1
Cei doi turişti polonezi, pe care-i învăţasem scăldatul în nisip, plecaseră în ultima noapte de august, achitîndu-şi în grabă nota de plată
la hotel şi lăsîndu-i domnului Remus trei bancnote de cîte un dolar,
semn că ceea ce văzuse nu trebuia povestit. Pentru acest bacşiş
dezonorant, domnul Remus ne-a povestit mîhnit tot ce văzuse: doi polonezi
tăcuţi, aruncîndu-şi bagajele în Fiatul lor nenorocit şi plecînd,
fără nici un cuvînt de rămas-bun. Recepţionerul-şef ne-a arătat cele
trei bancnote murdare. Nu erau false, le-a verificat şi Luiza. Apoi ne
întreabă îngrijorat:
”
Nu cumva nu le-a plăcut mîncarea?“, dar acela
şi meniu – cartofi prăjiţi cu friptură de pui, salată de castraveţi cu
oţet, citronadă şi savarine – a fost şi anul trecut.
”
Nu cumva n-au mai
suportat confortul?“, dar în ultimii patru ani, cîte o lună încheiată,
cei doi polonezi suportaseră confortul singurului hotel de pe coastă,
fără să reclame măcar o dată.
”
Nu s-au plictisit de romîncele noastre?“
Nu se plictisiseră! l-a asigurat Luiza.
”
Nu cumva. . .“ presimţeam
că întrebările recepţionerului-şef vor degenera în supoziţii aberante:
”
. . . i-aţi jefuit în timp ce se scăldau în nisip?“ Sora mea l-a făcut papagal
tuberculos (domnul Remus a rîs) şi de atunci am renunţat să
mai cercetăm cauzele misterioasei plecări a singurilor turişti străini
ce-şi petreceau vacanţa pe plaja noastră. Mama a făcut curat în camera
lor, fără să descopere ceva deosebit: sticle goale de votcă, două
deodorante de-ale lor ce miroseau urît, un săpun rusesc nefolosit, pe
care mama l-a adus acasă cu voia domnului Remus, şi multe pachete

  8

de ţigări mototolite.
După plecarea celor doi polonezi, timp de trei zile, deşi fusese vreme
frumoasă şi am fi putut să cîştigăm ceva bani, n-am avut chef să
ne scăldăm în nisip. Eu am citit reviste pe terasa hotelului, iar sora
mea a hoinărit prin discotecile mizerabile ale oraşul nostru, împreună
cu grupul de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Cu ei a mers şi Cristina.
Aventurile Luizei o enervau cel mai tare pe mama, dar nu pentru
că sora mea lipsea de-acasă cîte patru-cinci nopţi la rînd, oferind
domnişoarei Puşa prilejul să răspîndească tot felul de bîrfe prin oraş.
Nu aceste lucruri o enervau pe mama. În loc să-l ajutăm pe tata la
culesul roşiilor, la ferma care aparţinea unei societaţi pe acţiuni şi care
plătea avantajos munca zilierilor, noi preferam să pierdem timpul. Şi
cum timpul înseamnă bani. . . Tata se întorcea în fiecare zi cu cîteva
sute de lei şi trei-patru roşii mari, dosite în buzunarele salopetei. Numai
tata şi mama mîncau salata de roşii. Cu banii cîştigaţi, Luiza
ar fi putut să-şi acopere cheltuielile de transport pînă la Bucureşti şi
să-şi plătească pe două luni cazarea în căminul studenţesc, asta în cazul
în care ar fi muncit toata vara la fermă, socotise tata şi-i amintea
zilnic mamei pentru ca, la rîndul ei, ea să ne spună nouă. Tata nu
avea curajul să ne dezvăluie direct aceste calcule, dar de timiditatea
lui vă veţi convinge mai tîrziu.
Faptul că, în toamnă, sora mea se pregătea să repete anul al doilea
al Facultaţii de Drept, urmare a unor probleme neclare şi asupra
cărora păstra o tăcere enervantă, crease în familia noastră, fireşte, o

  9

anumită tensiune. Domnişoara Puşa era convinsă că Luiza făcea politică de stînga în facultate şi repetenţia era doar un avertisment.
Mama a sfătuit-o pe sora mea, în repetate rînduri, să înceteze cu
scăldatul în nisip, că pe seama acestei prostii îi ies tot felul de vorbe,
să pună mîna pe carte, în curînd începe şcoala, alţi bani cheltuiţi, şi
trebuie să-ţi faci o diplomă, că tare greu se cîştigă în ziua de azi o
bucată de pîine. . . De obicei, Luiza îi răspundea răsturnînd taburetul
de bucătărie şi ţipa că s-a săturat să i se mai facă morală idioată, că
nu are nevoie de intermediar (mama) pentru a înţelege vorbele unuia
(tata) care ne scoate ochii pentru că ne-a crescut, ne-a trecut prin
şcoli, ne-a întreţinut şi ne întreţine pe banii lui, foarte bine, o să-mi
vină şi mie rîndul să vă plătesc toate datoriile, pîna la ultimul leu, voi
nu ne iubiţi! Pricepi? Nu ne iubiţi, încheia tranşat Luiza şi se  a
în camera ei. Mama ridica taburetul şi începea să plîngă. Dincolo,
în sufragerie, dormea sau se uita la televizor tata care, fireşte, auzea
ţipetele fiicei sale, dar nu îndrăznea să iasă şi să-i cîrpească o pereche
de palme.
– De ce există atîta răutate în casa noastră, îşi frămînta mama
mîinile sub prosopul de şters vase. Toată viaţa mea am vrut sa fie
linişte, să fie bine. . .
Aşa vorbea mama. Nu reuşeam s-o opresc. Mama pornea ca o
barcă fără vîsle pe valul amintirilor, rememorînd cu voce tare scene
din tinereţea-i risipită în căutarea unei slujbe, bătăile încasate de la
tata pe care-l spăla, îl hrănea, îl culca, îl trezea, îi umplea sufertaşul

  10

şi tata pleca la şantier, la vapoarele lui construite conform planurilor
cincinale. Treizeci şi cinci de ani. . . cum a trecut vremea! Ştiam cîte
chiuretaje făcuse mama si cum fusese ameninţată:
”
Dacă nu faci copii,
să-ţi legi un pietroi de gît şi să te arunci în mare!“ Şi ne-am născut noi.
Prin bunăvoinţa domnului Remus, mama lucra la hotel cu jumătate
de normă, ca femeie de serviciu. Nu avea mult de lucru. In timpul
iernii, hotelul cu două etaje era închis. Vara, hotelul era ocupat doar
pe jumătate şi domnul Remus o chema pe mama la începutul fiecărei
săptămîni să spele lenjeria la maşina automată, să şteargă praful prin
camere, să măture holurile, să spele un covor pe care vomase un client
beat sau lovit de insolaţie. Tata nu fusese de acord cu acest serviciu.
Domnul Remus îmi propusese şi mie un post de hamal, să descarc şi
să încarc navetele cu băuturi pentru barul hotelului, dar mama s-a
opus.
Barca amintirilor eşua repede. Mama se resemna, spălînd vasele
din chiuvetă. Apoi, îşi lipea urechea de peretele unde era montat aragazul,
să audă ce făcea Luiza. Nu se auzea nici un zgomot. Camera
Luizei era aidoma uneia aparţinînd căminelor de nefamilişti: pereţii
tapetaţi cu afişele vedetelor preferate din muzica disco şi rock, poze
decupate din Cinema şi Playboy, reclame şi abţibilduri lipite pe dulapul
de haine, scrumiere murdare, uitate pe sub reviste şi cărţi răvăşite
în pat, mocheta pătată de cafea, cutii de conserve şi sticle goale de
Coca-Cola. . . Asta nu e fată, bombănea tata care nu putea să intre
în cameră, pentru că într-o zi Luiza chemase un gealat din gaşca ei

  11

de rockeri, bişniţari şi minijupiste, care montase în uşă o yală solidă.
Tata n-a îndrăznit să spargă uşa, deşi a înjurat-o, l-a auzit şi doamna
Puşa. Mama intra de două ori pe lună, să-i facă curat. Eram singurul
din familie care putea să intre aici, aveam şi cheie. De cîteva ori am
dormit şi în patul Luizei, dar am visat urît. Peste toată dezordinea
încăperii plutea un parfum ciudat, pe care nu-l mai întîlnisem. Hainele,
cărţile, papucii, pînă şi pieptenele surorii mele miroseau la fel, un
parfum imposibil de întîlnit sau de găsit, pentru că răscolisem printre
deodorante, creme, sticluţe şi nu-i descoperisem provenienţa. Şi mama
îl remarcase încă de cînd o născuse. Nimeni din familia noastră nu
mirosea ca Luiza. Dar nici ea nu ştia cum miroase.
După astfel de izbucniri violente, dacă aş fi intrat în camera Luizei
aş fi trezit-o din somn (sunt sigur că se prefăcea), spunîndu-i că
s-a purtat urît cu mama, că aşa cum sunt, ei sunt părinţii noştri,
alţii nu avem, Luiza s-ar fi întors şi cu ochii închişi mi-ar fi aruncat: 
”
Impotentule!“ Apoi şi-ar fi ascuns în pernă hohotele de rîs. O singură dată îndurasem această umilinţă şi de atunci n-am mai îndrăznit
să-i fac reproşuri. Luiza visase cîndva să ajungă o cîntăreaţă de muzică rock. Avea voce de ţipat în microfon. În ultima clasă de liceu,
cîştigase un concurs de interpretare, fază locală. Sărbătorisem evenimentul
între noi: Luiza, Marius şi eu, pe plajă toată noaptea. Fratele
meu s-a îmbătat. Eu am fumat pentru prima dată Marlboro. Şi Luiza,
cherchelită, ne-a povestit, repetîndu-se, cum fusese: cum cîntase (deşi
ne numărasem printre spectatorii plătitori), ce cuvinte de felicitare îi

