Liviu Radu Amintiri despre începuturi Tănase trimise uşor mingea lui Spirea. Acesta sprintă pe dreapta, apoi îl simţi pe Gabi Maghiran undeva, în faţă, liber - dar neatent, ba chiar un pic în ofsaid. Ţinu balonul şi continuă să alerge. Fundaşii năvăleau spre el, cu gîndul să-l radă fără menajamente. Spirea nu prea ştia ce să facă, evenimentele se precipitau, trebuia să se hotărască iute, mai putea să păstreze mingea maximum trei secunde. Apoi îşi dădu seama că Victor venea tare din urmă, spre centru, iar goana apărătorilor adverşi către el, Spirea, îi crease lui Victor un culoar perfect. Nu mai zăbovi şi-i aruncă iute balonul, lobîndu-l peste adversari. Îi căzu minunat, pe stîngul, cum îi convenea, iar Victor Tociu îl lovi cu sete şi-l expedie direct în poartă. În timp ce tribunele explodau - la propriu şi la figurat, pentru că, pe lîngă urale se foloseau şi petarde - Spirea ajunse la concluzia că meciul fusese jucat. Mai rămăseseră douăzeci de minute, dar adversarii erau demoralizaţi, nu-şi închipuiau că mai pot înscrie trei goluri, ca să intre în prelungiri. Bun. Trebuie să fim prudenţi, să nu-i lăsăm să marcheze, ca să nu capete subit o încredere neaşteptată în steaua lor, îşi zise Spirea, făcînd semn băieţilor să se strîngă lîngă el, să discute strategia pentru următoarele minute. Reuşiră să controleze meciul în continuare, iar cînd arbitrul fluieră - după o veşnicie şi un sfert de oră - sfîrşitul partidei, Claudiu Spirea se simţi copleşit de emoţie şi bucurie. De fericire. A lui şi a celorlalţi din teren. Dar, mai ales, de cea a zecilor de mii de suporteri care-şi rupseseră de la gură şi veniseră să-i susţină în finala Campionatului Mondial. Urmară ore dificile: interviuri, declaraţii oficiale, politicieni care-şi trăgeau capital politic afişîndu-se cu învingătorii, impresari care căutau să plaseze contracte avantajoase în primul rînd pentru ei, fani sinceri şi gălăgioşi... Trecură toate momentele obositoare, urmară cele din ţară, cu primirea fastuoasă, delirantă chiar, de pe aeroport, recepţii oficiale la preşidenţie, guvern, parlament, invitaţii la tot felul de posturi de televiziune... Chestii cu mult mai obositoare decît meciurile în sine. Dar la care se aşteptaseră cu toţii, ştiau că nu le puteau refuza, făceau parte din ritualurile nescrise pe care le respecta întreg poporul. Abia după ce se termină tot balamucul, deci cam la o săptămînă după întoarcerea în ţară, Claudiu Spirea avu timp pentru lucrul pe care şi-l dorise cel mai mult: să-l viziteze pe doctorul Frînculescu. Omul căruia îi datora succesul. Omul care-i fusese ca un părinte, dar care nu voia publicitate şi scandal, care dorea să fie ignorat de oficialităţi şi de marele public. Avînd doar satisfacţia platonică a contribuţiei majore la victorie, contribuţie ignorată de toţi... Claudiu aşteptă să se potolească vînzoleala din hotel - urma să plece a doua zi de dimineaţă la ţară, la părinţi, lîngă Babadag, şi pretinsese că vrea să se culce devreme, ca să fie lăsat în pace. Apoi, după ce luă sacoşa în care pusese cadourile pentru doctor şi pentru doamna Frînculescu - lucruri nu prea scumpe, dar de bun gust, care le vor face plăcere - ieşi pe uşa laterală, care nu numai că-i permitea să nu fie remarcat de gură-cască din hol, dar îl duse chiar lîngă staţia de taxi. Urcă iute într-o maşină şi spuse unde voia să ajungă. În timp ce taxiul se tîra prin traficul aglomerat, Claudiu Spirea retrăi momentele din trecut care-i marcaseră viaţa. Îşi aminti de clipa în care fusese acostat, la un antrenament, de un bărbat în vîrstă, cu ochelari cu ramă groasă şi lentile ca nişte lupe, care-i urmărise jocul aproape o oră. Îl cunoştea, era doctorul Frînculescu, psihologul şcolii, care-i supunea periodic unor teste ciudate pe toţi elevii, nu numai pe cei de la clasele de fotbal. Se simţea stingher în şcoală, departe de familie şi prieteni. Mai mult, dacă la el acasă era marea vedetă locală, puştiul