Ar fi vrut să întrebe pe oricine din jurul lui, ori pe cine ştie unde: “Nu vi se întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agaţe, aşa, ceva de suflet? Ca de pildă, o vorbă, un sunet, o frîntură de melodie, care să sufle – ele, toate acestea, ca şi altele – spre tine o frîntură de viaţa în plus? Mai ales atunci cînd viaţa ta intră, ori ţi se pare că intră, într–un con de umbră, cînd peste ea şuieră – şarpe otrăvit – un vînt de pustiire?!...”
   Ar fi vrut să întrebe..., dar, mai întîi, că nu prea avea pe cine... Pe bunicul? Da! El i–ar fi răspuns cu siguranţă, în modul cel mai sincer! Dar... Şi, de–aici, ar fi putut începe alte întrebări: „Nu înţeleg, nepoate... cum, adică?...”
   Pe tatăl lui să-l întrebe?! Da, poate că... Dar, de unde să–l ia? El e aproape tot timpul plecat, pe locomotivă!... Şi, cîte întrebări – cărora trebuie, musai, să le găsească răspunsul cel mai potrivit, nu i–or fi pătrunzînd şi lui în ochi şi în suflet, în fiecare zi, ţîşnind din acel orizont ce curge, la nesfîrşit, pe două linii... care nu se întîlnesc niciodată?!...
   Pe Ionică – prietenul şi colegul de–o viaţă? Păi pe el chiar 1–a întrebat!
   „Nu! Categoric – nu! i–a răspuns. Iar argumentul este logic: ca să se poată «agăţa» – precum zici – acel «ceva» ar trebui să aibă.... tihnă, ca să zic aşa.... Ori, eu... circul! Mă mişc! Veşnic – mă mişc! Asta e! Aşa că... nu! Categoric, nu!”
   Şi, totuşi, nu vi se întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agaţe, aşa, ceva de suflet? Ca, de pildă, o vorbă, un sunet, o frîntură de melodie, care... 
   Mie – da! Iată, spre exemplificare: “Să înveţi, dragul mamei, să înveţi... căci singura zestre ce nu se pierde este învăţătura!”... Aşa mi–a spus ea, mama, înainte de a închide ochii pentru totdeauna... Dar nu ştiu cum, nu ştiu cum acest ceva, atît de preţios s–a... pierdut de mine, în timpul mişcării prin viaţă – cum ar spune Ionică. S–a pierdut şi eu aproape că am uitat îndemnul! Poate că şi de aceea... Uite însă că, în vara care a trecut...
   
   Era într-o dimineaţa frumoasă. Ieşise în grădină cu puţin chiar înainte de răsăritul soarelui. Aşa proceda în fiecare zi: era plăcerea lui deosebită de a fi martor la naşterea luminii, care venea în viaţa lor – a oamenilor din acel sat – de dincolo de orizontul dealului pe care ar fi putut, parcă, să–l mîngîie cu degetele...
   Şi, ca de fiecare dată, în aceste momente, se gîndea la Dana, la colega lui de clasă, care, timp de un an întreg, nu–1 băgase niciodată cu adevărat în seamă. Şi pe care... el o iubea!...
   Dana şi Soarele... Hm! Nu vă grăbiţi să rîdeţi! De zîmbit – aveţi voie, dar de rîs... vă rog eu – nu vă grăbiţi! Pentru că, niciodată nu se ştie...
   Ei, bine: Dana şi Soarele – asta voia să spună băiatul – erau pentru el totuna! Adică viaţă. Adică, fără...
   “Să înveţi! Auzi, Mihai mamă, să înveţi! Căci singura zestre care...”
   Iar el... uitase! închipuiţi–vă, uitase! Ori, poate că... 
   Uite însă, în vara care a trecut...
   
   Era în dimineaţa aceea frumoasă. El privea soarele răsărind şi se gîndea la iubirea lui tristă, aproape fără speranţă... Cînd, deodată, cineva i–a pus palma pe umăr şi i–a ciocănit cu degetul în tîmplă... Iar semnalul acela, nu ştiu cum, a pătruns înăuntru şi a izbit un punct, şi punctul a tremurat... frumos, născînd, din unduirile sale, un cerc, iar cercul şi–a întins aripile pentru ca, din fîlfîirea lor, să se nască altul... ş–apoi altul, care, obsedate fiind de punctul din mijloc, s–au prins în horă, au început să cînte: “Ani de liceu/ Cu emoţii la romînă,/ Scumpii ani de liceu/ Cînd la mate dai de greu!.../ Ani de liceu/ Cînd ţii soarele în mînă/ Şi te crezi legendar Prometeu!.../ Ani de liceu/ Cînd se–ntîmpl–o tragedie/ Fiindcă el te–a zărit/ La un film cu alt băiat,/ Ani de liceu/ împletind cu poezie/ Tot ce ai tu mai bun, mai curat!...” 
   Vorbele, născute din suflet, s–au prins bine de el aşa, ca să nu se mai piardă... Şi–au început să bombăne, să bombăne... tot mai lin, tot mai cald, mai frumos, chemînd în hora lor armonii de sunete... pe care le şoptea, tandru şi blînd, chitara din mîinile lui Mihai... “Ani de liceu/ Cu emoţii la romînă/ Scumpii ani de liceu/ Cînd la mate dai de greu!...”
   
   Băiatul oftă din adîncul sufletului... Asta era: anii de liceu abia începuseră, unul singur trecuse doar, iar el, la mate, dăduse deja “de greu”!...
   Şi cîntecul a continuat să murmure în el toată vara, în fiecare zi, în fiecare clipă, chiar şi noaptea – în somn –, căci astfel cura, să murmure, iar el, băiatul, Mihai, să–şi spună mereu că n–o iubeşte, că n–o mai iubeşte pe ea, pe Dana, fiindcă, la urma–urmei, şi din cauza ei l–a lăsat Isoscel corigent...
   “Da, dar dacă e să fii sincer – i–a şoptit cineva de–acolo, din mijlocul acelui cîntec – trebuie să recunoşti că nu din cauza ei, în primul rînd!” Iar băiatul, ca să poată cînta mai departe, a recunoscut, începînd să întoarcă şi pe–o parte şi pe alta zilele şi nopţile lui din acel prim an de liceu, în care şi el, şi Ionică...
   
   
   2
   
   ... Veniseră din acel sat. Au vrut să facă liceul în Bucureşti. Au dat examen, dar apoi nu le–a fost prea uşor. În special la matematică, Isoscel – cum o porecliseră elevii pe profesoară – era din cale–afară de severă... Mihai nu–şi mai amintea exact cum se orînduiseră treburile, dar era clar că începuseră prost. N–au reuşit să intre la timp în cadenţă şi–apoi au mers şchiopătînd tot anul. Şi, dacă pentru Ionică lucrurile se mai potriveau cît de cît – în sensul că era de aşteptat, după toate năstruşniciile de care se ţinea, el, Mihai, premiant în fiecare clasă primară şi de gimnaziu, “să ajungă în halul acela”... era prea de tot!... Chiar aşa îi şi spusese Isoscel, către sfîrşitul anului şcolar, cînd, întîmplător, s–a uitat pe foaia matricolă cu care venise din comuna lui:
   “Ce s–a întîmplat cu tine, puişor (acesta era apelativul cu care se adresa ea elevilor)? Am văzut că pînă acum ai fost premiant... Cum de–ai ajuns în halul acesta, să rămîi corigent?... Pentru că acum e prea tîrziu, n–ai cum să–ţi mai îndrepţi notele!... Ia să te pui cu burta pe carte la vară! Că altfel, în toamnă, la corigentă, nu treci! Şi tu, şi prietenul tău Ionică! Ne–am înţeles?”...
   
   Clipele acelea au fost groaznice pentru Mihai... Ionică făcea pe grozavul, ca de obicei... Cei mai mulţi elevi din clasă îi priveau scrutător. Îi privea şi Dana, care parcă atunci lua cunoştinţă de existenţa lor. îi cerceta şi Şerban, premiantul clasei, prietenul Danei.
   
   “Cum să mă fi văzut tu pe mine – o întreabă Mihai pe Dana, în gînd, bineînţeles, dacă n–ai avut ochi decît pentru Şerban? Deşi eu ţi–am pus, de–atîtea ori, garoafe în bancă, nu el. A trebuit să mă apostrofeze Isoscel, ca să mă priveşti şi tu o dată cu atenţie...” 
   Îi venea să plîngă, de necaz. Se înroşise pînă în vîrful urechilor...
   După amiază, la internat, cînd a intrat în camera de baie şi s–a privit în oglindă, şi–a spus:
   “Mi–e ruşine!” Şi i–a fost silă să stăruie cu ochii pe chipul pe care în acel an începuse să–1 descopere şi de care devenise din ce în ce mai mîndru.
   “Ai crezut c–o să te vadă – mai rosti el din uşă, întorcînd capul în fugă – şi c–o să cadă, fermecată, la picioarele tale. Naivule! Şi îngîmfatule! Ţi–ai pierdut zilele şi nopţile gîndindu–te la ea... Caraghiosule!... Să te văd acum pe unde ai să scoţi cămaşa în faţa tatii şi a bunicului..., şi a profesorilor de la şcoală..., şi a oamenilor din sat... Bine că mama nu mai are cum să afle ce–ai ajuns! Săraca mama! Ar fi murit a doua oară, de ciudă!”
   – Termină, mă, că n–o să mergem acum la mănăstire numai pentru că rămînem corigenţi la mate! i–a strigat Ionică, văzîndu–1 cu figura aceea de mormînt. În definitiv, de ce trebuie să le spunem celor de–acasă că avem “o boabă” pe toamnă?!...
   “Ai trecut, mă, clasa?”
   “Am trecut”. Şi gata! Cu asta încheiem...
   – Noroc cu soluţiile tale, “geniale”, Ionică... Altfel ce ne–am face, bieţii de noi! 1–a zeflemisit Mihai.
   – Poţi să mă ironizezi cît vrei. Am să pîndesc poştaşul, să prind scrisoarea prin care anunţă ăştia corigenta. O iau şi–o pun la păstrare: N–am văzut, n–am auzit! Ai mei şi aşa nu prea dau pe la liceu.
   – Şi cu minciuna cum stăm?
   – Nu se moare dintr–atîta, fratele meu! îmi iau revanşa la anul.
   
   De spus... le–au spus, totuşi, n–au avut încotro. 
   Mihai nici nu se gîndise altfel... Cînd a ajuns, în prima zi, era acasă numai bunicul.
   – Nu te cred, îţi baţi joc de mine! i–a replicat acesta.
   – Din păcate, e–adevărat, bunicule!
   – Nu te întreb cum s–a întîmplat, că trebuie să fi avut tu un motiv serios de–ai îngenunchiat, măi băiatule. Vezi numai de–l dă de–o parte degrabă! Şi ai grijă, că aşa drumul tău se–nfundă în vreo văgăună...
   A plecat apoi imediat să dea de mîncare la vite, la orătănii..
   Cu taică–său a fost însă mai greu. A venit peste vreo două zile. E mecanic de locomotivă şi drumurile lungi, pînă peste hotarele ţării, îl ţin deseori departe de casă.
   N–a vorbit cu Mihai o săptămînă întreagă. Tocmai îşi luase concediu... de odihnă. Nu l–a certat, nu l–a bătut... Meşterea fel de fel în ograda casei, ori lucra în grădiniţă. Pe băiat nici nu–l vedea. Şi la masă, cînd mîncau, privea ori în farfurie, ori peste el. Iar cînd s–a hotărît să–i vorbească, i–a spus doar atît:
   “Eu am încredere în tine, Mihai!” 
   Din ochii băiatului au ţîşnit lacrimi fierbinţi... 
   Abia din ziua aceea a putut să se apuce să înveţe. Pînă atunci trecuse prin chinurile iadului. Ar fi preferat orice fel de pedeapsă, în locul tăcerii şi al indiferenţei de moarte în care se cufundase tatăl său...
   La Ionică treburile se petrecuseră mai simplu: mîncase o bătaie zdravănă de la ai lui – începuse mamă–sa şi o continuase tatăl –, dar apoi scăpase. Promisese că va învăţa în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, îl puteai găsi la fotbal, pe stadionul de la marginea zăvoiului, ori ascultînd muzică la casetofon.
   După “Săptămînă chinurilor” – cum o denumise, asta şi pentru că îi scrisese Danei, în zilele acelea, vreo cîteva zeci de scrisori, cîte trei–patru pe zi, dar pe care nu i le trimisese şi n–avea să i le trimită niciodată – Mihai “se aşezase cu burta pe carte”. Şi, în curînd, a fost bucuros să constate că nici nu–i era greu, că–i plăcea chiar, rezolvarea celor mai diferite probleme ajungînd, pînă la urmă, să–l pasioneze... 
   – Ia–l, măi neică, şi pe zbînţuitul ăsta al meu – i–a spus, într–o zi, tatăl lui Ionică – te rog eu, neică, ia–l lîngă tine şi mai arată–i şi lui, că altfel mă dă de bucluc, o să rămînă repetent!
   Şi l–a luat! Numai că a trebuit să se lupte cu “zbînţuitul” ca să–l poată ţine la treabă cîteva ore pe zi. A reuşit, mai ales în ultimele două săptămîni de dinaintea corigentei, cînd simţea şi Ionică funia scurtîndu–i–se pe zi ce trecea.
   
*
   
   Cînd i–a citit teza şi i–a urmărit răspunsul la oral (Mihai umplea tablă după tablă cu rezolvarea exercitiilor primite, scriind, ştergînd, iarăşi scriind), Isoscel a rămas efectiv mirată. Nu–i venea să creadă.
   – Puişor, zece! a exclamat ea, cu mare satisfacţie, la sfîrşit. Şi la lucrarea scrisă – tot zece! Se vede treaba că ai învăţat serios. Vezi că poţi? Zece! repetă ea. Şi să ştii că–ţi pun nota cu mare plăcere. Bagă de seamă însă: asta te obligă. Anul acesta vom sta altfel de vorbă!...
   Şi chitara din sufletul lui Mihai reluă şoptit, cîntecul tristei lui veri: “Ani de liceu/ Cu emoţii la romînă/ Scumpii ani de liceu,/ Cînd la mate dai de greu...” Iată că, deocamdată, greul fusese învins!...
   
   – Tată, zece! Am luat zece la Isoscel! striga Mihai, coborînd în fugă scările liceului şi alergînd spre tatăl său, care îl aşteptase, pînă atunci, pe–o bancă din parcul şcolii, fumînd ţigară după ţigară şi frecîndu–şi mîinile. Zece, înţelegi? Zece la Isoscel! repetă băiatul cînd s–a apropiat.
   Tatăl a desfăcut braţele şi 1–a strîns la piept:
   – Ştiam eu că poţi mai mult! a exclamat, cu buze aproape tremurînde...
   Dar tu? l–a întrebat pe Ionică, sosit, tot în fugă, din spate.
   – Eu... una a doua, răspunde “zbînţuitul”, adică cinci! Dar să nu–i spuneţi tatii! Important e că am trecut!
   – De, măi Ionică, ce să zic: cîteodată da, cîteodată nu! afirmă, gînditor, mecanicul.
   – Lăsaţi, că anul acesta o să ieşim... premianţi! O să vedeţi! adăugă Ionică, rîzînd. Sîntem băieţi cu perspectivă.
   – N–ar fi rău... să fie bine! afirmă, “cu perspectivă”, tatăl lui Mihai.... Şi–acum, haideţi, să vă duc la internat, să vă văd aşezaţi! îi îndeamnă el, prinzînd în fiecare mînă cîte o valiză...
   Băieţii au luat şi ei restul de bagaje şi au pornit.
   – Zece la cine, mă? întrebă tatăl lui Mihai, după vreo cîţiva paşi.
   – La Isoscel, nu ţi–am spus?!
   – La I–sos–cel! repetă mecanicul, cu voită mirare. Auzi, la Isoscel! Şi începu să rîdă...
   
   
   3
   
   Blocul îi era cunoscut. O urmărise o dată, în clasa a IX–a, de la şcoală pînă aici. Şerban o însoţea. El se păstrase, la zece–cincisprezece paşi în urma lor, printre oameni. Cei doi discutau, rîdeau, erau fericiţi. Nu le păsa de altcineva. Deci nu l–au observat.
   Atunci văzuse unde a intrat Dana. Ştia blocul, ştia scara, nu cunoştea însă etajul şi apartamentul. Aşa că, acum... cerceta balcoanele, mutîndu–şi, pe rînd, privirile de la unul la altul. Îi veni să rîdă. Zîmbi chiar... “Romeo, ignoratul, necunoscutul Romeo, nefericitul, o caută pe Julieta ...
   “Hm! îşi spuse, mai departe, Mihai: eşti de plîns, băiete!”
   Scrisorile de astă vară erau în buzunarul interior de la geacă. Le pipăi. I se făcu, dintr–o dată, cald. De ciudă. Se dezbrăcă.
   “Şi ziceai că te–ai vindecat! Poftim! De ce–ai mai luat scrisorile cu tine? O să i le arăţi vreodată? Iar aici – ce cauţi? Ai venit să numeri balcoanele?!”...
   – Mihai, ce faci?
   Tresări. Întoarse capul. Dana se afla în faţa lui. Dana cea frumoasă, cu ochii ei căprui şi catifelaţi, cu părul negru, uşor ondulat, acum tuns scurt, cu faţa bronzată, cu trupul zvelt şi unduitor. Îi zîmbea. Pe chipul ei se citeau mirare şi bucurie, totodată.
   – Bună, Dana! reuşi să spună. Să vezi... eu... am venit... să–mi cumpăr nişte caiete.
   Fata privi în jur. Lîngă ei se afla doar un chioşc cu legume şi fructe... Mihai zîmbi stînjenit. Dana începu să rîdă. Băiatul o urmă. Rîdeau amîndoi. Li se întîmpla aceasta pentru prima dată...
   – Îmi pare bine că te văd, spuse Dana cu glas sincer.
   – Şi mie! răspunse Mihai.
   – A trecut o vară întreagă.
   – Da, a trecut!
   – Prima noastră vacanţă–mare de liceeni.
   – Pentru mine...
   – Îmi închipui. Nici nu ştiu cum s–a întîmplat...
   – Eu ştiu!...
   – Ai dat–o?
   – Da! Ieri! 
   – Şi?
   – Bine! Dar...
   – Dar ce?
   – Cred că Isoscel... e bolnavă: mi–a dat zece!
   – Zece?! se miră fata. Bravo! Te felicit din toată inima!
   – Mulţumesc!
   – Şi Ionică? Parcă sînteţi din acelaşi sat. El ce–a făcut?
   – Cinci, cu felicitări!
   Dana izbucni în rîs. Şi Mihai. Rîdeau, din nou, împreună...
   Acum tăceau... O stînjeneală, venită dintr–aiurea, tulburase lumina aceea bună dintre ei.
   – Trebuie să  mă duc, spuse fata.  Am făcut cumpărături – adăugă, arătînd spre plasa pe care o avea în mînă. Sînt de serviciu... la bucătărie. Şi zîmbi iarăşi.
   – Ne vedem mîine la şcoală. La revedere, Mihai.
   – La revedere, Dana! Da, mîine! Mîine... mai şopti el, urmărind–o cu privirea pînă ce a dispărut în spatele uşii uneia dintre intrările blocului.
   Întorcîndu–se apoi, brusc, se pomeni în faţa mesei încărcate cu fructe.
   – Tu ce vrei să cumperi? îl întrebă, profesional, vînzătoarea.
   – Păi... pere! răspunse Mihai, bîlbîindu–se. Ba nu, mere, vă rog!
   – Pere... sau mere? zise vînzătoarea, zîmbind semnificativ.
   – Ce–o fi!
   – “Ce–o fi”, n–am!
   – Atunci... ce doriţi dumneavoastră! preciza băiatul, învăluit, din nou, de cîntecul lui: “Ani de liceu/ împletind cu poezie/ Tot ce ai tu mai bun, mai curat!”... 
   
   
   4
   
   Pedagogul deschide uşa camerei în care Mihai, Ionică şi Adrian, un al treilea băiat, coleg cu ei, dorm duşi.
   – Hai, băieţi, haideţi! Scularea! Că–ncepe şcoala fără voi! le strigă, plecînd mai departe, pe culoar.
   Ionică se ridică–n capul oaselor, frecîndu–se la ochi.
   – Şi chiar începem, mă? întrebă el, somnoros. Mihai, noi ar trebui să facem o cerere la directoare, să ne mai dea măcar vreo două–trei săptămîni de vacanţă. Păi, ce, asta e dreptate? Noi am muncit toată vara, am învăţat. Zău dacă nu sînt extenuat!
   Mihat, care coborîse din patul său, îşi caută papucii şi se apropie de Ionică. Întinde mîna şi–i potriveşte obrazul în lumina ce pătrundea prin fereastră.
   – Mă, ce să–ţi spun, chiar simptome de “extenuare” nu prea se văd. Sînt însă evidente semne de... lene şi încă de una veche, bătrînă. Dar, dacă vrei tu, poţi să compui cererea aceea, despre care spuseşi.
   – O semnzi şi tu?
   – Nu! O dăm anonimă.
   – Şi–atunci, cum o să ştie.
   – Pînă “atunci”, dă–te acum mai repede jos din pat...şi–ascultă aici, la mine... Ştii la ce m–am gîndit?
   – La ce, nu ştiu! La cine, da!
   – Poţi să fii şi tu cîteva minute serios? Măcar acum, la începutul unui nou an şcolar!
   – Dacă mă străduiesc serios...
   – Străduieşte–te!
   – Sînt gata! exclamă Ionică, făcînd o mină de om preocupat, mai mult încruntat...
   – Ionică, spuse Mihai, să ştii că anul acesta nu mă mai las!
   – Te pomeneşti c–ai visat urît!
   – Zău Ionică, nu mă mai las!
   – Aha, am înţeles: ai visat–o pe Isoscel că–ţi punea coroniţă pe cap! Halal vis!...
   Pe Isoscel n–o visase. Pe Dana însă, da! Pe Dana şi pe Şerban. Se plimbau printr–un parc, pe marginea unui lac străjuit de sălcii pletoase. Se ţineau de mînă şi rîdeau... Rîdeau de el... îl auzise bine pe Şerban, cînd întrebase: “Cine?! Corigentul ăla?... Vai de capul lui!” Şi–au început să rîdă amîndoi... în clipa aceea s–a trezit. A aprins lumina. Ionica şi Adrian dormeau...
   A căutat, în valiză, scrisorile din vara ce abia trecuse. Le–a aşezat pe noptieră şi–a început să le recitească... Lectura durase cîteva ore. Cînd a stins din nou lumina, în mintea şi în sufletul lui totul era clar. În minte, mai ales: “N–am să mă mai las! Le–arăt eu lor!” şi–a spus, hotărîndu–se să adoarmă...
   Un sforăit puternic se auzi dinspre cel de–al treilea pat ai dormitorului.
   – Gata cu “aghioasele”, Adriane! strigă Ionică, dar băiatul se întoarse pe partea cealaltă.
   Ionică se apropie de pat şi mîngîie uşor coardele chitarei cu care Adrian adormise alături. Băiatul surîde şi deschide ochii. Înţelegînd unde se află, sare din pat şi–o porneşte spre baie.
   – De ce nu m–aţi sculat, mă, şi pe mine? le aruncă el vorbele peste umăr, în timp ce deschide uşa.
   – Auzi–l, Mihai, cică nu l–am sculat! După ce că dormi ca o valiză părăsită–n gară, mai ai şi curajul să faci observaţii! îi răspunde Ionică. Adrian însă deschisese robinetul şi începuse să se spele.
   La plecarea din cameră, Ionică trimise un scurt salut mingii de fotbal, aflată pe dulapul de haine:
   – Să mă aştepţi, drăguţo! Pînă după–amiază!
   – Anul ăsta o să aştepte cam mult! Acolo o să rămînă! îi răspunse Mihai.
   – Ce te face să crezi acest nemaipomenit lucru?
   – Dorinţa ta arzătoare de–a ajunge premianţi. N–ai promis aşa?
   – Tinere, să n–o luăm “ad–literam”
   – Pînă una–alta, s–o luăm la picior, că chiar începe şcoala fără noi!
   
   
   5
   
   Au coborît grăbiţi scările, ajungînd în curtea internatului, unde grupuri, grupuri de băieţi şi de fete se grăbeau să iasă pe poartă.
   – Ia priveşte, fratele meu, cum se–nghesuie la cultură tinerimea şcolărească! exclamă Ionică. Frumos! Frumos! Bravo!... aprecie el.
   Adrian rîde. Mihai pare neliniştit de ceva, nu–1 bagă în seamă. 
   – Salut, nea Pandele! Să trăieşti, nea Pandele! Ce mai faci? se adresează Ionică portarului, un bărbat în vîrstă, simpatic, cu mustaţă mare, “pe oala”, care trece–n revistă pe cei ce ies.
   – Noroc, împieliţatule! Noroc! îi răspunde portarul. Şi succes! Mai mult succes în anul ăsta!
   – Eşti o bomboană, nea Pandele. Mulţumesc! O să ţin seamă de urările dumitale... Ai văzut, sîntem celebri: pînă şi portarul ştie c–am fost corigenţi! adăugă Ionică, după cîţiva paşi.
   – Şi eşti încîntat, bineînţeles!
   – Măi Mihai, tu eşti prea grav în dimineaţa aceasta şi zău că nu e bine! Te consumi înainte de a se da startul. Ia–o uşor, frăţioare, că drumu–i lung...
   – Şi doru–i lung! insinuează Adrian.
   – A, nu, cu dorul a terminat! Ascultă–mă pe mine. L–am văzut azi–noapte, cînd citea scrisorile. 
   – Ce scrisori, ce scrisori?
   – Gata! Că cine ştie prea multe are dureri de cap! Vrei să te doară capul, Adriane? Tocmai astăzi, cînd începem şcoala?!...
   Mihai, care o luase cu cîţiva paşi înainte, se preface că nu–i aude. Traversează strada şi intră într–o florărie. Din uşă, le strigă:
   – Aşteptaţi–mă aici! Vin într–un minut! 
   – Într–un minut, în care se cumpără o garoafă albă! Ghici tu, măi Adriane, pentru cine?
   – Păi, povestea cu dorul?...
   – Rămîne cum am zis: “S–a terminat”... doar o etapă, însă, ca să poată începe astăzi una nouă! Ba nu, nu astăzi, fiindcă a început... de ieri... Nu e aşa, Mihai?
   – Ce să fie “aşa”? răspunde colegul lui Ionică, închizînd fermoarul de la geanta, agăţată pe umăr, în care, într–adevăr, aşezase cu grijă o garoafă albă.
   – Că ai cumpărat o floare pentru... Isoscel!
   – De ce nu–mi dăduşi, măi, ideea mai înainte! Zău c–ar fi trebuit! Dar, uite, o să se sacrifice Adrian. Intră, Adriane, şi cumpără un buchet de flori pentru Isoscel!
   – Eu? De ce eu? Ce, mie mi–a dat zece?
   – Hai, hai, nu mai face mofturi! Tu eşti o iubire veche de–a ei. Noi abia luptăm s–o cucerim. Ce zici, Ionică?
   – Şi–ncă ce luptă..., ce luptă... o să mai fie!...
   
