CAPITOLUL I
   
   
   
   De patru nopţi, neamurile negre aşezate în oazele dintre marele deşert şi valea rodnică a fluviului Hapi îşi pierduseră liniştea. Sunetul îngrijorat al tobelor de la miazăzi arăta că nici celelalte neamuri nu mai trăiau ca odinioară. Dacă numeri patru nopţi îndărăt şi te gîndeşti la viaţa lor dinainte, e drept, adevărata linişte tot n-o vei găsi. La miazănoapte sunt aşezaţi statornic sau mai ales umblă de la o păşune la alta nişte oameni înalţi, cu trupul mai alb, şi cu arcuri care trimit săgeata departe. Cu oamenii aceia neamurile negre, de la poalele munţilor de piatră, şi cele de la miazănoapte schimbau nu o dată răni şi săgeţi. Unii mureau, însă viaţa mergea înainte. Dacă te îndrepţi spre valea fluviului Hapi, pînă să ajungi la apele nesfîrşite de la capătul lumii, afli cîteva ţări cu oameni roşii, care au multe arme iuţi, de aramă călită; acolo au fost duşi în robie mulţi oameni negri sau albi de la apus. Iar dincolo de Valea Pămîntului Negru, mai către miazăzi, trăiesc alte cîteva neamuri care, deşi tot negre, nu seamănă cu cele de dincoace de vale. Mai departe de acele ţinuturi nu mai este nimic; cel puţin nici un om n-a ajuns vreodată la marginile lor. Departe, spre răsărit, sunt apele din care iese în fiecare dimineaţă soarele, numit de unele neamuri apusene zeul Mavu. În fiecare zi, el se aprinde de bucurie cînd trece peste lume. Spre apus, unde bătrînii spun că ar fi alte ape în care intră Mavu în orice seară, n-a îndrăznit să se ducă nimeni. Unii socot că şi acolo, pe pămîntul uscat, ar trăi nişte oameni care se înfăşoară în largi pături de pînză albă. Dar cine ar putea crede astfel de scorniri, cînd se ştie că în depărtatul apus nu e nimic, decît dealuri de nisip pe care le mută vîntul. De acolo nu vin niciodată nici veşti, nici oameni, nici sunete de tobe: vine numai vîntul uscat, rău şi mincinos şi chinuitor, al morţii. Dacă te strecori prin una din trecătorile munţilor de piatră de la miazăzi, dincolo de peşteri ajungi în văi cu oaze şi chiar cu păduri; mai departe, sunt oameni pe care nimeni nu i-a văzut, sunt ţări necunoscute în care nimeni n-a fost, apoi este un ţărm şi după el, aşa se spune, capătul lumii. Trecerea peste munţi sau chiar printre munţi e însă grea: îţi trebuie curaj şi bunăvoinţa duhurilor pietrei şi pădurii. În orice clipă te poate răpune duhul Dodo.
   Oamenii neamului daza şi mai ales oamenii teda, care vorbesc graiuri asemănătoare şi despre care se spun în datinile vechi lucruri foarte ciudate, cum că ar fi venit demult la poalele acestor munţi de undeva de la răsărit, din ţara Pămîntului Negru, îşi cunosc munţii atît de bine încît nu o dată s-au ascuns în peşterile lor alungîndu-şi duşmanii cu bolovani de piatră prăvăliţi de sus. De aceea neamul kanuri i-a numit tibbu, adică oameni de piatră. Oamenii tibbu au picioare iuţi şi vînjoase şi nimeni nu poate alerga mai repede ca ei după vînat sau vrăjmaşi. Sunt şi viteji şi cei mai harnici în aceste locuri. Neamul daza, ramură de miazănoapte a neamurilor tibbu, stă în oaze şi nu şi le părăseşte ca să se ascundă în munţi decît numai cînd în faţa duşmanilor prea numeroşi nu şi le mai poate apăra. 
   Totuşi, nici neamurile din jur, cu armele lor chiar mai bune, nici vîntul deşertului, nici Dodo sau alte duhuri rele, nici şerpii, leii, hienele, panterele sau elefanţii nu au putere asupra acestor oameni cît timp soarele îşi străbate drumul prin cer. Faţa lui fierbinte şi rotundă nici un zeu nu se încumetă a i-o răci sau a i-o acoperi cu nori. Norii trec sub el foarte rar, în cîţiva ani o dată. Noaptea, oamenii se feresc de drumuri. Satele lor au garduri care le apără de fiare, iar duhurile nu pot intra în colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gît. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă şacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleaşi stele albastre sau albe, cîteva verzui şi una roşie îl acoperă tremurînd sau stînd liniştite, uneori e lună, alteori nu şi altceva nimic.
   Dar iată că de patru nopţi, sus, deasupra zării de la miazăzi, stătea nemişcată o stea mare şi rotundă cu capetele alungite în ascuţiş de săgeată, ca un ochi luminos. Era ochiul cuiva, însă nu al lui Mavu, căci dacă Mavu ar fi început să-i privească şi noaptea, cum s-ar mai fi putut trezi în zori ca să treacă mîndru şi aprins peste cer?
   Aici, în această oază mare a unei ramuri din neamul daza, în cuprinsul satului de la miazăzi, vrăjitorii dansară în fiecare noapte din cele patru dansul rugăciunii în raza rece a ochiului străin. Ochiul rămase nemişcat şi deschis. Singurul mijloc de îmbunare nu mai putea fi deci decît alegerea celei mai frumoase fecioare din sat care să se ducă goală prin noapte, spre a înduioşa privirea rece a zeului străin, de nu cu frumuseţea trupului ei tînăr, măcar cu lacrimile ei. Aşa hotărîră, în a patra noapte, cei doi înţelepţi din sat.
   Ntombi era fata cea mai frumoasă. Acum se spăla în lumina lunii şi cîteva fete îi ungeau părul cu grăsime şi i-l împleteau în şuviţe. În acest timp, tobele băteau neîntrerupt. Cînd Ntombi fu gata de plecare, cei doi înţelepţi făcură semn spre tobe să tacă. Unul dintre ei, bătrînul Tankoko, se depărtă de oameni şi vorbi mult timp cu ochiul străin. Apoi celălalt, vrăjitorul Tela, o luă pe fată de mînă şi o aduse în locul deschis din mijlocul satului. La un semn al lui, tobele începură să bată din nou, iar Ntombi jucă dansul despărţirii. După aceea plecă singură spre miazăzi, pipăind prin beznă pămîntul cu tălpile. Ochiul străin o privi răutăcios, mai rece decît luna, iar în apropiere răsună răgetul unui leu. Fata vru să se oprească, însă tobele bătură mai tare şi ea începu să cînte, mergînd mai departe. Pe urmă se contopi cu întunericul.
   Pînă să răsară lumina mai era mult, dar nimeni afară de copii nu se putu culca. Oamenii aprinseră focul şi nu mai dansară. Şedeau în jurul focului, tăcuţi. Cineva zise (faţa nu i se vedea, dar după glas era tînărul arcaş iscusit Mai-Baka, cel mai voinic şi mai îndrăzneţ din tot satul):
   — Oamenii spun că sunt multe neamuri, negre, roşii şi chiar albe. De ce ochiul zeului s-a deschis numai spre noi? Tăcu, răsuflă adînc şi se apropie de foc. Noaptea era rece. Îşi întinse mîinile spre foc. Era el, Mai-Baka. Se uită la cer şi vorbi iar: Îl va îmbuna oare Ntombi? Dacă nu-l va îmbuna, o va trimite înapoi, sau o va ucide?...
   Nu-i răspunse nimeni. Totuşi, Tankoko zise:
   — Numai de nu s-ar mînia mai tare pentru că i-am trimis o fată neagră... Dar de unde să-i trimitem fată roşie?
   — De ce să se mînie că i-am trimis o fată neagră? Tu ai văzut fete roşii? Spune-ne, Tankoko, pot fi ele mai frumoase decît ale noastre?
   — Am văzut, zise Tankoko. Le-am văzut în tinereţea mea, cînd am fost rob în ţara Pămîntului Negru. Acolo sunt fete roşii, toţi stăpînii au pielea roşie, iar fetele negre sunt numai roabe.
   — Şi sunt mai frumoase? zise o femeie tînără care se numea Dogbe.
   — Nu.
   Cîntecul tinerei Ntombi răzbătea pînă la ei.
   — Sunt şi oameni albi? întrebă Dogbe.
   — Oamenii spun că ar fi, răspunse Tankoko. Eu n-am văzut. Poate că sunt.
   — Cum pot să fie albi? Omul nu poate să fie alb! zise altcineva.
   — Poate! se auzi glasul unui bătrîn de lîngă foc. Eu am văzut. Am văzut chiar şi oameni galbeni.
   — I-ai văzut chiar tu, Agbongbotile? se miră Mai-Baka. 
   Alţii nu se mirară, căci Agbongbotile era cel mai bătrîn om din oază, mai bătrîn decît el fiind numai baobabul, care avea o mie de ani. În astfel de viaţă putuse vedea, fără îndoială, multe.
   — I-am văzut, zise Agbongbotile.
   — De ce oamenii nu sunt numai negri? întrebă Dogbe. Agbongbotile tăcu, zîmbind.
   — De ce-l întrebaţi pe el? se răsti vrăjitorul Tela. Nimeni nu ştie.
   — Ba eu ştiu, îi răspunse bătrînul.
   — Atunci spune-ne! îl rugă Mai-Baka.
   Lui Agbongbotile îi plăcea să fie rugat să spună lucruri pe care ceilalţi nu le ştiau.
   — Ascultaţi, zise el. Cînd toţi oamenii de pe pămînt erau un singur neam şi trăiau cu toţii într-o peşteră, stăpînul şi părintele lor era cel dintîi om din lume, numit Love. Viaţa lor era bună şi fericită. Dar odată s-au certat şi s-au luat la bătaie. Din greşeală, l-au ucis pe fiul lui Love. Stăpînul şi părintele neamului află. Şi atunci îi alungă mînios din peştera în care au trăit aşa de bine. Oamenii ieşiră din peşteră şi se împrăştiară pe pămînt. Soarele era sus. Razele lui cădeau drept în jos şi erau arzătoare. Ele arseră pielea oamenilor, a unora mai tare, a altora mai puţin. Arsura i-a făcut pe unii aproape negri, ca noi, pe alţii negri de tot. Unii au asudat şi s-au fiert: aceia s-au făcut roşii. Pe alţii soarele i-a fript uşor, şi pielea lor s-a făcut ca arama. Dar unii au găsit umbră şi peşteri şi acolo soarele nu i-a mai ajuns. Au rămas albi cum erau în peştera lui Love...
   Povestea lui Agbongbotile n-a izbutit să-i liniştească pe oameni. După ce el tăcu, ceilalţi se gîndiră iarăşi la ochiul din cer. Cîntecul fetei se mai auzea de departe, slab. Un răget de leu sparse văzduhul. Şi deodată cîntecul se opri. Cîteva clipe ascultară toţi cu luare aminte. Apoi un ţipăt scurt de fată ajunse pînă la ei. Oamenii încremeniră. Mai-Baka sări în picioare, punînd mîna pe arc. Tankoko însă îl opri.
   Toţi oamenii îşi îndreptară cu nădejde privirile spre ochiul străin din cer. Aşteptau nerăbdători. Dogbe murmură:
   — Poate că zeul s-a prefăcut în leu şi vrea să...
   — Taci! se răsti la ea Tatrakpo, bărbatul ei şi căpetenia satului.
   Ochiul din cer stătea însă tot deschis şi nemişcat. Trecu cîtva timp. Mai-Baka se retrăsese de lîngă foc şi stătea în picioare, sprijinit de arc, în beznă. Ajunsese Ntombi la ţintă, sau... Ochiul se uita rece din cer. Pierise fata fără rost? Cine putea şti!
   Iată însă că în liniştea nopţii cîntecul fetei începu să răsune din nou. Apoi iarăşi încetă. Ochiul zeului străin privea fără să clipească.
   Tela se sculă de lîngă foc. Îndreptîndu-se spre coliba lui, le strigă celorlalţi să se culce.
   Oamenii erau trişti. Fiecare se duse în coliba sa, culcîndu-se apoi pe împletiturile de ierburi şi acoperindu-şi trupul cu pînza groasă. În scurt timp, cei mai mulţi adormiră. Se auzea prin noapte numai răsuflarea grea a vitelor din ţarcul înalt şi uneori urletele depărtate de şacali.
   Dimineaţa era încă destul de departe, cînd tot satul fu trezit de strigătul omului de strajă. Începură să iasă din colibe, înfriguraţi, şi întîia lor privire se îndreptă spre cer. Ochiul zeului nu se închisese. În sat părea să fie linişte. Dar îndată fiecare putu asculta, cu auzul încordat, un sunet de tobe străine. Tobele băteau departe, parcă undeva spre apus. Oamenii se îngrijorară, apoi începură să se adune toţi bărbaţii în faţa colibei mari a lui Tatrakpo. Cei patru sfetnici ai căpeteniei satului îşi luară tobele şi începură să bată într-un anume chip.
   Mai-Baka îl căută din ochi pe Agbongbotile şi se apropie de el. Bătrînul cunoştea limba tobelor.
   — Ce veste ne trimite? întrebă arcaşul.
   — Vin străinii după robi.
   — Ce fel de străini?
   — Stai, să ascult... spuse bătrînul. Vin de la apus, cu pielea roşie, de la apus... Cum de la apus?
   — N-ai înţeles poate tu! spuse mirat arcaşul. Agbongbotile era foarte speriat.
   — Am înţeles bine: vin de la apus. Dar nu înţeleg de unde de la apus? La apus nu sunt oameni, dincolo de oaza noastră. Totuşi tobele se aud dinspre apus. Şi oamenii roşii trăiesc pe Pămîntul Negru, la răsărit.
   Aşadar, zeul îşi arăta mînia. Ochiul lui din cer privea tot atît de rece şi rău. Ntombi plecase. Urlau şacalii...
   Tatrakpo îl chemă la sine pe Mai-Baka şi-i porunci să numere arcaşii.
   

CAPITOLUL II
   
   
   
   Aproape de ţărmul apusean al Ţării Nisipurilor, aerul era încă răcorit de boarea mării. Dar în faţă, spre răsărit, se întindeau nisipurile uscate în care se putea coace oul, ca în spuză.
   Soldatul Iahuben se săturase şi de călătoria pe mare, de zilele petrecute pe drum de la ţărmul ţării fierbinţi pînă aici şi mai ales de gîndul că are de străbătut tot deşertul acestui uriaş ţinut cu oameni negri, cu fiare primejdioase, cu nisip încins şi vînt şi cu apă mai puţină decît oriunde. Meseria lui era asta: să ucidă şi să apere. Nu pe sine să se apere sau duşmani ai săi să ucidă. Nici n-avea duşmani. N-avea timp să-şi mai aibă duşmanii lui, cînd avea regele destui. Întîia oară cînd a fost dus să cucerească oraşe străine, l-a încălzit şi lupta, l-au desfătat şi oraşele. Atunci a văzut oraşe frumoase şi necunoscute, care nu erau ca ale ţării lui, chiar dacă erau mai mici. Oraşele acelea străine în care a intrat aveau mult aur şi argint, aveau cărnuri dulci şi poame răcoritoare, aveau printre sclave dansatoare mlădioase şi cîntăreţe gingaşe şi multe alte lucruri şi făpturi care se aflau şi în ţara lui. Dar în oraşele străine toate acestea se puteau prăda. Totuşi nu-l încînta numai prădăciunea. Oamenii erau pretutindeni alţii şi, după desfătările din scurtele sale răgazuri, lui Iahuben îi plăcea să se amestece în mulţime, să înveţe cît de cît graiul localnic şi să asculte poveştile străine, să întrebe despre obiceiuri şi datini. Totdeauna pleca din ţinuturile jefuite cu părerea de rău de a fi aflat prea puţin. Dar meseria sa era să ucidă şi să apere, iar datoria lui faţă de sine şi de copiii lăsaţi departe acasă, peste mări, era să prade tot ce se putea prăda după ce stăpînii, căpeteniile şi sutaşii luau lamura prăzii. Soldatul nevolnic ce se încînta peste măsură de nurii femeilor străine sau de priveliştea locului străin, fără să prade, rămînea flămînd şi sărac: şi aducîndu-şi la foame copiii şi femeia, era arătat de toţi ai lui cu degetul şi luat în rîs ca un nătărău. Cînd după luptă sutaşul încuviinţa prădăciunile, cine nu se grăbea rămînea sărac şi batjocorit.
   Pe Iahuben nu-l încînta însă niciodată numai prada. Drumuri plăcute au fost cele pe marea lungă şi albastră căreia i se zicea de către unii Marea dintre Pămînturi, din care se putea trece într-o mare cu apele de culoarea vinului, ce scălda ţărmul unei insule lungi locuită de un popor iute şi harnic, cu pielea albă şi cu mintea înclinată spre negoţ. Acolo era obiceiul de a se clădi palate largi cu multe odăi în care te puteai lesne rătăci. În marea cea albastră, din miazăziua ei, intrau, prin cîteva guri desfăcute în unghi, apele unui rîu nemaipomenit, Hapi, socotit zeu, căci numai el hrănea tot poporul roşu care umplea ţărişoarele împrăştiate în lungul rîului, în ţinutul cu pămînt negru numit Ta Kemet. Acolo îi plăcuse lui Iahuben cel mai mult, mai ales că oamenii locului vorbeau o limbă foarte asemănătoare cu a sa. Erau puţin mai scunzi decît cei din poporul lui Iahuben, care avea pielea trandafirie, aproape roşie. Aici nu erau palate prea mari, însă erau case bune cu bogăţii, era vin şi bere, cîntăreţi pe uliţe, oameni blajini şi femei îmbietoare cu ochii lungi şi mijlocul subţire.
   Şi de astă dată se vorbea că se duc tot într-acolo, dar aveau să străbată întîi toată ţara uscată a oamenilor negri, ca să ia dintre aceştia robi. Ţara lui Iahuben era cea mai mare ţară a lumii şi cea mai puternică din toate. Nici una nu avea atîţia robi, totuşi regelui ţării i se păreau mereu prea puţini şi-şi trimitea într-una armatele să-i aducă alţii. Ţara aceasta era o insulă uriaşă, din dreptul strîmtorii pe care o face la apus Marea dintre Pămînturi. Unii o numeau Ţara Apelor, alţii Atlantida.
   La marginea acestui deşert, în pragul căruia soldaţii atlanţi trimişi să aducă robi stăteau acum, Iahuben mai fusese. Dar în inima deşertului înfricoşător avea să intre întîia oară.
   Armatei i se dăduse un răgaz de două zile, pentru odihnă. Fiecare făcea ce putea. Unii dormeau, alţii se plimbau, ori depănau amintiri. Alte desfătări nu aveau la îndemînă. Iahuben se plimba acum printre corturi. I se păru destul de nefiresc să vadă mereu printre căpitani şi sfetnici pe un rob negru, al cărui cort era întins chiar lîngă cortul din mijlocul taberei al marii căpetenii a armatei. Strălucitul şi viteazul Puarem, marea căpetenie, stătea uneori de vorbă cu sclavul. Adesea Iahuben îl vedea pe sclav intrînd şi în cortul înaltului sfetnic regesc Tefnaht, care era preotul marelui Zeu al Puterii. Sclavul avea o înfăţişare liniştită de om înţelept şi bun. Totuşi, cîţi robi cinstiţi şi înţelepţi văzuse, fără să fie socotiţi de stăpîni ca un fel de sfetnici! Iar acest rob niciodată nu căra în spinarea lui poveri şi drumul pînă aici îl făcuse nu pe jos, ca soldaţii, ci călare pe un taur.
   Era în oastea lor un sutaş cumsecade, singurul care nu bătea pe soldaţi şi cu care se putea sta de vorbă.
   Întîlnindu-se cu el lîngă un cort, Iahuben îl rugă să-i spună cine era acel sclav ciudat.
   — Cum, n-ai auzit de robul Auta? se miră sutaşul. Ăsta-i robul Marelui Preot şi se află în mai mare cinste decît un căpitan.
   Iahuben îl privi nedumerit.
   — Cum aşa? Păi nu e rob?
   — Rob este el, dar se zice că numai Marele Preot îl întrece în cunoaşterea tainelor lumii. Şi ştie toate limbile pămîntului.
   — Pentru ce l-au adus?
   — Numai el ştie să descurce drumul prin asemenea pustietăţi.
   Iahuben mulţumi sutaşului şi se apropie, cît îi era îngăduit, de corturile stăpînilor. Cînd avea prilej, îl urmărea pe sclav cu luare aminte. Stătu aşa multă vreme. Înfăţişarea sclavului îi plăcea.
   Dar începu să se lase noaptea şi soldaţii intrau să se culce în corturi. Iahuben mai şezu o bucată de vreme pe-afară, şi abia mai tîrziu intră în cortul său. Îşi scoase merinde din sac şi mîncă încet. Apoi se întinse pe iarba uscată şi, gîndindu-se puţin la copiii săi pe care nu-i văzuse de atîta timp, adormi. Somnul era trebuincios: în zori aveau să pornească şi să meargă sub arşiţa soarelui cumplit din această ţară blestemată, unde razele cad drepte ca firul cu plumb al zidarilor.
   Nu apucă să doarmă însă mult, căci i se înfipse în urechi, ca o săgeată otrăvită, ţipătul trîmbiţei de aramă. Soldatul sări numaidecît în picioare. Se frecă la ochi şi ieşi din cort uitîndu-se uimit afară: era beznă. Sau visase? Dar toţi soldaţii alergau pe cîmp adunîndu-se în şiruri. Alergă şi el să-şi caute locul. Sutaşii treceau în fugă pe lîngă corturi, trezind cu varga pe cei care mai dormeau.
   Corturile şi poverile fură strînse în grabă şi încărcate pe robi şi pe tauri. În jurul armatei stăteau robi cu facle aprinse în mînă. Patru robi aduceau pe umeri scaunul cu umbrar şi spetează înaltă, făcut din lemn negru şi încheiat cu colţare de aramă şi argint, al lui Puarem. Alţi patru aduceau scaunul sclipind de aurărie al preotului Tefnaht. Tabăra era acum desfăcută. Preotul şedea liniştit în scaunul său de pe umerii robilor şi se gîndea. Sau poate dormea. Celălalt scaun era gol.
   Armata stătea în şiruri strînse, aşteptînd plecarea. Fiecare soldat avea arme sclipitoare de aramă (arcuri sau lănci); în luciul scuturilor rotunde jucau văpăile din facle. În faţa oastei, stăteau două sute de robi cu poveri. Alte poveri erau încărcate în coada armatei, pe cîteva sute de tauri, mînaţi de alţi robi. Erau şi cîteva sute de asini cu samare grele.
   La lumina faclelor, armata atlantă aştepta. Puarem se sui în scaunul său ca să vorbească de acolo soldaţilor. Nu vorbi mult. Puarem nu vorbea niciodată mult. Spuse numai atît:
   — Fiul iubit al Zeului Mării, zeul, stăpînul, regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, ne-a poruncit să străbatem deşertul aducînd ţării sclavi. Zeul şi regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, v-a poruncit pînă acum să mergeţi la lumina dăruită de marele Zeu al Soarelui. Ţara aceasta e fierbinte. De aceea, căutînd sclavi şi aur, zeii nu vor să fiţi istoviţi, soldaţi! Faclele vor lumina drumul nostru în fiecare noapte, iar ziua veţi dormi. La capătul drumului vă aşteaptă prăzi bogate şi lauda slăvitului nostru stăpîn, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic.
   Apoi armata porni. În frunte, între scaunele lui Puarem şi Tefnaht, mergea călare pe un taur pestriţ sclavul Auta.
   Soldatul Iahuben nu era dintre cei mai înalţi. Mergea în rîndul întîi. Zărindu-l pe ciudatul sclav, se uita numai la el, din cînd în cînd mirîndu-se că nu-şi îndrepta deloc ochii nici spre viteazul Puarem, nici spre strălucitorul Tefnaht. Şi, mirat, se uita mai departe la sclavul de pe taurul pestriţ.
   Noaptea era rece ca toate nopţile din deşert, totuşi soldaţii mergeau greu. Încă de la plecarea din Atlantida nu mai dormise nimeni dintre ei o noapte întreagă. Ochii voiau să se lipească şi oboseala era foarte greu de învins. Totuşi ai lui Iahuben priveau tot timpul deschişi, poate îmbiaţi şi de înfăţişarea plăcută a acelui sclav care, ori de cîte ori se întorcea spre stăpîni, îşi arăta în lumina faclei ochii adînci şi calzi. Era un bărbat zvelt şi poate numai cu cîţiva ani mai în vîrstă decît Iahuben. Pielea lui neagră strălucea, dinţii erau albi, părul des şi uşor încreţit mărginea o frunte bogată, nasul puternic umbrea buzele destul de subţiri, ca arcul destins. Mîinile lui păreau vînjoase, umerii lui erau buni de urnit stînci. Şi aproape tot timpul, cu capul uşor dat pe spate, se uita la cer.
   Soldaţii se ţineau destul de vioi, dar Iahuben nici nu băgă în seamă drumul sau oboseala, înviorat de vraja cu care-i ispitea sclavul privirea.
   Stelele nu dădeau lumină. Cu sau fără ele, cerul era tot negru. Lumină palidă răsfrîngeau numai torţele purtate de robi. Dar nu lipsa de lumină era piedică pe drum. Deşertul n-avea nici mlaştini sau bolovani şi pietre ascuţite, nici mărăcini. Peste tot era nisip, numai nisip. Iahuben ştia că în această ţară pustie nu se găsea de multe ori nici apă, de aceea un număr mare de tauri şi alt număr de asini purtau pe spinările lor butoaie mici unse cu răşină şi burdufuri de piele, pline cu apă.
   Soldaţii cîntau. Apoi unii nu mai cîntară, începură să istorisească în şoaptă, pentru scurtarea timpului de mers, felurite păţanii şi întîmplări. Iar în cele din urmă, nimeni nu mai cîntă şi nu mai vorbi. Acum tăceau toţi. Era frig. Numai mersul măsurat îi mai împiedica să tremure în ţara asta blestemată unde ziua îi sleia arşiţa şi noaptea îi înţepenea frigul. Unii aţipeau în mers şi picioarele lor, deprinse cu drumul, îi duceau singure. Acum, aţipea din cînd în cînd şi Iahuben. Toropeala aceasta fugară îl mai încălzea. Trezit din ea, îi era mai frig. De la o vreme nu-l mai putu ţine treaz nimic, nici noaptea înstelată, nici deprinderea de ostaş, nici statura dreaptă pe taurul pestriţ a lui Auta, nici chiar mersul. Picioarele soldaţilor au totdeauna această însuşire minunată de a şti să meargă şi singure chiar cînd stăpînul lor e obosit şi cînd somnul cu neputinţă de alungat toarnă în pleoape dulcea amorţeală caldă şi grea. Cînd izbutea rareori să-şi dezlipească pleoapele fierbinţi, Iahuben se uita cu jind la Puarem şi la Tefnaht care dormeau odihnitor în largile lor scaune căptuşite cu piei de leopard, şi chiar la sclavul de pe taur care cel puţin şedea. Iahuben se uita la aceştia o clipă, apoi genele iar i se încurcau şi picioarele mergeau mai departe singure. De n-ar fi fost arcul şi scutul, săgeţile, sabia şi securea, coiful şi sacul de drum şi trupul său, picioarele lui ar fi mers uşor de tot. Dar de la o vreme genunchii tineri începură să tremure şi istovitul soldat făcea ca şi toţi ceilalţi sforţări să se ţină treaz, ştiind că de acum încolo în întîia clipă de toropeală picioarele se vor îndoi din genunchi şi trupul va cădea în nisip, zăngănind din arme, şi acolo va adormi ca leşul unui mort.
   După socoteala timpului, nu mai era însă mult pînă în zori. Merseră astfel pînă cînd soarele lumină tot deşertul. Razele dimineţii înviorară armata, dar curînd aerul începu să se înfierbînte. Atunci Puarem porunci oprirea, şi aşezarea taberei începu numaidecît. Mîncară toţi, dar apa li se dădu cu măsură. Şi fiecare ar fi vrut mai degrabă să nu mănînce decît să nu bea. Apoi, la adăpostul corturilor groase, se culcară în sfîrşit toţi, chiar şi robii.
   În vreme ce se culca, Iahuben zări prin deschizătura cortului nişte sclavi care înjghebau în pripă un umbrar pentru Puarem şi Tefnaht. Trezindu-se după vreo două ceasuri de somn adînc, soldatul ieşi să privească puţin deşertul. Ochii lui îl găsiră lîngă un dîmb de nisip pe Auta. Sclavul se uita în depărtare. Umbrarul de curînd înjghebat adăpostea bine pe Tefnaht şi Puarem, care stăteau de vorbă. Cortul în care dormise soldatul era foarte aproape de umbrar. Abia acum Iahuben privi cu mai multă luare aminte spre marea căpetenie a oastei. Nu era mult de cînd tînărul soldat pusese repede scutul în faţa unei lănci îndreptată de un duşman din ţara Retenu spre pieptul lui Puarem. Căpetenia îi spusese atunci aşa: „Iahuben, n-am să te uit”. Oare îl uitase?
   Iahuben mai privi un răstimp, apoi se întoarse spre cort ca să-şi urmeze somnul. Dar se auzi strigat. Se întoarse: un slujitor de lîngă Puarem îi făcea semn să se apropie. Iahuben se uită cu mirare. Îi era somn. Cînd să-i pară bine că se trezise ca să-l mai poată vedea o dată pe Auta, îi păru rău că a fost văzut de Puarem. Apoi se învioră deodată. Puarem nu-l uitase. Cine ştie ce voia Puarem!
   Soldatul Iahuben ajunse în faţa celor doi bărbaţi de seamă.
   — Tu eşti, Iahuben? întrebă marea căpetenie a armatei. 
   Deşi încă înciudat de pierderea somnului la care jinduise atîta, Iahuben îşi simţi pieptul umflîndu-se de mîndrie că stăpînul său, căpetenia întregii armate atlante, îl striga pe nume, cunoscîndu-i-l ca şi atunci, în ţara Retenu. Îl privi pe Puarem drept în ochi şi-i răspunse că e într-adevăr Iahuben. Comandantul adăugă:
   — M-am gîndit să te chem, dar ai venit singur.
   Soldatul nu pricepu. Mintea lui, chiar cînd nu era obosită ca acum de nesomn şi de mers, nu era în stare să înţeleagă gîndurile celor mari, spuse totdeauna în mai multe cuvinte decît trebuia, sau în mai puţine, şi niciodată în atîtea de cîte era nevoie. Se gîndi bine şi văzu că nu venise nechemat. Ieşise din cort să se uite la sclavul Auta... Ba nu, nu la sclavul Auta: la priveliştea deşertului, şi pe Auta îl zărise din întîmplare. Numai zărindu-l pe Auta şi privind deşertul a putut fi văzut de Puarem... Dar dacă ieşise din cort anume pentru că se gîndise Puarem să-l cheme?... Cine putea şti?
   Stînd nemişcat la cîţiva paşi de Puarem, soldatul aştepta să i se spună de ce a fost chemat. Ar fi vrut să-şi întoarcă privirea spre dîmbul de nisip, ca să vadă ce face acum sclavul, dar nu îndrăznea. Somnul îi trecuse şi nu se mai gîndea la nimic: se uita la Puarem.
   — Nu ştiu de la cine a pornit gîndul aducerii sclavului. Mie nu-mi place deloc sclavul acesta. Vă purtaţi cu el mai gingaş decît cu oamenii. (Zicînd acestea, Puarem scrise în nisip nişte semne stranii cu varga pe care o ţinea în mînă.) Fără sclavul Auta şi fără taurul lui pestriţ nu ajungeam în Ta Kemet?
   Preotul Tefnaht îl privi parcă vrînd să rîdă, parcă stăpînindu-se de a nu se încrunta. Tăcerea preotului nu-i plăcu lui Puarem. Aflîndu-se mult mai des pe drumuri şi în războaie decît în palatele regelui şi ale marilor dregători, poate uitase, poate nici nu cunoştea toate subţirimile lor. Acum simţi că greşise ceva. Era cuceritorul slăvit al atîtor neamuri străine, dar nu era nici dregător, nici mare preot. Oricînd putea fi ridicat altul în locul său. Se uită întrebător în ochii lui Tefnaht.
   Iar preotul îi făcu semn spre soldatul chemat, care aştepta. Totuşi, zise:
   — Prea înţeleptul şi sfîntul nostru stăpîn s-a lipsit de robul lui ca să ne ajute. Robul Auta cunoaşte cerul şi noaptea şi ziua şi ştie limbile care sunt vorbite de viitorii noştri robi. El ştie deprinderile lor şi locurile unde au sate. Pe cine ai fi vrut să luăm călăuză, dacă Marele Preot ne-a dat pe robul lui, care este cel mai potrivit?
   — Totuşi Marele Preot l-a cam răsfăţat. S-ar putea aici să uite că e numai rob! zise Puarem nemulţumit.
   Tefnaht zîmbi:
   — Dacă uită, nimeni nu ne împiedică să ne aducem aminte că, dacă viaţa lui este supusă poruncii noastre, şi moartea lui o putem purta oricînd în vîrful cuţitului care se odihneşte pe şoldul nostru.
   Ascultînd aceste cuvinte şi mirîndu-se că e lăsat să fie martorul rostirii lor, Iahuben căută să le priceapă. Dar simţi că-l cuprinde ameţeala.
   Cerul era senin, însă nu albastru ca în Atlantida: părea uşor umbrit sau murdar. Şi arşiţa, chiar la umbra cortului alb şi gros, era din ce în ce mai istovitoare.
   Fără să-şi întoarcă faţa spre soldat, Puarem îi porunci:
   — Iahuben, ai să te duci cu robul Auta spre răsărit. Să porniţi îndată. Luaţi trei tauri: doi pentru voi, unul pentru merinde şi cort. Tu să-ţi iei arc, lance, scut, cît mai multe săgeţi. Ia şi cuţit de aramă călită, bine ascuţit. Sclavul n-are arme. Tu îl păzeşti şi te aperi. El cunoaşte drumul. În ceasurile de amiază, vă odihniţi; seara, noaptea şi dimineaţa, mergeţi. În fiecare noapte aprindeţi cîte un foc, acolo de unde-l mai putem zări noi. Să aprindeţi copaci, flacăra lor se vede mai bine. Dacă nu vedem foc, noi stăm. Vă urmăm numai dacă ne arătaţi prin flacără că drumul e bine ales. Şi să nu uiţi că zeii ţi-au dăruit tinereţe şi putere ca să-i bucuri prin curajul tău, nu ca să le stîrneşti mînia cu vreo nesăbuinţă. Ai înţeles, Iahuben? Am nădejde în tine!
   Poruncile militare şi orice alte cuvinte pentru soldaţi Puarem le spunea limpede. Cu ele era deprins Iahuben de mult. Se închină adînc în faţa căpeteniei şi spuse cu glas tare şi dîrz:
   — Am înţeles, stăpîne. Voi fi bucuria zeilor şi sluga supusă a marelui nostru stăpîn, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic!
   După ce spuse din nou toate cuvintele poruncii lui Puarem, vădind că a înţeles-o şi o va ţine minte, Iahuben fu lăsat să plece.
   — Cheamă-i pe sclav aici! adăugă Tefnaht fără să-l privească, şi Iahuben plecă.
   Îngîndurat şi obosit, dar simţind că îl trezea tot mai mult bucuria alegerii sale dintre toţi ceilalţi soldaţi şi nădăjduind că poate, dacă vor fi binevoitori Zeul Apelor şi Zeul Războiului, va ajunge sutaş înaintea multora, Iahuben se duse să-l caute pe sclav.
   

CAPITOLUL III
   
   
   
   Au mers două nopţi. Au stat în cort, istoviţi şi sfîşiaţi de sete, două zile. Inimile lor erau de aramă. Dar picioarele şi mîinile lor erau de plumb.
   La mijlocul fiecărei nopţi au făcut cîte un foc. În cea dintîi noapte, au găsit după cîteva ceasuri de mers un copac şi l-au aprins. Apoi, înainte de a porni iarăşi la drum, Auta a încărcat pe spinările celor trei tauri legături de vreascuri, ceea ce a stîrnit mirarea soldatului. Sclavul i-a spus:
   — Ţinutul spre care mergem e oază. S-ar putea să nu ajungem la timp şi poate că noaptea ne apucă în întinderea de nisip, unde nu găsim arbori. Sau poate că vom ajunge la căderea nopţii în oază şi nu vom putea sau nu vom voi să ardem nici unul din copacii care dau oamenilor negri hrană şi umbră.
   Soldatul nu ştia ce să răspundă. Tăcu.
   Iar în noaptea a doua, mergînd tot prin pustietatea de nisipuri, Iahuben înţelese că sclavul nu era prost. Vreascurile lor, aţîţate bine pe coama unei măguri de nisip, făcură flacără aproape cît şi un copac.
   — N-or să se rătăcească? întrebă totuşi Iahuben încălzindu-se la foc.
   — Se vede de departe, răspunse sclavul. La nevoie, mai este cu ei şi robul Uzinculumi, care a fost corăbier. Cunoaşte stelele... Ţi-e somn, Iahuben?
   Iahuben nu-şi dădu seama dacă se cuvenea sau nu să se supere cînd un rob negru îl întreabă părinteşte de somn, ca pe un copil. Şi tocmai pe el, soldatul pe care l-a ales din cîteva mii atît de înţeleptul Puarem. Pe de altă parte, sclavul acesta avea ochii aşa de blajini, încît lui Iahuben i se păru că sunt ai unui frate.
   Merseră mult prin noapte. Auta privea într-una numai cerul din faţă, ferindu-se să abată pasul taurilor de la drumul ales. Cu toate că plin de arme şi răni vechi şi cu amintirea tixită de laudele căpitanilor, soldatul Iahuben de la o vreme, începu să se simtă mult mai sigur alături de robul neînarmat decît sub toate armele sale. Într-o zi descoperi în sine neîntîrziata nevoie să-i mărturisească aceasta, în vreun fel totuşi în care mîndria să nu fie rănită. Socoti că e mai bună calea ocolită a unei întrebări:
   — Cum umbli tu prin pustietăţi, ziua şi noaptea, şi nu te rătăceşti? Noaptea umbli după stele, am văzut, ca şi corăbierii. Dar ziua? Ziua nu-i nimic de văzut, numai nisip...
   Auta rîse uşor:
   — Ziua se vede umbra soarelui. Iahuben îl privi ţintă şi clătină din cap.
   — Mulţi vorbesc de tine, dar te cunoaşte oare cineva? Pari foarte tăinuit. M-am gîndit uneori chiar că mi se pare ciudat să te ştiu rob! Strălucitorul Tefnaht zicea că ştii multe limbi şi cunoşti multe popoare. Acum călăuzeşti oastea. Şi eşti rob... Cine vrea te poate biciui.
   — Şi tu? zise Auta cu un surîs slab zărit chiar la lumina faclei.
   Iahuben îşi plecă ochii.
   — Nu... nu ştiu. Dar pesemne că aşa au vrut zeii!
   — Zeii nu, Iahuben! murmură sclavul şi acum nu mai zîmbi.
   — Cine? întrebă Iahuben, dar sclavul tăcu.
   Iahuben se obişnuise cu tăcerea lui. Posac nu era acest rob, nici prost; dimpotrivă, i se părea uneori foarte înţelept. De multe ori zîmbea. Dar tăcerea părea să fie în firea lui. Sau era un zăvor? Şi de ce nu-i răspunsese la întrebare? Iar îl socotea poate copil... Drumul lung cere multe cuvinte şi sclavul le dăruia greu.
   — Eşti din ţinuturile astea spre care ne ducem? îl întrebă Iahuben pe sclav. Eşti poate tulburat că vii în ţara ta...
   Sclavul zîmbi fără să spună nimic. Iahuben se simţi aţîţat.
   — Spune-mi despre tine! zise el. Nu tace atîta, vorbeşte măcar ceva, să scurtăm drumul.
   — Drumul oricum e foarte lung, răspunse Auta. Nu sunt de aici. Mama m-a născut cu o zi înainte de moartea ei, lîngă pădurile umede unde trăiesc piticii, la miazăzi. Asta-i tot ce ştiu despre mine. Restul îl ştii şi tu.
   — Cum, e adevărat că sunt pitici? 
   — Da.
   — I-ai văzut? Sunt aşa de răi şi urîţi cum spun oamenii?
   — Răi, nu. Urîţi, poate!
   Tăcu iar un timp pînă cînd Iahuben îşi aduse aminte că îi mai pusese o întrebare. Care putea fi restul ce îl ştia el despre sclav? Nu ştia nimic. Unii spuneau despre el că n-a fost totdeauna sclav. Multă lume vorbea în tabără, cînd stătuse tabăra la marginea deşertului, că acest sclav era foarte înţelept şi că ştia tot ce se poate şti despre lume şi oameni. Dar nimeni nu ştia cum a ajuns rob şi cum a învăţat tot ce a învăţat.
   — Tu nu te-ai născut rob, nu este aşa? întrebă Iahuben.
   De astă dată Auta rîse, tot fără să-i răspundă. Iahuben se simţi jignit. Rîdea oare de el? Cum îndrăznise să rîdă?
   — Rîzi? spuse soldatul înţepat. De mine rîzi?...
   Sclavul răsuflă greu, ca într-un oftat.
   — Nu de tine... Nimeni nu se naşte rob.
   Soldatul se gîndi un răstimp. Da, poate că aşa era. El însuşi a fost rob o vreme scurtă în ţara Retenu, unde s-a rătăcit de armată pînă l-au găsit tovarăşii lui şi l-au scăpat. Totuşi, aceea a fost o întîmplare nefericită. Uneori sunt robi şi regii străini. Iahuben era însă atlant, nu negru. Robii cei mulţi sunt negri, ei sunt robii cei adevăraţi. Şi copiii lor... Păru că se luminează. Acest sclav sau nu era chiar atît de înţelept cum i-a mers faima, sau îl minţea.
   — Cum nu se nasc robi? zise soldatul. Dar copiii roabelor născuţi în robie...
   — Se nasc oameni. Robia îi face robi îndată după ce au venit pe lume.
   — Tu cînd ai ajuns în robie?
   — Mai tîrziu. M-au crescut nişte străini. Au fost pentru mine mamă şi tată. Tot negri. M-au învăţat să trag cu arcul. După aceea am învăţat graiul tobelor şi cîteva graiuri ale neamurilor vecine.
   Tăcu. Iahuben tocmai acum era mai nerăbdător. Zise aprins:
   — Povesteşte mai departe. Spune-mi tot ce a urmat.
   — Nimic deosebit. Am fost sfetnicul căpeteniei satului. Apoi am ajuns rob în Ta Kemet. De acolo, în Atlantida.
   — Aşa de repede?
   — Nu repede. Pe rînd.
   — Şi în Ta Kemet ai stat mult? La cine ai fost rob acolo?
   — M-a luat din sat un căpitan de oaste rome. Am învăţat limba lor. Apoi m-a vîndut unui preot rome în schimbul unui cuţit de aramă cu mîner de argint.
   — Şi?
   — Preotul m-a învăţat să scriu, să citesc şi să cunosc stelele.
   — Şi după aceea?
   — După aceea nimic deosebit: am fost luat rob, împreună cu stăpînul meu, de atlanţi. Stăpînul a smuls sabia unui soldat şi s-a străpuns cu ea şi eu am nimerit întîmplător printre robii de pe Piscul Sfînt. Mai tîrziu, Marele Preot m-a luat la el. Asta-i tot.
   — În Ta Kemet ţi-a plăcut?
   Sclavul zîmbi.
   — Crezi că robului îi place robia?
   Iahuben îl privi surprins. Apoi îl întrebă iarăşi:
   — Cum este ţara aceea Ta Kemet toată? Eu asta te-am întrebat: dacă ţi-a plăcut ţara. N-o ştiu decît la miazănoapte, dar am auzit că e foarte lungă, cît ţine Hapi. E adevărat?
   — Da. Dar nu e o singură ţară, sunt mai multe care se războiesc între ele. Ta Kemet se cheamă tot ţinutul prin care curge rîul Hapi.
   — N-ai băgat de seamă cît de mult seamănă limba lor cu a noastră? De ce?
   — Cred că voi sunteţi de acelaşi neam cu ei.
   — Dar pentru ce ţările lor se războiesc între ele? Şi Atlantida e alcătuită din zece ţări, dar e ca o singură ţară. Are un singur stăpîn...
   — Tocmai de aceea. Voi ascultaţi toţi de un singur rege.
   — Fie el veşnic viu, sănătos şi puternic! adăugă soldatul, văzînd că sclavul nu mai zice nimic. Apoi i se păru ciudat că acest sclav nu rosteşte urarea de care nimeni în Atlantida nu e scutit. Îl întrebă:
   — Tu de ce nu spui aşa?
   Sclavul zîmbi:
   — Ai spus tu şi pentru mine.
   Iahuben îl privi lung. Lumina faclei nu-i lumina îndeajuns ochii. Ce se putea ascunde în ei? Dispreţ sau batjocură? Sclavul nu ştia că acest soldat este înarmat şi îl poate ucide dacă se răzvrăteşte?
   — Tu nu te-ai gîndit că e primejdios pentru tine să nu rosteşti urarea? Dacă te ucid? zise Iahuben. Glasul îi tremura uşor.
   Fără a-şi întoarce capul spre el, sclavul zise liniştit:
   — Ce aş pierde? Nu eu aş avea de pierdut.
   Iahuben se gîndi la felul de a se purta al acestui rob ciudat.
   — Atunci de ce... (glasul începu să-i tremure ceva mai tare)... de ce... (şi soldatul se încordă, rostind repede) n-ai făcut şi tu ca fostul tău stăpîn care s-a străpuns cu sabia?
   — Ce aş fi cîştigat? răspunse liniştit sclavul.
   — Cum?... Ai fi fost liber. Auta oftă.
   — Moartea nu e nimic. În viaţă se petrec totuşi multe lucruri pe care aş vrea să le cunosc.
   Iahuben nu prea înţelegea bine ce spune Auta, însă îi dădu dreptate. Moartea ştia şi el nu e bună de nimic.
   Sclavul zicea că în viaţă se petrec multe. Ştia şi Iahuben asta. Şi lui îi plăcea să afle. Păcat numai că acest sclav, care ştia atîtea, îi răspundea cu atîta zgîrcenie la întrebări. Şi drumul era atît de lung şi atîtea prilejuri se pierdeau. Ce făcea sclavul cînd nu vorbea? Iahuben se gîndi că poate cugeta la neamurile spre care se îndreptau amîndoi. La urma urmei însă nici el, Iahuben, nu era de obicei aşa de vorbăreţ. Se părea că drumul lung şi singurătatea deşertului îi schimbau firea.
   — Am văzut în Ta Kemet şi în Atlantida oameni înalţi cu păr galben şi ochi albaştri, îşi aduse aminte Iahuben. Cum le spune?
   — Maşauaşa, zise Auta, mirat de întrebarea neaşteptată.
   — Dar cei spre care ne ducem acum?
   — Rome.
   — Nu neamurile rome din Ta Kemet. Oamenii negri spre care ne ducem...
   — Ei îşi zic în mai multe feluri: daza, teda, alţii îi numesc tibbu. În Ta Kemet li se spune temhu...
   — Dar celor din neamul tău?
   — În Ta Kemet li se zice tehenu. Ai să auzi însă şi de neamurile nehsi, unde am crescut.
   Iahuben încercă să-i desluşească faţa. Sclavul acesta începu să-i placă din nou.
   — Se spune că tu ştii toate limbile pămîntului, începu soldatul, dar deodată răgetul unui leu străbătu pustiul. Taurii se opriră. Iahuben simţi că i se încordează toţi muşchii trupului. Zise repede: Dacă vine leul spre noi, îţi dau ţie arcul şi eu iau suliţa.
   — Nu vine! spuse Auta, îndemnîndu-şi taurul.
   — De unde ştii?
   — Acolo este o oază şi sunt izvoare. Se duce la adăpat.
   Iahuben se linişti.
   — Oameni sunt în oază?
   — Poate că nu sunt. Oaza e foarte mică.
   Iahuben era încîntat de felul cum cunoştea acest sclav deşertul. Ce s-ar fi făcut fără el?
   — Cum le ştii acestea? Tot după stele?
   Cerul era înstelat şi fără lună. Îl priviră amîndoi, nu numai în faţă. Ochii lor trecură de la o zare la alta, şi deodată, ajungînd cu privirea deasupra zării de miazăzi, care era în dreapta lor, sclavul scoase un strigăt de surprindere. Iahuben tresări şi se uită şi el speriat într-acolo. Nevăzînd nimic deosebit, întrebă:
   — De ce ai strigat? Nu văd nimic...
   Dar sclavul tăcu privind spre miazăzi. Iahuben nu-l mai întrebă a doua oară. Totuşi era îngrijorat. Urmări privirea sclavului. Cunoştea stelele prea puţin, totuşi în cele din urmă băgă de seamă că acolo unde se uita sclavul era o stea lunguiaţă, mai mare decît toate. Îl trecură fiori. Nu-şi mai luă ochii de la stea.
   Mergeau amîndoi ca şi pînă acum, călări pe taurii lor, însă parcă o vrajă ciudată din steaua necunoscută le sorbea privirea. Auta nu mai vorbea. Nici Iahuben. Fără îndoială că sclavul strigase văzînd steaua. Altceva nu era. Abia după cîteva ceasuri de mers, sugrumat de tăcere şi de îngrijorare, Iahuben se hotărî să întrerupă muţenia amîndurora. Era atît de straniu şi plin de taine acest sclav... Nu era mult de cînd soldatul se bucura că ştie totul despre el şi acuma tovarăşul său de drum, pe care nu-l speria nici deşertul, nici răgetul leului, nici moartea, amuţise pe neaşteptate şi părea speriat. Şi pentru o stea, tocmai el care se spune că le cunoaşte pe toate!
   — Spune-mi, Auta, ce fel de stea e aceea? murmură soldatul, nemaiputînd răbda nici tăcerea, nici taina.
   Şi sclavul răspunse cu glas parcă istovit:
   — Nu ştiu, Iahuben. N-am văzut niciodată astfel de stele.
   — Nu cumva e un zeu?
   Sclavul tresări. Deschise gura să rostească ceva, dar rămase mut. Şi aşa merseră mai departe, pînă la sfîrşitul nopţii.
   Ziua, fireşte, noua stea nu se mai văzu. Îşi mînară taurii în linişte alte cîteva ceasuri, pînă cînd căldura începu să se prefacă în văpăi. Oaza dorită încă nu se zărea. Greşise sclavul sau nici nu cunoştea deşertul, cum i se păruse lui Iahuben? În ajun soldatul văzuse de cîteva ori lîngă zarea din faţă o oază, care apoi dispăruse, topită poate în nisip.
   Apa din burdufuri era clocită şi puţea. Taurii o beau fără poftă. Au băut-o în silă şi cei doi drumeţi. N-ar fi băut-o, dar trebuia s-o bea. Hrana le făcea scîrbă. Mîncau curmale, care erau totdeauna aşa de gustoase, iar acum li se păreau fără gust. Iahuben ştia din auzite că unele neamuri de păstori străbat întruna deşertul. Unde se opresc, de unde iau umbră şi apă? În drumul atît de lung, ei doi nu întîlniseră nici un om. Cînd arşiţa nu se mai putu îndura, îşi desfăcură cortul şi se culcară la adăpostul lui. Aţipeau şi numaidecît se trezeau înăbuşiţi. Aerul se scurgea în flăcări din soare, peste nisip şi pietre. Se auzeau zgomotele amiezii acestui deşert ucigător: în arşiţă, crăpau pocnind pietrele.
   Iahuben se vînzolea pe nisipul din cort.
   — Douăsprezece zile am mers cu toţii de la ţărm. De trei zile suntem pe drum noi doi. Oare cît ne-a mai rămas de mers, Auta?
   Dar sclavul nu-l auzi. Altădată Iahuben s-ar fi mîniat. Acum, nu era în stare. Arşiţa seacă îl muiase de tot şi îşi dădea seama că nu poate fi trufie muţenia şi lipsa de luare aminte a acestui sclav care mereu părea a se gîndi la ceva. Totuşi, Iahuben mai întrebă o dată. Atunci sclavul murmură:
   — Cine ştie ce poate fi.
   Soldatul tresări:
   — Cum ai spus?
   — Steaua aceea.
   Şi Auta iarăşi tăcu.
   Iahuben uitase de stea şi îi păru rău că-şi aduce acum aminte. La spatele cortului, unde era puţină umbră, auzi un horcăit. Ascultă atent. Îi era greu să se scoale şi să se ducă să vadă ce e, dar fiindcă sclavul nu mai auzea acuma nimic, se sculă şi se duse. La umbra scurtă din dosul cortului murea un taur. Soldatul intră în cort. Spuse cu limba greoaie:
   — Drumul are să fie mai anevoios: moare taurul tău. 
   Taurul muri într-adevăr şi cu toate că aveau să se încarce şi mai mult, îi jupuiră pielea; cine ştie la ce putea folosi! Carnea nu era bună de mîncat. Niciodată, nici flămînzi în cea mai cumplită clipă de istovire, n-ar fi mîncat stîrv. Asta făceau hienele, oamenii nu.
   Încercară din nou să adoarmă. Dar în ziua aceea arşiţa era mai mare ca oricînd. Totuşi, Auta părea liniştit. Somnul nu-i venea mai degrabă din pricina gîndurilor decît a căldurii. Soldatul însă nu mai trecuse vreodată prin asemenea încercare. Cunoştea numai marginile blînde ale Ţării Nisipurilor; în inima deşertului n-a mai fost. Şi acum mergea de atîtea zile şi toate zilele erau la fel, numai cu mări de nisip şi cu valuri de nisip, a cărui fierbinţeală era ca a cuptorului de ars oale, şi cu un drum nesfîrşit pe care nu-l vedea nimeni pe pămînt şi numai sclavul negru Auta îl vedea în cer. Nopţile erau reci, şi păturile cărate pe tauri ziua păreau batjocură vrednică de lepădat în nisip, iar noaptea se dovedeau neîndestulătoare. Cei doi drumeţi întîlneau arar cîte o oază măruntă, cu cîte un izvor sau o fîntînă părăsită în care apa s-a sfîrşit de mult. De mers mai aveau. Şi mergeau iarăşi printre nălucile oazelor verzi şi ale oraşelor măreţe care jucau pe zări fără să se afle aievea, iarăşi bînd apa bîhlită din burdufuri şi respirînd aerul amestecat cu nisip şi cu focul topit al soarelui. Şi cu tăcere.
   Oricît de puţin s-ar fi descurcat în secretele deşertului, de la o vreme Iahuben începu să se mire că nu întîlnesc oameni şi că se opresc numai în oaze aproape sterpe şi părăsite. Ştia de la alţii că în pustietatea acestei ţări sunt şi oameni, şi ierburi, şi fîntîni, mai rare decît în alte ţări, dar că sunt. Neputînd dormi decît puţin, se gîndea mult. Şi, gîndindu-se astfel la toate, i se înfipse în minte ca un spin întrebarea: unde îl ducea Auta?
   Dar, iată, i se păru că aude deodată pe cineva cîntînd. De fapt nu o voce de om, ci parcă nişte flaute, dar cu alt sunet. I se năzărea oare, ca şi oazele ridicate din nisip pe zare? Totuşi, acum auzea desluşit fermecătoarea melodie simplă, ca din flautele de aramă subţire, alcătuindu-se undeva aproape sau departe, din sunete înalte şi puţine. Cîntecul părea legănat şi vesel. Apoi părea trist. Iahuben se uită la Auta care stătea lungit, cu ochii închişi. Poate că dormea. Iahuben ieşi din cort ca să asculte cîntecul şi să ghicească de unde venea. Era încredinţat că se apropiaseră de o oază mai mare şi ar fi vrut să biruiască depărtarea pentru a ajunge acolo mai curînd. De ce stătea Auta aşa de liniştit tocmai acum? Învins de oboseală nu putea fi, de vreme ce Iahuben nu era învins de oboseală. Cîteva măguri de nisip stăteau adormite în nemişcarea lor. Cei doi tauri rămaşi vii se ascunseseră printre ele, pesemne căutînd umbră mai bună decît umbra firavă din spatele cortului. Nicăieri zările nu arătau nimic. Unde era oaza, de unde venea cîntecul acesta cînd vesel, cînd trist?
   Atunci ieşi din cort şi Auta. Privi zarea şi îşi întrebă tovarăşul de drum:
   — Ai auzit?
   — Da, zise Iahuben. Cine cîntă?
   Sclavul părea îngîndurat:
   — Cîntă nisipurile. Cîntă pustiul...
   — Cum cîntă pustiul? Nu înţeleg.
   — Nisipul cîntă. Cheamă vîntul. Cu el vine uneori moartea.
   — Moartea?... Care nisip?
   Iahuben se uită bine la sclav, să-l vadă de nu aiurează. Dar Auta întinse liniştit mîna spre zare.
   — Nu vezi? zise el.
   Iahuben se uită cu mai multă luare aminte. Pînă atunci senină, zarea se acoperise de ceaţă. Dar de unde ceaţă în deşertul uscat?
   — Nu vezi? mai zise o dată sclavul şi-i arătă soldatului măgurile de nisip, adineauri nemişcate, ale căror vîrfuri acum fumegau, ca munţii înalţi din Atlantida. De pe vîrfurile măgurilor de nisip se ridica fumul tremurător, pînă cînd aceste măguri, irosite de vîntul care creştea, se mutară de pe pămînt în cer. Norii de nisip întunecară soarele.
   — Hai în cort! spuse Auta cu gura plină de nisip. Scoase dintr-o legătură un smoc de cîlţi şi-l dădu soldatului:
   — Pune-ţi cîlţii în urechi şi acoperă-te cu pătura. Culcă-te cu faţa în jos şi înveleşte-ţi capul.
   Intrară repede şi se trîntiră la pămînt în cortul clătinat, pe care-l ţinură cu trupurile lor, culcîndu-se peste colţurile pînzei şi aşa nărăvită să se smulgă de sub ei.
   Vîntul amestecat cu nisip pătrundea peste tot. Abia mai puteau să respire. Vîntul de flacără şi nisip era răsuflarea morţii, care le lovea cu cruzime pielea şi nările, intrîndu-le aspră în plămîni şi stomac.
   De cîteva ori Iahuben crezu că moare. Dar nu muri. După vreo trei ceasuri de vînt sălbatic, cerul se lumină în cîteva clipe şi plămînii se încărcară de aer aproape curat. Soldatului i se păru că trecuse un an, dar acum se mira că e neaşteptat de sănătos şi chiar vioi, după atîta timp. Avea din nou chef de vorbă.
   — Spune-mi, Auta, de ce a cîntat nisipul? Cine a cîntat în el? Un zeu, poate...
   — Nu.
   — Sau steaua de azi noapte?
   — A cîntat vîntul, nimeni altcineva.
   — Vîntul e zeu! spuse Iahuben.
   Dar sclavul ridică din umeri în tăcere, apoi se culcă şi adormi repede. Lui Iahuben îi fu la început ciudă că n-are cu cine să stea de vorbă, dar peste puţine minute somnul îl amorţi şi pe el. Trupurile lor istovite aveau nevoie de odihnă.
   

CAPITOLUL IV
   
   
   
   În zilele celelalte avură noroc să nu-i lovească simunul decît o dată. Nu era încă vremea cînd furia vîntului se descleştează toată ca să răscolească deşertul fără întrerupere cîte cincizeci de zile. Acum Auta tăcea întruna. Neavînd încotro, începu să tacă şi Iahuben. Călătoria lor ajunsese istovitoare.
   Soldatul avea sufletul liniştit. Cele din urmă temeri ale sale, stîrnite de muţenia sclavului şi de lipsa oamenilor în deşert, se topiseră de mult nu atît datorită inimii bune a lui Auta, vădindu-se pînă şi în faptul că adesea nu primise să-şi bea toată partea de apă numai ca să-i lase soldatului nedeprins cu setea, cît mai ales datorită înţelepciunii şi liniştii acestui sclav neasemănător cu nimeni.
   Din neîncredere şi teamă, în sufletul soldatului se deosebi cu vremea o undă de prietenie pentru tovarăşul de drum, iar mai tîrziu Iahuben începu să şi-l simtă fără voie frate. De aici, după încercările drumului, nu i-a mai fost greu să ajungă la o încredere aproape oarbă în sclav. O singură nedumerire îl mai abătea uneori de la aceasta: soldatul îşi punea întrebarea fără răspuns de ce se ferea sclavul de orice aşezare omenească. Iahuben nu se îndoia că oameni sunt în ţinuturile prin care se duceau ei doi spre răsărit. I-o spusese şi Auta. Drumul lor cotea uneori, dar soldatul învăţase să se ia şi el după anumite stele, îndeosebi după Steaua Păstorului, şi nu scăpa din vedere că se îndreaptă mereu numai spre răsărit, aşa cum poruncise Puarem. Deci nu s-au rătăcit. Atunci unde erau oazele cu oameni negri?
   într-o dimineaţă, mergînd ca de obicei prin nisipuri, Iahuben putu zări nu numai deşertul gol din jur, ci şi altceva, departe, în zarea de la miazăzi. Se uită mai bine şi văzu că erau nişte munţi goi de piatră care se zugrăveau pe zare strălucind în lumina timpurie a dimineţii.
   Acolo unde s-au oprit cînd s-a revărsat căldura erau cîteva tufe necunoscute şi ierburi aproape uscate, iar printre ele un izvor de apă abia izbutind să se prelingă prin nisip. Dar apa era bună. Iahuben văzu după ochii sclavului că nici el nu bănuise izvorul. Asta nu-i plăcu. Va să zică mai erau lucruri neştiute chiar şi de Auta în aceste ţinuturi blestemate!
   Îşi întinseră cortul şi se culcară. Din nou umbra neîncrederii îl acoperi. Ştia că merg spre răsărit, dar dacă abătîndu-se din drumul drept mergeau tot spre răsărit, însă către vreo altă ţară? Cine putea şti! Pînă să adoarmă, Iahuben se gîndi la oazele despre care-i tot vorbise sclavul pe drum şi iarăşi începu să-l chinuie taina ocolurilor făcute. Adormi cu acest gînd şi tot cu el se trezi.
   Mîncară tăcuţi. Mestecînd, Auta privea munţii din zare, care-şi schimbau acum culoarea în văzduhul vioriu al înserării. După ce se sătură şi bău cu plăcere din apa proaspătă a izvorului, Iahuben se sculă vrînd să strîngă cortul. Dacă la început lăsa această îndeletnicire numai în seama lui Auta, care era sclav, mai tîrziu, fie de urît, fie din prietenie pentru tovarăşul de drum, ceva mai vîrstnic, Iahuben nu mai făcu deosebire între îndatoriri. Atlantida cu legile ei era departe şi aici nu treceau prin nisipuri decît doi drumeţi. Însă acum, punînd mîna pe cort să-l desfacă, soldatul se opri, răscolit de veşnica întrebare la care sclavul nu i-a dat niciodată răspuns. Munţii de la miazăzi nu se vedeau; deasupra lor atîrna numai steaua ciudată. Se făcuse întuneric. Auta reteza tufele şi smulgea ierburile uscate, adunîndu-le pentru foc. Dacă cumva, îşi zise Iahuben, sclavul avea de gînd să-l ducă în peşterile de piatră din acei munţi şi să-l dea pe mîna cine ştie cui? Se mustră singur aducîndu-şi aminte cîte vorbe nesăbuite îi spusese sclavului. Dacă sclavul îşi pusese în gînd să-l ucidă şi să-i ia armele? Însă tot el îşi dădu seama că, dacă ar fi urmărit să-l omoare, putea s-o facă oricînd pînă acum.
   Iahuben se aplecă să scoată ţăruşii cortului şi iar se opri. Mai bine să-l întrebe pe sclav de-a dreptul de ce a ocolit atîta drumul, iar dacă nu-i va răspunde, să-l ameninţe cu suliţa, pînă va căpăta răspuns. Dar tocmai în clipa aceea Auta, care izbutise să aprindă focul, se apropie de el şi, văzîndu-l cu mîna pe cort, îi spuse blînd:
   — Nu-l desface, Iahuben. În noaptea asta stăm. De aici încolo nu mai mergem singuri: aşteptăm armata.
   Iahuben îl privi aproape uimit. Atunci sclavul adăugă:
   — Tefnaht n-a vrut să ia robi din neamurile care-şi schimbă locul. Atlantida vrea robi mai îndemînatici la muncă decît păstorii. Aproape de munţii pe care i-ai văzut sunt şi nişte oaze cu oameni tocmai pe gustul Atlantidei. Am bănuit că ţi s-a părut ciudat de ce nu ne întîlnim cu alte neamuri. Iată de ce: mi-a poruncit Puarem să le ocolesc.
   — Şi dacă ne întîlneam cu neamurile de păstori, ce se întîmpla?
   — Nu ştiu, răspunse Auta. Ştiu numai că aceste neamuri nu sunt blajine ca păstorii voştri atlanţi. Şi deşertul, este al lor.
   Se aşezară să mănînce. Somn nu le era. Auta însă nu se atinse de mîncare. Arăta îngrijorat. Faţa lui părea mai aspră. În ochi se zăreau totuşi două luminiţe triste. Lui Iahuben începu să-i pară rău de bănuielile sale. Nu era om ticălos robul acesta, îşi spuse ruşinat. Auta părea că se gîndeşte la lucruri depărtate. Iahuben nu mai vru să-l tulbure şi, mestecînd alene curmale dulci, se gîndea şi el la felurite lucruri. Altceva nu avea de făcut. Nu era ca altădată, cînd drumurile sale nu se scurgeau în singurătate şi cînd trebuia sau să-şi încordeze auzul ca să nu scape comenzile căpitanilor, sau silit de iureşul obştesc să stea cu ochii încordaţi ca să vadă primejdia ori prada. În celelalte drumuri rareori îşi lăsase gîndurile să-i umble în voie. Numai drumul acesta blestemat îi aducea sute de întrebări. Se gîndea chiar şi la lucruri despre care altă dată nici nu auzise. Acum, la cel dintîi popas mai lung din singurătate, stînd lîngă focul care mistuia lemnul închircit şi ierburile uscate ca să nu lase nimic folositor (căldura şi lumina treceau, nu erau statornice) decît o moviliţă de cenuşă, Iahuben se pomeni punînd o întrebare ciudată tovarăşului său de călătorie:
   — Un lucru nu înţeleg de loc, Auta: cum ai tu inimă uşoară să cauţi drum spre robirea celor de-o seamă cu tine.
   Sclavul tresări. Iahuben, dîndu-şi seama ce a spus, îşi muşcă buzele. Dar era prea tîrziu. Cuvintele erau în văzduh, nu se mai puteau prinde. La lumina focului, soldatul văzu ochii mari şi miraţi ai lui Auta care-l priveau ca şi cînd l-ar fi văzut întîia oară. Apoi Auta zîmbi într-un fel foarte straniu.
   Iahuben era speriat. Ce putea să ascundă zîmbetul sclavului? Căută să-şi amintească bine cuvintele rostite adineauri. Spusese lucruri chiar atît de cumplite? Parcă nu... Îl privi pe sclav cu ochi bănuitori şi înfricoşaţi. Dacă va afla Puarem ce întrebări îi pune soldatul său unui rob? Să nu-l ucidă acum, ca să scape? Iahuben se scutură, scîrbit. Cum să-l ucidă? Era şi primejdios să-l ucidă, căci va veni armata şi nu va mai găsi călăuza ce-i fusese dată în grijă anume lui. Şi de ce să ucidă un om care nu-i făcuse nimic şi care se purta cu el ca un frate mai mare! Era rob, dar se purta ca un frate. Şi dacă totuşi...
   Dar Auta, la început tresărind la auzul unei întrebări atît de neaşteptate, pricepu îndată tot ce era de priceput. Ar fi vrut să tacă ştiind că acum nu mai era vorba de întrebare, însă privirea soldatului îl făcu să-i fie milă şi spuse cît putu mai blajin:
   — Cum puteam să nu ascult o poruncă? Dacă nu mă duceam, Puarem punea să mă ucidă. Dacă aş fi vrut să le abat drumul sau să fug, m-ai fi ucis tu... Ştii că n-am arme!
   — Şi dacă ai fi avut? întrebă îngrijorat Iahuben.
   — N-am ucis niciodată nici duşmani. Cu atît mai puţin te-aş putea omorî pe tine. Simt un frate în tine.
   Iahuben îl privi lung. Minţea oare? Ochii sclavului erau senini.
   — De unde ştii că te-aş fi ucis dacă ai fi încercat să fugi? zise Iahuben fără să vrea, şi numaidecît se mustră în gînd pentru prostia spusă, dar Auta zise:
   — Tu nu eşti omul care să ucizi pentru că îţi place să ucizi... Aşa ai apucat şi aşa ţi se porunceşte.
   Iahuben rămase încurcat, neştiind ce să mai răspundă. Căzu pe gînduri. Poate că sclavul acesta, care citea în sufletul lui şi i-l cunoştea mai bine decît şi-l cunoştea el însuşi, avea dreptate. Niciodată Iahuben n-a ştiut de ce e soldat şi nu s-a întrebat niciodată de ce ucide. Da, într-adevăr, de ce ucide? Şi duşmanul e om, nu leu sau lup. Dar dacă n-ar ucide ar fi ucis. Aşadar, omorul e apărare. Iahuben se mai gîndi şi văzu că omorul nu era apărare, de vreme ce nimeni nu venea în Atlantida s-o cotropească, şi anume el se ducea împins de porunci să jefuiască ţări străine şi să ucidă oameni străini. Sclavul acesta i se păru înţelept ca un zeu. Acum îi spuse cu mai mult curaj:
   — Auta, te-aş întreba ceva, numai să nu mă vinzi.
   — Nu te vînd! zise Auta rîzînd. Cum să te vînd? Nu sunt negustor de oameni şi mai ales negustor de prieteni. Spune, Iahuben!
   Fără să se mai gîndească dacă e bună sau nu întrebarea, Iahuben zise:
   — Dacă am pleca la neamurile negre din munţii aceia?... Ca să nu mai fiu nevoit să ucid.
   Auta îl învălui într-o privire caldă. Nu se mai îngrijora că soldatul ar putea fi iscoadă.
   — Şi fără noi, robii tot vor fi luaţi. Poate că noi am putea să le fim de folos în vreun fel. Iar pe noi doi nici un neam de oameni negri nu ne va primi.
   — Nici chiar pe tine? Tu ai culoarea lor şi le ştii limba.
   — Culoarea şi limba sunt însuşiri neîndestulătoare. Ei vor simţi că sufletul meu s-a înstrăinat... nu de sufletul lor, de felul lor de viaţă. Eu nu mai pot trăi fără să citesc şi fără să vorbesc cu oameni învăţaţi. Poate că este un cusur greu, dar cu el m-am deprins. Dacă erai şi tu negru şi n-aveai arme, poate că ne-ar fi primit ca oaspeţi trecători, poate însă şi ca duşmani.
   — De ce ţin atîta la tine Marele Preot şi ceilalţi slujitori ai zeilor? Pentru că eşti învăţat şi înţelept?
   Auta ridică din umeri.
   — Nimeni din ei nu ţine la mine, poate numai bătrînul din Piscul Sfînt. Au nevoie de mine, atîta tot.
   — Dar regele nostru, fie el veşnic viu...
   — Cine poate fi veşnic viu? îl întrerupse Auta zîmbind.
   — Cum? Veşnic viu?... Da, zeii sunt veşnici. Fiul iubit al Zeului Apelor este regele Atlantidei, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic.
   — Spune-mi tu, Iahuben: dacă e zeu şi e veşnic, de ce trebuie să-i mai urezi veşnicie?
   Iahuben tăcu.
   — Tu ai văzut zei? îl întrebă Auta din nou.
   Soldatul îl privi cu mirare.
   — Eu?... Nu, n-am văzut. Dar eu sunt un biet soldat. Preoţii îi văd.
   Auta nu se mai putu stăpîni să nu rîdă:
   — Nu-i vede nici un preot.
   — Glumeşti? îl întrebă Iahuben nesigur.
   Auta clătină din cap, fără să mai zîmbească:
   — Nu glumesc. Zei nu sunt.
   Iahuben se uită înmărmurit la faţa robului, apoi căzu într-o tăcere amestecată cu spaimă. Clipea uneori, cu ochii la foc. După un timp îşi ridică fruntea. Stelele erau multe. Ochii soldatului căutară steaua de la miazăzi. O găsiră, atîrnată în acelaşi loc, ca un ochi alungit şi plin de mînie. Mîna lui Iahuben se ridică tremurătoare spre stea şi buzele lui veştede îngăimară:
   — Dar steaua asta?
   Auta se întoarse repede într-acolo, după aceea îşi plecă ochii în pămînt şi nu putu să spună nimic. Trecu un răstimp de tăcere. Auta privi din nou steaua, apoi pe Iahuben. Apa limpede a unui zîmbet îi spălă faţa de amărăciune. Deci soldatul nu era numai soldat: îşi punea şi întrebări.
   Mai stătură astfel un timp alături, fără să vorbească. Noaptea trecuse pe jumătate. Erau amîndoi obosiţi, deşi dormiseră toată ziua. Sclavul zise:
   — Iahuben, în zori soseşte Puarem cu soldaţii. Cred că nu va face popas pînă la oaza neamului daza, care-i foarte aproape. Pînă acum am scăpat teferi. Să nădăjduim că din oază focul nostru nu e văzut. Tot nu mai avem ce face: eu socot că ar fi bine să dormim.
   Iahuben îl ascultă. Intră în cort şi, pînă să vină Auta, se înveli cu pătura şi adormi repede, ca un prunc. Auta însă rămase afară, privind steaua. Simţea nevoia să fie singur.
   Numai către dimineaţă îl toropi somnul, acolo lîngă foc. Nu apucă să doarmă prea mult, cînd deodată îl trezi un zgomot ciudat, ca o grindină. Sări în sus şi ascultă. Era sunet de tobe. Focul era stins. Se lumina de ziuă. Îi era frig. Ascultă cu mai multă luare aminte. Tobele nu erau ale armatei lui Puarem. De după dîmburile de nisip veneau oameni negri şi înalţi, cu lănci şi cu arcuri. Mergeau atît de repede, încît acum era prea tîrziu să se mai ascundă. Pesemne că şi fusese zărit.
   Oamenii străini erau aproape. Cîteva lănci cu vîrful de cremene îi trecură vîjîind pe lîngă urechi. Auta mai avea timp să-l trezească pe Iahuben.
   — Ca să scăpăm cu viaţă, aruncă-ţi armele la picioarele lor! îi spuse repede, după ce ieşiră din cort şi-i văzură pe străini la cîţiva paşi.
   Apoi fură prinşi şi luaţi sub pază. Străinii aceştia nu-şi ucideau prinşii: îi făceau robi.
   Auta se uită la ei lung şi ascultă ce spuneau. Le recunoscu neamul. Văzu pe unul pe care-l bănui a fi căpetenie şi îl întrebă în grai daza:
   — E departe satul vostru?
   Oamenii străini îl priviră miraţi. Acest om era negru, dar se vedea bine că dintr-alt neam decît ei. Şi totuşi ştia să vorbească la fel ca ei, fără deosebire. Asta îi făcu mai bănuitori. Căpetenia nu-i răspunse. Auta îşi dădu seama că a greşit. Era mai bine să tacă.
   Iahuben stătea tăcut între cîţiva paznici cu lănci. Dar cînd străinii veniră să-i lege mîinile, ca şi lui Auta, şi îl împinseră din spate făcîndu-i semn să pornească, îi fu greu să se supună. El era soldat într-o armată căreia nu i se putuse împotrivi nici o ţară a lumii. Nici o altă ţară nu avea palatele şi grădinile Atlantidei. El nu se folosea de aceste palate şi grădini, însă le ştia în ţara lui. Iar acum, deşi soldat liber atlant, îl legau de mîini ca pe oricare rob. Nu putea răbda astfel de înjosire. Se scutură şi vru să lovească cu umerii pe unul dintre războinicii care-l păzeau. Dar acesta îl izbi cu coada lăncii peste şale, şi Iahuben îşi muşcă buzele aducîndu-şi aminte că e fără arme şi legat. Îşi privi cuceritorii cu dispreţ. Apoi nu-i mai privi deloc.
   De ce i-a spus Auta să-şi arunce armele? Le-a aruncat fără să stea pe gînduri. Acum îi părea rău. S-ar fi luptat. Puarem a avut încredere în el. Sau poate că sclavul a vrut totuşi să-l vîndă acestor străini? Nu! Iahuben se scutură de acest gînd prostesc. Acum era încredinţat de cinstea lui Auta, care de altfel era şi el legat. Şi poate că Auta a avut dreptate: avînd arme, ar fi fost ucis înainte de a le întrebuinţa. Să vadă ce va fi de acum încolo. Deocamdată era în viaţă. Nimeni nu părea să rîvnească la viaţa lui. Iahuben era bărbat şi ostaş vechi. Mai fusese luat o dată rob şi scăpase. Va scăpa şi acum. De ce să se vaiete? Va aştepta şi se va gîndi cum să scape.
   Dimineaţa era frumoasă. Soarele se ridica spre cer, ieşind din nisipuri. Era încă răcoare şi uşor de mers. Acum Iahuben începu să zărească destul de aproape verdeaţa oazei cu copaci înalţi, cu trunchiul solzos şi cu crengi numai în vîrf, ca un pămătuf de pene mari. Erau curmalii. Într-un loc deschis, ca o poiană, zări aşezate în cerc o mulţime de colibe rotunde cu acoperişul ascuţit. În mijlocul lor era altă colibă, mai mare. Într-o parte se întindeau cîteva ţarcuri în care mugeau vite. Copii goi şi slăbănogi, cu burţile mari şi picioruşele ca nişte beţe, stăteau rezemaţi de copaci privind pe războinicii care veneau spre sat.
   Şi deodată Iahuben auzi în apropiere un sunet puternic de tobe de aramă. Recunoscu tobele numaidecît: era armata lui Puarem. Oamenii negri se opriră şi arcaşii îşi încordară arcurile, iar ceilalţi îşi cumpăniră lăncile în mîini. Unul dintre ei răcni ceva şi numaidecît o ploaie de săgeţi se năpusti spre soldaţii cu coifurile sclipitoare. Cîteva sute de atlanţi năvăliră cu săbiile în mîini. Se făcu învălmăşeală. Folosindu-se de ea, soldatul Iahuben alergă spre atlanţi, apoi se opri la jumătatea drumului, căutîndu-l din ochi pe Auta. Auta însă izbutise să se dezlege şi venea spre el.
   Auta îl dezlegă şi amîndoi alergară mai departe, intrînd în desimea armatei atlante. Armata năvălea cu suliţe şi săbii lucitoare, ieşind parcă de sub nisip.
   Încăierarea cu băştinaşii a fost scurtă. Dîndu-şi seama că sunt prea puţini, aceştia începură să fugă. Apoi, văzîndu-se împresuraţi de suliţe şi săgeţi, se opriră şi fură prinşi. Erau toţi în viaţă. Nimeni mort, doar cîţiva cu răni. Se uitau cu uimire la armele şi la îmbrăcămintea ciudată a străinilor cu pielea roşie. Nu mai văzuseră astfel de făpturi.
   Ajungeau acum la marginea oazei, iar munţii cu peşteri îşi suiau stîncile în dreapta, pe zarea de la miazăzi.
   

CAPITOLUL V
   
   
   
   Armata lui Puarem se odihnea. N-avea ce să prade şi nici desfătări nu putea găsi în oaza săracă. În satul în care atlanţii intraseră întîi, şi în jurul lui, unde erau copaci mai mulţi şi cîteva izvoare, se întindeau cele aproape o mie de corturi. Celelalte două sate mai mici găsite în aceeaşi oază au rămas pustii; locuitorii au fost aduşi în tabăra cotropitorilor. Lîngă tabără, dulgherii armatei, purtînd şi ei pieptare şi coifuri militare, înjghebară din cea dintîi zi un ţarc mare şi înalt, nimicind curmalii din care se hrănise şi s-ar mai fi putut hrăni atîta lume. Rămaseră acum în oază foarte puţini arbori. Trunchiurile cu solzi ale celorlalţi erau acum gard şi păzeau cucerirea vitejilor atlanţi.
   A doua zi, Auta ieşi posomorît din cortul slujitorului Zeului Puterii. La cîţiva paşi de cort îl aştepta Iahuben, însărcinat să-l însoţească. Iahuben fu mirat să-l vadă trist şi după ce se depărtară îl întrebă:
   — Ţi s-a întîmplat vreun necaz?
   Auta nu răspunse.
   — Pari trist, de aceea te-am întrebat! mai zise soldatul.
   Auta se uită îndărăt. În preajma lor nu era nimeni.
   — M-am descurcat greu cu Tefnaht. Mi-a spus că nu vrea să-i ia cu sine pe toţi robii. Mi-a poruncit să-i aleg numai pe cei mai vrednici de muncă şi mai ageri.
   — Şi ce e rău în asta? făcu Iahuben.
   — Pe ceilalţi va porunci să-i ucidă. Iată ce e rău!
   Iahuben se uită lung: era ceva nou chiar şi pentru el.
   Armata atlanţilor nu-şi omora prinşii de război niciodată: îi făcea robi pe toţi.
   Soldatul lăsă ochii în pămînt şi murmură:
   — Te doare pentru ei, înţeleg...
   — Nu are să-i ucidă totuşi, aşa cred! zise Auta, fără să-l fi părăsit tristeţea. Am încercat să-i spun că aceşti oameni sunt dintre cei mai harnici printre toate neamurile negre şi că puţini ar rămîne nealeşi. Iar rămînînd foarte puţini în sat, n-ar mai fi primejdioşi pentru viteaza noastră armată.
   — Ţi-a făgăduit că n-are să-i ucidă?
   — Nu mi-a făgăduit nimic. Nici nu mi-a răspuns.
   — Şi ce faci acum?
   — Ce să fac? Am să-i aleg pe cei vrednici şi ageri. Altceva nu pot să fac!
   Se îndreptă spre ţarc. Iahuben, mergînd alături de el, îi mai spuse:
   — Ştii, vin cu tine. Puarem mi-a trimis poruncă să te însoţesc.
   Auta zîmbi bucuros dar în ţarc intrară în tăcere. Văzîndu-l pe omul negru între ei, în tovărăşia soldatului înarmat, proaspeţii robi îl priviră cu ură şi cu teamă. Se feriră din calea lui, ori de cîte ori s-a apropiat de ei să le vorbească. Neamul daza ştia ce înseamnă să fii rob. Aveau şi ei cîţiva robi. Unii dintre ai lor erau robi la alte neamuri. Trecuse de mult vremea cînd strămoşii lor, după cum spunea datina, îşi ucideau prinşii. În acele vremuri depărtate, aici fuseseră păduri, nu numai această sărmană oază. Se spune că demult trecea prin apropiere şi un rîu adînc.
   Ştiind ce sunt robii, neamul daza totuşi fu cuprins de mirare şi teamă. Aceşti străini cu pielea trupului roşie aveau arme cumplite şi aveau bice usturătoare. Unde aveau să-i ducă pe toţi? Sau voiau să-i ucidă? Şi cine putea fi Străinul cu pielea neagră care umbla nestingherit printre ei? De ce n-avea arme? Nimeni în tot ţarcul nu putea să înţeleagă dacă soldatul cu pielea roşie îl apără pe omul cu pielea neagră căruia i se spunea Auta sau îl păzeşte să nu fugă.
   Treptat, Auta izbuti să-i cunoască pe noii robi, cu toate că ei toţi îşi fereau ochii şi inima de ochii lui. Cine dintre robi apucase a-i zări acestui Auta ochii curaţi şi zîmbetul trist şi blajin nu se mai feri de el. Dar aceştia erau puţini. Unul din ei era un bărbat voinic, ce ar fi ridicat în braţe un taur. Se spunea că e cel mai bun arcaş din toată oaza. Numele lui îi şi arăta iscusinţa în mînuirea arcului, căci i se zicea Mai-Baka.
   Îngăduindu-şi cel dintîi printre ai săi să vorbească cu străinul, Mai-Baka încercă să afle dacă acest Auta era într-adevăr duşmanul neamului daza. Dar Auta îi spuse:
   — Are să vină vremea cînd ai să afli adevărul şi poate n-ai să mă mai osîndeşti, cum m-ai osîndit, că aş fi suliţa şi lanţul din mîna stăpînilor mei. Lucrurile stau altfel.
   — Vrei să spui că stăpînii tăi sunt suliţa şi lanţul din mîna ta? îi spuse arcaşul rîzînd cu amărăciune. Eu simt că nu-mi eşti duşman, dar ai venit cu duşmanii neamului meu, care m-au robit. Ce să cred despre tine?
   Auta vru să mai stea cu el de vorbă, ca să vadă de unde vine înţeleaptă şi îndrăzneaţă mîndrie a arcaşului din această oază pierdută în pustietatea nisipurilor, dar nu mai avu cînd; un soldat veni în fugă să-i spună că-l cheamă la sine Tefnaht.
   După plecarea străinilor, în jurul arcaşului Mai-Baka se adunară cîţiva băştinaşi: bătrînul Agbongbotile, Tatrakpo, care din căpetenie ajunsese rob ca şi ceilalţi, fericitul Tankoko, cel căruia altădată i se arătau zeii în vis dîndu-i porunci pentru tot neamul daza, şi chiar trufaşul vrăjitor Tela, care cunoscuse totdeauna toate tainele pentru oamenii de rînd şi acum întîlnise întîia oară în viaţă o taină pe care nădăjduia s-o poată cunoaşte de la Mai-Baka.
   Cel dintîi întrebă Tatrakpo.
   — Mai-Baka, zise el, tu ai aflat unde ne duce mînia zeului cu ochiul deschis în cer?
   — În Ţara Apelor. Străinii spun că este undeva spre apus, între ape. Poate la capătul lumii.
   — Dar cine-i omul negru cu care ai vorbit şi azi şi ieri? E dintre stăpîni?
   Mai-Baka nu răspunse îndată.
   — Cine poate şti! zise vrăjitorul Tela, suspinînd.
   — Cum, nici chiar tu nu ştii? îl întrebă Mai-Baka mirat. Iată, eu nu ştiu, dar bănuiesc.
   — Ce poţi bănui! se repezi Tela.
   — Asta bănuiesc: străinul nu ne este duşman! spuse Mai-Baka.
   — Ce caută aici? De ce umblă mereu prin ţarc? întrebă iarăşi Tatrakpo.
   Mai-Baka înălţă din umeri.
   — Eu ştiu ce caută! strigă mînios Tela. Ei ne duc în ţara lor ca să muncim pentru ei, să le paştem vitele, să le lucrăm pămîntul. Pe cei care nu sunt buni de muncă îi vor ucide. Nu nădăjduiţi în zadar: voi n-o să aveţi norocul pe care-l are ticălosul om negru adus de ei. El este iscoada lor! Mi-au arătat zeii în vis...
   — De unde ştii tu ce ştiu numai zeii? îl întrerupse bătrînul Agbongbotile. Robia nu este noroc. Ca să ştiu asta nu trebuie să vină zeii în vis în inima mea. Dar viitorul nu-l putem ghici nici eu, nici tu, nici Tankoko... Vrăjile tale m-au minţit prea de multe ori ca să le mai cred. Aici nu-mi mai eşti stăpîn, şi nu-mi mai este frică să-ţi spun că minţi! Norocul ţi-l aduc zeii fără să te vestească. Tu ştii cum ne-au învăţat bătrînii noştri să spunem: pe omul fără noroc poţi să-l pui într-o oală cu unt şi rămîne flămînd, iar omul norocos se înavuţeşte chiar vînzînd apă pe malul rîului...
   — Astea sunt vorbe goale: norocul nostru l-a ars ochiul zeului cu raza lui din întîia noapte cînd ne-a privit! strigă Tela cu ciudă.
   — Dar nu s-a dus Ntombi să-l îmbuneze? întrebă altcineva.
   Mai-Baka se încruntă. Văzîndu-l fără să-l privească de-a dreptul, Tela se răsti:
   — Ntombi a pierit!
   — De unde ştii? se repezi Mai-Baka la el, gata să-l lovească. După răgetul leului a mai cîntat.
   — Ştiu: altfel, ochiul zeului s-ar fi închis! încheie Tela rînjind, apoi le întoarse spatele şi se depărtă. Mai-Baka rămase cu privirea pierdută. Printre bîrnele ţarcului îl zări pe Auta. Îl aşteptă. Ceilalţi se împrăştiară.
   — În cine mai ai tu încredere dintre ai tăi? îl întrebă Auta numaidecît după ce intră în ţarc. Arcaşului întrebarea i se păru ciudată. Nu putea bănui ce urmăreşte străinul. Totuşi se gîndi pe rînd la oamenii din sat, ca să-i poată răspunde. Apoi spuse:
   — Este un bătrîn, Agbongbotile...
   — Cheamă-l aici, îl rugă Auta.
   Arcaşul îi făcu semn să vină şi bătrînul se apropie nehotărît de ei. Auta îi privi în ochi un timp, în tăcere. Întîi ferindu-se, Agbongbotile îşi arătă după aceea ochii, văzînd că ai străinului nu au în ei nici şiretenie, nici răutate.
   — Iată, zise Auta în cele din urmă, stăpînii noştri vor să ia din alte ţinuturi şi de la voi robi care să muncească pentru ei.
   Cei doi băştinaşi schimbară cîte o privire.
   — Să le paştem vitele? făcu Agbongbotile.
   — Nu. Vitele lor au păstori. Ca să le clădiţi case. Mai-Baka începu să rîdă.
   — Numai pentru asta? Nu pot să cred că au adus atîţia războinici înarmaţi ca să cucerească împletitori de case tocmai din satul nostru. Casa şi-o face fiecare în cîteva zile. Tu ne minţi!
   Auta îl privi blajin.
   — N-am văzut niciodată, zise Agbongbotile, dar am auzit de mult că în ţara cu pămînt negru din răsărit, unde trăiesc oameni roşii ca şi stăpînii tăi, se fac case din stînci şi sunt înalte cît munţii. Stăpînii tăi sunt oameni roşii; de ce nu şi-ar face şi ei case din stînci!
   — Tu ai înţeles mai bine, zise Auta. Acolo oamenii nu stau în colibe. Numai păstorii. Oamenii de seamă stau în case mari de piatră. Şi iată ce vreau să vă destăinuiesc numai vouă. Stăpînii cred că voi veţi deprinde repede meşteşugul clădirii caselor de care au ei nevoie...
   — Şi ce vrei de la noi, ce urmăreşti să afli cînd ne spui despre casele lor? spuse Mai-Baka mîhnit.
   — Eu am fost adus aici fiindcă ştiu să vorbesc graiul vostru şi fiindcă sunt robul care...
   — Cum, tu eşti rob? îl întrerupse Mai-Baka surprins. Sau minţi?
   — Nu mint. Uitaţi-vă la robii lor care duc poveri. Şi uitaţi-vă la stăpîni şi la soldaţi. Vedeţi vreun om negru printre stăpîni sau soldaţi?
   Agbongbotile clătină din cap, zicînd:
   — Cred că nu minte. Cred că e rob.
   — Atunci pe tine de ce te-au adus? întrebă arcaşul. Numai ca tălmaci? Văd că nu tălmăceşti nimănui nimic: vii în ţarc fără stăpîni.
   — Am venit pentru că mi-au poruncit să vin. Trebuie... mi-au cerut să aleg...
   — Vezi, ţi se încurcă şi vorbele! Cum să te cred? spuse arcaşul cu amărăciune.
   — Nu mi se încurcă, dar le caut pe cele mai limpezi ca să mă înţelegi mai bine... Ei m-au trimis în ţarc ca să aleg dintre voi pe cei care sunt mai ageri. Dar iată care e taina: stăpînii mi-au spus că, pe cei pe care nu-i voi socoti ageri şi buni de muncă, îi vor ucide. Şi am venit să mă sfătuiesc eu voi, să vă întreb: e mai bună moartea sau e mai bună robia? Căci altă ieşire nu aveţi. Dacă eu mi-aş curma viaţa, cum m-am gîndit s-o fac, s-ar găsi altul să aleagă. Ar alege poate jumătate din voi, şi pe ceilalţi i-ar da pe mîna soldaţilor. M-am gîndit însă...
   Auta tăcu, nesfîrşindu-şi cuvintele începute. Mai-Baka şi Agbongbotile îl priviră deodată cu teamă. Bătrînul suspină şi zise:
   — Tela a ghicit: eşti iscoadă!... Păcat.
   Lui Auta îi venea greu să le spună tot ce avea pe suflet, dar şi mai greu îi venea să nu le spună. Lupta din el se oglindi în cutele feţei lui, în ochi, în buzele care tremurară uşor, în fălcile strînse. Agbongbotile văzu această luptă şi se înduioşă. Spuse tărăgănat:
   — Cu tine sau fără tine, străinii roşii tot îşi vor lua robii de care au nevoie... Fă-ţi datoria, alege pe cine vrei şi lasă-ne pe noi, nu ne mai cere sfatul.
   Auta văzu că n-a fost înţeles.
   — Nu aleg eu... voi să alegeţi. Iată, îmi dau taina în mîinile voastre: ştiu că ea poate să fie suliţa îndreptată asupra mea. Am vrut să fac ceea ce sunt în stare să fac, nu mai mult decît sunt în stare. Am crezut că stăpînii îşi vor lua robi puţini şi ceilalţi vor rămîne în viaţă după plecarea lor. Am greşit. N-am ghicit bine. Atunci le-aş fi spus că nu sunteţi buni de muncă decît puţini, şi i-aş fi ales numai pe cei răi. Acum...
   Agbongbotile pricepu în sfîrşit şi zîmbi:
   — Să nu-ţi fie frică de noi. Spune curat.
   — Stăpînii ziceau că pe robii nealeşi vor pune să-i ucidă. Eu le-am spus că voi toţi sunteţi ageri şi harnici şi că v-am ales aproape pe toţi. Dacă rămîn numai cîţiva, cred că au să fie cruţaţi. Asta am vrut să vă destăinuiesc. Dacă am greşit, osîndiţi-mă.
   Agbongbotile se apropie de Auta şi-l privi în ochi de aproape, ca să-i arate că l-a înţeles. Dar Mai-Baka îl întrebă îndurerat:
   — Tu crezi că e mai bine să trăieşti rob decît să mori? Auta tăcu. Ce să le spună? Să le mărturisească şi un gînd sfios care abia îi venise şi de care se temea şi el? Să li-l spună măcar ocolit.
   — Mai-Baka, zise Auta încet, cînd trăieşti poţi nădăjdui. Poate că robia nu e veşnică. Poate că poţi să scapi o dată de ea. Numai mortul nu mai poate nădăjdui nimic: după moarte nimeni nu mai face nimic, decît putrezeşte. Şi aş mai spune ceva...
   Văzîndu-l că amuţeşte, Agbongbotile căută să-i dea curaj:
   — Spune, străinule, ce ai vrut să spui. De noi să nu te temi!
   — Uneori mă gîndesc... nu ştiu cum să spun. Unii zic că omul se naşte să fie rob sau om. Eu nu cred... Oare trebuie să fie şi robi?
   — Oamenii vechi, de la începutul lumii, cînd i-au făcut zeii pe cei dintîi, n-au fost robi, nici n-au avut robi. N-au avut nici stăpîni, decît pe zei. Aşa spun datinele vechi: îşi împărţeau culcuşul şi apa şi erau fraţi. Poate că asta e poveste, poate că nu. Nimeni nu poate şti! rosti Agbongbotile.
   Auta rămase trist şi tăcut. Mai-Baka se întoarse spre el, îl privi lung, clătină din cap, apoi îl întrebă altceva:
   — Cînd ne duce de-aici?
   — Cînd se vor întoarce soldaţii dinspre miazăzi, din munţii de piatră. Cred că peste trei, poate peste patru zile.
   Mai stătură o vreme în tăcere. De departe îi iscodeau ochii lui Tela. În sat, dincolo de blestematul ţarc, femeile se adunaseră în faţa cîtorva colibe şi îşi boceau bărbaţii.
   Cu inima strînsă, fără să mai rostească vreun cuvînt, Auta ieşi din ţarc şi se duse spre copacii la umbra cărora îl aştepta Iahuben.
   

