Mlaştinile
  1. Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător — de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sînt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor lăsînd la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
  Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe...
  2. Aşadar, era o dimineaţă de iulie, neobişnuit de răcoroasă, dacă mă gîndesc bine; plouase toată noaptea mărunt şi monstruos, cerul mai părea încă un burete violaceu, îmbibat cu apă, eram ud leoarcă dar cel mai mult mă supăra noroiul care se strecurase prin spărturile cizmelor mele de cauciuc formînd, peste ciorapii mei de bumbac, o clisă rece şi alunecoasă.
  Stătusem cîteva ore, înnoroiat de sus pînă jos şi, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o falie a digului, într-o adîncitură, ascultînd-o cum respiră şi geme; fireşte, totul îmi devenise egal iar la marginea pădurii, unde încercasem mai apoi să mă adăpostesc pe sub copaci, prin tufe, auzisem atîtea foşnete liniştite, indiferente, amestecate în golul tăcerii, încît mă simţeam cuprins parcă într-o uriaşă picătură de apă care, ea, gîndea şi respira pentru noi, aşa, ca la început; dar n-aveţi grijă, curînd voi fi într-o cameră uscată, undeva, la căldură, printre foşnetele liniştitoare şi indiferente ale oamenilor şi ale lucrurilor care, ei şi ele, vor gîndi şi vor respira pentru mine.
  Prin apropiere, pe malul stîng al mlaştinei, se afla casa acoperită de iederă a domnului Sima; pe el îl cunoşteam oarecum, un fel de pensionar, îl interesau virtuţile plantelor medicinale, îl întîlneam uneori pe cîmp, culegea flori albastre, ne şi salutam, de aceea am bătut la poarta lui —vedeam cum stropii sar din pumnul meu şi nu din lemnul ud al porţii — şi am strigat:
  „Deschideţi!"
  El a deschis — era uscat — mi-a zîmbit prietenos şi m-a poftit în casă; învelişul de apă a rămas afară —, ştiţi, picătura aceea care se întinde peste lume cuprinzînd-o — noi am intrat mai în interiorul ei, uitînd-o, ca de obicei, am deschis o uşă, apoi încă una, domnul Sima a vrut să-mi dea nişte zdrenţe uscate, ca să mă schimb, ce să-i faci, oamenii, între ei, se ajută, l-am refuzat, era bine, era cald, domnul Sima mi-a spus „să mergem în odaia de sus, mai sînt cîteva persoane acolo, să bem măcar un ceai împreună..."
  „Ce persoane, domnule Sima, de persoane îmi arde mie acum? sînt mort de oboseală, abia mă ţin pe picioare, m-aş culca aici, pe podea, nu mă auzi cum foşnesc?"
  „Ceaiul o să-ţi facă bine, domnule Naum, e un ceai de plante, foarte sănătos."
  „Mă rog, dacă insişti dumneata", şi aşa mai departe, pînă cînd am ajuns în odaia de sus, n-am s-o descriu, am să spun doar că se mai aflau acolo patru persoane, doi bărbaţi tineri şi o fată pe care, fireşte, am iubit-o de la prima privire, iar pe o masă lungă,
  făcută din scînduri groase şi aşezată sub fereastra care dă spre mlaştini, un alt bărbat, mai vîrstnic, lungit acolo, pe masă, părea că doarme sau că e mort sau că e o păpuşă de ceară. Figura lui mi se părea cunoscută dar nu ştiam de unde s-o iau. Cînd am intrat a deschis ochii şi s-a uitat o clipă la mine, apoi i-a închis din nou şi nu s-a mai clintit.
  „Dînsul e domnul Naum, e un distins poet, sînt sigur că aţi auzit de el", a socotit necesar să mă prezinte domnul Sima.
  „Naum şi mai cum?" a întrebat unul din tineri, n-am să-l descriu, am să spun doar că era mărunt şi îndesat şi că avea sîni ca de femeie iar părul cîrlionţat i se unea în două puncte, deasupra frunţii.
  „Naum P. Mata", i-am răspuns eu, în gînd, pentru că trebuia să devin vulgar, pentru că o iubeam nebuneşte pe fata aceea şi mă simţeam, fără voia mea, sublim, aşa că trebuia făcut ceva iar vulgaritatea, sacrilegiul, în genere, echilibrează, uneori; dar am răspuns aşa numai în gînd, pentru că nu pe tînărul acela vroiam să-l echilibrez; iar cu glas tare am adăugat: „puteţi să-mi ziceţi cum vreţi, nu contează".
  „Atunci am să-ţi zic Constantinescu", a decis el. Mie îmi era egal, mă uitam la fata aceea, mi se luminaseră ochii de fericire, o iubeam nebuneşte şi îi spuneam în gînd: „vai, ce te mai iubesc!"
  Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izmă şi miros dulceag, în fine, n-am să-l descriu, am să spun doar că noi patru ne-am aşezat pe scaune — erau patru scaune în cameră — iar tînărul acela cu sîni ca de femeie, despre care am aflat mai apoi că se numea Iason (ţinea ceaşca de ceai în mîna stingă) s-a instalat peste omul mort sau peste păpuşa de ceară lungită acolo, părea că nu-l vede.
  „Nu-i nimic" mi-a spus încet domnul Sima, pe cînd eu mă pregăteam să-i atrag atenţia tînărului Iason că nu se cade să stai peste cineva care deschide ochii şi te priveşte atît de expresiv, chiar dacă e mort, chiar dacă e păpuşă de ceară, „nu-i nimic, Dragoş o să rabde, îl doare dar o să rabde, el care a trecut prin atîtea în viaţă" (aşadar, cel lungit pe masă purta numele de Dragoş) „dumneata, spune-i ceva fetei care te priveşte ca pe mirele mult aşteptat."
  „Draga mea", i-am spus eu atunci, încet, fetei aceleia, „fiindcă nu ştiu cum te cheamă am să te numesc Zenobia şi trebuie să ştii că te iubesc neînchipuit de mult; uite, chiar azi noapte am visat că un prieten, un fost coleg de şcoală, nu mai ştiu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care îţi semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făcea plăcere, deşi respingeam cu hotărîre pornirile ei pasionale; de altfel, cu cîteva nopţi înainte, în împrejurări aproape similare (cu excepţia ceremoniei nupţiale) o altă fată, nu o mireasă ci una despre care se ştia precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea şi ea neînchipuit de mult şi eu mă simţeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit în pelicula ei de dragoste, îţi spun drept şi te iubesc neînchipuit de mult, aş zice, şi aşa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea existenţă de pînă acum, nu ştiu dacă mă înţelegi; iar dacă mă iubeşti şi tu neînchipuit de mult, după cum s-ar părea, poţi să faci abstracţie de persoana mea fizică atît de incorect îmbrăcată, n-are importanţă, nu ştiu dacă mă înţelegi şi te rog să ierţi discursul meu de cretin, vroiam să spun, şi aşa mai departe..."
    10
  „E sigur că te iubesc", mi-a răspuns ea încet, de altfel, trebuie să ştii că, făcînd abstracţie de circumstanţe, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasă a fostului tău coleg de şcoală, deşi nu sînt mormonă, dar asta nu contează, şi aşa mai departe...
  „Constantinescule", a spus arunci cu glas tare Iason, „ce tot mormăiţi voi acolo, ce tot te uiţi la nenorocita asta? E o scîrbă, am găsit-o în mlaştini, aproape leşinată, pe cînd veneam încoace, i-am tras arunci şi cîteva şuturi, ca să mă ţină minte, aş fi lăsat-o acolo, să crape în apă, pe trestii, dar o luat-o Petru, de milă" (aşadar, celălalt, mult mai tînăr, aproape un copil, se numea Petru) „şi a adus-o încoace."
  „N-am luat-o de milă", a spus Petru, „ci pentru că o iubesc neînchipuit de mult, deşi nici măcar nu ştiu cum o cheamă."
  „O cheamă Zenobia, dacă vrei să ştii", am spus eu, „şi e neînchipuit de frumoasă, aşa cum o vezi şi aproape leşinată, cum aţi adus-o voi pe cînd veneaţi din mlaştini, încoace; eu o cunosc mai de mult, dinainte de căsătoria fostului meu coleg de şcoală, şi aşa mai departe..."
  „N-are decît s-o cheme cum vrea", a spus Petru, „poate s-o cheme şi Zenobia, dacă aşa vrea ea, eu o iubesc neînchipuit de mult de la prima vedere şi puţin îmi pasă de numele sau de căsătoriile ei."
  Pentru că Petru se înfierbîntase vorbind, poate că şi ceaiul cu gust de izmă începuse să-şi facă efectul, Iason începu să rîdă; iar ca să poată face asta mai în voie se săltă mai sus, pe masă, poate dinadins, pe stomacul mortului aceluia sau al păpuşii de ceară care gemu, deschise ochii şi se uită disperat la domnul Sima.
  3. Pe cînd scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hîrtiile pe care sînt înghesuite
    11
  rîndurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii şi v-aţi trece uşor vîrfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sînt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei; şi ne-aţi vedea pe noi, fiecare la locul său, vorbind în gînd sau cu glas tare; şi aţi înţelege că nimic din stările de pînă acum nu este imaginat, că toate s-au petrecut exact cum le relatez. O dată ajunşi aici, v-aş sfătui să vă opriţi o clipă şi să recapitulaţi, trecînd uşor cu vîrfurile celor zece degete de la mîini, cu ochii închişi, peste pagini; scăpaţi de cuvinte, în pelicula propriei voastre disponibilităţi, aţi afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricît aş dori, îmi e cu neputinţă să vi le comunic.
  V-aş sfătui, deci, să practicaţi exerciţiul acesta de recapitulare ori de cîte ori vă încearcă îndoiala cu privire la adevărul spuselor mele; mie, de unde mă aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi şansa de a intra acolo unde credeţi doar că vă aflaţi şi aşa mai departe...
  4. Gîndind că e momentul să intervină pentru a pune capăt unei situaţii care ameninţa să devină din ce în ce mai penibilă, domnul Sima se întoarse spre mortul acela sau spre păpuşa întinsă pe masa de sub fereastra care dădea spre mlaştini şi îi spuse încet:
  „Fii fără grijă, Dragoş, am să fac tot posibilul să te scap", apoi i se adresă, cu glas tare, lui Iason: „tinere, te rog să respecţi casa în care te afli şi să nu mai stai pe masă; în plus, te-aş ruga să încetezi o dată cu rîsul acesta abject şi absolut deplasat. Toţi cei de faţă sînt oaspeţii mei şi n-am să îngădui nimănui, niciodată, să rîdă de ei în prezenţa mea."
  „Uşurel", îi răspunse Iason, dîndu-se jos de pe masă, spre vădita mulţumire a lui Dragoş care zîmbi, „să n-o luăm nici aşa, că doar oameni sîntem, şi cum
    12
  să nu rîd de amanţii ăştia, uită-te numai la ei, uită-te la Constantinescu, şi la Petru, şi la javra asta", Iason îşi sublinie ultimele cuvinte cu un bocanc bine ţintuit în pîntecul suplu al Zenobiei, eu şi Petru am oftat simţind parcă noi înşine lovitura, domnul Sima schiţă un gest de indignare altminteri destul de reţinut, doar Dragoş zîmbi, acum nepăsător, „cum să nu rîd de ăştia, uită-te numai la ei!" — şi poc! îi mai trase o lovitură de bocanc Zenobiei — „te apucă rîsul numai cînd îi vezi, amărîţii dracului..." Şi poc! îmi trase şi mie o lovitură de bocanc...
  Fireşte, şi vă rog să reţineţi amănuntul acesta, oricine s-ar fi aşteptat să intervină ceva care să pună capăt dezlănţuirii de brutalitate josnică a lui Iason; se afla acolo, prinsă de o grindă, o bardă bine ascuţită, oricare dintre noi ar fi putut, foarte uşor, să-i crape capul cu ea; sau domnul Sima, care avea în odaia de jos o puşcă, o văzusem eu, ar fi putut să dea fuga s-o aducă şi pac! l-ar fi înţepenit pe Iason pentru vecie, noi l-am fi ajutat apoi să-l arunce peste masă, pe deasupra lui Dragoş, pe fereastră, în mlaştini, putea fi sigur de tăcerea şi de complicitatea noastră; sau Petru, ar fi putut face apel la legăturile lor de prietenie, la anii petrecuţi împreună în şcoli, şi aşa mai departe; sau Zenobia, oh, dacă ar fi vrut, ar fi putut măcar să ţipe; sau Dragoş, adică nu, Dragoş era, poate, mort, aşa că n-ar fi putut face nimic, iar eu, care eram mult mai puternic...
  5. Odată, pe cîmp, deasupra digului proaspăt consolidat după ultimele inundaţii, era un cer duşmănos, totul în jurul meu erau duşmănos, vrăbiile şi ciulinii încercau să-mi zgîrie ochii, nu mă iubea nimeni, mă aflam într-un cerc de ostilitate dezlănţuită, acolo, în locul acela pustiu, şi vîntul îmi vîjîia pe la urechi, mă şi durea o ureche, cea stingă, aveam nevoie de
   13
  cineva, neapărată nevoie, ca să scap, să ies din cerc, aveam nevoie de cineva care să mă iubească măcar pînă trece primejdia, cînd am dat cu ochii de bolovanul acela de pămînt, urît, negru, respingător; fireşte, bolovanul a tras asupra lui toate blestemele, toată ostilitatea cercului, m-a iubit, s-a ghemuit, s-a înnegrit şi mai tare şi a pleznit, încordîndu-se parcă şi răbdînd chinul, pentru mine, pentru întreaga lume, pentru tot pămîntul aflat în primejdie; atunci vrăbiile şi-au văzut de treabă, au redevenit prietenoase, ciulinii au foşnit cît se poate de plăcut, o mare povară mi s-a ridicat de pe suflet, iar acum, nimeni...
  6. Aşadar, pentru că Iason, în ochii mei, reprezenta substanţa altui cerc şi n-aveam de gînd să-i absorb ostilitatea, am spus cu glas tare, aproape dedamînd:
  „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă peliculă; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord, dacă Petru ar fi de acord şi dacă domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare că ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, pînă la capătul lumii, adică nu, pînă ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiţi, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea să te duci dracului!" aici, ochii mi s-au îndreptat spre bardă şi era cît pe-aci să mă reped, dar m-am abţinut pentru că Zenobia, înţelegîndu-mă destul de bine, s-a ghemuit pe podea şi a început să absoarbă.
  Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea noastră, ploaia se oprise de tot, Zenobia, ghemuită pe podea, începuse să se înnegrească, ba chiar, pe alocuri, să pleznească parcă pe sub fîşia de plastic cu care era acoperită iar eu, privindu-l pe Iason care
    14
  găsise că ar fi momentul cel mai potrivit să se pieptene cu un pieptene de os, mic, gălbui, simţeam cum creşte în mine dorinţa de a-i crăpa capul cu barda, cînd Petru, cuminte şi palid, a spus:
  „Fireşte, domnul Sima s-a grăbit să încuviinţeze plecarea voastră, Iason se piaptănă, Zenobia s-a ghemuit şi s-a înnegrit, are de luptat cu forţe mult mai copleşitoare, dar eu, Petru, cuminte şi palid, eu o iubesc şi ce mă fac? Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape leşinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gînd, prin păduri şi prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cîrpe, voi ştiţi foarte bine cîte arpe poartă în sine fiecare dintre noi, şi ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă cînd o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cîrpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cîrpele din el şi o va legăna şi îi va spune nani-nani şi aşa mai departe; iar eu am să plec singur, cuminte şi palid, şi voi o să mă duceţi în voi, nu-i nimic, aşa a fost să fie..."
  După acest lung discurs tînărul Petru tăcu, apoi deschise uşa şi coborî scara pe cînd noi, ceilalţi, cu excepţia lui Iason care continua să se pieptene, ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat peste Dragoş, afară, Zenobia s-a ridicat de pe podea şi a venit lîngă mine, chiar Dragoş, cuprins de o neaşteptată curiozitate, s-a uitat peste el însuşi, afară; şi l-am văzut pentru ultima oară pe cel plecat dintre noi, depărtîndu-se în mlaştini, cuminte şi palid, purtîndu-se pe sine însuşi în braţe, ca pe un sicriu...
  „Aici", ne-a strigat el, arătîndu-şi cu degetul întins inima, „aici e Zenobia, a jamais, şi voi toţi, aici am să vă culc şi am să vă învelesc, în fiecare seară..."
   15
  Apoi s-a pierdut printre balasturile trestiilor iar Ze-nobia şi-a lipit de umărul meu umărul ei învelit în fîşia de plastic murdară, neplăcută la atingere, cîrpele se aflau înăuntru, mă simţeam bine în ele şi am plecat amîndoi, umăr la umăr, fără să-i aruncăm măcar o privire lui Iason.
  Bineînţeles, înainte de a pleca i-am mulţumit domnului Sima pentru ospitalitate şi i-am făcut chiar un mic gest, de rămas bun, lui Dragoş care, deschizînd o clipă ochii, ne-a zîmbit neînchipuit de prietenos.
  7. Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.
  După un timp, m-am dus cu Zenobia la pădure — noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel — ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am ieşit, umăr la umăr, pe cîmp.
  Peste un timp, ne-am dat seama că splendida toamnă care acoperise lumea se apropia de sfîrşit; şi cum, în mlaştini, iernile sînt deosebit de aspre, ne-am pregătit pentru hibernare; am lărgit, cu mîinile noastre, scorbura, am căptuşit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lăsat decît o uşă şi o mică fereastră acoperite
   16
  cu nuiele împletite, ca să putem deschide la nevoie, am presărat pe jos flori de cîmp aproape veştejite, am săpat acolo, înăuntru, o gură de apă, şi fireşte, o mică latrină; zilele se scurgeau lente, soarele devenea tot mai portocaliu.
  8. Ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi pe cînd eu, în aşteptarea iernii, declamam ore în şir iar Zenobia mă acompania bătînd numai cu două degete într-o mică tobă făcută dintr-o bucată de piele găsită pe apă, uscată la vînt şi întinsă peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clămpănitul berzelor care se pregăteau să plece spre sud.
  Despre ceilalţi nu mai ştiam nimic, poate că Petru rătăcea prin mlaştini (ultima trestie dinspre nord spunea că îl zărise trecînd în direcţia oraşului); cît despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întîlniri, vroiam să-l uit.
  Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu.
  Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, i-am zărit de departe pe domnul Sima şi pe Dragoş, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanţă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stingă pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept; domnul Sima şi Dragoş ne-au răspuns prin semne prieteneşti făcute cu ce mînă vroia fiecare, pentru că ei nu se aflau umăr la umăr.
  9. Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca nişte cîrtiţe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întindea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfăşurate la nesfîrşit; Zenobia îşi
   ir
  continua şoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei — rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresîndu-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele cînd îmi spunea că mă iubeşte neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întîlnit; venise iarna, o iarnă grea, cu viscole şi cu troiene de zăpadă, pămîntul şi crengile uscate din scorbură foşneau stins, apa din groapă abia dacă se înfiora cînd ne apropiam tremurătoarele buze de suprafaţa ei, numai, din cînd în cînd se auzea de afară, din lume, cîte un urlet, pesemne viscolul, şi aşa mai departe, atunci tresăream şi strigam: „cine e acolo?" şi nu răspundea nimeni, dar, odată, cineva mi-a răspuns:
  „Eu sînt, domnul Sima."„Domnul Sima? Ia te uită, domnule, ce surpriză!" şi m-am repezit spre fereastră dar n-am deschis-o. „Ia te uită, domnule! Să mă fi picat cu ceară şi n-aş fi bănuit că eşti dumneata. Cu ce ocazie pe aici?"
  „V-am căutat o grămadă", mi-a spus el, „mă temeam să nu vă fi mîncat lupii care au trecut Dunărea, încoace; am văzut ieri un mînz, alerga înnebunit, sîngele îi flutura ca o coamă, pe gît, îl muşcaseră lupii, eu nu ies niciodată fără puşcă."
  „Păi dumitale îţi convine, ai puşca aia, din odaia de jos", i-am spus, „pe cînd noi, adică Zenobia şi eu, îngropaţi aici ca nişte cîrtiţe, n-avem nimic, facem dragoste şi atît; îmi pare rău că nu pot să te invit înăuntru, domnule Sima, nu e loc, dumneata m-ai invitat atunci, era loc, dar spune drept, ce te-a făcut să vii, pe viforniţa asta, pînă aici?"
  „Nu, că să vezi, v-am adus nişte ierburi, conţin vitamine, să le aveţi, la nevoie, sînt bune, deschide uşa să ţi le dau."
  „Dumneata, domnule Sima, pesemne că eşti un lup şi vrei să deschid ca să tragi cu puşca aia în noi şi pe
    18
  urmă să ne mănînci; ia vino mai aproape, să deschid fereastra, să constat că eşti dumneata, să mă conving." Am deschis fereastra, domnul Sima s-a apropiat, am scos mîna afară, i-am pipăit faţa, mi-au îngheţat degetele, era chiar el, îl vedeam bine, plîngea.
  „Hai, domnule Sima, eşti om în toată firea, fii bărbat, nu mai plînge", i-am spus.
  Domnul Sima se clătina, mişcat de rafalele vîntului. „Dumneata eşti un om fericit", a suspinat el, „îţi convine să vorbeşti aşa, fiindcă te ocroteşte."
  „Mi se pare că ai început să aiurezi, din cauza frigului, domnule Sima, eu stau aici, nu mă întreba cum, şi dumneata zici că mă ocroteşte. Cine mă ocroteşte? Nu cumva te referi la Zenobia?" „Ştii foarte bine cine", mi-a spus el. „Ce să mai zic, domnule Sima", i-am răspuns eu, „fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cît pot; fiecare spune mai puţin decît înţelege şi înţelege mai mult decît i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe. Dar să lăsăm tîmpeniile, să fim rezonabili, domnule Sima; ia spune, ce s-a întîmplat, de ce plîngi?"
  Domnul Sima şi-a scos, cu degetul cel mare şi cu arătătorul de la mîna dreaptă — în stînga ţinea puşca — o lacrimă care îi îngheţase în colţul ochiului şi i-a dat drumul jos; acolo unde a căzut lacrima a rămas o gropiţă în zăpadă, abia vizibilă, cît o înţepătură de ac, şi atît, apoi mi-a spus:
  „S-a întîmplat că am să mor curînd, nu cred să apuc primăvara."
  „Fii serios, domnule Sima", am spus, „pari sănătos tun, ar trebui să alungi aceste negre gînduri."
  „Ştii bine că este exact cum spun şi că plîng fiindcă aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii", mi-a răspuns
   19
  domnul Sima. „In plus, m-am îngrijit de toate, am lăsat casa şi ce mai am unei rude, un fel de văr de-al doilea, magistrat în judeţul Bacău, o să vină el să mă îngroape; am pus deoparte, pentru Zenobia, o rochie de la cine ştie ce străbunică, am găsit-o în pod, într-un cufăr, e putrezită, dar mai ţine; dumitale, ţi-am pregătit nişte pantaloni albaştri, cam peticiţi dar mai sînt buni, o cămaşă cu jabou, nişte ghete albe, cred că au fost de patinaj, acum nu mai au patine, n-am găsit altele, şi încă nişte lucruri, o pereche de ciorapi, nu mai ştiu ce, o căciulă, vi le aduc cînd mai vin pe aici, poate vă duceţi şi voi la oraş, trebuie să fiţi îmbrăcaţi mai omeneşte, nu merge chiar aşa; dar să trecem peste nimicurile astea, să ne gîndim la Dragoş, fiindcă ţi-l las dumitale, ruda aia a mea ar fi capabilă să nu-l vadă şi să-l arunce la gunoi; ţi-l aduc aici cu masă cu tot, o să mă ajute el să car masa, cînd trebuie umblă, te ajută, mi l-a lăsat şi mie cineva, de mult, ai să-l laşi şi dumneata altcuiva, cînd o veni momentul, trebuie să măreşti scorbura, să încapă şi el aici, cu masă cu tot."
  „Bine, domnule Sima", i-am spus, „o să mărim scorbura, eu şi Zenobia, cu mîinile noastre, o să facem şi o mică latrină, pentru Dragoş, oamenii se ajută între ei."
  „Dragoş nu are nevoi fizice", m-a întrerupt domnul Sima, „şi n-o să te deranjeze deloc, stă liniştit pe masă, ca un mort sau ca o păpuşă de ceară, vorbeşte extrem de rar şi nu se ridică decît dacă e nevoie să te ajute la ceva, ştii foarte bine, am putea chiar să renunţăm la masă, am putea să-i aşternem pe jos nişte crengi uscate, poate să doarmă şi pe pămîntul gol."
  „A, nu, domnule Sima, el e bătrîn, dacă doarme pe jos ar putea să răcească, te rog adu masa, de ce să n-o aduci, ce-i dacă săpăm, cu mîinile noastre, eu şi Zenobia, doar ştii foarte bine că aşa trebuie, adu-l domnule Sima, cu masă cu tot, nu contează."
   20
  „Atunci am să-l aduc cu masă cu tot", a spus domnul Sima. „Cînd terminaţi de mărit scorbura vi-l aduc, cu masă cu tot, acum trebuie să plec, se înserează, să nu vină lupii, rămîneţi cu bine."
  Cît timp a durat convorbirea noastră, domnul Sima a plîns, după cum se obişnuieşte în asemenea ocazii; acolo, în viscol, lacrimile i-au îngheţat peste pleoape, de aceea, cînd a plecat clătinîndu-se în bătaia vîntului şi tîrîndu-şi prin zăpadă puşca aia, avea ochii acoperiţi de o crustă străvezie, ca orbii cei mari, ca Homer de exemplu, iar noi, după ce ne-am îmbrăţişat, am închis la loc fereastra făcută din nuiele.
  10. Am scormonit intens, zile şi nopţi, cu mîinile noastre, eu şi Zenobia, pînă cînd scorbura a devenit suficient de mare ca să încapă masa, atunci ne-am aşezat umăr la umăr lîngă fereastră, am depărtat cîteva nuiele şi am privit afară, peste întinderea de zăpadă; ştiam că se încheiase o primă etapă a imensei noastre iubiri şi aşteptam, aşa cum unii îndrăgostiţi aşteaptă venirea copilului care să-i lege altfel şi să umple un gol inexistent văduvindu-i, în bună parte, de mîngî-ierile cuvenite numai lor; ne supuneam blestemului acestui straniu transfer: cineva avea să ne roadă intimitatea, unul din bunurile noastre cele mai de preţ, şi aşa mai departe.
  „Noi n-o să ne iubim copilul, nu-i aşa?" îi spuneam Zenobiei.
  Ea gungurea ceva despre nişte cercuri mult mai puternice, faţă de care gîndul nu poate nimic, mă sfătuia, parcă, să nu mă situez pe marginile lor, ca să nu mă arunce afară; de altfel, Dragoş nici nu era copil.
  Şi, într-o bună zi, au venit; mergeau amîndoi prin zăpada înaltă, unul după altul, cărînd masa aceea uriaşă deasupra căreia puseseră ierburile şi celelalte lucruri
   21
    !• F
  făgăduite; i-am lăsat să ne strige, Zenobia mi-a făcut semn să nu le răspund, a aşteptat pînă ce ne-au strigat a treia oară, atunci a deschis, cu mîna ei.
  „Am venit", ne-a spus domnul Sima, „vi l-am adus pe Dragoş, şi masa, şi ierburile, şi lucrurile făgăduite."
  Atunci l-am văzut pentru prima oară de aproape pe Dragoş, altfel decît culcat pe masă; fără demnitatea stării de mort sau inofensiva încremenire moale a păpuşilor de ceară, părea un bătrînel oarecare; era încălţat cu opinci din piele de porc întoarsă cu porii în afară, purta nişte iţari şi o cămaşă lungă, de in, costumaţia lui ar fi putut părea la fel de normală şi cu cîteva mii de ani în urmă şi astăzi, în vreun cătun de munte; avea părul lung, pînă peste umeri, alb-gălbui, zîmbea înfiorător de blînd clătinînd întruna din cap şi ţopăia în zăpadă, ţopăia mereu, poate de frig.
  I-am poftit în scorbură şi ei au intrat, cu masă cu tot, abia încăpeam toţi patru înăuntru.
  „Cam pute aici", a remarcat domnul Sima, deşi uşa de nuiele rămăsese larg deschisă.
  Noi nu i-am răspuns, ne uitam la Dragoş cum clătina din cap şi ţopăia, cămaşa lui de in se freca de zdrenţele noastre, încercam să-i descifrez dansul, un fel de bătută pe loc cu salturi extrem de line, ca nişte plutiri de fulgi, la abia cîţiva centimetri deasupra solului, urmate de izbiri brutale cu călcîiul drept, totdeauna cu călcîiul drept, în pămînt, şi însoţite de uşoare chicoteli.
  „Ce faci?" l-am întrebat, punîndu-i cu blîndeţe mîna pe umăr.
  „Bufnesc", mi-a răspuns el clătinînd din cap, pierdut parcă de fericire dar fără să se oprească din ţopăit.
  „Bătrînul e cretin?" l-am întrebat atunci pe domnul Sima.
    22
  „E senil", mi-a răspuns acesta. „La vîrsta lui, nici nu poate fi altfel; dar te ajută cu vasta lui experienţă, mişcîndu-se în luminosul întuneric al minţii îngropate în sine, ca o tradiţie, fără să-şi dea seama ce face şi de ce."
  „Atunci să-l punem pe masă", am propus eu.
  „Să-l punem", a fost de acord domnul Sima.
  „Acolo n-o să vă deranjeze, o să stea cuminte, ca un mort; dar, fii atent, dacă vorbeşte vreodată, să ştii, că există, consoane pe care nu vrea nici în ruptul capului să le rostească, poate că le-a uitat, consoana r, de pildă; ca să înţelegi ce spune pui dumneata consoanele la locul lor."
  „Le pun, domnule Sima, de ce să nu le pun, ce pierd dacă le pun? Numai sa stea cuminte acolo pe masă, şi să nu ne tulbure."
  L-am ridicat pe Dragoş de subţiori şi m-am întors cu el spre masă, era nemaipomenit de uşor, ai fi zis că e umplut cu aer şi ţopăia în aer; domnul Sima dăduse jos ierburile şi celelalte, în locul lor l-am instalat pe Dragoş şi el a închis ochii, nu s-a mai clintit.
  „Vezi ce cuminte e?" l-a admirat domnul Sima; „nici n-o să-i simţi prezenţa, o să vi se pară doar o vagă respiraţie, de undeva, din adîncul vostru, n-o să vă deranjeze absolut deloc şi o să vă ajute, ai să vezi."
  „Domnule Sima", am spus eu, „de ce naiba mi l-ai adus tocmai mie? De ce nu l-ai dus altcuiva, de ce m-ai pricopsit pe mine cu el?"
  „Ştii foarte bine de ce", mi-a răspuns domnul Sima. „Ba nu ştiu nimic, nu ştiu decît că m-ai pricopsit cu un copil bătrîn, poate greşesc eu, poate că toţi copiii sînt bătrîni şi mie mi se părea altfel, poate că el trebuia să se nască din dragostea mea şi a Zenobiei, altceva nu mai ştiu."
    23
  „Atunci o să-ţi spună Zenobia, la timpul potrivit, ea poate că ştie; mi l-au adus şi mie alţii, e normal, acum trebuie să plec, ne despărţim, poate pentru totdeauna, am să mor curînd."
  Şi domnul Sima a început iar să plîngă, pentru că aşa se obişnuieşte în asemenea ocazii, apoi s-a apropiat de Dragoş, l-a sărutat pe frunte în mod, aş zice, solemn, şi a ieşit din scorbură; noi n-am închis imediat, ca să mai primenim aerul, deşi se făcuse al dracului de frig; domnul Sima a rămas, plîngînd, în faţa uşii.
  „Ce faci, domnule Sima?" l-am întrebat, „dacă nu pleci, intră măcar înapoi, vreau să închid."
  „Aştept puţin, să-mi îngheţe lacrimile", mi-a răspuns el.
  După un timp, cînd peste ochi i s-a format iar crusta aceea de gheaţă, a plecat bîjbîind prin zăpadă, ca marii orbi; mi s-a părut că apucă o direcţie cu totul greşită dar n-aveam de ce să mă amestec şi am închis bine uşa, în urma lui.
  11. Au trecut, după aceea, zile şi săptămîni, stăteam cu Zenobia în beznă, menţineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul, n-am să-l descriu, apoi lupii începură să ne dea tîrcoale, scheunau jalnic, era, poate, îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se aşternuse o pînză de gheaţă, trebuie să o spargem cînd ne încerca setea; rodeam, cîteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gînduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cîrpele noastre deschise, desfăcute pînă la soarele care probabil că mai exista şi pînă dincolo de el, departe, atît de departe încît distanţa se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburii; ajunşi aici, vă rog să recapitulaţi acele zile, să le umpleţi cu tot ce ştiţi despre
   24
  dragoste, cu tot ce credeţi că ştiţi, eu nu inventez nimic, şi aşa mai departe.
  Un timp, ce-i drept, Dragoş nu ne-a deranjat prea mult, atîta doar că îşi ţinea deschişi ochii care luceau ca două stele triste, dar, într-o noapte, i-am simţit respiraţia în ceafa mea, o uşoară adiere de aer m-a făcut să-i bănuiesc clătinările capului iar după tremuratul ritmic al crengilor aşternute pe jos şi după foşnetul veşmîntului său de in mi-am dat seama că se afla, cine ştie de cînd, la cîţiva centimetri de noi; mai mult ca sigur, clătina din cap şi ţopăia acolo, ascultînd gunguritul Zenobiei; în plus, poate vedea tot ce vedeam noi în centrul peliculei, poate că ne rodea şi ierburile, ne murdărea mica latrină sau, ce era mai grav, se încălzea în cele mai intime cîrpe ale noastre.
  „Ascultă, scîrnăvie", i-am spus, „(iartă-mă că folosesc cuvîntul acesta dar n-am altul la îndemînă) ce cauţi tu aici? Marş pe masă, porcule, şi încremeneşte acolo, dacă nu vrei să te arunc afară, ia te uită, domnule, ce-i trăzneşte prin minte! Să ne asculte şoaptele de dragoste, să ne spioneze fără pic de ruşine, viziunile! ei, nu, că asta e prea de tot! ia uită-te, domnule, pînă unde poate să ajungă cu neobrăzarea şi, fii atent, mai şi ţopăie, vita!"
  „Mi-e fig", a bîiguit Dragoş. „Frig, pe dracu!" i-am strigat eu, bineînţeles după ce am pus la locul ei consoana lipsă, „care frig, ce frig? Nu mai ştii pe ce lume trăieşti, ai uitat ce lucru important se petrece aici, ai uitat de ce stăm ghemuiţi în scorbura asta? Marş pe masă şi altădată să nu te mai prind, că-ţi rup oasele alea medievale şi le dau lupilor, să le roadă."
  Ce e drept, Dragoş a trecut, dintr-un salt, pe masă, fireşte cu ochii deschişi; dar mie, din clipa aceea, a început să-mi fie frig, ronţăiam întruna la ierburi, umărul
   25
  
  mi s-a dezlipit de umărul Zenobiei; eram neliniştit, nu mai aveam pic de încredere în mine, în tot ce văzusem, îmi venea să plîng, să-i spun Zenobiei:
  „Nu vezi ce nenorocit sînt, în bezna şi în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuţit cu care eşti îmbrăcată e rece şi nici nu mă iubeşti măcar, dacă m-ai iubi ai face şi tu ceva ca să termin cu nervii raţiunii şi cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta şi noi, ca oamenii, lîngă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aş cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu aşa, în mizerie, cu cizmele sparte şi cu ciorapii uzi şi îngheţaţi, nu vezi? nu sînt bun de nimic, îmi intrase în cap că sînt predestinat şi aşa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu, poate că tu eşti, nu zic, dar eu nu sînt bun de nimic, nu vezi? M-ai ales greşit şi nu mă mai iubeşti, ţi-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubeşti, asta e..."
  Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat cîteva nuiele şi am rămas acolo zile şi nopţi, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada şi, cîteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sînt la adăpost, aveam mici sentimente; dar noaptea, cînd cerul îşi desfăşura miriadele de stele deasupra noastră, mă simţeam necăjit şi mic şi murdar, îmi simţeam cămaşa găurită şi ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pămînt şi îmi venea să mor; iar înăuntru mă pîndeau ochii lui Dragoş, care luceau descurajant şi trist.
  Am stat aşa zile şi nopţi, nu mai ştiu cîte, pînă cînd am simţit din nou, lîngă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei.
  „Lasă-mă în pace", i-am spus, „ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sînt bun de nimic, mi-e
    26
  frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma şi nu mai respir, mai bine mor şi nu mai respir, fiindcă nu mă iubeşti, m-am convins şi aşa mai departe, nu sînt bun de nimic, îmi intrase în cap ce văzusem..." „Linişteşte-te", mi-a spus Zenobia, acum nu mai gungurea, vocea îi era limpede şi melodioasă, „a fost greu, dar a trecut, s-a terminat."
  „Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut şi cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sînt disperat, şi tu îi dai zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut cînd stăm pînă în gît în noroiul ăsta şi eu crap de frig şi senilul ăla se holbează la mine? Dacă nu faci ceva să mă scapi de el să ştii că mor, cu toate că ţie puţin îţi pasă, ştiu eu, te uitai după bărbaţi, în mlaştini, să ştii că mor, uite aici, la fereastră, sau ies afară să mă mănînce lupii, dacă nu mă scapi de putrezitul ăsta care nu-şi mai ia ochii de la mine."
  „Linişteşte-te", a repetat Zenobia, şi glasul ei suna ca un clopoţel de argint, „linişteşte-te, lasă-l pe Dragoş, el a făcut ce trebuie, erai între cercuri, pe margini, în gol, acum s-a terminat..."
  „Sigur, aşa zici tu, ca să mă linişteşti, am bombănit eu, dar, de fapt, mă liniştisem, mă simţeam liber, şi am adăugat: „N-am nimic cu Dragoş, ce să am cu el? stă cuminte, săracu', la locul lui, şi eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu."
  „Acum nu te mai gîndi, nu mai vorbi despre asta", a murmurat Zenobia.
  „Te iubesc neînchipuit de mult", i-am spus, „şi e cald în cîrpele noastre."
  Apoi m-am întors de la fereastră şi m-am uitat spre masă; cum era şi firesc, Dragoş închisese ochii.
  12. Vă rog să recapitulaţi în timp ce eu, ghemuit în faţa golului aceluia pe care l-am numit fereastră,
    27
   ii"
  pîndeam venirea primăverii; încet, încet, zăpezile se topiră, o adîncă seninătate îmi umplu inima cînd se ivi, din micşorarea lor, pămîntul negru, şi umed; băltoacele rămăseseră ca nişte mărturii de-a lungul văii; cît vedeam cu ochii, un fel de presimţire nehotărîtă a ierbii începu să acopere cîmpul cu verdele ei, şi aşa mai departe; pe partea cealaltă a digului stuful părea că se trezeşte iar milioanele de insecte, pînă mai ieri invizibile, îşi reîncepură, ameţite, rotirea, în bătaia, cu fiecare zi mai caldă, a soarelui; din cînd în cînd ieşeam în faţa uşii, ca să chiui; chiuiam de două-trei ori, mă uitam peste cîmp (de nu m-ar auzi cineva!) apoi reintram în scorbură; într-o buna zi am cules iarbă nouă, viguroasă, proaspătă, de pe dig, şi m-am întors cu tălpile cizmelor încărcate de noroi lipicios şi rece.
  în tot acest timp, Zenobia mă urmărea cu privirea din uşa larg deschisă a scorburei iar Dragoş continua să stea nemişcat, pe masă, de altfel nu mai deschisese ochii din ziua sau noaptea aceea, se speriase cumplit, nici nu ştiam dacă mai respiră; încet, încet, am început să ne facem nevoile afară, semn indubitabil de îm-primăvărare.
  Treptat, plimbările mele pe dig, prin stuf sau pe cîmp, se prelungiseră; Zenobia începu să mă însoţească şi astfel, după zile şi nopţi petrecute într-o lume fără dimensiuni, începu ceea ce s-ar putea numi „o altă viaţă".
  13. Odată (se împrimăvărase de-a binelea), umblam cu Zenobia pe cîmp, chiar vorbeam despre asta cînd, ajunşi în apropierea locului denumit „la Puţul Popii", am ridicat orbeşte de jos un bulgăre de pămînt. „E un idol", am zis şi însoţit de Zenobia m-am dus la un izvor pe care îl ştiam aproape (nu al lui Spiridon, care e mult înapoi). Acolo am topit bulgărele în apa
   28
  izvorului şi, din interiorul lui, s-a ivit un idol de lut ars, un mic personaj rudimentar care îşi ţinea mîna dreaptă la gură făcîndu-mi parcă semn să tac (cultura Gumelniţa, o replică exactă se află în muzeul oraşului Bucureşti). Adaug că idolul acela, care îmi face şi acum semn are cunoscutele găuri în dreptul urechilor şi-şi ţine cotul drept rezemat în palma mîinii stingi.
  14. Ştiam un loc, la poalele pădurii, unde mlaştina devine rîu adînc, mai de mult stăteam acolo pe mal, săpasem cu mîinile mele un scaun în pămînt, copacii mă cunoşteau, cîteodată le ceream creanga de care aveam nevoie, o pasăre venea să-mi cînte, dacă tăcea o rugam să continue.
  Ca să ajung în locul acela trebuia să străbat o parte a pădurii, ea îmi arăta drumul printre raze portocalii, dacă era prea umed îmi deschidea altul dar mie nu-mi plăcea, abia aşteptam să ies la cîmp deschis, pădurea ştia asta şi se supăra, vroia să mă zgîrie, o dată a încercat să-mi scoată ochii cu multă şi feroce dragoste. Urma un cîmp, mă oprea lumina orizontului prea brusc, strîngeam pleoapele, era o pajişte verde, cîţiva stejari se înălţau, răzleţi, îşi făceau semne de la distanţă, se furişaseră din pădure; pe sub ei mişunau ierburile, umblau şi ele schimbîndu-şi locurile într-o alunecare aproape imperceptibilă, pilcuri întregi, se vizitau, poate făceau dragoste, cele mai multe sunau ca nişte fire de sîrmă, povesteau întîmplări dintr-o lume cumplit de vie, mi se strîngea stomacul ascultîndu-le pentru că mă simţeam nepregătit pentru punctul lor de vedere în care ziua şi noaptea se contopesc într-o magmă gălbuie, stelele, în plină zi, îşi desfăşoară mersul pe sub lumina puternică a soarelui iar noaptea se petrece acelaşi lucru, doar că lumina devine sunet.
  