cu un viitor strălucit, aici, la liceul sportiv existau cel puţin încă douăzeci de indivizi la fel de talentaţi şi vreo zece care-l întreceau cu mult. Înţelesese că trebuia să muncească din greu, dar progresele erau mici, uneori îl bătea gîndul să se întoarcă acasă şi să se mulţumească a fi vedeta campionatului judeţean, fără responsabilităţi, fără ambiţii exagerate, dar fericit şi cu o viaţă normală. Doctorul îl invitase în cabinetul lui. Se dusese fără să-şi facă nici o grijă, crezuse că-i vorba de un test obişnuit. Frînculescu scosese un pachet de cărţi ciudat, alcătuit din şaizeci de cartoane cu aspect obişnuit, dar care conţinea doar doiari, treiari, pătrari, cinciari şi şesari. Toţi de cupă. Doctorul îi ceruse să se concentreze şi să încerce să spună ce carte se afla deasupra pachetului. Claudiu spusese ce-i trecea prin minte, iar medicul noatase răspunsurile lui într-un caiet gros, cu coperte pînzate, după care ridicase cartea aflată peste celelalte şi o trecuse şi pe ea în registrul lui. După un timp, Frînculescu schimbase testul. Ridica o carte din pachet, o ţinea în faţa ochilor săi, dar cu spatele spre băiat, ca acesta să nu-i poată vedea valoarea. Claudiu trebuia să ghicească tipul cărţii. La început răspunsese la nimereală, apoi avusese impresia că-i sufla cineva un răspuns şi, lăsîndu-se în voia unui impuls de moment, ţinuse seama de sugestia aceea, venită de nu se ştie unde. Apoi Frînculescu trecuse la un altfel de test. Pe un birou se găsea un calculator, pe monitorul căruia apăreau, la intervale de cinci secunde, cărţi de joc, asemănătoare celor pe care le folosiseră anterior. Doctorul întorsese monitorul cu faţa spre perete, astfel încît nici Claudiu, nici el să nu poată vedea ecranul. Îi-i ceruse băiatului să spună ce carte fusese afişată. Schimbarea cărţii de joc era semnalizată de un ţiuit slab, iar înşiruirea cărţilor ce fuseseră afişate se memora într-un fişier. După ce terminaseră testele, doctorul îi mulţumise şi-i ceruse să vină a doua zi, ca să-i comunice rezultatul. Se dusese, mai mult din datorie decît din curiozitate, iar doctorul îi explicase: - Am remarcat la tine o oarecare previziune în joc. Parcă ai fi ştiut cu o clipă înaintea adversarului ce avea de gînd acesta să facă. Am vrut să verific despre ce-i vorba. Testele arată ceva interesant: nu ai fost în stare să ghiceşti aproape niciodată ce carte se afla deasupra pachetului, nici n-ai depăşit media statistică în privinţa şirului de cărţi extrase aleator de către calculator. În schimb, atunci cînd mă uitam întîi eu la o carte, ştiai de fiecare dată ce carte am în mînă. Asta înseamnă că nu eşti în stare să prevezi viitorul, dar ai capacităţi telepatice extrem de dezvoltate. Într-un joc precum fotbalul, lucrul ăsta îţi poate folosi foarte mult. Ai putea să cunoşti intenţiile adversarilor şi ale coechipierilor, deci să te foloseşti de aceste cunoştinţe. Să dai pase ce vor fi aşteptate şi valorificate, să interceptezi pasele adversarilor, să te fereşti de atacuri violente... Bineînţeles, toate acestea nu-ţi vor folosi prea mult fără o pregătire fizică şi tehnică pe măsură. În plus, talentul tău de telepat nu-i educat, îl foloseşti mai mult din întîmplare. Iar el se manifestă la meciurile din şcoală, unde numărul celor din jurul tău este mic. Cînd te vei afla pe un stadion cu mii, chiar zeci de mii de spectatori, năvala gîndurilor lor te va zăpăci. Mai mult, nu ştii încă să citeşti gîndurile celor care vor avea efect imediat asupra jocului tău. Degeaba vei şti că portarul advers nu-i atent, dacă nu cunoşti intenţiile fundaşului care te atacă. Trebuie să-ţi educi talentul, dacă vrei să-ţi fie de folos. Iar eu te voi ajuta. Îi-l ajutase. Fără să ştie nimeni. Fără să afle nimeni de talentul lui. Claudiu avusese o carieră extraordinară ca fotbalist, ajunsese în echipe de club puternice, cu care cucerise multe trofee de prestigiu. Iar acum, cu echipa naţională, cucerise