  12

adresase în particular preşedinta juriului, o cîntareaţă celebră din Bucure
şti care-şi petrecea concediul pe coasta noastră, ce flori primise
de la admiratori, aplauze. . . Luiza adormise pe plajă.
Cheltuise toţi banii de premiu pe ţigări şi băutură, deşi mama o
sfătuise să-i pună la C.E.C. Diploma o aruncase la căldarea cu gunoi.
Mama a salvat-o şi a ascuns-o în punga ei cu amintiri. După acest succes,
Luiza se hotărîse să dea la Conservator, dar tata i-a spus mamei
că nu va întreţine pe banii lui o artistă. Domnişoara Puşa a contestat
reuşita Luizei: se culcase cu un membru al juriului, un compozitor
tînăr, de mîna a doua, şi de aceea cîştigase marele premiu. În acel
an, Luiza n-a dat la nici o facultate. Tata spera că o va angaja la
Şantierul Naval ca desenator tehnic. De la un concurs desfăşurat la
Bucureşti, Luiza s-a întors cu o menţiune. Mi-a arătat diploma şi apoi
a mototolit-o (mama a recuperat-o de la gunoi). După acel concurs,
n-am mai auzit-o cîntînd sau vorbind cu însufleţire despre muzică.
Domnişoara Puşa m-a oprit pe scara blocului:
”
Vezi că nu i-a mers
figura acolo?“ Tot de la vecina noastră am aflat că domnul Remus îi
propusese Luizei să-şi facă o formaţie de rock şi să cînte în restaurantul
hotelului, dar sora mea l-a refuzat. După trei ani, fără eforturi
deosebite, Luiza a reuşit la Drept. În tot acest timp, sora mea a preferat
aventurile cu grupul de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Colindau
discotecile, mîncau şi dormeau în vagoanele din gară, pe plajă, cîntau
pe stradă, în cinematografe, nu le lipseau sticlele de votcă. Astfel de
experienţe se terminau fie cu bătăi între ei şi ţiganii care se dădeau la

  13

fetele din grup, fie fără nici un motiv, grupul se risipea din plictiseală.
Cristina cînta la pian. Deşi picase de trei ori la Conservator, toată
lumea era convinsă că va ajunge o stea, mai ceva ca Dan Grigore. Tatăl
ei era contabil la Bancă, iar maică-sa era directoare la Abator. Cristina
era curtată de mulţi băieţi. O dată, a fost pe punctul de a se mărita
cu un ofiţer de marină comercială, îmi şoptise domnişoara Puşa, dar
tipul a dispărut într-o catastrofă navală, un submarin britanic lovise
nava logodnicului şi povestea de dragoste s-a terminat, nici doliu n-a
purtat Cristinuţa!, oftase vecina noastră. Luiza şi Cristina erau bune
prietene. Sora mea îi lipise poza, alb-negru, între un afiş cu Madonna
şi unul cu Samantha Fox. Cristina ne trecuse pragul casei de două
ori. A două oară, a făcut cunoştinţă cu Marius şi mama a servit-o cu
dulceaţă de vişine.
Dacă aş fi intrat în sufragerie, să-i spun tatălui meu că a doua
zi am să merg la fermă, că n-are rost să-i reproşeze mamei, zi de zi,
lucruri pe care ar putea să ni le spună direct, că vom ajunge şi noi la
banul nostru, Luiza o să ajungă juristă şi o să se mărite, că Marius
se descurcă şi fără noi, că nu trebuia să înlocuiască becurile de 60 de
waţi din la baie, hol şi sufragerie cu becuri de lanternă, lumina lor ne
afectează vederea, dacă i-aş fi spus toate acestea, tata mi-ar fi aruncat
o privire grea:
”
Ofticosule! Asta e casa mea!“
Avea dreptate, era casa lui.

  14

2
Domnul Remus aflase că cei doi polonezi învăţaseră scăldatul în nisip
fără să ne plătească măcar un leu. Oricum, pe pariuri, îi golisem de
ceva bani. Luizei i se făcuse milă de ei:
”
Gîndeşte-te că la începutul
verii, cînd nisipul se dezgheaţă, Lolek şi Bolek (aşa îi poreclisem pe
polonezi) vor ieşi, să zicem pe undeva pe coasta Mării Baltice şi se vor
scălda în nisip sub privirile uluite ale compatrioţilor. Îţi dai seama?
Cînd vor fi întrebaţi de unde ştiu această chestie, vor pronunţa numele
meu şi numele tău!“ Domnul Remus ne-a descurajat:
”
Mişcarea
sindicală a polonezilor este foarte puternică şi datorită acestui fapt,
dacă cei doi sunt sindicalişti (lucru de care nu ne interesaserăm), conducerea
sindicatelor îi va obliga să le împărtăşească secretul vostru.
S-ar putea ca la ora actuală, polonezii să fi brevetat scăldatul în nisip,
să aibă chiar o şcoală şi să exporte sistematic metoda voastră.“ Luiza
a rîs, hai că vorbeşti tîmpenii, Remy!
După prima aventură de la plecarea polonezilor, Luiza a stat în
camera ei două zile. A apărut morocănoasă pe terasa hotelului. Mi-a
smuls din mînă revista pe care o citeam (de parcă i-o furasem) şi a
cerut ospătarului o cafea. Şi-a aprins o ţigară şi pînă nu i s-a adus
cafeaua, nu şi-a ridicat privirea din revistă. Domnul Remus s-a aşezat
la masa noastră, fără zgomot, ca un motan.
– Ai învăţat să înoţi, Remy, întrebă Luiza aruncînd revista pe
masă.
Recepţionerul-şef era singurul bărbat de pe coastă care nu ştia să

  15

înoate. La aproape şaizeci de ani (niciodată nu-l auzisem declarîndu-
şi vîrsta), nu fusese văzut intrînd în apa mării, nici măcar pînă la
glezne să-şi răcorească picioarele mereu încinse de ghetele sale negre,
lustruite, cu şireturi, purtate pe orice vreme.
Domnişoara Puşa susţinea că bătrînul este sărit de
”
trei sferturi
de secol şi se poartă ca un papiţoi de treizeci de ani: îşi vopseşte
părul într-un castaniu ce nu se potriveşte deloc cu ochii săi lăcrimoşi,
de gîscă, poartă costume de ginerică, la două rînduri, cămăşi cu
dunguliţe şi pijamale cu floricele, ca homosexualii. Şi, mai mult decît
atît, cîntă  Internaţionala  în baie! Omul ăsta este duşmanul meu
de moarte!“, repeta vecina noastră de cîte ori avea ocazia. În tinereţe,
cînd domnul Remus era doar un prăpădit de funcţionar în administrat
¸i¨Santierului Naval,îşi amintea furioasă vecina noastră, seîndrăgostise
de o sirenă. . . Într-o noapte, domnişoara l-a văzut gol-goluţ, zbenguindu-
se pe plajă şi înotînd cu lighioana mării în larg. A fost mare amor
între ei! Dacă nu crezi, mă provocase Puşa, întreabă-l pe taică-tu! Din
păcate, sirena a fost mîncată de echipajul unui cargou bulgăresc, care
a pescuit-o din greşeală şi amorul s-a prăpădit. De atunci, nici o
femeie n-a mai dat pe el doi bani. Boşorogul ăsta vă păcăleşte, ştie să
înoate foarte bine, dar urăşte marea!
Pentru noi era clar că domnul Remus avea aceeaşi vîrstă cu tata,
nu ştia să înoate şi fusese însurat, o singură dată cu o femeie foarte
frumoasă care-l părăsise după doi ani de căsnicie. Ne-a spus mama şi
noi am crezut-o.

  16

Domnul Remus privi visător, prefăcîndu-se că n-a auzitîntrebarea.
Luiza îşi rezemă coatele de masă şi, ţinîndu-şi tîmplele între pumni,
îmi spuse:
– Plouă în casa noastră.
Recepţionerul-şef rîse, un chiţăit de şoarece. Luiza izbucniîn hohote,
uitîndu-se numai la mine. Turiştii se zbenguiau în apă. Toamna
va veni curînd şi coasta va rămîne pustie. Am început şi eu să rîd.
Rîdeam toţi trei.
– Tu ai înţeles ce ţi-am spus? Du-te la maică-ta, că plouă în casa
noastră, îmi porunci serioasă Luiza. Are nevoie de tine.
Mi-am strîns revistele, l-am salutat pe domnul Remus şi-am plecat
spre casă. Putea să găsească un alt motiv ca să rămînă singură cu
domnul Remus. Aberaţia, dar mai ales tonul pe care-l folosise mă
umiliseră.
Blocul nostru avea opt etaje. Era ultimul din şirul de blocuri de
la marginea oraşului şi se găsea la o sută de metri de mare. Tata
îl primise în urmă cu treizeci de ani, de la Şantierul Naval. Aveam
un apartament cu trei camere, la etajul patru. Mama îmi povestise
că Luiza învăţase să înoate înainte să vorbească. Marius a fost şi mai
isteţ, el a învăţat întîi să înoate, apoi să meargă. Eu amînvăţat înotul
la zece ani. Luiza şi cu Marius ieşeau din bloc, alergau pe nisip, se
aruncau în apă şi înotau în larg. Băteau apa şi se întorceau. De la
ei nu se auzea cum tata o bătea pe mama. Domnişoara Puşa auzea
totul. După moartea lui Dej, se zice că locatarii din bloc, rînd pe