   29
  Ca să mă smulg din îmbrăţişarea vegetală care m-ar fi putut anihila mă abăteam de-a lungul unei rîpe, un fel de albie secată şi lungă de vreo două sute de metri, umblam cu soarele pe cap şi cu picioarele în umbră, era o albie a echilibrului, acolo îmi găseam justificări, fireşte îmi erau egale, o logică a stărilor mă împingea spre ele.
  în zilele dinaintea întîlnirii cu Zenobia, la intrarea rîpei mă întîmpina un fluture, de obicei cafeniu, pesemne totdeauna altul deşi acelaşi (n-aş putea să explic), cîteodată era alb, se balansa ca beat la stînga şi la dreapta mea, îi vorbeam cu glas tare, îi mulţumeam ca unui ghid amabil, mă săruta pe pleoape apoi se depărta şoptindu-mi că venirea mea le face plăcere, mi se ivea o floare, să zicem galbenă, o întrebam ce mai face, o mîngîiam cu un deget, la cîţiva paşi apărea năvala florilor anunţate de ea, totdeauna de culoarea ei, să zicem galbene (în alte zile erau mov sau albastre sau de alte culori, potrivite cu ale anunţătoarei), uneori mă atingeau din treacăt, parcă pentru a-mi atrage atenţia, cîte o floare, din cele de data trecută, o întrebam despre celelalte, vorbeam frumos cu ea, se legăna cam tristă, puţinele ei surori care mai supravieţuiseră începeau să se ivească de te miri unde, ieşeau să mă vadă, le mulţumeam şi lor, le vorbeam despre strălucirea moartă a suratelor de prin serele oraşului, şi tot aşa, pînă la capătul rîpei, acolo se termina şi cîmpul, coboram o pantă bruscă, mă sprijineau cîţiva copaci, ca să nu cad, pînă la apă.
  Vă rog să recapitulaţi această pagină mai mult florală şi, oricum, descriptivă, pe cînd eu aşteptam să se înstăpînească primăvara ca s-o pot duce pe Zenobia în lumea aceea sălbatică şi tandră şi indiferentă faţă de pieire, ghidat de-a lungul rîpei de fluturele care
   30
  semăna leit, acum îmi dădeam bine seama, cu zîm-betul şi cu şoaptele ei.
  15. Cîteva zile mai tîrziu, rătăceam singur pe un ostrov, un şarpe se tîra pe lîngă mine, cînd am găsit, lîngă o tufă, printre alte cioburi (cultura Boian, în mod stupid socotită pe atunci aniconică), un falus de lut ars. M-am aşezat pe un trunchi de salcie căzut în apă, mă gîndeam să spăl de pămînt falusul şi cioburile ridicate o dată cu el, stuful mă acoperea din toate părţile, nimeni n-ar fi putut bănui prezenţa mea acolo, am curăţat mai întîi cioburile, unul cîte unul, şi le-am pus la uscat pe-o creangă mai groasă; cînd a venit rîndul falusului am ridicat, fără să ştiu de ce, ochii şi am văzut apropiindu-se, printre trestiile mai rărite în partea aceea, o tînără fată, n-avea cum să mă vadă, mă întrebam de unde răsărise în pustietatea noastră, ea s-a oprit în faţa mea, pe mal, la nici douăzeci de paşi, şi s-a întins pe iarbă.
  „O să stea cît o să stea şi o să plece", mi-am spus, continuînd să frec, liniştit, falusul acela de lut; atunci mi-a fost dat să asist, ca martor nevăzut, la cel mai delirant exerciţiu erotic solitar pe care mi l-aş fi putut imagina; am lăsat falusul jos, pe o creangă, fata s-a liniştit; l-am reluat (cu jenă, pentru că străbăteam o etapă de înaltă puritate interioară) era ca şi cum aş fi apăsat pe un buton care declanşa nebunia; am repetat asta de cîteva ori, ca să nu am îndoieli asupra forţei acelui obiect modelat cu mii de ani în urmă, pînă mi s-a făcut milă de fată şi m-a dezgustat curiozitatea mea, oricît mi se părea ea de pură şi de justificată; atunci am pus falusul deoparte; peste puţin timp, fata s-a ridicat şi a plecat fără să bănuiască nimic din toată întîmplarea.
   31
  16. Altădată, mă aflam pe un mal pustiu, m-a cuprins o teamă, un fel de presimţire-panică, m-am aplecat să iau ceva ca să mă apăr, se aflau pe acolo cîteva pietre, am ridicat una, la întîmplare, şi m-am pomenit în mînă cu un capăt de ciocan din granit negru şi lucios, lucrat cu desăvîrşită măiestrie; am început să caut atent, îmi trecuse spaima şi, fireşte, n-am găsit nimic în preajma locului de unde ridicasem capătul de ciocan; abia la vreo sută de metri mai departe am văzut, pe jumătate înfipte în mal, două urne funerare („cultura Cîmpurilor de Urne"), una dintre ele modelată şi ea de cine ştie ce mînă putrezită cu milenii în urmă, avea gaura denumită „fereastra sufletului" pe care şi astăzi unii locuitori ai cîmpiei o fac în coşciuge ca să li se poată întoarce sufletul cînd simte nostalgia trupului părăsit.
  17. Vă rog să recapitulaţi aceste sumare date privitoare la disponibilitatea mea pentru o anumită „arheologie mediumnică" din pricina căreia am avut neplăcerea de a fi citat într-un opuscul despre inscripţii pe torţi de amfore greceşti ca descoperitor al unei ipotetice Apollonia, cetate greu de găsit; spun şi eu ce se poate spune în momentele cînd micul idol îşi ia degetul de pe buze, şi nu mă interesează nici urnele funerare, nici ciocanele negre, nici falusurile de lut; dar cum cele relatate pînă aici ar putea sugera o forţă de solicitare specifică numai obiectelor străvechi, m-aş simţi tentat să amintesc legăturile mele cu altele, de pildă cu o pipă pierdută de două ori pe întinderea celor 700 de hectare ale mlaştinei şi care, după cîteva zile, mi-a revenit în mod inexplicabil, aş zice umblînd singură (vorbesc din cînd în cînd cu ea, o sărut, ţine la mine); aş putea înşira, exact cum s-a petrecut, atîtea şi atîtea, dar n-o fac, din decenţă; în plus, legat de
   32
  disponibilitatea mai sus amintită şi nevăzînd nici o deosebire între stări şi fapte, eu scriu aici (pentru că s-ar părea că scriu) despre dragoste, şi-mi place bîiguiala care îmi dizolvă inteligenţa şi cultura ca să-mi deschidă alte porţi, îmi plac firul de iarbă, pisica şi beţişorul care ştiu exact cum stau lucrurile, îmi place ideea că, încă o dată veţi trece cu uşurinţă peste toate acestea socotindu-le ca de la sine înţelese.
  18. După un timp, apele mi-au adus o barcă putrezită, unul din sicriele acelea făcute din cîteva scînduri bătute în cîteva cuie şi unse cu smoală, pe care şi le construiesc ţăranii de prin partea locului; cu ajutorul ei şi folosind drept vîslă o prăjină am început să cutreier mlaştina. De multe ori, culcat în barcă, ascultam zgomotul apei, al vîntului, al trestiilor sau al vieţuitoarelor, n-am să le enumăr, am să spun doar că, împreună, ele alcătuiau ţiuitoarea linişte a pustiului; odată însă, am auzit un fel de grohăit ciudat a cărui origine, la început, în ciuda disponibilităţilor mele, mi-a fost cu neputinţă s-o determin; apoi, după un alt grohăit, ceva mai consistent, un glas, neîndoielnic omenesc, a strigat de undeva, din altă parte a stufului: „Bă, care împuţi balta?"
  Erau, aşadar, incontestabil, oamenii, dar, cu excepţia fetei aceleia singuratice, nu i-am văzut la faţă.
  în lungile peregrinări golite de gînduri dar pline de o fecundă integrare în miezul peliculei, pierdut printre cărările stufului acum de culoarea turcoazei, dacă se întîmpla să plouă trăgeam barca la mal şi, răsturnînd-o, mă adăposteam în aburii lăuntrici, pe cînd, deasupra, cerul bubuia. La întoarcere, mînam totdeauna în direcţia soarelui imens şi roşu, spre capătul digului, unde mă aştepta silueta de cristal a Zenobiei.
   33
  „Eram îngrijorată", îmi spunea ea, „îmi era frică să nu ţi se fi întîmplat ceva, cînd sîntem amîndoi n-am grijă, atunci putem muri împreună."
  Mărturisesc că teama ei mi se părea de neînţeles şi nu realizam cum de putea să aibă, măcar pentru o clipă, senzaţia despărţirii; dar, intuind într-o măsură ceea ce mişună dincolo de aparenţele comunei maladii umane, păstram convingerea că ea, marea iubită liberă, nu putea să greşească.
  De altfel, mă cam îndoiam de adevărurile mele destul de grosolane, în dosul cărora ştiam că se află totdeauna gata oricînd să le dezmintă şi altele, în stare să le desfiinţeze pe acestea din urmă, pînă la primele, destul de şubrede şi ele, dar toate, absolut toate, demne de încredere.
  19. Fireşte, nu despre adevăruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru că s-ar părea că scriu) ci despre cele de orice fel, chiar despre cele pe care le trec cu vederea deşi mi se par extrem de importante; ele îşi garantează existenţa activă mai ales prin refuzul lor de a se lăsa exprimate, refuz care nu le aparţine lor ci nouă, pentru că lor le este egal, şi aşa mai departe. Pare cam încîlcit ce spun, mă rog, n-am să insist, am să spun doar că, după una din peregrinările mele deloc meditative, i-am declamat Zenobiei:
  „Eu, dragă, după cîte ştii, sînt ceea ce s-ar putea numi un citadin; m-am născut şi am crescut pe străzile Bucureştiului, acolo mi-am făcut, scuză-mă, studiile şi mi-am satisfăcut acum un an serviciul militar, în grajdurile unui regiment de cavalerie; acolo am avut presentimentul întîlnirii noastre, chiar certitudinea, aş putea spune, şi am scris o carte din care nimeni n-a prea înţeles mare lucru, cu excepţia unor referiri inteligente la Nerval sau la alţii, care mi se potrivesc ca
    34
  nuca în perete; pe atunci locuiam în strada Leonida, nr. 5, dar mai apoi m-am mutat în antreul unui tînăr avocat, pe strada Puţul cu Plopi, colţ cu Astronomului, avea un cîine de piatră la scară şi un proprietar italian; te rog să recapitulezi: seara îmi băteau în geam cînd o fată brună, cînd o fată blondă, ai fi putut jura că mă vizitează o spaniolă şi, respectiv, o suedeză, ambele îmi aduceau mere, dar să lăsăm... Apoi m-am mutat pe un coridor, la etajul nouă sau zece, şi aşa mai departe. Acum însă, nu ştiu de ce, aş da o raită pe la oraş, să văd cum se mai mişcă lumea pe acolo, e un motiv, oricît, aş vrea să mergi cu mine."
  „Foarte bine", a spus Zenobia, „să mergem, dar să-l luăm şi pe Dragoş cu noi, nu-l putem lăsa singur."
  Aşa se face că în ziua aceea am desfăcut pachetul cu lucrurile dăruite de domnul Sima. Zenobia a găsit în el rochia şi o blăniţă de iepure; rochia, putredă şi îngălbenită de vreme, îi venea pînă peste călcîie, Zenobia a îmbrăcat-o după ce a împăturit frumos şi a pus pe masă plasticul acum cafeniu dar încă trainic; blăniţa a refuzat-o, din pricina căldurii excesive a ultimelor zile, şi cum în pachet nu se aflau pantofi, şi-a păstrat încălţămintea de papură împletită de mine ca să-i ferească tălpile de înţepături.
  Eu mi-am pus pantalonii albaştri dăruiţi de domnul Sima, cămaşa cu jabou şi ghetele albe, iar ca să fiu elegant în lumea oraşului către care ne îndreptam, mi-am instalat, în jurul gîtului, blăniţa de iepure; apoi l-am zgîlţîit pe Dragoş.
  El s-a trezit imediat şi a început să ţopăie şi să clatine din cap.
  „Lasă ţopăitul", i-am spus, „mergem la oraş."
  El n-a mai ţopăit şi s-a aşezat cuminte în iarbă, pe creasta digului; apoi, fireşte, ne-a ajutat plin de rîvnă să acoperim cu bolovani, pe cît s-a putut, intrarea scorburei;
    35
    
  pentru asta i-am dat, ca răsplată, căciula; după care am pornit toţi trei, eu cu Zenobia umăr la umăr, Dragoş în urma noastră, spre nord, în direcţia oraşului, în ziua aceea, în mlaştini, se întorceau ultimele berze.
   Oraşul
  1. Cînd am ajuns la porţile oraşului ploua ca acum, adică turna cu găleata, rochia lungă a Zenobiei se tîra greoaie prin noroi, încălţămintea ei de papură împroşca în dreapta şi în stînga deşi ea călca atît de uşor, abia dacă atingea solul; cît despre Dragoş, şuvoaiele de apă i se scurgeau de pe căciula udă peste pletele ude, peste cămaşa udă, pînă la opincile umflate şi moi; eu, unul, îmi storceam din cînd în cînd franjurile jaboului, aş fi fumat, nu se putea în situaţia aceea şi mă simţeam bine, mă încălzeau apropierea Zenobiei şi grija purtată bătrînului senil care mergea parcă dansînd în urma noastră.
  în centru ne-am aşezat pe marginea trotuarului, în ploaie. Maşinile şi oamenii forfoteau de colo-colo şi i-am spus Zenobiei:
  „Tu, dragă, mă tem să nu răcim şi cred că ne e foame, ce-ai zice să mîncăm ceva şi să găsim un adăpost?"
  „Pentru asta ne-ar trebui bani", a spus Zenobia cu un remarcabil simţ practic. „Să căutăm, cine ştie, poate găsim."
  Am colindat străzile, ar fi fost o soluţie, n-am găsit decît doi-trei bănuţi, altădată găseam mai mulţi, acum nu, aşa că, pînă la urmă, am renunţat.
   37
  „Zenobia, am spus, „pe mine foamea nu mă supără, îmi dă starea aceea plăcută, dar tu eşti fragilă iar Dragoş trebuie adăpostit, văd că ţie puţin îţi pasă pentru că dacă ţi-ar păsa ai putea găsi o soluţie, mîine mă ocup eu de toate, am destui cunoscuţi în oraşul ăsta; deşi majoritatea populaţiei mă ignoră, există cîţiva oameni care mă apreciază, băieţi şi fete de vîrsta noastră, mîine găsesc eu un adăpost pentru Dragoş, am să procur şi nişte mere pentru tine, acum însă m-am convins cît de puţin îţi pasă de noi."
  Aici mi se pare necesar să amintesc greşita mea părere de pe atunci potrivit căreia Zenobia lăsa aparenţele să se desfăşoare cam prea nestingherite, precum şi nevoia mea, la fel de greşită, de a încerca să o stimulez, nevoie datorată mai mult naivităţii şi neîncrederii în mine, nu în ea. în asemenea momente vorbeam ca acum (spuneam şi eu nişte vorbe, dar cîte-odată mă supăram, sincer mă supăram) şi ea, ca şi cum ar fi săvîrşit o indecenţă, împlinea, cînd mă aşteptam mai puţin, unul din miracolele acelea mărunte care ni se par de obicei uimitor de banale şi de neînsemnate, legate de o falsă cauzalitate imediată şi menţinute în limitele admisibilului, în zona unui echivoc oricîhd capabil să accepte explicaţiile cele mai modeste şi mai fireşti.
  De data aceasta ea şi-a vîrît mîna în buzunăraşul rochiei (nici nu-l observase pînă atunci) şi a găsit acolo cîţiva bănuţi puşi pesemne de domnul Sima, erau puţini, nici nu doream mulţi, ne aflam lîngă piaţă, am intrat într-un birt, am mîncat ceva lîngă tejghea, în picioare, Dragoş ne privea zîmbitor, îmi trecuse supărarea, îmi venea să şi rîd.
  Cînd am ieşit din birtul acela ploaia se potolise, felinarele îşi aruncau luminile ceţoase peste asfalt şi a
  trecut Măria pe care, înainte de plecarea în mlaştini, o vizitam uneori.
  „Gellu!" s-a minunat ea, „unde ai dispărut atîta vreme?"
  „Am fost la ţară", i-am spus, „am dus-o bine, acolo."
  „Ai slăbit", mi-a spus ea, apoi s-a uitat la Zenobia, a măsurat-o din creştet pînă în tălpi, a văzut că ies aburi din ea, că fumegă, pe Dragoş părea că nu-l vede.
  „Şi acum unde te duci?" m-a întrebat.
  „Habar n-am", i-am răspuns. Şi am adăugat: „La revedere, Măria."
  „Vino să stai la mine", a propus ea, „am un atelier nou, nu e departe, e liber."
  „Regret, Măria", i-am spus, „dar acum sînt, cum s-ar zice, logodit, ea e logodnica mea iar purtătorul ăsta de căciulă e prietenul meu, aşa că te salut."
  „Puteţi veni amîndoi", a spus Măria (pe Dragoş îl ignora, în continuare), „măcar să beţi o cafea."
  „Invitaţia ta mă ispiteşte, Măria", i-am spus, „dar tu ştii că nu pot suporta ce pictezi, clăile alea de fîn, şi aşa mai departe; acum doi ani, cînd te vizitam la atelier, pe strada Xenopol, erai pregătită, întorceai mai întîi tablourile cu faţa la perete ca să nu le văd, să nu mă înfurii."
  „Le pot întoarce şi acum", mi-a răspuns ea oftînd, „trebuie doar să aştepţi cîteva minute la uşă, pînă le întorc".
  Ne-am dus cu ea pe strada Sălciilor nr. 12, în fundul curţii, unde îşi avea noul atelier, o încăpere destul de plăcută, ea nu locuia acolo, lucra doar, picta peisaje tîmpite, am aşteptat afară pînă a întors pînzele şi am intrat, ne-a făcut cafele, mie şi Zenobiei, pe Dragoş părea că-l ignoră mai departe. Măria ne-a spus că putem folosi atelierul cîtva timp, pînă găsim o locuinţă,
    38
    39
  eu am invitat-o politicos să ne lase în pace că sîntem obosiţi şi ea a plecat.
  „Mîine", i-am spus Zenobiei după ce am stins lumina şi ne-am întins pe sofa în timp ce Dragoş se instala pe masa lungă a Măriei peste tuburile cu ulei şi pînzele îngrămădite acolo, „mîine, am să-ţi procur şi nişte mere."
  * într-un gheţar au fost descoperite cadavrele perfect conservate a şapte aviatori dispăruţi cu 28 de ani în urmă deasupra Islandei.
  2. Am stat un timp la Măria, n-aş putea spune cît, ea ţinea la mine în felul ei încă de pe cînd jucam rugby, venea pe teren special să mă vadă, susţinea că îi plac grozav şi pohemele mele, după ce ne-am mutat la ea a mai venit cîteva zile să ne vadă, căzuse pe stradă, se lovise la cap, i se rupsese un dinte, venea fără el, îşi ţinea palma pe gură, îmi aducea cărţi de citit, se rezema de masa pe care dormea Dragoş, nu scotea o vorbă; Zenobia o dădea uşor şi blînd, cu mîna, la o parte, ca pe o draperie, de cîte ori îi stătea în cale, ea nu zicea nimic, ofta, îşi mîngîia gura cu degetul arătător apoi ieşea brusc, aproape în fugă, mi se părea că plînge.
  3. Vă invit să recapitulaţi toate acestea fără a da prea mare importanţă unei anumite agresivităţi care s-ar putea să transpară în gesturile şi în limbajul meu; în mlaştini primisem chiar şuturi în burtă fără să mă opun, atunci gemeam fiindcă aşa trebuia aşteptînd să se ghemuiască cineva pentru noi toţi; dar acolo mă domina evidenţa deschisă a marilor ritmuri pe care le pierdem, pe cînd în magma oraşului disperarea şi furia, altminteri zadarnice, se topesc mai greu; cu toate
   40
  acestea, îmi place să susţin că şi aici înşelătoarea mea bruscheţe şi aparentul meu cinism nu sînt decît stridenţe fără importanţă ale unei seninătăţi subterane, mai dură decît toate furiile lumii, şi mai adaug că n-ar trebui să mire, de pildă, afirmaţia că în zilele despre care scriu (pentru, că s-ar părea că scriu) aş fi putut fără jenă să mă deschei la pantaloni în faţa Măriei privind-o ca pe ceva care oftează şi atît.
  în plus, ca să-mi feresc puritatea de ideea abjectă a unei stări virginale, am să adaug că, iubind puternic de la vîrsta de patru ani şi jumătate precum mă asigură nesigurele date ale memoriei, am avut de-a lungul vremii destule iubite, deşi nu căutam asta cu tot dinadinsul, oh, ce mult mă iubeau, ce mult mă urau!
  Exista una, de pildă, acum e medic-primar, atunci era studentă, făcea practică la un spital, într-un orăşel de provincie, eu locuiam temporar în pădure, aveam un cal, veneam călare, o întîlneam în parc, legam calul de un copac secular, o conduceam în infern, era fericită; cînd am reîntîlnit-o, după un timp, în tramvai, într-un mare oraş, spunea că are doi copii şi că mă urăşte din toată inima, era aceeaşi, nu putea să uite infernul, spunea: „Mi-ai stricat viaţa, soţul meu e un om capabil şi cumsecade dar noaptea, cînd îmi trag pledul peste cap ca să fiu singură, mă bîntuie amintirea acelor zile etc." Vroia să mă ucidă, domnule, să mă arunce din tramvai, în plin mers.
  Exista alta, lucra la reprezentanţa unei case de filme străine, mă plimba în cupeu, îmi trimitea, iarna, liliac alb, ne îmbrăţişam într-un leagăn, o conduceam în paradis, era fericită; cînd ne-am reîntîlnit, după ani şi ani, mă ura din tot sufletul, avea în ochi numai cuţite şi pumnale, spunea exact ce spusese cealaltă, n-am să repet, aşa se întîmplă de fiecare dată, aşa sau altfel, fiecare credea că iubise, eu însumi crezusem la fel pînă
   41
  cînd s-a ivit Zenobia, puteam să şi mor, puteam să mă sinucid, domnule, convins că o fac din dragoste, fără să ştiu că la puţini, la foarte puţini, le e dat să cunoască miracolul, n-aveţi grijă, nu vorbesc despre altceva, în timp ce Măria îmi aducea cărţi de citit şi tăcea convinsă poate, şi ea, că mă iubeşte, mi se părea că plînge, n-a-vea decît...
  * Observatorul astronomic din Kitt Peak a anunţat descoperirea vestigiilor unei stele care a explodat cu aproximativ 300 000 de ani în urmă în constelaţia Lebedei.
  4. Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, venea tot mai rar pe la noi, avea ochii uşor bulbucaţi, îmi plăcea de ea, umbla năucă pe lume, se descurca binişor, o ajutau şi părinţii; odată, cînd m-a întîlnit singur pe străzi (ieşisem să fac rost de mere), m-a oprit şi m-a ţinut de mînă aproape un ceas, îşi astupa gura cu palma, privea în pămînt, nu scotea o vorbă.
  „Măria", am încercat eu să-i explic, pentru că la urma urmei era fată bună, „ar trebui să ştii, că, mai demult, mi se întîmpla din cînd în cînd să joc table cu cîte cineva deşi jocul ăsta nu-mi place şi puţin îmi pasă dacă pierd sau cîştig; nu mă interesa decît ce zaruri dădeam; şi află că, din cînd în cînd, izbuteam să iau contact cu zarurile, aveam un fel de stare, n-am să insist, de fapt atunci ziceam în gînd: «patru-doi» sau «cinci-trei» sau mai ştiu eu cît şi dădeam exact ce gîndeam; cîteodată ziceam cu glas tare: «ia să dau ei, domnule, un patru-trei, sau cinci-doi», sau mai ştiu eu cît, şi chiar le dădeam, spre uimirea partenerului care zicea: «formidabil, domnule, le dai la comandă» — asta mi se întîmpla numai în momentele de slăbiciune sau de mărunt orgoliu, şi atunci celălalt mă punea
    42
  să dau zarurile cu paharul, ceea ce n-avea nici o importanţă; dar erau şi zile cînd totul ieşea pe dos, cînd dădeam cu mîna mea tocmai zarurile care nu trebuiau date, înţelegi? Le ştiam dinainte, le spuneam în gînd cu teamă şi cu speranţa că n-am să le dau şi mă gîndeam, pe unde greşisem, în afara jocului, fireşte; mă îngrijorau tendinţa şi capacitatea mea de a-mi face rău singur, faptul că redeveneam o fiinţă cu două voinţe cînd socoteam că scăpasem de asta, mă rog, n-am să intru în amănunte; oricum, mă simţeam mîhnit, celălalt era convins că mă necăjeşte pierderea unei nenorocite de partide, avea şi el punctul lui de vedere, cum să-i explic? Uite, eu stau aici ca un cretin şi-ţi înşir tîmpeniile astea profund adevărate pe care sînt sigur că nu le crezi sau dacă le crezi, că nu le dai prea mare importanţă pentru că ai şi tu punctul tău de vedere, de ce să n-ai, ca orice om? Nenorocirea e că punctul ăsta de vedere te face să plîngi, uite că tac şi treaba ta..." Ca un cadavru cu aripi de înger era Măria, ţinîn-du-mă de mînă, acolo, în stradă, unde o întîlnisem pe cînd, de fapt, pornisem să fac rost de nişte mere...
  * în Olanda, la Circul Renz, o tigroaică a născut doi pui al căror tată este un leu.
  5. înainte de a pleca în mlaştini se întîmpla cîteodată să mai citesc şi ziarele dar într-o bună zi nu le-am mai putut suporta vulgaritatea şi pornografia monstruoasă. (Ar trebui poate adăugat că pornografia pomenită aici nu are nimic comun cu sexualitatea de care a fost legată vreme de secole numai ca să murdărească şi una din ultimele şanse ale omului de a reîntîlni pierdutele adieri ale începutului; ar trebui adăugat că pornografia mai sus pomenită dospeşte în aberaţiile
    43
  bunului-simţ comun şi, mai ales, în agresivitatea fără precedent a puterilor, dar să lăsăm...)
  Totuşi, cîteodată, ca să mă dezgust şi mai mult, citeam şi ziarele; ocupaţia aceasta sporadică nu-mi răpea cine ştie cît din ceasurile destinate lecturii tomurilor vremii, adevărate urinoare solid construite şi prevăzute cu instalaţii subtile, ultraperfecţionate, din robinetele cărora curgea teoria, şuşotea poezia, să vomiţi nu alta, înţepenite, gata să te înhaţe în fălcile lor de lemn; pe acestea le citeam cu dîrzenie, din scoarţă în scoarţă, nu scăpăm o literă: „dacă am început, trebuie să merg pînă la capăt", îmi spuneam, era una din probele cele mai dure pe care mi le impusesem, şi aşa mai departe.
  Lectura sporadică a ziarelor îmi oferea şi o compensaţie: mizeria lor îngăduia o oarecare superficialitate, relaxantă de cele mai multe ori: citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze tăiam cu foarfecă şi lipeam tăieturile pe o coală de hîrtie albă; astfel, la cîteva luni o dată, cînd se strîngeau mai multe fragmente scăpate din pornografia inconştient-inten-ţionată a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care ştirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutură, deveneau destul de instructive, pentru că găseam în ele lucruri şi fapte asupra cărora s-ar fi putut medita.
  Ar trebui să mai adaug că la fiecare lectură a buletinului meu mă surprindea, printre altele, o sărăcie persistentă a fabulosului colectiv, dacă mă pot exprima aşa; în afara cîtorva extrem de puţine şi de vechi obsesii, numărul ultra-redus al noutăţilor demonstra, încă de pe atunci, că acest domeniu fie că se afla într-un moment de impas, ceea ce n-ar fi de mirare, fie că îşi
  mutase pe alte zone, încă obscure, dovezile de manifestare.
  Oricum, fenomenul mi se părea strîns legat de mutaţiile pornografiei mai sus pomenite, amin.
  Spun toate acestea pentru a face înţeleasă intercalarea în textul de faţă a unor vechi extrase din buletinul meu de ştiri, redate aşa cum au apărut în ziare; ele sînt marcate cu o steluţă şi, oricît ar părea de fragilă înrudirea lor cauzală, fac parte din cercurile mai largi ale mişcărilor mele de atunci...
  * Tînărul pictor Bruno Mendoza, 23 de ani, şi-a încheiat perioada de creaţie în fundul unei grote de unde, după trei zile şi două nopţi, a revenit cu 9 pînze şi 27 desene lucrate în semiobscuritate.
  6. Atelierul Măriei aducea, într-o oarecare măsură, cu odaia de sus a domnului Sima. Zenobia pretindea chiar că ar fi una şi aceeaşi, pînă şi fereastra, deşi nu dădea spre mlaştini, se afla la locul ei.
  Aici, pe o mică etajeră roşie aşezată în stînga ferestrei, se aflau adunate cîteva obiecte; necesitatea de a le enumera, pe care o încerc acum, nu este de natură descriptivă. Ea face parte poate dintr-un ritual pregătitor menit să reunească ceea ce, aparent, desparte, lată-le:
  Un bol de sticlă, vid, rotund şi transparent. La stînga lui, o statuetă arhaică: Cybele, şezînd; vremea i-a ros trăsăturile multiplicîndu-i-le sub vălurile ştergerii care îi subliniază melancolica nepăsare; senină şi calmă, ea îşi ţine mîinile în poală.
  La stînga ei, un mic leu de bronz privea încordat spre stînga; creştetul lui, cu coamă cu tot, nu depăşeşte mijlocul Cybelei.
   45
  Deasupra lor, lucrată în metal cenuşiu şi prinsă în perete, litera U, gotică.
  Sub etajeră, o cheie veche, ceva mai mare decît cheile obişnuite...
  * Vrînd să-şi transforme curtea într-o grădină zoologică tăcută şi paşnică, John Fairnington, din Branxton, a populat-o cu animale făcute din beton.
  7. In prima zi cînd locuiam la Măria, spre seară, am găsit în faţa uşii, pe pragul de afară, un fluture de noapte. Corpul lui greoi, pufos şi mare cît un pui de vrabie, zvîcnea din cînd în cînd, apoi încremenea cu aripile desfăcute. Ca să-l feresc de tăişurile reci ale nopţii l-am luat, nu fără dezgust, şi l-am pus într-o cutie, pe masa de sub fereastră.
  (Ar trebui să adaug cîteva amănunte despre cutia aceea de carton roşu căreia, datorită obiceiului meu de a da nume obiectelor, îi spuneam Intimitate, dar mă tem să nu îngreunez o înţelegere şi aşa destul de vagă.)
  In dimineaţa următoare, un Ritm duşmănos mi-a dat tîrcoale, vibra, ciripea, zbîrnîia, izbea în geam, troz-nea în varul pereţilor, îl simţeam pretutindeni, real şi perfid.
  Ca să mă apăr am început să-mi pendulez capul spre dreapta şi spre stînga, era o ameninţare, el s-a restrîns, s-a comprimat, a devenit foşnet, din ce în ce mai localizat, o unghie care zgîria uşurel pe dinăuntrul cutiei de carton de pe masă.
  Atunci mi-am amintit de fluture, am luat Intimitatea şi am deschis-o; fluturele a ieşit, era încă viu, încerca să se tîrască greoi spre un ungher mai întunecos, l-am aruncat afară.
   46
  A doua zi, am găsit înşirate pe prag şase aripi de fluture, identice una cu alta, le-am recunoscut imediat, erau ale lui toate şase, nici urmă de restul corpului, le-am ars acolo unde le găsisem.
  în cea de-a treia dimineaţă, pe cînd vroiam să ies, am regăsit, aranjate cu grijă pe pragul de afară, cele şase aripi, neîndoielnic aceleaşi, le-am ars din nou, apoi m-am reîntors în atelier, m-am aşezat pe scaun cu faţa la perete şi am început să aştept, ştiam că trebuie să aştept...
  8. Fireşte, spun numai ce se cuvine, adică lucruri aparent mărunte, conştient că pînă şi ele par uneori cam trase de păr, acesta fiind modul lor de a se lăsa văzute; e ca şi cum, „încercînd să povesteşti un munte cu avalanşele lui cu tot", s-ar lăsa povestită numai o pietricică sau ceaţa de la gura prăpastiei; dar sînt convins că pînă şi în tăcerea lor se poate desluşi cîteodată geamătul încleştării dintre vîrf şi abis.
  De asemenea, relatînd lucrurile acestea cam greu acceptabile nu încerc să descurc trama în care vier-muiam orbit mai mult sau mai puţin de propriile mele retine: la început mă încăpăţînam să înţeleg, în sensul obişnuit al cuvîntului, dar înţelegerea aceea nu putea atinge decît ecouri venite de foarte departe şi care abia pîlpîiau, ca nişte raze pe ducă; cu timpul, explicaţiile se transformau în portiţe pentru noi capcane, născute din ele înşile.
  * Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adîncime de 1,50 m, se pregăteşte să petreacă 206 zile în condiţii similare.
  9. în zilele acelea izbutisem să procur, în afară de mere, şi o cantitate infimă de mălai; acesta, fiert cu foarte multă apă, devenea terci; lăsat să se răcească el constituia hrana noastră de bază, o hrană infamă, aş putea zice, care ne-ar fi dezgustat profund dacă i-am fi dat vreo atenţie.
  Oricum, permanenta stare euforică în care trăiam pe atunci ar putea fi pusă pe seama nutriţiei, explicaţie, după cum mi-am dat mai apoi seama, pe cît de logică pe atît de cretină.
  Nici vorbă, disponibilităţile noastre, mai ales ale Zenobiei, ne-ar fi putut rezolva cu destulă uşurinţă micile mizerii ale vieţii dar niciodată nu ne-a trecut prin minte să le folosim pentru asemenea nevoi; iar dacă o dată sau de două ori am vîrît cîte o monedă în cutia unui telefon sau a unui cîntar public şi ne-am ales cu cîte o poală de mărunţiş, aceasta a constituit pentru noi un joc: am văzut că se poate şi, fără să ne mirăm sau să repetăm, am lăsat să se poată.
  10. Totul se desfăşura după legile unei ciudate nepăsări-active; datorită ei, cele mai neînsemnate gesturi căpătau greutate pe cînd limitele voinţei-con-ştiente deveneau din ce în ce mai instabile: orice se întîmpla părea, în acelaşi timp, constant şi reversibil, cert şi înşelător, dar mai bine să vorbim despre altceva...
  In acele zile, Zenobia se adapta noilor condiţii ale existenţei noastre; era o adaptare fluidă în care viaţa obişnuită nu se deosebea cu nimic de viaţa presimţită; ea le turna una în alta, gesturile şi cuvintele ei se aliniau într-o modestie obscură şi plană căreia numai rămăşiţele orgoliului meu mai încercau, din cînd în cînd, să i se opună.
  Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea şi spaimele ei erau de altă natură: ea tresărea
   48
  şi se speria la orice foşnet, auzea cum se mişcă umbrele pe ziduri.
  * în Venezuela, membrii unei expediţii au descoperit întîmplător o pădure care creşte într-o peşteră subterană. Pădurea, formată din copaci foioşi, înalţi şi atît de deşi încît a fost nevoie de topoare speciale pentru a se putea croi un drum, are frunzişul verde în care clorofila se formează fără ca razele soarelui să pătrundă în peştera subterană.
  11. Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decît coincidenţă.
  Aveam impresia că pînă şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
  Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amîndoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cînd izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe cînd, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc
   49
  de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea cîmpul firesc al existenţei.
  în norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămînînd într-un fel aceleaşi.
  Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decît la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mînia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.
  * De 33 de ani doctorul William Bean notează cu atenţie ritmul creşterii unghiei de la degetul mare al mîinii sale stîngi.
  12. Zenobia îmi ghicea gîndurile, toate gîndurile; odată, stăteam tăcuţi amîndoi, Dragoş dormea pe masă; eu citeam ceva despre acea auditoare şi confidentă a străfundurilor, măicuţa Mechtilde de Magdebourg care, cu un mileniu şi ceva în urmă, bîntuită de viziuni ale infernului, vestea apropiata domnie a urii veşnice.
  „De ce ură veşnică?" m-a întrebat Zenobia.
  „De unde ştii?" am spus.
  „Ce să ştiu?"
  „Despre Mechtilde..."
  „Care Mechtilde?" s-a mirat Zenobia; iar cînd i-am spus ce citeam mi-a mărturisit că nu ştia nimic despre nici o Mechtilde dar că nu suporta ura; vorbise aşa, într-o doară, şi părea mai mirată decît mine, mai speriată chiar, ai fi zis că vroia să-şi ceară scuze.
   50
  
  
  * Plajele litoralului peruvian al Oceanului Pacific au fost invadate de uriaşe meduze multicolore, smulse de furtuni din adîncuri.
  13. Altădată, cînd am căpătat două bilete la circ, am stricat fără voia mea spectacolul unui biet hipnotizator. Acesta lucra cu un băiat de vîrsta noastră care trebuia să ghicească, legat la ochi, numere de pe buletinele de identitate ale spectatorilor, şi aşa mai departe. în seara aceea eu şi Zenobia eram bine dispuşi, spectacolele de circ ne-au plăcut totdeauna, aşa că i-am spus, în glumă, Zenobiei: „Ce-ar fi să-l fac pe băiat să vină la mine?"
  Zenobia a pufnit în rîs, eu am şi uitat ce spusesem, nu mă interesa, cînd băiatul acela legat la ochi a dat buzna peste mine, tocmai în fundul sălii, unde mă aflam; asta s-a repetat de trei-patru ori, numai ştiam cum să scap, spre disperarea hipnotizatorului, pînă cînd publicul a început să fluiere; a urmat apoi alt număr, şi altul, pînă la sfîrşit...
  „Te-ai jucat frumos", spunea Zenobia, în drum spre casă, vrînd parcă să şteargă gustul penibilului pricinuit de jalnica mea exhibiţie.
  * Michel Lottito, în vîrstă de 28 de ani, a reuşit în 12 zile să mănînce aproape în întregime o bicicletă în greutate de 7 kilograme.
  14. Stăteam în norul meu şi mă uitam; de fapt nu căutam nimic, stăteam ca într-un abur transparent, zilele se scurgeau lente, aproape nu ieşeam din casă. Zenobia lipsea mereu, susţinea că trebuie şi ea să lucreze, în noaptea fără de sfîrşit a lumii urlau aceiaşi lupi, luceau aceleaşi stele.
  într-una din zile, spre seară, Zenobia m-a sfătuit să mai ies un pic la aer, să mă plimb, „eşti palid de tot",
   51
  spunea, „du-te să cumperi nişte sugativă galbenă, sau ce vrei tu."
  Am plecat, se înnorase, exista o mică papetărie prin apropiere, Zenobia pomenise numele cîtorva străzi, pe ele trebuia să merg şi nu pe altele, dacă m-aş fi abătut din drum s-ar fi mişcat altceva.
  Străbăteam străzi arhicunoscute, vedeam ca prin ceaţă oameni cu feţe albe sau verzi, erau nişte case, cineva striga de la o fereastră deschisă: „Ioanaaa!", o femeie scăpase din mînă la trecerea mea cîteva monezi, le auzeam sunînd, se aplecase să le culeagă de pe asfalt, mă duceam să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.
  Apoi, fără nici un motiv, m-am abătut din drum; începuse să picure, se scutura un nor, în stînga mea se afla strada Palade, o stradă mică şi liniştită, deasupra ei cerul părea un cort uriaş tapisat cu planete albastre care pluteau calme de la o zare la alta, acolo nu se putea să plouă; aveam senzaţia că pătrund pe aleea unui cimitir, un rest de slăbiciune mă făcea să mă întreb, vag, de ce mă abătusem din drum, ce căutam pe aleea unui cimitir.
  Pe strada aceea, mergeam, cu ani în urmă, spre şcoală. în drum, scoteam limba la oameni, dacă trecea vreun şchiop i-o luam înainte şchiopătînd; acum, după cîţiva paşi, l-am văzut venind dinspre celălalt capăt al străzii pe unul dintre prietenii mei, îmi făcea semne de departe, părea că vine la o întîlnire dinainte fixată.
  Prietenul acela, al cărui nume nu l-am ştiut şi cred că n-am să-l ştiu niciodată, era un băiat destul de înalt, mai mult blond, am impresia că purta totdeauna cămăşi albe cu gulerul răsfrînt, oricine ar fi spus că arăta bine. Prima oară îl întîlnisem în Gara de Nord, cu cîtăva vreme înainte de plecarea mea în mlaştini, mă aflam în sala de aşteptare clasa a doua, stăteam
   52
  
  pe o bancă, habar n-aveam ce căutam acolo, în orice caz nu mă gîndeam să plec nicăieri, aşteptam pur şi simplu, era îmbulzeală, cîteva sute de oameni...
  L-am văzut, peste mulţime, la celălalt capăt al sălii, căuta şi el parcă pe cineva; cînd a dat cu ochii de mine a ridicat mîna, se afla încă în prag, mi-a făcut semn; am ridicat şi eu mîna, pe el îl aşteptam; a venit spre mine, ne-am îmbrăţişat, s-a aşezat alături, pe bancă, am vorbit cîteva ore, spunea că se ocupă cu un fel de măsurători (de terenuri, de drumuri, n-am prea înţeles), i-am dat şi eu unele noutăţi despre mine, eram convinşi amîndoi că ne cunoşteam de cînd lumea, el îmi spunea pe nume (îmi dăduse un nume aiurea, cred că îmi spunea Scarlat, nu l-am contrazis, n-avea nici o importanţă), abia cînd a plecat mi-am dat seama că atunci îl întîlnisem pentru prima oară şi că uitasem să-l întreb cum îl cheamă.
  Acum, pe strada Palade, prietenul meu fără nume mi-a întins mîna şi mi-a spus repede:
  „Te-am aşteptat la cimitir."
  „La cimitir? Ce să caut la cimitir?" m-am mirat eu.
  El m-a privit o clipă, pe urmă a spus: „la înmor-mîntare; a murit Constantin."
  Apoi mi-a dat mîna grăbit şi a plecat; începuse să plouă pe strada Palade, n-am apucat să-l întreb de unde îl cunoştea pe Constantin, de unde ştia că îl cunoşteam şi eu, n-avea importanţă, m-am dus să cumpăr sugativă galbenă sau ce vroiam eu.
  Cînd m-am întors acasă i-am povestit Zenobiei abaterea mea din drum şi celelalte, de altfel îi povesteam în fiecare seară tot ce făceam în timpul zilei, recapi-tulîndu-mi astfel obişnuitele pendulări între mizeriile orgoliului şi meschinăria modestiei; de obicei ea nu zicea nimic, trebuia să ajung singur la capăt, a tăcut
    53
  
  şi atunci dar fiindcă era lîngă mine totul părea limpede în cercurile noastre.
  * La Grenoble, Christian Schaller a fost atacat cu lovituri de karate de două femei care, după ce i-au luat actele şi portofelul cu 800 franci, au dispărut, pe cît se pare cu o maşină în care se aflau doi bărbaţi.
  15. îmi e nespus de greu s-o situez pe Zenobia în cadrul ei real, nu pentru că n-aş vrea ci pentru că de prea multe ori cuvintele întunecă ceea ce vor să spună; un amărît de fard peste paloarea feţei n-ar fi în stare să redea vederii nimic din frăgezimea ei lăuntrică; în plus, ea bombăne mai toată ziua (încă de mică bombănea jucîndu-se cu păpuşile ei de cîrpă), vorbeşte singură şi e de o încetineală uimitoare; în plus, ea e nespus de dură şi de blîndă în acelaşi timp.
  16. Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obişnuit; în privinţa aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc şi de la sine, în tipare lente şi nu se chinuie să fie; prin ea, eclipsele dispar într-o seninătate care absoarbe totul, pentru ca mai apoi o simplă vorbă de-a ei legată de cine ştie ce banală grijă casnică să le readucă acolo unde nici n-ai bănui că sînt posibile.
  în toate acestea, ea rămîne o fetiţă cuminte şi naivă; cîteodată însă e de o încăpăţînare nemaipomenită, nu spune decît nu şi nu; atunci toate argumentele mele devin inutile şi e nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că împotrivirea se datora „trecătoarei mele ieşiri din cercuri", ca să folosesc cuvintele ei. Fireşte, asemenea momente m-ar mîhni adînc dacă n-ar cuprinde şi ele
   54
  ideea consolatoare că, din toată lumea asta, ea m-a ales pe mine.
  De fapt, Zenobia susţine că tot ce fac e foarte important şi se necăjeşte de cîte ori îmi pierd încrederea în mine, ea e convinsă că drumul vieţii mele îmi cere să mă mişc, orice s-ar întîmpla, numai pe el şi că, de-a lungul lui, în orice clipă, se află lucrul către care mă îndrept, chiar dacă uneori îl uit sau îl ignor.
  17. M-a umilit descrierea săracă şi profanatoare a Zenobiei. Din pricina asta, cîteva zile n-am mai scris un rînd; ar fi trebuit, totuşi, să ştiu de la început că pîngăresc o zonă care, datorită structurii şi deprinderilor mele, se lasă transcrisă, şi încă destul de vag, numai prin mijlocirea a ceea ce numesc pohem; ar fi trebuit să nu uit că, altfel, tentaţia de a o descrie cît de cît aduce după sine texte a căror inocenţă artizanală nu are decît un merit: acela de a mă situa în afara literaturii...
  18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
  Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
  Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de
   55
  spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
  Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
  La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
  Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemu-isem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
  Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
  Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu,
   56
  unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
  La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
  După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
  Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră. Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zic că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie gal-ben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
  Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire.
  * Concursul anual de la Montemesola — pentru cea mai frumoasă mustaţă - - a fost
   57
  cîştigat de grecul Nicolas Stassinos, posesorul unei mustăţi de 60 cm.
  19. La început, cînd pui degetul pe un lucru şi lucrul acela se aprinde nu e deloc vesel, te apucă şi spaima; de obicei după aceea începe revanşa, cu subtilităţile greu de discernut ale conştientului, începe chinul de a nu fi sigur dacă doar ai presimţit aprinderea sau dacă ea s-a produs pur şi simplu la atingerea degetului tău.
  E greu să te obişnuieşti cu gîndul că ai putea avea un picior mai lung sau mai scurt decît celălalt, oricum şchiopătezi iar meschina compensaţie a singularităţii nu e o consolare.
  în asemenea momente Zenobia intra în norul meu, şoptea ceva, nu învaţă nimic de la mine şi nu mă învăţa nimic, eram trăiţi fiecare de universul nostru comun, ne înţelegeam firesc, fără prea multe vorbe.
  Pe urmă ea zîmbea, uita, uitam şi eu, afară se întuneca, stăteam aşa, îmbrăţişaţi, în mijlocul odăii, de afară nu pătrundea nici un zgomot, nici un fir de lumină, mă întindeam pe sofa.
  „Zenobia", spuneam, „am scris nişte poheme tîm-pite, n-ai vrea să mi le citeşti tu? Sînt acolo, pe masă..."
  Ea lua hîrtiile, se culca lîngă mine, în beznă, cred că închidea şi ochii, întunericul devenea cald şi moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau cînd limpezi, cînd tulburi, le intuia exact pe cele care trecuseră dincolo.
  Altădată, cînd pohemele mele mă plictiseau (simţeam fiecare literă-frînă, fiecare cuvînt, menit să mă întoarcă, să readucă îngerul în closetul comun al mentalului şi rătăceam prin imensul pustiu al revanşei), o rugam să-mi citească din cine ştie ce carte, uitată de
    58
  Măria. Odată, a nimerit nişte poeme în flamandă. A-tunci glasul ei uşor speriat mi-a şoptit în întuneric:
  „Sînt într-o limbă străină..."
  „Nu-i nimic", i-am spus. „Cu atît mai bine..."
  Ea şi-a plimbat degetele peste file şi a început să citească, sunetele păreau ciudate pentru urechile noastre dar noi le înţelegeam sensul, de dincolo de cuvinte.
  20. într-una din zilele acelea, pe cînd Zenobia era plecată de acasă, ne-a vizitat Măria, nu mai trecuse de mult pe la noi, ne-a adus cîţiva trandafiri abia îmbobociţi, zicea că sînt din grădina ei.
  „N-am să stau mult", spunea, „n-aş vrea să te deranjez."
  „Poţi să stai cît vrei", i-am spus. „Nu mă deranjezi deloc, eşti la tine. Ştii, sper, că ne mutăm, curînd..."
  „Nu-i nici o grabă", a spus ea mişcîndu-se moale, şi emana atîta căldură şi supunere încît orice băiat ar fi sărutat-o măcar. „Am venit să iau nişte desene vechi, nu ştiam că eşti singur."
  „Nici nu sînt singur, Măria", am spus arătînd vag spre masa de unde Dragoş, care nu mai deschisese de mult ochii, ne privea cu o sprintenă curiozitate, „mai e şi bătrînul" (aici Dragoş s-a încruntat puţin şi a clătinat din cap, a mustrare).
  Măria s-a uitat spre masă apoi şi-a întors, mirată, capul spre mine.
  Există oameni în faţa cărora e plăcut să pălăvrăgeşti, ei te incită la asta, îţi dau impresia că înţeleg foarte bine şi ce spui şi ce nu spui; de multe ori te şi dezamăgesc, mi s-a întîmplat şi mie; oricum, ei nu te obosesc, n-ai nevoie să tot explici, ţi se pare că te înţeleg dintr-un foc, nici n-apuci bine să închei fraza.
    59
  Pentru mine Măria făcea parte dintre ei, de aceea, ca să nu tac, i-am spus imediat că îmi place muzica, în special a greierilor, i-am povestit despre cei doi săpători de fîntîni care vorbeau între ei fiecare din fîntîna pe care o săpa şi de pe stratul la care ajunsese, unul stătea pe argilă, altul pe nisip, treaba lor; i-am mai vorbit despre un sculptor inexistent, numit Heracli-toris, a cărui bunică locuia pe o vale arsă de soare şi despre un proiect de sinucidere colectivă în care murim toţi pe o plajă, ne dăm cu pantoful în cap. „Există, totuşi, o compensaţie", spuneam, „dar ea se află în vestiare, acolo unde dăm nume noi aceloraşi străvechi şi jalnice erori", şi aşa mai departe.
  Astfel vorbeam cu Măria şi mă simţeam bine, golul acela cu demarcaţii vagi se umplea cu efluvii călduţe, mă ascultam ca pe un străin, nu totdeauna mulţumit de mine, îmi găseam justificări: „nu vreau să-i las ei timp să se desfăşoare, m-ar plictisi prea mult, prefer să aud pe unde se mai împotmoleşte propria mea minte", era o relaxare cabotinismul meu acceptabil.
  Măria mă asculta, ai fi zis că înţelegea perfect nefericita picătură de fosfor care mai licărea printre sunete, stătea lîngă masa de la fereastră, luase o mapă cu desene şi alegea din ele, punea unele deoparte, trecea cu mîinile prin Dragoş care zăcea neclintit acolo, părea că nu-l vede, trecea desenele prin el ca prin aer, punea unele la loc, în mapă, tot prin Dragoş. Tăceam. Mă încerca o senzaţie de vomă, o amintire de coşmar, mă întrebam dacă Măria ştia şi făcea dinadins alegerea aceea deşucheată.
  Cînd şi-a dat seama că tac, Măria a oftat şi s-a întors spre mine.
  „Zilele trecute", a spus ea, „am cunoscut un băiat, zicea că te ştie..."
  Apoi a luat desenele alese şi a plecat.
    60
  * Pe cînd interpreta la Paris rolul principal din „Vecerniile Siciliene" de Verdi, cîntăreaţa Mar-tina Arroyo s-a prăbuşit pe scenă în actul al doilea datorită unei bruşte scăderi de tensiune. Pentru a o înlocui a fost solicitată cîntăreaţa Renata Scotto care, dîndu-şi acordul, şi-a anunţat apoi indisponibilitatea pentru două săptămîni. S-a apelat atunci la cîntăreaţa Montserrat Caballe, dar aceasta era bolnavă. „Le Monde" informează că în lume nu se cunosc decît trei-patru cîntăreţe capabile să interpreteze dificilul rol al Elenei, trei dintre ele aflîndu-se bolnave în acelaşi timp, una la Paris, a doua la Milano, a treia la Torino.
  21. Seara, fireşte, i-am povestit Zenobiei pînă în cele mai mici amănunte vizita Măriei, i-am repetat toate cuvintele rostite de mine şi de ea, tot ce gîndeam în clipele acelea, am evocat pînă şi cotropitoarea căldură umedă a vizitatoarei.
  Zenobia era obosită, lucrase mult în ziua aceea, stătea pe un scaun şi mîngîia buchetul de trandafiri adus de Măria.
  „Sînt doisprezece", a spus.
  „Cum poţi să fii atît de liniştită?" am întrebat-o, fiindcă începea revanşa. „Din tot ce ţi-am spus reiese că Dragoş nu există, acolo, pe masă şi tu, în loc să spui ceva, mă laşi să mă chinuiesc..."
  „Sînt obosită", a spus Zenobia şi mîngîia mai departe trandafirii.
  „Tu nu mă ajuţi niciodată", am spus, „mă laşi totdeauna să mă chinuiesc singur... Nu-ţi dai seama? Dacă Măria nu-l vede, dacă poate să-şi treacă mîinile şi desenele prin el, înseamnă că am halucinaţii şi, ce-i mai rău, că le leg între ele, că le sistematizez..."
    61
  Ştiam că înşir prostii, îmi era egal, sistemul însăilat fără voie de cîtăva vreme se anihila în tăcerea Zeno-biei, simţeam din nou că mă înconjoară acel „altceva" care, pentru a putea fi suportat, cerea mici pauze de isterie raţională capabile să-l mai îngroape din cînd în cînd în propria lui forţă disperată; acum, slăbiciunea şi îndoielile mele mai stăruiau doar prin virtutea inerţiei.
  Şi totuşi, din orgoliu, vrînd parcă să-i demonstreze Zenobiei, că aveam dreptate, că vina era a ei şi numai a ei, m-am îndreptat spre Dragoş şi i-am pus mîna pe cap, i-am pipăit fruntea rotundă părul uleios şi moale — erau acolo, sub degetele mele, mi-a făcut cu ochiul.
  Cînd m-am întors lîngă Zenobia am văzut că ea nu mai mîngîia trandafirii: de la baza fiecăruia, de unde floarea întîlneşte tulpina, ea scotea nişte ace cu gămălie atît de mici şi de subţiri încît abia dacă le-ai fi putut zări.
  „Ia te uită!" m-am mirat eu, „Măria pretindea că sînt culeşi din grădina ei..."
  „Poate chiar sînt", a spus Zenobia.
  Atunci mi-am amintit că, de fapt, aşa obişnuiesc să facă şi unii florari cînd vor ca garoafele sau bobocii de trandafir să dureze mai mult...
  * în decursul unui singur an în Republica Sud-Africana s-au născut 12 perechi de gemeni siamezi. Profesorul Trevor Jenkins consideră aceasta ca pe un fenomen extrem de rar şi care trebuie studiat, pe pămînt născîndu-se anual cel mult o pereche de asemenea gemeni.
  22. Curînd după aceea, într-o după-amiază, eram obosit, aveam în faţă nişte poheme, stăteam cu obrazul lipit de ele, Zenobia nu era acasă, mă aflam pe
   62
  