CAPITOLUL VI
   
   
   
   Noaptea era pe sfîrşite. Auta nu mai dormea de mult. Stătea în picioare şi, sprijinit de gardul ţarcului, privea în sus spre miazăzi steaua necunoscută pe care n-o slăbise din ochi de-a lungul drumului prin deşert. Din cort, venise după el şi Iahuben. Iar înăuntrul ţarcului, cîţiva oameni umblau printre trupurile adormite, vorbind în şoaptă. Iahuben, plictisindu-l steaua, se uită prin gard şi-l zări pe bătrînul Agbongbotile. Începuse să se descurce cîte puţin în graiul băştinaş, iar vederea bătrînului rob negru îi făcu plăcere: avea cu cine schimba o vorbă atîta timp cît Auta se îndeletnicea cu steaua aceea a lui. Îi făcu semn şi-l strigă pe Agbongbotile şi acesta se apropie de gard. Dar ochii îi căzură pe Auta, şi bătrînul văzînd încotro se uita acela tăcu, deşi deschisese gura să spună ceva. Iahuben vru să-şi arate ştiinţa şi rosti cu oarecare mîndrie:
   — Teski-bu, steaua cea mare.
   Auzi şi Auta şi murmură ca pentru sine:
   — Cine priveşte oare din ochiul acela?
   — Un zeu! spuse Iahuben.
   — Tela zice că zeul acela ne-a adus nenorocirea, vorbi în sfîrşit şi Agbongbotile.
   Dar Auta nu-l auzi. Spuse altceva:
   — Iahuben, ia uită-te mai bine: nu ţi se pare că azi steaua e mai sus decît în celelalte nopţi?
   Abia acum îl zări pe Agbongbotile şi-şi dădu seama că vorbise cu Iahuben în graiul daza, fără să se gîndească de ce. Se întoarse spre bătrîn:
   — M-ai văzut? Credeam că dormi... Spune-mi, Agbongbotile, voi cînd aţi băgat de seamă steaua asta pe cer?
   Bătrînul îşi lăsă ochii în jos. Era şi mai îngrijorat, de cînd şi străinii se mirau de stea.
   — Şi mie mi s-a părut că de două nopţi e mai sus, şi parcă mai mare... spuse el. Zeul nu vrea să ne cruţe. Ntombi nu mai e, voi aţi venit să ne luaţi în robie. Tela poate că are dreptate.
   — Ce spune Tela? Cine-i Tela, vrăjitorul acela gras? întrebă Auta.
   — Da. El zice că zeul acela din stea v-a trimis pe voi.
   — Prostii! Nu numai cînd s-a pus la cale plecarea noastră, dar şi mult după ce am plecat, steaua asta încă nu se vedea. Şi de cîte ori a mai fost armata din Ţara Apelor în alte ţări, cu aceeaşi menire, crezi că s-a arătat vreo stea?
   — S-a arătat zise Iahuben. Cînd am fost întîia oară în ţara Retenu, s-a arătat o stea cu coadă.
   — Da, ştiu îi spuse rîzînd Auta, Un preot din ţara Akkad zicea că steaua a venit să măture cu coada ei de foc armata atlanţilor. Tefnaht zicea că, dimpotrivă, a venit să măture toate oştile din ţara Retenu, din Akkad, din Sumer... Şi n-a măturat pe nimeni. S-a dus cum a venit. Au pierit şi soldaţii atlanţi, au pierit şi din Retenu. Atlantida şi-a încărcat corăbiile cu robi şi cu prăzi.
   — Dar cine-i Ntombi? întrebă Iahuben; povestea cu stelele nu-i prea era pe plac. Spuneai că nu mai e. Cine a fost Ntombi?...
   Agbongbotile îi făcu semn să tacă şi apoi arătă cu capul spre un loc din ţarc. Auta îi şopti în limba atlantă:
   — Cred că e o fată neagră pe care a iubit-o arcaşul. O să aflăm altă dată.
   Mai-Baka însă auzise numele fetei rostit destul de tare de soldatul străin. Cînd se apropie de ei, spuse:
   — Ntombi este fata cea mai frumoasă din neamul nostru pe care Tela şi Tankoko au trimis-o goală, într-o noapte, spre miazăzi...
   — De ce au trimis-o? întrebă Iahuben, curios.
   — Ca să-l îmbuneze pe zeul care şi-a deschis ochiul spre noi.
   — Care zeu?... A, steaua cea mare! Şi l-a îmbunat? Mai-Baka se uită cu tristeţe la soldat:
   — Nu vezi? şi-i arătă steaua. Ne priveşte cu mai multă mînie.
   — Dacă zeul are s-o vadă... Începu Agbongbotile, dar Mai-Baka făcu ceea ce n-ar fi cutezat să facă niciodată: îl întrerupse pe bătrîn.
   — Dacă zeul ar fi văzut-o, nu putea să nu se încînte de frumuseţea ei. Zeul ştia că Ntombi i-a fost hărăzită lui.
   — Dar dacă zeului nu i-a plăcut fata şi a poruncit leilor s-o sfîşie? întrebă Iahuben.
   Arcaşul îşi întoarse faţa de la ei şi scrîşni din dinţi. Auta sări într-o clipă gardul şi-l apucă de braţ:
   — Ascultă, Mai-Baka; poate că Ntombi n-a pierit. Poate că are să vină înapoi... Unei stele nu-i trebuie fete pămîntene.
   Mai-Baka se întoarse spre el şi îl privi cu negrăită bucurie. Nimeni pînă acum nu-i sprijinise slaba nădejde că Ntombi mai trăieşte.
   — Da, zise el; după răgetul leului am mai auzit-o cîntînd.
   — Tu o iubeşti pe Ntombi şi poate că are să fie din nou a ta! îi spuse Auta cu voce prietenoasă.
   Mai-Baka spuse trist:
   — Cum ai aflat? De unde ştii că o iubesc? Ai citit în inima mea?... Dar Ntombi nu va mai putea fi niciodată a celui care o iubeşte. Chiar dacă s-ar întoarce, Mai-Baka va fi atunci foarte departe, rob în ţara voastră blestemată.
   — Totuşi mai sunt cîteva zile pînă plecăm. Cine ştie! murmură Auta, însă şi glasul lui era acum nehotărît.
   Cerul începea să-şi topească şi bezna şi stelele în spuza apoasă a dimineţii. Încă puţin şi steaua străină nu se mai văzu.
   Soarele începu să se ridice din nisipuri, luminînd baobabul şi curmalii oazei. Iahuben ocoli gardul şi intră în ţarc. Acum şedeau toţi patru pe iarbă.
   — Cum aţi venit prin pustiul de nisip? întrebă Agbongbotile, ca să îndepărteze gîndurile arcaşului de la pierduta Ntombi.
   — Greu am venit! răspunse Auta. Poate era mai bine să nu venim...
   — Ei, acum aţi venit, zise bătrînul. Noi ştiam că veniţi. 
   Iahuben se întoarse mirat spre bătrîn, dar îl auzi pe Auta că spune:
   — Ştiam că ştiţi. De aceea am ocolit toate oazele. Tobele ţinuturilor n-au dormit: au dus vestea ca vîntul.
   Iahuben privi cu gura căscată spre amîndoi, pe rînd.
   — Fiare n-aţi întîlnit? întrebă Mai-Baka.
   — Nu. Şi, chiar de-am fi întîlnit, Iahuben este viteaz şi nu sunt ţintaşi mai buni ca el în toată oastea.
   Iahuben îşi umflă pieptul, mîndru de sine, şi uită de tobele deşertului.
   — Cum v-aţi descurcat prin deşert? întrebă iarăşi Agbongbotile.
   — Eu cunosc deşertul din copilărie, spuse Auta. Dar niciodată nu l-am cunoscut ca acum. Noi doi, Iahuben şi cu mine, am mers cu depărtarea drumului unei nopţi înaintea armatei şi în fiecare zi credeam că nu vom mai putea merge. Totuşi, în noaptea următoare mergeam mai departe, ca şi în cea care a trecut. Arşiţa ne istovea nu o dată. Pietrele din nisip crăpau în auzul nostru. Într-o zi, gîtlejul mi s-a uscat de tot, gura îmi era plină de pulbere fierbinte şi arunci mi-am zis: iată şi gustul morţii! Dar gustul acela a trecut ca orice gust şi am rămas viu. Asta-i tot. Nu de mine să vă miraţi: eu m-am născut în nisipurile astea, ca şi voi. Miraţi-vă de Iahuben, care este dintr-o ţară unde apa e tot aşa de multă cît şi văzduhul şi arşiţa cîmpiilor nu e nici pe jumătate ca arşiţa voastră de sub frunzele baobabului. EI n-a mai văzut deşert şi, văzîndu-l întîia dată în viaţa lui, l-a biruit.
   Iahuben era fericit. Îl privi pe Auta cu recunoştinţă. Dacă s-ar fi putut, dacă ar fi fost numai ei doi, fără ochi străini, nu s-ar fi uitat că e sclav şi ar fi sărit să-l îmbrăţişeze. Arcaşul negru îl privi şi el pe Iahuben, întîia oară cu încredere.
   Dar deodată, în partea dinspre miazăzi a satului, se auziră strigăte şi se zări învălmăşeală. Satul, ca toate satele oamenilor negri, era foarte mic şi se putea cuprinde tot într-o privire. Ţipau femeile, însă parcă ţipau de bucurie, simţămînt care în aceste împrejurări nu putea fi decît nefiresc.
   Unul dintre robii cei noi, care fusese luat să care hrană pentru fraţii săi dinăuntrul ţarcului, veni repede, lăsînd hrana săracă pe pămînt, şi strigă din răsputeri:
   — Au adus-o pe Ntombi!... Ntombi e aici!
   Mai-Baka simţi că îi tremură bărbia. Nu îndrăzni să se apropie de gard, ca să vadă dacă într-adevăr venise. Agbongbotile porni cu picioarele sale bătrîne spre marginea cealaltă a ţarcului şi, curios să afle care e Ntombi, se luă după el şi Iahuben. Auta s-ar fi dus şi el, dar nu vru să-l lase pe arcaş singur.
   Nu trecu mult şi Iahuben se întoarse vesel, strigînd de departe:
   — A venit. Au găsit-o într-un copac; s-a căţărat acolo de frică. Venind mai aproape, se aplecă spre Auta şi-i şopti: Nu vor s-o lase în ţarc...
   Fără să poată vorbi din pricina tulburării, Mai-Baka se uită rugător în ochii lui Auta. Auta începu să se frămînte, neştiind ce să facă.
   Lucrurile nu erau uşor de descurcat. Puarem nu voia să-şi îngreuneze drumul luînd după el şi roabe, mai ales din aceste neamuri negre. Totuşi, în Atlantida era statornicit de mult obiceiul de a nu despărţi pe robi de femeile lor. Stăpînii ţării voiau să li se înmulţească robii, ca şi vitele. Aici însă Puarem era stăpîn, şi socotea că femeile îi vor fi povară pe drum şi vor micşora iuţeala mersului armatei. De l-ar ruga pe Tefnaht, n-ar fi greu să împlinească dorinţa arcaşului, căci o singură roabă putea fi îngăduită. Însă Auta se gîndi că nu va fi bine să rămînă ceilalţi fără femeile lor. Poate că nici Mai-Baka n-ar fi îndrăznit să dorească a fi singurul dintre toţi ai lui, care...
   — Să mă duc la strălucitorul Tefnaht. Porni încet, urmărit de privirile celorlalţi. Merse cu paşi rari, ca să cîştige timp. Încă nu ştia ce-i va spune lui Tefnaht, dar simţea că trebuie să-l roage pentru toate roabele, nu numai pentru una.
   Preotul Tefnaht şedea pe un pat împletit din crengi şi acoperit cu cîteva piei de leopard, la umbra unui cort larg de ţesătură groasă, prin care razele soarelui nu pătrundeau. Doi sclavi îi făceau vînt cu evantaie din pene de struţ, legate de cîte o coadă lungă din nuiele tinere împletite în patru. Tefnaht se uită la Auta fără să-şi arate mirarea. Lăsă din mîini o tăbliţă şi un stil de aramă, cu mîner de aur încrustat cu oricalc.
   — Stăpîne... începu Auta, înclinîndu-şi trupul în faţa lui.
   — Ştiu: iar ai venit să ceri îndurare pentru robi. Nu ţi se pare, Auta, că rostul venirii noastre aici nu este de a ierta pe cei de care are nevoie pentru măreţele lui planuri zeul şi regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic? Cred că ajunge mărinimia pe care am arătat-o faţă de aceşti blestemaţi: cei cîţiva care rămîn în satul lor nu vor fi ucişi. Ai aflat?
   — Am aflat, stăpîne.
   Tefnaht îi iscodi ochii: păreau să arate respect nemărginit, dar privirii preotului ştiutor de oameni nu-i scăpă o luminiţă tăioasă ce se alegea din obişnuita lumină ceţoasă pe care o vedea totdeauna în ochii acestui sclav, în sufletul căruia nu putea să pătrundă. Vrînd să se arate încă o dată mărinimos, Tefnaht spuse:
   — Spune pentru ce ai venit? Te ascult.
   — Stăpîne, unul din robii cei mai ageri şi cei mai vînjoşi ar munci mult mai bine dacă i s-ar lăsa şi femeia pe care au găsit-o soldaţii la miazăzi de oază. Este femeia lui.
   Tefnaht se încruntă:
   — Tu ştii bine că nu e în gîndul nostru aducerea de roabe în Atlantida. Viteazul Puarem spune că femeile ar fi povară pe drumul lung şi nici nu-şi pot plăti hrana cu munca lor.
   Muşchii feţei lui Auta se încordară uşor.
   — Ştiu, stăpîne.
   — Şi cred că ştii şi ce e sclavul? şi Tefnaht îi aruncă o privire batjocoritoare. Unde ar ajunge puternica noastră ţară dacă am sta să ne îngrijim şi de dragostea dintre robii şi roabele noastre? Hrană li se dă. Nimeni nu-i ucide. Ce le mai trebuie? Întrebi oare taurul dacă a fost la vacă înainte de a-l înjuga?
   — Ştiu, stăpîne. Dar bărbaţii lipsiţi de femeile care le sunt potrivite nu mai pot fi destul de ageri şi buni de muncă pentru măreţele planuri... Şi cer îngăduinţă stăpînului meu să-i aduc aminte că aceste neamuri daza şi teda au oamenii cei mai ageri şi mai muncitori din toată această parte a lumii. Taurii cei mai puternici şi nici chiar elefanţii nu vor putea învăţa meşteşugurile care se cer la clădirea palatelor din Atlantida. De aceea rog smerit pe stăpînul meu Tefnaht, a cărui înţelepciune mărinimoasă străluceşte pretutindeni, să încuviinţeze luarea de roabe nu pentru nenorociţii robi, ci pentru înflorirea Atlantidei.
   Lui Tefnaht îi plăcea să fie lăudat. Totuşi luase o hotărîre şi nu voia s-o calce. Zise zîmbind:
   — Au să-şi găsească femei şi în Atlantida. Nu le purta de grijă.
   — În Atlantida, stăpîne, nu vor putea să aibă decît tot roabe. Iar Atlantida are roabe puţine, şi de acea nu are robi destui.
   — Vrei să spui că nu-i prăsim de-ajuns?... Poate că ai dreptate..
   Preotul Tefnaht surîse lăuntric, pricepînd uşor tot jocul isteţ al sclavului, care avea şi dreptate, chiar dacă urmărea cu totul altceva. Şi îl mai încîntă şi gîndul că i se va putea împotrivi încă o dată lui Puarem, pe care nu-l putea suferi. La urma urmei, fiul Zeului Puterii era el, nu Puarem. Zise deci, luîndu-şi un aer de largă mărinimie:
   — Bine, fie... Poţi să te duci şi să le spui prietenilor tăi că fiul Zeului Puterii le împlineşte rugămintea. Dar să-şi ia fiecare numai cîte o femeie; le ajunge cîte una. Şi Puarem are dreptate... Şi nu uita că mîine în zori plecăm.
   Fără a se arăta copleşit, Auta îşi înclină trupul şi, privindu-l pe preot pe sub sprîncene, spuse fără să clipească:
   — Îi mulţumesc stăpînului meu pentru bunătatea şi înţelepciunea sa.
   Tefnaht îşi luă tăbliţa cu ceară moale întinsă pe ea şi începu să scrie, îngîndurat, ca şi cînd întîlnirea cu Auta nu se petrecuse. Oricalcul încrustat în mînerul de aur al stilului revărsa flăcări. Dar ochii preotului Zeului Puterii urmăreau printre gene îndepărtarea ciudat de înţeleptului sclav, care de la jumătatea drumului începu să facă semne unor bărbaţi negri sprijiniţi de gardul ţarcului lor. În clipa cînd Auta se apropie de dînşii, acei sclavi izbucniră în strigăte de bucurie fără margini.
   Tefnaht se gîndi cîteva clipe, apoi chemă un slujitor. Vru să-i spună un anume lucru, însă uită şi se pomeni că-l întreabă altceva:
   — Soldaţii noştri au adus cumva o sclavă neagră de la miazăzi?
   — Au adus mai multe sclave negre, stăpîne. Şi mai ales sclavi. Stăpînul meu întreabă poate de sclava cea frumoasă, Ntombi?
   — E chiar aşa de frumoasă?
   — Stăpînul porunceşte să i-o aduc aici?
   Tefnaht îşi strînse buzele, mînios.
   — Nu. Am întrebat numai aşa. Poţi să te duci.
   Şi Tefnaht învîrti stilul în mîna plină de inele, uitîndu-se cu plăcere la apele sau flăcările revărsate de oricalcul încrustat.
   Glasurile din ţarc ajungeau pînă la el nelămurite. Nu mai privi într-acolo, ştiind că tot nu va putea desluşi nici graiul necunoscut al sclavilor, nici faţa fecioarei pe care soldaţii o aduceau acum iubitului ei.
   

CAPITOLUL VII
   
   
   
   Sclavii erau aleşi. Rămîneau numai cei neputincioşi, puţini, şi viaţa lor fusese cruţată. În jurul cîtorva scribi stăteau adunate mulţimi de robi, aşteptînd fiecare să fie înscris pe cioburi de oale. Femeile erau socotite un prisos sau un hatîr şi nu erau înscrise. Hrană avea să li se dea numai bărbaţilor, după cum hotărîse Puarem. Ei n-aveau decît să şi-o împartă cu femeile de care nu s-au putut despărţi. Aşezat cu picioarele sub el, alt scrib scria cu grijă numele robilor şi vîrstele lor pe un sul de papirus, luîndu-le de pe cioburi.
   Robii vorbeau între ei, însă cu glas scăzut. Cîţiva slujbaşi şi cîţiva soldaţi aveau bice de curele în mînă şi-i biciuiau dacă auzeau zgomot. Acum, lui Auta nu i se mai îngăduise să stea printre robi. Privea de departe bicele, uneori le auzea şuierînd, şi îndurerat îşi dădea seama cît e de neputincios.
   Sclavii vorbeau între ei, arătîndu-şi mirarea că nu toţi bărbaţii fuseseră înscrişi pe cioburile scribilor. Nici Tela, vrăjitorul gras şi fălos, nici nătîngul şi bolnavul de picioare Nzua, nici alţi cîţiva nu stăteau adunaţi lîngă scribi. Tot aşa se mirau că aveau să plece în ţara depărtată şi nişte oameni foarte bătrîni ca Agbongbotile şi Tankoko, se mirau că Tatrakpo şedea printre ei ca orice rob de rînd, se mirau că fiecare avea dreptul să ia cu sine cîte o singură femeie, deşi unii aveau mai multe, iar Tatrakpo ţinuse în cortul lui şaisprezece soţii. Femeile care plecau aleseseră ce mai puteau alege din nenorocitul lor avut şi stăteau acuma pe lîngă bărbaţii lor.
   La început bucuros că scăpase de robie, Tela se posomori curînd, cînd văzu că în sat nu rămîneau decît cîţiva bătrîni istoviţi de vîrstă, cîţiva bolnavi şi cîteva zeci de babe. Era oare răzbunarea vreunui zeu? se întreba el neregăsindu-şi pacea. Robia, fireşte, nu-l îmbia. Cine însă va munci pentru el, în această adunătură de neputincioşi? Îl mai amărîse şi batjocura strigată de la gardul ţarcului de arcaşul Mai-Baka: „Ai să fii înconjurat numai de femei. Pune-te pe trai, Tela!” Aşa i-a strigat Mai-Baka, iar ceilalţi au rîs, oricît de mare le-ar fi fost durerea plecării, cînd s-au uitat la bietele babe ce-l înconjuraseră pe vrăjitor. Fericit că şi-o regăsise pe Ntombi chiar în astfel de împrejurare cumplită, Mai-Baka era liniştit. Acum înţelegea urgia robiei şi începea să bănuiască ce îl aşteaptă, dar ştia că nu se cade să se vaite tocmai omul cel mai voinic din toată oaza.
   Timpul era spre amiază. Numărătoarea şi înscrierea noilor robi se sfîrşise: erau peste trei mii.
   Obosit de starea sufletească în care se afla, Auta s-a aşezat la umbra unei colibe pustii. Deocamdată, nimeni nu avea nevoie de el. Văzîndu-l obosit şi crezîndu-l înfometat, unul dintre robii vechi, veniţi o dată cu armata, îi aduse o mînă de curmale şi un ulcior cu apă proaspătă şi îl privi cu tristeţe. Auta se uită cu ochi pierduţi după bunul sclav care pleca, dar nu mîncă. Era cu sufletul atît de istovit, încît nu-l mai cercetau nici gîndurile, nici foamea. Şi nici nu se putea odihni, deşi toţi se culcaseră, afară de cîteva străji, spre a fi gata de drum la începutul nopţii. Şedea cu ochii închişi, negîndindu-se la nimic, cînd simţi deodată că cineva îi dă tîrcoale. Deschise ochii cu greutate. În faţa lui stătea vrăjitorul Tela. Faţa lui neagră cu ape alburii, lustruită şi grasă sub părul creţ, încărunţit uşor, părea îngrozită.
   — Tela?... Te-am recunoscut. Ce ai? Îţi pare cumva rău că rămîi?
   — Nu... Am venit la tine pentru altceva. Mînia zeului se preface în urgie! Şi Tela arătă cu o mînă tremurătoare spre miazăzi.
   Auta nu pricepu.
   — Care zeu? întrebă el în silă.
   — Zeul nopţii, cel care şi-a deschis spre noi ochiul mîniei.
   Prea obosit ca să se mai gîndească şi acum la steaua necunoscută, Auta nu-i răspunse nimic. Dar vrăjitorul Tela nu se lăsă:
   — Vino să vezi, Auta! Acum va începe sfîrşitul lumii. Nici voi nu mai ajungeţi vii în ţara blestemată în care plecaţi.
   Auta socoti că vrăjitorul urmăreşte să-l sperie pentru a-i stoarce vreo făgăduială sau vreun hatîr. Totuşi, îşi ridică ochii spre faţa lui şi i-o urmări: arăta într-adevăr îngrozită. Tela urmă cu glas tulburat:
   — Dincolo de oază au stat ieri nişte oameni şi nişte robi. Zeul a trimis atunci suliţi de foc. Au căzut la două sute de paşi de ei, nu i-au nimerit. Dar asta a fost numai o ameninţare. Oamenii şi robii au fugit. Eu nu ştiam şi m-am dus azi acolo. Am văzut nisipul răscolit, nu ca de vînt, altfel. Şi am zărit nişte ulcioare mici care străluceau. Niciodată n-au fost acolo ulcioare care să strălucească. Am vrut să mă apropii şi chiar atunci mi-a spus un rob: „Nu te duce!” Şi mi-a spus ce s-a întîmplat ieri.
   — Şi nu te-ai dus?
   Tela îl privi cu groază:
   — Cum să mă duc? Zeul m-ar pedepsi cine ştie cum. Am venit să-ţi spun ţie.
   Auta asculta încordat. După faţa vrăjitorului vedea că acesta nu minte. Îşi freca pleoapele de zor, uitîndu-se la Tela. Apoi luă puţină apă şi bău, după aceea îşi stropi faţa. Se trezi în sfîrşit din amorţeala istovirii şi abia atunci pricepu tot ce ascultase. Sări numaidecît în picioare şi zise grăbit:
   — Tela, poate că tu minţi, dar eu mă duc să văd.
   Tela îl apucă de braţ şi-şi vîrî faţa în obrazul lui Auta. Ochii vrăjitorului arătau groaza cea mai cumplită. Nu mai era acelaşi Tela care-şi bătea joc de toţi oamenii din ţarc după venirea atlanţilor. Îi ţipă în ureche:
   — Nu te duce. Auta, nu te duce acolo: ai să mori!
   Dar Auta se smulse din mîinile vrăjitorului şi porni în fugă spre locul arătat.
   Ieşind dintre arborii oazei în nisipul arzător, arşiţa îi izbi trupul negru, gol de la brîu în sus. Aici nu-şi purta cămaşa cu semnul Piscului Sfînt ţesut pe piept. Se uită cu băgare de seamă împrejur. La cîteva sute de paşi zări într-adevăr ceva în nisip, lucind sticlos. Nisipul, pe o întindere de cîteva sute de paşi, era răscolit într-un chip cu totul straniu: nu erau valurile unduite frumos pe care le face vîntul, ci parcă nişte pîlnii rotunde şi tot felul de muşuroaie. Merse într-acolo, dar curînd începu să-l clatine o uşoară ameţeală. Se gîndi că sunt roadele oboselii, dar merse înainte. Ameţeala crescu şi picioarele i se îngreunară. Şi le tîra acuma cu greu, parcă i-ar fi fost rănite.
   Totuşi, se sili să meargă mai departe. Picioarele abia îl mai ţineau şi răgete de lei se amestecară în tîmplele lui cu bubuit de mii de tobe şi cu ţipete de trîmbiţi ruginite. Auta se uită în jur. Fiare ştia că nu sunt în apropiere. Îşi dădu seama că împrejur e tăcere şi nemişcare. Vuietul care semăna uneori şi cu urletul valurilor mării îl auzea fără îndoială de undeva dinăuntru. Nu ştia ce putea fi. Mai înaintă cîţiva paşi. Pînă la ulcioarele de care-i spusese Tela erau vreo sută de paşi, poate mai puţin. Auta mai merse cîteva vreme, apoi căzu. Se tîrî pe brînci spre acele lucruri lunguieţe ce semănau cu ulcioarele (numără şase, aşa i se păru) şi care luceau ca sticla. Dar nu arătau chiar ca sticla, căci aveau în ele nişte ape ciudate argintii, deşi mai palide decît argintul. Poate-i mai rămăseseră cincizeci de paşi... Auta ar fi vrut să-şi înfrîngă istovirea şi să ajungă la ele, fie şi tîrîndu-se în coate, să le ia în mînă şi să le cerceteze. Dar atunci capul i se prăbuşi în nisip...
   Cînd îi trecu leşinul şi se trezi, era seară. Tot aerul pustiului se făcuse violet. Încă ameţit, Auta vru să se ridice. I se păru ciudat că e între nisipuri. Nu-şi mai dădea seama ce l-a mînat aici. Întoarse capul şi zări oaza îndărătul său, înceţoşată de minunata culoare a amurgului. Îşi aduse aminte că armata pleacă în noaptea aceasta cu toţi robii luaţi, spre ţara Ta Kemet, şi cu o sforţare neaşteptată se ridică. Atunci zări acele ulcioare lunguieţe sclipind straniu în nisip şi înţelese numaidecît pentru ce venise. Capul nu-i mai vuia, dar trupul îi era sleit. Nu mai avu curaj să mai încerce o dată a le cerceta şi porni cu paşi greoi şi clătinaţi spre oază. Dar i se păru şi mai ciudat că, cu cît se îndepărta de locul acela, îi trecea ameţeala şi se simţea din ce în ce mai înzdrăvenit. Cînd ajunse în oază, se opri locului uimit de starea în care se găsea: orice urmă a grelei oboseli pierise. Dimpotrivă, parcă se simţea mai sănătos ca oricînd. Numai gîndurile îi sfîşiau mintea.
   În tabără era larmă. Soldaţii îşi strîngeau corturile. Robii încărcau poveri pe tauri şi asini şi se încărcau ei înşişi cu poveri. Noaptea se lăsa repede. Zărindu-l de departe, un soldat veni la Auta cu sufletul la gură. Îi spuse gîfîind:
   — Unde ai fost?... Strălucitorul Puarem s-a mîniat grozav cînd i-am spus că nu ştiu unde să te mai caut. Du-te repede la el!
   Tocmai acum Auta ar fi avut nevoie mai mult ca oricînd să rămînă singur cu sine. Dar Puarem era mînios. Trebuia să se ducă la el, în loc să se sfătuiască... Dar cu cine să se sfătuiască sau cine i-ar putea da răspuns la asemenea întrebări chinuitoare şi noi? Dacă ar fi acum în Atlantida, poate că numai Marele Preot ar fi în stare să găsească în mintea lui adîncă măcar un crîmpei de lămurire. Pe cînd aici... Să încerce oare să-i vorbească lui Tefnaht? Slujitorul Zeului Puterii cunoştea stelele cereşti şi lucrurile pămînteşti destul de bine, chiar dacă îndeletnicirea lui era mai mult cunoaşterea neamurilor şi a bogăţiilor lumii. Oricum, pentru cercetarea, dacă nu şi pentru înţelegerea acestei nedumeriri, i se păru mai potrivit preotul decît căpetenia armatei.
    Ajunse cu aceste gînduri în faţa lui Puarem şi se opri închinîndu-i-se pînă la pămînt.
    — Dacă înţeleptul Tefnaht nu ţi-ar fi luat apărarea, aş fi pus sclavii să te biciuiască aici, în faţa mea! răcni marea căpetenie. Tu uiţi că eşti rob şi că nu-ţi este îngăduit să faci nimic după dorinţa ta. Unde ai hoinărit acum cînd trebuia să fii gata de plecare?
   Tefnaht îl privea pătrunzător, de alături. Auta îndură, tăcut, mînia lui Puarem.
   — Ştiu că ai fost după nurii acestor femei negre, care put ca şi tine, cîine de rob! mai spuse căpetenia. Ochii lui Auta se umplură de sînge, dar gura lui rămase închisă. Se uită drept în ochii lui Puarem. Tefnaht simţi că sclavul e gata să izbucnească şi atunci îi spuse cu glas mai blînd decît al viteazului comandant:
   — De ce taci, Auta, cînd viteaza căpetenie a armatei atlanţilor te întreabă unde ai fost?
   — Stăpînul Puarem ştie unde am fost. Aşa a spus! zise Auta.
   Puarem îl fulgeră cu privirea.
   — Leş putred ce eşti, răspunde-mi la întrebare dacă nu vrei să fii biciuit! Eu n-am spus că ştiu: am spus că nu mă îndoiesc... Ce poţi căuta altceva decît...
   Tefnaht îl întrerupse:
   — Dacă nu e aşa, dezvinovăţeşte-te. Şi nu uita că eşti rob. Dacă n-ai fi robul Marelui Preot, n-ai mai fi nimic. Să nu uiţi!
   Era silit să răspundă, oricît de scîrbă i-ar fi fost. Zise încet:
   — Poate că stăpînul Puarem a ascultat vorbele cuiva care vrea să-mi facă rău. Să afle stăpînul Puarem că nu după femeile negre am umblat, chiar dacă ele put ca şi mine. Cred însă că stăpînul Puarem ştie că pe aceste meleaguri s-a arătat de mai multe nopţi o stea foarte ciudată...
   — Şi ai stat ziua ca să citeşti în stele! rînji în batjocură Puarem. Stelele să le ai în minte şi în faţa ochilor cît suntem pe drum. Vru să mai spună ceva, dar preotul îi făcu un semn şi căpetenia tăcu, înghiţind un nod. Apoi zise cu glas uscat: Pregăteşte-te să pleci chiar acum înainte. Te vor însoţi cîţiva soldaţi, dar ia şi un rob sau doi dintre localnici, dintre cei care cunosc bine locurile. După ce ajungeţi aproape de oaza cu oameni albi maşauaşa, vă opriţi. Să faceţi focurile aşa ca să nu se vadă decît dinspre noi, din spatele tău cînd stai cu faţa spre răsărit.
   Sfîrşind aceste porunci, Puarem se sculă şi se duse spre şirurile de soldaţi, care-l aşteptau.
   Cînd rămaseră singuri, Tefnaht zise:
   — Steaua de care spui am văzut-o şi eu. Dar cred că nu pentru stea ai zăbovit pe unde ai fost!
   — Nu steaua, stăpîne, chiar dacă de cînd am văzut-o gîndurile mele sunt nişte zdrenţe. Tot ce am ştiut despre stele, azi nu mai e bun de nimic. Dar am mai văzut ceva şi mai uimitor.
   Şi Auta îi istorisi tot ce văzuse şi tot ce i s-a întîmplat. Preotul Zeului Puterii căzu pe gînduri. Ştia că faţă de Auta nu-i era cu putinţă nici să se ascundă, nici să mintă. Îl întrebă într-un tîrziu:
   — Ce crezi că poate fi?
   — O, dacă aş fi fost în stare să iau unul din acele lucruri în mîinile mele! rosti Auta trist.
   — Ţi-ar fi frică să te mai duci o dată?
   Auta văzu că preotul îl iscodeşte, dar răspunse liniştit:
   — Dacă stăpînul meu îmi porunceşte să mă duc, mă voi duce.
   — Nu ţi-este frică?
   — Primejdia e vădită, stăpîne, nu pot să mint. De aceea, dacă stăpînul meu mi-ar spune să nu mă duc, taina nedezlegată m-ar întrista, însă nu mi-ar pare rău că rămîn în viaţă. Poate cîndva am să pot afla.
   — Stăpînul nostru slăvit, Marele Preot, crezi că îţi va putea limpezi nedumeririle?
   — Dacă stăpînul meu Tefnaht nu va binevoi să mi le limpezească, nu-mi rămîne decît să aştept cu răbdare întoarcerea în Atlantida.
   — Aşa vei face, zise Tefnaht fără să se ascundă. Dar să bagi de seamă ce-ţi poruncesc: nimeni să nu afle ce ai văzut. Mai ales că nici nu poţi şti dacă a fost aievea sau numai vedenie. Şi acum du-te la datoria ta.
   Auta plecă. Noaptea se lăsase de-a binelea. În urma lui, îngîndurat, preotul îşi ridică fără să vrea ochii la cer: privirea i se opri asupra stelei ciudate. Tefnaht oftă atunci şi întoarse capul spre altă zare.
   În faţa şirurilor lungi de soldaţi, care începeau în oază şi se sfîrşeau între nisipuri, bătură tobele. Armata urma să se mute în altă oază, la depărtare de un ceas, spre a rămîne acolo cît timp va merge Auta în cercetarea drumului.
   În vreme ce soldaţii, înşiruiţi în rînduri drepte şi lungi, aşteptau pornirea, din marginea satului jefuit de tot ce se mai putea jefui, ieşeau călări pe tauri voinici Auta şi Iahuben, avînd între ei pe Agbongbotile şi pe Mai-Baka. În urma lor, pe alţi tauri, veneau alţi trei ostaşi. Puarem nu mai putea să aibă încredere în trei robi păziţi de un singur soldat.
   

CAPITOLUL VIII
   
   
   
   De la plecarea atlanţilor din oaza pustiită trecuseră cîteva luni. Fără a socoti femeile, Puarem sporise numărul robilor luaţi pînă la numărul soldaţilor aduşi cu sine. Erau acum aproape patru mii de robi noi şi tot atîtea roabe, astfel că înmulţirea lor în Atlantida nu mai părea greu de înfăptuit.
   Armata străbătuse deşertul fără pierderi însemnate şi intrase apoi, venind dinspre miazăzi, în valea rîului Hapi, iar după aceea se urcase pe cursul lui spre Marea dintre Pămînturi. Cu unii stăpîni ai măruntelor ţărişoare care alcătuiau lungul ţinut al oamenilor rome sau al poporului roşu şi care trăiau din binecuvîntarea Pămîntului Negru, numit de ei Ta Kemet, iscusitul Puarem, meşter în asemenea treburi, încheiase înţelegeri, în pofida altora. Astfel, armata lui putuse fi mai vitează, de vreme ce nici puterea, nici bărbăţia nu stau totdeauna în vîrful lăncii.
   Acum tabăra atlantă se aşezase în marea cîmpie verde, ca un triunghi, de la ţărmul mării, între una din gurile lui Hapi, slăvitul aducător de mîl rodnic, şi pădurea apuseană de salcîmi şi palmieri, lîngă care se afla şi o veche cetate atlantă. Nu departe, spre miazăzi, era oraşul băştinaş Behdet, cu stăpînii căruia Puarem încheiase pace.
   Soldaţii nu aveau îndeletniciri deosebite; îşi făcuseră datoria omorînd şi robind destui oameni şi luînd nenumărate prăzi pentru stăpîni şi pentru ei înşişi. În aşteptarea corăbiilor atlante, fiecare îşi vedea de ale lui. Armele erau curăţate, tot aşa coifurile şi scuturile, şi sclipeau. Robii erau bine păziţi, şi averile luate. Tot ce se putea jefui, era jefuit. Unora, sutaşii le dădeau învoire să se ducă de dimineaţă pînă seară la Behdet, oraş vesel în care erau femei, bere şi vin. Alţii se desfătau privind apele din Hapi sau desişurile de papirus, ori se plimbau pe ţărmul mării albastre, numită de negustorii albi cu bărbi negre din insula lungă de la răsărit Marea dintre Pămînturi, iar de aceşti băştinaşi rome, fără nici un rost, sau poate că din pricina cîmpiei gurilor lui Hapi, Verdeaţa cea Mare.
   Armata lui Puarem avea nevoie de odihnă. Dacă străbaterea deşertului n-a ridicat în drum piedici grele, n-au fost însă uşoare luptele pentru aur şi robi în Ta Kemet. Şiretenia lui Puarem, ajutată de sfaturile înţeleptului preot Tefnaht, era bună, dar ea nu putuse cruţa şi sîngele cîtorva sute de soldaţi care au rămas să dea ajutor cu leşurile lor zeului Hapi la îngrăşarea pămîntului localnic. Şi de n-ar fi fost nesfîrşitele lăcomii şi neînţelegeri între numeroasele ţărişoare din Ta Kemet, zeul Hapi i-ar fi mulţumit zeului morţii, Osiris, pentru leşurile întregii oşti atlante.
   Soldatul Iahuben era şi el aici. Scăpase cu o rană trecătoare. Îngrijindu-şi-o, aştepta nerăbdător corăbiile şi îi era dor de casă. Se săturase de Ta Kemet. Oamenii rome erau harnici şi cumsecade, dar săraci. Chiar bogaţii stăpîni din ţinut nu se puteau asemui cu stăpînitorii Atlantidei. Aici, în Ta Kemet, nu erau nici palate sclipind de fildeş şi oricalc, nici băi de marmură, nici locuri de petrecere sau grădini minunate ca în Ţara Apelor, pe care aceşti oameni rome o numeau, aproape necrezînd în fiinţa ei şi nici ştiind prea bine încotro se află, Ta Nuter, Pămîntul din Basme.
   Singura îndeletnicire mai plăcută a lui Iahuben nu putea fi, pînă la venirea corăbiilor, decît să se plimbe cu Auta pe ţărm sau la marginea pădurii. Cîrciumile şi alte locuri asemănătoare din oraşul Behdet le cerceta tot mai rar. Dar şi Auta era acum greu de prins la vorbă, şi nu pentru că i-ar fi plăcut din nou muţenia ca în timpul călătoriei prin deşert. Cunoscînd bine poporul rome, ori de cîte ori n-avea nimic de făcut (şi Tefnaht aproape că îl uitase, avîndu-şi îndeletnicirile sale în cetatea atlantă de pe ţărm), Auta hoinărea singur. Alteori îl întovărăşea Iahuben. O dată izbutise să-l ia cu sine pe Mai-Baka, pe furiş, minţind paznicii. Fostul arcaş umblă aproape tot timpul tăcut şi chinuit de îngrijorarea intrării lui într-o lume necunoscută şi atît de nouă. Îl muncea şi dorul după oaza din care fusese smuls. Iar a doua oară nu-l mai putu lua. Puarem, auzind întîmplarea, îl chemă pe Auta la sine şi-i spuse că l-ar ucide cu mîna lui de nu s-ar gîndi la Marele Preot, iar ca să nu uite îndrăzneţul sclav cine e stăpîn în tabără, puse un sutaş să-l biciuiască şi Tefnaht nu mişcă un deget ca să-l scape. Biciuit fu şi Mai-Baka şi lăsat patru zile fără hrană. Astfel, Auta trebui să se mulţumească numai cu tovărăşia lui Iahuben. Cînd era singur, căuta să stea cît mai des de vorbă cu oamenii rome şi cu robii lor care nu erau atît de păziţi, dornic necontenit de a şti mai mult, de a afla ce încă nu bănuise. Mai ales robii localnicilor îi dădeau ştiri îmbelşugate despre obiceiurile şi traiul sau limba ţărilor din care au fost aduşi. Cîteodată stătea ceasuri în şir în apropierea marelui rîu şi îl privea cu nesaţ. Aceste două îndeletniciri îl îmbiară de la o vreme şi pe Iahuben. Văzuseră amîndoi destule ţări şi destule rîuri, însă nici unul din rîurile lumii nu se putea asemăna cu Hapi.
   Auta îl lua deseori pe soldat de mînă şi-i spunea:
   — Tu îl vezi cît e de minunat? Uită-te la el!
   Şi apoi îşi pironea ochii în apele rîului. Rîul acesta era în stare singur, cu mîlul adus de apele ce creşteau revărsîndu-se în fiecare an, să îmbogăţească valea uimitoare, oprind întinderea ticăloasă a deşertului uscat. Lui Auta îi păru rău că nu s-a putut duce niciodată în ţările de sus ale ţinutului Ta Kemet, acolo de unde vine Hapi. Unii oameni negri spuneau, fără s-o fi zărit vreodată, că acolo, la obîrşia acestui rîu, unde oamenii n-au umbră la amiază, ar fi o mare întinsă cu apă dulce; dar cine putea şti dacă era adevărat sau nu... Localnicii din Ta Kemet ziceau că Hapi vine de foarte departe, din nişte munţi stîncoşi şi pustii, păziţi de un şoim şi un uliu. Într-o peşteră de sub munte şade veşnic zeul Hapi, vărsînd fără întrerupere din două ulcioare apa dătătoare de viaţă, care se scurge la vale prin gura îngustă a peşterii, strecurîndu-se între capul şi coada unui şarpe uriaş. Aşa se naşte mereu, niciodată supusă pieirii, marea binecuvîntare a ţinutului Ta Kemet.
   Auta asculta de fiecare dată aceeaşi poveste, nemulţumit că nimeni nu-i putea spune şi altceva mai vrednic de crezare. Rîuri născîndu-se din munţi văzuse destule, chiar în Atlantida, unele reci, altele fierbinţi. Intrase şi în peşteri, la obîrşia rîurilor, şi nu văzuse zei sau alte făpturi din cele cu care-şi umpleau oamenii poveştile.
   Atlantida avea rîuri multe, lacuri şi izvoare şi pretutindeni pămînt rodnic, iar apa nu era acolo nici rară, nici deosebit de încîntătoare. Dar Auta trăise pînă la începutul tinereţii în ţinuturi unde apa era aur, aşa că înţelegea bine miezul minunii acestui fluviu care îngraşă an de an pămînturile ce fără el ar rămîne pustii.
   Cînd se plimbă o dată cu Iahuben mai sus de tabără, pe lîngă malul încă plin de mîl, Auta stătu să privească într-un loc mlăştinos modestele tulpini de papirus. Iahuben mai văzuse aceste plante, dar le credea nefolositoare, şi nu le mai privi.
   — Parcă sunt nişte cozi de vacă înţepenite şi întoarse cu smocul în sus, zise el. De ce le-or fi lăsînd băştinaşii să crească degeaba? Mai bine le-ar tăia. Ar rămîne rîul curat.
   Dinspre pădure veneau cîteva zeci de robi şi de roabe, unii tineri, cu faţa neagră şi dinţii albi, alţii cu chipurile albe împrejmuite de bărbi negre. Erau mînaţi cu biciul. Poverile grele din spinările lor nu-i lăsau să meargă atît de repede cît voiau slujbaşii rome, care mergeau călări pe măgari îmblînziţi. Slujbaşii mărunţi ai stăpînitorilor tuturor acestor ţărişoare primiseră poruncă să nu lege nici prietenie, nici taifas cu oamenii roşii veniţi, după cum se spunea, din ţara de necrezut Ta Nuter. Totuşi, unul dintre slujbaşi îşi întoarse asinul în această seară şi se apropie de cei doi străini. Cu lahuben băuse din întîmplare, într-o zi, la aceeaşi cîrciumă din marginea oraşului Behdet, iar după aceea se mai căutară unul pe altul de cîteva ori, tot acolo.
   Acum, lahuben îl zări şi, privindu-l cu bunăvoinţă, şopti la urechea lui Auta:
   — După ce are să plece, să mă întrebi să-ţi spun despre el.
   Acest mic slujbaş, folosindu-se de împrejurarea că în ceata pe care o ducea el era cel mai mare, vru să-şi întrebe proaspătul prieten de sănătate. Dar fiind numai un slujbaş mărunt, nu avea răgaz să rămînă decît o clipă. Cînd fu lîngă lahuben, îl salută şi-i spuse:
   — Am auzit că plecaţi cu toţii în curînd! Şi eu plec. Acum ducem în cetatea voastră acest papirus, iar mîine pornim mai mulţi spre ţara Nub, ca să aducem aur. Stăpînul nostru se spune că v-a dat vouă tot aurul lui. Aşa a fost preţul păcii. Acum n-are aur deloc. Păcat că plecaţi. Şi aşa aţi luat totul de la noi şi nu mai aveţi ce lua. Aş mai fi stat cu tine de vorbă, dar eu plec mîine. Poate mai vii la cetatea voastră de-aici, şi atunci caută-mă pe uliţa din stînga pieţei. Ai să întrebi de mine: acolo e casa mea.
   Slujbaşul privi cu dispreţ pe sclavul negru, zîmbi soldatului şi se depărtă lovindu-şi asinul. Noaptea cuprindea cîmpia. Curînd se iviră stelele şi cei doi, lăsîndu-l pe slujbaşul care plecase, căutară cu ochii, după obiceiul deprins, ciudata stea de la miazăzi.
   — Iar a răsărit! spuse Auta.
   — Tocmai voiam să-ţi spun despre steaua care te chinuie atît! îşi aduse aminte Iahuben. Am fost o dată să beau vin în oraşul acela, Behdet. Acolo m-am văzut cu slujbaşul de adineauri. Am stat de vorbă cu el. Îl cheamă Merib. Am vorbit cu el despre steaua asta.
   Auta îl privi curios:
   — Şi ce ţi-a spus Merib?
   — Dacă nu l-aş fi văzut acum, aş fi uitat să-ţi spun, urmă Iahuben. Este om plăcut, cu inimă deschisă. Mi-a spus că a fost meşteşugar în oraş, dar ştiind să scrie l-au făcut slujbaş pentru că sora lui, Hedetkaş, este ţiitoarea lui Hnumhotep, capul slujbaşilor din Behdet, fiindcă e foarte frumoasă.
   Auta aştepta răbdător. Iahuben tăcu cîteva clipe, căutînd să-şi aducă aminte ce spunea la început. Auta îl ajută:
   — Voiai să-mi spui de stea.
   — Da, se lumină soldatul. L-am întrebat eu. Nu mi-a spus fără să-l întreb. Eu eram îngrijorat, ca şi tine, de mărimea stelei. Robul acela Mai-Baka zicea că-i ochiul unui zeu ticălos. Dar uite ce mi-a spus Merib: că preoţii lor i-au învăţat să nu se teamă de ea, pentru că nici nu e stea, ci este tot ochi, dar ochiul zeiţei lor Neith... tu poate ştii, au ei o zeiţă Neith, care zice slujbaşul Merib că e zeiţa cerului, a dragostei şi a înţelepciunii. Fiindcă a fost anotimpul revărsării rîului, cînd toată lumea se bucură la ei, zeiţa şi-a deschis ochiul spre ţara Ta Kemet... Merib ştie mai bine, pentru că Hnumhotep se află de multe ori alături de preoţi, şi lui Merib i-a spus soră-sa Hedetkaş.
   Auta începu să rîdă.
   — De ce rîzi? întrebă Iahuben, nedumerit.
   — Preoţii lor mint, Iahuben.
   — Atunci întreabă-l pe strălucitorul Tefnaht!
   Auta ridică din umeri, fără să-i răspundă. Porniră spre tabără. Răsărise luna. La lumina ei bogată se zărea desişul de papirus. Auta se opri din nou să se uite.
   — Îl vezi, Iahuben? Tu l-ai asemuit cu coada vacii. Dacă ai şti ce este, nu l-ai dori nimicit!
   — Uite, mi-am adus aminte că ceata lui Merib ducea papirus în cetatea noastră. Parcă aşa spunea? zise Iahuben. Va să zică tot e bun la ceva. Ce se face din el? Se mănîncă?
   — Se şi mănîncă. Dar nu numai atît. Uită-te la el! Cine nu-l ştie nu vede în el decît ceea ce se vede. Şi se vede foarte puţin. Ştii că papirusul are preţul aurului? Nu fiindcă localnicii îl şi mănîncă, deşi nu-i rău la gust. Nu numai pentru că îşi fac din el îmbrăcăminte, căci îl poţi preface în pînză. Se fac multe din el. Din tulpină poţi stoarce suc dulce: îl poţi bea şi e răcoritor. Şi încălţăminte se face din tulpina lui. Iar dacă iei tulpini bătrîne mai multe şi le legi şi le întăreşti, poţi înjgheba o luntre uşoară de rîu. Dar mai cu seamă din cozile de vacă, la care tu te uiţi cu dispreţ, se fac cărţi.
   — Cărţi?! Şi Iahuben amuţi cu gura deschisă. Aerul răcoros al nopţii era jilav şi înmiresmat. Îl respirau amîndoi cu plăcere. Se apropiaseră de tabără. Cîţiva soldaţi stăteau în jurul unui foc. Unul cînta. Ceilalţi murmurau după cîntăreţ. Cîntecul era trist: le era dor de Atlantida.
   — Ce fel de cărţi? întrebă Iahuben. Cărţi pe care le scriu înţelepţii?
   — Cărţi pe care le scriu cei care ştiu să le scrie.
   Iahuben se gîndi dacă văzuse vreodată cărţi mai de aproape. Îşi aduse aminte de Puarem şi de Tefnaht.
   — Dar Puarem al nostru nu scrie cărţi, cînd scrie... Pe strălucitorul Tefnaht l-am văzut scriind de cîteva ori. Nici el nu scrie cărţi. Cărţile sunt ca un sul de pînză, şi el scrie pe ceară, cu un pumnal.
   — Tefnaht scrie cărţi despre ţările şi popoarele pe care le cunoaşte. Ceea ce ai văzut că scrie pe tăbliţele cu ceară proaspătă e scris după aceea de sclavi meşteri, cu vopsea neagră, pe un sul de papirus, nu de pînză.
   — Papirus din cel la care ne-am uitat acum?
   — Da... Merib al tău ducea în cetate papirus. Au mai adus de cîteva ori. În Atlantida nu creşte. Numai în Ta Kemet. Cînd plecăm, o corabie va duce numai papirus.
   Iahuben clătină din cap:
   — Nu pricep cum se poate face sul de scris din beţele acelea! Tu ştii? Ai văzut vreodată?
   — Cînd eram rob aici, înainte de a fi fost luat în Atlantida, am şi făcut. Nu e uşor, trebuie răbdare şi multă grijă. Mîinile care nu vor să fie lovite cu nuiaua trebuie să fie îndemînatice. Cu un ac desfaci fîşii late şi subţiri din tulpină. Din mijlocul ei scoţi foi pentru cărţile sfinte, adică cele mai subţiri. Celelalte sunt pentru alte cărţi. Le aşterni şi le uneşti cap la cap pe o masă puţin aplecată şi le uzi cu apa lui Hapi, care e plină de mîl. Apa se scurge şi mîlul lipeşte. Apoi pui alte foi de-a curmezişul şi iar le uzi ca să le lipeşti. După aceea tai marginile cu grijă, să fie drepte. Pe urmă usuci foile la soare şi apoi le lustruieşti cu o bucată de fildeş. De aici încolo cartea aşteaptă să fie scrisă. Iahuben asculta uimit şi tot trăgea cu coada ochiului spre desişul de lîngă rîu, acum abia zărindu-se prin aerul amurgului. Apoi, deodată, îşi aduse aminte:
   — Vorbeai de stea adineauri... Acum ai uitat şi tu:...
   — Nu, n-am uitat, spuse Auta zîmbind. Dar poate că şi steaua ni se pare numai o coadă de vacă sau un ochi de zeu pentru că altceva nu ştim despre ea.
   Iahuben îi aruncă o privire, apoi se încruntă, îngîndurat.
   Intrară în tabără, fiecare ducîndu-se la cortul său. Acum, cînd armata lui Puarem îşi aştepta corăbiile, era pe sfîrşite anotimpul apelor, ahet, cînd toată firea din Ta Kemet se înviorează. Cît călătoriseră prin deşert, dincoace fusese anotimpul uscat, şemu, şi plantele erau atunci veştede. Iar cînd păşiră întîia oară în valea marelui fluviu, apele lui, din anotimpul ahet, tocmai începeau să crească. În acele zile soldaţii lui Puarem văzură fluviul cu apa verde şi groasă şi, încercînd s-o bea, o scuipară cu scîrbă. Dar Hapi cel verde trecu destul de repede spre mare şi după vreo douăsprezece zile începu să vină Hapi cel roşu. Apele lui păreau acum amestecate cu sînge şi soldaţii atlanţi le priveau înspăimîntaţi. Nimeni nu ştia de unde vine acest sînge. Unii credeau că zeul îşi ucide jertfele lîngă muntele de obîrşie. Nimeni nu îndrăznea, dintre atlanţi, să bea apa asta însîngerată. Numai chinuiţi de sete şi văzîndu-i pe localnici că-şi afundă ulcioarele în rîu fără teamă, unii soldaţi încercară să guste apa roşie, şi îndată vestea se răspîndi în toată armata: nimeni nu mai băuse, nici în Atlantida, apă aşa de gustoasă. Iahuben era dintre puţinii care o mai băuseră şi altădată. După ce mîncă vîrtos, înainte de a se culca, soldatul Iahuben sorbi cu sete din ulcior, dar văzu că apa, tot bună, nu mai avea acelaşi gust. Se culcă gîndindu-se la Hapi.
   A doua zi îl căută pe Auta, în ceasurile cînd avu răgaz, şi-l rugă să se ducă împreună spre malul rîului. Vremea era plăcută. Anotimpul ahet era pe sfîrşite şi se apropia anotimpul pert. Apele lui Hapi se retrăgeau între maluri. Ţăranii şi robii se grăbeau acum să are şi să semene ogoarele umede şi negre, şi după ei păstorii mînau peste semănături turmele de oi, ca să intre sămînţa în pămînt, să n-o spulbere vîntul şi să n-o usuce soarele.
   Auta şi Iahuben se uitau la această privelişte în necontenită mişcare şi ascultau cîntecele de laudă alcătuite de oamenii rome pentru dumnezeiescul lor Hapi:
   
   Cînd se revarsă Hapi, sclipeşte pămîntul.
   Pe toţi oamenii i-a cuprins bucuria.
   Toate spinările se zguduie întruna de rîs
   Şi toţi dinţii mestecă hrana.
   
   Iahuben asculta vrăjit aceste cîntece. Dintr-unul i-a rămas un crîmpei în minte şi acum îl mormăia singur, în graiul din Ta Kemet, aşa cum era făcut cîntecul. Graiul din Ta Kemet nu era mult deosebit de cel atlant, totuşi în cîntec Iahuben nu-l înţelegea tot dintr-o dată. Într-o zi, spre luarea aminte şi spre marea mirare a lui Auta, dînd putere glasului său răguşit de plăcerile vinului şi de strigătele de luptă, soldatul se pomeni cîntînd aşa:
   
   Numai Hapi să aducă e-n stare
   Bunătate, adevăr, în aceste inimi de oameni,
   Căci se spune de mult că numai din sărăcie
   Se nasc pe pămînt răutăţi şi fărădelegi.
   
   Şi în ziua aceea de la începutul anotimpului pert, cînd localnicii nu mai cîntau asemenea laude, Iahuben se trezi pe neaşteptate asupra înţelesului vorbelor pe care le tot mormăia, cum le învăţase. Se întoarse grăbit spre Auta. În mintea lui se răsturnase ceva.
   — Spune-mi, întrebă soldatul, cîntecele mint?
   — De ce mă întrebi? zise Auta nedumerit.
   — Spune-mi dacă mint cîntecele sau nu, şi atunci am să-ţi spun gîndul din inima mea.
   — Unele mint, spuse Auta încă neînţelegînd ce s-a întîmplat.
   — Acuma am băgat de seamă şi eu. Cînd cînţi parcă nu te gîndeşti prea mult la ceea ce cînţi... Poate numai dacă ai făcut tu însuţi cîntecul. Uite, acum am ascultat mai bine cîntecul pe care-l cînt şi am socotit că minte. Am văzut săraci şi la noi şi la aceştia din Ta Kemet. Oare săracul e rău şi nelegiuit? Eu cred că nu.
   — Tu ai cunoscut sărăcimea, Iahuben? îl întrebă Auta surprins.
   — N-am prea cunoscut-o. Cînd eram copil, nu mă jucam cu copiii meseriaşilor. Tata a fost soldat şi hrana nu ne-a lipsit. Dar am văzut mai tîrziu săraci care dădeau din ce nu aveau nici ei de ajuns la alţii mai săraci. N-am văzut sărac să ucidă pe bogat, dar bogatul pe sărac, da.
   — Tu te-ai gîndit vreodată dacă armata lui Puarem e săracă?
   Iahuben rîse uimit:
   — Cum, armata noastră să fie săracă? Sau glumeşti!
   — Glumesc, după cum vezi.
   Iahuben tăcu, clătinînd din cap. Apoi spuse, tot îngîndurat:
   — La Behdet a sărit un cîine asupra mea şi ca să nu-l ucid am intrat în căsuţa unui om. M-a poftit să stau. M-am uitat ce face: făcea inele... Mi-a spus nevasta lui că face inele pentru cei mai de vază stăpînitori din oraş. Şi ştii ce mîncau? Am văzut: o ceapă şi o bucată de turtă mucedă. Turta era de orz. Mai aveau o ceapă, şi au zis să şi-o lase pe a doua zi. I-am dat eu pîinea mea, măcar că din ţara duşmană trebuie să luăm, nu să dăm. Puarem, de-ar şti, ar pune să mă ucidă. Toată lumea spune că aşa vor zeii. Dar de ce se spune că zeii buni sunt mai puternici?
   Auta zîmbea, fără să vorbească.
   — De ce nu-mi spui nimic, Auta? se miră soldatul.
   — Caut şi eu de mult un răspuns la întrebările tale, şi încă nu l-am găsit! zise în sfîrşit celălalt.
   — Uite, cred că l-am găsit eu.
   — Care, Iahuben?
   — Cîntecul minte! Acesta-i răspunsul. Auta oftă:
   — Asta-i tot întrebare!...
   Soldatul îl privi lung şi tăcu. Apoi începu să mormăie alt cîntec, de la el de-acasă, privind spre gura fluviului şi mai departe, spre zarea mării. Dar deodată se întoarse şi-l zgîlţîi pe Auta de umăr:
   — Uite, vin corăbiile noastre! strigă el bucuros. Într-adevăr, zarea mării era plină de mărunte aripi de păsări albe care, fără să fîlfîie, se înmulţeau mărindu-se pe toată dunga apelor din orizont. Nu se putea şti dacă erau corăbiile Atlantidei, dar erau corăbii.
   — De unde ştii că sunt ale noastre? îl întrebă Auta. Iahuben îl privi încurcat:
   — Dar ale cui? Cine mai are atîtea corăbii? Ale lor de-aici nu se încumetă să taie marea. Umblă numai pe lîngă ţărm.
   Mai trecu un ceas şi corăbiile se văzură desluşit. După rînduiala aşezării lor şi după mărime nu puteau fi decît atlante. Cei doi prieteni, sclavul şi soldatul, porniră spre tabără.
   Oamenii rome, cărora li se luase cîmpia frumoasă mărginită din două părţi de pădurea de salcîmi şi palmieri, iar din celelalte două de marea albastră şi de rîul cu desişuri de papirus şi lotuşi, o ocoleau resemnaţi. Cît mai erau aici atlanţii, cîmpia era atlantă. Treceau departe de tabăra străină, tăcuţi, privind cu ură corturile albe. Îşi vedeau de îndeletnicirile lor nenumărate din luna semănăturilor a anotimpului pert, iar Puarem stătea în acest ceas pe ţărm şi privea miile de pînze de corăbii, mulţumit de aurul pe care-l răpise, mulţumit de antilopele din ţarcuri, de lîna tunsă de pe miile de oi a căror carne fusese mîncată de soldaţii săi şi mai cu seamă mulţumit de cele cîteva mii de robi şi roabe, printre care harnicii şi repezii bărbaţi ai neamurilor daza şi teda, şi pricepuţii meşteri sau frumoasele cîntăreţe rome.
   Acum, soldaţii atlanţi îşi pregăteau armele şi sacii, iar scribii făceau socoteala prăzii luată pentru rege şi preoţi, hotărînd cîte vite, cîţi robi şi cîtă lînă să încarce în fiecare dintre corăbiile de povară.
   De cînd se iviseră corăbiile în zare, Auta se făcu mai tăcut. Zarva oştească nu-l răscolea. Şi nu ştia nici el dacă tristeţea aşezată în sufletul lui are ca pricină părăsirea acestor locuri sau apropierea întoarcerii în Atlantida... Cu asemenea stare sufletească se duse la Tefnaht, cînd acesta în sfîrşit îl chemă. Preotul Tefnaht se plimba lîngă malul cu lotuşi, faţa lui era mai luminoasă decît de obicei, datorită unui surîs pe care Auta nu-l înţelese. I se păru că nu-l mai văzuse pe Tefnaht surîzînd anume aşa. O clipă, sclavul socoti că tainicul surîs este oglinda ultimei nopţi în oare preotul se desfătase cu o frumoasă dănţuitoare din neamul maşauaşa.
   Dar nu era aşa. Strălucitorul slujitor al Zeului Puterii dovedi îndată că nu la ea se gîndea acum.
   — Ştii de ce te-am chemat? îl întrebă pe sclav.
   Auta îşi aplecă fruntea spre pămînt şi răspunse că nu ştie. Preotul păru mulţumit de răspuns. Zise:
   — Iată de ce: ai mai privit steaua aceea, te-ai mai gîndit la ea?
   Sclavul privise steaua, care se vedea şi din Ta Kemet tot pe cerul de miazăzi. Dar întrebarea preotului cu totul neaşteptată îl dezrădăcină cu furie din liniştea tristă a ultimelor ore. Se uită bănuitor la preot. Ce urmăreşte oare, chemîndu-l?
   Răspunse scurt:
   — M-am uitat, stăpîne.
   — Aşadar n-ai părăsit-o...
   — Chiar de nu s-ar mai vedea, gîndul meu nu ştiu dacă o mai poate părăsi.
   — Dar se vede!
   Auta tăcu. Preotul îl străpungea cu privirea căutînd să-l răscolească pe dinăuntru. Sclavul nu se lăsă răscolit: ochii lui erau reci, nemişcaţi.
   — Te-am chemat şi ca să-ţi spun o veste. Pe cînd ne aflam în Ta Kemet, sus, la întîiul prag al acestui rîu, au mai căzut în nisipurile apusene alte pietre sticloase ca acelea care te-au ameţit atunci, lîngă oază. Şi au mai căzut altele şi dincolo de aceste păduri, la apus. Se spune că unde au căzut aproape de oameni, oamenii ar fi murit. Cine a venit după cîteva luni de la căderea lor fără să cunoască acele pietre şi a pus mîna pe ele s-a ales numai cu ameţeli trecătoare. Dar nimeni n-a luat vreuna cu sine. Păcat!
   Privirea lui Auta se schimbă numaidecît. Sclavul se uită acuma rugător. Preotul înţelese şi clătină din cap.
   — Nu! Pietrele sunt departe; cîteva zile de mers, şi noi plecăm mîine.
   Auta se întristă şi lăsă ochii în pămînt. Tefnaht zîmbi sau rînji.
   — Nu te sfătuiesc să pleci fără încuviinţare: dincolo de marginea taberei te va aştepta moartea.
   Sclavul îşi ridică atunci fruntea, strivindu-şi între buze un surîs.
   — Stăpînul meu n-are de ce să se îngrijoreze. Nu mai pot să doresc pustiul după cărţile de la Piscul Sfînt. Tefnaht se făcu că nu aude şi spuse uşor înţepat:
   — Şi chiar dacă ai putea să iei cu tine asemenea piatră ce-ai fi în stare să afli?!... Pietrele nu vorbesc.
   Auta nu-şi mai putu stăpîni zîmbetul. Tefnaht ridică sprînceana, cerîndu-i astfel răspuns pentru zîmbet.
   — Dacă stăpînul meu nu s-ar mînia, zise sclavul, aş spune altceva decît a spus stăpînul.
   — Spune! îi porunci Tefnaht, cercetîndu-l iscoditor.
   — Cred că şi piatra şi oricare lucru neînsufleţit vorbeşte. Este adevărat că nu toate urechile aud...
   Se opri nehotărît. Tefnaht rîse:
   — Am spus aproape acelaşi lucru. Nici tu, nici chiar noi nu cunoaştem decît limba acelor pietre pe care oamenii au scris în limba omenească.
   — Aş vrea să spun, stăpîne, că bunăoară auzim graiul aramei. Ştim unde să căutăm arama şi cum s-o topim. Ştim şi la ce foloseşte...
   — Dar ce e arama, ştii? îl întrerupse preotul. Spune-mi din ce-i alcătuită?
   Auta îl privi ruşinat. Tefnaht urmă:
   — Iar pietrele care te-au ameţit sunt venite din cer. Arama este din pămînt, şi n-o cunoşti... Nu-i mai uşor să crezi că le-au aruncat zeii? încheie rîzînd zgomotos.
   — Cu sau fără zei, pietrele acestea nu-mi dau pace, stăpîne... Mai bine nu le-aş fi văzut!
   Tefnaht îşi întoarse faţa spre mare. Corăbiile erau acum aproape de tot. Deodată Auta îi spuse cu glas uşor înfierbîntat:
   — Stăpîne, am văzut mare şi pămînt. Am văzut munţi şi peşteri. De ce nici o piatră din miile de pietre nemişcate pe care le-am atins nu m-au prăbuşit la pămînt ca acestea de care nici nu m-am apropiat?
   Vru să mai spună ceva, dar se opri simţind că această mărturisire l-a supărat pe Tefnaht. Totuşi, fie că nu voia să lase fără răspuns ultima întrebare a sclavului, fie că îşi căuta el însuşi o lămurire, se întoarse cu spatele spre mare, începînd să surîdă. Auta îşi dădu seama că nimic nu-l tulbură mai mult decît aceste surîsuri în care nu se putea citi nimic.
   — Am să-ţi dezvălui o taină pentru care ai să-mi fii recunoscător, spuse Tefnaht cu voce tărăgănată. Ascultă, tatăl tatălui meu era preotul Zeului de Foc. Înainte de a muri, iată ce mi-a istorisit. Pe cînd era încă tînăr, a văzut coborîrea pe pămîntul atlant a acelui zeu. Într-o zi cînd soarele lumina puternic, s-a născut în cer altă lumină, parcă aproape tot aşa de puternică. Lumina aceea a străbătut cerul ca un stîlp de văpaie cu iuţeala celei mai repezi lănci. Tatăl tatălui meu se plimba într-un cîmp pustiu, după seceriş. Era preot tînăr şi se închina Zeului Apelor. Departe, în marginea cîmpului, erau cîţiva oameni care-şi frigeau o capră, pregătindu-se de ospăţ. La vreo cincizeci de paşi de tatăl tatălui meu, stîlpul de foc a căzut din cer şi s-a înfipt în cîmp. Tatăl tatălui meu s-a prăbuşit la pămînt, izbit de tăria unui vînt care s-a iscat din senin. Apoi s-a ridicat. Era seară. În oraş lumea află de la cei cîţiva oameni care şi-au lăsat capra şi au fugit înfricoşaţi să vestească moartea preotului. Dar acel preot, tatăl tatălui meu, văzînd după ce a putut să se ridice stîlpul rece alături, fără foc, fără lumină, a pus mîna pe el şi şi-a dat seama că era o piatră uriaşă, de cremene. Acolo s-a clădit templul pe care îl ştii. Cînd s-a întors în oraş viu şi teafăr, lumea ştia de la secerători despre stîlpul înflăcărat. Şi atunci multă lume a socotit că Zeul de Foc i se arătase ca să şi-l aleagă slujitor. Îţi pui poate întrebarea de ce ţi-am dezvăluit taina aceasta anume ţie?... Judecă, şi ai să înţelegi. Zeul de Foc era o piatră ca toate pietrele, dar a venit din cer cu putere şi acel preot s-a prăbuşit...
   — Să-mi îngăduie stăpînul să adaug ceva, spuse Auta.
   — Adaugă!
   — Tatăl tatălui stăpînului meu, al înţeleptului Tefnaht, s-a prăbuşit la pămînt pentru că piatra a căzut cu greutate şi a împins văzduhul dimprejur. Pietrele găsite de robul tău erau prea mici ca să împingă văzduhul şi erau căzute din ajun...
   — Ştiu, îl întrerupse Tefnaht plictisit. Şi tu ştii bine că chiar de le-ai fi pipăit fără să leşini, tot n-ai fi aflat nimic. Mulţumeşte-te cu ce poţi cunoaşte. Eşti frămîntat de steaua cea necunoscută. Poate va cădea şi ea, ca piatra de care ţi-am vorbit. Ai s-o vezi sau n-ai s-o vezi. Ce pierzi sau ce cîştigi dacă pipăi o piatră venită din cer? Preotul ei tot n-ai să poţi fi!
   — Da, stăpîne, dar...
   — Viaţa omului e scurtă. Ce rost are să fie otrăvită cu întrebări la care nu poate răspunde nimeni! Nu uita că eşti un rob mai fericit decît toţi robii şi chiar decît mulţi oameni liberi. Mulţumeşte-te cu ce ai, ca să nu pierzi într-o zi totul. Eu te sfătuiesc, pentru că nu eşti neînţelept, să-ţi alegi clipa cea mai fericită din viaţa ta şi las-o să te desfăteze.
   — Clipa cea mai fericită, stăpîne, este aceea care încă n-a fost.
   — Mai bine ţi-ai fi ales o sclavă sau o cîntăreaţă neagră de-aici. Poţi s-o iei cu tine pe corabie!
   — Mi-am ales, stăpîne, răspunse Auta cam tăios. Una din Atlantida mi-am ales. Dar nu e sclavă şi nu e neagră. Iată de ce nu pot alege clipa cea mai fericită...
   — Atunci eşti un nătărău! Sau iarăşi uiţi că eşti rob? Alege-ţi fericirile la care ai dreptul.
   Ochii lui Auta tremurară, uşor înroşiţi. Zise cu glas sugrumat:
   — Drepturile, stăpîne, se măsoară altfel. Dragostea nu le e măsură bună.
   Tefnaht începu să rîdă cu poftă:
   — Eşti prea tînăr, sau eşti cu adevărat nătărău. Du-te în cortul tău. Uite, corăbiile intră în liman.
   Pe ţărm, sclavii se îngheboşau sub poverile grele şi alergau pe scîndurile piezişe care legau ţărmul de punţile întîilor corăbii sosite. Mugeau antilope şi tauri, bice de curele şuierau prin văzduh, soldaţii zăngăneau din arme, strigau căpitanii, corăbierii cîntau pe fiecare punte sau înjurau pe sclavi, sclavii gemeau sub poveri, în timp ce dinspre deşert se zărea năvălind seara liliachie.
   Atlanţii erau gata de drum. Ţara Ta Kemet îi privea, jefuită.
   

CAPITOLUL IX
   
   
   
   Corăbiile erau pe mare de mai multe zile. Ieşind în întîia dimineaţă să stea de strajă pe puntea corabiei pe care plutea (o corabie mare, de o sută cincizeci de coţi lungime, cum nu se făceau în Ta Kemet), Iahuben trecu pe lîngă cîrmaci şi se pomeni faţă în faţă cu Auta. Nu bănuise că vor călători împreună, iar cînd îl văzu se opri mulţumit. Sclavul stătea pe punte şi scria ceva pe un ciob. Simţindu-se privit ridică ochii şi sări numaidecît în picioare, zîmbind cu toată faţa.
   — Vezi, Iahuben, zise sclavul, s-a sfîrşit şi călătoria asta! Vîntul bun ne duce spre Ta Nuter, ţara de basm şi fericirea noastră şi începu să rîdă.
   Corabia pe care pluteau era o corabie cu sclavi luaţi din Ta Kemet. Acum, Iahuben era căpetenia străjii de pe această corabie; căci, mulţumit de el, Puarem îl făcuse ajutor de sutaş în ziua cînd îşi cercetă oastea înainte de pornirea pe mare. Încă mirat de a-l fi găsit aici pe sclavul Marelui Preot, după ce-şi veni în fire de la întîia tulburare a revederii, îl întrebă cum a ajuns împreună cu el.
   — Te-a trimis să te păzesc eu?
   — Nu! Urma să fiu pe altă corabie, cu Tefnaht. Puarem i-a cerut să mă trimită oriunde, numai ca să nu fiu în ochii lui. Am întrebat pe un căpitan unde eşti tu şi l-am rugat să mă dea aici. Dacă nu te-am văzut aseară însă, m-am gîndit că s-a nimerit altă corabie.
   — Uite că suntem iar împreună, zise Iahuben cu bucurie. Zeii nu ne despart.
   Vîntul sufla din spate, însă prea slab, şi corăbiile erau împinse şi de vîsle. Cei doi prieteni se apropiară de marginea punţii, ca să poată sta de vorbă netulburaţi. Lîngă ei nu era nimeni, decît mai jos de punte, în locaşul vîslei, un vîslaş. Legat cu o frînghie de mijloc, robul vîslea din greu. Era dintre robii rome, luaţi din cîmpiile de jos ale ţării Ta Kemet. Părea să fie ţăran, muncitor de pămînt, aşa îl arătau mîinile lui înnegrite şi brăzdate de crăpături, şi spinarea lui încovoiată, şi ochii lui trişti deasupra feţei uscate şi supte, ca şi întreg trupul lui slab, înalt şi osos.
   — Ţi-e dor de ai tăi, Iahuben, aşa e? îi spuse Auta, după ce se mai uită cîteva clipe la vîslaş. Niciodată nu te-am întrebat cîţi copii ai...
   — Patru! răspunse Iahuben cu mîndrie. Bine că s-a încheiat cu deşertul acela blestemat şi cu cîrciumile din Behdet şi cu tot! Mai bine-i acasă! Acum ne întoarcem în ţara fericită Ta Nuter cum ai spus tu!
   Vîslaşul pînă atunci nu păruse să asculte ce vorbesc ei. Dar cînd auzi din gura soldatului străin cuvintele Ta Nuter, numele ţării nevăzute despre care se alcătuiau în Ta Kemet cîntece şi se istoriseau poveşti, şi pe care nu se gîndise că o va vedea aievea vreodată, îşi desfăcu fălcile şi printre buzele îngroşate şi aspre scuipă în mare. Apoi rosti pentru sine un cuvînt pe care cei doi nu-l auziră bine sau nu-l pricepură decît atunci cînd biciul din mîna unui slujbaş atlant, ce tocmai trecea pe acolo, sfîşie şuierînd spinarea vîslaşului.
   Iahuben se întoarse spre vîslaş şi abia acum zări pe slujbaşul de lîngă ei. Voia să spună ceva şi nu ştia ce. Grăi la întîmplare:
   — În Ta Nuter viaţa-i frumoasă...
   Robul rome îl privi cu scîrbă. Biciul nu-l potolise, parcă îl întărîtase mai mult. Auta se uită şi el la acest rob şi simţi cum îl doare şi pe el trupul, deşi nebătut.
   Vîslaşul aruncă printre dinţi:
   — Poţi să spui de trei ori că lupul e capră, lapte de la el tot n-ai să mulgi!
   Biciul slujbaşului şuieră din nou. Robul rome acum tăcut, răcorit, vîsli mai departe.
   — Care-i numele tău? îl întrebă Iahuben, fără să ştie nici el de ce.
   Slujbaşul se pregătea să plece, dar se opri.
   — Ce nevoie ai tu de numele meu? Vrei să mi-l spurci în urechea ta, sau vrei să mi-l batjocoreşti cu limba ta? zise robul mînuindu-şi vîsla cu furie, şi ultimele lui cuvinte se amestecară cu alt şuierat de bici.
   Iahuben simţi că i se urcă sîngele în obraz, dar întîlnind privirea mută a lui Auta se stăpîni şi îşi dădu seama că ar fi făcut la fel ca robul de la vîslă dacă s-ar fi aflat în locul lui. Slujbaşul răcni la vîslaş:
   — Să răspunzi, scrumbie uscată, cînd un oştean viteaz al marelui nostru stăpîn, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, vrea să ştie numele tău blestemat!
   Lui Iahuben îi părea acum rău de întorsătura neaşteptată a lucrurilor şi nu mai ştia cum să le îndrepte.
   Înţelegea ura omului smuls poate de lîngă nevastă şi copii tocmai în luna semănăturilor. Zîmbi vinovat.
   Sclavul tăcu şi scuipă în mare, fără să-şi ia în seamă spinarea însîngerată, pîndită de o nouă primejdie. Biciul se năpusti iar. De astă dată curelele loviră buzele vîslaşului, care n-au vrut să se deschidă pentru a răspunde la întrebare. Slujbaşul clocotea de furie, şi acum porni să facă ocolul punţii, ca să biciuiască şi pe ceilalţi vîslaşi, spre a le aduce aminte că sunt robii Atlantidei.
   Folosindu-se de prilejul de a rămîne fără urechi străine în preajmă, Auta se întoarse spre dîrzul ţăran şi, arătîndu-i-l pe Iahuben, spuse cu voce blîndă:
   — Omul acesta nu ţi-a vrut răul. A vrut numai să-ţi afle numele.
   Vîslaşul îşi încleştă gura însîngerată, pregătindu-se poate de altă vorbă grea, dar ochii lui întîlniră ochii lui Auta. Numai atunci mînia lui se muie. Murmură:
   — Sunt Hunanupu. Iată, ai aflat ce-ai vrut să afli. Dar dacă eu te-aş fi întrebat de numele tău şi nu mi-ai fi răspuns, nimeni nu te-ar fi biciuit. Acuma aş şti ce să le spun copiilor mei care mă tot întrebau ce ţară este Ta Nuter şi eu nu ştiam ce să răspund. Numai că n-or să mai aibă pe cine întreba copiii mei despre Ta Nuter.
   Vîslaşul îşi încleştă din nou fălcile şi nu şi le mai descleştă apoi decît de puţine ori, doar ca să-şi scuipe sîngele scurs din buze.
   Cheful de vorbă îi pierise şi lui Iahuben. Nici Auta nu mai vorbi. Puntea se umpluse acum şi de alţi oameni decît corăbierii. Iahuben ascultă şuierăturile de bici care ocoliră puntea, apoi simţi ceva necunoscut în ochi, ceva fierbinte şi umed, şi cînd îşi dădu seama că sunt lacrimi se întoarse ruşinat cu faţa spre largul mării. Numai Auta văzu, dar de faţă cu slujbaşii regeşti nu îndrăzni să-i pună mîna pe umăr. Încercă totuşi să-l mîngîie altfel. Îi spuse încet, ca să nu fie auzit de alţii:
   — Nu te amărî, nu eşti tu vinovat.
   — Dar cine? L-a biciuit numai din pricina mea, am văzut! Crezi că eu nu ştiu că nu-i uşor să-ţi laşi copiii flămînzi şi să fii rob la alţii? Trebuia să nu-l mai întreb şi cum îl cheamă. Rămînea cu necazul lui şi nu-i mai jupuia şi pielea!...
   — Nu-i vina ta! mai spuse o dată Auta. Vinovată e Atlantida care nu se mai satură de robi.
   — La urma urmei, aşa e cum spui tu! zise Iahuben. Mă gîndesc că robul acela care a zis că-l cheamă Hunanupu o fi fost ţăran ca acei care cîntau pe cîmp cînd am plecat noi. Îşi ducea şi el viaţa în linişte şi noi l-am luat de lîngă ai lui.
   Auta zîmbi amar:
   — Asta nu-i chiar aşa. Viaţa lui era tot atît de liniştită ca a omului peste trupul căruia s-a culcat leul să doarmă. Crezi că ţăranii din Ta Kemet nu mai cîntă? Cîntă şi de necaz. Şi tu singur ai spus că unele cîntece mint.
   — Ai dreptate. Şi cît pămînt au ca să se hrănească?
   — Dacă s-ar hrăni numai ei şi nu le-ar lua jumătate stăpînul ţinutului şi un sfert slujbaşii, tot nu le-ar ajunge. Muncesc din greu şi abia se întorc acasă la căderea nopţii, istoviţi, că trebuie să şi plece îndărăt pe cîmp. Şi asta cînd e bine! Dar gîndeşte-te că uneori apa din Hapi nu se ridică atît cît trebuie şi ogorul nu mai are mîl, e uscat! Nu toţi au putere să-şi facă şanţuri pentru scurgerea apei. Sau dacă înainte de seceriş vin lăcustele?
   Iahuben oftă:
   — Şi ce se întîmplă atunci cu ţăranii aceia?
   — Se mută fiecare cu toţi ai lui în Ţara Morţilor.
   — Atunci poate că-i mai bine aşa. Cel puţin robii, în Atlantida, au hrană în fiecare zi.
   — O mînă de mîncare şi o stîncă pe umeri... O mînă de hrană şi un sac de bice... Şi copiii rămaşi departe, singuri, ca şi orfani. Auzi, Iahuben, tu umbli să cucereşti ţări şi robi şi stai numai cîteva luni departe de copiii tăi cărora le aduci prăzi... Iar acest Hunanupu pe ai lui n-o să-i mai vadă niciodată.
   Auta îşi ridică obrazul spre vînt. Vîntul îşi schimbase drumul. Era mai umed şi bătea acum din faţă. Păsări grase ţipînd ascuţit se încrucişau acum în zboruri sălbatice peste faţa mării.
   — Cred că vine furtună...
   Auta murmură, fără să-şi ia faţa de la vînt. Dar ajutorul de sutaş nu-i răspunse. Avea mintea prea răvăşită ca să-l mai fi putut auzi. Nu trecu însă mult şi simţi că nu mai poate trage aer pe nări. Deschise gura larg, însă nici gura nu mai putu prinde văzduhul. Se uită la ceilalţi. Auta stătea nemişcat. Cîţiva dintre slujbaşi intraseră în pîntecul navei, sub punte. Corabia era destul de adîncă, totuşi apa aceasta, pînă adineauri liniştită, se zvîrcolea acum şi arunca nava de pe un val pe altul ca pe un pai. Acum vîntul ridica înalte valuri albe din marea care se făcuse neagră. Începu o ploaie, parcă Zeul Cerului s-ar fi mîniat pe Zeul Apelor şi l-ar fi bătut cu zeci de mii de curele ude. Celelalte corăbii atlante nu se mai zăreau, nici cele din faţă, nici cele dindărăt. Oamenii se apucau de ce puteau, ca să nu-i măture valurile de pe punte. Era ziuă, dar era aproape întuneric. Iahuben simţi un gol în stomac şi parcă toate măruntaiele stăteau gata să-i năvălească afară, pe gură. Auta se ţinea de gardul punţii, iar Iahuben apucase cu mîna marginea locaşului vîslei, stînd într-un genunchi. Lîngă ei, robul Hunanupu se încorda din răsputeri să vîslească. Meşterul pînzei poruncise vîslaşilor să se lupte cu apele, ca să nu se abată corabia din drum. Pînza fusese strînsă. Vîsla lungă de şase coţi sau lovea în gol, sau era izbită îndărăt de cîte un talaz.
   — Dacă eram pe o corabie din Ta Kemet, ne chema Osiris al lor în Ţara Morţilor! strigă Auta ca să poată fi auzit de Iahuben, de la doi paşi depărtare. Afară de Iahuben, nu-l auzi nimeni.
   O izbitură înfundată şi un geamăt scurt îl făcură pe Iahuben să se uite repede în locaşul vîslaşului din marginea punţii. Hunanupu zăcea prăbuşit într-o parte şi tîmpla dreaptă îi era mînjită de sînge. Valurile i-o spălau unul după altul, dar sîngele se ivea mereu la loc. Atunci Iahuben, cu ochii îngroziţi, îl căută pe Auta, dar nu-l zări decît lîngă catargul pînzei strînse, unde îl aruncase un val. Iahuben se întoarse atunci spre Hunanupu. Stătu în cumpănă o clipă, se uită în jur dacă nu-i vede nimeni, dar acum fiecare ins abia dacă mai putea să-şi aibă grija sa. Într-o clipită, ajutorul de sutaş îşi sfîşie cămaşa şi se repezi spre vîslaş. Din lăcaşul vîslei nu mai putea să cadă în mare, dar valurile pătrundeau şi din margine şi de sus şi îl băteau fără încetare. De nu s-ar fi ţinut cu o mînă de trunchiul în care se legăna vîsla părăsită, s-ar fi izbit cu capul de pereţii groşi de bîrne. Cu cealaltă mînă, ajutîndu-se de pieptul său şi de dinţi, Iahuben înfăşură strîns în jurul capului acestui nenorocit vîslaş pînza sfîşiată din cămaşă. Îl trase pe Hunanupu la o parte şi începu să vîslească el. Marea neagră urla. Din ea se ridicase un stîlp de apă neagră cu creştetul înspumat care venea ameninţător spre corabie. O clipă, Iahuben lăsă vîsla din mîini şi privi cu spaimă. Niciodată nu întîlnise furtuni aşa de mari în scurtele lui călătorii pe mare. „Asta e moartea!” se gîndi el. Apoi vîsli mai departe. Ştia că vîslind i se va linişti stomacul şi gîndurile la moarte se vor îndepărta. Dar stîlpul de apă înalt de cel puţin o sută de coţi trecu pe lîngă corabia lor fără să se spargă.
   Şi deodată apele se liniştiră. Vîntul se înmuie. Pe întinderea mării unduită de valuri mici şi din nou aproape albastră, se făcuse lumină. În stînga, la miazăzi, ţărmul ţinuturilor cu nisipuri, de unde plecaseră, se zărea aproape. În faţă, se legănau una după alta corăbiile atlante. Departe, la orizont, se puteau desluşi cei doi stîlpi puternici de piatră ai zeului hananeilor Melkart, tăiaţi din nişte munţi pe cele două ţărmuri dimpotrivă, care strîmtau această mare şi deschideau apoi drum spre Marea Atlantică.
   Iahuben se uită la sclavul Hunanupu. Acesta se trezise din leşin şi-l privea cu uimire. Ajutorul de sutaş scoase din sacul său un pumn de curmale şi o turtă de grîu şi i le dădu. Sclavul îl privi din nou cu privirea aceea uimită, apoi înşfacă darul şi începu să mănînce grăbit. Sîngele închegat de pe pînza cu care îi era legat capul fusese spălat de valuri şi numai o pată roşiatică aducea aminte de izbitură. Dar scurgerea sîngelui se oprise; capul nu era spart. Iahuben se uită la sclav, apoi la vîslă, apoi din nou la sclav. Vîslea ca şi pînă acum. Deodată, ochii i se luminară. Privi ţărmul apropiat. Se uită la celelalte corăbii, care erau departe. Se ridică puţin şi cuprinse puntea în priviri. Pe punte nu era, aici lîngă ei, încă nimeni. Slujbaşii regeşti se mai ascundeau sub punte, în pîntecul navei.
   Iahuben se aplecă spre sclav şi-l întrebă:
   — Ţi-au venit puterile la loc?
   Hunanupu, care sfîrşise de mîncat, se ridică din colţul său, vrînd să ia vîsla. Era înzdrăvenit. Se uită la militarul atlant cu recunoştinţă:
   — N-aş fi crezut să faci asta... Dar tot mai bine mă lăsai să pier! şi aşteptă să se aşeze pe locul său, ca să vîslească. Dar Iahuben nu se sculă. Cîteva clipe vîslind din greu numai cu o mînă, îşi trase cuţitul de la brîu şi tăie frînghia cu care era legat sclavul de corabie. Apoi spuse încet, aproape în şoaptă:
   — Acuma fugi!
   Sclavul se uită la el nedumerit. Dar ochii lui Iahuben, neaşteptat de plini de înţeles şi de frăţeşti, spuseră mai mult decît gura lui. Acum, sclavul pricepu. Se strecură cu greu prin gaura lăsată pentru mişcarea vîslei (era atît de subţire, încît se putu strecura), apoi se aruncă în mare. Apa îl înghiţi. Iahuben îl urmări îngrijorat, însă puţin mai tîrziu, la vreo cincizeci de paşi, îi zări capul ieşind din apă: ţăranul Hunanupu înota spre ţărm.
   Acum marea se liniştise de tot. Un slujbaş regesc ocolea puntea să vadă dacă totul era aşa cum a fost. Cînd ajunse la Iahuben, rămase cu gura căscată:
   — Ce faci aici? Iahuben zîmbi şiret:
   — Vîslesc, nu vezi!
   — Dar sclavul unde-i? Ce, tu eşti vîslaş? Unde-i sclavul?
   — L-a smuls un val cu frînghie cu tot şi l-a aruncat în mare, spuse Iahuben. Ce mă întrebi pe mine? S-o fi înecat!
   Slujbaşul îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul.
   — Şi de ce ai vîslit tu?
   — Ce întrebare neroadă! Cum era să las vîsla singură, dacă m-am întîmplat pe-aici şi n-am văzut nici un vîslaş. Tu de ce ai stat ascuns şi n-ai venit să schimbi vîslaşul dacă acela s-a înecat!
   Slujbaşul se întoarse şi plecă, ştiind din viaţa lui lungă şi încercată că nu era bine să se ia la harţă cu un proaspăt ajutor de sutaş. După cîteva clipe veni cu alt rob, căruia îi legă mijlocul cu o frînghie nouă.
   Iahuben ieşi pe punte. Se uită în jur şi trase adînc în piept aerul mării. Îl văzu pe Auta în faţă, nemişcat, privind zarea. Vru să se îndrepte spre el, să-i spună ce se întîmplase. Dar după cîţiva paşi se răzgîndi şi se întoarse. Începu să cînte un cîntec din ţara Ta Kemet, cu gîndul dus însă la ţara Ta Nuter.
   În nopţile care au urmat, privi alături de Auta steaua necunoscută care se mutase mai spre răsărit. Îi vorbi despre călătoria făcută şi despre copiii săi, dar despre fostul vîslaş Hunanupu nu-i pomeni nici un cuvînt.
   Auta băgă de seamă numai că ajutorul de sutaş părea peste măsură de mulţumit, şi crezu că prietenul său e mulţumit pentru înălţarea în rangurile oastei, sau pentru că scăpase cu viaţă din marea încercare a furtunii şi se apropia de ţara lui. Şi nici nu se mai gîndi apoi la asta, căci acum era străbătut de alte gînduri, de nişte gînduri care-i mai veniseră în călătoriile lui pe mări, dar nicicînd aşa de sîcîitoare ca de astă dată.
   Sclavul Auta privea zarea mării liniştite. Vedea cum îndepărtatele corăbii din faţă, înainte de a se topi cu totul în zare, îşi pierd întîi partea de jos şi numai după aceea pînza. În schimb, dacă se uita îndărăt, către ultimele corăbii din lungul lor şir, băga de seamă că fiecăreia pe rînd i se iveşte întîi pînza şi apoi se vede toată corabia.
   Era încă o taină pe care Auta ar fi vrut s-o dezlege şi nu putea. Noaptea îl tulbura steaua nouă şi ciudată, ziua ridicarea şi căderea corăbiilor în zări.
   Şirul de corăbii, rămas numai fără două din ele, sparte de valuri, mai fu zbătut de furtuni uşoare. Şirul de corăbii pluti şi pe marea liniştită ca lacurile din munţii Atlantidei. Şirul de corăbii grele trecu prin strîmtoarea din stîlpi de piatră rămaşi de la zeul Melkart, unde aproape că se lovesc frunte de frunte ţărmul ţării de miazănoapte, care se spune că nu are decît cîmpii cu neguri nesfîrşite, şi ţărmul ţării de miazăzi, pe care o cunoşteau aproape toţi cei ce pluteau acum în acest şir lung de corăbii. Apoi, şirul de corăbii pluti spre miazăzi, pe Marea Atlantică.
   Unele corăbii cu sclavi se opriră la ţărmul Muntelui de Foc din răsăritul Atlantidei, ca să lase acolo un număr din robii aduşi; altele se opriră la munţii din miazăzi pentru a coborî pe ţărm pe ceilalţi robi. Apoi corăbiile cu soldaţi şi slujbaşi regeşti şi cu averile jefuite plutiră mai departe cotind iarăşi spre miazănoapte, ca să intre în larga mare liniştită care scobea pe dinăuntru pămîntul ţării, lărgindu-se treptat ca o creastă de cocoş.
   

