sau num(r( şi m(soar(, (ngust şi negustore(te, lucrurile lumii: bei „un deget” de vin, încerci „marea cu degetul”, cumperi „un cot” de stof(, iei un „bra(” de lemne.

	Masculinul şi femininul substantivelor (l predispun pe Bachelard, de pild(, la dramatizarea vie(ii morale. E fericit s( descopere c(, (n general, numele de r(uri s(nt feminine (n francez(. La Seine, la Moselle, la Loire respect( feminitatea apei veritabile, în vreme ce Rhonul şi Rhinul s(nt „mon(tri lingvistici”. M( g(ndesc c( şi aici romîna are la (ndem(n( bogatul ambigen. R(urile par a avea nume masculine – Some(ul, Cri(ul, Prutul, Oltul, Siretul, Mure(ul –, dar c(nd apele se adun( laolalt( ca s( curg( şi s( (mbr((i(eze (inuturi, avem Some(urile şi Cri(urile. Ambigene fiind, s(nt libere, fluide. Au o albie, o matc(.

	Revenind la (nt(mplarea cu la fontaine şi der Brunnen, pentru Bachelard e sigur c( nu izvor((te aceeaşi ap( din cele dou( f(nt(ni. Reveria feminin( a francezului  (şi a romînului) e tulburat( de masculinul german. Dar, crede Bachelard, se cuvine ca fiecare s( viseze (n limba sa matern(: s( visezi (n alt( limb( e „ispita diavolului.”

	Vis(nd romîne(te la limba romîn(. În limba romîn(. Leg(tura noastr( cu lumea se face prin sim(uri ambigene. Singularul masculin – miros, gust, v(z, pip(it, auz – pune eticheta şi se retrage (ntr-un cotlon de dic(ionar. Pluralul se (mbog((e(te şi se (ndep(rteaz(, uneori, de sensul prim. Mirosuri invadeaz( (mprejurul şi gusturile ispitesc. Realizarea sim(urilor are multe fe(e feminine şi, ici-colo, un ambigen nestatornic: mireasma, adulmecarea, izul, aroma, parfumurile, duhoarea; degustarea, dulcea(a, dezgustul, acreala şi iu(eala; privirea, ocheada, a(intirea, priveli(tea, s(getarea, furi(area, vedenia pun v(zul (n mi(care; m(ng(ierea, atingerea, netezirea, (ncle(tarea (ndulcesc ori acutizeaz( rosturile pip(irii; t(cerea, lini(tea alterneaz( cu melodii, zvonuri, zgomote, cu larm( şi g(l(gie.
	
	Pentru Edmond Jabés (Les mots tracent), „Cuvintele sînt sexuate ca noi şi asemeni nou( membre ale Logosului. Ca şi noi, (şi caut( (mplinirea (n (inuturile adev(rului; r(zvr(tirile lor, nostalgiile, afinit((ile, (nclina(iile s(nt ca şi ale noastre atrase de arhetipul Androginului”.
	Ambigenul romînesc „rezolv(” dorul androgin, chiar dac( o face succesiv, nu simultan. Deşi nu e sigur c( nu adast( (n mintea romînului o pre-judecat(, o presim(ire. Vînturile, valurile, feminine cum se afl( la plural, au (n ele contradic(ia, lupta şi sensul vie(ii, de vreme ce masculinul singularului e acolo, la (ndem(n(. Tot a(a cum generoasa reflexivitate a lacului are c(ldura feminit((ii sale plurale.

	Pentru Bachelard, via(a de intelectual s-a petrecut (ntre masculin şi feminin, (ntre concept şi imagine. Între ele nu e posibil( sinteza, nici filia(ia. Dar pot coopera.
	Intelectualul romîn (şi duce via(a (ntre un concept androgin şi o imagine feminin(. Pierdut printre concepte şi reg(sindu-se tot prin ele, sper(, (nconjurat de imagini, s( des(v(r(easc(, (n cele din urm(, conceptul. Interesant c( ambigenul romînesc e şi un r(spuns la mari (ntreb(ri. El aminte(te discret c( exist( concepte, conceptul r(m(n(nd un ideal (şi el subminat de idealuri). Tot a(a cum adev(rurile ar putea spera s( se (nt(lneasc( (n marele Adev(r. Cuv(ntul spune prin cuvinte. Singur(tatea lui primordial( e un reper abstract. Dorul se (ntrupeaz( (n doruri. Extazul personal e atins, cum zicea Cioran, prin „jefuiri de extaze”. Ai pierdut prilejul, dar prilejurile mai apar. Vorbe(ti „(n principiu”, (ns( e(ti om „cu principii”. Te (nc(nt( poemul şi trude(ti s( ai o carte de poeme. Sim((m(ntul se a(eaz( (ntre sim((minte pentru a te situa fa(( de ceilal(i.

	A(adar, revenind, nes((ios şi f(r( stare, intelectualul romîn aspir( la plurale – multe, diversificate, nemonotone şi (ng(duind r(gazuri. Simte singularul ca pe o limitare. M( (ntreb dac( nu e vinovat( nestarea androgin(, (mp(cat( cu perpetua ei cump(n(, a romînei de s(r(cia noastr( (n enciclopedii, mari tratate, mari, uria(e dic(ionare. Toate acestea cer concentrare (ndelungat(, trudnic( pe unul, c(nd noi iubim multiplul.

	Seduc(ia femininului e resim(it( de francezul Bachelard, cel silit, din perspectiva romînei mele, s( vad( (ndoiala, lumea, fericirea, prim(vara şi ziua ca fiind masculine: „Femininul unui cuv(nt accentueaz( fericirea de a vorbi”. C(nd treci de (ncremenirea uzualit((ii, descoperi miracole. Vezi c( „la chemin(e” e un drum („le chemin”) al fumului delicat drume(ind spre cer. Un nume  potrivit mi(c( (n noi unde de feminitate. C(nd Noica vorbe(te despre rostirea romîneasc( şi cuvintele (ntemeietoare, se supune aceloraşi unde.

	Trecerea dintr-o limb( (n alta aduce tulburare. Neconcordan(a genurilor este primit( ca o abera(ie, o monstruozitate, ceva nefiresc şi chiar du(m(nos fiindc( pune (n pericol o a(ezare fireasc( a lucrurilor or(nduite de limba matern(. Reveria lunar( e pervertit( inevitabil pentru francez – şi pentru romîn – c(nd cite(te texte cosmice germane şi descoper( c( soarele (die Sonne) e feminin şi luna (der Mond), masculin(!.

	Ca o mirare a romînei, s( (nşir aici cuvinte care (n limba german( sînt masculine, (oc(nd imagina(ia noastr( feminiza(n)t(, reveria privirii sexuate: voca(ie, dovad(, margine, distan((, pr(buşire, sc(rb(, desp(r(ire, zi, p(dure, ame(eal(, cheie, pr(pastie, durere, suferin((, murd(rie, gre(eal(, amiaz(, pat(, lips(, nevoie, ploaie, moarte, toamn(, lun(, gur(, cruzime, m(hnire, lini(te, prim(var(, c(dere, (nfumurare, arom(, presiune, recuno(tin((, alian((, liter(, scrisoare, (n(el(ciune, porunc(, disput(, podoab(, (int(, urzeal(, dorin((, f(nt(n(. Nu e mai pu(in bizar c( vremea, casa, inima, raza, lumina, triste(ea, via(a (?!), piatra, p(inea, fereastra, larma, cartea, furtuna, himera, problema, energia  sînt neutre, adic( nici masculine, nici feminine. Printre ele, domnişoara şi fata fecioar(! E de presupus c( mirarea germanului fa(( de feminitatea marcat( a acestor substantive (n limba romîn( ar fi la fel de mare. De altminteri, explica(ia poate sta (n receptarea statutului „nerealizat” (nc(, neadjudecat de genul feminin (doamna, femeia, mama), cel (n opozi(ie, (n contradic(ie şi (n rela(ie cu masculinul (domnul, b(rbatul, tat(l). Din motive asem(n(toare, copilul foarte mic e p(strat de englezi (n neutralitatea impersonal( a lui it (baby, child).
	Oricum, nu pot dec(t b(nui c( frecven(a masculinelor (n german(, la substantive cu rol (n definirea de sine a fiin(ei, are leg(tur( cu firea calculat(, dur(, aspr(, eficient( a germanului.

	C(nd vorbe(te despre sine, romînul se define(te aproape exclusiv (n feminine şi ambigene. Între via(( şi moarte, are na(terea, copil(ria, adolescen(a, tinere(ea, maturitatea, b(trîne(ea. Vremea şi vremurile (l bat cu ploaia, z(pada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau cea(a. Geruri, viscole, v(nturi şi valuri, secet( şi cutremure (i b(ntuie r(gazul dintre na(tere şi moarte. B(nuiala lui Mircea Vulc(nescu despre (nsemn(tatea pe care ar putea-o avea p(trunderea mai ad(nc( a rosturilor genurilor (n limba romîn( asupra definirii specificit((ii existen(ei romîne(ti era (ntemeiat(. Romînul se exprim( pe sine (n calmul, (n senin(tatea femininelor, cu (n(elegere, (ng(duin((, larg( compasiune, trud( şi durere, cu r(bdare şi rezisten((, gata s(-şi or(nduiasc( resemnat pu(inul. E (nzestrat cu fine(e de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intr( (n descrierea de sine, se descoper( h(r(uit (ntr-o bogat( nestare, (n voia v(nturilor şi a valurilor, (n voia dorurilor, (ntre cer şi p(m(nt. Lucrarea şi aleanul (n s(nt deopotriv( definitorii. Se las( furat de am(ndou(. Raritatea masculinelor (l descrie ca ne(nzestrat cu tenacitate aspr(, cu ne(ndurarea celui ce-şi urmeaz( neab(tut (elul. Nu g(nde(te şi nu lucreaz( (n perspectiv( lung( (vezi Constantin R(dulescu-Motru (n capitolul „Psihologia poporului romîn” din Enciclopedia romîn(). Via(a sa se petrece (n arderi iu(i, (n fulger(ri de voin(( şi c(deri (n lene şi contempla(ie. El (tie (convins, cum afirma (nciudat Camil Petrescu, c( are un contract secret cu Dumnezeu) c( (n durata lung( a istoriei durarea sa e asigurat(. Ca şi cum infinitivele lungi ar r(ndui viitorul (n locul lui. Are sentimentul c( poate na(te şi rena(te oric(nd –atitudine profund feminin(.

	Dac( l(s(m deoparte fiin(ele care au sex biologic şi care au, de obicei, nume pentru mascul şi nume pentru femel( ori pot oric(nd accepta unul, cu o u(urin(( str(in( altor limbi (pentru francezi, varianta feminin( a unor denumiri de profesii sun(, (nc(, „barbar”!), substantivele romîne(ti masculine s(nt reprezentate surprinz(tor de s(rac chiar şi pentru cineva care a pornit la drum cu „prejudecata” feminit((ii limbii romîne – e cazul meu. Iat(: dinte, ochi, bolovan, papuc, bocanc, pantof, buton, pumn, cocean, nasture, ochi, munte, pom, soare, nor  (.a.m.d. E la (ndem(n( oricui observa(ia c( pot fi oric(nd am(nun(ite (n feminine. Soarele e lumin(, c(ldur(, raz(, dogoare, via((. Dintele e prezent mai ales (n zicalele abstracte, numind agresiunea, r(zbunarea, tenacitatea: „cu din(ii”, „p(n(-n din(i”, „dinte pentru dinte”, „dinte (mpotriva cuiva”. De durut, doare m(seaua. „Minte” are tot ea. Bolovanul e copleşit de frecven(a şi expresivitatea pietrei, a st(ncii, a rocii. Doar muntele (i r(spunde (n dep(rtare. Îns( şi el cu creasta şi cu culmea, cu pante şi pov(rni(uri, cu c(r(ri ce duc spre v(rf ori coboar( la poalele sale. Cu izvoare ascunse şi poiene.

	Lucrul romînesc vine de la „a lucra”. El nu e lipsit de via((. O are (ncorporat(. (ine de fire şi firesc. Fiin(ele au via(a lor, lucrurile – una derivat(, (mprumutat(. Orice lucru e învestit printr-o lucrare oric(t de (ndep(rtat( (n timp. Lucru e postverbal al lui a lucra. Verbul romînesc deriv( din latinescul lucubrare – „a lucra seara”, „a veghea”. S( fie o lucrare de pl(cere, venind dintr-un imbold liber, ad(nc, de a face şi numi? Lucrarea se (nt(mpl( sub regim nocturn, feminin? Nu neap(rat. Ziua e şi ea femeie. Dar ea robote(te –silit( de rosturi cumva str(ine, exterioare. Lucrul adev(rat se na(te din lucrarea singuratic(. În afara lumii. Sub paza nop(ilor lui Creang(, „f(r( sfin(i” – libere şi tainice.
	Thing, Ding, chose, cosa – lucrurile altor limbi s(nt legate de g(ndire (think, denken) ori de causa latineasc(, de „cauz(”. S( observ cuprinderea lucrului romînesc, care este thing, object, Work, objet, chose, travail, cosa, objeto, labor. Ambigene fiindu-i şi numele, şi num(rarea – un lucru, dou( lucruri –, (ine firesc isonul fiin(ei/lor. Face pereche, c(nd e vorba de indivizi, şi (şi schimb( fa(a şi for(a, c(nd e vorba despre lumi.

	În gnoza timpurie, spiritul era reprezentat printr-un porumbel şi (nsemna (sau desemna) sophia, sapientia, (n(elepciunea, mama lui Christos. Aceast( treime feminin( a fost eliminat( pe m(sura sataniz(rii femeii şi (nlocuit( cu sf(ntul duh (spiritul sf(nt). Romîna las( şi aici o fisur(. Duhurile şi spiritele sînt feminine la plural. În spatele unicit((ii masculine st(ruie o bogat( feminitate subminatoare. Divinitatea dubl( – tat( regesc şi mam( regeasc( – este desfiin(at( de biseric( prin secolele III-IV, elementul feminin din trinitate fiind considerat eretic.

	Pentru Galen (sec.II. (.e.n.) femeile s(nt, (n esen((, b(rba(i (n care, datorit( unei lipse de c(ldur( vital(, de perfec(iune, structurile care la b(rba(i s(nt plasate (n afar(, la vedere, (n cazul femeilor, prin reten(ie s-au pozi(ionat (n(untru. În poezia burlesc( a secolului 19, „femeile-s b(rba(i (ntorşi pe dos”. În modelul „unisexuat”, (n lumea sexului unic, a fi b(rbat sau femeie (nseamn( a de(ine un rang social, un loc (n societate, nu a fi (n mod organic de un sex ori altul. Înainte de secolul 17, sexul era o categorie sociologic(, nu ontologic(.

	De la Aristotel p(n( (n secolul 17 s-a crezut c( exist( un singur sex, cel masculin, femeia fiind „o variant( imperfect(”, pe dos, o replic( (ntr-o oglind( diform(. În(elegerea fenomenului ovula(iei ((n secolul nostru abia!), descoperirea independen(ei creatoare a femeii au constituit un (oc. Monopolul asupra crea(iei (nceta, pasivitatea femeii se dovedea o (n(elegere greşit(. De aici (nainte, procrea(ia va fi minimalizat( sistematic. De vreme ce b(rbatul nu mai era unicul, supremul, indispensabilul agent, nu mai avea nici un haz.

	Într-o carte, G(ndul umbrei, pe care am pomenit-o şi (n „(tiin(a mor(ii”, Mihaela Miroiu prive(te genurile de pe pozi(iile unui feminism inteligent şi nuan(at. În plin( Hi-story (adic( o istorie a lui he = el, masculinizat( abuziv), remarc( tendin(e falocrate subtile şi (n dihotomiile A/nonA pe care se (ntemeiaz( g(ndirea modern(. Her-story e greu de instaurat, de conturat m(car paralel, at(ta vreme c(t masculin/feminin se al(tur( perechilor de genul: pozitiv/negativ, prezen((/absen((, superior/inferior, spirit/materie, pur/impur,  cultur(/natur(, minte/trup, ra(iune/pasiune, bine/r(u, intelect/emo(ie, adev(r/eroare, animus/anima, logos/eros, puternic/slab, crea(ie/procrea(ie, scop/mijloc, cosmos/haos, lumin(/(ntuneric, bine/r(u, etern/muritor. Inclus axiomatic (n categoria lui A, masculinul (şi adjudec( toate calit((ile şi toate drepturile, eclips(nd adev(rul c( sînt cel pu(in la fel de calit((i, pentru existen(a uman(, no(iunile incluse la non A, cele de categoria „a doua”, derivate, dependente. C( e vorba de complementaritate şi de rela(ii reversibile.

	Existen(a ambigenului (n locul neutrului face ca genul s( se extind(, (n limba romîn(, asupra oric(rei fiin(e sau oric(rui lucru, s( se manifeste o privire mai sexuat(, mai vie asupra lumii (nconjur(toare (n compara(ie cu alte limbi. Împ(r(irea (n fiin(e şi lucruri, (n animate şi inanimate, prezent( (n limb( romîn(, se dovede(te o simpl( formalitate de vreme ce lucru şi inanimat nu (nseamn( neutru, adic( impersonal, asexuat, neimplicat, f(r( via((, ci cu o via(( nemanifest(, secret(, bogat( (n sub(n(elesuri – „Ah, lucrurile cum vorbesc!”
	
	Pentru Marina Yaguello (Les mots et les femmes), limba este într-o mare măsură, graţie structurii sale şi jocului conotaţiilor sau metaforei, „o oglindă culturală care fixează reprezentările simbolice şi se face ecoul prejudecăţilor şi al stereotipiilor, alimentîndu-le şi întreţinîndu-le în acelaşi timp”. O cercetare cît de cît atentă a condiţiei feminine din perspectiva limbii dezvăluie perpetuarea unor subordonări abia băgate în seamă de vorbitorul grăbit. Dincolo de fireşti diferenţe naturale (femeia are voce, timbru, intonaţie sau debit influenţate de constituţia sa fizică), apar la iveală diferenţe culturale (discursului feminin i se pretinde prin tradiţie să fie mai blînd, mai politicos, mai cald, ocrotitor, femeile sînt educate să fie „doamne”, în vreme ce discursului masculin i se acceptă forţa, suculenţa, chiar trivială, tonul imperativ). Limba oficială, fiind o limbă a legislatorilor bărbaţi, e plină, orice dicţionar sau gramatică  am deschide, de reguli de prevalenţă arbitrară a masculinului (vezi acordul adjectivului cu un şir de substantive de diferite genuri), de manifestări ale dispreţului faţă de femeie (injurii mai ales la adresa moralităţii lor), ca să nu mai pomenim că identitatea socială a femeii se defineşte prin raportare/ subordonare la tată ori soţ. „Cuvîntul e ca femeile, se ia sau se dă”, aminteşte autoarea expresii valabile şi în limba romînă. Soluţiile sînt, deocamdată, ineficace şi deviante, căci implică „masculinizarea” femeilor pentru a ajunge la un statut egal cu al bărbaţilor.
	Genul, crede Marina Yaguello  hr(ne(te reprezent(rile din incon(tientul colectiv şi r(spunde nevoii de ra(ionalizare. „Tendin(a antropomorfic( (l face pe om s( sexualizeze universul natural şi realitatea (nconjur(toare”.

	Paternalismul şi sexismul ideologiilor orientate spre Dumnezeu-Tat(l se transmit şi limbii. Numele speciei umane, om, e masculin (n majoritatea limbilor: homme, Mensch, celovek, homo, uomo, anthropos, man, (nsemn(nd de multe ori şi b(rbat. Într-o carte pe care Blaga o considera „pr(p(stioas(”, Otto Weininger era convins, de altminteri, c( femeia „nu are nici un fel de personalitate proprie”. Marginalizarea femeii a fost un proces (ndelungat şi, cumva, premeditat. În dogmatica cre(tin(, am v(zut, trinitatea const( din tat(, fiu şi sf(ntul duh (sau spiritul sf(nt). Cine mai (tie ast(zi c( (n timpul mitic originar ultimul era numit sophia, element de natur( feminin(?! 

	În pofida prejudec((ilor omului romîn, romîna face dreptate sofiei, adic( femininului. Tot ceea ce este cu adev(rat important pentru fiin(( este, (n limba romîn(, feminin. Iat( o list( la (nt(mplare (voi reveni): via((, moarte, na(tere, (n(elepciune, cinste, onoare, frumuse(e, bog((ie, minte, prietenie, zi, noapte, lun(, trud(, lumin(, dragoste, (ndoial(, lume, problem(...

	R. Jakobson (1959): „Chiar şi o categorie precum cea a genului gramatical, considerată adesea pur formală, joacă un mare rol în atitudinile mitologice ale unei comunităţi lingvistice”.

	„Autenticitatea vine (s.m.) mereu de la Tat(: el este sursa valorii. Obiectul vechi – totdeauna un portret de familie – suscit( (n imagina(ie aceast( filia(ie sublim( ca şi involu(ia (n s(nul mamei” (Jean Baudrillard). Obiectele ca echivalente ale corpului uman – simboluri gen uterus sau altele peniane – sînt v(zute de o privire exagerat, despotic masculin(. Autenticitatea nu „vine”, ea este derivat( abuziv de cei ce şi-au impus legile. Exagerarea e tr(dat( de fiecare cuv(nt: filia(ia paternal( este „sublim(”, evocarea s(nului matern e „involu(ie”. O (ntreag( mitologie falsificat( prin prejudec((i (ntre(inute secole (n şir. Cu concursul „dezinteresat” al Bisericii (substantiv feminin!).

	Logica dreptului individualist de a tr(i dup( bunul plac cere edificarea nesigur( şi mobil( de sine a individului. De aici, relativizarea cultural( a sexului, intrat şi el (n era „vidului” (Gilles Lipovetsky) o dat( cu eliminarea tradi(iei şi a for(ei din raporturile dintre sexe.

	Femeia (n postmodernism (ex-centric(, asemeni negrilor, homosexualilor) e v(zut( ca „teritoriu colonizat” care se elibereaz( de „privirea masculin(” (Ana Kaplan), de patriarhalitatea excesiv( a valorilor. Fiecare este (ncarcerat (n propriul sex. Solu(ia postmodern( şi feminist( (direc(ii adesea (ntret(iate) la asemenea opozi(ii binare irezolvabile const( (n problematizare, (n recunoa(terea diferen(ei şi a contradic(iei, (n teoretizarea şi localizarea reprezent(rilor lor 
	„Nu exist( nimic natural (n privin(a realului şi nici n-a fost vreodat(”. Totul a devenit cultural, o cas( a oglinzilor: „Nici m(car natura nu cre(te (n copaci” (Linda Hutcheon).

	Jos( Ortega Y Gasset se vede silit s( observe: „Oric(t ar «comanda» b(rbatul, interven(ia lui (n via(a familial( e discontinu(, periferic( şi oficial( (a(adar, face, totuşi, legea, de(ine puterea!). Casa este esen(ial cotidianul, continuumul, seria indefinit( a clipelor identice, aerul obi(nuit pe care pl(m(nii (l aspir( şi-l restituie cu tenacitate. Aceast( ambian(( domestic( eman( de la mam( şi (nv(luie numaidec(t genera(ia copiilor. Ei vor putea avea temperamentele şi caracterele cele mai diferite, dar s-au dezvoltat inevitabil sub presiunea acelei ambian(e, nivel comun pe care s-au n(scut, alizeu perpetuu care le-a imprimat curbura specifică”. Dacă întrevezi în cotidian for(a dominant( a istoriei, ajungi s( (n(elegi uria(a influen(( a femininului asupra destinelor etnice.

	Genurile au, (n limba romîn(, un subtext metaforic. Genurile inanimatelor sînt fic(iuni care func(ioneaz( ca realit((i şi modeleaz( perspectiva. Regimul lingvistic al ambigenelor se supune, aş zice, filosofiei lui „ca şi cum” a lui Vaihinger (formulată în 1911). Forma lor, masculină, la singular, şi feminină, la plural, cere organizări verbale sexuate, ca şi cum ar avea un sex sau altul, ignorînd logica neutralităţii lor.  Privirea sexuat( e un fenomen vizualizant şi vizualizabil. Neutrul este, (n romîn(, un gen alunecos, ambigen. Un soi de neti-neti al guru-ului hindus din Upani(ade – „nu chiar asta, nu chiar asta”. În aceast( ezitare (ncape orice.

	În problema genurilor substantivelor, Lee Whorf constat( c(, (n englez(, substantivele nu-şi arat( genul. Revelarea se produce prin pronume (he, she), atunci c(nd contextul o cere. Substantivele cu gen (sex), cum ar fi: boy, girl, father, wife, woman, şi prenumele (George, Fred, Mary, Esther, Lester etc.) nu au nici o marc( de gen, precum (n latin( (-us, -a) sau, m(car par(ial, (n alte limbi. Vorbitorul le deprinde automat sexul şi le aplic(, f(r( s( stea pe g(nduri, she sau he. Nu e nevoie s(-şi evoce determin(rile „female” şi „male” (n minte. În urma unei con(tiin(e obi(nuite a existen(ei celor dou( sexe, vorbitorul, sub presiunea leg(turii pronominale, folose(te he sau she  f(r( s( gre(easc(. Genul ac(ioneaz( acoperit, ascuns (covert) (n englez(, descoperit, deschis (overt) (n latin(. Limbile au şi criptotipuri lingvistice, adic( ni(te reguli care nu pot fi formalizate (ca (n indianul arupa, „f(r( form(”), pe care vorbitorul na(iei le simte, nu le (n(elege şi care nu pot fi u(or explicate unui str(in. În englez( se zice, de pild(, undress, uncover, unlock, dar nu undry sau unhang. Adic( dez-(mbr(ca, dez-(ncuia, cu verbul des-f(cut (ntreg, nu ca (n romîn(, unde ambele sînt compuse: a (mbr(ca – dezbr(ca (de la bra(?), a (ncuia – a descuia (de la cui), dar nu şi dezusca sau dezat(rna. În contrast cu cryptotipul, phenotipul e o categorie lingvistic( marcat(, aparent(, evident(.
	Dup( opinia lui Whorf, o categorie gramatical( ascuns(, acoperit(, e mai ra(ional( decît una deschis(, descoperit(. Astfel, genul ne-marcat din englez( ar fi mai ra(ional, mai aproape de natur( dec(t cel marcat din latin( ori german(, de pild(. Ori din romîn(, (n mare m(sur(. Categoriile ascunse fac ca o limb( s( par( simpl(, dar s( fie, de fapt, mai greu de deprins corect dec(t limbile cu categorii deschise.

	Nu e vorba despre cunoa(terea unor propriet((i „naturale” atunci cînd observatorul vorbitor de englez( (tie c( numele claselor biologice (animal, bird, fish) s(nt it, c( animalele mici s(nt it, de obicei, iar cele mari s(nt adesea he (dogs, eagles, turkeys) sau she (cats şi wrens); p(r(ile corpului s(nt it, lumea plantelor e it; trupul e it, fantoma e it, dar natura este she etc. Copil (baby) e it, dar fiic( sau fiu s(nt she sau he.

	În lumea arhetipurilor lui Jung, anima şi animus sînt personaje principale. Anima desemneaz( dimensiunea feminin( incon(tient( din b(rbat, iar animus, dimensiunea masculin( incon(tient( din femeie. „Ceea ce nu este eu, adic( masculin, scrie Jung, este foarte probabil feminin şi, pentru c( non-eul este resim(it ca neapar(inînd eului, ca exterior, imaginea animei este proiectat( de obicei asupra femeilor. Fiecare sex con(ine (n sine, (ntr-o anumit( m(sur(, sexul opus”.
	Anima este via((: elanul vital haotic. Ea mai are, pentru Jung, o „ciudat( semnifica(ie”, ceva asem(n(tor unei „(tiin(e secrete sau unei (n(elepciuni ascunse”, (n contradic(ie cu natura sa ira(ional(.  La anima (atribuit( femininului, femeii), (n spatele jocului crud cu destinul uman, se ascunde o inten(ie secret( corespunz(nd unei cunoa(teri superioare a legilor vie(ii. Haoticul nelini(titor con(ine un sens ad(nc. De aceea, anima este un factor deosebit de important (n psihologia masculin( ori de c(te ori emo(iile şi afectele sînt puse (n joc. „Ea (nt(re(te, exagereaz( şi mitologizeaz( toate rela(iile emo(ionale”.

	Vezi ambigenul romînesc! Împac( anima şi animus, le a(eaz( (n con-vie(uire. Valul şi v(ntul, abstracte şi seci, se emo(ioneaz(, se mitologizeaz( (n valurile, v(nturile. Femininul e un accent (n plus. Nu e at(t non-eu c(t mai-mult-dec(t-eu.

	Dovezi ale privirii sexuate apar şi (n locuri mai pu(in a(teptate. Citesc (ntr-un policier de Agatha Christie (The Hollow): „Isn’t he a beauty...? Doesn’t he just purr along? (For Henrietta’s cars were always masculine)”. Deşi engleza (nregimenteaz( toate obiectele (n categoria „it”, neutr( şi asexuat(, vorbitorul are libertatea de a scoate oric(nd din anonimat şi neutralitate un obiect cu care stabile(te o rela(ie. Obiectul cap(t( automat sex, (n func(ie de presiunea privirii sexuate, mai puternic( dec(t regulile gramaticale. De vreme ce Henrietta iube(te maşinile, maşina ei, neutr( (it), devine he. Femeie, Henrietta poate iubi, firesc, un el. F(r( nici o precizare prealabil(, f(r( vreun avertisment, ea poate învesti cu sex şi via(( orice obiect ne(nsufle(it. Aceast( libertate a englezei compenseaz( absen(a genurilor la adjective, de pild(. Englezul se a(eaz( şi el sub imperiul privirii sexuate, chiar dac( par(ial şi capricios.

	Ar fi de discutat absen(a total( a genurilor (n maghiar(. Greu de (n(eles pentru europeanul ce s(nt. Am recurs la exemple din limbile europene (i acestea mi-au r(spuns. Între ele, s(nt acas(. Maghiara r(m(ne (n spa(iul neeuropean al originii sale, rebel( şi... extranee. Maghiarul e destinat „autonomiei” prin chiar lipsa privirii sexuate, cea care leag(, une(te, contope(te. El nu apar(ine.

	În periodicul editat de IWWG (The International Women’s Writing Guild), Hannelore Hahn vorbe(te despre The New York Public Library. Library este, (n mod normal, it, adic( neutru, obiect f(r( sex şi personalitate. Dar nu şi pentru Hannelore Hahn. Pentru o scriitoare, pentru un om care (n(elege rostul bibliotecii, ea nu poate fi dec(t she, „ea”, femeie. Engleza oblig( la utilizarea ghilimelelor. Vorbitorul (şi asum( astfel atribuirea de sex. Biblioteca, „«She», the venerable century-old Lady”, cu „her magnificent features”, (nseamn( g(ndire, crea(ie, ocrotire, (re)culegere, r(nduire, generozitate, cuprindere etc. – a(adar, are toate atributele feminit((ii.

	În insulele Andaman, aflu dintr-o emisiune Cousteau, bate devastator ciclonul uciga(. „V(ntul m(niei”. În limba locului, „Biliku”. O precizare: (n partea de nord, Biliku e feminin, (n partea de sud, masculin. Cred c( am putea descoperi (n tradi(ia şi caracteristicile locuitorilor din sud şi din nord explica(ii ale acestei neconcordan(e.

	O „bun( reputa(ie” (n ce prive(te abordarea genurilor e, (nc(, de c((tigat. Limbile şi vorbitorii ne stau la (ndem(n(.
	








	PRIVIREA SEXUATĂ ŞI POEZIA

	
	Spicuiri


	„Cele mai copleşitoare fenomene ne scap(, ne s(nt insesizabile,
 din moment ce s(ntem integra(i (n ele”.
 Lucian Blaga 
	
	Limba e un asemenea fenomen. Starea „obi(nuit(” a omului presupune ignorarea ei. Starea poetic(, (ns(, cea descris( de un Paul Val(ry, de pild(, cere dep(şirea sensului imediat al cuv(ntului şi scufundarea (n zvonul s(u de poten(ialit((i. Secolul XXI va fi poetic, cum şi-o dorea Marcuse, dac( va trece dincolo de (n(elegerea i-mediat( a limbii. Dac( nu va fi complet( („cumplit(”, zice romîna lui Noica) traducerea cuvintelor (n „ac(iuni”. Dac( vor mai r(m(ne, o vreme, pur şi simplu cuvinte. Şi acolo, (n suspendarea lor temporar(, va rena(te nomothetul, d(t(torul de nume, şi Poetul.

	„Analiza unei pagini literare prin genul cuvintelor – genosanaliza (la genosanalyse) – poate ordona bucuriile simple ale vorbirii” (Gaston Bachelard). C(nd cuvintele feminine lipsesc dintr-o pagin(, stilul cap(t( un caracter masiv, (nclin(nd spre abstract. Urechea unui poet nu se-n(al(. Claudel denun(( astfel la Flaubert monotonia unei armonii celibatare: „Termina(iile masculine domin(, retez(nd fiecare mi(care cu o lovitur( mat( şi dur(, f(r( elasticitate şi f(r( ecou”... Pornind de la defini(ia genului de c(tre gramaticieni, care consider(, (n unanimitate gr(bit(, c( genul inanimatelor este arbitrar, Bachelard se (ntreab( dac( e chiar at(t de ferm( şi sigur( grani(a dintre animat şi inanimat. Proudhon credea c( femininele s-au n(scut ca diminutive, ca „vocalit((i” tandre ad(ugate cuvintelor masculine pentru a marca exemplare mai mici, mai delicate, mai slabe.
	Pentru Bachelard, „tot ceea ce este conflict sau atrac(ie (n psihismul uman este precizat, este accentuat c(nd se adaug( celei mai m(runte contradic(ii, celei mai confuze dintre comuniuni nuan(ele care fac cuvintele masculine sau feminine”. Ce „mutilare” sufer(, atunci, limbile care au pierdut adev(rurile prime ale genului!

	Bachelard (şi descoper( (n Edmond Gilliard (Hymne terrestre, 1958) un frate (ntru himere, c(ci scrie despre cuv(ntul silence, pe care (l simte feminin (n pofida masculinit((ii sale gramaticale! T(cerea, lini(tea – intervine romîna (n discu(ie –  nu pot fi dec(t femei. Via(a limbajului este o via(( vorbit( care tr(ie(te (n nuan((. „Trebuie s( visezi mai mult, s( visezi (n via(a (ns(şi a limbajului pentru a sim(i cum, vorba lui Proudhon, omul a putut «s( dea sexe vorbelor sale».”

	Să vorbeşti înseamnă să pui la cale împerecheri de cuvinte. Să faci literatură, cu atît mai abitir. „Literatura e travaliul cheltuit spre a apropia cuvintele diferite” (Paul Valéry). Împerecherea are, e adevărat, şi un sens asexuat, pur matematic, dar are neîndoielnic şi unul sexuat. În plus, rostirea, poetică ori nu, presupune şi împerecherea discretă, subtilă, grea, cu nerostitul, cu tăcerea. Orice rostire „vibrează de substanţa unui nerostit ce îi serveşte şi de resursă ritmică.” (Laurent Jenny)

	C(nd bunul p(rinte Jean Perrin viseaz( „S( cunune aurora cu clarul de lun(” („De marier l’aurore avec le clair de lune”) el alege un masculin (ambigen, la noi) – „clarul” – pentru a face nunta posibil(. Un asemenea vis e interzis, scrie Bachelard, „pastorului anglican condamnat s( viseze (ntr-o limb( f(r( genuri”. E at(t de mare (nc(ntarea  de a avea la (ndem(n( privirea sexuat( a francezei (nc(t trece cu vederea libertatea englezului de a-şi sexua dup( plac lucrurile din jur.

	Cl(mence Ramnoux, citat( de Gaston Bachelard, sus(ine ((n H(raclite ou l'homme entre les choses et les mots, 1919) c( doar v(zute (n cupluri au sens cuvintele mari: noapte şi zi, somn şi moarte, cer  şi p(m(nt (((r(n(). Orice cosmologie e una vorbit(. De (ndat( ce o fiin(( are for((, ea se manifest( ca for(( masculin( sau feminin(. Orice for(( este sexuat(; poate fi chiar bisexuat(, (ns( niciodat( neutr(. Ideea e valabil( şi pentru limba romîn(, (ns( nu şi cuplurile citate; noaptea şi ziua sînt ambele feminine, cerul şi p(m(ntul, ambigene, deci, eventual, bisexuate, put(nd nunti (ncruci(at.

	Bernardin de Saint-Pierre enun(( b(nuiala c( numele feminine au fost date de b(rba(i lucrurilor gra(ioase şi pl(cute, iar numele masculine, de femei unor lucruri puternice, suger(nd for(a. C( a func(ionat, a(adar, un dublu imperialism şi onomaturgii au fost şi femei, şi b(rba(i.

	Bachelard d( exemplul unor versuri din Heinrich Heine (citate de Albert B(guin, (n Sufletul romantic şi visul) despre „Bradul care viseaz( la un palmier ce acolo, (n orientul (ndep(rtat, se (ntristeaz( singur şi taciturn pe panta unei st(nci arz(nde”. Bradul din Nord şi palmierul din Sud, singur(tate (nghe(at(/singur(tate arz(nd( – asupra lor poate visa cititorul francez. Dar, de (ndat( ce afl( c(, (n german(, palmierul e feminin (n(elege ce (ntre(eseri şi vibr(ri s(nt posibile pentru cititorul german. „A(a cum (n pictur( verdele face ro(ul «s( c(nte», (n poezie un cuv(nt feminin poate conferi gra(ie unei fiin(e masculine”.

	Poate mai mult dec(t oriunde, (n spa(iul literar romînesc liricii feminine (i este str(in( situarea (ntr-o zon( a feminit((ii marginalizate, secundare, cu teme specifice impuse de prejudec((i sociale. Un portret-robot al Poetei ar accentua tr(s(turi asexuate (dar exprimate feminin!) – inteligen((, luciditate, voin(( şi for(( expresiv( etc. – şi abia (n urm( fragilitatea „tradi(ional(” ar fi chemat( s( valoreze chipul. Poeta nu are complexe dec(t, poate, unul de superioritate („(nfr(na(i-v( a(a dar superioritatea, Doamnelor!” implora doctorul Colona( (n 1940 (ntr-o stupefiant( Carte a c(s(toriei). Inteligent(, dar av(nd acces la visceralitate, lucid(, dar fiindu-i la (ndem(n( vagul, nuan(a, clar-obscurul, puternic(, dar juc(ndu-şi cu oarecare perfidie şi profit fragilitatea, Poeta administreaz( disponibilit((i uria(e. Maternitatea, darul procreator – privilegiu absolut şi inegalabil – este starea ei de normalitate la care recurge (ntr-un r(sp(r bine calculat, sfid(tor oarecum; rareori utilizat( ca tem( predilect(. Ea, maternitatea, nu (ine locul crea(iei, ci i se al(tur( ad(ncind sensuri şi responsabilit((i. Feminine (ntotdeauna (feminitatea, (n(eleas( ca vibrare personalizat( la absen((, la lips(, la ne(mplinire, fiind datul fundamental al marilor poe(i, b(rba(i ori femei; ea (ine de (nzestr(ri spirituale şi de sensibilitate, nu de deosebiri fizico-anatomice), niciodat( feministe (ideologia ieftin( a egalit((ii le repugn(, ele vorbesc de pe pozi(iile Fiin(ei şi mizeaz( pe inegalitate şi diferen((), poetele Romîniei contemporane ies (n agora (n deplin( legitimitate. Acceptarea, recunoa(terea lor se petrece (n regim de egalitate a (ansei (m( prefac, cum se vede, a nu (ti c( tr(im, potrivit statisticilor, (n cea mai misogin( (ar( din Europa! Şi asta (n ciuda unei limbi feminin-androgine de uimitoare generozitate şi (ng(duin((. Apropo: există misogin, există misantrop, nicidecum misandră – opinia/atitudinea femeilor n-a primit niciodată nume, n-a contat).

	Anotimpurile, feminine toate (n limba romîn(, apar inevitabil sub (nf((i((ri femeie(ti: „Toamna e-at(t de rumen( (n t(rg /  cu flori (n p(r, ro(cate...” (B. Fundoianu); „Toamna, femeia cu privirea fumurie /  A intrat suspect( şi umil(...” (Ion Minulescu); „În turnul de ghea((, cu por(i z(vor(te /  De mult prim(vara (nchis( pl(ngea /  Iar zeul z(pezii...” (Iuliu S(vescu).

	La Ion Vinea constat, pripit, o frecven(( a ambigenelor plurale: „Unde s(nt glasurile de-alt(dat(?” E posibil ca, (n fundalul unor versuri precum „a r(sturnat pe oglinda lui / secolele, largurile, lumile – / şi aruncate au fost zarurile”, s( st(ruie modelul peonic („...şi-i diamant peonul, (ndr(zne(ul”) eminescian din „v(nturile, valurile”.

	La V. Voiculescu – „surugiu la cuvinte” –  g(sesc: „P(rea c( vezi cum suie mustul din s(nul humei desfundate /  şi sug strujenii lăcome(te din lap(ii bunului p(m(nt”. Huma şi p(m(ntul s(nt sinonime aproape perfecte, dar genul substantivului oblig( la delimitare. S(nul humei e feminin (deşi substantivul e masculin!), dar p(m(ntul nu poate avea dec(t „lap(i”, care nu e un plural de la lapte, ci „s(m(n((” masculin(.
	M(rg(ritarul bolnav e un (ndr(gostit t(njind dup( Cleopatra. Se ignor( şi pluralul feminin, şi sinonimul perl(. Doar a(a iubirea este fireasc(.

	Mircea C(rt(rescu intervine cu „legea” unei perspective feminine ori feminizate: „Nimic nu este (n intelect care s( nu fi fost mai (nt(i / (n sim(uri nimic / nu este (n b(rbat f(r( s( fi fost mai (nt(i (n femeie”. Pentru demonstra(ie, cele dou( ambigene trebuiau s( apar( primul la singular, „intelect”, pentru a reprezenta masculinul, al doilea „sim(uri”, la plural, pentru a fi feminin. Las deoparte faptul că aparenta întîietate acordată femeii e iluzorie. Ea trimite la amorful dintîi, la visceralitatea primară şi primitivă... 

	Neutrul (ambigenul) nu e corpuscul, ci und(, are a(adar dou( fe(e, poate satisface dou( valen(e func(ie de cerin(ele perspectivei. Asemeni romînului, h(r(uit de istorie (ntre şi-şi, nici-nici.

	La George C(linescu: „În fuste verzi de-atlaz, se st(p(nesc abia / S( nu dea din picioare, fotolii, canapea”. Tabloul feminit((ii frivole, capricioase avea nevoie de pluralul „fotolii” pentru a se (ndep(rta de masculin, a i se opune.

	„Mi-s dragi ungherele / pe unde se-ascund s( toarc( t(cerile” (Magda Isanos). Pluralul „ungherele” nu e impus doar de rim(, ci şi de feminitatea dens( a atmosferei lirice, decurg(nd din femininul plin „t(cerile”, şi de cele dou( verbe care le comenteaz(, „se-ascund s( toarc(”. Femininul substantivului a decis aceast( poten(are a sa prin verb. Taina, reticen(a, misterul s(nt calit((i tradi(ional feminine, tot a(a cum „a toarce” e o (ndeletnicire arhetipal feminin( al(tur(ndu-şi unduirea felin(. Cuvintele se cheam( unele pe altele şi vin (n (nt(mpinarea c(ut(rii poetei. Valen(ele lor s(nt provocate de ochiul treaz al acesteia, de veghea sa roditoare: „Am v(zut (n fiece lucru – o mi(care / de rug(ciune şi adorare... E-at(ta fream(t neb(nuit”. Cuvintele se iubesc, se atrag, se (mperecheaz(.

	P(durea, tainic(, ocrotitoare e, desigur, femeie: „Murmurau a dragoste crengile / c(nd (n bra(e te-am luat, p(dure toropit(” (Emil Botta). Abandonul („toropit(”) vine din imagina(ia poetului, care vizualizeaz( toate detaliile sub imperiul feminit((ii privite dinspre prejudec((i masculine.
	
	Un inventar pripit al substantivelor din poezia lui Camil Petrescu arat( predilec(ia clar( pentru feminine şi ambigene (acestea mai ales la plural, deci cu fa(a lor feminin(). De altfel, nu predilec(ie se cheam(. Limba romîn( esen(ial( (adic( limba de zi cu zi şi limba poeziei) este feminin(. Al(turi de idee, biblioteci, pagini, g(ndire, formule, chei, h(r(i, c(r(i, cifre, litere, dep(rtare, durere, ruin(, t(ceri, vederi, figuri, privire, umbr(, ve(ti, (oapte, noapte, cea((, Camil Petrescu a(eaz( rafturi, tomuri, titluri, desene, arabescuri, cercuri, semne, cadavre, scrisuri, simboluri, goluri, lucruri, t(lcuri (.a.m.d. Substan(a lumii e feminin(. Adaosurile masculine nu aduc nici o modificare de culoare ori perspectiv(: nori, copaci, mun(i. O eventual( am(nun(ire a masculinelor din urm( le-ar ar(ta exprimate feminin: furtun(, goan(, ploaie, frunze, r(d(cini, ramuri, poale, culme, frunte, c(rare...
	
	„Poezia nu se scrie cu cuvinte” (Nichita St(nescu), ci se las( (n voia cuvintelor – libertatea, bog((ia, taina s(nt ale lor. Cuv(ntul nu e instrument, ci cale. „Tor(a din m(na mea dreapt( e chiar m(na mea dreapt(” (Grete Tartler). Primită de-a gata, cu toate legile mocnind în istorii şi etimologii tainice, cu un rest niciodată elucidat pînă la capăt, limba se cere asumată de fiecare rostitor în stare de veghe, de fiecare poet. Se petrece o dedublare prelungă. Lăsîndu-se în voia cuvintelor, deschizîndu-se valenţelor lor multiple, poeta se oferă ea însăşi ca recipient fluxului verbal, propunîndu-i o nouă formă. Rostirea/rostitul şi rostitorul devin, în clipe alese, interşanjabili.

	Iată, la întîmplare, cîteva nuntiri din Ronsetele lui Horia Bădescu: „Visează miriştile voluptatea / îmbrăţişării somnului profund”; „Măcieşii-şi strîng duminica la sîn”; „Îşi strîng ciulinii umbra la subsuoara foii, / cămaşa brumei cîmpul şi-a tras-o peste tors”; „Tăcerile gravide de plictis”; „De scîrbă sufletele sînt lehuze”... În ultimele două secvenţe, o senzualitate în plus procurată de ambiguitatea prepoziţiei: de ascunde cauza directă ori doar circumstanţa favorabilă gravidităţii/lehuziei.	

	Un adverb asexuat precum „deasupra” se substantiveaz( la Ion Caraion şi nu-şi poate asuma dec(t femininul, din pricina m(rcii a: „deasupra deasuprelor”, ca „frumoasa frumoaselor”.

	La Mircea Petean, o poezie aţintită asupra oamenilor şi abia în urmă asupra lucrurilor e mai puţin darnică în întîmplări erotice din zona neînsufleţitelor prin tradiţie. Totuşi: „ploile nomade îşi instalau cortul în sufletul meu /  măruntul meu trup dogoritor alerga rîzînd şi gol / ca-n miezul nunţii”. Sufletul şi trupul nuntesc cu ploile care, presimţind posibila trădare a căderii în pluralul feminin, apelează la un intermediar măcar în singurătate masculin. Tot aşa cum „memoria îşi leapădă placenta” e un vers posibil doar fiindcă substantivul e feminin şi naşterea îi e la îndemînă. Într-o imaginară şi imposibilă întîlnire a muntelui cu fluviul, deocamdată masculini, genurile îmbrăţişate intervin adăugînd poveştii savoarea senzuală a unei neîmplinite iubiri: „de întîlnit / unde să se-ntîlnească / nu-i modru căci el e veşnic cu capul în nori / iar ea e mană cerească (vorbesc de duhul muntelui / şi de zeiţa fluviului....)”

	(n (mp(r((ia rafinat-domestic( a lui Emil Brumaru, grani(ele dintre genuri s(nt (terse ori ignorate, tot a(a cum s(nt (terse limitele dintre uria( şi m(runt, dintre (nsemnat şi ne(nsemnat. O lume de semne, toate tainice, evocate ca-ntr-un desc(ntec. Lucrurile se iubesc de-a valma, toate prejudec((ile s(nt abolite pentru a ispiti taina. „O vaz( / (ndr(gostit( de o catifea”, un (nger serios e amant pentru diamant, melcul e „(ndr(gostit de un serafim”, un crin de alt crin.

	Baudelaire se imagineaz( la picioarele Uria(ei  ca un motan la picioarele reginei şi, (n ultima strof(, „comme un hameau paisible au pied  d’une montagne”. (n francez(, lan(ul de compara(ii (şi p(streaz( coeren(a. Poetul, motanul, s(tucul, (nf((i((ri ale masculinului, se prosterneaz(, omagiind-o, la picioarele feminit((ii – uria(a, regina şi... muntele s(nt substantive feminine, imaginate ca atare. Traducerea romîneasc( are de dep(şit o dificultate. S(tucul nu e firesc s( se (nchine muntelui, ambii fiind imagina(i (la singular) ca masculini. „(n poala unui munte” este o rezolvare pe jum(tate. Muntele r(m(ne (n fundal oarecum st(njenit.
	De asemenea, (n poemul Une charogne – „un hoit”, „un st(rv” –, nu (ncape (ndoial( c( poetul a fost (mpins spre imaginea violent( ce urmeaz( de genul substantivului: „”. Versurile romîne(ti care traduc charogne prin hoit sau st(rv, cum am f(cut-o mai sus, dau solu(ii par(iale, ocolind chiar, de-a dreptul, compara(ia. Rezolvarea se g(sea (n limba romîn(, oric(t de brutal e substantivul: O mort(ciune. Ba, mai mult, mort(ciunea trimite direct la lubricitatea mor(ii, iar compara(ia ar fi curs de la sine. 
	M( (ntreb, apoi, dac( seara (le soir – masculin) ar fi venit „cu paşi de lup” şi (n cazul (n care versul ar fi fost scris (n romîne(te.
	
	(n poezia lui Esenin, mesteac(nul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, el organizeaz( (n jurul s(u un (ntreg univers – satul, copil(ria, dragostele, (nstr(inarea etc. Zvelt, delicat, tremur(tor, alimenteaz( un motiv poetic de extraordinar( pregnan((. Pentru cititorul traducerilor romîne(ti, el are aparen(ă oximoronic(. For(a sa masculin( (şi adjudec( determin(ri feminine – fragilitate, alint, senzualitate, ((g(lnicie. C(nd „v(ntul prinde-un mesteac(n de poale / şi-l despoaie de jos p(n( sus”, rela(ia e (ocant(, aproape pervers(, iar imaginea (ine de suprarealitate. Lucrurile stau a(a doar (n traducerea romîneasc(! Dac( cititorul romîn (tie, şi nu uit( (n timpul lecturii, c( mesteac(nul – berioza –  e feminin (n limba rus(, toate versurile care-l evoc( (şi redob(ndesc logica şi echilibrul, iar Esenin redevine ceea ce este – un poet pentru care p(m(ntul (zemlia), r(ul (reka), mesteac(nul sînt feminine, satul (ntreg (derevnia) alc(tuindu-se (n contrapunct nostalgic cu fiul r(t(citor. Versuri precum: „St( drept mesteac(nul / Picotind la gard”; „şi mestecenii-n iaz tremurau dup( val”; „m(rgele de mesteceni”; „C((i mesteceni cu s(nii lor goi, / Ce i-a( str(nge la piept (n z(voi” (şi recap(t( firescul şi clasicitatea. Ioanichie Olteanu rezolv( nepotrivirea de gen şi perspectiv( dintre cele dou( limbi recurg(nd la un artificiu. Compara(ia.
	Zelenaia pricesca (piept(n(tur( verde) apare cu titlul Mesteac(n ca o fat(. Stranietatea, ineditul personific(rii se atenueaz( dac( cititorul romîn (şi aminte(te c( mesteac(nul este o fat(. Iat( poezia:


	          „Mesteac(n ca o fat(,
	           Pletos şi sub(irel,
	           Iazul cu ce te-mbat(
	           De te tot ui(i (n el?

    	           Ce-(i (u(otesc alunii?
	           Nisipul ce (i-a spus?
	           Ori vrei agrafa lunii
	           (n p(r s( (i-o fi pus?

	           Ce taine te fr(m(nt(,
	           Te-ntreb (ndr(gostit
	           De frunza ta ce c(nt(
	           C( vara-i pe sf(rşit?

	          - O, prietene, mi(car(
	           Crengu(ele u(or,
	           Aici a pl(ns asear(
	           Cu lacrimi un p(stor

	           Luna b(tea f(na(ul
	           Cu ierburile moi,
	           El a cuprins cu bra(ul
	           Genunchii mei cei goi.
	          Şi-mi zise cu suspine
	          Sub stelele surori:
	          R(m(i, r(m(i cu bine
	          P(n( la al(i cocori.”
	(n versiunea romîneasc(, senzualitatea indus( de scena poetic( e vag pervers(. Sub(irelul mesteac(n (şi pune agrafe (n plete, se las( (mbr((i(at de p(storul (ndr(gostit... Limba originalului, rusa, pune lucrurile (n ordinea fireasc(. Sub(iric( şi alintat(, „mesteac(na” este o fat( şi poate fi iubita ciob(na(ului.