  muchie de cuţit între pohezie şi celelalte, care trebuiau făcute cu grijă.
  Aş fi aţipit sau chiar aţipisem, cu capul pe masă: terminasem de scris. Era, într-un fel, ca atunci cînd începi să mori, în fine...
  Stăteam cu capul pe masă, peste pohemele mele, cînd uşa s-a deschis bi-ni-şor, credeam că e Zenobia, şi a intrat un copil de vreo trei-patru ani, firav şi palid.
  Nu ştiu de ce, m-am gîndit că ar putea fi Empe-docle-copil şi mi-a venit să rîd pentru că anticii ăştia, cînd vin, sînt întotdeauna solemni, n-ar zîmbi nici în ruptul capului, şi mai sînt şi politicoşi (am mai păţit-o o dată cu Empedocle, ţinea morţiş să-mi dea sfaturi, eu mă uitam cu jind la sandaua lui de bronz, cea lăsată la gura vulcanului, îmi plăcea modelul, i-aş fi cerut-o s-o port şi eu cîteva ore, i-aş fi făcut să crape de invidie pe băieţii de pe strada Leonida unde locuiam pe arunci cu mama şi cu cele patru surori ale mele pe cînd fratele meu mai mare, Andrei, rătăcea pe undeva prin provincie; dar Empedocle mă bătea la cap: „trebuie să înveţi să gîndeşti cu mîinile", i-aş fi spus să tacă dracului din guriţa lui minunată pentru că, pe mine începuseră să mă doară mîinile de atîta gîndire...)
  Pe urmă mi-am zis că băieţelul care mă vizita putea să fie al vreunui vecin şi că se rătăcise din întîmplare pe la noi, asemenea lucruri se întîmplă şi nu se întîm-plă, în acelaşi timp, n-ai cum să ştii dacă nu ştii...
  Băieţelul părea că nu mă vede, nu-mi dădea nici o atenţie, se uita la Dragoş, mă şi gîndeam să-l întreb, în ipoteza că ar fi fost Empedocle, cum naiba de greşise în privinţa modului de moarte; aş fi pălăvrăgit un pic cu el despre asta dar îmi era prea somn, abia izbuteam să-mi ţin pleoapele ridicate.
  Copilul stătea cuminte în cămăşuţa lui largă, la cîţi-va paşi de masa de sub fereastră; ţinea mîinile la spate,
   63
  se aplecase uşor înainte, privea atent şi nu scotea o vorbă.
  Au trecut, astfel, cîteva minute bune, aproape aţipisem, cînd Dragoş a sărit de pe masă şi a început să ţopăie în jurul lui.
  „Astîmpără-te", am încercat eu să-l potolesc. „O să sperii copilul..."
  Dar cuvintele, abia îmi ieşeau din gură, un fel de mormăit. Cu toate astea Dragoş le-a înţeles şi s-a oprit o clipă.
  „Nu se speiie", mi-a spus, „e piietenul meu, a venit să ne jucăm..."
  „Prietenul tău, pe dracu", am izbutit eu să mormăi pe cînd el îşi reluă dansul în jurul copilului.
  îi vedeam şi îi auzeam pe amîndoi ca dintr-un cub de ceaţă, mîinile puştiului luceau dar faţa nu i se înverzise încă, îmi era atît de somn încît m-aş fi aruncat de pe scaun direct în aşternut, ca într-o apă; m-am tîrît cu greu pînă la sofa, m-am poticnit de cîteva ori, şi m-am întins acolo cît eram de lung, cu faţa spre ei.
  Nu ştiu de ce, mă încăpăţînam să ţin ochii deschişi, aş fi putut să-i văd oricum, începuseră să joace amîndoi, ţopăiau ca nebunii, săreau prin aer şi chicoteau, apoi Dragoş s-a aşezat în patru labe, copilul i s-a urcat în spinare, se mişcau aşa, de-a lungul încăperii. Cînd izbuteam să ridic mai mult pleoapele îi vedeam ca pe nişte pete nebuloase mutîndu-se de colo-colo, habar n-aveau de mine, vroiam să strig la ei să se astîmpere o dată, să mă lase să dorm, mi se înţepeniseră maxilarele, nu izbuteam să scot decît nişte sunete jalnice: „ob-ob-ob..."
  Apoi s-au potolit, le vedeam din nou, clar, feţele, semănau în mod ciudat cu mine, nu înţelegeam şi nici nu încercam să înţeleg cum de îmi semănau atît de
   64
  mult puştiul ăla amărît şi bătrînul senil, cu mutra lui de capră jumulită, simţeam că există între noi o comuniune de nedefinit, ne zbenguiam parcă, toţi trei, în aceeaşi apă răcoroasă şi i-aş fi pocnit pe toţi trei fiindcă nu mă lăsau să dorm.
  Pe urmă Dragoş s-a instalat tacticos pe scaunul meu, la masa mică unde obişnuiam să scriu, a luat unul din pohemele mele, apoi încă unul, şi încă unul, în total trei, făcea avioane din ele, puştiul îl privea serios şi atent, le mai netezea şi el un pic muchiile, cu unghia, şi le arunca prin cameră.
  îmi venea să urlu şi să rîd, puţin îmi păsa şi de po-heme şi de mine, m-am pomenit mişcînd (înăuntru) degetele; făceam (înăuntru) exact ce făcea Dragoş; braţul meu drept zvîcnea (înăuntru): arunca avioanele o dată cu braţul plăpînd al copilului; exista (înăuntru) o similitudine uluitoare a gesturilor noastre. Pe urmă m-am plictisit, ei s-au oprit din joc, Dragoş mi-a făcut un semn de salut, cu mîna la căciulă, copilul mă ignora, şi au ieşit amîndoi bi-ni-şor, din odaie, pe cînd eu mă prăbuşeam într-un somn adine.
  Cînd s-a întors Zenobia se întunecase de-a binelea, a aprins lumina, m-a trezit.
  „Ce ai?" mi-a spus, „de ce gemi?" I-am povestit că pesemne lucrasem prea mult din care cauză avusesem un coşmar plăcut şi neplăcut, că mă vizitase un băieţaş, „închipuieşte-ţi", i-am spus, „cred că era Empedocle copil, un puşti, toată chestia e că semăna leit cu mine; acum, să nu-ţi închipui că spun asta din orgoliu, era un biet puşti amărît; în plus, boşorogul de Dragoş a făcut măgăria de a se căra fără să-şi ia rămas bun de la tine, semăna şi el cu amîndoi..." Zenobia s-a aşezat pe scaun să plîngă un pic, poate era obosită, poate îi părea rău că ne părăsise Dragoş.
   65
  Pe urmă a zis: „gata!" şi s-a ridicat. Eu i-am povestit mai departe ce se întîmplase. Ea mă asculta făcînd, ca orice gospodină, puţină ordine prin casă. De trei ori s-a aplecat şi a ridicat de pe jos nişte avioane de hîrtie, trei în totali dar nu le-a pus lîngă celelalte poheme ci pe masa de sub fereastra care ar fi putut să dea spre mlaştini.
   Coridorul
  1. Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, pînă la ultima, care nici nu există măcar, şi tot aşa pînă te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi o dată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cît fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli totdeauna pe muchie de cuţit.
  2. La cîteva zile după plecarea lui Dragoş, pornisem pe jos, n-ar fi fost departe.
  Mergeam agale, din cînd în cînd mă opream, îmi rezemam fruntea de zidul vreunei case şi plîngeam, îmi plăcea figura; un bătrînel s-a oprit să mă întrebe de ce plîng şi dacă am nevoie de ceva.
  „Dă-mi jumătate din batista dumitale, s-o folosesc cinstit", i-am spus mutîndu-mi fruntea pe umerii lui, „pentru că mă duc să-mi văd, familia, o mamă văduvă şi poate muribundă şi o tînără oligofrenă, soră-mea mai mare."
  Bătrînelul m-a privit speriat, s-a tras înapoi şi a şters-o cît a putut mai repede cu toate că îi spusesem numai adevăruri.
   67
  Era un joc frumos şi necesar, vroiam să mă echilibrez; ca de obicei, în dimineaţa aceea se petrecuseră prea multe, Zenobia plecase şi mă lăsase singur acasă iar eu călcasem pe trepte prea fierbinţi, simţeam nevoia să-mi răcoresc tălpile, să le aşez pe un asfalt obişnuit.
  Plîngeam, aiurea, ca să mă destind, cu fruntea rezemată de zidul unei case, pe strada Romană.
  Era vizibil că-mi pierdeam vremea de pomană: în afara bătrînelului aceluia milos nu s-a mai oprit nimeni să mă întrebe ce am; de aceea m-am aşezat pe marginea trotuarului, bolboroseam ceva, îmi urmăream desfăşurarea gîndurilor; mai întîi mi-a venit în minte un ilustru personaj, îmi ziceam că orice poet adevărat ştie mai multe decît toate tomurile acestuia despre străfundurile fihinţelor, sau măcar despre propriile sale măruntaie psihice; apoi un altul, „ăsta da", îmi ziceam, „se mişcă mai aproape, păcat că trebuie să-i spun şi lui adio, pe treptele vreunei catedrale"; apoi un al treilea; de unde pînă unde, pentru că acel altul din fiecare mie mi se ivea numai cînd îi făceam semne, ca acum, cu gestul unuia care îşi şterge nasul sau sudoarea de pe frunte ca să poată suporta el însuşi arsura lăuntrică.
  Pe urmă am văzut-o trecînd pe celălalt trotuar pe tanti Linica, murise de mult dar mai treceau şi alţii la fel de morţi, învăţasem să-i recunosc; ea mi-a făcut cu mîna şi a cotit pe lîngă şcoala Tunari, „pesemne că se duce în vizită la mama, poate mă aşteaptă", mi-am zis, pregătindu-mă să mă duc după ea şi să-i pun cîteva întrebări, de pildă dacă acolo se mai căsătorise, dacă mirele, presupunînd că ar fi acelaşi, îşi lipise la loc picioarele tăiate de tren pe cînd venea la nuntă, şi aşa mai departe.
  Apoi m-am ridicat şi am plecat, mă plictisisem, am cotit pe lîngă şcoala Tunari, pe strada Leonida, am deschis poarta de fier ruginită care a scîrţîit prelung, am
    68
  străbătut pavajul îngust al curţii (era un liliac, cu trei dungi albe, de vopsea, pe trunchi) şi am intrat în casă fără să bat la uşă.
  De obicei, pe soră-mea Zoe-Olga o găseam brodind pe bucăţele de cîrpă, cu arnici roşu, figuri abstracte, îmi plăceau la nebunie; ea nu ştia nici să scrie nici să citească, abia izbutisem, pe cînd eu aveam vreo şapte ani şi ea vreo nouăsprezece, s-o învăţ să deseneze patru litere de tipar: O, L, G, A, dar ea adăuga totdeauna după ele un E, aşa că semna OLGAE; în plus, asculta cu mult interes concertele transmise la radio şi enunţa cu o pronunţie deosebit de corectă numele instrumentelor muzicale cele mai rar auzite; acum era singură, cu ea puteam discuta liber, despre orice.
  „Mama e acasă?" am întrebat-o.
  „Nu e, umblă haimana", mi-a răspuns.
  M-am aşezat pe un scaun, mă gîndeam să continui discuţia.
  „Păpuşico", i-am spus (aşa o alintam cîteodată), „a fost tanti Linica pe aici?"
  „A fost adineauri, doar un pic, fiindcă a murit", mi-a spus ea.
  „Şi ce mai spunea?"
  „Ce să spună şi ea, săraca... întreba de tine."
  „Eu eram aici?" am întrebat-o.
  „Nu, nu era numai ea, zicea că ai să vii..."
  „Ia du-te tu pînă dincolo", i-am spus, „poate că eram acolo."
  „Mă duc", a spus ea, îndatoritoare.
  S-a dus în camera de alături, după cîteva clipe s-a reîntors.
  „Nu erai acolo", a spus.
  „Atunci înseamnă că sînt aici", am spus.
  „Da", a confirmat ea.
  Am tăcut un timp, pe urmă am întrebat-o iar:
    69
  „în afară de tanti Linica m-a mai căutat cineva?" „Da, te-a căutat Constantin, a murit şi el, era cu haină şi cu pălărie."
  „Dacă mai vine, să-i spui să mă caute pe stradă. Ai să ţii minte?" '„Da."
  „Mai bine notează, să nu uiţi" (i-am întins o hîrtiuţă şi un vîrf de creion, a desenat conştiincioasă cîteva hieroglife, pe hîrtiuţă). „Cînd vine mama, să-i spui că mai trec eu pe aici, de ziua ei, să-i aduc un cadou..." „Şi mie ce-mi aduci, cînd oi muri eu?" „O rochie de mireasă. Notează şi asta, ca să nu uit." A notat, la fel de conştiincioasă, cu aceleaşi hieroglife, adăugind şi semnătura OLGAE, îi luceau ochii de bucurie, m-am întins pe divan, peste puţin am adormit, era bine acolo, pe divan, o briză plăcută pătrundea prin ferestrele deschise, perdelele subţiri fluturau...
  3. în drum spre casă mă gîndeam la prieteni, majoritatea nişte jigodii, ţinusem la unii dintre ei, îi întîlneam în felul meu, umblam adică razna pe străzi pînă apărea vreunul, venea direct spre mine, habar n-avea că îi dădusem întîlnire; cîteodată mă gîndeam la unul, anume, îmi era egal, vroiam doar să văd pe cine am să întîlnesc în starea aceea (ar trebui poate, să desfac puţin şi mecanismele dureroase ale eşecurilor, dar prefer să le uit); întîlnirile cu persoane precise le practicasem mai de mult, în adolescenţă, pe cînd eram topit după o creatură mică şi prăpădită, aflasem cum o cheamă dar nu ştiam pe unde stă, porneam la drum, coteam la dreapta sau la stînga, mă conducea un fel de luminozitate, cînd o întîlneam nu-i spuneam o vorbă, abia dacă o salutam.
    70
  Totul pornise de la nişte beţe de chibrituri stinse aruncate într-o sobă fără foc, n-am să insist; apoi dădeam întîlnire celor pe care i-aş numi „prinţii balcanici" şi ei treceau convinşi că se duc la parăzi, mişcîndu-se ca nişte particule epileptice; tot pe atunci îmi plăcea, să frecventez un mare stadion sportiv unde mă instalam cu o oră înainte de sosirea primilor oameni ca să-l văd cum se umple pe cînd oamenii, convinşi că-şi ocupă fiecare locul ales de sine însuşi ignorînd cumplita lege a umplerii care îi mîna după cerinţele ei, se înecau în tristele ape quantice ale ansamblului.
  Cu timpul, exerciţiile acestea m-au plictisit; de altfel, în asemenea lucruri, exagerările şi practicile de forţă nu m-au tentat, vă rog să reţineţi, decît în momentele de slăbiciune şi de neîncredere în mine.
  Poate că un asemenea moment străbat şi acum cînd scriu (pentru că s-ar părea că scriu) mizeriile astea pe care, altminteri, nu dau doi bani.
  * în Baigorra (Argentina), la rădăcina unui copac răsturnat de furtună, au fost descoperite furnici gigantice, cam de cinci ori mai mari decît cele obişnuite.
  4. Aşadar, în drum spre casă mă gîndeam la prietenii mei dinainte de plecarea în mlaştini; deci, Constantin murise, şi veşnica lui pomenire, apoi mă căutase pe strada Leonida, avea treabă cu mine.
  Această aschimodie cu cap de pasăre, ceva între curcan şi găină, cu nasul ca un cioc moale atîrnîndu-i peste gură, această scîrbă de om mort, mărunt şi slăbănog, cu părul totdeauna gominat, cu haine de o exemplară eleganţă, acest produs desăvîrşit al zonei de promiscuitate pe care Natura o cloceşte ca să se compenseze şi o vomită, ca pe o taină, pe sub cealaltă faţă
    71
  a ei, apăruse în viaţa mea, cam pe la optsprezece ani, poate din aceeaşi nevoie de compensare sau poate numai pentru că, printr-o ciudată coincidenţă, purtam amîndoi acelaşi nume de familie.
  Pe atunci aveam pesemne un surplus de energie care trebuia cheltuită şi mergeam la rugby de două ori pe săptămînă, joia la antrenament, duminica la meci, eram cel mai tînăr din echipă, jucam frumos, la înaintare; după meci băieţii se duceau la bere, luau tramvaiul, ţineau deschisă uşa de la coborîre, scuipau fetele pe rochie, se distrau grozav şi terminau seara la vreun cinema sau cine mai ştie unde, pe cînd eu vizitam o prietenă, o avocată mult mai în vîrstă decît mine (împlinise douăzeci şi patru de ani), o frumoasă cu părul complet alb, îmi ştergea cu spirt arcadele sparte sau omoplaţii jupuiţi, făceam dragoste.
  Odată, într-o duminică de toamnă, la duşuri, după meci a venit Constantin îmbrăcat cu o superbă flanelă albă, îl mai văzusem şi în alte daţi dînd tîrcoale pe acolo; Gică Wirth, care juca aripă în echipa adversă, i-a spus:
  „Mă, pirpiriule, ia dă tu flanela aia, s-o încerc şi eu."
  Constantin şi-a scos flanela şi i-a dat-o, Gică Wirth şi-a lustruit cu ea pantofii de bizon apoi i-a aruncat-o în cap, ceilalţi rîdeau. Constantin părea fericit, i-aş fi ars un şut, pentru că eu sînt dintre cei care plîng la cinema chiar dacă îmi dau seama că ar trebui să mor de rîs, dar mi s-a făcut milă de el, era prea jalnic, n-am spus nimic, mi-am văzut de treburile mele.
  La plecare, m-am pomenit cu el lîngă mine. Zîmbea.
  „Pe unde stai?" m-a întrebat.
  „Ce-ţi pasă?" i-am răspuns.
  „Nu, ca să vezi", mi-a spus el, „eu te ştiu mai de mult, am şi fotografia ta pe o pagină de ziar cu elevii premianţi, erai mic, e şi fotografia mea alături, eram
    72
  şi eu premiant, am păstrat-o fiindcă aveam amîndoi acelaşi nume de familie, dacă n-o ai ţi-o dau, o tai cu foarfecă din ziar şi ţi-o dau."
  „Stau pe strada Leonida, 5", i-am spus, „adu-mi-o diseară că n-o am, dar de ce eşti aşa de nenorocit, cum naiba rabzi să-şi bată ăia joc de tine?"
  „Rabd fiindcă sînt urît", mi-a spus, „vouă vă dă mîna pentru că sînteţi frumoşi, pe cînd eu iubesc o femeie, sînt nebun după ea şi nu mă place, mă uit la voi ca să vă imit, să-i fac impresie; în plus, cheltuiesc tot ce am pe haine; din cînd în cînd strîng două-trei lefuri, nu mă întreba cum, îi fac o vizită, mă crede cu bani, nenorocirea e că de fiecare dată mă întorc cu boli, de la ea, şi trebuie să aştept să mă vindec, atunci mă duc iar, altfel aş muri."
  „îmi place de tine", i-am spus, „şi acum cară-te. Treci pe la mine diseară, dacă nu sînt acasă laşi fotografia, discutăm altădată, acum am treabă..."
  Seara, pe la opt, Constantin a venit cu fotografia, nu eram acasă, mi-a lăsat-o, era o tăietură îngălbenită din ziarul „Dimineaţa", am rupt-o, înfăţişa un copil îmbrăcat cu o flaneluţă nenorocită, copilul purta o cunună de flori pe braţul drept şi privea cam chiorîş lumea, eram chiar eu.
  5. Tot cam pe vremea aceea m-am mutat şi am locuit un timp, singur, pe un coridor destul de lung pe care îl străbăteam totdeauna în fugă, niciodată la pas, un coridor întunecos şi cam sordid, pe dreapta, cum intrai, se înşirau odăile slugilor (femei, venite din coclauri de munţi, le auzeam dimineaţa, înainte să coboare la lucru, povestindu-şi în dialectul lor natal visele populate de tauri negri care îşi vîrau coarnele prin ferestrele camerelor aflate la etajul opt sau nouă, nu mai ştiu), pe stînga se afla duşul comun, folosit mai
    73
  
  
  
  ales sîmbăta, WC-ul comun şi chiuveta comună, plus odaia unui tînăr pictor, îşi lăsase barbă, făcea rugăciuni cu uşa larg deschisă, ca să se vadă (dar muntencele nu se lăsau înşelate cu una cu două, scuipau pe furiş, îşi făceau cruce în spatele lui), avea o iubită, o elevă, îl vizita în orele de clasă, îi aducea mîncare în ghiozdan, o snopea în bătăi şi aşa mai departe, se petrecea o dramă amoroasă.
  Am uitat să spun că la capătul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei, aveam o odăiţă în care locuiam şi primeam uneori vizitele unor fiinţe cu mîini luminoase şi feţe străvezii, despre ele nu prea am să vorbesc, aş fi putut crede că am viziuni dacă n-ar fi lăsat urme palpabile, discutam împreună ore întregi, odată mi-au adus un sac de cartofi, de exemplu, l-au răsturnat în mijlocul odăii, am mîncat multă vreme numai cartofi fierţi, fără sare, erau buni, dacă mă întreba cineva ce-i cu cartofii aceia răsturnaţi în mijlocul camerei spuneam, de exemplu, că mi i-a trimis un văr de la ţară, din judeţul Prahova, şi nu se mira nimeni.
  Pe atunci, mîncam de obicei vinete, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, legume deloc recomandabile, aveam un balcon rotund cu un păianjen de sîrmă atîrnat în tavan, tăiam vinetele felii, le înşiram pe o sfoară, lîngă păianjen, ele se uscau, puneam apă la fiert, cît să cuprindă, pînă dădea în clocot, luam feliile de vinete uscate şi uşoare ca fulgul, le puneam în apă clocotită, le lăsam să mai fiarbă 10-l5 minute şi le mîncam fără sare, nu erau bune; tot în balconul acela îmi uscam frunzele pe care le fumam în pipă, încercam tot soiul de frunze, numai cele de gutui puteau fi utilizate în acest scop, deşi, chiar ele, aveau dezavantajul că îmi lăsau în pipă un ulei negru şi dezagreabil,
    74
  de aceea, pînă la urmă, căutam să-mi procur tutun.
  Dînd reţetele acestea, utile în anumite împrejurări, n-aş vrea să se creadă că eram sărac, deşi uneori nu posedam nici cămaşă pe mine, nu-mi stătea rău, şi nici tutun, ceea ce era mai neplăcut; eu n-am avut niciodată sentimentul sărăciei, nu mă interesau asemenea chestii ba chiar eram niţel cam snob pentru că unicul meu pahar, acela din care îmi beam apa de la chiuveta comună, era de baccarat, iar unica mea farfurie, aceea din care îmi mîncam vinetele sau cartofii, fără sare, vă rog să reţineţi amănuntul acesta nesemnificativ, purta pe dos marca celui mai fin porţelan englezesc.
  * A fost replantat la locul său faimosul măslin al lui Platon care fusese dezrădăcinat de un autobuz. Specialiştii au confirmat că vîrsta măslinului depăşeşte 2500 de ani.
  6. Pe coridorul acela mă cam pîndea o vîrstnica mireasă, o doamnă vieneză, de vreo patruzeci şi doi de ani, frumos oxigenată, uşa odăii sale se afla spre capătul coridorului, alături şi puţin pieziş faţă de uşa odăii mele, doamna locuia cu maică-sa, ale cărei gemete de veterană a suferinţei le auzeam ziua şi noaptea, poate exagerez cînd spun că mă pîndea, s-ar fi putut să fie vorba de simple coincidenţe, dar aproape în fiecare dimineaţă cînd mă duceam să cumpăr pîine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) ieşea din cameră, să mă întîmpine.
  în mîna dreaptă ea ţinea oliţa, în mîna stingă un căţel de usturoi.
  „Vezi ce cuhată sînt?" spunea, de fiecare dată (ar fi vrut să spună curată dar graseia cumplit) „vezi ce cuhată sînt? Spăl pînă şi ustuhoiul cahe n-ah thebui
    75
  spălat fiindcă stă acopehit de cojiţele lui, dah eu tot îl spăl."
  „Doamnă", spuneam, pe cînd ea vărsa oliţe cu lichide nocturne în chiuveta comună, „apreciez cum se cuvine acţiunea aceasta igienică, cu atît mai mult cu cît eu însumi nu aş putea spune că sînt prea curat deşi, în schimb, sînt pur", şi aşa mai departe, chestiuni de politeţe.
  într-o dimineaţă, după ce mi-a atras din nou atenţia asupra faptului că este extraordinar de curată, doamna Gerda a mai adăugat:
  „Să ştii că eu îţi sînt ca o sohă pe cahe poţi conta, deşi sînt supăhată pe dumneata penthu că te-am văzut iehi desculţ, pe sthadă, de ce umbli desculţ?"
  „Doamnă", i-am spus, „discuţiile acestea matinale, aici, pe coridor, mă înnobilează, de aceea am să vă explic: îmi dădusem sandalele la reparat."
  „Bine, bine", a spus ea, „dah tot iehi ai lăsat uşa deschisă, nu-i frumos".
  „Citeam o carte, doamnă, de unul Kierkegaard, dacă vreţi v-o împrumut şi dumneavoastră."
  „Mehsi", mi-a spus ea, „deocamdată citesc alt ho-man".
  Iar după ce a vărsat oliţa în chiuvetă şi a clătit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine şoptindu-mi ca pe o taină:
  „Am auzit că şi dumneata shii..."
  „Da, doamnă", i-am mărturisit, „scriu de mă rup."
  „Ce shii?" m-a întrebat ea, „şi de ce shii?"
  „E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă, aşa", i-am spus. „Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plîng de cîte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa aş plînge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege..."
    76
  „Poţi să plîngi", mi-a spus ea, „eu îţi sînt ca o sohă", şi mi-a întins oliţa.
  Am luat-o şi am plîns în ea, fiindcă aşa trebuia, era o situaţie, oricum, plîngeam la oliţă, era un fel de a mă exprima şi lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în ceruri sublime, vroiam să scap de amintirea unei seninătăţi prea dureroase, plîngeam ca un copil, îmi venea să mor de rîs, îmi spuneam: „Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film."
  „Te doahe ceva?" m-a întrebat, îngrijorată, doamna, Gerda.
  „Mă doare, doamnă Gerda, cum să nu mă doară? Cad într-un fel de transă, un fel de fericire, mai greu de suportat decît durerea. Atunci mă chinuie o singură spaimă, plăcută şi cumplită: să nu mă pulverizez, dumneavoastră pot să vă spun, îmi sînteţi ca o soră, apoi plutesc (să nu vă speriaţi) şi, poftim, oliţa, n-am reuşit să o umplu dar mi-a trecut, mă duc să cumpăr vinete şi pîine..."
  „Ah thebui să te ahăţi la un doctoh", mi-a spus doamna Gerda „dacă vhei, te duc eu..."
  „Dumneavoastră, doamnă Gerda, sînteţi prea bună; cu inocenţa pe care o posedaţi, în ciuda vîrstei (eu vă consider, bineînţeles, fecioară şi să nu mă interpretaţi greşit), ar trebui să aveţi, ca îngerii fenicieni, trei perechi de aripi: cu una să vă acoperiţi obrazul, cu alta picioarele şi, cu alta, să zburaţi. Atunci, dacă mi-aţi permite, mi-aş stabili gospodăria pe omoplaţii dumneavoastră şi poate că aş merge şi la medic."
  „Eu te consideh, totuşi, bolnav" mi-a spus doamna Gerda, intrînd demnă în camera ei.
  7. Pe urmă, un timp am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, făcusem dopuri de ceară, solide,
    77
 <m- *P.
  eram ca o sticlă plină cu simplitatea pură şi liberă a stării mele, arătam cu degetul la ureche: „sînt surd, ce să-i faci!", zîmbeam nevinovat, ceilalţi înţelegeau, unii mă şi compătimeau deşi păreau bucuroşi că ei aud, scăpasem, n-aveau decît să se distingă ei în mozaicul lor de întrebări şi de răspunsuri gata desenate, n-aveau decît să-şi teoretizeze singuri teoria, să-şi toace varza sonoră printre dulcile bucurii ale dresajului.
  Nenorocirea e că, într-o bună zi, poc! mi-au pleznit dopurile şi am început iar să aud, aş fi putut în schimb să nu vorbesc, să mă autoamuţesc, dar mi se părea aiurea, ar fi fost necinstit şi apoi, oricît te-ai amuţi, cuvintele tot le auzi, ele ţi se strecoară nestingherite prin măduvă, aşa că mi-am văzut de treburile mele.
  8. Odată, mai demult, eram într-un lan de porumb spre toamnă, porumbul se uscase; acolo, în mijlocul lanului, se afla şopronul unei fierării şi, la vreo douăzeci de paşi, o căsuţă, un fel de colibă acoperită cu stuf, stăteam lîngă fierar, el meşterea o potcoavă încinsă la roşu, între bătăile ciocanului auzeam porumbul foşnind.
  Apoi, din casă a început să cînte Bach, în persoană, cînta la ţambal, improviza, nu ştiu dacă l-aţi auzit vreodată într-un lan de porumb uscat, de sub un şopron, pe Bach, improvizînd la ţambal, sunetele se împrăştiau ca un fum, împînziseră cerul, mă ameţeau.
  „Cine cîntă?" l-am întrebat pe fierar.
  „E gineri-miu", mi-a răspuns el, „noaptea cîntă la local, la Bucureşti, acum face ezecicii..."
  După un timp, sunetele s-au stins şi în uşa colibei s-a ivit Bach în pijama vărgată, era mai tînăr, părea livid, extazul îi împăienjenise ochii, se clătina beat de muzică, îmi părea rău că tace, aş fi vrut să-i aud cuvintele, să aud ce se poate spune în starea aceea; atunci
    78
  s-a repezit din porumb o fetiţă de vreo doi-trei ani, fetiţa lui, s-a împleticit, i-a căzut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameţeala armoniilor, i-a spus:
  „Cînd ţi-oi da vreo două, iar te c... pe tine..."
  Acestea erau cuvintele.
  9. Pe cînd evoc aflîndu-mă, ca Bach acela, în prag, am senzaţia că încep să comit un fel de homan şi asta mă oripilează; oricum, scriind ca un prozator nenorocit despre una şi despre alta, nu fac decît să reconstitui coridorul pe care îl străbăteam în fugă, restul n-are nici o importanţă; iar coridorul acela nu poate fi reconstituit altfel cînd la un capăt al lui te lichefiază viziunile iar la celălalt capăt te duci să cumperi vinete şi aşa mai departe, pe cînd la mijloc te aşteaptă doamna Gerda cu nelipsita ei oliţă; există, poate, o zonă de filtru prin care trece numai ce, prin natura sa, poate să treacă, indiferent de disponibilităţi sau de criterii conştiente, o zonă dură, penetrabilă numai pentru ceea ce e menit să devină comunicabil, o zonă a cărei desăvîrşire sălbatică nu e întrecută decît de necesitatea (la fel de sălbatică) de a rămîne măcar un timp în ea.
  Dacă treci cu un milimetru mai sus, se petrece altceva (la început îmi era şi frică), dacă treci un milimetru mai jos se nasc jalnice texte, e ca şi cum te-ai apuca să desparţi, într-un ocean imens, sarea de ape. Ce tot bîigui eu aici, ce tot explic? în fine...
  * Populaţia din Saint-Pierre-et-Miquelon, grup de insule situat în vestul Oceanului Atlantic, asistă de cîteva zile, fără a putea interveni, la agonia a 63 cetacee cunoscute sub numele de Steno rostratus şi eşuate pe plajele pustii ale arhipelagului.
    79
  10. Aşadar, pe vremea cînd alergam jignit şi dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreagă şi pesemne că am mormăit prea tare pentru că, a doua zi, întîmpinîndu-mă la chiuvetă, după ce mi-a reamintit cît este ea de curată şi a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Ger-da a spus:
  „Ţi-a fost hău azi-noapte?"
  „Nu. De ce?"
  „Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiuhezi."
  „Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn."
  „Nu se poate", a spus doamna Gerda, „nu doh-meai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu."
  „Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sînt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii..."
  „Eu ştiu să păsthez, un sec-het", m-a asigurat doamna Gerda, „şi eu am insomnii, deşi nu sînt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă..."
  „Dumneavoastră sînteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amîndoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, cînd sînt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele şi atunci, pentru un cuvînt în limba romînă pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvînt, tradusă şi ea într-o limbă străină."
  „Nu cumva ai febhă?" m-a întrebat doamna Gerda.
  „S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am? Dar ce vă spun e purul adevăr, cîteodată mă aflu într-o
    80
  stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe cînd mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întîlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvîntul sensibilitate, îmi vine să plîng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sînt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cît de cît, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sînteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcîndu-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvîntul sensibilitate şi nici vreo altă tîmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvînt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci cînd e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura? vedeţi de unde sare, afurisitul?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sînteţi foarte muzicală, e ca atunci cînd vă duceţi la operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to!) şi cînd vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, şi nu ştiţi că tocmai ce ştiţi vă împiedică să ştiţi, pe cînd eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin."
    81
  „Sînt convinsă, totuşi, că ai febră, poate de la pumnul ăsta bandajat, ia să văd", a spus doamna Gerda.
  Şi, lăsînd jos oliţa, mi-a pus pe obraji nişte degete foarte mîngîietoare.
  „Ia mîna de pe mine!" am strigat eu atît de tare încît, de la capătul celălalt al coridorului, ecoul a răspuns: „de pe mine..."
  „Vai!" a spus doamna Gerda, uluită de neaşteptata mea grosolănie, „dah eu îţi sînt ca o sohă..."
  „Surori ca dumneavoastră am văzut eu multe, doamnă Gerda, era una, de exemplu, doamna Ojog, de vîrsta dumneavoastră actuală pe cînd eu abia împlinisem patrusprezece ani, venise din America, fuma trabuc, juca poker cu mama, avea un căţel, Buster, o javră împuţită, fără păr; odată, seara, după joc, a zis că-i e urît să meargă singură pe străzi, acasă, mama a zis că nu-i nimic, te conduce Gellu, am condus-o, pe drum vorbea de una şi de alta.
  Buster dădea din codiţă, venea în urma noastră, ai fi zis că-şi freacă lăbuţele încîntat că iese afacerea, la poartă doamna Ojog mi-a spus: «Te-aş invita înăuntru să-ţi dau o ţigară bună, ştiu că eşti fumător pasionat, nu te mai preface, nu e cazul, poţi să ai încredere în mine, fiindcă te consider matur şi îţi sînt ca o soră, dar soţul meu e plecat în provincie şi ce-ar zice vecinii?»
  Eu am bîiguit nu mai ştiu ce şi, cînd am fugit din patul ei, nu ştiu cum am ajuns acasă, mă gîndeam tot timpul că e prietenă cu mama, cînd venea pe la noi mă ascundeam, îmi era ruşine, pînă într-o bună zi cînd hop! mi-a trecut ruşinea de la sine, poate pentru că în ziua aceea mama a zis să joc şi eu, să-i ţin un pic locul pînă face cafelele că-mi dă şi bani pentru joc (dar la sfîrşit să-i dau înapoi, să nu mă învăţ cu bani), jucau pe nimica toată, pentru distracţie; atunci m-am aşezat pe scaun, faţă în faţă cu doamna Ojog şi, pe cînd
    82
  jucam, am făcut pipi pe sub masă pe fusta doamnei Ojog, îmi venea să mor de rîs; cînd au priceput, doamna Ojog şi celelalte, despre ce era vorba, s-au supărat foc, mama zicea: «e nebun», şi aşa mai departe, cred că se bucura în sinea ei..."
  „Vai", a spus doamna Gerda, „eşti indecent..." „Eşti tu tîmpită", i-am spus, „unde sînt indecent? lucrurile astea sînt prea complicate pentru oliţa ta, de aia ţi se par indecente, e aparenţa lor, aşa cum aparenţa lucrurilor aparente e să pară decente, stai să vezi; uite, să-ţi dau un exemplu, să-ţi spun o chestie care mi s-a întîmplat chiar ieri şi, dacă îţi merge mintea cît de cît, ai să pricepi de ce mi-am amintit de doamna Ojog şi de Buster al ei tocmai acum, după momentele sublime din noaptea de azi-noapte, aşa că ieri mergeam pe stradă proaspăt bărbierit, fără bandaj la mînă şi cu ciorapi curaţi iar o fată s-a ţinut după mine vreun ceas, pe stradă.
  Eu nu mă ţin niciodată după fete, pe stradă. N-am obiceiul ăsta. Dar îmi făcea plăcere, mă gîndeam la unul Turcu, un tapiţer de pe strada Vasile Lascăr care, al dracului, poartă lavalieră şi plete, ai putea jura că e cel puţin Novalis deşi are vreo patruzeci de ani şi e bondoc şi rotofei, dar asta n-are importanţă, se ţin fetele după el, îi cer autografe, îl cred, pohet, pe cînd eu umblu tuns scurt sau netuns deloc şi atunci nu-mi cere nimeni autografe, cîteodată fac oftică pe Turcu aşa că ieri, cînd s-a ţinut fata aia după mine, m-am bucurat grozav, mă gîndeam: «uite, domnule, dînsa a luat pesemne de cîteva ori plasă cu Turcu şi s-a învăţat minte, acum ştie cine e pohet şi cine nu e, stai să vezi, mai mult ca sigur că e o admiratoare, că ştie pe dinafară măcar ultimul meu pohem încă nepublicat şi intitulat Ghetele lui Gheorghe Lazăr sau cîteva versuri din alt pohem al meu, de asemenea nepublicat, cum ar fi pentru
    83
   că femeia mea nu plouă sau lăcustele sînt cele mai Constantin, aşteptam să le recite şi să-mi spună: „mai zi ceva, dacă poţi!", mă şi oprisem lîngă un zid, cinstit vorbind era o consolare pentru fiinţa mea jupuită şi priveam aşa, în gol, mai mult din profil, cînd ea şi-a luat inima în dinţi şi mi-a întins stiloul plus o bucăţică de hîrtie cerîndu-mi, pe englezeşte, un autograf.
  Atunci, mi-au intrat în funcţie disponibilităţile, o bănuială mi-a încolţit în minte, am izbit cu pumnul în zidul de care mă rezemasem, am izbit atît de tare încît mi-am rănit pumnul, şi am întrebat-o:
  «Pe ce chestie?»
  Ea s-a speriat puţin, pentru că îmi curgea sînge din pumn, şi m-a întrebat dacă nu eram eu unul Buster Crabbe, un actor de cinema care juca pe Tarzan şi semăna leit cu mine, mi-a spus; tocmai îi văzuse fotografia într-o revistă de specialitate în care citise că Buster Crabbe ăla s-ar afla la Bucureşti şi crezuse...
  Atunci i-am spus că Buster Crabbe ăla nu face doi bani pe lîngă unul Buster Ojog pe care îl cunoscusem eu cu cîţiva ani în urmă şi care poate semăna cu mine deşi dădea mereu din codiţă, sper să fi crăpat între timp, fiindcă, din fericire, viaţa e scurtă, dar îţi dai seama de starea mea sufletească, şi aşa mai departe, stai să vezi..."
  Dar doamna Gerda n-a mai stat să vadă şi a fugit în camera ei de unde, printre gemetele bătrînei mame suferinde, am auzit-o cum încuia uşa.
  11. Acum, cînd recapitulaţi, s-ar putea să vi se pară că vorbesc cam mult şi cam urît despre lucruri neesenţiale; de asemenea, s-ar putea să vă contrarieze dimensiunile căpătate de o doamnă Gerda sau de alţii ca ea, dimensiuni altminteri deloc neglijabile pentru
    84
  existenţa mea; s-ar putea chiar să puneţi asta pe seama intenţiei mele de a înceţoşa ceea ce se petrecea dincolo, la celălalt capăt al coridorului, de exemplu, unde suprafaţa înceta să mai existe ca atare, mă rog, şi unde mă socoteam, de exemplu, buricul pămîntului, un buric esenţial şi nenorocit, n-am să insist.
  Aşa, s-ar putea obţine un personaj care nu eram eu şi un coridor pe care n-am rătăcit niciodată; oricum, ignorînd delicateţea mea innee şi duhorile împrejmuitoare ale existenţei, s-ar putea să apară în locul meu un băiat cam grosolan, ceea ce îmi e perfect egal, pe cînd eu, în această friguroasă zi de octombrie în care scriu, voi părăsi pentru un timp odaia şi plicticosul ritual el evocărilor şi mă voi îndrepta, împins de o reală necesitate omenească, spre fundul curţii unde o pasăre proaspăt sosită din nordul pămîntului va zîmbi purităţii mele şi-mi va da noutăţi despre un tărîm fără sus şi jos.
  * Baza de cercetări ştiinţifice Widzel, din extremul nord al Suediei, a suferit un adevărat asediu din partea a circa 30 de urşi albi. Aceştia i-au ţinut sub strictă supraveghere pe cercetătorii care, la căderea serii, nu mai îndrăzneau să părăsească staţiunea. Se pare că animalele vroiau să-şi recapete vechile privilegii asupra acestei zone care constituie unul din teritoriile lor de predilecţie, silindu-i pe cercetători să plece în altă parte.
  12. Tot cam pe vremea coridorului a trebuit să locuiesc vreo zece zile în altă pădure, mi se dăduse un cal, îl adăpam cu o găleată de pînză de la izvorul din imediata apropiere, îl ţesălam, îl hrăneam dintr-un sac cu ovăz, mă culcam lîngă el, noaptea era frig, de
   85
  