CAPITOLUL X
   
   
   
   Călare pe un asin şi însoţit de un soldat pe alt asin, Auta urca drumul şerpuit al Muntelui Vulturilor, aşezat în partea cea mai de miazănoapte a Atlantidei, într-un şir de nouă munţi, dintre care acesta era cel mai înalt. La stînga Muntelui Vulturilor, peste o vale nu prea adîncă era altul, înfăţişîndu-se pe alocuri verde, pe alocuri stîncos. Pieziş, către jumătatea arcului dintre miazănoapte şi răsărit, se zărea aburind un munte rotund şi pieptos, mai puţin înalt, iar departe spre zarea răsăriteană se contopea cu albăstrimile cereşti al treilea munte, lung şi crestat ca un pieptene. Mai spre miazăzi, numai ochii buni puteau desluşi, dacă le cunoşteau dinainte, trei piscuri scunde aşezate în triunghi. Iar întorcînd privirea pe dunga dintre miazănoapte şi apus a orizontului, puteai zări cum tremură în depărtări alţi doi munţi, unul vînăt, altul albicios. Cel dintîi era un munte mai mare, bogat în flori, pe celălalt, pipernicit, mai mult o stîncă golaşă, Auta îşi aducea aminte că a văzut foarte mulţi corbi. De aceea i se şi spunea Muntele Corbilor. Erau încă doi munţi, spre miazănoapte, care nu se vedeau decît din piscul Muntelui Vulturilor, numit Piscul Sfînt, dar pînă acolo Auta mai avea mult de mers. Pînă la poale, el şi soldatul urcaseră cu luntrea pe cursul Rîului Rece, iar de acolo înainte au luat asini.
   Soldatul care-l însoţea era un om în pragul bătrîneţii, un ins tăcut. Înalt ca toţi atlanţii, mai înalt chiar decît mulţi atlanţi (avea, fără o palmă sau două, patru coţi) şi bineînţeles decît Auta, soldatul acesta mergea îngîndurat, legănîndu-se pe măgarul prea mic pentru el şi nu se uita nicăieri, numai la cărarea pe care călca măgarul. Auta îl urmări un răstimp cu coada ochiului, apoi nu se mai uită şi zîmbi. În cea din urmă călătorie ochii săi se obişnuiseră să vadă mulţi oameni scunzi. Mai ales răsăritenii din Şumer sau Akkad, sau mărunţii hananei nu le ajungeau atlanţilor mijlocii nici măcar pînă la umăr. Iar acum ochii îi erau tulburaţi de înălţimea de prăjină a acestui soldat, care i se părea caraghios.
   Soldatul nici măcar nu i-a spus cum îl cheamă, şi nici Auta nu l-a întrebat. Asinul îl ducea pe soldat alene şi călăreţul, scoţîndu-şi coiful, ca să-i intre vîntul munţilor în păr, părea că nici nu bagă în seamă zornăitul necontenit şi leneş al sabiei sale lovită de scut în pasul măgarului. Faţa îl arăta îngîndurat, dar omul pesemne că nu se gîndea la nimic.
   Drumul spre Piscul Sfînt era greu şi lung, de la poale pînă în pisc aveau de mers călare două zile. Iar acum ajunseseră de-abia la jumătatea drumului. Lăsaseră în urmă pădurile şi tufărişurile de laur. Acum muntele era îmbrăcat în pajişti verzi pline de mii de pete albe: oile. În lătrat de cîini ciobăneşti se lăsa amurgul şi le dădea de ştire asupra locului de popas.
   Se opriră la un sălaş de păstori. Soldatul mîncă senin, neprivind nicăieri, negîndindu-se la nimic. Încă mestecînd, se duse sub acoperămîntul de bîrne şi învelindu-se cu o manta ciobănească adormi într-o clipă. Păstorii aveau încă multe griji înainte de somn. Auta privi un timp laptele gălbui care se aduna în şiştarele de pămînt ars, apoi ochii lui rătăciră pe cer. Somnul i-l alunga nerăbdarea de a ajunge mai repede pe creasta muntelui, în palatul Marelui Preot. Dar mai era o zi.
   În timpul zilei care se sfîrşea, nerăbdarea scăzuse, înlocuită în parte de tristeţea despărţirii, poate pe totdeauna, de cei doi prieteni buni cîştigaţi în locuri străine.
   Acum, Iahuben îşi făcea fără îndoială meseria în cazărmi, iar Mai-Baka fusese dus la peşteri ca să înveţe meşteşugul de a clădi ziduri de oraş sau palate.
   Auta stătea ţintuit în nesomn de ciudata stea coborîtă pe zarea dintre miazăzi şi răsărit şi privea pierdut cerul nopţii atlante. Noaptea era plăcută, călduţă, cu aer clar de munte înalt şi cu miros zdravăn de iarbă înrourată.
   Totul era cum a fost totdeauna în această Atlantidă cu care sclavul negru se obişnuise mai mult decît cu ţara unde l-a ars soarele la începutul vieţii. Numai ciudata stea nouă nu i-o mai arătase pînă acum niciodată cerul atlant. Chiar învelindu-se, tîrziu, cu pătura de lînă, înainte de a-şi muta viaţa din afară înăuntru, în clipele de aşteptare a somnului, Auta nu se mai gîndea decît la steaua aceea. Şi era nerăbdător să stea în sfîrşit de vorbă cu Marele Preot, care ajunsese acum pentru el cea din urmă nădejde a dezlegării tainei din cer...
   După un somn adînc de om sănătos, Auta ieşi în zori din baraca de bîrne. Dimineaţa îşi ridica tocmai atunci aburii din prăpăstii. Munţii se vedeau frumoşi peste zări, albaştri şi scunzi. Cei mai depărtaţi păreau nori.
   Sclavul îşi scutură amorţeala şi se duse la izvorul rece. Asinii rumegau. Soldatul încă dormea, aici nefiind trîmbiţă. Auta privi muntele în sus, unde printre stîncile golaşe se pierdeau cărări. Vîrful muntelui nu se zărea de după nori. Apoi coborî ochii, simţindu-se privit de cineva. La cîţiva paşi se oprise un copil de păstor şi se uita la omul negru, măsurîndu-l cu nişte ochi măriţi de curiozitate şi frică. Auta făcu un pas spre copil, dar copilul vru să fugă şi, dacă sclavul n-ar fi zîmbit şi ochii lui n-ar fi fost atîta de calzi şi blajini, poate că băieţelul ar fi fugit înspăimîntat spre ai săi. Auta înţelese teama copilului şi se opri, lăsîndu-se uşor pe genunchii îndoiţi. Aşezat aşa, nu mai părea înspăimîntător.
   — Tu nu te joci? îl întrebă cu blîndeţe sclavul. Atunci zîmbi şi copilul şi scoase de după o tufă o bilă netedă de piatră.
   — Cine a făcut-o? îl întrebă Auta. Sau ai făcut-o tu... Copilul îi întinse bila, prea grea pentru mînuţele lui:
   era mult mai mare decît pumnul unui bărbat.
   — N-ai făcut-o tu? întrebă sclavul din nou şi luă bila. Copilul îl privea îngrijorat, neîndrăznind să vorbească.
   — Hai să ne jucăm! strigă Auta cu glas vesel.
   Un păstor se oprise la cîţiva paşi de el şi-i urmărea cu un surîs. Copilul îl văzu şi atunci îngrijorarea îi pieri. Zise numaidecît, arătînd cu mîna spre păstor:
   — El a făcut-o. El e fratele meu!
   Auta rostogoli bila prin iarbă şi strigă:
   — Prinde-o!
   Copilul alergă după bilă şi apucînd-o cu mîinile i-o aduse. Acum nu-i mai fu frică de omul negru. Îl cercetă mai atent. Deodată întrebă:
   — De ce eşti tu aşa de negru?
   Auta începu să rîdă:
   — În ţara unde am fost cînd eram ca tine soarele ardea prea tare... El m-a înnegrit!
   Copilul nu pricepu. Se uită spre răsărit, la soarele care se ridica deasupra munţilor, apoi se uită din nou la Auta. Sclavul începu iar să rîdă. Copilului i se părea straniu şi nefiresc nu numai trupul negru al omului străin, dar şi glasul lui gros în care putea recunoaşte şi bubuitul tunetului, aşa de des în aceşti munţi, dar şi ceva ce parcă semăna cu sunetul pe care-l scot ciobanii bătînd cu băţul într-o bucată de aramă atîrnată de grinzi, cînd se adună la cină. Ciobanii aveau glasuri puternice, dar nici cînd cîntau glasurile lor nu răsunau ca al acestui om.
   — Tu ştii să cînţi? îl întrebă copilul.
   — Ştiu! Vrei să-ţi cînt ceva?
   — Da!
   Copilul lăsă bila în iarbă şi, cu degetul între buze, îl privi iarăşi pe omul negru.
   Auta îi cîntă un cîntec scurt despre soare. Cîntecul suna în urechile copilului mai straniu decît tot ce auzise pînă atunci. De multe ori, vocea omului negru se rupea, cădea mută într-o clipă spre sunete mai groase şi iar se ridica, încet. Alteori vocea cîntecului tăcea, şi altă voce, parcă a altui om chiar dacă ieşită din aceeaşi gură, şuiera scurt ca vîntul puternic sau bătea ca apa care cade din stînci, şi numaidecît cealaltă voce, groasă şi grea, îşi reîncepea urcuşurile şi căderile. Ieşiseră cîţiva păstori şi, lăsîndu-şi munca, ascultau în tăcere. Deodată, cîntecul se frînse tocmai cînd părea că începe din nou.
   — Nu mai cînţi? întrebă copilul.
   — Cîntecul s-a sfîrşit.
   Copilul îşi căută bila. O găsi şi cîteva clipe se jucă rostogolind-o prin iarbă, apoi se apropie de Auta care şedea şi acum tot cu genunchii strînşi dedesubt şi-i zise repede:
   — Tot nu mi-ai spus de ce eşti negru.
   — Ţi-am spus, poate tu n-ai înţeles... N-ai văzut cum se face un lemn alb dacă-l ţii în foc?
   — Roşu, spuse copilul bucuros că poate să răspundă.
   — Da, roşu... dar dacă-l scoţi şi-l laşi mai departe de foc şi îl stingi?
   Copilul îl privi speriat:
   — Tu ai fost în foc... şi te-ai stins? Auta începu să rîdă:
   — Ai înţeles, dar nu tot. Şi soarele arde ca focul, dar altfel. Soarele m-a făcut negru.
   Copilul îşi luă bila, se aşeză în iarbă şi o puse pe genunchii ridicaţi. Între timp, ieşise soldatul din culcuşul său şi se spăla la izvor.
   — Hai să ne jucăm altfel! zise copilul.
   Auta văzu că era timpul de plecare, dar nu se îndură să-şi părăsească micul prieten.
   — Cum vrei să ne jucăm altfel?
   — Uite cum: eu am să ridic în spatele pietrei mele un deget... sau am să ridic două degete. Tu n-ai să le vezi, şi trebuie să ghiceşti cîte degete am ridicat. Ai să poţi ghici?
   — Nu ştiu, să văd. Hai să ne jucăm aşa cum spui. Copilul ridică bila cu genunchii şi-şi ascunse mîna după ea.
   — Cîte degete am ridicat?
   — Două!
   — Ba nu, n-ai ghicit! Am ridicat numai unul!
   Şi rîzînd foarte mulţumit, copilul îşi înălţă uşor degetul, lăsîndu-l să alunece în sus pe sfera netedă. I se văzu întîi unghia. Apoi încheietura, după aceea degetul tot şi în sfîrşit mîna întreagă. Se pregătea să repete jocul, dar se opri deodată speriat. Omul negru nu mai rîdea ca adineauri şi se uita la mînuţa de pe bila de piatră cu nişte ochi holbaţi care pe copil îl înspăimîntară. Amuţi cu totul. Apoi îşi luă repede bila şi împiedicîndu-se în iarbă fugi spre păstori.
   Dar Auta nu-l mai vedea, se întorsese spre răsărit şi privea soarele şi munţii.
   Păstorii îşi vedeau de munca lor. Soldatul îşi luase armele şi-şi aşezase desagii pe măgar, iar acum îl striga pe sclav să pornească la drum. Sclavul se sculă, ca în vis, şi se duse să-şi pregătească asinul.
   Pe drum nu mai privi ca pînă atunci tufele şi stîncile, nu se mai aplecă să culeagă flori. Se uita numai către zări. Dar soldatul nu-l băgă în seamă; el îşi urma ca şi în ajun mersul pe jumătate adormit în legănarea liniştitului asin.
   Înaintau în pasul modest al măgarilor şi nu schimbau nici o vorbă. Auta nu se mirase nici în întîia parte a drumului de firea acestui soldat. În armata atlantă erau mulţi la fel. Nu-l smulgea nimic din tăcerea lui şi era în toate privinţele soldatul bun al regelui atlant, făcînd tot ce i se poruncea să facă, murind dacă trebuia să moară sau omorînd pe alţii cînd i se cerea să ucidă, fără ca vreodată dorinţa lui de a şti să fie aţîţată de vreun lucru din jur. Poate că nici n-avea dorinţă de a şti. Iar în această a doua parte a drumului lor, Auta nu se mai uita deloc la soldatul care călărea ca un stîlp de lemn pe măgăruşul scund şi-şi tîra picioarele, prea lungi, prin ierburi şi pietre. Acest soldat nu era Iahuben.
   De la o vreme muntele se schimbă. Scurt timp trecură prin nori sau ceaţă, apoi piscul se ridică gol în scăldătoarea soarelui, sub cerul curat. Nu mai era cald. Soarele cobora spre apus, amestecîndu-şi ultimele raze cu boarea munţilor. Dese izvoare ţîşnind de sub pietre îşi cîntau cîntecul din fluier de argint sau din fluier de trestie, iar din cuiburi atîrnate de stînci zburau vulturi. Drumul se încheia sus, departe, pe un podiş adunat la jumătatea piscului între umerii de stîncă aspră, unde sclipea oricalcul şi se răspîndea în lumini galbene aurul unui mare palat. Deasupra întregii privelişti, ieşea din Piscul Sfînt, ca întotdeauna, un cîrlionţ tremurător de fum care apoi se destrăma în cer.
   Ochii lui Auta străluciră, revăzînd palatul. Ochii lui spuneau, pentru cine s-ar fi putut uita atunci în ei, că înăuntru arde o bucurie nerăbdătoare. Oricui dintre sclavii Atlantidei i s-ar fi părut stranie bucuria lui, fiindcă nimeni nu era mai nefericit decît în clipa cînd trebuia să intre din nou în casa stăpînului. Bucuria lui Auta avea însă cu totul alte pricini.
   Drumul era acuma larg, şerpuind ca urcuşul să fie mai dulce, şi împodobit cu tufe şi cu arbori care rămîn totdeauna verzi. La stînga drumului curgea în puhoi puternic, împroşcînd stropi şi curcubee, un rîu cu apă rece. În dreapta săreau spume şi clăbuci de abur pe treptele de bolovani, din apa unui rîu fierbinte. Amîndouă rîurile ocoleau trunchiul muntelui puternic şi se depărtau unul de altul, îmbogăţindu-şi apele, ca să se apropie apoi iarăşi în faţa Marelui Oraş, înainte de a se vărsa în mare. Dincolo de malurile acestor rîuri, pînă la palatul sclipitor, se ridicau pe grumajii muntelui grădini cu toate florile şi toţi pomii pe care putea să-i adăpostească pămîntul Atlantidei, îngrijite zi şi noapte de zeci de grădinari.
   La vreo sută de paşi de podiş, Auta descălecă. De aici încolo drumul era făcut din trepte şlefuite de granit, între parapete de marmură trandafirie. Sclavul merse acum singur. Sandalele lui loviră cu sunet plăcut uriaşele lespezi. Le privea, cu toate că de atîtea ori le mai văzuse.
   Un zid de marmură neagră înconjura curtea palatului. Muchea zidului, sus, era îmbrăcată în plăci de argint. Palatul era larg, rotund din faţă, în spate drept, arătînd de sus asemenea unei jumătăţi de cerc. Îl ţineau temelii mari de granit care, cît ieşeau de aproape cinci colţi deasupra pămîntului, erau învelite în foi mari de aramă bătută, avînd la depărtări egale semnul soarelui încrustat din argint şi oricalc. Zidurile palatului erau de marmură albă. Aici nu mai erau podoabe, luciul marmurei albe se înfăţişa curat, şi numai streaşina se sprijinea pe un şir de statui cît omul de înalte turnate unele în aur, altele în argint. Acoperişul neted şi rotund, învelit în solzi de fildeş, sclipea odihnitor pentru ochi la lumina soarelui, în oricare ceas al zilei. În nopţile cu lună, Auta ştia cît era de fermecător acest acoperiş.
   Spre laturile palatului, mult mai îndărăt şi acoperite cu pîlcuri de copaci înfrunziţi, se întindeau şiruri de clădiri scunde şi cenuşii, din granit cioplit, cu acoperişuri drepte din plăci de bronz. Printre arborii din dreapta se zăreau mişunînd soldaţi. Dincolo, în stînga, nu era nimeni; acolo, numai noaptea tîrziu se întorceau de la muncile grele oameni uscaţi, slabi, încovoiaţi, cu pielea neagră, galbenă sau roşie. Acolo, în casa robilor, stătuse Auta cîteva luni pînă cînd o întîmplare dintre cele mai rare l-a adus în casa Marelui Preot. Odată, acest adevărat stăpîn al Atlantidei de care şi regele se temea, apăsat prea mult de singurătatea sa de bătrîn înţelept fără soţii şi fără odrasle, a vrut să se desfăteze ca un copil şi a intrat în casa robilor încremeniţi în faţa lui şi le-a pus zece întrebări năstruşnice. Vrînd să glumească mai mult cu sine decît cu ei, de urît, le-a spus că pe acela care-i va răspunde măcar la jumătate din ele îl va aduce slujitor în palat, iar dacă vreunul ar izbuti să cunoască toate răspunsurile îl va înfia. Întrebările nu erau grele, dar încurcate. Cea din urmă suna aşa: cum este lumea? Mulţi cutezară, dar nu i-au plăcut răspunsurile nimănui. Robii îndrăzneţi s-au ales cu bice. Numai robul negru Auta dădu răspunsuri care plăcură puternicului stăpîn. Întrebat cum este lumea, robul a răspuns: „Cum vrem s-o vedem!” De la început luîndu-l la sine din glumă, în cele din urmă Marele Preot îl păstră şi îl îndrăgi. Toată lumea în Marele Oraş şi în toată ţara vorbea ca de o ţicneală, dar vorbea numai în şoaptă, chiar şi regele, puterea Marelui Preot fiind nemăsurată şi fiind mînuită de o înţelepciune şi o cunoaştere a deprinderilor şi firii omeneşti cu care nu se putea lăuda nimeni.
   Aducîndu-şi aminte de această întîmplare, la urma urmei hazlie, Auta rîse în sine şi ridicîndu-se pe ultima treaptă de sus trecu pe sub arcul de marmură al porţii palatului. Intră într-o sală rotundă pardosită cu lespezi pătrate, albe şi negre, şi înconjurată de stîlpi negri şi albi. După stîlpii din fund se ridicau treptele unei scări de piatră verde.
   Auta urcă acea scară şi ajunse într-o sală lungă unde pereţii aveau pînă la sfertul înălţimii trei rînduri de rafturi pline de vase rotunde şi înalte de argint, în care se aflau sulurile de papirus ale cărţilor. Lîngă o fereastră luminată încă de soarele care asfinţea, un bătrîn înalt, cu capul ras şi cu faţa netedă şi roşie, şedea într-un jilţ larg de abanos şi îşi rezema picioarele, încălţate cu sandale ţesute din fire de aur şi cu legături de mătase, pe o pernă pe care era cusut din mărgele de aur chipul soarelui, cu razele lui. Alături stătea o măsuţă din acelaşi lemn negru, cu unelte de scris şi foi de papirus curate. Marele Preot al Atlantidei, ştiutorul tuturor celor văzute şi al celor nevăzute, citea.
   La cîţiva paşi de el, Auta, îngenunchind, îşi lipi fruntea de marmura rece a pardoselii şi rămase astfel, tăcut şi nemişcat, un oarecare răstimp.
   Marele Preot citea cu multă luare aminte, totuşi i se păru că auzise un foşnet şi-şi ridică privirea rotindu-şi-o prin încăpere. Abia atunci îl zări pe sclav. Lăsă sulul şi-i făcu semn cu mîna.
   — Scoală-te, Auta! îi zise blajin. Spune-mi despre călătoria ta.
   Auta sărută întîi legătura de mătase a sandalei Marelui Preot, prinsă în copci de diamant, apoi se ridică şi veni lîngă jilţ. La un semn al bătrînului, se aşeză pe o blană de leopard pe lîngă măsuţă. Marele Preot îi cercetă ochii. În ochii sclavului, în mijlocul fiecărui iris, juca o luminiţă ciudată. Nu mai văzuse această luminiţă şi îl întrebă:
   — Să-mi spui ce se petrece în tine!
   Auta tresări, deşi era deprins să fie descusut de privirea bătrînului, căruia nu-i scăpa nimic. Dar era bucuros că poate în sfîrşit să se descarce:
   — Am aşteptat mult timp. Numai tu, strălucitorul meu stăpîn, poţi să înţelegi neliniştea mea pe care n-o înţeleg nici eu.
   Marele Preot lovi într-un glob de argint care atîrna pe un fir de mătase ţinut de mîna unei mici statui a unui zeu. Globul de argint sună prelung şi îndată se ivi în uşă un slujitor şi în genunchi aşteptă porunca stăpînului. Bătrînul zise:
   — Pînă cînd nu voi suna iarăşi, nu intră nimeni aici, oricine ar fi.
   Slujitorul atinse cu fruntea marmura pardoselii, se sculă şi ieşi închizînd uşa uşor.
   Marele Preot se aşeză mai bine în jilţul său şi îşi puse o mînă pe umărul sclavului:
   — Spune mai departe Auta. Te ascult.
   

CAPITOLUL XI
   
   
   
   Puarem era din ce în ce mai mulţumit de Iahuben, care se dovedise un soldat bun şi nu lăsa neîndeplinită nici o poruncă militară, oricît de grea. De aceea îl şi făcuse ajutor de sutaş la plecarea din Ta Kemet. Dar meritele lui Iahuben crescuseră în ochii marii căpetenii, fără să-şi fi dat seama nici unul nici altul, mai ales de cînd dispreţul lui Puarem îl coborîse tot mai jos pe Auta. Acest dispreţ se amestecase cu ura. Cum Puarem nu putea să judece oamenii şi lucrurile decît prin asemuire şi numai cînd erau aproape, cînd cineva i se părea mai rău decît fusese, altcineva trebuia să i se pară negreşit mai bun.
   Astfel ajunse Iahuben sutaş.
   Acum nici nu mai stătea în cazărmi, căci Puarem îl făcu răspunzător peste o sută de soldaţi din paza palatului regelui Atlantidei. Fiind sutaş, căpătă o căsuţă la marginea Marelui Oraş, în mahalaua sutaşilor şi a strîngătorilor de biruri, şi îi aduse acolo pe ai săi. Căsuţa fusese clădită de alt sutaş, mort cu cîteva luni înainte în luptele din Ta Kemet. Iahuben nu ştia că nevasta şi copiii mortului, nemaifiind ai cuiva, au fost alungaţi.
   Grijile proaspătului sutaş se înmulţiră, dar şi plăcerea cinstei ce i s-a făcut. Nu se mai gîndea la nimic altceva, numai de Auta îi era din cînd în cînd dor.
   Zilele treceau repede de cînd se întorsese în ţară. Auta, după socotelile lui Iahuben, trebuia să fi ajuns la Piscul Sfînt. Dar nădejdea sutaşului de a-l mai vedea era firavă, fiindcă nici Auta nu cobora în oraşul regesc decît foarte rar, nici Iahuben nu mai avea cum să ajungă pe Muntele Vulturilor.
   Stătea de trei zile alături de palatul pe care niciodată nu-l văzuse pînă atunci de aproape. În cele două dintîi, fu peste măsură de mulţumit să privească uluitoarea frumuseţe pe care nimeni, în nici o tară a lumii, nu şi-o putea măcar închipui.
   Cînd, cu cîteva zile înainte, corăbiile atlante au intrat în limanul Marelui Oraş, Iahuben şi-a simţit pieptul umplîndu-i-se de mireasma ţării lui. A coborît laolaltă cu toţi călătorii pe ţărm, în gălăgia atît de bine cunoscută. Mii de sclavi cărau saci de grîu şi de orz, saci cu fructe arămii şi rotunde cu miezul zemos, răcoritor şi înmiresmat, saci cu tigve păroase culese din pomii de miazăzi ai Atlantidei, pe care dacă le spărgeai te puteai desfăta cu parfumul plăcut şi cu gustul neasemuit de bun al miezului moale, ca şi al sucului pe care-l sorbeai ca pe o licoare dumnezeiască. Alţi sclavi, îndoiţi din şale, duceau în spinările lor trunchiuri de copaci, lespezi şlefuite de piatră cenuşie şi galbenă sau de marmură, coşuri mari, pline cu colţi de fildeş, coşuri cu peşte şi atîtea alte poveri cîte nu se pot ţine minte şi număra. În fiecare zi din corăbii coborau slujbaşi şi soldaţi, mînînd turme de tauri şi vaci sau cete de robi proaspăt aduşi din ţările depărtate. Alţi slujbaşi sau sclavi mînau spre corăbii turme de oi. Bătrîne femei atlante, din sărăcime, umblau prin mulţimea de oameni şi îşi lăudau în gura mare plăcintele sau turtele cu miere ce le aveau de vînzare. Erau în larma şi în înghesuiala obştească şi altfel de oameni, mai scunzi, cu faţa mai albă, unii cu bărbi negre, dar iuţi şi guralivi, care alergau de la o corabie la alta, strigînd, lăudîndu-se sau văicărindu-se, pînă cînd îşi ajungeau ţinta; şi atunci încărcau în scurtele şi adîncile lor corăbii cîte un număr de robi pentru care plăteau chiar acolo pe loc fie bucăţi mici de piatră sclipind cu mii de feţe, atît de preţuite de bogaţii stăpîni ai Atlantidei, fie burdufuri cu vin auriu şi tare, stors din strugurii de la capătul de răsărit al Mării dintre Pămînturi.
   Intrînd din liniştea mării în această larmă, Iahuben a păşit pe ţărm bucuros că picioarele lui pipăie iar pulberea pămîntului ţării. A trecut prin mulţimea pestriţă, s-a rînduit în şirul armatei şi a pornit spre cazărmi.
   Seara, unul dintre căpitani l-a chemat la sine şi i-a dat vestea mărinimiei strălucitorului Puarem. A doua zi, sutaşul Iahuben era pe zidul palatului.
   Acest palat uriaş cu cîteva sute de încăperi se afla aşezat pe o colină rotundă din mijlocul unei mari cîmpii pe care era împrăştiat oraşul celei dintîi dintre cele zece ţări alcătuitoare ale Atlantidei, ascultînd toate de regele atlant. De pe zidurile late de cîte zece paşi, pe coama cărora stăteau străjile, Iahuben privi cu nesaţ în primele două zile întinderile sclipind la soare în cîteva culori ale străzilor largi, cu case zidite din bucăţi drepte de piatră neagră şi albă sau albă şi roşie, unele acoperite cu bîrne dese lipite cu smoală, altele învelite cu plăci de cositor sau cu tăblii de aramă ciocănită. De jur împrejurul oraşului, luîndu-şi apa din mare, făcea ocol rotund un canal lat de cinci sute de paşi, astfel că orice corabie putea să înconjoare Marele Oraş, ieşind din mare şi întorcîndu-se în ea. Pe malul dinăuntru al canalului se ridica un zid cît statura a doi oameni, îmbrăcat pe dinafară cu mari tăblii de aramă şi pe dinăuntru cu plăci de cositor. Zidul palatului regesc, despărţind palatul de tot restul oraşului, era clădit pe buza colinei rotunde şi în foile de aramă care aruncau spre uliţi lumina soarelui sau a lunii erau încrustate stele şi sori de oricalc cu sclipiri de flăcări vii şi semnul Zeului Apelor: o amforă din care curgeau apele în valuri, tăiată cu meşteşug dintr-o piatră sticloasă şi albastră ca apele mării liniştite.
   Iahuben se uita cu încîntare la toată această privelişte pe care înainte o cunoscuse numai de jos, neputînd-o cuprinde vreodată întreagă în ochi, aşa cum putea acum. Se uita apoi la grădina care înconjura palatul pe dinăuntrul brîului de ziduri, sau ochii lui dezmierdau cu mulţumire toate amănuntele acestui palat. Împrejurul înspăimîntător de înaltei clădiri, sub ferestrele adînci, între stîlpi rotunzi de marmură neagră care văzuţi de jos păreau a nu se sfîrşi decît în cer, erau aşezate în mari firide îmbrăcate în plăci de fildeş, înalte de cîte patruzeci de coţi fiecare, statuile de aur ale zeilor şi ale tuturor regilor şi marilor preoţi pe care i-a avut Atlantida de la începutul ei.
   Dacă privirea luneca peste acoperişul rotund ca o ciupercă al palatului, făcut numai din fildeş, la mijloc cu încrustaţia unui soare uriaş de aur de la care porneau raze lungi din oricalc, mai sus, pe o altă terasă a colinei, se zărea clădirea de înfăţişare barbară a Marelui Templu al celor cinci zei mari, stăpîni ai vieţii şi ai morţii acestei lumi, cărora li se închina din vechime poporul atlant. Aceleaşi metale intraseră şi în alcătuirea templului, dar amestecul lor ciudat de frumos şi nesemănînd cu nimic din tot ce văzuse vreodată Iahuben, atît prin înălţimea dreaptă şi ameţitoare a stîlpilor, cît şi prin jocul nebun de culori, băga în privitor un fel de spaimă a încîntării.
   Acest templu Iahuben nu-l putu privi mult, căci după un oarecare răstimp începu să simtă fiori reci în şira spinării. Acolo, în jurul Marelui Templu închinat Zeului Apelor, Zeului Soarelui, Zeului Puterii, Zeului Războiului şi Zeiţei Belşugului şi Înţelepciunii, locuiau în case de marmură acoperite cu fildeş cei cinci preoţi ai acestor zei. Una din case era a slujitorului Zeului Puterii, Tefnaht.
   Iahuben nu nădăjduia să intre vreodată în acest templu, aflînd că, afară de Marele Preot şi de ceilalţi cinci, mai puteau intra doar regele şi alţi două sute de preoţi însemnaţi. Însă locul în care puteau pătrunde şi mai puţine făpturi, Iahuben ştia că este palatul de pe Piscul Sfînt, unde s-a dus Auta.
   Sutaşul auzise multe poveşti cărora nu li se putea da crezare despre umbra tainei dintre stîlpii negri între care privirea nu pătrundea nici de sus, de pe acest zid. Ceea ce credea era numai ceea ce îi spusese Auta, o dată, cînd se aflau în Ta Kemet. Fireşte, nici Auta n-a intrat şi nu putea să intre în acest templu fără lacăte sau zăvoare, păzit mult mai bine de credinţă şi groază. Dar Auta ştia unele taine de la Marele Preot, şi i le-a spus. Una din ele era ciudăţenia din mijlocul templului: pe un trunchi de piramidă din marmură neagră, înconjurat de cinci havuzuri din piatră străvezie albastră, era aşezată o piatră, ca un stîlp, cum ziceau preoţii, trimisă în dar primului rege al Atlantidei de Zeul Soarelui prin mijlocirea Zeului Apelor, ca semn al puterii. Mai tîrziu, stîlpul de piatră a fost îmbrăcat în oricalc şi se scriau pe el poruncile date de zei regelui Atlantidei. În vremuri de cumpănă, Marele Preot cobora din Piscul Sfînt şi în taină desăvîrşită stătea singur în faţa stîlpului dintre havuzuri, şi atunci mîini nevăzute scriau o poruncă nouă pe învelişul de oricalc, şi după aceea intra regele înconjurat de cei cinci preoţi, citea porunca şi o îndeplinea cu sfinţenie. Iahuben îşi aduse aminte că, atunci cînd i-a istorisit asta, Auta a zîmbit. De ce putea să zîmbească tocmai atunci? Poate că ştia mai mult...
   Era de cîteva zile în straja palatului cînd se gîndi la acestea. După vederea tuturor frumuseţilor care-l înconjurau, sutaşul începu să se plictisească. Seara se întorcea în căsuţa lui, obosit şi adormit pe jumătate, iar în zori trebuia să plece din nou. Era nevoit să stea în picioare o zi întreagă, tăcut, căci nu-i era îngăduit să schimbe cu nimeni o vorbă. Aştepta acum nerăbdător să se împlinească luna, ca să fie schimbat în straja de noapte, să mai fie printre ai săi măcar cîteva ceasuri, ziua. Atît de bucuros la început că e sutaş, simţi că i se face dor de cîmpul de lîngă cazărmi, unde printre flori sălbatice şi ierburi soldaţii învăţau să mînuiască armele. Îşi dădea seama cu tristeţe că de aici înainte nici nu va mai cutreiera ţara şi lumea, ca altădată.
   Neavînd ce face decît să stea de pază pe nişte ziduri de care nu se apropia nimeni din oamenii străini, nici măcar hoţii, se amăgea mereu cu gîndurile. Dar iată că într-o dimineaţă, se petrecu o întîmplare pe care niciodată n-ar fi crezut-o cu putinţă.
   Iahuben stătea ca de obicei pe zid şi privea poarta. Doi robi negri, după înfăţişarea lor, cît putea să-şi dea seama, aduşi de undeva de la miazăzi de Ta Kemet, lucrau cu îndemînare să încrusteze în stîlpii porţii flori de argint. Erau foarte negri aceşti oameni, cu capul lunguieţ şi aşezat pieziş, cu buze foarte groase şi nasuri turtite. Robii lucrau în tăcere, în timp ce un suliţaş îi păzea. Mîinile lor se mişcau cu mai multă repeziciune şi gingăşie decît mîinile cîntăreţelor pe strunele harpei. În acest timp ieşi din palat un preot tînăr, purtat în scaunul lui de patru robi scunzi cu pielea galbenă. Iahuben se uită la acest preot şi i se păru că seamănă cu Tefnaht. Ştia că Tefnaht avea un fiu şi o fiică. Să fi fost chiar fiul lui Tefnaht, sau numai i se părea?
   Preotul nu-l vedea, căci nu se uita în sus, aşa că Iahuben îl putea urmări nestingherit. Preotul se uita la robii negri care încrustau florile de argint. Cînd scaunul său purtat de robii galbeni fu aproape de poartă, soldatul ţăcăni cu lancea în lespedea de sub el. Robii lăsară lucrul şi îngenuncheară, lipindu-şi frunţile de genunchi. Dar unul din ei, nu se ştie din ce pricină, ridică puţin fruntea şi se uită pe sub gene la preot. Preotul văzu şi lovi cu o nuia umărul unuia din robii care-i purtau scaunul. Cunoscînd semnul, purtătorii scaunului se opriră. Robul care se uitase pe sub gene la tînărul preot încremeni, fără să-şi mai plece privirea, iar ochii lui buni păreau că zîmbesc, deşi nu zîmbeau. Văzînd aceşti ochi, preotul se făcu vînăt de mînie şi îl chemă pe soldatul înlemnit cu lancea în mînă. Arătînd cu nuiaua spre lucrătorii argintari, preotul spuse:
   — Ucide-i!
   Soldatul căscă gura şi se uită la preot cu ochii holbaţi. Nu pricepea. Şi mai mînios, preotul strigă:
   — Ucide-i şi adă alţii în locul lor! Altfel, vei fi ucis tu! 
   Apoi lovi iarăşi cu nuiaua pe unul dintre purtătorii scaunului. Cei patru robi galbeni porniră spre poartă. Soldatul se frămîntă cîteva clipe, neştiind ce să facă. Se gîndea că dacă nu-i va ucide va fi ars de viu ca un blestemat care nesocoteşte porunca sfîntă a unui preot, iar dacă-i va lăsa singuri pentru a se duce să-l întrebe pe sutaşul său, va fi aruncat în groapa cu lei fiindcă şi-a părăsit locul de strajă. Nu-şi dădea seama ce rău făcuseră cei doi robi negri. Lui i se părea că nici un rău.
   De pe zidul său, Iahuben auzise tot şi nu-i fu greu să înţeleagă ce gînduri îl frămîntau pe soldat. Dădu să coboare de pe zid, neştiind nici el bine de ce, dar în aceeaşi clipă scaunul preotului fu oprit în poartă şi preotul se întoarse în scaun spre soldat, privindu-l cu ochi de foc. Soldatul se cutremură. În ochii lui se ivi groaza. Mîna tremurătoare ridică lancea şi o înfipse în ceafa unuia din robi. Robul gemu şi, cînd lancea îi fu smulsă din rană, se prăbuşi horcăind şi muri în cîteva clipe, apucînd cu mîna văzduhul. Celălalt rob îşi aruncă uneltele şi vru să fugă. Preotul privea. Atunci soldatul îşi înfipse îngrozit lancea udă de sînge în robul rămas viu. Apoi şi-o trase îndărăt, cu mişcări încete, privind-o cu jale şi groază. Preotul plecă fără a rosti vreun cuvînt, decît făcîndu-le robilor săi semn cu nuiaua. Iar soldatul se sprijini de lance cu fruntea şi începu să hohotească de plîns. Era un soldat aproape bătrîn. Iahuben îl privi cu milă. Simţi descleştîndu-i-se din inimă o mînie surdă. Se întoarse să se uite după preot: scaunul lui se legăna uşor la umbra zidului regal. Deodată Iahuben auzi ceva icnind. Întoarse repede capul spre curtea palatului şi scoase un strigăt: în clipa aceea soldatul se prăbuşea la pămînt cu un cuţit în pieptul însîngerat. Şi-l înfipsese singur.
   Iahuben îşi acoperi ochii cu palma şi nu mai vru să se gîndească la nimic. Dar simţi că-i atinge cineva umărul. Ridică ochii şi văzu lîngă el pe alt sutaş, tovarăş de pază, însă mai vîrstnic. Îl bătea pe umăr:
   — Ai să te obişnuieşti, flăcăule, şi cu asta. Eşti încă nou aici. Şi soldatul era nou.
   Iahuben îl privi cu uimire:
   — Cum, se mai... vrei să spui că se mai...
   Celălalt îl mai bătu o dată pe umăr şi-i spuse, întorcînd faţa în altă parte:
   — Nu te mai bîlbîi atîta! Du-te la casa robilor şi cere doi argintari şi doi hamali ca să care leşurile astea şi să spele sîngele de pe marmură.
   

CAPITOLUL XII
   
   
   
   Marele Preot aştepta atent.
   — Cînd treceam prin ţara oamenilor negri, stăpîne, m-am uitat la cerul dinspre miazăzi... Începu Auta, însă bătrînul îl întrerupse, zîmbind:
   — Ştiu! Ai văzut o stea nouă... Am văzut-o şi eu.
   Auta tăcu, uitîndu-se la Marele Preot. Aşadar bătrîneţea lui foarte adîncă nu-l împiedica să urmărească stelele ca totdeauna. Fără îndoială, avea acum să afle tot adevărul. Nu se putea ca Marele Preot să nu ştie ce era această stea. Dar în loc de răspuns, Auta auzi o întrebare:
   — La ce te-a făcut să te gîndeşti steaua asta?
   Se strădui să citească în ochii bătrînului dacă acesta ştie şi îl încearcă, sau nu ştie şi vrea să afle, dar în ochii acestui bătrîn nu se putea citi nimic. Sclavul ştia bine că această putere de a nu se lăsa dezvăluit şi de a tulbura cu ochi nemişcaţi pe cei care îndrăzneau să se uite în ei era una din armele cu care bătrînul îşi cucerise puterea încă din tinereţe şi şi-o păstra asupra regelui, preoţilor şi Atlantidei întregi. Aceşti ochi aveau darul neasemuit de a sorbi tot ce vedeau şi de a nu lăsa să iasă din ei nimic.
   — Nu ştiu la ce să mă gîndesc, stăpîne! zise sclavul.
   — N-ai întrebat pe nimeni?
   — Numai pe înţeleptul Tefnaht.
   Privindu-l cu aceiaşi ochi nemişcaţi, Marele Preot spuse domol.
   — Şi înţeleptul Tefnaht te-a sfătuit să te mulţumeşti cu ceea ce este la îndemînă, pe pămînt.
   Auta îl cunoştea bine. Totuşi, poate fiindcă nu-l văzuse de mult, rămase mirat şi tăcut.
   Marele Preot se aplecă uşor şi-i mîngîie sclavului tîmpla cu degetele.
   Cu toate acestea, nu se simţi mai liniştit. Ţinea la bătrîn şi pentru binele pe care i-l făcuse bătrînul scăpîndu-l de multe din greutăţile robiei, şi pentru învăţătura îmbelşugată dobîndită de la el, pentru înţelepciunea lui rară şi pentru blîndeţea lui. Mai ţinea la bătrîn poate şi fiindcă îi lipseau părinţii şi rudele. Totuşi, niciodată nu izbutea să nu-l simtă deloc străin. Chiar această mîngîiere i se păru rece. Răspunse:
   — Da, stăpîne, aşa mi-a spus înţeleptul Tefnaht. Nu ştiu dacă e o taină care se poate dezlega...
   — Tu cum socoti? Sunt taine care nu se pot dezlega?
   — Nu ştiu, stăpîne. M-ai învăţat că se pot dezlega toate mai devreme sau mai tîrziu... Dar cum să putem ajunge sus pînă la stea, să vedem ce este?
   — Ca să înţelegi lucrurile trebuie numaidecît să le şi pipăi?
   — Dar cum altfel, stăpîne? zise Auta.
   Marele Preot întoarse capul spre fereastră şi stătu o vreme aşa. În frunzişul de sub fereastră zburătăceau păsările.
   — Nu e oare o stea căzătoare? întrebă deodată sclavul. Bătrînul îşi întoarse într-o clipă ochii spre el.
   — De ce n-a căzut?
   Se mai gîndi un timp, apoi zise cu o luminiţă ciudată în ochi:
   — Să nu-mi ceri încă răspuns. Astfel de întîmplări se petrec foarte rar şi nu suntem pregătiţi să le aflăm miezul deodată. Poate că nici nu e stea.
   — Dar ce poate să fie, stăpîne, dacă nu e stea? întrebă Auta speriat.
   — Nu ştiu încă ce poate fi... poate un anumit nor! Nu, nu mă întreba azi. Azi încă nu-ţi pot spune decît bănuieli, şi cu bănuielile nimeni nu e în stare să facă nimic. Bănuielile te duc spre adevăr, dar nu toate, una singură ţi-l arată.
   — Şi dacă bănuiala care trebuie să vină nu va veni, stăpîne? îl întrebă sclavul şi îndată tresări de spaimă dîndu-şi seama ce lucru cumplit a spus, putîndu-l jigni pe atotputernicul său stăpîn. Dar atotputernicul stăpîn păru că n-a luat în seamă decît numai întrebarea, fără alte înţelesuri ale ei.
   — Trebuie să avem răbdare, Auta. Dacă noi vom muri înainte de dezlegarea tainei şi steaua tainică va mai trăi, vor bănui alţii după noi. Sunt încredinţat că cineva îi va găsi neapărat şi dezlegarea. La urma urmei, spune-mi ce ştii tu despre celelalte stele, care ţi se par mai puţin tainice decît aceasta?
   Pe faţa sclavului se amestecă lumina şi umbra. Marele Preot băgă de seamă şi zise:
   — Înţeleg că ţi-e ciudă de neputinţa ta; dar eu îţi voi da altă povaţă decît cea pe care ţi-a dat-o Tefnaht: nu e neputinţă, e numai nerăbdare. Omul înţelept poate să afle tot, şi dacă nu el, atunci alt om înţelept sau altul. Ştiu că nu e de nici un folos pentru patima ta de a şti să te gîndeşti că taina se va dezlega după moartea ta. Dar pentru omenire e acelaşi lucru, dacă poţi să-ţi închipui omenirea ca pe un singur om.
   — Şi pe robi, stăpîne? Marele Preot se încruntă puţin:
   — De ce-mi pui întrebări la care ştii să răspunzi şi singur! Dacă aş avea cu ce, te-aş trimite să zbori pînă la steaua aceea. Dar cum? Pe vulturi?... Sau dacă ar fi la marginea pămîntului.
   — Dar pămîntul are margine, stăpîne?
   Abia acum ochii bătrînului îşi schimbară tăcerea.
   — Ce vrei să spui, Auta? Ai înnebunit? Are margine, fireşte. O tavă n-are margini?
   Sclavul îşi strînse pumnul şi începu să-l învîrtească încet, privindu-şi-l pe toate părţile. Apoi ridică după pumn un deget, cum făcuse copilul de păstor cu piatra lui rotundă. Marele Preot îl urmări nedumerit:
   — Mi se pare că drumurile lungi te-au înnebunit, fiule! zise cu părere de rău, clătinînd din cap, dar după cîteva clipe deschise ochii larg şi strigă:
   — Vrei să spui cumva că e rotund ca o naramză? Stai... Va sa zică asta era taina cealaltă! Şi de unde ai mai scos-o? Bătrînul căzu pe gînduri, apoi zise din nou, după un răstimp:
   — La urma urmei, dacă ni-l închipuim ca o tavă rotunjită şi ridicată spre mijloc, de ce nu ni l-am închipui şi aşa... Cum ai ajuns să bănuieşti?
   — Cînd veneam încoace, la un popas am întîlnit un copil care se juca cu o piatră rotundă, ca o sferă, stăpîne. Mi-am adus aminte de ceea ce am văzut la corăbii...
   — Că la plecare îşi scufundă întîi pîntecul şi apoi pînza şi la venire li se vede întîi pînza şi apoi pîntecul? îl întrerupse bătrînul. Asta ştiam de mult, de aceea spunem că tava pămîntului e umflată rotund spre mijlocul ei, care e cel mai înalt. Dar de ce trebuie să fie negreşit ca o sferă? Nici n-ar mai pluti liniştit pe apă dacă ar fi sferă...
   — Nu numai asta, stăpîne. Cu voia şi din porunca stăpînului, am călătorit în anii din urmă foarte mult şi am băgat de seamă că, cu cît mă îndepărtam mai spre miazăzi, stelele pe care aici în pisc le văd sus, se lăsau spre zarea de miazănoapte, iar dacă m-am dus în ţara depărtată Sumer, le-am văzut coborînd spre apus. Unele stele care sunt văzute de-aici din piscul stăpînului, de pe palat, spre marginea zării de miazănoapte, din ţara oamenilor negri nu le-am mai văzut de loc. Însăşi steaua ciudată acolo o vedeam la miazăzi şi mai sus, iar de-aici o văd mai spre răsărit şi mai jos. Şi cînd băiatul de păstor s-a jucat cu piatra lui, mi-a năvălit în minte gîndul că pămîntul ar putea să fie ca o sferă.
   În ochii bătrînului tremura o lumină. Nu-i răspunse sclavului. Se sculă din jilţ şi se duse încet spre o firidă. Se uită puţin spre rafturile firidei, cuprinzînd-o într-o privire. Se aflau acolo mai multe lucruri stranii care pentru ochii unui atlant obişnuit nu s-ar fi vădit bune la nimic, nu erau nici lucruri care să poată folosi la ceva, nici podoabe. Alese un glob mic de piatră străvezie de munte, în care un meşter dibaci închisese un fluture rar cu aripile deschise. Bine şlefuit, globul era o sferă desăvîrşită. Bătrînul veni liniştit înapoi şi aşezîndu-se în jilţ privi mult timp globul.
   — Cum spuneai că a făcut copilul acela? întrebă apoi fără a-şi lua ochii de la glob.
   Auta îl urmărea cu buzele întredeschise. Spuse:
   — Ascundea un deget după piatra lui şi cînd îl ridica, vedeam întîi unghia, apoi încheietura, după aceea...
   Marele Preot refăcu mişcarea de cîteva ori.
   — Aşa? întrebă el. Asta nu înseamnă numaidecît că e sferă. Dar poate că totuşi e... Vezi, firea toată cîtă o ştim e desăvîrşită. Dacă ar fi ca o tavă rotundă şi umflată cum credeam pînă acum, ar fi departe de desăvîrşire... Ştii ce, Auta? Mulţi cred şi acuma că stelele sunt cuie de argint bătute în cer. Noi ştim că nu sunt... Dar cum putem fi încredinţaţi ce anume sunt? Pămîntul însă nu e departe de noi, ca steaua aceea. Am să mă gîndesc dacă să te trimit o dată cu corabia spre apus, unde se zice că e numai apă. Eu sunt prea bătrîn pentru astfel de călătorie. Dar tu ai putea să te duci. Mergi numai spre apus şi vezi cum se mută stelele. Dacă de la o vreme nu se mai mută, înseamnă că ai dat de marile ape pe care pluteşte pămîntul. Dacă se vor muta mereu va însemna că e o sferă. Poate că plutind spre apus ai să ajungi în ţările de la răsărit, în Akkad sau în Sumer. Cine ştie? Unele taine, după cum vezi, stau în puterea vremii noastre, dar...
   — Stăpîne! strigă Auta, însă numaidecît dîndu-şi seama că l-a întrerupt pe bătrîn, tăcu lăsînd ochii în jos, vinovat.
   Marele Preot îi zîmbi cu blîndeţe:
   — Spune, spune. Te ascult.
   — Stăpîne, urmă Auta, am uitat să mai vorbesc despre un lucru care ar fi a treia taină!
   — Ai cam multe azi! rîse Marele Preot. Tot din cer?
   — Nu, stăpîne, de pe pămînt, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că e şi din cer. Am găsit în deşertul prin care am trecut nişte lucruri ca nişte ulcioare, sau... nu ştiu cum. Erau rotunde şi lunguieţe, cu capetele ascuţite, dacă le-am putut desluşi bine, căci am leşinat.
   — Cum ai leşinat? De spaimă?
   — Nu, stăpîne: ele m-au făcut să leşin. Nu semănau cu nimic din ce am văzut. N-am izbutit să ajung la ele, să le văd, să le pipăi. De la oarecare depărtare m-a apucat o sfîrşeală şi m-am tîrît cît am putut, apoi am leşinat, măcar că nu aveau nimic înspăimîntător. Dacă ar fi fost numai atît, aş fi zis că eram eu bolnav, chiar dacă depărtîndu-mă numaidecît mi-a trecut şi m-am înviorat. Dar înţeleptul Tefnaht mi-a spus că au căzut altele asemănătoare şi în alte locuri mai depărtate de cel dintîi. Se zice că unii oameni au murit de la acele ulcioare sau ce vor fi fost, iar alţii care au venit mai tîrziu n-au mai păţit nimic.
   — N-a luat nimeni vreun ulcior din acelea?
   — Nimeni, stăpîne.
   — De ce, cînd ţi-a spus Tefnaht că nu toate fac rău oamenilor, nu te-ai dus să le vezi?
   Auta plecă ochii în jos, muşcîndu-şi buzele.
   — Ţi-a fost frică?
   — Nu, stăpîne.
   — Atunci de ce nu te-ai dus? Nu te-a lăsat Tefnaht? Spune, nu te sfii!
   — Da, stăpîne. Mi-a poruncit să nu îndrăznesc a mă depărta de tabără, dacă nu vreau să fiu ucis.
   Bătrînul începu să rîdă:
   — I-a fost frică să nu fugi! Cînd te-a trimis numai cu un soldat prin deşert nu i-a fost frică... Iată, mie nu-mi e teamă pentru tine: eu ştiu că n-ai fugi. Pentru asemenea lucru, putea să-ţi lase o corabie. Cine altul ar fi îndrăznit să ia în mînă nişte ulcioare căzute din cer? Iată cum căutăm noi să cunoaştem adevărurile firii! Dar înţeleptului Tefnaht îi plac mai mult cîntăreţele răsăritene, pentru firea lor zvăpăiată.
   Marele Preot era mînios şi nu încerca să-şi mai ascundă sufletul de ochii şi urechile lui Auta. Dacă sclavul n-ar fi fost prea tulburat, ar fi zărit în ochii Marelui Preot şi o uşoară luminiţă de îngrijorare care sclipi o clipită şi se stinse numaidecît sau numai fu acoperită ca să ardă nevăzută de nimeni. Auta ridică ochii după un răstimp şi-l văzu pe bătrîn stînd cu privirea pironită în perete.
   Stătură multă vreme tăcuţi. Afară se făcuse noapte. Într-un tîrziu, bătrînul se sculă şi chemă un slujitor, cerîndu-i lumină. Apoi puse mîna pe umărul sclavului şi rosti cu glas străin:
   — Să ne aducă opaiţe şi să mergem sus, să privim steaua aceea. Este întîia oară că mă auzi vorbind astfel, fiule, dar ţie îţi pot mărturisi că nu mai ştiu nici eu ce să cred... De-ar fi fost numai steaua...
   Slujitorul intră cu cîteva opaiţe aprinse şi le aşeză în odaie. Auta luă două şi porni după preot, pe o scăriţă care ducea spre acoperiş. Scăriţa era din lemn greu, fiert în smoală, şi lucrată cu meşteşug, fiind răsucită şi îngustîndu-se din ce în ce mai mult, ca unele scoici. Lui Auta îi bătea inima cu putere. Iarăşi se apropia de foişorul descoperit de pe care mii de nopţi privise alături de acest bătrîn stelele lumii. Se opriră pe lespezile de marmură neagră ale foişorului. Auta sorbi cu plăcere aerul plin de miresme tari. La miazănoapte se vedea Steaua Păstorului. Se întoarseră amîndoi cu faţa spre locul ştiut dintre răsărit şi miazăzi şi încremeniră. Steaua necunoscută nu mai era. Cît era de bătrîn, Marele Preot se întoarse pe călcîie scrutînd zarea de jur împrejur: steaua nu era nicăieri. Îşi ridică apoi privirile în sus, spre zenit, dar steaua nu era nici acolo.
   Atunci Marele Preot se lăsă greoi într-un jilţ şi rezemîndu-şi bărbia în piept stătu aşa, mut şi nemişcat, pînă cînd răcoarea nopţii îl făcu pe Auta să-l ia de braţ şi să-l aducă încet în odaia de culcare.
   În noaptea aceea Auta nu-l părăsi. Nu putu să adoarmă nici unul dintre ei, dar noaptea trecu fără ca vreunul să deschidă gura. Numai cînd fereastra de la răsărit începu să se lumineze, bătrînul aţipi, iar Auta se duse în patul său dintr-o odaie de sus, istovit mai mult de gînduri decît de nesomn.
   

CAPITOLUL XIII
   
   
   
   Atlantida era apărată din două margini de patru lanţuri de munţi. Spre miazănoapte, de unde ar fi putut veni s-o cotropească în vremea iernii vîntul ţărilor reci, uriaşa insulă era păzită de lungul şir de munţi deasupra cărora se înălţa Piscul Sfînt. Iar tot ţărmul răsăritean îl fereau de vînturile fierbinţi ale pustietăţii vecine alte trei lanţuri de munţi puternici. Întîiul din acestea trei, pornind aproape din dreptul Stîlpilor lui Melkart, se alcătuia dintr-un munte destul de înalt, mai ales însă foarte întins în lungime dinspre apus spre răsărit şi coborînd de-a dreptul în mare, apoi din alt munte, mai scund şi mai scurt, aşezat mai către miazănoapte, după care urmau alţii, mărunţi, într-un şir neînsemnat scăzînd în înălţime spre sud.
   Şi mai la miazăzi, adică acolo unde Ţara Nisipurilor îşi rotunjeşte ţărmul apusean împlinit de munţii numiţi de localnici Idraren, care iau naştere din stîlpul sudic al lui Melkart, se afla cel mai mare grup muntos al Atlantidei. Aşezat pe două şiruri drepte, faţă în faţă, de la vest la est, se sfîrşea în dreptul ţărmului continentului vecin, care de aici încolo se rotunjea apropiindu-se de Atlantida. Aici erau cu totul şapte munţi mari şi alţi cîţiva mult mai mici. Piscul cel mai înalt străpungea totdeauna norii, oricît de sus ar fi plutit acei nori, însă mulţi nori îi făcea chiar el.
   Nimeni nu avea îndrăzneala să se urce pînă în pisc: de jos se vedeau valuri subţiri de fum ieşind din el neîncetat, adesea şi scîntei şi pulbere aprinsă şi uneori chiar pietre pe care muntele le scuipa cu năduf. Oamenii spuneau că, prin el, cine ar avea astfel de cutezanţă nesăbuită ar putea să intre în Ţara de Jos, de sub pămînt, a focului, unii socotind că de-acolo îşi ia soarele în fiecare dimineaţă văpaie înainte de a se urca zilnic peste marginea răsăriteană a pămîntului. Bătrînii ţineau minte de la bunicii lor care şi ei ar fi auzit de la bunici, că odinioară muntele aruncase cîteva zile şi nopţi în şir stîlpi de fum şi vărsase mîzgă aprinsă şi vîlvătăi, şi că piatra galbenă cu vinişoare roşii, pe care acuma robii o tăiau pentru a clădi case de scribi, slujbaşi regeşti sau negustori, n-ar fi altceva decît anume mîzga aceea, între timp întărită.
   La poalele acestui Munte de Foc creşteau nişte arbori minunaţi, ca şi în Ţara Nisipurilor, vecină, uneori chiar mai înalţi. Fructele lor, curmalele, aveau mare preţ în toată Atlantida pentru dulceaţa lor deosebită şi pentru puterea lor de a hrăni. Spre înălţimile mai mari erau păduri de pini şi mai creşteau tufe nenumărate de ienupăr, totdeauna verzi, cum şi tufe foarte înalte de iarbă-neagră înflorind trandafiriu.
   În aceste ţinuturi muntoase şi împădurite locuiau neamuri de oameni înalţi ca toţi atlanţii, însă cu pielea mai mult brună decît roşiatică şi cu părul uneori aproape galben; vorbeau alt grai decît atlanţii, totuşi orice atlant putea să se înţeleagă destul de lesne cu ei pentru că nu puţine cuvinte erau aceleaşi, chiar dacă se rosteau altfel. Aceşti oameni creşteau cele mai bune vite din toată Atlantida şi îşi munceau pămîntul cu îndemînare. Alcătuiau una din cele zece ţări supuse regelui Atlantidei şi erau conduşi de un prinţ al lor, care primea însă porunci de la regele atlant.
   În munţi erau foarte multe peşteri în care-şi aveau sălaşurile foarte mulţi dintre robii regelui. Alţi robi erau ţinuţi în munţii din capătul de miazăzi al ţării, acolo unde coasta Atlantidei cotea de la miazănoapte spre răsărit.
   Cîteva zile după venirea corăbiilor din lunga călătorie, la poalele Muntelui de Foc se petrecu ceea ce nu ţinea minte nimeni să se mai fi petrecut. Într-o dimineaţă se stîrni într-o parte a taberei de lîngă peşteri o învălmăşeală ciudată, printre soldaţii şi slujbaşii regeşti. Cum s-a putut vedea abia dimineaţa, cînd era prea tîrziu să se mai îndrepte ceva, un rob negru foarte voinic, la care şi soldaţii înarmaţi se uitau cu oarecare teamă şi care putea să ducă în spinare un bolovan de piatră de trei ori mai greu decît era în stare orice alt rob, îşi rosese, nimeni nu ştia cu ce, lanţul de aramă de la picioare şi în tot restul nopţii frînsese lanţurile a încă nouă robi. Soldatul care-i păzea fu găsit sugrumat, iar peştera goală. Robii luaseră toate uneltele cu ei şi toate armele soldatului de pază, lăsîndu-i numai coiful.
   În zori, cînd slujbaşul regesc veni să adune robii la muncă, rămase cu gura căscată în faţa peşterii goale. Întîi vru să strige, dar se gîndi îndată că larma i-ar fi fost vătămătoare, întrucît ar fi aflat şi robii ceilalţi şi alţi slujbaşi care abia aşteptau să-l prindă cu vreun cusur pentru a-l pîrî. Astfel, ieşi tăcut şi, stăpînindu-şi anevoie furia şi ciuda, se duse în baraca unui sutaş, trimiţînd pe ajutorul său să umble mai departe pe la peşteri pentru scoaterea robilor la muncă.
   Sutaşul, om trecut prin războaie şi drumeţii, ascultînd întîmplarea, simţi numaidecît că acest slujbaş era fire slabă. Trebuia luat deci repede, ca numai asupra lui să poată cădea vina.
   — Cine erau robii? Spune repede, ca să-i urmărim! spuse militarul făcînd pe liniştitul şi vrînd să se arate şiret.
   Slujbaşul ridică din umeri:
   — Nişte robi negri... Cine-i poate cunoaşte pe toţi! I-am văzut numai ieri; erau şi femei, una sau două. Bărbaţii păreau dintre cei mai voinici.
   — În ce loc lucrau?
   — Nu ştiu. I-a dus în toate zilele soldatul.
   — Nu ştii nici măcar numele lor?
   — Nu. Ştia soldatul care i-a păzit, dar l-au sugrumat.
   Nepăsător la început şi bucuros că avea asupra cui să arunce toată vina, sutaşul deodată păli. Dacă slujbaşul era foarte îngrijorat de urmări, ştiind că aflarea întîmplării în Marele Oraş putea să-l lipsească nu numai de slujbă, ci şi de viaţă, nici sutaşul nu mai fu atît de liniştit ca în întîiele clipe, cînd se gîndi că i se va cere socoteală pentru că nu a pus pază întărită la astfel de robi voinici. Şi ştia tot atît de bine că dacă cei mai mari decît el ar apuca să-l găsească vinovat, nici zeii nu l-ar mai putea dezvinovăţi.
   — Puteam eu să bănuiesc că este prea puţin un soldat înarmat la opt robi înlănţuiţi şi două muieri? murmură sutaşul mai mult pentru sine, crezînd că nu e auzit de celălalt. Dar şi faţa îl trădă.
   Simţind la rîndul său că nu e singurul care se teme, slujbaşul regesc răscoli frica sutaşului:
   — Şi dacă ai să fii întrebat de ce nu te-ai gîndit? Ştii ce are să-ţi spună Puarem cînd te va chema să te judece!
   — Poate nu mă cheamă chiar Puarem.
   — Puarem sau altcineva!
   — Ştiu: era datoria mea de sutaş să mă gîndesc. Tu eşti însă mai vinovat... Eşti adevăratul vinovat. Robii erau de fapt în grija ta şi nici măcar nu ştii cum îi cheamă. Halal slujbaş regesc!
   Slujbaşul îl măsură cu o privire înfricoşată şi tristă apoi cîtva timp tăcură, fiecare ferindu-se de ochii celuilalt. Dar slujbaşul, fricos şi slab din fire, nu era şi nătîng şi meseria îl învăţase de multe ori că nu deznădejdea te scapă de primejdie. Se întoarse spre sutaş:
   — La urma urmei, nu cîştigăm nimic dacă ne certăm. Mai bine să ne gîndim ce putem face.
   Sutaşul zise, scuipînd cu necaz:
   — Dacă aş izbuti să mă strecor cu cincizeci de soldaţi pe o corabie pînă la ţărmul celălalt, în două zile vin cu douăzeci de robi noi. Tot nu mai ştie nimeni cine erau cei care au fugit.
   — De ştiut se ştie... Scribul tuturor peşterilor are papirusul cu numele şi vîrstele tuturor robilor. Nu-i vorbă, i-am putea da pe cei noi drept cei fugiţi, numai că ceea ce spui tu sunt vorbe goale. Vorbim ca să treacă vremea. Eu socot că e mai cu folos să mergem şi să-i căutăm pe munte cu cîinii. Nu puteau să ajungă departe.
   — Şi încotro să pornim mai întîi? întrebă sutaşul cu vădită părere de rău că planul său nu a fost încuviinţat de slujbaş.
   — Deodată în mai multe părţi, zise slujbaşul. Spre apus, spre răsărit, spre miazăzi şi miazănoapte. Cîinii or să le ia urma. Înarmează-ţi bine soldaţii şi să-i împărţim în patru şiruri de cîte douăzeci şi cinci...
   — Eşti tare înţelept! Vrei să rămînă paza şi mai slabă la ceilalţi robi? îl întrerupse sutaşul.
   — Nu-i nimic! Ziua nu fuge nimeni, mai ales de la muncă unde se vede orice mişcare. Iar soldaţii au arme şi robii n-au.
   — Dar au topoare pentru tăiatul pietrei.
   — Au însă şi lanţuri la picioare. Eu cred că şi soldatul de azi-noapte ar fi fost de ajuns, dacă nu puneai un neghiob. Trebuia să alegi de la început soldaţii cei mai buni pentru străjile de noapte. Acela pesemne a adormit, ori l-au sugrumat pe neaşteptate cînd stătea cu spatele la ei. Nu trebuia să stea cu spatele...
   Cearta era gata să izbucnească din nou, dar amîndoi îşi dădură seama iarăşi că numai sfătuindu-se şi făcînd ceva puteau să scape de primejdie. Se uitară lung unul la altul, apoi ieşiră amîndoi din baracă. Sutaşul îşi strigă ajutoarele şi începu să le dea porunci. Slujbaşul regesc se duse după cîini. Puţin mai tîrziu, se împărţiră în patru cete, împrăştiindu-se în căutarea robilor spre cele patru părţi ale zării.
   Dar după cîteva ceasuri trei cete se întoarseră fără să fi aflat nimic. Doar a patra ceată, în fruntea căreia se dusese sutaşul, nu se întoarse. Cîinii luaţi de el mirosiseră urma sclavilor fugiţi, numai că această urmă ducea departe, către înălţimile Muntelui de Foc, unde nimeni dintre soldaţi şi nici sutaşul nu se încumeta să se suie. Localnicii socoteau că locul acela era blestemat de zei şi bîntuit de duhuri răuvoitoare care nu îngăduiau omul în preajma lor. Robii fie că nu aflaseră de această credinţă, fie că în faţa deznădejdii nu mai aveau de ales. Astfel că ceata sutaşului nu s-a dus decît pînă dincolo de păduri, unde începeau stîncile golaşe şi peşterile cu lilieci. Căzuse noaptea şi oamenii erau istoviţi de urcuş. Sutaşul le porunci să facă popas. Nu-şi luaseră corturi, nici asini. Din neprevedere nu şi-au luat nici hrană destulă, şi cîtă le-a mai rămas au fost nevoiţi să le-o dea cîinilor, ca să-i liniştească. Se retraseră într-o peşteră şi, lăsînd pază întărită, adormiră în scurt timp.
   Dar la mijlocul nopţii, cîinii legaţi într-o peşteră alăturată îi treziră cu lătratul lor nebunesc. Cel dintîi sări în picioare sutaşul şi alergă spre gura peşterii. Era beznă, şi picioarele i se împiedicară de ceva moale. Căzu. Nu ardea nicăieri nici un fel de foc şi nu era nici lună. Sutaşul pricepu abia acum că frica de pedeapsă îi luase toate gîndurile prevăzătoare pentru care altădată îl lăudaseră de atîtea ori căpitanii. Căzut pe brînci, începu să pipăie înjur şi dădu de un trup omenesc, apoi de altul. Înţelese îngrozit că erau străjile. Soldaţii aceştia însă nu se trezeau. Beţi nu puteau fi, nici atît de somnoroşi. Un gînd fulgerător trecu prin mintea sutaşului: erau morţi. Dar cum?
   Între timp, unul dintre soldaţii care se deşteptaseră în peşteră o dată cu sutaşul izbuti să încropească un foc de vreascuri şi ierburi uscate, aprinzîndu-l cu două beţe pe care le-a frecat pînă l-au trecut sudorile. La lumina lui jucăuşă şi sfielnică, sutaşul văzu că cele două străji zăceau sugrumate.
   Buimăcit de somn şi de căzătură, dar mai ales de priveliştea neaşteptată a celor două leşuri, ieşi lîngă foc şi răcni deznădăjduit:
   — La arme!
   Soldaţii erau însă lîngă el. Numai unul, în mînă cu un fel de făclie dintr-un băţ răşinos care abia pîlpîia, ieşind tocmai atunci afară din peştera unde cotrobăise, auzi strigătul sutaşului şi spuse cu glas veşted:
   — Nu mai sunt arme, stăpîne. Sutaşul holbă ochii:
   — Cum nu mai sunt?
   — Nu mai sunt.
   Sutaşul se lăsă neputincios cu şezutul pe o piatră. Nu mai era în stare să judece.
   Dincoace, jos, în tabăra de lîngă peşterile sclavilor, slujbaşul regesc era ros de felurite presupuneri. Se plimba încolo şi încoace, ca o panteră care încă nu s-a obişnuit să stea în cuşcă. Nici nu mîncase. Trimisese un om să vadă dacă este vreo corabie în micul liman din apropiere. După vreo două ceasuri, omul se întoarse cu răspunsul că o corabie este, una singură, dar cam şubredă şi fără corăbieri. Numai un bătrîn mai stătea în ea, paznicul ei, un fost cîrmaci. Slujbaşul regesc scrîşni din dinţi. Nu mai voia să trimită şi pe alţii după sutaş, ca să nu mai piardă soldaţi.
   Într-un tîrziu îl linişti însă un gînd, care îi făcu chiar plăcere. Dacă sutaşul pierise cu oamenii lui cu tot, însemna că pierise unul care ştia taina fugii sclavilor. Chiar de vor fi scăpat cîţiva dintre soldaţi, pe soldaţi nu-i întreabă nimeni. Stăpînilor le va spune aşadar că sutaşul acela nesăbuit şi trufaş nu l-a ascultat şi a luat cu sine sclavii în munte, el ştia pentru ce. Şi că au pierit acolo cu toţii.
   Sutaşul, în această vreme sculîndu-se de pe piatră, privi deznădăjduit spre soldaţii săi şi le porunci să coboare în tabără. După cîţiva paşi, un soldat îl întrebă:
   — Cîinii nu-i luăm, stăpîne?
   Legaţi cu frînghii de nişte copaci, cîinii scînceau jalnic.
   Sutaşul se opri o clipă, apoi scuipă scîrbit, zicînd:
   — Lasă-i acolo!
   Şi porni înainte.
   Soldaţii nu mai îndrăzniră să vorbească. Dar toţi întorceau capul spre peşteră. Le era milă de cîini.
   Cînd ajunseră în tabără era amiază. Slujbaşul regesc nu se mai aştepta să-i vadă. Totuşi veniseră, şi nu era nimic de făcut. Cînd văzu soldaţii dezarmaţi şi auzi întîmplarea, îl cuprinse groaza.
   Sutaşul zise că se va duce numaidecît la liman, să se încarce în corabie cu cincizeci de soldaţi ca să aducă sclavi de pe ţărmul Ţării Nisipurilor. Altceva mai bun mintea lui nu găsea.
   Slujbaşul regelui ar fi încuviinţat bucuros, căci dacă sutaşul aducea sclavi noi, nimeni nu mai putea să afle de fuga celorlalţi, iar dacă pierea cumva pe drum taina putea să rămînă veşnică. Slujbaşul ştia bine că despre morţi se poate spune orice. Numai un lucru nu ştia: ce să răspundă stăpînilor Atlantidei dacă vor afla că sutaşul a plecat. Să le spună că a fugit nu putea, căci poate omul se va întoarce şi îl va da de minciună. Să le spună că nu ştie, iarăşi nu putea pentru că fusese trimis în această tabără anume ca să ştie tot ce se petrece în ea. Ochiul stăpînilor era, aici, el. Lucrurile se încurcaseră rău.
   În cele din urmă, sutaşul luă corabia cu bătrîn cu tot şi cu cincizeci de soldaţi şi porni în larg. Afară de bătrîn, nimeni nu ştia să mînuiască o corabie, şi nici bătrînul la vîrsta lui nu prea se mai putea socoti corăbier de nădejde. Totuşi avură noroc, căci un vînt uşor îi împinse spre răsărit. Un om trimis de sutaş de pe ţărmul limanului veni mai tîrziu la slujbaşul regesc să-i spună că i-a văzut plecînd pe mare liniştită.
   Lucrurile păreau să se fi aşezat. Într-un fel sau în celălalt, neobişnuita întîmplare năzuia să se descurce, fie că sutaşul se întorcea cu robi prinşi pe ţărmul vecin, fie că pierea ducînd cu sine şi primejdia destăinuirii.
   Dar în zorii zilei următoare slujbaşul regesc fu trezit de ajutorul său care-i spuse, gîfîind de oboseală şi spaimă, că peste noapte mai fugiseră douăzeci de sclavi, răpind cu ei asini şi cîteva zeci de samare cu hrană. Străjile nu muriseră: fuseseră numai ameţite de cîteva lovituri zdravene de pumni, şi se vorbea printre soldaţi că ar fi venit peste noapte un sclav negru fără lanţuri în peştera de unde fugiseră cei douăzeci, însă nimeni dintre soldaţi nu mărturisea că l-ar fi văzut.
   Slujbaşul ajunse în culmea deznădejdii. Aceasta nu mai era întîmplare. Cine ştie ce putea fi! Nimeni nu mai pomenise în Atlantida asemenea îndrăzneală printre robi. Taina înceta să mai poată fi taină. Fără să mai stea în cumpănă, el scrise pe o bucată de papirus, singura pe care o avea, o scrisoare îngrozită slujitorului Zeului Puterii, preotului Tefnaht, şi, pecetluind-o într-o cutie de aramă, trimise doi soldaţi de încredere şi un ajutor de sutaş să i-o ducă în oraşul cel mare al ţării. Trebuia luate măsuri în faţa cărora slujbaşul singur nu mai avea nici pricepere, nici tărie.
   

CAPITOLUL XIV
   
   
   
   Trecuseră cincisprezece zile de la sosirea corăbiilor în Marele Oraş. Auta era în sala cu cărţi din palatul de pe Piscul Sfînt. Bătrînul încă nu coborîse din odaia de dormit. Sclavul său citea în acest timp o cronică foarte veche în care se vorbea despre începuturile neamului atlant. Nimeni în ţară dintre cei vii nu mai cunoştea această cronică, afară de Marele Preot. Acum, bătrînul socotise că o poate citi şi Auta. Sclavul citea fiecare rînd cu băgare de seamă, rămînînd din ce în ce mai uluit de toate cele aflate în cronica secretă. De la nimeni nu mai auzise asemenea lucruri. Cronica spunea că în vremuri foarte vechi, cînd oamenii abia ieşiseră din peşterile munţilor şi începeau să crească vite, să lucreze pămîntul, să-şi facă întîile colibe, Atlantida era încă legată printr-o limbă lată de pămînt de ţinutul celălalt, unde pe atunci nu se aflau nisipuri şi deşertul de azi era o păşune fără margini. Astfel, pe atunci, munţii oamenilor cu păr galben alcătuiau un şir neîntrerupt cu munţii aflaţi la miazăzi de strîmtoarea numită acum Stîlpii lui Melkart. Veni însă o vreme grea pentru păstorii din marile păşuni ale ţării vecine, zicea cronica. Valuri de arşiţă uscară într-un număr lung de ani acele păşuni şi secară marile rîuri. Da, Auta îşi aducea aminte că a văzut nu o dată în ţara lui de obîrşie asemenea albii seci. Cronica mai povestea cum apoi păstorii îşi mînară turmele spre răsărit. Unii din ei erau cu pielea roşie, alţii cu pielea fumurie. Dar coborîră şi alţi oameni, foarte înalţi, din ţinuturile aşezate în stînga şi în dreapta strîmtorii unde se unesc cele două mări: Marea dintre Pămînturi şi Marea Atlantică. Acei oameni aveau pielea albă şi părul galben sau negru. După lupte lungi cu localnicii Atlantidei, toate aceste neamuri se amestecară între ele şi dădură naştere poporului cu pielea roşiatică şi cu trupul înalt şi vînjos: al atlanţilor.
   Într-un veac depărtat, după ce acel amestec se săvîrşise, muntele cel mai înalt din pragul punţii de pămînt care lega insula de azi de întinsa ţară vecină începu să scuipe foc şi noroi fierbinte din gura lui ridicată peste nori, şi mari cutremure zguduiră glia. Cînd muntele se potoli, iar oamenii, trecîndu-le spaima, începură să umble din nou pe locurile vechi, văzură că la poalele Muntelui de Foc unde fusese înainte cîmpie, acum băteau valurile mării în stînci; vechea punte de pămînt o înghiţise marea.
   Auta strînse cu degete tremurătoare sulul cronicii şi îl băgă în cutie. Era îngîndurat. Atlantida, în care trăia acum, era o ţară unde nici căldura nu era niciodată prea mare, nici frigul. Apele nu îngheţau, cum se spunea că ar îngheţa în ţările de miazănoapte, dar nici arşiţa nu le seca. Cele patru lanţuri lungi de munţi înalţi apărau ţara şi de vînturile reci şi de cele fierbinţi. Pe cîmpiile uriaşe din valea nesfîrşită de sub munţi, spre apus, grînele şi pomii dădeau rod de două ori în fiecare an. Munţii trimiteau în văi ape tămăduitoare de boli şi ape fierbinţi în care se putea face baie liniştitoare, trupului obosit. Marea insulă atlantă îşi făcea viaţa mai bună storcîndu-şi bucuriile din truda cîtorva sute de mii de robi. Şi cine putea şti ce-i va mai aduce acestei Atlantide viitorul...
   Gîndurile lui Auta fură întrerupte de venirea Marelui Preot. Bătrînul se aşeză în jilţul său obişnuit. Auta, la picioarele lui, după ce-i sărută legătura sandalei, aşteptă să fie întrebat despre gîndurile ce i le stîrnise citirea cronicii străvechi. Aşa făcea bătrînul totdeauna. De astă dată îi spuse însă ceva cu totul neaşteptat.
   — Soldaţii noştri au prins în pădurea din vale, în noaptea asta, un sclav negru care se furişa spre palat... L-au prins şi l-au adus legat aici. Nu l-au ucis... E bine că nu l-au ucis. Dar nimeni nu se poate înţelege cu el. Du-te tu, fiule, în casa robilor şi vorbeşte cu el. I-am spus slujitorului să nu-l ucidă, oricine ar fi.
   Auta ieşi liniştit. Era deprins cu astfel de întîmplări, şi aici în palatul Marelui Preot, şi jos, în Marele Oraş. La palatul regelui erau totdeauna mulţi tălmaci, şi erau destui şi aici sus. Se întîmpla însă mereu ba să vină vreun sol dintr-o ţară depărtată a cărui limbă n-o ştia nimeni, ba să fie aduşi robi din ţinuturi necunoscute cu care nimeni nu se putea înţelege desluşit. Îi şi părea rău că a fost tulburat tocmai cînd dorea să-l întrebe pe bătrîn dacă nu mai sunt şi alte cărţi necercetate de ajuns sau uitate din care s-ar putea pricepe oarecît taina stelei necunoscute.
   Ajungînd în casa robilor, Auta văzu un om negru, tînăr şi slab, pe care nu-l întîlnise niciodată. O privire grăbită îl lămuri că tînărul rob trebuia să fie din neamurile tibbu. Îl întrebă ce căuta aici.
   Uitîndu-se lung la omul negru ieşit din palat, tînărul rob se lumină de un zîmbet. Fără să-i mai răspundă, îl întrebă:
   — Tu eşti Auta?
   — Eu sunt, zise Auta mirat şi încă nepricepînd nimic.
   — Credeam că n-am să te pot vedea pînă sunt viu. Dar nu m-au ucis.
   — N-ai să fii ucis. Spune-mi, nu ţi-a fost frică să vii aici? Nu te-ai gîndit că n-au să te lase să ajungi viu unde ai vrut? Ce cauţi aici?
   — Trebuia să încerc. Alt drum nu era pînă la tine.
   — Şi de ce vii la mine?
   — Am fost trimis la tine. Zece robi au fugit din peşteri şi s-au ascuns pe Muntele de Foc. Căpetenia noastră i-a îndemnat şi au fugit. I-a chemat şi pe alţii. Auta îl privi uimit:
   — Aţi izbutit să fugiţi!... Şi aveţi şi căpetenie?
   — Da, avem, spuse tînărul. E foarte înţelept şi puternic. Te cunoaşte pe tine.
   Auta tresări, dar nu întrebă nimic. Se gîndi că tînărul poate să fie vreo iscoadă de-a lui Tefnaht. Zise într-o doară:
   — Muntele de Foc se spune că e primejdios.
   Tînărul rîse:
   — Toţi stăpînii se tem să urce pînă la noi. Unii spun că cine ajunge sus, moare. Noi n-am murit.
   — Şi cu ce vă hrăniţi voi acolo?
   — Cu rădăcini. Unii vînează.
   — Aveţi arme?
   — Ne-am făcut arcuri. Dar avem şi cîteva arme de aramă. Dacă vor veni şi ceilalţi, vom avea măgari şi hrană de la peşteri.
   Auta păli.
   — Cum? De unde?
   — De la peşteri! repetă robul. Ceilalţi poate au şi venit de cînd am plecat eu.
   — Şi cine te-a trimis la mine? întrebă în sfîrşit Auta.
   — M-a trimis căpetenia noastră, neîntrecutul arcaş Mai-Baka.
   Auta îşi încordă fălcile ca să nu i se vadă tulburarea. Ştia că din aceşti oameni cinstiţi tibbu, porecliţi de vecinii lor aşa, adică oameni de piatră, nu numai pentru că trăiau aproape de munţii de piatră, ci şi pentru firea lor, nu puteau ieşi ticăloşi. Dar dacă totuşi tînărul era iscoadă?
   Robul văzu că Auta şovăie şi atunci urmă:
   — Mi-a dat un semn ca să-l recunoşti. Mi-a poruncit aşa: „Spune-i lui Auta că eu, şi Ntombi, şi Agbongbotile, şi ceilalţi oameni negri n-am mai putut îndura munca de tăiere şi netezire a pietrei din munte şi am venit într-o peşteră de sus unde nu ne găseşte nimeni. Vrem să afle Auta că suntem pe Muntele de Foc. Îl rugăm să-l trimită pe Mpunzi înapoi, sau dacă altfel nu se poate, să rămînă la el, numai să nu fie ucis. Şi să-i mai spui, dacă nu te crede că Mai-Baka te-a trimis, cuvintele pe care le-a spus el lui Mai-Baka în ţarcul din oaza noastră, că are să vină timpul cînd se va afla că Auta nu este suliţa şi lanţul din mîna stăpînilor lui. Spune-i că Mai-Baka acum îl crede”. Asta mi-a spus! zise Mpunzi şi tăcu.
   Auta simţi un fior. A fost o făgăduială rostită aproape între patru ochi, pe care o şi uitase. Îi fu ruşine, dar nu ştia ce ar fi putut să facă deocamdată pentru acei robi. Nici nu se mai gîndise la ei...
   Ga să spună ceva, căci Mpunzi îl aştepta să vorbească, îl întrebă cum a izbutit să ajungă pînă la Piscul Sfînt. Tînărul rob spuse liniştit:
   — Am coborît pe ţărm cu alt rob care-i în ţara asta mai de mult. M-a dus la un rob care e cîrmaci pe o luntre de pescari. Cîrmaciul m-a băgat într-un sac şi am venit pe fundul luntrei, sub peşte. Nu ştiu de cîte ori a răsărit soarele. M-am hrănit cu peşte crud. Apoi într-o noapte m-a scos din sac şi mi-a dat drumul în mare. Am înotat pînă la ţărm, şi de la ţărm am urcat muntele dinspre răsărit, trei zile.
   Auta îl privi cu ochi de frate mai mare, mîndru de tînărul rob şi tulburat. Apoi îi spuse să-l aştepte şi se duse îndărăt în palat. Marele Preot şedea în jilţ. Îl sfredeli de-acolo cu privirea şi, cînd Auta deschise gura să vorbească, îl opri cu un gest:
   — Auta, ştiu că-ţi va fi greu să-mi spui adevărul şi că-ţi va fi tot atît de greu să mă minţi. Un sclav fugit nu mai poate fi un ucis care este încă viu; trebuie ucis pînă la capăt, nu cu lancea, nici cu sabia. S-a încumetat să calce pămîntul Piscului Sfînt. Ştii care-i legea!
   Auta îl privi îngrozit, murmurînd:
   — Rugul, stăpîne...
   — Cum îl cheamă?
   — Mpunzi, stăpîne... - abia putu rosti Auta.
   Bătrînul lovi globul de argint. Veni un slujitor, îngenunchind. Auta stătea mut, în picioare. Bătrînul îşi măsură sclavul cu privirea o clipă, apoi îi porunci slujitorului intrat:
   — Este afară un rob tînăr, negru. Îl cheamă Mpunzi. A venit acum. Cred că s-a rătăcit şi nu ştie al cui e. Înscrie-l cu robii noştri şi foloseşte-l la muncă.
   Abia după ce ieşi slujitorul, Marele Preot îşi întoarse iar privirea spre robul său. Acesta se aruncă la pămînt şi-i îmbrăţişă gleznele, lăsîndu-şi faţa înlăcrimată pe sandalele bătrînului. Marele Preot se aplecă şi, punîndu-i mîna pe creştet, îi spuse zîmbind:
   — Vreau să aud ce gînduri ţi-a iscat citirea cărţii despre timpurile vechi!
   Auta oftă adînc şi se aşeză pe blana de leopard. Apoi răspunse, încercînd să treacă mai repede decît putea de la o stare sufletească la alta:
   — M-a tulburat cartea, stăpîne, dar nu mai tare ca steaua stranie care mă îngrijorează mai mult de cînd nu mai este, decît atunci cînd era.
   Marele Preot păru că se gîndeşte la ceva nou. În privirea lui nu se vedea nici nehotărîre, nici îndoială, dar în tăcerea sa, care lui Auta i se păru nefirească, clocoteau parcă ape ciudate. Apoi, pe neaşteptate, bătrînul surîse şi, oricît de stăpîn era pe sine, lui Auta nu-i scăpă că surîsul era adus de voinţă.
   — Ştiu că ai să te întristezi pentru ceea ce am să-ţi arăt; zise Marele Preot. Dar dacă ai destulă tărie, poate să te facă să şi rîzi. Vreau să-ţi arăt darul pe care mi l-a trimis ieri Tefnaht.
   Auta ocoli privirea bătrînului, ştiind că aceste cuvinte aveau numai rostul de a-i îndepărta gîndul de la răspunsul aşteptat.
   Bătrînul ridică dintr-un colţ al raftului lîngă care i se afla jilţul un toiag de lemn negru, al cărui mîner uşor încovoiat închipuia un om cu spinarea îndoită şi cu mîinile legate la spate. Tălpile omului se prelungeau în toiag. Oricît de mult ar fi vrut să se stăpînească, Auta scoase un strigăt: omul pe trupul căruia trebuia să-şi sprijine mîna purtătorul acestui toiag era chiar el. Un meşter iscusit îl tăiase din lemn de abanos atît de bine, încît nimeni nu s-ar fi putut îndoi de asemănare. Auta se întrista. Ce căuta să însemne darul ciudat al lui Tefnaht, afară de ura şi dispreţul împotriva sa? O batjocură ascunsă împotriva Marelui Preot, sau o linguşire. Marele Preot simţi frămîntarea sclavului său.
   — Fiul Zeului Puterii îmi aduce aminte că-mi eşti sclav: mă învaţă că trebuie să te apăs cu mîna spre pămînt... adică (şi bătrînul zîmbi), după cum vreau să pricep eu înţelesul toiagului, să mă sprijin pe tinereţea ta înţeleaptă, ceea ce şi fac... Spune-mi, l-ai supărat cu ceva pe Tefnaht în timpul călătoriei?
   Auta se uită la el nedumerit.
   — Nu, stăpîne... zise moale. Cred că n-am avut cu ce să-l supăr, de nu-l va fi supărat fiinţa mea, fără voie.
   Marele Preot, care rîdea foarte rar, rîse acum cu voioşie, rezemînd cîrja de braţul jilţului. Zise apoi:
   — Tefnaht vrea să-mi aducă aminte că sunt bătrîn şi nu mai pot umbla prin viaţă nesprijinit. S-ar putea să fie el mai bătrîn ca mine, chiar dacă n-are decît vîrsta nepoţilor pe care i-aş fi putut avea... Păcat că nu eşti fiul meu adevărat, sau măcar de-ai fi atlant, te-aş înfia: după ce mor, ai rămîne în locul meu. Aşa cred că va rămîne Tefnaht... Nu-ţi pare rău?
   — Nu, stăpîne! spuse Auta cu hotărîre.
   Marele Preot îl cercetă atent.
   — Încă n-ai înţeles frumuseţea puterii, Auta! Eşti prea tînăr.
   — Stăpîne, datorită bunătăţii tale am înţeles frumuseţea înţelepciunii, care cred că e puterea adevărată.
   — Nu, fiule, ea singură nu te ajută să capeţi putere, ci numai s-o păstrezi dacă ai dobîndit-o. De aceea mă tem pentru tine, după moartea mea. Nu toţi au nevoie şi de înţelepciune cînd au putere. Nu ştiu ce te vei face tu... caut de mult un mijloc.
   Dar în clipa aceea uşa se trînti de perete şi năvăli înăuntru un sutaş voinic, plin de praf şi de scaieţi şi cu ochii roşii de oboseală. Auta sări în picioare şi puse mîna pe toiagul de abanos, negăsind la îndemînă altă armă mai potrivită să-şi apere stăpînul. Marele Preot întoarse liniştit numai capul. Asemenea intrare nu se petrecuse niciodată în acest palat. Sutaşul căzu în genunchi şi întinse o cutie de argint, cu pecetea regelui Atlantidei. Din spatele lui, lîngă uşă, se arătă şi slujitorul palatului sfînt. Venindu-şi în fire, Auta luă cutia din mîna sutaşului istovit de mers şi fugă şi i-o aduse Marelui Preot.
   Faţa bătrînului era netulburată. Îi făcu semn sutaşului să plece. Auta privea cutia cu ochii lacomi de dorinţa de a şti ce era în ea. Niciodată nu văzuse soli, chiar regeşti, năvălind în casa Marelui Preot ca într-o cîrciumă. Ce putea să fie atît de grabnic?
   La un semn al bătrînului, rupse pecetea şi scoase din cutie un sul de papirus subţire. Marele Preot nu-i ceru să i-l citească. Îl luă şi depărtîndu-l de ochi citi singur. Auta îl urmărea cu sufletul la gură. Bătrînul citi întîi liniştit, apoi surîse şi deodată chipul lui atît de stăpînit şi senin se schimonosi ca de la o năvalnică îngrijorare. Auta îl privi cu spaimă.
   Scrisoarea era scurtă. Marele Preot înfăşură sulul şi, strîngîndu-l cu o mînă nervoasă, urmări o vreme mişcarea frunzelor din arborii de lîngă fereastră. Auta stătea în picioare, înţepenit.
   După multe clipe, care părură foarte lungi, îi întinse scrisoarea şi-i spuse cu glas ciudat:
   — Ia-o. Citeşte-o şi tu.
   

CAPITOLUL XV
   
   
   
   De două zile Auta îşi mîna măgăruşul, înciudat că animalul nu putea să alerge ca o panteră. Sclavului nu-i era frică. Dimpotrivă, o dorinţă arzătoare îl îndemna să fie cît mai grăbit. Se gîndea întruna numai la scrisoarea regelui şi la îndemnul pe care i l-a dat Marele Preot în ultima clipă, înainte de plecare. Îl însoţeau cîţiva soldaţi călări şi ei pe acelaşi fel de animale. Pînă la Marele Oraş coborîse pe apele iuţi ale Rîului Rece, într-o luntre uşoară. Dar după acest drum de nici o săptămînă şi după alte trei zile de drum pe mare într-o corabie bine mînată de vînt şi vîsle, alt mijloc nu mai rămînea decît asinul.
   Pe temeiul unui semn de recunoaştere, Auta schimba asinii de cîte două ori pe zi, luînd mereu alţii odihniţi. Drumul părea însă foarte lung, în asemuire cu nerăbdarea de a-l străbate. Niciodată Auta nu dormise atît de puţin ca în aceste unsprezece zile de cînd călătorea, cu toate că nu i-a dat nimeni nimic de făcut şi nimeni nu-l mîna cu atîta grabă. Dormise numai pe apucate, şi nu voia odihnă nici acum, deşi era istovit. Îşi simţea tot trupul arzînd de nelinişte. În spatele lui mergeau călări soldaţii, blestemînd întruna şi drumul, şi pe rob, şi ţinta necunoscută. De n-ar fi fost porunca regelui, l-ar fi părăsit. În faţă, se legăna pe alt asin un ţăran din partea locului, luat călăuză.
   Era spre amurg. Auta îşi repeta în minte scrisoarea regelui, pe care o purta în sîn, dar o ştia pe dinafară. Regele îi scrisese Marelui Preot astfel: „Mi-a venit o veste ciudată din ţinutul de miazăzi. Ţăranii din cîmp au văzut şi au auzit fulgere şi tunete şi o strălucire mai tare decît a soarelui. Cine era în preajmă a căzut. Nişte zei străini, sclipitori de argint şi de lumină, au scos din foc o casă ca un turn de argint care străluceşte mai tare ca argintul, şi sălăşluiesc în ea. Nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de aceşti zei. Ţăranii au părăsit tot grîul de pe cîmp. Nu ştiu ce va fi. De aceea îţi scriu ţie, strălucitor fiu al cerului, să cobori de pe piscul tău sfînt ca să vorbeşti cu zeii. Nimeni dintre preoţi nu se încumetă să se ducă acolo. Nici prea viteazul Puarem”.
   Marele Preot îi spusese lui Auta aşa: „Du-te tu, fiule, să vezi ce este. Poate că n-au fost decît vedenii. Ştii bine că oamenii tot ce nu pricep în firea lumii spun că e de la zei. Dacă n-ai să poţi descurca lucrurile singur, trimite-mi veste şi voi veni şi eu”.
   Ce putea fi în mintea lui Auta nu era în stare să ghicească. Omul care le era călăuză le-a spus şi el că a fost de faţă şi a văzut cum au ieşit zeii aceia cu trup firav, dar cu piele de argint şi cu capete de cleştar. Fiecare zeu avea mîini şi picioare, cîte au şi oamenii, iar în creştet un corn subţire şi lung, tot de argint.
   — Cum era casa? întrebă Auta a suta oară.
   Ţăranul fu încîntat să poată povesti ceea ce numai el ştia, iar gura lui nu părea să fie ostenită.
   — Este foarte înaltă şi îngustă, cu acoperişul ascuţit. Toată e numai de argint.
   — Şi zeii ce făceau cînd i-ai văzut?
   — Eu i-am văzut mai puţin. Alţi oamenii spun că umblă şi cercetează tot ţinutul unde s-au aşezat. Dar, atunci cînd au coborît într-un nor de foc şi şi-au scos casa din flăcări ca s-o pună pe pămînt, au stat numai pe lîngă casă. Eu cred că sunt zeii focului şi ai vîntului şi s-au supărat pe noi că nu ne mai închinăm lor.
   — De ce crezi aşa? întrebă Auta.
   — Cînd s-a aşezat casa lor pe pămînt, eram destul de departe şi tot ne-a izbit dinspre ea un vînt aşa de puternic că era să ne prăbuşim. Cine stătea aproape a căzut la pămînt. Unii au murit, alţii numai au orbit. Şi pînă atunci nu erau semne de vînt şi cerul era senin. Grîul în care s-au aşezat l-au ars tot, fiindcă oamenii s-au depărtat de zei şi nu le mai aduc jertfe de grîu. Zeii şi-au ars singuri jertfa. Noi eram la seceriş şi, după ce i-am văzut, am fugit ca să nu pierim. De atunci nu se mai duce nimeni acolo.
   Mai merseră puţin, şi ţăranul zise:
   — De aici eu mă întorc. Zeii sunt la depărtare de un ceas. Voi, dacă vreţi, vă duceţi, dar mai înţelept ar fi să vă întoarceţi. Nimeni n-a mai văzut vreodată zei de aproape, numai preoţii. Din pricina voastră s-ar putea să se mînie zeii şi pe noi şi să ne facă scrum tot grîul sau să dea o năpastă în ţinut şi în oameni. Aşa că eu zic mai bine să nu vă duceţi.
   Şi ţăranul plecă, după ce-i arătă lui Auta încotro să meargă. Dar după un sfert de ceas soldaţii se opriră. Auta întrebă:
   — Vreţi să facem popas? Eu cred că putem ajunge înainte de amurg. Mai bine întindem cortul acolo.
   Căpetenia cetei porunci însă soldaţilor săi să bată ţăruşii pentru cort, apoi se trînti în lanul de grîu să-şi întindă picioarele amorţite de mersul călare. Aşa culcat cum era, spuse:
   — Noi rămînem aici. Nu suntem nebuni să mîniem pe zei. Noi suntem soldaţi, ca să ne luptăm cu oamenii, nu cu zeii. Tu, dacă ai poruncă să te duci, du-te. Dacă pînă în trei zile nu te întorci, să ştii că ne vom duce în Marele Oraş să spunem că ai pierit.
   Apoi căpetenia îi întoarse spatele.
   Neavînd de ales, Auta îşi îndemnă măgarul la drum. Un soldat îi strigă din urmă:
   — Nu rămîi să mănînci? Să nu mori flămînd...
   — De mîncare-mi arde mie acuma?! răspunse Auta vrînd să glumească, dar glasul lui era prea tulburat ca să fie glumeţ.
   În cercul cîmpiei, lumina slăbise. Soarele, mare şi roşcat, mergea să se scufunde în grîu. Lovit de picioarele lui Auta, măgăruşul alerga cît era în stare să alerge. Auta privi o pasăre în zbor. Totdeauna pizmuise păsările, dar acum le ura. Ştia că nu-i e dat omului să zboare. Odată, puţine luni după ce venise în palatul din Piscul Sfînt, îşi făcuse în ascuns, din cîteva aripi de vulturi ucişi cu arcul, nişte aripi mari. Şi într-o dimineaţă, cerînd învoire Marelui Preot să se ducă pe malul mării, s-a dus fără să-i spună bătrînului de ce. Acolo, de pe o stîncă atîrnată deasupra valurilor, legîndu-şi aripile strîns de braţe, a sărit în văzduh. Dar n-a plutit nici măcar cîteva clipe, cu toată bătaia din aripi. Din pricina lor putea să se şi înece, de n-ar fi sărit doi robi să-l tragă din valuri, minunîndu-se de atîta nesăbuinţă. Iar pe stînca de pe care sărise liniştit, crezîndu-se singur, îl văzu pe Marele Preot care-l aştepta rîzînd. „Au mai încercat şi alţii!” i-a spus bătrînul atunci, vorbindu-i de alţi cutezători nesăbuiţi despre care istoriseau vechile poveşti. „Nu-i e dat omului să zboare! i-a mai spus Marele Preot. Numai pasărea poate!” Da, din nefericire nu-i era dat...
   Încă era lumină, încă amurgul abia începea să se prefire prin aer cînd Auta zări un turn ascuţit şi înalt de vreo sută de coţi ieşind din lanul de grîu. Strălucea, dar nu ca argintul, ci mai aburit (sau pentru că nu mai era soare?)... În jurul turnului nu era nimeni, nici zei, nici oameni. Auta privi încordat. Apoi se frecă la ochi, crezînd că poate i se năzare din pricina oboselii. Tot drumul încoace, sfîşiat de neastîmpăr şi de dorinţa de a afla, a simţit totodată cum un al doilea gînd, mai depărtat şi mai lăuntric, îi spune că grozava veste din scrisoarea regelui nu putea să fie decît vestea vreunei năluci. Şi totuşi turnul era în faţa lui. Auta îşi trase o palmă peste obraz. Apoi privi iar. Turnul înalt, neted, lucitor, fără nici o urmă de încheieturi sau de legături, avea şi un soi de ferestre aproape rotunde, alungite în sus şi în jos. Acele ferestre erau luminate. Seara cădea repede.
   Auta descălecă de pe măgar, lăsîndu-l să pască în lanul de grîu. Făcu doi paşi spre turn. Băgă de seamă însă că începe să-l părăsească îndrăzneala. Ce putea fi asta? Sau era una din acele stînci care cad uneori din cer şi din întîmplare poate mai potrivită în mărimi decît celelalte? Unele mai mici văzuse nu o dată, şi le şi pipăise cu mîna lui. Oamenii cei mai mulţi credeau că stîncile căzute din cer sunt zei. Auta ştia că nu sunt decît bolovani de piatră, chiar dacă nu era în stare să priceapă de unde veneau. Poate din stele? Dar stelele sunt atît de mici... sau, cine ştie, şi corabia regească de două sute de coţi se vede de departe cît o floare de iarbă-neagră... Curajul i se întoarse. Porni să ocolească piatra sau turnul. Poate că ceea ce i se păruse că erau ferestre luminate nu erau decît nişte pietre de preţ care sclipeau. Ajunse la cîteva zeci de paşi de turn. Privi locul unde se afla aşezat acest turn: turnul ciudat era ascuţit şi jos, însă avea trei picioare late din acelaşi argint (sau ce fel de metal să fi fost), pe care se rezema.
   Dar deodată îi veni să se uite înaintea lui, spre miazăzi şi răsărit, la cer. Simţi fiori în tot trupul. Stelele se iviseră. Steaua lungă şi stranie, steaua necunoscută care-l urmărise atîtea nopţi, fireşte, nu era în cer. Îşi întoarse repede faţa spre turnul din grîu. Nu pricepea nimic. Nu ştia de ce se uitase la cer. Genunchii începură să-i tremure... Simţi o năvalnică durere de cap. Lăsă fruntea în jos. Stătu un timp, sugrumat de tulburare. Apoi ridică ochii iarăşi spre cer. Stelele sclipeau ca totdeauna, în apa neagră cerească. Încet, privirea lui Auta coborî spre straniul turn. Iar în clipa aceea se deschise un fel de uşă care pînă atunci nu se vădise prin nimic. Auta holbă ochii. Din uşă năvăli un val de lumină, ca a soarelui. Simţi că i se clatină picioarele. În cadrul acelei uşi se ivi cineva... Un zeu? Avea o înfăţişare aproape omenească: pielea era argintie şi vălurită uimitor de frumos, două mîini, două picioare, umeri, cap... un cap rotund ca un glob de sticlă, de culoarea amurgului din Ţara Nisipurilor, vioriu. Şi în creştet, un corn, sau mai degrabă o săgeată, cam de o jumătate de cot. Făptura aceea porni spre el. Auta deschise ochii cît putu de larg, dar simţi numaidecît că se leagănă toate împrejurul lui. Pămîntul îi luneca de sub tălpi. Şi căzu în nesimţire...
   ...Nu ştia cît zăcuse acolo, în grîu, lîngă turnul străin. Cînd se trezi, zăcea tot cum căzuse, pe spate, cu faţa în sus. Era noapte. Nu se zărea nimic, decît stelele. Turnul abia se zugrăvea în noapte... sau nici nu era? Nici o lumină, cît de slabă, nu răzbătea din el. Poate că ochii lui vedeau o nălucă, aşijderi numeroaselor năluci de oaze şi oraşe din miezul deşertului cu nisipuri fierbinţi, unde niciodată nu era însă nimic.
   Auta rămase aşa cum era. Îi făcea bine să stea culcat. Noaptea nu era rece. Aerul era foarte curat şi pieptul îl înghiţea cu plăcere. Tot ţinutul era liniştit. Nu trecea nici o pasăre... Închise ochii. I se făcu somn. Se gîndi că, într-adevăr, tot ce văzuse nu putea fi decît nălucire. După un răstimp deschise iar ochii: turnul se zărea palid, abia izbutind să nu se contopească cu noaptea. Da, turnul stătea totuşi acolo, dar nu putea fi decît o piatră bine lustruită, cum cădeau atîtea din cer. Sau poate nici nu căzuse din cer ca alte pietre. Poate că stătea aici de cînd lumea şi cine ştie cărui nebun i s-a năzărit pe vreme de furtună că e cine ştie ce. O fi trăsnit-o vreun fulger. Născocitorul putea să fi fost smintit, nătărău sau numai beat, iar oamenii cred lesne orice, chiar dacă n-au văzut. Şi iată cum a ajuns vestea cumplită la urechile regelui. Încălzit de nălucile altora, a născocit şi el o nălucă. Ţăranul care l-a călăuzit încoace poate că nici n-a văzut măcar piatra asta lustruită.
   Auta se mai gîndi că poate el însuşi visase. Că a căzut în grîu nu era de mirare după atîta oboseală. Ce era de făcut? Se gîndi că lucrul cel mai bun este să doarmă pînă în zori şi apoi, odihnit, să se întoarcă la cortul soldaţilor.
   Aţipi. Nu trecu însă mult şi îl trezi din toropeală un foşnet. Deschise ochii: nu era nimeni. Nici nu putea fi cineva, căci oamenii din ţinut, cu capul împuiat de prăpăstii, nu se mai încumetau să se apropie de locul acela nici chiar ziua. Fără să-şi mişte capul, Auta îşi roti ochii, dar nu se zărea nimic, nici umbră, nici lumină. Se mai auzi un foşnet. Auta se gîndi că e vreun şarpe prin grîu. Ştiind că acolo nu erau şerpi veninoşi, închise ochii şi aţipi iar. Era prea istovit, ca să-l mai poată îmbia şerpii. Somnul începea să-l moaie, răspîndindu-se în tot trupul lui ca o căldură ameţitoare. Mirosul lanului de grîu era îmbătător. Aerul stătea nemişcat. Era curat şi plăcut. Dar alt foşnet se auzi mult mai aproape.
   Auta deschise ochii. Întîi nu văzu nimic, decît un fel de umbră rotundă. Se uită mai bine şi deodată zări doi ochi arzători care, apropiindu-se treptat de ochii săi, îl priveau pătrunzători, îl sfredeleau, aprinşi. Întinse mîna să-şi ferească faţa, şi mîna lui se lovi de ceva rece, sticlos. Ochii străini ajunseseră în clipa aceea lîngă ochii lui.
   Atunci Auta leşină din nou.
   

