Petru Cimpoeşu
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   EROU FĂRĂ VOIE
   roman 
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   Se dedică Mîţei
   
   
   
   
   
   
   
   Amice,
   Te plîngeai cîndva că duci lipsă de “[cu1]subiecte serioase” (scuză-mă, aşa te-ai exprimat, nu am înţeles prea bine ce voiai să spui). Iată, încerc să te ajut. Ştii că iarna  trecută am avut acea mică fractură la picior şi am fost internat cîteva zile, pînă mi s-a pus ghipsul. În spital am cunoscut un tip, profesor la un liceu din oraşul R. N-o să-ţi spun ce căuta acolo şi cum ajunsese, fiindcă îţi vei da singur seama, citind paginile care urmează. Cum se întîmplă în astfel de situaţii, am făcut schimb de adrese şi ne-am promis ca, după externare, să ne mai întîlnim. Săptămîna trecută, fiind în R. pentru un reportaj, am avut prilejul să-l caut pe noul meu amic. Dar soţia lui mi-a spus că dispăruse în mod neaşteptat de cîteva zile, fără să lase nici un fel de indiciu unde ar putea fi găsit. Era foarte îngrijorată, deoarece în urmă cu cîteva săptămîni, un prieten al lui B. (aşa se numeşte omul nostru) dispăruse, de asemenea, şi toate încercările de a-l găsi rămăseseră fără rezultat. Se pare că B. nu era chiar străin[DO2] de împrejurările şi poate chiar cauzele acelei dispariţii.
   Dar elementul esenţial (şi senzaţional!) al acestei întîmplări este altul. Cei doi scriau împreună un fel de roman, sau aşa ceva, pe care soţia lui B. mi-a dat voie să-l răsfoiesc. Am rugat-o să-mi lase mai multe zile dosarul respectiv, şi am făcut copia pe care ţi-o trimit, promiţîndu-i în schimb să o ajut să-şi găsească soţul (cumnatu-meu e procuror şi are unele legături cu cei de la procuratura din R.). Cum vei putea constata şi tu, în roman e vorba tocmai despre împrejurările accidentului în urma căruia lui B. i s-a amputat piciorul (atunci cînd l-am întîlnit în spital), iar unul dintre personaje, ce-i drept, episodic, sunt chiar eu.
   Cred că din toate astea ar putea ieşi ceva. Discutăm mai în amănunt cînd trec pe la tine. Dacă între timp aflu noutăţi, îţi dau de ştire. Te rog, dacă foloseşti acest material, să schimbi numele personajelor sau să le dai numai iniţialele, ca să nu avem necazuri.
   Sper să-ţi fie de folos,
   Cu bine,
   C. N.
   
   
   
   
   (Sandu?)
   
   Poftim, s-a întîmplat şi asta. La drept vorbind, nici nu prea ştiu cum. Dar ce mai contează [cu3]? S-a întîmplat şi gata. În cîteva fracţiuni de secundă. Trenul a încetinit în halta aceea, al cărei nume îmi scapă acum, deşi altminteri îl ştiam foarte bine, iar eu, crezînd că va opri, am sărit de pe scară, aşa cum făcusem de fiecare dată. Trebuia să cobor primul, să am grijă de copii. Era întuneric şi ar fi fost foarte neplăcut să rămînă vreunul acolo. Deşi la plecare le amintisem încă o dată că nu au voie să-şi părăsească locurile din vagoane, la fiecare oprire a trenului coborau, după apă sau numai aşa, în joacă, alergau şi ţipau pe peron, stăteau agăţaţi de scară... La naiba, totul mersese destul de bine pînă atunci, o acţiune reuşită, cum s-ar spune, deşi vremea ne-a stat împotrivă. Pînă cu o zi în urmă, toamna fusese caldă şi senină, dar în dimineaţa aceea un frig umed invadase întreg ţinutul, frigul acela de sfîrşit de toamnă, cu colţii lui de ceaţă, moi, dar care te strîng aşa de bine încît abia mai respiri. Cei mai mulţi nu se îmbrăcaseră suficient de gros şi, tot timpul cît a durat festivitatea, au tremurat ca vai de ei. Eu însă îmi luasem şi paltonul şi căciula. Visasem că va îngheţa, sau îmi fusese frig prin somn, oricum, îmi luasem această măsură de prevedere, deşi dimineaţă, cînd a fost să plecăm la drum, vremea încă nu se hotărîse cum să fie peste zi. O pîclă subţire şi nu prea rece anunţa mai curînd o zi fără evenimente. Dar mai tîrziu, cînd am ajuns la cetate, începu să bată vîntul şi după el veni ploaia aceea rece de toamnă, ceva care nu mai pleacă, era mai degrabă o burniţă îngheţată, nesuferită - picăturile erau aşa de mici, încît aveai impresia că-ţi trec prin haine şi lovesc direct pielea.
   Dar, în ciuda vremii, copiii se simţeau bine. Voioşi, neastîmpăraţi, puşi mereu pe şotii, inepuizabili - şi greu de stăpînit – încît trebuia să fim mereu cu ochii pe ei. Le-am spus şi celorlalţi, dar tot eu răspundeam, pînă la urmă, dacă se întîmpla ceva. Duţă, de istorie, a venit să-mi ceară căciula. Vînăt de frig şi cu ochii injectaţi, tremura din toate încheieturile. Nu mi-a plăcut cum a vorbit. În fond, era un moment solemn. Iar el, cu o mînă în buzunar şi cu cealaltă ţinînd microfonul !... Era frig, dom'le, ce naiba! Dacă nu-mi dădeai căciula ta, muream dracului. Frig, frig, dar putea să stea şi el măcar cîteva minute într-o poziţie mai ca lumea. După aceea ne mirăm că ne ies vorbe. Copiii deja comentau, la întoarcere. Colonelul, în schimb, se încinsese în aşa hal, se răstea la microfon cu o asemenea furie, încît îl împroşcase tot cu salivă. A spus nişte tîmpenii, evident.
   Mă rog, bine că se terminase. Se terminase totul cu bine, în cele din urmă. Acţiunile astea, care presupun transportul cu trenul a cîtorva sute de elevi, sunt foarte riscante. Şi totuşi, trebuie uneori să le faci, n-ai încotro. Le-am spus, la plecare, să fie cu ochii în patru, să nu-i piardă nici o clipă din vedere, dar parcă poţi[c4]? Mai sunt şi unii obraznici, iar ceilalţi se iau după ei. De fiecare dată cînd trenul oprea, în vreo haltă sau la vreun semnal, se găseau cinci-şase care să coboare. Luăm apă de băut, ne este sete! Ţipam la ei să urce înapoi, mai şi urecheam cîte unul - trenul putea pleca în orice clipă şi numai asta nu ne trebuia, să rămînă vreunul în gară, să-l căutăm toată noaptea...
   
   Dar trenul nu a oprit, aşa cum anticipasem, ci numai a încetinit, apoi a prins iarăşi viteză. Probabil că între timp semnalul se schimbase. Abia coborîsem, tocmai pusesem primul picior pe peron, cînd mi-am dat seama că mă pripisem. Chiar în clipa cînd mă desprindeam de scară, am înţeles că trenul nu va mai opri. Dădusem drumul barei din mînă. Am prins-o pe cea de la vagonul următor şi am sărit pe scară. Asta a fost tot. S-a petrecut în doar cîteva fracţiuni de secundă. Sau: peste cîteva fracţiuni de secundă, m-am trezit în salonul spitalului... Fiindcă timpul există numai dacă există memoria, e o secreţie a ei.
   Oarecare uimire. Nu ştiam exact ce caut acolo. Întîmplător, era dimineaţă şi mi-a trecut prin cap că voi întîrzia la şcoală. Cred că acesta a fost primul meu gînd coerent: datoria!...
   
   De aici, continuă dumneata. Scrie tot ce îţi aminteşti, la întîmplare, fără grija sintaxei şi a celorlalte reguli care te-ar încurca, ţi-ar pune obstacole şi te-ar obliga la ocolişuri, adică la răstălmăcire şi contrafacere. Totul trebuie să fie cît mai frust şi mai autentic. Un singur cuvînt pe întreaga pagină poate spune mai mult decît atîtea fraze frumos meşteşugite - cu asta, lasă, are cine să se ocupe. Ce simţeai[c5]? Te durea? Adică, nu, nici nu trebuie să-ţi pun întrebări, fiindcă ele ţi-ar impune să răspunzi, deci să alegi, opţiune care ne-ar îndepărta de obiectiv. Răspunsul la o întrebare e limitativ, încadrat, normat şi deci minte, oricît s-ar strădui să fie sincer şi complet. Poţi începe de oriunde şi oricum, poţi continua sau te poţi opri după un singur rînd, pentru a relua altădată sau pentru a scrie altceva. Nimic nu ne îndepărtează mai mult de adevăr decît dorinţa de a fi convingători.
   
   
   (Boris)
   
   Deci, ce vrea[c6]? Să scriu, indiferent ce, să-mi amintesc, să notez totul, pînă la cele mai neînsemnate amănunte, tot ce mi se întîmplă sau nu, tot ce gîndesc sau ceea ce, scriind, aş fi provocat, obligat să gîndesc, tot ce văd, aud, simt, presimt, bănuiesc… Totul! E prea mult spus. Mai degrabă, acea parte care îmi revine mie, care străbate pînă la mine din haosul indiferent al realităţii, pînă la ordinea impusă de acest enunţ - ordine desigur subiectivă. Pentru un ins care nu-mi ştie limba, ordinea cuvintelor şi a literelor nu există, e fără de înţeles, aşa cum mie îmi apar semnele scrierii arabe, să zicem.
   Nu, domnule scriitor, TOTUL[DO7] cerut de tine nu există - e doar prejudecata noastră despre realitate, lăcomia, adesea stupidă, cu care ne repezim s-o ordonăm, deci s-o creăm, spre a ne-o însuşi... În ce scop, naiba ştie. Pentru a nu fi singuri, e bine aşa? Sau deoarece organicul simte nevoia unui compromis parşiv cu mineralul, abiotic, de care se teme, ştiindu-se în inferioritate. E o luptă acerbă aici, între două universuri de semn entropic diferit, aflate în contact direct şi duşmănindu-se reciproc, fiecare nutrindu-se din celălalt, încercînd să se extindă asupra lui şi să-l domine...
   Scuze pentru acest puseu de teorie, domnule scriitor. Aşa ţi se spune în cancelarie. Iar cînd lipseşti, lucrurile se schimbă foarte puţin, aproape insesizabil, devii ...”scriitoraşul nostru”. Cum o să te superi[c8]? Pariez că nu te-ai supărat niciodată pe nimeni... Mi-ai cerut să fiu absolut sincer, nu [c9]? Asta vine ca un fel de teoremă: fiecare jură să[c10] fie sincer, apoi minte cît se poate.
   În urmă cu trei ani şi ceva, cînd ai apărut prima oară în curtea liceului, cu geanta aceea, care aducea foarte bine a ghiozdan, pe umăr, madam Codrescu m-a întrebat: oare vine din Sahel [c11]? Aşa erai de slab şi prăpădit. Dar treptat, poftim, te-ai ridicat, acum ai şi două cărţi, am auzit că-ţi mai apare una, numele dumitale se rosteşte cu altă intonaţie şi însăşi vocea dumitale sună altfel în şedinţe. Oare ai observat? Scriitorii au simţ de observaţie, aşa se presupune. În primele zile, nici nu se auzea bine ce spui, într-atît de încet vorbeai. Nu ştiai sălile şi trebuia să întrebi. Bănuiesc că era un chin.
   Mi-ai cerut să fiu sincer, nu? Hai să clarificăm şi acest lucru. La ce-ţi foloseşte ţie sinceritatea mea? Probabil că vei scoate cu totul altceva din ce înşir eu aici. Talentul dumitale va avea grijă să te transforme într-un personaj pozitiv... Dar eu nu am nici ce să pierd şi nici ce să cîştig - o ştii foarte bine. Tocmai de aceea mi-ai propus, bănuiesc, această „colaborare”. N-o să fiu atît de stupid încît să cred că ţi-a secat inspiraţia. Ai fi putut inventa, în bună măsură, tot ce îţi ofer eu aici drept fapt autentic, gîndurile mele cele mai intime... Le puteai intui, sunt de domeniul banalului. De altfel, mi-ai şi spus că doreşti amănunte, că ai o anumită idee despre ce vei scrie, dar că nu ştii cu exactitate cum vei proceda. Să ne jucăm un pic, ai dreptate, se poartă experimentul. Singura deosebire e că pe mine mă doare, iar pe dumneata nu. Nu e un element decisiv, recunosc. Criteriile sunt altele în literatură. Dar poate merită să te gîndeşti din cînd în cînd şi la asta, la dreptul pe care ţi-l dă suferinţa, şi nu orice suferinţă, ci aceea fizică. Tehnicile retorice nu mai au nici o[c12] importanţă atunci cînd te afli întins pe un pat de spital şi o menghină nevăzută îţi strînge între fălcile ei piciorul, strivindu-i celulă cu celulă, încît îţi pare că le-ai putea număra, şi storcînd din fiecare toată durerea ce se poate stoarce, cînd inchizitorii lipsesc şi nici nu ştii ce te-au întrebat, ca să recunoşti mai repede, orice ai spune nu eşti crezut, parcă mereu altceva vor de la tine, pe întuneric, la miezul nopţii cînd, după nesfîrşite ore de chin, înţelegi că nici inteligenţa proprie, nici dorinţele şi compasiunea prietenilor, nici bunele intenţii ale medicului nu te pot ajuta în această luptă fără speranţă împotriva unei realităţi insensibile la orice fel de argument estetic sau sentimental, în clipele acelea, deci, nu te consolează cîtuşi de puţin gîndul că a doua zi ar putea ieşi, din toate acestea, o pagină bună de literatură, că descrierea durerilor tale ar produce cuiva fiori estetici.
   Iată cum eu însumi mint. Toate acestea nu sunt decît biete analogii. Durerea nu se poate descrie deoarece nu se poate substitui, nu are, cum ai zice tu, semnificanţi. Încît, orice ai spune despre ea, ai minţi. Încerc să te fac să înţelegi acest lucru şi nu ştiu măcar dacă te-a durut vreodată capul.
   Pînă într-un loc, e bine, chiar şi visul acela - da, l-am avut, l-am visat pe tata ţinîndu-mă strîns în braţe. Dar mă deranjează tonul expeditiv şi aproape băşcălios cu care sunt spuse toate astea. Aş fi preferat, bineînţeles, să fi fost cum spui, adică să închid ochii şi apoi, deschizîndu-i, să mă trezesc peste cîteva fracţiuni de secundă în salonul unui spital. Fie şi cu un picior amputat. Dar ar fi fost prea simplu. Probabil că din punct de vedere literar e mai bine aşa şi e suficient. Sau poate că domnul scriitor încearcă un fel de terapeutică prin sugestie?… Aşa cum aproape toţi cei care au trecut, în zilele care au urmat accidentului, pe la mine, au încercat. Toţi veneau ferm decişi să se convingă personal că am un psihic robust şi voi rezista şocului. Îşi pregăteau de acasă cîteva bancuri şi o mină cît mai optimistă, intrau în salon păşind sprinten şi voios, îmi strîngeau cu putere mîna, aproape mi-o scrîntiseră, şi se puneau pe spus bancuri, ca să rîdem. Ho, ho, ho, ce mai rîdeam! Era salonul cel mai vesel din tot spitalul. Pe urmă plecau foarte mulţumiţi şi spuneau la şcoală că am un psihic robust şi rezist bine. Veneau alţii. Au fost la mine toţi, aproape toţi - n-am ţinut o[c13] evidenţă. Şi eu le eram recunoscător că îmi ridică moralul, deşi vizitele acestea mă oboseau teribil. Mai ales curiozitatea lor, lăcomia cu care ascultau, îmi sorbeau cuvintele, şi privirea aceea care cerea - deşi, ce-i drept, ei nu cereau, aveau această minimă decenţă - să-mi vadă piciorul amputat, să vadă cum e, să participe la ceva extraordinar...
   Înţeleg că vrei povestea mea, da? Adică povestea pe care ai şi scris-o, din cîte îmi dau seama.
   De fapt, nu-mi amintesc decît cu mare greutate şi numai anumite frînturi, ca dintr-un vis. Lucruri ce nu se leagă deloc între ele, un anumit miros al salonului lîngă şuieratul îndepărtat al unui tren, nişte ochi pe care nu-i cunosc privindu-mă de foarte aproape, o[DO14] apăsare în spate, scrîşnetul unor bocanci pe prundiş, toate acestea foarte concrete, foarte vii, dar izolate şi deci fără semnificaţie. Poate că ele nici nu au vreo legătură cu acest eveniment, ci se ivesc din alte zone ale memoriei, au constituit elemente ale altor întîmplări, mult mai vechi şi uitate, sau doar visate, dar eu le pun în legătură cu accidentul în virtutea unei logici silogistice precare.
   Fie. Să încerc să povestesc varianta mea, avertizîndu-te că, atunci cînd mi-ai cerut acest lucru, mi-ai cerut să fac ceea ce abia mă avertizaseşi să nu fac, adică să literaturizez. Se pare că în alt fel nu se poate. Voi continua din locul unde ai ajuns tu:
   
   ...Dar trenul nu a oprit, aşa cum anticipasem, numai a încetinit, apoi a prins iarăşi viteză. Probabil că între timp semnalul se schimbase. Abia coborîsem, tocmai pusesem primul picior pe peron, cînd mi-am dat seama că mă pripisem - chiar în clipa cînd mă desprindeam de scară, am înţeles că trenul nu va mai opri. Dădusem drumul barei din mîini. Am prins-o pe cea de la următorul vagon şi am sărit pe scară. Asta a fost  tot. S-a petrecut în cîteva fracţiuni de secundă. Apoi s-a lăsat liniştea.
   Cîndva am citit despre un condamnat care, în timpul judecăţii sale şi chiar în timp ce se pronunţa sentinţa, juca în gînd o[c15] partidă de şah şi era atît de absorbit de jocul său încît judecătorii au rămas uimiţi de nepăsarea cu care acest om îşi primea condamnarea la  moarte. Privirea mi se fixase pe becul aprins de pe un stîlp electric, dar privindu-l, nu ştiam că îl priveam, nu ştiam că există, nu mă întrebam de ce îl văd sau dacă îl văd cu adevărat - el se reflecta pasiv undeva în centrii nervoşi ai vederii care nici nu mai era propriu-zis a mea. Îl priveam cu acelaşi sentiment cu care l-ar fi privit, probabil, o oglindă. Din mine nu mai exista decît amintirea acelei lecturi, şi nu lectura propriu-zisă, căci nu-mi aminteam nici autorul şi nici despre ce era vorba în cartea aceea, ci numai sentimentul pe care îl avusesem citind despre condamnatul care juca şah în gînd, nici măcar sentiment, ci o simplă imagine - imaginea tablei de şah aşa cum trebuie să şi-o fi imaginat condamnatul ca să poată face mutările. Abia foarte tîrziu mi-am dat seama că becul există, că e nemişcat, că eu mă aflu într-o relaţie cu el, îl privesc, că i-am privit şi pînă atunci lumina galbenă şi rece, nu ştiu cît timp... Mi-am dat seama şi că e linişte. Probabil că liniştea aceea m-a trezit, deşi era cît se poate de naturală, mi se părea produsă de o cauză ostilă şi aveam impresia că îmi apasă timpanele, mă dureau. Poate că nu e reconstituirea cea mai fidelă a ceea ce se întîmpla atunci, dar, în orice caz, sigur e că mă întrebam de ce trebuia să fiu tocmai eu cel la care se raporta, în acele momente, liniştea acelui loc şi lumina sărăcăcioasă a becului aceluia.
   Prima tentativă de a mă mişca a venit foarte tîrziu. Ar fi putut veni şi mai tîrziu, dar mă mînca, mă gîdila ceva sub genunchi şi am dus instinctiv mîna acolo ca să mă scarpin, am crezut că o duc, aşa cum în vis descoperi că mişcarea pe care visai că ai făcut-o nici n-a început. În mintea mea, degetele se apropiaseră de locul cu pricina; totuşi mîna nu se mişcase - am privit-o şi m-am mirat de acest lucru ca şi cum aş fi descoperit că se despărţise în două, una care scărpina şi alta care rămăsese încremenită. I-am poruncit să se mişte, şi mîna a pornit încet, greoi într-acolo, uimită ea însăşi [DO16]de neputinţa ei. Nu înţelegeam nimic şi nici nu ştiam că nu înţeleg. Pentru aceasta ar fi fost  nevoie de memorie, or eu mă născusem abia în clipele acelea. A trebuit să fac un efort teribil ca să aflu, să înţeleg ce se întîmplase. Nu mă puteam ridica. Pantalonii mi-erau umezi, iar la  picioare se adunase o baltă de sînge. Mi-era somn, cel mai bun lucru ar fi fost să mă odihnesc, să dorm cîteva minute sau cîteva ore, ca[c17] să-mi recapăt puterile, dar cînd am închis ochii, le-am zărit pe Dănuţa şi Cristina. Fugeau spre mine şi totuşi fuga le îndepărta. Cu braţele întinse. Fugi, tăticule! strigau de peste liniile de cale ferată. În partea opusă era tata. El aştepta liniştit, avea timp. Înainte de a ieşi din compartiment, tocmai spusesem colegilor că l-am visat ţinîndu-mă în braţe. Ce e cînd visezi mort? a întrebat Codreasca. Se schimbă vremea, a răspuns o voce pe care n-am putut-o recunoaşte - în compartiment era întuneric, ca de altfel în tot trenul, şi acela vorbise mormăit şi încet. Poate se mai încălzeşte, că prea a luat-o repede cu frigul ăsta, a zis Duţă.
   Fugi tăticule!... - şi le-am văzut împingînd de la spate şi cătînd să-l ajute pe şoricelul urmărit de pisică, atunci cînd se uitau la  desene animate. Nu trebuia să faci asta, mi-am zis cu oarecare ironie amară, părîndu-mi-se că repet o frază auzită recent. Nu trebuia să faci asta. Şi am început să mă tîrăsc către linia întîi. Pierdusem mult sînge, mi se făcuse şi frig - paltonul rămăsese în tren - şi mi-era tare somn. Am strigat de cîteva ori, nu ştiu ce, dar fără vlagă şi oarecum ruşinat de situaţia în care mă aflam. Chiar acesta îmi era sentimentul, că eram într-o situaţie indecentă, incompatibilă cu statutul meu de cadru didactic. Nu m-a auzit nimeni - nici nu sunt sigur că am strigat, poate numai am şoptit, crezînd[DO18] că strig - şi atunci am continuat să mă tîrăsc spre lumina aceea care-mi rămăsese lipită de retină.
   Stîlpul era însă mai departe decît crezusem iniţial, ca să ajung în apropierea lui, a trebuit să traversez trei linii şi să trec pe sub un mărfar, care a şi pornit, îndată după ce ieşisem de sub el.
   Becul [DO19]de pe stîlpul către care mă îndreptam [DO20]lumina o betonieră la care munceau cîţiva muncitori. Nu puteam striga. M-am întins pe spate, luam pietricelele pe care le găseam pe bîjbîite în jurul meu şi aruncam spre betonieră. Dar mă aflam prea departe şi pietrele nu ajungeau pînă la ei. La un moment dat, am lovit întîmplător o tablă -  şi atunci mi-a venit ideea să arunc cu pietre în vagonul de marfă de lîngă mine. După ce au înjurat de cîteva ori, crezînd că e gluma proastă a cuiva, întrucît zgomotele se repetau, muncitorii s-au apropiat şi m-au văzut. Unul dintre ei[c21] se aplecă şi mă privi de aproape, murmurînd: Doamne fereşte!
   Am mai apucat să le spun că sunt profesor la  un liceu din R…
   
   
   Cimpoeşule,
   N-o să te superi dacă îţi spun că articolul tău despre universităţile cultural-ştiinţifice nu e prea grozav. Sper, totuşi, să intre. Poate îmi dai ceva şi pentru campania agricolă. Recoltele record în actualitate, o chestie cam aşa, mobilizatoare.
   Sper să trec joia viitoare pe la tine, fă-mi rost de nişte struguri, dacă poţi.
   Despre roman şi autorul lui nu am nici un fel de noutăţi. N-am avut cînd să iau legătura cu cumnatu-meu, dar sper s-o fac săptămîna asta. Dacă aflu ceva, te anunţ.
   
   Cu bine,
   
   C.N.
   
   
   II
   
   
   (Sandu)
   
   Ieşise din spital, cînd l-am vizitat prima oară. Trecuseră pe la  el aproape toţi colegii şi devenise insuportabil să-l asculţi pe fiecare ce emoţii a avut, cum i s-a oprit plînsul în gîtlej şi aşa mai departe. Doamna Corciu susţinea că în fiecare noapte are acelaşi vis, visează că trage semnalul de alarmă - şi vedeai pe chipurile celor care[DO22] ascultau cît de invidioşi erau pe visul ei sau pe ideea de a-l avea. Singura care nu spunea nimic era ea. Am mai remarcat că, în afară de mine, numai ea nu-l vizitase, sau poate fusese la el, dar nu voia să se ştie despre aceasta.  Ar fi trebuit să-i atrag atenţia că, tocmai pentru a fi în rînd cu ceilalţi, era bine să-l viziteze, am fi putut  merge împreună, dar m-am temut să nu reacţioneze negativ, căci legătura lor se deteriorase cu oarecare timp în urmă şi ar fi putut să mă suspecteze de cine ştie ce insinuare, ar fi văzut poate în propunerea mea un mic şantaj...
   Am stat multe zile la  îndoială. Aflam că: îi merge bine, este optimist, rana nu mai supurează, din cîte se putuseră întîmpla, se întîmplase răul cel mai mic, piciorul drept, de la jumătatea gambei, îi fusese amputat, încolo, nici o zgîrietură - şi asta, nu înţeleg nici acum de ce, îi impresiona cel mai mult pe ei. Fiecare dorea să-l compătimească mai mult decît toţi ceilalţi, era o ciudată şi absurdă competiţie, cine ştie mai multe detalii, cui i-a dezvăluit cutare amănunt revelator... Nimeni nu credea în varianta ,,[c23]oficială”, condamnată la  acest epitet peiorativ pentru însuşi firescul şi plauzibilitatea ei, pentru coerenţa cu care explica totul, fiecare bănuia că adevărul e[DO24] altul şi aşteptau de la  B. să-l dezvăluie, dar el ba spunea că nu-şi aminteşte bine, ba schimba vorba, ba făcea o glumă despre piciorul lui - descoperise o[c25] mulţime de bancuri cu infirmi - şi asta îi impresiona pe ei în mod deosebit şi tocmai din acest motiv susţineau că are un psihic robust şi un moral ridicat... Directoarea primă, care, orice s-ar zice, avea rolul principal - se vedea cît de conştientă e de rolul ei - , ne ţinea la  curent cu evoluţia evenimentelor, arborînd în acest scop o mină gravă, îngrijorată, exigentă, totuşi optimistă, perfect adecvată situaţiei. Instituise un sistem flexibil şi eficient, în cadrul căruia fiecare îl vizita într-o anumită zi, pentru ca el să nu se simtă părăsit, uitat de colegi, singur, ci dimpotrivă, să fie asigurat în permanenţă cu cantităţi suficiente de compasiune şi solidaritate. Şi poate că, din solidaritate, fiecare şchiopăta puţin, imperceptibil, sau măcar simţea unele junghiuri, o sciatică mai veche, un drăgălaş şi atît de oportun reumatism. În aceste condiţii, cel mai mare ghinion ar fi fost să te îmbolnăveşti de-a binelea, fiindcă nimeni nu te-ar fi crezut, suferinţa ta în comparaţie cu a lui ar fi fost, evident, ridicolă şi demnă de tot dispreţul.
   Toate acestea mă agasau. Din vanitate, poate, mă consideram jignit de lipsa de discreţie, impudoarea şi trivialitatea compasiunii lor[PC26][PC27], [c28]şi tot acest exhibiţionism mă determina să mă îndoiesc pînă şi de autenticitatea suferinţei victimei. Ştiam că nimic din ce spun ei nu e adevărat - cu atît mai puţin zvonurile dubioase care nu întîrziară să apară - şi acest lucru îl ştia şi ea, dar cît timp B. a rămas internat în spitalul din oraşul P. (accidentul avusese loc într-o haltă din apropiere), n-am îndrăznit să mă duc să verific.
   Apoi grija lor începu să obosească. Îi pronunţau numele tot mai rar. Atmosfera însufleţită şi armonioasă care domnise timp de două săptămîni în cancelarie începu să lîncezească, redeveni treptat searbădă şi cenuşie. Numele i se pronunţa din ce în ce mai rar şi mai indiferent, şi atunci pentru a anunţa că îi merge bine, rana s-a închis, nu mai sunt probleme, ba chiar a început să se îngraşe. Fiecare îşi redescoperea propriile griji şi necazuri, pe care această bizară vacanţă doar le amînase. În acest răstimp, nimeni nu ţipase la nimeni, elevii fuseseră trataţi cu îngăduinţă şi chiar o anume condescendenţă, printr-o înţelegere tacită, notele din catalog crescuseră, faţă de media de pînă atunci, cu un punct, două... Poate că fiecare îşi analizase rolul, culpa lui în toată întîmplarea şi determinînd, fireşte, că nu avea nici o[c29] vină, că nu i s-ar putea imputa nimic, căuta totuşi să se asigure suplimentar. Seriozitatea (ce-i drept, niţel cabotină) cu care trataseră din primele zile accidentul indica, poate, conştiinţa unei responsabilităţi comune - şi tocmai de aceea fiecare căuta alternative la ceea ce se întîmplase şi găsea cele mai potrivite amendamente la faptul petrecut ca atare, sau soluţii retroactive de a-l evita, cu minime condiţionări prealabile... dar apoi, odată sarcina îndeplinită, şi mai ales după ce fiecare îl vizitase la  spital şi îl încurajase şi se convinsese personal că lucrurile merg spre bine sau au reintrat pe făgaşul normal, adică al normalităţii în limitele anomaliei impuse de consecinţele iremediabile ale accidentului, îşi poate permite, în sfîrşit, o binemeritată relaxare.
   Semnalul reintrării propriu-zise în normal fu dat de ţipetele lui Pani, care certa un elev pe hol. Vorbele lui răzbăteau pînă în cancelarie şi, deşi nimeni nu înţelegea ce anume spune, cei mai mulţi erau convinşi că avea dreptate, că elevul acela făcuse o greşeală de neiertat şi trebuia pedepsit exemplar. Pînă cînd Pani veni în cancelarie să ne explice în ce consta infracţiunea, se repeziră cu desperare asupra acestui subiect inepuizabil - elevii care învaţă din ce în ce mai puţin şi sunt din ce în ce mai obraznici, fumează, nu se dau la o parte cînd îi întîlneşti pe hol, salută ţinînd mîinile în buzunare... Fiecare adăuga dosarului, şi aşa voluminos, noi elemente, adunate în cele două săptămîni în care exprimarea unor astfel de aprecieri negative fusese suspendată printr-un moratoriu tacit. Şi, cum se întîmplă totdeauna după un moratoriu, fiecare avea impresia că fusese trişat, că atitudinea şi conduita din aceste două săptămîni nu fuseseră liber consimţite, ci i se impuseseră într-un anumit mod, oarecum conspirativ, profitîndu-se de bunătatea şi îngăduinţa sa, prin urmare se simţea frustrat şi se considera îndreptăţit la  anumite revendicări, în raport cu investiţia de compasiune şi zel depusă. Se redescoperiră vechi ranchiune, augmentate de perioada în care fuseseră cenzurate, se reconstituiră taberele, ca partidele după căderea guvernului provizoriu de coaliţie, reîncepură şuşotelile, bîrfa, privirile cu înţeles şi vorbele în doi peri. Reproşurile erau adresate, deocamdată, pe un ton reţinut, conciliant, cu o[c30] anumită demnitate jignită, în subtext, dar dincolo de toate aceste precauţiuni retorice, impuse de amintirea incomplet ştearsă a vechilor alianţe, se puteau sesiza tot mai pregnant clocotul mîniei, setea de răzbunare şi nerăbdarea, deocamdată cenzurate de conjunctura ce impunea – încă! – o conduită cît de cît sobră, fiindcă nu poţi fi trist şi furios în acelaşi timp...
   În zilele acelea i-am telefonat şi mi-am dat seama, după graba şi lăcomia cu care îmi vorbea, că traversa o perioadă foarte dificilă. Ieşise din spital şi se plictisea. Mai avea de aşteptat încă mult timp pînă cînd să se poată face bontul pentru proteză - medicul care îl operase în noaptea accidentului nu retezase corect osul, era necesară o nouă intervenţie chirurgicală, mi se plînse că avea nişte catalige prea scurte, incomode, şi chiar căzuse cu ele, alunecaseră pe pardoseala de la  baie, şi se lovise rău la genunchiul piciorului amputat... Tonul glumeţ şi voioşia, atît de lăudate şi preţuite de ceilalţi, lipseau, de această dată, din relatarea lui. Poate că, după aproape trei săptămîni, obosise şi el, sau nu mai avea chef să se prefacă. Sau ştia că jocul de-a băşcălia nu m-ar păcăli, cum îi păcălise pe ceilalţi (şi asta numai fiindcă ei doriseră să fie păcăliţi!). La un moment dat, începu chiar să o blesteme pe directoarea-primă pentru nenorocita idee de a organiza excursia, îi afurisi şi pe cei de la  căile ferate, fiindcă ne dăduseră un vagon fără instalaţie electrică, şi încheie cu mine.
   - Tu ce dracu faci? De ce te-ai ascuns? Cînd ai de gînd să treci pe la  mine? Mor de urît, mă, adu-mi ceva de citit...
   I-am dus cîteva reviste şi, peste o săptămînă, cînd mi le-a înapoiat, toate fătucile acelea blonde cu fundul gol aveau un picior lipsă, decupat cu foarfeca.
   Abia la [c31]următoarea vizită i-am vorbit despre proiectul meu. Ideea de a scrie un roman, colaborînd cu personajul însuşi, o aveam de mai demult. Acum se ivise ocazia de a o valorifica practic. Despre fetele cu picioare tăiate n-am suflat o vorbă, nici n-ar fi avut rost. I-am dăruit în schimb romanul de curînd publicat - a fost  modul cel mai potrivit de a începe o discuţie despre literatură. În multe privinţe părerile noastre coincideau; parcurgem o perioadă de oarecare confuzie a criteriilor, romane de serie sunt declarate azi extraordinare, iar mîine sunt uitate, unul e genial după ce a publicat două-trei povestiri, romanele tinerei generaţii sunt inconsistente, limfatice şi complexate, teoretizează prea mult pe marginea unor fleacuri, cineva şi-a propus să scrie un roman despre o uşă... Scriitorii, mai ales cei tineri, vor neapărat să se vadă cît de deştepţi sunt şi ies prea în faţă, neglijînd personajul, dispreţuindu-l, dar fără personaj proza nu rezistă, cel puţin în sensul că e repede uitată. Este, dacă vrei, un element mnemotehnic. Refuzînd să recunoaştem importanţa subiectului şi a personajului, deci a problematicii, şi preocupîndu-ne doar de asimilarea şi perfecţionarea tehnicii narative, vom ajunge să scriem perfect despre nimic. S-ar putea obiecta că ambiţia de a crea personaje, de a concura starea civilă e un anacronism, ţine de secolul nouăsprezece, dar să nu ne lăsăm păcăliţi! De multe ori, teoretizarea e doar un alibi destinat să justifice anumite infirmităţi sau culpabilităţi ale celor care o produc. Întîi creează un personaj puternic şi după aceea poţi critica în mod îndreptăţit proza centrată pe personaj. Bineînţeles, nu sunt împotriva experimentului sau diferitelor încercări de a degaja literatura noastră de un anumit păşunism (chiar dacă în haină postmodernă), ci doar observ că excesul de retorică, ironie şi parodie ar putea constitui simptomul incapacităţii de a lua în serios nişte probleme (totuşi) serioase, denotă o anumită frivolitate şi preferinţa pentru mica şmecherie de efect rapid, pentru industria uşoară, ca să zic aşa. O tendinţă altminteri explicabilă, dacă avem în vedere că mai toţi scriitorii din generaţia tînără, în general fii de intelectuali, absolvenţi ai Universităţii, au o biografie liniară, comodă, lipsită de evenimente majore, ştiu viaţa doar din cărţi, nu au cunoscut-o în formele ei brute, nu îi doare nimic şi deci nu au despre ce scrie. Acest neajuns s-ar putea repara numai printr-un efort conştient de răsturnare a raporturilor dintre literatură şi viaţă în favoarea celei de-a doua (a pune literatura mai presus decît viaţa e, de altfel, o probă de veleitarism), aşadar de creare a ceea ce aş numi ,,[c32]realism empiric” -, şi iată la ce m-am gîndit...
   Propunerea aproape că nici nu l-a surprins. Încercă să rîdă. Obiectă că îi lipseşte talentul. 
   - Dar nimeni nu-l are, tocmai asta încercam să-ţi demonstrez adineauri, suntem cu toţii nişte impostori! – îi spusei.
   Dădu pe glumă, temîndu-se poate că îi întinsesem o[c33] cursă, dar eu insistai, îi oferii noi argumente - mă interesau în primul rînd experienţa lui, prospeţimea impresiilor, acuitatea reacţiilor, Viaţa, pentru că numai ea contează, dincolo de asta literatura rămîne substitutul unui substitut!…
   
   
   
   (Boris)
   