trofeul suprem şi, ca de fiecare dată cînd venea în ţară, simţea nevoia să-i mulţumească încă o dată doctorului pentru ceea ce făcuse pentru el. Taxiul opri în faţa unei case frumoase, acoperită de iederă, dintr-un cartier liniştit, decent. Claudiu Spirea coborî, plăti şoferului şi sună la uşă. Îi deschise doamna Frînculescu, care se lumină la faţă văzîndu-l. - Intră, dragul meu. Ne bucurăm că nu ne-ai uitat. Îi-l conduse în sufragerie, unde doctorul discuta cu mai mulţi musafiri, cu paharele în mîini. Nimerise în mijlocul unei sărbători de familie, îşi zise stînjenit Claudiu. Apoi, după ce privi atent în jur, descoperi că oaspeţii erau colegii săi din naţionala de fotbal. Abia atunci îşi dădu seama cît de mare fusese contribuţia doctorului la cîştigarea cupei mondiale. Mesaj încă nedescoperit În cele din urmă m-am hotărît. Voi scrie acest mesaj, deşi sunt convins că şansele ca el să ajungă la cei cărora le este destinat sunt minime. Cum va trebui să fie transmis mesajul? El se adresează unor oameni din viitor, despre care nu ştiu nimic. Vor fi în stare să descifreze limba în care a fost compus? Pentru că nu cred că limba pe care o vorbesc eu acum se va păstra de-a lungul timpului. În principiu, ar fi bine ca mesajul să fie cît mai simplu şi alcătuit din cuvinte de bază. Dar atunci n-aş putea să explic, suficient de convingător, despre ce-i vorba. Pe de altă parte, dacă aş încerca să fiu foarte explicit, voi fi silit, vrînd-nevrînd, să utilizez termeni care, cu siguranţă, nu vor avea nici un înţeles peste cîteva mii de ani. Probabil că nimeni nu va înţelege ce-i acela un atlantis sau care-i componenţa electronumului. Va trebui să mă străduiesc să folosesc doar termeni generali, care vor fi valabili în orice societate omenească... Însă mult mai important mi se pare problema suportului. Avînd în vedere că adresantul scrisorii se află la peste zece mii de ani de mine, este evident că mesajul nu poate fi scris pe foi de zubetă, care se vor descompune după cîteva sute de ani. Plăcile de metal se vor coroda, iar dacă le-aş imprima pe foi de aur, aş avea de înfruntat cel puţin două pericole: în primul rînd, valoarea metalului ar face ca oamenii fără cultură, care-l vor descoperi, să ignore textul scris pe plăci şi să valorifice aurul pentru bijuterii sau monede; în al doilea rînd, aurul este uşor deformabil, iar dacă mesajul meu va trece prin catastrofele pe care le prevăd, s-ar putea ca plăcuţele respective să fie deformate în asemenea hal, încît textul să devină indescifrabil. Chiar dacă l-aş grava pe plăci inoxidabile şi cu rezistenţă mare, unde aş putea să le ascund, astfel încît să se păstreze intacte, dar să existe garanţia că, odată şi odată, vor fi descoperite? Cît despre mesaje înregistrate pe cifratoni, ce garanţie am că oamenii din viitor vor cunoaşte energia care ne-a permis construirea de creiere artificiale şi a bibliotecilor de mare volum? Mărturisesc că n-an reuşit să găsesc o soluţie mulţumitoare referitoare la modul în care voi transmite mesajul meu către oamenii viitorului... Pentru moment, mă voi strădui să compun mesajul, apoi voi căuta modul prin care să-l fac să ajungă la adresanţi. Oare contează cauza catastrofei? Va interesa pe cineva, peste mii şi zeci de mii de ani, motivul banal pentru care s-a prăbuşit o civilizaţie, chiar dacă din acelaşi motiv banal se vor prăbuşi şi alte civilizaţii, iar universul întreg este ameninţat cu distrugerea? Nu, nu interesează. Forţele au fost dezlănţuite, iar nimicnicia cauzei şi a scopului nu mai au nici o importanţă. Merită doar să amintim că niciodată motivele nu au aceeaşi valoare pentru toţi şi ceea ce pentru cineva poate justifica distrugerea lumii poate să pară altcuiva - care nu a fost implicat emoţional în declanşarea fenomenului - o chestiune banală, peste care se poate trece fără prea mult efort. Să ne mulţumim a spune că un savant - un om care-şi imagina că deţine toate