	S(nt masculine (n francez(, spre mirarea limbii romîne, dorin(a, pl(cerea, gr(dina, diminea(a, onoarea, p(durea, fiin(a, datoria, arta, crima, dezordinea, fruntea, cartea, masca, lumea, p(inea, (ara, povestirea, munca, sarea, schema, v(rsta, opera, lucrarea, privirea, (nt(rzierea, anotimpurile (dar la saison!), (ndoiala, problema, meseria, h(rtia, tema, teorema, dilema, drama, speran(a, oglinda, seara, ziua, nevoia, grija, aroma... Logica nu poate fi invocat(, nici etimologia – pl(cerea, (n latin(, era neutr(, ca şi diminea(a; arta, feminin(. (ndoiala a fost, (n limba francez( a secolului 17, feminin(. Desigur, francezul vede altfel lumea dec(t romînul. Imaginarul s(u e modelat de aceste „viziuni” masculine. La fel de surprinz(tor şi inexplicabil, din punctul de vedere al romînei, sufletul, lan(ul, lucrul, obiceiul, dansul, muntele, ceasul, drumul, p(m(ntul, capul, ora(ul s(nt feminine. Diferen(ele de gen lucreaz( asupra perspectivei antropomorfizate. Poezia e martora cea mai potrivit(. Transcriu c(teva exemple (n fug(. Imagini, leg(turi subterane, perspective sînt impuse de genul (sub)con(tientizat al lucrurilor. „

	

	Re(in un exemplu de imagine comandat( de genul substantivului la Nietzsche: „Nep(s(tori, batjocoritori, violen(i – a(a ne vrea (n(elepciunea (die Weisheit, la sagesse). Ea e femeie, n-ar iubi niciodat( dec(t un lupt(tor”. Privirea sexuat( impus( de limb( e cea care influen(eaz( imaginea de mai sus. Dar la fel de puternic( e şi am(girea. Masculinul (şi scuz( calit((ile „negre” şi tradi(ionale prin punerea lor (n seama cerin(elor „pie(ei feminine”. Surprinz(toare dubla vasalitate, fa(( de limb( şi fa(( de femeie, recunoscut(, paradoxal, (ntr-un enun( trufa(.
	A sosit, cu mare întîrziere, de peste ocean o antologie de Poeţi romîni contemporani (Poètes roumains contemporains, Écrit des Forges, EDP, 2000) pe care o pregătisem acum vreo 4-5 ani să apară în Canada, în vreme ce, pentru cititorul romîn, tradusesem o antologie de Poeţi din Québec (EDP, Écrit des Forges, 1997). Versurile antologiei de poeţi romîni au fost traduse de Ioana Crăciunescu şi Alexandru Ştefănescu, iar traducerea, revizuită de Donald Alarie, Michelle Fiset şi Bernard Pozier. Am expediat manuscrisul romînesc şi am primit, după 3 ani buni, cartea gata. Frumoasă, elegantă. Prima nemulţumire: lipsesc cîţiva poeţi importanţi de la care nu s-a putut obţine, direct ori indirect, acceptul pentru introducerea în volum; şi nu se menţionează nicăieri întîmplarea. A doua: în argument sînt sărite vreo 2-3 rînduri, iar cînd apare numele lui Nichita Stănescu, revizorul canadian pune o steluţă, coboară în subsolul paginii şi notează, încîntat de descoperire: „Il s’agit d’un célébre caricaturiste roumain”. Îl confundă, desigur, cu Mihai Stănescu şi nu scrie între paranteze că nu eu dau năstruşnica explicaţie. Trec prin diverse faze de indignare, apoi aleg să mă amuz. În fond, din multe puncte de pe glob, ceea ce se petrece la noi pare ivit din mîna unui caricaturist. Cine ştie dacă doar privitorii sînt de vină?! Caricatura bate poezia!
	Fiind vorba despre traduceri în franceză, răsfoiesc volumul genosanalizînd. „O traducere, oricît de fidelă şi oricît de frumoasă, nu poate transmite farmecul particular al limbii originalului” – subscria Laurenţiu Ulici, în 1978, vechii idei a intraductibilităţii poeziei. O făcea în cuvîntul înainte la ediţia bilingvă 30 poeţi romîni apărută la Cartea romînească. Versiunile franceze (semnate Irina Radu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu, Marina Zamifescu) sînt absolut remarcabile şi de o acurateţe excepţională a transcrierii. Voi reciti din ambele volume cîteva episoade încercînd să demonstrez că acel „farmec particular” al limbii romîne alunecă inevitabil printre degetele şi celui mai virtuoz traducător din cauza privirii sexuate a limbii noastre. Că versura originalului romînesc ascunde întreţeseri ivite anume din jocul genurilor substantivelor. Că ambigenul specific limbii romîne înlesneşte perspective interzise altor limbi, oricît de înrudite cu a noastră. Privirea nu doar sexuată, ci şi personalizată a limbii romîne – din perspectiva ei, nu există nici un lucru pe lume care să nu fie el sau ea – creează tensiuni senzuale în teritoriul scriptural, fioruri cărora traducerea nu le poate ţine isonul. 
	Iată: 

	În Nocturna lui Aurel Gurghianu, epitetul „tradiţional” preia rolul privirii sexuate a substantivului. Că umbrela e feminină în romînă şi masculină („le parapluie”) în franceză pare să-şi fi pierdut însemnătatea. Dimensiunea (mic, „petit”) şi culoarea (roz, „rose”) sînt argumente suficiente pentru feminitatea „uneia” dintre umbrele, în vreme ce „mare şi neagră” indică, fără putinţă de tăgadă, masculinul, cel care va eşua firesc, în ultimul vers, în faţa unei sticle de whisky (o altă „pereche”).
	
	Senzualitatea fină, insinuantă dintr-un sonet de Dinu Ianculescu (E-un timp grăbit ca o zăpadă), scris anume „pentru acei ce ştiu să vadă”, e posibilă graţie jocului genurilor şi verbelor la care se dedau: „o zăpadă / în care pasul mi-l însemn”, o tornadă supusă vîntului, cercuri strînse în lemn şi, în fine, „pe coşuri fumul suie demn / şi-n vetre moare o livadă”. În franceză, femininul „la trace” risipeşte aluzia cuplului, tot aşa cum „la fumée” îşi pierde bărbăţia capabilă să extenueze o livadă întreagă în varianta romînească (fumul). De altminteri, multe dintre poemele volumului O lumină de cuvinte (1994) ar putea fi citate drept martore ale privirii conştient sexuate a poetului. Să nu pomenesc decît de lumina de cuvinte născută din „muntele părinte” şi din „maica ţărînă”, sau de privirile scăpate de sub paza gîndului, duse în munţi, printre arbori, în aşteptarea unor „nunţi înalte”...
	
	Cuvintele lui Ştefan Augustin Doinaş debutează cu o visceralitate groasă, agresivă: „Se simte după mirosul de fiară / şi după vîntul care dă tîrcoale acestor dulci găoci”. Pînă aici, franceza ţine pasul. Dar nu şi mai departe: „Mezalianţă / cu spaţiul a fost aspra răsuflare / care-a trecut pe-aici şi s-a oprit / uimită că întreaga ţesătură / a lumii tremură în plasma ei...”. Nuntirea spaţiului – vremelnic masculin – cu răsuflarea e una firească „biologic”. Tot aşa, răsuflarea îşi alătură un cortegiu de feminine care-i întăresc asprimea – ţesătura, lumea, plasma, feminine în romînă, sînt în franceză masculine, iar l’espace şi le souffle, masculine şi ele, pot spera o cîrdăşie, nicidecum (vinovată) nuntire. În Miercuri, steaua frivolă apelează la gura unui greier pentru a muşca din „iarba ce tremură-n amurg”. Gestul erotic se împlineşte printr-un intermediar masculin, greierele, uşuratic şi sentimental prin definiţie livrescă. La cigale, în franceză, feminin fiind, opreşte gestul în pragul purei agresivităţi, pierzînd pe drum nuanţa erotică.

	În Fîntîna  lui Ion Caraion, o grădină cu fructe, păsări şi adjective, toate feminine, fie pe de-a-ntregul, fie la plural, „scoate firesc fluturi, culori, pasiuni şi chiar propoziţii”(?), căci are darul naşterii. În versiunea franceză, jardin, fruit, oiseau etc. sînt toate masculine, „scoaterea” încetează a fi geneză – e doar truc sau deposedare.

	Versurile, lucrurile, elanurile, plurale, pot fi (vezi Rînduri pentru un eventual deces ale lui Geo Dumitrescu) tot atîtea iniţieri – femininul prelung din pluralul ambigenului le transformă în preotese. Tot aşa cum nimic mai firesc decît „visurile neruşinate ale unui băietan”, şi ele feminine, fără ecou în varianta franceză. În ediţia bilingvă din 2001, mai găsesc: „Grădina publică era tristă şi goală; / toamna beată îşi pierduse toate vanităţile”. În franceză, „Le jardin public était triste et sans vie, / l’automne ivre...”. Mi se pare dincolo de îndoială că poetul a exploatat şi ambiguitatea adjectivului goală, mînat de imaginea unei femei părăsite, despuiate, cu un accent în plus de decădere. Tot femeie e presupusă, fireşte, şi toamna. Ambele imagini slăbesc în traducere. De altminteri, „bărbatul” grădină e acum fără viaţă, despuierea subînţeleasă nu mai avea nici un haz.

	„Stau zile grămădite-n coridor / De vizitiul dus ca să se-mbete” (Leonid Dimov). Neîndoielnic, femininul zilelor a impus imaginea mutonieră; mînate de un masculin agresiv, împrumută spaima, supuşenia, acceptă umiliri. Pentru varianta franceză, întîmplarea capătă o nuanţă dezonorantă în plus – o grămadă de jours, masculini, se lasă mînaţi de un singur exemplar cu o autoritate, acum, precară.

	Forţînd uşor demonstraţia, aş spune că tot o exigenţă sexuată, derivînd din genul substantivelor, a funcţionat în strofa următoare din Artă poetică (Al. Andriţoiu): „Cea mai frumoasă lună e în lac, / cel mai frumos luceafăr e pe mare, / şi cîntă cel mai sincer pitpalac / nu-n pomi, ci-n amintiri şi în uitare”.

	În Genealogie (Ana Blandiana), ideea de fiară din „Visăm şi noi o lume / Sălbatic zvîrcolită-n somn” se rătăceşte în versul francez cu le monde, la masculin. Tot aşa cum Din auster şi din naivitate îşi extrage sevele din feminine precum priviri, poartă, mănăstire, caldă mantă cenuşie, chilie şi deşertăciune a lumii, remuşcare, secondate de androgine – văz, trup, vis, frig, blestem, timp. Franceza le pierde căldura, nesăbuinţa, neîmplinirea pe drum. Masculinele păstrează de la începuturi o doză îngheţată de definitiv, de schematic, care le îngustează forţa rezonatoare.

	„Inventarul” din Shakespeare (al lui Marin Sorescu) e un bun prilej de a proba încă o dată faptul că toate lucrurile importante pentru omul romînesc au nume feminin ori ambigen: lume, zi, cer, prăpastii, rîuri, mări, oceane, sentiment, gust, fericire, iubire, deznădejde, gelozie, glorie, compătimire, operă, rîs, drum, tumbe, problemă, furtună, coroană, paie, facere, pămînt, trudă... Stingher printre ele muntele masculin. Pe care însă, am mai spus-o, îl descriem de obicei cu o întreagă familie de feminine şi ambigene: poale, piscuri, trecători, hău, cărare, semeţie, piatră... Inventarul spune altceva în limba franceză, cea copleşită de masculine în puncte de o feminitate aproape legică pentru vorbitorul de limbă romînească. Lumea cea gureşă şi frivolă, despletita deznădejde, luminoasa, inaccesibila fericire, furtuna dezlănţuită sînt vizualizate sub înfăţişări feminine şi impun contexte feminizate.
     
	În Bătrînul şi cărţile (Gheorghe Tomozei), poemul e construit în întregime pe sublimata senzualitate a relaţiei dintre bătrînul scriitor şi cărţile sale. Feminitatea lor, subînţeleasă în limba romînă, legitimează înlănţuirea secvenţelor lirice: „Bătrînul nu suporta să le fie frig / ori să fie singure. În ele a rămas, poate, / cerneala sîngelui său”. Cavalerismul, gesturile ocrotitoare, subtil-galante, amprenta bărbăţiei care le marchează supunîndu-le – toate acestea au sens cînd cărţile sînt femei. Acelaşi lucru cu oglinzile: „Acum cărţile se vor risipi, / pielea lor se strînge de teamă, / oglinzile se descarcă de ele...” sau cu treptele roase de paşii lui. Sfatul bătrînului – „să nu fac dragoste / în prezenţa cărţilor” – menajează pudoarea feminină, le ocoleşte gelozia, dar se apără şi de indiscreţia lor muierească. Toate acestea se năruie cînd descoperi – cu oroarea jucată a lui Gaston Bachelard dinaintea fîntînii masculine a limbii germane – că, în franceză, cartea are nume de bărbat. Ca şi oglinda, de altfel, ceea ce diminuează magia cathoptrică.

	Faţa lui doi (Cezar Baltag) e un mic tratat despre dedublarea sub semnul ambigenului. Pragul, cel care desparte lumea în înăuntru şi afară, golul, cîmpul, locul sunt, rînd pe rînd, scene ale împărţirii, dar şi ale îngemănării. Spaţii privilegiate ale exercitării feţei duble, androgine. Firesc, „Toate drumurile se bifurcă”, focul însuşi fluidificîndu-se în pluralul feminin. „Vrajba” vine dinspre oglinda feminină care despică lumea incitînd-o să-şi vadă feţele: „Chipul priveşte. Chipul se lasă privit”. Călăuză în cetatea dublei personalităţi nu putea fi decît ambigenul ecou. Iarăşi, masculinele francezei îngheaţă cele mai tensionate puncte ale perspectivei lirice.

	Încă un exemplu: Zborul curat (Ioan Alexandru). Poemul înălţării treptate spre solemnitatea imnică. Treptele urmate sînt botezate, în romînă şi franceză, cu nume de acelaşi gen, feminin: lumini, noapte, aripi, ape, milă, lacrimi, îndurare. Cu cîteva excepţii, care înclină balanţa, sub presiunea femininelor: iubire, alcătuire, în favoarea tabloului romînesc. Fără să mai spun că ţărmul şi limanul extrag zvonuri de potenţialităţi din androginia ambigenului, imnul însuşi ştiindu-şi solemnitatea benefic subminată de pluralul feminin al melancoliei şi carenţei. Imnele vor deveni, astfel, emblema unui univers liric inconfundabil.	
		
	În Caruselul lui Ion Brad se desenează, în limba romînă, planul de „măreţie şi blestem”, blagian, al existenţei destinale: „Nebuloasă primară, / Caruselul zboară, tot zboară, / Cu mine, cu tine, / Planete ce încă rîvnesc / Aripi depline, / Cu noi amîndoi / Prin lumile stelelor roi, / În goana vicleană / Prea pămînteană / Din ne’nduplecatul blestem / Prin care cădem, tot cădem...” Feminitatea originară, vastă şi indiferentă, acceptă mişcarea ambigenului carusel, ambiguă şi capricioasă. Planetele cumpenei primordiale au ceva din derizoriul planetelor de papagal, sugerînd o lene ce subminează atingerea cercului deplin. Cuplul, încă nedesprins, figurînd omul adamic, androginul, încearcă o organizare provizorie a lumilor şi stelelor, însă roiul e un masculin ameninţat de pluralul mulţimilor, al destrămării. Goana vicleană îşi alătură ambigenul firesc, aş zice, al blestemului. Androginul este pedepsit cu instrumente din aceeaşi rasă. Masculinitatea abstractă a blestemului dintîi este urmată, o dată cu scindarea omului adamic, de căderea în blestemele succesive. Jocul femininelor şi ambigenelor nu mi se pare întîmplător. Sau, oricum, te poţi preface uşor că nu-i întîmplător. Desenul de mai sus se pierde în franceză, cînd roiul (l’essaim) e masculin şi suficient, iar blestemul (malédiction), feminin fiind, e o simplă... înjurătură.


	Din Ion Gheorghe, nu aleg Vine iarba..., deşi cohorta de feminine şi ambigene plurale dă forţă excepţională invaziei verzi – oraşe, grăunţe, spice, păşuni, cetăţi, scuturi, coase, pluguri, corăbii, fructe, cuptoare, năframe... –, ci Unul, flăcăul. Într-o variantă cu puternice alunecări ludice, planul de măreţie şi blesteme se traduce prin pedeapsă, umanizată în feminitatea ei. Marele Unu şi Marea Doime („cea nedefinită, molatecă”) se dezlănţuie într-un joc pe muchie de cuţit slujit de faţa dublă a ambigenului romînesc. Doimea însăşi nu e „a doua” („la seconde”), ci cea alcătuită din doi, disponibilă şi veşnic reticentă. Visceralitatea insinuantă, senzualitatea frustă şi ironică îşi au aliaţii în potopul de infinitive lungi – cruntare, căutare, presimţire, verificare, vedere, de feminine violent-carnale – ţîţe, gură, subsuoară, strungăreaţă, rostite voluptos, şi ambigene „animalice” – bot, sfîrcuri, buric. Ca un făcut, multe dintre ele sînt în franceză masculine, efectul fiind coborîrea temperaturii şi scăderea tensiunii lirice. 

	



	Genosanalize
	 
 „Vorbele pot forma orice fel de înţeles  şi  
au valenţe cu toate celelalte vorbe.”
Camil Petrescu  

	R(sfoind poezia romîneasc(, am c(utat şi am g(sit, cum s-a putut vedea şi din spicuiri, cu (nc(nt(toare u(urin((, exemple despre presiunea genului substantivului asupra imaginii poetice, despre or(nduiri ale „tabloului” func(ie de un gen sau altul. La fel de la (ndem(n( mi-au fost exemplele despre feminitatea fundamental( a romînei şi atunci c(nd sluje(te poeziei. Pe nesim(ite, s-a impus şi bog((ia pe care poetul o afl( (n „androginia” ambigenului romînesc. C(nd vorbe(te despre sine, (n limba de toate zilele sau (n limba poeziei sale, romînul construie(te frazele cu feminine, cu ambigene şi, abia (n urm(, cu masculine. Lucrurile nu sînt bune sau rele, pur şi simplu sînt. Dar, o dată ce recunoşti că aşa sînt şi nu altminteri, ficţiunile despre legături secrete între vorbe şi rosturile lor destinale devin cel puţin un joc tentant, dacă nu o cale spre adevăruri adînci. Desigur, textura unui poem e un lucru extrem de complex. Alegînd secvenţele/firele datoare genului substantivelor prinse în model, am pus temporar în paranteză complicata urzeală, fără intenţia de a micşora rolul vreunui element din instrumentarul poietic. Genosanaliza e o cale, una dintre nenumăratele posibile.
	Genosanaliza este – poate fi o analiză paralelă, complementară, de verificare. Ea are ceva din mecanismele hipnozei – depăşeşte inhibiţii, pătrunde dincolo de versul finit pînă la cuvintele care se cheamă şi se rînduiesc după legile unei autonomii secrete. Genosanaliza presupune, ghiceşte, deduce, profetizează. Impune o complicitate precum cea dintre privit şi privitorul prin gaura cheii. Cîteodată îţi poate dezvălui detalii incomode cu care să nu ştii prea bine ce să faci. Cum i se întîmpla lui Saussure: tot scormonind anagrame şi hypograme, ajunsese să descopere sub cuvintele poemelor mai mult decît o latenţă, un veritabil complot verbal, o conspiraţie. Oricum, orice tip de lectură a poeziei îşi poate alătura cu folos lectura-inventar de substantive-personaj. Cu atît mai mult în cazul unei limbi pronunţat sexuate, feminin-ambigene, cum e romîna.

	

Mihai Eminescu 
„Ah! îmi îmblă ades prin gînd o cîntare veche...” 

	Mistica erotic( indian(, care nu-i era str(in( lui Eminescu, are drept (int(, (n formulare eliadesc(, „perfec(iunea omului prin identificarea cu o pereche divin(, adic( pe calea androginiei”. Androginul este, (n toate religiile, simbolul ambivalen(ei, al indiferen(ierii originare. Fiin(a primordial( se manifest( androgin asemeni cuplurilor lumin(–(ntuneric, cer–((r(n(, via((–moarte, animus–anima, mascul–femel(...
	Adam, omul, era androginul, hermafroditul, p(m(ntul lucrat, modelat, cu „situare dubl(”. Separarea duce la un „al doilea” Adam şi la Eva, am(ndoi, a(adar, deriva(i şi incomple(i. Eva, femininul, vine ca o nuan(are, aduce comentariul crizic la suficien(a adamic(, la calm. Senin(tatea e pierdut(, existen(a uman( e pus( (n problem( şi (ncepe c(utarea androginiei pierdute, a totalit((ii. Ca urmare, scopul vie(ii umane nu este de a deveni unul, ci de a redeveni, fiecare, doi, a redob(ndi jum(tatea pierdut( din(untru. Adonis, Dionysos, Cybela, Shiva au, fiecare, urme şi tr(s(turi androgine. Perfec(iunea lor st( (n recunoa(terea şi fructificarea scind(rii intime. Luceaf(rul (nsuşi, „nemuritor şi rece”, aspir( la muritudine şi c(ldur(. El şi fata de (mp(rat s(nt deopotriv( ne-(ntregi. Întregirea se realizeaz(, din perspectiva metaforei androginice, o dat( cu aspira(ia p(tima((, cu „dorul nem(rginit”. Luceaf(rul a exaltat, a trezit partea sa muritoare, diurn(, C(t(lina, a c((tigat „visul de luceferi”, nocturn. Deşi desp(r(i(i, am(ndoi ies din poveste „mai” (mplini(i. „Androginiza(i”. Alchimia dorin(ei a func(ionat.
	Citit( prin metafora androginiei, povestea Luceaf(rului se (ncheie cu un c((tig pentru ambii protagoni(ti. La (nceput, s(nt am(ndoi (mp(ca(i cu senin(tatea condi(iilor pure, cu unul pe care (l reprezint(. Ea, ca „Fecioara (ntre sfin(i” şi „luna (ntre stele”. El, Stea (ntre stele. Povestea propriu-zis( se petrece prin fluxuri şi refluxuri, prin valen(e de sex opus. Fata de (mp(rat vine (n (nt(mpinarea Luceaf(rului cu pasul, dorul, sufletul, trupul, sur(sul, visul, „a pieptului meu coarde”, cu „ochii mari şi grei”. În „umbra negrului castel”, (n lumini(ul oglinzii. El, Luceaf(rul, coboar( din ceruri, din sfer(, din „a chaosului v(i”, „alunec(nd pe-o raz(”; din recile-i sc(ntei (ese o „mreaj( de v(paie”. Are „umerele(!) goale”, (i cresc aripe. „Umbra fe(ei str(vezii, razele senine”, „negre vi(ele-i de p(r”, „marmoreele bra(e”, ochi ca „dou( patimi”. Deşi, epic, povestea nu se (mpline(te, cei doi r(m(n(nd desp(r(i(i, sensul finalului mi se pare a fi altul. Nu unitatea celor dou( contrarii nete şi distincte era (inta, ci recuperarea dublului interior. Ea dob(nde(te „orizon nem(rginit”, „nop(i de un farmec sf(nt”, „vis de luceferi”, dor („În veci (l voi iubi şi-n veci / va r(m(nea departe”). El c((tig( tremurul şi ieşirea, chiar temporar(, din ad(ncul „asemenea uit(rii celei oarbe”; c((tig( amintirea. R(m(n marca(i de revelarea androginit((ii ca ideal. De observat c(, pe de-o parte, Demiurgul ofer(, (n locul „orei de iubire” pretinse, succedanee feminine: c(ntare, dreptate, t(rie, (n(elepciune. A(adar, alte solu(ii de atingere a androginit((ii.
	Pe de alt( parte, nici C(t(lin, „copilul din flori” (!), nu r(m(ne netulburat de experien(a celor doi. În apari(ia sa secund(, se m(rturise(te atins de durere, de „noaptea de patimi”, de „lini(tea de veci” (el, guralivul), de „farmecul luminii reci”. Traverseaz( to(i experien(a „de(tept(rii” ochiului spre (n(untru. Acolo se afl( cel(lalt/cealalt(, cu care unitatea poate fi sperat(. 
	În viziune alchimic(, s( notez aici, mineralul şi vegetalul s(nt sexuate, au genuri. Romîna (tie prea bine c( a(a stau lucrurile. Nimic nu scap( privirii sale sexuate, accentul esen(ial pun(ndu-l atotputernicul ambigen.

	Am descoperit (n poezia lui Eminescu destule probe care s( sus(in( ceea ce a( numi androginizarea perspectivei poetice. „În orice om o lume (şi face (ncercarea” ar putea fi enun(ul de pornire. Unirile, contopirile, (mbr((i((rile, (mpletirile s(nt (nlesnite prin acelaşi repetat procedeu. „Unul erau toate, şi totul era una” – jocul genurilor şi al num(rului e semnificativ. Confuzia, inten(ionat( şi programatic(. Aproape o axiom(.
	„Obiectele” lumii eminesciene invadeaz( spa(iul dintre, distan(a, cu valen(ele de sex opus care fac apropierea de cel(lalt/cealalt( fireasc(, u(oar(. Ambigenul are un rol uria( (n aceast( mi(care. Lucrurile numite de el (şi (ntorc o fa(( sau cealalt( (n func(ie de sexul celui de care se va opera apropierea. A(a cum „pomu-n (nflorire / În orice floare-ncearc( (ntreag( a sa  fire”.
	Iat(, mai (nt(i c(teva perechi androginiza(n)te: „al vie(ii  (n(eles”; „visul unei umbre şi umbra unui vis”; „(nc(perea aceluiaşi sicriu”; „lung-a timpului c(rare”, „greul negrei ve(nicii”; „al nemuririi nimb şi focul din privire”; „murmur duios de ape”; „flori de tei”; „pe buze-i trece-un z(mbet”; „bl(nda batere de v(nt”; „sufletul se-mbat( (n visuri”; „a soarelui c(ldur(”; „Hai (n codrul cu verdea((”; „(n ochi de p(dure”; „(intirimul singur cu str(mbe cruci vegheaz(”; „armonia / codrului b(tut de g(nduri” (.a.m.d. Posesiune, apartenen((, manifestare – toate devin posibile prin apelul la valen(a de sex opus. Procesul poate fi şi mai complicat. Astfel, „Piramidele-nvechite / Urc(-n cer v(rful lor mare...” Singularul ambigenului cer, care face pereche cu piramida feminin(, exalt( singularul ambigenului v(rf, valen(a masculin(, cea care favorizeaz( leg(tura, sprijin( elanul. Tot a(a, (n Luceaf(rul, pluralul feminin al ambigenului cer este impus de feminitatea fetei de (mp(rat care-şi (ncearc( frumuse(ea (n competi(ie cu „lucruri” de acelaşi sex: „Pe-a mele ceruri s( r(sai / Mai m(ndr( dec(t ele”. Exemplele se pot (nmul(i la nesf(rşit. Lucrarea ascuns( şi eficient( a limbii nu mai are nevoie de comentarii. Iat(: „R(ul sf(nt ne poveste(te cu-ale undelor lui gure / De-a izvorului s(u tain(...”; „şi b(rbia lui s-apas( de al pietrei um(r rece. / P(rul s(u negru ca noaptea peste-al marmurei bra( alb”; „Lacul... /  Tres(rind (n cercuri albe / El cutremur( o barc(”; „V(ntul jalnic bate-n geamuri / Cu o m(n( tremur(nd(”; „Bra(ul ei at(rn( lene( peste marginea de pat; / De a v(rstii ei c(ldur( fragii s(nului se coc.”; „...şi-a lui umbr( lung-ntins se desf((oar( / Pe-ale Nilului lungi valuri.”; „Nilul mi(c-a lui legend( şi oglinda-i galben clar( / C(tre marea lini(tit( ce (neac( al lui dor”; „Ah! (mi (mbl( ades prin g(nd / O c(ntare veche”; „Ca un g(nd al m(rii sfinte, reflectat de cerul cald”;  „luna-n mare (şi arunc( chipul”. Acest din urm( exemplu, (n care luna se masculinizeaz( pentru a (mbr((i(a marea, consun( „ezit(rii” poetului pentru care astrul nop(ii e deopotriv( „regina nop(ii” şi „al nop(ilor monarc”, androgin (n pofida genului gramatical. A( citi aici şi o presiune dinspre imperfec(iunea perechilor mitice soare-zi, lun(-noapte. Cum (n romîn( – spre deosebire de multe, dac( nu toate, limbile europene care au categoria genului – ziua şi noaptea s(nt am(ndou( feminine, regimul nocturn şi cel diurn diferen(iindu-se mai pu(in sever, eviden(ierea valen(elor masculine ale lunii apare ca fireasc(. Masculinitatea ra(ional( a cuplului din francez( – le soleil, le jour – (şi are replica (n imaginarul perechii feminine la nuit, la lune. Acest echilibru e „stricat” (n romîn( şi devierile, legitime.
	S( mai adaug c(teva exemple. Frecven(a lor sugereaz( c( nu e vorba despre o simpl( (nt(mplare, chiar dac( nu vreau s( insinuez c( s(nt urmarea unei c(ut(ri perfect con(tiente, lucide, anume. Mi se pare mai gr(itoare b(nuiala c( limba – „st(p(na noastr(” – (şi ia (n seam( singur( aceste ecouri şi r(sfr(ngeri, (n numele unui pattern ancestral. Prin urmare: „Iar izvorul prins de vraj(, / R(s(rea sun(nd din valuri”; „Un luceaf(r r(s(rit / Din lini(tea uit(rii / D( orizon nem(rginit / Singur(t((ii m(rii”. „Se clatin vis(torii copaci de chiparos / Cu ramurile negre uit(ndu-se (n jos. / Iar tei cu umbra lat( şi flori p(n(-n p(m(nt / Spre marea-ntunecat( se scutur( de v(nt”; „Vrun c(ntec bl(nd de jale / Au de(teptat (n tain( glasul g(ndirii tale”; „L(ng( lac, pe care norii / Au urzit o umbr( fin(, / Rupt( de mi(c(ri de valuri / Ca de bulg(ri de lumin(”; „Codrul (...) troienindu-şi frunza toat(, / Îşi deschide-a lui ad(ncuri, fa(a lunei s( le bat(”. Uneori, o anume simetrie a (n(elesului ignor( sau impregneaz( altfel forma gramatical(. În strofa: „Marea şi cu r(urile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele” presiunile sînt multiple – rim(, num(r, gen. În ultimele dou( versuri, perechile sexuate s(nt limpezi, pluralul ambigenului izvor acoperind jum(tatea feminin( a codrului. În primele dou( versuri, deşi ambigenele r(u şi pustiu s(nt feminine fiind la plural, simetria strofei (terge nepotrivirea şi masculinul st(ruie, reverbereaz(, (n stare s( fac( pereche cu femininele marea şi lumea. Codrul, unul dintre pu(inele masculine eminesciene, se manifest( ca termen „abstract” al unei „popula(ii” copleşitor feminine: crengi, ape, c(r(ri, c(nt(ri, doin(, frunz(, izvoare, verdea(( etc. C(nd imaginea e „curat(”, adic( alc(tuit( din nume de acelaşi gen, e resim(it( de poet ca fals(, excesiv(, neroditoare. Dulcea(( suprem(, lustru ultim, b(ltire suficient(. Iat(: i se cere „... durerea mea ad(nc( / S-o lustruiesc (n rime şi-n caden(e / Dulci ca lumina lunei prim(vara / Într-o gr(din(  din Italia”. Pentru poetul unei limbi androgine, lan(ul de feminine e o abera(ie. Feminitatea limbii romîne, indubitabil( dac( num(r(m frecven(a femininelor, (şi c((tig( specificitatea din exploatarea fe(ei duble a ambigenului, cu care poate exersa la nesf(rşit androginitatea.


	Apel(nd la studiul statistic asupra lexicului eminescian al Luizei Seche, constat c( (ntre primele 500 de substantive cel mai frecvent folosite, cu o apari(ie (ntre 299 – ochi şi 10 – f(clie, 170 sînt feminine (lume, via((, umbr(, fa((, lun(, m(n(, noapte, inim(, stea, floare, zi, lumin(, frunte, ap(, mare, gur(, hain(, p(dure, privire, vorb(, g(ndire, st(nc(, vale, mam(, und(, arip(, gr(din(, iubire, clip(, margine, sar(, (ar(, parte, gean(, oglind(, putere, s(rutare, poveste, sim(ire, moarte, minte, raz(, vreme, fereastr(, durere, fat(, lacrim(, carte, cas(, femeie, piatr(, buz(, urm(, copil(, frunz(, marmur(, u((, bab(, fiin((, icoan(, bolt(, cugetare, negur(, var(, c(ntare, iubit(, mas(, bucat(, dat(, dorin((, fericire, iarb(, or(, pas(re, speran((, limb(, patim(, cear(, natur(, var(, albin(, frumuse(e, perdea, creang(, idee, insul(, scrisoare, soart(, suflare, barb(, dung(, foaie, minune, pl(cere, fire, lege, mireas(, poal(, pustie, stare, iarn(, istorie, jale, lupt(, regin(, rug(ciune, lumin(, form(, furtun(, lini(te, lir(, mizerie, odaie, singur(tate, t(cere, uli((, z(pad(, aram(, c(mpie, cruce, dumbrav(, fecioar(, glorie, (mp(r(teas(, lamp(, m(rire, ploaie, spaim(, toamn(, ur(, vijelie, ad(ncime, coroan(, gheat(, m(nu((, mul(ime, nem(rginire, pleat(, pleoap(, ruin(, sc(nteie, spum(, strad(, ve(nicie, candel(, catifea, cetate, dep(rtare, fil(, m(n(stire, seam(, vraj(, zare, f(clie), 90 ambigene: suflet, vis, cer, cap, p(m(nt, amor, bra(, lac, mijloc, somn, picior, g(t, r(u, şir, lucru, cuv(nt, pustiu, fel, nume, zid, drum, noroc, popor, val, v(nt, g(nd, glas, loc, veac, izvor, aer, dor, piept, chip, foc, (ntuneric, morm(nt, deget, farmec, timp, c(ntec, col(, r(nd, fir, moment, palat, adev(r, semn, trecut, fund, geniu, v(rf, miros, ora(, cre(tet, deal, joc, neam, sunet, (n(eles, nisip, portret, spa(iu, castel, fulger, mal, rai, sur(s, cerc, c(mp, corp, ((rm, zgomot, basm, haos, j(ratic, pod, secol, sf(rşit, murmur, r(u, stat, univers, viitor, clopot, vin, arc) şi doar 40 masculine: (ochi, om, p(r, perete, domn, rege, munte, um(r, dumnezeu, tat(, nor, cal, codru, (nger, soare, copil, tei, c(lug(r, genunchi, t(n(r, brad, june, maestru, cavaler, st(p(n, crai, drac, leu, motan, mur, obraz, pictor, zeu, dasc(l, flutur, preot). Cum se vede u(or, cuvintele cu greutate (le-am cules cursiv),  cele care numesc st(ri şi lucr(ri ale fiin(ei, sînt femininele şi ambigenele. Masculinul este al „func(iilor”, al rangurilor b(rb(te(ti sau apropriate tradi(ional de b(rbat - om, domn, rege, dumnezeu, tat(, (nger, (mp(rat, p(rinte, maestru, c(lug(r, st(p(n, crai, zeu, dasc(l, preot... Doar soare, luceaf(r şi tei intr( (n universul eminescian, dar şi ele mai ales prin valen(ele femine: c(ldur(, lumin(, via((, stea, iubire, floare...
	S( mai notez aici, (n parantez(, o uimire. Printre cuvintele cu o singur( apari(ie (n poezia şi proza lui Eminescu inventariate de Luiza Seche, g(sesc unele at(t de profund  „eminesciene” (nc(t a( fi pariat oric(nd, cu ochii (nchişi, c( paginile c(r(ilor sale mustesc de ele: alean, adormire, gl(suire, batere, b(nat, arini(te, cearc(n, (nserare, prigonire, vis(torie, opai(, lut, larm(, izvod... S( folose(ti o singur( dat( un cuv(nt al tuturor şi el s( devin( pe dat( şi pentru totdeauna al t(u, marc( personal(!

	Chiar dac(, statistic, infinitivele lungi s(nt numai 15 printre substantivele cu o frecven(( mai mare de 10 (circa 300), prezen(a lor e pregnant(: iubire, visare, sim(ire, cugetare, z(mbire, c(ntare, fire, g(ndire, suflare, t(cere, pl(cere, durere, de(teptare, m(rire, r(zbunare, nemurire, visare, ochire, nem(rginire, privire, s(rutare, putere. Şi mai interesant( este lista substantivelor cu o singur( apari(ie. Cum am v(zut deja, o utilizare, doar una, poate fi, la Eminescu, suficient(. Înc(rc(tura contextual( şi ritmic( este adesea at(t de uria(( (nc(t cuvintele accept( aproprierea lor de c(tre poet, devin un bun al s(u. Num(rul femininelor este copleşitor: ad(ugire, adorare, adormire, alegere, alergare, am(r(re, amor(ire, ap(sare, arini(te, atotputernicie, batere, b(t(tur(, b(tr(ne(e, bl(stem((ie, boab(, bog((ie, bulboan(, candoare, capi(te, c(l(rire, cetire, chintesen((, cifr(, claritate, clipoceal(, cochet(rie, com(ndare, controvers(, convingere, cotitur(, creast(, cremene, cre(tere, cruzime, cumin(ie, cutezare, d(r(m(tur(, delicate((, descoperire, desfr(nare, de(ert(ciune, distrugere, ducere, dumnezeire, egalitate, emo(iune, excep(ie, facere, fal(, fantasm(, f(r(delege, f(r(m(tur(, fermecare, fine((, fr(ngere, gl(suire, himer(, hum(, infinire, insomnie, ironie, izb(nd(, izvod, (mp(timire, (namorare, (nchinare, (nc(lcitur(, (nc(ntare, (nd(r(tnicie, (nfiorare, (nfocare, (ngrijire, (njosire, (nr(urin((, (nserare, (nt(rire, (ntrupare, (nv(p(iere, (nver(unare, (nvinuire, labirint, larm(, l(crimare, legend(, m(iestrie, metamorfoz(, m(hnire, moliciune, mustrare, n(lucire, nedreptate, nefericire, nefinire, neordine, nevinov((ie, nimicnicie, noble((, noim(, oglindire, p(g(n(tate, pecete, pedeaps(, peire, persoan(, perspectiv(, pierzare, pocitur(, poft(, prejmuire, presupunere, prigonire, primejdie, ra(iune, r(s(rire, r(sputere, r(sturnare, r(suflare, r(tunzire, reamintire, recuno(tin((, reflec(iune, regul(, reminiscen((, respirare, revedere, reverie, robie, rotire, rug(minte, schimbare, sc(nteiere, sfiiciune, simfonie, sl(biciune, societate, sorbitur(, splendoare, spus(, st(rpitur(, substan((, t(lcuire, trebuin((, tr(nd(vie, trufie, tulburare, umbrire, undoiare, ur(ciune, urmare, urzeal(, usc(ciune, uzur(, valoare, vecernie, veghere, vehemen((, viclenie, violen((, viziune... Nu mai e nevoie de nici un comentariu. Cuprinderea lor e evident(. Nici o (nf((i(are important( a existen(ei romîne(ti nu r(m(ne neacoperit( de feminine. Ambigenele – alean, amurg, contrast, crez(m(nt, disc(ntec, deal, extaz, licur, liman, prilej, principiu, scris, sim((m(nt, şiretlic etc. – cum am v(zut deja –, introduc androginia şi faciliteaz( nuntiri imposibile (n alte limbi. Şi acest inventar sprijin( ideea „sl(biciunii” masculinelor (n limba romîn(. La Eminescu, printre cuvintele cu o singur( apari(ie, am re(inut: bou, brusture, bumb, cercel, colac, diavol, dul(u, famen, flecar, g(ndac, gu(at, intrigant, jup(n, monstru, n(t(r(u, perciune, sac, solz, pumn, strigoi, uliu, vierme... Cele subliniate au şi nume pentru feminin (femela), a(adar se exclud din lista masculinelor pure şi simple. S(r(cia lor e surprinz(toare.
 „Ard depărtărilor / Pînă ce pier”
	
	La Editura Clusium a apărut o antologie de texte despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, în limba engleză, cu o sumă de texte eminesciene în ediţie bilingvă. Autori, Andrei Bantaş şi Mariana Neţ. Jean-Boniface Hétrat credea că „Dacă Eminescu ar fi scris în una dintre limbile internaţionale, ar fi fost cu siguranţă numărat printre marii poeţi ai lumii”. Să spun doar că mă îndoiesc. Nu numai că e imposibil de verificat – Eminescu n-a scris într-o limbă internaţională, nimic nu poate schimba această întîmplare –, dar dacă ar fi scris într-o limbă internaţională n-ar mai fi fost poet romîn, iar discuţia îşi pierde obiectul. Cît despre numărarea cuiva între cei mari, aceasta e circumstanţială şi o decid cei care, în aceeaşi limbă trăind, îl numără ei cei dintîi între cei mari şi tot cei dintîi, lucrează pentru numărarea sa. Cît de mică e limba e cu totul secundar şi „vindecabil” – exemplele sunt nenumărate. Evident, cei care învaţă engleza şi-l pot citi, prin urmare, pe Shakespeare, să zicem, în original sunt mai mulţi decît cei care învaţă romîna şi… Altminteri, pentru romîni, ca şi Blaga şi Bacovia, Eminescu a fost/este un instrument perfect de sondat fiinţa. La fel de bun ca Goethe pentru germani ori Shakespeare pentru englezi. Şansa romînilor (şi a celor aparţinînd aşa-numitelor culturi mici) e că îl au şi pe Eminescu, şi îi au şi pe ceilalţi (prin traduceri succesive ori prin lecturi în original). Dar nu despre asta e vorba, ci despre traduceri. Şi nici măcar despre ele – traducerea e o operaţiune necesară, însă, în cazul poeziei mari, nu-şi poate propune echivalarea originalului fiindcă despre cuvînt e vorba şi nuanţele sale infinitezimale. Mă voi mulţumi cu o simplă răsfoire din perspectiva genosanalizei şi a declinării. Voi cerceta, în fugă, ce se pierde părăsind privirea sexuată a romînei pentru privirea liber sexuată, odihnită în neutru, a englezei?

	De pildă, în Mortua est, „cu umezi morminte” şi-ar putea explica licenţa şi prin nevoia subconştientă de masculin, o prelungire, o rămînere în urmă a singularului (ca gen), precum zîmbetul pisicii din Cheshire; încă agăţat de masculinitatea sa singuratică prin adjectivul leneş, întîrziat în proiect. Fireşte, traducerea nu-i poate face faţă. Eventualele latenţe senzuale, voite sau nu însă oferite interpretării libere – „un sunet de clopot în orele sfinte” – sau procedeul, atît de frecvent la Eminescu, pe care l-am numit mai sus androginizarea perspectivei poetice („obiectele” lumii eminesciene invadează, repet, spaţiul dintre, distanţa, cu valenţele de sex opus care fac apropierea de celălalt/cealaltă firească, uşoară, ambigenul avînd un rol uriaş în această mişcare, căci lucrurile numite de el îşi întorc o faţă sau cealaltă funcţie de sexul celui de care se va opera apropierea), precum în „un vis ce îşi moaie aripa-n amar”, nu mai păstrează nimic din această înfiorată ambiguitate în traducere.
	O mişcare în straturi ca în Miradoniz („Pe drumuri / Cireşi în floare scutură zăpada / Trandafirie a-nfloririi lor, / Vîntul le mînă, văluros le nalţă, / De flori troiene în loc de omăt / Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză / De argint asupra apei şi se oglindează / În fundul ei…”), în care împletirea de valenţe sexuate ţese o pînză de rară senzualitate, rămîne, în foarte exacta, fina traducere englezească, oarecum şchioapă din cauza pastei neutre care o acoperă. De altminteri, trădări, mărunte la prima vedere, se pot afla, fireşte, pretutindeni. În „Peste vîrfuri trece lună / Codru-şi bate frunza lin” devenit „Over tree-tops glides the moon, / Woods are dancing in the breeze”, laconicul „vîrfuri” capătă o precizare (de copac,  „tree-tops”) aproape carcerală, îmi vine să spun, codrul îşi pierde solemn-tragica singurătate şi dansează frivol, fără lina relaţie cu frunza arhetipală din original. Luna însăşi nu mai trece – zvonind moartea –, ci alunecă doar cu o graţie cochetă. Şi o face articulat, în unicitatea ei tradiţională şi asumată îngust, nu are nedefinirea stranie din original, unde cunoaşterea comună e pusă la îndoială, iar privirea îşi lărgeşte ameţitor perspectiva şi forţa de „imprimare” a gîndului activ e aproape iconoclastă. Această lună căzută din eticheta unicităţii ei distante poate fi convocată în relaţii surprinzătoare, imposibile altminteri. Într-o poezie de foarte strictă economie prozodică, Stelele-n cer, farmecul declinărilor nu se conservă în traducere. De la „ard depărtărilor” la “distantly gleaming” e o cale atît de lungă. Aş citi în dativul eminescian o îmblînzire a datului existenţial („Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat” – s.m.; în engleză „all we have got”, am căpătat, am obţinut), o dăruire tentînd cu blîndă disperare încă întreţinerea unei relaţii. „Pînă ce pier” întăreşte această bănuială, racursiul fiind evident. Dativul „tradiţional” al negoţului (a da/a cere (a lua) ceva cuiva) se iluzionează aici că mai poate avea şansa unui schimb, a unei urme de viaţă. „Ard depărtărilor”. Arderea stelelor nu se petrece în gol, ci e dăruită prin acest rar dativ şi anulează fără-de-răspunsul morţii la pîndă. Tot ce urmează e umbra unui răspuns – clătinarea catargelor, tremurul vaselor de lemn, drumurile de nori, mişcătoarele pustietăţi şi chiar „vecinica trecere”.
	Citite fără raportare la original, cele mai multe dintre versiunile englezeşti incluse în volum sînt foarte bune, fluente poezii – chiar Stelele-n cer, tradusă de Corneliu M. Popescu, veşnic tînărul excelent traducător din Eminescu. În rîndurile de faţă nu calitatea traducerilor e avută în vedere – ele au fost un pretext pentru alte file în dosarul genosanalizei şi al declinării poeziei. Căci, cum spuneam, volumul – pregătit, într-o primă variantă, pentru tipar în 1988, neputînd apărea la centenarul morţii poetului, a apărut acum, revizuit şi adăugit de Mariana Neţ, la 150 de ani de la naşterea lui Eminescu – este neîndoielnic o faptă demnă de laudă.

	
Vasile Alecsandri
 „r(u, izvoare, nouri, raze se (mpreun( iubind”

	În Lunca de la Mirce(ti, Alecsandri compune o viziune senzualizat( a naturii. „Tot ce simte şi viaz(, fear(, pasere sau pl(nt(” este grupat (n perechi (ndr(gostite, (n stilul u(or galant, descriptiv, al poetului. 
	Desigur, genul substantivelor decide asupra repartiz(rii vie(uitoarelor: stejarul o curteaz( pe iarb(, fluturele pe floare (pereche, de altfel, „tradi(ional(”), gangurul pe privighetoare, iar lunca (ns(şi este (ncins( de Siret cu „al s(u bra( desmierd(tor”. La un moment dat, un vers straniu: „r(u, izvoare, nouri, raze se (mpreun( iubind”. Nourii şi razele  s(nt o pereche fireasc(. Dar r(u şi izvoare? Şi r(ul, şi izvorul s(nt substantive ambigene. U(urin(a cu care Alecsandri ia r(ul la singular pentru a avea masculinul, cavalerul (ndr(gostit, iar izvoarele la plural pentru a avea femininul pereche, trec(nd peste (nt(mplarea c( r(ul are astfel nu o iubit(, ci un harem (!), e o dovad( (n plus c( nu exist( neutru şi c( romînul vede substantivele a(a-zise neutre ca pe ni(te nume cu dubl( personalitate, ac(ion(nd perfect independent şi, deci, ambigen. Neutrul nu e nici, nici, ci şi, şi. Are ambele genuri latente şi (l actualizeaz( pe unul sau pe cel(lalt (n func(ie de context. Singularul nu e mai tare fiindc( e masculin, tot a(a cum pluralul nu e mai slab, feminin fiind, cum credea Mircea Vulc(nescu. E vorba de nume cu dou( fe(e egale ca for((, diferite ca valen(e active. Un straniu androgin e ambigenul romînesc!





George Coşbuc
„De fete mari e lunca plină, / Iar vîntul răsfăţat copil...”

	Poate cea mai cuprinz(toare perspectiv( feminin( asupra lumii din poezia romîneasc( e cea co(bucian( din Fire de tort şi Balade şi idile. Poemele sale (nscenate joac( (nt(mpl(ri, drame, restri(ti cu personaje feminine: C(ntecul fusului, Dragoste (nvr(jbit(, Du(mancele, Fata mamii, Fata morarului, Ispita, La oglind(, La p(r(u, Nebuna, Numai una, Nunta Zamfirei, Nu te-ai priceput, Pe l(ng( boi, Rada, Scara, Spinul, Sulamita, V(ntoasele etc. Satul ardelenesc este o a(ezare vuind de (ndeletniciri şi toane muiere(ti, tot ce se face şi se desface trece prin m(ini de femeie. Feciorul  („jucat” la persoana I de poet), v(ntul, c(teodat(, au mai degrab( rol de spectatori ori de declan(atori involuntari, st(ngaci ai dramei.
	Desigur, personific(rile sînt numeroase şi lucrate sub presiunea genului. Spicele se unduiesc ca fetele la hor(. Pluralul ambigenului e feminin f(r( nici o ezitare din partea vorbitorului romîn. De altminteri, spicul e nume „oficial”, el nu denume(te nici o realitate, e semn gol. „Realitatea” sa e plural(, deci feminin(. La ambigene este vizibil( calea de formare a femininului din indo-europeana primitiv(. Primul nume, „spic”, avea nevoie de categoria pluralului pentru a denumi holda, lanul, recolta, hrana. Spicele au luat asupra lor (ntreaga semnifica(ie a obiectului denumit, masculinul singular r(m(n(nd stingher şi suspendat. Din aceeaşi familie ar putea fi şi g(ndul (nsuşi. Se spune „mi-a venit un g(nd”, „m( bate g(ndul”, singularul denumind calitatea de str(in – vine din afar( şi oblig( la o ac(iune. Pluralul e cel al g(ndului asumat, parte din fiin((. C(nd romînul „cade pe g(nduri”, „st( pe g(nduri”, „e m(cinat de g(nduri”, g(ndurile s(nt ale sale, pot fi dep(nate, (esute, alese şi r(s-alese (nainte de a lua o hot(r(re.
	Un exemplu de presiune a genului asupra perspectivei avem (n celebra Nunt( (n codru. Personific(rile apeleaz( la „sexul” substantivului nu al p(s(rii. A(adar, mirele sturz (şi alege mireas( mierla, logica fiind a numelor, pur lexical(, nu zoologic(. Din (nt(mplare – dac( nu o fi la mijloc diferen(a marcat( dintre sexe, imposibil de ignorat – p(unul (şi las( acas( p(uni(a, şi se (nso(e(te cu gai(a. S( mai remarc c( modul de via(( al p(s(rii, intrat (n bagajul tradi(ional de cuno(tin(e al vorbitorului, impune (ntrebuin(area num(rului. Prepeli(a, bufni(a, pitpalacul, cucul,  mai ales, au suficient( greutate pentru a ap(rea la singular. Tot a(a cum vr(biile, presurile, r(ndunelele şi cintezoii, m(runte şi multe, apar la plural.


     	Alexandru Macedonski
„Să-ncetez să mai fiu timpul /  şi  să nu mai fiu nici locul.”
     
     Un inventar oric(t de rapid al cuvintelor macedonskiene las( s( se vad( copleşitoarea frecven(( a numelor feminine. Mai mult, aparenta r(ceal( şi superbia atitudinii se dovedesc a fi simpl( figura(ie static(, fundal am(gitor pe care se (ngr(m(de(te lumea vie, activ(, cuprinz(toare a substantivelor derivate. Florile (crini, roze, liliac), pietrele pre(ioase (diamante, rubine, peruzele), aurul şi argintul alc(tuiesc blazonul, (ncremenit (n simbolurile sale suficiente, dincolo de care este via(a – divers(, colorat(, dinamic(. Infinitivele lungi, cele care dep((esc simplul act al verbului de origine şi (şi adaug( soliditate, siguran(( de sine, durare şi cuprinderea g(ndului abstract, apar (n fiecare pagin(. Simpla lor (nşirare (infinitiv lung fiind, (nşirarea nu e simpl(, ea presupune trecerea prin substantivul prim, şir, care (nseamn( deja identificarea unei r(nduieli, prin verbul a (nşira, actul (nsuşi al punerii (n, al rostirii, şi, (n fine, (nşirarea care scoate lucrurile din definitivul (n care le-a a(ezat verbul şi le d( orizont, durat( şi scop) d( seama despre omenirea lui Macedonski (de la a omeni, adic( a-l d(rui cu hran( şi cu b(utur( pentru a pecetlui rela(ia şi apartenen(a la aceeaşi lume?). Acel „Voind s( uit c( s(nt din lume, voiam s( cred c( s(nt din cer” (şi dezv(luie drama. Voin(a nu e urmat( de realizarea desprinderii de contingent, dar st(ruin(a cu care gesticula(ia poetic( (inte(te (naltul d( orizont nem(rginit lumii, firii: inspirare, cugetare, sim(ire, (mpletire, (nsufle(ire, suflare, durere, putere, chemare, iubire, nemurire, c(dere, pustiire, mirare, (nt(mplare, stare, salutare, g(ndire, m(ntuire, c(rare (!?), (ndem(nare, rena(tere, r(bdare, fericire, vibrare, c(ntare, (ncetare, nep(sare, prop(şire, detunare, uimire, gr(bire, pl(cere, viscolire, (ntrupare, schinteiere, schimbare, (ntindere, r(zle(ire, preursire, adiere, m(ng(iere, (ngrozire, vorbire, disperare, (nstr(inare, pl(ngere, iertare, preschimbare, (ntristare, avere, z(mbire, dumnezeire, dep(rtare, n(lucire... De observat c( obiectele propriu-zise sînt pu(ine. Universul macedonskian e populat de nume derivate, care au trecut deja prin vama g(ndului activ, s-au abstractizat şi se arat( (nconjurate de zvonul de poten(ialit((i al limbii. Al(turi de infinitivele lungi, apar serii precum fiin(ă, biruin(ă, voin(ă, poc(in(ă, dorin(ă, credin(ă, suferin(ă, speran(ă; dreptate, libertate, s(n(tate, maiestate, fatalitate; s(lb(ticie, groz(vie, armonie, du(m(nie, z(d(rnicie, nemernicie, rodnicie; am(r(ciune, goliciune; f(ptur(, leg(tur(; (nchisoare, pl(nsoare; urzeal(, umezeal( etc. Derivate din verbe, adjective, adverbe, substantivele macedonskiene (nal(( constant perspectiva, vizeaz( cerul abstrac(iunilor. Deşi promisiunea nu se (mpline(te – „nimicit( o vei (ine sub triumful masculin” –, situarea (n  rangul doi, al numelor derivate, la oarecare distan(( contemplativ( şi organizatoare de lucruri, face c(t un triumf. Distan(a astfel c((tigat( preg(te(te invazia simulacrului, fiind semn al modernit((ii şi al previziunii. Tot a(a cum obstina(ia cu care Arghezi (nnobileaz( boabele, f(r(mele şi cr(mpeiele concretului preg(te(te o cale paralel( a aceleiaşi modernit((i – recuperarea lucrurilor ce vin singure din trecut. Între cei doi, Bacovia d( glas crizei – „omul (ncepuse s( vorbeasc( singur”.   
	Apa – pe care ne-am obişnuit s-o vedem maternă, violentă, melancolică, sumbră, sonoră, îndrăgostită, muribundă, clară, visătoare – este circumscrisă la Macedonski unui decor artificial de lume încremenită în obsesia luminii, cerul fiindu-i idealul. „Roua poleită”, „lacrimile de stele”, „sclipirea de argint”, „susurul de mărgele” sînt singurele care trimit la ea, exterior şi decorativ. Apa macedonskiană nu curge de la sine, implacabilă. Ea are artificialitatea unui havuz, o curgere provocată şi întreţinută de om, supusă voinţei sale. La fel de convenţionale sînt apariţiile apei ca termen de comparaţie – viaţa e o corabie purtată de valuri sau, ca marea, aspră şi întunecată – ori ca reper geografic pentru locurile natale. Macedonski nu are ceea ce s-ar putea numi „sentimentul apei”. Apa îi repugnă fiind profund legată de Timp şi Spaţiu: „Să-ncetez să mai fiu timpul şi să nu mai fiu nici locul”. Posedă, în schimb, capacitate de iluzionare. „Fruntea de ceriure plină” îşi reneagă „inima de rînd” ce i se revela lui Eminescu. Naşterea din lut e obsesia care-i împiedică înălţarea: „Ţărînă – suntem toţi ţărînă”. Accente de deznădejde curînd înăbuşite căci: „… umblînd prin tină, / cu sufletele suntem în raze şi lumină”. Raza va defini, de altfel, viziunea poetică macedonskiană: vectorială, limitată, avînd o origine clară şi o rigoare rece a manifestării. Feminitatea ei supusă constrîngerilor se rarefiază, se pierde. Raza nu poate „scînteia în afară”, libertatea sa supremă şi orgolioasă fiind respectarea circumferinţei. Dar, e adevărat, o circumferinţă creată în întregime pentru ea, pentru rază. Rafinată şi geometrizant-impetuoasă, clasică, acceptă „traduceri” străine.
	S-ar părea că focul este elementul preferat de Macedonski. Dar nu căldura soarelui, din care reţine ofilirea şi nu creşterea, nici arderea totală, violentă, însă prea evident efemeră sînt căutate de Macedonski. Lumina sa este moartă, rece, veşnică, radiată calm, distins, inutil de cristale, pietre preţioase, porţelanuri, aur, poleială, argint. O lumină minerală autentică şi iluzorie ca poezia însăşi. Ipostazele ei domestice (o lumînare, focul din vatră) sînt dispreţuite. Fumul şi cenuşa sînt degradarea, aşa cum trecutul poate fi considerat prin urmele pe care le lasă. Focul are atribute abstract-masculine.
	În universul închipuit de poet, pămîntul există prin coloşii enormi de piatră, prin culmile pe care le ridică, prin ceea ce ţine de Înalt. „Lutul pămîntesc”, „ţărîna mută” amintesc legenda umilitoare a naşterii omului. Origine la care poetul renunţă bucuros: „Îmi vînd partea mea de lume pentru partea mea de cer”. Imaginarul îl salvează: „din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare”. Noul ţinut originar e invadat de flori într-o bogăţie ne-naturală cu sugestie fluidă („cascada de roze”). Rafinamentul princiar („în crini e beţia cea rară”), aerul decadent, de o distincţie căutată, al rondelurilor au ceva din heraldica mateină. Comună le este celor doi voinţa de superioară şi aristocrată existenţă în spirit, de vreme ce „realitatea chiar frumoasă / pe lîngă vis e urîcioasă”. Întîietatea visului e cerebrală, are transparenţa sticloasă a voinţei de a visa. 
	Aerul, cel mai pur, mai straniu şi mai intangibil dintre elemente, satisface nevoia supremă de eminenţă. Cerul însuşi este aer, dens şi promiţător. Olfactivul îşi are în aer intermediarul. Prezenţa sa este fascinantă. Extazul, beţia, halucinaţia ţin de miresme, de mirajul aerului fierbinte (nuntă a focului cu aerul, înşelătoare, fermecătoare, perversă, cinică), de muzică. Privighetoarea cîntă în aerul îmbălsămat „cîntece nălucitoare cum sînt candorile de crini” – joc subtil al corespondenţelor, senzaţii tulburătoare provocate de nevăzute forţe misterioase. Melodiile, mirosurile rare şi ameţitoare, lumina caliciilor de crin ori a nestematelor sînt elementele unei realităţi suave de existenţă aburoasă, fragilă, sublimată, preţioasă. Sonorităţile vor fi şi ele artificiale ori măcar rare, iarăşi de o preţiozitate general recunoscută – nu murmur, şoptiri ori glas de ape, ci, înainte de toate, cîntec de privighetoare  adică melodie perfectă, „clasică”. „Sfînta” floare de tei va fi înlocuită de princiarul crin.
		