   Un om normal poate muri în orice moment. Un bolnav, însă, nu moare decît după un îndelungat şi competent tratament - iată deosebirea dintre oamenii sănătoşi şi cel bolnavi! Cam în acest fel mă încuraja ziaristul. Se plîngea mereu de nevastă-sa şi lucrul acesta, dar mai ales modul în care o făcea, mă amuza teribil. Într-un anumit sens, el se lăuda: că are o nevastă cicălitoare, insensibilă, nesuferită, o adevărată harpie, îi descoperea pe loc o mie de cusururi, se întreba cum de putuse fi atît de orb cînd (în urmă cu mai bine de douăzeci de ani) se însurase, iar eu nu-i puteam ţine piept decît plîngîndu-mă la rîndu-mi de nevastă-mea, sau lansînd reflecţii de genul: ei, ce să facem, aşa sunt femeile.
   Apariţia acestui nou personaj în rezerva mea m-a deranjat şi m-a iritat la început. Îl aduseseră într-o seară, îndată după ora cinei. Gemea şi urla tot timpul, iar cînd tăcea, preţ de cîteva minute, după o injecţie cu algocalmin, începea să sforăie. Dar cel mai neplăcut era că suferinţa lui o umilea pe a mea, o relativiza; aveam acum un reper care mă punea în inferioritate, mă deposeda de o[c34] parte din drepturile suferinţei mele. Nimănui nu îi place să asiste la  spectacolul suferinţei altora. Pe de altă parte, acest martor neaşteptat şi nedorit al suferinţei mele îmi impunea o[c35] cenzură penibilă. Atenţia ce se acorda noului venit mi se părea exagerată, mă jignea. Înţelegînd că e un caz grav, mai grav decît al meu, mă simţeam un impostor - dar asta implica o acuzaţie tot la adresa lui. Acum, amabilitatea medicului şi a asistentelor, modul delicat şi prevenitor în care mă tratau mi se păreau false, de circumstanţă. Eram întrucîtva în situaţia copilului căruia i s-a născut un frăţior. Sigur că mămica nu-l iubeşte mai puţin din cauza asta, dar e obligată să-i acorde mai puţină atenţie. Cînd intra în cameră, asistenta mergea mai întîi la patul celuilalt, îi vorbea, făcea tratamentul, mai şi glumea cu el, apoi venea la mine. Apariţia ziaristului îmi dădu posibilitatea de a descoperi că nu eram un privilegiat, că accidentul meu se încadra într-o serie, că medicul, asistenta, infirmiera mai aveau pacienţi şi în alte saloane, pe care îi tratau la [c36]fel ca pe mine, avuseseră şi înainte de venirea mea în spital şi vor continua să aibă alţi şi alţi pacienţi după ce eu voi fi plecat. „Eroismul” meu se vedea astfel redus la dimensiunile unui accident obişnuit, banal.
   Mi-am amintit cu jenă de iluzia pe care o[c37] nutrisem, că una dintre asistente, Vera, ar fi avut anumite sentimente speciale pentru mine, mi se păruse că mă privea uneori altfel, cu un plus de interes ce depăşea obligaţiile strict profesionale sau, cînd îmi desfăcea faşa, mişcările ei, vorbele, tăcerea, expresia feţei aveau ceva tandru, matern şi totodată senzual. Glumea cînd mă ajuta să-mi schimb lenjeria de corp, mă întreba dacă şi acasă sunt la [c38]fel de alintat, iar cînd se apleca mai mult, simţeam mirosul plăcut, curat al unui parfum necunoscut. Mi-era bine în mîinile ei, mă surprinsesem adesea aşteptînd cu nerăbdare schimbarea lenjeriei sau chiar ora tratamentului; făceam planuri de a o căuta după ce voi fi ieşit din spital...
   Apariţia ziaristului avea să spulbere acest răsfăţ, începînd prin a-i demasca precaritatea. Nici nu mi-am dat bine seama cînd l-au adus. Pe la  opt, aţipisem şi m-au trezit foşnete, şoapte, zgomote înfundate, scîrţîitul patului. Lucrau repede, cu îndemînare şi, îmi vine să zic, pe furiş. Pînă cînd m-am decis să mă trezesc de-a binelea, să deschid ochii, să mă ridic în şezut şi să privesc - deja ieşiseră. Încă mă complăceam în moleşeala aceea dintre somn şi veghe, sub efectul calmantului pe care Vera mi-l administrase ceva mai devreme. Încă nu realizam că domeniul meu fusese încălcat, ştirbit. Cînd am văzut, în sfîrşit, că patul celălalt e ocupat, am simţit ceva neplăcut, un sentiment de frustrare, senzaţia că fusesem părăsit, trădat. Prima reacţie a fost de indignare. Primul gînd a fost să reclam. Poate că aranjaseră anume asta, pentru a mă umili! Deodată începu să mă doară piciorul - furnicături şi un fel de scame între degete. E desigur ridicol, dar am simţit impulsul de a-mi scoate faşa şi a lăsa să-mi sîngereze bontul, pentru a-i alarma pe medici, pentru a le atrage atenţia asupra mea. Pînă la [c39]urmă, totul a rămas în stadiul teoretic, bineînţeles, fiindcă directorul adjunct al[c40] unui liceu de matematică-fizică, omul acesta curajos şi demn, care dăduse dovada unei înalte tării de caracter şi a unei voinţe extraordinare, nu se putea preta la gesturi copilăreşti, chiar dacă între timp îşi însuşise o psihologie de bolnav, asemănătoare în multe privinţe psihologiei copilului. Ce-ar fi spus colegii, ce ar fi spus directoarea, i-aş fi dezamăgit, nu?
   În[c41] primele trei zile a fost, într-adevăr, enervant. Deşi i se făceau injecţii cu analgezic, gemea şi se foia toată noaptea, nelăsîndu-mă nici pe mine să dorm. Avea să-mi mărturisească mai tîrziu că nu ştiuse de mine, nu-mi simţise prezenţa în cameră. Dacă ar fi ştiut, s-ar fi putut abţine, dar aşa, singur, ce rost are să faci pe grozavul? 
   - Domnule, totul e  aici! - şi arăta cu degetul la tîmplă. Înţelegi [c42]? Durerea o simţi în picior, dar în realitate e în creier, el o prepară, şi de aceea poate fi combătută, eliminată chiar, prin efort mental. În fond, ce e durerea? Dar, ca să mă înţelegi mai bine, am să-ţi dau alt exemplu: culoarea. Mulţi cred că portocala e portocalie, unii susţin că de fapt lumina reflectată de ea e portocalie, aşadar culoarea ar fi o proprietate nu a obiectelor, ci a luminii, şi numai o[c43] mică parte ştiu că de fapt e vorba de o însuşire a creierului - aceea de a produce, sub acţiunea unei radiaţii cu o anumită lungime de undă, senzaţia numită de noi portocaliu...
   Însă, nu ştiu cum, cînd asistenta apărea cu seringa, întreg acest sistem solipsist se năruia brusc, iar autorul lui scîncea şi se smiorcăia ca un copil, o implora să fie atentă, precaută şi transpira tot pînă i se injecta soluţia cu antibiotic. Jumătate de oră mai tîrziu, era din nou stăpîn pe situaţie. Nu e întîmplător faptul că femeile se pricep mai bine decît bărbaţii să facă injecţii. Acestui mic elogiu îi urmau îndată o sumedenie de reproşuri la adresa lor, pornind de la observaţia simplă şi evidentă, pentru toată lumea, că efectuarea unei injecţii nu presupune o[DO44] pregătire deosebită sau un nivel al inteligenţei prea mare, căci reuşita ei depinde mai mult de instinct decît de cunoştinţe. 
   - Da, în ceea ce priveşte instinctul, femeia ne e superioară, trebuie să recunoaştem, dar asta ce demonstrează? Tocmai că e mai apropiată de natural, deci mai puţin evoluată. Elementul activ al[c45] istoriei a fost bărbatul, care a trebuit să înfrunte atît ostilităţile naturii, cît şi concurenţa semenilor, iar această luptă pentru existenţă, permanentul efort de adaptare l-au călit, i-au ascuţit mintea, în vreme ce femeia, primind totul de-a gata, în virtutea faptului că menirea ei era de a conserva specia, a rămas în urmă atît din punct de vedere fizic, cît şi intelectual! Toma d’Aquino ne spune clar că femeia e marcată de imbelicitas prin natura ei, datorită reziduului de sînge produs de digestie - care ajunge menstrual - şi deşi explicaţia lui e naivă şi incorectă din punct de vedere ştiinţific, trebuie să avem în vedere că ea vine de la una din minţile cele mai luminate ale omenirii!...
   Era un tip simpatic ziaristul, în momentele acelea de veritabil delir misogin, cînd se dădea cu fundul de pat fiindcă nu-şi amintea un citat din Sfîntul Augustin şi sărea apoi în şezut exclamînd: 
   - ! [c46]Asta e! Apoi, privindu-mă triumfător, ca şi cum el însuşi ar fi fost autorul acelei amare reflecţii: ei, mai ai vreo îndoială?
   Erau însă şi momente cînd discursul lui monocord mă plictisea, insistenţa lui sterilă mă obosea şi atunci, ca să-l pedepsesc un pic, mă prefăceam că dorm.
   Principala caracteristică a aserţiunilor sale consta în aparenta coerenţă, construită însă cu silogisme fiduciare, rezemată pe superstiţii, prejudecăţi, complexe abil mascate uneori, alteori exhibate în contul efectului de contrast.
   Neliniştit, dar în acelaşi timp histrionic şi cabotin,  prefera, după caz, efortului comprehensiv tenace şi lucid, intuiţia, fabulaţia sau mistificarea. Preţul coerenţei pe spaţii mici era, pînă la urmă, imaginea de ansamblu a unui tip pătimaş, vanitos, contradictoriu, cu ambiţii de mistagog. Însuşi modul cum ajunsese în spital îi era, într-un fel, caracteristic. Se grăbise să aducă unui prieten internat o sticlă de Riccadona pentru medic şi părîndu-i-se că semaforul îşi schimbă prea lent culoarea, a traversat pe roşu. Cînd mi-a relatat întîmplarea, a avut grijă să precizeze că sticla nu se spărsese, amănunt deosebit de semnificativ, din punctul lui de vedere. Prietenul acela, care se internase pentru nişte analize şi ieşise între timp din spital (medicii găsindu-l perfect sănătos) l-a vizitat în cîteva rînduri, apoi a fost trimis la un curs de perfecţionare… îl mai vizitaseră, în primele zile, colegii, rudele, dar în cele din urmă, singura care mai venea era nevastă-sa, o femeie ce părea a fi mai curînd sora lui, măruntă, energică şi cu nişte ochi vii, iscoditori. O însoţea, de fiecare dată, medicul-şef şi, după modul deosebit de amabil şi deferent în care era tratată, am înţeles că îndeplinea o [c47]funcţie oficială importantă. Ziaristul n-a vrut să-mi spună ce funcţie anume, cînd l-am întrebat, a fluturat a lehamite din mîini, ah, ce funcţie să aibă, un ef de ics şi ea acolo… Era în stare să-mi povestească ore întregi cum se ceartă cu ea, cît de nechibzuită e în cheltuirea banilor sau cît de prost îi ies prăjiturile, dar despre funcţia ei de conducere a trebuit să aflu amănunte de la infirmieră.
   Piciorul îi fusese amputat de deasupra genunchiului. Fiindcă era bolnav de inimă, doze prea mari de analgezic i-ar fi făcut rău şi de aceea nu i se dădeau decît sedative uşoare, al căror efect era mai degrabă psihologic. Şi totuşi, după cîte o criză, cînd reuşea să-şi mai vină în[DO48] fire era cît se poate de mulţumit dacă găsea prilejul să-şi plaseze vreun panseu, de genul: durerea mă apără, sau: suferinţa fizică e[DO49] vulgară. Aveam uneori impresia că omul acesta trecut de cincizeci de ani, fricos, timid, preocupat în permanenţă de impresia pe care ar putea-o lăsa, nu medita decît în scopul de a disimula sau de a-şi justifica pudoarea cvasi-patologică şi inocentele sale manii. Deşi era într-o stare cît se poate de proastă, cînd mă vizita nevastă-mea sau careva dintre colegi, chema infirmiera şi o ruga să-l ducă la toaletă, unde rămînea pînă la sfîrşitul vizitei. Îmi era neplăcut să primesc acest sacrificiu din partea lui, mai ales ştiind cît îl costa, dar mi-a fost imposibil să-l conving să renunţe, oricît m-am străduit. Argumentele mele se loveau de fraze gata preparate, deci irefutabile. De altfel, nu din discreţie pleca (altădată mă întrebase de cîte ori mi-am înşelat nevasta), ci, dacă ar fi să-l cred, din orgoliu: nu suporta să fie şi el compătimit.
   Aici trebuie să-i dau dreptate. Cel care m-ar fi compătimit ar fi fost el, în primul rînd, văzînd cum mă transform, străduindu-mă să fiu vesel şi optimist, ce mai schimonoseli făceam. Eram, orice s-ar spune, un bun amfitrion, vizitatorii mei plecau, de regulă, într-o stare vecină cu extazul, excepţie făcînd Sonia, care intra de fiecare dată smiorcăindu-se şi tot aşa pleca. Dacă începeam să glumesc în legătură cu piciorul meu, izbucnea în plîns; pe ea nu reuşeam s-o păcălesc, lucru care mă irita, de aceea sfîrşeam prin a-i reproşa tot felul de nimicuri, de la gustul prăjiturilor pe care mi le aducea (avusesem în ziarist un bun magistru) pînă la felul cum îşi îngrijea unghiile. Părea că aceste reproşuri îi fac bine, era aproape mulţumită de ele. I-am spus într-o zi că dacă nu m-aş fi căsătorit cu ea, n-aş fi avut, poate, acest accident.
   Făcu ochii mari. Nu-i venea să creadă. 
   - Ce spui [c50]? întrebă. 
   Abia în clipa aceea, întrezărind ce ar putea să urmeze, mi-am dat seama cît de crud fusesem. Mă văzui obligat să trec la glume, să o chinuiesc cu poantele mele căznite, ca să mă îndepărtez de zona periculoasă în care intrasem. Deşi...
   De cîte ori îmi aminteam ceva sau mă gîndeam la  trecutul meu, găseam că, dacă n-aş fi făcut cutare lucru mărunt, de exemplu dacă n-aş fi ieşit într-o anumită zi, la o anumită oră, din casă, destinul meu ar fi fost altul. Apoi erau alţi ,,[c51]dacă”, nenumăraţi, aşa de mulţi încît destinul, condiţionat de atîtea întîmplări ce ar fi putut atît de uşor să nu aibă loc, devenea improbabil. Mai ales atunci cînd începea să mă doară, îmi imaginam mii de căi prin care aş fi putut evita accidentul şi găseam mii de condiţionări care-l determinaseră, dintre care, una singură dacă ar fi lipsit, nu l-aş mai fi avut. Toate amintirile demonstrau atît de convingător că ar fi putut fi altfel, încît, uitînd de întrebuinţarea ce o dădusem acelor întîmplări sau coincidenţe, faptul că totuşi se întîmplase aşa cum se întîmplase mi se părea o mare nedreptate, o cruntă şi revoltătoare nedreptate. Mă învîrteam la nesfîrşit în acest cerc - dacă, de ce, cum, de ce tocmai mie - pînă cînd mintea îmi obosea, noile şi noile soluţii alternative la întîmplări care, oricum, nu mai puteau fi schimbate sfîrşeau prin a mă epuiza. Şi între ele, la loc de frunte, îmi vine să spun, figura şi aceea de a nu mă fi căsătorit cu Sonia.
   Salonul se afla la capătul holului, dacă lăsam uşa deschisă şi mă aplecam puţin peste marginea patului, puteam să văd holul pe toată lungimea lui, şi nu o dată mi se întîmplase să o urmăresc din clipa cînd apărea de după uşa cu glasvand, îmbrăca halatul, lăsa ciocolata sau o altă mică atenţie asistentei şi pornea apoi spre mine, bocănind cu tocurile dure ale pantofilor pe mozaicul pardoselii - un sunet pe care-l învăţasem - şi privind-o cum se apropie, cu mersul ei nesigur, niţel aplecată sub greutatea sacoşelor, mă întrebam ce am în comun cu fiinţa aceasta, cu cît o priveam mai stăruitor, cu atît îmi părea mai străină, iar întîmplarea că ea se îndrepta spre rezerva mea, că urma să se aşeze pe un taburet lîngă patul meu şi să-mi vorbească despre fetiţe ori să mi se plîngă de măruntele ei necazuri, avea nu ştiu ce straniu, de neînţeles. O iubisem cîndva, făcusem dragoste cu ea, înainte de asta o dorisem, o curtasem, îi adusesem flori, visasem să fiu în preajma ei, să-i sorb privirea, cuvintele, parfumul, îmi imaginasem o viaţă plină de sens alături de ea, dar de la un timp tocmai acest sens devenise dubios, problematic, confuz. Fără să ştiu măcar cu precizie cînd, cum, de ce. Ar fi trebuit poate să discut cu ea, să căutăm împreună identitatea fostei noastre iubiri sau să lucrăm la redobîndirea ei, dar de cîte ori încercam - şi încercasem de nenumărate ori -, intra în panică, speriată de posibilele consecinţe ale unei astfel de discuţii, începea să plîngă, să-mi reproşeze că nu o mai iubesc, propunea să divorţăm, apoi zile în şir nu mai aveam ce să ne spunem.
   În locul meu, ziaristul ar fi găsit fără efort soluţia, una teoretică, bineînţeles, un aforism, un citat sau îndemnul de a-mi imagina că ea mă înşeal[c52]ă, pentru ca[c53] în acest fel să-mi crească apetitul…
   Erau zile cînd mă ruşinam că e soţia mea, că mă caută, că îmi aduce sacoşe pline cu alimente, tot ce spunea mi se părea nepotrivit, tot ce făcea o umplea de ridicol, şi atunci îmi venea foarte uşor să accept că fără ea viaţa mea s-ar fi aranjat altfel, că mă incomodase mereu, cu scrupulele şi principiile ei anacronice, că, în fine, n-aş mai fi ajuns infirm dacă m-aş fi căsătorit cu alta, cu Dana, de exemplu, ai cărei părinţi erau medici. Sau cu Felicia, care ţinuse atît de mult la mine - taică-său era mai marele cherhanalelor din Deltă -, sau chiar cu Rodica, zglobia şi năstruşnica mea colegă de facultate, care plînsese la aflarea veştii că m-am însurat.
   Într-o seară, după ce ziaristul mi-a povestit cum se însurase şi cum, la nuntă, miresei lui îi căzuse diadema pe-o ureche şi era atît de caraghioasă, toţi rîdeau pe înfundate, iar ea nu-şi dădea seama de ce rîd, m-am simţit încurajat să-i vorbesc şi eu despre senzaţia de penibil pe care o încercam ori de cîte ori asistenta mă anunţa că mă caută soţia, despre umilinţa pe care trebuia s-o îndur cînd ea începea să scoată pacheţele cu mîncare şi să le ordoneze meticulos în sertarele noptierei, instruindu-mă în tot acest timp cum să le întrebuinţez, şi cu ce efort îmi reprimam impulsul de a o dojeni pentru orice fleac. Şi el, după cîteva secunde bune de reflecţie, timp în care se scărpinase cu îndîrjire în creştet, găsi în sfîrşit explicaţia. 
   - Asta e, am găsit! exclamă. Domnule, eşti gelos, nu-i aşa? Recunoaşte!
   O explicaţie paradoxală ce părea că-l surprinsese şi pe el însuşi... 
   
   (Sandu)
   
   (Realism. Personajele sunt introduse într-un fel de tunel al timpului sau destinului - sau, dacă vreţi, al naraţiunii -, autorul le spune: pe aici, iar cititorului nu-i rămîne decît să le aştepte la celălalt capăt al tunelului. Deci, pe de o parte, personajul e predestinat, iar textul literar constituie demonstraţia predestinării lui, dar pe de altă parte, autorul ştie doar efectul - cauzele urmînd a fi inventate. Aflîndu-ne în cadrul unui roman cu un anumit subiect, cu un anumit personaj, scris cu anumite mijloace, de care aţi luat parţial cunoştinţă, am putea apela la următoarea analogie: am putea presupune că bolnavul /personajul renunţă în mod deliberat la injecţiile cu algocalmin - sau alt medicament de calmare a durerilor - tocmai pentru a simţi viaţa! Asta ar putea însemna renunţarea la drogul ficţiunii, pentru a simţi autenticul. Un mod, doar, de asumare a realităţii. Naraţiunea încetează de a mai fi o construcţie teleologică, de felul oglinzilor magice ale lui Didius Iulianns, în care privitorul îşi afla felul de a muri şi pe cel care-l va moşteni, redînd cititorului accesul la [c54]alternative, adică adevărata libertate. Mai departe, ,,[c55]adevărul, ca şi cuvîntul, e un produs social”.
   Evident că, în momentul începerii acestei naraţiuni, eu ştiam, sau măcar bănuiam, cum se va termina, d[c56]umneavoastră, cititorul, nu! Cu atît mai puţin personajul/personajele de care mă folosesc. Dumneavoastră, cititorul, aveţi posibilitatea să aflaţi finalul, dacă vreţi, citind ultimele pagini ale romanului. Personajul însă nu are această posibilitate, deoarece pentru el textul încă nu e scris, există numai ca potenţialitate. Iată-ne, deci, complici. Noi ştim. El nu ştie. Problema e: vă mai interesează continuarea povestirii după ce aţi aflat cum se termină [c57]? Fiindcă, cel puţin aparent, renunţînd la drogul orizontului de aşteptare, ficţiunea e compromisă; meciul e jucat, rezultatul e cunoscut şi totuşi uneori găsim suficiente motive să privim la televizor înregistrarea, pentru a vedea cum s-a ajuns la acest rezultat.
   Criticînd ,,tunelul naraţiunii” şi propunînd renunţarea la „realism”, adică la verosimil - adică la algocalmin - în favoarea adevărului - adică în favoarea hazardului... - ne expunem unui anumit risc. Personajul a devenit liber, tunelul care îi confisca destinul a fost  dinamitat şi pentru a evita haosul, va trebui să suplinim criteriile rectilinii şi comode ale acestuia cu altele, despre care nu ştim, pentru început, nimic. Contăm însă pe inteligenţa cititorului. El ştie că, orice ar face, orice ar scrie, autorul se supune, în cele din urmă, unei convenţii narative. Toate experimentele au fost consumate - al nostru, de exemplu, seamănă cu cel ai lui Unamuno, din Negura. Acel ècart, de care tot vorbesc teoreticienii, nu mai există în stare pură nici măcar la dadaişti. Deviind de la o regulă, nimereşti în alta, încît singurul ècart posibil - şi provizoriu - rămîne să institui o[c58] regulă nouă, pentru ca mai apoi să o poţi încălca.)
   
   III
   
   (Boris)
   
   Făceam efortul de a-mi reprezenta în toate detaliile starea mea deplorabilă şi încercam din răsputeri să-mi imaginez urmările cele mai neplăcute, încredinţîndu-mă superstiţiei mai vechi că nu îmi pot imagina decît ceea ce nu se va întîmpla. De nenumărate ori observasem că tot ce-mi imaginam cu uşurinţă nu avea, în realitate, nici o şansă de a se înfăptui; de îndată ce imaginaţia începea să lucreze febril şi pasionat asupra unor lucruri sau întîmplări, realizarea acestora devenea improbabilă, ca şi cum un demon al împotrivirii mi-ar fi ghicit intenţiile şi ar fi aranjat anume jocul cauzelor şi efectelor, încît rezultatul să[c59] fie contrar celui preconizat, sau ca şi cum imaginaţia mea însăşi ar fi avut însuşirea de a-şi dezavua propriile plăsmuiri, printr-un mecanism obscur, premonitoriu. Acum, această superstiţie devenea nemijlocit speranţă.
   În dimineaţa cînd, trezindu-mă, l-am văzut la capătul patului pe frate-meu, mi-am amintit brusc totul, minut cu minut, drumul pînă la spital, în camionul apărut nu se ştie de unde, asprimea şi mirosul mîinilor muncitorului care mă luase în braţe, căldura plăcută, intimă din cabină, apoi răceala şi umezeala aerului de afară, vorbele repezite ale celor doi brancardieri, în timp ce mă urcau pe targă - parcă se certau -, mustaţa blondă şi ramele aurii ale ochelarilor medicului de la  urgenţe, mîinile grăbite care sfîşiau hainele de pe mine - nu are nici o zgîrietură! se miră asistentul – senzaţia dureroasă de frig, însoţită de amintirea serilor din copilărie, cînd ne scăldam în apa călduţă a gîrlei şi apoi, ieşind în aerul răcoros de după asfinţitul soarelui dîrdîiam, ne zbăteam de frig... Adormisem cerînd o pătură, un cearşaf, ceva cu care să fiu acoperit.
   - Salut, zisei, iar el răspunse doar înclinînd uşor capul. Îmi simţeam piciorul fierbinte şi greu. Domnule, ce mă mai arde ghipsul ăsta! 
   Mă privi uimit, alarmat. 
   - Nu e ghips, spuse. 
   - Doar n-o fi smoală, încercai să glumesc. 
   - Ţi-au amputat piciorul, era complet zdrobit şi nu s-a mai putut... 
   Se întoarse cu faţa la fereastră. Îşi ţinea strîns, cu ambele mîini, şapca lui de primar comunal, şi în clipele acelea mi-a fost un pic milă de el. Încă nu îndrăznea să mă întrebe nimic. Privea cu încăpăţînare afară, probabil cu ochii închişi, puternic strînşi, ca să nu plîngă. Totul pe el părea rigid, făcut din rocă dură, un fel de gresie cenuşie în care se ferecase anume pentru a fi scutit de gesturi. 
   - Cum naiba s-a întîmplat… 
   Nu era propriu-zis o întrebare. Se opri, dar mi se păru că ar fi vrut să continue, eventual prin a răspunde el însuşi. 
   - Nu ştiu, nici nu mai contează cum... 
   Închisei ochii. În lumina amurgului, ultimul vagon al trenului se îndepărta ca într-un final de film rusesc. Serioja pleacă în război, Nataşa priveşte îndelung în urma trenului, pînă cînd ultimul vagon al acestuia devine un punct la orizont, luminat în clipa următoare de o[c60] puternică explozie. De fapt, cînd căzusem era întuneric. 
   Lasă, bătrîne, o[c61] scoatem noi în vreun fel la capăt…
   Simţeam nevoia să-l încurajez. Deşi mai mare cu patru ani, se lăsa adeseori dăscălit de mine, îmi recunoştea autoritatea şi părea mulţumit dacă găseam prilejul să mi-o exercit, aşa cum, cînd eram copii, se lăsa bătut ca să-mi demonstreze că sunt puternic, să-mi facă astfel pe plac. Am întins mîna şi am mişcat furtunurile aparatului de transfuzie. Golite acum de sînge, atîrnau deasupra capului ca nişte intestine proaspăt scoase din burta vreunei păsări. 
   - Ţi-am adus un caş, cîteva ouă... Trebuie să te hrăneşti bine, ai pierdut mult sînge, spuse. 
   - Da, da, răspunsei oarecum indiferent. 
   Se întoarse, mă privi. Aştepta probabil să-i explic, dar nu eram încă pregătit pentru asta, nu ştiam de unde să încep, ce ton să adopt pentru a nu-i trezi bănuieli... Acum după ce se întîmplase, aveam motive să cred că aş fi putut prevedea totul, pînă la amănunt. Fiindcă, privind retroactiv, vedeam cu claritate înlănţuirea logică a evenimentelor al căror deznodămînt se impunea cu rigoarea şi iminenţa necesităţii. Un plan bine chibzuit pînă în cele mai mici detalii, pe care îl urmasem cu o precizie matematică. Dar el aştepta un altfel de răspuns şi, pentru a-l linişti, pentru a nu-l dezamăgi, trebuia să-i dau răspunsul pe care-l aştepta. Îi spusei, deci, că am căzut, am alunecat de pe scară şi am scăpat din mînă bara de susţinere, apoi… nu mai ştiu ce a fost. Nici nu minţeam prea mult. 
   - Ah, adăugai, „amintindu-mi” în ultima clipă, mai şi băusem un pic, după încheierea ceremoniei, nu mult, un pahar, două. Am mers cu toţii la popasul turistic, copiii au pus muzică, iar noi ne-am retras într-un separeu… 
   Mă ascultă încordat, iar cînd tăcui, oftă cu un fel de uşurare, parcă despovărat de vreo bănuială ce ar fi planat asupra lui.
   M-am bucurat că mă crezuse. Puteam supralicita. 
   - Poate că nu fuseseră doar cîteva pahare, am mai băut ceva şi în tren, o sticlă de coniac umbla din mînă în mînă… Am şi fumat un pic…, şi mă grăbii să adaug: dar nu cred că din cauza asta! Î[c62]n fond, ce mai contează acum? Pur şi simplu am alunecat! Î[c63]n rest… 
   Obosit, închisei ochii. Deşi era seară, deşi compartimentul era neluminat, acum îi vedeam bine pe toţi. Locul meu se afla chiar lîngă uşă - fiindcă trebuia să cobor la  [c64]fiecare oprire a trenului, să strig la elevi să rămînă în vagoane. Ea stătea faţă în faţă cu mine; în stînga mea, Duţă, în dreapta ei, directoarea primă, lîngă directoare, Codreasca, mai încolo Asaftei, iar pe bancheta mea, Ungureanu şi Miron. Rîd, vorbesc la  întîmplare, unii moţăie. Sticla umblă în zig-zag; cînd o iau din mîna ei, îi simt o clipă degetele reci, abia o atingere, apuc sticla de mai sus, dar de fiecare dată mîna ei e acolo, ca şi cum ar vrea să-mi comunice nu ştiu ce mesaj… Madam Codrescu scoate pachetul de Marlboro, ia te uită! se miră Duţă, ce-i asta? domnul B., dumneata nu iei? a, nu, m-am lăsat, doar aşa, ca să pufăi, să o stric...
   - E şi directoarea ta aici, mă anunţă frate-meu într-un tîrziu. Şi Sonia, au venit împreună, aşteaptă să poată intra…
   Apoi se scuză că trebuie să plece. Era şi el obosit, veghease toată noaptea, venise direct de pe cîmp, de la  porumb. Promise că va mai trece pe la  mine, să-i spun Soniei dacă am nevoie de ceva - şi îmi luă mîna în mîna lui rece, aspră ca a muncitorului aceluia care mă ridicase dintre linii. Se opri o secundă lîngă uşă, privi în jos, dădu afirmativ din cap. 
   - Salut, mai zise. 
   Nu ne văzuserăm de aproape doi ani şi cine ştie cît timp ar mai fi trecut pînă să ne întîlnim. De fapt, aveam impresia că nu ne mai văzuserăm de cînd eram copii. Dacă totuşi se întîmpla uneori să-i vizităm în acelaşi timp pe bătrîni, el umbla mai mult prin curte, în grădină, găsea că trebuie să repare gardul sau se apuca de prăşit, parcă s-ar fi ascuns de mine. Poate intuia că n-am fi avut ce ne spune; prezenţa fiecăruia îl stingherea pe celălalt. Se plînsese cîndva b[c65]ătrînilor că am ajuns un încrezut, am uitat de unde plecasem, şi de atunci, ghicind poate că ei îmi vorbiseră despre asta, mă evita. Iată însă că acum îşi lăsase treburile în plină campanie şi venise ca să mă vegheze, anunţat probabil de Sonia. Stătuse o noapte întreagă la  căpătîiul meu, fără să-mi fie de prea mare ajutor, numai fiindcă ţinea morţiş să aibă un frate - adică, potrivit mentalităţii lui, să fie în rînd cu lumea.
   A durat cîteva minute bune pînă cînd directoarea şi Sonia s-au hotărît să intre. Bănuiesc că frate-meu le-a informat în legătură cu starea mea, liniştind-o pe directoare în privinţa cauzelor accidentului. Oricum, au intrat destul de calme. Directoarea aproape că surîdea, se putea citi pe chipul ei intenţia unui surîs. Sonia, din urmă, avea aerul uşor dezorientat al celui care îşi pune pentru întîia oară ochelari de vedere. Clipea des, păşea cu prudenţă. Bănuind ce avea să urmeze, m-am grăbit s-o bruschez. 
   - Un singur lucru te rog, să nu plîngi aici, îi zisei. 
   Făcu ochii mari, mă privi uimită, un pic speriată, parcă nici nu se aşteptase să pot vorbi. Ochii îi erau bineînţeles roşii, umflaţi de nesomn. 
   - Ei, cum o să plîngă, interveni pedagogic directoarea, doar nu mai e copil. 
   Iar Sonia lăsă capul în jos, îşi muşcă buza, acceptînd rolul de elevă surprinsă în timp ce încerca să copieze. Ar fi trebuit, atunci, să o îmbrăţişez şi să plîng, să plîngem amîndoi. Dar, în loc de asta, mi-am amintit că îmi rămăsese paltonul în tren şi am întrebat dacă îl găsiseră. Pentru directoare, nici că se putea prilej mai potrivit ca să-mi relateze de-a fir-a păr totul; cum îşi continuaseră drumul fără griji, crezînd că eu sunt în control prin celelalte vagoane, ce spuseseră cutare şi cutare în lipsa mea, după aceea, cum coborîseră şi, înainte de a ieşi din compartiment, Duţă aprinsese un chibrit ca să verifice dacă nu-şi uitase careva ceva, şi văzuse paltonul, îl luase; şi cum mă aşteptaseră şi mă căutaseră pe peron, pînă cînd veni şeful gării să-i anunţe despre accident  - şi ce spaimă au tras, Doamne, ce spaimă au tras!... Vorbea cu atîta însufleţire încît ai fi zis că de mult aşteptase ocazia asta. O ascultam tăcut: ţineam pleoapele niţel lăsate, îi vedeam numai picioarele scurte, groase, recent depilate şi mîinile mici, cu degete cărnoase, de gospodină – o femeie antipatică din cap pînă-n tălpi, cu cocul ei ridicol, cu buzele acelea subţiri şi vinete, ca de beţiv, şi o voce îngroşată de tutun, cînd tuşea, parcă ar fi lătrat. Nu ne înţeleseserăm niciodată bine, dar în ultima vreme, mai mult ca oricînd, mă călca pe nervi grosolănia acestei fiinţe stupide, ajunsă directoare numai fiindcă Miron refuzase funcţia; ştiam prea bine ce interese meschine ascund frazele demagogice şi inepte cu care îi intimida şi-i umilea pe cei slabi, în numele intereselor superioare ale educaţiei, cît de mărginită era intelectual şi cît de şubredă profesional, aveam chiar dovezi că primea şperţ pentru a aranja catedre sau a influenţa anumiţi profesori, dar ştiam, de asemenea, cît de rea e, cît de neiertătoare cu învinşii, şi de aceea preferasem o conduită preventivă, cum s-ar spune în circulaţia rutieră, evitînd cu grijă orice coliziune, criticînd-o vag în şedinţe, dar lăudînd-o în cercuri restrînse – ceea ce nu-i displăcea.
   Depindeam nemijlocit de ea. Sonia singură n-ar fi fost în stare de nimic. Aveam să aflu mai tîrziu că dăduse dispoziţie să fiu vizitat la fiecare două-trei zile, obţinuse prin relaţiile ei dubioase să am cel[c66] mai bun medic, organizase o[c67] chetă pentru mine, reuşind să strîngă vreo şase mii de lei, ba chiar intervenise la Inspectorat şi apoi la Consiliul popular, pentru a mi se repartiza o nouă locuinţă, după ce tot ea mă amînase ani în şir… Un zel aproape suspect! Î[c68]n mod normal, ar fi trebuit să-i fiu recunoscător, dar nu puteam, tocmai din motivul că asta şi urmărise, să mă cîştige, să mă domine, să-mi cumpere recunoştinţa.
   Acum, în timp ce-mi vorbea, începu să mă doară piciorul; o reacţie fiziologică de apărare. Aveam impresia că-l ţin într-un vas cu apă clocotită. Îl tră[c69]sei mai sus şi o durere violentă mă săgetă în tot corpul, încît am împins reflex pieptul înainte, neputîndu-mă abţine să fac o grimasă. Ea dădu numaidecît pătura la o parte. Voia să vadă! Desigur, doar pentru asta şi venise. Dar rămase dezamăgită, piciorul era aproape întreg, lipseau numai laba şi o jumătate din gambă. Atunci l-am privit şi eu, cu sentimentul ciudat că sunt văzut privindu-mi sexul. Cercetă cu un aer doct (Sonia se întorsese brusc cu[DO70] spatele), o invită să vadă şi ea. 
   - Ei, nu e totuşi prea grav! 
   Chiar aşa zise. Crezuse (sperase) că e mai grav. În fond, din cîte se puteau întîmpla, se întîmplase răul cel mai mic - un mod abil de a mă jigni, ceva care semăna a încurajare. Găsi de cuviinţă să mă şi dojenească un pic, aşa, ca între prieteni, ce naiba, puteam fi mai atent, cum să cobori din mers, puteam să-mi închipui că e periculos... Apoi vru să afle amănunte – şi toţi care vor veni în urmei ei îmi vor cere acelaşi lucru, să le spun ceva deosebit, ce nu mai spusesem nimănui, un secret, dacă se poate.
   - Să nu-mi ascunzi nimic! mă somă. 
   Urma să scrie un[c71] raport, i-l ceruseră la  Inspectoratul şcolar (e considerat accident de muncă, să ştii!), urma, de asemenea, să convoace consiliul profesoral, să prezinte o informare, o mulţime de complicaţii, se lamentă, o mulţime de formalităţi, tot oraşul vorbeşte numai despre asta… Dar îi plăcea, se vedea că îi place din însuşi modul de a se lamenta. N-aveam voie să o dezamăgesc! Femeia asta se zbătuse atîta pentru mine. Şi apoi, nici nu-mi venea prea greu. Esenţial era să nu mă contrazic prea mult, să nu-i pun logica la încercare, aş fi făcut o impresie dezagreabilă. De exemplu, nu puteam retracta că alunecasem de pe scări, dar merita să precizez că de fapt mi se făcuse rău de la ţigara doamnei Codrescu, un Marlboro, pare-mi-se... Amănuntul o ului. Cum adică, nu coborîsem, sau, în fine, nu intenţionasem să cobor? 
   - Nu, nicidecum, răspunsei scurt, sec. 
   - Nu cumva te-a împins cineva?
   - Ah… 
   Rîsei calm, relaxat, convingător. Era teribil de încurcată de turnura senzaţională a cazului, dar şi excitată. 
   - Nu le pot spune una ca asta! aproape că strigă. 
   Sau chicoti? Î[c72]i trebui ceva timp ca să reflecteze. Sonia, surprinsă şi ea în primă instanţă, se lămuri mult mai repede, pe ea era mult mai greu să o pot minţi; mă privi complice.
   - Dar tu nu fumai, zise. 
   - Într-adevăr, am luat numai aşa, nu ştiu ce mi-a venit să mă prostesc, eram şi un pic grizat... 
   - Nu, nu e bine să le spun, conchise directoarea, nu e... (căută preţ de cîteva clipe cuvîntul) diplomatic! Unde mai pui că vor afla şi elevii, părinţii acestora... Nici să nu mai spui altcuiva! 
   Pe moment am fost ispitit să cred că se temea. Dar mă înşelam, n-avea de ce se teme. Ceea ce urmărea era mai degrabă o chestiune de prestigiu: ca directoare, se socotea îndreptăţită să deţină monopolul asupra cazului. Cine deţine un secret deţine şi putere, şi avusesem timp destul să mă conving cît de bine îşi însuşise acest raţionament[DO73]. Aparent, imaginea eroismului meu trebuia ferită de orice impurităţi vulgare, căci odată atinsă, pătată de jegul profanator al curiozităţii celor mulţi, aura ei fatală şi tragică s-ar fi risipit. În realitate, ceea ce-mi interzicea să dezvălui, dezvăluia mai apoi ea însăşi, în discuţii strict confidenţiale, bineînţeles, şi numai faţă de persoane cît se poate de discrete. Ne plac la nebunie complicităţile, clandestinitatea, secretele menite să stabilească anumite legături subterane de dependenţă, graţie cărora ne simţim necesari şi în siguranţă, de ce să nu recunoaştem! Dar secretul nu are valoare dacă nu e şi împărtăşit, abia divulgarea îl valorifică, îi utilizează însuşirile miraculoase şi de fapt îi conferă sens. Orice secret e o investiţie făcută în folosul celui care îl va divulga la momentul oportun, aşa cum orice interdicţie se instituie în favoarea celor care o pot încălca. Expresia „a vinde un secret” are un înţeles propriu: secretul se produce, se stochează, se evaluează, i se atribuie valoare şi valoare de întrebuinţare, este deci o marfă, şi încă o marfă de lux, la care nu are acces oricine… Nu ştiu dacă ea avusese timp pentru astfel de speculaţii, înclin să cred că nici nu o interesau. Ca orice om de acţiune, era preocupată să vîndă cu profit cît mai mare porţiuni, secvenţe de secret pe care i le furnizam gratis. Într-un fel, cred că mă invidia: eram o veritabilă bancă!
   În schimb, eu aveam timp berechet (oho, mai mult decît mi-aş fi dorit!) şi am putut observa pe îndelete funcţiile secretului ca marfă, mai ales că eram direct interesat să trag o concluzie cu aplicabilitate practică. Cererea era desigur foarte mare, iar posibilităţile ofertei limitate de însăşi natura şi condiţiile obiective ale evenimentului. Dacă, bunăoară, aş fi căzut dintr-un avion, resursele ar fi fost mult mai bogate. Aşa, însă, mă mulţumeam să studiez efectele unor mici variaţii, avansam sau numai sugeram ipoteze, retractam sau negam anumite afirmaţii şi presupuneri, infirmam speculaţiile ce ar fi ameninţat să confere accidentului dimensiuni exagerate şi neverosimile, colecţionam ah-uri, oh-uri, vai-uri, beneficiam, pe scurt, de privilegiul de a mi se fi întîmplat ceva deosebit – şi, îndrăznesc să cred, toată lumea era mulţumită. Lui Pani i-am dezvăluit că iniţial voisem să merg la toaletă, dar uşa era blocată; Asaftei află că deschisesem uşa vagonului confundîndu-o, în întuneric, cu uşa toaletei şi mă aplecasem mult, astfel încît la un macaz am fost probabil proiectat în afară de forţa centrifugă. Femeile preferau, conform dispoziţiei lor sufleteşti, amănunte de ordin sentimental: ce simţisem în cutare moment, ce visasem în noaptea precedentă, cum reuşisem să ajung, cu eforturi supraomeneşti, pînă aproape de peron… Doamnei Corciu îi încredinţai amănuntul că de fapt nu mă „tăiase” trenul, ci piciorul se rupsese în scară, cînd am alunecat. Pe măsură ce povesteam, reluînd desigur pînă la saţiu datele binecunoscute ale problemei, îmi clarificam mie însumi întreg contextul şi desluşeam noi secvenţe şi  noi raporturi între ele, evidenţiind o dată în plus caracterul de necesitate obiectivă al întregii succesiuni de mici incidente şi neînsemnate întîmplări la capătul cărora mă pomenisem infirm.
   Ca din întîmplare, le priveam mai ales mîinile, mă interesa conformaţia rectangulară, conică sau spatulată a palmei şi degetelor, proeminenţa încheieturilor, raportul segmentelor, tăria anumitor muşchi, aş fi dorit să le ating, să le pipăi, să le simt… Cu bărbaţii era relativ simplu, de cum intrau, le întindeam mîna în semn de salut, atent la promptitudinea cu care îmi răspundeau; prindeam palma celuilalt, o strîngeam uşor, o şi masam puţin, căutam să-i ghicesc conturul fără a o privi, apoi, la plecare, verificam încă o dată imaginea mentală pe care mi-o proiectasem, mă străduiam să o memorez… Insuficient, însă. Îmi lipsea exerciţiul, nu aveam un sistem, umblam orbeşte, bazîndu-mă doar pe intuiţie şi superstiţii, aşteptam o revelaţie care întîrzia; pe unii îi rugam insistent  să revină, şi ei se mirau, nu înţelegeau. Dacă aş fi putut afla cine se ridicase în urma mea, atunci cînd ieşisem din compartiment!… Dar nu îndrăzneam şi încă nu ştiam cum să întreb (şi pe cine) pentru a nu trezi bănuieli şi a nu-mi trăda secretul ultim, ştiut numai de mine şi de celălalt…
   Un secret care ne va lega, poate, pînă la moarte.
   
