CUVINT ÎNAINTE Ideea unei cărţi despre pertinenţa lumilor posibile pentru analiza structuriilor limbajului mi-a fost dată de cursurile de semantică formală şi de semantică a lumilor posibile predate studenţilor de la Facultatea de Litere din Cluj în ultimii ani. Cartea este, în acest sens, o introducere într-un curent logico-semantic de mare relevanţă pentru cercetarea contemporană a semnificaţiei în limbile naturale şi cu ample implicaţii în domeniul lingvisticii sau al raporturilor acesteia cu logica şi filosofîa. Semantica formală, devenită, la Richard Montague, semantică a modelelor teoretice sau semantică a lumilor posibile, se revendică de la tradiţia analitică în logica şi filosofia continentală şi, mai cu seamă, cea anglo-americană. Reflexele acestei tradiţii sînt evidente în demersul practicat în cadrul acestei teorii semantice şi în instrumentele ei precise de analiză, care au fost aplicate în mod sistematic, în ultimii treizeci de ani, la cercetarea semnificaţiei în limbile naturale. La noi în ţară, cel care a îmbrăţişat cu multă pasiune şi dedicaţie un asemenea domeniu a fost remarcabilul lingvist, Emanuel Vasiliu. Chiar dacă această teorie semantică nu a găsit deocamdată soluţii pentru toate problemele semnificaţiei, prin impresionantului său aparat logic ea a reuşit, totuşi, să genereze suficiente rezultate care să ateste existenţa unor proprietăţi esenţiale ale limbilor naturale ce nu pot fi înţelese în absenţa unei abordări din perspectivă formalistă. Marea putere explicativă a teoriei, capacitatea ei de a penetra nivele ale structurării limbajului inaccesibile pe alte căi, demonstrarea naturii logice a limbajului uman, sînt factori care au contribuit la permanenta ei expansiune şi la consacrarea ei ca o direcţie fundamentală în analiza semantică. Cartea îşi propune să descrie metodologia acestei teorii semantice, să prezinte ideile şi noţiunile ei de bază, sa le evalueze, iar apoi să testeze pertinenţa abordării din această perspectivă teoretică a unor fenomene apartinînd atît uzului nonliterar al limbajului, cît şi celui literar. In măsura posibilului, am redactat textul de aşa manieră încît să fie mai uşor accesibil, motiv pentru care am anexat şi un Glosar în partea finală. Natura însă nu întotdeauna facilă a demersului explică caracterul uneori mai "ermetic" al discursului. Cartea se adresează mai multor categorii de cititori interesaţi de natura limbajului uman, de lingvistica contemporană, de semantică sau de relaţiile acestora cu logica şi filosofia: lingviştilor, prin schiţarea perspectivelor oferite de această direcţie fecundă în abordarea contemporană a semnificaţiei; logicienilor şi filosofilor, prin aplicaţiile logicii în domeniul analizei limbajului uman sau prin reverberaţiile filosofice ale temei abordate; teoreticienilor literari, prin descrierea, din această perspectivă, a discursului ficţional şi a discursului indirect liber; şi, în primul rînd, studenţilor de la facultăţile de litere care urmează cursuri de semantică formală sau de semantică a lumilor posibile. Doresc să adresez mulţumiri colegilor care, prin sugestiile lor, au propus clarificări fructificate în lucrare. Printre ei se numără Liana Pop, care a binevoit să citească textul cărţii şi să aducă observaţii extrem de pertinente, şi Mircea Borcilă şi Carmen Vlad, cu care am avut discuţii deosebit de utile pe marginea temei abordate. Nu în ultimul rînd, doresc să le mulţumesc studenţilor mei pentru întrebările, nu întotdeauna comode, puse în cadrul cursului de semantică a lumilor posibile, predat la masteratele de lingvistică ale Facultăţii de Litere din Cluj. ----- Ştefan Oltean Cluj, 22 martie 2003 1. INTRODUCERE: ARGUMENTE PENTRU O SEMANTICĂ REFERENŢIALA Semantica limbilor naturale este un domeniu extrem de complex, datorită nu numai multitudinii de fenomene care cad sub incidenţa ei, ci şi numeroaselor demersuri practicate. La acestea se adaugă relaţiile controversate, insuficient elucidate, cu sintaxa şi pragmatica1, sau dezacordul care persistă cu privire la descrierea mecanismelor de producere a sensului. Lucrarea de faţă nu îşi propune discutarea unor asemenea aspecte, altminteri deosebit de importante şi foarte interesante, ci prezentarea unei direcţii fundamentale care marchează abordarea semnificaţiei în perioada contemporană, cunoscută sub denumirea generică, de semantică referenţială, şi care se aplică unor orientări majore în cercetarea semnificaţiei: semantica vericondiţională semantica formală şi semantica modelelor teoretice - versiune actuală a semanticii formale - sau semantica lumilor posibile. Aceste orientări au fost dezvoltate în mare măsură în cadrul logicii şi al filosofîei limbajului de sorginte continentală şi anglo-americană şi, prin aplicarea 10 lor sistematică la studiul limbilor naturale, ele au devenit, în ultimele decenii, unele dintre direcţiile cele mai importante şi mai fecunde în analiza semnificaţiei. A fost elaborat un impresionant aparat tehnic care a permis descrierea elegantă a numeroase aspecte semantice, au fost captate proprietăţi ale limbii naturale inaccesibile pe alte căi. Chiar dacă semantica referenţială în diferitele ei ipostaze nu a găsit soluţii pentru toate problemele cercetate şi a nu a reuşit să rezolve o serie de controverse, ea nu s-a lăsat descurajată, ci a perseverat în a descrie, prin intermediul impresionantului aparat logic pe care şi 1-a apropriat, numeroase aspecte legate de semnificaţie. Graţie puterii ei explicative, a cîştigat în mod constant teren şi s-a impus ca un demers fundamental în analiza semantică a limbii naturale. Cînd am pomenit de aplicarea demersului de factură logică la studiul semnificaţiei, am avut în vedere, chiar dacă nu în primul rînd, în pofida presupoziţiilor filosofice diferite, şi concepţia generativă chomskiană despre limbaj, care şi-a propus schimbări radicale în domeniul cercetării lingvistice. Contribuţia majoră a lui Noam Chomsky (1957) constă în aceea că el afirmă pentru prima dată că limbile naturale pot fi generate de sisteme formale sau, cu alte cuvinte, că ele pot fi descrise asemenea sistemelor formale (Bach 1989; vezi şi Vasiliu 1970). Ideea, deloc confortabilă, şi-a găsit materializarea în aplicarea modelelor matematice la studiul cunoaşterii limbii, încercîndu-se astfel modelarea sistemelor cognitive care explică fenomenele lingvistice. Primele succese importante au fost repurtate în sintaxă, înţeleasă ca studiu al aspectelor strict formale ale limbii, fără referire la sens, de unde provine şi conceptul chomskian al limbii ca sistem formal. Ideea se regăseşte şi în cadrul versiunii formaliste a semanticii referenţiale 11 contemporane (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990; Bach 1989; Saeed 1997; Vasiliu 1970), care operează cu gramatici generative ale limbajelor formale. Pînă nu de mult însă, descrierea ştiinţifică a semnificaţiei în limbile naturale a fost neglijată, din motivul că acestea sînt mult prea vagi şi ambigue pentru a li se aplica aparatul descriptiv al limbajelor formale. Un punct de vedere diferit 1-a avut însă Richard Montague, care în lucrările sale scrise la sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor 70 a susţinut că limbile naturale pot fi tratate asemenea limbajelor artificiale ale logicianului. El a formulat astfel ceea ce Emmon Bach (1989: 8) numeşte "teza lui Montague", în conformitate cu care limbile naturale pot fi caracterizate ca sisteme formale interpretate ["interpreted formal systems"]. Ideile filosofului şi matematicianului american, adaptarea metodelor semanticii logice la descrierea semnificaţiei complexe exprimate prin intermediul limbilor naturale, au avut un mare răsunet şi au influenţat în mod esenţial dezvoltările recente în domeniul semanticii. Acestea sînt doar cîteva evoluţii care au contribuit la reformularea metodelor şi, parţial, a obiectivelor semanticii lingvistice în general şi a semanticii referenţiale în particular, în cadrul a ceea ce poartă denumirea de semantică formală, devenită, la Montague, semantică a modelelor teoretice sau semantică a lumilor posibile. în discutarea nepretenţioasă a acestora pornim însă de la asumpţia că lingvistica nu include doar studiul limbii sau al interpretării ei ca un sistem abstract, ci şi modul în care un asemenea sistem este reprezentat în mintea umană şi utilizat pentru exprimarea gîndurilor şi pentru comunicarea lor. Vom avea deci în vedere nu numai o semantică în sensul strict al termenului, preocupată doar de sensul expresiilor lingvistice, ci şi ceea ce vorbitorii semnifică prin 12 utilizarea acestor expresii, aspect care îşi găseşte sprijin, printre altele, în unele evoluţii recente, cum ar fi teoria situaţiilor [], care se prevalează de aparatul formal al semanticii pentru descrierea precisă a situaţiilor (vezi impresionantele volume editate de Locul semanticii referenţiale în cadrul direcţiilor de cercetare a semnificaţiei Drept preambul la prezentarea semanticii referenţiale, propunem o scurtă discuţie cu privire la locul pe care ea îl ocupă în cadrul direcţiilor de cercetare a semnificaţiei în limbile naturale. Cu riscul de a simplifica lucrurile, în momentul de faţă se pot distinge trei direcţii majore în abordarea sensului lingvistic. La unul dintre poli se situează teoriile reprezentaţionale, în conformitate cu care analiza semantică vizează descoperirea structurilor conceptuale situate la baza limbii. Pentru adepţii acestor teorii, cercetarea semnificaţiei este echivalentă cu cercetarea reprezentărilor mentale. Semnificaţiile sînt, în această viziune, obiecte mentale sau concepte situate în mintea noastră. Sursa conceptelor este multiplă: se pare că un număr de 50-100 sînt înnăscute şi identice în toate limbile - termenii semantici primari şi universali, cu rol esenţial în generarea altor concepte2 (spre exemplu, ceva, 13 acesta, celălalt, eu, tu, unu, doi, mulţi, a şti, a dori, a simţi, bine, rău, a putea, dacă, fiindcă, nu; vezi inventarul propus în Wierzbicka 1996); altele iau naştere în urma interacţiunii cu mediul şi se transmit în comunitatea lingvistică (spre exemplu, tigru, balenă, lămîie etc; vezi, pentru teoria lanţului cauzal, Chierchia şi McConnel-Ginet 1990), sau se însuşesc prin descrieri verbale (spre exemplu, cvadruped, rudă de gradul doi). Ultimele două tipuri ar fi responsabile pentru diferenţele marcante care separă lexiconul limbilor naturale. Pentru un reprezentant al teoriei inneiste, cum ar fi Chomsky, conceptele înnăscute sînt multe ca număr, ele provin din esenţa naturii noastre umane, iar sarcina noastră ca fiinţe dotate la naştere cu o gramatică universală şi cu o capacitate de formare a conceptelor este, printre altele, de a ataşa etichete acestora (cuvintele propriu-zise). Studiul semnificaţiei, care constă, în teoria în discuţie, în cercetarea manierei de realizare a reprezentărilor mentale asociate cu diversele conţinuturi, se identifică aşadar cu studiul reprezentărilor semantice. Această tradiţie marchează, printre altele, o zonă importantă a cercetării semantice în cadrul psihologiei şi al inteligenţei artificiale. La celălalt pol se situează teoriile referenţiale sau denotaţionale, orientate înspre exterior, înspre lume, şi preocupate de semnificaţia informaţională a limbii, de faptele, de situaţiile descrise prin intermediul acesteia. Semnificaţia constă, în această concepţie, în relaţia dintre expresiile lingvistice sau configuraţiile de expresii şi diferitele tipuri de lucruri (cu privire la tipurile de lucruri vezi infra, cap. 2), cazul cel mai tipic fiind numele proprii, a căror semnificaţie este epuizată de referent. Limba ne permite să vorbim şi despre stările interioare, să exprimăm atitudini şi procese mentale, cum ar fi convingeri, speranţe, dorinţe etc, caz în care semnificaţia 14 ei informaţională este prezentă, dar nu este evidentă deoarece informaţia nu este de această dată publică şi obiectivă, ci individuală şi subiectivă, la ea avînd acces doar experimentatorul (cf. comentariul extins al lui Wittgenstein 1958 [1953] cu privire la caracterul privat şi indeterminat al semnificaţiei cuvîntului pain ["durere"] din limba engleză). în consecinţă, arunci cînd vorbim de semnificaţia informaţională ne referim nu numai la relaţia cu fenomene concrete din lumea exterioară, ci şi la fenomene mentale sau lucruri abstracte. Semantica referenţială sau semantica denotaţională este un tip de teorie semantică preocupată de semnificaţia informaţională a limbii, de raportul dintre simbolurile lingvistice şi realitate, fie ea şi interioară. Există de asemenea teorii sociale sau pragmatice ale semnificaţiei, care pun accentul pe funcţia de comunicare a limbii, înţeleasă ca activitate socială. Semnificaţia constă, în această concepţie, în modul în care se întrebuinţează limba în cursul interacţiunii comunicative. Prin intermediul cuvintelor înfăptuim acţiuni (a spune, spre exemplu, "Promit să nu mai mint" constituie, în anumite împrejurări, o promisiune, un tip de act de limbaj). Aspectele care privesc actele cu relevanţă socială pe care le efectuăm prin utilizarea limbii ocupă un loc central în consideraţiile de ordin semantic şi trebuie incluse într-o teorie a semnificaţiei. Teoriile schiţate mai sus nu sînt întru totul incompatibile, întrucît semnificaţia comportă, alături de componenta reprezentaţională, aspecte denotaţionale şi aspecte pragmatice, după cum ilustrează înţelegerea propoziţiei (1) Scrisoarea a fost trimisă subsemnatului în data de 18 martie 2002. 15 Pentru o interpretare semantică adecvată, receptorul trebuie să stabilească cu exactitate despre ce este vorba în această propoziţie, iar în acest scop se impune mai întîi ca el să aibă o reprezentare mentală adecvată a conţinutului propoziţiei. Or, aceasta presupune, la rîndul său, reprezentări interne corespunzătoare ale sensurilor termenilor scrisoare, trimite, subsemnatul ş.a.m.d. Mai mult decît atît, pentru recuperarea semnificaţiei acestor termeni, se impune ca receptorul să cunoască o serie de aspecte contextuale relevante {aspecte pragmatice), pe baza cărora să identifice denotaţia cuvintelor "scrisoarea" sau "subsemnatului", spre exemplu, şi să stabilească astfel exact despre ce scrisoare este vorba şi cui i-a fost aceasta trimisă. în continuare, el poate determina valoarea de adevăr a propoziţiei (adevărtat sau fals), pe baza corespondenţei dintre conţinutul reprezentat şi realitate. Relevanţa aspectelor denotationale sau referenţiale este subliniată de următorul scenariu: Ion Popescu primeşte o scrisoare de ameninţare în data de 18 martie, el depune o declaraţie la poliţie, iar propoziţia (1) figurează în declaraţia amintită. Cunoaşterea aspectelor denotationale devine obligatorie într-un asemenea caz, ele fiind esenţiale pentru demararea şi buna desfăşurare a anchetei, în acest sens, dacă denotaţia identificată pe cale contextuală a termenului subsemnatul este "Ion Popescu" şi propoziţia este adevărată, atunci ancheta va urmări cu precădere aspecte relevante pentru sesizarea în discuţie, petrecute probabil înjurai datei trimiterii acestei scrisori. Prin urmare, cele trei componente {reprezentaţională, denotaţională şi pragmatică) sînt mai degrabă complementare, o teorie care ignoră vreuna dintre ele fiind nesatisfăcătoare. în acest sens, ar fi rezonabil, spre exemplu, ca semnificaţia să fie tratată atît din perspectiva componentei informaţionale, cît şi a celei 16 reprezentaţionale sau a celei pragmatice. Dintre acestea, semantica se preocupă de aspectele care cad sub incidenţa primelor două componente (informaţională şi reprezentaţională), pe care le pune în relaţie chiar în cadrul versiunii semanticii referenţiale cunoscută sub denumirea de semantică a modelelor teoretice sau semantică a lumilor posibile. Aceasta din urmă realizează joncţiunea abordării denotaţionale cu cea reprezentaţională în spaţiunl extins acordat studierii fenomenelor aparţinînd laturii intensionale (nonreferenţiale) a semnificaţiei (vezi infra, cap. 4) (cf. şi Ionescu 1997: 64-69); explicaţia acestora ridică probleme de natură psihologică, de genul acelora din cadrul abordărilor reprezentaţionale, cum ar fi problema stabilirii relaţiei dintre un cuvînt şi un referent sau o extensiune, amintită de Saeed (1997: 294), care presupune, cel mai des, un nivel al reprezentărilor mentale. Semanticienii diferă însă cu privire la ponderea acordată componentelor în discuţie,, adepţii teoriilor reprezentaţionale ignorînd pur şi simplu semnificaţia informaţională, obiectivă a limbii. Este evident că există asemănări fundamentale între reprezentările noastre mentale despre lume, ceea ce face comunicarea posibilă şi eficientă, şi că această asemănare se datorează naturii noastre umane comune (Chomsky 1988), unei experienţe perceptive similare, unui contact similar cu mediul. în acest sens, legătura cu lumea reprezentată este fundamentală, susţin Gennaro-Chierchia şi Sally McConnell-Ginet (1990), pentru că lumea oferă baza pentru asemănările care marchează experienţa noastră perceptivă şi îşi găsesc reflectarea în expresiile lingvistice. 17 Noţiuni de semantică referenţială Fiind interesată de relaţiile dintre simbolurile lingvistice şi lume, semantica referenţială operează, pentru captarea lor, cu o teorie a adevărului în sensul corespondenţei cu realitatea. In acest sens, se presupune ca vorbitorii au capacitatea de a înţelege situaţia descrisă de enunţ şi de a stabili dacă această situaţie are corespondent în realitate. Dacă are, atunci propoziţia sau enunţul este adevărat, dacă nu are, atunci este fals. Cu alte cuvinte, vorbitorii sînt conştienţi de condiţiile de adevăr ale propoziţiei, condiţii care, constînd în stările de lucruri ce fac propoziţia adevărată, determină sensul propoziţiei (Vasiliu 1990: 43). La prima vedere, un asemenea demers pare a fi însă aplicabil numai propoziţiilor declarative, deoarece este contraintuitivă abordarea întrebărilor sau a poruncilor, spre exemplu, ca descrieri de situaţii. De asemenea, sînt numeroase cazuri în care corespondenţa nu poate fi stabilită pentru că enunţurile descriu situaţii ipotetice, posibile, imaginare etc. Reprezentanţii semanticii referenţiale au încercat să răspundă însă unor probleme de acest gen, elaborînd un aparat prin intermediul căruia să poată da seama şi de asemenea situaţii. Există mai multe motive pentru care semantica referenţială în versiunea cunoscută sub denumirea de semantică a modelelor teoretice, care are un aparat formal sofisticat, a cîştigat teren în ultimele decenii şi a reuşit să se impună ca o orientare fundamentală în cercetarea contemporană a semnificaţiei lingvistice. Un avantaj constă în aceea că utilizarea limbajelor logice pentru descrierea semnificaţiei expresiilor lingvistice permite captarea într-o manieră concisă, elegantă şi precisă, prin intermediul unei formule clare, a unor relaţii a căror specificare este sau imposibilă pe alte căi, datorită naturii lor prea abstracte, sau ar reclama pasaje lungi de proză, 18 uneori convolută. Pentru moment menţionăm, în acest sens, importantele deschideri realizate în domeniul semanticii întrebărilor (vezi infra, cap. 5) sau posibilitatea descrierii precise a unor propoziţii ambigue, cum ar fi "Toată lumea iubeşte pe cineva" sau "Tigrul este feroce", ale căror semnificaţii distincte (spre exemplu, "Toţi tigrii sînt feroce", "Acest tigru este feroce") sînt explicate prin actualizarea, în contexte diferite, a unor structuri subiacente diferite, identificabile prin formalizare, prin operarea cu cuantificatori şi prin invocarea noţiunii de domeniu ["scope"] al cuantificatorului (vezi infra, cap. 3). Un alt avantaj constă în faptul că demersul practicat permite evitarea circuîarităţii în explicarea semnificaţiei expresiilor lingvistice, a cărei specificare nu se mai realizează prin intermediul unei limbi naturale, cum se întîmpîă în cazul abordărilor tradiţionale, ci prin traducerea într-un limbaj logic cu o sintaxă şi semantică clar definite - calculul predicaţional sau prepoziţional: "metalimbaj universal", după Saeed (1997: 271) -, ancorat la rîndul său semantic prin raportare la situaţii din lumea reală. Dincolo de aceste avantaje, există şi dezavantaje, dintre care unul de natură să îi descurajeze pe începători: semantica modelelor teoretie nu este uşor accesibilă. Ea presupune multă disciplină, meticulozitate şi rigoare, răbdare în însuşirea limbajului logic şi a tehnicilor necesare formalizărilor, iar rezultatele nu apar imediat. După însuşirea metodologiei însă, avantajele trec evident pe primul plan. De asemenea, deşi s-au înregistrat progrese imense în abordarea din perspectivă logică a limbii naturale, mai există fenomene lingvistice pentru care nu s-a reuşit deocamdată o explicaţie corespunzătoare din această perspectivă. în această ordine de idei, amintim în primul rînd problemele asociate cu variabilitatea sensului cuvintelor în uzul 19 lingvistic, fenomen care poate crea impresia că sensul este "indeterminat" sau prea "vag" (vezi Wittgenstein 1958 [1953]; Austin 1961) pentru a fi descris în termenii unui limbaj logic insuficient de nuanţat pentru a capta asemenea aspecte şi care operează cu două valori: adevărat sau fals. Ne putem întreba aşadar care este sensul precis al unor termeni precum masă sau mobilier, spre exemplu, date fiind posibilele utilizări ale acestora în referiri la obiecte ce nu sînt în mod tipic "mese" sau nu au proprietăţile caracteristice ale "mobilierului". Este oare adevărată sau falsă o propoziţie în care cuvîntul masă are un asemenea sens "deviant"? Fără a îmbrăţişa teoriile indeterminării sensului lingvistic, ne dăm totuşi seama că aspectele menţionate ridică probleme pentru o semantică care îşi propune să opereze cu definiţii precise. Trebuie să remarcăm însă că în majoritatea cazurilor termenii lingvistici respectă totuşi criterii clare de întrebuinţare, masă şi mobilier designînd mese sau piese de mobilier tipice, şi că semantica referenţială are în vedere în primul rînd asemenea situaţii. Alte fenomene care pot ridica probleme sînt acelea asociate cu variabilitatea actelor de limbaj (întrebare, poruncă, exclamaţie etc), explicarea acestora (exceptînd aserţiunile) din perspectiva unei semantici vericondiţionale părînd, la prima vedere, contraintuitivă: oare este o întrebare, o poruncă sau o exclamaţie adevărată sau falsă? Precizăm însă că şi în cercetarea acestor fenomene semantica de care ne ocupăm a înregistrat progrese remarcabile (vezi infra, cap. 5), reuşind să dea soluţii interesante la probleme insuficient aprofundate în cadrul altor direcţii de cercetare. Se pare deci că avantajele prevalează, totuşi, în comparaţie cu dezavantajele, fapt care ar explica expansiunea constantă, în ultimele decenii, a acestei semantici, în versiunea ei actuală, semantica modelelor teoretice. 20 Sens şi referinţă Aşa cum am subliniat, o teorie semantică referenţială nu poate epuiza problema semnificaţiei, deoarece expresiile lingvistice au, în afara designaţiei lor, şi un conţinut sau un sens. în plus, există în limba naturală categorii de expresii nonreferenţiale (vezi infra, cap. 2). Gottlob Frege, un renumit logician şi filosof care a pus bazele studiului din perspectivă logică a limbii naturale şi care a influenţat în mod semnificativ dezvoltările în domeniul semanticii, a operat, în acest sens, o distincţie fundamentală între referinţă şi sens şi a descris natura lor în cazul diferitelor tipuri de expresii lingvistice. In conceptualizarea propusă, referinţa este pusă pe seama relaţiei dintre expresiile lingvistice şi denotatul lor, iar sensul este un nivel de reprezentare mentală situat între expresiile lingvistice şi lume, nivel care precedă şi permite referinţa3. In esenţă, referinţa sau extensiunea4 unui grup nominal referenţial este un obiect individual, în timp ce sensul sau intensiunea lui este un concept individual*. Spre exemplu, referinţa expresiei luceafărul de dimineaţă este planeta Venus, iar sensul său, steaua care dispare ultima de pe firmament dimineaţa. Referinţa expresiei luceafărul de seară este identică, dar sensul său este diferit: steaua care apare prima pe firmament seara. (Un vorbitor neautorizat poate asocia diferenţa de sens dintre cele două expresii cu o diferenţă referenţială şi, în consecinţă, le poate utiliza pe acestea pentru a desemna două corpuri cereşti distincte.) Este prin urmare posibil ca două expresii cu referinţă identică să aibă sensuri diferite, acestea corespunzînd unor moduri distincte de prezentare. Cu alte cuvinte, asemenea expresii, deşi au aceeaşi referinţă, exprimă sensuri diferite. Referinţa unui predicat este însă un set de indivizi, iar intensiunea sa este o anumită proprietate. Spre exemplu, referinţa expresiei este student este setul de indivizi care sînt studenţi, iar sensul său, proprietatea, calitatea de a fi student. Referinţa unei propoziţii constă în schimb în valoarea ei de adevăr - adevărat sau fals -, în timp ce sensul său este dat de gîndul sau propoziţia logică exprimată. Spre exemplu, referinţa propoziţiei Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară este valoarea ei de adevăr (adevărat în mod necesar, a posteriori), iar sensul său, propoziţia exprimată: "Steaua care se vede dimineaţa este identică cu steaua care se vede seara". Tabelul 1, inspirat din Chierchia şi McConnell-Ginet (1990: 58), redă clasificarea sensului şi a referinţei după Frege: Tabelul 1 Exemplu Sens Referinţă Grup verbal este student Proprietate Set de indivizi Grup nominal Luceafărul de dimineaţă Concept individual Venus Propoziţie Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară Gîndul exprimat sau propoziţia logică Valoarea de adevăr Prin urmare, acceptînd distincţia fregeană, care, reformulată, străbate întreg domeniul semanticii referenţiale, constatăm că pentru acest tip de abordare semnificaţia unei expresii lingvistice nu constă exclusiv în denotaţie, ci presupune în mod concomitent şi sensul. 22 Semantica referenţială, cel puţin în versiunea ei de care ne ocupăm, nu trebuie deci identificată cu o simplă teorie referenţială, ea fiind preocupată, printre altele, cum vom vedea, şi de problema situaţiilor imaginare sau a entităţilor mentale. Există aşadar două aspecte ale semnificaţiei: aspectul interior, constînd în ceea ce există în mintea noastră, şi aspectul exterior, determinat de ceea ce există în lumea reală. Cu alte cuvinte, semnificaţia presupune atît componenta reprezentaţională, cît şi componenta referenţială, ultima fiind responsabilă de valoarea "informaţională" (Chierchia şi McConnell-Ginet 1990) a limbii, dată de modul în care ea se raportează la realitate. Pe de o parte, această raportare nu este însă nicidecum predeterminată de structura fizică a mediului exterior, tot aşa cum nici informaţia provenită din acest mediu nu este înregistrată în mod pasiv, ci presupune participarea activă a minţii umane şi a mecanismelor de percepţie. Pe de altă parte însă, corespondenţa dintre limbă şi mediu are o natură sistematică, dat fiind că fiinţele umane, în virtutea naturii lor, se raportează într-o manieră în multe privinţe similară la lume. Cum ar fi altcumva posibilă utilizarea limbii în descrieri de evenimente sau în transmiterea de instrucţiuni etc? în consecinţă, se pare că o parte importantă a semnificaţiei unui enunţ constă în înţelegerea situaţiei descrise sau în informaţia comunicată. Dar să încercăm să urmărim mai jos acest aspect destul de controversat. "Argumente pentru includerea referinţei---------------------------- Există mai multe motive care îndeamnă la includerea referinţei în analiza semantică a limbilor naturale. Cazul cel mai la îndemînă îl reprezintă, desigur, numele proprii, care funcţionează preponderent referenţial, în sensul că sînt, de regulă, nestructurate ["unstructured"] - nu au conţinut descriptiv care să medieze legătura cu purtătorii lor sau, cu alte cuvinte, le lipseşte sensul - şi denotă direct un anumit individ din lumea reală ("concept individual", Vasiliu 1970: 125; Bowers şi Reichenbach 1978: 25). Ele aparţin termenilor singulari ["singular terms"] sau russellieni ["Russellian"] (Evans 1982), a căror semnificaţie depinde în exclusivitate de existenţa referinţei, care este fixată în mod convenţional. Numele proprii sînt designatori rigizi (Kripke 1972), fiind lipsite de ambiguitate, fiind ataşate direct referentului printr-un ceremonial originar de "numire" (Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 85) şi funcţionînd asemenea unui cod numeric personal. O serie de substantive comune, spre exemplu, tigru, pisică, se aseamănă cu numele proprii privind modul în care sînt ataşate obiectelor desemnate. Deşi situaţia este, de această dată, mai complicată, şi ele presupun ca în cazul numelor proprii un botez iniţial (ibid.), prin care se creează, la un moment dat, o legătură referenţială între cuvintele în discuţie şi diferite clase de referenţi , care se propagă apoi în cadrul comunităţii lingvistice (vezi infra, cap. 4). După Saul Kripke şi Hilary Putnam, iniţiatorii acestei teorii a lanţului cauzal, o clasă importantă de cuvinte sînt ataşate direct referenţilor posibili, semnificaţia lor comportînd un component demonstrativ de care nu se poate face abstracţie (spre exemplu, vorbitorul arată înspre obiectele corespunzătoare şi spune: "Ion Popescu este acest individ"; "Pisicile sînt animale de acest tip")7. Chierchia şi McConnell-Ginet (1990) merg chiar mai departe, sugerînd că limba naturală îşi are originea în potrivirea ["matching"] dintre un simbol şi entităţile din mediul exterior, cum este cazul sistemelor de semne al primatelor, care funcţionează strict referenţial - semne distincte fiind utilizate pentru tipuri diferite de animale de pradă (spre exemplu, vulturi, şerpi, feline). Chiar dacă' sînt mai puţin evidente, aspectele referenţiale sînt prezente şi în cazul propoziţiilor. Minciuna şi ironia, spre exemplu, presupun cunoaşterea de către vorbitor a condiţiilor de adevăr ale enunţurilor rostite, fapt care face posibilă exprimarea prin respectivele enunţuri a unor stări de lucruri ce nu sînt conforme cu realitatea actuală. Lucrurile pot fi însă mai subtile. Adevărul este prezent şi în procesul de achiziţie a limbii de către copil, chiar dacă acesta nu este conştient de aşa ceva. Copilul începe prin a identifica condiţiile de adevăr ale unui număr limitat de propoziţii pe care le aude, ataşînd global propoziţiile unor situaţii fără a analiza contribuţia elementelor lor componente, neoperînd, aşadar, cu noţiunea de compoziţionalitate a sensului. Apoi, el identifică referenţii cuvintelor printr-un proces de abstractizare, în funcţie de contribuţia lor la descrierea situaţiilor sau, mai simplu, de modul în care enunţurile percepute se conformează stărilor de lucruri reale, sau, altfel spus, în funcţie de valoarea de adevăr a propoziţiilor. In acest proces, copilul va utiliza aparatul său lingvistic înnăscut, care include, alături de sintaxa universală () şi conceptele înnăscute (vezi Wierzbicka 1996), capacitatea umană de formare a conceptelor (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990). Cu o asemenea _ minte "formatată", cu o predilecţie pentru identificarea obiectelor discrete şi a acţiunilor, el va forma, pe baza regularităţilor constatate, categorii mentale care reunesc lucrurile de acelaşi tip şi va intui astfel semnificaţia corectă a cuvintelor (vezi şi Pinker 1994). 