  17

rînd, au început să se mute în blocurile construite în centrul oraşului.
Cînd Marius a terminat facultatea, chiar în zilele Olimpiadei de la
Los Angeles, blocul a rămas aproape pustiu, nici măcar ţiganii nu sau
mutat în apartamentele goale, din cauza coloniilor de şobolani, a
ţînţarilor care nu puteau fi stîrpiţi nici cu cel mai bun spray rusesc,
a subsolului inundat şi plin de coropişniţe, care se înmulţeau şi iarna.
În blocul cu o singură scară şi liftul demontat, cu balcoanele mîncate
de vînturi, mai rămăseseră vreo cincisprezece persoane, majoritatea
pensionari resemnaţi.
”
Cu blocul nostru începe ţara noastră, dacă vii dinspre mare!“,
se mîndrea tata, cînd era bine dispus. În spatele acestuia, la vreo
patru sute de metri, au fost construite alte blocuri, dar cu patru etaje.
De fapt, de acolo începe oraşul nostru. Blocurile sunt înconjurate de
spaţii verzi, bineîntreţinute. Demult, se lansase zvonul că noi, locatarii
blocului construit atît de aproape de mare, aveam şansa în zilele
senine să vedem ţărmurile Turciei. Nu era adevărat. Timp de doi ani
am fost obligaţi să-i convingem pe concetăţenii noştri veniţi în vacanţă
că Turcia nu se vede nici cu luneta în infraroşu, chiar dacă te cocoţi
pe acoperiş. Domnişoara Puşa a încercat să-i descurajeze pe oameni,
instalîndu-se la intrarea în bloc şi cerînd o taxă mai mare decît costul
unui bilet de cinema. N-a reuşit să le tempereze curiozitatea. Oamenii
plăteau oricît ca să urce pe bloc şi să vadă Turcia. După mai multe ore
de căutări pe orizontul pustiu, curioşii coborau dezamăgiţi, cu lacrimi
în ochi. Ideea că Turcia s-ar vedea de la noi se păstrează şi astăzi, dar

  18

nimeni nu se mai oboseşte să urce opt etaje pe scările murdare.
În decursul anilor, tata a întocmit numeroase memorii, semnate de
locatarii rămaşi şi le-a înaintat Primăriei, prin care cerea trimiterea
unor specialişti care să verifice la faţa locului situaţia şi să întocmească
planuri de reparaţii şi consolidare a blocului. Nu a primit nici un
răspuns, păcat de banii cheltuiţi pe hîrtie! Doar un arhitect bărbos a
sosit la sfîrşitul unei ierni, s-a uitat la bloc, l-a înconjurat de cîteva
ori, şi-a aprins pipa, s-a urcat pe bloc, deşi domnişoara Puşa l-a avertizat
că nu se vede Turcia, apoi a coborît. Arhitectul, mic de statură,
n-avea habar de vreun memoriu. La despărţire, i-a spus vecinei noastre
că, nu peste multă vreme, vor veni specialiştii şi vor reteza blocul
de la etajul patru în sus.
”
Inclusiv?“ A tresărit Puşa.
”
Nu!“ A pufăit
din pipă arhitectul şi a plecat cu primul tren spre Bucureşti. Normal
ar fi fost ca domnişoara Puşa să se bucure, iată, Statul avea grijă
să-i dea alt apartament într-o zonă mai bună a oraşului, dar vecina
de la etajul cinci s-a dezlănţuit într-o serie de blesteme, ameninţări
şi înjurături, toate fără adresă, dovedindu-ne contrariul:
”
Aici e casa
mea. Eu nu plec!“ Hotărîrea o repeta fiecărui om care-i ieşea în cale.
Speriată şi ea de operaţiunea anunţată, mama a încercat să strîngă
covoarele din casă şi să facă provizii de alimente.
”
Ai îmbătrînit!“, a
spus tata. Mama şi-a revenit vinovată. A vopsit lemnăria, a decamu-
flat ferestrele, a spălat mozaicul cu petrosin, a pus plase noi contra
ţînţarilor. Arhitectul n-a mai apărut, iar noi am intrat într-o altă
primăvară.

  19

În drum spre casă, m-am oprit să beau o citronadă la singurul
chioşc de pe plajă. Apoi m-am aşezat în nisip, lîngă o umbrelă uriaşă,
galbenă, purtînd reclama Camel. N-o mai văzusem pînă atunci. Sub
umbrelă, o pereche de şlapi, un sac de pînză albastră, un tricou roz
aruncat peste o fustă, o carte groasă, cu coperte din carton. Cristina
era în apă. Turiştii se retrăgeau la masă. În alţi ani, pe o astfel de vreme,
stăteamîn casă cu geamurileînchise din cauza gălăgiei de pe plajă.
O circulară a Primăriei, dată cu ani în urmă, interzicea locatarilor din
blocul nostru să închirieze camere turiştilor. Acum, printre şobolani
şi coropişniţe, şi dacă l-ai fi plătit, nici un turist n-ar fi îndrăznit să
ocupe un apartament părăsit. Firmele particulare de turism nu se
îngrămădeau pe coasta noastră. Ce să vadă turistul? O plajă lungă
de un kilometru, neîngrijită, un hotel urît, cu două etaje, în dreptul
căruia zace epava cargoului. În mijlocul plajei sunt improvizate două
chioşcuri din tablă unde se vînd răcoritoare, dulciuri şi articole de
sezon, iar în celălalt capăt, blocul nostru. Lume puţină, săracă, sindicali
şti veniţi pe bilete cumpărate sau cu reduceri la începutul anului,
tineri dornici să facă o baie în mare şi să plece. Nici hotelul nu mai este
o afacere. Domnul Remus făcuse afaceri bune în trecut, cu plasarea
turiştilor la particulari. Se vorbea prin oraş că ar fi milionar în dolari.
În primul rînd, s-a apărat bătrînul, hotelul este proprietatea statului,
construit de nişte brigadieri care munciseră la Transfăgărăşan şi
se odihniseră timp de trei luni pe coasta noastră. Erau băieţi veseli. În
acest concediu de odihnă, ei ridicaseră două etaje şi-au plecat pe alt

  20

şantier din ţară. Nu s-au mai întors să-l termine. Noroc că-i improvizaseră un acoperiş. Dacă brigadierii ar fi avut concediu mai lung, hotelul
ar fi avut opt etaje, ca şi blocul vostru, se lăuda domnul Remus, şi
aer condiţionat, piscină acoperită şi alte facilitaţi! În al doilea rînd,
îşi continuase ideea bătrînul, eu sunt angajatul statului, am salariu
fix, ce pică ştiţi şi voi! Cît despre plasamentele făcute cîndva, au fost
legale, impozitate şi am făcut ceva bani, puşi la C.E.C., dar vă jur,
nu sunt milionar în dolari! Şi noi l-am crezut.
Aş fi vrut să mai beau o citronadă, dar nu mai aveam bani.
– Bună! mă salută Cristina, în picioare, sub umbrelă.
I-am răspuns la salut şi m-am tras la umbră. Se ştergea cu un
prosop moale, marcă străină. Ce reviste mai citeşti?. . . Tot din astea?
Se apleacă să le descopere. Cristina avea un costum de baie din două
piese, cum se spune, foarte scump. Şi-a scos casca de pe cap şi a rămas
zburlită ca o vrăjitoare. Îmi arătă limba, să mă sperie. Apoi îmi povesti
cum se distrase cu gaşca de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Ajunseseră
la depoul de tramvaie. L-au mituit pe paznic cu o sticlă de votcă şi au
năvălit în
”
Foarfecă“. Ce-i aia? Nu ştii? Au cîntat, au dansat şi pe la
unu noaptea au pornit
”
Foarfeca“. A fost o nebunie! Paznicul a rămas
beat mort, ei urlau şi conduceau tramvaiul aiurea. Ne-am plimbat prin
tot oraşul, îţi dai seama? Să te plimbi cu tramvaiul pe străzi pustii,
să nu opreşti la semafoare, să accelerezi cînd vrei, să. . . Prostii, am
descurajat-o. Ai dreptate! Începu să se îmbrace. Continuă: cînd am
terminat băutura, am jucat un joc. Pe bune! Cine face turul oraşului

  21

fără să se oprească, în cel mai scurt timp, i se va îndeplini dorinţa pusă
în gînd. Ştii cine a cîştigat? Luiza! De unde ştii? Ti-a spus! Nu! Ei,
nu! Jur! A cîştigat pentru că a băut cel mai puţin dintre noi, iar cel
care a cronometrat-o era beat turtă. Şi care i-a fost dorinţa? Nu ştiu,
că nu ne-a spus-o. Tu ce dorinţa ţi-ai pus? Băusem cam mult şi am
uitat-o şi oricum, numai dorinţa celui care cîştigă se îndeplineşte. De
ce? Pentru că aşa e jocul! Ce tîmpenie! Dacă erai cu noi, ce dorinţă
ţi-ai fi pus?. . . Să ajung milionar. Zău? a rîs Cristina. Ştii, cînd am
făcut turul oraşului, acolo, în cabină, am avut senzaţia că zbor. Erai
beată. Nu, nu! Şi Luiza, şi Boby au avut aceeaşi senzaţie. Cine-i Boby?
Un tip haios. A terminat agronomia în Bucureşti şi caută de lucru
în oraş. Îi place la nebunie Metallica şi zice că semăn cu Madonna.
Sunteţi nebuni, o să daţi de belea într-o zi. Pe la cinci dimineaţa ne-a
prins Postolache. Era de serviciu în intersectie. Ne-a făcut scandal,
a trezit tot oraşul. Nu mai aveam băutură să-i  m gura. L-am
vrăjit vreo două ore, ca să nu ne amendeze. Băieţii au dus
”
Foarfeca“
la depou.
Am ajutat-o pe Cristina să strîngă umbrela Camel.
– Bem un suc? m-a invitat şi am acceptat.
L-am băut rezemat de umbrela pe care mi-o dăduse s-o i-o ţin. Nu
m-a rugat, dar amînţeles că puteam s-o conduc acasă. Cristina locuia
în centrul oraşului, într-o vilă cu etaj. Sorbea fără grabă citronada.
– Îmi vinzi pălăria?
Fusese a lui Marius, acum era a mea şi începuse să se destrame.