  multe ori mă trezeam cu capul pe grămăjoara caldă de bălegar, mîncam din puţinele merinde pe care le aveam, toate acestea se petreceau pe un spaţiu de patru metri pătraţi, dincolo de care mă pîndea moartea. Stăteam acolo pe stratul de frunze umede aşternut de-a lungul anilor, cîteodată ploua, îmi puneam peste cap pătura împuţită scoasă de sub şa, într-o bună zi am început să scormonesc stratul de sub mine, să dau la o parte frunzele putrezite; cam de la vreo douăzeci de centimetri adîncime frunzele roase de vreme şi de umezeală au început să pară dantele, broderii şi filigrane, le ridicam cu două degete spre lumina gălbuie strecurată printre crengile arborilor şi le priveam minute în şir, mă răsplăteau pentru jalnica mea existenţă; în spaţiul acela de patru metri pătraţi la limita căruia mă pîndea moartea se afla miracolul. Era de-ajuns să scobesc...
  13. Pe vremea coridorului se întîmpla uneori să vizitez şi cîte un prieten, băteam la uşă, intram, dădeam ocol mesei şi plecam imediat sau rămîneam; dacă se întîmpla să rămîn, ce frumos conversam despre cumplitele blesteme care macină pohezia sau mai ştiu eu despre ce, în timp ce poezia continuă să se macine în blestemele ei orînduite la perfecţie de alţi monştri mult mai experimentaţi; alteori, dacă eram obosit, mă întindeam pe o canapea aflată acolo şi dormeam aşa pînă mă trezeau şoaptele prietenului care perora, de exemplu, tot despre mizeriile poheziei; atunci urlam de pe canapea: „Guraaa!" şi prietenul tăcea, avea impresia că îl terorizez.
  Fireşte, vizitam şi fete, n-am să insist, am să spun doar că la atelierul Măriei petreceam ore decente, în faţa ei monologăm despre orice, cît e de rău pe lume, despre dragoste şi despre libertate, îmi aminteam adeseori
   86
  deviza ţesută pe vesta lui Marat: „Vivre libre ou mourir!", în faţa ei îmi plăcea să vorbesc, eram politicos şi blînd, nici n-o sărutam măcar, ea tăcea şi ofta, mai bine aş fi plîns, cred că m-ar fi mîngîiat cu plăcere; avocata aceea plecase pentru totdeauna în Moldova, ca un erou am condus-o la gară, ne-am îmbrăţişat la despărţire, spunea: „să ai grijă de tine", zîmbeam, multă vreme am avut inima îngheţată, multă vreme, curînd o fată m-a invitat la ea, într-o vilă grozavă, părinţii nu erau acasă, cînd am sărutat-o s-a înroşit la faţă, i s-au uscat buzele, i s-au scorojit ca de febră atît de tare încît am fugit de acolo, şi aşa mai departe.
  Apoi, într-o altă seară, pe cînd traversam Grădina Icoanei în drum spre casă şi mă simţeam ud şi trist ca un cîine aruncat în şanţ, l-am întîlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai găsit decît ghetele), în seara aceea de toamnă stătea pe o bancă, lîngă iubita lui, încerca s-o convingă să treacă la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit şi înfrigurat, m-am aşezat lîngă ei, pe bancă, vărul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus că îi pare bine, că mă ştie din vedere, eu i-am spus să fie sănătoasă, mă gîndeam să plec, să-i las în pace, vărul meu încerca mai departe s-o convingă, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia să vină cu mine să facem dragoste şi ea a venit.
  14. Înşiruind aceste mici ticăloşii existente în mai toate vieţile adolescenţilor vorbesc, de fapt, despre un pat aşternut cu petale de crini, pînă la care drumul duce printre reziduuri mucede şi excremente; poate că rostul lor e să atenueze pînă la suportabil nişte dogoritoare raze lăuntrice, poate că vorbăria mea alimentează forţa presimţită a tăcerii fiecăruia dezvăluind,
   87
  pe invers, partea cealaltă în care măsurile, toate măsurile, sînt iluzorii, şi aşa mai departe.
  în plus, cînd eşti senin şi liniştit poţi auzi de acolo gemetele lumii şi atunci se comite un pohem, sau un tablou cu floricele pentru că din partea cealaltă nu răzbate, după cum am mai spus, decît ce poate şi ce trebuie să răzbată, pe cîmpiile inteligente.
  * Tribunalul din Bentong (Malaezia) a fost nevoit să-şi întrerupă timp de cîteva zile activitatea datorită unei invazii de omizi care au ocupat literalmente întreaga clădire căţărîndu-se pe pereţi, pe tavane, pe uşi, pe ferestre, năpădind duşumelele şi întregul mobilier. Au trebuit cîteva zile pînă cînd milioanele de omizi să poată fi evacuate.
  15. Tot cam pe-atunci am locuit, temporar, într-un sat pe malul Someşului, eram cumplit de bolnav, mă tîram pe uliţe sprijinindu-mă de garduri, mîncam numai cartofi fără sare, nimic altceva, vă rog să reţineţi amănuntul acesta, nu vorbeam cu nimeni, localnicii mă priveau ca pe o arătare.
  Peste cîteva săptămîni, cînd începusem să mă refac, a venit să mă vadă o domnişoară de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, ţinea la mine, m-a găsit ultraj egărit, cu burta umflată de cartofi, am ieşit amîndoi la plimbare, pe cîmp, printre margarete şi maci, pînă la iarba atît de verde încît părea udă, discutam despre una şi despre alta, chestiuni mai mult clasice, îmi adusese nişte cărţi de citit, abia mă ţineam pe picioare dar conversam ca un inteligent şi ţanţoş, îmi exprimam opiniile în legătură cu Theodor cyrenaicul supranumit Ateul şi mai pe urmă Zeul şi cu Hipparchia din Maronea, aveam chiar unele rezerve,
   88
  mă întristau cîteva amănunte ale vieţii lor, greşeli de comportament, stai să vezi; aşa e cînd descoperi virtuţile salivei, domnişoara n-avea nici o vină.
  Şi iată că, deodată, gazele datorate nutriţiei mele purificatoare dar unilaterale au început să-mi apese vezica; simţeam că mor, că înnebunesc de ruşine, ar fi existat două soluţii de salvare, una constînd din evacuarea urgentă a lichidului din vezică, cealaltă, sonoră, legată de împrăştierea la fel de urgentă a gazelor, ambele de neconceput în faţa unei fete de la catedra de Filologie Clasică.
  Curînd, am simţit că nu mai pot, m-am trîntit cu faţa la pămînt, izbeam cu pumnii iarba, gemînd cît puteam de tare pentru că, neavînd încotro, alesesem soluţia sonoră, infamă şi degradantă, pe care gemetele mele nu izbuteau s-o acopere, domnişoara se uita uluită la mine, se speriase.
  „Să nu confuzi", strigam, „dacă vorbesc despre Theodor am în vedere numai modul lui de viaţă şi mă refer la stări, nu la idei; nu mă amesteca în tagma lui sau a altuia, nu mă amesteca în nici o tagmă, nu uita", strigam (inutil, pentru că nu izbuteam să acopăr totul), „să nu-mi pui etichete, mă sufoc, dacă rostesc un nume din cărţile nenorocite pe care mi le aduci îmi şi găseşti o etichetă; să ştii că eu citesc ca să recunosc şi nu ca să cunosc; să ştii că nu trăiesc pentru şi contra, ca în capcana voastră" (strigam din ce în ce mai furios). „Să ştii că eu sînt în afară şi să te cari de-aici, cît poţi mai repede; du-te la gară, lasă-mă..."
  Domnişoara încerca să mă ajute, nu ştia cum, dar mi-a trecut curînd şi ne-am continuat plimbarea ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ba chiar cred că i s-au părut plăcute acele ore petrecute cu un pohet, pe un cîmp cu margarete şi cu maci.
   89
  16. Scăpaseră tehnicile, îşi făceau de cap într-o haotică goană; ne înmulţeam pe rupte, n-a existat secol mai sălbatic şi mai minunat; doamne! (aceasta e o expresie ca oricare alta) şi ce-o să mai fie! Se pare că abia a început, deşi trăim sub auspiciile unui număr favorabil; poate se face un fel de numărătoare greşită şi se găseşte că sîntem prea mulţi; există un fir de iarbă crescut într-o singură noapte la lumina unei stele, el ar putea să ne spună dar nimeni nu l-ar crede, un firicel plăpînd şi mărunt, la lumina unei stele abia vizibile; nimeni nu l-ar crede pentru că fiecare ştie atîtea, iar toţi împreună ştim şi mai şi, chiar eu citeam tom după tom, studiam cu multă seriozitate şi cu mare dezgust, dădeam şi examene, eram întrebat, indiferent dacă asta se întîmpla la logică sau la mama dracului, despre Hegel, băieţii ziceau că am baftă, era ca un făcut, aş fi putut să tocesc numai Hegel şi bună ziua, aveam metoda mea, stai să vezi: închideam uşor ochii, vedeam paginile de parcă le-aş fi avut în faţă, exact cum erau tipărite, pînă la adnotările cele mai mărunte nu-mi scapă nimic, le citeam, înşiram totul, fără greş, repetam toată polologhia pe care căutam apoi s-o uit cît mai repede, ca să rămîn curat.
  Ei nu vroiau decît să se convingă dacă m-au vîrît sau nu în maşinăria lor; îmi venea să urlu, aveam şi eu un creier acolo, nenorocit, mă rog, făcea şi el ce putea, printre altele mai era şi autorul erorilor mele, iar ei mă obligau să-l astup cu ciorapul lor mîncat de molii pe cînd el mîrîia ca un cîine pe care îl purtam în ţeastă.
  * în regiunea de vesta statului Kentucky a fost declanşată o puternică ofensivă împotriva a milioane de mierle şi sturzi, prin împrăştierea din helicoptere a unor detergenţi care dizolvă grăsimile
    90
  ce impregnează penele acestor păsări. Lipsite astfel de protecţie şi expuse la intemperii, ele nu mai pot supravieţui.
  17. Ca nişte plăci tectonice, masive, inconştiente şi invizibile, se mişcau forţele; era greu să le urmăreşti cu nişte biete picioruşe, fără să aluneci; era greu să rămîi liniştit în faţa disproporţiei dintre ele şi tine, să pui în acord condiţia ta cu ferocele ei temelii; aşa se face că uneori cădeam, pentru un timp; de vreo două ori, de exemplu, am fost vîrît cu sila într-o încăpere instituţională unde am stat, ce e drept nu prea mult, printre borfaşi de treabă, era şi un hîrdău acolo, în numele igienei, ca să ne facem nevoile în el şi să-l vărsăm, pe rînd, dar nu puteam dormi pentru că numai oamenii înzestraţi cu însuşiri speciale pot dormi în picioare şi nu aveam de ce să mă rezem ca să dorm; de-a lungul pereţilor mişunau păduchii. Cînd izbuteam să aţipesc un pic, pe vine, ghemuit undeva, pe cimentul muced, venea un om, unul gol, se spunea că ar fi nebun, în orice caz era nebun de profesie, ceea ce e cam acelaşi lucru, şi mă ungea pe faţă cu materiale scoase din hîrdău pe cînd borfaşii rîdeau, se distrau şi ei, săracii; apoi venea mama, alerga de la unul la altul prin birouri, încerca să mă scape, n-avea decît un argument; „nu vedeţi? e nebun! în loc să fie şi el ca alţii de vîrsta lui, e nebun..."
  Şi pentru că tot eram nebun, făceam o mică minune, ţineam degetele într-un anumit fel sau mai ştiu eu ce făceam, oricum mă cuprindea o amplă linişte interioară, o vastă seninătate, borfaşii se potoleau, începeau să moţăie ca la comandă, ăla gol mă lăsa în pace, uşa de fier se deschidea, eram chemat afară, condus într-un birou unde o vedeam ca prin ceaţă pe mama vorbind cu unul, un tată de familie, fireşte, care spunea:
    91
  „Păcat de băiatul ăsta, că nu pare prost dar nu ştiţi să-l creşteţi. Să fie al meu l-aş sminti în bătăi, i-aş băga minţile în cap."
  Mama îşi continua argumentaţia:
  „E nebun, domnule", „Dacă vă spun că e nebun..."
  De două ori mi s-a întîmplat asta şi, de fiecare dată, în drum spre casă, deci, cum s-ar zice, liber, pe sub imensa mea linişte interioară s-a strecurat neîncrederea; de fiecare dată mi-am pus aceeaşi întrebare: descuiasem chiar eu porţile făcînd gestul acela sau numai presimţisem că se vor descuia?
  18. Dar cum totdeauna cunoscutul e mai liniştitor decît necunoscutul, încercam să-mi menţin disponibilitatea extremelor ca pe o poartă care şi-ar pierde funcţionalitatea dacă s-ar închide sau s-ar deschide numai spre o direcţie; trecerile acestea aparent dezordonate, cuprinzînd de fapt rigoarea echilibrului, dădea gesturilor şi vorbelor mele o tentă de umor care îmi transforma zvîrcolirile în rînjete; de fapt, în ciuda explicaţiilor care îşi vîră nasul pe unde nu le fierbe oala vădind o anemie cel puţin mentală, aparenta dezordine a stărilor mele marca nu numai o posibilă tehnică poietică ci şi rigoarea compensatoare a unei trăiri libere, a unei ordini în mişcare, reieşită din propriile ei meandre.
  Ca să menţin faţă de mine însumi, în momentele de slăbiciune, adevărul faptic al stărilor mele, foloseam metode cît se poate de simple, de exemplu făceam o pasienţă, una cunoscută, întinzi toate cărţile pe faţă, cîte şapte, mai ai dreptul la trei locuri libere, de rezervă, pentru mutări în ordine descrescîndă, pe culoare inversă, şi aşa mai departe; de obicei, pasienţa îmi ieşea dintr-un foc; în momentele acelea, îmi ziceam: „ia să văd eu, domnule, dacă pot să scot aşii pe un singur
   92
  rînd", amestecam bine cărţile şi aşii, ai naibii, se înşirau pe un singur rînd.
  Un lucru atît de mărunt poate să pară umor şi încă ieftin, mai ales dacă se ţine seama de gravitatea existenţială a zonei căreia trebuie să-i servească drept substanţă doveditoare, dar gîndiţi-vă: erau 52 de cărţi bine amestecate şi aşii se aşterneau unul după altul (cîteodată nu vroiau, atunci bombăneam ceva şi gata). Asemenea lucruri mărunte se petreceau însă aidoma şi cînd era vorba de obiecte în genere şi cînd era vorba de oameni; vedeam clar în ce măsură obiectele sau oamenii se aflau în legătură cu stările mele, constatam puterea măcar inconştientă a obiectelor şi a oamenilor de a răspunde acestor stări (cîteodată vădit împotrivă), trebuia să accept ideea, la început înfricoşătoare, că lucrurile stau altfel, şi încercam să nu tulbur legea, să mă păstrez disponibil pentru mişcările ei, nu ştiu cum să spun pentru că e vorba de ceva în care explicaţiile n-au ce să caute, şi aşa mai departe.
  Atunci universurile se mişcau lin şi mă legănau ca pe vremea cînd aveam vreo cinci-şase ani şi, în amurg, ostenit de joacă, mă năpădea o seninătate uriaşă, mă aflam poate în paradis.
  De obicei mă dezmeticeam greu şi ieşeam printre oameni cu paradisul pe cap, ca o căciulă, cu ochii împăienjeniţi, întîlneam cîte un prieten, vorbeam fără să vreau cam de sus, uitam să spun „scuzaţi", iar el, pe bună dreptate, se simţea jignit, îşi spunea: „ăsta prea face pe deşteptul cu mine", pe cînd eu, fiindcă n-aveam oliţă la îndemînă, l-aş fi rugat să-mi împrumute căciula lui ca să plîng în ea, ar fi fost, oricum, o situaţie...
  * La Cagliari (Italia) o anchetă încearcă să elucideze motivul pentru care o familie cu 11 copii s-a retras de 15 ani în munţi, trăind într-o
   93
  peşteră. Salvatore Cossu, de 53 ani, coboară din cînd în cînd numai el, în localităţile apropiate, interzicînd restului familiei să facă această deplasare.
  19. Pe atunci, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini, am început să presimt existenţa Zenobiei (n-o cunoşteam încă, nu ştiam nici măcar cum se va numi), ea venea voalată printre ceilalţi vizitatori care îmi populau odaia de pe coridor, nu scotea o vorbă, ceilalţi se retrăgeau, nu-i vedeam faţa, nu-i distingeam trăsăturile, mă învăluia în căldura ei, îi spuneam Isis sau altfel, nici nu contează.
  Cînd începeam s-o iau razna ea se destrăma, îmi era greu pentru că rămîneam singur în apele pe care le tulburasem, îmi ardeau ochii încă nu îndeajuns de pregătiţi, vorbesc despre altceva pentru că oamenii nu prea îşi destăinuiesc asemenea lucruri şi bine fac, după cum nu prea discută între ei despre moarte şi treaba lor.
  Despre invocaţiile mele şi despre apariţiile Zenobiei am avut pe atunci chiar naivitatea să scriu un fel de carte presărată pe alocuri cu mici teorii, mă rog, era de la bun început sortită eşecului, poate de asta am şi scris-o: în ciuda cîtorva plăcute fragmente litherare şi a cîtorva sentinţe culthurale, esenţialul refuza să se exprime altfel decît în fapte simple care păreau, după obiceiul lor, cam trase de păr, aşa cum par şi acum, ce să-i faci...
  Amintesc notaţiile acelea, pe care nu m-aş mai simţi în stare să le recitesc, doar pentru că, printre multe alte omisiuni voite sau nu, am impresia că se află şi un fel de invocaţie obişnuită mie pe care o transcriu abia acum:
    94
  20. să nu uit mai întîi pălăria făcusem rost de o pălărie neagră cu borurile largi şi pleoştite cum purta un poet într-o piesă cehoslovacă o mizerie în care totul se petrecea într-o cameră la ; subsol aveam şi un costum ceva catifea acoperea bine mă simţeam în el ca un baschetbalist de statură convenabilă umblam de colo-colo în două labe pe poante ca un cîine dresat
  umblam pe poante cu lăbuţele îndoite de la încheieturi cu;
  capul bine înţepenit pe gît cu ochii daţi peste cap printr-un parc; Isis era lîngă mine mă iubea ; alţii se adunau
  cîte doi cîte trei ca să cînte eu recitam singur avînd o singură admiratoare dar cînd vedeam fete umblam pe poante recitam
  Isis nu zicea nimic ştia că nu se poate altfel
  vedeam două-trei fete începeam să umblu cu ;
  pălăria
  pe cap dar mult mai disperat recitam cît puteam mai
  tare
  fetele treceau mai departe cu nişte băieţi care mă
  apreciau
  umblam mult mai disperat una a zis : „nu mai zbiera
  aşa pentru că
  pari un derbedeu" o speria umbletul meu şi pălăria
  mea neagră
  vroia să mă întristeze să mor de ruşine cu pălăria mea
  cu tot
  aveam un curaj nebun am recitat: „poate chiar
  sînt şi ce
  dacă sînt?" ei i-a plăcut simţeam că începea să mă
  simpatizeze eram
  disperat improvizam aiurea eram ; nenorocit
    95
  cu pălăria aia mă
  asurzeam recitind umblam ; pe poante în jurul
  fetelor mă
  simpatizau recitam :
  „ziceţi voi aşa de mine vă dă mîna fiindcă sînt un alb
  nenorocit
  ultimul alb din mileniul acesta care e ultimul
  pe cînd;
  voi sînteţi roz verzi şi albastre ultimul; alb al mileniului
  umblu ca un cîine dresat vă dă mîna fiindcă etc. etc."
  strigam tare improvizam despre albul nenorocit care conţine
  de toate plus disperarea sfîrşitului care coincide cu ultimele
  lor calcule despre ; soarta ultimului alb reţinut pe plantaţiile lor umblam cu ochii holbaţi pe sub pălăria mea neagră fetele mă simpatizau am ajuns la o alee cu
  arbori înalţi Isis s-a aplecat şi mi-a ; spus la ureche: „nu mai recita; pe aici umblă matematicianul Cantor şi te mănîncă
  un matematician e ceva pe la biserica măsii cîntă pe acolo dar
  ăsta e ; unul rău şi răzbunător un fel de înger exterminator"
  aveam un curaj nebun fetele mă simpatizau strigam spre El
  „îţi dă mîna să mă mănînci fiindcă sînt ultimul alb dar să ştii
  că nu-mi pasă şi am să recit" ; El n-a apărut era la biserică (nu l-am văzut) am cotit după fete recitam ; în
  spăimîntat umblam pe poante fetele coborau spre o ecluză
    96
  pavată cu dale argintii am ; făcut un ocol pe după copaci
  „nu mai recita" spunea Isis „e un profesionist pe aici te faci de rîs"
  „n-are decît să fie şi mama profesioniştilor" spuneam „lor le dă
  mîna dar eu; sînt ultimul alb pe planeta asta împuţită" de fapt recitam lucruri tragice nu pot să le redau fiind cam neclare m-am dus după fete la ecluză pe dale lîngă cabina paznicului uşa ; era deschisă în faţa ei se afla un dulap cu pereţii de sti; clă ieftină
  cu o ştiucă mare înăuntru mă uitam prin sti; clă
  atunci a ieşit paznicul (numai pe jumătate) cu un ciocan
  în mînă vroia să-mi dea peste degete să nu mă mai uit
  dar s-a ; retras imediat pentru că se speriaseră fetele şi le respecta recitam la disperare umblam pe poante în jurul fetelor strigam către paznic: „sigur îţi
  dă mîna fiindcă sînt un biet alb lipsit de apărare" ; şi mi-a venit în minte să-l insult pe o chestie culturală să le ; jignesc şi pe fete cu ocazia asta deşi mă simpatizau
  „sigur" am spus „vă convine fiindcă sînt ultimul alb" îi jigneam pe toţi cei peste patruzeci PH D conservatori honoris
  cauza ai muzeelor ingineri electrici astrologi spe ; cialişti în şti; inţe spaţiale atlantologi co; lecţionari de o
  biecte precolumbiene generali de brigadă oceanografi is; torid
   97
  cartografi spe; cialişti ai războiului psihologic cercetători pa
  rapsihici biblioteci ale congresului şi ale universităţilor birouri culturale arhive librării educatori foşti piloţi so
  cietăţi pentru investigarea inexplicabilului matematicieni
  mitologi filologi colonei în retragere şi alţii care; parti cipaseră prin sugestii directive şi corecturi la starea mea
  actuală îi jignea din p d v cultural ca şi pe fete care se ; simţeau jignite din p d v naţio-nal-sexual
  dar protestau slab fiindcă mă simpatizau şi; nu vroiau să mă întrerupă deşi li se înroşiseră pulpele de
  indignare pe cînd ; eu recitam de unul singur
  strigam Isis stă
  tea lîngă mine nu mai zicea nimic (atunci am ştiut că sosise timpul să părăsesc coridorul şi să mă îndrept spre mlaştini.)
   Scara
  1. Acum, cînd scriu, o ploaie îmi scaldă geamurile. Mi-e frig deşi mă aflu la adăpost, ghemuit ca o maimuţă tristă şi bătrînă, aici, în odaia mea, cu hîrtiile astea în faţă.
  Poate ca să înlătur reveria umedă care mă bîntuie îmi revine în minte figura unui ramolit. Vorbeam cu el acum cîteva zile într-o pauză de lectură, la o bibliotecă. Lucra acolo la o carte a marilor spaime pe care de obicei memoria istorică le uită...
  „Orice bibliotecă e ca un cîmp minat", spunea, „fiindcă ascunde în ea întreaga gîndire binecuvîntată şi ticăloasă a oamenilor. Iar dacă o idee pierdută prin cine ştie ce broşură neluată în seamă de nimeni şi-ar întîlni amorsa care zace în altă broşură la fel de ignorată, explozia ar fi în stare să zguduie tot universul..."
  Mă plictisea. îl şi vedeam tremurînd printre rafturile de cărţi...
  Apoi, mă solicită ecoul unei promenade îngropată într-unui din textele mele vechi: noaptea, într-un autobuz, pe străzile pustii ale oraşului. Şoferul adormise la volan şi conducea aşa, cu ochii închişi. în autobuz se mai afla, în afară de mine, un singur pasager, un albinos, ţinea în mînă o carte, simţeam mirosul cărţii, ghiceam, prin el, titlul şi numele celui ce o scrisese: Huysmans, nedreptăţitul de mine, pe atunci...
   99
  Fireşte, hîrtiile pe care scriu şi le distrug sau le păstrez, ca şi obiectele-cărţi, ca şi oamenii, emană aure, efluvii bine definite şi nu numai atît. îmi amintesc că observaţia aceasta am recunoscut-o recent în cartea despre viaţa şi învăţătura Marelui Jetsun Milarepa pe care, din păcate, l-am ignorat atîta vreme. Mă refer la cuvintele adresate lui de Incomparabilul Marpa-Tra-ducătorul cînd tînărul Jetson, încă naiv învăţăcel deşi mare vrăjitor, vroia să-şi pună cărţile din bocceluţa lui, ca dar omagial, lîngă cele ale Maestrului.
  „Ieşi afară cu hîrţoagele tale vechi", s-a răstit la el Traducătorul, „au început să-mi molipsească sfintele relicve şi volumele sacre şi au să le dea o răceală..."
  Privesc hîrtiile înnegrite din faţa mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Mă încăpăţînez, totuşi, să le caut sensuri, pe cît de logice pe atît de şubrede. Un fel de început de ierarhizare mă îndeamnă să le deosebesc pe cele aşa-zise importante de celelalte, ba chiar să le despart, după criterii conştiente, dar, fireşte, renunţ.
  „Gîndesc, deci nu exist", îmi spun, şi rîd, pe bune. Aş rîde de oricare altă tîmpenie similară. De pildă, dacă m-aş gîndi (scuzaţi) pe mine ca umbră a unui gînd străin, realizată în afara oricărei existenţe fenomenale dar intrată pînă în gît în tradiţia conflictelor mentale... Sînt cel ce gîndeşte sau cel ce e gîndit? Sau: cine mă gîndeşte? Şi aşa mai departe...
  Apoi mă decid să reiau obositorul exerciţiu al evocării şi să revin la vremea depărtată a celui de-al doilea coridor...
  * Nim, un cimpanzeu de 2 ani şi jumătate, învaţă şase ore pe zi împreună cu trei tinere fete, la Universitatea din Columbia. El a reuşit
    100
  pînă acum să asimileze 55 de semne şi să le folosească corect pentru a cere diferite lucruri.
  2. Curînd după plecarea lui Dragoş ne-am mutat din atelierul Măriei. Cum ea nu mai dăduse de cîtva timp pe la noi, i-am lăsat pe masă un bilet cuprinzînd cuvenitele mulţumiri pentru găzduire şi noua noastră adresă. Cheia am pus-o la locul ştiut, într-un gol al zidului, deasupra uşii.
  Locuiam acum în Piaţa Romană, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru că, printr-un capriciu greu de înţeles al arhitectului, pe terasa-acoperiş a blocului fuseseră construite cîteva odăiţe aşezate la rînd pe o singură latură, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust şi izolate de restul clădirii, ca şi cum ar fi picat acolo singure, din cer.
  în coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a cărui fereastră se deschidea spre bezna umedă şi adîncă a unui aşa-zis luminator. Alături de el, o odăiţă nelocuită, după care o perdea albastră, ciuruită de vreme, încerca să acopere golul de intrare al duşului comun folosit din fericire numai de noi.
  La capătul din fund al coridorului, o uşă-fereastră deschisă pînă la pardoseală lăsa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperiş-terasă, pustiu şi prăfuit. Acolo se putea ajunge fie direct, prin uşa-fereastră amintită, fie pe scara de incendiu pornită din coridorul de sub noi unde se înşirau spălătoriile, uscătoriile şi o parte din camerele de serviciu. O scară inutilă, de altfel, fiindcă n-am văzut niciodată picior de om urcînd spre gudronul fierbinte al acoperişului. Eu însumi m-am aventurat o singură dată pînă la marginea lui împrejmuită doar cu un jgheab de tablă subţire. De acolo am putut vedea cum mişuna jos, în
    101
  stradă, un furnicar de oameni cît unghia şi m-a cuprins ameţeala...
  Odăiţa noastră avea doi metri lungime şi doi lăţime. O găsise Zenobia. Avea şi mobilă: o sofa ieşită de mult la pensie şi un scaun, încă bun. Altceva n-ar mai fi încăput. Am completat mobilierul cumpărînd o pernă mare şi o fîşie de pînză albă, pentru cearceafuri. Am bătut cîteva cuie în pereţi pentru cele două cămăşi de rezervă ale mele şi cele două rochii dobîndite prin muncă cinstită de Zenobia. Cărţile (posedam un număr oarecare), împreună cu celelalte bunuri proprii (farfuria comună, cele două linguri, cana cu poză color pe care se vedea cum o fetiţă în costum naţional îşi primea porţia de turtă dulce de la un bătrîn rural) le-am instalat parte pe scaun, lîngă hîrtiile mele, parte sub sofa.
  * Refuzînd hrana şi apa, Sandra, elefantul-femelă al circului Do Brasil, a încetat din viaţă. Sandra, în vîrstă de 24 de ani, n-a putut suporta despărţirea de Helmut Chome, tînă-rul ei dresor care se căsătorise şi plecase să-şi petreacă luna de miere.
  3.O săptămînă mai tîrziu am întîlnit-o pe Măria. Era cu Ioachim, stăteau de vorbă pe stradă, stai să-mi aprind o ţigară.
  Pe Ioachim ăsta (o perfecţionată rotiţă universitară) îl ştiam mai de mult, tot de la Măria şi tot de pe stradă. De obicei schimbam în treacăt două-trei vorbe. Era cu cîţiva ani mai mare decît mine, dar asta nu contează. Scria şi cronici, manevra concepte. Părea ceva mai elastic decît alţii, atît doar cît să sugereze că e mai descuiat decît maeştrii lui şi că s-ar cuveni să le ia locul.
    102
  Altminteri era mărunt, subţire, bine proporţionat şi al naibii de frumuşel. Părea şi cult, ştia pe dinafară pînă şi-un vers de-al meu, mi-l recita în loc de salut de cîte ori ne întîlneam. Aş fi putut să-i răspund cu un şut dar mă abţineam.
  Măria nu putea să-l sufere, aşa spunea. Cu un an în urmă îi ceruse mîna dar ea îl refuzase. (Era coleg cu maică-sa, la catedră, şi atîta ar fi fost de ajuns.) „E un cretin", îmi explicase ea atunci.
  Pe mine, personal, nu mă interesa nici ce spunea nici ce scria Ioachim. Treaba lui... Mai cunoşteam cîţiva ca el, unii chiar străluciţi, le mergea mintea. Nişte roboţi anchilozaţi voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele şi jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru, sau o vedeau săltînd vioaie ca o gimnastă moartă.
  în plus, pe Ioachim căutam să-l evit şi pentru că de cîte ori îl întîlneam îmi declanşa o ciudată senzaţie fizică: mi se părea că tîrăşte după el, în lumea asta şi aşa destul de împuţită, o duhoare mentală greu de suportat.
  Acum stătea oarecum deoparte, nu spunea nimic. Măria mă prinsese ca pe un fir de pai ivit în calea cuiva gata să se înece.
  „Bine că te-am întîlnit", spunea. „Ţi-am pierdut adresa..." (o rătăcise de cîteva zile, nu-şi dădea seama cum).
  I-am repetat adresa, i-am explicat cum se ajunge la noi, la ce etaj, pe ce scară. Vorbeam ca şi cum am fi fost singuri, Ioachim părea că nu ne ascultă, zîmbea şi ochii îi luceau frumos.
  Cînd sînt intraţi pe deplin în marea minciună a maturităţii, băieţii nu prea tac în astfel de situaţii. De cum se află în preajmă o fată mai atrăgătoare, se şi reped. Un fel de frenezie oarbă îi împinge să iasă în
    103
  faţă, să ocupe tot spaţiul sonor, să nu lase loc pentru alţii. La unii asta ţine cîteodată pînă toamna, pînă le cad frunzele sau chiar şi mai tîrziu. Eu însumi la o vreme, cînd se ivea Incitatoarea, lăsam frîu liber elo-cinţei. Şi chiar cînd mă simţeam penibil, cînd mi se făcea şi greaţă de mine, tot îmi găseam o scuză... De aceea, poate, Ioachim şi-a dat drumul la motor, vorbea frumos, avea un glas melodios şi cald...
  La început şi-a exprimat admiraţia faţă de prietenia noastră firească (între artişti) şi nu mai ştiu ce. I-aş fi ars una dar îmi era milă de Măria, părea dezolată, se uita cînd la mine cînd la el, părea că mă imploră, se temea să nu...
  Ioachim continua să vorbească. Spunea că ultimul meu pohem (unde dracu îl citise?) i se păruse mai puţin dereglator. (Expresia îi aparţine.)
  Era un copac acolo, lîngă noi, pe stradă. Se şi hrănea copacul, curgea ceva ca o sevă prin el, stai să vezi, curgea o dereglare liniştită, de jos în sus sau de sus în jos, curgea liniştită, de cum curge de multe ori prin ordine mama dezordinei, şi viceversa, de dincolo de forme...
  Ioachim încerca să confecţioneze o metaforă, ceva despre clorofila pohetică, mulţumesc, am învăţat şi noi la botanică. In plus trăia din dejecţiile copacului în mijlocul dejecţiilor unei naturi din care nu prea înţelegea mare lucru.
  Pînă la urmă, m-am cărat. Ioachim acela mirosea, într-adevăr, prea urît...
  * Oraşul Maralal, din Kenya, a fost invadat de albine. Roiurile dezlănţuite au atacat cu vehemenţă oamenii şi animalele. Mai multe persoane au fost transportate la spital. în cele
    104
  din urmă, albinele au fost neutralizate prin intervenţia pompierilor.
  4. Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare pe cînd eu, împotmolit în mîlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.
  învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simţeam atît de legată, de încorporată mie încît apro-pe că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adînca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
  Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndîrjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă şi inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de de-coraţiuni unde tăia şi lipea pe cîrpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea st) aiuritoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
  Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decît spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decît o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.
  Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.
  De cîte ori mă necăjeam văzînd-o frîntă de oboseală, ea îmi spunea:
  „N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Cînd n-am să mai pot, am să-ţi spun..."
    105
  