25 Referinţa intră aşadar pe rol prin contribuţia ei la condiţiile de adevăr ale propoziţiilor, iar cunoaşterea acestor condiţii (circumstanţele în care propoziţiile sînt adevărate) constituie un preambul la cunoaşterea sensului cuvintelor şi al prepoziţilor. Pentru a fi mai clari, recurgem la un scenariu şi anume: un copil este hrănit, printre altele, cu mere, miere, ceai, banane etc. şi aude propoziţii precum "Mărul este dulce", "Mierea este dulce", "Ceaiul este dulce", "Banana este dulce" etc. Cunoscînd deja cuvintele "măr", "miere", "ceai", "banană", prin abstractizare şi variate procese inferenţiale, el va putea identifica semnificaţia cuvîntului "dulce" din limba romînă prin confruntarea propoziţiilor cu situaţiile percepute. Includerea adevărului sau a condiţiilor de adevăr într-o teorie semantică a limbilor naturale îşi găseşte sprijin şi în prezenţa verbelor factive (vezi Kiparsky şi Kiparsky 1971), precum a şti, a observa, care presupun adevărul complementelor lor (vezi infra, cap.5). Astfel, propoziţii precum "Ion ştie că pămîntul este rotund" şi "Ion ştie că doi şi cu doi fac patru" sînt adevărate şi deci acceptabile din punct de vedere semantic deoarece complementele lor sînt adevărate, ceea ce nu se poate afirma despre "Ion ştie că doi şi cu doi fac cinci", care este falsă8. Asemenea propoziţii sînt neadevărate şi deci inacceptabile sau cel puţin bizare şi dacă propoziţia incapsulată (subordonată) nu este adevărată, spre exemplu, în "Ion ştie că regele Franţei este chel" (Bowers şi Reichenbach 1978: 39; t.n., Ş.O.), unde descripţia definită "regele Franţei" are referinţă vidă pentru că în 26 realitatea actuală nu există un rege al Franţei. în cazul însă al verbelor nonfactive - care nu presupun adevărul complementelor lor şi nu conectează la lumea reală -, propoziţiile cu anomalii de genul celor semnalate mai sus sînt perfect acceptabile: "Ion crede că doi şi cu doi fac cinci" sau "Ion crede că pămîntul este plat" (vezi şi infra, cap. 5). In consecinţă, cînd spunem că cineva ştie ceva, nu ne referim doar la actul mental al persoanei respective, ci şi la fapte obiective din lumea reală, în timp ce atunci cînd spunem că cineva crede ceva, unicul aspect relevant este starea mentală. în final, tot cu privire la rosturile semanticii referenţiale, vericondiţionale, este interesant să remarcăm că o bună parte dintre enunţurile în limbile naturale (majoritatea, de fapt) sînt despre lumea reală, descriind de regulă situaţii din viaţa cotidiană, motiv pentru care nu este deloc indiferent dacă în analiza lor semantică se are sau nu se are în vedere valoarea lor de adevăr. Probleme Argumentele înfăţişate mai sus sînt relevante pentru semantica referenţială sau vericondiţională. Ele nu sînt însă dovezi incontestabile, deoarece problema semnificaţiei prezintă o complexitate deconcertantă. Să considerăm, spre exemplu, numele proprii. Semnalăm, cu privire la ele, că acestea sînt potenţial ambigue, fapt ilustrat de contexte tipic dezambiguizante, cum ar fi: _______^__ "un Ion Popescu care locuieşte la Cluj", unde numele propriu"se cuplează cu o propoziţie — — relativă; "Ion Popescu din Cluj", "Ithaca din Statul New York", "un Shakespeare al vremurilor 27 noastre", unde numele proprii apar în grupuri nominale de un anumit tip; "Există un Ion Popescu în Cluj", unde numele propriu este utilizat într-o propoziţie existenţială. Este de asemenea posibil ca unul şi acelaşi individ să aibă două nume diferite, spre exemplu, Samuel Langhorne Clemens şi Mark Twain sau Dan Barbilian şi Ion Barbu. în consecinţă, abordarea strict referenţială a numelor proprii, ideea că ele se referă întotdeauna la concepte individuale, susţinută cu tărie de Montague (1974), nu este complet lipsită de probleme. De asemenea, remarcăm, în acest sens, sugestia lui Chierchia & McConnell-Ginet (1990) cu privire la faptul că nu este deloc clar dacă noţiunea de denotaţie poate fi înţeleasă independent de semnificaţia enunţului. Chiar şi utilizarea expresiilor strict referenţiale, cum ar fi numele proprii, presupune, susţin cei doi cercetători, mai mult decît simpla lor rostire. Spre exemplu, înţelegerea unui nume precum Pavarotti de către o persoană care nu ştie despre cine este vorba nu este posibilă decît printr-un gest indiciaî (ostensiune: arătînd înspre celebrul cîntăreţ), printr-o descriere sau printr-o combinaţie a celor două. Or, simpla ostensiune are şi ea un conţinut, însemnînd "Această persoană este Pavarotti", Prin urmare, ar fi vorba, şi într-un asemenea caz, de un tip de cunoaştere prepoziţională. Mai mult chiar, pentru ca ostensiunea să fie eficientă, trebuie să existe capacitatea umană de a distinge persoanele de alte tipuri de obiecte. Cu alte cuvinte, stimulii perceptuali sînt insuficienţi pentru caracterizarea obiectelor designate prin limbile naturale, referinţa presupunînd un sistem conceptual. In consecinţă, legătura dintre cuvinte şi obiecte nu este totalmente nemediată, noi nu ataşăm direct etichete lucrurilor, ci recurgem la un "proces de abstractizare care 28 ne permite să identificăm obiectele ca [...] nişte regularităţi situate dincolo de stările de lucruri" (ibid.: 61; t. n., Ş.O.j. Să luăm, în continuare, grupurile nominale nonreferenţiale de tipul "un student", "nici un student", "fiecare student". Ele sînt lipsite de denotaţie, dar au totuşi un important rol semantic, combinîndu-se cu o proprietate asociată, de pildă, cu "a fuma" (exemplu preluat din Chierchia şi McConnell-Ginet 1990) pentru a descrie o situaţie în care nici un student nu fumează, împreună cu numele de entităţi abstracte ("cinste", "virtute"), care pun probleme serioase atunci cînd se încearcă atribuirea de referenţi (cf. infra, cap. 2), sau cu adjectivele intensionale (presupus din "presupusul criminal", închipuit din "scriitorul închipuit"), ele reprezintă o provocare pentru o teorie semantică referenţială care îşi propune să dea seama de semnificaţia expresiilor lingvistice pe baza relaţiei acestora cu denotatul lor. Constatăm probleme şi în cazul referinţei propoziţiilor, care constă, aşa cum am precizat, în valoarea lor de adevăr. Această concepţie standard se confruntă însă cu unele dificultăţi în cazul enunţurilor ce conţin propoziţii completive / încapsulate introduse prin "că", construite cu verbe de atitudine prepoziţională nonfactive (care nu presupun adevărul complementelor lor - vezi infra, cap. 5), cum ar fi crede în "crede că p", unde p este propoziţia incapsulată. Problema constă, de această dată, în faptul că asemenea enunţuri se referă nu atît la valori de adevăr, cît la propoziţii. Spre exemplu, i_"Maria cred_e_că _pămînţul__e_ste plat" este o propoziţie adevărată independent de valoarea de adevăr a propoziţiei încapsulate "pămîntul este plat" dacă "Maria crede p", unde p = [pămîntul este plat]. Enunţul în discuţie se referă aşadar şi la propoziţia p sau, cu alte cuvinte, la 29 sensul propoziţiei încapsulate. John Bowers şi Uwe Reinchenbach (1978: 33) semnalează un fenomen similar şi în cazul descripţiilor definite9 lipsite de referent, cum ar fi "Regele Franţei" din celebrul exemplu "Regele "Franţei este chel", analizat de Bertrand Russell (1905). Cei doi sugerează că, referinţa fiind o mulţime vidă, întrucît nu există nici un rege al Franţei în realitatea actuală, singurul lucru care contează în acest caz este sensul descripţiei definite, expresiile de tipul menţionat referindu-se la sensul sau intensiunea lor. Acesta ar fi un motiv suficient pentru ca propoziţia să fie cel puţin bizară, dacă nu chiar falsă, susţine Russell10. Fenomenele semnalate nu trebuie nicidecum ignorate, deoarece ele sugerează că atît adevărul cit şi referinţa depind de sens. După opinia noastră ele îşi găsesc însă o rezolvare prin aplicarea cadrului lumilor posibile, care, identificînd intensiunile expresiilor lingvistice cu funcţii dinspre lumi înspre entităţi sau valori de adevăr (vezi infra, cap. 5), extind sfera valorilor semantice la valorile posibile, ce constau în setul complet de entităţi / valori asociate cu expresiile fundamentale ale unei limbi. în acest sens, valorile posibile ale descripţiei definite Preşedintele Statelor Unite ale Americii sînt date de setul ai cărui membri sînt indivizii care, în fiecare lume posibilă (actuală, anterioară, viitoare, neactualizată, ficţională etc), deţin funcţia supremă în statul american: George W. Bush, Ronald Reagan, Jimmy Carter, Bill Clinton, Walter Mondale, Al Gore etc. (ultimii doi în lumi neactualizate). Concluzii Din acest nepretenţios comentariu reiese că problema semnificaţiei expresiilor lingvistice este decorcertantă şi că o teorie semantică a limbilor naturale presupune, alături de o teorie a sensului lingvistic, o teorie a referinţei. Nu trebuie în consecinţă nicidecum să surprindă concluzia cu privire la acest fenomen, a lui Bowers şi Reinchenbach (1977: 39-40), formulată în urma unei pertinente analize a relaţiei referenţiale: "[N]iciodata nu vom reuşi să epuizăm semnificaţia expresiilor din limbile naturale. De aceea, o teorie semantică adecvată [...] trebuie să fie independentă de o teorie a adevărului, dar totodată îndeaproape integrată cu aceasta" (t.n., Ş.O.). Aşadar, chiar dacă semnificaţia nu este epuizată de referent sau de valoarea de adevăr, chiar dacă legătura dintre expresiile lingvistice şi obiecte nu se stabileşte direct, ci este mediată de către sisteme conceptuale, referinţa nu poate fi ignorată într-o teorie semantică a limbilor naturale fără riscul de a defini imprecis, unilateral sau mult prea îngust noţiunea de semnificaţie, care presupune coprezenţa şi interdependenţa laturilor reprezentaţională şi referenţială. După aceste precizări preliminare cu privire la semantica referenţială şi la rosturile ei, în capitolele următoare ne propunem să înfăţişăm principalele noţiuni şi concepte cu care operează direcţiile majore în cadrul acestei cercetări a semnificaţiei - în esenţă, semantica modelelor teoretice şi semantica lumilor posibile -, precum şi pertinenţa abordării din aceste perspective teoretice a propoziţiilor declarative incapsulate, a întrebărilor şi a adjectivelor intensionale, spre exemplu, sau a discursului indirect liber şi a discursului ficţional. După cum vom vedea, aceste orientări în cadrul semanticii logice oferă un cadru generos pentru o analiză elegantă a fenomenelor intensionale amintite, ca şi a altor fenomene de limbaj, permiţînd, prin aparatul lor suplu, reperarea unor aspecte situate dincolo de nivelul observaţiei empirice şi elucidarea mecanismului de producere a sensului lor. 2. TIPURI DE LUCRURI În capitolul precedent am prezentat succint rosturile semanticii referenţiale sau formale şi unele dintre asumpţiile fundamentale ale unui asemenea demers privind semnificaţia în limbile naturale. In centrul atenţiei noastre s-au situat noţiuni precum referinţă, denotaţie, valoare semantică, valoare de adevăr şi vericondiţiona-litate. Pe parcursul discuţiei am relevat latura cognitivă a proceselor referenţiale şi am punctat o serie de controverse în jurul noţiunilor menţionate şi al abordării din aceast unghi a fenomenelor semantice. Dacă în multe cazuri noţiunea de referenţialitate nu pune probleme, limba naturală conţinînd o multitudine de veritabile expresii referenţiale (nume proprii, descripţii definite etc), există, totuşi, nu puţini termeni în cazul cărora relaţia referenţială nu este evidentă sau este pur şi simplu absentă. Reamintim, în acest sens, grupurile nominale nonreferenţiale, din propoziţii precum "Un student fumează", "Nici un student nu fumează" sau "Fiecare student fumează", în care nu există o referinţă clară pentru "un student", "nici un student", "fiecare student" (ar fi greşit să considerăm că ultima expresie, spre exemplu, denotă clasa de studenţi, cum s-ar putea crede). Expresiile nonreferenţiale, cum am mai precizat, au însă un rol semantic, combinîndu-se cu o proprietate pentru a descrie o situaţie în care fumează un student, nu fumează nici un student sau fumează fiecare student. Amintim, în continuare, entităţile abstracte ("mînie", "durere", "cinste" etc), numele de substanţe ("noroi", "miere", "aur" etc.) şi, nu în ultimul rînd, adjectivele intensionale sau nonpredicative din "presupusul criminal", "fostul preşedinte", "poetul închipuit", spre exemplu; care confruntă sematica referenţială cu probleme deloc triviale" şi reclamă, pentru specificarea lor, operarea cu_ noţiunea de lume posibilă (vezi infra, cap, 4). In afara acestor cazuri mai menţionăm posibilitatea referirii la pluralităţi de obiecte, cum ar fi în propoziţia "Studenţii din acest cămin-sînt cetăţeni străini", unde studenţii din acest cămin are drept valoare semantică mulţimea finită de studenţi din universul discursului (vezi infra, cap. 3). Asemenea expresii lingvistice, dar şi expresiile referenţiale propriu-zise, presupun, printre altele, atribute ale minţii / creierului, cum ar fi capacitatea umană de formare a conceptelor şi o complexă capacitate inferenţială (vezi supra, cap. 1), şi conectează semantica la teoriile privind tipurile de lucruri, teorii elaborate din dorinţa de a capta unele aspecte specifice denotaţiei în limbile naturale. Or, un asemenea obiectiv este realizabil numai în condiţiile flexibilizării demersului şi al operării unor distincţii care să permită tratarea, din perspectiva în discuţie, a aspectelor controversate de genul celor menţionate mai sus. Astfel procedează, spre exemplu, Gennaro Chierchia şi Greg Carlson (apud Bach 1989: 96), care propun clasificări, în multe privinţe similare, ale tipurilor de lucruri; aceste clasificări sînt pertinente pentru specificarea unor procese complicate privind categorizarea realităţii prin limbaj şi totodată pentru aplanarea unor controverse sau prejudecăţi în jurul relevanţei abordării referenţiale. Tabelul de mai jos oferă o ilustrare modestă, nepretenţioasă, a clasificărilor operate de cei doi cercetători şi a corespondenţelor între modelele propuse, în cadrul cărora tipurile de lucruri sau proprietăţile sînt nişte entităţi primare, situate la acelaşi nivel cu individualităţile şi cu manifestările lor (semnul întrebării "?" simbolizează dificultatea identificării de elemente pentru unele categorii). Carlson: Tipuri ["Kinds"] Chierchia: Proprietăţi ["Properties"]_____ Obiecte ["Objects"] Lucruri ["Things"] Stări ["stages"] Substanţe ["Stuff''] Exemple: Cîini Nero, Blanc Stări: Nero fuge Noroi 7 (nişte) noroi Alergătură ? ? Roşu 7 7 7 Nero, Blanc Stări ale lui Nero în tabel constatăm trei categorii de entităţi: Tipuri / Proprietăţi, Obiecte / Lucruri şi Stări / Substanţe. Tipurile de lucruri sau proprietăţile sînt în această accepţie funcţii prepoziţionale, predicate, al căror corelat individual îl reprezintă obiectele sau lucrurile propriu-zise, mai mult sau mai puţin concrete (de exemplu cîini cu numele lor "Nero", "Blanc"). Cu alte cuvinte, un obiect aparţine setului desemnat de un predicat care exprimă proprietatea în discuţie sau el reprezintă realizarea unei proprietăţi, după cum ilustrează şi următorul exemplu, inspirat din Ernmon Bach (1989: 95): (1) Blanc are proprietatea de a fi cîine dacă şi numai dacă Blanc este cîine. La rîndul lor, entităţile individuale au manifestări distincte (vezi şi Cresswell 1973) în circumstanţe particulare, care corespund stărilor sau substanţei ["stuff] ce le constituie. în acest sens substanţele, spre exemplu, se identifică cu cantităţile de materie care corespund individualităţilor în anumite lumi. Distincţia dintre obiectele individuale şi stările sau manifestările lor se sprijină pe tipurile diferite de predicate corelate cu cele — două categorii de entităţi: o serie de predicate se cuplează cu entităţile individuale ([2] şi [3]), în timp ce altele, cu manifestările sau cu stările lor ([4] şi [5]). (2) Blanc este inteligent. (3) Blanc este negru. (4) Blanc este obosit. (5) Blanc fuge prin curte. Principalele categorii de entităţi sau lucruri sînt ilustrate de grupuri nominale, cum ar fi ■ Ion Popescu, Miss Romînia, Preşedintele Romîniei (lucruri obişnuite); ■ dini, cai etc. (lucruri obişnuite, corelate individuale ale unei funcţii propoziţionale; spre exemplu, un grup nominal precum clini se corelează cu proprietatea individuală asociată cu denotaţia substantivului cline), printre ale căror realizări se numără Nero, j Blanc, Fido etc. (proprietatea pe care aceştia o au în comun este desemnată prin nominalizarea "cîini" sau "cai"); ■ noroi, aur (alte proprietăţi, corelate şi ele cu diverse predicate, anume predicate nume de substanţe; manifestările lor în diferite lumi reprezintă respectivele cantităţi de noroi, aur etc). Noroi, aur diferă de clini, cai prin faptul că nu au o structură atomică, în timp ce ultimele prezintă o asemenea structură, în sensul că există entităţi primare care au proprietatea de cline sau cal, lucru care nu se 36 poate însă afirma despre aur, spre exemplu. Limbile naturale diferă, totuşi, în privinţa manierei în care tratează individualităţile: sfaturi, în limba romînă, prezintă o structură atomică datorită pluralului, în timp ce substantivul advice ["sfat", "sfaturi"] din engleză nu are o asemenea structură, lipsindu-i pluralul. Există şi limbi, cum ar fi chineza, în care toate entităţile sînt tratate ca avînd o structură nonatomică, substantivele fiind defective de plural (spre exemplu chinezescul dă înseamnă cal I cai, aceeaşi formă denotînd atît un singur individ, cît şi un set de indivizi). în consecinţă, trăsătura în discuţie este, într-o anumită măsură, specifică fiecărei limbi în parte, chiar dacă există o tendinţă firească a limbilor de a trata anumite entităţi ca fiind atomice, iar pe altele nonatomice, în funcţie de natura realităţii. Modelele propuse de Carlson şi de Chierchia includ şi entităţi ce corespund unor nominalizări de tipul strigătură sau pupătură din limba romînă - nume de proprietăţi, corelate individuale ale unor predicate sau funcţii prepoziţionale. Ele denotă lucruri concrete care ocupă un punct în timp şi spaţiu, iar valoarea lor este dată de cazurile particulare de strigături sau pupături într-o anumită lume. Asemenea grupuri nominale pot avea şi forme de plural, prezentînd aşadar frecvent o structură atomică, fapt ilustrat de următoarele exemple: (6) După alte două strigături, licitaţia a fost încheiată. (7) Au fost multe pupături la plecare. (8) Au fost multe strîngeri de mînă la sosire. Alte cuvinte însă, cum ar fi milă, minie, plat, galben, au o pronunţată natură inferenţială şi desemnează tipuri de lucruri în multe privinţe diferite, presupunînd procese de abstractizare şi conceptualizare mai 37 complicate. După unele ipoteze (vezi Braisby 1990), galben, spre exemplu, s-ar baza pe o generalizare care porneşte de la obiectele galbene, tot aşa cum plat ar porni de la obiectele plate. Asemenea cuvinte desemnează aşadar entităţi abstracte care nu par să aibă vreun mod distinct de existenţă, independent de percepţia noastră. Există şi entităţi ficţionale, desemnate prin nume ficţionale (vezi infra, cap. 4), cum ar fi Bond sau Hamlet. Ele sînt incomplete sub raport descriptiv, unele propoziţii despre ele sînt adevărate sau false, iar altele nu au nici o valoare de adevăr (vezi Currie 1990; Rescher 1979), în timp ce lucrurile reale sînt complete, orice propoziţie despre ele fiind sau adevărată sau falsă. Alţi termeni, precum quark, nu au nici o valoare perceptivă, conţinutul conceptelor exprimate fiind totalmente determinat de rolul lor inferenţial (vezi Marconi 1997). în consecinţă, tipurile de lucruri designate prin expresiile nominale din limbile naturale au calitatea de constructe, ele presupunînd variate procese cognitive: categorizare, abstractizare, procese inferenţiale etc. Această constatare nu diminuează însă nicidecum importanţa referentului pentru o teorie semantică, ci îndeamnă mai degrabă la reconsiderarea naturii acestuia şi a naturii relaţiei dintre grupurile nominale şi individualităţi, precum şi la regîndirea noţiunilor de individualitate şi individuare, a căror specificare reclamă cuplarea semanticii cu teorii privind capacitatea umană de formare a conceptelor, teorii ale pluralităţilor, ale entităţilor abstracte sau ale entităţilor ficţionale. Găsim aici motive noi pentru abandonarea unor prejudecăţi cu privire la relevanţa (sau irelevanţa!) relaţiei referenţiale pentru o teorie semantică, care provin dintr-o înţelegere simplistă a acesteia. 38 3. PROCEDURA DE FORMALIZARE La începutul capitolului precedent am punctat o serie de probleme cu care se confruntă semantica denotaţională în încercarea de a specifica referinţa mai multor categorii de expresii lingvistice. Repetăm mai jos cîteva exemple şi considerăm şi altele noi: (1) Nici un student nu fumează. (2) Cineva fumează, dar nu ştiu cine. (3) Ion era student. (4) Dacă Ion ar fi studiat, ar fi promovat examenul. (5) Maria ştie vorbi chinezeşte. (6) Ion crede că pămîntul este plat. (7) Maria doreşte să vadă o zînă. (8) Unicornul este un cal cu un corn în frunte. (9) Locuiesc aici. Asemenea propoziţii pun probleme într-o semantică în care noţiunea de referinţă e îngustă şi în care ea se aplică doar lucrurilor din lumea reală. Propoziţiile de acest gen au, totuşi, semnificaţie, iar cercetătorii au căutat explicarea naturii lor prin recursul la cuantificare, lumi posibile, momente temporale distincte sau analize contextuale. Alături de noţiunile de cuantificare şi . indexicalitate, lumile posibile, definite ca moduri alternative, diferite, dar posibile, ale lumii ), şi-au dovedit în acest sens cu prisosinţă fecunditatea, permiţînd, în calitatea lor de instrumente 39 precise de analiză, o descriere nuanţată a denotaţiei şi a semnificaţiei12. înainte de a aborda însă aceste fenomene, ne propunem o prezentare succintă, nepretenţioasă, a demersului metodologic cel mai frecvent practicat în momentul actual în cadrul semanticii formale-vericondiţionale, şi anume semantica modelelor teoretice. Reprezentarea în limbajul formai: calcul predicaţional şi calcul propoziţiona! în capitolul 1 am înfăţişat unele rosturi ale semanticii referenţiale, ca şi distincţia fregeană între referinţă şi sens, care străbate ca un unui fir roşu întreaga semantică formală. Am prezentat şi propunerea lui Montague privind tratarea limbilor naturale după modelul limbajelor artificiale ale logicianului. Conjunctura favorabilă acestei propuneri a canalizat eforturile înspre adaptarea metodelor semanticii logice la descrierea semnificaţiei complexe exprimate prin limbile naturale şi a dus astfel la apariţia semanticii modelelor teoretice, cunoscută prin Montague şi sub denumirea de semantică a lumilor posibile; este vorba despre o versiune a semanticii formale, în cadrul căreia asistăm la o reformulare a metodelor şi, parţial, a obiectivelor semanticii. Semantica formală a modelelor teoretice operează cu noţiunile de referinţă, denotaţie, valoare semantică sau valoare de adevăr, primii trei aplicîndu-se denotaţiei unui nume sau a unei expresii lingvistice, iar ultimul, denotaţiei propoziţiilor, considerînd că acestea, cum am mai precizat, se referă la valoarea lor de adevăr (vezi Bach 1989; Chierchia şi McConnell-Ginet 1990; Saeed 1997; şi Vasiliu 1990, 1992). Prin intermediul acestei semantici se specifică denotaţia expresiilor lingvistice sau a propoziţiilor în cadrul unui limbaj artificial (numit calcul predicaţional sau calcul propoziţional) şi se propun descrieri ale reprezentărilor mentale asociate cu expresiile în discuţie, cărora li se atribuie apoi o valoare semantică sau de adevăr printr-o funcţie de interpretare reprezentată prin paranteze drepte: [ ]. Interpretarea este în raport de un modei M sau o "situaţie modelată" la care se referă diferitele expresii ale limbajului; acestea din urmă sînt de mai multe tipuri: (a) variabile: x, y, z (ultimele litere ale alfabetului); (b) constante individuale: a, b, c (primele litere ale alfabetului); (c) predicate, care, în limbile naturale, sînt realizate morfologic prin verbe sau nonverbe (substantive, adjective); ele sînt de mai multe tipuri: predicate cu un singur argument (spre exemplu, a fugi, a sta trist, fericit): predicate cu două argumente (spre exemplu, a iubi, a-i plăcea, a vedea); predicate cu trei argumente13 (spre exemplu, a cumpăra, a dărui); în calculul predicaţional, predicatele sînt redate, de regulă, printr-o literă mare, iniţială a cuvîntului simbolizat: / pentru iubi, P pentru plăcea, S pentru sta, B pentru bea etc. 13 41 Variabilele şi constantele sînt grupate împreună în categoria termenilor. Este important de ştiut că expresiile prezentate sînt nişte simple simboluri aparţinînd calculului predicaţional şi, nicidecum, elemente într-o limbă naturală. Celelalte expresii ale limbajului sînt construite cu ajutorul unor reguli, prin care se generează expresii complexe, numite formule (F), spre exemplu, S(i). Deocamdată, ne aflăm în domeniul sintaxei pure, iar formula este doar o simplă formulă şi nimic mai mult. Pentru ca ea să însemne ceva, simbolurilor trebuie să li se atribuie valori semantice, cum ar fi student pentru predicatul S şi Ion pentru constanta /, caz în care sensul său ar fî Ion este student. Limbajul mai conţine conectori (& / A = "şi", "iar", v = "sau", z> = "dacă şi numai dacă") şi operatorul pentru negaţie = "nu", "non". Prin intermediul acestor categorii de expresii pot fi construite formule complexe (F & F), (F v F) sau numărul de formule poate fi dublat, în cazul negaţiei (F sau ~iF). Practic vorbind, putem acum crea formule de orice lungime. Atribuirea de valori semantice Etapa următoare constă în atribuirea de valori expresiilor din calculul predicaţional, o operaţie de natură semantică. Pentru aceasta sînt necesare interpretarea semantică a simbolurilor, definirea unui domeniu (un model de situaţie în care figurează entităţile, proprietăţile şi relaţiile relevante) şi o funcţie de atribuire de valori simbolurilor şi propoziţiilor (funcţie designatoare). 42 Interpretarea semantică diferă în raport de tipul expresiei: propoziţie, constantă, predicat sau variabilă. Termenii (constante şi variabile) denotă indivizi, predicatele cu un singur argument, mulţimi de indivizi, cele cu două argumente, mulţimi de perechi ordonate de indivizi, iar propoziţiile sau formulele, valori de adevăr: 1 (adevărat) şi 0 (fals). în cazul propoziţiilor, [Pf = 1 sau 0 (propoziţia P este adevărată sau falsă în situaţia v), iar în cazul variabilelor, spre exemplu, [x]v înseamnă denotatul lui x în v. Definirea unui domeniu coristă în specificarea indivizilor şi a relaţiilor dintre ei într-o situaţie, v. Să presupunem, în acest sens, adaptînd scopurilor noastre o situaţie descrisă de Keith Donelian (apud Chierchia & McConnell-Ginet 1990), în care la o petrecere, alături de un observator, participă Luciano Pavarotti, Sophia Loren şi James Bond, că Bond şi Pavarotti au în mînă pahare cu un lichid incolor asemenea băuturii Martini, că în paharul lui Pavarotti este o măslină, iar în acela al lui Bond se află cuburi de gheaţă. Să mai presupunem că de fapt în paharul lui Pavarotti este apă, iar în paharul lui Bond, martini cu gheaţă, că lui Pavarotti îi este antipatică Loren, în timp ce lui Bond îi place de Loren, şi că Bond împreună cu Pavarotti stau în picioare. Vom spune că situaţia v conţine un set de indivizi U = {Bond, Pavarotti, Loren, un observator} între care sînt stabilite o seamă de relaţii, care împreună formează universul discursului (acolada "{}" desemnează o mulţime finită). Atribuirea de valori simbolurilor se realizează prin intermediul unei funcţii designatoare V(x) sau F(x), care ne dă extensiunea fiecărui simbol în situaţia v: spre exemplu: " V(b) = Bond, V(l) = Loren, V(p) = Pavarotti ş.a.m.d., în cazul constantelor; 43 V(B) = indivizii care beau Martini în v - {Bond}, mulţime cu un singur membru; V{P) = mulţimile de perechi ordonate de mdivizi, în care primului individ îi place de celălalt -— individ-{}; V(A) = mulţimile de perechi de indivizi în care primului individ îi este antipatic celălalt individ - {} V(S) = indivizii care stau în picioare - {Bond, Pavarotti} ş.a.m.d.; în cazul predicatelor (notaţia desemnează o pereche ordonată de mdivizi). Se stabileşte astfel un model, care este o combinaţie între un domeniu de indivizi şi o funcţie designaîoare. Acest model este modelul Ml, compus din , unde U este setul de mdivizi în situaţia în discuţie, iar V funcţia designatoare. Cifra 1 relativizează elementele din model la situaţia avută în vedere şi ne spune că pot exista o mulţime de modele diferite. In continuare, prin raportare la modelul stabilit, se procedează la atribuirea de valori de adevăr propoziţiilor construite în calculul predicaţional cu ajutorul simbolurilor. Valoarea de adevăr, dar şi valoarea semantică în general, se atribuie prin paranteze drepte, după cum urmează: [B(b)]Ml = 1 deoarece [b]Ml e [B]M1, formulă care ne spune că Bond aparţine mulţimii de indivizi care bea martini în situaţia modelată, propoziţia fiind astfel adevărată, fapt testabil şi prin formula V1(B) = {Bond} (cu alte cuvinte, în extensiunea lui a bea Martini găsim un singur individ, Bond); în schimb, [P()]M1 = 0 deoarece []M1 £ [P]M1, formulă care ne spune că perechea ordonată de indivizi nu se situează în extensiunea predicatului a plăcea în situaţia modelată, aceasta fiind VI(P) = {}(cu alte cuvinte, predicatul a plăcea denotă o mulţime compusă dintr-o pereche ordonată de indivizi în care primului individ îi place de al doilea individ, alcătuită din Bond şi Loren şi nu din Pavarotti şi Loren); propoziţia este, în consecinţă, falsă. O propoziţie în calculul predicaţional este deci adevărată dacă şi numai dacă valoarea atribuită termenilor (constante, variabile) figurează în valoarea predicatului, constatare valabilă şi pentru propoziţiile din limbile naturale, care sînt adevărate dacă şi numai dacă valoarea semantică a grupurilor nominale argumente ale verbului sînt în valoarea / extensiunea predicatului. De cele mai mutle ori însă interpretarea este relativizată nu numai la model, ci şi la funcţia de atribuire de valori variabilelor (g), deoarece expresiile complexe precum propoziţiile pot conţine în afara constantelor individuale şi variabile. Variabilele din calculul predicaţional se comportă asemenea prenumelor din limbile naturale, în sensul că ele pot designa oricare individ dintr-un set dat, putîndu-li-se atribui valori diferite, sub rezerva că în aceeaşi formulă o anumită variabilă are o singură referinţă. In scopuri iulustrative, să considerăm următorul exemplu: (10) Ea crede că în sală se află studenţii ei. în (10), "ea" şi "ei" pot avea aceeaşi valoare, spre exemplu Maria / [studenţii] Măriei, sau pot denota indivizi diferiţi: Maria / [studenţii] Ioanei. In calculul predicaţional vom opera cu aceeaşi variabilă în primul caz, spre exemplu x, dar cu variabile distincte, x, y, în al doilea, fapt reflectat în următoarele transcrierii nepretenţioase: (11) (crede (x) că (în sală se află studenţii lui x)) (12) (crede (x) că (în sală se află studenţii lui yj). 45 în timp ce funcţia designatoare V atribuie o valoare constantelor individuale şi predicatelor, în cazul variabilelor operăm cu o funcţie diferită, g, care atribuie o valoare unică pentru fiecare variabilă distinctă sau "fixează valoarea fiecărei variabile" (Chierchia & McConnell-Ginet 1990:98): x —> Maria y ->■ Ioana în consecinţă, dacă A este un predicat sau o constantă individuală, atunci [A]Ml,gl = VI(A), iar dacă A este o variabilă, atunci [A]Ml,gl = gl(A). Dacă însă avem o propoziţie adevărată S, atunci [S]Ml,gl = 1 reprezintă formalizarea valorii sale, ceea ce ne spune că S este adevărată în raport de un model Ml şi o funcţie gl (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 99-100); dacă ea este falsă, valoarea ei de adevăr este 0. în cazul propoziţiilor complexe, operăm cu logica propoziţiilor sau calculul propoziţional, preocupat de modul de combinare a propoziţiilor simple în unităţi de dimensiuni mai mari şi de calcularea valorii de adevăr a propoziţiilor complexe din valorile de adevăr ale părţilor componente. Punctul de pornire îl reprezintă aici principiul compoziţionalităîii formulat de Frege (apud Vasiliu 1990: 42), după care sensul (global) al propoziţiei sau al frazei, dar şi al unei alte construcţii lingvistice, este o funcţie a sensurilor constituenţilor ei. Calculul propoziţional include o seamă de simboluri sau operatori - conectorii şi negaţia (vezi § Reprezentarea în limbajul formal: calcul predicaţional şi calcul propoziţional) -necesari transcrierii propoziţiilor complexe şi determinării valorii lor de adevăr, care exprimă conjuncţia, disjuncţia, negaţia şi condiţia. Ei corespund unor expresii lingvistice precum şi, iar, sau, nu, dacă...atunci, întîlnite în fraze sau propoziţii complexe. 46 1 1 1 1 47 Constatăm că valoarea de adevăr a propoziţiilor complexe în care apar asemenea cuvinte logice este o funcţie a valorilor de adevăr ale propoziţiilor componente, motiv pentru care conectorii în discuţie au fost denumiţi conectori vericondiţionali, categorie căreia îi aparţine şi conectorul condiţional dacă...atunci, reprezentat prin ∩. O frază cu acest conector conţine o propoziţie antecedenţă (p) şi una consecventă (q), cum ilustrează următorul exemplu: (17) Dacă vei fi cuminte, [atunci] îţi voi cumpăra îngheţată. Şi în cazul acestui enunţ condiţional putem opera cu valori de adevăr în funcţie de faptul dacă antecedentul sau consecventul sînt adevărate. Spre exemplu, este posibil ca destinatarul, un copil, să fie cuminte, dar să nu primească îngheţată sau invers, să nu fie cuminte şi să primească îngheţată. Este de asemenea posibil ca promisiunea să fie îndeplinită deoarece copilul este cuminte sau ca ea să nu poată fi îndeplinită deoarece copilul nu se conformează condiţiei din antecedent, caz în care fraza, în mod surprinzător, dar în deplină consonanţă cu natura condiţionalelor, este adevărată: copilul nu primeşte îngheţată deoarece nu este cuminte. Astfel stînd lucrurile, putem avea următoarele reguli pentru condiţionalul logic (vezi şi Chapman 2000: 51; şi Moeschler şi Reboul 1999 [1994]: 163-168): (18) [p] [q] [p∩q] 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0 0 1 48 În consecinţă, o frază condiţională este adevărată şi atunci cînd antecedentul său este fals. Spre deosebire de operatorii prezentaţi mai sus, negaţia are efect doar asupra unei singure propoziţii, iar simbolul utilizat pentru transcrierea ei în calculul prepoziţional este –[non] sau ~. Prin urmare, dacă p este propoziţia afirmativă, atunci ~-p[non p] va fi negaţia ei, prin care valoarea de adevăr este inversată. Negaţia unei propoziţii adevărate va fi aşadar o propoziţie falsă, iar negaţia unei propoziţii false va fi una adevărată (vezi şi Chapman 2000: 49-50; şi Moeschler şi Reboul 1999 [1994]: 163-168): (19) [p] [non p] 1 0 0 1 Negaţia corespunde adverbului nu sau echivalentelor acestuia în limbile naturale, sau expresiei nu este cazul ca, care precede propoziţia şi captează mai clar natura negaţiei logice (vezi [21] şi [22]): (20) Ion este student. (21) Ion nu este student. (22) Nu este cazul ca Ion să fie student. Dacă valoarea lui (20) este 1 (adevărat), atunci valoarea lui (21) şi (22) este 0 (fals); dacă valoarea lui (20) este în schimb 0 (fals), atunci valoarea lui (21) şi (22) va fi 1 (adevărat). În logică, negarea unei propoziţii afirmative adevărate p va da o propoziţie falsă non p, în urma inversării valorii de adevăr. La rîndul său, negarea negaţiei (dubla negaţie) va produce o nouă inversare a acestei valori, deci non non p are valoarea de adevăr 1 (adevărat), dacă p este 49 adevărat. Să urmărim acum dacă fenomenul în discuţie este ilustrat într-o limbă naturală, cum ar fi romîna. Să considerăm, în acest sens, că valoarea lui (20) este 1, deci că "Ion este student" este adevărat. în acest caz, valoarea lui (21), negaţie a lui (20), este 0, deci propoziţia este falsă, deoarece îon este student. La rîndul său, negaţia lui (21), redată mai jos în (23) - o frază neobişnuită şi, în consecinţă, cam bizară - ar trebui să aibă valoarea adevărat, ca şi (21). Constatăm că în cazul analizat acest fapt se verifică, ceea ce este în consonanţă cu legile logicii. Negaţia în limbile naturale este însă mult mai complicată, ea comportă o serie de aspecte sintactice şi semantice specifice, iar relaţiile cu logica nu sînt întotdeauna la fel de clare (vezi, spre exemplu, Isac 1998). (23) Nu este cazul ca Ion să nu fie student. Am încercat să schiţăm într-o manieră nepretenţioasă perspectiva formalistă a semanticii limbilor naturale şi să punctăm cîteva noţiuni necesare pentru înţelegerea modului de operare al semanticii modelelor teoretice. Aceast tip de semantică, urmărind să ofere o descriere precisă, ştiinţifică, a semnificaţiei, îşi propune aşadar să specifice valoarea semantică a propoziţiilor sau a altor tipuri de expresii lingvistice ale unei limbi prin traducerea lor într-un limbaj logic, calculul predicational ("metalimbaj universal", după Saeed 1997: 271) sau calculul propoziţional, cu o sintaxă şi semantică clar definite; prin stabilirea unui model matematic al situaţiilor descrise de propoziţii; şi 50 prin urmărirea manierei în care expresiile limbajului logic corespund cu situaţiile modelate. Printr-un asemenea demers, ea evită circularitatea în specificarea valorilor semantice sau de adevăr ale expresiilor lingvistice, iar interpretarea devine obiectivă. Cuantificarea: analiza clasică Fiecare limbă naturală conţine cuantificatori: cuvinte precum unul, toţi, fiecare, mulţi, cîţiva etc. Asemenea expresii permit aplicarea propoziţiilor la un anumit domeniu sau la anumite mulţimi de indivizi, cum ilustrează următoarele exemple: (24) O studentă fumează. (25) Toţi studenţii fumează. (26) Fiecare student fumează. Cel care a atras atenţia asupra fenomenului cuantificării în limbile naturale este Frege. El a identificat în structura unei propoziţii două secţiuni, anume expresia cuantificatoare şi restul propoziţiei, aceasta din urmă conţinînd un element ce ţine locul expresiei cuantifîcatoare (vezi şi Saeed 1997). Aspectul în discuţie este captat de analiza propusă în (27) pentru propoziţia (24): (27) __pc= O studentă"; şi "x Sugestia lui Frege a fost preluată şi folosită la traducerea în limbaj formal a enunţurilor cu cuantificatori, dintre car.e. !csi^ "rnai cunoscuţi sînt cuantifîcatorul existenţial, 3 "un / o", din 3x "pentru un x", şi cuantifîcatorul universal, V "fiecare / toţi", din \/x "pentru fiecare x". De ce se impune oare să operăm cu cuantificatori atunci cînd ne propunem să reprezentăm structura semantică a enunţurilor? Răspunsul îl ilustrează comentariul următoarelor exemple (vezi şi Haegeman 1991:441-443): (28a) Bond se uită la Loren. (28b) Bond se uită la fiecare. (28c) Bond se uită la cineva. (28d) Bond se uită la o invitată. Forma logică a propoziţiei (28a) este (29a): (29a) U{b,l) Propoziţia (28b) însă conţine un cuantificator, fiecare, motiv pentru care reprezentarea (29b), similară celei din (29a), nu este adecvată deoarece cuantifîcatorul în discuţie nu selectează o entitate specifică din universul discursului: (29b) U(b,f) Cu alte cuvinte, fiecare nu se referă la un anumit individ din situaţia dată, ci la orice individ la care se uită Bond, argumentul intern al verbului a se uita fiind în acest caz o variabilă care depinde pentru interpretarea ei de domeniul cuantificatorului, iar cuantifîcatorul funcţionează asemenea unui operator. Reprezentarea semnificaţiei propoziţiei (28b) va conţine deci cuantifîcatorul universal, V, şi va avea următoarea formă: 52 (30a) Vx [P{x) & U(b, x)] Formula ne spune că "pentru fiecare entitate x, x fiind o persoană umană, Bond se uită la x". Din motive similare, reprezentarea corectă a propoziţiei (28c) este (30b), care conţine cuantificatorul existenţial: (30b) 3x[P(x)& U{b,x)} Formula ne spune că "pentru un x, astfel încît x este persoană umană, Bond se uită la x". La rîndul său, reprezentarea formei logice a propoziţiei (28d) va fi (30c): (30c) 3x [invitată(x) & U(b, x)] Formulele ilustrează maniera în care sugestia lui Frege cu privire la descompunerea unei propoziţii în două secţiuni (secţiunea cu expresia cuantificatoare şi restul propoziţiei) a fost preluată şi folosită la traducerea în limbaj formal a enunţurilor cu cuantificatori. Cuantificatorii se dovedesc utili şi pentru formalizarea altor expresii din limbile naturale, cum ar fi fiecare, oricine, orice, oriunde, cineva, ceva, undeva: (31a) fiecare: Vx: Px (31b) oricine: Vx: Px (31c) orice: Vx: Lx (31 d) oriunde: Vx: Loc(x)__ (31 e) cineva:Tdx: Px~ (31 f) ceva: 3x: Lx (31g) undeva: 3x: Loc{x), unde P = persoană şi L - lucru. 