	
	George Bacovia
„Sînt singur şi mă duce un gînd...”

 	La George Bacovia, inventarierea substantivelor predilecte nu tulbur(, ci dimpotriv(, accentueaz( şi mai ap(sat figura poetului „enervat de lunga agonie a unui veac suspect”. O prim( constatare, de altminteri previzibil(: aproape absen(a infinitivelor lungi. Lucrarea sub(n(eleas(, certitudinea, echilibrul şi a(ezarea solemn( nu au ce c(uta (ntr-un univers alb-negru, trist, gol, ars, singur, bolnav, pal, satanic, sumbru, funerar... Totul este, implacabil şi definitiv. Rarele infinitive lungi numesc şi ele p(reri, dureri, indignare, enervare, t(cere şi r(t(ciri.  Femininele plurale sînt cele ale inconsisten(ei, difuze, vagi, pierdute (n z(ri: t(l(ngi, fantome, (oapte, siluete, sc(nduri şi coroane. Intemperiile evoc( firea (n criz(, s(nt r(sfr(ngeri ale unui interior vulnerat f(r( acces la pace şi senin. Ploaia, moina, ninsoarea, cea(a, bruma, vijelia, p(cla, promoroaca, b(ntuie, dimpreun( cu sus-pomenitele siluete şi fantome, non-locurile celui r(t(cit (n propria existen((: mahalali, margini, lumi sau cr((m(, cetate, cafenea, pia((, nici una securizant(, nici una potrivit( desc(lec(rilor (ntemeietoare. Groaz(, tus(, b(utur(, agonie, urm( şi umbr(, nebunie, histerie, ironie, melancolie, t(cere şi paloare – o materie h(r(uit(, o lume agas(nd prin mul(ime şi dispari(ie (n care masculinele sînt simpli figuran(i, f(r( substan((, f(r( prestan(( şi f(r( speran((, ieroglife cu sens secund, deviat (nspre absen(a oric(rui sens: corbi, lupi, c(ini, aman(i, copii, mor(i, apostoli, voievozi, str(buni.
	Ambigenele s(nt cele mai frecvente. Indecizia, cump(na, suspendarea – acel nici-nici/şi-şi, „şi ninge, şi plou(” – convin universului (n destr(mare bacovian. Singularele nu au b(rb((ie, nu sînt dinamice. Cel mai adesea, locuri (nchise, orbiri: cavou, spital, sicriu, vestm(nt (la Bacovia hainele nu (mbrac(, ele (nchid, izoleaz(), pustiu, abator, canal, haos, cimitir, somn, sau non-locuri - c(mp, drum, t(rg, treceri spre niciunde. Pluralele nu au nici ele feminitate. Nimic ocrotitor, delicat, fertil, doar abise, p(cate, regrete, coclauri. St(ruie obsedant numele mul(imilor copleşitoare, ale aglomer(rilor dezordonate: potop, noian, convoi, p(lcuri, noroi, delir, v(rteje. Tot ambigenele, dar mereu f(r( s( li se exploateze personalitatea dubl(, ci ezit(nd (n spa(iul dintre, (ntre, nici-nici, pe care-l pot sugera, s(nt cele care asigur( sonorul filmului bacovian. Fie silabele duble, sacadate, implacabile: zgomot, hohot, pocnet, chiot, fo(net, pl(nset, r(get, murmur, clopot, bucium, fie, mai ales, monosilabele unei sentin(e repetate,  tragedia (ns(şi dilu(ndu-se astfel (n monotonie, cenuşiu strident, oximoronic: foc, gol, r(s, val, pl(ns, v(nt, fum, mal, g(nd, zid, punct, vis, lut, glod.


Octavian Goga 
„Întîrziat să-mi cer fărămitura / aievea-aud ţărîna cum mă cere.” 

	O povestire a lui Luigi Pirandello, intitulată Scrisoare mamei, mi-a sugerat o nouă interpretare a sentimentului matriotic, atît de pregnant în poezia lui Goga. În această proză, scriitorul italian se adresează mamei moarte, mărturisindu-i că îl îndurerează, mai ales, nu faptul că ea, mama, făptură de carne şi sînge, a încetat să existe pe acest pămînt, ci că nu mai este gîndul ei la fiul rămas în viaţă. Mama, moartă, continuă să trăiască în amintirea fiului, în schimb fiul a încetat să existe în calitatea de fiu-gîndit-de-o-mamă. Cu alte cuvinte, existenţa noastră depinde strict de cei care ne gîndesc, este o relaţie, nu o stare. Să-ţi iubeşti patria („matria”) înseamnă să o veşniceşti prin truda ta asigurîndu-ţi astfel apartenenţa la o „mamă” eternă care, gîndindu-te, la rîndul ei, ca pe un fiu, îţi promite dăinuirea. Raportarea la pămîntul-mumă are o vechime poate la fel de mare ca şi omenirea însăşi. Apartenenţa la un clan, la un neam, la o ţară a fost, se pare, întotdeauna exaltată, ritualizată, instituţionalizată din motive, să le zicem „oficiale” – adică politice, sociale, economice –, dar şi neoficiale, secrete, tăinuite din raţiuni „magice”. Acestea din urmă răspund nu nevoii omului social, ci angoaselor fiinţei singure faţă în faţă cu propria moarte.
	Unul atenuează singurătatea prin relaţia responsabilă cu Celălalt. Responsabil – „înstelat etimologic”, cum ar spune Stanislas Breton – este cel-care-răspunde. Moartea este prin definiţie fără-răspunsul (Em. Lévinas). Primul semn al morţii este dispariţia răspunsurilor celuilalt. Efectul e dublu – eul e sărăcit prin dispariţia unei responsabilităţi, e „mai puţin” prin decesul celuilalt, prin plecarea lui, prin ruperea brutală a unei relaţii. Dar celălalt, murind, mi se încredinţează. Gîndul meu, amintirea se încarcă, „responsabil”, cu perpetuarea unui dialog, a unei relaţii care, într-un plan al existenţei, a încetat. Soluţia supravieţuirii stă, atunci, în identificarea celei mai rezistente memorii. Moartea se relativizează prin încredinţarea fantasmei tale unui altul, în stare să te gîndească durabil. E, în fond, „regula” tradiţiei, mecanismul conservării unei culturi. Specia umană îşi asigură dăinuirea nu doar prin moarte, ca la celelalte vieţuitoare, ci şi prin „memorie culturală”. Altfel spus, la celelalte specii „morţi sînt cei muriţi”, la specia umană, trăind viii, trăiesc şi cei morţi. Iar viii trăiesc, ca fiinţe umane, doar fiindcă cei morţi li se încredinţează. De modul în care se realizează încredinţarea, de calitatea memoriei colective depinde viaţa unei comunităţi. Uitarea lor înseamnă moarte.
	Patriotismul este şi răspuns la spaima de moarte. Un răspuns lucid, o valorificare dublă a sentimentului apartenenţei la o vatră: pe de-o parte, justifică existenţa lui noi, canalizează energii colective, comunitare; pe de altă parte, oferă o soluţie deviată, dar fertilă, eului pîndit de moarte. Să „lucri şi să osteneşti” pentru ţară înseamnă să trăieşti activ cu propria ta moarte, să recunoşti nevoia de a-ţi construi prin ţară, prin ceea ce faci în numele ei, o post-existenţă. Recunoscătoare, ţara te va gîndi pe măsura gîndului tău activ pentru ea. Creaţia, în cele din urmă, ţine de aceeaşi spaimă şi de aceeaşi victorie asupra spaimei. Să laşi o operă înseamnă să-ţi consolidezi o apartenenţă. Sentimentul patriotic (în forma sa activă, generoasă), opera artistică sînt urme în viitor, gînduri care să-ţi conserve calitatea de fiu. Prin ele „socoteala nu se mai sparge”, cum nota Eminescu în caiete. „Fără-răspunsul” morţii e înlocuit cu răspunsuri durabile dincolo de pragul ei.
	Cîntecele lui Octavian Goga sînt sfîşietor-profetice fiindcă eternitatea mumei care îşi gîndeşte fiul era/este ea însăşi primejduită. Cel fără de ţară e „mai muritor”. Patriotismul e, din această perspectivă, funciarmente necesar omului. Mi se pare cu totul firească resuscitarea sentimentelor naţionaliste, îngroşarea apartenenţelor etnice într-o eră „internaţionalistă”. „Omul nou” al societăţii socialiste, dar şi omul societăţii de consum sînt condamnaţi la seninătate, amăgiţi să-şi uite destinul de muritori. Uitarea morţii atrage după sine subţierea sensului vieţii. Excesele, fanatismele contemporane sînt semnele crizice ale unei recuperări. Redobîndindu-şi moartea, omul îşi va putea redobîndi echilibrul. Dar va avea nevoie de o apartenenţă pe care gîndul lui s-o poată cuprinde şi prin care să-şi poată promite durarea. Sentimentul matriotic (legătura cu ţărîna, glia, vatra) aşează sori în nebuloasa vieţii. Legimitatea lui poate fi pusă la îndoială doar în tulburi epoci de tranziţie.


Tudor Arghezi
„Vorbele, g(ndurile, (mpletirile”

	La Arghezi viziunea (şi instaleaz( instrumentarul „(n suflet sau pe p(l(rie”, aceast( larg(, ame(itoare alternativ( pun(nd semnul egal (ntre fizic şi metafizic. Omul s(u reia (n st(p(nire lumea (re)numind-o neobosit (n (nf((i((rile sale comune, banale, minore (f(r(me, petece, fr(nturi, cr(mpeie – s(nt „cantit((i” predilecte), care (şi exalt( taina, savoarea, „utilitatea” existen(ial(. E o lume gure((, extrem de populat( şi la (ndem(n(. „Singure vin lucrurile din trecut”, actualizate prin nume şi prin luarea (n posesie de c(tre omul ce-şi recap(t( astfel sentimentul apartenen(ei şi al rostului. Prelungiri ale sale, avide şi vii, lucrurile au personalitate, culoare, sunet. Ele nu s(nt simulacre. „Vorbele, g(ndurile, (mpletirile” reconstituie harul dătătorului de nume cratylic: „Port în mine semnul”. Func(ia onomaturgic(, „amestecat(-n totul, ca umbra şi ca g(ndul”, (şi al(tur( (nclina(ia spre antropomorfizare. Universul astfel rezultat are un echilibru şi o coeren(( intrinseci. Desigur, şi aici cele mai multe substantive sînt feminine şi ambigene, dar trecerile se pot face pe nesim(ite de la un gen la altul, important( r(m(n(nd sugestia vie(ii. În Har, „cartofii s(nt lehuzi”, dar aparenta derogare de la regulile fertilit((ii este demascat( c(nd, c(teva versuri mai (ncolo, ei s(nt numi(i „tubercule”, cu cel(lalt nume, cel derivat, ascuns ((ngropat) şi adev(rat. La plural fiind, e feminin şi rodirea e din nou fireasc(.


	Ion Barbu
 „M( tol(nii (n voie pe caldul gliei s(n” 

	Infinitivele lungi s(nt, firesc, frecvente la Ion Barbu. Ele s(nt opera(ii aproape „matematice” – precum adunarea, sc(derea ori (nmul(irea –, abstracte şi cu o via(( continu(. Au un subtext bogat, laten(e infinite. Au istorie. Exager(nd – nu prea mult –, infinitivele lungi ale limbii romîne se preteaz( sensibilit((ii postmoderne. Îşi con(in ironic istoria (pentru mine, „ironia” e detectabil( (n acel „re” al repet(rii, al imit(rii, al (ng(n(rii, cu o doz( de u(ur(tate, rimarea fiind oric(nd posibil(, cu legarea de o serie, dar şi cu latente (mpletiri de sensuri inedite), au morg(, dar şi disperare, greutatea lor livresc( nefiindu-le (nlocuitor de putere, şi nici dexteritatea nescutindu-le de amenin(area disolu(iei. Însumarea, (ndoirea, (nl(n(uirea, (ntocmirea, (mpletirea şi (ng(ndurarea numesc tot at(tea zone şi obsesii ale jocului secund. Epitetele active ((n tor/toare) (in (n fr(u fr(ngerea, c(derea, picurarea, tremurarea, renun(area şi, mai ales, fa(a dubl(, contopit( a unei faune androgine. Îndoirea, unduirea, undirea pun sub regimul „undoirii” eminesciene (cea teoretizat( de Vasile P(rvan) lumea contrariilor.
	„M( tol(nii (n voie pe caldul gliei s(n” e un exemplu de l(sare (n voia perspectivei comune comandate de limb(. Tot a(a cum, (n chip firesc, luna e ca o femeie cu chipul br(zdat piezi( de ur(.	


Ilarie Voronca 
„Plugurile fac dragoste cu ((r(na, o s(rut(, o mu(c(” 

	Ilarie Voronca submineaz( constant şi cu efecte surprinz(toare, pentru imaginarul poetic, genurile. Ici-colo „iubiri perverse”, gramatical vorbind, c(nd „T(l(ngile vacilor au vr(jit buruienile” sau „Plugurile fac dragoste cu ((r(na, o s(rut(, o mu(c(”. Metafora ignor( genul, masculinitatea agresiv( a singularului, „plugul”, st(ruind (nc( (n forma feminin( plural(. Dac( (in seama de un alt procedeu caracteristic poetului, lucrurile (şi recap(t( normalitatea. Totul se petrece la Ilarie Voronca (n regim feminin. Are loc o feminizare insistent( a lumii, fie prin dublarea feminit((ii, fie prin alegerea (impunerea) unei „valen(e” feminine substantivului (entit((ii) masculine ori ambigene (la singular). Iat( c(teva metafore din seria perechilor posesive de substantive. Se pare c( (n poezia lui Voronca apartenen(a (exprimat( printr-un substantiv urmat de alt substantiv la genitiv) e rela(ia fundamental(. Fiecare (l (o) are pe cel(lalt/cealalt( şi (mpreun( alc(tuiesc ferestre spre lumea (nconjur(toare: fanfara podgoriilor, uneltele lacrimei, descuierea nop(ii, n(frama p((unilor, cremenea v(g(unilor, dantela cascadelor, p(staia inimii, f(nt(na orei, clapele pietrelor, pleoapa potecilor, frunzele poverilor sau: viorile pomilor, pas(rea ecoului, funda norilor, catifeaua g(tlejului, maz(rea visului, aripa izvorului, fruntea gr(ului, flac(ra somnului, sticla zborului. Exemplele pot continua la nesf(rşit. Lumea se define(te (n viziunea poetului prin valen(ele sale feminine care (mbog((esc masculinul (sau ambigenul singular), dar (l şi submineaz(, hot(r(ndu-i un rang secund. Are loc un soi de alian(( a femininelor pe deasupra masculinelor, o luare (n posesie care schimb( raportul de for(e imperceptibil. Poemul are viori, norul are fund(, visul, maz(re, somnul, flac(r(, gr(ul, frunte, izvorul, arip(. Posesorul cade, (ns(, (n aceast( rela(ie (ntr-o stare de rangul doi, r(m(n(nd (n prim-plan, expresive, dominante, femininele posedate.
	

	Lucian Blaga
„Ca p(inea cald( eu te-a( fr(nge”

	 Pentru Lucian Blaga, limba (graiul) e un organism viu şi supraindividual, definind un anumit popor al(turi de s(nge şi de matricea stilistic(. Orizontul „(nalt, ritmic şi indefinit”, alc(tuit din deal şi vale, (şi pune amprenta asupra graiului. P(m(ntul de cump(n( al romînilor boicoteaz( istoria, limba (ns(şi fiind „organic(” şi, a( zice, nesupus( imperativelor exterioare. Binecunoscutele exemple etimologice de repliere, de retragere (ntr-un firesc ieşit din istorie (p(m(ntul romînesc deriv( din pavimentum, „drum pietruit”; b(tr(nul, din veteranus, soldatul roman ieşit  din lupt( şi (n(elep(indu-se; familia, ca organizare şi rigori, devenind femeia, cea nest(p(nit( şi imprevizibil() ar putea fi completate de situa(ia sau, de-a dreptul, „cazul” neutrului romînesc, el (nsuşi organic indefinit şi ondulat, nici-nici, şi-şi. Altfel şi personalizat. (in(nd mai mult de individ dec(t de lume.
	Un inventar, oric(t de rapid, al numelor blagiene scoate la iveal( preferin(a pentru ambigenul nedefinit şi problematic c(ruia (i r(spund femininele, cuprinz(toare, cumva securizante, transform(nd spaimele (n legi şi fire, asum(ndu-le. Iat( c(teva perechi sau ecouri: g(ndul are al(turi mintea şi (ndoiala; morm(ntul – taina, moartea; ne(n(elesul şi nimicul – lumea, amintirea şi uitarea; misterul şi nep(trunsul – lumina, slova; dorul şi c(ntecul – via(a, setea, nem(rginirea; av(ntul şi v(ntul – marginea; p(catul, iadul – iubirea şi ura; p(m(ntul şi ogorul – glia; r(spunsul – (ntrebarea; zvonul – clopotul, t(cerea, lini(tea; sufletul – inima; amarul – patima, lacrima şi vraja; drumul – (nt(mplarea; (ntunericul – noaptea, bezna, umbra; amurgul – nebunia; orizontul – zarea, zari(tea; r(ul – pacea etc. Masculinul e m(runt şi desuet, el nu reprezint( fiin(a. Stropi, picuri, fulgi, ghimpi ori clopo(el, p(ianjen, (arpe. Nimic fundamental (n orizontul poetic blagian nu se sprijin( pe masculin. Dec(t, poate, Dumnezeu, el (nsuşi neputincios (n fa(a nep(trunsului şi a zari(tii. Neutrul (ambigenul) apare adesea (nc( personalizat prin feminin: mare de (ntuneric, c(ldura r(ului, vraja nep(trunsului ascuns, ad(ncimi de (ntuneric, voluptatea p(catului. Lumina şi s(geata, feminine active, func(ioneaz( ca veritabile blazoane. „Lumina aceea (nsetat( ad(nc de via((” con(ine c(ldura şi setea, a(adar cunoa(terea: „o sete era de p(cate, de doruri, de-av(nturi, de patimi, o sete de lume şi soare”. O (nl(n(uire de feminine care (şi al(tur( masculinul ((ndoielnic) soare, cel definit prin... raze, c(ldur(, lumin(, v(paie, via(( sau moarte. P(m(ntul, la singular şi, deci, cu statur( masculin(, e „ne(ndur(tor de larg şi-ucig(tor de mut”. Comunicarea nu se poate spera şi (mplini dec(t prin ipostaza sa feminin(: „Ca s(-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea”. Feminin, el vorbe(te şi r(spunde. Tot a(a cum (l poate salva de mu(enie şi ne-r(spuns o apropiere prin feminin: „pulberea p(m(ntului”. Nume(te acum, feminin, via(a şi trecerea şi toat( taina lumii: „Femeia-ascunde sub pleoape-o tain( / şi-şi mi(c( geana parc-ar zice / ca ea (tie ceva / ce noi nu (tim, / ce nimenea nu (tie, nici Dumnezeu chiar” (Eva).
	Poetul umbl( printre lucruri – (n lumin( –, le face dreptate „spun(ndu-le care-i mai adev(rat şi care-i mai frumos”. Onomaturgul – fiindc( a spune (nseamn( a da nume – e copleşit de (ndatorirea sa: „c(teodat( spun vorbe cari nu m( cuprind / c(teodat( iubesc lucruri cari nu-mi r(spund”. Fiindc(: „F(pturile toate (tiute şi ne(tiute / poart(-o semn(tur( – cine s-o-nfrunte?” Privirea (n lumin( ia lumea (n st(p(nire nomothetic: „Iat(-amurguri, iat( stele. / Pe m(sur( ce le v(d, / lucrurile-s ale mele”.
	Presiunea genului asupra imaginii poate fi identificat( cu u(urin((. „Flori cu s(ni de lapte (mi apas( lutul”; „În vi(e roşii strugurii par s(nii goi ai toamnei care se dezbrac( r(nd pe r(nd de foi.” Strugurii se feminizeaz(, ca şi s(nii, fiind p(r(i ale trupului categoric feminin al toamnei. Uneori, imaginea func(ioneaz( (n regim de vase comunicante: „Ca p(inea cald( eu te-a( fr(nge” descrie coinciden(a, confuzia dintre femininul p(inii (calde) şi trupul femeii. Tot a(a cum femininul impune un comportament, s(-i zic tradi(ional, razelor: „Razele f(r( de-ast(mp(r se-mbulzeau şi se-mpingeau cu coatele s-ajung( p(n’la el”. Aceeaşi privire sexuat( (n strofa: „Numai s(ngele meu strig( prin p(duri / dup( (ndep(rtata-i copil(rie, / ca un cerb b(tr(n / dup( ciuta lui pierdut( (n moarte”. Sîngele şi copil(ria s(nt o pereche inevitabil erotic(, sentimental(. S( mai re(in aici voluptatea con(inut(, erotiza(n)t( din „Livada s-a (ncins (n somn. Din genele-i...”; sau ispita (mbr(cat( (n straie femeie(ti din „M(ini tomnatice (ntinde noaptea mea spre tine”. Presiunea femininului e vizibil( (n imaginea spicelor, „fete-n v(paie”, (nfiorate de dor şi de moarte sau materne, (n alt loc: „În soare spicele (şi (in la s(n gr(un(ele ca ni(te prunci ce sug”. Pluralul feminin al ambigenului spic are sens. El este lanul, rodul, holda, p(inea. Singularul masculin e un simplu cod de dic(ionar, nu are realitate.


„Lucruri suntem, ce poartă în ele, /  
    gînduri ca pietrele, uneori stele, /
      şi totdeauna un dor”. 

	„Potrivit concepţiei noastre despre om şi despre istorie – spune Lucian Blaga în Fiinţa istorică – fiinţa umană îşi găseşte realizarea supremă pe pămînt, şi anume ca fiinţă creatoare, oarecum în restrişte, pe linia relativităţii şi în limitele ce i s-au hărăzit (…) Pe pămînt îşi realizează omul destinul tragic şi măreţ.” Opusă net viziunii creştine, potrivit căreia viaţa şi istoria omului pe pămînt ar fi doar o pregătire pentru viaţa de apoi, concepţia formulată răspicat de poet constituie punctul de fugă al plăsmuirilor sale („Omul, cînd vrea să-şi reveleze un mister, se va comporta ca un subiect care plăsmuieşte”), fie că e vorba despre lucrări filosofice, despre schiţele metafizice ori, mai ales, despre poezie. Filosof şi poet, refuză rolul de „preot fără umor”. Omul deplin, cel care trăieşte deopotrivă „în orizontul lumii date, în vederea conservării sale, şi în orizontul misterului, în vederea revelării acestuia”, are de partea sa, necurmată, starea creatoare în pofida duşmanului ereditar, moartea. „Tragismul prăpăstios” al condiţiei sale este frenat de „demnitatea fără seamăn” a gesturilor demiurgice. Lumea şi omul, „produse de impas”, se opun şi se alătură Marelui Anonim, alăturarea fiind posibilă graţie însuşirilor demonice prezente în preajma calităţilor divine; însuşiri demonice, adică deplin omeneşti. Omul înaintează („Simţim pe buze greu păienjeniş, / dar mergem înainte înainte” – Poveste) din năzuinţa secretă şi uzurpatoare de a iscodi şi a re-izvodi cuvintele originare, cuvintele puterii şi ale creaţiei. Hărăzit morţii cu fiecare clipă care trece, omul se poartă ca un nemuritor, în contradicţie cu propria natură. Binele de care este în stare se naşte din cel mai mare Rău, răul definitoriu – moartea. Tot aşa cum, fiindu-i refuzată revelarea în absolut, hărţuieşte cu întrebările sale misterele, le deschide, le obligă să-i îmbogăţească rătăcirea în vremelnicie. „Omul nu poate sări peste sine însuşi”, dar poate să-şi locuiască durabil efemeritatea. Convieţuirea activă cu moartea echivalează viaţa cu un proces continuu de auto-poiesis.
	Mereu stăpînit de demonul cunoaşterii, acel libido sciendi prin care spaima de moarte este refulată, dacă nu chiar suprimată, simte supunerea la zei şi religie devenind de la sine improprie: „Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuţi” (Suflete, prund de păcate). Dacă citim poemele blagiene din această perspectivă a morţii regăsite, orizontul se lărgeşte încă, enunţurile lirice dobîndind o tonalitate de manifest discret, dar cu atît mai persistent şi mai insistent. „Reforma morţii” palpită în poezia lui Blaga cu toate înfiorările, ezitările, nuanţele. Fiinţa din versurile sale îşi asumă trecerea – aşadar, moartea – asigurîndu-şi astfel deschiderea, atotcuprinderea, orizonturile vaste. Întrebările  morţii pun fiinţa în relaţie cu timpul şi veşnicia; ele alcătuiesc duşmanul fără de care direcţia, sensul, voinţa vieţii s-ar tulbura. Acel rival din teatrul eminescian fără de care înaintarea nu mai este cu putinţă. Disimetria fundamentală dintre conştiinţa infinită şi viaţa finită care o încarnează (despre care vorbeşte un Jean Ziegler, de pildă: „omul trăieşte ca un nemuritor care ştie că moare”) este acutizată. Cumpăna îşi flutură aripile scoţînd nimicul din nemişcare. Sfîrşitul se îngustează pînă la dimensiunile neglijabile ale unui moment. Dincolo de clipa ultimă se întinde marea întrebare a morţii şi ispita teribilă a „fără-răspunsului” ei. „Aplecat peste margine”, poetul îi scrutează misterele, priveşte dincolo şi plăsmuieşte urmări. „Nimicul îşi încoardă struna” (Pan cîntă). Moartea devine un motiv de o frecvenţă uluitoare. Pentru imaginarul romînesc, alaiul de feminine e în firea lucrurilor. Tot aşa,  pigmentarea ambigenică. Primită astfel în „trecătorul meu trup” este extrem de rar însoţită de spaimă: „O ne-nţeleasă teamă / de moarte mă pătrunde” (Flori de mac). Mai degrabă înfiorare benefică în sens goethean: „E moartea-atunci la căpătîiul meu?” (Fiorul). „Fiorii unor tăinuite presimţiri” (Primăvara) bîntuie „jocul potrivnic” al vieţii, fertil tocmai fiindcă potrivnic. „Basmul în risipă” al vieţii (Cîntec sub stele), generos în ciuda cenzurii, se rosteşte „aci-n pămînteana epocă, de neguri şi humă” (Legenda noastră). Muritudinea este preschimbată în blazon. Desigur „pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfîrşit” (Tăgăduiri), dar „Ne place (s.m.) să umblăm / ca întrupările fumului” (Drumeţii) ce desfid „semnele de plecare” (Semne). Trecerea însăşi nu mai este atunci resimţită ca cenzură impusă, ci ca alegere deliberată, ca lucrare anume, ca  auto-poiesis: „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt” (Cap plecat). Spre-moartea e aleasă în ambele sensuri ale termenului: alegere conştientă, auto-răspundere şi distincţie, nobleţe, însemn al diferenţei. Cuvîntul în rimă cu pămîntul se transformă în cîntec: „mă trimit în chip de cîntec spre moarte” (Fiu al faptei nu sunt). Apartenenţa la ţărînă nu este afirmată direct şi stăruitor ca la Octavian Goga, să zicem. Legăturile sînt discrete, tainice, invită la recuperarea unei ştiinţe uitate, la revitalizarea reminiscenţelor („Experienţa nu caută decît să verifice ceea ce noi ştim de mult” nota Eminescu în caiete. Sau, în alt loc: „Nu ne-am trezit noi – s-au trezit secolii din urma noastră şi ne-au scuturat din somn” – ms. 2255, respectiv 2285): „Ţărîna e plină de zumzetul tainelor, / dar prea e aproape de călcîie / şi prea e departe de frunte” (Din cer a venit un cîntec de lebădă) şi „În somn sîngele meu ca un val / se trage din mine / înapoi în părinţi” (Somn). De altminteri somnul, acea aproape-moarte, prin care tainele versantului dincolo ar putea fi descifrate, e un motiv frecvent al poeziei blagiene. Mai puţin somnul nocturn, banal şi limitat, fiziologic: „Cînd trec punţile de somn / îmi rămîne numai visul / şi abisul” (Cîntec înainte de-a adormi), cît mai ales somnul morţii, cel „lîngă o apă ce curge” („Orice visare în faţa apei se cosmicizează” – Gaston Bachelard), şi somnul foetal promiţător al renaşterii, somnul din „ţara fără nume”, regretat şi dorit, tulbure şi aducător de spaime: „Mamă, tu ai fost odat’ mormîntul meu. / De ce îmi e aşa de teamă – mamă – / să părăsesc iar lumina?” (Din adînc). Nu supravieţuirea – varianta creştină care sărăceşte viaţa de aici şi de acum în favoarea celei de dincolo – este visată, ci renaşterea. Aceasta lasă întreg privilegiul muritudinii, îngăduind cultivarea unor scenarii viitoare, libere, contradictorii, gratuite ca un „cîntec trimis spre moarte”: „O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cînta / şi tu odată peste veacuri / pe coarde dulci de linişte, / pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat / şi frînta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?” (Linişte). Într-o asemenea perspectivă, pămîntul răspunde, poate fi ascultată creşterea sicriului în trupul gorunului din margine de codru în dezmierdată pace…
	

A.E. Baconsky   
„Şi cuvintele vor continua să se înmulţească mereu, /
 întunecînd orizontul şi moartea.”

	Cu Cadavre în vid şi Corabia lui Sebastian, A.E. Baconsky cade din spaţiul geografic, etnic, patriotic, social, erotic chiar – toate apartenenţele securizante – în timpul „extaticei treceri”. În aşteptarea „jertfei de seară”, poetul explorează cel puţin două ipoteze/ipostaze ale existenţei umane. Pe de-o parte, sentimentul asiduu cultivat că viaţa e o sumă uriaşă de disponibilităţi, tulburătoare prin cîtimea infimă, niciodată satisfăcătoare, de actualizări pe care timpul vieţii o încape („Nu moartea, ci viaţa pe care o purtăm în noi, necunoscută, mă tulbură” – poate fi citită aici şi o stranie feminizare, fiinţa grea, gravidă, purtîndu-şi neîndemînatic propria viaţă-moarte). Halucinante herghelii de cai niciodată încălecaţi stăruie în fundalul „scenei” lirice. De aici tonul straniu-exuberant al psalmilor săi negri, al imnurilor tragice, nesaţul, pofta blagiană de a umple „vidul dintre făpturi”. Tot aşa se explică multiplicarea ca ideal pe dos, un soi de „poligamie” cosmică în care fiecare lucru nu mai „lasă un singur cadavru”, ci nenumărate; în care insul are mai multe umbre – „una din umbrele tale / de pe acum trece Styxul, ceaţa coboară” –, trecerea însăşi fiind proces lent („din tine însuţi încet să-aluneci”); ora de dincolo şi Marea Mare se ating sub semnul reînviatei ştiinţe dacice a morţii. Multele trupuri găzduiesc „un suflet migrator şi agonic”, mîntuirea fiind promisă de trăirea constructivă şi senin-crispată („Nu-ţi fie teamă de-amurg”) a morţii intravitale: „Pune coşciugului coarde noi şi fii neprihănit trubadur / frumuseţii acesteia, închide ochii şi cîntă / pînă cînd auzi-vei bulgării de ţărînă / sunînd în carcasa violoncelului tău” (Seară idilică). Copleşitoare forţa rezonatoare, feminină, a ţărînei, care pune în umbră „forma” masculină bulgării, luminînd straniu amurgul însuşi.
	Pe de altă parte, presimţirea erei vidului (Gilles Lipovetsky) şi a simulacrului (Jean Baudrillard) cu o nelinişte acuzatoare mai puţin înţeleasă la data apariţiei poemelor („Singurătăţii voastre / i-am dat propriul meu chip, dar poate că voi nu veţi ceti / niciodată aceste inscripţii şi va veni iarna / lungă…”). Obsesia iernii nu mi se pare predilecţie pentru anotimpul care opreşte, aparent, trecerea, ci, mai degrabă, recurs la o metaforă a încremenirii dincolo de aparenţa iureşului, a liniştii zgomotoase din paraistorie. În viziune baconskyană, cadavrul are semnalmentele manechinului. El este fără a fi cu adevărat. Jean Baudrillard (L’échange symbolique et la mort, Gallimard, 1976) identifică patru modele de corp-referinţă: cadavrul, din perspectivă medicală, animalul stăpînit de pofte carnale, pentru religie, robotul pentru era industrială şi manechinul pentru era semnului, a codului, a simulării. În romînă, trei ambigene bogate în nedeterminarea lor firească şi un masculin exclus, tot firesc, din sfera umanului. „Cadavrele în vid” sînt manechine, căzute în vîrtejul hiperrealităţii („Realul nu mai este ceea ce poate fi reprodus, ci ceea ce este, deja, întotdeauna, reprodus”). Totul ţine locul cuiva, fără a avea biografie proprie. „Totul seamănă şi totul e altceva”: „nici chiar sfîrşitul / pe care-l aştepţi, nu va fi singurul, unul, / pentru groapa la care visezi în acest septembrie / se va găsi un paracadavru” (Paraistorie). Desubstanţializarea fiinţei în era consumului e sinonimă cu micşorarea omului sfîrşitului de mileniu („mulţime măruntă, pulbere, diseminare de gnomi” – un descrescendo dinspre feminitatea gureşă, încă prolifică, spre închiderea într-un masculin nerodnic, încremenit), calitatea umană fiind strivită de cantitatea produselor. „Personaj primitiv şi ingenuu, bîntuit de credinţe vechi şi de duhuri”, cum se autocaracterizează polemic, A.E. Baconsky înregistrează catastrofic, apocaliptic chiar semnele „anotimpului electronic”. „Înstelat, fantomatic şi palid”, respinge desăvîrşirea zadarnică, bogăţia străină, „fantastica instalaţie de trăit”: „nimenea nu mai ştie al cui / e capul pe care îl poartă”; „suntem un imens abdomen transparent / căruia ochi otrăviţi, pîndind în umbră / îi urmăresc superba digestie”; „mareea consumului… sentimente sintetice…/ Pe poduri suspendate stăm / scuipînd în apă propria noastră imagine”. Cuvintele îşi pierd funcţia cratylică, ele dublează obiectele care nu mai au nevoie de nume: „Şi cuvintele vor continua să se înmulţească mereu, / întunecînd orizontul şi moartea.” Mesajul poetic e explicit. „Întunecarea” morţii goleşte viaţa de bruma de sens pe care poate s-o aibă. Exclus din cetate de manechinul jovial al erei consumului, mortul se întoarce pe uşa din dos şi instaurează confuzia ca în Înmormîntare, unde genurile, amestecate şi năuce,  renunţă la privirea sexuată : „Convoiul s-a oprit – o arătare / ieşită-n drum sfidează procesiunea, / şi ochii noştri văd în loc de-un mort / doi morţi, trei morţi, nenumăraţi, sicrie / pe care le petrecem în tăcere / şi dintr-o dată nu mai ştim nici noi / cine e viu, cine mai e în viaţă, / ne pare că noi înşine suntem / cei morţi, şi alţii ne conduc la groapă, şi-nspăimîntaţi fugim, fugim, fugim… / iar mortul se ridică din sicriu / şi spre mormînt porneşte singur.”




Al. Philippide
 „Dar eu vlăstar al unei lumi bătrîne, / Ros de-ndoieli...”

	În cazul lui Alexandru Philippide, să spun de la început că ipostaza romantică a eului solitar în conflict cu lumea este accentuată de întîmplarea că lumea e feminină şi, prin urmare nestatornică; înstrăinarea de lume şi de suflet, deopotrivă, se colorează cu o senzualitate în plus cînd sufletul străin, cugetul bolnav, golul lăuntric, visul sterp sînt toate incerte, pîndite de feţe plurale, ascunse, de nepătruns. Că statura lor masculină e provizorie, nu poate promite certitudini, nici priviri definitive. Că, prin urmare, eul este condamnat la derivă, la rătăcire, la reveniri perpetue asupra propriei sale condiţii. Teritoriul liric are, în limba romînă, toate atributele feminităţii – ocroteşte şi trădează în chiar aceeaşi clipă întîmplător înstăpînit asupra lumii sale fertile, autosuficiente.
	Cîteva secvenţe din ediţia pomenită în Spicuiri. „Poala mumii şi puntea humii”, feminine duble şi arhaice, conservă „dimensiunea arhetipală”, numesc geneza şi dependenţa/ apartenenţa, sînt destinale. Traducerea – „aux jupes de sa mère, le pont de la terre” – pierde timbrul sonor, dar şi semnificaţia ascunsă, căci „fustele” cad în domestic, iar „podul” masculin nu leagă tresărind înspre „huma” originară, ci se împerechează simplu, însoţind trecerea. Tot aşa „hăurile vremii”, multe, ezitante, capricioase, nu sînt egalate de „les chaos du temps”, în care timpul e abstract şi străin, lipsit de căldura, chiar înşelătoare, a vremii. Din acelaşi poem, „unul măcar din cele trei suflete-ale lui” profită de ambiguitatea vastă a ambigenului, sperînd să aleagă o certitudine, tradusă prin singularul masculin, din mulţimea zgomotoasă, deşirantă a sufletelor plurale. În franceză, „une de ses trois îmes” e o simplă alegere, fără adîncime, dintre ipostaze egale. Acelaşi suflet androgin şi călător îşi va alege pereche o stea, în franceză nuntirea devenind simplă întovărăşire a două feminine. Vlăstarul unei lumi bătrîne se recunoaşte fiu al unei mume, vulnerat de insistenţa feminină a îndoielilor. Maternitatea se pierde în franceză cu le monde, tot aşa cum subminarea e văduvită de senzualitate şi înfiorare cu îndoielile masculinizate ale francezei moderne (în secolul 17, îndoiala era feminină – la doute!). Înşelătoria şi „vechea poveste” din univers se petrec între spaţiu şi vreme, legitim, aşadar. Espace et temps, două masculine, proiectează povestea în răceala abstracţiunilor. Poemele sînt străbătute de feminine – nălucire, mănăstire, duhuri – trudind spre gîndul sfios şi nesigur al dublei personalităţi. Genurile pe dos – din perspectiva romînei – ale francezei schimbă pe nesimţite perspectiva. Fundalul preponderent feminin al poemelor – vremuri, timpuri, visuri, violoncele, zări, ţări – este masculinizat în franceză. Un îndemn precum „să socotim cu veacuri, nu cu ani”, unde se păstrează ambiguitatea ambigenului plural şi limitarea acră din masculinul ani, inversează relaţia tradus în franceză şi modifică perspectiva (siècles şi années). Cearta din „Cîntăm clăbucii clipelor de-acuma”, în care masculinul serveşte perfect derizoriul şi ne-adîncimea, se atenuează în „la mousse des moments”, cu moliciunea îngăduitoare a femininului. (Să spun încă o dată – traducerea e cît de bună poate să fie, nu cu ea mă răfuiesc. De altfel, nici nu e vorba despre o răfuială, ci despre încă un accent în discuţia despre privirea sexuată romînei.)


Eta Boeriu 
„Eu ştiu că heruvimii sînt femei”

	Puţin important cine a dat tonul, şocantă, însă, dacă nu de-a dreptul suspectă stăruinţa (mimetică, pripită) cu care se repetă ideea virilizării poeziei Etei Boeriu. Condiţia feminină este exilată, pe urma unor prejudecăţi, e adevărat de lungă tradiţie, în dulcegării, sentimental, superficialitate, aşa încît sinceritatea brutală a destăinuirii, senzualitatea agresivă, cruzimea inciziilor lirice, eleganţa expresiei, voluptatea polifonică a peisajelor psihice sînt considerate mărci exclusiv masculine, iar accesul la ele, „pornire antifeminină”. E de mirare că în prelungirea acestei vechi erori se aşează înşişi „cavalerii” Cercului de la Sibiu, în atmosfera căruia poeta a crescut – se poate presupune – acceptîndu-i-se feminitatea şi inteligenţa în egală şi firească măsură (pentru a demonstra „antifeminitatea” Etei Boeriu, Cornel Regman, de pildă, enunţă legi cel puţin hilare: „poezia feminină n-ar fi putut inventa elegia”. Aşadar, „modul delicat al zugrăvirii sentimentelor”, „sinceritatea şi dulceaţa expresiei”, „plînsul”, „melancolia” ar fi „posesiuni masculine”). Nu-i de mirare că Dana Dumitriu va comenta cel mai exact „tema” poeziei în discuţie: „erosul, acela care se înconjoară de vagile miresme ale morţii”, deopotrivă la îndemîna celor două sexe.
	Eros înconjurat, străjuit, frînt de miresmele morţii. Iată sensul însuşi al ingambamentului, procedeu prozodic predilect pînă la apropriere. Enunţul forţează limitele unui vers pentru a se frînge brusc în următorul. În volumul antologic Din pragul frigului statornic („Paralela 45”, 1999), poate fi urmărită, de la o carte la alta, descreşterea bucuriei, tot mai trudnică spargere a graniţelor, tot mai inaccesibilă împlinire androgină. Ce vînăt crîng (1971) descrie „o vreme cu margini fragile” în care visceralul inundă – „val gros şi moale” – strofa în îmbrăţişări lichide. Apa cu imaginarul său feminin, îşi alătură ambigenul, împerecherea lor liberă, sfidătoare fremătînd de bucuria trecerii însăşi. Ude spirale, iederi, trîmbe de lumină, cheag de lumini, „un bulgăr de lumină fărîmiţat prin oase”, dar şi „iarba crudă ca o carne peste oase” traduc o bucurie tristă, o frenezie presimţind crepusculare destrămări ale cărnii tinere încă. Mîlul şi ţărîna, străbătute de „spuma rece a tălpilor cărnoase”, desenează blazonul unei senzualităţi pe cît de brutale, pe atît de sublimate. Reci fiori, încolăciri, un „umed alunecos”, alge moi, musturi amărui, ochiuri verzi de apă, „o beznă caldă ca cenuşa / de care-atîrnă trîmbe lungi de fum / şi umede” îmbracă faldurile cărnii, oximoronul devenind purtătorul de cuvînt al unei stranii mezalianţe repetate. Lumina musteşte pe întuneric, roua arde, veşnicia îşi alintă vremelniciile. Metaforele vegetale sunt, desigur, cele mai potrivite pentru a numi bucuria tristă a durării prin şir de „muriri”. Tot aşa cum stăruitoare fundaluri metafizice răbufnesc la suprafaţă în sintagme de cutremurătoare concreteţe: „bură tulbure de şoapte”, „forfotă de spaime”, „funie groasă de nelinişti”. Pîndit de moarte, eros îşi linge rănile, împrumutîndu-i formele: „trupurile morţii noastre – goale / subţiri şi lungi ca razele de lună”. Senzual pînă la ţipăt („ca rîurile mă goleam de apă / şi goală-i pregăteam din timp iubirii / o matcă fără fund ca să te-ncapă”), fecund („ca să nuntesc vremelnicul şi dulce / popas cu ziua, cînd se lasă noapte”), înfipt în „pămîntul gras... dospind de bucurii”, eros îşi numără „arginţii” – „amurgul, noaptea, ceasul, aducerile-aminte, eu însămi şi lumina” – cu o deznădejde asumată pînă la contopirea ei cu fericirea ultimă, în ipostaze hieratic-desfrînate: „Şi flutur să mă vreau cînd sînt omidă / şi fiind omidă totuşi să mă bucur”. Dezordine de umbre (1973) duce sfidarea graniţelor dintre sexe, dintre regnuri un pas mai departe. Emblematică ambiguitatea unei imagini precum: „un soare sfîşiat pînă la sînge / topea curgînd pădurea devastată”.  Sintaxa lasă suspendate funcţiile – care e obiectul, care e subiectul „topirii” erotice? Împerecherile îşi ies din ţîţîni: „Cerul pereche cu marea / frunza pereche cu floarea / noaptea pereche cu luna / valul pereche cu spuma // vîntul pereche cu norul / visul pereche cu zborul / unda pereche cu apa / ochiul pereche cu pleoapa”. Nesocotirea genurilor numeşte mai degrabă un ideal decît o realitate: „Toate-şi răspund, se-mpreună”. Fiindcă pe un fundal cu căderi lente, falduri de cenuşă, nopţi încîlcite, haos, dezordine, răsuciri în lungi spirale şi fîşii de beznă reci, plăcerea rostirii e tot mai accentuată: „Noaptea tînără şi neagră” e brăzdată de cuvinte, mereu la plural, feminine expansive, fertile, colcăind de o vitalitate care ţine locul vieţii însăşi, în declin: „să vină noaptea şi să-mi ţină umbră / cînd stau fierbinţi cuvintele la pîndă”; „să iasă / perechi, perechi cuvintele din arcă / şi-n chip ciudat şi nou să se înmulţească... fierbinţi, docile, suple şi fecunde”; „...cuvinte / stîlcite într-un cald şuvoi şi paşnic / de linişti încă neînţelese”. Docilitatea şi pacea sînt iluzorii, aparenţe întreţinute de perfecţiunea tot mai tăioasă a versului. Căci înţelesul e răstălmăcire!
	Risipă de iubire (1976) aduce cu sine „o stare apoasă / prin mîl cu tresăriri intermitente”, se înregistrează „năruirea sîngelui dulceagă”, scurgerea, dărîmarea, „nimic bucurînd decît însăşi durerea”. Femininele sînt încă predominante, în aceeaşi înlănţuire, joasă, cu ambigenele.
	Senzualitatea se rarefiază, prezentul nu-şi mai ajunge. De remarcat că, într-o poezie mizînd pe vital, visceral, senzual, prezentul e singurul timp al verbului şi al fiinţei. Trecutul e conţinut, cu o lăcomie erotizantă, viitorul e chiar presimţirea morţii, şi ea conţinută în plinătatea grea a iubirii. Risipa a făcut ultimii paşi, se văd deja solii morţii apropiate. E simptomatică, într-o poezie precum Puţină lumină, invazia prevestitoare de limitări, răniri, încremeniri, epuizări a masculinelor – corbi, lilieci, bureţi, melci groşi, dinţi, soboli şi, mai apoi, plumbi, nămeţi, spini, cleşti, solzi, zimţi, maci, aceştia din urmă mesageri expliciţi ai extincţiei.
	„O bucurie fără noimă – ori poate iluzia ei” e prefigurată deja în Miere de întuneric (1980) – „şi-am copt (verbul la trecut!) la sîn pe limba mea de leagăn sămînţa bucuriei de a spune”. La Capătul meu de înserare (1985 – postum) – un cer căzut, reminiscenţe, colivii, labirinturi, fisurări – „şi iarăşi abătîndu-se nimicul / şi iarăşi prăbuşirea”.


Nichita Stănescu 
„Sare din mine  un fel de plisc în toate părţile şi deodată.”

	Condamnat la o perpetuă aşteptare, la o încordare a înţelesurilor în ele însele pînă iau forma merelor, frunzelor, umbrelor, păsărilor, Nichita Stănescu îşi construieşte viziunile mai ales în jurul unor extrem de expresive infinitive lungi, minunatele feminine romîneşti împăcînd fapta şi forţa cu aşezarea şi cu matca. Trupul „lent vorbitor” al poemului se rupe mereu în două (nu în doi!).
	Aici şi deocamdată, un simplu crochiu. Mă voi sluji din nou de traducerea franţuzească, excelent revelator al funcţiilor privirii sexuate romîneşti. Repet, traducerea nu e vinovată, ci neputincioasă. Aceleaşi carenţe ies la iveală şi dacă, de pildă, îl citeşti pe Baudelaire în versiune romînească. Însă, faptul că cele două limbi au în comun absenţa neutrului este complicat de acela că romîna are în plus ambigenul, iar franceza „privilegiază” masculinul. Fotografia nu poate ieşi decît mişcată.
	În Leoaică tînără, iubirea..., „logica” este clătinată de la început: infinitivul lung al iubirii conţine feminitatea pînditoare a leoaicei, în vreme ce l’amour se travesteşte pentru a face faţă metaforei. Încordarea, strîngerea, privirea, neştirea, strălucirea, mişcarea sînt repere viclene ale poemului, greaua lor feminitate prelungind în cercuri concentrice portretul metaforal. Varianta franceză le rătăceşte pe toate, aşa încît deşertul, masculin şi el în franceză, nepîndit de proliferarea feminină, cade în timp, le temps, şi el masculin, rătăcind, o dată în plus, alunecarea ambiguă, ocrotitor-trădătoare a vremii romîneşti. Aş mai spune, într-o paranteză pripită, că nu mi se pare imposibil ca „de-a dura” să nu fie o expresie onomatopeică, ci o reminiscenţă din durarea prin petrecere a vremii însăşi, haina de feminin a cuvîntului (dúra) fiind, de altfel, la îndemîna oricui. Nuntiri secrete, întîmplate pe seama cuvintelor nu neapărat în deplină ştiinţă a poetului, se întrevăd în strofe citite aiurea: „Şi privirea-n sus ţîşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntîlni / tocmai lîngă ciocîrlii”. Privirea şi auzul se întîlnesc în teritoriul androgin al posibilităţilor multiple, forfota rebelă a cuvintelor fiind, în poemele stănesciene, sursă de infinite, crescute unele din altele, subînţelesuri. Femininul privirii e subminat de ambigenul curcubeului corelat, iar auzul profită de o „bărbăţie” provizorie, fragilă. Această tensiune a clipei senzuale scade în varianta franceză – le regard şi l’ouie sînt, pe dos, dar definitiv, pereche, ambiguitatea le e străină.
	Excelente racursiuri senzuale în Elegia oului, a noua. Ambigenul oului e, aş zice, legitim, el conţinînd dubla posibilitate a genului viitor. De la bun început, poemul profită de această bogată scindare. Zborul, sentimentul, întunericul, sufletul, umbletul, ecoul, miezul pămîntului adîncesc înţelesul dedublării iniţiale: „stă unul lîngă altul, nedezlipit, / sinele lîngă sine”. Fermitatea lor efemeră augmentează sugestia nedefinirii. Aşteptarea, naşterea, încercarea, creşterea răspund în ecou, asigurînd spaţiul vast, deschis spre toate zările deodată. Diafanitatea aripii, fragilitatea cojii concură la agravarea pericolului proliferării nestăpînite: „ouă concentrice, negre, sparte”. Imagine pe care franceza n-o poate urma. 	
		

	Marin Sorescu
„Toate lucrurile seamănă îngrozitor / cu mine...”

	 La Marin Sorescu totul e (nsufle(it, lucrurile vorbesc. Arbitrariul semnului („La (nceput / A fost cuv(ntul. / Totodat(, el era / şi purt(torul s(u / De cuv(nt”) este ameliorat de privirea subtil( („Înzestrat cu o vedere mai subtil( vei vedea toate lucrurile mi(c(nd” – Nietzsche). A tr(i (nseamn( a vorbi („Iar noi cei (epeni (ntr-o singur( via(( / Nici m(car pe asta n-o (tim tr(i. / Vorbim anapoda sau t(cem ani (n şir. / Penibil şi inestetic”), a (ncerca ieşirea din „psalmodierea de blestem” destinal(. Strania simplitate a enun(urilor tenteaz( anamneza, (n sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esen(iale ale fiin(ei r(t(cite (n goana zilei. „Tendin(a prozaic( a cititorului”, cum o numea Val(ry, este subminat( (n chiar esen(a ei. „R(c(it( de artificii”, poezia (şi extrage seva, noutatea şi ad(ncimea din jocul num(rului („G(ndurile mai vechi / Trec spre margine de g(nd”), al genului („Ochii ace(tia i-am v(zut, dac( nu m( (n(el / Mir(ndu-se pe ni(te lucruri obi(nuite, / Pe triste(e, pe noapte, pe spaim(”). Concrete(ea cotidian( a pluralului „g(ndurile” e (mpins( discret spre marginea abstract(, nocturn( a singularului „g(nd”. S(-mi amintesc aici c( romînul e b(tut de g(nduri cînd îl fr(m(nt( m(run(i(urile vie(ii, dar (l bate un g(nd c(nd ceva se mi(c( (n ordinea pre-stabilit( a lumii („E(ti g(ndul (nsuşi care-(i d( prin g(nd”). Ochii urc( din masculinul concret, diurn, prin mirare, la vasta poten(ialitate a lucrurilor ambigene pentru a atinge (n final (n(l(imea femininelor existen(iale: triste(e, noapte, spaim(.