secretele universului, dar care cunoştea doar o mică parte dintre ele - suferise o mare tragedie personală. Fiinţa pe care o iubise mai mult decît orice pe lume pierise într-un accident banal. Omul nostru nu s-a apucat nici să blesteme zeii - pentru că nu credea în ei -, nici nu şi-a pierdut minţile. Sau, poate, şi le-a pierdut, dar nimeni nu şi-a dat seama şi n-a avut grijă să-l facă inofensiv. Deci, savantul despre care vorbim ştia că un mort nu mai poate fi înviat. Ştia că nu poate construi o maşină a timpului, prin intermediul căreia să intervină în trecut şi să-şi salveze iubirea. Ştia toate acestea şi multe altele - pentru că am spus că era convins că deţine toate secretele universului. Deci, ştiind ce nu putea să facă, s-a străduit să găsească ceea ce putea să facă. Nu l-a impresionat aparenta imposibilitate a celor pe care şi le propusese şi a trecut la fapte. Întrebarea pe care mi-o pun acum, după ce catastrofa a fost declanşată şi nu se mai poate corecta nimic, este: oare omul nostru putea să-şi dea seama de punctele slabe ale teoriei sale sau, ţinînd seama de starea sa psihică, s-a agăţat de prima speranţă ce i-a apărut în cale cu toată disperarea care-l copleşise? Oare un om care nu era atît de implicat emoţional ar fi putut să-şi dea seama de eroarea teoriei respective? Uneori înclin să cred că nimeni n-ar fi descoperit nici un punct slab în calcule sau în judecată. Adică, indiferent de persoană, catastrofa era inevitabilă. Alteori îmi vine să cred că nu-i aşa, că o minte sănătoasă ar fi suspectat că problema nu poate fi atît de simplă şi ar fi analizat mai bine lucrurile. Dar are rost să plîngi laptele vărsat sau fecioria pierdută? Stropii de ploaie nu se mai întorc în norul din care au căzut pe pămînt, nici ţapul nu mai poate redeveni ied. Ce-a fost a fost, iar nebunia unui om a declanşat un fenomen atît de bizar, încît mi-a greu să-l înţeleg, darămite să-l explic! Deci, ca să rezumăm toată problema în cîteva cuvinte, omul nostru decisese - deoarece nu-şi putea învia iubita, nici nu se putea întoarce în timp înainte de moartea ei - să inverseze sensul timpului. Să facă timpul să se scurgă în sens opus. Putea şi ştia cum să facă acest lucru. Nu-l deranja deloc dacă evenimentele ar fi decurs pe dos. Iubirea lui fusese la fel de deplină de la început pînă la sfîrşit. Iar moartea, ca şi conceperea, marchează momentul despărţirii dispersiei substanţelor componente de existenţa unei fiinţe definite. Înainte de naştere există nefiinţa, deci, dacă inversăm timpul, naşterea ar fi sfîrşitul existenţei, adică tot un fel de moarte. Într-un fel, o viaţă inversată îi părea a fi o viaţă coerentă - în care însă îţi aminteşti ce va urma. Numai că lucrurile n-au fost de loc aşa cum presupusese. După ce-a declanşat fenomenul care urma să inverseze timpul, s-a aşteptat ca desfăşurarea evenimentelor să decurgă în ordine inversă şi să retrăiască aceleaşi evenimente, dar pornind de la sfîrşitul lor. Spre uimirea sa, evenimentele şi-au văzut de ale lor. Nu semănau în nici un fel cu cele pe care le trăise anterior. Se părea că intervenţia lui nu modificase sensul timpului. A verificat din nou formulele folosite şi n-a descoperit nimic greşit în ceea ce făcuse. Profit de faptul că am amintit de formule ca să subliniez încă o dată cît de dificil este să exprim ceea ce doresc. Iată, să luăm una dintre cele mai simple formule. Eaptmi//ddptva??