   Dragă,
   E ca un făcut: cînd găsesc şi eu niţel timp să te caut, eşti plecat în delegaţie. Am început să devin superstiţios. Voiam să aflu ce ai mai făcut cu manuscrisul acela. L-ai citit? Sunt perspective să iasă ceva din el?
   Acum, fii atent şi notează bine! În urmă cu cîteva zile, am trecut prin R. pentru un reportaj despre construcţia de locuinţe şi, rămînîndu-mi ceva timp pînă la tren, m-am gîndit să mă interesez de B. la liceul la care acesta lucrase. Am discutat cu directoarea şi, cu ocazia asta, am aflat că nici o doctoriţă Rădulescu nu a lucrat vreodată aici. Ceea ce înseamnă fie că e vorba despre altcineva, fie că în realitate nu a existat nici o ea care… etc. Fie că directoarea m-a minţit. Sunt curios să aflu părerea ta în această privinţă.
   Acum, altceva: poate tu, cu relaţiile tale în lumea literară, îmi faci rost de Shogun şi Magicianul – m-a zăpăcit nevastă-mea din cauza lor. Dacă vrei să ai succes şi bani, ar trebui să scrii şi tu aşa. Magicianul, cel puţin, cică pute toată a sex.
   Îţi telefonez cînd mă întorc de la Bucureşti.
   Cu bine,
   C.N.
   
   
   
   
   
   (Boris)
   
   Nu am pretenţia că mă pricep la literatură, deşi citesc mai mult decît citeşte în mod normal un profesor de fizică. Astfel că nu aş îndrăzni, nu mi-aş permite să intervin în elaborarea unui text literar pentru a-mi impune preferinţele, modul meu de a înţelege, pentru a dicta ce şi cum trebuie scris, ce e voie şi ce nu, departe de mine intenţia de a mă substitui cutărui organ sau de a-mi aroga nu ştiu ce autoritate în acest domeniu. De altfel, prea mulţi sunt cei care îi dau sfaturi scriitorului, îl admonestează sau îl laudă pentru isprăvile lui, ca şi cum ar fi un fotbalist neînstare să înscrie gol fără încurajările galeriei. Dar modul în care autorul a înţeles să utilizeze informaţiile furnizate de mine mă obligă la unele precizări strict necesare pentru continuarea colaborării noastre, mai ales în eventualitatea că acest text va fi vreodată publicat.
   E drept că, atunci cînd am acceptat să-i ofer o serie de date, nu am pus condiţii şi nu am impus nici un fel de restricţii în utilizarea lor, considerînd de la sine înţeles angajamentul de a respecta adevărul, de a înfăţişa faptele aşa cum au fost, grija de a nu-mi provoca prejudicii prin modul de prezentare a împrejurărilor şi urmărilor accidentului. Buna mea credinţă a fost însă interpretată greşit, dacă nu chiar întrebuinţată abuziv. Ce face amicul nostru (sed magis amica veritas…)? Mă îndeamnă să povestesc, să relatez cum s-a întîmplat, apoi răstoarnă majoritatea afirmaţiilor mele, sau le interpretează într-un mod cel puţin bizar, ajungînd pînă la a insinua că nu aş fi căzut singur,  [c74]ci aş fi fost împins de cineva, o mînă[c75] nevăzută care a profitat de întuneric şi de starea mea confuză... În fond, nici asta nu m-ar deranja prea mult. Dacă autorul are intenţia să scrie un[c76] roman poliţist, e liber să îl scrie. Neconvenabile sunt mijloacele prin care îşi propune să obţină, mă rog, fiorii estetice. Şi, în  [c77]primul rînd, este inadmisibil modul în care operează transferul de psihologie, permiţîndu-şi să-mi atribuie gînduri, sentimente, judecăţi care de fapt îi aparţin – un veritabil proces de intenţie! Chiar şi acest lucru l-aş fi tolera[c78]t, dacă exagerările lui ar fi fost de o manieră decentă, în limite rezonabile. Dar rămîn efectiv înmărmurit citind despre relaţiile din familia mea, despre un aşa-zis complex al mezalianţei metamorfozat în gelozie…  Sau, ce aş putea spune de portretul directoarei? Socot că e cazul să precizez că relaţiile mele cu directoarea primă au fost întotdeauna excelente, bazate pe stimă reciprocă şi, în primul rînd, pe admiraţia mea faţă de această femeie sensibilă, dar şi energică, exigentă şi în acelaşi timp înţelegătoare şi generoasă, care mi-a dovedit în momente dintre cele mai dificile nobleţea caracterului său. Toate aceste insinuări, detractări şi calomnii care înnegresc pagină după pagină ar putea fi apreciate drept emanaţii ale unui spirit  chinuit şi complexat, ale cărui ambiţii îi depăşesc cu mult posibilităţile, încît, manifestînd oarecare îngăduinţă, ar putea fi trecute cu vederea, dacă autorul ar juca, barem, corect. Dar, fără a chibzui cîtuşi de puţin la consecinţe, domnul autor a găsit de cuviinţă să le atribuie personajului său, făcîndu-l astfel direct răspunzător şi discreditîndu-l în faţa eventualilor cititori.
   Iată de ce mi-am permis să intervin şi sper ca măcar de acum încolo afirmaţiile să nu-mi mai fie denaturate, ci să apară în pagină exact aşa cum le-am scris. De altfel, imediat după lectură, i-am telefonat şi i-am prezentat punctul meu de vedere, cu care s-a arătat, în linii mari, de acord, admiţînd că e posibil să fi exagerat în anumite privinţe, din dorinţa de a obţine o „dinamizare a discursului narativ”. Probabil că răul e dinamic, aşa cum susţine el, şi de aceea nu s-ar putea scrie un roman în care toate personajele să fie pozitive – ar lipsi datele esenţiale ale epicului, care înseamnă în primul rînd mişcare. Dar, fie-mi permis să observ, în această situaţie concretă, întrucît personajele sunt şi persoane cu un statut social bine definit, nu-şi mai poate permite să le manipuleze ca pe nişte ficţiuni şi să le dicteze: gîndiţi ca mine! Sau: faceţi cum vă spun eu! Mie, unul, nu-mi convine să aflu că aş fi spus despre directoare că are un coc ridicol şi sunt sigur că nici ei nu-i convine.
   Şi mai există un inconvenient. Pe măsură ce naraţiunea înaintează şi se complică, discern tot mai greu paginile scrise de mine de cele introduse fraudulos de el, tocmai fiindcă şi el scrie la persoana întîi, îşi aminteşte în numele meu, se autoanalizează în cutare situaţie, imitîndu-mi fraza, ritmul ei, adoptînd un vocabular asemănător - devine un fel de simetric. Ba, pe alocuri, relatarea lui e mai verosimilă decît a mea, iar acesta ar putea fi un mod de a mă face să uit – şi ar trebui să mă întreb dacă nu cumva tocmai asta şi urmăreşte… Dar ce anume să uit? Există oare în memoria mea ceva care îl deranjează?
   Sonia m-a prevenit în mai multe rînduri, chiar la început, cînd relaţiile cu el erau indecise; mi-a spus deschis că nu-i place insistenţa lui dubioasă, politeţea excesivă cu care mă trata, însuşi faptul că, de fiecare dată cînd ne vizita, nu uita să aducă prăjituri fetiţelor. Şi încă Sonia nu ştia totul!
   M-a invitat într-o zi la el acasă. Lucra de numai cîteva săptămîni în şcoala noastră, răstimp în care abia dacă ne salutaserăm de cîteva ori (de multe ori treceam pe lîngă el fără să-l văd - fizicul pipernicit, debil, îl dezavantaja - şi abia după ce făceam alţi cîţiva paşi îmi dădeam seama că mă salutase). În prima clipă[c79] îndrăzneala lui m-a uimit. Ia te uită, ce obrăznicie! mi-a venit să exclam. Dar numai am zîmbit, amuzat. Ce-o fi crezînd băiatul ăsta? Nici n-am înţeles prea bine ocazia, mă rog, pretextul, bălmă[c80]jise ceva neinteligibil. Tocmai mă pregăteam să inventez un motiv oarecare pentru a-l refuza, dar în minte mi-a apărut brusc, printr-un ciudat reflex de apărare, neplăcuta perspectivă ca el să repete invitaţia şi să insiste. În orice chestiune, oricît de măruntă, insista cu o perseverenţă stupidă, încît în cele din urmă cedai din lehamite şi dezgust - cedai pentru a nu te enerva. În timp ce te ruga şi repeta rugămintea, chipul i se alungea, ochii i se tulburau, îţi atingea mîna şi îi simţeai cu oroare transpiraţia rece din palmă, oricum te-ai fi întors, îl aveai dinainte, erai încercuit de el, fervoarea şi încăpăţînarea lui se dezlănţuiau din toate părţile, provocîndu-ţi o stare asemănătoare panicii sau deznădejdii. Deşi, de altminteri, nu-mi aminteam să-mi fi cerut vreodată ceva, mie, personal. Am acceptat mai mult din capriciu. Uimit de tupeul de a mă invita la el, curios să-i aflu intenţiile, căci avea desigur un plan, urma să-mi ceară ceva, şi mai ales cedînd insolitului situaţiei pe care propunerea îl conţinea. Un joc în care nu aveam ce pierde, un[c81] mic amuzament. Pînă la urmă am înţeles că era vorba de o aniversare. ,,[c82]Scriitoraşul nostru”, cum i se spunea în cancelarie, împlinea treizeci de ani şi dădea o mică petrecere, un ,,[c83]ceai”. În momentul imediat următor, aveam să regret. Cu voce insidioasă şi privindu-mă niţel obraznic, viitorul amfitrion îşi exprimă dorinţa de a veni neînsoţit. 
   - Ştiţi (pe atunci nu ne tutuiam), stau singur şi nu prea am condiţii şi..
   Locuia, într-adevăr, singur, într-o garsonieră mică şi murdară din cartierul de peste pasarelă, mobilată cu un pat care ocupa jumătate din spaţiu, un dulap de p.a.l. şi o masă cu scaun. Neavînd bucătărie, ţinea reşoul electric la toaletă, ca să nu se ardă linoleul - cum îmi explică, fără să-i fi cerut, evident. Zugrăveala veche, afumată, cu multe urme de ţînţari striviţi, mai ales pe tavan, crea o atmosferă deprimantă, în care nu puteai respira decît ca urmare a unui efort conştient. La capătul patului, dulapul era astfel aşezat încît acoperea jumătate din fereastră, probabil în intenţia de a economisi spaţiu, şi din acest motiv încăperea era întunecoasă şi totul părea jilav (deşi mărturisesc că n-am sesizat urme de igrasie).
   Mă întîmpină cu un zîmbet vinovat. Nu mai sosise nimeni înaintea mea şi, în primul moment, am fost ispitit să cred că sunt victima unei farse. Îi cumpărasem drept cadou un serviciu de tacîmuri care mă costase destul de mult, dar de îndată ce am păşit înăuntru, mi-am dat seama că cele şase linguri, şase cuţite şi tot atîtea furculiţe nu-i puteau fi de nici cu folos. 
   - Eram sigur că nu veţi veni şi totuşi aţi venit, zise de cum intrai pe uşă. Vă mulţumesc, mă bucur foarte mult că aţi fost  atît de, atît de…, cum să spun... Îşi frecă satisfăcut palmele. Pînă adineauri a fost cineva la mine, o tipă, am făcut dragoste aici, pe covor, nu vrea pe pat fiindcă scîrţîie... Aşa că e cam deranj. Am expediat-o! Cum staţi cu femeile? 
   Vorbea, din cînd în cînd trăgea din ţigară cu un aer preocupat-convenţional, ridicînd niţel şi din sprîncene şi rotind apoi capul, cînd sufla fumul. 
   - Sunt căsătorit, îi spusei. 
   - A, nu la asta mă refeream, bineînţeles... Un flirt, o mică aventură face bine chiar şi familiei… De fapt, trebuie să mai vină cineva, logodnica mea şi cu o prietenă a ei - o cunoaşteţi!
   Privii semnificativ în jur, nu părea locul cel mai potrivit pentru un sex-party, iar el, anticipîndu-mi eventualele obiecţii, se grăbi să precizeze (deşi, zău că nu era nevoie) că nu stă prea grozav, dar s-a obişnuit aici, se simte destul de bine. 
   - Sunt un singuratic, domnule B., dar să ştiţi că numai singuraticii au cu adevărat vocaţia marilor prietenii. 
   Probabil mizase destul de mult pe acest panseu; îmi lăsă un răgaz ca să-l savurez.
   În rest, vorbea întruna şi nu mă servea cu nimic. Începusem să mă plictisesc. Fumase cîteva ţigări şi camera se umpluse cu un fum care mirosea mai degrabă a sulf decît a tutun. 
   - Doriţi un [c84]ceai? propuse în cele din urmă. Cafea nu am, îmi face rău la stomac. În pofida aparenţelor, să ştiţi că sunt un tip nervos, iau în permanenţă calmante. Un ceai de sunătoare, ce ziceţi? E foarte bun la stomac. 
   Aşa or fi artiştii, scriitorii, mă gîndeam, bucurîndu-mă că-i găsisem în sfîrşit o scuză. Greu de suportat era mai cu seamă obstinaţia de a se confesa în chestiuni dintre cele mai anodine, dacă nu penibile. Că are părul gras, trebuie să se spele la fiecare două zile şi tot năclăit pare, că părinţii l-au făcut la bătrîneţe, are fraţi cu douăzeci de ani mai mari decît el, probabil de aceea e atît de sensibil şi becisnic, că într-o zi i-au pătruns doi pui de şobolan în casă, care s-au înecat apoi în veceu… Vorbind despre sine, nu se cruţa deloc, dimpotrivă, ghiceai oarecare voluptate masochistă în maniera de a-şi etala, cu nonşalanţă suspectă, intimităţile, de a-ţi explica pe îndelete de ce ţi-e nesuferit, într-un mod atît de convingător, încît, prin recul, începusem să mă întreb dacă merită osteneala de a-l dispreţui. El avea dreptul să fie aşa cum era - mic, antipatic, sîcîitor – şi părea perfect conştient de acest drept al său, de care profita la maximum. Îţi vorbea, el însuşi, despre defectele sale, le supraestima, anticipînd şi nelăsîndu-te astfel să i le analizezi – şi, într-un oarecare sens, ţi le imputa! Un mod de a-ţi scormoni în suflet. Ascultîndu-l, aveam, cît se poate de concretă, senzaţia că degetele lui umede şi reci mă[c85] pipăiau, le simţeam efectiv atingerea, şi nu una epidermică, ci undeva în adînc. Îţi ghicea gîndurile cu o fracţiune de secundă înainte de a ţi le formula tu însuţi şi, formulîndu-le înaintea ta, te obliga să ţi le revizuieşti pînă la a ţi le reprima – o curioasă formă de exorcizare. Iată de ce, cînd mi-a propus să-i fiu naş (dorea să se însoare cu o fată modestă, dar plină de bun simţ, „o să vă convingeţi singur, trebuie să apară, lucrează în schimbul doi la Filatură”), m-am grăbit să răspund, ca şi cum astfel aş fi scăpat în sfîrşit de o veche datorie: desigur, cu plăcere!
   Seara aceea a fost, bineînţeles, ratată, deşi pînă la urmă au apărut şi „fetele”. Pentru ca totul să fie perfect, în timp ce ne sorbeam ceaiul de sunătoare – nu era bine strecurat şi din cauza asta aveam impresia că beau o fiertură de ţînţari -, se întrerupse şi curentul electric. 
   - Ha, ha, n-am nici o lumînare! ne anunţă triumfător gazda.
   Măcar, în acest fel, coşmarul nu mai putea fi eludat.
   Mai tîrziu, aveam să reflectez la motivele care mă determinaseră să-l vizitez şi a doua oară, apoi a treia, a patra, a cincea oară, legîndu-mă tot mai strîns de el, o legătură ce semăna tot mai mult a dependenţă, sfîrşind prin a-i deveni intim şi confident. Nu ţineam cîtuşi de puţin la el, totuşi simţeam nevoia să-l caut; ceva din porţiunea obscură a fiinţei, un anumit instinct nesănătos, impur, de care mă lăsam dominat în unele momente, atracţia irezistibilă către reprehensiune şi viciu proprie inşilor nemulţumiţi de ei înşişi… Cînd l-am cunoscut şi am început să-l frecventez, treceam într-adevăr printr-o perioadă de colaps existenţial, o blocare generală a funcţiilor afective, resimţită sub forma unui profund dezgust faţă de mine însumi şi faţă de tot ce eram nevoit să fac, în virtutea unei onorabilităţi mic-burgheze cu ifose de high-life, artificială şi ipocrită ca o cocotă la patruzeci de ani. Relaţia cu el era o manifestare de extravaganţă şi protest, într-un mediu docil, conformist, terorizat de teama că şi-ar putea pierde bietele-i privilegii – mediul didactic. Trăiam cu iluzia că veritabilele băi de vulgaritate şi umilinţă pe care mi le impuneam mă fortifică, îmi redau pofta de viaţă. Iar dacă la început încă mă ruşinam cînd eram nevoit să-l accept în prezenţa altora, treptat reuşii să-mi preschimb stînjeneala în bravadă, socotind ca pe o glorie personală însuşirea lui de a indispune şi deranja - şi mă bucuram în secret ori de cîte ori izbuteam să-l introduc în vreun cerc sclivisit şi snob (prezentîndu-l, bineînţeles, drept prietenul meu cel mai bun), unde el nu întîrzia să comită o gafă diabolică, uluind şi indignînd întreaga asistenţă. Era, orice s-ar zice, un atu. Dacă pînă şi Sonia a sfîrşit prin a recunoaşte că uneori „are haz, tipul!…” Tocmai ea, care la început mi se plînsese că nu-i place cum o priveşte, cu ochii aceia scormonitori şi obraznici, în ciuda mutrei smerite şi a expresiei dulce[c86]ge pe care şi-o montează cînd îl întîmpină la uşă. Nu ştiu ce naiba ai găsit la individul acesta, mă uimeşti, n-ai observat că fetiţele se ascund cînd intră el în casă?... Acum găsea că are haz, nu mai obiecta dacă plecam în oraş spunîndu-i că am întîlnire cu el, iar atunci cînd am anunţat-o că se va însura şi am întrebat-o dacă ar fi de acord să-l cununăm, n-a avut nimic împotrivă. Numai că, între timp, el părea să fi renunţat la acest proiect, dacă nu cumva fusese doar un pretext: îmi ceruse ceva tocmai fiindcă nu avea ce să-mi ofere, astfel făcîndu-mi cadou propria mea generozitate…
   
   
   
   
   V
   
   (Sandu)
   
   Există fără îndoială o fascinaţie a scrisului, iar una din posibilele ei explicaţii ar fi că realitatea, aşa cum ni se oferă în primă instanţă, e nesemnificativă şi deci nesatisfăcătoare. În momentul cînd începi să o re-creezi în text, eşti tentat (dacă nu chiar obligat de logica internă a textului, alta decît logica realităţii din care se revendică) să-i atribui un sens, şi anume, pe cît posibil, un sens coerent, necontradictoriu. Pe de altă parte, enunţul scris, mai stabil, mai persistent, pune spiritul în faţa unor dileme, prin mulţimea de potenţialităţi conţinute, spre deosebire de enunţul oral, care e în general constatativ, deci închis. În vreme ce cuvîntul vorbit nu există decît atîta timp cît este emis şi nu are caracter de obiect, fiind un produs subiectiv (chiar dacă pe un suport material efemer – unda sonoră), cuvîntul scris posedă obiectualitate şi, prin aceasta, reprezintă un sector distinct al realităţii, care provoacă spiritul într-un mod specific. Reamintind că ne situăm în ipostaza emitentului şi nu a receptorului, vom admite că, pentru a răspunde acestei provocări, spiritul face un efort de apropriere a obiectului <cuvînt scris>, prin supunerea provizorie la cerinţele acestuia şi prelucrarea lor în sensul adaptării şi adecvării, în vederea unei ulterioare captivări şi răsturnării raportului de vasalitate. Cele spuse pînă aici conţin implicită şi deosebirea mai demult remarcată de teoreticieni: cuvîntul vorbit are un caracter temporal, cuvîntul scris e spaţial. De aceea, efectul reactiv este, în cazul primului, mult diminuat.  Odată scris, însă, cuvîntul impune o altă repartiţie deliberativă şi opţională, încît, pentru a se exprima ca realitate, imaginea proiectată mental se va subordona legilor obiective ale realităţii (cel puţin, regulilor ortografice, care sunt un fel de legi ale spaţiului). Urmarea e că realitatea „scrisă” se diferenţiază net de imaginea ei mentală, diferită, la rîndu-i, de realitatea originară, generatoare. Există desigur şi enunţuri spontane, dar într-un text de oarecare amploare, majoritatea enunţurilor sunt elaborate: se pleacă de la o intenţie de a exprima/comunica/semnifica, se adoptă o atitudine operatorie, se testează, în funcţie de aceasta, o serie de tehnici şi cuvinte cheie care formează împreună cu determinanţii lor sintagme, iar în final, în etapa cea mai riscantă, se realizează legăturile sintactice. Cea mai riscantă, deoarece acum suntem în situaţia de a utiliza cuvinte de care nu avem nevoie şi care, dintre toate, oferă cele mai multe deschideri către noi enunţuri.
   Furat de[c87] acest joc, subiectul emitent va descoperi, sau doar va intui, noi şi noi semnificaţii în ritm, în amplitudinea frazei, în melodia vocalelor, în ordinea cuvintelor şi în modul de a le articula, în precizarea sau omiterea cutărui amănunt (fără a mai vorbi de arsenalul de figuri retorice aflat oricînd la dispoziţie) care îmbogăţesc şi chiar „parazitează” mesajul, putînd să-l îndepărteze de la menirea lui iniţial stabilită. 
   S-ar părea că tocmai într-o astfel de capcană a căzut personajul nostru. Lipsit de experienţa scrisului, sedus de posibilităţile nelimitate ale in-creatului, fascinat de ocazia de a afla nenumărate noutăţi (despre sine, dar şi despre alţii), el s-a abandonat operaţiei semnificante cu iluzia că ar deţine nu ştiu ce puteri miraculoase, capabile să modifice trecutul, şi s-a îndepărtat tot mai mult de la adevărul banal al întîmplărilor despre care relata, deşi cunoştea bine acest adevăr. 
   (Scria fără să creadă el însuşi în adevărul afirmaţiilor sale? Greu de răspuns. Oricum, se lăsa absorbit de această nouă ocupaţie, chiar dacă întrezărea că nu e decît o manevră a mea, pentru a-l îndepărta de obsesia infirmităţii sale. Treceam la două-trei zile, răsfoiam dosarul, făceam unele observaţii, fără însă a obiecta asupra conţinutului, care părea că nici pe el nu-l mai interesează prea mult; discutam despre ce se mai întîmplă la şcoală, în oraş… Fără a bănui că de fapt el îşi inventa, în clipele acelea, un destin. Înţelesese, poate, că nu pur şi simplu o manevră „terapeutică” a mea îl îndreptase spre asta. Poate că începea să înţeleagă ceva şi mai important: că infirmitatea lui era, în fond, derizorie, în comparaţie cu suferinţa altor mii şi mii de oameni, că poţi fi mult mai nefericit, de exemplu, căsătorindu-te cu o fiinţă pe care nu o iubeşti şi pe care urmează să o suporţi o viaţă întreagă, sau că disperarea unuia care a pierdut  toată averea la cărţi o întrece pe a lui, care nu a pierdut decît jumătate de gambă. Descoperea astfel – ce-i drept, foarte tîrziu – că cei mai mulţi oameni trăiesc într-o continuă  spaimă şi suferinţă, ale căror cauze nici nu mai contează, în cele din urmă natura lor nefiind determinată direct de anumite cauze precis stabilite. Poţi suferi foarte intens din cauza fericirii altuia – mai cu seamă atunci cînd ea e obţinută printr-un rapt în dauna ta, cazul gelosului – iar această suferinţă nu e cu nimic mai prejos decît a celui care şi-a pierdut definitiv vederea, sau a celui care tocmai află că i-au murit ambii părinţi într-un cumplit accident. În fond, poate că nu e decît o problemă de vanitate… Destinul, principalul inculpat în procesul suferinţei, ar putea fi doar o însuşire pasivă a timpului, şi atunci, la ce bun să-ţi oboseşti mintea căutînd o relaţie logică între el şi tine?)
   Sub efectul excitaţiei produse de prelungirea acestui exerciţiu, şi sub presiunea unei vanităţi exacerbate, amintirea, oricît de vie, s-a văzut obligată să cedeze fabulaţiei, imaginea obţinută nemaifiind a ceea ce s-a întîmplat, ci a ceea ce ar fi trebuit să se întîmple. Iată de ce, în final, cînd s-a confruntat cu caracterele impersonale, reci ale maşinii de dactilografiat, a avut un mic şoc. Rîndurile i se păreau acum străine, cel despre care vorbeau nu mai era el. Fiindcă între timp îşi construise un simetric, prin intermediul căruia se analizase, şi simetricul acela îi spusese probabil că cineva încearcă să-l tragă pe sfoară, să profite de el, să-i uzurpe eroismul cîştigat cu atîta suferinţă şi atîtea sacrificii. Altfel nu-mi pot explica indignarea lui, cînd constată că relatarea mea e mai verosimilă. Le ce foloseşte această înverşunare justiţiară, sau mai curînd vindicativă, dragă prietene? Dacă ţii neapărat la adevărul tău, poftim, sunt gata să cedez. Dar cu condiţia să admiţi că e doar adevărul tău, care s-ar putea să nu aibă nici o legătură cu adevărul pur şi simplu. Ştiu şi eu că directoarea nici nu poartă coc, deci nu ar putea avea un coc ridicol, dar dacă ţi-aş arăta că aşa ai scris tu cu mîna ta, mi-ai răspunde probabil că ţi-am imitat grafia, am amestecat foile, am introdus în mod fraudulos nu ştiu ce insinuări şi calomnii... etc. Miroase niţel a demagogie indignarea asta, modul de a începe cu „nu am pretenţia că mă pricep…”, chiar şi laudele aduse directoarei, sau explicaţia faptului că[c88] am devenit (totuşi!) prieteni, au  [c89]ceva nefiresc un iz de barou... Nu ţi se pare? Aş putea, la rîndu-mi, să mă plîng de portretul antipatic pe care mi-l faci, să cenzurez toate afirmaţiile prea puţin măgulitoare despre mine, ar trebui să mă întreb, citind rîndurile atît de caustice despre prima ta vizită la mine, de ce ai cultivat în continuare această relaţie – căci iniţiativa, recunoaşte, ţi-a aparţinut, tu erai cel care mă căutai mereu – ce mobiluri ascunse te îndemnau să o faci, ţi-aş putea aminti că în perioada aceea erai foarte singur, toţi te ocoleau (şi poate ar merita să vedem de ce!), în fine, ar fi de observat că eludezi cu bună ştiinţă un anumit personaj care a avut, s-ar părea, rolul determinant în evoluţia relaţiilor dintre noi... Dar toate acestea nu ar folosi la nimic, şi e foarte probabil că nu ţi-ar schimba cîtuşi de puţin convingerile. Important e că avem nevoie unul de celălalt - asta e sigur! - pentru a duce la bun sfîrşit lucrul început împreună şi, în ce mă priveşte, pentru atingerea acestui obiectiv, sunt dispus să-ţi fac toate concesiile pe care mi le-ai cerut. Arta, s-a spus de atîtea ori, cere sacrificii. Deci:
   Întrucît m-am angajat să nu aduc nici un fel de prejudicii colaboratorului meu, mă simt obligat să precizez că acest roman, deşi utilizează elemente ale unui caz real, este rezultatul dezvoltării posibile a unor premise fictive, încît eventualele asemănări cu persoane sau evenimente reale se fac numai pe riscul cititorului, ele decurgînd din coincidenţe nedorite ce ies de sub controlul autorului. Celor cărora li se va părea că frecvenţa acestor coincidenţe este suspect de mare, ţin să le atrag atenţia că lipsa oricăror coincidenţe ar fi cel puţin la fel de suspectă; coincidenţa ordonează realitatea, îi conferă sens şi inteligibilitate. Literatura nu şi-a arogat niciodată vreo competenţă în administrarea concretului (în măsura în care totuşi a făcut-o, a devenit altceva). De fapt, cînd i se impută astfel de tentative, se are în vedere ceva mult mai grav, ce nu i se poate îndeobşte ierta: capacitatea de a influenţa judecăţile şi voinţa oamenilor. Rămîne de văzut dacă nu cumva o atare însuşire îşi are suportul în însuşi orizontul de aşteptare al acestora. Dar să revin:
   