Florenţa Albu 
„Începe alchimia Pămîntului / Mirabila descompunere”

	În Anno domini (1991), jurnal-manifest, poezia nu putea lăsa cuvintele să trăiască, era silită să repete mecanic, între două dimensiuni – adîncul fiindu-i refuzat ori inutil – semnele vremii: gol, cutremur, ţipăt, urlet, spaimă, frică, urît, foame, minciună, frig, singurătate, moarte, oboseală. Ne-stări încremenite într-un orizont posomorît traduse într-un lamento lugubru rotindu-se în cercul halucinant al irealităţii realului. Într-un asemenea ne-loc, substantivele nu-şi puteau oglindi unele în altele apartenenţa sexuată, genul îşi pierdea funcţia şi relaţiile. Relaţia directă, brutală cu o realitate aberantă, ne-umană le interzicea cuvintelor propria istorie, visarea în subînţelesuri, înmugurirea în spaţiul scriptural. Numeau angoasa şi ţipătul, cu sonorităţi adesea bacoviene. Petrecerea (1998) nu aduce, cum bănuisem o clipă, seninătatea chefului redescoperit. Cele două cicluri – Petreceri şi Variante de singurătate – numesc o angoasă impură, fiindcă aproape încîntată de propria dezîncîntare. Florenţa Albu reface pe cont propriu „sfîrşitul continuu”, aşezîndu-se cu oarecare dichis şi firav confort într-un ecou imperfect, zdrenţuit, acru la „golul istoric” bacovian, „melcul abulic translucid”, atins de lehamite şi de „inerţia de amiază”, croindu-şi drum cumva paralel. Într-o asemenea ecuaţie esenţială, amiaza însăşi e punctul suspendat, mort, în care urcuşul s-a încheiat, căderea spre amurg fiind iminentă. O „clipă-n cădere” care nu se poate „petrece” – petrecerea e rotundă şi plină, desăvîrşire în negativ a trecerii. „Hohotirea de amiază” şi lumina falsă dau iluzia unui orizont, curînd căzut sub loviturile unui vînt păcătos, desmăţat, mesager al haosului. Nici un epitet nu descrie, nu salvează nu iartă. Oraşul (Bucureşti e un tîrg atins de boleşniţă, de ofilire, de murdăire, de paloare, de „icter urban”, nimic vertical, nici o umbră de măreţie ori de poveste) e o închisoare în ton cu „zobul lumii”, cu laţul vremii. Închiderile sînt „subliniate apăsat”, „închis închisorilor”, „ziditor de ziduri”, „şi iar şi iar / cotidianul – / banalitatea la pas”. Tristeţea e leşinoasă, gîndul oprit, molozul vîrstelor împotmoleşte orice idee de zbor: „Dar singur singur / îţi înduri istoria... ochi în ochi cu tine...”. O definiţie echivalînd cu o gaură neagră. Corbii vin cobind, aducînd cu ei „spaima de nu ştiu ce – de nu ştiu cînd”. Melcul limbajului e bolnav de „scîrnă”, de „scîrnă scîrbavnică”. Grimasa a devenit mască perpetuă, poemul scrîşneşte pe loc, haotic.
	Secţiunea a doua aduce o foarte firavă „transferare a cenuşiului / în foarte cenuşiul luminos”. Cu privirea întoarsă (definitiv?) spre marea ultimă, poemele inventariază crispat, incapabile şi aproape ne-dornice de conexiuni. Absenţă, „nimic peste nimic”. Hula mării aduce mîluri, cenuşă-încenuşări. „Boala urîtului” are toate înţelesurile deodată – e boala celui văduvit de frumuseţe, a celui văduvit de iubire, a celui care urăşte. Şi mai e şi boala fără nume, angoasa, spaima de Marele... Poeta nu-şi doreşte cu siguranţă, să scrie „poeme roz”. „Şi intrînd în zi te loveşti / de tine întîi / te loveşti de nervuşorul întins / care ţipă: de-ajuns! Ţipă degeaba...”. Diminutivul, grotesc, ironic – nervuşorul – e dovada angoasei ca modus vivendi asumat.	
	În Austru (1999), „se schimbă culorile melancoliei”. Reculegerea – ca lectură şi punere împreună din nou a lucrurilor rătăcite – feminizează discret şi sensibil versura. O „seară în sepia” numeşte amintirea selectivă („şi clipa mea cum stă aşa / într-o visare şi-o uitare”) în care „ora e subţire”, cade „cea mai frumoasă ninsoare”, plutirea e lentă şi tristeţea leşinoasă, dar gata amîndouă să participe la ceremonia timpului care şi-a redobîndit curgerea. Minciuna – frumoasă, imensă – face jocurile, pune în mişcare oglinzile versului, îngăduie costumări delicat sexuate şi exersează, cum spuneam, feminizări, feminităţi. Reticenţa existenţială rămîne întreagă – „intru în vis cu scoarţă de apărare”. Însă visul e „această casă suspendată / prin care mă plimb noaptea / cu încetineală sumbră / cu graţie solemnă”. Chiar sumbră, încetineala adoptă o mulcomire străină pînă acum versului-ţipăt. Deşi solemnă, graţia îşi cere drepturile. Privirea, vag sexuată, joacă genurile în opoziţii sugestive: „Trec pe străzile lungi / numai sfîrşitul li se vede / într-un cîmp cosit de bărbaţi”. Încetineala, visarea, graţia, îngăduinţa au orizontul în chiar mişcarea lor prelungă, feminină. Masculinul îngust, retezat, închide, orb la vestiri şi prevestiri. De partea Bătrînelor doamne, „personaje” de excepţională poezie, e „pajiştea verii topită-n lumină”. O zonă în care se pot scrie „poeme neruşinate” şi se pot lua Lecţii în natură.
	Potopul de nuntiri înregistrat în poemul cu acest titlu mi se pare de o noutate absolută. E, aş putea spune, rozul acceptat ca înfăţişare – alta – a lumii cenuşite. Substantivele se împerechează după genul firesc ori după prelungirea pe care le-o împrumută poeta. Mugurii răchitei tremură în întîmpinarea vîntului, ca nişte sfîrcuri de o senzualitate pură şi densă. Floarea cireşului se deschide bunăvestirii, ca o gură hulpavă. Fluturii se împreună cu orhideele. Dîra melcilor iubeşte piatra, în clarul lunii, masculinizat, se încheagă patima privighetorii. (n incanta(iile sumbre ale Floren(ei Albu, marile feminine s(nt (nchise (n sonorit((i bacoviene prin scurte definiri cu schimbare de gen: „lumina e v(nt / lumea – p(m(nt / moartea – cuv(nt”.


Mircea Zaciu
  „… de vrei să te mîntuieşti nu vorbi / 
şi nu iscodi pe altul / neîntrebat.”     
	
	Jucătorul de rezervă al lui Mircea Zaciu (volum de versuri unic şi postum, alcătuit de Ion Vartic şi Marta Petreu, apărut în Biblioteca „Apostrof”, 2000) s-a ivit dintr-o presiune a spaţiului şi timpului deopotrivă: într-o şedere la Roma „a fost pentru întîia oară că am simţit acel otium specific latin, care venea din aer, din vechime, din culoarea cerului, din atmosfera extraordinară ce domneşte în acel «centru de studii», într-un cuvînt din simplul fapt (simplu? la drept vorbind miraculos!) că mă aflam tocmai la obîrşia noastră… Să nu rîzi, «maica Roma» după care au tînjit toţi ardelenii mei din alte veacuri nu e o simplă figură retorică! Ei bine, toate astea concurînd, m-am pomenit «versuind»”. Versurile profesorului sunt, asemeni textelor din singularul volum Teritorii al aceluiaşi, de o rarefiată, dar caldă senzualitate, stăruitoare şi creatoare de halou. Aş zice de luminiş. Forţa lor indiscutabilă vine din alcătuirea atentă, mereu livrescă („E aproape neverosimil ce multe elemente de / pastorală poţi întîlni / într-o simplă plimbare la ţară”), a unor privelişti încărcate de istorie, însă o istorie a fiinţei sub vremi nu a vremurilor, un fel de locuire catalizatoare: „Bate rar un clopot de seară între vişinii / scuturaţi de friguri / printre porumbişti neculese curge mai departe / tot Someşul”. Adesea singurătatea ambigenului ori a masculinului (zgomotul apei, frigul odăii, fitilul zilei, orizontul, zbaterea plopilor) este vindecată prin recurs masiv la feminine, fie ele plurale ale ambigenului (friguri) ori feminine [porumbiştile virgine străjuind (pe)trecerea Someşului] ca-n strofa de mai sus, ori lanţuri de feminine, ca-n evocarea repetată a copilăriei: „Flori ţărăneşti de-ale bunicii”, cîrciumărese, dumitriţe, tufănele etc. Amintirea stă sub semnul femininului ca orice obîrşie. Pieţe, case, fîntîni, străzi, drumuri (pluralul călătorului întîrziat, degustînd cu lăcomie, sub ameninţare, locurile), miresme, culori şi cărţi – lasă deoparte, între paranteze, „orizontul beat de griuri” şi exersează logica ultimă a genurilor cuvintelor: „Pustia din mine / întîlneşte deşertul pur şi simplu / e bine” (s.m.). Însoţirea destinală e degustată prin traversarea unor trepte inevitabile: toamnă, durere, pîlpîire, „a lumii lumină umilă”, „mişcarea aceea de aripă transparentă / sub pudra de pastel a polenului”. Jocul cu infinitive lungi din Ordo amoris nu-i decît firesc: iertarea, îndurarea, atoateînţelegerea, revărsarea, sfîrtecarea, disperarea, iubirea. Tot aşa cum portretul ţării transilvane e desenat din turla bisericii, mireasma sînzienelor, iarba înaltă, pădurea tînără, podgorii, flori, mireasmă, dogoare, livadă, vocea bunicii, mormintele familiei; feminine îmblînzind merii sălbatici şi singure în stare să compună ideea de ţară – „sentiment difuz şi fierbinte / fluid ca sîngele”.

Monica Pillat
„Atîtea luminişuri închise-n aşteptare”

	O poezie de interior, odaia şi sinele reprezentînd cele două coordonate ale unui univers captiv în „desţărmurire”. Aşezată sub lentila verbului incantatoriu, interioritatea îşi dezvăluie mocnita, mereu pe punctul de a se revărsa, voinţă de cuprindere a totului. Expansivitatea se încolăceşte în jurul ei însăşi, cultivînd o stare de dor şi neîmplinire, o deşirare obscură, difuză, mătăsoasă, mai fertilă decît rotundul împlinirii: „Un dor de neschimbare mă îndeamnă / Să-ncui într-un palat de somnuri timpul”. Suspendarea rostirii („Şi ce ciudat, în zalele rostirii, / Te-ndepărtezi de tot ce ai a spune”) procură expresiei fiorul liric. Un dans nelegat, hrănindu-se tocmai din frîngeri şi sincope, cu o „bucurie clătinînd a moarte”, înlănţuie oximoroane. Recursul la infinitivele lungi, multe dintre ele – cele emblematice – negative (neschimbare, nelămurire, chiar desţărmurire, care egalează în universul poetei vulnerarea, nu eliberarea), este firesc. Faţa lor dublă, furnizată de dinamismul verbului abia încheiat şi aşezarea substantivului abia instalată, convine texturii poetice oscilante, nesigure, complăcîndu-se în tensiunea domoală a unor opoziţii. În noua organizare, cuvintele îşi pierd înţelesul tradiţional şi exersează cu o uimire blîndă asocieri inedite. Luminişurile fiinţei nu mai sunt, de pildă, spaţii deschise, libere, cu acces la înalt, ci închideri „în aşteptare”. Aşteptarea însăşi a „ieşit” cumva din cercul promisiunilor din afară, a părăsit verbul deschiderii spre altul, spre celălalt, degustînd bucuria aşteptării goale, pure, suspendate. Tot aşa, „dorul de neschimbare” profită şi de ambiguitatea ambigenului dor a cărui sobră masculinitate tremură în marginea risipirii plurale feminine, dar şi de violarea logicii interne pe care o aduce neschimbarea. Dorul e, prin definiţie, tînjire după altceva, rareori după mereu acelaşi.
     O stranie voluptate a vagului înfioară decorul, altminteri livresc şi septic. Detaliile, mereu cu valenţe rebele, induc o senzualitate insinuantă, corporalizînd inefabilul, sexuînd asexuatul, limitînd net nelimitatul. Valuri, draperii, o boare, plutiri, o „pîlpîire cu umbriri de drumuri” (care, fireşte, se întorc mereu spre centru, nu duc nicăieri: „Şi dacă vrei să nu mă schimb / Fii aură nelămuririi”) rătăcesc pe loc, pe aceeaşi „potecă de cuvinte” izbutind să neliniştească, să alerteze fiinţa, să destrame prejudecăţile realului. O feminizare difuză, grea, străfulgerată ici colo de ambigene androgine stăruite în cele mai izbutite dintre poeme: „Apropie-te în gînd. Tot ce cuprinzi / Îţi fură mîna-ntr-un străfund ascuns în văluri; / Ferestrele s-au aburit, podeaua toarce, / Perdelele mlădii pîlpîie leneş, / Sub uşi un dans cu labe lente / Face covorul să tresară, // Atunci, lampa scade... // Mă-nchid dormind în cercuri de mătase, / A cui sînt eu şi cine mă visează? // Nu mă trezi... am şi uitat de unde vin, / O neîntîmplare mi-e fiinţa”. Neîntîmplarea e bogată, perfect slujită de feminine aburite, alunecoase, torcînd în plinul dinlăuntru. E o singurătate i-aş zice lehuză, pentru care totul e înăuntru, chiar şi afară-le, închiderea, mătăsoasă şi cu orizonturi vaste. Transcenderea realului e la îndemînă în lumina scăzută a candelabrelor răsfrînte în oglinzi, într-o învălmăşire de şoapte şi foşniri: „Am deodată totul neavîndu-l”: „Odaia se trăgea în nicăieri”. Interiorul – al odăii şi al fiinţei deopotrivă, ele fiindu-şi una alteia succedaneu – este mobilat cu un rafinament matein, scăpat legilor timpului comun. În catedrala de vorbe foşnitoare pluralul e singur, apropierea înseamnă depărtare, „prea-plinul e un văl, / Pustiul – o-nscenare”, iar sfîrşitul, alt nume pentru începuturi: „Cu mîini de ape-nlătură pereţii / Şi mă închide-n marele lui zbor.”
     
     
Nicolae Breban
 „femeia de dincolo de timp”

	O altă încercare: Elegiile pariziene ale lui Nicolae Breban. Încă din prima pagină, femininul întruchipează salvarea. Trist, pierdut în şirul bărbaţilor „cu faţa acoperită”, poetul se imaginează preschimbat în „femeia de dincolo de timp” şi se lasă bîntuit de feminine vibrante, vii, personalizate: gelozia, spaima, trădarea, neputinţa, pofta, neruşinarea. „Copila ce-şi pierde sexul cu nevinovăţia celui ce lasă să i se scurgă pe barbă zeama mărului verde” e un dublu vers care desenează pe fundul poemului ieroglife asemănătoare zaţului de cafea. „Copila ce-şi pierde sexul” e emblema feminităţii acaparatoare, cu feţe multiple, ispită şi matcă. Mărul nu e doar al păcatului originar legat tradiţional de femeie şi pîndit de pluralitatea merelor implacabile, ci şi, în fluiditatea nocturnă din zeama cea verde, sugestia anagramatică a maternităţii depline. „Zeama mărului” ar fi fost întîmpinată cu exclamaţii încîntate, dacă Saussure ar fi fost cititorul lui Nicolae Breban şi i-ar fi excavat versurile. Fiindcă prozatorul şi poetul Breban cresc şi se autocultivă sub semnul neîndoielnic al Mamei. Fără a forţa inutil, e suficientă o repede ochire pentru a descoperi frecvenţa teribilă, aş spune, a silabelor ma, mă, me, conspirînd în fundal.
	De altminteri, „masculinitatea uriaşă” nu e decît un simplu vis al lui Zeus, neegalînd vreodată urieşenia feminităţii – glie, mare, memorie. Visul însuşi capătă consistenţă prin repetare – deci feminizat. Tot aşa cum „nectarul singurătăţii războinice” are nevoie de plural, de mulţime. Trufia ciuntă a masculinului e ironizată discret de un apel precum: „Să fim nemuritori!”.
	Elegiile brebaniene înaintează tăind ape de o feminitate netă, cumva aşezată, căzută în auto-contemplaţie: răzbunare, cădere, automîngîiere, ratare, evadare, disperare calmă, binecuvîntare. Vîrstele feminine, timpul neputînd fi iluzoriu stăpînit şi numărat decît prin feminine, sînt marcate de feminine ale înstrăinării: „Mai tînăr, mi-ar fi fost sete, mai bătrîn aş fi deschis o carte cu poezii de-a doua mînă”. Setea şi cartea „sunt mărci din afară”. Expresia romînească – „mi-e sete” – exilează starea, o obligă să vină şi să lovească, să absolve de responsabilităţi. Cartea, sînt înclinată să cred, trebuia să fie „de-a doua mînă” pentru a-i agrava caracterul extraneu nu a-i certa calitatea, neapărat. Panica, umbra, toropeala, lenea chiar onania umbroasă nu pot deschide, în limba romînă, decît înspre un „orizont de femei”. „Ce să fac cu mine, cu el” numeşte criza la apogeu. Descrierea de sine cade în ne-cuvîntul pronumelui el, exilat din relaţia eu-tu, singura vie. Masculinul, în limba romînă, nu este o soluţie. Elegiile lui Nicolae Breban o dovedesc şi ele, dacă mai era nevoie: eunuc, idiot, tînăr solist, individ (adică unul care nu se poate dedubla şi, deci, transcende), înger, monstru, idol, şoareci şi stăpîni invizibili, vasali, şobolani, martori, negustori graşi. Aş forţa un strop interpretarea: cînd propriul sex (gen) echivalează o gaură neagră, iar celălalt sex e „un mit, o utopie, aproape un lux; o energie de necheltuit, o tensiune insuportabilă”, răspunsul stă în „tinereţe – prieten al iubirii materne”. Poetul vorbeşte la un moment dat despre „vîrstele post-adolescente” oferind o cheie posibilă. Viaţa însăşi, cu toate vîrstele sale succesive, nu e decît ieşirea din androginie, din starea neîmplinirii rodnice. Tot ce urmează e nostalgie şi încercare de recuperare a vibraţiei duble, generoase. De regăsire a oglinzii şi oglindirii, a admiraţiei lăuntrice. În această perspectivă, „Don Juan-ul cel limbut” e androginul etern rătăcitor, care-şi caută jumătăţile, nu jumătatea. Este „rîul care se aruncă nechibzuit în vale şi se îneacă în verdeaţă”. Care şi-a pierdut malurile. Soluţia se supune metaforei androginei: rîul tînăr şi vanitos e vremea să-şi clădească maluri interne: „Să ne zidim pripit înlăuntru”. Eu-însumi trebuie să i se opună lui eu-însumi.


Aurel Rău
„Vine un cuvînt din pădurea verde. Povestind, ne prinde tîrziul”

	Mai ales de la Mişcarea de revoluţie, critica avea să remarce îmblînzirea instrumentelor lirice, subiectivizarea deschisă a stărilor şi mişcărilor fiinţei. „Într-o carte frumoasă” îşi vor aşeza tabăra şi-şi vor asuma limitările trăirile poetului, „să scrii şi să fii” devenind deviza unei existenţe livreşti. „Hărţuit de cer”, „grăbit spre cuvînt”, lăsînd deoparte „faptul că nimeni nu găseşte / şi căutăm totuşi”, poetul se copilăreşte, exersează dimensiuni ludice ale perspectivei, într-o hîrjoană orgolioasă cu propriul har, secondat supus de versuri, „aceste bare / de care mă ţin”. Pentru genosanaliza de faţă am să aleg, anume, frînturi din poemele de dinainte de venirea toamnei – „O bătrînică, o doamnă de vîrstă înaltă ţîşneşte / în plină vară cînd nu te aştepţi / îţi atîrnă de după cap un colier de flori veştede / pe care pururi nu-l mai desprinzi / şi se pierde nevăzută-n mulţime”. Fiindcă, încă în versurile de început, pe cînd „cuvîntul spunea toate dorinţele, toate tăcerile, toate căinţele”, este uşor detectabilă o senzualitate rafinată, un soi de revărsare a poemului peste un univers doar în aparenţă hotărnicit şi îngust. În Moment rar, de pildă, fiecare detaliu aduce o înfiorare în plus, substantivele se împreunează sub semnul predestinat al genului. Ceea ce, la prima vedere, e un pastel în tonalităţi rustice tradiţionale se dovedeşte curînd o „alegorie” a nuntirii universale. Înserarea coboară în sat; turnul bisericii îşi face loc printre stele, profitînd de pintenul masculinităţii conferit de ambigenul singular; „prin părul sălciilor adormea vîntul, năierul”; într-o mişcare ciudată, care nu cu ochii se poate vedea, „îşi dezgolea natura sînii, plină de vrajă”; „arborii şopoteau legănat, iar lumile ţineau / sfat cu casele satului”. Cu mijloace de o simplitate albă, aproape inconştiente de subînţelesurile pe care le poartă, poemul se deschide spre univers, pregătind luminişurile trăirii poetice programatice.
	Corespunderi vaste se întemeiează sub privirea poematică, scăpată de sub autoritatea simţurilor comune. Marea – „uriaşa aceasta cu şoapte fierbinţi care pleacă mereu / şi soseşte mereu”, – dimineaţa – „e ora cînd toate-n mişcare se-ntorc şi-n culoare şi-n sunet”, amiaza clară, noaptea himerelor sînt fantasme ce convin gustului pentru nemărginit şi ambiguu: „Doamne, atunci nici lumină n-a fost şi nici întuneric, / Nici timp, nici întrebări, doar o tăcere adîncă şi înaltă / În care cineva ar fi putut să asculte paşii de vînt ai ciutelor mutîndu-se de pe un pisc pe altul...”. Infinitivele lungi impregnează discursul liric cu o solemnitate caldă, de o feminitate cuprinzătoare, vastă. Chemare, mişcare, prelungire, aşteptare, întrebare, cădere, înălţare, strălucire, remuşcare, sticlire şi, peste toate, rochia înflorată a mării. Faldurile mătăsoase ale tablourilor sînt ţintuite în fermitatea iluzorie a unor ambigene la singular – zvon, ţipăt, spasm, zid, vis, suflet, gata să se destrame în gureşă mulţime. Livrescul este administrat poemului în doze suave, din vîrful peniţei. La toate vîrstele, poezia lui Aurel Rău respiră aceeaşi delicateţe insinuantă, aceeaşi artă a miniaturalului în stare să acopere/ descoperind marile, gravele teme. Iată un crochiu din urmă cu trei decenii: „Prin ploi, prin neprielnic, cireşele s-au copt. / S-au rumenit, printre frunzele aburind, cireşe. / A înflorit roşul pieliţei lor şi acum seamănă, / cît e ziua de lungă, c-un răsărit. / Şi fără să contenească aversele, vîntul, / înnorarea, se vor trece cireşele / neobservate. Aversele, vîntul, înnorarea...”. Femininul plural e cel care organizează tabloul. Strugurii, de pildă, n-ar fi putut purta cu ei aceeaşi nesăbuinţă, senzaţia de preaplin pîndit de trecere, de viaţă pulsînd în nesocotirea vremii. E de presupus că pluralul aversele a fost cerut de versura ocultă pentru o însoţire provizorie, tot aşa cum cele două singulare vîntul şi înnorarea aduceau cu ele implacabilul, care e mereu singur şi fără pereche. Dincolo de şăgălnicie, crochiul are şi fina derîdere – solemnitatea poemului se construieşte în ştiinţa surîzătoare a zădărniciei: „Se desprinde un cuvînt dintre cuvinte / şi mă arată cu degetul”.


Ana Blandiana 
„Nimic nu e mai de preţ / Decît umbra / Şi nu mai au umbră / Cuvintele care şi-au vîndut sufletul”

	„Orice cuvînt e o încredere” la Ana Blandiana şi, poate, chiar o încredinţare. Privind „trupuri albe de plopi”, poeta se lasă în voia genurilor:  „adolescenţi frumoşi sau doar femei”. Dulcea confuzie o instalează ambigenul trupuri, Androginul. Să mai spun că încredere e o întîmplare nu lipsită de secrete semnificaţii în textura poetică. Frecvenţa compuselor cu în- (îm-) poate vorbi despre strădania întemeierii, a găsirii unui punct de sprijin în jurul căruia universul să-şi poată ordona înfăţişările haotice. Privirea poetei aşează lucrurile în. Temeiul, rostul sînt mereu provizorii. Întîmplarea îşi are însă, în limba romînă, rădăcini duble – e supusă timpului şi spaţiului (fie el cîmp deschis neprevăzutului ori mormînt, închidere asupra niciodată cunoscutului), dar şi tîmplei, loc şi timp al minţii, semn al forţei nemăsurat-fragile a gîndului. De aceea, încrederea e mai mult decît credinţa; nu e doar primire, acceptare a unui crez, ci voinţa de a descăleca în el. „Răscolită declinare / între leagăn şi mormînt” căreia i se alătură învieri, însingurări, împletiri, înmulţiri.
	O descoperire depăşind oarecum graniţele genului. La Ana Blandiana, copleşitoare sau măcar însemnată este prezenţa participiilor, fie ele masculine sau feminine, singulare ori plurale. Lucrurile universului său sînt, rînd pe rînd, nerostite, încleştate, îndrăgostite, încuiate, încărcate, obosite, înţelenite, împletite, cioplite, acoperite, amorţite, mototolite, apropiate, învelite, încopciate, înfrunzite, încolăcire, răsturnare, întoarse, neînţelese, zgribulite, ascunse, apărate, vegheate, zidite, înnodate, împărţite, încolăcite, sprijinite, suspendate, depărtate, asfinţite, îngheţate, luminate, răsturnate etc. Aş spune că sînt toate abia ieşite dintr-o lucrare; efecte, urmări, stări. Determinări gata să-şi capete autonomia, să se substantiveze. Această iminenţă a substantivului abstract defineşte poezia Anei Blandiana. Privirea răbdătoare a poetei, verbul ei în aşteptare descriu lumea prin participii, asigurîndu-i prin zbateri, treceri şi învieri, accesul la idee. Astfel, lucrul, oricare ar fi el, învolburat, pregăteşte învolburarea, depărtatul-depărtarea, luminatul-luminarea, întorsul-întoarcerea, înviatul-învierea. Gramatica e contrazisă. Participiul nu mai e urmarea unui verb, deci viitor, ci sămînţă a verbului plin, substantivizat, a infinitului lung. Abia trecut, prezent tremurător, el prevesteşte lumi viitoare aşezate, rotunde, feminine. Visate în limba maternă.
     Spiritualizarea „freatică” a poemelor e însoţită de senzualitatea difuză sprijinită pe jocul genurilor. Exemplele pot fi culese din orice volum, din toate vîrstele poetei. Am ales (aproape) la întîmplare Ochiul de greier. Într-un joc, intitulat chiar aşa, „Ploaia coase / cerul de pămînt / cu fir de mătase / Răsucit de vînt”. Întreţeserile sînt nenumărate. Cuvintele îşi împrumută putinţe, se preling unul în/spre celălalt mizînd pe ambiguitatea ambigenului. Personalitatea sa dublă îngăduie perversităţi extrem de fertile în spaţiul scriptural. Imaginea poetică alunecă între certitudini şi nesiguranţă, versul abia ţinînd în frîu cumpăna. Fiindcă ploaia, feminină, „coase”, cu o îndemînare firească (precum iarba, şi ea feminină, „ţese” pămîntul de nori), feţele masculine efemere – cer, pămînt, fir, vînt – ale întîmplării, apelînd la alunecoasa, insinuanta mătase. Împreună vestesc iminente căderi, salvări, mîntuiri. Într-o zonă a tuturor posibilităţilor, flexibilă, maleabilă, feminină: „Iarba ca o ploaie / Care curge verde / Peste cer şi-l moaie” (s.m.). Verbul trimite deopotrivă la imaginarul apei şi la vulnerabilitate. Acelaşi fior subteran, senzual în strofa: „Luna tangentă la turn, / Suie spre crucea din vîrf / Obrazul ei taciturn / Şi galben, de stîrv”. Luna şi crucea se lasă contaminate de bărbăţia trecătoare a ambigenelor. Două mitologii, cea eminesciană şi cea creştină, lucrează în fundal stricînd ori lărgind echilibre. Luna, al nopţilor monarh, şi crucea, mereu însoţită de amprenta Răstignitului, au o feminitate ezitantă, neîntreagă, precum în: „Ce simte lampa pentru flutur / Ce simte luna pentru mare...”. Prima pereche, legitimă (lampă/flutur), este urmată de una valabilă doar în straturi de interpretări moştenite, ori de cuprinderi mai largi decît prima vedere: lună-mare. Marea, evocîndu-şi valul, poate comunica, într-un interstiţiu, cu luna „monarh” sau „regină”. Tot aşa „Iarna crengile scriu / Poezii japoneze / Cu penel / fumuriu / Pe mătasea zăpezii”. Crengile, feminine, îşi aleg intermediar masculinul penel (chiar dacă unul vremelnic) pentru ca întîmplarea cu zăpada să se încarce vibrînd de o senzualitate discretă, şi ea potenţată de mătasea atît de plină, în enciclopedia limbii, de sub-texturi senzuale. Procedeul e frecvent şi nu poate fi întîmplător. Iată: „Acest trup / Pe care-l rănesc / Şi mîngîierile / Cu umeri din care aripile / Au renunţat să mai crească”. Sau: „Plăpînd univers / Mai trecător decît frunza / Fraged imperiu de-o oră / Pe care-l conduce norocul”. Masculinele – chiar şi cînd sînt doar costumaţii instabile ale ambigenului, una dintre „personalităţile” lui – au nevoie de înţelegerea feminină pentru a spera coerenţă, armonie, idee. Frunza şi ora fac să fie pipăibilă trecerea, umanizează neînţelesul din univers şi noroc. Uneori limba îşi alege singură haina dintre mai multele posibile, nu doar sub imperiul rimei, ci dintr-un gînd, ţel, desen subteran. Cuvintele par să se cheme singure, anagramatic. Astfel „un tibet de acoperişe” – nu acoperişuri – răspunde abia conştient imaginii de buluceală feminină şi rimează secret cu gureşe, care nu apare în pagină, dar pîndeşte de după colţ. Toată această viermuire în pragul ideii este asistată alb de „îngeri muţi şi stîngaci”, neputincioşi.
     
     
Adrian Popescu 
„senzuală pînă la desfrîu, cotropitoare şi cristalină...”

	Excepţională demonstraţie a presiunii limbii asupra imaginarului în Ploaia, poem în proză din Focul şi sărbătoarea (1975). Substantiv feminin, avînd în sine feminitatea tradiţională, mitică a apei, dar şi a curgerii, a trecerii, a şiroirii, ploaia este, pentru tînărul poet de odinioară, femeie: „Senzuală pînă la desfrîu, cotropitoare şi cristalină vara, ursuză şi monotonă în septembrie”, „insinuantă sau brutală, limpezită ori învăluită în pîclă, lentilă fumurie, lăptoasă cînd se abureşte înaltul”, „impudică şi terestră, dezmăţată şi efemeră”. Ea sfidează neutrul germanului das Regnen (ori, vai, masculinul der Renen) şi are în romîneasca celui care-şi iubeşte cuvintele statura ispitei însăşi, în stare să pună în primejdie „flacăra lumînării pe care o hrănim”. Nu doar feminitatea limbii romîne asistată de un ambigen cu „dublă personalitate”, cu acces la valenţele androginei e vinovată de frecvenţa unor asemenea imagini, ci şi structura fundamental feminină a poetului Adrian Popescu, căruia-i sînt străine atributele agresiv masculine. Sărbătoarea, cerul, mila, călătoria, cărţile cu foşnet suav (toate substantive emblemă, desprinse din titlurile cărţilor sale), Poezia însăşi invocată cu şir de feminine – copila, femeia, înţeleapta, nestatornica, fidela – sînt prelungiri fireşti, moduri de a fi ale unui „Ovidiu Valah, / menestrel transilvan, / răzvrătit franciscan, / îndîrjit umbrian, / cielin nesupus” (cum se defineşte singur în Fără vîrstă – 1999).
	Aşteptarea plină de chin se consumă într-o permanentă pendulare între ispită şi dorinţă de puritate, senzualitatea fiind mereu un alt nume pentru calea spre „străveziu”: „voluptate impură şi luminoasă, nimeni nu te poate salva de vremelnicie, numele tău arde şi lumînare este”. Versurile sînt mecanisme delicate de îmblînzit „zgura zilnică a deprinderilor mărunte”, procedeul predilect fiind feminizarea, precum în splendida „colivie a pumnilor”. Culese la întîmplare dintr-un volum antologic, secvenţe precum: „colonie stranie de arginturi fluide”, „plesnitură gureşă de ramură de salcie”, „subsuoara alămurilor înfierbîntate”, „cănile au buzele vinete şi muşcate”, „carnea mea toată este o lumînare / dar eu sînt flacără într-un cer străveziu”, „fierbinţeala dulce a miezului”, „părul blond ca o livadă cu viespi”, „tu care mă săruţi pe frunte, lumină dulce, soaţa mea”, „cînd adierea rochiei tale aduce mireasma desprinderii unui stol de porumbei de pe sîrmă, cu albe cămăşi”, „O, uriaşe flori de-a valma / din umezeala de păduri / tresar cînd le atingi cu palma / şi par domniţe în trăsuri” vorbesc despre eficienţa în ordine poetică a acestei perspective. O senzualitate grea, densă, niciodată apăsătoare, o visceralitate alcătuită din atingeri suave şi mîngîieri binecuvîntate, o puritate privind înapoi, fără mînie, spre mîlul originar. Delicat, prelins printre lucruri, dar luînd mereu seama la fiinţe, Adrian Popescu îşi ţine cu amîndouă mîinile lipită pe chip o mască a sobrietăţii, a morocănoasei, canonicei bune-cuviinţe, a supunerii şi umilinţei. Însă îi alunecă neîncetat printre degete un surîs şi o şăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioşie înţelegătoare. Nimic prefăcut în această împerechere a măştii cu cea mai năucitoare sinceritate. Verticalitatea sa e uşor adusă de umeri, gata să îngăduie plecări şi aplecări, stricteţea poruncilor se îndulceşte sub adaosuri metaforale, asprimea îi e prefăcută şi capricioasă ca o femeie. De altminteri, toate lucrurile de pe harta poeziei sale, cum am văzut deja, sînt feminine, ici-colo potenţate de un ambigen. O încercare de genosanaliză asupra plachetei Fără vîrstă nu face decît să întărească portretul deja intrat în istoria literaturii. Oglinda, vocile, vibraţiile, „subtilele mişcări ale dublului astral”, traduse prin fervoare, mînie (mereu blîndă), pasiune, febră, înfiorare, însoţire, părăsire şi împăcare în „candela braţelor” păstrează tonalitatea feminină a versurilor, cărora ambigenul le adaugă accentul personalizat: miros jilav, nume uleios, strat de aur, dar mai ales „un susur de apă curată” şi „mîlul fierbinte, prefirat printre degete”. Frecvenţa infinitivelor lungi, cu nehotărîrea lor fertilă între faptă şi stare, nu-i decît previzibilă: înălţare, stingere, visare, întristare, petrecere, jertfire, lucire, învăluire, amînare, învolburare, întoarcere, tăcere. Alături de moarte, arome, flăcări, ramuri tinere şi ceară, de melancolice şi cumva, întremătoare zvonuri, amestecînd „pulberea lumii” cu „marginea lacrimei” şi aruncînd „fuior de raze” în „vîrtejul apei”. O poezie a cutremurării şi înfiorării de nesfîrşită forţă sugestivă.
	Să mai adaug două probe de imixtiune a genului în construirea imaginii poetice. Mai întîi, „floare din cer / în nouri de-a-pururi mireasă”, unde nuntirea se întemeiază pe vechea, bogata feminitate a florii. Şi: „Pîlc de mesteceni pe un deal cînd plouă / trunchii fragili s-au dezbrăcat de frunze / Şi o femeie i-ar putea urca pe umăr...”. Ofranda senzuală, rarefiată, speriată de propriile sugestii a tinerilor mesteceni a impus recursul la masculinul trunchi în locul ambigenului, feminin la plural, trunchiurile. Femeia din vers şi bărbăţia timidă a mestecenilor sînt „vinovate” de licenţa poetică. Limba s-a dovedit, din nou, stăpînă.
	Delicatul Adrian Popescu, preumblat printre lucruri s( le descopere misterul, are (naint(ri şi unduiri feminine. „Trupul meu (ntreg este o lum(nare”. Adic( fulgerare, lumin(, rug(ciune, miere, flac(r(. Privirea sexuat( e fie (ntristat( de ceea ce vede: „V(ntul despoaie mesele triste”, fie ((galnic(, rev(rsat( (n şirag de feminine de o expresivitate rar(: „plesnitura gure(( de ramur( de salcie”.


Marta Petreu
 „Trupul meu mă va vinde”

	„Înaltă, senzuală alcătuită din muchii reci nervoase”, Marta Petreu renunţă treptat, cu fiecare volum de versuri, la abundenţa, uneori excesivă, a verbelor, menită să sugereze un dinamism autoritar şi tăios, pentru a se aşeza în teritoriul lucid şi vorbitor al substantivelor. Cele mai multe dintre ele sînt ambigene, deci androgine – un masculin singular şi stingher visează feminitatea, accesibilă doar în pluralitate, mulţime, gloată. Creier, trup, măcel, vis, întuneric, semn, sens, nod, hohot, obicei, zid, cîmp, uter, pergament, fum, clopot, pămînt, verset, cer, extaz, rău, neant, ambigenele sînt repere însemnate, cu ele se poate construi, se poate ţine în frîu un feminin al vulnerării: nimicirea, frica, greaţa, boala, moartea, bezna, trufia, groaza, putreziciunea, cenuşa, singurătatea, noaptea, disperarea însăşi „ca o fată subţire”. Tot cu ele se poate descrie cu precizie „infernul de uz personal” consumînd „singurătăţi trufaşe”, se poate domestici coşmarul pînă la a imita confortul lichidului amniotic. „Luminez cu înţelegerea mea peisajul negru” ar putea fi cheia noii situări faţă în faţă cu propriul instrumentar. Verbul se atenuează, fiind aproape sinonim al substantivului feminin: luminarea şi înţelegerea, cea dintîi subînţeleasă în spatele unui verb fragil, îşi declamă statutul suveran. Numind „înstăpînirea” asupra lumii, substantivele feminine iau „în stăpînire” spaţiul scriptural şi scot din anonimat faţa dublă, ezitantă a ambigenului. Apa, piatra, lumina, sfera, marea, dar şi privirea, durerea, amintirea, momirea, mărturisirea, existarea – bogate infinitive lungi – iau în seama lor vorba şi fapta, deopotrivă. Nu întîmplător apar versuri precum: „mă doare durerea” sau „nimeni nu mă priveşte-n privire”. Ele marchează fenomenul pomenit mai sus de substantivizare a perspectivei, de asumare deosebită a feminităţii, altădată pierdute (într-un gest de frondă) sau costumate (într-un efort de parvenire în lumea condusă falocrat). Psalmii violenţi ai Martei Petreu aduc, dincolo de Nimicul înalt al nomothetului Blaga şi de exasperarea argheziană – ambele sesizabile ca un uruit subteran de mare expresivitate –, şi desprinderea de masculinul ca unică măsură a lucrurilor. Acel Domine invocat stăruitor în Apocalipsa după Marta numeşte, în fond, o absenţă, pregnantă, cu sens, dar absenţă. E un Dumnezeu al nepăsării (negîndirii, etimologic vorbind) somat în numele sophiei vremelnic rătăcite. Teritoriul masculinului fusese invadat cu propriile arme. Se dovedeşte acum firav, mărunt, agresiv, primar: fluturi, gîndaci, pumn, viermişori (grotescul diminutivului!), bocanci. Deconspirarea brutală a visceralităţii ca damnare („Ştiu – trupul meu mă va vinde”), a feminităţii ca înstrăinare aduce cu sine mînia şi declaraţia de independenţă.
	Specia neterminat( e resim(it( ca o povar(, dar neterminarea st( (n permanenta (nfruntare a celor dou( genuri. Pr(nzul totemic poate fi citit şi ca solu(ie utopic(: (nghi(irea, (ncle(tarea, (ncol(cirea, (nfulecarea unuia de c(tre cel(lalt promit unitate. Un lirism atroce, un eu neruşinat dintr-o pudoare excesiv(, (n atac. (ip(tul lui Munch e cotidienizat – Oho! –, devine refren str(pezit, poticnire, dar şi relansare a mîniei poematice. Sentimentul mor(ii, ca sfidare a biologicului, a contrariilor, traduce nostalgia unei lumi androgine, (n care existen(a simultan( a (ngerului şi a sudorii mor(ii e antrenant(, ispititoare. (mperecherile androgine (ori oximoronice) s(nt frecvente. Tandre(ea e de m(celar, limpezimea, t(ioas(. Eul insomniac, h(r(uit – „pe muchie stau” – (ncearc( sincronizarea unor „zone” deja sincronice: mintea şi trupul, mentalul şi visceralul. Fiindc( sensul frecven(ei aproape abuzive a verbelor acesta este. Lucrarea este mereu dubl(, separarea e iluzorie, reg(sirea celuilalt/celeilalte se petrece mai (nt(i (n singur(tate, (n intimitate. Javra trupului, feminizat( brutal, violent, (nseamn(, (n fond, asumarea (mbr(cat( (n refuz a unui adev(r de neignorat: „a fost trufia de a-mi fi mie (ns(mi suficient( / a fost un m(cel desf((urat la subsol”. Masculinul ca intermediar prin care se vede lumea e o iluzie. El nu este lumea. A numit-o, conform tradi(iei, dar n-o (tie deveni. „Amestec( substantivele tale cu verbele mele / Poate iese o fraz(. Un semn”. Invita(ia este la recunoa(terea esen(ei androgine. La recuperarea ei – „trupul e (nc( departe”. Trupul pretinde ontologizarea visceralit((ii prin examinare verbal(. 
	Sau, (n termeni alchimici, „spiritualizarea trupului şi (ncorporarea spiritului”. Opera(ie violent(, trudnic(, m(njit( de s(ngele operei (mplinite (vezi frecven(a roşului, alchimic şi el).
	Genosanaliza scoate la iveal( un sens ascuns. Undeva, moartea (şi d( poalele peste cap, femeie(te. Dar c(teva versuri mai jos, „r(ul (şi d( poalele peste cap / face pui”. R(ul abdic( de la masculinitatea singularului, (şi asum( satanizarea (n ipostaza feminin( ori (şi p(streaz( feminitatea pluralului, fertil(. (nmul(indu-se, r(ul e femeie. Alintare goyesc(, fals( abdicare. Fiindc( lumea este, (n limba romîn(, feminin(. Tot a(a judecata, cunoa(terea, puterile, (n(elesurile, lini(tea, „via(amoartea”.
	 

	Ruxandra Cesereanu
„Nelini(tit( ca m(hnirea de foc a soarelui (n asfin(it"

 	Ruxandra Cesereanu este suverana absolut( a unei mansarde cu m((ti şi costume. (nscen(ri fastuoase, costuma(ii de-mascatoare inventeaz( viziuni – cotidianul nu le ajunge. Cronotopul s(u nu e acum şi aici, (n for(ri exasperate şi nete, ci mereu alt(dat( şi altundeva. „Nelini(tit( ca m(hnirea de foc a soarelui (n asfin(it”, poeta locuie(te teritoriul halucina(iilor sale lucide, controlate de un temperament histrionic. Un bestiar estet, decadent, care (şi proclam( „libertatea de a fi violet, / de a tremura”. Un Toulouse-Lautrec exuberant, cu „infirmitatea” în(untru, r(sturnat(, ap(r( „libertatea (ntunericului de a tr(i prin mine”. Excesiv(, cameleonic(, (şi joac( rolurile pentru a pune (n siguran(( s(mburele intim, pentru a-şi proteja singur(tatea şi singularitatea. Viziunile sale degust( privirea sexuat( a romînei (n alunec(ri repetate (nspre feminin. Infernul, de pild(, rememor(ndu-şi infernurile gata s( izbucneasc(, are „ferestre deschise” şi „o paji(te roz”. Catedrala „urla de plictiseal(. / Era goal(, era o femeie-nvins( şi putrezea”. Icoanele „zumz(iau harnice”, lum(narea (şi asum( o stranie autonomie: „s-a aprins pentru tine” dezvelindu-şi inima de femeie. Ora(ul (nsuşi, ca vatr(, vizuin(, ascunz(toare, cu „trup de dantel( şi carnea oglind(”, are „s(ni roşi de carii”, m(rturisind c( masculinul singularului e o pur( (nt(mplare, oric(nd dep(şibil( prin „dezsingurare”. Pie(e, por(i, biserici, str(zi, c(rciumi, vitralii asigur( personalitatea dubl(, multipl( a ora(ului-cetate şi a femeii-cruciat.



Dora Pavel
„picioru(e calde de femeie!”

	La Dora Pavel, vagul, ezitarea, plictisul, norul de praf, (ndoiala alc(tuiesc instrumentarul poetic. „R(scump(rarea monoton(” a trecutului se petrece (n negativ, cuv(ntul – cu(c( (nv(luind scene netr(ite, absen(e, goluri. Poeta avanseaz( ipoteze ezitante cu o incapacitate stranie şi fertil(, (n ordine poetic(, de a se fixa. Efemerul, excesiv, (ncremene(te (n propria trecere, viul (ncearc( s( se nasc( din contradic(ii. S(nt desenate cadre sofisticate pentru o sensibilitate nesigur( de propriile-i resurse. Poeta (şi compune o masc( masculin(, se costumeaz( cu (nc(p(((nare crispat(, (ntr-o gesticula(ie sem(n(nd a r(zbunare. A(a st(nd lucrurile, nu e dec(t fireasc( (ncremenirea numelor (n singular, ocolind feminizarea plural( („picioru(e calde de femeie!”) – v(nt, v(rtej, gol, capriciu, cre(tet, cap, crepuscul, spirit, cer, cimitir, r(u, trunchi, instinct, pre(, fream(t, plumb, s(nge, mers... Femininul plural sau ambigenul plural s(nt resim(ite ca invazii, ca degrad(ri şi dec(deri din aseptica şi fragila lume a m((tilor: st(rvuri, oase, buze, sentimente, g(nduri, gratii, şiruri, cauze, eczeme, fraze, ghebe, guri, duhori, semne stricate.


Mariana Marin
„coresponden(a stranie dintre obiect şi Numele S(u”
	Silueta gracil(, „numai trup – (nghi(it de o gur( care vede”, Mariana Marin rezist( asalturilor unei suprarealit((i m(runte, degradate, prin (nchiderea (n c(utarea de sine: „Dar nimic nu i se mai poate (nt(mpla / celui care (şi cunoa(te pe de rost num(rul degetelor, / c(ntecele, spaimele, capcanele, umilin(ele, c(ntecele...”. Iubirea şi moartea, sinonimele singur(t((ii („feroce singur(tate, ame(itoare, (nalt(”), s(nt teme predilecte. Cioplind cuvinte la r(d(cina R(ului – „oarecum neglijent” – calchiind, inocent şi vinovat deopotriv(, „versuri din (coala primar(”, Mariana Marin transform( „spectacolul unui trup care moare” (n tulbur(tor poem de dragoste („(ntre s(nii mei a (nnoptat moartea”). G(ndul negru, pl(nsul negru, palida furie s(nt instrumente ale „lucidit((ii vis(toare” (n stare s( (ngroa(e accentele metafizice ale banalului şi s( demitizeze marile locuri comune. Egocentric( şi generoas(, fragil( şi impetuoas(, de o puritate secondat( de „perversiuni verbale”, poezia Marianei Marin se „(nfrupt( din ea (ns(şi” (ntr-un osp(( vis(nd particip(ri cosmice. Femininele şi ambigenele predomin( deta(at ad(ug(ndu-şi masculine ici-colo, fie ele chiar şi inventate: „urechea destinului sap( lini(tit( (n toamna de c(l(i / (n timp ce tu potrive(ti mistere / (n fic(iuni pentru orbi”; „(ntr-o parte a min(ii / se iau la har(( vie(ii şi sfin(ii. / În cealaltă parte a morţii / forfotesc şi declamă minciunii şi sorţii”. Inven(iile probeaz( t(ios „coresponden(a stranie dintre obiect şi Numele S(u”.
	

Marcel Mureşeanu
 „... Că nesfîrşită nu e / decît lumea cea apucată / a Formelor”

	Orice interpretare e hărţuită de oximoroane şi resturi tensionale, cu atît mai mult cînd e vorba despre firescul şi simplitatea născute din limbuţia elaborată şi pusă pe jocuri a unui taciturn. Pentru Marcel Mureşeanu „textul” mundan îşi alătură textul poetic, răsfrîngerile unuia în celălalt agravînd pînă la angoasă calitatea de martor a poetului autodelegat în ţinuturi în stare să dea „măsura durerii”. Fără ca rîderea de sine să aibă de suferit. Turnura epigramatică a versurilor în care finalul surpriză ghilotinează imaginea abia construită cu o încîntare de sine molipsitoare aminteşte de un Jacques Prévert ori de Marin Sorescu. Hăul pe care-l deschide brusc ultimul vers la picioarele cititorului este urmarea unei atent conduse şi, totuşi, rebele sporiri furişe a tensiunii în „gaura neagră” a fiinţei prin fine devieri sintactice. Evident conştient de faptul că fraza – mai ales cea poetică – e o încercare repetată de a găsi o ordine în „lumea apucată a Formelor”. A vorbelor. Cuvintelor li se recunoaşte autonomia – fiecare aduce cu sine o biografie încărcată, latenţe nenumărate şi nenumărabile. Poetul le ia unul cîte unul şi le aşterne în ordinea provizorie a versului, a poemului. Provizorie, fiindcă e o singură propunere dintre multele posibile, conştientă pînă la rînjet de provizoratul său. Dar şi pînă la surîs. N-am evocat întîmplător cele două nume de poeţi – Prévert şi Sorescu. Există cel puţin două atitudini faţă în faţă cu textul scriptural, una mai „pre-făcută” decît alta. Cea dintîi pune între paranteze dibuirile anterioare printre înţelesuri şi subînţelesuri şi sugerează definitivul, poemul rotunjindu-se într-o formă aparent ultimă şi cristalină. Cealaltă transcrie căutarea, înaintarea dibuită printre cuvinte şi lasă poemul în stare eternă de eboşă. Desigur, interpretarea vine să facă dreptate descoperind versura ocultă a ambelor texte. Sunt, în fond, două feluri de pre-faceri, de minciuni. Cel din urmă repune mereu în discuţie limbajul însuşi şi-şi extrage din chiar această dezbatere rotunjimea. Iată, la Marcel Mureşeanu, un poem – profesiune de credinţă: „Stau stînjenit pe scaunul / de la Apărarea Pasivă / un om mic traversează / suprafaţa lucie a biroului / din faţa mea / o pocitanie cu mîinile la spate / un pipăruş frenetic / de ore în şir mişcarea lui / nu încetează / străbate aceeaşi distanţă, / diagonala dreptunghiului de mahon, / menţinîndu-şi neschimbat unghiul / dintre bărbie şi trupul perfect vertical / pereţii vegetali ai camerei / absorb orice sunet / între lunga mea aşteptare / şi ceea ce văd nu există încă / nici o relaţie / tocmai asta e tema de luptă aici: / să creez un imaginar cîmp paralel / înainte ca virulentul pitic / să poată arunca totul în aer!” (Am reţinut, mai departe...) Tema de luptă, abia atinsă de „botul umed al nedumeririi”, se lasă în voia limbajului. Alunecările acestuia pe „suprafaţa lucie” a... biroului preiau cîrma şi clădesc şi dărîmă, succesiv, trupuri de vorbe. Ritmarea este accentuată de pasul înainte – pasul înapoi al poemului ce se propune ca traducere aproximativă a vieţii ca aberaţie. Încîntările vieţii, albe şi negre, sînt toate feminine – singurătatea, dorinţele, toropeala, căldura, dogoarea, împotrivirea, răcoarea, alergarea. Feminitatea lor e ici-colo subliniată prin epitete senzuale – oboseala e „nemiloasă” ca o femeie sastisită, despărţirea „şăgalnică”, iar bănuiala „borţoasă”. Destruparea cade în zona iluziilor „cocote” şi se lasă îngînată de zgomot, fior, hău, întuneric. Ambigenele ambiguizează şi mai adînc perspectiva. Poemele lui Marcel Mureşeanu apelează la alunecarea insinuantă a femininelor („Cîtă vreme este ce / mereu va cădea ceva”) şi la indecizia ambigenelor dintr-o acută conştiinţă a trădării inevitabile: „Stă cineva închis / dincolo de timpanele mele / şi urlă / cum să te scot cînd nu ştiu cine eşti / nici cît de mare te-ai făcut? / texte luminiscente / urcă pe şira spinării.” Textele luminiscente semnalizează fără încetare, nici un sens neavînd şansa să fie ultimul, cel „adevărat”. Ziua şi poemul se sparg mereu în ţăndări. Aşa încît tema de luptă devine, cu fiecare volum, una singură – aceea a morţii intravitale. Care îşi construieşte deja planurile în absenţa noastră: „cînd colo la poartă-i un om crăcănat / nici nu ne căuta pe noi / vorbea şi el ceva ca să nu tacă / întreba şi el cine-a stat aici / înainte de moartea noastră”. Tot poemul dă undeva răspunsul: „numai cărţile stăteau liniştite şi grele (s.m.) pe poliţele lor de aer”.
		

Adrian Suciu
 „Ca un hoţ aş ieşi din viaţă afară”

	Descris de critici ca un senzual melancolic obsedat să-şi ţină sub control răbufnirile la temperaturi artificiale scăzute, Adrian Suciu îmi pare (în Nopţi şi zile) mai degrabă un copil precoce (bătrîn?) rătăcit în decorul vieţii mature, incapabil să-i înfrunte ori să-i accepte compromisurile: „Iubesc tot ce-am lăsat în urmă”; „Dac-ar fi drum înapoi, pe el demult mi-aş fi / rupt încălţările...”. Volumul de debut era şi el al unui copil mereu teribil, degustîndu-şi precocitatea oarbă, într-o lume deja prea vîrstnică (E toamnă printre femei şi în lume) oarecum grăbită şi nepăsătoare, lăsîndu-l Singur (a doua plachetă), cu toate poftele proaspete şi nesatisfăcute, ameninţînd cu înăcrirea: „neîncăpătoare lume pămîntul”. Un aer stătut apasă toate poemele. Îmbufnat, alintat, imatur cu dichis, poetul traduce în negativ semnele şi semnalele vieţii, rezultatul fiind nu respingerea lor, ci respingerea sa: „Tot ce-ating e cenuşă. Pod năruit. Hăcuire de aripi. / Prieteni mai vin, rar, să mă vadă. E noapte / ca-n clopote, ei se-aşează prin colţuri şi tac. Nu-i / înţeleg şi nu-nţeleg aceste focuri mari de vreascuri. / Şi nu mi-e dor de nimeni”. Titlul (Nopţi şi zile) sugerează oboseli pripite, monotonie acră, exasperare vînătă, revoltă mocnită cu gesturi uitate. E, cred, o răscruce. Instrumentele senzualităţii prea timpurii şi lacome şi-au secat înfiorarea. O coborîre brutală în visceralitatea pură – expresivă, necruţătoare, lovită de aripa morţii – ar putea reactiva vulcanul. Deocamdată, substantivele citite pe dos adastă, batjocoresc inutil trecerea, o sfidează cu glas abia auzibil. Răzbunarea e fără obiect. Pierderi, noroi, cîntec de leagăn zdrenţuit, amorţit, inimă de lut, rugina care îneacă tăişul (cu un subînţeles erotic, de altminteri descifrabil în umbra multor secvenţe), durerea aproape laitmotivică, întîmplarea suverană, fără lumină sînt tuşe previzibile, tot aşa cum verbele se încăpăţînează să nu construiască: a tremura, a alunga, a ocoli, a îneca, a cădea, a zdrobi, a putrezi, a coborî. Placheta pare demolatoare şi mai frenetică decît lasă să se înţeleagă. Vorbele coboară, sapă adînc în lumea „care nu mai e ca la-nceput” şi promit remanieri: „Nu mă răscol. În visul cel nou / moştenesc mari întinderi. Şi spun: / ce-a înecat veacul se-adună la ce-au alungat seminţiile nopţii.”