  22

O purtam toată vara, iar la sfîrşitul sezonului o aruncam sub pat.
Mi-am descoperit capul, uitîndu-mă amuzat la pălărie.
– Îţi dau cinci mii de lei!
Cu aceşti bani puteam să-mi fac un abonament pe un an la cea
mai importantă revistă literară din ţară.
– Nu pot. . . Îmi poartă noroc.
– Tu, care citeşti atîta, ai nevoie de noroc?
Mi-am pus-o pe creştet. Pe drum, Cristina mi-a povestit un film
văzut la video, pe o casetă împrumutată de la un prieten. Un film
poliţist, o prostie americană. Apoi mi-a spus că are oră la dentist şi a
intrat în tot felul de amănunte stomatologice care nu mă interesau. O
pianistă trebuie să aibă o dantura bună, să rupă corzile pianului! Şi-a
strîns cartea în braţe în faţa vilei.
– Ştii că vă plouă în casă?
– De unde ai aflat? De la Luiza?
– Toată lumea ştie! a zîmbit şi mi-a cerut umbrela Camel. Data
viitoare să vii cu noi, să vezi ce super este!
Am dat din cap: bine! Mi-a reamintit că este dispusă să negocieze
preţul pălăriei, cît cer, atît îmi dă.
– Şi nu vrei să afli ce dorinţă mi-am pus în gînd? Să nasc un băiat
în tramvai, în drum spre maternitate, a rîs că Luiza şi a intrat în
curte.
Strada Cristinei, străjuită de castani bătrîni, era singura din oraş
pe care nu făcusem muncă patriotică. Sora mea chiulea sistematic de

  23

la muncile patriotice, motiv pentru care nu avusese de-a lungul anilor
de liceu mai mult de nota şapte la purtare. Mă îndemna să chiulesc şi
eu. În schimb, Marius plantase mulţi plopi prin oraş, poate de aceea
fusese premiat în fiecare an şi şef de promoţie la facultate.
Cu tramvaiul aş fi ajuns acasă mai repede, dar am preferat să mă
întorc pe jos. În intersecţia din centrul oraşului, sergentul-major Grigore
Postolache dirija circulaţia.
”
Dacă ar trece peste Grigore, săracul,
o basculantă cu ciment, s-ar ridica de pe caldarîm, şi-ar scutura uniforma
de praf şi-ar continua să vadă de mersul circulaţiei“, repeta
domnişoara Puşa, ori de cîte ori afla din ziare că în Coreea de Sud
poliţiştii au intervenit cu gaze lacrimogene împotriva studenţilor zurbagii.
Cariera poliţistului, ajuns la vîrsta de cinzeci de ani, începuse
în satul Stăncuţa de Sus, unde reuşise o ispravă necunoscută editorilor
”
Cărţii Recordurilor“: nici un accident de circulaţie pe raza
localităţii, motiv pentru care, după zece ani de activitate în praful
şi noroiul ogoarelor, printre înjurăturile tractoriştilor, mereu atent ca
puţinii cai înhămaţi la căruţele ţăranilor să nu cadă victime combinelor
ce se foiau pe şosele în toiul campaniilor agricole, deci, după zece
ani, Grigore Postolache a fost transferat la Bucureşti. A luatîn primire
zona Podului Grant şi, spre uimirea colegilor de breaslă, a stabilit un
alt record: cel mai mare număr de amenzi acordate automobiliştilor
într-un an. Cifra exactă n-o ştie nici Grigore. Toate acestea mi-au fost
povestite de domnişoara Puşa. Vigilenţa i-a fost fatală însă într-o zi
cînd a oprit o maşină neagră cu număr galben care trecuse pe roşu.

  24

Suportînd înjurăturile şoferului, sergentul-major a întocmit procesulverbal
şi i-a ridicat carnetul de conducere. După două zile, Grigore
Postolache a aflat că i se pregătiseră formele de transfer într-un sat
din nordul Moldovei. Atunci, a rupt în bucăţi carnetul de conducere
ridicat de la şoferul maşinii negre cu număr galben şi şi-a făcut valiza.
A fost rechemat la Bucureşti după opt ani de dirijat circulaţia în acel
sat moldovean. Nu i s-a mai dat zona Podului Grant, ci Piaţa Romană. După decembrie ’89, a fost expediat încă o dată în acelaşi sat
fără drumuri asfaltate din nordul Moldovei. Acolo a stat doar un an şi
apoi a fost transferat în oraşul nostru. Deşi se află la noi de numai doi
ani, sergentul-major Grigore Postolache poate concura la titlul de cel
mai popular cetăţean al oraşului, susţine domnişoara Puşa. Domnul
Remus îl consideră pe poliţist drept cel mai corupt agent de circulaţie
din ţară.
Acasă, am găsit-o pe mama în sufragerie, uitîndu-se încremenită
la tavan. Cînd m-a văzut, domnişoara Puşa s-a simţit obligată să-mi
explice:
– Şi s-a convins mă-ta că nu am ţevile sparte şi garniturile sunt
bune. Apartamentele de sus, toată lumea ştie, sunt goale. Vă rog! Eu
nu plătesc nici o reparaţie, dar trebuie chemat instalatorul, că aşa nu
puteţi trăi.
Singurul nostru covor persan din sufragerie era întins pe balcon, la
uscat. În mijlocul camerei se afla un lighean cu apă. Mama aşeză în locul
lui o căldare şi conţinutul ligheanului îl vărsă în veceu. Domnişoara

  25

Puşa zăbovi cîteva clipe cu privirea în tavan, apoi repetă:
”
Aşa nu mai
puteţi trăi, mă duc să chem instalatorul!“ şi trînti uşa de la intrare.
– M-am săturat, oftă mama, ştergîndu-şi mîinile de şervetul de
vase.
Din tavan, la un metru de lustră, curgea limpede un fir subţire de
apă, de parcă acolo, sus, cineva ar fi deschis un robinet. M-am urcat
pe scaun şi am încercat cu vîrful degetului să opresc şuvoiul. Apa îmi
curgea printre degete. Nu mirosea ca apa de la robinetele noastre pe
care, uneori, mama o fierbea înainte s-o bem. Firul de apă avea presiune
şi cădea direct în căldare. Pe tavan se făcuse o pată cît fisa de cinci
lei. După o oră, timpîn care mama a schimbat ligheanul cu căldarea de
vreo cincisprezece ori, a sosit tata de la fermă, cu o pungă din plastic
plină cu roşii. Sub braţ avea un pepene. Mama i-a explicat speriată:
pe la ora două curăţa cartofii pentru tocană şi-a auzit un zgomot
înfundat, parcă cineva deschisese o sticlă de şampanie. Comparaţia
nu l-a convins pe tata. A pus mîncarea să fiarbă pe aragaz şi a intrat
în sufragerie, aşa, fără nici o treabă. A văzut mai întîi covorul persan
ud, a simţit apa, pînă la glezne, apă fierbinte, se spărsese conducta de
apă caldă! Tata a zîmbit, scrîşnind:
”
Iar trebuie să văruiesc!“ Curgea
ca la robinet, continuă mama cu altă comparaţie nepotrivită, cînd
faci baie în cadă. Noroc că n-a fost opărită. A scos repede covorul pe
balcon, a pus ligheanul să curgă apa în el, a şters podeaua, apoi a
fugit deasupra, la domnişoara Puşa. Vecina s-a uitat chiorîş: nu are
inundaţie. A lăsat-o pe mama să se uite peste tot. Uscat. A verificat

  26

şi-n apartamentele nelocuite. Uscat. A coborît şi a început să schimbe
căldarea cu ligheanul. Şuvoiul s-a mai potolit pînă să apăreţi voi.
Tata privi încruntat ligheanul. Se urcă şi el pe scaun şi încercă să
oprească jetul cu degetul. Nu reuşi.
– Acum curge apă rece, spuse el ştergîndu-şi mîinile de buzunarele
pantalonilor.
Mama aşeză căldarea în locul ligheanului. Domnişoara Puşa intră
cu instalatorul, un bărbat nebărbierit, cu o faţă obosită.
Tata nu le adresă nici un cuvînt. Mama îi povesti instalatorului
cum se întîmplase, fără să recurgă la comparaţii. Omul nu se intimidă,
ba mai mult, îşi aminti cu voce tare de un caz asemănător văzut de
un fost coleg, acum ieşit la pensie. Vecina noastră îl întrebă cum îl
cheamă pe coleg, dar instalatorul nu-şi aminti. Meşterul urcă pe scaun,
examinînd pata din priviri:
– Dom’le, nu e gaură, e infiltraţie! Hai să vedem sus de unde curge!
Pe palier ne aştepta sergentul-major Grigore Postolache:
– Să trăiţi!
– L-am adus şi pe dînsul, poate e nevoie. . . explică în viteză domni
şoara Puşa.
Tata nu-l băgă în seamă şi poliţistul ne urmă la etaj. Domnişoara
Puşa ne ordonă să ne descălţăm în holul apartamentului, că de-abia
măturase. Apartamentul, tot cu trei camere, ca al nostru, avea doar
sufrageria mobilată, celelalte erau goale. Domnişoara Puşa se mutase
în bloc o dată cu noi. Nu reuşisem să aflăm cum de primise trei camere,