   Povestea cu noua “etapă de dor” Mihai n–o auzise. Dar ea era adevărată. Aşa e, în noaptea trecută, proaspătul licean de clasa a X–a luase o hotărîre: în noul an şcolar trebuia să facă o cucerire, o triplă cucerire ce se chema Dana, Isoscel, Mihai! Da, da, Mihai, pentru că, în primul rînd, pe sine trebuia să se cucerească, cu sine trebuia să se lămurească bine ce se întîmplă şi, mai ales, încotro să–şi îndrepte zborul şi cum să–şi regleze ritmul bătăilor de aripi... Socrate, profesorul lor de istorie, pe care ei cu dragoste îl numiseră filozoful, – pentru că, în orice împrejurare, îi invita “să gîndească” înainte de a decide ceva, să aşeze orice fenomen “într–o ecuaţie de relaţii şi de determinări” pentru a ajunge la un răspuns corect – şi care le era şi diriginte, ar fi vorbit, fără îndoială, într–o asemenea situaţie, despre găsirea drumului, a “drumului din noi”
   
   
   6
   
   ... Antrenaţi în fluxul pietonilor de pe trotuar, cei trei băieţi se opresc în faţa unui semafor, a cărui lumină roşie îi avertizează că trebuie să mai aştepte cîteva clipe pînă să poată traversa bulevardul. Ionică priveşte însă repede în stînga şi apoi în dreapta străzii, după care face semn celorlalţi să pornească, nemaiţinînd seama de avertismentul culorii de foc... în clipa aceea se simte prins de umăr:
   – Graba strică treaba, flăcăule! se aude, în acelaşi timp, o voce baritonală, caldă, dar energică.
   Întorc capul cu toţii şi, oarecum jenaţi, dar şi plăcut surprinşi, exclamă aproape în cor:
   – Bună–dimineaţa, domnule diriginte!... Ştiţi... noi... 
   – Şi eu tot la şcoală merg, răspunde Socrate, un bărbat de circa patruzeci de ani, cu chip luminos şi cu zîmbet ironic pe buze.
   – Da, dar se cuvine ca elevii să ajungă ceva mai înainte... încearcă Ionică o scuză ştrengărească... 
   – De acord, numai că trenul acela a trecut mai de dimineaţă...
   Între timp, stopul schimbîndu–se, profesorul şi elevii ajung pe partea cealaltă a străzii.
   – Am impresia că vă sînt dator cu o felicitare, spune Socrate privindu–i afectuos pe Mihai şi pe Ionică şi întinzîndu–le mîna.
   – Mie... numai cu jumătate, domnule profesor, răspunde acesta din urmă, făcînd pe modestul.
   – Ai auzit tu undeva că există jumătăţi de felicitare, Ionică?
   – A, ştiu unde bateţi: oful dumneavoastră: “Totdeauna putem mai mult!”... spune liceanul oftînd... Credeţi că eu nu voiam zece?
   Socrate se opreşte o clipă şi îl priveşte pătrunzător.
   – Dar dacă n–a vrut profesoara... continuă Ionică zîmbind...
   – Deocamdată, important e că ai vrut tu! Iar eu doresc să te cred că ai vrut. Ce zici, să risc această dorinţă?
   – Riscăm atîtea în viaţă!... domn' diriginte...
   – Aşa e, ai dreptate! răspunde Socrate, bătîndu–l uşor pe obraz.
   – Şi noi vă sîntem datori – intervine Mihai...
   – Datori vînduţi, se repede Ionică...
   – “Vînduţi” cu sufletul – reia colegul lui, păstrînd formularea – şi, să ştiţi, ne bucurăm de asemenea “vînzare”... Vă rugăm să primiţi, din partea noastră, aceste flori... Şi, întinzînd mîna, ia buchetul de la Adrian şi i–l oferă lui Socrate.
   – Mulţumesc! spune simplu, Socrate, primind florile. Vă mulţumesc, băieţi!
   – Să ne iertaţi gestul făcut aşa, în plină stradă! adăugă Ionică.
   – Numai gesturile urîte au nevoie de întuneric! O ştii şi tu foarte bine! răspunde profesorul, în clipa în care, de grupul lor, se apropie alţi elevi, din aceeaşi clasă salutîndu–şi dirigintele cu respect şi cu bucurie şi oferindu–i buchete de flori. Socrate, cu braţul plin, le mulţumeşte încîntat, în vreme ce Ionică se oferă să ducă el spre şcoală “povara de frumuseţe”...	
   După cîţiva paşi, ajung la colţul străzii, de unde, pînă la intrarea în liceu, nu mai aveau decît vreo două sute de metri. Se îndreaptă cu toţii într–acolo! Mihai îl prinde însă de mînă pe Adrian. 	
   – Ai înţeles, sper, că trebuie să te întorci la florărie, ca să putem “da ochii” aşa cum se cuvine cu Isoscel. Hai, “trap–săltat” înapoi! Şi vezi, să fie albe şi proaspete!
   – Ca iubirea ce i–o purtăm! declară Ionică, din preajmă.
   – Păi da – răspunde Adrian – v–aţi găsit fraierul... Că pe voi v–or fi durînd picioarele...      
   – Adriane, n–ai înţeles? interveni Ionică – noi sîntem extenuaţi, am învăţat toată vara!...
   
   
   7
   
   Elevii clasei a X–a B, al căror diriginte este Socrate, ascultă cu atenţie. E prima lor oră de după vacanţă. Le spune fel de fel… La un moment dat, filozoful, cu vocea lui caldă, în care intră şi o uşoară nuanţă de ironie, afirmă:
   – Şi apoi, acum v–aţi făcut mari! E musai să vă luaţi viaţa pe cont propriu!
   Elevii îl privesc puţin miraţi.
   – Excelent! exclamă Ionică: Viaţa pe cont propriu! Asta chiar că–mi place! Păi, dacă e pe–aşa?!... Ce zici, Mihai?
   Cîteva zeci de capete se–ntorc, ca la comandă, spre fotbalist.
   Mihai şi Ionică se află pe rîndul din mijloc, mai spre spatele clasei. În faţa lor stă Adrian, iar colega lui de bancă e Geta, prietena lui Ionică – o fată care, fără să fie frumoasă, “are şarm”, cum zic liceenii, e veselă, rîde aproape tot timpul şi cînta frumos melodii de muzică uşoară, de muzică rock. De ce nu stă Ionică împreună cu ea? Simplu: Fiindcă au jurat şi el şi Mihai încă de cînd erau în clasa I să nu se despartă, să stea în aceeaşi bancă pînă în clasa a douăsprezecea. Şi jurămîntul e jurămînt, n–au ce face, l–au păstrat..., indiferent de tentaţiile ce s–au ivit uneori, ca în cazul de faţă... Tot pe rîndul din mijloc, dar în ultima bancă, se află acum, la prima oră din clasa a X–a, Vlad, un elev serios, cel mai bun la matematică dintre ei toţi, fost “olimpic” în anul trecuţi, iar spre fereastră, în a treia bancă, poate fi văzut Şerban, premiantul clasei, băiat prezentabil, înalt, cu ochii verzi, cu păr ondulat, pe care îl iubeşte Dana. Ea stă în prima bancă, pe rîndul dinspre uşă. Se cunosc de mult, au fost colegi şi în clasele de gimnaziu. Şerban este şi şeful clasei. Este arogant însă, îi priveşte de sus, cu un oarecare dispreţ, pe mulţi dintre colegii lui, între care, bineînţeles, pe Ionică şi pe Mihai. Dana îl ceartă, din cînd în cînd – mai în glumă, mai în serios, dar degeaba!...
   Acum, fata caută ceva în bancă. Mîna se opreşte uimită, cînd întîlneşte o floare. O scoate încetişor şi ochii îi strălucesc pe loc de razele unei bucurii sincere. Aruncă o privire spre Şerban, o privire însoţită de un zîmbet frumos, de mulţumire.
   – E consecvent Şerban. Îmi place băiatul! Exclamă colega de bancă a Danei – Mirela, muşcată parcă de o uşoară gelozie la vederea garoafei cu petale de spumă proaspătă şi plăcut mirositoare.
   Gesturile Danei n–au scăpat celor doi prieteni –, Mihai şi Ionică...
   – Eu ţi–am zis că degeaba îi pui flori... “incognito”, îi şopteşte Ionică lui Mihai. Ai făcut–o un an de pomană... Cred că e timpul să afle!
   Mihai îl trage de mînecă, să tacă. Vocea lui Socrate se aude din nou:
   – Să nu uităm însă că nu trăim singuri, într–un spaţiu gol şi că noi toţi constituim un ansamblu uman, un corp comun, în care fiecare se valorifică în funcţie de acest ansamblu, de unitatea şi de coeziunea lui. Aşadar, toţi pentru unul, dar şi unul pentru toţi!... Ce părere ai, Geta? o întrebă profesorul pe amica lui Ionică, după ce–o privise cîteva clipe cum răsfoia un jurnal de modă, pe care–l ţinea pe genunchi. Adrian îi făcuse, de mai multe ori, semn să–l bage în bancă, dar fata nu se sinchisise. Luată acum prin surprindere, tresare, se ridică şi abia apucă să ascundă revista.
   – Despre ce, domnule diriginte? întreabă ea... “nevinovată”,
   – A, nu despre ce vorbeam noi – remarcă, ironic, Socrate – ci despre ultima linie în moda feminină... pentru “vedetele” cîntecului...
   Geta înălţă din umeri (avea ea un gest cu care “ieşea” din orice asemenea încurcătură) şi rîde. În acest moment, jurnalul de modă alunecă din bancă. Elevii se amuză. Geta îşi cam pierde cumpătul, se apleacă, ridică jurnalul, dar – noroc de faptul că se sună de recreaţie...
   – Nu–i nimic, spune Socrate, răspunsul, data viitoare. Cu documentaţia suplimentară însă, adaugă el zîmbind. Îşi ia apoi catalogul de pe catedră şi se pregăteşte să părăsească sala. În apropiere de uşă se opreşte:
   – Ne–am cam luat cu vorba în ora aceasta şi–am uitat să punem cîteva lucruri la punct. De exemplu, să fixăm cînd discutăm despre o serie de probleme ale clasei. De acord să facem acest lucru săptămîna următoare?
   Elevii aprobă în cor...
   
   
   8
   
   Prima zi de şcoală a luat sfîrşit. Chiar la acest lucru se şi gîndeşte Ionică acum. Numai că, pornind de aici, el priveşte în perspectivă:
   – Mihai, ca mîine ajungem şi la ultima zi, spune el cercetînd zarea din... curtea liceului. Presimt că anul acesta o să ne meargă bine! Tu ce crezi?
   – Văd că te–a stimulat corigenta, ai devenit profet. Numai că, după ultima zi – şi cine ştie cum va fi – urmează concursul... 
   – Şi ce dacă, răspunde Ionică, am trecut noi peste obstacole mai mari – n–o să ne speriem acum de un concurs!... Şi, la urma–urmei, eşti cu mine, n–are de ce să–ţi fie frică!...
   – Ai dreptate! Amănuntul acesta de la urmă era gata să–l uit, dar, acum, fiindcă mi l–ai spus, m–am liniştit. Simt că mă cuprinde o totală fericire. 
   – Nu într–atîta încît să nu observi cu cîtă “indiferenţă” îl priveşte Dana pe Şerban. Ia uită–te, ia uită–te! Poate o să te vindeci!...
   
   Elevii ieşeau pe poarta şcolii. În spatele unui grup, Dana şi Şerban, ţinîndu–se de mînă, îşi spun ceva. Ionică porneşte în urma lor, trăgîndu–l şi pe Mihai după el. Dana se opreşte după cîţiva paşi, ieşind într–o parte, din fluxul vesel şi gălăgios. Şerban o urmează. Acum sînt lîngă un castan masiv de pe trotuar.
   – Îţi mulţumesc pentru floare, Şerbane! se aude glasul fetei. Şerban o priveşte în ochi:
   – N–ai pentru ce! Ţi–am mai spus şi anul trecut că nu sînt eu autorul!...
   – Mă, bine, totuşi, că e cinstit: vezi, el recunoaşte – remarcă Ionică, de lîngă un alt castan, aflat în apropiere, unde se oprise împreună cu Mihai.
   Dana zîmbeşte neîncrezătoare.
   În timpul acesta, Şerban scoate din geantă un colier din scoici, cu lumini calde roz–sidefii, şi–1 prinde în jurul gîtului fetei.
   Dana îl cercetează cu surprindere şi cu mare bucurie:
   – E minunat, Şerbane! exclamă ea. Îţi mulţumesc foarte mult! Şi, înălţindu–se pe vîrfuri, îl sărută în fugă pe obraz.
   – Nu te nelinişti – îi spune Ionică lui Mihai, bătîndu–l pe umăr – e doar aşa, un sărut superficial. Nu contează. Pe cele pline de pasiune le păstrează pentru tine. 
   – Ia mai taci, domnule, din gură! îl repede Mihai.
   – A, ne interesează conversaţia, “textele”, atunci să ascultăm!...
   – Să ştii că nu l–am cumpărat, continuă Şerban.
   – Nu? Da' de unde îl ai? întrebă Dana, plăcut impresionată.
   – Ei, în timp ce tu culegeai lauri cu şahul tău, la concurs, eu, pe malul mării,... culegeam scoici pentru tine...
   Dana rîde, ia mîna lui Şerban şi amîndoi pornesc mai departe pe stradă.
   – Fratele meu, eu ţi–am zis că nu merită! Nu merită, asta e! Dar, treaba ta! Te priveşte! încheie Ionică întreaga “scenă”. Şi–acum, hai – adăugă el – că întîrziem la masă. De fapt, nici nu ştiu de ce ne mai trebuie. Sîntem sătui... După cîte ne–au fost servite... şi încă aici, în văzul lumii...
   Mihai merge singur, izbind, din cînd în cînd, cu piciorul cîte o frunză pe jumătate îngălbenită, desprinsă parcă prea devreme de pe ramura vieţii ei. Nici nu–şi mai vede prietenul, care calcă, tăcut, în stînga lui.
   Din urmă îi ajunge colega lor, Geta.
   – Ce e cu voi? îi întreabă ea. Observ că sînteţi plini de entuziasm, după prima zi de şcoală.
   – Geta! exclamă Ionică, bucuros. Te aşteptam, de aceea mergeam aşa de îngînduraţi... Eram neliniştiţi, amîndoi! Nu ştiam unde ai dispărut... Chiar, unde–ai fost pînă acum? Prezintă aici raportul! Imediat!
   – O fac numai pentru că îl interesează pe Mihai, spune Geta rîzînd. Am fost la una, dintr–a douăsprezecea, să–i dau revista aceea. Mi–o împrumutase azi–dimineaţă. A trebuit s–o caut, ei mai au încă o oră.
   Mihai se opreşte, de parcă atunci ar fi remarcai prezenţa colegei sale:
   – Ce  fată  bună  eşti  tu,  măi  Geta!  zice  el apropiindu–se şi mîngîindu–i o clipă mîna. Mare noroc are păcătosul ăsta!
   – Aşa–i? intervine Ionică... Vreau să spun, adică... ce mai: “aprob pozitiv”! Dar problema cu “norocul” n–am înţeles–o!
   – Ei, unele lucruri aşa le înţelegi tu, mai greu – remarcă Geta, gîlgîind uşor rîsul acela al ei, molipsitor...
   – Băieţi, v–am pupat. Salut! Şi poftă bună! M–am dus! adăugă ea, făcîndu–le semne de bun rămas şi luînd–o la fugă spre un troleibuz care oprea ceva mai departe, în staţie.
   – Rămîne cum am stabilit, la ora şaptesprezece, la cinema! îi strigă Ionică.
   
   
   9
   
   Dana a ajuns acasă. Coboară din lift şi descuie uşa apartamentului. Şerban o însoţise pînă în apropierea blocului... 
   Intrînd, fata se opreşte în faţa oglinzii mari din hol şi se priveşte cu plăcere. Îşi potriveşte părul într–o parte, trecîndu–şi încet degetele, parcă a mîngîiere, peste şuviţele negre, ondulate uşor. Ochii i se fixează apoi pe colierul dăruit de Şerban. Îl admiră, făcînd cîteva mişcări graţioase.
   Deodată, simte că e privită. Se întoarce şi dă cu ochii de tatăl ei, care, din pragul bucătăriei, îi zîmbeşte.
   – Bună, tată! spune fata. Ce e cu tine acasă, la ora asta? De ce nu eşti la serviciu? S–a întîmplat ceva?
   – Prea multe întrebări pentru un lucru de nimic, răspunde tatăl Danei apropiindu–se de ea şi sărutînd–o pe frunte. Am avut nevoie de nişte însemnări şi–am venit să le iau. Între timp mi s–a făcut foame şi, dacă tot eram aici, am trecut în grabă şi pe la bucătărie şi mi–am potolit–o...
   Dar se pare că a crescut fata noastră! adăugă, învăluind–o într–o privire caldă.
   – Abia acum observi?! întreabă Dana, făcînd o piruetă în faţa lui.
   – E bine şi mai tîrziu..., deşi mie mi se pare că e, totuşi prea devreme. Asta înseamnă că îmbătrînesc!
   – Ia spune, încearcă Dana să abată discuţia în altă parte, te–ai uitat, cumva, pe tabla de şah? Ţi–am lăsat acolo o “problemă”.
   – M–am uitat, adineauri. E–adevărat, cam în fugă.
   – Si ce–ai făcut cu “calul”?
   – L–am mutat la “R 6”.
   – Dacă făceai mişcarea în “F 8”, o–ncurcam cu regina.
   – Nu cred, n–ai dreptate! Ia vino–ncoace!
   Intră amîndoi în camera de zi, unde, pe masă, se afla o tablă de şah, cu piesele “în dispozitiv”.
   – Poftim! spune tatăl, repetînd mişcarea. Dar, deodată, se opreşte.
   Dana se uită spre el, zîmbind.
   – Fir–ar să fie, cum de n–am văzut? Lasă piesele aşa, că acum plec. Cred c–aici trebuie aplicată  varianta “Capablanca”
   – În nici un caz! Rişti nebunul!
   – Ei, mai vedem noi, le descurcăm diseară! Am fugit! Cum e la şcoală?
   – Bine!  Las' că–ţi povestesc eu, răspunde fata, conducîndu–l spre ieşire.
   – După ce închide uşa, Dana se mai priveşte o dată în oglindă şi intră în camera ei. Scoate din geantă cărţile primite la şcoală şi le aşază pe birou. Lîngă ele potriveşte garoafa găsită în bancă. Apoi, apropiindu–se de bibliotecă, dă de–o parte un rînd de volume şi ia, din spatele lor, un caiet cu coperţi dintr–o mătase multicoloră. Este jurnalul ei, pe care îl ascunde cu străşnicie, să nu dea cumva de el părinţii.
   Îl mîngîie drăgăstos, de parcă ar fi o fiinţă la care ţine mult. Se aşează apoi la birou, îl deschide şi începe să scrie:
   “Astăzi a fost prima zi de şcoală”...
   Se opreşte şi îşi scoate de la gît colierul. Îl pune alături de garoafă. După cîteva secunde, îl duce la ureche. Apoi îşi continuă gîndurile:
   “O floare şi un colier de la Şerban... prin care ascult simfonia solemnă a mării!”...
   În clipa aceea se aude uşa apartamentului. Dana închide caietul şi–l pune repede la loc, în bibliotecă. Aranjează cărţile, aşa cum au fost.
   – Dana, ai venit? întreabă mama, intrînd în camera fetei.
   – Sărut mîna, mamă! Da, am venit! Dar cu tine ce e?
   – Am plecat şi eu cu o oră mai devreme. Mi–am terminat lucrările. Astăzi am avut mai puţine analize de laborator. I–am cerut voie şefei, că trebuie să pun rufele–n maşină, la spălat.
   – A fost şi tata pe–acasă. Adineauri a plecat.
   – Tata?! De ce?
   – Îşi uitase nişte însemnări la care a lucrat azi–noapte! îi trebuiau. A venit şi le–a luat.
   – Ei, ce–ai făcut la şcoală?
   – Ca–n prima zi, nu ştii? Festivitate, manuale, Socrate... Mai mult organizare şi privire în perspectivă!...
   Ochii mamei cad pe colierul aflat pe birou. Dana tresare şi îşi muşcă buzele. Îi pare rău că, preocupată de jurnal, a uitat să–l ascundă.
   – Mi l–a dat un coleg... spune ea, stînjenită.
   – Ce coleg?...
   – Un coleg..., un coleg de clasă, Şerban... Ţi–am mai vorbit despre el.
   Mama o priveşte uimită în ochi.
   – Dana, vreau să nu mă înţelegi greşit...
   – Mamă, nu mai sînt un copil – răspunde fata, retezîndu–i vorba.
   După cîteva clipe, mama ia colierul şi i–l pune la gît. Se dă un pas înapoi şi–o priveşte.
   – Îmi place! îţi stă bine cu el! exclamă ea... Ce frumoasă eşti! mai adaugă cu glas venind parcă direct din suflet şi o îmbrăţişează.
   
   
   10
   
   Coborînd din tramvai, Şerban traversează, în aceste clipe, strada şi intră în curtea unei case frumoase, cu o mică grădină în faţă, cu pomi şi flori.
   Se uită, în fugă, în cutia poştală, apoi descuie uşa şi intră. Aruncă, în trecere, geanta cu cărţi pe canapeaua din hol şi se îndreaptă direct spre bucătărie. Caută în frigider. Scoate două cratiţe acoperite şi le aşează pe aragaz. Apoi aprinde focul.
   În timpul acesta se aude soneria telefonului. Şerban aleargă, intră într–o cameră spaţioasă, cu mobilă deosebită. Ridică receptorul.
   – Ai venit de mult? îl întreabă mama. E doctoriţă şi–i telefonează din cabinetul ei, de la spital.
   – Abia am intrat. Sărut mîna! răspunde băiatul.
   – Ei, cum te simţi într–a zecea?
   – Mi–e o foame de lup!
   – Atunci e tot ca în anul trecut! adaugă doctoriţa, rîzînd... N–am avut timp să pregătesc nimic de mîncare – continuă ea. Ai, în frigider, unt, brînză, ouă, şuncă – fă şi tu ceva! Cînd vin aduc un tort, să sărbătorim prima zi de şcoală.
   – Şi tortul cu ce–l mîncăm? întreabă Şerban cu o uşoară ironie.
   – Cu linguriţa! i–o reteză maică–sa.
   – Scuză–mă, mamă, sună cineva la uşă – minte băiatul. Sărut mîna! Şi, închizînd telefonul, se repede, ca o furtună, în bucătărie. Ridică repede capacele celor două cratiţe, din care ies aburi: într–una se află aluat care începuse să se umple spectaculos, iar în cealaltă – caise tăiate, cu zahăr deasupra, pregătite pentru gem. Cînd a auzit–o pe mamă–sa spunînd că “n–a pregătit nimic de mîncare”, a întrezărit catastrofa. Acum închide focul şi trînteşte capacele la loc, exclamînd:
   – Aleluia!
   Peste cîteva minute, aduce din camera lui un casetofon. Îl pune pe masa din bucătărie şi, în timp ce–şi pregăteşte cîteva sandvişuri, începe să imprime un text, cu formule stereotipe din recuzita cărţilor poştale trimise din armată:
   “Dragă tată, află despre mine că sînt bine, sănătos, ceea ce le doresc şi pacienţilor tăi. (Şi tatăl lui Şerban este medic, la unul din marile spitale bucureştene). Ca–ntotdeauna, mama ţi–a luat–o înainte. Aşa că am ieşit la raport în faţa ei. Am uitat să–i spun însă că şi anul acesta o să fiu premiant.
   Pe tine te anunţ că diseară vei avea o plăcută surpriză, datorita geniului culinar al fiului dumitale: cocă afumată şi caise sfîrîite, cu aromă de zahăr ars.
   Acum însă te rog să zîmbeşti: operaţia s–a sfîrşit, iar pacientul supravieţuieşte...”
   
   În acest timp, doctorul, tatăl lui Şerban, chiar sfîrşise o operaţie şi ieşea din sală, avînd încă pe faţă masca de tifon...
   Băiatul cunoştea bine gesturile doctorului, devenite aproape automatisme. Intuindu–le şi acum, îşi continuă imprimarea:
   “Vichi, asistenta care nu te slăbeşte din ochi, îşi dezleagă, din mers, masca, în timp ce tu îţi scoţi mănuşile şi te îndrepţi spre chiuveta din cabinet. Acum Vichi se apropie şi–ţi oferă... săpunul tău preferat... “Oana”. Privindu–te în oglindă, sînt sigur că–ţi aduci aminte şi de odrasla ta, care a trecut prin botezul de lumină al primei zile din clasa a zecea. O rogi pe asistentă să–ţi facă numărul de telefon de–acasă, gîndindu–te, ca de obicei, că pe la ora aceasta trebuie să fi sosit de la şcoală – şi tu vrei să te convingi. Vichi este însă, din nou, în “pauză de memorie”, inversînd primele două cifre ale numărului. Îşi dă seama, se supără şi reia imprimarea acestora pe disc”...
   Dacă cineva i–ar fi urmărit pe doctor şi pe asistentă, ar fi putut să constate că lucrurile se petrecuseră – şi de data aceasta – aproape întocmai, în orice caz, telefonul sună nici peste un minut, iar Şerban, trecînd în camera de zi, ridică receptorul şi apasă apoi pe butonul casetofonului, cuplîndu–le.
   Surprins la început, doctorul ascultă imprimarea, în continuare, cu plăcere. Apoi izbucneşte în rîs...
   – Auzi ce i–a dat prin minte potlogarului... exclamă, la un moment dat, rîzînd, după aceea, mai departe...	
   Asistenta îl priveşte nedumerită, neştiind ce s–a întîmplat. Rîde şi ea cînd află despre “potlogăria” lui Şerban.
   
   
   11
   
   Ieşind din sala de mese, Mihai şi Ionică se îndreaptă spre dormitor.
   – Am aranjat cu Adrian, mergem toţi trei la cinema. Ne–a şi semnat pedagogul biletele de voie. E un film tare, la “Scala”! spune Ionică.
   – Treaba voastră – răspunde Mihai – eu nu merg. Vreau să tocesc la matematică!
   Ionică îl priveşte lung, neîncrezător:
   – Eşti nebun? Din prima zi de şcoală? Nici n–am avut oră cu Isoscel!
   – Nu ţi–am spus că anul acesta nu mă mai las?!
   – Mi–ai spus, ce–i drept, dar mai lasă, nenişorule, cîteva săptămîni acolo, pentru respiraţie. Vrei să ne sufocăm de–acuma?
   – Din partea mea, fă cum vrei! Te priveşte!
   – Aşa va să zică – divorţ de idealuri!
   – Măi, zărghitule, eu nu m–aş juca nici cu vorbele şi nici... cu Isoscel!
   – Cum, domnule – sare Ionică aprins – după tine, cinematograf – nu, fotbal – nu, muzică – nu, plimbări cu Geta...
   – Din cînd în cînd... în gînd! completează Mihai, întrerupîndu–l.
   – Păi, ăsta e program de exterminare, fratele meu! Vrei să mă ai pe conştiinţă? Nici Isoscel nu l–ar aproba.
   – Nu vrei să–i ceri o consultaţie în această problemă?
   – Nu! Ca să nu–mi stric părerea bună pe care o am despre ea! Aşa că iau totul pe cont propriu!... Dar asta înseamnă că... rămîn singur pe lume! afirmă Ionică simulînd o gravitate ce nu–1 prinde.
   – Nici nu ştii ce “porumbel” ţi–a ieşit din gură, îi răspunde Mihai. Sîntem ceea ce sîntem datorită faptelor noastre, iar măsura lor este aceea a puterilor proprii, a ceea ce izbutim, în primul rînd, prin noi înşine, prin ce vrem să putem. Nimeni nu s–a născut ca să–l ducă în spinare pe altul!
   – Mihai, măi Mihai, tu eşti bolnav! Eşti bolnav, ascultă–mă pe mine!... Sau vrei să–i iei locul lui Socrate?!... Că, altfel, nu–mi explic: ce te–a apucat aşa, dintr–o dată... Şi, chiar dacă aş admite că ai dreptate, cu la film tot mă duc. Iar la ce spuseşi, o să mă gîndesc... mai tîrziu. “Mai e şi mîine e zi”!
   