   Seara aceea a fost, bineînţeles, ratată, deşi pe la ora nouă apăru, în sfîrşit, ea, însoţită de Gina. Imediat după ce au intrat, s-a întrerupt curentul electric şi au rămas pe întuneric. Încercau să glumească, fetele mai ales. B., puţin crispat, refuză să bea; era cu maşina. 
   - Ce-ar fi să facem o plimbare? propuse cineva. 
   Aplaudară. B. î[c90]şi aminti că avea un amic şef de fermă în apropiere de oraş şi hotărîră să meargă acolo. Nu îl găsiră pe Ursescu la fermă, plecase cu un sfert de oră înaintea sosirii lor, deci mai merseră cinci kilometri, pînă la hanul „Căprioara”, dar acolo era o nuntă şi nu putură intra. Reveniră în oraş, prefăcîndu-se amuzaţi de atîta ghinion. Mai ales Gina se amuza: Nu era urîtă Gina, dar rîdea prea mult, de la orice. Lui S. îi zicea Ţonţoroi. Ţonţoroiul meu! La un moment dat, îl prinse şi de nas.
   Intrară în oraş pe şoseaua de centură; abia cînd să ajungă în dreptul stadionului, B. viră spre centru. Ea, pe scaunul din faţă, devenise tăcută. Se întorcea uneori spre cei doi de pe bancheta din spate, pentru a-i întreba ceva fără importanţă. Îl întrebă şi pe B. – dacă avusese multe ore în ziua aceea – iar el se strădui să dea un răspuns detaliat, încărcat de amănunte pînă la urmă inutile. Cînd trecură pe lîngă blocul unde locuia, privi aproape involuntar în sus, văzu fereastra de la bucătărie luminată; Sonia nu se culcase, îl aştepta. Cît să fi fost ceasul? Nu îndrăznea să se uite, nici să întrebe, se agăţase de răspunsul la întrebarea aceea, îi adăuga mereu cîte ceva. Pentru a-şi masca încordarea, vorbea cu pauze mari, în care îi auzea pe cei doi şuşotind – nu-l ascultau sau se prefăceau că nu-l ascultă; părea că se retrăseseră într-o altă încăpere, lăsîndu-i singuri pe însoţitorii lor, puneau ceva la cale, ajunseseră probabil la un dezacord, căci spuneau foarte des nu. 
   - De aici am putea lua autobuzul, zise ea cînd maşina traversă Piaţa Mare – şi adăugă imediat, oarecum scuzîndu-se: cum stai cu benzina? 
   - Îmi ajunge, se grăbi să răspundă şi îşi drese glasul, iritat de răguşeala care îi transformase vorbele în nişte cocoloaşe de scamă. 
   Minţea într-un mod curios (deşi rezervorul era într-adevăr aproape plin, alimentase la prînz), prin intermediul unui adevăr şanjat în alibi. Ea desigur observase, cînd trecuseră pe acolo, privise poate şi ea în sus, văzuse fereastra luminată, făcuse un raţionament asemănător cu al lui, apoi încercase să-l ajute. Abia acum nu mai ştia cum să continue.
   Gina şi S. se sărutau; se auzea pîcăitul slab al buzelor, un fel de clipocit, ca şi cum pe geamul din spate al maşinii ar fi căzut nişte picături mari dintr-un lichid călduţ şi vîscos. Dincolo de pasarelă, cîteva şiruri de case mărunte lăsau impresia că te afli într-un sat. Se auzea şi lătratul unui cîine. Apoi, deodată, blocuri cu douăsprezece etaje, imense, mătăhăloase, întunecate. Surpriza era neplăcută, o senzaţie de provizorat şi pustiu. Părea că printr-un procedeu specific autorilor de S.F., fuseseră brusc proiectaţi pe o planetă unde totul era absolut  la fel ca pe Pămînt, dar lipseau cu desăvîrşire oamenii, astfel că, prin neutilizare, construcţiile deveneau bizare, lipsite de sens. De mai multe minute tăceau cu toţii. Fără voia lor, deveniseră gravi. Amintirea veseliei artificiale de mai înainte apăsa ca un reproş. Fusese o competiţie de glume mai mult sau mai puţin izbutite, vorbe de spirit, calambururi şi chiar mici obscenităţi, ceva în genul unei orgii, la capătul căreia se treziră sleiţi şi dezgustaţi.
   - Vai! se sperie Gina. Trebuie să cobor aici, te rog, opreşte!
   B. se întoarse lent spre ea şi-i zîmbi învins, încercînd o complicitate de natură ambiguă. Înainte de a se decide să coboare, Gina privi prin geam. 
      - Doamne, ce întuneric! exclamă – apoi se prăvăli peste S. Mi-e frică, mă conduci? 
   Probabil că S. confirmă, într-un mod care le scăpă celorlalţi doi, căci în clipa următoare Gina deschise portiera şi se repezi afară. 
   - Noapte bună, copii! 
   Rîsul ei ca un guiţat se stinse undeva în urmă.
   - Ţonţoroiul meu, murmură ca pentru sine B. 
   Ea rîse moale, indulgent. 
   - E o fată minunată, să ştii.
   O privi insistent, bucurîndu-se să constate că privirea lui o stingherea. 
   - Poate un pic prea temperamentală, concedă ea. 
   - Hm… Şi lăsă o pauză de efect înainte de a pronunţa verdictul. Gina e una din femeile acelea atrăgătoare care devin prea repede o povară. 
   Păru, în sfîrşit, satisfăcut. Un accent mai dur care simplifica discuţia. Îşi asigurase un avantaj confortabil, de-acum încolo îşi putea îngădui să observe, să analizeze. Un moment de inspiraţie îi oferise, iată, o imagine despre sine cît se poate de confortabilă: detaşat, lucid, stăpîn pe sine; imagine care îl ferea de orice compromis cu vulgaritatea. 
   - Sunt convinsă că ţi-am făcut o impresie deplorabilă, zise ea într-un tîrziu, în timp ce maşina înainta încet, foarte aproape de trotuar, gata să oprească în orice moment. 
   - Nu, nicidecum, deşi ai încercat… Şi rîse. În fond, aşa fac toţi timizii: pentru a fi în ton cu ceilalţi, supralicitează. De fapt, şi eu sunt timid şi mă mîndresc cu asta. 
   Rîse protector. Ea numai zîmbi încurcată, apoi îşi luă poşeta cu ambele mîini, parcă pentru a o îmbrăţişa.
   Nu se va întîmpla nimic, decît, că la momentul oportun, va frîna. 
   - Aici, spuse ea. 
   Opri, stinse farurile. Aştepta, ca un taximetrist, comanda. Oarecum resemnat. Îi asculta respiraţia, încercînd să ghicească, în funcţie de ritmul şi sincopele acesteia, momentul cînd va începe să vorbească.
   - O seară stupidă, conchise ea parcă p[c91]entru a-i intra în voie ori pentru a se dezvinovăţi. 
   Pufni de cîteva ori. N-avea de ales decît între a continua să tacă şi a o contrazice. 
   - Ba nu, a fost destul de amuzant, mie, unul, mi-a plăcut… 
   Îi simţi obrazul foarte aproape. Dacă ar fi vrut, ar fi prins-o de mînă şi ea n-ar fi spus nimic. După aceea, putea să o sărute. Un sărut previzibil şi banal. Mai bine altădată. Ea deblocă portiera; prea devreme, poate. Ezită. 
   - Ne vedem mîine, spuse. 
- Să te conduc, propuse el. [c92]
- Nu e nevoie, locuiesc la parter.
   Cu siguranţă că Sonia încă nu adormise, îl aştepta. Cînd a întors, pentru a ieşi în şosea, simţea nevoia să înjure, să-l înjure pe S. Pierduse atîtea ore, amînase întîlnirea cu elevii pe care îi prepara pentru admitere, cheltuise şi destui bani... O zi în întregime eşuată.
   Şi totuşi.
   În zilele următoare, un eventual observator imparţial ar fi putut înregistra cîteva modificări, aparent neînsemnate, în ţesătura atît de precisă pînă atunci, atît de uniformă, a întîmplărilor cotidiene. Un astfel de observator chiar a existat şi a notat, de exemplu, că în recreaţie B. nu mai rămînea cu directoarea în cabinet, ci venea în cancelarie sau trecea pe holuri, inspecta sălile de clasă, verifica grupurile sanitare (Pani, cu gura lui rea, nu întîrzie să remarce că „dădea un exemplu pozitiv”), se interesa la bibliotecă de numărul de cititori, la cabinetul stomatologic de numărul celor trataţi, la cantină controla igiena şi gramajele, la căminul de fete certa elevele de serviciu, la sala de sport observa că nu toţi au echipament adecvat, cerea administratorului să accelereze lucrările la reparaţia peretelui nordic, dădea telefoane unor părinţi influenţi şi le solicita colaborarea pentru rezolvarea unor probleme ale şcolii, trecea şi pe la atelier, stătea de vorbă cu maiştrii se interesa de planul de producţie, cerea planificările şi proiectele de tehnologie didactică… Era bine aşa, să fie în cît mai multe locuri, pentru a nu se putea bănui ce căuta de fapt - un mod de a se ascunde. Activismul acesta îi asigura lui însuşi senzaţia că nu se întîmplase şi nu avea să se întîmple nimic deosebit. De multe ori îl căra şi pe S. după el, sau pe profesorul de serviciu, tocmai pentru a avea un martor imparţial, ca în acest fel demonstraţia să dobîndească sens şi consistenţă. Un întreg eşafodaj, o adevărată reţea, un colos de precauţii articulate cu migală într-un mecanism complicat, labirintic, în miezul căruia se afla secretul... În virtutea aceloraşi obligaţii de serviciu (de care mult timp părea să nu fi ştiut) ar fi putut merge direct la ea, căutînd diferite pretexte pentru a întîrzia sau a rămîne singuri, fără a fi neapărat suspectat de cineva, dar ceea ce urmărea era nu atît un alibi faţă de ceilalţi, cît un alibi faţă de propria conştiinţă, atît de perfect încît, în seara cînd va suna la uşa ei, va fi el însuşi convins că face un lucru normal, în continuarea sarcinilor de serviciu; de exemplu, că a venit numai pentru a se interesa de starea de sănătate a elevilor. Iată de ce, cînd ea îi va deschide, clipind mirată, cuprinzîndu-şi încurcată umerii şi-apoi trecîndu-şi degetele peste frunte pentru a îndepărta o şuviţă inexistentă, el va putea să o întrebe pe acelaşi ton folosit, cîteva ore mai devreme, la şcoală: ce mai faceţi?
   
   (?)
   Nu într-o seară, ci într-o dimineaţă. Într-o duminică dimineaţă, fiindcă oricum ieşea pentru benzină şi ziare. Să zicem aşa: prelungirea unui tabiet. Lăsă maşina în parcare şi se dizolvă în mulţimea pestriţă a străzii, intră în cele cîteva magazine cu program de duminică, întrebă de preţuri la cîteva tarabe cu mărunţişuri, se opri la un vînzător volant şi îşi făcu provizia de ziare. Ar fi trebuit, poate, să cumpere şi flori, dar dacă n-ar fi găsit-o acasă, s-ar fi simţit umilit de faptul că le cumpărase inutil sau, încă mai grav, ar fi trebuit să le ducă Soniei, iar Sonia s-ar fi mirat, părîndu-i-se ciudat că el aduce flori acasă şi gîndind că fuseseră cumpărate pentru altcineva, căci el nu venea cu flori decît la sfîrşitul anului şcolar, cînd le primea de la elevi.
   Nimeni nu ştia ce are de gînd să facă şi, din acest motiv, se simţea oarecum în siguranţă. Asta îşi dorise. Un adăpost, un fel de buncăr invizibil. Dar în acelaşi timp, ar fi avut nevoie de susţinerea morală şi aprobarea unui complice. Vru să-l caute pe S., apoi ideea aceasta i se păru caraghioasă. Să-i ceară sfatul lui S.? Ce sfat i-ar fi putut da? Nu. Mai bine singur, pe cont propriu, deşi singurătatea îl obliga fie să se ia în serios (fiindcă nu avea cu cine glumi…), fie să accepte că face un lucru reprobabil şi imoral.
   
   Pentru a cîştiga timp şi pentru a-şi limpezi gîndurile, hotărî[c93] să treacă mai întîi pe la benzinărie; în planul iniţial asta figura după. Răsuflă uşurat văzînd că avea înaintea lui vreo zece maşini. Cel puţin jumătate de oră de aşteptare, timp suficient pentru a se răzgîndi. Dar îşi crease, orice s-ar zice, o nouă libertate. Întreaga săptămînă fusese dedicată pregătirii acestui moment. Ştia cu precizie ce are de făcut şi calculase mai multe variante, în eventualitatea că ea nu ar fi reacţionat conform aşteptărilor sau că elemente neprevăzute ar fi intervenit în schema standard. De fapt, nu o prevenise în nici un fel; nici nu mai discutaseră propriu-zis din seara aceea, decît în prezenţa altora, deci la modul cel mai convenţional posibil, dar nu se îndoise nici o clipă că ea îl aşteaptă. Cu cotul sprijinit de portiera maşinii şi cu bărbia sprijinită în podul palmei, sau răsfoind distrat ziarul, sau ascultînd muzica de o lentoare lascivă a casetofonului, savura starea aceea de ambiguitate în care orice hotărîre e posibilă. S-ar putea spune că în momentele acelea sentimentele lui căutau un punct de sprijin.
   De o bună bucată de timp, uitase şi de Sonia, şi chiar de fetiţe (în cazul lor, măcar avea scuza că stăteau mai mult la socri), îşi uitase părinţii, fratele, copilăria, trecutul în general, sau mari porţiuni din el, absorbit de muncă – astfel numise acel gen de evaziune existenţială – o muncă dură, orice s-ar zice, zilnic cîte cinci-şase ore la şcoală, iar după-amiezile ocupate cu meditaţii în particular, cele care îi aduceau  un venit de zece ori mai mare decît salariul. Se aruncase cu încrîncenare şi mînie în această muncă, deoarece voia bani, avea nevoie de sentimentul de siguranţă pe care numai banii ţi-l pot da, şi dacă ar fi ştiut să-i facă altfel, fără a-şi periclita libertatea sau prestigiul social, n-ar fi ezitat. Chiar dacă seara tîrziu, cînd ajungea acasă, capul îi vîjîia după atîtea ore de efort. Nu se plîngea niciodată, nici măcar Soniei. Tăcea, strîngea din dinţi, mergea mai departe, ca şi cum ar fi avut un scop numai de el ştiut, deşi nu avea nici unul. Dimpotrivă, de cînd se însurase, viitorul nu-l mai preocupa. Nu se mai gîndea la viitor sau, în orice caz, nu-l mai visa. Poate că tocmai de aceea muncea ca un cîine. Efortul acesta încordat, un mod de a-şi eluda eşecurile şi insatisfacţiile, îl ţinea legat de prezent şi îl scutea de  nelinişti. Pe de altă parte, îi era mai comod aşa, deoarece era singur. Avea senzaţia că e un mod de a fi liber. Găsise (aproape întîmplător) şi utiliza oarecum apatic această alternativă, fără să fi reflectat serios asupra tuturor consecinţelor posibile, dar intuind că ele nu-l puteau contraria. Mai ales că nu pretindea aproape nimic pentru sine. Era din ce în ce mai limpede că ceva nu funcţiona cum ar fi trebuit în căsnicia lui, dar această constatare, în loc să-l sperie, mai degrabă îl mulţumi, fiindcă îl scutea de un efort penibil. Măcar, recunoscînd o stare de fapt şi resemnîndu-se, nu mai era obligat să lupte pentru menţinerea aparenţelor şi se putea dedica mai mult sieşi. Reuşi astfel să nu se mai lase dominat şi persecutat de toate nimicurile vieţii domestice. Deveni tolerant. Jalnicul şi inutilul devotament neputincios al Soniei nu-l mai sîcîia ca altădată, ci se transformase în decorul unui spectacol pe care îl privea indiferent, analizîndu-i la rece detaliile. Îşi construise un labirint şi se instalase în punctul de zero-afectiv al acestuia, plasînd în afara lui tot ce l-ar fi putut vexa. Uneori se întreba, cu vagă îngrijorare, dacă există un principiu al reversibilităţii în acest joc, însă nu-şi puse nici o clipă problema de a ieşi propriu-zis din el, fiindcă nu realiza că labirintul închide, ci dimpotrivă, se mulţumi să constate că înăuntrul acestui labirint îşi putea permite orice – şi deci era liber. Descoperi astfel că banii constituiseră doar un pretext – în care, la început, chiar crezuse, ceea ce îl ajutase s-o convingă şi pe Sonia. Aveau nevoie de bani pentru a trăi bine, pentru că „a crede că poţi fi fericit fără bani e un fel de masturbaţie intelectuală” (Camus). Sonia n-ar fi acceptat niciodată să se spună despre ea că se masturbează (fie şi intelectual), tocmai din motivul că era o soţie neglijată. Probabil că se va fi întrebat dacă acest lucru are vreo legătură cu lipsa banilor, reclamată de soţul ei, dar indiferent ce răspuns va fi găsit, acceptă că, deşi nu trăiau în lipsuri – părinţii ei avuseseră grijă să-i ajute, inclusiv pecuniar – mai mulţi bani, chiar dacă nu i-ar fi făcut mai fericiţi, cum pretindea el, ar fi lăsat altora impresia că sunt, ceea ce pentru ea era aproape la fel de important. Curînd, îşi va da seama că nu din cauza banilor mergea prost căsnicia lor, dar chiar şi atunci avu puterea de a găsi o nouă scuză, din dorinţa de a explica prin cauze obiective: nu mai aveau timp, erau prea ocupaţi! Incluzîndu-se şi pe sine în această explicaţie, obţinea un supliment de consolare, fiindcă împărţea vina cu el, ceea ce, psihologic vorbind, era mai degrabă o recompensă. În realitate, dacă mai exista ceva între ei, acel ceva s-ar fi putut numi compătimire reciprocă, un sentiment aflat aproximativ la jumătatea distanţei dintre resemnare şi dispreţ. Această nouă situaţie îi oferi, în schimb, ocazia unui mic martiraj, cel puţin în ochii vecinelor cu care se întîlnea la o cafea sau la o şuetă, fiindcă a fi soţia unui om foarte ocupat este, orice s-ar zice, un privilegiu nu la îndemîna oricui, îţi creează un ascendent social; e aproape la fel cu a fi soţia unui erou plecat la război. Un statut distinct şi marca unei anumite nobleţi, zămislită în răbdare, stoicism şi sacrificiu de sine. Dimineaţa, la şase, în timp ce el îşi lua micul dejun şi în timp ce ea îi pregătea sandvişul, se priveau pe furiş, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi pus ceva la cale împotriva celuilalt, ştiind că nu se vor mai vedea pînă seara tîrziu, fiindcă la prînz el avea să mănînce la cantina liceului, apoi va pierde o oră sau două cu consultaţiile pentru bacalaureat, apoi alte trei sau patru cu meditaţiile particulare, pentru a reveni acasă la o oră cînd nu-i mai rămînea decît să privească telejurnalul, să ia o cină frugală şi să se culce. Dar ritmul acesta, care pe altul l-ar fi doborît, lui părea că îi face bine. După primul an, cînd aproape toţi elevii preparaţi de el reuşiseră la facultate, cota îi crescu spectaculos şi, ca o consecinţă firească, preţul cerut pentru ora de meditaţie crescu şi el. Cineva lansase zvonul că ar fi un foarte bun preparator pentru admiterea la medicină şi, fiindcă visul oricărui activist şi al oricărui director sau şef de restaurant era de a-şi vedea odrasla în halat alb şi cu stetoscopul după gît, dînd consultaţii şi încasînd onorarii peste salariu, deveni ţinta acestei pături de parveniţi, mărunţi intelectuali şi refulaţi, lacomi şi nemiloşi cînd era vorba de alţii, dar slabi şi sentimentali cînd în joc era viitorul copiilor lor, dispuşi chiar să se umilească în faţa unui „profesoraş” pe care în mod obişnuit îl dispreţuiau. Ştia că, mai mult decît un preparator pentru admitere, ei şi-ar fi dorit un magician, ale cărui descîntece, fumigaţii şi solomonii să le asigure succesul, sau măcar să le alunge anxietatea provocată de apropierea examenului de admitere, dincolo de care viitorul le scăpa de sub control. La rîndul lui îi ura şi-i dispreţuia atît pe elevii cu care lucra, cît şi pe taţii şi mamele lor, acestea din urmă, responsabile, ca de obicei, de sarcinile de recepţie şi protocol, complexate, inhibate, dovedind un exces de solicitudine suspect şi sîcîitor, în ciuda eforturilor de a fi cît mai discrete. Relaţia rămînea, în esenţă, o relaţie între negustor şi client, lipsită de orice aport afectiv şi subminată adesea de ostilitatea ce penetra dincolo de toate amabilităţile şi surîsurile mieroase. În joc erau nu atît banii, cît riscul ca ei să fi fost plătiţi degeaba. Probabil că ar fi plătit şi dublu sau triplu dacă el i-ar fi asigurat în vreun fel de succes. Dar, cu o formulă ce se voia ironică, nereuşind să fie decît cinică, B. anunţa de la început că lucrează „numai cu materialul clientului”. În felul lui, era cinstit. Măcar nu-i minţea, deşi se asigura de calitatea „mărfii” înainte de a încheia tîrgul, fiindcă nu primea să prepare pe oricine şi abia după testarea riguroasă a capacităţilor şi cunoştinţelor elevului accepta să se ocupe de el. Pentru a-şi simplifica munca. Iar munca lui consta mai ales în a le da să rezolve sute şi mii de probleme, apoi în a-i verifica. Efortul excesiv, dus uneori pînă la halucinaţie şi leşin, era o formă de spălare a creierului care îi aducea în pragul nevrozei, făcîndu-i docili şi dependenţi ca pe nişte veritabili alienaţi, dar ce importanţă avea asta, de vreme ce părinţii lor erau mulţumiţi şi, nu de puţine ori, mîndri de paloarea şi anemia odraslelor lor vlăguite de atîta carte?
   Pentru el, adevăratul profit era altul. Atunci cînd ieşea pe uşă, Sonia nu-l mai întreba unde pleacă, iar cînd intra, nu-l întreba de unde vine, aşa cum făcuse în primii ani ai căsniciei, cu neobosită îngrijorare, într-o permanentă alarmă ce mărturisea fie un exces de imaginaţie, fie o isterie a posesiunii, pe un substrat de animozitate şi teamă. Acum era, în sfîrşit, liber, etapa isterică a căsniciei lor rămăsese undeva în urmă. Poate o mai iubi o vreme, dar o iubea cu efort şi, în cele din urmă, acest efort îl istovi şi îl învinse. Pe măsură ce treceau anii, îşi spunea tot mai des că o iubise cu efort încă de la început şi se consola, ca şi ea, de altminteri, cu gîndul că nu există căsătorii fericite; afirmaţie care, departe de a justifica epuizarea resurselor afective, îi divulga mai curînd laşitatea.
   Jumătatea de oră trecuse, mai era înaintea lui o singură maşină, şi dintr-o dată avu sentimentul că trebuie să se grăbească. Ajuns în dreptul pompei, opri motorul, coborî[c94] şi descuie capacul rezervorului; mişcări rapide, precise, un fel de gimnastică în aer liber, pregătitoare a startului în competiţia galantă proiectată cu minuţie timp de două săptămîni. Fata de la pompă zîmbi recunoscătoare pentru bacşiş, iar el îi atinse în treacăt obrazul, în semn de bunăvoinţă. Optase, adică, după expresia unui filosof, sărise într-o situaţie fundamentală. Nu iubea hazardul, nu ştia să piardă, nu credea în superstiţia că eul său s-ar putea imprima într-o altă conştiinţă. Judeca mai degrabă sănătos, în sensul în care aceste cuvinte sunt folosite de oameni cunoscători ai riscului situaţiilor concrete. O astfel de judecată sănătoasă este, de exemplu, aceea că în dragoste, ca şi în viaţă, dacă vrei să reuşeşti, trebuie să nu faci nimic deosebit. Iubea lucrurile simple şi clare. Tocmai din acest motiv alesese o zi şi o oră aparent nepotrivite pentru vizita sa inopinată. 
   I-ar fi plăcut să fie şi niţel ironic, dar era prea vanitos pentru a relativiza pînă la ironie o situaţie de prestigiu masculin şi e sigur că dacă ea l-ar fi întîmpinat cu şorţul pus şi cu aspiratorul de praf în mînă, ar fi socotit aceasta un afront şi s-ar fi hotărît brusc să renunţe, numai fiindcă nu ştia cum să reacţioneze în situaţiile care pretindeau umor. De altfel, era pregătit să renunţe de îndată ce s-ar fi ivit cel mai mic inconvenient de natură să-i ameninţe comoditatea, confortul interior, ordinea actelor sale de pînă atunci sau, mai precis, buna imagine despre sine ca amant. Pe măsură ce se apropia de casa ei, era însă din ce în ce mai sigur că totul va merge bine, iar această presimţire avea darul de a-l înveseli. Slabele ezitări dispăruseră cu desăvîrşire, crisparea de pînă atunci lăsă locul unei uşoare euforii, ca aceea de după un pahar de şampanie, pe care încerca să o prelungească şi să o savureze la fel cum încerci să ţii cît mai mult pe limbă, pentru a simţi pişcăturile, aroma şi răcoarea ultimelor firişoare de băutură; dintr-o astfel de nostalgie se nasc uneori sentimente durabile, dar ceva din el se opunea, rezista, încît rezultatul  final fu mai degrabă dezamăgitor. Şi-ar fi dorit măcar o mică emoţie în măsură să-l umanizeze; dorea să ţină la ceva, eventual la cineva, îşi dorea cîteva minute de melancolie, un alibi pentru puzderia de mărunte abdicări zilnice.
   Nu va şti niciodată de ce a început aşa şi nu altfel. Ea era îmbrăcată într-un halat de casă cu flori mari, albastre pe un fond verde întunecat, a cărui margine abia dacă îi acoperea genunchii. Încinsă la mijloc cu un cordon, cu părul încîlcit şi încă ud, avea aerul inert şi niţel confuz al unui copil abia trezit din somn. Ieşise de puţin timp din baie, pielea uşor aburită a obrajilor, cu cîţiva mici pistrui în jurul nasului, reflecta intens şi aproape nefiresc lumina lăptoasă a aplicei din vestibul, iar cînd se aplecă să închidă uşa în urma lui, un curent de aer călduţ şi jilav, mirosind plăcut a şampon şi săpun de bună calitate, îl lovi moale peste faţă. Preţ de cîteva clipe, rămase nemişcat lîngă uşă, cu mîinile adînc înfipte în buzunarele balonseidului, căutînd pe chipul ei urma vreunui reproş şi întrebîndu-se, fără a îndrăzni să o întrebe şi pe ea, dacă era singură sau mai era cineva acolo. Cu puţin mai devreme, înainte de a apăsa pe butonul soneriei, se gîndise să renunţe, sperase că nu o va găsi acasă; fiindcă avea sentimentul penibil că a venit să ceară. Ea, la rîndu-i, părea că face efortul de a nu se gîndi la nimic, efort încununat de succes. Din sufragerie se auzeau muzica veselă şi sunetele stridente ale unui film de desene animate. Devenise foarte limpede ce aveau de făcut, dar parcă aşteptau un semnal. Cînd se apropie şi o cuprinse de mijloc, îi văzu ochii dilatîndu-se şi un abia perceptibil tremur al bărbiei. Gura întredeschisă descoperea nişte dinţi mărunţi şi ascuţiţi, de rozătoare. O sărută nervos, apoi buzele îi alunecară pe gît. Ea lăsă capul mult pe spate şi se prinse cu mîinile de umerii lui. Respiraţia i se opri, apoi deveni agitată, anunţînd un fel de panică, atunci cînd, după un ocol de-a lungul şoldului şi pe abdomen, mîna lui poposi pe unul[c95] din sîni şi degetele trecură, pe rînd, peste sfîrcul acestuia. Urmă o manevră complicată, în cursul căreia trebui să se dezbrace de balonseid, în timp ce o săruta şi o împingea încet spre uşa dormitorului, încercînd totodată să afle capătul cordonului şi să-l deznoade, în timp ce mîinile ei subţiri şi reci pătrunseră pe sub cămaşă, urcară de-a lungul toracelui şi, trecînd pe la subsuori, se agăţară ca nişte căngi de grumaz. Căzură amîndoi odată în pat şi, lipindu-şi obrazul de părul ei ud şi privind-o de foarte aproape, o văzu speriată şi palidă, cu ochii aproape ieşiţi din orbite şi chipul transfigurat de o stupoare mută, şi îi simţi vibraţia aproape sonoră a trupului în ghearele voluptăţii…
   Apoi rămaseră ca împuşcaţi, privind minute în şir tavanul, fără să spună nimic. B. n-ar fi putut decît să repete cuvinte pe care le spusese altădată Soniei, trădîndu-şi astfel lipsa de imaginaţie. După cele cîteva minute în care se zbătuseră ca într-o convulsie epileptică, era acum abulic, cu totul întors spre sine, spre trupul său cu poftele tocite, epuizat ca după o tortură, şi spre amestecul de voci şi imagini hipnagogice pe care mintea le producea în neorînduială, fără nici o legătură cu cele întîmplate puţin mai devreme. Tîrziu, găsi totuşi o ieşire din această stare de prostraţie şi, aproape bucuros, îi mărturisi că era prima oară cînd îşi înşela soţia, deşi încetase de mult timp să o mai iubească, şi mai adăugă şi o vagă ironie la adresa fidelităţii sale întîmplătoare – fiindcă era greoi în prezenţa femeilor, nepriceput şi nătîng. Justificare ideală, măgulitoare şi în aceeaşi măsură perfidă, căreia ea îi răspunse printr-un sărut grăbit-încurajator, înainte de a se ridica din pat şi de a intra în baie, închizîndu-şi din mers halatul şi legîndu-şi la loc cordonul.
   În lipsa ei, începu să observe lucrurile dimprejur şi se gîndi că ele mai fuseseră folosite de cineva, cîndva, şi fuseseră martore ale unor întîmplări şi cuvinte asemănătoare. Despre celălalt nu ştia nimic, decît că normal ar fi să existe. Era încă tînără, chiar foarte tînără, probabil sub treizeci, şi bineînţeles că încerca să-şi refacă viaţa. De fapt, descoperi, nu ştia aproape nimic despre ea, ceea ce constituia mai degrabă un avantaj – îi convenea.
   Ea reveni cuprinsă de o veselie puţin cam forţată, se aplecă şi, cu un gest aproape mecanic, îl sărută la colţul gurii. O prinse de mijloc şi o trase spre el, dar în ultima clipă se răzgîndi; resursele sale sentimentale erau limitate şi de aceea trebuia să le folosească chibzuit. Surîzînd încurcată, trecîndu-şi degetele prin părul lui, îl anunţă că în curînd va sosi băieţelul de la cercul de informatică şi ar fi bine să-i găsească în sufragerie, îmbrăcaţi. Nici nu ştiuse pînă în acel moment, că ea are un copil. Vru să plece, dar ea insistă că trebuie să rămînă. Temerile lui i se păreau ridicole şi, pentru a fi mai convingătoare, îl asigură că avea un copil foarte inteligent, care nu-i va stingheri cîtuşi de puţin. Neavînd curajul să mărturisească adevăratul motiv al dorinţei sale de a pleca, se văzu nevoit să mai rămînă. Trecură din camera mică, cu o singură fereastră şi mobilier simplu, din imitaţie de stejar, în bucătărie, unde lumina era mai generoasă şi mirosea plăcut a unt şi a rom. Ea vru să-i facă o cafea, dar el refuză, şi atunci puse cîteva prăjituri pe o farfurioară şi îl obligă măcar să guste. Asculta, fără să vrea, toate zgomotele de afară, de pe coridor, paşii celor care urcau sau coborau, uşi ce se deschideau şi se închideau, voci, zăngănitul legăturilor de chei, aşteptînd să audă din clipă în clipă soneria şi pregătindu-se pentru eventualitatea de a trebui să înfrunte mirarea şi curiozitatea acelei cunoştinţe sau rude sau numai vecine şi să se prefacă politicos şi banal, pentru a trece neobservat... Pînă la urmă, copilul apăru şi făcură cunoştinţă ca doi bărbaţi, îl chema Dragoş, B. îşi spuse şi el numele mic, ea îl întrebă cum fusese la cercul de informatică, îl lăudă faţă de B. pentru performanţele sale, discutară despre limbaje de programare şi algoritmi, jucară şah, se împrieteniră. Părea foarte mulţumită, îi lăsă o vreme singuri, apoi, cînd băieţelul dori să meargă afară, la joacă, se îngrijoră că va rămîne cu lecţiile nefăcute - era în toate acestea un fel de răsfăţ, un şantaj afectiv căruia B. nu i se opusese, deşi trebuia să lupte împotriva unei oarecari nervozităţi, deşi încerca senzaţia că se abuzează de el. Pentru a o înţelege, pentru a-i înţelege insistenţa, dezinvoltura şi chiar aerul acela de îngăduinţă protectoare faţă de el, ar fi trebuit să ştie ceva ce abia mai tîrziu va afla, şi anume, că ea era convinsă că el îi ceruse lui S. să o cheme în seara aceea acolo, în mizerabila garsonieră de la parter, pentru a o întîlni, şi nicidecum că iniţiativa fusese a lui S. însuşi care, iată, se dovedea acum, făcuse un joc dublu. În momentul cînd descoperiră că fuseseră „manipulaţi”, se amuzară pe seama vocaţiei de proxenet a lui S., fără a se gîndi însă la cine ştie ce mobiluri cu bătaie lungă, poate doar un pic neliniştiţi, un pic incomodaţi, oricum indulgenţi – dar lucrul acesta se va întîmpla abia cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd relaţia lor se va fi statornicit într-un domeniu de rutină şi vagă complicitate şi cînd rolul lui S. va fi devenit neînsemnat, anodin.
   
   
   (Sandu)
   
   (Ieri, discuţie prelungită pînă seara tîrziu. M-a chemat să mă întrebe dacă aş fi dispus să-l însoţesc la Bucureşti, la întreprinderea de Proteze. Rana nu e complet închisă, dar, după cum l-au asigurat medicii, important e că nu mai supurează. Peste cîteva săptămîni vor putea să-i coase bontul, iar dacă lucrurile merg normal, spre sfîrşitul lui aprilie şi-ar putea relua activitatea la şcoală. Deci, veşti bune. Totuşi, dispoziţia îi era proastă, părea nemulţumit, nervos. Mi se plînse de catalige, prea scurte, incomode şi care cad, în orice poziţie le-ai aşeza. A alunecat cu ele pe pardoseala de la baie şi s-a lovit destul de serios la genunchi, tocmai la piciorul amputat. Mă întrebă ce mai e pe la şcoală, cum mă mai împac cu directoarea… Am vrut să glumesc, am întrebat: care dintre ele, cea cu coc, sau cea fără? Imobilizat de atîta timp, izolat, are impresia că toţi s-au îndepărtat de el, că soarta lui le-a devenit indiferentă. O ceartă din ce în ce mai des pe Sonia, de la orice fleac. 
   Despre roman am început să discutăm abia după cîteva partide de şah. La început, cu oarecare teamă, circumspecţi. Cu aerul că nu-l interesează prea mult răspunsul, m-a întrebat dacă am mai scris ceva. Aparent, o întrebare de complezenţă, între două mutări de şah. 
   - Apropo, tot mai ai de gînd să mă sinucizi? 
   - Depinde şi de tine, i-am răspuns. 
   - Eu, unul, aş prefera să moară autorul, zise. 
   În literatură, totul e posibil. Dacă moartea autorului serveşte cu ceva semnificaţia romanului, atunci ea e de dorit. Tot aşa cum micile noastre dezacorduri ar putea constitui pentru cititor un element suplimentar de interes. De aceea am socotit că nu e nevoie să le ţinem ascunse. Important e ca noi să nu confundăm planurile, să nu ne asumăm destinul personajelor despre care scriem.
   Rămase cîteva momente pe gînduri. 
   - Hm, interesant… Din ce în ce mai interesant. O să scrii şi despre ea? 
   I-am mărturisit că scrisesem cîteva pagini, dar m-am oprit, din lipsă de inspiraţie. 
   Ca să poţi scrie o bună poveste de dragoste, trebuie să nu fii îndrăgostit, tocmai fiindcă toate iubirile adevărate sunt convenţionale din punctul de vedere al literaturii. E ca şi cum ai pune un criminal să scrie un roman despre crima sa. 
   - Camus, observă el. 
   - Mici observaţii de uz personal, am replicat.
   Doream să-i vorbesc despre Mireille, iar el probabil a simţit asta, m-a întrebat ce mai face. 
   - Ce să facă, naveta, ca mai toate personajele feminine din proza „generaţiei ’80”, am răspuns. O glumă care nu mi-a plăcut nici mie însumi. Se întîmplă ceva ciudat cu noi, fiecare se teme de celălalt, se teme că se va îndrăgosti zadarnic. Cum ai investi într-o iluzie. Mireille e desigur o fată foarte bună, ne potrivim perfect, dar mă menţine – şi mă obligă să o menţin – într-o zonă de echivoc şi nesiguranţă care conferă relaţiei noastre o tensiune adesea insuportabilă… Constat zilnic că nu ştiu nimic despre ea. Tot ce cred că aş şti sunt simple superstiţii. Nici o certitudine. E sîcîitor că nu depinde deloc de mine. Binele pe care i-l vreau îi este inutil. Şi atunci, cum să o cucereşti? De fapt, am observat că modul în care vreau să o cuceresc e  o formă de cumpărare – şi mă tem că şi ea a observat asta. Un bun pe care aş vrea pur şi simplu să-l dobîndesc numai pentru mine. Mă simt vinovat şi ridicol. Nici nu sunt sigur că o iubesc, poate că e doar autosugestie. Fiindcă îmi place să fiu îndrăgostit. Vezi, deci, cît de complicat e totul… 
   - În orice iubire e şi un pic de autosugestie, crezu B. Dar există un mod infailibil de a verifica dacă o iubeşti cu adevărat sau nu: culcă-te cu altă femeie. Fiindcă cea mai mare prostie a bărbaţilor îndrăgostiţi este că uită de celelalte femei. Cu femeile, dragă S., trebuie să te porţi decis, dacă vrei să obţii ceva. Le place fermitatea, fiindcă le place să fie dominate. Femeile cedează, nu oferă. Sau îi dispreţuiesc pe cei cărora le oferă.
   Fraze standard pe care de fapt nu le-am înţeles niciodată. Aveam însă un plan. 
   - Aş vrea să-i dedic romanul, zisei. Dacă nu ai nimic împotrivă. 
   - Bineînţeles că nu am, chiar mă bucur! într-un fel  aş contribui şi eu, nu-i aşa, la fericirea voastră. 
   Rămînea doar să-l mai scriem – o nimica toată! L-am linguşit un pic, i-am lăudat priceperea, luciditatea. Eu trec, oricum, printr-o pasă proastă. N-aş putea scrie decît ceva melancolic, siropos… Şi-apoi, el ştie mult mai bine cum a fost, are toate datele. A avut timp să se detaşeze. Scrii despre tine ca despre un străin, cititorul nu va afla niciodată care dintre noi e în realitate autorul…
   A acceptat mai uşor decît m-aş fi aşteptat.)
   
   (?)
   
   Şi totuşi, pierduse din vedere ceva. Aparent, ,,[c96]crima” era perfectă. Şi-o pregătise cu minuţie, cu sînge rece, se asigurase chiar şi faţă de sine însuşi, pentru ca într-un tîrziu să descopere o supărătoare fisură în tot acest eşafodaj, în aparenţă un fleac – probabil că oricare altul în locul lui ar fi considerat-o un fleac – dar el ştiu, din ziua cînd o descoperi, că în scurt timp fisura aceea se va lărgi  şi se va adînci pînă la dimensiunile unei prăpăstii. Ea se îndrăgosti.
   Felul lui de a primi fără a cere fu socotit eleganţă. Resemnarea şi abulia lui aveau ceva nobil. Era indiferent şi părea melancolic. Dar am putea oare explica de ce se îndrăgostesc femeile? Poate îl plăcea fizic: fruntea teşită, părul blond, rar, cu un bine mascat început de chelie, profilul viril, sprîncenele niţel încruntate, arcuite peste nişte ochi verzi, limpezi, scrutători, împreună cu o gură mare între pomeţii proeminenţi, alcătuiau o prezenţă distinctă, autoritară. Îi plăceau palmele lui mari, cărnoase, costumele lui în dungi subţiri, aproape invizibile, gesturile încete dar ferme, siguranţa de sine, formată încă de pe vremea cînd era student, un student eminent, se spunea, cu un strălucit viitor în cercetarea ştiinţifică… Nu se întîmplase aşa, nu ajunsese decît profesor de fizică la un liceu industrial de celuloză şi hîrtie (apoi directoarea îl adusese la liceul nostru, îl şi însurase), singura glorie de care mai avea parte fiind să-şi vadă fotografia în panourile de promoţie expuse vara în vitrinele din centrul oraşului (un obicei local menit să satisfacă mai ales vanitatea părinţilor), veritabile probe de kitsch la care se holbau trecătorii comentînd cu voce tare: ia uite-l pe fiul lui cutărică, domnule!… Despre el se pronunţau cu oarecare teamă. Ştie carte, dar e foarte exigent. Bun ca preparator particular. Nu e puţin lucru! Dar chiar dacă nu ajunsese un savant, un inventator, sau măcar cadru universitar, aşa cum visase, chiar dacă amînase şi iar amînase înscrierea la doctorat – sau poate tocmai de aceea –, psihologia  de ales şi-o păstrase. O intimidau aerele lui de superioritate, ştiinţa de a vorbi despre orice într-un mod minimalizator şi indulgent, relaţiile în „lumea bună” a tîrgului (datorate în primul rînd Soniei) pe care le etala cu studiată neglijenţă…
   Iniţial, dovezile ei de iubire îl măguliră. Voluptatea cu care i se dăruia, mici, tacite umilinţe, felul discret de a-i accepta ironiile şi capriciile, bucuria nedisimulată cu care îl întîmpina, la orice oră ar fi venit, spuneau, toate, acelaşi lucru. Era frumoasă, plăcută, inteligentă, avea intuiţie şi bun gust, ştia cînd să rîdă şi cînd să tacă, îl alinta fără să-l sîcîie, s-ar fi îndrăgostit de ea – merita! – dacă ar fi putut. Dar el nici măcar nu credea că există cu adevărat un astfel de sentiment. Era, în privinţa aceasta, de pe atunci un infirm, fără s-o ştie. Probabil că din acelaşi motiv nici nu sesiză la timp pericolul. Femeia aceea îl iubea şi, ca orice femeie îndrăgostită, devenise egoistă, imprudentă, imprevizibilă, în stare de orice, iar el, incapabil să înţeleagă miza enormă şi consecinţele grave ale acestui joc, se complăcea în fandoseli narcisiace, accepta confortul unei legături extraconjugale aşa cum acceptase, cu cîţiva ani în urmă, confortul unui autoturism. Ca orice om norocos, de altfel, considera că merită tot ce dobîndise.
   Venea, punea pachetul de prăjituri pe frigider, băieţelul unde e? întreba. Ah, nu trebuia!… Ea protesta de fiecare dată, într-un fel care lăsa să se înţeleagă că se bucură. Ofta. Zîmbea. Întreba: ce mai faci? îl privea. Ia loc, vrei o ţigară? Eşti cu maşina? Ai mîncat? Bei ceva? Î[c97]n general, răspunsurile lui erau negative. Dar fericirea o împiedica să observe şi cu atît mai mult să interpreteze astfel de amănunte. Aducea îndată paharele, punea de o cafea, căuta în cămară sau în frigider, pornea pick-up-ul, făcea mereu cîte ceva, pentru a-şi ascunde emoţia. La urmă, se aşeza, îl privea în tăcere. Stăteau mult timp fără să-şi spună nimic. Era bine aşa. Mîna pornea încet către umărul ei, aluneca pe gît, îi mîngîia părul, dezvelea pieptul, se întorcea spre bărbie, atingea uşor buzele, apoi obrajii, apoi fruntea, prindea mijlocul. Ea gemea stins, se lăsa moale, supusă, îi săruta ochii. Mi-a fost dor, spunea, vii atît de rar, stai atît de puţin… Iar el răspundea: şi mie mi-a fost dor – crezînd că spune acelaşi lucru. Dacă în acel moment băieţelul se întorcea de la joacă şi suna la uşă pentru a cere apă, mingea sau altă jucărie, sau pentru că dorea să rămînă în casă, se dezlipeau la fel de încet unul de altul, îşi zîmbeau complice–amical, apoi ea pornea să deschidă uşa şi abia cînd ajungea pe hol grăbea imperceptibil pasul.
   
