PREFAŢĂ Volumul de faţă este “mica Istorie a literaturii romîne” pe care o anunţam în prefaţa ediţiei celei mari, ca urmînd a apare aproape numaidecît după aceea. Publicarea lui a fost interzisă. El nu e o simplă prescurtare a ediţiei mari şi nu scuteşte de lectura celei dintîi, dimpotrivă, e un adaos în scopul de a rezuma impresiile generale. Nu sunt aici biografiile, amănuntele de istorie literară. Materia a fost prelucrată, şi dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediţia mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decît cu aceleaşi cuvinte. Am crezut că aş proceda greşit dacă din ambiţia totalei noutăţi aş fi răsucit frazele inutil. De altfel, încă o dată, aceasta nu e o altă operă ci un indice critic la cea dintîi. Acum, eliberat de obligaţia documentaţiei integrale, am privit literatura romînă din avion, încercînd a stabili altitudinile, a proporţiona valorile. La fiecare autor am scos în evidenţă numai ceea ce este realmente valabil artisticeşte, tăcînd pe cît cu putinţă părţile neizbutite, în fiece capitol am scos în frontul întîi scriitorii viabili şi am lăsat în umbră pe culturali. În felul acesta cred că, citind ediţia cea mare şi apoi pe aceasta mică, cititorul se va lămuri asupra părţii vii din literatură. N-am făcut ca alţii care în compendii pun numai cifre goale şi titluri de opere, ci şi aici, şi mai cu seamă aici, am vizionat materia organic şi critic. Noi suntem încă puţin cunoscuţi de străini şi am voit să le dau acestora (de vor putea citi cartea în romîneşte ori în traducere) un sistem de impresii iar nu un sec răboj. Am pus o deplină obiectivitate, şi acum ca şi mai înainte, şi e în interesul scriitorului romîn să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înţelegere. Iar cei tineri să nu arate acea nemulţumire egoistă de a nu li se fi dat importanţa pe care poate şi-o credeau, pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puţin retrogradă, ca să nu piardă perspectiva eternului, şi, dealtfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face cuvenitele împliniri. Ediţia cea mare a fost violent atacată cu obiecţii în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulţumiri personale. Autorul a fost urmărit în viaţa lui profesională cu o stăruinţă sălbatecă, suportată cu dispreţ şi indiferenţă. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenţei? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în cîmpul artei. Timpul rămîne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrăţişează decît operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecăţile viitorului? E cu putinţă ca victime, oricît de demne, şi agresori să fie înghiţiţi deopotrivă de groapa justă, artisticeşte, a uitării. S-au încercat şi timide critici ştiinţifice. Ele erau neîntemeiate ( de ar fi fost, ce greutate aş fi avut de a le recunoaşte şi a îndrepta?). Adevăratele vini n-au fost semnalate. E de la sine înţeles că opera nu putea fi perfectă, fie pentru că era o întîie încercare şi mai avea nevoie de ani de studii şi consolidare, fie că un om este ceea ce este, incapabil de a-şi depăşi marginile. Altora le e deschisă putinţa de a repara1. O insinuaţie vie susţinea că autorul acestei istorii n-ar fi fost propriu unei atari întreprinderi din cauza firii sale susceptibile. Regretatul şi marele E. Lovinescu cultiva, în bună credinţă, această falsă imagine. Într-un articol, în fond elogios pentru critic, dar care n-a fost publicat spre a nu se mîhni cu o polemică oricît de amabilă un om pe pragul morţii, repudiam judecata de mai sus: “Dar acum — ziceam — să destăinui domnului E. Lovinescu de unde vine supărarea dincolo de orice limită rezonabilă a celor despre care scriu, deşi textele trebuie să pară celui în afară de chestiune extrem de inofensive. Vine din ruperea mea de orice relaţii personale, din absenţa mea din lume. Eu nu sunt un contemporan cu scriitorii contemporani. Oamenii empirici îmi sunt indiferenţi, îndepărtaţi pînă într-atît încît nu ştiu dacă unii sunt vii sau morţi şi nu prind de veste trecerea lor de la viaţă la moarte. Pentru mine Traian Demetrescu şi Bacovia stau în aceeaşi zonă a rafturilor. Ardent şi capabil de 1 Multe ştiri de amănunt au ieşit la iveală după apariţia primei ediţii mari. Ele vor fi folosite mai tîrziu. Astfel, d. Augustin Z. N. Pop (Din Eminescu necunoscut, Cernăuţi, 1942), la afirmaţia mea analitică cum că Eminescu cunoştea pe economistul List, găseşte în mss. şi articole probe directe. Acelaşi (Despre Aglae Eminescu, sora preotului, Cernăuţi, 1943) oferă date precise şi documente despre Aglae: născ. 7 mai 1852, la Ipoteşti, logodită cu Drogli în 1870, căsătorită cu el la 7 ianuar 1871, văduvă la 10—11/22 noiembrie 1887, trecută la catolicism la 13 febr. 1890, recăsătorită cu Gareiss v. Döllitzsturm, cinci zile mai tîrziu, moartă la 30 iulie 1900. Copii:* Victoria — 21 mar-tie/12 aprilie 1872 † 24 aprilie/15 mai 1874, difterie; Gheorghe —* 15 aprilie 1874, Ipoteşti; Ioan —* 23 noiembrie 1875, Ipoteşti. Despre Şerban Eminescu Acad. Rom. a căpătat documente noi. C. Stamati ar fi citit poezii moldoveneşti la generalul Bologovski, de faţă fiind Puşkin. Poetul rus s-ar fi amuzat de ciudata fonetică a limbii romîne: “...Ce armonie este în «Ciface Ippolit şi în răspuns: boiaru: Saracual Murit»?” (A. V. Boldur, Contrib. la studiul istoriei romînilor. Ist. Basarabiei, v. III, Chişinău, 1940, p. 53—54). După Th. Cornel (Figuri contemp.), N. N. Beldiceanu s-a născut în 1881. iubire, fără ură, fiindcă am de-a face rar cu fenomenalităţile fizice, eu pot repudia, material vorbind, un tînăr pentru motive de ordin profesional şi în timp ce-l zăresc pe geam plecînd supărat, să deschid versurile sale şi să le gust cu emoţie. Cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, iar biografiile le-am scos din cărţi şi din documente, nu din experienţa directă. Cînd cineva insinuează că judec după «simpatii» şi «antipatii» fiindcă spun despre Slavici că omul era antipatic şi că subordonez analiza omului interior biografiei pitoreşti, greşeşte. Mai întîi că socotesc pe Slavici nu prozator mare, în dezacord cu unii critici. Al doilea, simpatia şi antipatia istoricului nu sunt reacţiuni imediate, ci dovezi de trăire a materiei. Un istoric se abstrage de prezent, dar nu se abstrage de orice conţinut sufletesc şi poate avea atitudini ideale. Şi dealtfel în cazul Slavici am voit a arăta că Slavici întruneşte notele obiective, convenţionale ale «omului antipatic». Indiferenţa pentru cauzele fizice ale operelor a făcut să nu urmăresc deloc statul personal al scriitorilor. Astfel articolul despre N. Iorga a fost compus pe cînd autorul trăia şi e de ghicit ce enorm ar fi fost scandalul dacă Istoria ar fi apărut atunci. La moartea lui, regretată de mine ca om într-un fel care a putut să mă primejduiască, n-am avut ce schimba, deşi aveam prilej de a o face. Aşa stau lucrurile. În acest înţeles superior asigur pe d. E. Lovinescu de seninătatea şi abstragerea mea faţă de d-sa şi de al său curriculum vitae, ocupat cum sunt cu contemplarea operei sale. Pentru mine omul Lovinescu e o imagine simpatică a unei vîrste mai tinere, însă îndepărtată, ireală, pierdută în negurile amintirii.” Cei mai mulţi foloseau împortivă-mi o altă noţiune, care prin falsificare a luat, în critică, un înţeles peiorativ. Afirmau că judecăţile mele sunt “subiective”. Atît de vehementă devenise această acuzare, încît şi prietenii erau intimidaţi şi convinşi, iar unul din ei mi-a propus formula consolatoare că “îmi fac din subiectivitate o obiectivitate”. Însă la mijloc era numai o neaprofundare a principiilor estetice, curentă în critica noastră. Este absolut admis de către toţi esteticienii că momentul prim al criticii constă într-o reacţiune de consimţire ori de neconsimţire la opera artistică. A spune da ori nu, asta este critica în substanţa ei. Subiectivitatea e inclusă, fiind vorba de o simplă mişcare a subiectului, însă subiectivitatea nu înseamnă sentinţă arbitrară. Kant, oricît de speculativ în Estetica lui, a putut observa cu fineţă că verdictul estetic (neconceptual prin definiţie şi deci particular)1 ajunge la 1 Kritic der Urtheilskraft, Secţ. I, C. I, §.1: “Judecata de gust nu este deci o jude-cată de cunoaştere, adică logică, ci o judecată estetică; ceea ce înseamnă că fundamentul său nu poate fi decît curat subiectiv”. Vezi şi paragrafele următoare. o pseudouniversalitate (nu însă universalitate absolută ca în judecăţile logice) care constă în valabilitatea obştească a judecăţii, în faptul adică de a fi primită de opinia publică şi ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relaţie continuă cu alte subiecte, şi tocmai această contemporaneitate a reacţiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei. Însă cîtă vreme cineva susţine că toată critica se reduce la simpla reacţie a subiectului, pot exista atitudini estetice, nu articole de critică literară, care presupun mai mult decît un da sau un nu. Şi nu este estetician, oricît de refractar scientismului, ca B. Croce, care să nu admită că peste mişcarea subiectului se adaugă, ca un substrat sau un control, considerarea obiectului1. Cu alte cuvinte, criticul are de la operă două serii de recepţii: impresii de gust şi o serie întreagă de reprezentări mai concrete ori mai abstracte, privind opera literară ca obiect independent de subiectul estetic. Ori de cîte ori un critic face propoziţii care trec de la simpla afirmare sau negare afectivă la contemplări ale operei ca obiect este un critic obiectiv. A spune despre o operă că e pesimistă ori optimistă, a te ocupa dar de ea ca complex ideologic, că dezvoltă anume teme, că suferă anume înrîuriri, că a avut anume efecte, că prezintă cutare structură psihologică sau că reprezintă în plan fictiv un anume univers etc. este a face critică obiectivă. Şi orice critic a procedat astfel. Fireşte, nu-i nici un raport de necesitate între lumea ideilor filozofice şi judecata de gust, şi criticul nu descrie obiectul decît cînd are impresia că are de-a face cu o operă de artă. Dar a considera obiectul îndelung este a-l ţine îndelung sub ochii privitorului, a constrînge pe acest privitor să se contamineze subiectiv de subiectul tău. Şi de fapt, oricît n-ar fi legătură între structura obiectului şi ecoul lui estetic în subiect, marii critici au izbutit totdeauna, printr-o astfel de explicaţie a obiectului, prin fine observaţii exterioare momentului estetic, să educe secolul la sensibilitatea lor. Căci în fond criticul, explicînd, adică desfăşurînd ceea ce este sintetic, implicit, nu dovedeşte (cum greşit se înţelege din abuziva expresie “explicare” luată în sens scientist) ci educă, şi critica este în fond o caligogie. 1 Ilustrul critic spaniol Feijoo îşi dădea seama perfect în secolul XVIII de caracterul “obiectivităţii”. În Razon del gusto (Teatro critico universal, III, Madrid, Ediciones de “La Lectura”, 1926) afirma disputabilitatea gustului, atunci însă cînd este “respectiv”, adică relativ, întemeiat pe reacţiuni subiective: “temperament” şi “aprehensiune”. Admitea însă un unghi absolut, obiectiv, ridicat pe obiect: Putem pricepe acum în ce înţeles imputarea de “subiectivism” aruncată fără discernămînt ideologic criticii poate fi valabilă1. Am studiat pe D. Bolintineanu. Studiul stă pe baza unei despuieri totale, raţionate apoi în text, a operei poetului. Toate relaţiile ce se puteau face au fost făcute: biografie externă şi internă, fixarea momentului istoric, politic şi literar, influenţe literare sau numai sincronităţi, descrierea operei cu ample citate, ideile generale, ideile estetice, mitologia, universul poetic, momentele poetice tipice, listă de teme, listă de epitete, listă de metafore, lexicul şi gramatica, versificaţia şi fonetismul liric etc. Un oponent la critica mea poate ataca acest sistem obiectiv al recepţiei. Ar putea descoperi lecţiuni greşite ale textelor (obiecţie filologică), rea interpretare a ideilor, unilaterală folosire a documentelor, producîndu-se altele care ar infirma observaţiile mele, despuiere insuficientă de elemente, în baza cărora s-ar fi făcut propoziţii exagerate, folosire de informaţii dubioase, ignorare de opere etc. În judecata strictă de gust, constînd într-un da sau nu, chiar de ar avea dreptate, oponentul nu are dreptul să protesteze cu învinuirea de subiectivism, căci acesta este tocmai momentul rezervat subiectului. El poate cel mult ancheta alte subiecte reputate ca foarte sensibile esteticeşte (socotite capabile a emite judecăţile cu validitate universală de care vorbeşte Kant) şi constata singularizarea criticului. Dar asta nu e încă o dovadă, căci s-a văzut în istoria literaturilor ce obtuză e majoritatea. Totuşi, avînd în vedere că în cazul Bolintineanu a trecut destul timp care să favorizeze consolidarea unei opinii, confruntarea se poate încerca. Atunci s-ar vedea cît de “universală” în sens kantian e judecata mea. În Bolintineanu preţuiesc şi detest tot ce au preţuit şi detestat spiritele noastre critice oficiale. Contribuţia mea stă doar într-o percepţie mai largă a fenomenului şi în expresia critică, deci propriu-zis într-o operaţie obiectivă mai adîncă. Fiindcă în fond “subiectivitate” e o vorbă goală folosită cu totul nelalocul ei în critică, unde distingem doar între articole superficiale şi articole pline de miez. Chipul de a fi “obiectiv” al celui care se scandalizează de “subiectivitate” este de multe ori fuga de orice judecată proprie de gust prin articole-compilaţii care citează “ştiinţific” opiniile altora. Se pune în momentul cînd apare această carte foarte acut problema raporturilor scriitorului cu viaţa, întrebarea dacă se cuvine ca artistul să rămînă în “turnul de fildeş” sau să coboare în vîltoarea vieţii. Ne întoarcem 1 Unii înţeleg prin subiectivism “reaua credinţă”, denaturarea intenţionată. Motivarea obiectivă împiedică însă asemenea abuz, care e şi contrar definiţiei gustului. Kant: “Gustul e facultatea de a judeca un obiect... în mod dezinteresat”. mereu la problema “artă pentru artă” ori “artă cu tendinţă”. Realmente, n-a fost niciodată vreun conflict între viaţă şi artă şi discordia e un efect al echivocării termenilor. Autorul ca om trebuie să aibă idei şi atitudini şi să le trăiască intens. Cu cît trăieşte mai puternic cu atît suntem mai siguri că va fi în stare să priceapă aspecte tot mai adînci ale existenţei. Condiţia este ca viaţa să se subordoneze creaţiunii. Creatorul trebuie să fie lăsat să trăiască, dar în acelaşi timp să fie învăţat a se întoarce asupra lui însuşi, făcîndu-şi obiect de contemplare din propriul lui subiect. Lupta în stradă şi şederea în turnul de fildeş sunt momente succesive şi obligatorii, nicidecum antinomice. Dante, V. Hugo, Tolstoi, Eminescu au fost nişte partizani plini de pasiuni politice. Şi cu toate acestea opera lor este abstractă şi eternă. Creatorul stă ziua, ca om, în ţipetele cetăţii, în soare, iar noaptea se suie în turn, sub lună. Ziua priveşte lumea în contingenţa ei, noaptea în absolut. Momentul prim e necesar, închiderea în turn, aceea reprezintă faza artistică. Astfel artistul este alternativ pătimaş şi rece, om şi luceafăr. În critică însă chestiunea e mai grea. Ca om politic nu poţi fi critic, ca critic nu poţi fi om politic. Aceste două ipostaze se separă. Desigur, acelaşi om poate fi şi una şi alta pe rînd, poate fi prieten de idei politice cu un autor şi un nemulţumit de literatura acestui autor; ori adversar politic al autorului şi admirator al artei lui literare. Planurile se separă. Simt repulsie să spun unui poet de alte convingeri politice “fost poet”. Ca critic, mă îmbrac în haine somptuoase cum făcea Machiavel cînd intra în odaia lui de lucru, şi soco-tindu-l pe scriitorul antipatic decedat sub raportul vieţii, mă delectez numai cu opera lui, ca şi cînd ar fi anonimă. De aceea nu sunt admisibile în profesia critică unele excese. Un mare scriitor, chiar vinovat sub raport civic, rămîne mereu mare scriitor. Rebreanu este Rebreanu oricum şi oricînd. Arta este o expresie a libertăţii, prin definiţie, căci ea nu acceptă limitele istoriei. Ea ne învaţă a privi lucrurile de sus, ca pe nişte fenomenalităţi, în perspectiva uriaşă a morţii. Arta garantează cea mai nobilă dintre libertăţi: libertatea de-a fi, o oră pe zi, singuri şi inactuali. Capitolul I EPOCA VECHE GEŢII Cea mai curentă prejudecată întreţinută de noi înşine şi de străini este că suntem o naţiune tînără, bineînţeles în stare de un frumos viitor. Asta dă un anume optimism, însă nu e mai puţin prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba chiar a unor pretenţii de superioritate a cutărei naţii foarte de curînd imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinereţea noastră. Noi suntem în fond geţi, şi geţii reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu grecii, cu celţii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el şi-l răpunea cu greu. Ca întotdeauna îndelungul zbuciumatei noastre istorii, prin aşezarea geografică, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alogen. O revărsare celtică acum vreo două milenii a lăsat urme evidente în fizionomia şi purtarea noastră. Cu grecii am fost totdeauna în strînse legături, fie prin mijlocirea tracilor, fie prin expansiunea statornică a insularilor spre coasta Pontului Euxin. Dealtfel mitologia noastră religioasă întemeiată pe cultul lui Zamolxe, care, aşa nebuloasă cum este, stă alături de marile religii străvechi a Olimpului şi a Valhallei, atestă înrudirea oficială cu lumea elină prin elementul dionisiac şi pitagoreic. Toate rasele mari se caracterizează printr-o adîncă noţiune a eternităţii şi prin punerea vieţii terestre în dependenţă de absolut. În vreme ce popoarele barbare sunt superstiţioase şi tranzacţionează cu demonii, geţii, înfigîndu-se în suliţă, consultau divinitatea de-a dreptul în cer. Sentimentul adînc al providenţei îl au romanii în cel mai înalt grad şi ceea ce s-a socotit scepticism, fatalism nu e decît credinţa că Zeul nu ajută în faptele necuvenite. Elinii aveau într-adevăr un panteon cu totul uzual, cu zei pentru folosul exclusiv al Greciei, în duşmănie cu numenii altor rase. Romanii cultivau zei de stat. Zamolxe era o divinitate universală, exponent al existenţei de după moarte. Grecii văietători priveau cu oroare locul cu umbre al morţii pe care-l aşezau în Septentrionul ceţos, geţii n-ar fi căutat moartea cu atîta frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de izbăvire. Tradiţia spune că Decebal şi toate căpeteniile sale s-au sinucis la Sarmisegetuza, exterminare masivă care nu e un simplu semn de deznădejde ci o încredere neţărmurită în salvarea divină. Invazia romană, căci invazie a fost oricît am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sînge din acele părţi ale imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic. Prin penetraţia romană nu s-a născut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrîurirea altuia mai nou. Imperiul roman, formaţie mozaicală, ca multe state cuceritoare, cu o civilizaţie de împrumut, înfăţişa pentru Dacia un fenomen politic recent. Creşti-nismul adus de romani găsi aici un teren prielnic şi în vreme ce multe popoare din centrul Europei se creştinară în timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fură creştini foarte de curînd. Cultul morţii şi setea vieţii eterne îi îndreptau numaidecît spre noua religie. Ceea ce îndreptăţeşte pe mulţi să susţină tinereţea noastră (ocolind documentaţia istorică) este forma ţărănească a civilizaţiei romîne. Unii conaţionali deplîng această stare şi speră că în mod vitejesc ne vom arunca, asemeni popoarelor de culoare de pe alte continente, în cea mai violentă viaţă de oraş tehnic. Străinii răuvoitori numesc asta deficit de civilizaţie şi exaltă comparativ civilizaţia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentară a marii noastre vechimi. Într-adevăr, rasele străvechi sunt conservative, regresive şi defensive. Autohtonia le obligă la muncile cîmpului şi primejdiile invaziei la ocupaţia pastorală. Europa vestică, celtică structural, foarte înrudită cu noi, are o mişcare prea înceată spre civilizaţia tehnică. Francezii, englezii fug bucuroşi din infernul metropolelor spre tihna satelor. În munţii occidentali, ca şi în Carpaţi, oamenii au fizionomia tipică străvechilor civilizaţii pastorale: faţă brăzdată de vînturile alpine, ochi pătrunzător şi neclintit de vultur, ţinută rigidă, muţenie. Ţăranca romînă îşi acoperă gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor. Frugalitatea e aceea a popoarelor agrare statornice. Dimpotrivă, imigraţii sunt gălăgioşi, gesticulanţi, zgomotoşi, carnivori, ofensivi, cu o mare aptitudine la o “civilizaţie” ce nu e decît o ignorare totală a geologicului. Tabăra de corturi se preface în oraş. Satele ungurilor sunt nişte minuscule oraşe, oraşele romînilor sunt nişte mari sate. Alături de celţii moderni, noi avem ca şi chinezii o puternică expresie rituală şi stereotipă. Observaţia milenară s-a fixat în proverbele obiective, şi individul nu mai face inutile sforţări de cunoaştere. La lirismul dezordonat al mîhnirii se opune un adevăr etern: Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea... politica ţării, mută ca a lui Vlaicu-vodă, stă pe înţelepciunea arhaică: Ce e val, ca valul trece. Cînd, prin urmare, studiem literatura romînă, e greşit să măsurăm cu dimensiuni superficiale. Civilizaţia şi cultura poporului romîn sunt străvechi şi literatura nu-i decît o formă secundară şi deloc obligatorie. Condiţiile politice au lipsit pentru o cultură de salon şi azi încă sforţările constructive sunt culcate la pămînt. Poporul romîn a avut ca mijloc de perfecţiune sufletească limba superioară, riturile, tradiţiile orale, cărţile bisericeşti. Cînd întîile cronici se iviră, ele atestau o expresie rafinată, efect al unei înaintări culturale neîntrerupte. Nouă este numai literatura de tip occidental (poezie profană, proză analitică, dramă). Cînd o adoptam aduceam un suflet experimentat şi două sute de ani ne-au fost de ajuns să producem o literatură superioară, de mulţi invidiabilă. Cîteva secole de întîrziere relativă nu pot anula folosul unei existenţe imemoriale. Literatura rusă şi chiar cea germană nu sunt în sens modern cu mult mai vechi şi Academia din Berlin putea găsi în secolul XVIII util pentru prestigiul ei să cheme în sînu-i pe romînul D. Cantemir. LIMBA. “LITERATURA” RELIGIOASĂ În “torna, torna fratre”, cuvintele strigate (după Cronografia lui Theophan) la anul 579 de un soldat bizantin, au crezut unii a găsi un document echivalent cu jurămîntul de la Strasbourg (842) şi carta capuană (960). Din felurite pricini, între care uzul oficial al limbii slavone în biserică şi cancelarii, primul text în limba romînă (lăsînd la o parte urmele fragmentare) rămîne scrisoarea cîmpulungeanului Neacşu către judele Hanăş Beagnăr din Braşov (1521). Îndată după aceea folosirea limbii romîne (nu mai nouă decît celelalte graiuri romanice) devine frecventă. Dar întîiele tipărituri şi mss. miniate sunt slavone. De la popa Nicodim, întemeietor al Tismanei, a rămas o Evanghelie copiată în 1405, la M-rea Neamţul s-a caligrafiat în 1429 un Evangheliar. Într-o mănăstire munteană călugărul sîrb Macarie tipări în 1508 un Liturghier slavon. Propaganda reformaţilor în partea de sus şi de jos a Ardealului folosi, spre a capta pe preoţii romîni, texte în limba naţională în locul celor în moarta limbă slavonă, care era latineasca noastră. Psaltirea şcheiană, Codicele voroneţean (“Faptele apostolilor”) găsite în copii din mijlocul secolului XVI reprezintă originale din a doua jumătate a secolului XV. La Sibiu se tipări în 1544, după o traducere din nemţeşte, un Catechism, rămas într-o copie ms. de popa Grigore din Măhaciu (Codicele Sturdzan). Judele braşovean Hanăş Beagnăr aduse în oraşul de sub Tîmpa un tipograf din Muntenia, pe diaconul “Coreşi ot Trăgovişte”. Acesta îşi începu activitatea cu un Catechism, romîn, în 1559, şi cu un Tetraevanghel, romînesc şi el, în 1560, după care urmară felurite tipărituri naţionale şi slavone. Coresi se folosea de texte mai vechi. Limba romînă, aşa cum apare din aceste întîie monumente lingvistice, e latină în structura şi lexicul ei fundamental. Tot ce priveşte situarea omului pe pămînt şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în fine, intră în această zonă. Noţiunile de Dumnezeu, de ţară, de cetate, de lege sunt latine, bătrînul însuşi e un “veteranus” al imperiului. Împărăţia l-a lăsat aci domn (“dominus”). Năvala slavă a adus vocabularul propriu a exprima noua stare de dependenţă. Acum alţii sunt stăpînii, jupînii, boierii. La ei sunt bogăţia, lăcomia, mîndria, dîrzenia, străşnicia, grozăvia, năprăznicia. Prin ei romînul a devenit rob, sărac, slab, blajin; slugă pîndită de toate relele: bazaconia, munca, osînda, truda, ostenirea, tînjirea, boala, scîrba, năpasta, năcazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stăpînul străin îl plăteşte, îl hrăneşte, îl miluieşte, îl dăruieşte, prilej de jeluire, tînguire şi smerire, de sfadă şi de pricină. De la el vin dojana, căznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, răzbirea, zdrobirea, strivirea, prăpădirea, smintirea, belirea. Amestecul pripit de rase duce la urîţenia neamului şi multe din cuvintele noi arată infirmităţi sufleteşti şi trupeşti, fiind apte pentru zugrăvirea monstruosului: mîrşăvia, scîrnăvia, trîndăvia, gîngăvia, gîrbovirea, cîrnia, pleşuvia, curvia, năucia, prostia, tîmpirea. Altele trezesc ideea teroristă a invaziilor (gloată, grămadă, ceată, norod, pîlc), evocînd calamităţile (potop, pojar, vifor, prăpăd, răzmeriţă, răscoală, răzvrătire, pribegire) cu sonuri înspăimîntătoare (răcnire, hohotire, plescăire), sau trezind groaza infernală şi escatologică (primejdie, taină, clătire, nălucire, prăpastie, beznă, iad). Cu puţinele ungurisme apar notele unui grup imigrat făcînd caz de neamul şi gingăşia lui, ale căruia toate sunt uriaşe, uluitoare. Turcii aduc pezevenglîcurile, caraghioslîcurile şi pehlivăniile. Grecii, sofistica şi sensibilitatea excesivă, apelpisirea. Din gravele latinisme, din groteştile gîngăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieşit o limbă de o bogăţie sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia romînă, vrednică de orice mare literatură. Dialectul toscanic al limbii romîne îl constituie dialectul muntean, dacă se poate spune astfel, întrucît poporul şi limba romînă între Nistru, Tisa şi Dunăre se înfăţişează cu o unitate neîntîlnită nicăiri în Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate fonetică şi sintactică, dar Moldova şi Ardealul aduc fineţa nuanţelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine. Aşa-zisa “literatură religioasă” de care s-a făcut prea mare caz nu e decît o producţie de tălmăciri de Psaltiri, Tetraevanghele, Praxii, Biblii, Slujebnice, Molitvenice, Minee, Paterice etc. O Viaţă a sfîntului Léger sau un Heliant n-avem în această epocă. Traducerile sunt însoţite uneori de precuvîntări, care au interesul lor filologic şi psihologic. Procurîndu-şi teasc de la Petru Movilă, mitropolitul de obîrşie romînă din Kiev, Matei Basarab începu seria tipăriturilor printr-un Molitvenic slavon în 1635 şi prin Pravila romînească (“direptătoriu de leage”) tălmăcită după un nomocanon slav de Mihail Moxalie (1640), după care urmară alte cărţi slave şi romîne. Vasile Lupu în Moldova aşeză şi el la Trei-Ierarhi tipar adus prin ajutorul aceluiaşi Petru Movilă şi scoase în 1642 textul grecesc al Decretului sinodal al patriarhului Partenie, iar în 1643 o cazanie, Carte romînească de învăţătură duminecele preste an, tradusă de mitropolitul Varlaam din “limba slavonească”. Alte tipărituri urmară şi aci. Punctul culminant îl formează Biblia de la Bucureşti, a lui Şerban Cantacuzino, din 1688, fundamentală pentru noi ca şi Biblia germană a lui Martin Luther, monument de limbă literară valabilă şi azi şi destinată întregului teritoriu naţional, “rumînilor, moldovenilor şi ungro-vlahilor”. ELOCVENŢA: NEAGOE, VARLAAM, ANTIM IVIREANUL Neagoe Basarab, voievodul muntean, a lăsat nişte Învăţături către fiul său Theodosie, scrise în slavoneşte şi traduse în romîneşte. Copia din 1654 nu-i prototipul. Paternitatea lui Neagoe s-a contestat, se pare, fără motiv, fiindcă metoda compilării era atunci normală. Se văd elemente indiscutabile din Pareneticele lui Vasile Macedoneanul, din Ioan Zlataust, din Fiziolog, din Varlaam şi Ioasaf. Deşi cu imagini de împrumut, cadenţa patetică din plîngerile la moartea fiului Petre dovedesc o înaltă rafinare în ondularea retorică: “Unde este acum frumuseţea obrazului? Iată s-au negrit. Unde este rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată s-au veştejit. Unde este clipeala ochilor şi vederile lor? Iată să topiră. Unde este părul cel frumos şi pieptănat? Iată au căzut. Unde sunt grumazii cei netezi? Iată s-au frînt. Unde este limba cea repede şi desluşită? Iată au tăcut. Unde sunt mîinile cele albe şi frumoase? Iată s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată s-au pierdut...” Cartea romînească de învăţătură a mitropolitului Varlaam (1643) se remarcă printr-o limbă vie, limpede curgătoare (textul nu e original), printr-un ton familiar, direct: “...Cum iubeşti să-ţi hie ţie oamenii aşa şi tu să hii lor. Să te fereşti de a străinului. Să-ţi hie destul cu al tău. Să vă grijiţi hie carele de voi să vă ţineţi trupul nespurcat. În rugă, în trudă, întru paza sventei biserici.” Didahiile georgianului din Ivirul Caucazului, Antim, sunt mult mai însemnate. Pe Antim îl adusese în ţară pe la 1690 Constantin Brînco-veanu pentru îmbunătăţirea tipografiei mitropolitane. Numeroase tipărituri, între care greceşti şi arabe, se datoresc noului specialist, care, călugărindu-se, ajunse în 1708 mitropolit. Atitudinea antiturcă îl duse la caterisire şi moarte (1716). Şi predicile lui Antim sunt compilaţii, izvorul principal fiind Ilie Miniat, însă naturaleţa frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, familiaritatea, indignările, întristările, mustrările, între-bările retorice sunt personale. Antim e un orator excelent şi un stilist desăvîrşit, echilibrand cu patos exacta maşinărie a cazaniei. El propune cu îndemînare ascultătorilor speculaţii teologice şi tran-scendentalităţi, vorbind de sensul mistic al cuvîntului Mariam, despre botezul cu apă şi cu duh, despre mîntuire, făcînd cu graţie exegeză subţire. Mai ales are darul de a izbi imaginaţia printr-un soi de caractere morale, evocînd de pildă pe înjurătorul “de lege, de cruce, de cuminicătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie”, pe ipocritul la spovedanie care a mîncat miercurea şi vinerea “peşte şi în post raci şi unt de lemn” dar n-a dat de pomană nevoiaşilor, căci: “am face milă, ci nu ne dă mîna, că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea, şi copilaşi cam gloată...”, pe cel care strîmbă din nas la mîncarea de post, răpştindu-se asupra verzelor, înjurînd legumele, “zicînd ăcăîîn zadar s-au adus în lume”. Antim are suavitate, exaltare lirică şi face Fecioarei un elogiu franciscan desfăşurat într-o cadenţă fastuoasă ca o coadă de păun: “Aleasă este cu adevărat ca soarele, pentru că este încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vîrtos întru celelalte lumini ale ceriului; aleasă este şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele; şi pentru marea şi minunata strălucire, de toate şireagurile stelelor celor de taină se cinsteşte ca o împărăteasă; aleasă este ca răvărsatul zorilor, pentru că ea a gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume ziua cea purtătoare de vieaţă; aleasă este că este izvor, care cu curgerile cereştilor bunătăţi adapă sfînta biserică şi tot sufletul creştinesc; aleasă este, că este chiparos, carele cu nălţime covîrşeşte cerurile, şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea; aleasă este, că este crin, că măcar de-au şi născut între mărăcinii nenorocirii cei de obşte, iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba albiciunii; aleasă este, că este nor, care n-au ispitit nici o greime a păcatului; mai aleasă este, pentru că este fecioară mai nainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere; şi este o adîncime nepricepută a bunătăţilor şi o icoană însufleţită a frumuseţilor celor cereşti. Este o grădină încuiată, din care au curs izvorul vieţii, Hristos.” CRONICARII MOLDOVENI Din pomelnicele de domnii ţinute de către ctitoriile voievodale au ieşit prin uşoare dezvoltări şi înfrumuseţări retorice “letopiseţele” slavone, care începeau cu un hronograf de la Facere (“Adam au născut pe Sith, Sith au născut pe Enos, Enos pe Cainan, Cainan pe Malelen...”), continuînd tot atît de sec. Macarie, Eftimie şi Azarie sunt primii “autori”, dar în slavonă, latina de atunci a bisericii noastre. Întîiul se ocupă cu domnia lui Petru Rareş, mergînd pînă la 1551, al doilea împinse letopiseţul pînă la a doua venire a Lăpuşneanului (1553), al treilea pînă după domnia lui Ioan Armeanul (1574). Toţi compilează, furînd tropi din Istoria sinoptică a bizantinului Manasse, cultivînd caligrafia, arta vorbelor “în aur împletite”. Dar tocmai de aceea ei au dat cei dintîi o noţiune de poezie. Fuga lui Rareş în Ardeal (la Macarie) nu e lipsită de un anume sublim alpestru: “Şi dete de nişte locuri prăpăstioase şi muntoase şi de văi păduroase, şi neputînd să le treacă călare, îşi lăsă acolo iubitul său cal, pe care nimenea altul nu încălecase, şi, pătrunzînd pe nişte căi nepătrunse de oameni şi locuite numai de fiare sălbatice şi printre piscuri înalte, gol, rănit la mîini şi desculţ, mergea pe cărări aspre şi neumblate, marele în vitejii şi furiosul ca un leu în luptă...” etc. Adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigore Ureche († c. 1647). Cronica lui romînească mergînd pînă la 1594 e doar o prelucrare de izvoare, fără experienţă directă, însă într-o limbă cu aroma mierii, plină de metafore. Moldovenii au “picat” “cît au nălbit poeana” (tablou floral). În vremea lui Petru Şchiopul a fost secetă “şi unde prindea mai nainte peşte acolo ara cu plugul”. “Copacii au săcat de săcăciune; dobitoacele nu aveau ce paşte vara, ce le-au fost dărămînd frunză; şi atîta prav au fost, cît se stringea troiene la garduri, cînd bătea vînt: ca de omăt erau troiene de pulbere. Iară despre toamnă, s-au pornit ploi, şi au crescut mohor, şi dintr-acele şi-au fost prinzînd foamea sărăcimea” (anomalii climatice). Războiul lui Ioan Armeanul: “nu era o călcare pe pămînt, că şi mînile le obosise, şi armele îi scăpase. Ca acela prah se făcuse, cît nu se cunoşteau cine de a cui este; nice de sineţi se auzia, de trăsnetul puştelor” (imagini de învălmăşeală). Darul lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic: “Era acest Ştefan-Vodă om nu mare la stat, mînios, şi degrabă vărsa sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ. Era întreg la minte, nelenevos, şi lucrul seu ştia să-l acopere; şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de răsboae meşter: unde era nevoie, însuşi se vîra, ca văzîndu-l ai sei să nu se îndărăpteze. Şi pentru aceea, rar răsboiu de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor.” Miron Costin avea cultură poloneză, ştia latineşte, puţin italieneşte, era om citit. Pe de altă parte se prilejeşte însuşi la evenimentele cronicii sale, care se termină cu moartea lui Ştefăniţă Lupul (1661). El are talent literar, stilistică savantă de factură clasică, putinţa de a descrie. Pagina despre năvala lăcustelor e dantescă: “Un stol ţinea un ceas bun, şi dacă trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; şi aşa, stol după stol ţineau, cît ţineau din prînz pînă îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau; nice cădea stol peste stol, ce treceau stol de stol, şi nu se porneau pînă nu se încălzea soarele bine spre prînz; şi călătoreau pînă îndeseară, şi pînă la cădere de mas cădeau şi la popasuri. Însă unde mîneau rămînea numai pămîntul negru, împuţit; nice frunze, nice paie, ori iarbă, ori semănătură, nu rămîneau şi se cunoştea şi poposeau, că era locul nu aşa negru la popas, cum era unde mînea acea mînie a lui Dumnezeu.” În portrete intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral. Ştefan Tomşa II dă poruncă “răcnind” să fie omorît Vasile Stroici, care încercase să fugă: “Ai cîinele, au vrut să moară cu soţii”. Boierii îl roagă să ierte pe un diac, bun cărturar: “Ha, ha, ha — hohoteşte vodă — mai cărturar decît dracul nu este altul!” şi-l omoară. Boierii se răzvrătesc împo-trivă-i, dar Tomşa prinde de veste şi-i taie. “Pre cîţi-şi aducea prinşi, pre toţi îi omoria cu mustrarea ce avea el în obicei: Să nu te ierte Dumnezeu cu acel cap mare al tău!” Pe doamna lui Ieremia-vodă o prinsese Schindir-paşa: “Iară doamna la mare ocară au sosit; de care singură au mărturisit cătră boieri: trecînd cu carul au văzut pre boieri, şi lăcrămînd au zis: Boieri, boieri! ruşinatu-m-au păgînul!” Cronica e plină de amănunte familiare ce dau viaţă lucrurilor. Ivirea lui Calga tătarul şi a cazacului Hmil, ascunderea lui vodă “în neşte poieni”, arderea Iaşului (“într-o mică de ceas cenuşă s-au făcut”), molima ce a urmat, însoţirea Ruxandrei cu Timuş cel cu “numai singur chip de om, iară toată firea de heară“, venit cu ruscile lui care cîntau “Lado, Lado” “pren toate unghiurile”, şiretenia lui Gheorghe Ştefan, care “cu faţa scornită de mare mîhniciune”, cînd domnul se găteşte să pornească la biserică, cere voie a merge la moşie, la nevasta pe moarte, simplitatea lui vodă căinînd pe logofătul fără grije de giupîneasă, somnul lui Iorgachi vistiernicul scîrbit de osîndirea Ciogoleştilor, fuga lui Vasilie, care singur pe marginea Nistrului pe “un scăueş” priveşte cum i se trec boarfele sale, în vreme ce un oarecine încearcă a-l lovi cu un glonţ dintr-un săcăluş, sunt pagini de roman. Spectaculos este episodul reîntoarcerii lui Vasilie cu cazacii. Timuş taie pe Cotnarski pisarul. Boierii vor să se ascundă pe lîngă domn, care “cu greu suspina, şi-şi frîngea mînele de ginere ca acesta”. Cazacul se îmbată, taie, arde, nu-i om de înţeles: “Ce cui să zici aceste? sau cu cine să sfătuieşti? Cu un om în hirea hiarelor sălbatice? Polcovnicii ce erau, unul un cuvînt nu cuteza să zică; că numai pentru un cuvînt, cu sabia smultă da ca într-un cîne într-însul. Şi Bohul polcovnicul cu mîna legată de rană de sabie, făcută de Timuş, umbla ca fără sine.” Observaţia generală se sublimează în aforisme, în cea mai mare parte scoase din Biblie: “Neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă...”; “...Zice un cuvînt leşesc: sula de aur zidul pătrunde”; “...Zice Isus Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tînăr!”; “...Zice moldoveanul: Nu sunt în toate zilele Paştile”; “nasc şi în Moldova oameni”. Nicolae Costin († 1712), fiul lui Miron, suferă de pedanterie, şi predoslovia la a sa Carte pentru descălecatul dentîi începe în stilul molierescului Diafoirus: “Nime mai bine şi mai pe scurt toată desfăta-rea istoriei n-au cuprins, iubite cetitorule, decît acela domnul voroavei rîmleneşti, Cicero, carele o au numit ocîrmuitoarea vieţii” etc. Aşadar Nicolae e un erudit. Însă talentul nu-i lipseşte şi portretistica lui e muşcătoare şi plastică. În special asupra lui Duca-vodă se lasă toată înverşunarea cronicarului. Duca era “rău şi pismător, îndelungăreţ la mîniă şi lacom la avuţie, şi el şi Doamna sa”. “Domn era, şi Vistiernic mare, şi neguţător, şi vameş“ şi “precupea toate”. “Doamna sa, de altă parte, cîrcimărea bucatele din casă, pînea ori pe unde avea, şi băutura şi pocloanele ce le veneau la beciu.” N-aveau decît o însuşire (maliţie!), că erau curaţi în purtări: “în casa lor se vrea putea cînta sfînta liturghiă“. Duca a fost “un făcător de rele” căruia “i se lărgise maţele spre luat”. “Pun martor — jură perfid Costin — pre Dumnezeu, şi mă las pre mărturia a toată Moldova, de la mare pînă la mic.” Cu o plăcere vizibilă Nicolae Costin descrie calculii găsiţi în trupul lui Duca, mort de “cataroi”: “Şi spintecîndu-l doftori, după ce au murit, spun că au găsit în herea lui 27 de pietre roşii, aşa de late şi de groase, într-un chip cumu-i această figură, ce scrie aicea”. Ioan Niculce (c. 1672—c. 1745), cu tot dispreţul lui de boier pentru neamul “prost”, va avea, ca Creangă mai tîrziu, ticuri de rural: ingenuitatea şireată, obişnuinţa de a se socoti neghiob crezîndu-se totuşi deştept (“Aşa socotesc eu cu firea mea aceasta proastă”), proverbialitatea, filozofia bătrînească, văietătura, darul de a povesti. Experienţa, vîrsta înaintată îi dau lui Niculce dezlegarea limbii, tonul bîrfitor şi moralizator. Cronicarul e înţepător şi cu un firesc umor popular. Despre pedeapsa cu înhămarea leşilor la Dumbrava-Roşie se spune răutăcios că “ei se rugau să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcele, iară cînd îi băteau cu biciuşcele ei se rugau să-i împungă”. Cu doamna lui Duca “şi-au făcut cheful” turcii. Cînd Duca e mazilit, Niculce parodiază vorbirea munteană a doamnei, fata Brîncoveanului: “Aolio! Aolio! că va pune taica pungă dă pungă din Bucureşti pînă în Ţarigrad; şi, zău, nu ne va lăsa aşa, şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt”. Muntenii care nu putuse păgubi lui Antioh-vodă “numai se trînteau şi plesneau de ciudă”. Duca, abia înscăunat, dacă auzi că Antioh, posibil pretendent, este scos din închisoare, “îndată se îmbrăcă cu cămeşă de ghiaţă”. Avea casă grea “cu mulţime de mîncăi” şi îi fugiră curînd boierii “şi-şi aprinse poalele de toate părţile”. Mihai Racoviţă “se făcea a nu-i place să primească domniea, ca şi fata ceea ce zice unui voinic: Fă-te tu a mă trage, şi eu oi merge plîngînd”. La usturătura cuvintelor se adaugă filozofia proverbelor, de astă dată mai ales din izvor popular: “Paza bună trece primejdia rea...; melul blînd suge la două mume...; capul plecat nu-l prinde sabia”; “...şi se potriveau amîndoi aceşti boieri într-o fire, după cum se zice: calul rîios găseşte copaciul scorţos”. Cronicarul îşi frînge mîinile de-a lungul letopiseţului, văietîndu-se şi creîndu-se pe sine ca tip al boierului cu jale de ţară: “Oh! oh! oh! Săracă ţeară a Moldovei, ce nenorocire de stăpîni ca acesta ai avut... Oh! oh! oh! Vai, vai, vai de ţeară!... Oh! oh! oh! săracă ţeara Moldovei şi ţeara Muntenească, cum vă petreceţi şi vă desmierdaţi...” Însă vaietele de mai sus sunt luate dintr-un portret caricatural al lui Dumitraşcu-vodă, căci Niculce e bîrfitor, încondeietor bufon al lucrurilor: “şi era om nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad; şi după aceste, după toate, era bătrîn şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad; iară el aice îşi luase o fată a unei rachieriţe, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iară pe fată o chiema Aniţa, şi era ţiitoarea lui Dumitraşco-vodă; şi o purta în vedeală între toată boierimea; şi o ţinea în braţe de o săruta; şi o purta cu sălbi de galbeni, şi cu haine de şahmarand, şi cu şlic de sobol, şi cu multe odoare împodobită; şi era tînără şi frumoasă, şi plină de suliman, ca o fată de rachieriţă.” Portretul niculcian îşi are tehnica sa, între caricatură şi tablou: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Istoriografia moldoveană nu mai prezintă, după Niculce, interes literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine informat pentru epoca 1711—1716, cronica grecului Amiras rămasă în text grecesc (epoca 1726—1733), a diacului Nicolae Muste (epoca 1662—1729), a lui Ienache Kogălniceanu (epoca 1733—1774), a spătarului Ioan Canta (epoca 1769—1774) sunt simple documente. CRONICARII MUNTENI Însemnările muntene despre începuturi sunt foarte sărace şi sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, greşit şi acela. Un călugăr oltean, Mihail Moxa, traducînd în 1620 un Hronograf slavon, introduse scurte ştiri despre romîni. Un Kyr Gavriil, protul Sfîntului Munte, compuse în greceşte o viaţă a Sfîntului Nifon în care intră prin natura lucrurilor şi elemente istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea şi a lui Neagoe. Compoziţia a avut şi o versiune romînă în sec. XVII. Despre epoca lui Mihai Viteazul a rămas numai un fragment, deductibil prin analiză şi intitulat Cronica Buzeştilor. Asupra epocii de la 1601 la 1618 există cronica în versuri neogrece a lui Matei mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac pînă la domnia lui Mihai, precum şi pentru epoca lui Matei Basarab şi a urmaşului său Constantin Cîrnul, există fragmente care presupun alţi redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutură au fost topite laolaltă de un cronicar de la sfîrşitul secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a împlinit din partea sa letopiseţul pînă la sfîrşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor dată acestei porţiuni (1654—1688). Stilul e savuros vulgar, cu citaţii răzbunătoare şi văietături comice. Mihnea vine cu tătarii “ca nişte draci”. El “au fost de neamul lui grec cămătar, tată-său l-au chemat Iane Surdul”. Stroie vornicul Leurdeanul şi Dumitraşco velvistier Ţărigrădeanul sunt “două vase rele, unul romînesc, altul grecesc”, sfătuite de “diavolul, pizmaşul neamului omenesc”. “Că adevăr, cum nu se poate face din mărăcine struguri şi din rug smochine, aşa nu se poate face din neamul rău bun; ci din varza cea rea ce-i zic morococean, au ieşit fiiu-său şi mai morococean el” (asta se spune despre fiul Radului Armaşul Vărzariul). Cronicarul înregistrează cu satisfacţie un necaz tragicomic al lui Gligoraşcu-vodă: “...şi lui încă-i trimise Dumnezeu judecată, că se bolnăvi un cocon ce avea, foarte rău, şi făcea grozăvii multe, că era mic, înfăşat, iar el sărea ca unul de 30 de ani, şi tot sbiera şi ţipa ca caii, pînă-şi deade duhul...” Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino în trapezăria mănăstirii Snagov e povestită cu emoţie. Letopiseţului cantacuzinesc i se răspunde printr-o altă istorie de partid zisă Cronica Bălenilor, care este atribuită lui Radu Popescu († c. 1729). Aci toate acuzaţiile Cantacuzinilor sunt “neşte amestecături”. Acestora numai “li s-au nălucit” de trădare din partea lui Gh. Băleanu, aşa ca “să fie totdeauna ei mai mari”. Şerban, domnul, e “lup turbat”. Poezia ciudei devine o caracteristică a cronicii munteneşti, care e mai nervos dramatică, mai familiară. Antonie-vodă e zugrăvit foarte viu, ca o victimă senilă: “atîta îi scurtase toate veniturile, cît nici de mîncare nu era sătul şi de băutură, că-i da cît vrea ei, în zi de dulce carne cu apă şi cu sare, în zi de sec linte şi fasole cu apă şi cu sare, vin îi da împuţit, ci trimitea cu urcioarele în tîrg Antonie-vodă şi fie-său Nea-goe-vodă cu bani refenea, căci îi zicea tată-său că are doamnă şi coconi, ci să dea mai mult, şi aşa vieţuia Antonie-vodă!” Arestarea Cantacuzinilor la Adrianopol are mari mişcări de scenă: “...Deci mergînd domnul cu boiarii la vizirul şi aştepta caftanul, începu a întreba: Care este Mareş? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară. Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară...” etc. O nouă cronică de acelaşi în cinstea Brîncoveanului dezvăluie plenitudinea talentului dramatic. Îl vedem pe Brîncoveanu jucînd surprinderea de a fi ales domn, lăsîndu-se împins de la spate: “Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn; el zise: Dar ce aş vrea eu cu domnia? de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebueşte să fiu”. Cutare comedie e vrednică de imaginaţia lui Lorenzo de Medici. Un pretendent la tron pică în mîinile Brîncoveanului, care are gustul de a da împricinatului savante onoruri voievodale. “Domnul” cu suita lui în fiare şi cătuşi, sprijinit de subţiori, e dus cu pompă de bîlci pînă în divan, unde îl ia în primire adevăratul vodă, mustrîndu-l mieros. O altă uimitoare scenă este aceea în care Brîncoveanu, iritat de jafurile clucerului Costandin Ştirbeiu, îl cheamă la sine şi-l împroaşcă cu o enumeraţie furtunoasă de dovezi infamante: “...Dar pînă cînd aceste jafuri să le faci, cluciare Costandine, că din nimica, eu te-am rădicat şi te-ai făcut slugiar mare, comis mare, şi cluciar mare, al şeasele scaun al divanului, şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios” şi celelalte. Tot Radu Popescu devine mai încolo panegiristul lui N. Mavrocordat, dovedind aceeaşi răutate plastică observabilă în infernala relaţie despre viermi albi cu capetele negre ce ar fi ieşit din groapa serdarului Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujbă pe cronicar!). Pentru domnia lui Brîncoveanu s-a găsit un cronicar oficial în persoana lui Radu Greceanu, care dă un răboj monoton de conace, răscumpărat prin spectacolul unor amănunţimi ceremoniale. Cantacuzinii dădură din sînul lor un om foarte învăţat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, căruia i se datoreşte o Istoria Ţării Romîneşti, scurtă dizertaţie asupra originilor, erudită dar cam caragialescă (“au făcut, aşa adecă-te ca nu cumvaşi...”), fără vreo deosebită valoare literară. De la un simplu călugăr din Rîmnic, Dionisie Eclisiarhul, deţinem b. o cronică naivă, însă cu atît mai gustoasă, asupra evenimentelor pînă la domnia lui Caragea (1814). Acesta are o viziune terestră (ne dă lista de preţuri de la bou pînă la puiul de găină) şi o imaginaţie istorică de Alixăndrie, condei caricatural şi trăsătură grasă, pitoresc vulgară. Boierii care au mers la Ţarigrad cu gînd să pună domn pe Ştefan Pîrscoveanul “au rămas cu buzele umflate”, căci se alesese Ipsilant. Judecătorii “au pravili cu foile de piele, şi încotro voieşte într-acolo o întinde să iasă banii”. Moruzi era “străcurînd ţinţariul şi înghiţînd cămila”. Cronicarul e curios şi a aflat de fabricaţia “secreturilor” cu “putoare iute” ale ruşilor, încărcate cu “otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte, de pe la spiţeriile împărăteşti de la Hindiea”. O întîmplare de mare comedie, care a atras atenţia lui Caragiale, este aceea cu Căpitan-paşa căruia i s-a năzărit la Bucureşti să cheltuiască cu jupînesele şi care e înşelat de boieri cu “muieri podărese” prezentate de vel-postelnic: “iată aceasta e Brîncoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corneasca, aceasta e cutare, şi aceasta e cutare Filipeasca”. Precursor al lui Conu Leonida şi al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare în “politica externă”. El ne vorbeşte de “rumînia” (şerbia) Franţei, de Bonaparte cum “au intrat cum am zîce pe subt pielea tuturor mini-ştrilor şi a tuturor boierilor mari ai Franţei, de “Spanioru”, de “craiul Portucalii”, de Constandin, fratele ţarului Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: “poftim să mergem la frate-mieu împăratul la Petruburg, să facem pace”. Desigur că Ianache Văcărescul e un om mult mai cult, un adevărat intelectual, iar a sa Istorie a preaputernicilor împăraţi, un compendiu în înţelesul modern al cuvîntului. De la 1770 pînă la 1788 această istorie e un memorial plin de momente vii, superior notate, în care intuirea mecanismului vieţii politice este ageră şi sobru exprimată. Neuitată este scena primirii la curtea din Viena a cronicarului, de către Iosef II, circumstanţiată, demnă, fără neghioabe admiraţii, vie parcă de ieri. D. CANTEMIR D. Cantemir (1673—1723) e un erudit de faimă europeană,voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru. Autor între altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisă latineşte, care i-a făcut renumele în Occident, întrucît ne priveşte, interesează prin Divanul seau gîlceava înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu trupul, compunere şcolărească, şi prin mai matura Istorie ieroglifică. Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemănare cu dialogurile de mai tîrziu ale lui Leopardi. Omul cu aspiraţiile lui morale e pus în faţa implacabilei Firi, care se aşează în poziţia ispititoare a lui Mefistofeles. “Văd — obiectează Înţeleptul în frumoase imagini de risipire — frumuseţile şi podoaba ta ca iarba şi ca floarea ierbei, bunurile tale — pulbere şi fum, carile cu mare grosime în aer se înalţă şi, îndată răschirîndu-se, ca cînd n-ar fi fost, se fac”. Dar Lumea îi pune înainte avuţia, izbînzile, gloria, şi Înţeleptul însuşi, devenit Faust, mărturiseşte sincer dorinţele: “Eu poftesc avuţiă... O, lume! Eu poftesc mai mult: ca vestit şi cu nume mare să mă fac... O, lume! Eu poftesc tîrguri şi cetăţi... O, lume! Eu, după acestea după toate, şi cinste politicească cer şi poftesc... O, lume! Eu decît aceasta şi mai mare cinste îmi poftesc: şi între stăpîniri să mă învrednicesc. “Lumea îl sfătuieşte să ucidă, să jefuiască. Înţeleptul ar voi şi împărăţia cerului, gloria pămîntească părîndu-i-se şubredă. Acum scriitorul izbucneşte într-o invocaţie furtunoasă a gloriilor apuse: “Unde este Kyros şi Cresos? Unde este Xerxes şi Artaxerxes?” Iar Lumea îi răspunde cu blînd sarcasm: “Să ştii, că numai cu o feleagă de pînze învăliţi, ca cum ar fi în cămeaşa cea de mătasă învăscuţi; şi într-un sicriu aşezaţi, ca în haina cea de purpură mohorîtă îmbrăcaţi; şi în gropniţă aruncaţi, ca în saraiurile şi palaturile cele mari şi desfătate aşezaţi, s-au dusu-se; iară altă nemică nici în sin, nici în spate n-au rădicat, cu sine să ducă”. Mai tîrziu disputa devine aridă şi de un ascetism pedant, dar trebuie să se recunoască lui Cantemir meritul de a căuta întîiul termeni filozofici (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos), în slujba unui spiritualism naturalist de speţă paracelsiană. Vanhelmontian în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenţi, blas), Cantemir dizertează cu mult umor dialectic despre intolerabila condiţie a omului (“tragicul” existenţei am zice azi), pus să dibuiască în noaptea neagră a ştiinţei umane. Filozoful propune “trăsnetul fulgerător inelectual”. Un interesant capitol despre “timp” ajunge la încheierea că timpul nu e categorie ci o esenţă în Dumnezeu, locul de explicaţie a Spiritului. Un punct atrage chiar atenţia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolut: “Timpul trebuie să fie călăuza creaturii către supraintelectualul, unicul etern şi indefinit Dumnezeu”. Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard romînesc, asupra tîlcului politic al căruia, destul de străveziu, s-a insistat cu exces. Corbul (Brîncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor şi să se înscăuneze Struţocămila (Mihai Racoviţă). Vidra se apără ţinînd un discurs după toate regulile retoricii (“Vestita axiomă între cei fiziceşti filosofi este că cel deasemenea iubeşte pre cel şie deasemenea...”), Bîtlanul denunţă caracterul amfibiu al Vidrei, care la rîndu-i ironizează dubla înfăţişare a Bîtla-nului, “pasăre de apă sau peşte de aer”. Un proces identic se iscă cu privire la Struţocămilă (văzută ca animal himeric), care după “socoteala loghicească” “dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struţ aplos nu este, de aer nu este, de apă nu este”, ci “traghelaful firii” din ambele monarhii. O călătorie fabuloasă pe apa Nilului în sus, făcută de Cămilă, e prilej de uimitoare descripţii în caligrafie persană: “...Aşa dară despre răsărit bălţile, munţii şi locul se avea; iară despre apus, adecă din cotro Nilul venea şi anapetele bălţilor îngemănîndu-se se despărţea, într-alt chip era; că pre cît munţii acei din stînga şi din dreapta se înălţa (că şi a munţilor înălţime, ca la cinci mile se socotea), pre atît locul din dos se ridica, şi cu vîrfurile munţilor de tocma cîmpul despre apus în lat şi în lung se întindea; prin mijlocul a căruia, apa Nilului din izvoarele de unde ieşia, spre bălţile ce-l sprijinea, lin şi frumos cura. Iară pre şesurile cîmpului aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte, de apă atîta cîmpul cu otavă înverzea, cît ochilor, preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi se părea, în carile tot chipul de flori, din fire răsărite, ca cum cu mîna în grădină, pre rînd şi pre socoteală ar fi sădite, cuvios se împrăştia, şi cînd zepfirul, vîntul despre apus, aburea, tot feliu de bună şi dulce mirosală de pre flori scornea... Miraculosul oriental din capiştea zeiţei Pleonexia făcută din cristal dă pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineţă de tonuri este desenul de atenţii miniaturale al Cameleonului. Romanul colcăie de astfel de măiestrii caligrafice, precum este exuberant în expresii plastice. Vidra e “jigania cu talpă de gîscă, cu colţii de ştiucă”, “vulpea peştelui şi peştele vulpii”. Dulful (balena) e “porc peştit” şi “peşte porcit”. În cursul operei sunt şi numeroase “eleghii” în aceeaşi cadenţă populară şi cu o nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei ţărăneşti: “Eu m-am vechit, m-am veştejit şi ca florile de brumă m-am ofilit, soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vînturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au îmbătrînit, nopţile m-au schimosit şi, decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit; iară acesta nou, vios, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este; ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumazii păunului, sprîncenele corbului, părul sobolului, mîinile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vîrtutea colunului are.” TRADUCERI, APOCRIFE, MEDIEVALITĂŢI ÎNTÎRZIATE, CĂRŢI DE COLPORTAJ O sumedenie de traduceri au circulat încă din a doua jumătate a veacului XVI, dar mai ales în secolele XVII şi XVIII, întîi din slavonă apoi din prototipi elini şi neogreci. Ele au un aspect foarte medieval, fiindcă le găsim în toate literaturile cu cîteva secole mai înainte. Apocrifele religioase abundă cu privire la Vechiul şi la Noul Testament. Din ele se putea afla că Adam a murit tînjind după măslinul sfînt, că Satana a furat veşmîntul Domnului, că Moise copil a luat jăratic în gură şi alte de acestea. S-au devorat vieţile de sfinţi (Gheorghe, Vasile cel Nou, Paraschiva, Sisoe), apocalipsele, tot ce cuprindea descinderi şi ascensiuni (Viaţa sfîntului Vasilie cel nou şi înfricoşatele vămi ale văzduhului, Cuvînt de înblare pre la munci). Theodora, îmbăiată cu untdelemn turnat din vase despecetluite de către tineri frumoşi, păşeşte pe porţile cerului de cristal curat aşa cum Dante purificat cu rouă intră în Purgatoriu. Demonii au şi în aceste scrieri raporturi simbolice cu păcatele. La vama lăcomiei dracii sunt groşi, graşi şi poartă blide şi căldări cu bucate puturoase. Într-o versiune mai nouă e o vamă a muierilor în care se pedepseşte sulemeneala, şi una pentru aceia care beau tutun sau trag tabac. Aci dracii sunt plini de fum şi stau toţi cu lulele în gură, avînd şi tabacheri, şi slobozesc pe nări fum ca din cuptor. Economia infernului este însă rudimentară, fără o ierarhie raţională a pedepselor. O biată femeie care a tras cu urechea este spînzurată de respectivul organ. Foarte răspîndite au fost textele ocultistice (conjuraţii, descîntece, amulete, horoscoape, zodiace), rojdanicele (horoscoape de nativitate, fixe), calendarele, gromovnicele, trepetnicele. Fiziologul nu e decît un bestiariu medieval. Avem şi o “istorie a poamelor”, soi de Martyre de St. Bachus (“Cînd împărăţea preaslăvita Gutue şi oblăduia vestitul Chitru...”). Un Gherman Vlahul ar fi tradus înainte de 1592 Fiore di virtù de Tommaso Gozzadini, culegere de sentinţe şi pilde morale, mai cunoscute sub numele de Albinuşa şi Floarea darurilor. Avem şi o Isopie. Bineînţeles, Alixăndria falsului Callisthenes a avut expansiune mare, întîia tălmăcire fiind anterioară anului 1620. Prin prelucrarea latină a lui Guido delle Colonne a pătruns la noi, sub numele de Troada, chiar Roman de Troie al lui Benoît de Sainte-Maure (copie din 1766). Printr-un intermediu grecesc a răzbătut romanul de piraterie Pierre de Provence et la belle Maguelonne (Imberie şi Margarona), apoi Paris et Vienne al lui Pierre de la Sippade, prin dubla cale a unei prelucrări italiene şi a Erotocritului grecului Cornaros. O copie din 1779 ne aduce, indirect, Le sottilissime astuzie di Bertoldo de Giulio Cesare Croce. A lui Iliodor istorie ethiopicească s-a tradus în a doua jumătate a secolului XVIII, de cînd avem şi traducerea Halimalei (Aravicon Mithologicon), Varlaam şi Ioasaf a fost tradus din slavonă de Udrişte Năsturel, cumnat al lui Matei Basarab. S-au tălmăcit şi Archirie şi Anadan, Sindipa. O Odisia lui Omir se găseşte într-o copie de la finele secolului XVIII, o Istorie a lui Irodot e din veacul XVII. Vestita Hristoitie, manual de bună creştere, a fost prelucrată în versuri de protosinghelul Naum Rîmniceanu. Prototipul ei este De civilitate morum puerilum a lui Erasm. Ceasornicul domnilor e o prelucrare a lui N. Costin după Antonio de Guevara. Toate acestea reprezintă însă numai un material care a rămas neprelucrat artisticeşte. POEZIA Deşi Hasdeu pretindea a fi găsit într-o psaltire versuri războinice compuse de chiar Ştefan cel Mare, întîiele stihuri (slavone) ce se cunosc sunt ale lui Udrişte Năsturel din Molitvenicul slav de la 1635, repetate apoi în Pravila de la Govora din 1640. Întîia epigramă romînă vine ca un răspuns în Cartea de învăţătură a mitropolitului Varlaam (Iaşi, 1643): Deşi vezi cîndva sămn groaznic, Să nu te miri cînd se arată puternic. Sunt în total 12 versuri stîngace, făcute în sudori, după care urmară şi altele. Într-un grup de 8 stihuri ale lui Varlaam găsim şi o primă “imagine”: Valuri multe rădică furtuna pre mare, mai vîrtos gîndul omului întru lucrul ce are. Abia Miron Costin poate fi socotit ca un liric în adevăratul sens al cuvîntului (dădea şi cîteva lămuriri despre “stihoslovie”). În Viaţa lumii este, dacă nu multă poezie, măcar o vibraţie a deşertăciunii, de altfel de origine populară: Lumii cînt cu jale cumplită viaţă, cu grije şi primejdii, cum iaste şi aţa... Fum şi umbră sunt toate, visuri şi păreare, ce nu petreace lumea? şi în ce nu-i cu dureare? Spuma mării şi nori supt ceriu trecător... Punctul vital îl formează trecerea psalmodică a împăraţilor: Unde-s a lumii împăraţi? unde iaste Xerxis? Alexandru Machidon? unde-i Artaxerxis? Avgust, Pompei şi Chesariu? Ei au luat lumea, pre toţi i-au stins cu vreame, ca pre nişte spume. Luînd pildă de la polonul Jan Kochanowski, mitropolitul Dosoftei (1624—1694) publică în 1673 Psaltirea în versuri. Talentul nu-i lipsea, dovadă comentariul la capul de bour dintr-o epigramă, mic tablou: Pre cîtu-i de mare hiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pămînt îşi pleacă. Tălmăcirea e mai mult o variaţie lirică în jurul textului, cu introduceri de instrumente autohtone într-un loc, care dau strofei o mare vibraţie simfonică: Cîntaţi Domnului în strune, Viersul de psalomi să urle, În cobuz de viersuri bune, Cu bucium de corn de buor, Şi din ferecate surle; Să răsune pînă-n nuor... cu evocări realistice de animale grele (fiind vorba de grădină): O scurmară vierii cei groşi de la luncă, Şi zimbrii o pasc şi-n coarne-o aruncă. Dosoftei are vorba materială ce dă corp mîhnirilor abstracte: La apa Vavilonului Jălind de ţara Domnului; Acolo şăzum şi plînsem La voroavă, ce ne strînsem. Şi cu inimă amară Prin Sion şi pentru ţară Aducîndu-ne aminte, Plîngeam cu lacrămi fierbinte, Şi bucine ferecate Lăsam pren sălci aninate. Un braşovean, Teodor Ivanovici Corbe, stihui şi el la 1720, în Kiev, Psaltirea, iar înaintea lui un Istvan Fogaraşi, romîn calvin, în versuri, precum se vede dintr-o copie a lui Ion Viszki din 1697. Cîntecele de stea, căzute în folclor, au fost la început nişte laude religioase ca ale lui Iacopone da Todi. Vestitul Stabat, atribuit acestuia, apare într-un astfel de cîntec cules de Anton Pann. În 1768 iese la Cluj o culegere de Cîntece cîmpeneşti cu glasuri romîneşti pentru “voia fetelor, nevestelor”, de un “holtei”: Dragostele tinerele Nu se fac din miere, ele, Da’ din buze subţirele Şi din grumazi cu mărgele... Un număr de cronici rimate din a doua jumătate a secolului XVIII aparţin unei producţii mahalageşti, cu stîngăcii savante, ritmuri inegale şi o mare măscărie populară, prevestind pseudofolclorul suprarealist, exemplu Istoria Ţării Romîneşti de la leatu 1769 şi a Bucureştilor, săracii: Ce să vezi şi ce să zici? O grămadă de calici, Toate uliţele pline De mişei, de porci de cîine, Cu cîte un peşkir legat de mîni Şi-n cap pene de găini. Uciderea lui Grigore Ghica (1777) a avut ecou atît în Moldova cît şi în Muntenia. Cronicile rimate respective au mişcări de Vicleim: Iar Grigorie-vodă Ghica Noaptea şi cu masalale, Porunci să-i tragă butca, Mergînd pînă la un locu, Şi aşa au purces pă vale, Stătu de oftă cu focu. Întîiul adevărat poem burlesc muntean este Povestea mavroghenească a pitarului Hristache, în metru de cîntec de stea, într-un amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, grecisme şi radicale. Avem de-a face cu o critică de exponent al păturii joase, comic bombastică, prăpăstioasă, răzbunătoare, miticistă, zeflemistă la modul bucureştean: Nu trecu cîteva zile Ş-auzim de domn că vine, Unul ce a fost în treabă: Dragoman pe Marea Albă. Purtările domnului sunt descrise cu minunare sceptică de cetăţean păţit şi cu o suspectare ce insinuează scrîntirea. Scriitorul umflă, recalcitrant la orice administraţie, dînd actelor domnului o grasă coloare de obstinaţie absurdă şi ţicnită. O sală de arme, indiciu al unui estetism muzeal, devine o încăpere de ospiciu, în mijlocul căreia domnul ni se arată ca o jivină rea, lătrătoare şi incontinentă. Totul e înfăţişat maniacal, necurat, într-o foarte grotescă litografie populară: Nu mergea cu pompă mare, Ci călare voiniceşte. Şi la cap legat turceşte; Cu galeongii dinpreună Şi mazdrac ţiind în mînă, Şi pe unde nu gîndeai P-acolo-l întîlneai. Tiptil, pe jos şi călare, Prin tîrg şi prin mahalale; Uneori în port turcesc, Alteori călugăresc. Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întîmplare de vornicul Alexandru Beldiman are aerul unei poliloghii umoristice, fiind de fapt o cronică a răzmeriţei de la 1821. Autorul vedea lucrurile la modul sublim şi socotea că ar fi avut nevoie de concursul lui Heraclit şi al lui Young: Aice am trebuinţă pe Iraclit să aduc. Starea Moldovei să plîngă, sau să pui să scrie Jung. În 4.260 versuri se descrie monoton şi mecanic, cu săltări înveselitoare uneori, un eveniment în sine prozaic, şi doar pe alocuri dăm de cîte o caricatură morală, de cîte o scenă mai plastică: Curgeau oile pe drumuri, toate gata a făta, Cinci oca nu trăgea una, şi cine mai căuta; Intra în Iaşi o mulţime, atît din jos şi din sus, Şi peste trei-patru zile auzeai cum că oi nu-s. MITURILE Patru mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzînd a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Intîiul, Traian şi Dochia, simbolizează constituirea însăşi a poporului romîn. El a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care împietreşte cu oile sale fugind de Traian), însă cu elemente populare şi cu o legendă cantemiriană. Mioriţa, istoria ciobanului care voieşte a fi înmormîntat lîngă oile sale, simbolizează existenţa pastorală a poporului romîn şi exprimă viziunea franciscan-panteistică a morţii la individul romîn. Acest mit a ajuns să fie socotit de unii Divina noastră Comedie. Meşterul Manole (povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii) e mitul estetic, indicînd concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei. În sfîrşit, Zburătorul e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia romînă, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei. Pe lîngă aceste patru mituri încearcă să se ridice şi altele îmbrăţişînd mai cu seamă domeniul religiosului. Capitolul II “CLASICII” ÎNTÎRZIAŢI OCCIDENTALIZAREA Ţările romîne n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală. Cînd vorbim de “occidentalizare”, înţelegem adaptarea la noţiunea de “literatură” a Occidentului. Cu toate că semne de schimbare se văd încă din jurul anului 1700, cultura rămînea orientală, adică exclusiv religioasă. Dimitrie Cantemir, pe care noi îl cunoaştem cu veşmintele europeneşti, îmbrăcă totuşi ca domn straiele ţării şi nu se gîndi deloc să cultive poezia, teatrul, să facă şcoli cu preocupări literare. Alunecarea înceată a moravurilor s-a făcut nu atît prin mergerea romînilor în Apus, cît prin coborîrea acestui Apus asupra noastră în chipul presiunii politice. Austria, Rusia (la începutul occidentalizării ei) se amestecă din ce în ce mai mult în treburile ţărilor dunărene, şi “nemţii cu coadă” sunt tot mai des văzuţi pe aceste meleaguri. Epoca fanariotă a contribuit şi ea la dezorientalizare. Grecii aveau puternice legături cu Apusul, îndeosebi cu Italia, şi de foarte multe ori autorii francezi şi italieni ne-au sosit prin Arhipelag. Vreme de un secol pregătirea pentru intrarea în altă lume se face în limbă. Graiul bisericesc nu mai este îndestulător spre a exprima noţiuni mai tehnice şi limba se neologizează. La Miron şi Nicolae Costin, Niculce, Axinte Uricarul, D. Cantemir, Radu Popescu, Greceanu, Stolnicul Cantacuzino întîlnim numeroase elemente noi, printre care sunt de notat acelea din ramura literară: eleghie, comedie, melanholie, simfonie, fantasie. În Ardeal, agentul occidentalizării fu catolicismul. La 5 septemvrie 1700 se semnă definitiv în Alba-Iulia actul de unire, în urma căruia romînii aderenţi ai noii biserici căpătau în Blaj un seminar, afară de un număr de burse (prilejuri de a veni în contact cu Apusul) la “Colegiul Pazmanyan” şi “Colegiul Sfînta Barbara” din Viena şi la “De Propaganda Fide” din Roma. Aşa se ivi şcoala blăjeană, ai cărei iluştri exponenţi sunt Samuil Micu-Clain (1745—1806), Gheorghe Şincai (1754—1816) şi Petru Maior (1760—1821), dintre care ultimii doi au stat cinci ani la Roma. Efectul şederii în Cetatea eternă îl mărturi-seşte Şincai însuşi: Timp de cinci ani petrecut-am la Roma şi-n vremea aceasta, Vrednic de laur fiind, mi s-au dat cele două diplome. Roma în studii mi-a fost de-ajutor şi-i aduc mulţumire, Căci bibliotecile ei mi-au fost totdeauna deschise. Din păcate, artele, literatura Italiei n-au ispitit pe aceşti austeri teologi, ale căror opere au caracter religios şi didactic. Umanismul lor, întîrziat şi restrîns, e preţios nu în sine, căci latineşte au ştiut şi alţii, ci prin faptul că putea participa la el o clasă întreagă de oameni. Asta a permis studiile de istorie şi de filologie. Hronica romînilor de G. Şincai (Buda, 1808, 1809) e o compilaţie de manieră cam medievală, sprijinită însă pe un material enorm. În filologie se observă două tendinţe: de a dovedi cu orice chip că majoritatea cuvintelor sunt de origine latină şi de a elimina rămăşiţele graiului “varvarelor ghinte”, adică slavonismele. Spre deosebire de Clain şi Şincai, Maior crede limba romînă derivată nu din latina clasică, ci din cea vulgară. Transcripţiile cu literă latină nu sunt simple substituţii de semne, ci ortografieri etimologice. “Adică” se scrie “adeque”, “care”, “guare”. Etimologiile sunt de fantezie. Tîlharul e un purtător de săgeţi, un telifer, birăul e un vir magnus, tînguirea vine de la tundere, fiindcă jeluitorii se tund. Totuşi se face o mare nedreptate latiniştilor cu privire la neologismele adoptate. O mare parte din formele propuse de ei au fost absorbite de limbă: cauză, siguranţă, evidenţă, providenţă, anticipaţie, conversaţie, educaţie, explicaţie, ocupaţie, ediţie, tradiţie, important, consecvent, evident. Tot mai numeroase se fac traducerile din literaturile occidentale, adesea prin mijlocirea unui text neogrec. Se oferă tălmăciri din . Boierimea se abonează la jurnalele apusene şi-şi agoniseşte biblioteci cu cărţi franceze şi italiene. VĂCĂREŞTII (IENACHE, ALECU, NICOLAE) De la Ienache Văcărescu a rămas o gramatică în două ediţii, una la Rîmnic, din 1787, Observaţiuni sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumîneşti, în care dă şi un mic tratat de prozodie, cu exemple personale, deşi se arăta sceptic cu privire la folosul lui: Gramatica e meşteşug ce-arat-alcătuire, Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire, Ş-a scrie încă într-ales cu reguli arătate, Pe toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate, Şi versuri înmeşteşugite învaţă d-a se face, Siliţi-vă a o-nvăţa!... sau faceţi cum vă place. Poeziile lui Ienache sunt cvasi-lăutăreşti: Amărîtă turturea, Cînd rămîne singurea Căci soţia şi-a răpus, Jalea ei nu e de spus. Poetul adaugă oarecari comentarii: Dar eu om de naltă fire, Decît ea mai cu simţire, Cum poate să-mi fie bine?... Oh! amar şi vai de mine! Iubirea e “laţ” ori “magnit”, iar femeia e un canar hrăpitor de inimi. Nota Văcărescului e o anume concizie sentenţioasă care subjugă memoria: La o-ntristare Nu-i mîngîiere, Amară floare, Nici e putinţă ’Ncît cel ce-o are Acel ce pere Să-şi roage moarte, Să-ţi dea credinţă, N-ai ce să faci! Trebui să taci! Mult celebrata Într-o grădină, socotită traducere din Goethe, vine dintr-un izvor grec. Alecu, fiul lui Ienache, strînge şi el, într-o “condicuţă” pentru “trebuinţele” lui, cîteva strofe, caracterizate printr-un patos jălalnic: De lacrămi vărs pîrae Cu groaznică văpaie. Şi poeziile lui sunt cîntece de lume, cu un mic totuşi proces de elaboraţiune cultă, imagini de interior boieresc, tablouri, oglinzi şi chipul femeii răsfrînt în ele: Oglinda cînd ţi-a arăta Întreagă frumuseţea ta, Atunci şi tu ca mine Te-ai închina la tine. Nicolae, alt fiu al lui Ienache, aduce, mereu pe un fond popular, un stil mai viril, cu elanuri haiduceşti şi repezi imagini (perspectiva defileurilor, puşca astupată de greieri): Roibule, mi te găteşte, Daleo, daleo, dragă durdă, Şalele-ţi înţepeneşte, Fă-te-ncoace, nu fi surdă, Să mă duci peste pripoare, Vin să te-ngrijesc mai bine Văi şi coaste la strîmtoare, C-a-mpuiat grierii-n tine, Pe potecă fără soare. Daleo, daleo, vai de mine. MATEI MILU De la Matei Milu (mort prin 1801—1802) au rămas un fel de “caractere” de forma ghicitorilor. Micile caricaturi într-un limbaj bufon romîno-turco-grec sunt pline de savoare. Iată un strîmb încrezut: Un om nalt şi deşirat, La faţă foarte scurmat, Cu barbă dintr-însu, Vrednic de tot rîsu, Umblă crăcănat, Din şolduri legănat, La chip urît şi slut, Are un picior mai scurt, Se socoteşte ariftè, Ocara lumii şi eglengè, Se mîndreşte, fuduleşte, Gîci cine este... o bătrînă cochetă: Pe aceasta îi gîci-o, Grăieşte cu necontenire, Lesne îi nimeri-o: Răcneşte, ţipă de pieire. O babă cu fumuri de frumoasă, Se împodobeşte, zarifefseşte, Dar o foarte mare mincinoasă, Se pudruieşte şi sulimeneşte. Zavistnică, clevetitoare, Gîci cine este... Ocarnică, hulitoare, un înfumurat: Altul este înalt, La gît sugrumat, Cu capul pe spate, Cu nările umflate, Mari lucruri grăieşte, Pe nime nu socoteşte, Foarte înfumurat, Cu samur îmbrăcat, Fără nici o stare, Casă nicăiuri n-are, Nimărui nu mai plăteşte. Gîci ş-acesta cine este. VASILE AARON ŞI ION BARAC Dacă nu s-ar amesteca în opera lor elemente ale veacului XVIII, Vasile Aaron şi Ion Barac ar fi întîii poeţi de fază medievală, prin încercarea de a preface materia evangelică şi clasică. Amîndoi sunt nişte remarcabili vulgarizatori, vorbind poporului în limba şi ritmica lui. Vasile Aaron († 1822) are chiar noţiunea sonorităţii (“dulceaţa versurilor”) şi dă cititorilor instrucţii de respiraţie, pe versuri anodine: Omul cît să naşte... cu cît să măreşte, Grija şi năcazul... încă cu el creşte... Te rog, o, iubite!... mai vină la noi, Să mai grăim ceva... şi despre nevoi. Scrierea cea mai notabilă a lui Aaron este Patimile şi moartea a Domnului şi Mîntuitorului nostru IsăusîHăristoîs, inspirată de Der Messias al lui Klopstock. E o merituoasă operă de divulgare în versuri bine rostogolite, cu încercări modeste de a sugera paradisiacul, simfonicul, fulgurantul şi sfînta veselie a duhurilor: Atunci tot limbul răsună Şi saltă de voie bună. De un merit superior este Istorie despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă a lui Ioan Popovici Barac, traducător din Halimà, din Shakespeare, editor a o mulţime de scrieri populare obscure, versificator după Iosephus Flavius al unui poem Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului. Arghir umblă prin lume după Ileana cea vrăjită şi o găseşte după un şir de piedici fabuloase. Naraţiunea lui Barac are farmec (bineînţeles, nu e originală ci prelucrată după Argirus Historiaja a ungurului Albert Gergey) şi o certă coloare. În drum spre Neagra-Cetate, Arghir dă de un soi de Polifem monocular, care-i oferă o cină gigantică: Acest uriaş îndată Cu o cină se arată, În frigare vrînd să tragă O căprioară întreagă. Face cină boierească, Ca pre Arghir să-l cinstească, Masa lîngă foc o pune, La lumina de tăciune: Şi şed toţi pe lîngă vatră Pe cîte un sghiab de piatră. Arghir pînă să îmbuce O ploscă de vin aduce Dintr-ale sale merinde, Care foarte bine prinde. Uriaşul, dacă-l gustă, Cu stomac ca de lăcustă, Iar fi plăcut ca să tragă Pe gîtu-şi o bute-ntreagă. Grădina cea plină de fragranţă a Ilenei în care adoarme Arghir este evocată floare cu floare, după metoda pictorilor primitivi. Tema aceasta a grădinii, venită din Orient, a culminat în poezia Renaşterii, spre a se reînnoi prin simbolişti: Cît au călcat cu piciorul, N-au mai văzut crăişorul Cîte flori împodobite, Cîte rîuri limpezite! Oh! cîţi trandafiri miroase Cu foi rumene, frumoase! Rosmarinii au verdeaţă Şi garoafele roşeaţă. Aici crinul să albeşte, Colea nardul frumos creşte. Chedrul ramurile-şi tinde, Care mult văzduh cuprinde. Chiprul frunze înverzeşte, Şi văzduhul le clăteşte. Izvoarele curg răcite, Ca cristalul limpezite. Barac are, în numeroasele lui prelucrări, un adevărat geniu al titlului analitic care taie răsuflarea: Patimile cele mari şi minunate ale unei mademoizelle cu numele Cartigam care fusese fiica unui Paşă turcesc anume Ibrahim de la Anadol şi ia căzuse în robia creştinilor cînd au bătut pre turci şi i-au scos din ţara ungurească, din Buda capitala ţării, unde lăcuisă Paşa turcesc mulţi ani, apoi fu botezată Hristina în Pariz şi făcută grofiţă. D. ŢICHINDEAL Fabulele, în proză, ale bănăţeanului Dimitrie Ţichindeal (1775— 1818), de care s-a făcut un caz nemeritat (traduceri de altfel după fabulele sîrbeşti ale lui Dositei Obradovici), n-au nici o însemnătate literară. IOAN BUDAI-DELEANU Ioan Budai-Deleanu (c. 1760—1820) din Cigmău, sat pe valea Mureşului, e adevăratul poet al latiniştilor. Crescut în şcolile de la Blaj şi Viena, el avea o desăvîrşită cunoştinţă a literaturilor clasice şi moderne (italiană întîi, germană, franceză, poate engleză). Ţiganiada lui urmează exemplul Vedrei răpite a lui Tassoni, nu fără numeroase alte infiltraţiuni, şi este povestea eroi-comică a unor ţigani înarmaţi de Vlad Ţepeş să ţină piept turcilor, care însă din poltronerie comit o sumedenie de încurcături. Intră şi miraculos creştin, fiindcă arhanghelul Mihail cu ceata lui ajută pe Ţepeş împotriva păgînilor asistaţi de oştile Satanei. Eroul principal romanţios este Parpangel, în alergare neostenită după a sa Romica. O mulţime de reminiscenţe clasice sunt folosite în noua epopee, cu efecte comice, dat fiind mediul degradat. Vocaţia lui Budai-Deleanu e în direcţia verbală, şi numele ţiganilor formează un genial catalog grotesc de sonuri: Aordel, Corcodel, Cucavel, Guladel, Parpangel, Parnavel, Şuvel, Bambul, Bobul, Bumbul, Ghiţul, Gogul, Ciuntul, Dondul, Huţul, Sfîrcul, Bălăban, Găvan, Giolban, Gogoman, Goleman, Călăban, Zăgan, Cîrlig, Covrig, Ciormoi, Dîrboi, Şoşoi, Colbei, Cornei, Hărgău, Janalău, Butea, Cercea, Şperlea, Ţintea, Dodea, Gîrlea, Baroreu, Boroşmîndru, Buluţ, Ciurilă, Papuc, Papară, Tandaler, Burlă, Căcîga. Lexicul de idei reprezintă şi el o adevărată orchestră burlescă, întemeiată mai ales pe onomatopee. Cacîga aruncă o bebee, Gogul tocoroseşte, Goleman se născocoară, Bobul n-a mîncat ştirigoaie, focul scoate bobătaie, ţiganii sunt ciuhoşi, sunt dîrdale, se cocorăsc, fac nătării, ciorobor, lolot, se lolăiesc, se lolotesc, strigă hoha, bura-bura, bat lela, tinerii se înlibovesc, ciocoii se ciocotniţesc, se cilibesc, sufletele bujdesc pe poarta iadului etc. Budai tratează cuvintele ca pe nişte făpturi moi şi le dă pe loc la rimă genul şi terminaţia trebuitoare. Aşa femela dracului se face dracă, palatul se feminizează în palată, copacii în copace, ţiganii visă, se cîrmează, locurile sunt puste, întîmplarea e jeloasă, soarta e scîrbeaţă, boierii sunt plini de bogătate. Numai Eminescu mai tîrziu a siluit limba sau a scociorît forme cu atîta sistemă. Budai n-a avut nevoie să umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul că ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale obişnuite, şi poetul n-a avut decît să le condenseze într-un limbaj de-o ţigănie maximă, în care e formulat chiar “idealul” de naţie liberă: Noi ţiganii să avem ţărişoară, — Unde să him numai noi dă noi!... Să avem sate, căşi, grădini ş-ogoare, Şi de toate, ca ş-alţii mai apoi. Zău, privind la lucruri aşa rare, Ca şi cînd treaz fiind, aş visa îmi pare... Zgomotele emise de defilarea romilor sunt un adevărat muzeu fonetic: Cei înarmaţi aveau buzdugane De aramă şi nişte lungi cuţite, Toţi oameni înalţi şi groşi în ciolane, Cu părul îmburzit, barbe şperlite, Haine avea lungi, scurte şi învîrstate, Unii fără mîneci, alţii rupte în spate. În loc de steag purtau ei o cioară De argint, cu penele răşchirate, Într-acel chip încît gîndeai că zboară Pleznind din aripi cu aur suflate. Muzică făceau cu drîmboaie, Zdrîngănind clopoţei de cioae... Marşul suna în cornuri mugătoare, Toţi lolăindu-se în gura mare. Ţiganii blestemă, se milogesc, se jură, se îndeamnă, se vaietă, chiuie, se sfădesc, şi astfel plictisitoarele discursuri din epopeea clasică iau forme fireşti de comedie. Mergerea lui Parpangel la iad şi la rai e o îmbinare de vămi ale văzduhului cu privelişti de paese di Cuccagna, povestite ţigăneşte, însă în manieră dantescă. Astfel, aşa cum împotrivitorilor lui Dante li se răspunde că poetul vine acolo din poruncă divină eroul nostru nu-i nici el “dă voia” lui: Aşa trecurăm prin pămînt ş-ape, Pînă ajunsem la văzduhul rar, Ne înălţarăm apoi pă aproape, Colo pe unde zodiile răsar, Trecînd printre nişte locuri puste, Nouă vămi şi nouă punţi înguste. De abia în urmă, cu multă trudă, Ajunsem la poarta ha dă rai; Iar Sînt Petru, căutînd pă o hudă, Aşa zise cu sîntul său grai: — Dar tu, măi ţigane, ce cauţi aiciÎn cămaşă cusută cu arnici? Nu ştii tu că în trupul păcătos Nu este slobod a intra nimărui Aici în raiul nostru frumos...? Eu îngenunchind, mă închinai lui Şi zisei: — Să mă ierţi, sfinţia-ta, Eu n-am venit aici dă voia mea! Autorul va excela, împreună cu atîţi alţi scriitori romîni, în scenele de psihoză cruntă, pe care le va trata cu toată seriozitatea, singurul element umoristic rămînînd lexicul violent pitoresc în notarea tuturor chipurilor de lovire şi sluţire: Într-aceea Găvan pe Ghiţu-l omoară, Cocoloş pe Titirez deculă, Costea lui Zăgan capul sboară, Iar Pipirig a Dodii căciulă Taie în două şi capu-i despică, Din creştet pînă în tufoasa chică. Parnavel cu suliţa ascuţită Străpunsă pe Corbea în gemănare, Şi de nu era punga încreţită, Îi pătrundea fierul pînă în spinare, Dar totuşi răsturnîndu-l pe o dungă, Îi zdrobi toată cremenea în pungă. Mîndrea pe Ciuntul de barbă trage, Năsturel pe Dondul flocăieşte, Iar ca ş-un juncan Dragoşin rage Şi cu dinţii beliţi clănţăneşte; Căci Sperlea îi sburasă nasu în două, Şi musteţele cu buzele amîndouă. Giolban încă dete să deie În Căcîga cu o bardă lată, Iar acela aruncînd o bebeie, Îl tocă tocmai în gura căscată, Şi aşa-i fu de crudă lovitura, Încît îi zdrobi toţi dinţii din gură. DINICU GOLESCU Scopul pentru care Dinicu Golescu (1777—1830), boier luminat, compuse Însemnarea călătoriei sale în Occident (Austria, Italia imperială, Bavaria, Elveţia) este reţinerea fenomenelor de civilizaţie. Atenţia lui merge către lanuri şi gospodăria sătească, spre instituţiile publice, şcoli, spitaluri, aziluri, muzee, teatre şi foarte puţin spre caracterul estetic al priveliştilor. Înfipt ca un japonez modern, Golescu vrea să vadă totul şi, în ciuda îmbrăcăminţii orientale, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă “mehanica”, sau în spitalul de nebuni. Toate înfăţişările de civilizaţie îl încîntă, făcîndu-l totdeauna să ofteze asupra înapoierii Valahiei. Cît priveşte arta şi frumuseţile, Golescu este departe de rafinarea lui Cantemir. El are sperietura primitivului de tot ce e “cu meşteşug” şi măsoară valorile estetice cu “stînjenul”. În cutare muzeu vienez tot ce-i place este o pajură făcută din săbii şi cuţite, pe care de n-ar fi văzut-o cineva ar fi fost “vrednic de pedeapsă”. “Cadrele” sunt preţuite pentru “asemă-narea” lor şi în raport direct cu dimensiunea. Cu sentimentalitatea uşoară a celor de jos, el crede că privitorii unui tablou care arată plecarea unui bărbat la război sunt obligaţi să se întristeze şi, dimpotrivă, cei care văd scena întoarcerii să se veselească, şi cum tablourile sunt la rînd, privitorii şi ai unuia şi ai altuia să treacă pe rînd prin cele două stări. La Veneţia îl atrage maşinăria celor doi “draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo oraşul i se pare fără meşteşug “arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stînjenul, Domnul din Milano e evaluat la “240 stînjini”. Din pricina simplităţii, Golescu e în stare de simţiri mai proaspete în faţa priveliştii lumii occidentale. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri. Sunetul unor clopote se propagă în sufletul lui cu mari dureri lirice. “Au noao clopote — zice el de catedrala din Berna — pe care trăgîndu-le cu meşteşug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică şi grozavnică.” Descrierea Schönbrunnului dă o pagină rară de poezie orientală, cu evlavii şi uimiri, cu turburări exprimate naiv, de un sălbatec, rudimentar verlainianism: “Căci la o parte uitîndu-se cinevaş, vede întru acea cuprindere de copaci, o bucată de grădină mare, limpede şi slobodă la vedere, în feliurimi înfrumuseţări de loze, cari pricinuiesc veselie; şi întorcîndu-se la ceialantă parte, întristarea şi posomorîrea trebuie să-l coprinză, căci se află întru o întunecoasă pădure întocmai ca noaptea, cu feliurimi de figuri şi şăderi ascunse, şi alte lucruri, care toate aduc întristăciuni şi gînduri amestecate.” Descrierea căderii Rinului prilejuieşte şi ea un mic poem bine gradat, solemn şi noros de nedesluşite emoţii. Fratele lui Dinicu, marele vornic Iordache Golescu (1768—1848), a lăsat o Gramatică, un Dicsioner rumînesc şi o culegere de Pilde, povăţuiri, i cuvinte adăvărate şi poveşti. C. CONACHI Costache Conachi (1777—1849) e un poet dedicat exclusiv lui Eros, trăind în iatac şi pe sofa. Versurile în acrostih ne dezvăluie un răboj de femei: Casandra, Anica, Elena, Lucsandra, Marioara. Conachi petrarchizează prin a secolului XVIII, cultivînd un întreg jansenism amoros, mergînd de la faza “dulcelui stil” pînă la poza melancolică: Înnoptez printre prăpăstii, printre rîpi, printre ponoară Că doar oi uita degrabă dorul care mă omoară... Cum poetul nostru e un Petrarca ras în cap, cu chip de faun oriental, cu işlic, antereu şi iminei, ducînd omagiul pînă la tîrîrea în pulbere şi la închinarea ortodoxă şi tristeţa occidentală pînă la pandalii şi istericale, efectul e dintre cele mai originale. Preţiozitatea, obişnuită în această poezie, se răscumpără printr-o mare gingăşie, vrednică de un Chiabrera; Doi ochişori verzi, Ce privind nu-i pierzi Printre ceialalţi, Genele-i umbresc Şi ei strălucesc Ca nişte brilanţi. “Les ruses de l’amour” ocupă un loc mare în chip de mici epigrame: Nu pot a tăgădui Că moriu... de nu te-oi iubi... simulări de leşinuri şi nebunii orientale şi tot atît de occidentale artificioase şi simetrice: Simtu-te că vii? tremur peste fire; De te văz, mă pierd... şi-mi ies din simţire. Guriţa deschizi, ceriul se deschide; De mînă mă iai, foc simt că m-aprinde!... În braţe mă ţii, fulgeră văzduhul... La sînu-ţi mă strîngi, caz şi îmi dau duhul!... De esenţa petrarchismului sunt lunga durată a iubirii înregistrată odată la numărul mistic nouă: De nouă ori pînă astăzi pămîntul colindător Au călătorit pe crugul soarelui nemişcător... De cînd am văzut cu ochii o muritoare a ta... îndoiala, confuzia între “prieteşug” şi amor, marea solemnitate erotică. La Slănic, în decor alpestru, cu Munţi înalţi pînă la nouri, pîraie prin stînci vărsate, Codri de copaci sălbateci printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi întunecoase... boierul cu işlic cade la picioarele Zulniei cu inima săgetată “ca de-o armă arzătoare” şi se încleştează cu mîinile de picioarele ei. Ca şi străvechea Laură, Zulnia, “ibovnica slăvită”, avea un soţ. Îngrozită, “în sudori, lacrimi scăldată, desculţă şi despletită”, ea aleargă “zăludă“ şi se lungeşte la pămînt cu ochii negri ca mura şi gura ca rubinul. Boierul o duce sub un copac mare şi, luînd chezăşie cerul, jură s-o iubească pînă la moarte: Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare, Pămîntul tot în cutremur, şi stihiile-n perzare Sămăna înspăimîntate de atîta pătimire!... După aceea, vulnerat, îndrăgostitul cu giubea îşi poartă “melanholia” prin singurătăţi. Visul amorului aduce o bănuială de E vorba de “căile amorezeşti”, de temutul, fratele prepusului şi clevetirii, prieten al necredinţei, de căială şi alte abstracţiuni de acestea. V. POGOR, N. DIMACHE, I. PRALE Comisul Vasile Pogor, traducător al Henriadei lui Voltaire (1838), a lăsat stihuri de modă veche, străbătute de simţul deşertăciunii şi de grija mîntuirii, descriind în tuş foscolian sinistritatea cimiterială: Galeriile surpate, stîlpii sfărmaţi şi căzuţi Peste aur, peste lustru îi văd cu muşchiu învăscuţi, Scările, ce se văd roase de omenescul picior, Ajung să fie străpunse de troscot şi urzişor, Şi fereastra, întru care flori de tot feliu-nflorea, Sfredelită de un şarpe, ce se soreşte pe ea. Versurile lui Nicolae Dimache († 1837) sunt şi ele de inspiraţie veche, pe motivul zădărniciei. Cît despre Ioan Prale, “musicos” de origine basarabeană (1769—1847), el e mai cunoscut pentru invenţia patului mutabil după soare. Încolo stihuirea lui e îngrozitoare şi doar versurile din Psaltire alunecă mai normal: Mic eram între frăţime, Şi cel mai în frăgezime, Într-a tatălui meu casă De păscut oi mă aleasă, Mîna mea făcu organul, Degetele mele psalmul. GH. ASACHI Poezia lui Gh. Asachi (1788—1869) e aproape în întregime sub regimul lui Petrarca. Poetul cunoscuse dealtfel direct Italia şi petrarchizase acolo chiar în italieneşte. Fondul sonetelor e banal, dar cînd endecasilabul se păstrează, efectul e un sistem muzical limpid şi abstract, cu acorduri cvasieminesciene. Cît ţi-s dator, o, stea mult priincioasă, Că-n primăvara a vieţii mele, Tu m-ai ferit de strîmbe căi şi rele Şi m-ai condus pe calea virtuoasă. Tu-n sîn mi-aprinzi făclia luminoasă, M-ai adăpat l-Astreei fîntînele, Şi cînd vieaţa-mi îndulcesc prin ele, Despreţuiesc chiar soarta fioroasă. Ca să doresc a vieţii nemurire Mă-ndeamnă raza-ţi care-n cer se vede, Cum statornică urmează-a ei rotire. De la ţărmul fatal vasul purcede, Ş-amu plutind prin marea de pieire, A ta rază la port mă va încrede. Lirica secolului XVIII are un ecou larg în poezia lui Asachi. Regăsim convenţia geografică clasică, didacticismul settecentesc (în maniera Monti), melancolia cimiterială (după Thomas Gary şi Jukovski). Interesante sunt Baladele şi Legendele în care, bizuindu-se pe tradiţia populară, Asachi s-a străduit să înjghebe o mitologie literară romînă, într-o viziune mai grandioasă, intenţional, decît aceea a lui Alexandri, şi în termeni clasici. Munte sacru e declarat Ceahlăul, sub numele de Pion. Acolo se află simulacrul Dochiei. După bürgeriana Lenore, poetul scrie Turnul lui But pe muntele Pion, istorie a unui strigoi care vine să-şi ia logodnica spre a o aduce în galop pe muntele sfînt al Daciei: Luna luce — Butul fuge, Peste munte, prin hîrtop, Vîntul şuieră şi muge, Roibul sare în galop, Ş-amu-i duce p-amîndoi, “Doamno, oare nu-i strigoi?” În Jijia, oamenii boierului Conde prind cu plasele în rîu o zînă care povesteşte că e o fecioară creştină din vremea năvălirilor barbare, al cărei schit a fost înghiţit de pămînt în urma rugii tovarăşelor sale, spre a nu cădea în mîinile păgînilor. Sirena lacului are factură schilleriană. O sirenă (fostă fată înşelată de un boier) se răzbună. Sugestia pe alocuri e a unei poezii superioare, mijloacele sunt insuficiente. Nuvelele lui Asachi, dificile şi prin limba amestecată, plină de imposibile neologisme (milian, manin, vasfrîns, covil, pelice, vîntă etc.), par astăzi bizare, mai ales romantice, lipsite de percepţiunea istorică. Dimpotrivă, ele aparţin tipului clasic şi această intenţie cere circumstanţe uşurătoare. Modelul lui Asachi e romanul cavaleresc, acela întrupat în Ariosto mai ales, adică istoria aventuroasă cu fabulos aranjat în gust clasic, cu lipsa totală de instinct geografic. Pretutindeni sunt numai păduri mari şi întinse pajişti, castele şi grădini pierdute în imense singurătăţi, în ciuda cărora, fară nici o respectare a legilor timpului, eroii se întîlnesc să se bată. Europa şi Asia sunt aduse antropologic la acelaşi tip ideal cavaleresc. Afară de viteji apar doar păstori, necromanţi, bătrîni eremiţi. Obsedat de ideea miturilor, Asachi a luat în mînă cronicile moldovene şi a dat materiei ei sens picaresc. În Dragoş totul este fabulos. În Cumania mică, în cetatea Romidava, stăpîneşte Haroboe, om fioros, nu mai puţin cavaler, cum îl arată coiful. Deşi tătar, Haroboe este “cuprins de un simţimînt necunoscut pînă atunce” la vederea Brandei, mireasa trimisă de Domnul din Misia pentru fiul lui Dragoş. Toate peripeţiile în jurul acestei călătorii sunt ariosteşti. De notat sanctuarul Dochiei, păzit de Nona, un soi de vestală, şi de o ciută: “Aice un spectacol nou se desfăşură înaintea ochilor ei, un ocean de neguri plutea deasupra coamelor de pini urieşi, stînci manine ăgreleî, răsturnate de cutremur, parcă erau aninate deasupra capului ei şi formau o tărie nestrăbătîndă în giurul simulacrului Dochiei”. Valea-Albă e un basm de aventuri mongolice în care Ştefan cel Mare e tot atît de puţin istoric ca şi Goffredo în Gerusalemme liberata. Scenele de război sunt văzute într-un spirit cu totul mitic. La Catelina lîngă Cotnar sunt mari fortificaţii, înainte de luptă oastea stă la liturghie în jurul unei cruci colosale. În fine, în faţa lui Ştefan cel Mare se aduc daruri cu învederat aspect de Renaştere, diademe de aur, ulcioare de bronz, lacrimatorii, monede cu efigiile împăraţilor Tauridei. În Bogdan-voievod, nuvelă fantezistă, se dă la Hîrlău o luptă de stil cavaleresc: “săbiile şi lăncile scapără şi scînteiază de loviturile puternice ale măciucilor fericate, pavezile remboambă”. Petru Rareş e nuvela cea mai lungă, aceasta cu oarecari satanisme romantice. Fundamentul rămîne cel clasic. Lacul Brateş e descris în maniera Salvator Rosa, pescuitul formînd o mare compoziţie amănunţită şi fantastică. O vînătoare de bouri e prilej de a prezenta o scenă în gustul uşor melancolic al lui Tasso: buchete de flori duse de un rîu şi venind de la o sihăstrie-cetăţuie unde stă închisă Ileana. La Suceava dăm de un colosal gotic, peste temelii de “adîncă antichitate”. Mazepa în Moldova dezvoltă, nu fără simţ poetic, tema fugii cavaline tratată de Byron, în Rucsanda Doamna cazacul Timuş e văzut ariosteşte ca un cavaler frumos “îmbrăcat în zea strălucită”, cu purtări dintre cele mai curteneşti, iar nu cu fire “de heară”, cum îl ştim din cronici. Evident, Rucsanda îl iubeşte. VASILE FABIAN BOB De la Vasile Fabian Bob (1795—1836) au rămas puţine versuri, dintre care cele mai cunoscute sunt: S-au întors maşina lumii, s-au întors cu capu-n gios Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos... aparţinînd unui poem sarcastic, cu viziunea cataclismului întoarcerii pe dos a lumii: Timp mult nu o să mai treacă şi-a ara plugul pe mare, La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare: Ce-a să zic-atunci pescariul, cînd în ape curgătoare Îi va prinde mreaja vulturi şi dihănii zburătoare? Ce-a să zică vînătoriul, cînd în loc de turturele, Nevăzînd nici cîmp, nici codri, va puşca zodii şi stele? IANCU VĂCĂRESCU “Mica poezie” este uşor de urmărit şi la Iancu Văcărescu (c. 1791— 1863), fiul lui Alecu Văcărescu şi al Elenchii Dudescu. Îndeosebi informaţia sa e italiană, în direcţia canţonetiştilor şi anacreonticilor veacului XVIII, de felul lui Savioli, Giovan Gherardo de’ Rossi şi Iacopo Vittorelli. Din Metastasio traducea La partenza. Pe de altă parte vedem că răsfoia pe Escouchard-Lebrun, pe Gentil-Bernard. Titlurile abstracte ale poeziilor sale (Adevărul, Călătoria, Neîncrederea, Pacea, Simpatia, Despărţirea, Imaginaţia, Judecata, Caleidoscopul, Ochianul, Ceasornicul îndreptat, La pahar) aparţin poeziei didactice în general. Încercări de a dezvolta proverbe fie şi în poeme simple nu se pot despărţi de exemplul dat de Moissy şi Carmontelle. Năvala divinităţilor în Baccu, adevărat cîntec de cramă, este de un pur stil Renaştere: Satiri, Fauni şi Menade, Eşti al nostru, bine-mi pare, Pan, Silvan, Hamadriade, În oastea biruitoare Poeţi, Eroi, Zîne, zei, De mult, să te-avem, vream eu!” Care portu şi-l schimbase Şi port de Baccanţi luase, Toţi aproape-mi se adună, Se afla mulţi între ei. De ieder îmi pun cunună, Baccu spune c-al lui sunt! Silen abia mă zăreşte, “Cu nectar, îmi zice,-nchină”, După asin şovăeşte, Sfîrîi boloboaca plină, Strig-“aşa, drăguţu meu! Prea voios pe Baccu cînt. Piesa memorabilă rămîne însă Primăvara amorului, dezvoltare a cunoscutului episod anacreontic al ivirii şi adăpostirii micului Amor. Poema e un mare tablou cîmpenesc, deschis cu priveliştea imensă a Carpaţilor. În perspectiva lor, poetul desfăşură cîmpurile şi oraşul Tîrgovişte, tratează într-un colţ un detaliu cinegetic şi zugrăveşte întreagă geografia, înviorată de impulsia erotică, cerul cu stelele, apele adamantine, păstorii jucînd în jurul focurilor, la răsunetul fluierelor cîmpeneşti, caii nechezînd, boii călcînd apăsat înaintea plugurilor, taurii, mieii: Plăcute zbierări de turme Aerul îl umple tot; Tauri grei p-ale lor urme Apăsate mugiri scot. În poezia conceptuală, Văcărescu are vibraţie, dignitate. Stihurile făcute sub stemă în 1818 (La pravila ţării) se întemeiază pe un umor trist de imagini: vultur degenerat în corb, romanul în romîn. Ceasornicul îndreptat cultivă intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul să treacă repede peste clipele rele şi să lungească pe cele bune, versul bate imposibil ca o limbă de pendul: Tu! care vreme ne spui că trece, Ne-aduci aminte, des, moartea rece, Vino acuma, ia-nvăţătură, Schimbă nedreaptă a ta măsură! Ştii ticălosul om ce puţine Poate să aibă ceasuri de bine. Cînd iar asupra-i răul se scoală, Cînd stăpîneşte război sau boală, Vezi sărăcie, necaz, durere, Cînd vezi primejdia în putere; Atunci fă anul d-un sfert să fie, Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie. Iancu Văcărescu a scris şi balade, al căror punct de plecare trebuie să fie în Bürger şi în Goethe, deşi motivele sunt romîneşti. În Peaza rea se povesteşte o întîmplare a boierului, în calea căruia se ivesc mulţime de piedici, în urma unui semn rău. Plouă grozav, o pădure arde. Prozaică în aparenţă, poezia e străbătută de fior fantastic, şi iată o bună scenă de noapte spectrală: Dodată calul se încordează! S-aruncă-n lături, se spăimîntează! Se svîrcoleşte! de frică multă, Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă. Ager descalec, văz jos turtită Albind o trîmbă învăluită! Vîntul stătuse, ploaia-ncetase, O raz-a lunei se arătase, Cea cît o mince stîrcită mică O bleaznă mare-n sus se rădică, P-obraz lăsate cărunte plete Cu şerpi i-atîrnă încovoiete, Neagră la faţă din ochi sclipeşte, Nu se aude ce mormăieşte. În Ielele substanţa e burlescul satanic, descrierea breugheliană a ielelor într-o scenă de sabat: Una e chioară Gheboasă, mică; C-un ochi de cioară, Cea mai snovoasă Alta spetită, E ofticoasă; Mult obosită; Şi cea mai bună Alta guşată E cea nebună; Tot ceartă cată; Toate pizmaşe, Alta bîrfeşte De om vrăjmaşe, Prea neghiobeşte: Neruşinate, Una gîngavă Înverşunate; Stă pe gîlceavă; Cît simt răcoare Alta bogată, Dau din picioare, Schioapă-ngînfată; Toţi dracii strigă Alta calică, Ca să le frigă. BARBU PARIS MUMULEANU Barbu Paris Mumuleanu (1794—1837) e un mic autodidact, foarte moralist, care crede că prea am fost “neutri” şi că a venit vremea să “ridicăm boala de pre ochii noştri”. Caracterurile lui, aşa de persiflate, sunt doar operă de educator. Cînd satiricul adoptă sincer verva de răspîntie, prefăcînd pe La Bruyère în Anton Pann, “caractirul” capătă oarecare mişcare scenică, cum e cazul în Defăimătorul: Unde merg nicicum nu spun De vrun om vrun cuvînt bun, Ci la toţi găsesc ceva Ş-începe a defăima. Zic cutare că-i urît, Cutare posomorît, Cutare e maimuţoi, Bărbaţilor păpuşoi, Cutare e-nşelător, Cutare asupritor, Cutare e nătărău, Cutare barbar şi rău, Cutare e necinstit, Cutare este stîrcit... Numai ei sunt toţi frumoşi, Cinstiţi şi politicoşi. Toţi s-aseamăn cu Adon, Şi la duh cu Solomon. Printre poeziile lirice, parte lamartiniene, mai toate în legătură cu poezia de la sfîrşitul secolului trecut, sunt de reţinut unele versuri pentru sentimentul viu al vieţii agreste şi pastorale, al susurului cîmpenesc, al îngrămădirii animale. Mumuleanu are religia naturii, în felul lui simplist, dovadă această imagine a cataractei: Aci-n jghiaburi ce să varsă, Din nălţime vîjiind, Şi din piatra cea uscată, Ies izvoară clocotind, Aci-mpăratul naturii, În natură-l cunoştem. Într-al peşterilor haos, Mîna lui toţi o vedem. El ia chiar poza meditativă a romanticului contemplînd firea: Atunci poetul doparte Tras, priveşte, stă uimit. ÎNCEPUTURI DE FILOZOFIE. PRESA Şcolile greceşti fură acelea care dădură ascultătorilor întîia idee a unei filozofii de catedră. Cugetarea se mărginea pînă atunci la comentariile etico-religioase, la cărţile despre arta de a trăi mult (Macroviotica) sau de a muri odihnit (Îndeletnicire despre buna murire). În 1826 Eufrosin Poteca tipări nişte Cuvinte panegirice, în care se încerca a da o noţiune despre principii, despre “întîiele începuturi ale celor ce sunt: Trup, Suflet şi Minte” (cum s-ar zice: univers fenomenal, spirit universal şi idee) şi a schiţa o clasificare a disciplinelor speculative şi experimentale. Un Teodor Kirangheleu din Naxos, auditor al cursurilor lui Vamva din Bucureşti, ar fi fost un filozof cosmopolit, socotind drept patrie tot pămîntul, simţindu-se fratele oricui şi membru al întregii familii umane. Credea în metempsihoză şi se bănuieşte că se ferea să mănînce carne de animal, ca nu cumva să strice sălaşul trecător al vreunui duh. Ioan Zalomit (1810—1885), care în 1848 ţinea la Berlin o dizertaţie inaugurală cu titlul n-a mai avut după aceea nici o activitate intelectuală. Mulţi socotesc ca întîia revistă naţională Khrestomaticul romănescu scos de Teodor Racoce la Cernăuţi, în 1820. Cartea e însă mai mult un magazin cu traduceri fără actualitate. Cam în acelaşi spirit, dar cu mai mult element jurnalistic, e Biblioteca romînească, sau adunări de multe lucruri folositoare, întocmită în 12 părţi de Zaharia Karkaleki, începînd din 1829, la Buda. Adevăratele prime gazete sunt Curierul romînesc al lui Eliade (8 aprilie 1829) şi Albina romînească a lui Asachi (1 iunie 1829). În Ardeal, Ioan Barac edită în 1837 Foaia Duminicei, iar George Bariţ, din 1838, Gazeta de Transilvania. În ordinea literară, Eliade scoase în 1835 Gazeta teatrului naţional şi din 1836 Curier de ambe sexe. G. Bariţ dădea în 1838 Foae pentru minte, inimă shi literatura. În 1837 Asachi veni cu Alăuta romînească, supliment la Albina, care avu mai multe serii. C. Lecca tipări şi el la Craiova, în 1838—1839, Mozaikul. Icoana lumei a lui Asachi, din 1840, e un foarte frumos ilustrat magazin. O adevărată revistă literară, întîia în înţelesul critic al cuvîntului, e Dacia literară a lui M. Kogălniceanu (ianuarie — iunie 1840). Capitolul III ROMANTICII VASILE CÎRLOVA Întîia poezie a lui Vasile Cîrlova (1809—1831) este o pastorală în gustul lui Gessner, cunoscut mai degrabă prin mijlocirea lui Florian. În ea găsim locurile comune ale idilei rustice: păstorul cu fluierul stînd la umbra marelui arbor, turmele de oi, cîinele, Eco ascultînd în loc ascuns. Ceva din melancolia păgînă din Aminta lui Torquato Tasso trece prin aceste versuri stricate de muntenisme: Un păstor tînăr, frumos la faţă, Plin de mîhnire, cu glas duios, Cîntă din fluier jos pe verdeaţă, Subt umbră deasă de pom stufos. Cît colo turme de oi frumoase Se răspîndise pe livejui Şi ascultîndu-l iarba uitase, Pătrunse toate de mila lui. De multe versuri spuse cu jale Uimite toate sta împrejur: Rîul oprise apa din cale, Vîntul tăcuse din lin murmur. Cîinele numai mai cu durere Stînd lîngă dînsul, căta în jos Şi ca s-aducă lui mîngîiere, Glas cîteodată scotea milos. După acest cînt de Orfeu, poetul face păstorului melancolic teoria fericirii stării naive, iar păstorul, cu o mare abundenţă de lacrimi (tic al secolului XVIII), mărturiseşte că pricina jalei e o păstoriţă. Înserarea e romantică şi lamartiniană, dar priveliştile poetului francez sunt transcrise diminutiv şi sărac. Sonoritatea corală, tunetul naturii, arhitectura grandioasă a solului, stejarii seculari, lacurile nemişcate cu ape somnoroase, amestecul de gotic şi serafic, toate acestea nu sunt la Cîrlova. La el dăm de “jale” şi “dor”, de zefirul care suspină “pîn frunze” “cevaşi mai tărişor”, de vîntul suflînd “cu dulceaţă”. Prin Ruinurile Tîrgoviştii, Cîrlova inaugura în lirica noastră poezia vestigiilor istorice. Punctul de plecare e în însăşi poezia franceză şi, mai mult decît în Volney, în poeţi ca Chênedollé, Delille, care cîntă ruina, parcul englezesc, preţuind vechile monumente franceze pentru valoarea lor educativă. E chiar punctul de vedere al lui Cîrlova. Însă tehnica descriptivă, redusă la naive exclamaţii, lipseşte. Totuşi pe alocuri apare cîte o adevărată imagine: Şi-ntocmai cum păstorul ce umblă pe cîmpii La adăpost aleargă, cînd vede vijelii, Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă cu triste vin păreri. I. ELIADE RĂDULESCU Personalitatea cea mai mare a literaturii romîne îndată după D. Cantemir este I. Eliade Rădulescu (1802—1872). Trecînd peste activitatea lui politică, vom observa că a fost un puternic cultural. Eliade, autodidact prin forţa lucrurilor şi un mare devorator de cărţi, a tradus mult şi a pus pe alţii să traducă. Voltaire, Marmontel, J.J. Rousseau, Chateaubriand, Lamartine, Dante, Ariosto, Torquato Tasso, Byron, aceştia sunt autorii preferaţi, la care se adaugă alţii, unii dintre cei mai obscuri. În 1846 scriitorul îşi propunea să publice o “bibliotecă universală”, în a cărei secţie filozofică găsim anunţaţi pe Platon, Aristot, Bacon, Descartes, Spinoza, Locke, Leibniz, Wolff, Berkeley, Hume, Kant, Fichte, Schelling, Hegel (Fenomenologia Spiritului, Enciclopedia ştiinţelor filozofice). Autodidacticismul lui Eliade mai are drept consecinţă tratarea cu uşurinţă a celor mai grave probleme, trecerea neaşteptată de la idei de bun-simţ la cele mai nebune teorii. Cînd scotea Gramatica, în 1828, ştiind mai puţine, scria ca lumea şi avea despre problema îmbogăţirii limbii părerile cele mai sănătoase. Ortografia etimologică i se părea inutilă. “Cel ce cunoaşte limba latinească ştie că zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisă timpu, sau de va fi scrisă tempu; asemenea şi primăvara este cunoscută de unde vine, sau de va fi scrisă prima-vera, sau de va fi scrisă primavara ş.c.l. Pentru cel ce nu cunoaşte limba latinească este înzadar oricum vor fi scrise zicerile...” În privinţa neologismelor, viitorul i-a consfinţit dreapta şi larga vedere. Un deceniu mai tîrziu Eliade era de nerecunoscut. Urînd slavismul şi pe ruşi, care se sileau să-l sublinieze, el îşi zise că va sluji patriei înlăturînd tot ce e vestigiu slav. În privinţa caracterelor tipografice avea fireşte dreptate. Dar ortografia lui etimologică şi limba pestriţă italo-romînă sunt ridicule: De aci încolo pentru Eliade păsările svoală, sunt svolătoare, pe mări trec pyroscaphe, batelle, ciuma e abominabilă, aducătoare de trăpas, lutt, turmente, e mortiferă, pictorul depinge mullieri, dame, donzelle, care sunt pline de belleţe, bellissime, dilecte, cu bellă capellură, amoroase, radioase, cu ochi langhizi ce merită un baciu, cu sîni care se gonflă. Cavalerul cu sabia appendută ia diffesa damei amate. Un popol risolut nu s’arrestă oricît de svînturoasă i-ar fi soarta şi oricît de empiu nemicul. Cu travaliu, cu laboare, un popol ce jace risorge, căci Domnul e omnipotent şi operele sale sunt admirabili. Domnul îl deiface. Reforma avu efecte întinse şi durabile, nefaste bineînţeles. Totuşi Eliade a împămîntenit cîteva noţiuni subtile, neatinse în acea vreme: afabil, adorabil, absurd, actual, abuziv, abject, absolut, colosal, conjugal, cristalin, consecvent, ingrat, inert, implacabil, inefabil, juvenil, legal, legitim, mistic, nupţial, pervers, serafic, suav, venerabil etc. Şi ca gînditor Eliade este interesant, oricît de naive ar fi uneori ideile lui, în genere voltairiene şi francmasonice. Poetul are viziunea grandioasă şi totală, obsesia unicului în trinitate. Dumnezeu Tatăl e autoritatea supremă, Fiul e materia, Duhul sfînt, mintea universală. Omul are un trup şi un spirit care-şi găsesc măritişul în morală. Biblia e productul unei minţi ce vede pe Dumnezeu în sînul naturii. În Decalog vorbeşte “Raţia umană“, care este una în toate timpurile şi la toate naţiile. Biblicele sunt un curat comentariu cabalistic cu pretenţii filozofice, în care găsim acelaşi ermetism numeric ca şi în Zohar. După cabalişti, Dumnezeu se exprimă hieroglific prin creaţie, care trebuie descifrată, Universul e dar o chestie de cifre. Numărul trei reprezintă momentul metafizic, nunta factorului masculin activ cu cel feminin pasiv, din care iese fiul, Cunoaşterea. Paralel, în ordinea microcosmică se va petrece acelaşi proces: spiritul şi factorul vital se vor concilia prin fiinţa morală. Alte şapte puncte din acest sistem emanatist, bizuit pe un soi de eoni numiţi sephiroth, înfăţişează lumea istorică, inteligibilă, şapte fiind numărul zilelor în care creaţiunea s-a împlinit. Totalul de zece formează arborele cabalistic. În acest ton talmudic îşi desfăşură Eliade trinităţile sale, “deltele”, o deltă fiind Eloim-Spiritul-Materia, alta Spiri-tul-Materia-Universul. Aceste două trinităţi formează numărul şase (zilele lucrătoare ale săptămînii creaţiei), termenul şapte fiind acela al încetării, simbolizînd gama armoniei universale. Eliade vorbeşte adesea de “echilibru între antiteze”, dar, precum se vede, triada lui nu este identificarea între Spirit şi Existenţă a lui Hegel, ci un număr mistic, verificat în istorie. Eliade foloseşte Biblia analogic pentru destinele Romîniei, profesînd un mesianism prin care se străduia să sugereze contemporanilor că el era mîntuitorul patriei. Îşi şi luase atitudini de profet şi pe prieteni îi binecuvînta ca un cap de religie: “Christ şi Magdalina cu voi!” Eclectic, adopta ideea coruperii prin civilizaţie a omului a lui J. J. Rousseau, rectificînd-o prin dogma păcatului originar. Cu această filozofie a lui Iehova-Natura, Eliade combate liberalismul, propunînd un conservatorism progresist, ieşit din spontana conlucrare a antitezelor, foarte frumos formulat: “Progresul fără conservaţie e o clipă şi ajunge la nimic. Conservaţia fără progres e o stagnaţie şi ajunge la putrezire, şi iar la nimic” etc. Bunul cetăţean nu cere parlamente ci ascultă religios glasul lui Mesia care vorbeşte infailibil: “Nu suferim doi vorbitori deodată. Cînd vorbeşte altul, suntem datori de a-l asculta, adică de a fi pasivi.” Opera poetică a lui Eliade e şi ea obsedată de exemplul lui Dante. Ea urmăreşte să fie o Divină comedie, ba încă şi mai mult, o Biblie, mergînd de la Geneză pînă la apocalips. Dacă e posibilă o comparaţie cu Comedia, atunci poezia eliadescă este aceea din Paradis, extatică, ideală, fără descripţie, din esenţe imateriale, parfumuri, luciri, efluvii şi sonuri. Poetul a intuit jubilaţia sacră, hora elementelor pure, şi e întîiul autor de “laude”: Cîntaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul Spre ceruri ca tămîie. Formaţi sublime-acorduri, Armonie d-arome. Natura este-n nuntă, serbare-universală... De la Lamartine vine groaza de surpare a lumilor, adăugată la poezia gloriei şi a melancoliei religioase: Cînd toate s-ar esmulge din marea încentrare, Ieşind din a lor axe şi nu s-ar mai ţinea, S-ar prăvăli în spaţiu spre vecinică pierzare Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea; Ast zgomot ce ar face, fatala grozăvie, Amestecul, izbirea şi uietul trupesc, Vrăjbite elemente, cutremur în tărie, N-ar face-atîta zgomot c-ast zvon duhovnicesc. Cu toată detestabila lui filologie, Eliade are mijloace pentru marele vers romantic. De la Victor Hugo a luat numele proprii barbare, hohotitoare, pe care le adună ca într-un fel de conjuraţie: Cu-acelaşi scomult cade şi Belzebuth, Astaroh, Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh, Brihmuter, Gorgon, Bulhoh, Rimnon şi Belial. Capodopera rămîne însă Zburătorul. Invazia misterioasă a dragostei e surprinsă în plină agresiune, fără furiile unei Sapho sau ale Phedrei. Criza de pubertate se explică mitologic şi se vindecă magic: Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sîn mi se ivesc; Un foc se-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! Ah! inima-mi zvîcneşte!... şi zboară de la mine! Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da: Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine; În braţe n-am nimica şi parcă am ceva. Evenimentul supranatural este salutat printr-o grea şi lentă năvală de vite, într-un tablou vrednic de Troyon: Era în murgul serii şi soarele sfinţise; A puţurilor cumpeni ţipînd parcă chema A satului cireadă ce greu, mereu sosise Şi vitele muginde la sghiab întins păşea. Dar altele-adăpate trăgea în bătătură, În gemete de mumă viţeii lor striga! Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Zglobii sărind viţeii la uger alerga. S-astîmpără ăst zgomot, şi-a laptelui fîntînă Începe să s-auză ca şoaptă în susur, Cînd ugerul se lasă sub fecioreasca mînă Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur. Tot ce e convenţional în poezia clasică a înserării, aşa de comună în sec. XVIII, devine aci grandios sălbatic, cu privelişti agreste în pastă grea, incendiată: Încep a luci stele rînd una cîte una Şi focuri în tot satul încep a se vedea; Tîrzie astă seară răsare-acum şi luna Şi cobe, cîteodată, tot cade cîte-o stea. Dar cîmpul şi argeaua cîmpeanul osteneşte Şi după-o cină scurtă şi somnul a sosit. Tăcere pretutindeni acuma stăpîneşte Şi lătrătorii numai s-aud necontenit. Eliade e un pamfletar excepţional, ignorat sub această latură, nutrit în spiritul lui Voltaire şi în manopera libelelor. El e vindicativ ca Dante, vulgar, animalic, salvat de trivialitate prin aripa lirică şi literară. Prefaţa Gramaticei converteşte o simplă discuţie într-o mică comedie şi într-un poem graţios al slovelor vechi. Problema diminutivelor (“să intru într-o slujbuliţă, sau pînişoară, să cîştig la părăluţe, să-mi fac o căscioară şi să trăiesc bine cu mescioara mea, cu vinişorul meu...”) se transformă aiurea în bufonerie. Eliade parodiază cu plăcere pronunţia victimelor sale, a dascălului ardelean, a cutărui căuzaş peltic, a lui C. A. Rosetti, “poeţoiul” cu ochii “mai boboşaţi decît ai unui broscoi uriaş”. Ocările ţîşnesc negre, într-o retorică gîlgîitoare, cu o ură aşa de materială încît pamfletul devine un poem al mîniei. Eliade ţintea către o Comedie divină ce avea să pună pe scenă “toate duhoarele infernale răsculîndu-se asupra genurilor şi virtuţilor cereşti”, pe care de n-ar fi putut-o sfîrşi, aveau s-o continue discipolii săi spre satisfacţia lui postumă: “Oasele mele vor tresări din mormînt la versurile lor, şi sufletul meu plin de urgia divină va deveni muza lor inspiratoare”. GR. PLEŞOIANU Un cirac al lui Eliade este Gr. Pleşoianu (1808—1857), profesor la Craiova şi traducător din Marmontel (Aneta şi Luben), Fénelon (Întîmplările lui Telemah, fiul lui Ulise) şi din alţii. Prefaţa la Aneta şi Luben are caracterul polemic al prefeţei la Gramatică a lui Eliade, într-un ton mai prăpăstios şi vulgar. Se închipuie un dialog între autorul progresist şi un presupus boier retrograd de origine grecească, în care se întîlnesc părţi de tot hazul, ca scena cu slujnica ţigancă: “— Neneecoo! nenecoo! fa nenecoo! — Ţe-ai, psihimu! — Iote, Stanca nu va să vază de mine, ioite căzui alergînd pîn curte după Truică, ca să-i dau o palmă. — Faa! ţoroica ţe esti! De ţe nu vezi di coconiţa, hai! Cum o sa-ţu dau ţinţizeţi la c... acus acus...” GRIGORE ALECSANDRESCU Într-o bună parte a ei, poezia lui Gr. Alecsandrescu (1810—1885) este un ecou lamartinian. “Meditaţia”, “reveria”, “armonia” în natură, religiozitatea, “rugăciunea”, oceanele, imensităţile, înaltul hieratism al melancoliei le regăsim, într-un vocabular impur, şi la poetul romîn. Stînd pe ruine, sub cerul plin de făclii, meditativ ca o piramidă, poetul îşi simte sufletul înălţîndu-i-se pe aripi de flăcări. Totul ia proporţii infinite. Scena cu lună e “colosală”, mormintele sunt “monstruoase”, umila cîmpie a Brăilei capătă perspective sahariene. Melancolia e purtată prin pădurile de molifţi, salutată de şoimul de pe creste, ori comentată de urletele cîinelui: Scîrbit peste măsură Tovarăş de-ntristare, De zgomotul cetăţii, Un cîine, lîngă mine, Eu caut în natură Prin urletele sale Un loc făr’ de murmură Natura să răscoale, Supus singurătăţii... În aste locuri vine. Mica Tismană devine palat ossianic, într-o scenerie feudală stil Mrs. Radcliffe: Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată şi privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc. Poetul are predilecţie pentru zgomotele naturii, executate pe orge grave; torente: Urechea mea ascultă torentul ce plesneşte, Talazul ce se sparge de malul său plîngînd... huiete ale apelor: Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulţimii întărătate valuri, Cînd din robie scapă un neam împovărat. Tălăncile, ţîrîitul unanim al greierilor exprimă liniştile vesperale, “armonia” naturii: Un clopot ce seara s-aude la turme, Ce stă, reîncepe, abia răsunînd, Cu glas care moartea-i aproape să-l curme, Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd; Un greier ce cîntă, o iarbă, răsura, Stufoasă pădure, pierdute cărări, Adînca murmură ce-nvie natura Ca geniuri tainici ascunse prin flori. Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; Tot are un farmec, tot este mister. Abundenţa şi prozaismul strică operei poetice a lui Alecsandrescu. În Umbra lui Mircea la Cozia a fost atins totuşi o singură dată echilibrul. Comentariul istoric, recitat somnambulic, hamletian, e în acord cu scena. Cortina se ridică peste medievalisme fantastice: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mînăstirii în cadenţă îl izbesc. Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Apare sepulcrala umbră (“Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă...”), poetul o întreabă, în cel mai potrivit spirit romantic, dacă are în faţa sa pe Mircea, şi printr-o noroasă intuiţie muzicală, ca într-o conjuraţie de duhuri, răspund apele Oltului: Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează, Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îl spune, Dunărea se-nştiinţează, Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Apoi urmează un monolog somnoros, monoton ca un descîntec, cavernos, pentru ca la sfîrşit elementele strofelor dintîi să fie reluate ca într-o cădere înceată de cortină: Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jelesc; Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mînăstirii în cadenţă îl izbesc. În Anul 1840 meditaţia e total dialectică şi cele mai dulci acorduri (mister al poeziei) răsună acolo unde fraza e mai sentenţioasă: După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. Printr-un fenomen de confuzie, caracteristic tranziţiei, Gr. Alecsandrescu va fi lamartinian şi în acelaşi timp poet în gustul clasic. Gîndul de a compune Epistole e stîrnit de lectura lui Boileau şi tot atît de a operei lui Voltaire, din care a şi tradus Alzira sau Americanii. În epistolă Alecsandrescu are darul inanalizabil al discursului gesticulat, aci grav, aci perfid, cîteodată de un prozaism caricatural, altă dată acoperit cu şalul unei imagini, şi e sentenţios cu un mare noroc, străbătut de o uşoară melancolie romantică. Enumerarea genurilor are alt sens decît la Boileau. Atingerea noilor instrumente romantice (chinuri, melancolie, înfocare) sugerează mai multă reculegere contemplativă. Indeciziunea literară e tradusă cu tristeţa romanticului Wanderer: Eu asemăn a mea stare cu a unui călător, Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor, Se opreşte pe-o cîmpie, şi cu totul întristat, Drumuri vede, dar nu ştie care e adevărat. Comentariile asupra descripţiei deschid ele înşile un cadru litografiat cu păduri, stejari, privelişti campestre, în acest mod: Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las, Şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas. Satira spiritului meu e o mică comedie de badinaj aproape mussetian, O profesiune de credinţă, un monolog al unui personagiu onctuos şi inconştient vodevilesc, care se retrage de pe scenă cu comice reverenţe. În fabule (Toporul şi pădurea, de pildă), dizertaţia molierescă ce taie răsuflarea formează substanţa. Alecsandrescu era în fond un monologist. A. HRISOVERGHI A. Hrisoverghi (1811—1837) e romantic mai mult în imaginea pecare şi-au făcut-o contemporanii despre el. “Educaţia sa fu nenorocirea — scrie C. Negruzzi. În cea mai fragedă vrîstă pierdu pe tatăl său. De abia începu să cunoască lumea, şi ea i se înfăţoşă sub cele mai posomorîte văpsele. A trebuit să se lupte cu cursele şicanei şi cu nedreptăţile oamenilor; a trebuit să bată la uşa celor mari — el care nu ştia ce este linguşirea şi minciuna” etc. Fiind surprins în casa iubitei sale de către soţul aceleia, Hrisoverghi ar fi sărit pe fereastră, ajungînd jos “un cadavru care abia mişcă”. Soţul ultragiat, nu mai puţin romantic, l-ar fi ridicat pe prostiri şi l-ar fi îngrijit, inutil, în propria-i casă. Poetul muri însă de “oftică la măduva spinării” şi se pare că scena zăcerii în casa iubitei e scoasă din Antony de Al. Dumas, drama în 5 acte pe care o tradusese insuficient. Compunerea care a consacrat faţă de contemporani numele lui Hrisoverghi este oda Ruinelor cetăţii Neamţu, replică dizgraţioasă la Ruinurile Tîrgoviştii de Cîrlova: Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoşeşti, Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăveşti. Poetul e un misogin sarcastic, cu veleităţi de witz romantic şi cu invectiva ridiculă: Te hlizeşti, nelegiuito, şi îţi baţi chiar joc de mine, Dar gîndeşte că cuţitul poate fi şi pentru tine. DANIIL SCAVINSCHI Oamenii epocii înţelegeau pe poet ca pe o fiinţă singulară, apăsată de soartă. Ideea damnării există în privinţa lui Daniil Scavinschi şi la erou şi la biograf. Scavinschi, ex-spiţer din Bucovina, visa să moară ca Gilbert într-un spital şi avea ca şi Peter Schlemihl sentimentul amar că e fără umbră. “De aş fi trăit — ar fi zis el — în Rusia mi-aş fi zis Scavinov, în Germania Scavinemberg, la Paris Scavinevil şi la Bucureşti Scavinescu.” Luînd o doză prea mare de mercur, îşi pierdu mustăţile, pe care le colectă, cu evlavia unui Alfred de Musset, într-o cutiuţă. Luă opiu spre a nu mai supravieţui acestei catastrofe, pentru ca nu cumva lumea să zică: Iată Daniil Scavinschi cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteaţa şi e chiar caricatură. Scavinschi traduse Brutus de Voltaire şi Democrit de Regnard. Ultima piesă, plină de veselă mizantropie, se potrivea firii sale, şi versiunea, fără să fie admirabilă, e destul de săltăreaţă. Dintre poezii merită atenţia doar Călătoria la Borsec, exagerare a calamităţilor unui traiect în maniera Les embarras de Paris, însă cu melancolice litografii pastorale gessneriene şi cu contemplaţie romantică: M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase, La a căruia tulpină, flori revarsă a lor miroase, Şi m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniştire Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire. Însă corpul poemului e zidit, după metoda clasică, din descripţii şi figuri de atelier (Achil, Ector, Troia) în care se recunoaşte vocaţia satirică. MIHAIL CUCIURAN Mihail Cuciuran (1819—1844) lamartiniza şi el, prozaic: Lemne triste-ngălbinite, Ziua bună vă doresc, Pe voi iarăşi înverzite În scurt oiu să vă privesc... şi pastoraliza, şi ce e mai tolerabil în O zi şi o noapte de primăvară pe ruinele cetăţii Neamţu e tot din domeniul idilicului cîmpenesc, scena anume a oierului: Buciumu lui răsună, eho din depărtare Îi răspunde îndată ca şi dînsul cîntînd, Cînd şi cînd se aude a cînilor lătrare, A berbeciului clopot şi oile zbierînd. C. A. ROSETTI Cunoscutul paşoptist C. A. Rosetti (1816—1885), ilustrul Berlicoco care în tinereţă ar fi încălecat de-a-ndaratele pe saca, purtător mai tîrziu al unor mari plete în genul Th. Gautier şi a unei tenebroase mantale de carbonaro, aruncată conspirativ pe umărul stîng, a tradus onorabil Manfred de Byron şi a fost un poet foarte gustat în vremea lui (Ceasuri de mulţumire). Improvizaţiile madrigaleşti sunt focoase şi decente, cîntecele ca Fracul meu se conduc după Béranger. Repetiţii în chip de refren la fiece strofă, o frază lunecoasă, un ton sentenţios şi emoţionat, de o curioasă solemnitate lirică, în ciuda indiferenţei cuvintelor, acestea sunt notele tehnicii lui C. A. Rosetti şi cu această mecanică este realizată romanţa A cui e vina (1839), care înfăţişează pentru poezia romînă ceea ce sunt La libertá de Metastasio şi Sonetul lui Arvers sau Menuetul lui Boccherini. Fraze simple, vetuste, expuse cu o totală nepăsare pentru cuvinte şi imagini, cu o emoţie sugrumată, într-un stil de aşa vibraţie lirică încît cea mai mică intervenţie ar părea fatală acestei coarde întinse, iată tot misterul piesei: Tu-mi ziceai odată cum că pîn’ la moarte Dragostea ta toată mie-mi vei păstra; M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate, Astfel merge lumea, nu e vina ta. Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite, Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da; Toate sunt uitate, toate sunt pierdute, Astfel este veacul, nu e vina ta. Capitolul IV MESIANICII POZITIVI M. KOGĂLNICEANU În faţa lui Eliade, mesianic ceţos şi egotist, fără simţ practic, nepăsător de tot ce nu se învîrtea în jurul său, apar alţi mesianici, cu sentimentul unei misiuni pe care ştiu s-o traducă în termenii ei pozitivi. M. Kogălniceanu (1817—1891) e dintre aceştia. “Întorcîndu-mă înMoldova — scria el surorilor de la Berlin, unde făcu studiile superioare . — nu mă voi răsfăţa în lux şi faste; de voi revedea patria vreodată,va fi spre a o sluji şi a-i sacrifica viaţa, dacă trebuie.” Începînd din 1839, Kogălniceanu se dedică atent unei munci modeste în aparenţă, dar fundamentale. Redactă o serie nouă din Alăuta romînească, suplimentul la Albina, voind a face din ea o adevărată revistă literară, apoi Foaea sătească a prinţipatului Moldovei. Cu C. Negruzzi pune la cale editarea operelor complete (cîte se cunoşteau pe atunci) ale lui . D. Cantemir. În 1840 anunţa şase tomuri din Letopisiţile Valahiei şi Moldaviei, întreprindere realizată abia în 1852, şi pregătea apariţia, întîmplată în 1841, a unei publicaţii de documentaţie istorică, Arhiva romînească. Cumpără tipografie şi începu să editeze cărţi. Scoase, începînd din 1842, la “Cantora Foaiei Săteşti”, foarte bune Almanahuri de învăţătură şi petrecere. Dar mai ales, în 1840, cînd împreună cu V. Alecsandri şi C. Negruzzi luase direcţia Teatrului Naţional, apăru din iniţiativa sa Dacia literară, întîia revistă literară organizată, care nu avu îngăduinţa de a continua mai mult de un an. De aceea în 1844, împreună cu P. Balş şi I. Ghica, Kogălniceanu începu altă revistă, Propăşirea, care suferi întîi suprimarea titlului, rămînînd doar o Foaie ştiinţifică şi literară, apoi, după o mai lungă apariţie, fu suspendată. Kogălniceanu recurse atunci la acţiunea orală şi spuse la Academia Mihăileană cuvinte care ar fi înspăimîntat orice cenzură. M. Kogălniceanu este, putem zice, întemeietorul spiritului critic. Peste tot în revistele sale, el ştie ce vrea. Vrea ca producţiile romîneşti să fie “din orice parte a Daciei”, să fie originale, nu simple traducţii din alte limbi şi încă proaste şi nu din ceea ce e mai însemnat în istoria culturii universale. Vrea critică “nepărtinitoare” lovind “cartea, iar nu persoana”. Cenzura lui e constructivă. “Critica mea va fi o adevărată critică, adică va lăuda în conştiinţă ce este bun, va descuviinţa ce este rău, va înlesni propăşirea literaturei, nu o va împedeca. Totdeauna moderaţia va prezida la judecăţile ei.” Explica şi utilitatea spiritului critic: “Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi tineri de pe laviţile şcoalelor au pretenţia a publica scrierile lor, pîn’ şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epohă, cînd se publică atîte cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate, şi ca într-un ciur să le vînture; lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul uitării pre cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor?” Kogălniceanu este de pe acum, sub raportul conţinutistic al criticii, un tradiţionalist şi un teoretician al specificului naţional. În Dacia literară publica Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (Nou chip de a face curte) şi încheia regretînd aceste “ceremonii care din zi în zi se per prin civilizaţia cea făcătoare de bine, adecă prin acea civilizaţie care ne face cosmopoliţi, dărîmîndu-ne obiceiuri strămoşeşti, caracter şi limbă...” Cu toată stima ce se dă lui Kogălniceanu ca orator, azi e greu a găsi satisfacţii în fraze moarte, din care totuşi se poate face o idee despre căldura şi îndemînarea omului. Proza nu poate de asemeni suferi comparaţia cu aceea a lui C. Negruzzi pe care o imită (Fisiologia provincialului în Iaşi), dar memorialistul are în Ilusii pierdute, unde povesteşte idila sa juvenilă cu Niceta, fata unui profesor de elină, care îi dăruise o acadea în chip de inimă, pagini de o graţioasă melancolie bonomă. Proza cea mai valoroasă e aceea mai veche din scrisorile către babacă şi surori, contrafăcute la modul Dinicu Golescu, cu caligrafii orientale, spre a place bătrînului: “Cu multă fiască plecăciune sărut mîinile d-tale, babacă. Mai întîi doresc a şti dacă mult scumpă mie sănătatea d-tale se află într-o deplină şi fericită stare, ca să dau laudă cerescului împărat, din a căruia milă ne aflăm şi noi sănătoşi.” Descripţiile sunt savant naive: “Îndată ce am trecut în Silezia şi am lăsat Galiţia, alt port, alte năravuri şi altă idiomă de limbă ne-au vestit că nu mai eram în aceeaşi ţară, măcar că amîndouă aceste locuri sunt tot supt o stăpînire. În Galiţia toate drumurile era pline de calici, oameni sluţi şi împovăraţi supt muncă, fimeile ca nişte stahii. Portu ţăranilor îi ca şi acela a moldovenilor, iară fimeile sunt îmbrăcate dintîi cu o rochie lungă de pînză albă, cu capu îmbrobodit iar cu o rufă albă şi în spate cu o bucată de pînză albă, care le slujăşte şi de basma şi de sac, unde pun multe povoare, şi de şal şi de blană.” Dealtfel stilul acesta bătrînesc mai poate avea şi altă pricină. Aga Ilie Kogălniceanu îşi crescuse odrasla cu străşnicie, după tipicul vechi, trimiţînd-o la şcoală în antereu de cutnie şi cu işlic de piele de miel sură, care se prefăcea în minge pe mîinile copiilor. N. BĂLCESCU Deşi foarte aprins, mesianismul lui N. Bălcescu (1819—1852) e tot atît de pozitiv. În 1844 începu să publice în Propăşirea studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum, în 1845 scoase împreună cu A. Treb. Laurian Magazinu istoricu pentru Dacia, solidă, pentru acea vreme de dibuiri, culegere documentară de cronici, diplome, inscripţiuni, studii, liste bibliografice, în care redactorul îşi propunea să vîre printre izvoarele istorice şi poezia populară. Bălcescu luă parte la toate mişcările naţionaliste din epoca bonjuristă, culminînd în anul 1848. După eşuarea revoluţiei, el întreprinse o acţiune diplomatică ce urmărea înfrăţirea ungurilor şi romînilor împotriva asupritorului comun. “O! cîte nenorociri simţimîntul de naţionalitate a adus într-aceste locuri. Războiul între unguri şi romîni este un război barbar şi astfel cum nici în secolul de mijloc nu s-a urmat.” În curînd avea să se încredinţeze de eroarea unor atari sentimentalisme. Metoda pozitivă de căpetenie a lui Bălcescu era “puterea armată”. El credea că s-ar fi putut alcătui o confederaţie a naţiilor oprimate, în care romînii ar fi contribuit cu o “legioană”. În vederea acestei armate era în căutarea de puşti şi a unui bun general romîn. “Ca Archimed dar — scria lui I. Ghica — mă adresez la tine şi-ţi cer aceste două lucruri, făgăduind cu dînsele a răsturna lumea.” Scopul monografiei asupra lui Mihai Viteazul era de a arăta rezultatele naţionale ce se pot obţine prin iniţiativa militară a unui erou. Istoria, perimată din punct de vedere ştiinţific şi întocmită după vechea metodă a compilaţiei, e focoasă, patetică, aglomerată, meticuloasă chiar în descrierile de lupte şi deci monotonă. Personalitatea ei stă în tonul religios inspirat, în exclamaţiile biblice, încîntătoare ca poză romantică, în unele descripţii geologice mistic înfiorate, în bogăţia verbală cu care se notează zgomotele luptei. În cele din urmă însă, abstrăgîndu-se de la înaltul interes educativ, cartea devine obositoare prin exces de sublim. Împortanţa lui N. Bălcescu e mai ales în cîmpul ideologic, oricît de redusă ar fi aci originalitatea. Ideile pot să pară prea riguros derivate din idealismul german, deşi n-au nici o legătură cu el şi sunt venite de-a dreptul de la Mazzini şi mazzinieni, de la Cantù de pildă, pe care Bălcescu îl citează. Ele erau locuri comune ale emigraţiei. Însă Mazzini combina, e adevărat, propoziţii enciclopediste şi vichiene cu altele caracteristice spiritualismului german, dîndu-le un ton sacerdotal creştin. În umbra acestei filozofii de carbonari mesianici, Bălcescu admitea răsturnarea civilizaţiei după Hristos. De aci încolo ea se întemeia pe “principiul subiectiv, din lăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării în timp şi în spaţiu, şi prin identitatea între esenţa naturii spirituale a omului şi esenţa naturii divine”. Cugetarea nu era însă Raţiunea, putînd fi foarte bine, cu toate că lucrul nu este explicat, Fiinţa supremă a revoluţionarilor, Providenţa. “Legea evanghelică” duce la realizarea “dreptăţii” şi “frăţiei” şi e ajutată de “ştiinţa nouă”, bizuită pe observaţie, experienţă, calcul. Numaidecît acest aparent voltairianism e corectat. Dumnezeu e sînul universal al binelui, şi istoria mijlocul de mergere spre absolut. Omul ar fi un instrument orb al fatalităţii de n-ar avea libera alegere între bine şi rău care presupune şi sancţiuni. Ceea ce-i rămîne individului de făcut este de a se jertfi familiei, patriei, omenirii, comunităţii într-un cuvînt, care simbolizează temporal Spiritul absolut. Pe neaşteptate problema ia aspect soteriologic. Gînditorul e preocupat de “chipul cu care ne putem mîntui”, şi-l găseşte nu în biserică, ci în naţiune. Existenţele naţionale sunt timpuri de “expiaţie” a păcatului originar. Providenţa împarte tuturor popoarelor “misii” în scopul de a îndrepta omenirea diversă (ajungem la visata pe atunci ligă a naţiunilor) spre ţinta misterioasă hotărîtă de ea. Nu este dar salvare în izolare ci numai în naţiune şi, pe o treaptă mai sus, într-o cooperare a popoarelor. Naţionalismul şi cosmopolitismul sunt două aspecte de obicei combi-nate la 1848 şi acordate cu democraţia pe motivul că tiranii împiedică libera dezvoltare a noroadelor divine. Şi Bălcescu vorbeşte împreună cu alţii de progres, de “marşul general al omenirii”. Omenirea merge “gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu”. Aci nu e vorba de vreun evoluţionism optimist ci de un spiritualism integral. Dacă omenirea “va ajunge vreodată a-şi identifica în tot esenţa sa în esenţa divină” este o taină nepătrunsă încă. Se observă în cursul civilizaţiei urcuşuri, stagnări şi căderi (sunt celebrele corsi şi ricorsi ale lui Vico) care confirmă intenţiile nedestăinuite ale divinităţii. Politica mazzinienilor, ca tot ce se ridică pe conceptul de realitate a colectivului, este sprijinită pe factorul iraţional. Poporul e acela care gîndeşte cu ingenuitate în numele lui Dumnezeu (Vox populi, vox dei), omul cult are dreptate numai cînd se supune mersului providenţial. Acest fel de gîndire va avea în filozofia noastră după aproape o sută de ani o carieră nebănuită. Cuvîntul de ordine a lui Bălcescu şi al paşoptiştilor este luminarea mulţimii, convingerea lor fiind că adevărurile eterne există latent în popor. Mai departe, dacă Dumnezeu ne mîntuieşte prin istorie, atunci răul şi binele din secol sunt faze ale ispăşirii. Plaga fanarioţilor e un prilej de redeştepta-re naţională. Războiul înfăţişează un instrument legitim de afirmare a naţiilor şi deci de salvare. Aşadar Bălcescu exaltă lupta şi se face campionul puterii armate şi glorifică omul providenţial, eroul, geniul prin care misia naţiei şi deci intenţia divină se exprimă, ca în cazul lui Mihai Viteazul. Contradicţie ieşită din natura unei gîndiri nesupuse unui examen logic mai adînc. Bălcescu va osîndi pe de altă parte ca democrat istoria cronologică de domni şi se va încerca, cel dintîi, să introducă explicaţii economice şi sociologice şi să conceapă desfăşu-rarea evenimentelor ca o dramă ideologică. AL. RUSSO Mesianismul lui Al. Russo e întrupat în acea Cîntarea Romîniei, care împrumută mult din tonul lui Lamennais din Paroles d’un croyant, făcînd mare uz de exclamaţii biblice: “şi într-adevăr zic vouă”, “Doamne, depărtează paharul”. Istoria patriei se evoacă în viziuni enigmatice întrerupte de aforisme şi sentinţe terifiante, nelipsind lamentaţiile, vederea pămîntului făgăduinţei, marile bestii simbolice şi apocaliptice: “...colo... departe... unde soarele se vede aşa de frumos... unde cîmpiile sunt strălucite şi pîraiele răcoroase... unde ceriul e dulce, unde pămîntul e roditor şi giuncele sunt albe... copii, acolo e ţara!...” Poemul în întregul lui, cu toate bunele intenţii, rămîne fals. În schimb, în proza memorialistică, Al. Russo şi-a însuşit pînă la virtuozitate maniera clasicilor tîrzii, a lui Xavier de Maistre şi a lui Paul-Louis Courier, adică umorul eseistic, scutit de dezordinea fantastică, în care intră totuşi o uşoară melancolie sub forma sentimentului grandoarei geologice. Russo însuşi călătorea în trăsură, aplecat într-o rînă, şi privea munţii cu ochii pironiţi în zare, lăsîndu-se năvălit de reverii. Însemnările de captivitate la Soveja, cu portretele maliţioase ale unor cucoane şi viziunea sălbatică a cimitirului cu bocitoare, amintind scene din F. Cooper, imaginile de civilizaţie patriarhală, scrisoarea către contele Vay sunt dovezile unui condei fin. Cît despre ideile critice, ele sunt acelea ale lui Kogălniceanu. Nu era pentru starea pe loc, dar socotea că “fără trecut o societate este şchioapă”. “Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice, sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.” Într-un cuvînt, punea ideea de tradiţie la baza oricărui real progres. Întreruperea între generaţii i se arăta totală mai ales în limbă, şi sub raportul acesta pedantismul latiniştilor îl făcea să rîdă: “Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba romînă şi să luăm limba latină, şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă, să ne chiemăm Cincinatus şi Brutus în loc de Costachi şi Dimitrachi, şi să cerem înapoi stăpînirea lumii de odinioară.” Capitolul V ANTIBONJURIŞTII C. FACA Liniile liberalismului şi conservatorismului, ale modernismului şi tradiţionalismului se disting de la început. Cu toate că reformele fuseseră făcute de boieri, reacţiunea porni chiar din mijlocul lor, mai mult în sens moderator decît retrograd. Fură totuşi şi protestatari, dar aceştia aparţin clasei micilor boieri intraţi de curînd în tagmă, ispravnici, sameşi, pitari, cluceri, care înţeleg să se bucure de caftanul agonisit. Toţi aceştia sunt speriaţi de perspectiva revoluţiei democrate şi formează clasa “tombaterelor”, a bătrînilor mici slujbaşi cu parapon, îmbinişaţi şi îngiubelaţi. E caracteristic că de înveşmîntarea europenească rîd nu boierii mari, ci vătafii, vizitiii. Occidentalizanţii sunt numiţi la început “nemţi”, “capete stropşite”, “franţuzi”, ei înşişi considerîndu-se “tineri”, apoi spre 1848 sunt porecliţi bonjurişti, creîndu-se astfel mentalitatea antibonjuristă, care, ascunsă în felurite formule, se va regăsi pînă azi în literatura romînă. C. Faca e un astfel de antibonjurist. Comodia vremii, scrisă în aprilie 1833, este o piesă molierescă, imitată în chip izbitor după Tehnica e a teatrului francez. De o parte bătrînul boier Ianache şi confidentul său Pavel, înfăţişînd bunul-simţ, pe de alta fetele sale, Elenca, Luxandra şi amorezii lor Dimitrache, Panaiotache, exponenţi ai bonjurismului. Vin apoi servitorii impertinenţi, făcînd morală stăpînilor, Mariuţa, subretă de teatru francez, Stan, valet valah. Intriga lipseşte, înlocuită cu o expunere de atitudini morale. Ianache e mizantrop, bănuitor, vrăjmaş al tinerilor şi al femeilor emancipate: Sunt trecut în bătrîneţe, şi ascultă de cuvînt, Căci am început a crede că e vrun drac pe pămînt. Sluga de stăpîn nu ştie, nici copiii înţeleg, Nevasta în spionlîcuri, toţi cum vor aşa aleg. N-auzeai mai înainte bonton, ceai şi pălării, Acum cine le mai scoase, n-ar mai fi nici pă pustii. Valoarea piesei stă în veselia verbală, în caricarea limbajului şi a gesturilor, deşi e de observat că tendinţa de a interpreta satira ca o parodie vulgară nu e legitimă. Piesa trebuie jucată în mişcări stinse, subtil afectate, fiindcă eroii sunt realmente fini. Tragicomedia lor e de a fi complet izolaţi. Tinerii sunt nişte marchizi, ridiculi prin afectare, spunînd însă în substanţă lucruri fine pînă la manieră. Dimitrache ştie să şoptească “des douceurs”: Jurămînt îţi fac, Elencă, cît ai trăi pă pămînt Să-mi fii scumpa mea stăpînă, pentru tine să trăiesc, Sufletul meu, starea, vieaţa, cu plăcere să-ţi jertfesc. Elenca e şi ea fata secolului şi răspunde cu solemnităţi sentimentale: Cînd aş şti cu-ncredinţare că sunt cîte le vorbeşti Şi că n-oi fi înşelată ş-adevărat mă iubeşti Şi că jertfa nu mi-oi pierde-o, dar oi face-o pentr-un ce, Ţi-aş făgădui din parte-mi amur şi fidelite. ZILOT ROMÎNUL Cronicarul ascuns sub pseudonimul Zilot Romînul era pe la 1850 un om cu totul vechi, el care, născut pe la 1780, alcătuise în 1800 o cronică în versuri şi proză din domnia lui Constantin Hangerliul pînă la domnia lui Ion Caragea. Cu cît înaintează în veac, Zilot se dezvăluie ca o adevărată tombateră, făcînd caz de evghenie, el boier mărunt, şi numind “rebelii” toate mişcările generoase. De cariera lui Tudor Vladimirescu se arată foarte plictisit: “de unde să-mi plesnească în capu-mi că el hrăneşte în duhul lui aceasta ce văzum”. Regulamentul organic i se pare foarte bun, iar pentru “Costuţa” (Constituţie) are numai ocări. La 1848 nu vede decît hoţomani şi ţigani ridicaţi contra “ristocraţilor”. Totul e zugrăvit în culori de carnaval, care prilejuiesc unele versuri de un mare umor ingenuu: Unde scăpare? Cine te-aude, În care parte te poţi ascunde? Căci toţi mojicii şi toţi ţiganii, Şi împreună toţi hoţomanii, Din ţări străine fugiţi aicea, Cu izgonire, căci făcea pricea, Aceste cete împreunate Şi supt obraze chip mai semnate Din boierime, din negoţime, I preoţime, călugărime, I dăscălime, profesorime, I ciocoime, şi calicime, I sholărime, ş-ucenicime, Şi toată ceata de slugărime Striga pe uliţi: “Jos ristocraţii, Ei ne mănîncă, să punem p-alţii”. Clopote urlă, sunet de glasuri, Pe uliţi, poduri, certuri şi harţuri... “Să cază neamul (zicea ţiganul), Toţi suntem una, nu mai e banul.” C. BĂLĂCESCU C. Bălăcescu (c. 1809—1880) e un antibonjurist integral, luîndîn deriziune totul, instituţiile regulamentare, profesorii de la Colegiul naţional, ideea de progres însăşi (uneori în maniera şansonieră a lui Béranger): Azi ucigaşul e dregător, Furul de frunte judecător, Azi criminalul e virtuos, Şi virtuosul om viţios; Tot veneticul proprietar Şi răspopitul funcţionar. Vizionarii sunt diplomaţi Şi ceaslovarii mari literaţi: Toţi intriganţii alegători, Toţi patentarii legiuitori; Toţi veneticii mari patrioţi, Toţi fanfaronii Mircii nepoţi. COL. GR. LĂCUSTEANU Un amuzant reacţionar este col. Gr. Lăcusteanu (1813—1883), văr al lui Vasile Cîrlova, scriind mult mai tîrziu, însă retrospectiv despre evenimentele de la 1848, care formează centrul vieţii sale. Şi pentru el Tudor “era un om foarte neînsemnat”, “vrăjmaş neîmpăcat al nobleţei”, urmărind “a omorî aristocraţia romînă spre a se urca prostimea şi mojicimea pe ruinele ei”. În mişcarea de la 1848 nu vede decît atîta că “dăscăleţii, avocaţii şi ciocoii rapaci”, “craii” s-au ridicat să răstoarne pe boieri. Magheru e “ciocoi de peste Olt”, Tell e “de o familie cu totul obscură” (poziţia socială îl obsedează pe Lăcusteanu), Aristia e “un smintit, profesor de declamaţii teatrale”, ideile revo-luţionarilor ca suferinţa poporului şi tiraniile boierilor sunt “fleacuri”, Iancu Brătianu este “un ciocoi din cei răsculaţi”, şi el cu toţi ai lui sunt “vagabonzi”, “ştrengari”, “mitocani”. La 1848 Lăcusteanu era de părere că rebeliştii trebuiau puşi “sub judecată la minut”, iar lui Eliade, la vestita arestare a guvernului, îi spusese furios: “— O să te tai, cîine, să te învăţ să mai dai asemenea proclamaţii!” Lăcusteanu e savuros prin prudhommismul lui şi prin automatismul frazei sale care a şi stîrnit entuziasmul anticalofililor. Memorialistul e satisfăcut că maică-sa a fost înmormîntată cu “o pompă demnă” de rangul ei, iar sabia răposatului său fiu o depune într-o odaie cu recomandarea de a se “păstra în veşnicie”. În căsătorie e circumspect, principiul lui fiind: ! Fraza lui sună astfel: “...Căpitanul Fărcăşanu, care nu ştiu ce bîlbîia din gură cu ofiţerii, mă întorc la dînsul şi îi zic: Ascultă, domnule căpitan, dacă vei îndrăzni să vorbeşti o vorbă de asemenea propagandă, mă jur pe onoare că îţi trăsnesc creierii la minut!” Capitolul VI ÎNTEMEIEREA PROZEI. ÎNTÎII UMORIŞTI CONSTANTIN NEGRUZZI Activitatea poetică a lui C. Negruzzi (1808—1868) e redusă şi palidă. Aprodul Purice, “anecdot istoric”, se remarcă prin multicoloarea cîte unui detaliu. Din Marşul lui Dragoş se poate reţine un tablou de ospăţ: Optzeci de oi despoaie Vitezii se aşează Şi prin frigări le pun; Pe lîng-un mare foc De surle, de cimpoaie Şi Dragoş ospetează Pădurile răsun. Cu dînşii launloc. Melancolia e aproape o traducere după Legouvé, “roata norocului” din Reverii un ecou prozodic din V. Monti: Rătunda roată răpide Pe schiţe s-au întors Şi mîndrul poticnindu-să Cade cu capu-n jos. Din teatru, tălmăciri şi prelucrări de vodeviluri franceze îndeobşte, remarcabilă e versiunea fragmentară din Les femmes savantes de Molière, nu numai izbutită, dar sub raportul transpunerii spiritului intrinsec în alt limbaj, o operă originală, prezentînd afectări şi istericale la modul oriental. Dar întîi de toate Negruzzi e un mare prozator, fără invenţie, mărginit la anecdotă şi memorii. Cea dintîi nuvelă, Zoe, cu intrigă violent romantică, izbeşte plăcut ochiul prin arta de ilustrator, atent la învălmăşirea de tonuri şi la contrastele acestei răspîntii între Occident şi Orient. Cît despre structura prozei, înainte de orice comparaţie, trebuie să se releve că Hermiona Asachi tradusese în 1839 René-Paul şi Paul-René de Emile Deschamps şi că în acelaşi an în Almanachul literar cineva dădea din acelaşi autor Francesca de Palerma. Deşi nuvela lui Negruzzi e zgomotos romantică, conţine totuşi aptitudini realiste şi în această privinţă citarea lui Prosper Merimée e legitimă. Dacă în aparenţă eroii sunt nişte satanici, în fond ei aparţin speţei clasice a recilor ademenitori de femei, analişti imperturbabili ai situaţiilor. Cu o memorabilă ilustraţie de epocă se deschide şi nuvela O alergare de cai, cu acţiunea la Chişinău, loc de împerechere a luxului cosmopolit cu mizeria tartară. Prezentarea eroilor e nu se poate mai cromatică: “Un frumos landou de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul în vechi costum rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav vrednic de un magistrat.” Intriga sentimentală cade pe plan secundar. Esenţial e stilul wertherian al melancoliei: “Mă simţeam foarte trist. Voiam să plîng şi nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el...” Umoarea sumbră a eroului e comentată de tunete. Salonul are un aspect funerar grandios: “Părea că mă aflam într-un salon îmbrăcat în doliu unde ardeau două mari policandre cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea.” Negruzzi profesează umorul romantic. În Scrisori şi în scrierile mărunte, witz-ul e învederat. Trecerea prin Podul Iloaiei este prilej de reverie şi sarcasm, biografia lui Scavinschi un pretext de a zugrăvi cu rîs amar un bolnav de răul veacului. Romantică este şi impertinenţa tînărului boier din capitală, care, plictisit de curiozitatea provincialilor, îi convoacă şi le dă informaţii despre persoana sa: “Boieri, cucoane şi cuconiţe! Eu sunt de la Iaşi. Şed în casă cu chirie în mahalaoa Păcurarii. Trăiesc din venitul unii moşioare ce am. Mă numesc B. B. Am venit aici ca să scap de tină şi de pulberea Iaşilor, şi o să şed vro lună...” Totuşi există la Negruzzi un umor curat clasic. Motivul din Au mai păţit-o şi alţii aparţine vechii nuvele italiene şi e tratat cu zîmbete moliereşti. Postelnicul Zimbolici e un Arnolphe şi Agapiţa o Agnés. Puţini umorişti romîni au o mai cristalină “” decît Negruzzi, care în “fiziologiile” lui reia portretul labruyerian, caricîndu-l cu mari pete de coloare în maniera Hogarth: “Provincialul umblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente ale boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi resucite...” În Iepurărie dăm de un laş care se justifică într-o cuvîntare faceţioasă. Capodopera acestei proze de ilaritate clasică este Păcală şi Tîndală, cu un rîs de subtilitate infinită ce nu se poate comunica decît unui cititor care petrece la erudiţia hohotitoare a lui Rabelais şi a lui Sterne. Arta constă în a vărsa un sac de sentinţe, legate între ele prin intimităţi mai mult verbale decît de conţinut, în spiritul unui gnomism pur: “Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te săleşti a fi totdauna la mizloc de masă şi la colţ de ţeară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decît coada frunţei. Şezi strîmb şi grăieşte drept. Nu băga mîna unde nu-ţi ferbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei prăpădi şi pre Mihoho.” Cu Alexandru Lăpuşneanu, Negruzzi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi. Eroii au un desen uimitor. Cu greu se poate închipui o sinteză mai perfectă de gesturi patetice, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică. Lăpuşneanu e un damnat romantic, osîndit de Providenţă să verse sînge şi să năzuie spre mîntuire. Melancolia lui sangvinară e colorată cu mizantropie. Dar individualitatea lui e puternică. El e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane, hotărît şi răbdător. Tăierea boierilor e purtare de criminal fanatic într-o privinţă, de om politic rece într-alta. Tabloul respectiv e al unui colorist îndrăzneţ, amestecător de costumaţii pitoreşti, de sînge şi lividităţi. Drama lui Moţoc, soi de Polonius, curtean linguşitor şi poltron, predat de vodă furiei populare, formează un al doilea act puternic. Dezorientarea vulgului şi hotărîrea lui iraţională de a cere “capul lui Moţoc” sunt de o rară fericire. Mai departe urmează lupta de exterminare a Lăpuşneanului, a cărui zvîrcolire lasă impresia unei solide creaţiuni literare. ANTON PANN Anton Pann (1797—1854) era din tagma psalţilor, pricepuţi în “ifose” şi “aghioase”, în “tereremuri” şi “nenenale” sub semnul vestitului Cucuzel dela Durazzo. O mare parte din cărţile lui sunt opere de specialitate: Axion, Cîntări liturgice, Noul docsastar, Basul teoretic şi practic, Kalofonicul etc. S-a ocupat însă, fiind şi tipograf, cu prelucrarea de opere de colportaj: Cîntări de stea, Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadan, Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Istoria lui Bertoldin, Noul Erotocrit şi altele. Cu pretenţii de poet liric, Pann şi-a adunat poeziile în Spitalul Amorului sau Cîntătorul dorului, amestecîndu-le cu producţii străine. Aceste cîntece de lume sunt vulgare şi lamentoase: Hotărît sunt or să mor, Or ca să te am amor: Că din ceas ce te-am zărit Minţile mi s-a zmintit... Povestea vorbei e o falsă culegere folcloristică, întrucît Pann nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, obţinînd adesea un efect cromatic uluitor. Limbuţia, darul său de a versifica, nu fără a căuta greutăţile, sunt extraordinare: Eu nu îţi zic alta decît să ştii cum că După cum eşti mare şi vrednic de muncă, Cînd te tocmeşti cere să-ţi dea plată bună. Un prim ton umoristic vine din uşurinţa cu totul mecanică cu care se versifică chestiuni curente, cu o repeziciune aforistică de natura bufonadei: Sarea cînd e umedoasă arată ploaie sau nor, Iar cînd este uscăcioasă va fi timp dogoritor. Cînd nu arde focul bine şi luminarea frumos Să fiţi siguri că ne vine de undeva un nor gros. Orice copil ar rîde azi cu hohote citind în Hristoitie sfaturi ce presupun o stare de animalitate superlativă: Cînd vei fi la adunare Sau vorbeşti cu oarecare, Te păzeşte foarte tare, Ca nu din vreo rea dedare, Să-ţi fie mîinile ajunse Spre părţile cele ascunse, Au să te scarpini cu ele Spre locurile acele, Că e lucrul de ruşine Şi a fi nu se cuvine. Cumulul de elemente constituie procedeul pictural, ca în “Istoria poamelor”, răsturnare masivă de fructe într-o natură moartă: Pe vestita Chitră, cap a fi o puse; Rodia alese, cum şi pe Lămîia, Piersica, Naramza pentru treapta-ntîia; Iar a doua treaptă rîndui pe Părul Cu Cireaşa, Vişina, Zarzăra şi Mărul; Iar pe supt aceştia Coarna şi pe Pruna Cum şi dopotrivă Nuca şi Aluna. Pann făcea “metafore”, antropomorfizînd, cum e cazul în portretul cepei: Cum simţi aceasta Ceapa, totodată, Cum e din natură foarte veninată, Se-mbrăcă îndată, iute, cu mînie, Douăsprece haine puse de dimie, Şi cămăşi atîtea albe, subţirele, Îmbrăcînd binişul roşu peste ele, Pieptenă şi barba-şi albă şi bătrînă, Scuturînd-o bine de pămînt, ţărînă. Metoda fundamentală este aglomerarea de sentinţe, grămădirea aproape monstruoasă de aforisme pe o idee iniţială şi printr-o asociaţie foarte largă, alinierea lor după un program ritmic, totdeauna cu efect burlesc: Aideţi să vorbim degeabă Că tot n-avem nici o treabă, Fiindcă, Gura nu cere chirie, Poate vorbi orice fie. De multe ori însă Vorba, din vorbă în vorbă Au ajuns şi la cociorbă. Ş-atunci vine proverbul: Vorba pe unde a ieşit Mai bine să fi tuşit. Arta e clasică, îndreptată spre observaţia morală, de altfel cu mari îndemînări tehnice (rime interioare, armonizare a colorilor ţipătoare). O galerie de “caractere” este alcătuită numai dintr-o combinaţie obiectivă de proverbe şi zicători, plină de nuanţe invizibile, de o truculenţă genială. Iată tipul sintetic al indolentului: Cînd umblă prin poticele Umblarea-i e-ncovoiată Parcă e luat din iele. Ca la pisica plouată. Te uiţi la dînsul şi parcă La o treabă cînd se scoală Tot prin străchini goale calcă. Parcă are ouă-n poală. Umblă parcă treieră la mărăcini. Pîn-a se găti mireasa, Ochii ginerelui iasă. Cînd te uiţi la el şi trece Parcă este în chiostece. Pann are meşteşugul măscăriei fine, al amestecului savuros de mirosuri lingvistice tari. Portretul feciorului de împărat, fiu de ţigancă, poate servi ca specimen: Deci crescînd băiatul mare, Ş-alt miros dă bălăria”. Şi-ntîi şi după-nţărcare, Astfel dar şi copilaşul, Şi de cînd umbla ca broasca Ce-l numea toţi coconaşul, Începu să se cunoască: S-a văzut de vîrstă mică “Că este o floricică C-o să iasă o urzică, Nasul care îţi băşică”; Sau o floricea de laur, “C-alta e mirosul floarei Deşi cheltuiau ei aur. Ş-alta este al putoarei”; Dîndu-l să înveţe carte “Alt miros dă florăria Ş-a urma ştiinţi înalte Îi era de surdă toate, Nu putea la cale scoate; “Că prostia din născare Niciodată leac nu are”; Nu putea nimic să-nveţe Nici din vorbă, nici din beţe; Dar năravurile rele Era eminent la ele; Mişeliile din lume Le ştia el toate-anume; El ştia să-njure bine Şi cîntece de ruşine; Învăţase şi la fluier, Încă şi din buză şuier, A se tăvăli-n gunoaie Ş-a se juca cu noroaie. Toate maşinăriile comediei sunt folosite, bineînţeles cu materie aforistică, monologul, dialogul cu replici simetrice, jocurile de a parte, micile bufonerii de limbaj sau de mimică, Povestea vorbei fiind o comedie a cuvintelor pure şi o comedie umană, făcută din observaţii impersonale, surprinzătoare în totala lor lipsă de inedit. CILIBI MOISI Un fel de Anton Pann evreu a fost Cilibi Moisi, vînzător de mărunţişuri şi autor verbal de maxime pline de un sănătos umor bătrînesc: “Întotdeauna la Sf. Gheorghe şi la Sf. Dimitrie Cilibi Moise are două părechi de case; unde şade şi nu-l lasă să iasă, unde vrea să se mute şi n-are cu ce să plătească.” “Într-o zi Cilibi Moise a dat de-o mare ruşine, l-a călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic.” “Cilibi Moise se roagă de sărăcie de vreo cîţiva ani ca să iasă din casă numai pînă se îmbracă.” Capitolul VII ROMANTICII MACABRI ŞI EXOTICI D. BOLINTINEANU În Curierul de ambe-sexe din 1842, macedoneanul D. Bolintineanu (1819—1872) publica, salutat de Eliade, o imitaţie foarte liberă după La jeune captive de André Chénier, anume O fată tînără pe patul morţii: Să moară bătrînul ce fruntea înclină, Ce plînge trecutul de ani obosit, — Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină, — Să moară tot omul cu suflet zdrobit! Iar eu, ca o floare ce naşte cînd plouă, Creşteam pe cunună să am desmierdări. Eliade însuşi recunoştea “acea legănată şi lină cadenţare” ce va forma nota particulară a lui Bolintineanu. Bogata producţie ce a urmat e foarte inegală. Reveriile sunt pline de concepte, de locuri comune, într-o limbă abstractă, chiar trivială. Florile Bosforului, un fel de “orientale”, nu satisfac, nici prin lexic, nici prin senzaţii, setea noastră de exotic. Puerilitatea şi dulcegăria stăpînesc. Însă Bolintineanu cunoştea direct Orientul, şi unele imagini, fără a avea plastica de smălţuitor a lui Th. Gautier, sunt interesante, dovadă aceea a Ioanei, “romînă macedoană“: Are-n meşi piciorul ei, Nud, alb, mic, ca o Diană, Sub al persicii tulei, Sub şalvarii de sultană! Anteriu de selemie Cu dalgal de fir deschis!... a Brusei: Cu-ale sale minarele, Ce se-nalţă strălucind, Brusa pare, predomnind Dealuri verzi cu verzi vălcele Cinse-n rîuri de argint... a turcoaicei din Esme: Cînd o vezi la preumblare Feredjeaoa-i se-mlădie Sub iaşmac adus din Sam, Pe kiahiul, bogat cerchez, Ca o stea prin nori apare Cu dalga de selemie, Dulcea fiic-a lui Osman. Cu şalvari largi de geanfez... Macedonele nu împlinesc deloc făgăduinţa, implicată în titlu, a unei poezii de pictură etnografică. Acum şi întotdeauna, Bolintineanu se pierde în diminutive şi în sensualisme stupide. El e un curios continuator la noi al Secentismului, şi cît despre Macedone, ele ar urma să fie nişte pastorale în spiritul Torquato Tasso. Totuşi San Marina e o piesă remarcabilă. În ciuda sărăciei culorilor, succesiunea momentelor, monotonia strofelor exprimă în chip fericit ideea de migraţie ciclică. Este o adevărată poezie a transhumanţei, plină de sentimentul spaţiului alpin, de învălmăşeală şi procesiune, de sunete izolate şi ecouri sugerînd admirabil mişcarea arhaică şi automatismul societăţii ciobăneşti: Caii poartă în spinare Corturi, paturi, aşternut, Toată casa, Toată masa, Şi veşminte de-mbrăcare, Tot ce au, tot ce-au avut. Mumele în glugi pe spate Poartă prunci cu păr bălai Sau mioare Lîncezioare. Clopotele, legănate, Sună depărtat pe plai. Turma beagă, cîinii latră, Caii nechează uşor; Mai departe, La o parte. Sub o măgură de piatră, Cîntă-n fluier un păstor. Basmele sunt propriu-zis nişte balade în felul Bürger şi Uhland, cu acţiunea într-un ev ceţos sau fabulos, în genul cavaleresc, conţinînd un amestec de macabru, fantastic şi supranatural, cîntînd geniile nopţii, strigoii, silfii (aici ielele), tot ce se mistuie după ora douăspre-zece. Un om suie locuri abrupte, înconjurat de hore de iele, în nişte peisagii zugrăvite cu remarcabil simţ al sălbăticiei şi al zonelor alpine pierdute în ceţuri: Mergeam pe căi sălbatice, Cătam adăpostire, Iar fantasme lunatice Rîdeau p-o mînăstire. Lătra departe cîinele La duhuri neguroase, Scoteau din groapă mîinele Scheletele hidoase. Se face însă exces de macabritate şi de diminutive (“zînuliţă”, “aripioară”, “drăguliţă”). Dar prin Mihnea şi baba, capodopera întregii sale lirice, Bolintineanu devine un Bürger, un Jukovski al nostru. Prologul are sonorităţi cavernoase şi horcăituri de spaimă: Cînd lampa se stinge la negrul mormînt Atinsă de aripi, suflată de vînt, Cînd buha se plînge prin triste suspine, Cînd răii fac planuri cum au a reţine În barbare lanţuri poporul gemînd, — Cînd demoni şi spaime pe munţi se adună De urlă la stele, la nori şi la lună, Într-una din peşteri în munte rîpos, Un om oarecare intră curagios. În munţi, într-un templu peceneg, ni se înfăţişează un sabat carpatin, în care esenţial e nu tonul negru, ci un sentiment de vîjîit şi răsucire, ieşit din febrilitatea versurilor: În peştera Carpaţilor Aci se fac misterele O oară şi mai bine De babe blestemate Vezi templul pacinaţilor Ce scot la morţi arterele Ce cade în ruine. Şi hîrcele uscate. Aci se fierb şi oasele În vase aurite, Aci s-adun frumoasele Cînd nu mai sunt dorite. Iar liliecii nopţilor Ce au aicea locul — Ascunşi în hîrca morţilor — Umblau să stingă focul. O flacără misterică Dă palidă lumină; Iar stîlpii în biserică Păreau că se înclină. O babă ce oroarele Uscaseră în lume Tot răscolea vulvoarele, Şoptind încet un nume. Intriga poemului e bizară şi în definitiv de ordin secundar. Remarcabilă e la un moment dat, cînd Mihnea bea dintr-o hîrcă, o mişcare haotică, o sarabandă de duhuri, adică o “danse macabre”, notată cu mare simţ al sonurilor hîrjiite şi repezi, al dinamicei colosale şi noroase. Baba deschide seria blestemelor în poezia noastră: “Oriunde vei merge să calci, o, tirane, Să calci p-un cadavru şi-n visu-ţi să-l vezi! Să strîngi tu în mînă-ţi tot mîini diafane, Şi orice ţi-or spune tu toate să crezi, Să-ţi arză plămînii d-o sete adîncă, Şi apă, tirane, să nu poţi să bei! Să simţi totdauna asupră-ţi o stîncă!” Se iscă un tumult de monştri, unde meritul lui Bolintineanu este de a fi încercat să dea o figură elementelor mitologiei infernale autohtone, folosind note ale animalelor celor mai bestiale, taurul, mistreţul, sau mai instabile, ca iapa, dînd chip unor simple abstracţiuni ca “spaima” sau atribute ale demonului precum “naiba”, ce pierduse în expresii orice înţeles figurativ, aducînd în formă înfricoşetoare viţiul lui Setilă, totul într-o procesiune hohotitoare, crunt umoristică şi poetică, vis dureros în soiul lui Breughel şi Callot: Aşa vorbi bătrîna El are cap de taur Şi Mihnea tremură; Şi gheare de strigoi, Iar naiba, ce fîntîna Şi coada de balaur, O soarbe într-o clipă Şi geme cu turbare Şi tot de sete ţipă, Cînd baba tristă pare; La dreapta lui zbură. Iar coada-i stă vulvoi. Iar nagodele-urîte Ca un mistreţ la cap, Cu lungi şi strîmbe rîte, De flăcări infernale, Călări toţi pe cavale Cu perii vulvoiaţi; Cu care de pe stîncă Şi mii de mii de spaimeRîm marea cea adîncă Şi lumea nu le-ncap; Şi şase legioane De diavoli blestemaţi Treceau ca turbiloane Veneau din iad rîzînd Pe Mihnea să defaime, Căci astfel baba are Mijloc de răzbunare Pe mort nesupărînd. Acum începe cavalcada. Mihnea se suie pe cal şi aleargă urmărit de babă şi de legiunea ei de duhuri pînă ce ivirea zorilor îl scapă de ele. Este aici, fireşte, o analiză a groazei nocturne şi un umor grotesc de categoria călăririi din Lenore, a alergării din , a cavalcadei lui Faust şi Mefistofeles din celebra litografie a lui Delacroix. Afară din comun, oricît ar deveni mecanică, este virtuozitatea onomatopeică, uşurinţa de a aduna laolaltă, fără silnicie, cu folosirea chiar a cacofoniei, toate zgomotele cu putinţă, tropotul, fîşîitul, sforăitul, hohotul, bubuirea, într-o febră nebună, cu o orchestraţie de tipul Berlioz, aproape genială: Mihnea încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul. Sună pădurile, fîşie frunzele, Geme pămîntul; Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare; Cerul se-ntunecă, munţii se cleatină; Mihnea tresare. Fulgerul scînteie, tunetul bubuie; Calul său cade; Demonii rîseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare. Însă el repede iară încalecă, Fuge mai tare; Fuge ca crivăţul; sabia-i sfîrîie În apărare. Aripi fantastice simte pe umere, Însă el fuge; Pare că-l sfîşie guri însetabile, Hainele-i suge; Baba p-o cavală iute ca fulgerul Trece-nainte, Slabă şi palidă, pletele-i fîlfîie Pe oseminte; Barba îi tremură, dinţii se cleatină, Muge ca taur. Geme ca tunetul, bate cavalele Ca un balaur. O, ce de hohote! rîseră demonii, Iadul tot rîse! Însă pe creştetul munţilor zorile Zilei venise. Popularitatea lui Bolintineanu au făcut-o Bătăliile romînilor, compuneri în genere mecanice, părînd adesea nişte parodii, oratorice, sentenţioase, alcătuite toate după acelaşi program simplist: o expoziţie a situaţiei, o cuvîntare, de obicei la un “benchet”, şi o încheiere epică în maximă viteză. Cu toate că nici una din aceste legende nu rezistă, Bolintineanu e întîiul versificator romîn cu intuiţia valorii acustice a cuvîntului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetică direct, fără asociaţii plastice. Vestitele versuri: Un orologiu sună noaptea jumătate, În castel la poartă oare cine bate... surprind prin un ce horcăit, cavernos, printr-o cadenţă de maşinărie. Bolintineanu mai posedă plastica dinamică, însuşirea de a strînge într-o linie răsucită toată virtualitatea unei mişcări, încît, tăiate, unele versuri apar ca nişte momente în perpetuă desfăşurare cu capetele infinite: Pe un cal ce muşcă spuma în zăbale, Printre zi şi noapte, el îşi face cale. Singur el se luptă în acele văi Unde mîna morţii a călcat pe-ai săi, Dar sub mii de braţe trebuie să cază. * Oameni puşi să sune, prin adînci păduri, Sună din cimpoaie, buciume, tamburi, Turcii stau şi-ascultă larma depărtată. * Printre stînci rîpoase, prin adînci strîmtori, Unde urlă apa. * Într-o mantă neagră el e coperit Şi e trist ca plopul ce s-a desfrunzit. Proza şi dramaturgia reprezintă latura cea mai ridiculă a operei lui Bolintineanu. (Călătoriile sunt însă excelente.) COSTACHE STAMATI Poezia basarabeanului Costache Stamati (1786—1869) este impregnată de accente byroniene, prin poeţii ruşi, şi e în general de tipul romantic, cu o vocaţie hotărîtă în direcţia viziunii macabre şi a umorului de colori. Umbra hatmanului Arbore, apărînd străjerului, este colosală, monstruos gotică în felul hugolian: Cîntînd oşteanu aceste, pare că au fulgerat! Deci el tace şi să uită şi vede jos lîngă sine Că un nour să lăsară de rază încongiurat, În care sta în picioare un voievod vechi de zile. Pe a lui larg piept şi spete avea zale ferecate, Iar albile sale plete preste ele răschirate. În a sa vînoasă mînă greu buzdugan răsucea, A lui coapsă era-ncinsă cu pală urieşească; Iar pe cap el purta coiful, preste care strălucea Doi lei ţiind cap de zimbru supt o coroană domnească. Iaşul e stăpînit de un geniu imens, poetul are vedenia unor gloate fantomatice şi teribile. Urmînd pe Asachi, Stamati cultivă miturile naţionale, însă cu mijloace superioare, cu un mare simţ al fabulosului, cu umor satanic şi desen teratologic. Lui Dragoş, vrăjitorul Vronţa i-a furat pe Dochia. În o cetate veche cu poarta îmbulzită de scai el pipăie prin întuneric, gata să lovească, cu sabia goală în mînă: Unde ţi-i lacaşul, o, duşmane Vronţo? În bizunie, peşteri, în codri nămornici, În făr’ de fund hrube, în hiola mării Te ascunzi cu dînsa, cu a me Dochie? Dragoş doarme şi atunci începe o sinistră sarabandă: Se deschid cu buhnet uşile la sală, Se arată umbre în giulgiuri albe, Cu făclii aprinse, aducînd schelete Cu-a lor mîini uscate, o raclă de spijă. În mijlocul sălii au pus ele racla, Capacul în pripă sări de pe dînsa Şi tricolici negru, fiorosul Vronţa, Astrucat într-însa, privea slut cu ochii... Apoi cele Stafii de mîni s-apucară. Hîrcîind cu urlet, chiuind cu hohot Şi cu bucurie turbată, drăcească Conjurînd secriul, ca în iad jucară. Stamati dezvoltă poemul în sens ariostesc, în direcţia unui fabulos arhitectonic. Substanţa rămîne gotică, şi cutare cavalcadă revelă instrumente imitative noi, sugerînd o adevărată teroare acustică: Iar de troncănitul potcoavelor grele În munţi se răsună, stînca scînteiază, Lunca clocoteşte şi de colb vîrtejuri Se suie ca stîlpii unde calcă calul. Din orientalismul romantic rezultă un parnasianism precoce în Scăldătoarea unei cucoane romînce (văd prototip în Le bain d’une dame romaine de Vigny), care deschide seria poeziei indolenţei pămîntene: Apoi din feredea iesă sprijinită de curtence, În crevat trufaş se culcă sub şalurile subţiri; Şi jupineasa bătrînă începe trupul să-i frece Cu spirturi de dînsa stoarse din crini şi din trandafiri. Iar ca razele luminii să nu-i facă supărare, Fetele slobod perdele de un atlas argintit, Şi lîngă ea pun în glastre bucheturi mirositoare, Dar cucoana cînd adoarme la un consul au gîndit. Prozatorul nu e mai puţin merituos. Cum era educaţia nobililor romîni în secolul trecut, cînd domnea fanarioţii în ţeară e o comedie de cea mai pură metodă clasică, întemeiată pe o clară expoziţie a caracterelor morale. Cuconaşul e un nătîng impertinent, idol al mamei, cocoana o aristocrată bombastică, dascălul — exponent al simţului critic. Capitolul VIII PATRIOŢI ŞI UNIONIŞTI CEZAR BOLIAC Cezar Boliac (1813—1881) a fost o personalitate interesantă, pe nedrept uitată. Era un mare devorator de cărţi, şi ale sale Meditaţii în proză şi versuri din 1835 îndreptăţesc să se creadă că citise Les paroles d’un croyant ale lui Lamennais, apărute în 1833. El e un umanitarist, cam exaltat, cum erau de altfel toţi pe atunci, înduioşîndu-se pentru văduva săracă, cerşetor, orb, muncitor, salahor, clăcaş, osîndit la ocnă, fără a fi însă comunist, cum pretindea Eliade, care îl poreclise Sarsailă. Boliac izbuteşte în evocarea feericului arhitectonic, dar şi a grandiosului tehnic. Descrierea unei furtuni haotice pe munţi de cremene e remarcabilă: Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal, Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră, Îmi place s-aprinz zeada pe o întinsă vatră Şi cerbul pe-o sprinceană să-l văz fără rival. Să stau la obîrşia gîrliţii de cristal, Mai rece decît gheaţa, şi-n unda-i cea măruntă Să văz suind un păstrov şi lostriţa căruntă, Mai iuţi decît săgeata, pe piatra de metal. S-ascult la păsări triste ce noaptea se deştept; S-ascult tempeste negre departe-ntărîtate, Şi prăvălind copacii, torente-nfuriate, Şi văile să urle de un potop ce-aştept. Şi trăsnete în cremeni izbind neîncetat Să umple tot eterul de aburi de pucioasă, Să surpe în prăpăstii o stîncă scorburoasă, Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat. Poetul dezvăluie o artă decorativă de sursă hugoliană în tablouri amănunţite, sclipitor arheologice, vrednice de un Th. Gautier şi pe care un parnasian le-ar fi aprobat din toată inima, dovadă această viziune exotică: Sub şase stîlpi granitici şi-un roşu văl de lînă Pe el cu animale cusute tot de mînă, Măreţ era drapat Un pat de abanosuri, ascuns în bumbac moale, Ş-un jeţ de dinţi de fildeş cu draperii pe poale, Şi-o baie de agat... De-a dreapta se înalţă un turn trufaş, gigantic, Zidit de toat-Asia după un plan fantastic, De Iehova damnat; Ş-alăturea cu dînsul a lui Nembrod clădire, Semeaţă ca şi turnul, îşi dă a ei privire În raiul suspendat. Boliac a fost un jurnalist distins (amator onorabil şi în arheologie), cu idei dacă nu profunde, cel puţin limpezi, expuse uneori cu o excelenţă tehnică de gravor istoric. IOAN CATINÀ Marşul revoluţionar al lui Ioan Catinà (1828—1851), cîntăreţul muntean al anului 1848, era prea făţiş instigator la lupta de stradă între clase ca să fi putut deveni imn naţional: Haideţi fraţi într-o unire, Ţara noastră e-n pieire: Aste ziduri şi palate Unde zac mii de păcate, Haideţi a le dărîma. Byronizant, el stă “pe stînci” şi cîntă cu mari gesturi zgomotoase (Poesii, 1846) noaptea (“O! noapte! noapte! noapte! tu eşti ca o femeie/ Ce am iubit odată; şi mica-acea scînteie/ De vulg necunoscută prin tine-am dobîndit”), zădărnicia (“Ha! ha! ha! ha! iacă un nume!... iacă înc-o vanitate!? Omer, Dante, Byron, Hugo! un cîntec deşert în toate,/ Un accent, între morminte, un sarcasm în sărbători”). ANDREI MUREŞANU Caracterul de Marsilieză romînă l-a putut lua însă Un răsunet (Deşteaptă-te, romîne) de ardeleanul Andrei Mureşanu (1816—1863), imn profetic şi grav, plin de strigăte solemne: Deşteaptă-te, romîne! din somnul cel de moarte, În care te-adînciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! Şi în alt Resunet, poetul îşi verificase printr-un grozav blestem vocaţia lui profetică, de izvor biblic: Întunecă-te, soare, ş-aurita ta lumină Păstreaz-o pentru fiii din timpii viitori, Acoperă-ţi, o, lună, a ta rază senină, Să nu o vadă munţii ş-a lor locuitori! Puţina moştenită rămîie-le povaţă, L-a iadului prăpăstii pogoare-se de vii; O moarte necurmată să pască-a lor viaţă, Cutremur, spaimă, groază, ajungă aşea fii! Restul producţiei poetice este sub orice critică. Omul însuşi nu era, ca exponent al Ardealului oprimat, la înălţimea propriului său imn. G. SION G. Sion (1822—1892) a devenit popular prin rizibila Limba romînească: Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, Altă limbă armonioasă Ca ea nu găsim. Traducerile .), piesele originale (Candidat şi deputat, La Plevna) sunt fără însemnătate. Interesant e doar memorialistul din Suvenire contimporane. Emanciparea ţiganilor, istorie a unui ţigan rob, născut din legăturile boierului Cantacuzin Paşcanu cu o frumoasă ţigancă, împins la sinucidere, fiindcă, umblat prin lume, în Franţa, nu capătă slobozenia spre a se căsători cu o franţuzoaică, e o naraţiune condusă în tonul unui memorial francez din sec. XVIII. Fraţii Cuciuc tratează problema eredităţii criminale cu elemente de basm arab. Un turc paricid transmite urmaşilor fatalitatea delicvescenţei, şi ultimii descendenţi, doi fraţi Cuciuc, îşi ucid şi ei părintele şi merg la spînzurătoare satanici, ca nişte adevăraţi contemporani ai lui Rolla: “...