--/pv. Îmi dau seama că ea conţine simboluri şi valori arbitrare, a căror explicare ar necesita volume întregi. Pe de altă parte, nu numai simbolurile prin care reprezentăm diferite mărimi fizice în formule matematice ar trebui explicate, ci şi acele mărimi, pentru că ele reprezintă mai puţin nişte atribute ale materiei, cît nişte concepte mai mult sau mai puţin filosofice, atribuite de noi materiei. Ca atare, o altă civilizaţie va avea nu numai altfel de simboluri, dar s-ar putea să aibă alte mărimi prin care să definească materia, avînd în vedere multitudinea de caracteristici ale acesteia... Deci, după ce omul nostru a schimbat mersul timpului, evenimentele s-au desfăşurat în continuare, de parcă timpul n-ar fi fost afectat. Oamenii se năşteau, iubeau, munceau, mureau... Cursul vieţii nu se modificase. În nici un fel. Totuşi, ceva se modificase. Începuseră să apară idei uitate de mult, conflicte bizare şi manifestări de solidaritate între grupuri care nu mai aveau de multă vreme nimic în comun. Mai mult, firea oamenilor părea a se fi transformat profund, emoţiile deveniseră mult mai puternice şi mai exteriorizate, violenţa devenise o formă de manifestare a acestor emoţii, iar societatea - atît de liniştită şi concesivă pînă atunci - devenise peste noapte intransigentă şi intolerantă. Anumite lucruri - care fuseseră acceptate de mult de toată lumea - au fost condamnate public, iar unele persoane s-au văzut subit supuse oprobiului public. În cele din urmă, au reapărut nişte forme de manifestare socială care fuseseră considerate perimate cu veacuri în urmă: partidele, iar viaţa socială a fost dată peste cap. Lucrurile nu s-au oprit aici. De la violenţa verbală s-a trecut la violenţa fizică, diferite grupări au început să maltrateze indivizii ale căror opinii nu coincideau cu ale lor. Victimele s-au grupat, la rîndul lor, şi au început să riposteze. S-a ajuns la înfruntări sîngeroase, soldate cu numeroşi morţi şi răniţi. Conflictele s-au extins iute pe tot globul, devenind tot mai violente şi mai sîngeroase. Practic, omenirea ajunsese aşa cum fusese înainte de Era Armoniei. Adică aşa cum fusese în urmă cu cîteva sute de ani. Abia atunci omul nostru şi-a dat seama că reuşise cu adevărat în acţiunea sa şi că inversase mersul timpului. Numai că nu în totalitate. Omenirea nu revenise la starea în care se aflase cu cîteva sute de ani în urmă decît din punct de vedere moral. Din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic, continua să progreseze. Abia atunci a aflat/şi-a dat seama/a descoperit că timpul nu-i un vector simplu, ci o sumă de vectori, fiecare cu trăsături proprii. Timpul, aşa cum îl sesizăm noi, este direcţia generală dată de însumarea acelei imensităţi de vectori, unii cu valoare mare (precum dezvoltarea universului), alţii de valoare mică (vectorul dezvoltării individuale). Dar fiecare se manifestă distinct, la scara sa. Chiar dacă sensul de dezvoltare a universului fusese modificat, iar extensia acestuia încetase şi începuse faza de regresie spre atomul iniţial/final, vieţile oamenilor se desfăşurau normal, conform sensului stabilit de vectorul genetic. Abia după toate acestea omul nostru şi-a dat seama că ar fi trebuit să acţioneze asupra acestor vectori de timp personali, nu asupra timpului universal. A intenţionat să intervină iute şi să corecteze eroarea făcută, dar n-a mai avut timp. Războaiele locale se transformaseră în război planetar, iar oraşele principale au fost distruse, cu laboratorul de intervenţie temporală cu tot. Evident, după ce omenirea va reveni la barbarie, va uita cunoştinţele ştiinţifice şi va trebui să la redescopere, într-un viitor îndepărtat. Către acei oameni ai viitorului mă adresez. Mesajul meu este simplu şi clar: datorită intervenţiei omului despre care v-am vorbit, veţi descoperi lucruri măreţe şi periculoase. Dar mentalitatea voastră va regresa continuu, iar descoperirile tehnice vor fi un pericol pentru existenţa voastră. Nu aveţi decît o singură salvare: să interveniţi din nou asupra timpului şi să readuceţi vectorul dezvoltării morale la adevăratul lui sens... Primul pas Se spune că primul pas este cel mai important într-o călătorie. Sigur, nu poţi duce la bun sfîrşit decît ceva început. Numai că nimeni n-a sesizat, se pare, că nu contează în mod deosebit pasul dintîi, ci direcţia în care îl faci. Pentru că un pas într-o direcţie greşită înseamnă cu certitudine un efort în plus, o întîrziere, ba chiar