   Între timp au intrat în dormitor.
   – Uite–l şi pe ăsta, doarme pe el, exclamă Ionică, privindu–l pe Adrian. Scoală, tinere, scoală, că întîrziem ia cinema, îl îndeamnă el, trăgîndu–l de picioare.
   – Eu sînt gata, mă, v–aşteptam, răspunde Adrian, somnoros. De ce–aţi întîrziat?
   – Fiindcă am filozofat!
   – Ce–aţi făcut?!
   – Am fi–lo–zo–fat! silabiseşte Ionică. Ai înţeles?
   – Voi amîndoi?
   – Nu chiar amîndoi... Numai Mihai! Eu doar am ascultat lecţia... Ca s–o înţeleg însă bine, trebuie neapărat să mă aerisesc, la film... Hai, ce mai aştepţi!
   – Şi Mihai?
   – El va învăţa la matematică!
   
*
   
   La cinematograf, lume multă se îmbulzeşte la intrare. Băieţii o zăresc pe Geta şi–i fac semne cu mîna.
   – Ai luat bilete? o întreabă Ionică.
   – Patru! N–a fost aşa vorba? răspunde fata. Dar Mihai unde e?
   – N–a putut să vină, e cufundat în studiu.
   – Chiar de astăzi?
   – Aceeaşi mirare ne–am exprimat–o şi noi, dar fără efect!
– Are “tăria opiniunilor”! completează Adrian. 
   – Geta rîde, clătinîndu–şi uşor cele două inele mari, galbene, prinse în urechi. Ionică o cercetează cu admiraţie.
   – O, îmi plac aceste “sfere de Magdeburg”! De unde le ai, că nu te–am mai văzut cu ele?
   – Din “recuzita” mamei, răspunde fata, făcînd gestul prin care se înţelege că i–ar fi luat fără ştirea acesteia.
   – Îţi dau un aer... aşa, cum să spun, exotic! Parcă ai fi membră a tribului... “Du–te–ncolo, vino–ncoace, Lasă–mă şi nu–mi da pace”
   – Vai de mine, ai devenit “enciclopedic”! Unde–o s–ajungem dacă o să continui tot aşa?
   – Oriunde, numai la corigentă – nu!... Mai bine mă apuc de filozofie, ca Mihai.
   – Ce fel de filozofie?
   – Lasă, că–ţi spun altă dată!
   – Despre ce vorbeşte ăsta, Adriane?
   – Nu ştiu, Geta, fiindcă nici mie nu mi–au spus. Eu am ajuns mai devreme la internat şi am adormit. Cînd au venit mi–au spus că “au filozofat”!... Aşa că...
   – “Aşa că”... altă dată să nu mai dormi! Că, uite aşa, – se pierd atîtea în viaţă! spuse Ionică, de parcă ar fi descoperit “piatra filozofală”...	
   – Aveţi un bilet în plus? întreabă o fată deşirată şi urîţică, ce s–a apropriat de grupul celor trei.
   – Da, avem! răspunde Geta.
   – O, mulţumesc foarte mult! se bucură ea.
– Dă–i locul de lîngă Adrian, îi şopteşte Ionică. 
Apoi, întorcîndu–se spre colegul său, îl “asigură”:
   – Om te–am făcut, înţelegi? Om!
   Adrian abordează, pe loc, masca unuia cu dureri acute de stomac. Dar, neavînd încotro, o invită pe fată să intre în cinematograf...
   
   
   12
   
   Mihai este singur în sala de lectură. A umplut vreo cincisprezece–douăzeci de pagini de caiet cu exerciţii de algebră. Simte că e obosit. Se reazemă de spătarul scaunului şi rămîne aşa, gînditor. Strînge apoi caietul şi cartea şi le strecoară în geantă, scoţînd de–acolo o cutie mică, de şah. O deschide...
   Deasupra pieselor străluceşte o salbă maramureşană, din mărgele multicolore. Ochii băiatului se încălzesc... O vede la gîtul mamei sale. O punea numai în momentele de mare sărbătoare. Îi stătea atît de bine!... Fusese o femeie foarte frumoasă. Era învăţătoare. Tatăl lui Mihai o întîlnise, undeva, în Transilvania. Pe–atunci, nu era decît o fetişcană abia ieşită de pe băncile şcolii. Nu avea pe nimeni. Crescuse la o casa de copii. A adus–o cu el aici, în satul dintre dealuri, înconjurat de păduri înalte, maiestoase, unde s–au căsătorit. După ce l–a născut pe Mihai, a mai trăit doar zece ani. Băiatul trecuse în clasa a cincea. A secerat–o cancerul în cîteva luni. S–a prăpădit spre sfîrşitul verii. Mai era puţin pînă la începerea şcolilor.
   “Să înveţi, Mihai, să înveţi, băiatul mamei! i–a spus cu puţin timp înainte de a muri. Singura zestre care nu se pierde este învăţătura!”...
   
   Băiatul ia salba şi o bagă în buzunarul de la piept al hainei. Aşează apoi piesele şi începe “să joace”. După puţin timp, deschide o carte cu probleme de şah, citeşte ceva cu atenţie, după care confruntă ceea ce a aflat cu mişcarea făcută de el pe tablă...
   
   Pe uşa sălii de lectură intră Ionică. Mihai trage repede geanta în dreptul şahului. Dîndu–şi seama că e prietenul său, se linişteşte.
   – Hopaaa! O trădezi pe Isoscel? Te–ai apucat de şah? Asta la ce–ţi mai trebuie?
   – Face capul mai mare... pe dinăuntru!... Ei, ţi-a plăcut filmul? Eşti fericit? îl întreabă Mihai.
   – M–am gîndit la “balivernele” spuse de tine!
   – Imposibil! Cu scenele de dragoste pe ecran şi cu Geta alături?
   – Nu crezi!
   – Nu! Dar, dacă n–ai uitat să pomeneşti despre ele, tot e ceva! Adrian unde e ?
   – În dormitor, compune o serenadă pentru o tînără... cu vreo jumătate de metru mai înaltă decît el. A stat pe locul tău la film. “Om” l–am făcut!
   – Ce vorbeşti? Uite–aşa învaţă oamenii să aspire către “înălţimi”!
   – Şi tu, cu şahul ăsta către ce aspiri?
   – Să nu sufli o vorbă! Bagă de seamă: n–ai văzut, n–ai auzit!
   – Bine, bine, secretosule. Contează pe mine. “Mormînt” am să fiu! spune Ionică. Şi–acum hai la culcare, că ţi–o fi ajungînd!
   – Du–te înainte, eu mai rămîn puţin! Noapte bună!
   – Să fii sănătos! Dar să ştii că eu sting lumina. Te dezbraci pe–ntuneric. De fapt, nici n–ai nevoie, c–o să–ţi lumineze capul de–atîta algebră, şah, filozofare...
   – Ionică!, strigă, ameninţător, Mihai.
   – Gata, m–am dus!
   
   
   13
   
   Isoscel priveşte pe deasupra ochelarilor spre tablă, unde Vlad, “olimpicul” la matematică, face o adevărată demonstraţie de virtuozitate.
   – Excelent, Vlade! exclamă profesoara. Îţi mulţumesc. Poftim la loc. Cine vrea să continue? se adresează ea apoi clasei.
   Mai mulţi elevi, printre care şi Mihai, ridică mîna. Isoscel se opreşte cu ochii la banca lui.
   – Mihai, te–ncumeţi? îl întreabă. Băiatul se ridică:
   – Da!
   – Hai, să te văd!
   Ionică îi urează, în grabă, succes, ridicînd degetul marc, în semn de “Victorie”!
   În clasă se creează o anumită rumoare.
   – Să vezi ce ţi–l tamponează Isoscel!, îi şopteşte Şerban colegului său de bancă, Emil, un băiat delicat, cu ochelari.
   Mihai se apropie de tablă şi continuă exerciţiul cu o siguranţă care îi uimeşte pe toţi. Îl comentează cu voce tare. Isoscel e încîntată.	
   – Bravo, Mihai! Bravo, băiatule! repetă ea, la sfîrşit. Îmi place.
   – Cred şi eu: are materia proaspătă, de la corigenţă! remarcă, uşor maliţios, Şerban.
   Dana, care–l aude, întoarce capul spre el, încruntîndu–se. Răutăţile acestea ale lui Şerban îi displăceau total. Se supărase cu el de mai multe ori pentru aşa ceva.
   Trecînd pe lîngă banca premiantului, aude şi Mihai remarca, dar, tocmai cînd era gata să–1 pună la punct, este strigat de Isoscel:
   – Mihai, i se adresează profesoara, ce–ar fi să participi şi tu în anul acesta la concursul de matematică. De săptămîna viitoare începem pregătirile. Ce zici?
   După un moment de surprindere, băiatul răspunde, încurcat:
   – Vă rog să nu vă supăraţi, doamnă profesoară, dar... ştiţi... eu... nu cred că pot!
   – Ce fel de vorbă e asta? întreabă Isoscel.
   – Mi se pare că...
   – Bine, bine! după oră, rămîi în clasă!...
   Ei, hai, încă un exerciţiu recapitulativ, adaugă profesoara. Ce spui, Adriane?
   Colegul de cameră al lui Mihai şi al lui Ionică porneşte spre tablă, dar fără entuziasm.
   – Ce te–a apucat, mă? De–abia ai intrat şi tu în graţiile lui Isoscel şi–acum dai cu piciorul şiştarului? îl “moralizează” Ionică pe Mihai, în timp ce Adrian notează pe tablă, după dictarea profesoarei. În clipa aceea, Emil, colegul de bancă al lui Şerban, îi pasează un bileţel, pe care scrie: “Pentru Dana”. Ionică îl ia, curios, din fire, cum e, îl deschide pe furiş şi–l citeşte. Împăturindu–l în grabă, îl dă mai departe spre “destinatar”.
   – Psst! spune el în şoaptă, făcîndu–i semn, cu cotul, lui Mihai: după masă merge şi Dana la Ateneu!
   Adrian începe să rezolve exerciţiul. Elevii lucrează, de asemenea, în bănci. Deodată, în liniştea ce cuprinsese clasa, se aude un zgomot de obiect care cade, urmat de un orăcăit de broaşte speriate...
   Isoscel face ochii mari. Elevii privesc, contrariaţi, unii spre ceilalţi...
   Un nou orăcăit şi profesoara, depistînd sursa sonoră, coboară ca o vijelie de la catedră, îndreptîndu–se spre banca lui Şerban şi a lui Emil. Acesta din urmă tocmai ridica de jos o cutie, şoptind în acelaşi timp:
   “Şşşt! Tăceţi cu tata, tăceţi cu tata!”
   – Ce ai tu acolo, puişor? îl întreabă Isoscel, cu o linişte prevestitoare de furtună.
   Emil face feţe–feţe:
   – Broaşte, doamnă! răspunde el pierit.
   – Broaşte?! se miră Isoscel. Şi ce caută ele aici, la ora de matematică?
   – Ştiţi... se bîlbîie băiatul... le–am adus pentru...laboratorul de Ştiinţe Naturale.
   – Emil e “biologul” nostru – se amestecă Geta în vorbă.
   – Şi ce faceţi cu ele? mai întreabă profesoara.
   – Disecţie!
   – Cum, adică, le tăiaţi?!
   – Da, răspunde elevul cu candoare.
   – A venit, odată, şi cu un şarpe! adaugă Geta. Isoscel duce mîna spre frunte. Simte că i se face rău, dar îşi revine, auzind soneria care anunţa sfîrşitul orei.
   – N–o să tăiaţi nici o broască! spune ca, smulgînd cutia din mîna lui Emil.
   “Concertul” dinăuntru se aude şi mai tare. Elevii se amuză...
   – Hai, în recreaţie! le porunceşte profesoara. Rămîne în clasă numai Mihai!...
   După ce închide uşa în urma lui, Ionică se apleacă, vrînd să se uite prin gaura cheii. Ar dori să ştie ce se întîmplă cu prietenul lui. Peste cîteva secunde, trece pe lîngă el Şerban, care, văzîndu–l în poziţia aceea caraghioasă, îl ia peste picior:
   – Alo, băieţică – i se adresează, bătîndu–l uşor pe spate.
   Ionică întoarce capul, nedumerit.
   – Nu crezi că e cazul să–ţi cerem scuze – spune Şerban, arătînd cu mîna spre toţi cei de pe culoar – pentru faptul că stăm cu faţa la spatele tău?
   – Rog blazoanele dumneavoastră să scuze bazoanele noastre! răspunde Ionică sec, aplecîndu–se din nou să observe ce se petrece înăuntru.
   Dana se apropie de Şerban şi îl priveşte cu reproş:
   – Ce ţi–a căşunat pe Ionică? îl întreabă ea, mustrător.
   – Nimic deosebit! Mă calcă pe nervi!
   – Aha! Asta ţine de “stilul” tău, aşa, de–a fi original... spune Dana, uşor mîhnită.
   În clasă, Mihai discuta cu Isoscel.
   – Zău, doamnă, să nu mi–o luaţi în nume de rău – spune băiatul, dar aceasta îl întrerupe, prinzîndu–l părinteşte de bărbie:
   – Mihai, uită–te în ochii mei – îi cere ea – şi spune–mi: tu ai vreun parapon pe mine? Că te–am lăsat corigent?	
   – Nu, doamnă profesoară! Cum să am? Vina a fost a mea...
   – Atunci, fă–mă să înţeleg: Ce e în capul tău? Eu îţi vreau binele, iar tu te încăpăţînezi ca un catîr. Ce înseamnă “nu pot”? De ce? Eu am văzut că poţi! Cred că poţi!	
   Mihai ar vrea să răspundă, dar uşa se deschide şi în prag apare Socrate cu catalogul sub braţ. În spatele lui elevii aşteaptă să intre.
   – Scuzaţi–mă, domnule profesor – spune Isoscel. Am avut o discuţie! Întinde catalogul ei şi–l primeşte pe celălalt, de la Socrate. Apoi, întorcîndu–se spre Mihai, îl îndeamnă:
   – Te rog să te mai gîndeşti; mai stăm de vorbă!
   Ia cutia cu broaşte de pe catedră şi se îndreaptă spre uşă. Emil însă îi aţine calea:
   – Doamnă profesoară, vă rog să–mi daţi broaştele înapoi! i se adresează el. Dar Isoscel, fără să–i răspundă, iese din clasă. Emil se ţine scai după ea...
   – Doamnă profesoară, mai încearcă băiatul, îngrijorat... Vă rog...
   – Ce inimă aveţi voi, mă? întreabă Isoscel oprindu–se în capătul scărilor. Auzi, să tăiaţi bietele broscuţe... De la mine nu vezi nici un picior de broască, aşa să ştii! decide ea, energic. Pofteşte în clasă! Hai, dispari!
   Elevul pleacă abătut, gîndindu–se că a ratai disecţia pe care o aştepta cu atîta interes...
   
   Coborînd scările, înainte de a intra în cancelarie, Isoscel se îndreaptă spre cabinetul directoarei liceului. Aceasta, o femeie relativ tînără, o invită să ia loc.
   – Doamna directoare, zilele acestea fac selecţia copiilor pentru olimpiadă – spune profesoara. Mă gîndeam să–ncepem pregătirea mai devreme. Vă rog să m–ajutaţi să întocmim un grafic al orelor suplimentare.
   Tot gesticulînd însă, Isoscel loveşte, fără să vrea, cutia aşezată pe măsuţa din faţa biroului. Aceasta cade şi se deschide. Din ea sar cîteva broaşte.
   Directoarea se trage–napoi, speriată. Isoscel dă un mic ţipăt, izbucnind apoi în rîs. După primul moment de surprindere, directoarea începe să rîdă şi ea...
   
   
   14
   
   Discuţiile erau în plină desfăşurare. Vorbiseră mai mulţi elevi. Aproape fiecare dintre ei se declarase nemulţumit de activitatea lui Şerban, ca şef al clasei, de comportarea lui faţă de colegi.
   Socrate, dintr–o bancă, urmărea totul...
   Dana se află în mare încurcătura. Auzind, în timpul discuţiilor, ce spuseseră ceilalţi despre Şerban, avusese deja timp să întoarcă lucrurile şi pe–o parte şi pe alta. De fapt, nu era nimic nou pentru ea. Cele mai multe dintre reproşurile formulate, Şerban le ascultase, de gura ei rostite în diverse împrejurări, pînă atunci. Acum trebuia să le recunoască însă în faţa întregului colectiv şi a profesorului diriginte. Sigur, oricum, ar fi trebuit să–şi spună şi ea părerea, dar, în cazul cînd Socrate n–ar fi “somat–o” să–şi exprime gîndurile, ar fi căutat o formulă mai convenabilă. Şi poate că ar fi găsit–o. La solicitarea lui, nu se poate răspunde însă decît foarte sincer. El doar se uită la tine şi–ţi ajunge în suflet. N–ai cum să i te ascunzi... De aceea se hotărăşte să aleagă cea mai simplă cale – adevărul, adevărul părerilor si al simţirii ei. Înainte de a începe, întoarce, o clipă, ochii spre Şerban. Ionică îi face semn, cu cotul, lui Mihai, şoptindu–i:
   – Acu–i acu'!
   Acesta aşteaptă încordat, laolaltă cu ceilalţi colegi...
   – Şerban este un coleg cu foarte multe calităţi: este silitor – a fost premiantul clasei noastre, e inteligent, are fantezie...
   Dana vorbeşte sincer, ca într–o confesiune pe care o faci doar pentru tine.
   Socrate se uită spre ea, făcîndu–i semn să continue.
   – ...aş spune că are şi umor – ceea ce, evident, este o calitate! Numai că, uneori, devine maliţios şi, cu aceasta cred că ating o trăsătură negativă a comportamentului său... Este adevărat, încă nu–mi dau bine seama dacă este numai aşa, o poză, sau dacă asemenea comportare nu exprimă o atitudine de superioritate ori de indiferenţă faţă de colegi, ceea ce ar fi... mai grav. Mărturisesc că m–am gîndit de multe ori la asemenea lucruri. Din cînd în cînd, i le–am spus şi lui. Noi ne cunoaştem bine şi de mult timp. Totuşi încă n–am putut să–mi dau un răspuns foarte clar; nu ştiu, de asemenea, dacă egoismul ce i se reproşează nu reprezintă altă faţetă a aceleiaşi probleme...
   Ionică îi face, din nou, semn lui Mihai, spunîndu–i tot în şoaptă:
– Ţine minte trei cuvinte: Adio! Cu accent pe a!... 
   Şerban o priveşte pe Dana, încercînd să–şi reprime nervozitatea. Fata se opreşte şi, uitîndu–se, la rîndu–i, spre el, se întristează şi mai mult, observînd că n–a înţeles–o...
   – În orice caz – spune ea schimbînd tonul parcă de confesiune – cu toţii trebuie să ne pronunţăm dacă schimbăm sau nu şeful clasei.
   – Încă ceva, dacă se poate – intervine Socrate: n–ar fi bine să cunoaştem şi punctul de vedere al lui Şerban?
   Băiatul se ridică fără să aştepte invitaţia de rigoare:
   – Ce pot să vă spun e că... m–au luat prin surprindere aprecierile colegilor. Poate că unele sînt prea subiective... Altele s–ar putea să vină din necunoaştere sau dintr–o cunoaştere superficială... E adevărat, sînt cam orgolios!
   – Dar dacă tocmai din orgoliu... nu poţi să recunoşti şi altceva? intervine, în continuare, dirigintele.
   Şerban stă în cumpănă:
   – E posibil, domnule profesor! Teoretic este posibil! 
   Socrate îl examinează o clipă pentru a–şi da parcă scama de sinceritatea lui:	
   – Este adevărat – precizează el, privindu–l în ochi pe Şerban – că cei mai buni cunoscători a ceea ce reprezentăm sîntem noi înşine. Numai că, pentru o evaluare cît mai exactă, este nevoie să ne raportăm, în permanenţă, la părerile celorlalţi. Sînt sigur, Şerbane, că o să te gîndeşti mai mult la vorbele colegilor tăi.
   	– Aşadar – spune Dana, pe care colectivul o delegase să conducă dezbaterile – supunem la vot: Cine este pentru schimbarea şefului clasei noastre?
   Cea mai mare parte a elevilor ridică mîna. Printre ei se află Geta, Adrian, Ionică. Acesta din urmă îl calcă pe picior pe Mihai, spunîndu–i:
   – De ce nu ridici, domnule, mîna?
   – Lasă–l, mă, că nu e dracu' aşa de negru! se aude, şoptit, răspunsul lui Mihai.
   – Dar nu vezi că şi el e de acord? 
   Într–adevăr, printre mîinile ridicate era şi cea a lui Şerban.
   – Deci părerea majorităţii este pentru, trage Dana concluzia...
   – Cine este împotrivă?
   Se văd ridicate cîteva mîini. Dana le numără: Lia, Emil şi încă vreo trei–patru.
   – Cine se abţine? mai întreabă ca, ca să epuizeze tot “protocolul” de rigoare.
   Acum–mîinile de deasupra capetelor sînt ale lui Vlad şi Mihai. După o scurtă ezitare, celor doi li se alătură şi Dana.
   – Se impune, deci, să alegem pe altcineva. În timpul discuţiilor s–a făcut o propunere. Sînteţi de acord cu ea?
   Votează întreaga adunare, cu excepţia celor cîţiva elevi care au fost împotriva schimbării lui Şerban.
   – Aceasta însemnă – spune Dana – că, începînd de astăzi, şeful clasei a X–a B din liceul nostru este Vlad Hulubei.
   Elevii aplaudă.
   Şerban parcă se chirceşte în el. 
   Dana îi caută privirea, dar băiatul întoarce capul în altă parte...
   
   
   15
   
   La scurt timp, elevii părăseau curtea liceului. Dana, în mijlocul lor, încetineşte paşii, trăgînd cu coada ochiului spre Şerban, aflat într–un grup din spatele său Acesta trece pe lîngă ea, împreună cu Lia, o colegă, fără să–i acorde vreo atenţie. Lia îi strigă, totuşi: 
   – Hai, Dana, nu vii? 
   – Mai am puţină treabă, pretextează fata, încetinind şi mai tare pasul.
   La poartă, Lia îl ia de braţ pe Şerban şi amîndoi se îndreaptă grăbiţi spre staţia de tramvai.
   Lovită parcă în suflet, Dana se întunecă la faţă. O încrîncenare se deşteaptă în fiinţa ei. Porneşte hotărîtă către casă.
   
   Ajunge şi Mihai în faţa liceului. Privirea lui se opreşte asupra unui afiş, pus de curînd la intrare. Se anunţa un simultan de şah, pe care eleva Dana Cristea, din clasa a X–a B, “membră a lotului naţional de junioare”, urma să–l ţină cu elevii şahişti din liceu. 
   Cuprins de o stare de nelinişte, Mihai întîrzie în faţa afişului. 
   Ionică tocmai îşi lua la revedere de la Geta.
   – Hai, o dată, că pierdem masa! îi spune el, fără să–i sesizeze frămîntarea. 
   
   
   16
   
   În timp ce Mihai aşteaptă nerăbdător, în curtea internatului, privindu–şi ceasul de la mînă, apare Ionică. E puţin îngrijorat. 
   – N–are cine să ne semneze biletele de voie – îi spune el lui Mihai. Pedagogul a plecat!
   – Şi–atunci ce facem?!...
   – Las' pe mine! îl asigură Ionică. Hai să mergem! 
   – Dar, acolo, eşti sigur c–o să găsim bilele la casă? Vezi, dacă ne înscriam şi noi pentru concert, acum nu mai aveam probleme. Tu nu poţi să suporţi însă decît muzica uşoară... îl ceartă Mihai.
   – M–ai tocat destul la cap! Acum gata! Ţi–am spus c–o să găsim bilete şi ţi–am promis... c–o să–mi placă şi concertul! De dragul Danei ce nu fac eu pentru tine?
   Se îndreptau amîndoi spre poartă.
   – Aşteaptă–mă aici! Nu te mişca! îşi dăscăleşte Ionică prietenul. 
   După cîteva secunde, intră în biroul administratorului, în care nu se afla nimeni, ridică receptorul telefonului şi–l aşează pe masă. Iese apoi în grabă şi aleargă spre cabina portarului, aflată în apropiere.
– Nea Pandele! îl strigă el. 
Portarul iese în uşă:
   – Arde, nea Pandele! Urgent, la birou! îi spune arătînd spre locul de unde venise. Doamna directoare, la telefon, te cheamă.
   – Ce spui, mă? Ia uită–te, ce–o fi vrînd? răspunde portarul luînd–o la fugă.
   În acest timp, Ionică se îndreaptă, chipurile, către internat. Îi face semn lui Mihai, care stătuse lîngă colţul unei clădiri.
   – Hai, c–am rezolvat–o! Dar, repede, fiindcă într–un minut apare nea Pandele!
   Băieţii se strecoară pe poartă, fără să fie observaţi. 
   Repezindu–se la telefon, portarul ridică receptorul şi, aplecîndu–se puţin de spate, răspunde mieros:
   – Pandele la telefon! Să trăiţi, sărut mîna, doamnă directoare! Vă ascult! 
   Dar telefonul este mut.
   – Alo! Alo! striga nea Pandele. Alo! Măi, să fie! Ce s–o fi înlîmplat?!...
   
   
   17
   
   La Ateneu era mare înghesuială, dar bilete au găsit, totuşi, undeva, într–o lojă, în partea dreaptă! Ceilalţi colegi ai lor se aflau jos, în primele rînduri. Socrate era între Dana si Vlad, iar în dreapta Danei – un loc liber, pe care, iată, tocmai acum se aşează Şerban. Luminile se sting, apare dirijorul, aplauze..., după care orchestra începe să cînte...
   În pauza, undeva, într–un colţ mai retras al holului, Dana şi Şerban vorbesc aprins...
   – Am crezut că ceea ce discutăm – bun sau rîu – ne priveşte numai pe noi – spune, la un moment dat, Şerban, cu iritare în glas.
   – Dar dacă acest “bun sau rău” priveşte şi pe alţii? îi răspunde Dana..
   – Pe mine ceilalţi nu mă interesează!
   – Nu înţelegi că noi nu putem trăi singuri? încearcă Dana să–i explice, într–un “spaţiu gol”? cum  spunea Socrate... Faptele noastre...
   – “Faptele” tale au fost foarte clare – o întrerupe Şerban... M–ai acuzat net: pentru tine sînt un “maliţios”, un “egoist”, îi dispreţuiesc pe cei din jur... Şi toate parfumate cu aromă de lămîie... că vezi, doamne, Şerban ar fi el băiat bun, dar are serioase lipsuri. Aşa că ne abţinem, cînd e vorba să–1 votăm!
   – Am spus ceea ce gîndesc, Şerbane! exclamă Dana, îndurerată.
   – Atunci rămîi cu ceea ce gîndeşti îi răspunde el, întorcîndu–i spatele şi plecînd.
   Fetei îi tremură buzele, face eforturi să nu izbucnească în plîns.
   Din apropiere, Ionică şi Mihai, care văzuseră tot ceea ce s–a întîmplat, se întreabă din ochi, ce să facă.
   – “Ăsta e cusurul lui, e brutal!” afirmă Ionică. Şi pe deasupra, prost crescut! Iar tu – las–o în pace!, adaugă, prinzîndu–l de mînă pe Mihai, las–o să se mai gîndească la ceea ce zicea că...
   Se aude semnalul de reluare a concertului. Elevii, care populau întreaga sală, îşi reiau locurile.
   Concertul reîncepe...
   Socrate întoarce privirea şi observă că scaunul de lîngă Dana e gol.
   – Dar Şerban unde e ? îl întreabă el, în şoaptă, pe Vlad.
   – Nu ştiu, domn' profesor, răspunde băiatul, ridicînd din umeri, probabil că a plecat!
   – “A plecat”? De ce?
   – Nu i–o fi plăcut... concertul!
   Socrate simte ironia. O priveşte cu coada ochiului pe Dana. Pe fata fetei se citeşte o adîncă mîhnire.
   