Rodica Braga
   „Oricare deget e-un potir / de humă, /  
      fiece ochi, / fîntînă în odihnă.”

	Cel mai proaspăt volum de versuri al Rodicăi Braga (Stacojiu, 2000) îmi confirmă schiţele de portret pe care i le făcusem la apariţia cărţilor sale de proză – mai ales Maia şi Fluturele negru –, dar şi a Comentariumului perpetuum în care ţinea piept, într-un mod absolut remarcabil, schimbului de „replici” cu Mircea Ivănescu. Aşadar, aceeaşi perspectivă feminină decupată de un ochi tăios, lucid, nedispus să facă jocul semnalmentelor „tradiţionale” ale feminităţii – lamentări, sentimentalism de duzină, slăbiciune interioară. O frază ruptă, zdrenţuită, ritmată interior scruta monotonia cu gesticulaţia unui mare aventurier, capabil să (se) înfioare liric chiar dacă expediţia era copleşitor prozaică. Cruzimea oarecum abstractă a introspecţiei, impudoarea analizei, efortul de a extrage eternul din deşertăciune conduceau spre desenarea unei excepţionale staturi feminine – aproape manifest al feminismului cînd la noi feminismul era departe de temătoarele tentative de a se face auzit de astăzi –, dar şi existenţiale, situate dincolo de diferenţe sexuale, în teritoriul, i-aş zice, al diferenţei personalizante. Într-o atitudine polemică discretă cu Istoria şi timpul ei implacabil, Rodica Braga lucra cu un amalgam de timpuri obscure şi fragile, interioare. Datele biografiei personajelor erau numite prin apel repetat la comparaţie, mereu feminină şi surprinzătoare. Nesecata sete endoscopică le extindea, însă, valabilitatea, căci, în Maia, de pildă, privirea eroinei asupra propriului destin e cuprinzător omenească. Zăpada ca un fard alterat, tandreţea sfîşiată ca un pantof purtat, frica de moarte, „picotind ca o felină în sîngele” femeii pe care şi vîntul ar putea-o răni sînt detalii nu ale resemnării abulice, ci ale forţei de a privi în faţă limitele, de a merge mai departe în ciuda sentimentului efemerităţii. Atentă la „luminiscenţa fulgurantă a fiecărei trăiri”, asemeni eroinelor sale, Rodica Braga scrie sub această mereu resimţită ameninţare a golului, a zgomotului, a dizarmoniei, izbutind să încropească sonorităţi difuze, ambigue, armonii de spart coexistenţele impenetrabile. Stranii împerecheri (seninul trupului, verdele spaimei, culoarea trăirii, frigul neştiinţei etc.) sînt privite în poemele stacojii de ochiul magic al poemului feminizat prin antenele sale feminine, vibrante – privire, pleoapă, căutătură. Non-comunicarea, răul veacului numit „al comunicării”, dizarmonizează violent tablourile schiţate poem după poem. Dereglarea lumii e preponderent acustică, trădările sînt anunţate de zgomote, lumina însăşi hohoteşte. Povara de melancolie e sporită de tînjirea după un chiuit al verticalităţii pierdute ori după gînguritul pur al visului tînăr. Poemele se drapează în feminine mătăsoase – trufie, trezie, durere, speranţă, moarte înflorită ca o petală în chiar miezul vieţii, moliciune, vinovăţie, catifelări de muguri, mlădieri etc. încercînd să se apere de salva cuvintelor zornăitoare, de glasul de gheaţă al uitării, de vuietul nopţii. Agresată de forfota obiectelor ce alcătuiesc bezna diurnă, poeta visează tăceri şturlubatice ca o melodie, iubiri mute, rătăcitele sunete ale mirării „dulce fluier, sfărîmînd / magice melodii”. Faţă în faţă cu propriile spaime, îngînă ultime zvîcniri ale risipirii spre celălalt, în poeme ale comuniunii de destin: „căderea-nspre moarte”. Perfecţiunea dulce a spaimei se joacă între tandreţe şi stupoare, pe o partitură avară, tăioasă, dar mereu „unduită” şi deschisă comentariului coral. Aşa se explică, de altminteri, trecerea pe nesimţite de la eu la tu apoi la noi şi din nou la eu: „stau în mine însămi / ca într-o melodie nedefinită, / alunec între o notă şi alta / cu imprecizie infinită…” O traducere excelentă a senzualităţii morţii în Clipă dureroasă, cu „apa leneşă, cu limpedea ei virtute femeiască”, scîncirea căldurii, aşteptarea lamei de cuţit, ţipătul deşucheat al apei, soarele solemn, clipa cea repede… 

Virgil Bulat
 „Pururi flămînd / cu rîvna cu migala înspăimîntatelor delicii / plăsmuiam ieri visul menit zilei de mîine”


	Cavaler al Iluziei, Virgil Bulat (Patimile tînărului Ioan în Arcadii) îşi construieşte o galerie de fantasme, cele mai multe, desigur, feminine, în care se retrage din „bicisnică şi-nşelătoare crusta realului imediat”, într-o încercare ţesută cu migală şi rafinamente mateine de a diminua „greaţa / şi uşurinţa de-a aluneca definitiv / ... în întunecarea din urmă”. Sub avalanşa fantasmatică, timpul însuşi scînceşte feminizat, adică vremelnic îmblînzit, „ca o lehuză care cu tot dinadinsul / se chinuie să-şi nască şi geamăna moartă”. Femininele invadează pagina cu fald de determinante („Mat scînteiază oglinzile-n care / autoritară şi zîmbitoare Severina... / Impunătoare pietroasă intimidantă / în feminitatea-i triumfătoare”; „caut fărîme / din naivele delicioase spinoase sacre nelinişti”), într-o învăluire poematică sperînd spargerea tainelor şi izbutind, dimpotrivă, ambiguizarea în exces. Rătăcit de bună voie în lumea gureşă născocită de propriul verb, poetul dă cep „banalelor porniri / fapte / cuvinte / nesăbuiri / şi ele de toate minunea înnădite în tîlcuri meşteşugite”. Înţelesuri, mirări, pătimiri, căutări, cînturi, străfunduri, nuanţe, chemări, oglindiri, toate fragede, neştiutor păgîne, îngemănate, colcăie cu o stranie, paradoxală ştiinţă de a sugera limpezimea şi transparenţa. Firesc, infinitivele lungi ţin isonul „trişării” poematice: „Oare mai sînt încă şi altceva sau numai / aşteptare / exasperare / tresăriri obscure şi numai temătoare degete tremurătoare?” Muzicalitatea prelungă, insinuantă, dar şi dibuitoare de sensuri mai adînci se obţine cu predilecţie din recursul la, cum spuneam, infinitive lungi – lucrări încă mustind de abia încheiată împlinire, şi la epitetele de origine verbală (în -toare), adică şi ele sub semnul lucrării, al ne-stării, forfotinde: licăritoare, tremurătoare, întîmplătoare, năucitoare, curăţitoare (de reţinut şi, iarăşi fireasca, obsesie a purităţii la un poet al aglomerărilor fantasmatice), bîntuitoare, iscoditoare etc. Dintr-un „capriciu de sălbatecă brună candoare”, într-o aşteptare „înfiorată şi blîndă”, flămînd, cutremurat, îmbătat de extaze furnizate de o imaginaţie verbală remarcabilă, Virgil Bulat se recunoaşte îmblînzitor de vorbe – „Învăţ cuvintele să zboare / în văzduhuri mult mai subtile decît mireasma zorilor”; „Năluci se-ndeasă ca în Goya / îmbrăcînd cuvinte”. Crochiul de faţă îşi promite să revină, căci genosanaliza poate fi bogată şi imprevizibilă la un poet care feminizează plural pînă şi adverbul posac şi singur: „cînd toate înaintele scîncesc”...


Simona Popescu 
„Linişte, măi, că îmi visez gîndirea!”

	E o răzvrătire aspră şi suavă, totodată, în tot ce scrie Simona Popescu, experimentînd androginia (scrie „ca un bărbat şi ca o femeie” despre „umilinţa de a nu şti cine eşti şi ce vei fi şi despre groaza că ai putea şti ce eşti şi ce vei fi şi pînă cînd îţi e dat a trăi”), dubla (multipla) personalitate verbală: „am în cap multe imagini / am în cap multe cuvinte / aproape că nu au legătură unele cu altele / imaginile cu cuvintele / de parcă n-ar fi fost experienţe simultane”. „Miez viu (n nesf(rşite (nveli(uri”, poezia sa locuie(te ambigenul ispitind dubla personalitate verbal(, cea care se supune lui Nimenea, şi el feminizat. Ar putea împrumuta viziunea unui Marcel Moreau despre cuvintele împotmolite în masa viscerală, un soi de „zaţ verbal în grosimea ţesuturilor”, despre viaţa lor stranie şi implacabilă sub piele, în încurcatele iţe senzoriale, în băltoace comunicante ispitite între vis şi veghe, între zi şi noapte, între gînd şi rostire. Trecutul niciodată pierdut, mereu de regăsit, totuşi, în urzeli neaşteptate, în noi întreţeseri magnetizate ale cuvintelor traducătoare/ trădătoare, consună melodiei Monstrului verbal: „Şi se află în mine, şi chiar de nu sînt cu adevărat cuvinte, dacă nu-s decît şuierături perverse, simulacre de explozii, primele note ale unei melodii imposibile, silabe izolate şi strîmte, vestigii derizorii ale unei paleo-vocabule dispărute de mult, ele există şi mă macină fiindcă sînt cîntecul pe care nu-l voi cînta niciodată”. „Simonitatea” în alertă („cînd te laşi alintat mîrîind”) stăpîneşte Monstrul verbal cu o recuzită mizînd pe mişcarea continuă. „Miez viu în nesfîrşitele învelişuri”, se despoaie şi se ascunde iarăşi pentru a se ivi în altă parte, într-un tablou în care figuri goyeşti plutesc cu serenitate chagalliană sub privirea inocent-versată a unei Alice care mai crede în minuni cu sfîşietoare profunzime simplissimă. „Inventarele” ei înşiră creaturi din adîncuri, vietăţi din zona abisală, cópii străvezii ale celor de deasupra (cum singură explică într-un interviu), „gîndirea continuă şi uluitoare” fiind ţinta ultimă şi de neatins. Fiindcă hotarele alunecă printre cuvinte, rafalele acestora izbutind surprinzătoare proiecte de contur, niciodată o certitudine.
	În Noapte sau zi, visele de peste noapte şi simţămintele de peste zi îşi împrumută semnalmente pînă la confuzia totală: „şi-n fulguraţii scurte / cînd vezi / de unde e ... ce vezi”? fiindcă toate semnele se încăpăţînează să fie peste, adică ocolind plonjări ori ancorări clare. Poemul e marcat de o feminitate agresivă, colcăindă, cu frînturi de puritate căzută (de observat, totuşi, în paranteză, că feminitatea e a nopţii, în care totul se leagă şi-şi răspunde, în vreme ce ziua, în pofida apartenenţei sale la feminin în limba romînă, are ceva din suficienţa şi ne-vibrarea masculină). „Un freamăt de frunzare” – ambigenul pîndit de feminitatea plurală, femininul descălecat într-un plural cu mască de infinitiv lung atît de neaşteptat în pagină încît sînt gata să adopt verbul cel nou – „a frunza” – pentru a descrie tehnica „simonidică”, textul cotidian şi cel cotinocturn sînt interpretate într-un somnilocviu „frunzat” de feminine şi ambigene (care-şi schimbă cîteodată, firesc, funcţiile: „Cum trece raza de lună uitată / fecundînd creierul moale şi cald”): „Gîndire neagră”, „artă a nedumeririi”, „uşoară încîlceală”, „limbaj-penumbră”, „transparenţe grele şi reci”, „o ciripeală agresivă” şi „pîlpîiri sonore” în „văgăuna cu cărţi”, „fîntînă de ceaţă”, „vorbărie arţăgoasă”, „foşgăială”, „culori difuze dantele-ameţitoare de imagini sterpe”, „vîrtejul lent”, „o volbură, o bîzîială”, „trufia strălucitoare”, „huruială”, „pompoşenie”, „buimăceală”, „încîlceală”. Multe plurale care scad din solemnitatea metafizică a infinitivului lung – exaltări, crispări, serbări, descoperiri etc. – se adaugă numelor repetate ale ne-limpezimii încropind o stranie, stăruitoare limpezime. Fiinţa este un spectacol scindat, multiplicat – „mă tot despart de mine şi iar mă întîlnesc”; de aceea, se poate ironiza, legănîndu-se între propriile personalităţi, androginic. „Un abur rece sau o Forţă-pală, o creatură a deşertăciunii”, Simona Popescu desenează structuri luînd în stăpînire, discret-agresiv, „hărmălaia, zgomotul luminos” al lumii. Al Lumii.





Mariana Bojan
 „am cuib statornic un dovleac în lapte cu-nsîmburata lui filosofie”

	Mariana Bojan a început copilărindu-se şi a înaintat pas cu pas, vîrstele biologice şi cele poetice neintrînd în conflict şi ruptură, ci însoţindu-se în creşteri fireşti, de nimic din afară zorite („... încet după cuviinţă / Timp însetat de propria-mi fiinţă”). Poezia şi Pictura – cele două limbaje la îndemîna sa – slujesc fiinţa fragilă şi tenace rătăcită în „bestiarul somnolent”, insinuant despotic în cele din urmă al unei lumi care şi-a risipit minunile: „Singură / cu cei patru ochi ai mei / înspăimîntaţi / intru cuminte şi surdă / în parcul chimerelor”. Privirea vastă astfel dobîndită poleieşte feminin lucrurile şi îşi asumă responsabilităţi uriaşe. Într-un univers în derivă, facerea de sine, durarea, mîntuirea, chiar, cad în sarcina fiinţei singure şi (auto)truditoare. Sensibilitate oximoronică, hrănindu-se din contrarii şi cumpene gospodărite cu o încăpăţînată „voinţă de armonie”, poeta struneşte fiorul tragic cu o artă aparte a prefacerii „zdrenţelor secolului” şi „zdrenţelor visării” în haine de sărbătoare ori măcar de carnaval. Vaga discursivitate a pînzelor sale ficţionînd fantast în marginea realului îşi află isonul în aspra plasticitate a poemelor degustînd „chimerele de soi”. Comentariul verbal al poetei este sensibil secondat de plasticizări posibile. Sînt straniu sugerate, prin metode greu de pus într-o formulă, încadrări, contururi, pete de culoare, tuşe pipăibile. Scutite de sensul lor prim – acela de instrumente ale comunicării –, cuvintele se înlănţuie cumva din stratul lor secund începînd, în lăsarea deoparte a suprafeţei. Tărăgănarea jucăuşă, prezentă mai ales în volumele de început, dar stăruind mereu în fundalul poemelor, măreşte „bobul de minciună” (străveziu şi dens ca boaba de strugure eliadescă) pînă la dimensiunile unui micro-univers straniu, intim, de un confort „mitologic”. Poeta stoarce „mustul zilei” şi-şi ţese migălos bestiarul diurn în care fie sînt ispitite valenţe ambigene, generos disponibile ale femininelor, fie se împrumută ambigenului singular, eşuat în strîmtoarea masculinului, perspective feminine eliberatoare. Epitetul, surprinzător mereu, îşi extrage surpriza în forţa catalizatoare din împăcarea lucrurilor de ne-mpăcat: „mîţe spumoase”, „uimiri ovale”, „strada nătîngă, muritoare”, cu perspectivă barbiană, „oasele vegetale”, „vreji existenţiali”, „ziua ciorchine”, „crîng de disperare”, „dulceagă sminteală” şi o foarte expresivă, aproape perversă „dovlecomanie”. Tablourile scripturale sînt lucrate pe îndelete şi alert, ritmul sprinţar creînd iluzia de amplu şi falduri. Seninătatea se traduce în tuşe cenuşii, tristeţea în culori strălucitoare, umorul e discret într-o lume a măruntului şi profunzimii, cu deliruri aproape dureroase: „alb de negură stătută / răsucită-n nimburi false”; „Mă tulbură nebuna mea risipă / Ca o banană coaptă în dulci fileuri”; „am cuib statornic un dovleac în lapte / Cu-nsîmburata lui filosofie”. De spus, în treacăt, că rotunjimea senzuală, lehuză a dovleacului îi eclipsează cu totul masculinitatea, în zona tulbure-înceţoşată a subtextelor, a zvonurilor arhetipale femininele dominînd net, fie că e vorba de stări poetice – disperare, frică, neputinţă, ispitire, dorinţă, ură, ispăşire, melancolie, uimire etc. –, de „recuzita” fundamentală a fiinţei – noapte, mireasmă, lumină, legendă, părere, ursită, taină, veşnicie etc. – sau de nume umile căzute din cotidian în textura poetică şi alcătuind extrem de expresive „naturi moarte”: uşă, buruiană, stradă, pîine, coajă, floare, cenuşă. Şi-n volumele mai noi scrisul/desenul îşi păstrează linia de vis, magică şi conotantă, sperînd exorcizări. „Arta înfocării” încearcă să găseasă/să născocească o lume în care concretul se înfrăţeşte cu diafanul, amîndouă prinse în „piroane de umbră”. Visul invadează lumina zilei obligînd-o la subtile cutremurări şi viziuni, tristeţea ştie să rîdă, oricît de strîmb: „... în poala unui înger nebun / care mă urmează şontîc-şontîc / cum o fiinţă rău vindecată / de copilărie”. „Dezastru minuţios” al vieţii este inventariat cu o gesticulaţie „democrată”, boaba şi fărîma îşi pot aşeza oricînd tabăra alături de marile teme lirice, într-un canon subtil, expresiv. Ambigenele, ţinînd pasul cu femininele, sînt cînd ghem, deget, leac, praf, fum, cuib, clopot, cînd adevăr, vis, întuneric, labirint, spirit, duh, suflet, cu drepturi egale în imaginarul poetic. Şi umilele masculine se pot alătura, cînd şi cînd, însufleţite, gata să înmugurească feminin – ochiul cu privirea, umărul cu povara, plaurul cu plutirea. Un univers umanizat, palpitînd sub cele mai banale dintre formele sale, căci Mariana Bojan priveşte „în ochii mici ai obiectelor / numărînd trupuri”.
	
Magda Cîrneci 
„universul... o femeie frumoasă şi vastă”

	Inteligen(( convulsiv modelat( de profunzimi, Magda Cîrneci (Magdalena Ghica) este o natur( expansiv(, ocolind cu (nver(unare şi chiar cu oarecare furie comoditatea şi confortul. Dotat( generos cu o imagina(ie senzualizat( prin propriile secre(ii, poeta desf((oar( o diaprur( mustind de orori sublime, oximoronul fiindu-i instrumentul predilect. Via(a este (nfruntat( cu „cascadele de vedenii şi s(nge” ale unui creier rev(rsat peste lume. Investiga(ia metaforal( (nainteaz( cu ajutorul relansatorilor de tip postmodernist, care decupeaz( ordonator haosul. V(z, vedere, vedenie, viziune s(nt treptele urcate de un ochi enorm, alunecos, care abdic( de la masculinitatea sa suficient( pentru a accede la tot mai cuprinz(toare feminine – „un singur V(z gigantic / care se prive(te privind”. Trupul se cosmicizeaz(, cosmosul se (mbl(nze(te antropomorfic, se (nfioar(. Impresioneaz( mai ales vastitatea privirii, func(ia ei creatoare, expansivitatea acestui „sim( cultural” de o crud( delicate(e: „Dac( a( g(ndi universul e orb, universul şi-ar roti (n gol / globii albi, planetele oarbe, dac( a( g(ndi universul e o magnolie, universul ar (nflori roz şi parfumat”. 
	„T(cerea asurzitoare” a poeziei Magdalenei Ghica se traduce fie prin feminine (tandre(e, t(cere, or(, cenu((), fie prin ambigene plurale (trupuri, unghere, cotloane, lucruri, golfuri, grajduri, (ipete, sim(uri, infernuri, universuri, locuri, dezastre, extaze şi v(nturi, valuri, v(rfuri, eminescianiz(nd discret). Feminizarea se produce şi prin scoaterea (n relief a laturii feminine: „negura p(rului”, „nebunia cosmosului”. Definirea lumii e adesea o feminizare: „soare, matc( incandescent(”. „Eroarea” gramatical( (un soare, doi sori) e corectat( (n vers. Geneza, na(terea, via(a, c(ldura, moartea, raza, lumina, v(paia – potopul de feminine decurg(nd din aceeaşi surs(, soarele, fac ca feminitatea sa s( fie sub(n(eleas(.
	Însă „senzaţia” de feminin este obţinută mai ales prin frecvenţa epitetului activ, în -tor, -toare. Ca şi infinitivele lungi, acesta are, prin -re final, o muzicalitate prelungă, o stăruinţă cu efecte subtile în scandarea poemului. Femininele însoţite de aceste epitete dobîndesc rost, personalitate, biografie. Sînt cele care. Li se recunoaşte o menire, o „operă”, lasă urme. Condiţia de fetiţă, fată, femeie, cu debut androgin, se împlineşte, ia în stăpînire, îşi asumă durate: hologramă scînteietoare, senzaţie înfricoşătoare, matroană copleşitoare, minune respingătoare, străfulgerare orbitoare, aurore fluturătoare, flăcări pîlpîitoare, gură atotvorbitoare, lume fumegătoare, suferinţă copleşitoare, ceaţă strălucitoare, perdele zburătoare, tăcere asurzitoare, măduvă curgătoare, flori plutitoare, globule cuceritoare, apă scînteietoare, spumă cuceritoare, fulgerătoare viziune, bastonaşe dănţuitoare, răcoare purificatoare, unire adormitoare, voci hohotitoare etc.
	O invadare atît de tenace a lumii – „sora geamănă” – îşi asociază firesc lanţuri de gerunzii care, ca şi la Bacovia, nu închid perspectiva, oricît de sumbre le-ar fi notele, ci o prelungesc, o nesfîrşesc, o infinitiplică: „unduind tăcut în eter / răsfirîndu-se întărindu-se iar dizolvîndu-se / foşnind curgînd cuvîntînd apunînd”.
	Tot aşa cum privirea vastă, flămîndă are o foame pe măsură: „Numai lumea întreagă m-ar mulţumi. / Prin trup s-o sorb. Să fiu lumea.”


					Aura Christi
				„ningea cineva sfîrtecat de durere...”

	Dacă-i adevărat că omul e o fiinţă funciarmente dezorientată, obligată să-şi caute orientări provizorii în clipă, să improvizeze aşezări cît de cît confortabile în circumstanţă, fiecare gest al său prospectînd tot viitorul atunci cînd alege dintre mai multele drumuri posibile, alegere fatal dirijată de forţa retrospecţiei (cum crede Ortega y Gasset), e la fel de adevărat că poemul imită gesticulaţia existenţială. Fiecare cuvînt, fiecare vers se rosteşte cu poemul întreg în minte, mînat de o memorie colectivă şi alta individuală a cuvintelor limbii. Libertatea e iluzorie şi nu ea e cea căutată. Dimpotrivă, viaţa şi poemul deopotrivă caută legături. Vezi strigătul poetei din prima Sonată a fetei din întuneric: „Daţi-mi odată lianele / care m-ar fixa în viaţă!” „Fata din întuneric” este cea care părăseşte locurile comune, luminate de lumini străine, şi pune încă o dată toate întrebările. Binele este redefinit. Nedeterminarea, suspendarea în incertitudine, drumul nesigur înspre cuvîntul potrivit intră în definiţia sa cea nouă. De aici „fericita (s.m.) absenţă a celui mai potrivit cuvînt.” Sau „E bine. Din trupul meu ce miroase a mure, / a beznă oarbă (s.m.) şi a hîrtie, mă strecor în somn / ori în moarte /.../ E bine. Şi tremur.” Aura Christi îşi inventariază trecutul şi viitorul, amîndouă din zona populată cu masculine definitive, canonice, dictatoriale („Au venit demonii protectori, mesagerii mei / din viitor şi fără să clipească mi-au spus”), instalîndu-se într-un prezent prelung şi crizic, tensionat şi „fericit” fiindcă se iveşte din „puterea de a fi ce eşti / printre îngeri lirici, paseişti, / pentru secoli vitregi şi fireşti, cînd vom deveni fluturi...” Îngeri, secoli, fluturi, masculine revenind laitmotivic pentru a relansa revolta. Nu întîmplător e aleasă varianta masculină „secoli”. Refuzîndu-i-se odihna în pluralul feminin, timpul îşi scoate colţii „ca un pui de lup”. Avalanşa femininelor întrebătoare şi nestăpînite se revarsă în pagină izbutind să mimeze fragilitatea, să-şi ascundă forţa de legătură dintre eu şi sine; acel cineva strecurat în poeme, în stare să-şi asume şi ningerea, impersonală prin tradiţie, ţine locul unei împăcări provizorii şi fertile: „Ningea cineva sfîrtecat de durere”. Infinitivul lung durere dimpreună cu a-urile feminine din imperfect şi participiu se alătură unui cineva androgin. Fiindcă dacă femininele, cum spuneam, ocupă fundalul (singurătăţi, îmbrăţişare, amintire, eternitate, mări şi îndoieli, vedere, nostalgie, iubiri nedezlegate), prim-planurile sînt stăpînite de jocul extrem de sugestiv şi simptomatic al unor lucruri ale lumii numite stăruitor cu feminine cu un pinten ambigen ori cu ambigene bucurîndu-se de faţa feminină, ori chiar de masculine „alcătuite” din magmă feminină: „putere de oţel”, „munţi de singurătate”, „linişte de plumb”, „reziduuri de lumină”, „parcele de frig”, „clar de pîndă”, „valuri de rouă-n pustiu”, „rădăcină de înţeles”, „început de iubire”, „vîrf de ardere”, „dorul de gheaţă” ş.a.m.d. Frumuseţea acestor împerecheri stă în ambiguitatea pe care o introduce prepoziţia de. Ea numeşte apartenenţa, dar înseamnă tot aşa de bine „făcut din”. Nici un lucru nu mai are şi formă, şi conţinut, ci o formă împrumutînd drept conţinut un alt lucru. Ori viceversa. Emblema tuturor e „golul deplin” – găselniţa strecurată abil de poetă, lăsînd-o să-şi alunece înţelesurile. Fiindcă poate fi citită oricînd „golul de plin” şi tradusă prin sărăcia excesului, instabilitatea definitivului, moartea vieţii.
	Tot pe ambiguitate se sprijină efectul unor împerecheri precum „uraganul uraganelor”. Aş zice că e aici mai mult decît o metodă tradiţională de a forma superlativul. Ambigen fiind substantivul, singularul său masculin e promis pluralului feminin; somat să-şi reveleze deodată ambele personalităţi şi să extragă nu certitudini, ci fiori. O mişcare asemănătoare în strofa: „Ochiul îmi mai naşte imagini desperecheate, / cerul de pe munţi îl ridică uşor / către vremile celelalte”. O singurătate strîmtă (cerul) e livrată perspectivelor generoase (vremile). Timpul predilect pare să fie seara, vreme între lumină şi întuneric, pragul de pe care se mai pot încă întrezări amîndouă: „Intru în seară, de parcă m-aş întoarce acasă”. Sau, în Cartea ademenirii, „lumina-i tot mai aspră către seară”. Strînsă în „străinia” sa, poeta răspunde Tatălui, fie el ceresc ori pămîntean, cu un lanţ de poeme ale desprinderii sau ale substituirii: „facă-se voia Ta prin mine” (s.m.). Drumurile de peste drumuri, veghile şi neîmplinirile sînt arme predilecte ale unei răzvrătiri costumate în smerenie. Sonatele crepusculare aduc mărturisirea: „Eu cred în umbre”; „Minunată expresie a foamei de noi / înşine, marea.”

	
Aurel Pantea
 „senzuala ei linişte şi palpitul feminin”

	O victorie covîrşitoare (1999), mai mult chiar decît volumele precedente, este o halucinare patetică între înăuntru şi în afară, între visceral şi cerebral, între hot-ul fantasmatic şi cool-ul cibernetic. Comentariul ar putea recurge cu folos la obsesiile unui Baudrillard (). Aş putea vorbi despre sexul ca mormînt de semne şi semnul ca sex descărnat, despre moartea care visează în viaţă şi în moarte, deopotrivă, despre învestirea libidinală a obiectelor văzute insistent prin biografia lor... phalică. Şi fără aceste prejudecăţi teoretice, poezia lui Aurel Pantea ispiteşte la interpretări în straturi tot mai adînci şi mai obscure. Poemul care dă titlul volumului defineşte, în fond, o enormă fecundare. În spaţiul său „soarele ca un tub” cade pe toate ale lumii, iar liniştea şi lumina, ambele ondulatorii şi zvîcnitoare, conturează un pîntec fertil, o visceralitate sublimată, geometrizată. Din impact se naşte „privirea integrală”, hulpavă şi despotică, singura în stare să ordoneze legiuni de voci în retragere, să gospodărească „guri zidite” şi muţenii, să înregistreze pîlpîiri şi să suporte „dinţii din limbaje”. O sexualitate agresivă, însă mereu cristalină străbate întreg volumul – acesta din urmă de o rotunjime excepţională, construit simfonic, cu o pedanterie deşănţată foarte „pantescă”. Tema morţii, leitmotivică – „drept mă duc în moarte / şi fără nici un argument” – obligă la invocarea timpului – îngheţat, fărîmiţat, mlaştină, după, înainte, de aici – într-o diversitate de înfăţişări propuse în speranţa dobîndirii unei vagi autorităţi. Iluzia atinge apogeul cu ajutorul aceleiaşi „priviri integrale” „în care timpul devine materie şi începe să putrezească”. „Impresia de nesfîrşire” este aproximată tot mai trudnic, cu un „surîs total” în colţul gurii (zidite?), fiindcă realul cu „labele lui mari” (masturbatoare?) pare să-şi ajungă ignorînd fiinţa, „privirile nu mai privesc” (încă un vis ratat: „atît: să ajungi să fii doar privire”), se instalează „pacea aceea de sub lucruri, / liniştea care nu doreşte nimic, / iar pe tine nici măcar nu te presupune” (s.m.). Cu privirea aţintită asupra celui care nu vorbeşte – visceralul cel mai fierbinte –, poetul îl privilegiază în fond, pe neştiute (?), acesta imprimîndu-şi marca pe întreg discursul liric. Abia de mai trebuie să spun că gesticulaţia voit phalică, agresivă, ostentativă, vizînd cele două reşedinţe ale morţii – afară şi înlăuntru –, eşuează în potop de feminine. Inevitabil. Nu doar că visceralitatea, caldă, misterioasă, tiranică este femeie – ca şi moartea, şi privirea, şi sămînţa –, dar feminitatea limbii romîne, secondată, repet, de ambigenul androgin, nesigur şi bogat în nesiguranţa sa, se desfată în voie în poezia lui Aurel Pantea. „Spurcata naştere a omului teoretic” e iarăşi, inevitabil, însoţită de suprafeţe, volume, goluri, fisuri, găuri, dislocări. Se petrece în pămînturi grase, aţîţate, sub „ochiul fără pleoape” al privirii integrale. Trecerile trăirilor, viaţa gîndirii, lenea ucigaşă, scîrba concretă, împreunări, desfrînări, ameninţări, aşteptări, duhoare, horcăieli populează chenare delimitate cu instrumente avare, tăioase, nete. E interesant de observat felul în care „goliciunea limbajului”, dorită, exploatată, umple cumva „groapa fără fund”, „groapa horcăitoare”, „mormîntul foşgăitor în care înnebunesc parolele”. Astfel decupate, sintagmele de mai sus ar putea sugera o poezie mlăştinoasă, cleioasă, murdară şi împotmolită în propriile orori. Dar nu acesta este efectul. Căci „drug aburind de pe care picură lumina” are, dincolo de subtextul phalic, limitat, o gesticulaţie în falduri, femininul conferindu-i o stranie transparenţă. Deşi erotizată, senzuală, „forfota grea” a cuvintelor capătă imponderabilitate. „Viaţa gîndirii” se luminează sub pîlpîirile venite din adînc. Taina e, blagian, şi mai adîncă, însă, totodată, parcă adusă la doi paşi de cuvînt. Să transcriu aici o mărturisire în prelungirea enervărilor bacoviene (şi ele reuşind performanţa beznei luminoase): „Îţi scriu cînd plictisul a devenit nebunie, / umblu pe străzi lungi, pe clădiri / construite în stiluri apuse şi cobor / în urbea spectrală a inteligenţei, măsor / bătrîne siluete, braţele lor scrumite / ating reliefuri în retragere, e lungă ziua, / lumina se retrage lent, scad, / un ton mai jos şi totul mi-ar deveni egal, / risc să confund două ritmuri: / resorbţia luminii din ziua pe sfîrşite, / ameninţînd cu apariţia golului ireparabil / şi pulsul inform care îl suplineşte, / atacînd insidios gîndirea...”. Mă gîndesc că pentru Aurel Pantea (ca şi pentru Bacovia) cuvintele au viaţă, palpit, sex, biografie. De aceea, alăturarea lor, chiar frîntă, repezită, e rodnică şi mătăsoasă ca o mîngîiere. Să pomenesc aici doar rînjetul unui pom străbătut de seară, adolescentin, şi „nesaţul unei străzi goale, / senzuala ei linişte şi palpitul feminin / cînd apare primul pieton”. Genul substantivelor – masculinul pom şi femininul stradă – a fost imbold suficient pentru creşterea unor imagini de nesfîrşită şi legitimă – în interiorul limbii romîne – senzualitate.


Ion Mureşan
 „cuvintele lui cîrtitoare şi clevetitoare şi în toate culorile”
„Peste gramatică trece o vedenie / Şi încîlceşte părţile de vorbire”

	„Un ochi mic, negru, răutăcios” pîndeşte în poemele lui Ion Mureşan cu efecte dintre cele mai expresive şi mai „marcate” în poezia romînă contemporană. Privirea nu se lasă invadată de imaginile lumii, nu explorează uimită ceea ce i se oferă dinafară. Afara încetează să existe, nici un reper esenţial nu mai răsare din răsfrîngerea circumstanţei, retina nu vibrează la nici un semnal străin ei. Fiindcă „Privirea doarme / în ochi încolăcită ca un / şarpe”, secretînd, în semitrezie, în înserarea jilavă – ora incertă a fantasmelor –, propria sa lume, revărsată asupra celei reale cu ajutorul generos al limbii. „Limba verde şi despicată iese dintre pleoape / şi atîrnă, umedă şi tremurătoare; / pe obraz. / Doarme privirea în cap, sîsîie şi şuieră şi / scoate tot felul de sunete scîrboase”. În acest fragment dintr-un fals Poem de vară am citit cheia poeziei lui Ion Mureşan. O poezie pentru care „nu mai e mîntuire” tocmai fiindcă universul este „recreat” şi încorporat fiinţei vorbitoare. Redus la o singură dimensiune. Doldora de propriile „secreţii” fantasmatice: „îmi vine să-mi înghit mîinile / pentru a avea cît mai multe ale mele înăuntrul meu”, nimic din afară nu i se mai poate întîmpla. „Poemul care nu poate fi înţeles” este chiar acest poem scris în absenţa logicii diurne, „tradiţionale”. Egocentric, de o autonomie i-aş zice expansivă, nesăbuită. Nimic nu co-respunde în acest teritoriu mobilat cu migală în care se intonează cîntece de petrecere neagră, costumată, sumbră, se încearcă „limbile cuibărite în dulceaţa verde a unei minţi rătăcite”, se redactează cu un sîrg neruşinat şi cîrtitor, de scrib medieval dedat perversiunilor auto-versúrii, rapoarte mereu excesive şi incomplete, care spun totul cînd nimic nu se mai poate spune. Cuvintele se sparg ca nişte baloane într-o încîlceală feminină, fecundă de văicăreli, bulboane, gunoaie, mucegaiuri, putoare, rîie, spurcăciune, pulbere, umilinţe, sminteli, erori, mlaştini, smoală, buze pleoscăinde, hulpave, securi. Totul e spart, dărăpănat, părăsit, ţintuit, mărunţit, legat cu funii, lanţuri, frînghii, în vreme ce „sfîrîie şi toarce molcom maşinăria sorţii”, iar biblioteca se insinuează cu hăţişurile sale grele (apăsătoare şi gravide, deopotrivă). Cartea nu e doar de nisip, ci şi de sînge. Visceralitatea e o magmă înecînd totul pînă la ştergere definitivă a diferenţelor dintre eu şi lume. Privirea somnolentă şi limba cea verde şi ascuţită acoperă lumea cu o cîrtire colosală, agresivă şi cumva „armonioasă”. Cu o oglindire în lanţuri de oglinzi strîmbe a Uriaşei baudelairiene, Poezia, Lumea, Moartea se întrepătrund în tablouri de un sentimentalism feroce: „ay, într-o muzică verde şi acrişoară ca măcrişul / s-au încălzit zilele mele”. O vitalitate frustă, despicînd cu o bucurie dezmăţată locuri comune şi certitudini, plus visul răzbunător pe propriile amăgiri al unui prinţ blestemat. Ales de cuvinte, poetul îşi deplînge eşuarea în minor şi comun şi-şi răz-bună, etimologic, eşecul printr-un pact cu diavolul „cel verde ca guşterul”. Detaliile îşi aleg vecini din Bulgakov şi Bosch. Paiaţe, cîrpe, maimuţăreli, o ispită asumată repetat şi un alter întunecat şi, iarăşi, cîrtitor. Înfăţişările morţii sînt mereu multe şi feminine, cu vulpi, dihoriţe şi nevăstuici, cu garnituri de diminutive ale degradării şi derizoriului: burtică, bucăţele, săculeţi, cutiuţă, musculiţe, îngeraşi, guriţe, osişoare, lănţişoare, picioruşe, broscuţe, batistuţe. Nici un detaliu nu scapă ochiului „mic, negru, răutăcios”. Rîsul însuşi este un „mucigai liliachiu mijind în jurul gurii cum mijeşte mustaţa la adolescenţi”. Macularea e starea firească pînă-ntr-atît încît albul devine semn al Răului: „albă rîia melancoliei, alb pojarul tristeţii”. O oboseală densă lăbărţează prezentul maculat şi grotesc, memoria nemaiputînd salva nimic: „e un coteţ de păsări cu tot soiul de mătuşi cotcodocind înşirate pe stinghii”. O larmă aiuritoare. Retrospecţia e atunci, dacă nu imposibilă, măcar inutilă. Tot aşa prospecţia. Nu mai există înainte şi înapoi, sus sau jos. Un singur punct de o insuportabilă densitate şi o implozie copleşitoare. Poemul nu poate fi înţeles fiindcă a fost deja înţeles înainte de a fi rostită vreo întrebare. O încolăcire de şarpe a înţelesului care-şi înghite propria coadă. Suficient sieşi şi mereu neîndestulat. Hrană sieşi cînd orice umbră de sfinţenie a fost abolită. Ion Mureşan scrie unul şi acelaşi poem al devorării atroce de către propriile performanţe – poemul omului dintre milenii.


Luminiţa Urs 
 „... şi eu / trăind gustul precar al feminităţii”

	Trudnic, cu poticniri jucate ori reale, Luminiţa Urs mimează desprinderea crizică şi oarecum întîrziată de copilărie. Cu răzvrătiri „expresioniste” (ghilimelele sînt obligatorii), nesigur de propriul demers, copilul („eu trec prin şiruri de porumb / cu un cor negru îndărăt, am gustul / frunzei crude în minte şi pe corp / relicvele deşertăciunii”) are mereu un „sex în plus”. Ori unul în minus. Tînăra poetă e cînd El, cînd Ea, măştile pot fi şi unul, şi alta, iar „cuvintele îmi par prea largi deşi rotunde...”. „Sminteala rotirii”, pomenită încă din primul poem, se răsfrînge în rotunduri repetate în poemele următoare, versura răspunzînd cu hore, ochi, globuri unui vertij existenţial detectabil de la un capăt la altul al cărţii de debut (Singurătatea tatălui meu). Balansul în pragul domesticirii încă refuzate aglomerează cuvinte, stări, senzaţii, sexe. Tatăl, Fratele, Străinul sînt relicve – cuvînt obsesiv aproape, scrîşnind în marginea unor legături incomode –, dar şi roluri împrumutate. Spiritul de frondă nu reuşeşte să se transforme în manifest liric coerent, iar strigătul de sfidare a lumii nu depăşeşte sonoritatea unui scîncet abia subminat de nenumăratele reminiscenţe livreşti. Cuvintele sînt încă prea largi, nu se mulează pe o statură recognoscibilă. Poate anume, dintr-un soi de furie neputincioasă, le e cultivată ambiguitatea goală, incapabilă să închege o melodie. Beţia – alcoolurile sînt şi ele împrumutate, nu „dau nebunie” ca la Bacovia, ci bravează pur şi simplu – e crispată, uscată. Pielea, sînii, sîngele, carnea, degetele pipăinde nu izbutesc să reprezinte visceralul, fierbinte şi insinuant. Imaginaţia e plăpîndă în ciuda desfăşurării de forţe. Sau tocmai de aceea. Nebunia rămîne o aspiraţie, rana refuză să sîngereze, iar spaimele sînt neaşteptat de fragile. Scandări autiste („eu sînt posedat de chimere / scheletice de cuvinte pe care le aud aici şi / le transfer în afara lumii”), zboruri retezate şi o costumaţie încărcată excesiv pentru a semăna cu maturitatea. Ceea ce rămîne după lectură e imaginea stăruitoare a poetei de o puritate absolută gesticulînd vag aberat pe buza Bibliotecii: „Tu cîinele – copil / întretăiat / legat la ochi / cu o năframă albastră colosală / parcă puţin melancolic”. Cel puţin deocamdată, poezia e o deprindere nu o necesitate interioară. Dezordinile sînt mimetice, nebuniile lucide şi orgiile cuminţi. Sminteala rotirii e atenuată de „aburirea de simţuri” (e posibil ca aburirea să păstreze aici şi sensul argotic de înşelare, amăgire). Iar dezmăţul un proiect, un simplu enunţ: „La o măsură de ochi îmi păstrez inocenţa / pentru un festin colosal în care voiesc (s.m.) să / triumfe demenţa”. Oricît de precară încă şi neîmplinită, feminitatea se răzbună prin frecvenţa copleşitoare a femininelor ori a ambigenelor plurale. „Eu mă / simt foarte singur în cuvîntul singur” masculinizează în van foşgăiala colorată a instrumentelor lexicale: pîlcuri de îndoială, zăbrele ademenitoare, palme potrivnice, roşietice valuri, sfîrcuri, oase, tigve, viziuni infamante, păcate, remuşcări, carne, bucurii trucate, disperări, punţi de îndoială, degete învolburate, siluiri, cumplită sfidare, tîrfe fragede etc. „Rău călător”, începător într-ale nebuniei, poetul/poeta, locuieşte vremelnic în cuvinte bizare, vocalizînd în aşteptarea „stărilor dibace”, care poartă „uneori nume de femeie”. În fundal, încîlcit anume, un desen autobiografic psihanalizabil, poemul fiind atunci verbalizare cu efect terapeutic: „Şi-aveam în sînge-un fel de / nebunie rară”.


Anton Horvath 
„acolo unde durerile, dar mai ales fericirile de-o clipă / se cer spuse, spuse şi spuse iarăşi”

	Volumul de debut, Întreire, începe cu cîteva repere organizîndu-se apoi pe trei cicluri (Despre înţelepciune, Joc, Şi dragoste). Întreirea (treimea?) poate fi detectată la toate nivelurile, cuvintele chemîndu-se în numele cîtorva metafore esenţiale: oglinda, copacul, piatra. Fiinţa aruncată în lume îşi reconstituie rătăcirea. „Scrîşnetul naşterii”, „sămînţa care sparge coaja” marchează pătrunderea în durere. În regim catoptric, vîrstele succesive îşi suspendă cronologia şi se traduc în închideri şi deschideri, înăuntru, şi în afară, cuprinderi şi risipiri, adevăruri şi fantasme. Copacul răspunde în descrierile fiinţei impunînd drept chei lemnul, rădăcinile, scoarţa, mugurele, planta, tulpina. De aici, un singur pas, împlinit degrabă, pînă la carte, bibliotecă, filă, literă. Existenţa este atunci sinonimă cu o lectură – una dibuită, deviată mereu de semne şi urme obscure, cu dublu ori triplu înţeles. Cînd „nimic nu mai e de citit” – sau pare să nu mai fie – îndoială şi mîzgăleală ies la suprafaţă: „să-nveţe de la rînduri cu sfîrşitul învăţăturii într-însele / ce sens ce haz ce nemulţumire strîmbă te mai poate îndemna / să-ţi ţugui buzele la ţîţa stearpă?”. Unică soluţie, cea metaforală. Poemul se scrie în derivă, mînat de „valul de trupuri închise-n afară”. „E de scris spinarea bestiei cu necugetatele linii curbe / din care s-au născut îndoielile”. Piatra-minune cheamă ziduri, pereţi, un tavan subţire, uşi şi ferestre deschise spre „durerea de care mă voi mira veşnic”. Un munte astupă „orbitele auzului”, vorbele predilecte sînt „a străpunge”, „a sparge”, dar mai ales „a scrie”. Piatra nu se aruncă, creştetul se „izbeşte de materia tare”, redevine sămînţă, literă nescrisă. În fundal, o cruce. Pieptul însuşi e o nouă închisoare, privirea nu mai poate vedea decît înăuntru, oglinda e crăpată, singurătatea se ghemuieşte în spate ca o cocoaşă şi visează aripi. Sau cruci. Cu „palidă seninătate”, poemul înaintează mereu întreit. Ciclul Despre înţelepciune e dominat, firesc, de infinitivele lungi ale încheierii. Infinitivul lung romînesc este cel tocmai ieşit dintr-o experienţă, gata să depună mărturie şi să se aşeze în raftul cu certitudini provizorii: rămînere, scoatere, nemişcare, uitare, încolţire, durere, orbire, ascundere, închidere, trecere, îmbrăţişare, cădere, ocolire, trezire, zbatere, încingere, mîngîiere, tăcere, nehotărîre, plecare, urmare, scăpare, aşteptare. Şi, în fine, „setea de ceea ce ştiu / că nu va avea loc şi timp / pentru că toate lucrurile s-au întîmplat deja”. Înţelepţit, poemul „îşi face loc îmbrîncind candid / feţele lumii”, gata să fie toate deodată şi să recitească eliberat „rădăcinile formelor”: „au luat ochii locul cioturilor din umeri şi zborul / O, zborul e privirea din urmă”.
	Ciclul Foc dă cuvintelor „o-nu-ştiu-ce-scăpare”, sub semnul sprinţar al aripii fantasmatice. Cuvintele au trup, culoare, linii, dănţuiesc şi desenează. Nehotărîrea, neştiinţa, neîmplinirea sînt transformate în energii subtile, în imbolduri proaspete, chiar dacă cea împrospătată e tot durerea de a fi. Umbre, visuri, aripi, cascade de vorbe ritmate, forări în straturile limbii pînă la „darea de-nţeles” şi, mai ales, o „brumă de rătăcire”. O nouă ispitire, o invocare, o spunere simplă: „pace ţie, poeme!”. Ciclul Şi dragoste revine cu accente noi la metafora oglinzii, căutarea celuilalt petrecîndu-se într-o gesticulaţie spiralată care include feţele eului, semenul şi divinitatea: „ia-ţi oglinda şi umblă şi schimbă feţele”. În ultimele poeme ale ciclului, o stranie aglomerare a lui m şi n, pînă la a preface unele versuri în dantelării. Să fie ţesătura ocultă a morţii, a mumiei, a nimicului? Parafraza finală rezumă întreirea – eu, poemul, tu –, cu „biblioteca născătoare de foi din pîntecul lemnului şi cărţile cu titlurile grele spre apus”, cu „copacii de metafore” şi cuvintele – „cor de copii legaţi / cu funii de mătasă” şi, mai ales, „urmele arse de aripă” în „cuşca pieptului”.





Petre Cîrdu 
„Un om se trezeşte în vorbirea sa / şi se-ntreabă: chipul meu...”

	Înstrăinat de aberaţiile veacului, iscă derutante comparaţii: „Eu strig după mine / precum norii după ploaie”. Norii au ploaia în ei înşişi, dorul de sine ca de un altul e un anti-sentiment ritmînd „antipoetic”. Pierderea de sine e diagnosticată de „nimenea”. Feminizarea conferă pregnanţă, golul e o persoană răsfrîntă în negativ. Şi mai violentă imaginea în Acest eu: „A murit cineva fără mine / în propria-mi privire /.../ Acum privesc fericit / cum infernul îmi creşte în oase”. Privit, eul aberează. Incapacitatea de a se privi pe sine trecînd este vindecată prin favorizarea trecerii însăşi, căreia i se transferă funcţia privitoare. Privirea se desparte de sine pentru a se putea privi. Oximoronul de subtext (fericit... infern) e unul revoltat şi strepezit. Cel care numeşte repetat criza şi imposibilitatea de a merge mai departe merge mai departe cu fiecare vers. Poetul încetează a fi cel menit să uimească (vezi Mircea Cărtărescu, via G. Marino) prin „întîlnirea întîmplătoare” a obiectelor în spaţiul scriptural suprarealizat. Dimpotrivă. Are datoria de a atenua uimirea năucă a „celor mulţi”, de a-i conferi coerenţă lirică. 
	În Logos şi existenţă: „Un om se trezeşte în vorbirea sa / şi întreabă: / Chipul meu oare a trecut pe-aici? /.../ Un om se-aude în îmbrăţişarea realului, condamnat să vorbească cu inima.”, citesc poemul singurătăţii absolute şi pline. Bilingvismul obligat – şi, bănuiesc, desăvîrşit – al poetului îl face mai sensibil la relaţia dintre limbă şi mentalitate. În fiecare limbă există o viziune particulară asupra lumii. Omul trăieşte esenţialmente cu obiectele aşa cum îi sînt înfăţişate de limba maternă şi, cum a simţi şi a acţiona depind la el de reprezentări, trăieşte exclusiv în maniera oferită de limbă. „Fiecare limbă trasează în jurul naţiunii căreia îi aparţine un cerc din care nu se poate ieşi decît în măsura în care se păşeşte în cercul altei limbi” (Wilhelm von Humboldt). Dacă aşa stau lucrurile, experienţa cercurilor mereu şi imprevizibil întretăiate e una mirabilă pentru poetul bun conducător de cuvinte, prin definiţie. Dar ea trimite şi la polilingvismul pestriţ al veacului pe sfîrşite, cînd amprentele se rătăcesc, arbitrarul creşte, tăcerea sparge comunicările inter-umane. Condamnat, poate, într-un viitor apropiat, să „vorbească cu inima”, omul va fi obligat la recuperarea a tot ce a dinamitat trecerea de la „iambul fundamental” la... biţi.
	Numele proprii invocate frecvent, chiar ritmic, aş spune, deconspiră nevoia de apartenenţă. Atributele lumii contemporane – mondializare, globalizare, comunizare, masificare, „internetizare” – depersonalizează periculos. Ritualul numelor proprii nu e o simplă gesticulaţie hiperlivrescă, epatantă. Referinţa „adevărată” e, cel mai adesea, obscurizată (nu e clar ce anume evocă poetul de la unul sau de la altul, ce secvenţă din operă, din gîndire, din atitudine îi e afină). Presărate în poem, Numele sînt o măsură de prevedere – transformate în substantive comune prin renunţarea la majuscule, nu mai trezesc suspiciuni. Totodată, închipuie un cifru extrem de eficient între poet, poem şi cititor, sugerează o apartenenţă quasi-sectară. Ironie subtilă, apoi, la non-cultură, sub-cultură, anti-cultură.
	Non-conformismul, sintaxa voit vulnerată din Căpşuna în capcană (1988), stilul adesea sentenţios sînt tot atîtea tentative de a depăşi „mormăiala”, destrămarea cuvintelor în limbaj comun: „cînd sufletul mormăie / nu poate să se întîlnească / cu propria sa formă” (Miercurea pe hîrtie). Mereu „la datorie”, poetul înregistrează răsuciri şocate, nu şocante „lîngă un substantiv / din ochii orbilor lui brueghel”. Feminizarea perspectivei este, astfel, anunţată – substantivizarea înseamnă, în limba romînă, feminizare. Are loc asumarea crizică a culturii simultană cu pierderea identităţii sociale. Poetul e transparent în societate, demersul său, alienat. În refugiul său livresc traduce „cu uşurinţă substantivele capul şi pajura verbelor”. Un fel de a spune, indirect, că poemul pariază pe soliditatea impunătoare a substantivelor – cuvinte-stăpîn ale limbii – conştient că acţiunea verbelor se supune hazardului (cap/pajură) şi acceptă subordonări.
	Să închei cu o umbră de senzualitate (de altminteri, pulsînd în fundalul tuturor poemelor, temperatura lor fiind mereu înaltă). În Căpşuna în capcană am citit înfioratul poem Săpunit în casă, o deghizare a virilităţii expansive, trufaşe şi romanţioase, ca în Ghazelul eminescian. Rarefiată, sublimată, fragilă Cerneala violetă: „Prelungă aşteptare precum trupul de fată...”. Ion Negoiţescu spera ca onirismul şi suprarealismul lui Petru Cîrdu să eşueze în „bulimie imaginativă”. Cred, mai degrabă, că, dacă vremurile se vor aşeza, poetul va scrie o fierbinte-ascetică poezie de dragoste.


Sorin Grecu
 „dacă numim / pomădăm un cuvînt de prea multe ori atunci el devine alviţă.”