premisa sfîrşitului nefericit al călătoriei abia începute. Dar ca să faci un pas în direcţia obiectivului dorit trebuie să ştii - măcar aproximativ - încotro vrei să ajungi. Altfel trebuie să mergi aiurea, la întîmplare, sperînd să nimereşti, cîndva, calea cea bună. Uneori te pregăteşti din greu pentru toată călătoria, ai provizii, mijloace de transport, chiar şi cadouri pentru cei la care vei ajunge - şi, înainte să faci primul pas, îţi dai seama că nu ştii încotro s-o iei. Sau porneşti într-o direcţie, crezînd că vei ajunge într-un loc, şi te trezeşti că ai ajuns în cu totul altă parte, ba chiar descoperi tărîmuri despre a căror existenţă nu bănuiai nimic. A se vedea cazul lui Columb, de exemplu... Marile descoperiri umane au fost făcute din întîmplare, la nimereală, în timp ce căutările deliberate, justificate logic şi documentate s-au dovedit simple căutări de potcoave de cai morţi. Căutări scump plătite, atît material, cît şi cu vieţi omeneşti. Ca să ne menţinem tot în domeniul geografic, exemplul cel mai tipic este căutarea trecătorii din nord-vest. Putem deci deduce că, dacă o expediţie este bine pregătită şi cu un ţel precis, va da greş în mod cert. Deci expediţia Space Beagle 284 va eşua, precum cele care au precedat-o. Un exemplu tipic de irosire stupidă de resurse şi efort, o chestie perfect omenească. Pe cuvîntul meu, de ce naiba colindasem ca disperaţii pustietăţile cosmosului? Puteam să fi stat acasă, să ne fi distrat şi să fi întemeiat familii, apoi să fi întocmit un raport final, care ar fi avut acelaşi conţinut cu cel pe care-l pregăteau acum comandaţii expediţiei. Evident, am cam scăpat hăţurile şi sunt mult mai acru ca de obicei. Dar cine n-ar fi, dacă se pregăteşte să moară? Şi bineînţeles că o să mor, din moment ce această acţiune stupidă, pe care chiar eu am propus-o şi am justificat-o, este singura cu un scop clar, cu o direcţie precisă şi bine explicitată. Adică sortită din start eşecului. Stai un pic, amice. Aici intrăm într-un cerc vicios. Aproximativa mea sinucidere nu urma să se sfîrşească prin moartea subsemnatului, deci eşecul acţiunii ar fi avut ca efect decesul meu, numai că succesul planificat al intervenţiei mele disperate se baza pe faptul că apropierea mea de moarte putea genera o intervenţie salvatoare, iar dacă dădeam greş, atunci n-aş fi fost în pericol de moarte, nu? Nu. Puteam să eşuez în intenţia mea prin simplul fapt că n-ar fi intervenit nimeni să mă salveze - după cum era de aşteptat - şi m-ar fi înghiţit neantul... Singurul lucru care s-ar fi desfăşurat conform planului iniţial ar fi fost moartea lentă, aşa cum o pregătisem. Nici măcar nu puteam să spun că astea erau riscurile meseriei, pentru că funcţia mea pe navă - de negociator - nu implica nici un fel de riscuri. În afară de cele pe care mi le pregătisem singur. Ce pericole m-ar fi ameninţat, din moment ce trebuia să tratez cu specii inteligente? Nici un pericol, vă spun eu, din moment ce în tot universul ăsta afurisit nu există decît o singură specie care pretinde că este înzestrată cu inteligenţă - deşi, după cum se comportă, numai de inteligenţă nu dădea dovadă. Adică noi, oamenii, singurii stăpîni ai unui univers gol-goluţ, ce ne stătea la dispoziţie. Numai că toate calculele statistice şi probabilistice demonstrau că trebuia să existe şi alte specii inteligente, iar expediţiile Space Beagle le căutau de zeci de ani. Fuseseră descoperite tot felul de forme de viaţă, dar toate primitive, fără sclipirea aceea pe care o numim inteligenţă. Evident, depăşisem de multă vreme concepţia că orice fiinţă inteligentă trebuia să fie umanoidă. Căutam inteligenţa la orice soi de purtător de viaţă şi ştiam că inteligenţa unor făpturi neumane n-ar fi semănat deloc, prin manifestări, cu cea omenească. Manualele erau foarte clare: inteligenţa se manifestă prin comportament dovedind coerenţă logică şi, mai ales, adaptabilitate lucidă la condiţii variabile, care