53 Relaţia dintre o expresie cuantificatoare şi restul formulei este captată prin noţiunile de legare şi domeniu al cuantificatorului ["scope"]. In acest sens, vom spune că expresia cuantificatoare leagă variabila din grupul verbal (predicaţional), iar expresia care conţine predicatul este în domeniul cuantificatorului Avantaje ale cuantificării şi ale reprezentării în calcul predicaţional Operarea cu cuantificatori şi traducerea enunţurilor în calcul predicaţional, deşi anevoioasă şi greu accesibilă, prezintă, totuşi, avantajele preciziei, ale clarităţii şi ale eleganţei asociate cu reprezentarea în limbajul logic, care permite captarea unor relaţii greu de reperat pe alte căi. în acest sens, semnalăm posibilitatea explicării unor ambiguităţi în limbile naturale (vezi Saeed 1997). Să considerăm, spre exemplu, următorul enunţ: (32a) Toată lumea iubeşte pe cineva. Acest enunţ este ambiguu, permiţînd două interpretări: (1) pentru fiecare pereche de indivizi, primul individ îl iubeşte pe al doilea (interpretarea uzuală); şi (2) toată lumea iubeşte un anumit individ. Ambiguitatea în discuţie poate fi acum explicată prin apelul la relaţia dintre cuantificatori şi invocarea noţiunii de domeniu ["scope"] al cuantificatorului, formalizarea dînd seamă de fenomenul în discuţie prin actualizarea a două structuri diferite, reproduse mai jos: (33a) Vx[3y[[P (x) & P(y)] & I(x, y)]], domeniu larg de interpretare 54 (33b) , domeniu îngust de interpretare Mai sus, (33 a) ne spune că "pentru fiecare x există un y, astfel încît x iubeşte pe y ", ceea ce înseamnă că pentru fiecare pereche de indivizi x şi y, x iubeşte pe y. In (33b), în schimb, domeniile cuantificatorilor sînt inversate, cuantificatorul universal fiind în domeniul cuantificatorului existenţial; formula ne spune că "există un y, astfel încît pentru fiecare x, x iubeşte pe y'\ Să mai considerăm următoarea propoziţie, a cărei ambiguitate constă în aceea că alături de interpretarea generică este posibilă şi interpretarea existenţială, fapt formalizabil prin intermediul cuantificatorilor: (34a) Tigrul este feroce. (34b) 3x [T(x) & F(x)] (Interpretare existenţială: tigrul despre care vorbim este feroce.) (34c) Vx [T(x) & F(x)] (Interpretare generică: toţi tigrii sînt feroce.) In consecinţă, transcrierea în limbaj logic şi cuantificarea, dincolo de dificultăţile pe care le prezintă, se dovedesc utile pentru descrierea semnificaţiei, îngăduind captarea într-o manieră clară şi elegantă a unor aspecte care nu pot fi reperate "cu ochiul liber" (într-o interpretare neformalizată). Analiza generalizată a cuantificării Pe de altă parte însă, cuantificarea în limbile naturale este mult mai complexă, acestea prezentînd o paletă foarte bogată de cuantificatori. In această ordine de idei, alături de expresii lingvistice precum unul, una, toţi, fiecare 55 există o multitudine de alte expresii cuantificatoare, cum ar fi cîteva, majoritatea, puţini, doi, trei etc, fapt care permite exprimarea celor mai fine nuanţe de sens şi sporeşte la maximum expresivitatea limbilor naturale, înţeleasă ca posibilitate de articulare a unei semnificaţii de o bogăţie inepuizabilă. Semantica formală se confruntă însă cu probleme atunci cînd îşi propune să generalizeze tipul de analiză înfăţişat mai sus pentru propoziţiile cu alţi cuantificatori. Să considerăm, în acest sens, exemplul (35a), cu reprezentarea din (35b), unde A ar fi simbolul care ar transcrie cuantificatorul ce corespunde expresiei "majoritatea": (35a) Majoritatea studenţilor fumează. (35b) Ax[stu.dent (x) & fumează (x)] Formula (35b) nu este însă o reprezentare corectă a lui (35a) deoarece ne spune că majoritatea indivizilor sînt studenţi şi fumători, în timp ce (35a) înseamnă că majoritatea indivizilor care sînt studenţi fumează. Prin urmare, (35b) nu este o transcriere reuşită în limbaj logic a lui (35a); mai mult decît atît, (35b) este fals pentru că majoritatea indivizilor nu sînt studenţi şi totodată fumători. Problema constă în aceea că, pentru a atribui o valoare de adevăr lui (35a), se impune să contemplăm nu întreg domeniul de indivizi sau întreg universul discursului, ci numai subdomeniul alcătuit din studenţii aflaţi domeniu, dat fiind că propoziţia nu este despre întreg universul discursului, ci despre majoritatea studenţilor (vezi şi Bach 1989). Rezultă de aici că limbajul logic al calculului predicaţional nu oferă garanţii pentru analiza in extenso a cuantificării în limbile naturale? Oare, semanticienii nu au încercat să depăşească limitările de acest gen prin găsirea unor soluţii la problemele menţionate, inclusiv la 56 fenomenul cuantificării în limbile naturale, fără a renunţa la demersul formalist deja schiţat? Nu ne propunem să ne ocupăm în prezenta lucrare de analiza alternativă, foarte promiţătoare, a cuantificării, elaborată în urma unor sugestii fecunde ale lui Montague şi cunoscută sub denumirea de teoria cuantificatorilor generalizaţi ; în conformitate cu aceasta cuantificatorii nu se reduc la simbolurile 3 şi V din logica clasică şi nici nu se identifică cu termeni precum un, o sau fiecare, ci corespund unor grupuri nominale întregi, cum ar fi Ion, fiecare student, majoritatea studenţilor, studenţia etc., multe dintre acestea fiind construite cu determinanţi. Vom înfăţişa doar nişte idei care stau la baza acestui nou demers, mai sofisticat şi mult mai puternic, care permite o analiză elegantă nu numai a cuantificării, ci şi a grupurilor nominale. Punctul de pornire îl reprezintă metoda generală de interpretare a grupurilor nominale ca mulţimi de proprietăţi, folosită de Montague. Spre exemplu, Ion reprezintă setul de proprietăţi care îl definesc pe "Ion", iar fiecare student, setul de proprietăţi care defineşte mulţimea studenţilor dintr-un domeniu U, metoda permiţînd abordarea unitară a mai multor categorii de grupuri nominale: nume, expresii cu cuantificatori etc. Aplicarea ei la determinarea valorii semantice a propoziţiilor presupune modificarea procedurii de calculare a valorii de adevăr a acestora, în sensul că relaţia de apartenenţă la set, în funcţie de care unei propoziţiei i se atribuie valoarea "adevărat" trebuie "inversată" () pentru ca valoarea de adevăr a propoziţiei să fie dată de includerea proprietăţii exprimate de predicat în setul de proprietăţi ce definesc entitatea designată prin grupul nominal. Spre exemplu, în abordarea clasică, Ion fumează este adevărat dacă "Ion" aparţine setului de fumători, 57 denotaţia predicatului "fumează", în timp ce în condiţiile noului demers, Ion fumează este adevărat daca proprietatea de afuma figurează printre proprietăţile pe care le are Ion. Or, proprietăţile, cum am anticipat deja, pot fi considerate la rîndul lor mulţimi, caz în care un grup nominal, cum ar fi Ion, se transformă dintr-o clasă de proprietăţi într-o clasă de mulţimi (mulţimile ce corespund proprietăţilor etalate de Ion). Noua analiză impune o reformulare a procesului de atribuire de valori de adevăr propoziţiilor: pentru ca Ion fumează să fie adevărat se presupune, de data aceasta, ca mulţimea de fumători să figureze în clasa de mulţimi designată de Ion. Analiza poate fi aplicată grupurilor nominale de orice fel, inclusiv acelora care conţin termeni precum fiecare, un, o, explicabili şi de pe poziţiile abordării clasice. Despre o propoziţie însă care conţine un asemenea grup nominal, cum ar fi Fiecare student fumează, unde fiecare student denotă setul de proprietăţi comun fiecărui student sau, altfel spus, familia de mulţimi a unui domeniu U în care este inclusă mulţimea de studenţi, vom spune că este adevărată dacă proprietatea desemnată prin fumează se regăseşte printre proprietăţile setului de studenţi sau dacă extensiunea proprietăţii de a fuma ["mulţimea de fumători"] este inclusă în familia de mulţimi reprezentată de studenţii din U. Cît priveşte grupul nominal majoritatea studenţilor din Majoritatea studenţilor fumează (exemplul [35a]), acesta denotă setul compus din studenţii care au o anumită proprietate (proprietatea de a fuma, la rîndul său un set), a cărui intersecţie cu mulţimea de studenţi (o familie de mulţimi) este mai mare decît intersecţia complementului14 setului în discuţie cu mulţimea de studenţi. într-o asemenea analiză „generalizată " a la Montague, noţiunea de cuantificator primeşte deci o nouă accepţie, el corespunzînd semnificaţiei unui întreg grup nominal, devenind prin aceasta "o familie de mulţimi" inclusă în setul de indivizi aparţinînd unui domeniu (Bach 1989: 56; Chierchia-McConnell-Ginet 1990: 406-415). In scopuri ilustrative, redăm mai jos în limbaj logic, pe baza sugestiilor din Chierchia şi McConnell-Ginet (ibid.), valoarea semantică a unora dintre grupurile nominale/cuantificatorii prezentaţi în rîndurile precedente: (36) [majoritatea studenţilor] = {X c U: X n [student] este mai mare decîtl~ n [student]} (37) [fiecare student] = {XcU [student] c X] (38) [un student] = {Xc U: [student] nX≠0}, unde {X} simbolizează o mulţime finită, {X ~} complementul mulţimii finite, U este domeniul de indivizi sau univesrsul discursului, n simbolizează intersecţia, 0 este o mulţime vidă, iar parantezele drepte "[ ]" servesc atribuirii de valoari semantice expresiilor lingvistice. Formulele captează într-o manieră sui generis aspecte ale valorii cuantificatorilor înfăţişate prin descrieri discursive în pasajele precedente. Recurgînd la analiza generalizată, semantica formală reuşeşte, în mare măsură, să dea seamă de problema cuantificării în limbile naturale şi să capteze aspecte majore ale semanticii grupurilor nominale, cum ar fi contribuţia lor la condiţiile de adevăr ale propoziţiilor. Cuantificarea continuă să reprezinte însă, de exemplu, aspectele asociate cu pronumele interogative, prezintă o complexitate deconcertantă şi reclamă un aparat tehnic complicat pentru a fi explicată in extenso. Un asemenea deziderat depăşeşte scopurile şi posibilităţile lucrării de fată, dar există cel puţin două lucrări mai accesibile pe care le recomandăm pentru lămuriri suplimentare (Bach 1989; Chierchia şi McConnell-Ginet 1990). 4. LUMI POSIBILE Introducere În capitolele precedente am arătat că semantica formală explică noţiunea de referinţă prin relaţia dintre expresiile lingvistice şi denotatul lor, întrebuinţînd termeni precum referinţă, denotaţie, valoare semantică sau valoare de adevăr, primii trei aplicîndu-se denotaţiei unui nume sau a unei expresii lingvistice, iar ultimul, denotaţiei propoziţiilor, considermd că acestea se referă la valoarea lor de adevăr (vezi supra, cap. 3). Am prezentat, de asemenea, distincţia operată de Gottlob Frege între referinţă şi sens, care, reformulată de Rudolf Carnap în aceea dintre extensiune şi intensiune, străbate întreg domeniul semanticii formale (vezi supra, cap. 1, Nota 4). Am urmărit şi modul în care versiunea actuală a semanticii formale care poartă denumirea de semantică a modelelor teoretice specifică denotaţia expresiilor lingvistice sau a propoziţiilor: ea recurge la calculul predicaţional, prin intermediul căruia oferă descrieri ale reprezentărilor mentale asociate expresiilor lingvistice (cuvinte, propoziţii), iar apoi atribuie acestor descrieri o valoare semantică sau de adevăr printr-o funcţie de interpretare în raport de un model M sau_p "situaţie modelată" (vezi supra, cap. 3). Pe calea descrisă pot fi specificate condiţiile de adevăr ale propoziţiilor în funcţie de valoarea semantică a componentelor lor într-o situaţie dată şi pot fi definite 61 modele diferite pentru situaţii diferite, dar în procesul de evaluare a propoziţiei poate fi avută în vedere doar o singură situaţie. Există însă numeroase propoziţii care reclamă o evaluare relativ la circumstanţe diferite de acelea în care sînt evaluate, cum ar fi cele de mai jos, care se referă la situaţii trecute, ipotetice sau presupuse: (1) Ion era student. (2) Dacă Ion ar fi studiat, ar fi promovat examenul. (3) Ion crede că pămîntul este plat. Asemenea propoziţii sau fraze, cu verbe la timpul trecut sau la modul condiţional, cu verbe de atitudine propoziţională (a crede, a spune, a-şi imagina etc), cu verbe modale etc. sînt construcţii intensionale. Au ele denotaţie sau extensiune? Cum se explică faptul că valoarea de adevăr a lui (3) este independentă de valoarea de adevăr a propoziţiei încapsulate (subordonate) [s pămîntul este plat]? Analiza unor asemenea construcţii presupune aprofundarea noţiunilor de propoziţie sau proprietate propuse de Frege pentru diferitele tipuri de expresii lingvistice în cadrul aşa-numitelor semantici intensionale - teorii semantice care, pornind de la principiul fregean al compoziţionalităţii sensului (vezi supra, cap. 3), dezvoltă cu ajutorul unui aparat formal de mare rigoare o teorie coerentă a semnificaţiei propoziţiei sau frazei (vezi aparatul schiţat mai jos şi cazurile discutate în cap. 5). Propoziţiile în discuţie au în comun faptul că extensiunea lor nu poate fi specificată prin raportare la lumea reală, aşa cum se prezintă ea, ci numai prin considerarea unor circumstanţe alternative, contrafactuale15 (alte moduri de a fi ale lumii) sau lumi posibile în momente temporale distincte (Bach 1989: 32; Chierchia şi McConnell-Ginet, 1990: 209), în funcţie de care propoziţiile logice exprimate sînt adevărate sau false. Spre exemplu, (1), repetat mai jos ca (4), poate fi evaluat ca fiind adevărat într-o lume anterioară, wl (din cuvîntul englezesc world "lume"), în care "Ion este student" este adevărat, sau într-un moment t2, în care ■ W este un set de lumi; 63 ■ T este un set de momente ordonate printr-o relaţie de precedenţă < în sensul că t2 îl precedă pe ti; ■ U este universul discursului sau setul de obiecte (fiinţe, lucruri, părţi ale acestora etc.) despre care se poate vorbi (domeniul "cuantificării"); ■ iar V este o funcţie dinspre constante şi predicate individuale înspre intensiuni în W şi T (circumstanţe) (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 228); în particular, pentru verbele care acceptă propoziţii incapsuîate cu complementizatorul că, cum ar fi a crede din (3), V va fi o funcţie dinspre lumi şi momente înspre relaţii cu doi termeni, primul fiind un individ în U (spre exemplu, "Ion"), iar al doilea o propoziţie sau un set de lumi (spre exemplu, "pămîntul este plat"). Noul calcul predicaţional intensional, care conţine acum o funcţie de interpretare mai complexă, de forma [ ] M,w,t,g, va atribui o valoare de adevăr unui enunţ în raport de un model M şi o funcţie de atribuire de valori variabilelor g (vezi supra, cap. 3), precum şi o pereche lume-timp, asociind enunţul cu o propoziţie care este evaluată drept adevărată sau falsă relativ la o circumstanţă particulară, definită de coordonatele w (lume) şi t (timp). O formulă precum V {crede) () ne dă extensiunea lui crede în . Lumile posibile oferă aşadar şanse pentru o abordare interesantă şi nuanţată a fenomenelor in tensionale. 64 Conceptul de lume posibilă Înainte de prezentarea unor tipuri de construcţii intensionale în limbile naturale şi de aprofundarea noţiunilor fregeene de concept individual, proprietate şi propoziţie, vom stărui puţin asupra conceptului de lume posibilă. Lumile posibile au fost propuse de Leibnitz (1951 [1710], 1981 [1765]) şi ele servesc, în filosofîa şi logica contemporană, la construirea unui model capabil să dea seamă de operatorii modali de necesitate şi posibilitate. în conformitate cu Leibnitz, care propune o abordare din perspectivă teologică a lumilor posibile, în mintea lui Dumnezeu există lumi posibile diferite sau versiuni diferite ale realităţii, care îşi au originea în "Raţiunea supremă". O asemenea versiune a realităţii constă, în această viziune, din tot ce există sau a existat vreodată, conceptul de lume fiind maximal, deci identic cu cel de univers, iar numărul lumilor posibile este infinit. Una dintre ele, însă, anume lumea cea mai bună, a avut şansa să devină reală, prin actul de creaţie al lui Dumnezeu. în filosofîa mai recentă, lumilor posibile li s-a acordat mai degrabă o accepţie semantică decît una teologică, ele servind descrierii propoziţiei logice exprimate de o propoziţie în sensul că, dacă adevărul unei propoziţii este dat de corespondenţa cu realitatea, atunci existenţa unei mulţimi de lumi posibile permite ca o propoziţie să fie adevărată în unele lumi şi falsă în altele. Din acest unghi, propoziţia logică exprimată de un enunţ ar putea fi specificată prin considerarea lumilor în care ea este adevărată (vezi infra, cap 5). Astfel, o propoziţie -precum George W. Bush este preşedintele Statelor Unite ale Americii ar putea fi explicată prin descrierea circumstanţelor în care ea este adevărată, fapt care presupune considerarea tuturor lumilor posibile în care ea corespunde realităţii şi excluderea acelor lumi în care 65 George W. Bush nu este preşedinte al S.U.A., spre exemplu, lumile în care el este guvernator al statului Florida, politician republican de rang mai mic sau om de afaceri. Aceste lumi, la rîndul lor, sînt numeroase:. George W. Bush poate pierde alegerile în unele lumi, anume în acelea în care cîştigător este contracandidatul Al Gore; în alte lumi el poate nu candidează, ci rămîne guvernator; în altele chiar, el se poate ocupa de afaceri. Propoziţia în discuţie se identifică aşadar cu lumile în care George W. Bush este preşedinte al S.U.A., ea fiind, în consecinţă, un set de lumi, anume acelea în care ea este adevărată (vezi infra, cap. 5). Aparatul formal al teoriei în discuţie este elaborat de Saul Kripke (1959), în cadrul semanticii modale, care a folosit-o pentru cercetarea proprietăţilor unor sisteme formale. Kripke îi defineşte structura printr-un triptic compus din: un set de lumi posibile, lumea reală şi o relaţie de relativă posibilitate sau accesibilitate între lumi, menită să capteze faptul că unele lumi sînt "accesibile" din lumea originară (vezi şi Pavel 1986: 44). Pentru Kripke şi pentru Robert C. Stalnaker (1984), precum şi pentru Nicholas Rescher (1979 [1973]) sau pentru Chierchia şi McConnell-Ginet (1990: 207), lumile posibile sînt nişte obiecte abstracte, produse, mai degrabă decît descoperite, "prin activităţi umane" (t.n., Ş.O.), cum ar fi întrebuinţarea limbii, acte de imaginaţie, fantasme etc, iar pentru Vasiliu (1990: 40) ele reprezintă "stări ale universului de discurs, în raport cu diverse 'puncte de referinţă' de natură spaţială, temporală sau de altă natură". O lume posibilă este, prin urmare, o lume "stipulată" şi specificată prin "condiţii descriptive" pe care i ie atribuim noi, cum susţin Moeschler şi Reboul (1999 [1994]) într-un comentariu despre Kripke. David Lewis (1979 [1973]) exprimă o poziţie similară, în concepţia sa lumile posibile reflectînd modul în care 66 vorbitorii folosesc limba pentru alte scopuri decît descrierea lumii propriu-zise, ei ipostaziind situaţii alternative, contrafactuale, diferite de realitate, "moduri posibile ale lumii" (t.n., Ş.O.), după cum ilustrează şi următorul exemplu: (5) Dacă ar fi cald, ar fi mult mai bine. O asemenea stare de lucruri nu este reală, ea este o lume posibilă, ideea fiind că o lume în care este cald este ireală, fapt exprimat de modul condiţional, care susţine distanţarea de realitate şi instituie situaţii contrafactuale. Condiţiile de adevăr nu sînt însă nicidecum irelevante într-un asemenea caz, susţine Lewis (ibid.), motiv pentru care este nepotrivit să catalogăm o construcţie condiţională ca fiind pur şi simplu "ireală" şi, în consecinţă, neadevărată (vezi şi supra, cap. 3), iar această ipoteză îşi găseşte sprijin în ideea că o stare de lucruri sau un eveniment ce s-ar fi putut produce s-a produs de fapt într-o lume posibilă diferită. In consecinţă, (5) ne spune că există o altă lume posibilă în care este cald şi este mult mai bine, problema constînd însă în aceea că în lumea în care existăm nu este cald şi nu ne simţim excelent chiar din această cauză. Valoarea de adevăr a unei construcţii contrafactuale poate fi aşadar stabilită prin contemplarea unei lumi posibile sau a unui set de lumi în care antecedentul ("Dacă ar fi cald", în [5]) este adevărat: lumile în care este cald. Alături de construcţiile condiţionale, lumile posibile pot fi stipulate şi prin alte categorii de expresii __creatoare de lumi,.cum ar fi verbele modale, verbele de-imaginaţie, de dorinţă sau de atitudine propoziţională (vezi infra, cap. 5). Chiar dacă demersul descris mai sus (vezi analiza lui [5]) nu poate fi aplicat cu aceleaşi şanse de 67 izbîndă în cazul tuturor construcţiilor contrafactuale, întrucît consecinţele sînt uneori indezirabile (vezi [6]), el permite, totuşi, captarea într-o manieră nontrivială a condiţiilor de adevăr ale propoziţiilor condiţionale. (6) Dacă ar fi cald, cîinii ar umbla cu colaci în coadă. Aplicînd sugestiile prezentate, (6) ar fi adevărat într-o lume în care este cald, deci în care antecedentul este adevărat. Rezultatul frizează absurdul, dar de aici nu rezultă, subliniază Chapman (2000: 98), că fundamentele concepţiei lewisiene trebuie respinse ca fiind greşite. Dimpotrivă, demersul său se dovedeşte fecund şi flexibil, fiind capabil să prevină asemenea judecăţi absurde sau exagerări rizibile. Cum procedează însă Lewis pentru a explica raţionamentul greşit pe care se bazează o interpretare eronată de genul celei ilustrate? El introduce un reper care trebuie avut în vedere în evaluarea semantică a enunţurilor, anume diferenţa faţă de lumea reală: o construcţie condiţională contrafactuală de genul "dacă p atunci q" este adevărată dacă şi numai dacă o lume în care este cazul că p şi q este mai apropiată de lumea reală decît orice altă lume în care este cazul că p şi -1 q. în acest sens, lui (2) i se poate atribui o valoare de adevăr, deoarece o lume în care Ion studiază şi promovează examenul este mult mai apropiată de lumea reală decît o lume în care el nu reuşeşte la examen. în schimb, o lume în care este caid şi cîinii umblă din acest motiv cu colaci în coadă este mai puţin apropiată de lumea reală decît o lume în care este cald şi cîinii nu umblă cu colaci în coadă, fapt care explică caracterul absurd şi neadevărul lui (6). Modul acesta de a privi lucrurile atrage atenţia asupra unor aspecte mai complicate, mai puţin ştiute ale problemei lumilor posibile, cum ar fi relativa apropiere dintre lumi sau gradul de "accesibilitate" a acestora, pentru determinarea căruia au fost elaborate criterii sofisticate. Noţiunea de accesibilitate trimite, la rîndul său, la aceea de consistenţă logică a lumilor posibile (vezi Plantinga 1974; Curri'e 1990; Lewis 1979 [1973]; Eco 1990), acestea conţinînd numai şi numai stări de lucruri care nu violează legile logicii, aspect fundamental ce modelează gîndirea noastră despre asemenea lumi. în acest sens, lumile posibile sînt similare cu lumea reală (ea însăşi fiind o lume posibilă - vezi Chapman 2000), conţinînd însă unele evenimente diferite, dar posibile, sau fiind populate de mulţimi de indivizi în anumite privinţe diferiţi decît cei existenţi în lumea reală. Astfel stînd lucrurile, în alte lumi scaunele sau băncile dintr-o sală de curs ar putea fi aranjate diferit decît în lumea reală, Constantinopolul ar fi rămas necucerit de turci, Napoleon ar fi ieşit învingător la Waterloo, Prinţul Charles ar avea un frate geamăn etc. Mergînd mai departe, există lumi posibile similare cu lumea reală, în care singura diferenţă ar consta în aceea că pămîntul ar avea doi sateliţi naturali sau nu ar avea nici unul (în lumea reală el are un singur satelit: luna); acest fapt ar atrage după sine o serie de alte diferenţe, cum ar fi intensitatea şi ritmicitatea fluxului, care ar varia în funcţie de numărul de sateliţi (vezi Kuhn 1989), dar nu şi a legilor fizicii, care ar fi nemodificate. Putem contempla chiar şi lumi mai distante, cum ar fi acelea în care nu există decît o singură planetă (pămîntul) sau în care pînă şi legile naturii diferă - concesie extremă făcută de Kuhn (1989) şi Lewis (1979 [1973]) - , dar, în conformitate cu ultimul cercetător (ibid.), nu există lumi —în care logica şi .„aritmetica, „să fie diferite de logica şi aritmetica din lumea reală. în consecinţă, nu putem vorbi de lumi populate de obiecte cu proprităţi contradictorii, cum ar fi cercuri pătrate, sau în care să fie cazul că p şi să nu fie cazul că p, adică un eveniment să aibă loc şi 69 totodată să nu aibă loc. Condiţia consistenţei logice ar fi, deci, esenţială, întrucît semantica lumilor posibile se preocupă de ceea ce este posibil, şi numai tangenţial, prin excludere, de ceea ce este imposibil. In acest sens, în cazurile menţionate anterior, ar fi vorba de veritabile "lumi imposibile sau eratice" (Pavel 1986: 49), extremă în care conceptul de lume devine inoperant, îşi pierde pur şi simplu semnificaţia, iar noi ne putem pune în mod justificat întrebarea dacă asemenea "entităţi" îndeplinesc criteriile minimale pentru a fi considerate lumi (Oare ce fel de lume este o "lume imposibilă"?). Pe lîngă cerinţele consistenţei logice, lumile posibile trebuie să fie de asemenea maximale sau complete, adică să conţină tot ce există, după cum susţin, în prelungirea lui Leibnitz, cercetători contemporani precum Aîvin Plantinga (1974), Thomas' Pavel (1986), Umberto Eco (1990), Emmon Bach (1989) sau Gregory Currie (1990); aceştia identifică conceptul de lume cu acela de univers. în fine, lumile posibile sînt şi trebuie să fie determinate sub raportul adevărului (ibid.), în sensul că orice propoziţie despre ele este fie adevărată, fie falsă. Cum am văzut deja, lumea reală este un exemplu de acest fel: ea este completă, logic consistentă şi determinată din unghiul adevărului, orice propoziţie despre ea (spre exemplu, "Pămîntul este plat") fiind sau adevărată sau falsă. în conformitate cu Chierchia şi McConnell-Ginet (1990: 207), în pofida implicaţiilor metafizice profunde ale teoriei lumilor posibile sau a problemelor complexe cu care ea se confruntă, precum şi a controverselor cu privire la structura aparatului său formal (vezi, spre exemplu, atitudinea rezervată a lui Lycan [1979] şi reacţia vehementă a lui Quine [1953]), lumile posibile sînt extrem de utile pentru descrierea semnificaţiei, permiţînd rezultate nontriviale, interesante, cum ar fi specificarea propoziţiilor logice ca "funcţii dinspre lumi înspre valori de adevăr" (t.n., Ş.O.) (vezi infra, cap. 5). Ele pot fi folosite de asemenea pentru a da seamă de discursul temporal, fie prin stipularea unei ordini în timp a lumilor ce compun setul, fie prin focalizarea asupra aceleiaşi lumi în momente temporale distincte (vezi comentariul exemplului [4]). Cîteva probleme ale teoriei lumilor posibile Identitatea în lumile posibile Una dintre problemele fundamentale ale teoriei lumilor posibile, care a suscitat mereu interesul filosofilor, al logicienilor şi al lingviştilor, este identitatea indivizilor în lumile posibile [] sau, cu alte cuvinte, dacă unul şi acelaşi individ este identic cu sine în diferite lumi posibile (vezi Lewis 1979 [1968]; Plantinga 1979 [1973]; Loux 1979; Kaplan 1979 [1978]; Rescher 1979 [1973]; Moeschler şi Reboul 1999 [1994]). Problema comportă atît aspecte logice, cît şi aspecte lingvistice. Următoarele propoziţii în limba engleză, preluate de la Bach (1989: 32), ilustrează o serie de fenomene interesante asociate cu noţiunea de identitate în diferite lumi posibile: 71 înţelegerea primei propoziţii presupune stabilirea unei identităţi între un individ din lumea reală (locutorul) şi doi indivizi dintr-o lume în care locutorul este geamăn şi este cu mult mai fericit16. în consecinţă, dacă avem în vedere ideea unei identităţi veritabile a indivizilor în mai multe lumi posibile, atunci s-ar impune să explicăm modul în care o entitate este identică cu două entităţi, înţelegerea celei dea doua propoziţii, (8), presupune identificarea unui individ de sex feminin din lumea reală (Emily Dickinson) cu un individ de sex masculin dintr-o altă lume. Se poate oare. vorbi de identitate într-un asemenea caz? Este interesant de remarcat faptul că atît engleza cît şi romîna folosesc, în pofida diferenţei de sex, pronumele feminin pentru designarea individului de sex masculin. O explicaţie ar consta în aceea că lumea reală ar fi gradual mai tare decît cea posibilă, imaginară17. în lumina acestui comentariu, problema identităţii în diferite lumi posibile nu este nicidecum trivială. Ea a provocat şi continuă să provoace pe cercetători, care au propus soluţii variate, reductibile la două clase distincte, în funcţie de asumarea sau respingerea noţiunii de identitate în diferite lumi posibile, în acest sens, constatăm o distincţie fundamentală între concepţiile lui Montague, Kripke, Plantinga, Rescher sau Hintikka, pe de o parte, şi Lewis, pe de altă parte. La un pol se situează Lewis (1979 [1968]), promotorul unei concepţii excentrice, radicale în acest domeniu, care consideră că fiecare lume posibilă vine echipată cu setul său specific de indivizi, că lucrurile din lumi diferite nu sînt niciodată identice, că o entitate dintr-o lume nu se regăseşte, ci îşi are corespondentul ["counterpart"] în alte lumi. Relaţiei de identitate Lewis îi substituie, deci, relaţia de corespondenţă ["counterpart relation"], care nu presupune identitatea, ci similaritatea. Aşadar, lucruri concrete, precum oameni, flăcări, clădiri, băltoace etc. ar exista numai într-o singură lume, nu în mai multe. Ele pot avea însă corespondenţi în alte lumi. In mod normal, susţine Lewis, o asemenea entitate va avea un singur corespondent într-o altă lume (în cazul discutat de noi: George W. Bush din lumea reală, în care el este preşedinte, şi George W. Bush dintr-o lume în care el pierde alegerile şi nu este preşedinte), dar este posibil să existe şi corespondenţi multipli (vezi [7], în care un individ din lumea reală are un frate geamăn într-o altă lume). Unele lucruri abstracte însă, cum ar fi numerele şi proprietăţile, care nu ocupă loc în timp şi spaţiu, nu aparţin nici unei lumi, ci au existenţă de sine stătătoare, fiind identice din perspectiva tuturor lumilor. In această concepţie ele sînt corespondenţii lor unici în toate lumile (ibid.). La polul opus se situează majoritatea celorlalţi cercetători, în frunte cu Kripke, care propun versiuni ale logicii modale ce dau seamă de existenţa aceluiaşi lucru în mai multe lumi şi operează, aşadar, cu noţiunea de identitate în diferite lumi posibile. Dincolo de aspectele care separă diversele conceptualizări, cercetătorii pun accent pe distincţia dintre proprietăţile esenţiale ale obiectelor, pe care se sprijină identitatea, şi proprietăţile lor contingente, responsabile de "stadiul" specific al entităţilor, dat de cadrul de referinţă considerat (Kaplan -1979 [1978]). Remarcăm în acest sens şi noţiunea interesantă de "superentitate" propusă de Kaplan (ibid.), constînd în acele care străbat mai multe cadre de referinţă şi asigura identitatea lucmrilor în mai multe lumi. în conceptualizările de acest gen, doar 73 unele proprietăţi ale obiectelor sînt esenţiale, iar "un obiect x are proprietatea P în mod contingent numai dacă există o stare de lucruri S astfel încît x nu ar avea proprietatea P dacă nu ar exista S" (Loux 1979: 165; t.n., Ş.O.), fapt care implică ideea că unul şi acelaşi obiect există în mai multe lumi posibile. Obiecţiile lui Lewis sau ale altor filosofi şi logicieni la o asemenea teză nu pot fi, totuşi, complet ignorate, deoarece problema prezintă o complexitate deconcertantă. Respingerea tezei ar echivala însă cu accreditarea ideii că un lucru exită numai şi numai într-o singură lume posibilă, alternativă care, la rîndul său, implică asumpţia că fiecare proprietate a oricărui obiect este esenţială. Un caz particular de identitate în diferite lumi îl reprezintă identitatea în toate lumile posibile, care, deşi nu este o chestiune lingvistică, permite totuşi operarea unei distincţii între categoriile de expresii referenţiale, în sensul că anumite expresii desemnează acelaşi individ în toate lumile posibile, în timp ce altele desemnează indivizi diferiţi în diferite lumi posibile. Kripke le numeşte pe primele designatori rigizi, iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali (vezi şi Moeschler şi Reboul 1999 [1994]: 155). Cazul cel mai tipic de designatori rigizi sînt numele proprii, care, în concepţia filosofului american, sînt semantic nestructurate şi au referinţă directă, nemediată de vreun sens sau de vreun alt conţinut descriptiv. Descripţiile definite, în schimb, sînt designatori nonrigizi. . . ■ ■ Pentru înţelegerea corectă a acestei distincţii, cît şi pentru elucidarea naturii categoriilor de termeni referenţiali cu care ea operează, vom prezenta în continuare, foarte succint şi nepretenţios, concepţia kripkeană despre numele proprii şi despre relaţia lor cu descripţiile definite. În acest scop, vom începe cu un exemplu dat de Kripke însuşi (1972): Cristofor Columb este de regulă identificat cu primul european care debarcă pe ţărmul american, dar este foarte probabil ca vikingii să fi descoperit America cu mult înaintea sa. Aceia care asociază însă descripţia "descoperitorul Americii" cu Columb nu folosesc termenul "Columb" pentru a se referi la "un anumit individ de provenienţă nordică", ci la figura istorică numită Columb. Ei au desigur convingeri greşite despre acesta, dar asemenea convingeri nu modifică denotaţia numelui propriu, care se referă direct, nemediat, la purtătorul său. Numele proprii sînt, în consecinţă, designatori rigizi, întrucît semnifică şi în absenţa vreunui sens sau conţinut descriptiv. Ele sînt pur şi simplu ataşate indivizilor în cadrul unor ceremonii, printr-un botez iniţial, iar legăturile astfel stabilite se propagă din aproape în aproape, membrii comunităţii păstrîndu-le în procesul de utilizare a numelor. Odată ce unui individ i se ataşează însă un nume, conexiunea numelui cu referentul pare să devină necesară, nefiind o consecinţă a proprietăţilor individului şi menţinîndu-se nemodificată chiar în cazul unei istorii diferite a vieţii acestuia. In cazuri problematice, comunitatea lingvistică poate recurge la experţi pentru a determina identitatea unui anumit individ, aceştia putînd fi fie părinţii, spre exemplu, fie alte persoane apropiate sau reprezentanţi ai autorităţilor. Teoretic vorbind, ne putem imagina un veritabil "lanţ al comunicării", "un lanţ cauzal", prin care legătura dintre un nume şi un anumit individ poate fi urmărită pînă la actul originar de botez şi poate fi verificată. Astfel Kripke formulează teoria cauzală a numelor proprii, pe care o dezvoltă apoi, alături alţi cercetători (spre exemplu, Putnam 1975), în teoria cauzală a referinţei, prin extinderea explicaţiei cauzale şi a lanţului cauzal şi la alte categorii de expresii lingvistice. 