   Într-o zi, la despărţire, îl întrebă: 
- Cînd mai vii? 
Î[c98]n fond o întrebare obişnuită. Poate o mai pusese şi altădată. Numai că vocea avea un timbru ciudat… şi neplăcut. Mîinile i se agăţaseră de reverele hainei lui, părea că nu şi le mai poate desprinde. Poţi veni cînd vrei, se grăbi să adauge, observînd poate că întrebarea nu-i plăcuse. 
   El zîmbi absent. Puse palmele lui peste ale ei, le trase încet în jos. Încet dar ferm. Le simţi tremurul, un tremur de boală.
   - Ce e cu tine? 
   - Nimic. 
   Se încăpăţîna să mai rămînă cîteva minute, deşi se grăbea, era aşteptat la o meditaţie. 
   - Să nu plîngi, îi porunci.
   - Nu plîng, poftim. 
   - Smiorcăielile astea... Se opri. Ar fi urmat să spună că îl iritau. Spusese şi aşa destul. Să nu plîngi niciodată. 
   - Bine. Îşi muşcă buzele, sprijini capul pe pieptul lui. Cînd mai vii? Acum întrebarea suna aproape normal. 
   - Joi. 
   - Joi? 
   - Da. 
   - Bine, joi. Ai cheia, dacă nu sunt acasă, intri şi îmi laşi un bilet. 
   - De ce să-ţi las un bilet? 
   - Aşa, ca să ştiu că ai fost... 
   Acum trebuia să-şi desprindă mîinile, începu să şi le retragă încet. Ea i le strîngea tot mai tare. 
   - Trebuie să plec, spuse. Adăugă un surîs. 
   - Da, trebuie. 
   O sărută pe frunte, un pic obosit. 
   - Nu te superi dacă îţi spun ceva? îl întrebă. 
   - Ce? 
   - Te iubesc. 
   Rîse scurt, doar două hohote moi cu două bile de apă. Îi mîngîie părul. 
   - Şi eu te iubesc. 
   - Te iubesc, repetă ea şi îl îmbrăţişă.
   Cînd ajunse în stradă, observă că transpirase. Găsi greu cheile de la maşină, încurcîndu-şi în buzunare mîinile amorţite de încordare, apoi încercă de mai multe ori demarorul pînă cînd motorul Daciei porni, avînd, în tot acest timp, impresia că mii de ochi îl spionau de la ferestrele blocurilor din preajmă, că îi vedeau nu numai paloarea feţei, tremurul mîinilor sau firele groase de transpiraţie prelingîndu-i-se pe gît, ci şi gîndurile şi intenţiile; ochii aceia ştiau desigur de unde venea, ce spusese şi ce făcuse acolo, aveau însuşirea extraordinară şi de a auzi, atît vorbele spuse cît şi pe cele nespuse, ghiceau trecutul şi putea prevedea o anumită porţiune din viitor...
   De ce se tulburase în halul ăsta? Î[c99]n fond, o discuţie obişnuită, nu? O discuţie oarecare cu o femeie, după ce ai făcut dragoste. O discuţie cu pauze lungi şi observaţii banale privind culoarea pereţilor sau biografia cutărui autor, a cărui carte zace deschisă, cu coperţile în sus, pe noptieră… Dar îl ţinea de revere şi nu-i dădea voie să plece. Să fi rămas însărcinată? Exclus! Numai dacă ea dorise asta. Nu-i spusese cîndva, desigur în glumă, că i-ar plăcea să aibă o fetiţă cu el? Î[c100]ntr-una din discuţiile acelea cu pauze lungi. De ce naiba se complicaseră lucrurile în halul ăsta? Nu astfel de complicaţii îşi dorise el, cu declaraţii patetice şi melancolii dulcege, nu această fervoare juvenilă obositoare, îmbrăţişări disperate şi priviri încărcate de exaltare şi reproş... Dorise o relaţie normală, matură, fără obligaţii pe termen lung, fără angajamente de durată, ceva care să-l odihnească, un mod de a se relaxa, un divertisment, poftim! E drept că la început, în primele trei săptămîni, să zicem, după o îndelungată perioadă de rutină şi plictis conjugal, acceptase cu vanitatea satisfăcută agresiunea ei afectivă; rolul de victimă fericită îi convenea. Treptat, însă, pe măsură ce relaţia lor acumula o istorie, răspunsul îi deveni tot mai confuz, subminat de dobînzi ce atîrnau tot mai greu. Dăruirea ei totală, dezinvoltura riscantă şi optimismul imprudent cu care îşi consuma pasiunea conţineau nu ştiu ce reproş, o anume tristeţe. I le primea cu vinovăţie, conştient că nu avea ce să ofere în schimb. Ea simţise impasul şi, pentru a-l ajuta, începu să întrebe. Or, lui tocmai întrebările nu-i plăceau, întrebările acelea insistente, aparent ingenue, aparent timide, atît de agasante prin precizia cu care erau formulate; nu îndrăznea să mintă deschis (o formă curioasă de laşitate) şi, din acest motiv, întrebările ei îi provocau un[c101] fel de panică. A-l întreba echivala cu a-i pretinde ceva – cu ce drept?
   Descoperi sau recunoscu abia acum că nu o iubea deloc. Nu o iubise nici o clipă şi nici nu crezuse vreun moment că ea l-ar iubi cu adevărat. De fapt, pierduse din vedere această din urmă eventualitate. Evitase abil discuţiile pe teme ,,[c102]serioase”, deşi era evident că în cele din urmă un zîmbet şăgalnic-cochet şi o glumă convenţională, însoţite de ridicarea umerilor, nu vor putea ţine loc de răspuns în chestiunea gravă şi, pentru ea, capitală: ce e cu noi.
   Probabil că bărbatul care îşi î[c103]nşeală soţia fiindcă iubeşte o altă femeie nu e de condamnat. Un astfel de om încearcă să fie fericit – e un drept al său. Dar bărbatul care nu o iubeşte nici pe aceea cu care îşi î[c104]nşeală soţia este cu adevărat odios, nu are nici o scuză. În acest caz, nu mai e vorba de căutarea unei soluţii existenţiale, ci de sfidare conştientă a unei morale minime şi degradarea intenţionată a condiţiei de om, de o formă de cinism gratuit, primitiv, sistematic ce ar trebui[c105] poate inclus în codul penal, undeva între pederastie şi viol. Din păcate, acest al doilea caz e mult mai frecvent decît primul [c106]; eu însumi aş putea cita numeroase exemple de inşi abrutizaţi şi scîrbiţi de sine ca urmare a practicării îndelungate a acestui viciu care le distruge ca un drog perfid sufletul, aşa cum alcoolul sau heroina distrug trupul. Şi nu e vorba aici de simpla gimnastică a unui flirt, cu remuşcările şi voluptăţile inerente, ci de un coşmar nesfîrşit, în raport cu care flirtul e doar un vis ratat, o cafea fără zahăr.
   E de presupus că B. ştia bine toate acestea. Un tip cu un instinct de conservare viu, un bărbat lucid, echilibrat, puternic şi stăpîn pe sine, care făcuse în nenumărate rînduri dovada că ştie ce vrea de la viaţă, avea capacitatea de a sesiza la timp un pericol şi de a i se împotrivi. Hotărî, deci, să nu o mai caute. Aşa cum, cu doi ani în urmă, pentru a se lăsa de fumat, hotărîse să nu mai cumpere ţigări. E drept că mai fumase cîte puţin şi după aceea, dar treptat reuşise să-şi impună să nu mai ceară, apoi să nu mai accepte, cînd i se ofereau, apoi să-i compătimească pe fumători, sfîrşind prin a-i dispreţui pentru lipsa lor de voinţă. Mai mult decît la orice, ţinea la independenţa lui.
   
   
   *
   
   Dragă prietene,
   Lucrurile încep să se limpezească. Amicul lui B. a fost  găsit în spitalul de la Rîmnicu-Sărat, cu o fractură de coloană. Medicii se tem că va rămîne paralizat pentru tot restul vieţii. Susţine că a coborît din tren să ia apă şi, fiindcă între timp trenul a pornit, a vrut să-l ajungă din urmă... Despre asta m-a informat cumnatul-[c107]meu. Deci B. nu a avut nici un rol în dispariţia amicului său, aşa cum se presupunea, crezîndu-se că s-ar ascunde pentru a nu fi anchetat. Dar atunci, de ce, cum şi unde a dispărut?
   Eu mai am, totuşi, o ipoteză. În realitate, B. l-a îmbrîncit pe amicul său – care a căzut din tren, dar acesta nu recunoaşte că ar fi fost  îmbrîncit, ci spune că a căzut singur, fie pentru a nu fi acuzat de vreun amestec în dispariţia lui B., fie deoarece a avut vreun rol în accidentul din toamna trecută al lui B. Înţelegi? Recunoscînd că B. l-ar fi îmbrîncit, ar trebui să explice din ce motiv anume a făcut-o... Iar el tocmai despre acest motiv nu vrea să se ştie n[c108]imic.
   E o simplă ipoteză, desigur.
   Cu bine,
   C.N.
   
   *
   
   VI
   
   (Sandu?)
   
   Foiţa de hîrtie, pusă exact la pagina unde avea să se deschidă culegerea de probleme, în momentul cînd va dicta clasei tema pentru acasă, fusese ruptă dintr-un carnet de notiţe, cu grijă, pentru a nu-i strica marginea, de mîini delicate, obişnuite să lucreze cu fineţe. Ezită o secundă, făcu un calcul mental. Pani îi ceruse culegerea în recreaţia de la zece, fiindcă şi-o uitase pe a lui acasă... Apoi avusese o ,,[c109]fereastră” şi o lăsase cîteva minute pe masa din cancelarie, atunci cînd fusese chemat la telefon... Timp suficient pentru ca nişte mîini dibace să strecoare biletul între paginile ei. 
   
   Nu trebuia să faci asta
   
   Continuă să citească netulburat enunţul problemei, pentru elevii care nu aveau cartea, termină, închise catalogul. Aveţi întrebări? Pînă la pauză mai erau cîteva minute. Încercaţi să rezolvaţi primul punct în clasă.
   Aşteptase biletul, chiar se neliniştise un pic văzînd că întîrzie. Poate nu neapărat cu acel conţinut şi nu neapărat un bilet, ci un semnal, un indiciu. Cu atît mai bine dacă fusese doar [c110]un bilet. Contase pe discreţia ei şi se dovedi că nu greşise. Doar o cunoştea destul de bine. Nici nu mai era nevoie să-i explice, să se justifice, ca în urmă cu trei săptămîni. Atunci ea venise la el, agitată, îngrijorată - probabil o pîndise pe directoarea-primă, intră în cabinet imediat după plecarea acesteia – îl găsi corectînd extemporale.. [c111]
   - Te-am aşteptat aseară, spuse, de ce n-ai venit, ai[c112] păţit ceva? 
   Parcă se oprise atunci dintr-o lungă cursă cu obstacole. 
   - Nu m-am simţit prea bine... (şi continuă să corecteze subliniind cu pixul roşu greşelile, puse nota). 
   - Deci asta era! se alarmă ea. Am bănuit, am avut o presimţire, ştii, n-am putut dormi toată noaptea, e ceva grav? 
   Un diluviu de solicitudine care îl obligă să-şi întrerupă lucrul. 
   - Nu, nu tocmai grav… Adică, nici nu ştiu precis… 
   Se ridică, ocoli biroul, trecu încet prin faţa ei şi se opri lîngă uşă. Pentru orice eventualitate, puse mîna pe clanţă. 
   - Ţi-ar trebui un consult medical, crezu ea. 
   El se mulţumi să clatine afirmativ din cap, surîzînd vag pentru a da de înţeles că, dacă era o glumă, o prinsese. 
   - Cred că Sonia bănuieşte ceva, pronunţă calm, ridicîndu-şi în acest timp capul în poziţie normală. 
   Ea nu găsi ce să răspundă.  Ce-ar fi putut spune? Că înţelege, că regretă, că nu-l crede, că îl iubeşte, dar n-ar vrea să-i facă necazuri, să-i distrugă familia, că Sonia e totuşi o fată bună, poate şi ea îl iubeşte la fel de mult… Î[c113]ntr-un tîrziu, în timp ce soneria anunţa sfîrşitul minutelor de recreaţie, se îndreptă spre uşă şi, înainte de a ieşi[c114], şopti doar: 
   - Trebuie să ne oprim aici. 
   Erau exact cuvintele pe care el se străduia de mai multe zile să i le spună şi nu reuşea.
   Se mai întîlniră totuşi de cîteva ori şi după aceea, dar întîlnirile lor sufereau de nu ştiu ce marasm, ceva alterat mocnea în materia cîndva însufleţită a pasiunii ei şi chiar dacă îmbrăţişările îi deveneau în anumite momente parcă şi mai afectuoase ca înainte, le simţea nesiguranţa, zădărnicia. Încercînd să salveze ceea ce fusese deja condamnat, găsi o nouă deviză: rămînem prieteni. Un fals optimism, care mai mult o chinuia. Vru să-i înapoieze cheia apartamentului, dar ea îl rugă să o păstreze. Îl rugă e totuşi mult spus. Încerca neputincioasă, disperată să-şi apere cît de cît demnitatea, din nefericire, cu mijloace dintre cele mai nepotrivite. Simula indiferenţă, începu să-i facă mici reproşuri (de exemplu, că nu-i mai oferise de nu ştiu cît timp flori…), sau, şi mai grav, cădea în crize de sentimentalism, ceea ce pentru un bărbat obosit e insuportabil. Nu primise cheia, poţi să o păstrezi cît vrei, spusese într-un elan de generozitate lamentabilă, neînţelegînd adevăratul motiv implicat în justificarea lui de complezenţă, cum că nu o mai merită… Atîta încredere investită orbeşte îl incomoda, deoarece îi impunea în continuare un anumit tip de conduită şi unele obligaţii. De preferat ar fi fost o ruptură totală şi definitivă, posibilă şi destul de simplu de executat în alte condiţii – dacă n-ar fi întîlnit-o zilnic, dacă, să zicem, ar fi intrat în vacanţă… Sperase ca în cele din urmă, istovită de jocul lui ambiguu, viclean, condus cu o bună intuiţie a c[c115]unctaţiei, ea să cedeze, oferindu-i astfel alibiul abandonului reciproc, şi încercase o serie de metode pentru a-i sugera această posibilitate, dar ea văzu în micile lui concesii noi motive de a persevera, găsea consecvenţă acolo unde nu era decît o ultimă rămăşiţă de politeţe, încît în cele din urmă, singura soluţie, care se impunea de la sine prin precizie, eficienţă şi lipsa[c116] oricărui echivoc, rămînea afrontul direct, necruţător.
   De fapt, în seara cînd a întîlnit-o pe Gina la un video, nici nu era sigur că ea e plecată de acasă. Au ieşit de la Ursescu pe la două noaptea, un pic grizaţi amîndoi, un pic obosiţi, distraţi, plutind într-o uşoară, plăcută, confuză excitaţie. Gina clătinîndu-se leneş, amorţită după atîtea ore de imobilizare; se ciocniră de cîteva ori în întunericul de pe casa scării, ea prinse balustrada cu amîndouă mîinile…
   - Nu mai cobor, aştept să se facă ziuă, zise. 
   - Ei, hai, hai, vrei să adormi aici? 
   O luă de braţ, Gina chicoti.
   - Mă gîdili, se alintă, îl împinse, pot să cobor şi singură, te rog!… 
   Făcu doi paşi, alunecă, el o prinse în braţe. 
   - Vezi dacă eşti neascultătoare? 
   Cînd ajunseră jos, se uitară îndelung la cer. 
   - Ia te uită, ce vreme frumoasă, iar noi stăm de şapte ore şi ne uităm la porcăriile alea! 
   - Chiar aşa, ce noapte splendidă! Să stăm puţin pe banca asta, vrei? 
   Se aşezară, iar Gina îşi sprijini capul pe umărul lui. 
   - Mi-e sooomn, zise, du-mă acasă. Unde vrei tu… 
   - Şi dacă mă prinde nenea miliţianul beat la volan? 
   - La ora asta nenea miliţianul doarme. 
   Mîna se ridică încet, atinse pieptul, palpă uşor, nesigur. 
   - Te rog, fii cuminte, nu profita de o biată femeie obosită şi somnoroasă. Scînci moale, mai mormăi ceva, te spun, să ştii, aerul fierbinte din nările ei îi venea direct în ureche, respiraţia întreruptă de un mic geamăt, buricele degetelor atinseră un nasture al bluzei, făcură un mic ocol, încercară apoi să-l descheie, dacă ne vede cineva? 
   Se desprinse de lîngă el şi se ridică brusc în picioare, îşi aranjă părul. 
   - Parcă am fi copii, zău! Să mergem. 
   În urma ei, locul se făcu deodată rece. 
   - Te-ai supărat? 
   - Nu, dar e mai bine să plecăm de aici. Vocea îi devenise clară, trează. Ne purtăm ca nişte copii, repetă. Porni singură spre locul de parcare, urmărită de privirea lui ca de un reflector. 
   De ce le-o fi plăcînd femeilor să complice mereu lucrurile? Uite-aşa le place lor, au impresia că în acest fel se apără. O lăsă pînă cînd ajunse lîngă maşină şi atunci se ridică brusc, se apropie cu paşi egali, calmi, descuie portiera, se aşeză la volan, deschise şi portiera din dreapta şi, înainte de a porni motorul, trase mult aer în piept. Nu vorbiră nimic tot drumul. Pînă să coboare, ea se scuză:
   - Te-aş invita la o cafea, dar se trezesc ai mei. Mormăi ceva drept răspuns. Ea trase siguranţa, se întoarse. Te-ai supărat? 
   De data asta întreba ea. Amînă răspunsul, o privi îndelung căutînd parcă pe chipul ei cuvintele de care avea nevoie. 
   - Mergem la ea şi bem cafeaua acolo, îi facem o surpriză.
   - Nu e plecată la ţară? se miră Gina. Zicea că se duce să-şi ia băiatul... 
   - Poate că s-a întors.
   Rîse un pic uimită, nedumerită, ridică din umeri.
   - Nu stăm mult, da? Promiţi?
   Toate acestea sunt desigur simple presupuneri. Ambiţia scriitorului de a reda cu precizie dialoguri la care nu a fost martor, sau ceea ce gîndesc personajele (mot-à-mot!) într-o împrejurare sau alta, a fost ridiculizată în mai multe rînduri de teoreticieni, deşi o astfel de ambiţie nu e totuşi atît de neîntemeiată pe cît pare la prima vedere. În fond, scriitorul nu redă un dialog, ci îl propune, bizuindu-se pe o anumită logică, pe o serie de date despre personaje şi, în primul rînd, pe intuiţie. N-are nici o importanţă dacă dialogul de la pagina cutare a decurs întocmai cum îl prezintă autorul, sau altfel, după cum la fel de neînsemnat e şi modul concret în care personajul a gîndit la un moment dat, important e ca ele să nu vină în contradicţie cu mişcarea epică de ansamblu. Punctul de vedere al autorului este mai apropiat de al istoricului decît de al documentaristului: el interpretează, nu depune mărturie. Ce-ar spune oare criticii noştri dacă rezultatul luptei de la Vaslui, dintre moldoveni şi turci, ar fi contestat argumentîndu-se că nici pînă la ora actuală nu se cunoaşte cu precizie locul bătăliei? Poate fi acesta un motiv de a nu mai face istorie, sau de a-i dispreţui pe cei care o fac?
   Cît priveşte povestirea noastră, e mai puţin important dacă B. a citit biletul acela în timpul orei de fizică sau într-o pauză, dacă a alergat imediat la ea, pentru o ultimă şi definitivă explicaţie, sau a împăturit cheia într-o hîrtie (eventual, hîrtia pe care fusese scris biletul) şi i-a trimis-o prin elevul de serviciu, dacă în noaptea aceea Gina şi-a uitat acolo rujul sau şi-a rătăcit un cercel. Amănuntele de acest gen au, desigur, importanţa lor, în sensul că din ele se nutreşte iluzia veridică, dar e lesne de observat însuşirea lor de a fi comutative şi interschimbabile, care le conferă autonomie şi difuziune în raport cu mesajul, fără a periclita fondul acestuia. În literatură efectul este determinant al cauzei, nu determinat, „sensul cărţilor este înainte şi nu în urma lor” (G. Genette); un alt mod de a spune că natura ambiguă (sau doar probabilă), facultativă şi opţională a cauzei îngăduie oricîte accidente, variaţii, digresiuni în consens cu traseul demonstraţiei, dacă despre asta e vorba. Cîndva eram convins că orice roman e o demonstraţie, în caz contrar lipsindu-i motivaţia, miza. Un roman fără teză îmi părea ca un copil nelegitim; făcut desigur din dragoste, dar marcat de un handicap social irecuperabil. Ca să pot scrie, îmi trebuia un motiv urgent, care nu putea fi doar simpla dorinţă de a scrie, ci un temei etic şi justiţiar dotat, în plus, cu însuşirea de a justifica şi disimula mobilul adevărat, al puterii. Între timp, experienţa personală m-a făcut mai circumspect. Poate că planul iniţial presupune o valoare-scop ce urmează a fi argumentată, dar evenimente fortuite din text şi dinafara lui subminează în permanenţă argumentele demonstraţiei, încît „sensul instituit” intră în disoluţie, consumat de sensuri ocurente; relaţia de putere devine una existenţială. Faptul că, în timp ce scriam la acest roman, am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de Mireille, care la începutul lui nu exista nici măcar ca probabilitate, induce o nouă semnificaţie, deşi neaparentă (încă) naraţiunii înseşi. Astfel, un accident biografic impune o reevaluare şi revalorificare a sensurilor de pînă acum ale romanului, în funcţie de noua mea atitudine faţă de el, determinată de un „personaj exterior”. Să nu uităm, apoi, că elaborarea unui text necesită o durată mult mai mare decît durata lecturii lui şi un efort de a enunţa, adeseori penibil, ce intră în contradicţie cu continuum-ul imaginar; exigenţele enunţării obligă la sacrificarea unor intenţii, la retragerea unor sensuri, iar structurile acumulate restrîng tot mai mult posibilităţile şi cîmpul de exprimare a voinţei auctoriale, încît, la limită, autorul devine doar unul din instrumentele auto-producerii textului. Deci, dacă pe de o parte susţin în continuare că orice roman e o demonstraţie (deoarece mi-ar veni foarte greu să renunţ la caracterul „teleologic” al iniţiativei de a-l scrie), pe de altă parte, mă văd nevoit să recunosc că această demonstraţie nu-mi aparţine ca autor, cît mai degrabă ca lector; nu o impun, ci mi-o însuşesc.
   
   (Boris)
   
   Cînd, în urmă cu trei săptămîni, S. mi-a adus aceste ultime pagini, nici el şi nici eu nu bănuiam că vor fi într-adevăr ultimele, iar romanul nostru va rămîne neterminat. Părea destul de mulţumit, deşi, zicea, va trebui să revină asupra cîtorva amănunte şi să retuşeze unele formulări greoaie, pe care le adaptase provizoriu, din viteză, pentru a se menţine în trena epicului, cum se exprimase el. Între timp, micile neînţelegeri privind modul de prezentare a unor situaţii şi personaje recognoscibile fuseseră depăşite, în sensul că ajunseserăm amîndoi la concluzia că cititorul va şti să aleagă între două afirmaţii[c117] contradictorii pe aceea pe care o doreşte adevărată. În fond, în literatură fiecare are dreptate, cu condiţia să fie crezut – unul din sloganurile lui preferate. De cîte ori îl spunea, apăsa intenţionat pe cuvîntul crezut, atrăgîndu-mi astfel atenţia că trebuie să învăţ să mint.
   A trecut, iată, aproape jumătate de an din ziua cînd a venit la mine pentru a-mi propune să scriem împreună un roman, şi în acest răstimp am avut de nenumărate ori prilejul să reflectez la motivele care pe el l-au determinat să propună, iar pe mine să accept, şi la numeroasele, bogate în neprevăzut consecinţe ale acestui „pact”, în virtutea căruia urma să-mi vînd sufletul nu diavolului, ci literaturii... Ştiam, desigur, că ne vom confrunta cu o serie de obstaco[c118]le, obiective sau subiective, era de presupus că vor apărea neînţelegeri (explicaţia lui: doi proşti se înţeleg mai bine între ei decît doi oameni deştepţi) şi noi motive de suspiciune, dar ispita de a-mi transforma accidentul în ficţiune promitea ceva consolator şi tonic, oferindu-mi totodată iluzia că l-aş putea recupera ca pe un lucru folositor atît biografiei[c119]i mele, cît şi unor interese superioare; tot ce mi se întîmplase căpăta astfel legitimitate, validat de o nesperată finalitate, căci din punct de vedere literar, accidentul devenea experiment iar eu, din victimă, deveneam privilegiat, erou. Poate pe moment nu am gîndit întocmai aşa, poate că această veritabilă cazuistică am dobîndit-o ulterior, urmare a travaliului persuasiv al lui S. Pe moment, mă interesa mai curînd să-mi găsesc o ocupaţie, să uit ceea ce singurătatea, claustrarea, lipsa de ocupaţie îmi amintea clipă de clipă, să mă adaptez viitorului pentru a-mi suporta prezentul. Cu Sonia mă înţelegeam din ce în ce mai greu, din vina mea, în primul rînd - în loc să ne apropie, accidentul ne separase şi mai mult; fetiţele fuseseră trimise la părinţii ei, ca să nu mă deranjeze, vizitele colegilor erau din ce în ce mai rare şi mai inconsistente... Stăteam lungit ore întregi î[c120]n pat, adormeam şi mă trezeam, încercam să citesc o carte dar, după cîteva pagini o lăsam, toate suferinţele şi dramele descrise acolo mi se păreau frivole, contrafăcute, zadarnice, străine de mine. Cum să mă intereseze dramele închipuite de alţii, cînd nu mai credeam în însăşi viaţa mea şi nu mă mai interesa nimic din ce mi se întîmpla mie însumi? Uneori încercam să umblu, dar după cîţiva paşi mîinile mi se muiau pe mînerele cataligelor, nu dintr-o neputinţă fizică, ci învinse de inutilitatea efortului pe care le obligam să-l facă. Mă lăsam jos, unde se nimerea, o chemam pe Sonia să mă ridice şi ea venea în grabă, speriată, dar şi niţel plictisită de prea desele mele apeluri, îmi aduna cataligele, ofta, mă prindea de subsuori şi mă tîra pînă lîngă pat, fii mai atent, îmi spunea, ce naiba, fii mai atent – şi se întorcea la treburile ei în bucătărie. Fuga, acesta e cuvîntul, ea însăşi spunea, fără să-şi dea seama cît de adevărat era: fug la bucătărie, am atît de multe treburi... Fug la farmacie, fug pînă la magazin, sau pînă la o vecină, iartă-mă, trebuie să fug la serviciu. În urma ei, repetam: fug, fug, fug, încercînd să-mi imaginez cum aş mai fugi eu, ca să o prind. Dimineaţa, cînd era plecată şi în tot blocul se făcea linişte, îmi părea adesea că sunt ultimul locuitor al unui oraş părăsit şi al unei lumi pustii, dincolo de uşă începea imensitatea deşertului care încet, încet se insinua şi în casă, vedeam dunele de nisip invadînd şi copleşind totul ca nişte troiene absurde; sau valuri ale unui ocean arid pe fundul căruia mă zbăteam sufocat, neputincios. Treceau uneori zile în şir fără să primesc un telefon, muzica aparatului de radio mă irita, nu puteam citi, gîndurile nu mi se legau, pînă şi acel cine-de-ce care mă obsedase atît în primele zile era acum uscat şi scorojit, ba ajunsesem să cred că doar mi se năzărise, că nu fusese nici o mînă care... etc., ci mintea mea o închipuise, într-un efort de a explica (totuşi) prin cauze o întîmplare indiferentă.
   Atunci a intervenit S. Mai întîi mi-a telefonat, într-o dimineaţă, da, într-unul din momentele acelea de vid al fiinţei, cînd aşteptarea devine un fel de moarte provizorie, mi-a telefonat pentru a-mi spune că doreşte să mă vadă, să-mi propună ceva. M-am mirat, la început nici nu i-am recunoscut vocea, nu mă aşteptasem ca tocmai el să mă caute – în ultima vreme, înainte de accident, relaţiile dintre noi erau mai degrabă reci – se mai şi bîlbîia, părea că se fereşte de cineva, poate vorbea de la un telefon public, e o problemă mai delicată, se scuză, nu pot să ţi-o spun la telefon... Deci, l-am invitat la mine.
   Era, fireşte, foarte emoţionat. Proaspăt tuns, îmbrăcat într-un costum nou, cu cravată, parcă venise în peţit. În ciuda protestelor mele, se descălţă la uşă, pentru a nu-mi murdări covorul, ştiu cît de greu e şi pentru biata Sonia – de ce o fi compătimind-o pe ea, m-am întrebat – acum cînd e singură, nu vreau să deranjez cu nimic, trecu spre sufragerie în vîrful picioarelor, precauţiile lui dintotdeauna, se aşeză pe un scaun şi mult timp rămase nemişcat. Ca să merg să-i deschid, trebuise să-mi iau cataligele, le-am aşezat apoi la marginea canapelei, el le privi, aş putea zice, fascinat, la un moment dat tresări, ca surprins asupra unui lucru necuviincios, începu imediat să vorbească încadrîndu-şi fiecare cuvînt într-un decor de gesturi, trecu grăbit peste introducerea de rigoare, ce mai faci, cum te mai simţi, colegii îţi transmit salutări, te aşteptăm la şcoală etc., pentru a ajunge la adevăratul motiv al vizitei  sale: îi venise o idee, de fapt ideea o avea de mai demult, dar acum se ivise ocazia de a o valorifica. Mă întrebă dacă am citit ,[c121],Cu sînge rece” de Truman Capote. Nu citisem. Deci, îmi explică: un roman despre care autorul nu ştie, iniţial, mai nimic. Ia doar o întîmplare, să zicem un asasinat, despre care a aflat din ziare, şi o dezvoltă în funcţie de consecinţele ei, pas cu pas, pe măsură ce aceste consecinţe se produc. 
   Interesant, zisei nu tocmai convins. 
   Vezi, ceva asemănător am putea încerca şi noi, continuă S. Desigur, fără să copiem modelul, ci doar luînd metoda ca premisă de lucru. Ba am putea merge chiar mai departe: să începem de la datele concrete ale cazului tău şi să ne îndepărtăm treptat de ele pînă la o perspectivă din care tot ce s-a petrecut aievea pare ficţiune, şi invers. De altfel, cred că e singurul mod de a face literatură dintr-un fapt de viaţă...
   Vorbea convins, degajat, emoţia de la început îi pierise, dacă nu cumva fusese doar un element de mizanscenă, un şiretlic menit să-mi distragă atenţia, unul din numeroasele lui trucuri diversioniste pe care le punea în funcţiune ori de cîte ori trebuia să-şi machieze sentimental un anumit interes. Avusesem suficient timp să observ că la el aproape nimic nu era întîmplător, ci se subordona unui scop precis, chiar dacă nu întotdeauna precis formulat, că se pricepea de minune să-şi transforme vulnerabilitatea, slăbiciunea, nesiguranţa în atu-uri, ca un echilibrist ale cărui ezitări devin figuri acrobatice suplimentare: mecanismul disimulării oricărei dificultăţi consta mai ales în supralicitarea aspectelor ei benigne, într-un mod care reducea la derizoriu orice posibilă obiecţie.
   M-am întrebat adeseori care era mobilul ultim al acestui joc, ce intenţii obscure animau măştile pe care le schimba cu o îndemînare de prestidigitator, şi trebuie să recunosc că, în lipsa unui răspuns satisfăcător, am devenit la un moment dat suspicios şi dificil în relaţiile cu el, căci nu găseam alt mod de a mă prezerva decît acuzîndu-l. De exemplu, neînţelegînd ce rol aveau digresiunile teoretice la care apela din ce în ce mai insistent, şi întrebîndu-l, mi-a răspuns că nu sunt decît simple diversiuni, tampoane între secvenţele narative propriu-zise suplinind descrieri fastidioase peste care, de obicei, cititorul sare grăbit. Într-un tîrziu, aveam să mă întreb dacă însuşi romanul în întregime nu era o diversiune, un alibi gîndit ca atare de la bun început. Intuiţia lui, într-adevăr uimitoare, mă intriga. Cum de ghicise că nu căzusem din tren, ci fusesem împins, de unde ştia că fusesem împins, de vreme ce nu vorbisem cu absolut nimeni despre asta? Bineînţeles, ipoteza lui m-a „indignat”, dar acesta era doar un mod de a-mi disimula curiozitatea şi a trebuit să provoc deliberat o veritabilă polemică, pentru a-i verifica amănunţit argumentele.
   Apoi, n-am reuşit să înţeleg de ce ţinea morţiş să-mi demonstreze că o anume ea m-ar fi împins din tren, profitînd de întuneric şi de starea mea confuză, o ea î[c122]nşelată, răzbunătoare, introdusă în mod fraudulos în ecuaţia acestui caz. Nu o numeşte direct pe doctoriţa Rădulescu, dar îmi indică suficient de clar despre cine e vorba (divorţată, cu un copil, lucrează la liceul nostru, am întîlnit-o la aniversarea zilei lui de naştere etc.) lăsîndu-şi astfel rezerve pentru un eventual şantaj. Desigur, el avea întotdeauna o explicaţie: din motive de discreţie, pentru a-mi proteja familia de un eventual scandal, preferase să nu dea nume, dar ar fi putut foarte bine să-i atribuie un nume imaginar, aşa cum procedase, bunăoară, cu Mireille, pe care, aveam să aflu abia cu ocazia drumului la Bucureşti, n-o cheamă de fapt Mireille... În trenul care ne ducea la Bucureşti, cînd a trebuit să merg pentru a-mi comanda proteza, am avut timp suficient să analizăm posibilităţile de continuare a romanului, S. intenţiona să introducă un nou personaj, pe această Mireille, al cărei nume adevărat n-a vrut să mi-l destăinuie (e de-ajuns să ştii că începe tot cu M ca şi numele ei) şi să dezvolte apoi o alternativă, o poveste simetrică celei deja scrise, în acest fel eroul devenind el însuşi...
   