  * Provinciile Cordoba şi Sucre din Columbia au fost lipsite timp de peste zece ore de curent electric din cauza unor rîndunele, care luîndu-şi zborul de pe firele de înaltă tensiune unde se aşezaseră au provocat un scurt-circuit. Acesta a perturbat activitatea a numeroase întreprinderi, inclusiv brutării. Drept urmare, la Sincelejo, capitala provinciei Sucre, populaţia a fost lipsită de pîine o zi.
  5. Era un cer senin, nu se mişca o frunză. Oamenii treceau încoace şi încolo, toţi păreau vii, pînă şi morţii, zîmbeau prietenoşi.
  Rătăcisem multă vreme pe străzi. Tîrziu, am ajuns, flămînd şi obosit, în centrul oraşului, asfaltul frigea, am găsit un creion metalic, fără mină, mă neliniştea ispita conştientă a experimentării. Era cam cinci după amiază.
  Lîngă bazinul Lido plutea în aer o descrispare generală, un fel de paşnică bunăvoinţă. I-am cerut voie portarului să mă uit un pic înăuntru, mi-a spus că se poate deşi sînt cam jerpelit. Era un generos...
  Apa bazinului făcea valuri albastre, cîteva fete frumoase înotau, cîţiva băieţi de bronz făceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învăluitor, alţii stătea la mese albe, pe scaune albe, aveau în faţă pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheaţă. „E fain", îmi ziceam, aş fi putut jura că mă răcoream eu însumi în apa bazinului.
  După un timp portarul mi-a zis: „acum întinde-o, te-am lăsat destul." I-am mulţumit: „e frumos pe la voi, am să mai vin", m-am cărat de acolo, „ce oameni cumsecade!", îmi ziceam, „ăştia au toţi buzunarele doldora de bomboane, dacă l-aş întreba pe vreunul dintre ei unde vine strada cutare sau mai ştiu eu ce,
    106
  mi-ar răspunde, la sigur, şi m-ar trata şi cu o bomboană..."
  In faţa geamurilor unei braserii m-am oprit, apa din braserie era tot albastră dar cei scăldaţi de ea şedeau pe canapele şi pe scaune comode, capitonate cu pluş stacojiu, paharele şi linguriţele sclipeau, mă uitam prin vitrine, frumoasele înotătoare nu se aflau acolo, în schimb la o masă, aproape de geam, se aşezase un domn în vîrstă îmbrăcat într-o redingotă impecabilă, părul şi barba albă îi luceau, domnul se rezema într-un baston cu măciulie de argint, era foarte distins, pe scaunul de lîngă el stătea un băieţaş în costum alb cu guler de dantelă, consumau ceva cu frişca...
  „Ăştia da oameni!" îmi ziceam şi le zîmbeam prin geam, le făceam bezele, îi salutam cu mîna la chipiu, le strigam „pupi!", ei păreau surprinşi, făceau ochii mari, nu mă cunoşteau, cum să mă cunoască?
  Mă uitam la domnul acela bătrîn şi mă gîndeam. „Cîtă diferenţă între redingota lui şi cămăşoiul lui Dragoş..." Dar Dragoş poate că nici nu exista, Măria nu izbutise niciodată să-l vadă şi nici Iason, iar pe Empedocle ăla mic cred că nu-l mai văzuse nimeni în afară de mine. Poate că nici domnul de la masă nu exista. Treaba lui...
  Atunci am simţit în mine un gol rece ca o tencuială udă. M-am aşezat jos, pe trotuar, lîngă vitrină. Nu ştiu cît am stat acolo dar după un timp domnul acela a ieşit, cu băieţaşul de mînă, s-au oprit în faţa mea.
  „Vroiai să-mi spui ceva, tinere?" m-a întrebat.
  „Nu, nu", i-am răspuns, „nu vroiam nimic..."
  Distinsul domn a clătinat din cap, mi-a aruncat un ban cum se aruncă la răspîntii, după morţi, în urma dricului, şi a plecat.
  Am luat banul şi l-am azvîrlit, furios, după el.
    107
  Pe urmă mi s-a făcut somn deşi era încă prea devreme.
  „Du-te de te culcă, cretinule", mi-am spus şi am pornit încetişor spre casă.
  * Inventariind obiectele folosite de cititori ca semne de carte şi uitate printre filele volumelor bibliotecii la care lucrează, bibliotecarul francez Louis Perin a notat în afara cărţilor poştale, a ilustratelor sau a scrisorilor, cravate, şireturi de pantofi, piepteni, scobitori, frunze de pătrunjel, coji de caşcaval, oase de peşte, şorici de slănină şi un testament încă neexecutat.
  6. Pe bulevard erau prea multe zgomote, maşini, trăsuri, tramvaie, oameni agitaţi... M-am abătut pe străzi tăcute/lăturalnice. După senina hoinăreală din timpul zilei mă încerca revanşa: o stranie luciditate mă făcea să simt plutirea lină a pămîntului cu tot ce se afla pe el. Mă temeam să nu mă desprind, să nu cad în sus în jos (era totuna). Căutam să mă mişc cît mai aproape de copaci, de felinare, de garduri metalice, de orice m-aş fi putut prinde la nevoie.
  Din fericire starea aceasta n-a durat mult, s-a stins cînd am ajuns în parcul Ioanid. Acolo, m-am aşezat pe o bancă, vroiam să culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi părea rău că nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mîinilor, aş fi ales mai bine.
  în aer se statornicise o calmă încremenire. Cred că m-am ridicat de pe bancă şi am călcat peste pajişte, spre brazdele de flori. Atunci pămîntul m-a acoperit cu o scoarţă temeinică, iarba şi florile m-au năpădit, creşteau din mine.
    108
  îmi e destul de greu să descriu starea aceea de vegetalizare. Am să spun doar că o mai avusesem de cîteva ori. O dată, în legătură cu un peşte alb, zăceam întins pe un divan într-o cameră mare, un vestibul, nu puteam să mişc nici măcar un deget. Pe dinăuntru îmi era cumplit de bine, simţeam, ca şi acum, în parc, o împăcare fără margini. Iubeam, într-un prezent perpetuu şi uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut...
  Mă ţintuia fericirea unui fel de regret copleşitor şi fără motiv. îmi revedeam, desfăşurată simultan, întreaga viaţă. Era ca şi cum, lucrînd cu mai multe ecuaţii, necunoscuta comună şi-ar fi lepădat crusta circumstanţială şi, renunţînd la sine, s-ar fi preschimbat în altceva deplin şi total iar numerele, înfricoşător de vii, şi-ar fi regăsit fiecare nedimensionalitate, şi aşa mai departe...
  Aşa se moare, cunosc asta, înecat într-o intensă şi duioasă melancolie, iar pentru mine, născut într-o zodie solară, melancolia e legată de umiditate.
  Simplific mult, dar în fine... Poate odată am să bîigui mai multe despre moarte şi fiecare o să zică: „asta ştiam şi eu", şi o să uite...
  Pînă atunci, morţii sînt morţi, cu timpul şi mişcarea lor. Cadavrele sînt altceva, iar duritatea mea aparentă n-o să fie niciodată capabilă să suporte apropierea unui cadavru. Morţi am văzut destui, m-am înţeles destul de bine cu ei. Cadavre însă, numai două: primul, odată, lîngă mînăstirea Brebu cînd am întîlnit din întîmplare un alai; în fruntea lui mergea un bărbat care purta în braţe o cutie de carton, fără capac, cu o păpuşă înăuntru, cît un copil de două-trei luni; la început mi s-a părut că asist la o procesiune pentru ploaie sau aşa ceva şi numai după ce oamenii s-au depărtat mi-am
    109
  dat seama că în cutia de carton văzusem, fără voia mea, cadavrul unui copil...
  (Am să mai spun că acum cîteva clipe, cînd încheiam fraza de mai sus şi mă întrebam de ce oi fi scriind despre cadavre, m-a întrerupt Mica, femeia care îmi aduce în fiecare dimineaţă lapte, ca să-mi comunice că fetiţa înecată astă iarnă şi pierdută sub gheaţa rîului a fost regăsită astăzi, 5 mai, prinsă de crengile copacului scufundat în dreptul locului denumit „la Dărî-mătură". De aceea nu mai continui cu al doilea cadavru, căruia nu i-am văzut decît piciorul, galben ca lămîia, ieşind de după un paravan, în sala de morgă a unui spital unde nimerisem tot din întîmplare.)
  Şedeam din nou pe bancă, în Parcul Ioanid. Mă luptam să trag una din alta şi nu era deloc uşor. N-aş putea spune sigur dacă mă ridicasem, dacă trecusem peste pajişte, spre brazdele de flori, deşi aveam în mînă floarea culeasă pentru Zenobia, aş fi putut s-o mănînc, nu-mi era foame, am păstrat-o.
  * Consiliul medicilor din Chile examinează o arsură stranie pe care o puternică rază luminoasă, de origine necunoscută, a provocat-o unui copil de 12 ani. Rana, făcută pe umărul drept al copilului, are forme geometrice perfecte — două cercuri concentrice şi mai multe puncte de aceleaşi dimensiuni. Mama copilului afirmă că arsura îşi schimbă mereu culoarea trecînd succesiv de la roşu la cafeniu şi apoi spre galben.
  7. Aici s-ar cuveni poate să spun că, dintot-deauna, am presimţit în jurul meu prezenţa atotcuprinzătoare a unui principiu feminin pe care, încercînd să-i definesc trăsăturile, să-i dau chip, îl denumeam
    110
  Spiritul-Femeie. Dar disponibilităţile mele, încă prea crude, nu izbuteau să realizeze decît imaginea unei femei de statură uriaşă, cît lumea.
  Mamă a mamelor, feroce şi indiferentă, blîndă şi generoasă, surdă, primitivă şi infinit superioară grosolanei mele masculinităţi, ea mă ferea, mă ocrotea, mă conducea prin aparenţa complicată care ne învăluie cum ne învăluie aerul pe care îl respirăm igno-rîndu-l.
  Brutalitatea imaginii, tragismul dimensiunii întunecate strălucirea conceptului intuiţional, îi amputau promisiunile, îl transportau în zona anomaliei şi a grotescului, acolo unde numai promiscuitatea s-ar fi putut simţi în largul său.
  în plus, unele fapte mă făceau să descopăr în mine reacţii suspect de inegale. Odată, am fugit de la un spectacol de circ cînd a intrat în arenă o trupă de balerine pitice, poloneze, fardate violent şi îmbrăcate în rochiţe străvezii. (In schimb, femeia cu barbă mi se părea o glumă bună: aveam fotografia uneia, din Danemarca, o păstram printre pohemele mele, mi-ar fi părut rău să aflu că şi-a ras barba.) Faţă de fetele, foarte rare, a căror statură trecea cu mult peste normal, mă situam între umor şi milă. Astfel, pe cînd aveam vreo şaisprezece ani s-a întîmplat să vină în vizită la mama fiica unei prietene din provincie, pe care nu o cunoşteam. Mama a intrat în odaia mea (îmi făceam lecţiile) şi m-a rugat să stau un pic cu musafira ei, pînă termină nişte treburi la bucătărie.
  „E foarte drăguţă", spunea.
  M-am dus să-i ţin de urît. Era o fată cam de vîrsta mea, cu ochi albaştri. Zîmbea, timidă. Avea peste doi metri...
    ill
  Mă uitam la ea. în prima clipă mi-am dorit să mă ia în braţe, să mă legene, să mă plimbe prin parcuri, aşa, cu mutra ei de copil uriaş.
  Apoi m-am înfuriat: îmi era greu să suport întoarcerea la care mă silea fără voie, aruncarea înapoi, într-o copilărie fizică din care abia scăpasem.
  „Aşteaptă-mă niţel", i-am spus, „mă duc să iau scara ca să mă urc pe ea şi să te pup..."
  Am ieşit în curte. M-am întors cu scara. Rîdeam ca o vită. Fata aceea uriaşă plîngea, se cocoşase un pic şi plîngea.
  Am lipit scara de un perete şi am rupt-o la fugă...
  * în 1895, minerii din California au găsit rămăşiţele unei femei înaltă de 2,03 m. Trei ani mai tîrziu, o echipă de antropologi a descoperit un alt schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 m. Schelete similare au fost găsite în 1874 în Caro-lina de Nord şi în 1912 în Wisconsin. în 1930, în nordul Mexicului, au fost descoperite morminte ale unui popor străvechi cu o înălţime de 2,44 m.
  8. Cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini conceptul şi atributele fizice ale Spiritului-Femeie se reechilibraseră. Vreau să spun că, de pildă, gigantismul presimţit devenise pentru mine un fel de dimensiune pur spirituală, abstractă, fluidă şi informă, în care imensitatea şi micimea, anomalia şi firescul, promiscuitatea şi splendoarea coexistau, fără să mai existe ca atare, începusem să intuiesc totala nepăsare activă cuprinsă în solicitările ei cele mai directe: imaginaţi-vă un far la ţărmul mării, noaptea, pe vreme de furtună; pe cînd nebuna Paznică a farului trimite semne către toate navele, corabia ignorată a fiecăruia se zbate singură
    112
  în beznă. Secunda de lumină nu mai arată stîncile...
  O vagă legătură cauzală mă făcea, totuşi, să cred în efectele benefice ale unui anumit comportament asupra căruia n-am să insist ca să las fiecăruia plăcerea de a-l regăsi, între asceză şi destrăbălare.
  (Zenobia numeşte asta: a fi cuminte.)
  9. Stăteam întins pe sofa şi mă gîndeam la Spiritul-Femeie. Mai stăruia în mine senzaţia de vegetalizare, secunda fără timp cînd ea mă mîngîiase ca o senină, depărtată aripă a morţii.
  Fireşte, nu eram la prima noastră întîlnire. De fiecare dată însă presentimentul morţii, a cărui logică directă nu mă preocupa deloc, se declanşa doar ca efect al unei alte evocări, pe cînd acum...
  De data asta, în parc, o evocasem pe Zenobia (pentru mine, ele deveniseră într-un fel surori aproape gemene). Mă întrebam, fără să le despart, care din două îmi transmisese vestirea blîndei şi îndepărtatei morţi?
  Dar s-o lăsăm baltă... Deprinderile mele pohetice refuză să se supună oricărei ordini în afară de a lor, în care claritatea e o capacitate subterană, la fel de necesară şi celui ce primeşte...
  De aceea, am început să mă gîndesc la o altă vestire.
  Aceasta s-a petrecut la o cabană, pe munte, în nordul Moldovei, cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini. Afară norii se învălmăşeau şi se topeau cît ai clipi ca să facă loc unui soare ud parcă de atîta strălucire.
  Mă aflam singur în încăperea cea mare a cabanei, stăteam pe ultima treaptă de jos a scării care ducea spre dormitoarele de la etaj. îmi venise în minte, nu ştiu de ce, fata aceea uriaşă pe care o jignisem cîndva. îmi
    113
  era ruşine de mine, mai bine aş fi întins mîna şi aş fi mîngîiat-o un pic pe păr, era drăguţă, n-am mai văzut-o de atunci. Mă purtasem ca un puşti nenorocit, şi aşa mai departe, amintiri şi regrete. Mi se întuneca inima...
  După un timp, m-am răsucit încet şi am privit scara din spatele meu. Pe treapta cea mai de sus stătea neclintită, în picioare, o altă uriaşă. Am recunoscut-o imediat, ştiam şi cum o cheamă. Era o faimoasă atletă, o mai văzusem prin ziare şi la cinema, în jurnalele de actualităţi. Ea se oprise acolo şi se uita în jos, peste mine. Părea că nu mă vede. Aveam senzaţia că mă aflu în Olimp, că se coboară zeii. Aşa trebuie că li se arăta celor aleşi Cybele, sau Athena înarmată, sau Artemis întorcîndu-se de la vînătoare. Statura ei mi se părea acum firească, nu mă neliniştea.
  Pe urmă, Spiritul-Femeie a coborît, m-a ocolit fără să-mi dea atenţie şi a ieşit din cabană. Afară şi-a lepădat sandalele. S-a aşezat pe două şezlonguri, la soare. Pe unul dintre ele, desfăcut, ca prelungitor, şi-a întins picioarele.
  Cineva, dintr-o odaie de sus, deschisese aparatul de radio. Se auzea o muzică ritmică. Ea şedea pe şezlonguri şi asculta. Cu vîrfurile degetelor goale de la picioare încerca să urmărească ritmul.
  Ieşisem după ea. Stăteam respectuos, deoparte, aşa cum se cuvine, şi măsurăm diferenţa dintre ritmul marcat de ea şi cel pe care îl băteam eu însumi. Ca să parcurgă distanţa de la ureche pînă la vîrfurile degetelor ei ritmul avea nevoie de o frîntură de secundă în plus. La mine devenea mişcare de cum îmi atingea urechea.
  Am stat acolo pînă s-a înnorat din nou. Era cam răcoare. Spiritul-Femeie s-a ridicat de pe şezlonguri, şi-a încălţat sandalele şi s-a întors în cabană. Eu am plecat, bătea vîntul.
    114
  Am străbătut un fel de pustiu acoperit cu ierburi aspre şi neliniştite, vorbeau de ploaie, apoi s-a pornit o burniţă rece, îmi simţeam pielea ca pe o cămaşă udă, aş fi vrut să mă adăpostesc undeva, am nimerit pe o vale, la o căsuţă proaspăt văruită, am bătut la uşă, mi-a deschis o bătrînă.
  „Intră", mi-a spus şi am intrat, în odaie ardea un fir de foc dar era tot frig şi cam întuneric, oricum nu ploua iar alt adăpost n-aş fi putut găsi pe aproape, bătrîna mi-a întins un scăunel cu trei picioare apoi s-a adresat cuiva, unui trup care zăcea destrămat de lumina ceţoasă pe patul de lîngă perete:
  „Scoală", a spus, „că a venit dumnealui".
  Cel de pe pat a dat să se ridice (mai apoi, cînd l-am întîlnit pe Dragoş mi-am dat seama cît semăna cu el, aveau acelaşi păr lung, aceeaşi barbă albă-gălbuie, atîta doar că straiele celui întins pe pat erau noi şi curate, părea gătit ca de sărbătoare...)
  „Nu, nu", am spus, „n-aş vrea să vă tulbur odihna."
  El şi-a culcat iar capul pe pernă, zăcea liniştit, mă deprinsesem cu semiîntunericul din odaie, începusem să desluşesc pînă şi ochii bătrînului acoperiţi de o pieliţă albăstrie, Spiritul-Femeie a vrut să-mi dea ceva de mîncare, n-am primit, „ia măcar un ou", zicea, am luat un ou fiert, nu l-am mîncat, l-am pus în buzunar.
  „E bolnav?" am întrebat arătînd cu capul spre cel de pe pat.
  „Nu, slavă Domnului", a spus ea, „dar aşteptăm să moară. Eu am să mă duc la fete că le am măritate gata, în alt sat, el nu vrea să meargă cu mine, zice că a trăit destul, mai stau aici ca să nu moară singur..."
  Am tras scăunelul lîngă pat şi am zăbovit acolo vreun ceas, pînă mi s-au zvîntat hainele, bătrînul n-a scos o vorbă, îl vedeam bine, zăcea pe spate cu ochii
    115
  larg deschişi, senin şi liniştit, ca unul care şi-a încheiat socotelile.
  După un timp, mi-am dat seama că în nemişcarea lui aparentă făcea, totuşi, un gest destul de ciudat: ţinea pumnul mîinii drepte lipit de genunchiul drept şi numai cu un deget, cu arătătorul, desena pe furiş un cerc neîntrerupt peste abaua pantalonilor.
  (Adaug că semnul acela îl mai văzusem cîndva la un poet bătrîn care zăcea pe un balansoar, l-aş fi luat în braţe să-l legăn ca pe un copil dar lîngă mine stătea ea, aceea care pe vremuri, ehei, îi fusese iubită şi muză. Ea tocmai se întorsese de la o înmormîntare, ne povestea de pe acolo, poetul se balansa trist în seninătatea lui, tăcea şi îşi învîrtea peste genunchiul drept degetul arătător de la mîna dreaptă, închidea un cerc, peste cîteva zile a murit...)
  10. Tîrziu, cînd s-a întors Zenobia, trecusem dincolo de linişte. Mă cuprinsese o cumplită apatie, simţeam cum cad, lipsit de umeri şi de aripi, într-un gol fără sunete şi fără peisaje. Trăiam o stare de inexistenţă, o prăbuşire în nimic, din care nici măcar nu mai doream să ies.
  Era un pustiu în mine, fără sfîrşit; şuiera vîntul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urît şi rău în mine, aş fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.
  De obicei, pentru mine, asemenea stări anticipau sau încheiau atingerea unor puncte prea înalte, greu de suportat. (Gîndiţi-vă: rătăcisem singur acolo unde alţii sînt conduşi cu grijă...) Cunoşteam mecanismul înlăturării lor dar îl uitam, de fiecare dată, ca un făcut. Refuzul acesta al memoriei părea să fie semnul, condiţia de bază a revanşei...
   116
  Zenobia aprinsese lumina. Priveam, fără să văd, tavanul. Nu eu vroiam să mor ci carnea mea, oasele mele, nu ştiu cum să spun. De fapt nici ele, nu vroiau nimic, urmau doar legea, ca pe o ultimă legătură. Şi nu era vorba de moarte pentru că moartea, ca şi viaţa, sînt dincolo de legea aceasta.
  „Ce ai?" m-a întrebat Zenobia şi glasul ei îngrijorat m-a readus într-o secundă la suprafaţă.
  „Am că nu mai pot şi nu mai vreau", am spus.
  „Ce ţi s-a întîmplat?" (mă mîngîia încetişor pe frunte), „Ce-ai mai făcut?"
  I-am povestit pe îndelete dar întîmplările din timpul zilei, lipsite acum de seva trăirii lor şi devenite vorbe, păreau banale şi mărunte: umblasem pe străzi, mă în-tîlnisem cu Măria şi cu Ioachim, găsisem un creion metalic şi nu mai ştiu ce, dorisem conştient altceva, mă oprisem în faţa unui bazin, privisem prin geamul unei braserii, un distins boşorog îmi aruncase un ban, zvîrlisem banul după el, mă odihnisem într-un parc, rupsesem o floare pentru ea („e acolo, pe scaun"), mă gîndisem la nişte întîlniri mai vechi, şi ce-i cu asta? Asemenea lucruri i se pot întîmpla oricui şi nimeni nu le ia în seamă. De ce le sistematizez? De ce îmi construiesc singur capcane? De ce mă chinuiesc atît? (De fapt, ştiam, dar aşteptam să-mi spună şi ea.)
  „Nu trebuia să arunci banul", a spus Zenobia, şi eu ştiam că pe firul mişcărilor mele acolo greşisem.
  „Nu-i nimic, mă duc mîine să-l iau. II găsesc, la sigur..."
  De fapt, n-avea nici o importanţă dacă îl mai găseam sau nu. îmi venea să rîd, dar am oftat.
  „Vezi cum mă laud?"
  „Iar n-ai încredere în tine", a spus Zenobia. (Acum zîmbea.)
   117
  * La Institutul de Zoologie al Universităţii din Saarbriicken, albinele unui roi lăsat să zboare într-o zonă unde se aflau linii de înaltă tensiune au fost cuprinse de panică, atacîn-du-se reciproc şi ucigîndu-şi matca. Ele s-au refugiat apoi în stupi unde au procedat la un fel de sinucidere colectivă, prin asfixiere, astupînd toate găurile prin care ar fi putut pătrunde aerul.
  11. în seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hîrtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă cînd voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca sa n-o tulbur.
  întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
  După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen — 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întîi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie deşi Zenobia nu folosise mîinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.
  Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile pentru că timpul cît dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului.
    118
  în centru se afla conturul feţii mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decît îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mîngîiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne".) Sprîncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
  Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stîngă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă pînă unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stîngă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.
  în interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu cîte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stîngă. în dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stîngă, îmi atingea partea de jos a bărbiei, în sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
  în dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vîrful în sus, marca vidul.
  Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori...
  Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii", n-am să-l descriu. Am să spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei
    119
  conştientului, şi se termina în vîrful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni...
  * Tînăra belgiană Chantal Sabine Derycke a trăit timp de zece luni zidită într-un garaj din satul Corinaldo de lîngă Ancona. Carabinierii au descoperit-o întîmplător, aproape moartă de foame, zăcînd în duhoarea grea a încăperii în care fusese zidită de concubinul ei, tîmplarul Marcello Montesi. încăperea nu dispunea decît de o ferestruică, spre acoperiş, bine astupată pe dinafară. Prin ferestruica aceea Montesi îi arunca din cînd în cînd prizonierei sale cîte ceva de mîncare.
  12. Două zile mai tîrziu am găsit un bilet prins de uşa odăii noastre. Măria mă ruga să trec neapărat pe la ea pentru un lucru foarte important. Mă aştepta a doua zi după-amiază, acasă, nu la atelier (subliniase cuvintele neapărat şi acasă). „Bătrînii pleacă pînă luni în provincie aşa că ai să fii şi de data asta scutit de plăcerea de a-i cunoaşte", îşi încheia Măria mesajul.
  A doua zi era sîmbătă, ne-am fi putut duce la film dar Zenobia a insistat să răspund la chemarea mesajului, spunea că sînt egoist, că puţin îmi pasă de alţii care poate au nevoie de mine, şi aşa mai departe. Pînă la urmă m-a convins şi am pornit, tîrziu după-amiază, spre casa Măriei.
  Mergeam încet, pe cerul compact şi sticlos alergau nişte nori destul de urîţi, oraşul zăcea în covorul lui de praf. Mă simţeam în afara oricărei legături favorabile cu norii aceia adunaţi sub ochii mei într-o harababură menită parcă să-mi demonstreze cît de iluzorii ne pot fi uneori disponibilităţile...
    120
  mi-a spus, părea
  Continuam, totuşi, să mă mişc, tăcut şi prudent, printre oamenii care se grăbeau spre vizuinele lor. Tramvaiele încremeniseră pe linii, n-aveau curent. Deasupra noastră. Fiinţa-furtună stătea gata să se năpustească...
  * La Walnut Creek un mare număr de păsări călătoare se reped în automobile şi în ferestrele caselor. Experţii sînt de părere că păsările se îmbată consumînd unele fructe sălbatice care conţin toxine cu efecte asemănătoare cu ale alcoolului.
  13. Măria mă aştepta cine ştie de cînd, mi-a deschis înainte de a bate la uşă. Am intrat o dată cu răbufnelile vîntului.
  „Mă temeam că n-ai să vii" speriată.
  Am trecut prin vreo două-trei încăperi pînă în camera ei, n-am s-o descriu. Am să spun doar că acolo se aflau, printre altele, două fotolii, o măsuţă şi o sofa. Ar fi putut să-mi placă dacă în lumina crepusculară n-aş fi văzut zvîrcolindu-se jos, pe covor, o fetiţă de şase-şapte ani. Deşi atît de mică, fetiţa mi-a amintit în mod ciudat de fata singuratică întîlnită spre primăvară, în mijlocul mlaştinilor...
  „E soră-mea", a spus Măria, „suferă de stomac, are o criză."
  De afară, din grădină, se auzeau troznind crengile arborilor. Fiinţa-furtună apăsa cercevelele ferind parcă dinadins fragilitatea sticlei. încerca să rupă totul, dintr-o bucată.
  „Geamurile!" a strigat fetiţa. „Să nu le spargă!..."
  M-am îndreptat spre fereastră, mă gîndeam că nici Măria nici sora ei nu dormiseră niciodată în pădure,
    121
  că nu auziseră niciodată miile de crengi vuind laolaltă, şi de aceea...
  Ţineam geamul cu palmele deschise, era o sticlă frumoasă, uşor curbată în afară, cu irizaţii sidefii. Lemnăria părea solidă, putea să reziste. Fetiţa gemea, vroia să vomite, Măria îi sprijinea capul, nu ştia ce să facă.
  Asta a durat un timp, n-aş putea spune cît, fetiţa s-a mai liniştit, „mă duc s-o culc", a spus Măria, a ajutat-o să se ridice şi au ieşit amîndouă. în cameră abia se mai vedea. M-am aşezat pe un fotoliu, am stat acolo cam un sfert de ceas, pînă s-a întors Măria.
  „Am culcat-o", mi-a spus. „Se speriase..."
  S-a îndreptat spre comutator, vroia să aprindă lumina.
  „Nu arde", i-am spus. „N-are curent..."
  Ea a încercat. Lumina nu s-a aprins (cînd se întîmplă asemenea lucruri oamenii le uită imediat de parcă asta ar rezolva ceva...).
  Măria s-a aşezat, în întuneric, pe celălalt fotoliu, mi se părea că îşi ţine o mînă peste gură, abia îi desluşeam trăsăturile.
  „Noi doi", i-am spus, „n-am mai vorbit de mult. Să ştii că între timp ne-am plictisit de oraş, şi eu şi Zenobia. Poate o să ne întoarcem în mlaştini..."
  Vorbeam ca să vorbesc. Mă ascultam şi atît.
  Măria n-a spus nimic. Am tăcut şi eu.
  Stăteam liniştit în fotoliu, mă uitam spre ea, eram singuri în cameră dar mai simţeam o prezenţă, bănuisem că aşa are să fie, aşteptam să-mi spună ce avea de spus.
  „Te superi dacă mă culc un pic pe sofa?" m-a întrebat după un timp Măria. „Mi-ar fi mult mai uşor..."
  „Fă cum vrei", i-am răspuns.
  Ea s-a întins pe sofa, o vedeam ca pe o formă oarecare, nedefinită.
   122
  Apoi, pe neaşteptate, forma aceea a mormăit: „Ce ai cu mine? De ce eşti împotriva mea?..." Poate vorbise Măria dar vocea, groasă şi brutală, nu era a ei.
  14. Totul devenise idiot şi comic dar n-aveam chef de rîs. îmi era milă de Măria, forma întinsă pe sofa putea să fie a ei sau a altcuiva dar vocea, în orice caz, era a lui Iason.
  „De ce nu-mi răspunzi?" m-a întrebat.
  „Eşti nebun", am spus, „ce să am cu tine? Aproape uitasem că exişti..."
  O vrabie s-a izbit de geam, vroia să intre. A căzut dincolo, în afară.
  „Degeaba vrei să mă duci!..." Iason (sau poate Măria) ridicase tonul. „Nu poţi să uiţi că v-am pocnit atunci, pe tine şi pe Zenobia aia a ta..."
  „Pe ea, las-o în pace" (începuse să mă plictisească). „Mai bine spune-mi de ce ai vrut să mă vezi, şi să terminăm..."
  Iason (sau poate Măria) a tăcut o clipă. Mă gîndeam dacă să mai stau sau nu.
  Simţeam că starea de primejdie se risipise. Fiinţa-furtună ne părăsise. Lumea se îneca în tăcere. Auzeam copita unui cal izbind, departe, pietrele caldarîmului.
  „Crezi că nu ştiu de ce n-ai dat, atunci?" a reînceput el. „Eşti mai voinic decît mine, puteai să dai şi tu..."
  „Ce tot îndrugi acolo?" l-am întrebat (nu ştiu de ce îmi veniseră în minte Eriugene şi ceilalţi, plus inverşii lor. Fiecare, ajutat de ceilalţi, îşi construia singur capcane şi, ajutat de ceilalţi, se înşela singur...)
  „Vroiau să mă umileşti, de-asta n-ai dat, nu-i aşa?"
  Mă simţeam blînd şi agresiv în acelaşi timp. De fapt folosesc cuvinte diferite pentru o stare egală pe care limbajul se sfieşte să o prindă în cleştele lui. Poate că
   123
  aşa făceam şi în pîntecele mamei sau înainte sau după (nu mai ştiu după ce). Intuiam neîndoielnic de ce insistase Zenobia să vin aici şi aşteptam să ajungă la capăt o întîlnire care pentru mine era gata încheiată.
  „De ce nu-mi răspunzi?" Iason ridicase din nou tonul. „Crezi că numai tu ştii? Mai sînt, şi alţii pe lume. De pildă, eu..."
  „Iason", i-am spus, „poate că tocmai ştiinţa asta a ta e de vină. Ai eşuat în ucenicia ei.
  Aprinzi şi stingi lumini şi nu-ţi ajunge, vrei mai mult decît ţi se cuvine..."
  „Vorbeşti ca un popă, dar nu-i nimic", a spus. „Poate că tot o să mă ajuţi..."
  Părea resemnat. M-a întrebat ce să facă pentru un anumit lucru. I-am spus, fireşte, că nu ştiu. Pe urmă am tăcut amîndoi, eu am rămas în fotoliu. Era bine sau rău pe lume dar nu mai exista nici binele, nici răul...
  Pe urmă Măria a oftat, de data asta ea a oftat...
  * Nouă tineri speologi originari din Dijon şi dispăruţi în peştera Glaz în Alpi au fost regăsiţi într-o galerie situată la o sută de metri de suprafaţă.
  15. După un timp Măria s-a trezit, stătea pe marginea sofalei. Poate era o favorabilă, n-am să explic ce înţeleg prin asta, am să spun doar că e vorba de ceva în afara iubirii cu care e mai totdeauna confundată.
  „Ar fi bine să aprinzi lumina", am spus.
  „Acum cred că arde."
  Ea s-a ridicat, s-a îndreptat prin întuneric spre comutator şi a aprins. Părea istovită, avea ochii împăienjeniţi, s-a aşezat pe celălalt fotoliu, în faţa mea. Stătea încovoiată, cu fruntea lipită de genunchi. Ne
   124
  aflam printre lucruri vizibile. Furtuna ne părăsise de tot.
  Am stat aşa nu mai ştiu cît, fără să scoatem o vorbă. Apoi Măria şi-a ridicat faţa spre mine.
  „Aş vrea să te rog ceva", mi-a spus. Vorbea cu vocea ei dar în şoapte, ca şi cum s-ar fi temui să nu fie auzită de cineva. „Promite-mi că Iason n-o să afle niciodată despre convorbirea voastră..."
  „Iason nu ştie?" (Cînd i-am rostit numele lumina nu s-a stins, nici n-a clipit măcar.)
  „Nu ştie", mi-a răspuns Măria, „ai vorbit cu el, dar nu ştie. Şi dacă află e în stare să mă ucidă..."
  Era în cuvintele ei atîta spaimă încît m-am grăbit s-o asigur că Iason n-o să afle în vecii vecilor nimic de la mine. Pe urmă am întrebat-o, într-o doară:
  „Tu ştii ce am vorbit?"
  „E cam complicat", mi-a răspuns. „Dormeam şi aveam un coşmar cu voi doi, faţă în faţă. îl mai am şi acum..."
  „încearcă să-l uiţi", am spus, „închipuie-ţi că n-a existat..."
  „Mi-am închipuit destule, poate prea multe", a oftat Măria, „M-am săturat..."
  Şi-a lipit din nou fruntea de genunchi şi a rămas aşa. Părea că doarme. Nu s-a clintit nici cînd m-am ridicat din fotoliu, nici cînd am ieşit din camera ei.
  16. Acasă, i-am povestit Zenobiei fără să omit nici un amănunt întreaga desfăşurare a întîlnirii mele cu Iason şi cu Măria. La început m-a ascultat atentă, apoi a zîmbit.
  „Sigur", am bombănit (mă simţeam ofensat), „ţie îţi convine, tu n-ai fost în coşmarul Măriei..."
  Mi-am amintit însă că, la un anumit moment, şi eu fusesem gata să izbucnesc în rîs: Măria, vorbind cu
   125
  vocea groasă şi răguşită a lui Iason mi se păruse şi mie pe cît de stranie, pe atît de grotescă.
  „Zîmbeşti fiindcă n-ai fost acolo", am repetat, îmi trecuse supărarea.
  „Nu de asta". Zenobia arăta cu degetul, spre mine. „Uită-te cum ţi-ai pus pantalonii..."
  M-am uitat şi am văzut lucrul cel mai neaşteptat din seara aceea: deşi aproape că nu mă mişcasem de pe fotoliul Măriei, deşi venisem direct acasă fără să mă opresc în drum, deşi dimineaţa mă îmbrăcasem normal şi nu mă dezbrăcasem în timpul zilei, aveam pantalonii puşi invers, adică partea cu nasturii, bine încheiaţi, se afla la spate.
  Nu ştiu în ce măsură pot interesa toate acestea dar ele s-au petrecut chiar aşa şi nu le puteam omite.
  
  Ultima întîlnire a lui Danie
  cu Bealrice pe o ceaşca de cafea
  fabricată în Suedia
  1. Căpătasem încredere în singurătatea coridorului nostru. Ea ne compensa într-un fel pentru zăpuşeala din cameră: cum nu se răcorea decît în zori, puteam lăsa uşa veşnic deschisă.
  Aşa se face că într-o noapte, pe cînd culcat pe spate priveam întunericul şi meditam la cine ştie ce, am auzit un fel de şoaptă ritmică, un vaiet repetat la intervale fixe. După vaiet urma cu regularitate un rîcîit uşor, ca de unghie.
  Zenobia dormea. „Tu auzi?" am întrebat-o (în gînd, pentru că nu vroiam s-o trezesc).
  „Petru..." mi-a răspuns ea (vorbea în somn, n-am insistat, am lăsat-o să doarmă).
  Stăteam şi ascultam. Chemările tînguitoare, şi rîcîitul enervant de moale mi se părea că vin din dreptul celei de-a doua camere de pe coridor, pe care o ştiam nelocuită. Ne despărţeau de ea doar o boxă minusculă şi WC-ul.
  Am ieşit pe coridor. In faţa camerei aceleia, prins de perete, ardea un bec în jurul căruia încremeniseră cîţiva fluturi de noapte minusculi. Petru zăcea ghemuit în dreptul becului, lîngă uşă, pe un covoraş cît palma, un preş de şters picioarele adus pesemne de el. îşi respira tînguirea, zgîria cu unghia panoul ocru al uşii.
   127
  