75 În conformitate cu teoria în discuţie, numele propriu se referă aşadar direct, nemediat prin fascicole de descripţii, la purtătorul său, fiind un designator rigid care desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile; natura legăturii sale cu obiectul este "cauzală", ea presupunînd un botez iniţial prin care numele este atribuit obiectului, iar ceea ce contează pentru vorbitori în utilizarea eficientă a numelor este tocmai asocierea astfel stabilită, care se propagă în cadrul comunităţii lingvistice din aproape în aproape18. Noţiunea de designatpr rigid a fost extinsă şi la alte categorii de expresii lingvisitce, cum ar fi numele de specii naturale {tigru, balenă etc.) sau substanţe ["natural kinds"] {apă etc), mai întîi de Kripke însuşi, iar apoi de Putnam (1975). Semantica acestor expresii are o serie de aspecte în comun cu semantica numelor proprii, în sensul că, pe de o parte, şi ele sînt designatori rigizi, iar pe de altă parte, li se poate aplica teoria lanţului cauzal (deşi în acest caz explicaţia este mai complicată). Astfel, în toate lumile posibile, un termen generic precum tigru desemnează aceeaşi clasă de obiecte, definită de către biologi pe baza ADN-ului specific, diferit de acela al pisicilor, spre exemplu, tot aşa cum substantivul apă identifică aceeaşi substanţă, definită prin formula H2O. în consecinţă, în toate lumile posibile în care există tigri, aceştia vor avea acelaşi ADN, şi în toate lumile posibile în care există apă, aceasta va avea aceeaşi compoziţie chimică (vezi şi comentariul lui Moeschler şi Reboul 1999 [1994]: 156); aceasta înseamnă că un animal cu aspect de tigru, dar cu un ADN diferit de acela al tigrilor, nu este tigru, iar o substanţă de pe planeta geamănă Pămînt ], imaginată de Puttnam (1975), care arată exact ca apa, îndeplineşte funcţiile acesteia şi are denumirea de apă pentru locuitorii planetei în discuţie, dar are formula XYZ {nu H2O), nu este apă, ci altceva. Asemenea formule, nişte veritabile "enunţuri ecuaţionale teoretice" (Moeschîer şi Reboul ibid.), sînt accesibile mai degrabă experţilor, cărora le revine sarcina de a fixa o semnificaţie sau intensiune, şi mai puţin - vorbitorilor obişnuiţi ai unei limbi; pentru aceştia fixarea referentului se face, în această concepţie, printr-un act de botez iniţial, de regulă pe baza unor relaţii factuale cu lumea, în esenţă similare pentru membrii unei comunităţi lingvistice date, şi nu pe baza sistemului lor de cunoştinţe explicite. Remarcăm şi de data aceasta, ca şi în cazul numelor proprii, prezenţa unei importante componente indexicale - ostensiunea (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 85) -, care constă în indicarea obiectului-relevant simultan cu rostirea enunţului prin care se stabileşte referinţa ("Tigrii sînt animale de acest tip", spre exemplu); aceasta din urmă este înţeleasă ca relaţie cauzală directă între cuvinte şi obiecte sau clase de obiecte, care se propagă apoi în cadrul comunităţii lingvistice din aproape în aproape. Sensul sau intensiunea ar conta deci mai puţin în procesul de fixare a referinţei acestor categorii de termeni19, iar pentru masa vorbitorilor (vorbitorii nonexperţi) fenomenul s-ar reduce la nişte descripţii ce vizează proprietăţi de regulă contingente, aşa cum ilustrează şi exemplul următor: (9) Tigrul este un animal patruped cu blana vărgată. Descripţia din acest enunţ conţine proprietăţi esenţiale ale tigrilor, dar ea nu captează, totuşi, sensul termenului tigru, deoarece există, printre altele, şi tigrii albi. Descripţii definite şi nume ficţionale Pe de altă parte însă, descripţiile definite şi numele de entităţi ficţionale sînt designatori nonrigizi, întrucît ele pot desemna lucruri diferite în lumi diferite. în acest sens, descripţia definită preşedintele Statelor Unite ale Americii are o manifestare discontinuă, referindu-se, spre exemplu, la George W. Bush în lumea reală în momentul actual, la Bill Clinton în lumea reală în intervalul 1992-2000, sau la Al Gore într-o lume posibilă în care în urma renumărării voturilor acesta ar fi cîştigat alegerile. Un lucru similar se' poate afirma şi despre numele de entităţi ficţionale, care desemnează obiecte nonexistente, cum ar fi specii, persoane umane, locuri imaginare. In cazul numelor de specii, problema este mai clară, după cum ilustrează termenul unicorn, care nu are corespondent în lumea reală. Un asemenea termen este un designator nonrigid, întrucît se asociază cu descripţii diferite în lumi diferite, desemnînd o fiinţă imaginară, aşadar lipsită de ADN, cu coadă de leu în unele lumi şi cu coadă de cal în altele. Problema se complică însă în cazul numelor ficţionale20, cum ar fi , care denotă personaje fictive din opere literare sau locuri imaginare. într-o accepţie mai largă, nu foarte precisă, numele ficţionale denotă indivizi inexistenţi în lumea reală, neidentificabili aşadar pe cale ostensibilă, al căror statut este chiar din acest motiv foarte neclar. Desigur, numele ficţionale au trăsături comune cu numele proprii, fiind expresii nestructurate, şi funcţionînd asemenea acestora prin faptul că denotă presupuse persoane sau entităţi din lumi compatibile cu textele literare. Există însă lucrări numeroase dedicate acestor expresii (vezi, pentru această problemă, capitolul "" din cartea lui Currie 1990) care subliniază, alături de natura lor extrem de complexă, diferenţele faţă de numele proprii. In conformitate cu influenta tradiţie russelliană, fundamentală pentru gîndirea analitică contemporană, o problemă principală a numelor ficţionale derivă din apartenenţa lor la clasa termenilor singulari ["singular terms"], a căror semnificaţie este condiţionată de existenţa referinţei. în acest sens, pentru ca un enunţ cu un termen singular să fie inteligibil, acesta din urmă trebuie să aibă referinţă. în caz contrar, dacă termenului singular îi lipseşte referinţa, cum se întîmplă cu numele fîcţionale, a căror denotaţie este vidă, atunci enunţul nu are sens, el nu exprimă nici o propoziţie logică şi, în consecinţă, este ininteligibil. Spre exemplu, în următorul enunţ selectat de noi din nuvela ["Camera 19"] de Doris Lessing şi tradus apoi în limba romînă, referinţa numelui ficţional "Susan Rawlings" este vidă, motiv pentru care enunţul în discuţie nu are conţinut propoziţionaî, în această concepţie. (10) Susan Rawlings avea patru copii. Dacă însă o altă lume, anume o lume a acestei povestiri, ar fi reală, atunci enunţul lui Doris Lessing ar exprima o propoziţie veritabilă, adevărată în lumile în care individul cu numele "Susan Rawlings" are patru copii, dar falsă în alte lumi. "Susan Rawlings" ar fi de data aceasta un nume propriu, un designator rigid, care ar trimite la Susan Rawlings în toate lumile în care are denotaţie. Identificarea referinţei numelui propriu este deci esenţială pentru înţelegerea enunţului, pentru stabilirea semnificaţiei; în caz contrar se pierde sau se diluează întregul conţinut asertat. în nuvela sa Doris Lessing nu ne invită însă, prin numele "Susan Rawlings", să identificăm un anumit individ la care se referă enunţul. De fapt, enunţul este produsul unui act de fictionalizare [] prin care autoarea ne invită să adoptăm o atitudine de implicare imaginativă [] faţă de conţinutul exprimat; în consecinţă, un asemenea individ pur şi simplu nu există. Cum este oare totuşi posibil atunci ca enunţul să facă sens, să fie inteligibil? Currie (1990) propune o explicaţie în conformitate cu care numele fîcţionale sînt designatori nonrigizi, care funcţionează asemenea unei variabile, cum ar fi cineva, legate de cuantifîcatorul existenţial, într-o adaptare nepretenţioasă a sugestiilor cercetătorului neozeelandez la exemplul nostru, lucrurile s-ar prezenta după cum urmează. Există mai multe lumi compatibile cu povestirea căreia îi aparţine enunţul, în funcţie de golurile din text sau de lucrurile asupra cărora textul nu se pronunţă (cu alte cuvinte, nuvela în discuţie descrie mai multe lumi). în fiecare din aceste lumi ale ficţiunii există, la rîndul său, cineva care întruneşte exact toate proprietăţile atribuite de textul explicit lui Susan Rawlings şi înfăptuieşte exact toate activităţile puse pe seama ei, cineva care poartă numele "Susan Rawlings" şi are. printre altele, patru copii, locuieşte în Londra etc. Acel cineva diferă însă de la o lume la alta, "Susan Rawlings" designînd, spre exemplu, un individ x într-o lume wl, compatibilă cu povestirea, un individ y, într-o lume w2, un individ diferit, z, într-o lume w3 etc. în consecinţă, noi putem înţelege povestirea (în cazul de faţă, enunţul) fără a fi necesar să identificăm un anumit individ la care se referă "Susan Rawlings", ci presupunînd numai că există cineva care are atributele lui Susan Rawlings şi desfăşoară activităţile descrise, înţelegerea povestirii şi nu identificarea vreunui referent permite, aşadar, înţelegerea expresiei "Susan Rawlings", deoarece noi procesăm enunţul ficţional în maniera în care procesăm propoziţia "Cineva are patru copii", şi anume fără a ne întreba exact despre cine este vorba. Un asemenea fenomen apropie funcţionarea unei expresii precum "Susan Rawlings" din enunţul ficţional de comportamentul unei variabile, şi permite interpretarea numelor ficţionale ca variabile legate de cuantifîcatorul 81 existenţial21. Astfel stînd lucrurile, (10) ne spune că în nuvela "To Room Nineteen" există o persoană al cărei nume este "Susan Rawlings", care are patru copii. Să observăm din nou că, fiind vorba de un individ nonexistent în lumea reală, ci doar în alte lumi, identificarea lui este imposibilă şi, în consecinţă, în lumi diferite ale povestirii vom avea persoane diferite (x, y, z, în funcţie de lumea selectată), tot aşa cum, invocînd un exemplu comentat de Currie (1990: 167), numărul de copii ai lui Lady Macbeth, nefiind specificat în mod explicit în textul piesei, va fi diferit în lumile diferite atribuite acesteia. O asemenea abordare a numelor ficţionale este, în esenţă, descriptivistă, în sensul că, în utilizarea lor în discursul ficţional, semnificaţia lor este dată de suma descrierilor cu care ele se asociază. Numele ficţionale sînt, aşadar, designatori nonrigizi în această concepţie. Problema numelor ficţionale poate fi pusă însă nu numai din perspectiva utilizării lor de către autor, ale cărui enunţuri produc ficţiunea, ci şi din perspectiva uzului lor metaficţional, atunci cînd discutăm despre operele ficţionale. în acest sens, putem rosti, spre exemplu, următorul enunţ în legătura cu nuvela "To Room Nineteen": (11) Susan Rawlings avea patru copii. într-o asemenea întrebuinţare, (11) este o aserţiune, deoarece vorbitorul intenţionează să comunice interlocutorului un lucru despre care are convingerea că este adevărat, anume că în nuvela în discuţie Susan Rawlings are patru copii. în acest caz, un nume ficţionaî, "Susan Rawlings" în exemplul nostru, funcţionează ca un fascicol de descripţii definite ["abbreviated definite description"], argumentează Currie. El rămîne însă în continuare un designator nonrigid, întrucît diferiţi cititori pot avea în vedere descripţii diferite atunci cînd utilizează acest nume. Pentru unii "Susan Rawîings" poate fi "o mamă a patru copii şi o soţie care face depresie pentru că renunţă la profesie pentru familie şi îngrijirea copiilor, şi care în final se sinucide cu gaz în camera unui hotel" sau, pentru alţii "o femeie anormală, suferindă de schizofrenie, care se sinucide". Exemplele pot fi numeroase. Desigur, pentru un cititor ideal, descripţiile converg înspre o interpretare adecvată a nuvelei, în conformitate cu presupusele intenţii ale autoarei. Există însă o probiemă la o asemenea conceptualizare a numelor ficţionale, semnalată de Kripke (1972), care, în consens cu abordarea sa nondescriptivistă, observă că dacă aceste nume sînt fascicole de descripţii, atunci s-ar putea întîmpla ca, în mod accidental, ele să aibă referinţă. El propune un scenariu conform căruia Connan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, nu ştie că în realitate există o persoană căreia i se aplică toate descripţiile din textul ficţional: arată exact ca Holmes, înfăptuieşte exact acţiunile puse pe seama lui Holmes etc. Or, aceasta ne-ar putea îndemna să credem că descripţiile din textul lui Doyle sînt despre persoana din realitate. Mai mult decît atît, persoana în discuţie ar fi Holmes, consecinţă indezirabilă a teoriei descriptiviste. Chiar dacă posibilitatea unei asemenea coincidenţe este practic nulă, observaţia lui Kripke este, totuşi, pertinentă şi trebuie privită cu atenţie. Currie supune unei analize minuţioase problema semnalată şi îi caută o rezolvare, pe de o parte, prin conectarea indivizilor la textele de care aparţin şi, pe de altă parte, prin individualizarea textelor. După opinia sa, Doyle scrie 83 un text, Ti, în care descrie păţaniile şi activităţile lui Holmes într-o lume a ficţiunii, neavînd nici o cunoştinţă despre existenţa vreunui Holmes în lumea reală; textul său nu poate fi, deci, despre acest Holmes. Despre celălalt Holmes (ceî din lumea reală) se poate scrie de asemenea un text, T2, lexical identic cu cel al Iui Doyîe, dar produs de altcineva, cu intenţii diferite. Fiind rezultate ale unor acte comunicative distincte, cele două texte descriu indivizi diferiţi, conchide Currie. Observaţia lui Kripke nu invalidează, aşadar, teoria descriptivistă a numelor ficţionale. In caz contrar, ar trebui să admitem că povestirea lui Doyle ar fi adevărată despre Holmes din lumea reală în condiţiile în care ea nu se referă la acesta. Nu toate numele din operele literare sînt însă ficţionale. In acest sens, remarcăm ocurenţa în ficţiuni a unor nume precum Napoleon, Ştefan cel Mare etc, veritabile nume proprii care funcţionează asemenea designatorilor rigizi, avînd referinţă şi identificînd indivizi particulari care transgresează frontiera dintre realitate şi ficţiune. înţelegerea povestirilor ce conţin nume proprii vine de la sine, odată ce referinţa numelor este fixată sau, cu alte cuvinte, odată ce sînt identificate persoanele reale purtătoare ale numelor, moment din care enunţurile constitutive ale acestora exprimă nişte veritabile propoziţii logice. Totuşi, aceste enunţuri (ficţionale) nu sînt aserţiuni pentru că ele sînt produsul unor acte de ficţionalizare prin care autorul caută să îl implice imaginativ pe cititor. Cu alte cuvinte, povestirea este despre o persoană reală, fără însă a fi adevărată despre această persoană, cum este cazul cu Napoleon din Război şi pace (comentat de Currie) ale cănii activităţi descrise în roman este posibil să nu fi avut corespondent în realitate. 84 Statutul ontologic al lumilor posibile O altă problemă controversată în cadrul teoriei lumilor posibile priveşte statutul ontologic al acestor lumi şi, implicit, al obiectelor pe care ele le conţin. O poziţie influentă este exprimată, în acest sens, de Lewis, adept al realismului modal, în conformitate cu care lumea noastră este doar una dintre lumile posibile, celelalte lumi nefiind diferite nici prin natura lor, nici prin modul lor de existenţă. Susţinător al unui actualism radical, filosoful american crede în existenţa lucrurilor nonactuale, posibile, şi propune chiar doi cuantificatori existenţiali, unul cu domeniu nelimitat ["unrestricted"], sub incidenţa căruia cad toate obiectele posibile, fie existente, fie nonexistente, şi un altul cu domeniu limitat ["restricted"], care se aplică lumii reale şi lucrurilor pe care aceasta le conţine. Termenul "actual" are, în concepţia sa, o natură indexicală, referinţa acestuia depinzînd de circumstanţele sau de lumea în care se produce enunţul, actualitatea fiind aşadar un lucru relativ: atunci cînd spunem că o lume este actuală "nu atribuim lumii respective un statut ontologic special; o identificăm doar ca lumea în care se produce enunţul" (Lewis, apud Loux 1979: 46; t.n., Ş.O.). La fel se pune problema şi în cazul obiectelor, a căror actualitate, definită în termeni indexicali, este o proprietate determinată de relaţia dintre obiect şi enunţ, un obiect fiind actual atunci cînd se află în lumea în care se rosteşte enunţul. Toate lumile posibile sînt, în consecinţă, la fel de reale, şi toate obiectele care le populează la fel de existente în această concepţie radicală, străbătută de un "posibilism extrem" (ibid.). Poziţia radicală a lui Lewis a generat o serie de reacţii, dar ea şi-a dovedit fecunditatea în abordarea din perspectiva lumilor posibile a discursului ficţional (vezi Currie 1990; Ryan 1991; Oltean 1997), care se referă la obiecte nonexistente situate în lumi imaginare, construite 85 prin intermediul limbajului. Asemenea lumi nu pot fi reale pentru noi, deoarece nu noi sîntem aceia care vorbim în cadrul lor, ci personajele; ele sînt însă reale pentru personaje - locuitorii lor -, explicaţie care satisface intuiţia noastră că lumea ficţională este, dintr-un alt punct de vedere, reală, că ea actualizează posibilităţi neactualizate. O reacţie la posibilismul extrem al lui Lewis vine din partea lui Rescher (1979), într-un articol despre statutul ontologic al obiectelor reale şi al obiectelor posibile. în concepţia filosofului american, doar lucrurile şi stările de lucruri reale există cu adevărat, posibilităţile neactualizate existînd numai ca obiecte ale anumitor procese intelectuale, ele fiind dependente de actele mentale. Rescher vorbeşte de dualism în cazul existenţei actuale, distingînd lucrurile sau stările de lucruri existente, pe de o parte, şi gîndurile sau actele mentale despre lucruri sau stările de lucruri, pe de altă parte. în cazul posibilităţilor neactualizate, situaţia ontologică are o natură monistă, deoarece entităţile în discuţie nu există cu adevărat, ci sînt complemente ale unor procese mentale, fiind presupuse, imaginate etc, iar înlăturarea actului mental prin care ele sînt concepute atrage după sine dispariţia lor, fapt care nu se întîmplă însă în celălalt caz. în plus, Rescher invocă incompleteţea descriptivă a lucrurilor posibile, trăsătură prin care ele diferă de lucrurile ce există în mod actual. în acest sens, cu privire la un lucru x existent în realitate, fie "f(x)", fie "-f(jc)" este adevărat; cu alte cuvinte, obiectul x sau are, sau nu are o anumită proprietate, indiferent de proprietatea despre care este vorba. Situaţia este însă diferită în cazul lucrurilor posibile nonexistente, individualizarea lor realizîndu-se prin caracterizări incomplete sub raport descriptiv; iar această incompleteţe descriptivă le distinge în mod radical de lucrurile existente în mod real (vezi, în 86 acest sens, şi discuţia despre entităţile ficţionale, care sînt, de cele mai multe ori, fascicole de descripţii). Concluzia lui Rescher este că posibilităţile ipotetice neactualizate sau lucrurile posibile nonexistente nu există în lumea realităţii obiective. Lumi posibile şi tipuri de propoziţii Să luăm acum următoarele enunţuri: (12) Dacă a fost asasinată, este moartă. (13) Un burlac este un bărbat necăsătorit. (14) Pădurea a înverzit. Exemplele (12) şi (13) poartă numele de propoziţii analitice pentru că sînt adevărate în virtutea structurii lor lingvistice sau a sensului cuvintelor care le compun, un simplu proces de analiză fiind suficient pentru evaluarea lor. Asemenea propoziţii sînt adevărate în toate lumile posibile, motiv pentru care, după Kripke (1972), ele sînt în mod necesar adevărate, iar cunoaşterea adevărului lor este a priori, ea precedînd experienţa sau fiind independentă de aceasta. Un alt exemplu de enunţ adevărat în mod necesar şi a priori este (15), care poartă însă marca trivialităţii (vezi Moeschler şi Reboul 1999: 152), neaducînd nici o informaţie. (15) Luceafărul de seară este luceafărul de seară. Propoziţia (14) este în schimb sintetică, deoarece stabilirea adevărul efliu se poate face numai pe baza sensului elementelor "componente, ci presupune şi verificarea corespondenţei cu lumea. 87 Nu numai propoziţiile analitice pot fi însă adevărate a priori, ci şi unele propoziţii sintetice (în conformitate cu Immanuel Kant, apud Chapman 2000: 78), cu precădere acelea care privesc cunoaşterea de tip matematic. In acest sens, o propoziţie precum (16) este adevărată a priori, fiind consistentă cu judecăţile noastre matematice, proprietăţi ale minţii / creierului ["mind / brain"] (vezi Chomsky 1988). Analiza elementelor individuale din care este compus (16) nu poate dovedi însă adevărul său, deoarece nici în reprezentarea lui şapte, nici în aceea a lui cinci, nu gîndim numărul doisprezece sau, cu alte cuvinte, semnificaţia predicatului doisprezece nu este conţinută în semnificaţia lui şapte plus cinci, "doisprezece" fiind suma unei infinităţi de numere întregi: 1 + 11, 0 + 12, 11 + 1, -2 + 14, 6 + 6, -8 + 20 etc, el putînd fi gîndit în multe alte feluri. Propoziţia (16) nu este deci analitică, ci sintetică. (16) Şapte plus cinci fac doisprezece. / în consecinţă, propoziţiile (12), (13), (15) şi (16) sînt adevărate în mod necesar şi a priori. După Kripke (vezi şi Moeschler şi Reboul 1999: 153), necesitatea unui enunţ poate fi însă şi a posteriori, caz în care ea depinde de ceea ce se cunoaşte din experienţă, lucru ilustrat de următoarele exemple: (17) Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară. (18) Ion Barbu este Dan Barbilian. Dacă este adevărat că Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară şi că Ion Barbu este Dan Barbilian, atunci, ţinînd cont de sugestiile filosofului american, putem spune că (17) şi (18) sînt adevărate în toate lumile posibile şi, în consecinţă, în mod necesar adevărate, dar adevărul lor este a posteriori, identitatea dintre entităţile care le compun fiind obiectul unei descoperiri. Propoziţiile de acest tip sînt sintetice şi informative, iar adevărul lor este verificabil prin observaţie sau prin teste specifice. Un alt exemplu de enunţ necesar a posteriori este (19). (19) Apa îngheaţă la zero grade celsius. Se mai consideră că propoziţiile pot fi adevărate şi în mod contingent sau accidental dacă ele sînt adevărate numai în anumite lumi şi false în alte lumi. Asemenea propoziţii sînt sintetice şi au o pronunţată valoare informativă, fapt ilustrat de (20) George W. Bush este preşedintele Statelor Unite ale Americii, care este un enunţ adevărat în lumea noastră, dar nu în toate lumile posibile: există lumi în care George W. Bush nu a devenit preşedinte al S.U.A., deoarece el nu a cîştigat alegerile sau nu a candidat pentru această funcţie. Propoziţia (20) este, aşadar, în mod contingent adevărată. Mai există şi propoziţii în mod necesar false, dacă ele sînt false în toate lumile posibile. Un exemplu este (21): (21) Luceafărul de dimineaţă nu este luceafărul de seară. Această propoziţie este falsă în toate lumile posibile, deci şi în lumea noastră, pentru că propoziţia: Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile. In consecinţa, ea este în mod necesar falsă. 89 5. CONSTRUCŢII INTENSIONALE În capitolul precedent am văzut că valoarea de adevăr a propoziţiilor nu poate fi întotdeauna specificată prin raportare la lumea reală, existînd propoziţii care reclamă o evaluare relativă la lumi posibile sau circumstanţe alternative, cum ar fi acele propoziţii care se referă la situaţii trecute, ipotetice sau presupuse. In scopuri ilustrative repetăm, mai jos, cîteva exemple; (1) Ion era student. (2) Dacă Ion ar fi studiat, ar fi promovat examenul. (3) Ion crede că pămîntul este plat. Asemenea propoziţii cu verbe la timpul trecut sau viitor, la modul condiţional, cu verbe de atitudine prepoziţională (a crede, a spune, a-şi imagina etc), cu verbe modale, precum şi propoziţiile interogative, exclamative sau o serie de alte categorii de elemente lingvistice sînt cunoscute, în semantica formală, sub denumirea de construcţii intensionale. Construcţiile intensionale au în comun faptul că denotaţia lor, valoarea de adevăr în cazul propoziţiilor, nu poate fi specificată decît prin considerarea unor circumstanţe alternative, contrafactuale sau lumi posibile în momente temporale distincte (vezi supra, cap. 4). Este relevant în acest sens (3), care, prin verbul de atitudine prepoziţională a crede, exprimă modul în care un individ pe nume Ion se raportează la o intensiune sau o propoziţie, în cazul nostru [pămîntul este plat]. 90 Analiza unor asemenea construcţii presupune aprofundarea noţiunilor de propoziţie, proprietate sau concept individual propuse de Frege pentru diferitele tipuri de expresii lingvistice (vezi supra, cap. 1). Din punct de vedere semantic, o propoziţie divide situaţiile în două grupuri mari: acelea pe care le caracterizează adecvat (în care ea este adevărată) şi acelea pe care le caracterizează inadecvat (în care nu este adevărată). Modul acesta de a privi lucrurile sugerează că propoziţia se asociază în fiecare lume relevantă cu o valoare de adevăr (vezi Tabelul 1, după Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 208), că ea este o funcţie dinspre lumi posibile înspre valori de adevăr, adevărat în lumile în care este adevărată, fals în celelalte lumi (vezi Figura 1, ibid.). Un exemplu în acest sens poate fi edificator. Să presupunem că în procesul de evaluare a propoziţiei (4) contemplăm următoarele lumi relevante: wl, lumea reală, în care George W. Bush este preşedinte; w3, o lume în care George W. Bush pierde alegerile în toamna anului 2000 şi Al Gore cîştigă cu un număr mare de voturi; w4, o lume în care George W. Bush pierde alagerile în urma renumărării voturilor, iar Al Gore cîştigă la limită; w5, o lume în care Al Gore cîştigă alegerile, dar, datorită unui scandal, este silit să demisioneze, iar vicepreşedintele democrat preia funcţia de preşedinte; şi w6, o lume în care Al Gore cîştigă alegerile, dar este asasinat şi vicepreşedintele devine apoi preşedinte. (4) Al Gore este preşedintele Statelor Unite ale Arnericii. 91 Tabelul 1 w .w5 .wl .w6 r P \ ( \ \.w3 J unde W este setul de lumi relevante, iar lumile încercuite, w3 şi w4, sînt acelea în care propoziţia p este adevărată. Tabelul surprinde un aspect interesant, anume că o propoziţie este un set de lumi. p = wl -> 0 w4 Figura 1 r în mod similar, proprietatea fregeană asociată cu un predicat devine, în noua conceptualizare, o funcţie dinspre lumi înspre mulţimi de indivizi sau, cu alte cuvinte, un set compus din mulţimile de referenţi ai 92 predicatului în fiecare lume posibilă. Spre exemplu, aplicînd cadrul lumilor posibile la predicatul fuge, vom spune că sensul acestuia (ce înţelegem prin a fugi, proprietatea asociată cu predicatul selectat) este dat de aspectele ce definesc apartenenţa la setul de lucruri care fug în fiecare lume posibilă. La rîndul său, conceptul individual fregean asociat cu numele şi descripţiile definite devine o funcţie dinspre lumi înspre indivizi, transformîndu-se într-un set de referenţi: setul compus din indivizii identificaţi prin asemenea expresii în fiecare lume posibilă. Spre exemplu, sensul expresiei preşedintele Romîniei va fi dat de setul al cărui membru este individul care, în fiecare lume posibilă, deţine funcţia supremă în statul romîn: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Corneliu Vădim Tudor, Nicolae Ceauşescu etc. Constatăm, aşadar, că sensul, care are natura unui concept, dobîndeşte o accepţie mai precisă în cadrul semanticii lumilor posibile, devenind, pentru diferitele categorii de expresii lingvistice, un set de referenţi (Weisler şi Milekic 2000: 254; t.n., Ş.O.). în consecinţă, prin aplicarea lumilor posibile la cercetarea fenomenelor intensionale se păstrează caracterul în esenţă denotaţional al teoriei semantice, expresiilor lingvistice atrtibuindu-li-se extensiuni nu numai în lumea reală, ci şi în fiecare lume posibilă. Pentru a da seamă de aspectele temporale ale discursului, vom opera, aşa cum am anticipat deja (vezi supra, cap. 4), nu numai cu lumi posibile, ci şi cu lumi posibile în momente temporale distincte. Spaţiul logic poate fi acum reprezentat prin următoarea diagramă (după Chierchia şi McConnell-Ginet 1990:—209), care ilustrează că, prin zonele pe care le decupează, propoziţiile sînt mulţimi de perechi lume-timp {circumstanţe): 93 Lumi w3 --w2 --wl " timp t2 t3 ... momente Cum am arătat în capitolul precedent (vezi supra, cap 4), pentru a da seamă de construcţiile intensionale, se impune elaborarea unui nou model (ibid.) şi operarea cu un nou calcul predicaţional, de data aceasta unul intensional, care conţine o funcţie de interpretare diferită, de forma [ ]M,w,t,g, (ibid.). Înainte de prezentarea principalelor tipuri de construcţii intensionale în limbile naturale, vom mai explica nişte simboluri utilizate pentru înţelegerea formalizărilor propuse. Coordonatele de lume şi timp cu care vom opera vor fi definite în raport de circumstanţele pe care le descriu enunţurile sau propoziţiile incapsulate. Dacă wl este lumea reală sau o lume compatibilă cu povestirea, în cazul unui enunţ selectat dintr-un text ficţional22, şi ti este timpul enunţării, atunci w2 va fi o lume accesibilă23 din wl, compatibilă, spre exemplu, cu ceea ce crede sau spune cineva (individ din lumea reală sau personaj), iar w3, o lume accesibilă din w2. De asemenea, t2 va desemna timpul de referinţă: trecut, în cazurile discutate mai jos. în afară de , care desemnează o pereche de indivizi, vom mai întrebuinţa şi simbolurile {x, y} şi e, primul reprezentînd o mulţime finită, al doilea apartenenţa la un set. Cele două puncte din reprezentarea formală sînt menite să ofere descrieri mulţimilor, însemnînd "astfel că" / "aşa că". Modalitatea Modalitatea este o noţiune care cuprinde mijloacele variate folosite de vorbitori pentru a-şi modula convingerile privind adevărul unei propoziţii. Să luăm exemplul (1): (1) Ion a plecat la mare. Această propoziţie exprimă convingerea vorbitorului că ea este adevărată. Desigur, vorbitorul se poate înşela sau poate minţi, dar practica conversaţională ne spune că, de regulă, vorbitorii încearcă să comunice adevărul în măsura în care acesta este accesibil. Sistemele modale permit vorbitorilor să semnaleze convingeri mai mult sau mai puţin ferme, prin strategii diferite, cum ilustrează (2), în care propoziţiile conţin adverbe predicative, şi (3), în care întîlnim verbe de atitudine propoziţională (exemplele sînt preluate din Saeed [1997]; ele exprimă într-o gradaţie descrescîndă convingerile locutorului că propoziţia/) este adevărată): (2) a. Este sigur că p. b. Este probabil că p. c. Este posibil că p. (3) a. Ştiu că p. b. Cred că p. c. Mă îndoiesc că p. d. Nu cred că p. Un alt mijloc, mai specific, de exprimare a atitudinii vorbitorilor faţă de propoziţii constă în utilizarea verbelor modale, despre care ne propunem să discutăm în cele ce urmează, sau utilizarea verbului de atitudine propoziţională "a şti" [= a putea], în limba romînă. Să luăm, în acest sens, propoziţia (4), preluată din Chierchia şi McConnell-Ginet(1990). (4) Pavarotti poate / ştie cînta. Constatăm că verbul modal se combină cu verbul principal, aflat în romînă la modul infinitiv sau la conjunctiv (cf. "ştie / poate să cînte"), el asociindu-se, aşadar, cu verbul principal, în varianta obişnuită, nemarcată, în care subiectul precedă verbul24. Structura sintactică, în termeni generativi, a lui (4) ar fi, prin urmare: (5) [s Pavarotti [poate / ştie cînta]] sau, folosind simboluri gramaticale, (6) [s GN [INFL GV]], unde S, din englezescul senlence înseamnă "frază"; GN înseamnă grup nominal; INFL este nodul flexiune ["inflection"], sub care sînt generate morfemeie verbale care exprimă acordul (persoană, număr), timpul şi aspectul gramatical, precum şi verbele modalele, negaţia etc, într-o versiune influentă a gramaticii generative25; GV abreviază constituentul grup verbal, al cărui centru ["head"] este verbul principal, V. "cînta"; iar parantezele drepte captează faptul că unele structuri sînt încapsulate. Modalele, la rîndul lor, sînt rescrise după cum urmează: (7) M-> putea, trebui.., într-o interpretare semantică adecvată a unei asemenea propoziţii se impune însă explicitarea intuiţiei noastre, semnalate şi de Chierchia şi McConnell-Ginet (1990), că "modalizarea" se aplică întregului conţinut prepoziţional, nu numai verbului. In consecinţă, în reprezentarea formei logice a propoziţiei, categoria INFL, sub incidenţa căreia cade expresia modală, trebuie ridicată sau mişcată la stînga şi ataşată nodului S, fenomen reflectat în limba romînă şi în structura de suprafaţă a propoziţiei în cazuri pragmatic marcate, cum ar fi "Poate / ştie Pavarotti cînta", de care nu ne propunem însă să ne ocupăm în "lucrarea de faţă (vezi şi Nota 24). (8) , [s INFL [s GN GV]], deci (9) [MODAL [s GN GV]] sau [poate [s Pavarotti cînta]] Reprezentarea semantică a cazurilor pragmatic nemarcate din romînă este aşadar diferită de aceea sintactică, ceea ce se poate interpreta ca un argument în plus în favoarea tezei conform căreia, la un anumit nivel de analiză, semantica se separă de sintaxă, nealiniindu~se întotdeauna la aceasta din urmă26 (fenomenul este mai evident în engleză, unde ordinea cuvintelor este rigidă). In transcrierea formei logice a propoziţiilor, verbele modale figurează aşadar ca operatori pi-opoziţionali. Să luăm acum (10), care conţine un verb modal precedat de negaţie: (10) Pavarotti nu poate cînta. ; Observăm că şi negaţia (vezi şi supra, cap. 3), care este generată tot sub nodul INFL, se grupează cu verbul modal27, fenomen reprezentat în (11): 98 (li) INFL-»(NEG) TIMP MODAL etc. O reprezentare semantică adecvată trebuie să capteze însă din nou faptul că nu numai modalul, ci întregul conţinut propoziţional cade sub incidenţa negaţiei, ceea ce reclamă, şi de data aceasta, ridicarea sau mişcarea la stînga a nodului INFL şi ataşarea acestuia categoriei S28. (Este interesant de remarcat că fenomenul este reflectat în limba romînă în structura de suprafaţă a propoziţiei în cazuri pragmatic marcate: "Nu poate / ştie Pavarotti cînta".) în consecinţă, forma logică va fi: (12) [NEG [MODAL [s Pavarotti cînta]]] sau : (13) [nu [poate [s Pavarotti cînta]]] Dacă dorim însă să dăm seamă de valoarea lui "a putea" din (10) semantica posibilităţii logice nu pare să ofere condiţiile corecte de adevăr pentru că în acest caz enunţul ne-ar spune că nu există nici o lume posibilă în care Pavarotti cîntă29. Constatarea rămîne valabilă şi pentru "a trebui" din (14), preluat tot din aceiaşi autori (Chierchia şi McConnell-Ginet 1990: 236), deoarece consecinţa aplicării semanticii posibilităţii logice în acest caz ar fi că nu există nici o lume posibilă în care Pavarotti să nu fie autorul scrisorii anonime despre care este vorba. (14) Pavarotti trebuie să fi scris această anonimă. 