   
   (Boris)
   
   Abia acum îmi dau seama că în declaraţie s-a strecurat o inexactitate, dar voi avea desigur prilejul să o corectez, căci procurorul mi-a promis că mă va mai vizita. Va trebui neapărat să o corectez, altminteri ar putea bănui că am motive să-i ascund adevărul. Mă întreb cum de a fost posibilă confuzia, probabil un moment de neatenţie, sau graba de a îndeplini o formalitate - o simplă formalitate, cum m-a asigurat el (un tip simpatic acest procuror Tomescu, şi tînăr, la primul lui caz mai serios, am descoperit că suntem şi niţel rude) – doar ştiam prea bine că au fost două drumuri la Bucureşti. Iar discuţia despre posibilităţile de continuare a romanului am avut-o prima oară, cînd am mers pentru a-mi comanda proteza şi a-mi lua măsura la picior. Mai precis, la întoarcere, fiindcă el a insistat să plecăm cu trenul de noapte, pentru a fi dimineaţă devreme în Bucureşti, dar şi pentru a fi văzuţi de cît mai puţine cunoştinţe; înţelegea cît de penibil mi-ar fi fost să mă expun, atîrnînd în catalige, curiozităţii şi compasiunii navetiştilor de pe peron. Nici nu a mai fost nevoie să trecem prin sala de aşteptare, S. a venit cu un căruţ de marfă şi, din taxi, m-a dus direct la vagon; am întins fotoliile, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina şi, pînă la Bucureşti, am dormit tot drumul. Deci, abia la  întoarcere am putut discuta pe îndelete, şi despre Mireille, desigur, dar mai ales despre romanul nostru. S. era încă optimist, veni cu ideea de a scrie amîndoi la persoana a treia, în acest fel detaşîndu-ne şi mai mult de întîmplările despre care relatam şi ai căror eroi (el mai puţin, eu mai mult) fuseserăm. Urma ca, în segmentul meu, să dezvolt naraţiunea pînă la începutul noului an[c123] şcolar, cînd B. şi ea se vor reîntîlni, apoi va fi organizată excursia în timpul căreia B. va suferi accidentul. În acest fel, s-ar fi ajuns la capătul cercului, la prezentul-deja-trecut al naraţiunii, am fi reluat povestea, dar povestind, de această dată, cum a fost scrisă, prilej de a face loc poveştii de dragoste dintre S. şi Mireille, simetrică, într-un fel, celeilalte.
   Era, deci, optimist, şi optimismul lui avea ceva comic-înduioşător, vorbea cu însufleţire despre avantajele captării acestui nou personaj (Mireille), care va îmbogăţi sensurile romanului şi va conferi noi semnificaţii compoziţiei, se lansă într-o curajoasă digresiune (înainte de a o trece în pagină, o proba pe mine) despre tipul nou de conflict pe care îl preconiza, rezultînd nu din combinarea premeditată a unor elemente anterioare, ci provocat de întîmplările consecutive scrierii înseşi, în acest fel locul şi timpul naraţiunii devenind pagina propriu-zisă a romanului, respectiv durata scrierii ei, apoi, brusc inspirat de o nouă idee, propuse ca la scrierea acestei părţi să contribuie şi Mireille, şi, ca să argumenteze propunerea, construi la repezeală teoria autorului transfinit, o teorie unanim acceptată, zicea el, potrivit căreia autorul oricărui text nu poate fi unul singur, ci, aşa cum arată Roland Barthes şi, după el, Jean Ricardou şi alţii, în cursul elaborării autorul se divide, asumîndu-şi mai multe roluri, iar pe de altă parte, ceea ce scrie îl transformă neîncetat (autorul este deci transfinit, deoarece eul însuşi e un transfinit, adică un continuum), şi ce minunat ar fi, dragă B., să putem convoca, atrage, seduce la scrierea unui roman toate personajele sale, vreau să zic, toate corespondentele lor reale, ce aventură fascinantă, imaginează-ţi că un astfel de roman ar avea sute, poate mii de personaje şi imaginează-ţi că destinul lor ar fi reglat şi în cele din urmă decis de gestul scrierii, iar cînd spun gest înţeleg toate sinonimele acestui cuvînt, atitudinea, comportamentul şi, mai mult, evoluţia, pe scurt ,,[c124]Gestalt”-[c125]ul ei... Îl ascultam distrat, niţel amuzat, înţelegînd că o iubeşte pe fata aceea şi vrea să-i facă acest mic dar – eu însumi îi sugerasem altădată să-i dedice romanul – şi, amintindu-mi cît de nesigur şi umil intrase la mine în casă cu doar şase luni în urmă, ţinînd sub braţ cele cîteva foi ale începutului de roman la care mă va invita să colaborez, amintindu-mi cum mergea pe vîrfuri, numai în ciorapi, şi cum îi tremura la început vocea, mă întrebam dacă scrierea romanului îl transformase într-o atît de mare măsură sau faptul că era îndrăgostit. Fără îndoială că motivul imediat al exaltării lui era aşteptarea plină de speranţe a reîntîlnirii cu Mireille (fusese plecată, în vacanţa de primăvară, la un curs de perfecţionare şi urma să revină în aceeaşi seară în care noi ne întorceam de la Bucureşti), dar aplombul şi fermitatea exprimării, lipsa oricăror îndoieli, o anumită suficienţă şi chiar aroganţă în emiterea judecăţilor susţineau mai curînd impresia conştiinţei de sine a puterii, care, iată, nu se mai mulţumea cu cîteva personaje, ci dorea sute, mii, al căror destin urma să intre în gestiunea cui altcuiva decît a Autorului [c126]? Am cutezat să-mi exprim de pe atunci temerea că Mireille nu va admite să fie „confiscată” pentru acest roman, obiecţie pe care S. a întimpinat-o zîmbind superior-ironic, înseamnă că nu o cunoşti pe Mireille, zise, sau te pomeneşti că vei fi fiind gelos? Trebui să recunosc, amintindu-i că el refuzase să mi-o prezinte, ,,[c127]o vei cunoaşte la momentul potrivit şi vei avea, sunt sigur, o surpriză de mari proporţii”, dar asta nu constituia cîtuşi de puţin un argument valabil în favoarea lui. Şi, din păcate, în mai puţin de două săptămîni, răstimp în care nu ne-am mai întîlnit, temerile mele aveau să se confirme.
   
   Cum prevăzusem, procurorul Tomescu m-a căutat din nou, ieri, şi am folosit acest prilej pentru a-i vorbi despre al doilea drum la Bucureşti, cînd am mers să-mi iau proteza. S-a mirat, mai mult de formă, cred că ştia sau bănuia, poate trecuse între timp şi pe la şcoală. Pe S. încă nu l-au găsit, ancheta înaintează încet, nu există nici nu fel de indicii cît de cît plauzibile şi de aceea se contează foarte mult pe informaţiile primite de la mine. 
   - Presupunerea dumneavoastră că a căzut sau s-a aruncat din tren pare să se adeverească, mi-a zis, dar încă bîjbîim, umblăm orbeşte, sunt atîtea staţii între Bucureşti şi R., iar oamenii de care dispunem sunt, să recunoaştem, foarte puţini. 
   Avea la el copia manuscrisului – de fapt, originalul, copia e la mine –, mi-a  dat voie să-l răsfoiesc. I-am mărturisit că, în pofida celor întîmplate, sau poate tocmai din acest motiv, continuu să scriu, simt nevoia, încercînd în acest fel să înţeleg cum s-a întîmplat, ce s-a întîmplat şi de ce s-a întîmplat aşa. 
   - O să-mi arătaţi şi mie? m-a întrebat. 
   - Desigur, nu e nici un secret! 
   Apoi am deschis la întîmplare manuscrisul adus de el. „Important e că avem nevoie unul de celălalt - asta e sigur - pentru a duce la bun sfîrşit lucrul început împreună şi, în ceea ce mă priveşte, pentru atingerea acestui obiectiv, sunt în stare de orice... Arta, s-a spus de atîtea ori, cere sacrificii.” Cum ai descoperi deodată gustul de sînge al laptelui… Poate o senzaţie asemănătoare o are chirurgul, atunci cînd, imediat după o operaţie, taie din carnea unei fripturi sau mamoşul, cînd face dragoste - exemplu încă mai potrivit, fiindcă presupune şi o anumită implicare afectivă; două tendinţe contradictorii ce se susţineau reciproc, ceva asemănător incestului, adică un[DO128] amestec în care voluptatea şi aversiunea dobîndesc acelaşi conţinut. Nu spunea chiar S. că dragostea e amestecată întotdeauna şi cu un pic de scîrbă? Asta se întîmpla însă pe vremea cînd lucram la pasajul despre ziarist, pe care trebuia să-l facem cît mai caustic şi misogin, şi în acest scop S. îşi asigurase o colecţie de citate din autori medievali, de la Toma d’Aquino, care spune că femeia e un mascul deficient, marcată de imbecillitas prin natura ei, la sfîntul Augustin, Johann Wier şi Tertulian (,[c129]Femeie, tu eşti poarta diavolului!“)[c130]. El însuşi se echipase cu o psihologie de misogin, în virtutea căreia izbutea uneori sentinţe de felul celor de mai sus, trăgînd finalmente concluzia că nu dragostea ne face fericiţi, ci solidaritatea unei fiinţe superioare - şi e cu atît mai bine dacă fiinţa aceea se întîmplă să fie o femeie. Într-un tîrziu, cînd va ajunge la convingerea că fiinţa aceea nu e alta decît Mireille, îmi voi îngădui să-i reamintesc, nu fără o doză de maliţie, recunosc, vechiul adagiu, altădată atît de drag lui:  
   - Ah, bătrîne, dacă ai cunoaşte-o pe Mireille, n-ai mai vorbi aşa - era răspunsul său cel mai frecvent, în fond o simplă eschivă, căci dacă nu o cunoşteam, asta se datora refuzului, sub diferite pretexte, de a mi-o prezenta. 
   De aceea, imaginea mea despre ea, destul de confuză şi, probabil, neadecvată, a evoluat în funcţie de atitudinea lui S. Într-o primă[c131] etapă, conform principiului supraestimării obiectului erotic, a obţinut numai aprecieri pozitive şi oarecum abstracte: inteligentă, sensibilă, receptivă, atentă, senzuală, nu neapărat frumoasă, dar cu o fizionomie aparte, ceva pentru pictori, bunăoară. Calităţi mai curînd deduse de mine decît afirmate de el, căci de cîte ori îmi vorbea despre Mireille, se referea mai mult la sine, la emoţiile, sentimentele, trăirile pe care ea i le inspira. Aşa cum s-a întîmplat şi într-o fază ulterioară, cînd, din motive pe care nu le voi afla niciodată, relaţia lor a intrat în criză. 
   M-am întrebat eu însumi, înainte de a mă fi întrebat Tomescu, dacă s-ar putea stabili o legătură între dispariţia lui S. şi această  pentru care îşi pierduse capul, şi trebuie să recunosc că mi-e foarte greu să mă decid asupra unui răspuns. În tren, în timpul ultimului drum spre Bucureşti, S. avea să-mi mărturisească la un moment dat că ar fi în stare de orice pentru ea, dar cine ar putea spune la ce se gîndeşte un[DO132] om atunci cînd afirmă că e în stare de orice? L-am determinat destul de greu să vorbească, toate încercările mele soldîndu-se la început cu răspunsuri amabile, politicoase, dar reci, expeditive, pînă cînd, venind vorba despre roman, i-am reproşat că în ultima vreme mă lăsase oarecum singur, arătîndu-se mai preocupat de Mireille decît de lucrul nostru. De fapt, nu mai scrisese nimic de mai bine de trei săptămîni. Răspunsul lui a fost, pe cît de neaşteptat, pe atît de stupefiant şi dezamăgitor: abandonase ideea de a scrie acest roman. 
   - Asta înseamnă că m-ai abandonat şi pe mine, zisei. Se mulţumi să replice că e un punct de vedere subiectiv. Bine, dar atunci cum rămîne cu dedicaţia pentru Mireille? 
   Clătină din cap şi surîse amar. 
   - Mda…, dedicaţia... Oare fătuca asta chiar merită osteneala de a-i dedica un roman? 
   N-am putut să nu-i amintesc că, în urmă cu destul de puţin timp, era de o cu totul altă părere. Şi apoi, în discuţie nu e Mireille, ci romanul. N-are decît să nu i-l dedice, dacă aşa vrea, dar chiar şi în acest caz, trebuie mai întîi să-l scrie, căci, ierte-mi-se observaţia, poţi face ceea ce doreşti numai cu lucrurile care există. 
   - Mi s-ar părea normal, mai adăugai, ca, aşa cum începutul romanului nu a fost condiţionat de Mireille, de faptul dacă i se dedică ei sau nu, nici ducerea lui la bun sfîrşit să nu depindă de capriciile acestei femei. Mai mult, nu-i exclus ca, în cîteva zile, atitudinea ta faţă de ea să se schimbe din nou, şi atunci nu vei regreta oare hotărîrea luată acum? Î[c133]nţeleg, nu o mai iubeşti, foarte bine, dar asta nu înseamnă că tot ce ai simţit cîndva pentru ea trebuie condamnat, repudiat... 
   Nu mai ştiam ce să adaug, tăcui şi, o vreme, tăcu şi el, privindu-mă niţel încruntat şi clipind des, mirat sau nedumerit, ca şi cum mi-ar fi ascultat încă o dată vorbele după ce sunetul lor se pierduse. În cele din urmă, îşi duse mîna în frunte, închise ochii şi începu să vorbească, parcă mai mult pentru sine, cu voce joasă, abia auzită. 
   - Nu o mai iubesc, deci? Aşa crezi? Deschise ochii, îşi ridică privirea spre mine şi mă cercetă un timp, oarecum dezamăgit. Se vede că n-ai înţeles nimic, zise. Dimpotrivă, o iubesc mai mult ca niciodată şi aş fi în stare de orice pentru ea, tocmai acum, cînd ştiu că am pierdut-o, şi poate tocmai din acest motiv... Da, fiindcă despărţirea constituie apoteoza iubirii, trecerea ei în domeniul transcendental, purificarea ei definitivă! Tu crezi, poţi crede că nu o mai iubesc? Ei bine, î[c134]ncerc, mă străduiesc -  asta e adevărat; fac efortul de a o smulge din mine, de a o scoate în afara memoriei, de a-i anula urmele atît de ascuţite imprimate în fiecare moleculă şi în cele mai ascunse alveole şi interstiţii din trupul meu, dar cum, cînd toate obiectele, chiar şi cele mai neînsemnate, mi-o evocă, devin un fel de ecou al imaginii ei? E un spectacol halucinant tot ce mi se întîmplă, fiindcă totul e impregnat de fiinţa ei, a cărei prezenţă mi se relevează, izbucneşte ca o flacără ascunsă pînă atunci în cine ştie ce detaliu umil al lucrurilor şi mă loveşte în plin, producîndu-mi o intensă şi violentă emoţie, mai curînd un fel de comoţie psihogenă, un fior de spaimă şi neputinţă, o senzaţie sfîşietoare ca de leşin... Să-i mîngîi părul, să-i vorbeşti şi să o asculţi, să-i priveşti de aproape gura, ochii, gropiţele din obraji, zile în şir, săptămîni, pînă cînd îţi pare că sunt parte din însăşi fiinţa ta, şi apoi, deodată, să constaţi că toate acestea s-au prăbuşit în trecut, supte de vîrtejul timpului - e de neînţeles şi e înfricoşător. Sunt momente cînd o anumită privelişte, un gest oarecare, un simplu foşnet, mireasma întîmplătoare a unui loc sau lumina căzînd într-un anumit fel pe chipul lucrurilor divulgă subit o relaţie secretă cu trecutul, reactualizează prin ceva nedesluşit şi straniu configuraţia secundei de atunci, şi în acele momente hotarele dintre real şi ireal se năruie, nu mai există decît neliniştea care îmi bubuie în tîmple, bătăile ca de cazma ale inimii în adîncul pieptului şi ceva ca[c135] o vibraţie sau un murmur, o muzică tînguitoare a cărnii, sunetul căreia se înteţeşte uneori pînă la durere şi arsură… Poate că totuşi ai dreptate cînd spui că nu o iubesc. Eu însumi încep să cred că e mai curînd vorba de o maladie constînd în neputinţa de a respira altfel decît prin ea, ceva ca un ataşament isteric, cu [c136]atît mai ridicol acum, cînd am înţeles şi ştiu că ea iubeşte pe altcineva... şi deci cu atît mai tragic. Iartă-mă, n-ar fi trebuit să te fac părtaş la astfel de intimităţi jenante, prevăd că te voi urî cîndva din acest motiv, dar am simţit nevoia să vorbesc, să mă exprim, să abuzez de mine, sperînd că istovirea ce urmează oricărui exces mă va ajuta, îmi va alina cît de puţin supliciul. De altfel, cel mai sigur leac ar fi să scriu, să transform totul în ficţiune, adică să fragmentez, să divid pînă la atom, pentru ca apoi, prin recompunerea din unităţi infime, să recapăt din afară învestitura propriei mele suferinţe şi să mi-o savurez în tihnă, dar mi-e cu neputinţă, fiindcă numai intenţia de a lua vreo iniţiativă, de orice fel, mă oboseşte grozav, mă anemiază, parcă mi-aş deschide dintr-o dată[c137] toate venele, şi înainte de a face primul semn pe hîrtie, aş fi vlăguit şi dezgustat de mine însumi. Acum poate vei înţelege de ce am abandonat romanul, de ce te-am abandonat, cum zici tu, şi sper că mă vei scuza. În raport cu tot ce mi se întîmplă în ultimul timp, literatura îmi pare oţioasă şi derizorie, iar ambiţia mea de altădată, de a mă remarca în acest domeniu, îmi evocă, nu ştiu de ce, un anumit obicei reprobabil din adolescenţă. Dacă ţii atît de mult la acest roman, continuă-l singur – nu vreau să te măgulesc, dar cred că ai putea-o face într-un mod cel puţin onorabil – asumă-ţi-l, dedică-l, dacă aşa doreşti, cui doreşti, publică-l sau ţine-l pentru tine, în sfîrşit, fă ce vrei cu el, dar nu-mi cere imposibilul, fiindcă, înţelege, pentru mine el are o anumită conotaţie negativă şi nu aş putea să, nu mai pot...
   Eram atît de tulburat de mărturisirea lui încît, mult timp după ce tăcuse, n-am putut articula măcar un cuvînt consolator, o încurajare de  complezenţă, de care, simţeam asta, avea acută nevoie în clipele acelea. Am rămas şi eu mut, cutremurat de cele auzite, neînstare măcar de o remarcă oricît de banală cu care să amîn verdictul tăcerii. Într-un tîrziu, cînd i-am întîlnit privirea, am înţeles că fusesem laş, că pierdusem ocazia de a-l ajuta, pierzîndu-l astfel ca prieten. Fiindcă nu vorbisem la timp, nu mai aveam ce-i spune. Ştiam că, începînd din acel moment, mă va urî, aşa cum de altfel prevăzuse. Nu încerc să mă disculp, totuşi trebuie să recunosc că pînă atunci nu crezusem cu adevărat în existenţa reală a acestei Mireille, ci doar mă complăcusem în jocul propus de el, bănuind în secret că încerca o nouă diversiune prin inventarea unei iubite enigmatice. Faptul că el o ascunsese în permanenţă de mine (evita, sub felurite pretexte să mi-o prezinte, nu-mi destăinuise nici măcar numele ei adevărat...) îmi întărise, cu timpul, bănuiala că Mireille era un personaj fictiv, dar atunci, în minutele de tăcere de după lungul lui monolog confesiv, am întrezărit deodată o posibilitate care aproape că mi-a tăiat respiraţia; nu mi-o prezentase tocmai fiindcă ştia că o cunoşteam! A fost doar o prezumţie efemeră, determinată poate de mica lui ezitare şi felul ciudat în care mă privise atunci cînd îmi destăinuise că Mireille iubeşte pe un altul, adierea unei intuiţii pe care nu o puteam lua în serios, aşa cum nici acum nu cred cu adevărat în ea, ceva ca un icnet ascuns, un puseu al vanităţii mele, o fantezie puerilă amintirea căreia mă face să zîmbesc jenat şi acum, deşi procurorul Tomescu crede că nu e cu[c138] totul lipsită de temei. De vreme ce trebuie luate în consideraţie toate femeile din preajma lui, ale căror nume începe cu M, de ce am exclude-o tocmai pe doctoriţa Rădulescu? Î[c139]ntrebarea lui, aparent îndreptăţită, mai ales că în ziua aceea ea a lipsit de la şcoală, e în realitate absurdă, neputînd explica de ce, la un moment dat, S. însuşi ne-a înlesnit apropierea şi a depus apoi tot zelul pentru întreţinerea unei relaţii sortite de la bun început eşecului...
   Restul drumului pînă la Bucureşti şi toate cele ce au urmat aproape că nu mai au istorie. Ne comportam unul faţă de celălalt cu o precauţie excesivă şi vinovată, ca doi complici gata să se trădeze, fiecare temîndu-se că celălalt ar putea-o face primul. După ce m-a însoţit la întreprinderea de proteze şi apoi la hotel, unde ne rezervaserăm o cameră comună, am mers în oraş, să mîncăm. Deşi îmi montasem proteza, mă deplasam foarte greu, atît din cauza lipsei de exerciţiu, cît şi datorită atrofierii muşchilor piciorului, în lungul interval de timp în care nu-l folosisem. De aceea, aş fi preferat să rămînem la restaurantul hotelului. S. ţinu morţiş să mergem la un alt restaurant, unde avea o întîlnire (nu mi-a spus cu cine), găsind că era o bună ocazie de a mă obişnui cu proteza şi de a mă antrena pentru drumul de a doua zi. Cînd n-am mai putut merge, a chemat un taxi, în care însă nu m-am urcat decît eu, el pretextînd că are de dat un telefon şi rămînînd să vină pe jos. Am ajuns la restaurantul Caraiman şi l-am aşteptat, aşa cum ne fusese înţelegerea, ba chiar am făcut şi comanda, convins că S. nu va întîrzia să apară. De altfel, din locul unde ne despărţiserăm şi pînă la restaurant erau de parcurs ceva mai mult de o sută de metri. După două ore şi jumătate de aşteptare, am chemat un taxi şi am pornit spre hotel, dar în ultimul moment mi-am zis că se prea poate ca el să mă fi îndepărtat de la hotel anume pentru a-şi aduce pe cineva în cameră, aşa încît am hotărît să întîrzii întoarcerea mea acolo şi, nevenindu-mi altă idee mai bună, i-am cerut şoferului să mă ducă la gară. Abia după ce coborîsem din taxi, mi-am amintit că restaurantul din incinta gării e în renovare. Între peron, sala de aşteptare şi părculeţul din faţa Ministerului Transporturilor, am optat pentru părculeţ, mai cu seamă că vremea era destul de plăcută. Astfel se face că am ajuns la hotel abia pe la zece şi jumătate seara. S. tot nu apăruse. Nu-l puteam aştepta oricît, iar ca să dau telefon la miliţie încă nu îndrăzneam, căci ar fi fost posibil ca S. să apară la cîteva minute în urma apelului meu, ceea ce m-ar fi pus într-o situaţie cît se poate de neplăcută. Tot aşa cum s-ar fi putut ca între timp el să se fi întîlnit cu Mireille (deşi nu mi-a vorbit, din motive de discreţie, despre eventualitatea unei asemenea întîlniri) şi să fi rămas cu ea. Abia a doua zi la prînz am sunat recepţionera şi, punînd-o în cunoştinţă de cauză, i-am cerut sfatul. Ea nu ezită nici o secundă şi anunţă miliţia. Am dat o declaraţie, după care am putut pleca spre casă. Încă nu credeam că e ceva serios, nici atunci şi nici în zilele următoare – şi de fapt, nici acum, după atîta timp, cînd s-ar părea că nu mai e nimic de sperat, nu sunt convins că dispariţia lui e definitivă şi nu m-aş mira prea mult dacă în clipa următoare ar suna la uşă sau m-ar căuta la telefon...
   
   (Boris)
   
   Mă justific? Nicidecum. Încerc doar să depistez acea forţă ineluctabilă ascunsă în neorînduiala atîtor întîmplări anonime, al cărei vector ne pecetluieşte – cînd anume? [DO140]– destinul, cîtuşi de puţin sensibilă la iluziile, revendicările sau bietele noastre proteste. Nimic mai facil, mai inutil şi mai caraghios decît să justifici trecutul, şi totuşi, cît de puţine ocazii de a o face pierdem! Ieri, procurorul Tomescu mi-a pus o întrebare de-a dreptul stupidă: n-aţi bănuit nici un moment că cel care v-a împins atunci din tren ar fi putut să fie chiar S.? Caracterul provocator şi ostil la întrebării era mai mult decît evident; pentru o clipă, am fost tentat să mă justific, dar mi-am dat seama la timp că n-ar fi avut rost şi am răspuns simplu: nu. Din cele scrise pînă aici rezultă altceva, crezu el, deoarece în momentul cînd S. a lansat ipoteza că nu aţi căzut, ci aţi fi fost împins din tren, normal ar fi fost să vă întrebaţi de unde ştia el că aţi fost împins, de vreme ce nu vorbiserăţi nimănui despre asta. Şi chiar presupunînd că nu v-aţi pus din primul moment această întrebare, ar fi trebuit să vă atragă atenţia insistenţa cu care S. încerca să acrediteze ideea că ea este cea care v-a împins, o insistenţă dubioasă şi pentru unul ca mine, care nu are în acest caz decît interese profesionale, darmite pentru unul ca dumneavoastră…
   Atîta perspicacitate din partea lui şi rîvna cu care şi-o practica mă făcură să zîmbesc. L-am întrerupt doar pentru plăcerea de a dezvolta eu însumi raţionamentul propus. De vreme ce S. ştia că am fost împins din tren, fără ca eu să fi vorbit cuiva despre asta, însemna fie că mă împinsese el însuşi, fie că ştia cine mă împinsese. 
   - Corect! remarcă Tomescu. Impresia mea este că acest roman – să-l numim totuşi astfel – a fost scris cu un scop foarte precis şi e suficient să schiţăm o analiză de conţinut pentru a decela mulţimea de contradicţii pe care le generează; toate ipotezele se contrazic şi se anulează reciproc, încît ar trebui să ne întrebăm dacă asta nu e consecinţa unei premeditări. Presupunînd că scopul era de a crea un alibi, problema este cui să atribuim acest scop, lui S., care dorea să ascundă ceea ce făcuse, sau dumneavoastră, care doreaţi să ascundeţi ceea ce intenţionaţi să faceţi? Sau poate amîndurora, fiecare în parte determinat de motivaţia sa? Este, de altfel, singurul element necontradictoriu al acestui aşa-zis roman – dorinţa comună de a-l scrie…
   S-a arătat măgulit, aproape că a roşit de plăcere cînd i-am spus că spiritul său speculativ şi aptitudinea de a cultiva amănuntul relevant mi-ar fi de mare folos pentru continuarea şi ducerea la bun sfîrşit a romanului. Dar refuză politicos propunerea mea, pretextînd că misiunea sa e alta. 
   - Să nu mă înţelegeţi greşit, nu asta am urmărit, pur şi simplu am observat că S. ar fi avut motive să vă îmbrîncească, fie sentimentale (presupunînd că Mireille şi doctoriţa Rădulescu sunt una şi aceeaşi persoană), fie ,,[c141]literare”, pentru a-şi oferi ocazia de a scrie romanul. Nu v-a spus el însuşi că ideea o avea de mai demult, dar abia acum se ivise ocazia de a o valorifica? Poate că tentativa de a demonstra că ea v-a împins din tren era menită tocmai să îndepărteze bănuielile ce ar fi planat asupra lui, iar romanul nu îl preocupa decît ca alibi, un alibi subtil şi irecuzabil.
   Ghicind că verva aceasta inferenţială fusese determinată de lectura greşită a manuscrisului, i-am atras atenţia că romanul nu trebuie citit mot-à-mot, fiindcă e totuşi roman, nu depoziţie în instanţă. Nu părea foarte convins. 
   - Desigur, îmi răspunse, nimeni nu s-ar gîndi să folosească un roman drept act probator în instanţă, dar în schimb i-ar putea manipula capacitatea de a influenţa judecăţile oamenilor, mai importantă, uneori, decît mărturia oricărei probe.
   Gîndirea lui strict silogistică e incapabilă, deci, să accepte paradoxul literaturii, de a fi adevărată şi falsă în acelaşi timp, deşi cu un efort cît de cît onest ar descoperi singur că literatura nu deduce, nu justifică şi mai ales nu se justifică, iar faptul că unul sau altul ar putea-o manipula sau întrebuinţa ca alibi nu ne dă dreptul de a o suspecta; în esenţa ei, literatura e scop, nu mijloc…
   Încercam să-i explic toate acestea cînd, brusc, mi-am dat seama că foloseam argumente şi repetam chiar sintagme pe care le ştiam de la S. – şi a trebuit, am fost obligat să mă opresc.
   
   *
   
   Tinere domn,
   Mă faci să rîd, cu bănuielile tale stupide. Chiar crezi că munca mea de corespondent zonal îmi lasă răgaz să mă ţin de şotii de acest gen? Abia îmi ajunge timpul să-mi scriu articolele, darmite să mai compun şi romane!
   Nu ştiu pe cine ai întrebat tu din oraşul R. care să-ţi fi spus că de la liceul de matematică-fizică de aici nu a dispărut nici un profesor. Interesează-te mai bine. Şi ţine cont că B. era de aproape un an în concediu medical, aşa că informatorul tău s-ar putea să nici nu fi ştiut despre el. Trebuie să recunosc, la rîndul meu, că am fost tentat să cred, la un moment dat, că nu S. şi B. sunt autorii romanului, ci Sonia, soţia lui B., dar această bănuială mi-a fost  infirmată chiar zilele acestea. Cumnatu-meu, procurorul despre care ţi-am mai vorbit, mi-a adus paginile scrise de mînă şi un capitol de roman găsite cu ocazia percheziţiei în casa lui B., care nu fuseseră incluse în manuscrisul primit de la Sonia. Probabil că B. le ascunsese între celelalte hîrtii ale sale, sau poate că Sonia le-a scos anume din manuscris (dar, în acest caz, mă întreb de ce nu le-a distrus). Oricum, procurorul Tomescu, cel care ancheta cazul, i-a confirmat cumnatului meu că scrisese şi el un capitol de roman, la îndemnul lui B., pe care i l-a dus acestuia în chiar ziua cînd B. a hotărît să fugă. De fapt, nu e sigur că B. a fugit de acasă (ancheta e încă în curs), căci e tot aşa de probabil ca Sonia să-l fi ucis şi să fi declarat apoi că a dispărut...
   Iată ce cred eu. În realitate, tot acest joc a fost condus din umbră de soţia lui B. Ea l-a îndemnat pe S. să-l îmbrîncească pe B. din tren. Apoi, văzînd că tentativa n-a reuşit, i-a dezvăluit lui B. legătura ei cu S. Trebuia să scape de S., deoarece aceasta ştia la îndemnul cui încercase să-l ucidă pe B. Aflînd despre adulterul soţiei sale, B. a încercat la rîndul său, să-l elimine pe S., fără însă a reuşi. Aflînd că nu a reuşit, Sonia a decis să scape de B. Ce zici?... Speculaţiile mele pot să pară exagerate, dar asta numai fiindcă nu ai citit încă paginile pe care ţi le trimit acum. Vei vedea, citindu-le, că ele sunt cît se poate de întemeiate. În fine, te las pe tine să dezvolţi toate variantele posibile ale acestui deznodămînt, dar te rog, fără insinuări la adresa mea! Eu am renunţat la orice veleităţi literare încă de pe vremea cînd eram la şcoala de literatură.
   Cu bine,
   C.N.
   
   (Boris - ultimele notiţe)
   
   Credeam că, odată cu întoarcerea la şcoală, voi uita. M-au întîmpinat, bineînţeles, cu toată căldura. Dar şi cu un licăr ciudat, neliniştitor în priviri. Oarecum surprinşi că am apărut. Un înţeles enigmatic, echivoc al întrebărilor lor…
   Încă mai am timp să-mi pregătesc examenul de grad. Am vrut să-l amîn, dar toţi m-au îndemnat să încerc.
   
   Merg cu oarecare dificultate, dar merg. Mă ajut cu bastonul, totuşi merg. Pe picioarele mele. Chiar dacă unul dintre ele e, pe-un sfert, de lemn. Important e că merg. Nefolosit de atîta timp, muşchiul s-a lenevit, s-a atrofiat un pic. Îl simt uneori moale, nesigur. E a treia zi de cînd m-am întors la şcoală.
   
   A cincea zi. Nu pot să nu le număr, aşa cum altădată număram zilele de cînd mă lăsasem de fumat. Peste două zile împlinesc săptămîna. 
   M-au întrebat dacă n-am aflat nimic despre S. Ce să aflu? La un moment dat, insistenţa lor devenise exagerată - şi tendenţioasă. Răspunsurile mele simple, invariabile îi dezamăgeau, citeam asta pe chipurile lor. Doreau mai mult, o poveste, ceva palpitant şi cu multe dedesubturi. Foamea de senzaţional a plebei, despre care S. ar fi făcut o întreagă teorie. Din fericire, a intrat directoarea în cancelarie şi s-a făcut linişte.
   
   Prima săptămînă de cînd m-am întors la lucru. Un fel de aniversare, deci. Sonia a preparat o pizza care nu i-a ieşit tocmai grozav, dar n-am vrut să o supăr şi nu i-am făcut nici o observaţie. Dimpotrivă, m-am străduit să mănînc foarte lacom. La urmă, am ciocnit un pahar de vin, ea mi-a urat succes, eu i-am urat fericire. Am propus să aducem fetiţele acasă – ar fi încă un semn al reintrării căsniciei noastre în normal – şi s-a bucurat. - Chiar vrei tu asta? Credeam că prezenţa lor te enervează… Deşi n-ar fi avut motive să creadă aşa ceva.
   Uneori uit, iar cînd trebuie să fac prima mişcare şi îmi reamintesc, am o mică surpriză, neplăcută.
   Să nu răspund nici unei provocări. Să nu mă las atras în jocul lor primejdios. Să nu mă justific. Toate insinuările lor vor lovi în gol. Calm, senin, detaşat. În fond, nu am nimic de ascuns. 
   Peste trei zile voi împlini a doua săptămînă şi sunt, de pe acum, nerăbdător.
   
   Mi-a telefonat procurorul Tomescu. Doreşte să ne întîlnim. L-am invitat la mine acasă. Sunt curios să aflu noutăţi. Dacă cineva va citi vreodată rîndurile acestea, va înţelege, poate, cît de mult îmi lipseşte S.
   După-amiază am răsfoit manuscrisul romanului, am mai îndreptat cîte ceva. Constat cu oarecare nelinişte că în ultima lui parte tinde să devină un fel de jurnal. Nelinişte e totuşi mult spus. Mai curînd, neplăcere. Fiindcă e un mod de a eşua.
   Cînd voi reuşi să nu mai scriu, cînd îmi voi înfrîna dorinţa de a nota tot ce observ sau ce mi se întîmplă, abia atunci voi fi complet vindecat.
   
   A fost Tomescu. Iar şi iar aceleaşi întrebări. Dacă am bănuit vreun moment că S. făcea un joc dublu; ce m-a făcut să cred că romanul e o diversiune, un alibi gîndit ca atare de la început, aşa cum afirmam într-un loc; dacă sunt convins că Mireille e o ficţiune sau, dimpotrivă, cred că e o persoană reală şi, în acest caz, dacă apreciez că S. s-a sinucis din pricina ei, sau a fost ucis de ea; ce m-a determinat să presupun că a avut un accident de tren şi nu unul de maşină sau de tramvai. La ultima întrebare – dacă e posibil ca Sonia şi Mireille să fie surori gemene – am răspuns mai întîi că nu ştiu ca Sonia să aibă nici o soră. Abia apoi mi-am dat seama că fusese o glumă de prost gust. 
   - E, desigur, o simplă ipoteză... o posibilă pistă... Încerca să se justifice, să-şi ceară scuze. 
   - Întrebarea dumitale e lipsită de bună-cuviinţă, i-am spus, insinuarea dumitale e grosolană, iar dumneata însuţi dovedeşti, în fine, după ce m-ai vizitat de atîtea ori, făcînd pe prietenul şi tatonîndu-mă cu întrebări perfide, că nu eşti decît un bădăran. 
   În timp ce spuneam aceste cuvinte, m-am ridicat din fotoliu şi m-am îndreptat spre uşă. Se ridică şi el, cu oarecare întîrziere. Fermitatea şi vehemenţa reacţiei mele părea că-l surprinseseră. Îl tutuisem tocmai pentru a-i semnala, o dată în plus, că nu mai avem despre ce vorbi. Găsi totuşi tupeul să-mi spună în prag, înainte de a ieşi: 
   - Poate că şi comportarea dumneavoastră de acum e o diversiune, un alibi gîndit ca atare de la început...
   
   (după-amiază)
   Sonia a adus fetiţele de la părinţii ei. Mi se pare mai veselă decît în mod obişnuit. Sau poate doar mai liniştită. Ca şi cum, în acest răstimp, ar fi fost în vacanţă. Da, acesta e cuvîntul, arată mai odihnită. Încă nu m-am hotărît să-i vorbesc despre vizita lui Tomescu.
   Fetiţele mă privesc cu teamă, nu îndrăznesc să se apropie prea mult de mine, nu vor să le iau în braţe, pentru a nu mă vătăma în vreun fel. Probabil că, în căpşorul lor, orice atingere cu un corp străin îmi provoacă durere. Degeaba le spun că, gata, mi-a trecut. Nu pot să mă creadă.
   
   Mă frămînt de cîteva ore şi nu pot lua nici o[c142] hotărîre.
   A făcut o cafea. M-a întrebat dacă vreau şi eu, i-am răspuns că da. Ne-am retras în bucătărie. Sorbea şi părea că aşteaptă. I-am spus că am primit un telefon. Mă privi pieziş, bănuitoare. Mi-a telefonat S., zisei. Se ridică, lăsă ceaşca din mînă. Deci, ştii că trăieşte, zise. Dar nu ţi-a putut telefona el, fiindcă nu poate vorbi, e într-o stare foarte gravă. Cînd va vorbi, va spune însă tot, tot...
   
   (ora trei dimineaţă)
   M-am gîndit toată noaptea dacă e bine ce fac. Nu am de ales. Mi-e milă de fetiţe...
   