   
   18
   
   – Şi–acum ce facem, frăţioare? îl întreabă Mihai pe Ionică, în timp ce se apropiau de ghereta portarului.
   – Intrăm, ce să facem? Că, de–ai avea chitara cu tine, am rămîne sub clar de lună şi–am face serenade... Poate ar ieşi cineva de la etajul cinci... în balcon... Şi, “pe–o scară de mătase”...
   – Îţi stă capul numai la prostii!
   – “Capul” ăsta a avut ideea cu telefonul... Salut, salut, nea Pandele! spune Ionică, în continuare, ajungînd lîngă portar. Apropo, ai vorbit? Ce voia directoarea?!...
   – Am ajuns prea tîrziu, fir–ar să fie! Răspunde portarul, privindu–i atent, pe sub sprîncenele stufoase. Dar a fost dînsa pe–aicea!
   – A fost doamna directoare la internat? întrebă, cu îngrijorare, Ionică.
   – Ei, control, absenţe, ca de obicei! Voi cred c–aţi avut bilete de voie!...
   Băietii au sfeclit–o.
   – Nea Pandele – i se adresează Mihai, sfîrşit, – ştii... noi... Plecase pedagogul... Trebuia să mergem. Am fost Ia Ateneu, la concert! Zău, c–am fost! Uite programul!
   – Concert, concert, măi băieţi – zice portarul serios – dar tare mi–e teamă c–o să aveţi “muzică” şi cu doamna directoare. Ştiţi ce mă gîndesc eu? Vorbiţi cu dirigintele, cu “Socrate” acela al vostru. E om bun! V–ajută el!...
   Ionică şi Mihai pleacă îngrijoraţi.
   
   
   19
   
   Noaptea a învăluit de mult totul. Acum e tîrziu... Singur în sala de lectură, la o masă, Mihai, aplecat asupra tablei de şah, priveşte piesele... Mută una din partida “albelor”... Calculează apoi mişcarea cea mai potrivită a “negrului”. Înainte de a o executa, mai cercetează ceva în cartea cu “probleme” specifice, aflată în dreapta lui.
   Tocmai atunci, uşa se deschide încet şi în sală apare Ionică, somnoros, în pijama, şi papuci. 
   – Ce faci, domnule, nu vii să te culci? Mîine o să fii năuc de cap! îi spune lui Mihai, în timp ce se apropie de ei.
   Acesta continuă să studieze “situaţia” de pe tablă. Pare că nici nu–i dă atenţie colegului său.
   – Gata, m–am prins! Simultanul! exclamă Ionică, pleznindu–se cu palma peste frunte.
   Mihai ridică ochii şi zîmbeşte:
   – Măi, ce perspicace eşti! Dar tu de ce nu dormi? îl întreabă.
   – Mă gîndesc la povestea aceea cu directoarea...
   – Aha! Aşa care va să zică!... Mai bine culcă–te, adaugă Mihai, că, de încasat, tot o–ncasăm!
   – Tot mai...
   – Tot! Somn uşor! Şi fără vise... care “n–au bilete de voie”! Du–te! O scoatem noi la capăt! în orice caz – e pozitiv faptul că te frămînţi!
   E clar că Ionică “nu se află în formă”! Nu găseşte un răspuns potrivit. De aceea preferă să plece în dormitor.
   
   
   20
   
   La aceeaşi oră, nici Dana nu doarme. Aşezată la birou, în camera ei, scrie în jurnal:
   “Astăzi am fost, pentru prima dată, umilită... Oare ce fel de om e Şerban?!... Poate că n–am ajuns să–l înţeleg bine!... “ Se ridică apoi şi se apropie de tabla cu piesele de şah, aşezată pe o măsuţă, lîngă canapea. Mută şi ea o piesă, continuînd “jocul”, pe care îl întrerupsese pentru cîteva minute...
   
   Parcă îl vede în faţă pe nenea Dragoş, vecinul lor de apartament, de la care învăţase să joace şah, hăt, cu mulţi ani în urmă, cînd abia intrase în clasa întîi. Era maistru mecanic într–o mare uzină şi un şahisit împătimit. Cînd ieşea din schimb şi sosea acasă, mînca ceva şi se aşeza în faţa pieselor alb–negre. Începea să le “socotească”, “să demonteze şurub cu şurub”, cum îi plăcea lui să spună, “maşinăria jocului” în care erau prinse.
   De cum se făcea primăvară şi pînă toamna tîrziu, cînd vremea era frumoasă, lua cutia cu maimuţici subţioară şi ieşea în părculeţul din faţa blocului. Construise acolo o masă şi două bănci, faţă în faţă. Se aşeza şi începea. În cazul în care găsea vreun amator, îl provoca la joc, iar dacă nu avea cu cine, “juca” singur.
   Într–o zi, întorcîndu–se de la şcoală (care se afla doar la cîteva blocuri mai departe), Dana s–a oprit lîngă nenea Dragoş, în parc. S–a aşezat pe bancă, în faţa lui, a pus coatele pe masă şi capul între mîini şi–a început să–l observe.
   
   “Bătrînul” – cum îi spuneau toţi copiii, fiindcă avea părul în întregime alb, deşi nu împlinise, pe–atunci, decît cincizeci de ani – s–a oprit din “joc”, luîndu–i seama.
   “Îţi place, Dănuţa?” a întrebat–o el.
   “Ce să–mi placă?”
   “Şahul!”
   “Păi, dacă nu ştiu să joc?!”...
   “Şi–atunci, de ce te uiţi?”
   “Ca să pricep!”
   “Ai vrea?”
   “Sigur că da, mai întrebi?!”...
   Şi chiar în ziua aceea a luat prima “lecţie”.
   După cîteva luni, nenea Dragoş i–a spus că e “talentată”, că “are cap de mare şahistă”!
   Părinţii Danci au zîmbit neîncrezători. A zîmbit şi Dana, privindu–l însă cu mare dragoste şi bucurie pe nenea Dragoş. Cu timpul, “bătrînu!” i–a adus cărţi, să citească, a învăţat–o să dezlege “partide” celebre, să le “însceneze” şi–apoi să le rezolve... Şi, peste cîţiva ani, a intrat în concursuri, iar acum face parte din “lotul naţional de junioare” şi se pregăteşte să susţină un simultan cu colegii amatori din liceu...
   Nenea Dragoş, “bătrînul” cu părul în întregime alb, care nu ajunsese vîrsta pensionării, murise cu cîţiva ani în urmă. Îl secerase aceeaşi nemiloasă boală ca şi pe mama lui Mihai. Dana a fost adînc afectată. În primul an, i–a simţit grozav lipsa. Apoi... la antrenat “în joc” pe tatăl ei, care, de–o vreme, se pare că “s–a molipsit” şi el bine de tot. Chiar cînd fata mai oboseşte uneori, n–o lasă ci, o provoacă, încercînd “să–i pună probleme” sau străduindu–se să le rezolve pe cele puse de ea în aşa fel încît să–i deschidă mereu interesul pentru altele.
   
   
   21
   
   A doua zi, după recreaţia mare, cînd fuseseră cu toţii pe culoar sau în curte, aveau oră cu Isoscel. Ţîrîitul soneriei îi anunţa că pauza s–a terminat. Se grăbeau să intre, ca să nu–i găsească profesoara la uşă, fiindcă se supăra, iar primii ascultaţi erau cei pe care punea ochii într–o asemenea împrejurare.
   Dana se aşează în banca ei şi dă să scoată un caiet. Mîna descoperă însă o floare – aceeaşi floare, o garoafă albă, frumoasă, care nu îmbătrîneşte deloc! Imediat, priveşte, întrebătoare, spre Şerban, dar el, parcă simţind, se preface că se uită pe fereastră. Dana se întristează.
   – Mihai, ştii ce propunere am eu – îi spune Ionică, prietenului său, la fel de întristat, după ce văzuse întreaga “mişcare” – vorbeşte, domnule, cu Socrate, să te aşeze în locul lui Şerban... Poate aşa s–o uita şi spre tine!...
   Mihai înghite în sec, apoi îi răspunde ritos:
   – Per aspera ad astra!
   – Asta ce mai e?
   – Ar trebui să mai răsfoieşti latina: “Pe căi aspre către stele”!
   – Aşaaa? Păi, în cazul acesta m–am liniştit: slavă Domnului, căile sînt aspre, iar stelele... departe! Deci – condiţii berechet pentru frumoasă devenire!
   
   
   
   
   22
   
   În timpul orei de educaţie fizică, Dana a rămas în clasă. Îi ceruse voie profesoarei...
   Mihai tocmai trecea prin faţa sălii. Uşa era întredeschisă şi el a văzut–o. Îl chemase Socrate. Venise un elev – trimis de el – şi–l anunţase...
   După cîţiva paşi se opreşte, o clipă stă în cumpănă, apoi se întoarce şi intră.
   – Ce faci, Dana, nu eşti la sport, cu fetele?
   – Nu mă simt prea bine, Mihai, răspunde ea, ridicînd ochii de pe nişte hîrtii aflate pe bancă.
   – Lucrezi la referatul pentru cercul de romînă? o întreabă, dîndu–şi seama de natura preocupărilor, după cele cîteva volume de literatură deasupra cărora Dana ţinea mîna dreaptă.
   – Da... şi nu prea iese! Apoi, mai am atîtea de fişat... 
   Lui Mihai îi vine o idee:
   – Dacă vrei... aş putea să te ajut! Ce trebuie să mai citeşti?
   Dana ridică spre ci o privire înseninată:
   – Chiar ai putea?
   – Bineînţeles! Şi aş face–o cu plăcere! îndrăzneşte el să adauge.
   Fata bifează cîteva titluri dintr–o listă:
   – Uite, cam asta ar fi! şi–i întinde hîrtia.
   – Cînd îţi trebuie fişele? o întreabă Mihai.
   – Zău, parcă nici nu îndrăznesc să te rog.
   – Peste trei zile e bine? 
   Danci nu–i vine să creadă:
   – Îţi mulţumesc foarte mult, Mihai! exclamă ea. Am să–i spun şi profesoarei că m–ai ajutat.
   – Nu, nu! Eu o fac pentru tine... şi gata!
   – Mihai, mă scoţi dintr–o mare încurcătură! Adaugă Dana, zîmbindu–i.
   Băiatul o învăluie într–o privire caldă şi apoi pleacă. 
   Ieşind din clasă, se simte, dintr–o dată, alt om... parcă are aripi şi–ar trebui să zboare. Coridorul e prea îngust însă. Închide ochii, ca să poată ieşi din acest cadru si începe să fredoneze o melodie de vals... După cîţiva paşi, întinde braţele–aripi, legănîndu–se uşor, în ritmul ei acut...
   Dar, deodată, se pomeneşte... în braţele lui Isoscel, apărută dintr–un alt coridor, ce constituia un unghi drept cu cel pe care “valsa” Mihai.
   Şi băiatul şi profesoara se sperie.
   – Ce e cu tine, puişor? îl întreabă ea, revenindu–şi. Ce s–a întîmplat de “zbori” în ritm de vals?
   – Vă rog să mă scuzaţi, doamna profesoară! răspunde Mihai, peste măsură de fîstîcit... tocmai mă duceam la domnul diriginte... M–a chemat... ştiţi...
   – Nu bănuiam că “chemările la diriginte” constituie pentru tine... o sursă de fericire... îl ironizează profesoara.
   – Nici eu..., dar..., cu atît mai mult că... încă o dată, vă rog să mă iertaţi! mai spune, roşu ca racul pe jar, şi pleacă .
   Se îndepărtează şi Isoscel, în drumul ei, înălţînd din umeri, nedumerită.
   
   
   23
   
   – Să ştii că e foarte afectată că nu vrei să te duci la olimpiada de matematică, îi spune Socrate...
   
   Bătuse, înspăimîntat, la uşă. După “povestea cu directoarea”, cu biletele de voie, adică, se mai ivise şi boacăna asta cu Isoscel...
   Se pare însă că Socrate îi chemase să–i vorbească despre altceva.
   “A, nu, cred că mă ia pe ocolite!” şi–a spus Mihai. Totuşi, ceea ce îi comunica profesorul constituia un lucru foarte important pentru el...
   – Mi–a vorbit frumos despre tine – continuă dirigintele. Şi, la urma–urmei, ar trebui să fii încîntat! Participarea la concurs nu e un lucru de nimic! Mai ales cînd...
   – Tocmai, domn' profesor – prinde glas Mihai. Simt că dumneavoastră vă pot spune deschis... Ştiţi, pe mine corigenţa m–a descumpănit foarte tare. Aş zice că am fost serios marcat de ca... Şi, din păcate, mai sînt! Lupt din răsputeri s–o uit!
   – Ştiu asta! Dar mai ştiu că ceea ce îţi oferă profesoara – concursul adică – reprezintă un “medicament” foarte bun pentru lupta despre care vorbeşti.
   – Olimpiada e un vis mai îndepărtat pentru mine. Deocamdată însă e... ca o căciulă mult prea mare... Vă rog să mă iertaţi, acum nu–mi mai pot permite să nu reuşesc! Iar pentru izbîndă – aşa cum mi–o doresc eu – mai am multe de adunat!... Aş fi vrut să–i spun toate acestea doamnei profesoare, dar... 
   Socrate îl privea cu atenţie, ii plăcea cum gîndeşte băiatul şi cum se exprimă.
   – Mă rog, tu hotărăşti! Poate că ai dreptate!...
   – Şi încă ceva – adăugă Mihai, prinzînd curaj: eu şi Ionică avem la dumneavoastră o mare rugăminte... Ştiţi, ieri, la concert, am plecat fără bilete de voie... Nu l–am găsit pe pedagog. Va rugăm să ne scuzaţi! A aflat şi doamna directoare!... N–am procedat corect: Ca să putem ieşi, l–am păcălit pe nea Pandele.
   Socrate zîmbeşte:
   – Să ştii că şi el v–a păcălit pe voi!
   Mihai face ochii mari.
   – Directoarea n–a fost ieri la internat! N–a avut de unde să afle!... E bine însă că ai venit să–mi spui. Asta înseamnă că altă dată...
   – Vă mulţumim! exclamă bucuros Mihai. Vă rog să–mi permiteţi...
   – Bine! Du–te! Şi mai ai grijă de năzdrăvanul de Ionică! încheie Socrate.
   
   
   24
   
   În biblioteca liceului, Mihai lucrează la o masă. Are în faţă cîteva cărţi. Termină de fişat una dintre ele şi–o pune de–o parte. Se ridică apoi şi se îndreaptă spre biblioraft. În drum, trecînd pe lîngă masa lui Ionică, se opreşte o clipă: i se pare că între coperţile manualului de biologie, în studiul căruia este “cu totul” cufundat colegul lui, se află altceva. Se uită mai atent: acum, părerea a devenit certitudine – Ionică citeşte o carte poliţistă. Mihai se apropie şi–i smulge “manualul” din mînă.
   – Cum ne–a fost vorba, domnu' Ionică? îl dojeneşte el.
   – Dă–o–ncoa' repede, că locotenentul tocmai găsise amprentele criminalului.
   – Ce amprente, mă, ce amprente? întreabă Adrian, de peste masă, săltînd ochii de pe cartea lui.
   – Amprente, n–ai mai auzit? Mihai dă–o–ncoa' repede, că pierd “firul”. Hai, dă–mi–o! Te rog! zice Ionică, ridicîndu–se de la masă.
   – Pofta–n cui, musiu îi răspunde Mihai. Şi, fiindcă te–ai deranjat, treci de predă cartea şi hai să mergem, că n–ai lucrat nimic la matematică.
   Ionică, neavînd încotro, dă cartea bibliotecarei, în timp ce Mihai desprinde dintr–un raft volumul pe care scrie “Subtilităţi în tehnica şahului”.
   – Aş putea s–o împrumut pentru cîteva zile? O întreabă el pe tînăra “stăpînă a cărţilor”, cum o numise într–o zi.
   – Ţi–o dau, dar să ai mare grijă de ea! E singurul exemplar, îi răspunde aceasta.
   Ochii lui Mihai lucesc de bucurie.
   – Păi, sigur, domnu' are voie – intervine Ionică – şi literatură... că, de, ne–a rugat... “steaua”... Şi cărţile speciale, de şah, că – ce să facem, – vrem s–o dăm gata... să cadă la picioarele noastre şi să ne lumineze... pe dinăuntru!...
   Bibliotecara se uită lung fără să înţeleagă nimic.
   – Nu vă speriaţi, e o replică dintr–un rol, pe care–l învaţă el! Vrea să se facă actor! arată Mihai cu mîna spre colegul lui... şi pleacă.
   Ionică face o plecăciune, ca în faţa unei săli pline de spectatori, zîmbeşte, apoi, devenind “serios”, iese şi el pe uşă. Adrian îi urmează...
   
   
   25
   
   Dana se aşează într–una din băncile amfiteatrului de fizică. În sală mai sînt doar doi–trei elevi... Deodată simte cum conturul aparatelor spre care privea devine confuz. Închide ochii, ducînd mîna la frunte, ca şi cum ar dori să–şi alunge o ameţeală. Rămîne cîteva clipe aşa. Cînd îi redeschide, observă că lucrurile şi–au recăpătat forma şi culorile normale.
   “Ce o fi? se întreabă, puţin speriată. Probabil că sînt prea obosită... Am citit mult..., am scris, m–am uitat pe “tabla” de şah!...”
   Intrînd, Mihai o observă şi se apropie de ea.
   – Ţi–e rău? Ce e cu tine? o întreabă îngrijorat.
   – Nu, n–am nimic! răspunde fata, evitînd adevărul.
   Mihai scoate din geantă fişele şi i le oferă.
   – Bine, dar cînd le–ai făcut aşa repede? Întreabă Dana, mirată.
   – N–a fost mare lucru!
   – Îţi mulţumesc, Mihai.
   – Am făcut totul cu mare plăcere! mărturiseşte acesta...
   Şerban, care intrase în amfiteatru împreună cu Lia, îl surprinsese pe Mihai dîndu–i fişele Danei. Se aşează şi–i scrie un bileţel:
   “Felicitări pentru consecvenţă! „Amor improbus omnia vincii” –  Dacă ai nevoie, totuşi, de–o vorbă bună, apelează cu încredere la subsemnatul!” Semnează apoi dedesubt, iar deasupra desenează, cu creion colorat, o floare. Împătureşte biletul şi–l trimite către Mihai.
   – Ce vrea să zică, mă, ăsta? întreabă Ionica, după ce îşi aruncă şi el ochii pe bilet.
   – Nu vezi? îşi bate joc de mine! Cred că s–a prins cu florile!
   – Cu atît mai bine! Dar dictonul parcă suna altfel...
   – Păi... era: “Labor improbus”... “Munca stăruitoare învinge totul!”
   – Aha! se bucură Ionică: deci – “Amor... vincii”! Al naibii să fiu, dacă n–are dreptate. Bravo, Şerbănică – foloseşte el diminutivul în derîdere – de data asta ai nimerit–o! “Dragostea învinge totul”! Trebuie să învingă!
   
   
   26
   
   Urcînd scările, spre camera lor de la internat, Mihai şi Ionică se întîlnesc cu Adrian şi cu mama lui, o femeie îmbrăcată într–un frumos costum de ţărancă. Băieţii o salută respectuos şi trec mai departe.
   – Mă întorc şi eu repede – le spune Adrian – o conduc pe mama pînă la poartă.
   – Nu e nici o grabă, Adriane, nici o grabă, răspunde Ionică, după ce s–a asigurat că acesta nu–l mai aude, poţi să le întorci şi mai tîrziu. E chiar mai bine, adaugă, frecîndu–şi mîinile de bucurie, pînă atunci facem şi noi în voie “ceva inspecţie”. (Expresia era a bunicului lui Adrian – un bătrîn simpatic, probabil ardelean, care, venind odată să–şi vadă nepotul, le–a spus celor trei din cameră: “Şi–acum – mă rog frumos – ia să vă fac eu vouă «ceva inspecţie», să văz cum staţi!”...)
   Intrînd în dormitor, Ionică se şi repede la dulapul lui Adrian şi, în timp ce–1 “inspectează”, mormăie cu mare satisfacţie:
   – Plăcintă cu mere, cornuleţe cu nucă... Astea ce–or mai fi? Aha! Dovleac copt! Uite şi colăcei împletiţi!” 
Apoi, deodată, exclamă:
   – Evrika!
   Mihai nu–i dă însă nici o atenţie. S–a aşezat la masa lor de lucru, dintr–o parte a camerei, deschide tabla de şah, ia salba maramureşeană, pe care o păstrează tot timpul în cutie, o pune în buzunarul de la piept al hainei şi începe “să joace”. Ionică îi vîră sub ochi o cutie cu plăcinte “poale–n brîu”.
   – Domnul este servit! exclamă el încîntat.
   – Lasă–mă–n pace, n–am chef! răspunde Mihai.
   – Bineînţeles! Nu mai avem chef decît de şah!
   – Ionică, ţi–am spus să mă laşi în pace! Mîine e “simultanul”!
   – Atunci, te priveşte, fratele meu! Mănînc cu porţia ta... iar pe–a mea – o păstrez pentru Geta!
   – Ai grijă să nu vină Adrian în dormitor! îi porunceşte Mihai. Ia–i cărţile şi ţine–l în sala de lectură sau duceţi–vă la club, afară, unde vreţi voi, numai să mă lăsaţi singur. Şi–acum gata! Executarea!...
   Concentrîndu–se apoi asupra tablei din faţa sa, întinde mîna şi mută un pion...

*
   
   Ca într–un racord de film, din partea cealaltă a mesei, o mînă de fată, mută un pion alb... Mihai înalţă ochii şi–o priveşte pe Dana. Fata abia acum îl observă.
   – Mihai, n–am ştiut că tu joci şah! spune ea, cu plăcută mirare, după care trece la altă masă...
   
   E de fapt, a doua zi, în biblioteca liceului, unde a început simultanul... Danei...
   
   Cincisprezece mese, în spatele cărora se află tot atîţia jucători – băieţi şi fete!... Dana trece şi deschide partida cu fiecare dintre colegi ei. De jur–împrejurul sălii, zeci de alţi elevi asistă. Printre ei se află şi Şerban, care o urmăreşte atent pe Dana. Ionică şi Geta, postaţi în spatele lui Mihai, îi “ţin pumnii”...
   A trecut un timp. Şerban se apropie de Dana şi–i şopteşte:
   – Aş vrea să–ţi spun ceva, după ce termini. Te aştept!
   – Aştepţi degeaba! îi răspunde ea sec, mergînd spre o altă masă...
   A ajuns, din nou (a cîta oară?) în faţa lui Mihai. Acum toate piesele se află în desfăşurare, pe cîmpul de luptă, în afară de cele ce au fost scoase din joc...
   Dana studiază cu atenţie situaţia. Se vede că e pusă într–o oarecare dificultate. Zăboveşte un timp, mută apoi o piesă, luînd una din “turele” lui Mihai. Ionică şi Geta privesc îngrijoraţi, dar colegul lor, ca şi cum s–ar fi aşteptat la această mişcare, ripostează pe loc, luîndu–i un “nebun”.
   Dana se încruntă, puţin descumpănită, dar trece la vecinul de–alături al lui Mihai, pe care îl face “mat”.
   – Bravo, Mihai! îl încurajează Geta, bătîndu–l pe umăr. Joci tare, bravo! Apoi, uitîndu–se spre Ionică, îi şopteşte:
   Dar cînd a învăţat el să joace şah, că acum un an parcă nu ştia?...
   – E o poveste mai lungă, ţi–o spun alta dată! îi răspunde Ionică...
   Dana revine la masa lui Mihai. Priveşte încordată, căutînd o soluţie. Încearcă să facă o mişcare, dar se răzgîndeşte.
   Ionică şi Geta, ca şi ceilalţi, din jur, sînt numai ochi.
   – Cred că va trebui să facem remiza spune fata, întinzîndu–i mîna. M–ai pus în dificultate... Pînă acum de ce n–ai participat la nici un concurs?
   Pe chipul lui Mihai se aprinde lumina unei mari bucurii. În sufletul şi în mintea lui se întruchipează imaginea unei lumi dorite...
   
   … – Dana, pot să–ţi spun ceva? o întreabă Mihai.
   – Termin imediat şi... cu plăcere! răspunde fata zîmbindu–i.
   – O să–ţi pară, poate, caraghios, dar să ştii... eu am învăţat şah numai aşa, ca să–ţi fac ţie o plăcere... să mă bagi şi pe mine în seamă... Nici nu ştii cît am muncit... spune el parcă ruşinat, cu ochii–n pămînt...
   – N–am ştiut! mărturiseşte Dana, impresionată. Eu mi–am dat seama că eşti un băiat bun de cînd m–ai ajutat cu fişele acelea...
   Mergeau pe aleea unui parc. Sălcii pletoase îi invitau parcă la umbra lor plăcută.
   – N–ai vrea să ne–aşezăm puţin? propune Mihai, arătînd o bancă.
   Fata acceptă.
   – Dana, să nu te superi pe mine... aş vrea să–ţi dăruiesc ceva, ceva modest, dar la care eu ţin foarte mult... E aşa... un dar de suflet! Şi, terminînd de spus, scoate, cu pietate, din buzunarul interior al hainei,  salba maramureşeană, pe care o păstrase pînă atunci în cutia cu piesele de şah. 
   Fata o ia, îşi trece degetele uşor peste mărgelele multicolore, meşteşugit orînduite, exclamînd:
   – E extraordinară, Mihai. N–am primit în viaţa mea un dar atît de frumos!
   – O am de la mama!
   – Şi n–o să se supere?
   – S–ar fi bucurat foarte mult să te vadă cu ea...
   – Cum adică “s–ar fi bucurat”? întreabă Dana, nedumerită.
   – Mama nu mai este! răspunde Mihai cu glas îndurerat.
   Fata a amuţit.
   – Ea ţinea mult să învăţ bine. Chiar aşa mi–a şi spus, înainte de a închide ochii: să învăţ, fiindcă “singura zestre care nu se pierde este învăţătura”... I–am promis, dar... n–am putut să–mi păstrez cuvîntul... De aceea anul acesta m–am hotărît să nu mă las!
   – Bine, dar tu, în vremea din urmă, cred că n–ai prea putut învăţa: fişele mele,... şahul...
   – Nu–mi pare rău! Am făcut totul cu mare plăcere!
   – Eşti un băiat nemaipomenit!... se aude glasul Danei şi Mihai ar putea aproape să jure că vorbele acestea le–a ascultat ca atare...
   
   ... În orice caz, acum, cînd îşi revine din frumoasa lui visare de–o clipă, Dana, în picioare, în faţa lui, îi spune răspicat: 
   – Am să vorbesc cu toată lumea: te–nscriem în campionat! Tu n–ai voie să stai de–o parte... La revedere, Mihai şi te felicit!
   Mihai este însă bulversat. Ionică îl bate pe umăr:
   – Hai, fratele meu, că eşti mare! Azi faci cinste la cinema!
   Geta se apropie şi–l îmbrăţişează, sărutîndu–l pe obraz. Apoi rîde... cum ştie ea s–o facă, molipsitor. Zîmbeşte şi Mihai, cu o figură încă mirată. Nu–i vine parcă să creadă. 
   – Aşa–i că e deştept? întreabă Ionică, de parcă meritul ar fi al lui. Pe cuvînt că eşti deştept! afirmă el în continuare, eşti deştept şi gata! Chestia cu şahul a făcut–o praf! Ce “remiză”?!... Partida e cîştigată, ascultă–mă pe mine!... Şi–acum, hai, hai, că pierdem filmul. Şi, după atîta concentrare, avem şi noi nevoie să ne mai destindem, nu?!...
   Vrînd–nevrînd, Mihai părăseşte sala, aruncînd o ultimă privire spre Dana.
   După cîteva minute, Şerban îi dă Mirelei, colega de bancă a Danei, un plic, spunîndu–i ceva. Fata se apropie şi înmînează plicul. Dana îl deschide şi citeşte:
   “Te rog să mă ierţi pentru tot! Am fost un măgar!” Mîna Danei mototoleşte energic biletul, în timp ce ochii îl fulgeră o clipă pe autorul acestuia.
   