99 ______j Ce exprimă însă (4), (10) şi (14)? Că Pavarotti are talent să cînte; că i se dă voie să cînte (4); că nu are talent suficient să cînte sau că are o afecţiune care nu îi permite să cînte; că cineva îi interzice să cînte etc. (10); că, după toate probabilităţile, Pavarotti este autorul scrisorii anomime (14), Sînt posibile multe asemenea scenarii, ceea ce înseamnă că pentru o evaluare corespunzătoare a propoziţiilor în discuţie avem nevoie de un fundal de fapte relevante (spre exemplu, fapte care privesc starea sănătăţii lui Pavarotti, talentul său etc.) sau de un fundal conversaţional (ibid.), descriptibil printr-un set de propoziţii. Or, propoziţiile fiind seturi de lumi (spre exemplu, lumile în care lui Pavarotti i se interzice să cînte sau lumile în care el nu are talent să cînte - în cazul lui [10]; vezi şi pp. 87-88), fundalul conversaţional în raport de care evaluăm verbele modale poate fi specificat ca o familie de mulţimi de lumi [""]. în consecinţă, nu toate lumile posibile, ci o asemenea familie de mulţimi de lumi constituie fundalul pe care îl contemplăm atunci cînd atribuim semnificaţii verbelor modale, valoarea lor semantică fiind dependentă de context. Un comentariu în acest sens şi o reprezentare grafică pot fi şi de data aceasta utile. Să presupunem că avem următoarele lumi: wl, lumea reală, în care Pavarotti, celebrul cîntăreţ de operă, apare pe scenă şi cîntă; w3, o lume în care Pavarotti suferă un accident de circulaţie, dar, totuşi, se prezintă la operă şi cîntă; w4, o lume în care el nu are talent să cînte; w6, o lume în care doctorul îi interzice să cînte pentru că el are o afecţiune a corzilor vocale; şi w7, în care el a suferit un accident de circulaţie şi este internat în spital. Aceste lumi alcătuiesc un set W, dar în procesul de evaluare a propoziţiei (10), p = ["Pavarotti nu poate cînta"], nu le vom avea în vedere pe toate, ci numai pe acelea care conţin fapte relevante şi alcătuiesc fundalul conversaţional (lumile 100 încercuite): w4, w6 şi w7 - lumile în care Pavarotti nu cîntă. Or, lumile în discuţie sînt descriptibile prin mulţimi de propoziţii, iar (10) se identifică cu mulţimea de lumi w4, w6 şi w7, în raport de care evaluăm construcţia modală "nu poate" în exemplul analizat. în consecinţă, propoziţia "Pavarotti nu poate cînta" este o familie sau o clasă de mulţimi de lumi, aspect captat în tabelul de mai jos: Tabelul 2 Un tip de fundal potrivit pentru (10) este cel circumstanţial, constînd în circumstaţele propriu-zise sau faptele relevante, care diferă de cel epistemic (vezi 15) sau deontic (vezi 17) (vezi şi Avram 1988), verbele modale fiind compatibile cu o varietate de fundaluri conversaţionale în funcţie de întrebuinţările lor30. Să_ considerăm acum exemplul (15), preluat ca şi (14), din_ ;".'., '.- -.1.01 TI:-;, "V Chierchia şi McConnell-Ginet (1990), şi scenariul următor pe care îl propunem: (15) Pavarotti ar putea fi autorul acestei scrisori. Să presupunem că anonima este adresată Madonnei, prietenă a lui Pavarotti, că acesta ştie multe dintre circumstanţele relevante ale vieţii ei şi se distrează, din cînd în cînd, facînd glume pe seama unor persoane. Să mai presupunem că Bond manifestă un comportament asemănător şi că toate acestea, inclusiv cele afirmate despre Pavarotti, sînt compatibile cu ceea ce ştie Madonna. Or, enunţul rostit de ea, (15), exprimă exact un asemenea lucru. In consecinţă, el are un fundal conversaţional epistemic. Dacă Madonna ştie mai multe lucruri despre Pavarotti, spre exemplu, că acesta are un stil specific de exprimare şi că imprimanta lui tipăreşte neuniform - lucruri pe care nu le poate asocia cu Bond -, iar scrisoarea prezintă asemenea caracteristici, atunci ea ar putea spune (16) Pavarotti trebuie să fie autorul acestei srisori. Or, cum am precizat, faptele relevante care compun fundalul conversaţional sînt descnptibile printr-un set de propoziţii, iar acestea se asociază, ia rîndul lor, cu un set de lumi: acelea pe care le caracterizează adecvat sau, cu alte cuvinte, acelea în care toate propoziţiile sînt adevărate. Considerat dintr-o asemenea perspectivă, (16) ne spune că în toate aceste lumi Pavarotti este autorul scrisorii. Să luăm acum următoarul enunţ: (17) Trebuie să fii amabil şi răbdător. Acest enunţ exprimă o necesitate care presupune un fundal deontic: conformarea la un ideal, la un standard 102 de politeţe. Este interesant de observat că şi (10) poate fi interpretat astfel; doctorul i-a interzis lui Pavarotti să cînte, iar el se conformează unui asemenea ideal, caz în care avem de-a face cu o posibilitate pe fundal deontic (vezi Nota 30). în consecinţă, interpretarea verbelor modale este dependentă de context, de fundalul conversaţional compus din faptele relevante, din lucrurile cunoscute, din ceea ce este permis sau politicos etc, iar acest context sau fundal poate fi reprezentat ca o mulţime de propoziţii. La rîndul lor, mulţimile de propoziţii determină mulţimile de lumi în care toate propoziţiile sînt adevărate, mulţimi care, împreună, formează baza modală ["modal base"] (Chierchia & McConnell-Ginet: 237) pentru evaluarea fiecărui verb modal în parte. In lumina comentariului de mai sus, această bază şi nu toate lumile posibile constituie spaţiul logic în raport de care evaluăm modalele, concluzie importantă, care captează un aspect nontrivial al semanticii acestora: restrîngerea spaţiului logic şi relativizarea interpretării la un fundal conversaţional. Asociem această caracteristică cu extraordinara putere expresivă a limbii naturale despre care vorbeşte Pinker (1999), înţeleasă nu atît în sensul elevat al termenului, ca atribut al limbajului poetic, spre exemplu, ci mai degrabă ca posibilitate de articulare a unei semnificaţii plenare, deosebit de bogate şi nuanţate, chiar în uzul cotidian al limbii. Remarcăm, în aceast sens, că deşi (18) şi (19) sînt în multe privinţe similare, ele diferă, totuşi, sub raport semantic, nefiind echivalente, fapt datorat inserţiei modalului: (18) [Pavarotti este autorul acestei scrisori.] (19) [Pavarotti trebuie [să fie autorul acestei scrisori]]. "~ 103 Cele două enunţuri par a exprima lucruri identice, dar condiţiile lor de adevăr sînt diferite: (18) are valoarea adevărat sau fals, în funcţie de starea de lucruri din lumea reală, wl, în timp ce (19) este adevărat în wl în raport de o bază modală g () - unde g este o funcţie prin care se defineşte fundalul conversaţional -, dacă şi numai dacă propoziţia logică, p, [Pavarotti este autorul acestei scrisori], exprimată de secţiunea incapsulată "[Pavarotti] să fie autorul acestei scrisori" rezultă din propoziţiile ce alcătuiesc fundalul, propoziţii despre care ştim că sînt mulţimi de lumi. în consecinţă, (19), construit cu "a trebui", este adevărat în wl dacă şi numai dacă p este implicat de mulţimea de propoziţii ce formează baza modală sau, cu alte cuvinte, dacă p este o consecinţă logică a bazei modale. Sub raport matematic, aceasta înseamnă că dacă intersectăm toate propoziţiile din fundal şi apoi verificăm setul de lumi astfel obţinut, acesta este un subset al setului de lumi în care p este adevărat (vezi Chierchia şi McConnell-Ginet 1990). Exemplul (20), cu modalul "a putea", ilustrează un fenomen similar: (20) Pavarotti ar putea fi autorul acestei scrisori. Acest enunţ este adevărat în wl în raport de un fundal g () dacă şi numai dacă propoziţia, p, [Pavarotti este autorul acestei scrisori], este consistentă cu propoziţiile din fundal luate împreună. Cu alte cuvinte, baza modală trebuie să conţină cel puţin una sau mai multe lumi în care Pavarotti să fie autorul anonimei, aşadar, în care p şi propoziţiile din fundal să fie împreună adevărate, în termeni matematici aceasta înseamnă că dacă intersectăm toate propoziţiile din fundal şi intersectăm ceea ce obţinem cu lumile în care p este adevărat, rezultatul nu este o mulţime vidă. Verbul "a putea" exprimă, deci, consistenţă vizavi de o bază modală. Pentru a da seama de semantica expresiilor modale, trebuie să specificăm, aşadar, tipul de fundal compatibil cu fiecare verb modal şi relaţia modală asociată cu verbul: posibilitatea, în cazul lui "a putea"; necesitatea, în cazul lui "a trebui". In cazul modalităţii logice asociate cu "a putea" şi "a trebui" (vezi [21] şi [22]), fundalul modal include însă toate lumile posibile. (21) Aurul nu poate fi descompus în alte elemente chimice. (22) Dacă apa a îngheţat, atunci temperatura trebuie să fie sub 0° C. Deseori, analiza expresiilor modale impune folosirea unui aparat mai suplu, care să permită captarea diferenţei dintre propoziţii precum (23) şi (24): (23) Este puţin probabil să plouă. (24) Este probabil să plouă. Este necesară, în asemenea cazuri, o ierarhizare a posibilităţilor relevante, realizabilă, în conformitate cu Chierchia şi McConnelî-Ginet (1990), prin considerarea a două fundaluri conversaţionale, contextual specificate, primul determinînd baza modală (posibilităţile contemplate), al doilea oferind un criteriu de ierarhizare a lumilor din baza modală în raport de standardele noastre de normalitate. Spunem, în acest sens, că (23) este adevărat în lumea reală wl dacă şi numai dacă plouă într-o situaţie relevantă din viitor, compatibilă cu ceea ce ştim, dar insuficient de apropiată de realitate. In schimb, (24) este "adevărat în wl dacă şi numai dacă plouă în majoritatea situaţiilor relevante din viitor care sînt apropiate de standardele noastre de normalitate. 105 Scurtul nostru comentariu despre modalitate a punctat cîteva aspecte ale acestui fenomen complex asociat cu limbile naturale31 şi a oferit, pe baza sugestiilor mai multor autori şi a unor modeste analize proprii, doar o interpretare provizorie a valenţelor verbelor modale "a putea" şi "a trebui". Sperăm că el a demonstrat, totuşi, faptul că semantica formală şi lumile posibile permit o descriere sui generis, interesantă, elegantă şi precisă a structurilor modale, inclusiv specificarea condiţiilor de adevăr ale propoziţiilor cu modalizatori, aspect greu de captat prin intermediul altor demersuri. Timpul gramatica! şi aspectul verba! În capitolele 1 şi 3 am arătat că o teorie referenţială a semnificaţiei propune o interpretare a expresiilor lingvistice prin atribuirea de valori semantice acestora, valori constînd din entităţi individuale, în cazul numelor proprii şi al descripţiilor definite, din mulţimi, în cazul predicatelor, şi din valori de adevăr ("adevărat" şi "fals"), în cazul propoziţiilor. De asemenea, am încercat să captăm compoziţionalitatea sensului unor propoziţii simple apelînd la calculul predicaţional şi argumentînd, pe această cale, că sensul lor global depinde de elementele lor constitutive şi de modul de combinare a acestora. În lumina celor afirmate, semnificaţia propoziţiei "Bond bea Martini" am derivat-o din valoarea semantică a lui "Bond" şi a predicatului "bea Martini" prin noţiunea de apartenenţă la set, spunînd că propoziţia este adevărată dacă şi numai dacă Bond aparţine mulţimii de indivizi care beau Martini. În secţiunea precedentă am extins analiza la unele construcţii mtensionale, mai precis la expresiile modale, prin implicarea lumilor posibile, iar mai jos ne propunem să tratăm alte fenomene lingvistice cu rol în interpretarea semantică, cum ar fi timpul gramatical şi aspectul verbal. In consens cu precizările de mai sus, propoziţia "Bond bea Martini" este adevărată dacă şi numai dacă Bond aparţine setului de indivizi care beau Martini. Propoziţia "Bond a băut Martini" are însă condiţii de adevăr diferite, interpretarea ei implicînd noţiunea de lume posibilă (vezi şi supra, cap. 3). Să presupunem, în vederea clarificării acestei afirmaţii, că lumea în faza ei actuală se compune dintr-o serie de stări anterioare, ordonate temporal, şi că forme precum "bea" şi "a băut" se referă la mulţimi de indivizi situate în lumi posibile diferite, anume lumea reală în momentul producerii enunţului şi, respectiv, o fază anterioară a lumii reale. In acest sens, propoziţa "Bond a băut Martini" trimite, pentru evaluarea ei, la o lume posibilă anterioară momentului enunţării, în care "Bond bea Martini" este adevărat. Din asemenea motive, timpul gramatical (perfect compus, în cazul de faţă) este o construcţie intensională, oferind un indiciu privind situaţia în raport de care se evaluează un enunţ: trecută, viitoare etc. (Un aspect al situaţiilor îl reprezintă localizarea lor în timp.) Observăm că timpul gramatical în limba romînă, precum şi în multe alte limbi, se exprimă prin morfeme ataşate grupului verbal. în consecinţă, structura sintactică, în termeni generativi, a propoziţiei "Bond a băut Martini" ar fi: (25) [s Bond [a băut Martini]] sau, folosind simboluri gramaticale: (26) [s GN [INFL GV]], z____^_. unde S, din englezescul "sentence", înseamnă frază; GN înseamnă grup nominal; INFL este nodul flexiune ["inflection"], sub care sînt generate: morfemele verbale 107 care exprimă acordul (persoană, număr), timpul şi aspectul gramatical, verbele modalele, negaţia etc; GV abreviază constituentul grup verbal, al cărui centru ["head"] este verbul principal, V, "bea". La rîndul său, timpul gramatical se reserie după cum urmează: (27) Timp —> Perfect compus, Perfect simplu, Prezent, Viitor Problema cu care ne confruntăm însă în specificarea formei logice a unei asemenea propoziţii constă în aceea că din punct de vedere semantic timpul se comportă ca un operator propoziţional, conţinînd informaţii care vizează întreaga propoziţie (în [25], timpul ne spune că propoziţia trebuie evaluată în raport de o situaţie trecută). Or, o interpretare semantică adecvată trebuie să expliciteze această intuiţie a noastră, fapt realizabil prin ridicarea sau mişcarea la stînga a nodului INFL, sub incidenţa căruia cade timpul (vezi şi discuţia despre ridicarea modalelor, pp. 96-98), şi ataşarea acestuia nodului S: (28) [s INFL [s GN GV]], deci (29) [TIMP (Perf. Compus) [s GN GV]] sau [Perf. Compus [s Bond bea Martini]] O asemenea formulă ne spune că timpul gramatical este un operator propoziţional, care divide axa temporală într-o serie de momente ordonate printr-o relaţie de precedenţă <, momente cărora le corespund tot atîtea lumi posibile (vezi Figura 2, după Saeed 1997: 290). _________ti________t2________t3___...___tn________ Timp Figura 2 108 Dacă selectăm o coordonată, spre exemplu t2, atunci procedura de evaluare a formulei [Perf. Compus [Bond bea Martini]] ne spune că formula este adevărată în momentul t2, unde t2 < tn, adică într-un moment din trecut sau într-o fază a lumii reale în momentul t2; cu alte cuvinte, ea este adevărată într-o lume posibilă sau o circumstanţă definită prin coordonatele w şi t2. Sistemul temporal al limbilor naturale poate fi însă mai complicat şi mai suplu, permiţînd descrierea, spre exemplu, şi a unor stări din viitor sau a unor stări anterioare altor stări din trecut ş.a.m.d. Limba romînă prezintă, în acest sens, o paletă bogată de timpuri verbale, care include, alături de prezent şi perfectul compus, viitorul, viitorul anterior, mai mult ca perfectul etc. Pentru a da seamă de valorile lor, se impune în multe cazuri utilizarea unui aparat mai puternic, dat fiind că timpul de referinţă nu este întotdeauna situat direct înaintea sau după momentul enunţării. Un asemenea aparat a fost propus de Hans Reichenbach (1947), care încearcă să capteze aspectele temporale ale enunţurilor în raport de trei momente: timpul vorbirii / enunţării, timpul de referinţă şi timpul evenimentului. Drept ilustrare, să luăm următorul exemplu: (30) Cînd l-am întîlnit terminase tratamentul. Aici, timpul enunţării, pe care îl notăm de data aceasta cu ti, este prezentul vorbirii, timpul de referinţă, t2, este timpul grupului verbal "l-am întîlnit", iar timpul evenimentului, (3, este timpul grupului verbal "terminase tratamentul". Cele trei momente ancorează enunţul sub raport temporal şi permit totodată atribuirea de valori timpurilor verbale: "l-am întîlnit" (perfect compus) primeşte o interpretare temporală prin raportare la ti, exprimînd anterioritate faţă de momentul vorbirii; în 109 schimb, "terminase" (mai mult ca perfect) dobîndeşte o valoare prin raportare la t2, exprimînd anterioritate faţă de timpul de referinţă. Timpul întreţine relaţii strînse cu aspectul gramatical, care exprimă perspectiva vorbitorului asupra unei situaţii: completă sau incompletă, punctuală sau ocupînd un anumit interval de timp. Pentru a da seama de categoria în discuţie, nu este îndeajuns să se opereze numai cu cele trei momente temporale, ci trebuie captată şi durata evenimentelor. O asemenea întreprindere presupune extinderea cadrului teoretic prin implicarea semanticii intervalelor. Intervalele sînt definite în raport de momente (vezi Saeed, ibid.): putem avea, spre exemplu, un inteval/ care constă dintr-o serie de momente şi se întinde între un moment iniţial, ti, şi unul final, t3. Acest interval poate fi reprezentat prin formula j = [ti, t3]. Intervalele, la rîndul lor, pot fi ordonate în funcţie de alte intervale în chipuri variate, unele precedîndu-le pe altele sau suprapunîndu-se cu ele etc. (vezi Figura 3, după Saeed 1997: 290). _Jl__J2___t3___t4___p___t6___t7___t8___t9___ Timp U-J [______k______/ [.___/______/ Figura 3 în această figură intervalul j îl precedă pe k, intervalul / se suprapune parţial cu Ic, iar m este conţinut în k. Semantica intervalelor permite descrierea unui enunţ precum (31), care conţine un verb la imperfectiv, un important operator aspectual: (31) Ion îşi pregătea alocuţiunea (cînd apăru Paul). 110 Structura semantică este următoarea: (32) [Trecut [Imperfectiv [pregăteşte (Ion, alocuţiunea)]]] Specificarea condiţiilor de adevăr ale unei asemenea propoziţii se realizează prin cuplarea semanticii intervalelor cu semantica temporală propusă de Reichenbach. In acest sens, spunem despre o structură la imperfectiv că este adevărată dacă activitatea descrisă ["Ion îşi pregătea alocuţiunea"] include sau se suprapune cu momentul sau intervalul de referinţă, în cazul de faţă, evenimentul care constă în apariţia lui Paul. în consecinţă, lumile posibile oferă un cadru adecvat pentru interpretarea semantică a sistemului temporal şi aspectual ale limbilor naturale. Propoziţii declarative încapsulate Semantica formală şi lumile posibile permit o descriere elegantă a complementizării, dat fiind că propoziţiile subordonate, încapsulate, cu precădere cele introduse prin "că", pot fi analizate ca propoziţii logice. Verbele care acceptă asemenea propoziţii sînt în mod frecvent verbe de atitudine propoziţională, care exprimă relaţii între indivizi şi propoziţii (sau mulţimi de lumi): Interpretarea de re şi de dicto Să luăm următorul exemplu: 433) [s Maria crede că [s scriitor excelent]]. 111 Propoziţia logică exprimată de propoziţia incapsulată [autorul lui Waverley este un scriitor excelent] este [scriitor excelent (autorul lui Waverley)]. Ignorînd, pentru simplitate şi în scopuri ilustrative, coordonatele M şi g, spunem că [33]wl,tl = 1 dacă şi numai dacă e V (crede) (), unde wl = lumea reală, iar ti = timpul prezent, formulă care ne spune că (33) este adevărat în wl dacă şi numai dacă (crede (Maria, p)). Enunţul exprimă atitudinea Măriei faţă de propoziţia incapsulată, modul în care ea se raportează la aceasta, convingerea ei. El este însă ambiguu, putînd avea două interpretări, (33a) [[autorul lui Waverley\ [Maria crede că [s e\ este un scriitor excelent]]], unde e\ este "urma" termenului "autorul lui Waverley". Transcrierea în calculul predicaţional este redată în (33b): (33b) 3x[autor al lui Waverleyix) & [crede(Maria, A[scriitor excelent(x)]], unde A = "că", iar 3 = cuantificatorul existenţial, "pentru unx". Aceasta este interpretarea de re, constînd dintr-o convingere privind un anumit individ, în acest caz Walter Scott, despre care ea crede că este un scriitor excelent; Maria crede că propoziţia îl vizează pe Walter Scott. în schimb, pentru (33c): (33c) [s Maria crede ca [s [autorul lui Waverley\ [e; este un scriitor excelent]]] reprezentarea în calculul predicaţional este următoarea: 112 (33d) crede (Maria, A[3x[autor al lui Waverley{x) & scriitor excelent(x)]]), unde A = "că". Aceasta este interpretarea de dicto, constînd dintr-o convingere privind conţinutul prepoziţional al enunţului, adică ceea ce se spune. în conformitate cu această interpretare, Maria crede că indiferent cine este autorul Iui Waverley acesta este un scriitor excelent. Ea s-ar putea nici măcar să nu ştie numele autorului; dacă acesta ar fi, spre exemplu, Samuel Richardson, atunci ea ar crede că Richardson este un scriitor excelent. Un fenomen similar se poate constata şi în cazul propoziţiei de mai jos, care este de asemenea ambiguă: (34) Maria doreşte să se căsătorească cu un american. In interpretarea de re, (34) ne spune că există un anumit american, Richard, spre exemplu, cu care Maria doreşte să se căsătorească, în timp ce în interpretarea de dicto, propoziţia înseamnă că Maria doreşte să se căsătorească cu un american, oricine ar fi acesta. Să considerăm acum următoarea propoziţie, inspirată din Weisler and Milekic (2000), care conţine numele unei entităţi ficţionale: (35) Maria crede că în grădină se află o zînă. Problema interesantă ilustrată de (35) constă în aceea că, în timp ce în interpretarea de re propoziţia este falsă, deoarece pentru ca să existe o zînă despre care Maria să creadă că se află în grădină trebuie să existe "zîne, în interpretarea de dicto ea poate fi adevărată, deoarece într-un asemenea caz nu este necesar să existe aievea zîne (propoziţia este adevărată dacă Maria are convingerea, fie ea şi greşită, că există zîne). 113 Şi alte verbe decît crede acceptă propoziţii încapsulate, iar cele afirmate despre a crede sînt în general valabile şi pentru acestea. Asemenea verbe sînt de două tipuri: factive şi nonfactive (vezi Kiparsky şi Kiparsky 1971 [1970]), cuplate cu transparenţa şi, respectiv, opacitatea presupoziţiilor complementelor lor (vezi şi Karttunen 1991 [1974]: 410). Predicatele factive includ verbe precum a realiza {a-şi da seama), a observa; ele presupun adevărul complementelor lor, fapt testabil prin negare (vezi [36]). (36a) Ion îşi dă seama că nu are dreptate. (36b) Ion nu îşi dă seama că nu are dreptate. în acest exemplu, "îşi dă seama" presupune că "Ion nu are dreptate" este adevărat, deoarece acest conţinut se păstrează în cazul negării (36b). Nonfactivele, care nu presupun adevărul complementelor lor, includ diferite verbe dicendi (spre exemplu, a spune) şi / sau verbe inchizitive (spre exemplu, a întreba), verbe creatoare de lumi (spre exemplu, a visa, a-şi imagina) sau verbe care exprimă atitudini propoziţionale (spre -j exemplu, a crede, a socoti, a gîndi) (vezi de asemenea Karttunen 1991 [1974] în legătură cu categoriile de verbe care acceptă complemente). Propoziţii declarative cu verbe nonf active In cele ce urmează vom analiza o serie de exemple, dintre care unele sînt adaptări ale unor modele selectate din opere ficţionale scrise în limba engleză (pentru analiza versiunilor originale, nemodificate, şi pentru analiza altor exemple, vezi Oltean 1995 şi 1996). Din motive de simplitate vom ignora, în majoritatea cazurilor, coordonatele M şi g atunci cînd vom specifica valorile semantice ale expresiilor lingvistice analizate şi vom 114 opera doar cu coordonatele w şi /, pe care le considerăm suficiente pentru înţelegerea formalizărilor pe care le oferim mai jos. (37) Doctorul Holmes a spus că atunci cînd se simţea astfel mergea la Music Hali, Prin anaforă la secţiunea precedentă de discurs, [astfel] M,wl,t2,g = deprimat, depresiv, unde: M este "modelul" compus din setul de indivizi în situaţia descrisă şi funcţia designatoare V (vezi supra, cap. 3); t2 este timpul de referinţă, anterior timpul vorbirii, ti; wl este o lume a ficţiunii; iar g este funcţia prin care se fixează valoarea variabilelor. Propoziţiei încapsulate, p, [s Dr Holmes merge la music hali cînd are o stare depresivă], i se atribuie o valoare în raport de w2 şi t, unde t = setul de momente cînd doctorul Holmes, un personaj, are stări depresive. Deci, [37]wl,t2 = 1 (este adevărat) dacă şi numai dacă e V{spune) (). Aşadar, (a spus (Dr Holmes, p)) se asociază cu o lume a povestirii wl, căreia îi aparţine naratorul, dar lui p i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume w2, în care se actualizează ceea ce zice personajul. Exemplul este o adaptare a unui text în limba engleză, selectat din romanul Mrs Dalloway (Woolf 1964 [1925]: 100). Propoziţii declarative cu verbe factive Să considerăm exemplul (38), care are la bază un text original selectat din nuvela "Eveline" (Joyce 1965 [1915]: 39), adaptat pentru a ilustra cît mai clar problema analizată: (38) Eveline observă că tatăl său devenise bătrîn. 115 Cînd structura parantetică conţine verbe factive (spre exemplu, a observa), referinţa i se atribuie într-o lume wl, compatibilă în cazul de faţă cu povestirea. Enunţul descrie modul în care Eveline, un personaj, se raportează la o stare de lucruri exprimată de propoziţia incapsulată, p, [s Tatăl Evelinei devenise bătrîn], căreia i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume a povestirii, wl. Fenomenul se validează prin testul presupoziţional, care ne spune că structura discursivă globală, care include partea parantetică sau controloare (Eveline observă că...), îl presupune pe p. în consecinţă, [(38)] = 1 dacă şi numai dacă e V(observa) () unde t2 este un timp anterior momentului producerii enunţului, ti. întrebări Se poate oare vorbi despre denotaţia întrebărilor? Un asemenea lucru pare a fi contraintuitiv, dar de aici nu rezultă că, pentru caracterizarea sensului lor, condiţiile de adevăr sînt irelevante. In încercarea de a demonstra validitatea unui asemenea punct de vedere, vom analiza mai jos o serie de exemple. (39) [Pămîntul este plat jw/ (40) [Eu declar că [pămîntul este plat]w2]w/ Propoziţia (40) pare a fi echivalentă cu (39). Din punct de vedere semantic ea este însă diferită, datorită condiţiilor de adevăr diferite: (39) are valoarea adevărat sau fals, în funcţie de starea de lucruri din lumea reală, wl, în timp ce (40) este adevărată ori de cîte ori este rostită ("declar" este un verb performativ)32, independent de valoarea de adevăr a propoziţiei încapsulate, atribuită intr-o lume w2, compatibilă cu ceea ce declară vorbitorul. Să considerăm acum următoarele exemple: (41) Cine a venit? (42) [Eu] te întreb cine a venit. Propoziţia (41) pare să fie echivalentă cu (42), o propoziţie declarativă în care întrebarea directă din (41), "Cine a venit?", devine o propoziţie incapsulată (întrebare indirectă) şi cade sub incidenţa unui verb "performativ" corespunzător (cf. Karttunen 1977), verb nonfactiv. La rîndul sau, aplicînd metoda decompoziţiei lexicale sugerată de Jaakko Hintikka (vezi Karttunen 1977: 8), putem reda te întreb prin te rog să îmi spui sau doresc să îmi spui. Rezultatul este o propoziţie cu o structură mai explicită, semantic echivalentă cu (42): (43) [Eu] te rog / doresc să îmi spui cine a venit. O asemenea propoziţie declarativă este adevărată ori de cîte ori este rostită ("doresc", spre exemplu, are în acest caz o întrebuinţare strict performativă [vezi Austin 1981 {1962}: 160]). Ea este totodată echivalentă din punct de vedere semantic cu întrebarea directă din (41). Karttunen conchide că dacă astfel de propoziţii sînt semantic echivalente, iar propoziţia declarativă este adevărată (se autoverifică sub raport pragmatic), atunci are sens să vorbim şi de referinţa întrebărilor directe sau a întrebărilor în general, identificată însă nu cu setul de propoziţii exprimate de răspunsurile posibile, ca la Hamblin (1973), ci cu setul de propoziţii exprimate de -răspunsurile adevărate. Dar de ce au în vedere atît Karttunen cît şi Hamblin răspunsurile atunci cînd se ocupă de denotaţia întrebărilor? Explicaţia este asociată 117 cu faptul că întrebările, prin însăşi natura lor, creează o situaţie în care se impune o alegere între propoziţiile ce alcătuiesc setul de răspunsuri. Să analizăm exemplul (44), propoziţiilor constituente ale căruia i se atribuie valoriTîn raport de coordonatele redate în (45): (44) [s Te rog / doresc [s să îmi spui [scine a venit]]] (45) [s Te rog / doresc [s să îmi spui că [s cine (cf. cineva) a venit]w3]w2]wl, unde wl = lumea reală, w2 = o lume în care se actualizează ceea ce doresc, iar w3 = un set de lumi compatibil cu ceea ce mi se spune / răspunde, în care se actualizează valorile lui "cine". Dacă întrebările indirecte sînî semantic echivalente cu întrebările directe şi dacă variabila "cine" se comportă asemenea unui grup nominal cu cuantificator existenţial, a cărui valoare semantică este "cineva" (Karttunen 1977: 19), atunci, preluînd sugestia lui Hamblin (1973), se poate conchide că întrebarea indirectă din (44) denotă un set de propoziţii exprimate de răspunsuri posibile, cum ar fi "Ion a venit", "Maria a venit", "Paul a venit" etc, în funcţie de valoarea atribuită lui "cine". Dacă se acceptă însă propunerile lui Karttunen (1977), care dezvoltă ideile lui Hamblin şi elaborează o semantică mai convingătoare a întrebărilor, atunci denotaţia întrebării indirecte din (44) este identificată cu setul de răspunsuri adevărate, considerîndu-se că vorbitorul doreşte să ştie care indivizi au venit sau, cu alte cuvinte, care indivizi aparţin setului {x, astfel încît "x a venit"}. Prin urmare, întrebarea indirectă din (44) este asociată cu setul de propoziţii posibile, adică setul {p: 118 3x[persoană(x) & p = "a venit(x)"}, care actualizează valoarea variabilei "cine" relativ la un set de lumi şi un timp {}, unde w3 este setul compatibil cu ceea ce i se răspunde vorbitorului, iar / este un timp corespunzător, anterior momentului enunţării. Denotaţia întrebării se identifică însă cu setul de propoziţii sau răspunsuri adevărate. întrebarea denotă deci un set care conţine, pentru fiecare persoană care a venit, propoziţia că ea a venit, setul fiind defînibil într-o manieră recursivă prin răspunsurile adevărate, cum ar fi "Maria a venit", "Paul a venit". Mulţimea poate avea şi un singur membru în cazul în care a venit doar o persoană, spre exemplu, Maria, sau poate fi vidă dacă nu a venit nimeni. Aceeaşi denotaţie o are şi întrebarea directă (41), dat fiind că problema semanticii întrebărilor directe se reduce la aceea a întrebărilor indirecte. Enunţul întreg, care este adevărat ori de cîte ori este rostit, exprimă în schimb modul în care vorbitorul, să zicem, Petre, se raportează la setul de propoziţii posibile, sensul său fiind [p, astfel încît pentru orice persoană x care vine în momentul t vorbitorul {Petre} doreşte să i se spună că ea a venit]. Să remarcăm că analiza propusă îşi găseşte confirmare într-o intuiţie mai veche privitoare la natura întrebărilor, amintită de Anna Wierzbiczka (1996: 49), potrivit căreia acestea au la bază doi termeni semantici primari, "nu ştiu - doresc să ştiu". în consecinţă, condiţiile de adevăr nu sînt nicidecum irelevante pentru semantica întrebărilor directe sau indirecte, cărora li se atribuie o valoare într-un set de lumi w3. Or, acest lucru este aproape imposibil de captat în absenţa unui aparat formal corespunzător deoarece, de regulă, lipseşte partea performativă a întrebării, în primul rînd secţiunea sub incidenţa căreia cade răspunsul ("să îmi spui" în [43]), responsabilă pentru accesarea unor lumi de tipul w3. Un asemenea aparat formal permite 119 totodată o analiză compoziţională precisă a semnificaţiei, identificarea contribuţiei diferiţilor constituenţi prepoziţionali la conţinutul global al enunţului; acest fapt este ilustrat, în cazul întrebărilor indirecte, spre exemplu (ca de altfel şi în cazul propoziţiilor declarative), de condiutiile de adevăr diferite pentru secţiunea încapsulată (întrebarea indirectă) (denotaţie în setul w3) faţă de structura care o conţine (fraza) (denotaţie în wl). Să mai luăm exemplul (46), care conţine tot o întrebare indirectă. (46) Ion se întreabă cine a venit. Propoziţia incapsuiată "cine a venit" este asociată cu setul de propoziţii posibile [p: 3x[persoană(x) 8c p = "a venit(jc)"}, care actualizează valoarea variabilei cine relativ la setul {) compatibil cu răspunsurile. Denotaţia întrebării indirecte constă însă în răspunsurile adevărate. întregului enunţ (46) i se atribuie în schimb o valoare într-o lume wl şi un timp ti, el fiind adevărat dacă şi numai dacă e (a se întreba) () sau, cu alte cuvinte, dacă şi numai dacă (se întreabă (Ion, p)). Cu alte cuvinte, el exprimă modul în care Ion se raportează la setul de propoziţii posibile. Semantica întrebărilor care primesc răspunsuri afirmative sau negative, de tipul "Plouă?", este similară, ele fiind asociate de asemenea cu un set de propoziţii, anume setul care conţine cele două propoziţii contradictorii, exprimate de "Plouă" şi "Nu plouă". Denotaţia unor asemenea întrebări o reprezintă mulţimea cu un singur element, care conţine fie propoziţia afirmativă, fie pe cea negativă. Pentru întrebarea în discuţie, acest fapt este captat prin formula {p\ p = plouă v p = —i plouă}, unde v este "sau", iar ~i este negaţia "nu". Să observăm că întrebările indirecte "dacă plouă", 120 "dacă plouă sau nu", din propoziţii precum "Doresc să ştiu dacă plouă / dacă plouă sau nu", au toate o reprezentare logică identică, fiind echivalente din punct de vedere semantic. Exclamaţii Să considerăm, în traducere romînească, următorul exemplu, selectat din nuvela "To Room Nineteen" (Lessing 1981 [1963]: 55): (47) Dar atunci fiecare exclamă: "Desigur! Cît de corect!" Din punct de vedere semantic, exclamaţiile pot fi incluse în categoria construcţiilor intensionale. Cînd sînt însoţite de expresii parantetice (vezi [48a]), li se atribuie o valoare de adevăr într-o lume w2, compatibilă cu exclamaţia, deoarece verbele controloare (de exemplu, a exclama în [48a]) sînt nonfactive, cum ilustrează testul presupoziţional (48b) aplicat lui (48a): (48a) A