  27

aşa singură, fără familie. Motivase vag mamei, pe vremea cînd îşi
vorbeau, că e foarte bolnavă şi are nevoie de aer. Într-adevăr toţi
îi recunoşteam paloarea de stafie ce-i acoperea ochii mari, albaştri.
Purta mereu părul strîns în coc.
De aproape treizeci de ani lucra ca ghid-paznic la mînăstirea de pe
deal. Cunoştea trei limbi străine, dar nimeni n-o auzise vorbind, chiar
şi cînd delegaţii străine de turişti vizitaseră mînăstirea-muzeu. Absolventă a Facultăţii de Litere, domnişoara profesoară refuzase o catedră
într-un sat din nordul Moldovei, preferînd să păzească mînăstirea,
pentru un salariu de mizerie. Mînăstirea, declarată monument istoric
imediat după al doilea război mondial şi uitată de restauratori,
adăpostea mormintele a doi voievozi, tată şi fiu, pe care cărţile de
istorie nu-i consemnau şi ale căror nume nici nu fuseseră înscrise pe
pietrele de mormînt. Dar pentru domnişoara Puşa, care cu abilitate
evita să le divulge numele, cei doi domnitori erau mai importanţi
decît Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. Cînd prindea un turist
rătăcit la porţile muzeului, îi povestea cu lux de amănunte copilăria,
tinereţea, maturitatea, faptele de arme, bătăliile pierdute şi cîştigate
de cei doi domnitori. După trei ceasuri (caz fericit), turistul recunoştea
că voievozii îngropaţi pe deal, singurul din zonă, sunt victime atît ale
puterilor occidentale, care nu i-au ajutat în lupta dusă împotriva Imperiului
Otoman, cît şi victimele indolenţei unor istorici dezinteresaţi,
lipsiţi de profesionalism, nişte porci, îi numea direct domnişoara, iar
pe restauratori îi făcea criminali, din cauza lor zidurile se surpau! Iar

  28

ea se îmbolnăvise de reumatism păzind ruinele, căpătase o afecţiune
respiratorie şi îşi pierduse tinereţea. Nu viaţa, ci tinereţea, sublinia
îndîrjită cînd îşi cumpăra medicamente pe reţetă compensată. În
urmă cu cincisprezece ani, deşi se jurase mamei pe cele două morminte
din biserica mînăstirii că n-are rude, pile sau relaţii, domnişoara
Puşa a obţinut o bursă de şase luni în Canada, în domeniul arheologiei
medievale şi bizantine, cam aşa ceva. Probabil că un turist canadian
sau francez, pripăşit într-o vacanţă pe la noi, după ce văzuse ruina ce
adăpostea osemintele a trei muritori (doi voievozi, plus domnişoara
Puşa) din milă sau cine ştie ce sentiment necunoscut de romîni, pusese
o vorbă bună la forurile de specialitate din Montr´eal pentru ca
această femeie, care se tîra aici, să zboare la ei, explicase domnul Remus
la timpul potrivit. Domnişoara Puşa n-a rezistat şase luni şi s-a
întors la fel, bolnavă de reumatism, suferind de plămîni, cu tinereţea
pierdută. Cărase din Canada un televizor color. În gară au aşteptat-o
mama, domnul Remus şi Marius, cu un buchet de garoafe. Telegrafiase
dinainte.
– Tu ai înnebunit, Puşa! De ce te-ai întors? a întîmpinat-o domnul
Remus, cînd a văzut-o coborînd din tren cu televizorul în braţe. Pe
luna asta nu mai găseşti cartele pentru raţia de zahăr şi ulei.
Domnişoara a rînjit în prima clipă, dar cînd a văzut în mîna
recepţionerului-şef cartelele de zahăr şi ulei, a izbucnit în lacrimi,
prăbuşindu-se pe peron. Marius a ajutat-o, aşezînd-o pe o bancă
în sala de aşteptare. A fost pentru prima dată cînd am văzut-o pe

  29

această femeie plîngînd, îşi aminteşte mama. Buchetul de garoafe s-a
uscat. Puşa a stat în sala de aşteptare, singură, nemişcată, trei zile
şi trei nopţi, fără să-i pese că un ţigan îi furase poşeta. În a patra zi,
domnişoara şi-a luat televizorul color în braţe şi s-a închis în casă. A
fost primul color poposit în oraşul nostru. Nici secretarul de partid
nu avea încă un color. Mulţi cetăţeni au dorit să privească la televizorul
color, dar Puşa nu le-a deschis uşa. În replică, lumea a făcut-o
nebună şi televizorul a fost considerat o simplă jucărie. Mama ascultase
cu urechea lipită de tavan. Televizorul funcţiona. O săptămînă
a bocit Puşa închisă în casă. Cînd şi-a revenit, a comandat la un
atelier de tîmplărie o gheretă din lemn, nu mai mare decît o cabină
telefonică, pe care a montat-o în curtea mizeră a mînăstirii, la zece
metri depărtare de uşa bisericii. Văzuse astfel de gherete în Canada
şi-i plăcuseră. O vopsise într-un violet strident şi pe timpul iernii se
înghesuia acolo, lîngă o sobiţă cu lemne,
”
să nu îngheţ ca faraonii din
Egipt“, glumea. Înainte de plecarea în Canada, mama şi domnişoara
Puşa se înţelegeau foarte bine, făceau schimburi de reţete culinare,
găteau împreună, se distrau bîrfind la o cafeluţă. Puşa fusese curtată
de mulţi bărbaţi din oraş, unii dintre ei avînd astăzi funcţii importante
la Bucureşti, mi-a spus mama, dar pe toţi i-a refuzat.
”
Nu merită să
suporţi o viaţa întreagă băşinile unui bărbat“, şi-a frecat domnişoara
fruntea şi mama s-a întristat. După Canada, vecina a început să se
depărteze de noi. Mama a simţit şi a procedat în consecinţă. Au ajuns
astfel să nu se mai salute. Parcă o ură se instalase între ele. Tata

  30

s-a prefăcut că nu observă şi a continuat s-o salute pe domnişoara
Puşa, să-i vorbească sobru şi reţinut. În gura tatălui meu, formulele
de politeţe mi s-au părut mereu ridicole. N-am auzit vreun om din
oraş care să se laude că Puşa i-a povestit ce văzuse în Canada.
Vreme de un ceas, am căutat toţi cauza infiltraţiei. Instalatorul
era dezorientat. Ţ evile apartamentului erau în regulă. Tata a coborît
la noi şi a ciocănit uşor locul unde curgea apa din tavan, iar instalatorul
a ascultat cu urechea lipită de podeaua vecinei noastre. Nici după
această operaţiune, meşterul nu s-a pronunţat. Domnişoara Puşa l-a
întrebat încă o dată cum îl cheamă pe fostul său coleg, pensionarul
care întîlnise un caz asemănător, dar omul nu-şi aminti. Vecina noastr
ă ne propuse să lipim nişte ciment în locul unde curge, poate n-o să
mai curgă!
Meseriaşul ridică din umeri şi ne promisese că va veni a doua zi
cu o echipă de intervenţii de la Apă-Canal, să vedem ce putem face!
Plecă împreună cu sergentul-major Grigore Postolache. Noi am
rămas în apartamentul domnişoarei, doar mama a coborît. Obosise.
Amînceput să ciocănim pereţii, podeaua, am ascultat locurile suspecte.
Apartamentul era bine întreţinut. Domnişoara Puşa ne-a pregătit
o cafea şi a deschis televizorul color. La buletinul meteo arătau ravagiile
unui uragan abătut asupra arhipelagului indonezian, case distruse,
oameni mergînd pe străzi cu apa pînă la brîu. Tata a refuzat cafeaua
şi ne-am retras. Firul de apă se subţiase. Ne-am aşezat la masă,
în bucătărie. Am mîncat tocană de cartofi cu salată de roşii. Pepenele

  31

a avut mulţi sîmburi. Din pata mare cît o fisă de cinci lei
curgeau picături. Mama şi-a făcut cruce, tata a dat drumul la televizor.
Picăturile cădeau rar, n-a mai fost nevoie de găleată. A rămas
doar ligheanul.
M-am retras în cameră şi am răsfoit cîteva reviste. După terminarea
programului la televizor, l-am auzit pe tata zicînd că roşiile
de anul ăsta sunt proaste, recolta e slabă, porumbul n-a crescut, o
să murim de foame. Şi-a fixat ceasul să sune la ora cinci, să plece la
fermă. Mama a potrivit ligheanul, a stins lumina şi s-a culcat lîngă
tata. În toată casa se auzea: pic, pic, pic. . .
Am început să-mi imaginez visul meu preferat. Mi-l imaginam de
cîţiva ani, de cînd mă îmbolnăvisem, înainte să adorm, dar nu-l visam
cu adevărat niciodată. Stăteam cu ochiiînchişi. Aveam doisprezece ani
şi începusem să joc tenis de cîmp la clubul din oraş. Făceam antrenamente
de cîte zece ore pe zi cu un antrenor sever. Nu reuşeam să-mi
imaginez figura antrenorului, dar mi-ar fi plăcut să fie domnul Remus.
La cincisprezece ani cîştigasem deja titlul de campion naţional de juniori.
La şaptesprezece ani cîştigasem titlul la seniori şi mi se oferea
participarea la primul turneu peste hotare, unul de mică importanţă,
la Praga sau la Viena. Îmi imaginam drumul pînă acolo, atmosfera
concursului, finala pe care aş fi pierdut-o în faţa unui jucător suedez.
Apoi, primele interviuri în ţară. Finala de la Praga sau Viena mi-ar fi
deschis calea către turneele cele mai tari şi pătrunderea în clasamentul
ATP. Renunţasem să mai dau la facultate. Primul meu turneu în

  32

calitate de jucător profesionist l-aş fi cîştigat la Barcelona sau Madrid,
învingîndu-l după un meci greu pe jucătorul 34 din clasamentul
ATP. Îmi revin 4.000 de dolari. Jumătate din sumă o trimit acasă. Cu
aceşti dolari, familia mea se mută într-un bloc din centrul oraşului.
Mama renunţă să mai lucreze la hotel, tata nu se mai duce la fermă,
Luiza îşi vede de facultate fără griji. La Wimbledon, ajung în sferturi,
fiind eliminat de numărul trei mondial. Plîng de ciudă în vestiare şi
poza mea apare pe prima pagină a ziarelor. Sunt caracterizat drept un
jucător ordonat, sensibil şi ambiţios. Urc în clasamentul ATP pe locul
29. Pînă la marele turneu american, mai cîştig două-trei turnee în
Europa. Cota mea creşte. Ai mei îşi cumpără televizor color şi video.
Pentru prima dată Luiza mă însoţeşte la un turneu pe care îl cîştig, să
zicem, la Z¨urich. La 19 ani cîştig marele turneu american, dar pierd
finala de la Paris, după un meci de cinci seturi şi patru ore de joc.
La conferinţa de presă, recunosc valoarea adversarului şi faptul că nu
mi-a mers serviciul. La 20 de ani cuceresc Wimbledon-ul, în tribună
aflîndu-se mama şi Luiza. Tata n-a venit. La 21 de ani fac marele
şlem şi ajung pe primul loc în ATP. Peste un an sunt în plină glorie,
domin clasamentul jucătorilor profesionişti. Sora mea se stabileşte în
Franţa, se mărită cu un compozitor francez şi imprimă un disc. Eşec
discografic. Mama îşi face o proteză dentară impecabilă şi începe un
tratament complex în Germania, să-i treacă durerile de cap. Marius. . .
Cu el e mai greu. Marius nu are nevoie de mine. În următorul an realizez
pentru a treia oară consecutiv marele şlem. Sunt un jucător de