CAPITOLUL XVI
   
   
   
   Cînd deschise ochii, soarele era sus. Întîi, îi mîngîie faţa boarea dimineţii. Spicele de grîu foşneau uşor. Auta privi cerul albastru. Treceau păsări. Era linişte şi seninătate. Se simţea odihnit. Dormise în grîu şi se căznea acum să realcătuiască visele sau vedeniile care l-au chinuit peste noapte. Era viu. Nimeni nu-i făcuse nimic. Îşi ridică puţin capul de la pămînt şi se uită în dreapta, în stînga, înainte. Nu văzu nimic, decît lanul de grîu, decît cerul, decît soarele care răsărise de mult. Era aşa de plăcut aici în lan şi atît de rar avea parte de asemenea desfătări, încît se gîndi să mai stea. Soldaţii îl mai aşteptau două zile. Nu mîncase, dar nu-i era foame. Îşi sprijini ceafa de pămînt. Apoi simţi ceva mătăsos şi rece trecîndu-i uşor pe frunte. Zîmbi, fără să ridice pleoapele. Simţi gustul vîntului molcom pe buze. Se gîndi la aceea pe care de cîţiva ani, cu încuviinţarea ei, o prefăcuse în zeiţă, fără să aibă nici parte de ea, nici măcar speranţă. Îşi aduse apoi aminte de timpul petrecut în Ta Kemet şi de convorbirea cu Tefnaht, cînd preotul Zeului Puterii l-a îndemnat să se desfăteze cu dănţuitoarele maşauaşa. Tefnaht avea patruzeci de ani şi gustase din viaţă tot ce se putea gusta. Auta avea treizeci, însă mai mult a bănuit decît a gustat... Începu să rîdă. Tefnaht a fost atunci atît de liniştit şi chiar şăgalnic numai pentru că nu putea şti, din mărturisirea neîntreagă a robului, nici n-avea cum să afle că aceea pe care a ales-o Auta nu numai că nu e neagră şi nu e sclavă, dar că e Nefert, care e atît de frumoasă, are optsprezece ani şi e fiica lui Tefnaht. Auta suspină: va trece viaţa lui, şi Nefert nu va fi niciodată pentru el altceva decît un idol de zeiţă zărită de departe, şi numai cîte o clipă, ca fulgerul sau rîndunica.
   Din nou simţi pe frunte ceva mătăsos şi rece, ca o mînă care l-ar mîngîia. Dar era prea rece pentru o mînă omenească. Totuşi parcă avea degete... Tresări şi se sculă în picioare. Se întoarse. Lîngă el stătea o fiinţă, mai scundă decît el, altfel decît el şi decît toţi oamenii pe care-i văzuse, dar foarte asemănătoare cu fiinţele omeneşti.
   Auta privi cu ochii măriţi. Genunchii şi buzele începură să-i tremure. Fiinţa aceea, îmbrăcată cu o haină argintie ca dintr-un fel ciudat de mătase, îi zîmbea. Auta se uită mai bine: da, era sau cel puţin părea zîmbet. Hainele erau cu totul închise, nelăsînd să se vadă nici un crîmpei de trup, de la gît pînă la glezne. Dar se vedea că sunt haine. Încălţămintea părea mai groasă, însă avea aceeaşi culoare. Fiinţa străină care-i ajungea sclavului numai pînă la umăr avea nu cap de cleştar, cum povestise ţăranul, ci un cap omenesc închis într-un glob de sticlă, sau din altceva ca sticla, de culoare palid viorie. În creştetul acelui glob era înfiptă o săgeată subţire, argintie. Auta se uită la faţa fiinţei străine, care nu-l mai înfricoşa. O vedea bine: doi ochi cu sprîncene subţiri şi aproape albe, două urechi, nas subţire şi mic, buze subţiri, părînd poate din pricina globului vinete ca ale morţilor. Păr nu avea decît puţin, deasupra tîmplelor şi cefei, scurt, rar, albicios. Fiinţa mişcă o mînă, şi s-ar fi părut că mîna e grea, deşi mică, într-atît de încet izbuti s-o mişte, aducîndu-şi-o spre piept. Zîmbi atît de blajin, încît Auta simţi că toată frica pe care o îndurase la început acuma se irosea. Fiinţa îşi desprinse mîna de pe piept şi o întinse încet spre Auta. Sclavul se feri, dar mîna era goală: arăta. Ce putea să spună mişcarea mîinii dusă de la pieptul unuia care părea om la pieptul altui om? Dorinţa de a se înţelege, de a vorbi? Şi Auta ar fi vrut să vorbească, dar cum? Ştia fiinţa străină vreuna din limbile pe care le ştia el?
   „Zeu sau om, văd că nu-mi vrea răul” - se gîndi sclavul şi i se uită drept în ochii arzători. Da, aceşti ochi l-au privit şi azi-noapte, cînd a leşinat a doua oară. Ochii păreau buni, deşi sfredelitori. Sclavul vru să vorbească în limba atlantă, dar simţi că i s-a aşezat un nod în gît şi cuvintele nu se lăsau rostite. Deodată îl apucă o spaimă nouă: dacă-şi pierduse glasul?
   Fiinţa ciudată îi făcu un semn. Auta nu înţelese, dar se strădui să-i urmărească mîna. Această mînă, într-o mănuşă argintie (sau era totuşi pielea?) lipită de degete, se îndreptă îndărăt. Abia acum Auta văzu înălţîndu-se la vreo zece paşi de el uriaşul turn. Lîngă turn erau alte cîteva făpturi, asemenea celei care era alături de el. Auta stătea înţepenit. Trecu un răstimp destul de lung. Făptura de alături nu părea nerăbdătoare. Aştepta. Auta îşi aduse aminte cu cîtă nerăbdare a venit el încoace şi-şi dădu seama cît de tîmp se simţea acum, stînd aşa cum stătea. Fiinţa străină îl poftea spre turn, aşa înţelegea semnul ei. Să se ducă? Ce cîştiga însă stînd locului şi neaflînd totul? „La urma urmei parcă viaţa mea este lucrul cel mai de preţ!” îşi zise sclavul. „Vreau să aflu. Dacă stau aşa nu aflu nimic... Şi dacă mi se întîmplă ceva? Să mi se întîmple, dar pînă în cea din urmă clipă tot aflu mai mult decît ştiu. Şi poate că totuşi nu mor. A trecut o seară, a trecut o noapte, a trecut dimineaţa şi nimeni nu mi-a făcut nici un rău. Dacă urmăreau moartea mea, aveau destulă vreme să mă omoare. Poate că altceva urmăresc ei...”
   Auta îşi veni în fire. Căzu în genunchi şi îşi lipi fruntea de pămînt. Ridicînd ochii spre fiinţa străină de alături, care-l privea acum cu multă luare aminte şi parcă şi cu mirare, spuse desluşit:
   — Eu sunt Auta, robul Marelui Preot din Atlantida. Fiinţa nu părea că auzise. Stătea nemişcată şi doar privea. Auta i s-a închinat ca unui zeu. Credinţa lui că zeii nu sunt decît născociri ale oamenilor înspăimîntaţi de ceea ce nu pot înţelege şi a preoţilor cărora le este de folos asemenea fel de născociri iată că se clătina. Iată-i pe zei lîngă el. Ce puteau fi decît zei? Semănau cu oamenii, totuşi erau altminteri. Şi dacă nu erau zei, ce puteau fi? Auta cunoştea zeci de neamuri şi de popoare ale pămîntului şi n-avea cum să se înşele... Sau poate că erau oameni şi tot de pe pămînt, de pe faţa cealaltă a lui dacă era cu adevărat rotund ca o sferă. De ce însă nu i-a văzut nimeni pînă acum? De ce au coborît din cer? De ce nu vorbeau?
   Nu, n-avea alt mijloc decît să încerce a vorbi cu ei, să se ducă în turnul argintiu, orice i s-ar întîmpla. Întîi să vorbească. Va încerca să facă tot aşa cum făcea cu popoarele străine cînd le învăţa limba fără ajutorul vreunui tălmaci.
   Făcu un pas spre fiinţa străină, care nu se feri. O privi drept în ochi şi-şi lipi amîndouă palmele de piept şi zise în limba atlantă om; apoi smulse un spic din lan şi ridicîndu-l în sus zise grîu; îşi mişcă fălcile în faţa spicului, ca şi cum ar fi vrut să-l mănînce, şi zise hrană; după aceea arătă cu mîna în sus mişcînd-o larg şi zise cer; în sfîrşit, arătă cu mîna în jos, mişcînd-o tot aşa de larg, şi zise pămînt. Apoi tăcu. Fiinţa îl privise tot timpul liniştită. Cînd văzu că omul nu mai vorbeşte, zîmbi. Deschise apoi gura şi arătă cu mîna spre cer, şi zise cer în limba atlantă, rostind destul de bine, dar cu o voce subţire şi parcă pornită să cînte, ca sunetul strunei de harpă. Mult mai ciudat i se păru lui Auta locul de unde auzi sunetul vocii străine: gura s-a mişcat, vorbind, sunetul însă a răsunat de undeva dinspre piept. Ochii lui Auta alergară asupra fiinţei străine. Părea speriat. Fiinţa înţelese şi se opri, arătîndu-i pe pieptul ei un fel de cutiuţă mică pe care Auta o crezuse copcă; rosti cu acelaşi glas de harpă cuvîntul cer şi Auta îşi dădu seama că sunetul vocii vine de acolo. Fiinţa îşi arătă globul de pe cap şi apoi din nou cutiuţa din încheietura hainei pe piept. Sclavul bănui că prin glob nu se aude şi poate e vreo ţeavă deschisă în copca de pe piept, pe unde să iasă sunetul. Văzîndu-l mai liniştit, fiinţa arătă pămîntul şi zise pămînt, şi începu să zîmbească din nou. Zîmbi şi Auta. Fiinţa atinse uşor cu mîna un spic, dar nu-l smulse, şi zise grîu. Apoi puse mîna pe Auta (care vru să se ferească, dar strîngîndu-şi fălcile dureros, stătu liniştit) şi zise om, şi numaidecît luă cu amîndouă mîinile mîna grea a lui Auta şi o trase anevoie spre sine, zicînd din nou om. Auta privi cu gura căscată. Fiinţa crezu că vrea să spună ceva, şi aşteptă. Auta însă era uimit: n-a înţeles unul din doi, sau într-adevăr fiinţa străină era om. Arătă cu degetul spre ea şi zicînd iarăşi om o privi întrebător. Fiinţa făcu la fel cum făcuse şi Auta la început: îşi puse amîndouă palmele pe piept şi rosti desluşit cuvîntul om.
   Auta întinse mîna spre turn şi rămase aşa, aşteptînd. Văzu cum intrau ceilalţi şi cum au închis uşa după ei. Omul străin înţelese şi rosti cu glasul lui ca sunetul de harpă un cuvînt străin scurt, alcătuit numai din sunete deschise şi moi, pe care sclavul nu-l putu rosti. Străinul mai rosti un cuvînt. Auta se gîndi că ar fi spus vorbele străine mai uşor din flaut de argint decît din gură. Rămase mut. Străinul mai rosti de cîteva ori aceleaşi două cuvinte, pînă cînd, căznindu-se, le putu spune şi Auta. După aceea arătă cu mîna sa subţire turnul şi numaidecît mută cu greutate mîna spre cer şi o coborî iarăşi spre turn, apoi arătă spre sine. Sclavul rămase mai multe clipe nedumerit, apoi bănuiala fulgerată prin mintea lui în ajun se trezi. Şi dacă bănuielile cumplite îl speriaseră în ajun, acum, cînd crezu că pricepe din mişcarea mîinii străinului înţelesul îngrozitor şi minunat al venirii turnului din cer, simţi ameţeală în ochi şi fiori reci îi străbătură spinarea. Numaidecît după aceea simţi în cap o căldură scurtă, sau o lumină în adîncul ochilor. Închise pleoapele şi revăzu în amintire steaua ciudată de pe cerul de miazăzi pe care o privise atîtea nopţi; apoi cu ochii larg deschişi se uită repede la turnul din faţa lui. Nu era asta? Dar se linişti: nu putea fi steaua acelor nopţi; aceea era de văpaie ca toate stelele şi împrăştia lumină... Dar lumina de azi-noapte care năpădise pe uşa turnului?... Totuşi era steaua! Auta arătă din nou turnul şi după aceea se întoarse spre punctul dinspre răsărit şi miazăzi unde văzuse steaua necunoscută ultima dată şi arătă cu mîna într-acolo. Aşteptă. Omul străin se întoarse şi el şi arătă cu mîna în aceeaşi parte, apoi îşi mută zîmbind mîna spre turn. Aşadar steaua tulburătoare, care speriase neamurile negre din deşert şi cutremurase liniştea chiar şi a Marelui Preot, se afla acum în faţa ochilor sclavului, în grîu, la cîţiva paşi!
   Auta se simţea năuc. Totul dimprejur îl cotropise ca într-o clipă cumplită. Privea în neştire, smulgea fără să-şi dea seama spice de grîu fărîmiţîndu-le între degete, deschise gura să spună ceva, dar tăcu, întinse mîna spre străin şi o retrase îndărăt. Apoi deodată se lumină. Îşi aduse aminte că trebuie să facă ceva, să se întoarcă la cortul soldaţilor şi să trimită un crainic la Marele Preot, sau mai întîi să intre în turn, dacă străinii îl vor lăsa să intre. De ce însă ceilalţi intraseră la vederea lui închizînd după ei uşa? Trebuia să le dovedească dorinţa sa paşnică de a-i cunoaşte... Se întoarse spre străinul ciudat şi-i arătă palmele goale, îşi scutură cămaşa albă, uşoară, de in, vrînd să arate că nu e primejdios, că nu are arme. Dar străinul nu înţelese. Atunci Auta porni la noroc spre turn. Străinul însă nu-l opri; în loc să se arate mînios, porni şi el străduindu-se să-l urmeze cu umbletul său anevoios. Sclavul îşi dădu seama şi încetini paşii, privind mirat trupul firav îmbrăcat cu haine argintii care se mişca încet ca şi cum ar fi avut la picioare lanţuri grele de rob.
   Cînd ajunseră lîngă turn, străinul rosti ceva în limba lui stranie, uşa se deschise într-o clipă şi din pragul ei ţîşni în jos o scăriţă. Sclavul se uită în jur, dar afară nu era nimeni. Peretele şi uşa erau groase de vreo trei palme, şi nici o gaură în turn, decît ferestrele alungite părînd şi ele groase. Cum putuseră auzi cei dinăuntru glasul celuilalt?
   Străinul rămase lîngă uşă şi aşteptă, dar văzîndu-l pe Auta că stă neclintit, intră el întîi şi ferindu-se din prag, aşteptă iar. Sclavul se temu să intre, nevăzînd altceva decît o odăiţă mică, goală, rotundă, în care nu era nimeni şi nici nu părea a fi. Se gîndi că în turn trebuia să fie şi alte încăperi, de vreme ce erau ferestre şi intraseră pe aceeaşi uşă puţin înainte cîteva făpturi. Se uită bine la străinul care l-a însoţit, îi văzu din nou ochii, i se părură curaţi şi neascunşi, aşa că în cele din urmă intră. În spate se auzi un şuierat uşor ca de şarpe şi o ţăcănitură scurtă; se întoarse: uşa era închisă. Odăiţa era luminată, nu se ştie de unde cădeau valuri de lumină albăstruie. I se strînse inima. Se uită în jur, apoi în sus: văzu un tavan ca dintr-un fel de fildeş albăstrui din care se răspîndea lumina. Auzi un susur uşor şi simţi că i se îngreunează răsuflarea. Trase aer în piept, însă în zadar. Tîmplele i se zbătură grăbit. Acum, aerul era tot aşa de sărac ca şi pe crestele celor mai înalţi munţi, poate chiar mai neîndestulător. Străinul îl privi cu luare aminte, iar Auta zîmbi ca să arate că nu-i e frică. Dar îi era. Socoti că îndrăzneala lui a fost nesăbuinţă. Străinul urmărea să-l ucidă, înăbuşindu-l. Lui nu-i păsa pesemne, căci zîmbea. Îl va ucide poate ca să-l mănînce cu fraţii săi, cum fac unele neamuri sălbatice din Ţara Nisipurilor. Numai că acelea nu-şi înăbuşă vrăjmaşii: îi spintecă. Dacă aşa trebuia să fie, va fi aşa, se gîndi Auta cu tristeţe, părîndu-i rău numai că ceea ce a apucat să afle nu va mai şti nimeni dintre oameni. Nici pe Nefert n-o va mai vedea, nici pe Mai-Baka şi Iahuben, nici...
   Dar în aceeaşi clipă se deschise altă uşă, iar străinul scoase globul de pe cap şi i se văzu faţa de flăcăiandru, doar că era chel. Aerul nu părea să se mai împuţineze, şi Auta fu împins uşor de străin pe uşa deschisă, în altă încăpere, mult mai mare, în care ar fi încăput lesne o sută de oameni alăturaţi, dar nu erau decît patru străini, fără cel care l-a adus. Cei patru şedeau în nişte jilţuri albastre, înalte, n-aveau hainele argintii cu care umblaseră pe-afară, nici globurile sticloase cu săgeată în creştet, şi fiecare se îndeletnicea cu cîte ceva deosebit. Unul avea în faţă, pe un fel de masă, cîteva sticle şi ţevi, pline cu felurite ciudăţenii: într-unele clocotea ceva, în altele Auta văzu aburi galbeni sau portocalii, în cîteva se loveau de pereţii de sticlă scîntei albastre. Alt străin părea că scrie, fără să se vadă pe ce; al treilea îi întrebă ceva pe ceilalţi doi şi privea într-o cutie cu o oglindă pe care tremurau nişte frînghiuţe de lumină. Numai al patrulea nu făcea nimic, se uita la Auta. Erau cu toţii cu chelii mari, afară de unul singur, care avea păr ceva mai bogat, galben albicios, cel care se uita la Auta. Ar fi putut să fie şi fată, însă hainele la fel ca ale celorlalţi, destul de largi, alcătuite dintr-un fel de cămaşă de mătase liliachie prelungită în nişte nădragi strîmţi, ascundeau bine trupul. Şi pe urmă chiar ceilalţi, cărora părul din creştet le lipsea, n-aveau bărbi, nici mustăţi şi nici nu păreau să le radă. Aveau feţe de flăcăiandri fragezi sau de fecioare. După cîtva timp, ceilalţi trei îşi lăsară lucrul sau ceea ce făceau şi se uitară la Auta, care acum se obişnuise cu aerul împuţinat, şi zîmbea, ca să facă şi el ceva. Străinul care-l adusese, acum se dezbrăca. După cîteva clipe, rămase în aceleaşi veşminte ca şi ceilalţi. Lui Auta i se păru ciudat că aici, în turn, mişcările acestuia erau repezi şi uşoare. Cînd însă vru să-i facă un semn, ca să vorbească aşa cum începuseră de-afară, lîngă Auta ieşi din podea un fel de scaun lung, cu două rezemătoare faţă-n faţă. Străinul care părea să fie fată veni lîngă sclav şi-i făcu un semn, din care acesta înţelese că trebuie să se aşeze. Se aşeză într-o parte a scaunului, lăsîndu-şi picioarele înăuntru, pe un fel de prag. Străinul (sau străina) se aşeză în partea cealaltă şi apăsă ceva ca un sîmbure negru. Scaunul se ridică în sus, spre tavan, pe un fel de picior lung, şi se opri dinaintea unui soi de măsuţă pe care erau rînduite cîteva lucruri sau unelte stranii. „Aici mă omoară!” se gîndi Auta. Străinul (sau străina) trase dinspre măsuţă un maţ subţire care ieşea dintr-o cutie sticloasă şi avea în celălalt capăt o rotunjime îngroşată, ca o jumătate de măr. Această rotunjime a maţului fu lipită de partea stîngă a pieptului lui Auta, care înlemni înfricoşat, neîndrăznind să facă vreo mişcare. În cutia sticloasă se auzi atunci un ţăcănit şi începu să salte o lumină. După un răstimp, maţul fu îndepărtat şi din cutie străinul care părea fată scoase o placă albă pe care parcă ar fi fost scris ceva. Auta era gata să se liniştească, însă în aceeaşi clipă străinul cu înfăţişare de fecioară îi luă mîna, o atinse cu altă placă legată de alt maţ, apoi pe locul acela înfipse un ac în capătul celălalt, unde era un mic glob străveziu, care numaidecît se umplu cu sînge. „Vor să vadă ce gust am!” se gîndi Auta, acum aproape împăcat cu gîndul morţii. Totuşi, alt sînge nu i se scoase şi pe cel din globul cu ac nimeni nu i-l gustă. Alte cîteva lucruri ciudate îi fură ţinute cîte un număr de clipe lîngă ochi, pe tîmplă, pe limbă (Auta uită curînd toate acestea) şi scaunul cu cei doi inşi aşezaţi pe el coborî îndărăt lîngă ceilalţi. Auta nu putea şti ce se va întîmpla, dar era bărbat şi încă bărbat voinic faţă de aceste făpturi firave, aşa că nu-şi arătă în nici un fel îngrijorarea. Atîta mai dorea, înainte de moarte să fie lăsat să-şi mai umple o dată pieptul cu mireasma aerului din lan; neavînd însă cum să le spună, aşteptă liniştit să vadă ce va fi. Străinul (sau străina) care-i luase din sînge îi arătă un jilţ gol, tot albastru ca şi celelalte, şi Auta se aşeză. Apoi cineva aduse un glob aproape la fel cu celelalte şi i-l aşeză peste cap, strîngîndu-l uşor de jos pînă i-l lipi bine de gît. Un maţ ieşind din acest glob fu prins de o cutie pe care, într-un fel de ochi, zvîcnea o luminiţă. Cînd luminiţa aceasta se linişti, Auta începu să simtă cu uimire că trage în piept acelaşi aer din lanul de grîu, poate chiar mai înmiresmat. Copleşit de asemenea minuni, Auta se gîndea acum dacă într-adevăr aceşti străini erau zei, dar cu toate că vedea atîtea lucruri nemaivăzute, gîndul că nu pot fi zei şi mărturisirea unuia dintre ei că ar fi oameni (ce fel de oameni?) părea să aibă în mintea sa mai multă putere. Cînd i se înfipse în creştetul globului o săgeată, Auta începu să audă toate sunetele din marea încăpere a turnului, iar străinul care-l adusese de afară se aşeză pe alt jilţ albastru de lîngă el (jilţurile se desfăceau din podea după apăsarea cîte unui sîmbure ciudat din perete) şi arătînd spre unul dintre ceilalţi zise zîmbind, în limba atlantă a cărei rostire părea totuşi să-l obosească:
   — Om.
   După aceea, punînd mîna pe rînd pe toate părţile trupului, le spunea numele în limba lui ciudată, aşteptînd să-l audă şi pe Auta, care începu să rostească desluşit şi rar cuvintele atlante. Sclavul văzu că străinul le învaţă uşor şi le ţine minte, însă el însuşi le uita pe cele străine. Îi păru rău că n-are o bucată de papirus, ori măcar un ciob de oală şi un os de peşte, cum avea totdeauna cînd învăţa limbile străinilor pămînteni. Gîndindu-se că poate stăpînii turnului vor fi avînd ceva asemănător, făcu la noroc semn că ar vrea să scrie. Unul dintre ei întîi îl privi mirat, apoi se sculă şi-i aduse un teanc de foi ca de papirus, dar foarte albe şi subţiri, moi şi gingaşe aproape ca o ţesătură deasă din fire de păianjen, dacă ar fi fost cu putinţă asemenea ţesătură. Auta luă cu grijă o astfel de foaie, temîndu-se să n-o rupă, însă foaia nu se rupse, nici măcar nu se îndoi între degete. O ridică şi privi prin ea crezînd că e străvezie de atîta subţirime, dar nu era străvezie. Străinul i-a mai dat şi un beţişor lucios, ascuţit la un capăt, dar Auta se întrebă cum va scrie cu el, de vreme ce nici nu avea vopsea în Care să-l moaie, nici nu era vopsea ori altceva în el, lăsînd-o să se scurgă. Încercă să scrie pe mîna sa, de teamă să nu sfîşie foile subţiri, crezînd că poate e băgat în acest beţişor vreun cărbune. Dar mîna rămase curată. Străinul i-l luă din mînă şi apăsă uşor, o clipă, capătul neascuţit. Auta auzi un foşnet neîntrerupt, foarte slab, venind din acel beţişor. La semnul străinului, încercă să-l apropie de o foaie, şi nici nu apucă s-o atingă bine că beţişorul făcu pe ea un semn negru. Bucuros şi uimit, Auta scrise în limba atlantă semnul cuvîntului stea, şi apoi începu să rîdă ca un copil. Străinii se ridicară toţi şi veniră să se uite. Atunci Auta scrise semnul cuvîntului om şi rosti om cu glas tare, arătîndu-se pe sine... Începutul era făcut. Mai multe ceasuri stătură cu toţii şi fără întrerupere scriseră cuvinte atlante şi cuvinte cereşti. Ca să poată însenina sunetul vorbelor străine, Auta se folosea de semnele cu care atlanţii scriau numele oamenilor şi cuvintele altor popoare. Unde nu avea semne, Auta născoci cîteva pentru el.
   Se făcuse tîrziu cînd ieşi din steaua sau din turnul oamenilor sau zeilor străini. Le lăsase acolo globul sticlos cu săgeata lui, numai foile şi unealta ciudată de scris fără vopsea şi fără cărbune le avea la sine, primite în dar.
   Ieşind în lanul de grîu, îşi văzu măgarul păscînd departe spice. Era aproape întuneric şi unele stele ieşiseră. Căută să vadă încotro putea fi cortul soldaţilor, şi porni într-acolo. Drumul i se păru mai scurt de o clipă.
   Soldaţii stăteau în jurul unui foc şi mîncau. Cînd îl văzu, căpetenia lor întîi crezu că nu-l vede. Apoi făcu ochii mari.
   — N-ai murit? îl întrebă cu glas tremurat.
   Auta ridică din umeri. Căpetenia îl privi cu luare aminte, apoi păru că se dumireşte:
   — Ori n-au fost nici un fel de zei şi ţăranilor li s-a năzărit cine ştie ce?... Bine că te-ai odihnit măcar. Puteai să şi fugi: aici nu te mai căuta nimeni. Ai fost un nătărău!
   Auta zîmbi:
   — Crezi că e mai bine de trăit într-un lan de grîu decît în palatul Piscului Sfînt?
   Căpetenia înghiţi un nod. Sclavul urmă:
   — Şi aflaţi că este şi casa, sunt şi zeii. Sunt cinci. Au venit din cer!
   — De unde din cer? întrebă un soldat, cu îngrijorare.
   — Voi n-aţi văzut steaua aceea lunguiaţă care s-a zărit mai de mult spre miazăzi?...
   — Lasă minciunile, robule! bombăni căpetenia. Nu te întreabă nimeni de ce n-ai venit îndată înapoi. N-ai nevoie să minţi. Dacă erau zei acolo, nu te mai întorceai viu. Cine a mai văzut zei şi a rămas viu, afară de preoţi?! Ori crezi că zeii n-au altceva de făcut decît să stea la taifas cu o stîrpitură de rob! Să spui altora minciunile astea, cu mine nu-ţi merge!
   Auta răbdă cuvintele căpeteniei. Ar fi vrut să-i întoarcă spatele, totuşi îi spuse:
   — Şi dacă am să-ţi arăt un semn, tot n-ai să mă crezi? Căpetenia nu zise nimic, dar îl privi cu ochi batjocoritori. 
   Auta scoase liniştit din sîn o cutie dată de străini, o deschise şi pe una din foile albe scrise ceva cu beţişorul fermecat. Căpetenia şi soldaţii căscară gura. Căpetenia făcu un pas înapoi. Auta mai zise:
   — Sau hai cu mine acolo, să vezi singur dacă am minţit ori nu!
   Căpetenia îl privi cu ochii măriţi de spaimă şi zise repede:
   — Nu mă duc!
   — Fă ce vrei, îi spuse Auta, dar trimite numaidecît un soldat la palatul Marelui Preot.
   Aşezîndu-se în iarbă, sclavul scrise pe una din foile subţiri cîteva şiruri de semne şi, luînd dintr-o lădiţă din cort un papirus în care o înfăşură şi o cutie de aramă în care o închise, pecetlui cutia şi o dădu căpeteniei.
   Apoi intră în cort să mănînce şi să se culce. Străinii îl aşteptau a doua zi în turn.
   

CAPITOLUL XVII
   
   
   
   În ciuda vîrstei sale, Marele Preot n-a simţit oboseala drumului. Neliniştea se statornicise în el, întinerindu-l, de la plecarea lui Auta. Noapte de noapte zăbovea pe acoperişul palatului privind cerul, fără să vadă însă nimic lămuritor. În fiecare zi, sculîndu-se din somnul scurt o dată cu robii, răscolea miile de suluri secrete aflate într-o anume încăpere pe care n-o cunoştea nici Auta. Totuşi, marea taină rămînea nedezlegată. Bătrînul ştia bine că de astă dată n-au fost năluci. Cunoştea temeinic firea oamenilor şi nu se îndoia că, măcar în parte, ceea ce spuneau ţăranii că au văzut pe cîmpia din miazăzi nu putea fi nălucă. Dar atunci ce era?
   După trei săptămîni de la plecarea sclavului său, nemaiavînd răbdare să aştepte şi neauzind nici un fel de veşti, a poruncit să i se aleagă cea mai uşoară şi mai sprintenă luntre cu cei mai buni vîslaşi şi cu pînza cea mai primitoare de vînt, şi a pornit în jos pe Rîul Rece. Crainicul lui Auta l-a întîlnit la jumătatea drumului spre Marele Oraş.
   În oraşul regelui, bătrînul s-a oprit numai o noapte, nu pentru odihnă, ci spre a se ruga zeilor, în Marele Templu. La rugăciune au luat parte toţi preoţii din oraş, iar în fruntea lor marii slujitori ai celor cinci zei care dădeau strălucire pămîntului şi mai ales cerului Atlantidei. Pe un tron de aur a stat nemişcat şi tăcut, cu îngrijorarea în ochi, regele-zeu al ţării atlante, iar în poartă, înghesuiţi, marii dregători. Străzile din jurul colinei palatului erau înţesate de lume. Fără să vadă sau să audă ceva, oamenii din popor ştiau că rugăciunea este înălţată zeilor care se arătaseră unor ţărani şi-l chemaseră la ei pe Marele Preot pentru a da porunci poporului atlant. Bătrînul îşi striga rugăciunea cu un dezgust abia acoperit, oprirea în templu fiindu-i un ghimpe în talpa grăbită. Fireşte că nimeni nu văzu la el altceva decît liniştita lui cucernicie, aprinsă doar de dorinţa de a le cere zeilor îndurare. Nimeni, afară de cei cinci nu putea bănui dedesubturile rugăciunii.
   Cînd Marele Preot ieşi din arcada porţii palatului regesc, mulţimile de pe uliţe se clătinară pe rînd ca lanul aplecat de valul vîntului şi căzură la pămînt neîndrăznind să privească nici cerul, nici temeliile zidurilor în clipa aceasta rară.
   ... Spre dimineaţă, Marele Preot se urcă însoţit de Tefnaht pe o mare corabie cu soldaţi, robi, hrană, corturi şi asini. Marea lăuntrică a Atlantidei fu străbătută cînd cu ajutorul vîntului, cînd cu al sutelor de lopeţi.
   Acum, cînd se apropiaseră mult de ţărmul ţintei lor, bătrînul era frămîntat de gînduri şi nelinişte mai tare ca oricînd. Iarăşi stătea de vorbă în încăperea sa din corabie cu Tefnaht, care încă necrezînd că vestea ciudată putea să fie altceva decît nălucă, începea totuşi să se tulbure şi el. Marele Preot nu-i arătase scrisoarea primită de la Auta; îi spuse numai ce îi scria sclavul. Tefnaht se uita din cînd în cînd cu oarecare milă la bătrîn, socotindu-l cu mintea obosită de vîrstă. Nu îndrăznea să-i mărturisească asemenea gînduri, însă Marele Preot le ghici şi în această din urmă zi a călătoriei îi arătă lui Tefnaht scrisoarea.
   — Ai mai văzut astfel de pînză sau papirus? îl întrebă atunci bătrînul, văzîndu-i uimirea. Spune, unde se mai poate face asta în Atlantida, în Ta Kemet sau oriunde în lumea pe care o cunoşti?
   Tefnaht luă cu grijă foaia albă şi uimitor de subţire, o pipăi, o mirosi chiar, o aduse în dreptul luminii, apoi dădu din umeri.
   — Slăvite, scrisul robului tău îl recunosc. Dar nu pot şti nici cu ce a scris, nici pe ce... Întîia oară de cînd sunt, cred că încep să fiu îngrijorat...
   — Nu îngrijorat să fii: n-ai de ce... Numai dornic de a afla! îi spuse Marele Preot cu o linişte care nu mai era a lui. Tefnaht simţi că e o linişte făcută.
   — Mă mir cum nu i-a fost frică lui Auta să intre la aceşti străini de necrezut, dacă toate cele povestite sunt adevărate! spuse Tefnaht.
   Marele Preot îl privi drept în ochi:
   — Ţie ţi-ar fi fost?
   Tefnaht se frămîntă o clipă. Apoi zise:
   — Mie nu, slăvite, dar eu...
   — Tu eşti unul din cei cinci, şi el e sclav! Da? - îl întrerupse zîmbind bătrînul. Lasă, Tefnaht...
   — Nu, n-am vrut să spun asta, slăvite. Dar el e şi mai tînăr, şi nici...
   Ars însă de privirea piezişă a Marelui Preot, Tefnaht tăcu.
   Se apropiau de ţărm.
   — Şi ce vom face, slăvite? întrebă Tefnaht într-un tîrziu. Vom clădi temple noi pentru ei?...
   Marele Preot îl măsură cu privirea:
   — Cum, tu ai şi început să crezi că au coborît zeii?... Temple putem face oricînd, ai răbdare să vedem ce e.
   
   De pe ţărm pînă în lanul de grîu unde se petrecuse minunea, drumul lor se scurse destul de încet, deşi robii purtători ai scaunelor celor doi preoţi se schimbau la fiecare jumătate de ceas, ceilalţi mergînd toţi pe asini, ca să fie odihniţi. De cîteva ori Marele Preot blestemă în sinea sa încetineala mersului şi se gîndi înduioşat la aripile de vultur făcute cîndva de Auta. Înaintau grăbiţi, dar i se părea că înaintează ca melcii. Şi, cu toată graba lor de a ajunge cît mai era soarele sus, nu ajunseră decît noaptea.
   Cei doi preoţi, înconjuraţi de cîţiva soldaţi dintre cei mai viteji, dar care acum îşi uitaseră vitejia şi tremurau ca varga, înaintară prin grîu. Zăriră curînd la lumina faclelor, ceva mai departe, turnul despre care scria Auta. Marele Preot privi vrăjit: pe măsură ce se apropiau, turnul uriaş strălucea orbitor la lumina celor treizeci de facle. Învelişul lui avea darul să îmbogăţească lumina aruncată asupra lui. Erau aproape de turn. Marele Preot făcu semn sclavilor să se oprească. Se dădură jos, şi el şi Tefnaht. Bătrînul stătu îngîndurat şi nehotărît. Îi spuse încet lui Tefnaht:
   — Auta e înăuntru la ei. Nu văd nici un cort.
   — Dar unde sunt oare soldaţii care au venit cu el? întrebă Tefnaht. Tot înăuntru? Despre ei nu ţi-a scris nimic, slăvite.
   — Nu mă gîndesc acum la soldaţi! zise bătrînul. Mă gîndesc cum să-i dăm de veste lui Auta.
   
   — Poate e mai bine să aşteptăm într-un cort pînă dimineaţa...
   Marele Preot îl fulgeră cu privirea. Atunci Tefnaht căută s-o dreagă:
   — Să-l strigăm, slăvite.
   — Crezi că aude cineva? Nu vezi că turnul e închis peste tot! Auta scrie că pereţii sunt groşi de trei palme.
   — Sau să batem, slăvite, cu ceva în...
   — Vrei să-i superi? se răsti bătrînul.
   — Pe zei? întrebă Tefnaht veninos.
   Bătrînul nu-l luă în seamă:
   — Nu pe zei, pe cei dinăuntru.
   — Atunci tot mai bine să strigăm. Altceva ce putem face? spuse Tefnaht acru. La urma urmei nu pierdem nimic şi nu supărăm pe nimeni.
   Marele Preot încuviinţă. Fu ales soldatul cu glasul cel mai puternic şi în vremea cînd bătrînul îl învăţa ce să strige, cu toţii văzură cum în partea de jos a turnului se deschise o uşă, şi cum în bogata ei revărsare de lumină se ivi Auta. Sclavul coborî pe o scăriţă pe care pînă atunci n-o zărise nimeni, făcu cîţiva păşi şi apoi căzu în genunchi în faţa Marelui Preot, lipindu-şi fruntea de pămînt. Bătrînul îi spuse să se scoale şi îl întrebă mirat:
   — Ai ieşit din întîmplare?
   — Nu, stăpîne, am auzit sunet de voci, şi am recunoscut vocea ta.
   Marele Preot tresări.
   — Nu minţi cumva? Cum se poate auzi dinăuntru?... Ai auzit şi ce spuneam?
   — N-am desluşit, stăpîne, căci şi înăuntru vorbeau. Tefnaht schimbă o privire cu Marele Preot.
   — Tu minţi! zise Tefnaht. Cine te poate crede, cînd chiar tu i-ai scris slăvitului nostru stăpîn că pereţii turnului sunt groşi de trei palme!
   Marele Preot îi iscodi ochii.
   — Nu mint, stăpîne, răspunse Auta. Ei au o oglindă fermecată în care se poate vedea tot ce este în jurul turnului, şi au o cutie din care se aude, cînd e linişte înăuntru, chiar şi foşnetul vîntului în spice... Te-am aşteptat cu nerăbdare, stăpîne!
   Marele Preot se întoarse spre un slujitor:
   — Atunci să se întindă corturile. Pînă dimineaţă stăm aici.
   — Nu veniţi înăuntru? îl întrebă Auta. Nu-i nevoie de cort pentru tine, slăvite stăpîne, şi pentru strălucitorul Tefnaht.
   Marele Preot îşi opri o întrebare pe buze. Spuse altceva:
   — Dacă socoţi că nu e primejdios să intrăm la ei, vom intra să-i cunoaştem. De dormit vom dormi în cort.
   — Tu ai dormit la ei? întrebă Tefnaht.
   — Da, stăpîne.
   — Dar soldaţii care te-au însoţit? Nu i-am văzut pe drum.
   Auta se uită mirat la Tefnaht, care înţelese şi zîmbi pentru sine, bănuind că soldaţii au plecat de frică. Cînd porniră spre turn, Auta se uită vinovat la Marele Preot şi-i spuse:
   — Stăpîne, să nu te îngrijorezi cînd îţi vor pune în jurul capului un glob de sticlă: ei au venit din cer, din steaua roşie care se numeşte la noi a războiului, şi acolo aerul este mai sărac. Pînă se vor obişnui cu văzduhul nostru, ei umblă pe-afară cu globuri de acestea pe cap, iar mie mi-au pus alt glob, ca să am aer ca afară. La ei în turn aerul este ca şi în steaua lor.
   Nici Marele Preot, nici Tefnaht nu putură rosti o vorbă. Oricît de bine ştiuseră să se stăpînească oricînd, acuma stătură cu gurile căscate ca robii cei mai de rînd. De n-ar fi văzut turnul straniu în faţa lor, ar fi crezut că sclavul aiurează.
   — Ce facem? întrebă Tefnaht, cînd îşi veni în fire. Bătrînul stătu un răstimp pe gînduri, oprindu-se din mers. Apoi porni din nou, zicînd curajos:
   — Să intrăm, Tefnaht. Dacă nu intrăm, nu putem afla nimic.
   — Şi dacă cumva... - începu Tefnaht.
   — Vom vedea! îi spuse bătrînul în şoaptă, întinzîndu-i în ascuns un pumnal ascuţit.
   — Să le spun că veniţi? întrebă Auta.
   Marele Preot dădu din cap şi porniră iarăşi spre turn. Soldaţii şi robii rămaseră să întindă corturile în lanul de grîu.
   Cînd cei trei ajunseră în faţa locului unde se deschisese puţin înainte uşa luminată, Auta se opri şi spuse ceva ca un fel de cîntec (aşa li se păru celor doi preoţi), căruia glasul lui gros nu-i asprea sunetele limpezi şi dulci. Bătrînul îşi privi sclavul cu ochii plini de mulţumire. Tefnaht însă şi-i ascunse pe ai săi spre a nu i se cunoaşte pizma. Marele Preot nu răbdă să nu strige încîntat:
   — Şi pe aceasta ai învăţat-o, fiule! Sunt mîndru de tine.
   — Nu toată, stăpîne. Abia am început...
   Dar în clipa aceea se deschise uşa şi cineva, întocmai cum se povestea prin ţară, coborî încet şi rămase lîngă turn. Marele Preot, stăpînindu-se cu greu să nu tremure, însoţit de Tefnaht căruia îi clănţăneau dinţii şi urmat de liniştitul Auta, păşi spre uşa deschisă, în vreme ce toţi ceilalţi rămaşi în urmă, robi, slujitori şi soldaţi, căzură în genunchi cu frunţile la pămînt.
   Cei doi preoţi îndurară cu teamă abia stăpînită ceremonialul îmbrăcării globurilor sticloase şi înşurubarea săgeţilor în creştet, apoi intrară în încăperea cea mare a turnului. Trei jilţuri goale, albastre îi aşteptau. Făcîndu-li-se semn, preoţii se aşezară, pipăindu-şi întruna globurile de pe cap, iar Auta rămase în picioare. Unul dintre străini spuse ceva. Urmărindu-i înfăţişarea, Marele Preot întrebă repede şi puţin speriat:
   — Ce spune?
   Străinul se mira de ce Auta nu se aşează, dar sclavul socoti că e mai bine de astă dată să nu tălmăcească totul. Zise:
   — Că ei nu pot auzi bine cînd capetele celor cu care vorbesc nu sunt la aceeaşi înălţime! - şi abia se stăpîni să nu rîdă, văzînd că cei doi preoţi l-au crezut.
   Sclavul le arătase celor cinci străini cum se alcătuieşte şi se împarte lumea ai căreia oaspeţi erau. La început crezînd că aceştia nu pricep rînduiala robiei din pricină că el încă nu ştia de ajuns limba lor, îşi dădu seama pe urmă că adevărul era altul, fără să ştie anume care. Şi acum întîia oară de cînd îndura cu umilinţă robia, îi fu ruşine că e rob.
   Bătrînul îi făcu semn să se aşeze, şi Auta se aşeză. Apoi, văzîndu-l în jilţ, lîngă sine, îl măsură cîteva clipe cu o privire ciudată care poate părea aşa şi din pricina culorii viorii a globului, şi îi porunci cu glas uscat:
   — Dacă ai învăţat să vorbeşti cu ei, tălmăceşte întocmai ce vor spune.
   Unul dintre străini, cel cu păr mai bogat şi care părea să fie fată, dădu să se ridice şi se uită întîi la Tefnaht, apoi sus. Auta înţelese şi îngrijorarea i se ivi pe faţă. Spuse cîteva cuvinte în limba aceea cîntată, după care străinul se aşeză din nou. Amîndoi preoţii băgaseră de seamă. Tefnaht păli. Marele Preot se întoarse însă spre sclavul său şi-i porunci:
   — Întreabă-i cine sunt şi de ce au venit aici!
   Glasul lui suna încă semeţ, ca atunci cînd judeca pe prinţii şi pe regii străini, nesupuşi Atlantidei, şi prinşi de armata ei.
   Auta nu-i întrebă pe străini nimic. Aflase dinainte.
   — Ştiu, stăpîne: mi-au spus mai de mult. Turnul lor nu e stea, e un fel de luntre care poate zbura între stele şi planete. Mi-au spus, stăpîne, că pămîntul nostru e rotund ca o sferă, adică aproape ca o sferă. Planeta lor e la fel, şi nu e stea, căci n-are focul ei. Au venit aici pentru că la ei văzduhul s-a împuţinat şi vor să vadă (şi Auta se opri; un gînd tainic îi spuse să nu mărturisească tot)... dacă mai sunt oameni ca ei şi în alte planete.
   Marele Preot îl asculta buimac. Niciodată nu auzise asemenea şiruri de vorbe şi credea că nu sclavul său le rosteşte, ci poate unul dintre străini. Îl privi şi, cînd îşi dădu seama că sclavul vorbea, se cutremură.
   — Am aflat de la ei că soarele nostru e o stea şi că şi pe ei îi încălzeşte, măcar că sunt mai departe. Tefnaht se uită batjocoritor la sclav.
   — Slăvitul nostru stăpîn ţi-a poruncit să-i întrebi pe ei, nu să îndrugi prostii născocite de tine, sclav neobrăzat! Dacă nu ştii limba lor, spune-ne şi vedem ce facem. De ce...
   — Lasă-l să spună! îl întrerupse Marele Preot. Apoi se întoarse către Auta: Chiar aşa ţi-au spus, că soarele e stea?
   — Da, stăpîne, numai că, fiind mai aproape decît alte stele, se vede mai mare. Şi că pămîntul nostru şi alte opt planete între care şi a lor se învîrtesc într-un cerc turtit în jurul soarelui.
   Marele Preot simţi că i se face rău. Dar se încordă şi mai întrebă apoi cu glasul mai stins:
   — Ai zis că au venit din steaua... sau din planeta lor cu acest turn? Sau mi s-a părut.
   — Am zis, stăpîne.
   — Şi cum se mişcă?
   Sclavul nu ştia. Întrebă pe străini, vorbi îndelung cu dînşii, apoi tălmăci:
   — N-am înţeles prea bine, şi ei îmi spun că noi, pămîntenii, nici nu putem înţelege uşor... Ei zic aşa, că în luntrea asta cu înfăţişare de turn este o putere pe care noi n-o cunoaştem, dar ei o stăpînesc. Dintr-un grăunte de metal ei scot o putere aşa de mare încît poate să facă pulbere un munte. Puterea asta le dă...
   Însă sclavul nu-şi sfîrşi răspunsul, deoarece capul Marelui Preot căzu pe umăr. Tefnaht se ţinea mai bine. Strigă:
   — Auta, apă... a leşinat!
   Auta tălmăci repede, sculîndu-se, iar străinul cu înfăţişare feciorelnică veni cu un fel de minge legată de o cutie înaltă, şi plimbă mingea în dreptul inimii bătrînului un răstimp. Tefnaht şi Auta o urmăreau îngrijoraţi. Dar bătrînul îşi veni în fire şi zîmbi, zicînd:
   — Auta, fiule, adu-mi apă să beau.
   Sclavul porni spre uşă, tălmăcind străinilor din mers după ce se duce. Tefnaht îl opri:
   — De ce pleci? Ia apă de la ei!
   Ajuns lîngă uşă, Auta răspunse:
   — Ei au apă puţină, stăpîne, şi spun că nu se încumetă să ne-o dea, neştiind dacă apa lor nu ne face nouă rău. Mă duc în cort!
   Ieşi. Amîndoi preoţii priviră în jur cu teamă. Rămaşi fără Auta, se simţeau stingheri şi nevolnici, parcă şi-ar fi lăsat marea lor putere în lanul de grîu.
   Unul dintre străini, ca să umple timpul cu ceva, se ridică şi punînd uşor o mînă pe umărul bătrînului îi arătă cu cealaltă spre un fel de oglindă albă. Marele Preot şi Tefnaht se uitară într-acolo şi rămaseră înmărmuriţi cînd îl văzură în acea oglindă pe Auta, lîngă cort, cum lua din mîna unui slujitor un ulcior cu apă. Străinul de lîngă oglindă trase dedesubt un soi de mîner, învîrti nişte copci, şi se ivi deodată în pătratul alb cerul negru cu stelele lui. Cerul părea că zboară prin minunata oglindă. Apoi zborul se opri şi bătrînul recunoscu într-un amestec de stele mărunta stea roşie a războiului. Arătînd cu degetul spre ea, străinul roti apoi mîna prin încăpere. Pe urmă, străinul deschise un soi de dulap din peretele rotund şi scoase o placă subţire neagră, pe care bătrînul o luă cu mîini tremurătoare şi, tulburat, o scăpă. Se făcu palid şi nu îndrăzni să se mai uite jos, dar străinul se aplecă şi o culese, dîndu-i-o din nou. Placa nu era nici măcar îndoită. Marele Preot o privi cu luare aminte: era tot un crîmpei de cer, cu stele mari şi mici, luminoase şi umbrite. Străinul puse degetul lîngă o stea verzuie, înconjurată de un nimb uşor, albăstrui, destrămat. Zise apoi, zîmbind, în limba atlantă:
   — Pămîntul.
   Preoţii tresăriră. Privind întîi năuc la semnele pe care le făcea străinul, Marele Preot se lumină deodată, arătînd că a înţeles, şi îi spuse lui Tefnaht:
   — Pesemne că aşa se vede de la ei... Tu îţi dai seama, Tefnaht, cît sunt toate acestea de uluitoare? Cine ar fi crezut... cine ar fi crezut că stelele sunt mai mari decît le vedem. Şi că pămîntul e planetă şi că se vede aşa. Simt că înnebunesc, Tefnaht. Nici nu m-am gîndit, nici nu m-a pregătit nimeni... Oare nu suntem nebuni, Tefnaht?
   — Cred că nu, slăvite... zise preotul Zeului Puterii, cu glas stins.
   — Şi sunt în faţa noastră, Tefnaht. Nici nu ne-am gîndit că s-ar putea să fie, şi uite-i aici la noi... sau noi suntem la ei! Nici nu mai ştiu cum să spun. Mă doare capul.
   — Vrei să nu te mai doară, slăvite? întrebă Tefnaht. Trebuie să ieşim de-aici.
   Dar Marele Preot clătină din cap. Tot atunci se întoarse Auta cu ulciorul.
   — De ce ai stat atîta? îl întrebă Tefnaht.
   Iar Auta rîse:
   — Întîi s-au speriat de mine cînd m-au văzut cu globul pe cap, apoi au început toţi să mi-l pipăie, să vadă dacă nu sunt nălucă.
   Bătrînul nu mai vru apă; înţelese că pentru a bea trebuia să-şi scoată globul, iar ca să şi-l scoată trebuia să iasă din turn. Străinii se uitau curioşi la ulcior. Cel cu păr mai bogat luă o ţeavă străvezie deschisă la un capăt şi o umplu cu apă, apoi apăsă un sîmbure din podea şi se aşeză pe scaunul pe care Auta îl cunoştea bine, dar care-i uimi pe preoţi cînd îl văzură înălţîndu-se cu străin cu tot spre tavanul boltit al încăperii.
   — Ce vrea să facă? întrebă Marele Preot.
   Auta întrebă pe străini, apoi tălmăci:
   — Vor să vadă dacă apa noastră e bună şi pentru ei.
   — Şi cum ei n-au băut de loc din apa noastră, de cînd au venit?
   — Nu, stăpîne. Îşi fac singuri apă.
   Marele Preot se uită cu ochii holbaţi. Tefnaht, mai stăpînit, vru să ştie:
   — Cine o face?
   — Femeia asta, care s-a înălţat în tavan adineauri. Tefnaht se uită în sus, atent.
   — Asta e femeie?... Am bănuit eu ceva. Sunt şi altele? Auta se feri să zîmbească:
   — Nu, stăpîne, numai aceasta.
   Marele Preot era obosit. Se ridică greoi, ca să plece. Se ridicară şi toţi ceilalţi.
   — Pleci? îl întrebă pe Marele Preot unul dintre străini, în limba atlantă. Preoţii se uitară unul la altul. Tefnaht îl întrebă pe străin dacă ştie limba aceasta bine. Străinul zîmbi, sfios:
   — Nu. Puţin.
   Marele Preot îşi roti din nou ochii prin încăpere, apoi privirea îi căzu pe ulciorul de lut, adus de sclav. I se păru caraghios ulciorul printre toate celelalte lucruri care le vedea. Se ruşină şi, ca să-şi învingă simţămîntul neplăcut, spuse repede:
   — Auta, nu văd printre ei nici un bătrîn, numai tineri. Oare bătrînilor le-a fost frică să se suie în luntrea asta a lor? Întreabă-i...
   Întrebîndu-i pe străini, Auta îi tălmăci stăpînului său, el însuşi parcă speriat:
   — Toţi cîţi sunt aici, stăpîne, sunt bătrîni. Cel mai tînăr are cincizeci de ani. Şi femeia are cincizeci de ani.
   — Dar ceilalţi? întrebă uimit Marele Preot.
   — Cel mai bătrîn are trei sute patruzeci de ani! Preoţii îl priviră speriaţi.
   — Nu minţi, Auta? îl întrebă apoi Marele Preot. Sau nu le înţelegi bine limba, şi. te-ai lăudat că o ştii.
   Dar atunci unul din străini arătîndu-se pe sine cu mîna, zise în limba atlantă:
   — Bătrîn. Eu sunt bătrîn. Trei veacuri şi...
   Marele Preot făcu un pas îndărăt.
   — Ei ştiu limba noastră, Auta? întrebă Tefnaht căutînd să-şi ascundă îngrijorarea.
   Auta îi cercetă ochii şi se gîndi o clipă, apoi răspunse, moale:
   — Nu, stăpîne... numai cîteva vorbe. Limba noastră li se pare prea grea.
   Străinul îl privi pe Auta şi spuse ceva în limba lui cerească.
   — Ce spune? întrebă repede Tefnaht.
   — Mă întreabă dacă tot nu credeţi că are trei sute patruzeci de ani, zise Auta senin.
   Străinul zîmbi şi apoi se apropie de Marele Preot la un pas. Acesta nu se mai feri. Străinul îi spuse lui Auta, care tălmăci:
   — Te roagă, stăpîne, să te uiţi în ochii lui; el zice că ochii spun totul, dacă ştii să citeşti în ei tot ce-ţi spun. Zice că a înţeles de la început că eşti foarte bătrîn, slăvite stăpîne, şi că eşti foarte înţelept şi puternic. Te roagă, stăpîne, să te uiţi în ochii lui.
   Marele Preot se uită adînc în ochii străinului. Părea mulţumit. Apoi suspină şi zise:
   — Ce pot vedea în nişte ochi atît de străini!
   — Dar despre mine ce a spus? întrebă Tefnaht.
   Auta se uită la el liniştit. Spuse rar:
   — Despre stăpînul meu Tefnaht n-a spus nimic.
   — Totuşi este prea mult cît a spus că are... Începu Marele Preot, gîndindu-se adînc. Nu ştiu...
   — Stăpîne, socoteala asta ei au facut-o pentru înţelegerea noastră, în anii de pe pămînt. La ei anul ar fi de vreo două ori mai lung, aşa că... cel puţin aşa mi-au spus ei, dacă am înţeles.
   — Ce tot îndrugi! se răsti Tefnaht la sclavul care îl privea liniştit.
   — Stăpîne, zise Auta, ei aşa spun: planeta lor fiind mai depărtată de soare, răstimpul în care se învîrteşte este mai lung...
   — Lasă palavrele! îl opri iarăşi Tefnaht.
   — Nu-l întrerupe, Tefnaht! zise Marele Preot. Nu minte. El nu ştia, dar eu am bănuit de mult. Un an este întocmai o învîrtire a soarelui împrejurul pămîntului. Planeta lor dacă e mai departe de soare de două ori...
   — Nu, stăpîne! zise Auta. Soarele nu se învîrteşte, pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui... ţi-am tălmăcit şi adineauri ce mi-au spus ei.
   Marele Preot îl privi:
   — Da, te-am mai auzit, dar am crezut că ori n-ai înţeles tu bine, ori n-am înţeles eu. Va să zică noi... Nu, nu pot să pricep. Nici tu nu pricepi, doar spui după ei.
   Auta îşi plecă privirea. Spuse cu umilinţă:
   — Adevărat, stăpîne, că nu toate le pot pricepe, însă am încredere în ei...
   — Cum poţi avea încredere în orice străin! spuse Marele Preot, nu atît de blajin ca de obicei.
   — Stăpîne, zise Auta, în nişte străini care au izbutit să vină dintr-o stea într-altă stea am încredere. Ei nu mai pot să mintă. Ei au cunoscut adevărul mare al firii. Din minciună, stăpîne, adevăr nu se face, nici minciună nici adevăr.
   — La urma urmei, de ce n-ar fi aşa! zise deodată bătrînul preot. Dacă am putut să ne gîndim că soarele se roteşte împrejurul pămîntului şi nu cade, de ce să nu ne gîndim că se învîrteşte pămîntul în jurul soarelui fără să cadă? Oare învîrţi focul în jurul căprioarei pe care o frigi, sau învîrteşti frigarea... Căci dacă socoteam altcîndva că pămîntul stă, ne gîndeam că se reazemă pe ceva. Dar acel ceva pe ce se reazemă?
   Altă dată încredinţat de marea înţelepciune a acestui bătrîn, Tefnaht clătină din cap cu îndoială, părîndu-i-se că Marele Preot aiurează. Zise:
   — Să mergem m corturile noastre, sa nu-i supărăm şezînd aici prea mult. Şi slăvitul nostru stăpîn e obosit.
   Marele Preot îl privi mirat. I se păru nefirească această nepăsare, tocmai acum cînd începeau să afle atîtea lucruri uimitoare. Dar gîndindu-se mai bine, îşi dădu seama că nu era nepăsare, ci oboseala pe care le-o stîrneau toate aceste minuni învălmăşite şi neaşteptate, care năvăleau asupra lor de cîteva ceasuri întruna:
   — În noaptea asta ai să dormi în cortul meu! îi spuse sclavului bătrînul.
   — Da, stăpîne, răspunse el. Dar îngăduie-mi să le spun. Bătrînul încuviinţă şi văzu că după ce Auta le spuse cîteva vorbe, străinii izbucniră în rîs.
   — Ce le-ai spus? se răsti Tefnaht.
   — Că nu voi dormi la ei, ci cu stăpînii mei. M-au întrebat dacă mă întorc şi le-am spus că dacă-mi vor îngădui stăpînii să mă întorc, mă voi întoarce mîine.
   — Şi de aceea au rîs? întrebă Tefnaht. Ce este de rîs în asta!
   — Stăpîne, rosti Auta cu teamă şi cu umilinţă. Mi-e frică să-ţi mărturisesc ce mi-au spus ei acum... Eu nu înţeleg cum poate fi, dar ei aşa spun... şi-l privi drept în ochi pe Marele Preot.
   — Te ascult, spune-mi! făcu bătrînul, obosit, însă dornic de a şti orice.
   — Ei spun că... (şi Auta se opri, părîndu-i rău că începuse) nu ştiu... mi se pare că ei nu pricep (şi Auta prinse curaj şi se gîndi să încerce a-şi duce mărturisirea pînă la capăt, aşa că tălmăci întocmai) cum poate fi cineva stăpînul unui om ca... al unei haine, sau... Eu am încercat să-i lămuresc, dar ei tot n-au priceput şi au rîs. Ajută-mă, slăvite stăpîne, să pot fi mai înţelept şi să-i fac să priceapă.
   Auta amuţi, fulgerat de privirea Marelui Preot. Tefnaht îl întrebă:
   — Ei n-au robi? 
   — N-au, stăpîne...
   — Şi cine munceşte pentru...
   — Taci! se răsti Marele Preot, pironindu-l pe Tefnaht cu privirea sa îngheţată. Tu, Auta, nu le mai spune despre asta nimic. Lasă-i, dacă nu înţeleg. Să mergem de-aici!
   Preoţii le zîmbiră străinilor, neştiind cum să-i salute altfel. Străinii zîmbiră şi ei.
   Cei trei intrară în odăiţa unde trebuia să li se scoată globurile viorii. Cînd rămase cu capul liber, în aerul împrospătat al nopţii, Tefnaht fu cît pe ce să adoarmă şi Auta îl sprijini. Noaptea era înmiresmată.
   În cort, cei doi preoţi şezură o vreme tăcuţi pe pieile de leopard. Auta era în faţa lor, pe iarbă. Preotul Zeului Puterii se frămînta pe vraful de piei. Deodată, Marele Preot începu să rîdă şi zise:
   — Spune, Tefnaht, dacă nu sunt mai plăcute pentru somn jilţurile lor albastre decît aceşti leoparzi?
   După aceea faţa lui se înăspri puţin şi, întorcîndu-şi ochii spre sclav, grăi fără nici o urmă de blîndeţe:
   — Auta, să nu uiţi o clipă porunca pe care ţi-o dau acum: nimeni, nici chiar dacă te-ar întreba însuşi regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, nici alţi preoţi dacă te vor descoase, nimeni, nimeni să nu afle că aceşti străini nu sunt zei. Aşa cum au şi început să audă, vor şti toţi în Atlantida că străinii din turn sunt cei cinci zei mari cărora li se închină poporul şi că au venit să dea prin mine porunci noi Atlantidei. Auta făcu o mişcare, vrînd să spună ceva. Dar bătrînul vorbi mai departe:
   — Ştiu, fiule, ce vrei să spui: acestor străini să nu le mărturiseşti că în Atlantida sunt socotiţi zei. De altminteri, chiar dacă le-ai spune tuturora că nu sunt zei, nimeni nu te va crede. Te vor socoti nebun, iar eu nu am nevoie de un rob nebun, ci de un fiu sufletesc înţelept. Iar străinii îmi dau seama că tot nu ştiu ce este un zeu!
   — Dar soldaţii, robii, slujitorii care au venit cu noi? zise Auta.
   — Ei ştiu că străinii sunt zei. Şi ca nu cumva să se gîndească la ceea ce nu s-au gîndit niciodată, îi vom trimite cu o corabie în ostrovul pustiu de la apus, după care corabia va fi arsă.
   Auta se cutremură.
   — Nu este mai bine să-i ucidem, slăvite? întrebă Tefnaht.
   — De ce să-i ucidem noi? Vor muri singuri după ce vor mînca cele din urmă rădăcini de pe ostrov. Acolo bîntuie furtuni dese şi înotînd nu vor putea să străbată marea.
   Deodată Marele Preot tăcu, privind îngrijorat spre deschizătura cortului.
   — Spune-mi, Auta, întrebă el în grabă, străinii au învăţat limba atlantă?
   Auta deschise gura şi o clipă se opri. Înţelese. Zîmbi în sinea sa, dar nici o cută nu se clinti pe faţa lui. Apoi spuse liniştit:
   — Nu, stăpîne, numai cîteva cuvinte, şi se tot laudă că le ştiu. I-ai auzit, stăpîne! Mi-au spus că noi avem sunete prea aspre pentru gura lor şi nici nu mai vor să înveţe... Dar de ce mă întrebi, stăpîne? Am făcut cumva rău că nu i-am învăţat?
   Marele Preot îi iscodi ochii, însă ochii sclavului erau muţi.
   — Ai făcut bine, fiule. Nu te obosi să-i mai înveţi, mai ales că nici ei nu vor. Învaţă numai tu de la ei tot ce poţi învăţa.
   Dormiră un somn scurt şi adînc. Iar dimineaţa începură să se pregătească de plecare.
   Doi dintre străini ieşiră din turnul lor, din luntrea lor argintie. Cu toţii aveau, sub globurile viorii, ochii acoperiţi cu sticle rotunde şi negre.
   — De ce îşi ascund ochii? întrebă Tefnaht. Ca să nu ghicim ce gîndesc despre noi?
   — Nu, stăpîne, răspunse Auta. Soarele nostru e prea tare pentru ei. Acolo, în planeta lor, soarele acesta luminează mai slab.
   Ce doi preoţi se aşezară în jilţurile lor care fură ridicate de robi pe umeri.
   — Auta nu vine cu noi? întrebă Tefnaht.
   — Nu! zise bătrînul. Să mai stea, să mai afle.
   Auta se lăsă cu sfială în genunchi şi-şi lăsă capul în ţărînă. Cu coada ochiului privi spre turn, şi fu bucuros dîndu-şi seama că lanul de grîu îl ascundea.
   Convoiul se îndepărtă. Auta se sculă în picioare. O undă de vînt îi aduse la ureche un crîmpei din ceea ce îi spunea pesemne Tefnaht Marelui Preot: „...numai să nu afle prea mult!”
   Întîia oară în viaţă mulţumit că scapă de Marele Preot, Auta se întoarse în fugă la turnul argintiu. Rîdea.
   

CAPITOLUL XVIII
   
   
   
   Auta se obişnuise cu oaspeţii cereşti şi se obişnuiseră cu dînsul şi ei. Alături de ei, se simţea din ce în ce mai bine. Cei doi preoţi plecaseră de mult. Aproape că-i şi uitase. Începea să nu se mai simtă rob. Aici, în turnul argintiu, afla multe taine şi, chiar dacă nu le înţelegea pe toate, căpătase încredere în blînzii şi înţelepţii străini. Totuşi, unele lucruri i se păreau aşa de încurcate, încît în cele din urmă nici nu se mai căznea să le priceapă, dîndu-şi seama de uriaşa depărtare între mintea lui şi mintea acestor oaspeţi cereşti.
   într-o zi, Auta fu întrebat de ei dacă nu vrea să-i însoţească într-o călătorie prin Atlantida.
   — Vrem să facem o călătorie scurtă în care să vedem tot ce este mai de seamă în insula asta! spuse unul dintr-înşii.
   Auta primi bucuros, dar rîse ca de o glumă.
   — Vin cu voi, fireşte că vin, însă călătoria nu poate fi scurtă: Atlantida e foarte mare! zise el.
   — M-am gîndit la timp, nu la întindere, îi răspunse acelaşi străin.
   Auta rîse din nou:
   — Dintr-un capăt într-altul, de la ţărmul de miazănoapte pînă la ţărmul de miazăzi, o călătorie pe măgari durează aproape trei sute de zile, socotind că noaptea trebuie să ne odihnim.
   Acum însă începu să rîdă străinul:
   — Noi nu vom întrebuinţa animale ca acela cu care ai venit la noi. Voi n-aveţi alte animale mai iuţi?
   — Sunt în păduri, dar nu se pot domestici, iar cîinii nu sunt buni de călărie, zise Auta. Ai văzut cîini?
   — Nu, încă n-am văzut nimic, decît cîţiva oameni şi animalul cu urechi lungi pe care ai venit tu. Vrem să vedem, cît se poate vedea într-o călătorie de zece zile.
   Pămînteanul dădu din umeri. Se aştepta la orice minune, dar la cutreierarea Atlantidei întregi în zece zile, nu. Totuşi, în aceeaşi dimineaţă, Auta văzu în apropierea turnului, culcată în grîu, un fel de barcă lungă şi închisă, semănînd destul de bine cu turnul şi de aceeaşi culoare argintie. Avea însă şi un soi de aripi scurte, înţepenite în ea; coada însă nu avea picioare, ca turnul.
   — Cu asta mergem! spuse cel mai tînăr dintre străini.
   — De unde aţi scos-o? întrebă Auta.
   — Străinul cel tînăr îl duse pe prietenul pămîntean în spatele uşii turnului unde era deschisă o firidă mare, pe măsura acelei bărci înaripate.
   Cel mai tînăr dintre străini, cel mai bătrîn dintre ei, încă unul şi Auta intrară pe o uşiţă îngustă şi se aşezară pe scaunele care se desfăceau din podea, pînă atunci nevăzute. Al patrulea străin şi femeia rămîneau în turn.
   Cînd se aşezară, legîndu-şi pieptul şi picioarele cu anumite curele pe care le avea fiecare scaun, Auta auzi un horcăit uşor şi simţi cum tremură totul. Apoi, zvîcnind pe neaşteptate, această luntre mică a văzduhului sări de pe pămînt şi în scurtă vreme călătorul pămîntean înmărmurit văzu prin lunga fereastra din podea un fel de ceaţă destrămată, iar după alte cîteva clipe, cînd această ceaţă se depărtă, îşi dădu seama că zburau deasupra norilor; zărea printre ei pămîntul negru, galben sau verde.
   După ce-i trecu tulburarea, greu de stăvilit chiar după cele cîteva luni de cînd trăia ca într-o adevărată ţară de basm, sau Ta Nuter din istorisirile oamenilor rome, Auta întrebă cu voce tremurătoare:
   — Cum zburăm? Văd că aripile nu se mişcă de loc.
   — Uită-te în spate, zise străinul cel mai vîrstnic; şi întorcîndu-şi capul cît îi îngădui strînsoarea curelelor de pe piept, rostul cărora l-a înţeles bine cînd se urcau şi trupul său năzuia să cadă de pe scaun, Auta zări printr-o fereastră rotundă din capătul luntrii un smoc de văpaie albă care ţîşnea îndărăt. Se uită lung, însă nu pricepu. Ca şi altă dată, iarăşi îl cuprinse îndoiala că aceşti străini ar fi cu adevărat oameni, cum se laudă, şi nu vrăjitori nemaipomeniţi sau chiar zei. Văzîndu-i faţa răscolită, bătrînul străin cu chip de copilandru încercă să-l aducă spre înţelegerea unui fapt care lui i se părea dintre cele mai obişnuite: Ai văzut cum cade o pietricică? spuse el. Cînd se loveşte de pămînt, dacă e uşoară sare înapoi. Văpaia pe care ai văzut-o se năpusteşte îndărăt şi... luntrea asta, cum o numeşti tu, sare împinsă înainte. Fiindcă e împinsă fără întrerupere, luntrea sare mereu înainte.
   Auta vru să spună că începe să înţeleagă, dar tocmai atunci simţi un gol în stomac, la fel ca şi la săltarea de pe pămînt. Acum ştia că iar urcă.
   Bătrînul străin (ce greu îi venea lui Auta să-l socotească bătrîn, chiar dacă-l ştia în vîrstă de trei veacuri şi jumătate!) îi ceru sfatul, întrebîndu-l ce e mai bun de văzut ca privelişte. Auta îi vorbi despre Marele Oraş.
   — Dar de aici nu se mai vede nimic. De ce zburaţi aşa de sus, unde nu ajung nici vulturii?
   — Ca să nu fim văzuţi de jos şi să nu-i speriem pe oamenii voştri fără rost. Oraşul îl vom vedea altă dată. Voi aveţi munţi, am vrea să cunoaştem munţii. Pe planeta noastră astfel de privelişte nu se poate găsi.
   Ar fi vrut să-i întrebe dacă au numai cîmpie, dar era dator să răspundă repede, ca să nu zboare în zadar. Totuşi, nici Piscul Sfînt nu fu pe placul străinilor, cînd aflară că acolo locuia stăpînul lui Auta, nici Muntele de Foc, după ce le spuse că scînteile ies din acel munte mereu.
   — Aşa, toţi munţii noştri fumegă, zise Auta. Dar cei mai frumoşi sunt aceştia, unde este Muntele de Foc.
   Între străini se încinse o sfadă aprinsă, aşa i se păru pămînteanului. Crezu că se vor bate, dar nu s-au bătut. Numai vocile lor strigau mai ascuţit, mai aţîţate. Cînd se liniştiră, Auta răsuflă uşurat şi le mărturisi teama care-l bîntuise, iar ca să-l poată înţelege, le arătă ce înseamnă cearta între oameni şi cum foarte des din ceartă se face bătaie.
   — Afară de împrejurarea cînd unul din doi este mai de neam şi mai bogat sau e mare dregător, adăugă Auta. Atunci numai el se supără, cel neînsemnat neavînd curaj. Şi atunci cel mare nu-l mai bate pe cel mic, îl ucide.
   — Şi celălalt nu e aparat de nimeni? întrebă străinul cel vîrstnic.
   — De cine? zise speriat pămînteanul. Cei mari ţin unii cu alţii. Ceilalţi sunt prea slabi, şi ei ştiu că dacă ar crîcni îi vor pedepsi şi zeii.
   Străinii căzură pe înduri.
   — Dar şi voi v-aţi certat! le spuse Auta, lămurindu-le încă o dată înţelesul cuvîntului ceartă.
   Atunci, străinul vîrstnic zîmbi. Străduindu-se să folosească multe cuvinte vechi ale lor, amestecate cu altele atlante, pentru a-l face pe pămîntean să priceapă, îi spuse gata să rîdă:
   — Tînărul nostru prieten care călăuzeşte luntrele noastre...
   — Cine!... Cîrmaciul? zise Auta uimit. Şi pe cea mare?...
   — Da. Meseria asta e dintre cele mai uşoare. El a fost de părere că totuşi trebuie să mergem la Muntele de Foc, cum îl numeşti tu. Eu socoteam că e primejdios, însă el mi-a dovedit că n-am dreptate, că acolo putem cerceta mai bine alcătuirea planetei voastre, şi că la urma urmei noi n-am venit să ne plimbăm, ci să aflăm cît mai mult, iar primejdia, spune el, nu e niciodată prea mare dacă oamenii sunt înţelepţi şi o judecă înainte de clipa cînd e prea tîrziu.
   — Şi tu? întrebă Auta cu glas nehotărît.
   — I-am dat dreptate. Mergem la Muntele de Foc. Auta clătină din cap. Se gîndi că oricît l-ar fi iubit Marele Preot, de-ar fi cutezat să i se împotrivească chiar şi cu dovezi grăitoare, toată dragostea s-ar fi prefăcut numaidecît în mînie şi mînia în omor. Cine erau aceşti străini? Aşadar mai avea o dovadă că zeii erau născociri omeneşti, căci erau închipuiţi ca nişte fiinţe certăreţe şi pizmaşe, clocotind întruna de mînie şi de trufii. Îl trezi din gînduri o întrebare a cîrmaciului:
   — Îţi pare rău că nu ne-am bătut?... Spune-ne încotro e muntele.
   Auta îl privi încurcat.
   — De aici nu ştiu cum să-ţi arăt. Dacă ar fi noapte, aş şti după stele. Şi ziua pot găsi drumul, după umbra soarelui, însă pentru asta trebuie să coborîm şi să înfig un băţ în pămînt.
   — Nu-i nevoie! zise rîzînd cîrmaciul. Dacă tu cunoşti insula asta bine, îndrumează-ne de-aici. Noaptea după care stea te călăuzeşti?
   — Steaua Păstorului arată totdeauna spre miazănoapte. Ea nu se mişcă pe cer.
   — Deci dacă ştii drumul spre miazănoapte, te poţi descurca. Uite, noi zburăm acum spre răsărit, la stînga e miazănoapte...
   — Dar locul deasupra căruia zburăm? zise Auta. Poate că suntem mai la miazănoapte sau mai la miazăzi... Fără umbra soarelui nu ştiu nimic.
   Bătrînul străin luă dintr-o mică firidă unde erau cîteva lucruri necunoscute pămînteanului o săgeată înfiptă într-un cerc plin de metal argintiu. Săgeata era neagră. O aşeză pe podea, lîngă Auta, şi-i spuse:
   — Noi folosim asta pentru cu totul altceva, dar e bună şi să arate umbra soarelui, dacă vrei. Acum tînărul nostru prieten te va face să te simţi ca pe pămînt.
   Şi deodată Auta ascultă cu gura căscată cum şuierul de văpaie se mută din coada luntrei, deasupra ei, şi văzu cum luntrea îşi încetineşte mersul şi se opreşte apoi, atîrnată în văzduh. Vru să strige „Cădem!”, dar nu apucă: în aceeaşi clipă, vîjîind uşor, partea din faţă a acoperişului lunecă undeva în lături şi prin al doilea acoperiş, străveziu de tot, soarele umplu încăperea luntrii. Auta rămase înlemnit. Se uită prin fereastra din podea şi, văzînd că luntrea nu cade, se mai linişti, totuşi încă înspăimîntat că luntrea poate sta în văzduh fără să cadă, fără să zboare şi fără măcar să se rotească în cercuri ca vulturii.
   Străinii îl lăsară să se mire, apoi unul îi aduse aminte:
   — Umbra n-o mai măsori?
   Auta se ruşină, şi se uită repede la săgeata neagră. Se uită puţin, ochii lui fiind de mult obişnuiţi cu astfel de măsurători. Strigă:
   — Bine că ne-am oprit, altfel treceam de el. Acum suntem în dreptul lui, dar trebuie să zburăm spre miazănoapte.
   — Mult? întrebă cîrmaciul.
   — Cu iuţeala voastră nu mai ştiu în cît timp... Cred că e mai bine să zburăm jos, ca să pot vedea.
   Luntrea porni lin şi coti. Carapacea acoperişului înveli iarăşi dedesubtul ei străveziu. Luntrea cobora, şi deodată Auta strigă:
   — Acolo! şi arătă cu mîna jos, spre fereastra din podea. Văzuseră fumul însă şi străinii.
   Zburară deasupra unui umăr de munte, căutînd loc să se aşeze. Cînd le vorbise de Muntele de Foc, Auta dorise din tot sufletul să-l găsească pe Mai-Baka, însă nu îndrăznea să le spună. Acum, bucuros că ajunseseră totuşi acolo, zise:
   — Pe muntele acesta sunt nişte sclavi, printre care un prieten al meu. Au fugit din robie, ca să fie liberi.
   Bătrînul ascultă cu luare aminte şi îl rugă pe pămîntean să-i arate locul.
   — Locul nu-l ştiu, însă dacă am coborî mai jos, poate i-aş vedea.
   Luntrea se rotea în văzduh, ca pajurile, dar destul de sus. Fără să mai spună ceva, bătrînul îi dădu pămînteanului un lucru ciudat, alcătuit din două ţevi unite într-o pîlnie largă şi-i arătă cum să se folosească de el. Cu mîna tremurătoare, Auta apropie de ochi cele două ţevi şi, cu buzele întredeschise de tulburare şi plăcere, începu să se uite jos. Vedea desluşit pînă şi frunzele copacilor, dar pe robii fugiţi nu-i zărea nicăieri.
   — Nu-i găseşti? întrebă cîrmaciul.
   — Nu. Poate că s-au ascuns în vreo peşteră, ori au murit! răspunse Auta trist.
   — Să încercăm altfel, fu de părere al treilea străin, şi-i spuse bătrînului un cuvînt necunoscut de Auta. Bătrînul îi dădu pămînteanului altă pîlnie, înfiptă într-o cutie rotundă şi lungă care se isprăvea cu un fel de scoică rotundă şi largă. Îl învăţă ce să facă cu această unealtă, şi un geam fu deschis alături.
   Auta strigă numele lui Mai-Baka în pîlnie şi îşi auzi însuşi vocea aruncată prin geamul deschis şi zguduind munţii, ca tunetul. Îşi dădu seama însă că şi auzindu-l, oricît ar striga Mai-Baka pentru a-i răspunde, de aici de sus nu va putea fi auzit. Începu deci să strige îndemnîndu-l să aprindă un foc. Striga întruna, dar strigătele păreau a fi zadarnice. Şi după o jumătate de ceas, nici un foc nu se aprindea; ocheanul fermecat prin care vedea mişcarea frunzelor şi şerpii de pe stînci nu-i arăta nici un om.
   Atunci fură de părere toţi să coboare. Auta alese un loc prielnic şi îndată auzi un şuierat deasupra tavanului.
   Luntrea se opri în văzduh, apoi începu să coboare în jos, fără rotiri.
   — Cădem! strigă Auta.
   — Nu cădem, îi răspunse cîrmaciul rîzînd, şi apăsă pe un mîner scurt; două carapace de deasupra se dădură puţin în lături, lăsînd să se vadă un cerc de văpaie care se învîrtea în jurul unei osii negre. Cîrmaciul întoarse o clipă capul spre Auta: Ceea ce ţi se pare cerc sunt cinci văpăi ţîşnitoare care se rotesc împreună cu osia din care ţîşnesc. Astea-s aripile noastre adevărate. Privind rotirea uimitor de iute a văpăilor, Auta nu băgă de seamă că se lăsaseră pe pămînt decît cînd rotirea de sus se opri şi văpăile nu mai ţîşniră.
   Cei patru inşi ieşiră din luntre. În lumina soarelui, globurile viorii ale străinilor şi îmbrăcămintea lor argintie se revărsau în mii de ape. Pămînteanul se miră văzîndu-i că acum se mişcau mai uşor, şi află că-şi puseseră pe trup cingători cu anumite raze, pentru astfel de împrejurări. S-ar fi întrebat cum trupul său mare putea fi mai uşor însă n-avea răgaz. Îl strigă pe Mai-Baka de cîteva ori. În sfîrşit, un bărbat negru aproape gol, îşi scoase capul dintr-o peşteră, dar şi-l trase repede înapoi. Auta şi străinii porniră spre peşteră.
   — Mai-Baka, nu te teme, Mai-Baka. M-ai uitat? Sunt eu, Auta. Vino să te văd! strigă Auta din nou.
   Omul negru ieşi, dar cînd îi văzu pe însoţitorii lui Auta fugi iar în peşteră. Auta le făcu semn străinilor să rămînă pe loc şi se duse singur. Cînd intră, Mai-Baka se aruncă la picioarele lui încercînd să-i sărute glezna. Auta îngenunche lîngă el şi-l bătu pe umăr, zicînd cu voce blajină:
   — Ridică-te, Mai-Baka!... Sau nu mă mai cunoşti?
   Mai-Baka îşi înălţă încet capul şi nevăzînd făpturile ciudate cu capete sticloase şi săgeţi în creştet se sculă, încă înfricoşat.
   — Cine sunt cei care erau cu tine? întrebă arcaşul cu teamă. Sau sunt năluci?
   Auta se aşeză pe un colţ de stîncă. Mai-Baka se aşeză şi el alături, pe pămînt.
   — Nu sunt năluci, arcaşule; sunt nişte oameni străini... zise Auta, şi după un răgaz adăugă: Dintr-o ţară depărtată. Şi eu m-am speriat ca tine de îmbrăcămintea lor, cînd i-am văzut întîi. Dar sunt oameni de treabă.
   — De ce au capul de sticlă?
   Întrebarea arcaşului îl încurcă. Auta socotea nefolositor să înceapă a-i spune tot ce nici el nu pricepea bine. Ştia că Mai-Baka îi va socoti zei pe aceşti străini şi va fugi sau va muri de spaimă. Totuşi, cu atît mai mult se văzu nevoit să-i răspundă şi mintea lui nu găsea nici o minciună potrivită. Zise într-o doară:
   — Astea sunt podoabele lor, nu sunt capete. Cum îşi pun unii pene în păr, aceştia îşi împodobesc capetele cu astfel de ulcioare de sticlă viorie...
   Mai-Baka îl privi cu neîncredere. Zise:
   — Atunci trebuie să fie zei!
   Auta îşi muşcă buza:
   — Unde ai mai auzit să se plimbe zeii cu un rob negru ca mine!
   — Tu eşti robul lor? întrebă Mai-Baka.
   — Nu, arcaşule, tot al Marelui Preot. El m-a trimis cu aceşti străini să învăţ limba lor şi să le arăt cum trăiesc oamenii din Atlantida.
   — Sunt negustori de robi? întrebă arcaşul îngrijorat.
   Auta îşi strînse dinţii de ciudă că nu mai ştia cum să vorbească.
   — Nu sunt negustori de robi, Mai-Baka. La ei în ţară nu sunt robi.
   — Dar atunci cine munceşte pentru ei?
   Întrebarea era foarte grea pentru Auta, deoarece pentru Mai-Baka ar fi fost prea greu răspunsul. Auta zise nehotărît:
   — Ei singuri... Sunt meşteşugari foarte buni şi au unelte minunate...
   — Atunci sunt zei! îl întrerupse arcaşul. De unde aţi venit? Am auzit parcă o voce care mă striga, dar mi s-a părut că tună muntele ca de obicei şi de aceea mi se năzare. Dar nu v-am văzut venind din pădure. Cum aţi venit aici?
   — Vrei să-ţi spun că am venit din cer? zise Auta rîzînd. Robii nu umblă prin cer, ştii bine. Am venit şi noi cum vin oamenii.
   — Nu pot să te cred că Marele Preot dacă te-a trimis cu ei nu v-a dat măgari. Unde-s măgarii?
   — Pasc în pădure! spuse Auta, mîhnit că trebuie să mintă.
   Mai-Baka păru că se linişteşte. Căzu pe gînduri. Deodată însă întrebă, sărind în picioare:
   — Ce arme au? Auta, tu ai văzut armele lor?
   — N-au arme, Mai-Baka. Nu le trebuie arme: sunt oameni paşnici.
   Mai-Baka îl privi neîncrezător şi mirat:
   — Dar cu ce se apără? Cum vînează?
   — Nu vînează... mănîncă numai... legume şi poame. De apărare n-au nevoie: sunt blajini, nimeni nu le face nimic.
   Mai-Baka se mai gîndi un răstimp, apoi spuse:
   — Atunci sunt vrăjitori!
   — Da, un fel de vrăjitori dacă vrei să le spui aşa, dar nu vrăjitori ca Tela, ci mai degrabă oameni foarte înţelepţi care pot să facă cu meşteşugurile lor tot felul de minuni. Şi sunt buni...
   — Atunci tot am zis mai bine la început: sunt zei! Auta, mulţumit că ajunseseră la o oarecare încheiere mai înţeleaptă, se sculă de pe stîncă şi-l chemă pe arcaş:
   Dar Mai-Baka se scutură, îngrozit.
   Auta îi cuprinse umerii cu braţul:
   — Mă mir de tine, Mai-Baka. De Puarem nu te-ai speriat, de oastea atlantă nu ţi-a fost frică, pe Muntele de Foc stai ca la tine acasă printre fum şi scîntei, şi de nişte străini paşnici care sunt ca nişte copilandri te înspăimînţi. Sau n-ai încredere în mine, mă crezi vînzător de prieteni? Spune-mi curat, şi atunci mă duc şi nu mă mai întorc. Eu m-am folosit de prilej, ca să te pot vedea. Marelui Preot nu-i puteam spune că vreau să te văd pe tine. M-ar fi ucis.
   Mai-Baka stătea în cumpănă.
   — Ia-ţi arcul ca să ai mai mult curaj, şi vino cu mine! mai adăugă Auta.
   Fostul rob pomi după prietenul său.
   — Nu-ţi iei arcui? îl întrebă blîndul prieten.
   Dar Mai-Baka îl privi speriat:
   — Nu sunt nebun! Cine a mai pomenit să te lupţi cu zeii! Eu am şi arc, şi suliţă, şi secure, dar nu le pot lua. Dacă zici tu să mă duc, hai să ne ducem... Fie ce o fi!
   Cînd dădură de cei trei străini, se miră de ei chiar şi Auta. Doi, care erau mai tineri, îşi scoseseră globurile şi căutau să respire numai printr-un fel de pîlniuţă cu sită, legată deasupra nasului. Al treilea îndreptase un fel de ţeavă spre fumul muntelui şi asculta un fel de ţiuit care ieşea dintr-o cutie. Cei doi mai tineri adunau bulgăraşi de pămînt şi pietricele punîndu-le în alte cutii. Cîrmaciul se apropie de Auta şi Mai-Baka se feri.
   — Încercăm prima dată, zise cîrmaciul arătînd spre sita de pe nas. Cred că se poate, deşi respiraţia e cam scurtă. Prietena noastră ne-a spus că nici aerul din cîmpie nu e vătămător, dar trebuie să ne deprindem întîi cu cel de pe munţi. Credeam că deosebirea de aer e mult mai mare.
   Mai-Baka holbase ochii şi asculta uluit. Nu îndrăznea să-l tulbure pe Auta, totuşi nu se putu stăpîni să nu rostească pentru sine:
   — Am ştiut că sunt zei: nici nu vorbesc, cîntă!
   Lui Auta îi veni în minte tot timpul trecut, cînd era nevoit să se tîrască umilit la picioarele tuturor preoţilor şi celorlalţi stăpîni din Ta Kemet, apoi din Atlantida. Un sfredel dureros îi intră în inimă. Ce putea să facă? Să plece în munţii aceştia, cu Mai-Baka, să se îmbrace cu frunze şi să se hrănească cu rădăcini uitînd toate cîte le-a învăţat şi nemaicitind nimic? Străinii vor pleca în cele din urmă, şi se va întoarce pe Piscul Sfînt. Iar cînd va muri Marele Preot, Tefnaht sau altul... Nu, trebuia să găsească neapărat o ieşire...
   Îl întrerupse străinul cel vîrstnic, venind spre el:
   — Auta, aici nu vom putea rămîne mult, zise el arătînd spre fumul muntelui. Aerul e într-adevăr rărit, dar are pucioasă şi altele, care ne fac rău. Alţi munţi mai aveţi?
   — Sunt spre miazăzi, sunt şi spre miazănoapte, dar nu prea înalţi. Tot Piscul Sfînt cred că e mai prielnic! răspunse Auta.
   — Dar acolo stă bătrînul acela al vostru. Nu ştiu dacă e bine şi pentru tine şi pentru noi să fim lîngă el. Mi se pare că nu i-a plăcut venirea noastră pe pămînt, cu toate că nu vrem să-i răpim nimic. Poate doar să-i ajutăm pe oamenii voştri!
   Auta se însenină:
   — Tocmai de aceea... (Străinul nu-l pricepu. De altminteri, nici nu se străduia acum, urmărind altceva).
   — Dar palatul Marelui Preot nu este chiar în pisc. Noi zicem aşa, Piscul Sfînt, însă de pe umărul Muntelui Vulturilor unde stă palatul şi pînă în pisc e urcuş de o zi. În pisc e un fel de podiş, şi o peşteră...
   Ascultîndu-l cu luare aminte pe pămîntean, străinul nu mai aşteptă şi zise:
   — Atunci ne ducem acolo. Urcîndu-se în luntre, cîrmaciul zise:
   — Prietenul tău nu vine cu noi? Auta zîmbi trist:
   — Nu. El nu poate veni: e un rob fugar.
   — Auta, pleci? întrebă sfios Mai-Baka văzîndu-l că se îndepărtează şi băgînd de seamă acum butoiul mare şi lung în care intrau străinii. Vrei să înham eu măgarii la căruţa voastră? Spune-mi numai unde i-ai lăsat să pască, şi-i aduc.
   . Auta nu se putu opri să nu izbucnească în rîs. Auzindu-i rîsul zgomotos, străinii ieşiră din luntre şi se întoarseră lîngă el. Auta le spuse ceea ce voia să facă omul voinic cu frunze pe şolduri. Străinii se aşezară pe pietre, ca să rîdă şi ei în voie. Mai-Baka se simţea stînjenit. Se fîstîcise. Nu ştia ce să facă şi apropiindu-se puţin de Auta îi spuse:
   — Vrei să-ţi aduc puţin lapte de capră?
   Auta îl privi mişcat şi primi. Arcaşul alergă spre peşteră.
   — Văd că tu te-ai obişnuit cu noi mai repede, şi nici bătrînul tău nu părea aşa de sperios ca omul acesta, spuse străinul cel vîrstnic.
   — Acesta e rob! îi răspunse Auta. El n-a putut şti nimic chiar din puţinele taine pe care le ştim noi, cei care am avut norocul să putem citi ce s-a scris de către înţelepţii pămînteni.
   — Robii la voi nu pot citi? întrebă cîrmaciul.
   Auta se uită la el cu mirare:
   — Chiar cei care citesc, nu pot citi decît unele cărţi. Cele mai tainice le ţine ascunse Marele Preot. Unele le cunosc şi eu, dar eu am avut un noroc deosebit...
   — Plătit cu robia! spuse străinul cel bătrîn.
   — Dacă altfel nu s-a putut... zise Auta ruşinat.
   — Ştii, Auta, spuse bătrînul cu faţa de copilandru, de cînd am aflat toate acestea de la tine, mă tot gîndesc mereu. De mult de tot, cînd eram cum e cîrmaciul nostru, am avut patima lucrurilor vechi. Am citit atunci nişte cărţi pe care de mii de ani nu le mai citeşte aproape nimeni. Abia acum încep să-mi aduc aminte: se spune că şi la noi ar fi fost un fel de stăpîni şi de robi sau ceva asemănător, însă de mult, în vremuri uitate, ştiu eu?... poate acum vreo douăzeci de mii de ani. La noi astfel de cărţi nu mai îmbie pe nimeni. Se păstrează numai ca să se păstreze. Dacă mi-aş fi putut închipui, aş fi adus unele din ele aici. Atunci nici nu le-am înţeles.
   — Şi ce-au făcut robii la voi? Pesemne că s-a întîmplat ceva, de vreme ce nu mai aveţi robi.
   — Nu înţeleg, spuse străinul. Atunci, de mult, oamenii s-au unit şi au înţeles că stăpînii planetei sunt şi ei. Şi robii voştri ar putea înţelege.
   Auta ridică din umeri. Abia acum începea să înţeleagă el, de alţi robi nu putea fi vorba. Zise pe gînduri:
   — Totuşi, dacă s-ar răscula robii noştri, nu crezi că ar fi de folos?
   Veni Mai-Baka aducînd lapte de capră într-un ulcior de piatră scobită. Auta se hrănise rar cu hrană pămîntească de cînd era cu străinii. Ei înghiţeau nişte sîmburaşi de mai multe culori şi l-au deprins cu aceştia. Nu se simţea niciodată flămînd, dar gura uitase gusturile şi stomacul i se subţiase. Luă ulciorul şi-i întrebă:
   — Voi nu vreţi?
   — Nu, spuse bătrînul. Pînă cînd prietena noastră care a rămas în luntrea mare n-are să cerceteze hrana voastră, nu putem încerca. Nu ştim ce este...
   Auta bău laptele cu plăcere, şi Mai-Baka îl urmări cu o bucurie de copil.
   — Mai-Baka, nici nu te-am întrebat unde sunt ceilalţi ai tăi? îi spuse, după ce îi mulţumi pentru lapte.
   — Sunt în pădure, vînează. Alţii culeg rădăcini şi ierburi. Acolo sunt toţi, şi Agbongbotile, dacă-l mai ţii minte, şi Ntombi. Numai Mpunzi nu este. L-au ucis?
   Auta tresări:
   — Am uitat să-ţi spun: Mpunzi a ajuns la palat, am vorbit cu el şi nu l-au ucis, dar e în casa robilor... deocamdată nu ştiu cum să-l ajut să plece.
   — Zeii aceştia nu vor?
   — Nu pot nici ei, Mai-Baka, pentru că nu sunt zei! Mai-Baka îl privi dezamăgit.
   Dar în mintea lui Auta se schimba ceva. Răspundea la întrebări, însă chiar şi arcaşul văzu că se gîndeşte la altceva. Şi deodată Auta sări în picioare şi-l îmbrăţişa pe Mai-Baka. Arcaşul la început se sperie.
   — Mai-Baka! strigă Auta. Am să ţi-l aduc pe Mpunzi, şi arme bune de-ale atlanţilor!
   — Pe Mpunzi ar fi bine dacă l-ai aduce. Dar ce să fac cu armele atlanţilor? Avem cîteva, dar sunt bune arcurile noastre de lemn. Aici nu sunt fiare mari. Pentru păsări şi căprioare sunt bune arcurile noastre. Nici soldaţii nu vin aici.
   Auta nu vru să-i mărturisească tot gîndul. Zise numai:
   — Dacă pot, aduc arme ca să le ai. Poate vor folosi şi ele la ceva!
   Apoi îl îmbrăţişă încă o dată, fiindcă străinii îl chemau spre luntre. Din mers, îi mai strigă:
   — Să mă aştepţi, am să mai vin la tine.
   Mai-Baka alergă după el:
   — Auta, nu vrei să-ţi înham eu măgarii? îl întrebă fugind.
   Auta intra în luntre, după străini. Îi răspunse din uşă:
   — Nu e nevoie de măgari. Ai să vezi!
   Uşa se închise. Mai-Baka văzu uimit o roată de văpaie vîjîind deasupra şi cînd luntrea, pe care el o socotise întîi butoi şi apoi căruţă, începu să se urce lin în văzduh, drept în sus, arcaşul schimonosit de groază se trînti cu faţa la pămînt şi începu să se roage zeilor puternici şi buni care i-l aduseseră pe Auta. Apoi deodată îl fulgeră un gînd: dacă şi Auta e zeu şi numai s-a prefăcut în om negru ca să cunoască gîndurile oamenilor negri şi să afle dacă erau buni sau răi? Căci acuma îşi aducea aminte că Auta venise în sărmana lor oază tocmai cînd se deschisese în cer ochiul acela ciudat.
   Şi Mai-Baka începu din nou să se roage luntrei de foc ce se înălţase la cer din faţa lui.
   Şi după ce sfîrşi rugăciunea, se duse să se privească în oglinda unui iezăr din apropiere. Era mîndru de sine şi acum se socotea sfînt, de vreme ce zeii l-au ales să i se arate.
   