exclamat că e supărat. In acest exemplu, "e supărat" nu se presupune că este adevărat fiindcă nu se păstrează în cazul negării: (48b) Nu a exclamat că e supărat. în (47), cele două exclamaţii reprezintă nemediat atitudinea exclamatorilor, în timp ce structura discursivă globală, care include expresiile parantetice ("...fiecare" exclamă"), exprimă maniera în care exclamatorul se raportează la o structură verbală (exclamaţia). În 121 exemplul selectat, desigur exprimă aprobarea de către agentul colectiv ("fiecare", "toţi") a propoziţiei p (Susan şi Matthew - două personaje - se căsătoresc) din fundalul presupoziţional (specificat în discursul precedent). Această exclamaţie se comportă ca o variabilă adverbială prepoziţională, exprimînd faptul că propoziţia presupusă este adevărată într-o lume a povestirii wl, fiind vorba de un text ficţional, şi, mai mult decît atît, că exclamatorii presupun că ea este adevărată într-o lume wl. Astfel stînd lucrurile, [47]wl,t2 = 1 (deci, este adevărat) dacă şi numai dacă este cazul în wl că (exclamă (fiecare, desigur)), dar exclamaţiei i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume w2 (compatibilă cu ceea ce se exclamă, verbul controlor fiind nonfactiv), şi un moment t2, anterior momentului vorbirii, ti, identic cu timpul de referinţă. Prin urmare, structura exclamativă ("Desigur! Cît de corect!") reprezintă atitudinea însăşi a exclamatorilor, ia timp ce propoziţia cu elementul parantetic exclamă exprimă modul în care aceştia se raportează la structura lingvistică exterioară (exclamaţia). Adjective intensionale Adjectivele intensionaie sînt cuvinte precum presupus, fost, închipuit, pretins din grupuri nominale de tipul presupus criminal, fost preşedinte, poet închipuit, a căror semantică este în multe privinţe diferită de aceea a altor adjective, ele reprezentînd o constantă problemă pentru abordările referenţiale. Să urmărim însă mai întîi care sînt tipurile principale de adjective cu care operează semantica formală. O discuţie pe această temă o găsim în Chierchia şi McConnell-Ginet (1990: 370-377), care disting trei tipuri logice de adjective, ilustrate de cuvinte precum pink "roz", large "mare" şi former "fost" din 122 limba engleză, ultimul aparţinînd clasei adjectivelor intensionale, fundamentată în tratatul de semantică susmenţionat. Deoarece nu există diferenţe de ordin logic importante între adjectivele din limba engleză şi corespondenţii lor din limba romînă, îi vom utiliza în continuare pe aceştia din urmă în analizele noastre pentru a face prezentarea mai accesibilă. Să considerăm acum următoarele propoziţii, dintre care unele sînt construite după modele preluate de la cei doi autori. (49a) Blanc este un cîine negru. (49b) Blanc este negru. . r. (50a) Blanc este un cîine mare. (50b) Blanc este mare. (51a) Blanc este un presupus cîine vagabond. (51b) Blanc este un fost cîine de pază. (51 c) *Bîanc este presupus. Semantica unui adjectiv intersectiv33 ["intersective"], cum ar fi negru este captată în formula (52a), iar a unui adjectiv subsectiv34 ["subsective"], cum ar fi mare, în formula (52b), ambele adaptate după Chierchia şi McConnell-Ginet (ibid.): (52a) [cîine negruJM, w, t, g = [cîineJM, w, t, g n [negruJM, w, t, g, (52b) [cîine mareJA/, w, t, g c [cîinejM, w, t, g, unde n simbolizează intersecţia, iar va fi dată de mulţimea entităţilor negre într-o lume w şi un moment t, iar extensiunea lui mare, care desemnează o proprietate dependentă de factori contextuali35, va consta în mulţimea de entităţi "mari" în < w, t >. Adjectivele presupus şi fost se comportă însă diferit: sînt nonpredicative, nu descriu proprietăţi şi nu denotă o submulţime a mulţimii de indivizi aflaţi în extensiunea nominalului pe care îl modifică din considerentul că referenţii unor expresii cum ar fi presupus cîine vagabond / presupus criminal, fost cîine de pază etc. sînt, în principiu, diferiţi de referenţii termenilor cline vagabond, criminal, cîine de pază etc. Cu alte cuvinte, presupus criminal se poate să nu aibă drept valoare semantică în < w, t > indivizi care să figureze în extensiunea termenului criminal în < w, t >, ceea ce înseamnă că referinţa expresiei presupus criminal nu este o funcţie a referinţei termenului criminal. Ea este în schimb o funcţie a intensiunii acestui termen, în sensul că setul de presupuşi criminali depinde de intensiunea nominalului criminal sau, mai precis, de acei indivizi care au o asemenea proprietate într-o lume posibilă, compatibilă cu presupunerile vorbitorului, iar, în cazul lui fost cîine de pază, de indivizii care sînt cîini de pază într-o fază anterioară a lumii reale (tot o lume posibilă)36. Asemenea adjective sînt, aşadar, intensionale şi pot fi tratate ca "funcţii dinspre proprietăţi înspre proprietăţi" sau ca "modificatori de proprietăţi" - susţin Chierchia şi McConnell-Ginet (1990: 372; t.n., Ş.O.), care identifică în acest fenomen o nouă categorie logică. în consecinţă, presupus ar fi o funcţie ce cartează proprietatea de cîine vagabond / criminal etc. pe proprietatea de presupus cîine vagabond / presupus criminal, iar fost cîine de pază, proprietatea de cîine de pază pe proprietatea de fost cîine de pază. într-o reprezentare formalistă nepretenţioasă semnificaţia grupurilor nominale construite cu adjectivele intensionale presupus şi fost ar arăta după cum urmează (cf. însă ibid.: 372-373): (52c) [presupus criminal] = [presupus ("criminal)] (52d) [fost cîine de pază] = [fost ("cîine de pază)], unde "criminal este proprietatea (intensiunea) asociată cu termenul "criminal", iar "cline de pază, proprietatea asociată cu "cîine de pază". 125 Cele două formule reflectă faptul că adjectivele intensionale funcţionează asemenea unor operatori care sînt ataşaţi substantivelor nume de proprietăţi pentru a forma un nou grup nominal ce exprimă o nouă proprietate: aceea de "presupus criminal" sau de "fost cîine de pază", diferită de "criminal" sau "cîine de pază", în cazul exemplelor analizate. Prin procedura descrisă, adjectivele intensionaîe, în calitatea lor de modificatori de proprietăţi, preiau, în noile expresii formate, proprietăţile desemnate de nominalele cărora le sînt ataşate şi le proiectează în alte lumi, în care proprietăţilor în discuţie li se pot atribui valori semantice (extensiuni): ■ în lumi posibile din trecut ("fost cîine de pază" = {x: x este cîine de pază} în faze anterioare ale lumii reale, spre exemplu); ■ în lumi posibile, compatibile cu presupunerile vorbitorului ("presupus criminal" = {x: x este criminal} în lumi în care se actualizează presupunerile vorbitorului"); ■ în lumi virtuale ("virtual preşedinte" = {x: x este preşedinte} în lumile virtuale contemplate) ş.a.m.d., unde acoladele "{}" simbolizează mulţimi. Nu există însă, în principiu, vreo legătură extensională necesară între proprietăţile de "input" ("criminal", "cîine de pază" etc.) şi cele de "output" ("presupus criminal", "fost cîine de pază" etc). 126 Concluzii S-a văzut din cele de mai sus că semantica formală şi lumile posibile oferă un cadm generos pentru o analiză compoziţională elegantă şi precisă a construcţiilor intensîonale, a căror valoare semantică nu poate fi specificată printr-o simplă raportare la lumea reală: modalitatea, timpul gramatical şi aspectul verbal, propoziţiile încapsulate ş.a.m.d. In cazul propoziţiilor incapsulate, dar şi al altor tipuri de propoziţii (spre exemplu, a acelora care sînt "complemente" semantice ale unor verbe controloare / parantetice), se pot specifica, î~ cum am văzut, o serie de aspecte extensionale sau referenţiale greu de captat în absenţa unui aparat suplu, care să permită accesarea unui nivel situat dincolo de limitele observaţiei empirice. De asemenea, se pot descrie fenomene semantice dintre cele mai controversate, cum ar fi valoarea de adevăr sau denotaţia propoziţiilor declarative sau, lucru mai puţin obişnuit, a întrebărilor şi a exclamaţiilor, fără de care mecanismul de producere a sensului acestora ar rămîne insuficient elucidat. Totodată, se pot descrie o serie de alte aspecte interesante, spre exemplu, acelea asociate cu adjectivele intensionale, sau cu ambiguitatea, în cazul interpretării de re şi de dicto, care, în această conceptualizare, derivă din natura compoziţională a sensului. 127 6. INDEXICALITATEA După cum am văzut în capitolele precedente, interpretarea semantică a expresiilor lingvistice a depins de un model şi o funcţie de designatoare, iar apoi, în cazul construcţiilor intensionale analizate în capitolul precedent, aparatul a fost extins, prin implicarea lumilor posibile şi a circumstanţelor (perechi lume-timp). Un asemenea demers ajută la înţelegerea naturii multor tipuri de structuri lingvistice, dar lasă nerezolvată, totuşi, problema unor expresii, cum ar fi eu, tu, aici, acolo, acesta, acela, acum, ieri, în faţa, în spatele, a veni, a pleca etc, care reclamă pentru evaluarea lor cunoaşterea contextului în care sînt întrebuinţate şi implică factori de natură pragmatică. Aceste expresii se numesc indexicale pentru că semnificaţia lor depinde de context, termenul provenind dintr-un cuvînt grecesc însemnînd "a indica", "a arăta cu degetul". In lingvistica tradiţională expresiile în discuţie sînt cunoscute şi sub denumirea de deictice. Să considerăm următorul exemplu: (1) [Eu] sînt ridicolă. Observăm că semnificaţia acestei propoziţii depinde de persoana care o rosteşte: dacă locutorul este Maria, atunci (1) este identic cu (2): (2) Maria este ridicolă. Dacă însă locutorul este Patricia, atunci propoziţia are sensul 128 (3) Patricia este ridicolă. Semnificaţia lui (1) depinde, aşadar, de contextul în care este produs enunţul, în funcţie de care fixăm locutorul şi stabilim denotaţia pronumelui "eu" sau, cu alte cuvinte, identificăm persoana vizată de predicaţia "sînt ridicolă". Odată ce valoarea contextuală este fixată, enunţului i se atribuie o interpretare semantică pe baza contribuţiei elementelor componente, după care i se poate preciza valoarea de adevăr. O distincţie utilă pentru evaluarea propoziţiilor cu asemenea termeni indexicali a fost propusă, în cadrul semanticii formale, de Kaplan (apud Chierchia şi McConnell-Ginet 1990), care, identificînd contextul cu situaţia enunţului şi circumstanţele cu stările de lucruri descrise care determină valoarea de adevăr a enunţului, delimitează mai clar aspectele ce cad sub incidenţa celor două expresii. Să luăm acum următorul enunţ: (4) [Tu] eşti ridicolă. La fel ca mai sus, interpretarea lui semantică depinde nu numai de natura circumstanţelor sau a stărilor de lucruri, ci şi de denotaţia pronumelui "tu", adică de identitatea destinatarului. Problema poate fi însă mai complicată de data aceasta, cum ilustrează următorul scenariu, inspirat din Chierchia şi McConnell-Ginet (1990), care ne propun o altă distincţie utilă: între circumstanţele relevante şi ceea ce se spune [""]. Să presupunem, spre exemplu, că enunţul este produs într-un context în care Maria, şi nu Patricia, este "ridicolă, caz în care (4) este adevărat dacă îi este adresat Măriei. Este desigur posibil ca Patricia să creadă că Maria este ridicolă, dar se prea poate ca Maria să se 129 considere normală. într-un asemenea caz, dacă Maria crede că enunţul îi este adresat ei, dar Patricia se consideră şi ea, în mod eronat, destinatar, atunci amîndouă îl vor evalua greşit pe (4) ca fiind fals, însă o vor face din motive diferite. Eroarea Măriei constă în necunoaşterea circumstanţelor relevante (ea nu ştie că este ridicolă), în pofida faptului că interpretează corect ceea ce se spune (înţelege că mesajul se referă la ea); eroarea Patriciei constă, în schimb, în neînţelegerea a ceea ce se spune (enunţul este despre Maria, nu despre ea) şi nu în necunoaşterea circumstanţelor sau a stărilor de lucruri (ea ştie că Maria este ridicolă). Să considerăm, în continuare, alte două propoziţii,. care descriu aceeaşi situaţie, dar sînt totuşi diferite (prima este selectată din Doris Lessing "To Room Nineteen" şi tradusă de noi în limba romînă): (5 a) Matthew se întoarse tîrziu acasă şi mărturisi că a fost la o petrecere. (5b) Matthew se duse tîrziu acasă şi mărturisi că a fost la o petrecere. In ce constă diferenţa dintre ele? In aceea că ele înfăţişează perspective distincte asupra aceleiaşi situaţii şi implică, în consecinţă, locutori diferiţi, fenomen corelat cu verbele de mişcare utilizate: "a se întoarce", ne permite să punem enunţul pe seama soţiei lui Matthew, spre exemplu, şi să îi atribuim ei perspectiva; "a se duce", susţine perspectiva naratorială. In consecinţă, inferăm din utilizarea verbelor în discuţie aspecte diferite cu privire la identitatea locutorului şi atitudinea acestuia faţă de propoziţia exprimată. (Exemple de acest tip sînt discutate în Barwise şi Perry 1983; Cooper, Mukai şi Perry [ed.] 1990; şi Barwise, Gawron, Plotkin şi Tutiya [ed.] 1991, în cadrul a ceea ce ei numesc semantica situaţională şi teoria situaţiilor [""]). 130 în remarcabilul lor tratat de semantica formală, Chierchia şi McConneîl-Ginet (1990) îşi propun să abordeze termenii indexicaîi prin extinderea gamei de coordonate în raport de care este relativizată interpretarea semantică. In acest sens, ei adaugă parametrilor lume şi timp o coordonată nouă, contextuală, c, încercînd să dea seama pe această cale de aspectele dependente de context ale semnificaţiei propoziţiilor. Demersul lor distinge astfel două trepte fundamentale ale interpretării semantice, prima constînd în relativizarea acesteia la diferiţi parametri contextuali, a doua în evaluarea intensiunilor astfel identificate în funcţie de lumile despre care este vorba. în lumina acestor precizări, propoziţia (6a), susţin cei doi semanticieni (ibid.: 266), nu va fî evaluată în raport de ceva foarte cuprinzător, cum ar fi o circumstanţă (pereche lume-timp) sau o lume posibilă în sensul general al termenului (entitate maximală), ci în raport de locul producerii enunţului, fapt pentru care (6a) este echivalent cu (6b): (6a) Plouă. Plouă aici. La fel se întîmplă şi cu propoziţia (7), inspirată din Bach (1989), care presupune, pentru o interpretare corectă, operarea cu o coordonată contextuală sau, cum preferă cercetătorul (ibid.), cu o suhlume [""] sau o lume mică [""]: (7) Pe fiecare masă sînt tacîmuri, farfurii şi pahare. în caz contrar, dacă (7) ar fi evaluat relativ la o entitate maximală precum o lume posibilă, rezultatul ar fi că peste tot în lumea respectivă pe mese sînt tacîmuri, farfurii şi pahare - consecinţă indezirabilă deoarece 131 termenii se aplică unei situaţii restrînse. Asemenea situaţii - denumire preferată de Bach (ibid.) pentru lumile mici - se integrează în situaţii mai mari, care la rîndul lor se integrează în situaţii şi mai mari, pînă cînd ajungem la situaţia cea mai cuprinzătoare, echivalentă cu o lume posibilă în accepţia termenului din semantica lumilor posibile. Exemplul ne conectează la semantica situaţiilor ["situation semantics"], care îşi propune pe de o parte să relativizeze interpretarea la situaţii foarte restrînse sau la tipuri de situaţii ce modelează, chiar dacă numai parţial, situaţiile reale şi, pe de altă parte, să opereze, pe această cale, cu seturi mici sau foarte mici de indivizi, în funcţie de scopurile propuse şi de natura fiecărui caz linguistic analizat. La prima vedere, un asemenea demers pare să prezinte mai multă supleţe decît versiunile standard ale semanticii lumilor posibile sau ale semanticii modelelor teoretice aplicate limbilor naturale, dar o privire atentă semnalează că el lasă nerezolvate o serie de probleme37, motiv pentru care mai mulţi autori preferă variante îmbunătăţite ale acestora din urmă; astfel este modelul extins amintit mai sus, care relativizează interpretarea semantică la parametri contextuali, model la care revenim în cele ce urmează. Cum am văzut, contextul ne oferă date cu privire la identitatea locutorului, la obiectele desemnate prin gesturi indexicale, precum şi la o serie de alţi factori relevanţi pentru interpretarea expresiilor indexicale. Cunoaşterea insuficientă a laturii contextuale poate crea confuzii în legătură cu ceea ce se spune [""] (vezi comentariul despre [4]). Să vedem cum procedează însă Chierchia şi McConnel-Ginet atunci cînd îşi propun să formalizeze asemenea aspecte ale interpretării semantice a expresiilor lingvistice, alături de aspectele de ordin strict intensional şi extensional. Ei disting două etape fundamentale ale interpretării semantice: ■ primă etapă constă în relativizuarea la context a interpretării şi stabilirea conţinutului enunţului [""] prin corelarea fiecărei expresii cu o funcţie ce determină valoarea ei intensională în contextul dat; ■ a doua etapă constă în atribuirea, pe baza intensiunilor, de valori extensionale de tip corespunzător în raport de fiecare circumstanţă în parte. La rîndul lor, variatele aspecte contextuale sînt considerate drept funcţii ce cartează fiecare context c pe un domeniu corespunzător. în acest sens, în cazul locutorilor ca entităţi individuale, o funcţie locutor [sp] (din englezescul speaker "vorbitor", "locutor") va carta fiecare context c pe sp(c) e U, locutoruî în c, iar o funcţie destinatar [deşt] va carta contextul c pe dest(c) e U, destinatarul în c. O altă funcţie locn [ - aici] va carta contextul c pe locn(c), localizarea n în c, în timp ce o altă funcţie, dernloc,, [= acolo], va carta c pe demlocn (c) ş.a.m.d. Pe această cale, cei doi autori extind calculul predicaţional la specificarea parametrilor contextuali, cum ar fi ■ locutorul - "denotaţia" pronumelui "eu"------' (ibid. 1990: 264); ■ destinatarul - "denotaţia" pronumelui "tu" (ibid.); 133 ■ aspectele asociate cu valorile adverbelor de loc şi de timp de genul "aici", "acolo", "acum", "atunci". Modelul M devine acum un sextuplu , în care W este un set de lumi, T este un set de momente ordonate printr-o relaţie de precedenţă < în sensul că t2 îl precede pe ti; U este universul discursului sau setul de indivizi, domeniul "cuantificării"; C este setul de contexte; iar V este o funcţie dinspre valoarea atribuită constantelor şi predicatelor individuale în C înspre intensiuni în W şi T {circumstanţe) (ibid.: 273-74). Noua funcţie de interpretare, de forma [ ]M,w,t,c,g, este mai complexă; ea va atribui valori de adevăr relative la: un model; funcţie designatoare g (pentru variabile); pereche lume-timp - asociind astfel enunţul cu o propoziţie care este evaluată drept adevărată sau falsă relativ la o circumstanţă particulară, definită de coordonatele w (lume) şi t (timp); şi un context, c. Semnificaţia propoziţiilor din această perspectivă este o funcţie dinspre contexte (interpretarea expresiilor indexice) înspre intensiuni ("conţinutul" propriu-zis al enunţului) şi dinspre intensiuni (mulţimi de lumi şi momente) înspre extensiuni (referinţă / valori de adevăr sau lumile şi momentele despre care este vorba). Prin această extindere a modelului, semantica formală sau semantica lumilor posibile devine mai suplă şi mai 134 puternică, permiţînd o abordare interesantă şi nontrivială, cu mari şanse de izbîndă, pentru semnificaţia multor expresii lingvistice din limbile naturale. în consecinţă, pot fi identificate trei nivele ale semnificaţiei: ■ semnificaţia dependentă de context, care priveşte interpretarea termenilor indexicali, dacă propoziţia conţine asemenea expresii; spre exemplu, în evaluarea propoziţiei "[Eu] sînt ridicolă", este nevoie să ştim cine este locutorul, altminteri nu putem stabili ceea ce se spune [""] şi nu putem interpreta din acest motiv propoziţia; ■ în continuare, după identificarea locutorului, stabilim intensiunea sau conţinutul propoziţional al enunţului; spre exemplu, dacă locutorul este Patricia, atunci propoziţia exprimată de enunţul în discuţie va fi setul de lumi şi momente în care Patricia este ridicolă; iar apoi, ■ pe baza conţinutului astfel stabilit, determinăm valoarea de adevăr sau extensiunea enunţului prin specificarea circumstanţelor (perechi lume - timp) la care se referă propoziţia; spre exemplu, lumea reală, o lume imaginată, o lume a convingerilor locutorului etc. Să considerăm, în acest sens, următoarele propoziţii, rostite de Petre: (8) Îmi imaginez că sînt miliardar. (9) -" Cred că sînt miliardar. -(10)-----Sînt miliardar. 135 Să luăm acum următoarele lumi: wl, o lume compatibilă cu ceea ce îşi imaginează Petre, în care el este miliardar; w2, o lume compatibilă cu convingerile lui Petre, în care el este miliardar; şi w3, lumea reală, în care Petre este un om sărac. înnoonsens cu precizările de mai ~ sus, evaluarea semantică a propoziţiilor în discuţie parcurge trei etape. Mai întîi, stabilim semnificaţia dependentă de context, prin interpretarea termenilor indexicali. Astfel, în (8), (9) şi (10), pronumelui "eu" (subînţeles) i se va atribui valoarea "Petre" printr-o formulă care relativizează evaluarea acestui termen la coordonata contextuală ci, spre exemplu, care ni-1 dă drept locutor pe Petre. Apoi, stabilim conţinutul fiecărui enunţ în parte sau propoziţiile exprimate de cele trei enunţuri, după care vom atribui o valoare de adevăr enunţurilor, considerînd lumile {wl, w2 şi w3) şi momentele {ti, timpul enunţării, spre exemplu) la care ele se referă. O reprezentare simplificată a unor aspecte ale evaluării semantice a lui (8), care captează şi natura încapsulată a unor constituenţi frazali, este înfăţişată mai jos: (11) ["Eu" îmi imaginez că [sînt miliardar]c/,w/, tl]cl,w3,tl. Reprezentarea aceasta ne spune că, odată stabilită semnificaţia pronumelui "eu" (subînţeles) prin coordonata ci, lui "sînt miliardar" [= Petre este miliardar] i se atribuie o valoare pe de o parte într-o lume, wl, compatibilă cu ceea ce îşi imaginează Petre, şi pe de altă parte un moment ti, identic cu momentul enunţării; valoarea propoziţiei încapsulate este 1, deci propoziţia încapsulată este adevărată, deoarece în wl, în momentul ti, Petre este miliardar. Enunţului întreg i se atribuie însă o valoare de adevăr în raport de coordonatele ci, w3, lumea reală, şi ti. Aşadar, 136 (11') [sînt miliardar] = 1 în ci, wl şi ti. Pentru (9), propunem următoarea reprezentare: (12) ["Eu" cred că [sînt miliardar].:/, w2, tl]cl, w3, îl. Această reprezentare ne spune şi ea că, odată stabilită semnificaţia pronumelui "eu" (subînţeles) lui "sînt miliardar" [= Petre este miliardar] i se atribuie o valoare într-o lume, w2, compatibilă cu convingerile lui Petre, şi un moment ti, identic cu timpul enunţării; valoarea propoziţiei încapsulate este 1, deci propoziţia incapsulată este adevărată, deoarece în w2 în momentul ti, Petre este miliardar. Enunţului întreg i se atribuie însă o valoare de adevăr tot în raport de coordonatele w3, lumea reaiă, şi ti. Aşadar, în cazul analizat vom scrie (12') [sînt miliardar] = 1 în ci, w2 şi ti. în schimb, pentru (10) avem (13) ["Eu" sînt miliardarjc/, w3, ti care ne spune că propoziţiei [Petre este miliardar], inferată după interpretarea termenului indexical "eu" (subînţeles), i se atribuie o valoare în lumea reala, w3, în momentul enunţării, ti, deoarece (10) se referă la o asemenea circumstanţă. Valoarea lui este în acest caz 0, deoarece în w3 în momentul ti Petre este un om sărac. în consecinţă, se va scrie (13') [Sînt miliardar] = 0 în ci, w3 şi ti. 137 Comentariul celor trei exemple ilustrează relativizarea interpretării semantice la parametri contextuali - în raport de care stabilim intensiunile sau conţinuturile prepoziţionale - şi la circumstanţe (perechi lume-timp) - responsabile de valoarea de adevăr a propoziţiilor. Se înţelege că modificări ale valorii coordonatelor în aceste domenii atrag după sine rezultate diferite ale procesului de interpretare semantică a expresiilor lingvistice. 7. DISCURSUL FICŢIONAL ŞI LUMILE POSIBILE Introducere Printre primii care au abordat discursul ficţional din perspectivă logică se numără Gottlob Frege (1960 [1892]), Considerînd că referinţa se poate aplica doar la lucruri existente şi restrîngînd atributul existenţei la domeniul lumii reale, el contestă posibilitatea referinţei literaturii ficţionale. Mai tîrziu, Bertrand Russell (1919) exprimă o poziţie similară, afirmînd că există doar o singură lume şi îimitînd existenţa la lumea reală. După cum am arătat în capitolele precedente, acest punct de vedere este esenţial în cadrul filosofiei analitice şi al semanticii logice, care, în versiunile lor fundamentale, definesc referinţa ca o relaţie între o expresie lingvistică şi denotatul ei din lumea reală. Naraţiunii ficţionale i-ar lipsi, în această concepţie, referinţa, deoarece ea nu trimite la entităţi sau stări de lucruri din lumea reală. Am văzut însă că şi discursul nonficţional poate descrie obiecte nonexistente, după cum ilustrează termeni precum zînă, unicorn, muntele de aur, pătratul rotund ultimii doi fiind semnalaţi de Alexis Meinong, înainte de Russell (vezi Crittenden 1991), care susţine astfel că referinţa şi gîndirea nu se restrîng doar la -ceea ce există în realitate, ci includ atît posibilul cît şi imposibilul. In consecinţă, s-ar putea crede că discursul ficţional are referinţă şi că aceasta ar consta din obiecte nonexistente, fie ele chiar şi cu proprietăţi imposibile 139 (spre exemplu, "cercuri pătrate"). Fidel concepţiei analitice, Russell reacţionează însă împotriva unei asemenea poziţii, invocînd, printre altele, motivul că teoria lui Meinong violează "un simţ robust al realităţii" (apud Crittenden, 1991: 10; t. n., Ş.O.), că ceea ce există în cazul miturilor şi al ficţiunii sînt gîndurile cuiva despre atari lucruri şi nimic mai mult. Aşadar, lumea reală nu l-ar include pe Hamlet, ci doar gîndurile lui Shakespeare în momentul scrierii piesei sau gîndurile noastre cînd o vedem reprezentată pe scenă. Noţiunea de obiect nonexistent sau imaginar este, desigur, paradoxală din această perspectivă, ca şi ideea referinţei la entităţi ireale, fapt care sporeşte dificultăţile cu care discursul ficţional confruntă demersul analitic. în plus, teoriile despre obiectele nonexistente sînt puse în faţa unei alte probleme: imposibilitatea de a distinge, de pe asemenea premise, ceea ce este ficţional de minciună şi eroare, distincţie care depinde, în ultimă instanţă, de intenţia locutorului1. Pentru a depăşi astfel de limitări, unii cercetători tratează adevărul nu ca pe o relaţie stabilită între expresii lingvistice / propoziţii şi lumea reală, ci mai degrabă ca o noţiune ce derivă din însăşi convenţiile uzului lingvistic. A enunţa o propoziţie adevărată reprezintă, din acest unghi, doar un uz particular al limbii (vezi şi noţiunea de "joc de limbaj" la Ludwig Wittgenstein, 1958[1953])2. Axarea pe uzul lingvistic apare şi la cercetători din domeniul teoriei discursului, cum ar fi Robert de Beaugrande (1984), Gillian Brown şi George Yule (1983) sau Carmen Vlad (2001), care susţin că funcţia referenţială a limbii se actualizează doar în cadrul discursului. Elementul lexical izolat nu are referinţă, precizează aceşti cercetători, ci doar un sens / intensiune şi o denotaţie / extensiune, referinţa ["referring", "reference"] fiind o funcţie rezervată uzului limbii în discurs. Mai remarcăm, tot în cadrul teoriei discursului, poziţia constructivistă cu o componentă cognitivă, prezentă în modelul propus de Teun A. van Dijk şi Walter Kintsch (1983), în conformitate cu care discursul nu redă o stare propriu-zisă de lucruri din realitate, cum ar fi un accident, spre exemplu, ci reprezentarea mentală, dependentă de capacităţile cognitive şi posibilităţile de informare ale locutorului, a respectivei stări. Or, aceasta implică, pe lîngă procesele cognitive diverse (spre exemplu, înţelegere, memorare), şi un proces constructiv şi poate fi cauza unor diferenţe între starea de lucruri din realitate şi reprezentarea ei prin discurs. La rîndul său, receptorul unui asemenea discurs despre un accident îşi formează o reprezentare pe baza versiunii emiţătorului, deja codificată în limbaj. In ambele cazuri se construieşte aşadar o semnificaţie: evenimentul este intrepretat drept accident, iar discursul despre eveniment, drept o relatare despre accident. Prin urmare, problema referinţei se complică deoarece se sugerează că pînă şi discursul nonficţional este limitat sub raportul capacităţii sale de a descrie cu exactitate stările de lucruri din realitate. In cadrai teoriei narative, Paul Ricoeur se situează, în cele trei volume despre timp şi naraţiune (1984, 1986, 1988), pe o poziţie care, deşi elaborată independent de teoriile discursului susmenţionate, are totuşi tangenţe cu demersul de tip constructivist: discursul narativ, fie literar, fie neliterar, este nonreferenţial, în concepţia sa, deoarece textul produce în esenţă o configuraţie imaginară datorită proceselor de selectare, extragere, organizare etc. pe care le presupune operaţia de punere în 141 intrigă ["emplotment"]. El respinge de asemenea noţiunea de referinţă la o "realitate trecută" ["past reality"], dat fiind că trecutul nu există, şi include construcţiile textuale ale naraţiunii în rubrica "reconstrucţiilor", care cad sub incidenţa categoriei reprezentării sau substiturii ["standing-for", "] (1988: 157) (vezi şi cap. 5 supra pentru comentariul nostru privind timpul gramatical şi lumile posibile). Or, un asemenea gest incumbă, în concepţia lui Ricoeur (ibid.), recunoaşterea Alterităţii [""] şi acceptarea ideii că o specificare a relaţiei dintre discursul narativ şi lumea reală este "ireductibilă la categoria de referinţă". Oare nu este însă o atare concepţie despre referinţa naraţiunii ficţionale sau chiar nonficţionale contraintuitivă sau contraproductivă, ţinînd cont de maniera în care ne raportăm la discursul ficţional şi îl interpretăm sau de aspiraţia istoriei de a fi o ştiinţă? Ricoeur însuşi este conştient de importanţa problemei şi nu poate evita, în demersul său, raportul dintre configuraţia textuală şi realitate, raport pe care îl plasează însă sub incidenţa operaţiei de refîgurare, urmărind efectele asupra praxisului şi situînd astfel în centrul preocupărilor sale aspecte de tip perlocuţionar (vezi comentariul în Oltean 1989). Lumile posibile în analiza ficţiunii: cîteva precizări preliminare În continuare, vom propune o soluţie diferită la problema referinţei naraţiunii ficţionale, schiţînd răspunsul dat acesteia de semantica lumilor posibile, care, după cum am văzut în capitolele 4 şi 5, permite tratarea referinţei sau a extensiunii în termeni intensionali, adică din 142 perspectiva unor circumstanţe alternative, definite în raport de coordonatele lume-timp. Domeniul extensio-nalităţii încetează prin aceasta a mai fi identificat cu lumea reală, el lărgindu-se nelimitat şi cuprinzînd un număr infinit de situaţii, în funcţie de care pot fi atribuite valori semantice nu numai termenilor referenţiali, ci şi multor expresii nonreferenţiale (spre exemplu, numele ficţionale sau numele de entităţi ficţionale, cum ar fi zînă sau unicorn, au, în această concepţie, extensiuni de tip corespunzător în alte lumi decît lumea reală). Demersul, care şi-a dovedit fecunditatea în analiza unor complicate fenomene semantice din limbile naturale (vezi supra, cap. 5), a fost extins şi la discursul ficţional, în încercarea de a da seamă de presupusele aspectele referenţiale ale acestuia. În ce constă însă această extindere a cadrului lumilor posibile la analiza discursului ficţional? În capitolul 5 am văzut cît de relevante sînt lumile posibile pentru semantica temporală. Această relevanţă se păstrează şi în cazul naraţiunii neliterare nonficţionale, care, recreînd prin mijloace lingvistice o experienţă (trecută) (vezi Labov şi Waletzky 1976), este abordabilă luînd drept coordonate lumea reală (wO sau w@) şi un moment temporal t2, spre exemplu, anterior timpului prezent, ti sau tO. Mergînd mai departe, problema adevărului în discursul ficţional se pare că poate fi tratată cu şanse de izbîndă selectînd o lume posibilă, wl, spre exemplu, diferită de lumea reală, w@, şi considerînd că discursul se referă la stări de lucruri dintr-o asemenea lume. Dar în timp ce în cazul naraţiunii nonficţionale noţiunea de lume posibilă se dovedeşte a fi extrem de utilă, întrebuinţarea ei în analiza discursului ficţional se izbeşte de numeroase dificultăţi, fapt care riscă să pună sub semnul întrebării relevanţa unui asemenea demers. Printre motivele principale care îndeamnă la serioase 143 reţineri se numără indeterminarea, sub raportul adevărului, a naraţiunilor fîcţionale şi posibilele inconsistenţe logice sau natura contradictorie a ficţiunilor. Se mai citează încurajarea identificării - literaturii ficţionale cu "lumi metafizic posibile" (Pavel, 1986: 48; t.n., Ş.O.) şi, în strînsă legătură cu aceasta, asumpţia că lumile ficţionle ar exista independent de autorul care le produce, motiv pentru care se apreciază că abordarea ar modela mai fidel activitatea cititorului contemplator al lumii decît pe aceea a producătorului (ibid.). Cu privire la indeterminarea referentului, menţionăm, spre exemplu, aspecte precum imposibilitatea stabilirii numărul de veri primari ai lui Stephen Dedalus, eroul romanului Portret al artistului în tinereţe de James Joyce, sau numărul de copii ai lui Lady Macbeth. In aceast sens, propoziţia "Lady Macbeth are doi copii" nu este nici adevărată, nici falsă în lumile ficţiunii. O lume ficţională nu ar fi deci maximală, ci incompletă sau minimală [""] (Eco, 1990: 74; vezi şi supra, cap. 6). Cu privire la inconsistenţa logică a ficţiunilor, amintim că naraţiunile ficţionale pot fi populate de obiecte cu proprietăţi contradictorii, cum ar fi cercuri pătrate (exemplu preluat de la Pavel, 1986: 48), sau că în cadrul lor se petrec uneori lucruri imposibile, cum ar fi accederea în lumi transcendentale care prezintă dimensiuni temporale guvernate de legi fizice diferite de acelea din lumea reală (vezi La ţigănci de Mircea Eliade, unde revenirea în lumea centrală a povestirii este însoţită de un salt în timp). Faptul că în ultimă instanţă totul pare a fi posibil în literatura ficţională ridică semne serioase de întrebare cu privire la posibilitatea unor asemenea lumi (vezi supra, cap 4; vezi şi Ryan 1991b: 553), iar lumile posibile riscă să-şi piardă relevanţa ca modalitate de a da seamă de natura adevărului în discursul ficţional. 