  * Pedro Miguel da Silva, dintr-un sat de la nord de Bahia, a trăit 40 de ani înlănţuit de trunchiul unui copac, într-o peşteră. La vîr-sta de 21 de ani, din cauza unei probabile crize nervoase, el fusese înlănţuit acolo de cumnatul său. După decesul acestuia, cele două surori ale sale au continuat să-i aducă zilnic mîncare şi să-i facă toaleta de două ori pe săptămînă.
  2. M-am aşezat lîngă el, pe ciment, cu spatele rezemat de perete şi am rămas un timp aşa, fără să scot o vorbă. Acum îi desluşeam lamentaţiile: „Nathalia", spunea, „deschide, Nathalia!"... Vedeam cum întindea mîna, ca pe un peduncul, cum rîcîia, cum se retrăgea apoi în sine cu peduncul cu tot, ca într-o scoică.
  Aş fi putut să stau acolo mult şi bine să mă vait sau să rîcîi şi eu. Spinarea mea adera perfect la perete, un fluturaş albastru se lipise pe conturul umbrei mele, şi mi-am amintit cît de ostenită era Zenobia...
  „O strigi degeaba", i-am spus lui Petru. „Nu vrea să-ţi deschidă."
  El s-a uitat la mine, avea o ceaţă pe ochi, nu ştiu dacă mă vedea, părea surprins.
  După un timp, a clătinat din cap.
  „A, tu erai", a şoptit.
  Pe urmă şi-a reluat tînguirea:
  „Nathalia! Deschide, Nathalia!..."
  „Nu vrea să-ţi deschidă", am repetat.
  Petru şi-a răsucit iar capul spre mine. întinsese o mînă, rîcîia în aer.
  „Tu nu înţelegi, Laurenţiu", mi-a spus (am acceptat cu oarecare neplăcere numele care nu era al meu), „ea nu deschide pentru că au bătut-o... Au tuns-o şi îi e
    128
  ruşine... Au încuiat-o înăuntru. Nu poate să deschidă..."
  Scosese gura din scoică şi vorbea cu ea, poate că şi gîndea, undeva, în ghemuirea lui.
  „O strigi prea încet", am continuat eu. „Poate că nu te aude sau nu-ţi recunoaşte glasul, fiindcă o strigi prea încet. Şi rîcîitul, cum să-l audă? Ar trebui să baţi tare, cu pumnul. Dacă vrei, bat eu..."
  Mi-am dezlipit spinarea de perete, fluturaşul a fugit de pe conturul umbrei mele, ai fi zis că eram gata să mă ridic să bat în uşă, deşi n-aveam de gînd să fac asta.
  „Nu, nu,..." s-a opus Petru. Ieşise din scoică, şedea pe covoraş cu picioarele strînse sub el ca un derviş în faţa coşului cu şerpi, nu îi depăşea nici cu un milimetru marginile. Lumina gălbuie a becului sclipea pe ceaţa ochilor săi. „Nu, nu... Să nu se sperie... Tu nu ştii cît de uşor se sperie..."
  Mi-am amintit că văzusem odată un om care mîngîia un porc, dar îmi era milă de Petru. Aş fi sărit ca o lăcustă pe sub bec, aş fi făcut orice ca să-l ajut. El nu mai zicea nimic, nu se mai tînguia, privea în gol.
  Apoi, deodată, a strigat.
  „De ce dai în mine?..."
  „Cine dă în tine?" l-am întrebat.
  „Ce ţi-am făcut eu ţie, Laurenţiu?" Acum plîngea. îşi acoperise faţa cu palmele. „De ce mă baţi?"
  „Taci dracului din gură", i-am spus, „că doarme lumea..."
  Mă temeam să n-o trezească pe Zenobia (era atît de obosită!) dar el a tăcut brusc, s-a chircit din nou pe covoraş, şi-a reluat tînguirea:
  „Nathalia! Deschide, Nathalia..."
  M-am uitat spre odaia noastră. Zenobia se afla în prag, mi-a făcut semn: „lasă-l în pace", l-am lăsat în pace, am intrat la noi, am închis uşa, era foarte cald.
    129
  * Douăsprezece tablouri din secolul XVII, aparţinînd unui muzeu din Arles au fost deteriorate de una sau mai multe persoane care, strecurîndu-se printre vizitatori şi folosind un obiect cu vîrf ascuţit, au perforat mai ales ochii portretelor.
  3. în noaptea aceea n-am dormit. Era ca atunci cînd uiţi ceva important şi te chinuieşte amintirea uitării sau cînd un lucru abia presimţit te prinde în ticăloşia desfăşurării lui şi-ţi lasă pe limbă gustul unei remuşcări, fără să ştii cu ce eşti vinovat.
  Unde greşisem? Nu acum, cu Petru, fiindcă fără doar şi poate greşisem înainte, altundeva...
  Un timp, m-au năpădit, fireşte, ispitele explicative, tentaţiile analogice, un fel de învîrtire în jurul cozii capabilă cel mult să înlocuiască un cuvînt prin altele trei-patru, la fel de sterpe şi de ineficace, faţă de care moirele se pot simţi, pe bună dreptate, jignite.
  Ca să mă liniştesc îmi spuneam că aşa mi se întîmplă, de obicei: cînd am în preajmă o fiinţă agitată, mi se face urît. De cîte ori nu m-am dat eu jos din tramvai, de pildă, fiindcă simţisem pe aproape o astfel de fiinţă...
  Apoi, întins pe spate cu ochii deschişi, mi-am amintit de o broscuţă verde şi lucioasă: odată mai demult, în mlaştini, la marginea apelor, ea se oprise lîngă mine şi mă privea supărător de fix. I-am spus cu binele: „hai, du-te de te scaldă." Ea nu s-a clintit, ţinea cu tot dinadinsul să-şi lipească de mine ventuzele reci ale ochilor.
  Atunci am luat un beţişor, un fir de trestie, ca s-o alung. N-aveam intenţia s-o lovesc, i-am spus încă o dată: „hai şterge-o", vroiam doar să o sperii. Dar cu o precizie care exprima exact bunătatea mea reală din clipa aceea (pesemne mă aflam ca şi acum, fără să-mi
    130
  dau seama, pe Piramida Cîinelui) i-am atins un nerv, cel mai fragil, pentru că broscuţa s-a aruncat brusc peste cap, pe spate, şi a rămas încremenită, ca moartă.
  Plutea oblic, pe jumătate cufundată în apă. Mă uitam la ea şi îmi venea să plîng. Mă redescopeream despărţit de mine, în ciuda probelor trecute. Ca purtător al unei singure părţi, oricare ar fi fost ea, simţeam cum viermuieşte zona dublului de care mă crezusem ferit. Poate că nu e clar ce spun. Oricum, era o suferinţă a structurii mele...
  După un timp, broscuţa a reînceput să se mişte. Atunci m-am mai liniştit un pic: măcar trăia... Dar ea ţinea să-şi ducă pînă la capăt Marele Joc. Se învîrtea spasmodic, ca o elice dementă, mişcîndu-se alandala, ca zece ologi, ca douăzeci de epileptici...
  Continuam să stau cu ochii larg deschişi în întuneric. Zenobia dormea liniştită lîngă mine. Prin uşă auzeam lamentaţiile, acum înăbuşite, ale lui Petru, încercam să nu mai văd spasmele broscuţei aceleia. Pe sub jocul ei agonic simţeam cum se declanşa, neclar, şi perfid, începutul revanşei. Pierdeam treptat obişnuita forţă a refuzului, putinţa de a mă opune tentaţiilor inverse. Mă ispitea din ce în ce mai mult ideea-capcană de a-mi folosi conştient şi meschin posibilităţile.
  în asemenea momente greutatea e să ştii, uitînd că ştii, dacă e vorba doar de slăbiciune sau dacă nu cumva ceea ce iei tu drept slăbiciune reprezintă frontiera, la început mereu năucitoare, a unei alte zone. Mă aflam încă dincoace, revanşa îmi oferea ca justificare mila faţă de Petru. Avusesem senzaţia înceţoşată că greşisem, că o luasem razna dar, mai presus de toate, vroiam să mă uit, să văd în camera Nathaliei. Şi am văzut...
    131
  * într-un container aflat în gara din Tananarive politia a descoperit aproape 1 000 kg oseminte de dinozaur.
  4. M-a ajutat rutina unor tehnici părăsite încă din adolescenţă. Mi le dezvăluise o pisică. Pe-atunci, în fiecare noapte, ea se aşeza pe pieptul meu, dormea acolo ca un sfinx minuscul. Cîteodată eu aprindeam şi stingeam becul de la căpătîi. Erau în joaca mea şi spaime şi orgolii: vroiam să-i demonstrez puterea de a face lumină sau întuneric.
  Ea rămînea nemişcată. Retina i se contracta şi i se dilata, pe rînd; dar minunile noastre electrice păreau că n-o interesează.
  Pentru că, totuşi, ţinea la mine, m-a învăţat într-o noapte să văd, adică să recapăt simţul acela pe care unele fiinţe din natură îl mai păstrează intact şi în afara ochilor pe cînd noi, oamenii, îl regăsim numai arareori şi îl privim de fiecare dată fie ca pe un har, fie ca pe o infirmitate. In noaptea de atunci n-aş fi mişcat nici pleoapele de teamă să nu-mi tulbur prea graţiosul sfinx...
  N-am să insist asupra unei stări pe care aproape o uitasem. Am să spun doar că în prima noapte a lamentaţiilor lui Petru mi-am amintit-o pentru a-mi satisface mărunta necesitate de a privi din patul meu în camera numită a Nathaliei. Şi am văzut.
  Era o odăiţă ceva mai mare decît a noastră, plină de boarfe şi de vechituri aruncate de-a valma: cîteva cufere sparte şi prăfuite, cîteva scaune şchioape aşezate unul peste altul, o somieră de sîrmă rezemată de perete, cu picioarele în sus, un balansoar stricat, o vază din metal coclit şi aşa mai departe. Acolo nu locuia nimeni, n-ar fi putut să locuiască nimeni.
    132
  * Tribul indienilor şankaşi care s-au războit cu incaşii retrăgîndu-se apoi în jungla amazonică şi-a făcut reapariţia, după patru secole, în nord-estul statului Peru.
  5. Timp de cîteva săptămîni vizitele lui Petru însoţite de tristele lui lamentaţii s-au continuat noapte de noapte. Ele au constituit semnalul, dacă nu chiar punctul de atracţie, al unor cauzalităţi pe care, în lipsa unui alt cuvînt la fel de aproximativ, le-aş numi aberante.
  încă de a doua zi lucrurile au început să se desfăşoare anapoda. Obişnuitele aparenţe simple se întorceau parcă împotriva mea. Totul devenea derutant. Era ca şi cum o forţă puternică şi iresponsabilă ar fi vrut să-mi cuprindă mişcările în inocenţa sa. Orice aş fi făcut (pentru că mai depindea într-o măsură şi de mine) mi se părea subminat cu viclenie de forţa sau natura aceea.
  Trăiam, ca întotdeauna, printre avertizoare, aşteptînd ceva din ce în ce mai nedefinit. „De fapt, nu se întîmplă nimic grav", îmi spuneam, ca să mă liniştesc. Dar, ameninţat şi slab în dezlănţuirea agresivă a unor legi nesigure, îmi spoream deruta chinuindu-mă să le desluşesc mecanismele. Obişnuita mea nepăsare-activă mă părăsea în favoarea unei obsedante nevoi de a găsi repere coerente. Percepţiile mele directe, cărora aş fi avut destule motive să nu le acord prea multă încredere, îmi săpau şi ele de la temelie singura certitudine pînă atunci nezdruncinată: aceea că nu ştiam nimic şi că nu trebuia, cel puţin deocamdată, să cred că aş fi putut înţelege ceva.
  Cîteodată socoteam vinovate numerele pe care le simţeam din nou planînd deasupra mea nu ca abstracţii-cantitative ci ca legi aspre ale unei lumi incomensurabile
    133
  şi neconvertibile. Atunci încercam conştient, să ies din taina lor, afundîndu-mă şi mai mult în ea. Dar nu despre numere vreau să vorbesc acum, deşi ele sînt capabile de orice...
  înţelegeţi cum vreţi pologhia asta crepusculară care ţine mai mult de stări decît de activităţi meditative. Oricum, a crede că ea e de natură explicativă ar fi o gravă eroare. Eu nu fac decît să descriu, şi aşa mai departe...
  * într-un pat instalat în mijlocul unui mare magazin din Avignon, tînăra Joelle Lefevre, adormită de hipnotizatorul Alain Zuili, va încerca să doarmă 129 de ore.
  în timpul somnului ea va fi hrănită cu suc de portocale amestecat cu diverse alte substanţe nutritive.
  6. O senzaţie de panică surdă, ca atunci cînd asişti la o înmormîntare, îşi furişa în mine ecourile echivoce. Iar printre ele glasul lui Petru, subţire, plîngăreţ, tremurător, suna ca un flaut trist.
  O dată cu venirea lui apăruse un blocaj, din ce în ce mai sever. Exprimîndu-l cam brutal şi admiţînd cîteva excepţii l-aş putea defini ca pe un divorţ între conştienta şi existenţa mea faptică. Dezacordul acestor două planuri se compensa, totuşi, atît de eficace încît fiecare dintre ele părea în stare să-mi pulverizeze pur şi simplu orice tentaţie de a scăpa din jocul lor comun.
  Obişnuinţele mentale, pînă şi cele ale refuzului, mă ţintuiau în loc. Din cînd în cînd îmi venea, fireşte, ideea simplă de a le reexamina, de a le pune în acord cu datele năucitoare ale întîmplărilor. Atunci izbuteam, pentru un timp, să resping acceptarea formelor dar resimţeam, în schimb, tot mai prezentă duritatea naturii
    134
  sau a forţei aceleia care îmi agrava cu perfidie, ca şi cum ar fi fost străină de stările mele, stagnarea datorată blocajului.
  Ambiguitatea duratei şi a efemerului, incertitudinile perfecţiei morale şi ale ticăloşiei, impactul necunoscutului cu falsele certitudini tot mai ispititoare, mă menţineau în zonele lor de interferenţă impunîndu-mi dorinţe, explicaţii şi elanuri veştejite.
  Dincolo de aparenţa mişcărilor mele, forţa aceea, fie ea şi a naturii, devenea tot mai decisivă.
  Acum, cînd scriu, evocarea ei, falsificată de intervenţia involuntară a imaginaţiei şi estompată în egală măsură de datele memoriei, face ca lucrurile să apară altfel decît atunci, cînd se aflau în plină manifestare. De altfel, îmi dau seama cît de greu ar putea fi acceptată, de pildă, afirmaţia că una din cauzele subterane de prima mînă ale blocajului îşi avea sursa tocmai în trista şi conjuncturala mea nevoie de explicaţii...
  Mă aflam în situaţia unui înotător ostenit care luptă să-şi scoată din valuri un frate gata să se înece pe cînd fratele acela se zbate şi-l trage după el, inconştient, spre moarte...
  * în stomacul unui bărbat care avea obiceiul să înghită tot ce-i cădea în mînă, chirurgii au descoperit 300 de monezi şi 200 diferite obiecte metalice.
  7. Poate că nu înşir decît erori dar trebuie să spun că în asemenea momente monştrii imaginaţiei, nu totdeauna imaginari, încep să mişune în jurul tău. Indiferent sau nu, ei caută să tulbure şi mai mult nesigura antinomie dintre bine şi rău, în afara căreia izbuteşti cîteodată să te situezi. Astfel, spulberîndu-ţi bietele soluţii comportamentale, inversează efectele
    135
  imediate ale oricărui demers. Atunci, în absolutul haotic care te înglobează, călău poate să pară şi chiar să fie înger iar îngerul călău, pe cînd partea arhiintimă aflată în miezul miezului fiinţei tale aşteaptă într-o neputincioasă mîhnire sfîrşitul timpului de trecere.
  Toate acestea, inevitabil obscure, apar de obicei învăluite în aparenţele unei perfecte banalităţi, care constituie crusta însăşi a desfăşurării lor. Abia observabile, ele se menţin la limita unui echivoc gata ori-cînd să-ţi demonstreze că nu poate fi vorba decît de simple coincidenţe...
  în ceea ce mă priveşte, un înverşunat fanatism poetic (marea capcană a vieţii mele) îmi agrava blocajul săpînd tot mai adînc prăpastia dintre mine şi puţinii poeţi pe care i-aş fi putut iubi. Nimeni nu trebuie să vadă dispreţ sau denigrare cînd am să afirm că fiecare dintre ei mi se părea că pierde cîte ceva din ce ar trebui găsit, găsind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut. Din ce în ce mai izolat, vedeam clar cum picătura de har, uitată pe drum, se dilua şi devenea cel mai adesea pretext sau subiect pentru inteligente texte teoretice, pe cît de strălucite pe atît de viclene, în timp ce gîndirea poetică, abătută din matca ei mută, se istovea bătînd în maluri sterpe.
  în perspectiva mea, revanşa generală, străveche maladie a mentalului, înlocuia pe lume miracolul poetic. Dar s-o lăsăm încurcată...
  Spun toate astea poate ca să motivez de ce în scurta perioadă pe care o am în vedere aici căzusem pradă unei puternice alergii la scris, lipsindu-mă astfel de un puternic auxiliar eliberator. Deprinderile scriiturii, altădată stimulatoare măcar din punct de vedere emoţional, mi se păreau mai inutile şi mai nesatisfăcătoare decît oricînd, ba chiar le descopeream un loc de frunte între cauzele intime ale stării mele...
    136
  * Trisha Reay, de doisprezece ani, s-a trezit într-o dimineaţă strănutînd. Un strănut continuu, într-un ritm de trei pe minut şi care a durat 204 zile.
  8. Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzaţie ascultîndu-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămîndu-se în propriul său vuiet, ca vîntul în pustiu. Continuam, fireşte, să caut sunete independente dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări.
  Singurul punct de sprijin, marcat şi el de vlăguirea perfectă a sensurilor, consta în faptul că, atunci, orice fapt poetic, mi se părea a fi mai mult de nathură ethică, iar nathura ethică, şi aşa mai departe...
  Altminteri, vorbitul de unul singur nu rezolva nimic. Mecanismul fizic al scriiturii, pe care atîta vreme îl acceptasem, îmi intrase prea mult în sînge. Dresajul, măcar al vitezei sale de turaţie, îşi punea şi aici, vrînd-ne-vrînd, amprenta.
  Continuam, totuşi, să monologhez. încercam tehnici de comunicare directe şi dure, asupra cărora n-am să insist. Dar şi atunci, ca şi acum, volutele pohetice îmi subminau puterea de respingere totală a dresajului, poate singura în stare să mă scoată din impas.
  Toate acestea, plus altele, m-au făcut să revin curînd la scris, şi, ca să nu cad din nou pradă scriiturii, refi-guram numai construcţii gata dărîmate...
  * Japonezul Hideaki Tomoyori, în vîrstă de 46 ani, a reuşit să memoreze 15 151 cifre zecimale ale simbolului matematic.
  9. Lîngă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate
    137
  vădită îi estompa mirifica tărie pînă într-atît încît eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezii, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.
  Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
  într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adînc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.
  Ca apa rîului care îşi schimbă, după maluri, forma şi adîncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Ze-nobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.
  Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie gata oricînd să te înghită ca un stomac flămînd...
  * Reth Stevens a reuşit să facă 192 cerculeţe de fum dintr-un singur tras din ţigară.
  10. Renunţasem de multă vreme la exerciţiul în-tîlnirilor provocate conştient şi unilateral. De fapt socoteam, poate greşit, că rostul lor, odinioară, fusese doar să-mi atragă atenţia asupra unei disponibilităţi mai generale, capabilă în anumite momente să îndrume şi să apropie de mine fericiri şi disperări străine menite să răspundă o clipă la chemări şi să se ducă apoi pe drumurile lor.
    138
  Totuşi, în una din zilele acelea, pe care aş numi-o vineri, m-am pomenit din nou umblînd pe străzi. Vroiam să-l întîlnesc pe Cornelis Agrippa, în legătură cu o ulcică de lut.
  Pentru Agrippa, a cărui corespondenţă de artificier nenorocit (mă refer în special la scrisorile lui către abatele Tritheim) mi-a căzut în mîini mult mai tîrziu făcînd să-i pălească nimbul şi aşa destul de ofilit, nutream pe atunci o oarecare simpatie: latina mea rudimentară adăuga latinei sale nu prea strălucite cîteva tainice subînţelesuri în stare să-mi declanşeze anumite resorturi imaginative. Un criteriu asemănător mă îndemna, de pildă, să prefer subtextele magistrului Eckhart textelor lui Jacob Boehme sau, pe alt plan, să-mi placă lectura lui Raymond Roussel în timp ce Joyce mă făcea să vomit.
  (Ştiu că aluziile acestea necesare ar putea sugera un sistem de referinţe culthurale, dar eu încerc să exprim altceva.)
  Pe Agrippa îl întîlnisem de cîteva ori în împrejurări şi localităţi diferite (Călăraşi, Jibou, Cîmpulung-Mus-cel, Bucureşti), totdeauna sub înfăţişarea aceluiaşi dine răpănos şi negru, cu ochi lăcrimoşi, extrem de expresivi, şi cu un rînjet pe bot, cumplit de uman.
  Şi el mă recunoscuse uşor de fiecare dată, chiar atunci cînd, din motive personale, n-aş fi vrut să mă recunoască. La una din întîlnirile noastre l-am fotografiat, acceptase cu multă bunăvoinţă. Fotografia am trimis-o atunci domnişoarei aceleia de la catedra de Filologie Clasică a Universităţii din Bucureşti, fiindcă ea ţinea să aibă neapărat un portret de-al meu. Nu am semnat-o nici von Nettesheim şi nici Naum, cum ar fi fost firesc, ci Rafael, gîndindu-mă probabil la cauzele morţii premature a tînărului pictor care, altminteri, nu mă interesa deloc.
    139
  Agrippa nu făcea parte dintre vechii vizitatori ai primului meu coridor. îl întîlneam numai pe străzi, vagabondînd, şi de fiecare dată vorbeam din priviri, n-aş putea spune în ce limbă omenească sau cîinească dar se întîmpla chiar aşa şi nu altfel.
  * S-a stins din viaţă, la vîrsta de 77 de ani, Hu-go Zacchini, supranumit Omul-Ghiulea. El a fost primul om tras, în chip de ghiulea, din-tr-un tun.
  11. Am umblat mult, ostenisem. Pe Agrippa nu l-am întîlnit. Aş fi vrut să fiu cu Zenobia, să dau vina pe ea, să spun că numai din cauza ei...
  Spre seară am intrat într-o anticărie, o dugheană, în care nu mai intrasem de cînd găsisem ploşniţe în cotorul unei cărţi cumpărate de acolo. „N-ai mai trecut de mult pe la noi", spunea anticarul. Nu i-am răspuns, m-am dus direct la raftul din dreapta, ceva mă atrăgea acolo ca un magnet, am scos din raft un tom vechi, îmbrăcat în piele roşcată, jupuită: Cornelis Agrippa, „De occulta Philosophia" — o ediţie princeps. N-aveam bani, am pus cartea la loc şi am plecat.
  Am mai hoinărit un timp, pe străzi. îl întîlnisem sau nu pe Agrippa? Mă gîndeam că, oricît, tot funcţionase ceva. Mă gîndeam la jalnica logică a coincidenţelor. Mă gîndeam să nu mă mai gîndesc...
  Se întunecase de-a binelea cînd, la un colţ al străzii Batistei, l-am întîlnit pe Constantin. Stătea acolo, în dreptul unui bec, avea pe gură un zîmbet umil, cîinesc aş putea zice. Poate că aştepta pe cineva, oricum nu părea prea bucuros că mă vede.
  L-am întrebat dacă era adevărat că murise. A bîiguit ceva pe cînd partea de jos a obrazului, vînătă din cauza
   140
  folosirii prea dese a briciului şi străbătută de o cicatrice cărămizie, i s-a învineţit şi mai mult.
  „Poţi să nu-mi răspunzi", am adăugat. „Nu ţin neapărat să ştiu..."
  în clipa aceea, pe cealaltă parte a străzii a trecut Iason, nu ne-a văzut. „Uite-l şi pe ăsta", am spus. „Să nu se stingă luminile..."
  „Care ăsta?" s-a mirat Constantin.
  „Iason", am răspuns.
  Cînd am rostit rostit numele lui Iason luminile de pe strada Batistei au clipit puternic (nu, nu mi s-a părut). Constantin s-a cam speriat, l-am bătut pe umăr, s-a liniştit.
  Apoi, amintindu-şi de întrebarea mea, a spus că nu murise, cum să moară cînd se afla în carne şi oase acolo, la colţul străzii Batistei?
  „Ai dracului oameni", spunea, „nu se mai satură scornind la minciuni despre una şi despre alta..."
  Pe urmă m-a întrebat dacă aveam un unchi pe care îl chema exact ca pe el, pînă şi iniţiala dintre nume şi prenume fiind aceeaşi. Iar cînd i-am spus că da, mi-a povestit că, de fapt, unchiul acela al meu murise şi că se afla îngropat în cimitirul „Reînvierea" lîngă tai-că-său, al lui Constantin; că amîndoi, şi unchiul acela al meu şi taică-său, al lui Constantin, purtau nume identice cu al lui, al lui Constantin, aşa că în cimitirul „Reînvierea" se găseau acum două cruci pe două morminte aproape lipite unul de altul în care zăceau nişte oameni care nu avuseseră nimic comun în viaţă, nici nu se cunoscuseră măcar şi numai moartea, nu se ştie de ce, le aşezase alături numele identice, pînă şi iniţiala era aceeaşi...
  „Cred că de-aici se trage", a spus el, „o fi citit careva în ziar anunţul despre moartea unchiului tău sau o fi trecut prin cimitir şi a văzut numele pe cele două cruci
   141
  alăturate, din care nici unul nu e al meu, cu toate că e şi al meu..."
  Pe urmă, meditînd un pic la obscurele taine ale migraţiei, a mai adăugat că şi bunicul său, al lui Constantin, purta acelaşi nume şi prenume ca el, Constantin, ca taică-său, al lui Constantin, şi ca unchiul acela al meu, cu excepţia iniţialei dintre numele şi prenumele bunicului său, al lui Constantin, pe care el, Constantin, n-o ştia neavînd cum s-o ştie. Dar ştia precis că bunicul său plecase cu vreo sută şi ceva de ani în urmă din munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, spre meleagurile carpatice unde oamenii vorbeau o limbă frăţească, „a plecat ca să scape de jugul otoman", aşa s-a exprimat Constantin.
  Iar cînd eu am remarcat că bunicul meu părăsise cam tot pe atunci, pesemne ca să nu-l pască oile de viu, munţii splendizi care se văd în zarea Ohridei, Constantin a conchis.
  „Ca să vezi, domnule! Habar n-aveau unul de altul şi s-au întîlnit în cimitir ca noi, atunci, în ziar şi ca acum, pe stradă".
  * într-un spital din Boston a decedat un pacient care de treizeci de ani suferea de amnezie. In ciuda numeroaselor anunţuri publicate în acest interval, pacientul nu a fost căutat de nimeni.
  12. Am stat multă vreme amîndoi acolo, la colţul străzii Batistei. înşiram vorbe. Simţeam şi unul şi altul că nu mai e posibil, că totul se petrece pentru ultima oară. Constantin poate chiar murise şi îşi construia un alibi, treaba lui...
  în ceea ce mă priveşte, aş fi vorbit despre orice, cu oricine, ca să destram păienjenişul singurătăţii noastre comune. La început, zîmbeam. E drept, numai fizic,
   142
  facial (de cîtva timp luasem obiceiul să fac aşa în fiecare seară înainte de a adormi şi în fiecare dimineaţă înainte de a mă trezi; greutatea acestui exerciţiu simplu dar eficace consta doar în a şti cînd eşti adormit şi cînd te poţi socoti treaz, dată fiind natura iluzorie a celor două stări). Apoi m-am hotărît să rîd. Rîdea şi Constantin, chicoteam amîndoi ca nişte apucaţi, la colţul străzii Batistei, înaintea eternei şi definitivei părăsiri.
  „O duc cît se poate de bine", spunea Constantin. „Lucrez la Percepţie, în comuna Pantelimon..."
  „Eşti cineva!..." Mă rezemam de zid. Aş fi fumat o ţigară.
  „Sînt la impozite indirecte", spunea Constantin. „îţi dai seama? E ca un vis..." (îşi umflase pieptul costeliv.) „Am şi un coleg simpatic, peste două luni iese la pensie, pînă atunci existăm împreună, discutăm printre contribuabili, n-ai idee ce le vede. E şi mult mai bătrîn..."
  Ceva ca un pui de cîine mic şi cenuşiu, poate un şobolan, se oprise lîngă piciorul lui stîng, scheuna, îi adulmeca pantoful. Acolo, în universul olfactiv al javrei, se petrecea pesemne un lucru important de care nimeni n-avea să ştie, niciodată, nimic...
  „îi place de mine", spunea Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre colegul lui sau despre cîinele-şobolan. „îi place pentru că sînt urît, mi-a şi spus-o: tu eşti Apollo preschimbat în broască ţestoasă ca să se împreune cu nimfa Dryope, zicea. Asta sînt pentru el. Apollo..."
  „S-ar putea" am spus, ca să spun ceva, şi rîdeam cam aiurea. Rîdea şi Constantin. Cîinele-şobolan o luase din loc, pe strada Batistei.
  * Mii de şobolani giganţi au atacat trei sate din vestul Javei distrugînd culturile de orez
   143
  şi hambarele. Populaţia a fugit înspăimîntată în case.
  13. Ceva ca o pasăre trecu printre noi, i-am auzit fîlfîitul.
  „Aşa sînt toate", spunea Constantin şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre pasăre sau despre Dryope. „Părerea mea e că nu există nici o deosebire între ele..."
  Imita gesturile şi tonul cuiva absent, rostea afectat cuvintele altuia, ridica pe rînd cînd o sprinceană cînd alta, îşi ţuguia buzele. Nu mai rîdea.
  „Eşti dat naibii..." am spus.
  „Aşa e", a confirmat Constantin. „Mă uit prin gaura cheii, dintr-o cameră întunecată, în bezna încăperii de alături. Păcat că nu văd mare lucru..."
  „Ce să mai vezi?" rîdeam cam strîmb. Intrasem în groapa lui. „Nu-ţi ajunge şi atît?"
  „Stai să-ţi explic, domnule!" s-a încăpăţînat Constantin. Ridicase arătătorul de la mîna dreaptă. Părea contrariat. „Să-ţi dau un exemplu... Acum şase ani îmi făceam armata, la Giurgiu. Nu cunoşteam pe nimeni în oraş. Duminica mă plimbam singur pe malul Dunării, cît mai departe de cazarmă. Aş fi vrut să mai aud şi eu o vorbă civilă... într-una din duminicile acelea mă bălăcisem în Dunăre şi mă uscam întins pe buruieni, cînd a trecut un şlep. Plutea spre mare. Pe punte, o fată spăla nişte rufe într-un lighean alb. Mă uitam la ea, o simţeam cum frige, ca soarele, de la distanţă, cu toate că era blondă. Cînd m-a văzut gol, pe mal, şi-a scos din lighean mîinile pline de spumă şi a început să-mi facă semne. N-am putut să rezist. Mi-am pus palmele la gură şi am început să-i strig, cam aşa..."
  Şi Constantin a început să strige cumplite porcării, acolo, la colţul străzii Batistei, n-am să le repet. Am
   144
  să spun doar că trecătorii, destul de rari la ora aceea, socotindu-ne beţi, ne ocoleau pe departe, unii ne şi înjurau. Puiul de cîine-şobolan se întorsese la galop, credea că e chemat. I se lipise de pantoful stîng, i-l mirosea, atent.
  „N-a înţeles nimic", a oftat Constantin, şi eu nu mai ştiam dacă vorbea despre javră sau despre fata de pe şlep. „Nici n-avea cum: era un şlep străin, cu pavilion austriac..."
  Constantin s-a oprit o clipă să mîngîie pe cap javra care scheuna fericită.
  „Atunci mi-a venit ideea să plec la mare, măcar pentru o zi, să caut şlepul", a continuat el. „Am un prieten la Constanţa, unul Poenaru, stă pe lîngă geamie, i-a albit părul, de tînăr, din cauza nervilor. Mă gîndeam să dorm o noapte la el. Mă temeam să nu fi rămas şlepul cine ştie pe unde, la Brăila sau la Galaţi, parcă poţi să ştii?... M-am învoit la regiment, am spus că mama e pe moarte şi mi-au dat drumul de sîmbătă după-amiază pînă luni dimineaţa..."
  Aşa a început în sîmbăta următoare Anabasisul lui Constantin, de unul singur.
  în drum, cumpărase cîte ceva de mîncare. Hrană rece, salam, brînză, pîine...
  * O colonie de termite a atacat, ameninţînd să devoreze, o parte a şarpantei catedralei din oraşul italian Siena.
  14. La uşa lui Poenaru a bătut degeaba. Nu i-a răspuns nimeni. Dar cum dinăuntru se auzea muzică ritmică însoţită de nişte ţăcănituri metalice, a intrat. Poenaru ocupa o singură cameră, mărişoară, cu un singur divan în ea. într-un colţ al camerei, lîngă patefonul pus direct pe podea, o fată blondă bătea step,
   145
  la disperare. în colţul opus, o altă blondă spăla ceva într-un lighean alb. Poenaru se odihnea pe divan. Cînd a dat cu ochii de Constantin s-a ridicat în coate.
  „Ia te uită!" a spus. Părea bucuros. Şi-a invitat oaspetele folosind singurele cuvinte din limba bulgară pe care le cunoştea:
  „Ia la tuka!"
  Constantin s-a aşezat ca vrăjit lîngă el, pe divan. Nu-şi mai lua ochii de la ligheanul alb şi de la blonda care spăla.
  „Fetelor!", a strigat Poenaru, „e prietenul meu, din Bucureşti..."
  Blonda de la patefon s-a făcut că nu-l aude. Cealaltă a întors doar o clipă capul şi a spus:
  „Da urîţi prieteni mai ai!"
  „Nu te uita la gura ei", a încercat Poenaru să o scuze. Pe urmă a găsit că ar fi momentul să facă prezentările: „Aia de la patefon e Mia, prietena mea, e artistă. O duc seara la local, stau cu ea s-o păzesc... Aia care spală e soră-sa Lilly. Tot artistă, fac număr de step împreună..."
  „O ştiu", a bîiguit Constantin.
  „Tot ce se poate", a admis Poenaru. „Lilly e şi ea fată bună. Atîta doar că e cam rea de muscă... Deocamdată stă cu noi, pînă şi-o găsi casă..."
  După un timp, Constantin a scos pachetul cu alimente. I se făcuse foame. Fetele şi-au întrerupt brusc activitatea. Mia a oprit patefonul, Lilly şi-a părăsit ligheanul. S-au repezit amîndouă la hrana rece. înfulecau, pe rupte. Poenaru tăia salamul, pîinea, îşi făcea parte. Constantin n-a apucat nici o bucăţică.
  Apoi fetele s-au pregătit pentru local şi au plecat cu Poenaru. Constantin se simţea obosit, n-a vrut să meargă, s-a întins pe divan.
    146
  ...I se părea că vede navigînd prin cameră un şlep mirific, împodobit cu becuri, ghirlande şi panglici multicolore. Pe punte, lîngă ligheanul ei alb, îl aştepta cu braţele întinse Lilly. întreaga scenă îi amintea de prima întîlnire dintre Dante şi Beatrice, pe pod, aşa cum o văzuse demult, în copilărie, imprimată pe-o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Pe atunci, cumplita urîţenie a poetului îl consola: i se părea că Alighieri îşi fumează nasul...
  Tîrziu, după miezul nopţii, cînd s-au întors ceilalţi, Constantin aţipise. Poenaru l-a zgîlţîit uşurel de umeri.
  „Scoală-te", i-a spus, „Pe divan dorm eu, cu Mia. Tu culcă-te pe jos, cu Lilly..."
  * Cu trei ani înainte de a naşte cei 8 gemeni, Pasqualina Chianese mai născuse 6 gemeni din care nu a supravieţuit nici unul.
  15. Se făcuse tîrziu. Deasupra străzii Batistei se ivise o lună imensă, galbenă, ostilă.
  „Am iubit-o", spunea Constantin.
  O adîncă tristeşe îi mîngîia obrajii. Simţeam pentru el o ciudată atracţie-repulsie, un fel de milă dureroasă pe care vroiam s-o resping. M-am gîndit la Zenobia. O fi dormind sau mă aşteaptă? Cînd era mică, mai-că-sa dormea lîngă ea în nopţile cu lună plină. O ţinea strîns de mînă, ca să nu pornească... într-o iarnă, cineva îi dăruise o pereche de ghete cu patine. Zenobia se căznise zile în şir, zadarnic, să le folosească. De fiecare dată cădea ca un butuc. Dar într-o noaptea cu lună rotundă şi imensă ca acum, îşi desprinsese mîna din strînsoarea maternă, încălţase ghetele cu patine şi ieşise din casă. Cînd se trezise, maică-sa o găsise pati-nînd adormită pe gheaţa din curte, numai în cămăşuţă. Ai fi zic că plutea, că zbura prin gerul tăios, pe sub
    147
  pomii sclipind de chiciură. După noaptea aceea, şi-a mai pus de multe ori, trează fiind, ghetele cu patine dar n-a mai izbutit să facă măcar un pas cu ele...
  Mă cuprinsese neliniştea. La o asemenea fază a lunii ar fi trebuit să fiu lîngă Zenobia, să o ţin strîns de mînă...
  „Şase ani am iubit-o", spunea Constantin, „dar ea nu m-a iubit nici o secundă. Tu nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta..."
  Poate că are chef de melodramă şi m-a găsit pe mine, mă gîndeam, sau poate că e mort şi numai umbra lui culcată în noroi şi excremente vrea să-mi deschidă poarta promiscuităţii. Un mort afurisit, în orice caz, pentru că ceilalţi, văzuţi sau nevăzuţi, cînd vor să-mi dea să înţeleg cîte ceva din ce se spune numai la ureche se mulţumesc să clatine din cap, senini, afec-tuoşi...
  „Dacă ai chef să plîngi pe umărul meu", i-am spus, „vezi să nu-mi uzi cămaşa."
  Pielea de pe faţă şi de pe mîini i se înverzise. Un verde sumbru, bătînd în albastru, ca ai pădurilor văzute de departe.
  „Te crezi mare deştept!" a bombănit el.
  Nu mă credeam deştept. Culpabilitatea inteligenţei mă îndemna, încă de pe atunci, să prefer inocenţa tîmpeniei.
  „Hai să vorbim despre altceva", am propus.
  „Nu, nu", s-a împotrivit Constantin, „să rămînem la dragoste..."
  „Cum vrei", am acceptat eu. „Dă-i drumul..."
  * Specialistul Ronald Siegel a identificat 18 specii de animale care ingerează substanţe fără valoare nutritivă dar avînd efecte narcotice sau halucinogene.
   148
  16. „Dragostea", spunea Constantin, „constituie tema predilectă a convorbirilor noastre, la Percepţie. Trebuie să ştii mai întîi că Bătrînul refuză cu furie orice idee de succesiune. Nimic nu curge, afirmă el, totul cade, aici şi acum, încremenit pretutindeni şi din totdeauna. Susţine de asemenea că asistăm de mii de ani, inconştienţi şi neputincioşi, la masculinizarea sacrului. N-am să intru în amănunte fiindcă nu prea i-am înţeles teoria deşi îşi dă toată silinţa să fie cît mai clar. Cred că e vorba de o molimă generală care îşi schimbă din cînd în cînd numai înfăţişarea. Pe noi, europenii, ne-a împuţit vechea Eladă, spune el. Dar există o mare speranţă de schimbare, şi încă rapidă: curînd vom fi total cretinizaţi prin mediaţia perfidă a cuvîntului vorbit, scris şi mai ales gîndit. Pînă atunci fiecare îşi dă silinţa să se cretinizeze singur cu ajutorul matematicilor..."
  „Nu-i prost bătrînul", am apreciat eu, şi mă miram de ce mai ascult.
  „Ţi-am spus că le vede!... Dar le mai şi greşeşte, fiindcă e senil. De pildă, crede că asistăm de cîteva milenii la moartea clinică a iubirii şi că, tot de atunci, toată lumea a înnebunit, fiecare se culcă cu fiecare dar se iubeşte singur. Chiar şi în cazul meu spune că nu poate fi vorba de iubire, că n-am iubit niciodată. Auzi! Eu! N-am iubit!... Părerea lui e că singura constantă, singurul punct comun al pseudoiubirii omeneşti la ora actuală, zămislit şi susţinut cu perfidie pentru-contra de o întreagă poliţie spirituală, este credinţa ca iubirea nu poate să aducă, pînă la urmă, decît nenorocire. Aici, n-am încotro, nu pot să-l contrazic, are şi exemple..."
  Şi Constantin a început să-mi înşire pomelnicul marilor victime ale iubirii, de la Orfeu şi Euridice la Atalanta şi Milanion, la Daphnis, Iphis, Ceyx şi Alcy-one, la nedreptăţita Medeea, la Ariadne, la Procris şi Cephalus, la Hero şi Leander, la Phyllis, Pyramus şi
   149
  Thisbe, la toate Julietele, Ofeliile, Margaretele şi Kare-ninele cu tot neamul lor cel adormit pe scene sau prin cărţi, în fine, întreaga cohortă a exemplarelor nefericite, ucise sau sinucise din dragoste.
  „Mai sînt şi alţii, cu duiumul, dar le-am uitat numele", spunea. „Bătrînul susţine că în nici unul din cazurile amintite nu e vorba de dragoste. E drept, mai recunoaşte şi cîteva excepţii, le numeri pe degete, cîte o pereche, ici-colo, la cîteva milioane de oameni, le plîngi de milă dacă îi compari. Nişte amărîţi, vai de mama lor, trăiesc retraşi prin cine ştie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pînă îi vizitează zeii. Atunci devin copaci, cu atîta se aleg... Pe ăştia îi consideră aleşii, păstrătorii dragostei pe lume..."
  „Şi dacă nu greşeşte?" l-am întrebat, într-o doară.
  „Nu cumva te crezi şi tu un ales?" mi-a şoptit Constantin. Se lipise de mine, răsufla lîngă urechea mea.
  „Află că mi se fîlfîie dacă sînt sau nu ales", i-am răspuns şi i-am împins, cu toată palma, faţa. Am strîns un pic şi degetele.
  „Atunci să continuăm", a spus Constantin. Se trăsese mai la o parte. Părea din nou resemnat. „Să-l luăm, de pildă, pe Abelard... Sau nu, să luăm mai bine cazul meu, ştii cum s-a terminat cu Lilly?"
  * Aflînd că soţia sa, Angela, se afla la hotelul din Barra dos Garcos (Matto Grosso) şi bănuind că ea ar fi venit acolo pentru o întîl-nire amoroasă, un aviator brazilian s-a năpustit asupra clădirii hotelului cu bimotorul pe care îl pilota, pricinuind astfel moartea a şapte persoane. Soţia sa a scăpat nevătămată.
  17. Toamna trecută, prin septembrie, Constantin plecase pe neaşteptate la Constanţa. I se făcuse dor de
   150
  Lilly. Tot timpul drumului, de-a lungul Bărăganului şi pînă la mare, plutise într-un vis feeric în care nu mai existau decît ei doi. Era hotărît să nu se mai despartă de ea, s-o ia cu el, pentru totdeauna.
  Lilly se mutase de mult de la Poenaru. Locuia în cartierul portului, într-o odăiţă separată de restul casei, o fostă bucătărie de vară cu podeaua de lut şi cu pereţii coşcoviţi. Constantin intră fără să bată. Ştia că Lilly nu încuia niciodată uşa. Vroia să-i facă o surpriză.
  După strălucirea soarelui de afară, nu desluşi aproape nimic în semiobscuritatea odăii. O tăcere adîncă şi neagră îi tiuia în urechi, spre dreapta însă ghici, vag, forma lavoarului de tablă. Ştia că e vopsit cu verde, că are pete de rugină... Apoi zări ligheanul alb şi scaunul încărcat cu nişte boarfe cărora nu le dădu nici o atenţie.
  Curînd, umbra încăperii se limpezi. Ochii i se obişnuiseră cu palida lumină care izbutea să răzbată prin foilea de ziar lipite peste geam. Atunci se uită spre pat.
  De-acolo, din cearşafuri, îl pîndea tăcută şi nemişcată Lilly. De lîngă ea îl privea fix un tinerel, părea abia scăpat din adolescenţă. Constantin îl vedea clar, ca şi cum l-ar fi împrejmuit brusc un halou de lumină, îi vedea licărirea vie a ochilor înguşti şi verzui, îi vedea părul roşcat-arămiu, îi vedea claviculele, subţiri, îi vedea pînă şi umbrele şterse ale coastelor. Băiatul se ridicase în genunchi, aştepta încordat clipa cînd să-şi înhaţe hainele şi să fugă. Pantalonii lui, ciorapii de bumbac şi bocancii zăceau pe podea lîngă pat.
  Constantin îl privea năucit. O amplă amărăciune îi înecase inima. Ar fi vrut să plîngă, să moară, să termine odată...
  „Ieşi afară!..." o auzi pe Lilly. „Cară-te de aici..."
  Vorbea calmă, cu o voce tăioasă, de nesuportat. Constantin i-ar fi sfărîmat gura, să n-o mai audă. Se uita după ceva, s-o lovească.
   151
  Se întoarse spre scaun şi văzu boarfele de pe el: cămaşa de pînză groasă a roşcatului, capela, vestonului cu galoane de caporal, geanta de curier nou-nouţă, făcută din toval gălbui şi încuiată cu un lacăt mare, centura cu baioneta prinsă de ea...
  Roşcatul sărise din pat, îşi trăsese pantalonii, se încălţa cu o viteză uluitoare. Constantin apucă centura, îşi înşuruba cu grijă, atent, degetele pe mînerul baionetei. Avea senzaţia că mînerul frige.
  Roşcatul se apropiase de el, vroia pesemne să-şi ia vestonul şi celelalte lucruri.
  „Să nu dai în mine", spunea. „Eu n-am nici o vină. Dînsa m-a acostat, pe stradă, mi-a făcut propuneri. De unde să ştiu eu că e femeie măritată?..."
  Constantin nu-l auzea. încremenise. în faţa lui se petrecea un lucru de necrezut: trăgea încet baioneta din teacă şi lama ei incandescentă împrăştia văpăi. Părea făcută din flăcări, ca săbiile arhanghelilor zugrăviţi prin biserici. Numai că flăcările erau negre...
  O clipă, se uită înnebunit. Apoi împinse cît putu de repede mînerul şi aruncă centura cu baionetă cu tot.
  Roşcatul o culese de pe jos şi se încinse cu ea. îşi îmbrăcase vestonul, îşi luase capela şi geanta din cuier. Lui Constantin i se păru o clipă că nu mai avea baionetă. „Poate a pus-o în geantă", se gîndi el.
  Roşcatul se întoarse spre Lilly.
  „Am onoarea să vă salut", îi spuse el.
  „Afară cu voi, nenorociţilor!..." le strigă ea.
  Au ieşit împreună.
  în stradă, roşcatul i-a spus că se numeşte Semia-za D. Vasile, că e din Zalău şi că ar bea o bere. Constantin abia îl auzea. Se întreba de unde s-o fi tras D.-ul ăla, iniţiala dintre numele şi prenumele caporalu-lui-curier.
    152
  „Nici acum nu ştiu", spunea. „Poate de la Damas-chin sau Daniel, poate de la Dumnezeu..."
  Ce s-a mai întîmplat apoi, în după-amiaza aceea de septembrie, n-a mai apucat să-mi povestească pentru că tocmai atunci cîinele-şobolan i s-a dezlipit de picior, a început să adulmece pantoful meu drept.
  „Marş de-aici!" i-am strigat, îmi era scîrbă, nu suportam să mă atingă, i-am ars un şut. S-a tras mai încolo, schelălăind.
  Poate că, fără să vreau, îl pocnisem şi pe Constantin, în gleznă.
  „Dacă mă goneşti, plec", a spus el mîhnit şi umil. Se încovoiase de durere. A plecat. Mi s-a părut că ducea în gură puiul de cîine-şobolan...
  * Taro, un cîine de 8 ani din insula niponă Hokkaido, de cum simte în aer miros de ţigară începe să dea bucuros din coadă, să saliveze, şi porneşte pe urmele fumătorului. Cînd acesta aruncă mucul ţigării consumate, Taro îl stinge cu laba şi îl înghite cu mare poftă. De asemenea el descoperă de la distanţă mirosul rachiului de orez din care, dacă i se oferă o ceaşcă, o bea cît ai clipi.
  18. Trăiam senzaţia unei anihilări uscate, sterpe. Era ca o cădere lipsită pînă şi de spaime, un fel de saturaţie brutală şi opacă, greu de exprimat. O uriaşă renunţare, nu a mea ci a Totalităţii. Ceva ca o memorie adînc îngropată în mine mai încerca zadarnic să-mi sugereze că poate n-o să dureze mult...
  Pe străzile tîrzii ale oraşului văzuţii şi mai ales nevăzuţii, cunoscuţi sau necunoscuţi, îmi dădeau tîr-coale atraşi de jalnica mea stare. Şi fiecare ţinea să-mi trimită cîte un semn, o vorbă sau măcar un nume.
   153
  Mai întîi Agrippa, cu gluma lui echivocă. Semn al eşecului, nesigur ca toate semnele dar suficient ca să clatine toate trestiile crescute în mine. Apoi, ca din întîmplare, Iason. (O fi plecat Petru sau mai boceşte încă la uşa de pe coridor?) Şi fata de pe şlep cu ligheanul ei alb, şi Poenaru cu invitaţia lui jovială ca un rînjet de lup. „Ia la tuka..." şi Mia, bătînd step, la nesfîrşit, şi Lilly (de Lilly îmi era milă) şi Semiaza cu baioneta lui de flăcări... De ce ţinuse Bătrînul fără nume, de la impozitele indirecte, să-mi transmită opiniile lui despre starea iubirii?...
  De la unul la altul şi de la fiecare la fiecare. De la pomelnicul amanţilor, care ni se recita de secole, cu glas tare, pînă la fioroasa parabolă a lui Abelard... Şi cine, ascuns, înghesuit printre ceilalţi, încearcă să conducă jocul, mînat el însuşi, fără să-şi dea seama, de ordinea rigidă a Celeilalte Părţi?
  Iar Constantin ăsta, pocitania, vestitorul abject, mesagerul promiscuităţii, ce vrea de la mine? Nu ştie că sînt tot amărîtul ăla din fotografia de pe foaia îngălbenită a ziarului? Mi-au căzut cărţile de la subţioară, mi s-a veştejit coroniţa de frunte şi nimeni nu mă mai recunoaşte...
  * La circa 100 km de Roma, Biagio di Cres-cenzio, un tînăr de 23 ani, a intrat cu propria sa maşină într-un pom. Transportat cu altă maşină la spitalul din Fondi, medicii l-au trimis la o clinică din capitală, singura specializată pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. La cîţiva kilometri de clinică, ambulanţa care îl transporta s-a ciocnit cu un alt vehicul. Urcat într-o altă maşină pentru a fi transportat la spital, acesta s-a ciocnit cu un automobil care venea din sens
    154
  invers. Ultima ciocnire a provocat moartea lui Crescenzio şi rănirea altor cinci persoane.
  19. Mă îndreptam spre casă, luna dispăruse. Mă gîndeam la Zenobia. încercam să redimensionez, măcar în gînd, fragilitatea raporturilor noastre cu o lume de forţe subit duşmănoase, ca să o apăr de primejdii...
  ...La vîrsta cînd alţii abia gunguresc primele silabe, Zenobia vorbea uimitor de bine.
  Atîta doar că unele cuvinte, în special nume de animale ca, de pildă, porc, le înlocuia cu altele, inventate de ea. Ceilalţi, părinţii, rudele, vecinii, încîntaţi de neobişnuita ei precocitate, făceau, fireşte, haz, de cîte ori folosea vocabularul inventat. Curînd, fetiţa s-a simţit jignită, i se părea că rîd de ea, şi n-a mai scos o vorbă. Doi ani la rînd s-au străduit medicii să-i vindece muţenia. Pînă cînd, într-o bună zi, fetiţa a reînceput de la sine să vorbească, la fel de curgător ca înainte. Atîta doar că din ziua aceea îşi gîndea cuvintele ei şi le rostea pe ale celorlalţi, ca unii oameni maturi siliţi să gîndească în limba lor şi să vorbească în alta...
  Pe atunci, Zenobia era foarte mică. Şi acum e foarte mică. Poate că am jignit-o lăsînd-o atîta vreme singură şi o să amuţească iar...
  Ce-o fi făcînd acum? Poate că doarme sau poate că îmi vorbeşte în limba ei gîndită şi eu n-o mai aud. Sau poate şi-a dat seama că eu sînt un aiurit, un biet orgolios care se crede ales numai pentru că, din întîmplare, s-a pomenit şi el de cîteva ori printre paraginile Celeilalte Părţi... Oricum, Zenobia e foarte mică, în noaptea asta ar fi trebuit să stau lîngă ea, s-o ţin strîns de mînă.
  Am început să alerg. Acasă, nu mergea liftul, am urcat scările în goană. Pe coridor m-am oprit să respir.
    155
  Gîfîiam. Petru plecase, pesemne, de mult. Lumina galbenă a becului se împletea cu cenuşiul zorilor.
  Uşa camerei noastre era deschisă, vedem clar scaunul încărcat de hîrtii prăfuite şi sofaua goală. Simţeam în aer un pustiu, adăugîndu-se pustiului din mine.
  „Zenobia", strigam, „unde eşti?" Mă cuprinsese panica deşi mai speram, vag, să fie o joacă de-a ei, să se fi ascuns, în glumă...
  Am ieşit pe coridor. Fereastra cea mare dinspre terasă era deschisă. Am trecut prin ea. Şi am încremenit.
  Pe jgheabul de tablă subţire, Zenobia stătea liniştită, îşi balansa picioarele deasupra vidului, ca o fetiţă care se dă în leagăn. Era cu spatele spre mine, poate nu mă vedea. Jos, în prăpastia de sub ea, huruiau primele tramvaie, se zăreau primii trecători ai dimineţii. Jgheabul, destul de şubred, ar fi putut să se rupă şi să se prăbuşească în orice secundă.
  „Zenobia!" am izbutit să spun (mi se tăiase respiraţia) „nu te mişca! Stai aşa! Vin să te iau..."
  Dar îmi era cu neputinţă să mă urnesc din loc, mi se părea că am ghete de plumb, cu tălpile ţintuite de pardoseală.
  Ea s-a întors liniştită, şi-a trecut un picior peste celălalt (o vedeam ca şi cum aş fi fost la un pas), a sărit pe terasă şi a venit la mine.
  „îmi era frică", spunea, „îmi era frică să nu ţi se fi întîmplat ceva..."
  Am luat-o în braţe, era incredibil de uşoară. Am trecut cu ea prin fereastră. îşi lipise fruntea de obrazul meu, era foarte mică, rotundă, ca ghemul de raze desenat lîngă urechea mea în seara plecării lui Dragoş. Abia îndrăzneam să respir, de teamă să nu se destrame.
   156
  „N-ai fost cuminte", mi-a şoptit.
  „Zenobia", am spus, „să nu mai faci asta niciodată, auzi? Dacă se mai întîmplă o dată, să ştii că mor, şi gata..."
  Martorii
  1. Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i desluşească mişcarea încîlcită a lumii sublunare. Acesta se numeşte adevăr şi ţine pînă cînd apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rînd pe rînd, atît cu adevărurile agresive ale celorlalţi, luate în parte, cît şi cu adevărul depresiv al tuturor, luaţi laolaltă.
  2. In după-amiaza aceea era din nou foarte cald. Stăteam în cameră întins pe spate, meditam, cînd s-a ivit Vizitatoarea.
  Era o femeie voinică şi mare. De jos în sus, cum o priveam, părea o matahală. Purta o pălăriuţă de pichet alb cu borul ridicat pe o parte, avea şi breton, ai fi zis că atunci se coborîse de la volanul unui străvechi Ford decapotabil. îşi rezemase palmele de cadrul uşii larg deschise şi mă privea fix. N-o mai văzusem niciodată dar puteam să jur că era mama Măriei.
  „Dumneata eşti Naum?" m-a întrebat.
  Aş fi putut să-i spun că nu şi să scap dar fiindcă nu obişnuiam să mint i-am spus că da şi m-am ridicat în picioare, abia încăpeam între perete şi sofa.
  „Aici nu prea e loc", i-am explicat (mă bîlbîiam), „dar am să scot scaunul afară..."
  Am golit scaunul de cîte se aflau pe el, l-am şters frumos de praf, cu mîneca, l-am scos pe coridor. Era
    158
  cald şi acolo, becul ardea încă, urît şi gălbui, ca o lumină sufocată de lumină. Am pus scaunul lîngă WC. Ea s-a aşezat, demnă şi ameninţătoare.
  „Unde e Măria?" m-a întrebat. Vorbea scurt, autoritar, îşi ţinea geanta strîns, pe genunchi.
  Mă ghemuisem pe jos, în spaţiul de lamentaţii al lui Petru. Stăteam cuminte, aveam grijă să nu-l depăşesc nici cu un milimetru.
  „Nu ştiu", am răspuns. „A trecut pe aici o singură dată şi atunci nu eram acasă".
  „Să nu minţi!" m-a avertizat Vizitatoarea. Acum îi vedeam bine obrajii uşor veştejiţi, contururile moi ale bărbiei, cuta dintre sprîncene. Se cam răstea la mine, i-aş fi tras peste ochi pălăriuţa aia de pichet. Scormonea în geantă, căuta ceva acolo...
  * Pe aeroportul din Nairobi, un Boeing 747, avînd la bord 361 pasageri, s-a lovit de o hienă fiind nevoit să renunţe la zbor.
  3. „Să-mi spui unde e", a continuat ea. „Nu se poate să nu ştii..."
  I-am explicat că între mine şi Măria nu fusese niciodată ce îşi închipuia. E adevărat, locuisem un timp la atelier, cu logodnica mea, fiindcă n-aveam casă, dar şi atunci o vedeam destul de rar pe Măria, zău că n-a fost nimic între noi, eram prieteni şi atît...
  Vizitatoarea m-a privit mai puţin încruntată, pesemne simţea că nu mint. Şi-a scos din geantă o batistă înfiorător de albă, şi-a şters, cu ea colţul ochiului drept. Mi-a destăinuit că Măria dispăruse de vreo două săptămîni, o căutase peste tot, pînă şi la morgă. Cineva (nu mi-a spus cine dar m-am gîndit imediat la Ioa-chim) o sfătuise să treacă pe la mine, îi dăduse şi adresa.
    159
  „Pune-te în situaţia mea" a încercat ea să se justifice, „să-ţi dispară fata, după ce ţi-a furat şi nişte bani din casă..."
  Se temea ca Măria să nu fi făcut vreo prostie ireparabilă.
  „E nebună", spunea, „şi sînt atîţia derbedei pe lume..."
  I-am spus că e adevărat, cunosc şi eu cîţiva dintre ei, dar unii sînt foarte simpatici. în plus, băieţii şi fetele obişnuiesc să facă dragoste. Cîteodată (foarte rar) se mai şi iubesc. Poate că Măria s-o fi îndrăgostit şi atunci...
  „Să se îndrăgostească Măria? N-o cunoşti... Ea e total lipsită de orice sentimente..."
  Vorbeam acum ca doi prieteni. De undeva, de la nu ştiu ce etaj, un Neştiut s-a amestecat în conversaţia noastră, a pus patefonul să cînte, se auzea destul de bine. Vizitatoarea a tăcut. îşi acoperise ochii cu batista. Mi se părea că şi suspină.
  * Incendiul produs în urma ciocnirii violente dintre un camion care transporta pui de găină şi un alt camion care transporta sos de friptură a avut drept urmare prăjirea a sute de pui răspîndiţi pe şosea printre buteliile de sos, rănirea mai multor persoane şi blocarea circulaţiei pe timp de cîteva ore.
  4. Am lăsat-o aşa, un timp. Aveam impresia că mă îngroapă în nisip.
  „Tanti", am spus apoi, fiindcă nu-i cunoşteam numele mic, „aveţi o muscă pe ciorap."
  Mă miram singur cum de ajunsese musca aceea pînă sus, la noi.
    160
  Ea a gonit musca, apoi s-a uitat la mine. Era din nou încruntată. îşi regreta momentul de slăbiciune. Se regrupa la adăpostul unei demnităţi didactice. Poate o bîntuia rutina catedrei, oricum, a reînceput să vorbească. Rostea numai fraze severe, îmi turtea creierul. Aşteptam să mă întrebe despre Hegel. Mi-a demonstrat verbal, cu argumente de necombătut, că singurul sentiment real şi atotputernic, pe care natura însăşi îl impune ca atare scoţîndu-l din groapa oarbă a instinctelor, e dragostea maternă, şi aşa mai departe.
  O ascultam tăcut. Ca s-o suport îi puneam, în gînd, nişte mustăţi mari, căzăceşti. Ii stătea bine cu ele.
  La un moment s-a oprit să respire.
  „Tanti", i-am spus, „dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. Cunosc şi eu sentimentul acesta. Pe mine, el m-a impresionat din totdeauna deşi sînt orfan de mic, tata a murit cînd nu împlinisem încă doi ani, aşa că n-a avut cînd să mă bată. Pe mine m-a bătut numai mama, care sînt convins că avea sentimente..."
  Vizitatoarea mă privea derutată. Nici vorbă că mă socotea cretin, poate că şi eram, dar, spre mirarea mea, a zîmbit.
  „Termină cu tanti", a spus. „Nu-mi place..." Vorbea încet. îşi aplecase bustul spre mine.
  în clipa aceea mi-a devenit clar ceea ce simţeam dar refuzam să cred: Vizitatoarea emana căldura cotropitoare a Măriei.
  Neştiutul schimbase placa, se auzea un charleston. îl şi vedeam pe Buster dînd din codiţă, mi se părea că doamna Ojog (fie-i ţărîna uşoară) încerca să-şi lipească de obrazul meu faţa asudată, deşi exista încă un spaţiu destul de mare între noi.
  „Tanti", am spus, fiindcă nu puteam să-i spun altfel, „eu mi-am dorit întotdeauna o mamă afectivă şi supradimensionată ca dumneavoastră, dar n-am avut parte".
    161
  Acum însă trebuie să mă retrag pentru cîteva minute fiindcă mă trece o nevoie fizică, urgentă..."
  M-am ridicat şi am intrat în WC lăsînd-o să-şi rumege singură sentimentul.
  * Cea mai voluminoasă femeie din lume, gospodina engleză Muriel Hopkins, în vîrstă de 49 ani, a încetat din viaţă ca urmare a unui atac de cord. După unele estimări ea cîntărea peste 320 kilograme. în ultimele săptămîni de viaţă Muriel nu mai putea umbla pentru că picioarele nu-i mai suportau greutatea şi prefera să doarmă pe un scaun special, întrucît nu se mai putea urca în pat.
  5. Stăteam pe capac, în întuneric. Luasem poziţia Gînditorului. N-aveam nici o nevoie fizică în afara aceleia de a rămîne singur. Zîmbeam cam strîmb, aş fi plîns, mă simţeam ca un biet corăbier pierdut pe ocean într-o zonă de acalmie plată şi absolută. Mă umilise cîineasca hermeneutică a Vizitatoarei menită să-mi ardă oasele. îmi era ruşine de mine. Pălăvrăgeala mea abia izbutise s-o anihileze. îi mai simţeam căldura, mi se părea că se lipise de lemnul uşii, mă temeam să nu-l aprindă.
  Aşadar Ioachim îmi memorase adresa şi se ţinuse de cuvînt: îmi trimisese, în carne şi oase, ultima lui carte...
  în afară de el, de Măria, de Vizitatoare şi poate de Iason, precaritatea stării mele mă împiedica să verific a cincea rotiţă a mecanismului. Prin pîcla de repulsie care mă năpădise simţeam însă, vag, cum cineva mult mai puternic decît ei îmi ciocănea încheieturile.
  în acelaşi timp un gînd, străin parcă şi şters, îmi şoptea că, poate, străbăteam doar o probă...
    162
  * în drum spre o bancă unde se ducea să depună o mare sumă de bani, proprietarul unui hotel s-a oprit să se răcorească la un han. După ce s-a aşezat lîngă un staul şi şi-a băut liniştit cana de cidru, el a constatat că o vacă îi devorase geanta cu bani.
  6. Pe urmă m-am gîndit, nu ştiu de ce, la tata. Murise de mult, aproape îl uitasem, îmi aminteam de el numai cînd îi primeam mesajele. Dar despre asta n-am să vorbesc decît atunci cînd am să simt că se cuvine.
  Oricum, simţeam nevoia unui semn care să-mi clatine un pic virtuţile mentale. Şi l-am auzit pe Ze Wo întrebînd: „La ce bun să ţii trei ani doliu după părinţi cînd un singur an ar fi de-ajuns?" Spunea trei ani, deşi trecuseră atîţia. („Ce om insensibil!" gîndea Maestrul.)
  „Totul e o aiureală", îmi spuneam. „Poate că nu m-am pregătit destul..."
  Dincolo de uşă întrezăream Infernul. Pe unde o fi rătăcind Zenobia? Sigur, lipeşte litere, puţin îi pasă de mine. M-a lăsat dinadins aici, unde pînă şi Orfeu a greşit. A uitat că pentru asta l-au sfîşiat femeile trace...
  Şi m-am gîndit la El, de trei ori fratele meu blînd. Spuneam: nici unul dintre noi nu are dreptul să-i dispreţuiască slăbiciunea. Nici unul dintre noi. Rămînă deci, să doarmă, netulburate, pe sub sălcii, fragmentele de oase şi de carne ale întregului său veşnic.
  De dincolo de uşă auzeam patefonul. Acelaşi charleston. Şi revedeam aievea întîlnirea noastră.
  * De 19 luni în orăşelul Rogerville (Franţa) un cîine vine zilnic la mormîntul fostului său stăpîn, îşi lipeşte faţa de marmura monumentului
    163
  funerar şi urlă îndurerat. Faptul pare cu atît mai surprinzător cu cît în ziua înmormîntării cîinele fusese închis în casă şi n-a putut cunoaşte locul în care i-a fost înmormîntat stăpînul.
  7. Era în zori, pe cîmp, la începutul unei toamne. Lăsam potecile să mă conducă. Vedeam trecînd, departe, ca nişte clăi de aburi, tăcutele femei justiţiare. Cărau spre vetre, în spinare, mari legături de vreascuri şi coceni. Nedesluşirea lor mă arunca în ceaţa unui timp năucitor.
  Mergînd aşa, potecile m-au dus la malul unei ape. Acolo m-am oprit. Şi L-am recunoscut imediat, în ciuda lipsei Lui de strălucire.
  Stătea pe mal şi tremura. Pierduse lira dar avea alături, la foc ferit de udătură, vioara şi arcuşul.
  Mi se înfăţişa ca un adolescent cam oacheş, slăbănog şi palid. Purta o redingotă largă, veche, ultrajer-pelită, cu poale lungi, decolorate de soare. Folosea o trestie strîmbă şi o strună din fire de coadă de cal împletite. Pescuia nişte peşti mici, albi, pe care îi vîra în buzunarul redingotei cum ai vîrî creionul sau cutia de chibrituri. Ca să nu scape rîma de pe ac o pleznea mai întîi între palme, o ameţea.
  M-am aşezat în spatele Lui, pe o rădăcină. Deasupra, printre crengile sălciilor, sclipea cerul.
  După un timp, El m-a simţit şi s-a întors spre mine. M-a întrebat dacă n-aş vrea să-mi cînte. Lăsase undiţa pe apă.
  I-am spus că da, şi-a luat vioara şi arcuşul, se acompania cu ele, cînta din gură (fonfăit).
  Veniră un şarpe şi o pasăre, statură lîngă noi, ascultară şi se îmblînziră.
    164
  Aveam cîţiva bani, i-am dat Lui. Şarpele şi pasărea se duseră. El s-a aşezat lîngă mine, avea chef de vorbă. Mi-a spus că îl cheamă Irina.
  „Se întîmplă..." (Nu m-am mirat de numele Lui femeiesc.)
  Pe urmă, tot vorbind de una şi de alta, a pomenit de lună.
  „Luna, da, e rotundă", mi-a comunicat El, „dar se distruge singură, se consumă la focul ei pînă rămîne mai nimica toată şi se aprinde iar fiindcă acolo, sus, bate un vînt afurisit, stinge şi reaprinde orice scînteie, cît de mică..." (S-a repezit spre undiţă, a scos un peştişor cît unghia, l-a vîrît în buzunar şi s-a întors spre mine. Zîmbea, senin şi liniştit.) „Mai zice unii că şi pămîntul e rotund. Mata ce crezi?"
  „Nu ştiu", am spus, „s-ar putea, dar nu sînt prea sigur..." Deasupra noastră cerul se învăpăiase.
  „Am auzit că la Bucureşti e o balenă mare", a schimbat El vorba. „Se arată în Tîrgul Moşilor, vine lume de peste tot s-o vadă..."
  „E una acolo, într-o baracă, e moartă, împăiată..."
  „Mă miram şi eu, fiindcă balenele nu există decît la apă adîncă, în oceane..." (Aînceput să rîdă.) „Ce-ai zice să se prindă una de acul ăsta prăpădit, al meu?..."
  Vorbind aşa, mi-a spus că e bolnav de piept şi că nevasta îi murise tot de oftică. Mi-a povestit însurătoarea Lui. Fata avea vreo paisprezece ani. El împlinise optsprezece şi s-au înţeles să vină într-o duminică noaptea, s-o fure. Fata, cuminte, le-a spus părinţilor, aşa că ei s-au dus în noaptea aceea la nişte vecini de unde puteau să vadă, prin gard, răpirea. La rîndul lui, Irina şi-a făcut rost de costum, şi-a cumpărat pantofi de lac şi a omorît un şarpe cu a cărui piele a învelit un băţ, „baston de ginere", zicea. Apoi, duminică, pe
    165
  întuneric, a venit cu o căruţă şi cu doi veri de-ai Lui să-şi fure mireasa.
  în drum spre casă, după ce-o furase, El şi-a scos pantofii de lac fiindcă îi ardeau picioarele. Mergea pe jos, desculţ, lîngă căruţă. Mireasa susţinea că acum, dacă e nevasta Lui, trebuie neapărat să-i cumpere o păpuşă.
  „Ce-ţi mai trebuie păpuşă cînd ai cîtămai păpuşoiul lîngă tine?" a glumit unul din verii martori, cel care mîna căruţa.
  Irina s-a repezit din nou la undiţă, a scos un peştişor şi l-a vîrît în buzunarul fără fund al redingotei. După aceea nu s-a mai aşezat. Se întristase, brusc.
  „S-a prăpădit acum două săptămîni", a ţinut El să precizeze. „Şi nici eu nu mai am mult. Mă duc după ea, în pămînt, să o caut..."
  Apoi şi-a strîns undiţa, a ascuns-o în stuf, şi-a luat vioara şi arcuşul şi a plecat...
  * Un nor de fluturi a blocat într-o după-a-miază zeci de automobile pe o şosea, în apropiere de Padova. Mii de fluturi s-au lipit de parbrizele maşinilor care au trebuit să oprea-că în aşteptarea ajutoarelor. Unităţi de pompieri şi carabinieri, trimise la faţa locului, au restabilit circulaţia.
  8. Timpul cerut de scriitură nu coincide cu durata celor relatate aici. Ele se derulau între extreme, fie cu viteza denumită îndeobşte „a gîndului", fie cu încetinitorul. In privinţa aceasta fac excepţie doar fraza livrească a lui Ze Wo, poate rostită chiar de gura mea şi jupuita ipostază orfică.
   166
  Constant era doar spaţiul care îmi desfiinţa ideea că aş fi putut evada din el: mă aflam într-o cuşcă fără margini, cu gratiile în afară şi în mine.
  în spaţiul acela imens, orizontal, fără aproape şi departe, cu începutul şi sfîrşitul în acelaşi punct, s-a ivit Jeni Pop.
  Pe ea o cunoscusem cu doi-trei ani în urmă. Era o fată blondă, purta o rochie cenuşie neobişnuită de lungă, cu franjuri la mîneci şi pe poale. Vorbind, făcea mişcări ciudate, împingeri înainte ale bustului, zvîcniri din umeri, strîngeri ale feselor. Mă acostase pe stradă, vroia să ne plimbăm la braţ, să trecem împreună prin faţa unei anumite case. Mi-a povestit în cîteva cuvinte drama ei.
  (La paisprezece ani, pe cînd era în floare şi splendoare, căzuse într-o pivniţă. De-atunci nu mai avea picioare, purta proteze pneumatice, mi le-a descris amănunţit. Spunea că e îndrăgostită de unul Nelu Gologan, îl cunoşteam, şedea pe lîngă mine, şi că el nu se uita la ea din cauza protezelor. Vroia s-o vadă Nelu Gologan că umblă cu băieţi, spera că asta o să ducă la ceva...)
  Ne-am plimbat vreo două ore, vorbea tot timpul de proteze, îi evitam privirea, mă uitam în sus. A fost o plimbare penibilă şi inutilă pentru că Nelu Gologan n-a apărut. De atunci am mai văzut-o o singură dată, trecea pe partea cealaltă a străzii purtată într-un cărucior rulant. Pesemne că protezele...
  *  Unsprezece handicapaţi fizic au început ascensiunea muntelui Rainer, înalt de 4 400 metri.
  * Ron Minor şi Ron Payette, doi canadieni în vîrstă de 23 şi respectiv 32 de ani au traversat
   167
  Munţii Stîncoşi parcurgînd 1 100 de km în 15 zile.
  Acest marathon constituie o premieră mondială, cei doi tineri fiind handicapaţi şi efec-tuînd trecerea munţilor în fotolii rulante.
  9. Acum, de pe capac, îi urmăream mişcările: plutea prin faţa mea, cu încetinitorul, purtată parcă de lunga ei rochie. Reamintesc că ne aflam la etajul opt sau nouă al blocului, dar convertirea spaţiului-vehicul făcea să mi se pară că totul se petrecea la nivelul solului. între pavajul străzii deasupra căreia plutea fără să-l atingă şi franjurile de pe poale întrezăream neantul.
  în lunga, cenuşia rochie, Jeni Pop executa dan-sul-plutire. Ea nu era departe, nici aproape deşi se depărta şi se apropia. Se depărta cu spatele la mine păstrîndu-mă aproape, în punctul fix din care o priveam.
  Apoi, după o ultimă şi graţioasă piruetă, ea mi-a făcut un semn, a ridicat o mînă, stînga. Simţeam pe pleoape subţirea fluturare a franjurilor de la mînecă, le auzeam şi foşnetul. Am închis ochii...
  Cînd i-am deschis, era întuneric. în beznă desluşeam ceva nedefinit şi negru. O voce de femeie a şoptit:
  „Maestre, ai un foc?..."
  Apelativul m-a surprins neplăcut. Mi se părea că cineva vrea să glumească pe socoteala mea. Apoi mi-am spus că poate nu e folosit cu ironie. Şi alţii, care n-au nimic comun cu pohezia, se strigă între ei: „Maestre"...
  începusem să văd, lîngă mine se afla căruciorul rulant al unei infirme a cărei faţă se pierdea în umbră.
  „Maestre!" s-a simţit ea obligată să repete pe cînd eu căutam chibriturile.
   168
  Am aprins un băţ şi l-am întins spre locul unde bănuiam că se afla ţigara. Atunci am văzut-o clar pe Jeni Pop. Şedea nemişcată în cărucior şi mă privea.
  Chibritul mi-a fript degetele. I-am aruncat cutia în poală.
  Ea şi-a aprins ţigara, a fumat-o pînă la capăt. încremenisem pe capac, vedeam vîrful aprins al ţigării tot mai aproape de ochii mei.
  Apoi au izbucnit din toate părţile lumini de reflectoare, albastre, roşii, verzi. Căruciorul a început să circule, făcea viraje repezi, totul se petrecea cu o viteză nebună, făcea şi opturi, ca la patinaj. Din cînd în cînd se repezea spre mine ca un uliu cu aripile desfăcute.
  „Maestre", îmi striga Jeni Pop, „eu l-am iubit, maestre..."
  O priveam cu inima strînsă, trecea prin faţa mea în cărucior, nu mai avea rochia cu franjuri, era învăluită în pînze transparente, roz, mov, portocalii, fîl-fîitoare. îmi arăta buricul, pîntecele... Sălta din umeri după ritmul charlestonului care nu încetase o clipă. Ţipa, cînta, îmi împuia urechile şi ochii cu melodrama ei feroce.
  Aveam o singură dorinţă: să pun capăt acelui du-te-vino obsesiv. în spatele meu, la cîţiva centimetri, se afla fereastra luminatorului, opacă, murdărită de praf şi de funingine.
  M-am răsucit şi am deschis-o. M-am aplecat şi am privit în gol.
  Din prima clipă, adîncimea a devenit orizontală. M-am tras înapoi, apoi m-am aplecat din nou peste fereastră. De data asta un reflector albastru a luminat bezna pînă la capăt. Acolo am văzut, pe placa de ciment mucegăită, un trup de om, zdrobit, însîngerat. Nu mai avea nici formă, nici figură. Ceva nedefinit şi trist mi-a amintit de Petru.
   169
  Am vrut să ţip dar am izbutit să mă stăpînesc. îmi venea să vomit. Apoi lumina reflectorului s-a stins, n-am mai văzut nimic.
  Cînd m-am întors de la fereastră Jeni Pop dispăruse, cu cărucior cu tot. Am tras zăvorul, am ieşit din WC
  Stătusem pesemne mult timp acolo. Vizitatoarea plecase. Pe coridor se mai afla doar scaunul, ţeapăn şi gol, ca martor singuratic a cărui mărturie n-ar fi crezut-o nimeni.
  * De la Centrul National de Cercetări Ştiinţifice din Paris au fost furate nouă pisici pe ale căror cranii erau fixate dispozitive în miniatură pentru înregistrarea activităţii nervoase cerebrale.
  10. Am coborît scările în goană, n-aş fi putut suporta cuşca liftului. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, cu oricine, despre orice, să restabilesc într-un fel arbitrara legătură comună. M-am gîndit să caut portarul, să intrăm împreună în luminator, dar am renunţat. Cum să mă creadă că văzusem de la etajul opt sau nouă, în beznă, pînă jos?
  Pe stradă, primul întîlnit a fost un covrigar. Se trăsese la umbra unui castan, se ascundea de arşiţă. Am cumpărat un covrig.
  Lîngă noi au mai venit doi oameni, un bătrîn (abia îşi tîra picioarele) şi o femeie încă tînără. Femeia ţinea în mînă o lingură de lemn nouă-nouţă.
  A cumpărat şi ea un covrig, a rupt o bucăţică şi i-a dat-o bătrînului.
  „ Auzi, tată", spunea, „am un porc cu un ochi albastru şi unul verde..."
  „E frumos", aprecia bătrînul molfăindu-şi bucăţica.
  „Sigur. E ca o fotografie..."
    170
  „Să nu uiţi să-i dai lingura", spunea tatăl. (Terminase de înghiţit.) „Să-i spui că i-am cumpărat-o eu, din banii mei"...
  „Mai bine dă-i-o matale, eu sînt certată cu ea..."
  Bătrînul a luat lingura din mînca fiicei sale, a aruncat-o în mijlocul străzii şi a plecat bombănind. Tînăra femeie ne-a făcut semn, adică „e ţicnit", a lăsat lingura unde căzuse şi s-a dus, în direcţie opusă.
  „Auzi", l-am întrebat pe covrigar, „nu ştii cumva care e culoarea normală a ochilor, la porci?"
  „Depinde", mi-a răspuns el, scurt.
  Conversaţia nu se lega. Mă temeam să nu fi vorbit anapoda. Dar covrigarul îşi număra liniştit banii, cu spatele la mine, nu-mi dădea nici o atenţie.
  L-am lăsat, am pornit pe bulevard. Amiaza trecuse de mult dar soarele ardea încă. Mă ţineam după oameni, mergeam la pas cu ei, mă balansam cu şchiopii, gîfîiam cu graşii, încercam să intru cît de cît în realitatea lor, să uit ce ştiam despre fragilitatea ei. în starea aceea din ce în ce mai greu de suportat pentru mine aproape că le invidiam liniştitoarele certitudini.
  Cîţiva m-au trezit, îşi arătau limitele tulburate de insistenta mea indiscreţie. O doamnă m-a făcut măgar, îşi închipuia cine ştie ce, poate că şi eram măgar.
  încercam să mă explic, bîiguiam că nimic nu e aşa, că totul e altfel, că am nevoie de ei, de prezenţa fiecăruia, de cuvintele lor oricît de tîmpite, ca să mă conving că existăm împreună. Unul dintre ei mi-a dat brînci, m-am lovit de un zid şi am căzut. M-am gîndit la Zenobia: dacă ar fi cu mine...
  Dacă ar fi cu mine poate ar încerca să mă ajute, în orice caz mi-ar spune: „Tu eşti un copil, zău aşa!... Stai liniştit. Toate astea ţi se întîmplă fiindcă mai treci o treaptă. Ştiu că e greu dar nu pot să fac nimic. încearcă să fii cuminte..."
  îmi venea să urlu: „De ce mă laşi, Zenobia? Eu nu ştiu ce poţi şi ce nu poţi. Mai bine dă-le dracului de trepte. Cîte mai sînt, pînă la capăt, unde o să se aleagă praful şi pulberea de noi? Cît o să mă mai chinuiesc? Dacă vrei să ştii, fac ceva pe ele de trepte şi de cercuri, pe susul şi pe josul lor. M-am săturat. Dacă vrei să ştii, nu e greu, e îngrozitor, aşa, de unul singur. Cunosc figura: cineva mă conduce, din mine. Sînt propria mea proiecţie, un creştin care nu vrea să ajungă nicăieri şi la nimic... Şi tu dai zor să fiu cuminte, să-mi strîng mai tare hăţurile, ca să fiu liber..." îmi venea să rîd: „Dacă vrei să ştii, ai dreptate. Am vorbit şi eu aşa, ca să mă mîngîi..."
  * O uriaşă turmă de paviani a invadat o plantaţie din nordul Somaliei declanşînd o adevărată bătălie. Maimuţele au aruncat cu pietre în cei care încercau să le bareze drumul, apoi au început lupta corp la corp.
  înverşunata bătălie care a durat două zile s-a soldat cu uciderea a 363 de maimuţe şi rănirea gravă a 6 oameni.
  11. Zăceam nemişcat. Se şi adunaseră martorii, unii susţineau că ar trebui chemată Salvarea.
  „N-are nimic", căuta să se apere cel care mă îmbrîncise. „E beat sau nebun. Abia l-am atins. Şi-a pierdut echilibrul. Nu vă uitaţi la el? E ditamai vlăjganul..."
  De fapt aş fi putut foarte uşor să mă ridic, să-i salut cu toată stima şi s-o întind spre casă dar era bine acolo, pe asfalt, cu ochii închişi. Jucam un joc plăcut: între imaginarul imaginat şi imaginarul trăit mă încerca nostalgia unui paradis posibil. îl regăseam în două ipostaze, pierdute amîndouă în ceţurile nu prea depărtate
   172
  ale copilăriei. (Vorbesc despre o stare şi nu despre peisaje sau fapte existenţiale...)
  In prima, mă aflam la moară, pe Teleajen, la nenea Vitu, un văr de-al tatei. La el mă trimisese mama, într-o vară, pe cînd aveam vreo patru ani, ca să mai uşurez bugetul şi aşa destul de anemic al familiei. Acolo apele veneau adesea mari şi înecau toată întinderea de prunduri. Atunci, stăteam în moară ca într-o arcă mirosind a făină. Cîteodată, noaptea, nenea Vitu pescuia cu un trident, în iaz, la lumina făcliei. Cînd apele se retrăgeau soseau căruţele la măcinat. în urma lor se furişau iepurii, ciuguleau boabele căzute din saci, poate mi se părea, dar eu care ştiam să opresc ploile cînd deveneau plictisitoare, îi vedeam aievea, mă şi jucam cu ei...
  A doua ipostază mă transporta, cam pe la şase ani, pe strada Doamnei, la cinematograful Terra. Citeam perfect, făceam şi versuri. Nimic de laudă în toate astea, poate dimpotrivă.
  Terra era pe jumătate ocupată de galerie. Acolo se înghesuiau durii periferiilor bucureştene, analfabeţi şi generoşi, gata oricînd să mînuiască şişul. Săteau pe jos, fumau, aplaudau şi înjurau. Printre ei, mă visam călăreţul singuratic, pierdut prin canioane. Descălecam, intram într-un saloon...
  Mă cunoşteau toţi: eu le citeam cu glas tare titlurile filmelor, le explicam cînd nu înţelegeau cîte ceva. Ei îmi plăteau biletul de intrare. în pauze, mă răsfăţau, îmi cumpărau bomboane, ciocolată, caramele, napolitane, vişine cu rom... Mă socoteau de-al lor, într-o fraternitate amplă şi senină. Ca şi ei ţineam totdeauna cu fata. (Vai, ce-o iubeam, de fiecare dată...)
  * Charlotte Mottinger, de 33 de ani, a fost ţinută în captivitate timp de două decenii de
   173
  mama sa, în vîrstă de 61 ani. Descoperirea a fost făcută întîmplător, cu prilejul unui control de rutină asupra automobilelor. Charlotte se afla legată de banca din spate a maşinii, într-o poziţie incomodă, avea răni în regiunea capului iar dezvoltarea ei psihică nu depăşea treapta adolescenţei.
  12. Pe urmă, reveria m-a plictisit. Am îmbrîncit vreo doi miloşi aplecaţi deasupra mea, m-am ridicat în picioare şi am rupt-o la fugă. Martorii au rămas o clipă uluiţi, apoi au început să alerge după mine. Li s-au alăturat şi alţii. Se făcuse zarvă, strigau cît îi ţinea gura: „Puneţi mîna pe el!..."
  Din faţă venea un tramvai, am sărit pe scară, martorii au rămas în urmă. îi vedeam cum pierd teren. Curînd au renunţat, s-au oprit ameninţînd cu pumnii...
  Am intrat în vagonul aproape gol. Cei cîţiva pasageri, bărbaţi şi femei în vîrstă, şedeau cuminţi pe scaune cu palmele pe genunchi. Dacă n-aş fi văzut defilarea caselor de o parte şi de alta a străzii m-aş fi crezut într-o clasă de şcolari îmbătrîniţi subit. în vagon domnea o stranie tăcere. Nu vorbea nimeni, toţi îşi fereau privirile.
  Din prima clipă mi-am dat seama că acolo se petrecea ceva neobişnuit. Puţinii pasageri care îndrăzneau să coboare la staţii se furişau spre ieşire ca spre poarta unui cimitir. Noii veniţi intrau imediat în joc: se aşezau cuminţi pe scaunele libere şi tăceau. Plutea peste ei o atmosferă de respectuoasă mîhnire, o dezolare calmă şi istovită.
  Mă oprisem la capătul din urmă al vagonului şi priveam. Mi-a trebuit un timp ca să înţeleg motivul ciudatei comportări a pasagerilor.
   174
  La celălalt capăt al vagonului se afla un bărbat de treizeci de ani, singurul care stătea în picioare. Părea un purtător nefiresc de firesc al firescului, dacă mă pot exprima astfel. Un camion al normalului. Brunet, cu o figură ştearsă, mărunt şi îndesat, îmbrăcat într-un costum destul de corect, l-ai fi putut lua drept un meşter de treabă, poate un instalator chemat undeva pentru o lucrare pe care avea să o facă aşa cum trebuie.
  Omul acela stătea şi el nemişcat, dar în profil, uşor întors spre dreapta. Privea liniştit pe fereastră. Ar fi trecut, desigur, neobservat dacă nu şi-ar fi rotit din cînd în cînd, cu extremă încetineală, capul spre ceilalţi. Atunci ei lăsau ochii în jos, vinovaţi, mîhniţi şi stînjeniţi parcă de propria lor existenţă.
  El nu încerca să domine dar domina prin calma lui pasivitate. I se părea normal ca oamenii aceia să stea cu ochii plecaţi şi îi privea cu înţelegere şi compătimire.
  Cînd şi-a întors pentru a doua oară faţa spre interiorul vagonului am observat un amănunt care îmi scăpase la prima vedere: omul purta ochelari de sîrmă subţire şi fără sticle. Subtila şi necesara lor prezenţă se justifica prin aceea că le adăugase, acolo unde suportul se reazimă pe nas, un al doilea nas, paralel cu al său, făcut dintr-o foiţă de argint sau staniol şi lipit aşa cum îşi lipesc unii, la plajă, o frunză, ca să-şi ferească nasul jupuit de soare. Numai că frunza lui semăna a cioc de raţă şi se întindea, ţeapănă, deasupra primului nas, fără să i-l atingă...
  în plus, purta la panglica pălăriei un mic pămătuf ornamental (cum poartă vînătorii) făcut din hîrtie de ziar tăiată iscusit cu foarfecă.
  De cîte ori omul acela întorcea capul, culoarea funerară a nasului său de argint sclipea stins, ca o lumină de candelă deasupra unui mort, stîrnind în cei din
   175
  preajmă, o dată cu mediocra satisfacţie că ei sînt normali, o intensă melancolie.
  Cînd a dat cu ochii de mine omul mi-a zîmbit blînd şi m-a salutat ridicînd un deget. L-am salutat şi eu, tot cu un deget, şi am sărit din tramvai. Ajunsesem acasă, în Piaţa Romană.
  * La Quebec, Yvon Yva, aflat la bordul unui helicopter, a reuşit să adoarmă în 30 de secunde 15 persoane instalate în incinta Centrului Municipal de Congrese, în prezenţa a peste 5 000 spectatori. Hipnoza colectivă a durat 50 de ore şi 26 de minute.
  13. Sus, era tot cald. Lumina roşiatică a soarelui răzbătea pieziş prin ferestrele prăfuite ale coridorului, în lipsa mea cineva stinsese becul, cineva luase scaunul de unde îl lăsasem. M-am gîndit la Zenobia. Poate venise mai devreme decît de obicei şi mă aştepta...
  în faţa WC-ului m-am oprit, am intrat să mă mai uit o dată în luminator. Nimic, în afară de întunericul obişnuit. (Bombăneam: „de ce s-o fi numind luminator spaţiul ăsta de beznă perpetuă?...")
  Scaunul se afla în cameră, la locul lui. Pe el am găsit un bilet de la Zenobia: „Te aştept la cinema". Atît. Nici la ce oră, nici la care cinema.
  M-am spălat şi m-am odihnit un pic. Apoi, cînd am simţit că venise vremea, am pornit, la întîmplare. Am luat un tramvai, pe urmă un autobuz, mă conducea lumina aceea... Am nimerit într-un cartier în care nu mai călcasem de mult. Am dat de un cinema de care nu mai auzisem pînă atunci. în faţa intrării mă aştepta Zenobia, cu două bilete în mînă. Mi-a spus. „La şapte începe..." Era şapte fără cinci.
  Am intrat. Nu ne-am mirat, nici eu, nici ea...
   176
  * Japonezul Koichi Oguri, din Tateyama, a reuşit să obţină un crin înalt de 3 metri şi cu 141 de flori.
  14. Acasă, i-am povestit Zenobiei cele întîmplate peste zi, trebuia să-i povestesc. Ea m-a ascultat, tăcută. (Aş fi vrut să spună ceva.) Cînd am terminat, s-a dus la fereastra luminatorului să vadă. S-a reîntors curînd. Părea obosită şi tristă.
  „Linişteşte-te", mi-a spus, „nu s-a întîmplat încă nimic..."
  Apoi s-a culcat.
  M-am întins lîngă ea, pe sofa. Nu puteam să adorm. Nu-mi puteam lua gîndul de la Petru.
  Tîrziu, mi s-a părut că aud ceva ca o bufnitură sau ca un geamăt înfundat. M-am ridicat şi m-am dus din nou la fereastra luminatorului. O fîşie de lumină plutea în dreptul celei de-a doua ferestre de sub etajul nostru, formînd o perdea ca de aburi. Dincolo de ea, bezna părea şi mai neagră.
  întors în cameră, m-am întins iar lîngă Zenobia. Simţeam cum mă învăluie liniştea ei adîncă şi încercam eu însumi să mă liniştesc.
  M-am zvîrcolit multă vreme, pînă am auzit tîngu-irea lui Petru. Atunci mi s-a ridicat o piatră de pe inimă: aşadar, trăia... Acolo, jos, dacă văzusem cu adevărat, zăcea altcineva...
  în amorţeala care mă cuprinsese mi-am dat, totuşi, seama că lamentaţiile lui au durat mai puţin decît în alte nopţi. „S-o fi plictisit", mi-am spus, „sau poate că a înţeles..."
  A fost ultima noapte cînd le-am auzit. De atunci, Petru a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea.
   177
  * Peter Snyman, tîmplar, în vîrstă de 26 ani, a părăsit cuşca cu şerpi veninoşi în care a trăit timp de 30 zile la grădina zoologică din Hartebee-Spoort, în apropiere de Johannes-burg.
  15. Dimineaţa, cînd am coborît după pîine, am găsit covoraşul lui Petru în faţa uşii noastre. De obicei şi-l lua cu el. Mi-am spus că poate ni-l lăsase nouă, cine ştie, sau poate îl găsise Zenobia, la plecare, şi-l mutase la noi ca să-mi atragă atenţia...
  Jos, în faţa blocului, se adunaseră cîţiva oameni, vorbeau despre sinuciderea unei fete. Portarul povestea pentru a nu ştiu cîta oară cum o găsise el, zdrobită de ciment, cînd se dusese să cureţe luminatorul.
  Ca de obicei în asemenea împrejurări se discuta aprins şi se dădea o sumedenie de amănunte. Astfel, am aflat că sinucigaşa avea şaisprezece ani, că era infirmă de ambele picioare şi că locuia cu tatăl ei, domnul avocat Persu, în apartamentul aflat cu două etaje sub coridorul nostru. Un fir cu plumb, imaginar, pornit de sus, din camera pustie a Nathaliei, ar fi ajuns exact în dormitorul ei.
  Martorii se întrebau îndeosebi cum de reuşise tînăra infirmă, aşa, fără picioare şi fără căruciorul rulant rămas lîngă pat, să ajungă pînă la fereastra luminatorului?
  „S-a tîrît", încerca să explice o femeie. „Eu ştiu, că am lucrat în casa lor. Domnişoara nu făcea niciodată la closet. Făcea în dormitor, la oliţă..."
  Şi descria amănunţit procedeul intim al răposatei.
  Cel mai ciudat în comentariile lor mi se părea faptul că nici unul dintre ei nu rostea numele mic al sinucigaşei: îi spuneau „moarta", sau „fata lui domnu avocat", sau „domnişoara Persu".
  în ceea ce mă priveşte, deşi evitam să mă gîndesc la legătura mai mult sau mai puţin demenţială care ar fi putut la fel de bine să existe şi să nu existe între tînguierile nocturne ale lui Petru, viziunile mele şi tragica sinucidere a unei fete necunoscute, am avut din prima clipă convingerea că numele mic al acesteia nu putea fi decît Nathalia...
  * Un trandafir presat, pe care îl dăruise cu un sărut Greta Garbo, a fost vîndut la licitaţie...
  16. Din dimineaţa aceea, lucrurile se liniştiră. Coşmarul stării intermediare se risipise brusc. Ceva necesar în care mă lăsasem implicat conştient, deşi fără voia mea, se împlinise.
  Ştiam în ce măsură totul fusese favorizat şi de greşelile mele comportamentale, aproape neluate în seamă. Ştiam, e un fel de a vorbi. De fapt intuiam doar cîteva biete efecte succesive şi aleatorii în acelaşi timp, aflate într-o zonă fără direcţii, ale căror jalnice elemente imediate sînt de cele mai multe ori înşelătoare.
  De fapt, ştiam că nu vreau să ştiu aşa; de fapt, pre-simţeam o mişcare subaparentă al cărei punct final cuprindea şi incipienta. De fapt, intuiam punctul final pretutindeni şi mai ales în riguroasa zonă liberă de dincolo de el. De fapt, îl intuiam reversibil pînă la inexistenţă, nu pot să fiu mai clar pentru că vorbesc mereu despre altceva.
  De fapt, nu mă interesa nici să înţeleg nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei...
  * La New-Delhi un avion indian s-a lovit de un vultur fiind obligat să aterizeze.
    178
   179
  17. întreaga zi am petrecut-o singur. Spre seară am ieşit pe străzi, printre martorii vii şi morţi ai uriaşei noastre farse existenţiale. Jucam din nou un joc cam fioros.
  Amurgise, cerul se roşea spre apus, defuncţii treceau pe lîngă mine, degetele unora străluceau, habar n-aveau de jocul nostru.
  în faţa unei farmacii am intuit un zîmbet, ca o strălucire în geamul vitrinei. O siluetă se instalase acolo de partea cealaltă a geamului. I-am spus cît se poate de blînd:
  „Bună seara, doamnă Gerda..."
  „Exthaohdinah!..." a exclamat ea. „închipuieşte-ţi, chiah în secunda asta mă gîndeam la dumneata..."
  „Dumneavoastră, doamnă Gerda", i-am spus, „aţi fost totdeauna foarte sensibilă şi nu e de mirare că vă mai gîndiţi din cînd în cînd şi la mine, oricîtă vreme a trecut" (fredonam). „în ciuda unor controverse datorate mai ales nefericitei mele structuri psihice aş îndrăzni chiar să cred că, odinioară, ţineaţi un pic la mine..."
  „Ţineam ca la un fhate", a convenit doamna Gerda roşindu-se uşor, era frumos oxigenată. „Şi dacă n-ai fi fost atît de..."
  „Rebarbativ, acesta e cuvîntul, doamnă Gerda, de ce n-aş recunoaşte? Acum regret, deşi e prea tîrziu" (fredonam).
  „Cum thece vhemea!" a suspinat doamna Gerda. „Iată, ne-am matuhizat, amîndoi..."
  Scădea din ce în ce lumina, doamna Gerda clătina din cap, defuncţii îşi continuau plimbarea, treceau pe lîngă noi ca într-un vis. în farmacie s-au aprins becuri puternice, albastre, i-am propus doamnei Gerda să vină afară, să ne aşezăm pe bordura trotuarului, să
   180
  discutăm discuţii. Mă gîndeam că o scurtă comuniune verbală i-ar face plăcere.
  „Vai, nu!" s-a opus ea, „ce-ah zice lumea, mai ales acum cînd sînt căsătohită?..."
  M-am proptit cu palmele şi cu faţa în vitrină, mi se turtise nasul, mi-ar fi plăcut să trec dincolo, conversaţia s-ar fi înnobilat. Doamna Gerda îşi proptise numai palmele în geam, de cealaltă parte a vitrinei.
  Defuncţii sînt, în genere, oameni de treabă şi farmacistul nu părea să facă excepţie, stătea pe un scaun alb, cîntărea ceva, nu ne dădea nici o atenţie.
  „Doamnă Gerda", am spus după ce am contemplat-o cîteva clipe, „sînt oare indiscret dacă vă întreb cine e fericitul?..."
  „E un băhbat mai în vîhstă", mi-a răspuns ea, „un vechi phieten al familiei, dah se ţine foahte bine, nu-i dai nici cincizeci de ani..."
  „Atunci vă felicit..."
  „Oh, mulţumesc..."
  * Plenie Wingos, de 82 de ani, avînd la activul său un marş de-a-ndărătelea de 12 800 kilometri efectuat prin anii 193l-l932, se pregăteşte pentru un nou marş. Echipamentul său cuprinde, printre altele, ochelari prevăzuţi cu retrovizoare.
  18. Pe urmă doamna Gerda şi-a proptit şi ea faţa de geam, şi-a lipit gura de el, vroia să se explice, deşi n-ar fi fost cazul. M-am tras un pic înapoi.
  „Eham atît de singuhă", mi-a şoptit. „Muhise mama, nici nu ştii cît am iubit-o... Eha o fiinţă deosebită... Păcat că n-ai cunoscut-o..."
   181
  „Am cunoscut-o, doamnă Gerda, cu o zi înainte de plecarea mea de pe coridorul acela. N-am avut cînd să vă povestesc, de-asta nu ştiţi..."
  „Niciodată nu e phea tîhziu", a oftat ea. „De ce nu-mi povesteşti acum? N-ai idee cît o iubeam..."
  Era vădit că vroia să mă arunce înapoi şi m-am gîndit o clipă să mă opun.
  „Doamnă Gerda", i-am spus, „tu nu te gîndeşti că s-a făcut tîrziu şi că ar fi momentul s-o întindem fiecare spre coteţul lui? La ora asta poate mă aşteaptă şi pe mine cineva, că doar oameni sîntem, nu fiare..." „Te hog!" a insistat ea.
  Fără să-şi dea seama, trecuse pe jumătate prin geamul vitrinei, îşi aplecase bustul în stradă, lîngă mine.
  * Medicul japonez Sadio Sumide a reuşit să readucă în stare de funcţionare inimi congelate de şoareci şi de şobolani, ţinute timp de doi ani la o temperatură de -l95 grade C şi apoi reactivizate prin impulsii electrice.
  19. Simţeam capcana dar îmi era egal. Am început să-i povestesc. Vorbeam, totuşi, prudent, îmi măsurăm cuvintele.
  „Aş avea mai întîi o rugăminte", am spus. „Să nu reţineţi nici unul din numele pe care, eventual, aş putea să le pomenesc. Ştiţi cum e: spui un nume, ai şi căpătat o rudă... Altminteri, vă asigur că purtătorii lor aveau o legătură cel mult culthurală, atît cu mama ta cît şi cu subsemnatul, deşi erau printre puţinii care mai contau..."
  Doamna Gerda mă asculta atentă. Defuncţii deveniseră voioşi, treceau pe lîngă noi, păreau că nu ne văd. Cei tineri se îmbrăţişau.
    182
  „Aşadar", am continuat eu „era într-o vineri spre seară, lăsasem uşa deschisă, şedeam întins pe podele în odaia mea. Mă vizitase un prieten, îmi exprimasem opinia, contrară convingerii sale, că pohezia nu mai ritmează acţiunea, că e de mult înainte". (Deveneam jalnic.) „Pe urmă venise altul, vroise să mă convingă că pohezia trebuie făcută de toţi. De fapt, în ciuda parfumului de vechi pe care îl emanau, îi iubeam pe amîndoi pentru modul lor de viaţă şi, mai ales, pentru modul lor de moarte... Apoi, nu ştiu de ce, m-am pomenit că Robespierre (l-aş fi preferat pe Saint-Just dar a venit el). îmi împuiase capul cu discursurile lui, mă săturasem, i le refăceam, n-avea decît să turbeze...
  „Iată deci cadrul general şi datele momentului aceluia de care mi se fîlfîie, acum şi în vecii vecilor, amin, cînd a sosit virînd în aer, prin uşa larg deschisă, primul pantof de damă şi a izbit podeaua, lîngă mine. Un fel de Poltergeist. In calitatea dumneavoastră de austriacă, sînt sigur că înţelegi... în plus, puteam să jur că pantoful ăla, atît de coşcovit şi scîlciat, era al tău..."
  20. „Al doilea pantof m-a nimerit în cap. Cei doi poeţi, ca şi Robespierre, s-au speriat şi au întins-o. M-am ridicat de pe podea şi am ieşit pe coridor. Acolo nu se afla nimeni, dar uşa odăii dumneavoastră era deschisă iar dinăuntru se auzeau un fel de gemete, ca de agonie. Am intrat. întinsă pe un maldăr de ziare zăcea bătrîna dumneavoastră mamă..."
  „Mor!" mi-a comunicat ea, disperată.
  „Lăsaţi", i-am spus, „că nu se moare aşa, cu una, cu două..."
  „I-am dat medicamentul (a mai avut putere să mi-l arate, îi tremura degetul). I-am adus un pahar cu apă şi am rămas lîngă ea s-o văd cum se desfăşoară. Stăteam şi mă uitam în jurul meu, prin cameră. Admiram
    183
  