	Pudriera cu apă, volum de debut, enunţă din primul vers al primului poem (Prefaţă la Marile zăpezi) „tema” lirică: „Pentru mine, draga mea, eşti o viitoare hîrcă”. Dincolo de un vag teribilism, cel mai adesea strunit cu dezinvoltura expresiei îndelung lucrate, moartea este, în toate poeziile, asumată de mult, „veche” – de vreme ce are viitor „memorabil”, misterioasă – de vreme ce podul e locul oficierii preparativelor sale imagistice, şi impudică, răsfrîntă pretutindeni: „De la un timp, cînd mă privesc în oglindă / am impresia că în loc de ochi străjuiesc / două diamante plesnite”. Această vedere întoarsă, detaşată şi dureroasă, deopotrivă, comandă tot ce se întîmplă în carte. Poetul în Cetate se descrie pe sine prins în rutina vieţii cotidiene, dar şi desprins de ea periculos, alunecat în imprevizibilul vieţi cotinocturne. Vecinătatea nu mai e decît a propriului trup, într-o „singurătate acerbă”. Totul coboară şi cade, cu o lentoare complice, lucrurile aşteptînd, parcă, să fie descrise şi înţelese. Toboganul vieţii, umbra, poza îngălbenită, circul părăginit şi mai ales ninsoarea, aceasta din urmă metaforă-emblemă. Imacularea în cădere, feminină, insistentă, copleşitoare – „Apoi a căzut ninsoarea mare” – traduce prezentul suspendat. E o clepsidră uriaşă, într-o oprire incertă – a uitat că a fost apă şi nu ştie încă, o vreme, că va fi zloată. Acest între tensionat e enunţat sub semnul „omului cu vîsc”, subjugat de imaginaţia ca parazit şi amăgire. Descrisă ca autodevorare, viaţa se confundă cu moartea, cele două feţe feminine ale existenţei. Patinatoarea nu e doar iubita, ci şi împăcarea celor două: „Descriind lumi boreale / patina iubita pe gheaţa inimii mele / coriştii strînşi buluc la mantinelă o priveau /.../ ca o muzică de saxofon / ca o baie de aburi / ea patina călcînd aproape triumfător /.../ într-un tîrziu gheaţa cedă / iubita căzu în adînc / preschimbîndu-se-n mine”. Traducerea vieţii prin semnele morţii alunecă spre delăsări bacoviene, melodice şi funerare, dansul nemaifiind, ca la Blaga, să zicem, un semn al voinţei vitale, ci un însoţitor ritmat al căderii: „Oare ce-nseamnă a trăi cînd / atîtea muzici răsună în noapte / perechile lîncezesc înlănţuite / iar singuratice dansatoare plutesc bete / mistuind totul şi mistuindu-se?” Stările de spirit inventariate în poemul cu acelaşi titlu evocă tablouri mereu bacoviene. „Seara crîncen de singur cu o carte în mîini”, poetul, exasperat de convenţiile diurne, ascultă „vîntul gonind frunze mărunte lipicioase” şi „imensul vaier al lucrurilor”, gata să închine un poem cimitirului. Obsesia morţii îşi păstrează mereu un substrat melodic, o alinare în „muzici”, ca-n acest poem fără titlu: „bucurii trecute / straniu surîs pe buze reci / omenească larmă / ca mîine-ai să pleci ai să treci //  cimitirul cheamă / alte tăceri / noi poteci / ţesătura zilnic se destramă / ca mîine-ai să treci // cei cu tine de-o seamă / străpung veri colosale / ape reci / şi nimănui nu dau vamă / tu mîine-ai să pleci ai să treci”. Sprijinită firesc pe feminine şi ambigene, lamentaţia îşi păstrează o oarecare asprime, imitînd sunetul trompetei sau al saxofonului, cu disperarea lor cumva senină. „Scormonind cu înfrigurare prin mormanul gunoaielor zilnice”, poemul izbuteşte să conserve înfrigurarea. Excepţional infinitiv lung, conţinînd şi frigul ninsorii i-aş zice tutelare, dar promiţînd elanuri estompate, avînturi calme – toate implicate, deci vii. Un ţipăt în plus e poezia lui Sorin Grecu, care-şi reglează tirul cuvintelor cît să ţină aproape de ceilalţi, dar să fie în stare şi de ruperi repetate. „Şi iată-mă azi ca trezit dintr-un vis şi totuşi visînd în continuare pentru viitoare treziri”. Tot volumul e străbătut de spaima apartenenţei la mulţimea cenuşie a coriştilor, dar şi de teama că această apartenenţă ar putea înceta. Declaraţiile de independenţă se fac în numele morţii intravitale – „de aceea păstrează continuu / o cantitate de frig între lucruri”. Fiecare noapte e o „repetiţie eşuată”, fiecare trezire, reintrarea în filmul vieţii în care sînt libere doar rolurile secundare. Oximoron emblematic – „valul de frig într-o căldură îngheţată” –, traducînd clipa şi veşnicia, pe a fi şi a nu fi. „Sfîrşitul (precis o femeie)” e moartea ce vine – „premeditat redundantă tristeţe / singurătate aşijderea”. Premeditarea din Pudriera cu apă are toate şansele să se transforme într-o stare nesăbuită şi de o expresivitate şi mai grea. 

Valentin Taşcu
 „Fă-o femeie, mai sigur e-aşa s-o cunoşti...”

	Substantivizarea, sinonimă în limba romînă cu feminizarea, este procedeul predilect în cărţile de poezie ale lui Valentin Taşcu: Şcoala morţii, Defăimarea bătrîneţii. Elegia erotică latină – luată ca model – aduce cu sine reguli, strîmtorări, organizări, dar şi o libertate învăluitoare a topicii, clădită pe feminine; mai ales infinitive lungi, în romîneşte. De aici vuietul armonic, puritatea tulbure, vechimea melodiei. Infinitivele lungi – trecerea, defăimarea, durerea, amintirea, îmbătrînirea, mîngîierea, alinarea, pierirea, iubirea, dăruirea, atingerea, visarea, înfrîngerea, lucirea, încîntarea, jignirea, provocarea, înălţarea, mirarea, uitarea, închipuirea, firea, vederea, nepăsarea, degradarea, strălucirea, sfidarea, jurarea, delăsarea etc. – au în ele aşezare, o adăstare senină la capătul lucrării conţinute, aşa încît, bune sau rele, „de nesuportat e că toate aceste cuvinte nu sînt altfel decît extrem de frumoase”. Să scrii despre moarte şi bătrîneţe pe melodia elegiilor antice, pe partitura la Ars amandi e o soluţie uimitoare ca efect scriptural şi, probabil, mai puţin la îndemînă în alte limbi. Infinitivele lungi pe de-o parte, ambigenele androgine, pe de altă parte, slujesc perfect îmblînzirii celor două teme. Au în ele o promisiune de continuare, de prelungire, de revenire repetată aşa încît posomorîrea şi „definitivul” bătrîneţii şi morţii sînt atenuate, ideea de întreg şi încheiat transferîndu-se poetului-martor. Acesta, deşi n-a terminat „nici de îmbătrînit, nici de murit”, vorbeşte ca şi cum. Subiectul alunecă pe nesimţite într-un teritoriu ocrotit de feminine şi traversat de ambigene androgine, detaliile, oricît de mizere, de respingătoare, îşi pierd oroarea. Fantasma thanatică e feminizată: „E mai frumoasă şi cu glorie moartea-femeie / decît moartea-bărbat”. Gesticulaţia erotizantă eşuează în stranii întoarceri de melc: „Şi atunci supus mă îndrept / către unica sursă de moarte / – propria mea fiinţă – / şi-o ascut pe fîşii de cer, cu bulgări de gheaţă / o ascut pînă urlă de tăişul ei neted”. Masculinul „bulgări” nu-i decît o stare provizorie, gheaţa feminină pîndind cu fluiditatea sa iminentă. Obsedat „de atîta femeie”, ochiul e numai privire, şi încă una neruşinată. Inventarul pe care-l face fiinţei în destrămare are aceeaşi vătuire şi moliciunea de catifea a trinităţii supreme: „femeia, şi visul, şi moartea”: „Se trec în nefiinţă: fiorul, îndoiala, / plăcerea de a nu şti cum va sfîrşi / ce-abia s-a început, timida mîngîiere, / amarele reproşuri, miloasa stîngăcie, / vigoarea ruşinată ce nu se stăpîneşte, / sublimele minciuni, dovezile de taină, / jurarea pe vecie, ruşinea despărţirii, / iubirea, iubirile pe rînd”. Taifasul despre moarte („întoarce-te la tine şi stai / de vorbă cu tot ce se mişcă-n lăuntru”) şi despre bătrîneţe („Oglinzi duşmane te-nconjoară tot mai des”: „Ce bine-i cu tine să ştii să vorbeşti”) cade în falduri de o stranie seninătate. Cele două volume sînt excelente probe despre feminitatea cu accente androgine a limbii romîne. Iată înşirate pierderile – întreţeseri de feminine şi ambigene care sugerează totul fiinţei romîneşti: „Tot ce era cît se poate de simplu: / curtea şi laţul, locul şi braţul, / inima caldă, culcuşul, tăierea, / vraja diversă, ritmul, plăcerea, / vinul şi vina, omul încet, / pasărea duhului vînată pe piept, / pipa şi pacea, versul molatic, / umărul dulce pus pe jăratic, / palma fluidă, gîtul zglobiu, / venele arse în focul cel viu, / geana deşartă şi glasul scăzut – / totul, chiar totul pe rînd s-a pierdut”.


Viorel Mureşan
 „noi glumim de o parte / şi de cealată / a fisurii...”

	Lumina absentă conţine, într-adevăr, cum s-a spus, un portret, parcă, mai clar, mai rotunjit al poetului Viorel Mureşan. Motoul din Nietzsche obligă, de la început, la alegerea unei căi androgine, un mijloc nu aurit, ci bogat în nesiguranţa sa – lucruri, cer, acoperiş, clopot azuriu sînt ambigene lehuze, cu un halou de progenituri verbale extrem de fertil pentru imaginaţia poetică.
	Absenţa luminii (din titlu) cere o organizare a masei verbale sub această chemare întunecată. Chiar înainte de a deschide volumul, am putut face, mental, o listă a cuvintelor de neocolit, am putut presupune întîlnirea cu întunericul văzut în plin soare, contrapunctic, într-o revoltă inconştientă de propriile contradicţii ori, dimpotrivă, lăsîndu-se anume în voia lor. Aşadar, pentru că întunericul procurat de lumina absentă trebuia să poarte un nume, el se numeşte, rînd pe rînd, animal în cuşcă, nişte cărţi negre, morminte, cuburi de zgură, gherlă, fum, zid, moloz, pustiu, orb, calup de-ntuneric, nori, caleşti funerare, gunoaie, noapte, bolovan, moarte (de altfel, numele generic), corb, norul de ebonită, larve, apus, colţ, lacăt, ceaţă, întuneric şi gheaţă, mumie, cutie de brad, umbră, pereţi uscaţi, tăcere, bufniţe, groapă, palid ceas, clopote sarbede, tuneluri, dincolo, cotloane, beznă, ploaie neagră... La fel de firesc apar ecourile luminoase. Odată slobozită vorbirea despre întuneric (tăcere, moarte), logica existenţială e încălcată – despre întuneric ar putea „vorbi” doar tăcerea, iar cartea de poeme ar avea, atunci, filele albe –, se spune ne-spusul şi viaţa încă încape printre rînduri, dimpreună cu rămăşiţele luminii: în plin soare, luceşte o sticlă, zăpadă, curcubeu, imaculata păpădie, lăstun albastru, un pumn de cristale, lună topită, trandafiri, dimineaţă, răsărit, razele lunii, aripă albă... Cele două lumi intersectate sînt chintesenţiate în minipoemele din ciclul median, Biblioteca furnicilor. Haiku-urile pun împreună mesageri ai luminii şi ai întunericului. Astfel, luna noptatică e o păpădie pe apă, florile de cais, efemere, visează secular, fluturii şi bătrînul, lumînările şi căluţul alb, grîul şi corbii, tăcerile şi răstignirile, iedul şi apusul, iubiri trecute şi oglinzi etc. se împerechează în complicate labirinturi subtextuale cu relansatori livreşti. Lumea ca o mereu reluată repetiţie generală se traduce în migrarea imaginilor în teritoriul scriptural, de la un poem la altul. Orice secvenţă aş decupa, lumina şi absenţa ei (eufemizare a întunericului-moarte, în fond) îşi răspund nesmintit: „ehei / de sărbători vine cerul acasă / împachetat / în plicurile negre ale ochilor tăi...”. Contaminările sînt exersate ca-ntr-un joc de copil pe buza prăpastiei. Vechea lumină a ochilor se închide în plicuri negre, orice (ad)venire înseamnă pe dată plecare, văzul şi orbirea îşi comunică descoperirile, „linii negre pe cerul din munţi” înscriu mesaje stranii în vreme ce „noi glumim de o parte / şi de cealaltă / a fisurii / care se adînceşte în rîsul mortului”.
	Cartea despre moarte a lui Viorel Mureşan îmi pare un descîntec tentînd nu dematerializarea şi abstractizarea, ci, dimpotrivă, ancorarea calm-disperată în pipăibil, acolo unde palpitul vieţii se însoţeşte, pe dibuite, cutremurat, cu insinuanţii mesageri ai morţii.



Simona-Grazia Dima
 „Impersonal, în trombe şi iertare, îl modula vîntul”

	În Confesori de tigri, Simona-Grazia Dima îşi pune între paranteze feminitatea şi-şi rosteşte versurile în numele unei fiinţe generice pentru care lumea are, încă, o singură dimensiune – aceea a gîndului asexuat, abstract, apărîndu-se de asediul sistematic şi nediferenţiat al realului. Încă în titlu, numirea se păstrează la masculin, descrierea de sine neieşind din cadrele acestui gen proxim (să ne amintim că, la începuturi, exista o singură formă pentru a denumi calităţi umane; abia în clipa în care, progresînd, nuanţîndu-şi vederea asupra împrejurului, oamenii au descoperit ceva în plus şi altfel, a apărut femininul). Confesorul, aşadar, alege distanţa ori, mai bine spus, privirea limpede, netă, netulburată de senzualităţi şi de ierarhizări sexuale. El este, pur şi simplu. Nici bărbat, nici femeie. Ori şi una, şi alta. Perspectiva adamică (în sensul primordial, al lui „adam” omul) îl scuteşte de alunecări vag-polemice şi-i lasă libertatea de a accentua firescul feminităţii atotstăpînitoare. Fiindcă, înfăşurat în epitetul cu formă masculină, dă frîu liber decorurilor feminine, se lasă mîngîiat de văluri onctuoase, de-o miere pură, de tristeţi pîcloase, de apa funebră şi gingaşă, de zbateri de pleoape. Bori plăpînde, frunze molatice se-nvălurau, pe gînduri, poartă vaporoasă, beznă surîzătoare, prospeţime jucăuşă, eşarfe, roze, flamuri etc. preiau sarcina voluptăţii, a tremurului senzual, a visceralităţii tainice, a patimii. Fiorul cald izbuteşte astfel să însufleţească „sămînţa de diamant” şi să-i prevadă înmuguriri. Maternitatea ca temelie a lumii fiinţelor mici şi îngîndurate îşi anunţă prezenţa prin repetate bătăi (ritmuri) misterioase. Zvonul de depărtări nu are nevoie de cuvinte: „izvoare / ieşeau mirate din pămînturi, / stropind locul cu duioşie”. Citesc în Marele trup umilinţa supremă, confesiunea indirectă a Uriaşei, care a ales să se ascundă în spatele unei măşti de împrumut: „Un copil nenăscut se zbuciumă în marele trup. / Nu şi nu, spune el şi rupe cu dinţii / pînzele în care stă. / Nu şi nu, şi se zbate vînăt la faţă, / nu şi nu, şi n-are răbdare să se nască. / Devorat de osteneala de-a se ivi-n lumină, / dă cu pumnii-n pereţi unde e prins, / nici nu-i clinteşte, / nesimţitor, trupul îl duce mai departe / spre naşterea ştiută numai de el, / în timp ce pruncul izbeşte cu sete, / îşi forţează-nceputul, îi blestemă încetineala, / în furia lui ca o barcă şubredă tremurînd pe mare, / iar marele trup îl creşte cu dărnicie, / în ape bogate, şi nu-l ia în seamă”.
	

Ioana Diaconescu 
„... să rămîi undeva / la jumătatea distanţei / dintre cer / şi pămînt”

	Volumul Arcadia poate fi citit ca o înscenare-invocare a androginiei. La vîrsta iubirilor arse, poeta oficiază încremenită în pragul dintre două lumi, această infinită, migălit descrisă ezitare reuşind să reducă artificialitatea atît de proprie rostirilor anterioare: „am început să mă obişnuiesc / cu plutirea / şi să-mi asum culoarea albă / ca pe o culoare a blazonului”. Asumarea albului nu traduce atît nevoia de puritate, cît situarea într-un spaţiu ambiguu, al tuturor posibilităţilor imposibile. Ameninţarea senectuţii, a morţii e deviată prin asocierea cu îngerul – asexuat, cu un statut inter, intermediarul absolut al stării între. Lumina, obsesivă, e mereu puternică, aproape orbitoare, atenuînd siluetele trecutului şi tulburîndu-le pe cele viitoare. Nu e lumina cunoaşterii dureroase, a spaimei albe, ci lumina reflectoarelor părtinind secvenţe relativ armonice, ştergînd detalii şi exilînd nuanţele destinale. E, altfel spus, o lumină a neapartenenţei: „Şi eu exist la întretăierea celor două lumi”. Aproape paradoxal, cu o recuzită hieratică – îngeri, lumină sfîntă, ceruri, îngenuncheri şi rugă –, poemele brodează mai degrabă un strigăt al cărnii vulnerate decît oglindiri spirituale în apele trecerii. Margini de lună, trepte de mare, valuri de nisip, risipire în ceţuri învăluitoare, făptură de fum sînt semnale ale înfiorării costumate în inerţie. Îngerul, androginul, este un avatar al fiinţei ţintuite de bună voie în „cartea subţire şi răcoroasă” cu un rost „profund dureros / şi totodată limpede”. Despărţirea de o vîrstă şi ezitarea, plutirea, în preajma celeilalte („Am visat o vale / albă, cu iarbă albă / în care măcieşe ca sîngele îşi odihneau / floarea îmbujorată”) atenuează feminitatea limbii poetice şi cheamă, inevitabil, ambigenele: foc, val, leagăn, vis, fum, cearcăn, amurg, cer, pas, rost, dor, cuib, susur, lac, pod, miez, drum, scris, trup, surîs, mal etc. Acestea cadenţează discursul nefiresc, îi ritmează distanţa jucată („Poate că aşa, la o distanţă oarecare / de lume, / poţi să fii, / şi nu în lume / să vieţuieşti.”), îl ajută să germineze cumva împotriva voinţei sale: „În somn, / lipit cu pieptul / de marile vise premonitorii, / pe parapetul / dintre cer şi pămînt / visezi lumi în formare, / aburi şi ape alegîndu-se, uscatul dispărînd.” – poate nu întîmplător, se aleg aburi şi ape, discret sexuate, în detrimentul uscatului ambigen. Androginia e tentată preţ de-o carte „subţire şi răcoroasă”. Presimt, în poemele viitoare, o revenire la căldura insinuantă, un pic perversă, a privirii sexuate. O eliberare de „aripa strîns înfăşurată / în jurul / gîtului / meu” şi instalarea într-un nou „răsărit de vară”: „Vară. Spun vară şi mi-e dor de cer / oglindit în iarbă / albită de căldură. De greieri / leneviţi, cu scripca răguşită / visînd un fir de apă / pe maluri secate de oftatul / pătimaş al secetei”.


Carmen Firan
„Dintotdeauna mi-am imaginat moartea femeie...”

	De la Trepte sub mare la Secunda de după moarte, singurătatea populează versurile poetei pînă la o stranie senzaţie de aglomerare şi este mereu a cuplului. Lamento-ul nu este feminin şi nu părăsirea naşte solitudini, ci perechea în derivă, plutind chagallian pe deasupra unei realităţi cameleonice, devenind ea, perechea, ca şi în tablourile pictorului, nu traducerea senină a lui împreună, ci simbol golit de înţeles, fantoşă, „chip cioplit”. „Marea oftează ca o femeie / şi eu îi aud respiraţia / de om hăituit” e o secvenţă enunţînd limpede tema: singurătatea e omenească, alunecînd spre metafizic, cuplul nu vindecă, ci amăgeşte. Frecvenţa înfăţişărilor acvatice construieşte un spaţiu nu feminin, ci inconsistent, umil şi fantast în acelaşi timp, în care „vocile nopţii / în cadenţe carnale / asemeni orbilor / pipăie oraşul”. Senzualitatea e una vulnerată, „amorul vineţiu” cu tentă bacoviană trimite la tristeţi de o carnalitate asexuată şi brutală. În Negru pur, cîteva întîlniri expresive cu muritudinea. Nu cochetărie aş numi transcrierea în experienţe verbale a singurei realităţi omeneşti care se refuză experienţei directe – moartea. Verbalizarea ei înseamnă feminizare şi exorcizare deopotrivă. În perspectiva morţii ca o conversaţie, personajul îşi pierde agresivitatea, acceptă negocieri („Moartea s-a tras într-un colţ / ghemuită / obosită de supt şi de ros. // Şi nu e decît o femeie bătrînă / dojenindu-mă cu blîndeţe: / „Vrei să plec?” // Şi o rog să rămînă” sau „O, doamne, morţii îi e frică de mine / mă atinge abia / şi copilăroasă zvîcneşte înapoi / cu degetul pe buze / tremură / nu perfid cum ai crede / complice şi tandru îmi zîmbeşte”). Sub presiunea tradiţiei – imaginarul colectiv apelează la înfăţişări feminine pentru a descrie moartea nu doar fiindcă, feminin fiind tot ce naşte viaţă, şi luarea vieţii trebuie să se petreacă în acelaşi regim, ci şi fiindcă, prin intermediul Bisericii, satanizată, femeia întruchipa Răul, prin urmare şi Marele Rău, moartea –, dar şi a limbii, femininele fiind copleşitoare în biografia omului romînesc, Carmen Firan desenează moartea ca femeie bătrînă, copilă, tînără femeie. „Cuvinte, / pe buze de moarte”, poemele dobîndesc o nepăsare fertilă, sfîşietoare. Tremurul nu ţine aproape niciodată de „al doilea sex”, chiar dacă fineţea crochiurilor are ceva delicat şi feminin. Faţă în faţă cu marile feminine ale limbii romîne: Fiinţă, Singurătate, Moarte, Iubire, Formă, Lume, Plutire, stă Omul cu împieliţările sale efemere. Sub avalanşa de obiecte scăpate de sub control în zarva cărora moartea îşi vede conştiincios de cuprinzătoarea ei enciclopedie, omul se mai poate retrage în siguranţa limbii sale materne. Într-o limbă „cu prea multe genuri pentru lucruri / şi prea puţin respect pentru eroi”, complicitatea cu moartea nu-i decît firească. Privirea sexuată a romînei, dimpreună cu feminitatea ei indiscutabilă asistată de ambiguitatea ambigenului între obligă la valorarea preferenţială a nuanţei, a detaliului, a clipei. Teritoriu în care nimic foarte grav ori foarte important nu se poate petrece. Interstiţiul e al speranţei în alb, neobosite. Iar trecerea, doar trecere: „Dintotdeauna mi-am imaginat moartea / femeie / o zburătoare tînără şi fragilă / foşnind perdelele la fereastră”...				

Călin Vlasie
 „dumnezeule - / doamne / ce / creier / uriaş / are / cuvîntul.”

	Deloc trecut cu vederea – dovadă grupajul de referinţe critice care încheie antologia Acţiunea interioară –, Călin Vlasie a rămas, în pofida atîtor priviri exegetice, cam invizibil. S-au spus despre el următoarele: „limbaj preţios ridicol”, „comediograf atacat de melancolii”, „vodevil”, „neobişnuitul asociaţiunilor lexicale”, „inventator de cuvinte”, „versuri stranii”, „predispoziţie ludică”, „fantasmagorică”, „bizar şi imprevizibil”, „rigoare şi fantezism”, „joc graţios cu lucruri grave”, „nebunie a combinărilor”, „poezii cu măşti”, „retorică barocă”, „singurătate”. Toate acestea şi altele la fel îl transformă într-un caz şi, prin urmare, îl izolează pripit, renunţînd la orice tentativă de „salvare”. Fiindcă poezia sa îmi pare un strigăt repetat din chiar miezul crizei. Motoul spune nu doar uimirea în faţa descoperirii că forţa cuvîntului e uriaşă, ci şi că un creier uriaş vorbeşte fără încetare, acoperind pămîntul cu variante nesfîrşite ale rostirii, ultima, definitivă, scăpînd mereu printre degete. Coborînd la nivelul cuvintelor, am încercat o lectură cu ochii mijiţi, aşa cum ar privi un pictor peisajul înainte de a-l pune pe pînză, sperînd să-i descopere ritmurile secrete. Descoperirile sînt frînturi de interpretare, degustîndu-şi deocamdată provizoratul.
	Aşadar, cei şapte paşi ai acţiunii, de la Descompunerea zilei la Psittey, coboară dinspre gureşenie spre tăcere. Risipa exaltată, nesăbuită aproape a spunerilor de început, marcată trufaş de vreun „spun:”, „spuse:”, „vreau să spun că”, se amăgeşte cu visul comunicării, al dialogului, al comuniunii; fiecare rostire este încă, foucaltian, un eveniment, face istorie; în acelaşi timp, într-o gesticulaţie mereu dublă, dacă nu multiplă, se insinuează degradarea, zădărnicia („zadarnic îi cîntă poetul”, „ea continuă să comunice, nebuna”, „memoria zilei fără a exprima ziua”, „gata, s-a isprăvit cu afirmaţiile”). Nu doar la nivelul genului substantivelor, feminitatea e copleşitoare. Pre-destinat, aş zice, rostire, zicere, spunere, întrebare, cîntare, numire sînt feminine lungi şi grele. Dar dincolo de datul feminităţii limbii romîne, cea secondată îndeaproape de ambigenul indecis şi, cumva, aberant („urlet”, „sunet”, „geamăt” ţin aproape de femininele superbiei), Călin Vlasie simte greul cuvîntului ca urmare a unei feminităţi copleşitoare. Cuvintele sale sunt, aş spune, gravide. Jocul şi melancolia se nasc din această constatare a unei feminităţi nestăpînite a limbajului, în stare să înmugurească, să se umfle, să dospească. „Republica semnelor”, deşi asurzită de „trîmbiţa unui trebuie minuţios”, e cotropită de „vechi flecăreli / şi tînguiri fără chip”, de „semne găunoase”, iar „ce auzi nu-i vîntul”, înşelătoarea „ritmare” a „tăcerii” imită unda, cea bună conducătoare de semnale obscure, cosmice, „unda jucăuşa undă”, cea care face „semne infinitului”. Poemele se înlănţuiesc o dată cu trecerea anilor, verbele căderii (cădeau, curgea, se revărsară, coboară, s-au scurs...) sînt tot mai greu de rostit, împotmolite în cenuşă, umbră, spaime, nebunie, ceaţă, gîndiri, duhori. Scoica devine simbolul sensului ascuns, de neatins. Vîrtejul langajier scoate un „putred zgomot”, „tot / ce / atingeam / se prefăcea în / irealitate”. Magnitudinile sînt urmate, firesc, de „enorma aşteptare” din sonete. Scufundătorul a obosit să înregistreze proliferarea vorbelor. „E tîrziu, e departe”, lumea e bolnavă, fiinţele stinghere, uluite, uitate.
	Prea-multul cuvintelor nu şi-a deconspirat rostul. Se anunţă o „renaştere din litere”, o aruncare a seminţei în neant „tăcut tăcut anti-tăcut”. E ceea ce se întîmplă în Întoarcerea în viitor. Redescoperind arta ritmării (melodie, viers, danţ, muzică), redescoperă un sens firav existenţei: „Trăieşti? Trăiesc, trăiesc”. Renaşterea din litere se petrece la propriu. Cuvintele „grele” ascund în ele alte cuvinte, poate cele adevărate. Cioplitorul purcede la desprinderea lor din blocul verbal. Deocamdată, sînt înşirate perechi de cuvinte (mulţimi de litere) intersectate, sugerîndu-se legături misterioase, miezuri verbale fecunde şi, iată controlabile: „tăcere şi rătăcire / paseri şi spasme / recife şi cifuri / val şi convalescenţă / visuri şi provizii / lauri şi aură / nave şi caverne / somn şi omnipotenţă / nisip şi monism / umbră şi sumbru / pustie şi acustică”. Pentru a descoperi omul ascuns în alt om, Călin Vlasie îndrăzneşte sfîşierea metodică a limbii. Expediţia sa ţinteşte, în fond, aflarea seminţelor vorbirii. Secvenţele comune perechilor de mai sus născocesc un cifru straniu, un soi de limbă a păsărilor: tăc, pas, cif, val, vi, aur, ave, omn, nis, umbr, usti... Ca-n desenele lui Escher, consistenţa realului e iluzorie, totul se poate preface oricînd în altceva. În Cerul 45  e transcris un asemenea lanţ de prefaceri înspre eu: aşteptare : aer   abur   ceaţă   vast coridor   ochi imenşi   pietre în apă lină   eu. Cei opt inorogi demonstrează forţa gestului mărunt, forţa detonatoare a literei în inima cuvîntului, aş zice, în Ceaţă şi aură procedeul e exploatat la maximum. Ca-n anagramele lui Saussure, se descoperă înţelesuri şi sunete subterane, curgînd implacabil în pînzele freatice ale poemelor. Pustia e rescrisă, poeme în oglindă ori mai degrabă stranii matrioşti poematice, „vlasilalii”, insinuează faceri concentrice, suprapuse. Procedeul e un joc, însă unul năucitor, hipnotizator. Ca şi Saussure, poetul intuieşte existenţa unui text sub text, a unui pre-text, înainte-text, o hypogramă care descrie Sensul. Atît de uşor se naşte poemul secund din poemul prim, încît experienţa e abandonată cu spaima atingerii unui prag interzis („îngerul sculptează în corpul tău / o aripă delta”, de pildă, naşte „în gestul / arid”). Firesc, ultimele poeme sînt bîntuite de tăceri, năluciri, îngînări, de frig şi linişte, cerul se închide, „omul (re)începuse să vorbească singur”, în cenuşiu şi murdar se caută în van „ceva alb”. „Să fii singur şi fără singurătate”.


Ion Miloş 
„Cuvîntul e ca la-nceput / Lumină zdrobitoare”

	Ion Miloş are distanţa faţă de expresie dată lui de rătăcirea prin cele trei ţări/limbi ale sale, dar şi, poate din chiar această pricină, puterea rară de a locui poetic limba romînă, de a fi, adică, mereu treaz faţă în faţă cu rădăcinile ei arhaice, dar şi cu înmuguririle succesive. Aşa mi-aş explica fabula discretă, dar stăruitoare detectabilă în umbra fiecărui poem, ironia verbului său jucăuş, sprinteneala moralei subterane, gureşa cădere în tăceri cu subînţelesuri, avara sporovăială despre toate ale omului romînesc, ale omului în general. Cuvîntului-lumină îi admiră forţa, căutîndu-i neobosit umbrele, tot atîtea adăposturi ale fiinţei îndoite (întreite?): „Lumea e făcută din cuvinte / Îngeri orgolioşi cu două feţe (...) Toate căderile vin din cuvinte”. Învăluit în cuvinte, Ion Miloş îşi rezervă dreptul la uimiri simple: „Încă sînt copil // Arunc cu pietre în ape / Şi mă mir / De ce nu se revarsă mările / Dacă toate rîurile se varsă în ele”, şi la bucurii secrete: „Eu stau de vorbă cu tăcerea // Există muzică şi-n lucrurile mute / În lunecarea leneşă a norilor / Şi în dorinţa stîncilor să zboare”. Răul cel mare e muţenia interioară: „Am rămas singur / Singur ca un punct părăsit de cuvinte / Şi ros de insomnii”.
	Desigur, copleşitoare e prezenţa femininelor şi a ambigenelor într-o poezie a feţelor mereu schimbătoare ale lumii. O înşirare ar fi superfluă. Mă mulţumesc aici cu o divagaţiune. În Amurg, „Soarele cade molatec în braţele amurgului / Ca o femeie îndrăgostită”. Imaginea e o excepţie – în general, cuvintele se comportă potrivit rolului hărăzit de gen: „Vîntul rupe frunze nesigure”, floarea se deschide la capăt de cuvînt, iubirea se însoţeşte cu păcatul, iar degetul se aşează, firesc, pe buze. Neregula din Amurg mi-aş putea-o explica – într-un joc al dedesubturilor nu de tot gratuit – printr-o contaminare. Bănuiesc, luînd de martor germana, că în suedeză soarele e feminin, şi atunci comparaţia cu femeia îndrăgostită căzînd în braţele amurgului e un simplu transfer dintr-un regim al genurilor în altul. Masculin în cele mai multe limbi – şi-n romînă –, soarele e sufocat de înfăţişări feminine – căldură, lumină, rază, dogoare, viaţă. „Vîrstele” lui diurne sînt feminine – aurora, dimineaţa, amiaza, seara, ziua însăşi. Amurgul e o stranie valenţă temporar masculină, căci, repetat, se feminizează, faţă de care soarele din poem exersează atitudini feminine, într-un soi de dedublare. Cînd poetul învaţă limba soarelui, cea liberă şi înflorită de tăceri şi taine cereşti, aduce, cumva, argumente în plus în apărarea rătăcirii. „Problema” rămîne ambiguă – şi Ion Miloş e, nu încape îndoială, un colecţionar de ambiguităţi ale rostirii –, căci în altă parte e preferată dragostea bărbată a soarelui pentru fereastră ori se rîde pe seama soarelui căzut într-o fîntînă. „Concluzia” ar putea fi semnată şi de Lewis Carroll: „Ai grijă cu vorbele / Soarele greşeşte / Ori de cîte ori se încrede în nori”.


Gelu Vlaşin
 „Stau aşa / în / faţa copacului / fără să / cunosc / definiţia / scoarţei.”

	Dedublată, atinsă de un sindrom verbal al personalităţii multiple e poezia lui Gelu Vlaşin din Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Sigur, titlul ambiguu e „făcătură” menită să te pună pe gînduri, dar şi să te prindă în capcană. Numeşte şi vindecatul trecut printr-un tratament („fabulatoriu”, îmi vine să spun), dar şi aparent-sănătosul informîndu-se doct şi suficient la faţa locului, ori chiar dedicaţia, „la”, unei instanţe feminine dominînd veacul 20 şi uniformizînd prin tocmai hărnicia cu care individualizează („tu eşti / un coşmar dintr-un vis / de mulţi ani / rătăcit / într-o groapă / comună”). Depresiile, sindromurile, hipocondriile, amneziile şi celelalte psiho-stări care-şi împrumută, cam forţat, numele poemelor sunt, majoritatea, efecte ale senzaţiei de strîmtoare – un soi de cămaşă de forţă a realului: „vitrina-i cam strîmtă”, „ochiul îngust”, „mansarda prea strîmtă”, „patul îngust”, privirea strivită, coapsele zdrobesc stăpînite de instincte primare. Privirea înceţoşată – ochii sînt mereu prăfuiţi, înguşti, întorşi, răzvrătiţi în uimire, bolnavi de mirare etc. – îşi alătură firesc sufocarea, sacadarea transcrisă simplu în frîngerea excesivă a versului. Disconfortul e compus din ingrediente aglomerate anume, stropite din belşug cu semnele de recunoaştere, englezite ori ba, ale erei internetice. În spaţiul, şi el strîmt, al plachetei, numele lucrurilor se repetă halucinat, fără şansa, întrezărită măcar, a numirii ultime – „disperare prin hol de / nebuni mă alergi / pînă-n zori / ca să scriu colorat / cum exist”. Culoarea e dată de ambigene maculate precum „decor absent”, „rînjet cretin”, „gînd primitiv”, „zîmbet ascuns”, „zîmbet care-şi arată / colţii”, cărora le e refuzată forfota plurală. Silabele – aşezarea în pagină, ruptă, cu spaţii goale arbitrare, sugerînd ritmuri subterane, reduce cuvîntul la condiţia de silabă – sunt, într-adevăr, stridente, iar „paginile fug printre degete”. Silabisirea poetică a lui Gelu Vlaşin e în stare să sugereze nesiguranţa, dibuirea, exasperarea „cuvîntului care muşcă din creierul tău”, însă, apăsînd pe o singură pedală, poate provoca dezacordarea melodiei conţinute dincolo de jocul liber al clapelor.


Liviu Ioan Stoiciu
 „Că nu sînt vorbele după voia omului”

	Aş putea depista în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu (Poemul animal. Crepuscular) un soi de exasperare faţă în faţă cu lucrarea/lucrătura implacabilă a limbii. Istoria de echivocuri a deja-rostitelor-întîmplări-ale-fiinţei este parcursă cu un mecanism de bruiat locuri comune şi de înlocuit (într-o gesticulaţie arbitrară abil controlată) cu libertatea deşănţată pe care o oferă limba (poţi spune orice şi orice lucru spus îşi revendică un loc în teritoriul ceţos al realităţii), dar şi cu încăpăţînarea strepezită, un pic acră şi secret încîntată de propriile performanţe expresive, de a propune o nouă ordine. Încă una. În Crepuscularul său, pe care îl înţeleg ca substantiv, creat şi adjudecat de poet, cum ai spune „ierbar” sau „insectar”, Liviu Ioan Stoiciu nu spulberă neapărat regulile tradiţionale ale sintaxei, ci, mai degrabă, se strecoară atît de aproape de miezul incandescent din care se ivesc şi se înlănţuie cuvintele, încît aparenţele sînt cele spulberate şi rostirea se re-face funcţie de ultimele descoperiri – pe cît de senzaţionale, pe atît de năucitoare. Nu întîmplător, titlurile în ordine alfabetică ale Poemului animal sună ca transcrise dintr-o carte de tălmăcit vise. Subînţelesul, unul dintre mai multele posibile, îmi pare limpede – nimic din ceea ce i se întîmplă omului contemporan nu e întocmai ceea ce i se întîmplă, ci trimite la o cu totul altă întîmplare, şi ea nesigură şi lucrînd după legi absconse. Stoiciu simte acut „pericolul prăbuşirii din interior”. Diagnosticul e pus în urma unei îndelungi, prelungite anamneze. De aici multele feminine de vocabular psihiatric pe care se sprijină schelăria poemelor: închisoare, dezvăluiri, demenţă, încătuşare, bîlbîială, supunere bleagă, degradare, agitaţie, predestinare, obidă, jenă, frică, moarte, întrebări, oroare, caricatură, somnolenţă, insomnie, neizbîndă, mască, ruină, dihanie, oboseală, resemnare, putreziciune, deziluzie, strîmbăciune, împrăştiere, deprimare, îndoială, durere, urîciune, greaţă, nelinişte, suferinţe, presimţiri, lehamite... Fişa clinică înregistrează, sistematic descendent, scăderi, căderi, scufundări, sîngerări, depărtări, hărţuiri, rătăciri. Sonorităţile nu aduc nici ele nici o tuşă trandafirie – plînsete, tropăieli, răcnete, pîrlituri, urlete, fîlfîiri, zgomote ciudate, duruit de tobe... Umoarea e bacoviană, dar se manifestă pletoric. Expresia e mereu excesivă, uneori redundantă. Paleta geme sub petele de culoare, scrîşnetul metafizic e policrom, alb-negrul nu-l satisface. Contrapunctarea viscerală a enervării creierului abandonat intemperiilor veacului – mereu suspect şi agonic – e şi ea firavă. Inventarierea anatomică din Poemul animal e înşelătoare. Cearta continuă, nici o consolare nu oferă căldura trupului cînd „chiriaşul” e etern-neîmpăcatul. Limba (poetică, nu anatomică) e singura, cu furie exploatată, supapă la îndemînă.



Dumitru Cerna
 „Scriu infinitive / ascuţite / şi / lungi / pînă la umbra ce însoţeşte / nedumerită luna...”

	Într-o lume „abilă şi tristă”, Dumitru Cerna îşi construieşte poemele pe muchia de cuţit a lucidităţii auto-amăgitoare: expansiv şi reticent, ironic şi auto-ironic, cultivînd un ceremonial subminat de conştiinţa propriului artificiu. Cumpăna, extrem de productivă, este prezentă în fiecare vers obsedat de marile teme şi năruindu-le sub povara privirii aţintite. Dar şi în întîmplările cotidiene ale unor ipostaze reciproc contaminate şi puse în abis. Destins tensionate, feţele duble şi oglindirile repetate salvează ceva din însemnătatea de odinioară şi din magia apusă a Poetului în Cetate, în vreme ce se aşează în pagină răspunsuri metodic-gospodărite la întrebările fiinţei. „Adăpostit în cuvînt, ca oul în porumbel” (cum se vede, adăpostirea e provizorie şi cu dublu tăiş şi ea), Dumitru Cerna îşi anunţa, într-un catren din Pasărea Ibis şi agresorul, Poemele dobrogene: „Doamne, m-am întors de unde-am plecat / Nucul şi el frămîntat-fulgerat, / Faţa poemului arsă de soare, / Morminte făr’ de busuioc şi cărarea din sat”. La apariţie, strofa mi se păruse uşor încifrată, simplu fior nostalgic. Ea povestea, însă, o experienţă poetică nerepetabilă, un popas de măsurat drumul parcurs şi de pus la cale înaintări viitoare. Cum se întîmplă asta la un poet născut lîngă Tulcea şi trăitor în inima Ardealului, pentru care infinitivele sînt nu doar lungi, ci şi ascuţite? Substantivele se împerechează sub legile limbii romîne, fecundînd amintirea şi adăugîndu-i limpezimi verzui ca-n boaba de strugure eliadescă.
	Am în faţă transpunerea poemelor în franceză şi pot măsura trădările (inevitabile) de imagine. Întregul volum e lucrat în delicate emailuri, amintind de atmosfera densă, prevestitoare, plină de arome uitate şi înfiorări fără nume din versuri pillatiene ori voiculesciene. În plus, senzaţia că poarta s-a întredeschis doar o singură dată într-un gest de asumare publică a rădăcinilor şi că, de aici înainte, ele vor lucra discret la temelia poemelor următoare. Senzualitatea e densă şi cumva transparentă, în acelaşi timp. Adolescenţa – „muşcată roşie-n fereastră” – aduce cu sine suavitatea crudă ori cruzimea suavă a florii cu nume ambiguu. Dacă cerul albastru şi Dunărea albastră nuntesc în amintire graţie limbii romîne, în franceză e-o simplă întovărăşire a două masculine, floarea însăşi – muşcata – avîndu-şi numele masculin. Tot aşa cum „alb-mov liliacul se reazimă-n sară”, pe cînd le lilas şi le soir îşi acordă doar un sprijin camaraderesc. Şi alte amănunte îmi întăresc bănuiala veche că traducerea e (aproape) imposibilă cînd e vorba de poezie. Adolescenţa clătinată în „goale tulpine” profită de sensul dublu al epitetului – goale înseamnă „ne-pline”, dar mai înseamnă şi „despuiate”, adăugînd un plus de senzualitate. Cînd pămîntul „gîngure prin tine şerpeşte”, circumstanţa e asumată, fertilă, deloc egalată de simpla comparaţie, „comme un serpent”, din franceză. Fără să mai recurg la exemplele din franceză, se poate presupune cît pot pierde prin traduceri vorbe aromind romîneşte precum în versurile: „iarna creşte dinspre moarte flori de sicomor” sau „flori de gutui arăsar (s.m.) adoarme lumină” sau „tremur flori de tutun în ţărîna din sară / tata-i dalb spre gînd mama picură lună amară” sau, încă, „cresc flori de bumbac în de (s.m.) umerii fiului costeliv”. Alese ca dintr-o cămară mitică, doar aţipite o vreme, cuvintele ies la iveală ca nişte odoare de preţ. Simpla lor rostire e suficientă urechii romîneşti să-şi pună la lucru pre-istoria şi să subînţeleagă alături de poet Totul. Pelinul şi izma, bumbacul şi nalba lăptoasă, vătraiul şi pîinea, soarele răscopt, un zarzăr şi o fîntînă, un colţ de prispă, un nuc adumbrit de seară. Puţine, dense, avare, laconice, cele douăzeci de poeme respectă toate semnalmentele unui „interludiu”.


					Ion Cristofor
			„Cuvintele îţi aruncă laţul de gît”

     Poezia lui Ion Cristofor e gravă şi traversată de nelinişti, însă nicidecum sumbră. Întrebările ultime pe care şi le pune poetul se rostesc în gama generoasă a seninătăţii, a unei înţelegeri calme a muritudinii. Ion Cristofor scrutează, cu privirea aţintită şi cuvintele în alertă, toate semnele şi semnalele morţii intravitale, firescul acesteia nelăsînd loc spaimelor deşirante, ci invitînd, mai degrabă, la reculegeri şi replieri, la revalorări ale datelor existenţei. O inventariere chiar şi fugară a cuvintelor (a substantivelor, în primul rînd, dar şi a verbelor) predilecte în Marsyas (antologie apărută la „Dacia”) arată o pendulare permanentă între înalturi inaccesibile şi joase stări omeneşti. Ion Cristofor ar putea mărturisi asemeni lui Bachelard „port în mine engrama unei căderi imense”. Deplasarea metaforală se petrece cu ajutorul unui element predestinat imponderabilităţii – vîntul – , poate cu cea mai mare frecvenţă în volum. Dimpreună cu valul, de multe ori în varianta lor plurală, cu infinite sugestii eminesciene, vînturile, valurile traduc unicalea căderii, alt nume pentru viaţa pămînteană. Seara, noaptea, norii, sîngele ori cenuşa bîntuie poemele în foşnetul implacabil al timpului care trece, într-o, de-acum, perpetuă toamnă tîrzie, bîntuită de siluete feminine: „Pe o străduţă pustie se-aude bastonul de orb al timpului / şi frunzele ce murmură-n aer litanii / la judecata de-apoi a anotimpului. // Tăcerea se umple de păsări, de fîntîni şi de umbre” (Vară îndepărtată). Strigătul şi tăcerea îşi răspund în canon, „Pe cînd se aud văietîndu-se / neîncetat strigîndu-mă / din pustia cuvintelor / bîlbîiţii profeţi / pe un nume ce iată / se îndepărtează de mine / precum nevăzuţii ereţi” (Umbra). Subminate de sentimentul zădărniciei („Oricum Dumnezeu se descurcă în ceruri destul de bine / şi fără versurile noastre...” – Poemul neterminat), adîncit „sub ghilotina mileniului”, versurile visează cuvintele puterii, cele în stare să dea un nou sens pulberii în necurmată cădere: „Se-aude cucul vestind din perete două ceasuri pustiitoare / în care stai cu ştreangul de gît / atîrnînd de grinda putredă a unui vers a unui cuvînt / pe care dacă l-ai rosti acum / ai dezlănţui un taifun devastator în Mările Sudului / un cutremur de pămînt la New-York, un altul la Kyoto / dar tu taci, broască rîioasă a societăţii de consum / devii mai palid ca sfinţii pictaţi de Giotto” (Nopţi albe). Prezenţa morţii, deşi marcată cu insistenţa unui refren săpînd la temelia armoniilor abia înălţate („mîna morţilor”, „armele morţilor”, „risipitor îţi pierzi / moartea în cuvinte”, „moartea are faţa zbîrcită a unui general învins”, „eşti mai singur acum  / decît o monedă uitată / în buzunarul unui mort”, „fericită moartea respiră mireasma trandafirului”, „moartea silabisind în tumult”, „...şi moartea / cu un mănunchi de trestii uscate vine la cină”...), este, în cele din urmă, revelatorul ideal al adevăratelor dimensiuni omeneşti. Cum spuneam, nimic lugubru în poezia lui Ion Cristofor în ciuda revenirii obsedante la temele thanatice. Imensa, neîncetata cădere e secondată de cîntecul neîntrerupt, sacrificial, aş spune, al poetului. Asemeni bătrînei ce se roagă îmbunînd „moartea în etruscă” ori flaşnetarului orb, poetul „cînta şi cînta / fără-ncetare”. Mai mult, titlul însuşi al volumului are/ar putea avea rostul unui manifest. Marsyas, silenul frigian născocitor al flautului, cel jupuit de viu pentru cutezanţa de a provoca la întrecere un zeu, îl înfruntă iarăşi pe trufaşul Apollo cu fiecare nou poem născocit de urmaşii săi, poeţii.  Chiar dacă soarta poetului „la capătul veacului” reproduce soarta omului rătăcit sub „lumina neîndurătoare a vieţii”: „tînăr mă dăruiam tuturor vînturilor”, „întunecată soră a mea / Melancolie”; „Slavă ţie, nimicule”, „Cuvintele îţi aruncă laţul de gît / te podideşte sîngele, pustiul / cenuşa şi noaptea. / Atît.”


Dan Damaschin
 „Înnoptînd sub cerul gurii de profet argintul / Vocii mele, singur...”

	Versurile lui Dan Damaschin se frîng sub povara unui proiect asumat anume pentru imposibila sa împlinire. Dezgustat de „sfinţii zilei”, cîndva sinonimi cu puritatea („Atoatetălmăcitor, dus de mînă / De un duh al zilei”; „În firidele adîncului tău, între recolte de venin o inocenţă agonizează”), coboară pe neluminate, într-un ungher obscur, în căutarea, deopotrivă, a eului autentic („Decît aerul mai drept se oglindeşte / Întunericul  neînsămînţat de nici o rază...”) şi a unei divinităţi ce refuză statornic să apară în luminişul fiinţei. Metaforele („Metafora îmi îndestulează simţurile şi ele o cinstesc”) se construiesc obstinat pe două niveluri – unul al întunericului asumat anume („Ţin aievea pactul încheiat în somn / Neîntîmplările mele toate îl întăresc”; umbra lumilor, curcubee nocturne, scorburi negre, pete de asfinţit etc.), celălalt, al ochiului întors înăuntru, pleoapele plecate, sparte fiind motivul predilect şi calea vederii adevărate, mijlocită de simţiri şi presimţiri scornite asiduu („pleoapele unei pajişti moarte”, „pleoapele degetelor mele străvezii”, „aplecînd pleoapele golului în urma ta”, „pleoapa aţipită”). „Copacul cu frunzişul înlăuntru-i” dibuie „sămînţa lucrurilor” sub „miez de lumînare”, pe „cărări de labirint”, văzul dinăuntru, extatic, îndoit, însîngerat, lăsîndu-se invadat de cohorta femininelor durerii şi îndoielii, cînd plurale, sufocînd sub rostogolirea lor neobosită (înfruntări, înnoptări, remuşcări, reculegeri), cînd singulare şi singuratice (grija, vina, moartea, încrîncenarea, vinovăţia, înverşunarea, ameninţarea, ispăşirea, arsura, zăbava, contopirea, ardoarea, aţipirea, zădărnicia, uitarea, dezbinarea, risipa, amărăciunea, vremuirea, surparea, smintirea). Prezenţa masivă a femininelor e absolut firească la un poet al carenţei, al melancoliei, al singurătăţii atroce, al Absenţei.
	Să mai notez aici cîteva supuneri la regimul genurilor, doar pentru a aduce argumente în plus că substantivul, cuvîntul-stăpîn, hotăreşte organizări scripturale ascultînd de privirea sexuată a limbii romîne. Astfel: „Miraculosul ca un frate mai mare”; „«cît a ţinut arşiţa îmbrăţişării te-am lipsit de veşti» / Deltei se adresează adolescentul-iaz şi moare”; „Pe genunchii focului cărunt salamandre slobozite / Cu voia ta”. Asupra acestei poezii a semenelor, semnelor, semelor, în care „Cu pas uşor ca aerul Cuvîntul / Urmează moartea îndeaproape”, merită revenit.


	Ioan Moldovan
 „rapida alterare şi aburire a cuvintelor”

	Simpla enumerare a titlurilor volumelor succesive – Viaţa fără nume, Exerciţii de transparenţă, Insomnii lîngă munţi, Arta răbdării, Avantajele insomniei, Tratat de oboseală, O uitare de texte şi Interioarele nebune – ar putea, îmi dau seama, să spună cîte ceva despre genul  de poezie frecventat de I. M. Descrierea poetică de sine urmează, de la debut şi pînă la cel mai nou vers publicat (nu şi scris, căci mă urmăreşte senzaţia că poeme violent viscerale ori, poate,  bîntuite de atrocităţi fantasmatice îşi aşteaptă în sertare secrete sorocul), o cale a „hărţuirii textuale” (ca să preiau aici titlul unui volum de Marcel Mureşeanu), hărţuire abia deghizată în tensiune firească şi de mult asumată. Cum s-a mai spus, lucrul ţinînd de evidenţă, Ioan Moldovan (adică poezia sa, desigur) este locul înfruntării (ori, mai degrabă, con-fruntării, pentru a scoate în evidenţă complementaritatea lor) dintre două rădăcini  ale aceleiaşi sensibilităţi, ambele aruncînd în jocul poeziei argumente grele. Pe de o parte, viaţa fără nume, pură şi simplă, de o gureşenie arhetipală, suficientă sieşi, mereu ameninţată de bibliotecă, de viaţa cu multe nume; altfel spus, înfruntarea liniei drepte, destinale a omului pămîntului cu linia ezitantă, labirintică a citadinului îmbibat pînă la saturaţie de livresc. De precizat îndată că e vorba aici de disputa dintre două „aristocraţii”. Ioan Moldovan nu deţine monopolul asupra acestei calm-înverşunate simbioze. Ea apare, în manifestări nicidecum mai puţin originale din această cauză, la mulţi dintre poeţii romîni care au păstrat povara originară de rafinament încărcîndu-se, cu egală implicare, de rafinamentul cetăţii receptate prin marile sale texte. Pot fi detectate la fiecare pas urmele acestei perpetue bătălii, urme benefice pentru ambitusul liric. Dacă ar fi să-l descriu dinspre o poetică a locuirii, aş spune că se află într-un exod asumat de la început ca marcă posibilă a înrădăcinării; locurile biografiei sale au fost sistematic amînate cu promisiuni de revenire. Fiecare în parte s-a încărcat, din această pricină, cu timp condensat şi suspendat în egală măsură, aşa încît nu poate mira aerul excesiv de crepuscular al viziunilor poetului. Vreau să spun că timpul pus între paranteze a continuat parcă să consume pe dinăuntru, acoperind cu cenuşă rostirile poetice, grăbindu-le intrarea în lehamitea înţeleaptă a senectuţii. Dacă în primul volum exodul se producea prin recurs obstinat la cuvinte, vehicule presupuse magice pentru accesul grăbit la marile adevăruri ale fiinţei, Tratatul de oboseală înregistrează eşecul, elogiind galben tăcerea, muţenia, plictisul. În Viaţa fără nume (1980), primul vers antologat numeşte deja desprinderea de locul securizant al casei natale: „Am ieşit din camera încălzită...” De aici înainte, o vreme, poetul va sta, cum spuneam, sub fascinaţia exclusivă şi albă a cuvintelor, urmărind: „rapida alterare şi aburire a cuvintelor”, „umezeala cuvintelor”, un cuvînt ce se „scălîmbăia”; „adolescentul plin de cuvinte” încearcă să nimerească o frază, „cîteva cuvinte putrezind şi cîteva cuvinte verzui / cîteva cuvinte trandafirii”, „cuvintele îşi întorc capul spre trupul” său, presimţind deja „pereţi de gheaţă groşi cît trecerea de la un cuvînt la altul”. Treptat, cuvîntul se antropomorfizează, doar pare cuvînt, căci întinde o mînă, e cal sau pasăre, exersează „un tremur o amuţire”. „Înfăţişarea unui om în timpul vorbirii”, contemplată cu o distanţă iscînd nevroze,  sugerează şi alte alunecări între regnuri, zeama cuvintelor se amestecă acum „cu zeama mai dulce a / pîinii şi vinului”, frumuseţea cuvintelor nu mai e suficientă, imaginaţia e concurată de memorie, se caută „ceva ca un cuvînt / ceva ca un lapte străvechi”, pentru ca la încheierea volumului de debut să se caute „ALTCEVA DECÎT CUVINTELE”. O dată cu Exerciţiile de transparenţă, sînt tot mai frecvente opririle şi privirile înapoi, încercările de a ocoli iluziile vîrstei fascinate de vorbele frumoase. „Astfel începu să-i fie dor minţii mele de lumea de afară / Vînătă şi uscată de cît vorbise” ar putea fi socotite versuri de hotar. Năruirea e resimţită prematur, atinsă prin excesul de verbalizare. Simplitatea e noul cult al poemului, ea traducîndu-se într-o creştere a tensiunii lirice pe cantitate de vers şi prin recursul obstinat la motivul morţii intravitale: „totul în notaţii simple în jurul lumii simple / şi moartea atotprezentă / scîncind sub scară”. Verigile intertextuale ţin de acelaşi filigran thanatic descifrat în nesfîrşite „biblioteci de cartier”, „pe fondul sonor al morţii / de-afară”, de un „ochi deja sătul de toate jocurile”, „neuimit”, dar în stare să-şi procure poezia din lumina bătrînă, din tînguiri cu stranii accente bacoviene, din singurătăţi atroce, dez-încîntări degustate  cu aproape-deliciu şi aproape-dezmăţ. Cum „nici cu trupul / nici cu sufletul / n-am ajuns la vreo concluzie”, iar legea morală întîrzie să se instaleze, Insomniile lîngă munţi îşi ridică ochii temporar către stele, ascultînd „un hohot de rîs venit din cosmos / unde sînt cuvinte noi”. Rezultatul nu-i decît o nouă linişte, „un depozit cosmic de maculări / ceva ca praful ca uitarea”, Arta răbdării aducînd pe furiş în scenă mainimicul. Poemele se autodevoră cu o măruntă grimasă stăruitoare şi de aceea grea precum fatalitatea, şi ea derizorie, meschină, confuză. Întors dinspre cuvinte spre lucruri, poemul le descoperă la fel de zadarnice, de goale, de inutile: „...sîntem lamentaţia prin excelenţă / nu vine îngerul, nu vine umbra lui, nu vine diavolul”. Într-un registru minor, dar nu mai puţin expresiv, poezia mai nouă a lui Ioan Moldovan pare o replică în canon imaginar la poemele Martei Petreu. Sub degetul mainimicului se intonează frînturi apocaliptice, însă, cum spuneam, o apocalipsă rarefiată, subţiratecă, oscilînd între lamento şi blasfemie: „Am obosit să tot mor, să tot fiu”, „Nu ştiu ce să mă fac / o să mă fac totuşi”. Tratatul de oboseală mai face un pas înspre dezintegrarea poemului. Paradoxal, lucrul se întîmplă prin mai ampla desfăşurare a versurilor, prin falduri de vorbe potrivite. Dar între „zgomotele lumii de azi şi melancolia lumii de ieri”, mainimicul e mai stăpîn ca oricînd: „muţenia mea se îngroaşă pe rîu în jos”, iar „scrisa devine ilizibilă”. Interioarele nebune constată prezenţa obstinată a mainimicului în versuri rupte ca-n stanţele bacoviene: „Deja nu mai are nici un sens”, „Ajung acasă cu aceeaşi umbră”, „Trăiesc de la o propoziţie la alta / rareori o duc pînă la capăt pe vreuna”, „Mă duc la culcare singur în clipocitul etern”, „Urmează o noapte pe care n-o mai ţin / Corbi, oaspeţi şi ce fum, ce cheltuieli”, „De parcă toţi mi-ar fi murit...”, „Pretutindeni ajung tîrziu şi tu de oriunde lipseşti”, „Aşa cam pe la miezul nopţii mă apucă existarea / în rest vînt şi pulbere...”, „Nu e timp nici pentru citit nici pentru prezenţă”. Şi, în fine, strofa, i-aş zice, emblematică, punctul de fugă al poeziei lui Ioan Moldovan: „Semne hrănitoare pentru un vis de om mai degrabă / bătrîn / în timpul visului ţărănesc / Le-am văzut, m-am îngrozit, am amuţit / Putem oare să ne întoarcem la viaţa de dinainte / sub fulgerarea de nimicuri?”