CAPITOLUL XIX
   
   
   
   Ocolind în zbor Piscul Sfînt, străinul vîrstnic se gîndi că totuşi le-ar fi de folos să cunoască palatul Marelui Preot. Auta era şi bucuros şi îngrijorat, dar nu avu răgaz să cerceteze care din cele două simţăminte e mai puternic; în scurtă vreme luntrea se aşeza în faţa grădinilor marelui palat.
   Urcînd treptele de marmură, străinii băgară de seamă că în preajma clădirii nu era nimeni. Auziseră de la Auta despre marile case de robi şi soldaţi, dar grădinile şi curţile se vădeau goale. Totuşi, privirea lor nu zăbovi mult asupra acestui amănunt, abătîndu-se curînd asupra frumuseţii palatului. Se opreau să se uite îndelung la cîte un stîlp sau la tavanul tăiat de mîna unui meşter rar, care închipuise în marile lărgimi ale marmurei de sus un belşug de vietăţi, de nori şi de arbori. Se uitau şi la pereţii ciudaţi şi la pardoseala cu joc de alb şi negru, la amestecul de piatră verde, neagră, albă, roşie, vînătă, la ochiurile de oricalc încrustat. Auta era foarte mirat că străinii, făptuitori ai atîtor minuni nemaipomenite, zăbovesc atîta privind acest palat. Parcă răspunzînd gîndului său, străinul cel vîrstnic îl întrebă:
   — Cui folosesc aceste frumuseţi dacă nu le priveşte nimeni?
   — Cum nimeni? se miră Auta. Le priveşte Marele Preot, preoţii care vin la el, regele, slujitorii de-aici...
   — Dar prietenul tău îmbrăcat cu frunze?
   Auta înţelese şi se înfurie pe sine că nu pricepuse de la început. În tăcere îi îndrumă pe străini spre uşa din fund bănuind că Marele Preot este în sala cu cărţi. Un slujitor ieşi de după un stîlp şi măsură cu ochii miraţi pe străini Cei trei intraseră în palat fără globuri. Sitele de cernut văzduh le aveau la ei, însă nu pe nas. Voiau să nu sperie pe nimeni. Slujitorul îl opri pe Auta la uşă şi intră în sală singur. După cîtva timp, slujitorul îl chemă înăuntru. Sala cu cărţi era goală.
   — Unde-i stăpînul nostru slăvit? întrebă sclavul Marelui Preot, dar slujitorul ieşi tiptil strecurîndu-se pe lîngă el, fără să-i fi răspuns. În o anumită parte a sălii erau cîteva jilţuri de abanos acoperite cu piei de leopard. Auta îi pofti pe cei trei să se aşeze, iar el rămase în picioare. După puţine clipe intră un preot tînăr sau mai degrabă un învăţăcel (Auta nu-l cunoştea) şi-i spuse sclavului, nedîndu-i timp să i se închine, că numaidecît va veni strălucitorul Tefnaht. Cînd să-l întrebe de Marele Preot, Auta văzu că nici tînărul nu mai era: se strecurase nezărit.
   Străinii şedeau în jilţuri şi priveau odaia în tăcere. Cînd intră Tefnaht, Auta tresări şi vru să cadă în genunchi, dar fiul Zeului Puterii îl opri cu un gest aspru şi-i porunci în şoaptă să se aşeze şi el într-un jilţ. Mirat, Auta se aşeză între Tefnaht şi străini.
   Preotul îi ceru sclavului să-i întrebe cum se simţeau pe pămînt, dacă s-au obişnuit cu văzduhul „nostru pămîntean” şi ce ar dori să mai vadă şi să mai afle.
   Străinii îi spuseră, prin Auta, că se simt pe această planetă destul de bine, iar cu aerul, după cum se vede, au început să se deprindă. Apoi îşi întrebară tălmaciul ce rost aveau asemenea cuvinte. Cam stînjenit, Auta îi lămuri că aşa e obiceiul în această ţară şi în alte ţări pămîntene, să fie întrebaţi oaspeţii, de gazdă, cum se simt şi dacă le place la ea. Atunci cîrmaciul îl rugă pe Auta să tălmăcească următoarele cuvinte:
   — Ne-a plăcut mult palatul vostru, care e minunat de frumos.
   — Aveţi multe asemenea palate?
   — Avem! răspunse Tefnaht cu mîndrie. Sunt multe în Marele Oraş. Este palatul regelui (Tefnaht făcu aici o pauză, uitîndu-se cu coada ochiului la Auta, apoi urmă repede), este mai ales Marele Templu.
   — Cine locuieşte în acesta? zise străinul.
   Auta tălmăci întocmai. Apoi îl întrebă pe Tefnaht dacă îi este îngăduit să-i desluşească străinului înţelesul cuvintelor Marele Templu şi, căpătînd încuviinţare, încercă:
   — Este o casă a zeilor... adică (îşi aduse aminte că străinii tot n-au ajuns să priceapă ce sunt, sau ce ar putea să fie zeii) un palat... un palat în care de fapt nu locuieşte nimeni, dar care este închinat... unde marii noştri preoţi... (şi iar se opri) unde...
   Tefnaht îi porunci să tacă:
   — Nu trebuie!... Le vom face în pisc, un templu care să fie pentru ei o casă foarte bună de locuit. Cînd va fi gata, ai să le spui că le-a dăruit-o Marele Preot... sau nu, mai bine să le spui că le-a dăruit-o poporul Atlantidei...
   — Stăpîne, spuse Auta, dar ei nu vor mai sta mult pe pămînt!
   — Ţi-au spus că pleacă? Atunci cu atît mai bine. Templul va rămîne al meu! zise vesel Tefnaht, însă numaidecît ochii i se încruntară şi sclavul ghici că preotului îi părea acum rău de ceea ce îi scăpase din gură. Străinul cel vîrstnic se sculă şi, apropiindu-se de rafturi, întrebă ce se află în cutiile rotunde şi înalte. Auta veni lîngă el şi scoase un sul de papirus.
   — Cărţile bătrînului, zise dînsul. Străinul luă sulul, desfăcu puţin din el şi se uită cu luare aminte la rîndurile drepte ale semnelor scrise cu atîta migală de o mînă de mare meşter.
   — Sunt multe asemenea săli în insula voastră?
   — Ce întreabă? strigă Tefnaht sculîndu-se repede şi venind lîngă ei.
   — Întreabă cîte săli din acestea sunt în Atlantida.
   — Şi tu cîte i-ai spus?
   — N-am apucat să-i răspund, stăpîne.
   — Spune-i că sunt multe! îi porunci Tefnaht.
   — Două! zise Auta, iar străinul îşi încordă faţa ca să nu zîmbească.
   Străinii se plictiseau. Văzuseră repede că nu aveau ce afla aici. Mulţumiţi că priviseră palatul, se sculară să plece, şi Tefnaht nu-i opri, cum s-ar fi cuvenit să facă o gazdă pămînteană.
   — Unde-i bătrînul vostru? întrebă la uşă străinul vîrstnic.
   Auta îi tălmăci lui Tefnaht, dar acesta nu răspunse. Crezînd că n-a fost auzit, sclavul mai întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns:
   — Bătrînul e obosit... cred că doarme.
   — Auta, zise Tefnaht (şi Auta tresări), am văzut cu ce aţi venit. Nu ameţeşti în ea?
   — Nu, stăpîne. Mai curînd ameţesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri.
   — Şi nu cade? întrebă preotul din nou.
   — Nu, stăpîne, pluteşte ca fulgul şi se lasă pe pămînt mai lin decît pajura cînd zboară în rotogoale. După un răstimp de gîndire, Tefnaht porunci:
   — Spune-le să mă ia şi pe mine în corabia lor, dacă cumva se duc în Marele Oraş. Să le spui că au ce vedea acolo şi că aş fi bucuros să le fiu călăuză.
   Auta le tălmăci această rugăminte a preotului şi străinii nu se împotriviră. Ieşind ultimul, Auta auzi un foşnet şi se întoarse: de după o perdea se ivi o clipă capul Marelui Preot. Auta zîmbi în sine şi ieşi fără să spună nimic nimănui.
   Ceilalţi erau în grădină şi se uitau la flori.
   Cînd îi ajunse Auta din urmă, cîrmaciul deschise uşa luntrei şi-l pofti printr-un semn pe Tefnaht. Preotul intră şi se aşeză pe un scaun, apoi cînd văzu că unul din străini (cîrmaciul) se duce în faţă şi începe să mişte anumite mînere, bănui ceva şi se mută pe scaunul de lîngă el.
   Auta amuţi de mirare văzîndu-l atît de liniştit, lăsîndu-se legat în curele fără a crîcni (de fapt, Tefnaht se lăsă legat văzînd că asta se întîmplă şi cu toţi ceilalţi) şi urmărind mîinile cîrmaciului cu cea mai desăvîrşită luare aminte. Sclavul se gîndi apoi că mirarea sa era fără rost, şi pesemne că preotul, încredinţat că aceşti străini sunt într-adevăr buni şi înţelepţi, voia şi el să înveţe orice de la dînşii.
   Străinii nu-şi mai puneau globurile. Unul dintre ei dădu celorlalţi şi înghiţi şi el cîte un bumb lucios care nu semăna cu cele cu care de obicei se hrăneau. Cîrmaciul îl văzu cum se uită şi-i spuse:
   — Astea ne ajută să respirăm mai uşor aerul vostru. Cred că în curînd nu le vom mai folosi.
   Apoi luntrea zvîcni în văzduh şi Tefnaht închise o clipă ochii, facîndu-se palid. Cîrmaciul îl privi îngrijorat, dar preotul îşi veni repede în fire şi începu să se uite uimit la pămîntul care se depărta sub ei, la norii ca nişte cîlţi lăptoşi, la mişcările uşoare ale mîinilor cîrmaciului care alergau pe mînere şi pe alte unelte de călăuzire a luntrei, toate aşezate sub un arc de geam cu cercuri luminoase, săgeţi şi semne necunoscute.
   Auta şedea în spatele cîrmaciului. Îi arătase încotro să zboare şi acum privea pe geamul de jos. Auzi însă glasul lui Tefnaht:
   — Auta, tu ai putea să duci luntrea asta singur?
   — Nu, stăpîne! răspunse el surprins.
   Întrebarea era cu totul neaşteptată, dar Tefnaht, fără să-l privească, mai spuse:
   — Trebuie să învăţăm de la aceşti străini tot ce ştiu.
   — Dar noi nu vom putea face niciodată astfel de luntre! zise Auta; se gîndi însă că Tefnaht avea dreptate: orice trebuia învăţat, chiar dacă folosul nu se zărea aproape.
   Tefnaht îi ceru să-l întrebe pe cîrmaci dacă meşteşugul lui e greu de învăţat. Auta îl întrebă şi auzind răspunsul, i-l trecu preotului:
   — Nu e greu, stăpîne. El zice că greu e cînd ai de gînd să duci luntrea în împrejurări neaşteptate, cînd vrei s-o răstorni prin văzduh ori s-o opreşti nemişcată, sus... Dar numai ca s-o ridici de la pămînt, s-o porţi pe drum drept şi s-o cobori e o jucărie. Te roagă, stăpîne, să te uiţi la el. Mînerul acela negru din stînga pe care a pus mîna acum, dacă se trage pe jumătate, luntrea se pregăteşte de zbor, cînd îl tragi de tot, începe să iasă văpaia care o mişcă; alături e un fel de copcă albastră: apeşi pe ea şi luntrea ţîşneşte în văzduh. Celelalte te roagă să le urmăreşti după mîinile lui, stăpîne, în timpul zborului.
   Bucuros că pămîntenii nu se mai înfricoşau, cîrmaciul îşi mînuia luntrea cu multă luare aminte, arătîndu-i lui Tefnaht prin semne ce anume şi cum trebuia făcut. Din clipa aceea, preotul fiu se mai uită decît la mîinile cîrmaciului. O singură dată mai ceru o lămurire: dacă luntrea poate zbura şi mai repede. Întrebarea îl uimi pe sclav. Cum, nu-i era de ajuns această iuţeală neasemuită, mai mare decît a vîntului, de la care îi vîjîiau urechile? Unde mai pomenise Tefnaht zbor mai grăbit! Îl întrebă pe cîrmaci şi-i tălmăci preotului răspunsul:
   — El zice că s-ar putea şi ceva mai repede, însă nu e bine pentru sănătatea omului dinăuntru. Dar luntrea lor cea mare cu care zboară între stele nu are nimic primejdios pentru sănătate, chiar dacă zboară, cum spun ei, cu iuţeala luminii.
   — Cum cu iuţeala luminii! se miră Tefnaht fără a-şi întoarce capul. Poate n-ai înţeles. Lumina nu zboară. Poate că asta înseamnă în limba lor să zbori iute ca gîndul, cum spunem noi, deşi nici gîndul nu zboară. Lumina soarelui o vezi îndată ce a răsărit soarele.
   — Nu ştiu, stăpîne, sau mai degrabă nu înţeleg. Ei totuşi spun că lumina zboară, dar că nimic în lume nu poate zbura mai repede. Soarele ei spun că nu-l vedem decît după vreo cinci sute de clipe după ce a răsărit, iar de la ei se vede şi mai tîrziu, şi de la unele stele mi-au spus că lumina zboară ca să ajungă pînă la ochii noştri chiar cîteva mii de ani. Asta mi-au spus, deşi eu tot n-am înţeles.
   — Nu vezi că-şi bat joc de tine! rîse Tefnaht, neslăbind din ochi mîinile cîrmaciului. Dacă zboară atît de repede, cum o să zboare cîteva mii de ani. Eşti un neghiob şi degeaba te-a trimis la ei slăvitul nostru stăpîn. Cred că e mai bine să te întorci la palat!
   Dar atunci, străinul cel vîrstnic care şedea în spatele lui Tefnaht zise liniştit, în curată limbă atlantă:
   — Dacă toţi pămîntenii ar fi cinstiţi şi înţelepţi ca Auta, ar fi uşor pentru voi să învăţaţi orice. Iar unele stele sunt într-adevăr departe de pămîntul vostru şi lumina de la ele pînă la voi ajunge în sute de mii de ani. Auta nu te-a minţit!
   Uluit, Tefnaht uită de cîrmaci şi se întoarse repede, cît îi îngăduiră curelele, spre străinul din spatele Iui. Apoi întoarse capul spre Auta şi-l fulgeră din ochi. Scrîşni şi spuse printre dinţi:
   — Ai călcat porunca, şarpe!
   Înspăimîntat, Auta se întoarse spre străinul vîrstnic şi-i spuse în limba adusă din cer, în vreme ce Tefnaht îşi muşca buzele, înciudat că nu poate înţelege.
   — Acum, viaţă nu va mai fi pentru mine. Ei mi-au poruncit să nu vă învăţ nici o limbă pămînteană, v-am spus... Au să mă ucidă!
   Străinul îi răspunse, zîmbind, tot în limba atlantă:
   — Am înţeles acum tot. Nu te teme. Vei rămîne cu noi. Alături de noi n-are ce să ţi se întîmple.
   — Dar cînd veţi pleca de pe pămînt? întrebă Auta.
   — Vii cu noi în planeta noastră: acolo n-ai stăpîni. Ai să fii numai tu stăpînul tău! răspunse străinul.
   — Aici, dedesubt! strigă însă Auta.
   Luntrea începu să coboare şi în cîteva zeci de clipe se aşeză într-o piaţă din apropierea palatului regesc. Abia atunci Tefnaht îşi dădu seama că pierduse tocmai oprirea luntrei şi se uită repede la mîna cîrmaciului, aflată încă pe mînerul violet.
   După ce coborîră cu toţii, vîrstnicul străin îi mai spuse o dată lui Auta, în limba atlantă, parcă anume pentru Tefnaht:
   — Am înţeles abia acum ce înseamnă la voi să fii rob. De azi înainte tu nu mai eşti robul nimănui. Pentru noi eşti fratele nostru.
   Stăteau lîngă zidurile palatului regesc. Faţa lui Tefnaht nu mai era acum roşie ca de obicei: era galbenă, ca a unui răsăritean. În jurul lor treceau în cumplită învălmăşeală, ca totdeauna în acest mare oraş al lumii, tot felul de oameni: soldaţi, negustori, meşteşugari, sclavi. Nu-i lua nimeni în seamă. Afară de îmbrăcămintea ciudată a străinilor, care nu putea să mire ochii atlanţilor de-aici deprinşi cu toate neamurile lumii, ceata lor nu avea nimic deosebit. Numai pe Tefnaht îl recunoşteau cîte unii şi se depărtau înspăimîntaţi.
   Bucurîndu-se în gînd de această împrejurare (ce ar fi fost însă dacă străinii ar fi avut ciudatele lor globuri pe cap!), Tefnaht căută să se depărteze pe nesimţite de ceata în care se afla, strecurîndu-se pe furiş în mulţimea pestriţă. Cînd ajunse destul de departe, făcu semn unui sutaş de pe zidul palatului. Sutaşul coborî şi ascultă cu urechea aplecată o poruncă. Auta nu scăpase din vedere primejdia şi izbutise să-l zărească pe preot lîngă zid unde lumea nu se mai înghesuia. Faţa nu i se desluşea, însă îi cunoştea veşmîntul. După cîteva clipe, dînd la o parte mulţimea cu lăncile, cîţiva soldaţi în frunte cu sutaşul se apropiau de străini. Sutaşul mergea ţanţoş, cu pieptul scos înainte, în mînă cu o sabie scurtă, greaua sabie scurtă a armatei atlante. Însă pe neaşteptate, sutaşul se repezi la Auta şi trîntind sabia pe lespezi îl îmbrăţişă, strigînd:
   — Auta!... Tu eşti, Auta?
   Auta abia putu rosti de bucurie şi tulburare:
   — Iahuben, prietenul meu drag!
   Dar Iahuben numaidecît se desfăcu din îmbrăţişare: îşi adusese aminte de ceea ce a săvîrşit. De faţă cu lumea şi mai ales în ochii temutului Tefnaht a îmbrăţişat un sclav în loc să-l ia între suliţi. Dar era prea tîrziu, şi nici după toate cîte le-a trăit şi a văzut în vremea din urmă, n-ar mai fi fost în stare să-l ia între suliţi tocmai pe Auta, singurul lui prieten adevărat.
   — S-a sfîrşit cu mine, zise Iahuben trist. Strălucitorul Tefnaht mi-a poruncit să te leg şi să te duc la închisoare. Nu mi-a spus că eşti tu...
   Şi Iahuben începu să plîngă.
   Tefnaht însă nu pierduse vremea în zadar. Venea acum el însuşi însoţit de o sută de soldaţi şi apărat de cîţiva sutaşi înarmaţi. Armele lor bine lustruite străluceau la soare. Suliţa fiecăruia era lungă şi ascuţită, scutul rotund acoperea aproape jumătate din trup. Erau la vreo treizeci de paşi, cînd Auta îi zări şi smuci mîna unuia dintre străini.
   — Uite-i, vin să ne ucidă! strigă el. (Iahuben începu să se frămînte, neştiind ce să facă). Să fugim cît mai e timp! strigă Auta din nou. Soldaţii erau la douăzeci de paşi. Lumea se ferea, mirată. Doar un cîine mare, un dulău ciobănesc cine ştie cum rătăcit în această mulţime, se împletici între picioarele unuia din sutaşi.
   Străinul scoase liniştit dintr-un buzunar o ţeavă scurtă, albastră, şi strigă spre soldaţi în limba atlantă, cît putu de tare:
   — Nu vă apropiaţi de noi, spre binele vostru! şi îndreptă ţeava cu mîna întinsă spre cîine. Apăsă un bumb din spatele ţevii, şi cîinele se prăbuşi pe lespezi, mort.
   Auta privi uimit această minune pe care n-o bănuise. Aşadar, aveau arme. Iahuben, care pînă acum nici nu se uitase la străini, căscă gura şi holbă ochii la ţeava fermecată.
   Străinul stătea cu ţeava întinsă spre soldaţi. Ei văzuseră moartea grabnică a cîinelui şi nu mai ascultară de porunca dată, fugind care încotro. Tefnaht auzise ameninţarea străinului şi vedea şi ţeava din mîna lui, dar pe cîine nu l-a văzut. Cînd se trezi singur, fără sutaşi şi fără soldaţi, căută să înţeleagă ce s-a petrecut şi, rotindu-şi, ochii zări cîinele mort. Nici acum nu pricepu nimic şi începu să strige mînios spre zidurile palatului. Dar străinii împreună cu Auta şi cu Iahuben, căruia acum îi era totuna unde s-ar fi dus, intrară în aceeaşi clipă în luntre. Aici nu era nimeni. Era un colţ al pieţii străjuit de copaci şi de ziduri, unde lumea nu trecea. De aceea luntrea nu fusese văzută.
   — Mai bine să ne ferim, decît să ucidem! spuse cîrmaciul aşezîndu-se pe scaunul lui. Păcat şi de animalul acela...
   Iahuben se uită buimac în jur, cînd Auta îl aşeză pe un scaun, alături de sine. Ştia că nu mai are de ales şi nici nu-şi punea întrebarea ce era această căruţă sau luntre sau cine ştie ce altceva, în care a fost adus. Auzi un vîjîit, undeva sus. Apoi se uită cu luare aminte la hainele argintii ale celor trei, la chipurile lor care nu aduceau cu ale nici unuia din multele neamuri ale lumii văzute în lungile călătorii. Îşi aduse aminte de felul în care a fost ucis cîinele. Şi fulgerător mintea i se lumină: oare nu erau aceştia zeii despre care se tot vorbea în mulţime că ar fi coborît din cer într-un turn de foc? Iar cînd Auta îi prinse curelele pe piept şi pe şolduri, Iahuben îl privi neputincios şi trist. Abia izbuti să-l întrebe:
   — Voi mă duceţi la moarte?
   Luntrea începu să tremure, înainte de a ţîşni în văzduh.
   — Nu la moarte, Iahuben! îi spuse Auta cu voce caldă. Cum să te duc eu la moarte cînd tu m-ai scăpat de ea?... Ţi-ai pierdut încrederea în mine? Acum, să te scăpăm întîi de Tefnaht... Să nu te sperii: luntrea asta minunată zboară prin văzduh. Cînd ajungem într-un loc mai ferit, am să-ţi povestesc multe...
   Luntrea încă tremura pe pămînt, şi Iahuben îl zări pe Tefnaht alergînd pe zidul palatului, ceea ce nu i se întîmplase niciodată. Sutaşul avu o lucire rea în ochi şi-i spuse lui Auta:
   — Cere-le să-l ucidă ca pe cîinele acela!
   Dar îi răspunse în limba atlantă străinul care-l omorîse pe cîine:
   — Nici animalul acela nu trebuia ucis: era o fiinţă. Oameni însă noi nu ucidem. N-am venit aici să vă luăm nimic, cel mult să vă dăm.
   Pe cînd Iahuben vru să mai spună ceva, luntrea se înălţă în aer. Privind cu ochii buimăciţi pămîntul care se îndepărta, sutaşul se uită apoi prin ferestrele din dreapta şi din stînga, zări în curînd norii alături, simţi un gol adînc în stomac şi-i căzu capul pe umăr.
   

CAPITOLUL XX
   
   
   
   Se opriseră pe un podiş din munţii de miazăzi, aproape de peşterile cu robi. Erau departe şi de Marele Oraş şi de Muntele de Foc. Pe Iahuben unul din străini îl trezise din leşin cu ciudatul leac a cărui putere Auta o mai cunoscuse. Încrezător în cinstea lui Auta de care nu mai avea de mult cuvînt să se îndoiască, Iahuben primi în cele din urmă toate aşa cum erau. Nu se mai minuna de nimic din toate cîte le aveau ori le săvîrşeau neobişnuiţii străini. Nici măcar nu punea întrebări. O singură dată mai vorbi despre ei cu prietenul său, şi atunci îi spuse hotărît:
   — Aceştia sunt zei, nu oameni cum zici... Tu eşti însă un om milos şi bun şi nu vrei să mă sperii, dar află că nu sunt fricos! Am văzut că zeii tăi nu-mi vor răul şi că sunt buni, aşa că n-am de ce să mă tem.
   Bucuros de a cunoaşte el însuşi adevărul, Auta nu îndura să-l ştie pe altul minţit. Mai încercă o dată:
   — De ce nu vrei să mă crezi că sunt oameni? Zei nu se află nicăieri, Iahuben, ţi-am mai spus...
   — Şi atunci ăştia din ce ţară au venit?
   — Dintr-altă lume... dintr-o stea.
   — Ei vezi! zise Iahuben mulţumit. Lasă, Auta, că eu ştiu mai bine. Nu sunt prost: în stele nu trăiesc oameni, numai zei. Nu-s copil să mă ameţeşti cu basme. Lasă-mă să cred ceea ce văd.
   Din clipa aceea Auta nu mai stărui.
   Ajunseseră pe podişul munţilor de la miazăzi iată cum: străinii au vrut la început, plecînd din Marele Oraş, să se îndrepte spre fraţii lor care-i aşteptau în marea luntre aşezată ca un turn de argint în lanul de grîu. Dar pe Auta începuse să-l muncească un gînd nou. Îl mărturisise, rugîndu-l să-l ajute să stea de vorbă cu sclavii, să-i înveţe să se răscoale, şi totodată celor adunaţi pe Muntele de Foc să le aducă arme. Străinii întîi se lăsaseră greu, nedorind să se amestece în aceste treburi pămîntene, dar patima cu care vorbea Auta le schimbă hotărîrea. De aceea au ajuns aici.
   În apropiere de acest podiş, Iahuben ştia că din vremi mai vechi era obiceiul să se păstreze în nişte peşteri zidite foarte multe arme. Peşterile erau păzite, dar Auta socotea că nu era greu de scos arme din ele. Nici un crainic nu putea să ajungă din Marele Oraş pînă aici în mai puţine zile decît şase sau şapte, dacă ar fi mers trei sferturi din drum pe mare şi restul pe asini odihniţi. Iar luntrea lor nu zburase nici un ceas întreg. Atîta timp cît străjile nu ştiau nimic, Iahuben putea fi crainicul care se va duce cu o scrisoare întocmită de Auta în numele Marelui Preot.
   Luntrea stătea acum foarte aproape de acele peşteri, ascunsă între tufani, şi Iahuben plecă purtînd cu mîndrie scrisoarea în sîn. Avea de mers pînă acolo mai puţin de o jumătate de ceas, deci în cîteva ore se putea întoarce. Niciodată nu-l văzuseră străinii pe Auta aşa de neliniştit ca după plecarea prietenului său. Umbla în jurul luntrii fără astîmpăr. Străinii îşi vedeau de treburile lor, cercetînd plantele, ţărîna sau văzduhul, timpul părea că trece prea încet. În sfîrşit, Auta zări în apropiere un nor de praf. O ceată mare de soldaţi se urca dintr-o vale. Deci Iahuben izbutise.
   Îndemînaticul sutaş îşi strigă de departe prietenul, chemîndu-l să-i iasă înainte. Auta mai avea şi acum ţesut cu aur pe pieptul cămăşii lui albe semnul Psicului Sfînt, pe care-l cunoştea oricine. Iahuben porunci oprirea. Cu un singur pas aducîndu-şi piciorul stîng lîngă cel drept, soldaţii se opriră toţi în aceeaşi clipită. Coifurile lor străluceau. Străinii îşi lăsară îndeletnicirile, venind să privească. Surîdeau.
   Iahuben le strigă ostaşilor cu glasul său puternic:
   — Soldaţi, lăsaţi armele aici şi veţi veni pînă diseară să aduceţi altele!
   Dar un ajutor de sutaş zise:
   — Nu ne-ai spus că vom pleca. Noi fără arme nu ne întoarcem. Tu ne-ai minţit, acum văd. Şi scrisoare Piscului Sfînt nici n-are pecete.
   Iahuben răcni:
   — Vrei să fii biciuit, cîine? Uite semnul Piscului Sfînt: asta ţine loc de pecete, ciupercă împuţită ce eşti! şi arătă cu mîna pieptul lui Auta.
   Ajutorul de sutaş îşi lăsă capul în jos şi rosti, frînt:
   — Eu de-aicea fără arme nu plec.
   Soldaţii erau înarmaţi cu mai multe arme decît se obişnuia. Dibăcia lui Iahuben izbutise la început, însă acum părea să năruie totul. Auta privi rugător spre străini, dar aceştia nu făcură nici o mişcare. Soldaţii priveau cu mirare la butoiul mare şi ciudat dintre tufani şi la cei trei străini îmbrăcaţi cu haine argintii.
   — Dacă ar fi avut coifurile lor rotunde cu săgeată în creştet, poate că i-ar fi speriat pe soldaţi! murmură Auta.
   Cîrmaciul veni lîngă el şi-i spuse ceva. Apoi Auta îl chemă pe Iahuben şi-i tălmăci pe şoptite. Sutaşul înţelese. Se înţepeni în faţa soldaţilor şi vorbi răstit:
   — Bine! Acest sclav se va duce în Marele Oraş să aducă dezlegare de la strălucitorul Puarem. Dar tu, cîine cules din smîrc (şi privi spre ajutorul de sutaş),, tu, copită de bou, tu, rît de porc, ai să plăteşti scump!... Rînduiţi armele şi faceţi tabără. Numaidecît!
   Obosiţi de greutatea armelor, soldaţii se supuseră bucuroşi. Numai ajutorul de sutaş întrebă încurcat:
   — Vrei să ne ţii jumătate de lună pînă se va întoarce sclavul? dar se uită mirat la străinii care intrau în butoiul de argint.
   — Are să se întoarcă în cîteva ceasuri! răcni Iahuben.
   Auta intră şi el în luntre; iar sutaşul rămase lîngă soldaţi. Aceştia văzură cu spaimă cum se aprinde ceva deasupra butoiului dintre tufani, şi cum tot butoiul cu ciudaţii oameni din el năvăleşte în văzduh. În cîteva clipe, şi trufaşul ajutor de sutaş, şi soldaţii trîntiră jos tot ce mai aveau la ei şi fugiră rupînd pămîntul.
   După un sfert de ceas luntrea făcu un cerc prin aer şi veni lin pe locul neted unde stătuseră soldaţii. Nu se aşeză jos îndată, ci lunecă întîi la o palmă deasupra pămîntului pe o pernă de aer pe care şi-o făcea singură şi care-i ţinea loc de roţi. Apoi se opri, se legănă cîteva clipe, şi cei patru ieşiră din ea.
   Văzînd zîmbetul străinilor, Iahuben începu să hohotească de rîs, mulţumit de prietenia sa cu zeii. Apoi amîndoi pămîntenii începură să care armele în luntre. Cîrmaciul vru să ridice un scut, însă abia îl putu clinti.
   — N-or să fie prea grele? întrebă Iahuben îngrijorat. Străinii începură să rîdă în loc de răspuns.
   Prin acelaşi meşteşug, Iahuben ar fi vrut să se mai ducă şi la altă magazie de arme. Abia i se deschisese pofta, căci răscoala plănuită de Auta şi din care sutaşul n-a înţeles mare lucru îl încînta deosebit de mult. Se şi vedea conducînd oştile de robi, ca un nou Puarem. Îşi făcea acum fel de fel de planuri. Gusta dinainte plăcerea de a fi iubit de ostaşii săi, cum Puarem nu se putea lăuda că este. Îşi aduse aminte de cei doi robi nevinovaţi ucişi din porunca cruzimii unui preot. Da, Auta ştie ce spune! se gîndi Iahuben. Robii trebuie răzbunaţi. În mintea lui se alcătui repede gîndul că răscoala se năştea numai din pofta de răzbunare. Altceva nu-i mai trebuia, şi cu acest gînd şi rămase.
   — Unde-i magazia cealaltă? îl întrebă Auta, întrerupîndu-i plăcutele gînduri.
   Iahuben îi răspunse că se găsesc la depărtare mică de întîia. Îngîndurat, Auta începu să aşeze armele din luntre, pe care Iahuben le-a pus cum se nimerise. După aceea se aşeză pe scaunul lui de lîngă cîrmaci şi-şi prinse curelele. Intrară şi ceilalţi. Iahuben nu se mai temea de zbor; dimpotrivă, era chiar mîndru că zboară prin văzduhuri laolaltă cu zeii. Luntrea zvîcni de la pămînt şi pluti lin. Iahuben, care privea jos, deodată strigă:
   — Auta, roagă-i pe zei să oprească!
   Într-adevăr, jos se vedeau cîteva sute de soldaţi fugind şi mai multe grămezi de arme părăsite.
   Luntrea se lăsă la pămînt şi ieşi numai Iahuben.
   Sutaşul se uită spre fugari. Nu avea dorinţa să-i urmărească, însă voia să afle ce s-a întîmplat.
   Unul din soldaţi, care nu apucase să-şi arunce armele la timp, zărind luntrea ce cobora spre el, nu mai avu putere să fugă şi se trînti cu faţa în ţărînă. Poate că era mort.
   Iahuben se apropie de el şi-l zgîlţîi de umăr. Soldatul îşi ridică faţa palidă şi plină de praf spre sutaş şi îl privi cu groază. Nu murise. Iahuben îl întrebă de ce fugeau ceilalţi. Soldatul bîigui:
   — Ne-au trimis de la peşteri, stăpîne.
   — Cine v-a trimis?
   — Căpetenia.
   Iahuben se supără. Era obişnuit ca soldaţii să-i răspundă limpede şi scurt. Îi porunci să se scoale în picioare. Văzînd un sutaş ca toţi sutaşii care vorbea ca orice atlant şi nici măcar nu avea bici la el, soldatul îşi mai veni în fire. Se uită la luntrea aşezată în ţărînă. El nu apucase s-o zărească decît prea tîrziu. Voise să fugă pentru că fugeau toţi, dar îl durea un picior.
   — Spune, ce a fost? îi porunci Iahuben.
   Soldatul povesti cum căpetenia care i-a dat unui sutaş o ceată de oşteni înarmaţi s-a gîndit după plecarea acelora că poate scrisoarea era ticluită, de vreme ce nu avea pecete. Atunci a început să zbiere şi a înarmat în grabă altă ceată, mult mai mare, trimiţînd-o pe urmele celei dintîi. Apoi îi spuse cum ceata lor s-a întîlnit pe drum cu ceata cealaltă care striga fugind:
   — Aruncaţi armele. Ascundeţi-vă. Au venit zeii din cer! Aşa au fugit cu toţii, numai el a rămas pentru că îl durea piciorul.
   — Dar unde sunt zeii, stăpîne? întrebă el acum. Iahuben nu-i răspunse. 
   Înşfăcă un braţ de arme şi le duse spre luntre. Nădăjduind să fie iertat de acest sutaş mînios, soldatul începu să care şi el arme, fără să mai aştepte poruncă.
   Luntrea se încărcase mult, îngreunînd şederea călătorilor. Dar străinii păreau nepăsători. Auta era totuşi îngrijorat şi spuse:
   — Nu ţi-e teamă, Iahuben, că am încărcat-o peste măsură?
   — Nu! zise Iahuben, căci e luntrea zeilor. Zeii pot să care orice, şi munţii. Şi mai aduse un braţ de arme. Dar jos mai erau multe şi luntrea se umpluse. Văzînd, Iahuben se gîndi o clipă, apoi îi porunci soldatului să se înarmeze şi să păzească maldărele de arme pînă la întoarcerea lui, ceea ce soldatul făcu bucuros, mulţumit că scăpase cu atîta. Iar sutaşul intră mîndru în luntre, se aşeză pe scaunul său şi îşi prinse singur curelele, ca şi cînd ar fi fost călător prin văzduh de cînd s-a născut.
   Luntrea se înălţă în aer, îndreptîndu-se de astă dată spre Muntele de Foc. Trecu peste podişul de lîngă munte, unde mii de robi munceau la tăiatul pietrei. Unii erau pe povîrniş, alţii în gropile adînci săpate tot de ei. Spinările lor negre sau roşii sau galbene erau încovoiate. Mulţi robi cărau în spinare bolovani rotunzi sau pietre pătrate. Alţi robi, înhămaţi cîte cincizeci sau cîte o sută în şir, cu frînghii groase, trăgeau din răsputeri cîte o lespede uriaşă.
   Alţii asudau frecînd lespezi mari cu o bucată de cremene, cu nisip şi cu apă, pînă cînd lespedea se netezea ca oglinda.
   Străinii se uitau cu milă la aceşti nefericiţi. Vrînd să-i vadă mai bine, opriră luntrea în aer, coborînd-o aproape de pămînt. Robii erau prea istoviţi ca să mai bage în seamă ivirea acelei păsări ciudate care tremura şuierînd în mijlocul văzduhului. Atunci lui Auta îi veni în minte ceea ce de mult căuta să găsească şi nu ştia cum. Ceru pîlnia fermecată care întărea glasurile omeneşti şi strigă în ea printr-o fereastră deschisă:
   — Robi ai Atlantidei, zeilor cerului li s-a făcut milă de voi! Aruncaţi lespezile din spinările voastre asupra slujbaşilor regelui! Regele nu e zeu! Tăiaţi cu topoarele voastre lanţurile şi frînghiile. Aruncaţi totul, luaţi topoarele cu voi şi fugiţi sus pe Muntele de Foc. Acolo veţi scăpa de robie! Zeii cerului vă apără de moarte şi de pedepse!
   Iahuben asculta încîntat. Îl privea cu drag pe Auta şi Auta i se părea zeu. Numai străinii nu păreau mulţumiţi de cuvîntarea prietenului lor cu pielea neagră. Cel mai vîrstnic dintre ei zise mîhnit:
   — De ce minţi oamenii? Unde vezi tu zei!
   — Dacă nu ne vor crede zei, nu ne vor asculta, îi răspunse Auta. Dacă nu-i fac să înţeleagă că le vrem binele, se vor speria de noi şi nu vor îndrăzni să-şi părăsească robia. Iar dacă ne vor vedea în luntre, deasupra lor, chiar dacă nu le-am spune nimic, tot zei ne vor socoti, însă zei răi, zei duşmani.
   Vîrstnicul străin se însenină.
   — Ciudate făpturi! spuse el. Oare strămoşii noştri au fost tot aşa? Apoi adăugă rîzînd: Bine, Auta, dacă vrei tu, vom fi zei buni. Mai ales că zeilor buni nu li se cere să omoare.
   Cuvîntarea lui Auta nu fu zadarnică. Miile de robi auziră glasul ceresc ieşind din pasărea cu creastă rotitoare de văpaie, care rămăsese atîrnată deasupra văzduhului. Fără îndoială că acea pasăre nu putea să fie decît Zeului Cerului. Slujbaşii şi soldaţii aruncară bicele şi armele şi fugiră să se ascundă de focul mîniei cereşti. Robii începură să-şi taie lanţurile de la picioare sau frînghiile cu care erau legaţi de mijloc. Cu topoarele lor în mîini, căzură în genunchi ridicînd braţele spre cel pe care-l credeau zeu şi care le strigase. Părea să aibă chip de pasăre de foc şi argint. Şi atunci auziră acelaşi glas:
   — Robi care nu mai sunteţi robi, luaţi armele aruncate de paznicii voştri, luaţi-vă topoarele şi plecaţi sus pe Muntele de Foc! Strigaţi acolo numele omului negru Mai-Baka, plăcut zeilor cereşti. Acolo, pe Muntele de Foc, zeii cerului vă apără de moarte şi de primejdii!
   Toţi cei din luntre priviră apoi cu încîntare în jos, la marea de sclavi care se sculaseră şi tălăzuia în valuri negre şi roşii şi galbene pe coasta muntelui, spre pisc.
   Luntrea îi urmări tot drumul în largi rotocoale. Drumul dură cîteva ceasuri, însă nimeni din luntre nu se simţi plictisit. Priveliştea fusese măreaţă, chiar pentru ochii obişnuiţi cu toate minunile ai oamenilor veniţi din planeta îndepărtată.
   Iahuben îl tot întreba pe Auta dacă mai este mult pînă în pisc. Auta însuşi, care văzuse atîtea mii de robi purtaţi în corăbii pe mările lumii sau în convoaie fără capăt prin nisipurile fierbinţi, era acum îmbătat de această privelişte nemaivăzută. Şi nimeni dintre pămînteni nu ştia mai bine ca el ce preţ nemăsurat are libertatea. Se uita cu nesaţ la mişcarea pe munte a miilor de spinări şi se bucura că lunga tristeţe a robiei l-a adus totuşi pînă la această zi a unei bucurii niciodată bănuite.
   — Iahuben! Mă auzi, Iahuben! spuse, părîndu-i rău că e în luntre şi nu se poate scula să-l îmbrăţişeze. Niciodată nu m-am bucurat că am fost rob, chiar dacă robia mea a fost mai norocoasă şi mi-a dezvăluit oarecare înţelepciune. Dar acum mă bucur întîia oară, auzi, Iahuben? Mă bucur că n-am rămas vînător sau cioban la marginea deşertului. Dacă n-aş fi fost luat în robie, n-aş vedea ce văd azi!
   — Fără tine, nici eu n-aş fi văzut nimic! rosti Iahuben. Gîndeşte-te, dacă nu ne trimitea Puarem pe amîndoi... Dar au vrut zeii aşa. Ei ne-au văzut încă de atunci cu ochiul acela al lor şi ne-au alăturat... Auta, dacă nu te-aş cunoaşte bine, jur pe toţi crocodilii din Hapi, şi jur pe Piscul Sfînt, te-aş crede zeu!
   Auta începu să rîdă. Dar nu mai era vreme de rîs, căci mulţimea de robi ajunsese în dreptul peşterilor de sus, unde altădată nimeni n-ar fi cutezat să se ducă. Luntrea se opri pe un umăr de munte. Auta şi Iahuben ieşiră repede, nerăbdători să-l găsească pe Mai-Baka. Îl văzură. Se auzi un strigăt de femeie. Sclavii fugari, cei douăzeci şi nouă (Mpunzi încă nu se putea întoarce), şedeau cu toţii laolaltă în faţa peşterilor şi mîncau. Cea dintîi zărise mulţimea Ntombi. Ea strigase. Văzînd marea de oameni care se urca spre ei, cei douăzeci şi nouă se speriară, dar îndată Mai-Baka îi linişti, spunîndu-le că erau fără îndoială alţi robi care fugiseră şi se urcau acum din văi. Şi arcaşul le ieşi înainte, deschizînd gura să strige de bucurie. Dar în clipa aceea cineva îi puse mîna pe umăr.
   Mai-Baka se întoarse şi înlemni. Apoi se azvîrli cu faţa la pămînt. Dinaintea lui stătea zîmbindu-i Auta şi-i făcea semn să se scoale. Mai-Baka sări în picioare. Mintea lui pricepuse repede ce era de priceput. Strigă către miile de oameni ale căror valuri împînzeau pieptul muntelui:
   — Veniţi, robi fugari, lîngă noi este Auta, zeul nostru... şi se înecă în lacrimi de bucurie.
   Iar robii, zornăindu-şi bucăţile de lanţuri care mai rămăseseră atîrnate de unele glezne, veneau întruna, umplînd podişul, înţesînd pădurea, intrînd în peşteri.
   Şi cînd mulţimile se adunară toate şi priveau cu umilinţă pasărea minunată a zeului oprită mai sus de ei, pe umărul muntelui izbăvitor, Iahuben şi Auta începură să le dea arme.
   Cei trei străini stăteau mai la o parte şi, sprijiniţi de stînci, se uitau tulburaţi.
   Bătrînul Agbongbotile se apropie smerit de Auta. Pielea obrajilor lui, zbîrcită şi neagră, era jilavă de lacrimi. Cu mîinile obosite apuca aerul, nehotărît şi sfios, pînă cînd Auta înţelese şi îl îmbrăţişă. Atunci bătrînul nu se mai sfii să plîngă în voie. Murmură:
   — Nu ştiu, Auta, dacă eşti zeu sau om...
   Şi nemaiputînd rosti nimic altceva, căzu cu faţa la pămînt şi-i cuprinse fostului sclav genunchii în braţe.
   

CAPITOLUL XXI
   
   
   
   După ce s-a mai dus o dată să aducă şi armele rămase pe cîmp, păzite cu străşnicie de soldatul care în cele din urmă îl socotise pe Iahuben Zeul Războiului, luntrea plecă spre vechiul lan de grîu, fără Iahuben.
   Sutaşul era acum căpetenie a robilor răsculaţi, rămînînd printre ei pe munte ca să-i înveţe meşteşugul adevărat al bătăliei. Ajutor şi l-a luat pe Mai-Baka, sfetnic pe Agbongbotile. Totuşi, oastea sa avea arme puţine. Celor mai tineri şi mai voinici le-a dat tot ce îi trebuia unui soldat. Alţii însă aveau numai suliţe sau numai arcuri. Mai-Baka a dus cîteva sute de robi în pădure şi i-a învăţat să-şi facă arcuri bune şi săgeţi uşoare, din lemn tînăr. Agbongbotile şi cu alţi cîţiva bătrîni prindeau şerpi şi le storceau veninul pentru otrăvirea săgeţilor. Ceilalţi aveau topoare, sau numai puterea trupului lor. Fireşte că puţini dintre robi se puteau măsura cu soldaţii Atlantidei, a căror singură meserie era războiul. Robii aveau însă patima oarbă a răzbunării şi dorul timpului trecut cînd mergeau la vînătoare sau la pescuit, ori îşi arau pămîntul în ţările lor depărtate. De moarte nu se temea nici unul dintre ei. Cu toate acestea, avîntul lui Iahuben începu să scadă cînd proaspăta căpetenie îşi dădu seama cît de greu era să facă din ei soldaţi adevăraţi în atît de puţine zile.
   Zilele treceau în nerăbdare.
   Cînd aveau să se împlinească cincisprezece zile de la plecarea ei, luntrea văzduhului urma să se întoarcă. Oaspeţii cereşti veniseră cu alt plan pe pămînt, iar acum planul li se ştirbise. Cînd şi-au dat seama că le pot fi robilor de folos, chiar dacă ştiau că acestor robi le mai trebuia şi altceva decît patima răzbunării ca să poată ajunge cu adevărat stăpînii vieţii lor năpăstuite, străinii s-au hotărît să-şi mai trimită o dată luntrea pentru a-l aduce pe Auta. De altminteri, era şi un prilej pentru ei de a cunoaşte mai bine omenirea planetei pe care veniseră s-o cerceteze.
   În răstimpul celor cincisprezece zile aveau însă şi altceva de făcut. Dintre toţi munţii văzuţi, cel mai prielnic era tot Piscul Sfînt şi acolo voiau să-şi strămute marea luntre.
   Auta stătea într-o zi la marginea lanului de grîu din miazăzi. Ajutase pe nişte ciobani, muncind cîteva zile, şi primise de la ei carne de oaie şi brînză. Pentru alt ajutor dat, un ţăran îl răsplătise cu cîteva azimi de orz şi cu o ploscă de vin. Aşa îşi dobîndea hrana, neputîndu-se deprinde numai cu sîmburaşii ciudaţi ai străinilor. Oamenii pentru care muncea nu-l cunoşteau şi nu puteau bănui că este prieten cu cei pe care îi credea lumea zei. Altminteri i-ar fi dat daruri şi jertfe, iar Auta nu vroia decît hrană dobîndită cinstit. Stătea la marginea lanului, cu sacul alături, şi se gîndea la mijlocul cel mai bun al strămutării luntrei mari pe Piscul Sfînt. I se părea nefiresc să se gîndească la asta anume el. Dar străinul cel vîrstnic, pe care Auta îl socotea un fel de căpetenie chiar dacă ei ziceau că nu au căpetenii, i-a spus o dată că nu ştia cum să strămute luntrea mare în pisc. „Nu poate zbura?” l-a întrebat Auta nedumerit. „Poate, între stele. Ar trebui să ne urcăm foarte sus şi să ocolim de mai multe ori pămîntul vostru ca să ne aşezăm din nou în locul ales. Şi asta ar fi pentru noi risipă nesăbuită a puterii de mişcare a luntrei”, i-a răspuns străinul.
   Iată deci că acest străin înţelept, în vîrstă de trei veacuri şi jumătate, îi cerea sfat lui Auta, care era pămîntean şi avea de zece ori mai puţin vîrsta lui... Altădată, bătrînul străin i-a spus că voise să-i ceară ajutor lui Tefnaht, de nu se întîmpla ceea ce s-a întîmplat.
   — Tefnaht ţi-ar fi dat o mie de robi! i-a spus Auta, iar străinul a clătinat din cap, după obiceiul pămîntean.
   Auta se gîndea acum la străinul înţelept care nu găsea ieşire. „Oare cu ce şi-o mută acolo la ei, în Hor-deşer?” îşi zise el şi apoi zîmbi, lunecîndu-i gîndul în altă parte. Hor-deşer se numea steaua sîngerie în Ta Kemet. Îi mai spuneau aşa cîteodată şi în Atlantida.
   Oamenii rome numeau această stea astfel tocmai din pricina culorii ei neobişnuite: Hor-deşer, sau Hor cel roşu. Hor era un zeu înţelept. „Ce-ar fi să-i zic Hor străinului bătrîn?” se întrebă Auta. „Nu prea se potriveşte, dar e mai uşor de spus decît numele lui adevărat”, mai adăugă el în sinea sa, apoi stătu o bucată de vreme ascultînd foşnetul lanului.
   Soarele era destul de sus şi Auta se temu că odihna lui se preface în trîndăvie, tocmai cînd străinii aveau nevoie de el. Se sculă din grîu, îşi aruncă sacul în spinare şi porni spre luntre. Îl întîlni curînd chiar pe Hor, pe vîrstnicul străin, care avea la el o mînă de spice frumoase şi le cerceta cu luare-aminte.
   — N-am găsit nimic, Hor! zise Auta.
   — Hor? făcu străinul. Ce-i asta?
   Auta începu să rîdă şi îi povesti cum i-a găsit un nume pămîntean. Străinul zîmbi şi primi să fie numit şi aşa.
   — La urma urmei, numele ce-i decît un semn, ca să recunoşti omul! zise el. Dar ce n-ai găsit? Văd că ai un sac plin. Ştii, prietena noastră a cercetat bine ceea ce mi-ai adus acum cîteva zile...
   — Mierea şi laptele?
   — Da. Nu sunt primejdioase pentru noi, fireşte, din cînd în cînd. Dar ce n-ai găsit?
   — Mijlocul de strămutare a luntrei voastre.
   — Aşadar l-ai căutat! spuse Hor surîzînd. Îmi aduc aminte că atunci cînd ne-am despărţit de Tefnaht al vostru, cînd am omorît cîinele, am văzut nişte animale foarte mari.
   — Taurii?
   — Nu, mai mari...
   — A, elefanţi! M-am gîndit eu la elefanţi, dar cei sălbatici nu sunt de folos, iar cei îmblînziţi sunt puţini şi sunt numai ai regelui. N-avem cum să-i luăm... Dar uite la ce mă gîndesc: o corabie foarte mare pe apă şi o turmă de măgari pe uscat.
   Hor începu să rîdă:
   — Noi avem mijloace lesnicioase, însă numai acolo... şi arătă cu mîna spre cer. Am socotit greşit, am fost pripiţi. Trebuia să ne lăsăm de-a dreptul pe un vîrf de munte. Nici nu mai speriam oamenii... Şi de unde luăm o corabie atît de mare?
   Auta se gîndi:
   — Luntrea voastră are vreo sută de coţi lungime. Corăbiile atlante de război au pînă la o sută cincizeci de coţi. Dar este corabia regelui, care e mai lungă de două sute şi făcută din lemn foarte tare, încheiat cu aramă.
   — Aşadar nu putem face nimic.
   — De ce? se miră Auta. E prea mică?
   — Nu e mică. Bănuiesc că e foarte bună, dar corăbii nu putem lua de la nimeni, dacă nimeni nu ni le dă. Iar la ceea ce numiţi voi rege (noi nici n-avem astfel de cuvînt) nu mă pot duce; înţelegi ce s-ar întîmpla...
   — Dar e corabia regelui, nu e a unui om sărman! îl întrerupse Auta înciudat. N-a făcut-o el, au făcut-o robii...
   — Atunci e a robilor! spuse Hor. Dacă robii care s-au răsculat vor învinge, va intra în stăpînirea lor. Ei poate ne-ar da-o, însă pentru noi va fi prea tîrziu. Noi n-avem dreptul să răpim nimănui nimic. Dreptul acesta îl au numai robii de pe pămînt.
   Auta se frămînta, neştiind ce să facă. Încercă din nou:
   — Să folosim altă cale: luăm corabia regelui, şi după ce mutăm luntrea voastră, trimitem corabia înapoi în limanul ei.
   Hor nu primi uşor, dar primi. În lanul de grîu din cîmpia caldă le era din ce în ce mai greu să rămînă.
   A doua zi de dimineaţă, Hor, cîrmaciul străin şi Auta intrară în luntrea mică. După un zbor scurt se roteau deasupra limanului Marelui Oraş. Corabia mare a regelui atlant se afla mai departe de celelalte, într-o scobitură deosebită a ţărmului, unde se săpase în malul stîncos şi înalt o uriaşă firidă. Din fericire, corabia era afară şi pe puntea ei se aflau cîţiva corăbieri.
   — Să cobori deasupra firidei, zise Auta. Hor însă nu încuviinţă.
   — Atunci am să fac altfel! şi Auta îl rugă pe cîrmaci să-şi oprească luntrea în aer, deasupra marii corăbii regeşti.
   Soldaţi nu erau prin apropiere, iar corăbierii spălau puntea. Îndeobşte era lume puţină în acel ceas al dimineţii.
   Auta luă pîlnia întăritoare de voce, deschise o ferestruică şi din scoica minunatei unelte străine tună glasul lui:
   — Cîrmaci al regelui Atlantidei, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, zeii vor să stea de vorbă cu tine. Vino pe punte, zeii au coborît să-ţi dea porunci.
   Oamenii de pe punte abia acum se uitară în sus. Cîrmaciul fu trezit (dormea sub punte) şi ieşi în faţă buimac, gata să se răstească la corăbieri, apoi, ridicînd ochii în sus şi văzînd pasărea cu creastă de foc, căzu în genunchi şi-şi lipi fruntea de scîndurile ude ale punţii.
   Auta strigă din nou, spre groaza oamenilor de pe corabie. Toţi ceilalţi din micul liman regesc fugiseră din întîile clipe.
   — Cîrmaci al regelui, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, zeii lumii îţi poruncesc să duci corabia pe lîngă ţărmul din dreapta, spre miazăzi. Meşterul pînzei să aibă grijă de vînt. Vei pluti pe drumul arătat de Zeul Cerului care se află deasupra ta. Ridică-te, cîrmaci, şi dezleagă corabia!
   O sută douăzeci de lopeţi loviră apa. Corabia ieşi din firidă şi, ca prin vis, meşterul pînzei întinse pînza pe catarg. Cu ochii la pasărea ciudată, cîrmaciul întoarse corabia îndreptînd-o pe drumul arătat. Şi astfel pluti parcă vrăjită de zborul în cercuri al luntrei străine, pînă cînd ajunse la ţărmul unde altădată altă corabie îl adusese pe Auta, trimis să afle dacă în cîmpia de la miazăzi coborîseră cu adevărat zeii.
   Acelaşi glas tunător le porunci corăbierilor să aştepte, şi luntrea zburătoare se opri deasupra unei tabere de măgari. Paznicii asinilor, cutremuraţi de groază, fură bucuroşi că zeii nu le cereau mai mult decît să adune toate frînghiile cîte le aveau şi să mîne cele cîteva sute de măgari încotro voiau zeii. Drumul dură destul de mult, dar nerăbdător părea Auta, tocmai cel care era deprins mai puţin cu iuţeala zborului. Singurul lucru mai greu a fost pentru înfricoşaţii măgărari vederea turnului de argint şi a zeilor în veşmînt argintiu. Şi mai ales cînd trebuind să înjghebe, după planul lui Auta, un fel de sanie uriaşă, văzură cum tăiau zeii, în marginea lanului unde era pădurea, copaci uriaşi numai cu o limbă de văpaie străvezie, mulţi erau gata să-şi piardă cunoştinţa. Din pădure se aduseră ierburi lungi din care localnicii îşi făceau poduri peste ape; din ele, măgărarii împletiră frînghii cît piciorul elefantului.
   După o zi şi o noapte de muncă, totul era gata. Sania fu împinsă pînă lîngă turn. Cîrmaciul intră singur în el şi Auta văzu cum din mijlocul acestuia se lăsară două picioare puternice de o parte şi de alta a săniei şi cum turnul începu să se încline lin scurtîndu-şi aceste picioare, pînă cînd se aşeză uşor, culcat în lung, pe sania uriaşă.
   Prin grîu şi ierburi, pe nisip ori pe drumuri pietroase, nesfîrşitul convoi de măgari izbuti în sfîrşit să aducă marea luntre pe ţărmul mării. Şi numai iscusinţa cîrmaciului luntrei cereşti şi iscusinţa cîrmaciului corăbiei mărilor pămîntene izbutiră să împiedice înecul, în ceasul chinuitor de greu pentru toţi al aşezării turnului de argint pe puntea fără catarg. Dibaci şi el, meşterul pînzei născoci, ca să fie pe placul zeilor, o crăcănă puternică din bîrne groase, înţepenite sub punte, pentru aşezarea altui catarg. Nimeni dintre corăbieri nu mai avea răgaz şi poate nici nu îndrăznea să se întrebe ce fac zeii cereşti cu ciudatul lor turn şi unde anume îl duc.
   Corabia pluti întîi spre miazăzi trei zile şi trei nopţi, apoi tot atîta spre răsărit şi, ocolind munţii de unde făcuse Iahuben rost de arme, cîrmi spre miazănoapte pe o mare fără prea multe furtuni supărătoare, unde pluti încă şase zile şi şase nopţi pînă se apropie de ţărmul Muntelui Vulturilor.
   Împingînd cu ajutorul celor o sută douăzeci de vîslaşi turnul zeilor pe ţărmul neted şi plin de iarbă, corăbierii plecară înapoi spre limanul regesc, închinîndu-se puternicilor zei argintii şi mulţumindu-le că nu i-au ars şi nu i-au ucis, cum poate va face regele (fie el veşnic viu, sănătos şi puternic) de va afla ce au făptuit slugile lui înspăimîntate.
   Dar greul pentru străinii din planeta numită Hor cel roşu începu abia acum. Cine să ridice uriaşa luntre în pisc?
   — Chiar dacă am avea cîteva mii de robi, drumul spre pisc e aşa de pieptiş că nici n-ar putea-o clinti! spuse Auta îngîndurat.
   Străinii se priveau fără să vorbească.
   — Să rămînem aici, lîngă apă, spuse femeia.
   Auta se uită la ea, la gingăşia ei fragedă, şi îşi aduse aminte de Nefert.
   Cîrmaciul se apropie de Hor:
   — Cred că am să vă scot din încurcătură, zise el. Auta merge întîi cu mine în luntrea mică, să alegem locul în pisc. Apoi vă spun ce am de gînd...
   Hor nu-l întrebă nimic. Ocoliră în luntrea mică de cîteva ori piscul, iar locul ales cîrmaciul îl socoti într-un fel neînţeles pentru pămîntean. Se întoarseră curînd, şi cîrmaciul stătu cîteva ceasuri în luntrea mare, socotind întruna sub ochii lui Auta, care tăcea privindu-l şi nepricepînd nimic. Apoi, tînărul străin se întoarse la Hor şi la ceilalţi, care priveau marea.
   — Iată cum voi face, spuse cîrmaciul. Am socotit o înălţare cu iuţeala sunetului, în unghi ascuţit în aşa fel ca la coborîre să nu venim în locul de unde am plecat ţinînd seamă de răstimpul urcării şi coborîrii şi de rotirea pămîntului în acelaşi răstimp, ajungem înapoi anume în locul din pisc pe care l-am ales.
   Hor îl privi atent şi îi ceru socotelile făcute. Intrară amîndoi în luntrea mare şi după cîteva ceasuri, cînd începea să înnopteze, ieşiră amîndoi obosiţi.
   — Nu e primejdios? întrebă femeia din planeta îndepărtată.
   Cîrmaciul zîmbi:
   — Cui i se pare primejdios e mai bine să mă aştepte aici. Dar primejdie nu poate fi: ţîşnim în sus micşorînd tot timpul iuţeala pînă în clipa cînd ar urma începutul căderii îndărăt; din acea clipă încetinim căderea, ca de obicei. Totul atîrnă aici de socoteala fără greş a depărtării de pămînt la care trebuie să ne urcăm.
   Toate privirile se îndreptară spre Hor care tăcea. De la o vreme, simţindu-se privit şi ştiind că e dator să răspundă, zise:
   — Socotelile le-am făcut încă o dată şi eu: sunt bune. Totul este că prietenul nostru n-a mai zburat niciodată aşa, şi nici altul dintre noi. Orice drum neîncercat poate fi o primejdie. Dar altceva nu putem face. Apoi îl luă pe cîrmaci de mînă: Hai, zburăm numai noi doi.
   — Asta nu-i drept! spuse alt străin. Nu-ţi primim hotărîrea. Zburăm toţi!
   — Dar... Începu Hor.
   — Sau facem răscoală împotriva ta, ca şi sclavii din Atlantida! zise acelaşi străin rîzînd.
   — Sau toţi sau nimeni! spuse şi femeia. Dacă veţi fi în primejdie, ajutorul nostru poate să vă fie folositor. Iar dacă primejdia e prea mare şi n-o putem stăvili, să pierim cu toţii.
   — De ce cu toţii? întrebă cîrmaciul.
   — Cu toţii, spuse femeia, pentru că dacă am rămîne noi trei fără putinţa de a ajunge înapoi în planeta noastră, ai noştri vor trimite pe alţii după noi, şi afară de faptul că tu (şi-l privi pe Hor) eşti cel mai folositor dintre noi, n-are rost să-i silim să facă risipă de timp şi mijloace pentru cei trei rămaşi pe o planetă străină. Aşa că plecăm toţi cinci!
   — Şase! spuse Auta, privindu-l rugător pe Hor. Eu sunt ca şi voi acum. Dacă rămîn aici, nu le pot fi de folos nici măcar robilor, care m-au ascultat numai cît m-au crezut zeu. Am să fiu în stare să-i ajut poate doar mult mai tîrziu, cînd am să izbutesc să învăţ mai multe de la voi. Fără voi n-aş mai putea fi nici măcar ce am fost înainte...
   Hor se uită în ochii lui umezi, apoi zîmbi şi spuse moale:
   — Bine, şase.
   Închiseră luntrea mică în firida anume făcută a celei mari, şi intrară toţi şase, desfăcîndu-şi jilţurile şi, după cum se cerea, culcîndu-se pe ele, întinse de tot, cu picioarele în sus. Jilţurile îi cuprindeau strîns, desfăcute cu totul ca nişte paturi, şi fiecare îşi strînse trupul în curele puternice. Apoi luntrea începu să se ridice pe cele două picioare ale ei care se lungiră pînă o aşezară drept, cum stătuse în lanul de grîu. Cu un zumzet uşor, picioarele intrară înăuntru. Auta simţea că îi vine sîngele în cap, dar îi fu ruşine să spună. De altfel, nimeni n-avea timp de el. Fiecare avea în grijă cîte o anume unealtă de măsurat... Toţi aveau capetele băgate în altfel de globuri, mai lunguieţe, şi fiecăruia, înainte de a se culca pe jilţul desfăcut, femeia îi dăduse să înghită anumiţi sîmburaşi şi, cum spunea ea, îi întărise bătaia inimii.
   Deodată, Auta simţi că totul din jur începe să tremure mărunt şi repede, împreună cu trupul lui. De undeva de departe, ca dintr-altă lume, ajunse pînă la el un vuiet surd, şi puţin mai tîrziu o zvîcnitură puternică, venită din spate, îl ameţi cîteva clipe. Numaidecît simţi însă că toate măruntaiele şi sîngele şi inima parcă voiau să se amestece şi să năvălească în cap, să-i iasă prin urechi. Trupul i se făcu greu ca o stîncă. Nu dură mult starea aceasta, sau cel puţin aşa i se păru. Iar cînd simţi că i-a trecut, auzi înăuntrul globului care-i învelea capul vocea liniştită a cîrmaciului:
   — Coborîm.
   După un oarecare răstimp, Auta simţi o uşoară smucitură de la cap spre picioare, şi peste cîteva clipe auzi un foşnet slab şi cîteva uşoare ţăcănituri: jilţurile se strîngeau, îndemnînd şi trupurile de pe ele să se îndoaie.
   Acum şederea era plăcută. Dar iată că Hor cel dintîi începu să-şi desfacă curelele. Auta se uită la el mirat. Hor îi spuse rîzînd:
   — Am ajuns.
   Auta îşi desfăcu nehotărît curelele de pe trup, apoi se întinse puţin ca să şi-l dezmorţească. După aceea se duse cu ceilalţi, spre uşă. Înăuntru era lumină, iar în uşă îl întîmpină cerul înstelat.
   — Unde suntem? întrebă Auta cu uimire.
   — Tot tu mă întrebi! rîse cîrmaciul. Ţi-ai uitat Piscul Sfînt unde mi-ai spus că ai învăţat întîia oară că nu sunt zei? Uite, n-ai învăţat bine: zeii au venit aici.
   Fostul rob al Marelui Preot se aşeză pe o piatră şi privi în sus. Abia acum îşi dădu seama unde fusese. Şi în toată durata vieţii lui cînd chinuite, cînd îndurerate, cînd rareori plăcute, în tot răstimpul vieţii în care umilinţele şi îndatoririle de sclav nu i-au dat niciodată răgaz ca să stea măcar o clipă singur cu sine şi numai pentru sine, privind acuma cerul înstelat, Auta simţi întîia oară în el o adiere de mîndrie.
   Dar iată că şi această clipă trecu: Hor îi vorbea ceva. Străinii îşi scoseseră globurile, numai el îl mai avea. Şi-l scoase şi se uită la străinul cel vîrstnic, poreclit Hor. Acesta surîse:
   — Le-ai făgăduit prietenilor tăi să te întorci la ei după cincisprezece zile, dar au trecut optsprezece. Te-ai răzgîndit?
   Auta îşi lăsă ochii în jos.
   — Acum putem să ne ducem, primejdia a trecut! spuse Hor iarăşi.
   — Ce primejdie? se miră Auta. Eu n-am simţit nici una.
   — Dacă era, nu mai aveai prilejul s-o simţi: ne întorceam toţi pe pămîntul vostru în chip de pulbere.
   Se apropie de ei cîrmaciul:
   — Primejdia cea mai mare s-a şi petrecut: am cheltuit foarte mult din puterea de mişcare a luntrei! zise el. Dar acum culcă-te, Auta, să fii odihnit mîine.
   Ochii lui Auta se deschiseră larg, întorşi spre Hor, căruia îi spuse:
   — Cum, chiar mîine pot pleca?... Şi de luntrea cea mică n-o să aveţi nevoie?
   — De ce întrebi cu atîta sfială? îi spuse Hor.
   — Fiindcă nu e luntrea mea. Hor zîmbi:
   — Cît timp ţelurile tale sunt bune, cît timp îi iubeşti pe oameni şi le vrei binele, ea este şi a noastră şi a ta.
   Auta îl privi un timp, apoi se uită la cer, şi cînd îşi duse aminte din nou unde a fost, îl apucă o sfîrşeală din care se trezi după un răstimp, flămînd. Flămînd de hrană obişnuită, dată de pămînt. Se sculă de pe piatră şi se duse încet spre marea luntre care strălucea în propria ei lumină.
   Stătu o oarecare vreme înăuntru, mîncînd, sfiindu-se să se arate străinilor muşcînd din bucăţile de carne. Dar ieşi cu plosca de vin dăruită de ţăranul din cîmpia de la miazăzi. În faţa străinilor care se uitau la cerul înstelat, ca nişte oameni obişnuiţi care nu urmăresc altceva nimic decît să vadă cerul înstelat şi să se bucure, Auta sorbi din plosca de lut. Apoi îi întrebă cu un surîs de vioiciune şăgalnică, în limba Atlantidei:
   — Voi nu beţi vin?
   Străinii îl priviră în tăcere: nu cunoşteau înţelesul acestui cuvînt.
   

CAPITOLUL XXII
   
   
   
   La început, robii nu aveau destulă încredere în Iahuben. Era atlant, era liber, fusese sutaş. Numai Agbongbotile izbuti să le arate în zilele care urmară că Iahuben era acum ca şi ei şi că numai pentru ei putuse veni în aceste locuri spre care doar deznădăjduiţii se încumetau.
   În cele cincisprezece zile hotărîte dinainte, oastea de robi fu rînduită atît cît se putea rîndui. Întîrzierea însă nu putea fi decît rea, căci armele atlante se şi mişcau în taberele de jos, aşa că lupta trebuia dată. Erau mulţi robi. Fiecare din ei ştia din copilărie să tragă cu arcul şi fiecare din ei, de cînd era rob, învăţase să urască robia. Erau mulţi, şi voiau sau să moară şi să scape de necazul cumplit al vieţii, sau să învingă... şi atunci?! Foarte puţini îşi puneau această întrebare. Agbongbotile şi alţi bătrîni ai lor le-au spus nu o dată că oamenii pot trăi fără stăpîni, de ale căror palate sau veşminte nu au nevoie. Fiecărui bărbat nu-i trebuia decît un arc bun şi un şirag de frunze în jurul coapselor. Fiecărei femei îi trebuia un bărbat şi hrană pentru el, pentru copii şi pentru ea. Mai-Baka şi alţii simţeau însă că bătrînul Agbongbotile nu ştie tot. Bănuiau că oamenilor le mai trebuie şi alte lucruri, dar care? Să aibă o casă de zid şi veşminte de cînepă ca Iahuben sau cîteva piei de leopard pe care să doarmă? Era oare mai moale pielea de leopard decît muşchiul sau iarba?
   În a cincisprezecea zi începură să se îngrijoreze. Mai ales Iahuben şi Mai-Baka. Să-i fi uitat Auta?
   — Poate l-au răpus soldaţii Marelui Preot ori ai lui Tefnaht! spuse Iahuben.
   — Nu! Pe Auta nu poate să-l răpună nimeni! se supără Mai-Baka. Auta e zeu.
   Încrederea aceasta îi adăuga tărie la tăria urii.
   Dar după ce se sfîrşi a optsprezecea zi şi începu a optsprezecea noapte, Iahuben şi Mai-Baka hotărîră să pornească în vale, pentru a răpune mai întîi pe soldaţii de la peşteri şi a mai lua arme. Apoi vor porni spre miazănoapte şi după aceea spre răsărit, asupra Marelui Oraş.
   — Să ucidem pe regele Atlantidei şi pe toţi slujitorii lui! spuse Mai-Baka.
   Iahuben păli.
   — Cum poţi să te gîndeşti la asta? Regele e zeu! strigă el înspăimîntat. Fie el veşnic...
   — Zeii Atlantidei nu sunt zeii noştri! îi întrerupse Mai-Baka. S-o apere zeii ei. Pe noi ne apără zeul nostru puternic Auta, care are pielea neagră ca şi a noastră.
   Iahuben stătu în cumpănă. Zise încet:
   — Poate că ai dreptate, Mai-Baka. Dacă regele ar fi zeu, ar şti ce face Auta şi l-ar opri... sau ar fi trimis pînă acum o ploaie de foc peste noi... Dar n-a trimis.
   — Numai Auta este zeul nostru! încheie Mai-Baka. El se va arăta în cer cînd vom porni noi.
   În cea de-a optsprezecea noapte nu dormiră decît puţini oameni. Nu mai avea răbdare nimeni. Cînd veni dimineaţa, Iahuben porunci unui tînăr să sune din corn.
   El adusese cornul, cu toate că ura robilor crescuse atîta, încît nu-i mai trebuia sunet de corn. Bătură şi cîteva tobe ale oamenilor negri, făcute din piele de capră sălbatică. În jurul unui foc, dansară cei mai viteji bărbaţi negri. Era dansul războiului. Dar tocmai atunci răsună glasul tunător din cer, atît de aşteptat:
   — Robi care aţi biruit robia, zeii lumii vă cheamă asupra Marelui Oraş...
   Cînd se sfîrşi dansul, miile de oameni începură să curgă spre văi.
   Sus, în luntrea care-i călăuzea, afară de cîrmaci şi de Auta, mai era Hor şi încă unul dintre străini. Privind în jos, spre mulţimile înarmate, Auta îşi aduse aminte din nou de strania ţeavă albastră cu care fusese ucis cîinele, atunci, în piaţa de lîngă palatul regelui. Dacă ar avea şi el asemenea armă, stăpînii Atlantidei ar pieri ca şi cîinele.
   — De ce v-au trebuit vouă arme, dacă la voi nu se fac războaie? întrebă Auta.
   — Pe alte planete am întîlnit fiare foarte mari şi primejdioase. Nu puteam şti dacă nu vom găsi astfel de fiare şi la voi, spuse Hor.
   — Avem şi noi!
   — Care? se miră Hor. Elefanţii?
   — Nu, Tefnaht.
   Străinii izbucniră în rîs; cîrmaciul spuse:
   — Tefnaht este o fiară mică şi ar putea să fie un om mare.
   — Preoţii îşi moştenesc la noi meseria din tată în fiu. Ei au toate cărţile şi toate tainele, zise Auta. De aceea sunt mari. Totuşi, zise Hor zîmbind, să nu doreşti armele noastre cu rază ucigătoare: ţi-am mai spus că nu am venit aici ca să ucidem!
   Auta se uită lung.
   Cîrmaciul îi simţi mîhnirea şi zise cald:
   — Ştiu că n-ai înţeles, Auta, şi îmi pare rău. Nouă ne este uşor să înţelegem toate acestea, pentru că de douăzeci de mii de ani...
   Hor îl întrerupse:
   — Asta nu înseamnă că Auta are de aşteptat douăzeci de mii de ani. Nu, Auta, în cîţiva ani ai să înţelegi şi tu multe lucruri care ţi se par acum întunecate sau nefireşti... Mai ales dacă ai veni cu noi...
   — Unde cu voi? strigă Auta.
   — Pe planeta noastră, pe Hor cel roşu, cum i-ai spus tu. Ştii că nu e chiar roşie, se vede numai aşa pentru că avem multe nisipuri şi aer puţin. Dar să vii pe ea, n-o să-ţi pară rău!
   — Mă poftiţi într-o casă pe care v-aţi pus în gînd s-o părăsiţi? făcu Auta mirat.
   — Nu pentru că nu ne-ar fi dragă. Dar a rămas prea săracă... Şi poate că nici n-o s-o părăsim. Poate vom găsi putinţa să-i redăm bogăţia împuţinată.
   — Şi acum vă hrăniţi numai cu sîmburii pe care vi-i faceţi din ierburi, aşa cum mi-ai spus?
   — Nu, acasă la noi mîncăm ca şi voi, alte lucruri, însă puţine. O, dacă am avea măcar mierea voastră... Mi-ai spus că o fac nişte gîze, da?
   — Albinele.
   Hor oftă. Auta se uită la el, apoi prin luntre, la ceilalţi doi şi spuse sfios:
   — Va să zică sunteţi săraci, Hor, săraci ca părinţii mei din Ţara Nisipurilor, sau ca sclavii Atlantidei. Nici aur nu aveţi... Şi totuşi de multe ori mi se pare că sunteţi cu mult mai bogaţi decît toţi bogaţii Atlantidei... Este aici ceva ce nu pot pricepe, deşi simt... Hor zîmbi:
   — La voi sunt oameni care au şi oameni care n-au. Cei care au îşi închipuie că au, pentru că nu ştiu să dorească cu mult mai mult decît animalul pe care ai venit călare la noi întîia oară. Dacă ar dori a mia parte din cît dorim noi, s-ar socoti mai săraci decît tine.
   — Acum înţeleg, spuse Auta. Ei au pămînturi şi vite şi aur şi argint mai mult decît le trebuie. De aceea sunt puternici. Dar la voi cum e?
   — Aur avem, dar facem din el unelte, fiindcă nu rugineşte. Tot ce are planeta noastră e deopotrivă al tuturor. De aceea ne gîndim atît de mult la urmaşi. Şi iată de ce învăţăm să dorim din ce în ce mai mult. Dorind, facem!
   — Aţi dorit chiar tinereţea fără bătrîneţe! rosti îngîndurat Auta. Aţi dorit-o şi o aveţi: la trei sute de ani sunteţi mai tineri decît noi la treizeci. Totuşi, prea bine nu înţeleg...
   — Vezi, urmă Hor, la noi doresc toţi şi toţi au. Nimeni nu poate avea mai puţin decît altul. Chiar daca planeta noastră e cu mult mai săracă decît a voastră, noi suntem mai bogaţi, fiindcă ştim să folosim tot ce ne dă firea planetei. Şi ce nu ne dă, facem singuri. Nimeni la noi nu are mai mult decît altul. Iar dacă cineva doreşte ceva ce nu are, înseamnă că acel lucru nu-l are încă nimeni. Şi atunci toţi ne străduim să-l facem ca să-l avem toţi.
   Luntrea se rotea întruna deasupra mulţimilor de robi. Pentru aceste mulţimi totul acum era s-o vadă.
   Auta se uită o vreme în jos, apoi iar îşi aduse aminte de ceva:
   — Am vrut de mult să te întreb, Hor, dar am uitat. Poate tu ştii să-mi dezlegi o taină. Eram cu un an în urmă în altă ţară, unde sunt nisipuri fierbinţi, şi o dată am văzut nişte lucruri lunguieţe, sclipitoare, pe care n-am ajuns să pun mîna...
   — Ai leşinat cumva? rîse Hor întrerupîndu-l.
   Auta se uită la el uimit:
   — De unde ştii?!
   — Erau ale noastre. Le-am aruncat pe pămînt să vedem care e aerul şi cît de mare e căldura...
   — Şi cum aţi putut afla? Doar au rămas acolo.
   — Ele au cercetat aerul, căldura, alte cîteva lucruri şi ne-au spus ce-au aflat, printr-un fel de raze puternice.
   Acum toţi se uitau numai în jos. Mulţimile de robi treceau printr-o vale verde. Cîrmaciul şi Hor amuţiseră.
   — Ce multe ierburi aveţi voi... şi cîte păduri, cîte păduri! strigă vrăjit al treilea străin. La noi fiecare tufa e mai preţuită decît la voi aurul.
   — Cum, voi n-aveţi ierburi verzi ca acestea? se miră Auta.
   — Ierburi avem, dar puţine, spuse străinul. Şi nu sunt verzi: la noi iarba e albastră, în schimb cerul nu e atît de albastru ca al vostru.
   — Dar luna se vede şi de la voi tot aşa de frumoasă?
   — Nu, Auta! îi răspunse Hor. Luna voastră n-o vedem decît prin ocheane foarte puternice. Luna asta e numai a voastră. Planeta noastră n-a avut lună. I-am făcut noi, din metal, două.
   Lui Auta i se păru că n-a auzit bine:
   — Cum le-aţi făcut voi? Nu înţeleg!
   — Cum am făcut şi luntrea cea mare, cu care am venit... Însă cu mult mai mari. Suprafaţa uneia din ele este aproape cît a Atlantidei.
   — Şi de ce le-aţi făcut?... Şi cum le-aţi urcat? Nu pot pricepe.
   Auta îşi strînse tîmplele în pumni.
   — Cu ajutorul mai multor luntre ca aceea pe care o ştii, am trimis la înălţimea cuvenită părţi deosebite şi acolo sus meşteri buni le-au închegat. Nu le-am făcut în acelaşi timp. Acum cîteva sute de ani s-a făcut cea mică. În timpul nostru s-a făcut cealaltă.
   Auta îşi frecă fruntea:
   — Dar cum le-au putut închega acolo meşterii voştri? N-au căzut?!
   — N-au căzut: erau prea departe de planetă şi ea nu-i atrăgea.
   Auta se gîndi încordat; apoi ridică ochii, puţin tulburi:
   — Va să zică noi cădem pe pămînt pentru că pămîntul ne atrage? Şi pasărea de ce nu cade, şi nici luntrea asta aşa de grea?
   — Pasărea dă din aripi, luntrea noastră are văpăile pe care le cunoşti. Şi pasărea şi luntrea...
   Dar în aceeaşi clipă cîrmaciul strigă:
   — Priviţi!
   Şi luntrea începu să coboare în cercuri line deasupra unei privelişti care pentru aceşti străini era cu totul nouă. Mai jos de peşterile sclavilor se întindea o cîmpie. Acolo, o oaste atlantă parcă fără număr ieşea în calea oştirii de robi. Cele două armate se opriseră şi stăteau faţă în faţă. Dar nu se zăreau decît ca nişte mari muşuroaie de furnici. Cîrmaciul oprise acum luntrea şi nu vroia să coboare mai jos. Auta se uită prin ocheanul puternic şi începu să desluşească aproape şi feţele oamenilor. Oştile mai stătură un timp, fiecare parcă aşteptînd să înceapă cealaltă. Armele zecilor de mii de soldaţi ai Atlantidei, răspîndiţi pînă dincolo de zare, străluceau aurind cîmpia. Robii erau de cincizeci de ori mai puţini. Auta văzu cum deodată, din fruntea armatei de robi, se desprinde un om. Îl privi cu mai multă luare aminte şi simţi că i se taie răsuflarea. Nu putea să-l audă ce strigă, dar se vedea bine că omul striga. Omul era Iahuben. Făcu un semn cu scutul şi mulţimile de robi se năpustiră înainte.
   Auta începu să se frămînte.
   — Coborîţi-mă! strigă el. Eu trebuie să fiu acuma cu ei. Străinii însă tăceau.
   — Vreau să ies de-aici, vreau să mă duc la ei! strigă Auta iarăşi, începînd să-şi desfacă curelele.
   Atunci Hor îi spuse blînd:
   — Ştii bine că nu numai tu n-ai să cîştigi nimic ducîndu-te printre ei, dar, mai ales, nu vor cîştiga ei nimic. Dacă te vor ucide atlanţii, şi să fii încredinţat că te vor ucide numaidecît, toată armata adunată de tine nu va mai avea nici o putere. Ei cred în tine cînd eşti aici sus. Asta-i tot. Dar ei nu ştiu ce vor, şi de fapt nici tu, Auta, nu ştii prea bine. Ar trebui să mai treacă un timp...
   — Atunci tot ce fac ei e zadarnic?
   — Zadarnic nu e. Este o treaptă: întîia treaptă. Pe o scară nu te urci sărind, te urci pe trepte. Înţelegi? Şi nici să nu crezi că oricît ţi s-ar închina ei ai făcut totul numai tu... Dacă ei n-ar fi vrut, tu nu făceai nimic. Fără tine, tot se răsculau, poate mai tîrziu. Ură aveau destulă... Tu n-ai făcut decît să grăbeşti clipa.
   Auta nu ştia ce să mai creadă. Sau aceşti străini nu voiau să se amestece, sau aveau cu adevărat dreptate.
   — Oricum, zise el către Hor, cel puţin stăpînii se vor speria.
   — Da, vor afla că se poate şi altfel...
   Cîrmaciul mai coborî puţin luntrea, lăsînd-o tot nemişcată în aer. Cîmpul se vedea plin de leşuri şi sînge. Străinii nu mai priviră prin ocheane. Numai Auta se uita. Zări deodată un om repezindu-se înainte, străpungînd cu suliţa un soldat atlant şi lovind pe altul cu barda. În jurul lui se adună, ca o verigă, o ceată de robi ca să-l apere. Omul era tot Iahuben. Cîteva clipe mai tîrziu, Iahuben ridică faţa în sus, trupul lui se arcui înapoi şi mîna stîngă, scăpînd barda, se repezi la piept. Auta se uită mai bine. Ce era asta? Iahuben se prăbuşea pe spate, încercînd să-şi smulgă o săgeată din inimă. Cîţiva robi se apropiară de el. Doi căzură. Apoi încă unul. Cei rămaşi se aplecară spre Iahuben, însă îndată îl părăsiră. Aşadar murise.
   Auta rămase cîteva clipe mut. Hor se uită cu ocheanul încotro îi arăta Auta. Pricepu repede. Se uită la Auta şi zise încet:
   — Mi se pare că este prietenul tău care a zburat cu noi! Auta nu răspunse. Şedea cu pumnii încleştaţi pe genunchi. Apoi nu mai putu să îndure şi izbucni într-un hohot de plîns. Dar numaidecît îşi strînse buzele şi se stăpîni căci, fără a se mai sfătui cu nimeni, cîrmaciul îndreptă luntrea asupra armatei atlantei. Auta cuprinse cu ochii oastea de robi: în fruntea ei, cu arcul pe umăr şi cu o lance grea în mînă, alerga Mai-Baka. Auta înşfăcă într-o clipă pîlnia şi scoţînd scoica ei pe fereastră, strigă:
   — Robi ai Atlantidei, ca să nu mai fiţi robi, ucideţi pe vrăjmaşii voştri. Răzbunaţi moartea lui Iahuben!
   Un răcnet de mii de glasuri asurzi cîmpia. Robii alergară înainte, parcă vrînd să-şi ajungă din urmă săgeţile.
   Iar mulţimile de soldaţi atlanţi, zărind minunata pasăre argintie cu coadă şi creastă de foc, care striga din cer, începură să se împrăştie în neorînduială, unii aruncîndu-şi armele la pămînt.
   Acum, Auta era încredinţat că robii vor ajunge în Marele Oraş. Şi numai după ce văzu armata atlantă cu desăvîrşire risipită, cîrmaciul, fără a scoate o vorbă, întoarse luntrea spre miazănoapte şi zbură către Piscul Sfînt.
   Zborul se petrecu în tăcere.
   