  desăvîrşita simplitate a mobilierului, alesul gust pentru punctarea vidului. Pe cît îmi amintesc se mai aflau acolo ziare, proaspăt aşternute (pesemne patul dumneavoastră personal), un număr restrîns de rochiţe prinse direct în cuie pe unul din pereţi, plus perechea de pantofi adusă de mine şi pusă cu grijă lîngă o altă pereche, ca să nu strice armonia ansamblului...
  „Şi mama?" s-a interesat doamna Gerda. (Privea în gol, peste mine.)
  „Salvatorule" striga, „eşti Salvatorul meu!..." îşi revenise. Vă rog să ţineţi seama că se şi dezgolise un pic, în spasmele agoniei. Asta i-aş fi trecut-o cu vederea, dar nici aşa: „Salvatorule!" Simţeam că mi se face greaţă... Mă uitam la ea, avea faţa cioplită parcă în var nestins şi părul îl avea ca de argint, nu-mi mai luam ochii de pe el. Avea şi păduchi..."
  „Avea", a convenit doamna Gerda, „cum să nu aibă? Eha bolnavă, nu se putea pieptăna..."
  Glasul îi tremura uşor, între jenă şi duioşie.
  Mi se părea că o jignisem.
  „Dumneavoastră sînteţi o femeie cultă", am continuat eu, „şi nu se poate să nu ştiţi că pînă şi în vechea Eladă existau cazuri asemănătoare. Cîţiva filozofi, altminteri destul de curaţi, au pierit chiar, ucişi de boala numită a păduchilor. Umblau pe ei, ca nişte cuvinte. S-ar părea că pînă şi Platon..."
  „Se poate", a oftat doamna Gerda, „dah în familia noasthă..."
  „Nu contează", am spus. „Fiecare ţinut şi fiecare familie îşi are păduchii săi..."
  * Mathusalem, decanul de vîrstă al peştilor de acvariu din Europa, a încetat din viaţă, la Berlin, în vîrstă de 55 de ani.
  21. începusem să regret că o jignisem.
  „Poate am greşit, doamnă Gerda", am spus, „dar de ce mă siliţi să evoc? ştiţi bine că nu pot să sufăr asta..."
  „Nu-i nimic", mi-a răspuns ea, „pe dumneata nu mă supăh niciodată, fiindcă eşti ca un copil". (Părea că mă înţelesese, deşi pe invers.) „Dacă vhei, nu mai evocăm..."
  „Nu, nu" m-am opus eu. „Chiar dacă spunem altceva, noi doi vorbim despre acelaşi lucru. Să evocăm, doamnă Gerda!" (în glas mi se strecurase un fir de entuziasm.) „De ce să nu evocăm?" Şi am continuat: „Ştiţi, stăteam la căpătîiul bătrînei şi mă întrebam cum naiba izbutise ea să arunce cu atîta precizie pantofii cînd abia se mai putea mişca?... Asta nu înţeleg nici acum..."
  „Cîteodată mama avea putehi", mi-a explicat doamna Gerda. (Acum părea împăcată.) „Mă îmbhăca, zicea că sînt neajutohată. îmi thimitea phin aeh hochia sau cămaşa sau capotul, făhă să se mişte, veneau sin-guhe.'.."
  „Vai, doamnă Gerda", am spus, „pe cuvîntul meu de onoare că mă uimiţi! Cum de puteţi vorbi aşa?..."
  „Atunci să lăsăm", a propus ea (zîmbea, trebuia să redevin atent). „Ia spune, altfel cum o mai duci?..."
  „Ceac-pac", i-am răspuns. „Uite, chiar adineauri jucam un joc în care trăiam toţi într-un vast cimitir şi ne strigam unul pe altul, fiecare din sicriul său..."
  „Ghoapa mea se află totdeauna lîngă a dumitale, nu-i aşa?" a oftat doamna Gerda. I se umeziseră ochii, avea din nou acel uşor tremur în glas...
  Apoi şi-a retras bustul dincolo de vitrină, în farmacie.
  „Ah thebui să plec", mi-a spus, „am întîlnihe cu soţul meu, îl văd venind..."
   184
   185
  Am întors capul şi m-am uitat în lungul străzii. Abia peste cîteva clipe s-a ivit de după colţ, dinspre bulevardul Domniţei, un bătrînel în redingotă, mergea pîş-pîş, se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint, încerca să se ţină drept.
  „Doamnă Gerda", am spus, „pe soţul dumneavoastră îl cunosc, l-am mai întîlnit dar nu înţelegeam legătura..."
  „Toţi ne cunoşteam dah uităm legăturile", mi-a amintit ea. Apoi a schimbat două-trei vorbe cu farmacistul care nu s-a clintit de pe scaunul său alb şi s-a îndreptat spre uşă.
  Afară, cînd a trecut pe lîngă mine, am oprit-o.
  „Iertaţi-mă", am spus, „dar ţin neapărat să vă întreb ceva înainte de a ne despărţi: acum, în actuala dumneavoastră viaţă, utilizaţi aceeaşi oliţă?"
  Doamna Gerda a zîmbit.
  „Am una nouă, cu floricele", mi-a răspuns, „cadou de nuntă de la soţul meu..."
  Apoi s-a dus plutind parcă în semiobscuritatea galbenă a lampadarelor. Cînd şi-a întîlnit soţul, el i-a sărutat mîna, galant. Curînd au dispărut amîndoi, braţ la braţ, după primul colţ.
  A fost ultima noastră întîlnire şi nu prea ştiu exact dacă eram toţi trei de fată.
   Scîndura
  1. Semnele, asupra cărora am insistat poate prea mult, mă îndreptăţeau să presimt apropierea unui fel de început şi de sfîrşit spre care se părea că mă îndrept, în afara momentelor de slăbiciune, încă destul de frecvente, aşteptam acum liniştit ceva care putea să vină sau nu (îmi era egal). Alungind tentaţiile explicative, partea mea activă, deşi hotărîtoare, nu trebuia decît să mă menţină disponibil.
  Aşa se face că într-o zi de vineri, rătăcind la în-tîmplare pe străzi, am ajuns la marginea de dincolo a unui cartier periferic. Simţeam apropierea cîmpului. Străbăteam o uliţă prăpădită, cu şanţuri năpădite de buruieni. Casele păreau nefiresc de mici, nişte cocioabe. Patru copii se ghemuiseră pe scara de ciment a unei clădiri mai răsărite, pesemne o măcelărie, şi mă urmăreau cu privirile, bănuitori. După un timp m-am oprit. Locul acela îl căutasem, o curte imensă, împrejmuită cu un gard de lemn vechi şi putrezit, înăuntru cîteva scînduri îngălbenite de ploi şi de soare, aruncate de-a valma. Deasupra porţii, o firmă aproape ştearsă: DEPOZIT DE CHERESTEA.
  Am deschis poarta şi am intrat. Curtea aceea aveam senzaţia că o cunosc bine, parcă dintr-un vis. Mai spre fundul ei se înălţa o casă dărăpănată, cu o singură
   187
  încăpere la etaj, iar printre scînduri se mişca silueta familiară a unui bătrînel mărunt şi obosit, m-am îndreptat spre el.
  „Bună ziua, domnule Sima", am spus.
  Bătrînul s-a întors spre mine, m-a privit o clipă.
  „Poţi să-mi spui cum vrei", mi-a răspuns, „dar să ştii că mă confunzi..."
  Poate nu era chiar el, poate mă înşelasem, dar prea semăna, aşa că m-am decis să-l numesc mai departe aşa.
  Domnul Sima s-a aşezat pe o scîndură, avea o gură foarte mică, un fel de guriţă şi zîmbea cu ea, mă simţeam jignit: îmi părea bine că-l revăd dar de ce mă înşelase, atunci, cu lacrimile lui îngheţate?
  „Astă iarnă plîngeai, domnule Sima, ziceai că mori, ţineai să mă convingi..."
  „Stai să vezi", mi-a răspuns el, „e clar că mă confunzi..."
  „Mai bine s-o lăsăm baltă, domnule Sima", i-am spus, „dumneata ai fi în stare să plîngi şi acum, ca şoferul ăla care m-a plimbat o zi întreagă pe gratis şi mi-a arătat, plîngînd, toate instituţiile culturale din Bucureşti, inclusiv Casa Şcoalelor..."
  „O fi fost beat", a spus liniştit domnul Sima pe cînd eu aşteptam plictiseala adîncă, vidul şi neîncrederea care urmează după o solicitare prea puternică.
  încet, încet, vuietul depărtat al oraşului s-a stins, topit parcă de zăpuşeala zilei (mă gîndeam la Zenobia ca la martorul şi arbitrul existenţei mele), m-aş fi aşezat pe scîndură, lîngă bătrînelul acela.
  „Ce să-i faci, domnule Sima", am spus, „cîteodată ne credem buricul pămîntului şi poate chiar sîntem, pentru că pămîntul ăsta are sumedenie de burice..."
  M-am oprit să respir, domnul Sima se uita în altă parte, m-am aşezat lîngă el, pe scîndură.
    188
  * în Corsica a fost internat un cetăţean obsedat de regulile circulaţiei. Instalat cu carabina la fereastra casei, el trăgea în automobiliştii care nu respectau sensul giratoriu.
  2. Am stat un timp pe scîndură, soarele ardea încă destul de tare, domnul Sima tăcea, zîmbea cu guriţa aia mică a lui, l-aş fi pleznit peste ea, pe urmă l-am uitat, simţeam că se apropie momentul în care toate mişcările mele din ultimele zile aveau să se lege de la sine.
  Din cînd în cînd mă încerca revanşa, acum neputincioasă şi sporadică. („Nimeni din miliardele de-oameni care au populat de-a lungul vremurilor pămîntul ăsta amărît nu ne-a păstrat imaginea iubirii-miracol, şi toţi credeau că iubesc. Nimeni nu mai ştie cît de strălucitoare e iubirea", şi aşa mai departe...)
  Asta a durat o clipă şi încă una. Deasupra, pe cer, de nu ştiu unde, apăruse un norişor alb, avea exact conturul feţii mele. Acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stîngă s-a lipit un alt norişor, ceva mai mic, privea prin mine. Pe urmă s-au contopit amîndoi, curgeau unul prin altul ca nişte ape înfrăţite („să nu mă laşi singur, Zenobia!"). Eram în mine, unul singur, deşi singurătatea dispăruse. Nimic n-ar fi putut să ne desfacă încleştarea. în jurul nostru se lăsase o tăcere uriaşă, ca între două tunete. Vedeam pînă dincolo, unde se roteau astrele, şi pînă dincolo de ele. Pluteam uşori şi liberi deasupra pămîntului pe care ne aşteptau trupurile noastre pline de un simţ al inutilului şi al neantului, distanţele mi se păreau nostalgice, nu ştiu cum să spun. Oceanul de tăcere vuia de zgomotul rotirilor din noi, axele lumii bubuiau printre pilonii încleştării noastre, „mă bucur că ai venit", spunea
    189
  domnul Sima, „poate că ne vedem pentru prima
  oară..."
  Eram din nou lîngă el, pe scîndură, în curtea aceea
  năpădită de buruieni.
  * Lui Charles Smith, în vîrstă de 137 ani, i-a fost amputat şi cel de-al doilea picior. Din pricina unor tulburări circulatorii, primul picior îi fusese amputat cu doi ani în urmă.
  3. Pe urmă am auzit iar zumzetul oraşului, pesemne că pe străzi viii şi morţii îşi reluaseră forfota din totdeauna, după treburile lor exacte.
  Domnul Sima privea în gol, arăta ca o dărîmătură, ca un cîine mort, cred că îl obosise arşiţa crudă a soarelui. Cu unghiile de la mîna dreaptă smulgea aşchii din scîndură de sub noi.
  „Lemn putred", spunea, „cadavrul unui cadavru..."
  Mi se făcuse ruşine, dar să lăsăm... (învăţasem singur să gîndeasc cu mîinile.)
  Poate ar fi vremea să recapitulăm", am spus. „De la gura unuia la urechea celuilalt se naşte, vrînd-ne-vrînd, o balanţă..."
  Domnul Sima s-a uitat o clipă în sus şi a lăcrimat din pricina luminii prea strălucitoare.
  Acum", a oftat el, „sînt prea bătrîn ca să mai recapitulez, mi-a crescut păr pe urechi, se vede cu ochiul liber..."
  Apoi s-a aplecat spre mine.
  ,Uită-te în urechea mea", a spus
  M-am uitat în urechea lui, nu se vedea nimic în afara vîrfului aceluia gălbui şi a golului negru-cleios acoperit cu firişoare albe şi încreţite.
  „Poate mai înăuntru", mi-a spus, „unde începe întunericul", dar nici acolo nu se vedea nimic.
   190
  