nu seamănă cu acelea care generaseră instinctele şi rutinele de supravieţuire ale speciei. Adică fusesem instruit să caut inteligenţă şi acolo unde nu exista societate sau tehnologie - sau unde cea existentă nu semăna în nici un fel cu ceea ce considerau oamenii societate, respectiv tehnologie. Mă pregătisem să contactez orice fel de inteligenţă, să găsesc o cale de înţelegere şi să cimentez acea înţelegere printr-un tratat încheiat în baza intereselor comune. Numai că noi nu găsisem nici un fel de specie inteligentă, iar postul de negociator pe o navă interstelară ajunsese fie o sinecură, fie rezervat unor visători incurabili, cărora căpitanii miloşi le ofereau şansa de o reveni cu picioarele pe pămînt (bizară expresie, dacă ne gîndim că acea trezire la realitate ar fi trebuit să se petreacă în vidul cosmic....). Şi expediţia noastră s-ar fi întors fără nici un rezultat (dacă nu luăm în considerare succesele colaterale, cele de care se interesau de fapt academia şi institutele finanţatoare, adică studierea de sisteme stelare, planetare, cartografie cosmică, identificarea unor planete locuibile şi alte chestii lipsite de interes, dar cu mare aplicabilitate practică), dacă n-aş fi fost vigilent. Ajunsesem la marginea unei zone ciudată, fără sisteme solare - deci şi fără planete -, care nu trezise interesul majorităţii colegilor mei. Doar cîţiva astronomi ar fi vrut să ştie ceva mai mult despre norii cosmici de acolo, aglomeraţii simpliste de atomi izolaţi, răspîndiţi prin spaţiu. Îl convinseseră pe căpitan să-i lase să exploreze regiunea şi, după ce primiseră aprobarea, se urcaseră în două nave de cercetare şi se lansaseră spre locul pe care voiau să-l studieze. Numai că nu ajunseseră la el. Nu reuşiseră să ajungă la el. Navele întîlniseră o rezistenţă ciudată. Ca şi cum spaţiul ar fi avut o structură omogenă, solidă, şi nu putea fi străbătut. Cu toate că analizele spectroscopice găsiseră doar componente banale - hidrogen, heliu şi alţi atomi izolaţi - într-o stare concentraţie evident rarefiată. Deci navele de cercetare nu putuseră să înainteze, ca şi cum în faţa lor s-ar fi aflat un zid. După ce insistaseră zadarnic, forţînd inutil motoarele, colegii noştri deveniseră prudenţi şi se întorseseră la bordul lui Space Beagle 284, unde raportaseră ciudăţenia. Căpitanul, cuprins de curiozitate, expediase cîteva sonde automate, complet robotizate, cu scopul de a culege probe. Sondele fuseseră aruncate înapoi, de parcă declanşaseră un resort imens. Pagubele nu fuseseră foarte mari, aparatura putea fi reparată fără multă bătaie de cap, dar căpitanul decise să nu rişte, din moment ce aveam de-a face cu fenomene necunoscute. Atunci am intervenit eu. Scanarea zonei, cu gravitometrul, demonstrase că nu exista nici o anomalie gravitaţională, nici o gaură neagră (care ar fi trebuit să capteze navele şi să nu le mai lase să plece), nici o pată albă (care ar fi respins de la distanţă orice obiect care s-ar fi apropiat). Aveam impresia că incidentele reprezentau o abatere controlată de la legile cunoscute ale fizicii. O abatere controlată conştient. Asta însemna o intervenţie inteligentă. Degeaba încercaseră colegii să mă convingă că nu existau condiţii pentru apariţia şi supravieţuirea unor fiinţe inteligente. Că ar fi vorba doar de fenomene logice, dar pe care noi nu le cunoscusem pînă atunci. Existau cîteva amănunte care demonstrau clar că fusese vorba de manifestarea unei inteligenţe, a unei inteligenţe de-un tip diferit de cel omenesc. De fapt, contase modul în care se reacţionase la cele două tipuri de nave. Atunci cînd fuseseră nave cu oameni pe ele, li se crease un soi de baraj care le oprise înaintarea, fără a le produce nici o defecţiune, nici o pagubă, nimic ce-ar fi ameninţat vieţile pasagerilor. Iar sondele robotizate fuseseră zvîrlite înapoi fără menajamente, fără pic de grijă. Căpitanul îmi replicase că fusese vorba de un lucru mult mai