   
   27
   
   – Ştii ce–am auzit? Cică Lia se face profă de matematică. Îţi dai seama? Isoscel la pătrat! îi şopteşte Ionică lui Mihai.
   Dar Isoscel l–a auzit. Întoarce capul către sală (pînă atunci o urmărise pe Lia, care rezolva o problemă, pe tablă):
   – Ce faceţi voi acolo, puişorilor? întreabă ea.
   – Noi? răspunde, cu prefăcută mirare, Ionica.
   – Da, da, voi! Ia, poftiţi încoace! Haideţi, repede! Îi somează. Şi luaţi–vă şi caietele de teme.
   Cei doi se apropie spăşiţi de catedră. 
   Profesoara le ia caietele şi le răsfoieşte.
   – Şi tema de astăzi? îl întreabă ea pe Ionică.
   – Păi... să vedeţi... se bîlbîie...
   – Ce să văd, băiete? Văd... că nu se vede nimic! 
   Mulţumesc Lia! îi spune apoi elevei de la tablă. Poftim la loc! Continuarea o vor face flăcăii aceştia! Cei doi îşi aruncă priviri disperate.
   – Hai, Ionică, dă–i drumul!
   Elevul ia creta şi se preface că scrie ceva, afişînd o anumită siguranţă:
   – Care va să zică... x – y .. păi asta se descompune...
   – Trucuri vechi, puişor! îl “tamponează” Isoscel, cum ar fi spus Şerban... 
   Şi–acum să–l vedem şi pe amicul tău – continuă ea.
   Mihai însă, fără să se uite la tablă, răspunde cu demnitate:
   – Vă rog să mă scuzaţi, doamnă profesoară, pentru astăzi nu mi–am pregătit lecţia!
   – Carnetele de note! porunceşte Isoscel. Mihai şi Ionică pun carnetele pe catedră.
   – Ce se întîmplă cu tine, Mihai? îl întreabă, cu carnetul în mînă: eu socoteam c–o să scot un matematician din tine, chiar dacă nu vrei să participi la olimpiadă... Şi–acum?
   – Doamna profesoară – intervine Dana, ridicîndu–se din banca, nu vreau să–l scuz pe Mihai, dar ieri a participat la o competiţie de şah... Poate că...
   – Nu mă priveşte! răspunde, categoric, Isoscel. Orice fel de “competiţie”, în afară de clasă, îşi are rostul numai dacă întîi şi–ntîi eşti în stare să înveţi, să nu–ţi neglijezi obligaţiile şcolare! E clar?...
   Nu–mi face plăcere – i se adresează ea apoi lui Mihai – dar mai bine îţi pun acum un trei (şi chiar i–l pune – în catalog şi în carnet –), ca să te stimulez să iei, din nou, zece!
   Şi mătăluţă, – tot trei, puişor! îi spune lui Ionica. Şi vezi că te–ameninţă, din nou corigenţa!
   Băieţii, cu feţe opărite, primesc carnetele şi pornesc spre bancă. În timpul acesta se sună de ieşire. 
   Isoscel îşi strînge catalogul.
   – Să ştiţi că la întîlnirea cu părinţii de sîmbătă particip şi eu – spune, înainte de a pleca din clasă. Avem doar examen în curînd!
   
   
   28
   
   Întins pe pat, Mihai încearcă să citească o carte. Nu reuşeşte însă... Gîndurile îi zboară la altceva.
   – Mai dă–l încolo de trei, Mihai! îl îndeamnă Adrian, care cîntă la chitară o melodie duioasă.
   – Da' tu ce dai, că te–ascultăm aşa, gratuit? întreabă Ionică, mimînd ritmul bătăilor de la baterie, cu două creioane între degete, ia mai scoate nişte “poale–n brîu”! îi comandă el colegului.
   – N–ai mai lăsat decît “săratele”, dragule! îi răspunde, acesta, cu ironie, continuînd să cînte.
   Cineva bate la uşă. Ionică sare şi deschide. În prag se află nea Pandele, portarul. Abia îşi trage răsuflarea. Este evident că a urcat în grabă scările şi acum nu se simte bine.
   – Repede, la telefon! spune el, adresîndu–se lui Mihai. E taică–tău.
   – Mulţumesc, nea Pandele! răspunde băiatul şi o zbugheşte pe uşă afară.
   Ionică întinde bătrînului un scaun:
   – Stai puţin şi odihneşte–te! Să–ţi dau un pahar cu apă? îl întreabă.
   – Nu, băieţi, nu–i nevoie, mi–am revenit! răspunde nea Pandele, aşezîndu–se totuşi pe scaun. Ce să–i faci, “motorul”, continuă, arătînd spre inimă, nu mai bate cum trebuie, se grăbeşte şi... gîfîie. Asta e!
   – Păi, să–l băgăm în “revizie generală”! încearcă să glumească Ionică.
   – S–ar putea, s–ar putea să trebuiască ce ziseşi, măi năzdrăvanule, răspunde bătrînul ridicîndu–se şi bătîndu–1 uşor pe obraz. Şi–acum să mă duc, că... ce se face poarta fără mine?!... Dacă mai dă doamna directoare vreun telefon şi nu mă găseşte! adaugă, zîmbind.
   – Nu ne ierţi deloc, nea Pandele! răspunde Ionică, înţelegînd aluzia.
   – Parcă de iertare ai tu nevoie? Şi–apoi ce, eu sînt popă?!...
   
   În biroul administrativ, Mihai vorbeşte la telefon:
   – Mulţumesc, mulţumesc, tată! spune el, la un moment dat... Nu, n–am nevoie de nimic... Cu şcoala?... Bine! Bine, sigur că da!... 
   Apoi, după o ezitare, se hotărăşte să–i spună:
   – Tată, e o întîlnire cu părinţii... sîmbătă! Ce zici, ai putea să vii?... Da?!... Bine! Atunci, te-aştept!...
   “Şi–acum să  te văd,  băiatule, ce–ai să te  faci sîmbătă?” îşi zice, îndreptîndu–se spre dormitor.
   
   
   29
   
   Într–adevăr, pînă sîmbătă, gîndul acesta – cum va da el ochii cu taică–său, după treiul de la Isoscel l–a obsedat pur şi simplu. Iată însă că ziua fixată sosise, fără ca Mihai să fi găsit vreo soluţie salvatoare... îi părea cumplit de rău...
   
   Părinţii elevilor din clasa a X–a B intră, pe rînd, în sala în faţa căreia Socrate, dirigintele, face oficiul de gazdă, primindu–i. Acum, schimbă cîteva cuvinte cu mama Danei.
   Din spate se apropie doctorul Pascu şi soţia lui, părinţii lui Şerban.
   – Sînt bucuroasă că vă văd, domnule profesor – spune doctoriţa, zîmbind.
   – Dar ce minune s–a–ntîmplat de–aţi venit amîndoi? întreabă Socrate.
   – Măcar la adunările cu părinţii şi la aniversări să fim şi noi împreună! răspunde doctorul, rîzînd.
   – Mulţumit de Şerban? se interesează mama.
   – Sper că v–a spus ce s–a–ntîmplat!
   – Ne–a spus tot şi cred că i–a prins bine, răspunde tatăl.
   – Şi eu sînt convins! adaugă Socrate.
   Între timp, se apropie, cu un mic geamantan în mînă, tatăl lui Mihai. Trecînd pe lîngă Socrate, îl salută respectuos, adăugînd:
   – Mă iertaţi, vin direct de la gară! Şi, ca dovadă, arată spre geamantan.
   – Poftiţi, poftiţi, n–aţi întîrziat! îl invită dirigintele în clasă...
   De la un colţ al culoarului, stînd în aşa fel încît să nu fie observat, Ionică pîndeşte, cu inima la gură. Auzind paşi în spatele lui, întoarce rapid capul: Isoscel, însoţită de profesoara de fizică, se îndreaptă spre sala unde urmează să aibă loc discuţia...
   “Uite–o că se ţine de cuvînt!” bombăne Ionică, ascunzîndu–se în grabă, într–o altă clasă, ca să nu fie văzut. Rămîne aici cîteva minute, pînă ce simte că totul s–a potolit pe culoar.
   “Acum trebuie să înceapă” – îşi şopteşte el, ieşind din ascunzătoare... Păşeşte pe culoar în vîrful pantofilor...
   Ajungînd la uşa cu pricina, după obiceiul lui, se apleacă şi priveşte pe gaura cheii.
   Părinţii sînt aşezaţi precum elevii, în bănci. La catedră – cei trei: Socrate, Isoscel, profesoara de fizică. Vorbeşte dirigintele, dar Ionică... nu–1 aude. Se ridică enervat...
   “Trebuie să deschid uşa!” hotărăşte el. Şi, într–adevăr, desprinde uşurel clanţa, fără să facă nici un fel de zgomot şi împinge puţin de uşă înăuntru.
   “Ei, aşa da, se vede mai bine şi se şi aude!”
   – Fiind o clasă de profil real, ne–am gîndit că ar fi folositor pentru toţi să participe la şedinţa noastră şi doamnele profesoare de matematică şi de fizică – spune, în acest moment, Socrate.
   Din unghiul său, Ionică cercetează mai departe sala, ca să se convingă dacă ai lui au venit sau nu... 
   “E clar, n–au venit!” exclamă el uşurat, ciulind totuşi, urechile la spusele lui Isoscel...
   – Noi îi ajutăm pe copiii dumneavoastră cît putem mai mult – continuă ea; facem şi ore suplimentare, pregătire pentru olimpiadă, consultaţii... Dar, aşa cum ştiţi cu toţii, fără studiu individual, fără ambiţie, fără muncă serioasă nu se poate! Şi ne pare rău că trebuie să v–o spunem, dar asta este situaţia: unii dintre aceşti copii nu prea muncesc sau o fac sub capacităţile lor! Iată, spre exemplu, la matematică: un elev ca Mihai Marinescu, băiat bun de altfel, cu mari posibilităţi, anul acesta a debutat foarte bine, încît m–a şi surprins, plăcut bineînţeles, ca apoi să se lase din nou pe tînjeală!... I–am dat un trei, n–am avut ce face, ca să–1 trezesc! Tatăl lui este, cumva, aici?
   Din prima bancă, de lîngă fereastră, se ridică tatăl lui Mihai. Sala întreagă îl priveşte... Simte că se desface pămîntul sub el...
   Ionică închide ochii, cuprins parcă de o mare suferinţă. Trage, încetişor, uşa la loc şi, după cîţiva paşi, făcuţi pe vîrfuri, o rupe la fugă...
   
   În internat, Mihai lucrează singur în sala de lectură. E un fel de a spune că “lucrează”: stă cu ochii într–o carte, iar cu gîndul şi cu sufletul – strînse parcă de gît de o mînă care încearcă să le sugrume – se află acolo, în clasa unde se ţine adunarea.
   Pe uşă intră, ca o furtună, Ionică.
   – E de jale, fratele meu! exclamă el, trăgîndu–şi un scaun; Isoscel s–a aşezat cu artileria pe noi! Eu am baftă, că ai mei n–au venit. Dar pe taică–tău “l–a scos la lecţie”, să ştii!
   Mihai a încremenit. Nu este în stare să spună nici un cuvînt... Se ferise să–şi întîmpine tatăl la sosire, deşi aşa s–ar fi cuvenit. Nu avusese curaj, pentru că, în cazul acela, ar fi trebuit să–i spună neapărat şi despre situaţia de la matematică. Nu voise să–l mîhnească de la început. Sperase că profesoara să nu vorbească tocmai despre el. Iar Socrate, în nici un caz, n–ar fi făcut aşa ceva. El era om delicat, cînd simţea ori vedea undeva o rană, nu ştia cum s–o ocrotească mai repede, bineînţeles că n–o urca, în văzul lumii, pe scenă...
   Isoscel însă... 
   “Bietul tata! exclamă gîndul lui Mihai. Ce–o fi pe sufletul lui?... Dacă i–aş fi spus, ar fi fost cel puţin prevenit, nu–l mai lua prin surprindere... Poate că s–ar fi gîndit la un răspuns!...
   – Ce faci, mă, plîngi? îl întreabă Ionică.
   Mihai nu răspunde. Priveşte, cu sufletul pustiu, prin fereastră, înghiţindu–şi, din cînd în cînd, lacrimile, care–i ajung pe buze... Unele, mai grăbite, îşi continuă însă rostogolirea, pînă ce se înnoadă, sub bărbie... 
   
   – Sărut mîna, tată! spune Mihai cu glasul aproape pierit.
   – Să trăieşti, fiule! îi răspunde mecanicul, luîndu–l pe după umeri...
   Adunarea se terminase de vreun sfert de oră. Părinţii plecau, ca şi la sosire, rînd pe rînd, după ce – unii dintre ei, desigur – mai discutau cîte ceva cu Socrate.
   La urmă de tot, venea şi tatăl lui Mihai. Era abătut. Călca încet, de parcă avea sufletul sub tălpi...
   – Ştiu că eşti supărat – continuă băiatul. Te rog să mă ierţi... dacă mai poţi!
   – Eu am încredere în tine, Mihai!
   Băiatul simţi un nod cald în gît... Tot aşa îi spusese şi în vara trecută, cînd aflase despre corigentă. După o săptămînă de chin şi de muţenie, rostise aceste vorbe care, atunci, îi aduseseră o mare bucurie în suflet, deşi o stropise cu lacrimi. N–ar fi vrut să le mai audă niciodată pronunţate în situaţii şi pentru motive asemănătoare...
   – Am stat de vorbă şi cu dirigintele, adăugă tatăl. Şi el te preţuieşte, să ştii... Dar trebuie să iei viaţa mai în serios, băiete! În clipa aceea se opreşte şi, ridicîndu–i bărbia, îl priveşte drept în ochi.
   – Da, tată, am înţeles! îţi mulţumesc! îţi mulţumesc că ai venit... şi pentru ceea ce mi–ai spus! răspunde Mihai, cu toată fiinţa lui...
   
   
   30
   
   Peste cîteva zile încordările se mai neteziseră, lucrurile căpătînd o culoare mai limpede. De aceea, ochii priveau din nou, cu bucurie, în jur la toate cîte puteau fi văzute.
   
   După ora pe care o avuseseră cu Socrate, în recreaţie, Şerban se apucă şi scrie pe tablă, cu cretă colorată, un anunţ cu iz de invitaţie la nuntă:
   “Elevul Şerban Pascu are onoarea să invite pe toţi colegii săi, duminică, orele 18, la aniversarea celor şaptesprezece primăveri, pe care le împlineşte... în toamna aceasta. Ceremonia va avea loc în locuinţa personală, din strada Zefirului nr. 5. Ţinuta “obligatorie”... nu este  “obligatorie!”
   Aşează creta şi se întoarce spre sală:
   – Prezenţa însă, da! continuă el, verbal, textul anunţului, privind, în fugă, spre Dana.
   – Cum adică “fără ţinută”, Şerbane? Fără–fără?! întreabă Geta, izbucnind apoi, după firea ei, în rîs.
   – Se poate şi fără–fără”, dacă–ţi dă mîna – se aude răspunsul lui Şerban, dar... cu ţinută morală!
   Băieţii şi felele din jur se amuză.
   În banca lor fiind, Ionică priveşte spre Mihai:
   – Ce zici de el?... “are onoarea să invite pe toţi colegii”... Ai văzut, a subliniat pe toţi... Asta înseamnă...
   – Asta înseamnă că mergem şi noi!
   – Ai dreptate, e un prilej să vedem cum mai stă lumea, cum mai stau lucrurile, cum “devin de se leagă, ori de... se dezleagă”... Mergem!
   
   
   31
   
   În dormitor, Adrian ciupeşte corzile chitarei. E nerăbdător să cînte “Mulţi ani trăiască”.
   – Haideţi, mă, nu încercaţi o dată cu mine?
   – O să cîntăm acolo destul! îi răspunde Mihai, în vreme ce–şi potriveşte nodul de la cravată.
   – Adriane, fii atent, face creţuri la spate? întreabă Ionică, aranjîndu–şi haina în faţa oglinzii de la dulap. Am luat–o de la unu' dintr–a douăşpea! E puţin cam mare! 
   – E bine, e bine! remarcă Mihai, fără să se uite la el. Eşti foarte bine! adaugă. O să lăcrimeze Geta cînd te–o vedea.
   
   
   32
   
   Cam în acelaşi timp eu pregătirile băieţilor, Dana, la biroul din camera ei, scrie ceva în jurnal. Deodată se opreşte, fiindcă, din nou, ca atunci, în laboratorul de fizică, nu mai vede bine. Imaginea lucrurilor din jur se tulbură, se tulbură... Fata simte ameţeală. Închide ochii şi rămîne astfel aproape un minut. Îi redeschide apoi, dar cu spaimă. Se temea că n-o să mai vadă. Spre mirarea ei, totul este normal! “Ce bine!” exclamă. “Totuşi, înseamnă că ceva e în neregula, ceva s–a întîmplat!” se gîndeşte şi simte cum o prinde îngrijorarea.
   Se ridică de la masă şi se plimbă puţin prin cameră. Deschide apoi o fereastră şi respiră aerul potolit al toamnei. Cînd se mai linişteşte, se întinde pe canapea, ia o carte de pe noptieră şi începe să citească. 
   
   
   33
   
   Aproape toţi elevii clasei a X–a B se află acum în casa din strada Zefirului nr. 5. Au ocupat camera de zi şi camera lui Şerban. Par foarte bucuroşi că sînt împreună, vorbesc, rîd, dansează. Muzica de la casetofon creează o ambianţă plăcută. În bucătărie, părinţii lui Şerban aşează sandvişuri pe mai multe platouri.
   Se aude soneria. Doctoriţa Pascu îşi scoate şorţul şi se îndreptă spre uşa de la intrare. În prag, Vlad şi încă un coleg, cu buchete de flori în mînă, salută gazda.
   – Bine–aţi venit, băieţi, le răspunde mama lui Şerban. Poftiţi! Îi invită ea înăuntru, în momentul în care pe poartă intră Geta, Ionică, Mihai şi Adrian.
   – La mulţi ani! să vă trăiască Şerban! spune Geta, înmînînd mamei un buchet de flori şi un pacheţel cu o carte.
   – Intraţi!  îi  îndeamnă doctorul, sosit şi el în întîmpinarea musafirilor. Trebuie să vină şi Şerban. S–a dus să cumpere nişte şerveţele!
   Noii veniţi sînt salutaţi cu exclamaţii de bucurie. Geta, îmbrăcată într–o rochie lungă, de seară şi avînd în urechi nişte cercei “africani”, stîrneşte senzaţie.
   – Iar a făcut gol în garderoba familiei – comentează o fată, în timp ce colega ei dă ocol camerei, ca într–un exerciţiu specific paradelor de modă. Băieţii, mai ales, o aplaudă. Ionică e mîndru, dar nu poate să aplaude şi el, pentru că are în mînă o “sticluţă” de votcă, pe care o tot ascunde la spate, neştiind unde s–o aşeze, pînă va veni Şerban, căruia ţinea să i–o dea în mod direct, fără intermediari. Pînă la urmă se hotărăşte, o strecoară, în grabă, după un fotoliu. Întîmplător, mişcarea este observată de doctorul Pascu.
   Mama lui Şerban aranjează în vaze florile primite. Deodată, sună telefonul. Doctoriţa ridică receptorul şi răspunde. Ascultă cîteva secunde...
   – Dar am casa plină de copii, abia au venit: e ziua lui Şerban, împlineşte şaptesprezece ani!... Bine! N–am încotro!... adaugă, după alte cîteva secunde şi închide telefonul. 
   – Cine era? întreabă doctorul, sosit din bucătărie.
   – De la spital: o urgenţă! trebuie să plec. E vorba de–o operaţie! Te descurci singur?
   – Parcă am altă soluţie? Ce să fac?! O să mă mai ajute şi fetele!
   – Sigur, sigur! sar cîteva dintre ele, care îl şi însoţesc în bucătărie.
   Soneria de la intrare se aude din nou. Mihai se crispează. Priveşte neliniştit spre Ionică... Din clipa în care a intrat în casă şi a văzut că Dana nu este, dar nici Şerban, o bănuială i s–a strecurat în suflet... 
   Pe uşă apare însă Emil, băiatul cu broaştele, “biologul”, care acum scoate dintr–o cutie un iepuraş alb, de casă. Doctorul Pascu îl ia în braţe şi, mîngîindu–l, începe să rîdă. În jurul lui se adună băieţi şi fete care se amuză de acest dar insolit. Mihai întinde mîna şi–i netezeşte părul mătăsos de pe spate cu o plăcere deosebită. 
   – Ce faci, măi, frumosule mic? rosteşte el ca–ntr–o şoaptă de dragoste...
   
   ... Întinsă pe canapeaua din camera ei, Dana citeşte. Din bucătărie se aude vocea mamei:
   – Păcat că nu te duci, mai ales că merge toată clasa. Şi–apoi, nu spuneai tu că e un băiat bun? Eu, oricum, ţi–am călcat bluza ta!
   – Dana, mama are dreptate – îi spune tatăl, care apăruse în uşă – ai nevoie să te mai destinzi şi tu! Sînt sigur c–o să te simţi bine!...
   – Mulţumesc, tată, văd eu! răspunde fata. Şi, peste cîteva minute, lăsînd cartea de–o parte, se apropie de fereastră. Îl observă, mirată, pe Şerban, care o aşteaptă în faţa blocului, cu o floare în mînă. Zîmbeşte, bucuroasă, ca şi cînd el ar vedea–o. Apoi se îmbracă în grabă, împachetează cartea pe care o citea şi iese pe uşă...
   Cînd apare lîngă el, pe neaşteptate, băiatul tresare.
   – Îţi mulţumesc, Dana! îi spune, după cîteva clipe de zăpăceală, oferindu–i floarea.
   – La mulţi ani, Şerbane! îi urează fata, dîndu–i, la rîndul ei, cartea pregătită. E un roman de dragoste. Am citit şi eu jumătate din el. E foarte frumos!
   – Cealaltă jumătate... o s–o citesc eu! răspunde Şerban, zîmbind.
   Dana îl ia de braţ şi pornesc amîndoi pe stradă...
   
   În lipsa gazdei sărbătorite, băieţii şi fetele dansează. Geta şi Ionică sînt vedete, ţopăie îndrăcit.
   Lia îl caută în bucătărie pe doctor şi–l invită la dans. Neavînd încotro, tatăl lui Şerban lasă pregătitul sandvişurilor şi “intră pe ring”.
   – Dacă m–ar vedea fiu–meu, s–ar prăpădi de rîs! spune el.
   – De ce? Zicea că dumneavoastră l–aţi învăţat să danseze.
   – Este adevărat, dar tango şi vals!...
   Mihai a rămas singur, într–un colţ al camerei. Observîndu–l, Geta îl întreabă:
   – Tu ce faci, nu dansezi?
   – Nu prea ştiu, mărturiseşte, jenat, băiatul.
   – Vino–ncoace, că te–nvăţăm noi! îl încurajează Ionica.
   – Păi, cum, în trei?! se miră Mihai. 
   – Asta se poale şi în cinci! Nu vezi, gimnastică! exclamă Geta.
   Mihai începe să imite mişcările prietenilor lui... 
   În atmosfera de bună dispoziţie generală, se aude vocea lui Vlad, care întreabă:
   – Ce–o fi, fraţilor, cu Şerban? Doar nu vrea să cumpere tot magazinul!
   Uşa se deschide, chiar atunci, şi în cameră intră cei doi. Mihai încremeneşte, cînd îi vede. Dana observă şi priveşte oarecum intrigată reacţia băiatului... Lia face ochii mari, oprindu–se din dans. Se opresc şi ceilalţi. Băieţii strigă:
   – Hip! Hip! Ura! aplaudînd apoi cu toţii. Geta dă tonul şi casa răsună de “Mulţi ani, trăiască!” Adrian acompaniază la chitară. Şerban deschide pianul şi cîntă şi el!
   – Ei, şi–acum, ţinînd seama de faptul că s–a rezolvat şi problema... “şerveţelelor”, dansăm mai departe? întreabă Vlad.
   – Întîi ciocnim! spune doctorul. Felelor, cine vrea să mă ajute?
   Cîteva dintre ele intră buluc în bucătărie şi iau platourile cu sandvişuri şi prăjituri, în vreme ce tatăl lui Şerban vine cu o tavă mare, pe care se află multe păhăruţe cu lichior.
   – Hai, luaţi, serviţi–vă! îi îndeamnă el. E făcut de mama lui Şerban special pentru voi.
   Copiii iau paharele şi ciocnesc, urîndu–i lui Şerban “La mulţi ani!”.
   Mihai se apropie de sărbătorit. Acesta îi spune încet, doar pentru el:
   – Apropo de bileţelul de la şcoală, Mihai: să ştii că nu mai poţi conta pe mine! Pe bune!...
   Gustînd din lichior, Ionică se strîmbă de parcă ar fi băut cine ştie ce.
   – O fi făcut de mama lui Şerban – spune el, către colegi, dar cu siguranţă, pentru cînd era băiatul mai mic. Ce facem, fraţilor, cu siropul ăsta? Mai întreabă făcîndu–le semn să se apropie de fotoliul aflat într–un colţ al camerei.
   – Dar ce–ai vrea? îi răspunde Şerban.
   – Am adus cu o sticluţă de votcă, îi asigură Ionică, scoţînd–o de după fotoliu. Hai, repede, cu alte pahare!
   Şerban aduce din bucătărie pahare curate. Băieţii se reped asupra lor, înghesuindu–le apoi la gura sticlei lui Ionică...
   Cu zîmbetul pe buze, doctorul Pascu asistă la toată scena...
   Se aud paharele ciocnindu–se... şi, dintr–o dată:
   – Ce e asta, Ionică, strigă cineva, îţi baţi joc de noi?
   – “Aqua chiara”! răspunde tatăl lui Şerban, rîzînd, căci el le luase votca, turnîndu–le în sticlă apă. Nu e bună – mai precizează doctorul – dar face bine!
   În hohotele generale de rîs, numai Ionică zîmbeşte strepezit...
   Făcîndu–i–se parcă milă de el, Şerban dispare pentru cîteva secunde într–o altă cameră şi se întoarce, fără să fie observat de tatăl său şi nici de fete, cu o sticlă de whisky, îi rupe capacul aproape cu duşmănie, adresîndu–se colegilor:
   – Ţineţi!
   Întind cu toţii paharele, după care, cu priviri ghiduşe, le duc spre buze şi, ca la o comandă, le răstoarnă pe gît.
   – Îmm!...,  E nemaipomenit!  exclamă  Ionică în şoaptă... Asta mai zic şi eu “viaţă pe cont propriu”! Te–ai făcut mare, Şerbane! Bravo! mai adaugă el, izbucnind în rîs.
   Ceilalţi îl secondează într–un cor înfundat, ce se stinge pe loc în clipa în care o fată anunţă ritos, apăsînd pe butonul unui casetofon:
   – Damen tango!
   Imediat, colegele sale invită pe băieţi la dans. Mihai o urmăreşte cu privirea pe Dana, care, după o ezitare scurtă, începe să danseze cu Şerban.
   Înţelegînd ce se peircec în sufletul prietenului său, Ionică o îndeamnă pe Geta:
   – Ia–l pe Mihai!
   Fata se execută imediat... Dansînd absent, căci continua să privească spre Dana, Mihai pierde ritmul şi–şi calcă partenera pe picior:
   – Cavalerul meu, mai multă grijă pentru botine! Sînt ale unei verişoare! îl mustră Geta, cu dulce ironie, ca să–l trezească.
   Fîstîcit, Mihai îşi cere scuze, tocmai în momentul în care în cameră apare Socrate. În aplauzele tuturor, dirigintele îl îmbrăţişează pe Şerban, îi oferă o carte şi–i spune:
   – “Excelsior”!...
   