îmbrăcaţi în haine negre, purtînd pe cap nişte caschete de plisă neagră, cu pantalonii sumeşi, ca să nu-i umple de noroi, ţinîndu-se de braţ unul de altul, mergeau veseli ca la o paradă, salutînd în dreapta şi în stînga pe cei ce cunoşteau.” Un memorial trăieşte din amănuntul care colorează o epocă. Sub acest raport Suvenirile sunt o galerie de tablouri de un pitoresc fastuos. C. NEGRI C. Negri (1812—1876), care a jucat un însemnat rol politic în pregătirea diplomatică a Unirii, frate al Elenei Negri, “steluţa” lui V. Alecsandri, fiu vitreg pe de altă parte al poetului Conachi, a lăsat cîteva poezii de amator. Darurile lui veritabile se revarsă în corespondenţa franceză, în care afecţiunea pentru copii, bonomia omului bătrîn, informaţiile mărunte, despre cele mai neînsemnate lucruri casnice (varză de Bruxelles) se amestecă şi se îmbracă într-un stil creionat de fermier literat, superior cu mult materiei. D. DĂSCĂLESCU Din Ziorile şi din Scrisorile din Ţara ţinţărească ale înfocatului unionist focşănean D. Dăscălescu, sunt puţine strofe revelabile. Pitorescă apare doar confesiunea autobiografică Mijloacele: M-am născut cam pe-acea vreme pe cînd limba cea grecească Şi ştiinţa de plăcinte nu mai da nici un folos; Pe cînd cele vechi mijloace neputînd să mai slujească, Multe şlice şi benişe rămăsese de prisos; Obiceiuri şi tradiţii de mulţi secoli consfinţite Cu greceasca şi plăcinta dimpreună au pierit, Altă limbă, tot streină, şi năravuri mai cioplite Se sili de-atunci să-nveţe tot romînul iscusit. G. SĂULESCU, C. CARAGIALE, E. VINTERHALDER, D. GUSTI, N. ISTRATI, AL. PELIMON În afara oricărui interes literar sunt paharnicul Gheorghe Săulescu, poet şi autor didactic (*1798), C. Caragiale, actorul, poet şi el şi autor dramatic (1812—1877), E. Vinterhalder (1808—1869), tovarăşul de tipografie al lui C. A. Rosetti, autor al unei culegeri de poezii Flori şi scaeţi pe malul Dîmboviţei, D. Gusti (1818—1887), protejatul salonului literar al lui G. Asachi, N. Istrati (1818—1862), poet netalentat şi antiunionist, poligraful Al. Pelimon (1820—1881), evocator în versuri de timpuri eroice. C. D. ARICESCU De la C. D. Aricescu (1823—1886), istoric bine documentat al mişcărilor de la 1821 şi 1848, se pot reţine dintr-o producţie întinsă şi aridă, ba chiar ridiculă, în maniera lui Bolintineanu, aceste emo-ţionante versuri pe vechea temă a caducităţii civilizaţiilor: Patruzeci de secoli trec pe dinainte Şi fieştecare îşi recheamă-n minte Imperii, popoare, care nu mai sînt, Care gem uitate în negrul mormînt, Sau care lăsară numai al lor nume Din zgomotul mare ce făcură-n lume! Unde este Roma, unde e Atena? Unde e Palmira, unde Cartagena? Unde este Tirul, unde e Sidonul? Unde Ecbatana, unde Babilonul? Unde este Cesar şi Napoleon? Unde este Brutus, unde e Caton? Unde e Platone, unde e Socrat? Und-Epaminonda, unde Ipocrat? IOAN SÎRBU Nu se poate vorbi esteticeşte de o poezie a basarabeanului Ioan Sîrbu (1830—1868), autor de Fabule şi al unor Alcătuiri (Chişinău, 1852). Însă în condiţiile de stînjenire culturală în care scria, gestul lui e merituos şi se cade să-i cităm o descripţie a carnavalului: Cu-a carnavalului sosire, Să-i de blini unse tare În scîrbe să face lipsire; Şi o ocă băutură, Căci făcutele nenumărate Să-i de nouă gînditură; Sunt cu beţia-ncurcate. Pe la multe făgădăi, Vezi veselii şi bătăi, În care dă rusu strigare Deci intră şi moldovanul, Căutînd în pungă banul, Dar găsind el mărunţele, Strigă să-i de plăcinţele. AL. DONICI Fabula a înflorit în această vreme, mai ales că permitea aluziile politice. Dar vreun fabulist care să atingă limitele artei nu întîlnim, şi basarabeanul Al. Donici (1806—1866) face figură onorabilă doar printr-o cadenţă mai sprintenă, ca în această fabulă unionistă: Racul, broasca şi o ştiucă Racul înapoi se da, Într-o zi s-au apucat Broasca tot în sus sălta, De pe mal în iaz s-aducă Ştiuca foarte se izbea Un sac cu grîu încărcat. Şi nimic nu folosea. Şi la el toţi se înhamă: Nu ştiu cine-i vinovat, Trag, întind, dar iau de samă Însă, pe cît am aflat, Că sacul stă neclintit, Sacul în iaz nu s-a tras, Căci se trăgea neunit. Ci tot pe loc a rămas. Capitolul IX VASILE ALECSANDRI V. Alecsandri (1821—1890) era moldovean prin tată şi mai curîndmuntean prin mamă; dar prin amîndoi părinţii avea mult sînge grecesc, din al grecilor de aici, bineînţeles. Nuanţa sa temperamentală se lămureşte deplin prin această împrejurare. El are aristocratismul elinic, infatuarea aceea stăpînită cu amabilitate (era de un orgoliu imens), oroarea de mediul insalubru şi vulgar, aptitudinea înnăscută pentru viaţa în cercurile fine şi la curte, darul convorbirii. Junimiştii şi-l aminteau venind la şedinţele lor. Poetul obsecvios şi rece strîngea mîna lui Maiorescu şi a lui Jacques Negruzzi, care se grăbeau să-i împingă fotoliul, şi saluta global şi cu dignitate restul asistenţei ridicate respectuos în picioare. Elinitatea, în sens romînesc, a lui Alecsandri se verifică în nostalgia statornică de mare şi de spaţiul exotic, în călătoriile lui neîntrerupte, în oroarea de frig, de zăpadă. Iarna poetul hibernează la Mirceşti, primăvara iese Munţii înălbiţi de nea, brazii încărcaţi cu ţurţuri preferă să-i vadă de pe ferestrele castelului Peleş, cu picioarele “pe covoare groase unde nu pătrunde frigul”. Ceaţa Parisului i se pare infernală, cimeriană, şi lumea aceasta “bîntuită de stihii, vînt, umezeli, ger, neguri” o socoteşte greşit concepută, pricină de fiori şi triste cugetări. Şi în afară de asta Alecsandri e indolent, căutător de inerţie, de kief. El e un “culbec” închis în casa lui, un peştişor încălzindu-se la soare, la superficia apei, încercînd un sentiment penibil la ideea deplasării. Avea impresia că dacă şi-ar fi constrîns gîndul vagabond spre un scop precis, ar fi făptuit o acţiune rea, ca şi cînd ar fi împuşcat o rîndunică. Destul de bogat, Alecsandri a călătorit cu voluptate toată viaţa, cercetînd îndeosebi mările calde, scăldîndu-se pe ţărmurile lor, căutînd vehiculele legănate, trăsurile de poştă, corăbiile, gondolele, mereu cu nostalgia îmbarcării, pînă într-atît că la Marsilia, văzînd două vapoare, unul pentru China, altul pentru America, e cuprins de turburare. O astfel de pasiune pentru elementul acvatic nu e proprie romînului carpatin. Alecsandri are în preajma Mirceştilor o copie redusă a apelor exotice, lunca Siretului, regiune băltoasă printre mari sălcii, sugerînd miniatural misterioasele lacuri meridionale, şi pe marginea cărora cade în extatica lui solară. În poezia populară poetul a găsit un corespondent al firii sale amabile. Poezia folclorică, în latura erotică în care a folosit-o, e fără tragism, uşor oftătoare, elementar sensuală, diminutivală şi în fond glumeaţă. Alecsandri, care s-a căsătorit foarte tîrziu din raţiuni de pur confort casnic, a avut multe iubiri ce n-au zdruncinat firea lui calmă. Vestita Niniţă (Elena Negri, sora lui C. Negri), obiect al sentimentalei Steluţe, a scos poetului cîteva accente duioase, pe care biografia le dovedeşte fără profunditate. Elena Negri fusese căsătorită, nu era deci Virgina imaculată asemeni divinei Beatrice, greu de atins, dureros de pierdut. Foarte mult din opera poetică a lui V. Alecsandri s-a perimat. Însă meritul istoric al poetului, chiar pentru această parte, rămîne inatacabil. Alecsandri a luat poezia populară (din care a făcut o culegere), mai potrivită sensibilităţii contimporanilor, şi i-a dat mici retuşări coloristice în stil romantic. Suntem în epoca lui Prosper Merimée, a interesului pentru romanţele spaniole şi baladele sîrbeşti. Găseşti în Doine sugestii de mari tablouri, litografii fantastice în care o Babă Cloanţă săvîrşeşte nocturnele călăriri satanice, ori şapte fraţi încălecaţi pe zmei aleargă pentru o fată cu flori galbene în păr. Mai ales caracteristică este jalea într-o geografie fabuloasă, făcută din pustiuri, din prăpăstii, în care călugăriţa lunatecă se înfundă în mari păduri la chemarea iubitului anonim: Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale Cînd plăieşii trec la vale Pe cărarea ce se pierde. Să vezi şoimul de pe stîncă Cum se-nalţă, se izbeşte Peste corbul ce zăreşte În prăpastia adîncă. Hoţul lui Alecsandri e cam în stilul piraţilor romantici, grandilocvent, teatral, omorîtor de ciocoi (genul lui Ed. About pare evident): Iar ciocoiul cum se pleacă, De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Şi de fală se dezbracă! Am doi zmei de bună cale, Doi!... nici vîntul nu-i întrece! Am tovarăşi doisprezece Şi la brîu patru pistoale. Ceea ce supără îndeosebi pe cititorul de azi este erotica lui Alecsandri cu dulcegăria ei prea cunoscută. Zamfira cu umedă “guriţă”, cu flori pe “sînişor” consultă luna asupra simţirii din “inimioară”, cînd pasărea doarme cu capul “sub aripioară”. Elena fusese o “frumoasă îngerelă cu albe aripioare”, dătătoare de “plăceri încîntătoare” şi “dulci sărutări”. Doi flăcăi muşcă sînul a două fete şi le sărută după numărul mărgelelor din salbă, apoi pleacă “cîntînd în poieniţă”, cu “salba-n chinguliţă”. Originalitatea lui Alecsandri nu s-a arătat în toată puterea decît tîrziu prin pe drept preţuitele Pasteluri. De obicei se observă aici percepţia naturii, totuşi nu aceasta e formula critică de înţelegere cea mai adecvată. Alecsandri, om indolent şi terorizat de intemperii, ascuns iarna în casa lui de la Mirceşti pe care zăpezile o apasă cu albele lor blănuri, se dedă kiefului său hibernal la gura sobei (succedaneu de soare) şi creează astfel la noi poezia intimităţii: Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăş mîngîios, Şi cadrele aurite ce de păreţi sunt prinse Sub palida lumină apar misterios. Afară plouă, ninge; afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit... Aşa-n singurătate, pe cînd afară ninge, Gîndirea mea se primblă pe mîndri curcubei Pîn’ ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge, Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei. Groaza de fenomenul boreal i-a prilejuit lui Alecsandri cîteva strofe ce sunt mici capodopere. În Miezul iernii, joasa temperatură usucă pădurea în sunetul de orgă al vîntului, prefăcînd totul în diamante: În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe cîmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scîrţie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scînteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Şi pe ele se aşează bolta cerului senină Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca veşnice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii organe sonoare Unde crivăţul pătrunde, scoţînd note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimîntată! În Iarna, închipuirea e o vreme îngrozită de putinţa unei ninsori totale, de sfîrşit de lume, pînă ce zurgălăul spulberă sinistrul vis: Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă, Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheaţă pe ai ţerii umeri dalbi. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară; Soarele rotund şi palid se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare; Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare; Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare, Iat-o sanie uşoară care trece peste văi... În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. Romanticii cădeau în melancolii în faţa lacurilor. Pe Alecsandri îl umple de o surdă spaimă şuierul vîntului: Ziua scade: iarna vine, vine pe crivăţ călare, Vîntul şuieră prin hornuri răspîndind înfiorare. Boii rag, caii rînchează, cînii latră launloc, Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. Prin temperamentul său de şopîrlă, Alecsandri notează în chip fericit plăcerea nemişcării la soare, pirotirea euforică: Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se pierde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboane, săpînd malul năsipos. Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Cînd o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprinteioară, Cînd sălbatecele raţe se abat din zborul lor, Bătînd apa-ntunecată de un nour trecător. Şi gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel rîu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-n juru-mi clocoteşte! o şopîrlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald. Călătorul pasionat din el evoacă nostalgic şi cu destulă policromie, la vederea cocorilor, marile regiuni toride: Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate, De la India brahmină, unde fiarele-ncruntate, Pardoşi, tigri, şerpi gigantici stau în junglă tupilaţi, Pîndind noaptea elefanţii cu lungi trompe înarmaţi. Fericite călătoare! zburînd iute pe sub ceruri, Au văzut în răpegiune ale Africei misteruri: Lacul Ciad şi munţii Lunii cu Pustiu-ngrozitor, Nilul alb cărui se-nchină un cumplit negru popor. Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale Asia cu-a sale rîuri, Caşemirul cu-a sa vale, Au lăsat chiar Ceylanul, mîndra insulă din rai, Şi revin cu fericire pe al ţării dulce plai! Alecsandri a presimţit parnasianismul (şi nu s-ar putea şti în ce măsură l-a cunoscut), mergînd instinctiv în sensul contemporanilor lui Gautier şi Ménard. Impasibilitatea asiată a mandarinilor printre lacuri placide şi plante exotice l-a încîntat (recunoştea şi acolo euforia indolenţei), şi pastelele sale chineze, delicate ca nişte desene pe porcelană, sunt surprinzătoare: Mandarinu-n haine scumpe de mătasă vişinie, Cu frumoase flori de aur şi cu nasturi de opal, Peste coada-i de păr negru poartă-o vînătă chitie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. Fericit, el locuieşte un măreţ palat de vară Plin de monştri albi de fildeş şi de jaduri preţioşi. Mari lanterne transparente de o formă mult bizară Respînd noaptea raze blînde pe balauri fioroşi. O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin păreţii fini de lac, Prelungeşte colonada-i pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac. Ochiul vesel întîlneşte, pe colnice-nverzitoare, Turnuri nalte şi pagode unde cîntă vechiul bonz, Şi auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. Deşi poetul nu se poate abţine de a nu lega o mică intrigă amoroasă, absolut puerilă, între un mandarin şi o mandarină, încheierea e de o fineţă caligrafică neîntrecută: Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană, La minunile frumoase ce-i zîmbesc, nesimţitor, Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană Şi cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor. Un alt pastel chinez are un aer factice de paravan falsificat. Oricum, tăind plictisitoarele dulcegării, desenul rămîne interesant: Pe-un canal îngust ce curge ca un şerpe cristalin Se înşiră chioşcuri albe cu lac luciu smălţuite... Pe sub nalte coperişuri care-n margini s-albiesc, Galerii cu mari lanterne şi cu sprintene coloane Au comori de plante rare ce la umbră înfloresc Şi-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane... Iar în fund, peste desimea de pagode azurii, Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică Un turn nalt cu şapte rînduri şi cu şapte galerii, Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică. Mai departe, în Legende, prinzînd cu uşurinţă maniera lui V. Hugo, fără a pătrunde în subtilităţile ei, Alecsandri trece de la porcelana fină la fantasticul monstruos şi colosal. Eroicul acestor lungi naraţiuni puternic oratorice, presărate cu liste lungi de nume proprii cărora le lipseşte rezonanţa orchestrală, este cam fanfaron şi sadic. Dar se întîlnesc fragmente remarcabile. Iată o pădure crispată, dementă: În cea pădure veche, grozavă, infernală, Cărarea-i încîlcită şi umbra e mortală, Şi arbori, stînci, prăpăstii şi oricare făptură Iau forme uriaşe prin negura cea sură, Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri, De zmei culcaţi pe dîmburi, de şerpi ascunşi în găuri, De toate-acele fiare povestice, de pradă, Ce luna giulgiuieşte cu alba ei zăpadă. Copacii întind braţe lungi, ameninţătoare, Nălţînd pe toată culmea cîte-o spînzurătoare; Şi stîncile, fantasme pleşuve, mute, oarbe, Deschid largi negre peşteri menite de a soarbe În umbra lor adîncă şi de misteruri plină Pe omu-mpins de soartă a piere de lumină... sau o miniatură persană: Se duce calul Graur spre codrii de stejari, În care greu se luptă balaurii cei mari Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume; Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume, Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese. El trece prin poiene cu tufe aurite, În care se alungă şopîrle smălţuite Şi blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald, Avînd rubine pliscuri şi ochii de smarald. Piesa de rezistenţă a culegerii este Pohod na Sybir, romanţă intenţionat monotonă şi declamatorie în felul Grenadirilor lui Heine, de o compoziţie savantă, în care fiece repetiţie cade ca un ropot de tobe sinistre. Tema este veşnica groază a lui Alecsandri de geruri, reprezentată prin viziunea unei deportări în Siberia: Sub cer de plumb întunecos, Pe cîmp plin de zăpadă Se trăgănează-ncet pe jos O jalnică grămadă De oameni trişti şi îngheţaţi Cu lanţuri ferecaţi. E lung cel şir de osîndiţi! Pe vînăta lor faţă Necontenit sunt pălmuiţi De-un crivăţ plin de gheaţă, Şi pe-al lor trup de sînge ud Des cade biciul crud. Sărmani!... de şase luni acum, Ei merg fară-ncetare Pe-un larg pustiu ce n-are drum, Nici adăpost, nici zare. Din cînd în cînd un ostenit Mort cade, părăsit! În urma lor şi pe-mprejur, Cazaci, baskiri sălbatici Cu suliţi lungi, cu ochi de ciur Alerg pe cai sburdatici, Şi-n zarea sură stă urlînd, Urlînd lupul flămînd. O mare parte din activitatea sa Alecsandri o consacră teatrului, care convenea spiritului său critic, bonom, şi aspiraţiei lui la succesul imediat. În bună măsură a localizat. Ginerele lui Hagi Petcu este Le gendre de Mr. Poirier a lui Augier în dialect moale moldovenesc şi în decor oriental. Politeţa franceză e înlocuită cu ceremonia fanariotă: “Plecăciune, beizade... Mă simt foarte cinstit, bei-mu... de vreme ce vărul evghe-niei-voastre v-au proskalisit, nu încape nici o aporie...” Farmazonul din Hîrlău, Modista şi cinovnicul, Creditorii, Doi morţi vii, Agachi Flutur, Chir Zuliaridis, Sgîrcitul risipitor, Sfredelul dracului şi altele sunt prelucrări de piese franceze, mărturisite ori presupuse, în stil vodevilesc, cu obişnuita tipologie a comediei franceze în care zgîrcenia primează. Alecsandri contribuie cu o veselie nesilită şi cu geniul numelor proprii burleşti: Jignicerul Vadră ot Nicoreşti, Şatrarul Săbiuţă, Postelnicul Taki Lunătescu, Nastasi Cîrcei, Nae Năucescu, Lică Panglică, Tingerică-Rumenică, Curculets Istets, Fărocoastă, Balamucea-Parcea, Toader Buimăcilă, Ghiţă Coşcodan, Chir Chirilă, Şatrarul Nărilă etc. Dintre toate aceste piese, reprezentabile sunt încă Iorgu de la Sadagura şi seria peripeţiilor cucoanei Chiriţa (Chiriţa în Iaşi sau două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie, Cucoana Chiriţa în balon). Cea dintîi înscenează conflictul între tombatere şi bonjurişti. Pitarul Enachi Damiean, om de modă veche, cu antereu, blană şi căciulă brumărie, îşi aşteaptă cu masă întinsă pe nepotul Iorgu de la “afcademiile din Sadagura”. Pentru a scoate în evidenţă înapoierea pitarului, prin care se apără caricat o teză, autorul scoate pe scenă pe Gahiţa Rosmarinovici, femeie cu idei înaintate, tot atît de legitime în fond, umflate şi ele. Gahiţa poartă beretă cu pene, rochie bufantă de coloare vie şi evantai. Umerii şi braţele îi sunt goale, obrazul foarte dres e împestriţat cu benghiuri. Tînărul Iorgu, sosind în costum bonjurist şi cu lornion în mînă, e plăcut surprins de occidentalismul Gahiţei. El cere numaidecît “Madamei felicitatea declinaţiei” numelui ei, iar Gahiţa nu poate refuza “desirul” unui “Monsiu” aşa de distins, care o contemplă prin lornion, fiindcă “cetirea necontenită a uvrajelor” i-au “cam slăbit puterea razelor vizuale”, altfel zis “ochelnica”. Chiriţa este o contesă d’Escarbagnas şi după cum s-a dovedit o Madame Angot, personagiu popular în teatrul bulevardier de la începutul veacului XIX. Ea e o cochetă bătrînă şi totdeodată o bună mamă, o burgheză cu dor de parvenire, dar şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de progres, o bonjuristă în fine. Amestecul de anteree şi fracuri din aceste vodeviluri, de moldovenească grecizantă şi jargon francoromîn, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental, dă un tablou inedit, încîntător pentru ochiul de azi. Veselia nebună a cupletelor, învîrtirea în danţ a personagiilor, bufoneria enormă, dar nu trivială, dau naştere unei plăcute emoţii arheologice. Leonaş cere, de pildă, sub ameninţare de sinucidere, portretul Chiriţoaei, iar aceasta cu multe mofturi de ingenuă scoate din sîn o adevărată cadră de perete. Surugiul dezvoltă pe scenă un repertoriu întreg de ocări: “Hi, hi, hi, hi, copii... nu mă lăsaţi... Hi, hi, tătucă... Hi, hi, mînca-v-ar lupii... Hi, Iudă... Hi, jupitule. Iaca mă!... c-or să mă lase în troian... Hi, hi, da, hi... lua-v-ar dalacu... prohodi-v-ar cioarele!...” Se mai pot nota micile operete naţionale (Nunta ţărănească, Paracliserul etc.), din care cea mai interesantă este Sinziana şi Pepelea, obîrşie a viitoarelor basme dramatizate din literatura romînă. Avem de a face cu un Papură-Împărat, după a căruia fată, Sinziana, aleargă Pepelea, Pîrlea-vodă (simbol al secetei), Lăcustă-vodă şi alţii. Fata e furată de un zmeu. Fabulosul e umplut cu bufonerii, nu totdeauna de bun gust, cu aluzii la stări prezente, dealtfel ca şi în basmele dramatizate ale lui Carlo Gozzi. Tîndală şi Păcală, sfetnici fricoşi şi fără onestitate, sunt din tagma lui Pantalone şi a lui Tartaglia. Dintre piesele masive apare mai bine construită comedia severă Boieri şi ciocoi, care osîndeşte generaţia venală a vechii protipendade de la 1840—1846, aceea care s-a lăsat cumpărată de evreii imigraţi, spre a fi săpată la rîndu-i de parveniţi ca Lipicescu şi pitarul Slugărică. Interesul piesei rezidă mai ales în desfăşurarea înceată şi amănunţită, în lipsa unei expoziţii morale bogate şi în coloratura epocală a scenelor. Adevărata maturitate dramatică a lui Alecsandri începe cu De-spot-vodă, piesă cu mult din maniera lui V. Hugo, fără beţia lirică şi retorica aceluia, cu o viziune a lumii în schimb mai pozitivă. Conflictul fundamental, consacrat în teatrul istoric romînesc, este nu între indivizi, ci între ambiţia voievodului pe de o parte şi rezistenţa tradiţiei şi a corpurilor constituite pe de alta. Vechiului cor din tradiţia elină îi ia locul ţărănimea, factor ostil şi totdeauna spectator impasibil al agitaţiei eroului, în spiritul unei religii a deşertăciunii. Criteriul faptelor fiind pe acest pămînt bunul-simţ, obiceiul pămîntului, eroii inteli-genţei şi ai iniţiativei fac în acest teatru o figură mizerabilă şi antipatică. Despot e un aventurier ambiţios, inteligent, cult, mare seducător de oameni, uşor pompos şi fantaron, cum se şi cuvine unui conducător. El cîştigă numaidecît pe toţi. Prăbuşirea lui nu se poate explica prin trădarea unei femei ori a unor unelte de înălţare, ştiut fiind că un principe găseşte oricînd alte femei şi alţi acoliţi care să-l înconjure. Despot cade prin chiar însuşirile lui, incompatibile cu starea ţării, prin idealurile lui utopice. Universitate la Cotnar, cruciadă împotriva Semilunei, astea nu încălzesc pe boierii conştienţi de imposibilitatea lucrurilor. Scena finală, cu discursul emfatic, foarte academic (“Mi-arunc din cap coroana!... din mînă sceptru-mi scot... Nu mai sunt domn!... acuma ucideţi pe Despot!”) e plină de adevăr local. Boierimea şovăie o clipă, uluită de oratorie, totuşi Despot cade înjunghiat, fiindcă istoria Moldovei arată cum că mijlocul tradiţional şi sănătos de a scăpa de un pretendent extern este uciderea. Prin Fîntîna Blanduziei, Ovidiu şi o altă dramă, Virgiliu, anunţată dar neefectuată, V. Alecsandri înţelegea să definească drepturile geniului în genere şi ale sale în particular. Campania de denigrare pornită împotrivă-i îndeosebi de Al. Macedonski (devenit în prima piesă Zoil) îl atinsese. Horaţiu, socotindu-se geniu, mai presus de ultragiile vîrstei, speră să obţină dragostea sclavei Getta, pe care o iartă de necorespundere numai graţie împrejurării că aceasta îi regăseşte manuscrisul pierdut al Artei poetice. Ovidiu se crede autorizat să iubească orice femeie, fără a fi urmărit de gelozie, şi să-şi ridice ochii chiar asupra nepoatei împăratului: Cezar, mă mir de-al tău sarcasm, Tu care cu poeţii trăieşti în confrăţie... Horaţiu şi Virgiliu posed-o-mpărăţie Ca tine, al lor geniu cu-al tău în zbor unit Clădesc din timpul nostru un secol strălucit. Întîia dramă e amabilă, spectaculoasă, poetică nu în poezia exterioară, foarte superficială, cît în problema de bază. Horaţiu suferă criza lui Goethe, o vitalitate sufletească excepţională în lupta cu fireasca ruină a omului. Ovidiu însă e o piesă falsă, în care timp de patru acte se pregăteşte indignarea lui August, pentru ca în al cincilea toate personagiile principale să se adune în chip artificial la căpătîiul poetului muribund, la Tomis. Ovidiu are viziunea Romîniei viitoare: Şi Istrul moşteneşte al Tibrului renume... Se nalţă-o nouă Romă, renaşte-o nouă lume. Proza este partea cea mai trainică a operei lui Alecsandri. Exonerat de obligaţia metrică şi de gravitatea lirică, scriitorul îşi revarsă în pură divagaţie toate darurile sale amabile: umor, pictură, înlesnire orientală de narator. Neavînd invenţie, el înclină spre jurnalul de călătorie, gen atunci la modă, ilustrat de Chateaubriand şi de Lamartine, pe care, în lipsa marelui sentiment geografic, îl interpretează în sensul lui Al. Dumas şi Ed. About. Cu ochiul unui desenator pasionat de detalii inedite, surprinzînd exoticul fără a-l transfigura, Alecsandri are predispoziţia statornică, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul şi pestriţul, pretenţia de “humour” britanic. Buchetiera din Florenţa e o nuvelă romantică de tipul tenebros, în care tot ce poate interesa este o îngroşare cu pensula a misteriosului italic în cîteva graţioase gravuri de epocă, din care se poate reţine interiorul Domului Santa Maria del Fiore cu ecourile lui de orgă. Istoria unui galbăn şi a unei parale e condusă într-un spirit cu totul francez. Galbenul, trecut din mînă în mînă, povesteşte paralei vicisitudinile sale, desfăşurînd o galerie de tineri, de la bonjuristul cu frac pînă la despuiatul lăieţ. Un salon din Iaşi reprezintă o colecţie de instantanee umoristice de epocă, confruntări între bonjuriştii cu frace şi legături albe la gît, semănînd a “ciocli din Paris” şi a “ahtori nemţi”, stîrnind ilaritatea bătrînilor, care la rîndu-le, împiedicaţi în anterie, răscopţi în giubele, suportă ironia tinerilor: “Boieriul: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce rîdeţi, mă rog, ce rîdeţi? Domnul P.: Rîdem, pentru că ţi-e blana de rîs.” Dridri, roman abia început, e notabil doar prin stilul de epocă, prin cîteva gravuri de interior modern luxos, prin cutare scenă pitoresc fioroasă de viaţă hoţească la 1848. Spiritual este de asemeni jurnalul călătorului francez la Balta-Albă, cu tot acel amestec bizar de evropenism maxim şi primitivitate. Călătoria în Africa nu-i un simplu jurnal, ci un sistem narativ pe principiul Decameronului, în care planul exterior e mereu străpuns de planuri lăuntrice. Astfel întîlnim acolo o istorie cu bandiţi italieni, pe tema monstrului sensibil, de tipul Quasimodo, detestat de lume. Veselia e agreabilă şi factice, ţinuta generală uşuratică şi persiflantă, rezultatul artistic o colecţie de planşe impresioniste de un exotism cald, în mijlocul cărora atrage atenţia în mod deosebit piaţa africană cu amestecul de arabi, berberi, negri şi evrei, cu grămezile de curmale putrede, harbuji necopţi, smochine de India, alune negre întinse pe rogojini sub un soare vărsînd torente de foc. Critica lui Alecsandri, întemeiată pe ideile de progres şi conservaţie cu măsură, care sunt ale lui C. Negruzzi şi Kogălniceanu şi vor fi ale lui Maiorescu, e numai o varietate, literar vorbind, a operei umoristice. O veselie nestinsă o alimentează, fie că u scurt e pus să se jeluiască redacţiei, fie că se parodiază pumnuleanul-ciune: Plecăciune, plecăciune, Ciune, ciune, ciune, ciune! Arde-mi-te-ai pe-un tăciune, Ciune, ciune, ciune, ciune! Capitolul X POEŢI MINORI AL. SIHLEANU În 1855 V. Alecsandri scoase la Iaşi Romînia literară, revistă săptă-mînală al cărei program continuă pe acela al Propăşirii: contribuţii din toate părţile spaţiului romînesc, producţii originale, progres măsurat şi înţelept. Colaboratorii în viaţă sau postumi sunt de serie mai veche: Conachi, Beldiman, Bălcescu, Russo, Kogălniceanu, C. Negruzzi, C. Negri, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, G. Sion, A. Donici, D. Dăscălescu, bineînţeles V. Alecsandri. Debutează aici cu versuri Al. Odobescu şi reia activitatea poetică G. Creţeanu. Totuşi în afara acestui cerc înflorea o poezie tînără de oarecare interes. Al. Sihleanu (1834—1857), în singura lui culegere de versuri cu titlu lamartinian Armonii intime, e mai ales byronian. Poetul caută malurile “singurate” ale rîului, ar dori să ia parte la lupte sîngeroase, s-audă vuirea bombei, să se afle pe oceanul în furtună, ori printre munţi gigantici şi cataracte. Femeia iubită e “tainicul Luceafăr”, pentru care varsă “valuri de lacrime de sînge” cîntînd jalnic pe harfă. Gelozia e plină de “furie”, ucigaşă. Într-o baladă, doi strigoi de cavaleri, Oscar şi Conrad, luptă noaptea pe ruinele unui castel. În alta, orientalistică, adversari pentru o femeie sunt Paşa Sali şi Orland. Sihleanu aduce în poezie un temperament sangvin, furtunos, aristocratic şi barbar totdeodată. Poetul se simte bine către piscuri şi solitudini, în natura abruptă, fioroasă: Îmi place o natură cu fiii săi sălbatici, Cu piscuri dărîmate, cu ţărmuri singuratici, Cu cedri-a căror frunte se-nalţă pîn’ la nori, Cu munţii săi gigantici, din cari furioase Şiroaie cad şi umplu prăpăstii negricioase Cu zgomote şi urlet ce umple de fior. El caută “poezia ce muge ca furtuna”, biciuind pe tirani, iar neliniştea blazată a lui Childe Harold se preface la el într-o ardoare valahă de exploraţie pe munte, bălţi, bărăganuri: Dar sufletul meu vecinic spre negre ţărmuri zboară, El vrea mişcări, sensaţii de-acele ce doboară Şi-n lupte ne tîrăşte cu-a soartei vijelii, Întocmai ca vulturul ce nu vrea cîmpul verde, Cîmpia înflorită... o lasă, şi se pierde Prin nori, prin munţi de gheaţă, prin bălţi şi prin pustii. Găsim de asemeni chiotul autumnal, la cramă, în cîntecul vioarelor. Interesantă mai ales este dragostea violentă, de aparent stil romantic, a fiului de boier, domn absolut pe întinsul moşiilor. Năzărindu-i-se să-şi vadă iubita, el sare în droşcă şi strigă nebuneşte la surugiu: Era noapte-ntunecoasă, Nici o stea nu mai lucea; Vijelia furioasă, Cerul chiar se clătina. Pe o cruce negricioasă Buha jalnic se văita, Şi-n pădurea fremătoasă Echo trist îi răspundea. “Mînă iute cu-nfocare, Mergi ca vîntul, şi mai tare”, Surugiului strigam. Căci pe-ăst timp de îngrozire, Ca fantasmă, nălucire Spre iubita mea zburam. În compunerile epice se salvează versurile cu privelişti carpatine şi intemperii (munţi sălbatici, cuiburi de vultur, castele în ceţuri, vijelii groaznice, trosnituri de arbori, clătinări de stînci). De memorat lupta zmeiască între Conrad şi Oscar, la lumina torţelor şi a fulgerelor: Precum două vînturi ce din depărtare Unul către altul suflă cu turbare, Cavalerii ageri iute se pornesc; Armele lor crude crîncen se lovesc. Dar cum două valuri se izbesc turbate Şi-napoi fug iarăşi repezi, spumegate, Amîndoi cu spaimă crunţii aceşti fraţi Îndărăt se-azvîrlă palizi, sîngeraţi. Sîngele lor curge; ura însă creşte; Privitorii tremur; — nimeni nu-i opreşte; Ci ei toţi afară fug înspăimîntaţi, Căci de întuneric sunt ameninţaţi. Torţele stau toate gata a se stinge; De-ale nopţei umbre sala se încinge, Şi tot se mai bate negrii luptători Luminaţi de fulgeri repezi, trecători. AL. DEPĂRĂŢEANU Tînăr a murit şi Al. Depărăţeanu (1834—1865), care a rămas cu reputaţia unui neologizant rizibil: Şi bellă, graţioasă, ca astra tremurîndă Ce spuntă-ntîi pe ceruri era Ella de blîndă. Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buză-i toată vorba “amor, amor” zicea. De fapt, franţuzismele şi italienismele sunt prea multe pentru o operă poetică: verdură, mund, vermeliu, eclatant, nemic, vil, folastru, gueră, famă, donzelă, capelură, selbă etc. Şi muntenismul e reprobabil: ăla, d-alea, a Romînie. Depărăţeanu espaniolizează (a tradus din Cancioneros de Romances şi din Gil Vicente), dar în fond e un petrarchist, şi, cu toate bizareriile lui verbale, el a împămîntenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decît botticellian, aurăria, lividitatea lilială, transparenţa. În Lila întîlnim fineţi extatice şi hieratisme necunoscute acelei vremi. În faţa poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina dansează în lumina a o mie de făclii: Dusă-n vals o credeai fee, Nu femeie, Avea aripi, nu picior: Şi n-au fluturii-aripioare, Mai uşoare. Şi mai iuţi în zborul lor. Era astfel de gentilă, Şi d-agilă, Că-ţi părea cel mai frumos Elf fantastic de balade Ce-abia rade Iarba-n jocu-i graţios. Ceea ce încîntă urechea în Vara la ţară este exactitatea acordurilor, exuberanţa strofelor: Locuinţa mea de vară E la ţară: Acolo eu voi să mor Ca un fluture pe floare Beat de soare, De parfum şi de amor... Spicul blond cu paie de-aur, Scump tezaur Pentru mari şi pentru mici, Undulează-n mii de valuri Între maluri De sulfină şi d-aglici!... Însăşi umbrele obscure Din pădure, Învelite-n giulgiul lor, Sar pe sumbra bălărie Într-o mie De-nvîrtiri într-un picior. În Calul, excurs liric asupra utilităţii nobilului animal (cu docu-mentaţie fantastică), remarcabilă e viteza prozodică: Moartea iarăşi scofîlcită Şi-nvelită În linţolu-i infernal, Cu o coasă la spinare Fuge tare, Fuge tare tot pe cal! Cînd fantastic zbiară surle, Şi să urle, Face munţii, ape, mal, Noaptea-n selba cea obscură, Mi se-ncură Riga Elfilor pe cal! Depărăţeanu e un bucolic în stilul Salvator Rosa, cu tablouri imense, fără sălbăticii, poiene mari cu aburi ce se strîng sub lună, în ruină sombră populată de ciovlice şi bufniţe. Teatrul lui Depărăţeanu e neglijabil. Don Gulică sau Pantofii miraculoşi, comedie-vodevil, nu-i decît o puerilă încercare burlescă. Grigore-vodă, dramă istorică în cinci acte, e plină de anacronisme şi stîngăcii, în proasta tradiţie Bolintineanu. La curtea lui vodă sunt “o mie de lampe, de lustruri şi de candelabre”, vase de China şi de Japonia, Ghica are “minister” cu “miniştri”, cutare umblă cu “carabina”, iar altul rămîne “stupefact”. Doar cîteva versuri luate în sine sunt sugestive, precum: ...aş vrea să sparg un cap! De solzii Majestăţii să-l rad ca pe un crap. G. CREŢEANU, M. ZAMPHIRESCU G. Creţeanu (1829—1887), autorul popularului “Cîntec al străină-tăţii” (“Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-n ţara mea”), e un făcător de goale versuri, moralizatoare şi pline de poncife, sau, cînd sunt erotice, cîntînd cu dignitate “copiliţe rumeioare” şi pe “gentila dona”. Nici Mihail Zamphirescu (1838—1878), amintit mai ales pentru “bufoneria literară” Muza de la Borta rece, împotriva “Junimii”, nu era mai talentat. Acesta cultiva o poezie pesimistă, de genul cavernos. Poetul, uitînd de Dumnezeu “în zi de decadinţă”, se scufundă în “abizul profund de necredinţă”, umplînd lumea de “tristele-i lamente”, urmărit de un “rîs fatale”. El, “dilectul amante”, nu credea în femeie şi viaţa îi dădea “somnolenţă”. De disperare rîdea “ca un nebun”. Zamphirescu s-a specializat în “strigoi” (Castelul morţii, Mireasa strigoiului), descriind castele sinistre radcliffiane şi scene cu spectre. G. BARONZI Vrednic de o preţuire mai mare este G. A. Baronzi (1828—1896), un nou Barac, productiv ca o uzină, traducător şi prelucrător de romane de , autor de poezii (Cugetările singurătăţii, Nopturnele), epopei (Romana, Daciada), drame (Alestar), comedii, nuvele, romane originale (Muncitorii statului, Fontana Zinelor). Pueril în genere, este surprinzător cînd prelucrează epica populară (Legende şi balade). De obîrşie insulară, el posedă un ochi educat pentru spaţiul exotic şi policromic. Cristalul, rubinul, coralul sunt materialele compoziţiilor sale, statuete de Saxa, în care caricatura se amestecă, chinezeşte, cu bijuteria. Baronzi introduce în iconografia baladei elemente eline ori extrem orientale (după tehnica zugrăvitorilor de sibile), titani, bucefali, dromaderi, elefanţi, tigri. Turmele lui Oprişan sunt zugrăvite ca într-o Halimà (coarne lucrate în pietre nestemate, lîna — şire de mărgăritare şi beteli), Ana-Flori e o asiatică cu braţele pline de scule. O legendă ne poartă chiar în India, văzută cu un exact simţ al locului, Baronzi fiind parnasian fără să ştie (de lucrurile indice avea însă cunoştinţă): Şi zicînd aceasta el luă cu sine O juncană, un taur, doi albi elefanţi, O măsură plină de rododafine, Două porumbiţe, două căprioare, Din Iran o urnă de mirositoare Ş-alte flori de arbori odoriferanţi. Astfel el se urcă pe un deal de unde Mahaarul mîndru curge spumător, Revărsînd departe albele lui unde Prin cîmpii smălţate de mii de buchete, Ce nici Kanaverul p-ale lui tapete N-a produs vrodată frumuseţea lor. N. NICOLEANU Ardeleanului Neagoe Tomoşoiu, travestit sub numele N. Nicoleanu (1835—1871), i s-a dat o importanţă nemeritată. Lira sa e sarcastică şi pesimistă. Născut într-o zi “funeste”, “fatale”, poetul era hotărît totuşi a combate. Misogin amar, grobian chiar, simţind “divina trebuinţă d-a iubi”, el nu găsea tonul just de a cînta pe “cea mai dulce, mai frumoasă şi mai scumpă din femei”, şi compoziţia cea mai acceptabilă e o parafrazare a lui Arvers: Secreta mea durere se va-ngropa cu mine Şi nimeni nu va plînge la capu-mi arzător Un plîns de vecinic doliu, de vecinice suspine, Căci vieaţa-mi fu o lungă oftare de amor Zădarnică, pierdută ca şi cum n-ar fi fost! RADU IONESCU Dimpotrivă, Radu Ionescu (1832—1873) a lăsat nişte remarcabile uneori Cînturi intime, de un romantism negru delirant, ca această Nopturnă, teribil funerară: Ascunde-te, o, lună, în marea de uitare, Acolo şi voi, stele, duceţi-vă-a pieri! Să piară-a voastre raze, ş-o noapte de teroare Să vie-acum din haos pe ceruri a domni! Să fie noaptea neagră! aşa îmi place mie, Căci noapte şi în mine etern a existat; Să plane noaptea-asupră-mi, căci cerul cu urgie În noaptea fioroasă pe mine m-a uitat. În noaptea asta neagră să meargă-a mea durere Spre cerul fără milă de nori acoperit; Căci nimini nu m-aude acuma în tăcere, Căci nimini nu mă vede, şi asta am dorit! Suflaţi şi voi acuma, o, vînturi furioase, Prin munţii cei gigantici, prin văile adînci; Suflaţi pe mări întinse, şi undele spumoase Făceţi-le să geamă spărgîndu-se de stînci. Precursor al lui Bacovia, Radu Ionescu introduce primul în elegiile sale clavirul răsunător, la care cîntă fecioara în delir, invocînd umbra iubitului mort: Subt mîna-mi tremurîndă cînd pianul lin suspină Şi tristele-i accente din sînu-i zbor încet, Şi dulcele Bellini cu Norma lui divină Adoarme suferinţa ce arde al meu piept, Te văz pe dinainte-mi c-un pas uşor a trece, De mine te apropii la capul meu şezînd; Şi după gîtu-mi palid tu pui o mînă rece Şi alta plimbi pe piano de moarte trist cîntînd. Într-un imn mistic, dedicat pianului, cîntă la clavir (tablou graţios) un “arhanghel”. Ah! cît de mult îmi place armonia cea lină Ce sînul tău produce, o, pianule divin! Frumos ceresc arhanghel! începe dar de cîntă, Te pune-acum la piano şi cîntă în delir, Înalţă sus la ceruri armonia-i cea sîntă, Şi inima-mi şi suflet dintr-însa se inspir. Poetul avea noţiuni de estetică, şi într-un articol, Principiele criticei, publicat în Revista romînă, se sprijinea pe Hegel. I. C. FUNDESCU, ROMUL SCRIBAN, N. RUCĂREANU I. C. Fundescu (1836—1904) a lăsat poezii şterse în maniera Bolintineanu (Flori de cîmp), cu aplicaţiuni la viaţa mondenă, şi un “roman original”, Scarlat, Romul Scriban versuri neînsemnate în tradiţia asachiană, între care O noapte pe ruinele Sucevei, N. Rucăreanu a fost semnalat de A. Odobescu. Ale sale Modeste încercări poetice (1873) cuprind prozaice instrucţii de vînătoare, cu oarecari senzaţii proaspete de vigoare cinegetică. N. T. ORĂŞANU N. T. Orăşanu, imitator al lui Béranger, a fost spaima contemporanilor prin satirele sale astăzi cu totul anodine, lipsite de spirit şi de decenţă. Totul era persiflat. Binişliul regreta vremurile vechi, deputatul, ministrul erau încîntaţi de slujbele lor. Orăşanu nu cruţa nici pe liberali (“ceata lui Baboi”), nici pe conservatori şi semăna porecle în dreapta şi-n stînga. Lascar e “Mascarache”, Costa-Foru, “Costea-Furul”, Carp, “Musiu Crap”, Boliac, “Beau-Fleac”, “Musiu Titu”, “ungureanu unitu”. Domnitorul Carol e atacat într-un chip nedemn. Mijlocul de divulgaţie al lui Orăşanu era foaia săptămînală Nichipercea, căreia, spre a se sustrage represiunii, îi schimba des titlul: Coarnele lui Nichipercea, Coada lui Nichipercea, Ochiul Dracului, Arţagul Dracului, Codiţa Dracului, Ghearele Dracului, Cicala, Sarsailă, Ghimpele, Urzicătorul. GH. TĂUTU, C. V. CARP Cunoscut claselor prin onestele versuri patriotice (“Ş-orcît timp romîn voi fi, /Nu mă tem că voi pieri!”), Gh. Tăutu (1823—1885) cultivă şi el “cîntecul”, imitat după Béranger, jucat, cîntat, plin de aluzii azi stinse, şi micul spectacol satirico-muzical, după pilda lui Alecsandri, ca Odagiul socru sau Vasilica dragul tatei. Fabulistul Costache V. Carp (1828—1880) e fără nici un merit. Capitolul XI PROZA ŞI TEATRUL DUPĂ 1859 AL. ODOBESCU Al. Odobescu (1834—1895) e un “anticar” (istoric, arheolog), şi ca atare în nuvele atenţia lui merge în direcţiunea reconstrucţiei. Intuind spiritul facţionar al cronicilor muntene, el a evitat să strîngă acţiunea în jurul eroului central, insistînd asupra atmosferei. Eroul rămîne mereu personagiul “damnat” al romanticilor. Astfel în Mi-hnea-vodă cel Rău, ultimele cuvinte ale agonicului armaş Dracea, erou satanic, sunt comentate sinistru de zîngăniturile de cătuşe şi lanţuri din pivniţele în care zac robii. Pornind de la letopiseţ, Odobescu narează cronologic şi abstract, romanţînd istoria, iar plăcerea literară e numai de ordin stilistic. Scriitorul e un peisagist de dimensiuni mari şi un bun scenarist arheologic, cu grija coloarei locale. În Doamna Chiajna, şi lexicul, pînă aci moderat, e mai cromatic. Chiajna e “muiere capeşă şi dăunoasă”, oamenii sunt “zăbavnici” şi plini de “zăcăşie”. Descrierea palatului domnesc e mai mult decît un tablou pentru plăcerea ochilor, e un studiu de arhitectură istorică, o întîie încercare de a determina stilul romînesc. Palatul reprezintă personajul principal al nuvelei, ca Notre-Dame în romanul lui V. Hugo. Nuvela propriu-zisă nu există, şi Doamna Chiajna, care e singura interesantă (restul nuvelei se umple cu un episod romanţios banal), nu acţionează decît fugitiv, la moartea soţului ei şi în momentul uciderii. Cu toată lipsa invenţiei epice, programul personagiului e bun şi el trăieşte prin cîteva mişcări sumare. În biserică, atunci cînd vrăjmaşii, prin Badea Cluciarul, scuipă asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, Chiajna se dezvăluie ambiţioasă şi bărbătoasă. Într-un alt tablou mut, Chiajna, “rece, posomorîtă ca întotdeauna”, îşi lasă mîna sărutată de domniţe, fetele ei. Ultima apariţie a eroinei, scurtă, violentă, verifică posibilităţile firii ei aprige: “— Unde-s puii de năpîrcă?... strigă el ăDumbravă Vorniculîcu glas răguşit, intrînd în cort cu mîna în şold. Li-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fărtaţi! . — Pare-mi-se că-n beţie ţi-ai pierdut cumpătul vorbii, jupan Vornice, rosti Doamna înstrunîndu-şi mînia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atîta trupeşie? . — Taci, muiere; nu bîrfi! răspunse Dumbravă, nu doară c-aţi socoti voi că-i Moldova ţară di jac, să ni gioace ca pe urs o mişa pripăşită pi la munteni şi doi feciori di lele fărmecaţi, doi lîngăi ce li pute botu a lapte?... N-avem noi nevoie di domn muntean, munteanul îi om viclean; nu-i ca moldoveanul, ortoman, şi dănos la mînă şi la suflet fălos... Hai! voinici, drăguţii mei, daţi năvală de mi-i prindeţi şi mi-i legaţi colea cot la cot să-i ducem poclon lui Ioniţă-vodă, ca doi berbecei di Armindean! . — Cîni neruşinaţi, liftă rea!... strigă Chiajna, spumegînd deturbare; dar Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele sudălmi, ci, desprinzînd ghioaca de la brîu, o-nvîrti de cîteva ori cu braţu-i vîrtos ş-apoi, glăsuind şi un groaznic blăstem, o azvîrli drept în capul înfuriatei Doamne.” Psevdo-kinegheticos e o scriere foarte potrivită pentru Odobescu, bun causeur dar creator fără ţîşnire. E un badinaj de erudit frecventator de saloane, o divagaţie amabilă, în tradiţia Fontenelle, în jurul ideii de vînătoare, debutînd într-o pură manieră clasică. Erudiţia digestibilă era încă foarte la modă din epoca preromantică. Text plin de exclamaţii şi exaltări, aparat critic gemînd de citate greco-latine, iată maniera. Winkelmann, Barthélemy sunt astfel de erudiţi lirici. Ceva mai tîrziu afectarea conversaţiei libere apare ca un dispreţ pentru haosul fanteziei romantice. Erudit, rafinat om de gust fără imaginaţie, Odobescu era făcut pentru acest joc comparabil cu Din Laokoon-ul lui Lessing scriitorul n-a luat decît aspectul erudit al paginii şi un fel de pretenţie instructivă dealtfel refrigerantă, căci autorul german trata realmente o problemă, foarte sistematic, în vreme ce Odobescu bate cîmpii cu graţie pe simpla firmă verbală a vînătoarei. Psevdo-kinegheticos e un potpuriu, un magazin de bric-à-brac cuprinzînd orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou pînă la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atît de serios schiţînd cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înţesate de autori greci, sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeştri ai picturii. Odobescu trebuie să fi lucrat, în adevărat savant, cu fişe, strîngînd într-un pachet de pe drumul ocupaţiilor lui tot ce avea vreun raport cît de superficial cu vorba “vînătoare”, şi tot umorul stă în punerea în pagină, prin asociaţii sofistice, a lucruri atît de disparate. Tehnica lui Odobescu constă în continua deplasare, şi, spre deosebire de Lessing, în ruperea sistematică a oricărui sistem. Ca exerciţiu de sudură, scriitorul merge pînă acolo încît introduce, ca din nebăgare de seamă, pasagii traduse din texte străine, spre a se denunţa la urmă. Ca artist, Odobescu este, în linia lui Eliade, un peisagist al imensităţii prăfoase melancolice, un Th. Rousseau romîn, cîmpia munteană impunîndu-i o astfel de viziune. Descrierea Bărăganului rămîne mereu inimitabilă, cu toată sărăcia de detalii, prin aerul de măreţie surprins prin cîteva pete definitiv patinate. N. FILIMON Caracterele romanului popular sunt de la primele pagini evidente în Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon (1819—1865). Scriitorul are un ideal social şi etic, vrea să reformeze societatea, s-o moralizeze. Virtutea este răsplătită şi nelegiuirea sancţionată şi cititorul are satisfacţia de a asista la restabilirea dreptăţii. Dinu Păturică e o slugă rea. Gheorghe e o slugă bună, şi după o aparentă răsturnare de valori eroul cel integru învinge. Prin temă, Ciocoii vechi şi noi e un mic roman stendhalian (fără filiaţie directă şi fără luciditatea analitică), iar Dinu Păturică un Julien Sorel valah. Păturică nu e un simplu vulgar vînător de avere, ci un însetat de toate senzaţiile vieţii. Latineasca lui Julien e înlocuită aci cu puţină elinică. Julien intră ca preceptor la un nobil rural şi devine amantul soţiei aceluia. Păturică intră în slujba postelnicului Andronache Tuzluc şi-i ia ţiitoarea, pe Kera Duduca, totdeodată jefuindu-l. Păturică uzează de mijloace mai josnice, însă una e Franţa de la începutul secolului XIX şi alta Valahia lui Vodă Caragea. Esenţial este că energia lui Păturică rămîne mereu intactă, aspiraţia la înălţare nesuferind nici o oprire. El e frumos, în stare de a capta repede simpatiile, ipocrit cu precocitate, onctuos, inteligent, iubitor de instrucţie. Învaţă “cu o silinţă extraordinară” limba grecească spre a citi în original pe Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Plutarh, e “biblioman”, are în bibliotecă operele lui Machiavel. E şi rafinat, capabil să guste fineţele unei mese şi să-şi compună un interior artistic şi chiar somptuos. Epoca permitea coloarea. Scena în care vătafii joacă menuet, cotilion, valţ, ecosez în vestminte orientale şi cu papuci în picioare, dînd-o apoi în danţuri autohtone; pristoleanca, chindia, ca la uşa cortului, e din cele mai pitoreşti. Pe alocuri Filimon are intuiţii balzaciene, precizia topografică, realismul fantastic. Figura de bricabracoleur a lui Kir Costea e proiectată pe un fundal minuţios. De asemenea amănunţită este imaginea camerei lui Păturică, viitor cîmp de acţiune al ciubucciului. Ca analist, Filimon este însă mediocru. El recurge la dizertaţii, la invocaţii, iar eroii sunt de tipul infernal, din aceia care-şi strigă teatral izbînda, acoperiţi de o paloare demonică, sau, dimpotrivă, de genul angelic. Rezistenţa romanului se explică prin marea siguranţă a desenului şi a tonurilor fundamentale. Totul formează un album de ilustraţii de neuitat, pe care cititorul le traduce în termeni epici: aşteptarea ciocoiului în pridvor, întrevederea administrativă între postelnicul îngrijorat şi vătaful Păturică cu condicile, Kera Duduca, Kera Duduca şi Dinu îmbrăţişaţi, Kir Costea înmînînd banii din cumpărături prin terţi vătafului, Păturică jucînd menuetul cu vătafii, Păturică în exerciţiul funcţiunii de sameş, stînd turceşte pe un pat, Păturică bogat primind în casele lui marea societate bucureşteană, Păturică în audienţă la Ipsilant. GR. H. GRANDEA Gr. H. Grandea (1843—1897), care se credea nepot al lui Byron, a fost un scriitor foarte cunoscut o vreme. Apoi fu complet uitat. Dintre poeziile lui cursive merită citarea cîteva ecouri ale şederii lui în Belgia, exclamaţiile de Verhaeren prematur pentru o Meusă înconjurată de furnale şi acoperită de fum industrial: A! iacă-mă pe culmea ce valea o domină, În purpură se stinge a zilei stea divină. Acuma văd cetatea cu turnurile ei Şi Meusa întinsă cum scapără scîntei. Ah! cît de mult îmi place această panoramă Întinsă şi frumoasă! De cîte ori mă cheamă S-admir ăst amfiteatru cu splendide colori Ce farmecă vederea la mii de călători!... O barcă cînd mă duce în sus şi jos pe valuri, Îmi place să contemplu mulţimea de furnaluri Al căror fum se-nalţă în limpedul eter Ca fumul de tămîie... Romanele lui Grandea au avut mare răspîndire. Fulga sau Ideal şi real, roman liric, e azi ilizibil. Interesul istoric stă în sentimentalitatea vaporoasă, în exaltare, în reverie, în viziunea ossianescă a naturii. Cuprins de un wertherianism tardiv, eroul citeşte, în poze melancolice, la umbra fagilor, rătăceşte călare în munţi, se zbate de durere “ca o hiară sălbatecă care poartă în pîntece săgeata vînătorului” şi cînd aude că Zoe se va căsători cu un altul, leşină. Pentru această erotică, scriitorul creează un decor antideluvian, teribil, localizat la Dîmbo-vicioara. Nu lipsesc gesturile zgomotoase. Fulger se înfăţişează în faţa iubitei trădătoare şi cu o zîmbire “infernală” răcneşte: “Femeie, fii blestemată. Geniu răzbunător, care zbori pe aripa vijeliilor noptoase, auzi-mă”. Apoi piere în noapte şi se duce să moară pentru Grecia. Misterele romînilor, roman neterminat de formulă arheologică, relua preocupările mitologice ale lui Asachi şi se străduia să dovedească continuitatea poporului romîn prin metempsihoză. Un sergent rănit la 1877, cu numele Deciu Longin, invită pe autor în munţii Bucegilor în ziua cînd straniul militar, împlinind 30 ani, urma să fie iniţiat în misterele tribului său. Scriitorul se duce. Satul e pe un vîrf ameţitor de munte stîncos. În odaia în care e primit, autorul zăreşte idoli mici de piatră în chipul Penaţilor, apoi portretele lui Tudor, Cuza şi Bălcescu. Centenarul Aldea Longin, căpetenia satului etnic pur, îi duce pe toţi la comoara Dochiei, se strică zăgazul unei ape şi o poartă tăinuită, şi într-o peşteră cu arcade şi bolţi corectate de daltă, plină cu simulacre de zei, sunt găsite închise în sicriu de lemn negru analele romînilor, a căror lectură la lumina faclelor avea să constituie romanul. Grandea apucă doar a da descripţia “Sarmigetuzei” într-o fantezie neagră. Vlăsia sau Ciocoii noi, roman satiric debutînd cu elementul infernal din Le diable boiteux al lui Lesage, avînd ca erou principal pe Ioan Catinà poetul, intenţiona să ridiculizeze paşoptismul în persoana lui Baboi şi a lui Sclipici, caricaturi ale lui C. A. Rosetti şi Ion Brătianu. B. P. HASDEU Descendent cu sînge amestecat al unei familii de boieri basarabeni, B. P. Hasdeu (1838—1907) e o expresie puternică şi bizară a zonei scite. Omul s-a ilustrat în multiple ramuri ale culturii, chiar şi în poezie, care este totuşi laturea cea mai slabă. Ar fi voit să scrie: O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit... dar pretenţia de umor crud duce la trivialităţi şi putem cita ca mai plastic un prînz de leproşi vagabonzi: Aduce fiecare Nemăcinate grîne Cu sine pe spinare Servind în loc de pîne Bucata-i de mîncare Cu vrun ciolan de cîne La prînzul canibal: Sau un picior de cal! Răzvan şi Vidra, singura piesă viabilă, pare a fi ecoul unui complex de inferioritate, căci Hasdeu avea o mică vînă de sînge evreiesc. Ea e drama individului apăsat de prejudecată publică. Răzvan e un ţigan de ispravă, cu ştiinţă de carte, romîn prin mamă, fost rob mînăstiresc slobozit de vlădică. Cu toate acestea, Tănase, romîn curat, nevoit să cerşească, se codeşte să ia “de la un ţigan pomană”. Toată vrednicia omului Răzvan apare pentru ţăran întinată: Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuţi pe mine; Zilele tale să curgă tot zile lungi şi senine; Iar nevoia să doboare pe-oricine-ţi va fi duşman! Rămîi sănătos, băiete!... Ce păcat că eşti ţigan!... Tănase urmează pe Răzvan orbeşte, încuviinţînd, ca exponent al norodului, toate actele de revoltă împotriva împilării de sus. Pentru el Răzvan e un individ afară din comun, vrednic pentru orice treaptă. Însă cînd Răzvan vrea să fie domn, şovăie: Despot fu grec, Ioan-vodă fu armean şi Iancu sas... Dar orişicum pîn-acilea din mila dumnezeiască, Noi n-am avut nici un vodă... ştii!... Ţara o să cîrtească, Ce să-i faci!... Mai bine hatman. Să nu fi fost tată-tău!... Drama rămîne oricum foarte originală şi nu figura de femeie bărbătoasă a Vidrei, care împinge pe erou pe calea ambiţiilor, oferă problema centrală. Răzvan însuşi e un om de voinţă şi dacă ezită, face aceasta din cauza unei măsurări juste a condiţiilor. El ştie că un ţigan nu poate pătrunde şi noi înşine vedem că ori de cîte ori un dezacord se iveşte între căpitan şi ai săi, problema nu se pune în termeni reali, ci printr-un proces de origine. Răzvan e un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii în luptă cu un factor monstruos de nedefinit, în condiţie cu atît mai tragică cu cît admiraţia tuturor se amestecă cu o compasiune jignitoare. Destinul implacabil din tragedia greacă a fost înlocuit cu reaua naştere apăsînd asupra geniului. În jurul lui Răzvan se învîrtesc un număr de personagii viabile, Sbiera, avarul, aci ţanţoş, aci onctuos, inocent în viţiu şi aproape simpatic, Tănase, ţăran judecînd prin prejudecăţi, şleahticii polaci infatuaţi, hoţii de pădure văzuţi ca nişte piraţi, însă cu bun contur. Versificaţia însăşi e focoasă, truculentă, cînd trebuie cu umor ţărănesc apăsat, proverbial. Modelul lui Hasdeu în Ion-vodă cel Cumplit a fost Istoria romînilor sub Mihai Viteazul a lui Bălcescu, interpretată în sensul culturii marilor genii. Concepţia istorică a autorului e sănătoasă (istoria: pregătire documentară şi construcţie artistică totdeodată), dar realizarea e dificitară. Informaţiei extraordinare şi cam excentrice îi corespunde un stil romantic ţipător pe o judecată umflată, prăpăstioasă. Fraza are un puls simetric trinitar artificios şi vibrează de înfocare lirică, din care, nu-i vorbă, ies cîteodată imagini uimitoare. Moscova e “o imensă pădure, prin care sălta o fiară sălbatecă, numită Ivan cel Groaznic”; patria noastră ar trebui să devină un rai “păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate”. Fragmentul de roman Copilăriile lui Iancu Moţoc, retipărit sub titlul Ursita, localiza în epoca lui Ştefan cel Mare şi a lui Ştefăniţă ideea destinului sangvinar implacabil în virtutea căruia eroul nu se putea sustrage de a ucide, conform prevederilor zodiacale, pe Ştefăniţă-vodă. Năzuinţa de documentare e aspectul cel mai valoros al scrierii, însă, literar vorbind, adevăratele însuşiri sunt tot stilistice. Un cal are “căpuşor mic, picioare subţiri şi gît încolăcit ca al unei lebede”. Cea mai bună proză a lui Hasdeu e în Duduca Mamuca (Micuţa), istorie a unui dandy rus, a unui “roué” de tradiţie franceză. Un student îşi pune în gînd să seducă pe frumoasa fată a gazdei sale şi izbuteşte simulînd un duel şi o falsă rănire. Peste spiritul libertin al farsei se aruncă un văl romantic, constînd într-o maliţie demonică şi în decor teatral. Umorul rece, imperturbabil al dialogului e excelent. Ca om de ştiinţă, Hasdeu are mari merite. Enorma lui străduinţă de a culege documente, îndeosebi slave, în a sa Archiva istorică a Romîniei, consultabilă şi azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei în sinteza faptelor sunt elemente care fac din el un mare precursor. Cît despre filologie, el e creatorul ei, în înţelesul savant al cuvîntului. Dar opera hasdeană rămîne mai ales ca literatură a imaginaţiei ştiinţifice, ca roman al senzaţiei investigative. Hasdeu e talmudist în chipul cel mai învederat, extractor al esenţei a cincea, interpretator al documentelor în sens hieroglific, pe plan colosal. Istoria critică a romînilor dă în ordinea intelectului aceleaşi emoţii epice ca şi Contele de Monte-Cristo. Gîndirea lui Hasdeu nu merită să fie neglijată, cu tot diletantismul ei. Pozitivist, transformist, el admite şi o selecţie providenţială pe lîngă cea naturală. În chipul acesta devine rasist, îmbrăţişător al “doctrinei predestinaţiunii ginţilor”. Hasdeu acceptă “ginţile alese”, cu rectificarea că nu crede într-o damnare eternă a unor popoare, într-o “fatală bestialitate”. Ca şi Blaise Pascal, prin urmare, spera în graţia divină care se poate coborî oricînd asupra unei ginţi, spre a o scoate din noaptea osîndei. În Istoria critică Hasdeu se sileşte a demonstra că selecţia naturală şi cea providenţială lucrează mînă în mînă în favoarea poporului romîn. Teritoriul dac este cel mai propice unei civilizaţii materiale, iar vlahul este, etimologiceşte, domn, stăpîn al popoarelor, printr-o revelare onomastică a Providenţei. Mai departe, în Sic cogito, gînditorul profesează o spiritologie în virtutea căreia speţa umană printr-o tehnică specială se poate ridica spre starea de spirit pur. ION GHICA Opera lui Ion Ghica (1816—1897) este muzeul Carnavalet al nostru organizat de un bun artist. Este de altfel foarte adevărat că epoca 1821—1848 a fost de un mare pitoresc prin repezile prefaceri şi întrepătrunderea de elemente contrarii, şi străinii înşişi au rămas impresionaţi. Trebuie să ne gîndim că Kogălniceanu, omul saloanelor berlineze, debutase pe scena vieţii cu antereu. Deceniile sunt însemnate în biografia acestor oameni cu mereu altă coloare violentă. Colecţia lui Ghica este distribuită pe săli şi epoci, formînd serii pe generaţii. Într-un loc dăm de Radovanca, vrăjitoare, locuind în ruinile palatului Dudeştilor; după ea vine Călina, fata ei, nevasta lui Soare potcovaru ţiganul întîi, apoi a lui Stoian, zavergiu cu “tarabulus la cap şi cu iatagan la brîu”; în sfîrşit, urmează nepotul Radovencei, bonjurist de la Paris umblînd “cînd răsturnat în droşcă sau în carîtă, cînd călare pe cai de soi, cînd mîind armăsarii din faeton”. E o înscenare muzeală savantă, plină de umor, în prezentări dioramatice, întrunind toate elementele pătrunderii modului de existenţă al individului. Aci vedem pe fiul sucitului Mavrogheni-vodă mergînd în calească cu ţiitoarele sale din Tătăraşi şi Taiebarbă, în chip de harem, îmbrăcat anacronic cu giubea de pambriu portocalie îmblănită cu rîs, ciacşiri roşii, meşi şi papuci galbeni; colo, luxoasa casă a boierului Romanit (Ghica are o extraordinară memorie vizuală): macaturi şi perdele de mătăsărie groasă de Damasc şi de Alep, scaune de abanos, încrustate cu sidef, îmbrăcate în piele de Cordova, policandre de Veneţia; tinerii în straie orientale joacă vals şi ecossaise; de pe un pat familia domnului priveşte hieratică: “În sala de bal, vodă, îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilianturi la brîu, şedea în mijlocul sofalei între ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu funda albă cam pe frunte şi cu mîinile încleştate la ceafă. Pe marginea patului, la dreapta şi la stînga, şedeau cele şase beizadele şir”. În sălile epocii Cuza, apare tînărul prefect de formaţie paşoptistă cu tot alaiul lui oficial (droşca trasă de patru cai negri, surugiu cu poturi şi tusluci, cu panglici tricolore la pălărie, patru dorobanţi călări), altă sală reconstituie o reuniune la o damă de modă provincială. Mai departe, elegante romîne în epoca domnitorului Carol I ies la Şosea: “Caleaşca de Viena cu cai ungureşti, cu vizitiu cu cocardă, cu şireturi de fir la pălărie şi la cusături este supremul fericirii elegantelor. Este nobil şi de bun ton ca o damă să se învîrtească pe Şosea cel puţin de două ori, de la havuz pînă la rondul cel mare, răsturnată pe un fund de mătase albastră, vînătă sau galbenă; apoi să se coboare ca să-şi tîrască niţel coada rochii prin praf, înconjurată de trei-patru elegante, urmată pas cu pas de mîndrul lacheu care-i duce manteluţa de cinci dramuri pe braţe.” Ion Ghica are pe deasupra un dar de narator incomparabil, o imaginaţie arabă. Cu puncte de plecare documentare, amintiri, studii economice, sociale, prozatorul trece în mijlocul celui mai arid memoriu la anecdotă, cîteodată dramatizînd, jucînd toate rolurile. Cînd inventează, Ghica pare sărac, dimpotrivă, evocarea dă impresia lucrului imaginat. De neuitat sunt boierul Furtună, prezident de Divan, care azvîrle cu fesul după împricinaţi, dascălul Chiosea bătînd pe copii cu imineul scos din picior şi cîntînd un “pa-vu-ga-di” sonor “care-i ieşea pe nas cale de o poştă”, Bîrzof, cel care îşi scuză neomeniile oficiale cu “Ia ne vinovat... slujba!”, Manea Nebunul cîntînd “Fivrelzon! fivrelzon!” (vive le son!). O pagină vrednică de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul romîn de la Izlaz. PANTAZI GHICA, I. M. BUJOREANU Fratele lui Ion Ghica, Pantazi Ghica (1831—1882) a fost făcut celebru de Eminescu, căci el este ...uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom... Prozatorul, nuvelist şi romancier, e de puţină însemnătate. Însă omul era cult, fin şi sub numele de Fantazaki a trecut în vremea lui drept “regele boemei romîne”. Ioan M. Bujoreanu a lăsat un roman, Mistere de Bucureşti, în gustul lui Eugène Sue, cu pasabile însemnări de epocă. I. CODRU DRĂGUŞANU Ceea ce sperie şi descurajează pe cititorul Peregrinului transilvan al lui I. Codru Drăguşanu (1818—1884) este limba transcarpatică şi latinizantă. Cîte o frază promite sublimităţi: “Soarele se apropia de apus şi, cu razele oblice, aurea vîrful de granit prefăcut în şişt sur prin intemperiile seculare şi milenare...” Aşa, într-un text reparat. Dar în original ni se vorbeşte de “verticele de granit resolut în schistru sur prin intemperiile seculare şi miliarie”. Nu trebuie să se exagereze dificultăţile lecturii. Este hotărît că o parte de mulţumire vine chiar din acest dialect: “Nu mă mir de frînci că vînd lemnuţe de aprins sub nume că-ş germîne, dar de germîni, că nu şi le pot trece fără sub firmă frîncă”. Oricum, lectura cărţii e rezervată unui cerc restrîns care s-a adaptat limbajului. Cît despre valoarea conţinutului, ea ar fi fost cu mult mai mare dacă el ar fi fost redactat şi publicat măcar cînd s-au făcut călătoriile acestui surprinzător spirit aventuros, adică între 1835—1844. Totuşi nici atunci ele n-ar fi fost documentul unei alte receptivităţi pentru fenomenul geografic şi social european, după naivităţile (suave însă) ale lui Dinicu Golescu. Căci în epoca aceasta scria corespondenţă Kogălniceanu, îşi culegea impresiile turistice şi le comunica în parte Alecsandri. Nicăiri Drăguşanul nu atinge fineţa acestora, “Itinerariul”, apărut în 1864, a fost redactat spre această epocă şi nu mai inventa un stil al “impresiilor de călătorie”, pe care îl ilustrase între alţii, acum, Bolintineanu. Dar n-are de a face. Jurnalul nu este mai puţin interesant, întîi de toate ca document. Acest tînăr dezgheţat, care, ca însoţitor, curier, colinda Europa, avînd drept ţinte Londra, Napoli, Petersburg, ştie să noteze. E un reporter care prinde pulsul social al unei vremi prin simpla oprire asupra aspectului familiar şi zilnic, fără a avea intenţionat o dispoziţie superioară de percepţie. Impresiile lui propriu-zis artistice nu trec, ţinînd seama de progresul cultural, de emoţia dimensională şi ingenuu lirică a lui Dinicu Golescu. “La toate bisericile se află joc de clopote, adecă mai multe măiestrit aşezate, cît, trăgîndu-se, fac o armonie aşa de jalnică, pare că-ţi sfîşie inima...” Totuşi, un instinct formal, o intuiţie a fenomenalităţii estetice există embrionar: “Închipuie-ţi la Roma o piaţă imensă, rotundă, de ambe părţi încercuită de portice gigantice, suportate de patru sute de coloane maiestoase şi supramuntate cu două sute de statui colosale”; “Pe Tamisa proprie ca prin o pădure de catarte şi cămine fumegînde, înaintarăm cu mare precauţie”. La Boulogne vede “fosforescenţa lichidă”, cimitirele îi dau calmări meditative (“Îmi place a petrece între morminte”). În general însă, despre aspectul monumental complexiv al Parisului, “noul Babilon”, “una din cloacele omenirii”, al Londrei, “cetatea cea mai monstruoasă” (expresie bună dar tocită prin deasă folosire), al Romei, Neapolului, autorul spune puţine lucruri. Formula-rea impresiei e mai fericită anecdotic. “— Mais, monsieur — zice un ţăran căruia nu i se dă voie să vadă sicriul lui Napoleon (dialogul pare extras din vreo publicaţie contemporană) — Madam Bloun, proprietara unui cabinet de lectură, în serviciul căreia intrase, caută să-l reţină cu sentinţe: . Parisul e definit prin cancan: “La muzica asurzitoare, să fi văzut trei mii de desmetici săltînd în fuga mare, în jurul orchestrei, ca nişte demoni bătuţi cu biciul şi fripţi cu smoală fiartă...” Napoli, prin macaroane: “În jurul unui blid se aşează jos, în mijlocul pieţii, tata, mama şi copiii, unul în poala altuia”. Drăguşanu are esenţial o facondă, proprie unor ardeleni şi mai ales bănăţenilor, şi pigmentul reportajelor e făcut din rîsete spontane. La Paris lumea striga “şi el — spune pelegrinul — e mort de douăzeci de ani!” La Londra îi repugnă friptura sangvinolentă: “mînce cui îi place”. Reprezintă I. Codru Drăguşanu o adevărată figură literară? În-cercăm îndoieli a susţine acest lucru. Dar un fenomen uman interesant este fără îndoială. N. SCURTESCU Teatrul e debil în această epocă. Matei Millo pastişa în Apele de la Văcăresci vodevilurile lui V. Alecsandri. De la N. Scurtescu (1844— 1879) ne-a rămas o tragedie raciniană Rhea-Silvia, corectă, uscată, prea convenţional clasică. Capitolul XII “JUNIMEA” TITU MAIORESCU Literatura romînă a fost scrisă, pînă la întemeierea “Junimii”, aproape numai de boieri, la început de protipendadă, apoi de boierii de clasa a doua şi de burghezii şi dascălii intraţi în boieria măruntă. Ţărănimea nu ia parte deloc la mişcarea culturală, fiind primită doar ca motiv literar şi în forme convenţional idilice în literatura unor moşieri ca Alecsandri şi Negruzzi. Chemarea la creaţie a clasei ţărăneşti şi punerea acesteia în contact cu aristocraţia este opera “Junimii” în general şi a lui Titu Maiorescu în particular, acesta fiind el însuşi, în fond, descendent de ţărani ardeleni. Estetica lui Titu Maiorescu (1840—1917) e mai ales schopenhaueriană: Frumosul e reprezentarea ideii sensibile; ideea sensibilă este natura absolută a lucrurilor şi întîia condiţie a artei este ridicarea deasupra oricărei idividualităţi pînă la starea de subiect cunoscător pur; prin această ascensiune la contemplarea ideii intuitive, Arta aduce liniştirea sufletului (adică atenuarea egoismului), ceea ce e totuna cu fericirea. Însă Schopenhauer era rasist: ideile platonice revelîndu-se în concret iar ideea metafizică de naţie (pe care o admitea) încorporîndu-se în naţiunile istorice, o literatură universală nu există decît prin mijlocirea individualităţii etnice. Prin urmare Maiorescu va deveni primul formulator, încă timid, al “specificului naţional”, exaltînd poezia populară şi cerînd o limbă cu “adevărat romînească”. Schopenhauerismul ar fi trebuit să ducă pe Maiorescu la concepţia artei pure, şi, dimpotrivă, l-a făcut precursor al tendenţionismului sanitar al artei “sănătoase”, scutite de “efeminarea scrierilor decadente”. Termenii sunt întorşi. În vreme ce după filozoful german arta e o condiţie a purificării, după criticul romîn puritatea (simţiri “curate şi alese”, “nobleţa de simţimînt”) e o condiţie a artei. Maiorescu nu cercetează structura operei de geniu, ci numai efectul asupra conştiinţelor, şi cînd un autor i se pare a avea “inima caldă“ şi a lăsa “impresia unei binefaceri sufleteşti”, crede că e cazul de a manifesta “recunoştinţă pentru mulţumirea ce ne-a cauzat-o cetirea scrierilor sale”. Poetica lui Maiorescu e în parte îngustă şi simplistă, în general însă înseamnă un pas mare spre lărgirea simţului estetic. Dualismul acela în virtutea căruia opera e rezultanta cola-borării unui frumos de conţinut cu unul de expresie a dus la cele mai mari erori, căci e imposibil a determina valoarea estetică a unei concepţii sau a unui cuvînt în afara fenomenului fundamental şi inanalizabil al creaţiei. Nu există cuvinte poetice şi cuvinte prozaice. Maiorescu exagerează rolul metaforei, dar mai ales îşi închipuie că imaginea trebuie să se supună legilor lumii fizice. El n-admite ca poetul să privească la roata cea de foc a soarelui, asta fiind o “stranie îndeletnicire şi periculoasă” pentru sănătatea ochilor. În felul acesta absurdul semnificativ, temelie a poeziei, ilogicul organic ce formează esenţa visului şi a mitului sunt repudiate. Maiorescu e întîi de toate un mare polemist care ştie să tragă profit din împrejurarea de a trăi într-o lume inferioară nivelului său, punînd în valoare arta de a corecta şi de a admonesta. Instrumentul stilistic al acestei arte este lămurirea “pe înţelesul tuturor”, prin împerecherea maliţioasă de expresii tehnice neologice şi de cuvinte neaoşe. Corespondentul sufletesc presupus de acest limbaj e sentimentul mizeriei intelectuale a adversarului. Raportul între polemist (stăpîn pe o mască demnă şi glacială) şi adversar e acela dintre o minte inaccesibilă şi un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, după cum e cazul. Cînd Maiorescu vrea să dea a înţelege că adversarul e cu totul inferior, se coboară şi el mai multe trepte şi-l lămureşte într-un limbaj de-o uşurinţă pălmuitoare. Dacă însă adversarul are cultură, atunci criticul devine distant şi într-un stil potrivit mijloacelor celui studiat sugerează incapacitatea de pătrundere reală a problemelor din partea aceluia. În cazul lui Sion, simpla dovadă că acesta nu ştie ce este un hexametru ajunge. Gherea, mult mai slobod în lumea ideilor, e “luat de sus”, ca unul ce n-are competenţă a se amesteca în estetică, într-un cuvînt ca autodidact. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce pe faţă învinuirea de incultură. Atunci Maiorescu rezolvă tăios problema: poeţii nu au căderea să dea opinii critice. Sentimentul de superioritate este desfăşurat de Maiorescu, după împrejurări, în patru chipuri: el face întîi examenul logic al gîndirii adversarului spre a-i dovedi reaua funcţionare, într-un stil de o mare bonomie şcolară; apoi trece la aspectul gramatical al gîndirii, observînd neacoperirea exactă a ideii prin cuvînt; cînd e cazul face pacientului un simplu examen de cunoştinţe; în sfîrşit, metoda cea mai teribilă este considerarea minţii autorului studiat sub raportul fenomenologic, încadrarea lui într-un lanţ de necesităţi şi imperturbabila clasificaţie. În acest moment pozitivist Maiorescu creează o expresie nouă, memorabilă (limbut, beţie de cuvinte). Capodopera polemică a lui Maiorescu este Beţia de cuvinte. Răspunsul la discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu la Academia Romînă e de altfel şi el o capodoperă de umor rece, pe baza sentimentului altitudinii. E o teribilă admonestaţie onctuoasă, o reducere zîmbitoare la neant. “CONVORBIRI LITERARE” Ideologia stabilită de Titu Maiorescu la “Junimea” era cam aceasta: 1. 1. absolută potrivire între fond şi formă. Mai bine deloc universităţi,licee, reviste, cărţi, dacă reprezintă o formă goală fără implicarea conţinutului; 2. 2. inaugurarea spiritului critic în scopul de a se arunca “în lături”tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei, fără cuvenitul cuprins; 3. 3. aşezarea criticii în marginile adevărului, adică descătuşarea eide orice constrîngere din afară. Aceste puncte dădeau un program negativ. Prin Convorbiri literare (1 martie 1867) se începe în acelaşi spirit o acţiune pozitivă în vederea unei literaturi de “sănătate sufletească“, fără “simţiri meşteşugite”. Aceasta era “direcţia nouă“. TH. ŞERBĂNESCU, N. SCHELITTI Însă întîia recoltă a “direcţiei noui” a fost săracă, limitată la o lirică scurtă şi sentimentală, de pus pe muzică. Modelul era Heine. Poezia colonelului Th. Şerbănescu (1839—1901) este bombastică: În durerea mea păgînă D-aş putea o clipă, eu Aş lua pămîntu-n mînă Ş-aş zvîrli în Dumnezeu! Muzica numai a făcut populară cutare romanţă: Unde eşti?... Unde eşti?