CAPITOLUL XXIII
   
   
   
   Străinii se aflau pe Piscul Sfînt de aproape două luni. În acest răstimp se petrecuseră mai multe întîmplări, dintre care unele l-au făcut pe Auta să se întristeze, altele să se bucure. Într-o zi, pe cînd şedea de vorbă cu Hor, pe o stîncă sub care se deschidea o privelişte largă a mării şi cîmpiei de la poalele muntelui, zări urcînd din vale spre ei o ceată de oameni. Erau încă departe ca să se fi putut vedea bine feţele lor prin ochean, însă Auta îşi dădu seama că sunt robi, de vreme ce nu aveau alte veşminte decît pînza înfăşurată în jurul coapselor, prinsă cu o cingătoare. Unii erau negri, alţii roşii şi înalţi, alţii erau mai scunzi, cu pielea galbenă sau albă. Auta putu să numere douăzeci. Toţi aveau arme. I se strînse inima. Nu mai primise de mult nici o veste de la Mai-Baka. Să se fi întors oare Mpunzi?
   Cu Mpunzi lucrurile s-au petrecut aşa. Într-o zi, zburînd în luntrea cea uşoară în jurul piscului, cîrmaciul a aşezat-o într-un loc deschis, între un şir de tufe şi un pîlc de copaci, la obîrşia izvorului fierbinte din care se face, mai către vale, Rîul Cald. Unul dintre străini cerceta copacii, Hor şi altul luau apă din acel izvor turnînd-o în anume vase, pentru a-i cunoaşte însuşirile şi alcătuirea. Cîrmaciul alegea pietricele, adunîndu-le în cîteva cutii.
   Deodată, de după arbori, s-au ivit cîţiva robi tăietori de copaci, însoţiţi de un slujitor al Marelui Preot. Îndată ce îl zări pe Auta, ştiind pesemne că va primi o răsplată, slujitorul chemă robii şi le porunci să se îndepărteze de acel loc, iar el se strecură printre copaci către latura cealaltă a piscului. Auta pricepu unde se duce. Atunci alergă spre robi şi luîndu-i unuia securea din mînă le desfăcu tuturor lanţurile de la picioare, sfătuindu-i să se ducă spre Muntele de Foc şi învăţîndu-i cum să găsească drumul. Robii îl cunoşteau şi nu se temeau de dînsul. Auziseră că ar fi plecat cu zeii şi se lăsară cu bucurie liberaţi de greutatea lanţurilor, ceea ce singuri n-ar fi cutezat să facă. Dar îndemnul nu i-l ascultară. Le păru mai bine să se împrăştie spre pădure. Numai Mpunzi rămase. Marele Preot fusese văzut plimbîndu-se prin grădina palatului, singur şi posomorît. Pe soldaţi, Marele Preot i-a învăţat că atunci cînd îl vor vedea pe sclavul fugar Auta să-l prindă şi să-l aducă nevătămat înaintea sa şi să nu se teamă de el că ar fi zeu, pentru că toată lumea ştie că zei cu pielea neagră nu sunt şi că Auta a fost rob pînă la venirea acelor vrăjitori străini care ameţeau vederea mulţimii cu minciunile lor. Totuşi, spuse Mpunzi, printre robi se vorbea că Auta este zeul bun al robilor, într-adins prefăcut o vreme în sclav ca să le cunoască mai bine păsurile şi durerea. Şi Mpunzi era încredinţat de aceasta. Lui Auta îi era ruşine, dar ştia că oricît s-ar strădui să-i scoată credinţa asta din cap, nu va izbuti. Îi mai spuse Mpunzi şi altceva. Un sclav nou, dintre răsculaţi, a fost prins cînd rătăcea pe Malul Rîului Rece, şi un slujitor al Marelui Preot, umblînd cu cîţiva soldaţi alături, pentru că îl văzu foarte voinic, nu-l ucise ci îl aduse în casa robilor, pentru muncă. De la el află Mpunzi despre răscoala călăuzită din cer de marele zeu al oamenilor negri care putea să ia oricînd înfăţişare de copilandru, de rob, de om sau de pasăre de argint. Mpunzi mai află de la acel sclav şi că Mai-Baka, după alungarea soldaţilor de către zeu, socoti să nu mai înainteze spre Marele Oraş; el desluşise acest îndemn în seninul plecării păsării de argint de pe cer, pricepînd că era mai bine să mai adune robi răsculaţi şi arme, pentru ca oastea lui să ajungă mai puternică. Acum, această oaste se afla iarăşi pe Muntele de Foc, dar nu sus, ci acolo unde înainte au fost taberele de soldaţi de lîngă peşterile robilor. Mpunzi mai auzise că se povestea printre sclavi şi soldaţi că multe femei ale preoţilor năşteau în această vreme prunci cu cozi de şarpe, cu nasuri de elefanţi sau cu labe de cîine.
   Sfîrşind de povestit, tînărul rob porni să plece spre tabăra lui Mai-Baka, dar după cîţiva paşi se întoarse şi-i mai istorisi o întîmplare de care uitase. De cîtăva vreme se vorbea în casa robilor cum că zeii străini împreună cu fostul rob al stăpînului Piscului Sfînt s-au aşezat dincolo de palat, chiar în pisc. De mai multe zile se afla în palat şi preotul Tefnaht, venit cu fiul şi cu fiica sa şi cu toată casa. Soldaţii care-i păzeau pe robi vorbeau tot felul de lucruri; unii spuneau că lui Tefnaht i-ar fi frică să mai stea în Marele Oraş, de cînd cu răscoala; alţii ziceau că a venit aici pentru a fi la îndemînă cînd va muri Marele Preot. Iar Nefert, fiica lui Tefnaht, a intrat o dată în casa robilor şi n-a zis nimic. Mpunzi auzise însă de la nişte slujitori că Nefert, care este preoteasa Zeiţei Lunii, ar vrea să-i vadă pe zeii din turnul de argint.
   — N-ai văzut-o niciodată pe Nefert? îl întrebă Auta tulburat.
   — Am văzut-o numai cînd a fost în casa robilor. Se spune că noaptea, cînd răsare luna, se plimbă prin grădină numai cu cîteva roabe, dar eu n-am văzut-o.
   Neştiind alte veşti, Mpunzi îşi luă rămas bun de la Auta şi se strecură pe după stînci ca să ajungă undeva la ţărmul mării.
   Aşa se petrecură lucrurile atunci cu Mpunzi.
   Iar acum, aducîndu-şi aminte de această întîmplare, Auta şedea lîngă Hor şi aştepta pe cei douăzeci de robi care păreau să se îndrepte încoace. Văzîndu-l că tace şi desluşindu-i o oarecare tristeţe în ochi, Hor îl întrebă dacă nu e cumva bolnav.
   Auta îi mărturisi de unde îi venea tulburarea. Hor îl cercetă cu luare aminte şi zîmbi depărtat, cu oarecare mirare:
   — Şi dacă această Nefert nu poate fi a ta, nu poţi iubi alta?
   Auta zise mîhnit:
   — Voi nu iubiţi niciodată? Tocmai voi care toată viaţa rămîneţi tineri!
   — Iubim, fireşte. Iubim şi noi, dar nu ne pierdem firea cînd dragostea e fără răspuns. Înseamnă că n-am ales bine. Dragostea noastră este şi prietenie. Ştii ce s-ar întîmpla dacă am începe să luptăm pentru cucerirea cîte unei femei care nu ne vrea, cum se poate citi în cărţile noastre foarte vechi ale poeţilor? Omul uită de întîia lui datorie.
   — Dar nu asta e întîia datorie?
   — Fireşte că nu asta. Omul e dator întîi să lucreze pentru îmbunătăţirea vieţii tuturor. Altfel n-am fi ajuns unde suntem. La noi dragostea a ajuns ajutoarea omului, nu piedică.
   Auta oftă:
   — Ar fi bine să pot face ca voi, dar...
   — Ea te iubeşte?
   — Nu ştiu... poate că da. Numai o dată am putut vorbi cu ea, şi atunci cu frică şi pe ascuns. Fiica unui preot nu poate iubi un sclav!
   — Nu poate sau nu i se dă voie?
   Auta nu răspunse. Vorbi mai departe tot Hor:
   — După cum mi-ai spus şi dacă am izbutit să încep a cunoaşte firea voastră de pămînteni, cred că dorinţa ei de a-i vedea pe zeii din turnul de argint este dorinţa de a te vedea pe tine. De ce se plimbă la lumina lunii, fără pază?
   Auta simţi că se luminează ceva în el. Strigă:
   — Am s-o răpesc!
   — Vrei să te ucidă soldaţii lui Tefnaht?! îl opri Hor, dar îndată se răzgîndi: Sau zboară pînă acolo cînd se plimbă nepăzită. Prietenul nostru va aşeza luntrea cît mai aproape...
   Dar iată că ceata de robi ajunse lîngă ei. Robii îngenuncheară şi Auta, sculîndu-se repede, se strădui mult pînă-i făcu să se ridice. Printre ei era şi Mpunzi. Auta află că era o ceată care se rătăcise de mulţimea răsculaţilor şi pe care Mpunzi a întîlnit-o cînd se întorcea cu veşti de la Mai-Baka.
   — Mai-Baka îţi trimite slavă, zeule bun, şi îţi bucură auzul cu vestea că au mai venit în tabere de patru ori cîte o mie de robi. Pe aceştia i-am adus la tine pentru că umblau pe-aproape. De aici îi voi duce la Mai-Baka.
   Auta se uita curios la un rob voinic şi mărunt la statură, cu faţa albă gălbuie, şi la altul, tot scund, dar cu pielea stacojie, aproape smolită. Îi întrebă din ce ţări erau aduşi.
   Cei doi robi vorbeau greu limba atlantă, unul aproape de loc. Cel cu pielea albă gălbuie putea fi din răsăritul îndepărtat, îşi zise Auta, poate din mica ţară Sumer. Dar oameni de felul celuilalt nu mai văzuse. Aducea puţin la culoarea pielii cu atlanţii, parcă şi tăietura chipului nu se deosebea prea mult, doar că faţa era mai uscăţivă, nasul mai lung şi mai gros şi statura mai scundă. Pe cel dintîi îl întrebă la întîmplare în limba ţării Sumer, vrînd să afle cum îl cheamă. Fericit că poate vorbi ca acasă, omul rîse cu recunoştinţă şi i se închină.
   — Zeul nostru ştie toate limbile pămîntului... Mă cheamă Utnapiştim, şi slăvit fie zeul care vrea să ştie numele meu nemernic!
   — Dar tu de unde eşti, care-i ţara ta? îl întrebă pe celălalt, însă în limba atlantă.
   Robul cu faţa stacojie întinse mîna spre apus. Auta ridică din umeri:
   — Acolo nu este nici o ţară, numai cîteva ostroave mici cu oameni sălbatici. De acolo eşti?
   — Nu. Ţară mare, frumoasă. Departe! răspunse omul. Auta ştia că în unele poveşti se vorbea uneori de o ţară mare de la capătul dinspre apus al pămîntului, dar nu credea că e altceva decît născocire. Acum, rămase însă descumpănit. Se gîndi că chiar dacă ciudatul om minţea, înfăţişarea lui nu semăna cu a nici unuia dintre popoarele lumii. Află că îl cheamă Mahukutah. Altădată l-ar fi descusut mai mult, dar acum aştepta Mpunzi să plece spre ţărm cu toţi ceilalţi. Auta îl sfătui să-i spună lui Mai-Baka să mai adune robi.
   — Păcat că a murit Iahuben! zise el trist. Nu trebuia să se avînte cel dintîi.
   — Dacă a pierit el, suntem mai puţini numai cu unul, zise Mpunzi. Era viteaz, dar nu era rob.
   — Iahuben ştia însă cum se rînduieşte o oaste, cunoştea meşteşugul războiului, şi voi luptaţi cu cea mai bună oştire a lumii. Lui Auta îi părea rău că nu ştie ce poveţe să-i mai dea. Spuse ce putu: Voi sunteţi viteji, dar soldaţii au şi meşteşug şi sunt mult mai mulţi. Să-i spui lui Mai-Baka să mai aştepte şi să mai adune robi. Am să vin...
   — Să vii, zeule Auta! Tu eşti zeu şi ştii totul. Ai să ne înveţi şi meşteşugul.
   Auta zîmbi trist, gîndindu-se de la cine ar putea învăţa el însuşi acest meşteşug al războiului.
   Cînd se făcu seară, păziţi de umbrele lungi ale amurgului, cei douăzeci de inşi se strecurară pe după stînci. Auta surprinse la Hor o ciudată privire de milă. Hor îl întrebă:
   — Cum pot să umble pe jos atîta? M-am uitat la Mpunzi. Ca să-i spui cîteva cuvinte care nici nu l-au prea ajutat, a străbătut jumătate din Atlantida, desculţ, dezbrăcat şi fără îndoială flămînd. Aveţi mulţi oameni minunaţi pe pămînt! Ar săvîrşi minuni dacă ar şti cît ştiu preoţii voştri şi ar rămîne cu însuşirile pe care le au!
   — Spune-mi, Hor, cum să-i ajut! strigă Auta în glas cu un sunet al deznădejdii. Dacă aş şti măcar ce ştia Iahuben!... Şi aşa cum sunt am vrut să mă duc printre ei, dar nu mă laşi tu.
   — Tocmai pentru că vreau să-i ajut. Ei vor cîştiga mult mai mult dacă ai să-i înveţi să trăiască. Atunci vor şti să lupte şi fără tine. După ce ne vom isprăvi cercetările pentru care am venit şi pînă cînd vom putea pleca îndărăt, vom găsi şi pentru tine răgaz mai mult. M-am gîndit chiar să vii cu noi, şi nu numai tu. Ai putea să înveţi anumite lucruri pînă la capăt, şi atunci te-am trimite înapoi pe pămînt. Dacă te duci acum, nu-i poţi învăţa decît să moară şi ai să mori şi tu poate înainte de a-i fi învăţat, ca şi prietenul tău Iahuben.
   Zilele trecură în cercetări grăbite. Pentru Auta, în învăţătură. Străinii nu-i cereau să le facă aproape nimic. Îşi sfîrşise hrana pămînteană de mult, şi iar înghiţea sîmburii lor ciudaţi. Iar într-o seară Hor se apropie de el şi-i atinse braţul. Erau pe marginea unei stînci. Luna mare şi galbenă ieşise de undeva din orizont.
   — Auta, îi spuse Hor, răsare luna.
   — Văd! răspunse el şi rămase liniştit. Hor începu să rîdă. Spuse:
   — Te-ai răzgîndit şi nu mai vrei să te duci?
   — Unde, Hor? şi numaidecît se învioră, aducîndu-şi aminte. Chiar pot pleca? Am crezut atunci că glumeşti.
   Hor îl privi aspru şi-i spuse:
   — Hai să plecăm. Poate liniştea dragostei îţi va fi de folos.
   — Dragostea nu e linişte: cînd femeia iubită nu e lîngă tine, eşti tulburat, şi tulburat eşti şi cînd este alături! îi răspunse Auta, dar porni către mica luntre; cîrmaciul aştepta, rîzînd.
   Luntrea ajunse, fireşte, repede şi apoi se roti de cîteva ori deasupra grădinii palatului. Copacii înalţi o împiedicau să se aşeze. Găsiră cu greu un loc bun, între tufe. Cînd ieşiră din luntre, Auta şopti:
   — Iat-o!
   Pe o alee treceau trei femei. Una din ele era Nefert, îmbrăcată în veşmînt alb şi lung, cu o cunună în jurul părului des. O cingătoare din inele de argint îi strîngea mijlocul. Veşmîntul, după obiceiul din Atlantida şi din unele ţări ca bunăoară Ta Kemet, îi lăsa un sîn descoperit. Mersul fetei era lin ca o plutire. Luna juca în părul negru retezat la înălţimea umerilor. Adunat jos fald peste fald într-un unghi lung, veşmîntul dezvelea în mers pulpa stîngă, acoperind genunchiul.
   Auta rămase locului, vrăjit. Dar şi ceilalţi doi. La lumina lunii se vedeau ochii lungi cu sprînceana subţire şi abia arcuită, aduşi aproape sub tîmple, nasul subţire şi drept, arcuit lin deasupra buzelor cărnoase, faţa de culoarea răsăritului împrejmuită de părul retezat drept, pe frunte şi pe umeri.
   Cel dintîi care rupse tăcerea fu cîrmaciul.
   — Nu-mi pare rău că n-am rămas în luntre, spuse el în şoaptă. Poate că n-am să mai pot avea prilejul să văd grădina asta şi să miros florile ei. Luntrea tot n-are cine s-o lovească sau s-o zgîrie; n-a văzut-o nimeni... Şi la urma urmei, poate învăţ şi eu ceva.
   Hor îl privi întrebător.
   — Vreau să văd cu ochii mei cum se răpeşte o femeie! zise rîzînd cîrmaciul. Să ştiu cum să fac şi eu cu una din fiicele tale, după ce ne întoarcem acasă.
   — Nu te vrea? îl întrebă simplu Hor.
   Cîrmaciul nu răspunse. Nefert era foarte aproape de ei. Atunci Auta strigă uşor:
   — Nefert, am venit! şi alergă spre dînsa.
   Fata se întoarse spre ei şi deodată scoase un strigăt şi se repezi în braţele lui Auta, căzîndu-i la piept. Numaidecît după aceea se auziră în preajmă voci şi de după nişte tufe se ridicară cîteva coifuri de soldaţi, sclipind în lumina lunii.
   — Vii cu mine, Nefert? o întrebă Auta cu voce grăbită.
   — Să fugim, să nu ne ucidă... Nu trebuia să strig. Ştiam că ai să vii să mă iei, am simţit. Dar am... Glasul îi amuţi. Soldaţii erau aproape.
   — Fugi cu ei, Nefert! îi şopti Auta arătîndu-i pe cei doi străini. Vin şi eu!
   Fata alergă spre Hor, care o luă de mînă. Dar străinii nu puteau alerga. Se îndreptară cum putură mai repede spre luntre.
   Auta era înconjurat de soldaţi. Ridică o cupă mare de piatră pentru flori şi o aruncă în capul celui mai apropiat soldat. Soldatul căzu cu coiful spart şi cu tîmpla însîngerată. O suliţă se îndreptă spre Auta, însă în aceeaşi clipă o mînă se aşeză pe ea şi o împinse în jos. Un glas şopti:
   — Porunca este să-l aducem nevătămat.
   Auta se învioră. Ridică de pe soclul ei o statuie mică de marmură a unui zeu. Tot atunci auzi un şuier prelung. Cînd să arunce statuia în soldatul ce se apropia de el, Auta auzi că şuierul se înteţeşte şi un gînd fulgerător îi trecu prin minte: „Pleacă fără mine. Se tem!” Dar în aceeaşi clipă auzi strigătul cîrmaciului:
   — Fugi! Ne-au luat luntrea!
   Auta ridică ochii în sus şi înţelese: luntrea zbura trecînd spre miazăzi. Cine o luase? Cine ştia s-o poarte prin văzduh? Scăpă din mîini statuia zeului. O mînă grea i se lăsă pe umăr. Alte patru mîini începură să umble la gleznele lui cu ceva rece. Auta îşi dădu seama că erau lanţurile. Răceala aramei lipită de glezne o cunoştea. Jos nu se vedea bine şi soldaţii nimereau greu verigile de aramă. Auta îşi veni în fire. Înălţă ochii şi-i repezi un pumn în tîmplă soldatului care-şi ţinea mîna grea pe umărul lui. Soldatul se clătină şi se retrase de-a-ndărătelea, cu mîna la cap. Alţi patru se repeziră la Auta şi-l înşfăcară de mîini. Încercă să se descleşteze, dar nu mai putu. Încercă să se uite în partea dincotro strigase cîrmaciul. O mînă puternică îi întoarse capul înapoi. Apucase să zărească între tufe lucind ceva argintiu; poate erau străinii cu Nefert, poate numai lumina lunii. Dar auzi dintr-acolo o voce subţire. Se încordă şi încercă încă o dată să scuture de pe el mîinile care-l strîngeau. Cum de nu se repezise nimeni asupra străinilor? Sau soldaţii îi socoteau într-adevăr zei şi le era frică...
   — Dacă mă strîngeţi aşa, mă ucideţi! răcni Auta. Marele Preot vă va omorî pe toţi. N-aţi auzit porunca?
   Şoapta auzită întîmplător i-a fost de folos. Soldaţii îl lăsară, depărtîndu-se cîţiva paşi şi nelăsîndu-i loc pe unde să fugă. Nu mai avea cum să scape. Dar deodată zări un soldat prăbuşindu-se la pămînt. Apoi altul. Apoi încă doi. Ceilalţi fugiră, zbierînd îngroziţi. Îndată Auta, îşi aduse aminte de arma albastră, şi nemaivăzîndu-se înconjurat, alergă spre tufe. Nu era din neamul tibbu, dar ştia să fugă minunat. Cînd îl văzu lîngă ea, Nefert îi încolăci gîtul cu braţele. Tremura.
   — Hai să fugim de-aici, Auta! În pădure să fugim. Nu mai vreau să văd pe nimeni, numai pe tine...
   Auta îi mîngîie părul.
   — Cum să trăim în pădure? Ca sălbaticii? Şi pînă, la urmă tot vom fi descoperiţi.
   — Ca sălbaticii! spuse fata printre sughiţuri de plîns. M-am săturat şi de tata şi de palatele lui... Nu mai vreau să fiu preoteasa lunii, nici... nimic. Vreau să fiu numai cu tine.
   Hor nu îndrăznea să-i tulbure. Dar cîrmaciul îi trezi din această visare:
   — Trebuie să plecăm grabnic sus, la noi. Nu mai avem cu ce zbura, ştii.
   Nefert ascultă mirată. Ea nu băgase de seamă luntrea în zbor, într-atît era de tulburată.
   În preajma lor nu mai era nimeni. Călăuziţi de Auta, porniră pe întortocheatele poteci. Nefert păşea alături de el şi-l ţinea de mînă, neîntrebîndu-l nimic. Numai cîrmaciul nu avea linişte. O dată zise:
   — Cred că într-o lună pot înjgheba alta, mai mică, din ceea ce am adus cu mine...
   Altă dată rostit îngîndurat:
   — Cine s-o fi putut lua? Cine a fost cu noi şi s-a uitat cum o ridic în aer?!...
   Mergeau foarte încet. Hor tăcea. Numai Auta îşi încordă mintea încercînd să găsească răspunsul. Dar acum mintea lui lucra greu. Zise nehotărît:
   — Iahuben... Dar Iahuben e mort.
   — Preotul vostru care a vrut să te ucidă acolo în oraş. El îmi cerea întruna lămuriri, strigă cîrmaciul.
   Auta se opri înţepenit. Mintea lui se lumină. Strigă mînios:
   — Tefnaht a fost... numai el!
   Vorbeau în limba atlantă, anume. Auzind strigătul mînios al lui Auta şi neînţelegînd nimic, Nefert începu să tremure îngrozită. Auta se uită la ea. În ochii lui scăpără ură. Zise răstit:
   — N-ai fost tu momeala din capcană, Nefert? Spune sau te ucid!
   Nefert izbucni în plîns.
   — Dar ai spus că ştiai că am să vin! spuse Auta mai moale.
   Fata îl privi drept în ochi. O bătea luna în faţă. Ochii îi erau curaţi.
   — Inima mea îmi spunea, de la ea ştiam... zise Nefert. Cum crezi că mi-ar fi spus tata ceva tocmai mie, dacă ar fi plănuit să te prindă!
   — Ştia că mă iubeşti?
   — N-avea de unde să ştie, dar mi s-a părut că ghicise acum în urmă.
   Hor îi atinse braţul:
   — Fata n-are nici o vină, n-o bănui! Dar să mergem cît nu e prea tîrziu. Cine ştie ce se poate întîmpla.
   Drumul spre pisc pentru Auta nu era lung: ar fi ajuns curînd. Pe Nefert la nevoie ar fi purtat-o în braţe. Dar străinii se istoveau mergînd. De multe ori erau nevoiţi să se oprească, pentru a se odihni puţin. Alte dăţi Auta îi lua în spate pe rînd şi-i trecea peste albia vreunui pîrîu sau pe buza unei prăpăstii. Drumul părea că nu se mai sfîrşeşte. Totuşi, se sfîrşi.
   Cînd soarele luminase munţii, intrară cu toţii pe uşa luntrei mari. Nefert era atît de istovită încît nici nu mai putu să se mire. Hor şi cîrmaciul căzură în jilţuri, storşi de puteri. Pe toţi îi înconjurară ceilalţi trei străini, roşi tustrei de îngrijorare. Femeia începu să-i învioreze cu mingea fermecată şi cu alte mijloace stranii. Dar erau prea zdrobiţi. Auta se simţea însă bine. Îi luă pe rînd în braţe şi îi duse în odăiţa rotundă unde puteau face baie de raze întremătoare nevăzute.
   Nefert între timp adormise pe un jilţ desfăcut ca un pat. Cînd se trezi după un somn scurt, înainte de a-şi da seama unde se află, auzi pe cei din jur vorbind ceva neînţeles, sau cum i se păru ei, cîntînd.
   Şi străinii şi Auta erau foarte îngrijoraţi. Străinul care fusese cu Hor şi cu cîrmaciul să-l ducă pe Auta în luntre deasupra sclavilor răsculaţi tocmai spunea:
   — Am crezut că aţi plecat spre locul răscoalei. Am încercat să vorbim cu voi, dar luntrea zbura fără să răspundă. Întîi am socotit că s-a stricat ceva şi nu ne puteţi răspunde, dar cînd am văzut că nu ne trimiteţi nici măcar semne luminoase, n-am mai ştiut ce să credem.
   Auta, care asculta încordat, strigă pe neaşteptate:
   — Acum înţeleg tot! Tefnaht a zburat spre Muntele de Foc: vrea să împiedice răscoala.
   — Zbura foarte încet, zise acelaşi străin. Altfel ar fi ajuns, sau poate s-a oprit undeva pe drum.
   — Nu ştia să oprească nici să zboare repede, spuse cîrmaciul. N-a apucat să vadă tot...
   Auzind însă de Muntele de Foc, Hor încremeni. Uitîndu-se la el, şi ceilalţi se schimbară la faţă.
   Auta nu bănuia la ce se gîndesc. Începu să simtă în el o nelinişte aspră, crudă, întîia oară atît de mare de cînd se ştia. Soarta răscoalei ameninţate îi ridică un nod în gît şi i se păru că aerul se împuţinase.
   Într-un tîrziu, Hor îl întrebă pe cîrmaci:
   — Poţi s-o nimiceşti în aer, înainte de a ajunge la muntele acela primejdios?
   — Nu! murmură cîrmaciul cu glas sugrumat. Nu m-am pregătit pentru asta... nu m-am gîndit.
   Auta simţea marea primejdie, fără s-o cunoască. Întrebă cu glas stins:
   — Şi ce va fi acum?
   Hor nu-i răspunse. Umblă la o altă oglindă, pe care Auta n-o cunoştea, pînă cînd oglinda se lumină de o lumină uşor tremurătoare, şi se iviră pe ea, ca în depărtare, nişte munţi fumegînd slab şi pe un fel de cer cenuşiu se zări plutind o musculiţă. Hor le arătă musculiţa şi spuse:
   — Deocamdată n-a ajuns. Zboară încet.
   Auta îşi dădu seama că era luntrea lor. Întrebă din nou:
   — Şi acum ce va fi:
   Fără să-şi ia ochii de la oglindă, Hor zise:
   — Nu ştiu ce va fi...
   Vocea lui tremura.
   

CAPITOLUL XXIV
   
   
   
   Mpunzi era de mult prieten cu robul cîrmaci care-l dusese nu o dată ascuns în luntrea pescărească. Dar acum erau douăzeci şi cine putea să-i ascundă pe toţi? Dimineaţa îi apucase într-o pădurice de pe ţărm. Să meargă pe jos pe uscat spre Muntele de Foc nu se putea: era şi departe, erau şi primejdii. Se sfătuiră ce să facă.
   — Eu pot face o plută, zise Mahukutah. În ţara mea facem plute.
   Pentru că nu aveau alt gînd mai bun, nici alte mijloace, începură să caute în păduricea în care poposiseră lemn bun pentru o plută. Aveau arme, unii aveau topoare. Începură să taie anumiţi copaci pe care-i alegea Mahukutah, pentru că aveau lemnul foarte uşor. Alţii aduceau din pădurice felurite ierburi şi lăstari tineri din care se puteau împleti frînghii. Astfel, în două zile pluta fu gata.
   O împinseră în mare şi săriră pe ea, strigînd de bucurie. Dar curînd văzură că plutea prea încet. Îi făcuseră şi lopeţi, şi pînză. Totuşi pluta luneca prea încet, chiar dacă se ţinea pe valuri mai bine decît o corabie. Cînd se apropiară de limanul ştiut de Mpunzi, al pescarilor, Utnapiştim ceru să tragă la ţărm. Opriră pluta şi o ascunseră printre sălciile unei guri de rîu care se vărsa liniştit în mare. Utnapiştim spuse:
   — Pluta noastră pluteşte prea încet, cu toate că vîntul e bun. De ce să nu avem şi noi o corabie sau mai multe corăbii?
   Şi Utnapiştim le mărturisi planul său. Îndată ce va cădea noaptea, Mpunzi să se strecoare la prietenul lui, cîrmaciul, şi să-i spună în taină ce au pus ei la cale. Cîrmaciul era rob, aşa că n-avea să ţină cu stăpînii. După ce vor socoti că Mpunzi a ajuns, unul din ei să se ducă ceva mai departe de ţărm, acolo unde pescarii îşi întind năvoadele la uscat, pe lemnăria dulgherilor de corăbii. În liman sunt totdeauna cîteva corăbii pescăreşti şi alte cîteva noi, abia date la apă. Aşa spunea Mpunzi. Sunt însă păzite totdeauna de cîţiva pescari. Dar năvoadele nu le păzeşte nimeni. Utnapiştim se va strecura pînă la ele, va face focul şi va aprinde un braţ de ierburi uscate, de la care va lua foc lemnăria. Atunci Utnapiştim va ieşi din ascunzătoare şi alergînd spre ţărm va striga din răsputeri: „S-a aprins lemnăria! Ard năvoadele!... Săriţi!”
   Planul era bun. Acest rob îşi uimi tovarăşii, care numaidecît şi-l aleseră căpetenie. Cînd veni noaptea, toate se petrecură după planul lui Utnapiştim. Auzind pe neaşteptate strigătele şi zărind focul, pescarii alergară de la corăbii şi din colibele lor înăuntrul ţărmului.
   În acest timp, două corăbii se desprinseră de mal. Dar ceea ce nu văzuse Mpunzi, şi nici ceilalţi, pe alte corăbii mai erau pescari care-şi mai adunau uneltele ca să le ducă pe ţărm. Văzînd pe ceilalţi că alergaseră să stingă focul şi socotind că erau destui, nu se mai osteniră să coboare pe mal. Tot arunci aceşti pescari auziră plescăit de apă în apropiere. Noaptea era întunecoasă, înnourată, fără lună. Totuşi, ochii lor buni de oameni ai mării desluşiră nişte oameni care săreau în apă de pe mal. Nu era greu de priceput. Şi nici n-aveau cînd să mai judece dacă au ghicit bine ori s-au înşelat. Înotătorii treceau liniştiţi pe lîngă aceste corăbii, nebănuind nimic. Se îndreptau spre cele două care ieşiseră în larg, abia zărite. Atunci pescarii începură să arunce cu vîslele în ei. Înotătorii se afundară numaidecît, ca să iasă din apă mai încolo. Numai pe unul din înotători îl izbi în cap o vîslă. Ceilalţi nu se mai vedeau. Se puteau auzi numai nişte bufnituri surde în pîntecul corăbiilor de la ţărm, pesemne valurile mării care începea să se înfurie. Cele două corăbii plecate ajunseseră destul de departe. Vîntul bătea dinspre ţărm. Cîţiva pescari întinseră pînzele la trei corăbii şi loviră apa cu vîslele, cu cîte vîsle le-au mai rămas. Corăbiile porniră. Dar foarte curînd, una începu să se lase în bot, apoi alta pe-o coastă. În corăbii intra apa. Pe unde? Nu mai era timp de judecat. Traseră cu greu cele trei corăbii înapoi la mal, strîngînd repede pînzele. Trebuia scăpate de scufundare măcar acestea, dacă două s-au dus, răpite de cine ştie cine. Ajungînd înapoi, pescarii săriră jos şi începură să le tragă anevoie pe ţărmul nisipos.
   Între acestea, toţi înotătorii afară de doi izbutiră să ajungă la corăbiile din larg. Cînd se urcară toţi, prietenul lui Mpunzi, cîrmaciul, întrebă dacă mai era cineva în apă. Corăbiile pluteau alături. Pe fiecare catarg era acum atîrnat cîte un opaiţ vîrît în tigvă uscată, cu găuri. La lumina slabă a seului, oamenii totuşi se puteau recunoaşte. Fără cei doi cîrmaci, erau optsprezece. Lipseau robul Valukaga, iscusit arămar, şi proaspăta lor căpetenie Utnapiştim.
   — Să-i aşteptăm, spuse Mpunzi. Cîrmacii se uitară îndărăt. Nu mai erau urmăriţi, aşa că puteau să aştepte. Coborîră pînzele. Valurile îi legănau. Cele două corăbii lunecau încet spre larg, împinse de vîntul care le lovea numai lemnăria. Oamenii se uitau cu grijă spre ţărm. Nu se zărea prin noapte nici o pînză, nu se auzea nici un plescăit al apei. Nimeni nu putea să-şi închipuie de ce s-au întors pescarii din urmărire.
   Deodată, în tăcerea întunecată a nopţii, se auzi un zgomot slab în lemnul navei. După cîteva clipe, ajutat de ceilalţi, Valukaga se urcă pe corabie, ud şi istovit. Căzu fără glas pe punte. I-ar fi prins bine un strop de vin sau de rachiu de palmier, dar n-avea nimeni.
   Cînd îşi veni în fire, Valukaga povesti:
   — Nu ştiu ce mi s-a întîmplat. Am ameţit şi m-am dus la fund. Cred că m-a lovit un val. Noroc că fundul era aproape. Cînd m-am lovit de fund, m-am trezit şi am înotat în sus. N-am apucat să înghit multă apă...
   Valugaka se întrerupse. Vărsă o parte din apa înghiţită fără voie şi se linişti. Dar îi era greu să vorbească. Doi inşi îl ajutară să intre sub punte, unde găsi nişte saci şi se culcă.
   Utnapiştim însă nu mai venea. Poate se înecase. Nu era mult de cînd lăsaseră ţărmul, dar frica, amestecată cu bucuria libertăţii, care-i stăpînea pe toţi, îi îndemna să se grăbească şi îi făcea să le pară lungă şi clipa. Mpunzi, Mahukutah şi alţi cîţiva socoteau să mai stea, dar ceilalţi şi îndeosebi cîrmacii stăruiau să plece.
   — Cînd ne-am ales şi noi căpetenie, ne-a luat-o apa! spuse rîzînd unul cu barbă neagră, ajuns în Atlantida de undeva de departe, dintr-un mic ostrov răsăritean.
   Erau gata să întindă pînzele, şi cînd nu se mai aştepta nimeni, se căţără vesel şi vioi pe corabie, ca o pisică, Utnapiştim.
   — Ce vă uitaţi aşa? Ridicaţi odată pînzele astea împuţite! strigă el rîzînd şi, scoţîndu-şi de la cingătoare toporul, îl trînti pe punte.
   Toată lumea de pe cele două corăbii căută să-l privească la lumina palidelor felinare de seu. Nimeni nu pricepea veselia lui. Dar Utnapiştim strigă din nou:
   — Sărutaţi toporul ăsta: el v-a scăpat!
   Şi fiindcă ceilalţi îl priveau nedumeriţi, Utnapiştim ridică toporul de jos şi se făcu că vrea să spargă puntea. Abia atunci foştii robi înţeleseră de ce s-au întors din drum corăbiile urmăritoare şi de ce a întîrziat Utnapiştim.
   — Cum ai putut să le spargi şi să înoţi? îl întrebă un cîrmaci. Înoţi bine!
   Dar Utnapiştim nu mai răspunse. Se duse la botul corăbiei şi începu să privească apa. Cele două corăbii pluteau acum una după alta, una din ele lăsînd-o în faţă pe cea pe care era Utnapiştim. Marea nu era furioasă, însă vîntul bătea acum pieziş, şi mersul spre miazăzi era încetinit.
   Fiecare dintre cei douăzeci şi doi de oameni era nerăbdător să ajungă la ţărmul Muntelui de Foc, dar fiecare se simţea bine şi pe mare, în libertate, şi fără primejdia biciului sau a suliţei regale. N-aveau merinde. Îşi făcură însă plase din resturile de frînghii şi prindeau peşte pe care-l mîncau crud.
   Ţărmul în apropierea căruia pluteau era în multe părţi nelocuit, însă bogat, ca toată Atlantida, în rîuri şi pîraie, aşa că din cînd în cînd, noaptea, se puteau furişa în cîte o albie pentru a-şi lua apă de băut. Deocamdată altceva nu le trebuia şi se simţeau aproape fericiţi. Pluteau astfel încet, zile şi nopţi, cînd pe mare liniştită, cînd pe furtună, iar într-o dimineaţă zăriră în depărtare nişte nori vineţi sau nişte munţi. Cei care aveau ochi mai buni desluşiră însă o aţă tremurătoare şi roşiatică ce se încolăcea deasupra şi atunci unul dintre ei strigă:
   — Muntele de Foc!
   Dimineaţa abia se revărsa şi cerul era încă vînăt. Apele mării erau liniştite şi călătorii se bucurau de privelişte, cînd deodată Mpunzi le arătă cerul, rostind cu glas înăbuşit de tulburare:
   — Vine zeul!
   Şi toţi văzură lunecînd uşor şi domol pe cerul din ce în ce mai limpede, un trup lung şi argintiu ca de pasăre ciudată strălucind în razele soarelui care abia se ridica din mare. Cu toţii cunoşteau pasărea aceea şi ştiau că în ea vine cel pe care-l socoteau zeul lor Auta. Prinseră curaj, urmărind semnul de argint care se îndrepta spre Muntele de Foc.
   Trecu un oarecare răstimp, şi semnul nu se mai zări, pierdut în cer. Dar îndată după aceea văzură toţi cum pasărea sau luntrea zeilor se apropie ca un grăunte de argint de fumul şi scînteile Muntelui de Foc, se leagănă o clipă deasupra şi apoi cade în fum.
   — Zeul a intrat în pămînt! rosti Utnapiştim. Numaidecît se auzi de departe un bubuit surd şi prelung, şi din gura muntelui, unde căzuse luntrea, ţîşni un potop de flacără, de scîntei şi de fum. Fumul se îngroşă repede într-un stîlp care se vedea bine şi din depărtare, iar apoi capătul de sus al acestui stîlp se umflă, alcătuind o ciupercă uriaşă ce acoperi curînd zarea. Apoi creasta muntelui se despică şi din uriaşa crăpătură (călătorii cunoşteau bine Muntele de Foc şi priveau îngroziţi, cu fălcile încleştate) începu să curgă un fel de apă de foc, cînd argintie şi sticloasă, cînd ca arama călită. Se auzi zgomotul altei bubuituri îngrozitoare, tot surd, tot de departe. O bucată de munte se prăbuşi în mare. Cele două corăbii se apropiau mînate de o briză lină spre miazăzi. Deodată Utnapiştim îşi dădu seama încotro pluteau, şi strigă să se strîngă pînzele. Dar în aceeaşi clipă năvăli peste corăbii un vînt sălbatic dinspre miazăzi, apoi îşi schimbă mersul spre răsărit. Vîntul începu să urle ca o mie de fiare rănite. Marea se cutremură, aruncîndu-şi valurile spre cer. Cele două corăbii se învîrteau pe coame de talazuri, gata să-şi sfarme lemnăria. Soarele, care se pregătise să răsară, nu mai răsări. Acum trebuia să fie ziuă, dar lumina se vedea numai ca o geană subţire spre răsărit. Robii de pe corăbii socotiră că zeul lor, scufundat sub pămînt, oprise soarele să mai răsară.
   Se îndepărtau tot mai mult de Atlantida, însă nici n-aveau cum stăvili puterea vîntului, nici nu mai doreau să se apropie de muntele răscolit. După un număr de ceasuri (nimeni nu ştia cîte), începu alt şir de bubuituri care acum parcă se auzeau din fundul mării. Călătorii văzură cu uimire că alte mănunchiuri de fum negru sau roşu începeau să se înalţe pe bănuita zare a apusului. Marea era turbată. Vîntul sălbatic îi mîna întruna spre răsărit, aruncîndu-le corăbiile de pe un munte de apă pe alt munte de apă. Cerul era negru. Marea era neagră. Felinarele de pe catarg se stinseseră de mult. Marea şi vîntul prefăcuseră călătorii în nişte făpturi neputincioase şi oarbe. În cele din urmă, una din corăbii se sparse şi oamenii ei fură înghiţiţi de valuri. Numai o minune i-ar fi putut scăpa de mînia apelor.
   Cei rămaşi plutiră mult timp (trebuia să fi trecut o zi şi o noapte), pînă văzură iar lumină. Se uitară cu frică îndărăt. Deasupra lor era zi, dar la apus era noapte. Altceva nu se mai vedea nimic în zarea de la apus. Numai în noaptea următoare, cei cîţiva călători scăpaţi de înec pe zdruncinata lor corabie zăriră între apus şi miazănoapte o stea mare ţîşnind spre cer, unde rămase apoi o vreme ca un ochi mare, deschis.
   — Zeii s-au urcat la cer! rosti Mpunzi.
   — Ne-au părăsit zeii! spuse şi Utnapiştim cu mirare şi tristeţe.
   Corabia lor era cînd împinsă, cînd aruncată ca o găoace. Apa năvălea după ei, vîntul îi lovea cu putere. Pînza lor era sfîşiată şi ajunsese o zdreanţă.
   Înaintară spre răsărit un număr neştiut de zile şi de nopţi. Iar într-o dimineaţă cîrmaciul, care cunoştea bine aceste mări, scoase un strigăt uimit, uitîndu-se spre miazăzi:
   — Ştiţi unde suntem noi?
   Pe corabie nu mai erau acum decît cîrmaciul, Utnapiştim, robul cu barbă neagră venit dintr-un ostrov răsăritean şi Mpunzi. De ceilalţi nu mai puteau şti nimic. Întoarseră capul după mîna cîrmaciului: în depărtare, spre miazăzi, se zărea un ţărm verde cu cîteva guri bogate de rîu...
   — Acolo e Ta Kemet! adăugă el şi mai uimit.
   — Eşti nebun! strigă Utnapiştim. Cum să fie Ta Kemet? Crezi că am trecut prin văzduh? Dar atunci unde au fost Stîlpii lui Melkart?
   Cîrmaciul înălţă din umeri, privind năuc.
   — Nu ştiu... zise într-un tîrziu. Eu am văzut după stele şi după timp că merg spre răsărit, şi de patru nopţi tot aştept să zăresc Stîlpii iui Melkart. Totuşi, am trecut de ei fără să-i vedem.
   — Cum? strigă iarăşi Utnapiştim. Nu cumva peste ei!? Acolo e strîmtoare... I-a acoperit apa?
   — Nu ştiu! rosti cu glas stors năucitul cîrmaci şi de aici încolo se zăvori în tăcere.
   Corabia lor cu pînza zdrenţuită şi cu lemnăria zdruncinată din încheieturi abia se mai ţinea pe faţa apelor, aici în sfîrşit mai liniştite. Gurile de rîu de la miazăzi erau într-adevăr ale lui Hapi. Dar nu traseră hodorogita lor corabie la ţărmul ţării Ta Kemet. Foştii sclavi voiau să scape de tot ce le mai putea aduce aminte de Atlantida. Şi mai plutiră două zile sau trei, dregîndu-şi cu ce puteau zdreanţă pînzei, zărind din cînd în cînd, noaptea, steaua sau ochiul luminos din cer. Iar într-o seară marea se sfîrşi. Biata lor corabie, cu care nimeni pe vreme bună nu s-ar fi încumetat să iasă departe în larg, se opinti pînă la ţărm scîrţîind din încheieturi; şi foştii robi ai Atlantidei, cînd simţiră în sfîrşit sub tălpi pămîntul neclătinat, oftară uşuraţi şi fiecare mulţumi zeilor săi că scăpase cu viaţă.
   Robia era departe. Atlantida era departe sau poate nu mai era. Aici mişunau negustori cu nasuri subţiri şi ascuţite, feţe albe şi păr negru, care aveau limbă iute şi corăbii iuţi înjghebate într-o mare de ostroave şi limbi de pămînt unde neamurile abia se ridicau la viaţă, şi negustori cu ochi înguşti şi nasuri ca pliscul păsărilor de pradă, mereu dornici de sclavi ieftini şi de înşelăciune, lăsîndu-se nu de mult spre mare dinăuntrul ţinutului unde se aşezase neamul hananeu. Veneau spre aceste ţărmuri gălăgioase păstori cu piei de oaie, cu unt şi caş, sau pescari cărînd coşuri cu peşte.
   Dăruind valurilor ceea ce mai rămăsese din corabia lor, cei patru se risipiră. Mpunzi şi cîrmaciul plecară spre miazăzi, pentru că bănuiau că ar putea să ajungă pe acolo în ţara lor, ocolind Ta Kemet. Omul cu barbă neagră intră în vorbă cu nişte negustori din insula lui. Iar Utnapiştim porni din oraş în oraş, către răsărit, spre ţara sa aşezată între două mari rîuri care cuprindeau între albiile lor pămîntul bogat unde se afla oraşul Uruk.
   

CAPITOLUL XXV
   
   
   
   Străinii împreună cu Auta şi cu Nefert se mai uitară un răstimp în oglindă, urmărind luntrea, pînă cînd deodată oglinda se făcu neagră o clipă, apoi lumina o albi toată şi în oglindă nu se mai văzu nimic, nici munţi, nici luntre.
   Hor sări în picioare şi strigă înspăimîntat:
   — Iată de ce m-am temut!
   Ieşiră cu toţii afară cît putură de repede. Mîna lui Hor arătă cerul dinspre zarea unde trebuia să fie Muntele de Foc. Tot cerul părea prins acolo într-un grătar de nouraşi lungi şi subţiri sau de raze lăptoase şi încet începu să se ridice sus, tot mai sus, o uriaşă ciupercă de fum sau de ţărînă spulberată.
   Hor se duse în partea cealaltă a micului podiş din pisc. Ceilalţi veniră după el. Jos, pe ţărmul mării, mergea un convoi de asini şi de robi spre liman. Auta şi Nefert amuţiră. Auta alergă după ocheane şi se întoarse să privească, apoi strigă uluit:
   — E Marele Preot!... Marele Preot cu toţi ai lui. Unde se duce?
   — Cine ştie cum de a presimţit! zise Hor. Sau pleacă fără să ştie nimic!
   Auta nu înţelese decît că Marele Preot pleca cu toate corăbiile sale şi că Tefnaht prăbuşise luntrea în gura Muntelui de Foc. Dar ce putea fi în toate acestea atît de cumplit încît să-l înspăimînte pînă şi pe Hor?!
   Parcă auzindu-i gîndurile, Hor îi făcu semn să vină în partea cealaltă a piscului, de unde priviseră adineauri.
   Dar zarea de la miazăzi se întunecase. Nu se mai vedea nimic.
   Hor şi ceilalţi străini intrară în luntrea lor. Nefert nu-şi dădea seama ce se petrece, dar era neliniştită. Auta nu apucase să afle nimic şi, văzîndu-i pe străini atît de îngînduraţi şi grăbiţi, nu mai îndrăzni să-i tulbure. Şezu cu Nefert pe o bucată de stîncă. Tăceau. După un răstimp destul de lung se stîrni un vînt puternic de la miazăzi. Sub ei, piscul începu să se clatine. După aceea plouă. Văzduhul atîrna greu. Deşi era amiază, piscul fu cuprins de amurg. Apoi totul se linişti.
   Hor şi ai săi ieşiră din turn.
   — Plecăm, Auta! zise el. Acum chiar dacă ai vrea să rămîi nu te putem lăsa.
   — Unde plecăm, Hor? Străinul arătă în sus.
   Nefert nu părea să înţeleagă, dar se strînse la pieptul lui Auta şi urmări îngrijorată mîna lui Hor.
   — De ce? făcu Auta.
   Ca răspuns la întrebarea lui, piscul fu zgîlţîit scurt de alt cutremur. Ploaia începu din nou.
   — Acum nu mai putem şti nimic, decît după ce se va sfîrşi. Dar aici nu putem aştepta sfîrşitul!
   — Care sfîrşit, Hor? Nu înţeleg nimic! Hor nu mai putea vorbi legat. Zise iarăşi:
   — Atlantida... Cine ştie, poate că se scufundă în mare.
   — Toată?
   — Asta nu putem şti. Dar munţii voştri fumegă toţi şi ar putea să aibă legături subpămîntene... Şi Tefnaht a căzut cu luntrea tocmai în gura celui mai grozav. Eu ţi-am spus, Auta, ţii minte, şi cînd a venit fostul tău stăpîn care se suie acum pe corabie, că luntrele noastre au o putere grozavă. Dacă se dezlănţuie toată deodată...
   — Atunci bătrînul a ţinut minte şi şi-a dat seama! Nu e prost cum l-aş fi bănuit... spuse luminat cîrmaciul. Ştia unde se duce Tefnaht!
   Hor se încruntă. Ceva se tulburase înăuntrul lui. Stătea ţeapăn.
   Nici cîrmaciul nu era liniştit. Spuse cu ciudă, simţămînt pe care Auta nu-l mai cunoscuse la nici unul dintre ei:
   — De ce am lăsat luntrea singură?
   — N-aveai de unde să bănuieşti că are să vină Tefnaht! încercă pămînteanul să-l liniştească.
   Dar Hor îl opri:
   — Nu căuta să ne mîngîi, Auta. Numai noi suntem vinovaţi. Îţi dai seama ce s-a petrecut şi ce se poate petrece. Dacă luntrea cea mică ar fi căzut dintr-o greşeală peste Marele Oraş, îl putea face pulbere în cîteva clipe. Puterea ei trebuie călăuzită bine. Acum ea a tulburat măruntaiele Muntelui de Foc, unde se petrec lucruri asemănătoare cu puterea luntrelor noastre. Una o stîrneşte pe cealaltă şi aşa în lanţ... cine ştie pînă unde! Măcar să fi căzut în cîmpie; acolo răscolea pămîntul şi atîta tot!... Nu, nu pot să-mi iert că nu m-am gîndit.
   Auta simţi pe frunte o sudoare rece. Abia acum începea să înţeleagă. Aşadar, sfîrşitul răscoalei va fi moartea tuturor... adică nu a tuturor, căci stăpînii au corăbii şi vor scăpa. Dar cîţi oameni vor pieri? Toată Atlantida, numai din pricina lui Tefnaht... Auta îşi opri gîndul: oare numai din pricina lui Tefnaht?... Lacrimi mari îi udară genele. Nefert văzu. Văzu şi Hor. Nici unul nu vru să-l tulbure şi nici unul nu spuse nimic. Dar Auta simţea că se înăbuşă. Zise sfîşiat:
   — Eu, Hor, mă auzi, Hor, eu, numai eu sunt vinovat de toate! Acum ştiu bine: numai eu...
   Hor se întristă.
   — Tu? De ce tocmai tu!
   — Dacă nu v-aş fi rugat să mă duceţi cu luntrea...
   Hor pricepu şi îl opri cu o mişcare a mîinii:
   — Nu eşti vinovat cîtuşi de puţin! Nici chiar cîrmaciul nostru nu e vinovat că a lăsat-o nepăzită, căci cine putea bănui că... Numai eu sunt vinovat într-adevăr, fiindcă anume eu aveam datoria să veghez. Să spun că n-am putut bănui nici eu?... Trebuia să bănuiesc orice cînd aveam asemenea putere în mînă. Puterea asta e viaţă, dar e şi moarte. Iar noi nu pentru moarte am răpit-o firii, şi uite acum...
   — Linişteşte-te, Hor! îl rugă Auta.
   — Nu pot: pier atîţia oameni nevinovaţi, şi nu-i pot ajuta cu nimic. Putem lua cu noi încă cinci, şase oameni, dar ceilalţi?...
   — Poate dacă Tefnaht ar fi ştiut ce putere are luntrea... începu alt străin.
   — Ceva ştia el! spuse cîrmaciul.
   — Dacă Tefnaht ar fi ştiut totul despre această putere şi despre marea ei primejdie, sau ar fi crezut că îl minţi, sau s-ar fi bucurat şi mai mult îmbătîndu-se de plăcerea puterii! zise Auta cu un surîs amar. Eu îl cunosc pe Tefnaht mai bine...
   Dar nimic nu-l putea linişti pe Hor. Zise din nou:
   — Şi totuşi, dacă nu veneam noi aici, sau măcar dacă ne păzeam luntrea, nimic nu s-ar fi întîmplat...
   — Cum nimic? zîmbi trist Auta. Regele şi preoţii ar fi stors mai departe poporul şi sclavii de toată vlaga. Crezi că e vreo deosebire între un sclav care trăieşte şi unul care a murit? Numai aceea că mortul nu mai e folositor nimănui.
   Cîrmaciul părea nerăbdător.
   — Să plecăm cît nu e prea tîrziu! spuse el, iar Auta îi zîmbi tăios:
   — Ţi-e frică să nu pierim şi noi o dată cu toată ţara asta? Apoi îi păru rău că l-a jignit. 
   Cîrmaciul însă nu păru supărat. Zise simplu:
   — Noi putem să pierim şi nu va fi nimic pentru noi. Ne vom preface în pulbere şi o va împrăştia vîntul. Dar noi am fost trimişi aici şi suntem aşteptaţi dincolo. Am venit să salvăm omenirea planetei noastre şi omenirea aceea aşteaptă răspunsul nostru. E drept, ea nu ne-a trimis să omorîm alte fiinţe nevinovate. Nu mi-ar fi părut rău dacă mureau numai stăpînii.
   — Lasă asta! îi spuse Hor. Părea foarte obosit. Poate că odată vom putea răsplăti ceea ce am răpit fără voia noastră. Apoi se întoarse spre cei doi pămînteni şi spuse în limba atlantă, ca să-l înţeleagă Nefert: Haideţi înăuntru, să plecăm. Fiecare clipă poate să fie cea din urmă.
   Nefert făcu un pas înainte. Auta rămase însă pe loc. Hor crezu că nu l-a auzit şi mai spuse o dată. Dar Auta îi răspunse:
   — Eu nu plec. Rămîn aici. Toţi se uitară la el:
   — Ai să pieri! îi strigă Hor.
   — Luaţi-o pe Nefert cu voi, adăugă Auta. Ea nu trebuie să moară. Dar eu rămîn.
   Vorbea în limba străinilor. Nefert se uita la el liniştită, nebănuind ce spune. Hor îl măsură din cap pînă în picioare; o privi apoi pe Nefert, şi spuse în limba atlantă:
   — În alte împrejurări te-aş fi lăsat să alegi. Acum ţi-am mai spus că nu te pot lăsa...
   — Eu rămîn, răspunse Auta neclintit, şi cuvintele atlante loviră înspăimîntător urechile fetei.
   Hor îl luă de mînă:
   — N-ar cîştiga nimeni nimic din moartea ta. Ar fi o moarte zadarnică.
   Pricepînd în sfîrşit, Nefert încremeni: însă nu mai putea să vorbească.
   — Dar din pricina vieţii mele se pierd atîtea vieţi nevinovate. Am cel puţin dreptul să mor cu ei.
   Auzindu-l pe Auta, Nefert începu să plîngă. Hor luă mîna lui Auta într-ale sale:
   — Gîndeşte-te bine, Auta! Dacă mori, pe ei nu-i ajuţi. De aici nu scapi: n-ai nici corabie, şi poate e şi prea tîrziu. Dacă vii cu noi, te întorci în mai puţin de un an pe pămînt. Noi nu plecăm încă acasă. Ne vom roti aproape un an în jurul pămîntului, ca luna voastră, pînă se linişteşte pămîntul. Ai prilejul să înveţi ce n-a mai învăţat nici un pămîntean; şi cînd te întorci ai să le poţi fi într-adevăr de folos oamenilor voştri. Dar numai dacă rămîi viu. Moartea nu foloseşte niciodată nimănui.
   Nefert se agăţă de umărul lui Auta. Bărbatul o privi, îndoit. Stătea în cumpănă. Apoi porni cu paşi rari spre luntre, murmurînd:
   — Totuşi uneori foloseşte. Voi n-aveţi de unde să ştiţi. 
   Cînd se aşezară în jilţuri şi începură să-şi încheie curelele, Auta îşi întrebă iubita:
   — Nici nu mi-ai spus, Nefert, dacă nu ţi-e frică să vii sus.
   Nefert îl privi cu ochii mari şi începu să plîngă din nou. Nu se putea şti dacă-şi dă seama unde pleacă. Dar femeia străină înţelese ce trebuia făcut. Cerîndu-i lui Hor sfatul, o adormi, fără ca Nefert să bage de seamă. Avea să se trezească abia în liniştea de sus, cînd luntrea va fi fost intrată în rotirea ei de lună vremelnică a pămîntului.
   În timp ce se pregătea de pornire, cîrmaciul, culcat cum era ca şi toţi ceilalţi, întoarse capul spre Auta, de sus, din bolta turnului:
   — Dacă am crede şi noi în zei, am avea măcar cui să cerem iertare. Dar fiindcă pămîntenii au zis că noi suntem zei, îţi dai seama că n-are cine să ne ierte. Totuşi cînd ne întoarcem, îmi caut şi eu o zeiţă pămînteană ca a ta, şi poate ea o să mă ierte... Gata! Plecăm!
   Toţi aveau capetele în globuri. Şi Nefert, care însă nu ştia: i-l puseseră în somn. Hor întoarse un mîner, şi toate jilţurile se răsturnară, lăsîndu-şi călătorii să stea legaţi de ele cu capul în jos.
   Luntrea minunată, căreia i se închinaseră neamurile pămîntului, începu să tremure. Un vuiet surd se auzi dedesubtul ei, apoi luntrea ţîşni în adîncimile de sus, ducînd cu sine doi copii ai gliei, întîia oară desprinşi de ţărîna care-i născuse.
   Puţin mai tîrziu, din Piscul Sfînt, mai sus de podişul de unde zburase, fumul subţire şi plăcut de altădată se îngroşă, apoi cu un bubuit asurzitor se năpusti spre cer un stîlp de pulbere aprinsă, şi în cîteva clipe tot piscul se nărui. Muntele Vulturilor rămase fără piscul său sfînt. Cărţile şi zidurile şi lespezile din palatul Marelui Preot erau acum praf de scîntei.
   Apoi se lăsă seara.
   
*
   
   Cu oarecare timp înainte de aceste două întîmplări, cele unsprezece corăbii lungi ale Marelui Preot ieşiseră în larg. Tăcut, pe punte, bătrînul privi acum încremenit în zare spre locul unde cu o secundă înainte se mai răsfăţase în lumină neasemuitul său palat.
   Se stîrnise vîntul, bătînd spre răsărit. Marele Preot şedea împietrit pe punte şi privea îndărăt. Vîslaşii primiseră porunca sa de a vîsli din răsputeri, cu toate că pînzele erau umflate şi corăbiile erau duse de vîntul furios cu repeziciune. Din cînd în cînd, Marele Preot se uita cu grijă la cele unsprezece corăbii mari ale lui în care, cu toată graba plecării, nu uitase să ia tot ce putuse încărca pe un convoi de asini şi de robi foarte numeros, de la hrana trebuitoare unui drum lung pînă la pietrele sale rare de preţ şi podoabă sau pînă la cele mai dragi şi mai tăinuite papirusuri. Corabia lui era în frunte. Nimeni nu îndrăznea să-i tulbure tăcerea, numai o singură dată cîrmaciul, în genunchi, l-a întrebat încotro să plutească şi bătrînul i-a răspuns numai atît:
   — Ta Kemet.
   Departe, pe ţărmul părăsit şi acum amestecat cu zarea, se zăreau uneori fîntîni de foc, apoi numai zare înroşită. Valurile mării vuiau cumplit aruncînd corăbiile ca pe nişte seminţe. Soarele apunea acum la zenit, apusul fiind cotropit de întuneric.
   Un slujitor veni la Marele Preot cu fructe şi cu vin spunîndu-i că trecuse o noapte şi o zi, şi că strălucitorul, înţeleptul şi slăvitul stăpîn trebuia să se hrănească. Şi se hrăni. Primejdia era acum departe.
   Porunci să fie coborîte pînzele, ca să plutească mai încet. Nimeni nu cuteză să întrebe de ce. Mai trecu astfel o noapte, o zi, şi încă o noapte. Numai cînd fu chemat şi întrebat unde se afla cîrmaciul îngenunche în faţa Marelui Preot şi spuse:
   — Slăvite stăpîne strălucitor, pune slujitorii să străpungă cu suliţa inima nevrednică a robului rău care nu poate răspunde întrebării tale: nu ştiu unde mă aflu. De o zi şi o noapte trebuia să fi trecut printre Stîlpii lui Melkart, dar am trecut pe mare deschisă şi totuşi stelele îmi spun că Stîlpii zeului hananeu au rămas îndărăt.
   Bătrînul nu-şi clinti privirea, însă înăuntru era tulburat.
   — Aşadar tu socoţi că i-a cotropit marea? Cu aceste valuri care au fost nu-i de mirare.
   Cînd vorbea cu cîrmaciul, zări însă spre răsărit, dar mai mult către miazănoapte, un şir lung de pete albe. Crezu că sunt păsări, dar întrebă:
   — Ce vezi acolo, cîrmaci?
   Sculîndu-se şi întorcîndu-şi faţa spre zarea arătată, cîrmaciul strigă deodată:
   — Corăbii, stăpîne! Corăbiile Atlantidei!
   — Caută o scobitură în ţărm cu apă liniştită şi trage corăbiile la mal, porunci bătrînul liniştit.
   Cînd corăbiile bănuite de a fi atlante, după o lungă bucată de vreme, se apropiară, Marele Preot trimise în întîmpinarea lor o luntre uşoară, care se întoarse destul de repede aducînd pe cei patru preoţi de vază ai Marelui Templu. Dar venind pe corabia slăvitului lor stăpîn, cei patru rămaseră miraţi că nu-l văd pe Tefnaht, şi unul întrebă de el. Fără să vorbească, bătrînul arătă cu degetul spre Atlantida, apoi în jos. N-avea nevoie să vorbească: îl. văzuse plecînd, ştia unde pleacă, încercase să-l împiedice ţinînd minte ce-i spuseseră străinii şi fără să-l mai vadă cum a căzut, bănuia că Atlantida el o răscolise, cu luntrea furată. Apoi îi întrebă pe cei patru preoţi:
   — Regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, a scăpat?
   — Da, stăpîne.
   — Robi aţi luat?
   Preoţii clătinară din cap, zîmbind. Unul spuse:
   — Vom găsi oriunde! Am adus averi şi soldaţi.
   — Dar cum aţi scăpat? Din Marea Lăuntrică n-aveaţi alt drum decît spre miazăzi, spre răsărit şi apoi spre miazănoapte, în jurul Munţilor de miazăzi; trebuia să treceţi pe lîngă Muntele de Foc, şi n-aţi fi putut scăpa. Şi chiar dacă v-ar fi cruţat el, ceea ce nu văd cu putinţă, ar fi trebuit să ajungeţi aici după un drum de patru ori mai lung decît drumul corăbiilor mele.
   Alt preot surîse:
   — Slăvite, drumurile s-au schimbat. Dacă nu se schimbau, nu aveam alt drum decît ori spre miazăzi, pînă la locul cumplit unde oamenii spun că fierb apele mării, ori spre apus, unde nu sunt decît cele cîteva ostroave mărunte cu oameni sălbatici. Dar drumurile s-au schimbat. Cînd am văzut din Turnul Stelelor zarea răsăritului cotropită de fum şi flăcări şi am simţit că se zguduie pămîntul, am alergat spre limanul Marelui Oraş să dăm porunci. Ştiam că bucăţi din Atlantida au fost acoperite de mare, în vremuri străvechi, aşa că nu puteam aştepta. Am încărcat în cinci mii de corăbii tot ce se putea încărca în grabă: toate lucrurile de preţ, aurul, pietrele rare, oricalcul, argintul, patruzeci de mii de soldaţi, pe slujitorii credincioşi şi folositori, un număr de meşteşugari...
   Corăbiile treceau cu pînzele umflate prin faţa intrîndului de mare. Bătrînul voia să le vadă pe toate. Dar voia să afle mai repede ce drum au găsit. Zise:
   — Acestea mi le spui mai tîrziu. Mi-ai făgăduit să-mi istoriseşti despre drumul cel nou.
   — Da, slăvite! spuse preotul. Cînd corăbiile erau gata să iasă în larg, ne-a vestit o luntre uşoară că la depărtare de un ceas între Marele Oraş şi Muntele de Foc tot uscatul s-a scufundat în mare şi că apa e adîncă. Nu puteam şti cît pămînt s-a scufundat, însă cum de acolo pînă la ţărmul Mării Dulci care se întinde între lanţurile de munţi ale răsăritului şi Rîul Cald de la apus, pînă aproape de ţărmul pe care l-ai părăsit tu, slăvite, nu era mult pămînt, am mai trimis o dată luntrea cea uşoară. Luntraşul s-a întors după cîteva ceasuri şi ne-a spus că l-a uimit ceea ce a văzut, anume că a izbutit să ajungă pînă la Marea Dulce, care acum nu mai avea ţărm şi era sărată ca mările mari. Atunci am socotit că mările se uniseră.
   — Nu v-aţi temut? întrebă Marele Preot.
   — Nu puteam să nu ne temem, răspunse povestitorul. Dar nici n-aveam de ales. Spre apus nu aveam ce căuta, iar la miazăzi ne pîndea primejdia mării care fierbe în clocote. Şi nici în Atlantida nu mai puteam rămîne. Am plecat la noroc.
   — Şi cum aţi scăpat?
   — Ne-am gîndit că vom ieşi măcar spre ţările ceţoase de la miazănoapte, dar zărind la stînga Muntelui Vulturilor şi la dreapta apă în loc de pămînt, am cîrmit la dreapta şi am trecut spre răsărit. Stîlpii lui Melkart erau acoperiţi de apă. Cît am trecut prin dreptul Muntelui de Foc, deşi nu-l vedeam pentru că am plutit în partea cealaltă, aproape de Rîul Cald, furtuni groaznice ne-au cutremurat, aşa că pînă aici unde suntem n-am adus decît numai o treime de corăbii. Cele mai slabe s-au sfărîmat.
   Trecuseră mai mult de trei sferturi din corăbiile scăpate. Marele Preot îşi chemă cîrmaciul şi-i porunci să intre cu cele unsprezece ale sale în rîndul celorlalte. Nu voia să fie în faţă, unde se aflau soldaţii aduşi pentru cucerirea unei ţări noi. Aflaţi din nou în largul Mării dintre Pămînturi, preoţii şedeau în jilţuri plăcute pe puntea cu umbrar a corăbiei bătrînului.
   — Mi-aţi istorisit tot, zise el, dar urechea mea n-a putut să se bucure de frumuseţea cuvîntului. Vreau să-mi spuneţi, dacă aţi văzut-o, cum arăta priveliştea nenorocirii.
   Preoţii rămaseră muţi. Numai unul spuse:
   — Slăvite, avem un slujitor care a văzut începutul nenorocirii şi ştie să povestească frumos.
   — Aduceţi-l!
   În scurtă vreme, o barcă se duse şi se întoarse cu acel slujitor. Pe o masă dintre jilţuri se aflau poame şi vinuri, carne fragedă de păsări fripte pe jăratic, turte de grîu cu miere... Preoţii se desfătau cu acestea, iar slujitorul adus se aşeză pe punte cu picioarele îndoite sub el şi începu să povestească:
   — Am văzut o stea căzută din cer pe pămînt şi i s-a dat cheia fîntînii adîncului şi fum s-a ridicat din fîntînă, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. În ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului se crăpară...
   Povestitorul se opri. Legănaţi în molcomă visare, de vin sau de povestirea sa, stăpînii ţării pierdute adormiseră.
   Şirurile de corăbii pluteau acoperind marea. În fruntea lor deschidea drumul marea corabie regală. Apele se liniştiseră aproape cu totul. Dar unul dintre preoţi îl trezi pe bătrîn şi-i arătă în zare cîteva pînze care lunecau spre miazănoapte. Bătrînul întrebă somnoros:
   — N-aţi luat cu voi toate corăbiile? Slujitorul Zeului Apelor răspunse, încurcat:
   — Să nu fie cumva ale hananeilor, slăvite!... Noi le-am luat pe toate ale noastre, dar vor mai fi rămas...
   — Cu soldaţi? se răsti bătrînul.
   — Nu cred, slăvite...
   — Prin urmare robi! spuse Marele Preot cu mînie. Am crescut un şarpe la sîn... el i-a învăţat.
   Preoţii ridicară ochii. Unul murmură:
   — Auta...
   — Nu e Auta cu ei, răspunse bătrînul. Acum se descurcă şi fără el. Auta e în cer, a plecat cu străinii... şi cu Nefert.
   — Cum, slăvite? Cu care Nefert? rosti cu voce uşor tremurată preotul Zeului Apelor.
   — Cu fiica lui Tefnaht. Tatăl s-a dus sub pămînt şi fata lui s-a înălţat la cer! zise bătrînul şi începu să rîdă.
   Preotul Zeului Apelor îşi muşcă buzele pînă la sînge.
   — Cum a putut ea să iubească un rob... şi încă negru! strigă el.
   Alt preot căută să-l liniştească:
   — Ai să-ţi găseşti destule în Ta Kemet. Ce preţ mai putea să aibă fără Tefnaht?!
   Dar bătrînul, care simţise de unde izvora ciuda fiului Zeului Apelor, zise cu o sclipire răutăcioasă în ochi:
   — Femeile sunt totdeauna ciudate, iar şarpele acela avea mintea scăpărătoare şi trupul frumos. Şi nici nu mai era rob: ai uitat că toţi robii, şi chiar soldaţii îl credeau zeu!
   Preotul Zeului Apelor socoti că era mai înţelept să-şi toarne vin.
   Dar deodată Marele Preot spuse un lucru la care nu se aştepta nimeni:
   — Trimiteţi o barcă după Puarem!
   Ceilalţi se priviră miraţi, fără să întrebe nimic. După puţin timp, Puarem se urcă pe puntea navei Marelui Preot şi se plecă îndoit din şale în faţa slăvitului stăpîn. Bătrînul porunci unui slujitor să-i aducă un jilţ şi o cupă pentru vin. Căpetenia rămase cu privirea uluită de această cinste care nu i se făcuse niciodată. Şi cu atît mai uluit fu Puarem cînd auzi că bătrînul îi spune:
   — Puarem, tu eşti viteaz şi eşti înţelept. Te-am chemat să ne sfătuim. Spune-mi întîi cîţi soldaţi mai ai pe corăbii?
   — Cincisprezece mii, slăvite. Atîţia cîţi au putut scăpa de mînia mării.
   Bătrînul îşi mîngîie pieptul, mulţumit. Apoi întrebă, fără să se uite la nimeni anume:
   — Ce face regele nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic?
   Nimeni nu ştia cine este cel întrebat. Răspunse în cele din urmă tot Puarem:
   — Slăvite, regele şi zeul nostru ocrotitor, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic, ne-a poruncit să plutim spre ţărmul hananeu, ca să ajungem în ţara Sumer, s-o cucerim şi să ne aşezăm acolo.
   Marele Preot spuse însă, nemulţumit:
   — Nu asta am întrebat... asta ştiu. Am întrebat ce face acum, nu la ce se gîndeşte!
   — Acum un ceas, răspunse Puarem, răsunau harpe şi voci pe corabia marelui nostru stăpîn, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic. Stăpînul cred că se desfăta.
   Marele Preot tăcu iarăşi o vreme. Toţi se uitau la el cu oarecare teamă. Dar preotul Zeului Soarelui îşi strivi un zîmbet şi întrebă:
   — Ce porunceşti, slăvite?
   Bătrînul îl străpunse cu privirea şi-i răscoli mintea şi toate gîndurile. Apoi spuse rece:
   — Trimite o barcă după prinţul Mener.
   Preotul se sculă, acum zîmbind în voie. Bătrînul se întoarse spre Puarem; acesta îl privi supus, dar îşi încordă sprîncenele auzind porunca ciudată:
   — Puarem, spuse bătrînul, zeii ţi-au menit un viitor de strălucire. Zeii noştri mari, cei cinci zei ai Atlantidei, zeii fericirii şi puterii noastre, ţi-au hărăzit ţie cinstea să cucereşti cu armele ţara Ta Kemet cu toate ţinuturile ei şi s-o supui regelui nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic!
   Puarem nu înţelese nimic. Dar de vreme ce zeii porunceau astfel prin gura Marelui Preot, cine s-ar fi putut ridica împotrivă? Puarem înclină capul cu supunere şi zise măreţ:
   — Slăvite, ţara Ta Kemet va fi toată a noastră!
   — Bine, Puarem! spuse bătrînul. Acum poţi să te duci la corabia ta. Dar să fii gata!
   Puarem plecă. Scurt timp după aceea se întoarse preotul Zeului Soarelui, însoţit de un tînăr tăcut, cu buze cam groase pentru un atlant (se spunea că sora regelui îl făcuse cu un sclav, dar cine putea şti!) şi cu o privire bleagă.
   — Iată-l pe viteazul nostru Mener! strigă Marele Preot. Apoi urmă liniştit: Zeul Tot al tainei şi al marilor înţelepciuni, zeul Tot care sălăşluieşte în inima mea, mi-a poruncit să am grijă de tine, pentru că pe tine te-a ales urmaş al regelui nostru, fie el veşnic viu, sănătos şi puternic... Şi acum du-te, Mener, să te odihneşti, căci în curînd va fi noapte. Ai să rămîi pe corabia mea.
   După ce tînărul prinţ coborî sub punte, după ce se lăsă noaptea, slujitorul Zeului Soarelui, primind ceva din mîna Marelui Preot, se strecură într-o luntre sprintenă şi pluti spre fruntea şirului de corăbii. Marele Preot se culcă liniştit în încăperea sa.
   În zori, cînd cele dintîi corăbii atlante se apropiau de ţărmuri verzi din Ta Kemet, slujitorul Zeului Soarelui îl trezi pe Marele Preot.
   — A mers uşor? îl întrebă în şoaptă bătrînul. Celălalt zîmbi:
   — Căpetenia străjii s-a mirat că vin, dar am arătat pecetea ta, slăvite, şi am intrat. Nici n-a gemut. Cred că abia acum vor afla.
   Peste o jumătate de ceas, un tînăr slujitor al zeilor care însoţea corabia regească veni pe puntea corăbiei Marelui Preot. Nu fu lăsat să intre şi aşteptă pe punte încă un ceas pînă să fie chemat.
   După alt răstimp, bătrînul ieşi pe punte cu tînărul preot. Bătrînul aşteptă în tăcere, aşezat în jilţ, pînă se adunară pe puntea corăbiei lui cei patru preoţi de seamă, toţi marii dregători şi Puarem. Apoi se ridică şi rosti cu glasul zdrobit:
   — Cel drag inimii marelui Zeu al Apelor, fiul lui şi stăpînul nostru, al mării şi al noului pămînt pe care ni-l dăruieşte, a plecat dintre noi şi s-a contopit cu trupul zeului din care vremelnic s-a despărţit spre a ne aduce nouă tuturor fericire, şi bucuria întregului pămînt. Sufletul lui îmbătrînit a înviat şi întinereşte în trupul regelui nostru Mener, viaţa, sănătatea şi puterea noastră.
   Marele Preot tăcu şi se aşeză.
   Într-un jilţ împodobit cu argint şi aur, îmbrăcat în mătăsuri regeşti, fu adus Mener şi aşezat între două şiruri de robi care începură să-i facă vînt şi umbră cu mari pămătufuri din pene de struţ. Aici, pe corabia Marelui Preot, cu un ceas înainte de a se apropia de gurile rîului Hapi, Mener fu slăvit ca rege, nu al Atlantidei care se scufundase în mare, ci al ţării Ta Kemet, care nu era încă a lui.
   Şi Mener fu dus cu luntrea spre corabia regală să ţină tovărăşie regelui mort. Ţărmul verde din Ta Kemet strălucea în soarele dimineţii.
   

CAPITOLUL XXVI
   
   
   
   Atlantida nu se scufundase toată, cum credeau cei plecaţi. Şi nici deodată. Corăbiile scăpate de urgie ajunseseră în Marea dintre Pămînturi cînd încă zguduirile subpămîntene tot mai răpeau bucăţi de pămînt atlant, prăvălindu-le în mare.
   Nici toţi oamenii Atlantidei nu pieriseră în valuri. Cincisprezece mii de soldaţi, preoţii aproape toţi, fără Tefnaht şi cîţiva mai tineri, toţi dregătorii şi oamenii de neam, scribii de vază, negustorii bogaţi, cîteva sute de meşteşugari iscusiţi şi alte cîteva sute de slujitori credincioşi ajunseră pînă în Ta Kemet. Dar afară de dregători şi de preoţi, de oamenii de neam şi de cei cîţiva negustori, nimeni nu-şi luase nimic şi pe nimeni. Nici slujitorilor, nici soldaţilor, nici meşteşugarilor nu le-a fost îngăduit să-şi ia femeile şi copiii. Stăpînii Atlantidei, nemaiavînd Atlantida, nu aveau nevoie de călători zadarnici. Iar în haosul prăpădului cine din mulţimile de soldaţi sau slujitori mai putea judeca ceva, mai ales cînd Puarem le-a strigat în marele liman al oraşului acoperit de fum, de ploi şi de zgomot că alte corăbii le vor lua familiile şi că zeii vor avea grijă ca ajungînd la capătul călătoriei, fiecare să-şi găsească, cine avea, femeia şi copiii.
   — Vom cuceri o ţară mai frumoasă decît Atlantida şi stăpînii ei veţi fi voi! le-a spus Puarem.
   Iar cînd au coborît pe ţărmul ţării Ta Kemet şi au aflat cîte mii de corăbii le înghiţise marea, oamenii au plîns şi s-au potolit, fără să mai întrebe ceva.
   Totuşi, mai mult de douăzeci de mii de soldaţi şi mai ales meşteşugarii care nu putuseră fi prinşi n-au venit la corăbii, dorind mai degrabă să moară lîngă neveste şi copii, decît lîngă Puarem.
   Tîrziu, cînd potopul se linişti, rămaseră întregi, în chip de ostroave mărunte, munţii din lanţul de miazănoapte, unde fusese odată Piscul Sfînt, şi cele trei lanţuri de munţi de pe fostul ţărm răsăritean, prefăcute în trei grămezi de insule mai mari şi mai mici. Rămăsese chiar şi o parte din Muntele de Foc, care mai fumega şi acum, însă neputincios. În aceste ostroave scăpară vremelnic unii atlanţi şi unii robi, dar ostroavele erau sărace şi seci, nu puteau hrăni pe nimeni. Numai pe marile insule calde tăiate de ape din munţii de miazăzi trăiră mai departe aceiaşi oameni înalţi pe care-i ştiau atlanţii de cînd lumea.
   Iar corăbiile pe care le văzuse Marele Preot că pluteau spre miazănoapte au fost pline şi ele de tot felul de oameni, scăpaţi de înec de pe micul ţinut muntos aşezat mai sus de Muntele de Foc, în dreptul Stîlpilor lui Melkart. Au fost printre ei şi soldaţi din paza acelui ţinut, şi pescari, ţărani, păstori şi chiar şi robi. Conducător al tuturor acestor oameni se alesese un fost sclav, puternic şi înţelept, adus odinioară în lanţuri dintr-un ţinut aflat între miazănoapte şi răsărit, apoi cine ştie cum dobîndind libertate de la stăpînul său, lucru care nu se mai întîmplase în Atlantida. El izbuti să curme certurile celor care căutau să-şi scape viaţa din cumplitul potop, îi potoli, îi învăţă ce să-şi ia cu ei din sărăcăciosul avut pe care-l pierdeau şi-i împărţi pe corăbii. Erau vreo douăzeci de corăbii, cele mai multe pescăreşti, alte cîteva mai mari, militare. Întinseră pînzele şi plecară, mai apucînd să vadă cum din tot ţinutul părăsit părţi întregi se prăbuşeau în mare şi numai coamele munţilor rămîneau deasupra apei, ca nişte ostroave. Privind în zare, călătorii vedeau cu groază cum felii întregi de ţărm se frîng, cu oameni pe ele încă alergînd înnebuniţi şi strigînd după ajutor, şi cum se răstoarnă apoi în apele mării turbate. Alţi oameni, suiţi pe munţi, şedeau acolo aşteptîndu-şi moartea. Numai puţini dintre aceia au izbutit să scape cu viaţă.
   Corăbiile rămase porniră spre miazănoapte, rătăcind în apele Mării Atlantice, apoi cotiră spre răsărit pe un ţărm nisipos şi rece ştiut de un singur om. Omul se miră că jumătate din ţărmul cunoscut era sub apă, şi îşi duse ceata spre răsărit, într-o cîmpie frumoasă locuită de neamul său, iar oaspeţii se amestecară cu gazdele şi după un veac urma lor pieri. Omul care-i adusese acolo se numea Hu Hadarna.
   Din partea de miazănoapte a Atlantidei scăpă de urgie numai lanţul celor nouă munţi, între care cel mai înalt rămase tot Muntele Vulturilor, scurtat doar de piscul său sfînt. Puţinii oameni însă muriră curînd de foame, căci pădurile de la poale arseseră, iar sus nu mai creşteau decît nişte tufe nefolositoare şi muşchiul de pe stînci. Numai cel din urmă ostrov de la răsărit, dintre cele nouă care păstrau amintirea lanţului de munţi, mai adăposti cîtva timp nişte oameni. După liniştirea apelor, ieşi din peşteri o ceată de păstori atlanţi, goi şi flămînzi. Marea le înghiţise turmele. Insula lor era goală, stîncoasă, fără vietăţi, fără copaci, fără ierburi. Numai un izvor avea. Cîteva tufe sărace mai creşteau printre pietre şi oamenii mîncară frunzele. Apoi din crengile tufelor îşi făcură undiţe, înnodînd la capăt fire împletite din părul femeilor. Aprinseră cîteva focuri cu tufele rămase şi fripseră peşte. După aceea, îl mîncară crud. Într-o dimineaţă cînd nu mai aveau foc, nici frunze zăriră la miazănoapte mişcîndu-se ceva pe apă. Stătură pe ţărm şi strigară o zi. În dimineaţa celei de-a doua, iarăşi strigară. Şi atunci se apropie de malul lor o plută stranie legată cu frînghii de ierburi, lipsită de pînză şi mînată de valuri în voia lor. Numai din întîmplare ajunsese la mal. Pe plută şedea un om şi curăţa solzii unui peşte, care se zbătea încă în mîinile lui.
   Oprindu-şi cu greu pluta într-o scobitură stîncoasă, omul ieşi pe ţărm. Avea o singură vîslă, care era şi lopată şi cîrmă şi undiţă. Omul era scund, istovit şi gol; pielea lui era stacojie sau aproape vînătă. Îşi aruncă vîsla pe stînci şi se uită la păstori. Păstorii se uitară la el. Multă vreme tăcură şi păstorii şi plutaşul... Apoi îl întrebară cine e.
   — Mahukutah! rosti omul care părea să fie străin... Vorbea greu, neştiind destule vorbe atlante. Le istorisi păstorilor cum de se prăbuşise de pe o corabie sfărîmată de furtună şi că întîi plutise o zi şi o noapte pe o scîndură, iar apoi cînd scîndura i-a fost smulsă de valuri, a înotat cum a putut pînă cînd apa l-a aruncat pe un ţărm. Mergînd pe acest ţărm ca să-şi caute adăpost şi hrană, pămîntul zguduit de cutremure l-a înspăimîntat. Cerul era şi ziua şi noaptea negru, iar din ţărm marea sfîşia bucată după bucată. Şi atunci Mahukutah a sărit iarăşi în mare, avînd mai multă nădejde în apă decît în pămînt. Cînd se depărta înotînd, a auzit o bufnitură surdă şi întoarse capul, apucînd să mai zărească ţărmul de pe care plecase şi pe care în clipa aceea îl înghiţeau valurile de tot. Iar cînd crezu că îşi trăieşte ultimul ceas al vieţii, valurile aruncară spre el o plută. Cu cele din urmă puteri pe care le mai avea se agăţă de bîrnele ei, desfăcu o frînghie dintr-un capăt şi-şi legă trupul de bîrne, apoi adormi. Somnul scurt îl refăcu. Trezindu-se, îşi dădu seama că pluta asta o făcuse altcîndva chiar el. Părăsită, venise singură să-şi scape stăpînul. Valurile îl băteau, era istovit şi flămînd. Apă nu băuse. Dar se ţinu de plută şi nu muri. Şi într-o zi marea se linişti şi cerul se lumină. Descoperi între bîrne o vîslă. Făcu din ea undiţă, şi după ce izbuti să prindă întîiul peşte cu mîna şi îl prefăcu în momeală, trăi din pescuit. În sfîrşit, pluta lui îl aduse aici.
   — Şi acuma ce vrei să faci? îl întrebă unul din păstori. Omul ridică din umeri. Apoi se uită lung la pluta lui.
   — Aici nu este nimic de mîncare! spuse alt păstor. Mahukutah îşi privi din nou pluta şi oftă.
   — Dacă aş avea pînză... Ţara mea e acolo, departe! zise el şi arătă spre apus.
   De unde pînză? Păstorii ar fi plecat şi ei, oriunde, numai să plece. Nimeni nu auzise să fie vreo ţară la apus, decît din poveşti. Dar, la urma urmei, cine putea şti! Mînia zeilor e schimbătoare: Atlantida a pierit şi altă ţară se putea naşte, gîndeau păstorii. Iar pe acest ostrov era ca şi nicăieri. De unde să ia însă pînza?
   Trăiră cu toţii în peşteri. Mîncară din cînd în cînd peşte crud. Cîte unul făcea strajă la plută, singura lor avere. După mai multe zile, Mahukutah se gîndi că pînza se poate ţese la urma urmei şi din păr de om. Cu un cuţit pe care unul din păstori îl făurise dintr-o aşchie de cremene tăiară părul femeilor şi bărbile şi părul bărbaţilor. Se făcură urîţi acum; dar nu se mai gîndea nimeni la frumuseţe. Război de ţesut fireşte nu aveau, însă aveau răbdare. Zile şi nopţi şezură femeile şi ţesură un soi ciudat de pînză aspră şi rară. Valurile aduseseră pe ţărm tulpina unui arbore strîmb. Mahukutah tăie cu cuţitul de cremene capetele netrebuitoare ale frînghiilor plutei, le desfăcu şi le împleti din nou. Ierburile acele lungi se dovediseră mai bune decît frînghia adevărată: nu putrezeau. Făcură un topor de cremene şi dreseră pluta, punîndu-i şi catarg din arborele adus de ape, cioplit cu osteneală. Agăţară pînza, şi luîndu-şi apă într-un fel de butoi dintr-o piatră scobită, se suiră pe plută şi porniră spre apus.
   O lună sau poate mai mult îi purtă vîntul încolo şi încoace, pînă cînd poposiră din nou pe un ţărm. Marea le dăduse uneori hrană, adesea necazuri, iar norii, foarte rar, apă de băut. Erau storşi de puteri, dar trăiau. Aşa poposiră pe acel ţărm îndepărtat, unde găsiră un neam de oameni ciudaţi care-şi împodobeau capul cu penele păsărilor. Văzîndu-i pe aceşti deznădăjduiţi flămînzi şi istoviţi de furia apelor, băştinaşii nu-i omorîră, nici nu-i socotiră duşmani. Pe aceşti băştinaşi nu-i cunoştea nici Mahukutah, care se mira că ţărmul cel bănuit n-a fost al ţării lui. Băştinaşii împodobiţi cu pene îi învăţară să înghită fumul unei ierbi ameţitoare cu mireasmă plăcută, pe care o aprindeau la capătul unei ţevi de lemn, ţinînd fiecare pe rînd capătul celălalt în gură. Neobişnuiţi cu astfel de fum, atlanţii se înecară, dar le trecu; iar gazdele ziceau că fumul înghiţit era semnul sfînt al prieteniei.
   Localnicii îi întrebară pe străini de unde veneau. Privind istorisirea făcută prin semne, le arătară că şi ei auziseră de potopul apelor. Cînd Mahukutah izbuti să înveţe limba acelor oameni, află de la ei că alţi străini ciudaţi nimeriseră aici pe o corabie şi că acei străini, plecaţi mai departe, le povestiseră lucruri nemaiauzite, cum ar fi stat de vorbă cu nişte zei care cînd începea potopul s-au ridicat în cer şi că din toată urgia a scăpat cu viaţă numai o fecioară, agăţîndu-se de piciorul unei păsări care a zburat sus de tot, pe o stîncă. Păstorii rămaseră printre băştinaşi şi începură să poarte şi ei pene în jurul capului şi să deprindă obiceiurile şi limba locului. Iar Mahukutah îşi drese pluta, primind în dar de la băştinaşi tulpini de copaci, frînghii, pînză şi arme de cremene, şi într-o bună zi plecă în jos pe lîngă ţărm să-şi caute ţara. O păstoriţă atlantă se aruncă în valuri şi înotă după pluta lui şi rămase cu el.
   Iar cînd Mahukutah cu femeia sa, după multe nopţi şi zile de viaţă pe mare, trăgînd uneori la mal să-şi caute hrană şi apă, ajunse la capătul unui ţărm, fu bucuros că recunoaşte şi apele şi stelele, şi cîrmi spre apus în altă mare, oprind pluta dincolo de nişte insule lungi, unde pe o limbă lungă şi lată de pămînt despărţitor al mărilor se afla ţara lui. Mahukutah merse cu femeia sa pînă în oraşul unde trăise pînă a nu fi fost rob. Înconjurat de oamenii de odinioară, care-l recunoscură cu greu, Mahukutah le povesti despre marele potop. Oamenii îl întrebau cum se numea ţara scufundată şi el le răspundea că ţara scufundată s-a numit Aţtlan. Toţi au fost bucuroşi să afle în sfîrşit dezlegarea tainei uriaşelor valuri şi cumplitelor vînturi care bîntuiseră nu de mult şi pe ţărmurile lor.
   — A pornit o ploaie neagră de smoală deasă - istorisea Mahukutah - şi oamenii deznădăjduiţi voiau să se urce pe acoperişurile caselor, dar casele se prăbuşeau şi îi aruncau la pămînt; voiau să se urce în vîrfurile copacilor, dar copacii îi scuturau de pe crengi; voiau să se ascundă în peşteri, dar peşterile îşi închiseră gura...
   Şi toţi care erau de faţă îl ascultau pe Mahukutah îngroziţi. Vestea cotropirii Atlantidei de către potopul apelor se împrăştie, încet, pretutindeni. Oameni pe plute, pe sfărîmături de corăbii sau călare pe trunchiuri de copaci şi pe bîrne căutaseră să scape în cea din urmă clipă de urgie, şi cei mai mulţi dintre ei au pierit. Unii însă au izbutit să ajungă pe ţărmuri necunoscute, dincolo de orice capăt bănuit al lumii, unde au şi rămas, uitîndu-şi ţara scufundată în mare, dar sădind în amintirea neamurilor în mijlocul cărora se aşezau vestea îngrozitoare adusă de dînşii. Această veste a rămas, prefăcută de oamenii fiecărui veac, după puterea amintirii şi mai ales după felul lor de a o pricepe.
   Departe la răsărit, în alte mări din partea de miazăzi a pămîntului, neamurile cu pielea întunecată şi cu păr cîrlionţat şi des care locuiau încă de pe atunci pe o insulă uriaşă şi aproape rotundă, auzind de la un astfel de călător rătăcit despre plecarea perechii pămîntene în luntrea minunată a străinilor socotiţi zei, povestiră urmaşilor că după potop oamenii scăpaţi de la înec au fost strămutaţi în cer şi prefăcuţi în stele.
   Popoarele povesteau întîmplările ascultate, fiecare în felul lor. Unele, moştenind ştirea fugii lui Tefnaht în luntrea străină, ziseră că un zeu Phaeton a încercat să ducă prin văzduh carul de foc al tatălui său, al soarelui, şi că neputîndu-l mîna, s-a prăbuşit, şi arzînd totul în jur, a fost el însuşi ars. Altele spuseră că omul a vrut să se înalţe deasupra celui care l-a făcut, dar a căzut din cer îndărăt pe pămînt şi nu s-a mai putut ridica...
   Adevărul care nu izbutise să străbată încă depărtările era mai bogat în întîmplări.
   În lunile de după pierea Atlantidei, armata lui Puarem jefui, pustii şi ucise cît putu în rodnica ţară Ta Kemet, supunînd-o tînărului rege Mener, în numele căruia se uniră bucăţile de ţară ale poporului rome într-una singură.
   Marele Preot porunci să se zidească temple noului său zeu Tot, care era de fapt el însuşi, iar regele mort fu îmbălsămat şi aşezat în sarcofag de alabastru într-o mică piramidă de piatră şlefuită, făcută după chipul marilor morminte ce pieriseră o dată cu Atlantida. Ascuţişul piramidei mormintelor regeşti din Ta Kemet s-a spus de atunci că trebuia să păstreze amintirea Muntelui de Obîrşie, născut din ape.
   Preoţii atlanţi alungară pe modeştii preoţi rome şi aşezară în ţara supusă toată ştiinţa şi înţelepciunea lor adusă pe corăbii, şi toată minciuna, lăcomia şi cruzimea lor.
   Se povesteau multe lucruri despre faptele petrecute o dată cu venirea atlanţilor, unele din ele deosebit de stranii. Astfel, cineva spuse că în clipa cînd armata lui Puarem începu să iasă pe ţărm, din corăbii, un ţăran uscăţiv şi tăcut şi-a lăsat plugul în ţarină şi s-a aruncat în apele rîului Hapi, printre crocodili. Nimeni însă nu ştia ce spaimă îl mînase pe ţăran la asemenea moarte. Ţăranul se numea Hunanupu.
   Se scurseră multe luni de război şi de jaf, şi ţara Ta Kemet fu în sfîrşit închegată. Într-o zi de mare sărbătoare, în noul templu al zeului Tot, alături de Marele Preot, în faţa celorlalţi preoţi şi a cîtorva mari dregători şi oameni de neam atlanţi şi rome, uşor înţeleşi între ei, în faţa celorlalţi dregători, scribi şi căpetenii ale oştirii, stînd smeriţi în marea curte a templului, tînărul Mener, viaţa, sănătatea şi puterea lor, îşi începu cuvîntarea:
   — Eu strălucesc în veci dinaintea feţelor voastre din voia părintelui meu...
   

CAPITOLUL XXVII
   
   
   
   Răstimpul de zbor în jurul pămîntului se apropia de sfîrşit. De la înălţimea la care se afla minunata lor luntre, călătorii vedeau pămîntul ca pe o lună mult mai mare şi aşteptau întoarcerea între arborii şi rîurile lui. Toţi călătorii erau neliniştiţi, fiecare în felul lui. Auta se îndeletnicea mare parte din vreme cu învăţătura, în restul vremii cu dorul de a se vedea pe pămînt. Ajunse mai înţelept şi mai învăţat decît toţii învăţaţii pămîntului, dar nici învăţătura, nici deprinderile noi nu-i putură lua neliniştea de a se şti parte a ţărînii pe care o călcase din copilăria lui. Cei cinci străini îşi urmau cercetările şi aici, fie privind pămîntul în toate chipurile prin ocheane, fie afundîndu-se în însemnările scrise cînd au fost pe el. Numai Nefert îşi găsise liniştea, după întîile zile de teamă şi lacrimi. Şi-o găsise în învăţătură şi în plăcerea de a privi din cer, cum spunea dînsa. Îi spunea adesea lui Auta:
   — Dacă ar fi să zburăm aici toată viaţa noastră, tot nu mi-ar fi dor de pămînt.
   Iar Auta o privea trist şi uneori o întreba dacă n-a iubit niciodată pămîntul pe care l-a părăsit.
   Tîrziu, cînd călătoria lor trebuia să se încheie, Nefert izbuti să găsească în mintea ei pricina nepăsării faţă de ceea ce se vedea, prin fereastra luntrei, mai mare decît luna plină. Şi atunci nepăsarea încetă.
   — Ce-am văzut eu din pămîntul pe care numai de-aici, de departe, l-am zărit întreg? zise ea. N-am văzut nimic decît palatul regelui, templul cel mare, cîţiva preoţi şi palatul din grădinile Piscului Sfînt. N-am putut iubi viaţa, pentru că n-am cunoscut-o.
   Mult timp după plecarea lor de pe pămînt, nemaiputînd-o minţi, Auta i-a spus adevărul despre Tefnaht. Atunci, cîteva clipe, Nefert plînse şi se simţi zdrobită. Apoi intrară în ea treptat semnele bune ale adevăratului înţeles. Nu iubise nici Atlantida, nici pe oamenii ei cîtă vreme nu putuse şti ce sunt oamenii. Un singur om iubea, i s-ar fi dăruit toată, însă în jurul ei se spunea că acela nici nu e om, pentru că e rob şi e negru. Numai simţul ei tainic de femeie i-a arătat că omul pe care-l văzuse numai în cîteva clipe fugare, şi cu care o singură dată vorbise, era şi înţelept, şi frumos, şi bun, şi că trebuia să fie pentru ea totul. Ştiind ce pedeapsă i-ar fi aşteptat pe amîndoi, şi-a ascuns dragostea care poate de aceea a crescut nestăvilită. Iar aici, în luntrea cerească, între înţelepţii oameni ai altei lumi, a înţeles că trufia şi ura tatălui ei şi cruzimea fratelui ei i-au retezat drumul spre singurul dor adevărat şi au nimicit cea mai frumoasă ţară a lumii cu tot cu oamenii ei. Din clipa aceea moartea acestui tată i s-a părut firească, iar de la o vreme i s-a făcut dor şi de pămînt. Cînd i-a mărturisit lui Auta acest dor nou, el nu s-a mirat, dar a strîns-o mai tare în braţe.
   — Nu ştiu nimic din taina zborului nostru, i-a spus Nefert. M-am obişnuit cu el şi atîta tot. Dacă nu erai cu mine aş fi murit de spaimă, dar acum nu mă mir de nimic, nici că ne-am ridicat de pe podea în tavan ca duhurile şi că te-am putut ridica şi pe tine numai cu o mînă, ca pe o pasăre, să-ţi dau drumul să zbori... Apoi îl privi speriată şi-i strînse braţul: Nu fără mine! Acum nici nu mai eşti fulg, de cînd luntrea se roteşte în jurul ei... Şi începu să rîdă.
   — Şi acuma vrei să zburăm pe pămînt?
   — Acuma da. Acum nimeni nu te va arde pe rug pentru că mă iubeşti, nici pe mine nu mă va tăia nimeni în şaptezeci de bucăţi să mă arunce în gunoaiele oraşului pentru că te-am îndrăgit.
   — Nu-ţi pare rău de Atlantida? o întrebă Auta. Nefert nu-i răspunse; privi numai steaua uriaşă cu pete albastre şi verzui care plutea în cerul negru. Viaţa omului nu e menită unei cutii, oricît de încăpătoare sau plăcută. Chiar străinii se simţeau strîmtoraţi în luntrea lor şi-şi împărtăşeau dorul de pămînt aproape deopotrivă cu dorul planetei lor. Numărul de rotiri socotit de Hor nu se împlinise. Dar aşteptau cu nerăbdare întoarcerea pe pămînt, pentru sfîrşirea cercetărilor, ca să poată şti dacă-şi vor chema semenii acolo, sau se vor duce să le caute altă planetă mai prielnică.
   — De ce nu socotiţi pămîntul prielnic? întrebă o dată Auta.
   — Este şi prielnic şi neprielnic, îi răspunse Hor. Rămîne de văzut dacă partea neprielnică nu e cumva mai mare. Ştiu că o planetă întocmai ca a noastră, doar mai bogată în aer şi în celelalte însuşiri pe care le-am dori, nu-i uşor de găsit.
   — Nu sunt asemenea planete?
   — Ba sunt... trebuie să fie destule în nemărginirea stelelor lumii. Însă nici viaţa noastră lungă n-ar ajunge să le căutăm.
   — Totuşi, cu aerul v-aţi obişnuit destul de bine la noi.
   Hor zîmbi:
   — Ai dreptate, dar aerul nu e totul. Cu aerul se vor deprinde urmaşii celor care ar veni pe pămînt. Şi cu hrana. Două lucruri ne fac să ne îndoim: dacă se vor putea deprinde măcar urmaşii cu deosebirea de greutate şi dacă vom găsi în pămîntul vostru izvoare de putere. Căci îţi dai seama că nu ne-ar fi de ajuns nici topoarele de aramă, nici călătoria pe măgari.
   — De ce ai spus că e deosebire de greutate? întrebă Nefert. N-am înţeles niciodată de ce voi, care sunteţi mai mici decît bărbaţii de la noi, ziceţi că sunteţi mai grei. Chiar eu cred că v-aş ridica uşor pe fiecare.
   — Ridică-mă pe mine! strigă cîrmaciul rîzînd.
   — Pentru voi suntem uşori, zise Hor cu un zîmbet. Grei suntem numai pentru noi înşine, pentru că pămîntul vostru e mai mare şi ne atrage cam de trei ori mai mult decît planeta noastră. Cînd veniţi la noi, voi o să fiţi mai uşori, o să puteţi sări poate şi peste oamenii de la noi, fără să aveţi aripi... Numai că pe voi n-o să vă socotească acolo nimeni zei.
   — N-ai văzut, Nefert, adăugă Auta: la începutul zborului nu ne atrăgea nimic şi n-avea nici greutate! Apoi luntrea s-a învîrtit ca planetele şi am ajuns iar grei. E uşor de înţeles!
   — Chiar aşa de uşor nu e, spuse Hor. E uşor cînd afli de-a gata. Cine a aflat întîia oară a cheltuit poate o viaţă întreagă şi s-a mai folosit şi de bănuielile înaintaşilor.
   — Lasă, mai sunt lucruri de cercetat, spuse cîrmaciul iar. Iată, nu ştim încă dacă ne putem amesteca fără grijă cu voi. Trupul nostru e mai rece, chiar dacă sîngele şi alte părţi din trup sunt la fel.
   — Nu-i acesta lucrul cel mai de seamă! zise Hor.
   — Pentru tine nu e! rîse cîrmaciul.
   — Altceva spuneam, urmă Hor fără să se supere. Semenii noştri nu sunt prea mulţi. Trebuie să ştim cam cîţi pămînteni sunt...
   — Au rămas mai puţini! spuse Nefert. Hor tresări, dar urmă:
   — ... şi cîţi oameni poate hrăni planeta. Niciodată n-am îndrăzni să ne strămutăm la voi dacă am ajunge să vă fim povară. Vrem să vă ajutăm, sau cum ziceţi voi să vă plătim ceea ce ne-aţi da... Zborul devenise plictisitor pentru toţi. Într-o zi, Nefert ciripi în limba străinilor pe care începuse s-o înveţe îndată după plecarea de pe pămînt:
   — Cîrmaciule, nu poţi coborî mai curînd?
   Cu toată veselia lui obişnuită, cîrmaciul nu rîse. O privi cu mare părere de rău:
   — Nu pot, floare pămînteană... Aici ne călăuzesc legi mai aspre decît ale voastre. De la legile Atlantidei putea oricine să se abată, dar de la acestea nu.
   — Ca şi de la moarte, zise Auta.
   — Dacă tinereţe veşnică aveţi, întrebă atunci Nefert, de ce n-aveţi şi nemurire?
   — Crezi că nu vrem? zîmbi Hor.
   Printre cei cinci străini era şi o femeie. Gingăşia ei nu se putea asemui cu a nici unei pămîntence, chiar dacă multe fete ale pămîntului o puteau întrece în frumuseţe. Vorbea totdeauna rar, avînd multe griji: şi pe aceea a sănătăţii tuturor călătorilor, şi pe a cercetării deosebirilor între trupul unui pămîntean şi al unui locuitor din planeta lor roşie. Ea spuse:
   — într-o zi o să vindecăm şi moartea, cum am vindecat bătrîneţea.
   Şi Nefert şi Auta o priviră nedumeriţi.
   — Cum să vindecaţi moartea? Sau n-am auzit bine... spuse pămînteanul.
   Străina privi înduioşată undeva în gol.
   — Ai auzit bine: o să vindecăm moartea.
   — Dar se vindecă numai bolile! strigă uimită Nefert.
   — Noi am izbutit s-o amînăm. Sunt împrejurări cînd altădată omul ar fi murit, iar noi îl înviem. Sunt însă împrejurări cînd nu-l mai putem învia, fie că nu ştim cum, fie că nu avem cu ce. Boala care se numeşte moarte e totuşi cea mai grea dintre boli.
   Din ziua aceea Auta fu mai îngîndurat, mai puţin vorbăreţ. Şi numai o dată îi mărturisi lui Hor că dorinţa lui arzătoare ar fi dacă nu chiar nemurirea, măcar o viaţă foarte lungă, ca să poată vedea unde vor ajunge pămîntenii după cîteva sute sau cîteva mii de ani.
   — Dorinţa ta s-ar putea împlini, îi răspunse Hor. Să vedem ce vom avea de făcut pe pămînt, şi pe urmă ne mai gîndim.
   într-o zi, cei doi pămînteni îi văzură pe toţi străini altfel decît fuseseră pînă atunci. Fiecare îşi pregătea gingaşele unelte şi însemnările scrise sau socotelile făcute între timp. Sosise vremea coborîrii. Luntrea se rotea acum în jurul pămîntului mai încet şi mai aproape de el. Discul uriaş al pămîntului de cîteva zile nu mai putea fi cuprins într-o privire.
   — Auta, tu ai fost vreodată în munţii de la capătul răsăritean al mării aceleia lungi care începea din dreptul Atlantidei? întrebă Hor. Mi-ai vorbit mai de mult de ei.
   — În capătul Mării dintre Pămînturi? Da. Cunosc toate ţările de-acolo, şi ţara de pe ţărmul de sus, a hananeilor, şi ţările Sumer şi Akkad, şi ţara Haru, unde sunt munţii de care întrebi...
   — Cum sunt munţii din ţara Haru?
   — Buni, destul de înalţi, au un podiş larg, sus de tot... Dar cum o să nimerim acolo? Cred că ar fi bine să nu mai faceţi ce aţi făcut cu ridicarea pe Piscul Sfînt.
   Hor începu să rîdă:
   — Acum te avem pe tine călăuză. Auta se miră:
   — Cum vă pot călăuzi eu de-aici?
   — Mai ales de-aici! zise Hor.
   Se duseră amîndoi într-o încăpere în care Auta mai intrase, ca să privească stelele. Hor îndreptă marele ochean aşa încît cînd va trece luntrea în jurul pămîntului de la apus la răsărit Auta să poată zări locul căutat. Auta începu să privească. Deodată, după trecerea unui oarecare timp, strigă:
   — Văd Stîlpii lui Melkart... nu-i mai văd... Uite, acum, ţara Haru... am scăpat-o! şi lăsînd ocheanul îl privi trist pe Hor. Am văzut, Hor, dar trece aşa de repede şi e şi departe. Crezi că pot desluşi podişul? Abia se văd munţii...
   Hor nu zise deocamdată nimic. Întoarse nişte rotiţe, deschise o cutie în care băgă o placă, apoi închise totul la loc, luă mîna lui Auta şi o aşeză pe un bumb rotund, după aceea îi spuse:
   — Acum să te uiţi cu luare aminte şi în clipa cînd vezi munţii aceia, să apeşi acolo unde ţi-am arătat. Dar nu întîrzia nici o clipă, nici nu apăsa mai devreme.
   Nerăbdător şi înfrigurat, Auta urmări pămîntul prin ochean şi izbuti să apese bumbul la timp. Hor scoase placa micuţă şi o dădu unuia dintre semenii săi. După un răstimp foarte scurt, acela îi aduse o placă mare, foarte subţire, pe care Auta recunoscu ţara Haru şi toate ţinuturile dimprejur, aşa cum le văzuse prin ochean. O luă cu mîini tremurătoare şi o cercetă. Găsi munţii ţării Haru, cele două lanţuri aşezate faţă în faţă, dar podişul nu se desluşea. Hor îi dădu o unealtă de scris şi-i ceru să facă un cerc în jurul munţilor unde trebuia să fie podişul. Auta încercui lanţul răsăritean. Cel care adusese placa o luă cu el, o băgă într-o cutie de mărit, şi după un alt răstimp îi aduse pămînteanului altă placă. Auta văzu uimit munţii desluşiţi şi recunoscu o netezime verzuie care era podişul. Făcu un semn pe podiş, şi acelaşi străin luă placa din urmă şi se duse să socotească locul unde şi felul cum trebuia să coboare. Auta nu-l mai urmări. Ştia de mult că prietenii săi străini nu socoteau nici în gînd, nici scriind socotelile. Aveau nişte cutii cu minte aproape omenească, ce lucrau în locul lor.
   Puţin mai tîrziu luntrea nu se mai roti în jurul ei. Apoi Hor le ceru să se culce pe jilţurile întinse şi să-şi lege curelele peste trup.
   — Coborîm? întrebă Auta plin de bucurie. Dar întrebarea şi-o pusese mai mult sieşi.
   După un ceas, luntrea se întoarse cu botul în sus şi începu să coboare drept, din ce în ce mai lin. Toţi aşteptau liniştiţi şi tăcuţi, cu globurile lunguieţe pe cap, puse pentru coborîre. Cîrmaciul şi Hor urmăreau încordaţi semnele luminoase ale căderii luntrei, cu toate că socotelile erau aşa de bine făcute, încît luntrea ar fi putut coborî pe locul ales şi singură.
   Şi cînd se dădură jos pe pămînt, pipăindu-l cu tălpile, iar Auta mîngîindu-l şi cu palma şi aducîndu-şi un smoc de iarbă spre obraji, cîrmaciul zise oftînd:
   — Sunt greu ca un elefant!
   Dar şi pămîntenilor nu le venea uşor, după un an de greutate totuşi scăzută.
   Ieşiră pe podişul pustiu, mărginit de păduri. Nu se vedea nimeni. Numai vîntul sufla prin cedri.
   