  33

tenis fără asemănare în istoria acestui sport. Un ziarist britanic scrie
o carte despre mine. Parcă e un semn rău. În anul în care veniturile
meu depăşesc zece milioane de dolari, mă îmbolnăvesc subit.
”
O dramă în lumea tenisului“ – vor titra ziarele. Am să refuz orice interviu.
”
Ofticosule“, mă va întîmpina tata. Cam aici se termina jocul
meu imaginativ în nopţile în care nu puteam să dorm.
De fiecare dată găseam noi situaţii palpitante, îmi imaginam meciuri
dramatice, strîngeam perna în braţe, mingi returnate în forţă,
atacuri la fileu, conferinţe de presă, autografe, victorieeee!. . . aruncam
perna în sus în locul rachetei din vis. Pentru Cristina nu găsisem un
loc în visul meu.
A doua zi, tata s-a trezit la soneria ceasului şi a constatat că
picăturile se potoliseră. A plecat liniştit la fermă. Mama a mai şters
o dată linoleumul, a spălat ligheanul cu sodă, a aşezat persanul uscat
în sufragerie. Pata din tavan se mărise.
– E cît o minge de tenis, a observat Luiza.

  34

3
–
”
Ji-dan îm-pu-ţit o să-ţi scoa-tem un ochi“, silabisi Luiza, aşezată
pe tronul veceului, cu hîrtia pe genunchi.
– Am găsit-o azi dimineaţă în cutia poştală, explică domnul Remus
cu o voce tremurată. Aseară n-o aveam.
Am luat hîrtia şi am studiat-o cu emoţie: o coală de scris obişnuită
pe care cineva lipise cu grijă litere mari, decupate din ziare. Foaia
fusese împăturită în patru. Ţ inînd-o în mînă, simţeam parcă o teamă
idioată, ca şi cum eu aş fi fost cel ameninţat cu pierderea unui ochi.
Lipsea virgula între „împuţit“ şi ”o să-ţi scoatem“, iar în final trebuia
pus semnul exclamării.
– Poate au greşit adresa, căută o explicaţie sora mea, ca să-l
liniştească pe bătrîn. În loc s-o pună în cutia vecinului, din cauza
întunericului, au pus-o în cutia ta.
– Dar nu am vecini evrei, protestă recepţionerul-şef. Cîţi au fost
pe stradă, toţi au plecat în Israel. Au plecat domnule, de ani buni! Eu
nu sunt jidan! Nu sunt. . .
– Poate eşti simpatizant, insistă Luiza. Nu te uiţi cum arăţi?
Bătrînul îşi privi speriat hainele: costumul negru la două rînduri,
cămaşă cu dunguliţe, cravată fină, ghete negre.
”
ăştia n-au pus în
viaţa lor mîna pe ciocan sau pe lopată“, obişnuia să spună domnişoara
Puşa cînd îşi făcea lucrări dentare la cel mai bun stomatolog din oraş.
Luiza îmi smulse hîrtia, se ridică şi o rupse scurt în patru, apoi o
bucăţi furioasă, aruncînd-o în closet. Trase apa şi îşi frecă mîinile:

  35

– Ai scăpat uşor, Remy!
Gestul soră-mii îl încurajă pe bătrîn:
– Nu sunt jidan! Vă jur. . . Voi ştiţi că nu sunt dus la nici o biserică!
– Atunci eşti comunist!
– Nu! Nu! Se fîstîci domnul Remus. Vă jur că n-am fost membru.
– Eu nu mai pot să stau în pişatul ăsta! – protestă Luiza şi ieşi pe
terasa hotelului.
Ne-am aşezat la o masă. Domnul Remus se întoarse în restaurant.
Luiza luă una dintre revistele mele, îşi aprinse o ţigară şi începu s-o
răsfoiască fără chef. Era o zi călduroasă. Aşteptam semnalul ei, să
găsim un loc bun pe plajă, să se dezbrace în costumul de baie, iar eu
să caut, printre turiştii, amatori de pariuri pentru scăldatul în nisip.
Umbrela Camel era înfiptă în acelaşi loc.
– Literele sunt decupate din revistele tale.
– De unde ştii?
– Pentru că sunt deşteaptă.
Am privit atent caracterul literelor mari din revistele mele. Nu
semănau cu cele decupate şi lipite pe hîrtia primită de domnul Remus.
Şi apoi, ar fi fost o mişcare greşită din partea autorilor să decupeze
litere din publicaţii cu tiraj mic. Raţionamentul mi s-a părut corect.
N-am avut timp s-o contrazic. Domnul Remus apăru înviorat, probabil
că se spălase pe faţă cu apă rece. Aşeză pe masă o sticlă de vin fără
etichetă, cu dopul scos, şi trei pahare.
– Am fost la veceu să mai trag o dată apa.

  36

Turnă în pahare şi ne îndemnă să ciocnim. Pentru prima dată
bătrînul dădea de băut.
– Sărbătorim ziua cînd ai învăţat să înoţi, Remy?
– Dacă mai primesc două hîrtii din astea, o să-nvăţ fără profesor. . .
Bun vin, plescăi. Nu? Bun! Eu nu sunt jidan!
– Norocul tău este că poţi să vomiţi, îl ironiză Luiza. Lumea o să
te iubească şi cu un ochi, chiar dacă eşti evreu.
– Dar nu sunt!
Ne umplu repede paharele, ca şi cum gestul său trebuia să ne
convingă. Era un vin roşu, parfumat, scos probabil din rezervele restaurantului.
Domnul Remus ne mai cinstea cu o cafea sau cu un suc,
dar niciodată nu ne turnase în pahare o astfel de licoare, servită de
obicei şefilor de la Bucureşti, cînd veneau în inspecţie, sau unor turişti
deosebiţi.
Luiza îl întrebă dacă s-a apucat de politică. Nu făcuse politică
înainte de ’89 şi nici după. Asta ştiam şi noi. Nu intenţiona să se
înscrie într-un partid, acum, la bătrîneţe. Poate înjurase un turist
beat care făcuse scandal în hotel, fără să ştie că acesta era grangur în
partidul de guvernămînt? Nu-şi amintea, înjura foarte rar. Sau poate
scăpase o frază prosemită într-un anturaj?
– Eu n-am anturaj! Şi nu sunt jidan!
Sorbi ultima picătură din pahar. Parcă îi părea rău că ne servise cu
un vin aşa scump. În loc să-l încurajăm, să-i îndepărtăm gîndurile negre
şi durerile de stomac, noi îi băusem vinul şi-l chinuisem cu întrebări

  37

idioate.
Domnul Remus nu vorbea cu nici un vecin de pe stradă, dar nu
pentru că era mîndru, ci pentru că nu-l interesau vecinii. Avea o
casă obişnuită, într-un cartier aproape de centrul oraşului, pe care
n-o reparase de mulţi ani. Avea acoperişul mîncat de rugină, faţada
înnegrită de ploi şi un gard nevopsit ce ascundea o grădină lăsată în
paragină. Nu mă invitase niciodată la el şi nici nu întîlnisem pe cineva
care să se laude că-i trecuse pragul.
Îmi transpirase părul sub pălărie. Golisem lacom paharul. Luiza
căută din priviri un vapor ancorat în larg. Credea că dacă într-o
zi o să descopere şapte vapoare ancorate în larg, o să aibă noroc
toată săptămîna. Cu şapte şi ceva reuşise la facultate, penultima pe
listă. Deodată, un ţipăt străbătu plaja. De mulţi ani nu mai existau
pescăruşi pe coasta noastră. Recepţionerul-şef sări de pe scaun. Mai
mulţi turişti de la mese întoarseră privirile spre femeia desculţă, în
capot, care alerga, împiedicîndu-se, şi făcea semne bezmetice. Luiza
nu se ridică. Umbrela Camel era la locul ei.
– Copii! Copii! se auzea clar ţipătul femeii.
Cîţiva turişti o însoţeau în alergare pe domnişoara Puşa, crezînd
că la următorul pas femeia se va prăbuşi. Dar reuşi să ajungă la masa
noastră. Se sprijini cu o mînă de scaunul domnului Remus, încercînd
să-şi ascundă respiraţia dezordonată într-un zîmbet forţat. Turiştii
se adunară în jurul nostru, întrebînd ce se dă, ce se întîmplă, se
vînd mici sau bere ieftină? Puşa deveni solemnă. Măsură cu o privire