— În zadar în larga lume Caut să te mai găsesc, Tu l-al cărui dulce nume, Şi azi încă-ngălbinesc! Dacă tu tot mai trăieşti— Unde eşti?... Unde eşti? Bravul “oficer” N. Schelitti (1837—1872) nu era mai talentat, şi erotica între “un steloi” şi o “steluţă“ e rizibilă: Am surprins eu într-o noapte O steluţă ş-un steloi, După multe dulce şoapte, Sărutîndu-se-amîndoi. MATILDA CUGLER Poezia Matildei Cugler (1852—1931) e la modul cuviincios al liricii pentru albumuri de pensioane, cu situaţii de convenţie, cu o certă legănare visătoare cîteodată: Ai plîns şi tu odată? Eu zău, nu pot să cred! Ah! lacrămi lasă urme, Ce ani întregi se văd. Un ochi, care odată A plîns de dor şi chin, Mă crede, nu degrabă Se face iar senin. Un ce fără de nume Rămîne-n el ascuns... Dar ochii tăi sunt limpezi, Nu pot să cred c-ai plîns. D. PETRINO D. Petrino (1844—1878) s-a făcut reputat prin purtarea incalificabilă faţă de Eminescu. Încolo vocaţia lui poetică e foarte anemică. Sinceritatea durerii din Flori de mormînt (îi murise soţia) poate fi adevărată, figurile literare sunt însă banale. Raul, poem în două cînturi, reeditează după Musset un caz Rolla. La gura sobei, poem în trei cînturi, se conduce după legendele istorice ale lui V. Alecsandri. Nurul e o dizertaţie care amînă mereu intrarea în materie, după metoda din Namouna. În schimb versurile sunt sprintene. SAMSON L. BODNĂRESCU Poezia lui Samson Bodnărescu (1841—1902) trecea drept dificultoasă. Nenorocul ei este mai degrabă de a concura întîmplător sau prin reală contaminaţie poezia lui Eminescu: Haide, dragă, sui în luntre, Să tot mergem, mergem duşi, Să scăpăm măcar o clipă De-a pămîntului cătuşi. Legănaţi încet de valuri Să dăm grijile uitării, Să dăm sufletele noastre Dragostei şi depărtării. Interesnte sunt încercările de epigrame şi elegii după Goethe, cu toate că metrul antic îngreuiază emisiunea: Vine lăcusta şi clopot şi coasă prin sate răsună. Timpuri trecute recheamă în minte-mi această-ntîmplare. Peste-a mea patrie hoarde barbare iar văd cum se-nşiră: Gotul în frunte, lui hunu-i urmează, avarul, bulgariul; După aceştia mulţime vin încă, mănîncă ce află, Cresc, se-nmulţesc; dar timpu-i omoară ca iarna lăcusta. Dintre tragedii, Rienzi se desfăşură prea încet şi fără nerv. Lăpu-şneanu-vodă aduce complicaţii împotriva spiritului cronicilor şi face abuz de shakespearianism. Anna debitează insanităţi ca o Ofelie: Racul are două cleşte Şi au prins în ele-un peşte; Peştele a dat din coadă, Cînd a vrut racul să-l roadă. Racul zice: stai, măi ştiucă! Eu nu-s peşte, ci-s nălucă... ANTON NAUM, D. OLLĂNESCU-ASCANIO, I. CARAGIANI De la “rafinatul Naum” (1829—1917) au rămas poeme fastidioase ca Aegri somnia, lungă meditaţie asupra caducităţii, şi o imitaţie după Reineke Fuchs al lui Goethe, Povestea Vulpei, istorie hieroglifică a luptei dintre liberali şi conservatori. D. Ollănescu-Ascanio (1849—1908), autor de piese de teatru uitate, a tradus pe Horaţiu în tempo de horă: În această zi ferice, Massicul, scumpa-ţi comoară Vrednic este-a ne-ndrăgi. Vezi Corvinus porunceşte, vin de-i toarnă-o cupă plină De-al tău sînge-mbătrînit. Lui I. Caragiani (1841—1921), care era un om de haz oral, i se datoresc tălmăcirile în proză a Odysseei şi Batrachomyomachiei. ALŢI JUNIMIŞTI “Franţuzitul Mihail Korné” (1844—1901), poet, e neglijabil, Ioan Ianov (1836—1903) a fost popular o vreme pentru cîntecele sale: Pareatcă sau asesorul Schivirnisală, Rugină Smichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocă-rescu, Stosachi, Moş Ion Zurba. N. Volenti (1856—1910) e un poet cu totul debil. Mai vrednic de amintit este I. Pop-Florentin (1843—1936) pentru nuvelele sale de un romantism negru, delirant. Imaginaţia fără frîu cu care încearcă să umple golul istoric merită o menţiune. Decebal aduce imagini fioroase şi o onomastică inedită dacică: Pelasgion, Bizeniu, Torid, Gilil, Dieg, Eusir, Midon, Terant, Zenor, Alastor, Zimbrura, Dava, Mira, Nivi, Pertanta. Tuhutum e tabloul Ardealului cvasi-fabulos în momentul năvălirii maghiarilor, Zoa-Zuirvan, istorie orientală cu centrul de gravitate în Iran. N. GANE Deşi a scris şi versuri, N. Gane (1835—1916) s-a specializat în “novele”. Domniţa Ruxandra, Petru Rareş sunt curate furturi de la Asachi, într-o compoziţie mai curentă, fără elementul ariostesc. Privighetoarea Socolei e istoria tragică pentru burghezi sentimentali a unei modiste libertine, ecou leşinat şi ieftin din Murger. Istoriile cu haiduci, ca Şanta, nu depăşesc imaginea banditului în serie. Ca simplu evocator al copilăriei, Gane este totuşi creatorul la noi al literaturii cu boieri de provincie şi cocoane patriarhale, în case colbăite, cu rătăciri cinegetice pe bălţile aburoase şi în munţi cu căprioare şi urşi. Această mapă de schiţe dezvoltată în ulei va da pe Sadoveanu, Gîrleanu şi ceilalţi asemeni. Cea mai tipic arheologică este Cîinele Bălan, rememorînd vremile şcolare cu colegii de internat, Presnel, Tuflic, Poriu-Împărat, Scormolici şi Beşleagă, cu cîinele Bălan ce pune labele în pieptul stăpînului şi-l linge pe obraz şi sfîşie anteriile ţiganilor, cu trăsura ce ia pe copil în vacanţă, o “nadiceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roţile galbene, coşul verde şi capra neagră atîrnată în curele”. Descrierea casei lui Talpan unde poposeşte băiatul e gogoliană. De acum apar şi bătrînii automatizaţi într-un singur tabiet sau idee fixă, boierii vegetabili, cuconii şi cucoanele trăind din cîteva minuscule elemente sufleteşti. Totdeodată se glorifică oamenii rudimentari, cu frică de complicaţiile civilizaţiei, precum Petrea Dascălul, care uimeşte pe doi lorzi veniţi pe aceste meleaguri la vînătoare prin chipul cum cu o puşcă veche în vîrf cu o lumînare împuşcă ursul în bîrlog. IACOB NEGRUZZI Secretarul “perpetuu” al “Junimii”, Iacob Negruzzi (1843—1932), a scris o literatură acum uitată, îndeosebi satirică. Copiile după natură în proză sunt cele mai delectabile şi n-au deloc intenţie naturalistă, fiind nişte simple “caractere” cu model real. Părintele Gavriil, om disimulat, care promite orice şi tăgăduieşte, spunînd “să fie bine”, contele Curcano-Mirmilitzki, baronul Constantin Garla de Afumata, ducesa Bute, născută Ţapa, princesa Bostano Crastavetzki, născută Pitringello-Barabulla, toţi aceştia paraziţi mondeni, Ioniţă Cocovei, burlac timid şi suav, Ghiţă Titirez, arhivar venal şi erotic, iată cîteva tipuri. Merită onorurile antologiei Un drum la Cahul, tablou hazliu al şicanelor procedurale (“cacon Manalaş”, “duduca Pipiţa”, “pròcura”, “nu vom putè” etc.), şi Christachi Văicărescu, tragicomedia unui ipohondru suferind de toate boalele din cauza unei fripturi de curcan. V. POGOR, MIRON POMPILIU V. Pogor (1833—1906) a fost mefistofelul “Junimii”, spiritul voltairian, rîzînd pînă ce-i crăpa “cămeşa” şi-i săreau “dinţii cei noi din gură”. “Citea tot ce-i cădea în mînă, ziua, noaptea, sănătos, bolnav.” Într-adevăr, el era mai informat decît Maiorescu în literatura modernă şi traducea din Baudelaire în 1870, din Sully Prudhomme în 1873, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J. Richepin. Versurile originale, puţine (Sfinx egiptean, Melancolia lui Dürer), au făctură franceză. Dacă poezia Un bal, semnată cu iniţiala P., e de el, ea zugrăveşte bine indolenţa poetului: Simt o mare fericire de-a sta singur în tăcere, Deşi stricta conveninţă mă sileşte-a fi la bal, Căci sunt leneş de natură şi mă legăn cu plăcere Într-o dulce somnolenţă pe al visurilor val. Miron Pompiliu (1848—1897), şeful “caracudei”, adică al grupului de tineri sfioşi, citind puţin şi aşteptînd cu nerăbdare ceaiul şi cozonacul, a redactat revista în lipsa lui I. Negruzzi, a scris poezii şterse şi basme interesante, prelucrate în tonul nostalgic al lui Tieck. FILOLOGI, ISTORICI, FILOZOFI La “Junumea” veneau pentru a se distra ori din devotament oameni străini de literatură, Ioan Mire Melic, zis Mirmilic, profesor de matematică, N. Culianu, profesor de geodezie, Pavel Paicu, profesor. P. P. Carp, omul politic, a făcut puţină critică, necompetentă, găsind că Răzvan-vodă, remarcabila piesă a lui Hasdeu, e o “elucubraţiune”. Filologia şi istoria au fost stăruitor cultivate la “Junimea”, fără rezultate prea apreciabile. Al. Lambrior (1845—1883) a murit prea tînăr ca să fi lăsat lucrări temeinice de filologie. Vasile Burlă (1840—1905) se orientase în limba sanscrită şi devenise notoriu prin polemica cu Cihac asupra cuvîntului “raţă”. Gh. Panu (1848—1910) s-a pregătit pentru istorie, a făcut gazetărie şi a lăsat nişte vioaie Portrete şi tipuri parlamentare. Opera istorică a lui A. D. Xenopol (1847—1920) e serioasă, ridicată pe o solidă documentaţie, dar nu depăşeşte cercul didactic, din cauza absenţei darurilor literare (portretistică, interpretare fină a faptelor). E universal cunoscută teoria sa a istoriei în care distinge între faptele de repetiţie din ştiinţele exacte şi cele de succesiune din istorie. În materie de filozofie, Vasile Conta (1845— 1882) e o figură respectabilă prin faptul de a fi voit să ridice un sistem. Teoria fatalismului e o profesie de credinţă materialistă, prin fatalitate înţelegîndu-se determinaţia. Teoria ondulaţiei universale, un evo-luţionism cu corsi şi ricorsi în marginile lui Spencer, era o reeditare entuziastă şi prolixă de locuri comune. Gîndirea romînească avea să se dezvolte pe alte drumuri. Totuşi limba de idei a lui Conta e mai imaginativă decît a lui Maiorescu, cu acea doză de haotic necesară construcţiilor ideologice. Capitolul XIII MIHAI EMINESCU Opera literară a lui M. Eminescu (1850—1889) creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponenţă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se compune, din cauza scurtimii vieţii poetului, din multe proiecte şi puţine monumente sfîrşite. De la început îi descoperim intenţia de a trata, pe urmele lui Asachi şi Bolintineanu, mitologia getică. Se cunoaşte în mod curent Rugăciunea unui dac şi ceva mai puţin poemul faustian Mureşan. În acesta din urmă, patriotul ardelean, încredinţat că temelia istoriei este răul şi că universul e un proces etern pe baza ideilor platonice (panteism schopenhauerian), visează o renaştere romînă prin împerecherea lui cu Dochia (ca Faust cu Elena). Totul în cadru get, într-o zonă de mijloc între nord şi sud, căci Eminescu identifică împreună cu Iacob Grimm pe geţi cu goţii. Proiectele puţin cunoscute sunt numeroase. În Genaïa ar fi trebuit să trateze “creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie romînă”, bazată goethean pe un număr de “mume” (muma vîntului, muma munţilor, muma mării, muma iernii, muma florilor). Într-un alt basm, variantă din punct de vedere ideologic mai fantastică a poemului Mureşan, un mag explorează călare pe-o stea lumile siderale. Memento mori este o Légende des siècles, luînd-o de la omul paleolitic şi terminînd cu Napoleon III, trecînd bineînţeles prin episodul Daciei Traiane. Pretextul e romantic şi comun, spiritul e romînesc. Poemul ciclic al lui V. Hugo se ridica pe ideea de progres, panteismul pesimist al marilorromantici ca Lamartine e superficial, fondul fiind acolo mai mult emoţia exotică. Hronograful lui Eminescu aduce acel pesimism placid, acel tragic impasibil şi somnolent ce se pare că e al naturii noastre, împăciuite cu eterna întoarcere a roţii cosmice şi care îşi găseşte simbolizarea în geografia gigantică asiată: În stele nalţă munţii Himalaia Şi de pe vîrfu-i alb pătînd răsare O lună caldă sfîntă şi bălaie Şi-n văi umbroase ce se pierd în mare Munţii bătrîni din stele se coboară Şi-ntind în jos stîncoasele picioare. Noi suntem un popor alpestru şi civilizaţia noastră e de brad şi stejar. Ea n-a lăsat ruine de piatră şi cărămidă ci numai cenuşă. Sarmisegetuza legendară a ars împreună cu ultimii ei apărători în miresme de răşină. Eposul acestui popor de munte care crede în eternitatea lumii a voit să-l scrie în felurite chipuri Eminescu, tentat cîteodată de ipoteza germană a vedea acolo în munţi cetăţi granitice, căci Decebal se întreba din Valhalla: Nu mi-i şti spune ce mai face ţara Ce Dacia se numea — regatul meu? Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră Cu murii de granit, cu turnuri gote Cetatea-mi veche Sarmisegetuza? Oricum, locul civilizaţiei noastre rămîne mereu pentru poet codrul. Chiar din Sarmis (Nunta lui Brigbelu) se observă la Eminescu obsesia temei dublului, intrată la noi prin Hermiona Asachi, traducătoarea lui E. Deschamps. Ea era la modă atunci, şi Th. Gautier o utiliza în scopuri picturale. Brigbel e aşa de organic legat de Sarmis, încît cînd loveşte cu pumnalul în frate-său cade mort el însuşi. Curînd situaţia aceasta duce la metempsihoză. Deoarece ori de cîte ori un scriitor romîn (Bolintineanu, Grandea, Eminescu, Rebreanu), voind a intra în ordinea metafizică, a formulat un sistem bazat pe metempsihoză, trebuie să admitem că instinctual, ca şi dacii, noi suntem nişte pitagoricieni, adică nişte panteişti incapabili de aristotelismul caracteristic lumii congenital catolice. Poetul romîn nu se va ridica niciodată în empireu, ci îşi va face călătoria temporal din ipostază în ipostază. Prin urmare ispita de a urmări prototipul individual al lui Decebal în felurite epoci, într-o uriaşă perspectivă în care anticul Gracchus să devină Baboeuf şi Cicero ducele de Morny, reprezintă mai mult decît o simplă înrîurire literară. De asemeni planul unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luînd-o cu Dragoş-vodă şi ducînd-o pînă la Alexandru Lăpuşneanu, are interesul său. Eminescu înţelegea să urmărească după principiul tragediei eline (cu multe elemente laterale din Shakespeare, Schiller, Goethe, Laube etc.) fatalitatea sangvină, mai clar ereditatea criminală în stirpea Muşatinilor. Această problemă a eredităţii a atras atenţia şi lui Alecsandri în Gruiu-Sînger şi a format în definitiv tot programul eugenic din romanele lui Duiliu Zamfirescu. Ideea, la superficie, e zolistă. Dar cum la noi tema e adoptată în poezie, deci nu în scopul studiului, este vădit că ia aspectul unei filozofii a vieţii. Mai aproape de leagănul lumii grece, cu care a trăit amestecat, poporul get are sentimentul adînc al tragicului fatal. Cînd dramaturgia romînă va fi mai dezvoltată, noi mai mult decît oricare alţii vom putea relua marile motive ale tragediei clasice, reduse în Occident la o simplă analiză a pasiunilor. Eminescu e străbătut profund de sentimentul destinului implacabil, înţeles nu ca o forţă oarbă ci ca o acţiune eternă a eonilor. Căderea Bizanţului din începuta dramă Alexandru Lăpuşneanu e plină de acest spirit curat contemplativ: El vedea pe ienicerii cu turbane şi cu suliţi Şi mulţimea cea robită se-mpingea vuind pe uliţi, Peste-oraş cădea o ploaie de scîntei şi de cenuşe, Grinzi cădeau arzînd pe drumuri şi cădeau fereşti şi uşe, Urlete de biruinţă în al chinurilor vaier, Glas tremurător de clopot se amesteca prin aer, Trec prin fum şi bălţi de sînge, trec prin stîlpii nalţi ai scării, Şi prin ţipetul mulţimii sună vaietele mării. În proza lui Eminescu se văd două direcţii: una sociologică şi evocativă cu ceva din C. Negruzzi şi încă mai mult din W. von Kotzebue, al cărui Laskar Viorescu stă la temelia literaturii de mai tîrziu a lui Sadoveanu şi Gîrleanu cu boieri patriarhali, alta romantică. Sensul general rămîne acelaşi. Din prima categorie fac parte proiectul Boierimea de altădată, unde se descrie moşia cuconului Vasile Creangă, pe valea Siretului, curtea patriarhală şi fericită, Aur, mărire şi amor, nuvelă negruzziană zugrăvind Iaşul la 1840 într-un ton mai ţipător romantic, cu antiteze morale, cu o tentativă de satiră a bonjurismului. În seria fantastică intră nuvela neterminată Avatarii faraonului Tlà, în care influenţa lui Th. Gautier şi a “spiritiştilor” în general e flagrantă. Ea tratează un caz de metempsihoză. Faraonului Tlà i-a murit soţia şi el, îndurerat, consultă pe Isis într-o oglindă de aur care oglindeşte cerul înstelat. Isis îi comunică în stil ermetic o învăţătură înrudită cu panteismul transformist al lui Goethe din mai consultă şi un flacon cu apă de Nil, înlăuntrul căreia, printr-un procedeu divinatoriu, vede cu anticipaţie avatarii săi în decurs de 5.000 de ani. Nuvela avea să execute programul existenţei circulare a faraonului. Sunt urmărite doar două etape: a marchizului Alvarez de Bilbao, care are încurcături fantastice cu un dublu, şi mai tîrziu, în epoca romantică franceză, a lui Angelo şi a Cezarei, cuplu cu o capacitate de atracţie de ordin metafizic. Geniu pustiu, roman liric neterminat, este în fond un jurnal interior de tipul Werther, caracterizat prin urîtul negru, fantomatic. Eroul e neliniştit, caută iubiri dureroase, emoţiile crunte ale revoluţiei, spre a se pierde apoi pe patine în imensitatea polară. Sărmanul Dionis închide filozofia teoretică a lui Eminescu şi se bazează foarte superficial pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualistă, amestec de leibnizianism, idealism german şi schopenhauerism. Universul e o sferă spirituală cu o infinitate de spiţe ce sunt speţele eterne. Individul însuşi are prototipul său. Este evident că mecanica Totului e gîndirea şi că între cugetarea întregului şi a părţilor, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirică a Divinităţii la care participă automat şi conştiinţa umană, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectivă a gîndului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede că participarea înseamnă totalitate, că el e Dumnezeu. Călătoria lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun, şi în spaţiu, în lună, nu e vreo dovadă a subiectivităţii percepţiei ci o simplă inspecţie ideală de-a lungul indi vidului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis- 8 . Dealtfel luna este edenul lui Eminescu, şi Sărmanul Dionis, Comedia sa divină. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pămîntul cu miezul lui vital, stăpînit de factorul inconsciu şi de colosalul geologic. Omul picat în acest mediu leşină de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriaşi au “scorburi” de tămîie, umbra se adună în prunduri, cireşii, formînd păduri, aruncă atîta floare încît omul e troienit, vegetaţia şi fauna sunt euforice, îşi ţipă bucuria de a se înmulţi, florile “cîntă”, greierii răguşesc de voluptatea scîrţîitului. Cezara cuprinde filozofia practică a poetului. Contesa Cezara e o instinctuală impulsivă care nu poate fi constrînsă la o căsătorie de convenţie cu un om bătrîn. Ea îşi alege, după un examen fizic, ca soţ, putem spune, natural, pe călugărul Ieronim, căutîndu-l într-o insulă edenică. Schivnicia lui Ieronim este ea însăşi semnificativă şi nu se întemeiază pe regula ascezei şi a maceraţiei ci pe o regresiune spre viaţa instinctuală. Un bătrîn călugăr, Euthanasius, care îşi caută moartea într-un torent, simbolizează euthanasia propusă de acel Schopenhauer care totuşi era un ascet cvasi-bizantin, propagator al castrării. În articolele de gazetă, Eminescu a aplicat cu statornicie acest rousseauianism schopenhauerizat ce s-ar putea reduce la următoarele propoziţii: între suprema conştiinţă metafizică şi beatitudinea topirii în Neant, există o cale mijlocie de împuţinare a răului, înlăturarea conştiinţei parazitare, din care iese durerea, întoarcerea la instincte; decît conştiinţa mai bun instinctul, decît instinctul mai bună moartea, care însă e inutilă, căci viaţa e veşnică şi prototipii se întrupează la infinit. Fatuitatea femeii de lume e condamnabilă, Dalila complică un instinct pe care îl au şi păsările de două ori pe an. Singurul stat temeinic e acela natural, automat ca al albinelor, nu statul liberal, întemeiat pe contract social. Barbaria devine la Eminescu o “sănătoasă barbarie”, iar “obiceiul pămîntului” o instituţie mai solidă decît constituţia. Forma statului natural celui mai tipic este statul naţional. Un roi de albine nu se poate gîndi amestecat cu alte gîngănii. În acest înţeles al purităţii e îngăduit a se vorbi şi de misiunea unei naţii. Fireşte, Eminescu devine rasist, deplînge infiltraţia elementelor alogene, a “damblagiilor” bizantini, formînd “pătura superpusă”, admite războiul (hegelian într-asta) ca o expresie a luptei pentru existenţă, şi în fine statul legitimist şi oligarhic, ridicat pe clase permanente, specializate. Iraţionalismul acesta pare a fi şira spinală a mentalităţii noastre specifice, fiindcă toate construcţiile ideologice de la N. Bălcescu pînă la Nae Ionescu şi L. Blaga se nutresc din el. Noţiunea unui Logos explicabil silogistic ne e străină. Poezia eminesciană e faţa plastică a acestei concepţii. Natura e o entitate metafizică, e materia în veşnică alcătuire, codrul, marea, rîul, luna fiind spete, idei, divinităţi, fenomen apărînd doar omul, care nu are nici o intervenţie în desfăşurarea numenilor, suferind numai rotaţia: — Ce mi-i vremea, cînd de veacuriStele-mi scînteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pămînt rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămînem: Marea şi cu rîurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele. Omul trăieşte în sublimă nesimţire. Văduva tinerică hibernează într-o căsuţă de pădure năpădită pînă peste gard de zăpezi, într-o leneşă părăsire de sine: Părul ei cel negru, moale Desfăcut cădea la vale... adormind pe scaun: Adoarme astfel cum şade, Fusul din mînă îi cade. Nevasta “tinără“ a lui Călin doarme tolănită pe patul din bordeiul neorînduit în care se leagănă o raţă şi cîntă un cocoş, împăratul supărat lasă să-i crească iarbă în barbă. Locul extazelor religioase e codrul în care omul se pierde ca o furnică: În munţi ce puternic din codri s-ardică Giganţi cu picioare de stînci de granit, Cu fruntea trăsnită ce norii despică Şi vulturii-n creieri palate-şi ridică Ş-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit, Acolo prin ruini, prin stînci grămădite E peştera neagră săhastrului mag; Stejari prăvăliţi peste rîuri cumplite Şi stanuri bătrîne cu muşchi coperite; Încet se cutremur copacii de fag. Vuind furtunoasa-i şi straşnică arpă Trec vînturi şi clatin pădurea de brad, Prăval pietre mari din culmea cea stearpă, Aruncă bucăţi cu pomi şi cu iarbă Ce-n urlete în rîuri se năruie, cad. Natura se găseşte la Eminescu într-un chip elementar, avînd ca notă dominantă cantitatea. Cutari versuri conţin numai noţiunea simplă de codru, dar în proporţie colosală. Omul e anulat şi zdrobit de foirea fluturilor şi izbucnirea ierbii. Efectul euforic al germinaţiei universale este jalea. Toate poeziile lui Eminescu exprimă încetarea rezistenţei individuale, pasul lunatec către lac şi codru: Prin a ramurilor mreajă Sună jalnic în urechi Cîntec dulce ca de vrajă De sub teiul nalt şi vechi. Iată sunetele sfinte Mişcă jalnic al tău piept, Nu mai cugeţi înainte Nu mai cauţi îndărăpt. Ci-asculţi mii de păsărele Ciripind în verde crîng Cum de-amoru-ne-ntre ele Sfătuindu-se se plîng. Natura este edenul, locul sexualităţii, ea aţîţă dorinţa de împreunare, după care urmează nelipsita adormire în codru: Adormi-vom, troieni-va Teiul, floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. Dragostea e violentă, ferină. Cînd vede pe Ieronim gol Cezara răcneşte. Femeia este un izvor “de-ucigătoare visuri de plăcere”, care se aşează pe genunchii bărbatului şi se anină de gîtu-i “cu braţele-amîn-două”. Iubiţii stau “mînă în mînă, gură-n gură”, îşi îneacă unul altuia suflarea “cu sărutări aprinse” şi se strîng “piept la piept”, el sărutînd “cu-mpătimire” umerii femeii, ea lăsîndu-se “adăpată” cu gura: Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de unde să-nceapă, Căci pe rînd şi-astupă gura, cînd cu gura se adapă; Unu-n braţele altuia tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută. Lui Eminescu îi repugnă prefăcătoria. Adevărata femeie e ingenuă. Ea vine singură la pădure, locul foirilor şi împerecherilor: Hai în codru cu verdeaţă, Acolo-n ochiu de pădure Unde-izvoare plîng în vale, Lîngă trestia cea lină Stînca stă să se prăvale Şi sub bolta cea senină În prăpastia măreaţă. Vom şedea în foi de mure. Ea ispiteşte pe bărbat, fără ruşine, ca o vietate sălbatecă: Şi de-a soarelui căldură Cînd prin crengi s-a fi ivit Voi fi roşie ca mărul, Luna-n noaptea cea de vară, Mi-oi desface de-aur părul Mi-i ţinea de subsuoară, Să-ţi astup cu dînsul gura... Te-oi ţinea de după gît. Intimitatea eminesciană e tăcută. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de mediul înconjurător, ea cade într-o uimire, numită de poet “farmec”, şi care e neclintirea hieratică a animalelor în epoca procreaţiei. Amorul eminescian e religios mecanic, înăbuşit de geologie. În chip obişnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din pădure, se lasă pradă gurii bărbatului şi apoi amîndoi cad toropiţi, fascinaţi de o ritmică dinafară, căderi de raze, de ape, de flori: Pe genunchii mei şedea-vei, Singuratice izvoare, Vom fi singuri-singurei, Blînda batere de vînt. Iar în păr, înfiorate, Or să-ţi cadă flori de tei... Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. Femeia nu-i Spiritul, ci carnea suavă cu-”ncheieturi”: Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, Încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită. Mai tîrziu, contunuînd heinismul “Junimii”, Eminescu cultivă o romanţă nudă, deconcertant de directă, mai degrabă abstractă, în care fondul e al cîntecului de lume autohton, cu “jele”, “dor”, cu iubiri ducînd la zăcere şi moarte. Totuşi tehnica e cu mult mai complexă decît se pare şi constă în trecerea gradată de la confesiunea cea mai simplă la o atitudine speculativă. Romanţa ce se deschide aşa de sentimental: S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... culminează în constatarea filozofică a irealizării eroticii sublime pe pămînt: Era un vis misterios Şi blînd din cale-afară, Şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară. Altă romanţă exprimă fatalitatea erotică atunci cînd luna de primăvară ocupă cerul: A noastre inimi îşi jurau Credinţa pe toţi vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. Pe lîngă plopii fără soţ porneşte pe o idee sentimentală populară. Bărbatul trecea neînţeles de femeia pe care o iubea (e tema sonetului lui Arvers): Pe lîngă plopii fără soţ La geamul tău ce strălucea Adesea am trecut, Privii atît de des; Mă cunoşteau vecinii toţi, O lume toată-nţelegea, Tu nu m-ai cunoscut. Tu nu m-ai înţeles. Dar apoi romanţa se scufundă în mitologie. Dragostea poetului nu e numai un mecanism de speţă, ci osînda unui atavism neînţeles cu capătul în păgînătate: Căci te iubeam cu ochi păgîni Şi plini de suferinţi Ce mi-i lăsară din bătrîni Părinţii din părinţi. Bărbatul devine ataraxic ca Luceafărul şi reproşează femeii de-a fi stricat rînduiala cosmică: Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. În stil folcloric Eminescu a scris adevărate capodopere. Mai am un singur dor e Mioriţa lui. Poetul se aşează pe marginile neantului, la mare, vrînd codrul, idee de speţă, statornicul în curgător: Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin... precum şi luceferii, simboluri ale imensităţii neantului matern: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prietini, O să-mi zîmbească iar. În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară şi filozofie a nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e de o savantă împletitură. Piesa rară e cîntecul cutărei fete din Călin nebunul, o bocire ţărănească de singurătate, fiindcă fata se află în codri în puterea zmeului. Ritmica de descîntec evocă o jale cosmică, frica omului singur într-un teritoriu infinit de “lunci deşarte”. Solitudinea cîmpurilor e simbolizată prin greier. Dar greierii, răspunzîndu-şi la depărtări incomensurabile, sugerează corespondenţa gîndurilor. Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei în grinda casei materne. Greierul acesta nu e însă terestru ci lunar, iar luna e la Eminescu edenul: Greieraş ce cînţi în lună, Cum le vărs cu jele! Cînd pădurea sună, — Du-te, greier, du-te, greier, Cum nu ştii ce am în mine, Pîn' la munte-n creier Greiere streine? Şi priveşte-nduioşat Că te-ai duce, de-ai ajunge, Zarea depărtată, Noaptea de te-ai plînge Lumea-ntreagă o colindă, Ca o pasăre măiastră Mergi la noi în grindă, La noi în fereastră. Spune-i mamei ce-am făcut Vai de picioarele mele De m-a mai născut, Pe-unde umblă ele! Căci ar fi făcut mai bine Vai de ochişorii mei Să mă ia de mînă, Pe-unde umblă ei! Prefăcută că mă scapă Inima-n mine-i bolnavă, Să m-arunce-n apă. Floare de dumbravă, Căci de cer ar fi iertată Şi vai, lacrimile mele, Şi de lumea toată. În poezie, Eminescu are cîteva imagini obsedante ce indică o atracţie spre locul primordial al naşterii şi al morţii. Elementul principal este doma care se află de ordinar într-o insulă şi cuprinde în mijlocul ei într-un sicriu un cadavru în figura căruia poetul se recunoaşte cu spaimă. Doma e într-un loc fund lacustru de piramidă, în altul Valhallă oceanică, în altul, în fine, castel selenar. Cînd toate aceste vise triste au fost risipite rămîne sentimentul propriului deces: Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi ţin la el urechea — şi rîd de cîte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. Eminescu e un poet de concepţie şi asta stînjeneşte pe unii critici. Dar poetul nu filozofează ci construieşte vizionar. Bolta e o catapeteasmă spartă prin care curge nimicul, poetul stă sub “arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele” şi întoarce marinăreşte “uriaşa roat-a vremii”. Eminescu tinde în opera mai tîrzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de ieşire din cursul zgomotos al timpului. El se îneacă în grosimea tăcerii absolute: În odaie prin unghere În această dulce pace S-a ţesut painjiniş Îmi ridic privirea-n pod Şi prin cărţile în vravuri Şi ascult cum învălişul Umblă şoarecii furiş De la cărţi ei mi le rod. Se trage în concavitatea odăii, reintră în cursul propriei existenţe şi de aci în mitul naţiei, încît, pierdut departe în fabula fără fund, abia simte mîinile reci ale femeii. Se-ntunecă. Apoi cade într-o mîndră indiferenţă: Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sîn, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!... îndreptăţită de conştiinţa formei ciclice a lumii: Căci aceloraşi mijloace Se supun cîte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă, Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atît de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Satira lui Eminescu e swiftiană: în locul invectivei, mitul ermetic. Metoda mitologică e folosită şi în aşa-zisa “filozofie”, unde în locul obişnuitelor divinităţi apar unităţi enigmatice: Fiinţa, Nefiinţa, Nepă-trunsul, Muma, Tatăl. Procedeul, şi al lui Goethe, nu se deosebeşte profund de al anticilor, care dădeau zeilor valoarea unor noţiuni cosmice. Dumnezeu-Tatăl care se împreună cu Chaosul-Mumă spre a da naştere lumii sunt eroi de basm. Neantul se ridică pe noţiuni de materie: Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. În mare măsură satira e pamfletară, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stîrpitură, fonf, flecar, găgăuţă, guşat, bîlbîit. Injuriile sunt indiciul unui lirism maxim întors de la extatic la grindinos: Vezi colo pe urîciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget... Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască... Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii! Voi sunteţi urmaşii Romei? nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Poemul fundamental e Luceafărul, dar Fata în grădina de aur îl pregăteşte în chip fericit şi mai crud, în maniera fabuloasă Bojardo: Dar un balaur tologit în poartă Sorea cu lene pielea lui pestriţă, Cu ochii-nchişi pe jumătate, poartă Privirea jucătoare să-l înghiţă. Iară Florin — inima-n el e moartă Cînd vede solzii, dinţii cei de criţă, Sărind la el şi-nfipse a lui spadă Şi pe pămînt îl ţintui de coadă. Florin este eroul mitic în stare să răzbată prin toate piedicile pînă la femeia iubită, nicidecum un tînăr fluşturatec cum e Cătălin. El şi fata simbolizează vitalitatea lumii terestre, mecanica sigură a instinctului. Zmeul nu are ce să le impute. Poemul e tratat cu o mare invenţie verbală. Privirile fetei sunt “tinere şi hoaţe”, norocul ei e “geamăn” cu cel al lui Florin, “boiul” acestuia e frumos, valea e întunecată “cum o simt doar orbii”, corbii fac pe cer “pete de cerneală”, tînărul de dor se “ticăie”, la curtea fetei sunt “grădine, rediuri, lacuri, ziduri, şipot”, haina “se-ncreaţă”. Unele versuri au curs psalmodic: Culca-mi-aş capul la al tău picior Şi te-aş privi etern ca pe o steauă, Frumos copil cu umerii de neauă. Chiar cuvintele Domnului către zmeu sunt mai încărcate de gînduri: Şi tu ca ei voieşti a fi, demone, Tu, care nici nu eşti a mea făptură; Tu ce sfinţeşti a cerului colone Cu glasul mîndru de eternă gură, Cuvînt curat ce-a existat, Eone, Cînd Universul era ceaţă sură. Să-ţi numeri anii după mersul lumii Pentru-o femeie? — Vezi iubirea cum îi. În scimb Luceafărul e de o construcţie muzicală perfectă. Sensul e acum satiric. Astrul e geniul solitar, Cătălin şi Cătălina sunt umanitatea efemeră. Tehnica e liturgică. Tema e dezvoltată şi analizată, repetată şi comentată, reluată din nou pînă la completa istovire, iar replicile Luceafărului sunt formulistice, fiindcă el , neavînd suflet empiric, nu poate găsi relaţii şi expresii noi: Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Plastica ideilor este şi aici extraordinară. Chaosul are văi, izvoare, mări. Acolo nu-i “hotar”, şi vremea (ca o apă) n-are puterea de a se umfla în puţul ei şi a ieşi din “goluri”: Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă înzadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adînc asemene Uitării celei oarbe. Unitatea complicatei ţevării se înfăptuieşte acustic. Unele strofe tac, altele cîntă, în acord, ca flautele unei orgi. La sfîrşit răsună toate într-un ţipăt coral: Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. Capitolul XIV MARII PROZATORI ION CREANGĂ Din întîia promoţie a ruralilor, Ion Creangă (1837—1889) este figura cea mai proeminentă. În chip curent se admiră în opera acestui humuleştean farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de fru-museţe. Lucrul este exagerat, deşi nu se poate contesta plăcerea rezultată din folosirea unui limbaj plin de moliciune, de altminteri cu o desăvîrşită moderaţie, indiciu de tact artistic. Ca şi Caragiale, Creangă e un dramaturg deghizat în prozator, un monologist, şi limba sa e de fapt limba eroilor. Şi obiceiul de a admira la povestitor puterea “de a crea tipuri vii” este nejustificat. Întrucît priveşte Amintirile şi Moş Nichifor Coţcariul, se mai poate vorbi de tipuri vii în sensul autenticităţii. Căci altfel ce observaţie pătrunzătoare găsim în Amintiri? O mamă de la ţară îşi ceartă copiii, un tată se întreabă cu ce să-şi ţină băieţii în şcoli, copiii fac nebunii, un popă joacă cu poalele anteriului prinse în brîu, toate aceste spuse anecdotic pe puţine pagini. Întîmplă-rile sunt adevărate dar tipice, fără adîncime. Însă într-un basm de ce observaţie poate fi vorba? Acolo totul e simbolic şi universal. În poveste şi nuvelă nu se observă, ci se demonstrează observaţiuni morale milenare. În Soacra cu trei nurori dăm de eternul conflict dintre noră şi soacră; Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de mamă; Dănilă Prepeleac dovedeşte că prostul are noroc; Punguţa cu doi bani dă satisfacţie moşilor care trăiesc rău cu babele lor; Povestea porcului verifică adevărul că pentru o mamă şi cel mai pocit prunc e un Făt-Fru-mos etc. Amintirile nu ies nici ele din această formulă. În ele se simbolizează destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor mai lua toţi. Aci nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal, căci Creangă povesteşte copilăria copilului universal. Aşadar tehnica rămîne în ultimă analiză totul. Analizînd Capra cu trei iezi, descoperim procedeele lui La Fontaine. Animalele sunt văzute omeneşte, constituind nişte simboluri-caricaturi, nişte “maschere”. Capra cea cu multe ugere şi cu glas behăitor este o caricatură oferită chiar de natură a mamei, în vreme ce lupul cu ochi turburi şi dinţi ascuţiţi este simbolizarea omului fără scrupul. Ca simplă transcriere a limbajului unei ţărănci supărate, văietăturile caprei sunt de oarecare coloare, ca manifestare a unui animal, ele sunt bufone. Behăitura caprei răsună laolaltă cu jelania ţărăncii, dînd un spectacol caricat. Soacra cu trei nurori e şi ea o comedie, în care n-a mai fost nevoie de trăsăturile unui animal, deoarece soacra a căpătat în popor renumele unei caricaturi. Toată seva stă în limbă. Soacra înfăptuieşte în vorbirea ei perfecţiunea malignităţii socerale. Povestea lui Stan Păţitul arată o manieră originală de a trata fabulosul, realistic, aşa cum va proceda şi Caragiale în Kir Ianulea. Între dracul prefăcut în copil şi Stan se încinge în poartă un dialog rupt din viaţa zilnică: “— Ţibă! Hormuz, na! Bălan; nea! Zurzan; daţi-vă-n lături (cotarle)... Da de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe aici, spaima cînilor? — De unde să fiu, bădică? Ia sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă şi vreau să intru la stăpîn.” Tot ce în genere e transcendent în poveste, la Creangă e readus pe pămînt şi micşorat, şi Dumnezeu şi Sfîntul Petre par de prin Humuleşti. În Povestea porcului străjerii împărăteşti vorbesc ca nişte pîndari de vie şi împăratul se mînie ca cel mai de uliţă dintre oameni. Tabloul etnografic corespunzător ar rezulta şi mai bine dacă am compara Fata babei şi fata moşneagului cu Cendrillon de Ch. Perrault. În locul mediului luxos din basmul francez, aci mecanica vieţii unui sat de munte. Fata babei e “slută”, “ţîfnoasă” şi s-alintă “ca cioara-n laţ”. Ea e “sora cea de scoarţă”. Fata moşului munceşte de “nu-şi mai strînge picioarele”. E “piatra de moară în casă”, iar soră-sa “busuioc de pus la icoane”. Fata babei iese gătită dumineca “de parc-a lins-o viţeii”. Gura babei “umbla cum umblă meliţa”. În casa lui “a apucat a cînta găina”, fiindcă dacă îndrăzneşte “să se întreacă cu dedeochiul”, baba şi fata ei “îl umple de bogdaprosti”. În încheiere, fata moşului se mărită cu “un bun om şi harnic”, nescăpînd dar nici acum de trebi. În plin fabulos dăm de scene de un realism poznaş. Gerilă, Ochilă şi celelalte monstruozităţi ale basmului se ceartă în casa de fier înroşită a împăratului Roş ca dascălii în gazdă la ciobotarul din Fălticeni. Vorbirea împăratului Roş e de o grasă vulgaritate. Pişcat de pureci, măria-sa drăcuie. Pînă şi între obiecte se încinge o comică sfadă: “— Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acuşorul? — Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd. — Vorba ceea, soro: «Şede hîrbu-n cale şi rîde de oale». Măi puşchiule! ia să vedem ce-ai făcut tu mai mult decît noi?” Însuşirea de a dramatiza realistic basmul a făcut să-i iasă lui Creangă numele de scriitor “poporal”, cu toate că ţăranii n-au astfel de daruri şi că ei preferă idealizarea. Moş Nichifor Coţcariul e întîia mare nuvelă romînească cu erou stereotip. Moş Nichifor fiind harabagiu, Creangă a ales unul din drumurile lui cu harabaua. Căruţaşul face toate mişcările maşinii lui sufleteşti, îşi spune tot monologul şi nuvela s-a încheiat prin epuizarea figurii. Umorul bucăţii stă în a încetini gesturile tipice ale individului, în a-l lăsa să-şi debiteze expresiile rezumînd firea şi experienţa lui. Ideea de progres fiind exclusă din formula nuvelei, căruţa lui Moş Nichifor este oricînd legată “cu teie, cu curmeie”. Harabagiul a fost totdeauna “moş”. Cînd căruţa merge, feleşteocul şi posteuca fac mereu “tranca, tranca! tranca, tranca!” Iepele lui Moş Nichifor sunt “albe ca zăpada”, fiindcă şi cînd le schimbă, harabagiul le înlocuieşte cu iepe de acelaşi fel. Cînd căruţa urcă la deal, Nichifor, ca să nu-şi spetească iepele, invită obişnuit pe călători să se dea jos, cînd întîlneşte un drumeţ, zice: Alba nainte, alba la roate, Oiştea goală pe de-o parte. Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hiii! De-i ies femei în cale, el cîntă: Cînd cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat; Trei neveste cu bărbat Şi cinci fete dintr-un sat. De bună seamă, mergerea la Piatra cu evreica Malca nu-i un fapt istoric unic. Se bănuieşte uşor că Nichifor se poartă la fel în toate expediţiile, după un program imemorial, tocmindu-se din plăcerea de a vorbi, repetînd acelaşi monolog, făcînd gluma tipică cu lupul în dreptul Grumăzeştilor, văietînduse de baba sa. Chiar comentarea pierderii frînghiei pare a fi făcută după un program de vorbire în cazuri de accident. Ca şi Anton Pann, însă cu mai multă spontaneitate, Creangă aduce în scrierile lui mult lexic ţărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători, ce alcătuiesc aşa-zisele lui “ţărănii”. Plăcerea stîrnită de audiţia scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit şi nicidecum de ordin folcloristic, şi compararea cu Rabelais, Sterne şi Anatole France, oricît ar părea de paradoxală, apare legitimă. Erudiţia unui Rabelais încîntă prin veselia care o întreţine, prin “joyeuseté”, iar mecanismul e paralela continuă între actualitate şi experienţa acumulată. Prejudecata că autorul livresc trebuie să fie neapărat un umanist face ca Creangă să fie admis cu greu ca erudit, uitîndu-se că există o ştiinţă orală, care poate oferi tot atîtea citate ca şi cărţile. Umanist al ştiinţei săteşti, Creangă scoate din erudiţia lui un rîs nestins, citînd neostenit şi cu o viteză ameţitoare: “— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cîntecul cela: Voinic tînăr, cal bătrîn Greu se-ngăduie la drum...” * “— Ei apoi, zi că nu-i lumea de-apoi. Să te ferească Dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. Vorba ceea: Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, Să mă mir ce m-a găsit.” O dată priceput mecanismul povestitorului, suntem luaţi de veselia lui şi enunţarea goalei formule: vorba ceea trezeşte rîsul. Mai este şi o erudiţie strict lexicală de cuvinte cu sonuri năstruşnice, mai degrabă cacofonice, precum una de cimilituri şi zicători, produse, ca la Anton Pann, pentru aspectul lor bufon: “Lată — peste lată, peste lată — îmbujorată, peste îmbujorată — crăcănată, peste crăcănată — măciulie, peste măciulie — limpezeală, peste limpezeală — gălbeneală şi peste gălbeneală — huduleţ”. Scriitori ca Creangă presupun o civilizaţie de vîrstă asiatică, în care cuvîntul e bătrîn şi experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. I. L. CARAGIALE I. L. Caragiale (1852—1912) este după Delavrancea scriitorul celmai zolist, deşi lucrul n-a fost luat în seamă, toţi fiind izbiţi de aspectul umoristic al operei. Naturalismul lui Caragiale e radical, cu preferinţa pentru patologie şi sociologie, cu preocuparea de explicaţie şi metode exacte. O făclie de Paşti, nuvelă pretins psihologică, e mai mult fiziologică, etnologică, dintr-un cîmp de relaţii depăşind cu mult conştiinţa. Cum e cu putinţă ca slabul Leiba să facă teribila faptă a arderii mîinii lui Gheorghe? Explicaţia de ordin psihologic e frica, ştiindu-se că spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e aşa de teribilă, încît e nevoie de o frică delirantă, imaginativă, care se şi lămureşte prin aceea că Zibal este evreu. Dar evreii normali au frica defensivă, lamentoasă, Zibal e sinistru. Aflăm atunci că eroul suferă de teroarea cronică de origine traumatică, adăugată la spaima atavică, şi pe deasupra de paludism, care dă elementul delirant. Motivul fricei îl reia Cagariale în monologul 1 aprilie, şi acolo cu o explicaţie de ordin patologic. Comicul aparent al bucăţii acoperă o problemă serioasă de psihopatie. În alte nuvele, Caragiale a studiat procesul încordării şi nebunia de origine paroxistică. D. Stavrache din În vreme de război, după o lungă perioadă de îndoială asupra putinţii reîntoarcerii fratelui său, căruia i-a luat averea, înnebuneşte cînd aces-ta apare. Compoziţia atît de înveselitoare pentru mulţi Două loturi e de fapt o serioasă dramă. D. Lefter Popescu, umil impiegat strivit de mediocritatea existenţei, a cîştigat loturile cele mari la două loterii. Însă a rătăcit biletele. Cercetările pentru descoperirea loturilor, făgăduielile şi umilinţele d-lui Lefter sunt etape savante ale disperării. Surescitarea atinge faza mîniei teatrale cînd eroul află că vesta în care se bănuia a fi biletele fusese schimbată la o chivuţă pe farfurii. Platitudinea obişnuită a lui Lefter, exasperată, dă un patos burlesc. După atîta zbucium, Lefter suferă alt şoc: găseşte biletele. Acum devine euforic, şi într-o petiţie ţanţoşă îşi dă demisia din slujbă. Îl aştepta o lovitură şi mai grozavă. Biletele cîştigase dar... viceversa. Aruncat pe rînd de la supliciul disperării la cel al speranţei şi înapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta şocul şi cade într-o incoerenţă violentă şi demenţială, plină (efect tragicomic) de toate locurile comune ale indignării burgheze. Tema aşteptării anxioase, înnoită prin amănuntul sinuciderii, se regăseşte în Inspecţiune. Anghelache, casier impecabil, se omoară în preajma unei inspecţii din frica absurdă de a nu fi găsit cu lipsuri pe care nu le are. El e holtei, trăind cu sora şi cu mama lui, un scindat prin urmare cu teama răspunderilor sociale. În Păcat, studiul eredităţii e dus pînă la o impresie neplăcută de monstruozitate umană. Mitu, copilul cu porniri incestuoase al unui preot, Ileana, fata cu instincte sangvinare a aceluiaşi, sora vitregă a lui Mitu, strident caz patologic cu forme isterice, acestea sunt cazuri de clinică. În Năpasta, bolnavul declarat e Ion ocnaşul, nebun mistic. Însă nici Anca, femeia în stare de zece ani de ură nestinsă, nu pare o fiinţă normală. E probabil că interesul naturalistic pentru cauzele obscure a împins pe Caragiale spre zona misteriosului. Tardiv pune chestiunea telepatiei. Cănuţă “om sucit” e un caz de orientare provi-denţială. Caragiale se şi temea de piază-rea, de ghinion. Miraculosul formează sîmburele din La Hanul lui Mînjoală, nuvelă remarcabilă prin clarobscurul misterios. La conac repetă tema, cu deosebire că acum diabolicul nu se mai arată sub forma ispitei erotice ci sub aceea a jocului de noroc. După Anton Pann şi N. Filimon, Caragiale este un mare promotor al balcanismului, adică al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Eroul reprezentativ e Mitică, exponent al specificului muntean şi, mai exact, bucureştean. Mitică e un cetăţean volubil, avînd în cel mai înalt grad pe suflet interesele ţării, pe care le vede totdeauna în negru (“Stăm rău, foarte rău, domnule!”), avînd soluţii pentru toate problemele la ordinea zilei. El are furia peroraţiei în public şi cu greu poate fi smuls din încleştarea discuţiei. Spiritul critic miticist este excesiv: nimic nu-i bun, totu-i “moft”. Iritat în aşteptarea uşurării nevesti-si, Nae reduce civilizaţia romînă la zero. Mitică nu suferă rezerva, acostează familiar pe omul din stradă (aspect meridional) şi-i pretinde să ia numaidecît o atitudine. Eroul caragialian e la antipodul romantismului. Solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică, ai prozatorilor de mai tîrziu (Brătescu-Voineşti, Sadoveanu), trăiesc la munte şi în provincie. Mitică trăieşte în Bucureşti, oraş de învălmă-şeală unde meditaţia gotică nu înfloreşte. Mitică e bîrfitor, lichea, intrigant, mai mult din limbuţie, şi mistificator generos şi zăpăcit, acceptînd să facă servicii fără a avea tăria să le ducă la bun sfîrşit, ceea ce îl autorizează să ceară şi el servicii oricui (“Să nu zici că nu poţi! Ştiu că poţi! trebuie să poţi!”). El e comod, cu oroare de suferinţă şi e mai ales un om manierat. Impresia că eroii lui Caragiale sunt vulgari e falsă şi vine mai ales de acolo că, voind să pară distinşi, ei nu şi-au educat încă limbajul şi gesticulaţia. Lărgind sfera balcanismului, Caragiale încearcă o nuvelă de limbaj şi atmosferă. Pastramă trufanda e o prelucrare a unei bucăţi nastratineşti (o cita şi Poggio Bracciolini în Liber facetiarum), Kir Ianulea, o versiune largă după Belfagor al lui Machiavel, Abu-Hasan, un basm din Halimà. Toată savoarea din Pastramă trufanda, povestea lui Iusuf care a mîncat pastramă de ovrei, stă în dulcea duhoare de băcălie pe care o emană anecdota. Creaţia în Kir Ianulea stă în ideea de a transporta pe Belfagor la Bucureşti în mediu negustoresc în epoca Mavrogheni. Vocabularul epocii fanariote este adus nu numai în scopul coloarei, ci pentru a denota nuanţe sufleteşti locale, naraţiunea învîrtindu-se în jurul istericalelor. Dracii sunt “afurisiţi”, “zevzeci”, “procleţi”, “mucaliţi”, fac “lafuri” şi “giumbuşuri”. Aghiuţă se preface în negustor “chiabur”, nici “matuf”, nici prea “ţîngău”, îşi face case “deretecate”, cu “dichis”. El e “levent şi galantom, pătruns de filotimie şi de hristoitie”. Fiind cuprins de patima “fuduliei”, ia de nevastă pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, om de seamă dar cam “ififliu”. Acriviţa are “ifose”, e “zuliară“, dă bărbatului “cu tifla”, pe frate îl face “haple”, pe soţ “budala” şi “capsoman”. Ianulea, fiind negustor, încheie “daraveri”, aduce mărfuri de la “tacsid” şi din pricina cheltuielilor nebune e “scos la selemet” ca “mufluzii”. Acriviţa, “apilpisită”, joacă “otusbir”, “ghiordum”, e “agiamie” la joc, casa îi e plină de musafiri cărora le dă “zumaricale”, vutci. Graţiile ei verbale sunt fanariote: “Cum pofteşti dumneata, fos-mu, parighoria tu kosmu!” Negoiţă merge la Craiova “haidea-haidea”, e dus la domnie la Bucureşti “techer-mecher” în faţa domniţei cu “pandalii” care nu-l poate “honipsi”. Opera lui Caragiale e subestimată de către unii sub motiv că ea zugrăveşte moravurile şi că acestea sunt efemere. N-ar mai exista bunăoară deputaţi agramaţi şi comisari escroci. Cu toate acestea există tipuri sociologice, precum există categorii idividuale, şi piesa de moravuri nu stă mai prejos decît piesa de caracter. În virtutea inegalităţii eterne între indivizi vor fi totdeauna parveniţi care să folosească paiaţereşte formele în care au intrat de curînd. Din observaţiile de moravuri vin mai ales bufoneria, farsa grasă, iar studiul atitudinilor sociale veşnice s-a concentrat în cîteva formule fără greş, constituind un comic aproape pur. Un procedeu este vîrîrea limbajului fără retenţie al indignatului în uniforma rigidă a telegramei sau notei oficiale: “Directoru prefecturi locale Raul Grigoraşcu insultat grav de dumnezeu mami şi palme cafinè central. Ameninţat moarte. Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetaţ urgent faptu.” O metodă adiacentă este stenografierea dialogului de judecătorie “Leanca: Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la dom’ Marinescu Bragadiru din Piaţă, încă chiar dom’ Tomiţă zicea să-l iau în birje... Jud.: Pe cine să iei în birje? Leanca: Clondirul... că zicea... Jud.: Cine zicea? Leanca: Dom’ Toma... se sparge... Jud.: Cine se sparge? Leanca: Clondirul, dom’ judecător!” Leanca este femeia de cartier, comică prin petulanţă şi intemperanţă plebee, pariziana “comm-+-re”, “ţaţa” romînă. Caragiale găseşte eufonii pline de delicii (diversificate uneori prin dialectalism) în împiedicarea la limbă a beţivilor: “— Eş’ du’ce ’ne Iancule! — Sîn’ tu’tă, Co’tică! — Tu’tă du’ce, ’ne Iancule!...” Structura tipologică există în opera lui Caragiale ca un schelet susţinător, fără să fie esenţială. Caracterele sunt minimale. Jupîn Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinînd la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decît vigilent şi deci inevitabil “cocu”. Nae Ipingescu, epistatul, e un devotat redus la minte, întunecat de o onestă stupiditate. Trahanache e o variantă bonomă a lui Dumitrache. Farfuridi, Brînzovenescu, Cetăţeanul turmentat sunt mai mult nişte intrări grase în scenă, Caţavencu e zgomotos, schelă-lăitor, escroc, galant, sentimental, patriot, adică un Mitică, Pristanda un Polonius pentru această lume bombastică, funcţionînd ca un ecou docil. Femeile sunt fără interes, mai degrabă vulgare. Îndeobşte comicul rezultă din combinarea mijloacelor şi rămîne în sfera indemonstrabilului, constituind “caragialismul”. Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului, care le anticipează, efectul delirant al melodiei în opera italiană. Tot ce se poate tăia din Caragiale se ştie dinainte pe dinafară: “Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma dumneavoastră să nu ştiţi!” * “Ai puţintică răbdare...” * “Brînzovenescu, mi-e frică de trădare...” “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi...” * “În sănătatea coanii Joiţichii! că e... damă bună!” IOAN SLAVICI Ioan Slavici (1848—1925) omul era un sucit, ca să nu zicem altfel, dar opera este remarcabilă. Cu percepţia justă numai cînd se aplică la viaţa ţărănească, el nu idealizează şi nu tratează cazuri de izolare. Oamenii săi sunt dîrzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi bune şi părţi rele, ca orice lume comună. Limba, de obicei împiedicată în pagina de idei, e un instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc. Cu toate că scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic, e severă, fără excese artistice. Popa Tanda e un fel de Robinson Crusoe, cu o intenţie de economie politică absorbită în ficţiune. Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneşi, după ce încearcă zadarnic să-i îndrepte prin predici, îşi vede de treburile lui şi izbuteşte prin bunul exemplu mai mult decît prin ocară. Întrupare a spiritului de colonizare, Popa Tanda e o figură de neuitat. În Budulea taichii se tratează misterul psihologic al unor fiinţe cu înfăţişare neînsemnată în copilărie şi un caz de ambiţie în clasa de jos. Pe Huţu, care ţinea cimpoaiele tatălui său, învăţătorul îl îndeamnă să meargă la scoală şi copilul prinde aşa gust, încît fiecare treaptă îi dă ambiţia să meargă şi mai sus şi ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu o consideraţie de ordin etic. Mai puţin compusă şi de aceea trecută cu vederea, Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci în pusta arădană şi moravurile sălbatece ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii şi cete de bizoni. Eroii principali sunt sămădăul Lică, comisar privat de porci, un hoţ şi un ucigaş, acoperit de cei interesaţi, şi cîrciumarul Ghiţă, care crede că poate juca dublu în interes propriu între autori-tăţile de stat şi cele hoţeşti. Alte nuvele alcătuiesc un tablou etnografic al satului, observat în clipele rituale, logodnă, praznic, clacă, cea mai bună compoziţie de acest fel fiind Gura satului, în care scena meticuloasă a peţirii, cu întîrzieri calculate şi ocoliri şirete, constituie un document eminent de arhivă etnografică şi o mare pagină literară. Mara a trecut neobservat, ba mulţi au socotit romanul neizbutit. În realitate e aproape o capodoperă. El narează tribulaţiile sentimentale ale Persidei, fata Marei, căsătorită cu un neamţ Naţl, spre supărarea părinţilor din ambele tabere. Drama este etnică. Oamenii sunt tăcuţi, greu de urnit, încăpăţînaţi în prejudecăţile şi obiceiurile lor, mai dezgheţaţi în gîndirea colectivă decît în cea individuală. Arhaitatea mişcărilor mai este îngreuiată de factorul rasial, căci de o parte stau nemţii iar de alta romînii, blînzi în raporturile personale, ironici într-ascuns şi neclintiţi în egoismul de naţie. Mara admite greşeala Persidei, dar se indignează la ideea căsătoriei cu Naţl: “— Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au păţit-o altele şi mai rău decît tine şi tot au ajuns femei cu casă bună.” Pe de altă parte, Hubăr, tatăl mirelui, chiar după împăcare nu poate suferi gîndul că copilul ar putea rămîne al ortodocşilor. Dintre toate personagiile, zugrăvite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea înfăţişează tipul comun al femeii de peste munţi şi în genere al văduvei, întreprinzătoare şi aprige. E lacomă, avară, mîndră de copii, de o concepţie a vieţii aproape cinică. Slavici a intuit bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenomen mai evident într-o societate rudimentară, unde individul se diferenţiază puţin. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu nouă mentalitate şi bătrîni înţepeniţi în prejudecăţi, nu e vorba de fapt decît de o scurtă criză de transmitere a deprinderilor ereditare. Viţiile părinţilor răsar reîmprospătate la copii. Naţl e posac, leneş, chinuit de cazuri de conştiinţă, brutal şi delicat ca şi tatăl său, iar Persida, aşezată în fruntea unei cîrciume, devine prin instinct avară, autoritară şi plină de orgoliu familial. Cîtă vreme Slavici se mărgineşte a observa lumea lui ţărănească, rezultatul e cel puţin onorabil. Cînd se amestecă în viaţa orăşenească de dincoace, faţă de care manifestă o ură ieşită din neînţelegere, producţia e lamentabilă. Cel din urmă Armaş, încercare de a studia putrefacţia morală a clasei boiereşti din Romînia, e o tristă trivialitate în stil împiedicat. Alte încercări de roman cu subiect istoric, medieval (Din bătrîni: Luca, Manea), unionist (Din păcat în păcat), politic ardelenesc (Vasile Corbeiu) sunt neglijabile. Capitolul XV “LITERATORUL” ALEXANDRU MACEDONSKI Pe cît de mulţi fură prozeliţii “Junimii”, pe atît de înverşunaţi se arătară adversarii ei. Maiorescu (din motive mai mult personale decît teoretice) e combătut cu stilul lui însuşi, dat “în lături”. La Revista contimporană (1 martie 1873) se strînseră un număr de inamici, încercînd a sugera prin titlu că îi privea literatura sub raportul conţinutului, că înţelegeau anume să se aplice la viaţa “contimporană”. Maiorescu îi ironiză crunt. Revista cu atitudini antijunimiste pline de urmări fu Literatorul (20 ianuarie 1880) lui Al. Macedonski. O vreme se susţinu acolo împotriva artei pentru artă “poezia socială”, înjghe-bîndu-se o şcoală a tristeţii proletare. În curînd însă Macedonski, împins de temperament spre arta-lux, începu să profeseze arta pură, scoasă complet din zona inteligibilului:“Logica Poeziei este ne-logica faţă cu proza, şi tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare însăşi absurdul”. Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 — 1920), pline de acrobaţii de metri şi de strofe prozaice, se mai pot culege puţine elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasă a unei grote haotice, văzute cu acea imensitate zveltă şi ornamentată de stil rococo cu care Johannot ilustra poveştile orientale: De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă, La privire ţi s-arată un abis nemărginit! Sute de lumînărele licăresc înnegurate, Şi din fundul ce-ngrozeşte, străbătînd, pare că-ţi zic C-aici una lîngă alta zac fiinţe vinovate, Cu victime înfierate de destinul inamic! Însă dacă chiar lumina pînă sus abia pătrunde, Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran, Şi multiplele ciocane căror stînca le răspunde Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van! În Excelsior şi Flori sacre, romantismul de tip Byron-Musset se amestecă cu un parnasianism foarte pictoric, dar şi cu ecouri de simbolism. Cîntecul ploaiei aminteşte şcoala flamandă: Plouă, plouă, — Plouă cît poate să plouă, Cu ploaia ce cade, m-apasă Durerea cea veche, — cea nouă... Afară e trist ca şi-n casă, — Plouă, — plouă. De acum, efect al condiţiilor de viaţă, Macedonski apare invadat de psihoza de persecuţie. Poetul e sub trăsnet, lovit, sfîşiat. Aci el jură răzbunarea cea mai cruntă veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricărui poet, se înseninează şi se abstrage. Nu mai este un “poet” răstignit, este Poetul, Geniul neînţeles de contemporani. Fără profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin însă de o vibraţie de sine adîncă el îşi compune o mască tragică de o extraordinară expresie. Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre valoarea sa nebună, simţindu-se din esenţa aurului, diamantelor, eterului, divinităţii, poetul se extaziază de gloria eternă. Macedonski este acum prerafaelit şi dantesc, adorînd nu o Madonna ci propriul Geniu văzut în Empireu. El se declară împărat şi joacă rolul imperial cu o ţinută poate actoricească, dar, sub durata scenei, magistrală. Cînd mulţimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoţeşte ochii la cer: Sub pulberi de aur, O cer, natură, Sub stele, flori scînteietoare, O! Dumnezeu, mister albastru, Ce griji pot fi predomnitoare, M-ai ridicat peste dezastru, Şi ce destin, balaur? Peste blestem şi ură. Aducîndu-şi aminte că e prinţ (se credea descendent de prinţi lituani), poetul ascultă din stepă chemările nelămurite ale pretinsei lui stirpe, se simte ţar şi se afundă în imensitatea stearpă: În acea sălbăticie de pustiuri onduloase, În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund, Uit o viaţă amărîtă de ultragii sîngeroase, O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund. Zdrobit de inimiciţie, el se simte David, regele, în psalmi de o simplitate complexă, comparabili doar marilor poezii eminesciene: Eram puternic împărat: Era o lege a mea voinţă; Prin sufletească poezie, Rîdeam de orice duşmănie... Prin tinereţe, prin mîndrie, Prin sufletească poezie, Prin chip de înger întrupat. Domneam de soartă nencercat. Mi se-mplinea orice dorinţă, Eram puternic împărat. Cu tot începutul aparent trivial, Noaptea de noiemvrie se alimentează din aceeaşi aspiraţie spre lumină. Zborul duhului deasupra Romîniei reeditează în alt stil o temă eminesciană: Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume, Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat, Şi treieram pe vînturi, şi colindam prin lume, Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat. Cîmpiile întinse păreau nişte năluce Şi Dunărea un şarpe dormind peste cîmpii, Tot omul o furnică ce naşte şi se duce, Iar munţii cei gigantici abia nişte copii; O pată cenuşie în josul meu s-arată, E marea care vecinic de pînze e-ncărcată. La ivirea primăverii, cuprins de o puternică euforie, poetul se simte renăscut: Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit! Noaptea de decemvrie, cu veşnicele refrenuri liturgice, e capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului: Şi el e emirul, şi toate le are... E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gîndul mereu, Şi-n faţa dorinţei — ce este dispare — Iar el e emirul, şi toate le are. Spre bătrîneţe poetul vede lumea descărnată, redusă la esenţe şi sunete. Elogiază harpele, nestematele, candizii nenufari şi în general florile. Sufletul lui cîntă ca duhurile din Paradis: Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată, Şi pe cînd rămîne corpul sub destinul cunoscut Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut — Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată. Apropierea morţii îi dă extaze, cu sentimentul confuziei între viaţă şi nefiinţă: Sub a soarelui lumină Şoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais, Bătrîneţea e un vis. Ca Horaţiu, Macedonski îşi face testamentul, atribuind poeziilor lui trăinicia nestematelor: Sfidînd a duşmăniei pornire omenească, Şi stînd într-o lumină mereu mai strălucită, Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrînească. Poetul începea să aibă mirajul Extremului-Orient. Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan, conţinînd momente tipice ale Occidentului şi Orientului, alcătuiesc infernul şi paradisul lui Macedonski, atît de obsedat de Divina Comedie. Parisul luat ca exponent al Occidentului e “iad, urlînd de răutate”, e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe care trec cadavre de înecaţi, cu o populaţie de apaşi şi femei pierdute, cu o veselie factice îndărătul căreia “e groaznic orice trai”, ameninţat de zgomotul tunului, cu instituţii şubrede, cu genii relegate în mansardă, nerăbdătoare de a se ridica în Empireu. În faţa acestei bolgii se deschide perspectiva extatică a unei geografii “de porţelan”, fragile, dincolo de necazuri şi păcat. Japonezii sunt între popoare “copii de griji neştiutori”, podurile peste ape sunt de onix şi fluviile poartă bărci paşnice şi frunze căzute “foaie după foaie”, izvoarele spumegă pe lîngă casă în cascade “de consoane şi vocale”, arhitectura e aceea a pagodei în jurul căreia se strîng fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu înfăţişare de figurină îşi oferă graţiile senină şi fără oprobriu, înveş-mîntată feeric în chimono şi trasă în uşoară jinrikişă, cetăţeanul fumează fugind de realitate, opiu, pe rogojină de pai de orez, sub guvernămîntul static al unei împărătese-crizantemă veşnic tinere. Aci omul de merit îşi are satisfacţiile sale şi Tsing-Ly-Tsy şade în casă de porţelan cu prispă de aur, purtînd la piept un colan cu un balaur de smalţ. Proza lui Macedonski este exclusiv poetică, interesantă ori de cîte ori produce naturi moarte, tablouri de atelier în maniera Th. Aman, cu multă expoziţie de mobilier şi colorit viu. Casa cu no. 10 este un muzeu tăcut în care lucrurile vorbesc singure, evocînd pe om. Decesul unui serdar este luat ca motiv de folosire a unei palete bogate în care domină nuanţa de os a cadavrului. În limba franceză, Le calvaire de feu sperie prin stilul flamboaiant. Inspiraţia e byroniană, cu sălbăticii scitice, orgia de senzaţii e dannunziană. Cît s-a tradus în romîneşte e mult mai crud şi mai original şi asprimea limbii cu care se cîntă “răcnetul catastrofal” se potriveşte violenţei barbare a delirului. BONIFACIU FLORESCU, CAROL SCROB, TH. M. STOENESCU, MIRCEA DEMETRIADE Dintre numeroşii şi azi obscurii literatorişti, Botifaciu Florescu (1848—1899), “homunculul” lui Eminescu, se semnală printr-o serie întreagă de “studii literare” şi prin nişte poeme în proză numite aquarele, soi de tablouri, de “fotografii morale” luate “sur le vif”. Carol Scrob (1856—1913), “poet şi ofiţer”, izbuti să încînte pe mulţi contimporani cu oribilele lui romanţe, între care nu cea mai ridiculă este aceasta cîntată pînă deunăzi: Ştii tu cînd te ţineam în braţe, Cînd îmi jurai amor, ştii tu? Acele zile fericite Tu le-ai uitat, eu însă nu!... Din lirica mai puţin trivială a lui Th. M. Stoenescu, imitator al lui Coppée, nu mai rezistă nimic. Mircea Demetriade interesă pe unii prin Renegatul, melopee în trei acte monotonă şi de nivel artistic coborît, adevărată operă scrisă în stil “social”. DUILIU ZAMFIRESCU Cu poezii byroniene debută şi Duiliu Zamfirescu (1858—1922). Apoi se îndreptă spre un “clasicism” care e în fond acela al lui V. Alecsandri din Rodica: o sensualitate vaporoasă şi dulceagă, un horaţianism prin pana lui Naum şi a lui Ollănescu. În Italia poetul răsfoi mult pe Carducci, şi ale sale Imnuri păgîne imită în titlu celebrele Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e rudă cu solemnul bove carduccian, însă melancolic, în stil volneyan. Clasicismul lui Zamfirescu e acela rece al lui De Bosis, fără măcar sîngele de rodie al lui D’Annunzio, împreună cu care încearcă acorduri amintind elegiile romane ale lui Goethe. Puţinele poezii ce rămîn, foarte graţioase, sunt dintre acelea în care uşoara preocupare de moarte ia corp, fără mitologie, în fumul alb al prafului de Bărăgan, pastelurile de cîmp în tradiţia Eliade şi Alecsandri: Cînd dimineaţa se iveşte Din al văzduhurilor fund, Tot cîmpul parcă-ntinereşte, Iar deşteptată de pe prund, Cireada satului porneşte... În urma ei un roi de grauri Ca nişte valuri cenuşii S-aşează-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunii. Pînă ce-n zarea depărtată Spre locul trist se pun pe drum, Şi cum se duc, — acum ş-acum Se mai zăresc încă o dată S-amestecă prin bălării, Ca rămăşiţa unui fum. Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu ia poziţie antinaturalistă. El înţelege să fie un realist, să respecte autenticul semnificativ, în fapte şi în limbă. Combătînd flaubertianismul, el se face apărător al procesului-verbal, cu atîtea decenii înaintea lui Andrè Gidè, înţelegînd a cita textual, spre indignarea lui Maiorescu, care e pentru refacerea “artistică”, un ordin de zi al generalului Cernat, ca fiind mai plin de dramatism prin naiva lui amănunţime. În practică scriitorul nu merge aşa de departe cu reforma şi ciclul Romanul Comăneştenilor e curat zolist. Obiectul observat nu e individul ci familia şi prin ea naţiunea. Ca şi în seria Les Rougon-Macquart, indivizii sunt aparenţele unor agenţi din afara spiritului, morbiditatea atavică, alcoolul, mizeria, în cazul nostru mai ales surparea unei clase prin adulterarea sîngelui. Pozitivismul în roman duce în mod fatal la idealism. Cînd cunoşti cauzele răului, poţi să-l eviţi, şi a arăta omenirii buna cauză finală este a o determina spre bine în marginile ştiinţei. În Viaţa la ţară ne este înfăţişată clasa boierească prin cîteva familii “care s-au strecurat prin negura fanariotă”; în Tănase Scatiu constatăm strecurarea în mijlocul ei a arendaşului mojic, brutal, rău; în În război boierimea e slăbită din cauza împerecherii cu elemente impure, frivolă, dezaxată, deşi încă în posesia virtuţilor strămoşeşti. Îndreptări e un roman finalist. Urmaşul Comăneştenilor, al boierimii din ţara liberă, se căsătoreşte cu fata unui preot ardelean, chip de a spune că romînimea degenerată de dincoace nu se va regenera decît împrospătîndu-se cu sînge curat transilvan. Ca scriitor propriu-zis, Duiliu Zamfirescu e onorabil, deşi împins să pună în postură dezagreabilă personagiile care-i sunt antipatice. Astfel în Viaţa la ţară Comăneştenii sunt prea boieri, prea deţinători ai tuturor însuşirilor umane, faţă de o clasă nouă simbolizată în beţiva coană Profiră. Ţăranii, care sunt îmbrăţişaţi cu ochi bun, vorbesc însă totdeauna autentic. Latura cea mai originală a romanelor este intenţia de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Apare pentru întîia oară pagina analitică, oricît de exterioară, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare în sine, studiată monografic. Scriitorul surprinde indiferenţa conversaţiei între îndrăgostiţi, atmosfera de frivolitate distinsă şi delicată, contradicţiile sufleteşti ale femeii, tristeţile nemotivate, euforia premergătoare mărturisirilor. Se memorează mai bine Tănase Scatiu, deşi, ca toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul trebuitor. Scatiu e un Dinu Păturică, inferior sufleteşte, parvenit obscur ajuns moşier, deputat, în fine soţul unei fete de boier. Scatiu e caricat de autor, înnegrit cu ură, totuşi nu fără viaţă. E o imagine fugitivă şi autentică, în baza căreia cititorul poate construi mental un erou. Romanul conţine pagini subtile ori viguroase: scenele demonstrînd imbecilitatea senilă a lui Dinu Murguleţ, deznodămîntul cu uciderea de către ţărani a lui Scatiu. În război interesează mai ales la început cu strîngerea tuturor eroilor, cu dibuirea sentimentelor, cu sentimentalismul frivol, monden, care vine puţin şi de la Tolstoi, întrucît avem de-a face cu o societate de oameni bogaţi, cu profesii mai mult decorative, plictisiţi, cultivaţi, manieraţi, înşelîndu-se cordial şi intrînd în dramă cu ţinută distinsă. În Îndreptări, latura cea mai nimerită este studierea acelui fel de sfială care la ardeleanca Mia se socoteşte a veni dintr-o educaţie sănătoasă şi necomplicată. Fără a fi un mare romancier, Duiliu Zamfirescu merită elogii pentru fineţa unor analize, pentru crearea atmosferei mondene, în fine, pentru sobrietatea stilistică şi intuiţiile lui în legătură cu tehnica romanului. N. PETRAŞCU, ANGHEL DEMETRIESCU, GRAMA, LAERŢIU Lui N. Petraşcu i se datoreşte un roman uitat, Marin Gelea, care e cu totul în spiritul Duiliu Zamfirescu. Eroul, poet şi arhitect (nu altul decît Mincu), e rău impresionat de francizarea şi superficialitatea saloanelor aristocratice, a căror utilitate, în alte condiţii, o recunoaşte. Romanul e naiv. N. Petraşcu a scris şi critică, utilă numai în măsura în care documentează. El mai era şi un admirator al lui Eminescu şi un junimist, cum nu era Duiliu Zamfirescu. Alţii vor ataca valorile junimiste pe faţă. Anghel Demetriescu (1847—1903) adulă pe Titu Maiorescu într-o compoziţie savantă cu mare aparat critic (imitaţie după Lessing) şi mari figuri clasice (“Ca Hector ce respingea pe Achei pînă la corăbiile lor” etc.). Asta îl îndreptăţi să atace pe Eminescu, găsindu-l “boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod”, om cu inspiraţie “bolnă-vicioasă”, de melancolie “moştenită”, de cultură “superficială” şi alte asemenea inepţii filistine. Mai onest într-un fel, fără atîta insidioasă tehnică de savant, un Grama, teolog de la Blaj, găsi că Eminescu n-a fost “nice geniu, nice poet” şi că jugul lui e ruşinos, căci ne e subjugat “sînge din sîngele nostru”. Printre “criticii” vremii se preţuia în mod deosebit cronicarul dramatic Al. Lăzărescu-Laerţiu (1830—1876). Capitolul XVI ARTA CU TENDINŢĂ. EPIGONII LUI EMINESCU ANTIJUNIMISMUL IEŞAN După plecarea lui Titu Maiorescu, încercă să atragă în jurul catedrei sale de la Universitate pe tineri înfocatul antijunimist Aron Densuşianu. Atitudinea lui de luptă era naţionalistă. Poet fără talent, autor al unei epopei ilizibile, Negriada, Densuşianu are meritul de a fi semnalat valoarea Ţiganiadei. Detractor crud şi el al lui Eminescu. Tot acum, prin Contemporanul lui Ioan Nădejde, încep să se ivească în scena literară evreii, de altfel alături de cei mai autentici romîni în căutare de promovări pe căi ideologice. Bîntuiţi mereu de problema rasei lor şi de chestiuni sociale puse totdeauna pe plan internaţional, evreii nu puteau accepta indiferentismul maiorescian şi estetica artei metafizice. Prin urmare, Nădejde, om foarte inteligent şi cultivat, sprijinit pe un grup de simpatizanţi evrei, făcu socialism cu cel mai mare efect. Elevii de liceu refuzară să se mai închine “la idoli”, alţii călcară icoane în picioare. Nădejde lua apărarea şcolarilor împotriva profesorilor, făcea caz mare de anume aşa-zise persecuţii, era chiar de părere că copilul nu trebuie să se supună tatălui cînd este mai cult decît el. Sofia Nădejde polemiza cu Maiorescu pe chestiunea capacităţii intelectuale a femeii. În general Contemporanul se preocupa de drepturile omului, de ridicarea ţăranului, cu un umanitarism fanatic ce nu rămase şi fără unele bune urmări. SOFIA NĂDEJDE Ca prozatoare, Sofia Nădejde, urmărită de probleme sociale, caută să împărtăşească “din chinurile vieţii”, trista soartă a copiilor de orfelinat, mizeria, alcoolismul, în fine, înapoierea ţărănimii, secerată de boli din ignoranţă şi superstiţie. Scriitoarea e dotată cu umor şi cu o expresie caragialiană de dialect moldovan, cu care stenografiază pitoresc dialogul suburban şi rural. N. BELDICEANU Un convorbirist vechi, care, fiindcă se învîrtea în medii socialiste, fu multă vreme cultivat ca poet al grupului, este N. Beldiceanu (1844— 1896). În poezia lui nu găsim nimic doctrinar, ci doar tablouri etnografice (ţărancă la război, femeie torcînd lîngă moară etc.), în cadrul unor pasteluri de factură alecsandriană, dar cu mai mult amănunt. Merită atenţia schiţarea unei atmosfere de urît provincial cu tipicul iarmaroc al poeţilor simbolişti: La cortul voltijerilor Pe stîlp înalt în vîrf cu steag Lung tobele răsună; Momiţa cea uşoară La trompetul trompetelor Ca matelotul pe catarg Mulţimea se adună; Se suie, se coboară; Paiaţii costumaţi bizar Şi jos apoi o vezi sărind, În aer tumba sar. Din ochi iute clipind. C. MILLE Atmosfera de la Contemporanul făcuse din C. Mille (1861—1927) un adversar al căsătoriei religioase. Cînd însă îi veni rîndul şi lui să-şi întemeieze o familie, consimţi la toate ceremoniile burgheze, nu fără a se apăra prin comice sofisme. Poeziile strînse într-un “caiet roşu” ar fi fost preţuite de Eminescu, dar ele sunt proză curată. Numai Dinu Millian, autobiografie acoperită în spiritul seriei Jacques Vingtras a lui Jules Vallès, constituie o interesantă imagine a tumultuoasei epoci (Iaşul fantomatic în părăsire, suferinţele de internat, tatăl nebun, mama bolnavă şi alterată de lipsuri, utopiile de tinereţe). C. DOBROGEANU-GHEREA Criticii “metafizice” a lui Maiorescu încearcă a-i opune o critică naturalistă, ştiinţifică, “arătînd pricina... cea mai apropiată“ a operei literare, C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz, 1855—1920). Noţiunile de rasă, mediu şi moment din estetica lui Taine sunt înlocuite cu patru etape metodologice: 1) de unde vine creaţiunea artistică; 2) ce influenţă va avea ea; 3) cît de sigură şi vastă va fi acea influenţă, şi 4) prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră. Gherea, ca fanatic partizan socialist, întoarce aceste metode cu aspect nevinovat investigativ şi le dă o mişcare finalistă. Orice artist e cauzat în opera lui de propria sa existenţă fiziologică, socială, arta nefiind decît o formă mai intensă de viaţă. Concluzia? Artistul trebuie să fie înrîurit numai de problemele momentului său istoric. A te izola de prezent înseamnă a absenta de la orice interes artistic. Azi idealul este înlăturarea ordinii burgheze şi înlocuirea ei prin societatea de tip marxist, întemeiată pe comunitatea proprietăţii, pe abolirea inegalităţilor de rasă şi de sex etc. Un artist trebuie să îmbrăţişeze acest ideal, altfel e contra ştiinţei care cere ca arta să fie determinată de mentalitatea vremii. De aci urmează la Gherea un sectarism teribil. O operă în contrazicere cu aceste idealuri nu e bună şi criticul se cuvine s-o respingă. O poezie ce glorifică societatea feudală ori burgheză e condamnabilă: “...o revistă redactată de un om religios nu va tipări, şi nu trebuie să tipărească vreo poezie în care se înjură religia, deci îndreptată împotriva ideilor, şi idealului, care sunt scumpe redacţiei... Astfel eu n-aş putea publica niciodată partea în care unul din cei mai însemnaţi fii ce-a avut vreodată Romînia e numit broască veninoasă, pocitură, şi alte epitete de acest soi.” Sub motiv că arta e un “product”, “o manifestare, ca oricare alta, a spiritului omenesc”, şi ca atare “folositoare ori vătămătoare”, Gherea mai profesa un puritanism rigid. În fond dar, criticul socialist nu are nici o noţiune a artei şi consideră literatura ca un simplu mijloc de propagandă. Critica, în acest caz, se reduce la o poliţie de idei: “...o dată creată o operă artistică e supusă criticei, şi critica va constata tendinţele pe care ea le conţine. Dacă criticul e contra acestor tendinţe, natural că se va spune că e contra. Asemenea e foarte natural ca un critic, avînd anumite convingeri, să aibă dorinţa ca aceleaşi convingeri şi simţiminte să le aibă şi poeţii, cu atît mai mult cu cît poeţii sugerează simţimintele, pe care le au, cititorilor lor”. Aplicînd această inchizitorială estetică, Gherea osîndeşte Doina lui Eminescu pentru xenofobie şi se extaziază în faţa unei palide Doine de O. Carp, pentru că e “generoasă”. Alecsandri e condamnat fiindcă ne înfăţişează un trecut războinic faţă de un prezent laş, şi e ştiut că războiul e un lucru grozav. Caragiale e aprobat că biciuieşte burghezia capitalistă de la 1848, dar cenzurat că ironizează pe Miţa “republicana” şi pe Didina “nifilista”, cînd e lucru evident că revo-luţionarele sunt întruparea idealului feminin. În schimb Vlahuţă e ridicat în slava cerului, declarat genial, deoarece înfierează pe capitalişti. Părerile strict literare ale lui Gherea sunt nule, prozatorul are însă un incontestabil umor al volubilităţii şi o simpatică efervescenţă intelectuală. RONETTI ROMAN Numai Manasse, dramă în patru acte, pluteşte peste restul operei, de altminteri restrînse, a lui Ronetti Roman. E drama conştiinţelor ebraice. Leea s-a îndrăgostit de un magistrat romîn şi vrea să se căsătorească cu el. Părinţii se silesc să-i schimbe gîndul, o logodesc cu un evreu, apoi, zdruncinaţi de durerea Leei, sunt biruiţi şi mărtu-risesc cazul bătrînului Manasse. Manasse e implacabil şi reacţionează cu o habotnicie sălbatecă, întrupare a iudaismului milenar. Incapabil a înţelege sentimente în afară de lege, el crede că poate cumpăra cu bani pe iubitul Leei. Respins cu indignare, conjură pe Leea în numele dumnezeului părinţilor, într-o revărsare de aprig şi orb fanatism. Pentru ca noua generaţie, mai acomodată, să poată trăi, e necesar ca bătrînul să dispară. Ceea ce se şi întîmplă. Cu toate imperfecţiile dramei, figura lui Manasse e o creaţie puternică, grandioasă. În antipatia bătrînului pentru creştini se repetă dispreţul Marei pentru saşi. Amîndouă operele reiau dealtfel ideea din Romeo şi Julieta, înlocuind conflictul de familii cu ura de rasă. De reţinut şi figura lui Zelig Şor, evreu cu familie grea, cam beţiv, adaptabil şi şugubăţ ca un Cilibi Moisi, făcînd legătura între tradiţionalismul lui Manasse şi liberalismul tinerei generaţii. Neînsemnaţi sunt ca poeţi evreii A. Steuerman-Rodion şi Giordano (B. Goldner), cel din urmă, autor de epigrame. A. VLAHUŢĂ Epigon al lui Eminescu, A. Vlahuţă (1858—1918) s-a bucurat de o reputaţie aproape de neînţeles, superioară modestelor lui merite. Era mai degrabă un gazetar care răspundea nevoii de atitudine a publicului. Naţionaliştii admirau campania lui în favoarea ţărănimii, antisemitismul său, în vreme ce evreii, trecînd peste amănuntul că I. Nădejde era numit Perciunus internaţionalis, constatau cu satisfacţie că poetul se preocupă de “vieaţă“ (e titlul unei reviste vlahuţiene), de soarta proletarilor. Ion se duce, în cutare schiţă, nedumerit de socoteala ce-l scoate mereu dator, la boier. Vătaful îi face “răfuiala” bătîndu-l pînă la sînge. “— Da’ ce-i asta, Ioane? — întreabă femeia lui. — Dă, nevastă, vezi şi tu ce-i... socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus!” În altă parte vedem grozavele condiţii sanitare în care moare ţăranul, după ce am aflat şi felul lui de hrană (mămăligă rece şi mojdei). Ţăranul e urmărit apoi la oraş, ca recrut, în puterea sergentului de la cazarmă. Prin asta Vlahuţă atingea punctul cel mai scump socialiştilor, chestiunea bătăii în armată, pe care unii voiau s-o dezvolte, nu din umanitarism, ci pentru a cîştiga aderenţi la sate şi a trezi oroarea de serviciul militar. Izbucnise tocmai afacerea Dreyfus. Vlahuţă cultivă nu numai scena zdrobirii soldatului-ţăran în bătăi, ci şi aceea a învăţătorului bătăuş. Instigaţia şcolărimii de la Contemporanul e reluată literar. “Domnu” e o fiară cu voluptatea turnatului la bancă, şi scriitorul nu-şi aduce aminte trainic din epoca băncilor decît de o straşnică bătaie. Vlahuţă are în fond oroare de violenţă şi toate schiţele lui sunt obsedate de figura omului care suferă. Se pare a se zări şi un dostoievskism pe cale secundară, după Zola şi fraţii de Goncourt. Vlahuţă nu e creator şi opera lui e mai mult un reportaj scris curat, un album de “icoane şterse”, de “file rupte”, de impresii luate “din goana vieţii”. A şi formulat o estetică a instantaneului. Doar amintirile (Părintele Nil, Un Crăciun, De la şezătoare, Mogîldea) au un anume farmec simplu. Cu Un bătrîn, schiţă armonioasă, Vlahuţă deschidea porţile nuvelisticei lui Brătescu-Voineşti, bazate pe observarea mecani-zării sufletului, d-l Peiu fiind un maniac blînd, fixat, departe de chiotul lumii, la executarea unui cupeu-miniatură. Ca poet, Vlahuţă copiază servil arhitectonica liricii lui Eminescu, însă cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vină. Vlahuţă e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface într-o discuţie de idei. Ce e mai interesant este de a constata că eminescianul Vlahuţă nu-i decît un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toţi cei umbriţi de gloria poetului Luceafărului primiră cu satisfacţie observaţia că opera aceluia era o modă periculoasă pentru tinerime, putînd duce la sinucidere (concluzie sofistică pe nimic întemeiată): Cînd am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe Seva tinereţii noastre, am zis gîndurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsînd morţii în odihna lor de veci. Poeziile, venerate în şcoală Unde ni sunt visătorii?, La icoană sunt doar nişte versificaţii corecte. O anume atmosferă personală se găseşte în cîteva creionări ale vieţii săteşti, într-un idilic mai nesilit: De pe gunoaie-aprinse fumul Molatic se ridică-n cer, Şi caii la păşune sună Din piedicile lor de fier, Departe-un fluier se aude, Un cîntec aiurit, duios, Ce-n note lungi, tremurătoare, Suspină lin, misterios. Mai descoperim un lirism intim, familiar şi bonom, foarte rar în epoca eminesciană. O fetiţă se joacă cu păpuşa şi poetul o ademeneşte cu o păsărică, prilej de filozofie discretă şi surîzătoare, o alta a ajuns domnişoară şi poetul şi-aduce aminte uşurinţa cu care putea să sărute pe fiinţa acum aşa de serioasă. În Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie. Poetul se întîlneşte cu o fată de ţară: (Frumos îi mai miroase părul, Miroase toată ca o floare)... şi culege dimineaţa un fir de păr feminin pe haină, semn al realităţii fericirii: În sat cocoşii prind să cînte, Deasupra stelele clipesc. Mişcarea lumii — întreruptă — Reintră-n mersul ei firesc. Şi cînd a doua zi, pe haină, Mirat, găsesc un fir de păr, Pricep că visul ce visasem S-a petrecut în adevăr. În timpul războiului, Vlahuţă schiţă în cîteva versuri un început de evocare a forţelor oarbe, maşiniste: Ard, zi şi noapte, marile furnale, În vastele uzine ale morţii. Din mii de coşuri — funerare torţii — Se nalţă limbi de flăcări infernale. TRAIAN DEMETRESCU Din grupul poeţilor de mentalitate socialistă era şi Traian Demetrescu (1866—1896), autodidact cu lecturi înaintate pentru acea epocă. El e un precursor al simbolismului, în acea formă a sentimentalismului lugubru pe care o va dezvolta cu douăzeci de ani mai tîrziu Bacovia. Simbolistă e nostalgia de ţinuturi misterioase, spleen-ul. Nordicii din ţinuturile pluvioase visează ţărmurile meridionale: La nord, în ţările ploioase, Cu melancolice popoare, Sunt visători ce plîng şi sufăr De nostalgii de soare... Şi, rar, cînd cerul le trimite O rază caldă, o zîmbire, În loc să cînte, să renască, Ei mor de fericire... în vreme ce marinarul bătrîn, abia întors pe uscat, pleacă din nou, devorat de chemările acvatice. Ninsorile cad monotone, punctate de funebrele ciori şi însoţite de ţipete sinistre: Cîrduri-cîrduri, ciori de toamnă Pleacă... Desfrunzite crengi de arbori De sub vifor se apleacă... Cîrduri, cîrduri, ciori de toamnă Pleacă... Cum pe sufletul meu jalea... Boi şi vaci, cu răget umple Valea... Ninge! Ninge!... Alb e satul!... Ninge! Boi şi vaci, cu răget umple Valea... Ceaţa peste deal s-aşterne, Ca un cîntec de iubire Soarele în nori se stinge... Ninge! Ninge!... Alb e satul... Ninge! Sufletul poetului se umple de plictis, orologiul măsoară satanic cu compasul insomnia, din cimitirele “cu mari şi negre porţi” se ridică în arome de flori atomii morţilor descompuşi. Înainte de Bacovia şi aproape în spiritul lui Rollinat, poetul cultivă un patetic sfîşietor, în care elementele tipice sunt “simfoniile”, “aiurările”, “delirurile”, “sarcasmele”, plînsetele de nebun pe stradă, dansurile macabre, muzica dureroasă (Weber, Chopin): Cîntă încet din Weber: “gîndirile din urmă”— Poema unui geniu ce-apune maiestos, Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă Pe-o tristă armonie cu sunet dureros! Şi degetele-i albe pe clapele sonore Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind — Erau în miez de noapte tîrzii şi tainici ore... Parcă simţeam pe Weber lîngă clavir murind!... * Şi-am plîns — precum ar plînge amantul după dricul Iubitei fidanţate purtat spre cimitir; Şi-am plîns — precum ar plînge murindul în delir. Printre atîtea versuri prozaice, întîlnim uneori fraze poetice deloc banale: Alunec, în luntre, pe lac Şi umbra pe apă s-aşterne; În juru-ne Alpii-şi desfac Privelişti eterne. Şi cerbii pe rîpe se suie Aiurea pierzîndu-se-n cete. Nuvelele, poemele în proză sunt simple notaţiuni lirice, impresii de lectură, chiar comentarii jurnalistice, străbătute însă de tipica nostalgie. “Refractarii” sunt avangarde ale inadaptabililor de mai tîrziu, şi Costin, care e nenorocit fiindcă un copil i-a rupt o camelie, pare un erou al lui Brătescu-Voineşti. Compătimirea se întinde şi asupra animalelor, cal bolnav, bou melancolic, leu în cuşcă. Tuberculos, Traian Demetrescu are o mare ascuţime senzorială, şi beţia pînă la leşin de trandafiri într-o grădină pare o pagină a unui Anghel delirant: “La cea mai uşoară adiere, rozele se scuturau, colorînd pămîntul cu petalele lor albe, roşii, galbene. Grădina era plină de aceste flori care creşteau şi mureau cu o repeziciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace; să trăiască şi să moară, atît cît le era dat. Cînd vîntul se pornea mai tare, lua în zbor foile risipite, învîrtin-du-le într-un danţ fantastic, ducîndu-le departe, azvîrlindu-le peste zidul grădinii, în praful de pe drum.” Romanele aceluiaşi sunt elegiace, vaporoase, reeditînd cu mai multă vibraţie wertherianismul lui Grandea. N. BURLĂNESCU-ALIN Boem provincial, alcoolic şi tuberculos, N. Burlănescu-Alin (1869— 1912) a cîntat singurătatea proletară, făcînd un curios apel către Frigga germanică: Frigga, Frigga, Frigga, Amor te cheamă! Lasă tristul rest al vieţii umane; Chiar pe-Odin trădează-l: Dragostea noastră Fi-va mai divină cît un Valhalla... şi lăsînd un interesant testament liric: Face-m-aş o frunză-n vînt, Pîn’ la ea s-ajung să-i cînt Doina mea, doină de dor Şi în braţele-i să mor. Şi să mă-ngroape-n zăvoi, Sub velinţa cea de foi, Nimeni a nu mă jeli Decît apele de Jii. ANTON C. BACALBAŞA, PAUL BUJOR Socialistul Anton C. Balcalbaşa (1865—1899) s-a risipit în “mofturi” ubu-eşti, într-un spirit de enormitate, cu care înţelegea să mistifice pe burghezi. Popularitatea i-a făcut-o Moş Teacă, imitaţie după Le colonel Ramollot de Charles Leroy, bufonadă antimilitaristă plăcută dreyfusarzilor, dar pe care umoristul romîn o menţine în limitele unei simple satire moderatoare. Dealtfel, în altă parte (Din viaţa militară), a zugrăvit cazarma cu brutalităţile dar şi cu veseliile ei. Antimilitarist sever este şi Paul Bujor, osîndind războiul de orice natură, fără talent. Capitolul XVII MICUL ROMANTISM BARBU DELAVRANCEA La frumoasa Revista nouă a lui Hasdeu, apărută la 15 decembrie 1887, începe a se afirma un spirit care va cuprinde întreaga literatură a acestei epoci şi care s-ar putea rezuma în formula: mic romantism provincial şi rustic. Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858—1918) e unul din principalii exponenţi. Bineînţeles, acest romantism reprezintă o undă a eminescianismului. Delavrancea, care suferă de o psihoză a veacului, recunoaşte răul ca principiu al istoriei, vede în faună şi floră un cîmp al luptei pentru existenţă. Eroul conştient de această ordine cosmică nu mai este un Luceafăr. Apar acum învinşii în viaţă, micii melancolici, care, în loc să se urce pe Alpi ca solitarii lui Lamartine sau în cîmpul sideric, caută liniştea provincială, suferind cu apatie agresiunea societăţii. Eroul din Linişte, soi de Jocelyn al cîmpiei dunărene, rămîne impasibil cînd glumeţi vulgari îi pun muşte în mîncare. Ca mai toţi scriitorii ieşiţi din mahalaua bucureşteană, a căror reputaţie de vulgaritate nu se justifică, Delavrancea e un idilic cu înclinare spre policromie. Sultănica se deschide cu un peisaj hibernal de un colorit fantastic, machietist, într-un alb violent, floral. Un ţăran are “faţa conabie ca sfecla”, Sultănica are gene “de catifea”, “răsuri pe obraji”, părul lins, “cu unde albăstrii”, buze rumene “ca bobocul de trandafir”, sînii pietroşi “ca poama pîrguită”, “ca două mere creţeşti”. Mahalaua cultivă florile cu tonuri vii, muşcate, cerceluşi, şi paleta scriitorului e plină de vopselele lor. Cu tehnică machietistă e descrisă lunca Vitanului (sînge, păcură, apă galbenă). Căutarea monstruosului indică şi ea un spirit de atelier. Zobie, un fel de Quasimodo, e tratat în uleiuri ţipătoare (guşe roşie, păr roşcat, fond portocaliu). În nuvelistica lui Delavrancea e o intenţie de verism, în chipul mai puţin pedant al lui G. Verga. Însă observaţia e superficială, mai curînd satirică, şi puţinele note realiste sunt puerile şi vulgare. Cosmin are în cursul acţiunii două turburări stomacale, iar devotamentul Saşei se vădeşte mai ales cînd îl doare “vreo măsea”. Proza delavranciană e patetică, stilizată într-un chip ce devine nota esenţială şi manierismul scriitorului, nu fără ecou din Hasdeu. Dialogul e sacadat, artificial, sau plin de afectare, de simetrii verbale, de reticenţe teatrale şi de dulcegării. Propoziţiile sunt aşezate în scară, mecanice ca nişte cozi de pendul (“Îmi dădea mîna. — Mă îngrijea. — Se uita la mine. — Se gîndea. — Tăcea”). Cu aceste mijloace, în momente de echilibru, Delavrancea a scris cîteva amintiri şi basme de neuitat. Aparenţa e adesea de realism, dar e o iluzie. Domnul Vucea, cu fizionomia lui de păpuşă, e tipul omului rău din poveste, îmbrăcat feeric ca o gînganie; Hagi-Tudose e un avar fantastic, delirant, care se privează de hrană şi vrea să taie coada cotoiului ca să scurteze timpul deschiderii uşii. Viţiul hagiului e desfăcut cu totul de individualitate, redus la o caricatură mitologică. Dintre poveşti, Norocul dracului e cea mai realistă. Producerea imaginilor e fantastică, structura lor e materială. Delavrancea a cultivat şi idilicul cu aceeaşi metodă a vibraţiei retorice în surdină. În Bunicul, Bunica, fericirea apare ca o euforie şi totul e văzut extatic ca printr-un ochi excitat de opiu. Binicul, căzut într-o stare de dulce imbecilitate, se scarpină fără gînduri printre flori. Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menţine la suprafaţă decît “trilogia”, şi din aceasta mai ales Apus de soare, care e drama autocratului şi senilului, gelos de prestigiul lui şi peste marginile vieţii. Ca tată, ca domn, ca bătrîn, Ştefan a atins limita de sus a autorităţii, zdrobind orice independenţă, devenind obiect de cult. Lumea îi zice “slăvitul”, “sfîntul”, “împăratul” şi tremură numai la ideea ivirii lui. Conjuraţia, atît de ineficientă, a trei boieri nu e împotriva lui Ştefan, pe care-l cred mort ori agonic, ci a testamentului său. E de ajuns ca Ştefan să apară şi vinovatul se prăbuşeşte de spaimă. Ştefan nu abdică pînă la sfîrşit la nici una din prerogativele sale, pe care caută a şi le prelungi postum prin dispoziţii testamentare, şi luptă pînă la ultima energie cu moartea anulatoare a voinţei sale. Un mare talent oratoric şi poetic susţine această creaţie. Tendinţa e spre coloare, lexicală şi vizuală, şi e de mirare cum dramaturgul a putut absorbi în evocarea Moldovei atîtea muntenisme (“numa”, “dada”, “ăsta”, “deşte”, “ăl”, “acuşica” etc.). Dezlănţuirea oratorică este extraordinară, truculenţa sublimă, la nivelul poeziei lui V. Hugo şi M. Eminescu: “Oh! pădure tînără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Răz-boeni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrînul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cînde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pîrcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pămînt!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi!...” Viforul ne înfăţişează un epigon al marelui Ştefan, pe Ştefăniţă, blazat, apăsat de memoria moşului, invidios de slava lui postumă. Ideea pare luată de la Eminescu. Eroul principal se pierde într-o învălmăşire de personagii şterse, din care se salvează doar Arbore. Trucurile oratorice încep a obosi prin repetiţie, atestînd totuşi în răstimpuri, ca în cazul monologului lui Arbore, pe marele artist. În Luceafărul, Delavrancea face greşeala de a voi să trateze biografic toată viaţa lui Petru Rareş, în loc să-şi aleagă un moment caracteristic. Marele patriotism al lui Petru Rareş, urletele continui de vitejie ale credincioşilor săi purtaţi pe felurite cîmpuri de bătaie nu izbutesc să risipească impresia de învălmăşeală inconcludentă şi de monotonie zgomotoasă. Afectarea, dulcegăria, sentimentalismele artificializează piesa, iar cadenţele oratorice degenerează în goale scheme. IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI Aparţinînd unui popor rural şi vechi, individul romîn se simte stingher în tîrgul cel mai mizerabil, unde îşi pierde legăturile de familie. Aşa se explică faptul paradoxal că oraşul apare la noi ca locul solitudinii şi al melancoliei. Cu Ioan Al. Brătescu-Voineşti intră în literatura romînă o întreagă clasă de eroi suferind de răul noului veac, meditativi şi mizantropi, purtîndu-şi reveriile poetice prin oraşele de provincie. Lipsa de invenţie şi sterilitatea sunt izbitoare la prozator, care e mai mult un amator, scoţîndu-şi subiectele schiţelor şi nuvelelor din experienţa directă: viaţa provincială printre magistraţi, avocaţi şi grefieri, reuniuni unde se joacă cărţi, vînătoare şi pescuit. Percepţia artistică a naturii lipseşte şi ea. Romantismul eroilor creşte pe o conformaţie mintală debilă. Ei sunt nişte fiinţe infirme, mai totdeauna alienate, incapabile de a susţine vreo luptă şi deci de a merita denumirea de învinşi. Niculăiţă Minciună, eroul cel mai izbutit, e un copil cu vocaţia precoce a investigaţiei decompensată de lipsuri sufleteşti fundamentale. Zeflemeaua cu care ţăranii întîmpină observa-ţiile entomologice ale băiatului, ce n-ar trebui să mire pe nişte oameni ai cîmpului, produce o deprimare exagerată. Un om întreg observă nu numai gîngăniile, ci şi oamenii şi nu poate să nu ajungă la încheierea că un individ superior nu are comunicaţie cu inferiorii. Cînd a ajuns la această concluzie, omul profund îşi stăpîneşte reacţiunile, fie conformîndu-se în aparenţă mediului, spre a-l modifica pe încetul, fie abstrăgîndu-se şi creînd în tăcere valorile de care e în stare. În cazul cel mai deprimant el devine un filozof al altitudinii morale, un Luceafăr nepăsător şi rece. Sinuciderea lui Niculăiţă arată o conforma-ţie insuficientă. Însă scrierea e valoroasă prin adunarea laolaltă, monografică, a tuturor aspectelor durerii umane, căzute asupra unui biet infirm. Andrei Rizescu din În lumea dreptăţii e un caz patologic. Magistratura, avocatura sunt profesiuni care cer un suflet tare, capabil de tranzacţiune, fiindcă dealtfel nici un ideal moral nu se înfăptuieşte în viaţă numaidecît şi fară compromis. Rizescu nu trebuia să şi le aleagă. Absolutismul lui etic este demenţial. Autorul, care strecoară în eroi moralităţile sale, ar voi să sugereze că marile aspiraţii de bine şi frumos nu dau răgaz eroului să-şi îndeplinească pentru scopuri curat practice profesiunea juridică. Însă Rizescu nu-i un artist, nici un om mare, ci un mediocru, anxios inadaptabil sub orice raport, care şi înnebuneşte printr-un fatalism biologic. Pană Trăsnea Sfîntul mută mormîntul soţiei în curtea casei, cultivă flori cu iniţiala E, ridică ulucile grădinii şi lasă copacii să crească în sălbăticire. El simbolizează cu alte cuvinte jalea romantică a caducităţii de care sunt atinşi endemic mulţi indivizi. Tot farmecul situaţiei stă în absurditatea tristeţii, adică în poezie. Radu Finuleţ e de-a dreptul un smintit care aprinde lumînări pe pridvorul casei şi cîntă bisericeşte în amintirea moartei soţii. Costache Udrescu are fixaţiunea documentelor. Ioan Al. Brătescu-Voineşti realizează în cel mai înalt grad condiţia nuvelei. Eroul de roman e un adaptabil superior cu acte explicabile, dar neprevestibile, personagiul de nuvelă e un redus. Nuvela e micul roman al automaţilor şi scurtimea ei este cerută de stereotipia eroilor. Individul, printr-o economie a naturii, evidentă la animale, la senili, s-a adaptat la viaţă o dată pentru totdeauna prin nişte gesturi mecanice. O dată provocată mişcarea tipică, nuvela s-a sfîrşit, fiindcă ghicim că în toate împrejurările identice personagiul va reacţiona la fel. Eroul de nuvelă pus în condiţii excepţionale nu poate da naştere unei drame, fiindcă el e zdrobit fără luptă. Cocoana Leonora este o astfel de automată prin inferioritatea ei în scara valorilor umane şi prin senilizare. În ordinea voinţei i-au rămas numai mecanismul odăilor mobilate, îngrijirea lighionilor şi fabricarea de doctorii empirice; în ordinea afectivă, sentimentul nobleţei “ghenealoghiei” ei. Baba din Magheranul şi-a condensat toată voinţa în cultivarea unui măghi-ran. Într-o zi un manifestant trece în goană şi-i sparge ghiveciul. Baba e zdrobită şi plînge, schiţa se opreşte aci, căci materia s-a terminat. Ne putem închipui că baba va muri de inimă rea, că-şi va lua alt măghiran sau că va povesti tuturor sfîrşitul florii ei. Pusă în condiţii mai tragice, este limpede că baba nu va putea ieşi din relativa ei stupiditate. Conu Alecu e un “boier get-beget”, însă “de prinţipuri liberale”, Conu Costache s-a mecanizat în superstiţii de jucător de cărţi, perceptorul, fost mare negustor, în pasiunea florilor şi milă apatică de nevastă. Isaiia s-a redus sufleteşte pînă la a face dintr-o blană un ideal unic. Cel mai caracteristic automat este Pitache Cojescu din Călătorului îi şade bine cu drumul, care automatizează toate elementele sufleteşti, deoarece hotărîrea de a se face om de treabă şi a se lăsa de beţie a ajuns la el un simplu clişeu verbal. În aceste schiţe din viaţa sufletească circulară a oamenilor cu conţinut sufletesc sărac (la care se alătură animalele mai inteligente, precum cîinele) stă tot meritul lui Brătescu-Voineşti. Arta e împrumutată de la Caragiale, cu toată acea observare exclusivă a conduitelor verbale, fără capacitatea poeziei directe, fără viziune a naturii şi fără limbaj rafinat. Economia schiţelor e perfectă, ceea ce explică cum prin mijloace aşa de simple se pot căpăta efecte emoţionale atît de durabile. Fără a fi poet ca Sadoveanu, Brătescu-Voineşti ocupă în literatura romînă un loc remarcabil prin originalitatea indiscutabilă a duioşiei lui. I. A. BASSARABESCU Romantismul provincial se exemplifică în redusa activitate nuvelistică a lui Ioan Al. Bassarabescu (*1871), prin eroi cu existenţă mediocră, impiegaţi p.t.t., şefi de staţie, văduve dînd camere mobilate, oameni în fine care nu suferă fiindcă nu doresc şi nici nu bănuiesc o existenţă deosebită de a lor. Problema fericirii este rezolvată de Domiţian prin obţinerea postului de telegrafist, Cănuţă are un singur “vis de aur”: să ajungă preşedinte de tribunal; “apoi pensia şi... nimic — ca şi tata”. Idealul domnului Tudorache este să dea “un dejun”, al sublocotenentului Ionescu, o bună însurătoare, al Iulichii, un cheferist, dar nu în provincie, ci la Bucureşti. Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui Bassarabescu este bineînţeles umoristică, dar, spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge, umilii eroi fiind nişte romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate în material degradat. Astfel m-me Manolescu din Pe drezină e o m-me Bovary şi o Francesca da Rimini în mediu cheferist. Nesatisfăcută cu mica staţie a obezului ei soţ Napoleon, ea fuge pe drezină cu un vechi pretendent spre marea viaţă modernă reprezentată prin gara Bucureşti. Virtuozitatea lui I. A. Bassarabescu e în metoda “naturii moarte”. O muscă bîzîind într-un pahar, o oglindă rezemată de un pom, o scrisoare deschisă pe o masă plină cu resturi de mîncare, o bancă goală într-o curte de şcoală zugrăvesc mai bine sufletul decît prezenţa însăşi a omului. În schiţa Acasă n-avem înainte decît un tablou de interior, fără figuranţi: o odaie în dezordine, fotografii ofiţereşti, cizme amestecate cu botine femeieşti, resturi de ghiuden şi de vin pe masă şi o scrisoare naivă a unui băcan, cerînd achitarea colonialelor luate de un căpitan pe datorie. Zgomotul şcoalei este evocat, prin antiteză, prin curtea părăsită în vacanţă, monotonia unui oraş de provincie, prin reclama purtată de un om prin grădina publică: “Domnilor, astăzi este îngheţată de vanilie la Bufet”. G. GOŞBUC Prin G. Coşbuc (1866—1918) din Hordou, lîngă Năsăud, trecînd peste ceea ce în copioasa lui producţie e simplă comandă literară, banalizată prin şcoală, se instaurează un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratică elementară a instinctelor. Poeziile sale, fără colori deosebite, încîntă prin spectaculosul folcloric şi sunt un fenomen literar turbură-tor prin bătrîneţa ghicită, ca şi vestigiile celtice, vrednic corespondent al ţărăncilor cu buciume şi căluşarilor cu zurgălăi. Monologul domină. Fata cuprinsă de întîile semne ale iubirii începe o jelanie în care implică, într-un cînt erotic universal, roata morii, plopii, lumea toată; părinţii unui flăcău mort nelumit produc un bocet sistematizat, în care intră eresuri şi explicaţii fantastice, într-un limbaj naiv, misterios. Cîteodată criza erotică e încadrată într-un tablou de tehnică mai savantă, ca această seară eliadescă, apăsătoare ca o molimă, din Dragoste învrăjbită, şi suava acalmie florală ce-i urmează: Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea A-nceput să ningă şişăind domol, Şi cădea pe pieptul şi pe braţul gol Al Siminii, stîndu-i albă-n poala rochii. Două-trei flori poate au ajuns în ochii Cînelui, şi-n urmă cînele a-nceput Mîrîind să mişte capul. Celebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunţii şi înmormîntării, a două ceremonii capitale în societatea umană. Coşbuc are “filozofia” lui, care este renunţarea la orice filozofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gîndire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv şi de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptînd şi-ntr-o baladă şi-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ţinuta grupurilor totuşi, vorbirea lor, e ţărănească. În legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plînsul înfundat şi comuna resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior şi interior, stă vraja acestor poeme, al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate şi sentenţioase slujesc admirabil scopului: Şi-n vremea cît s-au cununat * Iar cînd a fost la-nmormîntatS-a-ntins poporul adunat Toţi morţii parcă s-au sculat Să joace-n drum după tilinci: Să-şi plîngă pe ortacul lor, Feciori, la zece fete, cinci, Aşa era de mult popor Cu sdrăngăneii la opinci Venit să plîngă pe-un fecior Ca-n port de sat. De împărat! Trei paşi la stînga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mîini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind Şi bat pămîntul tropotind În tact uşor. Şi popi, şirag, cădelniţînd, Ceteau ectenii de comînd — Şi clopote, şi plîns şi vai Şi-oştenii-n şir, şi pas de cai Şi sfetnici şi feciori de crai Şi nat de rînd. Şi clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor; Şi-adînc din bubuitul frînt Al bulgărilor de pămînt Vorbea un glas, un cîntec sfînt Şi-nălţător: “Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun, cînd le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea: Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!” Coşbuc este nu numai un desăvîrşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne. ALŢI SCRIITORI ÎNTRE 1890—1900 Revistele dintre 1890 şi 1900 sunt nişte adevărate osuarii. Veroica Micle (1850—1889) publica poezii patetice fără discreţie intimistă şi mai ales eminesciene. Gh. din Moldova (Gh. Kernbach: 1859—1909), salutat cu entuziasm de Hasdeu, Vlahuţă, cultivat mai tîrziu de Viaţa romînească, nu s-ar putea şti pentru ce motive, compunea un soi de anacreontice dulcege şi romanţe muzicabile, printre care prea cunoscuta Fă-ne, Doamne (“Cînd eram copii, odată,/ Mii de sărutări mi-a dat;/ Astăzi nu-mi mai dă nici una: /Ea-i femeie, — eu bărbat”), Artur Stavri producea poezii fără sînge, caracteristice prin aerul de “fericire” împrumutat de la Duiliu Zamfirescu, Ioan S. Neniţescu (1854—1901) bolintineaniza şcolăreşte (“La Sarmisegetuza stă mîndrul Decebal,/ Ce-a frînt popoare multe de jos şi de pe cal”), Ion Gorun, Constanţa Hodoş făceau un fel de jurnalistică umanitară romanţată, inte-resîndu-se de clasa umilă, mici slujbaşi, cîrciumari, găzari, punînd probleme sociale, N. G. Rădulescu-Niger, îngrozitor romancier popular mai tîrziu, compunea versuri vulgare cu pretenţii mussetiene ori idilice, Haralamb G. Lecca (1873—1920) interpreta odios în versuri pe Fr. Coppée şi pe Eugène Manuel, într-o poezie de spital şi cimitir, remarcîndu-se totuşi într-o serie de drame (Casta Diva, Cîinii, Jucătorii de cărţi, Suprema forţă, Cancer la inimă) de oarecare îndemînare teatrală, ceea ce şi explică succesul lor relativ, azi însă cu aer de fabricaţie de calitate dubioasă, Radu D. Rosetti, urmînd tot pe Fr. Coppée, inaugura o poezie diletantistă de tribunale şi barou, constînd în madrigaluri şi romanţe tremolate, nu fără un anume simţ al neantului pentru albumuri. Anecdota, foarte în favoare în acest timp, a fost deţinută de Th. D. Speranţia, autor verbios, de oarecare haz aci, complet nul în alte genuri. P. Dulfu, gîndind se vede să înfăptuiască epopeea naţională visată de Coşbuc, ne dădea un Păcală şi Legenda ţiganilor, bune scrieri pentru popor, pe drept citite şi azi. DIMITRIE TELEOR Pînă azi reputaţia lui D. Teleor (1858—1920) este a unui umorist de reviste vesele, ceea ce e nedrept. Este adevărat că a fost un mare risipitor de “mofturi” şi de poezii în vîrful peniţei. În fond el e un autor plin de graţie şi ceea ce se cheamă un fantezist, în poezii încărcate de emoţie discretă, fragile castele de cărţi de joc risipite printr-un gest maliţios al mîinii, sau bizuite pe o imagine centrală (Teleor e un metaforist inventiv): Copacul gros, d-o sută de ani, În a frunzişului tărie Cu noduri mari ca chip de om, Rază de soare nu călca, Bronzat ici-colo de muşchi verde, Cînd vro furtună-i căta ceartă, Misterios ca şi un gnom, În hohote se scutura. În curtea casei, sta în mijloc Înfipt adînc cu rădăcini Ce se-ntindeau în depărtare Trecînd în curte la vecini. Îl luam în braţe pe d-o parte, Iar pe de alta draga mea; Ne atingeam la vîrf de deget... Copacu-atît de gros era... Se pot urmări la Teleor numeroase intuiţii, poezia creionată pe sentimentul plictisului provincial, parodia cu umor plastic, tabloul parnasian şi “tradiţionalismul” în felul înţeles mai tîrziu de Mateiu I. Caragiale şi chiar de I. Pillat: Cu antereu-n flori, pe scaun şeade, Cu briciu-i de mărgean Bărbierbaşa În brîu-i roş luceşte călimara; Îi mîngîie bărbia costelivă; Obrajii-i dogorăsc, mai rău ca para, Îl ia-n răspăr, îl ia şi din potrivă, Că-ntîi şi-ntîi acuma el se rade! D-ai crede că-i curat un fiu de paşă. Ceardacul tot răsună! Coconeturi Şi vutci şi vişinapuri şi cofeturi; Coconi cari golesc mereu paharul. Şi veseli toţi... Şi pot ei să nu fie, Lîngă-un arcuş ce multe taine ştie, Arcuşul cui? Lui Barbu Lăutarul. Proza este tot atît de interesantă, amestec de fantezie, lirism şi caracterologie labruyeriană. Jean, franţuzitul romîn, e atît de fanatic, încît cînd moare contele de Chambord el se căinează: “Mon pauvr’ roi Henri!” O. CARP, IOAN N. ROMAN, N. D. POPESCU Gheriştii făceau mare caz de Doina lui O. Carp (dr. G. Proca), opunînd-o celeia a lui Eminescu, sub motiv că ar fi umanitară iar nu şovină. Comparaţia e forţată. Ioan N. Roman, poet din grupul socialiş-tilor, eminescianizează, cu mica notă personală a unei melancolii autumnale asociate cu viziunea uberităţii solului. N. D. Popescu (1843—1921), compilator de calendare, a lăsat un mare număr de istorii de haiduci (Iancu Jianu, Tunsu Haiducul, Codreanu Haiducu etc.), citite cu interes nu numai de copii dar şi de unii scriitori. TEATRUL MĂRUNT PÎNĂ LA 1900 Teatrul din această epocă e foarte nesusţinut. Preferinţa e pentru operele comice şi reviste, autori de astfel de spectacole fiind G. Benges-cu-Dabija, D. R. Rosetti-Max, I. Negruzzi, Caragiale însuşi. Lui G. Bengescu i se datoresc şi tragedii (Pygmalion, Amilcar Barca). Drama naţională Curcanii a lui Gr. Ventura obţinu şi ea durabile succese. Capitolul XVIII TENDINŢA NAŢIONALĂ “SEMĂNĂTORUL” Ghera subordona arta scopului social şi eticii, îndemnînd pe scriitor să lupte pentru societatea internaţională şi împotriva “nevrozei” poeziei burgheze. Naţionaliştii reţin formula artei drept mijloc şi înlocuiesc doar scopurile, punînd în locul tendinţei internaţionale tendinţa naţională. Dintre revistele cu direcţie naţională, Luceafărul (1902) şi Semănătorul (1901) sunt cele mai de seamă. De fapt cea mai valabilă artisticeşte e prima; în jurul celei de a doua, fundate de A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, s-a făcut mai mult caz. N. Iorga pretindea afi adus aici un program nou de luptă, cînd în realitate nu făcea decît să reia mai confuz ideile lui Slavici de la Vatra, adăugînd de la sine onoarea pe care o avea atunci de “spoiala străină franţuzească”. Prin asta continua germanismul “Junimii”, în vreme ce poezia nouă se dezvolta tocmai prin rodnica înrîurire a simbolismului francez, care se strecura chiar în paginile Semănătorului. ST. O. IOSIF Ardeleanul St. O. Iosif (1875—1913) a părut cel mai în spiritul noului mesianism, ţinîndu-se seamă şi de producţia lui patriotică, totuşi figura lui e complexă. Întîi el e un neoromantic de ton minor, cîntînd nostalgia de sat, a unui sat idilic, ca în desenele lui Ludwig Richter, în care lumea de la bătrîn pînă la ultimul cîine participă cu melancolie zîmbitoare la evenimentele capitale: nuntă, înmormîntare, festivităţi. În poezia lui Iosif, lipsită de “nervi”, toată lumea e fericită de a fi nostalgică. Bătrînii vorbesc nepoţilor despre vremurile trecute, bunica toarce, moşnegii se uită cu gînduri de moarte după autumnalii cocori, cîinele Grivei se ţine după copil, poetul satului contemplă într-o dulce mîhnire nucul casei paterne: De mult s-au risipit şi-acei Bătrîni ce-n umbră ţi-au stătut La sfaturi cu părinţii mei — Şi frunza ce-o călcară ei Ţărînă s-a făcut! Marile disperări sunt absente şi poetul, departe de a ocoli lumea, gustă melancolia la hora duminicală: M-am dus şi eu. La vesela serbare Priveam aşa pierdut, şi-ntîia oară În sufletu-mi simţii cum se strecoară Fiorul tău de dulce întristare. Într-un fel, Iosif contribuia astfel, pe urmele lui N. Beldiceanu, la poezia plictisului, plăcută simboliştilor. El cînta iarmaroacele, caterinca şi lăsa să i se surprindă accente din Verlaine (din care tradusese): Cînd mă gîndesc la viaţa-mi din trecut, Îmi pare-un parc sălbatec şi tăcut. Francis Jammes începea a fi cunoscut, şi cutare întoarcere năvalnică a oilor are nuanţe neopastorale: S-aud de pretutindeni tălăngile sunînd, Plîng unele cu larmă şi altele-n surdină, Răspund şi dau de ştire că turmele-n curînd Vor coborî la şesuri... Iosif evoca chiar o cetate moartă în spiritul rodenbachian, cu delicate efecte acustice: La Nürnberg, în vechiul castel, Steteam rezemat de-o fereastră, Privind cum se-mbracă sub el Oraşul în negură-albastră. Şi cum rămăsesem visînd, Un clopot începe să sune Aşa de duios şi de blînd De parcă o rugă ar spune... Şi purpur plutea în fîşii Prin negura vînătă-a serii, Pe uliţi străvechi şi pustii, Robite de vraja tăcerii. El sună şi alte-i răspund, Cîntînd ca argintul de clare, Şi-odată s-aude din fund Şi clopotul domului mare! Şi valuri de-adînci armonii Părînd că sunt sute şi mii Plutesc în fantastice zboruri, De îngeri ce murmură-n coruri... Poetul a fost un traducător minunat. Blestemul bardului de Uhland, Grenadirii lui Heine par originale. Lenore de Bürger e oferită într-o interpretare magistrală: Auzi... deodată, trap, trap, trap, Copite bat afară. Un călăreţ s-opreşte-n drum Şi urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoţel — Cling-cling-cling, fără veste... Şi de la uşă, lin detot, Vin şoaptele aceste. OCTAVIAN GOGA Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia răşinăreanului Octavian Goga (1881—1938). Poetul înalţă “cîntarea pătimirii noastre” şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător: Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele şi rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru-al tuturora... Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adînc de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare... Poetul e dreptvestitorul apostol “al unei vremi ce va să vie”, care se prosternă în faţa pădurii divine şi, ca un predicator în catacombe, împărtăşeşte norodului strîns în munţi taina trecutului său împărătesc. Misterioasa religie îşi are hagiologia ei. Sfîntul cel mare, Arhanghelul, e Ştefan cel Bătrîn: Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrîn, Tu Ştefane sfînt Voievoade, Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sînge duşman de noroade. De sfînta ta dreaptă, de spada ta sfîntă, Spun toate poveştile slovei, — Să nu se înfioare de numele tăuNu-i frunză în codrii Moldovei... Ţara din Noi are un vădit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putere ocultă, cu sentimentul unei catastrofe universale: La noi nevestele plîngînd Sporesc pe fus fuiorul. Şi-mbrăţişîndu-şi jalea plîng: Şi tata şi feciorul. Sub cerul nostru-nduioşat E mai domoală hora, Căci cîntecele noastre plîng — În ochii tuturora. Afară de asta Goga a reluat “nenorocul” din lirica eminesciană, ideea unui destin ascuns ce conduce firele vieţii, interpretîndu-le în sensul unui regret de a se fi dezlipit de satul său: De ce m-aţi dus de lîngă voi, Şi-aveaţi şi voi în curte-acum De ce m-aţi dus de-acasă? Un stîlp la bătrîneţe. Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atîtea căi răzleţe, M-aş fi-nsurat cînd isprăveamCu slujba la-mpăratul, Mi-ar fi azi casa-n rînd cu toţi... — Cum m-ar cinsti azi satul. Ca şi Eminescu, Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi îmbătrînit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului. Înrîurirea simbolistă s-a exercitat şi asupra lui Goga, fără a-i fi modificat structura. Satul ţine la el locul “cetăţii moarte” a poeţilor flamanzi, însetaţi de linişte şi monotonie. Aşa de puţin poate depăşi poetul propria-i experienţă, încît înfiorarea produsă de vederea mării nu-i deşteaptă decît imaginea de “crăiasă” şi dorinţa de a se băga “slugă” la ea. N. IORGA Cine nu l-a ascultat niciodată pe N. Iorga (a fost un orator extraordinar, imposibil de transcris) cu greu îşi va face o idee justă de opera lui. Activitatea istorică în care intră şi foarte multă jurnalistică este enormă şi numai la îndemîna specialiştilor. Aceştia obişnuiesc încă de mult să tăgăduiască valoarea ştiinţifică a istoricului sub cuvînt de erori, neglijenţe. Totuşi, sub raport “ştiinţific”, obiecţia e nedreaptă. Erorile lui Iorga (1871—1940) sunt neînsemnate faţă de uriaşul material adunat şi de soliditatea globală a monografiilor lui. Nu este ramură a istoriei în care N. Iorga să nu fi alcătuit sinteze capitale. El ţine piept ca specialist total unei sumedenii de specialişti unilaterali. Se schimbă chestiunea cînd e vorba de valoarea literară a operei lui istorice şi se poate pune întrebarea îngrijorată dacă este vreo carte care, fie prin construcţia ei, fie prin idei, să rămînă. Răspunsul principal e negativ. N. Iorga era un stilist original, punînd personalitate şi pigment polemic în cataloagele de nume, în uscatele răsturnări de fişe cronologice. El reprezintă un tip anacronic de diac, de întocmitor de letopiseţe pe baza unei cantităţi uriaşe de izvoade. În materie literară, gustul său e refractat oricărei literaturi de o cît de relativă complicaţie. Descoperirile sale de scriitori şi listele de “cărţi bune” au fost scandalul vieţii acestui om totuşi de geniu, comparabil cu Voltaire, prin personalitate. Tot ce este mai valabil în literatura noastră a fost veştejit de acest neînţelegător, în numele unei injuste “respectabilităţi”. În memorii şi în articole de jurnal N. Iorga a risipit foarte mult talent, reînviind tehnica cronicii niculciene, cu văietările, imprecaţiile şi violenţele ei biblice. Fără a fi un portretist plastic, el izbutea să sugereze prezenţa cuiva, prin imagini sau scurte definiţii pline de umoare. “Cald şi frig — scria el despre Titu Maiorescu pe care nu l-a putut suferi — nu i-a fost nimănui lîngă dînsul. A trecut printre oameni, întrebuinţîndu-i, de multe ori, despreţuindu-i în taină, totdeauna. El însuşi trebuie să-şi fi fost indiferent sieşi.” M. SADOVEANU Ca şi poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adînc al specificităţii noastre. Natural pînă la clarificare, scriitorul străbătea drumul firesc al prozei romîne, dovedind nu mai puţin încă de la început o anume monotonie în subiecte. Programul general este descrierea sufletelor simple. Deci un ţigan se îndrăgosteşte de stăpînă, un moş beţiv se ciorovăieşte cu baba, un hangiu suferă de moartea femeii sale, un fierar îşi bate nevasta care-l înşeală. Toate acestea sunt “dureri înăbuşite”, cum se cade să fie suferinţele unui primitiv. Eroii au o “taină” pe care nu ştiu s-o exprime, care-i duce la iuţi gesturi crunte, după care rămîn mereu întunecaţi şi într-o sălbatecă sau numai speriată stupoare. O vreme, prin influenţa directă ori mijlocită a lui Zola, se încearcă studiul social. Crîşma e scena tipică de desfăşurare a faptelor, locul de pierzare, unde necăjiţii se alcoolizează. Se continuă dealtfel nuvelistica epocii. Toţi eroii lui Sadoveanu sunt şi ei nişte automaţi trăind vegetativ, fără reflecţiune. Singura notă mai deosebită este că la scriitorul moldovean reducţiunea devine sinonimă cu sălbăticirea, ceea ce nu exclude o mare energie vitală comprimată care a izbucnit sau va izbucni odată, după care destindere individul îşi reia placiditatea impenetrabilă. De aceea eroii sunt mai ales moşi şi babe, vechili, bouari, hoţi, dezertori, oameni trăind în pustiire, lăsîndu-se rar pe la crîşmă spre a-şi revela automat “taina”. Multă vreme, în felurite nuanţe, Sadoveanu face monografia sufletului redus, cu “vorba ruptă, zgîrcită”, a omului “mocnit şi neguros” din locurile cu populaţie rară, unde nici nu se ştie de meşina în care stă închis Caraoschi şi de scrisorile pe sîrmă. Pe cutare moşie, ca într-o “Brazilie” din vremea emigrării, s-au strîns oameni cu “taine”, dezertori, copii ai nimănui, “de toate felurile, felurit îmbrăcaţi”. În zeci de volume se dezvoltă aceeaşi idee nuvelistică. Un lup, un cal, un ţap sălbatic, o veveriţă, un pescar, un văcar, un moş, o babă, un boier bătrîn, înfundaţi în singurătăţi, stăpîniţi, nu stăpînitori de natură, sunt surprinşi în refugiul lor. Vietatea ţipă sau priveşte pătrunzător, omul îşi dezvăluie unica lui istorie, după care recade în muţenie, căci toată existenţa lui elementară s-a consumat într-o singură ardere. Autorul nu inventează fapte: colindă pustietăţile vînînd şi pescuind. Cîteva nuvele şi romane din tinereţe cu intrigă orăşenească întăresc această stare de lucruri. În Floare ofilită, roman dedicat “micilor funcţionari de provincie”, Tincuţa suferă nu de viaţa monotonă a orăşelului, ci fiindcă bărbatul ei nu vine exact la masă. Însemnările lui Neculai Manea ne pune înainte un om cu impuls regresiv, în căutare de “sihăstrii”. Apa morţilor ne prezintă o femeie care şi-a făcut o imagine exagerată despre fericirea casnică într-un tîrg de 18.000 locuitori, privit ca un loc de pierzare, ca o îngrămădire neliniştitoare pentru suflet. Cu timpul, păstrînd aceleaşi situaţii fundamentale, nuvelistica lui M. Sadoveanu capătă un aer voios, idilic. Căutarea singurătăţii numai e o asceză ci un rafinament. Vînatul, pescuitul sunt prilejuri de a se bucura de cărnurile şi formele pe care natura le oferă omului. La crîşmă oamenii vin să se veselească de mirosul şi gîlgîirea vinului, iar solitudinea e interpretată ca vîrstă de aur şi natura ca un izvor de lapte şi miere. Eroii plutesc într-o stare de fericire statornică, aducînd laude roadelor pămîntului care nu cer nici o sforţare din partea individului. Naivitatea schilleriană ia forme pantagruelice. Balta colcăie pe dedesubt de peşte şi pe deasupra de raţe, pădurea foieşte de cerbi. Scriitorul a ajuns la un concept al fericirii naturale, prin care şi-a împrospătat paleta, eliminînd liniile melancoliei şi înlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalităţii, refăcînd în Moldova de azi Olanda pictorilor de acum cîteva secole, cu oameni în zdrenţe, umflîndu-se cu vin şi contemplînd cu ochi lacomi mari bucăţi de cărnuri fripte, Olanda urcioarelor de vin şi a meselor de bucătărie pline cu vînat şi peşti. Pînă şi pesimismul schopenhauerian apare ca un calm kief, în forma unei mari bucurii a oricărei vietăţi comestibile de a participa la prefacerile materiei, de a mînca şi a se lăsa mîncată. Se vorbeşte cu voluptate de bogăţia în vînat a ţării (urşi, mistreţi, cerbi, capre negre, cocoşi de munte, ierunci, dropii, spîrcaciu, potîrnichi, prepeliţe, sitari, begaţine, puhoieri, nagîţi, raţe, lişiţe, gîşte, gîliţi, lebede), de raci şi chişcari, de crapi prinşi iarna prin copci în cantităţi aşa mari încît “foşgăiau viermuind”, de peşti gătiţi în felurite chipuri. Rafinamentul gastronomic se bizuie pe o degradare în scara civilizaţiei. Fineţa stă în o cît mai mare apropiere de starea de natură. Hanu-Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care cîţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătînd numai cu carne friptă şi bînd vin, însă după o rînduială care cere iniţiere. Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcică mereu nouă. Înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vîră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cîntă. Din cînd în cînd Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate gîndi şi ştirile despre mîncările sărace din civilizaţie îi umple pe toţi de turburare. Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă e un roman istoric (venit după altele mai vechi: Şoimii, Neamul Şoimăreştilor) cu foarte puţină materie epică. Un abate francez De Marenne trece prin Moldova şi are prilejul de a vedea noul eden. Pe abate îl surprind în primul rînd sublima singurătate a priveliştilor, raritatea omului. Moldova e o Americă virgină ca aceea din Athala de Chateaubriand. Îl mai uimesc mijloacele rudimentare de trai, bucătăria savantă (zeamă de găină, sarmale, claponi în ţiglă, plăcinte şi ulcioare cu vin vechi). În Nunta domniţei Ruxanda domină acelaşi element euforic. Gonit din scaun, într-o poiană, măria-sa Vasilie-vodă bea o cupă de vin pe care i-o întinde nelipsitul paharnic. Iaşul a fost pîrjolit, dar ieşenii taie imperturbabili de Sfîntul Ignat rîmătorii. Mijlocul de a dezlega limba iscoadelor este vinul roş fiert într-o oală nouă, “adaos cu miere, cu scorţişoară şi cuişoare”. Un cerşetor povesteşte că i s-au dat de către cazaci să mănînce “pană de somn cu usturoi şi mămăligă de hrişcă îngrăşată cu unt”, “căprioară friptă” scăldată în “zama fripturii îmbunătăţită cu piper”, “clătite cu smîntînă îndulcită”, însă, spre canonire, fără vin, ceea ce i s-a părut cerşetorului o tragedie grozavă acoperind toate evenimentele politice. Fraţii Jderi şi Izvorul-Alb au o intrigă ceva mai vie, timpul istoric fiind domnia lui Ştefan cel Mare. Cu toate acestea, interesul artistic e de altă natură. Suntem într-o eră idilică, de o fericire mitică, în care voievodul, ca un semizeu, călăuzeşte noroadele cu puteri în cer şi pe pămînt. Divanul său e un mic Olimp. Domnul umblă prin ţară să împartă dreptate supuşilor şi e întîmpinat cu clapon cu vin, opărit cu unt, după o reţetă rămasă de la un boier al lui Mavrichie-împărat. Belşugul alimentar din curţile şi hanurile Moldovei este un aspect particular al unei rodnicii nebune de ţară aproape necălcată de oameni. Într-o dumbravă numită Măr-Putred (nume sugerînd imensitatea roadelor) iarba nouă răzbate prin iarba veche şi zimbrii se amestecă cu oi sălbatice cu treisprezece coaste. Boabele de grîu sunt grele şi tari şi au sunet de sticlă. Mierea cea deasă dă o ceară cu mireasmă inefabilă şi grea. În această ţară minunată nu se fac mari sforţări intelectuale. Copiii învaţă de ce fuge iepurele la deal şi de ce duce cîinele ciolanul în gură. Oamenii sunt ceremonioşi, fetele ruşinoase, coconii domneşti hieratici în straie de brocart “mititele ca şi trupuşoarele lor”. În ultima vreme M. Sadoveanu a început a compune nişte romane de un epic superficial, a căror valoare stă în încercarea de reconstrucţie a unei Dacii absolute, a unei societăţi rare, pierdute pe teritoriul geto-scitic, trăind după rituri imemoriale, într-un belşug fabulos. Uvar descrie Sciţia atemporală, luînd ca pretext memorialul unui iacut. Cantitatea fantastică a peştilor, vînatului e nota esenţială. Cu un glonte se pot doborî deodată cincizeci şi trei de păsări. Nopţile de Sînziene evoacă o Sciţie mai apropiată, constituită de urmaşii pecenegilor. Aceştia călăresc pe cai nepotcoviţi, fac focul cu amnare şi iubesc pădurea. Un francez venit să exploateze lemnul se vede boicotat de către toată lumea. Baltagul e un roman al transhumanţei cu intrigă antropologică. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor. Un cioban a fost ucis, şi nevasta care-i ştie drumurile calendaristice îi dă de urme şi prinde pe ucigaş. Fundamental şi remarcabil este aici simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte. Oamenii fac fel de fel de prepusuri, dar Vitoria le respinge. Lipan nu poate face în cutare lună decît asta şi asta. Mişcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ea, ca şi în migraţiunea păsărilor. Uneori ţi se pare că citeşti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London şi rămîi mirat, în ciuda deosebirilor de colori, de aceea şi mişcare largă, astronomică. Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor cu o capacitate de a vorbi autentic enormă. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizînd o societate arhaică, de o barbarie ideală, pusă într-un decor sublim şi aspru. Goticul, muzicalul lipsesc din această operă, care ar fi clasică dacă echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigidităţii, idilicul lui Sadoveanu fiind în înţelesul cel mai larg asiatic (dar nu slav), revărsat într-o neturburată placiditate, într-o cantitate mută. EMIL GÎRLEANU Ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Brătescu-Voineşti şi I. Bassarabescu, proza lui Emil Gîrleanu (1878—1914) urmăreşte reducţia vieţii sufleteşti în “viaţa boierilor moldoveni”. “Boierii” sunt nişte bătrîni, fie încă bogaţi, fie mai ales scăpătaţi, oricum depăşiţi de vreme şi refugiaţi în patriarhalitate, nedeosebindu-se întru nimic de fiinţele cele mai rudimentare, cu excepţia conştiinţei că sunt boieri şi a oroarei de a se amesteca cu prostimea. Ei sunt reacţionari şi în război cu tinerii. Sistematizarea lor se vădeşte în “tabieturi”, în “slăbiciuni”, în “metehne”. Unul iese în “cerdac” cu “ciubucul”, se cuibăreşte pe divan, cu ochelarii prinşi pe după urechi cu şireturi, şi acolo, acoperit pe umeri cu o caţaveică veche a nevestei, deşeartă din “besactea” “sineturi” asupra cărora face zilnic aceleaşi observaţii. Iordache Iovu are un dulap mare de nuc din care scoate de două ori pe an, primăvara şi toamna, “redingotele verzii, jiletcile spălăcite” şi le întinde pe frînghii. Coana Anica are, cînd curăţă un obiect, trei metehne: “Întîi îl pufuieşte pentru colb cu scuturătoarea făcută din pene moi de clapon; pe urmă îl şterge, pentru lustru, cu o petică curată, şi, al treilea, suflă asupra lui pe mai multe părţi, ca nici bănuială de colb să nu rămîie”. Petrecerea obişnuită e “pasianţul” ori “concina prădată“. Deplasîndu-se spre pătura ţărănească, Gîrleanu dovedeşte în alte opere o tehnică narativă strînsă, sub înrîurirea lui Guy de Maupassant. O umbră de mizantropie învăluie observarea lumii de jos. În Punga, Neculai Lăptoc şi nevastă-sa Safta, găsind la un sinucis o pungă, se bat crunt pentru presupusul conţinut. Punga însă cuprinde patru cartuşe. Lîngă cadavrul unui înecat îngenunche cu îngrijorare fratele său, îl caută prin buzunare şi găsind un franc împrumutat plecă la treburile sale. C. SANDU-ALDEA C. Sandu-Aldea (1874—1927) e un diletant care-şi propune să descrie viaţa din satele depărtate de “oraşele în care s-a încuibat maimuţăreala idioată a unei vieţi străine de sufletul romînesc”. Şesurile Bărăganului, regiunea mlăştinoasă a Dunării sunt descrise cu o vie percepţie. Nuvelele aduc tot oameni aprigi: hoţi de cai, hoţi de porci, dezertori, vechili. Continuînd idei din Lipitorile satului şi Tănase Scatiu, Sandu-Aldea a căutat să expună în Două neamuri lupta ţăranilor cu arendaşii greci ridicaţi pe ruinele vechii cinstite boierii. I. AGÎRBICEANU La fecundul preot ardelean Ioan Agîrbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului. Autorul dovedeşte tact în felul cum absoarbe teza etică în fapte, evitînd predica şi făcînd doar simpatică virtutea. Aci facem cunoştinţă cu bărbaţi dedaţi la patima jocului şi a beţiei, cu teologi ispitiţi de “legea trupului”, cu femei vinovate îndreptate prin nobleţa soţului, în fine, cu micile cazuri de conştiinţă ale oamenilor umili de la ţară: dascăli în luptă cu pofta de ţuică, babe copleşite de ideea judecăţii divine (“Păcatele mele-s cît năsip în mare, şi cîtă frunză-n codru, şi cîte stele-s pe cer. Atît am greşit eu, părinte!”), bolnavi cuvioşi care strîng bani pentru popă ca să li se cînte un “acaftist”. ALŢI SCRIITORI De la Ioan Paul (1857—1926) a rămas o singură nuvelă memorabilă, Florică Ceteraşul, inspirată “din revoluţia de la 1848 în munţii moţilor”, foarte în stilul lui Slavici şi cu particularităţi de limbă care încîntă. Vasile Pop a fost foarte gustat la periferii pentru nuvelele şi romanele sale. Chiru-Nanov (1882—1918) se interesa de tragediile omului de ţară, Romulus Cioflec, în producţia mai veche, evoca oamenii care luptă “pentru pîine”, sufletele “fără noroc”. Ioan Adam (1875—1911) releva “drame din lumea de jos”, N. Dunăreanu dezvolta din M. Sadoveanu, fără arta lui, nuvela cu lipoveni în Deltă şi tema fiinţelor reduse sufleteşte la ultima limită, M. I. Chiriţescu-Priar trata cazuri mărunte (un arhivar destituit). Ion Ciocîrlan, în proză, Maria Cunţan în poezii sunt simplişti şi neînsemnaţi. ILARIE CHENDI Critica acestei direcţii se încearcă a o face ardeleanul Ilarie Chendi (1872—1913), care cere operei trei calităţi principale: “legături distincte cu viaţa neamului său, cunoaşterea trecutului literar şi istoric al acestuia şi puterea originală de a crea”. Punea însă condiţii de conţinut, precum rezultă din expresii ca “grele rătăciri estetice şi morale”, “a înfăţişa stări reale din viaţă”. Avea oroare de cărţile “subversive”, iar pe decadenţi îi voia “ţintuiţi la stîlpul infamiei”. Criticile în sine sunt însă superficiale şi fugitive. LITERATURA DE PESTE MUNŢI Nota particulară a nuvelei lugojanului Ion Popovici-Bănăţeanu (1868—1893), continuator al lui Slavici, cu acelaşi fel de oameni mocniţi, tardivi în desfăşurarea sufletească şi adînc preocupaţi de problema economică, este excesiva timiditate a eroilor. Mediul e al opincarilor bănăţeni. Sandu, scăpat de cătănie, merge la Lugoj să intre la vreun meşter, ezită mult, în fine e primit la maistorul Tălpoane, om cumsecade şi supus, cu nevastă arogantă. Lumea aceasta rea nu-i de Sandu. Ana, fata lui Tălpoane, îl priveşte cu ochi buni şi-i dă vin fiert, iar maistoriţa înfuriată îl izgoneşte. În altă nuvelă asistăm la necazurile văduvei Lenca, maistoriţa, în luptă cu răutatea oamenilor, pînă ce îşi găseşte în maistorul Vasi un soţ şi un ocrotitor pe potriva ei. Cu lugojanul Victor Vlad Delamarina (1870—1906) se schiţează un început de poezie umoristică dialectală în felul celei profesate de Pascarella în dialect roman. Istoria lui Sandu Blegia care, biruind un atlet de bîlci, cere premiul ameninţînd să facă “prav comedgia” e în amintirea tuturor. Dr. G. Gîrda s-a străduit să continue în Bănatu-i fruncea! astfel de umor. Burlescul lingvistic s-a cultivat şi în Ardeal, şi limbajul lui Marius Chicoş Rostogan nu-i o simplă născocire maliţioasă a lui Caragiale. Şi azi se recitează cu plăcere Elocvinţa frachelui Ladislau “ghe tătului cursivă, pot afirma cum că classică“ de A. P. Bănuţ. Bucovina s-a remarcat, dacă nu prin creaţie, printr-o puternică culturalitate. Hurmuzăcheştii (Doxachi bătrînul, apoi fiii săi Constantin, Eudoxiu, Gheorghe şi Alecu, mai puţin Nicolae) sunt pionierii. Aron Pumnul (1818—1866) e figura venerată printre profesori. Iraclie Porumbescu (Golembiovschi) şi Vasile Bumbac (1837—1918) au aici reputaţia de poeţi. La un moment dat se înjgheabă o societate studenţească “Arboroasa”. Membrii ei (Ciprian Porumbescu, compozitorul, C. Moraru, Z. Voronca, Orest Popescu, Eugen Siretean) fură întemniţaţi. T. Robeanu (Dr. George Popovici: 1863—1905), cunoscut şi dincoace, Ştefan Ştefureac (1845—1893), printre poeţi, nu se ţin minte. Teodor V. Stefanelli (1847—1920) se salvă prin amintirile despre Eminescu. Un agent de legătură între scriitorii din Bucovina şi cei din ţară fu George Tofan (1880—1920). Au încîntat pe cititorii de acum cîteva decenii foiletoanele satirice, nu prea sprintene, ale lui Mihai Teliman (1863—1902), printre care mai ales Moartea lui Dule. Bucovina dădu şi un dramaturg în persoana lui Constantin de Stamati-Ciurea, în ale cărui Opuri dramatice găsim vodeviluri, mai degrabă naive. Basarabean, el e fiul cavalerului C. Stamati, dar rudă prin alianţă cu Silvestru Morariu, mitropolitul Bucovinei. Interesante sunt amintirile-tablouri ale rădăuţeanului Emanoil Grigorovitza (1857—1915), specializat în imagini de viaţă evreiască: ovrei coşer strînşi la micvă ori la merhaz ca să fie curaţi cînd îşi pun tivelul şi talesul, ceremonii de nuntă, momente de şcoală etc. Capitolul XIX ÎNDRUMĂRI SPRE “CLASICISM” H. SANIELEVICI Inteligentul evreu H. Sanielevici crezu de cuviinţă să opună tendenţionalismului naţionalist un soi de clasicism constînd într-o literatură “care să propage munca regulată şi stăruitoare, viaţa liniştită de familie, cinstea, economia, sobrietatea, hărnicia, sentimentele delicate”. În realitate revenea şi el la materialismul şi umanitarismul lui Gherea. Scriitorul se cădea să fie “frămîntat” de “problemele vieţii”. “Nu numai că este îngăduit a căuta în literatură intenţii etice, dar cu greu ne putem închipui o operă de artă de valoare durabilă care să nu răspundă nevoii noastre religioase, adică nevoii de a introduce în realitatea haotică şi îndeosebi în viaţa socială, o ordine raţională.” Fireşte, raţiunea condamnă războiul, instinctul naţional care îi e cauză, idealizarea “trecutului barbar”. Sanielevici întrevede un clasicism ţărănesc, întemeiat pe imaginea unui ţăran preocupat numai de problema proprietăţii. De unde şi simpatia pentru cosmopolitul Slavici. Critica lui Sanielevici e mai degrabă o eseistică în care se discută “probleme sociale şi psihologice”, făcîndu-se mari asociaţiuni biologice în stilul unei erudiţii vii, extravagante, tip Hasdeu. Prin compararea aparatului masticator şi studierea chipului de alimentaţie, autorul explică varietăţile rasiale. Criticul aplică teoria alimentaţiei la găini, se întreabă “de ce cîntă păsările”, observă păianjenii. Problema raselor îl interesează în cel mai înalt grad şi, cu toate unele aparenţe contrarii, este evident împotriva oricărei discriminări rasiale. Toată această parte a eseisticii sale, trecînd peste latura doctrinară ce poate forma obiect de violente discuţii, se remarcă printr-un spirit polemic viu, amestecat cu elemente de grandomanie mai curînd inocente şi simpatice, acordînd paginilor sale mişcări de umoare care încîntă. S. MEHEDINŢI (SOVEJA) Şi S. Mehedinţi salută din partea Convorbirilor “primăvara literară“, aducătoare de “adevărată răcorire sufletească”. Punctul de vedere era însă tot etic, în direcţia semănătoristă, întrucît se cerea scriitorului să-şi caute inspiraţia în “însăşi fiinţa sufletească a poporului romînesc”, evitînd “florile răului” decadent din străinătate. MIHAIL DRAGOMIRESCU Clasicismul lui Mihail Dragomirescu (1868—1942) se întemeiază pe noţiunea de capodoperă, nu fără un preconcept etic strecurat în vestminte strict estetice, deoarece comandamentul unui echilibru interior al capodoperei îl îndeamnă pe critic să detesteze arta nouă, “eczema literară”. Mihail Dragomirescu a fost un foarte bun profesor, care a învăţat pe elevi să disece şi să analizeze. Sistemul lui “ştiinţific” de cercetare literară bazat pe capodoperă, fenomen psihofizic ideal, studiabil în fantomele sale, adică în recepţiile pe care fiece conştiinţă le are de la opera absolută, socotită ca o speţă, ca un prototip, a stîrnit veselie. Percepţia capodoperei (moment mistic) e supusă unei inextricabile clasificări tricotomice. Opera e spintecată longitudinal şi transversal din punct de vedere al fondului (originalitate elementară), al armoniei (originalitate subiectivă) şi al formei (originalitate plastică), aceste aspecte fiind şi ele considerate sub triplul raport al intensităţii, calităţii şi tonalităţii, aşa încît o operă este sublimă, umoristică, naivă, patetică, optimistă, imaginativă, abstractă, exultantă, deprimantă, ingenioasă, fantastică, incisivă, explozivă etc. ION TRIVALE Un bun critic ar fi fost dacă trăia mai mult Ion Trivale (1889— 1916), elev al lui M. Dragomirescu, cu oroare exagerată de simbolism, foarte analitic sub un unghi cu totul tehnic, dar fără dogmatismul profesorului. D. NANU Primele poezii ale lui D. Nanu (1873—1943) sunt în raza lui Eminescu, descărnat după formula Vlahuţă. Poezia mistică, încercată mai tîrziu, e fără ingenuitate şi vibraţie. Din toată lirica lui D. Nanu (bun traducător de altfel din Corneille, Racine şi Shakespeare) se desprind pentru antologii Ploaia de noapte, în care o aversă nocturnă e privită cu religiozitate ca un fenomen de început al Creaţiei, Scafandrierii, pentru originala imagine a translucidităţii lumii, şi În ceasul din urmă, pentru delicateţa mîhnirii unui om modest: O! de m-aş strecura Alunecînd în veşnicul abis Încet şi nevăzut printre mulţime... Nici paşii mei să nu-i audă nime, Nici uşa după mine cînd s-a-nchis! CORNELIU MOLDOVANU Trecînd peste palidul anacreontic rural G. Tutoveanu, se cade să ne oprim la Corneliu Moldovanu, autor de versuri sacerdotale, de o indiscutabilă puritate de timbru şi într-o limbă relativ incoloră dar cu o uşoară aromă biblică, care cîntă după Anghel “şoapta miresmelor dulci ca şi mierea” a florilor şi izbuteşte mai ales cînd se coboară la intimităţi: O, Medy, ochii tăi aş vrea să-i cînt Şi părul tău ce-şi flutură în vînt Risipa de beteală aurie,— Şi gura, şi gropiţa din bărbie... (Chiar nasul e-un motiv de poezie...) Bucata antologică este descrierea secetei din Cetatea soarelui, viziune hugoliană tratată în colori de carte bisericească: Pămîntul e vînăt,— şi-adînc împietrită Puterea rodirii în brazda lihnită; Un rîu de cenuşă e holda de grîu În care an-vară intrai pîn’ la brîu; Cuptor e pămîntul — văzduhul dogoare, Şi zorii n-au rouă, şi-n murg nu-i răcoare. Reprezentativă este şi tălmăcirea în versuri a Cîntării Cîntărilor, în lexic timid dar cu fraze alunecînd grele, uleioase: Neagră sunt, dar în Ierusalim Nu-i alta mai frumoasă decît mine, Dulce sunt — ca mierea de albine, Ca ramura de viţă, mlădioasă, Plăcută ca un zîmbet, ca un dar, Ca falnicele corturi din Kedar. Romanul în două volume Purgatoriul e fără valoare. CINCINAT PAVELESCU Cincinat Pavelescu (1872—1934) a fost foarte reputat ca epigramist şi improvizator. La banchete cineva îi da cîteva rime: nefastă, nevastă, el, chel, şi poetul improviza: După ce-ntr-o zi nefastă M-a prins soţul la nevastă, De păr eu l-am luat pe el. Morală: Avantajul d-a fi chel! Genul e destul de trist. Dar madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale nu sunt lipsite de graţie şi chiar de o undă de poezie simpatic infatuată. Gestul teatral (era atunci la modă Edmond Rostand) e sprijinit pe o bună declamaţie şi pe imagini: Îţi mai aduci aminte, Doamnă? Era tîrziu şi era toamnă Şi frunzele se-nfiorau Şi tremurau în vîntul serei Ca nişte fluturi chinuiţi, Din ţările durerei. Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu păstrează tonul de festival, euforia. Cîteodată iese din diletantism şi dă dovezi de o puternică invenţie fantastică (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire în faţa misterului vieţii, ascunsă sub o aparentă uşurătate ştrengărească: Nu sunt nici rău, nu sunt nici blînd, Nu m-am tîrît, n-am pizmuit, Am fost şi sunt un biet smintit Care visează chiar mergînd. Eu niciodată n-am muncit, Noaptea nu dorm şi ziua casc, Poate-aş fi vrut să nu mă nasc, Dar nu mă plîng că n-am murit. Şi nu ştiu dac-am suferit, N-am fost sărac, n-am fost bogat, Am şi iubit, am şi uitat, Am şi uitat, am şi iubit. Cum se-ntîmplă, poetul n-a fost imitat în partea lui profundă ci în ceea ce e mai superficial. O mulţime de epigramişti îl continuă, între care Ionescu-Quintus şi Cridim merită o menţiune. M. CODREANU Începînd tot cu poezie galantă, cu “mandolinate”, cu versuri pentru o “scumpă doamnă” sau “pe albumul unei fecioare”, M. Codreanu s-a specializat în sonet, pe care nu-l tratează deloc cu arta de smălţuitor a lui Heredia, ci ca pe o manufactură în serie, abstractă şi incoloră, adesea preţioasă, cîteodată filozofantă. Totuşi, cînd poetul se opreşte la stări minore, plictiseală, blazare, rezultatele sunt notabile, ca în Simbolism de toamnă, mică simfonie a frunzelor, sau în Spleen, baudelairiană de provincie: De neurastenie fugărit, M-am dus să caut linişte la ţară; Dar monotona pace seculară Cîntată de poeţi, — m-a plictisit. Lumine-n zori şi umbre-n asfinţit... Şi toamnă, iarnă, primăvară, vară... Şi-n casă gol... şi-acelaşi gol afară, Şi totul repetat necontenit. Oraş ori sat, — netrebnice fermente, Aceleaşi în palate turbulente Şi-n paşnicul colibelor azil. Oriunde truda fără de repaos... Şi-n sfere vide: Astrul unutil, Perpetuînd banalitatea-n haos. P. CERNA Părerea moştenită din cercurile junimiste că P. Cerna (1881—1913) ar fi un poet mare nu se poate susţine. Cerna nu e în realitate decît un modest poet, trudnic, în luptă cu limba, conceptual, oratoric, avînd cu toate astea nota lui. Afectat de o iubire neprimită, el a cîntat în versuri solemne, cu ecouri din Eminescu şi Leopardi, regretul de a nu fi trăit marele mister al dragostei: Noi ne-am cuprins de-o flacără curată, Ce niciodată n-are să apuie — Şi nu furam norocul nimănuie; Ci în iubire tînără, bogată, Îmbrăţişam pămîntul, lumea toată... E în poezia lui o atitudine de smerire în faţa femeii, chiar după înfrîngere, care e de esenţa misticismului: Nu ţi-am vorbit vrodată, şi pe fereşti deschise Nu ţi-am trimis buchete, stăpîna mea din vise, Ci numai de departe te-am urmărit adese, Iluminat de gînduri nespuse, nenţelese... Setea euforică de a trăi e în continuarea liricii lui Macedonski, însă cu ondulaţii mai diafane, potrivite anemiei blînde a ftizicului: Priveşte!!... Cerul semănat cu stele — Chip purtător de zîmbet şi de vise — Înseninează pămînteşti abise, De mult ce caută cu drag la ele; Şi toată fericirea lui senină O-ntipăreşte pe pămînt şi moare — Şi iarăşi lutul omenesc tresare, Tinzîndu-şi dornic braţele-n lumină... Surîzi, şopteşti, tot sufletul aieve-i — S-a risipit cu mirosul din floare. ORESTE Poeziile lui Oreste Georgescu (1891—1918) sunt nişte versificaţii corecte şi solemne (ecou sacerdotal din lirica lui Macedonski), cîntînd marea, stepa, florile, copacii, pădurea. AL. DAVILA Fiului generalului Davila, lui Al. Davila (1862—1929) i se datoreşte una din cele mai bune drame romîneşti. Vlaicu-vodă analizează cu o maturitate tehnică desăvîrşită arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de voinţă şi un fin diplomat ci şi un voievod romîn, pus adică în nişte condiţiuni politice tragice, în care e nevoie de simulaţie şi mai ales de răbdare şi de înfrînare a mîndriei. Vlai-cu-vodă este, prin mama sa vitregă Clara, vasalul regelui Ludovic. Domnul ar rupe jugul, dar sora şi cumnatul său sunt ostateci la crai. Jucînd umilinţa, el izbuteşte să recapete rudele zălogite, cu riscul, inerent oricărei dibăcii, de a fi suspect tuturor, boierilor, familiei, Clarei. Cu mari suferinţe morale, după ce jucase pe ascultătorul de Doamna Clara, faţă de boieri, spre a risipi bănuielile, şi pe conspiratorul cu boierii împotriva Doamnei, sosind ceasul hotărît, cînd ostatecii sunt în afară de orice primejdie, Vlaicu se dă pe faţă şi-şi exprimă aprigul punct de vedere: Ucigaşă! Tu, cu junghiul încercaşi a mă lovi, Eu mă fac călău, de-i vorba neamul a mi-l izbăvi! Vlaicu e întruparea Principelui lui Machiavel pe pămînt romînesc. El nu e aşa cum văd mulţi pe conducătorul machiavelic, aruncînd asupră-i vestmîntul Renaşterii, cinic, mizantrop, ipocrit. Vlaicu e dimpotrivă un voievod trist de mizeriile patriei, unit în conspiraţie cu boierii, gata el însuşi de orice jertfă. Nepotului său Mircea, contrariat că nu i se dă în căsătorie sora domnului, Anca, făgăduită din motive politice craiului sîrbesc, îi face o lecţie sublimă de abnegaţie, rezu-mînd destinul negru al ţării: Chinuri? Tu vorbeşti de chinuri? Chin, a inimii bătaie? Chin? o clipă de nădejde, o-mboldire, o văpaie Ce s-aprinde c-o privire, ce cu-o lacrimă s-a stins Şi din care numai robul fără vlagă iese-nvins! Chinuri! Dar deşteaptă-ţi mintea, dar te uită-n neagra zare! De eşti om, fă-ţi ochii roată peste ţară şi hotare. Chinuri!... Dar priveşte sînul bietei noastre de moşii, Numără, de poţi, pe dînsul urmele de vrăjmăşii... Iată chinurile noastre, şi cu ele, doruri, vise, Pe moşia strămoşească-n lung şi-n lat cu sînge scrise! Iată chinurile mele, ale unui domn romîn, Basarab, de sine vrednic şi de numele-i bătrîn! G. DIAMANDY Dintre piesele lui G. Diamandy (1867—1917), numai Chemarea codrului se mai poate menţiona, şi ea dealtfel o specie de vodevil cu cîteva cîntece şi nume caricate, precum Ilona de Kikirezkeremkeketnaghyfalva, şi cu accente delavranciene. GEORGE GREGORIAN George Gregorian e în plină activitate şi azi, însă a debutat în cercul lui Mihail Dragomirescu prin poezie “de concepţie” şi simbolisme cuminţite. Propriu-zis el e un sarcastic satanic în limbaj crud, vul-gar-dunărean, mijloace prin care îşi exprimă dezgustul de mizeria vieţii. Omul e un animal care “pute” egal de la cap pînă la picioare şi se aruncă după moarte la gunoi: Sunt un animal, un sinistru — animal... Din tălpi pînă-n gînduri, întreg, put egal; Dar o să fiu vărsat la gunoi în curînd. ION AL.-GEORGE Clasicismul lui Ion Al.-George este arheologic. Poetul evocă trecutul daco-roman, restabilind pînă şi litera latină (procedeul, parnasian, era şi al lui Vasile Pîrvan). De fapt poetul minulescianizează, înlocuind Ecbatana cu Roma şi hieratismul asiro-babilonean cu antichităţi romane GEORGE MURNU Adevăratul clasicist este macedoneanul George Murnu. Apariţia Iliadei în romîneşte (1907) constituie un moment fundamental în evoluţia limbii romîne. Iliada şi Odiseea în interpretarea Murnu sunt nişte capodopere superioare Eneidei în versiunea Annibal Caro, Iliadei lui V. Monti, Iliadei şi Odiseii lui I. H. Voss. La drept vorbind, interpretatorul n-a tradus ci a creat din nou cu ajutorul cuvîntului, înlesnit de o creaţie verbală extraordinară. Aromînisme, ardelenisme, cuvinte din toate unghiurile ţării sunt armonizate în aceeaşi urzeală cu o virtuozitate deplină. Traducătorul are, în afară de aceasta, un unghi de creaţie. Cu instinctul său de om de la Pind, el a văzut în epoca arhaică a Greciei o lume de păstori, de haiduci hărţăgoşi, şi ne-a dat un Homer oieresc, ieşit parcă de la stînă. De altminteri imaginile pastorale sunt realmente în Homer. G. Murnu le-a făcut numai traco-getice, le-a ţărănizat. Toate priveliştile cu vite, cu turme, cu ospeţe sunt de un specific romînesc izbitor. Traducătorul a ştiut să dea firesc hexametrului. În hexametru îşi latră furia, ţărăneşte, Ahile, Nestor vorbeşte ardeleneşte-popeşte şi se îmbracă aproape ca un ţăran, cu veşmînt miţos, încălţîndu-se cu opinci. Priam îşi ţine sculele, ca fetele de ţară zestrea, prin sipete. Prînzurile sunt hoţeşti, după tipicul Filimon şi Hogaş. Tălmăcitorul îşi adună forţele lexicale acolo unde comparaţia este mai rurală: Cum pe la ţară venind din laturi protivnice argaţii Seceră brazde prin holda de grîu sau de orz pe pămîntul Unui bogat moşier şi dese poloagele pică; Astfel troienii şi aheii se tot secerau cu grămada, Unii la alţii sărind şi nimenea nu se da-n lături. Odiseea, fiind tradusă în endecasilabe, are un mers mai natural. Aci autohtonizarea e desăvîrşită. Zeii poartă opinci, stau pe scăuieşe, mesele sunt geluite, laviţele învelite cu lăicere, eroii se lauă, îşi pun primeneli. De la întîiele replici ai impresia a fi căzut într-un sat ardelenesc de-al lui Slavici: “Hainule, besmeticule Mentor, Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrîneze?...” “Mai las-o moale, Telemah băiete, Şi nu mai face gură, nu fi aprig...” “Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare Din vinul cel mai bun păstrat de tine...” Calipso lucrează la stative în ţărănia fabuloasă a basmelor eminesciene. Uşurinţa cu care tălmăcitorul descrie, ca şi cînd n-ar avea în faţă un text care să-l ţină pe loc, e învederată în plastica înfăţişare a lui Ulise, jegos de apa mării: Iar Ulise Se coborî la rîu ca să se spele De sărătura care-i cotropise Tot spatele şi umerile-i late, Şi capu-şi curăţi de jegul mării. Atmosfera sătească e realizată cu mijloace de pictor. Ulise doarme pe o blană de bou neargăsită, învelit cu piei de oi şi cu un ţol adus de Evrimona, el are la gospodăria lui casă cu pridvor, împrejmuită cu zid, coteţe de stejar pentru scroafe şi godăcei. G. Murnu a revenit, nu totdeauna în chip fericit, dintr-un exagerat scrupul artistic, asupra tălmăcirilor, introducînd expresii afară din cale pitoreşti, ca “dihai”, “barosan”. Aceste oscilaţii nu ating totuşi valoarea versiunilor sale, capodopere cu putinţă de atins în alt sens, imposibil însă de întrecut. Capitolul XX TEORIA SPECIFICULUI NAŢIONAL “VIAŢA ROMÎNEASCĂ” Revista Viaţa romînească, apărută la Iaşi la 1 martie 1906, sub direcţia lui C. Stere şi P. Bujor, dar redactată de G. Ibrăileanu, adevăratul ei călăuzitor, aducea sub aparenţa unei orientări democratice gheriste un program naţionalist. Preocuparea socială constituind “poporanismul” pornea ca şi la Vatra din constatarea depărtării între clasele sociale, între literatură şi naţiune. Spre deosebire de Semănă-torul, noua revistă refuză să “semene”, adică să propage idei şi forme pe înţelesul tuturor, precum îşi interzicea să idealizeze pe ţăran. Ea îşi propunea să cultive ştiinţa şi valorile artistice pure, cu condiţia ca acestea să pornească de la observarea obiectivă a “vieţii”, oricum ar fi fost ea. Evident, dată fiind structura ţării noastre, viaţa era mai ales rurală. Ca să nu se creadă cumva că problematica se punea pe teren internaţional ca la gherişti, revista avu grije să corecteze vechiul titlu al lui Vlahuţă Viaţa cu adaosul romînească. Dealtfel nici o îndoială asupra naţionalismului poporaniştilor. C. Stere, admirator al lui Coşbuc şi al lui Goga, lămurea că nu voia utopii, dreptate abstractă pentru proletarii din toate ţările. El cerea dreptate socială pentru ţărani, aceasta în vederea tocmai a înfăptuirii “fiinţei naţionale a milioanelor” de romîni “împrăştiate de puhoiul crunt al puterilor oarbe ale istoriei”. Ca şi Eminescu, C. Stere admitea sacrul egoism al naţiei, lupta pentru existenţă, introducînd numai corectivul “omeniei”. Şi Sadoveanu e pentru “lumea realităţilor noastre naţionale”, şi simte lene “pentru hibridul orăşenesc” (nu altceva decît “pătura superpusă”). Chiar prin explicaţiile lui C. Stere, Viaţa romînească deschidea mult dezbătuta chestiune a specificului naţional. Căci dacă un scriitor se cade a se ocupa numai de realitatea înconjurătoare, care la noi e poporul de ţărani romîni, atunci literatura scoate de la sine la lumină notele tipice ale acestui popor. G. IBRĂILEANU Studiul Opera literară a d-lui Vlahuţă, ce a servit ca teză de doctorat, este schiţa esteticii lui G. Ibrăileanu (1871—1936). Criticul ia atitudine împotriva poziţiei absolute a lui Titu Maiorescu, după care scriitorul n-ar fi influenţat de mediu, dar combate şi teoria mediului a lui Gherea, sub cuvînt că acesta nu ţine seamă că artistul se naşte cu un temperament puternic şi îndărătnic. “A nega orice influenţă e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer; a admite totala putere educativă a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Locke, concepţia tabulei rasa.” Ibrăileanu utilizează, în vederea concilierii celor două poziţii, teoria “selecţiei naturale”, dar într-un chip figurat. Genurile “sunt expresia literară a unor anumite temperamente intelectuale şi afective”, iar “aceste feluri de tempera-mente există desigur în orice vreme”. Şcolile literare se reduc şi ele la temperamente (Ibrăileanu a intuit cercetările tipologice germane, după care concepte ca romantic şi clasic, gotic şi elin nu sunt simple momente istorice ci categorii universale, repetabile). Însă reducînd noţiunile de gen şi şcoală la temperamentul scriitorului, care e un absolut, cum se face puntea de trecere de la libertate la necesitate? Un scriitor “se naşte” ceea ce este, pesimist ori optimist, cerebral ori pasional, iar mediul îl “selectează” după aspiraţiile sale. Dacă un pesimist apare într-o epocă deprimată, el e selectat numaidecît şi devine reputat. Dacă însă contrazice aspiraţiile vremii, este respins. Însă un scriitor mare e atît de complex încît orice epocă va găsi în el o latură selectabilă. Un astfel de scriitor are o soartă “plină de peripeţii”. Este un fel de a spune că artistul, fiind inefabil în esenţa lui, e multiplicat prin interpretare la infinit. Sunt artişti care se “conformează”, urmărind deliberat mişcările mediului. Subînţelesul este că ei sunt inferiori, că n-au o facultate dominantă ” a lui Taine), adică o personalitate, împrumutînd doar succesiv aspiraţiile vremii. Cam în această categorie pare a pune Ibrăileanu pe Vlahuţă şi pe Gherea. Metoda corelativă acestei teorii e următoarea: criticul va studia opera în sine sub raportul conţinutului şi al însuşirilor creatoare (stadiul estetic maiorescian). Apoi vor fi arătate cauzele într-un sens cu totul exterior, fiindcă scriitorul “se naşte”. Criticul va introduce opera în genus proximum, în şcoala şi mediul respectiv, apoi va arăta notele ce deosebesc pe autor de alţi scriitori ai vremii, note aparţinînd aşadar naturii sale libere, diferentiae specificae. Sub numirile de sincronism şi diferenţiere, E. Lovinescu a reluat mai tîrziu aceste elemente. Dacă orice artă iese din zugrăvirea realităţilor care nu sunt decît “naţionale”, atunci orice adevărat artist are un specific, ba ceva mai mult, cu cît o operă e mai naţională, cu atît se apropie cu mai multă probabilitate de artă. S-ar înţelege că specificul e un aspect fatal, condiţionat de calitatea etnică a scriitorului. Ibrăileanu îl vede însă ca un postulat. După un anume examen, el a ajuns la concluzia că moldovenii şi în parte şi ardelenii deţin procentul maxim de specificitate, care constă mai ales în spiritul critic, muntenii avînd mai degrabă spirit politic. Deci sorţii cei mai mari de a se apropia de creaţie l-ar avea moldovenii. Asta însă atinge pe romînii nemoldoveni şi pe scriitorii de îndepărtată origine străină, ca Ibrăileanu însuşi. Atunci Ibrăileanu produce neaşteptata teorie a “ralierii”. Specificul romînesc, reprezentat numai de moldoveni, pluteşte peste solul moldav, indiferent de origine. Oricine aderă la acest spirit capătă specific, şi fiindcă şi muntenii (vezi cazul Caragiale, Brătescu-Voineşti) pot adera, colaborînd la Viaţa romînească (toată sofistica are scopul subtil de a dovedi că adevărata “viaţă romînească“ e numai în revista ieşană), în măsura ralierii devin specifici. Spiritul critic în cultura romînească e o aplicare a teoriei specificului, cu observări juste şi atitudini de partizan. Dar cartea rămîne o admirabilă demonstraţie de volubilitate sofistică şi de beţie de idei. Ea încîntă intelectul şi-l invită la gîndire şi e o adevărată dramă ideologică, o capodoperă în felul ei, care a avut o înrîurire covîrşitoare mai ales în socioligie. De la Ibrăileanu încoace o mulţime de sociologi văd istoria modernă a Romîniei ca o desfăşurare continuă de silogisme, în care o eroare politică nu-i decît a. o eroare de gîndire. Cu vioiciuni orientale, Ibrăileanu continuă, cum nu s-ar părea, spiritul lui Maiorescu. b. G. Ibrăileanu n-a scris decît puţină critică propriu-zisă, şi aceeadespre autorii preferaţi. Stilul ei vorbit, repezit, o face neatractivă. Impresia primă e a unei oarecare vulgarităţi în expresie, a lipsei de fineţă. Şi dimpotrivă, fineţa e calitatea dominantă a criticului. Lipsit de darul de a sugera prin cuvînt impresia şi de o suficientă cultură pentru a încadra faptul în serii istorice şi de a-i da vizibilitate, Ibrăileanu se sileşte să argumenteze emoţia estetică, să ergoteze. Pentru cine are gustul infinitului mic, talentul criticului este învederat. El emite valuri-valuri de consideraţii, de asociaţii şi de distincţii, lăsînd în drum o mulţime de paranteze şi întorcîndu-se spre a pune numeroase note, aplicînd la critică, cu anticipare, metoda de evocare a lui Proust. Abia după ce opera a fost făcută bucăţi pe masa de disecţie, criticul, plin de sînge pe mîini, izbuteşte a-i pune diagnosticul, niciodată în chip scurt, dar totdeauna în spiritul adevărului. Adela e romanul unui cazuist, însetat de certitudini şi înspăimîntat de contradicţiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu acţiunea erotică paralizată de prea multă disociaţie. Emil Codrescu, cvadragenar îndrăgostit de mult mai tînăra Adela, e încurcat de mărunte cazuri de conştiinţă mărite cu lentila şi făcute aducătoare de anxietăţi, întoarce vorbele femeii pe toate părţile ca de pe o catedră scolastică, zădărnicind prin raţiocinări şi scrupule intimitatea, pînă ce femeia, agasată, pleacă. ALŢI CRITICI La Viaţa romînească făcu multă vreme cronici o femeie foarte instruită, Izabela Sadoveanu-Evan, apoi Octav Botez (1885—1943), autor al unei bune monografii asupra lui A. D. Xenopol ca teoretician al istoriei. SPIRIDON POPESCU Un poporanist tipic este învăţătorul Spiridon Popescu (1864— 1925), prozator puţin productiv. Moş Gheorghe la Expoziţie e o derîdere, fireşte nedreaptă, a unei manifestări importante din istoria statului romîn modern, a recapitulării a 40 de ani de sforţări naţionale, în toate direcţiile. Moş Gheorghe, trimis pe socoteala primăriei la Expoziţia jubiliară, se învîrteşte uluit ca huronul lui Voltaire prin Bucureşti; apoi devine deodată socialist, făcînd proces justiţiei şi armatei şi scandalizîndu-se că toate acele progrese sunt făcute “cu birul nostru, făăă! Ptiuuuu! trăsni-i-ar Cel-de-sus şi nu i-ar mai ţinea Dumnezeu pe pămînt”. Rătăcirea din Stoborăni, lungă nuvelă în care se povesteşte un aspect al răscoalelor ţărăneşti din 1907, anticipează şi probabil informează romanul Răscoala de Liviu Rebreanu. Invaziunea duhului de răzmeriţă este tratată prin mici nemulţumiri personale care aşteaptă numai un prilej de expresie colectivă. În lipsa unei noţiuni limpezi de viaţă statală, răscoala porneşte prin contagiune şi prin factorul mistic al unei presupuse îngăduinţe regale simbolizate prin călăreţi misterioşi cu steaguri albe. Autoritatea, reprezentată prin primar, arată o prudenţă plină de compromisuri. Primă victimă cade evreul Iţic. Răsculaţii, beţi şi indecişi, petrec acel răstimp de aşteptare anxioasă în care se pot afirma temperamentele instigatorilor. Mişcarea degenerează în efracţie cu incendiere. Ţăranii dau dovadă de instinctivă gingăşie gonind iute vitele din foc: “vita munceşte ca şi omul şi-i păcat să ardă”. Toate momentele se vor regăsi la Rebreanu pe proporţii grandioase. CALISTRAT HOGAŞ Calistrat Hogaş (1849—1917) e un profesor, deci un cărturar. Literatura lui e livrescă, fără a fi seacă, pedantă cu prospeţime. Hogaş e paralizat de respect pentru clasici şi nu îndrăzneşte să scrie decît la bătrîneţe, după îndelungi examene de conştiinţă. Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuşi. Boema lui turistică se adaptează mediului în care trăieşte. E maniac la modul sublim. Sub gîtul lui gol, ca al unui condamnat la moarte căruia i s-a tăiat gulerul, atîrnă o enormă lavalieră neagră. Se culcă devreme, se scoală cu găinile, iarna, vara, merge numai în surtuc sau cu o pelerină pe umeri, vara îşi pune opinci în picioare şi cu bocceaua la spinare şi într-un costum neverosimil o ia la picior spre munţi. În proza sa nesigură şi genială se văd urmele profesorale, poncifele. Toate figurile din poetică sunt puse la contribuţie, dar mai ales se recurge la elementul livresc. Gluma miroase a catedră, şi prietenii de la Viaţa romînească, prinzîndu-i mecanismul, îi trimiteau scrisori cu titluri de fantezie: “Bătrînule Fakir şi delicioasă scrumbie”, “Ilustrule Belezis şi graţioasă balenă”, “Ilustrule Ahasverus şi somnorosule morun”, “Drăgălaşă Giocondă şi frumoasă Fiametta”, “Voluminoasă Saltea a lui Solomon şi graţioasă Regină de Saba”. Hogaş are propensiune spre bombasticul oratoric şi spre hiperbolă. Fundamental, literatura lui e nu se poate mai specific romînească, reluînd tipica regresiune la geologia primitivă. Sadoveanu îşi creează teritoriul lui primordial într-un spaţiu transcendent, Hogaş se mulţumeşte doar să pună între Piatra-Neamţ şi mînăstiri distanţa dintre două continente. Pentru a putea păşi îndărăt spre alt mileniu, scriitorul se lasă cuprins de un miraj la care îl ajută percepţia lui delirantă. Hogaş nu poate păstra proporţia normală a dimensiunilor: totul e sau colosal de mare sau imens de mic, şi călătorul ţine la ochi o lunetă marină pe care o întoarce într-un fel şi-ntr-altul. El are viziuni. Stînd culcat în iarbă vede patriarhi şi îngeri, sau muntele i se arată ca o scară biblică spre cer. Totul e “deşirat şi colosal”, orice stîncă este “enormă”, solitudinea e absolută, mortală, pădurea se arată fantomatică, emiţătoare de sonuri teribile, plină de batraciene hidoase. Scriitorul are o mare sensibilitate pentru elementul teluric, şi munţii iau sub pana lui siluete de monştri vii. Dimpotrivă, pajiştile cu flori colcăie de viaţă edenică în felul insulei din Cezara, şi de pe ele fluturi se ridică în stoluri delirante. Hogaş porneşte spre munţii Neamţului, aşa de lipsiţi de mister pentru el, ca un explorator pe valea Yukonului sau pe muntele Kilimandjaro. Scoarţa modestă a solului natal e înălţată şi sălbăticită, făcută, spre plăcerea expediţiei, impracticabilă. O mare doză de savuros donchişotism intră în maniera povestitorului, a cărui Rosinantă se cheamă Pisicuţa şi care are şi un Sancho Pancha în făptura unui tovarăş leneş, somnoros şi mîncău, înveşmîntat pe jumătate cetăţean, pe jumătate militar. Homerismul lui Hogaş e acela romantic al lui V. Hugo, cu aceleaşi enormităţi, realisme fantastice şi monstruozităţi. Jurnalul scriitorului romîn e şi el o “legendă a secolelor” proiectată în spaţiu, în care se caută antideluvianul, biblicul, barbaria jovială, mirificul şi grotescul. Se cultivă antiteza crudă. Omul e sau cu picioarele candide, sau fabulos de murdar, lucrurile sunt peste orice măsură vechi, un covrig uscat e “fosil”, o cutie de sardele alterate, o piesă arheologică, purtînd “toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adînci antichităţi”. Jegul ciobanilor ia proporţii mitice. Un băietan de crîşmă e vîrît “în nişte ciobote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă”, mămăliga e mestecată cu piciorul unui scăuieş, într-o odaie e atîta goliciune că “ai fi putut prea bine învîrti o mîţă de coadă şi n-ar fi avut de ce se prinde”. Ochiul scriitorului măreşte şi diformează în sensul enormului şi sălbatecului, fiind producător de fantasmagorii. Toate simţurile dealtfel sunt iritate. Pantagruelismul lui Hogaş e înrudit cu flămînzeala lui Creangă şi cu gastronomia primitivă a lui Sadoveanu. Foamea e sălbatecă, cinele sunt uriaşe. Scrobul e făcut dintr-un număr infinit de ouă, borşul e un ocean, mămăliga apare ca mîncarea sacră, care neînghiţită la vreme prici-nuieşte căderea individului în lumea umbrelor. D. D. PĂTRĂŞCANU Comicul lui D. D. Pătrăşcanu (1872—1937) e mai mult de ordinul bufoneriei, trăind din situaţii caricate şi din mecanizări. Un inspector vizitează o şcoală provincială, se loveşte de uşă, îşi face un cucui în frunte, e luat în primire de directoare şi mînuit ca un automat, sfîrşeşte prin a scrie în condica de inspecţie contrariul de ceea ce gîndeşte. Un francez aclimatizat, Jean Renaud, invită pe un prieten la masă (idee luată probabil din Mark Twain). Francezul arată invitatului apartamentul său, care toate sunt de o indigenţă caricaturală, apoi îl ospătează mizerabil conform unui meniu solemn în care se văd scrise mîncări pretenţioase ca La punctul Corbeille de fruits, amfitrioana pune pe masă un pumn de nuci. Doi soţi se pregătesc de bal, şi obişnuitele mici tragicomedii ale îmbrăcării iau o formă atît de catastrofală, încît soţul nu mai vrea să meargă la bal, cînd e aproape gata, iar soţia aruncă în capul bărbatului un lighean cu apă. Compunerile care exprimă, pe urmele lui Caragiale şi Sadoveanu, umorul inocenţei, în care se evoacă într-o limbă plină de mireasma moldoveniei şi a scripturilor fericirile oamenilor simpli sunt cele mai merituoase. În Timotheiu mucenicul este fermecător stilul biblic prin care preotul şi ascultătorul său îşi îndreptăţesc libaţiile. Bucata memorabilă a lui Pătrăşcanu e Înzăpădiţi, analiză a euforiei ebrietăţii, înrudită cu aceea din schiţa Călătorului îi şade bine cu drumul a lui Brătescu-Voineşti. Todiriţă Naum şi Iorgu Chirilovici s-au înzăpezit la Paşcani tocmai de revelion. Şeful de gară îi invită să petreacă cu ai săi şi cei doi se simt cum nu se poate mai bine. Lupta între dorinţa de a rămîne şi falsa veleitate de a pleca formează umorul compunerii, a cărei tehnică stă în transcrierea dialogului, foarte caragialian în substanţă, însă de o savuroasă încetineală moldavă. JEAN BART Jean Bart, cu numele adevărat Eugeniu P. Botez (1874—1933), divulgă în Jurnalul de bord, cu o graţioasă erudiţie ce aminteşte Nautica lui Baldi, terminologia marinărească (siflii, navă, cabestan, manele, provă, babord, tribord, pupă, gabie, arboradă, sarturi, zbură-tori, vergi etc.). Nuvelele, mai curînd nişte amintiri sentimentale, arată pretutindeni simpatie pentru sălbăticiuni (oameni şi animale). Ca o culme de rezistenţă la civilizaţie e citabil cazul lipovenilor din Deltă care emigrează în Siberia de răul legilor: “Nu mai putem trăi aci, sunt prea multe legi. Nu mai e chip de stat din pricina legilor.” Ironia faţă de inutila complicaţie a vieţii civile o strecoară autorul în istorii al căror agent epic este formalismul excesiv. Vameşul unui port măsoară riguros locul ocupat de o cireadă de vite ce urmează a se îmbarca şi nu admite nici un fel de murdărie. Un viţel născut pe chei şi neprevăzut în permisul de export dă naştere la cele mai ridicule încurcături. Un vas romîn suferă mari dificultăţi la Liverpool, din cauza că a adus pe bord un cîine, şi animalele vii nu pot debarca în Anglia. Unui ţăran autorităţile comunale îi fac din răzbunare act de deces, îi refuză dările sub cuvînt că e mort, dar îl urmăresc pentru neplata lor. Ţăranul înjură tribunalul şi, deşi mort, e osîndit la închisoare, după care întîmplare rămîne puţin scrîntit, cu obiceiul inofensiv de a vîrî capul pe uşa tribunalului şi a striga: “Huideo! ho! chioaro!” cu privirile la imaginea Justiţiei legate la ochi. Europolis, simpatic roman maritim, adoptă un zolism în modul mai emoţionat şi mai artist al fraţilor de Goncourt, fiindcă urmăreşte cauzele sociale prin care o femeie se prăbuşeşte. Romanul e alcătuit din scene de comedie şi din momente patetice, îmbinate cu înlesnire într-o naraţiune obiectivă, care, fără a atinge complexitatea, stîrneşte îndeajuns meditaţia asupra eternului uman. Stamate Marulis, patronul cafenelei din faţa debarcaderului din Sulina, primeşte din America o scrisoare de la fratele său Nicola, îmbarcat pe vremuri marinar pe un vapor francez. Un american, fie şi din Guyana, nu poate fi decît miliardar. Colonia grecească întîmpină triumfal pe Nicola, care vine cu fata sa Evantia, născută din convie-ţuirea cu o indigenă de culoare. Toţi cred că e bogat. Toată tragedia rezultă de aici. În realitate Nicola e un fost ocnaş fără nici un ban. Cînd se află acest lucru toată lumea îl părăseşte, omul cade în mizerie, devine contrabandist şi e împuşcat, fata ajunge stea de cabaret, după ce un ofiţer o sedusese, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi se stinge cu nostalgia Ecuatorului. Fiinţa exotică transplantată în teritoriu neprielnic care piere pe malul Dunării, dezgustată de carne şi cu dorul bananelor şi nucilor de cocos, existenţa rătăcitoare a lui Nicola sugerează un lirism naval, o tristeţă a dezadaptării, amintind nostalgiile cu corăbii, porturi şi cabarete de mateloţi ale lui Pierre Loti, de la care pare a veni şi simpatia pentru femeile de culoare, bineînţeles fără maturitate artistică. CONSTANŢA MARINO-MOSCU Suferinţele discrete ale unei femei măritate cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, melancoliile unei fete tuberculoase, acestea sunt temele esenţiale din culegerea de nuvele Ada Lazu a Constanţei Marino-Moscu, care a risipit prin reviste fermecătoare pagini de tip memorialistic. DUMITRU C. MORUZI Dumitru C. Moruzi (1860—1914) e un amator care îşi romanţează amintirile. Subiectul epic din Pribegi în ţară răpită e fără însemnătate. Toată valoarea romanului stă în documentaţia asupra vieţii boierilor şi ţăranilor din Basarabia. Alcătuirea unei case boiereşti, la Chişinău şi la ţară, moravurile nobilimii basarabene, ale curţii din Petersburg, călătoriile “pe drumul cel cu stîlpi”, “po doroghi stalbovoi”, în faeton, “dormeză”, “tarantas”, aceste toate sunt înfăţişate cu un mare pitoresc. RADU ROSETTI Tot memorialist este şi Radu Rosetti (1853—1926), boier de viţă veche, istoric şi nuvelist. În Amintiri vorbeşte mai mult de familia sa în stil anecdotic. Poveştile moldoveneşti alcătuiesc un adevărat decameron, cu subiecte de predilecţie erotice, în care accidentul castrării joacă un mare rol. Scriitorul posedă în cel ma înalt grad invenţia nuvelistică, chiar dacă e la mijloc numai o alegere a unor anecdote auzite. Păcatele sulgeriului e o bună naraţiune, cu o foarte studiată analiză a condiţiilor agrare ale epocii (sec. XVIII). Sulgeriul Mihalache e un om viteaz, dar cu păcatele clasei lui: uşurătate erotică, lăcomie de bunurile răzeşeşti. GALA GALACTION Gala Galaction (*1879) are comun cu I. Agîrbiceanu, fiind şi el poet, obişnuinţa de a pune probleme de conştiinţă. Ba chiar e de părere că “îndeletnicirea literară trebuie să fie prevăzătoare, dornică să instruiască pe ceilalţi şi să le folosească”, iar scriitorul, “un pedagog, dacă nu un profesor”. “Arta pentru artă este o iluzie şi o deşartă fanfaronadă.” La început tendenţionismul e discret, constînd în zugrăvirea luptei între virtute şi ispită. Cea mai bună nuvelă de această categorie este De la noi, la Cladova. De popa Tonea s-a îndrăgostit Borivoje, nevasta prea tînără a lui jupîn Traico. Popa, om aprins şi supus ispitelor, nu scapă neturburat, dar are totuşi puterea să învingă demonul cu chip atît de ingenuu al sîrboaicei. Scena respectivă este puternică şi de un stil focos. Ocolită de Tonea, Borivoje se îmbolnăveşte şi are doar consolaţia să moară la pieptul lui în duhul, de astă dată foarte suav, al unei îmbrăţisări mistice. O bună nuvelă este Gloria Constantini, cu acţiunea tot lîngă Dunăre, de astă dată la Corabia, în acelaşi mediu cosmopolit balcanic, eroul fiind fiul romînului Tudor Fierescu şi al unei turcoaice. Gala Galaction se dovedeşte în ultimă analiză un verist. Verga îşi lua lumea lui din sudul Italiei, acolo unde sîngele e mai iute, ca să explice izbucnirile eroilor, Galaction îi alege printre sîrbi, greci, turci, hibrizi balcano-dunăreni cu sufletul pripit şi aprins. Constantin rîvneşte la cumnată-sa, găseşte o comoară, îşi omoară fratele şi cade împuşcat de grăniceri cînd dă să fugă cu iubita. Scriitorul defineşte cu sau fără voie specificul zonei dunărene. Mai tîrziu Gala Galaction se dedică cu totul propagandei. Într-un loc se arată interesat de comunism şi salută Internaţionala. În Papucii lui Mahmud, mai mult parabolă decît roman, profesează un soi de religie naturală, admiţînd valabilitatea tuturor confesiunilor. Doctorul Taifun e o dezvinovăţire a femeii “plurivire”, a Magdalenelor. În fine, La răspîntie de veacuri, varietate de e o autobiografie voalată suferind de dilataţie verbală. Logosul îmbracă aici toate varietăţile: monologul, dialogul, dizertaţia, conferinţa, discursul, predica, omilia, catehisirea. ALICE CĂLUGĂRU Puţin cunoscuta Alice Călugăru, autoare a unui volum de versuri romîneşti Viorele (1905) şi a unui roman francez (publicat sub numele Alice Orient), a risipit prin reviste (Semănătorul, Viaţa literară, Luceafărul, Viaţa romînească) poezii abundente în compoziţie, nu bogate în imagini, înclinate a transcrie polifonia din univers, ţîrîitul greierilor, sfîrîitul fusului, ritmurile universului: Aud cîntarea lumii, şi ritmu-i bate des, Şi veşnice cadenţe din glasurile-i ies. E-ntîi sonorul cîntec stăpînitor al mării Ce-n ritmu grav se duce şi vine-n largul zării... Cum trece carul vremii cu mii de roţi pe ceas El bate drumul vieţii în ritmicul său pas Şi morile ce-n ape şi-n vînturi grai frămîntă, Cu măsurate glasuri cîntarea pîinii cîntă. Şi-n urmă cînd ne ducem pe poarta vieţii mari În ritmul tînguirii, bat clopotele rari. E o poezie feminină, avînd ca fond senzaţia directă a lumii, percepţia ploaiei, a apelor, a căror cadenţă olarul o presimte în învîrtirea urciorului. Poezia reprezentativă este Şerpii, traducînd sub imaginea reptilelor orgoliul femeii fascinatoare de a vedea fiinţele masculine tîrîndu-i-se pe dinainte: Mă reazăm de-un copac ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins Să mi se-adune la picioare cu trupuri àcere de spadă, Să nalţ, încolăcind pe braţu-mi întins, sălbateca mea pradă Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brîu-ncins. Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă, Ea ce mă-nlănţuia cu aspra-i mireazmă şi cu teama grea, De-acum împărăţia-i toată de taină şi fior e-a mea Şi-nveninata-i vrăjmăşie e cucerita mea podoabă. Capitolul XXI SIMBOLIŞTII “VIEAŢA NOUĂ” Simbolismul s-a născut în mediile “nesănătoase”, fie la socialişti, cu proletari suferind de ftizie, trăind în mahalale zdrobite de ploi, fie la aristocraţii cu simţurile delicate, sensibile la parfumul florilor şi fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu “nervi”, într-un cuvînt. De aceea proletarul Traian Demetrescu se apropie de preţiosul Macedonski. Pînă acum poezia fusese apăsată de heinismul “Junimii” şi germanismul lui Coşbuc, Iosif, Chendi. Acum începe să se simtă din nou influenţa franceză. Revista care a militat sistematic pentru simbolism este Vieaţa nouă a filologului Ovid Densuşianu, căruia, în ciuda îngustimilor critice, trebuie să i se recunoască meritul unei lărgiri a conştiinţei estetice. Acesta înţelegea arta ca un exerciţiu pur, pe deasupra oricărei direcţii practice şi ca o îndeletnicire a unei elite, specializate în întruparea idealurilor înalte de cultură, nicidecum a simplei ţărănimi sănătoase. Avea noţiunea de poezie pură de vreme ce repudia sentimentul. “Sentimentalismul e haina de teatru — s-o lăsăm actorilor vieţei.” Densuşianu a scris, în sprijinul “decadentismului”, numeroase articole, despre Remy de Gourmont, Henry de Régnier, Émile Verhaeren. Ca poet, sub pseudonimul Ervin, a compus poezii reci şi echivoce. ŞTEFAN PETICĂ Întîiul simbolist declarat şi veritabil e tuberculosul Ştefan Petică (1877—1904), cunoscător perfect al poeziei franceze noi în chiar spiritul ei: El a frecventat pe Macedonski şi a fost izbit de nevroza snobă din cenaclul acestuia, intoxicat de crizanteme în putrefacţie şi rigid de lux decrepit, cvasi-funerar. În primul rînd Petică glorifică diafanitatea florilor, fragranţa cărnurilor vegetale: Parfum din flori pălite şi uitate, Poemă tăinuită-ntr-o petală, Te stingi în dureroasa-ţi voluptate În seara singuratecă şi pală, Parfum din flori pălite şi uitate... fecioarele cu incarnat de crin ale lui Botticelli întristatul, Mult vestitul florentin... fecioarele pale trecînd muzical: O, marile pasionate, O, tragicele Magdalene, Femei etern îndurerate Ca nişte triste cantilene. Pe urmele îndepărtatului Radu Ionescu, poetul se cutremură de acordurile pianinelor funerare: Acorduri murmurate de negre pianine Atinse-ncet şi dulce de mîini ce-au tresărit Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit, Sub lacrimi neştiute în tainice suspine. Şi mîna diafană ce lunecă pe clape Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormînt E tot minunea veche mai sus de orice cînt, Iar ochii par o mare de-adînci şi triste ape. Alte instrumente pastorale, flaut, orgă, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor stă vioara verlainiană care scoate suspine lungi, întristînd fecioarele tuberculoase, în piesa capitală Cînd viorile tăcură: Viorile tăcură. O, nota cea din urmă Ce plînge răzleţită pe strunele-nvechite Şi-n noaptea solitară, o, cîntul ce se curmă, Pe visurile stinse din suflete-ostenite. Arcuşurile albe în noaptea solitară Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară, Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse! Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare, Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate Pe flaute de aur în seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate. Murise însă cîntul de veche voluptate Şi triste şi stinghere viorile părură În noapte-ntunecată de grea singurătate, Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură. E mult prerafaelitism în lirica lui Petică (prinţese clorotice, bolnave), precum este vădită înrîurirea lui Verlaine. Parcurile, grădinile cu havuzuri, păunii, n-au altă origine. În acelaşi timp, prin Traian Demetrescu sau direct de la urmaşii lui Baudelaire, poetul adoptă funerarul sinistru, cu corbi şi hohote sarcastice: Se stinse alba lampă căzînd pe piatra tare Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit Iar corbii s-adunară strigînd în depărtare. Ha, corbii s-adunară strigînd în depărtare, Căci prada lor gătirăm din trupul prihănit Ce sta întins şi rece în turnul părăsit: Şi mortul era visul suprem de aşteptare. IULIU C. SĂVESCU Iuliu C. Săvescu, mort de ftizie în 1904, e un nostalgic în căutarea de spaţii exotice, evocator al “pustiului ars saharian” şi al celor două poluri: La polul nord, la polul sud, sub stele veşnic adormite, În lung şi larg, în sus şi-n jos se-ntind cîmpii nemărginite, Cîmpii de gheaţă ce adorm pe aşternutul mării ud. Cu munţi înalţi, cu văi adînci, la polul nord, la polul sud. D. ANGHEL Fundamentul simbolismului, înţeles bine doar de André Gide, e înlocuirea picturalului, instrument al universului obiectiv, cu inefabilul muzical şi olfactiv, conduct al metafizicului. Poezia simbolistă e o poezie de cunoaştere şi miasmele ori efluviile de arome din şcoala baudelairiană sunt iniţieri în misterul dezagregării şi germinaţiei materiei cosmice. Nu mai încape îndoială că elogiul florilor din În grădină de D. Anghel (1872—1914) e un ecou (prin Samain) al simbolismului mallarmean. Tema acestor poezii încărcate uneori de descripţii şi încercări de afabulaţie este intrarea în extaz sub valul edenic al mirosurilor: Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă, Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-şi boarea lor profană, Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă, Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană. Şi tot mai grea, mai tare creşte naiva florilor urgie, Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă. În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie Şi flutură-n deşert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă. Dăm şi de serafimul mallarmean în chipul îngerului spunînd o baladă: Sunt seri cînd murmurul furtunei e-aşa de blînd încît ai spune Că s-a ascuns în umbr-un înger şi povesteşte o baladă. Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mînă fruntea-mi las să cadă, Şi nu ştiu pentru ce atuncea aş vrea să-ngîn o rugăciune. Interesantă la Anghel apare constituirea unui univers intim al rafinatului, nu cu geologie sălbatecă ci cu “natură moartă”. Poetul a cîntat mireasma rufelor: Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină, Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre; Şi-n mine, cînd e întunerec şi cînd se face iar lumină, Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre... saloanele, fotoliile, oglinzile, pianul: Salonu-i gol, şi-n umbră doar samovarul cîntă... Ş-acum e gol salonul, e gol şi-n umbra casei Stau vastele fotolii şi lung prind să se mire... Oglinzile-şi arată cu jale infinitul Şi nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri... În neagra umbră, pianul cu dinţii scoşi afară Rînjeşte ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîşie... paharul cu ceai (cu un mic feeric care e mai mult o analiză a delicateţei de ton a lichidului): Visam privind în fundul paharului de ceai Şi-n sticla străvezie ca-ntr-o metempsihoză, Eu m-am văzut pe gînduri ţinînd în mînă-o roză, Subt un portic de aur cu bolta de email. Ca un turban albastru pe cerul roz de mai, Pe-un cer mai roz ca roza care-o ţineam în mînă, Un dom se profilează, şi-acum văd o fîntînă, Spre care o caretă se-ndrumă cu alai... mănuşile, nimicurile femeii, apoi susurul jocurilor de apă în parcuri, porumbeii şi păunii de pe lîngă casă, undirea sonoră a ceasurilor: Bate-ntîi un ceas sfios Cine ştie unde, Şi-n tîrziu auzi din jos Altul cum răspunde. Cîntă liniştea, şi-acum Altele rămase Se-ntîlnesc grăbite-n drum Şi cad peste case. Cad, şi-apoi răsună iar Subt bolţi aşa clare; Parc-arunci într-un pahar Cu mărgăritare. Fantezismul lui D. Anghel nu e o călătorie în plină aventură, cum se înţelege azi, poetul dimpotrivă arătînd hotărîrea de a sfîrşi poemul, ci tendinţa spre feeric. Aspectul acesta nu-i cel mai fericit. Totuşi din el a derivat un imagism în sensul lui Jules Renard. Metafora constituie în sine un poem total, fiind o relaţie neprevăzută care îmbogăţeşte concepţia despre Univers. Poezia nu-i decît o pînză albă de proiecţie. Astfel marea e figurată în mărgăritar şi trîmbiţi, luna în oglindă ori într-o mască: Privesc o semuire de om în discul lunii, Un chip bizar ce rîde, privind de sus pămîntul, Un rîs amar şi straniu ce-l au numai nebunii Şi morţii, cînd pe buze le-a-ncremenit cuvîntul. Anghel merge şi mai departe. El porneşte de la o temă, ce e la punctul de plecare o curată abstracţiune, şi o comentează metaforic pînă la epuizarea tuturor relaţiilor cu putinţă. Imaginile formează însă o reţea organică a cărei funcţie este de a revela corespondenţele oculte între toate părţile lumii. Poemul cel mai izbutit, plin de superbe versuri şi de apropieri, este Cîntecul greierului, în care nu se face deloc descripţia insectei, ci se studiază raporturile între această formă minusculă şi durabilă cu întreg cîmpul cosmic, pînă la Geneză: Sunt poate milioane de ani de-atunci, — o, Soare! De cînd tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, O forţă-n mers ce-şi caută o formă şi-un contur. Aşa erai, dar timpul ţi-a modelat conturul, Şi incendiul ce-n tine mocnea de veşnicii, Înflăcărat deodată a luminat azurul Şi ale mele negre şi mari melancolii. Aşa erai pe vremea întîiei aurore, Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas Ce te cînta-nstrunîndu-şi elitrele sonore, Aşa am fost de-a pururi şi-acelaşi am rămas. Eu sunt întîiul sunet care-a trezit ecouri Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri, Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri Şi-a deşteptat visarea funebrelor păduri. Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea, Privind plin de uimire cum vremile în mers Înalţă continente ori pregătesc căderea A cine ştie cărui fragment de univers. Părea cum că natura arareori sătulă De vechile tipare căta izvoade noi; — Cum de-a putut fragila şi fina libelulăVîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn’ la noi. Versurile umoristice (în colaborare cu St. O. Iosif) din Caleidoscopul lui A. Mirea, urmînd tradiţia Teleor, au deschis o adevărată şcoală de fantazare ironică în libertate, fără scop polemic. Aceste improvizaţii nu mai distrează astăzi, afară de puţinele cu nucleul liric, ca Diligenţa, poem simbolist al vehiculului şi al perimării, sau cîntecul afişului, simbol al efemerităţii: Afişe-albastre, galbene, verzi, roşii, Voi cari pe ziduri vă iviţi cu zorii Otravă dulce-a muştelor stupide, Spre a opri în cale pe drumeţi Fereşti pe care neantul le deschide Şi a peri pe urmă în tenebre, Spre a privi prin ele curioşii; Puteţi să-mi spuneţi unde dispăreţi? Voi, zdrenţe de o zi, efemeride Ce faceţi voi cu numele celebre: Cari trîmbiţaţi pe toţi nesăţioşii Şi unde duceţi voi atîtea glorii? De bani şi glorii, pe toţi virtuoşii Şi toţi tîrîitorii de hlamide, Proza lui Anghel, puţină şi impopulară, este excepţională. Ea revoluţionează arta scrisului. Dintr-o proiectată Arca lui Noe (trecînd peste alte încercări) n-au rămas decît fragmente, în care, sub pretextul experienţei şcolare a domnului Hube, profesor neamţ, se înşiră observaţii despre tot ce mişună în viaţă. Poezia mobilelor vetuste găseşte şi aci un poet cu sensibilitatea materiei grele. Anghel e un metaforist pe urmele lui Jules Renard şi pagina lui e plină de compa-raţii ca: “serele ca nişte palate de cleştar”; flori cu feţele palide “ca nişte convalescente îndărătul unor geamuri de spital”; firele de iarbă “ca o armată minusculă în pas gimnastic”. Ca şi Jules Renard, el mînuieşte bine umorul animist, vorbind de somnolenţa jovială a butoiului, de apariţia apocaliptică a instrumentelor agricole. Toată poezia coteţului e realizată în fixarea notei esenţiale a animalului, într-un soi de caractere plastice: “Murdar ca însuşi noroiul, porcul însă singur era optimist, cu rîtul lui roz el scurma ici-colo şi nu-şi pierdea nădejdea, spre soare nu căta căci îi era indiferent, dar ca unul ce avea spirit de investigaţie, îşi urmă explorările pînă ce ajunse în faţa butoiului şi se opri ca Oedip în faţa unei enigme. Tăcut şi filozof îi făcu ocolul, mirosi îndelung cu rîtul lui roz, temător îşi ţinu coada întoarsă în semn de întrebare, şi apoi, fie prin voinţă, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în faţa cepului ce era singurul punct reliefat din atîtea rotunzimi, începu să se scarpine.” Pe nesimţite comparaţia simplă e părăsită pentru o asociaţie plastică, dînd naştere la un univers nou, fantastic, creat după legi absurde din simplul plac al ochiului (maniera de mai tîrziu Urmuz şi Arghezi). Doctorul, trăsura, caii şi vizitiul sunt văzuţi într-o compoziţie sincretică, mîinile, ochii se tratează, monografic, ca piese scăpînd din trup cu o viaţă proprie, se insinuează calitatea de obiect material a profesorului, descriptibil prin porţiuni, nu prin reducţie la o notă morală dominantă. A vedea animalul ca obiect, inertul ca animal, partea ca entitate de sine stătătoare şi colectivul ca individ, acesta e umorul întrevăzut de Anghel, care vede clasa lui Hube, în timp, ca un mic monstru ce-şi primeneşte capetele. Prozatorul supune percepţia unei adevărate disocieri plastice. În viziunea creaţiei biologice, într-o pagină dintre cele mai remarcabile, regnul animal e conceput ca o singură himeră în continuă metamorfoză, parodie a spiritului universal şi a selecţiei naturale: “Ele au stăruit şi s-au selecţionat, s-au îndepărtat una de alta şi s-au adaptat diferitelor medii, şi-au stins lumina ochilor ca să nu mai vadă soarele, şi-au exagerat personalitatea ridicîndu-şi gîtul deasupra arborilor şi ascunzîndu-şi numele lui Dumnezeu sub pseudonimul de girafă, s-au strîns în muşuroaie ori s-au răzleţit în pustiuri, au întins aripi să se înalţe în albastru ori s-au coborît în adîncurile nebănuite, aprinzîndu-şi un far luminos deasupra orificiului veşnic căscat ca să înghită o pradă, s-au făcut mlădioase, şerpuitoare alge, ori monstruoase balene ce aruncă necontenit clisme văzduhului cînd li se urăşte cu imensitatea infertilă a singurătăţilor în care trăiesc, meduze ce mai poartă în gelatinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv, ramificată şi tentaculară caracatiţă i-a plăcut să fie, ori neagră sepie ce aruncă un nor de cerneală în limpezimile în care se reflectează cerul, s-a transformat, precum şi în fiinţa mea neliniştită şi ciudată i-a plăcut să se manifesteze spre deznădejdea mulţilor mei semeni.” ION MINULESCU Toate decorurile şi ceremoniile simboliste sunt în poezia lui Ion Minulescu (1881—1944); mistica numerelor din Maeterlinck, scheletele, sicriele, cavourile post-baudelairienilor, corăbiile, galerele, iahturile, gările, ploile, spitalele, adverbele majusculizate: “Ieri”, “Mîine”, numele proprii fastuoase, exotice (Bassora, Ecbatana, Cordova), totuşi fără unda mistică, fără senzaţia de putrefacţie şi boală. Tristeţile morale, “nervii” nu se realizează şi poezia rămîne în genere luminoasă, aproape socială, cu un vădit aspect de “romanţă” muzicală în tradiţia dar şi a lui Traian Demetrescu şi a celorlalţi făcători de cîntece de lume. Poezia minulesciană e stăpînită de motivele de bază ale romanţei. În ea întîlnim “amanţi” în căutare de “iubire adevărată”, despre a căror dragoste “ştie lumea toată”. “Amantul” invită pe “amantă” să rămînă cu el “toată seara”, încredinţînd-o că nu-i nimeni “să ne vadă şi să ne-auză”, nefăgăduind nici o statornicie. Tonul e fanfaron şi teatral, insinuant şi sentimental. Sentimentalismul, care a cîştigat adeziunea publicului, este tratat într-un spirit estetizant violent. Poetul pune în fascinarea prin sentiment o grijă excesivă artistică, teatrală şi comică oarecum, ca orice mistificaţie. El arde pentru iubită miresme otrăvitoare în trepieduri de argint, îi presară în pat garoafe şi maci, stropeşte pernele cu parfum de brad şi înfige într-o glastră trei ramuri verzi de lămîiţă şi un ram uscat de eucalipt. Dragostea urmează după acest ceremonial pedant. Bărbatul primeşte cheia de la poarta verde şi rămîne în turnul celor trei blazoane (al Iubirii, al Speranţei şi al Credinţei viitoare), mîinile femeii sunt ca albul altarelor din Babilon şi din Ninive. După aruncarea cheii, bărbatul întreabă pe femeie: “Voieşti sau nu să fii a mea?”, iar după o noapte întreagă de iubire într-un pat presărat cu trandafiri şi chiparoase, întreabă din nou, aproape printr-un calambur: “Voieşti să nu mai fii a mea...?” Artificiul este enorm. Dar în fond în acest joc de emoţii grandilocvente şi de mari procedee estetice, care a dat cîteva poeme memorabile, stă tot interesul literar: În cinstea ta, — Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode, Trei romanţe, Trei elegii Şi trei sonete. Şi-n cinstea ta, — Cea mai cîntată din cîte-n lume-au fost cîntate, Din fiecare vers voi face Cîte-un breloc de-argint, în care Gîndirile-mi vor sta alături ca nişte pietre nestimate De-a pururi încrustate-n bronzul Unei coroane princiare!... * Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost — Ce-am vrut să fie, Noi nu vom şti-o poate niciodată... A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare, Un cîntec trist adus din alte ţări De nişte păsări albe, călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări — Un cîntec trist adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New-York, Un cîntec trist ce-l cîntă-ades pescarii, Cînd pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Există un hieratism minulescian, moştenit într-o măsură şi de la Macedonski, nu lipsit de cabotinism, însă graţios tocmai pentru asta. Iser, care a ilustrat poemele, a înţeles foarte bine latura lui de estetism teribil. Într-un templu turcesc, ard în sfeşnice vechi de aramă trei lumînări de ceară, iahturile albe, roşii şi negre ancorează simetric, după culori, în portul blond din nord debarcă marinari bruni din sud, un rege plînge-n cavou lăsînd să-i pice lacrimi sonore pe bazalt, părerile de rău trec în domul sufletului în odăjii de arhiereu, un matelot cîntă solemn “ca-ntr-o cetate spaniolă cînd orologiul din cupolă anunţă fiecare oră, printr-un preludiu de mandolă”, caicele trec pe Dunărea neagră ca nişte coşciuguri albe, moartea bate în poartă de trei ori, luna pare un cap de ghilotinat. La toate astea se adaugă monologul sepulcral, sentenţios: Taci, Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci. În poeziile din ultimile două decenii, hieratismul exotic e înlocuit cu poze ortodoxe în peisagiu autohton. Impresia de comic şi balivernă e adesea foarte puternică şi o lectură injustă dăunează. Poezia trebuie jucată, interpretată ca şi solilocviile lui Jehan Richtus, ea fiind de fapt o producţie argotică, în dialectul prăpăstios al cafenelei bucureştene. Minulescu e un Eleutheriu Poppescu devenit liric, traducîndu-şi sublimităţile în limbajul lui special, convins şi burlesc, presărat cu “or”, cu “dracul ştie”, cu jurăminte (“mi-e martor Dumnezeu”), sărind de la fraze pline de gravitate la ieşiri neprevăzute. Biblicei Sulamite i se reproşează că a fost “proastă” fugind de rege, lui Dumnezeu i se argumentează că tot ce face omul nu-i păcat de vreme ce Divinitatea trăieşte în el. Poeziile sunt adesea neserioase, curate palavre, aparent în genul lui Topîrceanu, deşi Minulescu e un sincer, un Villon al cafenelei, vibrant, plin de imaginaţie şi de simţ artistic, dar incapabil de a ieşi din tagma şi dialectul lui, în care traduce toate subiectele lirice. Cea mai mare sforţare de seriozitate academică o găsim în În aşteptare, turburătoare înfruntare a misterului morţii, nu scutită de spiritul de “moft”, de vreme ce poetul speră să intre în veşnicie, ca şi Isus, călare pe asin: Nu ştiu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva — Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Cînd parcă simţi că-ţi este mult mai bine!... Am fost cîndva bolnav cu-adevărat?... Dau boala mea n-a fost decît Calvarul unui vis urît Din care abia acum m-am deşteptat?... Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea Să ştiu mai mult decît mi-e dat să ştiu — Cînd, mai curînd, sau poate mai tîrziu Acelaşi “fapt divers” se va-ntîmpla... N-aştept decît o zi din calendar Cînd Dumnezeu are să-mi facă semn Că pot intra-n Ierusalim, solemn Ca şi Christos, călare pe măgar!... Romanele lui Minulescu sunt sărace în substanţă, de o bătătoare la ochi ţinută umoristică, nu lipsite de o anume savoare. Ele sunt nişte gasconade. Roşu, galben şi albastru, Corigent la limba romînă, Bărbierul regelui Midas, 3 şi cu Rezeda 4 se ridică toate pe metoda “moftului”, ca şi teatrul dealtfel, pigmentat acesta cu ştiuta exhibiţie artistică. Mihnea povesteşte, de exemplu, în Pleacă berzele, că în India osîndiţii la moarte sunt executaţi cu un parfum scos dintr-un lotus albastru ce creşte pe malul Gangelui, într-o odaie tapetată cu stofe groase de brocart, mobilată cu paturi de abanos. N. DAVIDESCU Primele poezii ale lui N. Davidescu, La Fîntîna Castaliei, tratează, în tradiţia Rollinat şi Laforgue, fiorurile noi, viţiul, depravarea, anemia, noţiunile curente fiind “luna clorotică”, “cîrciuma”, “nevrozele”, “narcoticele”, “fardul”, “alcoolul”, “k’holul”, “ploaia”, “spleen-ul”, cavourile, sicriele, viorile, agoniile, macabrităţile şi satanismele. Nostalgia simbolistă e materializată în chipul hieraticului, fară multă pictură, ceţos, enigmatic, în care elementele tipice sunt faraonii, sicriurile de santal, parfumurile de naft şi de bitum, teorbele, numele proprii sonore ca Iahveh, Thabaur, Ecbatana, într-o versificaţie cu ecou hohotitor, solemn: Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt Pe-al cărui creştet luna clorotică s-a-nfipt Şi-n care faraonii culcaţi sacerdotal Se-nşiruie-n sicriuri masive de santal. Orbitele lor pline de-al veacurilor scrum Afumă cu mirosuri de naft şi de bitum Pereţii necropolei profunde, unde ei Trăiesc postum în raza puternicilor zei. Evocarea unui pustiu asiatico-african cu rinoceri şi păduri ca zona singuratecă unde s-ar putea pune mîna pe sufletul naturii e grandioasă: Doream să fiu eu singur cu-a gîndului tortură Acolo unde punctul şi linia dispare, Eu singur în mijlocul profundelor Sahare, Ca tine singur, Doamne, de singur în natură! Eu singur în lumina de-aramă-a unui soare Făuritor de monştri — un soare ce desface Din bălţi stagnante ciuma perpetuă şi face Din porc un rinocerus şi-un arbor dintr-o floare. Şi-acolo cu candoarea sălbaticilor bestii, În golurile zărei uitîndu-mă cu anii, Să-ncerc magnetizarea extazurilor stranii Ce tulbură privirea brahmanilor în trestii. Şi-aşa să-ntreb simunul, nisipul şi zenitul Ce spune cîteodată divinul Pan din flaut, Apoi, retras în mine cu cîntecu-i, să caut La rîndul meu misterul ce-ncheagă infinitul. Şi-n verbe mai sonore ca murmurul pădurei Să-nchid nemărginirea, şi greu de majestatea Pe care-o face gîndul şi-o dă singurătatea Să pun odată mîna pe sufletul naturei... Singurătatea, excelentă compunere, reia motivul lui Eminescu prin imaginea originală a seminaristului în îndoială: Mă simt atît de singur şi-atît mă simt de trist În mijlocul odăiei bolnave de-ntristare Încît mă văd în chipul de pal seminarist Ce-nchis în nişte ziduri de negre seminare Îşi caută zadarnic în inima-i pe Christ. Durerea mă-nfăşoară mai strîns ca un vestmînt Ţesut dintr-o povară de grea singurătate, În vreme ce eu caut al Domnului cuvînt Să-năbuşe durerea în inima-mi ce bate Uşor ca o pendulă uitată pe-un mormînt. În Sfîrşit de toamnă este atinsă, înaintea lui Ion Pillat, voluptatea intimistă a evocării alimentelor: În mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros De moartea dureroasă a zilelor în noapte, Şovăitoare, iarna, intra ca un miros Subtil de pîine caldă şi de castane coapte. Ce e valabil în partea inedită din Inscripţii e tot în direcţia evocării sufletului naturii moarte, ca în Umbra camerelor: Sunt camere de-acelea ce sunt pline În draperia mobilelor grele De noi, şi-n care sufletele noastre De pulberea nostalgicelor vise, Se-mprăştie tăcute şi senine Şi-n galbenul masivelor perdele Şi se deschid ca florile prin glastre, De-a pururea uşor întredeschise, În mijlocul tăcerii lor depline. Ne risipim ca nişte vechi dantele. Apare la N. Davidescu poezia plictisului duminical (Eternă duminecă) şi a provinciei în decrepitudine, văzute prin lirismul caducităţii şi al duioşiei grotescului: Crepusculul se stinge, şi-nserarea Desfăşură tăcutele-i vedenii Şi-alungă, din grădină, orăşenii Cu spatele boltit ca resemnarea. O babă însă şi-o umbrelă veche Şi pe-amîndouă cu putere-apasă Aspectul lor de veşnică pereche. Bătrînă ca un lemn vechi de umbrelă Stă ţanţoşe-n uscata-i nemişcare Alături de umbrela ei ce pare Rămîn pe-aceeaşi bancă la o masă, O bătrînică-n fustă de dantelă. Mai în urmă poetul compilează un soi de “legendă a secolelor”, intitulată Cîntecul omului, în care ia pe rînd, enciclopedic, fără criteriu teleologic, civilizaţiile: Iudeea, Helada, Roma, Evul mediu, Renaşterea, într-o versificaţie variată şi chinuită. Afară de rari cazuri, toată această producţie e abstractă, didactică, iremediabil aridă. Romanul (Conservator & C-ia, Vioara mută, Fîntîna cu chipuri) nu e genul propriu scriitorului, care îl concepe într-un spirit cu totul liric, de o falsă aparenţă analitică. EUGENIU ŞTEFĂNESCU-EST, AL. T. STAMATIAD, EMIL ISAC Poeziile lui Eugeniu Ştefănescu-Est, simboliste tematic, dar fără nevroză, sunt o expoziţie feerică de materii scumpe, argint, briliante, de tablouri viu machietate, de gheizeri, plante albastre de cobalt, ploi de pietre preţioase: Plouă, plouă, plouă, A-nnoptat şi plouă. Orele trec repezi Cînd priveşti visînd Plouă şi pe case Nu ştiu cine cîntă Un adagiu trist, Nu ştiu cine cîntă Versuri prin burlane, Versuri de argint. O poemă tandră De-aiurări bolnave Plînge sub ferestre Un necunoscut. Plouă briliante Lacrime de rouă Şi-ametiste negre; Ploaia spune versuri; Iar necunoscutul Plînge aiurind. Legăturile lui Al. T. Stamatiad cu simbolismul, din care împrumută numerele mistice (şapte balcoane, şapte cupole) şi culorile ermetice (etajeră neagră, noapte violetă, arbori albaştri) sunt superficiale. Stamatiad nu e un blazat. În versuri grandilocvente şi de aparenţă sentimentală, el îşi exprimă mulţumirea de a fi Poet închipuind drame specifice geniului. El pune mai presus de dragoste Arta şi, nesatisfăcut în iubire, se retrage mîndru “în munţi”. Evenimentele vieţii au ca osie crearea poemului, prin care, cu “jertfe grandioase”, “neajutat de nimeni”, poetul a “cucerit” viaţa. Cînd ar fi cazul să salveze o existenţă, poetul ar renunţa “în fine” la artă, pentru care şi-a sugrumat iubirea, renunţare care este un sacrificiu teribil, făcut însă odată pentru o femeie posedată “din tălpi şi pînă-n creştet”. Tristeţa poetului e factice şi erotica fanfaronă, şi din totul se reţin unii psalmi, fără misticism adînc, care au totuşi, prin rotaţia lor litanică, o remarcabilă suavitate verbală (amintind puţin umilităţile lui Péguy şi ale lui Claudel): Pre Domnul lăudaţi-L, Cîmpiile şi munţii Căci stăpîneşte cerul Şi leagănul şi groapa! Şi visurile noastre Şi străluceşte-n soare Şi viermele şi fierul! Pre Domnul lăudaţi-L,z Căci stăpîneşte apa, Şi risipeşte gheaţa! Pre Domnul lăudaţi-L, Căci stăpîneşte viaţa Poemele în proză ale lui Emil Isac, voit grandilocvente şi egolatre, încheiate adesea cu o poantă, se trag de la Oscar Wilde. Compoziţia se întemeiază în genere pe colori ţipătoare de afiş (contesă cu ochi albaştri, stînd pe scaun de argint, la masă de aur, printre ţigani negri cu lăute roşii). Dramoleta neoromantică Maica cea tînără e un simplu prilej de a executa fresce hieratice, violent cromatice şi panice, pregătind încă de pe acum iconografia stilizantă a lui Lucian Blaga, care e în fond un chip de a vedea ardelenesc: Maico, Maico... (Pauză) Vino la rugăciuni. Nu răspunde din fundul grădinii, A adormit în fîn. Nu-nţeleg pe maica asta. Pare a fi alta ca noi. Adoarme în fîn. Şi supt pernele ei albe, supt pernele ei sfinte adesea am aflat flori roşii. Flori roşii... Flori roşii. Şi e voinică. Are faţa frumoasă şi braţe tari... Şi poate are gînduri calde. Căci în cor cîntarea ei pare a fi alta ca a noastră cîntare. În cîntarea ei tremură viaţa înăbuşită. Şi se piaptănă la oglindă. Şi adesea am văzut-o privind în fîntînă. Oare ce-a văzut, căci rîdea cînd privea în oglindă. Şi adesea am auzit-o vorbind cu luna. Vorbea încet, dar în glasul ei era căldură. Oare ce i-o fi spus lunei? ELENA FARAGO Începuturile Elenei Farago sunt coşbuciene şi eminesciene, caracterizate printr-un conceptualism verbios. Cînd a venit în contact cu simbolismul, poeta a decolorat vechile imagini din epoca Semă-nătorului, dîndu-le o nuanţă de vag. Adverbele, vorbele, pronumele, exclamaţiile, scrise cu majusculă, devin personagii misterioase: Încotro, De unde, Ce va să fie, statornicul Este, tristul N-a fost, blîndul Că n-a fost să fie, gingaşul Noi. Se vorbeşte de fiinţe oculte, Ostaşii luminii, Pasărea albastră, şi se uzează (influenţă maeterlinckiană) de trinităţi fatidice şi repetiţii incantatorii: Şi-a zis unul către doi Cînd au fost la masă, Şi-a zis unul către doi: — M-am legat să merg cu voi,Dar m-aş duce înapoi Că mi-i dor de acasă. Poeziile iau lungimi intolerabile, cele mai simple propoziţii compli-cîndu-se printr-un cifru de convenţii simbolice (azimă, vin, blid, năframă), cam în stilul liturgic al lui Claudel sau în maniera Roman de la rose. Poeta încearcă să tragă “lanţul avarelor tăceri”, ca să ajungă la “crinii” care simbolizează ceva, însă e înţepată de “spinii” care şi ei înseamnă ceva, intră în “cimitirul nădejdilor”, unde dă de un chin ce-i prihăneşte “mirul prohodului din suflet”, ori vorbeşte de “coasele toamnei” care trec prin “lunca nădejdilor”, unde “floarea albaştrilor cînd” şi “frunza verzuilor poate” sunt moarte. Abia cînd se exprimă direct şi simplu, Elena Farago e o remarcabilă poetă a dragostei pudice, fie că vorbeşte bărbatul: Tu care vrei alături cu mine să păşeşti, Nu crede că sunt robul pe care-l miluieşti. Cu ochii tăi cei galeşi în van vei aştepta Să îmi aplec genunchii cerşind iubirea ta. Nici linguşiri, nici lacrămi deşarte-n ochii mei, Chiar dac-ai fi “minune aleasă-ntre femei”... Un biet pribeag sunt, însă merg drept, cu fruntea sus, Şi n-oi şti să fiu orbul care se lasă dus... Ci ţi-oi întinde mîna, şi vino de vei vrea, Dar nu te vreau nici roabă, şi nici stăpîna mea. Nici sprijin, nici povară — aşa te vreau, şi-acum De vrei să mergi cu mine, găteşte-te de drum... fie că plînge, dramatic, fecioara bătrînă: Mă uit în oglindă şi nu te mai chem Şi nu te mai cer ca-nainte, Şi totuşi sunt clipe în care mă tem De parcă mi-ai sta dinainte, Şi-n grabă pe umeri, pe sînii mei vani, Desfăşur cărunta podoabă, Să-nvălui ruina pierduţilor ani, Să-ţi cad în genunchi ca o roabă. În genere confesiunea smerită şi demnă e de o mare suavitate: Nu mi-am plecat genunchii Şi-n casa mea săraca Cei pămînteşti N-am atîrnat pe ziduri Pe piatra nici unui templu, Icoane să-mi aducă aminte Doamne, Că mă vezi, Şi nu te-am preamărit Tu, Cu semnul sfînt prin care, Ce mi-ai dat cununa de mucenic, — De la Isus încoace — Ştii bine O parte-a turmei Tale Că n-am cerut răsplată, Ne recunoaştem fraţii Cum n-am cerut dovezi. Legaţi de-acelaşi rit. MIHAI CRUCEANU, N. BUDURESCU, I. M. RAŞCU Din grupul de la Vieaţa nouă, M. Cruceanu se remarcă printr-o delicată tehnică poantilistă, prin care înfăţişa mări de rubin cu vapoare albe, încărcate cu flamanzi, cetăţi edenice cu porţi de aramă, păduri arctice şi ceţoase: Ca-n visuri nebuloase pădurea e de gheaţă, Giganticele-i trunchiuri în palidă splendoare Adorm învăluite în fumul alb de ceaţă... N. Budurescu creiona cu fineţă interiorul modern, salonul împo-dobit cu vase de Gallé încărcate de crizanteme uriaşe, cu pianul în penumbră la care cîntă o “frumoasă arătare”. I. M. Raşcu a evocat (simbolist statornic) provincia, barierele, duminecele, iar acuma, catolic practicat şi rigid, este poetul recluziunii melancolice, al sfintelor bucurii bucolice îngăduite fiinţelor neprihănite, şi intră cucernic în salonul de ţară al copilăriei, depunînd la uşă marea lui “geantă cu volume prăfuite”: În salonul vechi de ţară am păşit ca-ntr-un altar, Sfiicios, copilăria mă privea de prin unghere. Prins de zid, acelaşi ornic urcă-al timpului calvar Şi aceleaşi bibelouri dorm pe-nguste etajere... În acest salon de ţară cu miros uscat de cimbru Ce nepotrivite-s ale traiului cerinţi moderne!... În tăcerea ce-l apasă sorb al veacurilor timbru Şi-ale ornicului clipe răbdătoare par eterne. Am lăsat la uşă geanta cu volume prăfuite, Cu muncite file pline de trunchiate însemnări, Ca să fiu din nou copilul cu privirile-nsorite, Cînd neştiutor de toate alergam spre larg de zări. G. V. BACOVIA G. Bacovia moşteneşte de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, ţinuta de refractar, nostalgia maladivă, “filozofiile” triste şi mai ales tonul de romanţă sfîşietoare, cu complicări estetice, precum audiţia colorată. Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumbră a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urît funebru, monotonie burgheză, tristeţă autumnală: Plouă, plouă, plouă Ce melancolie! Vreme de beţie Plouă, plouă, plouă... Şi s-asculţi pustiul Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele în putrefacţie, sînii surpaţi ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea şi ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care cîntă marşuri funebre de Chopin îşi au originea în Maurice Rollinat. Umiditatea pluvială de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale şi se observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care contaminează tot, un sentiment fizic de insalubritate: Nu e nimeni... plouă... plînge-o cucuvaie Pe-un acoperiş de piatră-n noapte cu ecouri de şivoaie, Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie. Ploaia şi ninsoarea (cu interesante efecte uneori de monotonie acustică) neliniştesc prin durată şi imensitate: Şi toamna şi iarna Coboară amîndouă; Şi plouă şi ninge Şi ninge şi plouă. * În parc ninsoarea cade rar... Ninge grozav pe cîmp la abator... * Eu nu mă mai duc azi acasă — Potop e-napoi şi-nainte, Te uită cum ninge decembre... * Afară ninge prăpădind, Ninge secular... * Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este, Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cînd vîntul hohoteşte-n bulevarde glaciale.. * Ningea bogat, şi trist ningea... Penetraţia umezelii pestetot, atmosfera ceţoasă care înăbuşe, crîşmele umede, murdare, zidurile vechi ce se dărîmă, pereţii uzi şi frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fată îngropată pe ploaie, toate acestea sfîrşesc prin a da “nervi”, prin e exaspera. Atunci, după o fază de prostraţie, simţurile sunt cuprinse de o agitaţie vecină cu demenţa. Poetul zgîlţînă nervos fereastra iubitei ca să-i arate cum plouă cu frunze, bolnavii isterizaţi răcnesc la ploaie, vitele rag, răcnesc şi nebunii şi înnebunesc oamenii normali, cetăţenii delirează, vorbesc singuri pe drum şi rîd în neştire, cuprinşi de un răget intern asemeni osîndiţilor din cercul al treilea infernal care urlă în bătaia ploaiei. Ca supreme condensări ale teroarei de umid sunt de citat Lacustră, halucinaţie a unui diluviu ce izbeşte cu valuri de apă pe adormit: De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngînd... Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scînduri ude, În spate mă izbeşte-un val — Tresar prin somn şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... Şi simt cum de atîta ploaie, Piloţii grei se prăbuşesc. De-atîtea nopţi aud plouînd... Tot tresărind, tot aşteptînd... Sunt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre... şi viziunea apocaliptică a unei ploi negre, de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru... Vibrau scîntei de vis... noian de nergu, Carbonizat, amorul fumega Parfum de pene arse, şi ploua... Negru, numai noian de negru. Bacovia şi-a creat un stil al pateticului, o varietate de satanism, cu punctul de plecare în Rollinat şi în Edgar Poe. El stă singur în cavou, privind sicriele de plumb şi ascultînd scîrţîitul coroanelor, prin parc apar fantome şi trece o pasăre “cu pene albe, pene negre”, strigînd “cu glas amar”, poetul plînge şi rîde sarcastic “în ha, în ha”, sau rîde “hidos”, păşeşte singuratec pe pustiile pieţe, intră în casa iubitei şi-i ordonă să-i cînte un marş funebru. El se duce în grădina autumnală şi se-ntinde ca un mort pe masa părăsită, sau plînge în parcul dezolat, în haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniană, fantastică şi simbolică (într-o poezie excelentă); prin ea cîntă în mii de fluiere toamna, în mijlocul ei, pe masă, arde o făclie, făclia tremură în oglindă, tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri: Odaia mea mă înspăimîntă Cu brîie negre zugrăvită — Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cîntă. — Odaie, plină de ecouri,Cînd plînsu-ncepe să mă prindă; Stau triste negrele tablouri — Făclia tremură-n oglindă. — Odaie, plină de mistere,În pacea ta e nebunie; Dorm umbre negre prin unghere, Pe masă arde o făclie. Odaia mea mă înspăimîntă, Aici n-ar sta nici o iubită — Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cîntă. Cînd se apropie miezul nopţii, cuprins de terori subite la ora satanică, poetul fuge din odaie-n odaie, iar cînd afară “ninge prăpădind”, iubita se aşează la pian şi cîntă un marş funebru, după care faptă cade în delir. Atunci poetul face un gest straniu: plîngînd resfiră pletele iubitei. O altă femeie brună, în mantie neagră, cîntă la clavir, gemînd, marşul funebru al lui Chopin, între făclii, într-un salon gol. Apoi apare în salon o blondă goală, care ia o scripcă neagră şi-ncepe a cînta lugubrul cîntec. A doua poză (în această poezie deloc simplă) este retorica întoarsă, adică sfărîmarea pînă la anarhie a solemnităţii, simulîndu-se pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie, declaraţia absurdă, intervenţia prozaică. Această simulaţie dă naştere unui fel de ermetism care în poeziile din urmă, din exces de naivitate, duc la un manierism insuportabil: . — O! corb!Ce rost mai are-un suflet orb... . Ce vine singur în pustiu — . Cînd anii trec cum nu mai ştiu, . O, corb! . Ce rost mai are-un suflet orb... . . — Chiar! Cu toate acestea poetul e capabil de reînnoire şi e remarcabilă încercarea de folclor în stil ermetic, cu o întîlnire absurdă de mitologii şi geografii disparate, într-un cîntec amestecat şi himeric: Şi parcă mă cheamă, Nimic nu înţelege... De crengi atîrnînd, Şi aş vrea ca să mor Avesalomi gemînd Ca Romulus Rege, Cu plete-ncîlcite... Uitat, legendar... De spaimă mă prind Cuprins de-o furtună Priviri rătăcite, Pierdut să dispar, Şi mintea, de zgomot, Prin codrii Bacăului... BARBU NEMŢEANU, D. IACOBESCU, M. SĂULESCU, LUCA I. CARAGIALE Barbu Nemţeanu (1887—1919) transporta pluviosul Bruges la Galaţi, înlocuind canalul cu Dunărea, dar păstrînd aerul de încetineală a tuturor mişcărilor şi melancolia cheiurilor industriale. Tot el schiţa o poezie scrisă cu creionul, surprinzînd pateticul cotidianului şi al micii provincii burgheze, în care marile simboluri sunt tratate miniatural şi uşor umoristic: O, trenişor de Crasna-Huşi, Locomotiva ta e-un samovar, Iar tu, întreg, pari un tramcar, O jucărie de păpuşi. Cînd dai semnal că pleci, zîmbim cu toţii! Cînd intri-n gară, pufăind, zîmbim... Ades mă mir cum nu te fură hoţii, Atît eşti de infim! Te poate măsura un om cu cotul! Ba, mi se pare, Cît eşti de tren, ai încăpea cu totul Într-un vagon mai mare... Ftizicul D. Iacobescu (1893—1913) colectează din simbolismul francez imaginile potrivite propriei nostalgii, vapoare, porturi, mări polare, goelanzi, parcuri, havuzuri, într-o poezie vaporoasă, presărată cu elemente de “fêtes galantes”, Pierroţi, Columbine, lorzi, misse, menuete, gavote, claviruri, mandoline, ghitare, saloane roz, mov şi gri, într-o atmosferă prea specific franceză, împinsă pînă la evocarea Bourbonilor. Nuanţa personală se iveşte în legătură cu condiţia de bolnav a poetului, în încordarea auditivă la vibraţiile tăcerii, concepute ca un instrument negativ cu coarde, în sensibilitatea la ploaie, în obsesia hemoragiilor, în fixaţiunea morţii pe care o vede ca o deschidere într-un mediu acvatic: Şi morţii reci pe care noi îi credem că dorm În adîncimi de fluvii, de mări şi de oceane, Şi morţii reci pe care noi îi credem că dorm Trăiesc o nouă viaţă într-un ţinut enorm De plante şi mărgeane. Puţina operă poetică a lui M. Săulescu (1888—1916) se caracterizează prin tonul prelung, vizionar, printr-o neagră presimţire a morţii. Săptămîna luminată, dramă într-un act, e copleşită de aceeaşi ceaţă sinistră, plină de sugestii (eroii au, expresionistic, nume generice), fiind vorba de înăbuşirea unui muribund înainte de Înviere pentru ca să poată beneficia de graţia divină hărăzită morţilor din săptămîna patimilor. Luca I. Caragiale (1893—1921) a tradus din Edgar Poe şi a scris multe poezii verbioase, în care se zăreşte uneori senzaţia cosmopolită în felul Valery Larbaud şi Blaise Cendrars. D. CARACOSTEA Critic specializat al simbolismului (afară de poetul N. Davidescu) se prevedea a fi D. Caracostea. După aceea a evoluat în direcţie scientistă, concepînd critica drept o disciplină severă ce trebuie scoasă “din apele diletantismului” prin punerea “în armonie cu cerinţele de adîncire ale specialităţii”. De aceea criticul a aprobat şi adoptat pe rînd orice metodă capabilă de a aduce “pe lîngă adevărata căldură estetică, mai multă lumină ştiinţifică”: gherismul, sociologismul tainian, comparatismul, determinarea prin factorul automatic a “personalităţii”, cronologia interioară tip K. Vossler, metoda genetică într-un cuvînt, şi-n cele din urmă analiza fonologică, derivată din studiile lingvistice ale lui Grammont şi Arta cuvîntului (Wortkunst), a lui O. Walzel. Capitolul XXII ECLECTICII. TEATRUL “FLACĂRA” În 1911 apăru sub direcţia lui C. Banu o revistă săptămînală Flacăra, care avu un mare succes de răspîndire, atingînd patruzeci de mii de exemplare. Succesul se poate explica în parte şi prin faptul că era o publicaţie eclectică ce da consideraţie bătrînilor, dar nu dispreţuia nici poezia nouă. Însă pe aceasta o adopta în formele ei cele mai îmblînzite, evitînd ţinutele pure. Astfel, din simbolism, Flacăra preferă feericul. VICTOR EFTIMIU Sub înrîurirea teatrului de declamaţie şi fantezie fabuloasă al lui Ed. Rostand şi al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplică în Înşir’te, mărgărite basmului romînesc, străduindu-se a-i accentua simbolurile incluse. Alb-împărat îşi mărită fetele, Sorina alege la întîmplare pe Buzdugan şi fuge în noaptea nunţii în căutarea lui Făt-Frumos, care la rîndu-i umblă după Ileana Cosinzeana, pe care o ţine închisă Zmeul Zmeilor. Eroii aleargă unul după altul şi cînd se găsesc încearcă dezamăgiri. Deci basmul simbolizează aspiraţia spre idealitatea erotică. Două din fetele împăratului sunt suflete comune, conformiste. Sorina, Făt-Frumos, Zmeul sunt nişte visători pentru care valoarea idealului stă în inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri în acest basm, însă interpretarea pe care o dă autorul Zmeului e interesantă. Zmeul, văzut ca un demon şi un Barbă-Albastră, reprezintă un soi de solitar, un geniu, năpăstuit de imaginaţia prăpăstioasă a lumii. Valoarea piesei, care rămîne o încîntătoare şi fericită producţie a teatrului nostru, stă în explozia juvenilă de poezie mitică, în maturitatea versificaţiei. Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate spre a nu îngreuia declamaţia. Călin-Nebunul al lui Eminescu, puţin scurs de miere, dar încă păstrînd miresmele, a trecut pe aici. Şi peste tot pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gras de poveste. În stilul popular al lui Creangă şi Eminescu, Alb-împărat are o oratorie sfătoasă de rigă cu suflet ţărănesc, arhaic: — Oaspeţi dragi, Mărită Doamnă, fetelor, cinstită curte, Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte, Număraţi îmi sunt de-acuma bobii vieţii, număraţi! Astăzi, mîine, întîlni-voi pe strămoşii împăraţi! Stăpînind ţinutul nostru în credinţa strămoşească, Rareori îngăduit-am minţii mele să greşească. Rareori supuşii Ţării înălţat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea glasului plînsorilor. Cînd, în timpul nunţii, Făt-Frumos trece pe la curte, împăratul, vesel de băutură, îl întîmpină singur afară şi fără multă ceremonie ţine să ciocnească un pahar cu el. Pe acelaşi Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă, împăratul îi împinge cu mîna şi-i dă afară. Tocmeala apoi între el şi voinicii peţitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveşte existenţa Zmeului e de o rară poezie şi dezvăluirea felului cum se nasc miturile în popor e făcută cu un fin umor, căci spectatorul asistă şi la drama reală a Zmeului şi la urzirea basmului de către ţărani. Cocoşul negru, “fantezie dramatică în şase acte”, este o încercare de a construi ceva asemănător cu Faust al lui Goethe. Evident, V. Eftimiu nu e un gînditor şi piesa nu putea să izbutească în adîncime. Nota esenţială e un fantastic mai mult haotic decît într-adevăr grandios, dar de un farmec fabulos indiscutabil, în stilul Carlo Gozzi şi al lui Cazotte. Lui Verde-împărat i-a cîntat cocoşul negru şi, fatalist, el roagă pe fiii săi Voie-Bună şi voievodul Nenoroc să stea pe lîngă el. Dar Nenoroc ar dori să plece. Prin urmare Voie-Bună e conformistul, Nenoroc este nostalgicul, amîndoi prin puterea fatalităţii. Presimţirea lui Verde-împărat se izbîndeşte, vine Roş-împărat care-l omoară, fiii sunt aruncaţi la închisoare. De acum încolo Voie-Bună face numai lucruri cuminţi, pînă ce se întoarce în patrie şi răstoarnă pe uzurpator, în vreme ce Nenoroc, consiliat de Diavol, devine un geniu al răului, criminal, instigator, sinucigaş. S-a observat incompatibilitatea între fatalitate şi calitatea de om liber a lui Nenoroc, căruia i se dă putinţa să aleagă între bine şi rău. Contradicţia e numai aparentă. Nenorocul e sortit să fie mereu nemulţumit, răzvrătitor căilor bătute. Numai pe el îl poate tenta Diavolul, fără izbîndă deplină şi finală, fiindcă şi experienţa binelui atrage pe voievod. Nenorocul e un Faust parţial, înfăţişînd numai pe solitari, pe investigativi. Adevărata vină a dramaturgului este că a făcut simpatică platitudinea lui Voie-Bună şi odioasă anxietatea lui Nenoroc. Dealtfel meditaţia e umflată de vorbe şi de colori, pierdută în fantastic, goală pe dinăuntru. Piesa se pierde în episoade de fantezie, cum e mascarada cu pretenţii adînci din grădina lui Epicur. Declamaţia e facilă, tremolată, pompoasă, multicoloră, poleită cu felurite calităţi minore, nu fără obişnuitele însuşiri, basmul în total formînd un excelent spectacol, zgomotos şi feeric. În Prometeu, V. Eftimiu a voit să înfăptuiască sobrietatea şi echilibrul teatrului clasic,rămînînd totuşi în limitele dramei ideologice. Prometeu e un umanitarist care se sacrifică pentru o omenire ingrată în care totuşi crede. Către sfîrşitul tragediei el se şi confundă cu Isus. Tocmai această analogie de succesiune între mitologia păgînă şi cea creştină alcătuieşte miezul valabil al piesei. Întors la basm, dramaturgul regăseşte tot farmecul din Înşir’te, mărgărite. Tebaida, Atrizii sunt reluări foarte spectaculoase de teme tragice cu lăudabilă tehnică teatrală, Don Juan reinterpretează pe celebrul erou ca un inamic al fariseismului, cu ironii pentru intoleranţă care aduc aminte de Torquemada lui V. Hugo. Şi tablourile sunt la fel de fastuoase: o cameră neagră cu un catafalc între făclii, o piaţă publică în care Abrahamo Balmaseda ţipă că şi-a omorît fata sedusă de Don Juan, Inchiziţia proiectată pe perdele negre, o curte de mînăstire, un festin cu strigoi. V. Eftimiu a mai scris numeroase piese de teatru, interesante fiecare dintr-un punct de vedere, poezii onorabile, nuvele, basme, romane, acestea din urmă în manieră senzaţională pentru plăcerea publicului şi e de presupus cu intenţii curat comerciale. CATON THEODORIAN Proza lui Caton Theodorian (1877—1939: Sîngele Solovenilor, Calea sufletului, Povestea unei odăi) nu poate să mai intereseze decît pe istoricul literar. Singur dramaturgul supravieţuieşte şi numai prin Bujoreştii, care e una dintre cele mai bune comedii romîneşti. S-ar părea că piesa tratează conflictul dintre aristocraţie şi burghezie, ca în teatrul lui E. Augier. Un bătrîn boier, Fotin Bujorescu, pierzînd pe unicul său băiat, nu mai voieşte să-şi căsătorească fata cu un Cărbu-neanu oarecare, fiu de oameni simpli. El arată ginerelui prezumtiv portretele strămoşilor şi-i declară că înţelege să-şi perpetueze spiţa. În fond, bătrînul Fotin n-are nici o repulsie de mezalianţă. Pe el îl munceşte un sentiment mai profund: dorinţa de mîntuire prin procreare. Fotin se mulţumeşte cu veşnicia în ordinea carnală, ba chiar numai cu aceea, fictivă, a numelui, fiind providenţialist cu privire la familie, ca mazziniştii în privinţa naţiei: “Dumnezeu vrea ca neamul Bujoreştilor să nu se stingă”. Lui Cărbuneanu i se cere să-şi schimbe numele în acela de Bujorescu, şi cum tînărul refuză, e găsit un spiţer cu acest nume. Spiţerul, rugat de fată, care dăduse bunurile sale lui Cărbuneanu, consimte la o căsătorie-formalitate. Copilul nu e al lui şi el suferă, căci îşi iubeşte nevasta. În sfîrşit lucrurile se află, nobleţa de suflet a spiţerului e lăudată şi căsătoria devine efectivă. Prezenţa lui Amos Bujorescu, spiţerul, care sub aerele lui sasistite ascunde un spirit fin şi o inimă neprihănită, trezeşte un rîs cordial. Pentru întîia oară Galuscus şi Chicoş Rostogan sunt reabilitaţi şi interpretaţi cu omenie. Deşi dialogul e presărat cu banalităţi şi dulcegării poetice, piesa toată e armonioasă şi cu aer definitiv. ALŢI DRAMATURGI Comediile lui V. Al. Jean (Ce ştia satul, Lacrima etc.), de obicei într-un act, sunt spirituale, susţinute pe o conversaţie delicată, un fel de proverbe mussetiene cu probleme morale. Industria teatrală a lui A. de Herz (1887—1936: Păianjenul, Bunicul, Mărgeluş etc.) s-a putut remarca temporal doar printr-o anume încordare scenică. “Păianjenul” e o văduvă onestă (virgină) care ţine să treacă drept depravată, izbutind a impune (pirandellism precoce) o altă imagine despre sine decît realitatea. “Bunicul” e un alt marchiz de Priola, căruia bătrîneţea îi împuţinează succesele şi care se consolează cu emoţiile paterne. Al. Florescu, Ion Miclescu, M. Polizu-Micşuneşti, Emil Nicolau, C. Rîuleţ erau pînă în 1916 furnizorii oficiali ai teatrului. Ei sunt azi uitaţi. Dar Zaharia Bîrsan mai colectează succese teatrale cu Trandafirii roşii, poveste zaharată, deşi decentă, a unui Zefir care îşi sacrifică sîngele spre a înroşi trandafirii destinaţi unei Liane. Îl imită mai tîrziu, cu vulgarităţi, I. C. Aslan în Odinioară. MIHAIL SORBUL Piesa lui Mihail Sorbul care a stîrnit la întîiele reprezentaţii o vie discuţie e comedia tragică Patima roşie, remarcabilă prin siguranţa tehnică, repeziciunea acţiunii, simplificarea personificaţiei. Sunt numai cinci eroi (Sbilţ, Castriş, Rudy, Tofana, Crina), care vin mereu pe scenă şi au toţi un rost fundamental. Acţiunea e limpede formulată în trei acte. Castriş, student bogat şi om de treabă, vesteşte pe concubina lui Tofana că are învoirea de a o lua în căsătorie. Tofana (pretenţii de intelectuală, aspiraţii de femeie) refuză. Rudy, cuceritor ieftin, se mută în aceeaşi casă, iar Tofana îi sare de gît aproape numaidecît. Rudy, care plictisit de viaţa lui uşuratică ar voi să se căsătorească cu Crina, fuge de ea. Tofana îl împuşcă. În cîteşitrele actele cortina cade bine pe cîte o replică memorabilă. Psihologia e schematică, fireşte, cum se şi cuvine în teatru. Sbilţ e mefistofelul piesei şi latura comică, un sarcastic parazit, filozof cinic şi istoric al familiei. El înveseleşte pe spectatori prin aforismele lui moderat paradoxale. Tofana e mai puţin intelectuală cît femeia fascinată de prestigiul cuceritorului profesional şi jignită de rezistenţa lui. Factorul ereditar, patima roşie, adică a vărsării de sînge (strămoşul a fost hingher) motivează exterior un gest de răzbunare, suficient în sine. Rudy ar fi un banal cuceritor dacă n-ar înfăţişa un accident neprevăzut în carieră. El a dat de o femeie superioară lui intelectualiceşte şi mai ales de o pasionalitate morbidă. Cuceritorul devine victimă. Prin acest schematism substanţial şi prin rotunditatea tehnică, Patima roşie se va citi şi reprezenta oricînd cu mari satisfacţii estetice. Versificaţia trudnică şi dealtfel mai mult grafică, deşi cu încercări lăudabile de arhaizare, îngreuiază mişcarea din Letopiseţi, dramă istorică în cinci acte, ce suferă dealtfel de o încetineală structurală. Ideea este originală, mai nimerită într-o epopee. Ion-vodă cel Cumplit e trădat de boieri; toţi laolaltă, domn şi supuşi, suportă fatalitatea istorică a ţării. Sub raportul teatral piesa suferă de prea multă maşinărie scenică. Dezertorul e o piesă vie, ocazională, care foloseşte în chip original mediul mahalagesc pentru un eveniment sublim. A doua tinereţe (istorie dramatică a unui sexagenar exasperat de nevastă, trăind o clipă de fericire cu o tînără Assunta) are un dialog viguros şi o violenţă de gesturi justificată prin decorul napoletan. Comedia are însă un aer de lucru factice şi stilizat în sensul grotesc şi baroc al pieselor lui Crommelinck. Alte piese ale lui M. Sorbul sunt sau neînsemnate sau insuficiente. Toate poartă titluri de senzaţie, promiţînd mai mult decît dau Romanele (O iubeşti?, Mîngîierile panterei) sunt sub orice nivel. PROZATORI ŞI POEŢI N. N. Beldiceanu (1882—1923) şi-a umplut opera în proză, moldovenizînd fără savoare, cu “chipuri de la mahala”, tratînd subiecte mărunte şi despre lume refractară: o fetiţă persecutată, o alta sedusă de un căpitan, păsări de ogradă îmbătate cu vişine din vişinată. I. C. Vissarion din Costeşti prezintă ţărani munteni fără simţ moral, în stare continuă de delicvescenţă. I. Dragoslav (1875—1928), fălticenean, era mai interesant personal ca boem de origine ţărănească decît prin literatura lui limbută, adulterînd teme caragialiene, sadoveniste etc. Al. Cazaban stă tematic în raza lui Sadoveanu (vînătoare, compătimire pentru sălbăticiuni, vădane enigmatice) şi e un foiletonist cu repeziciune de condei şi muşcătură sarcastică. Romanele lui V. Demetrius au intenţia de a zugrăvi păcatele societăţii romîneşti. Poeziile aceluiaşi (Canarul mizantropului) sunt corecte şi cîntă, cu mult din Traian Demetrescu, viaţa proletară, în profesii ce formează pitorescul provinciilor (dogari, tăietori de lemne). Radu Cosmin vede Bucureştii ca o Sodomă în romanul Babylon şi veştejeşte societatea romînă în satire vehemente, fără valoare. Horia Furtună a scris poeme multicolore în tradiţia Macedonski. Balada lunii, cea mai remarcată, e o desfăşurare de decoruri selenare în genul feeric şi de calambururi de imagini, agreabile: În straie albe de hermină Şi că pădurea fermecată Pe codrul negru şi sihastru De ochiul tău, — pornind încet, Pari, sub povara de lumină, Se-apropie halucinată Că împietreşti în cerc albastru, Ca o pădure de Macbeth. Poetul s-a ispitit să facă, după V. Eftimiu, basm dramatizat (Făt-Fru-mos, Păcală), cu vina capitală a limbuţiei. Poezia lui G. Talaz e cogitativă în aparenţă şi simbolistă în fond, făcîndu-şi din cîteva imagini: “mugurii”, “mlaştina”, “spinul”, “călătorul”, “scorbura”, “frunza”, “malul”, cifruri cu corespondent în universal. UMORIŞTII Caragiale, Teleor, Bacalbaşa creară o tradiţie a umorului, ce îngădui lui D. Anghel şi lui St. O. Iosif să se dedice genului vesel. Viaţa romînească primi cronicile lui G. Ranetti (1875—1928) fără a socoti că se coboară. G. Ranetti, om cu fineţă, care dădu cunoscutei Furnica un nivel ce n-a mai fost atins de nici o revistă umoristică, era un “moftolog” bine dispus. El debita miticisme cu aer de pince-sans-rire şi compunea poezii franceze din idiotisme romîne traduse vorbă cu vorbă: Capitolul XXIII ROMANCIERII LIVIU REBREANU Nuvelistica lui Liviu Rebreanu (1885—1944), fără a da indicaţii asupra valorii de mai tîrziu a romancierului, prevestea totuşi un observator al proceselor sufleteşti obscure, aproape bestiale (“răfuieli” fioroase, iubiri crîncene de pungaşi, blazări burgheze rezolvate în bătăi). Ion este epopeea, mai degrabă decît romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric. Ca şi în Mara lui Slavici, eroii nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei şi generaţiei. Precum Achile şi Odiseu reprezintă, respectiv, criza erotică şi războinică şi intrepiditatea matură. Ion e simbolul ţărănimii care vrea pămînt dintr-un instinct puternic de apărare. Noţiunea de ambiţie e prea complicată pentru cazul său. Actele lui Ion au aerul unor efecte ale deliberaţiei şi nu sunt de fapt decît viclenii ale unei fiinţe reduse. Ion seduce pe Ana ca să silească pe viitorul socru să-i dea pămînt, negîndindu-se totuşi să treacă peste simpla făgăduială la constrîngerea unui act dotal. Evident, socrul îl chinuie cu îndărătniciile lui. Purtarea lui Ion faţă de Ana e josnică, nu însă cu mult în afara concepţiei ţărăneşti. În societatea rurală femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. O dată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la ţară, nu. Şi structura celorlalţi eroi este epopeică, adică întemeiată pe momente din eternul calendar uman. Herdelea, învăţătorul, e tatăl umil şi prudent în interesul creşterii progeniturii, d-na Herdelea e mama, impulsivă, nesocotită, cu repulsie de ideile generale. Laura e fata de măritat întîi, Ghighi fata de măritat pe urmă, Titus, în conflict temporar cu generaţia părinţilor, nu-i decît tînărul în căutarea rostului în viaţă care va repeta în curînd cazul tatălui. Laura a trecut prin criza idealistă, dezamăgită s-a căsătorit cu un altul, pentru a cădea în orgoliul casnic. Ghighi reia întocmai aceleaşi ipostaze ale fetei de toate zilele. Tot romanul, cu toată aparenţa de scriere stilisticeşte cam trudnică, impune prin marele ton festiv cu care cîntă naşterea, nunta, moartea, semănînd în linii generale cu Hermann şi Dorothea. Ion e o capodoperă de o măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american. Cu Răscoala romancierul a înţeles să continue epopeea rurală în teritoriul vechiului regat. Acum individul Ion (de altfel un simbol) e înlocuit prin gloata anonimă. Tot ce priveşte viaţa sufletească a omului de oraş complex (boieri, oameni de lume, femei fine) este insuficient. Lucrurile se schimbă cînd este însă vorba de ţărani văzuţi în masă. Scriitorul redevine genial. Cam tot volumul întîi, luat în sine, este fără interes. Prin el se pregăteşte însă încet mişcarea grozavă ce se apropie. Frazele, considerate izolat, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, cîteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării. Teroarea surdă, colbul de răzmeriţă, întunecarea apocaliptică sunt pregătite în timpuri lungi şi măsurate, cu un efect epic considerabil. Epopeea debutează încet ca un cer înnorat, devine bubuitoare spre mijloc, apoi se rezolvă. Misterul existenţei epice nu stă în observaţie, ci în durată. Nici aici scriitorul nu observă individul rural. Eroul cărţii este ţăranul colectiv cu psihologie de gloată, în fundul căruia mocnesc instinctul de pămînt, nemulţumirea ancestrală. Izbucnirea se produce repede, în termeni ilogici, mitologici. S-ar putea observa că autorul pune oarecare complăcere în scenele de violenţă (violuri bestiale, stîlciri, sugrumări, evirări, spînzurări, împuşcări), ceea ce înseamnă că el trăieşte mai ales impulsia instinctuală pe care o rotunjeşte epic. Un interesant roman psihologic este Pădurea spînzuraţilor, pregătit printr-o nuvelă Catastrofa. El analizează criza unui suflet mediocru în luptă cu o dramă peste puterile sale. Apostol Bologa, romîn ardelean şi ofiţer austriac, nu ştie să opteze pentru o atitudine: să fie soldat credincios ţării austro-ungare sau naţionalist şi bun romîn. El oscilează luptînd fără ardoare şi cere doar mutarea cînd e adus pe front romînesc. Eroul din Catastrofa, fiinţă primară, încurcată în regulamente, trage pur şi simplu în conaţionalii săi. Bologa, fără a avea exaltări naţionale, ar dori să evite cazul supărător. El dezertează prea tîrziu, e prins şi primeşte spînzurarea ca o izbăvire de chinurile sale de om mic. Cazul lui Bologa e complicat cu elemente ereditare, transpus într-un limbaj de un misticism profetic, cu o puternică sentenţiozitate ibseniană, ceea ce măreşte impresia de obscuritate cazuistică. Cu aceleaşi intenţii psihologice, Ciuleandra e o nuvelă onorabilă, rece, urmărind izbucnirea fatală a nebuniei la ultimul exemplar al unei familii aristocratice. O paralelă cu cazul Lantier din La bête humaine de Zola se poate face. Cu Adam şi Eva Liviu Rebreanu a încercat un fel de poem metafizic asemănător cu Avatarii faraonului Tlà, avînd ca temă transmigraţia a doi prototipi (bărbat-femeie) prin şapte ipostaze fenomenale pînă la trecerea în lumea duhurilor pure. Pe rînd trec prin faţa noastră India, Egiptul, Babilonul, Roma, Evul mediu, Franţa revoluţionară, Romînia contemporană. Arheologia e meritorie, fără coloristica lui Th. Gautier sau a lui Flaubert. Scenele crude (jupuiri de viu, gîturi străpunse de săgeţi, siluiri publice, masacrări sinistre) sunt şi aici specialitatea scriitorului devotat sufletului bestial. În scrierile următoare Liviu Rebreanu lasă să se vadă oarecare dezorientare. Jar, romanul-poem al fetei seduse, Gorila, studiu al vieţii politice, Amîndoi, istoria poliţistă a unei servitoare criminale, sunt de un interes artistic minim. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU După o producţie de pagini de jurnal vaporoase, interesante pentru psihologia şi mai ales fiziologia femeii, Hortensia Papadat-Bengescu s-a dedicat unei serii de romane “proustiene”. Oricît s-ar zice că nu femeia e cea mai indicată pentru observaţia obiectivă, Hortensia Papa-dat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decît orice alt romancier, ceea ce se explică prin chiar condiţia feminină. Scriitoarea crede în valorile sociale, le trăieşte şi le scrutează, se coboară la acel infinit mic care e marea materie a romanului. Respectul pentru lumea convenţională o face să dea importanţă societăţii snobe, apro-piindu-se astfel de formula intimă a romanelor lui Proust care transcriu vieţile consumate în nimicuri mondene, tragediile imperceptibile ale salonului. Prin definiţie, astfel, Hortensia Papadat-Bengescu scrie un roman curat orăşenesc, consacrat exclusiv proceselor inutile ale unei clase scutite de problemele aspre ale existenţei. Eroii sunt bogaţi. Încolo, lăsînd la o parte buna poziţie observatoare, literatura scriitoarei respiră adînc feminitatea. Se constată în ea întîi oroarea de promiscuu şi degenerat, de unde o galerie întreagă de schilozi fizici şi morali (paralitici, isterici, gemeni, hibrizi, copii nelegitimi). Caracterologia e înlocuită cu examenul sanitar. Eroii sunt bine născuţi sau degeneraţi, sănătoşi ori bolnavi. Boala îndeosebi e climatul în care trăiesc personagiile, şi locul predilect de desfăşurare — sanatoriul. Congestia cerebrală, neurastenia, septicemia, tuberculoza, cancerul, ulcerul stomacal, anemia pernicioasă, iată cîteva din maladiile în jurul cărora se încheagă intrigile. Cel mai bun roman rămîne Concert din muzică de Bach, tablou al unei societăţi în mers spre perfecţia aristocratică, deocamdată numai în faza snobismului, ai cărei exponenţi tipici sunt prinţul Maxenţiu şi Elena. Maxenţiu, tuberculos, suferă de o dramă foarte particulară. Nu se teme de boală, în gravitatea căreia nu crede. El e plictisit de teama descalificării pe care i-ar putea-o aduce în lume o suferinţă atît de proletariană. Elena e înnebunită de protocol. Ea pune la cale un concert din Bach, în locuinţa ei, la care nu vor lua parte decît invitaţi selecţi. Toată activitatea ei se reduce la pregătirea concertului şi redactarea listei de invitaţi. Drumul ascuns tratează un alt aspect de mondenitate. Toată lumea “bine” din roman merge să moară în sanatoriul doctorului Walter. Aci sfîrşesc Lenore, de cancer, şi Drăgănescu, de cord. Aristocratismul doctorului Walter, colecţionar de artă şi organizator de recepţii, stă în aparatura rece şi exactă. Sanatoriul funcţionează în lux, tăcere şi regularitate cronometrică şi mai ales cu înlăturarea oricăror semne de suferinţă umană. Pateticul este eliminat ca impur. Decesurile se petrec în taină, mascate de recepţiile de gală. Doctorul are o musculatură facială impenetrabilă, hotărîrile lui sunt sugerate politicos şi iritaţia nu e niciodată exteriorizată. Relaţiile între el şi Lenore sunt diplomatice. Toată existenţa familială e un joc de aluzii, de subînţelesuri, de audienţe şi formalităţi, de mici gesturi semnificative. Elena, vrînd să se despartă de Drăgănescu, nu găseşte formula decentă spre a-i face intimaţia. Atunci pleacă sub un pretext firesc în Elveţia, de unde începe cu soţul un duel subtil de scrisori cu o tactică şi un protocol atît de exagerate, încît impulsiunile sunt omorîte de convenienţe şi soţii nu pot să decidă oficial ceea ce în faptă s-a petrecut de mult. Această lume e uşuratecă. Lenore, din pudoare feminină, nu destăinuie d-rului Walter suferinţa ei. Cînd boala este evidentă, nu-şi dă seama de gravitate şi se pierde în frivolităţi, încărcîndu-şi patul de sanatoriu cu dantelării, cu cutii. Walter suportă dezagregarea Lenorei şi moartea ei cu o impasibilitate perfectă. Totul se petrece după normele exacte ale sanatoriului, fără întîrzieri, fără dezordini sentimentale. Walter e un artist în a notifica economic o ştire rea, evitînd supărătoarea mărturisire şi provocînd diplomatic ideea în chiar mintea celui interesat. Elena pierde în sanatoriul Walter pe mamă-sa, Lenore, şi pe soţul ei Drăgănesu, însă e atît de îngheţată de oficialitate mondenă încît pare să preţuiască bunul-gust al celor doi de a fi murit într-un loc convenabil. Logodnicul încearcă studiul vieţii de mahala, în care autoarea nu are nici o competenţă. Tema însă e originală şi bogată în posibilităţi. Un tînăr provincial, venit la Bucureşti cu intenţia de a se împinge în lumea mare chiar prin mijlocirea unor femei de moravuri dubioase, cade victimă credulităţii lui şi-şi descoperă totdeodată un suflet bun care îl face infirmierul neprevăzut al unei bolnave de ulcer stomacal. Rădăcini e romanul, inform şi lung, al crizelor intime feminine, de natură fiziologică, insatisfacţiuni erotice, încetări ale funcţiunilor. Ceea ce înstrăinează, şi pe nedrept, pe mulţi de literatura Hortensiei Papa-dat-Bengescu e stilul prolix şi chiar agasant, stil de conversaţie în definitiv, potrivit materiei. HENRIETTE YVONNE STAHL O nuvelă a Henriettei Yvonne Stahl, Mătuşa Matilda, se remarcă prin poezia lucrurilor îmbătrînite, a rochiilor demodate, a oglinzilor ce nu se pot curăţi fiindcă înlăuntrul lor “s-au împăinjenit imaginile”. Alte scrieri, Voica, Steaua robilor, apărute unora ca dovezi ale unei puteri excepţionale de analiză nu ating intenţiile, care în general se rezumă la propoziţia că femeia are dreptul să-şi caute fericirea chiar printr-o desăvîrşită libertate sexuală. CAMIL PETRESCU Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat, în marginile permise de gen, duşman al caracterologiei clasice şi fixe. Bergsonian şi proustian, înţelege să cultive fără stînjenire “fluxul amintirilor” şi, gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii, mergînd pînă la a compune în corecturi şi a dubla textul cu note în subsol. De aceea admiră pe Proust: “Corecturile lui Proust, despre care a apărut un volum întreg, sunt într-adevăr turburătoare”. Romanele nu le scrie romancierul. Acesta apelează la eroi “fără talent”, rugîndu-i să povestească “net, la întîmplare, totul ca într-un proces-verbal”, sau colectează scrisori. Fireşte, documentele sunt numai simulate. În fond, trecînd peste acest aspect tehnic, Camil Petrescu e un misogin şi un inadaptat erotic, transcriind în pagini pline de vervă sarcasmul său de învins sentimental. Interesul este interior. Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război îşi face despre femeie o imagine irealizabilă. El ar dori-o şi frumoasă şi capabilă de speculaţia filozofică, de aceea exclamaţiile soţiei “Uf... şi filozofia asta” îl exasperează şi se încearcă a-i face în patul conjugal o mică Einführung în metafizică, vorbindu-i despre eleaţi şi heraclitieni. Soţia se arată (efect mai mult al antipatiei scriitorului) nefilozoafă, geloasă, înşelă-toare, lacomă, seacă şi rea. Observaţia morală obiectivă nu-i din cele mai acute. Totuşi figura lui Tănase Vasilescu Lumînăraru, omul care nu ştie să scrie şi care poartă ochelari ca să evite infirmitatea de a nu înţelege slova scrisă, izbutind cu toate acestea a-şi cuceri o bună poziţie în viaţă, reprezintă o frumoasă intuiţie. Valoarea reală a romanului e de a fi o proză superioară. Un om cu suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar şi naiv, cu inocenţe de poet, vorbeşte despre dragostea lui, despre femeie, aşa cum o vede el, despre oameni, despre naşterea pămîntului din haos etc., şi din acest monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viaţă sufletească, indeterminată dar reală, un soi de simfonie intelectuală care încîntă prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice. A doua parte a romanului, tratînd despre război, superfluă, dacă privim lucrurile epic, este remarcabilă prin viziunea personală a luptei. Campania e concepută ca un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. Camil Petrescu este aici un mare prozator. Ridiculizarea eroicului (neconvingătoare) e împrumutată de la Stendhal. Soldaţii se ascund sub podeţe, de frică, traşi de picioare de ofiţeri, un rănit cu intestinele scoase afară salută amical pe un prieten, în culmea zăpăcelii un plutonier adună oamenii şi le ţine un discurs despre patrie. Oricum, asemenea momente vii dau asupra misterului uman o privire scurtă şi profundă. În Patul lui Procust preocuparea de metodă e maximă. Oroarea de “artă”, de compus se condensează în pagini ce multora par prolixe, făcute din scrisori, comentarii, note, tăieturi din jurnale, documente “autentice” în fine, care dau “o impresie unică de trăire adevărată”. Adevărata izbîndă tehnică e de caracter dramatic. Fred Vasilescu, neînveşmîntat, în patul Emiliei, actriţă mediocră şi ex-amantă a sinucisului poet Ladima, citeşte scrisorile poetului oferite de Emilia, care comentează din cînd în cînd lectura. Este aici un joc subtil, aproape genial, de a parte teatral, fiecare comentînd cu ochiul către cititor faptul şi dovedind disparitatea punctelor de vedere. Iar din toate aceste glasuri (glasul din scrisoare, comentariul lui Fred, comentariul Emiliei) se desprinde pe încetul o turburătoare dramă, aceea a lui Ladima, gazetar onest şi fără noroc în dragoste, iubind o femeie plată şi rămînînd neînţeles. Astfel Ladima se zbate, în scrisoare, să facă bună atmosferă în presă Emiliei ca actriţă, Emilia aminteşte tare de “creaţia” ei şi de invidia colegilor, iar Fred îşi aduce aminte, ţinînd-o în braţe, de insuficienţa ei artistică. Înainte de a scrie acest roman, Camil Petrescu compuse teatru, care avu succese şi reversuri, deopotrivă motivate. Suflete tari ar dori să demonstreze spectatorului cult că sunt unele situaţii aşa de inerente vieţii, încît poţi intra în ele fără a plagia cărţile ce le ilustrează. Andrei Pietraru procedează faţă de Ioana, fiica boierului Mateiu Boiu, cam la fel ca Julien Sorel, fără a fi citit Le rouge et le noir. Încheierea e patetică. Surprins de Ioana într-o situaţie suspectă, Andrei cere să fie crezut pe baza ameninţării că se va sinucide, şi fiindcă Ioana nu crede, eroul se împuşcă într-adevăr. Manieră de a demonstra un caracter forte. La drept vorbind piesa, foarte merituoasă, repetă idei din Bujoreştii lui Caton Theodorian, năzuinţa de a se salva prin progenitură a unui boier. Mioara, apărată cu înverşunare de autor, e o piesă slabă, care, misogină şi ea, ţine să arate gradul de perversitate al unei femei. Mitică Popescu, comedie puţin mai sprintenă, se sileşte a defini pe bucureşteanul “Mitică”. Mult mai dinamic e micul Act veneţian, repetînd în costumaţie situaţii din Patima roşie. Cellino, soi de Rudy, trece prin sudorile morţii din cauza ferocităţii dragostei Altei, care-şi ucide soţul, un fel de Castriş, sub ochii lui, spre a evita scena indignării maritale. Dar cea mai profundă operă este Danton, probabil nereprezentabilă din cauza lungimii ei. Piesa e înţesată cu paranteze care sunt, luate în sine, excelente portrete şi analize ale psihologiei de moment. Grija autorului e de a stinge melodramatismul firesc al unor eroi de revoluţie, de a scoate efecte de umanitate din faptul diurn şi din valoarea intrinsecă a evenimentelor. Mai ales complexitatea oamenilor Revoluţiei, amestecul de fanatism şi frică, de ingenuitate şi intrigă, de milă şi ferocitate, este cu atenţie studiată. Danton e un burghez bonom, soţ bun, politician ferm, fără şovăiri sentimentale, dispreţuind formalismele şi paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism, care trece în chipul cel mai firesc de la pescuit la lupta în Convenţie. Totul e plin de adevăr sufletesc, de cea mai rară pătrundere. Danton apare la începutul piesei cu şervetul la gît, ieşind din sufragerie, în această ţinută sunt puse la cale întîmplă-rile istorice ale Revoluţiei. Nevasta lui Danton leşină în aşteptarea loviturii. Danton, întorcîndu-se biruitor, pică de somn şi întreabă casnic: “Ce-i asta?... De ce nu mi-aţi făcut patul?” În plină încordare ministerială, el are timp să-şi aducă aminte că era odată pasionat de Shakespeare şi să răsfoiască o ediţie. La Arcis sur I’Aube Danton prinde crapi, dă sfaturi la bucătărie, joacă trictrac cu un Laboulot. Şi în tot acest timp mintea lui, obsedată de Franţa, e frămîntată de vaste probleme. Lirica de război a lui Camil Petrescu cultivă cu virtuozitate apocalipticul. Ea e vizionară şi teroristă. Războiul apare monstruos, universal, hotărît de trîmbiţi divine. Coloana e o turmă de vite, bordeiul o mare bestie strivită, priveliştile sunt crispate, halucinante. Starea de spirit e pînda, aşteptarea dementă. Poetul a aplicat această plastică şi în vederea unei poezii de idei, cu interesante sugestii. IONEL TEODOREANU Deşi înrîurită în chip vădit de Jules Renard, Anghel, Delavrancea (poate şi de Meredith), literatura lirică şi imagistică a lui Ionel Teodoreanu, trăind aproape exclusiv din evocarea vîrstei infantile, rămîne foarte personală prin tinereţea ei autentică şi prin extraordinara memorie a copilăriei. Ciclul La Medeleni organizează în forme mai obiective datele din primul volum, Uliţa copilăriei. Prima parte se intitulează Hotarul nestatornic, ca spre a sugera indeciziunea sufletului infantil, întrucît copilul se naşte fără o constiinţă limpede de sine şi fără noţiunea realului, graniţele dintre Eul lui şi Non-Eu nefiind încă trase. Copiii n-au caracter şi nu pot intra decît într-o tipologie temperamentală, ale cărei două prime categorii sunt cele două sexe. În drumul spre diferenţiere, ei îşi exercitează prin joc funcţiunile de mai tîrziu. Dîndu-şi seama că e o existenţă aparte în univers, Dănuţ începe să încerce sentimentul vanităţii, să aibă gravitatea individului care luptă, orgoliul viril. El visează că un sultan fură pe Olguţa şi pe Monica şi el le scapă din mîinile tiranului, după care ispravă cele două fete “îngenunchează şi-i sărută mîinile”. La fete se conturează armele feminităţii. Monica e languroasă, plină de sentiment, şi se lasă trasă de coade în chipul cel mai ispititor. Olguţa, dimpotrivă, îl distruge pe sălbaticul Dănuţ prin “buna creştere”. Copiii încep a avea simţul demnităţii şi pretind a fi crezuţi pe “cuvîntul lor de onoare”, capătă simţul proprietăţii şi cu el posesivul (“Ce cauţi la mine în odaie?”