   (Tomescu) 
   
   Sunt procuror şi meseria mea este tocmai aceea de a procura sens unor serii de întîmplări; adică de a-l provoca sau poate de a-l inventa. Ce altceva face un rechizitoriu decît să demonstreze necesitatea delictului sau a crimei? Din acest punct de vedere, el se constituie mai curînd ca justificare şi îl apără pe făptuitor, arătînd că nu a fost decît instrumentul conjunctural al acelei necesităţi, unul din mijloacele ei alternative. De obicei, chiar dacă demonstraţia reuşeşte, sau tocmai din acest motiv, consecinţa nu e achitarea, ci condamnarea. Fiindcă  sensul, organizat de mine retroactiv şi asupra căruia eu însumi am numeroase dubii, este preluat de judecători, validat şi transformat, cu complicitatea aşa-ziselor norme etice, în sursă şi cauză. Adică în mobil. Dintr-o repetiţie oarecare deducem de îndată o regulă prospectivă, chiar dacă nu cunoaştem toate condiţiile acelei repetiţii (ar fi şi imposibil, deoarece ele sunt infinite ca număr) şi chiar dacă în realitate nici nu e vorba de o repetiţie, ci de o analogie, de o aproximaţie subordonată unui sistem de criterii el însuşi dubios şi precar. Gestul ordonator funcţionează aproape ca un automat, exercitîndu-se într-o continuă emisie de norme şi reguli menite, ca orice operă de ficţiune, să ne atenueze angoasa, teama de imprevizibil. E de presupus că spiritul nu s-ar putea adapta unei lumi lipsite complet de repetiţii şi simetrii şi de aceea a ajuns la noţiuni fără acoperire ca: sens, evoluţie, semnificaţie, progres, care într-un fel sau altul îl asigură că totul e OK., că totul se va sfîrşi cu bine. Foamea de happy-end. Ce importanţă mai are, în aceste condiţii, că evoluţia nu e cîtuşi de puţin un mecanism teleologic, ci doar o sursă de hazard? Tentaţia de a manipula trecutul şi dorinţa noastră de sens sunt atît de puternice încît, în pofida preciziei cu care savanţii au demonstrat că toate iluziile despre evoluţie şi progres nu sunt decît mici nebunii bune de pus în vitrina cu idealuri a umanităţii, continuăm – şi probabil vom continua sute de ani – să ne închinăm acestor idoli abstracţi, cu aceeaşi ardoare animistă cu care strămoşii noştri se închinau unor grămăjoare de vreascuri în care se iscase întîmplător focul.
   Întîmplarea (sau nu? dar atunci, ce altceva?) face ca tocmai eu să fiu cel ce va trebui să procure şi deznodămîntul acestei poveşti, pînă aici permanent subminat de intenţii şi interese clandestine. O sarcină care nu-mi face prea mare plăcere, dacă e să fiu sincer. Am tot citit şi recitit paginile manuscrisului pus la dispoziţie de B., încercînd să determin embrionul de sens, suportul imediat al gestului de a scrie, bobîrnacul aristotelic al acestei maşinării narative, fără să ajung însă la un rezultat cît de cît concludent, pînă cînd, contaminat eu însumi de viciul scrisului, am cedat ispitei de a arbitra din interior disputa, fie şi cu riscul de a fi acuzat mai apoi de manipularea sensului. În definitiv, eu nici măcar nu propun un sens, ci evidenţiez anumite conexiuni pînă aici neglijate sau trecute sub tăcere şi pun în funcţiune mecanismul lor logic.
   Principial, orice punct de pornire e valabil. Aş putea pleca, de exemplu, de la discuţia pe care am avut-o ieri seară cu B., după ce mi-a propus să „colaborez” cu el la scrierea acestui roman. Mai precis, mi-a sugerat. Întrucît i-am răspuns că nu cred să am aptitudinile necesare, s-a simţit dator să mă încurajeze. A ţinut chiar şi un mic curs de iniţiere, ceva despre funcţionalitatea personajelor, ierarhizate în raport de coeficientul de scop pe care-l obţin din partea autorului. Pentru că, din punctul lui de vedere, după cum fiecare individ real marchează o etapă şi serveşte de mijloc Scopului Suprem al Creaţiunii (dincolo de faptul că nimeni nu ar putea garanta existenţa acestuia şi preciza natura sau conţinutul său), tot aşa fiecare personaj constituie o etapă mai mult sau mai puţin necesară în consacrarea Scopului Naraţiunii (dincolo de faptul… etc.) şi îşi are destinul înscris în matricea acestuia ca într-un cod genetic. Admiţînd că nu există personaje-scop absolute, ci numai personaje-mijloc, trebuie totuşi reţinut că unele dintre ele sunt creditate cu un coeficient de scop mai mare decît altele (ceea ce le face, hai să zicem aşa, „principale”) şi că ele devin, cel puţin în raport cu acestea din urmă, personaje-scop. De exemplu, Moise a servit drept mijloc unui scop esenţial al istoriei, dar pentru a deveni acel instrument, el însuşi a trebuit mai întîi să existe şi să beneficieze de anumite condiţii privilegiate, în lipsa cărora ar fi rămas un oarecare urmaş gîngav al lui Israel. Aşadar, conţinutul, coeficientul său de scop era superior coeficienţilor de scop ai tuturor contemporanilor săi, încît sensul vieţii acestora se subordona şi era conţinut în sensul vieţii şi destinul lui Moise. Astfel, Faraonul a avut o fiică tocmai în scopul ca aceasta să meargă într-o bună zi să se scalde în Nil şi, cu această ocazie, să găsească într-un coş de nuiele un copil care plîngea. Iar fiindcă această întîmplare a fost determinantă în raport cu destinul lui Moise, înseamnă că însuşi Faraonul a existat tocmai pentru a avea acea fiică şi şi-a justificat existenţa prin gestul de a o fi procreat şi crescut. A ne întreba ce s-ar fi întîmplat dacă fiica Faraonului nu ar fi venit în ziua aceea la Nil sau, venind, nu ar fi văzut coşul cu copilul sau, văzîndu-l, nu i-ar fi păsat de el, e fără sens, deoarece în acest caz, conform raţionamentului lui Leibniz, am avea de a face cu un alt univers. În continuare, problema e[c143] de a concepe dispozitivul de măsurare obiectivă a acestui coeficient şi mai ales de a-i valida rezultatele (deoarece fiecare dintre noi este înclinat să-şi atribuie un coeficient de scop mai mare decît al celorlalţi şi să-i considere pe ceilalţi oameni-mijloc ai existenţei sale), lucru cu atît mai dificil de realizat un cît, necunoscînd rezultatul final al unui destin, potenţialul neconsumat al acestuia poate oricînd răsturna orice prezumţie asupra coeficientului său de scop. Chiar şi în situaţii dintre cele mai simple, în cazul celui mai banal accident, cînd un automobil loveşte un biciclist (şi, pentru a simplifica analiza, vom presupune că îl omoară), ne e imposibil să apreciem dacă scopul era de a-l accidenta pe biciclist - şi în acest caz automobilistul e mijlocul - sau de a-l lipsi pe automobilist de permisul de conducere ca urmare a acestui accident – în acest caz biciclistul devenind mijloc. Aparenta disproporţie între mijloc (pierderea unei vieţi) şi scop (ridicarea permisului de conducere) în al doilea caz nu trebuie să ne deruteze, deoarece nu principiul[c144] cantitativ funcţionează aici (şi cu atît mai puţin cel sentimental, etic, uman şi aşa mai departe). Şi apoi, presupunînd ca stabilit drept scop al accidentului pierderea permisului de conducere de către şofer şi drept mijloc de realizare a acestui scop sacrificarea vieţii biciclistului (sensul vieţii căruia a fost permanent îndreptat spre acest eveniment), subestimarea importanţei scopului în raport cu mijlocul riscă să ignore urmările pierderii de către şofer a dreptului de a mai conduce automobilul (de exemplu, salvarea vieţii a zeci oameni) pentru că, aşa cum arătam, acest scop provizoriu devine mijloc de realizare a unui alt eveniment, cu un alt scop, de coeficient superior ş.a.m.d. Chiar dacă modul de a prezenta astfel lucrurile poate să pară niţel forţat cînd e vorba de persoane concrete, atîta vreme cît existenţa presupusei instanţe supreme care decide repartiţia coeficienţilor de scop este discutabilă, iar criteriile acestei repartiţii ne rămîn inaccesibile, există totuşi situaţii cînd ele pot fi precis măsurate şi cînd instanţa ,,[c145]supremă” e cunoscută - fiind autorul însuşi al acelei situaţii. Şi, după o pauză de efect: mă refer, desigur, la situaţiile literare.
   Vorbea cu precizie şi elocvenţă, dar fără nici un dram de retorism, pe un ton mai curînd relaxat, familiar, denotînd un bun exerciţiu al exprimării, ceea ce mă determină să presupun că premeditase acest discurs, poate îl şi scrisese undeva şi îl repetase într-o altă împrejurare. Mai mult decît atît, afirmaţiile sale, lipsite de orice umbră de nesiguranţă, impuneau concluzia că, în ceea ce îl priveşte, era firescul deţinător al unui coeficient de scop maxim, care îi legitima integral aplombul şi îi valida automat raţionamentele.
   Cînd în cameră a intrat soţia sa, aducînd cafelele, am avut dintr-o dată imaginea clară a relaţiei dintre ei; fiindcă Sonia, dimpotrivă, reprezenta pînă la ultimul detaliu vestimentar, pînă la cele mai neînsemnate gesturi şi pînă la însăşi lumina în care îşi încadra chipul, tipul descris de B. ca ,,[c146]personajul-mijloc” prin excelenţă, individul a cărui singură raţiune de a fi se constituie într-o etapă intermediară a existenţei celorlalţi. Mai ales autorii unor piese de teatru uzează de acest tip de personaj secundar, deoarece însuşirea lui de a fi repede uitat serveşte de minune intenţiilor ascunse ale scenariului; el intră la un moment dat în scenă, spune cîteva cuvinte complet irelevante şi dispare pentru totdeauna din orizontul perceptiv al spectatorului, pentru ca în final, în momentul loviturii de teatru, să constatăm că de fapt vorbele acelea conţineau cheia, cifrul, „gena” întregului montaj.
   Cu mişcări uşor neîndemînatice, concentrîndu-se pentru a nu vărsa cafeaua, Sonia lăsă încet tava pe măsuţa de lîngă noi, dar tocmai excesul de încordare o obligă să tremure, încît, în ultima clipă, cîteva picături de cafea se prelinseră peste marginea uneia dintre ceşti şi poposiră în farfurioară. Poate că această mică neplăcere ar fi trecut neobservată, dar, pentru cîteva secunde, Sonia roşi atît de intens, încît m-am temut că i se va face rău. Se aşeză apoi pe marginea canapelei, pe care, îmi vine să cred, nici nu o atingea propriu-zis, gata în orice moment să se ridice şi să iasă, dacă va fi constatat cumva că prezenţa ei era inoportună. De altfel, prilejul unei asemenea constatări sosi de îndată ce ne luarăm fiecare ceaşca din tavă (B. grăbindu-se, cum era de prevăzut, să o ia pe aceea) şi îi mulţumirăm pentru osteneală.
   Părea atît de convinsă de legitimitatea poziţiei[c147] sale subordonate, îşi însuşise într-o asemenea măsură statutul de „personaj-mijloc” în raport cu soţul ei – abia aştepta ca el să spună ceva pentru a-l aproba, sau să-şi exprime o cît de mică dorinţă pentru a i-o duce de îndată la îndeplinire (dar el nu i se adresă şi nici nu-şi exprimă vreo dorinţă) – încît am fost chiar niţel jenat de evidenta disproporţie a personalităţilor lor şi de, efectiv, umilinţa cu care ea îşi asuma această relaţie de subordonare. Dar tocmai în timp ce încercam să-mi clarific această impresie şi să mi-o fixez în memorie, pentru a o analiza pe îndelete mai tîrziu, ea deschise uşa şi, înainte de a ieşi, îmi aruncă o privire fugară, pe care în acel moment nu am ştiut să o decodific. Era, îmi vine să spun acum, în urma unei serii de judecăţi aplicate ulterior acelui mesaj involuntar, ca şi cum, aflaţi alături la căpătîiul unui bolnav, m[c148]-ar fi întrebat dacă bolnavul acela mai are vreo şansă de a se face bine; sau, abuzînd oarecum de comparaţia făcută mai înainte, îmi imaginez cum, înainte de a părăsi scena, actorul aruncă o scurtă privire spre o lojă anume, pentru a ghici, cu o clipă mai devreme, reacţia cuiva, de acolo (un complice?), efectul ultimei sale replici. M-am gîndit că la fel îl va fi privit vreodată şi pe S. Ieşind din cameră, îşi va fi întors abia perceptibil capul şi îi va fi adresat numai lui acea scurtă privire nesigur-reţinut-ironic-triumfătoare – şi m-am întrebat ce va fi înţeles el atunci şi ce întrebuinţare va fi găsit el acelei priviri...
   Trebuia să mă compar în permanenţă cu S., trebuia să-l imit pentru a-l înţelege. Cred că din acel moment a început să se contureze pentru mine o nouă structură a relaţiilor de producţie ale acestui text, diversionist prin excelenţă, numit pînă aici fie roman, fie ,,[c149]roman”.
   Ajuns acasă, m-am grăbit să reiau lectura manuscrisului devenit, în urma acelei mici revelaţii pe care vizita la B. mi-o procurase, un corp delict. Adoptînd o nouă grilă de lectură, reuşii să obţin o bogată recoltă de ipoteze, surprinzător de coerente; în acelaşi timp, înţelesei că această lectură ,,[c150]ofensivă” prezenta şi o seamă de riscuri, căci, implicîndu-mă, îmi pierdeam imunitatea para-textuală. Acceptasem invitaţia lui B. de a colabora la finalizarea travaliului narativ şi stabilirea unui deznodămînt al poveştii şi, oricît mi-aş fi repetat că făcusem asta din interese exclusiv profesionale, mă văzui obligat să admit că, în definitiv, cedam unei ispite: aceea de a impune ca lucrurile să se fi petrecut nu neapărat aşa cum s-au petrecut în realitate, ci aşa cum aş fi dorit eu. Pretextul profesional acoperea de minune adevăratul motiv, iar necesitatea unui sens îmi oferea gratuit largi spaţii de manevră într-un domeniu contradictoriu, promiţător şi deci excitant, deschis oricărei iniţiative modelatoare. Ştiam, fireşte, că invitaţia autorului (explicită sau nu) către cititor, de a colabora la sensurile textului, este de fapt o capcană, un alt mod de a-l manipula. Textul deschis este fals deschis, căci autorul şi-a rezervat din timp toate instrumentele de control şi chiar dacă îngăduie un număr de sensuri posibile, are permanent la dispoziţie posibilitatea oferită de ceea ce în alt context s-ar putea numi atractor straniu, astfel încît orice lectură cooperantă e de fapt o lectură manipulată – şi cu atît mai manipulată cu cît e mai cooperantă. Dacă ,,[c151]textul nu e altceva decît o maşină presupoziţională”, aşa cum presupune Umberto Eco, cred că la fel de adevărată este completarea: maşină presupoziţională şi diversionistă.
   Aparent, nimic nu-l împiedica pe S. să scrie singur romanul; iar dacă totuşi a solicitat colaborarea lui B. (aşa cum, ulterior, B. îmi va solicita mie să colaborez), înseamnă că dorea să afle de la el, prin intermediul paginilor pe care acesta le va scrie, un anumit lucru. Faptul că B. a răspuns provocării denotă că avea, la rîndul său, interesul să scrie acest roman. A existat, prin urmare, cel puţin în stadiul iniţial, cu interes comun al celor doi. Întrucît am oroare de s[c152]uspans ieftin, voi preciza de pe acum că premiza mea fundamentală este că cei doi au pornit „maşina presupoziţională” nu pentru a-şi comunica, ci dimpotrivă, pentru a-şi ascunde ceva. În continuare ar fi trebuit să determin dacă acel ,,[c153]ceva” de ascuns era comun sau specific fiecăruia. Astfel: ceea ce B. dorea să ascundă faţă de S. era identic sau nu cu ceea ce S. dorea să ascundă faţă de B.? Şi reciproc: ceea ce S. dorea să afle de la B. provocîndu-l să scrie împreună acest roman, era sau nu identic cu ceea ce B. dorea să afle de la S., acceptînd provocarea? Î[c154]n definitiv de corectitudinea răspunsului la aceste două întrebări depind atît deznodămîntul romanului cît şi deznodămîntul anchetei mele. Or, corectitudinea răspunsului depinde, la rîndul său, de analiza corectă a tuturor posibilităţilor. Din fericire, ambele întrebări admit (sau chiar impun) un număr limitat de răspunsuri, de genul da/nu; ele nu pretind crearea soluţiei, ci doar alegerea ei. Asta înseamnă că aş putea obţine un rezultat cel puţin mulţumitor analizînd consecinţele fiecărui răspuns în parte, respectiv coerenţa logică a acestor consecinţe. Dar aparatul de măsurat coerenţa este însuşi textul romanului scris de cei doi, iar acest text, profund contradictoriu, pare anume făcut împotriva oricărei tentative de a stabili o judecată definitivă asupra lui. Şi atunci, nu-mi rămîne decît să apelez la o analogie ai căreia termeni îmi sunt ceva mai bine cunoscuţi. La rîndul meu, am fost provocat de B. să colaborez la scrierea acestui roman şi am acceptat. Este clar că, făcîndu-mi această propunere, B. urmăreşte să afle ce ştiu despre eventuala sa implicare în dispariţia lui S. Pe de altă parte, bizuindu-se pe lectura mea „cooperantă”, speră că mi-ar putea influenţa judecăţile, în aşa fel încît concluziile acestora să-i fie favorabile. La rîndul meu, am un anumit lucru să-i comunic lui B., pentru a-mi verifica o anumită ipoteză, şi mi s-a părut că l-aş putea comunica mai uşor pe această cale, a ,,[c155]ficţiunii”. Am folosit ghilimele deoarece nu sunt deloc sigur că propunerea mea e doar o ficţiune. Rezultă că, deşi conţinutul intereselor noastre este aproximativ acelaşi, forma lor diferă – şi cred că situaţia era aceeaşi şi în relaţia dintre S. şi B. Primul dorea să ascundă ceea ce făcuse, [c156]iar al doilea  dorea să ascundă ceea ce intenţiona să facă.
   Cel care a avut iniţiativa cooperării era şi cel mai motivat (de o eventuală suspiciune ce plana asupra lui), iar în cazul celuilalt, predomina curiozitatea, dorinţa de afla cine-cum-de ce. De prisos menţiunea că, pentru ca toate afirmaţiile mele de pînă aici să fie adevărate, este necesar ca[c157] romanul să fi avut doi autori, adică pe S. şi pe B; or chiar dacă asta poate să pară o evidenţă, nimic nu garantează (cel puţin pînă în momentul de faţă) că S. ar fi avut vreo contribuţie la scrierea romanului. Acesta ar fi putut fi scris integral de B., tocmai în perspectiva eventualului ,,[c158] accident” al lui S., pentru a fi apoi folosit ca ,,[c159]document”-a[c160]libi. S. ca autor ar putea fi doar personajul romanului scris în întregime de B. – ceea ce ar simplifica şi mai mult demonstraţia[c161].
   Dar eu nu iau în calcul această ipoteză, ci, aşa cum meseria îmi impune, plec de la[c162] premisa de nevinovăţie, deşi trebuie să-mi asigur anumite garanţii pentru eventualitatea că această premisă nu se va confirma.
   Revenind acum la manuscrisul propriu-zis, şi pentru a închide bucla deschisă odată cu lansarea ipotezei că cei doi au avut un mobil comun în scrierea acestui roman, lucrul care m-a frapat la o a doua lectură (după vizita ce îi făcusem lui B., despre care tocmai am relatat  ceva mai înainte) a fost cvasi-absenţa din roman a Soniei. Presupunînd că aş fi ales drept cheie a romanului – şi deviză a investigaţiilor mele deja faimosul îndemn cherchez la femme, ar fi trebuit să mă opresc la una din cele patru femei care apar ca personaje: ea (adică doctoriţa Rădulescu), Gina, Mireille şi Sonia. Or, dintre acestea, Sonia apare efectiv obliterată. Este acesta efectul firesc al rolului secundar jucat de ea, sau este rezultatul unui efort conştient, intenţionat, de a o menţine la marginea interesului cititorului?
   Sonia apare mai întîi ca o gospodină nepricepută; venea cu sacoşa la spital, cu pacheţele cu mîncare pe care le rînduia meticulos în sertarele noptierei. Într-o a doua secvenţă, ea apare uşor dezorientată („ca unul care şi-ar pune pentru prima oară ochelari de vedere”) B. î[c163]i porunceşte: să nu plîngi aici![c164] Î[c165]n a treia secvenţă, chiar dacă nu se vorbeşte direct despre ea, se teoretizează în legătură cu aşa zisul complex al mezalianţei metamorfozat în gelozie şi aici e de făcut observaţia că, obiectiv vorbind, Sonia era cea care făcuse o mezalianţă măritîndu-se cu B. Mai aflăm despre „jalnicul şi inutilul devotament neputincios al Soniei”, despre faptul că era o soţie neglijată, despre compătimirea reciprocă dintre ea şi B. (idem), un sentiment aflat aproximativ la jumătatea distanţei dintre resemnare şi dispreţ… Undeva ea se plînge că nu îi place cum o priveşte S[c166] ,,[c167]cu ochii aceia scormonitori şi obraznici””[c168], dar în altă parte afirmă: „are haz tipul!”. Cam asta e tot. Statutul ei de personaj secundar nici nu i-ar fi permis mai mult. Dar elementele acumulate sunt suficiente pentru observa că atît B. cît şi S. evită, în general, să se refere la Sonia. De altfel, toate situaţiile notate mai sus îl au ca autor-narator pe B.[c169]
   Prin contrast, se acordă un spaţiu foarte generos celorlalte două sau trei femei, fără să reiasă destul de clar identitatea vreuneia şi fără nici un indiciu care să confirme realitatea stării lor civile. Întîrzierea cu care intră în joc Mireille poate fi doar simptomul unei crize de argumente şi prilej ca, prin intermediul unei secvenţe oarecum lirice, s[c170]ă fie introdus un agent destabilizator, o ultimă diversiune menită să propună a nouă pistă falsă avîndu-l ca destinatar, de această dată, nu pe S., ci pe eventualul cititor ,,[c171]exterior” sau ,,[c172]ulterior” al manuscrisului (de exemplu, pe procurorul care va ancheta circumstanţele dispariţiei lui S.).
   Observaţiile enumerate mai sus m-au condus la presupunerea că interesul comun, determinant în scrierea acestui roman a avut ca miză persoana Soniei. Fireşte că, în lipsa unor dovezi concrete, e imposibil de stabilit natura acestui interes, conţinutul său. Însăşi logica unei asemenea deducţii poate să pară inacceptabilă, deoarece se întemeiază pe o premisă negativă (inexistenţa unei alte explicaţii logice). Dar, în virtutea invitaţiei adresate de B., de a coopera la definitivarea romanului, pe baza puţinelor informaţii pe care manuscrisul le oferă şi a celor cîtorva indici culeşi direct în cursul instrumentării cazului, cred că aş putea imagina o explicaţie îndeajuns de coerentă, care, fără să contrazică nimic din ce s-a acumulat pînă aici, ar coagula de o manieră cel puţin satisfăcătoare un sens definitiv, global. Nu garantez că şi adevărat. Pentru că –[c173] să nu uităm - suntem totuşi în domeniul ficţiunii. Însă, pentru a prelua încă o dată dintr-o carte pe care am citit-o de curînd, ficţiunea e suportul, vehiculul adevărului, chiar dacă nu adevărul însuşi. „Acte lingvistice serioase (adică nefictive) pot să fie vehiculate de către texte de imaginaţie, chiar dacă actul lingvistic vehiculat nu este reprezentat în text.”
   Să vedem cum.
   
   *
   
   Într-o căsătorie orice criză are consecinţe ireversibile. Nu se va mai putea niciodată reveni la un punct situat înaintea ei. De multe ori, criza se adînceşte pînă la divorţ, dar sunt şi situaţii de compromis, „înţelepte”, cînd i se dau noi întrebuinţări, care o fac suportabilă.
   Există, bunăoară, numeroase femei care îşi înşe[c174]ală soţul deoarece se cred înşelate de el; dintr-un anumit spirit justiţiar, de echitate. Altele îşi înşe[c175]ală soţul pentru a-l putea iubi mai intens şi o fac numai în momentul cînd se îndoiesc de iubirea lor, o fac premeditat, într-un scop precis; un oarecare sentiment de culpabilitate, conştiinţa că el e victima unei nedreptăţi (respectiv, infidelitatea ei) o determină pe femeie să ofere anumite compensaţii, iar aceste compensaţii se concretizează într-un aport suplimentar de tandreţe. Atunci cînd, după ani de căsnicie anostă, soţul observă o[DO176] bruscă şi evidentă revenire a drăgălăşeniilor soţiei sale, un spor de toleranţă, dorinţa mai fierbinte de a i se dărui, dispariţia disputelor şi certurilor din orice fleac, grija pentru treburile casei şi pentru unitatea familiei, atenţia sporită acordată imaginii sociale a aceleiaşi familii etc. - atunci poate fi aproape sigur că soţia lui şi-a găsit un amant...
   Dar mai există şi un alt gen de femei, care dau o cu totul altă întrebuinţare crizelor conjugale. Este vorba de acele femei timide, în fragilitatea cărora se ascunde un mare potenţial de senzualitate. Ele au pretins întotdeauna foarte puţin de la soţii lor, din motivul că au pretins foarte puţin de la ele însele şi de la viaţă, în general. Probabil că s-ar fi simţit foarte bine în cadrul conjugal dacă ar fi admis de la bun început că totul e permis. Dar din timiditate, din cauza educaţiei, a pudorii sau din motive de temperament, ele s-au străduit în permanenţă să-şi demonstreze că a face dragoste nu e preocuparea lor de căpătîi; încercînd să-şi domine senzualitatea, pentru a nu fi judecate neconvenabil de soţii lor, pentru a nu se gîndi despre ele că le place, pentru a nu fi considerate tîrfe, ele şi-au cenzurat plăcerea, s-au străduit să şi-o camufleze îndărătul unor alibiuri onorabile (plăcerea fiind, din punctul lor de vedere, ceva ruşinos, compromiţător) şi în consecinţă, au devenit cu timpul cvasi-frigide în raporturile erotice legitime.
   Cu totul altfel stau lucrurile cînd e[c177] vorba de amant. A avea un amant presupune, din capul locului, renunţarea la o anumită imagine despre sine, abandonarea onorabilităţii[c178] sau măcar riscarea ei. Pe de o parte, conştiinţa că fac un lucru interzis le poate, ea singură, excita. În legătura extraconjugală, onorabilitatea nu mai îndeplineşte nici o funcţie socială, cenzura e contraproductivă, inutilă, impresia de fată (femeie, soţie) cuviincioasă nu mai are aceeaşi valoare, devenind în anumite condiţii chiar stingheritoare. Abia în aceste condiţii femeia poate da întreaga măsură a disponibilităţilor sale erotice. Foarte reţinută în raporturile cu propriul soţ, va compensa şi va supralicita în raporturile cu amantul; ar trebui să vedem aici una din explicaţiile acelor ştiri senzaţionale despre femei cunoscute ca serioase, care ani în şir şi-au dovedit ataşamentul şi fidelitatea faţă de soţ, pentru ca, într-un moment de ,,[c179]nebunie”, să abandoneze totul – soţ, familie, o situaţie materială confortabilă, uneori chiar şi copiii – şi să prefere cine ştie ce amant neisprăvit, aflat pe o treaptă socială inferioară, intelectualiceşte modest sau cu un renume dintre cele mai dubioase.
   Nu intenţionez deloc să transform aceste rînduri într-un manual de psihologie erotică, iar dacă am insistat totuşi în astfel de consideraţii, a fost pentru a înţelege mai bine ce anume a determinat-o pe Sonia, la un moment dat, să-şi înşele soţul. Faptul că era o[c180] soţie neglijată nu mi s[c181]e pare un motiv suficient de convingător. O mulţime de soţii neglijate rămîn fidele, mulţumindu-se cu medalia de martiraj conjugal şi apelînd la fantezie sau la obiecte casnice potrivite masturbării (filmele, romanele şi revistele erotice au, din acest punct de vedere, un rol social pozitiv, în sensul că aduc o contribuţie însemnată la menţinerea familiilor care altfel s-ar destrăma). 
   De fapt, nu e deloc sigur că Sonia ar fi fost o soţie neglijată, dar chiar presupunînd că ar fi fost  aşa, avem acum toate motivele să admitem că acesta a fost rezultatul voinţei auctoriale, dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel, adică al unei strategii puse la cale de S. pentru a o cuceri (inclusiv prin livrarea unei amante lui B.). Drumul acesta trebuie să fi fost anevoios, deoarece, ca toate femeile cu educaţie mic-burgheză, Sonia va fi avut o seamă de prejudecăţi greu de învins, în ciuda dezamăgirilor provocate de propria căsnicie.
   Îşi dorise un bărbat frumos, prestant, dominator şi descoperi, cu timpul, un om opac, mărginit, egoist, grosolan. Descoperi acest lucru foarte devreme, poate în primele luni după nuntă, desigur înainte de prima naştere - dar era o descoperire atît de neplăcută, încît hotărî să nu o d[c182]estăinuie nimănui, niciodată. Într-un acces de eroism, îşi spuse că asta va fi viaţa ei de acum încolo şi că nimeni nu va afla niciodată adevărul dramatic al căsniciei sale. Şi dacă nimeni nu va şti acest adevăr, va fi ca şi cum el nici nu ar exista. Printr-un susţinut efort de autosugestie, reuşea uneori chiar să-l îndrăgească. Din cînd în cînd. Îşi spunea că în definitiv nici cu un altul nu ar fi fost mai fericită. Îi augmenta intenţionat anumite calităţi (cele fizice, îndeosebi), pentru a nu se lăsa copleşită de ceea ce descoperise îndărătul lor. Însă în momentele de luciditate, privindu-şi viitorul şi viaţa întreagă, o trecea un fior de spaimă, căci atitudinea pe care o adoptase nu-i lăsa nici o şansă, nu-i oferea nici o perspectivă. Se condamnase singură. Teama de bine. Se adaptase într-atît acestei vieţi lipsite de orizont încît orice schimbare, chiar şi în bine, i se părea un risc inacceptabil. Exista o anumită teamă de bine ascunsă în adîncul sufletului ei, teama superstiţioasă că binele acela va pretinde vreodată o compensaţie pe care nu o va putea plăti. De aceea profesa un gen de mediocritate existenţială; măcar aşa nu datora nimic nimănui.
   Poate că îşi dăduse seama ce fel de om e încă înainte de a se mărita cu el, dar din vanitate refuzase să-şi recunoască eroarea, înfrîngerea (faţă de prieteni, faţă de rude, dar mai ales faţă de părinţi, care îşi exprimaseră de la început anumite rezerve) şi, cu un efort sufletesc dureros, se amăgise că timpul va lucra în favoarea ei. Cînd părinţii o întrebau: ei, cum merge, cum te împaci cu B., vă înţelegeţi bine, eşti fericită? - răspundea: da, e bine, totul e-n regulă, apoi schimbă tonul acelui da, îl schimbă aproape fără să-şi dea seama, sau mai bine zis îl uză, îl deprecie, astfel încît ei înţeleseră în cele din urmă că existau probleme. Dar din delicateţe şi de teamă că ar face-o să sufere încă şi mai mult, nu interveniră, evitară o discuţie hotărîtoare pe această temă. Pînă cînd ea născu primul copil. Atunci înţeleseră că era prea tîrziu ca să mai pună în discuţie fericirea ei. Într-un fel, apariţia copilului rezolva, chiar dacă într-un sens negativ, problema căsniciei; fericirea ei nu mai conta. Era definitiv legată de B. prin acest copil, condamnată la convieţuirea cu B., şi nimeni n-o mai putea salva.
   Apariţia copilului fu un bun pretext de a se retrage din lume fără prea multe explicaţii. Nu mai era obligată să meargă la acele întîlniri şi petreceri care lui îi plăceau atît de mult şi la care prietenii părinţilor ei, rudele şi cunoştinţele o cercetau în fel şi chip şi-i puneau cele mai indiscrete întrebări, bucurîndu-se de încurcătura ei, de uşurinţa cu care se da de gol. Se retrase fără nici un regret din lume şi se dedică creşterii fetiţelor. Ani la rînd nu se mai gîndi decît la ele, nu se mai îngriji decît de sănătatea lor, de hrana lor, de îmbrăcămintea şi jucăriile lor - fiindcă acum ele o reprezentau. Deveni o mamă posesivă, geloasă, tiranică, se aruncă cu toată deznădejdea ei de soţie nefericită în abisul preocupărilor, grijilor şi plictiselilor domestice... Pînă în ziua cînd va fi părăsită şi de copii. Fetiţele crescuseră, prima dintre ele (Greta?) mergea de-acum la grădiniţă. Trebui să apeleze la ajutorul părinţilor, ieşiţi între timp la pensie. Poate chiar ei îi cerură asta. O nouă singurătate îi dădea tîrcoale. Se văzu nevoită să facă un bilanţ. Iată, se apropia de treizeci de ani şi viaţa îi oferise numai dezamăgiri. Viitorul nu-i promitea nimic. Strivită de obligaţiile profesionale şi casnice, pierdută undeva într-un oraş de provincie, condamnată la iubire silnică pe viaţă, madame Bovary se revoltă. Acum visele şi iluziile din adolescenţă i se păreau ridicole. Totul fusese clădit prost, d[c183]eandoaselea. De fapt, aşa trăiesc majoritatea femeilor, dar ea nu ştia, despre astfel de lucruri nu îndrăznea să discute cu nimeni. Şi apoi, presupunînd că ar fi ştiut, poate fi nefericirea celorlalţi o consolare? Î[c184]n zilele cînd rămînea ore întregi singură, cînd nici măcar telefonul nu suna, cînd fetiţele erau la bunici, după ore nesfîrşite petrecute în faţa televizorului, unde filmele de dragoste - dragostea acelor femei fericite - o făceau să sufere şi mai mult, întorcîndu-se către obiectele din casă şi privindu-le, o trecea un fior de spaimă; atît de îndepărtate, atît de străine şi de ostile... În definitiv, s-ar fi mulţumit cu foarte puţin, un pic de căldură sufletească, un mic freamăt emoţional, o infimă cîtime de sentiment - unde să le găsească? Nu le mai obţinea nici măcar în imaginaţie. Nu mai avea puterea să spere că, poate, într-o zi, cine ştie, un miracol, un dar al hazardului o va elibera din cuşca sufocantă a obligaţiilor profesionale, convenienţelor sociale şi servituţilor domestice în care se zbătea neputincioasă, laşă, dezgustată de sine. La serviciu vedea zilnic aceleaşi figuri rigide, crispate, auzea aceleaşi voci răstite; primea şi transmitea dispoziţii, executa gesturi automate, într-o atmosferă de asediu şi isterie provocată de goana disperată după cifrele de plan. Lucra într-o mare uzină, ca şefă a compartimentului de urmărire a producţiei. Lucra e un mod de a spune. Munca ei consta în a întocmi tabele, situaţii, statistici, sinteze, rapoarte, în a participa la şedinţe operative, de analiză, de partid, de sindicat - o muncă abstractă, monotonă, fără obiect, care o extenua. Cînd ajungea acasă, nu simţea decît o unică dorinţă: să doarmă. Se trezea seara cu un fel de spaimă în suflet, teama că între timp se va fi întîmplat ceva rău, dădea repede un telefon la părinţi, vorbea cu fetiţele. Intra în bucătărie, gătea. Î[c185]ntr-un tîrziu, apărea B. Mîncau, schimbau două-trei fraze şi gata, ziua era terminată.
   Erau, apoi, după-amiezile de duminică, anoste, nesfîrşite, cînd stăteau mai multe ore împreună. El corecta extemporale, citea ziare, privea la televizor, ea gătea. Tăceau ore în şir. Totuşi, uneori, pentru a-şi mai alunga din plictiseală, făceau dragoste. Rar, fără elan, ceva ce semăna cu o operaţie chirurgicală - o intervenţie lucidă, bine controlată asupra corpului celuilalt. Nu simţea aproape nimic; să zicem: cel mult un fel de masaj. Cu oarecare efort de voinţă, reuşea să-l suporte. Nu reuşea, în schimb, să-i suporte săruturile şi de aceea le evita. Gura îi rămînea inertă, rece. Pentru el, astfel de lucruri aproape că nu contau, nu le înţelegea importanţa, poate nici nu le observa. După ce făcea dragoste, adormea. Ea se ridica din pat, se întorcea la treburile de gospodină. Sau se privea în oglindă, îşi număra ridurile. Aparent, episodul erotic nu lăsa urme. În realitate, însă, adîncea şi mai mult prăpastia dintre ei. Jignită de indolenţa lui, acumula un plus de ranchiună; fiindcă nu suporta ca el să adoarmă după ce "[c186]îşi termina treaba"[c187].
   S. apăru mai întîi sub forma unor apeluri telefonice. - Dom' profesor este acasă? Pot vorbi cu dom' profesor, vă rog? Sărut-mîna, sunt un coleg al d-lui B., aş vrea să vorbesc cu el, dacă se poate, sunteţi amabilă să...? O voce. Precaută, uniformă, calmă, politicoasă, poate niţel obosită. Sonia lăsa receptorul lîngă aparat, pornea fără grabă către camera lui B. 
   - Te caută cineva, zicea. 
   - Cine? 
   - Nu ştiu, nu s-a recomandat. 
   - Salut! zicea impetuos B. la telefon, ce mai faci? - şi începea dintr-o dată să rîdă în hohote, tare, fals. Cum reuşea vocea aceea moale, aproape impersonală să-l amuze, rămînea o ciudăţenie. Cîteodată, după astfel de discuţii, B. se îmbrăca, ieşea. Lipsesc pentru cîteva minute - şi lipsea, uneori, ore întregi. L-ar fi putut întreba unde pleacă, cine e cel cu care ce întîlneşte, dar, de fapt, nu o interesa, aşa cum, de la o vreme, nu o mai interesau foarte multe lucruri în legătură cu B., se mulţumea să răspundă: bine, dar să nu întîrzii prea mult.
   Treptat, vocea îi deveni cunoscută, o putea distinge cu uşurinţă de celelalte voci, ale părinţilor elevilor pe care B. îi medita în particular. Prietenul tău, zicea Sonia cînd îl chema pe B. la telefon. Te caută colegul ăla, al tău. Uneori B. nu era acasă, şi atunci, pentru a nu fi nepoliticoasă dîndu-i acest simplu răspuns, se simţea datoare să întrebe: [c188]aveţi un mesaj pentru el? Pot să vă fiu de folos cu ceva? Nu, mulţumesc, o să revin eu mai tîrziu, ştiţi cumva la ce oră l-aş putea găsi? Nu ştia, zicea şi ea la întîmplare: după opt şi jumătate.
   Cu aerul pseudo-misterios al unuia care pune la cale o farsă, B. o anunţă într-o după-amiază: - A[c189]ştept pe cineva. Pregăteşte-te, azi am să-ţi prezint un[c190] scriitor. Nu-i el chiar Marin Preda, dar orişicît, se cheamă totuşi că e scriitor. De altfel, un tip foarte... interesant, o să vezi.
   Da, ea trebui să recunoască din prima clipă, din momentul cînd, deschizînd uşa, îl văzu aşteptînd cuminte într-o margine a palierului, cu mîinile adînc înfipte în buzunarele pardesiului şi capul niţel aplecat, astfel încît cozorocul şepcii aproape că îi acoperea ochii, era într-adevăr un tip interesant; aşa cum intonase B.: un tip... interesant. Un tip ciudat, deşi n-ar fi putut spune în ce consta ciudăţenia lui. Înainte de a intra şi înainte de a-şi şterge sîrguincios pantofii de preşul din faţa uşii, ridică încet capul şi o privi cîteva secunde fără să spună nimic, încercînd parcă să o recunoască; o privi îndrăzneţ, sau numai absent, sau buimac, clipi repede şi spuse un bună seara timid, aproape în şoaptă.
   E posibil ca descrierea pe care i-o face B. să corespundă într-o anumită măsură realităţii. Numai că B., introduce această descriere într-o secvenţă polemică şi, în consecinţă, o limitează la elemente care ar putea contura un portret antipatic al lui S. (dorinţa de a-l discredita poate fi ea însăşi o dovadă că ştia de legătura lui cu Sonia, dar să nu anticipăm...). În mod aproape sigur, Sonia văzu altceva. Prevenind-o, chiar dacă la modul ironic şi zeflemitor, B. o ajutase de fapt să-şi construiască o imagine anticipativă a lui S., iar în continuare ea va percepe numai acele trăsături şi manifestări ale acestuia care să-i confirme imaginea iniţială. Nu calităţile fizice o interesau (din cauza lui B., detesta bărbaţii "[c191]prezentabili"[c192]), ci dimpotrivă, tocmai discreţia prezenţei lui, aerul resemnat şi niţel zăpăcit care se potrivea atît de bine chipului aceluia uscăţiv, adolescentin, contrastul dintre liniile moi ale feţei şi gura senzuală, cu un contur viril, degajînd un farmec complice, ochii iscoditori şi uşoara încruntare a sprîncenelor mărturisind o intensă agitaţie interioară. Dincolo de toate acestea, o va fi fascinat însuşi faptul că era scriitor. Poate cîndva şi ea visase să devină scriitoare, poetă, în îndepărtaţii ani ai liceului, atît de bogaţi în promisiuni pe care viaţa i le va refuza apoi una cîte una, nelăsîndu-i din ele decît urma unor tristeţi, neoferindu-i în schimb decît rare clipe de nostalgie.
   Ar fi totuşi exagerat şi abuziv să presupunem că această primă vizită a lui S. ar fi revelat Soniei perspectiva unei alternative la anosta ei viaţă conjugală sau măcar a unei nevinovate aventuri sentimentale. Crescută şi educată într-un mediu conformist şi pedant, marcată de numeroase inhibiţii şi prejudecăţi a căror eroziune necesită răbdare şi perseverenţă, Sonia nu era cîtuşi de puţin tipul de femeie "[c193]abordabilă"[c194], în ciuda tuturor eşecurilor şi frustrărilor vieţii sale intime. Pentru a se asigura o dată în plus, chiar se plînse lui B. - prietenul ăsta al tău se uită la mine nu ştiu cum... Iar B., sigur de sine, satisfăcut, rîse: se documentează, dragă, mai ştii, poate te bagă în romanul lui.
   După aceea n-au mai discutat despre S. decît la modul vag şi relativ, ca despre o cunoştinţă oarecare. Venea din cînd în cînd la ei, stătea puţin, uneori telefona căutîndu-l pe B., îl invita în oraş. Se întîmpla ca, în timpul vizitelor sale, să rămînă singur cu Sonia, preţ de un minut, două, cînd B. aducea din frigider o sticlă de vin, sau era căutat la telefon, sau se îmbrăca pentru a ieşi împreună cu S. În cele cîteva minute cît rămîneau singuri, de obicei tăceau, evitau (sau Sonia evita) să se privească, cel mult schimbau impresii despre vreme, despre vreun eveniment din oraş sau despre vreo carte nou apărută şi, cînd B. revenea, se străduiau să continue discuţia, să-l consulte şi pe el în legătură cu lucrul acela neînsemnat - iar B. dicta, bineînţeles, un verdict prompt şi definitiv care făcea inutilă orice continuare.
   Dacă ar fi fost un soţ cît de cît atent, ar fi observat poate micile, aproape imperceptibile, semnale pe care cei doi şi le transmiteau prin intermediul unor gesturi şi atitudini aparent neutre, insignifiante, dar divulgînd, desigur inconştient, o anumită predispoziţie reciprocă, un mod subtil de a se interoga dincolo de cadrul rigid al conversaţiei de complezenţă; de exemplu, interesul sporit al Soniei pentru lectură; sau preocuparea lui S. pentru o ţinută vestimentară mai îngrijită (după ce, cu numai cîteva săptămîni în urmă, directoarea îi ceruse zadarnic să nu mai vină la ore îmbrăcat în veşnicii lui blugi). Nu, B. nu percepu şi nu recunoscu aceste semnale, fie din nepăsare, fie din cauză că, el însuşi fiind în acea perioadă implicat într-o afacere amoroasă, nu avea timp să se mai ocupe şi de Sonia. Neglijenţă care, într-o bună zi, îl va costa enorm.
   Într-o zi, S. veni fără să mai dea obişnuitul telefon şi o găsi singură. Ea făcea clătite. B. plecase de numai cîteva minute, probabil avea oră de meditaţie. Se arătă oarecum surprins - i-am spus că voi veni la cinci, se scuză, şi mi-a promis că mă va aştepta, de aceea nici n-am mai telefonat. Îşi strînse umerii, surîse încurcat. - Nu ştiţi cînd se întoarce? Fără să-l invite propriu-zis să intre, Sonia lăsă uşa deschisă şi porni spre bucătărie. El intră, închise cu grijă uşa, o urmă. 
   - Abia a plecat adineauri, zise Sonia. Dar luaţi loc! Un reflex al politeţii sale înnăscute. Aproape că ţipase; sau aşa i se păru ei imediat după aceea, vorbise cu o voce nefirească. 
   El se aşeză pe un taburet, îşi aprinse o ţigară. Sonia era o bună gospodină şi îi plăcea să gătească; una din ocupaţiile predilecte ale femeilor uitate de soţi, sau dezamăgite, sau pur şi simplu singure. De altfel, prin intermediul gustărilor, prăjiturilor, aperitivelor, maionezelor şi celorlalte chiţibuşuri culinare, încercase să atragă atenţia lui S. El mînca întotdeauna cu poftă, ceea ce o bucura. Spre ghinionul ei, însă, de data asta lucrurile nu mergeau chiar prefect. Deşi respectase întocmai reţeta[c195], foile se lipeau mereu de tigaie, încît era nevoită să bage sub ele lama unui cuţit, pentru a le desprinde. În plus, faptul că se ştia observată o încurca şi mai mult. A găti devenise pentru ea o îndeletnicire intimă, la care nu-i plăcea să aibă asistenţi. Aşa cum nu i-ar fi plăcut să aibă pe cineva alături în faţa oglinzii, în timp ce-şi făcea toaleta. Pentru că, în astfel de situaţii, orice eşec, oricît de neînsemnat, capătă proporţii catastrofale. Cum ar fi neputinţa de a întoarce o clătită în tigaie. Măcar de-ar fi fost o reţetă mai complicată, ceva rafinat. Dar clătita nu pretinde cine ştie ce pricepere culinară, cît mai ales o anumită îndemînare fizică, un fel de acrobaţie, de care Sonia nu era capabilă. Băga cuţitul sub ea, apoi o prindea de margine şi, cu un aer aparent firesc, mimînd dexteritatea, o trăgea pentru a o întoarce pe partea cealaltă; deşi îşi frigea degetele, faţa îi rămînea surîzătoare, veselă. Dacă ar fi fost singură, ar fi avut măcar voie să facă o grimasă, să scoată un suspin, ori să-şi răcorească vîrful degetelor în jetul de apă de la chiuvetă. Aşa, însă, se prefăcea că nu-i pasă.
   - Îmi daţi şi mie voie să fac una? întrebă el într-un tîrziu. 
   L-ar fi putut refuza, şi atunci el ar fi trebuit să se gîndească la o altă întrebare, numai pentru a combate în vreun fel tăcerea care dura de mai multe minute. Dar era şi un bun prilej de a se mai odihni, de a respira în linişte cîteva momente. 
   - E relativ simplu, zise el atîrnînd ţigara în colţul gurii. Cu o mişcare dibace aruncă în aer foaia de aluat care se roti o dată şi căzu înapoi în tigaie exact pe faţa cealaltă; aterizarea perfectă a Nadiei Comăneci. Esenţial e să nu ne lăsăm dominaţi de lucruri, ci să le dominăm noi. Este, dacă vreţi, un aspect al competiţiei dintre spirit şi materie. Cuvinte poate cam pretenţioase pentru o simplă clătită, dar el se exprima întotdeauna într-un mod deosebit, în virtutea preocupărilor sale literare. Avu grijă să menţioneze acest[c196] lucru. Glumea, desigur. Glumind astfel, mai făcu încă o clătită, cu o dexteritate de maestru, o îndemînare surprinzătoare în raport cu fizicul său deloc sportiv. 
   - Nu vrei să încerci şi tu? Pînă atunci îi vorbise cu ,,[c197]dumneavoastră"[c198]. 
   Ridică amuzată din umeri, rîse. 
   - Şi dacă o voi scăpa jos? 
   - O clătită mai puţin, nici o tragedie, răspunse el. 
   Se aşeză la spatele ei, ţinîndu-i mîna pe coada tigăii, ca un antrenor de tenis care îşi învaţă elevul cum să ţină racheta. Un val de fierbinţeală îi străbătu întreg corpul, oprindu-i-se în obraji. Se întoarse numai puţin, fără a-l privi propriu-zis, ceva semănînd cu o jumătate de gest. Îi simţise respiraţia foarte aproape, lîngă ureche. O mică zvîcnire, clătita zbură din tigaie şi se roti în aer cu eleganţa unei acrobate, după care poposi de unde plecase. Vezi, e foarte simplu. A doua oară prevăzu repetarea aceleiaşi senzaţii. Mîna lui încordată pe a ei, palma mică, cu pielea aspră, ţinînd-o strîns, obrazul foarte aproape, mişcarea bruscă din încheietură. 
   - Acum încerci sigură, hotărî[c199] el. 
   - Ştiu eu... Nu cred că voi reuşi. 
   O mai ajută o dată, apoi a patra oară mîna lui o părăsi pe neaşteptate. Şi totuşi mişcarea reuşi. Se întoarse şi îl privi cu recunoştinţă, dar şi oarecum mîndră. 
   - Ei, gata, trebuie să te descurci singură. 
   Încercă şi reuşi. Apoi, încă o dată. A treia oară, însă, greşi. 
   - Nu, nu, ai aruncat-o prea tare, nu trebuie să te grăbeşti... 
   Îi luă din nou mîna, iar cu cealaltă o[c200] cuprinse de mijloc. Ar fi trebuit să protesteze, dar numai se îndoi niţel. Se întoarse contrariată şi în clipa aceea buzele lui îi atinseră obrazul. L-ar fi putut respinge, dar nu o făcu. Închise doar ochii, simţindu-i buzele lunecînd pe obraz, spre colţul gurii, în timp ce mîna stîngă o apăsa tot mai tare pe şold. - Să nu te sperii, şopti el, te rog să nu te sperii. Un sărut uşor, abia atins, dar prelung, un fel de adiere a buzelor lui pe gură, apoi în jos, pe bărbie şi pe gît. Ce ar fi trebuit să facă? Nu se putea gîndi la nimic. Lăsă tigaia pe aragaz încet, pe bîjbîite. Încă nu era prea tîrziu să-l respingă, să se desprindă de lîngă el şi, privindu-l cu răceală, să-l anunţe că a greşit adresa,  că e o femeie serioasă, cu responsabilităţi sociale, mamă a doi copii, o soţie fidelă, în pofida... etc. Dar nu se desprinse şi nu zise nimic, ci se lipi mai mult de el, căutînd protecţie. Nu îndrăznea să deschidă ochii, de teamă că astfel ar constata un lucru neplăcut - de exemplu, că e singură. Cu gura întredeschisă, cu mîinile atîrnîndu-i în aer, urmărea încordată traiectoria buzelor lui, iar cînd acestea ajunseră la sîni, trase mult aer în piept. Îl[c201] cuprinse de gît şi, cu degetele răsfirate, îi răvăşi părul. Cînd el o apăsă pe abdomen, avu o bruscă mişcare de retragere, dar apoi acceptă atingerea lui şi îl lăsă să o apese din ce în ce mai tare. Mîna lui alunecă de-a lungul spinării, se roti încet pe şold şi, deschizîndu-i un nasture al halatului, se strecură către sîni; atît de rece încît o frigea. - Te rog, zise ea în şoaptă, fără să ştie prea bine ce anume îl ruga. Deschizînd ochii, văzu că se aflau pe hol. De fapt, în clipa aceea înţelese totul, ştiu ce va urma, dar abia cînd ajunseră în pat, hotărî[c202] să reacţioneze. 
   - Nu, nu astăzi... 
   - Acum, zise el. 
   - Nu astăzi, repetă ea (fiindcă era într-o luni!), cînd el îi descheiase pe jumătate halatul, mîngîind-o şi sărutînd-o tot mai frenetic. 
   Palpînd uşor proeminenţa pubiană, degetele atinseră în cele din urmă locul acela moale şi călduţ; moale, călduţ şi umed ca o clătită. Se retraseră surprinse, apoi îşi reluară căutarea, încă mai prudente, coborîră de-a lungul coapselor şi, după nenumărate ocolişuri, poposiră din nou acolo şi rămaseră un timp mai îndelungat. Ea îşi împreună picioarele şi îşi trase mijlocul înapoi. -[c203] Nu vreau, zise hotărîtă, împingîndu-l cu ambele mîini. Îi văzu atunci faţa de copil bosumflat, obrajii uşor aburiţi, privirea lăsată în jos şi, ca să-l împace, îl sărută. 
   - Te-ai supărat? 
   El numai negă din cap, neîndrăznind încă să o privească direct în ochi. Poate din milă, poate dintr-un instinct matern, îi luă capul şi i-l aşeză pe pieptul ei. Rămaseră mult timp aşa, nemişcaţi, tăcuţi, şi deodată îl simţi strecurîndu-i-se între coapse, încet, abia perceptibil, onctuos, lăsînd o vagă umezeală pe unde trecea, apoi un punct fierbinte ivindu-i-se în adîncul măruntaielor, un fir de lavă ce se prelingea dureros şi plăcut prin interstiţiile viscerale, încălzindu-i pîntecul, dilatîndu-i bazinul, umplîndu-i sînii - şi atunci se destinse şi îl primi cu un scîncet moale. O strînse tare în braţe, se încordă şi zvîcni în ea lacom, precipitat...
   