CAPITOLUL XXVIII
   
   
   
   De mai bine o săptămînă de cînd ieşiseră din luntrea lor, străinii şi perechea pămînteană umblau cercetînd podişul şi împrejurimile din munţi. Numai în ziua a doua au zărit nişte păstori, care la vederea lor au început să strige înspăimîntaţi ascunzîndu-se în vale, fără să se mai arate de atunci.
   Doi dintre străini, umblau întruna cu o cutie rotundă aşezată în vîrful unei lănci scurte şi subţiri, de care se minună Nefert. După părerea ei, cutia nu folosea la nimic şi nu era decît un joc al străinilor. Auta îi spuse că acesta e mijlocul lor de a iscodi pămîntul, ca să afle dacă în măruntaiele lui se află anumite metale avînd ascunsă în ele uriaşa putere pe care ştiu s-o folosească atît de bine aceşti oameni străini.
   — Şi cum aflaţi din cutia asta că aţi găsit ce vă trebuie? întrebă Nefert.
   — Începe să sune, spuse unul din cei doi străini.
   — Tu ai auzit-o sunînd, Auta? mai zise ea.
   — Nu, numai el, nici noi din nefericire! îi răspunse străinul.
   Nefert nu mai vru să întrebe nimic şi alergă prin iarbă să culeagă flori. Asta era una din îndeletnicirile ei zilnice, de cînd se întorsese pe pămînt.
   într-o zi, Hor le spuse că se vor împărţi: el şi alţi doi vor rămîne pe podiş, alţi doi să plece să caute în alţi munţi. Aflînd de la Auta că la izvoarele rîului Hapi ar fi nişte munţi înalţi, îl rugă să-i însoţească pe cei doi în căutarea rarelor metale.
   Nefert alerga acum după un fluture. Neputîndu-l prinde, veni tristă la Auta. Auzi cum îl întreabă Hor:
   — Să-mi spui curat dacă vrei să te duci. Nu eşti dator! Poţi rămîne şi aici...
   Auta îl întrerupse, jignit:
   — De ce vorbeşti aşa, Hor? Te-am rugat să mă socoţi sluga voastră şi să-mi ceri orice. Fac pentru voi orice, de cînd ştiu că nu doriţi decît binele lumii.
   Acum se arătă mîhnit Hor:
   — Slugă nu ne poţi fi, n-avem slugi. Ne eşti însă prieten. De aceea te-am şi rugat... cum zic pămîntenii: am îndrăznit să te rog. Să nu crezi că dacă n-ai vrea să te duci, prietenia noastră ar scădea. Ţi-am mai spus că numai tu eşti stăpînul tău...
   — Dar mă simt dator faţă de voi, nu mă lasă nici judecata, nici inima să nu vă fiu de folos.
   — Asta-i altceva: hotărîrea vine de la tine! Şi Hor îl privi zîmbind.
   — Mă iei şi pe mine, Auta? strigă Nefert.
   În loc de răspuns Auta îi cuprinse umerii cu braţul. Cîrmaciul împreună cu un tovarăş de-al său lucra de la venirea lor pe podiş aproape fără întrerupere. Luntrea era aproape gata; ieşise mai mică decît aceea furată de Tefnaht, lungă numai de vreo cincisprezece coţi. Cînd fu gata, cîrmaciul se roti cu ea de cîteva ori deasupra podişului, făcu un ocol peste pădure, o opri în văzduh şi cînd socoti că poate zbura fără primejdie oriunde, îşi vesti tovarăşii de drum că a doua zi vor pleca. Dar se uită cam lung la cei doi pămînteni:
   — Mătasea veşmîntului tău e încă minunată, Nefert. Dar dacă ne ducem în vreun oraş din ţara aceea cu pămînt negru, ţie, Auta, ţi-ar trebui altă îmbrăcăminte.
   — Alta n-am, cîrmaciule, ştii bine... zise Auta întristat. Şi de unde s-o iau? În orice oraş aş putea să-mi cumpăr, dar cu ce? M-aş duce să muncesc la cineva...
   — Ca să te facă iarăşi rob! Asta nu. Să ne gîndim la alt mijloc, spuse cîrmaciul.
   Nefert îl privi pe Auta, apoi se privi pe sine, îşi cercetă îngîndurată mîinile şi deodată se înveseli:
   — Avem, Auta, avem ce schimba în piaţă. Uite: am două brăţări şi toate inelele astea!
   Auta o privi mîhnit şi clătină din cap. Fără să-i mai asculte, cîrmaciul se depărtă, vorbi o vreme cu Hor. Apoi intră în marea luntre a cărei înfăţişare de turn argintat stăpînea podişul. Nefert îi urmări din ochi, iar cînd se întoarse să-i mai spună ceva lui Auta, nu-l mai văzu lîngă ea. Îşi roti repede privirea înjur şi îl zări tocmai cînd el, cu capul plecat de mîhnire, intra în pădurea de cedri de la marginea podişului. Fata alergă după el.
   După vreun ceas, cînd cîrmaciul veni să-i caute acolo unde stătuseră toţi trei de vorbă, o văzu numai pe Nefert care se întorcea plîngînd din pădure.
   — De ce plîngi? Unde-i Auta? o întrebă foarte mirat.
   — Nu ştiu... răspunse ea printre lacrimi. A intrat în pădure, nu l-am găsit. Avea la el un cuţit lung...
   Cîrmaciul nu înţelegea. Îl chemă pe Hor care o întrebă de ce se teme şi pentru ce plînge.
   — Avea la el un cuţit lung! zise fata din nou. Era foarte mîhnit... Dacă s-a dus să-şi ia viaţa?!
   — Cum să-şi ia viaţa? întrebă Hor nedumerit. Să se omoare el singur? De ce?...
   — Mi-a spus că se simte nefolositor, că voi îi daţi tot şi el nu vă poate da nimic. Şi că n-are nimic al lui care să fie bun de schimbat măcar pe o cămaşă.
   Cîrmaciul zîmbi:
   — Nu-i mai trebuie cămaşă, Nefert. Vă îmbrăcăm cu haine de-ale noastre. Am găsit chiar şi pentru el, deşi o să-l cam strîngă. Să fiţi şi voi zei!...
   Hor însă îl opri şi o luă pe Nefert de mînă:
   — Hai să-l căutăm, Nefert. Nu cred să facă asta cu cuţitul. L-a luat poate pentru altceva...
   Plecară toţi trei, cîrmaciul luîndu-şi pîlnia care-i întărea vocea. Îl strigă întruna. Nefert nu mai văzuse unealta şi se miră:
   — Strigi ca zeii!
   — Tu ai auzit zei strigînd? o întrebă cîrmaciul cu un surîs.
   Fata îl privi încurcată. Zise cu sfială:
   — Nu...
   Tocmai atunci răsună din pădure strigătul lui Auta. După strigăt îl găsiră uşor. Auta se chinuia cu ceva, şezînd cu picioarele sub el, în iarba pădurii. Cînd îi văzu, îşi ascunse lucrul într-un lăstăriş şi se sculă. Era abătut. La picioarele lui se zăreau cîteva aşchii de lemn. Nefert se aruncă de gîtul lui, tot plîngînd, dar de bucurie. Cuţitul cel lung zăcea la picioarele lor, în iarbă.
   — Ţi-am găsit haine ca ale noastre! îi spuse cîrmaciul. Şi tu şi Nefert vă îmbrăcaţi ca noi. De ce ai plecat, de ce eşti trist?
   Desfăcîndu-se din braţele iubitei sale, Auta ridică cuţitul de jos şi porni spre podiş, fără să răspundă. Chipul îi era încordat.
   În ziua în care cei doi pămînteni intrau, îmbrăcaţi în veşmînt argintiu străin, în luntrea mică, pregătită de plecare, bărbatul gingaşei femei care voia să vindece moartea întrebă:
   — Ce-a fost atunci, în pădure? De ce aţi plîns?
   Nefert îi istorisi încercarea lui Auta de a tăia din lemn păsări sau elefanţi, ca să poată avea marfă de schimb în pieţele din Ta Kemet.
   — Altădată făceam zei din lut, numai că zeii nu trebuia să semene!... Nu sunt bun de nimic! murmură Auta.
   În timp ce îşi prindeau toţi patru curelele scaunelor în jurul trupului, cîrmaciul zise aspru, fără măcar să zîmbească, lucru atît de rar la dînsul:
   — Nici acum nu-ţi dai seama cît de folositor ne eşti nouă şi cît de folositor ai fost pentru pămînteni?... Pe ei i-ai învăţat să se răscoale...
   — Dar...
   — Ştiu. Să nu crezi că n-a scăpat nimeni din Atlantida. Amintirea răscoalei a rămas şi vor mai fi răscoale.
   Şi luntrea îşi luă zborul spre ţara Ta Kemet.
   După un zbor fără grabă de mai multe ceasuri (fiecare voia să vadă pămîntul şi mările peste care treceau), luntrea lor se aşeză la marginea aceleiaşi cîmpii unde se plimbaseră atîtea seri Iahuben şi Auta. Spre miazănoapte trebuia să fie vechea cetate atlantă, care de aici nu se vedea. Dar ieşind din luntre, cei patru călători zăriră către miazăzi, destul de aproape, zidurile unui oraş mare şi întins. Să fi fost acesta orăşelul Behdet, în cîrciumile căruia obişnuia să se ducă Iahuben în vremea aceea?
   Lăsîndu-l pe cîrmaci în luntre, într-un loc bun ales de Auta şi ferit de orice ochi nepoftiţi, ceilalţi trei, Nefert, Auta şi bărbatul gingaşei femei străine porniră spre oraş. Hainele lor argintii şi croite cu totul altminteri de cum se obişnuia pe pămînt atrăgeau luarea aminte a trecătorilor, deşi nu înspăimîntau pe nimeni. În ţara aceasta şi înainte străbătută de drumurile lumii, după pieirea Atlantidei începuse să bată inima întregului pămînt. Astfel că amestecul cel mai pestriţ de veşminte şi graiuri străine nu mai izbutea să uimească pe nimeni. Cînd intrară în oraşul Behdet, era încă dimineaţă. Străinul din planeta depărtată se uita cu mirare la bordeiele de pămînt, fără ferestre, numai cu cîte o gaură pătrată în loc de uşă şi cu acoperiş drept de crengi şi frunze (la urma urmei, în această ţară nici nu ploua decît o dată la cîţiva ani), privea trist copiii slabi şi goi care alergau pe uliţi cărînd poveri peste puterile lor şi în cele din urmă întrebă:
   — Auta, toate oraşele pămîntene sunt aşa?
   Pămînteanul zîmbi amar cînd răspunse:
   — În toate găseşti ce ai văzut acum, dar nu e aşa peste tot. Aici stă sărăcimea. Să te uiţi mai departe!
   Peste puţin, trecură pe nişte străduţe mărginite de şiruri drepte de căsuţe de lemn, nu prea arătoase, însă curate şi mai încăpătoare decît bordeiele. Aici se auzeau lovituri de ciocane, gemete de fierăstraie, scrîşnet de sticlă sau de piatră frecată şi se amesteca mireasma lemnului proaspăt cu duhoarea pieilor crude, a vopselelor, a cleiului fiert. Mai departe, toate aceste străduţe locuite de meşteşugari se adunau într-un maidan plin de gunoaie după care se auzeau tot felul de strigăte amestecate într-o larmă cumplită. Dincolo de maidan era piaţa oraşului. Cînd intrară în piaţă, străinul se opri uimit. Se uită la şirurile de oameni aproape goi care şedeau cu picioarele strînse sub ei în faţa cîte unei grămezi de marfa, şi strigau din răsputeri:
   — Uite, meştere, pîine bună!
   — Peşte bun!
   — Uite vin, meştere, uite vin! Vin bun de palmier. Vin de struguri!
   — Uite unsoare pentru netezit faţa, frumoasă stăpînă! Mirosea amestecat a lemn vopsit, plăcinte, peşte, uleiuri înmiresmate, oţet.
   Simţind mirosul plăcintelor calde, văzînd grămezile de curmale dulci şi ulcioarele cu vin, Auta înghiţi în sec, dar tăcu. Nefert însă nu-şi mai putu lua ochii de la bunătăţile pămîntene.
   — De cînd tot înghit sîmburii şi pietricelele voastre, am uitat să şi mănînc! zise ea alintîndu-se.
   — Şi nu te simţi hrănită îndestulător? zise Auta fără să-şi poată lua ochii de la o grămadă de faguri de pe o bucată de pînză curată. Eu nu m-am simţit niciodată flămînd...
   Dar Nefert nici nu-l luă în seamă. Îşi scoase un inel subţire de aur cu o piatră verde şi în uimirea stăpînului unui şir de grămezi de marfă bogată, îi ceru două coşuri din cele pe care le purtau vînzătorii atîrnate peste umăr cu o curea, şi le umplu pe amîndouă cu plăcinte, curmale, faguri de miere, turte de grîu, carne fiartă de oaie, struguri şi ouă; apoi îi dădu inelul, fără să mai ceară nimic, în vreme ce negustorul gras, cu mutră rînjitoare de om mulţumit, o privea cu gura căscată. Auta îi veni în ajutor, luîndu-i din mînă cele două coşuri, acum grele, iar negustorul, obişnuit să păcălească, dar nedeprins să i se dea pe marfă de zece ori mai mult, se arătă mărinimos de teamă şi le mai dădu o bucată de mătase şi un ulcior mare de vin.
   Străinul se uita mirat, fără poftă, la cei doi care muşcau lacom din toate. El nu primi decît o bucăţică de fagure, după ce i se spuse că e miere şi cum trebuie suptă.
   — Ştii, Nefert, la ce m-am gîndit? zise Auta cu gura plină de o bucată de plăcintă. Cînd am fost în pădure, am văzut capre sălbatice. Trebuie să-mi fac un arc.
   Trecînd mai departe, văzură alte mărfuri, saci de grîu şi de orz, butoaie de oţet şi de untdelemn, oi, papagali, piei de leopard, ţesături...
   Femei rome în veşminte lungi de mătase, cu unghiile de la mîini şi de la picioare vopsite în roşu, umblau ţinîndu-se măreţ printre mărfuri şi negustori, cu sclavele încărcate de poveri venind după ele. Alergau prin piaţă bărbieri, strigînd:
   — Cine vrea să-şi radă barba? Cine vrea să-l tund? Într-un loc, stătea sprijinit într-un genunchi un ins voinic care trăgea cu cleştele măseaua unui negustor de grîu. Negustorul aşezat pe o piatră zbiera şi se zbătea. Străinul nu înţelese ce se petrece şi se opri să privească, însă văzu cu mirare că după ce răcnetele încetară, negustorul cel rotofei îşi luă măseaua însîngerată, trase un gît de rachiu de palmier şi suflînd greu îi dădu celuilalt pentru osteneală o măsură de grîu şi, pe deasupra, două plăcinte calde.
   În alt colţ al pieţei, o femeie vindea ţesături înflorate. În braţele ei plîngea un prunc. Femeia îi turnă ceva în gură, dintr-o căniţă, şi copilul tăcu o clipă, strîmbîndu-se, apoi vărsă, începu să ţipe, iar fu silit să sugă din cănită şi iar vărsă, după care în sfîrşit se linişti, nu pentru mult timp.
   — Ce-i dă copilului? întrebă Nefert, Auta cunoştea destule obiceiuri din ţara Ta Kemet. Începu să rîdă:
   — Îi dă lapte amestecat cu fiere de bou şi cu ou de struţ... ca să nu plîngă!
   Nefert şi străinul începură să rîdă, în timp ce copilul urla ca la început.
   La ieşirea din piaţă le veni înainte din întîmplare un băiat care se văicărea în gura mare. Spinarea copilului era vărgată: semne de nuia. Auta îl opri. Speriat de veşmintele argintii nemaivăzute, copilul dădu să fugă, dar Nefert îi mîngîie chica încîlcită şi atunci el stătu pe loc.
   — De ce plîngi? îl întrebă Nefert, dîndu-i cîteva curmale.
   — M-a bătut învăţătorul pentru că n-am ştiut numărul caselor, pisicilor, şoarecilor, spicelor şi măsurilor de grîu.
   — De pe pămînt? îl întrebă Auta, rîzînd blajin.
   — Nu! mormăi îmbufnat copilul, mîncîndu-şi curmalele. Spaima îi trecuse. Din întrebarea învăţătorului. El ne-a spus aşa... dar se opri şi-i măsură din ochi pe cei trei. Văzîndu-le însă feţele zîmbitoare şi blajine, se hotărî: Ne-a spuse aşa: erau şapte case, în fiecare casă erau cîte şapte pisici, fiecare pisică a mîncat cîte şapte şoareci, fiecare şoarece a mîncat cîte şapte spice, fiecare spic poate să dea cîte şapte măsuri de grîu. Şi ne-a spus: aflaţi cîte măsuri de grîu s-au pierdut cu totul. Eu n-am putut să aflu, m-am încurcat... - şi copilul începu să plîngă din nou.
   Auta îi ceru ceva de scris. Copilul scoase din sac un ciob curat de oală de lut şi o pietricică ascuţită. Auta se aşeză pe vine lîngă el şi-i arătă cum să socotească, spunîndu-i la urmă:
   — Du-te înapoi la şcoală şi Spune-i că s-au pierdut şaisprezece mii opt sute şapte măsuri de grîu. Uite, ţi-am scris aici pe ciob totul... Şi să-i spui învăţătorului să-şi păzească grîul!
   Copilul începu să rîdă şi plecă mulţumit. Apoi se întoarse din drum şi se mai uită o dată la cei trei, zicînd sfios:
   — Voi din ce ţară sunteţi? Limba rome o ştiţi foarte bine. Tu poate că eşti de la miazăzi, fiindcă eşti negru, dar tu, doamnă, semeni cu mama...
   Auta avu o tresărire şi-l întrerupse:
   — Cine-i tatăl tău?
   Copilul îşi umflă pieptul şi răspunse mîndru:
   — Tata este marele scrib Ameno. Îl cunoşti?
   — Nu, zise Auta pe gînduri.
   — Cum nu-l cunoşti? Tot oraşul Behdet îl cunoaşte. Şi marele oraş Zidul Alb! A fost şi în oraşul Nebut din ţara de sus. Voi nu ştiţi că Zidul Alb este cel mai mare oraş din lume? Şi toţi îl cunosc acolo pe tata. Şi în Per-o, în Casa cea Mare, a fost chemat tatăl meu, pentru că e marele scrib Ameno. El a scris poveşti pentru stăpînul din Per-o, zeul Mener, viaţa, sănătatea, puterea!
   Nefert se uita la copil cu dragoste, mirîndu-se de ştiinţa lui, dar Auta făcu ochii mari. I se părea că aude lucruri stranii, dar şi cunoscute. Întrebă:
   — Cîţi ani ai tu?
   — Nouă ani, răspunse copilul.
   — Şi tatăl tău Ameno este rome... de-aici?
   — Tata şi mama au venit dintr-o ţară depărtată pe care zeii ne-au luat-o şi ne-au dăruit ţara Ta Kemet. Auta încremeni. Văzînd că omul negru în haine argintii nu-l mai întreabă nimic, copilul plecă. Auta rămase tăcut multă vreme, pînă cînd Nefert îl luă de mînă, chemîndu-l să meargă mai departe.
   Intrară pe o stradă largă, între case înalte cu ziduri de piatră. De pe altă stradă venea un şir lung de robi şi de asini, trăgînd pe tălpi de sanie lespezi uriaşe, netede, de piatră albă. Cei trei aşteptară trecerea caravanei, apoi merseră mai departe. De pe o ulicioară cotiră nişte soldaţi, cu un sutaş în frunte. Auta îi urmări tăcut. Şi străinul băgase ceva de seamă, şi întrebă acum:
   — Auta, aceştia sunt oare de-aici? Mi-ai spus altădată că numai în Atlantida sunt oameni aşa de înalţi...
   Auta înclină din cap. Se vedea că se gîndeşte la ceva anume.
   Dintr-o casă ieşi un rob negru, voinic, dar îmbătrînit înainte de vreme. Ducea pe cap un coş mare cu peşte. Robul întoarse capul spre cei trei, privindu-le cu uimire îmbrăcămintea. Ochii i se opriră o clipă asupra lui Auta, apoi robul merse mai departe. Dar după cîţiva paşi trînti coşul jos şi se întoarse în fugă spre ei. Cei trei inşi se depărtaseră însă. Robul alergă să-i ajungă. Auzind paşi îndărăt, tustrei întoarseră capul. Robul se opri, înlemnit. Se opriră şi ei. Atunci robul mai înaintă cîţiva paşi. Privirea lui alerga de la unul la altul, dar se oprea mai mult la faţa şi la ochii lui Auta. Şi deodată faţa robului înflori într-un zîmbet. Şi aruncîndu-se cu fruntea în pulberea străzii, robul scoase un strigăt de bucurie:
   — Auta, zeul meu bun, ai venit la noi?
   Abia atunci se dezmetici şi Auta. Sări să-l ridice de jos şi să-l îmbrăţişeze. Simţi că nu se poate stăpîni şi lăsă plînsul să izbucnească. Fără să ştie pentru ce, plînse şi Nefert. Străinul îşi încorda ochii, părînd că se gîndeşte la altceva, dar îl privea ţintă pe rob cărunt.
   Potolindu-şi în sfîrşit plînsul, Auta suspină:
   — Te-am crezut mort, prietenul meu drag... Bine că te-am găsit! Acum ai să vii cu noi, Mai-Baka.
   

CAPITOLUL XXIX
   
   
   
   Părăsindu-şi coşul cu peşte, Mai-Baka îl urmă pe Auta ca un cîine credincios. Numai uneori se uita pe furiş la frumoasa Nefert, dar nu îndrăznea să întrebe nimic. Trecură pe lîngă o cîrciumă, de unde răzbăteau strigăte amestecate.
   — Aş spune zeilor prin cîte am trecut... Dar zeii ştiu! zise Mai-Baka în graiul lui de-acasă.
   — Nu ştim nimic, Mai-Baka. Să ne spui tot! făcu Auta uitîndu-se împrejur. Dar să vorbeşti în limba atlantă, ca să înţeleagă toţi.
   — Stăpînii de-aici au spus că limba lor este limba oamenilor rome şi că nu se află nicăieri altă ţară mai măreaţă decît Ta Kemet. Ei rostesc acum vorbele atlante cum se rostesc aici...
   Auta zîmbi.
   — Dar unde să vorbim? adăugă Mai-Baka. Aici nu se poate: trec preoţi, trec soldaţi... Ştiu un loc mai ferit, între nişte case şi nişte copaci! şi îi duse în locul ştiut de el, rugîndu-i să se aşeze pe nişte lespezi sparte.
   — Hai, Mai-Baka, spune! îl rugă Auta aşezîndu-se.
   Auta schimbă o privire cu Nefert şi cu străinul. Robul băgă de seamă şi îndrăzni în sfîrşit să întrebe:
   — Asta-i zeiţa ta? şi se uită cu umilinţă la Nefert.
   — Sunt soţia lui Auta! zise Nefert rîzînd.
   Dar Auta se gîndea la altceva. Zise pe neaşteptate:
   — Spune-mi, Mai-Baka, cine-i Mener?
   La auzul acestui nume, Mai-Baka se cutremură înfricoşat şi-i făcu semn să tacă. Scăzînd puţin vocea, Auta urmă:
   — Ţin minte că a venit de cîteva ori la palatul din Piscul Sfînt un prinţişor nătîng... tot Mener.
   Mai-Baka dădu speriat din mîini şi se uită împrejur. Cîteva dosuri de case, fără ferestre, şi cîţiva copaci înconjurau maidanul retras. Numai în capătul lui se jucau nişte băieţi. Apoi, robul urmă în şoaptă:
   — Cînd a venit toată oastea atlanţilor, cu toţi preoţii şi toţi cîţi au scăpat de potop, l-au... el e stăpîn în Casa Mare.
   — Dar cel vechi? întrebă Auta.
   — A murit pe drum! şopti repede Mai-Baka.
   — Au venit toţi atlanţii aici? întrebă Nefert.
   — Nu, zeiţă! murmură robul. Nici două mii de corăbii. Ceilalţi sunt în pîntecele peştilor.
   — Tu ai venit cu corăbiile? Erai lîngă peşteri... rosti Auta.
   Mai-Baka îl întrerupse din nou, iarăşi uitîndu-se cu grijă în jur:
   — Aici începe povestea mea.
   — Am bănuit ceva, zise Auta, cînd am întîlnit un copil care zicea că e fiul scribului Ameno. Era un scrib Ameno în Marele Oraş. Îl chema uneori bătrînul în sala cu cărţi de pe Piscul Sfînt. Ai auzit de el?
   — Nu, de el n-am auzit; răspunse Mai-Baka şi se aplecă la urechea lui Auta - dar să-ţi spun despre Marele Preot. Lumea zice că nici nu e om, ci e zeu. Marele zeu Tot trăieşte în inima lui şi zeul Tot este de fapt Marele Preot, aşa spun oamenii.
   — Acum înţeleg totul, zise Auta rîzînd. Hai, Mai-Baka, vreau să-ţi aud povestea. Apoi, parcă simţind o durere mare în trup, se încruntă: Cum ai ajuns tu să cari coşuri cu peşte în oraşul Behdet?
   — Povestea e lungă, slăvitul meu zeu!
   — Nu-mi mai spune zeu, sunt om, nu sunt zeu! Şi povestea poate să fie oricît de lungă, vrem s-o auzim toţi.
   — Cînd a năvălit puhoiul de foc, începu Mai-Baka, s-a umplut muntele de noroi aprins care curgea în jos. Dar întîi a căzut în gura muntelui o stea. Cînd venea, n-am văzut-o. Unii au spus că eşti tu, dar cînd a pierit steaua în munte, am ştiut că nu poţi fi tu, căci tu eşti zeu, chiar dacă zici că nu eşti. Iată dovada că eşti: mă uit la tine şi te văd tot tînăr ca atunci cînd ai venit în oază, iar noi toţi, nu numai eu, am îmbătrînit. Alţi oameni au spus că steaua era semnul vostru pentru sfîrşitul lumii. Lumea nu s-a sfîrşit, dar a pierit ţara aceea blestemată, şi bine că a pierit. Apoi am văzut ochiul cel mare în cer, dar nu la miazăzi ca atunci, ci sus în creştetul cerului. Cînd s-a despicat muntele şi a ieşit puhoiul de foc din el, am fugit. Unii au spus să mergem către Marele Oraş, şi cîţi s-au dus într-acolo, au pierit pe drum: s-a deschis pămîntul sub ei şi a ieşit apa. Eu şi cu alţii...
   — Ntombi unde e? îl întrerupse Auta.
   — N-ai uitat-o, zeul meu bun? Este cu mine, altă bucurie n-am. Pe copii ni i-au luat să-i vîndă...
   Auta se uită în jos cu ochii îndureraţi. Mai întrebă:
   — Şi Agbongbotile?
   — A murit. N-a putut să fugă şi s-a înecat în rîul de foc.
   — Bine că trăieşte măcar Ntombi. O iei cu tine şi veniţi cu noi.
   Mai-Baka oftă:
   — Nu putem merge cu voi. N-avem unde să ne ascundem. Aici ţara e mică şi soldaţii ne-ar găsi repede. Şi pentru peştele pe care l-am lăsat acolo stăpînul va pune să-mi dea o sută de vergi şi n-am să capăt hrană trei zile.
   Străinul îi puse mîna pe braţ. Îl ascultase încordat, şi acum îl linişti:
   — Nimeni nu se va mai atinge nici de tine, nici de femeia ta.
   Mai-Baka îl privi cu recunoştinţă şi vru să cadă în genunchi, dar străinul îl opri şi-l rugă să povestească mai departe. Mai-Baka urmă:
   — Eu şi cu alţii am fugit spre ţărm. Nu ştiu de ce am fugit spre ţărm, căci marea era sălbatică. Şi am alergat de-a lungul ţărmului spre miazăzi, fără să ştim încotro. Dar zeii au fost buni: am găsit o corabie fără pînză, părăsită de atlanţi. Marea încă n-o spărsese şi ne-am suit în ea. Am dezlegat-o de la ţărm şi pentru că mai erau cîteva vîsle, am vîslit. Era ziuă, dar era întuneric şi nu erau stele, nu ştiam unde e răsăritul. Eu ştiam că la răsărit de Muntele de Foc este acel ţărm de unde ai venit tu, zeul meu bun, prin pustiul cu nisip pînă în oază. Mă uitam la Muntele de Foc şi căutam să cîrmesc aşa ca să-l avem numai în spate. Am plutit o zi şi o noapte, dar nu ştiu bine, căci n-a răsărit nici soarele nici luna. După aceea am auzit strigăt slab de om. Uneori fulgera în cer şi am zărit astfel un om pe o scîndură, lîngă noi. l-am întins o vîslă şi l-am tras pe corabie. Era negru, dar nu din neamul nostru. Nu ştiu de unde era: ne-am înţeles numai în graiul atlanţilor. Mi-a vorbit de tine, zeule Auta; era bucuros că te-a văzut cu ceilalţi zei în Piscul Sfînt lîngă un turn de argint.
   — Nu era Mpunzi? întrebă Auta.
   — Nu! Mpunzi cred că a pierit. Au fost împreună pe două corăbii. Corabia unde era Mpunzi s-a făcut nevăzută. Cealaltă s-a spart şi numai omul de care spun a scăpat pe o scîndură. Mi-a spus că îl cheamă Valukaga. L-am luat cu noi şi am plutit mai departe. Şi el a fost printre robii care au venit la mine pe munte. Eu înainte nu l-am ştiut, numai el mă ştia. Am plutit greu, şi doi au murit de sete. Noi am răbdat. Şi Ntombi a răbdat. Apoi ni s-a spart corabia de valuri. Dar ţărmul era aproape şi am scăpat. Nu era nimeni pe ţărm, numai noi. Ne-am făcut arcuri şi suliţe de lemn. Eu aveam topor, l-am luat cu mine la brîu şi nu l-am pierdut. Valukaga avea cuţit. Am mers pe ţărm pînă am găsit o peşteră şi ne-am oprit acolo. Valukaga a văzut că peştera are un puţ şi a coborît în el, şi cînd a ieşit avea în braţe bolovani care sclipeau galben. Ne-a spus că el e arămar şi că va topi aramă. A făcut un cuptor de pietre şi a topit aramă din care ne-a făurit vîrfuri de suliţe şi de săgeţi şi topoare. Mie mi-a făcut o pavăză. După aceea ne-am dus mai departe şi am găsit o pădure mare în care ne-am oprit. Ne-am făcut colibă, şi am trăit din vînat. Eram şapte. Dar pe unul l-au sfîşiat fiarele. Am rămas şase: eu, Ntombi, arămarul Valukaga, Mpangu, Mbembo şi Felelva. Felelva spunea că tatăl lui a fost căpetenia neamului de lîngă pădurile de miazăzi, unde este altă mare şi un rîu foarte lat. Felelva a vrut să fie el căpetenia noastră, dar eram puţini şi nu ne trebuia căpetenie. Apoi a vrut ca Ntombi să fie femeia lui... Atunci l-am ucis. Am rămas cinci şi am plecat mai departe. Ne-am oprit într-o oază de unde ne-a alungat un neam numeros. Mpangu şi Mbembo au murit. Eu, Ntombi şi Valukaga ne-am dus mai departe, vrînd să ajungem în satul de unde ne-au luat atlanţii. Aşa mi-ai spus tu atunci, că aţi mers numai spre răsărit. Dar am întîlnit altă pădure şi am intrat acolo. Cînd eu am tras cu arcul într-o vietate mare din neamul antilopelor, care se cheamă gnu, au ieşit dintre copaci nişte soldaţi voinici şi înalţi cum erau atlanţii şi ne-au legat. Ntombi a sărutat picioarele căpeteniei lor şi s-a rugat aşa: „Tu eşti zeul şi stăpînul nostru! Mai bine ucide-mă decît să mă desparţi de omul acesta care se numeşte Mai-Baka!” Aşa a spus Ntombi. Iar căpetenia a rîs şi nu ne-a despărţit. A zis aşa: „Dacă vă iubiţi, vă prăsiţi mai bine şi vă vînd cu preţ bun!” Dar pe Valukaga l-au luat alţii şi nu l-am mai văzut. Căpetenia ne-a vîndut unui negustor de piei de leopard. Negustorul a aflat că sunt arcaş iscusit şi m-a cumpărat ca să-i vînez leoparzi. Am vînat mulţi. Apoi negustorul a vrut să se culce cu Ntombi. Dar Ntombi s-a zbătut şi l-a muşcat de nas, aproape că i l-a rupt. Negustorul a pus s-o bată. I-au dat trei sute de vergi. Apoi a vrut să ne ucidă pe amîndoi, pentru că eu l-am întrebat de ce o bate pe Ntombi. Şi i-am spus: „Stăpîne, dacă ne ucizi nu cîştigi nimic, pierzi doi robi, iar dacă ne vinzi, capeţi preţ bun.” Negustorul ne-a scuipat în obraz cu mînie şi a trimis o slugă la tîrg să ne vîndă. Aş fi fugit cu Ntombi, dar n-aveam unde. Sluga ne-a vîndut unui negustor de peşte. De atunci suntem amîndoi la el. Şi azi v-am văzut pe voi, zei buni! Asta-i povestea mea.
   Auta nu mai putea vorbi nimic. Nefert însă întrebă:
   — Unde-i Ntombi?... Du-te şi ad-o aici.
   Străinul clătină din cap:
   — Să nu se ducă el.
   Şi uitîndu-se la băieţii care se jucau la marginea maidanului, îl întrebă din ochi pe Auta. Acesta îi strigă.
   Veniră mai mulţi. Auta alese pe unul care părea mai vioi, iar pe ceilalţi îi trimise la joacă. Pînă atunci băieţii nu-i văzuseră, iar acum nu se îndurau să plece, privind hainele argintii.
   — Vrei să te duci ca să chemi aici o femeie neagră? îl întrebă Auta pe băiatul ales.
   Băiatul clătină din cap. Mai-Baka îl privi rugător şi zise şi el:
   — Ştii unde e casa negustorului de peşte Sohmet? Este pe a doua uliţă spre apus de piaţă, o casă de piatră albă, cu poartă roşie, spre colţul unde-i cîrciuma corăbierilor. Acolo este o roabă, Ntombi. Spune-i să vină cu tine la Mai-Baka.
   — Ştiu unde-i casa negustorului Sohmet. Dar nu mă duc. Dacă mă prinde, mă bate. De ce să fiu bătut pentru o sclavă neagră!... Sohmet este prieten cu fratele meu.
   Atunci Nefert îşi scoase din deget un inel de aur, împletit ca un şarpe, cu ochi de mărgele verzi străvezii, şi i-l întinse rostind gingaş:
   — Nici dacă-ţi dau inelul nu te duci?
   Ochii băiatului străluciră de lăcomie şi uimire. Mîna lui se întinse spre inel, dar Mai-Baka îi dădu peste mînă, răstindu-se:
   — Întîi s-o aduci!
   Băiatul plecă în fugă. Cît timp lipsi acel băiat, Mai-Baka şezu tăcut. Dar cînd după scurtă vreme băiatul veni însoţit de Ntombi, îl înşfăcă pe băiat şi cu toate împotrivirile lui îl strînse la piept. Apoi se uită la Ntombi. În ochii lui jucară umbre şi lumini. Nu ştia dacă trebuie să se bucure sau să se teamă.
   Băiatul îşi luă inelul, îl mai privi o dată, apoi îl înghiţi.
   — Acum nu mi-l mai ia nimeni pînă nu-l dă afară stomacul! zise el vesel. Pînă atunci am timp să mă gîndesc ce să fac...
   — Cum ai izbutit s-o aduci? îl întrebă Auta, în vreme ce Ntombi stătea în picioare, uluită şi îngrijorată şi se vedea bine după ochii şi după gura ei că de nu s-ar fi aflat alături de bărbatul ei, ar fi ţipat de frică şi poate ar fi fugit.
   — Este şiretenia şi înţelepciunea mea! răspunse fălos băiatul, căutînd să scape de întrebări şi, văzînd că nimeni nu se mai uită la el, o zbughi spre capătul maidanului şi se pierdu pe după ziduri.
   Abia atunci deschise gura şi Mai-Baka.
   — Uite, Ntombi! zise el. A venit zeul nostru, Auta.
   Iar Ntombi, care la început nu-l recunoscuse, dădu să cadă în genunchi, dar Auta o opri. Nefert o privi întîi cu mirare ciudată. Apoi însă cînd ochii ei de femeie citiră în ochii celeilalte femei o taină pe care bărbaţii n-o puteau ghici, îi surîse şi o trase de mînă pe lespedea pe care şedeau. Mai-Baka se uită cu gura căscată.
   Auta zîmbi şi îl întrebă:
   — De ce te uiţi aşa mirat?
   Mai-Baka întoarse capul spre el şi îngăimă, parcă trezit din visare:
   — Cine a mai văzut robi să stea alături de zei? Sau am înnebunit eu şi tot ce mi se pare că văd numai mi se năzare!
   — Nu ţi se năzare nimic, arcaşule, decît un singur lucru: ţi se năzare că suntem zei. Noi suntem oameni ca şi tine! Apoi văzîndu-l pe Mai-Baka tot uimit, se întoarse spre Ntombi s-o întrebe cum a izbutit băiatul s-o aducă.
   — Pare dibaci! zise el.
   Abia acum Ntombi îşi veni în fire şi fu în stare chiar să zîmbească. Şi spuse:
   — Nu e dibaci. Veneam pe uliţă şi am vrut să intru în curtea stăpînilor. Am fost în piaţă după lapte. Am pus ulciorul jos, ca să deschid portiţa, şi atunci băiatul m-a întrebat dacă n-o cunosc pe roaba Ntombi. I-am spus că eu sunt roaba aceea, şi el mi-a zis atunci aşa: „Robul negru Mai-Baka este cu nişte prinţi străini. Ei mi-au poruncit să te aduc acolo numaidecît”. M-am speriat şi am alergat după el. Bine că nu m-a văzut nimeni.
   Afară se lăsase amurgul liliachiu, atît de frumos în ţara Ta Kemet. Acum se puteau strecura fără grijă din oraş, pînă în locul unde-i aştepta luntrea. Pe drum nu-i mai privi nimeni. Se întuneca repede. Cînd ajunseră în apropierea luntrei, cîrmaciul scoase capul pe uşiţa deschisă şi le strigă:
   — Veniţi repede să vedeţi ce descoperire am făcut! Intrară întîi Auta şi străinul celălalt, apoi Nefert; ceilalţi doi se fereau să intre. În luntre, pe unul din scaune, şedea o frumoasă femeie rome, de neam după înfăţişare, cu trupul scund şi subţire, îmbrăcată în mătase de culoarea fagurilor proaspeţi, cu părul negru retezat pe frunte şi sprijinit pe umeri. Cînd intrară ceilalţi, femeia tresări şi se ridică.
   — De ce numai Auta s-o fi răpit pe Nefert? Eu dacă vin din stele n-am voie?! spuse cîrmaciul vesel. Mi-am găsit o zeiţă pe care am s-o iau cu mine în cer. Numai că încă nu-i pot spune pe nume... are nume greu. Spune-mi, zeiţă, cum ţi se rosteşte numele?
   Femeia necunoscută începu să rîdă:
   — Cînd ai să mă duci în stele, tot n-ai să ştii? Uite, îţi mai spun o dată, dar nu mai uita: Mehituasehet mă cheamă.
   Auta şi ceilalţi doi priveau uimiţi. Cine putea fi pămînteană care vorbea cu atîta linişte de călătoria în stele?
   Cu greu, Auta îi încredinţă şi pe ceilalţi doi prieteni ai săi că nu li se va întîmpla nimic în luntre. Şi izbuti mai ales cu ajutorul zglobiei Nefert, care zise luînd-o pe Ntombi de mînă:
   — Voi vă temeţi să nu ne prăbuşim, cum s-a prăbuşit cealaltă luntre? Dar aţi mai văzut zei să se prăbuşească din cer?
   — Nu, zise Mai-Baka! În cealaltă am ştiut eu că n-au fost zeii!
   Şi intră cu Ntombi a sa.
   După ce se aşezară, Nefert îi dădu cîrmaciului din coşurile aduse o bucată de fagure, învăţîndu-l cum să mănînce mierea. Necunoscînd încă decît numai mierea limpede, îşi întrebă tovarăşul din ochi. Acela îi făcu semn că nu e nici o primejdie. Lingînd cu grijă marginea fagurelui, cîrmaciul zîmbi de plăcere şi zise bucuros:
   — Nu e mai dulce decît zeiţa mea Mehituasehet! Am spus bine?
   Şi numaidecît după aceea îşi porni luntrea, fără a bănui, încîntat cum era de cei dintîi fiori ai dragostei pămîntene, ce se poate petrece într-o călătorie prin văzduh.
   

CAPITOLUL XXX
   
   
   
   În clipa cînd luntrea săltă şi ţîşni în aer, cei doi străini împreună cu Nefert şi cu Auta îşi priviră cu grijă tovarăşii de călătorie. Ntombi îşi dădu seama cea dintîi că se ridică în aer şi cînd văzu pămîntul depărtîndu-se dedesubt şi vîrfurile copacilor sub podeaua străvezie a luntrei, ţipă îngrozită, cerînd zeilor să aibă milă de ea. Capul acum i se clătina, deşi luntrea zbura mai lin decît fulgul în văzduhul nemişcat de vînt. Apoi capul i se lasă într-o parte; şi femeia neagră care trecuse prin multe împrejurări cumplite, şi muncă, şi bici, şi robie, şi foame, şi groază, şi chiar potop de flăcări şi de ape, şi care cunoştea pe Auta ca pe un zeu în care avea încredere nemărginită, de la o vreme nu se mai putu ţine tare şi îşi pierdu cunoştinţa.
   Mehituasehet privi mirată copacii cît florile, marele rîu Hapi cît o panglică de prins în păr şi, crezînd că visează, îşi sprijini un obraz de umărul cîrmaciului, lîngă care şedea. Mintea ei nu putea să priceapă dacă acest străin a adormit-o făcînd-o să viseze atît de frumos, sau dacă, pentru a-i cuceri mai repede dragostea, prefăcuse rîul în panglică şi copacii în flori. Zări apoi sub piciorul ei încălţat în mătase înflorată cu fire de aur şi de argint nişte cîlţi sau aburi lăptoşi. Întrebă:
   — Unde mă duci acuma, străinule? Ce sunt aburii pe care-i văd?
   — Sunt nori, Mehituasehet. Nu te speria! zise cîrmaciul. Şi Mehituasehet leşină pe umărul lui.
   Fură trezite repede amîndouă, iar Mai-Baka, trecîndu-i îngrijorarea de la început, se apucă să le liniştească:
   — Să nu vă fie frică! Iată, eu nu mă tem: zeii noştri sunt buni. Voi vă temeţi pentru că alţi muritori n-au mai fost în cerul zeilor, înainte de moarte? Iată, trupul meu e nevătămat şi gura mea laudă pe zei. Sunt mîndru că zeii m-au ales tovarăş de drum!
   Cîrmaciul ridicase acum luntrea foarte sus şi acoperise podeaua străvezie cu carapacea ei. Zborul era aşa de lin, ca şi cînd stăteau în nemişcare.
   Ascultînd cuvintele lui Mai-Baka, Mehituasehet nu mai leşină.
   — Cum să încuviinţez, zise ea, ca eu să mă tem mai rău decît nişte robi negri? Tu eşti un vrăjitor cumsecade, străinule, aşa e? Rîse cu drăgălăşie şi urmă: Nu-i aşa, străinule, că îmi plac basmele şi vrăjile tale? Crezi că eu nu ştiu că noi stăm şi acum acolo pe cîmpie şi că tu-mi spui poveşti? Tocmai pentru asta am să te iubesc, străinule argintiu!
   — Măcar că sunt rece... adăugase cîrmaciul.
   — Nu-i nimic! zîmbi Mehituasehet.
   — Tot nu mi-ai spus cum ţi-ai ales-o logodnică pe Mehituasehet! zise Auta.
   — Numai de-ar vrea să rămînă cu mine! Poate se mai sperie... răspunse el, dar fu întrerupt de privirea supărată a tinerei rome, aşa că începu să povestească: Ea a ieşit din oraşul unde aţi fost voi. Se plimba pe cîmpia aceea, lîngă pădure, cu alte două femei. Zicea că sunt roabe, şi cînd a rămas la mine am rugat-o să le dea voie să se ducă unde vor. Ea culegea flori şi am ajutat-o. M-aţi lăsat singur, ce puteam să fac. S-a uitat la hainele mele şi m-a întrebat de unde am venit. I-am arătat cerul şi am întrebat-o dacă cunoaşte steaua roşie care se numeşte Hor-deşer. A zis că da şi a început să rîdă. Nu puteam s-o mint, totuşi nu m-a crezut. Dar a mărturisit că e obişnuită cu stelele. A fost măritată cu un cititor în stele, care a părăsit-o pentru altă femeie, din oraşul Zidul Alb. M-a întrebat dacă nu sunt cumva de la răsărit, unde se născocesc poveşti foarte frumoase. I-am răspuns că sunt din cer, dar că acuma am venit din ţările răsăritene, şi ca să nu par necioplit, cum se spune la voi, i-am istorisit venirea noastră pe pămînt, pieirea Atlantidei, ocolul pămîntului în marea noastră navă şi coborîrea în ţara Haru. Cînd am încheiat, a bătut din palme şi mi-a spus că poveste aşa de frumoasă n-a mai auzit niciodată. Apoi a vrut să plece. Mie mi-a părut rău, şi am întrebat-o dacă n-ar vrea să rămînă pentru toată viaţa cu mine şi s-o iau la mine acasă în steaua Hor-deşer. A bătut iar din palme, şi mi-a spus că rămîne şi că-i sunt drag (aşa mi-a spus!) şi că pot s-o duc oriunde, chiar şi în soare. I-am arătat că acolo nu se poate, fiindcă ne vor arde razele lui înainte de a ne apropia, şi atunci a rămas că ne vom duce numai în steaua Hor-deşer, unde m-am născut eu.
   — Mă duc! strigă Mehituasehet. Acuma nu ne poţi duce acolo, străinule?
   — Nu! răspunse cîrmaciul cu părere de rău. Mai avem treabă pe pămînt.
   — Atunci am să aştept!... Spune-le mai departe.
   — N-a mai rămas mult, zise cîrmaciul. I-am spus că aştept nişte prieteni şi apoi o să plecăm cu toţii spre miazăzi şi i-am arătat luntrea aceasta. M-a întrebat de ce n-are roţi, nici tălpi de sanie pentru nisip, şi i-am spus că merge şi aşa. Atunci a ghicit că e o corabie fermecată, şi cînd am văzut aşa, nu mi-a mai fost frică să-i spun că vom zbura prin aer. Şi atunci mi-a răspuns că niciodată n-a mai zburat şi că de-abia aşteaptă, iar acum... vedeţi!
   Toată lumea izbucni în rîs. Unii (cei doi străini, Auta, Nefert) rîdeau ştiind de ce rîd, Mehituasehet rîse ca de o glumă plăcută a vrăjitorului ei, iar Ntombi şi Mai-Baka rîseră pentru că rîdeau zeii.
   Şi cînd nimeni nu se aştepta, Mehituasehet se opri din rîs şi întrebă cu glas sfios şi tremurat:
   — De ce spun aceşti doi robi negri că sunteţi zei?... Oare nu sunteţi chiar zei?
   — Şi dacă aş fi zeu nu ţi-aş mai fi drag? o întrebă cîrmaciul.
   Mehituasehet îl privi lung. Apoi răspunse cu grijă:
   — Un zeu poate iubi o femeie muritoare, dar eu cum aş îndrăzni să iubesc un zeu?
   — Şi dacă zeul încuviinţează dragostea ta şi se bucură? se amestecă în vorbă Auta.
   Cîrmaciul întinse mîna şi mîngîie cu vădită încîntare părul frumoasei Mehituasehet. Atît de mîndră şi veselă pînă atunci, nobila rome se lăsă dezmierdată ca o viţeluşă şi vru să sărute mîna care o mîngîia. Dar în aceeaşi clipă Auta privi în ochean şi spuse:
   — Ne apropiem. Poţi s-o cobori mai jos.
   După un răstimp, pămîntul se putea zări uşor. Cîrmaciul trase de un mîner şi carapacea se dădu în lături de sub podeaua străvezie. Uitîndu-se în jos şi zărind oglinda unei ape largi, Mai-Baka arătă cu mîna într-acolo, îngăimînd:
   — Ce se vede jos?
   — Marea Dulce şi obîrşia rîului Hapi, îi răspunse Auta. Ntombi privi din clipa aceea numai în ochii lui Mai-Baka; iar Mehituasehet, văzînd aievea muntele de unde izvora rîul dătător de viaţă despre care se spuneau atîtea poveşti, deschise gura să ţipe, însă din gura ei frumoasă cu buze umede nu ieşi nici un sunet. Numai privirea ţipa.
   Luntrea se aşeză pe o cîmpie netedă, verde, de lîngă malul Mării Dulci, în partea ei răsăriteană. Numai punînd piciorul pe pămînt, cele două femei se simţiră mai bine. Apa era îmbietoare, valurile calde se legănau sub vîntul uşor. Pămîntenii se aruncară în apă, lepădîndu-şi veşmintele; în apă, Mehituasehet îşi uită teama de zei. Fiindcă străinii nu îndrăzneau să se scalde, neştiind dacă apa îi va ţine sau nu cu mişcările lor greoaie şi obosite, Auta ieşi din valuri mai repede şi îmbrăcîndu-se veni lîngă cei doi prieteni cereşti care se aşezaseră la umbra unor tufe. Îi spuse cîrmaciului:
   — Păcat că am zburat aşa de sus; aş fi vrut să văd oraşul acela nou, Zidul Alb.
   — La întoarcere ne putem opri să ne plimbăm prin el, răspunse cîrmaciul.
   Dar ochii lui Auta se încruntară, şi străinii înţeleseră că în acel oraş pot fi primejdii.
   — Acolo e Marele Preot din Atlantida, pe care-l cunoaşteţi bine! adăugă Auta, uitîndu-se la ceilalţi pămînteni care se îmbrăcaseră şi se împrăştiau pe mal spre o pădure apropiată.
   Mai tîrziu Ntombi aprinse un foc, şi străinii urmăriră flăcările miraţi de nevoia de asemenea îndeletnicire pe malul cotropit de arşiţă. Dar iată că dintr-un desiş de arbori se arătă Mai-Baka, întotdeauna întreprinzător în astfel de împrejurări: îşi şi făcuse un arc şi săgeţi din crengi cu vechiul lui cuţit de aramă, şi aducea într-o mînă cîteva păsări. Iar după alt răstimp, Ntombi aduse pe frunze bucăţi de carne friptă.
   Numai Mehituasehet nu se îndura să se scoale de pe ţărm, unde soarele doar se strecura spre ea prin frunzişul unei tufe, dar briza o mîngîia plăcut. Doar cînd se simţi privită de cîrmaci, deşi nu ştia dacă e sau nu e văzută întreagă, se îmbrăcă şi se apropie de ceilalţi, luînd cu bucurie din mîna harnicei Ntombi o bucată de pasăre friptă. Apoi îi spuse cîrmaciului, alintîndu-se:
   — Nici nu ştiu cum să te strig pe nume, zeu străin! Mi-ai spus, dar eu nu pot rosti vorbele voastre cereşti. Ar trebui să ciripesc ca o pasăre.
   — Spune-mi cum vrei tu! zise el. Mai ales că nici nu sunt zeu...
   Mehituasehet se uită la el puţin descumpănită, apoi vorbi cu voce schimbată:
   — Acum nu mă mai păcăleşti, ştiu că nu visez. Crezi că nu-mi dau seama că un cîrmaci ceresc nu poate fi decît zeu?! Numai nu ştiu ai cui zei sunteţi voi doi... Poate v-a trimis Osiris să ne luaţi pe toţi în ţara lui! Dar nu-mi pare rău. Sau poate că sunteţi zeii Min şi Uh ai noştri... Da, tu eşti Min, cel care te-ai uitat cu dragoste la o pămînteană, la Mehituasehet a ta! Căci Min este zeul care stăpîneşte zăvoarele. Tu descui zăvoarele cerului şi pe ale inimii. Iar tu eşti fără îndoială Uh! îi spuse celuilalt. Te-am văzut cu un toiag umblînd aici pe mal, chiar dacă toiagul tău nu e de papirus, nici împodobit cu pene şi panglici...
   Celălalt rîse, privindu-şi unealta de iscodire a puterii ascunsă sub pămînt:
   — Dacă ar fi de papirus, nu mi-ar mai folosi la nimic, zise el. Dar pene şi panglici putem să-i punem, nu mă supără. Să ne dea Ntombi nişte pene de la păsările pe care le-a fript!
   — Ntombi le-a aruncat în apă! spuse vinovat Mai-Baka, sărind în picioare şi punînd mîna pe arc. Dar dacă zeul porunceşte, pot să vînez alte păsări.
   — Deocamdată nu! Odihneşte-te, Mai-Baka, îl opri străinul rîzînd.
   Numele date de logodnica pămînteană a cîrmaciului, şi pe care în scurtă vreme le folosiră toţi căci erau foarte uşor de rostit, îi aduseră aminte lui Uh de datoria toiagului său, aşa că porni cu ceilalţi spre munte. În luntre rămase numai cîrmaciul, sau Min, şi bineînţeles Mehituasehet.
   Pe drum Auta o întrebă pe Nefert dacă ar vrea să vadă oraşul Zidul Alb.
   — Nu ştiu dacă e bine sau nu să ne ducem, spuse el. Totuşi m-aş duce. Ţii minte ce spunea băiatul acela al lui Ameno!
   Dar Nefert îl privi speriată şi-l apucă de mînă, strigînd în aşa chip că şi ceilalţi întoarseră capul cu teamă:
   — Nu te duce, dragul meu! apoi adăugă mai încet, încă înfricoşată: Crezi că bătrînul te-a uitat? Numai să afle că eşti în oraşul lui, şi nu se lasă pînă nu te ucide. Putem trăi şi fără Zidul Alb.
   Auta îi strînse umerii cu braţul. Cutele argintii ale hainelor străine se contopiră în strălucirea soarelui căzînd de sus.
   Dar nici el, nici Nefert nu puteau şti că în aceeaşi vreme, la palatul Marelui Preot al zeului Tot, din oraşul Zidul Alb, intrase neliniştea. Mereu urmărise bătrînul cu teamă vechea stea, acum cunoscîndu-i taina. Steaua răsărea şi apunea de cîteva ori în fiecare noapte, şi în fiecare seară, urcîndu-se în Turnul Stelelor clădit anume lîngă palatul său, Marele Preot se liniştea numai cînd vedea steaua răsărind. Iar de puţină vreme de cînd steaua nu mai răsărea de loc, bătrînul pricepu că străinii îşi aşezaseră luntrea iar pe pămînt. Cîţiva oameni i-au spus că au văzut pe cer, zburînd spre ţara de sus, o pasăre argintie care nu bătea din aripi. Va să zică mai aveau şi altă luntre uşoară! se gîndi bătrînul îngrijorat. Dar iată că de o zi veneau mereu oameni să-i spună că în oraşul Behdet umblaseră prin piaţă şi pe uliţi trei străini în haine de argint; alţii au văzut alături de cei trei străini încă doi inşi, un rob şi o roabă, amîndoi negri, cum era şi unul dintre străinii cu haină de argint.
   Auzind aceste din urmă veşti, Marele Preot, deşi foarte bătrîn, se mai putu stăpîni ca şi odinioară, puterea minţii şi a ochilor rămînîndu-i netulburate. În jurul lui şedeau în tăcere cîţiva preoţi de seamă, care nu îndrăzneau să-l întrebe nimic. Bătrînul se gîndea. Bănuise că omul negru în haine argintii nu putea fi decît Auta. Dar femeia? Să fie într-adevăr fiica lui Tefnaht pe care o răpise robul răsculat?
   Marele Preot se ridică din jilţ şi-şi luă toiagul în care se sprijinea. Se uită la toiag şi deodată ochii lui aruncară fulgere: cum de uitase? I se păruse că fostul rob Auta rînjeşte din mînerul cu atîta meşteşug tăiat în abanos. Zvîrli cu mînie toiagul pe lespezile de marmură şi porni spre uşă nerezemat. Apoi îşi aduse aminte de ceva şi se opri. Înspăimîntaţi, preoţii se sculară. Nu-l mai văzuseră niciodată aşa.
   — Ştie cineva de străinii care s-au ivit în Ta Kemet?
   Preoţii îi spuseră, pe rînd, tot ce ştiau. Dar bătrînul dădu din cap nemulţumit:
   — Nu ştiţi mai mult decît ştiu eu. Iscoade! Trebuie trimise iscoade pe urmele lor. Chiar dacă nu le vom afla gîndul, îl vom bănui!
   Un preot se apropie de bătrînul furios:
   — Slăvite, am auzit de la nişte corăbieri hananei sosiţi în oraş azi dimineaţă... dar socot că stăpînul ştie şi aceasta...
   — Spune! zise el cu ochii luminaţi. Spune ce-ai auzit! 
   — Nu eu, slăvite, un învăţăcel al meu. Corăbierii hananei spun că în ţara Haru ar fi căzut o stea mare de argint şi că zeii au ieşit din ea şi se plimbă în munte. Hananeii au aflat de la nişte păstori de la care au cumpărat oi. Dacă nu e minciună, s-ar putea să se fi întors acei străini ciudaţi. Dar nu ştiu, slăvite, cum am putea să-i urmărim. Cine din slujitorii noştri s-ar măsura cu zborul prin văzduh al acelor străini blestemaţi! Chiar dacă am domestici vulturi să zburăm pe ei...
   — Destul! porunci bătrînul. De aceea trebuie să ştim încotro se îndreaptă. Cu cît e lupta mai grea, cu atîta să fim mai pregătiţi.
   — Dar de ce trebuie să ne temem de ei, slăvite? întrebă un preot tînăr.
   Totdeauna aşa de stăpînit, Marele Preot bătu cu piciorul în lespezi:
   — Nu întreba, dacă nu înţelegi singur. Erai tînăr, dar răscoala din Atlantida cred că n-ai uitat-o! Ta Kemet e ţară mai mică şi robii sunt mai uşor de păzit... dacă n-ar fi blestematul de rob care i-a aţîţat şi n-ar fi străinii!
   Şi Marele Preot ieşi, lovind mînios lespezile cu picioarele sale bătrîne.
   

CAPITOLUL XXXI
   
   
   
   Zilele de cercetare din munţii de lîngă obîrşia lui Hapi s-au irosit zadarnic. Deşi obosit, Uh ar mai fi vrut să rămînă; dar cînd ieşiră cu toţii într-o dimineaţă din coliba de frunzare înjghebată de Mai-Baka, se auzi un fel de bubuit sau voce tunătoare ale cărei cuvinte nu se puteau desluşi. Uh îşi dădu seama cel dintîi că îl chema cîrmaciul. Era întîia oară cînd li se întîmpla aşa.
   Îşi petrecuseră zilele în munţi, Uh căutîndu-şi tainicele metale, ceilalţi ajutîndu-l să se descurce pe cărări, sau adunînd hrană pentru ei, căci Uh îşi luase numărul trebuitor din sîmburaşii şi pietricelele lui, cum îi numeau hrana pămîntenii. Iar acum îl chema cîrmaciul. Uh era îngrijorat şi-i molipsi de îngrijorare şi pe ceilalţi.
   Pînă în vale, pe ţărm, aveau de mers cîteva ceasuri... Min trebuia să ştie că l-au auzit. Uh ridică mîna în sus...
   În mînă avea o ţeavă scurtă, pe care nici Auta n-o cunoştea. Din ţeavă izbucni o dungă de văpaie neagră care rămase un răstimp în văzduh, pînă se risipi de vînt. După ce mai trimise în aer cîteva asemenea văpăi, Uh îşi rugă prietenii să pornească în vale.
   Toţi îşi urmară drumul în tăcere, chiar şi femeile.
   Fiecare îşi mesteca gîndurile în sine, fiecare îşi avea bănuielile sale. Auta socotea că vor fi venit soldaţi din Ta Kemet după robi, căci de la Marea Dulce în jos, spre miazănoapte se înşirau de-a lungul lui Hapi satele neamului negru luo, neam liniştit de pescari şi vînători sau crescători de vite. Auta cunoştea acest neam pe care-l iubea şi pentru că mulţi oameni luo, în rarele lor răgazuri, se îndeletniceau cu făurirea din bronz sau din lut topit în smalţ a unor ciudate şi foarte frumoase închipuiri de oameni şi duhuri, sau chiar de animale.
   La altceva se gîndea însă Mai-Baka. El credea că alţi zei, poate zeii răi ai deşertului şi duhurile pădurii, au năvălit pe ţărm să se lupte cu zeii lui ocrotitori. Ntombi bănuia că se vor fi furişat spre luntrea zeilor fiare aprige, poate lei ca leul care o înspăimîntase pe ea de mult, făcînd-o să se urce în copac şi astfel să scape cu viaţă. Nefert îşi închipuia nu o bătălie, ci poate plictiseala cîrmaciului, care oricît o va fi îndrăgit pe Mehituasehet, îşi dorea prietenul de-o seamă cu el, pe Uh, poate şi pe ceilalţi. Numai Uh, cu faţa senină şi doar cu ochii mai adînciţi înăuntru decît de obicei, nu căuta să-şi închipuie nimic şi, mergînd, aştepta să se sfîrşească drumul.
   Cînd ajunseră în cîmpie, Min, cîrmaciul, le strigă de departe că Hor îi chema sus pe podiş, în munţii din ţara Haru. Intrînd în luntre cu Min şi cu Auta, Uh ceru lămuriri.
   — Nu mi-a spus decît că trebuie să venim cît mai grabnic acolo.
   — Şi noi? întrebă Nefert.
   — De cînd aţi arătat că sunteţi prietenii noştri nu mai putem fi toţi fără voi! îi răspunse Min.
   Cînd fu să intre, Mai-Baka şovăi:
   — Zeii ne duc poate în cer... Noi îi rugăm pe zei, să ne cruţe încă... pămîntul încă ni-e drag.
   Auta îl luă de mînă ducîndu-l înăuntru, apoi pe Ntombi, şi le spuse:
   — Nu în cer; deocamdată tot pe pămînt, în ţara Haru unde ne aşteaptă ceilalţi prieteni străini.
   Dar nici aşezat pe scaun, alături de Ntombi, Mai-Baka nu-şi găsea astîmpăr. Întrebă iarăşi, în timp ce luntrea pornea:
   — Zeul meu slăvit Auta, de ce zeii ceilalţi sunt neliniştiţi?
   — Nu ştiu, Mai-Baka. Am fost chemaţi grabnic în ţara Haru. Să vedem cînd vom ajunge!
   — Dar cum, zeii nu ştiu tot ce se petrece? stărui Mai-Baka.
   Neliniştea neobişnuită îl făcuse pe Auta supărăcios. Se întoarse spre sărmanul arcaş şi-i vorbi înţepat:
   — Zei nu se află nicăieri, Mai-Baka, şi rău faci că nu mă crezi. Zeii sunt numai în închipuirea oamenilor proşti. Aceştia sunt oameni de pe altă lume, de pe un fel de stea, cum e şi pămîntul nostru, care-i tot un fel de stea. Ei aşa îl văd de la dînşii de-acolo, ca pe-o stea! Sunt foarte înţelepţi şi foarte vechi în înţelepciune, de aceea fac minuni. Dar nici ei nu ştiu tot.
   Mai-Baka tăcu, înciudat pe sine de îndrăzneala ce şi-o luase. Cînd crezu că nu-i ascultă nimeni, îi şopti liniştitei sale Ntombi, în graiul lor daza:
   — Nu trebuia să-l întreb pe zeu atîtea. S-a supărat acum. Am fost nătărău: cum credeam eu că zeii or să-mi dezvăluie mie tainele lor?!
   — Noroc că sunt zei buni, îi răspunse tot în şoaptă Ntombi. Dar nu te mai băga şi tu, să nu-i mînii. Crezi că dacă sunt buni poţi fi prieten cu ei cum ai fost cu Valukaga? Mai bine să taci şi să le mulţumeşti că ne-au scos din robie şi să fii mîndru că ne poartă cu ei prin văzduh.
   Şi Ntombi tăcu, învăţîndu-l şi pe Mai-Baka să-şi potolească limbuţia.
   Ajunseră în sfîrşit pe podiş, lîngă marea luntre. Dar cînd văzu pădurea aproape, Mai-Baka iarăşi uită de povaţa nevestei şi-i ceru lui Auta îngăduinţa să se ducă să vîneze ceva pentru cină. Şi spre mirarea lui, Auta nu numai că nu se mai supără, dar îl strînse în braţe cu bucurie. El nu ştia că ajungînd în sfîrşit la ceilalţi, chiar dacă nu aflase încă totul, Auta avea nevoie să-şi descarce sufletul încordat, şi această descărcare şi-a găsit-o îmbrăţişîndu-şi vechiul prieten.
   Drumul spre miazăzi şi îndărăt izbutise să împrietenească şi pe cele trei pămîntence. Nefert era însă prietenă şi cu gingaşa femeie străină. Cu ochii lungi şi înguşti şi cu pielea de culoarea laptelui în clocot, femeia străină părea mai fragedă ca o copilă pămînteană, totuşi îşi dăruia prea puţine răgazuri, chiar dacă şi ei începuse să-i placă să umble cu Nefert pe întinsul podişului să culeagă flori.
   Acum, cînd mai veniră două femei, veselia luntrei argintii putea creşte, dacă avea să treacă îngrijorarea străinilor pe care Nefert n-o prea luase în seamă.
   Deocamdată însă Mehituasehet şi Ntombi o privea pe străină cu ochi reci, de vreme ce ea rămase să stea de vorbă în luntrea mare numai cu bărbaţii, lăsîndu-le pe cele trei pămîntene (ea, gazda!) singure. Cînd ajunseră printre flori şi ierbi şi se aşezară, Mehituasehet o descusu pe Nefert despre această străină, iar cînd află că nu e soţia lui Min, răsuflă uşurată.
   — Dar tu, Mehituasehet, îl iubeşti pe Min? o întrebă Nefert.
   — Totdeauna am aşteptat să vină un bărbat dintr-o ţară depărtată sau un zeu şi să mă răpească! zise tînăra rome. Şi cînd mi s-a împlinit visul şi mă iubeşte un zeu, cum să nu-l iubesc?
   Nefert nu vru să-i spulbere visul şi le chemă pe amîndouă să culeagă flori şi să alerge după fluturi. Dar nu alergară mult. Auziră strigăte vesele dinspre pădure: era Mai-Baka, venind cu o căprioară pe umeri şi cu o sarcină de crengi. Femeile izbucniră şi ele într-un strigăt de bucurie, şi arcaşul fu mîndru şi mulţumit. Curăţă cu cuţitul o creangă dreaptă şi o puse în două crăcane, apoi se apucă să jupoaie ciuta, pentru frigare.
   — Fă focul, Ntombi, şi să-i poftim şi pe zei! porunci el. Ntombi adună un rug de vreascuri şi alegînd două beţe uscate începu să le frece de zor. Abia atunci îşi aduse aminte Nefert şi o opri.
   — Nu te chinui, Ntombi, aduc eu foc numaidecît! îi spuse şi alergă vioaie spre turnul argintiu, de unde se întoarse în cîteva clipe fără torţă şi fără opaiţ. Văzînd-o, Ntombi începu iar să frece beţele. Dar Nefert întinse o cutiuţă neagră cu o gaură într-un capăt spre rug, apăsă cu degetul un sîmbure roşu, şi ceilalţi văzură cum o dungă de foc străpunse rugul şi îl aprinse într-o singură clipă.
   — I-am chemat pe toţi, dar nu vor să mănînce carne. Lui Auta am să-i duc acolo.
   Celelalte două femei schimbară priviri. Numai Mai-Baka zise liniştit:
   — Zeii nu mănîncă ce mîncăm noi, decît dacă vor!
   — Nefert, focul cu care ai aprins vreascurile este adus de zei din cer? întrebă din nou Mehituasehet.
   Îi răspunse însă tot Mai-Baka:
   — De ce te miri, stăpînă îndrăgită de zei? Cine nu ştie că focul vine de la zei? Dar cînd vor să-l aprindă zeii, cum îţi închipui că or să stea să frece două beţe uscate! Altfel n-ar fi zei.
   După ce curăţase căprioara şi o spălase, Ntombi stătea acum şi învîrtea încet frigarea. Cînd carnea se făcu bună de mîncat, Ntombi alese cu grijă bucata cea mai frumoasă, o aşeză pe o frunză curată şi zise cu glas supus:
   — Asta e pentru zeul nostru Auta.
   Friptura i-o duseră cu toţii, iar ce nu mîncară, Ntombi înfăşură într-o pînză pentru celelalte. Dar Auta se mulţumi numai să guste; nu-i ardea de mîncare.
   Mehituasehet intră fără teamă în turnul argintiu, împreună cu Nefert. Ceilalţi doi nu îndrăzniră să intre, decît după ce îi chemă stăruitor Auta. Min o chemă la sine pe Mehituasehet şi o arătă semenilor săi, spunîndu-le în limba pe care o ştia dînsa:
   — Iată soţia pe care mi-am ales-o pe pămînt şi am s-o duc în cer!... Dacă fiica lui Hor nu m-a vrut...
   Hor însă nu-l auzi. Urmă să-i spună lui Auta altceva:
   — Sunt în mare cumpănă, Auta. Am multă încredere în tine, totuşi mă tem să ţi-o dau.
   Nefert ascultă cu luare aminte, înţelegînd că venise la sfîrşit. Ce nu-i dădea Hor lui Auta?
   — S-ar putea să nu mă descurc altfel, spuse Auta.
   — Auta, zise Hor mai departe, arma noastră nu e arcul lui Mai-Baka. Ştii bine cîţi oameni poţi ucide cu ea în cîteva clipe. Şi mă tem că ai să ucizi.
   — Totuşi, cu ceva trebuie să se apere: se duce pentru noi îi spuse cîrmaciul.
   — Nu numai pentru voi... Şi pentru noi! adăugă Auta. Şi n-aş întrebuinţa-o decît cînd altminteri nu s-ar mai putea. Tu eşti înţelept, Hor, însă nu cunoşti pămîntul: nu toţi oamenii sunt oameni!
   Hor în sfîrşit îi dădu arma albastră. Înainte de a se despărţi, după obiceiul văzut pe pămînt, Hor îi îmbrăţişă pe cei doi care plecau: pe Auta şi pe Mai-Baka. Arcaşul vru întîi să îngenuncheze, însă Hor îl cuprinse cu braţele, şi atunci fostul rob îşi simţi deodată moale trupul de carne de piatră şi îşi lăsă capul pe umărul străin. Nu mai ştia dacă Hor era zeu sau într-adevăr om!
   Era sfîrşitul zilei. Soarele cădea după cedri cînd plecară. Mai-Baka îşi întrebă cu sfială prietenul încotro au pornit; acesta se uită încă o dată îndărăt, spre turnul argintiu, apoi zise:
   — Hor a văzut cu ocheanele lui că la poalele muntelui se adună mulţimi de soldaţi şi fac tabără. Noi doi vom afla ce soldaţi sunt şi ce caută aici unde nu e graniţă duşmană.
   — Îndrăznesc să te mai întreb, spuse iarăşi arcaşul, de ce nu ne-am dus cu luntrea prin văzduh?
   — Ca să nu ne creadă zei. Văzîndu-ne oameni ca toţi oamenii, aşa cum suntem, nu se va feri nimeni. Asta-i tot!
   

CAPITOLUL XXXII
   
   
   
   Pe ţărmul răsăritean al Mării dintre Pămînturi erau în acele vremi neamuri nenumărate şi felurite. Unele aveau cîte o ţară a lor, altele abia îşi clădeau întîile oraşe, celelalte erau numai neamuri de păstori rătăcind în căutarea păşunii. Fiecare vorbea altă limbă, se închina altor zei şi urmărea alte ţeluri în viaţa niciodată la fel şi totdeauna îmbîcsită de griji şi primejdii. De aceea strecurarea prin aceste ţinuturi a celor doi oameni negri trecînd prin Sumer, prin Akkad, prin Assur şi prin alte ţări şi oraşe, prin mulţimea de localnici şi de negustori hananei, de oameni rome sau de ciobani închinători ai zeului Elohim nu se lăsa băgată în seamă. Spre a se pune totuşi la adăpost de primejdia robiei, amîndoi erau îmbrăcaţi cu hainele argintii ale străinilor. Pielea lor neagră şi mersul pe jos îi arăta oameni; hainele ciudate însă îi arătau străini de vază.
   Nu s-a scurs decît jumătatea unei luni cînd cei doi drumeţi au ajuns în cîmpia dintre două mari oraşe, vestite prin bogăţia lor şi prin petrecerile şi plăcerile lipsite de griji ale oamenilor din ele. Aici se îngrămădeau cei mai puternici stăpîni ai ţărmului mării, localnici şi străini, poftele lor necunoscînd margini. Unul din aceste oraşe se numea Sodoma, celălalt Gomorra. Călăuzindu-se după veştile aflate, drumeţii ajunseră aici socotind că mai departe nu aveau de cercetat nimic şi se hotărîră să rămînă în preajma Sodomei două sau trei nopţi, spre a se odihni. Aflînd tot ce urmăriseră să afle, trebuia să se întoarcă pe micul podiş din ţara Ham sau din Munţii Zeului, cum numeau de la o vreme aceşti munţi şi păstorii localnici şi soldaţii adunaţi la poalele lor. Soldaţii cei mai mulţi erau din Ta Kemet. În cuprinsul oraşului de oameni bogaţi şi puternici Sodoma nu puteau să stea, fiind săraci. Pe drum se hrăniseră vînînd sau pescuind. Prisosul vînatului îl vînduseră prin pieţele întîlnite în cale.
   În Sodoma intrară ziua. Noaptea trebuia să-şi caute sălaş la marginea ei, la vreun meşteşugar sărac ori la vreun pescar sau păstor. Lumea străină mişuna căscînd gura la înfricoşătoarele palate însă cei doi care apucaseră să vadă palatele Atlantidei nici nu se speriau de măreţia de aici, nici nu aveau vreme s-o vadă. Ducîndu-se spre piaţă şi văzînd jilţurile purtate pe umeri de robi care intrau şi ieşeau pe porţile bogatelor palate, Mai-Baka zise oftînd:
   — Aici nu ştiu cine ar mai îndrăzni să facă răscoală! Auta privi lung mulţimile nenumărate de străji, zidurile groase, robii istoviţi, şi nu răspunse.
   Şezură în pulberea pieţei, cu picioarele adunate sub ei. Mai-Baka vindea vînat proaspăt şi piei frumoase de fiare sălbatice. Nimeni nu se înghesuia la marfa lor, căci piaţa Sodomei strălucea de blănuri rare, de ţesături gingaşe sau de podoabe de abanos şi argint, de păsări vorbitoare şi maimuţe învăţate sau de vinuri rare aduse din ţări depărtate de corăbiile hananeilor. Auta aţipise de oboseala drumului, cînd Mai-Baka îl scutură de umăr. Auta deschise ochii: în faţa lor stătea un om, după faţă părînd a fi de prin Sumer, care-i privea lung pe amîndoi, mai ales pe Auta.
   — Se uită de mult la noi, şopti Mai-Baka la urechea lui Auta. Parcă l-am mai văzut eu undeva.
   Şi lui Auta i se părea că-l mai văzuse. Omul din Sumer însă dădu să plece, apoi se întoarse iarăşi.
   — Vrei să cumperi ceva de la noi? îl întrebă arcaşul. Poate ai îndrăgit pielea asta de lup şi n-ai ce să dai în schimb! Ia-o fără să-mi dai nimic.
   Dar omul din Sumer nu piei dorea. Întrebă nehotărît, uitîndu-se mai mult spre Auta:
   — Tu, omule străin, n-ai avut un frate mai mare, sau poate eşti fiul cuiva pe care l-am cunoscut de mult... dincolo de marea asta lungă?
   Atunci amintirea lui Auta se întoarse o clipă îndărăt şi gura lui strigă cu uimire:
   — Utnapiştim!
   Omul se clătină. Apoi zise sugrumat:
   — De unde mă ştii? Tu nu mă poţi cunoaşte. Celălalt mă ştia, dar acela era atunci cum eşti tu acum, şi o fi murit sau dacă trăieşte nu mai e tînăr. Cum te cheamă pe tine, omule?
   Dar Auta îl ajută să-şi aducă aminte:
   — M-ai văzut în Atlantida, pe Piscul Sfînt... Erai cu Mahukutah, cu Mpunzi, cu Valukaga şi cu alţii... Ai uitat?
   — Tu nu poţi fi Auta, fratele zeilor! strigă înspăimîntat omul, dîndu-se cîţiva paşi îndărăt.
   — Dacă tu eşti Utnapiştim, eu sunt Auta şi omul de lîngă mine este Mai-Baka. Mai ţii minte răscoala robilor?
   Utnapiştim, omul din Sumer, se uită cu luare aminte:
   — Da, el poate fi Mai-Baka... eram de-o vîrstă şi de-o vîrstă suntem. Dar tu eşti mai tînăr. Oare ai minţit timpul?... Cine-l poate minţi!
   — N-am minţit timpul, răspunse Auta cu un zîmbet, însă am fugit de timp.
   Cu greu şi după multă stăruinţă, Utnapiştim se încredinţă că stă de vorbă chiar cu Auta. Şi atunci vru să-l slăvească socotindu-l zeu. Nu-i putură spune pentru ce au venit, nici că luntrea străină este în ţara Haru. Dar Utnapiştim ştia din auzite că zeii au coborît iarăşi. Nu-i întrebă însă nimic, stăpînindu-se de teamă.
   Strîngîndu-şi marfa necăutată de nimeni, cei doi oameni negri plecară spre marginea Sodomei cu Utnapiştim. Omul din Sumer cunoştea un loc unde cei doi s-ar fi putut adăposti pentru noapte:
   — Am să vă duc să dormiţi unde am dormit şi eu. Este un om cu numele Lot care s-a aşezat aici, în valea rîului Iordan. Corturile lui se întind pînă la Sodoma. Neamul lui e numeros. Au oi toţi fiii, fraţii, nepoţii şi rudele lui, dar nu sunt bogaţi. Inima o au însă deschisă.
   În casa lui Lot stătură numai o noapte. Ca şi de la Utnapiştim, aflară şi de la gazdă multe lucruri bune de ştiut. Iar a doua zi şi gazda şi Utnapiştim îi petrecură pînă în marginea cîmpului. Voiau să găsească acolo o corabie care mergea spre miazănoapte pe lîngă ţărm. Marfa, Mai-Baka i-o dăruise lui Lot, pentru găzduire, iar acesta îi dăduse în schimb cîteva bobiţe de argint, văzîndu-i săraci. Aveau deci cu ce plăti corăbierilor.
   Corabie găsiră uşor. Nu tot atît de uşor se putură urca însă în ea. După ce se învoiseră cu stăpînul corăbiei, avînd încă multe ceasuri de aşteptat, se aşezară aproape de ţărm la umbra puţină a unor tufe. Era cald şi li se păru că hainele străine îi strîng prea tare. Şi le scoaseră amîndoi, lăsîndu-şi numai o bucată de pînză în jurul coapselor. Acum păreau nişte robi ca toţi robii negri, aşa cum înşişi au fost cîndva. Stătură aşa multă vreme, sporovăind liniştiţi, cînd deodată, de după tufe, se aruncară asupra lor patru oameni înarmaţi. Aveau şi laţuri de frînghie. Luat pe neaşteptate, Auta fu doborît cu faţa la pămînt, şi doi inşi pe care nu-i vedea îi suceau mîinile la spate căutînd să i le lege. Chiar de-ar fi vrut să-şi folosească arma albastră dată de Hor, nu mai avea cum. Văzînd ce se petrecea, Mai-Baka înţelese numaidecît că cei patru inşi erau vînători de robi, şi se prefăcu neputincios căzînd cu faţa la pămînt şi cu mîinile sub el. Doi îl legau pe Auta, alţi doi se căzneau să-i tragă celuilalt mîinile de sub trup. Şi cînd se aşteptau mai puţin, Mai-Baka se întoarse fulgerător în genunchi şi îşi împlîntă cuţitul în pîntecele unuia din ei. Vînătorul de robi căzu cu sîngele gîlgîind din maţe. O clipă ceilalţi trei rămaseră descumpăniţi, dar atît îi fu deajuns lui Mai-Baka să se repeadă la Auta şi să-i taie frînghia de la mîini. Auta sări în picioare, însă tot atunci cei trei, părăsindu-şi prietenul aproape mort, se năpustiră asupra lui Mai-Baka, fiecare cu un cuţit lung cu două tăişuri în mînă. Acum nu le mai trebuia robi. Acum îi înfierbîntase pofta de răzbunare şi mînia. Mai-Baka dădu să fugă spre mare; ştia că urmăritorii nu l-ar mai fi ajuns. Dar îşi aduse aminte de Auta şi se întoarse spre urmăritori, strîngîndu-şi şi el cuţitul. Auta înţelese primejdia şi îşi dădu seama că nu mai era de ales. Cu mîini înfrigurate îşi căută arma albastră în hainele de sub tufe, şi cînd cei trei vînători de robi erau la cîţiva paşi de arcaş, ridică arma în dreptul privirii, apăsă, şi cel dintîi mănunchi de raze nevăzute ţîşnit din ţeavă prăvăli la pămînt într-o clipită pe unul din ei. Ceilalţi doi, nepricepînd ce s-a petrecut, alergară spre Auta, socotind că acesta aruncase vreo piatră în cel căzut. Erau aproape, cu cuţitele întinse spre el.
   Povaţa lui Hor trebuia uitată. Auta ridică din nou ţeava albastră, şi mai doborî unul. Abia acum cel rămas viu îşi dădu seama ce armă groaznică avea străinul şi începu să fugă înăuntrul ţărmului, urlînd.
   Venindu-şi în fire după această întîmplare, cei doi prieteni se îmbrăcară iarăşi cu hainele lor argintii şi porniră spre liman, unde corabia lor se pregătea de plecare. Cînd se aflară pe punte, putură zări pe fugar oprit în cîmp, cu o mulţime de oameni în jurul lui. Striga ceva nedesluşit, arătînd ţărmul. Cei doi prieteni se priviră, apoi cercetară feţele corăbierilor. Dar aceştia aveau alte griji la plecare şi nu se uitaseră spre ţărm. Liniştindu-se în sfîrşit, Auta şi Mai-Baka se culcară într-un colţ al punţii.
   Drumul corăbiei se petrecu în linişte, fără necazuri pentru cei doi călători, ca şi drumul pe jos de la ţărm pe munte. Iar cînd se întîlniră cu ai lor, chiar străinii, care ştiau totdeauna să se stăpînească, răsuflară uşuraţi. Mai-Baka şi Auta, plănuind să cerceteze numai valea ţării Retenu, au ajuns să străbată un drum obositor şi lung care le-a răpit mai mult decît o lună. Dar aflaseră tot.
   Cînd îi văzu cu răni la picioare şi cu feţele supte de istovire, Mehituasehet îi linişti:
   — Vă vindecă Maat!
   — Care Maat? întrebă Auta rîzînd. Zeiţa adevărului pe care aţi născocit-o voi în Ta Kemet?
   — Nu! răspunse Mehituasehet jignită. Maat, zeiţa de-aici.
   Îi dăduse deci şi acesteia nume.
   Într-adevăr, Maat avu grijă de ei şi urmele drumului trecură. Abia a doua zi, văzîndu-i odihniţi, Hor se aşeză lîngă ei şi întrebă:
   — De ce aţi lipsit atîta? Am ajuns să credem că vi s-a întîmplat ceva rău... Dar aveaţi arma. Spune, Auta, ai ucis?
   — Da, doi.
   Hor tăcu. Dar Mai-Baka rosti cu umilinţă şi teamă:
   — Stăpîne Hor, dacă nu-i ucidea l-ar fi ucis.
   Hor nu mai vru să vorbească despre asta. Aştepta veştile. Nefert veni la Auta şi-i întinse o cană de lut. El o privi mirat, întrebînd-o din ochi ce e în cană.
   — Vin! zise Nefert, şi se aşeză alături.
   — De unde? se miră Auta uitîndu-se la ea şi la ceilalţi din jur. O văzu pe Ntombi zîmbind.
   — De la nişte păstori. Îţi spun altădată. Spune-i lui Hor ce aţi aflat! rosti Nefert şi se lipi de umărul lui.
   — Nefert şi Mehituasehet le-au dat păstorilor cîte un inel de aur şi ei ne aduc de atunci în fiecare zi carne şi lapte. Vinul tot ei l-au adus, de la o vie din vale! spuse Ntombi. Dar ştii că Maat a început să ne înveţe şi pe noi alcătuirea omului şi a lumii?...
   Auta se uită atent la ea, abia acum văzînd că vechea ei sfială umilită se pierduse. Sorbi din cana de vin, apoi i-o trecu lui Mai-Baka şi începu să povestească:
   — Am văzut destule, dar multe n-are rost să le spun acum. Ceea ce am înţeles din toate este că aici nu vom mai putea sta mult, dacă tu, Hor, ai grijă pînă şi de viaţa acelor cîini.
   — Care cîini? făcu Hor mirat. Auta surîse tainic şi urmă:
   — Cred că tot mîna Marelui Preot atlant e şi aici. Ţi-am spus că e în Ta Kemet şi că se dă drept zeul Tot. A trimis iscoade din oraşul lui Zidul Alb şi a aflat unde suntem. Se teme de răscoală. Se teme pentru sine şi pentru tagma lui...
   — Cîţi ani mai poate trăi că îşi apără viaţa cu atîta grijă? spuse Nefert rîzînd. Cred că are o sută de ani!
   — Îşi apără tagma şi cred că şi ura lui împotriva mea! zise Auta. Nu s-a aşteptat să-l părăsesc şi cu atît mai puţin să-mi vină în minte chiar mie răscularea robilor. Dar acestea sunt lucruri vechi. Să vă spun ce-am aflat acum. Stăpînitorii din Ta Kemet au trimis aici o oaste de cincisprezece mii de soldaţi. Taberele se întind chiar de la poalele acestor munţi... ştii cum le-au zis ei, Hor? Munţii Zeului le-au zis. Şi sunt tabere rome şi în valea unui rîu numit Iordan, care se varsă în Marea Verde cum i se spune în Ta Kemet, sau Marea Roşie cum îi spun păstorii de pe malul răsăritean. Sunt acolo două oraşe, Sodoma şi Gomorra, în care stau aproape numai oamenii puternici de neam şi cei foarte bogaţi. Săracii trăiesc în bordeie şi corturi pe cîmpul dimprejur. Oraşele sunt ale bogaţilor din toate aceste ţări, şi din Ta Kemet, şi din Assur, din Akkad, din Sumer, din Haru şi din altele. Toţi oamenii de neam din ţările astea îşi fac acolo palate, fiindcă acolo este îngăduit orice, dacă se numeşte plăcere. Oameni ai Marelui Preot din Zidul Alb au venit la toţi stăpînitorii ţărmului în numele regelui Mener şi au făcut o frăţie împotriva noastră. Am aflat de la unul Utnapiştim, care a fost înainte rob la atlanţi şi acuma e un fel de negustor mărunt prin Sodoma, că frăţia s-a încheiat de teama răscoalei robilor pe care vor s-o pună din nou la cale, cum zic preoţii, zeii răi din turnul de argint... ştiţi care zei! Şi că marii zei puternici şi buni ai tuturor popoarelor şi neamurilor lumii îi urăsc pe aceştia de pe Muntele Zeului şi au poruncit stăpînilor lumii să-i nimicească. Am aflat că pe lîngă oastea venită din Ta Kemet ar mai fi dat şi stăpînii localnici vreo douăzeci de mii de soldaţi. Urmează să înconjoare muntele şi să vină aici pe podiş, să ne...
   — Dar Marele Preot a cunoscut puterea armei albastre: l-am auzit vorbind cu tata! îl întrerupse Nefert.
   — El a cunoscut-o, dar soldaţii n-o ştiu! zise Auta. Planul bătrînului este să ne biruie prin mulţime. Nu se îndoieşte că am putea omorî foarte mulţi soldaţi, dar se gîndeşte poate că dacă din treizeci şi cinci de mii vor pieri treizeci, tot vor rămîne cinci mii să ne sfîşie...
   Hor se încruntă.
   — Şi nu numai atît, Hor! urmă Auta. Toţi robii din aceste ţinuturi nu mai sunt lăsaţi prea mulţi laolaltă, ca în Atlantida, pentru a nu fi primejdioşi. Şi sunt biciuiţi zilnic ca să vadă în mîinile cui se află.
   — Printre robi ce se vorbeşte? întrebă Hor.
   — Robii cred eu că nu ştiu nimic. Nici soldaţii nu ştiu: sunt ţinuţi în tabere de care nu se poate apropia nimeni. Totuşi unii trebuie să fi aflat, zise Uh.
   — Fireşte că sunt oameni care ştiu, bunăoară Utnapiştim al meu! răspunse Auta. Pentru stăpîni lucrul cel mai de seamă este însă că robii sunt bine păziţi şi ţinuţi cu biciul, iar soldaţilor din tabere n-are cine să le spună. Cred că nu ştiu nimic nici măcar sutaşii, poate doar marile căpetenii. Şi tot planul cred că numai bătrînul l-a făcut, fostul meu stăpîn!
   — Ştiu să se apere! rosti Min.
   Hor căzu pe gînduri şi nimeni nu îndrăzni să-l tulbure. Într-un tîrziu ridică ochii (Auta îi vedea întîia oară obosiţi) şi spuse liniştit:
   — Trebuie să plecăm!
   — Dar vă puteţi apăra... - începu Nefert.
   — Nu ne putem apăra fără să ucidem şi nu vrem să ucidem...
   — Hor, cred că ştii că nu putem pleca decît după două luni? îl întrerupse Min.
   — Şi lăsaţi tot planul vostru de a vă strămuta aici şi de a ajuta pe pămînteni să se facă mai înţelepţi şi mai buni? întrebă Auta cu tristeţe.
   — Îl lăsăm, răspunse Hor. Cercetările noastre au arătat într-adevăr că semenii noştri se vor putea deprinde bine în cîteva sute de ani cu viaţa de pe pămînt, dar au mai arătat ceva: nu avem dreptul să venim aici şi să vă fim povară. Aş pleca liniştit însă numai dacă n-aş şti că din pricina noastră uscatul s-a împuţinat şi mai mult şi unde a fost Atlantida este acum mare... Aş pleca liniştit dacă n-aş şti că din pricina aflării noastre aici suferă iar atîtea mulţimi de robi, atîţia soldaţi...
   — Şi sărăcimea suferă! zise Auta. Pescarii, păstorii, meşteşugarii, muncitorii pămîntului... S-au înmulţit dajdiile ca să se facă scuturi şi lănci, robii sunt biciuiţi, soldaţii vor pieri... dar nu din pricina voastră. Voi n-aţi tulburat pe nimeni... sau aţi tulburat numai lăcomia stăpînilor, huzurul preoţilor. Crezi, Hor, că dacă plecaţi, tuturor pămîntenilor care trăiesc ca şi vitele are să le fie mai uşor de trăit?...
   Hor nu-i răspunse.
   — Şi să nu uiţi, Hor, că dacă mai aveţi de stat două luni, nu veţi mai sta decît o jumătate de lună.
   Uh îl privi pe Auta îngrijorat.
   — Şi atunci, urmă Auta, sau ucideţi treizeci şi cinci de mii de soldaţi... (Hor ridică mîna, încruntat):
   — Sau îi ucideţi acum numai pe ucigaşi. Ar mai rămîne o ieşire: să murim cu toţii, aici. Eu nu ţin la viaţa mea cîtuşi de puţin şi aş muri bucuros dacă moartea mea ar folosi cuiva dintre cei buni. Jur că nici Mai-Baka n-ar sta la îndoială. Femeile noastre s-ar putea ascunde...
   — Nu, nu! zise Hor. Tocmai voi, cei dintîi pămînteni care aţi izbutit să aflaţi din adevărurile lumii, să muriţi? Mai tîrziu aţi putea fi de folos semenilor voştri.
   — Cu atît mai puţin aveţi dreptul să muriţi voi! îi răspunse Auta. Ştiu bine că nu vă este frică de moarte. Dar gîndeşte-te, Hor, la două lucruri. Dacă muriţi, eu cred că înşelaţi nădejdea celor care v-au trimis din planeta Hor-deşer. Şi dacă muriţi ucişi de soldaţi, Marele Preot din oraşul Zidul Alb şi toată tagma lor din toate ţările vor striga: „Iată, Tot şi Osiris şi Elohim şi toţi marii zei ne-au ajutat să răpunem duhurile rele!”. Şi atunci vai de toţi robii şi de toată sărăcimea lumii. Pînă vor ajunge oamenii să priceapă că zeii sunt născociri, vor pieri şi se vor chinui foarte mulţi dintre ei.
   Hor părea înfrînt. Totuşi mai întrebă:
   — Şi tu, Auta, poţi şti care dintre acei oameni e ucigaş?
   — Ştiu... Începu Auta, dar în aceeaşi clipă se auzi de-afară o larmă surdă, neobişnuită, pe podiş. Ieşirii cu toţii repede. Larma venea dinspre pădurea de cedri. În scurt timp, dintre copaci porniră să iasă cete învălmăşite de oameni. Cînd această mulţime ajunse în faţa marii luntre argintii, strigînd de frică şi de durere, se putu vedea că era o mulţime de robi. Văzînd luntrea şi pe cei de lîngă ea, robii se trîntiră cu feţele la pămînt. Spinările lor goale erau vărgate şi cu cheaguri de sînge, părul multora era smuls. Auta se apropie de cîţiva dintre ei şi-i întrebă ce s-a întîmplat.
   — Suntem robi! îi răspunse unul. Am fost alungaţi în pădure pentru că suntem bolnavi şi nu mai suntem buni de muncă. Ne-au biciuit şi ne-au alungat în pădure ca să pierim. Nişte păstori ne-au spus că aici sunt zei buni într-un turn de argint. Dacă tu eşti zeu, tămăduieşte-ne, pentru asta am îndrăznit să venim!
   Auta, zărind-o pe Nefert lîngă el, o rugă să fugă după Maat.
   Venind după scurt timp, Maat se uită în jur îngrozită. Se uită apoi la Hor care tăcea, cu ochii aburiţi.
   — Auta, ce au oamenii aceştia pe spinări? Sînge? întrebă ea.
   — Au fost bătuţi, Maat. Şi au cărat poveri prea grele...
   — Bătuţi? De cine?
   — De stăpîni.
   — Adică de oameni? Cum pot să bată oamenii pe oameni, Auta?
   Şi Maat se duse cît putu mai repede spre luntre, să aducă cele trebuitoare pentru tămăduirea acestei mulţimi de oropsiţi. Hor nu mai putea privi. Se întoarse, şi Auta veni lîngă el. Hor oftă adînc, atît de adînc cum nu-l auziseră pămîntenii niciodată.
   — Dacă aş putea să le fiu tuturor de folos! Dar cum, Auta, cum, dragul meu?... Dacă aş putea să ştiu tot! Dar suntem din lumi atît de deosebite şi mai sunt atîtea la voi pe care nu le înţeleg... Auta, tu eşti încredinţat că oamenii aceştia suferă din pricina noastră?
   Auta îl privi un timp fără să-i răspundă. Căuta cuvintele cele mai limpezi şi părea că nu le găseşte. Hor simţea şi se uita la el aşteptînd. Apoi îl rugă din nou să-i răspundă, şi Auta rosti încet, sfios:
   — Nu din pricina voastră, dar... nu ştiu cum să-ţi spun... Cred că dacă stăpînii robilor nu s-ar fi temut de voi, n-ar fi fost chiar aşa de cumpliţi... cruzimea lor totdeauna e cruzime, dar acum a întrecut orice măsură.
   Hor nu zise nimic. Îi făcu semn să vină, chemînd spre luntrea cea mică pe alţi doi, pe Uh şi pe străinul căruia pămîntenii nu-i dăduseră încă nici un nume. Hor se mai uită o dată la mulţimea robilor pe care Maat şi cele trei pămîntence îi îngrijeau de zor. Apoi spuse:
   — Voi trei plecaţi acum spre cele două oraşe...
   — Sodoma şi Gomorra? întrebă Auta mirat.
   — Da. Prietenii noştri ştiu ce trebuie să facă. Au să-ţi spună şi ţie. Dar nu faceţi nimic în pripă. Cred că ai avut dreptate, Auta: altceva nu putem face.
   