...), disociază noţiunile şi experimentează cuvintele, devin didactici, epici. Fetele, mai precoce, anticipează prin mimetism viaţa adultă. Olguţa comandă “o cafea”, are “insomnii” sau e “bine dispusă”. O dată cu funcţiile sufleteşti se dezvoltă trupul. Copiii au poftă de mîncare, sunt lacomi şi anume voluptăţi tactile sunt indiciul unei cenestezii sporite. Olguţa se suie pe divan şi face tumbe, mişcă degetele de la picior făcînd mare haz de ele şi se bate la tălpi. Totdeodată, neajunşi la determinarea universului obiectiv, copiii sunt animişti, confundă realul cu irealul, au spaime surde, teroare de strigoi şi de balauri, vise cu apariţii de îngeri şi metamorfoze. Dănuţ se teme ca tras de zmeu să nu se înece în văzduh. În volumul întîi metaforele sunt dozate cu sobrietate şi apar aproape numai ca sublinieri ale vitalităţii. Zahărul de gheaţă se prezintă ca “ceţoasele diamante înşirate pe sfoară”, din cantalupul tăiat “ca dintr-o besactea orientală” curg “şiraguri blonde şi roşcate”, zmeul ţinut de doi ţărani e “arestat”, sfoara lui “curge spre cer”, iar cerul toarce înăbuşit, trenul la orizont e “un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat”, clanţa uşii trîntite descarcă un foc de puşcă, ciorile speriate izbucnesc “carbonizînd livada şi cerul, cu o explozie de negru sonor”, ochii Olguţei sunt negri “ca două capete de rîndunică ieşite din cuib”. Prin adînca incursiune în sufletul copilăresc, prin atmosfera de fericire şi prin prospeţimea recepţiei, Uliţa copilăriei şi întîiul volum din La Medeleni sunt opere de valoare durabilă şi adevăratele înfăptuiri ale scriitorului. Din prejudecăţi epice unii au preferat pe celelalte două următoare din La Medeleni, care se întemeiază, ca şi Emile de J. J. Rousseau, pe un program pedagogic de aplicat în cazul lui Dănuţ. De pe acum încep să supere locvacitatea şi bombasticul, clocotul de cuvinte, verbozitatea monstruoasă, prolixitatea. Dar oricum, veselia aceea clamoroasă, sensuală, suavă cîteodată, mai adese grotescă, e şi ea expresia unei faze a copilăriei. Portretele temperamentale şi fiziologice ale suavei Monica şi artemidicei Olguţa domină volumul III printr-o prezenţă simpatetică. De acum încolo producţia lui Ionel Teodoreanu pierde din importanţă prin repetiţie, monotonie şi perseverenţă în nişte metode ce devin erori de la o anume limită. Liric prin definiţie, romancierul îşi alege subiecte pentru care nu posedă nici o aptitudine şi cultivă o “poezie” care apare ieftină, lipsită de propulsiunea tinereţii autentice. Încercările de fantastic sunt cele mai aproape, teoretic vorbind, de mijloacele scriitorului. Totuşi în Turnul Milenei se face abuz de monstruos şi lugubru. Abia Golia cuprinde cîteva interesante colori groteşti pe tema unui azil de bătrîne, supravegheat de un Quasimodo ghebos, “spîn şi palid ca scopiţii”, cu “mască morbid mongolică, dominată de o frunte ţuguiată, creaţă”, cu mîini ca nişte “lăbuţe de liliac”, la picioare “cu tocuri femeieşti, din cale-afară de înalte”. Aci sunt plafoane cu belciuge sinistre şi clopoţelul are răsunetul “acelor clopote care vestesc în Evul mediu trecerea leproşilor”. În majoritatea romanelor se descoperă două idei obsedante: fie separaţia morală între Moldova şi Muntenia, dînd naştere de pildă la conflicte de ordin casnic, fie dreptul la confort sufletesc al bărbatului, îndeobşte scriitor. Bal mascat, Fata din Zlataust, Crăciunul de la Silvestri, Lorelei, Arca lui Noe, Secretul Anei Florentin, Fundacul Varlamului, Prăvale-Babă, Tudor Ceaur Alcaz, Hai-Diridam nu adaugă nimic valabil peste seria La Medeleni. În ultimul roman găsim totuşi graţioase versuri. C. STERE Fiind împiedicat de anume considerente să-şi publice memoriile direct, C. Stere (1865—1936) le-a romanţat falsificîndu-le şi parţial trivializîndu-le într-o parte din volumele seriei În preajma revoluţiei. Totuşi însuşirile de romancier nu lipseau lui C. Stere. În moduri vetuste, într-un limbaj cam jurnalistic, cu maniere din Gogol, Dostoievski şi Tolstoi, scriitorul dovedeşte, cu toată dilataţia verbală, explicabilă şi prin faptul că-şi dicta romanul, un simţ just de viaţă. Întîiul volum (Smaragda Theodorovna) este monografia, schematică, a unei familii basarabene de modă veche. Iorgu Răutu din Năpădeni, om matur, stîngaci, veritabil hobereau, se însoară cu o fată de cincisprezece ani. În căsnicie Iorgu se arată înţelegător, prea dedat însă acţiunii de procreare. Soţia de cincisprezece ani îşi începe lunga carieră maternă cu o scurtă criză de adaptare în care e pe punctul de a avea o aventură cu un ofiţer polon. Înainte ca aventura să se prefacă în adulter, Smaragda află că un copil îi e pe moarte. Tot fondul ei înnăscut de bigoterie iese la suprafaţă, Smaragda se acuză de păcate mortale, devine rece, austeră, procreatoare şi prudă şi pune în subordine toată familia în frunte cu Iorgu Răutu. Subiectul este excelent, mai mult balzacian decît rusesc. Volumele II, III, cu intriga factice, menită a scoate în evidenţă educaţia democratică a eroului, sunt mai puţin atrăgătoare. În schimb volumul IV ne pune în faţa unui extraordinar prozator al geologicului. În zugrăvirea aglomerărilor umane siberiene, a coloniilor de surghiuniţi, a societăţii locale, Stere are ceva din siguranţa de trăsături a lui Gogol. Un sentiment imens de straniu cuprinde pe cititorul european înaintea acelei societăţi pierdute în solitudine, mimînd însă viaţa occidentală, avînd bibliotecă şi lachei. Tot ce priveşte aşezările primitive cu enigmatica lor consti-tuţie instinctuală este de o mare poezie sociologică. Convoiul de “lănţuraşi” intrînd în satul siberian şi cerşind în cor, osîndirea la moarte de către mir a unui hoţ sunt de o măreţie cruntă. În evocarea priveliştii siberiene, C. Stere pune un patos extraordinar. Fără paletă bogată şi vocabular afară din comun, el are o înfricoşare religioasă de geologicul gol. Cel puţin trei descripţii, adevărate imnuri ale sublimităţii naturii, sunt de neuitat: taigaua, tundra de-a lungul fluviului Obi, aurora boreală. Paginile par rupte din Atala sau din Il Milione al lui Marco Polo. De la volumul V, C. Stere se pierde într-o bîrfeală cifrată împotriva contemporanilor săi, căzînd în cele mai triste platitudini. GIB MIHĂESCU Care ar fi fost adevăratul aspect al operei lui Gib Mihăescu (1894—1935) dacă scriitorul ar fi trăit mai mult e greu de spus. În orice caz Gib Mihăescu nu era un artist şi ţinuta multora din scrisorile sale e mai degrabă mediocră. Izbînda sa în Rusoaica şi parţial în Donna Alba se datoreşte transcrierii pline a unei obsesii. Toate romanele lui Gib Mihăescu (lirice în substanţa lor) tratează aceeaşi apetiţie a eroului către o femeie ideală, inaccesibilă. Pentru locotenentul Ragaiac, aşezat cu un detaşament de pază la Nistru, idealul e “rusoaica”, femeia îndrăzneaţă şi intelectuală care poate pica oricînd din ceţurile scitice. Iliad, un alt ofiţer, a prins în mîini o rusoaică sublimă, deşi plină de paraziţi, care, gonită de colonel, se îneacă în Nistru. Epicul este constituit din expediţiile detaşamentului în frunte cu ofiţerul şi atinge senzaţionalul în episoadele privind manoperele unui contrabandist şi erotica misterioasă a femeii sale Niculina. Romanul e condus cu foarte multă abilitate sub raportul enigmei sufleteşti a Niculinii, excitînd curiozitatea cea mai acută de a afla atitudinea ei presupusă, lineară. Este de mirare cîtă mişcare epică poate rezulta din date atît de puţine. Aşezaţi pe malul unei ape în faţa unui imperiu imens, tăcut, cîţiva bărbaţi înfriguraţi de dorinţa erotică fac expediţii nocturne, pîndesc taine bănuite, realizează într-un cuvînt toate atitudinile bărbăteşti. În Donna Alba misterul scitic nepenetrabil a fost înlocuit cu aristocraţia. Romanul pare pueril şi este într-o anumită măsură. El este un roman detectivistic, narînd complicatele şi răbdătoarele metode pe care avocatul Mihai Aspru le foloseşte spre a smulge taina Donnei Alba şi în cele din urmă dragostea ei. Eroul merge pînă acolo încît îşi procură nişte scrisori crezute compromiţătoare pentru eroină, sperînd printr-o psihologie a priori, înrudită cu aceea a lui Camil Petrescu, că va cîştiga dreptul la recunoştinţă. Însă Aspru nu cucereşte pe Alba prin tactica insinuării, ci printr-o brutală posesiune. Romanul este o monografie a mentalităţii virile. Sensul operei e acesta: un bărbat doreşte o femeie inabordabilă şi atunci poziţia cea mai prielnică orgoliului viril este aceea defavorabilă din punct de vedere social. Un om de jos întîmpină dificultate în cucerirea unei aristocrate (cazul din Suflete tari de Camil Petrescu). Aci este dar marea ispravă. Eroul nu reprezintă bărbatul cum este, ci cum ar voi să fie. Toată pretinsa detectivistică e mai mult o halucinaţie. Gib Mihăescu ar fi voit, ca om pîndit de moarte şi fără putinţă de a trăi realmente, să cucerească o rusoaică, o prinţesă, însă numai după o desfăşurare de forţe imense care să demonstreze virtuţiile sale. Prinţesa trebuia salvată din ghearele unei cabale, uimită prin temeritate şi talent, prin nobleţă de suflet şi îndrăzneală. Numai după ce toate aceste piedici presupuse ar fi fost înlăturate, numai atunci inaccesibilul ar fi fost meritat. Nuvelele lui Gib Mihăescu aduc o atmosferă apăsătoare de halu-cinaţie, par şi sunt opera unui febricitant. CEZAR PETRESCU Mai multă vreme numele lui Cezar Petrescu a fost înconjurat de o stimă literară necuvenită, şi formula “mare romancier” i-a fost oferită generos cu un loc alături de M. Sadoveanu şi L. Rebreanu. Dar Cezar Petrescu nu-i decît un manufacturier modest, cu meritele sale într-o literatură încă restrînsă. Nuvelistica e o variantă jurnalistică şi locvace a operei lui Sadoveanu. Primul roman, Întunecare, e o cronică de război superficială, de o anume eleganţă ziaristică, dar informă, lunecînd pe deasupra realităţii umane spre a se pierde într-un studiu social, dus pînă după încheierea păcii. De aci încolo romancierul se străduieşte să studieze societatea romînească şi omul universal într-un ciclu de romane, unele de “investigaţie orizontală”, adică socială, altele de “investigaţie verticală”, adică psihologică. Cezar Petrescu voieşte să refacă “comedia umană” a lui Balzac. Rezultatele nu sunt la înălţimea intenţiilor, cu toate că nu se poate tăgădui autorului inventivitatea epică. Simfonia fantastică tratează un caz tragic de izbucnire a demenţei într-un ton buf, Calea Victoriei prezintă Sodoma romînă, loc de pierzare pentru provinciali, într-o manieră poliloghică obositoare, Comoara regelui Dromichet amestecă aventura fantastică arheologică cu tema socială, continuîndu-se în Aurul negru, ratînd o figură posibilă de Cousin Pons. Oraş patriarhal se remarcă doar prin cîteva uşoare schiţe de poezie provincială, Greta Garbo, continuînd Baletul mecanic, e un roman-foileton aiuritor, violent senzaţional, cu o agreabilă tipologie caricaturală la început. 1907, roman interminabil şi neconcludent, îngrozitor de verbios, rămîne strivit de Răscoala lui Rebreanu. Romanul lui Eminescu e o romanţare jurnalistică, de suprafaţă, a unei cronologii, în care invenţia covîrşeşte cu totul autenticul fără vreun rezultat substanţial. La nivel artistic se ridică două nuvele: Adevărata moarte a lui Guynemer şi Aranca, ştima lacurilor, prima un fel de Atlantidă, a doua mic Königsmark, remarcabile prin exoticul stîncos şi anonim una, prin fantastic sinistru cealaltă. Contribuţia lui Cezar Petrescu nu trebuie neglijată într-o literatură cu prejudecata tiranică a observaţiei. A închipui indivizii care caută şi descoperă comori, care se sacrifică pentru prieteni, intrînd la închisoare, şi peregrinează prin lume, jucînd la ruletă şi făcînd asasinate, fete provinciale devenind vamp şi întîlnind pe Greta Garbo, aventurieri cu stranii şi obscure afinităţi, este a elibera conştiinţa creatoare, a o dezlega de tirania realităţii. CAROL ARDELEANU Romanele lui Dem. Theodorescu (În cetatea idealului, Sub flamura roşie, Robul) sunt nişte cronici jurnalistice. Un roman interesant, cu toate platitudinile, este Diplomatul, Tăbăcarul şi Actriţa de Carol Ardeleanu. E vorba de un diplomat căzut în mizerie şi alcoolism din cauza unui scandal. Fata lui, Agata, după multe dezamăgiri, se căsătoreşte cu un simplu cizmar. Degradarea lui Sălceanu, în care mai licăresc semne de nobleţă umană, e de sursă dostoievskiană, după cum virtutea proletară e din psihologia eroilor lui Gorki. Îndeobşte literatura lui Carol Ardeleanu se caracterizează prin simpatie pentru umili, prin bizarerie epică dusă pînă la fantomatic şi grotesc şi printr-un realism exterior. Autorul “studiază” mediile la faţa locului, minele, delta, casele de prostituţie, aducînd o documentare de ordin pitoresc. Am ucis pe Dumnezeu are pretenţia, ca şi Crimă şi pedeapsă, de a analiza căinţa produsă de o crimă, făcută din motive mistice. Viermii pămîntului prezintă insuficient dramele miniere (Diplomatul, Tăbă-carul şi Actriţa evocă tăbăcăriile), Pescarii dă amănunte asupra vieţii pescăreşti. AL. O. TEODOREANU Hronicul măscăriciului Vălătuc e o pastişă în felul balzacienelor susţinută pe o mare capacitate de a face “”. Al. O. Teodoreanu tratează cazuri de stricăciune şi de amabilă ticăloşie de la începutul secolului XIX în limba mai veche a lui Niculce. Contrafacerea nu e savantă, dar fiindcă autorul e moldovean are o savoare lingvistică firească. Nuvelele sunt nişte divagaţii în scopul de a se dovedi îndemînarea verbală, nodul lor vital fiind de obicei un calambur enorm ori o vorbă memorabilă. Veselia este uneori extravagantă. Izbeşte între altele snobismul gastronomic şi oenologic, mai mult nominal. Toader Zippa vine din străinătate cu o întreagă “pivniţă pe roate”, adică cu 101 antale, 39 butoaie mai mici, 317 balerci şi mai multe mii de sticle, precum şi cu un pivnicer (Jocaste), un “maître d’hotel” (Antoine), un şef bucătar (Robert), cu două ajutoare (Philippe şi Roger) şi un camerier (Go). Eroii mănîncă după subtile socoteli de pricepători în gastronomie şi vinaţuri, căutînd să evite orice vulgaritate a gustului. Paginile sunt pline de dizertaţii asupra bunelor mîncări şi băuturi. Deliciile acestei literaturi aparţin ordinii fonetice şi cu greu un neiniţiat ar gusta burlesca întîmplare a lui Constantin Zippa, crescător de cai pur-sînge, căruia iapa nu i-a făcut nici “harmasaraş”, nici “iepuşoară”, ci catîr. În Neobositulu Kostakelu tot umorul constă în contrafacerea stilului niculcian pentru o materie mult mai puţin serioasă, ca aceea a isprăvilor gimnastice ale lui Kostakelu la stare de beţie. Multe din schiţe reprezintă o întinerire a prozei lui Caragiale, fără ocolirea ecourilor marelui prozator. Un aer mai slobod de ştrengărie salvează aceste producţii de primejdia neoriginalităţii. Eseistica lui Al. O. Teodoreanu (Tămîie şi otravă) e departe de-a trăi din justeţa critică. Ea e operă de umoare, aci neagră, mahmură, aci veselă, şi criticile sunt nişte monoloage în care autorul nu se ia în serios. Ca un strălucit exemplu al uşurinţei de a oscila de la serios la comic şi chiar la funambulesc, fără falsitate, e cuvîntul de întîmpinare rostit către principesa Ileana, în care se dovedeşte că “Triunghiul albastru” e un “cerc” al cărui centru e domniţa. Sadovenist, Al. O. Teodoreanu s-a dedicat cu ardoare cronicii gastronomice, alcătuind chiar lista de bucate a Hanului-Ancuţei (tentativă de pivniţă pentru rafinaţi), precum şi Pravila în care se spune că “Iertat este fiecărui să bea cît îl ţine punga şi boiul său, numai cît pre vecin şi tovarăşi de ospăţ să nu supere. Altfel se va certa”. Versurile sunt simboliste, iar o parte (Cîntece de ospiciu) un joc pur, cu efecte comice, pe baza insanităţilor alienaţilor, exemplu această parodie după Jean Richepin: Tralalali, tralalala, Am mai ucis un gardian. Tralalali, tralalala, Acum sunt liber — castelan. LUCIA MANTU Lucia Mantu caragializează şi ea în “miniaturi”, “instantanee”, scoţînd din barocul adreselor oficiale şi al anonimelor, folosit cu o discreţie feminină, mici observaţiuni de psihologie provincială, adesea delicate. Cucoana Olimpia e un soi de monografie a existenţei unei gospodine ducînd o viaţă stereotipă (deretecat, tabieturi, sindrofii, joc de cărţi, audiţia aceleiaşi melodii la minavetă). Punctul de plecare este în Gîrleanu şi Bassarabescu. DAMIAN STĂNOIU Fiindcă sunt înveselitoare, nuvelele şi romanele ex-călugărului Damian Stănoiu par unora numai satirice şi lipsite de spiritualitate. În realitate scriitorul ne înfăţişează fiinţe simple, cu o vie temere de damnare, cu o capacitate de păcătuire cu totul îngerească. Călugării combat pe Necuratul pentru ispite puerile ce zugrăvesc mărginirea ideii lor de lume, ispite frecvente la copii, printre care cea mai de seamă lăcomia. Părintelui Ghedeon diavolul i se înfăţişează în chip de macaroane bine rumenite, aproape tuturor în chip alimentar, sub forma unui butoiaş de vin, a unei bucăţi de pastramă sau a unui cîrnaţ. Păcatul lui constă într-o supraalimentaţie excesivă şi în căutarea unui confort destul de rudimentar ca acela al atîrnării picioarelor într-un laţ de frînghie, Dumnezeu însă îşi manifestă supărarea în chip de piatră la ficat şi părintele se întoarce la mînăstirea unde se consumă borş de cartofi necurăţiţi, în prada celei mai lirice dispoziţii expiatorii. Pluteşte peste aceste nuvele rîsul blînd din Floricelele Sfîntului Francisc, în care călugării fac, din inocenţă, isprăvi groteşti. Scena în care Ghervasie, năpădit de jivinele înfometate (obligate de el să postească), le citeşte din predicile sfîntului Doroftei e de un umor franciscan. În legendele asceţilor diavolul combate mai vîrtos pe cei îndîrjiţi pe calea binelui. Aci Necuratul se întrupează în alimente nevinovate, peşte de baltă, ştiucă, biban, plătică. Dar totdeodată izbînda ascetului e cu atît mai mare şi mai parfumată de sfinţenie cu cît ispita a fost mai grozavă. De aceea Ghervasie, în tradiţia patrologică, provoacă făţiş duhul răului, punîndu-şi înainte mîncări ispititoare, pentru a sili pe “ticălosul de pîntec să treacă prin toate sudorile iadului”. Limba scriitorului e savuroasă şi savantă, căci are cultură întemeiată pe Biblie şi pe Vieţile sfinţilor, cultură nu de simple lecturi ci de exerciţiu zilnic. Cealaltă literatură cu motive profane e vulgară şi regretabilă. GH. BRĂESCU Continuînd pe Tony Bacalbaşa, Gh. Brăescu evoacă, cu un talent superior, viaţa cazonă, bizuindu-se pe observarea şi pe cît cu putinţă îngroşarea mecanizărilor sufleteşti. Noul Moş Teacă este şi el de o ignoranţă crasă, facil infatuat, lăudăros, biurocratic, arţăgos, crunt. În comportarea eroilor se disting clar trei momente: împietrirea de tagmă, simplitatea omului mediocru şi micul gest individual. Colonelul din A căzut Turtucaia!... simbolizează un fel posibil de adaptare, care constă în a evita orice iniţiativă: “bine cu toată lumea, asculta pe toţi, nu contrazicea pe nimeni şi mai ales nu da nici un ordin”. Anchilozaţi de rutină, lipsiţi de privire asupra universului, cazonii ridică nişte meschine îndemînări de instrucţie la rangul de izbînzi ale spiritului. Asta le dă o îngîmfare naivă, care cade în cursă la cea mai plată adulaţie. Cutare colonel s-a pietrificat în “legea progresului” şi şi-a făcut o oratorie didactică bufonă invariabilă: “...Domnilor... din două lucruri unul: ori eu sunt nepriceput şi atunci luaţi-mă de gît, scuturaţi-mă, strigaţi-mi: ho! destul, opreşte-te! dă-te jos, nebunule! nu meriţi să stai unde ai ajuns... Ori d-voastră nu vă faceţi datoria şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig: Urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeu!...” Plin de vervă în tot ce ţine de observarea automatismului cazon, Gh. Brăescu e şovăitor în alte domenii. Mijloacele artistice (cînd nu e vorba de justeţa transcrierii dialogului) îi lipsesc. De asemeni romanul nu-i izbuteşte. Autorul înţelege să-l compună din aceleaşi stenograme. Gh. Brăescu a scris şi foarte simpatice Amintiri în care reexaminează cu bonomie ştrengăriile copilăriei sale. I. I. MIRONESCU Sforţîndu-se a copia fonetic limbajul eroilor, I. I. Mironescu (1883—1939) surprinde prin relativa vulgaritate a prozei lui, fenomen rar la moldoveni. Scriitorul umflă după maniera Pătrăşcanu peripeţiile, transformîndu-le în bufonerii. Astfel Tulie Radu Teacă, baci din Breţcu, călătorind la Viena ca să-şi vadă feciorii, comite enorme boroboaţe şi se-ntoarce fără a-şi fi atins scopul. Teatralizarea Amintirilor lui Creangă (Catiheţii de la Humuleşti) e concurată de geniul, el însuşi dramatic, al humuleşteanului. VICTOR ION POPA Un bun roman, curat, epic, aproape poliţist, este Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa (1895—1946), tratînd despre fuga de fiară încolţită a lui Manlache Pleşa, care, fost ocnaş, se teme, cu prilejul unei crime de care e nevinovat, să nu fie tras la răspundere tot el. Pleşa nu se lasă pînă ce nu prinde pe adevăratul criminal şi numai atunci iese la iveală. Tema e scumpă nuveliştilor dinaintea războiului: omul simplu intrat în mrejele justiţiei. Din această viziune lirică scriitorul a scos un roman solid, obiectiv. Alte romane însă descoperă un gongorism deplorabil, o pornire barocă spre fraza poetică şi colorată. Sfîrlează cu fofează, Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu cultivă frazeologia năvalnică a lui Cezar Petrescu. G. M. VLĂDESCU G. M. Vlădescu colorează umanitaristic vechea nuvelistică afiinţelor singuratice. Menuetul e un studiu al mediului provincial. Oraşul nu dă nici o importanţă doamnei Angelica Manolache, pînă în ziua cînd află că fiul ei a ajuns un mare muzicant. Interesul scade din nou cînd compozitorul nu mai dă semne de viaţă. Într-adevăr el a murit şi printr-o pioasă atenţie întreţine postum iluziile mamei sale. Romanul are aspecte de grotesc şi e de fapt o comedie patetică, remarcabilă prin stilul repezit, febril. Moartea fratelui meu merge pe căi foarte întortocheate la teza că “trebuie să îndeplineşti binele, chiar omorîndu-ţi fratele!” Adică aproapele. Romanul e antimilitarist. Nucu, ofiţer romîn, fiu al unui maior romîn şi al unei mame germane, pe deasupra dar a îngustimilor naţionale, este osîndit la moarte pentru trădare, fiindcă scăpase din mîinile soldaţilor pe un bătrîn tată neamţ care îşi căuta fiul mort într-o pădure. Ca să uşureze chinurile condamnatului, Lucu, amicul său, îl minte că a fost graţiat, apoi îl împuşcă prin surprindere. AURELIU CORNEA Vagabond, fost lucrător prin fabrici de metalurgie şi tăbăcărie în Franţa, actor ambulant, Aureliu Cornea promitea să fie un fel de Maxim Gorki al nostru. Spiritul său de observaţie se coboară sub conturul general al lucrurilor, pentru a mări disproporţionat amă-nuntul. Mişcarea sufletească e dedusă din însîngerarea “vinişoarelor” ochilor, din scurta furtună a perilor de pe obraz, din deplasarea mută a muşchilor faciali. În acest fel realismul se adînceşte, sub proporţia normală a verosimilului, pînă la fantastic şi suprarealist. Saraha este expunerea unei lupte între două forţe: prudenţa cărturăresei Saraha şi răutatea multiformă a vecinilor. Chiriaşa unguroaică din curte şi-a pus copilul în geam să spună clienţilor cărturăresei că Saraha nu e acasă. Cărturăreasa reacţionează verbal (invective, insulte). Chiriaşa strică soneria de la poartă. Saraha pune în geam un bilet: “Sunaţi, sunt acasă”. Unguroaica strică haznaua spre a împiedica pe clienţi prin inundarea curţii şi ameninţă că va da foc casei. Saraha desparte curtea în două cu un gard, izolînd pe unguroaică, şi face o ferestruică înspre curte spre a spiona. Vecina scrie pe gard: “Nu sunt acasă“. Saraha vopseşte gardul cu păcură. Unguroaica scrie atunci cu cretă. Saraha trece în sfîrşit la ostilităţi şi ia de păr pe vecină. Ameninţată cu toporul, cărturăreasa înnebuneşte şi e internată la un ospiciu. Întuneric este o admirabilă analiză a “aurei” epileptice. TEODOR SCORŢESCU O singură graţioasă nuvelă cu subiect de comedie, Popi, face din Teodor Scorţescu un autor vrednic de reţinut. Aci se zugrăveşte, fără caricatură, volubilitarea, orgoliul afectat, cumulul de profesii disparate, inteligenţa vie şi cabotinismul mediteraneanului din Levant. Un tînăr romîn e trimis la Atena cu o misiune bancară tocmai cînd guvernul Gunaris cade şi Grecia e divizată în constantinişti şi venizelişti. El face cunoştinţă cu o tînără divorţată Popi, care e regalistă înfocată, în conflict adesea cu familia ei în care se află şi venizelişti, şi e pilotat de Spyros, un fel de chelner demn, cu calităţi deosebite şi cu mari însuşiri muzicale. Popi primeşte dragostea romînului, dar, meridională, ar voi ca dînsul să-i facă demonstraţii romantice, să-i cînte. Lipsit de darul melic, romînul îşi constituie din Spyros un fel de Cyrano. Dar grecul s-a îndrăgostit de Popi şi înţelege să lucreze pe cont propriu, iar într-o ţară de milenar democratism izbînda lui e apropiată, cînd inteligenţa romînului găseşte un punct psihologic vulnerabil. Spyros e crunt venizelist şi romînul îl provoacă în faţa femeii: “— Recunosc... că acest înfocat regalist a fost mai tare ca mine!” Indignat, grecul protestează: “— Eu, regalist?... Trăiască Venizelos! Cu el e toată Grecia!” Popi, constantinistă fanatică, dezgustată de politica lui Spyros, cade în braţele romînului. F. ADERCA F. Aderca e un umorist impenetrabil, plin de sarcasm. Punctul săude vedere e umanitar, internaţionalist. Emoţia e înlocuită cu senzaţia. Astfel în Grădinării (Femeia cu carnea albă) se propun cîteva expe-rienţe sexuale. Iubirile, în care femeia ia totdeauna iniţiativa, se înfăptuiesc în medii şi condiţii variate: o fată de ţăran de vreo 12 ani se lasă sărutată de căprarul Aurel într-un şopron, printre coceni; o altă dragoste, cu o tînără nevastă, bulgarcă, se realizează printre mormane de verze, în apropierea a două copile moarte, ciopîrţite de porci; a treia experienţă se face cu o “codană roşie”, printre cîini lătrători, pe ardei, şi în spaima de a fi surprinşi; a patra, printre morcovi, cu o vădană care nu suportă căsătoria decît cu libertatea diversiunii erotice. În alte cazuri stimulente erotice sunt ceapa, prazul. În Omul descompus femeia erotică e tuberculoasă. Senzual şi tendenţi-os, F. Aderca e împiedicat de aceste note să izbutească în roman. Deşi cu excelente pagini de evocare a campaniei pentru întregire, romanul 1916 eşuează în tezism. Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor duc sarcasmul pînă la bizarerie. Mai fericit este basmul viitorist Oraşele înecate, utopic, dar cu miraculos maşinist în stilul Wells. Un operator cinematografic din Bucureştii anului 5000 visează o omenire refugiată în fundul oceanului unui pămînt în răcire. Sunt pagini fabuloase ca acele din Simplicissimus al lui Grimmelshausen despre Mare del Zur. Flora, fauna, starea sanitară a acestei lumi e descrisă cu multă fantezie şi ingeniozitate plastică, la care se adaugă un umor englezesc fără cute, făcut din enormităţi. Lui Pi, mort, i se face o injecţie cu marmorificare neagră, care-l preface de-a dreptul în statuie, apoi e dat la şlefuit. F. Aderca a scris şi poezii, remarcabile prin sugestii, îndeobşte“venerice”. Citată cu precădere este Medievală: Pasiunea mea e un călugăr medieval Cu o sutană lungă Şi neagră, la călcîie să-i ajungă, Şi la gît o cruce de opal. Adevărata originalitate stă în a fi intuit înaintea lui I. Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică, evocatoare a forţelor geologice, de a fi compus privind “prin lentile negre” madrigale astronomice şi a fi îndreptat imnuri “către minerale”. Cuarţuri, cărbuni, ametiste, forme amorfe de rocă; forme artiste sub care estetica sufocă. I. PELTZ După o lungă activitate obscură, I. Peltz s-a făcut în Calea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei evocatorul evreimii din Bucureşti, determinînd în chipul acesta şi o varietate de mahala romînească, intransplantabilă. Lumea lui Peltz, văzută mai mult sociologic, e alcătuită din mici negustori stabili ori ambulanţi, din prostituate, actori de bîlci, oameni fără căpătîi în căutarea unui rost. Notele lor tipice sunt o nostalgie de prosperitate, personificată îndeosebi în America, şi într-o stare de nevroză şi anemie atavică, atingînd mai cu seamă viscerele şi deci indirect sistemul nervos, de unde o exagerare a mizeriei şi frica. Romanele sunt monografii de cartier şi interesează mai ales prin aspectul colectiv. Astfel în Calea Văcăreşti Leia este bunica, trăind succesiv pe lîngă fiii şi nepoţii săi. Fiica ei, Esther, se extenuează lucrînd la maşina de cusut şi moare canceroasă. Un alt fiu, Paul, plasator de articole de ocazie, moare de epilepsie. Moriţ are nostalgia Americii şi într-o bună zi şi porneşte, escortat la gară, elegiac, de toată familia. Nostalgia lui Rubin, pensular, e mai modestă. El vrea să deschidă o “sală de dans”. La Ficu, fiul Estherei, starea bolnăvicioasă rasială se manifestă printr-o mare şi anxioasă iubire filială, printr-un sentimentalism timid. Toate aceste aspecte ale vieţii ebraice sunt centrate în cîteva evenimente sociale, deces, nuntă, reuniuni confesionale, pline de originalitate pentru cine nu cunoaşte de aproape viaţa evreie şi în orice caz îndeajuns de ridicate la o idee unică spre a depăşi documentul. În Foc în Hanul cu tei tratarea caracterologică e mai accentuată. Micu Braun e un cuceritor, un fel de bancher balzacian, care speculează un mare han sordid, azil al epavelor evreie, şi asigură pe mari sume Hanul cu tei în scopul de a-i da foc. Însă Hanul cu tei e incendiat cînd nu mai era asigurat, provocînd ruina şi moartea lui Micu. Celelalte romane nu mai deşteaptă acelaşi interes. URY BENADOR Încercarea mai erudită a lui Ury Benador de a ne da o icoană a lumii evreieşti moderne (Ghetto veac XX) nu-i ajutată de puterea observaţiei. În schimb Subiect banal e o bună nuvelă pe tema clasică a gelosului care înlesneşte căderea femeii din sete de certitudine, cu această notă nouă că eroul, muzicantul Ludwig Holdengraeber, e un evreu, deci un individ rasial neurastenic, bănuitor şi analitic. ION CĂLUGĂRU Ion Călugăru se ocupă cu evreimea din Moldova de sus în stare aproape ţărănească (cotiugari, morari, hamali, birjari, sacagii, oieri, copii noinari, babe limbute). Hahamii, ceauşii de sinagogă, băiaşii de la feredeie şi croitorii nu izbutesc să strice imaginea de sat autohton. Numai lumînările ce se zăresc prin case din uliţele pe care trec domoale vitele, bătrînii perciunaţi întorcîndu-se de la sinagogă cu ceaslovul subsuoară, aluziile tuturor la vremurile biblice dau putinţa ochilor să distingă o altă rasă. În Copilăria unui netrebnic, vastă pictură a aceleiaşi evreimi în tonurile umbrite ale lui Rembrandt şi Grigorescu, scriitorul zugrăveşte în tablouri trase de o pensulă sigură evenimentele fundamentale ale vieţii: naştere, logodnă, nuntă, moarte, sinagoga ale cărei mucuri le strînge de afară creştinul Mihalache, şcoala pe fereastra căreia vaca vîră capul. I. LUDO Mesia poate să aştepte de I. Ludo pune în termeni foarte spirituali strania problemă a evreilor care nu se simt bine în ţară şi n-au totuşi nici o atracţie pentru Palestina, unde dealtfel convorbirea între un evreu excursionist şi unul local se desfăşură în chipul cel mai nepre-văzut ostil. ROMULUS DIANU Romanele lui Romulus Dianu (Nopţi la Ada-Kaleh, Adorata) sunt scrieri de magazin ilustrat, croite şi înseilate rapid, dar cu tehnică franceză şi un anume umor blazat care le pune adesea asupra industriei lui Cezar Petrescu. SERGIU DAN Înrudită e şi manufactura lui Sergiu Dan (Arsenic, Surorile Veniamin), cu ceva mai multă semnificaţie psihologică. În Arsenic, bunăoară, un uriaş boxer pare capabil de a face fapte groaznice din gelozie pentru soţia sa, o proprietară de bar, şi în realitate se resemnează la nişte tranzacţii profitabile. Unde începe noaptea propune documente din viaţa evreiască a ultimilor ani. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Nuvelele anglicizantului Dragoş Protopopescu cultivă umorul absurd al lui Mark Twain şi-şi plimbă eroii romîni pe întreg teritoriul imperiului britanic. În realitate avem de a face cu o variantă mai înrudită a “miticismului” minulescian. Un romîn, de exemplu, iritat de a nu prinde rîndul la bărbier de Crăciun, taie beregata meşterului, intrînd astfel la ocnă, unde toţi “sunt raşi complet”. Capitolul XXIV MODERNIŞTII EUGEN LOVINESCU Eugen Lovinescu (1881—1943) a început prin a da cîteva monografii de scriitori vechi (Gr. Alecsandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi), serioase fără a fi amănunţite, mai degrabă bibliografice, cu un scepticism vădit în ceea ce priveşte valoarea artistică a autorilor studiaţi. Era totuşi un început bun, care a avut urmări. Ca şi Maiorescu, criticul nu pune temei pe literatura veche şi are convingerea că literatura romînă începe numai cu o “direcţie nouă”, aceea a sa, antisemănătoristă, impusă pe cale revoluţionară. Criticul nu se ocupă de clasici şi nu s-a putut şti niciodată ce părere a avut despre Eliade, Cîrlova, Sihleanu, Depărăţeanu, Odobescu, Hasdeu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski. Cînd totuşi aluzii scurte se fac la aceştia, lipsa de stimă e bătătoare la ochi. “Meditaţia” lui Alecsandrescu şi “filozofia” lui Eminescu sunt ironizate şi se afirmă că “nici Caragiale şi nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilităţii epocii”. Macedonski era găsit perimat şi mediocru, nemeritînd “”. Paraziţii şi Trubadurul de Delavrancea?: “rămînă îngropaţi între emoţiile copilăriei!” Apus de soare?: “mai mult un spectacol într-un fotoliu”. Stilisticeşte, E. Lovinescu, scriitor agreabil, a fost multă vreme în căutarea personalităţii sale, profesînd la început un fals impresionism de divagaţie literară în jurul autorilor, în fraze sau prea sacadate, sau prea simetrice şi lungi. Personalitatea lui E. Lovinescu s-a revelat, după 1919, în polemică. Polemist mare ca şi Titu Maiorescu, el s-a specializat în bibeloul grotesc, care presupune o risipire mare de materiale pînă ce norocul scoate cîteva piese de neuitat. Aci nu intră în discuţiune dreptatea ci numai justeţea formală a polemicii în sine. Ceea ce este Beţia de cuvinte la Maiorescu reprezintă la Lovinescu Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic, imn malign dedicat zeului necunoscut, adică nulităţii: “O, divină şi subtilă inteligenţă grecească, cum te recunoşti într-o simplă inscripţie votivă! Zevs, Ares, Afrodita, Hermes, Poseidon? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Astarte, Cybela, Istar, zei şi zeiţe ai Siriei, ai Feniciei, ai Chaldeei, ai Persiei? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Isis, Osiris, Hor, Amon, Ra, Thot şi toţi ceilalţi zei ai Egiptului cu capete de pisică, de crocodil sau de buhă? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii?” etc. Talentul de critic al lui E. Lovinescu s-a subliniat cu apariţia poeziei noi, în sensul unui impresionism de fundament. Criticul scrutează opera din toate punctele de vedere, îi stabileşte filiaţiunea, o aşează în categoria ce i se potriveşte, îi face radiografia internă, întocmeşte liste de cuvinte şi de imagini, dar toate aceste observaţii sunt subsumate unei impresii totale, sublimate într-o imagine critică. Analiza e apoi redactată sintetic aşa încît să lucreze asupra imaginaţiei, prin sugestie. Astfel Ion Barbu e prezentat sub semnul lui Anton Pann, Camil Baltazar prin imaginea lui Beato Angelico, menită să inculce cititorului şi mai direct impresia de candoare şi angelitate, Hogaş e pus sub emblema lui Homer. Fraza e acum normal prozaică, curăţată de falsa poezie, şi totuşi e mai artistică, fiindcă sugerează o coloare prin substanţă. În studiul despre Camil Baltazar sunt strînse toate elementele obiective, adică aparţinînd realmente poeziei autorului, toamna, ploile, provincia, apoi dispuse în aşa chip încît ele să formeze la rîndu-le un tablou critic care să înlocuiască poezia şi s-o sugereze. Valoarea unei astfel de critici stă în aceea că este integral documentată şi nu se rătăceşte în fantezie. Ea are aspectele creaţiei cu mijloacele analizei celei mai pozitive şi chiar cînd e discutabilă, prin chiar faptul discutabilităţii e serioasă, pentru că pune probleme. Admiţînd că criticul a greşit, exagerînd valoarea autorului, critica lui de impresie nu rămîne mai puţin valabilă, deoarece ea ţine locul poeziei, cerînd ca această poezie să răsară spre a justifica prezenţa criticii. Astfel, dacă Barbu n-ar exista şi toată pagina lui E. Lovinescu ar fi compusă printr-o sinteză silită, “balcanismul” a intrat totuşi definitiv în lumea imaginilor critice. Criticul a avut o influenţă covîrşitoare asupra generaţiei urmă-toare, oricît de contestabile ar fi unele din judecăţile sale. În majoritatea cazurilor opiniile sale sunt juste total ori parţial, sau se apropie printr-un detaliu de justeţe mai mult decît ale altora. Faţă de critici e inclement ori tranzacţional, cu prozatorii e reticent, poezia, pe care n-o profesează însuşi, se bucură de o primire cordială, în marginile temperamentului criticului care preferă graţiosul, micul plastic şi are oroare de lirica sublimă, de marele patos, de meditaţie, deopotrivă apoi de ceea ce i se pare plat ori simplist. Istoria civilizaţiei romîne moderne e o replică mai voluminoasă la Spiritul critic al lui Ibrăileanu. E. Lovinescu admite şi el intrarea în civilizaţie direct prin revoluţie, adică prin imitaţie. La teoria specificului se răspunde, în altă operă, cu doctrina sincronităţii şi a diferenţierii, ridicată pe legea imitaţiei a lui G. Tarde. Se profesează o estetică a mutaţiei valorilor, după care totul fiind relaţie de timp şi spaţiu şi diferenţiere continuă, condiţia creării de valori noi este mutabilitatea în genere a valorilor. Frumos e echivalent cu actual, şi cînd ai dovedit că un scriitor e personal într-o şcoală nouă ai stabilit valoarea lui, care însă este efemeră, căci numaidecît altă şcoală va crea altă sensibilitate. Acest scepticism a dus la un istorism care e o faţă a iraţionalismului în critică. El, criticul, nu are nici o părere stabilă şi nici o responsabilitate, nebizuindu-se pe nici un criteriu absolut. Obiectiv, el înregistrează doar reacţiunile gustului public la operele contemporane, făcînd lucrare de istoric. Cele mai bune pagini literare ale lui E. Lovinescu sunt nu în romane şi nuvele (a scris multe fără a convinge), ci în Memorii I, II. Portretele, precum s-a observat, nu sunt juste şi nici complexe. Indivizii sunt văzuţi ca nişte animale invidioase, egoiste, îngîmfate, fără nici o urmă de umanitate. În mijlocul lor se ridică autorul, dezinteresat, generos, plin de toate darurile. Memorialistul îşi face cu complezenţă traiectoria vieţii, îşi fixează stilurile, îşi pune singur note, cu un subiectivism care nu-i contrar artei, dar care nu are la îndemînă un talent caricaturistic grandios. În schimb E. Lovinescu e un bun anecdotist, compunînd mici scene dramatice valabile în mimica şi rîsul conţinut, precum e aceea avînd ca obiect pe Vlaicu. TUDOR ARGHEZI Valoarea poeziei argheziene stă în primul rînd în adîncimea perspectivelor interioare. În Testament se începe cu ideea legăturii între generaţii, se accentuează asupra sforţării pe care o depune natura spre a obţine un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinaţiei antropologice. Străbunii vin din noapte prin gropi şi rîpi, bătrînii se tîrăsc pe brînci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte vărsat în poet: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte. În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine Prin rîpi şi gropi adînci, Suite de bătrînii mei pe brînci, Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. După aceea poemul apare ca o estetică, plină de probleme şi de puncte: arta argheziană e făcută din “veninuri”, “înjurături”; veninul s-a preschimbat în miere, lăsîndu-i-se puterea: Am luat ocara, şi torcînd uşure Am pus-o cînd să-mbie, cînd să-njure. Procesul concentric e infinit. Unii au voit să insinueze că poezia lui Arghezi e “minoră”, dar ea, dimpotrivă, e dominată de probleme grave, dintre care cea mai frecventă e ceea a creaţiei sempiterne. Un fapt atît de umil ca încolţirea cartofilor e prilejul unui cîntec suav al maternităţii vegetale: Îmbrăcaţi în straie de iască Sunt gata cartofii să nască, S-au pregătit o iarnă, de soroc, Cu cîrtiţile launloc, Cu întunericul, cu coropijniţa şi rîmele, Şi din toate fărîmele Au rămas grei ca mîţele, Umflîndu-li-se ţîţele. Auzi? Cartofii sunt lehuzi. Se poate ghici în înmulţirea prin negi procesul magic al naşterii prin cristalizare, nativitatea în regnul mineral al smaraldelor. În Blesteme (tema are tradiţie în literatura noastră), partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin şi înmulţirea dezordonată, parazitară, replică diabolică la nativitatea cartofilor şi smaraldelor, urmare la geneza muşiţei pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul: Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem să te-mpuţi pe picioare. Să-ţi crească măduva, bogată şi largă, Umflată-n sofale, mutată pe targă. Să nu se cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. Oriunde cu zgîrciuri ghiceşti mădulare, Să simţi că te arde puţin fiecare. Un ochi să se strîngă şi să se sugrume Clipind de-amăruntul, întors către lume. Celalt să-ţi rămîie holbat şi deschis Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis. Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite, de osmoză între spiritual şi material, amîndoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii. Cerul şi pămîntul sunt două vase comunicante, materia fiind permeabilă prin spirit şi spiritul arătînd tendinţe de degradare. În Vînt de toamnă întrepătrunderea celor doi factori ia forma unei stranii beţii, asemănătoare cu ameţeala produsă lui Dionis de aromatele şi geologia edenică a lunei: E pardosită lumea cu lumină, Ca o biserică de fum şi de răşină, Şi oamenii, de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi. În Cîntec de boală, urmarea întrepătrunderii este tînjirea, senzaţia de evaporare. Poetul a băut dintr-un pahar divin şi, îmbolnăvit, se simte ca un ciur prin găurile căruia fiinţa lui prefăcută în ceaţă se risipeşte: Domnul, Dumnezeul mare Mi-a umplut două pahare Din cerescul lui rachiu Scos din lună c-un burghiu. Şi-n fiecare pahar A lăsat şi-un drob de har. Amîndouă-s ale tale, Zise Domnul: Ia-le, bea-le. După ce m-a-mpărtăşit Insul mi s-a risipit, L-am pierdut jur împrejur, Ca o ceaţă dintr-un ciur. Şi-am rămas pribeag în boare Ca un miros fără floare, Al căreia lemn uscat Rădăcina şi-a uitat. Ca un foc fără cărbune, Ca un fum fără tăciune. Sfintele sale potire Au intrat în clocotire, Sufletul îmi umblă beat Pe subt veac şi peste leat. Şi de sfîntă băutură Mă ia cu frig şi căldură. Carnea n-ar fi mai bolnavă Dac-aş fi băut otravă. Cu Flori de mucigai Arghezi începe o poezie de savoare, presu-punînd un cititor pregătit. Punctul de plecare îl formează observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al puşcăriaşilor. Impresia de veselie, dealtfel savant dozată cu cel mai autentic lirism, nu e falsă. Amestecul seriozităţii cu bufoneria e în linia Anton Pann. Efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pascarella, în care cu cît expresia e mai grotesc tipică, cu atît vibraţia autentică e mai surprinză-toare. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilaritate, într-o limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii unui “fătălău”: O fi fost mă-ta vioară, Cine ştie din ce smîrc, Trestie sau căprioară Morfolit de o copită Şi-o fi prins în pîntec plod De făptură negrăită De strigoi de voievod. Cu coarne de gheaţă, Că din oamenii de rînd Cu coama de ceaţă, Nu te-ai zămislit nicicînd, Cu ugeri de omăt — Doar anapoda şi spîrc, Iese aşa fel de făt. Horele, în ce au mai original şi mai serios valabil, intră în definiţia folclorului pur, tratat ca simplă formalitate plăcută ochiului şi urechii. Tema e o vitalitate excesivă, care caută descărcare într-o mişcare exuberantă, într-o horă. Danţul e sau infantil, animist, întemeiat pe ceremonia enigmelor, sau persiflator, bufon: Ce e cercul? — Un pătrat. Sunt acum încredinţat, Cum e unghiul? — Crăcănat. Tînăru-i om învăţat, Zice Preşedintele, Un căţel? — E un purcel. Potrivindu-şi dintele. Ce-i altfel? — Tot ce-i la fel. Proza lui Tudor Arghezi intră în sfera liricului şi ar fi nedrept s-o judecăm altfel. O mare parte din compuneri sunt pamflete sterilizate, fără direcţie reală. Slujindu-se de nume fictive, umflînd realitatea, intrînd în plin fantastic, diatriba argheziană depăşeşte într-atît intenţia de a vulnera, încît rămîne o construcţie valabilă în sine, expresie cel mult a unei gratuite înverşunări de imagini. Este evident că în Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din clerul romîn contemporan cu tinereţea scriitorului, însă cititorul nu simte curiozitatea identificării, fiindcă pamfletarul încadrează pe om unui tip a cărei monografie sintetică o face, urmărind personalitatea umană în rigidităţile ei, ca pe un mecanism şi uneori un sistem de aparate, aplicîndu-se acelaşi procedeu şi în domeniul psihologicului, unde, subliniindu-se sistematica gîndirii, se ajunge pornind de la premise false la un monstruos al dialecticii. Scriitorul se coboară minuţios la detalii, pe care le măreşte independent, făcînd din ele nişte repre-zentări suficiente. În maşinăria prin care se degradează unitatea biologică a pisoiului părintelui Damian, limba, laba, nasul, ochiul formează momente de uimire şi de atenţii plastice. “Abjecţiunea” de care s-a vorbit atîta nu e decît un program artistic de a folosi, ca în pictură, orice coloare indiferent de provenienţa ei, de altfel în tradiţia bisericii, care exaltă materia înjosită, spre a zgudui spiritul. Starea sanitară a arhimandritului care şi-a frînt piciorul său murdar este tot atît de pură, plastic, ca şi jegurile şi pieile arse ale realiştilor din clasa lui Ribera şi Murillo. Cîteodată totuşi se exagerează. În Tablete din ţara de Kuty, Arghezi dă pamfletului atmosfera fabuloasă din opera satirică a lui Swift şi a utopiştilor în genere. Ostilitatea e absorbită în mituri. Uitînd punctul de plecare critic, poetul se instalează în fantasticul grotesc, determinîndu-şi o biologie, o psihologie, o filologie şi o politică extravagant de noi, admisibile în sine. În domeniul psihic (satirizare în fond a unui fost primar) se admite următoarea mentalitate, ducînd la o edilitate de un gratuit sublim: “La masă, aflarăm concepţiile acestui bărbat de iniţiative, care nu voia să închidă ochii fără să se reformeze oraşele după norme noi. El dorea să strîngă şi să sorteze edificiile de acelaşi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, grădinile cu grădinile. Statuile adunate din toate părţile într-un Parc al Statuilor, şi de asemeni canalizările şi bulevardele, fiind mai lesne de îngrijit şi administrat laolaltă decît separate. Canalurile de pildă trebuiau scoase din pămînt ca să nu-l mai incomodeze şi îngrămădite, ca în şantierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul şi lungimile lor, în stive demonstrative în mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau să fie scoase din oraş şi îngropate în lac ca să-l lumineze pe dedesubt în culori. Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare şi o reorganizare a vieţii. Avînd de pildă 250.000 robinete de apă la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat şi anarhia răspîndirii lor în tot oraşul suprimată. Primarul a fost impresionat de vechiul simţ de grupare din Babilonia, unde toţi elefanţii de piatră ai unei regiuni erau puşi alături pe două rînduri, ca să păzească intrarea în templu. Ceea ce izbutise deocamdată era fericitul ansamblu al felinarelor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lămpile una de alta.” Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor. Remarcabilă, afară de măreţia halucinaţiei, este posibilitatea raporturilor sociale ieşite din noua ordine de lucruri. Turburarea autorităţilor, răsturnarea vieţii zilnice sub imperiul miracolului sunt văzute cu un mare simţ al evenimentelor fantastice. Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale. DEMOSTENE BOTEZ Fundamentul poeziei lui Demostene Botez este “sentimentalismul”, proclamat cu onestitate chiar de poet în subtitluri justificative, ca spre a preîntîmpina discreditul cu care critica primeşte o astfel de atitudine. Sentimentalismul nu e ingenuu, şi controlat de inteligenţă devine o slăbiciune persiflată. O aplicaţiune a acestui soi de sentimentalism consimţit, de care poetul se lasă cu ruşine invadat, este în acea poezie a plictisului duminical şi provincial, care e o ramură a simbolismului. Cheiurile, orăşelele defuncte ale lui Rodenbach îşi găsesc un corespondent în oraşele glodoase şi despopulate ale Moldovei. Iaşul devine o cetate moartă, un Bruges în drumul Crîmului. De altfel aci e un romantism degenerat. Tot ce e grandilocvent romantic şi sfîşietor în ordinea sentimentului e surprins cu o înduioşată ironie în mediu burghez, provincial. Se subliniază deci grotescul sublimităţilor degradate, solemnitatea în caricatură, demodarea, banalitatea, fără a se apăsa umoristic, numai cu o uşoară comprimare intelectuală a unei emoţii prea vibratile prin natura ei. La acest contrast se adaugă elemente lirice prin ele înseşi, ca decrepitudunea autumnală, pustietatea, monotonia, caterinicile cîntînd pe străzi pustii, dumineca, zi de gală a micii burghezii şi a servitorilor şi de urît pentru intelectual. Acum “sluga” e lovită de răul veacului şi în loc de a medita lamartinian pe marginea lacului, contemplă uliţa: O după-amiază de duminică şi soare, Cu lucrători ce iesă la plimbare, Cu-o slugă tristă care stă în poartă Privind pe uliţa pustie, moartă. Călugăriţele beghine din poezia flamandă, care prin mergerea lor în şiruri sugerează monotonia şi recluziunea, lipsind în Iaşi, sunt înlocuite cu copii de şcoală, sau chiar cu studenţi: Copii de şcoală ce se ţin de mînă Poartă şi-n această duminică prin soare Neurastenia lor de-o săptămînă Ca nişte bolnavi ieşiţi pe trotuare. * Pe o stradă goală urcă-ncet, Strînşi într-o ritmare indolentă, Mînă-n mînă-o fată şi-un băiet, Poate, un student şi o studentă... în vreme ce Liceul Internat şi Seminarul iau locul beghinajului: Fiindcă e duminică, seminarişti Tot stau în frig uitîndu-se pe la vitrine, La ceasornice de nichel, la rubine... Şi la Internat se-ntorc copii tăcuţi şi trişti. Se mai cîntă de asemeni iarmaroacele, birturile, cafenelele (sub-stituindu-se, în evocarea tragicului cotidian, cheiurilor, suburbiilor belgice), albumele, băncile de şcoală, ceasornicele, pianinele, natura moartă în genere. ADRIAN MANIU Poezia lui Adrian Maniu e triumful stilisticii şi al manierei. Ca un nou Crivelli, poetul se întemeiază mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale şi, deşi nu în teme, el este primul poet bizantinist, precedînd cu un deceniu pe Lucian Blaga. Preferinţa este de la început pentru poemul-panou ori gravură. Cutare poezie nu-i decît comentarul unei icoane primitive în tonuri tari, galben, albastru, roşu, negru, alta e un panou procesional (fecioare, cavaleri, copoi, ciute, fazani). Într-o baladă vedem un cal roşu şi un oştean cu suliţă de lemn. În alt loc un împărat cu ochi verzi şi roşii trece pe uliţi pline de rufe albe. Ca şi Th. Gautier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie. Ca pictor în cuvinte el e însetat de aurărie, de colori focoase şi de hieratism linear (stil de icoană). În Salomea, poem cu teribilităţi, ne întîmpină miniul: Să vie Salomea Ca un şarpe, tîrîndu-se spre strachina cu lapte, Cu ochi de aur în aurii inele, Cu pleoape de cerneală, Cu tîmplele înrămurite de vine verzi ca fierea, Cu unghiile vopsite-n fapte. Nocturnele sunt pentru ochi mai curînd decît pentru urechi: Luna e o pată de sînge, stelele picături de apă aburite pe geamul cerului. Stelele sunt note de muzică. Luna e o hîrcă de mort pe o pernă de catifea aurie. Luna e un solz de peşte... Şi nu vezi, se apropie! Cine se apropie?... A-oo... A-uu... A-aa!... Figurile de ceară conţin metafore în serie într-un fericit joc de artifiţii: Amurg Dama cameliilor a scuipat sînge, Vulturii pe stînci Presse-papieuri pentru poeţi. Boul Unu căruia i-a pus coarne soarta. Poezia lui Adrian Maniu exală un puternic miros de vopsele. Afară de asta poetul ia un aer extrem de naivitate, amestecînd proza cu poezia, simulînd ca într-un dicteu automat stîngăcia infantilă, fără a renunţa la policromie. Lîngă circul alb, un ţigan negru bea la o masă cu şervet vărgat, proiectat pe cer violet. Tristeţa autumnală se rezolvă în tonuri de iarbă uscată şi pete de roşu pe vitele albe. Sanatoriul nu e ales decît pentru efectele de alb şi pentru infantilismul bolnavilor: Iarna cu zăpezi de argint are să vie... Eu mă simt atît de obosit, atît de obosit. În spitalul ăsta, cearceafurile par de hîrtie. Ei mi-au luat hainele, pentru că nu mai am de trăit. Ieri îţi făcusem încă poezii, Cu versuri dulci, triste cum îţi plac ţie, Şi cum ai multe, dacă le mai ţii... Vai, ce amară doctorie. Ingenuitatea se preface pe încetul în sens al miraculosului şi în hieratism creştin. În tîrg servitoarele, ca şi săvîrşind o taină, se spală pe picioare. Măgarul cu cruce pe spate, pătruns de calitatea sa de simbolizator al inocenţei, paşte cu umilitate. Apare şi cîte-un detaliu ortodox. O călugăriţă trece în barcă pe o baltă foarte stilizată cu miraculoşi crapi vizibili: Prin dimineaţa brumată de-argint, Luntrea, vîslită de-o călugăriţă, Chemată lunecă, la clopot, pierdut peste zări. Trec crapii negri prin adîncul verde, Raţele ţipă undeva în ceruri nevăzute... Adrian Maniu a refăcut, cu o tehnică mai pronunţat picturală şi cu luciri de icoană, tabloul vesperal din Zburătorul lui Eliade: Sătulă e cireada toată. A-ngenuncheat lîngă fîntînă, Boi mari, în freamătul de iarbă, clipesc din ochii fumurii, Izbind cu cozile în muşte. Tălăncile domol se-ngînă, Cît graurii, scîntei de soare, s-au fugărit pe bălării. Fîntîna cumpăna destinde ca o lăcustă. Ziua moare... Un taur se ridică negru, în seara galbenă mugind, Şi-şi roade coarnele de crucea ce tremură scîrţîitoare, Cu un Hristos, ce-n zugrăveală stă slab, uscat şi suferind. G. TOPÎRCEANU Autor de “parodii originale” care dovedesc un proces mimetic superior, G. Topîrceanu (1890—1937) poate crea sub aparenţa de pastişă. Parodia după Al. Depărăţeanu, Viaţa la ţară, are o idee proprie, aceea a inconfortului rural, şi o plastică personală: Cînd te duci pe drumul mare Trec, mişcînd domol din coadă, La plimbare, Spre livadă, Este praf de nu te vezi. Ale satului cirezi. Poetul are fiorul solitudinii silvestre, sentimentul solemn al geologicului, verificabile chiar în poeziile cu uşor aspect umoristic, cum e Balada popii din Rudeni, dioramă în aer nemişcat ca o scenă hibernală din pictura olandeză: Bolta sură ca cenuşa, Calcă rar şi cu zăbavă Codrii vineţi — dorm adînc, Lunecuşuri de pripor. Sună numai căldăruşa Şi-n tăcerea care creşte, Atîrnată de oblînc. Adîncit ca-ntr-o visare, Bate Surul din potcoavă Popa cînd şi cînd şopteşte Drum de iarnă, fără spor, Legănîndu-se călare... Interesante şi înrudite cu poeziile în ton popular ale lui Eminescu sunt tablourile de viaţă pastorală, pline de senzaţia învălmăşirii animale şi a plăcerilor aspre: S-au ivit pe rînd în soare El se pleacă din cărare Jos, la capătul potecii, Şi tot leagă şi dezleagă, Turma albă de mioare, Cumpăneşte pe samare Noatinele şi berbecii. O gospodărie-ntreagă: Sunet de tălăngi se-ngînă Subt poiana din Fruntarii, Zăboveşte-n deal la stînă Baciul Toma cu măgarii. Maldăr de tărhaturi grele Cu dăsagi, căldări şi pături, Că de-abia pot sta sub ele Doi măgari voinici alături. Elementul nemişcării, al paraliziei produse de soare asupra unui suflet readus la simplitatea vegetativă a floarei şi insectei, prevesteşte, în Rapsodii de vară, panismul lui Blaga: Salcîmii plini de floare Contemplu Se uită lung spre sat, O tufă de scaieţi... Şi-n soare Frunzişul legănat Prin ierburile crude, Sub cerul fără fund, Le-atîrnă ca o barbă... S-aude Acolo mi-am găsit Un bîzîit profund. În iarbă Refugiul favorit. Şi pînă la amiază Pămîntul încropit Acolo, ca-ntr-un templu, Vibrează De-atîtea dimineţi Adînc şi liniştit. Din păcate aceste însuşiri lirice sunt sporadice şi poetul se lasă prea des în voia unei simple prestidigitaţii prozodice. OTILIA CAZIMIR Influenţată uşor de G. Topîrceanu, dar mai nestînjenit lirică, poezia Otiliei Cazimir are înrudiri cu sentimentalismul lui Demostene Botez, cu beţia de arome a lui Pillat, cu orgia de flori a simboliştilor. Nota particulară a poetei este însă o mare prospeţime de impresii în perceperea înfloririi şi dezagregării materiei. Sosirea lemnelor de la pădure deşteaptă senzaţia esenţelor: În mers greoi şi clătinat, Căruţele cu lemne mi-au adus Din codrii Bîrnovei, de sus, Şi în ograda mea au descărcat Mireasmă proaspătă şi tare de pădure. Melcul putred găsit sub frunze e prilej de meditaţie aproape tac-tilă asupra misterului creaţiei: Azi am găsit sub frunzele uscate O galbenă căsuţă de culbec, Uşoară, cu lăuntrul alb şi sec, Pe care nimeni n-o mai poartă-n spate. Făptura care-a stăpînit în altă vară Spiralele de calcar răsucit, Spre toamnă, singură, s-a oblonit Şi-n adăpostul ei s-a strîns, să moară... Un melc cu trupul cenuşiu de gelatină Şi-a dus o vară-ntreagă prin grădină Viaţa lui obscură şi timidă. Şi împotriva cerului ostil Avea căsuţa asta translucidă, — Atîta de subţire şi de fină C-ar fi strivit-o-n palme un copil. Aproape totul, casa copilăriei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive. Odaia iubirii e miros de gutui şi mere, iatacul bunicului iz de gutui şi tutun: Aş aştepta să iasă din scrinul vechi de nuc Feliile de pîine cu dulceaţă Şi vrafurile cărţilor cu poze În care-aş regăsi, subt scoarţe moi de piele, Poveştile copilăriei mele. Şi pe divanul cu cretonul înflorit cu roze, Aş adormi-n iatacul cald şi bun, În miros de gutui şi de tutun... Oglinzile sunt senzaţie rece de apă stătătoare, cerdacul, un lemn viu ca un corp de vioară, sonor de greieri: — Cerdac sonor, aici, în viţa ta, Întîrziam în fiecare sară Şi lemnul vechi subt paşii mei vibra Cu rezonanţe calde de vioară. Subt treapta ce se clătina, plecată, Cînta strident un greier într-o vară (Un sfredel într-o scîndură uscată...) Şi sus, prin crengile de nuc, se rătăcea În fiecare sară altă stea. CLAUDIA MILLIAN, ALFRED MOŞOIU Poezia Claudei Millian se caracterizează printr-o viziune decorativă a lumii, fastuoasă, exotică, desfăşurare vitalistă de tapete şi mătăsuri cu figuri de o mare imaginaţie a coloritului. Alfred Moşoiu (1890—1932) face elogiul florilor în spirit simbolist, însă anemic. O singură dată are un accent delicat: ..Un clopot bate-n mine şi-l ascult, Şi creşte glasul lui ca un tumult, Şi lămpile îmi par făclii de ceară... Ceva din mine moare-n astă seară... AL. A. PHILIPPIDE Socotit multă vreme modernist al metaforei, Al. A. Philippide lua totuşi poziţie împotriva modernismului. Imaginea în poezia lui nu e un element de bază ci un simplu şi firesc accesoriu. Sufletul îi e în marea contemplaţie, în ceea ce criticii numesc “speculaţie”: Cînd suflă-n mine vîntul cel curat Venit din Alpii cugetării pure, Sunt în adîncul meu ca o pădure Din care păsările guralive au zburat. Poetul fuge după năluca Gloriei, văzută romantic, ca o putere demonică: O simt mereu în mine cum se zbate Şi gheara ei sub fruntea mea străbate Şi-mi răzvrăteşte gîndurile toate... Mă scurmă gheara-i otrăvită şi adîncă; Şi sufletul, bucată cu bucată mi-l mănîncă; Şi-n mine-ntemniţată ca-ntr-o cuşcă Zbiară şi muşcă... Apoi aspiră la voluptăţi mai sublime, la topirea în flacăra solară. Spiritul îi e zbuciumat de duhuri negre, de “visul rău”, şi atunci scăparea este într-un Crin grandios, sau, bolnav, îşi caută vindecarea în extirpaţiune: Mi-e bolnav cugetul şi-aş vrea să-l rup — Cum rupi unui păianjen un picior! Aci întunecat, spiritul merge în noapte ca pe corăbii cu felinare verzi, aci purificat, alunecă pe o luntre serafică cu un crin la cîrmă. Viaţa poetului este astfel o veşnică trecere din negru în alb (dispo-ziţiune romantică), din crunte melancolii în extaze şi jubilări. Vîntul bătrîn într-o clipă de umoare neagră capătă guri de cîini lătrători, se înfurie ca un taur şi urmăreşte pe poet cu chemarea lui dureroasă: hau-hau. Dimpotrivă în momente euforice, clopotele duminicale îşi propagă pe cer sonoritatea cu atîta glorie încît Universul întreg pare convertit într-un vîrtej de sunete mergînd spte soare şi ameninţînd să se prefacă într-o înspăimîntătoare grindină de aramă. În ultimele versuri, această inspiraţie care îşi găseşte un corespondent în neoromantismul german, maturitatea apare viguroasă. Strofele, tot austere, aride, au o cădere grea şi festivă. Ceea ce mai înainte putea să apară ca problemă are acum vibraţia unei situaţii ineluctabile. Unica temă rămîne mereu spaima întunecată de moartea individuală şi de stingerea universală. Gheara setei de glorie se converteşte în speranţa amară că Poezia poate fi o cale de mîntuire: M-atîrn de tine, Poezie, Ca un copil de poala mumii, Să trec cu tine puntea humii Spre insula de veşnicie La capătul de dincolo al lumii, Mă vei lăsa acolo singur Alături de toţi morţii lumii? De aci dispreţul pentru poezia măruntă: Silită poezie — a vremii noastre, Într-adevăr prea mult a vremii noastre Şi prea puţin a vremurilor toate, Rugină nefolositoare Sufletelor viitoare, Te văd în timpuri foarte-apropiate Zăcînd printre unelte demodate, Maşină cu-ntrebuinţări uitate, Mai nebăgată-n seamă în giulgiul tău de praf Decît montgolfierii sau primul hidroscaf! Veritabila lirică e aceea cu rezonanţă de violoncele, cu perspective de atlase, măsurată cu veacurile: În piaţa public-a simţirii noastre Răcnesc trompetele tembele, Dar unde-s visurile-albastre, Rănite vechi violoncele Care cîntau în sufletele noastre? Deschideţi iară vechile atlase; Pornim spre zările miraculoase, Dar nici un vers pentru contemporani! Şi poate-aşa din nou ne vom deprinde Să socotim cu veacuri, nu cu ani. Poetul rîvneşte să fure coasa Timpului spre a se sustrage morţii: Să-ţi fur sinistra coasă, o, Timp, mi-a fost mereu Cea mai nepotolită din dorinţe,... De ce? Mă simt în centrul cît şi-mprejurul meu Asemeni unei largi circonferinţe... Şi nu mai am nevoie de ajutorul tău! În această lirică gravităţi de poezie clasică şi, fără să fie vorba de vreo înrîurire formală, se simt aripi de Edgar Poe, Baudelaire, Novalis şi Hölderlin. Viziunea din cutare poezie, începînd cu descrierea unui cartier dezolat de mahala cvasi-londoniană, e de tehnică dantescă. Poetul mînuieşte gnomismul cu măiestrie: Voi fi atuncea unul dintre Acele anonime duhuri Care se-nghesuie să intre Pe poarta marilor văzduhuri. * Am fost mai singur decît niciodată, Un Robinson cu insula în suflet În lirica lui somptuoasă şi neagră, Al. A. Philippide e un mare elegiac. CAMIL BALTAZAR Sanatoriul serveşte în poezia lui Camil Baltazar, ftizic simulat, ca simplu pretext de coordonare a unor emoţii universal umane: înfră-ţirea cu semenii care suferă împreună cu noi, presimţirea morţii, melancolia autumnală etc. În figurarea sentimentelor, poetul are tehnica sa caligrafică, hieratismele, peisagiile de proiecţie şi gesticu-laţiile sale. Tocmai această supunere a sincerităţii într-un sistem face valoarea poeziei. Întristatul ia poza tuberculosului într-un pat de sanatoriu, dînd mîinilor un gest stilizat: ..şi ca să ne simţim mai bine vom împleti mîinile în chip de frăţinătate. Morţii iau poziţii smerite de sfinţi adormiţi în duh de fericire, iar bolnavii se îngrămădesc să-i vadă, cuvioşi ca nişte arhangheli prera-faeliţi: Asară mi-a murit vecinul de pat, acum odihneşte în capelă, în straie albe stîngaci îmbrăcat. Bolnavii care au venit să-l vadă l-au compătimit cu ochi tăcuţi — şi-apoi smerit s-au strecurat pe uşa capelei. În această ceremonie a cucerniciei jălalnice, mişcarea, expunerea, impoziţiunea mîinilor sunt esenţiale. Acustica e fină, asociată cu fenomene fulgurante, într-o ritmică moale, încetinită, elementele fiind ninsoarea, ploaia măruntă, cristalul, sideful, violinele, poleiala, zăpada, scama, borangicul, chihlimbarul. Dintr-o sensibilitate excitată şi din excesul de lamentaţie poetul scoate un fel de euforie a delirului blajin, lăsîndu-se extaziat de viziuni procesionale, de ceremonia anticipată a morţii: Şi poate că, voind să mă aşeze în capelă, mă vor purta descoperit prin grădină, şi cum mă vor plimba tăcut pe alei, în dimineaţa vibrînd ca o coardă de violină, se va pleca o creangă de copac, umbrindu-mi faţa cu tăcere şi sărutîndu-mă blajin cu floare albă ca o tîrzie şi cuminte mîngîiere... Cum mă vor fi lăsat să hodinesc puţin — cu faţa galbenă — brodată-n albul Aprilin, va fi atîta linişte în jurul meu, creanga va sta boltită asupră-mi cu teamă. Lipsite de elementul durerii, micile poezii din Flaute de mătase cultivă un serafism infantil într-un soi de paradis miniatural, făcut din substanţe pure şi graţios sonore. Universul e făcut din clinchete, străfulgerări, unde, arome, elemente în genere diafane şi impalpabile, ori măcar sublimate. Aci găsim: zăpadă, mătase brumată, pene albe, narcise, căprioare, tapete verzi, clopoţei, şipote, garoafe, porumbei, fildeş, harfe, ametiste, opale, sicrie de aur, zurgălăi, clopote. Din ele poetul construieşte o zonă cu heruvimi plutind în candori şi melodii: Taci lin, îngerii serii vin, seara vine şi-a căzut zăpadă. * De ce te-aş plînge? acolo unde eşti sunt îngeri, cu uşoare caleşti de fluturi, sunt fetiţe care spun toată ziua rugăciuni şi seara adorm cu poveşti de mătase brună pe ochi. * Seara de poposea lină, ca un coşciug de îngeri dus pe drumuri albe de heruvimi, ochii tăi îşi întristau albiile şi apele. Să-ţi aduci aminte şi să te tîngui, cînd tilincile vor muri irosite pe întinderi, să-ţi aduci aminte şi să jălui cînd amurgul, sîngerat, va îngenunchea pe îndelete. În Biblice poetul se reînnoieşte coborînd în plin Vechi Testament, căruia cu fondul său ebraic îi dă vibraţii de o puternică autenticitate: Neagră sunt şi pulpa mea de smoală, şoldul cald caval şi umerii lăute, m-aş da ţie toată goală, fericită în ruşinea coapselor durute. * Duce-te-oi în casa maicii mele, pat de muşchi ţi-oi face, chiparoşi şi ierbi, te-oi adulmeca în sfiiciune şi smerenii grele cum adulmeci sperioşii cerbi. ARON COTRUŞ Aron Cotruş e din familia poeţilor barocului giganticului, ai mesianismului apocaliptic (linia Walt Whitman, Verhaeren, Blok, Bjelyj, Esenin), dealtfel printr-un impuls organic: Daruri ce-n veci nu adorm mă-ncing, nu mă lasă să dorm, mă-mping spre tot ce-i enorm... Toate dimensiunile universului sunt sporite, sufletul funcţionează la o tensiune ridicată. Poetul cîntă “catedrala” lui sălbatecă, pădurea, bivolii: Pe şesul vast, prin sclipitor noroi, se mişc-ursuzi, cu paşi înceţi, greoi, prin stuful de la margine de baltă... caii pe pustă: Plîng vînturile... Mînjii se joacă şi nechează Şi pusta-ntreagă plînge în dulcea după-amiază, Iar iepele robuste Pasc leneşe-n răcoarea nemărginitei puste... minerii văzuţi ca nişte forţe sănătoase ale animalităţii umane, în fine ereditatea însăşi ce alimentează această nepotolită sete de viaţă: Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci haine Se războiesc în trudnicele-mi vine, De nu găsesc un loc în care să mă simt la mine?... Ce blesteme, Ce patimi fără nopţi şi fără număr, Mă sbiciuie, mă-nvolbură, mă hărţuiesc, m-apasă, Mă prigonesc să merg, S-alerg, Să fiu de-a pururi şi niciodat’ La mine-acasă?!... Au fost străbunii-mi hoţi de cai?... Au fost ciobani pribegi, Stăpîni, fără hîrtii de stăpînire pe pămîntul ţării-ntregi?... Cu Mîine, Aron Cotruş a început o variantă nouă a poeziei sale, scurtă, ameninţătoare şi profetică, cu subînţelesuri. E o poezie-mani-fest cu aere instigatoare, regretabil de oscilantă în ţeluri. Plugarii sunt ridicaţi împotriva “mîrşavilor ciocoi”, îndreptaţi împotriva oraşului “de trîntori şi mişei”, cu insinuaţii de acestea: Ioane, ia seama bine! ţara aceasta se razimă pe tine. * Ioane, eşti unul, poţi fi milioane, vrerile tale nenfrînte să nu le-nspăimînte nici temniţa, nici tunul... În ciuda excesului de bravade şi profeţii, acel soi de autobiografie apăsată, brutală, produsă în numeroase variante, este foarte original: Io, Pătru Opincă, ce-ntr-atîtea moşii n-am doar o şirincă, înfrunt strîmbele legi şi năpasta şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte, sudui vîrtos, mocăneşte, şi scuip pe toată rînduiala asta!... I. VALERIAN O mică notă personală aduce I. Valerian, poet acustic, cu preferinţe pentru lugubru, în Caravanele tăcerii, în măsura în care evoacă pustiurile sahariene: Vin caravanele ce le-am crezut pierdute În zarea ţărilor necunoscute Şi-aduc poveri de fildeş şi de aur... Şi cum alunecă alene, Purtînd tăcerea păturită pe surile spinări, Par şiruri de corăbii ce se întorc din larg, Greoaie — fără de catarg, Alunecînd ca într-un vis bizar Spre-un port imaginar. G. BĂRGĂUANU G. Bărgăuanu cîntă migraţia vehiculelor cu roadele pămîntului(care cu grîu, butoaie de vin, putini de scrumbii, stoguri de fîn), şi deşi materiile sunt prozaice, tonul are solemnitate, învederată în acest cîntec al săniilor: Alunecînd pe roase tălpi de lemn, Înaintează săniile către-un semn Pe care marginile codrului îl fac Cu cîte-o mînă albă de copac. În inima pădurilor adînci Subt albe policandre îngheţate, Ca nişte urme de comori uitate, S-ascund grămezi de lemne printre stînci. VIRGIL MOSCOVICI, D. N. TEODORESCU Simbolist în fond, Virgil Moscovici a evocat contemporan cu Ion Barbu marile forţe cosmice, Gheţarul, Caverna, Lava, Cascada, Potopul, Apele, nu fără vigoare. Poeziile lui D. N. Teodorescu sunt sentimentale şi fără sînge. Sunt graţioase însă cîteva creionări: “zmeul rupt”, ca simbol al zădărnicirii aspiraţiilor infantile, corăbiile de hîrtie, modestă imagine pentru versurile cu care poetul înţelege să înfrunte moartea: Privind în mine şi privind departe, Din foile sortite pentr-o carte, În aşteptarea orei ce-o să vie, Pornesc în larg corăbii de hîrtie. Capitolul XXV INTIMIŞTII G. ROTICĂ Intimismul lui G. Rotică constă într-o erotică sfioasă de om sănătos, care profesează un romantism de interior, evocînd, de pildă, rochiile femeii: La tine-n seara asta cum mă gîndesc o ploaie De foşnete coboară şi trista mea odaie Mi-o umple cu parfumuri, cu graţii şi mătasă: Sunt rochiile tale ce le aud prin casă. IGNOTUS Ignotus (Dan Rădulescu) e un naturalist pentru care poezia înseamnă un moment de reculegere după munca de laborator. Inspi-raţia cu totul nesilită şi-a definit-o poetul singur: Gîndiri, imagini... Vede ochiul, se sapă lucru-n amintire, Iar anii trec. Se schimbă multe, la multe iar le pierzi de ştire. Crezi c-ai uitat... E zi de toamnă. O ploaie tristă bate-n geamuri, Eşti trist de toată întristarea din cer, din mirişti, de pe ramuri... Cum ritmic picură din straşini şi moare focul în cămin, Ca nişte şiruri lungi de umbre, lin, amintirile revin, Ţi se perindă-ncet prin minte comoara vremilor apuse, Şiragul lacrimilor scumpe şi-al fericirilor răpuse... Apar în raza amintirii şi se preschimbă cu încetul... Încet ia pana lui docilă şi... Iată-l inspirat poetul. EMANOIL BUCUŢA Adevăratul intimist în înţelesul propriu al cuvîntului este Emanoil Bucuţa, care-şi cîntă micul univers casnic, femeia dormind pe jumătate dezgolită pe divan, odaia Cu mari pereţi de sticlă aurită, Cu flori de piane, jeţuri de mătase... scuturatul cu operaţia deparazitării icoanelor, frînghia cu rufele copilului. În această poezie a micului sentiment poetul pune pasiuni de anticar, cultivînd manufactura metalică, cu ceva din tehnica lui Heredia. Intimismul lui Bucuţa s-a revărsat spontan în foarte imitatele Cîntece de leagăn, concepute într-un spirit realist. Părintele îşi leagănă copilul cîntîndu-i, provocîndu-l cu false dispreţuri, făcînd apropieri între impotenţa lui caricaturală şi lumea de basm a poeziei. Procedarea este a picturii, unde pruncul apare, ca la Perugino, în goliciuni naive şi miniatural diforme, într-un cerc de magi şi îngeri: Scoţi scufiţa, de zăduf, Aburos şi mărunţel Şi rămîi cu tîmple goale, Pe întinderea albastră. N-ai pe cap decît un puf Unde-am mai văzut şi cînd, Bălăior de lînă moale. Eu mă uit din colţ la el, În văpaia din fereastră Ce icoană florentină Cu un cerc de aur blînd Pe un creştet de lumină? Copilul e o miniatură grotescă şi cheală, în jurul căreia se strîng fluturii, un mamifer nechezător, care a avut însă aripi, un pui ştirb cu scutece ude către care coboară totuşi zmeii, în ţipătul cocoşilor, şi Făt-Frumos, un ţînc îndărătnic căruia tatăl îi răcneşte ca Achil la Troia, făcîndu-l să dîrdîie cu scutecul urinat în mînă, dar care e fiu de zînă, ocrotit şi salutat de elemente: Cînd pătrunzi în parc, şi-aprind Trandafiri agăţători Vîrfurile chiparoşii, De sub streşini cern petale. Taie — avuzul mustăcind Iar cînd dormi pe perne-n prag,Şiruri peştişorii roşii. Ca-ntr-un basm cu zîne line, Cînd prin chioşc visînd cobori, Fire de păianjen trag Peste visurile tale Plasă scumpă peste tine. Proza lui Bucuţa e dioramatică, plină de policromie muzeală. Fuga lui Şefki, cea mai însemnată dintre naraţiuni, este un tablou încărcat de colori şi amănunte etnografice asupra turcimii din partea occidentală a ţării. EMIL DORIAN Îl imită pe E. Bucuţa, fără aparat artistic, dar cîteodată cu o mai mare, tocmai de aceea, prospeţime de sinceritate, Emil Dorian, în poezii de leagăn unde se cîntă pînă şi “pîntecuţul”, buricul, dinţii: Cînd deschizi guriţa vie Şi surîzi cu ochi nurlii, Parcă este o cutie Pentru mici bijuterii. Şi sub buza ta frumoasă, Ispitindu-te să-i iei, Pe gingia de mătasă, Dinţii mici sunt doi cercei. PERPESSICIUS Întîia culegere de versuri a lui Perpessicius, Scut şi targă, conţinea însemnări pe raniţă, cu emoţie profundă dosită sub un aer de falsă superficialitate. În fond atmosfera era înrudită cu aceea din poezia lui Rimbaud, specializat în poezia haiducilor nostalgici, setoşi de vagabondaj, de intelectualitate şi de mirosul crud al ierburilor, iar executaţii în şanţ dintr-o poezie erau rude cu soldatul în putrefacţie din Le dormeur du val: Din şanţ executaţii privesc cu ochiul fix Spre stelele sublime ce ard în depărtare Şi-n recile pupile sticlirile stelare Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx. Brăilean, deci apropiat de Bărăgan, poetul are, împreună cu toţi muntenii, simţul eternităţii viguroase a cîmpurilor, indiferente la gunoiul uman: Florile de pe cîmpie le cosesc mitraliere Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere Ce adorm de veci pe-o floare, îngropîndu-se-n petale. Singură în tot cuprinsul, flora stelelor polare Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră, Scutură multiple jerbe şi coroane funerare Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră. Apoi din ce în ce Perpessicius se precizează ca un intimist, scriind direct, cum simte, şi luîndu-şi ca patron pe Alain Chartier (“En, moy n’est entendement ne sens / D’escrire, fors ainsi comme je sens”). Nu compune, ci-şi alege temele din imediata experienţă iar limba din conversaţie sau din cărţi, cum se-ntîmplă, improvizînd “cărţi poştale”, însemnări pe albumuri. Aşezarea la o masă cu cantalupi, prune, nuci e prilej de poezie. De asemeni instalarea într-o casă, reocuparea locului obişnuit la bibliotecă: Ce farmec e-n biblioteca izolată! Plutesc în voia gîndurilor line, Şi mă surprind gîndindu-mă la tine, Şi mă încînt de-această locomoţiune minunată, Ce îmi permite să ajung cu bine, Cu toate că-i înzăpezită linia ferată. Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită, Revăd Danubiul şi balta înverzită, Revăd atîtea colţuri răzbătute-n mai. Intimismul simbolist şi livresc e împrospătat de un clasicism elegiac de factura Ovid-Catul-Properţiu. Frigul ţinuturilor critice, mormintele, ceea ce întunecă existenţa sub soarele mediteranean şi printre albele coloane, acestea sunt ideile poetice ale elegiacului, clasic nu în decor ci în substanţă. Teroarea de mări negre, zăpezi şi vînt aspru e ovidiană: Gazetele din Urbe au avut dreptate Scriind că astăzi apele vor fi-ngheţate. Ieri, toată noaptea, cu tridentul său, Neptun Le-a frămîntat şi răscolit ca un nebun. O! cum gemeau, prin vînt, plîngînd cu aspră voce Năvarnica Lycorias şi Phyllodoce, Cum alergau de colo-colo despletite Prin valurile de furtună biciuite! Brumele flamande se prefac în ceţuri cimeriene, bălţile dunărene în ape infernale, Mureşul în Styx: Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită, Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuită Ne-aşteaptă să ne treacă pe celalt ţărm, cu bacul. Şi ni-i aşa de bine c-aici ne-am face vacul Şi-n ostrovul de tihnă, ne-am veşnici hodina De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina. Într-o parafrazare foarte izbutită din Horaţiu, se strecoară un uşor spleen modern: Vai! Postume, Postume, cum mai trec anii! Ce sarbezi şi iute mai trec, şi sărmanii De noi, cît trudim şi ne zbatem în viaţă Şi toate sfîrşesc tot la malul de gheaţă. AL. RALLY Introducătorul în poezie al intimităţilor de bănci universitare este Al. Rally (Studente, 1915—1921) în creionări graţioase: Al cui e parfumul cel bun Ce vine din banca din faţă? Vecinul miroase-a tutun; De-aceea prin geamuri văd fum, Deşi eu ştiu bine că-i ceaţă... Al cui este versul sonor Ce-l spune-aşa prost profesorul? Sus lămpile cîntă în cor. De-aceea fac versuri uşor Şi-n roiuri prin sală-şi iau zborul. AL. CLAUDIAN Lirica, risipită prin reviste, a lui Al. Claudian e a unui intelectual fin, visînd boema aristocratică a cărţilor, nutrindu-se din amintirile dulci ale anilor de studii, cîntînd tot ce poetul ar fi putut să facă şi n-a făcut, externatul la care n-a fost profesor, biblioteca pe care ar fi trebuit s-o frecventeze mereu şi în care e mirat să întîlnească alţi tineri, hîrtiile de adolescent cu proiecte de metafizică neefectuate, copilăria plină de emoţii nemijlocite: O! Vreme-n care nu citeam! Cînd mă suiam, uimit, în tren Şi cînd în veşnicul refren Atîtea gînduri depănam! Azi, trenul pare monoton:Ne temem de întîrzieri, Cetim gazetele de ieri, — Ne facem somnul în vagon! La geam cu capul gol în vînt, Ştiam că sunt de mult pe drum, Şi nu ştiam, cum ştiu acum, La care kilometru sînt... O! Vremea cînd pe scări, vegheam Cu gîndul dus în patru părţi! ...Azi ştim atîtea de prin cărţi — Şi tot mai rar privim pe geam!... GEORGE DUMITRESCU Tot de natură intimistă este ceea ce e mai valabil în poezia lui G. Dumitrescu, dedicată cu statornicie petrarchiană unei unice femei moarte, pe care poetul o evoacă în mediul casnic, pînă şi în bibliotecă: Biblioteca mă-nconjoară, stearpă De-nvăţătură — pentru ce mă doare. Păianjenii descîntă, ca pe-o harpă, Pe fire lungi, tăcerea fără soare Şi plictiseala, umedă, coclită, Apasă peste viaţa-mbătrînită. Capitolul XXVI TRADIŢIONALIŞTII ION PILLAT Ion Pillat (1891—1945) a început cu poeme de un parnasianism exuberant, ţipător, sub direcţia lui Al. Macedonski, însă cu reminiscenţe din mai toţi poeţii romîni (Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc). Impulsiunile sălbatece împrumutate de la poetul Nopţilor sunt de un delir factice, totuşi de o artă deplină pentru un începător atît de tînăr: E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii Mai albi ca spuma albă zvîrlită-n vînt de mare, Mai albi decît e coama Licornii legendare, Iar alţii, fără pată, sunt negri ca cărbunii. Sub regimil simbolismului se observă apoi primele creionări ale aşa-zisului tradiţionalism, care nu este la început decît o foarte originală adaptare a acelei poezii franceze care evoca în linia lui Verlaine secolul lui Watteau, parcurile, menuetele şi carnavalurile. În loc de avem epoca “bonjuriştilor” şi a crinolinelor, printr-o reluare de altfel a unei idei din C. Stamati: Caleaşcă, drum de noapte, păduri adînci de fag, Şi prin frunzişe lună cernită-n ceaţă fină, Poiene necosite de mult, şi miros vag De flori de fîn în floare, de fragi şi de sulfină... În pace sufletească topindu-se se-alină Realitatea vremii pe al naturii prag. Prin ce metepsichoză revăd obrazul drag Al fetei de-altădată în albă crinolină. Aceiaşi ochi sălbateci, acelaşi zîmbet trist, Din care făurisem a dorului povară, Şi cu acelaşi tînăr şi palid bonjurist... Cînd ea, înfăşurată în vălul de percal Îmbălsămat de fuga zefirului de vară, Visa la iarnă baluri la consulul muscal. Tot acum se schiţează şi o poezie intimistă a odăii, a relicvelor, cu elemente autohtone: În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri, Căci orologiul vremii a încetat să bată Şi clipa netrăită a îngheţat pe el. Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură Miresmele cosite a florilor de fîn, Păstrate sub răcoarea pînzetului de in. Înlocuindu-se havuzurile cu balta şi păşunile franceze cu Bărăganul, căpătăm o pictură superioară de-un impresionism fumuriu şi dezolat ca al pînzelor lui Andreescu. Seara la Miorcani aduce aminte, prin vastitatea orizontului, de Zburătorul: Ritmic lanuri nesfîrşite mişcînd valul lor de spice, Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat; Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit şi îndesat; Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat. Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-şi ridică. Clopotul de seară-i paznic veşnic trist şi veşnic treaz... O cireadă răzleţită la păşune pe izlaz Pare-un stol de paseri albe ce se lasă fără frică În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz. Volumul care a consacrat pe Ion Pillat ca poet original şi tradiţiona-list este Pe Argeş în sus, nu mult deosebit de celelalte dar mai condensat. În locul umbrelor secolului al XVIII-lea francez apar aici boierii autohtoni, Brătienii, romanticii noştri, bunicul iuncher sub Ghica-vodă, bunica oferind dulceaţă de chitră. Evocînd mai ales locurile natale, propria-i familie, poetul pune vibraţie sufletească. El are tactul de a îndepărta orice impresie de imitaţie, alegînd versul învechit al lui Alecsandri, căruia îi respectă chiar stîngăciile. Totdeodată devine un cîntăreţ al roadelor pămîntului, pe care le expune cu voluptate. Priveliştea autohtonă este zugrăvită cu imagini locale, pridvor, livezi de pruni, suman alb de zăpadă, bunicul este evocat cu tabieturile lui valahe, prin putina în care făcea băi de nuc, casa bătrînă prin mirosuri de şerbeturi: Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bunică bună la nepoţelul mic. Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic: Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă. Sub coperişul care îi sta ca un bonet, Glicina ce pe tîmple cădea ca o şuviţă. Şi, mirosind a floare de tei, a lămîiţă, A cantalup, a lissă de chitră, a şerbet, În fiece odaie dezvăluiam cu frică Alt gînd din al ei suflet curat şi romînesc... Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrînesc, Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică. Pendulele bătrîne mai bat acelaşi ceas, Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră, Dar timpul intră-n casă trîntindu-i altă oră, Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas! Sunt căutate îndeosebi fructele savuroase, într-o lirică a bucătăriei şi a cămarei cu ceva lacom de pictură flamandă, modelui fiind Verlaine şi Samain. Peisajul întreg e o cămară ce trebuie savurată cu nasul, trecutul, copilăria se condensează în fructe: Prin iarnă din cămara zăvorită Se furişează cald miros de mere, Readucînd în vremea viscolită A toamnelor trecută mîngîiere. * Copilăria-mi toată dă buzna la uluci, Cînd stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci. Capodopera lui Ion Pillat este Aci sosi pe vremuri, paralelă graţioasă între două veacuri, simbolizare spectaculoasă a uniformităţii în devenire: În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Nerăbdător bunicul pîndise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară. Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină Sări subţire-o fată în largă crinolină. Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat “Le Lac”. Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad, Îi spuse “Zburătorul” de-un tînăr Eliad... Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: Pe urmele berlinei trăsura ta stătu. Acelaşi drum te-aduce prin lanul de secară, Ca dînsa tragi în dreptul pridvorului, la scară. Subţire, calci nisipul pe care ea sări. Cu berzele într-însul amurgul se opri... Şi m-ai găsit, zîmbindu-mi, aproape pueril, Cînd ţi-am şoptit poeme subtile de Merill. Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună Şi-am spus “Balada Lunei” de Horia Furtună, M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist, Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist. De aci încolo Ion Pillat îşi sistematizează descoperirea, prefăcînd-o în “tradiţionalism”. El caută a se reînnoi mereu şi e oricînd un poet interesant, mai mult de afectare artistică decît de sentiment. B. FUNDOIANU Tradiţionalismul lui B. Fundoianu e un panteism olfactiv şi tactil, o îmbătare de exalaţiile vitale. Poetul are o capacitate extraordinară de a se bucura de prezenţa materiei. Totul îl îmbată: tîrgul care “miroase-a ploaie”, creşterea “de sfeclă, de mărării, de ceapă”, nările boilor cu “miros de lapte şi de rîpi”, fînul plin de mireasmă udă”, bălăcirea porcilor în noroi, răcoarea cărnii cartofului, izul vinului din cramă, parfumul gutuii, aburul jimblei, chiar mirosul de doctorii. Evreu, B. Fundoianu e invadat de o nostalgie de bucolic, caracteristică rasei sale biblice şi potrivită vieţii evreilor din nordul Moldovei. În Herţa trec cirezile în sunetele talangei în vreme ce evreul bătrîn între flăcările lumînărilor cîntă căderea Ierusalimului: Cine-aducea deodată cirezile din cîmp? Aveau şi-atunci ochiul de sticlă, gîtul strîmb, dar aduceau în uliţi baliga din păşune şi în surîs o scamă din soarele-apune... Deodată după geamuri se aprindeau făclii; o umbră liniştită intra în prăvălii prin uşile-ncuiate şi s-aşeza la masă. Tăcerea de salină încremenea în casă şi-n sloiul nopţii jgheabul ogrăzii adăpa. Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga: “Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!” Poetul a refăcut chiar, cu mare talent, pe Horaţiu, în Lui Taliarh, cu o recepţie sensorială inexistentă în model: Vino; să stăm de vorbă cît ne mai ţine vremea; ca mîine, peste inimi, va izbuti tăcerea, şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi, amurgul care-aleargă după cireadă, roş, Ca mîine, toamna iară se va mări prin grîne şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mîine. poate s-or duce doi cu ochi de rîu în ştiri, să tragă cu urechea la noile-ncolţiri. Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate; poate-am să uit nevasta şi vinul acru, poate... Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh — E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh. ILARIE VORONCA Considerat imagist, Ilarie Voronca nu e şi el decît un extatic al voluptăţii şi un evocator de materii excitante pentru simţuri: păduri, saltele de paie, rufărie, gutui, blănuri, portocale, ceai, pîine, lapte, fructe putrede, alune, fasole verde, mazăre, cartofi, ringlote, banane, coacăze. Ulise este un poem descriptiv al vieţii diurne fără alt conţinut decît prezentarea cu gest voluptuos a lucrurilor şi elogierea lor: Te opreşti la vînzătoarea de legume îţi surîd ca şopîrlele fasolele verzi constelaţia mazărei naufragiază vorbele boabele stau în păstaie ca şcolarii cuminţi în bănci ca lotci dovleceii îşi vîră botul înaintează amurgesc sfeclele ca tapiţerii pătrunjelul mărarul. Chiar bulionul produce “incantaţii”: Iată, e curtea udă cu o aromă-n lemne, Octombrie, în clocot cazane de tomate Şi umbra în depozit de cherestea te-ndemne Să recunoşti în cîntec aceste flăcări mate Să recunoşti cum fierbe în bulion un suflet, Atît de dulce chipul Mamei între tenebre Cu vocile scăzute în anotimp, în suflet, Şi în magiun fantoma trecutului răsfierbe. Sintaxa singulară şi dificilă, fără început şi fine, îngrămădirea aproape monstruoasă de imagini-cifru pe un text sărac în idei au motivat clasarea poetului printre dadaişti şi “integralişti” (1903— 1946). RADU GYR Tot vitaliste sunt şi poeziile lui Radu Gyr, însă pletorice, vociferante. Toamnă oltenească e o replică mai haiducească la Aci sosi pe vremuri a lui Ion Pillat: O, de-aţi fi în Dolj cu mine şi-aţi uita cu toţi de tîrg!... ...E-nceputul lui octombrie, cînd dă aurul în pîrg, cînd în cel dintîi ciorchine trup şi suflet îţi cuminici... ...Cum v-ar mai lătra în gară, Floarea,-ntr-una din duminici!... Mai întîi, din timp m-aş duce să pîndesc de la canton, şi s-adăst, zvîcnind, semnalul cantonierului Anton!... Şi cînd trenu-ar trece buzna şi aţi fi la geam, din piept mi-aş învîrteji un chiot: “Ura, fraţilor, v-aştept”. ...Şi, despriponind pe Roibu, — închingîndu-i zdravăn şaua, — aş sări pe el şi-n goană aş scurta, prin cîmpi, şoseaua!... D. CIUREZU Originalitatea poeziilor lui D. Ciurezu stă în interpretarea haiducismului printr-un simţ de sine viguros şi optimist: De cîte ori trec sara prin colnic Spre Golul-Drincii-n sus, la răgălii, Se vînzolesc în mine patimi vii Şi pe prăsea strîng pumnul meu voinic. Chiotele şi gesturile vitejeşti din poezia populară, convenţionale acolo, sunt dezvoltate plastic, în sensul unei pure risipe a energiei: Dinspre Parîng Din urmă luna un vînăt rîng pe oblînc, cu trap prelung pe brîu, se pierde-n crîng, pe frîu, şi-un chiot lung şi pe oţelele de-argint, lovit de vînt îşi pleacă salba licărind. răzbate-adînc. ZAHARIA STANCU Specializat în poeme scurte de cîte o strofă, Zaharia Stancu nu e totuşi un poet de nuanţă minoră. Simţind “foc” în sîngele său amar ca şi “coaja nucilor crude”, în suflet cu urşi hibernanţi, el îşi cîntă ereditatea aprigă: Străbunii mei vînjoşi, cu tulnice şi ghioage, Pe aici şi-or fi păscut cirezile blajine, Cioporul de mioare bălane, herghelia, Pe-aici, pe unde azi gem grelele tractoare. Mai cu seamă el este un poet al ierburilor tari de bărăgan pe care le evoacă în toate tonurile şi al vieţii aspre cîmpeneşti: Da: am crescut cu macii şi strugurii pe cîmp. Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă. Da: m-am scăldat în rîul cu cînepi la topit. Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi. Capitolul XXVII ORTODOXIŞTII NICHIFOR CRAINIC Deşi nuanţări mistice ale tradiţionalismului se văd la mulţi contemporani, Nichifor Crainic e acela care s-a străduit să dea o doctrină organizată. Cultura e, după el, un amestec de imponderabile şi factori vizibili: sînge, limbă, pămînt romînesc, folclor, ortodoxie. În special se apasă însă asupra bisericii orientale. “Noi vedem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică”. Oriunde gîndito-rul nu găseşte “preocupare de biserică” neagă calitatea spiritualităţii romîneşti. Se vede uşor ticul Gherea-Ibrăileanu. Specificul naţional nu e determinat pe cale pozitivă ci obţinut prin speculaţie sociologică şi prefăcut în comandament. Un adevărat artist tradiţional trebuie să îmbrăţişeze preocuparea religioasă. Din consideraţii de politică bisericească, factorul rasă este ocolit şi scriitorul ia poziţie contra rasismului german şi împotriva naţionaliştilor care propun eliminarea evreilor creştini şi refuzul botezului. “Biserica e deschisă tuturor.” Deşi nu se spune pe faţă, se subînţelege că un evreu botezat devine romîn, Naţie şi Religie fiind noţiuni corelative. Astfel se reeditează teoria “ralierii” a lui Ibrăileanu, cu acest paradoxal rezultat că un alogen ortodox “cu preocupări de Biserică” ajunge a fi mai specific decît un naţional fără asemenea preocupări. Gîndirea a primit de altfel destui evrei raliaţi, adică ortodoxizanţi. Nichifor Crainic şi-a constituit şi o estetică, curat platonică (Nostalgia paradisului). Omul e făptura lui Dumnezeu, arta e făptura omului, arta e deci făptura făpturii lui Dumnezeu, nepoata lui Dumnezeu. Artistul aduce aparenţele naturii, străbătînd la prototip prin copie, dar scopul lui e eternul. “Arta în sensul ei înalt nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne reamintească natura aşa cum este. Scopul ei e revelaţia în forme sensibile a tainelor de sus.” Ca poet, Nichifor Crainic continuă cu ştiinţă spiritul lui Vlahuţă, sacrificînd invenţia lirică lapidarităţii gnomice: Trecutul adormit şi viitorul În clipa care bate le-mpreuni: Cînd fericiţi lipim la piept feciorul, Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni. De profundis tratează sobru, nu fără gravităţi, sentimentul eredităţii: Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare. De reţinut de asemeni o îmbarcare mistică: Voi sfărîma sub pleoape tot spaţiul din jur Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu: şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vîsle prin valul de azur. Oceane de văzduhuri s-or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, Iat tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpînd rostogolită spre-adîncuri fără fund. LUCIAN BLAGA Întîile versuri ale lui Lucian Blaga (Poemele Luminii) au o pulsaţie panteistică scurtă, apăsată metaforic într-un singur punct: Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud Cum se izbesc de geamuri razele de lună!... În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior artisticeşte, ia forme virgiliene. Pan întrupează voluptatea de a participa la toate regnurile, de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale: Ah, Pan! Îl văd cum îşi întinde mîna, prinde-un ram — şi-i pipăie cu mîngîieri uşoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufişuri, Orbul îl aude şi zîmbeşte, căci n-are Pan mai mare bucurie decît de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lînă. E pestetot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece. Vegetalele au ceva cărnos animalic (flori cu “sîni de lapte”, struguri enormi hrăniţi din stîrvuri de om), animalele se confundă cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, mimetice: şopîrle, lăcuste, melci. Bacantele sunt verzi şi sar ca lăcustele: Nouă preotese verzi Sar prin codri şi livezi. Zamolxe însuşi caută contactul rece cu şopîrlele: Altădată nopţile-mi erau un leagăn de odihnă, iar ziua lucrurile dimprejur se prefăceau în mine într-un vis atît de liniştit, că reci şi jilave şopîrlele veneau să caute soarele pe picioarele mele goale... Zamolxe e un “mister păgîn”, un mit autohton, încadrat într-o mică dramă de idei, pe care poetul o va repeta în Meşterul Manole. Zamolxe nu mai crede în zei şi, ascuns într-o peşteră, cultivă pe Marele Orb, simbol al inconştientei forţe cosmice. El însuşi e divinizat, şi cînd încearcă să-şi dărîme statuia din templu mulţimea îl omoară, semn că ficţiunea a devenit mai puternică decît creatorul ei. Valoarea poemului stă în palparea universului: ...şi pescuiam din fluvii somni rotunzi ca pulpele fecioarelor. * Mi-am sfîrticat cinci oi şi-am plîns în lîna lor. Apoi Lucian Blaga îşi spiritualizează virgilianismul, dîndu-i direcţie ortodoxă. Acum poeziile sunt străbătute de nostalgie, de temerea morţii, şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine “şarpele binelui”, grădinile sunt ale “Omului”, plugul ară împins de arhangheli, flora şi fauna se fac ascetice, simbolice, dobitoacele au “ochi cuminţi”, ţapii lubrici sunt înlocuiţi prin melancolicii cerbi, cîmpul face loc pădurii. Fauna aleargă rănită de melancolii: Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac, Din cînd în cînd ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorît şi zăvorîte sunt şi cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mîinile noastre, În zadar cîinii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. Totul continuă a fi material: Fecioara Maria a legat rod ca un pom. * Lepădaţi-vă coarnele moarte bătrînilor cerbi cum pomii îşi lasă frunza uscată... însă aureolat: Toate turmele pămîntului au aureole sfinte peste capetele lor. Poetul aplică un puternic hieratism bizantinizant. Tineri goi şi fecioare albe trec în procesiuni, sălbăticiunile migrează apocaliptic spre oraşe: Din depărtate sălbăticii cu stele mari doar căprioare vor pătrunde în oraşe să pască iarba din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blînzi intra-vor în bisericile vechi cu porţile deschise — uitîndu-se miraţi în jur. Plugurile înseşi sunt nişte întraripate picate din spaţiul extra-cosmic, de care se cuvine să te apropii cîntînd: Pe dealuri, unde te-ntorci, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborît din cer pe pămînt. Ca să nu le sperii trebuie să te apropii de ele cîntînd. În Lauda Somnului Blaga cade într-o nostalgie de eden, într-o lîncezeală numită “tristeţe metafizică”, încercînd să evoce un “peisaj transcendent”. Stilul devine liturgic şi Aleluia răsună pestetot. Poetul îşi face “biografia”, încercînd să surprindă elementul coral în desfă-şurarea Universului, marile glasuri haotice: Unde şi cînd m-am ivit în lumină nu ştiu, — din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cîntare. Străin zîmbind, vrăjit suind în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Cîteodată spun vorbe care nu mă cuprind, cîteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund. Piesele lui Lucian Blaga sunt din speţa teatrului de poezie şi sunt valabile mereu prin imagini, deşi preocupările ideologice nu le lipsesc. Unele sunt freudiste, cum e Daria. O femeie tînără, căsătorită cu un bătrîn, se îmbolnăveşte de idei fixe şi se constată că pe cît de mortală e metoda pedagogică, pe atît de salutar ar fi exerciţiul liber al instinctelor. În Fapta, un pictor obsedat că ar putea face o crimă nu se vindecă decît trăgînd un glonte în gol, cu alte cuvinte prin “faptă”. Meşterul Manole, reluînd ideea din Zamolxe, răspunde la problema estetică. Creaţia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine operă vie fără factorul iraţional, fără har. Acest har pretinde însă artistului suferinţa. Pe de altă parte opera artistică, ieşită din jertfa omului, are o existenţă independentă şi spectatorul o contemplă ignorînd şi uneori brutalizînd pe creator. V. VOICULESCU Ortodoxismul lui V. Voiculescu, de dată foarte veche, culminează în Poeme cu îngeri şi caracteristica lui este că “îngerul” devine un instrument mitologic elementar. Pe drum, prin faţa porţii, trece un necunoscut, şi acesta e înger, văcarul din sat e înger, tot personalul unui spital e angelic: Cine nu mă iartă Îngerul de la uşă C-am îndrăznit? S-a dat la o parte... Îngerul de la Poartă Doamne, ce cătuşă Nu m-a oprit; Ne mai desparte?... Îngerul de la trepte Am intrat în odaie, Ferestrele deschise: Nu s-a uitat, Albe şi drepte Fata cea bălaie Trepte-am urcat; (Îngerul din odaie) ’Mi-ntinsese mîna şi murise. Cînd plouă, “bat îngerii în tobe de nori”, îngerii zidesc raiul, păzesc la poduri, albinele sunt “îngeri iuţi”, avionul e “un arhanghel de fier”. În mistica lui V. Voiculescu întîlnim şi o formă specială de devoţiune. Prin mijlocirea îngerilor, omul se pune în legătură cu Dumnezeu în chipul unei voluptăţi de a fi risipit, strivit de factorul divin. Simţindu-şi uscate pădurile de gînduri, poetul cere un “pîlc de îngeri, în spate cu securi” să i le taie. Sau vrea să fie grîu ca să-l culeagă un înger, să-l îmblătească, să-l macine la moară, să dea făina Domnului. În general poezia lui V. Voiculescu suferă de manierism. PAUL STERIAN ŞI ALŢII Paul Sterian parodiază ortodoxismul în versuri dadaiste, nu fără talent, uneori, prin repetiţia litanică, chiar cu exaltări convingătoare: Aruncu-mi straiele, Arhanghele Gavriile Gol stau în faţa ta, Aştept să mă iei. Aruncu-mi trupul, Arhanghele Mihaile, Gol stau în faţa ta Aştept să mă iei. Sandu Tudor, care devenise în ultimii ani poetul oficial al Gîndirii, după ce fusese modernist, e un simplu pastişor. Ştefan I. Neniţescu e dintre primii care s-a încumetat să scrie poezie religioasă (Denii). Cîteva “mistere” dramatice sunt în spiritul sacrelor reprezentaţiuni ale lui Feo Belcari. Modestul poet religios Const. Goran continuă pe Anton Pann în linia muzicească. “GÎNDIREA” Organul ortodoxismului literar este Gîndirea în noua serie redactată de Nichifor Crainic şi ilustrată de pictorul Demian. Toţi colaboratorii (Zaharia Stancu, Ion Marin Sadoveanu, D. Ciurezu, V. Ciocîlteu etc.) vin cu cîte o notă mistică de obicei iconografică. Însă vom constata şi alt fenomen. Ortodoxiştii cred în miracole şi caută să le verifice în propria-le existenţă, dincolo de orice figură literară. M. Vulcănescu, presupunînd că pictorul Sabin Popp a fost sfînt, regretă incinerarea lui, fiindcă s-a răpit eventualelor moaşte putinţa de a face minuni. V. Ciocîlteu cere, într-o poezie, de la Dumnezeu favoarea de a ţine cărbuni aprinşi în mînă, Stelian Mateescu, într-o nuvelă, consideră miracol faptul de a nu fi fost mîncat de cîţiva urşi cu “burtica umflată”, lui Sandu Tudor, călător la Sfîntul Munte, i se întîmplă evenimente ce nu se pot pricepe decît “numai prin lucrarea unei tainice minuni”. Un cutremur care a devastat Romînia de curînd a fost interpretat ca miracol în favoarea unei formaţii politice. Capitolul XXVIII DADAIŞTI, SUPRAREALIŞTI, ERMETICI TRISTAN TZARA Tristan Tzara, care avea să inventeze la Zürich dadaismul, poezia hazardului exterior (“Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiece cuvînt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi...”), scotea în 1912 împreună cu Ion Vinea o revistă Simbolul. În această fază romînească trata teme simboliste (provincie, duminici, spitaluri) cu o mare uşurinţă lirică, cu sentimentalism şi voluptate de mirosuri puternice. Presimţirea dadaismului stă în eterogeneitatea imaginilor puse laolaltă: Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb, Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi Şi eşti bună, plîngi şi rupi scrisori ce nu au înţeles Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi La Călugăriţe unde noaptea nu e cald. * Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru Amintire cu miros de farmacie curată Spune-mi servitoare bătrînă ce era odată ca niciodată, Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia cînd o să cînte cucul. URMUZ Prin Urmuz (1883—1923) suprarealismul romîn este anterior celui francez şi independent. Divagaţiile onirice, cu aparenţă de delir dement, ale acestuia îndeplineau întocmai programul de a surprinde realitatea imediată a spiritului, hazardul interior. De fapt Hurmuz făcea simple petreceri pentru fraţii săi, parodiind însă academismul prozei curente în Pîlnia şi Stamate, “roman în patru părţi” (“În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfăşurată în ciarciafuri ude... O masă fără picioare la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţă eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinînd în mînă o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş...”) şi compunînd portrete bufone de burghezi, cu confuzia constantă între cele trei regnuri, animal, vegetal şi mineral: “Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză. Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă la ora 5 jum. dimineaţa, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strîns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănîncă crud şi viu...” Urmuz a făcut şi o fabulă pură, condusă după canonul clasic, dar fără sens. REVISTE DE AVANGARDĂ Revistele slujind cultului dadaisto-suprarealist au fost numeroase: Contimporanul, 75 H. P., Punct, Integral, Urmuz, unu. Cea din urmă, condusă de Saşa Pană (colaboratori: şi alţii), e cea mai tenace. În general se refuză în ele orice constrîngere academică, se face elogiul visului, se stimează elucubraţiile paranoicilor şi ale copiilor, se cultivă reportajul, se profesează libertatea instinctelor, se respinge critica, admiţîndu-se numai simpatia. Doctrina reportajului a dat un prozator remarcabil în Geo Bogza, autor mai înainte de poeme brutal priapice. În Ţări de piatră, de foc şi de pămînt, autorul procedează ca un fotograf de artă, intuind o notă dominantă şi scoţînd, prin apropiere şi depărtare, clişee fantomatice, aproape neverosimile. Hotinul, oraş al imensităţii dezolate, plutind pe cîmpii, Bălţi, oraş al miasmelor uriaşe (“Închipuiţi-vă un cîmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere”), sunt imagini afară din comun. Cartea Oltului face monografia unui rîu uriaş himeric în stil cam bombastic. ION BARBU Ion Barbu a început prin poezii de stil parnasian, glorificînd dionisiac marile forţe geologice, lava, munţii, banchizele, natura inertă: De-a lungul nepăsării acestei reci naturi, Spre nevăzutul unde arpegii de fanfare Desfac în flori sonore o limpede chemare Vom merge în armură de fier, întinşi şi duri. După aceea se lepădă complet de “anecdotă”, aşezîndu-se “sub constelaţia şi în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii: genul hibrid, roman analitic în versuri”. Poezia se intelectualiza, pitagoreic, prin stabilirea unei ordini pe planul al doilea, iar lectura devenea o instruire de lucrurile fundamentale, o iniţiere prin imagini esenţiale şi practici muzicale. Cu toate acestea, în aplicare, ermetismul lui Barbu este adesea numai o formă de dificultate filologică. Astfel aceste strofe: Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mîntuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte: ascuns, cum numai marea, Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi... reprezintă arta poetică a liricului: Poezia este o ieşire din contingent în pură gratuitate, joc secund, nadir latent, adică o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune. Din aceste experienţe, care au avut o largă înrîurire fără a obţine aprobarea întregii critice, se desprinde suavul cîntec al elementelor în căutarea expresiei: Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum, Durerea divizată o sună-ncet, mai tare... Dar piatra în rugăciune, a humei despuiare Şi unda logodită sub cer, vor spune — cum? Ar tebui un cîntec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. Poetul s-a ridicat totuşi la un ermetism veritabil bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune. Oul dogmatic ne iniţiază în străvechiul mit al oului, în versuri de o excelentă concizie incantatorie: Cum lumea veche, în cleştar, Înoată, în subţire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă şi cavou.î Atît de galeş, de închis, Ca trupul drag, surpat în vis. Dar plodul? De foarte sus Din trei atlazuri e culcuşul Din polul plus În care doarme nins albuşul De unde glodul Pămînturilor n-a ajuns. În ciclul Uvedenrode se expun iniţiatic cele trei faze de experienţă erotică (venerică, intelectuală şi astrală) cu încercarea de a se crea o viziune extatică a marelui Eros: Capăt al osiei lumii! Ceas alb, concis al minunii, Sună-mi trei Clare chei Certe, sub lucid eter Pentru cercuri de mister! Melcii, de care e vorba mai departe, sunt meniţi să sugere prin răceala şi transluciditatea lor ideea unei sexualităţi pure şi a hermafroditismului platonician. Invocaţia magică din Ritmurile pentru nunţile necesare e de o mare elevaţie: Uite, ia a treia cheie, Vîr-o în broasca — Astartee! — Şi întoarce-o de un grad Unui timp retrograd, Trage porţile ce ard, Că intrăm Să ospătăm În cămara SoareluiMarelui Nun şi stea, Abur verde să ne dea, Din clădiri de mări lactee, La surpări de curcubee, — În Firida ce scînteie eteree. În ciclul Domnişoara Hus poetul intră în folclorul suprarealistic, expurgat de noţiuni. Conjuraţia duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai turburător după Mihnea şi baba: Buhuhù la luna şuie, Uhù, Scorpiei surate, Pe gutuie să mi-l suie, Să-l întoarcă dandarate, Ori de-o fi pe rodie: Să nu-i rupă vrun picior Buhuhù la zodie; Cîine ori Săgetător! Facultatea de a defini memorabil este puţin comună: Plecăciune joasă, La faţă păroasă, Suptă, care ajună Apusă-n cărbunii din lună. În ciclul Isarlîk, Ion Barbu profesează “balcanismul”, luîndu-şi ca linie de conduită poezia bufonă a lui Anton Pann, cu gîndul că astfel tradiţionalismul era corectat printr-o observare mai pozitivă a fondului etnic real. Imaginea lui Nastratin Hogea văzut ca un argonaut slinos pe un caic putred în mijlocul unui Orient mirific şi duhnitor e de o originalitate perfectă de tonuri şi cuvinte: La dunga unde cerul cu apele îngînă, Aci săltat din cornuri, aci lăsînd pe-o rînă, Se războia cu valul un prea ciudat caic: Nici vîsle şi nici pînze; catargul, mult prea mic; Dar jos, pe lunga sfoară, cusute între ele Uscau la vînt şi soare tot felul de obiele, Pulpane de caftane, ori tururi de nădragi; Şi prin cîrpeli pestriţe şi printre cute vagi, Un vînt umfla bulboane dănţuitoare încă. ION VINEA Ion Vinea a publicat proză cu aspect suprarealist şi foarte dificilă la lectură, în care se întîlneşte metoda lui Urmuz (excesul de importanţă dat laturii minerale a omului) şi unde în fond se cultivă autenticitatea în pretinse jurnale, al căror caracter descusut autorul nu vrea să-l altereze. În poezie a debutat ca simbolist, cîntînd efluviile florale ale toamnei, cheiurile, farurile, grădinile, gările. Genul său e un sentimentalism despletit, mai mult de gest, cu un patos feeric de imagni. Mai mult un poet de carnet fugitiv, Ion Vinea şi-a schimbat des maniera. Îl surprindem fantazînd neacademic, ca Jean Cocteau, din materiale găsite, petrecînd cu mici calambururi de imagini, ştergîndu-şi în pur hazard pensulele. Temperamental e un elegiac cu plînsul smălţuit şi mătăsos ca al japonezilor: O tristeţă întîrzie în mine ca şi toamna care întîrzie pe cîmp; nici un sărut nu-mi trece prin suflet, nici o zăpadă n-a descins pe pămînt. Cîntecul trist, cîntecul cel mai trist vine din clopotul din asfinţit, îl ghiceşti în glasul sterp al vrăbiilor şi răspunde din umilinţa tălăngilor. E toată viaţa care doare aşa, zi cu zi pe întinderea stepelor, între arborii neajunşi la cer, între apele ce-şi pasc soarta pe cîmp şi între frunzele care se dau în vînt. MATEIU I. CARAGIALE În poezii de o factură parnasiană savantă, Mateiu I. Caragiale, fiul dramaturgului (1885—1936), îşi căuta înfrigurat strămoşii pe care îi credea aristocraţi. Vedea pe fanariotul indolent şi mîndru de spiţa lui, sau mai departe pe barbarul fără nume alergînd pe cîmpiile acestui pămînt: Sunt seri, spre toamnă, adînci şi strălucite Ce luminîndu-mi negura-amintirii Trezesc în mine suflete-adormite. Demult, încît cad pradă amăgirii, Cînd Cerul pîrguit la zări cuprinde Purpura toată, şi toţi trandafirii. Naraţiunea Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici. “Craii” sunt nişte stricaţi subţiri, amestec de murdărie şi sublim, cel puţin întrucît priveşte pe Paşadia şi Pantazi. Suntem în Bucureştii semi-balcanici, semi-occidentali, unde fineţa cea mai înaintată se amestecă cu înjurătura şi pofta grosolană. Limba însăşi e caracteristică: “dat în Paşte”, “brambura”, “avea cîrlig”, “lapoş”, “guguştiuc”, “o ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteanu; mai dă-i... Eroii au gusturi execrabile. Pirgu umblă “cu o desculţă borţoasă în luna a noua” şi are un limbaj de desfrînat: “a fost di granda, era să fete pe mine”, “La mai mare, solzoşia ta... al nostru eşti. Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiţă la Masinca, o luaseşi pe coarda razachie, cu sacîz dulce, uşor... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca pînă la iarnă să te văz crap îmblănit.” Din toată scrierea se desprinde o savoare ciudată. Mateiu Caragiale este şi el promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăricioase, de impulsiuni lascive, de conştiinţă a unei ereditări aventuroase şi turburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de “era dat în Paşte”, într-un amestec fastuos cu o curte turcească. Autobiografia lui Pantazi este remarcabilă tocmai prin strania îmbinare de Orient şi Occident. Contrastul din firea lui Pantazi, luxul din casa lui Paşadia alături de înclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea tratate cu un instinct fin al culorilor, documentează asupra hibridităţii unei societăţi. Mateiu Caragiale este un poet şi scrierea lui valorează prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică şi un fel de nelinişte de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale romîne. De aceea scriitorul trebuie pus mai degrabă în grupul suprarealiştilor, dată fiind atenţia lui pentru elementul inefabil ancestral, aparţinînd fondului obscur. H. BONCIU Înrîurit de poeţii austriaci, în special evrei, H. Bonciu aduce în proza lui metode romantice, expresioniste şi suprarealiste, witz sarcastic, ridicarea fiecărui moment la o idee, interpretarea metafizică a tragicului cotidian. Prozatorul mînuieşte bufoneria realistică şi dureroasă, cîteodată fără gust, dar nu fără fior fantastic. Dascălul de la şcoală întreabă pe copilul Ramses dacă nu se trage din Ramses al doilea şi, văzîndu-l cu gura plină de acadele, îl pune să le scuipe în palma sa. Apoi, cînd sună clopotul, bătrînul ronţăie acadelele scuipate de băiat. Un bărbier ia apă în gură şi pulverizează astfel pe clienţi. O femeie latră în patru labe (aluzie la animalitatea amorului). Desenele ce ilustrează volumele sunt un corespondent al acestei literaturi. Un individ are drept cap un cuier, sandale în picioare şi măna stîngă ascunsă. El e burghezul, confortabil la picioare, neutilizator al stîngei (mîna artei), al cărui cap e doar un suport de pălării. SIMION STOLNICU Ermetizarea şi mallarmeizarea printr-o gramatică dificilă şi un limbaj care e un delir neologistic, aceasta e poezia lui Simion Stolnicu, căruia nu-i lipseşte vocaţia, vizibilă în versuri-oracol: Pătrate negre, pătrate albe, Cuprinse-n conul unui lampadar; Surîdea infloreşcenţă de galbe Reginei albe, reginei negre, Şahului de smoală, şahului de var... şi în proza fatală, veac XX, din Autoportret: Sunt copilul negrelor claviaturi Melodios preum e cinteza din păduri, Pentru a schimba lesne fugarii de vis Ai diligenţei spre nenoroc deschis, Ştiu desfolia elegii de Hinduşi, Ori deopotrivă albe mănuşi. VLADIMIR STREINU Începînd a fi ermetic ca Barbu, Vladimir Streinu evocă acum în puţinele poezii timpul romantic dunărean, cu ceva din sălbăticia lui Sihleanu, sau transpune într-un chip fantastic cinegetica lui Odobescu: Am scos din panoplie o veche carabină Să fiu pîndar de toamnă pădurilor secrete, Voi împăia o piele în pod sau de perete Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină Totala-ngălbenire ce va să se arate, Adusă-n blăni de şuie sălbăticiuni roşcate. EUGEN JEBELEANU ŞI ALŢI POEŢI Eugen Jebeleanu, care voia în poezie “purităţile din ape şi din cer”, “incendii” “în diamant”, barbiza excesiv, dînd indicaţii de facultate poetică în descrierea parnasiană a unei ceşti: Văd timp de bătălii. Leat mediu. Cu alţii-n fier şi-n gînduri grave, Dădu şi prinţul un asediu. Pe undeva, prin mlaştini slave. Acum scrie o poezie (Elegii şi alte poeme, Cîntecele regilor de jos) cu uşoară tendinţă socială, de un sentimentalism minor, patetică, la chipul transparent, cu mîhniri delicate: Oraşe — păduri fără foi! — Jefuitoare — ale anilor, Iată, îmi chem amintirile, Şi nu mai văd decît o ploaie. O ploaie amară de frunze... Ermetismul lui Al. Robot, bun versificator, e galopant, lipsit de orice ciment intelectual. Promiteau versurile pastorale: Alăturea de capre Sion încearcă plante, Ciobani închid tăcerea cu mugetul în ţarc, Orbii s-au dus cu băţul şi Tine, ca să caute Răspîntia sosirii vreunui patriarc. Cicerone Theodorescu e încă prea dificultos, însă repudiază acum “turnul de fildeş”, pregătind o nouă lirică, Horia Stamatu asocia, în spiritul lui Jean Cocteau, cotidianul cu solemnul în improvizaţii ce “fac să roşească pe poeţi”, Dragoş Vrînceanu cultiva acelaşi mod al creionului aventuros cu ceva “crepuscular”, Ion Pogan scria o lirică a “cîiniei” (cu punct de plecare în “răpusul cîine Fox” al lui Barbu), Andrei Tudor creiona şi el cu umor sentimental, închipuindu-se amiral în mare ţinută în mijlocul mării, Mircea Pavelescu scria o poezie fantezistă, adevărat jurnal de bord ştrengăresc şi melancolic, Virgil Gheorghiu, instrumentist, imita fraza muzicală cu cesuri la distanţe inegale şi reveniri de teme, făcîndu-se interesant în strofe de decla-maţie shakespeariene: Deşertul solitudinei atente Din oaza unor visuri vegetale Îmi urcă-n ceruri negre, colosale Ferigi de mari tristeţi arborescente. Hamletismul sistematic îl profeseză, cu efecte graţioase dar cu primejdia facticelui, Emil Botta: Iată ora metamorfozelor: voi îmbrăca minunatele straie. Rînjiţi, colegii mei, cu dinţii voştri albi cînd copacii mi-o spune Majestate! Ştefan Stănescu claudelizează: Îmi apropii mult auzul, să-l atingă marea-Ţi voce, Cum truditele Picioare fruntea veşnicei mirese, Totuşi un al treilea Clarul ar fi ştiut să Ţi-l evoce: Era visul însuşi (Arca închide doar perechi alese). Dan Botta, “corsican prin mamă”, pastişează pe Paul Valéry în romîneşte şi franţuzeşte: Constantin Nissipeanu se cufundă suprarealistic în halucinaţii şi absurdităţi deconcertante, nota sa fundamentală fiind un franciscanism violent, exultant: Sunt frate cu cîinele, cu măgarul şi cu şarpele. Sunt frate cu toate lighioanele de sub pămînt şi din aer. Sunt fratele plantelor şi al stîncilor. Sunt fratele planetelor! De la Radu Boureanu, romancier exotic şi poet, este citabilă viziunea meteorică a “calului roşu”, care e un Pegas, Emil Gulian a tradus foarte lăudabil poemele lui Edgar Poe şi compune o poezie ermetică, rece, a cărei notă e fabulosul minor, Barbu Brezianu barbizează, Jacques G. Costin combină maniera lui Jules Renard cu aceea a lui Urmuz. Ermetismul lui Barbu, înţeles în chip abuziv şi prea adesea dizgraţios, a avut un răsunet neaşteptat la tinerii poeţi bucovineni: Neculai Roşca, Iulian Vesper, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, George Drumur, Traian Chelariu, Teofil Lianu, Gh. Antonovici etc. Dintre ei Mircea Streinul se individualizează fragmentar în poezii delirante, litanice, cu presimţămîntul morţii: Îi cad pe umeri stele şi, totuşi, e voios; în mîna lui stejarii sunt nuiele — de cîte ori păduri n-a strîns de jos! * Presimt porţile acestui pămînt. Numeroşi alţi versificatori au apărut în ultimul deceniu, turburat de război, o clasificare a lor însă este acum prematură. Capitolul XXIX ALTE ORIENTĂRI PAUL ZARIFOPOL Paul Zarifopol e un critic sceptic, cu neîncredere în viabilitatea capodoperelor universale şi cu oroare de clasicitate: “...cîţi oameni cetesc, observîndu-se onest, dialogurile lui Platon, Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale lui Shakespeare, tragediile lui Corneille?” Gustul îi lipseşte şi paşii săi sunt nesiguri nu numai în literatura romînă, de care dealtfel aproape nu se ocupă, dar în perceperea fineţelor clasicilor francezi, studiului cărora se consacră sarcastic. Renan? Un mistificator a cărui Rugăciune pe Acropole nu poate fi luată în serios, fiind scrisă după o călătorie în Norvegia. Maupassant e “sentimentalul Maupassant” plin de idei “burgheze”, La Bruyère un onest adunător de nume greceşti, La Rochefoucauld un fabricant de maxime. Molière e indecent şi încărcat de “ziceri nobile”, al său domn Jourdain fiind şi el un “burgez”. Ironia e totală în contra “literaţilor francezi de fabricaţie pur naţională” şi nu scapă de ea decît doi hibrizi: Anatole France, pastişorul de clasici, şi Proust, care reprezintă pentru critic “un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului şi deci al patriei franceze”. În slujba acestei incompetenţe, Paul Zarifopol a pus cultură şi distincţie intelectuală. M. RALEA Critică de amator epicureu a făcut M. Ralea, ocupîndu-se numai de valori stabilite dintre acelea care ajută digestiei după o “masă bună” şi incită spiritul cînd e “rău dispus”. Eseistul face “idei”, supune adică obiectul unui sistem de relaţii vaste. Marcel Proust este privit prin teoria bergsoniană a memoriei, Rainer Maria Rilke prin sărăcia sîngelui, Balzac prin consideraţii asupra capitalismului, Th. Hardy prin teoria tensiunii sufleteşti a lui Pierre Janet, Anatole France prin imaginea dematerializării, Tudor Arghezi prin anarhism, monarhism şi magie. M. Ralea a dovedit talent literar în note de călătorie în care aduce puţin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura morală a locului şi a o traduce în cîteva planşe impresioniste. Toledo: “...un loc teribil. Închipuiţi-vă o stîncă în formă de trunchi de con”. Berlinul: “... clădiri negre, încruntate, proiectate pe un cer de cenuşă, oglindite în apa neagră...” Hamburg: “Nu se poate închipui nordul fără lacuri negre, cu reflexe de păcură...” TUDOR VIANU Tudor Vianu n-a perseverat în poezie, totuşi în Imagini italiene versurile sunt mai vii decît impresiile în proză: Ştiu zările că nu-i pe lume Cetate dulce după nume Mai dîrză decît e Florenţa. Iat-o Cum se clădeşte dinspre San Miniato. Critucul s-a dedicat aproape exclusiv preocupărilor de estetică în care e un fundator, arătîndu-se sceptic în ce priveşte rostul articolului analitic. A scris totuşi cîteva eseuri (Eminescu, I. Barbu, Al. Macedonski) într-un spirit de înaltă cultură, preferînd personalităţii prea subliniate consideraţiile sistematice. D. I. SUCHIANU Un amator care dizertează inteligent şi volubil despre toate (amor, tinereţe, cinematograf, prostie, moarte) este D. I. Suchianu. POMPILIU CONSTANTINESCU După G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu, controlul critic a trecut la o nouă echipă, în care cei mai însemnaţi în ordine de vîrstă sunt Pompiliu Constantinescu şi Şerban Cioculescu. Cel dintîi s-a dedicat aproape exclusiv cronicii literare pe care o profesează fără istorism şi fără preocupări eseistice, într-o limitare strict profesională şi cu un anume dogmatism. În acest spirit Pompiliu Constantinescu a produs cronici, caracteristice prin procentul maxim de sentinţe juste, printr-o intrare repede şi dreaptă în adevăratul fond al lucrurilor şi printr-o totală nepăsare la încercările de a se pune problema pe teren ideal estetic. Modelul său este foiletonul literar al lui Sainte-Beuve, a cărui portretistică literară înţelege s-o promoveze, cu renunţarea însă la documentaţia istorică. ŞERBAN CIOCULESCU Dimportivă, Şerban Cioculescu s-a îndreptat pe încetul spre direcţia istorică, creîndu-şi totuşi şi în cronică un stil personal, poate iritant pentru unii, nu mai puţin real, constînd într-o înfăşurare industrioasă a opiniei într-o cămaşă de aluzii. În contribuţiile documentare, criticul merită o încredere desăvîrşită prin atenţia fricoasă pe care o dă examenului. În paginile biografice despre Caragiale, Şerban Cioculescu dovedeşte chiar talent, de o anume speţă. Metoda e insinuaţia, revenirea în desen la aceeaşi idee, strecurată în toate formele, printre lungi digresiuni, între ceremonii de politeţă (“În acest scop, după cum ne-a încredinţat, verbal, d. M. Dragomirescu...”). Cartea se organizează topografic pe marginea documentelor şi toate caracterele esenţiale ale omului Caragiale sunt atinse uşor, fixate în ace, propuse ochiului interior. ALŢI CRITICI Istoriografia literară universitară s-a ilustrat prin temeinicele investigaţii ale lui G. Bogdan-Duică, om foarte cultivat, mare descoperitor de “izvoare”, însă fără gust literar, iar în ce priveşte literatura nouă complet orb. Eroarea lui e de a fi văzut monografia drept o întreprindere curat materială, pentru care trebuia găsit şi bobul de mei. Natural, tot ce se bizuie pe progresul de informaţie se vulnerează prin acelaşi principiu. N. Cartojan s-a specializat în literatura veche, îndrumînd la studiipozitive o sumă de tineri şi provocînd foarte utile ediţii de texte, el însuşi urmărind în savant eminent itinerariul unor cărţi populare ca Alexandria şi Erotocritul. În rîndul criticilor trebuie prenumărat emeritul lingvist Iorgu Iordan, care în savante studii de gramatică fonologică şi stilistică face un examen vast al limbii scriitorilor romîni, îndreptăţind ştiinţific libertăţile pe care creatorul şi le ia faţă de vorbirea canonică (Limba romînă actuală. O gramatică a “greşelilor”). Printre tinerii cronicari sunt de citat Octav Şuluţiu, recenzent onest, Eugen Ionescu, poet şi critic inteligent şi teribil, Lucian Boz, detractor al criticii de analiză şi instaurator al uneia de înţelegere într-un stil delirant, Al. Dima, eseist, cu bune studii în probleme de folclor şi estetică. Conştiincios şi cultivat istoric literar este Ovidiu Papadima. IMPRESII DE CĂLĂTORIE, ESEUL Cărţile de călătorie şi de impresii intelectuale sunt puţine, vinovate de compilaţie, de o spaimă superstiţioasă de judecăţile emise. Impresiile lui Petru Comarnescu despre America (Homo americanus) sunt atrăgătoare prin petulanţă. Relaţii asupra călătoriilor sale, în stil oral, a scris Ion Petrovici. Remarcabile sunt puţinele Note din Grecia ale filologului Al. Rosetti, primul mare editor romîn totdeodată în sensul cult al cuvîntului. Ele sunt nişte telegrame sugrumate de emoţie, nişte strigăte de entuziasm. Asupra războiului de întregire Gh. I. Brătianu a dat cîteva File rupte din cartea războiului, în care un moment anecdotic e tocmai acela care va forma tema din Catastrofa lui Liviu Rebreanu. PROZA DOCUMENTARĂ Masivul dar superficialul roman al lui Eugen Goga, Cartea Facerii, reia la alt moment istoric ideea din Îndreptări de Duiliu Zamfirescu, opera memorialistică din lumea didactică a lui C. Kiriţescu, interesantă, continuă nuvelistica cu suburbii idilice şi patriarhale a lui Delavrancea, pe care o cultivă foarte pitoresc Sărmanul Klopştock, scriitor bizar, de o volubilitate grotescă. Lumea acestuia, aşezată între marginea tabacilor şi maidanul lui “sperie-peşte”, este alcătuită din Papazu al lui Lache paracliserul de la biserica Slobozia, Tache-nasu, culegător la tipografia cărţilor bisericeşti, armonist la completul de la hănişor la văraru, în orele libere. Trică dricarul, Costea al Gheţuleşti, Costiclici, fabricant de prinzători de sticleţi, Bontaş, băiatul zărăfoaiei, antreprenor la vicleimuri, Ghindă Chioru al lui Vruse, perceptor în Flămînda, şi Vivi, ţiganul luat de suflet de Marin Cărbunaru, cantaragiu la uzina de gaz, şi alţi asemenea, trăind într-o atmosferă dezolată de boleşniţă, sub regim de “jigăreală”. Şi Gh. D. Mugur evocă mahalaua “cu grădini şi uliţi patriarhale”, în care casele sunt “flăcări de muşcată, cerceluşi şi maghiran”. N. D. Cocea zugrăveşte lumea politică de după război (Fecior de slugă, Pentr-un petec de negreaţă, Nea Nae) cu o cruditate ostentativă, Vasile Savel, în romane documentare asupra epocii războiului (Miron Grindea, Vadul hoţilor), n-are spirit de observaţie, Ludovic Dauş a putut interesa puţin prin Asfinţit de oameni, romanţare a cronicii civile botoşănene, D. V. Barnoschi a dat oarecare mişcare epică unui episod de carbonarism romîn, pentru ca apoi, sub pretext de purificare a moravurilor, să scrie o serie de romane pline de scabroase destăinuiri sexuale, urmat în privinţa aceasta de Sandu Teleajen. TEATRUL: V. I. POPA, MIRCEA DEM. RĂDULESCU, G. CIPRIAN, TUDOR MUŞATESCU În afară de dramaturgii consacraţi, prea mulţi furnizori n-a avut teatrul după 1918. Ion Peretz dădu piese multicolore cu mult zgomot de pistoale (Bimbaşa-Sava, Mila Iacşici), Mihai Paşcanu o maşinărie greoaie pe tema Moartea Cleopatrei. Merită o distincţie Al. Sabaru pentru al său Cain. Un merit deosebit are Victor I. Popa, romancierul, în piese de farmec dialectal, Muşcata din fereastră, Acord familiar. În ultima nu se petrece aproape nimic. Ilie Bocăneţ, funcţionar la prefectură, ţară-lungă, vorbind în pilde şi dorind acord familiar, se sfădeşte interminabil cu numeroasa-i familie dacă trebuie sau nu să meargă in corpore la cinematograf. În cele din urmă cad de acord ca Bocăneţ să citească acasă doar programul filmului. Piese fără răsunet deosebit au dat Al. Kiriţescu, Valeriu Mardare, Mircea Ştefănescu. Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, icoană dramatică a mahalalei, se mai reprezintă. Un industriaş teatral este Mircea Dem. Rădulescu, imitator al lui V. Eftimiu, fără poezia lui, căutător de decoruri fastuoase. Serenada din trecut (epoca Petru Cercel), Petroniu, Bizanţ au atras publicul, ultima dealtfel printr-un tablou de epocă destul de interesant. Un succes extraordinar, pe deplin meritat, a avut comedia Omul cu mîrţoaga de G. Ciprian, de fapt un “mister” şi unica piesă romînă veritabil mistică. Surprinzător este doar punctul de plecare al misticii. Un biet arhivar cultivă, ironizat de toţi, un cal de curse rebegit, învinge şi devine pentru toţi un vizionar, un om cu intuiţii divine, în faţa căruia soţia se prosternă religios. Un solid succes, meritat şi acesta, a avut comedia Titanic-vals de Tudor Muşatescu, în care se produce tot un om umil şi de treabă, Spirache, funcţionar la prefectură şi cîştigător pe negîndite a cincizeci de milioane, ce nu-i modifică deloc onestitatea funciară. De un singur efect comic este scena cu pălăria. Eroul şi-a cumpărat o pălărie cu 400 de lei şi fiindcă i se pare că a fost păcălit cu 100 de lei, minte acasă că a luat-o cu mai puţin. Dar oricît de mică e suma mărturisită, familia găseşte că s-a păcălit. GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU, N. M. CONDIESCU ŞI ALŢII Specializat în viaţa mahalalei bucureştene, G. M. Zamfirescu a debutat printr-un “ceremonial”, Madona cu trandafiri, care e un fel de grotesc mai degrabă decît roman. În schimb Maidanul cu dragoste şi Sfînta mare neruşinare sunt din speţa romanului ciclic. Mediul de lături şi insalubritate, unde copiii tînjesc anemici, e acela din opera Sărmanului Klopştock, cu mai puţină pastă dar cu mai multă tehnică literară. În scopul de a ne oferi un mare tablou de umanitate, scriitorul ne înfăţişează cîteva nuclee adunate într-o curte şi încadrate în mahala, insistînd asupra aspectului scabros al existenţei, pe dimensiuni nesfîrşite, şi dîndu-ne, sub înrîurirea lui Dostoievski, o mahala idealizată, prea cultivatoare în prostituţie de idei morale. Scriitorul aplică o metodă poetică, intolerabilă în roman, analizînd prin divagaţii metaforice. El numeşte asta “a muzicaliza”. N. M. Condiescu a lăsat un pasabil jurnal de călătorie în Orient, onuvelă satirică, Enache, şi nişte pagini cvasi-autobiografice, Însemnările lui Safirim. Nuvelele lui Ion Dongorozi conţin fapte diverse în stil familiar, Ioachim Botez (Însemnările unui belfer) şi Dinu Nicodin (Lupii) scriu o proză jurnalistică cu intenţii satirice. G. CĂLINESCU G. Călinescu a început cu poezii, fără a-şi fi revelat încă toată producţia în această direcţie, fiind mai cunoscut ca biograf şi romancier. “Una din calităţile cele mai remarcabile de artist ale d-lui Călinescu este adaptarea stilului la fond, cu alte cuvinte viziunea totală şi clară a lucrului. D. Călinescu, rămînînd în sfera limbii strict literare, scrie potolit-moldoveneşte cînd evocă imaginile copilăriei, peisagiile rurale, oamenii simpli din preajma lui Eminescu. (Limba aici e un mijloc de creaţie a vieţii.) E neologistic, rapid, cînd judecă, analizează, cînd priveşte lucrurile prin prisma cercetătorului. Această adaptare, această supunere a formei la fond, această polimorfie a stilului îl pune alături de Caragiale şi de Sadoveanu şi dă operei sale un caracter de înaltă artă. Dealtfel, d. Călinescu stă alături de scriitorii cei mai artişti ai noştri prin toate caracterele scrisului său. Puţini oameni cunosc care să ştie exprima, direct ori “figurat”, cu atîta exactitate scurtă şi cu atîta priză asupra inteligenţii şi imaginaţiei cetitorului. Şi să reuşească să exprime în limba tuturora observaţii fine justificate prin consideraţii teoretice subtile” (G. Ibrăileanu). Romanul Enigma Otiliei “este construit cu un meşteşug sigur, pe mai multe planuri, şi cu o detaşare epică întru totul stăpînă pe materialul uman atît de divers şi de închegat în fizionomia lui. D. Călinescu se afirmă ca un excepţional creator epic, lunga sa povestire degajînd clar conturat şi cu subtile nuanţe, în acelaşi timp, o serie de tipuri psihologice de o reală viabilitate, în ficţiune...; impresia de realism, de experinţă treptată, aşa cum o imprimă viaţa, cu sinuozităţile, cu surprizele, cu umbrele şi luminile ei, este covîrşitoare. O scenă ca aceea în care, după un prim atac de congestie cerebrală, clanul rubedeniilor îi ocupă milităreşte casa, cărîndu-i mobilele, furîndu-i din tablouri, în aşteptarea morţii, cu linişte şi satisfacţie, este de un relief şi de o exactitate psihologică de maestru... Cît de puerilă şi de romantică, de exterioară este avariţia lui Hagi Tudose, al lui Delavrancea, faţă de spectacolul sobru, uman, de un tragic sinistru, din romanul d-lui Călinescu! Şi cît de amplificată este lupta aceasta epică, în jurul moştenirii, prin participarea lui Stănică, tip jovial de escroc sentimental, de intermediar interlop şi de intrigant pe mai multe fronturi, avocat fără procese şi om de afaceri suspecte, arivist aprig, fără scrupule. Colportor de veşti imaginare, născocite din interes şi din ambiţia de a fi informat, măsluitor de situaţii şi profitor de pe urma tuturora, Stănică se aşează în galeria profitorilor caragialieni şi e plămădit din pasta lui Pirgu din Craii de Curtea-Veche... Cel mai interesant cuplu în care pasiunea erotică se desfăşoară în ample evoluţii este acela format de Otilia şi Pascalopol... Tip de rafinat, de blazat voluptos, cu rezerve de candoare sufletească, moşierul îndrăgostit de Otilia este un personagiu nou în romanul nostru... Enigma Otiliei se clasează printre operele de întîia mînă ale epicei noastre urbane” (Pompiliu Constantinescu). “G. Călinescu a scris... romane, dîndu-şi la iveală, cu Enigma Otiliei, un mare talent epic” (Ş. Cioculescu). Şun sau Calea neturburată, mit mongol (în fond piesă de teatru): “Una din calităţile ei e că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că se deosebeşte de biblioteca toată ca o majolică... E un model de stil” (T. Arghezi). VICTOR PAPILIAN Dintre toate scrierile freudistului şi dostoievskianului Victor Papilian, În credinţa celor şapte sfeşnice e cea mai interesantă. Eroul este Maxim, servitor şi şef al sectei mileniştilor, mistic sincer şi haotic, actor excelent pentru mulţime, fiinţă devotată şi totdeodată ipocrită, neprihănită şi criminală. Unele scene sunt de neuitat, ca de pildă aceea în care Maxim serveşte în smoching pe stăpînii săi, luînd parte cu deferenţă la convorbirile lor, sau întrunirea în bucătărie a noii eclezii. ALŢI PROZATORI Sabin Velican (Pămînt nou) dă relaţii despre secta inochentiştilor, în atmosferă basarabeană. Stejar Ionescu (Domnul de la Murano) a lăsat un volum de nuvele cosmopolite şi cinematografice. Alexandru Mironescu (Destrămare) zugrăveşte cu umor o societate de moşieri francizanţi. Alexandru Sahia promitea să fie un bun observator al ţărănimii din Bărăgan. Mircea Damian profesează un umor al absurdului pus în serviciul descrierii tragediilor proletariatului intelectual: “— Pentru ce rîzi, domnule?! — Nu ştiu, domnule judecător. Dv. nu vă vine să rîdeţi uneori aşa, fără pricină?!” Stoian Gh. Tudor oferă scene de vagabondaj (Hotel Maidan), Neagu Rădulescu reportează mizeriile vieţii de cazarmă şi ecouri de culise. Al. Lascarov-Moldovanu urmă-reşte scopuri educative, G. Banea este încă la începutul activităţii, Radu Tudoran face romane comerciale ca un Cezar Petrescu mai dilatat, Mihail Drumeş şi Petru Bellu scriu romane populare. LITERATURA DIALECTALĂ N. Crevedia este dintre aceia care au încercat să ridice la interesartistic limbajul satelor şi judeţelor din imediata vecinătate a capitalei. Romanele sale sunt curgătoare, de un haz încordat, nedepăşind nivelul unei jurnalistici inteligente. În versuri de nuanţă umoristică se notează specificitatea circumurbană, în paralelă cu aceea a Florilor de mucigai. În acest stil, nu lipsit de o anume vigoare, e transpus crezul: Cred! Umple casa — Cred în cărămida cuvîntului taichii A făcut trei războaie Care unde-a scuipat nu mai linge — Şi-o bătătură de acareturi. Cruce de voinic, Aceeaşi operaţie, însă cu stridenţă, a încercat a o face Ion Iovescu în două romane, Nunta cu bucluc şi O daravelă de proces. Mai bătrîn, Mihail Lungeanu urmăreşte acest dialectalism în basme stîngaci prelucrate. George Dorul Dumitrescu ne-a dat cîteva icoane umoristice ale Basarabiei, cu ronţăiri de seminţe şi idile în limbaj tărăgănat (“Să nu pleci, Mieşu... Tăt, absălut tăt fac!”). B. Jordan a scris pagini de documentaţie romanţată în stil Cezar Petrescu asupra învăţămîntului normal şi primar, în mediu basarabean, hahol şi găgăuţ. PAVEL DAN Un puternic prozator în linia lui Slavici şi Rebreanu ar fi fost, dacă trăia, turdanul Pavel Dan (1907—1937). În cartoanele-studiu pentru o mare compoziţie care au rămas, totul se învîrteşte în jurul economiei agrare. În planul întîi sunt trei generaţii, reprezentate prin bătrînul Urcan, prin fiul său Simon şi noră-sa Ludovica, în fine prin flăcăul Valer, feciorul Ludovicei, şi tînăra lui nevastă, Ana lui Triloiu. Urcan nu şi-a “întabulat” pămîntul pe numele lui Simion şi acum nepotul său Valer umblă să ia averea peste capul tatălui, înlăturînd pe fraţi de la dreapta moştenire. LITERATURA FEMININĂ: MARIA BANUŞ, REYMONDE HAN, IGENA FLORU, GEORGETA MIRCEA CANCICOV ETC. Florica Mumuianu cîntă prietenia bărbatului cu mîini “grele ca labele de urs”, Florica Obogeanu pillatizează în cadru oltean, Maria Banuş scrie o poezie, nu ferită de brutalităţi, a fetei de “optsprezece ani”, în general tactilă, în care se face elogiul “degetelor” picioarelor, albe asemeni cărnii cireşelor, al “tălpilor” care “au învăţat... să desmierde”, al dedesubtului genunchilor unde “carnea e umedă ca un măr despicat”, al genunchilor tremurători şi “plini ca două căni de lapte”. Chemarea sexuală a fetei îşi găseşte o expresie proaspătă, cam riscată, în Cîntec de legănat genunchii: Să nu ţipaţi, genunchii mei, Drum cu ferigi, de nopţi, de ploaie, Genunchi de fier cum vă îndoaie? Vă mîn spre el ca pe doi miei. Versurile Reymondei Han caligrafiază delicat: Cînd ninge pe cheiul pustiu Aş vrea să ştiu să pictez, Să fiu un artist chinez Şi cu cerneală de aur să scriu Un poem despre zăpadă. De la Igena Floru a rămas o singură piesă remarcabilă, Fără reazăm, dramă a unei femei în căutarea fericirii, jignită de infidelităţile soţului şi ale amantului, prin care a crezut că poate compensa ariditatea casnică. Nota specifică piesei este interioritatea dramei, constînd într-o vulnerare sufletească iremediabilă. Lucreţia Petrescu a stîrnit entuziasmul lui I. Al. Brătescu-Voineşti prin piesa Păcatul. Ticu Archip a scris nuvele cu înclinări spre fantastic şi alegoric şi piese de teatru (Inelul, Luminiţa, Gură de leu). O menţiune deosebită se cuvine Georgetei Mircea Cancicov pentru nuvele zugrăvind noua viaţă a satelor moldovene cu o veselie maliţioasă şi un simţ al grotescului, constatabil în alegerea numelor proprii: Madam Puşlenghe, Hantadura, Purhedia, Sevastiţa, Ilioaia, Măriuca, Ozonofia, Virginica, Vasîlca, Măndiţa. Tabloul sociologic e sălbatic, scena uşurării ţaţei Ioana de un pitoresc african. Ioana naşte greu şi toată lumea îi dă sfaturi. Safta îi cere să se opintească, apoi să se scoale şi să dea cu piciorul în vatră, în sfîrşit, Hantadura îi porunceşte să joace o sîrbă. Ioana, goală, despletită, umflată, joacă văietîndu-se în vreme ce babele chincite jos cîntă sîrba şi bat din palme. În cele din urmă Alecu trage cu puşca, avînd grijă să privească pe geam “încotro sunt întinse picioarele Ioanei şi să tragă cu puşca în dreptul lor”, spunînd şi cîteva cuvinte magice: “— Cum ţîşneşte glontele din peşcă aşa să ţîşnească copilul din bur-ta Ioanei! Aşa să deie Dumnezeu!” Proza lubrică a Luciei Demetrius e fără valoare. Profira Sadoveanu a medelenizat propria copilărie, bogată în inimitabile ştrengării. Alte scriitoare: Sanda Movilă, Sidonia Draguşanu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi. POEZIA PROFESIUNILOR În versuri de ţinută alegorică Barbu Solacolu se înduioşa încă din 1920 de soarta proletarului (Sămănătorul, Cerşetorul), Eugen Relgis s-a străduit să întemeieze o mitologie a erei moderne cu divinităţi abstracte (Rezistenţa, Unitatea, Constructorul, Salahorul) şi monstruo-zităţi maşiniste (betoniera, elevatorul), Leon Feraru cîntă atelierele cu ciocane sonore, Simona Basarab (V. Cazan, Vladimir Corbasa), zgomotul uzinelor, al tipografiei, munca “plătită pe nimică“ a proletarului, Nicolae T. Cristescu, comandor în marină, profesia marinărească cu toate aspectele tehnice ale navigaţiei, Cristian Sîrbu, “matroz valah”, momentele vagabondajului său muncitoresc, Stelian Constantin face “pasteluri petrolifere”, Alexandru Tudor-Miu pune în versuri emoţia contabilului care mînuie cifre “scînteind precum stelele”. ALŢI POEŢI Fabulele lui Vasile Militaru au o mare răspîndire, ele sunt însă triviale. V. Ciocîlteu rimează ironic pe tema dualităţii argheziene noroistele, A. Pop Marţian colectează ecouri din Camil Baltazar, Pillat, Blaga, Gh. Tuleş schiţează natura moartă (fructe) în stil ortodoxist, Tudor Măinescu se distrează în genul Cincinat Pavelescu, George Voevidca scrie sonete şi versuri în stil popular, G. St. Cazacu cultivă funebrul bacovian. Alţii: George Silviu, Ilariu Dobridor, M. D. Ioanid, N. Ţaţomir, Alexandru Baiculescu. Sunt poeţi cărora nu li s-ar putea nega vocaţia, dar care îşi datoresc vibraţia în bună parte condiţiei de bolnavi. Acesta e cazul tuberculosului Ioan Ciorănescu (de reţinut Ruga de bolnav şi Ante mortem), al lui Alexandru Călinescu şi N. Milcu, ftizici şi ei, întîiul cîntăreţ de marasme provinciale, al doilea poet setos de viaţă în forma unui panteism discret în care domină vegetalul cu miros delicat (salcîmi, chiparoşi, plopi). ESENINIŞTII Esenin a avut o înrîurire apreciabilă mai ales la poeţii de mică cultură proletară. G. Lesnea face în acest spirit un abuz de metafore supărător, Virgil Carianopol dă imagismului bombastic un ton de bravadă plebeiană. Doar Vladimir Cavarnali e mai acceptabil în directivitatea unor confesiuni: N-am să-ţi recit versurile mele, Nici cele învăţate în şcoală pe dinafară. Păstrez şi acum lumina albă de la stele, Iar nevinovăţia de la şcoala primară. POEŢI PROVINCIALI ŞI “TINERI” Lui Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac, i se datoreşte, pe lîngă alte versuri care promiteau, o nouă definiţie poetică a limbii romîne, cu imagini superioare celor ale lui Sion: Limba noastră-i graiul pîinii Cînd de vînt se mişcă vara; În vestirea ei bătrînii Cu sudori sfinţit-au ţara. Pan Halippa, Bogdan Istru, basarabeni, au fiecare o mică notă personală, de la Tudor Plop-Ulmanu e de reţinut această graţioasă definiţie a Basarabiei: Basarabia, cuvînt cu patru a ca o biserică cu patru turle albe. Preferinţa tinerilor poeţi ardeleni este pentru Aron Cotruş, Lucian Blaga, apropiaţi sufleteşte de ei, unul prin dinamismul lui, celălalt prin panism. Priveliştea silvestră ardeleană, vechimea etnică, sănătatea rasială conduc la o poezie a vigoarei aspre, a stăpînirii pămîntului, congenere oratoriei lirice a lui Whitman şi a lui Esenin. Emil Giurgiuca are sentimentul viguros al lanului: Înfig într-un snop galben secerea. Plesnit de soare-n umere cu bice Mă culc în ierbi de smalţ sub cocostîrci de spice, Seninul fulguie pe pleoapa mea. Grigore Popa, “cel dintîi poet din satul lui”, cîntă muntele, sora lui pădurea, pe mama, pe tata, fundamentalele aspecte ale naturii, cu o deosebită religie în faţa marilor forţe vegetale: Cîntau ierburile sure ca liane, a netrăire, În amurgul mort de flăcări şi prăpăstii de lumini, Iar pădurile din creste şuierau cînd de pieire Spre stihiile vrăjmaşe şerpilor ascunşi în spini. Ştefan Popescu (acesta nu din Ardeal, însă publicînd acolo) se întreabă cu simplitate asupra cauzei finale şi ridică un fel de Laus creaturarum: Încerc bucuria pomilor care nu citesc şi nu se plimbă; a apei care nu vorbeşte şi nu procreează; a pietrei care ştie numai să fie şi să stea, care nu plînge şi nici nu oftează, care nu se miră şi pe care nimeni şi nimic n-o împiedică toate să le primească ori să le creadă. Cel mai viguros între aceşti tineri poeţi este Mihai Beniuc, înrudit cu O. Goga şi Aron Cotruş prin mesianism, spirit de revendicare socială şi aer ameninţător, idolatru al lui Eminescu, asemeni căruia formulează fraze lirice de o îndrăzneaţă nuditate, trecînd fără spaime prin păduri de proză. Din cauza gîlgîirii torentului liric, poetul nu poate consolida poemele, şi volumul reprezintă în întregul lui o singură sonată informă. Poetica e vitalistă: Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Şi va ţîşni din ea şuvoi de ape! Băieţi, aceasta este arta! Şi într-adevăr, de-a lungul paginilor răsună chiote: Di! caii mei, Nu vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei Înaripaţi... şi un fel de melancolie focoasă a vagabondajului pe pustă în stil Lenau-Liszt: Pe drumuri pietroase şi rupte Ce boarfe şi zdrenţe-n căruţă! Scîrţîie căruţa mea. Ăsta e trecutul meu? Mă-ntorc din pierdutele lupte Nici cea mai sărmană chivuţă Şi mă duc iar undeva... N-ar plăti pe ele un leu. Versurile memorabile sunt acelea în care poetul arată o insaţietate lirică infinită, nesăturată nici măcar cu prestigiul lui Eminescu: Pe Eminescu, noi poeţii tineri, Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge. Cîntecele lui fără seamăn Sunt pentru noi miraj de neatins... Dar Eminescu nu cuprinde tot În stihurile lui dumnezeieşti. Durerea romînească-i mult mai mare Şi n-o cuprinde toată nici un cîntec. Interesanţi sunt I. O. Suceveanu pentru poezii cu ziceri “ca prin ţara Ouaşului”, C. Argintaru şi moţul V. Copilu-Cheatră pentru dialectalismele lor. Ion Th. Ilea dă “semnal” “gloatei” în maniera Cotruş, George A. Petre cîntă ereditatea ţărănească, ogorul, credinţa. Gherghi-nescu-Vania produce o lirică din speţa poeziei senine, Matei Alexandrescu explorează şi el fondul ancestral, Petru Stati clasicizează în versiuni şi în poezii originale. De reţinut o întreagă pleiadă de “poeţi tineri”, dîndu-se înşişi ca atare. Ştefan Baciu slăveşte copilăria hoinară: Şaisprezece ani, nici o lacrimă dulce ca o turtă, Fiecare cuvînt sobru, fiece gest aritmetic calculat, Nădragi lungi, încopciaţi cu aramă pe burtă, Şi nici un copil de vecin neţesălat. În curs de afirmare sunt Teodor Scarlat, Alexandru Raicu, George Fonea, Ion Sofia Manolescu, Aurel Marin, elegiac al imaterialului, cîntăreţ al munţilor şi al pădurilor, Aurel Chirescu, Eusebiu Camilar (prozator totdeodată de un realism negru), Mircea Badea, G. Mărgărit. Dimitrie Stelaru, boem adevărat, ducînd o viaţă imposibilă, repetă în linii generale atitudini experimentate: hamletisme, evocări de îngeri, ingenuităţi fabricate. Însă trăind, în stilul lui Edgar Poe, într-o continuă blîndă euforie, are nota lui personală. Poezia sa e un delir infatuat în ton sacerdotal şi profetic în care tocmai enormităţile sunt graţioase: Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea, Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa. Prerafaelit ca şi Edgar Poe, el inventează nume proprii stranii, Asena, Elra, Iwa, Maria-Maria, Eumene, Romola, şi trăieşte într-un mediu noros, populat cu heruvimi şi îngeri: După o moarte — după încă o moarte — am văzut Dinspre cer îngeri coborînd, Cu lumina tulbure a ochilor mergeau prin ceaţă neplînşi. Erau mai mulţi decît roua — Erau prea mulţi pentru un drum. Halucinaţia, la “ora fantastică“, e regimul său normal: O simţeam printre degete, în inimă, pe gene, Cînd venea în odaie la mine, seara, Răsturnîndu-se pe masa de lucru, alene, Părul ei semăna cu ceara. Felină, depărtată, totdeauna, Mai tristă, mai rece, pînă cînd, vai! Prietena mea luna nu mai era luna, Izvorau din ea alte luni, alte luni, un alai. Din acest fel de existenţă somnambulică ar trebui să iasă o muzică mai viforoasă. Impresia totală este de tenuitate, mistificaţie şi fragment. Explicaţia? Edgar Poe îşi stăpînea alcoolul, muşcat în fond de idei, de viziuni dureroase, aci este invers. TRADUCĂTORI Traducătorii profesionali buni ne lipsesc şi versiunile din literatura universală pe care le oferă editurile sunt în majoritatea lor îngrozitoare. Tot în literaturile clasice suntem mai norocoşi. Aci întîlnim, după G. Murnu, traducători onorabili (E. Lovinescu, I. M. Marinescu, N. I. Herescu) şi un artist eminent, elenistul C. Balmuş, care ne-a dat o versiune magistrală a romanului pastoral al lui Longos, Daphnis şi Chloe, de o savoare firească şi într-o cadenţă modernă. Capitolul XXX NOUA GENERAŢIE FILOZOFII Seriile mai noi, din motive pe care va avea să le determine mai degrabă istoricul şi sociologul, sunt prea puţin preocupate de problema creaţiunii. Politicul le absoarbe. De aceea literatura recentă nu-şi găseşte raţiunea în sine ci în poziţiile ideologice pe care le reprezintă, şi filozofii, călăuze de spirite, sunt mai în stimă decît artiştii. Chiar şi filozofii se preţuiesc nu în opera lor reală de gîndire cît în acţiunea lor sugeratoare. N. Iorga, V. Pîrvan au fost prea puţin nişte meditativi, iar Nae Ionescu, profesor de logică, n-a scris decît articole de jurnal. Apare deci acum specia filozofului mit. În N. Iorga se putea întrupa mitic (căci omul era cum nu se poate mai refractar ideilor generale) ideea unui stat arhaic cu instituţii instinctuale, oroarea de înstrăinare, dacismul. V. Pîrvan (1882—1927), emerit istoric al antichităţii şi arheolog, emulînd cu Renan, e mai substanţial. Concepţia lui istorică, spiritualistă, e justă, în ciuda unui bombasticism stilistic care l-a făcut pe P. Zarifopol să-l deteste ca pe o fantomă supărătoare. Propriu-zis Pîrvan era un individualist, cultivator al Eroilor, un nietzschean, un carlylian, tinerii au văzut în el dimpotrivă un mistic, un preot al iraţionalului şi deci al colectivului, cu toate că istoricul dispreţuia amar spiritul “de duzină”, “de sută” şi “de turmă”. Definiţia a fost sugerată de elemente secundare. Pîrvan vorbise studenţilor de necesitatea frămîntării intelectuale spre a se ridica însă la generic, dar fiindcă folosise termenul de “nelinişte”, s-a interpretat asta în sensul kirkegaardienei Angst. Afară de aceasta omul trecuse prin mari încercări familiale, care îl îndreptase spre studiul concepţiei despre moarte a anticilor, spre “doctrina salvării”. El vorbea vibrant despre Destin, despre Moire, însă soluţia lui nu era teologică ci eroică. V. Pîrvan ajunse, cu alte cuvinte, să simbolizeze “condiţia tragică” a omului, care a agitat atîta gîndirea europeană de cîteva decenii. Lucian Blaga, dimpotrivă, e un adevărat mistic, într-un sistem scris care e întîia încercare masivă şi izbutită de construcţie metafizică. Trecînd peste amănuntele verbale, Blaga e un platonician, admiţînd ca mijloc de investigaţie delirul, căruia îi spune pitoresc “cunoaştere luciferică”. Obiectul metafizicianului este “misterul”, deci ilogicul, şi modul de expresie mitul. Mult datoreşte fără îndoială filozoful lui Goethe. El, inspiratul, e un geniu, un “daimonion”, capabil de intuiţii revelatoare. Cosmologia lui Blaga, în ciuda termenilor schimbaţi (poetul e un mare căutător de expresii inedite, uneori pînă la beţia de cuvinte), rămîne şi ea platoniciană. Demiurgul (Marele Anonim) are vocaţia toturilor divine, cum am zice a lumilor perfecte. Dar ca să nu se concureze însuşi prin identităţi, el îşi strîmbă voit creaţia. Mutilarea aceasta nu-i decît străvechea degradare a prototipilor prin materia ostilă. În filozofia culturii, Blaga inventează cadre apriorice suplimentare ale subconştientului şi ajunge astfel la interesanta concepţie că individul vine cu un spaţiu abisal etnic prin care obligă percepţia, ceea ce în termenii mai curenţi ne conduce la observaţia verificată de experienţă că factorul geografic înrîureşte atît de mult asupra organelor de percepţie ale rasei, încît acestea continuă a proiecta condiţiile locale, ajunse la calitatea unei pseudo-apriorităţi. Filozoful gîndeşte că orizontul nostru specific este “plaiul” şi numeşte asta “spaţiu mioritic” într-un eseu interesant, însă insuficient documentat şi deci foarte discutabil. Nae Ionescu a avut o înrîurire orală acută şi unii l-au declarat “învăţător” ca şi Isus, “Socrate” al Romîniei. Adevărat este că Nae Ionescu urmărea să fie un înţelept ca Socrate, a cărui tehnică o şi aplica. Cele mai evidente influenţe se găsesc în jurnalistica lui filozofică: Origen, Kirkegaard, Keyserling, Heidegger, Spengler, Dilthey, Massis, Berdiaieff etc. Filozofia lui e o Lebens-philosophie şi noţiunile sacre sunt “trăire”, “experienţă”. Nae Ionescu nu urmăreşte rezolvarea problemelor ci “trăirea” lor. Orice atitudine oricît de neprevăzută ieşită din această acţiune de provocare a “neliniştii” e legitimă. Ascultătorul e îndemnat la “aventură”. Învăţătorul nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărîrea de a primi directive de la viaţă (iraţionalismul e total). Filozoful (hegelianism reînviat pentru uzul politicianului) se amestecă în mulţime, anonim, şi trăieşte toate contradicţiile, nedeosebindu-se de semenii săi decît prin facultatea “de a formula, cît mai circulabil şi deci cît mai rodnic, sensul vremii şi al întîmplărilor pe care le trăieşte”. Cît mai multe ratări (adică schimbări la faţă) înseamnă cît mai multe trăiri, o cît mai mare posibilitate de salvare în fond, preocuparea soteriologică stînd la fundul filozofiei. “Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa... Raţa rămîne raţă orice ar face.” Consecvenţa nu e virtutea filozofului: “...fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu ştiu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu ştiu, pentru că nu m-am gîndit încă la asta. Şi nici n-am să mă gîndesc”. Filozoful îşi intitulează, cu secretă maliţie, un volum cu termenul nautic Roza vînturilor, înţelege “în bătaia tuturor curentelor”, şi priveşte mefistofelic discordia dintre semiţii şi antisemiţii de sub aripa sa, care îl cred deopotrivă de al lor, neînţelegînd sofistica subţire a acestui brăilean. Ecoul acestei doctrine a fost mare printre literaţi. Mircea Eliade în Soliloquii, căci nu-şi permite studiul, nu se teme de contradicţie şi se satisface cu experienţa creşterii sale interioare. Toate aventurile îi sunt îngăduite şi vîrsta sa şi a seriei sale are caracterul unui moment absolut, ca trăire irepetabilă. De unde exaltarea “nouei generaţii”. Şi problema salvării îl preocupă şi se întreabă asupra modalităţilor: mîntuire în secol prin procreaţie sau creaţie, “experienţa abisală” prin sinucidere. Mircea Eliade ar înclina spre “soluţia magică”, adoptînd dar calea estetică. D. D. Roşca e un kirkegaardian, întristat de condiţia tragică a umanităţii (Existenţa tragică). Concluziile sale sunt un agnosticism total şi un pesimism excesiv, lumea apărîndu-i ca un “vîrtej de forţe iresponsabile”. Emil Cioran, kirkegaardian şi el, e pe “culmile disperării”, urmărit de “obsesiunea îngrozitoare a morţii”. Teoria cunoaşterii nu-l interesează deloc, preocuparea esenţială fiindu-i de a se mîntui. Salvarea o găseşte în experienţa colectivă, cum s-ar zice, în istorie. Ar dori pentru Romînia destinul Franţei şi populaţia Chinei. În această privinţă pesimismul său e regretabil. Romînia nu înseamnă nimic, condiţia ei e “tragică”. Singura scăpare, ipotetică şi aceea, e riscul, furia mesianică, delirul imperialistic, mitologia. Tinerii nu cunosc, precum se vede, valorile naţionale. Eseistica aceasta pe motive de filozofie existenţială a avut oarecare răspîndire, mergînd de la consideraţiile ontologice pînă la probleme de doctrină juridică (Petru P. Ionescu, Bucur Ţincu, Ilie N. Lungulescu, Vasile V. Georgescu). MIRCEA ELIADE Experimentalismul duce, în roman, pe Mircea Eliade la cel mai servil gidism. După André Gide sensul artei fiind cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe cale mitologică), un artist e cu atît mai adînc cu cît trăieşte mai intens şi pune mai multe probleme sub forma “trăirilor”. Eticul fiind aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusă ca experienţă morală. Artistul nu ia atitudine, ci trăieşte răul şi binele, eliberîndu-se de amîndouă, rămînînd cu o intactă curiozitate. De unde acel “imoralism” (faţă a preocupării morale), care la Gide se vădeşte în interesul pentru adolescenţă, delicvenţi, viţiile insolite, crimă, revoluţie socială, exotic, experimentate toate cu o egală simpatie, însă cu hotărîrea de a nu se opri nicăiri. O consecinţă a acestui experimentalism, care e un cult al eului, este dicteul automatic. Scriitorul îşi scoate materia din “caiete”, refuzînd de a o stiliza, pentru a nu altera “autenticul” trăirilor cu toate contradicţiile incluse. Mircea Eliade îşi caută domenii de trăire proprie în exoticul indic, în “generaţie”, în esoterism şi mai ales în sexualitate, continuînd în privinţa aceasta, cu mai mult aparat teoretic, opera lui F. Aderca, cu care prezintă asemănări structurale. Pentru ca eroul săpoată avea cît mai multă competenţă sexuală, el trebuie să rămînă liber. De aceea el are o oroare invincibilă pentru căsătorie. În Isabel şi apele Diavolului, un tînăr orientalist, în timpul rămas liber între studiul gramaticii anamite şi al templelor din Bangkok şi din Mavalavaram, seduce o fată de pastor, profesează viţii inavuabile cu un tînăr, pe care îl îndeamnă la vagabondaj, întreţine viţiul unei fetiţe “cu o drăcească pasiune”, ia parte la orgii în trei cu o Edna şi cu Miss Roth, profesoară erudită, blazată şi opiomană, repetînd scene din La garçonne. Maitreyi mută cîmpul de experimentare în mediul de culoare. Allan se iniţiază în tehnica erotică a Indiei, admirînd “perfecţiunea îmbrăţisării” Maitreyi-ei, “ritmul uluitor al trupului ei”, precum învaţă “prietenia” cu piciorul prin “tuşă“, constînd în introducerea piciorului între pulpele altuia. Romanul, care, privit de sus, aminteşte literatura lui Pierre Loti (Azyadé, Madame Chrysanthème etc.), se salvează prin impresia de inocenţă sălbatecă ce se desprinde din moravurile unei eroine aşa de străină de civilizaţia noastră. Maitreyi rămîne pînă acum singura scriere cu adevărat interesantă a lui Mircea Eliade. Restul e o ilustrare a acelui obsedant trăirism. Tineri participă la mişcări comuniste, fac crime, violează servitoarele şi femeile măritate, cunosc morburile sociale, se sinucid ca să facă “saltul în neant” (Întoarcerea din rai). Sau, dimpotrivă, se orientează spre mişcările totalitare, cu formaţiuni militare, seduc într-o familie deopotrivă mama şi fetele, îndeamnă la furt, caută legături cu prostituatele ori cuceririle în locuri absurde, precum cabinetul unui vagon de căi ferate (Huliganii). Trecînd în zona fantastică, autorul urmăreşte experienţele sexuale cu femeile-vampir şi-şi exprimă dorinţi de împerechere teribile: cu o moartă, cu un copil şi cu o bolnavă (la accidentul astrologic). MIHAIL CELARIANU Scriitor dintr-o serie mai veche, Mihail Celarianu trebuie citat aici pentru faptul că în esenţă romanele sale, de concepţie lirică, interesează prin caracterul lor de experienţe sexuale. Femeia sîngelui meu tratează, în forma unui caiet de însemnări, despre dragostele poetului romîn Emanuel Glineanu la Paris. Emanuel iubeşte matrimonial pe Hermina, are însă legături de ordin carnal şi cu mama acesteia, precum îl iubeşte discret şi Virginia, sora de 15 ani a Herminei, care cade leşinată cînd surprinde una din scenele de priapism ale poetului. Separaţia între dragostea fizică şi raporturile sufleteşti e făcută cu multă gingăşie, într-un spirit de tristeţă umanitară asemănător cu acela al lui Duhamel. În Diamant verde dăm de un erou inapt, pînă la crize de delir, să capteze femeia malignă şi plin de repulsie pentru femeile pierdute, avînd doar vocaţia legăturilor cvasi-matrimoniale, fără obligaţii legale. Liceenii plănuind fugi în America amintesc literatura lui André Gide. Mihail Celarianu e şi poet remarcabil, la modul prelung elegiac al lui Shelley, în care cîntă uimirea în faţa universului, a pădurilor bunăoară: Pădurile, pădurile-nnegrite Cu duhuri la tot pasul de-ntuneric, Ce murmură cu freamăt negrăit, Eu ştiu, în şoapta lor nemuritoare Ce taină uriaşă-a-ncremenit. Într-alte poezii mai recente face elogiul florilor, mallarmeizînd în linia Macedonski-Anghel. ANTON HOLBAN Anton Holban era şi el în căutare de “experienţe tragice”, preocupat de a nu “trişa”. Problema capitală i se părea aceea a morţii, în legătură cu care, în urma unor anchete personale, ajunsese la încheierea că romînii sunt perfect sănătoşi şi fără sensul tragicului, specificul unui autohton fiind de a fi “gol ca un butoi gol”. Titlurile denotă obsesia: O moarte care nu dovedeşte nimic, Conversaţii cu o moartă, Bunica se pregăteşte să moară. Poză sau adevăr, întîmplarea a făcut ca scriitorul să moară tînăr, dînd fixaţiunii sale calitatea unei turburătoare presimţiri. Încolo motivul literar unic este raporturile între bărbat şi femeie. Egoist şi experimentalist, eroul lui Anton Holban se refuză şi el tiraniei căsătoriei, de unde tot procesul. Bărbatul, misogin, apăsînd prea mult asupra drepturilor lui de artist, se lamentează disproporţionat de inferioritatea femeii, căreia îi cere totul, nedîndu-i în schimb nici poziţia socială şi nici măcar daruri, ca să n-o coboare la gradul de “întreţinută“. El, eroul, nefiind “ca toţi oamenii”, nu-şi poate lua “obligaţii” şi e foarte agasat de pretenţia “mariajului” la femei (O moarte care nu dovedeşte nimic). Exact aceleaşi situaţii se repetă în Ioana. Bărbatul caută şi aici să scape de “dominaţia” femeii, căreia se sileşte a-i găsi toate cusururile din lume, îndeosebi acela că “nu se vedea tot ce ştia”, fiind şi “extrem de influenţabilă”. Gestul statornic al bărbatului e acela de a dezerta: “Să fiu destul de tare ca să plec, fără să mă reţie fiecare din vaietele ei”. Excelente sunt cele două nuvele, Conversaţii cu o moartă şi Bunica se pregăteşte să moară, ridicate amîndouă pe teoria proustiană a memoriei. În cea dintîi eroul se duce la mormîntul Irinei şi, reactualizînd purtările răposatei, îşi creează motive de a fi gelos şi de a urî; în cea de a doua autorul, zicîndu-şi că momentele de viaţă ale unei bătrîne de 80 de ani sunt scumpe pentru observator, care trebuie să procedeze la anchete repezi, supune pe bătrînă la un discret examen psihic, subliniind interesante particularităţi de psihologie senilă (1902—1937). MIHAIL SEBASTIAN Elev şi el al lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian, în fond cartezian, ţinînd la lucrurile “clare şi distincte”, se limitează la o mică experienţă tragică, la aceea a condiţiei sale iudaice. În materie erotică e mai mult un stendhalian. Fără talent artistic, cel puţin nerevelat, prozatorul posedă o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă. În Femei sunt studiate cu un sensualism rece, lucid, cîteva moduri posibile de satisfacţii erotice: iubirea (platonică) pentru o femeie matură, relaţiile cu o femeie măritată, contactul cu o fecioară, matrimoniul cu o urîtă. Oraşul cu salcîmi urmăreşte o generaţie de puberi în mediul lor natal, brăilean, analizînd cu ariditate neliniştea erotică, începînd cu apariţia accidentului puberal la femeie şi neocolind nici anomaliile sexuale. Ultimul roman Accident e abstract, fără situare geografică. Semnificativ este romanul De două mii de ani, eseu polemic mai mult. Doritor de a înţelege “clar şi distinct” totul, de a trăi toate atitudinile, chiar şi pe cele opuse interesului fiinţei sale, eroul evreu suferă intens în mijlocul lumii ostile rasei sale, încercînd totuşi a cunoaşte cu răceală. Această poziţie dă interes artistic cărţii şi deşi, evident, eroul nu va putea ieşi din cercul său viţios, opera rămîne un document foarte obiectiv al unei mentalităţi ireductibile. Spre a experimenta tragicul, eroul înfruntă opoziţia antisemiţilor, se lasă bătut, exagerînd evenimentul cu o vocaţie patetică pe care şi-o recunoaşte lucid, frecventează apoi şi pe evrei şi se simte străin în cercul sioniştilor şi printre cultivatorii idişului. Locul pe care îl iubeşte e acest “ţinut”. Eroul se întoarce la familia sa evreiască din Brăila, pe care o evocă în decesele, riturile şi psalmodiile sale cu demnitatea bătrînă a unui Ronetti Roman. Într-o dispută cu Nae Ionescu, a cărui sofistică n-a înţeles-o (Cum am devenit huligan), Mihail Sebastian se dovedeşte un polemist de vervă rece, excesiv obsecvios, cu o mască atît de impenetrabil zîmbitoare, încît aprobarea şi dezaprobarea atîrnă de o clipire din ochi (1907—1945). C. FÎNTÎNERU, MIRCEA GESTICONE Un document este Interior, jurnal liric, analizînd psihologia “generaţiei noui”, într-un voit stil incoerent, spre a se da impresia autenticului. De fapt dăm de crizele de creştere valabile universal, cu orgoliul, cinismul artificial, sentimentalismul, susceptibilitatea, pre-dispoziţia idilică, nevoia imperioasă de a se afirma, absurditatea, ce sunt preludiul sedimentării caracterului. Eroul întîlneşte un fost coleg de şcoală şi fiindcă are hainele prea ponosite rupe ierburi, aşa ca din întîmplare, şi le risipeşte asupră-şi. Întrebat de prieten asupra gestului absurd, el îi mărturiseşte cauza, teatral, şi-l pălmuieşte, spre a-l sili să se bată în duel, voind instinctiv să-şi refacă prin bravadă prestigiul pe care-l crede compromis prin reaua înfăţişare vestimentară. Acelaşi tînăr se aşează pe pămînt şi ia ţărînă în mînă cu sentimentul mîndru al unei profunde filozofii panteistice, salvează un şoarece de la înec, se roagă în biserică, plînge fără sens, se admiră, se uimeşte de prezenţa unui lac, încearcă, sub latura estetică, a descoperi “un demon nou”. Războiul micului Tristan de Mircea Gesticone aduce aminte puţin de Le grand Meaulnes al lui Alain Fournier, cu deosebirea că atmosfera de basm e înlocuită cu element poliţist. Un licean în sîngele căruia curge puţin sînge polonez, făcînd detectivism din exaltare juvenilă, dă de firele unei reţele de spionaj în jurul unui ofiţer german. Spioana e o poloneză şi lucrează în direcţia sentimentelor tînărului. ANIŞOARA ODEANU Anişoara Odeanu e o medelenizantă feminină, prezentînd fete băieţoase (Într-un cămin de domnişoare), petulante, sentimentale însă sportive. Asistăm la exploziile unei vîrste incerte în care langoarea iminentă e în luptă cu vioiciunea fazei puberale. Paginile sunt presărate cu ştrengării, notate într-un stil stenografic, ce se exagerează în Călător din noaptea de Ajun, în care autoarea devine gidiană, prin Camil Petrescu, adică convinsă că nimic nu poate înfrumuseţa autenticul, oricît de jurnalistic. Iar întîmplarea autentică este acum seducerea eroinei de către un student german la cursurile de vară de la Grenoble, cu refuzul căsătoriei. Victima nu dă expresie tragică accidentului ei dintr-o mîndrie de fată modernă, dar se vede că, femeie ca oricare alta, nu pricepe concepţiile libere ale camaradului seducător. Anişoara Odeanu scrie şi versuri, delicate, întemeiate pe un feeric caligrafic: În care drum din Nord trece omul blond Cu plete arzînd în amurgul de scrum al nopţii polare, Ce urşi morocănoşi, adormiţi sub zăpadă, S-au ridicat la cîntecul lui în două picioare? ALŢI SCRIITORI TINERI Romanele şi nuvelele lui Dan Petraşincu, preţuite de unii, nu-şi dezvăluie clar toate potenţele literare. Sinistre, printr-un greşit dostoievskism, ele se inspiră din domeniul morbidului şi prezintă demenţi sifilitici, alcoolici, sinucigaşi, copii viţioşi, mame perverse, preoţi concupiscenţi. Titlurile înseşi sunt de genul fioros: Sîngele, Monstrul, Omul şi fiara. Autorul preferă pe adolescenţi: “Brrr! am oroare de omul matur”. M. Blecher, bolnav adevărat, a refăcut Der Zauberberg al lui Thomas Mann cu observaţie autentică din viaţa tuberculoşilor osoşi, interesante ca reportaj superior, respingătoare în aspectele erotice. Petru Şerbănescu, în Viaţa frîntă, rezumă aproape cartea mai sus citată a lui Thomas Mann. Ieronim Şerbu tratează un fel de caz Rascolnicoff (Dincolo de tristeţe), Mihail Şerban se ocupă cu cocoşaţi, epileptici, hemiplegici, ftizici, hermafrodiţi, copii spărgă-tori, Petru Manoliu cu declasaţi, clienţi ai azilului de noapte, cu cazuri de homosexualitate, Pericle Martinescu cu liceeni şi şcolăriţe la vîrsta efervescentă, T. C. Stan cu proletari intelectuali, luptînd cu mizeria, Ion Biberi cu copii sinucigaşi, bătrîni anxioşi, lachei asasini, stăpîni perverşi, paranoici, epileptici, George Acsinteanu cu noua generaţie de intelectuali romîni, fii ai eroilor morţi în război, formînd “convoiul flămînzilor”. Toţi aceşti tineri, mai mult ori mai puţin intenţionat, tratează modalităţi de trăire şi experienţe tragice, şi unii se întreabă şi asupra salvării seculare ori spirituale. Într-un eseu, Thanatos, Ion Biberi caută chiar a repeta experienţa saltului în neant al lui Pavel Anicet din Întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade. El ia codeină, intră în comă şi studiază direct momentul abisal. “JURNALUL LITERAR” Jurnalul literar (1939) a urmărit în primul rînd să formeze critici şi eseişti cu cultură solidă, universitară. El a izbutit, cu toată neprielnicia vremurilor, să ofere presei literare cîţiva tineri de un merit inegalabil. Al. Piru continuă a se documenta, în articole speciale, încet şi adînc, preocupat îndeosebi de stabilirea valorilor. El e un spirit critic tinzînd la construcţie. Adrian Marino e mai ales un eseist, curios şi malign, mare scotocitor de cărţi, cu un stil intelectual şi acut, încă de pe acum, de excursie livrescă. G. Mărgărit, înclinat mai mult spre lirică, pune în articole critice intuiţie fantastică şi expresie amănunţit plastică. G. Ivaşcu s-a dedicat tehnicii jurnalistice.