simplu, că diferenţa de mărime şi masă fusese cea care produsese manifestări diferite. Navetele nu avuseseră o inerţie gravitaţională suficient de mare ca să reziste impulsului de respingere - probabil gravito-masic - generat de norii cosmici. Numai că eu eram convins că-i vorba de-o inteligenţă cu spirit de discernămînt şi care avea norme morale, care respecta viaţa şi care nu intenţionase să ne facă nici un rău. Ca atare, profitînd de privilegiile postului meu, am impus căpitanului să-mi pună la dispoziţie o navă de cercetare. Şi m-am îndreptat spre norii cosmici. Ca şi camarazii mei, am întîmpinat o rezistenţă de neînvins. Mă aşteptasem la asta şi pregătisem o surpriză pentru cei ce se ascundeau în norii aceia stranii. Am lăsat motoarele în funcţiune, dar am deschis ventilele instalaţiei de asigurare a vieţii, lăsînd oxigenul să se scurgă lent în exterior. După o oră, două, aerul din navă n-ar mai fi fost respirabil şi m-aş fi sufocat. Îmi riscam deliberat viaţa, jucam un soi de ruletă rusească în care aveam mari şanse să pierd. Dacă nu exista nici o inteligenţă extraterestră? Dacă fiinţele din norii cosmici, inteligente de felul lor, nu voiau sau nu puteau să mă salveze? Am aşteptat, cuprins de îndoială, dar nedorind să cedez. Încetul cu încetul, lipsa oxigenului se făcu simţit. M-a cuprins o ameţeală puternică, vedeam din ce în ce mai neclar, iar panica s-a năpustit asupra mea, cu ghearele întinse. Mi-am dat seama că greşisem profund, că nu exista nici urmă de inteligenţă în vidul acela aproape perfect, că urma să mor prosteşte. Am încercat să opresc scurgerea oxigenului, să comand întoarcerea navei, dar mintea mea înnegurată nu era capabilă să ia decizii corecte, pierdeam timpul, groaza mă copleşise atît de deplin, că nu reuşeam să fac nimic, doar să urlu disperat - mai bine zis, să horcăi disperat... Apoi lumea se întunecă şi am alunecat în nefiinţă, regretînd - cu o ultimă licărire a intelectului - că mă lăsasem mînat de iluzii stupide. Cînd mi-am revenit, eram întins pe o pajişte verde, la umbra unor copaci cu frunziş des. Am fost pe deplin convins că murisem, pentru că nu puteau exista asemenea chestii în locul în care mă aflam. - Nu, n-ai murit, îmi răsună în minte un glas furios. Deşi ai fi meritat să pieri. Niciodată n-am suferit capacitatea asta a oamenilor de a profita de bunele intenţii ale altora. Ăsta-i şantaj, dragul meu! Era. Dar dacă altfel nu reuşisem să iau legătura cu forma aceea necunoscută de viaţă, cu inteligenţă şi cultură atît de dezvoltate, că putuse să găsească o formă de a ne înţelege... - Mare brînză! bombăni vocea, încă furioasă. Sigur că pot să te înţeleg. Tragedia este că voi, oamenii, nu v-aţi străduit niciodată să mă înţelegeţi. - O să încercăm să ne înţelegem. Putem negocia, putem încheia un tratat, cu obligaţii reciproce... - Aiurea! M-am săturat de tratatele cu oamenii. Am încheiat atîtea şi niciodată nu le-aţi respectat. - Tratate cu oamenii? Cînd? Cum? - Dragul meu, am încheiat un tratat verbal, cu Abraham. Şi unul în scris, cu Moise. Apoi am crezut că-i cazul să le explicitez, în volume întregi. V-am furnizat Biblia, Coranul şi alte texte. Ce-aţi făcut cu ele? În afară de faptul că mi-aţi deformat cu neruşinare spusele, le-aţi folosit pentru scopuri egoiste! Nu mai vreau să am de-a face cu voi! Abia atunci mi-am dat seama cu cine aveam de-a face şi cine era singura inteligenţă nonumană din univers. Am fost atît de uluit de descoperirea mea, încît un timp n-am ştiut ce să spun. Dar instinctul meu de negociator a fost mai puternic. Trebuia să existe o cale să ne înţelegem cu El... Şi am găsit-o. Aceasta este povestea primului pas adevărat în înţelegerea dintre Divinitate şi om, în înţelegerea Divinităţii de către om. Pentru că paşi către acea înţelegere se mai făcuseră, numai că nu în direcţia cea bună... De aceea vă mai spun o dată: primul pas este important doar dacă-l faci în direcţia care trebuie.