  „Ce vezi?" m-a întrebat domnul Sima.
  „Nimic", i-am răspuns.
  „Păcat!" a încercat el să mă consoleze. „Ar fi frumos dacă fiecare ar vedea gîndurile celuilalt... înseamnă că ai făcut drumul degeaba..."
  „Oricum, dumneata n-ai nici o vină", am spus. „Eu te consider şi aşa un înţelept, deşi înţelepciunea dumitale, ca şi urechea, mi se pare cam împuţită... Dar hai să ne închipuim că am venit să-ţi pun întrebarea..."
  „Ce întrebare?"
  Părea amuzat şi speriat, în acelaşi timp. Ridicase sprîncenele şi încreţise fruntea, ai fi zis că era gata să pufnească în rîs sau s-o ia la fugă.
  „N-avea grijă, domnule Sima", l-am liniştit eu, „n-am să pun întrebarea la care te gîndeşti. Poate că nici n-o ştiu... De data asta am să te întreb ceva simplu, ceva care se poate spune..."
  „Atunci întreabă-mă, poţi să mă întrebi, n-ai decît, nu te opreşte nimeni, nu-i aşa? Uite, întreabă-mă despre pustiul Kalahari, de exemplu, sau despre ce doreşti, dar ţine seama că eu nu ştiu nimic, ce să ştiu? Şi chiar dacă am ştiut vreodată ceva, fii sigur că am uitat."
  „N-are a face, domnule Sima", am spus, „dumneata eşti bătrîn, treaba dumitale, poate că ştii vreunul din adevărurile bătrînilor pe care eu n-am avut cum să le cunosc, sau alt adevăr..."
  „Să vezi", a spus domnul Sima (şi ai fi zis că îşi vorbeşte singur, la ureche), „dintre adevăruri sau cum le zici dumneata, eu nu mai ţin minte decît unul, pe care n-ai avut cum să-l cunoşti,*fiindcă n-a fost cazul. E singurul pe care ţi-l pot comunica şi te rog să-l reţii: cînd eşti foarte bătrîn, sau chiar ceva mai devreme, te p... pe tine. Ăsta e singurul adevăr pe care îl mai ţin minte..."
    191
  „Dumneata, domnule Sima", i-am spus, „joci cu mine un fel de joc care nu mi-a plăcut niciodată..."
  „Păcat", a spus domnul Sima, şi zîmbea, îmi venea din nou să-l pleznesc. „Era un joc frumos, ţin minte că îl jucam cu plăcere cîteodată. Dar poate că ar fi bine să intrăm în casă, prea arde soarele, cu toate că amiaza a trecut de mult..."
  „Să intrăm, domnule Sima, de ce să nu intrăm?" am convenit eu şi ne-am ridicat amîndoi de pe scîn-dură, am intrat în casă, ne-am dus în odaia de sus.
  * O echipă de zoologi australieni a descoperit o specie de broască deosebită de celelalte prin faptul că e capabilă să-şi clocească ouăle în propriul ei stomac şi să nască pe gură puii complet dezvoltaţi.
  4. în casă era mai răcoare, oricum nu ne mai bătea soarele în cap dar din cauza luminii prea puternice de afară acum abia vedeam, urcasem pe dibuite scara interioară.
  „Nu vrei să-ţi fac un ceai?" m-a întrebat domnul Sima de undeva, de lîngă mine, mai mult îl simţeam decît îl vedeam.
  „Nu, domnule Sima", am spus, „nu vreau."
  „Foarte bine", a încuviinţat domnule Sima, „atunci să ne aşezăm", şi am simţit cum împinge un scaun spre mine dar nu m-am aşezat.
  După un timp ochii mi s-au obişnuit cu lumina aceea scăzută. Singura fereastră a încăperii era acoperită cu o perdea de hîrtie neagră, pusă cam strîmb, sub ea se afla o masă de lemn îngustă şi lungă pe care zăcea o formă omenească, un fel de manechin, m-am apropiat de forma aceea, am dat la o parte perdeaua de hîrtie, lumina a umplut încăperea.
    192
  „Ia te uită", am spus, „e chiar soţul doamnei Gerda, mîncătorul de frişca..."
  Şi l-am zgîlţîit destul de tare, „scoală-te", i-am spus, „şi du-te de cumpără îngheţată, pentru toţi trei..."
  El nu s-a mişcat, părea că nu mă aude, dormea dus în redingota lui impecabilă, ţinea în mîna stîngă bastonul cu măciulie de argint.
  „Degeaba", a spus domnul Sima, „trei zile nu se mai trezeşte..."
  „Atunci să-l lăsăm să doarmă", am spus şi mă întrebam de ce vorbeam pe şoptite. „Va să zică, domnule Sima, locuiţi împreună..."
  „Da de unde!" mi-a explicat domnul Sima, „el e aici doar în treacăt, ca să mai prindă consistenţă..."
  „Dacă doarme", am spus, de data asta cu glas tare, „poate că ar fi mai bine să tăcem."
  „Aşa e", a convenit domnul Dima. „Să stăm jos şi să tăcem."
  Ne-am aşezat fiecare pe cîte un scaun şi am tăcut destul de multă vreme.
  * Doi nevăzători britanici au reuşit să traverseze Canalul Mînecii pe schiuri nautice.
  5. Fiindcă mă plictiseam veghindu-l pe cel ce dormea am început să mă uit pe fereastră. De acolo, din odaia de sus, vedeam numai vîrfurile copacilor, spre stînga un salcîm, mai în faţă şi spre dreapta un nuc uriaş cu două braţe principale, la orizont un şir de plopi.
  De la un timp vîrfurile copacilor au început, pe nesimţite, să se clatine, fiecare altfel, vîrful salcîmului tremura uşurel, balansul plopilor mai mult îl bănuiam, cerul părea lipit de ei, se clătina odată cu ei într-un fel de mişcare compactă, vîrfurile nucului se înălţau indiferente,
    193
  ca iarna cînd îşi uită seva în adîncurile trunchiurilor.
  Mă gîndeam la scîndura de jos pe care stătusem, poate vibra şi ea, o sevă năvalnică năpădise lumea, fiorul ei atinsese creanga cea mai de sus a nucului, se abătu asupra salamului... Pe partea liberă a cerului se opri o pasăre, ştiam că era moartă, eram chiar eu pe catafalcul verde, înspăimîntător, stăteam în aer rotund şi nemişcat, cu aripile strînse.
  Cîteva frunze s-au întins spre mine să mă mîngîie, plopii s-au apropiat şi, împreună cu ei, salcîmul. S-au lipit de mine, acoperindu-mă.
  începuse să se întunece dar distingeam perfect fiecare crenguţă, fiecare frunză fiecare nervură, vedeam pînă şi petele roşiatice-gălbui de pe cele cîteva frunze ale nucului care uitaseră să pice de cu iarnă.
  Pluteam în haloul acela, vîrfurile arborilor cuprinseseră tot orizontul, mă simţeam bine, acolo, mă priveam cu duioşie, fără pic de regret. O melancolie lichidă, dulce-amară, curgea prin mine...
  Deodată totul s-a retras, am reintrat în mine, mă aflam pe scaunul din faţa ferestrei, omul acela continua să doarmă tihnit, cu faţa în sus, pe cînd alături, pe scaunul său, domnul Sima îşi desena cu arătătorul de la mîna dreaptă un cerc nevăzut şi neîntrerupt, deasupra genunchiului drept.
  Tîrziu, cînd am plecat, simţeam o puternică nevoie de a urina.
  * Culcat pe vîrfurile ascuţite ale unor cuie înfipte într-o scîndura, fachirul elveţian Mir-na Bey (pe numele adevărat Augustin Fournier) a coborît gheţarul din Saas Fee, la peste 3 000 de metri altitudine. îmbrăcat numai cu un slip din piele de leopard şi purtînd pe cap
   194
  un turban, Mirna Bey a folosit drept săniuţă scîndura plină de cuie.
  6. Apropierea toamnei acoperise cerul cu sticlă străvezie. Totul părea strălucitor. Mă aflam pe stradă, lîngă Piaţa Filantropiei, citeam un anunţ scris cu cerneală pe o etichetă lipită de un stîlp. Cineva îşi pierduse cîinele şi oferea o bună recompensă aducătorului. Măria trecea pe partea cealaltă, umbla ca năucă, nu m-a văzut.
  Am traversat strada, am ajuns-o din urmă, s-a oprit, îi luceau ochii, poate din cauza cerului, dar tremura în rochia ei mototolită. Purta un ciorap alb şi unul albastru.
  „Măria", am spus, „unde umbli de atîtea zile? Ai tăi te caută, la disperare..."
  „Mă duc acasă", mi-a răspuns.
  Avea o voce egală, care părea că nu participă la sensul cuvintelor, o resemnare mîhnită îi acoperea faţa. Pesemne că aşa arătau cei care, în zorii Marathonului, aşteptau venirea morţii. Atîta doar că ei se pregăteau s-o întîmpine pieptănîndu-şi cu graţie pletele lungi...
  „Bine faci", i-am spus, „pentru că există, oricît, o dragoste filială, cunosc şi eu un caz, era una, Pero a lui Cimon, pe taică-său îl condamnaseră concetăţenii la moarte prin înfometare, ea l-a salvat alăptîndu-l zilnic cu laptele ei incestuos..."
  Mă aşteptam ca gluma mea suficient de tîmpită s-o readucă pe Măria acolo unde ne aflam dar ea părea că nu mă aude, stătea în faţa mea ca un pustiu.
  „Mă duc acasă", a repetat. „Mă duc să mă mărit..."
  Cuvintele îi ieşeau din gură ca nişte cuţite aruncate în ea însăşi, dar mă zgîriau şi pe mine în traiectoria lor smintită. Revanşa îmi şoptea că nu eu hotărîsem
   195
  întîlnirea aceasta, mă gîndeam să nu mă mai gîndesc dar aş fi vrut s-o scot pe Măria din apele ei moarte.
  „Să-ţi spun o chestie" (vorbeam repede, s-ar fi putut crede că eram voios), „acum vreo doi ani inventasem un joc, îi ziceam orizontala: puneam cap la cap cîteva vieţi, nu-mi trebuiau prea multe, şi mă pomeneam, de pildă, lîngă Raymondus Lullus, vorbeam cu el în limba catalană. După un timp, jocul m-a plictisit, era prea multă ciumă şi holeră în el. Atunci m-am hotărît să-l schimb, să trec pe verticală, şi mi-am lăsat barbă. Cînd a ajuns destul de mare am ras-o de pe jumătatea stîngă a obrazului, împreună cu partea de mustaţă respectivă..."
  Măria tăcea, privea în gol, mohorîtă, părea o feme-ie-copil dar sufletul îi mirosea a cîine mort.
  „Aveam planuri mari, fii atentă", am continuat eu. „Aşa, cu barbă numai pe o jumătate a feţii, mă pregăteam pentru marea întîlnire de dragoste. Ţii minte? Veneam şi pe la tine, la atelier... Pe urmă, mi-am ras şi jumătatea de barbă rămasă şi m-am mutat pe-un coridor, pe calea Moşilor colţ cu bulevardul Domniţei. Pe urmă, am plecat în mlaştini..."
  „Cu domnul asistent universitar Ioachim mă mărit", m-a întrerupt Măria. „O să pleznească mama de fericire..."
  „Şi Iason?" am întrebat-o.
  „Nu mai ştiu. Sper să fi crăpat şi el..."
  Vorbea în silă, abia îşi suporta cuvintele. Aveam senzaţia năucitoare a unuia care intră într-o cameră unde ştie locul fiecărui lucruşor şi, iată, găseşte totul răvăşit, dărîmat, acoperit de molozuri.
  „Stai să vezi", am spus, „mai ştiu un caz cu un băiat simpatic, unul Robescu. Ăsta spunea mereu „after you", îi plăcea lui aşa. Dacă erai cu el şi vroiai să intri într-o cameră, se dădea frumos la o parte, spunea
    196
  „after you" şi te lăsa pe tine să intri primul. Dacă vroia să fumeze, scotea pachetul, îţi oferea o ţigară, spunea „after you" şi aşa mai departe. Cred că venise pe lume numai ca să spună „after you" şi să ne ducă, fiindcă ne-a luat-o înainte la toţi: s-a curăţat, primul, la nouăsprezece ani..."
  îmi ascultam pălăvrăgeala. Vedeam întreaga încîl-ceală a ghemului pe care îl crezusem bine rostuit. Cunoşteam firul, ar fi trebuit să-l apuc de un capăt şi să trag dar nu se putea aşa, dintr-o dată. Mă temeam să nu sporesc blestemul încîlcelii.
  „Mă sufocau", spunea Măria. „De mică mă sufocau..."
  Pesemne însă că mi-a intuit neliniştea, s-a gîndit să mă cruţe.
  „De data asta ne-am născut greşit, dar nu-i nimic", a oftat ea. „Poate că data viitoare..."
  Pe urmă s-a aplecat spre mine, aveam pe piept o insignă cu un şarpe.
  „E frumoasă", a spus. „Mi-o dai şi mie să mi-o pun, un pic?"
  „Ţi-o dau de tot" (mă bucuram, mi se părea că îşi revine). „Mai am în buzunar una, cu o balanţă. Le-am găsit pe stradă..."
  A luat insigna, şi-a prins-o pe rochie.
  „Am s-o păstrez, ca amintire", a spus.
  îşi umflase pieptul firav, mîngîia insigna. Mă uitam la ea: aşa, plăpîndă cum era, avea de dus o străveche şi cumplită bătălie.
  Atunci i-am pus, pe invers, întrebarea care se pune de obicei copiilor:
  „Pe cine urăşti tu mai mult? Pe mama sau pe tata?"
  „Pe amîndoi, la rînd", a răspuns ea fără să ezite. „Pe fiecare, dar mai mult pe mama..."
    197
  Pe urmă am tăcut o clipă, înaintea despărţirii. Măria zîmbea ca din altă lume, mîngîia insigna.
  * Unei gorile de sex feminin i s-a luat puiul născut în grădina zoologică din localitatea Columbus, deoarece nu vroia să-l hrănească şi îl ţinea tot timpul cu capul în jos.
  7. Cîteva zile mai tîrziu i-am spus Zenobiei că ar fi timpul să ne întoarcem în mlaştini.
  „Aici am terminat, mai avem nişte treburi pe acolo..."
  Eram sigur că Zenobia înţelegea exact ce vroiam să spun chiar dacă tăceam.
  „Şi cînd crezi că ar fi bine să plecăm?" m-a întrebat.
  „Poate chiar mîine..."
  Zîmbeam, îmi aminteam că odată, mai de mult, într-o zi de martie, stăteam pe culoarul unui vagon de clasa a treia, aş fi fumat, era înghesuială mare, nu-mi puteam mişca mîinile. Venisem devreme la gara aceea periferică, mai era un sfert de ceas pînă la plecarea trenului cînd uşa unui compartiment arhiplin s-a deschis brusc. în prag s-a ivit un tînăr înalt şi slab, cumplit de palid. îl însoţea o femeie măruntă, abia îi ajungea pînă la mijlocul pieptului, îl ţinea de mînă ca pe un orb sau ca pe un copil.
  „Pardonaţi!" striga ea (vroia să se exprime cît mai frumos), „pardonaţi!..."
  Ceilalţi le făceau loc, cum puteau. Dacă se întîmpla ca vreunul să nu se dea la o parte din drum, femeia aceea mititică îl implora arătînd cu mîna în sus, spre faţa chinuită a bărbatului:
  „îi e rău"... a mîncat o găleată de mucenici..."
  Argumentul acesta convingător a ajutat-o să-şi ducă bărbatul de-a lungul culoarului şi să-l coboare între linii.
  
  Acolo, chiar sub ferestrele vagonului în care mă aflam, bărbatul s-a lăsat moale pe vine, şi-a tras pantalonii în jos... Avea o privire tristă, pierdută. Femeia stătea în picioare, lîngă el, şi repeta disperată:
  „Pardonaţi!... Pardonaţi!..."
  Ceilalţi vădeau atîta înţelegere a omului de către om încît m-au înduioşat, ca la cinema cînd eroul moare, nevinovat, în braţele iubitei. Se făceau că nu-l văd, se uitau peste el, spre alte linii cu vagoane de marfă...
  * în cadrul cercetărilor consacrate „maladiei lui Parkinson" s-au început incursiuni într-un domeniu pînă în prezent necunoscut, cel al regularizatorilor biochimici ai instinctelor şi sentimentelor umane.
  8. Aşa se face că a doua zi am părăsit oraşul. Trenul pleca din aceeaşi gară periferică. De data asta, poate pentru că era la amiază, se găseau destule locuri libere dar noi am rămas la fereastră ca să privim lanurile de porumb îngălbenite, apele nămoloase ale Saba-rului, luncile albăstrii ale Argeşului şi Neajlovul pierdut printre fantasmatice mlaştini şi întunecate păduri...
  Cînd am coborît în gara aceea, valuri de linişte senină m-au năpădit din creştet spre tălpi, ca să se scurgă în pămînt. Mă ameţeau, era bine. Trenul s-a dus mai departe, la Dunăre, o clipă mi l-am închipuit afun-dîndu-se în apele fluviului, ca un hipopotam greoi, cu pielea încinsă de soare. Noi am trecut peste podul pustiu. Dincolo se întindea pînă departe digul şi marginea de stuf încă verde a mlaştinei.
  Am mers un timp cu Zenobia, începutul de toamnă acoperise cu flori mov-ruginii goliciunea sălbatică
    198
    199
  a locului. Pe dig, pămîntul era negru şi crăpat, ne-am fi putut crede pe craterul unui vulcan.
  Cînd gara a rămas mult în urmă iar în faţa noastră, pe dreapta mlaştinei, s-a ivit pata roşcată a pădurii, i-am spus Zenobiei:
  „Acum te las. Poate că o să întîrzii. Tu du-te şi aş-teaptă-mă..."
  „Am să te aştept", a spus Zenobia şi m-a sărutat pe obraz.
  Un timp, i-am urmărit de-a lungul digului silueta subţire şi singuratică. De cîteva ori s-a oprit, şi-a fluturat mîna.
  „Să fii cuminte", mi-a strigat.
  * Peste 350 000 de canadieni au luat parte la concursuri populare de alergări, de ciclism sau de fugă pe picioroange, în prima ediţie a festivalurilor sportive anuale organizate în memoria lui Terry Fox, tînărul devenit celebru după ce, suferind de cancer şi avînd piciorul drept amputat, a început „Marathonul Speranţei". La întrecere au luat parte, printre alţii, o fată oarbă, din Ottawa şi o bătrînă de 73 de ani, din Thunder Bay, Ontario.
  9. Am coborît de pe dig, spre partea cîmpiei, printre grămezi de buruieni şi flori de cîmp, vorbeam -cu ele. Poate din cauza aerului meu încă citadin îmi puneau piedică, mă trînteau. De cîteva ori m-au zgîriat pe mîini şi pe faţă.
  O pasăre albastră mi-a cerut ceva, am scos din buzunar bucata de pîine şi i-am întins-o pe palmă. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine să-mi ia ochii.
  Mergeam în zigzaguri anapoda, mă învîrteam în loc, ştiam că oricît aş fi rătăcit aveam să ajung la timp.
    200
  Mai sus, din gura pădurii, venea un drum, îl cunoşteam, n-aveam pic de încredere în el.
  Apoi au năvălit oile, turme întregi. Cît vedeam cu ochii părea că pulberea pămîntului tresare, zvîcneşte şi behăie, o avalanşă tremurătoare aluneca pe mii de picioruşe.
  Turmele n-aveau cîini, le mînau cu strigăte nişte păstori-militari, goi pînă la brîu şi smoliţi de soare, îmbrăcaţi în pantaloni de pînză gălbuie şi aspră, tîrîn-du-şi anevoie bocancii prăfuiţi, păstorii-militari mergeau strigînd şi învîrtind în aer toiegele, ca pe nişte baghete uriaşe. Fiecare dintre ei scotea alte sunete, numai ale lui, cele mai ciudate sunete pe care le-am auzit vreodată. Simţeam, totuşi în ele, un fel de sfială: se vedea bine că oile nu erau ale lor ci ale Marelui Stăpîn neiertător şi invizibil, căruia nu se putea să-i scape nimic. Minaţi şi ei, aici, prin arşiţa duşmănoasă a cîmpiei, păstorii-militari mergeau ca în delir, cu frunţile spre cer, fluierînd, ţipînd, chiuind, gemînd, mieunînd, icnind, lătrînd.
  Mergeau cu ochii în sus, halucinaţi, imitînd păsările şi vîntul şi frunzele. Puţin le păsa de orice în afară de oile cărora li se adresau cu o uluitoare laşitate. Pe unul dintre ei l-am auzit cum încerca să linguşească o namilă de berbec care îşi proptise botul în pămînt la cîţiva paşi de mine:
  „Hai mă, Cerbulel..." îi spunea. Apoi o voce a răsunat de departe, acoperind vacarmul:
  „Vacile, măăă!... Feriţi că le omoară..." Atunci păstorii-militari s-au pornit să scoată alte sunete, alte strigăte, alte chiuituri, la fel de nemaipomenite. Iar oile, înţelegîndu-i la perfecţie, s-au repezit de-o parte şi de alta a pajiştei, lăsînd loc liber.
    201
  Pe drumul dinspre pădure venea cireada calmă a vacilor purtîndu-şi domol ochii umezi şi coarnele ucigătoare.
  * Constatînd că oile suferă mai mult de umezeală decît de frig, un crescător din Noua Zeelandă, şi după el cîţiva crescători din Marea Britanie, le-au îmbrăcat în impermeabile confecţionate din polietilenă.
  10. Am mai rămas un timp acolo, mă simţeam bine în păienjenişul moale al pajiştei, aş mai fi stat, dar cerul se făcuse pe nesimţite violet iar peste linia colinei se arăta un nor urît, ca de păcură, şi m-am gîndit să-mi caut adăpost.
  Ştiam pe aproape cîteva sălcii bătrîne, găunoase, murdare, le mîngîiasem altădată firele lungi, îmbîcsite de miruri, care le atîrnau pe trunchiuri ca nişte plete, şi am pornit spre ele.
  Mergeam grăbit pentru că cerul se întuneca văzînd cu ochii şi auzeam, departe, ecoul înfundat al tunetelor. Apoi, brusc, în jurul meu au început să cadă trăznetele.
  Cădeau în rafale, unul după altul, ca dintr-o mitralieră gigantică perfect reglată, cădeau troznind şi bubuind, lumina lor mă orbea, cădeau în cerc precis, cu diametrul neschimbat, înconjurîndu-mă şi urmă-rindu-mă pas cu pas, ca într-o joacă demenţială. Mă aflam în centrul cercului care mergea o dată cu mine şi se oprea cu exactitate de cîte ori mă poticneam.
  Cînd am ajuns la sălcii m-am repezit spre una dintre ele şi m-am ghemuit acolo, printre crengi. Tirul s-a înteţit păstrîndu-mă la mijloc.
  Stăteam cu fruntea lipită de trunchi, crengile mă înţepau, furnicile începuseră să-mi mişune pe faţă,
   202
  vedeam prin pleoape exploziile roşii-negre, vibram la vuietul cerului, mi se părea că sosise clipa marelui sfîrşit şi aşteptam, nu ştiu de ce, năvala apelor devastatoare.
  Fireşte, nu-mi era frică, grandoarea catastrofică exclude panicile mărunte. Stăteam acolo, sub trăznete, într-un sfîrşit care nu era al meu, puteam să mor, nu depindea numai de mine, intrasem în măreţia altor legi şi ele nu mă făceau neputincios. Eram cum eram, stăteam cum stăteam, dar ce simţeam nu semăna deloc a moarte. îmi aminteam bine: odată cînd murisem pentru un timp, mă năpădise o nemărginită melancolie plăcută şi senină. Atunci, mă cufundam într-un fel de bunătate duioasă şi resemnată, pluteam în zonele unui regret imens, nedureros ci doar îndoit. Acum, nimic din toate astea: stăteam ca o piatră sau ca o creangă sau ca o sălbăticiune, cu simţămintele unei pietre, ale unei crengi sau ale unei sălbăticiuni, într-o participare deplină şi activă. Eram o părticică din nimic, gata să reintre în matcă fără să se piardă, firesc şi fără urmă de tristeţe.
  Curînd poate (nu mai ştiu) cercul de trăznete m-a părăsit. Bubuiturile au răsunat tot mai departe, dincolo de colină. Apoi s-au stins şi a urmat o linişte cumplită.
  * în nopţile ploioase, fără lună, din toamna fiecărui an, în satul indian Jatinga (Assam) se adună stoluri imense de păsări de diferite specii. Ele zboară spre orice sursă de lumină, oricît de puternică, zdrobindu-se de pămînt sau plutind în cerc, cu mare viteză, timp îndelungat, pînă cad, moarte de oboseală. Interesant e faptul că ele sînt atrase numai de
   203
  sursele situate la cel mult un kilometru de centrul satului.
  11. M-am oprit pe o colină, la poalele unei vii şi ale unui lan de porumb uscat. La picioarele mele, sub panta abruptă, curgea alene rîul. M-am întins la pămînt, cunoşteam fiecare bolovan, fiecare copac. Mai jos, în mijlocul apei, se afla limita strictă a plimbărilor mele din primăvară cu barca aceea ponosită (simţeam parcă în tălpi lemnul putrezit sub pojghiţa de smoală). Acolo, pe un mic ostrov, mă întîlneam de obicei cu o capră albă cu bărbuţă ciudat de lungă, avea ochi roşii, venea la mal să mă întîmpine, o întrebam „ce mai faci, domnişoară", cîteodată îmi răspundea, behăind pe limba ei.
  Acum ostrovul era pustiu, ierburile i se îngălbeniseră, pe cînd aici, de-a lungul pantei, buruienile încă verzi se mişcau în vînt.
  Priveam peisajul: mai lipseau doar luntrea, pescarul mulţumit şi cîteva răţuşte, eventual sălbatice, plus lebăda şi vînătorul cu puşca şi cîinele fidel şi moara, ca să mă simt ca într-o poezioară a duşmanului meu personal Johann Wolfgang Goethe (wurde im Jahre siebzehnhundertneunundvierzig zu Frankfurt am Main geboren, Seine Eltern waren... şi aşa mai departe).
  Atunci a venit spre mine un om urît, îmbrăcat cu o cămaşă neagră de murdărie, despicată în spate de la brîu pînă aproape de ceafă şi încălţat cu nişte galoşi de cauciuc. Omul tîra după el un cărucior metalic ticsit de ierburi şi de buruieni bine îndesate. Trăgea din greu, gîfîind, mergea pieziş pe pantă, mă temeam să nu se prăvălească.
   204
  Ajuns în dreptul meu, omul s-a oprit, m-a salutat, a proptit cu doi bulgări mai uscaţi roţile căruciorului şi s-a aşezat să fumeze o ţigară.
  „Parcă te-aş cunoaşte de undeva", m-a iscodit el după ce a tras un fum, două. „N-aş crede", i-am răspuns. „Nu ţi-am adus eu, dumitale, pe vară, nişte lapte?" a reluat el.
  „Nici vorbă", l-am asigurat eu. „Atunci să ştii că ţi l-a adus nevasta", a insistat el. „Da'de unde..." '
  „Păcat", a spus omul. „Aveam lapte de capră, care e cel mai bun, fiindcă vindecă şi oftica..."
  „Şi acum nu mai ai?" m-am interesat eu, într-o doară.
  „Nu mai am", mi-a răspuns. Mă uitam spre ostrov. Capra albă apăruse de nu ştiu unde. Deşi se afla destul de departe o vedeam cum rîde la mine săltîndu-şi bărbuţa.
  „De ce nu mai ai lapte?" l-am întrebat pe Goethe acela. „Ţi-a murit capra?"
  „Cum să moară?" (Omul m-a privit bănuitor.) „Pe vară aveam patru, cu a bătrînă, dar pe una din alea micile am dat-o din cauza nevestei că prea se juca cu ele, nu mai avea timp de nimic, că ele se joacă... Nu-i vorbă, îmi e şi mie mai uşor cu trei decît cu patru, la păscut, că ele nu mănîncă orice, la nimereală. Le duci de lanţ şi ele te trag ici, colo, aleg mîncarea după gust, pe urmă se joacă, le place... Cînd mă opream să răsuflu alea micile se jucau cu mine, mă călcau în picioare, uite pe-aici mă călcau, pe cap..."
  Mă uitam spre ostrov. Capra albă se topise ca un fum. Mă gîndeam că, totuşi, n-avea unde să se ascundă în ierburile mărunte...
   205
  „Şi te ţii aşa, după ele, tot timpul?" am întrebat, ca să menţin conversaţia.
  „De ce să nu mă ţin, că am trei putini cu brînză de la ele, şi lapte am, şi ouă, de toate, am tot ce-mi trebuie, n-are decît să vină iarna..." „Ouăle, tot de la ele le ai?"
  „Cum adică, de la ele?" (Omul m-a privit din nou, mirat şi bănuitor.) „Ouăle sînt de la găini, asta ştie oricine, dar de la ele am brînză şi lapte, am de toate... De-asta le strîng şi eu buruieni, că le mănîncă grozav. Le place..." Părea încîntat. „Pe vară, le-am strîns o căpiţă. A doua o dau gata pînă vin ele acasă..." „Păi unde sînt?"
  „La ţap, unde să fie? Le-am dus la ţap, în altă comună, că acolo e şi apă curată, de izvor. înainte le duceam la altă gazdă, dar n-avea apă bună. Le ţin la ţap cît e nevoie. Pentru aia bătrînă plătesc o sută optzeci de lei număraţi, o mai şi mulge omul dar acum se alege cu puţin, cam un litru pe zi, tot e ceva... Pentru alea micile mai dau o sută..."
  „Şi ţapul", m-am interesat eu, „e vrednic?" „Este", mi-a spus. „Alea micile sînt de la el..." „Ştiam şi eu pe-aici o capră, una albă (am arătat spre ostrov). „E a dumitale?"
  „Cum să fie a mea?" Părea indignat. „Aia e alta, care a murit de trai rău. Era a lui Chitic, pîrlitul dracului... Vroia să ia în locul ei o iadă de la mine, din sămînţa ăleia bătrîne, dar nu i-am dat-o, cum să i-o dau? Se ruga el de mine, zicea că-mi plăteşte oricît vreau pe ea dar i-am spus: mă, degeaba te rogi tu de mine că nu ţi-o dau s-o surghiuneşti tu acolo, pe ostrov, legată la ţăruş, ca o mucenică. Oricîte parale ai scoate, nu ţi-o dau pentru că la toamnă o tai, o fac pastrama şi o mănînc cu nevasta..."
  „Şi cînd s-au întîmplat toate astea?" l-am întrebat.
    206
  „Pe vară", mi-a spus, „să fie două luni de atunci, de cînd s-a prăpădit aia albă. Dar să ştii că se mai arată la unii şi-şi plînge soarta... Mai rău e cînd se arată ca uliu, cu pene, că te ciocane în cap pînă la sînge, nu ştii ce zace în ea..."
  „Uite-o!" am spus (rîdea la mine, pe ostrov).
  Omul s-a uitat, pe urmă s-a întors spre mine.
  „N-o văd, ţi se arată numai dumitale. Dacă e fără pene, e de bine. înseamnă că e vremea să te duci unde ştii dumneata..."
  După ce a spus toate astea omul s-a ridicat alene, a aruncat mucul de ţigară care se stinsese de mult între buzele lui vinete şi subţiri, l-a strivit grijuliu cu talpa galoşului, şi-a luat rămas bun de la mine şi a plecat tîrînd căruciorul prin universul lui caprin.
  Intuind oarecum sensul exemplar al existenţei sale m-am mai întors o dată spre ostrovul pustiu. Pe urmă am pornit şi eu, tîrît de lanţul caprelor mele, pe malul mlaştinei, spre casa acoperită de iederă acum ruginie a domnului Sima.
  * La Centrul Cultural din Tenggarong, în apropiere de Samarinda (pe coasta răsăriteană a insulei Borneo), se află un ciudat animal, un soiu de tigru, pasăre, capră, şi elefant, capturat în jungla din Borneo. Animalul are picioare de capră dar cu gheare de pasăre, corp de tigru, aripi, trompă, coarne, şi e înalt cam de un metru.
  12. Cînd am ajuns acolo am bătut în poartă, ştiam că n-o să-mi răspundă nimeni. Apoi am sărit gardul, sub paşii mei foşneau frunze uscate, nucile se înnegriseră, cădeau, călcam şi peste ele.
    207
  Uşa era întredeschisă dar n-am intrat. M-am dus pe veranda din faţa casei, lîngă o măsuţă, m-am aşezat pe o bancă şubredă. în jurul meu vedeam urme proaspete de locuire, ca şi cum casa ar fi fost părăsită de puţină vreme, în mare grabă.
  Veranda aceea de cîţiva metri pătraţi, înecată în linişte pustie, avea două laturi acoperite cu geamuri şi două laturi libere, descoperite.
  Stăteam pe bancă şi mă gîndeam la una şi la alta, maşini ale vremii. Ţineam în mînă o carte de joc găsită la picioarele băncii, valetul de treflă, fireşte.
  Mă gîndeam, de pildă, la foarfecă turbată care mi-a muşcat într-o bună zi degetele, pe cînd vroiam să-mi tai unghiile, la catarama curelei care mă izbea făcîn-du-mi vînătăi în fiecare dimineaţă cînd îmi scuturam de praf pantalonii, la afurisita de lamă care îmi zgîria bărbiţa de cîte ori vroiam să mă rad, la crenguţa de prun care încercase, într-o seară, să-mi scoată ochii, la ciocanul care mă izbise cu duşmănie înnegrindu-mi o unghie numai pentru că trecusem pe lîngă el, şi aşa mai departe.
  Sigur, asemenea lucruri i se pot întîmpla oricui şi ele sînt uşor trecute cu vederea. Dar cînd te loveşti de cinci ori în aceeaşi zi de aceeaşi piatră pe care de fiecare dată o dai la o parte şi cînd ţi se învineţeşte degetul mare de la picior şi te doare de-ţi vine să urli, devii prudent, începi să te gîndeşti vrînd-nevrînd că piatra, de pildă, zăcea acolo numai ca să-ţi pîndească trecerea...
  Pe urmă am pus valetul de treflă pe masă şi nu m-am mai gîndit la nimic.
  * La Dalton (Massachusetts), zeci de mii de omizi au ocupat arborii unui cartier după care au pătruns şi în case. Mai multe apartamente
   208
  au fost evacuate. Pentru distrugerea invadatoarelor au fost folosite jeturi puternice de apă, aspiratoare gigant etc. Se speră că în curînd toate frunzele copacilor vor fi devorate de omizi, ceea ce va determina şi moartea oaspetelor nepoftite.
  13. Atunci a venit bondarul. Şi cum zbura înveşmîntat în minunatele lui dungi galbene-cafenii s-a năpustit deodată, zbîrnîind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se căznea disperat să treacă prin el. Se agăţa cu ghearele, se învîrtea în loc, cădea... Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumină portocalie. Acolo ţinea morţiş să ajungă bondarul. Şi se izbea atît de tare încît mi s-a făcut milă de el.
  „Tu, bondarule", i-am spus, „nu vezi că în faţa ta e un geam şi că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poţi să vezi. Simplitatea erorii te împiedică şi te doboară la pămînt. Aşa păţim şi noi: ne poticnim, orbiţi de transparenţe. încearcă şi tu mai la dreapta sau mai la stînga, pe unde ţi se pare că n-ar fi nimic..."
  Dar el se zbătea furios, îşi apăra cu îndîrjire traiectoria înverşunată, izbea cu aripile şi cu picioruşele geamul, încerca să-l spargă, se încăpăţîna să treacă dincolo, prin el.
  Cînd a căzut ameţit, pentru a nu ştiu cîta oară, am vrut să-l ajut, să-l iau pe cartea de joc ca pe un făraş şi să-l arunc pe una din laturile libere. Dar l-am căutat degeaba. Dispăruse. Găsise singur calea...
  Am mai rămas, nu ştiu cît, pe bancă. Trecuse vremea erorilor. Soarele începea să coboare. Departe, lătrau nişte cîini. Doi oameni umblau printr-un copac stufos. Poate aveau o schelă acolo, făceau un turn, cine
   209
  ştie, dar eu, de pe verandă, nu-i vedeam decît pe ei şi copacul. Pe ei, umblînd prin copac.
  Cînd s-a coborît, venise timpul să intru şi eu în casă...
  * Claude Papper semnalează cel puţin 500 000 cazuri cunoscute de violenţă asupra persoanelor vîrstnice, produse de proprii copii sau de nepoţi ai victimelor.
  14. Am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat.
  în încăperea de jos era atîta linişte încît îmi auzeam respiraţia. în aer plutea mireasma dulceagă a florilor domnului Sima, de mult veştejite. Praful părăsirii se aşternuse pretutindeni, puşca aia se afla la locul ei, prinsă în perete, m-am gîndit o clipă s-o iau dar am renunţat, nu-mi trebuia.
  Am urcat scara. Lumina şi întunericul nu mai existau, vreau să spun că totul se petrecea într-un ciudat crepuscul, vreau să spun că întunericul şi lumina se contopiseră într-o iradiere de neînţeles şi de nedescris.
  în odaia de sus am dat cu ochii de Dragoş (îl vedeam prin pleoapele închise), dormea cu faţa spre uşă, ghemuit pe o masă albastră, sub fereastra care dădea spre mlaştini.
  Părea neschimbat, purta aceleaşi zdrenţe străvechi. Doar în picioare, în locul opincilor, avea acum o pereche de bascheţi.
  M-am apropiat de el.
  „Scoală-te", i-am spus, „să stăm un pic de vorbă."
  El nu s-a clintit, dormea cu îndărătnicie. Dincolo de fereastră vîrfurile trestiilor se balansau în vînt, cîteva păsări răzleţe zburau pe deasupra lor la mică înălţime. Le-am numărat atent, erau nouă.
    210
  Am tras un scaun lîngă masă şi m-am aşezat cu palmele pe genunchi, ca la veghe.
  „Draaagoş", am spus (vorbeam, nu ştiu de ce pe nas; din gură îmi ieşea un fel de bocet trist şi fonfănit), „unde ai lăsat copiiilul? L-ai dat de sufleeet?"
  El nu mi-a răspuns, dar eram sigur că mă auzea.
  „Iţi arde şi ţie de joaaacă?" am continuat eu, „sau poate că nu te interesează şi vrei să pălăvrăgim despre altcevaaa..."
  Pe urmă, mi-am rezemat fruntea de marginea mesei albastre, vopseaua era încă proaspătă, mi se lipea de păr, ochii mă usturau deşi îi ţineam închişi.
  „De ce nu-mi răspunzi?" am întrebat. „Doar ştii că sînt un copiiil, poate sînt chiar copilul ălaaa. Vrei să-mi întind mînaaa, să-ţi şterg praful aşternut peste gu-răăă?..."
  M-am ridicat, am dat scaunul la o parte.
  „Tu, Dragoş", am spus (acum nu mai boceam, îmi revenise vocea normală), „există undeva, nu mai ştiu unde, o balenă gigantică, umblă pe mări şi pe oceane, poate că ea decide... Lipit de pîntecul ei se ţine masculul, micuţ, cît un chibrit. El stă acolo nemişcat, cum stai tu acum, şi nu funcţionează decît atunci cînd ea simte nevoia să germineze. Pe urmă intră iar în nemişcarea lui. Iar tu, Dragoş, degeaba taci şi te prefaci că dormi. Mă uit la tine, semeni leit cu ăla, atîta doar că tu eşti incredibil de bătrîn. Poate că dormi lipit de pîntecul ei nevăzut sau înăuntru pîntecului, cine ştie?...
  Dragoş tăcea, lumina îmi înţepea ochii, mă ameţea. Am făcut cîţiva paşi prin odaie, apoi m-am întors din nou lîngă el.
  „Bă, căcănare", i-am spus, ca să mă echilibrez, „de unde ai făcut rost de bascheţii ăia împuţiţi? Te pomeneşti că faci şi sport acuma..."
    211
  Vorbeam singur, penibil de singur. Mă vedeam şi mă auzeam şi-mi venea să plîng. Era nespus de greu, poate că iar nu mă pregătisem îndeajuns. Impulsul lucid al revanşei îmi răscolea toată drojdia orgoliului amestecată cu îndoiala şi cu neîncrederea în mine.
  „Află, bătrîne", am spus (vorbeam tare, aproape zbieram) „află că, mai demult, făceam şi eu sport şi, fii atent, placam frumos, aveam şi viteză, eram numai voinţă şi forţă, nu mă gîndeam la nimic, o nebunie întreagă!" împingeam la grămadă cu umerii şi cu ceafa, disperat şi fericit. Cîteodată mă trezeam în afara grămezii, cu balonul în braţe, şi alergam ca şi cum ăsta ar fi fost unicul scop al vieţii mele, ca şi cum dacă aş fi ajuns dincolo de buturi şi aş fi culcat balonul acolo s-ar fi săvîrşit una din marile minuni ale lumii. Atunci totul în jurul meu dispărea, mi se părea că alerg de secole, pe un teren nemărginit.
  Ceilalţi alergau şi ei înnebuniţi, să mă prindă din urmă, să mă dărîme. Aş fi putut să pasez balonul şi atunci altul ar fi devenit ţinta furiei lor, dacă alergam înainte..."
  îmi auzeam glasul, îmi era ruşine de mine.
  „Şi mai află, bătrîne, că odată, pe cînd goneam aşa, s-a ivit în faţa mea un domn în vîrstă pe care îl ştiu foarte bine fiindcă l-am mai văzut la o braserie unde stătea la masă cu un puşti, mîncau amîndoi îngheţată, în orice caz ceva cu frişca (la plecare a aruncat cu un ban în mine; pe urmă l-am văzut la braţ cu doamna Gerda, dar tu n-o cunoşti pe doamna Gerda, e una care există, o prietenă de-a mea...). Şi, pe deasupra, l-am întîlnit la domnul Sima, în depozit, se prefăcea că doarme, ca şi tine... Atunci, pe teren, domnul acela mi-a făcut semn să mă opresc, m-a întrebat: «de ce alergi? unde alergi?» «Tu, domnule», i-am răspuns, «nici nu bănuieşti şi dacă ţi-aş spune nici nu m-ai crede...» De
    212
  
  fapt, nu prea ştiam nici eu dar îmi era egal, nu mă interesa..."
  Dragoş continua să tacă. Lumina îmi pătrundea prin piele, încerca să mă pietrifice. M-am gîndit o clipă la Zenobia, am văzut-o de parcă ar fi fost la cîţiva paşi de mine: stătea cuminte, cu mîinile în poală, la gura scorburei noastre, pe un maldăr de trestii uscate. Mă aştepta. „Ajută-mă", i-am strigat.
  „Tu faci pe mortul şi taci", i-am spus apoi lui Dragoş, „ai uitat că şi tu eşti copil..."
  Atunci lumina sau poate întunericul a început să se schimbe. Vedeam prin pleoape cum totul în jurul meu se spaţializa altfel. Fiecare obiect părea că există numai ca să realizeze distanţa altuia. Sticlele de pe etajera roşie, clepsidra, statueta-bust intitulată Espe-rance, ciocanul aflat alături pe pervazul ferestrei, tăbliţa argintie cu inscripţia Reserve intrau pe rînd în jocul acesta al distanţelor.
  Pe urmă, dreptunghiul transparent s-a rotunjit şi a început treptat să se lărgească, să devină tub. Stăteam la capătul tubului, lîngă Dragoş, printre distanţe. Eram din nou liniştit. în faţa mea se întindea, ca un ochean uriaş, tubul, pe marginile căruia se desena ceva ca un cerc negru, deşi fără culoare. De fapt, nu era nimic acolo. Iar înăuntru cercului plutea o lumină albăstrie şi blîndă, nu ştiu cum să spun, o iradiere în care totul părea albăstriu, pînă departe, la nesfîrşit. De acolo venea un vuiet, ca răsuflarea unei balene gigantice. Şi tot acolo, pe un maldăr de trestii uscate, şedea Zenobia, mă aştepta, dar eu ştiam că ea se afla dincoace, la capătul acesta care poate că era capătul celălalt, şi nu vroiam să alunec încă în albăstriul tubului. „Sînt cuminte", i-am spus şi am zîmbit amîndoi.
  Simţeam cum abisul fără sfîrşit al tubului încerca să mă aspire dar izbuteam să rezist. Lîngă fruntea mea,
    213
  Dragoş dormea neclintit şi moale. Vedeam cum genele i se lungeau şi fîlfîiau în undele luminoase.
  „Poate că ne vedem pentru ultima oară", i-am spus, „poate că nici nu exişti dar tot mai am timp să-ţi spun un cuvînt, unul singur, ultimul..."
  I-am spus cuvîntul, n-am să-l repet, poate că nu-l mai ştiu, i l-am suflat în nări. El a tresărit, s-a uitat o clipă la mine cu un singur ochi, părea indiferent, poate că nici nu exista. Am scîncit atunci, ca pruncul cînd îşi simte scutecele ude, şi am spus:
  „Acum trebuie să plec, e tîrziu şi Zenobia mă aşteaptă, cine ştie de cînd mă aşteaptă..."
  Pe urmă am plecat, soarele mai arunca o ultimă văpaie roşiatică. In drum nu m-am întîlnit cu nimeni. Mergeam pe dig ferindu-mă de goluri, ca să nu-mi scrîntesc gleznele. Erau nişte bolovani pe acolo, negri, prietenoşi, mă priveau ca pe un frate. Păreau că se bucură ştiindu-mă iar printre ei.
  în faţa scorburei, pe un maldăr de trestii uscate, Zenobia şedea cuminte, cu mîinile în poală. îi albise părul aşteptîndu-mă...