  38

superioară cercul de oameni nerăbdători şi gălăgioşi, apoi o privi pe
Luiza:
– În antichitate, solii care aduceau veştile proaste împăraţilor erau
ucişi fără milă. Cu mine nu e cazul, pentru că solii care aduceau veştile
bune erau răsplătiţi cu aur şi diamante. Şi voievozii mei procedau la
fel. Eu n-am pretenţii, că nu sunteţi os domnesc. Să ţineţi minte: eu
v-am adus fericirea. Marius şi-a trădat ţara şi a fugit! Marius nu mai
este printre noi! Vă cheamă mama voastră să vă spună ce-a păţit.
Înţelegînd despre ce este vorba, cîţiva turiştii din preajma domni
şoarei s-au retras. Alţii, care prinseseră cîte un cuvînt, se adresară
recepţionerului-şef, cînd aduceţi bere, şefu’? Domnul Remus îl repezi
pe un turist, apoi se uită la mine. Bătrînul părea să fi înţeles înaintea
mea mesajul Puşei. Crezînd că eu sunt răspunzător cu aprovizionarea,
oamenii mă încolţiră cu aceeaşi întrebare. Luiza sări peste scaun şi ieşi
din cerc. Un turist o fluieră, fugi de răspundere cucoană! Domnişoara
Puşa mă ajută să mă ridic:
– Să nu-ţi vină rău aici, că te faci de rîs!
Îmi făcea loc printre oameni, ţinîndu-mă de mînă. În spatele nostru
l-am auzit pentru ultima dată pe domnul Remus lămurindu-i pe
turişti, mîine va veni un camion cu bere să vă săturaţi!
Mă sufocam. Un fior rece îmi urca pe şira spinării, iar nisipul îmi
frigea gleznele. Plaja se răsturna o dată cu blocul la care trebuia să
ajungem. Domnişoara Puşa mă ţinea strîns de braţ. Ocoleam pete
albe. Sub floarea galbenă, o fată cu sînii goi citeşte o carte. Îşi ridică

  39

privirea şi-mi zîmbi:
– Dacă-mi vinzi pălăria, te fac milionar!
– E o curvă! porni din altă parte răspunsul. E o curvă! Curvo! Să
faci plajă în halul ăsta la mă-ta în baie!
M-am aşezat la umbra unui brad, să inspir aerul tare şi curat al
muntelui, aşa-mi recomandase medicul, să inspir aer curat, şi mama
îmi promisese atunci că vom merge la munte, are cîţiva bani puşi
deoparte, o să ne ajungă pentru o săptămînă. O să urcăm muntele,
o să mîncăm numai fripturi, o să bem lapte gras, o să fie bine, ai să
vezi! Munţii sunt cele mai frumoase forme de relief. În ţara noastră,
ei ating două mii de metri. Bravo! Ce notă ai la geografie? Mă lua
la întrebări domnişoara Puşa, ştirbă şi tînără, înaltă şi slăbănoagă,
apoi mă lua de mînă, iată şi alte frumuseţi ale ţării noastre care se
alătură plenar celorlalte frumuseţi. Uite maşinile care străbat străzile
şi şoselele patriei, uite grădiniţele, şcolile şi liceele luminoase în care
generaţii de tineri se instruiesc pentru a deveni oameni de nădejde
ai acestei ţări, uite Şantierul Naval unde lucrează tatăl tău, maistru
principal, alături de muncitori cu înaltă calificare, toţi depun eforturi
sporite pentru construirea vapoarelor care vor duce faima ţării în toate
colţurile planetei. Uite combinatul chimic care-şi exportă produsele
de înaltă calitate în peste o sută de ţări de pe toate continentele, uite
cartierele de locuinţe, cu blocuri înalte şi splendide, construite din
fondurile statului, uite complexele comerciale amenajate la parterele
blocurilor în care locuiesc oamenii muncii, uite cum străluceşte soarele

  40

deasupra lor şi pe ogoarele pline de roade pe care voi, din romantism
revoluţionar, vă desfăşuraţi activităţile de toamnă, deprinzînd cultul
muncii, sentimentul de angajare, uite macaralele ce anunţă noi edificii
ale epocii în care trăim, te dor picioarele? Priveşte-i atent pe aceşti
tineri pletoşi, cu pantalonii evazaţi, cum stau agăţaţi de gît cu fetele
dezmăţate, în fuste ce contravin normelor morale, ei sunt exponenţii
ce mimează şi importă formulele unei societăţi sălbatice, inumane,
violente, în care omul este supus exploatării, umilinţelor, în care raporturile
dintre indivizi se stabilesc pe interese meschine, de profit şi
acaparare, nici o societate nu este perfectă, dar ceea ce ţi-am arătat
din frumuseţile patriei noastre tinde către perfecţiune, către victoria
planetară, către fericirea universală. Scrie ce ai văzut în compunerea ta
la Limba Romînă, atenţie, să nu-ţi scape că toţi oamenii sunt egali pe
pămîntul nostru istoric, scrie şi vei obţine nota maximă, cravata roşie
cu insigna de pionier fruntaş, părinţii tăi vor fi mîndri de izbînzile
tale profesionale. Tu eşti rodul muncii neprecupeţite a părinţilor tăi,
eşti produsul sacrificiilor pe care societatea noastră le face zi de zi ca
tu să înveţi, să duci mai departe tradiţiile poporului tău.
Pe treptele scării din faţa blocului, cerul nu se mai rotea. Domnişoara Puşa mă privea din picioare şi se forţa să-mi zîmbească:
– Vezi dacă bei? Era s-o păţeşti, tocmai acum, cînd e momentul
crucial. Moşul ăla vrea să crăpi înaintea lui, de aceea iţi dă de băut.
Ce-i pasă Luizei?
Puşa îmi luă pălăria de pe cap şi încercă să-mi facă vînt. Am oprit-

  41

o, nu era nevoie, îmi revenisem. Vecina schimbă subiectul şi tonul:
– Ai văzut-o pe Cristina? Doamne! Îşi făcu o cruce scurtă. Să-şi
scoată ţîţele la lume. . . Scroafa!
Uneori, pe plajă, Cristina renunţa la sutien. În astfel de situaţii,
în jurul ei, nimeni nu-şi mai aşeza cearşaful. Sînii îi erau studiaţi
cu interes de la distanţă. Vizionarea nu dura prea mult. Cristina se
retrăgea, dar nu din cauza privirilor.
– Uite-l pe domnul Hermeneanu! Ce mai faceţi, domnule Hermeneanu?
Tot cu munca, tot cu munca?
Tata se opri în faţa noastră. Domnişoara Puşa sări sprintenă şi-i
luă de sub braţ un pepene. Eliberat de povară, tata o salută cu
un mormăit. Îşi pierduse un nasture de la salopetă şi buricul alb,
transpirat, se răzvrătise peste curea. Îmi făcu semn să-l ajut. În sacoşa
de cîrpă adusese nişte roşii mari, furase vreo cinci kilograme.
– Aveţi copii buni, domnule Hermeneanu! Pe unde merg, cînd vine
vorba de dumneata, ţin să amintesc şi despre copii pe care i-aţi crescut
şi educat cu atîta trudă.
– Să ajungă şi ei să muncească cît am muncit eu pînă acum,
răspunse tata, frecîndu-şi mîinile.
Am intrat în bloc şi domnişoara Puşa ne urmă credincioasă, cu
pepenele ţinut sub burtă:
– Domnule Hermeneanu, am să vă dau o veste mare! Cu o jumătate
de oră, în urmă cînd mă pregăteam să mă spăl pe păr, a sunat telefonul.
Cine credeţi că îmi strigă:
”
Săru’ mîna domnişoara Puşa!“ Nici

  42

nu vă trece prin minte!
Tata nu se opri. Urcă scările încet, lăsînd în urmă un miros greu
de transpiraţie. Cînd mama îi spăla cămăşile în apă fierbinte cu sodă,
mă chema să miros aburii ce se ridicau din lighean:
”
Şi Marius are
acelaşi miros ca şi taică-tu! Tu semeni cu mine!“ Luiza nu semăna cu
nimeni.
– I-am recunoscut vocea din prima. Era Marius al dumitale, spuse
femeia după cîteva clipe de ezitare. Am fugit jos şi am chemat-o pe
doamna Hermeneanu, că pe ea o chemase la telefon.
Tata parcă nici n-o auzea.
– Vine doamna la telefon, ia receptorul şi, ştiţi cum este, se pierde
repede. . . Se vede că-l iubeşte cel mai mult pe Marius. Şi zice:
”
Marius,
mamă, ce-i cu tine?“ Vă daţi seama, a sunat pentru prima dată de
cînd a fugit de-acasă.
De cînd Marius îl lăsase pe tata într-o baltă de sînge, lîngă caloriferul
din sufragerie. Scuipase pe covorul persan şi apoi fugise. Ajunsesem
la etajul doi. Obosisem, dar nu din cauza sacoşei cu roşii.
– Doamna zice aşa:
”
Da, Marius, aici vremea este frumoasă.“ Pauză.
”
Da’ de ce întrebi? Mă simt bine.“ Pauză.
”
Nu, nu mă doare capul.“ Pauză.
”
M-a durut săptămîna trecută, că am spălat multe
rufe la hotel.“ Săraca, doamna, cît munceşte pentru casă!
– Da, munceşte, toţi trebuie să muncim, zise tata.
Încurajată de răspunsul primit, domnişoara continuă:
–
”
Da’ de ce întrebi, Marius?“ se interesă doamna. Cred că legătura

  43

telefonică nu era prea bună. Cu telefoanele astea, ştiţi cum sunt, adică
nu ştiţi, că aţi refuzat să vă instalaţi post telefonic. Ce ieftin era pe
atunci, prin şaptezeci şi doi, nu-i aşa?
Tata refuzase de trei ori instalarea unui post telefonic.
– Şi deodată o văd pe doamna făcîndu-se albă ca varul. Mă rugă
să-i aduc un scaun. Îi trag scaunul şi se aşează. O aud oftînd:
”
Mamă
scumpă, Marius, tocmai acolo? Cum ai reuşit?“ Pauză.
”
Cum?“ strigă
doamna. Cred că nu înţelesese din cauza legăturii.
”
Ai cămăşi curate?“
Pauză.
”
Şi cînd pleci?“ Pauză.
”
Astăzi?“ Pauză. Doamna se uită
uluită la mine. Se întrerupse legătura. N-o mai fi avut băiatul bani,
cine ştie cît cîştigă, că în ziua de azi. . . Aţi văzut cît s-a făcut carnea
de porc fără os?
Tata se opri în faţa uşii. Sună lung, apoi îmi luă sacoşa cu roşii.
Vecina îmi trînti pepenele în braţe:
– Sunteţi bun de cinste, domnule Hermeneanu! V-a plecat băiatul
cel mare în America. La ora asta este deja decolat.
Tata dădu din cap de parcă ar fi ştiut. Era grăbit să intre în casă.
Uşa se deschise brusc şi mama nu-şi stăpîni bucuria:
– Ai auzit, Ilie? Marius a plecat în America! schiţă o îmbrăţişare,
dar tata îi întinse sacoşa.
Mama se intimidă, o apucă de-un mîner, o scăpă, noroc de tata
că era atent. Altfel s-ar fi prăpădit bunătate de roşii. Am închis uşa
fără să-mi pese de domnişoara Puşa şi am pus pepenele pe masa din
bucătărie. Mama se aşeză pe scaun, în sufragerie, cu mîinile strînse