   
   34
   
   A trecut de miezul nopţii. Ionică şi Adrian au adormit de mult... Mihai a stat cu ochii închişi o vreme, dar somnul n–a vrut să–i mîngîie genele. A fîlfîit, în cîteva rînduri, prin apropiere, cu nişte aripi obosite, şi–apoi s–a dus, speriat de vîrtejul din mintea băiatului.
   Acum ochii lui Mihai aţintesc, prin întuneric, plafonul camerei... Minutele se scurg greu... Iată–l ridicîndu–se cu grijă şi deschizînd dulapul. Cercetează cu degete ca de orb locul, pînă găseşte cutia de şah. O deschide, în lumina razelor lunii, care pătrund prin fereastră, şi scoate din ea salba maramureşeană. Fiinţa i se oglindeşte cîteva clipe în apele frumos colorate ale acesteia. O împătureşte apoi într–o batistă şi–o aşează undeva, pe fundul geamantanului. Cu un gest definitiv închide cutia de şah şi–o strecoară la loc, în dulap... Cîteva secunde nu ştie ce să facă. Se simte golit parcă pe dinăuntru. O senzaţie de uşoară ameţeală îl determină să se sprijine cu mîna de masă. Intră apoi în camera de baie, aprinzînd lumina. Îşi umple un pahar cu apă şi bea cu sete, de parcă ar vrea să–şi potolească o arsură. Privirea i se anină de propria lui imagine, din oglindă. Lasă paharul pe chiuvetă şi se priveşte mai atent.
   “Te rog să–ţi bagi minţile–n cap! se răsteşte la acel chip gîndul ce se foise, pînă atunci, ore în şir. Pentru tine ea nu este, de–acum înainte, decît eleva Cristea Dana, dintr–a X–a B... Ţi–ai călcat îndeajuns cuvîntul; ai făgăduit că ai să–nveţi – aşa cum a fost dorinţa mamei –, că ai să demonstrezi şi că le vei demonstra de ceea ce eşti în stare... Şi?!... Uite unde ai ajuns! Nu vreau să–mi fie ruşine pentru tine!”...
   Ia paharul şi mai înghite două guri de apă...
   “Promiţi?” aude, din nou, o întrebare de dinăuntru.
   Răspunsul se rosteşte în acelaşi registru al frămîntărilor: “Promit!”
   Hotărît, băiatul închide lumina şi dă să iasă, dar, după cîteva clipe, o reaprinde; îndirjit se apropie de oglindă şi aproape lipind, întreabă:
   – Ai înţeles, dom'le? Dana nu există! Clar?!...
   – Care faci gălăgie–acolo? se aude, mormăit, glasul lui Ionică, trezit din somn...
   
   
   35
   
   Toamna – cu suflet de blîndă aducere–aminte şi chip de lumină – îşi trăieşte ultimele zile. Frunzele, rumenite în baia potolită de aur celest, freamătă deasupra oamenilor, deasupra pămîntului, deasupra amintirilor...
   Mihai se luptă să–şi ţină cuvîntul dat sieşi. Viaţa îl poartă pe la diferite ferestre ale bucuriei: zece la Isoscel, zece la fizică, zece la Socrate... peste tot, zece... Dana îi iese însă tot mai mult în faţă, dar el se trudeşte să–şi ţină privirile alături de ea, mereu alături! Şi reuşeşte! Deci – zece la purtate. E nota pe care şi–o pune singur, dublînd–o pe aceea înscrisă de Socrate în catalog şi în carnet, la sfîrşitul trimestrului...
   
   Iată că a început să ningă. În casa părintească, din sat, Mihai împodobeşte pomul de iarnă împreună cu bunicul. Tatăl trebuie să sosească din clipă în clipă... Acum, cînd băiatul se află în vacanţă, şi–a luat şi el cîteva zile de concediu...
   – Mihai, ce–ar fi să agăţăm şi carnetul de note în pom? spune bătrînul.
   – Vrei să rîdă tata de mine?
   – De ce crezi aşa ceva?
   – Ar fi o naivitate... îngîmfată, bunicule!
   – A te bucura sincer de o izbîndă a ta nu e nici naivitate şi nici îngîmfare, flăcăule.
   Nu l–au agăţat în pom, dar l–au lăsat pe masă, la vedere...
   Ninge, ninge tot mai mult! E Anul Nou! Ionică, însoţit de cîţiva băieţi din sat, intră în ogradă şi începe să plesnească din bici şi să spună, pentru gîndul şi pentru sufletul gazdelor, Pluguşorul. Mihai iese bucuros în curte împreună cu tatăl lui şi cu bunicul. Cînd poezia bicelor şi a vorbelor se sfîrşeşte, larma bătăliei cu ghiulele albe şi reci pune stăpînire peste frîntura aceea de lume...
   
   
   36
   
   Către primăvară, formaţia de muzică rock a clasei a X–a B era deja cunoscută în întreg liceul. Mihai avusese ideea alcătuirii ei. Cînta şi el, nu numai Adrian, de mulţi ani, la chitară. După vacanţa de iarnă şi–o adusese la internat. Ionică a învăţat repede secretele bateriei, iar Geta era “vedetă a cîntecului” încă din gimnaziu. Aşa că erau gata să intre... în repertoriu!... Socrate i–a ajutat, rugind–o pe directoare să le cumpere cele de trebuinţă unei formaţii muzicale în viitorul căreia el începuse să creadă. Mihai a muncit mult şi i–a forţat şi pe ceilalţi să–1 urmeze. Se deprinsese cu sunetul cel mai de sus, din gama notelor şcolare, de aceea îşi dorea şi aici un zece. L–au primit cu prilejul unui spectacol pe care l–au dat pentru toată suflarea liceului. La sfîrşit, au fost copleşiţi de aplauze. Aplaudau, sincer, şi Dana şi Şerban. Mihai era mulţumit. Cîntecul lui, pe care îl intitulase “Ani de liceu”, prinsese, era murmurat acum de întreaga sală. Iar inima băiatului mai rostea încă, în acele clipe, doar pentru sine: “Ani de liceu/ Cu prietenii pe viaţă,/ Scumpii ani de liceu/ Enigmatică prefaţă/ La romanul ce e doar al meu!...”
   – Geta, Geta – îi şopteşte Ionică prietenei sale, în timp ce aceasta încă mai făcea plecăciuni în faţa sălii – le–ai luat piuitul la toţi! Bravo!
   Fata se întoarce către el:
   – Mulţumesc, maestre îi spune, completînd vorbele cu o reverenţă şt izbucnind apoi în rîs.
   – Dar să–l vezi şi pe băiatu' mîine pe teren! adaugă Ionică. îmi pare rău că n–o să fie acolo Gică Hagi: s–ar face “faţă palidă” de invidie...
   
   – Mihai, dacă eşti de acord, pot să cînt alături de voi, la orgă electronică!...
   Venise lîngă scenă. Dana îi privea pe amîndoi. Rămăsese şi ea surprinsă de propunerea lui Şerban.
   – Nu glumeşti? l–a întrebat Mihai.
   – Deloc! Mai mult: îţi declar că mi–ar face mare plăcere să fim împreună în această activitate...
   – Îţi mulţumesc, Şerbane!  îi răspunde Mihai, întinzîndu–i mîna. Am avut mari spaime astăzi... Altă data, cu siguranţă că va fi mai bine!
   – Şi eu sper! Oricum, vă felicit pentru ceea ce aţi izbutit pînă acum! Iar cîntecul liceenilor, ce să–ţi spun – e formidabil!
   – Ura! Ura! a început să strige Geta şi, sărind de pe scenă, îl îmbrăţişează pe Şerban şi–1 sărută. Dana, din preajmă, rîde. Se bucură sincer de iniţiativa la care a fost martoră. Mihai o priveşte în treacăt, încercînd să facă abstracţie de prezenţa ei. Fata se apropie însă de el şi–i spune:
   – Mi–a plăcut foarte mult cum ai cîntat! Astăzi aţi fost grozavi!
   – În special “bateria”! precizează Ionică.
   – Bineînţeles! “recunoaşte” Dana, ţinîndu–i hangul.
   Mihai zîmbeşte. Îşi ia apoi chitara si iese din sală.
   
   
   37
   
   Împărţiţi în două echipe, băieţii din clasa a X–a B joacă fotbal pe terenul din curtea şcolii. În jur s–au strîns elevi şi din alte clase. Dar suporterii cei mai activi sînt fetele, colegele celor aflaţi pe teren.
   – Hai, Ionică! se aude glasul Getei, chiar în momentul  acesta...  Şi,  într–adevăr,  Ionică  înaintează vertiginos, cu balonul la picior, driblează în stînga, în dreapta, sparge apărarea adversarilor, se apropie de poartă şi marchează... imparabil.
   – Gool! Gool! explodează galeria.
   – Bravo, Ionică! Bravooo! ţipă Geta, ţopăind de bucurie. Strigătele ei sînt acoperite de aplauze. Ionică trimite mulţimii entuziasmate sărutări pe care le flutură de pe vîrful degetelor de la propriile sale mîini.
   Mihai îl priveşte cu căldură. Are în ochi luciri de satisfacţie.
   Profesorul de sport, care arbitrează, pune mingea la mijlocul terenului şi jocul se reia.
   Vlad, centrul înaintaş al echipei adverse, se află acum la balon. Face cîteva driblinguri spectaculoase, îl păcăleşte şi pe Ionică, apărut în calea lui, trece mai departe, se–apropie de poartă şi, cînd se pregătea să tragă, Mihai, aflat în poartă, se–aruncă şi blochează mingea. Galeria îl aclamă pentru această reuşită, cu atît mai mult cu cît “golul era ca şi făcut”! Dar Mihai, ridicîndu–se, îşi dă seama că s–a rănit la mîna dreaptă. Încercînd să prindă balonul, cînd a plonjat, s–a julit, fără îndoială, şi iată, acum, sîngele curge în voie. Ionică soseşte în grabă lîngă el.
   – Te–a lovit într–adins, aşa–i?
   – Nu e el vinovat, singur m–am lovit! îi răspunde Mihai.
   – Las' că ştiu eu, exclamă “centrul înaintaş”, reintrînd în joc.
   În momentul acesta mingea se află iarăşi la Vlad, care încearcă o nouă pătrundere. Ionică îi aţine însă calea şi–l deposedează cu o mişcare rapidă şi dură care “seceră” pur şi simplu adversarul. Vlad, încovoiat de durere, nu se mai poate ridica. Galeria amuţeşte, lăsînd parcă spaţiu liber pentru fluierul strident al profesorului–arbitru...
   
   
   38
   
   – Eram sigur că 1–a lovit cu intenţie – mărturiseşte Ionică, sincer mîhnit şi congestionat. De aceea n–am putut să rabd şi...
   – ...Şi te–ai gîndit aşa, rapid, că n–ar trebui să rămîi, cumva, dator – intervine Socrate. “De–aceea”... “l–ai aranjat” cît ai putut mai bine... Nu fac abstracţie de faptul că vă aflaţi pe terenul de sport – arenă de luptă, desigur – continuă dirigintele, după cum nu las de–o parte nici starea ta sufletească, sub imboldul căreia ai luat o asemenea hotărîre... întrebarea pe care ţi–o pun este: cum te–ai gîndit că aşa trebuie făcută dreptatea, de unde o asemenea concepţie?...
   Pe uşa intră directoarea liceului. Elevii se ridică. Sînt, cu toţii, încordaţi.
   – Am dat telefon la spital – spune ca, făcînd, în acelaşi timp, semn copiilor să se aşeze. Am primit asigurări că nu e... decît o luxaţie care îl va ţine, totuşi, o vreme la pat. Problema e dacă se va face bine pînă la data olimpiadei pe ţară. Vlad este reprezentantul vostru şi al liceului, totodată, la concursul de matematică. Absenţa lui ne–ar afecta, desigur, pe toţi, ne–ai lipsi de un posibil premiu! Să sperăm că lucrurile se vor rezolva cu bine!... N–am nici o îndoială că celelalte aspecte le rezolvaţi dumneavoastră, aici! adaugă directoarea, purtîndu–şi privirea de la Socrate spre Ionică, apoi peste întreaga clasă...
   
   – Aş vrea să vă mai spun ceva, continuă Ionică, după plecarea directoarei. Dac–aş fi ştiut că se înlîmplă necazul acesta, nu l–aş fi lovit, oricît de prieten îmi este Mihai. Vă rog să mă credeţi!... Şi–acum – adăugă el spăşit – sigur că trebuie să mă pedepsiţi. Nu mă supăr! Am făcut–o, trebuie s–o trag!
   – Trei săptămîni consemnare în internat! hotărăşte Socrate, sec.
   – Nu s–ar putea două, domn' profesor, se roagă Ionică, depăşindu–şi orgoliul. 
   – Patru, dacă vrei, se poate! cade, ca o ghilotină, precizarea dirigintelui.
   Dezumflat, Ionică se aşează în bancă. După cîteva secunde, îşi îndreaptă ochii spre mîna bandajată a lui Mihai.
   – Tot aşa de rîu te doare? Îl întreabă.
   – Nu mîna, ci capul mă doare!... De prostiile pe care le faci! îi răspunde Mihai.
   Ionică înghite în sec, n–are încotro...
   
   
   39
   
   – Florile sînt din partea mea, iar bomboanele de la Ionică. Ar fi vrut să vină personal să ţi le aducă, dar e consemnat, trei săptămîni nu mai iese în oraş! 
   Vlad îl invită pe Mihai să ia loc pe fotoliul de lîngă pat.
   – Ce–i drept cu am voie să ies, dar cu butucul acesta de ghips – spune el, arătînd spre picior – plimbarea n–ar fi prea agreabilă. Oricum, îţi mulţumesc pentru bomboane şi să ştii că nu–i port pică! Ba aş zice că, dimpotrivă: acum, după cum vezi, pot să lucrez mai mult pentru olimpiadă.
   Mihai priveşte caietele pline de exerciţii şi cărţile de pe masa lui Vlad.
   – Şi dacă nu–ţi vor scoate ghipsul pînă atunci? Mai sînt doar şapte zile. 
   – Sigur nu mi–1 scot, mi–au şi spus. Aşa că îl car după mine. Îţi dai seama, voi fi un om cu mai mare “greutate”.
   Băieţii fac haz, deşi fiecare se gîndeşte la cît de bine ar fi fost, dacă n–ar fi apărut această încurcătură.
   – Aoleu! exclamă Mihai, era să uit: mai am ceva pentru line. Şi, căutîndu–se în buzunar, scoate de–acolo un plic pe care îl întinde colegului său.
   – Ce e cu asta?
   – Deschide–l!
   Vlad desface plicul şi, mirat, cercetează fotografia “marelui fotbalist”, pe care–o găseşte înăuntru. “Ca să ştii că mă gîndesc tot timpul la tine!” citeşte el pe spatele imaginii. O mai priveşte o dată: Ionică parcă îi face cu ochiul!
   
   
   40
   
   O fată blondă, elegantă, intră pe poarta internatului. Îl salută în fugă şi cam de sus pe nea Pandele. Vajnicul portar o opreşte însă imediat:
   – Nu vă supăraţi, domnişoară – i se adresează el politicos – cine sînteţi şi unde vreţi să mergeţi?
   – Sora elevei Mirela Popescu, dintr–a X–a B, răspunde  blonda  repezit,  privind  parcă  pe deasupra bătrînelului din faţa ei. Îi duc un pachet – adaugă, arătînd spre plasa din mînă...
   – Nea Pandele o măsoară cu ochi de “meseriaş”, după care o pofteşte înăuntru. Fata îi mulţumeşte, zîmbindu–i frumos şi, străbătînd curtea internatului, se îndreaptă spre scara ce duce la dormitoarele fetelor. Calcă apăsat, înţepînd ritmic faţa asfaltului de pe platou cu vîrfurile tocurilor “cui” ale pantofilor ei de culoarea oului de raţă. Cînd simte că a ieşit din raza vizuală a lui nea Pandele, întoarce grăbită capul, să se convingă, schimbînd, pe loc, direcţia de mers. Iat–o acum, săltînd uşoară, aproape în fugă – spre cealaltă scară, a băieţilor...
   
*
   
   În sala de lectură, Mihai şi Ionică lucrează la o masă. Sînt concentraţi în efectuarea unor teme. Nu e de mirare că, chiar şi Ionică să se fi hotărît, măcar pentru cîteva ore, să se jertfească pe altarul matematicii. Din discreţie, nu ne uităm peste umărul lor, spre a le identifica preocupările. Altcineva însă nu este tot atît de discret. Aşa că, deschizînd încetişor uşa...
   – Pst! Pst! se aude o şoaptă chemătoare, strecurată prin deschizătură...
   Ionică se lasă tulburat cu plăcere, de aceea şi întoarce rapid capul... Lucra, doar, intens, de mai bine de... douăzeci de minute, poate chiar de douăzeci şi cinci şi simţea deja un freamăt interior, era aşa, ca o chemare... de a lăsa totul baltă şi de a se duce... afară, cu mingea...
   Zîmbetul de pe chipul luminat de buclele blonde şi un semn, abia perceptibil, făcut cu mîna sînt de ajuns să–l salte de pe scaun şi să–l proiecteze, ca atras de un misterios magnet, spre uşă.
   – E Geta! îi şopteşte el lui Mihai, înainte de a se ridica.
   – Geta?! se miră Mihai. Şi ce caută ea aici? Tu ai chemat–o? Ai înnebunit?!
   – N–am chemat–o şi... n–am înnebunit! Dar... e Geta, înţelegi! Aşa că... te salut!
   – Descotoroseşte–te de ea cît mai repede! Vezi că e Isoscel de serviciu la internat,... să nu daţi de dracu.
   – “Puşchia pe limbă”! exclamă Ionică, înaintînd apoi cu paşi de pisică spre a nu–şi deranja colegii de studiu.
   Ajungînd lîngă fată, o ia de mînă şi–o duce în apropierea unei ferestre:
   – Ce e cu părul tău, l–ai vopsit? Cînd, că doar a zi–dimineaţă... o întreabă în avalanşă, în timp ce i se învîrteşte în jur, ca s–o observe mai bine.
   Geta izbucneşte în rîs. Ionică îi astupă gura cu mîna, spre a fi sigur că sugrumă imediat periculoasa cascadă sonoră. Cînd, în sfîrşit, este eliberată, după cîteva secunde, fata îi spune: 
   – E o perucă! Am “arestat–o” de la maică–mea! Ca să nu mă recunoască nea Pandele. Să–l fi văzut cum mă drămuia – şi pe–o parte şi pe cealaltă!... Dar nu s-a prins, stai liniştit!... V–am adus banda cu timpurile verbelor la engleză! La sfîrşit e şi–un supliment muzical! Pentru cei ce obosesc învăţînd! mai adaugă ea, întinzîndu–i caseta.
   – Hai cu mine! o îndeamnă băiatul.
   – Unde?
   – În cameră la noi! Nu vrei să ascultăm puţină muzică?
   – Chiar, nici n–am văzut pînă acum unde stai!
   În cameră, Adrian cîntă încet la chitară. Cînd o vede, se opreşte şi se ridică în grabă de pe pat.
   – Geta, strigă el, recunoscînd–o... Mamăăă, ce tipă faină eşti! se miră, în continuare, în timp ce fata se pleacă într–o reverenţă “de mare clasă”.
   Adrian îi oferă, cu un gest ceremonios, singurul scaun mai acătării din camera lor (celelalte două avînd urme numeroase de îmbătrînire, culese o dată cu trecerea timpului).
   – A venit să ne înveţe limba engleză! declară Ionică, ceremonios. Dar, pînă una–alta, ia să dăm noi verbele acestei limbi mai la vale spune, introducînd caseta în aparat şi derulînd–o – şi să gustăm puţin “premiul” de la sfîrşit.
   – Ce premiu?
   – Colega noastră, care are o inimă atît de bună, s–a gîndit să ne recompenseze pentru învăţătură, aşa că, la sfîrşitul “lecţiei”, ne–a înregistrat un supliment muzical. Noi să începem însă cu elementele optimizate şi apoi... înţelegi... 
   Între timp, Geta şi–a scos peruca. Ionică o ia, o priveşte, atent, se duce cu ea în faţa oglinzii şi o aşează pe cap.
   – Ştii că–ţi stă bine ca blond? spune fata.
   – Dar ca., blondă?! răspunde fotbalistul, cu faţa luminată de o idee. Ai trusa de machiaj la tine?
   – Sigur că da! Dar ce ai de gînd?
   – Las' că vezi tu! Fă–mi o “faţă” irezistibilă!... 
   Geta se prinde în joc şi amuzîndu–se îl fardează pe Ionică. În cîteva minute, camera băieţilor se transformă într–o “cabină de machiaj”.
   – Mai dă–i cu puţin roşu pe obrazul ăsta – arată Adrian, făcînd pe ajutorul “maestrei”. Şi–acum cu pudră! Aşa, bravooo!... Agaţă–i şi clipsurile la urechi!
   După ultimul retuş al buzelor, Ionică, ridicîndu–se de pe scaun, se apropie de oglindă.
   – Excelent! exclamă el, fandosindu–se şi începînd să ţopăie în ritmul muzicii de pe banda... verbelor din limba engleză. Dacă m–ar vedea mama, ar regreta că nu m–a făcut fată, completează, în timp ce se tot maimuţăreşte...
   Şi–acum – îşi continuă ideea – deoarece casetofon avem (Îl ridică de pe masă, trecîndu–şi cureaua acestuia peste umăr), “microfon” avem – mai spune, scoţînd un stilou din buzunar şi potrivindu–1 în palmă în aşa fel încît să i se vadă doar capacul metalic, ce–aţi zice, stimaţi colegi, să facem o vizită în dormitorul... fetelor. Să le luăm un interviu! Ce spui, Adriane, n–ai vrea... să vezi fetele la ele acasă?
   – Tu eşti nebun! se–aud cuvintele Getei, printre gîlgîiturile de rîs.
   – Mă, eu te ştiam cam... completează Adrian, făcînd cu mîna un gest spre cap, din care se putea uşor înţelege cum îl ştie el pe Ionică, dar nici chiar aşa! Vrei să luăm foc?!... 
   – Hai, hai, repede, că peste... o oră–două sînt aşteptat la... Radio! îi îndeamnă improvizatul “reporter”...
   
*
   
   Geta şi Ionică înaintează pe coridorul ce duce spre camera cîtorva dintre colegele lor. Adrian, la cîţiva paşi în spate, se străduieşte să nu pufnească în rîs. Coborîseră, între timp, şi, ferindu–se de ochii lui nea Pandele, au traversat platoul, ca să poată asalta internatul prin cealaltă intrare...
   “Reporterul”, în pantofii cu tocuri înalte ai Getei, care, pe deasupra îl mai şi strîng, calcă de parcă ar merge pe catalige. Un pas mai grăbit şi piciorul se frînge. Noroc de fată, care–l susţine de braţ, ajutîndu–l să se redreseze. Apoi bate la uşa unui dormitor. Cineva deschide. E Mirela, colega de banca a Danei. Înăuntru, încă două eleve care citesc la o masă, aflată în mijlocul camerei.
   – Bună, fetelor! spune Geta. Dînsa e de la Radio; m–a rugat Socrate s–o însoţesc. Face un reportaj despre şcoala noastră... Pe Adrian l–am întîlnit în curte. M–a condus pînă aici, fiindcă nu ştiam care e camera voastră.
   – Salve! spune Adrian, din uşă. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, m–am dus! Şi pleacă.
   Fetele, uşor stînjenite, se ridică, potrivindu–şi halatele cu care erau îmbrăcate...
   – Am înţeles că sînteţi în clasa a X–a, spune “reportera”, cu voce prefăcută.
   – Într–a X–a B! precizează Mirela.
   – Mi–a spus dirigintele vostru că vă aflaţi într–o întrecere sau cam aşa ceva. Că v–aţi propus să demonstraţi că sînteţi cei mai buni din şcoala... Ce speranţe aveţi? întreabă Ionică, întinzînd “microfonul” spre una dintre fete.
   – Ne dau de furcă în special cei dintr–a X–a C! răspunde aceasta.
   – Avem şi o deviză – continuă a treia fată, cu gîndul la ceea ce le spusese Socrate, cînd le–a propus întrecerea, atunci, în şedinţa de la începutul anului şcolar: “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”!...
   – Bravo! Frumos! exclamă “reportera”. Mă bucur! Şi vă urez mult succes!... Dar cu matematica,... cu matematica... cum staţi? Sper c–o duceţi bine... Deşi am auzit că aveţi o profesoară foarte severă, lasă corigenţi...
   – Da, am avut doi în anul trecut – răspunde, scurt, Mirela.
   “Reportera” capătă parcă un plus de interes:
   – Şi cum se comportă ei acum? 
   Geta abia îşi stăpîneşte rîsul.
   – Ştiţi – unul dintre ei, în acest an este chiar foarte bun!
   – Dar celălalt? întreabă fostul corigent, cu ochi strălucind de curiozitate.
   – Celălalt... cam “tîrîş–grăpiş”... Adică e băiat bun, reia fata, după ce simte în coastă cotul Mirelei, dar... se cam ţine de năzbîtii... Colega noastră Geta îl cunoaşte foarte bine...
   Ionică îndreaptă “microfonul” spre Geta, mormăind, pentru sine: “Te–am prins: acum să te văd ce spui?!”
   În această clipă, însă, uşa se deschide şi în prag apare Isoscel. Geta şi Ionică au înlemnit...
   – Doamnă profesoară, dînsa e de la Radio, face un reportaj despre noi... spune Mirela.
   – Daa?! Îmi pare bine! mărturiseşte sincer Isoscel, cu un zîmbet pe faţă.
   Şi privind mai atent, continuă:
   – Parcă v–aş cunoaşte, n–aţi mai fost pe la noi? Eu sînt profesoară de matematică, Baldovin!... se recomandă, întinzind mîna “reporterei”.
   Ionică se fîstîceşte complet. Vrea să schimbe “microfonul”, adică stiloul din mîna dreaptă, spre a răspunde la salutul profesoarei, dar acesta îi cade. Instinctiv, se–apleacă să–l ridice... Şi–atunci – catastrofă: peruca n-are altceva mai bun de făcut decît... să alunece şi... lui Isoscel îi “cade” faţa... Fetele, năucite, fac ochii mari... Cu mîna spre stilou, cu figura “pavoazată” şi cerceii spînzuraţi de urechi, Ionică nu îndrăzneşte să se mai ridice...
   După un moment de perplexitate, profesoara îl prinde de guler şi, aducîndu–l la verticală, îi îndeasă peruca pe cap, spunîndu–i, în acelaşi timp, apăsat:
   – Ce–i cu mascarada asta, Ionică? Pînă aici ai ajuns? Bravo, băiatule, bravo! Apoi, întorcîndu–le spatele, iese, trîntind uşa în urma ei. 
   