144 În continuare, vom analiza şansele unor contribuţii majore care îşi propun adaptarea teoriei la particularităţile acestui tip de discurs. Toma Pavel şi lumile ficţionale O propunere aparţine lui Pavel (1986), care susţine că obiectele cu proprietăţi contradictorii din naraţiunile ficţionale ne împiedică să identificăm lumile ficţionale cu lumile posibile, motiv pentru care semantica lumilor posibile este considerată inadecvată pentru specificarea naturii discursului ficţional. Pavel reţine, totuşi, noţiunea de "lume", argumentînd că asemenea obiecte cu proprietăţi contradictorii sînt dovezi insuficiente pentru , abandonarea acesteia, şi avansează ideea că o teorie a discursului ficţional, pentru a fi convingătoare, trebuie să se preocupe şi de lumile imposibile, eratice ale ficţiunii (p. 49), Pe această cale, el elaborează noţiunea de lumi ficţionale, care îşi propun "nivelul lor propriu de actualitate" (p. 54) şi includ entităţi precum lumea romanului Don Quijote, care se dezvoltă în jurul unui nivel nuclear diferit de acela al realităţii, sau, spre exemplu, de acela al lumii din Documentele clubului Pickwick de Dickens3. Lumile ficţionale sînt minimale, ele sînt degajate din textele ficţionale şi cartate direct pe fiecare text în parte. Ele nu reuşesc însă chiar din acest motiv să dea seamă de problema complexă a referinţei naraţiunilor ficţionale: adevărul rămîne, în principiu, indeterminat, iar lumea, potenţial inconsistentă, pentru că ceea ce este adevărat într-o lume ficţională este o funcţie a ceea ce textul descrie, şi nu invers, cum pe bună dreptate observă Gregory Currie (1990). În consecinţă, chiar şi lucruri imposibile din punct de vedere logic ar putea fi evaluate ca fiind adevărate într-o lume ficţională, concluzie indezirabilă şi inacceptabilă, care împiedică asimilarea lumilor ficţionale - dificil de definit în mod adecvat - la categoria lumilor posibile, pentru care au fost elaborate principii clare. În consecinţă, în pofida avantajelor pe care le aduc teoreticianului literar (vezi şi Eco 1990), lumile ficţionale sînt insuficient de operante pentru specificarea adevărului în discursul ficţional. David Lewis şi Gregory Currie despre adevărul în ficţiune Date fiind problemele ridicate de conceptul de lume ficţională, Currie (1990), pornind de la concepţia lui David Lewis (1983 [1978]), propune o abordare mai complexă, după care adevărul în discursul ficţional este o funcţie a ceea ce este adevărat în diferite lumi posibile. In această concepţie, adevărul depinde nu atît de ceea ce discursul ficţional descrie în mod explicit, cît mai degrabă de "faptele" ce definesc o lume compatibilă cu povestirea sau o lume a povestirii - o lume posibilă în accepţia semanticii modale. O asemenea noţiune este deci diferită de lumea fîcţională a lui Pavel (1986), deoarece ea se aplică unei lumi în care textul povestirii sau ceea ce este explicit în povestire se relatează ca un "fapt cunoscut", adică se presupune că este adevărat. Stări de lucruri cunoscute naratorului sînt prezentate astfel ca fiind adevărate (Lewis 1983 [1978]: 266). Dacă abordăm din această perspectivă romanul Don Quijote, spre exemplu, atunci lumile romanului vor fi acele lumi în care cineva cunoaşte activităţile unui hidalgo pe nume Don Quijote şi împărtăşeşte altora cunoştinţele sale printr-un text identic din punct de vedere lexical cu textul lui Cervantes. Pluralul "lumi" reflectă în acest caz faptul 146 că există mai multe lumi în care aceeaşi povestire poate fi relatată ca un lucru cunoscut, iar lumile în cauză pot diferi în mod semnificativ în privinţa unor aspecte care vizează stările de lucruri sau evenimentele din povestire, dar asupra cărora textul nu se pronunţă. Un exemplu comentat de Currie (1990) îl reprezintă în acest sens romanul ["O coardă prea întinsă"] de Henry James, în cazul căruia sînt posibile două interpretări divergente, la fel de bine justificate: stafiile lui Peter Quint şi Miss Jessel, văzute de guvernantă - personajul central -, sînt fie entităţi reale dintr-o lume a povestirii (interpretare supranaturală), fie doar obiecte ale halucinaţiilor vizuale ale guvernantei (interpretare psihologică), caz în care ele nu există într-o lume centrală, wl, a acestei povestiri, ci într-o lume, w2, compatibilă cu viziunile respective, lume accesată dintr-o lume centrală. în consecinţă, romanul ar descrie cel puţin două lumi (o lume cu stafii şi o altă lume fără stafii), care au în comun doar ceea ce se relatează explicit în textul ficţional. Şocantă la prima vedere, noţiunea plurală de lumi a lui Lewis are astfel consistenţă, ea sprijinîndu-se pe înseşi "golurile" din text sau aspectele asupra cărora textul nu se pronunţă. Adevărul în discursul ficţional înseamnă însă adevăr într-o anumită lume şi nu în toate lumile povestirii; în consecinţă el nu se identifică cu ceea ce este explicit în text sau, cu alte cuvinte, cu ceea ce toate lumile au în comun. Ce soluţie poate fi însă dată problemei adevărului dacă ficţiunea are prea multe lumi? Oare nu riscă această analiză să devină în acest punct contraintuitivă şi inoperantă? Lewis (1983 [1978]: 268-270) este de părere că, în asemenea cazuri, trebuie acordată o pondere diferită lumilor ficţiunii, în funcţie de gradul de apropiere a acestora faţă de lumea reală, iar 147 adevărul în discursul ficţional să fie tratat ca o rezultantă a conţinutului explicit al textului şi a ceea ce este adevărat în lumea reală. La început, el propune analiza 0 ([1] infra), pe care apoi o reformulează, în urma analizei adevărului în ficţiune în termeni contrafactuali, ca analiza 1 ([2] infra), dat fiind faptul că prima, neconţinînd prevederi cu privire la "fundalul factual", definit de ceea ce este adevărat în lumea reală vizavi de ceea ce este explicit în text, riscă să aducă în discuţie lumi "bizare" care diferă în mod "gratuit" de lumea reală. Redăm mai jos cele două analize, cu unele modificări terminologice minore preluate de la Currie (1990: 62-63)4: (1) o propoziţie P din textul fîctional S este adevărată dacă şi numai dacă ea este adevărată în toate lumile povestirii în care ficţiunea se relatează ca un fapt cunoscut (Lewis 1983 [1978]: 268); şi (2) o propoziţie P este în mod nondisponibil adevărată ["non-vacuosly true"] în ficţiunea S dacă şi numai dacă există o lume a povestirii în care ficţiunea se relatează ca un fapt cunoscut şi în care P este adevărat, care este mai apropiată de lumea reală decît este vreo lume a povestirii în care P nu este adevărat; ea este adevărată în mod disponibil ["vacuosly true"] sau neadevărată dacă şi numai dacă nu există lumi ale povestirii în care ficţiunea să fie relatată ca un fapt cunoscut (ibid. 270). Currie (1990: 270) reformulează (2) după cum urmează: (2') "T5 (P)' este adevărat dacă şi numai dacă P ar fi fost adevărat dacă S ar fi fost relatat ca un fapt cunoscut", unde "Fs(P)" înseamnă "P este adevărat în ficţiunea S". O asemenea explicaţie este validă pentru o mare varietate de situaţii: spre exemplu, ea poate legitima propoziţia "în ficţiunea O coardă prea întinsă stafiile nu sînt entităţi reale", deoarece o lume ai cărei locuitori văd stafii din cauza halucinaţiilor este mai apropiată de lumea reală decît o lume în care stafiile există aievea. Dar Lewis (1983 [1978]) semnalează nişte posibile probleme ale analizei prezentate, confirmate şi de Currie (1990), cum ar fi pericolul validării unor interpretări de tip psihanalitic ale comportamentului personajelor în cazul în care psihanaliza este corectă; cu alte cuvinte, adevărul ar deveni dependent de paradigmele ştiinţifice prevalente în diferite perioade (aspectul ar putea fi însă considerat drept un avantaj de către unii). Drept ilustrare, revenim la exemplul comentat mai sus. în concepţia prezentată, dacă psihanaliza este corectă, atunci o lume în care povestirea se relatează ca un fapt cunoscut, iar guvernanta din romanul discutat {O coardă prea întinsă) vede stafiile din cauza psihozei (ea are halucinaţii), ar fi mai apropiată de lumea noastră decît lumile în care povestirea se relatează ca un fapt cunoscut, iar apariţia stafiilor este explicată pe cale supranaturală, spre exemplu. în consecinţă, în acest caz ar fi creditată interpretarea după care stafiile sînt proiecţii ale unei minţi obsedate. De asemenea, de vreme ce adevărul în ficţiune este rezultatul a ceea ce textul descrie în mod explicit şi a ceea ce este adevărat în lumea reală, această analiză riscă să introducă aspecte exterioare irelevante în povestire, 149 cum ar fi un fapt semnalat de Currie (1990: 65), şi anume că este adevărat într-un roman despre Sherlock Holmes că Iulius Cesar avea n fire de păr pe cap atunci cînd a murit - o consecinţă indezirabilă. Problema psihanalitică, precum şi aspectul înfăţişat mai sus, îl determină pe Lewis (1983 [1978]) să propună o nouă analiza., analiza 2, în conformitate cu care adevărul în discursul ficţional depinde de ceea ce este explicit în text şi de convingerile prevalente ale unei comunităţi mai degrabă decît de faptele din lumea reală. Or, această schimbare de accent pune pe rol noţiunea de lumi ale convingerilor colective [""] (p. 273) - un set de lumi posibile în care este adevărat doar ceea ce se creditează în mod deschis, în lumea autorului, că este adevărat. Pe această cale sînt eliminate fapte irelevante de genul numărului de fire de păr al lui Caesar sau al acelora care nu aparţin sistemului de convingeri predominante şi sînt, în consecinţă, diminuate şansele interpretărilor psihanalitice în cazuri în care psihanaliza freudiană nu figurează în sistemul unor asemenea convingeri. Revenim, în acest sens, la romanul O coardă prea întinsă, cu precizarea că lectura supranaturală (vezi Currie 1990), în conformitate cu care stafiile văzute de guvernantă ar exista aievea, are, datorită neimplicării psihanalizei, şanse mai mari să fie acceptată drept corectă decît lectura psihologică, în conformitate cu care stafiile sînt proiecţii ale minţii obsedate ale acestui personaj. Explicaţia constă în aceea că psihanaliza nu era încă formulată în momentul scrierii romanului, iar credinţa în supranatural figurează în fundalul victorian al romanului lui Henry James. Currie (1990: 67) dă următoarea formulare analizei 2: 150 (3) " 'F5 (JPy este adevărat dacă şi numai dacă pentru fiecare lume a convingerilor, w, există o lume Sp mai apropiată' de w decît vreo altă lume S ~p[S non p], unde o lume Sp este o lume a povestirii în care P este adevărat, iar S ~p[S non p], o lume în care P nu este adevărat. Rămîn totuşi nerezolvate o serie de probleme, printre ele figurînd şi problema adevărului în ficţiunile imposibile sau inconsistente, pentru că în acest caz nu pot exista lumi ale povestirii. Ficţiunile de acest gen fluctuează între cele "în mod ostentativ imposibile", cum ar fi povestirile avînd ca subiect călătoria în timp sau căutarea cvadraturii cercului (vezi Paveî 1986: 48), şi cele în care inconsistenţa este rezultatul unor inadvertenţe auctoriale, cum se întîmplă în povestirile cu Sherlock Holmes, care diferă în privinţa localizării unei răni din război a lui Watson, un personaj. Soluţia propusă de Lewis (1983 [1978]: 275) în acest din urmă caz constă în postularea unor versiuni revizuite, apropiate de original, şi discutarea adevărului în funcţie de aceste versiuni şi nu de versiunea originală, care se consideră că nu este în întregime adevărată. Mai complicate sînt însă naraţiunile din prima categorie, şi anume acelea cu o tramă imposibilă. Lewis (ibid.) consideră că absolut totul este fals în astfel de povestiri, iar problema adevărului nu poate fi soluţionată într-o manieră nontrivială. Currie (1990) respinge însă acest punct de vedere, fiind de părere că o povestire rămîne o povestire chiar dacă prezintă o inconsistenţă de fond. El îşi propune să extindă analiza lui Lewis prin cuprinderea dimensiunii pragmatice, considerînd discursul ficţional drept produs al unui act de ficţionalizare ["fiction making"], rezultat al intenţiei ficţionale ["fictive / ficţional intent"] a autorului, prin care acesta caută să \\,impj"ige: imaginativ pe cititor. Structura acestui act este dictată, în parte, de textul explicit care, împreună cu fundalul, produce lucrurile adevărate din ficţiune. în viziunea sa, implicarea imaginativă ["make-believe"], ca şi operatorul intensional în cutare şi cutare ficţiune al lui Lewis (1983 [1978]) (vezi şi Moeschler şi Reboul 1999 [1994]: 416), este un operator propoziţional, M, astfel încît M(P) înseamnă "P este adevărat în jocul de implicare imaginativă M" (p. 72), iar aceasta presupune să ne imaginăm nu numai că povestirea este adevărată, ci de asemenea că ea este relatată ca un fapt cunoscut. Ideea avansată are tangenţe cu analiza 2 propusă de Lewis, în sensul că, la fel ca şi în acest caz, adevărul în ficţiune depinde de sistemul de convingeri prevalente, considermdu-se: (a) că este adevărat ceea ce naratorul -entitate ficţionaiă, diferită de autorul real - creditează ca fiind adevărat; şi (b) că şi sistemul de convingeri al naratorului este o funcţie a ceea ce este explicit în text şi a ceea ce se creditează drept adevărat în cadrul comunităţii în care se produce textul, căreia îi aparţine şi naratorul, pentru că acesta nu poate avea nici un fel de convingeri personale (convingeri care în mod normal nu ar putea fi inferate din text sau din fundal). În continuare, Currie (1990: 80) reformulează (3) după cum urmează: (4) " "F5 (P)' este adevărat dacă şi numai dacă este rezonabil pentru cititorul avizat să infereze că autorul ficţional al povestiruu 5 crede că P", unde "autor ficţional" înseamnă "narator", iar "este rezonabil ... să infereze" specifică o inferenţă cu privire la faptul că naratorul descrie lucruri pe care le ştie, inferenţă care cade sub incidenţa operatorului propoziţional M ["make-believe"]. 152 Spre deosebire de (3), care reformulează analiza 2 propusă de Lewis, (4) flexibilizează condiţia de convingeri explicite ale comunităţii de origine, derivînd adevărul în ficţiune nu numai din text şi din ceea ce se consideră că aparţine sistemului de convingeri prevalente, ci şi din ceea ce cititorul avizat ştie că este recunoscut, în grade variate, ca fiind prevalent. Explicaţia este în esenţă corectă; ea îi permite lui Currie să pledeze cu eleganţă pentru interpretarea supranaturală a romanului O coardă prea întinsă, care după opinia sa are şanse mai mari să fie validată, ştiut fiind că în Anglia victoriană exista o credinţă, chiar dacă tacită, în stafii şi în alte entităţi supranaturale, credinţă ce figurează în fundalul acestui roman. Cum rămîne însă cu inconsistentele minore de tipul localizării rănii lui Watson? Potrivit lui Currie (1990: 87), dacă într-o anumită ocazie rana este situată pe umăr, iar în celelalte pe picior, atunci avem motive întemeiate să credem, împreună cu naratorul, că rana este pe picior. Dacă însă referinţele la umăr şi la picior sînt egale ca număr şi ca semnificaţie şi nimic nu ne indică pe care dintre acestea le creditează naratorul, atunci situaţia este diferită. Iată care este explicaţia dată de Currie (ibid.): "... nu se poate face nici o inferenţă şi nu va fi adevărat în povestire nici că rana este pe picior, nici că ea este pe umăr. Va fi însă adevărat în povestire că ea este pe picior sau pe umăr, fiindcă este rezonabil să credem că autorul ficţional crede că ea este fie într-o parte, fie în alta" (t.n., Ş.O.). Cît priveşte însă problema naraţiunilor în mod ostentativ imposibile, de tipul călătoriilor în timp sau a acelora în care se caută cvadratura cercului, Currie (ibid.) argumentează că aspectele conflicruale trebuie neapărat menţinute şi nicidecum eliminate, pentru că, în caz contrar, se distruge povestirea. Se impune însă de data aceasta să atribuim naratorului convingeri în lucruri 153 contradictorii, cum ar fi posibilitatea găsirii cvadraturii cercului sau a efectuării călătoriei incoerente în timp. In consecinţă, în povestire vor fi adevărate propoziţii contradictorii. Punînd deci în relaţie adevărul în discursul ficţional cu sistemul de convingeri colective sau individuale, declarate sau tacite, continuîndu-1 pe Lewis, Currie aplică lumile posibile şi la explicarea acelor texte ficţionaîe, veritabile "lumi posibile imposibile" (vezi Eco 1990: 76; şi Ryan 1991a: 32), care opun maximă rezistentă abordărilor din perspectiva acestei teorii. Marie-Laure Ryan şi ficţiunea ca sistem alternativ de lumi Spre deosebire de Lewis şi Currie, ale căror cercetări se înscriu în tradiţia gîndirii analitice despre lumile posibile, Marie-Laure Ryan (1991a, b) propune, pentru analiza naraţiunii ficţionaîe, o versiune a teoriei care îmbină aspectele filosofice şi semantice cu cele de ordin literar (cf. şi Pavel 1986). Dacă diversele încercări de aplicare a semanticii lumilor posibile la discursul ficţional satisfac intuiţia noastră că discursul ficţional se referă la obiecte nonexistente situate în lumi imaginare, ele lasă, totuşi, nerezoîvată chestiunea posibilităţii acestor lumi, totul fiind posibil în ficţiune. In consecinţă, nu mai există nici o lume "imposibilă", iar aplicarea cadrului conceptual al lumilor posibile la analiza textului literar devine trivială, susţine Ryan. Pentru a evita un asemenea neajuns, ea invocă două noţiuni, şi anume noţiunea de recentrare şi aceea de relaţii de accesibilitate, prin care o lume posibilă alternativă poate fi conectată la lumea reală. Ea derivă noţiunea de recentrare de la Lewis (1979 [1973]), după care fiecare lume posibilă este actuală sau reală pentru locuitorii ei, fenomenul fiind asociat cu circumstanţele enunţului ["circumstances of utterance"] (sau cu lumea în care se produce enunţul) şi avînd o 154 natură indexicală. în această concepţie, o lume posibilă alternativă nu poate fi actuală pentru noi deoarece actualitatea ei ar presupune să existăm în lumea în care ne exprimăm, adică în lumea alternativă respectivă, în timp ce ea este contemplată dintr-o altă lume. Ea este, totuşi, o lume "reală" pentru personaje - locuitorii ei -, în care se actualizează posibilităţi neactualizate. Asumîndu-şi asemenea elemente ale concepţiei lewisiene, Ryan (1991a: 18) argumentează că dacă considerăm lumea reală drept centru iar lumile posibile alternative drept sateliţi plasaţi în jurul acesteia, atunci este posibil să recentrăm "universul" în jurul oricăreia dintre "planete": spre exemplu, din perspectiva unei lumi posibile alternative, lumea reală poate deveni şi ea, la rîndul său, o lume alternativă. în acest sens, ne-am putea întreba, precizează Ryan, cum ar arăta lumea reală dacă Hitler ar fi cîştigat războiul şi, la rîndul lor, locuitorii unei asemenea lumi s-ar putea întreba pe bună dreptate ce s-ar fi întîmplat dacă statele aliate ar fi ieşit învingătoare. Teoria indexicală a lui Lewis îi furnizează deci lui Ryan o explicaţie cu privire la modul în care ne raportăm la lumile posibile şi la ficţiuni: inserţia noastră în ele odată realizată, personajele devin pentru noi reale. În afară de Lewis, Ryan îl invocă pe Rescher (1979 [1973]), după care, în timp ce lumea reală există în mod obiectiv, lumile posibile alternative sînt constructe mentale, fiind lipsite de realitate sau actualitate. Combinată cu actualismul lewisian, această idee îi permite lui Ryan să sugereze că, de vreme ce o lume -lumea reală - există independent de mintea noastră, prin anumite acte mentale ne putem îndepărta de ea, selectînd o altă lume drept centru de referinţă, în jurul căreia, prin alte acte mentale, putem apoi crea o întreagă reţea de lumi alternative. Recentrarea se mai produce în vis sau în variate jocuri ale copiilor şi reprezintă un gest fundamental al ficţiunii. 155 Pe baza unor astfel de considerente, Ryan îşi propune să specifice domeniul semantic al discursului ficţional nu atît ca o "lume individuală într-un sistem modal" (o lume posibilă alternativă sau, cu alte cuvinte, o lume a povestirii), cît mai degrabă ca "un sistem de lumi centrate în jurul lumii reale textuale" (1991b: 554; t. şi subl. n., Ş.O.). Ea susţine aşadar că reprezentările produse prin intermediul actelor mentale (convingeri, vise, halucinaţii, acte de imaginaţie etc.) sau al unor acte verbale ale personajelor (producţii literare, relatări etc.) funcţionează ca lumi posibile alternative în sistemului textual al realităţii şi relocalizează astfel în cadrul ficţiunii opoziţia lume reală / lume imaginară, invitîndu-ne să considerăm unele fapte descrise de text drept actuale, iar pe altele drept posibile sau contrafactuale. Prin urmare, în concepţia ei, discursul nonficţional descrie un sistem al realităţii al cărui centru îl constituie lumea reală, iar discursul ficţional se referă la un sistem al cărui centru este, într-un sens absolut, o lume posibilă alternativă, faţă de care locutorul se repoziţionează. Recentrarea o determină pe Ryan (1991a: 24) să distingă trei sisteme modale, dispuse în jurul a trei tipuri diferite de lumi "reale": (a) sistemul nostru al realităţii, dispus în jurul lumii reale; (b) universul textual, "ceea ce este evocat prin text" (p. 23; t.n., Ş,O.), în centrul căruia se situează lumea reală textuală [""]; şi (c) universul referenţial, sistemul reprezentat de universul textual, dispus în jurul lumii referenţiale textuale [""], faţă de care lumea reală textuală este exterioară. . 156 Dată fiind această organizare a sistemului la care se referă ficţiunea, Ryan (1991a: 32) distinge două tipuri majore de relaţii de accesibilitate: (1) relaţii "transuniversale" (sic!) ["transuniverse relations"], care conectează lumea reală la lumea reală textuală şi determină gradul de asemănare între sistemul textual şi sistemul realităţii; şi (2) relaţii intrauniversale, care conectează lumea reală textuală la lumile satelite ale acesteia, considerînd că procesul recentrării are o natură recursivă5 şi că locuitorii lumii reale textuale (lumea centrală a sistemului alternativ) pot "efectua călătorii mentale în interiorul sistemului lor al realităţii" (ibid.; t.n., Ş.O.). Relaţiile de accesibilitate comportă o latură logică, în sensul că o lume este posibilă dacă este consistentă: P sau ~P[P sau non P] şi nu P şi ~P[P şi nonP]. Iată un comentariu al lui Ryan (1991a: 31): "... o lume în care Napoleon moare pe insula Sf. Elena şi reuşeşte să evadeze, refugiindu-se la New Orleans, nu este posibilă deoarece aceasta presupune că 'Napoleon a murit şi totodată nu a murit pe insula Sf. Elena'". Separat însă, aceste fapte sînt consistente şi au fost verificate, fiecare, în diferite lumi posibile: lumea reală, o lume ficţională etc. Ryan consideră însă că o asemenea interpretare logică a relaţiilor de accesibilitate nu este adecvată pentru toate ficţiunile, iar aplicarea ei nenuanţată riscă să conducă la noţiunea "incomfortabilă" de "lumi posibile imposibile ale ficţiunii" (ibid. 32), în cazul acelor texte care nu respectă principiul consistenţei logice sau al noncontradicţiei. în timp ce Currie (1990) vede soluţia la această problemă în relaţionarea adevărului cu sistemul de convingeri (vezi § David Lewis şi Gregory Currie despre adevărul în ficţiune), Ryan pledează, din motivele înfăţişate, pentru acceptarea unei game mai largi de relaţii de accesibilitate, dintre care unele sînt mai laxe decît cele de natură logică, altele mai rigide, cum se întîmplă cu romanul istoric, unde relaţiile dintre lumea reală textuală şi lumea reală - care determină diferenţa lor semantică faţă de alte tipuri de texte ficţionale ce respectă legea consistenţei logice - sînt mult mai strînse decît relaţiile de consistenţă logică pur şi simplu. Evaluarea celor patru concepţii Scurtul nostru comentariu din capitolul de faţă a fost menit să ilustreze maniera în care lumile posibile sînt utilizate de diverşi autori pentru specificarea domeniului referenţial al literaturii ficţionale. Rezultatele sînt desigur interesante, iar problema adevărului în ficţiune - atît de importantă pentru interpretarea operei - îşi găseşte o soluţionare nontrivială. In acest sens, remarcăm, pe de o parte, contribuţia lui Ryan, care conţine o serie de elemente deosebit de utile: noţiunea de recentrare, specificarea relaţiilor de accesibilitate, noţiunea de discurs ficţional ca lume posibilă alternativă şi, mai mult decît atît, ca univers (sistem alternativ de lumi dispus în jurul unei lumi referenţiale textuale, din care pot fi accesate lumile satelit) etc. Observăm, pe de altă parte, că modelele ancorate mai strict în perspectiva filosofică sau logică, cum este cazul celor propuse de Lewis şi Currie, prezintă mai multă claritate şi sînt mai puternice. în acest sens, în timp ce noţiunea plurală de lumi ale povestirii, 158 elaborată de Lewis (vezi § David Lewis şi Gregory Currie despre adevărul în ficţiune), se impune chiar datorită nenumăratelor goluri din text, susţinînd deschiderea referenţială şi, implicit, interpretaţională a textului, noţiunea singulară de lume referenţială textuală, propusă de Ryan, închide textul sub raport referenţial şi interpretaţional, Deşi comportă un viciu similar, noţiunea de univers referenţial, avansată de cercetătoare, este, totuşi, dintr-un alt unghi, relevantă, deoarece dă seama de configuraţia complexă a fundalului textual, constituit din mai multe "tipuri" de lumi (lumi centrale, lumi satelit), în funcţie de relaţiile de accesibilitate şi de dispunerea lumilor în sistem. Noţiunile de lume reală textuală şi univers textual riscă însă să conducă la identificarea lumii sau a sistemului de lumi cu conţinutul explicit al textului şi să închidă astfel textul în imanenţa lui, neoferind garanţii pentru specificarea adevărului, în acest caz fiind adevărat tot ce figurează în textul explicit. Ele cad aşadar victime unor limitări similare lumilor ficţionale: cartarea lor directă pe text face ca adevărul să fie în principiu indetermmmat, iar lumile astfel identificate să rămînă ^enţial inconsistente. Din astfel de motive, considerăm "tenii de lume reală textuală şi univers textual sînt, cel p Q redundanţi, dacă nu chiar inexacţi, ei fiind compiVî|ţi de aceia de lume referenţială textuală, care corespunde noţiunii de lume a povestirii, şi, respectiv, de univers referenţial. O situaţie care ar justifica însă distincţia dintre lumea reală textuală şi lumea referenţială este reprezentată de naraţiunea necreditabilă ["unreliable narration"], pe care Ryan (1991: 27-28) o explică prin aceea că lumea povestirii (lumea referenţială textuală) nu este identică cu lumea reală textuală - versiune a lumii povestirii atribuită naratorului. Dar chiar şi în acest caz s-ar putea face abstracţie de noţiunea de lume reală 159 textuală, explicîndu-se versiunea eronată a naratorului printr-un proces adiţional de recentrare, în virtutea căruia propoziţiilor explicite din text nu li se atribuie valori de adevăr într-o lume a povestirii, wl, ci într-o lume w2, compatibilă cu reprezentările" naratorului necreditabil despre lumea povestirii. De asemenea, legendele . urbane ["urban legends"] (Ryan, 1991a: 91) - relatări despre evenimente incredibile care i s-au întîmplat "unui prieten al unui prieten", prezentate ca fiind adevărate (spre exemplu, prietenul prietenului zăreşte o farfurie zburătoare survolînd, la joasă altitudine, un anumit cartier al oraşului) - sînt explicate de autoare ca un caz rar, în care lumea referenţială textuală este lumea reală (textul se referă la această lume), dar lumea reală textuală nu corespunde lumii reale, dat fiind natura aproape incredibilă a unor asemenea texte. într-adevăr, ţinînd cont de faptul că legendele urbane se refera la lumea reală, dar că sînt totuşi improbabile (se situează la frontiera posibilului în lumea reală; nu sînt ficţionale deoarece povestitorul le consideră adevărate în lumea reală), ele ar putea fi explicate în maniera propusă de Ryan, ceea ce ar justifica distincţia dintre lumea referenţială textuală şi lumea reală textuală. Noi propunem însă o explicaţie diferită: dacă w@ este lumea reală, iar wl este o lume compatibilă cu ceea ce se relatează şi t este timpul evenimentului la care se referă textul, atunci propoziţiei P din textul S i se atribuie o valoare de adevăr prin formula [Ts(P)]wl,t, deci în raport de o lume wl, compatibilă cu ceea ce se relatează, şi un timp t şi nu în raport de lumea reală w@ şi un timp t. "Legendele urbane" pot fi tratate, prin urmare, şi de pe poziţiile unei semantici cu un aparat mai simplu al lumilor posibile. După cum reiese din această scurtă prezentare, în pofida dificultăţilor cu care se confruntă o abordare a 160 discursului ficţional din perspectiva lumilor posibile, acestea pot contribui la o descriere mai exactă a domeniului semantic al acestor texte, oferind soluţii interesante cu privire la problema adevărului lor. Varietatea demersurilor impune însă circumspecţie în adoptarea neselectivă a conceptualizărilor existente, versiunile prezentate avînd limite specifice. Din acest motiv considerăm că nu este recomandabilă preluarea directă, dar nici respingerea globală a vreuneia dintre modelele prezentate, ci mai degrabă îmbinarea a diverse aspecte ale abordărilor înfăţişate. În acest sens, merită atenţie lucrările lui Ryan (1991a, b), după care naraţiunea ficţională este un sistem alternativ de lumi posibile, în centrul căruia se găseşte o lume referenţială textuală sau, de preferat, o lume a povestirii / ficţiunii. Aceasta se substituie, în calitatea ei de centru, lumii reale, iar în jurul ei sînt dispuse alte lumi posibile (lumi satelit), compatibile, spre exemplu, cu conţinutul viziunilor, al viselor, al convingerilor personajelor (vezi Oltean 1995), în raport de care îocutoral se repoziţionează (proces recursiv: viziune în viziune, povestire în povestire etc). Merită de asemenea atenţie versiunile avansate de Lewis (1983 [1978]) şi Currie (1990), care se dovedesc din anumite puncte de vedere mai adecvate pentru că ele explică referinţa şi, implicit, adevărul în funcţie de o anumită lume a povestirii, tratînd astfel adevărul ca o rezultanta a conţinutului explicit al textului şi a fundalului factual. Or, un asemenea gest se bazează pe un demers calitativ diferit de acela axat pe versiuni în centrul cărora se situează "lumea reală textuală", "universul textual" sau "lumea ficţională", toate reductibile la textul explicit. Orice încercare de a specifica referinţa discursului ficţional în raport de aceste tipuri de lumi-este, în principiu, restrictivă, deoarece, reflectînd numai ceea ce este explicit în povestire, ele susţin o realitate 161 ficţională indeterminata, în timp ce domeniul semantic al textului nu se rezumă doar la aspectele explicite, ci implică şi fundalul factual: lumea în care este ancorat textul. În consecinţă, noţiunile de "lume reală textuală", ""univers textual" şi "lume ficţională" mrpot fi "asimilate lumilor posibile şi sînt, de aceea, insuficient de operante pentru specificarea adevărului în discursul ficţional. 8. DISCURSUL INDIRECT LIBER ŞI LUMILE POSIBILE Introducere În capitolul de faţă ne propunem să dăm seamă, din perspectiva semanticii modelelor teoretice şi a lumilor posibile, de unele aspecte referenţiale sau semantic extensionale ale discursului indirect liber (DIL), un mod discursiv întrebuinţat cu precădere în proza narativă pentru reprezentarea evenimentelor verbale şi a evenimentelor mentale verbale sau nonverbale. în continuare vom specifica cadrul semantic, iar în secţiunea următoare vom oferi descrieri ale formelor logice ale unor exemple selectate din literatura engleză, în scopul identificării valenţelor referenţiale ale procedeului. Nu vom aborda însă problematica complexă a mărcilor sintactice sau a delimitării DIL, care formează obiectul mai multor studii recente consacrate procedeului (vezi Banfield 1982; Cohn 1978; Ehrlich 1990; Flundernik 1993; Oltean 1993; Ramazani 1988). Vom menţiona doar că DIL prezintă o structură atipică: el păstrează sintaxa originară a discursului direct (autonomie sintactică), dar este marcat sub raport temporal şi al persoanei asemenea discursului indirect, avînd, aşadar, o natura "mixtă" (Kuno 1986), care a reprezentat o permanentă provocare pentru lingvişti şi stilisticieni şi a generat un număr impresionant de conceptualizări. Această natură mixtă este reperabilă în exemplele de mai jos, selectate din romanele 163 [1927]: 119) şi, respectiv, Curcubeul" (Lawrence 1934 [1915]: 10), unde secţiunile în DIL sînt redate cu caractere cursive: (1) " "- E un triumf rosti domnul Bankes, lăsînd o clipă cuţitul din mînă. Degustase cu atenţie. Era perfect preparată. Cum reuşea asemenea lucruri în acest fund de ţară? o întrebă." ascendent faţă de copiii ei...? Prin educaţie şi experienţă, hotărî ea." În (1), secţiunea în DIL reprezintă discursul exterior al unui personaj, domnul Bankes, filtrat prin prisma unui alt personaj, doamna Ramsay. Secvenţa narativă debutează cu o propoziţie în discursul direct, " ("rosti domnul Bankes, lăsînd o clipă cuţitul din mînă"), corespunzînd contextului naratorial. Fragmentul în DIL însă, redat cu caractere cursive, conţine verbe şi forme pronominale transpuse -timpul trecut în engleză {imperfect, în romînă), pronume la persoana a treia - şi se încheie cu o secvenţă interogativă, de parcă ar fi redactată în discursul direct. Ne-am putea chiar imagina o versiune în discurs direct a acestei întrebări, cu forme verbale şi pronominale netranspuse: 164 ("Cum de reuşeşti [tu] asemenea lucruri în acest fund de ţară? o întrebă"), care ar fi apoi raportată în discursul indirect, cu timpuri verbale şi pronume transpuse: ("El o întrebă cum reuşea asemenea lucruri în acest fund de ţară"). In fine, după suprimarea contextului raportor ("[el] o întrebă") sau dislocarea acestuia în poziţie finală, s-ar obţine structura în DIL, identică cu aceea din exemplul reprodus, care ar păstra timpurile verbale transpuse şi pronumele la persoana a treia.1 În (2), seccvenţa în DIL, compusă din două propoziţii, reprezintă un act mental al unui personaj, Anna Lensky, marcat prin pronumele personal la persoana a treia ("copiii ei"), care funcţionează însă asemenea persoanei întîi, desemnînd subiectul stării de conştiinţă2 (vezi şi inversiunea verb / subiect din [a], prin care se realizează interogaţia). Marcarea în contextul verbal imediat a DIL se poate face prin elemente parantetice3 conţinînd verbe de 165 Astfel de predicate controloare pot apărea de asemenea în propoziţiile învecinate; ele susţin coerenţa discursivă şi permit exprimarea unei anumite perspective prin intermediul procedeului. Structurile parantetice pot fi dislocate în poziţie medială sau finală în cadrul frazei, iar în calitatea lor de comentarii despre evenimentele verbale sau mentale reprezentate, ele nu pot fi la forma interogativă sau imperativă. Asemenea structuri (întrebare, poruncă etc.) sînt însă posibile în secţiunea redactată în DIL, fapt pe care îl asociem cu autonomia sintactică a enunţurilor acestuia, sau pot marca întreaga frază în cazul dislocării paranteticelor în poziţie medială. Fenomenul demonstrează că formulele parantetice sînt exterioare structurii propriu-zise în DIL4, lucru de luat în seamă pentru analiza semantică, pentru că substanţiază specificarea aspectelor referenţiale (vezi § Discursul indirect liber şi problema referinţei). Imperativele propriu-zise par a fi excluse din DIL în limba engleză sau cel puţin statutul lor discursiv este ambiguu, în sensul că ele ar putea fi considerate la fel de bine drept structuri în discursul direct. în consecinţă, (4) şi (6) sînt inacceptabile ca enunţuri în DIL în limba engleză (ele ar trebui să fie declarative; [6] ar fi, totuşi, acceptabil ca discurs direct dacă s-ar ignora absenţa semnelor citării), (8) are un statut discursiv ambiguu (imperativ în DIL sau, mai degrabă - dată fiind imposibilitatea co-indexării pronumelor - în discursul direct), în timp ce (5) şi (7) sînt acceptabile (vezi Oltean 1993): În concepţia mai multor cercetători, conjugarea particularităţilor gramaticale care susţin "oblicitatea"5 (Strauch. 