*
*   *

	Exemplele ar putea continua. Oricum, pentru o ispitire, ajung. Cîteva descoperiri/mir(ri/(ntreb(ri am schi(at (n aceast( carte: 
	Mai (nt(i, c( limba matern( este „vinovat(” de perspectiva noastr( asupra lumii. St(p(nirea limbii e at(t de ad(nc( şi de complex(, (nc(t nu-i exclus ca limba s(-l fi creat pe om şi nu invers. Ca şi „crea(ie constant( de lumi alternative” (G. Steiner), limba e r(spunz(toare de descrierea şi, deci, existen(a lumii vorbitorilor ei.
	Apoi, substantivul şi genurile sale hot(r(sc acuitatea privirii sexuate. Ele, genurile, pot spune multe despre rela(ia omului cu (mprejururile şi (mprejur(rile sale. Cuvintele contempl( lumea. Ceea ce v(d ele depinde (şi) de gen. Feminitatea cu (nclin(ri androgine a romînei poate desena, la o atent( cercetare, omul romînesc. Am avansat, deocamdată, cîteva presupuneri/propuneri pentru un portret.
	Dac( e s(-l credem pe Karl Popper, limbajul a devenit cu adev(rat uman c(nd omul a n(scocit minciuna – adic( vorba suspendat(, nelegat( de o „realitate” anume, fic(ion(nd liber contra-lumi şi (a)supra-lumi. C(nd a n(scocit, a(adar, Poezia, „aceast( divaga(ie cosmogonic( a vocabularului” (Emil Cioran). Genosanalizele pot fi o cale bogat( de citit poe(ii. Şi de citit propriul limbaj, cel care este semnul fiin(ei fiec(ruia.








	ADDENDA



	Declinarea poeziei

Poezia, „aceast( divaga(ie cosmogonic( a vocabularului.” 
Emil Cioran

	Propun o  nouă perspectivă. Ea ar putea continua şirul genosanalizelor. Declinaţia* îşi are înţelesurile ei în gîndirea filosofică. Declinarea – mereu infinitivul lung, atît de propriu limbii noastre! – conţine în regulile sale toată istoria relaţiei dintre om şi cuvinte. Reconstituită, redescrisă, vorbeşte, iată, şi despre Poezie.

	Dătătorul de nume, nomothetul sau onomaturgul, şi-a alăturat Poetul atunci cînd, la capătul trudei sale numitoare, a înţeles că rămăseseră fără nume şi fără de răspuns cele mai tainice dintre simptomele vieţii şi morţii sale. Poetul ficţionează de atunci neobosit născocind nume pentru nenumit. Ficţiunea sa polimorfă păşeşte în restrişte, îndrăznind căi multiple, întîlnindu-se cînd şi cînd cu ficţiunea religioasă, monodromică şi posacă. Numele se incantau la început, suficiente sieşi. Simpla lor rostire făcea să fie lumea. O lume rezumată, neclintită, fără nuanţe. Cînd nuanţa, acel ceva în plus, a apărut – zic grămăticii –, numele dintîi şi-au spus masculine şi s-au repliat lăsînd lor gureşelor, pestriţelor feminine, numele diversităţii şi ale diferenţei. Aşezate în nominativ – în simplul (?) act al numirii –, o vreme au stat astfel, mulţumite de isprava lor. Cînd starea nu le-a mai fost de-ajuns, căci lucrurile şi întîmplările se buluceau în jur, au deprins declinarea. După dicţionare, declinarea înseamnă întoarcere, ferire, evitare, aversiune, digresiune, deviere, derivare. Mai înseamnă a fugi (din reperul unic şi imuabil), a se întoarce din drum pentru a tenta căi derivate, a pune pe seama altuia prea-plinul, a slăbi. Dar a slăbi asemenea slabei gîndiri a lui Vattimo. Aici, o paranteză – Il pensiero debole nu e „gîndirea slabă”, adică firavă, neputincioasă, neîmplinită, ci „slaba gîndire”, adică o cugetare ieşită din străşnicia căii unice, a adevărurilor absolute, a certitudinilor – gîndirea care, slabă fiind, adică ne-crispată, maleabilă, îngăduitoare, face pasul îndrăzneţ căci disperat, dez-amăgit (ieşit din amăgire) către relativ şi incert. Slăbind, aşadar, nominativele (se) declină, decad. Ies din nume, din aparenţă, îşi părăsesc reputaţia. Nu-şi mai ajung. Prima treaptă a coborîrii va fi naşterea. Rotundul nominativului, cel care este, învaţă să aibă, să aparţină, să depindă. Genitivul este cazul apartenenţei, numele se recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea. Este fiindcă aparţine, fiindcă are. Avînd, poate să dăruiască şi poate primi la rîndul său. Dativul este cazul negustoriei, al schimbului. Numele de un anumit fel încearcă şi alte feluri, intră în acord, se leagă prin daruri, îmbracă, temporar, semnalmentele altuia. Se înstrăinează. De aici încolo, poate începe cazul social prin excelenţă. Lumea devine „lume, lume”. Acuzativul suportă, admite, caută relaţii, condiţionări, circumstanţe, îşi doreşte şi îşi află determinaţii. Nu-i ajunge să fie, să aparţină şi să facă simple schimburi. Îşi defineşte locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, cînd, cu cine. Se pierde pe sine, decade din contemplare în acţiune. Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea, a da/a primi. Din cînd în cînd, cînd zarva e ameţitoare şi asurzitoare, îşi caută echilibrul dintîi şi nu-l mai poate regăsi. Declinarea e ireversibilă. Nemaiajungîndu-şi, dezechilibrat, pustiit de lume, cheamă. Vocativul e decăderea însăşi. Numele redevine singur, dar tăcerea dintîi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică, aşadar îşi asumă singurătatea, chemarea îşi redobîndeşte forţa prin chiar înfruntarea descoperitei relativităţi. Dacă se adresează cuiva, fie chiar şi lui Dumnezeu, mai ales lui, numele e fără scăpare, declinarea e semnul vlăguirii, al golirii de orice sens.
	
	O asemenea descriere a declinării poate fi transformată în instrument de analiză. Poezia – cred, voi încerca să caut şi probe – ar putea fi clasificată în funcţie de cazul predilect. Pripit, aş zice că într-un poem precum Luceafărul s-ar putea descoperi toată declinarea. De la a fost şi una, fata de împărat, prinsă în mrejele dorului – deocamdată visat ca preaplin – îşi descoperă apartenenţa la o lume diferită. Dialogul dintre ea şi luceafăr poate fi privit, simplificat, ca o ofertă. Cei doi, ieşiţi din singurătatea suficientă a numelui, conştienţi de apartenenţă, îşi doresc un schimb. Declinarea nu mai poate fi oprită. Cătălina cade în acuzativul feciorului de casă, exersează relaţii. Hyperion suportă lecţia acuzativului său, oricît de înalt („Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?”). Eminescu – genosanaliza m-a condus la aceeaşi încheiere – a descris două experienţe egale, chiar dacă din planuri diferite. Fata de împărat şi Luceafărul parcurg amîndoi declinarea, traversează eşecul şi au şansa unui vocativ retoric, al „dorului nemărginit” ca tensiune perpetuă. Invocarea se face „încetişor” ori a capella, adresîndu-se nimănui. Revin la starea dintîi marcaţi de experienţa dorului de moarte. Interesant de remarcat că acesta le e comun celor doi chiar dacă definirea e de semn opus. Fiinţa muritoare îşi doreşte veşnicia morţii, singura accesibilă ei, dorinţa sa e destinală, aşadar nominativă. Nemuritorul îşi doreşte punctualitatea morţii, pe care n-o poate avea decît considerîndu-şi propria nemurire egală cu moartea („nemuritor şi rece”). E acceptarea, după un ocol declinant, a nominativului destinal.

     Recapitulînd, declinarea înseamnă decăderea numelor din nominativul siguranţei de sine, al aparenţei şi al reputaţiei ce îşi ajunge doar fiindcă este, în genitivul apartenenţei şi al posesiunii, apoi în  dativul schimbului, al dăruirii şi acceptării de daruri. În fine, încă un pas pe panta declinaţiei în acuzativul relaţiei, al faptei, cazul social prin excelenţă. De aici, mai e cu putinţă decăderea însăşi – vocativul, cazul invocării neputincioase, al ieşirii din responsabilitate. Ultimul rest de forţă se traduce în invocaţia retorică – dez-nădejdea e încă tratabilă. Dacă îşi adresează strigătul cuiva, altcuiva, fie el om ori zeu, numele s-a golit de orice sens interior.
	Preferinţa pentru un caz ori altul, identificată în opera unui poet, îl poate descrie dintr-o perspectivă inedită. Ca şi în cazul genosanalizelor ori în al phonoanalizei (evidenţierea sunetelor predilecte lucrînd discret în versura ocultă a poemului şi îngînînd „tema” centrală, ca-ntr-un zvon tot mai distinct, mai nuanţat, mai insistent – ca în boleroul lui Ravel, de pildă), odată lentilele alese, textele se supun surprinzător de dezarmat noii perspective.
	Înainte de a „declina”, pe rînd, poezia clasicilor şi apoi a cîtorva contemporani, să adaug aici cîteva nuanţări la dosarul cazurilor romîneşti. Nominativul, rupt de ceilalţi, de formele realităţii mişcătoare şi de promisiunile ei, închis în sine, e autist. Nu reacţionează la nuanţe, vede lumea schematic, geometrizat. Fiind subiectul, despre el se poate afirma ceva, orice, acceptă atribute, oricare. Însă preferă de departe verbele existenţei pure şi simple, căci deţine adevărul (fie el oricît de sumbru). Ascetic, nu-şi ia în seamă nevoile şi dorinţele; dogma e principiul ori blestemul condiţiei sale. Puritatea sa denominatoare funcţionează ca obstacol epistemologic. Aderă la emblema dintîi incapabil s-o părăsească fiindcă ar însemna să renunţe la forţa sa axiomatică. O ciudăţenie – în limba noastră, senzaţiile, stările, bune şi rele, sunt nominative implacabile. Mi-e foame, sete, bine, dor, somn, frică înseamnă că toate acestea sunt, au prestanţa unor subiecte care decid asupra situaţiei; omul romînesc este doar cel-care-suportă, ca obiect indirect, prezenţa, existenţa, manifestarea acestora. Foamea este, omul cade sub existenţa ei.
	Genitivul apartenenţei prin născare ori prin posesiune, prin înzestrare, ca şi dativul schimbului de daruri sunt cazuri sentimentale, patetice, decorative. Genitivele se strîng în jurul numelor, slăvesc averea şi o proclamă semn de recunoaştere şi sursă de privilegii. Dativele sunt ale transmiterii şi ale comunicării. Ele au nevoie de un intermediar, de un ceva ce poate fi dat,  spus, cerut cuiva. Interesant că, în limba romînă, întrebarea e acţiune directă, acuzativă (acuzatoare?), în vreme ce răspunsul e dar, mereu indirect, ocolit… E de revenit asupra acestei întîmplări. Acuzativul, cazul faptei, e hedonist dacă acceptăm că binele e legat de acţiune. Dar binele său e şi risipire, nesiguranţă, aşa încît se poate preschimba în rău. Atunci se recurge la vocativul disperării.
	Bacovia e poetul nominativului absolut ce-şi alungă condiţionările resimţite ca excesiv limitative; Blaga – al nominativului relativ, răsfrînt în oglindă; Alecsandri se defineşte prin genitive; Coşbuc e poetul neastîmpăratelor acuzative… Iată:

Vasile Alecsandri: „Nu-i peirea lumei…”

	În Pastelurile sale, Alecsandri e, oricît ar părea de ciudat, prins în mişcarea verbelor. Schema strofelor statice, descriptive, scoase din încremenirea tabloului prin adăugarea finală a unei fiinţe vii, dinamice, traversînd fugar peisajul şi animîndu-l, nu se susţine dacă încercăm să desenăm, mental, poemul. În fond, nimic nu stă în afară de poetul aşezat confortabil în fotoliul orchestră. Din punctul său de observaţie, înregistrează nu atît ceea ce este, căci o asemenea oprire ar presupune adîncirea periculoasă a gîndului şi ar sugera conexiuni stranii, cît ceea ce se află într-o lucrare zgomotoasă scutind de melancolie veritabilă ori de cugetare. După alunecarea privirii peste părăsiri, pribegiri, căderi, zboruri, dezlipiri, ridicări, ascunderi, scăderi, şuierături etc., toate reproduse prin verbele cuvenite, faptul că „omul, trist, cade pe gînduri” iese din sfera de interes a pastelului, ce se întîmplă cu el în această dispoziţie „substantivală” nu mai poate fi descris. „Oricît ar părea de ciudat”, scria Nichita Stănescu, „verbul nu are memorie. E greu să ai memorie atunci cînd tu însuţi eşti în plină acţiune. Încheierea acţiunilor, împlinirea sau moartea lor, ea singură are memorie. A gîndi în substantive înseamnă să ai o fabuloasă memorie.” Alecsandri se fereşte de căderea în memorie, el se prinde cu toate verbele de prezentul unei priviri piezişe, ceva care arde iute şi, de aceea, nu poate dura decît în limitele istoriei literare. Nominativele absolute ale lui Bacovia, în schimb, sunt într-o ardere mocnită în stare să le asigure durarea. Nici privirea sexuată nu exploatează toate valenţele limbii romîne, mulţumindu-se cu împerecheri mai degrabă convenţionale: „Doritul soare / Străluceşte şi dismeardă oceanul de ninsoare.”; „Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe-i cu jălire / Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire; / El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori / C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.”; „Zi cu soare, ger cu stele!”
	Revenind la declinare, să ne amintim că, slăbind, ieşind din amăgirea forţei suficiente sieşi a denominării, nominativele decad, prima treaptă coborîtoare fiind naşterea. Cel care este învaţă să aibă, să aparţină, să depindă. Intră, aşadar, în sfera genitivului – cazul apartenenţei. Numele se recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea. Este fiindcă aparţine, fiindcă are. La Alecsandri, genitivele dau tonul. Apartenenţa şi posesia ţin locul interogaţiei existenţiale. Nu sunt necesare individualizarea, personalizarea, legitimarea de sine. Astfel crengile pădurii, roua dimineţii, asprimea iernei, umbra unor nouri, a brazdelor desime, a nopţii liniştire, a raiului cîntare, tainele inimei, bolta cerului senină, raza lunei, căldura primăverii, timpul renvierii, timpul rennoirei ş-a sperărei zîmbitoare, ş-a plăcerei, ş-a iubirei. Cum se vede, genitivele ascund adesea o simplă descriere, alteori aglomerînd atîţia „posesori” încît obiectul e supraposedat şi obligat la ne-trecere. Verbele pe de-o parte, genitivele decorative pe de alta funcţionează în numele aceluiaşi prezent, al clipei oprite minuţios, cu o orbire obstinată. Căci finalul pastelului Balta e mai mult decît o întorsătură glumeaţă de condei, e enunţarea unei procedeu: „Nu-i peirea lumei… vînătorul e poet!” Veselul Alecsandri îşi conservă cu risipă de detalii amăgitoare veselia.

	
George Coşbuc: „O luptă-i viaţa; deci te luptă”

	Într-un scenariu despre naşterea limbilor, Constantin Noica vede ivirea acestora nu doar în comunitatea familiei, ci prin copii. Omul matur al începuturilor trebuie să fi fost atît de prins de cerinţele practice ale supravieţuirii încît nu-i mai rămînea răgaz pentru „vis liber, joc, exerciţii în posibil”. Copilul, în schimb, deocamdată dezlegat de îndatoriri practice, se joacă şi teoretizează. Chiar şi cea dintîi gîngureală, fără sens şi fără „realitate”, ar putea fi experimentarea glăsuirilor posibile, a ritmurilor şi melodiilor dinăuntrul rostirii. Copilul – adică spiritul liber – dă nume, cere nume, identifică lucrurile denumite, le compară. O vreme se joacă neîngrădit cu şirul de nominative. De îndată ce descoperă nuanţele care le deosebesc pe cele de acelaşi fel, începe jocul complicat al relaţiilor şi întreţeserilor dintre cuvinte. La început, acestea sunt noi şi captivante. Cu timpul, pe măsură ce se îndreaptă spre maturitate, copilul cade din aparent banala şi nedreptăţita morfologie în sintaxa tot mai încîlcită a relaţiilor practice. Psihologii au observat că pentru un copil de 2-3 ani o ştire precum „Radu deschide uşa” îşi păstrează senzaţionalul, atracţia, vraja. După 5 ani, copilul, deja atins de blazare faţă în faţă cu lumea, are nevoie de condimente tari care să-i redeschidă interesul pentru ceea ce se întîmplă ori se poate întîmpla – vrea balauri, zîne, minuni. Un episod fabulos înainte de a păşi pe linia dreaptă şi monotonă a vieţii practice.
	Toate acestea l-ar descrie pe George Coşbuc ca poet al copilăriei prime – cea subordonată jocului şi teoriei. A dat nume lucrurilor din jur, se minunează încă de diversitatea lor (articolele sale despre expresii populare şi etimologia lor sunt fermecătoare!), se joacă neobosit cu relaţiile simple dintre ele, tot ce face parte din viaţa obişnuită a comunităţii rurale e senzaţional, uimitor, exemplar. Forfota – dramatică, adesea comică, dar şi dusă pînă în pragul tragicului – e înregistrată cu o lăcomie verbală unică. Acuzativele relaţiei sunt jucate cu atîta dezlănţuită poftă a împerecherilor sonore, cu atîta îndelung exersată plăcere a rimelor şi ritmurilor încît posaca maturitate nu are nici o şansă să se instaleze. Lumea coşbuciană e „neserioasă” în sensul deplinei libertăţi a spiritului faţă în faţă cu lucrurile şi cuvintele. Narativitatea jucăuşă traversează măşti, fapte, gînduri ale unei persoane a III-a pestriţe şi vii, dezleagă iţe şi le (re)orînduieşte în determinări, condiţionări, circumstanţe. Într-un du-te vino de efecte, cauze, locuri, timpuri, moduri, scopuri, singurătatea e cu neputinţă. Populaţia de caractere (deci nominative) e depăşită de numărul şi varietatea situaţiilor (deci acuzative şi dative). O comunitate gureşă face şi des-face neobosită, se spun poveşti respectîndu-se ritualul, se întreţine suspansul, se interpretează roluri, se comentează atitudini. Fireşte, acuzativele apar doar provocate de verbe, de avalanşe de verbe. Iată-le transcrise dintr-o singură poezie, la întîmplare: a se pricepe, a plăcea, a fugi, a fi drept, a şti, a spune, a se teme, a face, a putea, a întreba, a vrea, a plînge, a zice, a asculta, a umbla, a pierde, a se împrieteni, a lăsa, a strînge, a săruta, a învinge, a căta, a cere, a merge, a-i păsa, a se lua, a vedea, a începe, a muri… În lumea acuzativului nimeni nu este, pur şi simplu, şi nici nu stă. Nimeni nu este inocent şi fără răspundere într-o lume a acuzaţiei. Lucrurile îşi declină numele pentru a putea intra în relaţie în cunoştinţă de cauză – e simplă politeţe. Căci nu-i destul să ai ori să ţi se dea un nume – trebuie să-l susţii cu fapte. Gazelul Lupta vieţii, didactic şi necruţător, o spune limpede: „O luptă-i viaţa; deci te luptă”.

     
     George Bacovia: „Viaţa se duce în şir de cuvinte”

	În cazul unei rostiri poetice atît de avare, veritabilă litanie monocordă capabilă să obţină prin insistentă revenire efectul pluralităţii şi al policromiei, pasul de la cuvînt la silabă şi sunet e aproape obligatoriu. Hypograma saussureană, cuvîntul-temă, ordonează, leagă textul, mînat de un scop difuz şi implacabil, liber şi impus, deopotrivă. Cuvintele-temă hipnotizează fraza lirică, o modelează pînă la a sugera că în spatele versului se află nu subiectul creator, ci cuvîntul inductor. O phonoanaliză oricît de grăbită descoperă sub cuvintele poetului o latenţă verbală. Poemul e şansa dezvoltată a unei vocabule simple acţionînd ca un ansamblu de forţe şi servituţi întrepătrunse. Bacovia trăieşte acut şi transcrie adesea spasmodic senzaţia că dincolo de cuvintele comune se află cele adevărate şi că ele ar putea fi extrase prin bolboroseala unor fraze rupte, imitînd în răspăr limba primordială, „limba păsărilor”, şi părăsind-o pe cea derivată.
	Am numit nominativ „absolut” ceea ce se întîmplă în poemele bacoviene fiindcă, în cazul său, numele nu sunt denominările dintîi care tocmai îşi contemplă satisfăcute luarea în stăpînire a lumii, ci etichete suspendate, plutind în indeterminare ori în determinări monotone, repetate leitmotivic. Numele sunt pe scena zădărniciei totale cînd firea e goală, pustie, fără loc şi fără timp: „nu-i nimeni”, „tare-i tîrziu”. Nominativele nu numesc lucruri gata să purceadă la cuceriri, apartenenţe, relaţii, existenţa lor e pasivă, dezorientată; un timid care nu ştie ce să facă şi unde să-şi ascundă mîinile dintr-o dată prea lungi, impudice. „Era vînt”, „era frig”, „copacii albi, copacii negri / Stau  goi în parcul solitar / Decor de doliu, funerar”. Stau singur, sunt singur – singurătatea atroce, năucă se adaugă în straturi succesive, ca şi cum simpla numire n-ar fi de-ajuns. Copacii albi sau negri, aşadar fără culoare, stau într-o încremenire fără rost, sunt goi, într-un parc solitar, decorul fiind nu doar de doliu, ci şi funerar, singurătatea izbutind să fie redundantă, pleonastică, aşadar absolută. Golul istoric se încarcă repetat cu gerunzii închise în sine, dativul, cînd apare, e vicios – „mi-am zis singur” –, caz al ne-relaţiei. Plînsul e oprit, ca-n tabloul lui Munch, cînd „ceasu-i tîrziu”. Verbele sunt ne-mişcări ori onomatopee: e, stă, cad, scîrţîie. Iată două strofe rezumînd viaţa care „se duce în şir de cuvinte” zădărnicind tentativele – abulice, e adevărat – ale vieţuitorului de a scăpa din căderea pe loc: „Carbonizate flori, noian de negru / Sicrie negre, arse, de metal / Veşminte funerare, de mangal, / Negru profund, noian de negru” şi „E toamnă, e foşnet, e somn, / Copacii, pe stradă, oftează; / E tusă, e plînset, e gol / Şi-i frig şi burează”. Apartenenţa, cînd apare, se petrece şi ea în gol, rămînînd cu valenţele mereu libere: „Sunt solitarul pustiilor pieţe”. Nu doar că locul e un non-loc – piaţă, loc public, de treceri grăbite, nu de legat relaţii –, dar îşi neagă rostul însuşi, de mulţime gălăgioasă şi surdă la nevoile unuia. Oricîte ocoluri ar da nominativele bacoviene, ele nu ating stăpînirea de sine şi de lume, nu acced la relativitatea vie. Le rămîne doar să viseze ne-numele: „acolo, unde nu-i nimeni, / şi nu mai trebuie / Nici un cuvînt”.

„E toamnă, e foşnet, e somn…”

	Revin asupra lui Bacovia. Cînd am scris, mai sus, despre nominativul său absolut nu-mi venise în minte subtila şi plina de sugestii carte a lui Ion Caraion Sfîrşitul continuu. Recitind-o deunăzi în căutarea unui fragment de antologat în Panorama criticii literare, am descoperit cîteva pagini care nu doar intră în contradicţie cu chiar titlul cărţii şi cu demonstraţia de substanţă – aceea a monotonei reluări a unei căderi paradoxale fiindcă funcţionînd imponderabil, greul plumbului devenind ancora unei prelungi existenţe plutitoare înspre moarte –, ci îmi răspunde oarecum polemic. Pentru Ion Caraion, frecvenţa zdrobitoare a verbelor, 385 la cei 2043 de termeni ai vocabularului bacovian, explică „enigma adevăratei existenţe în timp a liricii bacoviene, misterul că o poezie atît de deprimantă în aparenţă, atît de dizolvatoare după opinia curentă, în loc să-şi fi pierdut, îşi înmulţeşte prin timp admiratorii şi exegeţii”. Verbele sînt cele care-i conferă tonicitate şi energie. Ele, depistate mai greu în poeme căci nu poartă accentul strofic, îl dezvăluie pe Bacovia mai puţin „depresiv, macerat, spectral şi morbid”. Numărătoarea foarte pedantă e, la o lectură grăbită, convingătoare. Ea fixează atenţia cititorului asupra numărului, asupra cantităţii şi asupra calităţii pure şi simple de verb. Numai că nu numărul decide, ci înţelesul. Verbele lui Bacovia nu fac, ele nu dinamizează, nu pun în mişcare mari desfăşurări de forţe. Statistica însăşi, citită din alt unghi, arată limpede că verbele bacoviene cel mai adesea sînt (a fi ocupă primul loc, dar e verbul existenţei pasive, verbul nominativului absolut), stau, cad, dorm, uită, aşteaptă, privesc, tremură, pleacă etc. Cel puţin două exemple date de Caraion îl contrazic brutal, slujind mai degrabă a afirmaţie pe dos: „E toamnă, e foşnet, e somn…/Copacii, pe stradă, oftează; / E tuse, e plînset, e gol…/Şi-i frig, şi burează”. Toamna, foşnetul, somnul, tusea, plînsetul, golul, frigul sînt, adică apasă fără nici o speranţă de energie dezlănţuită. Toate sînt substantive „negative”, descurajante, toamna însăşi fiind anotimpul negaţiei, al melancoliei copleşitoare fiindcă nimic nu mai e din bogăţia verii ori ameninţă să dispară curînd. În celălalt exemplu: „Plouă, plouă, plouă… / Vreme de beţie – şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie! / Plouă, plouă, plouă…”, lucrurile sînt şi mai evidente. Verbul căderilor diluviene e repetat pe loc, încăpăţînat şi cu o doză de isterie abia stăpînită. Repetarea lui nu e energizantă; e simplă melodie apatică oferind sugestia pustiului. Pustiul şi melancolia acaparează efectul sonor şi-i dau un înţeles. Acuzativul complementului direct pune un lugubru semn de egal între pronumele inclus şi obiectul acţiunii pasive. (Tu) asculţi pustiul – acesta e miezul poemului. Obiectul e al inexistenţei şi, ca urmare, supunerea lui e iluzorie. Subiectul e cel supus unei apăsări exasperante, căci, în cele din urmă, pustiul e cel care îl ascultă, îl soarbe. Planul înclinat, folosit de Caraion în demonstraţia sa, e oprit într-un unghi în care sugestia obstinată a căderii nu se transformă în cădere. Sfîrşitul continuu e asigurat de obiectele înşirate pe acest plan înclinat a cărui stare e foarte bine precizată de Caraion. Totul stă, iar poemele inventariază neobosit şi năuc această stare nesfîrşită. Tocmai „povestea” neterminată, aş putea spune, asigură rezistenţa la eroziune a poeziei bacoviene. Dacă verbele ar fi într-adevăr energice, ele ar îngădui poveştii să se întîmple şi să se spună pînă la capăt. Dar nu sînt energice, ele nu adaugă gradul decisiv al planului înclinat. „Povestea” deschisă stîrneşte cititorii şi exegeţii. Mişcările obiectelor – ale nominativelor absolute, cum le-am numit – sînt tresăriri, împietriri, tremure, un balans, un du-te vino avar prin lipsa de perspectivă şi de rost. Bacovia şi poemele sale îşi prelungesc viaţa în regim şeherezadic. Spun povestea absolută, promiţătoare eternă de dezvăluiri uitînd mereu să rostească încheierea.

Dinu Flămînd: „...lumina indiferentă a zilei....”

	Suită de exerciţii de purificare, de despărţire de contingent şi temporalitate numeşte Ion Pop poemele lui Dinu Flămînd din volumul-antologie Migraţia pietrelor (2000). Înstrăinarea şi remediul în rău, prezente mereu ca efect al efortului de spiritualizare, dar şi al reflexului (ardelean?) de obstinată proiecţie morală a mişcărilor fiinţei sunt, desigur, accentuate în poemele din ultimii ani (ciclurile Viaţă de probă şi Dincolo), concurate fiind de starea/trădarea somatică suprapusă stării poetice. Înainte de a deschide volumul şi gîndindu-l dinspre declinarea poeziei, am putut bănui că Dinu Flămînd e o „varietate” specială, deviată de poet al genitivelor. Aş glumi chiar, asemănîndu-i privirea lirică „distorsiunii” ca opţiune plastică pe ecranul ordinatorului. De cînd, cu uimire copilărească, am descoperit că un click pe distorsion pune „obiectele” banale în surprinzătoare, armonice legături stratificate, că o figură simplă şi suficientă sieşi poate accede la cele mai neaşteptate înfloriri şi înflorituri, distorsiunea mi-a devenit simpatică, şi-a pierdut orice urmă de „negativ” şi „rău”. A devenit, într-un fel, o formă de adaptare ingenioasă, grav-jucăuşă, la presiunile timpului. Apăsarea capătă imponderabilitate.
	Poemele lui Dinu Flămînd îmi par definibile prin această distorsiune frumoasă, bună. Genitivele sale – multe, chiar copleşitoare şi visînd exclusivitatea – sunt catahreze alăturîndu-şi, în doze pedant cîntărite, oximoronul. Aşa încît ele nu mai sunt simple, confortabile, consolatoare apartenenţe în luptă inegală cu singurătatea, ci repetate, calm-tensionate tentative de mutare a realului în alt loc şi în coordonate altele decît cele tradiţionale. Exilul însuşi nu e schimbare punctuală, aş zice, de loc, ci permanentă realizare mentală, psihică, verbal/scripturală a mutării (strania „migraţie a pietrelor”) care nu se poate încheia decît o dată cu moartea. Amintiri ale „apartenenţei rele şi duioase” dinspre „bolovanii” anilor tineri vin să tulbure cu o lumină amar-mierie seninătatea dezastrului asumat. Furişări, aciuieri, zgribuliri, ascunderi şi pînde numesc gesturile celui mereu fără-de-loc, invadat de certitudinea unui dincolo de neocolit în ciuda mutărilor neobosite. Simpla înşirare a genitivelor catahrezice şi, uneori oximoronice poate da seama despre timbrul specific poetului: „lacrimile atîtor decenii de rîs”, „uşa din dos a istoriei”, „lumina de carne crudă a zorilor”, „măruntaiele dramei noastre mediocre”, „Regele Lear al cîrpacilor”, „mătreaţa cerului”, „milă a zorilor”, „fisurile cerului”, „cerul dimineţii de insomnie”, „paşii morţii pe cerul Parisului”, „colţul zîmbetului”, „picioarele umilinţei”, „furunculul noii neruşinări”, „subteranele visului” etc. „Încovoiat peste coaja oului, / visînd rîul ascuns sub gheaţă, care îşi schimbă întruna / cuvintele / şi le tipăreşte pe muşchiul pietrelor”, eliberat de „morala primitivă a iernii / în alb şi negru”, Dinu Flămînd înaintează spre fragila aşezare a infinitivelor lungi (tăcere, uimire, priviri, nepăsare, atingeri şi neatingeri, mişcare, mîngîiere, amintire într-un singur poem de Dincolo!) chemate de „nerăbdarea nimicului”. Genitivele sale distorsionate se strecoară „prin aglomerarea de nimicuri”, goluri, viduri tot mai încolăcite în jurul singurei certitudini: „nu-ţi rămîne decît / să te împrieteneşti cu moartea-n absenţa ei”. Despre obsesia thanatică, însă, altădată: „dacă noi nu suntem decît un nod sau altul / pe firul timpului, / ghici, ghicitoarea mea: cine vine să ne deznoade?”.



Ioan Es. Pop:  „Om singur lîngă om singur”

	Fiindcă „nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu / cine şi cînd şi la ce” şi „nu mai contează dacă sau dacă nu”, se poate presupune încă de la primele pagini ale volumului Podul (Cartea Romînească, 2000) că ne aflăm în faţa unui poet al nominativelor, căci acuzativele sunt excluse ori se exclud axiomatic din calculul existenţial. Din referinţele critice am reţinut că poezia lui Es. Pop e „densă şi stranie” (lucru verificat, de altminteri, prin aglomerarea de nominative nesigure şi năuce, care şi-au pierdut autoritatea şi rostul, rămînîndu-le doar îngînarea monotonă, în ecou, a numelor lor prime); că se va spune cîndva că este vorba despre un mare poet, nici unul dintre comentatori neîncumetîndu-se s-o spună, maiorescian, aici şi acum; şi că acest mare poet recurge la „asumarea naufragiului şi spaimei pentru a le revoca într-o viziune dramatic-lirică, homeopatic funcţională” (în lectura lui Laurenţiu Ulici, şi el om al septentrionului – apropo, în mar-ul regăsibil în întregi fraze lirice aş vedea mai degrabă obsesia Maramureşului decît a mării, obsesia unei margini de mare dispărută). Nominativele subscriu frazei lui L. Ulici. Carenţa de existenţă („Aici viaţa se bea şi moartea se uită” poate fi, într-adevăr, un vers sîcîitor ca orice etichetă) ori alergia la excesul (imaginar) al trăirii sunt vindecate prin exerciţii de fire în timp şi spaţiu. Un fel de rînduială – aşa a fost să fie – e recapitulată pe îndelete, cu trăgănări de doină ardeleană şi cu speranţa, vagă şi încăpăţînată, a descoperirii unei ieşiri. Poemele sunt naturi statice cu umbre mişcătoare, descrise (cîntate) ca-n picturi naive trecute, în van, prin şcoli înalte. Totul stă, pluteşte, este, într-un trecut etern şi confuz şi un viitor incert, între care prezentul îşi numără alb averile: „este vinerea şi este seară”, „e un ceas în cameră”, „e şi un pepene roşu”, „e trei dimineaţa”, „aia-i fereastră, uşa-i dincoace” (o uşă coşmardescă, desigur, în lumea nominativelor cu verbe zadarnice: „7. batem în uşi să ne deschidă să ne lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi / bat şi ei în uşi să le deschidem să iasă / şi cînd se deschide dăm tot peste noi / dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim / şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa, / n-o să avem ce descuia la ieşire, / o să rămînă gol în perete, / n-o să avem de unde ieşi.”). Dialogurile nu pot fi decît sumare şi cu toate valenţele libere: „mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis / vai”. Numărătoarea prin nominative continuă canonic şi poate cuprinde orice cînd „totul este posibil şi / nimic nu mai are rost”: „12. îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe / masă lumînări, farfurii, pahare. e fericit. are treizeci de ani de / moarte de la naştere încoace”.
	Citind şi recitind poemele lui Ioan Es. Pop pentru a identifica gustul de madlenă al memoriei mele livreşti, două secvenţe am putut scoate la suprafaţă. Mai întîi, cîntecele pe care tatăl meu, maramureşeanul, mi le cînta în copilărie, iar eu le percepeam ca pe nişte stranii descîntece cu „Mamăle, tatăle”, cu „Bată-te de birăuţ, / Drumul ţării cel lunguţ”, cu „Peste deal Văsîi…”. Genitivele nu pot fi frecvente într-o poezie cu rădăcini de Ardeal de nord – apartenenţa nu intră în discuţie, posesiunea e mai degrabă interioară. Doar atît că nu i se mai ştie rostul cînd „drumul ţării e lunguţ”. Cea de-a doua secvenţă mi l-a adus în minte pe Jack Kerouac, cu jam-session-urile sale monotone, cu naivitatea refrenelor de jazz, improvizate şi libere fiindcă nimic din lumea mare nu li se supune. Am senzaţia că la Ioan Es. Pop funcţionează acelaşi tratament liber al materiei verbale şi existenţiale, acelaşi ritm legănat, cu paşi mărunţi, într-un swing care visează orizonturi nesfîrşite şi răspunsuri. În Banchetul, de pildă, se descrie o saga ordonată şi implacabilă. Lumea şi viaţa ca o încăpere cu paturi pe vîrste şi generaţii, fiecare urmîndu-şi lin mutarea din unul în imediat următorul: „aşa a fost mereu în casa noastră: / trei paturi prin care trebuiau să treacă / pe rînd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a / urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege / şi pe asta s-a întemeiat casa noastră”. Încetineala, aşteptarea, încleştarea lungă şi ascunsă ocultează legea adevărată a zilei: ne naştem pe rînd şi murim pe sărite. Om singur lîngă om singur, improvizează în partitura eului liric descîntece de aflat un rost. „Du-te mai departe, ins nemişcat”, căci „aici viitorul / aproape-a trecut”.


Rodica Marian: „Seninătatea aceea ciudată …”

     Poemele de mătase ale Rodicăi Marian – debut tîrziu al unei asidue cercetătoare în teritoriul eminescologiei – dau senzaţia opririi, calme şi împăcate, după o lungă, istovitoare călătorie. Poeta ţese falduri baroce din cuvinte ritmate larg, în ample desfăşurări de oglinzi succesive. În cîteva dintre poeme, denominarea pedant-ocrotitoare a obiectelor unei vieţi închipuie bogate inventare, „ritualicul salut de-ntîmpinare a fiecărei intrări şi ieşiri” identificînd cu epitete mereu inedite, în stare să scoată din anonimat orice detaliu existenţial, lucruri reale şi fantasme deopotrivă. Un nominativ înflorat, cu „rîuri” de ie transilvană ţesute în versura aparent inconştientă de sine a declinării îşi asumă, în fond, mişcarea coborîtoare („şi chiar în disperare e drumul fără margini”), reperele rămînînd, oricum, un bun cîştigat. Ca-ntr-o cămară rară, sunt rînduite pedant maimuţe, un fel de lacrimă, monştri simpatici şi mincinoşi, infuzii-intarsii-intruziuni, boabe de cer, mormintele dinastiei Ming, sînge parfumat, oglinzi negre, miros de iasomie, o umbră, nuferi, toamna cu crengile gregare, păianjeni tropicali, reflectoare sofisticate, o sferă confuză, ochi, mîini, inimi, o voce, subterane şi clopote, corali, lei, secunde, o spaimă chircită, răni proaspete, belşug şi frustrări…
	Aglomerarea nominativelor încearcă să vindece singurătatea („Uneori poezia e singurul mod de a nu te gîndi la…”), extrăgînd culoarea, muzica, aromele din alăturarea unor obiecte altminteri incolore, inodore şi mute. Artificiul funcţionează. Atoateştiinţa aduce cu sine înţelegerea şi o bogată expectativă. Acţiunea e suspendată, verbul poate interveni oricînd, însă e pus în umbră de ipostazele stării, opririi. „Şirul de cuvinte” bacovian îşi opreşte ducerea, contaminat de rafinate transcrieri de rondel macedonskian. „Mansarda cu vechituri” a unei vieţi, cum i-ar zice Faulkner, dă iluzia, întreţinută în răspăr şi tocmai de aceea puternică, a preaplinului, preţiosului, fără de preţului. Iniţierea în arta seninătăţii deznădăjduite se face şi prin intermediul genitivelor. De remarcat însă că genitivele apartenenţei lasă lanţurile slobode, aşa încît posesiunea e suspendată şi, paradoxal, fecundă. Prin recursul sistematic la catachreză (alături de oximoron, figură predilectă, făţişă fiind ori de atmosferă, într-o serie de „dezarticulări salvatoare”), nominativele încîntate de simpla lor existenţă se aşează în preajma unor genitive fantasmatice care nu au şi nu revendică altceva decît „circularul nimic”, căci se propun ca nume pentru nenumit. Confortul este exclusiv simfonic-poematic – nu certitudinea unei apartenenţe ori bunăstarea unei stăpîniri sunt ţinta, ci exersarea unor latenţe şi competenţe limită. Nu se numeşte altfel, aşadar metaforic, ceva ce are deja un nume legitim, ci se născocesc neobosit nume noi, perechi de nume pentru ceea ce ar putea căpăta la un moment dat trup: „Pînă la urmă, voi regăsi / Măcar o frîntură din singura melodie / Care este cu neputinţă de inventat…” Cînd nu trimit la adevăruri comune readuse în economia poemului – „privirea păpuşilor de bîlci”, „coaja bărcilor înverzite”, „foamea lupilor” într-o noapte de iarnă etc. – genitivele scornesc nume pentru fără-de-răspunsuri: „ambiguitatea necoaptă a nopţii”, „aburul jertfelor ninse”, „chihlimbarul răbdării”, „frigul sterilizatei alarme”, „zarva uimirilor”, „biblia frunzelor”, „siesta orhideelor”, „reveriile ierburilor”, gata să cadă în simple epitete ori personificări. De tot atîtea ori, genitivul desinenţial romînesc oarecum limitativ şi obtuz, este înlocuit cu forma partitivă („boabe de cer”, „panglică de hazard”), în care posesiunea autoritară e îndulcită într-un fel de-a fi liber consimţit.



















	Deschideri


„Primul lucru ce frapează observatorul neatent
 este faptul că femeile sînt diferite de bărbaţi [...].
 Însă esenţial este faptul că femeile sînt mai asemănătoare
 bărbaţilor decît orice altceva pe lume.”
Dorothy L. Sayers


	Îmi dau seama că tot ce am avansat în aceste pagini nu are şanse prea mari de a fi luat foarte în serios. Pledoaria în favoarea feminităţii limbii romîne va fi/a fost deja considerată simplu manifest feminist, oricît de multe şi evidente ar fi argumentele care o susţin. Trăim într-o lume deloc desprinsă de prejudecăţi falocrate, incapabilă să gîndească egalitatea de şanse, dreptul la diferenţa valorantă, nu degradantă, ba chiar nevoia de o perioadă de exagerare feminină ca tratament de şoc pentru femei şi bărbaţi deopotrivă. Spuneam cîndva că aş vrea să fiu feministă, dar nu am nici cu cine, nici pentru cine lupta. Bărbaţilor li se pare ridicolă orice schimbare a perspectivei care i-a favorizat secole în şir, femeile s-au obişnuit cu starea de lucruri, li se pare că respectă o tradiţie atunci cînd nu le revoltă şi nici nu le trezesc semne de întrebare asupra propriei condiţii vechile, rezistentele nedreptăţi.
	În vreo două numere din „Dilema” şi într-o colecţie inaugurată la Polirom, se iau în discuţie, în fine, spinoasele chestiuni. Mihaela Miroiu crede că femeia iese acum dintr-o lungă, foarte lungă istorie totalitară: „Operaţiunea principală a feminismelor contemporane este aceea de fărîmare a idolilor care ţin femeile prizoniere în identităţi funcţionale (oameni care există doar pentru alţii). Aceasta e departe de a fi reductibilă la o logică resentimentară sau la mania victimizării. Problema cea mai importantă pentru teoriile feministe contemporane este aceea de a lumina cultural experienţele femeilor, de a propune modele ginomorfe în morală, politică, estetică, astfel încît, în timp, să putem trăi în cultură şi politică în calitate de fii şi fiice modelaţi după chipul ambilor părinţi, nu doar al unuia. Nădejdea este aceea că astfel am putea să fim mai puţin scindaţi, mai puţin adversativi şi, de ce nu, mai întregi.”
	Fără să intru în alte amănunte, să spun doar că feminitatea limbii romîne ar putea fi teritoriul „reconcilierii” sexuale. Acceptînd-o, ea ar fi cumva asumată, lăsată „înăuntru”, ar face mai lesne inteligibile prejudecăţile şi mai puţin traumatizantă renunţarea la ele. Deşi sînt oarecum devieri de la subiect, am considerat necesar să adaug aici cîteva comentarii la texte în care e descrisă starea societăţii şi din punctul de vedere al relaţiei masculin/feminin. 


Ioana Drăgan
Vietăţi şi femei

      S-a întîmplat să citesc cărţile Ioanei Drăgan (Vietăţi şi femei, 1997, şi Poveştile Monei, 1999) îndată după eseul lui Gilles Lipovetsky A treia femeie. Inevitabil, aceste rînduri vor fi contaminate, cu atît mai mult cu cît secţiunea de comentarii critice adăugată celei de-a doua cărţi îmi alimentează cîteva mai vechi observaţii. (Am mai spus-o, va fi nevoie de o perioadă de exagerări feminine înainte de a ajunge să trăim adevărata egalitate, cea care ţine seama de toate diferenţele şi le respectă deopotrivă.) Prejudecata divizării teritoriului scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin (adică visceral) continuă să funcţioneze nestingherită de paşii – oricît de mărunţi – înainte ai perspectivei asupra sexelor şi semnalmentelor lor. Modul de gîndire feminin, descris pînă nu de mult de pe poziţii şi din raţiuni/umori exclusiv falocrate, rămîne o enigmă – nu fiindcă e enigmatic anume, ci fiindcă n-a vorbit suficient despre sine cu voce tare – şi continuă să fie caricat. Formulele de lemn ale comentariului critic se perpetuează cu voioşie şi în absenţa unei oricît de minime obiectivări. Aşa încît, dacă un Blecher, să zicem, scrie despre clipocitul sîngelui, e un scriitor lucid, în stare să disece minuţios şi aplicat vizuina trupului. Dacă „tema” e abordată de o femeie (numească-se ea şi Hortensia Papadat-Bengescu), reacţia e stereotipă: „fireşte, despre ce altceva ar putea scrie o femeie?!” Un poet sentimental e un poet sentimental şi are privilegiul de a i se comenta izbînda estetică în transcrierea sentimentului. O poetă sentimentală e, din contră, cantonată în sentimentalism ca orice femeie pentru care iubirea, nu-i aşa, e totul. Scrie despre maternitate? Sigur, temă predilectă a literaturii feminine – atîta ştie, atîta scrie. Scriu bărbaţii despre război? Asta e istorie, ba chiar Istoria. Nu sînt experienţe umane particulare contînd ca literatură după nişte criterii estetice, ci limitări, pe de-o parte, deschideri, pe de alta. Un scriitor este fie cerebral, fie visceral, în doze şi combinaţii citite şi descrise cu seriozitate şi aplicaţiune. O scriitoare e fie „excesiv” cerebrală, fie stăpînită de un „chiot visceral”, ambele înclinaţii condamnabile ori măcar amendabile – prima ca îndrăzneală de a păşi într-un ţinut rezervat axiomatic bărbaţilor („hic sunt leones!”), a doua ca laşitate a locuirii în ţinutul destinat, tot axiomatic, femeilor. Cu o nuanţă răutăcioasă greu de ignorat şi, de altminteri, programatică, Cornel Regman apropie proza Ioanei Drăgan de Bassarabescu, Gîrleanu etc., doar fiindcă e disecată îngustimea orizontului existenţial. O anume meschinărie a situării faţă de lume, miticistă, de o vulgaritate gureşă şi o complacere îndărătnică în prejudecăţi, e definitorie pentru societatea romînească în epoci diverse şi cu manifestări diverse. Apropierea de mai sus nu e suficientă pentru a decupa specificul scrisului Ioanei Drăgan. Realismul atroce şi expresiv al schiţelor sale, detaşarea un pic cinică de propriile personaje, dar şi o simpatizare mai adîncă cu exact aceleaşi personaje, deplînse pentru omenescul lor vulnerat asiduu dinăuntru şi din afară, capacitatea de a asculta şi imita voci, de a infinitiplica detaliul cel mai mărunt (capacitate care o alătură unor Gabriela Adameşteanu, Rodica Palade, Adina Kenereş, Nicolae Velea etc.) nu sînt umbrite de faptul că prozatoarea pare să-şi aleagă anume personaje feminine puse în primejdie în chiar esenţa lor umană de personaje masculine buimace, înguste, suficiente. Victimele nu sînt mai ales femeile! Titlul cărţii de debut e ironic – Vietăţi şi femei –, dar nu în sensul pe care se grăbea să-l identifice Cornel Regman. Şi-ul nu echivalează un sau menit să pună laolaltă necuvîntătoarele şi femeile, ca victime eterne. E un şi adversativ, aş zice, polemic. Vietăţi ar putea fi mai degrabă bărbaţii – opaci la nuanţe, cu exigenţe sentimentale minime, adevăraţi necuvîntători în sensul dificultăţii de a stabili şi întreţine relaţii armonioase cu Celălalt. Lucrurile sînt mai complicate, însă, decît par. Dacă e să acceptăm etapizarea lui Lipovetsky, prima femeie, cea satanizată şi dispreţuită cu superioritate „tradiţională” e încă în vogă la noi. Femeia a doua, adorată şi înălţată pe piedestal, e slab reprezentată în societatea romînească, deşi ar fi mărturisit aceeaşi proiecţie de ideal şi nevoi masculine. De pe poziţia femeii a treia, una stăpînă pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale, Ioana Drăgan nu scrie proză feminină şi nici proză masculină. Ea scrie proza adevărată şi perfectibilă a unei tinere pe nume Ioana Drăgan. Schiţele sale sînt radiografii incisive, uneori nemiloase fiindcă exasperate, mereu obiective şi de o luciditate tăioasă, ale perioadei de tranziţie înspre adevărata egalitate. De aceea, personajele sale victimă sînt deopotrivă femei şi bărbaţi, căci emanciparea femininului şi psihologizarea masculinului se petrec la noi crizic, violent, agresiv, cu nuanţe groteşti, mereu traductibile zoomorfic. Gîndacii, şobolanii, cîinii, „supravieţuitori” uneori alături de bărbaţi, dar şi gîsca, vaca, berbecul sau cocoşul sînt un soi de revelatori. Aplicaţi „realităţilor” omeneşti de ambe sexe, le conturează dramatic-grotesc zădărnicia, limitarea. Stăruie un sentimentalism pe dos, cu gust de cafea proastă şi apartament de bloc confort redus. Marginali, mărunţi, obtuzi, hăituiţi în cele din urmă între ceea ce trăiesc şi ceea ce ar dori să trăiască, bărbaţii şi femeile din schiţele Ioanei Drăgan reprezintă toate clasele sociale. Cu mici retuşuri de catifea, lucrurile se petrec, în esenţă, la fel – strîmtorarea e a tuturor, chiar dacă din motive diverse. Revolte feminine izolate, atipice şi deviate, răbufniri masculine bizare, buimace şi iarăşi deviate au repartizat un număr aproximativ egal de schiţe. Astfel, Năşica îşi vede zădărnicite visurile de eliberare de o condiţie subordonată de rezistenţa coşmardescă a gîndacilor şi şobolanilor. Găina jumulită tacticos de Marcela e un bun exerciţiu pentru uciderea lapidară a bărbatului beţiv, de mult nedemn de titlul de cocoş. Asemuindu-şi pofticios consoarta cu o gîscă îndopată, un alt personaj aşteaptă năduşit să fie hrănit şi moare visînd că se bate cu un gînsac. Mitică cel muşcat de o viespe îşi pierde minţile receptînd disproporţionat agresivitatea feminină a insectelor. Un personaj masculin ucide înnebunit de furie un berbec, un altul, cocoşul arogant al vecinului – ambii simboluri posibile ale supremaţiei masculine în curs de prăbuşire. O vacă lovită cu maşina de şoferul beat ori o rîmă descoperită în salata verde sînt picături – întîmplător ori nu, feminine – care fac să se reverse paharul stăpînirii de sine al altor două personaje masculine. În Istoria din vis şi în Pocăita pot fi citite repetiţii generale, inventarieri anume aglomerate şi haotice de relaţii interumane maculate, ieşite din ţîţîni. Toţi şi toate se spurcă pe-ndelete, descărcîndu-şi iluzoriu frustrările. Traversează o lume în care vechile reguli nu mai funcţionează, iar cele noi sînt încă în ceaţă. Un exerciţiu de trăit altfel, de transformare radicală şi dintr-o dată e excelent descris în Grasa. Fireşte, deznodămîntul nu poate fi decît recăderea în buimăceala dinainte. Grăbită să iasă din tranziţie, pripită şi neîndemînatică, societatea romînească îşi diminuează drastic şansele salvării. E o posibilă cheie a fabulelor Ioanei Drăgan. Broasca poate fi şi o ars poetica, o brutală invitaţie la răbdare şi îndemînare rece. Plăcerea de a tăia în carne vie e a prozatoarei însăşi şi e, fără îndoială, o calitate. Mobile şi dureri, într-adevăr o foarte bună proză, cum au remarcat deja comentatorii, poate fi citită şi ca manifest. Nu neapărat feminist, chiar dacă adoratul Mihăiţă e, în cele din urmă, un animal, mîncător de zestre şi deci de trecut, de rădăcini care să asigure supravieţuirea. Bătrîna Zoica (nume derivînd din grecescul „zoi”, viaţă) îşi iubeşte lucrurile impregnate de vieţi trecute – oglinda, pendula, patul – şi a ştiut să fie Stăpîna suporturilor mărunte ale existenţei. Lucrurile lumii îşi aşteaptă noua Stăpînă – care ar putea să fie, ar trebui să fie secondată de femeia în fine emancipată şi de bărbatul cu deprinderi „psihologice”. De un feminin ieşit din eclipsă şi de un masculin împăcat cu pierderea umbrei, singur, în lumina scialtică a noii ordini.
	Poveştile Monei rotunjesc şi adîncesc aceleaşi motive, de data aceasta sub forma unui jurnal. Mioapa Mona îşi iubeşte lumea apropiată şi neclară în care poate visa, fantasmele sale ţinînd loc de realitate. Oculistul îi va oferi o dată cu vederea clară şi şocul dez-încîntării. Întîmplările maturizării Monei – proiectate şi pe fundalul pestriţ al Istanbulului – sînt tot atîtea schiţe despre îndelunga tranziţie romînească. Jurnal de vedere (o poveste simplă), Instanbul, mon amour (o poveste de dragoste) şi Visul Alzheimer (o poveste clinică) sînt trepte coborînd spre miezul tot mai complicat al existenţei contemporane. Boala e motivul central, iar secţiunile pot fi citite fie ca simple poveşti, fie ca parabole pline de chei, unele la îndemînă, altele vizibile doar la o lectură atent re-luată. În ambele cazuri, remarcabilă stăpînirea intrumentarului şi excepţional de nuanţat şi sigur simţul clinic al unei scriitoare ce merită toată atenţia. 