   41
   
   – Este inadmisibil, domnule profesor, trebuie să fie aspru pedepsiţi. Disciplina e... disciplină! Ori o respectăm, ori totul se duce de rîpă! Ăstora li s–a urcat democraţia la cap!...
   Isoscel îşi subliniază fiecare cuvînt spintecînd aerul cu palma şi izbind, de fiecare dată, în biroul lui Socrate. “Filozoful”, în picioare, o ascultă concentrat şi amărît. Într–adevăr, elevii lui o făcuseră prea “de oaie”...
   Geta, Ionică şi Mihai stau, spăşiţi, în faţa cabinetului.
   – Dacă mă dă afară din internat, am încurcat–o! Dracu’ m–a pus... spune Ionică, realmente îngrijorat.
   În timpul acesta, uşa se deschide şi Isoscel trece pe lîngă ei ca o furtună, fără să–i privească.
   Cei trei abia îndrăznesc să pătrundă în cabinet. Rămîn, ca nişte stîlpi, lîngă uşă...
   – Tu ce cauţi aici, Mihai? întreabă Socrate.
   – Domnule diriginte, am venit să vă spun că, de fapt, eu sînt vinovat, cu am avut ideea aceea... Pe mine să mă pedepsiţi! răspunde băiatul, dintr–o răsuflare.
   Geta şi Ionică rămîn cu gura căscată. Mihai venise cu ei aşa, ca să–i încurajeze... şi–acum... “Ia uită–te la el? îşi spune Ionică. Prietenie–prietenie, dar nici chiar aşa: să–ţi oferi singur cocoaşa şi să te laşi ciomăgit, de pomană, pentru altul!”
   – Nu e adevărat, domn' diriginte – sare cu gura Ionică – el n–a ştiut absolut nimic! Şi, la urma urmei, nici Geta nu e vinovată... Eu am făcut toată “mascarada”, cum i–a zis doamna profesoară.
   – Ştiu ce s–a întîmplat, spune Socrate, privindu–i pătrunzător pe toţi trei. Mie să nu–mi veniţi cu braşoave. Şi ţineţi minte că prietenia adevărata nu înseamnă renunţare la cinste, la adevăr, la principialitate!... Nu e o catastrofă ceea ce aţi făcut – subliniază el, decupîndu–i cu ochii pe cei doi vinovaţi –, dar fapta voastră m–a mîhnit, totuşi, profund! O să vă scad nota la purtare – şi ţie, Ionică şi Getei! Şi acum plecaţi! Să nu vă mai văd! le ordonă el, rupîndu–şi privirea de la uşă şi începînd, înstrăinat parcă, să cerceteze nişte hîrtii de pe birou.
   Mihai are lacrimi în ochi. Getei îi tremură buzele: ar vrea să spună ceva – precis nu ştie ce –, dar simte că nu are glas. Renunţă. în timpul acesta, Ionică sfredeleşte podeaua de la vîrful pantofilor, ca de foc. Dacă ar fi singur, s–ar duce la Socrate şi l–ar ruga să–i tragă două palme. Dar cine l–ar crede că, în clipele acestea, e absolut sincer? Toţi ar spune despre el – şi diriginte, şi colegi, – că face pe măscăriciul, mai departe! Şi, totuşi...
   – Mihai, dă–mi măcar tu două palme! se roagă Ionică, atunci cînd s–au văzut dincolo de uşa cabinetului...
   Mihai stă locului şi–l priveşte lung. Simte că prietenul lui, de data aceasta, este cu adevărat sincer. Îi pare bine... întinde mîna şi... îi mîngîie uşor obrazul. Ionică i–o prinde şi i–o strînge cu căldură. După o clipă, Mihai şi–o retrage, cu un gest zvîcnii:
   – Să te ia dracu' de păcătos ce eşti! îl apostrofează el, pornind în grabă pe coridor. Ionică zîmbeşte în urma lui, iar Geta, scoţînd stiloul din buzunarul rochiei, îl potriveşte în palmă şi–apoi îl întinde către colegul ei, întrebîndu–1:
   – Mai aveţi ceva de declarat, stimate domnule Ionică Popa?
   
   
   42
   
   Prin mulţimea oamenilor ce se scurg spre ieşire, de pe unul dintre peroanele Gării de Nord, un roi de băieţi îşi face loc, ca un tăvălug, ducîndu–1 pe braţe pe învingător. Vlad, fericit, ţine într–o mînă diploma, iar cu cealaltă ocroteşte un braţ întreg de flori... Elevii îl depun în faţa directoarei liceului. Socrate şi Isoscel sînt de faţă.
   – Te felicit din toată inima Vlade! spune directoarea, emoţionată. Ne–ai făcut o mare bucurie. Premiul întîi pe ţară înseamnă foarte mult şi pentru noi şi pentru colegii tăi. Pe tine nici nu te mai pun la socoteală – rîde ea.
   Năucit de acesta primire, la care nu se aştepta (se gîndea c–or să vină doi–trei colegi mai apropiaţi, poate şi Socrate, fiindcă îl ştia inimos), Vlad parcă nici nu mai are grai. De cum apăruse în uşa vagonului, l–au luat pe sus. Apoi, aşezîndu–1 lîngă o bancă de pe peron, i–au cerut să scoată diploma din geantă şi aşa, cu ca într–o mînă şi cu florile..., au pornit cu el printre oameni, care, zîmbind se fereau din calea lor.
   Roşu, precum trandafirii şi garoafele ce–i luminau obrazul, îngînă cîteva cuvinte de mulţumire...
   – Ce–ţi mai face piciorul? îl întreabă directoarea, privind spre ghips.
   – E mai solid decît oricînd! răspunde, zîmbind, băiatul.
   – Eu ce să–ţi spun? zice Socrate, apropiindu–se de el. Vino să te îmbrăţişez!
   – Să ştiţi, domnule diriginte – mărturiseşte Vlad, emoţionat, că m–am gîndit mult la dumneavoastră, la băieţi, la clasă...
   – Şi la mine nu le–ai gîndit? întreabă Isoscel. Ia vino să te pup şi eu!... Şi, într–adevăr, îl sărută, voit zgomotos, pe amîndoi obrajii.
   – Păi dumneavoastră îmi conduceaţi mîna cînd scriam fiecare formulă, glumeşte “olimpicul”.
   – Măi, măi, te–ai şmecherit şi tu! remarcă profesoara, ciufulindu–i părul.
   – Vlade, cu cred că fotografia mea a făcut minunea, spune Ionică, de lîngă ea.
   – Fără ea eram pierdut, Ionică băiatule, pierdut. Dar aşa – de cîte ori te priveam pe tine, mă gîndeam... la Geta şi, de fiecare dată, simţeam cum prind puteri noi, ca–n basme!... 
   Hazul este general... Rîd chiar şi cîţiva oameni străini, care, aflîndu–se prin apropiere, au asistat la toată scena.
   – Acu' “pe bune”, piciorul te mai doare? întreabă, subit îngrijorat, autorul loviturii de pe terenul de sport.
   – Deloc! de două zile trebuia să–mi scot “butucul” – îl asigură Vlad.
   – Atunci e bine! Sînt liniştit!...
   
   Mihai priveşte spre Dana, încercînd parcă să ghicească de ce este atît de abătută. Isoscel îl observă. Se apropie de el.
   – Vezi, Mihai? Cine ştie, dacă mă ascultai, poate că fluturai şi tu acum o diplomă – spune profesoara.
   – Vă promit că, la anu’ o să vă fac să vă deranjaţi şi pentru mine la gară!... răspunde băiatul.
   – Pînă la anu'... e anul acesta! exclamă Isoscel. Ca mîine vin tezele şi... domnu' Ionică, bun numai la gură şi de şotii, dansează, uite–aşa, pe muchie de cuţit. Ce fel de prieten eşti tu cu el, vrei să rămînă iar corigent?
   Ionică aude şi se întunecă. Se îndepărtează cîţiva paşi, privind în urma unui tren, care tocmai plecase din gară...
   – Ce–i cu Şerban? întreabă Socrate pe Dana. De ce n–a venit şi el la gară?
   – Nu ştiu, domnule diriginte! răspunde, scurt, fata.
   – N–a fost anunţat?
   – Ba da! spune ea, cu jumătate de voce. Chiar eu i–am dat telefon!
   Profesorul o priveşte pătrunzător... Dana se întoarce să plece, dar e cuprinsă, din nou de senzaţia aceea ciudată, de ameţeală...
   
   
   43
   
   A doua zi, intrînd în clasă şi văzîndu–i pe Ionică şi pe Geta lîngă o fereastră, Mihai se duce direct la ei.
   – Geta, îi spune el fetei, una şi cu una fac două: mai slăbeşte–l pe zănaticul ăsta cu cinematograful  şi cu plimbările că, să ştii, cu matematica o–ncurcă. Peste o săptămînă avem teză şi el nu ştie nimic!
   – Dar nu se duce la meditaţiile lui Isosccl?
   – Se duce, dar nu e de–ajuns!
   – Bine, sînt omul tău! răspunde fata, privind semnificativ spre Ionică.
   – Complot, care va să zică!  Bineee!  Remarcă fotbalistul, plecînd de lîngă ei... 
   
   
   44
   
   Isoscel tocmai termina de scris pe tablă subiectele pentru “rîndul al doilea” (le dăduse lucrare pe două numere, “ca să nu se influenţeze”, cumva de la vecinul din dreapta sau din stînga).
   Profitînd de faptul că nu–1 vede, Ionică se mutase, în grabă, în banca din spatele lui Mihai. Întorcîndu–se acum cu faţa spre clasă, profesoara i se adresează însă, chiar în clipa în care el îşi freca mîinile de bucurie că–i reuşise “manevra”:
   – Puişor, locul tău e–n dreapta lui Mihai, din cîte ştiu eu.
   – Doamnă profesoară, răspunde Ionică prompt, ştiţi pe rîndul acesta mă concentrez mai bine. E doar teza...
   – Tocmai de aceea, dragule: eu vreau să te ajut să nu te doară capul de–atîta “concentrare”. Aşa că  schimbarea imediat!
   Cu o figură disperată, Ionică revine alături de Mihai. Începe să transcrie şi el pe caiet subiectul destinat “rîndului” său...
   În clasă e linişte perfectă. Elevii lucrează plecaţi asupra caietelor de teză... Numai Ionică nu are linişte. Îşi freacă mîinile a neputinţă. Citise de cîteva ori pe fiecare dintre problemele pe care le avea de rezolvat, doar, doar o întrezări soluţia. Dar, nimic! Isoscel le sucise într–atît, că el nu le putea da de capăt. La un moment dat, i s–a părut că întrevede ceva. S–a apucat, cu disperare şi cu speranţă de lucru; peste puţin timp însă “drumul” a ajuns în faţa unui zid, care–i strigă parcă: “Degeaba, pe–aici nu se trece”!
   “Ce mă fac? Ce mă fac?” începu să se caine în gîndul său, ca de fiecare dată cînd se afla, la ananghie... Privind spre Mihai, face ochii mari, văzînd cum, sub stiloul acestuia, pagina se umple de formule...
   Îi face un semn, uşor, cu cotul, rostind, în acelaşi timp, în şoaptă:
   – Spune–mi, măi hainule, şi mie ceva, măcar un subiect! Mihai îşi vede mai departe de treabă, fără să–l ia în seamă.
   După cîteva secunde, acelaşi semn şi Ionică reia rugămintea:
   – Mă, tu eşti surd? Spune–mi şi mie ceva, că nu pot Să rezolv nimic!
   – Răspunsul ţi l–am dat aseară, Ionică; el rămîne acelaşi: NU! Poate aşa o să–ţi intre şi ţie minţile–n cap!
   – Ce se întîmplă acolo? se aude vocea lui Isoscel, de undeva, din spatele clasei. Nimeni însă nu–i răspunde. Ionică se preface că lucrează sîrguincios... Geta priveşte, plină de compasiune, spre el. Parcă simţindu–i privirea, Ionică îi răspunde, ridicînd, nefericit, ochii în tavan. Isoscel se plimbă printre bănci. Se opreşte în dreptul lui Vlad.
   – Ai terminat? îl întreabă ea, văzîndu–i caietul închis. 
   – Da! răspunde “olimpicul”.
   – Bine, rămîi în bancă! îl îndeamnă profesoara.
   Disperat, colegul lui Mihai se tot foieşte. Îi face semn acum lui Adrian, aflat în faţa lui. Acesta împinge caietul într–o parte, ca să se vadă ceea ce scrie. După cîteva minute însă, tocmai cînd se gîndea că, cine ştie, poate mai repară întrucîtva catastrofa, simte pe umăr mîna lui Isoscel.
   – Spune–mi cît fac unu şi cu unu?
   Luat prin surprindere, băiatul răspunde aproape automat: doi!
   Glasul lui răsună caraghios. Cîţiva elevi izbucnesc în rîs.
   – Păi, cu doi, cît o să luaţi împreună – arată profesoara spre el şi spre Adrian – n–o să mai treacă nici unul!
   Ionică s–a pleoştit de tot! Acum nu–l mai interesează nimic. Se apucă să deseneze “artistic”, pe–o hîrtie pe care o desprinsese din mijlocul caietului, fel de fel de figuri geometrice...
   Mihai termină teza. Închide caietul, privind întristat spre prietenul său. Acesta îşi vede, mai departe, de “treabă”.
   – Dac–ai terminat, fă bine şi treci în ultima bancă, îi ordonă Isoscel lui Mihai. În aceeaşi clipă, Şerban îşi muşcă buzele de necaz: “corigentul” i–a luat–o înainte...
   Se sună de ieşire. Ionică, absent, continuă să deseneze. Profesoara strînge caietele de teză. Ajungînd în dreptul lui, se opreşte o clipă:
   – Să ştii că “operele de artă” nu intră în... “nota de plată”! exclamă ea.
   Elevul o priveşte senin, parcă împăcat cu sine... 
   După ieşirea lui Isoscel din clasă, Şerban aleargă la catedră:
   – O clipa, vă rog, spune el, ridicînd mîna: nu pleacă nimeni! Apoi, îndreptîndu–şi privirea spre Mihai, îl întreabă aproape cu duşmănie.
   – Bine, mă, de ce nu i–ai ajutai?
   – Cum “să–l ajut”, adică? răspunde Mihai, tăios.
   – Îţi cădea mîna dacă–i făceai şi lui acolo, ceva, măcar de–un cinci? continuă Şerban.
   – Dă–o–ncolo, măi Mihai – intervine Adrian – Şerban are dreptate. Acum ce ne facem, dacă nu trece clasa?!.
   – Ăia de la “C” n–or să aibă nici un corigent! sare Lia
   – Dar de unde aţi scos–o voi că n–avea de gînd să–l ajute? N–aţi văzut că l–a mutat din bancă Isoscel? spune Mirela.
   – Ia mai terminaţi odată! Mă pasaţi aşa, ca pe–o minge de la unul la altul... Dar ce sînt eu? reacţionează, supărat, Ionică.
   – Tu să taci! se amestecă, din nou, în discuţie Lia. La urma–urmei, nu e vorba de tine; că mult îmi pasă mie dac–o să rămîi corigent şi–o să toceşti iarăşi toată vara! Să–ti fie de bine! Importantă e clasa noastră!
   – Aşa e Lia! exclamă Şerban. Ai pus degetul pe rană. Dar pe el – şi–1 arată în acelaşi timp pe Mihai – nu–1 doare de interesul nostru!
   – Tu vorbeşti, Şerbane? Se aude glasul Danei. Tocmai tu vorbeşti de interesul clasei?
   Mihai, care pînă atunci stătuse aproape liniştit, asistînd la încrucişarea de vorbe şi la ciocnirea de suflete, mai mult sau mai puţin ipocrite, devine, dintr–o dată, foarte atent. 
   – De cîte ori te–a “durut” pe tine cu adevărat de ceea ce se–ntîmplă cu noi? continuă Dana.
   Faţa lui Mihai a devenit, toată, o lumină. Simte cum o căldură bună îi pătrunde în suflet.
   – Adică să cîştigăm cu falsuri, pe necinstite? intervine şi Vlad. Asta ai vrut să spui, Şerbane? Eu zic că, dacă nu sîntem în stare, să ne fie de bine!
   Şerban abia–şi poate stăpîni furia:
   – E clar că n–aţi înţeles nimic – izbucneşte el. Cum o să pledez pentru necinste? Eu am vrut să discut despre o atitudine lipsită de colegialitate şi–atît!
   După aceste vorbe vrea să plece...
   – De data asta te rog eu să mai rămîi o clipă, îl reţine Dana.
   – Lăsaţi–mă să zic şi eu ceva – se amestecă Ionică. Te rog, Dana, nu te supăra... Dacă e vorba de colegialitate, ca să v–o spun pe–a dreaptă nu există decît un vinovat – eu! Vedeţi “cucuiele” din capul meu? întreabă el, aplecîndu–şi capul în faţa colegilor, care–1 privesc amuzaţi. Mihai mi le–a făcut! El m–a bătut la cap, m–a dăscălit, m–a încuiat în dormitor să–nvăţ, mi–a întrerupt visele frumoase din sala de lectură, nu m–a lăsat să merg la cinema şi la meci... Aşa e Geta?
   – Spui şi tu o dată adevărul! răspunde fata, rîzînd.
   – Iar azi–noapte – continuă Ionică – dacă mă mai “ajuta” puţin nu mai dormeam deloc! Şi să ştiţi: sa jurat că n–o să–mi sufle. Pe undeva, îmi pare bine că s–a ţinut de cuvînt...
   Mihai îi zîmbeşte ca unui “păcătos simpatic”. “Ăsta e Ionică – îşi spune –, pe el nu te poţi supăra!”
   Elevii, adunaţi, pînă atunci, în jurul nucleului fierbinte, au început să plece. Ies, rînd, pe rînd, pe uşă... Dana se aşează în banca ei.
   – Parcă voiai să–mi mai spui ceva – i se adresează Şerban, uşor provocator.
   – Cred că nu mai am să–ţi spun nimic, Şerbane! îi răspunde fata cu glas încărcat de tristeţe.
   Iritat, Şerban îi întoarce spatele şi pleacă.
   În clasă, fiecare în banca lui, n–au mai rămas decît Dana şi Mihai. Fiecare cu gîndurile sale. Se sună de intrare la o nouă oră... 
   
   
   45
   
   După–amiază, într–o sală a Muzeului de Artă, în timp ce privea “Atacul de la Smîrdan”, renumitul tablou al lui Nicolae Grigorescu, şi asculta explicaţiile ghidului, Dana observă, la un moment dat, că formele de pe pînză încep să se amestece, culorile îşi pierd identitatea, că totul se înceţoşează. Îşi duce mîna la ochi, sprijinindu–se, în acelaşi timp, de o vitrină, ca să–şi potolească ameţeala de care se simte cuprinsă.
   Socrate, aflat între ceilalţi elevi ai clasei a X–a B, împreună cu care venise la muzeu, o observă. Se apropie de ea şi, prinzînd–o de mînă, o întreabă:
   – S–a întîmplat ceva, Dana? Ţi–e rău?
   – Nu! Nimic, domnule diriginte, răspunde ea, privindu–1 cu ochi rătăciţi. Cred că sînt puţin obosită.
   – Nu cumva, de vină este campionatul? Ai grijă, nu trebuie, totuşi, să exagerezi. Dacă ai nevoie de odihnă, poţi să stai cîteva zile acasă. Nu e nici o problemă, îţi motivez eu absenţele!
   – Vă mulţumesc! Am să văd...
   – Bine! O să mai stăm de vorbă, adaugă profesorul, îndepărtîndu–se de ea.
   Aflat, din întîmplare, în apropiere, Mihai a fost martorul scenei. Dana face cîţiva paşi. Priveşte alt tablou... După cîteva secunde ameţeala apare din nou. Zărindu–şi colegul în preajma, îi face semn să se apropie.
   – Mihai, eu aş vrea să plec. Nu mă simt prea bine. Vrei să mă însoţeşti puţin?
   – Sigur că da! răspunde băiatul, cu o umbră de nelinişte în glas. Dar ce s–a întîmplat?
   – Nu ştiu, nu–mi explic ce poate fi: am o ameţeală şi parcă nu mai văd bine... Dar, uite, acum a trecut, îi spune, încercînd să zîmbească.
   Afară, coboară treptele împreună. Mihai o sprijină uşor de braţ. Ar vrea să meargă mai departe cu ea, dar fata îi mulţumeşte, asigurîndu–l că poate să ajungă singură acasă.
   – Am o rugăminte la tine – îi spune Dana, înainte de a pleca: aş dori să nu afle nimeni că nu m–am simţit bine. Socrate ştie, dar el e... “duhovnicul” nostru. Îmi promiţi?
   – Bineînţeles!
   – Atunci, la revedere. Şi încă o dată: îţi mulţumesc!...
   O boare de vînt, stîrnită ca din senin, se strecoară în urma fetei, luînd pe aripa ei şi o şoaptă de taină pe care fiinţa lui Mihai i–o încredinţează parcă fără vrerea lui... 
   
   
   46
   
   “Mă urmăreşte şi acum comportarea lui Şerban – scrie Dana în jurnalul ei. Cred că am făcut bine punînd punct acestei prietenii... 
   „Sînt îngrijorată de tulburările de vedere – continuă, schimbînd registrul gîndurilor. Sper să nu fie nimic grav. Trebuie, totuşi, să–i spun mamei, dar mă tem ca n–o să mă mai lase la concurs...”
   Închide caietul şi–l pune de–o parte, pe birou. Se aşează apoi în faţa tablei cu piesele de şah, aflată pe o măsuţă, din apropierea canapelei. Se pare că a găsit o soluţie ce–o mulţumeşte... Se întinde pe canapea. Rămîne cîteva clipe cu ochii deschişi, apoi o cuprinde somnul. Adoarme îmbrăcată...
   
   S–a făcut ziuă. Mama Danei intră în cameră.
   – Dănuţa, mamă, ce e cu tine? Ai adormit îmbrăcată? Ah, fir–ar să fie de şah! spune ea, supărată. Trebuie să–l mai laşi că nu ştiu unde o să ajungi. Ai să te îmbolnăveşti!...
   – Bine, mamă – spune fata încă buimacă de somn, apoi adună la repezeală cărţile şi caietele de pe birou, fără să–şi dea seama că bagă în geantă şi “jurnalul”.
   
   
   47
     
   – Auzi, Mihai,.. mă tot gîndesc la discuţia de ieri... Dana asta, zău dacă nu e o fată bună! Ce ţi–o fi venit ţie să fugi de ca... tot nu pricep!... Dacă–i mai pui încă o floare?! Hai să vedem ce iese!... 
   – Mănîncă mai repede că–ntîrziem. Şi, în general, ar fi bine “să te gîndeşti” mai mult la matematică decît la... Dana.
   – Ai înţeles, sper, c–o fac din prietenie, pentru tine, fiindcă văd că nu te descurci!
   – Şi eu tot “din prietenie”, fiindcă tu ai încurcat–o rău de tot. Şi nu numai tu, ci şi clasa!
   – Of! exclamă Ionică, ridicînd mîinile, nu poate omul să înghită nici măcar o cană de ceai la micul dejun, fără să nu fie moralizat!...
   – Noroc că tu eşti imun: nu se prinde nimic!
   Ei, mai ţine şi cu mine cineva – sfînta natură. Altfel, cu voi, mă aruncam pînă acum peste bord... în braţele cine ştie cărui destin! 
   
*
   
   La ieşirea din internat, Ionică îşi aruncă privirea spre cabina portarului:
   – 'Mneata, nea Pandele! salută ci, automat.
   Dar, din gheretă, nu–i răspunde nimeni.
   – Da' ce–o fi cu nea Pandele? întreabă Ionică, oprindu–se. Lipseşte el din post? Asta nu s–a mai întîmplat!
   – Am auzit că e bolnav, e internat în spital! răspunde careva dintre băieţii din jur. 
   – Ia te uită, nea Pandele bolnav! Săracu' ... exclamă Ionică sincer compătimitor.
   – Ce te miri, e bătrîn! Trebuia să iasă de mult la pensie, dar nu l–ai auzit, cică “nu se–ndură de noi!” Ştii, el n–are copii, soţia i–a murit, nu mai are pe nimeni... Am stat într–o zi de vorbă, mi–a spus mai multe. E un suflet de aur!
   – Aoleu!... spune Ionică, pe neaşteptate, mi–am uitat caietul de romînă în dormitor. Ia–o înainte, că te–ajung! Îl îndeamnă el pe Mihai...
   Dar, după ce acesta se îndepărtează puţin, el o ia spre florăria binecunoscută, de la care cumpără o garoafă. O ascunde, bineînţeles în geantă. Apoi aleargă să–şi prindă, din urmă, colegii.
   
*
   
   În ora de educaţie fizică – după chimie şi matematică –, jucau baschet... fetele pe un teren, băieţii pe altul. 
   Dana primeşte o minge şi încearcă o aruncare, dar nu nimereşte.
   – E a treia ratare, Dana, o să pierdeţi! îi atrage atenţia profesoara care conduce jocul. Ce e cu tine, de ce nu te concentrezi?
   Dana se întristează. Nu răspunde... Joacă mai departe şi, după cîteva secunde, introduce o minge prin inelul de metal care nu atinge decît plasa de sub el. 
   – Aşa, da! Perfect! remarcă profesoara...
   
   Dincolo, pe terenul băieţilor, Ionică se apropie, în acest timp, de profesorul de educaţie fizică:
   – Îmi daţi voie cîteva minute, domn' profesor, vreau să mă duc la cabinetul medical... Nu ştiu ce se întîmplă, am o durere puternică – spune el, ţinîndu–se cu mîna de burtă.
   – Bine, du–te! încuviinţează profesorul. 
   
*
   
   Cînd ajunge pe scări, se îndreaptă însă în fugă spre clasă. Scoate din servieta lui floarea cumpărată de dimineaţa şi–o aşează cu grijă în banca Danei. Înainte de a pleca (în clasă nu se află nimeni în afară de el) se apleacă si se uită, să vadă dacă “stă” bine. Observă, cu acest prilej, că, din geanta colegei sale, ieşise, pe jumătate, un caiet gros, ca o carte, cu coperţi frumos colorate. Curios, îl sustrage, îl cercetează şi dîndu–şi seama despre ce este vorba, începe să citească, pe nerăsuflate, ultima pagină scrisă... 
   “Extraordinar” exclamă în urma lecturii, închizînd caietul – care nu era altceva decît “jurnalul” Danei – şi punîndu–l la loc, în geantă. Se grăbeşte apoi să iasă, fiindcă afară, pe culoar, se auzeau paşi... 
   
*

   În timp ce elevii se întorc de la ora de sport, Ionică, fugind pe scări, îl caută pe Mihai.
   – Trebuie să–ţi spun ceva neapărat – îi şopteşte, cînd se întîlnesc.
   – Zi!
   – Nu aici, hai cu mine! Şi, prinzîndu–1 de mînă, îl conduce în subsolul liceului.

*
   
   – Cum ti–ai permis, mă – aproape că strigă Mihai la prietenul său, zgîlţîindu–l de reverul hainei. – Cum ţi–ai permis, reia el, să citeşti gîndurile cuiva scrise acolo doar pentru sine?!...
   – Uite că am citit şi bine–am făcut, răspunde, scurt, Ionică.
   – Să–ţi fie ruşine!... îl apostrofează Mihai.
   Apoi, după o mică pauză, înmuindu–se, mai întreabă:
   – Şi ce mai' zicea despre tulburările acelea?
   – Nu ştiu, ţi–am spus, atîta am apucat să citesc!...
   
   Mihai se întoarce brusc şi iese din subsol. Aleargă prin curte, căutînd ceva. Urcă apoi scările liceului, sărind cîte două trepte deodată. Fetele tocmai se întorc de la sport. Mihai o vede pe Dana intrînd în bibliotecă... 
   Are o scurtă ezitare, dar apoi intră şi el după ea. O găseşte în sala de lectură.
   
   – Dana – îi spune, cu sufletul la gură – ştiu totul! Să nu mă întrebi de unde şi cum am aflat, dar ştiu totul! Trebuie să le spui imediat părinţilor tăi! Şi trebuie să te duci la doctor!
   Dana este, cîteva clipe, descumpănită. Apoi îi răspunde, privindu–1 în ochi:
   – Ai dreptate, Mihai! Eşti un adevărat prieten! Aşa am să fac! Adaugă, întinzîndu–i mîna...
   
   Ochii lui Mihai clipesc, de parcă ar vrea să închidă în ei imaginea serafică a Danei, cu zîmbetul ei frumos, cu buzele ca miezul de piersică... Dar, în faţa lor, se află Ionică, mirat pentru că, preţ de un minut – două, îşi văzuse prietenul privind undeva, fix, ca şi cum plecase de–acolo...
   – Eşti, totuşi, un mare măgar! mai spune Mihai, plecînd acum de–a–binelea din subsol.
   