   Poate că n-a fost întocmai aşa, poate că nu atunci şi nu acolo, ci mult mai tîrziu, după alte întîlniri, discuţii, amînări, timide concesii. Un joc subtil, o competiţie tensionată a cărei miză îi aţîţa şi îi menţinea într-o înfrigurată, plină de întrebări aşteptare. Trebuie să existe totuşi o explicaţie a faptului că, de la o vreme, ea gătea tot mai des clătite, făcuse, am putea zice, o pasiune pentru ele. B ar fi trebuit să observe asta. Aşa cum, dacă ar fi manifestat un minimum de circumspecţie, ar fi trebuit să se întrebe dacă exista vreo legătură între pasiunea pentru clătite şi teancul de cărţi aflate pe noptiera Soniei. Dacă la început ea venea şi stătea uneori cu ei, în ultimul timp îşi găsea de lucru la bucătărie sau pleca după cumpărături. Elemente disparate, semnale involuntare la a căror semnificaţie B. se va gîndi poate mult mai tîrziu, în timp ce se tîra printre liniile de cale ferată, sau în zilele de aşteptare din spital, cînd se va întreba de ce, dintre toţi colegii, numai S. nu venise să-l vadă. E drept că, după externare, S. îl va căuta acasă, iar prietenia lor se va reînnoda, într-o altă configuraţie, în alt raport de forţe şi poate altfel motivată, însă asta nu compensează faptul că atunci, imediat după accident, S. a stat deoparte, parcă aşteptînd ceva, iar modul, altminteri plauzibil, în care îşi justifică această reţinere, inclusiv argumentul că între timp relaţiile dintre ei se răciseră, nu exclude presupunerea că, în afara motivelor invocate, ar mai fi existat şi altele, încă mai puternice, pe care însă le trece sub tăcere. Asta nu înseamnă nicidecum că accidentul lui B. ar fi fost provocat direct (sau chiar şi indirect) de S. Ea (adică doctoriţa Rădulescu) se afla de asemenea în acelaşi tren şi, cel puţin teoretic, nu poate fi absolvită de orice suspiciune, iar dacă ar fi să aplicăm riguros un anumit principiu al profesiei mele, nici ceilalţi profesori n-ar fi absolviţi, ca să nu mai spun că vreun elev ranchiunos putea profita de întuneric şi de faptul că B.  se afla singur pe scara vagonului, pentru a-şi răzbuna vreo notă proastă primită la fizică... Şi asta numai pentru a găsi un autor al accidentului, căci e, de asemenea, posibil ca accidentul să fi fost neprovocat, lui B. numai să i se fi părut că a fost împins, datorită şocului primit de mişcarea vagonului la macaz.
   Dacă în privinţa accidentului lui B. cercul ipotezelor este atît de încăpător, în privinţa accidentului aproape identic al lui S., petrecut nouă luni mai tîrziu, cercul e de fapt un triunghi, iar problema nu e decît aceea de a determina a treia latură a triunghiului. O problemă uşor de rezolvat, dacă se aplică binecunoscuta teoremă a asemănării. Este ceea ce am încercat să fac, pornind de la premisa identităţii: Mireille = Sonia. În consecinţă, nu mai are nici o importanţă dacă B. a fost îmbrîncit de S., de doctoriţa Rădulescu, de oricine altcineva sau de nimeni. Important e că el l-a bănuit pe S.
   
   Pe vremea lui Napoleon, medicii credeau că puroiul e neapărat necesar pentru ca o rană să se vindece. Se pare că nici B. nu e departe de acest mod de a gîndi. Din dorinţa de a fi cît mai convingător (nimic nu ne îndepărtează mai mult de adevăr decît dorinţa de a fi convingători - notase cîndva S.), el supralicitează importanţa unor elemente care altminteri ar fi trecut neobservate, încît te obligă să-ţi pui întrebări. E, în tot ce spune, un abuz de logică pînă la urmă suspect, iar acest exces de logică şi de alibiuri produce, ca orice exces, un efect contrar celui scontat.
   În mod normal, nu ar fi avut nici un motiv să relateze în detaliu traseul său prin Bucureşti - de la întreprinderea de proteze la hotel, apoi la nu ştiu ce restaurant, apoi la Gara de Nord (unde restaurantul era în renovare - perfect adevărat!) - în ziua dispariţiei lui S. Dacă totuşi simte nevoia să expliciteze acest traseu, înseamnă că îi atribuie o anumită valoare şi, în raport de interesul pe care el însuşi i-l acordă, suntem obligaţi, la rîndul nostru, să-l învestim cu sens. Lucru cu atît mai neconvenabil pentru B. cu cît, avînd un complice în victima însăşi (toate insistenţele pe lîngă S., pentru a vorbi despre circumstanţele accidentului său, au rămas fără rezultat, din motive acum lesne de înţeles), iniţial nu planau asupra lui nici cele mai slabe bănuieli. Abia citind despre cele două ore şi jumătate petrecute de B. singur la restaurantul Caraiman, în aşteptarea lui S., apoi despre alte ore petrecute în părculeţul din preajma gării, a trebuit să ne întrebăm cum a putut B., un om încă bolnav (abia îşi pusese proteza, nu?), să stea atîtea ore pe o bancă în parc, de ce nu a dat măcar un telefon la hotel, pentru a verifica dacă S. era acolo (singur sau cu Mireille, cum insinuează). Iar întrebarea odată pusă, a trebuit să dăm şi răspunsul. Un răspuns dezarmant de banal: B. ştia că prietenul său nu se afla la hotel. Pe de altă parte, de acolo de unde s-a aflat în tot acest interval, B. n-ar fi putut să telefoneze, chiar presupunînd că ar fi dorit să o facă.
   Fiindcă în tot intervalul de la prînz pînă la zece şi jumătate seara, cînd a ajuns la hotel, B. a fost în tren, mai întîi împreună cu S., iar mai apoi singur. Închirierea cu anticipaţie a camerei de hotel a fost un punct din planul său; ştia că se va întoarce şi va dormi acolo, după ce va fi parcurs o oarecare distanţă cu trenul. Dacă nu ar fi abuzat de acest alibi, am fi putut crede că S. a fost victima unui accident. Aşa, însă, chiar dacă S. susţine în continuare, din motive care îl[c204] privesc, versiunea accidentului, suntem obligaţi să nu-l credem. Cu atît mai mult cu cît S. nu ne-a putut spune la ce hotel au reţinut camera (la întrebarea: de ce aţi închiriat o cameră la hotel, dacă ştiaţi că veţi pleca în aceeaşi zi? răspuns: mai întîi am crezut că vom rămîne peste noapte în Bucureşti - cu intenţia vădită de a-l ajuta pe B. să-şi susţină alibiul). E greu de crezut că, însoţindu-l pe B. la Bucureşti tocmai pentru a-l ajuta, l-a lăsat să-şi rezolve singur problema camerei de hotel. Dîndu-şi seama că de aici rezultă o anumită premeditare a "[c205]accidentului"[c206] şi pentru a-şi apăra prietenul, S. a încercat, în ultimă instanţă să mimeze un lapsus, dar era deja prea tîrziu.
   Rămîne stabilit, chiar dacă nu şi perfect dovedit, cel puţin deocamdată, că cei doi au plecat împreună din Bucureşti, cu acceleratul de la ora şaisprezece şi patruzeci şi cinci. Faptul că S. nu recunoaşte  acest lucru (ci dimpotrivă, l-a negat tot timpul cu vehemenţă, deşi fără argumente) dovedeşte un lucru destul de neconvenabil şi pentru el: acela că avea, la rîndul său, intenţia să-l lichideze pe B. (ne amintim că îşi propusese încă din urmă cu şase luni să-şi sinucidă personajul - ,,[c207]eu unul aş prefera să moară autorul"[c208], replică B.). Probabil că accidentul final, cel în urma căruia S. a suferit multiple fracturi -  şi numai o minune a făcut să scape cu viaţă - a consemnat de fapt scorul unei competiţii începute cu luni de zile în urmă, în ziua cînd au convenit să scrie împreună romanul. În tot acest răstimp, fiecare l-a pîndit pe celălalt, fără să ştie că era, la rîndul său pîndit; astfel se explică de ce amîndoi au consimţit la o conversaţie prelungită lîngă uşa deschisă (ca din întîmplare - neglijenţa vreunui pasager) a vagonului. Probabil că B. a cerut să fie ajutat pentru a merge la toaletă, S. l-a condus pînă acolo, iar cînd B. a ieşit, l-a găsit pe S. privind, pe uşa deschisă, peisajul cîmpiei. Era o invitaţie şi o şansă. Au putut începe prin a evoca accidentul din toamna trecută. Foarte prudenţi amîndoi - acum îi cunoaştem - mai degrabă prin aluzii decît prin expresii proprii. Putem presupune că, la un moment dat, B. a vrut să-i explice amicului său cum s-a întîmplat atunci, i-a luat mîna, ţine-mă un pic, să nu mai cad şi a doua oară... Mîna al cărei contur, a cărei moliciune şi asprime şi umezeală le căuta de atîta timp... 
   - Nu trebuia să faci asta, a rostit. 
   S. zîmbeşte încordat,[c209] preocupat, la rîndu-i, de mişcarea pe care trebuie să o facă pentru a-l îmbrînci pe B. 
   - Ce vrei să spui? întreabă. 
   - Ştiu totul, spune atunci hotărît B., totul despre tine şi Sonia şi mai ales, totul despre cel care atunci, noaptea m-a împins peste scara vagonului... 
   - Te înşeli, spune S. Vorbeşte doar pentru a cîştiga timp, pentru a găsi o poziţie mai bună, sau aşteptînd ca cei cîţiva pasageri de pe culoar să intre în compartimente, te înşeli amarnic, repetă, fiindcă de data asta nu mai are voie să rateze. 
   Se strîng din ce în ce mai tare de mînă, însă nici unul nu îndrăzneşte încă să facă primul gest. Ştiu însă, fiecare la fel de bine, că unul dintre ei va trebui să cadă şi acceptă că asta e singura soluţie...
   Greşeala lui S. e că şi-a subestimat un pic adversarul, socotind că piciorul amputat îl împiedica să se reazeme bine; de fapt, tocmai proteza l-a ajutat pe B. să-şi fixeze bine piciorul, astfel că, în momentul cînd S. î[c210]ncearcă să-l bruscheze, cu o mişcare rapidă şi îndemînatică, îi preia forţa şi, profitînd de inerţia mişcării, îi întoarce mîna, apoi, dîndu-i drumul, îl loveşte cu cotul în piept...
   Mai rămînea doar să-şi ia cîteva măsuri de precauţie. A intrat la toaletă şi a rămas o vreme acolo, pînă cînd cineva a încercat uşa; atunci s-a grăbit să iasă şi s-a întors în compartimentul unde aveau bagajele. S-a aşezat liniştit şi a aşteptat. Într-un tîrziu, văzînd că S. nu se mai întoarce, a întrebat de el. - Nu ştiţi unde a plecat? Ceilalţi călători din compartiment au ridicat din umeri. - O fi la vagonul restaurant... Deci, a plecat să-l caute. Dar, negăsindu-l, a coborît la prima staţie. Peste un sfert de oră, avea tren înapoi. Ajuns la Bucureşti, s-a grăbit spre hotel, unde a rămas mai mult timp în hol, pentru a fi văzut de cît mai multă lume şi în special de fata de la recepţie. Totul părea perfect...
   Dimineaţă a sunat la miliţie şi a reclamat dispariţia prietenului său...
   
   
   ÎN LOC DE EPILOG
   
   
   
   (Petru Cimpoeşu)
   
   Am avut nenorocita idee de a publica un fragment din acest roman - sau ,,[c211]roman"[c212] - înainte de a verifica legăturile lui cu persoane vii şi evenimente întîmplate aievea. Rezultatul a fost că am primit un telefon de la o doamnă care susţinea că ar fi directoarea liceului din R. şi care îşi îngădui să-mi ceară - aşa se exprimă dînsa, îmi îngădui să vă cer - anumite explicaţii vis-à-vis de portretul total neconvenabil ce i se făcea în fragmentul incriminat. Era, într-adevăr, fragmentul în care B. (sau poate S., sau C.N. însuşi, cine naiba să mai ştie) descria primele zile petrecute în spital şi vizitele directoarei cu coc ridicol şi buze subţiri, ca de beţiv. Cum între timp B. dispăruse, iar textul fusese publicat sub semnătura mea, riscam să fiu chemat în instanţă pentru defăimare şi calomnie - un risc ce intră, s-ar părea, în costul ,,[c213]realismului empiric"[c214] teoretizat şi probat în paginile romanului nostru. În această privinţă, directoarea a fost cît se poate de explicită, în ciuda obiecţiei mele că nu dădusem nume întregi, ci folosisem doar iniţiale, şi în pofida asigurărilor că în capitolele următoare imaginea ei e mult retuşată. 
   - De ce nu aţi binevoit să publicaţi acele capitole şi l-aţi publicat pe acesta, unde mă faceţi cu ou şi cu oţet? [c215]mă întrebă pe un ton care evidenţia el însuşi un oarecare iz de oţet. 
   - Cînd întreg romanul va fi publicat, se va vedea că... imaginea de ansamblu... raportul dintre ficţiune şi realitate... Încercai eu să mă disculp. 
   - Şi cînd se va întîmpla asta? vru ea să ştie. 
   - Păi, cred că anul ăsta, am promisiuni din partea directorului editurii, cel mai tîrziu anul viitor... 
   Î[c216]ncepui să-i vorbesc despre greutăţile întîmpinate de orice carte la publicare, şi cu atît mai mult cînd ea aparţine unui autor tînăr, ca mine, şi încă mai vîrtos cînd autorul ăsta e din provincie (ca mine) şi nu e susţinut nici măcar de scriitorii[c217] din oraşul lui, darmite de criticii cu influenţă din capitală, insinuai piedicile puse de cenzură tinerei generaţii, mă plînsei de opacitatea la cultură a autorităţilor locale, care nu catadicsesc să-mi găsească şi mie un serviciu mai  acătării şi... sfîrşii prin a-mi da seama că vorbeam singur, fiindcă legătura telefonică se întrerupsese.
   Lucram pe atunci la o întreprindere de îmbunătăţiri funciare. Directorul iubea, se pare, mai mult literatura decît fotbalul, căci îmi spusese, la angajare, că mă primeşte în întreprindere numai fiindcă preferă să angajeze un scriitor în locul unui fotbalist. Încurajat de atitudinea lui favorabilă lucrărilor spiritului, mersei  să-i cer o zi învoire, sub motivul că mă documentez pentru un nou roman. N-avea nici un rost să intru în amănunte, fiindcă ar fi putut bănui că va deveni şi el, la rîndu-i, personajul unui roman, şi în această situaţie nu ştiu dacă ar mai fi preferat literatura fotbalului. Un om de toată isprava, directorul meu de atunci, căruia îi voi rămîne recunoscător toată viaţa, deşi între timp a devenit deputat al F.S.N[c218]., î[c219]mi aprobă cererea de învoire şi iată-mă în tren (aha, trenul, care va să zică !...) cu destinaţia R. Fireşte că, odată ajuns aici, prima mea grijă a fost să-i dau un telefon lui C.N., să-i spun că am venit şi să-mi stabilesc o întîlnire cu el. Era foarte ocupat, ,,[c220]nu pot să-ţi spun la telefon cu ce anume"[c221], m-a lăsat să înţeleg că fusese chemat la Comitetul Judeţean de Partid, fiindcă urma o plenară, sau ceva în genul ăsta, şi toţi  ziariştii fuseseră chemaţi pentru... În fine, o să-mi explice el altădată.
   În momentul cînd scriu aceste rînduri, îmi reprim cu greu tentaţia de  persifla activitatea ocultă a ziariştilor, în preajma plenarelor de partid, dar atunci lucrul acesta era socotit ceva foarte serios şi nimeni n-ar fi îndrăznit să facă glume pe seama lui. Fără să mai cer şi alte explicaţii - oricum nu le-aş fi obţinut prin telefon! - hotărîi să o caut pe directoarea liceului şi să am cu ea o discuţie reciproc lămuritoare. Luasem şi "[c222]romanul"[c223] cu mine, tocmai pentru a-i arăta paginile în care era lăudată pentru înţelepciunea, bunătatea, energia, generozitatea şi celelalte calităţi cu care pronia cerească, în complicitate cu natura-mamă, o înzestrase din plin, dar de îndată ce am ajuns la şcoală, mi-am dat seama că eforturile şi precauţiile mele fuseseră supradimensionate. De cum ieşi de la oră, directoarea mă primi în cabinetul său şi primul lucru - şi cel mai evident - pe care l-am putut constata a fost că nu purta coc. Dar nu purta coc într-un mod atît de sincer şi atît de vădit, încît îţi venea să o întrebi de ce nu poartă. Solicitudinea şi buna ei dispoziţie mă fîstîciră un pic, pregătit, cum eram, pentru o abordare de pe poziţii adverse; dacă n-ar fi trebuit să intre iar la clasă, cred că ne-am fi împrietenit. Dar, prevenit fiind că nu am la dispoziţie decît recreaţia mare, deci circa un sfert de oră, mă grăbii, după o sumară introducere, şi destul de neîndemînatică, să lansez întrebările pentru care mă urcasem în tren şi purcesesem la R. pe o vreme deloc recomandată voiajului (am uitat, mi se pare, să precizez că era pe la începutul lui decembrie). Doamna directoare surîse cu o indulgenţă pe care mă văd nevoit să o calific drept matern-protectoare şi îmi răspunse că, într-adevăr, la liceul respectiv funcţionase o vreme un profesor de fizică cu numele B., dar cel care suferise accidentul, în cursul unei excursii şcolare la Suceava, fusese profesorul de germană, iar cît despre S., acesta era inginer şi nicidecum scriitor. Aşa stînd lucrurile, îmi exprimai dorinţa de a sta de vorbă cu profesorul de germană şi primii toate asigurările că acest lucru este perfect posibil, cu condiţia ca el să aibă ore şi deci să se afle în şcoală. Pentru orice eventualitate, îmi notai numărul de telefon de acasă, ceea ce se dovedi curînd a fi o idee pe cît de inspirată, pe atît de inutilă. Deocamdată, să mai adaug că, înainte de a mă părăsi  - fiindcă între timp sunase de intrare -, directoarea se arătă surprinsă şi oarecum amuzată de scuzele mele referitoare la fragmentul de roman publicat, lăsîndu-mă a înţelege că habar nu avea despre ce e vorba; izbucni în hohote de rîs cînd îi spusei că vorbise cu mine la telefon pe această temă. Dîndu-mă în grija directorului adjunct şi luîndu-şi rămas bun, promise că va căuta ziarul acela, sau revistă, ce-o fi, unde scria şi despre dînsa...
   De la directorul adjunct nu am putut afla decît că S., inginerul care funcţionase o vreme ca suplinitor la acest liceu şi se transferase apoi, la cerere, în producţie, la o schelă petrolieră, avusese acolo un accident de muncă, destul de grav, din cîte se spunea, sau poate un accident de circulaţie - de tren? mă interesai - posibil să fi fost şi de tren, în fine, se pare că acum e pensionat pe caz de boală. Discutînd despre aceste lucruri, ne oprirăm în faţa orarului, să verificăm dacă profesorul de germană avea ore în ziua aceea - nu avea, era în zi metodică, aşa că urma să-l caut acasă. La despărţire, riscai o întrebare indiscretă şi aproape impudică în legătură cu directoarea: purtase ea vreodată coc, sau nu? 
   - Domnule, ce să vă spun, zise directorul adjunct, a fost numită la noi abia în urmă cu cîteva luni, pînă acum a lucrat la Secţia de propagandă, la judeţ, şi, ca să fiu sincer, nu ştiu dacă a purtat coc sau nu.
   Dintr-o dată mi-am dat seama că mă înscrisesem pe o traiectorie complet greşită. De vreme ce abia venise la acest liceu, directoarea nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu cea din "[c224]roman"[c225]. Asta însemna că rezultatele investigaţiilor mele de pînă atunci erau cvasinule. Ar fi trebuit să o caut şi să stau de vorbă cu fosta directoare. Dar, interesîndu-mă de ea, directorul adjunct începu să-mi explice, într-o frază întortocheată, confuză şi fără sfîrşit, că fusese mutată disciplinar. Motivele acestei mutări disciplinare fiindu-mi oricum inaccesibile, cum îmi dădui pe loc seama, încercai măcar să aflu cîte ceva despre doctoriţa Rădulescu, dar profitînd de faptul că tocmai ne îndreptam spre ieşire, directorul adjunct se făcu pur şi simplu că nu m-a auzit. Eschiva lui era atît de grosolană (se oprise, chipurile pentru a face observaţie elevului de serviciu), încît n-am îndrăznit să repet întrebarea, pentru a nu deveni ridicol, resemnîndu-mă cu gîndul că voi afla mai multe amănunte de la profesorul de germană. De altfel, cînd mă ajunse din urmă, directorul adjunct mă îndemnă şi el să fac acelaşi lucru, să-l caut, adică, pe profesorul de germană acasă, după-amiază, fiindcă sigur îl voi găsi. Nu era deloc necesar să facă această ultimă precizare, mai ales ştiind că numărul de telefon primit de la directoare era greşit, dar probabil că, în graba de a scăpa de mine, nu găsise altă încurajare mai potrivită. Ne-am despărţit strîngîndu-ne călduros mîinile şi schimbînd surîsuri extraordinar de amabile.
   În timp ce traversam curtea şcolii, îndreptîndu-mă spre poarta principală şi făcîndu-mi în minte socoteala dacă era mai bine să-l caut mai întîi pe C.N. şi apoi pe profesorul de germană, sau invers, căci doream să închei investigaţia mea pînă la cinci după-amiază, cînd aveam tren de întoarcere acasă, iată că mă ajunge din urmă un ins scund şi grăsuţ, îmbrăcat într-un pardesiu şifonat şi cu pete de mîncare, iar pe cap purtînd o pălărie care părea anume făcută ca să-i ascundă jumătatea superioară a feţei. 
   - Alo, domnu'![c226]... 
   Abordarea aceasta nepoliticoasă, ba chiar brutală, ar fi trebuit să mă deranjeze, dar din momentul cînd eşecul tentativei mele de a-mi clarifica sursele şi mobilurile "[c227]romanului"[c228], al cărui manuscris îl purtam în geantă, devenise evident - şi mi-l mărturisisem ca atare -, nu mai eram atît de exigent cu cei care mi-ar fi putut oferi o cît de neînsemnată informaţie.
   Insul grăsuţ îmi spuse că e administratorul liceului. Auzise întîmplător o frîntură din discuţia mea cu directorul adjunct, în vreme ce ne îndreptam, pe culoar, spre ieşire, şi ţinuse să mă prevină că însuşi directorul adjunct avea interese în această afacere, şi tocmai din acest motiv îmi ascunsese că plecarea lui B. de la acest liceu era în legătură cu cazul acelei eleve, fiica unui important personaj din oraş, care rămăsese însărcinată. Cum despre cazul elevei însărcinate nu ştiusem nimic pînă atunci, mă interesai dacă şi mutarea disciplinară a fostei directoare avea vreo legătură cu acel caz. 
   - Ce mutare, ce disciplinară! se miră conlocutorul meu. V-au dus de nas, asta cu mutarea disciplinară e o gogoaşă, ca şi povestea cu dispariţia lui B., iar accidentul profesorului de germană nu are nici o legătură cu... Au amestecat dinadins totul, ca să iasă ei bine.
   Tipul mă crezuse de la poliţie. Cînd află că nu sunt decît scriitor, tăcu brusc şi, în ciuda insistenţelor mele, nu reuşii să scot de la el decît un avertisment. 
   - Aveţi grijă, sunt foarte periculoşi!
   Abia acum nu mai înţelegeam nimic. Iar speranţa mea că discuţia cu profesorul de germană sau întîlnirea cu C.N. mă vor scoate din impas se dovedi o biată iluzie. La numărul pe care mi-l dăduse directoarea, îmi răspunse o bătrînă care se jură că nu cunoscuse în viaţa ei nici un profesor de germană. Cît despre C.N., fie că rămînea arestat la locul de muncă, pînă cînd avea să compună toate cuvîntările pentru plenara Comitetului Judeţean, fie că evita dinadins să mă întîlnească, prezumtiva plenară fiind doar un pretext, mă convinsei oricum că o întîlnire cu el era, în ziua aceea, imposibilă. Aşa încît mă urcai în tren şi mă întorsei acasă, promiţîndu-mi să revin spre sfîrşitul lunii, eventual pentru mai multe zile.
   
   Ce s-a întîmplat spre sfîrşitul acelui decembrie*), ştie toată lumea.
   
   
   *) este vorba de anul 1989.