Ioana Pîrvulescu
Alfabetul  doamnelor

      Orice fel de personaj ai alege să-l urmăreşti de-a lungul unui veac (personajul cu mustaţă, personajul pirpiriu ori peltic, personajul cu ochi albaştri...), căderea în subiectivitate şi chiar în „minciună” este inevitabilă. Cu atît mai mult cînd e vorba despre personajul feminin al literaturii romîne de la Negruzzi (1840) la Camil Petrescu (1933), de la doamna B. la doamna T., personaj văzut (aproape) exclusiv din punctul de vedere şi după canoanele (respectate ori încălcate) ale bărbatului-scriitor. E ca şi cum despre personajele cu barbă şi mustaţă ar scrie numai şi numai scriitori spîni. Mărturia lor s-ar cuveni cît de cît pusă la îndoială. Observaţia nu e nouă, iar „anomalia” persistă. Poulain de la Barre avertiza: „Tot ceea ce a fost scris de bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sînt deopotrivă parte şi judecător.” Ioana Pîrvulescu ştie prea bine că „avantajul opţiunii pentru această zonă este că permite simultan confruntarea cu prejudecata literară şi cu cea extraliterară de care e intim legată”, mărturisind că „vizibilitatea personajului în raport cu prejudecata extraliterară, dar cu implicaţii literare va fi criteriul selectării unor personaje şi nu a altora”. Să spun de la început că frumuseţea, remarcabilă, dacă nu dea dreptul sfîşietoare a cărţii stă în tensiunea dintre două forţe şi două tendinţe-tînjiri. Pe de-o parte, nostalgia unei sinteze. Ioana Pîrvulescu şi-ar dori reconstituirea staturii personajului feminin istoric prin intermediul celui literar. Toate straturile, de suprafaţă ori de adîncime, de la aspect, la moravuri şi gradul de libertate şi pînă la nivelul temperamental, psihologic, psihanalitic, spiritual, sînt accesibile doar prin documente inevitabil trucate. Grilele, criteriile, evaluările sînt croite după calapodul unei societăţi, al unei mentalităţi masculine. Oricît de mult şi-ar dori să păstreze cumpăna dreaptă, autoarei îi lipsesc contrapunctele. Luciditatea sa e vulnerabilă. Părtinirea, molipsitoare. Ca să împrumut titlul cărţii de poezie a Ioanei Pîrvulescu, perspectiva „leneveşte într-un ochi”, într-unul singur. Are dreptate că „există o unitate a evoluţiei personajului literar în genere, indiferent dacă e vir sau femina” şi că separarea lor e inutilă. Însă separarea lor e inutilă fiindcă unitatea e mincinoasă. E o unicale. Personajul feminin construit împotriva prejudecăţilor epocii ori foarte conform acestora nu e unul liber. Prejudecăţile masculine se schimbă, moda privirii acelui unic ochi autoritar îngăduie aparente libertăţi. Personajul feminin/femeia se supune constrîngerilor şi înlesnirilor mereu venite din afară.
	Să fac aici o paranteză. Excelentă coperta Ioanei Boştină după o idee a Ioanei Pîrvulescu. Un soi de fotografie de epocă. În prim-plan, o femeie delicată, distinsă, un pic arogantă şi suficientă sieşi, dar cu o toaletă, o ţinută, un mers pentru ceilalţi; jucate toate cu o privire trist-melancolică, grea. O privire mătăsoasă. Ei, întîmplător în fotografie, sînt umbre, fantome. Trec fără să vadă, fără să preţuiască ceea ce există după regulile lor. Femeia – foarte tînără şi foarte femeie – priveşte în faţă şi, cumva, într-o parte. Se priveşte, parcă, în oglinda de dincoace de lumea convenţiilor. În acea privire tăcută se descrie, se verifică, se recunoaşte. Fără cuvinte. Adevărata sinteză e acolo, în ochiul privind înăuntru, ignorînd fundalul social masculin. Alfabetul doamnelor e un fals tratat pentru uzul domnilor. Pentru împăcarea lor. Meritul Ioanei Pîrvulescu stă în încercarea de a amănunţi „falsul tratat” adăugîndu-i, ici-colo, comentarii printre rînduri, de-codificări. Mai puţine decît mi-aş fi dorit, însă destule ca volumul să fie inteligent, incitant, ispititor.
	Desigur, dicţionarul de la B. la T., aproape alfabetic, cronologic şi tipologic, ar merita extins la dimensiunile unei enciclopedii. Fără a renunţa la stilul alert şi la pripirea cuceritoare, şi-ar putea alătura perspective înrudite, ar putea amănunţi deschideri aici suspendate. De pildă, faptul că femeile citeau mai mult, lectura lor fiind una de identificare – se recunoşteau în eroina tînără şi frumoasă – s-ar cuveni discutat din mai multe unghiuri. Citeau mai mult fiindcă le era hărăzită viaţa de interior, în bătăliile publice angajîndu-se bărbatul. Apoi, instruirea le putea creşte preţul o dată cu trecerea de sub tutela părintească sub una maritală. În secolul 17, zestrea fetelor enumeră şi cărţi, promiţînd, indirect, competenţă intelectuală în secondarea soţului şi în educarea progeniturilor. Lectura era de identificare, fiindcă femeii i se cerea să corespundă, în vreme ce bărbatul putea să fie, pur şi simplu.
	De remarcat că personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, singurele din Alfabet beneficiind de privirea unei scriitoare, sînt relativ expediate ca suferind de „moşteniri apăsătoare şi defeminizante”. „Femeea în faţa oglinzei” este femeia de pe coperta cărţii şi cea pe care o caută Ioana Pîrvulescu, aproape fără s-o ştie, în cele 150 de pagini de „delicii intelectuale”, cum bine le descrie Nicolae Manolescu. Prejudecata scriitoarei nu era „lipsa misterului feminin”. Femeile din cărţile ei nu sînt „străine”. Comentariul este făcut sub presiunea prejudecăţilor falocrate. Eroinele Hortensiei Papadat-Bengescu încearcă lucid, rece, cu o uşoară crispare, să se privească singure şi să scape din „casa cu păpuşi”. Prinsă în sarabanda eroinelor create de bărbaţi, Ioana Pîrvulescu are o clipă de orbire. Şi ea grăitoare. Şi ea inteligentă şi incitantă. Mă mai gîndesc, apoi, că şi în literatura de după al doilea război mondial ar putea fi găsite prelungiri ale portretelor şi tipurilor din veacul descris în  Alfabet. Fiindcă societatea totalitară impunea reguli deopotrivă bărbatului şi femeii, astfel încît convenţiile eterne, literare şi neliterare, rămîneau, în esenţa lor, neschimbate. Iar femeile continuă să „încurce viaţa domnilor” din cărţi.
	Ar fi multe de povestit despre, de pildă, aşa-zisa „identitate profund naturală” dintre femeie şi floare despre care vorbea Călinescu. Sau despre rolul şi rostul motivelor literare; despre lauda care ucide, despre sclavia romantică, despre duduci şi arta încondeierii, despre confuzia dintre literatură şi realitate cînd e vorba despre personajul feminin, despre feminitate şi defeminizare, despre misogini şi falocraţie. Şi aşa mai departe. Recunosc că n-am mai citit de mult o carte care să-mi stîrnească pînă-ntr-atît pofta de taclale şi de încontrări amicale. 

Sultana Craia
Îngeri, demoni şi muieri

	Încă o dată excelentă ideea Sultanei Craia de a pune, parţial, între paranteze cronologia strictă a istoriei literare şi de a-i des-trăma desenul mergînd, în fiecare carte, pe un singur fir, o singură culoare, o singură temă. Aşa proceda în Orizontul rustic în literatura romînă, în Feţele Oraşului ori în Vis şi reverie în literatura romînă, tot astfel o face în Îngeri, demoni şi muieri (1999). Titlul, mărturiseşte autoarea, transcrie cele trei ipostaze ale feminităţii din poezia eminesciană. Eseul le nuanţează, funcţie de epocă ori de psihologia scriitorului vizat, cu o „aplicaţiune” remarcabilă. Perspectiva psiho-socială şi literară, în acelaşi timp, este amănunţită nu prin divagaţiuni şi gureşenie, ci printr-o concentrare aproape tăioasă asupra fiecărui exemplar, cu o artă a conexiunilor subterane în stare să uimească la fiecare pagină, să incite, să intrige. Fiindcă tot ce „descoperă” Sultana Craia în eseul său a fost deja descoperit şi spus în cîteva feluri, însă niciodată aşa. Reflectorul tematic la care apelează, alert şi deloc şovăitor, te scoate din confortul locurilor comune şi te obligă să vezi iţele ascunse, urzeala. Retuşul fin pe care îl aduce desenului tradiţional te face să exclami: „Dar, bineînţeles, aşa e! Cum de nu m-am gîndit pînă acum?”. Trebuie să recunosc că tema este, de data asta, ea însăşi atrăgătoare. O discuţie despre femei, despre mai-mult-decît-jumătatea locuitorilor lumii anului 2000, chiar dacă purtată prin intermediul literaturii, este prin forţa lucrurilor alunecoasă, pîndită de capcane, cîteodată de-a dreptul suspectă. Sultana Craia traversează tensionat şi expresiv toată literatura romînă, ştie să dozeze ironia şi tentaţia polemică fără a-şi pune în pericol valabilitatea încheierilor, decupează cu mînă sigură detaliul semnificativ şi-l aşează într-un colaj demn de toată atenţia.
	Autoarea are, fireşte, dreptate. „Fiind, în covîrşitoare majoritate, create de bărbaţi, personajele feminine din literatura romînă trădează ori ilustrează perspectivele, frustrările şi aspiraţiile/reveriile acestora.” Aşadar, deşi „trec levitînd ori tropăind muiereşte prin spectacolul literaturii, lăsînd miresme de tămîie, dîre de parfum franţuzesc ori de colonie ieftină sau iz de pucioasă, imagini de rochii colorate, siluete vagi de nuduri lascive ori nervoase”, femeile nu-şi dezvăluie secretele. Scriitoarele nu schimbă situaţia, de vreme ce compun în registru nevrotic, maladiv, confuz, tributare, şi ele, perspectivei masculine. Misterul feminin rămîne ascuns sub muţenia „personajelor” reale, gureşe şi indiscrete, însă ne-scrise.
	Personajul feminin intră în literatura romînă la sfîrşitul secolului 18. O femeie „abstractă şi fără personalitate”, ţinta lamentaţiilor unor poeţi sentimentali şi vulnerabili. Proza şi teatrul vremii descriu „muieruşca sănătoasă, vioaie, cu poftă de viaţă şi schimbare”. Dacă un Alecsandri-poetul suspină imaginînd fecioare-înger, dramaturgul creează „muierea absolută”, Chiriţa. Aceasta, plină de neastîmpăr şi dornică de modernitate, scapă caricaturii, pe bună dreptate. Şocînd nostalgii falocrate (masculine) şi prejudecăţi feminine, Chiriţa e factor civilizator. Ea deschide, în fond, galeria femeilor independente, puternice. Aşa e Saşa Comăneşteanu, care „îmbină graţia cehoviană a doamnei binecrescute, cu simţul practic al stăpînei”. Doamna Chiajna, „văduva neagră”, Mara sau Vitoria Lipan sînt variante exemplare ale femeii puternice, femeia-victimă fiind, cum bine observă autoarea, o excepţie în literatura romînă. Conexiunile pe care le evidenţiază autoarea urmărind evoluţia unor anume tipologii sînt, mereu, memorabile. Astfel din fecioara tandră din poezia eminesciană, copilă „şireată”, „demon simpatic” supus idilelor imaginate generos de poet, coboară seria Adela, Olguţa, Otilia, Dania. Sultana Craia pledează pentru reabilitarea Cătălinei: „Aspiraţia Cătălinei, care nu pare să fi fost erotică, era una de la om la zeu. În final, ea cere, în acelaşi raport, o binecuvîntare, iar aceasta i se refuză nu ca de la zeu la om, ci ca de la un bărbat ultragiat oarecare, într-o manieră pe care o vor relua peste decenii Camil Petrescu şi Marin Preda prin unele dintre personajele lor”. Recitind Luceafărul din perspectiva feminităţii limbii romîne, propuneam un demers oarecum asemănător, considerîndu-i pe cei doi egali şi de sens opus. Amîndoi aspiră la o faţă care le e refuzată şi se regăsesc în final deopotrivă îmbogăţiţi prin tranversarea dorinţei. Galeria continuă cu cuconetul caragialian: „La Caragiale nu există doamne, ci numai «dame», adică muieri hotărîte, care ştiu ce vor şi care vor multe. Libere, active, menajate de bărbaţi, răsfăţate şi independente, damele din La Belle Epoque profită din plin de condiţia lor. Împreună cu Miticii, ele dau măsura «deşteptăciunii» balcanice surde la discursurile moraliştilor”. Sultana Craia observă un aparent paradox: secolul 19 şi prima jumătate a secolului 20 păstrează, în viaţa reală, femeia în ipostaza de spectatoare, de marginalizată, în vreme ce literatura este plină de femei emancipate în toate clasele sociale. Aparent, fiindcă mi se pare firesc ca literatura să fie dispusă să recunoască ceea ce istoriografia nu se grăbeşte să consemneze, perpetuînd o supremaţie de multă vreme îndoielnică. Scriitorii ieşeau în lume cu un instrument nuanţat şi generos – limba maternă. Istoriografii apelează la „cuvintele puterii”, schematice, rigide, încremenite îndelung în pattern-uri comode, dar depăşite. Exagerînd uşor, aş spune că literatura, prin definiţie, caută cuvîntul ce exprimă adevărul, în vreme ce istoriografia e obligată să aleagă cuvinte în stare să legitimeze minciuna.
	Fără să intre în detalii – deşi observaţia îmi pare demnă de toate interpretările –, Sultana Craia constată „absenţa sentimentului religios şi a raportării la morala creştină” la personajele prozei romîneşti. Biserica e fie absentă, fie o apariţie formală, simplu decor, iar preotul-confesor lipseşte cu desăvîrşire. „Bărbaţii şi femeile din literatura romînă par să ignore cu totul nevoia recursului la biserică”. Personajele feminine, spre deosebire de corespondentele lor europene, nu par/nu sînt preocupate de problema păcatului, nu au nici o reţinere în privinţa libertăţii morale, excepţiile fiind neglijabile. „S-ar părea că, spre deosebire de societăţile catolice şi protestante, societatea romînească, mai dezorganizată şi mai tolerantă – poate din neglijenţă şi superficialitate –, a lăsat femeilor o libertate mai mare.” Mă gîndesc că ar putea fi şi consecinţa duplicităţii romîneşti, a insului care una spune şi alta face, fermitatea nefiindu-i vreodată obsesie. Oricum, această „de-problematizare din perspectiva religiozităţii” ar merita amănunţită.
	Sultana Craia surprinde la fel de succint şi subtil ipostaza fatală, demonică a femeii, insistînd convingător pe dimensiunea ocultă şi thanatică a Donnei Alba, niciodată remarcată de critică; văduva puternică, Mara sau Vitoria Lipan („femeile-s mai viclene... mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs proşti; însă mai tari de virtute” crede, ne amintim, moldoveanca sadoveniană); femeia-păpuşă; femeile Hortensiei Papadat-Bengescu; femeia „consumabilă” a exasperatului Camil Petrescu etc. Proza de după cel de-al doilea război mondial va fi dominată de politică şi bărbaţi. Feminitatea se „ocultează” din nou. Cum bine observă Sultana Craia, „ideologia oficială a regimului comunist, singură, nu poate explica fenomenul... Să fi epuizat epoca interbelică trăirile inspirate de feminitate?” Răspunsul se lasă aşteptat. Oricum, pînă la seceta ultimei jumătăţi de veac, femeia literaturii romîne e „muza erotică a veacului al XVIII-lea grecizat, vergina romantică a secolului franţuzit, fecioara înger, muierea parvenită şi dominatoare, epicureană şi vanitoasă, cucoana cu pretenţii şi răsfăţuri burgheze, ţăranca întreprinzătoare aflată în legitimitate morală, vampa demonică şi devastatoare, femeia-floare graţioasă, fantezistă şi efemeră, tînăra modernă fără prejudecăţi, imprevizibilă, baba dezagreabilă, dar cu personalitate, femeia-păpuşă, frivolă, fragilă, răsfăţată şi egoistă, victima societăţii, umilă şi ştearsă, muierea pasională şi răzbunătoare”. Bărbatul, în schimb, e „numai bărbat”. El poate fi „citit” din felul în care vede, descrie sau visează femeile din jurul său. Iar femeia, în ciuda feţelor ei nenumărate, rămîne un mister.
	Subtilă, vag amuzată, cînd şi cînd străbătută de o uşoară iritare, cartea Sultanei Craia e doldora de sugestii dintre cele mai incitante.


				Al. Protopopescu
				Romanul psihologic romînesc

      A apărut ediţia a doua a cărţii din 1978. Desigur, ar fi de amănunţit multe dintre afirmaţiile criticului, inclusiv rezumarea intenţiilor sale („În ce constă pînă la urmă caracterul de sinteză al cărţii de faţă?... În fond ce rezultă din cele unsprezece sau douăsprezece capitole propuse? Rezultă un Liviu Rebreanu care subordonează valorile sufleteşti unui eu eminamente cetăţenesc, deci nepsihologic. Un Camil Petrescu care respinge orice explicaţii în ordinea concretului psihologic şi un romancier care abordează problemele legate de suflet refuzînd să ajungă la literatură. O Hortensia Papadat-Bengescu care destramă şi «compromite» şubreda clădire a simţurilor. Un Anton Holban pentru care viaţa interioară e un mecanism absurd şi un Mircea Eliade la care aceasta începe abia după ce pămînteşte s-a încheiat. În totul, o generaţie – nouă în ordine universală – de romancieri care fac psihologie pentru a-i depăşi valorile şi semnificaţiile. Prin ce? printr-o reală aprehensiune pentru filosofie şi printr-o masivă infuzie de spiritualitate specific romînească”). Aş spune doar că, spre binele cărţii, nu „rezultă” nimic definitiv din ea, că tocmai multitudinea pistelor deschise, uneori suspendate, alteori urmate pe căi paralele ori de-a dreptul contrazise cu dezinvoltură, este cea care-i conferă valoare şi actualitate. Mă voi opri cîteva rînduri asupra celor 20 de pagini despre Psihologismul feminin, veritabilă piatră de încercare pentru orice comentator (am folosit masculinul, dar am în vedere şi comentatoarele) de literatură. Subiectul rămîne alunecos şi descopăr, nu chiar cu uimire, că nu s-a schimbat mare lucru în termeni şi atitudine într-un veac întreg. Feminismul continuă să fie automat o carenţă, valoarea se măsoară după canoane exclusiv masculine, iar orbirea e stăruitoare chiar şi la un comentator de mare fineţe, cu o expresie lapidară memorabilă şi „eliberată” („Legea peşterii: în fiecare cuvînt rostit sub bolţi, stă primejdia surpării”; Ticu Archip e „un precursor extrem de iscusit în alterarea fantastă a realului mărunt”, „Dialogul coborît la ton de cleveteală se întrerupe arareori în neglijente racursiuri analitice, mai degrabă nişte pauze necesare respiraţiei, într-o polcă a faptelor mărunt-burgheze” – exemplele ar putea continua la nesfîrşit, formulările lui Al. Protopopescu amintind de expresivitatea şocant-cristalină a cronicilor lui Mihail Sebastian) şi cu o bună reputaţie de non-conformist. Obligaţia romanului „de a sta trupeş şi cuprinzător în faţa realităţii”, deşi vag ironizată în capitolele despre romancieri (Hortensia Papadat-Bengescu avînd „privilegiul” de a fi numărată printre bărbaţi), rămîne o cerinţă de netrecut cu vederea, realitatea se cîntăreşte după semnalmente strict sociale şi istorice, este exilată, aş zice, în piaţa publică, acolo unde au acces doar „obiectivităţile” masculine, subiectivitatea este condamnată fără drept de apel, întrebarea de ce au început să se afirme atît de tîrziu şi sporadic femeile e lăsată fără răspunsul adevărat, feminitatea e lăudată după modelul etern al laudei care ucide, izolează, obligă la etichete imuabile. Miracolul, taina, misterul, fragilitatea, nevoia de ocrotire sînt mreje care împiedică sistematic femeia să aibă, cum pretinde Virginia Woolf, şi ea mereu prost înţeleasă, „o slujbă, bani şi o cameră pentru ea”. Al.Protopopescu, spirit liber, cum spuneam, citează încîntat profeţia unui Eugen Lovinescu despre regretele viitoare ale femeilor care „în ziua în care vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut, întrucît podoaba lor cea mai mare era tocmai în neegalitatea şi în lipsa de drepturi, şi cu farmecul fragilităţii au cucerit lumea”. Dacă analizele la opera prozatorilor detaliază subtil şi conduc spre încheieri memorabile în majoritate în ordine estetică, în cazul literaturii scrise de femei, denumită abuziv fiindcă peiorativ „feminină” comentatorul nu izbuteşte să se desprindă de argumente şi prejudecăţi non-estetice, confuzia aflîndu-se adesea în terenul său. Intimitatea, instinctul, mărturisirea, visceralul etc. sînt valabile şi comentate la rece cînd se regăsesc la Anton Holban ori M.Blecher, însă puse la zid de îndată ce semnătura aparţine unei femei. Chiar şi Instrumentele analizei sufletului în „necontenita lui vîscozitate” sînt enumerate preconceput, ca şi cum Interiorul, Oglinda, Muzica, Marea ar fi mofturi muiereşti şi nimic altceva. Capitolul se încheie cu o frază de stranie obtuzitate: „Ne aflăm, se pare, fără putinţă de înălţare, în lumea adevărurilor naturale”.
	Trebuie să precizez un lucru: Al. Protopopescu este un comentator excelent, subtil şi convingător. Chiar şi paginile despre psihologismul feminin sînt pline de sugestii valabile. Însă e de meditat asupra incapacităţii de a (re)discuta la rece şi „echidistant” raporturile sociale, performanţele culturale ale sexelor, cu o obiectivitate asexuată care să facă posibilă ieşirea dintr-un îndelung, penibil uneori, impas al diferenţei vinovate.


					Mircea Muthu
					Dinspre Sud-Est

	Sud-Estul este el însuşi dublu şi ambiguu, nehotărît asupra direcţiei sau dispus (capabil?) să apuce pe amîndouă la fel de în serios. Prepoziţia compusă care îl precede are apartenenţa inevitabilă la un loc, la o sursă: din (de plus în), situarea înăuntrul unei realităţi mai degrabă spaţiale, pe care n-o poate ocoli şi nici nu doreşte, ştiut fiind că rădăcinile, oricît de contorsionate, valorează, iar orice desprindere e iluzorie şi egalează o amputare; spre, îndreptarea în alb, deschisă şi mereu vinovată, a celui care poate iubi două lucruri deodată, trecut şi prezent, închis şi deschis, răsărit şi apus, om şi lume, cu iubiri mereu inventariate ca erori şi degradări. De unde şi întrebarea subînţeleasă – „încotro?” – impusă unuia care îşi ştie dintotdeauna locul, chiar dacă prejudecata se încăpăţînează să-l considere încă pe drum. Am simţit, citind cartea, freamătul subteran al unei oboseli. Mai repede impui o judecată nouă, chiar pripită şi oloagă, decît să răstorni o pre-judecată. Şi-o ascunde, oboseala, cu grijă. Ardeleanul preţuieşte în continuare lucrul bine făcut şi „dus pînă la capăt”. Aplică logica bunului simţ, cu măsură şi metodă, într-o lume care gîndeşte în nesocotirea „trecutului viu” şi cu privirea aţintită asupra profitului imediat. Venind dinspre partea cea mai puţin „balcanică”, în sens peiorativ, a romînilor, ardeleanul are distanţa necesară pentru a cumpăni lucrurile, dar îşi cenzurează orice tentaţie de a se considera superior în numele întîmplărilor istorice pe care le-a suportat. Istoriei ca poveste a unei evoluţii nu i se recunoaşte dreptul de a privilegia. Axioma Occidentului care se află înaintea noastră cu un secol e pusă provizoriu între paranteze. Imperativul racordării temporale la contemporaneitate nu pretinde admiraţia necondiţionată pentru alt spaţiu decît cel „destinal”. Neşansa istorică nu e absolutizată. Cărţile lui Mircea Muthu descriu şi circumscriu o stare de fapt. Nu scuză, ci explică.
      Fără grabă, „cu umilinţă şi orgoliu”, transilvăneanul îşi asumă condiţia de romîn, deci bizantinismul şi balcanismul structural, şi luptă împotriva unei „prejudecăţi aproape colective” pentru a scoate conceptele numite „din sfera unei categorializări înguste, grevate de sensuri peiorative” şi a le înscrie balcanităţii – „concept fundamental prin care înţeleg o axiologie comună popoarelor sud-est europene, verificabilă mai ales în Evul Mediu şi epoca premodernă şi anticipată, în plus, de substratul prelungit pînă în aşa-numitul «creştinism cosmic» al ţăranului sud-estic de astăzi”. Întemeiată pe „duhul locului”, pe apartenenţa la un spaţiu anume, balcanitatea scoate omul de „subt vremi” după ce vremile l-au modelat, totuşi, într-un fel inconfundabil. Eliberarea de sub tirania timpului înlătură privilegierile spaţiale. Est-vest, periferie-centru îşi pierd din puterea de a încărca valoric prin simpla situare faţă de un reper arbitrar şi îşi accentuează forţa de a identifica prin locuirea, lucidă şi asumată, în textura tensională, particulară şi cu valoare conţinută. 
	Cartea (interludiu, un între resimţit ca necesar înainte de lansarea ultimului volum al trilogiei balcanice) reia şi nuanţează demersul din precedentele studii (Literatura romînă şi spiritul sud-est european, 1976, şi Permanenţe literare romîneşti din perspectivă comparată, 1986), pe patru paliere pe care nu le văd în decurgere succesivă, ci în întrepătrundere şi reciprocă oglindire. Constantele antropo-geografice care întreţin sentimentul colectiv de apartenenţă la o comunitate umană şi de teritoriu, comunitatea de destin istoric de natură socio-economică, religioasă, politică şi culturală, specificitatea dialogului Orient-Occident într-un spaţiu de interferenţă a culturilor şi civilizaţiilor cristalizează excepţional în meditaţia asupra statutului lui între al sud-est europeanului. Am reţinut mai ales aproximările autorului asupra ontologiei lui între. Definirea sud-est europeanului este mereu dublă – şi/şi, nici/nici. A fi între – nu a te situa între, ceea ce ar presupune deja o aşezare, o limitare, ci a locui liber şi capricios un spaţiu al posibilităţilor mereu duble şi ne-aşezate – îşi găseşte, cred, ilustrarea şi în cumpăna obsesivă a lui Eminescu. Sortită să devină cerc, avînd, aşadar, toate condiţiile împlinirii, dar neajungînd vreodată, cumpăna eminesciană descrie echilibrul instabil, ne-ajungerea. Cumpenei îi e străină opţiunea definitivă – ea nu alege o dată pentru totdeauna. Destinul ei este, dacă vreţi, al dorului neîmplinit. Orice stare tînjeşte după starea opusă, o caută, o atinge şi tînjeşte de îndată după ipostaza dintîi. Ştie să-şi dozeze efortul, mişcarea ei îşi conservă oscilarea, „ondularea”. Între este spaţiul mioritic. Solidaritatea nu poate fi decît organică, adică liberă, neobligată. Tot aşa cum trecutul este viu, cum crede Mircea Muthu, fiindcă e mereu reiterat. Plăcerea de a povesti vine din acelaşi sentiment al provizoriului. Drumul mare e pretext pentru opriri periodice, ritualice, pentru rememorări ale unor gesturi individuale sau comunitare mereu exemplare – în sensul de altele, dar mereu aceleaşi...
	Echilibrul nativ al romînului este nuanţat de autor sub semnul aceleiaşi cumpene, aş zice: „În ce mă priveşte, văd amintitul echilibru ca pe o tensiune, niciodată istovită (s.m.) între caracterul recuperator şi tendinţa, aspiraţia la globalitate a culturii noastre de-a lungul celor trei faze mari, respectiv arhaică, folclorică şi cultă. Aşa se poate explica faptul că replierea către sine, făcută nu gasteropodic, ci cu obstinaţia re-argumentării izvoarelor etnice, lingvistice ş.a. şi expansiunea (niciodată politică sau militară) în logos-ul trăit cu fervoare meridională ritmează specific această cultură ameninţată cu provizoratul existenţei, la răscrucea imperiilor vii sau moarte. Iată de ce, imperativul rezistenţei şi, corelativ, al supravieţuirii în ontic (Mioriţa) sau în istoric şi estetic (Meşterul Manole) structurează imaginarul fiecărei epoci. Între cele două dimensiuni există, îndrăznesc s-o afirm, un echilibru mereu instabil, prezidat de sentimentul tragic al istoriei...”. Tensiunea niciodată istovită a lui între ca operator ontologic dă pagini excepţionale care ar merita discutări detaliate. Astfel: replierea periodică a literaturii romîne înţeleasă nu ca „retragere din istorie” (refugiere sub munţi, cum zicea Călinescu), ci ca apel la timpul primordialităţii în veşnică anticipare faţă de istoria Occidentului; povestirea ca digresiune, ca metodă de a scăpa de sub imperativele exterioare ale „drumului mare”, ale centrului impus – braţele cumpenei preţuind mereu mai mult decît axul nemişcat care, totuşi, le sprijină mişcarea ritmic trădătoare; pămîntul de cumpănă, „în Orient şi totuşi în Occident”, armonizînd tensiuni ireconciliabile; provizoriul ca şi „categorie universală” în Romînia, subminînd spaţiul şi timpul (istoric) deopotrivă, obligîndu-l pe cel dintîi să-şi adapteze dimensiunile, pe cel de-al doilea extenuîndu-l într-o „fericită adecvare la stimulii momentului”, pe care o gustă şi eseistul romîn; tensiunea (creatoare) dintre om şi lume, definind tipul nostru tragic şi mlădiind echilibrul instabil. Toate acestea conduc firesc şi argumentat spre substituirea lui întru cu între, mai adecvat omului romînesc: „Cuvîntul rezumă echivocul vieţii noastre istorice, «condiţia intervalului»... «alternanţa unor ideologii cu provenienţă deopotrivă atlantă şi asiatic㻓. Situarea între, supusă tensiunilor intermundiului, poate fi o şansă asigurînd dubla deschidere pentru un popor de frontieră, trăind cu ritmul său specific, întretăiat de sincope într-o lume a posibilului cu virtualităţi eternizate de stări conjuncturale. Şi va fi o şansă, crede Mircea Muthu o dată cu mutarea accentului de pe spaţiu pe „timpul cosmic” şi cu renunţarea la obsesia apartenenţei la o „cultură mică”.
	N-am să intru aici în alte amănunte. Mă mulţumesc să spun că operatorul ontologic între propus de Mircea Muthu îl descopăr funcţionînd şi în cazul limbii romîne. Întîmplarea că limba romînă nu are neutru – singura printre limbile europene din orice puncte cardinale! –, că în locul său are ambigenul, cu personalitatea sa dublă, cu dublă deschidere, ar putea aduce nuanţări surprinzătoare „ontologiei lui între”. Privirea sexuată a romînei, pentru care toate lucrurile acestei lumi sînt personalizate (el sau ea) şi care se sprijină pe neobosita „androginie” a ambigenului, exaltă condiţia intervalului, îmbogăţeşte echilibrul instabil şi „umanizează” tragismul specific. Sînt tentată să spun, la capătul lecturii cărţii lui Mircea Muthu, că nici nu putea fi altfel. Că romînului, est-european fiind, neutralitatea îi era refuzată. Căci ambigenul – între – înseamnă mai degrabă şi-şi decît nici-nici, intervalul de la care se revendică şi pe care îl locuieşte nu este un spaţiu gol şi de una şi de cealaltă, ci plin de amîndouă. Iar această întîmplare s-ar putea transforma într-o şansă.


						Liviu Maliţa
						Alt Rebreanu

      Într-o carte încîntător de densă despre Rebreanu (Alt Rebreanu, 2000), Liviu Maliţa alege, la sfîrşit de secol, perspectiva psihanalitică şi o aplică pedant şi obstinat ca pentru a-i dovedi rezistenţa centenară – secolul 20 debuta cu Interpretarea viselor a lui Freud. Cum se întîmplă de obicei cînd psihanaliza face parte din instrumentar, monografia vibrează pînă în pragul romanescului, iar cercetarea critică imită costumaţia ficţiunii. E de spus că Liviu Maliţa se descurcă perfect. Nu are nici obsesia stilului academic, care i-ar fi poticnit revărsarea interpretativă, şi nu cade nici în diluarea gureşă a genului romanţat. Pornind de la scrisorile Ludovicăi, mama scriitorului, şi traversînd toate romanele pentru a încerca „cheia” descoperită în relaţia mamă-fiu, cartea antrenează într-o expediţie de un interes indiscutabil. Mă voi mulţumi cu o răsfoire cîrtitoare. Fiindcă teza centrală – aceea a încercării de eliberare de modelul matern pentru a intra în „lumea bărbaţilor” – îmi pare înălţată pe pilaştri fragili. Rebreanu şi personajele care reproduc feţele sale reale sau fantasmatice nu luptă cu modelul matern nu doar fiindcă îi sînt continuarea şi lupta ar însemna respingere de sine, ci şi fiindcă acesta e profitabil, cum bine spune Freud, citat de Maliţa: „... cine a fost preferatul necontestat al mamei păstrează pentru tot restul vieţii acel sentiment de învingător, acea încredere în succes care nu arareori atrage după sine succesul”. Rupturile şi desprinderile sînt la nivelul enunţului mimat, repede acoperit de manifestări în consens intim, implacabil cu modelul cu pricina. O observaţie a lui Maliţa – „În ce-o priveşte pe Ludovica, devine limpede că de la ea a moştenit Rebreanu harul evocării şi nu de la învăţătorul Vasile Rebreanu, care publica prin obscure foi de provincie modestele sale culegeri de snoave populare” – îmi chiar dă ideea unei cărţi care s-ar putea scrie, cu folos pentru adevărul adînc al literaturii, despre mamele scriitorilor romîni (şi nu numai), autoarele „subterane” ale unor stiluri, atitudini, obsesii, chiar dacă, în cîteva cazuri, tatăl era „scriitor” recunoscut în societatea falocrată. Am mai spus-o, scriitorul (artistul) are dimensiuni feminine, nu masculine, înţelegînd prin cele două epitete nu femela şi masculul, ci dominanta psihică – ţinînd de nuanţă, vibraţie, sentiment acut al carenţei, interes pentru detaliul semnificativ, înţelegere a celuilalt etc. în cazul feminităţii, şi de acţiune, forţă, capacitate de sinteză riguroasă, pe deasupra nuanţelor şi tonurilor, disciplină rigidă, formulare de şi supunere la reguli stricte şi mereu exterioare etc. în cazul masculinităţii. Nu insist. Să mai spun că, deşi atrăgătoare şi în stare să organizeze demersul critic-eseistic aproape exemplar, ideea încercării de recuperare a tatălui nu se susţine! Şi în cazul lui Bologa, apropierea de Dumnezeu nu e o apropiere de tată, căci Dumnezeu nu e tatăl! El este, ca şi construcţie psihomentală, sinteza mamă/tată ori, altfel spus, idealul androgin. Împăcarea nu e cu tatăl, ci cu propria structură duală. Celălalt se află mereu înăuntru, orice căutare în afară, chiar şi într-o divinitate înţeleasă ca strict masculină, e sortită eşecului. Întoarcerea spre Dumnezeu este, în fond, recunoaştere a celuilalt dinăuntrul tău, recunoaşterea/ asumarea singurătăţii absolute şi a neajutorării bogate pe care o conţine destinul uman. Singur, faţă în faţă cu moartea ca singură certitudine, omul dobîndeşte seninătatea. Le regăseşte identificînd în sine mama şi tatăl deopotrivă. De altminteri, treimea nu era masculină la începuturile creştinismului, ea includea sophia, partea feminină, devenită (abuziv) spirit sau duh, masculinizată. Cel puţin în limba romînă, feminitatea alungată îşi păstrează ambiguitatea, se răzbună măcar în proiecţie plurală (duhuri, spirite). Cînd Maliţa vorbeşte despre „Naşterea din Spirit” cînd mama e fecioară, acordă primului născut privilegiul perpetuării sophiei prin intermediul Creaţiei. De-a lungul întregii cărţi a lui Maliţa am descoperit demonstraţii în sensul acestei predestinări feminine, traduceri exacte ale înţelesurilor unor amănunte din viaţa romancierului şi a personajelor sale, dar cu repetate îndepliniri ale unei obscure sarcini pretinzînd devieri revoltate. Iată: „Mama devine un mare simbol central – termenul generic pentru un anumit tip de feminitate, în acelaşi timp posesivă şi ocrotitoare, protectoare. Ca şi viaţa însăşi!” (s.m.). Vorbeam de sentimentul matriotic (la Goga) impus de apartenenţa la un spaţiu, la o limbă, la o tradiţie. Acesta e regăsibil şi la Rebreanu şi acţionează firesc şi implacabil – „ca viaţa însăşi” –; dispărut, condamnă la singurătate absolută şi sterilitate. „Fiul Mamei” („blestem” cu care se luptă generaţii de bărbaţi – născuţi din femeie şi opuşi ei, o opoziţie pe care genetica, apăsînd asupra structurii duale a individului, o anulează) nu caută fără încetare imaginea ocultată a tatălui „încercînd să-i confere sensul înalt pe care feminitatea i-l retrăsese”, fiindcă naşterea însăşi e ambigenă şi îl conţine şi perpetuează, în doze misterioase, pe tată. Eroul nu e nicidecum un ideal. „Lumea bărbaţilor” – frontul, politica, ambele aberante din punctul de vedere al naturii, excese ale umanului pervertit de propriile oglindiri identitare – e departe de a fi cea căutată, mai ales în cazul lui Rebreanu, în relaţii nu tocmai armonioase cu nici una dintre ele. În Pădurea spînzuraţilor nu cred că poate fi identificată desprinderea de mamă. Seninătatea finală, repet, acceptă soarta androgină şi solitară, moartea, natura. Tatăl a fost căutat – se poate spune – în calitatea de cetăţean, cea socială, de romîn, cea naţională, şi e pierdut în cea umană – acolo „eroul” dispare! Vibrează la celălalt ca variantă a propriului destin. Revine la modalitatea liminară, de tip matern, cu lumea, părăsind-o pe cea secundă, de tip patern (vezi G.Mendel, citat de Maliţa). Iese din cercul strîmt al masculinităţii „tradiţionale” (autoritate, asprime, cenzură a afectivităţii, inflexiune, supunere la legi inventate pentru a crea iluzia stăpînirii realului etc.) şi revine în cercul generos şi tragic al feminităţii, împăcînd antinomiile în calea spre androginul arhetipal. Iese, cum bine observă Maliţa, din comportamentul învăţat, patern, şi revine la comportamentul înnăscut, matern. Nu-şi mai „dă determinaţii”, ci le descoperă şi urmează pe cele fireşti, în ignorarea sloganurilor trecătoarelor organizări masculine ale lumii. Reconcilierea lăuntrică autentică este tentată abia cînd personajul accede la „omenescul adînc îngropat în fiinţa” sa.
	Deşi Liviu Maliţa spune răspicat: „Adevărata identificare, reală, intervenită la capătul unor dramatice experienţe iniţiatice, nu mai este unilaterală; ea înglobează într-o unitate şi sinteză veritabile atît figura tatălui, cît şi pe cea a mamei”, vede aici, cu stranie încăpăţînare, tot tatăl, chiar dacă, de data aceasta, divin. Destinul christic nu este cel menit de Tată, ci de sinteza dintre acesta şi Sophia. Adam însuşi a fost, la ivirea sa, androgin, numele lui desemnînd Omul ca unitate a două valenţe încă armonice. Iar Fiul Omului are, limpede, sensul de fiu al mamei şi tatălui, deopotrivă, al unei sinteze pe care o va căuta pînă la moarte. Tot aşa, consacrat morţii, Apostol Bologa nu se întoarce „pentru totdeauna în lumea bărbaţilor”, de vreme ce Mama şi Moartea se confundă şi el se pregăteşte pentru întîlnirea cu spiritul/Sophia.
	În Ciuleandra, de asemenea, mi-e greu să văd o ratare a identificării cu tatăl. De altfel, Maliţa scrie: „Ambivalenţa personalităţii paterne, de om liber şi sigur pe sine, minat însă de o spaimă metafizică, se răsfrînge nefast asupra relaţiei cu fiul”. Ambivalenţa este dată de spaima metafizică moştenită de la mama/soţia moartă. În sarcină dublă, tatăl cel „trufaş” alege faţa masculină, impune legi şi reguli străine fiului şi îl pierde. Nu întîmplător, intermediar este rădăcina cea îndepărtată cu forţa de firea ei naturală, „ucisă” în ipostaza Madeleine şi scoasă în calea fiului deja moartă, opacă, incapabilă de oglindiri. Identificarea cu Mama e ratată, în sensul de reconciliere lăuntrică. Imixtiunea brutală a tatălui în destinul fiului îl îndepărtează pe acesta din urmă de propria singurătate, pe care confruntarea cu mama şi cu moartea intravitală ţi-o poate furniza. Însoţirea e masculină, ea amăgeşte, pune în primejdie eul. Paradoxal, ocrotirea maternă e cea care-ţi sugerează singurătatea funciară şi te face responsabil. Alungarea din rai e feminină, e o naştere. Ciuleandra, dansul, e mişcarea ritmată a celui „bolnav de moarte”.


*



„Terorizaţi şi culpabilizaţi, bărbaţii…”

	Mă gîndesc că genosanaliza poate ieşi din cînd în cînd din teritoriul literar, aruncînd cîte-o privire relaţiilor dintre sexe/genuri în viaţa „reală”. Am constatat, cu oarecare mirare, că despre genuri se vorbeşte senin, detaşat şi lucid dacă nu intră în discuţie oamenii în carne şi oase. Cum am văzut deja, lucrări sobre scrise de bărbaţi alunecă în caricatură de îndată ce poate fi lansată o mică răutate. În Gramatica sa, Grevisse numără printre „cuceririle feminismului” faptul că un substantiv precum cocu (soţ încornorat) a dobîndit de curînd şi formă feminină, cocue (soţie încornorată). Într-o lucrare impunătoare despre cuvinte şi gîndire, Damourette şi Pichon enumeră scîrbiţi femininele „barbare” care denumesc azi femeile cu o anumită profesiune pînă nu de mult exclusiv masculină şi conchid: „sunt denumiri dezgustătoare şi groteşti, atentate la geniul limbii şi la instinctele cele mai elementare ale omenirii”. Pentru Mircea Vulcănescu, există „bărbaţi” puri, care îşi păstrează personalitatea şi la singular, şi la plural (masculinele), şi „bărbaţi” care slăbesc în starea de plural, se feminizează, decad, aşadar, din condiţia superioară (ambigenele). Sextil Puşcariu socoteşte distincţia după sex aproape impudică şi, oricum, nesemnificativă. Menţionează apoi existenţa apelativelor fa (fă) şi mă (bă) diferenţiate după sex, pomeneşte distincţii asemănătoare în limbi exotice şi precizează: „se spune tana cînd te adresezi unui bărbat şi nana cînd porunceşti femeii”(s.m.). Chiar dacă genurile sînt „nesemnificative”, notează ceva mai încolo că, în acord, genul masculin triumfă asupra femininului. Dovadă că problema e resimţită mereu în termeni războinici.
	Războiul sexelor, în care armele de luptă sînt prejudecăţile, iar tradiţia e invocată ori de cîte ori se cer revizuiri care să nu schimbe nimic, îşi scoate capul unde te aştepţi mai puţin. Iată un exemplu dintre multele la îndemînă. Mihai Zamfir, elegant ca de obicei, scrie despre legea electorală a „cotelor”. Comentariul său e pus de la-nceput sub semnul maleficului. Legea a lovit Franţa, loveşte acum Portugalia, va lovi, se pare, ţările Europei Occidentale una cîte una şi nu-i exclus să fie „contractată” curînd şi de est-europenii mimetici. Ea cere ca femeile să fie prezente obligatoriu, în proporţie de 50%, în toate organele reprezentative ale statului! Povestea i se pare autorului, rînd pe rînd, comică, absurdă, tragică. Observă corect că o nedreptate de secole nu poate fi reparată prin altă nedreptate şi că promovarea femeii doar pentru că e femeie este incorectă. Gîndul se opreşte aici, se învîrte pe loc, cade pradă, cum spuneam, prejudecăţilor. Bărbaţii „terorizaţi şi culpabilizaţi” (sic! oricît de puţin v-ar veni să credeţi) sunt, iată, siliţi să accepte concurenţa femeilor. Dacă nu o măsură de şoc – cum este cea a discriminării pozitive – poate zdruncina prejudecăţi de secole, atunci care ar fi soluţia? Dacă ar fi existat şi alte căi decît spargerea agresivă a bubei n-ar fi fost ele aplicate de occidentali? „Vocaţia politică nu e o problemă de sex”, cu alte cuvinte o ai ori nu. La prima vedere, cea tradiţională (şi conservatoare), perfect adevărat. Dar dacă, să zicem, un ins e ţinut toată viaţa închis într-un turn, cum poate afla el de are ori ba vocaţia călătoriei dacă, după ce i se descuie uşa, nu este ajutat şi chiar obligat să guste călătoria, să-şi dea seama dacă are chemare pentru ea?! Libertatea femeilor e încă în această primă fază: uşa căminului a fost desferecată. Însă femeii i se şopteşte zi de zi, pe toate canalele comunicării, că dincolo de uşă sînt primejdii nemaivăzute, că ar fi bine să nu încerce să le înfrunte, bărbaţii fac, oricum, asta de secole şi se pricep. Sînt cei mai buni. Cu condiţia să nu li se măsoare puterile cu noul „teritoriu decolonizat” – Femeia. Sigur că o femeie inteligentă ar refuza funcţia oferită ei doar fiindcă e femeie. Dar o femeie foarte inteligentă ar putea accepta această funcţie şi ar îndeplini-o cît mai bine cu putinţă, considerînd umilirea şi insulta conţinute în ofertă (masculină, desigur, căci bărbaţii continuă să creadă că funcţiile în stat sînt moşia lor din care mai rup, generoşi, cîte o postată pentru vreo femeie – dă bine la imagine!) drept sacrificii necesare pentru urnit sexele din impasul secular… Iarăşi corect, legea cotelor e posibil să aducă în frunte „persoane obraznice, fără scrupule şi, în general, fără pic de feminitate”. Dar bărbaţii care s-au aflat/se află în frunte sunt, oare, cu toţii îngeraşi plini de scrupule şi doldora de masculinitate? Dacă femeile ajunse (lăsate să ajungă) sus ar fi şi bune, şi rele n-ar fi de-a dreptul firesc şi nimic mai mult? Exemplul „bau-bau” al Elenei Ceauşescu e cel puţin deplasat, căci irelevant. Dacă l-am lua de bun, am interzice promovarea bărbaţilor peltici ori cu numele de Nicolae ca nu cumva să fie asemeni soţului doamnei mai sus-pomenite. Ori nemţii i-ar „popri” pe toţi bărbaţii cu mustaţă, să nu devină variante ale lui Hitler… Corect, încă o dată, egalitatea dintre bărbaţi şi femei are în vedere egalitatea de şanse. Numai că, după ce abia mi-am lepădat ghipsul (ca să nu zic lanţurile!) de la picioare, mi-e greu să ajung în vîrful dealului la fel de repede şi de uşor ca bărbatul care şi-a petrecut toată istoria în „cantonamente şi concursuri”. În acest caz şi deocamdată, şansele egale nu presupun doar situarea pe aceeaşi linie de start! 
	Întrecerea se cuvine acceptată. Chiar dacă e posibil ca Gilles Lipovetsky să aibă dreptate – femeilor le pasă de prea multă vreme de lucrul bine făcut, nu de funcţii, aşa că bărbaţii nu se află cu adevărat în primejdie în viitorul apropiat.
	L-am citit întotdeauna cu plăcere pe Mihai Zamfir. S-a întîmplat să-mi ofere acum cel mai la îndemînă exemplu de gînd nedus pînă la capăt. Ca să închei glumind, o întrebare: de vreme ce femeile reprezintă cam 52% din populaţia globului, de ce să li se acorde doar 50% dintre funcţii?!

	În răspunsul la un chestionar lansat de revista „Steaua” (Masculin versus feminin, nr. 5-6, 2001), spuneam, printre altele:
	
	Sigur, nu-i uşor să fii femeie într-o ţară exilată de statistici occidentale la rubrica „excesiv de misogină”. Dar nici bărbat nu cred că-i mai uşor să fii cînd prejudecăţile şi inerţiile vibrează ca-n ajun de cutremur şi pămîntul refuză să-ţi mai stea ferm sub picioare. Femeia ca „teritoriu colonizat” care se eliberează nu-i o simplă poveste de speriat bărbaţii. Totuşi, să spun de la început că o adevărată schimbare nu se va petrece în viitorul apropiat. Reconsiderarea reţetelor tradiţionale presupune trudă şi chiar disconfort. Relaţia masculin/feminin e atît de împotmolită în prejudecăţi şi inerţii încît pare de neclintit. S-au schimbat mentalităţi, regimuri, perspective, ideologii, însă esenţa învechită a raportului dintre sexe a rămas, în mare, neschimbată. „Boala” e prea veche, nici măcar victima nu mai e în stare să-şi vadă simptomele şi suferinţa. Pentru Pitagora, femeia era răspunzătoare de haos şi tenebre. Aristotel o socotea sîcîitoare „imperfecţiune naturală”. Biserica o satanizează, ca vinovată de toate relele, începînd cu izgonirea din rai. Însuşi cultul Mariei, al Fecioarei, echivalează o înfrîngere a femeii în datele sale naturale. Lumea se organizează după reguli masculine şi le perpetuează cu o pricepere, aş zice, diavolească. Pînă şi femeile preiau discursul masculin despre femeie. „Cu adevărat femeie” înseamnă frivolă, puerilă, iresponsabilă, supusă. Poate conduce imperii din alcov, dar nu i se îngăduie să-l părăsească. Se ivesc voci în apărarea condiţiei feminine, însă nu reuşesc să răzbată pînă la nivelul legilor şi cutumelor sociale. „Regulile lumii, zicea Montaigne, sînt făcute de bărbaţi, femeile au dreptul să le nesocotească”. Încet-încet, situarea în subalternitate poate să pară comodă. „Dacă întrevezi în cotidian forţa dominantă a istoriei, ajungi să înţelegi uriaşa influenţă a femininului asupra destinelor etnice” (Ortega y Gasset). Adevăr recunoscut, care nu le-a adus, însă, femeilor dreptul la vot, să zicem, decît cu mare întîrziere. Într-o carte citită de mulţi la vremea ei, dar rămînînd o simplă lectură – Al doilea sex –, Simone de Beauvoir demonta cu răbdare toate feţele relaţiei dintre cele două sexe. O făcea acum mai bine de o jumătate de veac. Straniu să descoperi cît de puţin au evoluat stările de lucruri între timp. „De cîte ori se comportă ca o fiinţă umană, se spune despre femeie că imită bărbatul”. Argumentul are efect şi astăzi. O întreagă propagandă bine concertată şi secondată asiduu de Biserică sfătuieşte femeia să nu-şi piardă feminitatea – adică locul subaltern. Căsătoria, mai credea Simone de Beauvoir, ar trebui să fie „aşezare laolaltă a două existenţe autonome”. Se mai vorbeşte şi despre contractul între doi parteneri egali. Cuvinte frumoase contrazise de chiar primul pas al căsătoriei: femeia ia numele bărbatului. Prin „tradiţie”. Unde e egalitatea? Autoritatea paternă şi numele tatălui se schimbă cu autoritatea maritală şi numele soţului. Atît de înrădăcinată e regula încît majoritatea femeilor şi bărbaţilor te privesc lung cînd le-o arăţi cu degetul. Actele de identitate te numără după căsătorie cu numele împrumutat de la soţ şi, eventual, cu iniţiala tatălui ori cu numele mic al părinţilor. Deşi în multe situaţii, nu doar litigioase, ar fi important şi pentru autorităţi să se menţioneze numele avut înainte. Prin fiice, familia, oricît de mare, de vestită, de mîndră, acceptă să renunţe la orice pomenire a contribuţiei sale la noua „celulă”. Ele, fiicele, nu sînt în stare să ducă numele mai departe, sînt simple fundături.
	Automatismele comportamentale şi verbale sînt nenumărate. Inerţiile sînt atît de puternice că fiecare se încarcerează în propriul sex şi priveşte cu suspiciune mişcările „adversarului”. Deocamdată, feminismul ca ideologie exagerează şi exagerarea nu-i decît normală. Schimbările se produc la noi, oamenii, prin şocuri. La un moment dat, cei doi vor încerca să se cunoască reciproc, să-şi recunoască asemănările, să-şi respecte diferenţele, să atingă complementaritatea ideală. Ideea nu e ca femeia să imite apucături masculine pentru a dobîndi drepturi şi putere, ci de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele) genului. Şi de a accede la putere, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cîntărite lucid şi echidistant. Metodele aplicate azi în favoarea femeii sînt la un pas de grotesc. Emisiunile televizate, în cel mai bun caz stupide. Mai că-ţi vine să regreţi statutul de „tovarăşă”, cînd, în elanuri colective bine mimate, erai tratată pe picior de egalitate. Sociologii germani au la îndemînă cele două ţări acum unite pentru a descoperi ce anume s-a cîştigat şi cît de mult s-a pierdut în jocul ideologiilor. La noi, tranziţia s-a grăbit să-i retragă femeii statutul de tovarăş şi e încîntată cînd o poate exila la cratiţă ori în postura de obiect sexual (aţi observat la televizor domni eleganţi, la patru ace, prezentînd vreo emisiune alături de dudui aproape despuiate, făcînd „frumos”?). Încă un singur fleac: de pe la 20 de ani, băiatului i se spune domnul X, indiferent dacă e căsătorit ori nu; fetei i se spune domnişoară sau doamnă, în funcţie de „starea civilă”: pentru ea, căsătoria e o marcă, pentru el, un amănunt nesemnificativ.

	Îmi zic mie însămi scriitoare, eseistă, profesoară, redactoare etc. Nu şi critică, limba nu îngăduie deocamdată. Oricum, pentru un neam misogin, limba e surprinzător de liberă, dezinhibată, democrată. Francezul spune „madame le professeur”, iar formele feminine i se par încă „barbare”. Dar acelaşi francez tratează cu respect şi fără tresăriri morale femeia care a hotărît să trăiască singură, să-şi crească, eventual, tot singură, copilul şi să nu-şi dorească neapărat certificat de căsătorie cînd are o „relaţie”. 
	Aş zice că romînii au o limbă mai luminată decît ei... 
* Reiau şi revăd, ici-colo, şi fragmente din prima variantă: Limba, stăpîna noastră, 1999.
* Vezi, mai ales, sensurile pe care i le dă Tudor Cătineanu în Constructe, 2000, şi în Echilibru şi dezagregare. Antinomia eminesciană, 2002. 
??

??

??

??

9
   

266