CAPITOLUL XXXIII
   
   
   
   Se opriseră în poiana unui crîng, nu departe de oraşul plăcerilor şi al bogăţiei. Uh şi celălalt străin îl aşteptau pe Auta în luntre.
   Trecînd printre corturile păstorilor care se închinau lui Elohim, Auta se întorcea acum din Sodoma. Aflase din nou cine umplea cele două oraşe, ştia acum bine că afară de puţini oameni, din marginile sărace, Sodoma şi Gomorra erau ticsite, îndărătul zidurilor puternice, cu dregători de vază din mai multe ţări, preoţi iscusiţi în stăpînirea mulţimii, mari căpetenii militare, oameni de neam cu bogate pămînturi şi cu mii de robi şi negustori trufaşi care-şi făcuseră averi din drumurile lungi ale corăbiilor repezi. Îl uimise mai cu seamă ştirea că şi Marele Preot venise din oraşul său Zidul Alb, aşezîndu-se vremelnic în Sodoma. Deci ţinta era bună. Cînd se întoarse în luntre şi le spuse prietenilor străini ce a auzit, aceştia vorbiră cu Hor prin văzduhul nesfîrşit şi Hor încuviinţă planul.
   — Dar de ce nu puteţi pleca în Hor-deşer cînd vreţi? îi întrebă Auta, în aşteptarea timpului cînd se va duce cu unul din străini la Sodoma. Din Piscul Sfînt luntrea s-a ridicat de două ori...
   — Sunt două pricini, spuse Uh. Din Piscul Sfînt ne-am ridicat nu spre planeta noastră; ca să ajungem în ea fără să zburăm doi ani mai mult decît trebuie suntem nevoiţi să plecăm de pe pămînt numai cînd ea se află faţă de pămînt mai depărtată. Ţi se pare ciudat, dar pe căile stelelor aşa se întîmplă de multe ori. Hor-deşer, cum îţi place să-i spui, este deocamdată în ultimele zile de mare apropiere de pămînt. Aşteptăm să se îndepărteze ca să ajungem mai repede... altădată ai să izbuteşti să înţelegi mai uşor. Pe de altă parte, cînd ne-am ridicat o dată de pe ţărmul Atlantidei şi a doua oară din pisc, nava noastră nu era vătămată...
   — Cum! strigă Auta speriat. Nu mai e bună?
   — Ba da! spuse Uh. Dar noi nu ne-am gîndit la un lucru de seamă înainte de a veni pe pămînt: de pe pămînt neted este greu să se ridice fără să i se tulbure locaşul... În sfîrşit, locul pe unde iese văpaia albă care o mişcă. Noi avem pe planeta noastră un fel de turnuri anume făcute care să lase loc în jos, ca un fel de fîntînă goală...
   — Am înţeles. Vreţi să faceţi un turn.
   — Da, fiindcă în acele două dăţi, locaşul de ieşire a văpăii s-a cam stricat, şi abia a izbutit Min să-l facă din nou bun. Acum nu mai avem dreptul să încercăm la întîmplare. Dar pînă atunci... Spune-ne, tu de la cine ai aflat veştile pe care ni le-ai adus?
   — Mai ales de la păstorii de la marginea Sodomei... Ştiţi cum i se spune acum podişului nostru? Oamenii de la poalele munţilor din Haru i-au zis Cetatea Zeului Soarelui, ceea ce în limba lor se spune Baalbek. Vouă vi se spune, tuturor la un loc, Baal Şamim, adică stăpînul cerurilor...
   — Bine, Auta! spuse celălalt străin, cu astfel de nume ne-am obişnuit. Dar spune-ne, nimicind cele două oraşe, nu vom face oare o nedreptate? Acolo trăiesc şi oameni nevinovaţi.
   — Oamenii nevinovaţi nu trăiesc în cele două oraşe, ci numai în bordeiele din afara zidurilor! strigă Auta. Nu mai cumpăniţi atîta şi nimiciţi-le: mulţimile de oameni sărmani se vor bucura.
   — Bine, zise Uh după un răstimp de gîndire. Tu şi cu prietenul nostru vă veţi duce să spuneţi acestor oameni din afara zidurilor să plece. Căutaţi să ajungeţi acolo seara. Prietenul nostru are ce trebuie... Ia şi tu asta! şi îi întinse înspăimîntătoarea ţeavă albastră.
   Uh rămase în luntre. Auta şi cu celălalt străin plecară tulburaţi.
   Şi cei doi au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot şedea în poarta Sodomei. Cum i-a văzut, s-a sculat să-i întîmpine. Şi, privind din nou hainele argintii pe care le mai văzuse, bănui că aceştia doi nu pot fi alţii decît cei pe care şi el şi lumea şi-i închipuia îngeri. Şi Lot le-a spus:
   — Rogu-vă, stăpînii mei, abateţi-vă în casa robului vostru.
   Auta îi făcu semn străinului său prieten că acesta era omul care l-a mai găzduit. Puteau avea încredere în el. Intrînd în casa lui, îi dezvăluiră taina nimicirii celor două cetăţi. Lot cunoştea pe oamenii sărmani din bordeie şi ştia să aleagă pe cel cinstit de cel ticălos. Mulţi dintre sărmani plecaseră, nădăjduind că zeii îşi vor abate mînia asupra celor două cetăţi de pierzanie. În Gomorra nu mai rămăsese nici unul.
   Nu apucaseră însă cei doi să se culce, cînd oamenii din Sodoma înconjurară casa. Afară era larmă. Se auzeau felurite glasuri:
   — Unde sunt oamenii care au venit la tine în gazdă, acum, noaptea? Adu-i la noi ca să-i cunoaştem!
   Lot ieşi în faţa lor şi le spuse:
   — Vă rog, fraţilor, nu săvîrşiţi vreo urgie!
   Cineva de-afară a strigat însă:
   — Acesta singur care s-a aciuat la noi ca venetic, vrea să ne fie judecător!
   După cîteva clipe se simţi zarvă în faţa uşii. Cei doi au sărit în picioare şi, deschizînd uşa puţin, l-au tras pe Lot înăuntru, iar Auta s-a repezit la fereastră şi a îndreptat arma spre ochii celor de-afară. Fără ştirea lui, arma era potrivită ca să nu ucidă, ci numai să ameţească pe cel asupra căruia se îndrepta. Oamenii din faţa casei se clătinară şi fiecare îşi duse mîna la ochi, crezînd că a orbit. Mulţi fugiră ţipînd. Alţii începură să caute uşa orbeşte, apoi se încăierară între ei.
   Liniştindu-se, Lot le spuse celor doi ce oameni au venit să-i ceară: erau slujbaşi şi căpetenii şi erau cu ei şi negustorii de robi din oraş.
   Cînd s-au revărsat zorile, cei doi oaspeţi îl treziră pe Lot şi Auta îl sfătui să plece din oraş cu toţi ai săi:
   — Fugi, ca să scapi cu viaţă! Nu te uita îndărăt şi nu te opri nicăieri în acest timp. Fugi la munte ca să nu pieri.
   Dar Lot răspunse mîhnit:
   — Nu aşa, stăpîne! Eu nu voi putea să fug la munte fără să nu mă ajungă urgia ta şi să nu mor.
   Şi întinse mîna spre zare, unde se desluşea ceva, ca un zid. Era un orăşel numit Ţoar. Străinul, ghicind din mîna întinsă a lui Lot ce vrea să spună, zise că pînă acolo furia nu va ajunge de la început. Lot spuse mai departe:
   — Iată, cetatea asta e aproape ca să fug în ea, şi e foarte mică. Îngăduie-mi să fug într-însa. Aşa e că e mică?
   Auta îi răspunse:
   — Iată că-ţi împlinim şi această rugăminte a ta, ca să nu prăpădim cetatea despre care mi-ai vorbit. Dă zor şi fugi acolo.
   Lot îşi încărcă într-o căruţă cu asini avutul puţin, dădu de veste neamului său să-şi strîngă corturile şi să adune turma, apoi plecă cu toţi ai săi spre Ţoar. Ginerii săi au crezut întîi că bătrînul se ţicnise şi n-au vrut să-l asculte. Numai cînd trecură pe lîngă ei cei doi bărbaţi străini în veşmînt strălucitor, ginerii lui Lot îşi urmară socrul. Ceilalţi oameni care trebuia să plece din oraş aflaseră de la Lot şi s-au dus cu el. Mai era numai un bătrîn cumsecade, Abraam, la care cei doi s-au mai dus.
   Cînd se apropiară de coliba lui, Abraam se sculă şi li se închină pînă la pămînt.
   — Noi suntem... vru să înceapă Auta, însă bătrînul zise surîzînd şiret:
   — Ştiu cine sunteţi voi! Tu eşti Enoh, ştiutorul tainelor cereşti, şi celălalt este îngerul Domnului. Aţi venit să pedepsiţi fărădelegea Sodomei şi a Gomorrei.
   Auta se gîndi că nu mai era timp de zăbavă: lumea ştia. Îi tălmăci tovarăşului său ceea ce i-a spus bătrînul. Dar bătrînul Abraam, pesemne om umblat, băgă de seamă că numai cel căruia îi spusese Enoh cunoaşte limba sa, şi îl întrebă cu smerenie:
   — Enoh, ce grai să rostească gura mea ca să fie plăcut şi limpede urechilor îngerului Domnului?
   — Tu cunoşti poate limba rome? îl întrebă Auta zîmbind.
   Mulţumit că o ştia, Abraam se uită la străin smerit şi totodată mîndru, şi începu să-l întrebe în limba învăţată cîndva în Ta Kemet dacă va cruţa pe puţinii nevinovaţi din cetate. El ştia bine că nevinovaţii fuseseră vestiţi în taină să plece, dar nu-şi putu răpi plăcerea de a se tocmi cu cei pe care-i credea îngeri.
   În timp ce Abraam se duse în coliba lui, să-şi adune neamul, din cetate năvăli spre ei un om: era Utnapiştim. Auta îl întrebă îngrijorat:
   — Utnapiştim, a aflat toată lumea din oraşele acestea...
   — Încă nu toată... Dar nimeni nu crede, decît săracii care au şi plecat. Le-a spus Lot azi-noapte. Stăpînii însă rîd, ştiind că voi sunteţi puţini şi că ei au oaste... Mă mir de Marele Preot, care ştie ce-a păţit Atlantida!
   — Tu să fugi grabnic, Utnapiştim. Fugi dacă vrei la Ţoar, dar mai bine spre munte. Şi pînă n-ai să ajungi la Ţoar, să nu te uiţi înapoi.
   Străinul îl întrebă încă o dată:
   — Acest Abraam zicea că ar mai fi sărăcime în Sodoma şi Gomorra, nişte oameni drepţi!
   Utnapiştim începu să rîdă cu poftă:
   — Sărăcimea din Sodoma şi din Gomorra? Asta era toată!
   — Tu cum de-ai rămas, dacă ştiai? întrebă Auta.
   — Am vrut să plec, fiindcă n-aveam ce pierde şi ce lăsa. Negustoria mea e la mine: în inimă şi în picioare. Dar m-am gîndit să mai aştept, poate te voi mai vedea. Iată, te-am văzut, şi acum plec la Ţoar.
   Se uitară după Utnapiştim. De cînd cu orbirea şi spaima nopţii trecute, nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ei. Soldaţii se plimbau pe zidul cetăţii, parcă nici nu i-ar fi văzut.
   — E timpul să ne întoarcem la luntrea noastră, spuse străinul, uitîndu-se în partea Gomorrei, care era foarte aproape. Oraşele se măriseră întinzîndu-se unul spre altul, şi poate într-o bună zi s-ar fi contopit. Străinul porni de-a lungul zidului spre partea cea mai apropiată de Gomorra a Sodomei, şi într-un loc unde nu-i vedea nimeni, scoase din buzunar o cutiuţă cît un pumn de copil, desfăcu lungind-o din ea însăşi o săgeată argintie subţire şi o prinse de un capăt al cutiei. Auta scormoni pămîntul de sub zid şi străinul îngropa cutiuţa, după ce suci pe ea un ac abia zărit. Săgeata ieşea din pămînt numai de o palmă.
   — Oare prietenul tău n-a minţit? Din Gomorra au plecat toţi care trebuia să plece? întrebă străinul, dar Auta îl linişti:
   — Fireşte că au plecat. Ne socotesc zei şi îşi închipuie că este poruncă cerească îndemnul de a pleca din cetăţi. Altminteri, nimeni nu ne crede în stare să dărîmăm măcar o casă, necum două cetăţi mari. N-ai văzut cum rîdeau ginerii lui Lot?!
   După aceea plecară spre luntre. Pe Uh îl găsiră aşteptîndu-i tăcut. Se aşezară pe scaunele lor, şi luntrea se ridică în văzduh. Zburară sus de tot, în jurul celor două oraşe. Auta începu să bănuiască pe ce cale vor nimici oraşele, obişnuit de atîta vreme cu razele nevăzute ale acestor străini. Într-adevăr, după miezul nopţii luntrea se îndreptă spre orăşelul Ţoar. Acolo coborî jos de tot şi stătu atîrnată în văzduh deasupra porţilor orăşelului. Se zăreau oameni cu poveri venind dinspre miazăzi. Uh îi dădu lui Auta un ochean puternic şi-l rugă să se uite la feţele lor. Nu erau încă toţi, dar în zare nu se mai vedea nimeni. Oamenii mergeau cu facle aprinse şi s-ar fi zărit.
   Luntrea se urcă din nou sus în văzduh şi zbură spre cele două cetăţi. La jumătatea drumului se roti în cer şi se întoarse. Toate ferestrele luntrei şi podeaua străvezie erau acum acoperite de carapacea ei. Uh făcu lumină în luntre. Celălalt străin aşeză pe genunchi o cutie cu un ac rotitor în ea. Cutia era legată de peretele luntrei cu un fir subţire, ca o frînghiuţă. Străinul mişcă acul pînă într-un anume loc, apoi apăsă un bumb, şi aproape în aceeaşi clipă se auzi un bubuit înfundat, de departe, iar după un răstimp luntrea se legănă în aer, oricît de sus era, lucru care nu i se întîmplase nici pe vînturile cele mai tari. Străinul puse cutia deoparte, şi începu să numere, lovind cu degetul în marginea scaunului său. Apoi îi spuse lui Uh să desfacă de pe podeaua străvezie carapacea şi să coboare în faţa porţilor orăşelului Ţoar. Zburînd încă spre Ţoar, Auta văzu în partea unde ştia că au fost cele două cetăţi o ciupercă uriaşă de fum negru şi cerul brăzdat de dungi încrucişate de lumină albă, ca un grătar.
   Se lumina de ziuă. Luntrea coborî lîngă poarta orăşelului. Lumea era adunată şi privea cu ochi înmărmuriţi zarea. Şi cînd soarele a răsărit deasupra pămîntului, a intrat şi Lot în Ţoar. Auta îl strigă, şi Lot se apropie cu toţi ai săi, aruncîndu-se în pulbere cu mîinile ridicate spre cer.
   — Unde-ţi este femeia? îl întrebă Auta.
   Lot începu să plîngă:
   — S-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stîlp de sare.
   Auta oftă. Era încredinţat că Lot n-o mai putuse vedea, căci dacă s-ar fi uitat şi el îndărăt n-ar mai fi ajuns aici. Stîlpul de sare era născocit de el, însă femeia pierise.
   Vîntul bătea cumplit. Lot se miră că cei trei inşi în haine argintii se uită îndărăt. El nu îndrăzni să privească într-acolo. Strigă la ai săi să nu intre în Ţoar.
   Totuşi, aproape toţi intrară, căci drumul şi tulburarea îi obosiseră pe toţi. Atunci Lot îşi luă pe cele două fiice nemăritate ale sale, alese din turmă cîteva oi şi un asin şi porni mai departe, spre munte. Se temea să mai locuiască în Ţoar.
   Începu ploaia, o ploaie cumplită, piezişă, cu spume, zbătută şi răscolită de vîntul cumplit. Cei trei bărbaţi se urcară în luntre, şi luntrea ţîşni în văzduh prin pînza deasă şi scuturată mînios a ploii. Orăşelul Ţoar în scurt timp pieri din văzul lor.
   

CAPITOLUL XXXIV
   
   
   
   Puţine zile au lipsit de pe podişul numit Baalbek, dar au aflat la întoarcere schimbări uimitoare. Marea oştire de la poalele Munţilor Zeului nu mai era. Veştile aleargă totdeauna repede şi nu le trebuie picioare, nici roţi. Căpeteniile oastei aflară curînd ce s-a întîmplat la Sodoma şi la Gomorra, şi chiar de n-ar fi aflat, cutremurele care au zguduit şi aceste ţinuturi, lovite de ploi ciudate, ar fi putut să fie şi ele o veste. Cînd trimisul Marelui Preot al ţării Ta Kemet veni aici, nu mai găsi oaste şi, neştiind unde să se mai ducă, îşi aruncă sabia şi coiful şi, păstrîndu-şi numai arcul şi un cuţit, se afundă în pădurea de cedri. Nu ştia ce se petrecuse în Sodoma şi Gomorra, nici nu putea şti că, în noaptea în care cei doi oameni ciudaţi poposiseră la Lot, Marele Preot se strecurase cu oamenii de credinţă spre ţărmul mării.
   Sus, pe podişul Baalbek, Auta, Uh şi celălalt străin găsiră altă privelişte neaşteptată: oameni numeroşi lucrau în jurul unui tura larg, ce se alcătuia din lespezi uriaşe de piatră pe care o mie de oameni n-ar fi putut să le ridice, dar care erau ridicate cu uşurinţă de un singur ins: de cîrmaciul Min. Lespezile erau tăiate din stîncă tot de el, cu un fel de sabie de flacără deasă. Apoi erau netezite de oamenii aceia. Iar pe urmă Min aşeza sub fiecare lespede cîte patru cîrlige în patru colţuri, fiecare cîrlig (aşa îl socoteau oamenii) avînd un soi de cutie cu pîlnie. Min se dădea la o parte şi mişca un mîner de pe un fel de tobă. Din cele patru pîlnii îndreptate în jos pornea un şuier şi un fel de văpaie, iar la altă mişcare a lui Min lespedea se muta spre locul ales şi se aşeza peste altă lespede.
   Pînă să încheie terasa, Hor coborî sub lespezi o ladă. Auta se uită foarte mirat. Hor zise:
   — Cine va fi în stare să mişte lespezile uriaşe din loc, înseamnă că va fi ajuns la înţelepciunea de a pricepe ce i-am lăsat noi acolo.
   Mai grea a fost numai mutarea luntrei mari pe turnul acela de piatră. Min era gata în cele din urmă să încerce la fel ca şi odinioară pe ţărmul de miazănoapte atlant, dar îl opri Hor, şi mai ales îl opriră cîţiva meşteri dintre acei oameni, zicînd că ei vor urca locuinţa zeilor pe turnul de piatră. Şi o urcară. Acum se mirau străinii de nebănuitul meşteşug. Legînd luntrea cu frînghii împletite în trei şi în şase, acei oameni o culcară lin pe un fel de sanie din două trunchiuri uriaşe de cedru pe care o împinseră şi o traseră cîteva zile la rînd pe un fel de povîrniş anume făcut, pînă ajunseră cu ea pe lespezile turnului. Acolo, în alte cîteva zile de muncă, trăgînd-o dintr-o parte şi înmulţindu-i treptat proptelele în partea cealaltă, aşezară luntrea în picioare fără măcar s-o fi zgîriat.
   De la început, Auta îl întrebă pe Hor cine erau aceşti oameni veseli şi voinici, care muncind întruna, cîntau.
   — Sclavii biciuiţi care am venit să-i vindecăm. După ce Maat şi celelalte trei prietene ale ei i-au vindecat de răni, prietenul nostru Mai-Baka i-a rînduit să muncească. Am vrut să-l opresc, dar am aflat că nu ne puteam descurca fără ajutorul lor. Mi-au plăcut aceşti oameni şi de altceva. Bineînţeles, n-aveam cu ce să-i plătim, după obiceiul vostru. Nefert a vrut să le dea brăţările ei, şi aş fi oprit-o, dar mi-au luat-o ei înainte. Ştii ce mi-au spus?
   — Că numai un nebun poate cere zeilor plată!
   — Nu. Că noi i-am plătit cum nu i-ar fi plătit nimeni pe tot pămîntul. Unul a zis aşa: stăpînii pămîntului ne-ar fi dat vergi şi bice şi chiar dacă ne-ar fi dat aur şi argint, nu ne-ar fi dat sănătatea şi voioşia pe care ne-au dat-o zeii... Sunt mulţumit că măcar aceşti o mie de oameni au scăpat de robie şi sunt veseli. Umblă la vînătoare, cîntă, şi-au făcut colibe din crengi... Min le-a tăiat copaci... Numai de n-ar veni soldaţii să-i ia îndărăt după plecarea noastră!
   — Fii fără grijă, Hor! îi răspunse Auta rîzînd. Aici nu mai vine niciodată nimeni. Cînd vor mai vedea şi văpăile luntrei urcîndu-se în cer, podişul Baalbek va îngrozi multă lume. Şi de altfel nimeni nu crede jos că aceşti robi au putut scăpa cu viaţă. Numai deznădejdea le-a dat curaj să vină aici.
   într-o zi, după ce turnul era clădit şi luntrea aşezată în vîrful lui, Auta se plimbă cu Nefert la marginea pădurii. Priveau asfinţitul soarelui, cînd auziră de după tulpina unui cedru două glasuri vorbind în limba ţării Assur. Unul era de femeie.
   — Cum te cheamă? întrebă glasul femeii.
   Bărbatul, vorbind şi el destul de subţire, se simţea că nu ştie limba ţării Assur. Rosti cu greu cuvîntul anu, care înseamnă eu. Tăcu cîteva clipe căutînd alte vorbe ca să-şi spună gîndul, dar nu rosti nici a doua oară decît tot anu. Femeia, bănuind că acest cuvînt cu înţeles obişnuit era poate şi numele bărbatului, zise bucuroasă:
   — Deci tu eşti Anu! Pe mine mă cheamă Iştar.
   În sfîrşit, glasul bărbătesc izbuti să adune cîteva vorbe într-un înţeles:
   — Nu ţi-e frică de noi, Iştar?
   Apoi nu se auzi nimic.
   — Nu e frumos să ascultăm! şopti Nefert şi vru să plece. Sunt oameni care-şi vorbesc de dragoste, dintre foştii robi.
   Dar Auta o opri:
   — Mi s-a părut că bărbatul este străinul care a fost cu mine şi cu Uh la Sodoma.
   Totuşi plecară. Dar după cîteva zile numărul oamenilor din luntre se înmulţi cu Iştar, acum soţia lui Anu, căci acest nume i-l dăduse. Iştar era foarte frumoasă şi subţire ca o trestie. Iar în ziua în care Anu îi puse pe cap globul vioriu ca să vadă cum va arăta ea cînd luntrea îşi va lua zborul, şi o îmbrăcă în veşmînt argintiu, zvonul că zeul şi-a luat soţie se răspîndi în pădurea de cedri. Şi seara, mulţimea foştilor robi adunată în jurul focurilor cîntă:
   Să-ţi fie dînsa, Anu, soţie de-o seamă cu tine,
   înalţ-o cu numele tău.
   Toţi coborîseră din luntre, la poalele turnului de piatră, ascultînd poate cea din urmă oară un cîntec pămîntean. Corul stăpînilor liberi ai pădurii cînta:
   O cunună bogată ca a lunii i-ai pus pe frunte...
   Aceştia aveau să răspîndească vestea, mai tîrziu, după plecarea luntrei, că fiii cerului, văzînd că fiicele oamenilor erau frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. Căci într-adevăr şi Nefert, şi Mehituasehet, şi Iştar erau foarte frumoase...
   Plecarea străinilor se apropia. Auta îl rugă pe Hor să-l lase să mai vadă o dată pămîntul, din mica luntre.
   — Vrei cumva să rămîi? întrebă Hor. Nu te-aş împiedica niciodată, chiar dacă m-ar bucura mult să vii cu noi. M-am legat de tine mult... şi noi toţi.
   Auta îi strînse braţul. Ochii îi erau umezi.
   — Nu rămîn, Hor. Fără voi nu mai pot nici eu. Dar aici m-am născut şi sunt cel dintîi om care nu se va mai întoarce la ţărîna lui... Vreau s-o mai văd o dată, s-o dezmierd cu palma care s-a dezvăţat de ea.
   A doua zi s-au urcat în luntrea cea uşoară Min, Anu şi Auta şi patru femei, trei pămîntene, Nefert, Mehituasehet şi Iştar, şi una cerească, străina gingaşă căreia i se spunea Maat. Mai-Baka nu mai voia să vadă nimic, fiindu-i teamă să nu mai piardă o dată libertatea cu care abia se obişnuise.
   Întîiul lor drum fu spre locurile nimicite. Se lăsară în apropiere de Ţoar, dar Auta îi sfătui să nu se ducă acolo. Rugă pe un copil care mergea călare pe un măgăruş spre Ţoar să-l caute pe Abraam şi să-l cheme spunîndu-i că vrea să-l vadă Enoh. Băiatul părea de alt neam, poate din neamul beduinilor de la miazăzi.
   — Ai să-l poţi găsi pe Abraam? îl întrebă Auta.
   — Cum să nu-l găsesc! zise mîndru băiatul. Cine nu-l cunoaşte în Ţoar!
   Nu trecură multe ceasuri şi călărind un asin voinic se ivi Abraam. Auta îi sărută obrajii. Bătrînul era încîntat:
   — Stăpînii s-au pogorît din cer să vadă pe robul lor Abraam?
   — Nu ne-am pogorît, zise Auta. Încă nu ne-am urcat!
   — Dar la Sodoma te-ai mai dus? îl întrebă Anu.
   Bătrînul se scutură:
   — Nu, Sodoma nu mai este. I-a fost pedepsită fărădelegea şi umbra ei s-a mutat în Ţoar (Cel care întrebase tăcu; vorbele bătrînului îl răniră). Dar ce s-a petrecut acolo, ştiu! spuse Abraam iar. Pustiirea s-a întins din Sodoma şi Gomorra şi asupra cetăţilor mai mici Adama şi Şeboim. Ce-a mai rămas din toate zace acuma sub apă. Şi Iordanul se varsă în ea: s-a oprit acolo, la Marea Moartă.
   — Ce Mare Moartă? întrebă Auta mirat.
   — Apele rîului s-au scurs peste cetăţile surpate şi nici peştii nu pot trăi în apele ei. De aceea i s-a spus Marea Moartă.
   Aşadar urgia a răscolit şi pămîntul, făcînd o groapă uriaşă în calea rîului...
   Abraam auzise de la feluriţi păstori despre uriaşul turn în care locuiau, cum le spunea el în limba lui, Elohim, sau Cei Puternici. Acum se uita lung la Min, pe care nu-l mai văzuse. Întrebă sfios:
   — Dar tu cine eşti?
   Veselul cîrmaci al luntrelor străine apucase să înveţe cîteva cuvinte din limba lui Abraam şi, ca să-i facă bătrînului plăcere, se căzni să înceapă a-i spune ceva, rostind greu vorbele aspre:
   — Ehe aşer ehe... - zise el şi se poticni. Voia să spună: eu sunt cel care e cîrmaciul luntrei noastre; însă nu izbuti să zică decît: eu sunt cel ce este. Mai mult nu ştia. Dar bătrînul îşi răscoli barba albă cu mîna şi holbă ochii. Apoi se trînti cu faţa în pulbere, sărutînd glezna lui Min. Cîrmaciul nu pricepu şi se uită întrebător la Auta. Acesta îl privi lung pe bătrîn, îşi rosti în minte vorbele spuse de cîrmaci, şi abia într-un tîrziu înţelese că Abraam îl socotea pe Min Dumnezeu.
   Bătrînul se sculă cu greu din ţărînă şi nu mai îndrăzni să vorbească neîntrebat. Numai cînd cei şapte se îndreptară spre pasărea lor ciudată, cuteză şi el să-şi încalece asinul şi urmări apoi îndelung zborul ei argintiu prin aer, pînă nu mai zări nimic. Abia atunci se întoarse în Ţoar.
   Luntrea pluti deasupra ţării Ta Kemet, ocolind oraşele mari şi aşezîndu-se lîngă un orăşel mic de la miazăzi unde nu păreau a se găsi nici soldaţi, nici alte primejdii. Aflară de la robii care tăiau piatră că murise Mener şi că i se făcea un mormînt în chip de piramidă, spre a se asemui cu Muntele de Obîrşie, ieşit din ape. Auta zîmbi în sine: era amintirea Piscului Sfînt. Şi nu se miră nici măcar cînd auzi că Marele Preot era în palatul său din marele oraş Zidul Alb: şi de astă dată deci, agerimea neobişnuită a minţii îl făcuse să părăsească Sodoma cu o clipă înainte de prăpăd.
   Nu, în aceste ţinuturi nu-l mai atrăgea pe Auta nimic. Ar mai fi vrut poate doar să mai calce o dată pe nisipurile copilăriei lui, însă arşiţa cumplită de-acolo, de care chiar el se dezvăţase, ar fi vătămat sănătatea celorlalţi. Zborul din urmă se făcu deasupra Mării Atlantice, cu cîteva ocoluri împrejurul Muntelui Vulturilor unde fusese odată Piscul Sfînt, şi apoi luntrea se îndreptă spre răsărit.
   Şi astfel se sfîrşi cel din urmă drum pămîntean.
   După o zi de odihnă, marea luntre, minunata luntre venită din stele începu să fie cercetată în vederea marelui zbor.
   În acest timp, Hor stătu de vorbă cu semenii de pe planeta lui. Nu le auzi uşor glasul şi era înciudat, deşi pămîntenii din jurul lui, deprinşi cu toate minunile, în faţa acesteia stătură muţi. Hor şi toţi ceilalţi văzură într-o anume oglindă o sală cu cîţiva oameni ca şi Hor. Chipurile se zăreau uneori destrămate, glasul se auzea slab. Dar erau cei de departe. Hor îi înştiinţă asupra timpului plecării şi le mai dădu cîteva ştiri în cuvinte pe care pămîntenii nu le-au putut pricepe. Văzîndu-l mîhnit, Nefert îl întrebă care era pricina.
   — Totdeauna i-am văzut şi i-am auzit limpede. Pesemne că azi sunt furtuni.
   Nefert şi ceilalţi se uitară miraţi pe fereastra luntrei: nici un fir de iarbă, nici o frunză nu se mişca.
   — Nu furtuni din acestea! îi lămuri Hor care le urmărise privirea. Furtuni de tot felul de raze şi puteri care nu se văd cu ochii... În sfîrşit! Altădată am stat de vorbă mult mai bine cu locuitori din planete mult mai depărtate.
   — Cum... cu care? întrebă Auta uimit. Mai sunt şi alţii?! Hor începu să rîdă:
   — Fireşte că sunt! Sunt multe lumi în nemărginirea asta. Credeai că numai voi şi noi!
   Auta simţea că îi vine ameţeală, ca atunci cînd a văzut întîia oară turnul argintiu.
   — Şi... şi cum staţi de vorbă cu ei? Ştiţi limba lor?
   — Da... adică nu, limba nu le-o ştim; suntem prea departe şi nici nu le-am putea-o desluşi. Dar sunt alte semne, pe care le pot înţelege toţi.
   — Şi noi? întrebă Nefert.
   — Şi voi... mai tîrziu. Ştii, Auta, că nişte asemenea fiinţe dintr-o planetă care nu-i a soarelui nostru au mai fost pe la voi (Auta îl privi cu gura căscată). Da, pe cînd nu eram nici noi, nici voi, pe cînd şi la noi şi la voi era aer mult mai mult şi mai fierbinte şi nu erau decît făpturi uriaşe şi nătîngi.
   — Dar cum sunt cei cu care ai vorbit? I-ai văzut?
   — Numai pe unii. Într-o lume din acelea am şi fost. Erau ca noi şi ca voi, sau mai bine zis între voi şi noi. Am nimerit tocmai cînd o jumătate din ei se certase cu cealaltă jumătate şi se ucideau unii pe alţii...
   — Cu ce? Cu arme ca armele voastre albastre?
   Hor rîse:
   — Nu. Aveau însă arme mult mai tari decît săgeţile şi luncile de la voi, ucideau cu ele mai uşor, dar... Să ştii, Auta, armele noastre nu sunt făcute să ucidă oameni. În planeta noastră nici nu le avem. Le luăm pentru apărare numai cînd cercetăm alte lumi.
   — Şi n-ai stat acolo?
   — Nu. Nu se putea sta. Am plecat.
   — Dar celelalte lumi?
   — Despre multe avem ştire fără să le fi văzut. Ştiam că sunt fiinţe pe unele planete foarte îndepărtate, cu care noi nu ne putem asemui şi pe care nici nu le putem înţelege. Au mult mai multă înţelepciune ca noi, neasemuit mai multă, atîta ştim. Dar cele mai multe din lumile locuite, cîte am putut afla sau am putut bănui că sunt, au locuitori nu prea departe de animalele fără minte. Mai tîrziu, urmaşii noştri vor afla mai mult. Noi cunoaştem mai bine deocamdată planetele soarelui nostru.
   — Sunt multe? întrebă Mehituasehet, care ascultase cu luare aminte şi-i fu ruşine că nu întreabă şi ea ceva.
   — Cu femei frumoase ca tine, numai una: pămîntul! îi strigă Min de la uneltele lui.
   — Nouă sunt mari, spuse Hor şi cîteva mii mărunte, fără nici o însemnătate dacă ne gîndim la viaţa măcar a ierburilor.
   — Şi afară de Hor-deşer şi de pămînt oameni mai sunt pe vreuna? întrebă Auta.
   — Numai pe acestea două. Au mai fost pe una, dar... Auta întrebă cu ochii sclipind de nelinişte:
   — Au plecat?
   Hor oftă:
   — N-au plecat: şi-au nimicit planeta... Era a zecea planetă a soarelui, care se rotea în jurul lui dincolo de a noastră. Noi, adică strămoşii noştri, erau pe atunci încă sălbatici.
   — Atunci voi de unde aţi aflat?
   În glasul lui Hor suna tristeţe:
   — Planeta aceea a avut oameni care au descoperit puterea cea mare a lumii: o scoteau ca şi noi din anumite metale şi chiar din apă sau din văzduh. Numai că înainte de a fi apucat s-o folosească pentru înlesnirea vieţii, s-a întîmplat altfel de cum doreau... Adu-ţi aminte ce a făcut Tefnaht din Atlantida! Numai că din această nebunie puterea s-a dezlănţuit în mîinile care n-au mai putut-o opri.
   — Şi?
   Toţi simţeau fiori reci în trup. Hor privi trist în gol:
   — De aceea în loc de a zecea planetă avem cele cîteva mii de bucăţi şi grămezi spulberate de praf. Puterea aceea uriaşă pe care oameni nebuni au scăpat-o din mînă le-a tocat toată planeta şi a spulberat-o departe.
   — Dar voi cum aţi aflat? întrebă Nefert.
   — Cîteva bucăţi sunt destul de mari, ca nişte planete mărunte. Restul sunt cioburi. Unele din aceste bucăţi, rotindu-se în jurul soarelui, trec şi pe lîngă planeta noastră. Ne-am dus pe unele, le-am cercetat... Sunt unele urme.
   — Ruine de temple, de palate? făcu Auta.
   — Nu! zise Hor şi rîse. Ruine n-am văzut. Dar anumite urme găsite în piatra lor, unele semne palide... În sfîrşit, învăţaţii noştri care se îndeletnicesc cu asta au privit toate urmele laolaltă şi au aflat adevărul pe care vi l-am spus. Vezi, Auta, de ce nu e bine să umble cu asemenea puteri cine nu are stăpînire de sine şi nu s-a dezvăţat să ucidă?
   Auta înţelese şi plecă ochii ruşinat. Totuşi întrebă:
   — Dar dacă ar fi ucişi numai ucigaşii?
   — Cînd ucigaşii nu vor să înţeleagă altfel, cred că ceea ce spui tu e singura cale. Totdeauna ucigaşi sunt puţini. Mi-a arătat cineva din foştii robi pe care i-a vindecat Maat a noastră un. loc unde se adună gîzele acelea galbene să facă miere.
   — Un stup de albine...
   — Da. A intrat un animal mic cu coadă lungă în stupul lor, şi l-au învelit cu ceară. Animalul a murit şi nu le-a mai tulburat. Înţelegi, Auta?
   Auta zîmbi îndelung. Hor avea dreptate.
   Între timp, ceilalţi pregătiseră totul în luntre pentru plecare. Străinii şi pămîntenii ieşiră pe lespezile turnului făcut pentru ei şi se mai uitară o dată la mulţimea de oameni scăpaţi de moarte şi de robie, se uitară la pădurea de cedri, la cer. Pe marginea turnului stăteau Mai-Baka şi Ntombi.
   — Voi de ce nu vreţi să veniţi? îi mai întrebă o dată Auta.
   Mai-Baka arătă spre mulţimea foştilor robi care aşteptau jos, pe podişul dintre cedri:
   — Noi rămînem cu ei.
   Glasul lui sună trist, dar şi hotărît. Totuşi cînd intră şi Auta în luntre făcîndu-i cel din urmă semn de despărţire, Mai-Baka îşi sprijini fruntea în arcul său, să nu i se vadă ochii. Ntombi plînse însă în văzul tuturor.
   Apoi coborîră, depărtîndu-se cu toţi ceilalţi oameni spre pădure. Aşa cum le poruncise Auta, se întoarseră toţi cu spatele la luntre, intrînd printre cedrii înalţi. Se lăsa noaptea.
   Un vîjîit puternic se lovi de frunze şi tremură în crengi. Piatra turnului gemu. O lumină orbitoare jucă pe copaci cîteva clipe, apoi oamenii se întoarseră privind cu uimire mingea de foc care se suia cu iuţeală în cer. Limbile oamenilor amorţiră. Nimeni nu se mai înţelegea cu nimeni. Parcă fiecare vorbea alt grai. Şi abia cînd globul de foc se făcu o stea depărtată pe care mulţi nici n-o mai zăreau, aceşti oameni se adunară din nou, aprinseră focuri şi stătură trişti pînă cînd soarele ieşi din cedri.
   Minunata luntre nu mai era pe pămînt.
   

CAPITOLUL XXXV
   
   
   
   Dincolo de ţărmul Mării dintre Pămînturi, la marginea unui oraş din ţărişoara Uţ, pe un maidan, zăcea un om lepros care de multe luni se tînguia şi-şi blestema zeul căruia altădată i se închinase smerit. Omul acesta nu era filozof, nu se îndeletnicea cu înţelepciunea: îşi închipuise un zeu, lăudat ieri, pe care azi îl blestema. Odinioară bogat şi sănătos, de cînd se îmbolnăvise şi se făcuse sărac era nevoit să blesteme pe cineva şi să caute cuiva pică. Ţinta cea mai liniştită părea a fi zeul. Înainte îl crezuse bun, acum îl credea rău. Dar îl bănuia puternic, aşa cum apucase din strămoşi. Nu ştia că amintirea omului schimbă, înlocuieşte şi adaugă. Nu se gîndea ce văzuseră şi dacă au văzut strămoşii ceva cu o sută sau cu o mie de ani înainte.
   Nemaiavînd nimic de judecat sau de făcut, cu trupul putred şi fără altă avuţie decît graiul, şedea pe gunoaiele maidanului şi pălăvrăgea. Cine nu avea treabă se oprea la marginea drumului lîngă acel maidan şi-l asculta pe lepros. Totdeauna era mulţime adunată lîngă maidan. Într-o zi leprosul striga:
   — El a tras un cerc pe faţa apelor pînă la hotarul dintre lumină şi întuneric. Stîlpii cerului se clatină şi stau înmărmuriţi la certarea Domnului. Prin puterea lui el a domolit marea şi cu înţelepciunea lui a zdrobit pe Rahab...
   Nu ştia nimeni cine a fost Rahab. Dar parcă asta avea vreo însemnătate? Leprosul urma:
   — Prin duhul său s-au limpezit cerurile şi mîna sa a străpuns balaurul fugar. Iată, acestea sunt numai depărtate căpătîie ale lucrărilor sale! Cît de slab e murmurul pe care-l prindem noi!...
   Un bătrîn din mulţime zîmbi. Leprosul tăcu cîteva clipe, să-şi tragă suflarea, apoi urmă:
   — Iar cît despre tunetul uriaşei lui puteri, cine poate să-l înţeleagă?
   — Eu pot să-l înţeleg! răsună o voce puternică.
   Leprosul amuţi, uimit. El nu punea întrebarea ca să aştepte răspuns. Lumea se întoarse către locul de unde a răsunat glasul. Din mulţime ieşi un om cu faţa întunecată şi părul alb: era bătrînul care zîmbise.
   — Cine eşti tu care înfrunţi cuvîntul Domnului şi te lauzi că ştii tainele cunoscute numai de el? strigă deodată alt glas. Cel care întreba era un bătrîn cu barbă roşcată şi uşor căruntă. Ochii lui scăpărau de mînie. După veşminte, părea să fie preot. Spune-ne numele tău de cutezător trufaş, ca să ştie cine eşti! adăugă el.
   Bătrînul care zîmbise, acum privea în jurul său trist. Din ochii lui părea că se scurge milă pentru toţi cei de faţă, milă pentru prostia şi neştiinţa lor. Rosti cu glasul său puternic:
   — Enoh!
   Lumea îl privi uluită. Numai preotul clătină din cap cu mînie şi cu ciudă şi răspunse răstit:
   — Enoh nu mai este de mult. Enoh a fost ridicat pe carul vîntului şi numele lui s-a şters dintre oameni. Şi Enoh a umblat în căile Domnului, de aceea nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la sine. Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Domnul îl strămutase. Ci mai înainte ca să-l strămute, el a avut mărturie că a bine plăcut lui Dumnezeu... Acela a fost Enoh, pe cînd tu...
   — Ceea ce ai spus este aproape adevărat, îl întrerupse cel care zicea că-l cheamă Enoh. Numai că nu m-a luat la el Dumnezeu, m-au luat nişte oameni din altă lume.
   Mulţimea se cutremură. Preotul vru să spună ceva, dar Enoh nu-i dădu răgaz. Întorcîndu-se spre mulţime, strigă:
   — De Lot şi de Abraam aţi auzit?
   Un fior trecu prin mulţime. Toţi auziseră de la preoţii lor şi de Lot, şi de Abraam. Bătrînul Enoh urmă:
   — Altul e numele meu. Totdeauna mi s-a spus Auta, dar acum şase sute de ani Abraam, cel care a locuit la marginea Sodomei şi apoi s-a mutat la Ţoar, mi-a zis Enoh, socotindu-mă ştiutorul tainelor dumnezeieşti pentru că am aflat într-adevăr taine pe care Abraam nu le ştia. El a crezut că umblam cu Dumnezeu. Eu n-am umblat însă cu cel ce nu este: am umblat cu nişte oameni veniţi dintr-altă lume, de departe, dintre stele. Şi, pe Lot şi pe Abraam eu i-am vestit că Sodoma şi Gomorra vor fi nimicite şi i-am îndemnat să fugă la munte sau măcar la Ţoar!
   Lumea tăcea. Unii şopteau între ei, socotindu-l nebun. Alţii nu socoteau nimic; îl ascultau numai cu gura căscată. Preotul se strecură prin mulţime şi nimeni nu-l mai văzu. Dar leprosul ridică faţa spre bătrîn şi rosti:
   — Dacă ai fi umblat cu adevărat în căile Domnului, de ce te-ai fi întors aşa, singur şi strecurat în această mulţime, ca oarecine? Iar dacă ai fi văzut pe Lot şi pe Abraam, cine ar putea crede că n-ai murit după atîtea sute de ani?
   — Aş putea să te lămuresc, îi răspunse bătrînul. Dar îmi dau seama acuma că degeaba aş încerca, fiindcă mintea ta nu e pregătită să mă priceapă. Aş putea să-ţi spun că am fost în cer, că am zburat cu acei străini din lumea străină de la o stea la alta şi, pentru că am zburat cu iuţeala luminii, am trăit acolo de zece ori mai puţin decît a trăit pămîntul pe care m-am întors. Zece ani ai mei au fost un veac al vostru.
   — Atunci de ce ai îmbătrînit? îl întrebă batjocoritor un ins din mulţime.
   — Tinereţea fără bătrîneţe aş fi putut-o cîştiga acolo, dar am pierdut-o aici. Soţia mea a murit, moartea nu m-ar fi ocolit nici pe mine. Şi am vrut să mi se întoarcă trupul în pulberea pămîntului care mi-a dat viaţă.
   — Şi cum ai venit îndărăt? întrebă rîzînd acelaşi ins.
   — Cei care m-au dus cu ei mi-au împlinit şi această rugăminte. Acum cîţiva ani m-au adus înapoi.
   — Dar unde sunt ei? întrebă insul rîzînd din ce în ce mai cu poftă.
   — Dacă am să-ţi spun tot n-ai să mă crezi... Socotisem că lumea s-a mai schimbat, dar văd că şi acuma de adevăr lumea rîde şi crede mai curînd minciuna pe care nici o minte înţeleaptă n-ar îngădui-o dacă ar fi cu adevărat înţeleaptă.
   Insul care-l tot întreba se apropiase acum de el. Părea să aibă nu mai mult de patruzeci şi cinci sau cincizeci de ani. Nu arăta să fie localnic. Zise încă zîmbind:
   — Poate am să te cred! Tu spune... şi văd eu.
   Bătrînul îl măsură cu privirea, îi căută ochii.
   — Să-ţi spun, chiar dacă nu mă crezi. Tot n-am ce face. M-au adus şi au plecat după o zi.
   — Unde te-au adus?
   Bătrînul se uită la ceilalţi: mulţimea începea să se împrăştie. La început se desfătase, apoi l-a socotit pesemne nebun.
   — La miazănoapte sunt nişte munţi, dacă-i ştii. Noi le ziceam odinioară, cum le-au spus cei din ţara numită aici Misraim, Munţii Zeului. Aici am aflat că le spune Lebanon. Dar tu nu pari a fi localnic. Cine ştie cum li se spune acolo de unde eşti tu!
   Insul nu mai zîmbi. Se uita mai cu luare aminte la bătrîn şi în sfîrşit spuse cu îndoială:
   — În munţii aceia acum opt ani a căzut o stea. Stele cad mereu, nu-i vorbă, dar aceea oamenii zic că s-ar fi ridicat. Poate ai văzut-o şi tu şi de aceea te lauzi...
   Bătrînul porni spre apus, dar celălalt se luă după el. Bătrînul se opri şi-i străpunse ochii cu privire de cuţit. Dar ochii străinului nu clipiră: ştiau să sfredelească şi ei. Bătrînul îl întrebă:
   — Cine eşti de nu mă socoţi nebun, ca ceilalţi? Sau mă socoţi nebun, dar nu ţi-e frică şi vrei numai să-ţi rîzi de mine?
   Omul străin vru să răspundă ceva, dar tăcu.
   — De unde eşti tu, omule? îl mai întrebă o dată bătrînul.
   Omul se uită la bătrîn; îi privi cămaşa veche de cînepă, picioarele desculţe, se uită în ochii lui, apoi la cer. Grăi încet:
   — Din Babilon am venit... Chiar dacă am rîs, nu te mai cred nebun. Tu n-ai ochi de nebun, nici de mincinos. E ceva care se ascunde în tine, chiar dacă nu pot crede că ceea ce-mi spui ar fi adevărat.
   Bătrînul se sprijini de umărul lui, zicînd:
   — M-aş duce la Babilon... Îmi aduc aminte de satul acela, undeva la miazănoapte.
   Babilonianul îl privi cu mirare.
   — Care sat? Sat se zice că ar fi fost de mult, sau poate niciodată. Unii spun că a fost totdeauna oraş... Acum este oraşul cel mai mare din toată lumea!
   — Te întorci la Babilon?
   — Poate că m-aş întoarce. Nicăieri nu las averi care să mă tragă îndărăt. Vîrsta dragostei a trecut, iar averea niciodată nu s-a lipit de mine. Aşa că ori acolo, ori aici...
   — Şi din ce te hrăneşti?
   Omul din Babilon începu să rîdă:
   — Vînd înţelepciune cui vrea s-o cumpere. Numai că marfa mea e mai ieftină decît oalele de pămînt nears... Cînd am răgaz, scornesc cîntece sau poveşti şi răgaz am totdeauna.
   — Şi astea se vînd?
   — Nu prea. Dar lumea care le ascultă îmi dă de mîncare, uneori îmi dă şi cîte un veşmînt.
   — Atunci ne-am adunat bine, căci şi eu mă hrănesc din poveşti. Meseriile pe care le-am învăţat în şaizeci de ani...
   — Ziceai că şase sute?
   — Da, şase sute ai pămîntului... cereşti numai şaizeci. Babilonianul iarăşi îl privi lung, dar bătrînul urmă.
   liniştit:
   — Acele meserii nu sunt bune pe pămînt. Eu ştiu să socotesc depărtarea pînă la soare şi pînă la orice stea, şi ştiu să călăuzesc printre stele luntrele cereşti, pot mînui lespezile de piatră în văzduh fără să le ating cu mîna, cunosc obîrşia omului şi a lumii şi ştiu s-o cercetez, dar pentru toate acestea îmi trebuie unelte pe care nu le am. Am învăţat în răstimpul vieţii mele vreo douăzeci de limbi pămîntene şi vreo patru cereşti. Am mai aflat şi ceva înţelepciune. Asta-i singura mea avuţie, dar văd că pe pămînt nu e bună de nimic. Cel puţin acum...
   Babilonianul nu mai rîse, nici nu mai zîmbi. Umblară multe zile împreună. Cînd n-aveau ce face, la cîte un popas, bătrînul îi istorisea babilonianului întîmplări din viaţa sa. Înţelept, ştiind prin agerimea minţii lui că nu tot ce nu se cunoaşte nu este, de la o vreme începu să-l şi creadă, mai ales de la dovada pe care i-o arătase bătrînul şi pe care nimeni pe pămînt nu i-o putea arăta: bătrînul avea o unealtă cu care scria pe orice, şi pe lemn, şi pe mătase, fără să aibă nici plumb, nici cărbune, nici funingine sau vopsea.
   O dată, omul din Babilon îl întrebă:
   — Dar prietenii tăi din steaua aceea cum de te-au lăsat să pleci şi să-i părăseşti?
   Ochii lui Auta priviră înăuntru:
   — Pentru aceia, dorinţa unui om pe care-l socotesc ei cinstit este sfîntă. Să nu crezi că, dacă ţi-am spus că voiau să se mute în altă stea, steaua lor care i-a născut nu le era dragă. Dar steaua lor cea roşie, cum o vedem de-aici, a sărăcit. Nu mai are nici văzduh destul, nici apă destulă, nici măruntaiul ei nu mai e bogat, şi de aceea au vrut să se strămute în altă stea. Au căutat întîi la noi... dar lasă, îţi spun eu altădată, cînd vom găsi linişte şi răgaz. Am umblat printre stele cu ei, apoi m-au adus aici. Acum nu mai ştiu dacă s-au strămutat ori au rămas tot acolo. Unii voiau să plece, alţii nu voiau...
   — Şi au făcut război?
   — Cine, ei? Auta începu să rîdă zgomotos. Nu, ei nu se ceartă: armele lor sunt gîndurile; învinge cine poate dovedi tuturor că are mai multă dreptate.
   Babilonianul clătină din cap:
   — Şi pînă la urmă ce au făcut?
   — Nu ştiu, n-am apucat să văd cine a avut dreptate. Unii învăţaţi au descoperit mijlocul de a umple cerul lor cu aer făcut de ei, şi să facă apă ca să umple albiile secate. Alţii ziceau că atîta n-ar fi de ajuns. Nu ştiu ce-au mai făcut după ce am plecat. Şi nici n-am să mai pot afla...
   Cei doi se împrieteniseră. Călătoriră împreună pe mare, apoi merseră iar pe uscat, pînă cînd ajunseră la Babilon. Erau nedespărţiţi. Dormeau unde se nimerea. De la o vreme îşi înjghebară la marginea Babilonului o cocioabă de pămînt şi paie. Umblau prin pieţele strălucitoarei cetăţi. Cîntau poveşti, alteori spuneau adevărul. Cînd adevărul spus arăta pe semenii lor puternici care stăteau în palatele Babilonului, nu li se dădea mîncare, ca pentru poveşti, ci lovituri de nuia.
   — Tu spui, Auta, că în lumea de sus unde ai fost adevărul e preţuit pentru că e adevăr şi că acolo toate se petrec prin adevăr! zise o dată babilonianul. Mi-ai spus că şi lumea noastră se va ridica o dată pe astfel de treaptă. Nu ştiu, poate că va fi şi aşa. Tu însă văd că te-ai dezvăţat de lumea noastră, iar dacă te-ai întors să trăieşti în ea, învaţă de la mine rosturile înţelepciunii pămînteşti. În asemenea vreme cît robul e socotit asin sau vită şi nu i se dă numele de om, adevărul tău nimeni nu-l va preţui. Numai unii înţelepţi, foarte puţini, şi numai înţelepţii săraci. Dar dacă vrei să le spui oamenilor adevărul, strecoară-l în ţesătură de poveşti. N-au să-l creadă numaidecît, dar au să se deprindă cu el, cum s-au deprins şi cu poveştile despre dumnezei. Nu le spune că zei nu se află nicăieri, spune-le că sunt, dar bate-ţi joc de zei cu meşteşug. Leprosul şi-a pierdut numai sănătatea şi averea şi a şi început să-i blesteme: n-avea mult pînă să afle că nici nu sunt! O, de-am putea adormi ca să ne trezim peste cîteva mii de ani. Dar nici tu nu mai poţi.
   Şi Adapă (aşa îl chema pe babilonian) oftă adînc.
   — Ştii, zise din nou Adapă, eu am călătorit cîndva în munţii cu cedri numiţi Lebanon, lîngă satul Baalbek, unde spuneai că te-au adus acei străini. Am văzut lespezile acelea uriaşe şi m-am minunat ce putere a putut să le urce sus şi să le rînduiască atît de bine. Numai de cînd mi-ai spus tu cum a fost clădit acel turn, am înţeles că nu minţi. Altfel nu putea fi clădit. Acolo trăiesc acuma păstori şi tăietori de lemne. Am auzit cîntece şi poveşti plăcute în serile petrecute cu ei. Unele le-am ţinut minte şi le-am contopit. Am mai adăugat şi eu. Acestea mi-au adus hrana cea mai îmbelşugată. Istoria lui Adapă ţi-am cîntat-o. Adapă sunt eu, dar nimeni nu ştie, decît tu. Eu m-am născocit pe mine. Însă despre Anu am auzit de la acei păstori. Tu mi-ai spus că ai fost prieten cu Anu. Cu atîta mai bine. Deci povestea mea nu e chiar poveste. Şi mă gîndesc nici ţie să nu-ţi zic Auta. Acolo, în satul tău din deşertul fierbinte, numele acesta o fi bun, dar aici sună ciudat. Nici Enoh. Enoh nu e nume, e un înţeles. Ţi l-a dat Abraam pentru că a vrut să te linguşească, şi iată că urmaşii lui cînd te-au văzut fără putere au vrut să ţi-l ia. Eu ţi-aş spune Etana: sună mai plăcut în Babilon!
   Trecură cîteva săptămîni. Un răstimp, Adapă nu mai vorbi şi aproape nici nu mîncă. Noaptea nu dormea decît pe apucate şi stătea în faţa bordeiului lor, privind cerul înstelat. Auta îl crezu bolnav şi-şi aduse aminte cu tristeţe de mijloacele uşoare de înviorare a trupului istovit pe care le folosea gingaşa fiică a lumilor depărtate pe care pămîntenii o numiseră Maat.
   Dar într-o dimineaţă Adapă îşi trezi tovarăşul şi-l rugă să se îmbrace şi să se spele mai repede ca să vină cu el în piaţă.
   Găsiră un loc unde strigătele negustorilor se auzeau mai puţin. Lumea îi recunoscu. Cine nu se grăbea îşi lăsă treburile şi veni lîngă ei să-i asculte. Simţeau după faţa celui ce era ceva mai tînăr că poetul lor iubit îi va desfăta azi cu o poveste nouă.
   Cînd se strînse lume destulă, Adapă începu să cînte o istorie nouă: despre călătoria lui Etana în cerul lui Anu, pe aripile unui vultur uriaş. Oamenii ascultau cu răsuflarea tăiată. Adapă cînta:
   — Prietene, vulturul zise
   Alungă tristeţea de pe chipul tău.
   Vreau să te duc
   În cerul lui Anu.
   Să se odihnească pieptul tău
   Pe pieptul meu,
   Pune-ţi braţele tale
   Pe aripile mele întinse,
   Lipeşte-ţi şoldurile tale
   De şoldurile mele.
   Lumea fremăta de mulţumire. Cîntecul cel nou al acestui cerşetor cu glas aurit le plăcea tuturor. Văzînd feţele oamenilor, Adapă îşi ridică glasul:
   — După un ceas îndoit
   De zbor încordat
   Vulturul spuse
   Către Etana
   „Te uită, prietene,
   Cum arată pămîntul,
   Priveşte marea
   Spre lanţul de munţi!”
   „Pămîntul arată
   Ca un munte acuma,
   Şi marea aduce
   Cu-o matcă de rîu.”
   Auta îşi simţi ochii umezi, şi îşi şterse genele cu dosul palmei. Da, aşa văzuse el pămîntul, zburînd în sublima luntre care-l dusese dincolo de azur. Adapă cînta acum cu glas cald, tunător:
   — După două ceasuri îndoite
   De zbor încordat
   Vulturul spuse
   Către Etana:
   „Priveşte, prietene,
   Cum arată pămîntul!”
   „Pămîntul arată
   Acum ca un crîng!”
   După trei ceasuri îndoite
   De zbor încordat
   Vulturul spuse:
   Către Etana:
   „ Te uită, prietene,
   Ce-i cu pămîntul!”
   „Marea-i acum
   Cît un şanţ din grădini!”
   Auta se aşezase pe o piatră. Privea înainte, dar vedea în el. Ca prin vis mai auzea glasul prietenului său care cînta despre popasul pe lună, despre Anu şi despre cerul zeiţei Iştar, dar se vedea pe sine zburînd în minunata luntre, zărea din nou lunga Mare dintre Pămînturi cît un şanţ de grădină, zărea stele sub tălpi şi stele la tîmplă şi în creştet. „De ce am plecat? - se mustra, însă tot el îşi dădea răspuns: Cum puteam să mor iară să mai sărut pămîntul care mi-a fost şi mamă şi tată? A fost zgîrcit cu mine, dar oamenii lui îmi sunt fraţi...” Îşi îndreptă umerii obosiţi. Unde era Maat cu razele ei nevăzute care l-ar fi înzdrăvenit în cîteva clipe! Adapă cînta:
   După un ceas îndoit
   De zbor încordat
   Vulturul zise:
   „Te uită, prietene,
   Să vezi cum arată pămîntul!”
   „Pămîntul arată
   Ca discul lunii
   Iar marea-ndepărtată
   E-o curte îngustă.”
   După două îndoite ceasuri
   De zbor încordat
   Vulturul zise:
   „Priveşte, prietene,
   Cum e acuma pămîntul”
   „Pămîntul arată acum
   — Ca o plăcintă micuţă
   Iar depărtatele mări
   Cît coşuleţul de pîine!”
   Auta se încruntă. De ce îşi strica Adapă cîntecul? Sau îi era prea foame, şi aceşti ascultători altfel nu-şi înţelegeau datoria? Se uită în jur: în adevăr, cîteva femei pregăteau pîini, să le dea. Un tînăr scoase din tava lui două plăcinte şi le puse pe o frunză, lîngă piciorul lui Auta. Adapă ridică mîinile în sus şi umflîndu-şi pieptul cîntă:
   — După trei îndoite ceasuri
   De zbor încordat
   Vulturul zise:
   „Priveşte, prietene, vezi
   Că pămîntul acuma nu se zăreşte? “
   Şi eu am văzut
   Că pămîntul nu se zăreşte de loc
   Şi pe marea îndepărtată
   Nu s-a mai odihnit ochiul meu.
   Adapă şi Auta mulţumiră mulţimii şi îşi strînseră darurile în sacii de drumeţie. Aveau pîine şi carne. Cineva le dăduse un fagure, altcineva o ulcică de vin. Cîntecul plăcuse, prin urmare mai putea fi cîntat. Cîteva luni aveau din ce să se hrănească.
   — Acolo, în steaua lui Anu, sunt poeţi? întrebă Adapă mîncînd pîine.
   Auta nu-i răspunse: plîngea. Tovarăşul său îi înţelese tristeţea şi nu-l mai tulbură.
   Zilele lor treceau încet şi greu. Greu mai ales pentru Auta. Oasele lui erau acum bolnave şi scăpărau în ele dureri. Şi îl rodea şi cumplita părere de rău şi după lumea de departe, părăsită, şi după Nefert care murise înaintea lui dintr-o greşeală a ei, şi pentru că lumea lui, lumea în care s-a întors, nu era şi încă nu putea nădăjdui să fie cum era cealaltă.
   Şi într-o zi bătrînul Auta n-a mai putut ieşi prin Babilon. L-a vegheat toată ziua singurul său prieten, Adapă.
   Iar seara tîrziu, cînd cerul înstelat se desfăşură ca o mantie, cu ochii la stele şi frămîntînd în mîinile obosite ţărîna pămîntului pe care zăcea, Auta muri.
   Omul care văzuse cîteva lumi şi întinderea înstelată dintre ele îşi dădu sfîrşitul, mulţumit pentru sine şi trist pentru cei din jur, în pulberea pămîntului din care se ridicase pe picioarele lui, prunc, întîia oară.
   

EPILOG
   
   
   
   Stelele începeau să piară, cerul se albăstrea. Prin, fereastra deschisă larg intra miros de liliac. Se auzea la răstimpuri un vuiet surd şi prelung. În încăpere era aproape întuneric.
   — Ce-i asta? răsună un glas îngrijorat.
   — Liliac, răspunse alt glas.
   — Nu asta... vuietul acela surd!
   Celălalt începu să rîdă:
   — Ce să fie! Liftul blocului. E dimineaţă, oamenii se duc la lucru, se trezeşte oraşul... Să aprind lumina?
   — Da, vreau să reintru în timp.
   Unul dintre cei doi bărbaţi care vorbeau întinse mîna spre butonul lămpii de pe masa de scris. Un cerc de lumină îi cuprinse pe amîndoi. Unul şedea pe scaunul său de lucru, celălalt în faţa mesei, într-un fotoliu.
   — Mă duc să fac o cafea! spuse cel de pe scaun şi se sculă îndreptîndu-se spre uşă. Celălalt părea că visează. Tăcea. Aprinse o ţigară, apoi privi lung fumul.
   Puţin mai tîrziu întîiul aduse cafea fierbinte. Oaspetele său părea nemulţumit de ceva. Chiar spuse:
   — Oricît ai interpreta legendele, pînă nu-mi arăţi măcar o bucată de cremene cioplită de om pe care ai fi găsit-o bunăoară în Azore mult sub nivelul oceanului, în Atlantida nu cred.
   Gazda îşi sorbi cu oarecare nervi toată ceaşca de cafea dintr-o dată:
   — De unde ştii că n-am să ţi-o aduc?
   — Cînd?
   Şi oaspetele se uită la gazdă să vadă dacă nu rîde. Dar nu rîdea.
   — Cînd toată lumea îşi va părăsi cu totul gîndurile la războaie şi îşi va găsi timp şi să coboare cu batiscaful măcar în jurul insulelor din cele patru arhipelaguri...
   — Pentru ce? Oceanografie s-a făcut. Şi Azorele unde ai plasat Piscul Sfînt, şi grupul Madera, şi Canarele cu Muntele dumitale de Foc, şi insulele Capului Verde au fost cercetate de geologi.
   — Cer batiscafuri pentru arheologie submarină. Dar în noaptea asta n-am căutat să-ţi demonstrez fosta existenţă a Atlantidei. De ea sunt sigur!
   — Platon cu Timaios şi cu Kritias, ştiu. S-a dus Solon la preoţii din Egipt... iartă-mă, din Ta Kemet, ca să fiu ca şi dumneata, autentic.
   — Rîzi degeaba! Cu toate că un istoric care nu e numai arhivist nu leapădă astfel de documente. Nu socot că Platon a născocit... Totuşi vreau să-ţi aduc aminte de cercetările moderne nu numai ale oceanografilor şi geologilor în cele patru arhipelaguri, dar şi ale etnografilor asupra băştinaşilor din Canare. Ştii că oamenii de-acolo au trei dialecte interesante al căror studiu poate spune destul de mult? Ştii că au texte străvechi pe care nici ei, nici savanţii nu le pot citi? Ştii că există obiceiul de a se înmormînta răposaţii de seamă în piramide mici?...
   — Dar dumneata admiţi o cauză externă a scufundării Atlantidei. Să admit prin absurd că a existat şi că...
   — Aici am intrat în alt domeniu, care este sursa principală a ipotezei mele. Eu m-am bizuit pe un anumit fel de a interpreta vechile legende, şi nu numai în privinţa Atlantidei. Am asociat după cum vezi legendele, şi cum ai auzit în ceea ce ţi-am povestit toată noaptea, le-am folosit uneori ca atare, ţi-am citat chiar texte.
   — Am recunoscut unele.
   — Dar nu-i vorba de asta. Vreau să-ţi aduc aminte că aproape totdeauna miturile şi legendele au pornit de la un adevăr înregistrat direct sau indirect de o anume generaţie, apoi complicat sau simplificat de memoria celorlalte. Nu uita că memoria milenară deformează. La urma urmei deformează şi memoria individului. Gîndeşte-te la imaginile fixate în copilăria dumitale şi confruntă-le cu ceea ce a reţinut memoria celor care erau maturi în acelaşi moment! Iar legendele de care m-am ocupat provin din copilăria omenirii. Iată, mi-am adus aminte: oricît de furtunoasă, cu oricîte trăsnete, ploaia e ploaie. Odată, în adolescenţă sau mai tîrziu, l-am întrebat pe tata de ce nu mai sunt furtuni cu fulgere care să incendieze tot cerul, cum erau în copilăria mea. Tata şi-a amintit că trecusem cu el sub o ploaie de mai, cu fulgere bogate dar obişnuite, însă eu aveam pe atunci numai trei ani.
   — Deviezi! Legendele sunt aproape totdeauna simboluri.
   — Nu aproape totdeauna. Cînd sunt, sunt în acelaşi timp. Dar omenirea nu le-a creat cu intenţia de a simboliza. Simbolul e totuşi o formă mai subtilă de gîndire. Ele au izvorît din cîte un complex de memorări a unor fapte reale, uneori auzite, alteori văzute de departe. Iar generaţiile ulterioare au hipertrofiat în acelaşi timp, simplificînd uneori pînă la esenţe, au prefăcut, au interpolat. De multe ori nucleul principal al legendei este aşa de copleşit de stratificările ulterioare, că abia îl mai găseşti. Omul în trecutul îndepărtat era pus în situaţii care-l depăşeau şi pe care voia să şi le explice. De aceea începuse să fie om! Dar de multe ori faptul real depăşea cu mult puterea de a interpreta pe care o avea bietul privitor. Mijloacele acelui privitor erau foarte sumare. N-aş vrea să-ţi spun numaidecît că animalul mitic vasilisc care ucidea cu privirea ar fi chiar arma cu raze invizibile pe care au folosit-o marţienii mei. Sunt convins că ai sări să-mi strigi că vasiliscul e numai un simbol. Mă rog, să fie aşa. Dar amazoanele? Te mai îndoieşti că aici e memoria matriarhatului?
   — O, fireşte că nu...
   — Măcar asta! Atunci e bine: cîştig teren.
   — Nu ştiam! Poate că îl pierzi.
   — Bine, să vedem! Balaurii...
   — Uiţi puterea fanteziei dacă îmi aduci balaurii ca argument. N-ai să-mi spui că ghionoaia din basmele lui Ispirescu e un pterodactyl!
   — De ce nu? zise gazda rîzînd amuzat. Balaurii din basme sunt copia deformată a animalelor preistorice, dinosauri, stegosauri, diplodoci...
   — Care au dispărut înainte de apariţia omului!
   — De unde asemenea teorie? Spune-mi, te rog, ce a dispărut brusc în toată istoria pămîntului? Ceea ce dispare se întrepătrunde cu ceea ce apare. Nimic nu apare pînă nu s-a născut şi nu s-a fortificat forma superioară. Dar să reluăm legendele: nici o fantezie nu creează din gol şi fără experienţa realităţii nici nu există fantezie. Iar fantezia primitivului nici n-a fost aşa de mare cum ţi-o închipui. Orice mit a fost răspunsul privitor la o realitate necunoscută şi neaşteptată. Uneori, oamenii au descoperit repede adevărul, însă mitul a continuat să circule în forma basmului. Gîndeşte-te de pildă la centaur.
   — Centaurul e o invenţie religioasă.
   — Religioasă a devenit mai tîrziu. Adu-ţi aminte că nu toate popoarele vechi au cunoscut calul. Calul a fost adus din răsărit. Imaginea călăreţului e sublimă şi plăcută ochiului chiar şi astăzi. Dar văzută prima dată a fost înfricoşătoare: calul şi călăreţul păreau o singură fiinţă. Dacă te îndoieşti, răsfoieşte memoriile călătoriilor lui Columb. Caraibienii s-au speriat de oamenii genovezului mai ales pentru că i-au văzut călări pe cai. Ăsta a fost centaurul: un călăreţ pe calul său. Cînd toţi au început să înveţe călăria, legenda s-a hipertrofiat şi a luat-o în antrepriză religia. Religiile s-au născut totdeauna din frică şi din ignoranţă, iar cînd unii preoţi şi mai ales sacerdoţii, pontifii, au devenit culţi, de multe ori singurii posesori de cultură din societatea lor, fireşte că au predicat mai departe frica şi ignoranţa.
   — Aici, ai fără îndoială dreptate, căci asta-i menirea religiilor. La urma urmei, şi cei dintîi ţărani care au văzut automobilul au dat în el cu pietre şi-au crezut că e diavolul în el... Totuşi mă gîndesc că nu totdeauna se nasc legende. De pildă, o legendă a automobilului nu s-a născut.
   — Sau mai corect spus a durat foarte puţin: o clipă, datorită dezvoltării şi răspîndirii rapide a tehnicii timpurilor moderne. Fiindcă, după cîţiva ani, flăcăul cu sapa care se crucea văzînd căruţa diavolului a putut să se facă şofer.
   — Atunci de ce a rămas legenda centaurului? Oare calul s-a răspîndit aşa de încet?
   — Da, fireşte. Calul era scump. Tîrziu după hicsoşi, în Egipt un cal costa cît trei sclavi.
   Oaspetele se gîndi puţin, bîndu-şi cafeaua, apoi spuse:
   — Totuşi sunt multe legende care nu pot fi altceva decît traducerea în imagine artistică a unor visuri irealizabile. De pildă tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără moarte din admirabilul nostru basm.
   — Tema asta ştii că nu e numai a folclorului nostru? Am mai găsit-o. Este bunăoară şi în Caucaz. În basmul corespunzător georgian, un tînăr pleacă în căutarea unui ţinut unde nu este moarte şi ajunge acolo după o călătorie lungă şi grea. Într-un palat întîlneşte o fată care se numea Frumuseţea. Palatul e de cristal. Tînărul rămîne cu fata şi veacurile scurse i se par zile, pînă cînd îl apucă dorul de casă. Rugăminţile fetei nu-l înduplecă, şi el pleacă spre locurile lui de obîrşie. Negăsind însă decît ruine şi vagi amintiri, îmbătrîneşte şi moare. Pămîntul şi-a luat dijma... Între noi şi Caucaz sunt vreo două mii de kilometri în linie dreaptă, peste Marea Neagră. Dar mai e un basm şi mai departe. Tînărul Tî Thîk străbate marea şi întîlneşte un munte plutitor, numit Fi Lai, cu treizeci şi şase de peşteri. În acest munte care nu se opreşte niciodată nicăieri şi nu trece de două ori prin acelaşi loc, locuieşte stăpîna lui, zîna Ngui, care şi-l alege ginere pe Tî Thîk. Fata ei e foarte frumoasă şi nemuritoare şi îi dă şi lui de zestre nemurirea, totuşi Tî Thîk pleacă şi el spre patrie după un număr de zile, ca să afle apoi că de fapt trecuse un veac. Basmul e din Vietnam. Vor mai fi şi altele...
   — Basmele astea sunt foarte frumoase, numai că tema comună nu e altceva decît un simbol.
   — Ai dovadă arheologică, materială că e numai un simbol?
   — Cred că dovezi arheologice trebuie să-ţi cer eu!... Vrei neapărat să-ţi justifici ipoteza durerii şi întoarcerii unui pămîntean prin cosmos cu viteza luminii, însă...
   — Însă cum voiai să interpreteze altfel lucrurile nişte martori oculari aproape primitivi ai acestei relativităţi a timpului pe care azi o numim paradoxul lui Einstein şi pe care nici azi n-o înţeleg prea mulţi oameni!
   — Exagerezi.
   — Dumneata exagerezi simbolizînd totul! Miturile şi legendele sunt conglomerate mult mai complexe decît le tratăm de obicei. Un om lucid judecă şi discerne; ceea ce e simbol rămîne simbol, dar să ne ferim de comoditate care e un cusur incomparabil cu judecata dialectică. Noi, în faţa unui mit străvechi, trebuie să chemăm în ajutor cît mai multe discipline ale ştiinţei moderne. Sau vrei să rămîi cu una din cele două soluţii tradiţionale: fie să crezi în mituri ca atare, cum credeau bigoţii ignoranţi, fie să te mulţumeşti a le socoti simboluri. Iartă-mă, dragul meu, dar asta se numeşte lene de a gîndi. Unde-i spiritul dumitale analitic? Trebuie să alungăm din interpretarea miturilor superficialitatea, cum am alungat supranaturalul. Nu uita că în mituri şi în legende simbolul e adesea periferic. Dacă Schiemann ar fi judecat aşa, nu mai descoperea Troia. Ce zici? Homer a făcut un simbol al unei Troie imaginare, ca să aibă ce opune aheilor, nu-i aşa?
   Celălalt suportă liniştit ironia:
   — Nu tăgăduiesc tot ce spui, dar îţi aduc aminte iarăşi că eşti prea pătimaş în generalizări.
   — Nu generalizez de loc: te invit numai să ai un punct de vedere ştiinţific asupra miturilor. Să ştim să căutăm piatra bună în moloz. Simbolul e un şperaclu prost în cazul de faţă, căci cu el intri prin efracţie numai în tindă, în podul de rufe, în pivniţa cu murături, dar în casă nu. Acolo trebuie să găseşti cheia adevărată. Te mulţumeşti, văd, numai cu aparenţele, parcă n-ai mai avea încredere în formidabila putere de pătrundere a minţii omeneşti! Bănuiesc că ştii care-i unul din duşmanii cei mai mari ai evoluţiei cunoaşterii, un duşman ca să zic aşa intrinsec, pe lîngă ceilalţi mari duşmani care sunt războaiele, dogma, prostia.
   — Fără îndoială că ştiu: suficienţa.
   — Atunci de ce mă contrazici?
   — Pentru că eşti pripit.
   — Bine. N-ai decît să aştepţi să ţi se reveleze adevărurile singure. Sau îţi închipui că Arhimede a aflat tot ce ştia numai făcînd baie? Trebuie să mai şi cauţi, dragul meu!
   — Şi dacă greşeşti, pripindu-te?
   — Îţi corectezi greşeala şi înveţi din ea. Dar ai folosit un termen fals: nu sunt pripit, cel mult avîntat! Ştiu bine că nu trebuie să ne mulţumim niciodată cu ce cunoaştem. Unii oameni s-au căznit milenii să se creadă buricul lumii şi să fie mulţumiţi de cît aflaseră întîmplător, adică mai nimic. Alţii s-au scuturat de beleaua asta şi s-au căznit întruna să afle mai mult. Asta e lupta milenară despre cunoaştere şi ignoranţă, dintre spiritul progresului şi spiritul retrograd. La început lumea era un sat şi stelele felinare. Insecta fragilă pictată cu două din cele şapte culori vizibile ale lumii s-a urcat pînă în vîrful firului de iarbă şi, găsind acolo sfîrşitul universului ei, a fost mulţumită de record şi a coborît îndărăt. Ca şi omul ignorant al timpului străvechi. O, şi cît este de comod să te bucuri că exişti singur după ce ai aflat că exişti, şi că nimeni nu mai poate să aibă o inteligenţă ca a ta, după ce ai crezut că o ai! Dar beatitudinea asta stearpă te opreşte încarcerat în conştiinţa că lumea e un sat şi stelele sunt felinare.
   — Nu te pot contrazice aici, deşi te îmbeţi de lirism. Şi toată fantezia dumitale pe care ai lăsat-o să zburde azi-noapte nu zic că nu m-a amuzat. Ba aş spune că mi-a creat şi probleme.
   — Vrei să-ţi spun un lucru care o să te cam surprindă?... N-am vrut să fantazez, cel puţin în liniile esenţiale.
   Oaspetele rîse:
   — Cu călătorii astrale, cu distrugerea prin explozie nucleară a Sodomei şi Gomorrei, cu nume ca Mehituasehet şi Mahukutah care luxau chiar şi limba marţienilor dumitale...
   Gazda îl măsură cu o privire senină:
   — Sunt deducţii şi ipoteze, unele chiar certitudini. Numai detaliile intime din povestea pe care te-ai ostenit s-o asculţi le-am născocit. Dar şi numele sunt autentice... vreau să spun că nu ar fi aparţinut într-adevăr persoanelor evocate, ci că nu am inventat nici un nume, nici chiar cele care produc luxaţii în muşchiul limbii. Sunt nume istorice sau folclorice din ţările şi regiunile respective, adaptate nevoilor evocării fără transformări fonetice. A existat bunăoară un soldat egiptean Iahuben, un preot egiptean Tefnaht în textele cele mai vechi... Auta este un nume purtat de un erou luminos dintr-un basm african. Pe Mahukutah îl găseşti în epopeea Popol Vuh a poporului guiche din Yucatan, pe Utnapiştim în Poemul lui Ghilgameş, de Abraam şi de Lot cred că nu trebuie să-ţi mai spun... Asta-i tot. Ipoteză şi deducţie...
   — Şi certitudini! Acest lucru mă amuză cel mai mult. Dacă ne întoarcem la discuţia noastră, iarăşi am să te întreb, unde-s documentele? Sunt convins că unele se vor mai găsi, doar nu s-au găsit toate! Totuşi adevărul nu se reconstituie numai din ipoteze şi mituri.
   — Atunci n-avem decît să aşteptăm numai descoperirea documentelor palpabile şi să nu îndrăznim să străpungem nici un fel de beznă cu nici un fel de reflector. Bine zici: Homer, un mit, Schlieman, o ipoteză. Eşti mulţumit?
   Oaspetele oftă:
   — M-ai sucit în toate felurile, dar eşti înfierbîntat şi uiţi mereu că eu de fapt nu combat ipoteza ca mijloc de cercetare, ci numai îţi atrag atenţia să fii...
   — Să fiu mai prudent? Schlieman a băgat bani în Troia, deci a fost imprudent. Şi parcă numai el? Ce zici, o să cadă drobul de sare pe copil?
   — Lasă snoava lui Creangă! Eu aş fi luat pur şi simplu drobul să-l mut într-un loc neprimejdios!
   — Ştii că eşti inteligent cu adevărat? Atunci ia-l şi mută-l.
   Gazda se temu că şi-a jignit oaspetele. Ca să lase timp să-i treacă eventuala ofensă, ieşi să aducă alte cafele. Oaspetele văzu abia acum că lumina cea mare din odaie venea de fapt de-afară, de la soare. Se sculă şi stinse lampa. Apoi se opri la geam, contemplînd forfota dimineţii însorite. Peste drum se puneau ultimele plăci de marmură şi de tuf pe faţada unei case bucureştene înalte. Auzi uşa, şi fără să se întoarcă, întrebă amuzat:
   — Cred că ţi-am băut toată cafeaua, dacă ai venit aşa de repede.
   — Ba nu, am şi adus-o! Era gata făcută de nevastă-mea.
   Oaspetele se întoarse în fotoliu, să-şi ia ceaşca în primire. Îi plăcea tabietul; o mirosi întîi, între două fumuri de ţigară, apoi gustă îndelung, mai mult aburii decît cafeaua. Puse ceaşca jos şi oftă.
   — Ştii de ce oftez? Pentru pierderea ireparabilă a documentelor... Omul se degajează de zona ignoranţei şi se va plimba prin toate secretele din spaţiu şi din timp! Iată realităţi apropiate de care nu mă îndoiesc. Dar am vrut să oftez pentru pierderea bibliotecii din Alexandria.
   — Toţi oftăm şi-l blestemăm pe Caesar că n-a împiedicat incendiul.
   — Preferam să ardă Comentariile lui şi să rămînă biblioteca! strigă oaspetele supărat.
   — Ba eu aş fi fost de părere să rămînă şi biblioteca şi Comentariile. Dar e prea tîrziu pentru preferinţe. Totuşi, cu totul ireparabilă pierderea nu e. Mereu se mai găsesc papirusuri, copii ale celor arse. Păcat că multe se găsesc numai din întîmplare, fără să se caute. Dacă beduinul Muhammed nu şi-ar fi pierdut o oaie, cine ştie cînd şi dacă s-ar fi găsit sulurile de lîngă Marea Moartă! Ştii ce mulţumiţi ar fi arheologii din lume dacă li s-ar da măcar banii necesari construirii unui singur bombardier atomic? În loc de o singură bază militară de agresiune să se facă o flotilă de batiscafuri în Atlantic. Ce zici? Să se dea banii cu care s-ar echipa o divizie unui institut de cercetări ştiinţifice pentru stipendierea fanteziei cercetătorilor.
   Montaigne cita o frază a lui Seneca: Fortis imaginatio generat casum. Chiar dacă nu totdeauna imaginaţia naşte faptul, îl poate de multe ori descoperi.
   — Dar uneori numai îl naşte! zise oaspetele cu uşoară ironie. Mă gîndesc la terasa din Baalbek. Sau şi aici ai interpretat vreo legendă?
   Gazda rupse un chibrit, apoi altul.
   — Am acceptat această interpretare pentru că alta deocamdată nu găsesc. Ipoteza nu-mi aparţine, ca şi aceea despre tectitele din deşertul libian, şi într-o măsură despre distrugerea Sodomei şi Gomorrei. Despre unele din aceste ipoteze s-a scris şi s-a discutat în presă. Eu unul nu cred să poată fi găsită altă interpretare mai justă a celor trei fenomene deşi, în definitiv, s-ar putea să fie şi altfel. Dar socot că în preajma Baalbekului sau mai departe există legende în folclor, fie neculese de nimeni, fie neapărute în centru atenţiei. Sunt la urma urmei milioane de culegeri folclorice în toată lumea, însă folcloriştii au alte scopuri şi recurg de obicei la alte moduri de interpretare. Iar vizita probabilă făcută de fiinţe superioare din altă planetă, nu neapărat din Marte, este atestată, dacă vrem să le interpretăm ca atare, de sute de legende şi mituri. Nu sunt cel dintîi care mă refer la ele... Şi cred că nici ultimul! adăugase gazda, zîmbind. Poate că într-o bună zi cercetările ştiinţifice vor infirma sau vor confirma aceste ipoteze... Dar spune-mi dumneata acum, dacă ştii, ce altă explicaţie i se poate găsi terasei din Baalbek? Nimeni n-a fost în stare pînă acum să-i ghicească utilitatea!
   — Poate e soclul unui monument distrus.
   — Să zicem. Dar cine putea să ridice pe atunci o lespede de peste două milioane de kilograme! Şi macaralele contemporane se tem... Deocamdată cert e un lucru: pămîntul a fost gazdă a unor cosmonauţi străini.
   — Aş fi admis ipoteza, dar dumneata ai şi certitudini.
   — Am, şi uite de ce: nu pot accepta să mă cred buricul universului. Ajungem la dogmele religiilor dacă suntem aşa de prudenţi ca dumneata. De ce starea de om, chiar de homo sapiens, să fie privilegiul numai al uneia din cele mai mici planete ale uriaşei noastre galaxii care nu e nici cea mai mare printre galaxiile existente în număr infinit. Vrei totuşi să ne întoarcem la religie?
   — De ce la ea! Religia îşi trăieşte ultimele clipe agonice şi nici un om raţional şi cinstit n-o mai ia în serios. Eu admit că în cosmos sunt planete cu aceleaşi sau aproximativ aceleaşi condiţii fizice şi chimice ca ale noastre, dar...
   — Dar, îl întrerupse gazda rîzînd.
   — Nu mă ironiza gratuit. Aş putea să glumesc şi eu şi să-ţi spun că te apropii de sfîntul Ioan Damaschin care fără să fi văzut îngeri le descria cu detalii toată fiziologia. Dar vreau să-ţi spun numai că nu avem dovezi, nu ştim...
   Gazda rîse din nou:
   — Eu trebuie să fiu politicos cu oaspetele meu, dar ştii ce ţi-ar fi răspuns Spinoza?... Că ignoranţa nu este argument! Iartă-mă, dar numai am citat. Oare nu cumva însă cu o prudenţă excesivă în această materie ajungem tot la vechiul Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul tuturor lucrurilor.
   — Deci dumneata ai certitudinea acestor vizite? întrebă oaspetele nesigur.
   — O am.
   Oaspetele se uită în gol. Apoi spuse vioi:
   — Cunosc ipoteza unui astronom asupra sateliţilor lui Marte... Ai pe Swift în bibliotecă?
   Gazda se sculă şi după cîteva clipe îi aduse cartea despre Gulliver. Oaspetele o răsfoi un timp.
   — Uite ce scria ăsta la 1726, zise el. Astronomii lui de pe insula zburătoare Laputa, care nu ştiu de ce îmi aminteşte acum niţeluş de muntele plutitor al zînei Ngui, de care mi-ai vorbit, iată ce au făcut. Citez: „au descoperit două stele mai mici, sau sateliţi, care se învîrtesc în jurul lui Marte. Dintre aceste stele, cea mai apropiată e aşezată la o distanţă egală cu trei diametre ale planetei Marte de aceasta din urmă, iar cea mai depărtată la o distanţă de cinci diametre; prima se roteşte într-un răstimp de zece ore”... de fapt în opt ore, ăsta e Phobos! zise oaspetele ridicînd o secundă ochii din carte; „ iar cealaltă într-un răstimp de douăzeci şi una de ore şi jumătate”. Daimos are revoluţia de treizeci de ore. „Aşa că pătratele acestor răstimpuri cresc cam în aceeaşi măsură cu cuburile distanţelor de la centrul planetei Marte, ceea ce dovedeşte fără îndoială că şi ele sunt cîrmuite de aceeaşi lege a gravităţii... “ în sfîrşit, asta zice! Dar de unde naiba ştia Swift atîtea detalii ale mişcării şi distanţei cînd încă nimeni nu bănuia că aceşti sateliţi există? Vorba dumitale, poate cunoştea vreo legendă care s-a pierdut. S-ar putea presupune eventual, dacă vrei să ne amuzăm, că însăşi insula Laputa nu este decît o navă cosmică. Mai ştii!
   — Tocmai de la acest „ mai ştii” am pornit şi eu. Sunt o sumedenie de întrebări care cred că nu admit alt răspuns. Să-ţi pun cîteva dintre ele. De ce, de pildă, titanul din Atlas ţinea pe umerii lui cerul şi stătea de pază în faţa unei grădini minunate, Arcadia fericită? Ştii unde stătea Atlas?
   — Ştiu! zise oaspetele rîzînd. N-am fost acolo să-l văd, însă ştiu: lîngă Gibraltar, sau cum i-ai spus dumneata după fenicieni, Stîlpii lui Melkart. Dar nu ştiu de ce stătea acolo. Dumneata ai spune că păzea Atlantida de piraţii cretani, gata să le dea cu cerul în cap.
   — Bine, zise gazda şi alese o hîrtie de pe masă. Dar de ce profetul Daniil zice aşa: „Privi pînă cînd fură puse jilţuri şi s-a aşezat Cel vechi de zile: îmbrăcămintea lui: albă ca zăpada, iar părul capului său: curat ca lîna; jilţul său: flăcări de foc; roatele lui: foc arzător. Un pîrău de foc se vărsa şi ieşea de sub el”? Nu-ţi aminteşte decolarea unei rachete cosmice? Fără îndoială că acel Daniil habar n-avea ce ascunde legenda auzită. A folosit-o mecanic numai pentru că îi convenea în meseria lui de profet care se îndeletnicea cu metafizica... Şi apoi altceva: cînd toată Biblia susţinea cu smerenie îndărătnică şi naivă că pămîntul ba e aşezat pe stîlpi, ba se reazemă pe nişte balene, cînd alţi ignoranţi străvechi îi dădeau planetei noastre drept scaun un crocodil şi numai unii socoteau (şi erau îndrăzneţi) că pămîntul pluteşte pe marea numită ocean, leprosul Iov zice textual: „el a spînzurat pămîntul deasupra golului”! Cum ţi se pare?
   — Da, făcu oaspetele, e cam ciudat. Abia Aristotel a bănuit sfericitatea şi suspensiunea în gol a planetei. Iov n-avea cum să facă asemenea descoperire... Da, da, însă hăt încolo mai către noi, predicatorii scripturii şi-au lipit feştila poate chiar pe această frază ca să n-o vadă şi să-l ardă pe rug pe Giordano Bruno, să-l batjocorească pe Galileu, să se supere pe Copernic. N-am avut dreptate să oftez după biblioteca din Alexandria? Totdeauna l-am pizmuit pe domnul director Eratostene...
   — Şi eu îl pizmuiesc. Biblia e un morman haotic şi nu ne oferă decît cîteva crîmpeie de memorie străveche, strecurate în ea întîmplător, poate de copişti, şi înceţoşate, dislocate din esenţa lor şi scufundate într-o mlaştină de morală stupidă, de medicină empirică, de multe pagini de poezie, şi mai ales de ignoranţă, agnosticism, superstiţie, frică de natură, trufie, minciuni voite şi haos. Şi totul e Lustruit cu nişte false taine, ca şi celebrul număr 666 din Apocalips, al lui Neron, pe care l-a descifrat odinioară cineva şi despre care vorbeşte Engels. Biblioteca domnului Eratostene avea însă vreo şapte sute de mii de manuscrise pînă în anul 48, cînd au blagoslovit-o probabil centurionii şi soldaţii lui Caesar, în timp ce dictatorul săruta vasul Cleopatrei...
   — Şi ce a mai rămas au distrus principii mauri.
   — Asta nu-i adevărat. Maurii ne-au adus, dacă nu te superi, chiar şi pe Aristotel, şi algebra, şi au clădit Alhambra ca să aibă unde curge sîngele victimelor domnului Ignaţiu de Loyola. Trebuie să-ţi amintesc că în anul 341, patriarhul creştin Theofil, în dragostea lui de Dumnezeu, a pus să se ardă pe rug toate cărţile, cum zicea el, păgîne, adică tot ce mai rămăsese din marea bibliotecă. Gîndeşte-te ce au făcut cucernicii spanioli cu civilizaţia mayaşă, incaşă, aztecă şi quiche! Şi cum să mă mir, de vreme ce sfîntul Ioan teologul, care era încă prea civilizat faţă de sfînta inchiziţie, a socotit că o carte indescifrabilă este o carte comestibilă. Căci cînd i-a zis îngerul, dîndu-i cartea, „Ia-o şi mănînc-o”, Ioan mărturiseşte senin: „Atunci am luat cartea din mîna îngerului şi am mîncat-o “. Mulţi s-au tot căznit să şteargă urmele vechilor civilizaţii. Ani în şir s-au străduit şi musulmanii, în numele Coranului, să desfigureze faţa marelui Sfinx. Ei s-au gîndit că Allah le va şi pune de-o parte cîte o hurie şi un munte de pilaf, dacă vor batjocori pe acel „ idol păgîn “. Şi parcă posedatul Savonarola a fost mai breaz!... Dar să ne întoarcem la legende...
   — Să ne întoarcem? Cred că nici nu ne-am depărtat de aseară.
   — Voiam să-ţi mai spun, zise gazda, încă un lucru: cum se pot deosebi într-o legendă sau în textul unui mit, dintre implicaţii şi interpolări, faptele pe care eu le cred memorie ancestrală. Ai dreptate: în selectarea crîmpeielor de memorie trebuie foarte multă prudenţă. Să-ţi dau un exemplu. În timp ce bunăoară relatarea biblică a plecării lui Lot din Sodoma e simplă şi sobră, aproape ca un proces verbal... ba, mai mult, numai o dată se spune că cei doi vestitori sunt îngeri, încolo textul biblic spune în chip cu totul neobişnuit: „cei doi bărbaţi”... În acelaşi timp însă poveştile minunilor făcute de profeţii mici sunt de o invenţie vulgară, trivială, lipsită de haz şi de bun simţ. Sub aşternutul superficial de floricele clefăie un noroi dezgustător şi stupid.
   — Acum însă te-aş mai întreba eu ceva, zise oaspetele. Să presupunem că Atlantida ar fi existat, dar de unde părerea dumitale că atlanţii erau acelaşi neam cu vechii egipteni, de unde bănuiala că atlanţii s-ar fi refugiat în Egipt?
   Gazda zîmbi:
   — Nu-mi dai voie să păstrez nici o taină?... Hai să-ţi spun. Egiptenii, sau poporul roşu, rome, cum se numeau ei înşişi, n-au avut, sau cel puţin istoria nu cunoaşte, „o copilărie sălbatică”. Şi limba şi scrisul se prezintă azi evoluate de la început, ceea ce e nefiresc. Dacă n-au fost atlanţii de acelaşi neam, deci cu posibilitatea unei contopiri uşoare, de unde toată explozia aparent subită de cunoştinţe şi certitudini, de îndemînare superioară în construcţii, în irigaţii? Chiar aşa, din nimic?
   — E foarte greu de admis... S-ar fi păstrat totuşi măcar un document, măcar ceva...
   — Poate că s-au păstrat mai multe. Fii bun şi întreabă pe Caesar, pe Diocleţian, sau pe patriarhul Theofill Mi se pare că tocmai de aceea poporul egiptean nu şi-a ţinut minte strămoşii, cum se exprimă unii istorici moderni.
   Oaspetele zîmbi jenat. Dar gazda se sculă şi veni să se aşeze în alt fotoliu, în faţa oaspetelui. Şi zise:
   — Ştii ce? Hai să-ţi spun o anecdotă istorisită de un călător arab de acum vreo şase veacuri. Treceam odată, zice arabul, printr-un oraş străvechi foarte populat, şi l-am întrebat pe unul dintre locuitorii lui cine a întemeiat acest oraş şi cînd.
   „Nu ştiu, a răspuns locuitorul. Nici strămoşii noştri n-au ştiut. Oraşul a fost totdeauna. “
   După cinci sute de ani, zice iar arabul, am trecut prin aceleaşi locuri, dar n-am mai văzut nici urmă de oraş. Vedeam un ţăran cosind iarbă pe fostele locuri ale oraşului. L-am întrebat de cînd nu mai este oraşul.
   „Mă întrebi lucruri ciudate, zise el. Locul acesta aşa a fost dintotdeauna, cum îl vezi acum. “
   Peste alte cinci sute de ani, am văzut marea în locul şesului înverzit. Nişte pescari pe care i-am întrebat de cînd este marea acolo mi-au răspuns că totdeauna a fost mare.
   Au mai trecut cinci sute de ani, şi iarăşi m-am dus unde mai fusesem şi am găsit un oraş înfloritor, mai bogat şi mai întins decît fusese cel dintîi. I-am întrebat pe orăşeni de cînd este oraşul, şi mi-au răspuns:
   „De cînd lumea “.
   Oaspetele se uită la ceas şi sări din fotoliu, scuzîndu-se. Gazda îl petrecu pînă la uşă. Din prag, oaspetele îi mai spuse:
   — Cînd se dezgroapă Atlantida, te rog să-mi telefonezi.