1974) enunţurilor în DIL (marcarea sub raportul persoanei şi al timpului verbal: trecut, în limba engleză);, creînd astfel un emiţător "formal" (Ehrlich 1990: 9) -naratorul - cu prezenţa vocabularului evaluativ, a exclamaţiilor şi a structurilor interogative - care marchează perspectiva unui anumit personaj - semnalează bivocalitatea (Bahtin [Voloshinov] 1973 [1929]) sau polivocalitatea DIL (McHale 1978), interferenţa mai multor voci sau perspective în cadrul procedeului. In Oltean (1993) am arătat că DIL, ca mod al reprezentării discursului şi a actelor mentale, se referă la un act de discurs (fapt verbal) dintr-o lume a povestirii (discurs exterior sau interior) sau la un act mental aparţinînd conştiinţei spontane, nonreflexive a personajului (fapt psihologic). Ţinînd cont de faptul că referinţa am specificat-o pe baza tipului de act reprezentat (act mental verbal sau act mental nonverbal) şi nu a entităţilor sau a stărilor de lucruri descrise, am abordat acolo problematica din unghiul modalităţii de dicto (vezi supra, cap. 5), adică al "gîndurilor" sau al "enunţurilor" înseşi. Ulterior, în Oltean (1995), am punctat aspecte aparţinînd modalităţii de re (vezi ibid.) - situaţiile propriu-zise din lumile povestirii descrise -, considerînd că în lipsa abordării acestora, particularităţile referenţiale ale DIL rămîn insuficient elucidate7. Deoarece asemenea aspecte pot fi cel mai bine captate, după opinia noastră, printr-un demers din perspectiva semanticii modelelor teoretice sau a lumilor posibile, am optat, la fel ca mai jos, pentru folosirea aparatului lor formal pentru a demonstra care este referinţa, valoarea de adevăr sau denotaţia DIL de tip literar. Discursul indirect liber şi problema referinţei Marie-Laure Ryan (1991) propune, cum am văzut (supra, cap. 7) o abordare a naraţiunii ficţionale din perspectiva teoriei lumilor posibile, în cadrul căreia două noţiuni ocupă un loc central, anume noţiunea de recentrare, preluată de la David Lewis (1979 [1973]), şi aceea de relaţii de accesibilitate, preluată de la Nicholas Rescher (1979 [1973]), prin care o lume posibilă alternativă poate fi conectată la lumea reală. Considerînd lumile posibile alternative drept constructe mentale, Ryan localizează relaţiile de accesibilitate în diverse acte mentale prin care ne îndepărtăm de lumea reală şi alegem o lume diferită drept centru de referinţă, în jurul căreia, prin intermediul altor acte mentale, putem crea o întreagă reţea de lumi alternative. Procesul, numit recentrare, reprezintă astfel un gest fundamental al naraţiunii ficţionale, care, în concepţia autoarei, se referă la un sistem alternativ de lumi cu centrul situat într-o lume posibilă faţă de care locutorul se repoziţionează. Care este însă relevanţa cadrului schiţat pentru descrierea particularităţilor semantice ale DIL? în primul rînd, el legitimează o nouă conceptualizare a aspectelor referenţiale ale procedeului, care vor servi la specificarea condiţiilor de adevăr ale acestuia şi vor permite o formulare explicită a bivocalităţii. Descrierea manierei în care se constituie denotaţia DIL de tip literar presupune, aşadar, redefmirea coordonatelor cu care am operat în capitolele precedente şi adaptarea lor la circumstanţele din lumile ficţiunii, întrucît procedeului nu i se atribuie valori semantice în lumea reală, ci în raport de noile cadre de referinţă din textul literar. Astfel, dacă wl este o lume a ficţiunii ce se substituie lumii reale, iar ti este momentul enunţării, atunci w2 va fi o lume accesată din wl, compatibilă cu ceea ce crede, visează, îşi imaginează etc. protagonsitul scenei narative (un personaj), în timp ce w3 poate fi o lume accesată din w2, compatibilă cu reflecţiile unui personaj care figurează într-un episod imaginat de protagonist, spre exemplu, sau de un alt personaj (fenomenul este similar în cazul povestirii cadru). De asemenea, t2 va desemna timpul de referinţă sau "prezentul narativ" - timpul producerii evenimentelor 170 ficţionale (vezi supra, cap. 5) -, iar t3 va fi timpul evenimentului (vezi ibid.). Spre exemplu, în "Cînd l-am întîlnit, terminase tratamentul", t1 este timpul enunţării, t2, timpul de referinţă, asociat cu grupul verbal "l-am întîlnit", iar t3, timpul evenimentului, asociat cu grupul verbal "terminase tratamentul". Aceste simboluri, alături de alte coordonate implicate în interpretarea semantică (M, desemnînd "modelul", şi g, desemnînd funcţia de atribuire de valori variabilelor), vor permite identificarea a diverse valenţe referenţiale ale DIL în textele selectate. In afară de simbolurile , care, cum am văzut (supra, cap. 3), desemnează o pereche de indivizi, vom mai întrebuinţa şi {x, y} sau e, unde acoladele reprezintă o mulţime finită, iar e apartenenţa la un set. Cele două puncte în reprezentările formale oferă descrieri mulţimilor, însemnînd "astfel că" / "aşa că". Dată fiind complexitatea textelor redactate în DIL şi caracterul extrem de proteic al procedeului (vezi Flundernik 1993; Oltean 1993; Ramazani 1988), am selectat exemple mai puţin extinse, care conţin, de regulă, predicate parantetice cu funcţie de control. Cînd asemenea predicate nu sînt explicite, ele sînt suplinite ţinînd cont de tipul relaţiei de accesibilitate implicate de evenimentele verbale sau stările mentale reprezentate prin DIL. A fost astfel posibilă descrierea neambiguă a aspectelor referenţiale şi tratarea enunţurilor redactate în DIL (fraze întregi sau fragmente de frază) drept "complemente" ale predicatelor controloare şi specificarea ulterioară a denotaţiei lor într-o lume a ficţiunii sau o lume accesibilă din lumea (centrală) a ficţiunii. Precizăm în acest sens că, sub raport extensional, enunţurile în DIL sau anumite fragmente ale acestora pot fi considerate structuri incapsulate ["embedded"], în pofida diferenţelor sintactice semnalate în altă parte (vezi Oltean 1996) sau a unor distincţii de natură semantică asociate cu caracterul bivocal 171 (dual) sau plurivocal al acestui mod discursiv. în plus, predicatele parantetice controloare le-am abordat în funcţie de noţiunile de /activitate şi nonfactivitate (vezi Kiparsky şi Kiparsky 1971 [1970]; Karttunen 1991 [1974]) discutate în "capitolul 5 (vezi supra), cuplate cu transparenţa şi, respectiv, opacitatea presupoziţiilor complementelor lor. Asumpţia noastră este că în cazul factivelor (a realiza, a observa etc), care presupun adevărul propoziţiei exprimate de DIL, acestuia i se poate atribui o valoare semantică într-o lume a ficţiunii (de regulă, lumea centrală); în cazul nonfactivelor însă (a visa, a întreba, a exclama, a spune), care nu presupun adevărul complementelor lor, DIL i se atribuie o valoare semantică relativă la alte lumi sau alte momente, cum ar fi lumi accesibile dintr-o lume a ficţiunii. În cele ce urmează, propunem în scop ilustrativ reprezentarea structurii semantice a unor fragmente relevante ale pasajelor selectate. Detaliile nesemnificative sînt excluse, iar contextul verbal reprodus este minimal. Exemplele, cu o singură excepţie, (9), conţin elemente parantetice (predicate controloare): un verb psihologic nonfactiv, un verb nonfactiv inchizitiv, un verb creator de lume şi un verb factiv de tip sentiendi. Analiza confirmă asumpţia noastră amintită mai sus în legătură cu lumile la care se referă DIL: în cazul predicatelor nonfactive, procedeul descrie stări de lucruri din lumi accesibile dintr-o lume (centrală) a ficţiunii, în timp ce în cazul factivelor, stări de lucruri dintr-o lume (centrală) a ficţiunii. Un caz îl reprezintă frazele care conţin verbe nonfactive psihologice de decizie sau gîndire ("). În aceste situaţii, DIL implică un nivel lingvistic al reprezentărilor mentale (vorbire interioară) şi i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume w2, compatibilă cu ceea ce decide, crede, gîndeşte protagonistul scenei narative. Structura discursivă mai cuprinzătoare, care conţine şi propoziţia parantetică, 172 exprimă atitudinea protagonistului faţă de propoziţia logică exprimată de DIL. Un exemplu îl reprezintă (2), reluat mai jos ca (9) (secvenţa este compusă din două fraze distincte, pe care le-am notat prin [a] şi, respectiv, [b]). Propoziţia [b] din acest pasaj conţine o secţiune în DIL şi o secţiune parantetică. [she "sa"]M,wl,t2,g = Anna Lensky, protagonista. Secţiunea în discursul indirect liber, ("Prin educaţie şi experienţă" / "Se datora educaţiei şi experienţei") exprimă o propoziţie logică ce actualizează, într-o lume, w2, compatibilă cu ceea ce decide protagonista, valoarea variabilei why ("prin ce" / "de ce") din [a]. Deci, \b]M,wl,t2,g = 1 dacă şi numai dacă e V (hotărî) (), unde tl e V (visa) (). în consecinţă, (visă (Ursula Brangwen, pj) se asociază cu o lume, wl, compatibilă cu povestirea, dar p îşi are extensiunea într-o lume, w2, în care se actualizează visul protagonistei. În cazul propoziţiilor interogative, controlate de verbe "inchizitive" (ask "a întreba" sau wonder "a se întreba"), DIL denotă setul de propoziţii adevărate care 174 actualizează valorile variabileleor whaf! "ce?", howl "cum?" din setul de lumi accesibile, compatibile cu stările protagonistului sau ale personajului, sau cu acţiunile lor verbale ori nonverbale. Structura discursivă globală, care include predicatul controlor sau expresia parantetică, exprimă însă maniera în care protagonistul se raportează la setul de propoziţii posibile, Acest exemplu conţine o propoziţie interogativă cu un verb parantetic nonfactiv ce exprimă un proces interior. Se poate vorbi şi de denotaţia unei astfel de propoziţii nedeclarative (vezi supra, cap, 5), identificată, de C. L. Hamblin (1973), în cazul întrebărilor directe, cu setul de propoziţii exprimate de răspunsurile posibile la acestea, sau, de Lauri Karttunen (1977), cu setul de propoziţii exprimate de răspunsurile adevărate. în consecinţă, de vreme ce în (11) [she "ea"] M,wl,t2,g = Clarisa Dalloway, protagonista, iar [he] M,wl,t2,g = Peter Walsh, un personaj, secţiunea în DIL este asociată cu un set de propoziţii, anume setul {p, astfel încît "Peter Walsh crede p" în momentul /, unde t = momentul cînd el se reîntoarce}, care actualizează valoarea lui what "ce" relativ la personaj, întra-un set de lumi şi un timp {), unde w3 este setul compatibil cu ceea ce Peter Walsh crede, iar t este un timp corespunzător. în acest caz, [(11)] M,wl,t2,g = 1 dacă şi numai dacă e F(a se întreba) () sau, cu alte cuvinte, dacă şi numai dacă (se întrebă (Clarissa Dalloway, p)). Extensiunea secţiunii în discursul indirect liber este asociată, totuşi, cu setul de propoziţii care 175 1 actualizează variabila what? "ce?" în w3. Deci, denotaţia DIL este asociată cu lumile în care se actualizează ceea ce crede personajul (Peter Walsfa). De asemenea, întreaga propoziţie exprimă modul în care protagonista (Clarissa Dalloway) se raportează la setul de propoziţii posibile. Cînd discursul indirect liber este însoţit de expresii parantetice conţinînd verbe factive (spre exemplu, notice "a observa"), referinţa i se atribuie într-o lume, wl, compatibilă cu povestirea, în timp ce structura discursivă globală, care cuprinde verbul controlor sau parantetic, exprimă modul în care protagonistul se raportează la o stare de lucruri căreia i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume a ficţiunii. Aici, [she "ea"] M,wl,t2,g = Eveline, protagonista scenei narative, iar p = tatăl Evelinei devine bătrîn], căreia i se atribuie o valoare de adevăr relativ la un model M, o lume a povestirii, wl, un timp i2 e V (a observa) () sau, cu alte cuvinte, dacă şi numai dacă evenimentul descris contează ca un fapt în lumea centrală a acestei ficţiuni. 176 Bivocalitatea discursului indirect liber Natura mixtă a DIL, mod al relatării care îmbină trăsături ale discursului indirect (marcarea sub raportul persoanei şi al timpului verbal: trecut, în limba engleză, care creează un emiţător "formal" - naratorul) cu particularităţi ale discursului direct (prezenţa vocabularului evaluativ, a exclamaţiilor sau a întrebărilor, care marchează perspectiva unui anumit personaj), semnalează bivocalitatea (Bahtin [Voloshinov] 1973 [1929]) sau plurivocalitatea procedeului (McHale 1978), interferenţa, în cadrul său, a mai multor voci sau perspective. Alte aspecte, cum ar fi prezenţa simultană a perspectivei exterioare şi interioare (Cohn 1978), sînt şi ele considerate semne ale plurivocalităţii; la fel şi ironia (vezi Ramazani 1988; Weinberg 1981, 1984) susţinută de contrastul dintre anumite categorii de expresii lingvistice puse pe seama personajului (spre exemplu, colocvialisme) şi versiunea condensată a evenimentului verbal atribuibilă naratorului, pe care am avut-o şi noi în vedere într-o încercare de fundamentare a fenomenului (Oltean 1993). Dat fiind însă statutul controversat al bivocalităţii / plurivocalităţii DIL în cadrul poeticii contemporane (vezi rezervele exprimate de Banfield 1982; Ehrlich 1990; Flundernik 1993), ne propunem să dăm seama de prezenţa ei printr-un demers formalist, considerînd că acesta, prin concreteţea demonstraţiei, poate aduce clarificări importante. Edit Doron (1991) este cea care oferă, în cadrul semanticii situaţionale, prima reprezentare formală care semnalează dovezi ale bivocalităţii DIL. Disociind punctul de vedere, ca element constitutiv al conţinutului, de atitudinea enunţiatorului, ea argumentează că unele elemente deictice sau indexicale se ancorează la situaţia discursului (spre exemplu, pronumele la persoana întîi şi a doua), unele sînt dependente de punctul de vedere sau 177 perspectiva personajului (spre exemplu, demonstrativele, deictica temporală), iar altele se pot ancora atît la situaţia discursului cît şi la perspectiva înfăţişată (spre exemplu, pronumele la persoana a treia, timpurile verbale). în ceea ce priveşte pronumele la persoana a treia care funcţionează ca subiecte ale stărilor de conştiinţă reprezentate de DIL (spre exemplu, her "(ai) ei" în exemplul [2], supra), Doron (ibid.: 57-58) constată că acestea conţin o informaţie suplimentară referitoare la gen şi argumentează că o asemenea informaţie nu poate fi pusă pe seama personajului, deoarece referirea la sine s-ar face, în acest caz, printr-un pronume la persoana întîi, "eu" (în exemplul [2], supra, ar fi vorba de my "[ai] mei"). Cercetătoarea consideră acest fapt drept dovadă a caracterului "dual" al DIL, deoarece, susţine ea, în timp ce vocea personajului "emană" din "punctul de vedere", vocea naratorului, pe seama căreia trebuie pus tipul de informaţie în discuţie, "emană din situaţia discursului" (t.n., Ş.O.), opusă perspectivei. Această demonstraţie nu este însă inatacabilă: DIL prezintă cel mai frecvent un pronume la persoana a treia, cu care se asociază perspectiva, iar limbi precum engleza şi romîna nu pot evita marcarea genului la această persoană; aşadar, forme precum she "ea", he "el", her "(ai) ei" etc. sînt singurele posibilităţi oferite, în asemenea cazuri, de sistemul limbii. în consecinţă, informaţia suplimentară referitoare la gen, prezentă în pronumele la persoana a treia, s-ar putea să nu reprezinte o dovadă incontestabilă a bivocalităţii. Pentru specificarea bivocalităţii sau a plurivocalităţii procedeului, se impune însă punctarea unor aspecte referenţiale din perspectiva situaţiilor propriu-zise sau a stărilor de lucruri din lumile povestirii, descrise de DIL (de tip literar), în lipsa abordării cărora particularitatea în discuţie rămîne insuficient de clar documentată, după opinia noastră. Or, cum asemenea aspecte sînt cel mai bine captate printr-un demers din perspectiva semanticii 178 modelelor teoretice şi a lumilor posibile (vezi Oltean 1995), recurgem la formalismul schiţat în capitolele precedente pentru a demonstra că DIL prezintă o structură "duală", articulînd două voci sau perspective (aceea a personajului şi aceea a naratorului). Să considerăm, în acest sens, următorul exemplu, selectat din În acest exemplu, bivocalitatea DIL poate fi probată prin specificarea valorii a trei expresii din prima propoziţie: tomorrow "mîine"; was "urma să fie" / "va fi", literal, "era", un verb la timpul trecut; şi Monday "luni". Pentru o interpretare adecvată, această propoziţie reclamă postularea unei expresii parantetice care conţine, spre exemplu, un predicat controlor de tipul "gîndi ea". În acest caz, she "ea" are valoarea "Ursula Brangwen", personajul protagonist, valoare care i se atribuie prin formula [she "ea"] M,wl,t2,g, deci, în raport de un model M, o funcţie g, o lume a ficţiunii, wl, compatibilă cu ceea ce relatează naratorul, şi un timp, t2, al reflecţiei protagonistei. Cu alte cuvinte, expresia în discuţie trimite la o lume a povestirii, wl, în care se actualizează ceea ce spune naratorul. Lui tomorrow "mîine" i se atribuie însă o valoare în funcţie de un model M, o funcţie g, o lume, w2, compatibilă cu ceea ce gîndeşte protagonista, şi un timp t2, timpul reflecţiei protagonistei; deci, [tomorrow "mîine"] M,g,w2,t2. Celei de a doua expresii, was "era / urma să fie", i se atribuie o valoare prin formula [was "era"] M,g,tl,wl, unde ti este timpul relatării (prezentul), care ancorează timpul gramatical al acestui verb. A treia expresie, Monday, 179 180 respective de lucruri, în timp ce structura discursivă globală, ce include verbul parantetic, exprimă modul în care protagonistul se raportează la acea stare, situată într-o lume a povestirii. Alături de perspectiva personajului transpare însă, adesea, şi perspectiva naratorului, deoarece DIL, în deplin consens cu demonstraţia noastră, este un mod al dualităţii sau al pluralităţii. 181 GLOSAR Accesibilitate (relaţii de) Considerînd lumile posibile drept constructe mentale, relaţiile de accesibilitate între lumi vor fi localizate în diferite acte mentale (spre exemplu, a-şi imagina) prin care ne îndepărtăm de o lume (spre exemplu, lumea reală) şi accesăm o altă lume (lume imaginară etc). Relaţiile de accesibilitate comportă un aspect logic, o lume fiind posibilă dacă şi numai dacă este determinată sub raportul adevărului şi este consistentă din punct de vedere logic, conţinînd astfel numai stări de lucruri care nu violează legile logicii: P sau non P, nu P şi non P, unde non simbolizează negaţia. Adevăr Vezi condiţii de adevăr, vericondiţionalitate, valoare de adevăr. Adevărat O propoziţie este adevărată dacă starea de lucruri pe care o exprimă are corespondent în realitate. Valoarea ei de adevăr este adevărat. Se opune lui fals. Vezi şi valoare de adevăr. Adevăr necesar Enunţ care este adevărat în toate lumile posibile. Adjectiv intensional Adjectiv de tipul presupus, fost, închipuit I pretins din presupus criminal, fost preşedinte, poet închipuit. Adjectivele intensionale sînt nonreferenţiale. Ele modifică proprietăţi. Spre exemplu, presupus din presupus criminal modifică proprietatea de criminal, cartînd-o pe proprietatea de presupus criminal. Ambiguitate Ambiguitatea desemnează o expresie lingvistică (cuvînt, propoziţie etc.) susceptibilă să aibă mai multe interpretări. Spre exemplu, bancă poate însemna "instituţie financiară" sau "scaun lung pentru mai muît de două persoane" (ambiguitate lexicală). La fel stau lucrurile şi cu propoziţia Toată lumea iubeşte pe cineva, care poate avea interpretarea "pentru fiecare pereche de persoane, o persoană iubeşte pe cealaltă persoană" 182 sau "fiecare persoană iubeşte o singură persoană" (ambiguitate semantică, explicată pe baza referinţei diferite a pronumelui nehotărît cineva). Analitic O propoziţie analitică este în mod necesar adevărată în virtutea presupoziţiilor ei lingvistice sau a sensului cuvintelor care o compun, un simplu proces de analiză fiind suficient pentru evaluarea ei şi verificarea corespondenţei ei cu lumea nemaifiind necesară. Exemple: Dacă a fost asasinată este moartă; Un burlac este un bărbat necăsătorit. Se opune lui sintetic. A posteriori Tip de cunoaştere derivată din experienţă, cunoaştere empirică. Adevărul următoarelor enunţuri ecuaţionale implică o cunoaştere a posteriori: Luceafărul de dimineaţă este luceafărul de seară; Ion Barbu este Dan Barbilian. A priori Tip de cunoaştere care precedă experienţa sau care este independentă de experienţă. Adevărul necesar al următoarei propoziţii este a priori: Luceafărul de seară este luceafărul de seară. Atitudine propoziţională (verb de) Verb care acceptă propoziţii ce descriu convingerile, îndoielile etc. cuiva cu privire la actualitatea stărilor de lucruri exprimate. Propoziţiile de acest tip reprezintă o categorie de contexte opace, iar verbele cu care sînt construite exprimă relaţii între indivizi şi propoziţii Spre exemplu, în Ion crede că pămîntul este plat, verbul crede exprimă atitudinea unui individ, Ion, faţă de conţinutul propoziţiei subordonate, în cazul de faţă fiind vorba de convingerea lui că această propoziţie este adevărată. Calcul predicaţional Limbaj logic care conţine simboluri pentru predicate, nume, cuantificatori, conectori etc, prin intermediul căruia se propun descrieri ale reprezentărilor mentale asociate cu expresiile lingvistice. 183 Calcul propoziţional Limbaj logic prin intermediul căruia se propun descrieri ale reprezentărilor mentale asociate cu propoziţiile complexe, obţinute prin combinarea unităţilor simple, şi se calculează valoarea lor de adevăr din valorile de adevăr ale părţilor componente. Complementizator Cuvînt de tipul că, dacă, care aparţine clasei categoriilor funcţionale şi introduce o propoziţie subordonată. In gramatica generativă se referă la o poziţie, Comp., situată la începutul unei propoziţii subordonate. Compoziţionalitate Principiu după care sensul unei expresii este o funcţie a sensurilor elementelor componente. Spre exemplu, sensul propoziţiei Măgarul l-a lovit cu copita pe ţăran se compune din sensurile grupului nominal măgarul şi a grupului verbal l-a lovit cu copita pe ţăran; la rîndul său, sensul grupului verbal este o funcţie a sensului lui a lovit, cu copita şi pe ţăran. Concept Categorie, noţiune. Condiţii de adevăr Condiţii care se cer îndeplinite pentru ca o propoziţie, de regulă o propoziţie declarativă, să fie adevărată. Vezi şi vericondiţionalitate. Conjuncţie Conector (şi, sau) utilizat pentru combinarea a două categorii de acelaşi tip (propoziţii, grupuri nominale etc.) în vederea formării de categorii complexe. Este utilizat de asemenea pentru a desemna produsul care rezultă în urma combinării categoriilor. Cînd propoziţia constă din părţi disjuncte (în cazul lui sau), se utilizeză termenul disjuncţie. Constantă individuală Expresie din limbajul logic utilizată pentru un nume. Spre exemplu, a, b, c. 184 Construcţii intensionale Propoziţii, expresii lingvistice care au în comun faptul că valoarea lor de adevăr sau denotaţia lor nu poate fi specificată decît prin considerarea unor circumstanţe alternative, contrafactuale sau lumi posibile. Spre exemplu, propoziţia condiţională Dacă vei fi cuminte, îţi voi cumpăra îngheţată nu are denotaţie (valoare de adevăr) în lumea reală, deoarece se referă la o lume alternativă, viitoare, în care x este cuminte şi de aceea primeşte îngheţată, sau nu este cuminte şi nu primeşte îngheţată. Pentru a i se specifica deci referinţa (valoarea de adevăr), trebuie considerată exact această lume alternativă -noţiune intensională. Context În semantica modelelor teoretice, contextul este o coordonată în raport de care este relativizată interpretarea semantică şi se atribuie valori termenilor indexicali. Variatele aspecte contextuale sînt considerate drept funcţii ce cartează un context c pe un domeniu corespunzător. Spre exemplu, în cazul locutorilor ca entităţi individuale, o funcţie locutor va carta un context c pe locutoral în c, iar o funcţie destinatar va carta un context c pe destinatarul în c. Contexte opace Contexte prepoziţionale în care expresiile nu primesc referinţa lor obişnuită (contexte referenţial opace). Contingent O propoziţie este în mod contingent adevărată dacă ea nu este nici în mod necesar adevărată, nici în mod necesar falsă. Spre exemplu, propoziţia George W. Bush este preşedintele Statelor Unite ale Americii este în mod contingent adevărată pentru că există lumi în care George W. Bush nu este preşedinte al Statelor Unite (o lume în care nu candidează pentru alegeri, o lume în care pierde alegerile etc). Coreferenţial Două expresii sînt coreferenţiale dacă se referă la acelaşi obiect. Spre exemplu, Ion Iliescu şi actualul preşedinte al Romîniei sînt expresii coreferenţiale (în anul 2003). 185 Corespondenţă În conformitate cu teoria adevărului în sensul corespondenţei cu realitatea, o propoziţie declarativă este adevărată numai dacă corespunde cu realitatea sau cu starea de lucruri din realitate. Cuantificator Expresie a limbajului logic care permite aplicarea propoziţiilor la un anumit domeniu de indivizi sau la anumite mulţimi de indivizi. Cei mai cunoscuţi sînt cuantificatorul existenţial, 3 "un / o", din 3x "pentru un x", şi cuantificatorul universal, V "fiecare / toţi", din Vx "pentru fiecare x". Cuantificator existenţial Vezi cuantificator. Cuantificator universal Vezi cuantificator. De dicto (interpretare) Interpretare care constă dintr-o convingere privind ceea ce se spune. Spre exemplu, dacă propoziţia "Maria doreşte să se căsătorească cu un american" înseamnă "Maria doreşte să se căsătorească cu un american, indiferent cine ar fi acesta", arunci este vorba de o interpretare de dicto. Interpretarea de dicto contrastează cu interpretarea de re. Deictic Vezi indexical. Denotaţie Denotaţia unui cuvînt sau a unei expresii este dată de obiectul sau obiectele la care se referă acest cuvînt sau această expresie. De re (interpretare) Interpretare care constă dintr-o convingere privind un anumit individ. Spre exemplu, dacă propoziţia "Maria doreşte să se căsătorească cu un american" înseamnă, să spunem, "Maria doreşte să se căsătorească cu Richard", atunci este vorba de o interpretare de re. Interpretarea. de re contrastează cu interpretarea de dicto. 186 Descripţie definită Descripţie ce constă dintr-un nominal cu articol hotărît sau un nominal însoţit de determinanţi cu valoare definită: acesta, acela etc. Expresia "Preşedintele Romîniei" este o descripţie definită. Descripţie indefinită Descripţie în care nominalul este precedat de articolul indefinit un, o etc. Expresia "un student" este o descripţie indefinită. Designator nonrigid Categorie de expresie referenţială care desemnează indivizi diferiţi în lumi posibile diferite. Descripţiile definite şi numele ficţionale sînt designatori nonrigizi. Designator rigid Categorie de expresie referenţială care desemnează acelaşi individ în toate lumile posibile. Cazul cel mai tipic sînt numele proprii, dar designatori rigizi sînt şi numele de substanţe sau de specii. Disjuncţie Vezi conjuncţie. Domeniu Domeniul cuantificatorului corespunde acelei părţi a expresiei în care interpretarea unei variabile depinde de un cuantificator. Spre exemplu, în următoarea expresie în limbaj logic, Vx [P(x)], variabila x, după cum ilustrează parantezele drepte, se află în domeniul cuantificatorului Vx. Extensiune Extensiunea unui termen referenţial este obiectul desemnat. Spre exemplu, extensiunea grupului nominal Preşedintele Romîniei este persoana care deţine, în momentul de faţă, această funcţie (Ion Iliescu), iar extensiunea cuvîntului cîine este setul de cîini. Extensiunea unei propoziţii este valoarea ei de adevăr. Extensiunea contrastează cu intensiunea. Factiv (verb factiv) Verb din propoziţia regentă care presupune adevărul propoziţiei subordonate cu valoare de complement. Sînt factive 187 verbe precum a şti, a-şi da seama, a observa, iar un test al factivităţii este negaţia. Spre exemplu, în Ion îşi dă seama că nu are dreptate verbul îşi dă seama este factiv, deoarece conţinutul propoziţiei subordonate [Ion] nu are dreptate se păstrează în cazul negării acestui verb {Ion nu îşi dă seama că nu are dreptate implică faptul că Ion nu are dreptate). Verbele factive contrastează cu cele nonfactive. Complementele lor sînt transparente. Fals O propoziţie este falsă dacă starea de lucruri pe care o exprimă nu are corespondent în realitate. Valoarea ei de adevăr este fals. Se opune lui adevărat. Vezi şi valoare de adevăr. Formă logică Nivel al analizei semantice la care interpretarea unei propoziţii este reprezentată sub forma unei expresii logice. Funcţie designatoare În semantica formală, funcţie prin care se atribuire valori simbolurilor şi propoziţiilor. Gramatică universală Sistem de principii şi reguli comune tuturor limbilor naturale. Studierea lor reprezintă un pas important în înţelegerea limbii şi specificarea caracteristicilor acesteia. Indexical Termen a cărui semnificaţie depinde de context. Eu, aici, acesta, acum, în spatele etc. sînt termeni indexicali. în lingvistica tradiţională sînt cunoscute şi sub denumirea de deictice. Intensiune Intensiunea unui termen sau a unei expresii este semnificaţia sa în sensul general sau setul de proprietăţi care determină aplicarea sa corectă. Spre exemplu, intensiunea unui cuvînt (de exemplu, cîine) este proprietatea care determină apartenenţa la această categorie. Intensiunea unei propoziţii este în schimb "gîndul" sau propoziţia logică exprimată şi nu valoarea ei de adevăr. Intensiunea contrastează cu extensiunea. 188 Lexicon Dicţionar mental. Lume a povestirii (ficţiunii) Lume posibilă în accepţia semanticii modale, compatibilă cu povestirea, în care textul povestirii sau ceea ce este explicit în povestire se relatează ca un "fapt cunoscut", adică se presupune că este adevărat. Lumea povestirii este o rezultantă a conţinutului explicit al textului şi a fundalului factual. Lume ficţională Lume minimală, degajată din textul ficţional şi identificată cu conţinutul explicit al fiecărui text ficţional în parte, reductibilă la ceea ce textul evocă în mod explicit. Lumile ficţionale au nivelul lor propriu de actualitate şi includ entităţi precum lumea romanului Don Quijote, lumea Documentelor clubului Pickwick etc. Lume posibilă Concept în cadrul semanticii formale utilizat în definirea modalităţii şi în dezbateri avînd ca temă variatele probleme ale referinţei. In conformitate cu semantica lumilor posibile, lucrurile ar putea fi diferite faţă de ceea ce sînt, fapt care ar implica alte lumi decît lumea reală sau alte stări de lucruri decît cele existente în realitate: lumi anterioare, viitoare, lumi posibile, dar neactualizate etc. Modalitate Noţiune care cuprinde mijloacele variate folosite de vorbitori (verbe modale, adverbe predicative, verbe de atitudine prepoziţională) pentru a-şi modula convingerile privind adevărul unei propoziţii. în logică, modalitatea se referă la noţiunile de necesitate şi posibilitate. Model În semantica modelelor teoretice, modelul este o combinaţie între un domeniu de indivizi (entităţile care figurează în domeniul discursului), poprietăţile lor, relaţiile relevante şi o funcţie designatoare. 189 Nod Simbol categorial în reprezentarea linguistică (spre exemplu, V "verb", GV "grup verbal", S "frază", Comp. "complemen-tizator"). ----- ----- Nonfactiv Verb care nu presupune adevărul propoziţiilor subordonate cu valoare de complement. Verbele nonfactive includ verbe preum a crede, a spune, a întreba. Spre exemplu, în Ion crede că pămîntul este plat, verbul crede este nonfactiv. Complementele verbelor nonfactive sînt opace. Nume ficţionaie Expresii lingvistice, cum ar fi Hamlet sau Don Quijote, care denotă indivizi inexistenţi în lumea reală, neidentificabili pe cale ostensibilă. Numele ficţionale au trăsături comune cu numele proprii: sînt nestructurate şi funcţionează asemenea lor, dar denotă presupuse persoane sau entităţi din lumi ale ficţiunii. Nume proprii Expresii semantic nestructurate care, în cazul cel mai tipic, denotă indivizi din lumea reală, identificabili pe cale ostensibilă. După Kripke, numele proprii au referinţă directă, nemediată de vreun sens sau conţinut descriptiv. Ele sînt designatori rigizi. Propoziţie (logică) Sensul sau intensiunea unei fraze sau a unei propoziţii lingvistice; ceea ce exprimă o frază sau o propoziţie lingvistică. Proprietate Sens al unui predicat. : Predicat Expresie din limbajul logic, redată prin literă mare, care exprimă o predicaţie: I pentru iubi, spre exemplu, P pentru plăcea, S pentru sta, etc. Predicatele din limbile naturale (verbe, substantive sau adjective în poziţie predicativă) sînt subcategorizate după numărul lor de argumente: predicate cu un argument ("Ion studiază", "Ion este student", "Ion este fericit"); predicate cu două argumente (" Pisica a prins 190 şoricelul", "Maria este invidioasă pe colega ei"); predicate cu trei argumente ("Maria a cumpărat uri cadou prietenului său). Referent Obiectul sau obiectele la care trimite o expresie lingvistică. Vezi extensiune. Semantică formală Vezi semantică a modelelor teoretice. Semantică a modelelor teoretice Tip de semantică formală care, urmărind să atribuie propoziţiilor şi altor expresii interpretări de altă natură decît cele lingvistice, îşi propune să ofere o descriere ştiinţifică a semnificaţiei prin: specificarea valorii semantice a propoziţiilor sau a celorlalte expresii lingvistice, prin traducerea lor într-un limbaj logic (calculul predicaţional sau calculul prepoziţional); stabilirea unui model matematic al situaţiilor descrise de propoziţii; şi urmărirea manierei în care expresiile limbajului logic corespund cu situaţiile modelate. Semantică vericondiţională Tip de teorie semantică care identifică sensul propoziţiilor cu condiţiile lor de adevăr. Sens Aspect al semnificaţiei. In conformitate cu unele teorii semantice, sensul expresiilor lingvistice este un nivel de reprezentare mentală situat între expresiile lingvistice şi lume, care precedă şi permite referinţa şi care este în mare măsură similar la vorbitorii unei limbi. Vezi intensiune. Sintetic O propoziţie este sintetică dacă stabilirea adevăral ei presupune verificarea corespondenţei cu lumea. Spre exemplu, Marea este agitată este o propoziţie sintetică. Se opune lui analitic. Valoare de adevăr În semantica formală, referinţa unei propoziţii (declarative) constă în valoarea ei de adevăr: adevărat sau fals. 191 Valoare semantică În semantica formală, valoarea semantică se referă la interpretarea unui cuvînt sau a unei expresii. Spre exemplu, valoarea semantică a lui Ion Popescu este referentul său, adică individul Ion Popescu. Valori posibile Setul complet de entităţi / valori semantice asociate cu expresiile unei limbi. Spre exemplu, valorile posibile ale descripţiei definite Preşedintele Statelor Unite ale Americii se identifică cu setul ai cărui membri sînt indivizii care, în fiecare lume posibilă (actuală, anterioară, viitoare, neactualizată, ficţională etc), deţin funcţia supremă în statul american: etc. (ultimii doi în lumi neactualizate). Variabilă Expresie din limbajul logic care depinde pentru interpretarea ei de un cuantificator. Spre exemplu, x, y. Vericondiţionalitate Vezi semantică vericondiţională; valoare de adevăr. 192