   
   48
   
   – Ei, aţi învăţat poezia lui Nichita Stănescu, “Adolescenţi pe mare”? întreabă profesoara de limba romînă, privind peste clasă.
   Mai mulţi elevi ridică mîna. Printre ei se află şi Ionică. Profesoara se opreşte lîngă el:
   – Ai învăţat–o şi tu?
   – Da, doamnă! răspunde băiatul sigur pe sine.
   – Atunci, poftim!
   Ionică îşi drege glasul, ca şi cînd s–ar afla în faţa unei săli pline cu spectatori, trage aer în piept, de parcă ar porni la luptă şi începe, în ciuda acestor “pregătiri”, să recite cu glas cald, adecvat frumuseţii textului poetic:
   “Această mare e acoperită de adolescenţi 
   care învaţă mersul pe valuri, în picioare, 
   mai rezemîndu–se cu braţul de curenţi, 
   mai sprijinindu–se de–o rază, ţeapănă, de soare”... 
   Dar, chiar în aceste clipe, băiatul observă cum Dana, descoperind floarea în bancă, se crispează, se uită o clipă, furioasă, spre Şerban – care n–o observă, bineînţeles –, aruncînd apoi, cu un gest repezit, biata garoafă în fundul băncii...
   Preocupat de ceea ce vedea şi de ceea ce descoperea că înseamnă ceea ce văzuse, Ionică uită... să mai recite.
   – Ce s–a–ntîmplat? întreabă profesoara, după cîteva clipe de jenantă aşteptare.
   – Mă scuzaţi, un lapsus!
   S–a oferit să continue recitarea Mirela, colega de bancă a Danei.
   După ce se aşează, Ionică îi şopteşte lui Mihai: 
   – Află, fratele meu, că sînt mare! 
   – Da, mare măgar! îi răspunde acesta. 
   – Degeaba rîzi, fiindcă testul meu a fost genial. 
   – Ce test? întreabă Mihai cu o anume curiozitate. 
   – Îţi spun dacă îţi iei înapoi “măgarul”...
   
*
   
   – Mihai, nu vrei să pricepi – continuă  Ionică discuţia, după terminarea orei: am avut numai bănuieli. Acum sînt sigur: Dana a crezut, tot timpul, că Şerban i–a pus flori. Ştii cum a aruncat garoafa şi cum 1–a privit? Eu eram în picioare, am văzut tot... De aceea m–am făcut de rîs şi cu “lapsusul”. Dar, zău, îmi venea să strig de bucurie. Îmi ziceam: partida nu este pierdută! Aşa că, frăţioare, concluzia e clară: Dana trebuie să afle că tu eşti “cel cu florile”. Asta precis o s–o impresioneze. Fetelor le place consecvenţa, ascultă–mă pe mine!...
   – Le–o fi plăcînd – răspunde ferm Mihai – dar să ştii că şi mie îmi place. Aşa că rămîne cum am hotărît: Nu!
   
   
   49
   
   Pe un culoar, lîngă o fereastră, Socrate şi Mihai discută aprins...
   – Ai făcut bine că mi–ai spus – zice profesorul. Şi eu am observat ceva; eram chiar îngrijorat. îmi propusesem să mai stau de vorbă cu ea şi, în orice caz, cu părinţii. Ai dreptate, trebuie să meargă neapărat la medic.
   – Dar v–aş ruga, domnule profesor – spune elevul – n–aş vrea să ştie că aţi aflat de la mine... Am promis şi...
   – Bine, Mihai, nu–ţi fă griji. Totul va fi în ordine! 
   Cu tatăl Danei, Socrate şi–a dat întîlnire în faţa Academici Militare. El locuia prin apropiere, în Cotroceni. Profesorul îi spusese la telefon, cu o scară înainte, că trebuie să stea de vorba.
   – S–a întîmplat ceva? a întrebat omul îngrijorat.
   – Nu, nimic deosebit – l–a liniştit Socrate – totuşi e nevoie să schimbăm cîteva vorbe...
   
   – Nu, noi n–am observat nimic – i–a răspuns tatăl fetei. Ce–i drept, eu stau foarte puţin cu ea, dar nici soţia nu mi–a spus. S–ar putea ca nici ea... Sînt sigur însă că oboseala e de vină. Poate aţi constatat şi dumneavoastră – mă iertaţi, nu vreau s–o laud – Dana este o copilă ambiţioasă. Iar povestea asta cu şahul eu i–am agitat–o mereu pe dinainte. După ce a murit bătrînul care a învăţat–o să joace, nenea Dragoş, cum îi spuneam cu toţii – şi copiii şi noi, ăştia mai mari, – i–am luat locul, prefăcîndu–mă că mă dau în vînt după aşa ceva. De la o vreme, a început să–mi şi placă. Iar în ceea ce–o priveşte, mă bucură că se ocupă de un lucru mai deosebit, care, pe deasupra, ne–a adus şi mari satisfacţii şi ei şi nouă!... Acum însă s–ar putea să fi obosit: are în faţă şi un concurs cu mare miză...
   – Dacă doriţi, v–aş putea recomanda un medic foarte bun...
   – Da, desigur, vă rămîn foarte îndatorat... Şi vă mulţumesc mult că mi–aţi spus...
   
   
   50
   
   Vlad prinde pe peretele din fata clasei un grafic trasat în mai multe culori. Băieţii şi fetele se bulucesc în jurul lui.
   – E la zi! precizează “olimpicul”.
   Adrian urmăreşte cu un creion liniile colorate de pe hîrtie.
   – Ia uitaţi–vă, fraţilor, i–am luat pe toţi! se bucură ci.
   – Uşurel, uşurel, că mai avem un hop!
   – Ce hop, Vlade, intervine Geta, văd că sîntem pe creastă!
   – Cu o simplă excepţie: priveşte mai bine linia verde. Acolo e o vale – arată el un loc –, iar în vale se află Ionică. Dacă într–o săptămînă nu–l facem alpinist, adio “creastă”!
   Se–ntorc cu toţii spre Ionică. Acesta se–nfoaie, după obicei şi caută să scape din încurcătură te miri cu ce drăcie... spusă ori sugerată numai. 
   – Fac ce fac şi iar ajung “vedetă” – exclamă el, de data aceasta. Am şi eu talentele mele, măi băieţi!
   – Ionică – spune Vlad – gluma e glumă, dar să ştii, de astăzi înainte te prezinţi, în fiecare zi, la mine acasă. Ca la “şcoală”, băiatule, cu caiet şi plaivaz!... Ne–am înţeles?
   Fotbalistul face o figură de chinuit; apoi îşi ia dreptul chiar să se–nfurie:
   – Ia ascultaţi, cum vine asta? Voi vreţi să mă faceţi alpinist pe ultima săptămînă... de metri, dar îmi schimbaţi “antrenorul”? Tocmai acum? După care metodologie? Aud?!...
   – Păi, dacă nu vrei să asculţi de mine? intervine Mihai, făcîndu–i în acelaşi timp, lui Vlad un semn cu ochiul, ca şi cum între ei ar exista o înţelegere. În cazul acesta, m–am hotărît să–mi declin răspunderea. Să te ia în primire Vlad! Cu el n–o să–ţi meargă să faci tot felul de mofturi, asta e!
   Ionică e–n încurcătură. înţelege că problema e serioasă şi că, fără învăţătură, nu există ieşire. Iar dacă e vorba de învăţat, sigur că îl preferă pe Mihai. Ridică mîna:
   – Cer cuvîntul!
   – Poftiţi, “excelenţă”! îşi bate joc de el Geta. 
   Ionică o fulgeră cu privirea.
   – Cer cuvîntul – reia el – spre a vă declara că... mă predau! Am să ascult de Mihai!
   – Îţi iei angajamentul? Aici, faţă de toată clasa? Îl somează acesta.
   – Mi–l iau!
   – Şi n–ai să ţi–1 calci!
   – În nici un caz!... Aplauze! comandă tot el.
   Băieţii si fetele izbucnesc, într–adevăr, în aplauze. 
   Atmosfera a căpătat o altă coloratură. Colegii lui Ionică se întrec în ironii:
   – Da' nu e echitabil – intervine Lia –, mimînd seriozitatea: nu putem  lăsa totul în seama lui Mihai! Trebuie să–l ajutăm şi noi! Uite, eu, de pildă, mă ofer cu vitamina “B6”!
   – Iar eu cu „fosfobion” – adaugă Mirela. E bun pentru musculatura celulei nervoase.
   – Mai am şi cu ceva “lecitină”, de cînd eram mic şi prost! spune, rîzînd, Emil...
   – Lasă mă, că v–arăt eu ce poate băiatul! le răspunde Ionică tuturor, zîmbind “mînzeşte”...
   – Nouă ca nouă – important e ca lui Isoscel “să–i arăţi”! sare şi Geta cu gura.
   – Tocmai tu?! întreabă Ionică... Şi mai ziceai că “aşa... şi pe dincolo”...
   	
   
   51
   
   Dormitorul băieţilor şi–a schimbat înfăţişarea. Totul a fost aranjat în aşa fel încît Ionică să aibă condiţii optime de învăţătură: au fost suprapuse două paturi, masa adusă în mijlocul camerei, un ventilator funcţionează din plin, iar într–un colţ, se află instalată o tablă neagră, portabilă.
   Ionică, în pijama şi papuci, la masa de lucru, cu un prosop ud la cap, pare extenuat. Adrian, cocoţat în patul de sus, citeşte.
   – Nu mai pot! Zău că nu mai pot! M–ai terminat! se văicăreşte fotbalistul către Mihai, care, la tablă, tocmai termină de scris o formulă.
   – Ce mai vrei, mă? se răsteşte la el “meditatorul”.., Ţi–am adus masa la sufertaş, ca să nu te mai deranjezi pînă la bucătărie, Geta ţi–a trimis prăjituri, pe Adrian l–am urcat la “etaj”, ţi–am pus şi ventilator, ca să–ţi oxigenezi mintea... Acu' ce mai vrei?
   – Să–i fac o serenadă? glumeşte Adrian, întinzind mîna după chitară...
   – Vreau un lighean cu apă rece... pentru picioare! declară Ionică, de parcă ar fi găsit soluţia salvatoare...

*
   
   În timp ce Adrian aleargă pe la femeile de serviciu să–i găsească lui Ionică lighean, Mihai, obosit, se întinde, pentru cîteva minute, pe patul său. În minte îi apare Dana, ca de obicei în asemenea clipe, în care vrea să se liniştească...
   “Ce–o fi făcînd ea acum?” se întreabă şi gîndurile încep să roiască în jurul fiinţei, atît de îndrăgite, a fetei...
   Din camera ei, Dana, cu “jurnalul” în mînă, parcă îi răspunde.
   “Mai sînt cîteva zile pînă la sfîrşitul anului... Mîine merg cu tata la doctor! După aceea, oare ce va fi?!”...
   Peste cîteva ore, dormitorul băieţilor se află în acelaşi “dispozitiv”. Numai că, de data aceasta, Mihai este legat la cap cu un prosop. Cei doi “combatanţi”, la masă, au caietele de exerciţii în faţă. Dar, nici unul nu mai lucrează.
   – Curaj, Ionică! îl îndeamnă Mihai...
   – Aş mai avea eu ceva, dar mi–e dor de nişte “poale–n brîu”! spune el, ducîndu–se direct la dulapul lui Adrian. Ia cutia, o desface dar... surpriză – în loc de plăcinte, un bileţel: “Linge–te pe bot!”
   Ionică face o figură de mai mare mila. În acest moment, pe uşă apare Adrian. Văzîndu–şi colegul cu bileţelul în mînă, îl apucă rîsul.
   – De ce rîzi, măi hainule? întreabă Ionică, înciudat.
   – Şi zici c–ai mai vrea “poale–n brîu”?
   – Vreau, mă, vreau! Nu vezi că am nevoie de calorii? Mi le consumă tiranul ăsta pe toate, silindu–mă să tocesc...
   – Păi, atunci, de ce nu te serveşti? spune Adrian, deschizînd dulapul lui Ionică şi arătîndu–i plăcintele. Ţi le–am pus la nas, tocmai ca să nu te mai oboseşti, să nu–ţi iroseşti preţioasele tale puteri!
   Fotbalistul se repede şi vrea să înfigă mîna în “prada” mult dorită, dar Mihai îi închide uşa–n nas.
   – Hai, Ionică, lasă prăjiturile! Cad greu şi, după ele, te–apucă somnul! Hai că... uite, un capitol mai avem şi eşti tobă! Iar mîine e ziua cea mare! Dacă scăpăm, întregul univers va fi mic pentru gloria noastră! Hai, un capitol, atît!
   – Să mă omori şi p–ăsta nu–l mai învăţ! declară Ionică... Dar, după cîteva secunde, privindu–l pe sub ochi pe Mihai, adaugă:
   – Doar dacă...
   – “Doar dacă” ce? întreabă Mihai, disperat.
   – Dacă faci şi tu ceva pentru mine. 
   Mihai îşi pune mîinile–n cap:
   – Eu, pentru tine? Eu, pentru tine?!... repetă el. Păi tot chinul acesta pentru cine e, măi zănaticule?!
   – Repet: învăţ şi ultimul capitol, dacă faci şi tu ceva pentru mine! spune Ionică, netulburat.
   – Fac! Fac orice! răspunde Mihai, gîndindu–se că cine ştie ce trăznaie îi mai trece prin cap. Dar era hotărît, într–adevăr, pentru orice. Fac! spune încă o dată, fiindcă nu mai pot nici cu. Simt că înnebunesc!
   – Juri? întreabă, ceremonios, Ionică.
   – Jur! se aude răspunsul sec al lui Mihai. 
   
   
   52
   
   Sala de clasă este împodobită sărbătoreşte!... Pe jumătatea dinspre fereastră a tablei, scrie, cu majuscule şi cu cretă colorată:
   “La revedere clasa a X–a!” 
   Elevii toţi sînt în recreaţie, în afară de cei doi prieteni. Ionică, de lîngă uşă, îşi duce mîna dreaptă spre obraz, atrăgîndu–i atenţia lui Mihai:
   – Să nu cumva să dai înapoi! Adu–ţi aminte: ai jurat! Mihai se află în dreptul băncii Danei, cu o floare în mînă. Prietenul său deschide uşa, cercetînd, din  nou, coridorul.
   – “Şase”! anunţă el şi se dă de–o parte.
   În clasă intră Dana, care rămîne uimită, surprinzîndu–l pe Mihai tocmai în momentul în care acesta “se pregătea” să–i pună floarea în bancă.
   De după uşă, unde s–a ascuns, Ionică pare mulţumit, fiindcă i–a reuşit stratagema: Dana “l–a prins pe Mihai asupra faptului”. Asta voia!... Acum se strecoară neobservat afară.
   Fata înaintează încet spre Mihai. Acesta îi zîmbeşte candid.
   – Tu mi–ai pus florile? Şi anul acesta, şi anul trecut? îl întreabă contrariată.
   – Da, răspunde Mihai pierit. Eu le–am pus!... Şi ochii lui, înflăcăraţi dintr–o dată, o fixează atent, dorindu–se lumini care să–i poată radiografia sufletul...
   
   ...Dană se întunecă;
   “Află că nu mă interesează!” exclamă ea şi, întorcîndu–i spatele, iese în grabă din clasă. 
   Mihai o ajunge din urmă pe culoar.
   “Află că nici pe mine nu mă interesează – îi spune el cu vehemenţă. Îmi pare rău că m–am luat după Ionică. I–am spus că este o prostie... Astă–toamnă mi–am jurat că anul acesta n–o să mă las. Şi tu nu ştii... era cît pe–aci să nu–mi ţin promisiunea... Noroc că am fost tare! Acum constat că n–ai înţeles nimic din toate frămîntările mele! Mai bine, o să trăiesc fără regrete!” Şi, lăsînd–o pe coridor, se întoarce în clasă...
   
   Aici, clipind din ochi, o descoperă pe Dana, nemişcată, în faţa sa, în timp ce el a încremenit cu floarea în mînă.
   Fata îl priveşte cu sentimentul unei revelaţii. Caută febril în buzunarul rochiei, scoate de–acolo nişte ochelari pe care şi–i aşează pe faţa. Se uită la colegul său, de parcă acum l–ar descoperi...
   – Mihai, mărturiseşte, tu i–ai spus lui Socrate să mă ducă tata la doctor, aşa–i?
   – Ce bine–ţi stă cu ochelari! răspunde el, învăluind–o într–o privire... de suflet.
   – Îţi mulţumesc! Eşti un băiat nemaipomenit! şopteşte Dana cu căldură.
   – Atunci, pot să–ţi ofer, în chip direct, această floare? întreabă Mihai, prinzînd curaj.
   Fata o primeşte, zîmbindu–i frumos. Şi, apropiind–o de buze, îi sărută uşor petalele albe, ca sufletul celor mai pure speranţe...
   – Şi pentru floare îţi mulţumesc – pentru aceasta şi pentru toate celelalte. Ca şi pentru gestul tău... Iartă– mă că n–am ştiut...
   În clipa aceasta se aude soneria de intrare la ore. Elevii dau năvală pe uşă. Isoscel! anunţă unul dintre ei.
   
*
   
   Acum tabla este aproape plină de formule matematice. Ionică scrie, în continuare, sigur de sine. Clasa întreagă îl urmăreşte cu sufletul la gură. La un moment dat, Mihai se crispează. Îşi muşcă buzele. Isoscel, urmărind ceea ce scrie Ionică, se încruntă şi ea. Elevul îşi dă seama de greşeală, şterge rapid cu buretele şi reia exerciţiul, de data acesta rezolvîndu–l, în întregime, corect. Chipul profesoarei se luminează.
   – Ei, Ionică, vezi că se poate? Nouă! exclamă, bucuroasă. Ia să vedem acum dacă îţi iese media.
   – Îmi iese şi cu opt! mărturiseşte Ionică, fericit.
   – Da, dar tu meriţi nouă! zice Isoscel, aşa că nouă îţi pun în catalog...
   Ei şi cu aceasta am terminat şi ultima oră şi ultima zi din clasa a X–a, spune profesoara, închizînd catalogul şi ridicîndu–se de pe scaun.
   Tocmai atunci îl observă pe Socrate, într–o bancă, din spatele clasei. Intrase şi el, o dată cu elevii...
   – A, domnul diriginte! spune Isoscel. Şi dumneavoastră eraţi aici? Mă scuzaţi că nu v–am observat.
   – M–am gîndit – zice Socrate – că nu era drept ca numai ei să aibă emoţii. De aceea am venit şi eu...
   – Vă felicit, aţi cîştigat! 
   Elevii aplaudă bucuroşi.
   – Ca dirigintă a clasei a X–a C, sigur, mi–aş fi dorit ca ai mei să pună mîna pe titlul de “Cei mai buni din liceu”. Şi astăzi era ziua hotărîtoare! adaugă Isoscel. Aţi fost cu toţii “la mîna lui Ionică”!
   – Şi la a dumneavoastră! se aude replica unui elev.
   – Nu, nu! totul a depins de el, şi de cei ce l–au ajutat să se pregătească... Eu n–am făcut decît să–i dau ceea ce merita. Aşa că – încă o dată: felicitări şi... bagă de seamă Ionică – mai spune profesoara, întorcîndu–se spre el – să nu mă dezamăgeşti la... anu'!
   
*
   
   După ieşirea lui Isoscel din clasă, Socrate îi întinde mîna lui Ionică. Acesta, emoţionat, îşi şterge mai întîi de pantaloni palma transpirată.
   – Bravo, flăcăule! Te felicit, deşi ar trebui să plăteşti pentru toate emoţiile prin care au trecut colegii din cauza ta. Dar, în sfîrşit, trecem peste “plată”. Cine ştie, cum va veni odată şi–odată!
   Şi pe tine te felicit. Mihai! Eşti un băiat tare, ai fi bun de profesor. Şi pe voi toţi! adaugă Socrate, privind peste copiii adunaţi în jurul său...
   
   
   53
   
   A doua zi, cînd s–a făcut clasificarea după medii, toţi ochii s–au îndreptat spre Mihai: ajunsese in fruntea clasei, ieşise primul!... Nici nu ştia ce să spună, era ca năuc!... Urma, imediat după el, Vlad, “olimpicul” la matematică, apoi – Dana. Şerban, fostul premiant, pierduse competiţia – era al patrulea sau al cincilea... Geta se afla pe undeva, în prima treime a clasei, iar Ionică “bătea cadenţa” ca încheietor de pluton. Era fericit, totuşi, pentru că acum putea să asculte în linişte, înlăuntrul său, ritmul acelor bătăi... Oricît făcuse el pe grozavul, trecuse prin cîmpul plin de mine al spaimei şi asta nu se putea uita uşor...
   
*
   
   Mîine e serbarea de sfîrşit de an... După ultima discuţie cu Socrate, mulţi dintre colegii lui Mihai stau de vorbă pe aleea principală a parcului, din apropierea intrării în liceu. Rămăsese singur. Ionică plecase s–o caute pe Geta. Nu ştiu de ce, dar se simţea aproape stingher...
   
   În noaptea trecută o visase pe mama lui. O visa des – şi era foarte bucuros pentru acest lucru. “Vorbind” cu dînsa – fiindcă “vorbea” atîtea şi–atîtea – avea o senzaţie ciudată, aproape sinonimă cu convingerea: i se părea că ca trăieşte, că există încă şi că trebuie s–o întîlnească undeva. De altfel, nu erau puţine momentele în care avea impresia că se află în apropierea lui, că întinde mîna să–l mîngîie... aşa cum se întîmpla cînd era el mic... Gestul începea de undeva de la frunte, mîna aluneca apoi uşor pe lîngă ochi, se rotunjea peste obrazul lui proaspăt, de copil, degetele ajungînd pînă lîngă ureche, întîrziind puţin – moment în care el i le prindea între obraz şi umăr –, ca apoi să coboare pe sub bărbie şi, în sfîrşit, să urce pînă în dreptul buzelor pe care, ocolindu–le într–o mişcare de mare delicateţe, le pregătea, parca, pentru sărutul ce încheia, de fiecare dată, o asemenea mîngîiere.
   Adevărul era că băiatul trăia încă aşa de intens dorul după aceea ce–1 adusese pe lume şi că ar fi fost gata oricînd să meargă “pînă la capătul pămîntului”, dacă cineva l–ar fi asigurat că acolo o va găsi...
   În noaptea de dinaintea acestei zile cu soare îl întrebase de salba maramureşeană, adică “unde e, să n–o piardă cumva!”... Se sculase cu spaimă şi o căutase în dulap. Şi, parcă spre a fi mai sigur de ea, o pusese în buzunarul interior de la haina de şcoală...
   
   – Te felicit, Mihai! i se adresează Dana zîmbindu–i, în timp ce–i întinde un trandafir. Iată că a sosit momentul să–ţi ofer şi eu ţie... o floare. Mă bucur foarte mult pentru asemenea clipă!... (Văzîndu–l cum se aşezase, aproape trist, pe–o bancă mai retrasă de pe alee, Dana s–a apropiat de o tufă de trandafiri, a rupt pe cel mai frumos dintre ei, i–a curăţat codita de ţepi, l–a mirosit – făcînd un gest de parcă l–ar fi sărutat – şi–apoi, cu el în mînă, s–a îndreptat spre băiat)...
   Luat prin surprindere, premiantul, care se ridicase ca la comandă, a rămas fără grai. Cît de mult aşteptase el... sufletul acelei clipe... Aproape că îi tremură mîna, primind floarea.
   – Îţi mulţumesc! îi răspunde... dar te–aş ruga, te–aş ruga... repetă el încurcat...
   Fata îl priveşte cu ochi calzi, întrebători:
   – Ce anume vrei să mă rogi?
   – Dana, se hotărăşte Mihai să spună – aş vrea să–ţi dăruiesc ceva..., ceva modest, dar la care ţin foarte mult. Poate n–o să–ţi placă şi, sigur, ai să mă socoţi demodat... dar pentru mine acest ceva are o semnificaţie anume... Şi, scoţînd din buzunarul hainei salba maramureşeană, o oferă colegei sale.
   Chipul fetei înfloreşte sub strălucirea unei bucurii intense.
   – E foarte frumoasă, Mihai! exclamă ea, cercetînd–o, curioasă, pentru ca apoi să şi–o prindă la gît.
   – O am de la mama, adăugă băiatul – şi–am dorit aşa de mult... De un an întreg mă gîndesc la momentul acesta...
   – Mi–ai făcut o surpriză extraordinară, să ştii, îţi mulţumesc din inimă! răspunde şi, apropiindu–se cu o jumătate de pas de el, se înalţă pe vîrfurile pantofilor, vrînd să–1 sărute... Dar tocmai atunci, intrînd în fugă pe poartă, Şerban strigă spre toţi colegii, întrebînd:
   – Băieţi, cine are “zero–unu”?
   Elevii se adună, contrariaţi, în jurul lui.
   – Cum adică “zero–unu”? se aude vocea lui Vlad.
   – Grupa sanguină! răspunde Şerban, precipitat. Nea Pandele are nevoie! E internat la spital. Tata l–a operat! Trebuie să–i facă transfuzie... şi nu ştiu ce s–a–ntîmplat, n–au destul sînge...
   – Eu am “zero–unu”! sare Emil.
   – Şi eu, adaugă Adrian. 
   Ionică îşi consultă buletinul:
   – Eu am “B3”, dar merg şi eu, se oferă el.
   – Şerbane, şi eu am “zero–unu”, strigă Lia, apărînd dintre fete.
   – Să mergem, atunci! îi îndeamnă Vlad, luînd iniţiativa. Şi cu toţii se grăbesc spre poartă. Cîţiva băieţi pîndesc taxiuri. Iată – minune – că trec două prin faţa liceului, la un interval de cîteva minute. Pe loc sînt asaltate de cei ce le aşteptau...
   Gestul Danei, speriat de strigătul lui Şerban, s–a oprit la jumătate de drum, în faţa trandafirului, care luminează, de aproape, cele două chipuri, îmbujorate ca şi petalele lui...
   Mîna fetei o caută pe cea a lui Mihai. Amîndoi aleargă acum către poartă... Ionică tocmai oprise o altă maşină. Se urcă toţi trei şi o pornesc, în urma celorlalţi, spre nea Pandele, omul care veghease drumul atîtor generaţii, străbătînd – cu urcuşuri şi meandre, prin lumini şi umbre – anii şcolarităţii lor...
   
   În maşină a izbucnit, dintr–o dată, un cîntec... Mihai simte pe loc o căldură ce–i învăluie fiinţa. Căldura creşte, creşte, acum e adevărat foc!...
   Rulează, în grabă, unul din geamurile maşinii. Doamne, ce se–ntîmplă? Din stradă, năvăleşte spre el, peste ei toţi, acelaşi cîntec... Strada toată îl fredonează: şi oamenii, şi păsările, şi pomii... Cu toţii respiră aceeaşi melodie, rostesc aceleaşi cuvinte: “Ani de liceu/ Cu prietenii pe viaţă/ Scumpii ani de liceu.../ Enigmatică prefaţă/ La romanul ce e doar al meu!”...
   Mihai se uită spre Dana, apoi spre şofer. Ar vrea săi spună acestuia din urmă să oprească puţin maşina, pentru cîteva secunde doar, ca el să poată întreba în linişte: “Nu vi se întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agate, aşa, ceva, de suflet? Ca de pildă o vorbă, un sunet, o frîntură de melodie, care... Mie, da!... “Ani de liceu/ Cu emoţii la romînă,/ Scumpii ani de liceu...”
   Mîna lui Mihai mîngîie cu delicateţe şi cu spaimă parcă mîna fetei...
   Dana întoarce spre el ochii ei frumoşi, de catifea ruginie şi blîndă, care poartă pe braţe de flori sufletul. Buzele – de trandafiri învăpăiaţi – se apropie de cele ale lui Mihai.
   Ionică, discret, închide ochii..., gîndindu–se la Geta!...
   
   Prin oglinda retrovizoare, şoferul îi priveşte zîmbind... poate unei imagini ce se apropiase pe nesimţite de el, venind de departe şi de demult...


SFÎRŞIT
   
??

??

??

??




42