  44

în poala capotului. Pe recamier, picior peste picior, Luiza fuma scuturînd fumul într-o farfurie. M-am aşezat lîngă sora mea. Mama ne
privi copleşită:
– Marius a plecat în America.
– De cînd te ascult, numai asta îmi spui, se revoltă Luiza. Ai auzit
bine ce-a spus? America?
În bucătărie, tata alegea roşiile, care pentru salată, care pentru
gătit.
– Şi nu ţi-a spus de ce a plecat? De unde a telefonat? Auzi ce-ţi
spun? Cu tine vorbesc!
– A zis că este pe aeroport la Bucureşti şi că pleacă în America.
Are cămăşi curate, cine ştie cine-l spală? Ajunge în capitala lor, cum
îi spune?. . .
– Washington! Luiza strivi chiştocul în farfurie.
– Aşa! Asta e capitala lor? Şi se mai duce într-un oraş. . . Bine că
are cămăşi curate!
– Care oraş? New York?
– Nu, am uitat, mă doare capul. Nu mai pot. Unde s-a dus băiatul
meu? Unde a ajuns?
Luiza oftă nervoasă. Pînă atunci o bombardase pe mama cu întrebări, dar auzise aceleaşi lucruri. A fost chiar Marius la telefon?
Mama răspunse jignită, cum să nu-i recunoască vocea lui Marius?
Deşi plecase de cîţiva ani buni. . . De cîţi? Poate a glumit. De ce să
glumească? Să se răzbune? Noi stăm cu gîndul la America şi el să

  45

sune la uşă, chiar în seara asta! O glumă idioată. Nu e genul lui. Eşti
sigură că a fost el? Mă scoţi din sărite, Luiza!
Am luat globul pămîntesc de pe şifonier. Era prăfuit şi crăpat la
Poli. Mama a ţinut să descopere Washingtonul. L-am găsit îngrămădit
printre alte oraşe şi mama s-a mirat, ce multe oraşe au americanii,
păcat că n-am reţinut a doua localitate spusă de Marius! A descoperit
însă Bucureştiul şi, cu unghia de la degetul mic mîncată de sodă, parcursese
o linie dreaptă pînă la Washington. Va trece Oceanul Atlantic!
Dar de unde are atîţia bani? S-a descurcat! Cum? Ce munceşte?
În aceşti ani de puţine ori vorbisem despre Marius. De-abia acum dă
semn? De ce a tăcut atîţia ani? Suntem familia lui, se lamentă mama.
Domnişoara Puşa mi-a spus de mai multe ori că îl văzuse pe Marius
prin oraş. Se plimba singur, agale, fără nici o treabă. Chiar n-a trecut
pe la voi, întrebase, prefăcută, vecina noastră. Oricum, n-am crezut-o.
Am fi aflat din clipa în care Marius ar fi pus piciorul pe peronul gării.
Fiecare dintre noi se obişnuise să se gîndească la Marius în taină. Ca
să fie linişte în casă.
Tata intră în sufragerie, căutîndu-şi papucii. Nu se spălase pe
picioare şi nu-şi dezbrăcase salopeta. O văzu pe Luiza fumînd, apoi
pe mama cu globul în mîini. De obicei, Luiza fuma numai în camera
ei.
– Imediat pun masa şi mîncăm, sări mama de pe scaun.
– Să deschizi geamul, să se aerisească, ordonă tata. Eu mă duc să
mă spăl.

  46

Şi tata fuma, dar numai pe balcon, chiar şi pe ger sau vînt.
– Ai auzit? Marius a plecat în Statele Unite ale Americii, se lăudă
Luiza.
Tata ridică din umeri. Încercă să iasă din cameră, dar Luiza nu-l
lăsă:
– Ai auzit?
– Am auzit, se întoarse tata, dar nu se uită la noi.
Sora mea nu se aştepta la un asemenea răspuns:
– Ai auzit?
– A auzit, Luiza! A auzit, interveni mama, ridicîndu-se. Gata! Pun
masa şi mîncăm cu toţii.
– Şi n-o să se mai întoarcă niciodată, ţipă sora mea din urma tatii.
În rahatul ăsta! Se ridică şi se închise în camera ei.
– Asta e casa mea! strigă deodată tata şi mama încremeni.
Luiza trînti uşa de la intrare. Cu siguranţă plecase să-şi găsească
gaşca de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Am deschis fereastra sufrageriei.
America! Ce să caute Marius tocmai acolo? Terminase facultatea
şef de promoţie şi primise repartiţie în oraşul nostru, la
Şantierul Naval, dar postul nu-l mulţumise pe tata. Mama era însă
foarte mulţumită. Stă acasă, nu ca alţi colegi de-ai săi, prin cămine,
să se apuce de băutură sau să facă alte prostii, că mulţi băieţi buni sau
stricat în stagiatură. De bine de rău, Marius mănîncă acasă, nu-şi
strică stomacul la cantinele muncitoreşti. Tata şi-ar fi dorit ca Marius
să lucreze ca el, afară, pe corpul navelor, nu în birouri, să facă bonuri la

  47

indigo, pontaje, hîrţoage. Erau mulţi ingineri în şantier, iar posturile cheie
erau ocupate de cei mai în vîrstă.
”
ăsta n-o s-ajungă niciodată să conducă“, a conchis tata.
”
Mai bine s-ar însura!“ N-a mai apucat.
Domnişoara Puşa, care ascultase, ca de obicei, cu urechea lipită de
podea, îmi povestise totul. Eu lipsisem de acasă în acea după-amiază.
”
Marius l-a făcut porc, mă-ta a ţipat, domnul Hermeneanu a căutat
ceva, că se auzeau bocănituri, Marius nu l-a lăsat, mă-ta a ţipat degeaba,
că s-a auzit pînă la mine cum l-a pocnit de două ori şi cred
că i-a dat şi cu picioarele în cap, jos, lîngă calorifer. Eu am bătut cu
linguriţa în ţeavă, ca să-i sperii şi am reuşit, că după aia s-a făcut
linişte. Doar taică-tu a mai ţipat, parcă fusese înjunghiat:
”
Să nu mai
intri în casa mea, secătură! Să-ţi iei tîrfa şi să pleci!
”
Am vrut să chem
Miliţia, dar m-am gîndit că o să iasă urît pentru voi.“ Şi Luiza lipsea
de acasă. Cînd m-am întors, mama plîngea în bucătărie. De atunci,
tata nu şi-a mai aruncat chiloţii murdari lîngă tronul veceului. Obiceiul
ne umilea. Cum să-i spună Luiza:
”
Tată, vezi că ţi-ai uitat chiloţii
lîngă veceu!“ deşi ştia bine că nu-i uita, îi arunca intenţionat ca să ne
arate că el aduce bani în casă şi tot el face ce vrea. Marius a fost cel
care n-a mai suportat şi totul s-a terminat cum îmi povestise vecina
noastră. Luiza fusese mulţumită: Marius l-a de-zo-biş-nu-it! repetase
cu voce tare, spre disperarea mamei, nu cumva s-o audă tata. Timp
de două săptămîni, tata a umblat cu buza spartă şi cu un ochi vînăt,
fără să ne vorbească. Apoi mi-a dat nişte bani, să-mi cumpăr nişte
reviste, iar Luizei i-a dat doua sute de lei. Sora mea nu l-a refuzat.

  48

Domnul Remus a fost misterios:
”
Important este ca Marius să-şi piardă urma. Chiar aşa, încă nu a venit nimeni pe la voi să vă pună
nişte întrebări?“
”
Ba da, i-a răspuns Luiza în stilul ei, m-au chemat
la Miliţie, dar le-am spus că am o sticlă între picioare şi nu mă pot
deplasa.“ După aproape două luni, Ceauşescu a căzut şi noi am crezut
că Marius se va întoarce acasă, împins de entuziasmul general. L-am
aşteptat degeaba. N-a scris, n-a telefonat. Despre incident, mama mia
povestit doar atît:
”
Marius l-a bătut pe taică-tu!“ Apoi n-a mai
revenit la subiect decît cu întrebarea:
”
Cine ne-a blestemat casa?“
După ce am mîncat ciorba de zarzavaturi, mama ne-a pus în farfurii
cartofi prăjiţi şi peste ei cîte un ou.
– Parcă şi tu, Ilie, trebuia să pleci în Tunisia sau Maroc, acum
cîţiva ani? Au vrut să te trimită cei de la şantier, dar tu nu te-ai dus.
Ar fi fost frumos!
Salata de roşii avea multă ceapă şi oţet, ca să mîncăm cu mai
multă pîine, să ne săturăm. După masă, tata s-a retras în sufragerie.
Mama a spălat vasele şi m-a pus să-i citesc toate oraşele Americii
înscrise pe globul pămîntesc. Era speriată, dar şi veselă. Oare cum o
fi acolo? E violenţă, nu-i aşa? Dacă-l atacă pe Marius nişte vagabonzi,
cum vedem prin filmele lor? I-am povestit tot felul de lucruri citite sau
auzite despre America şi m-am mirat cît de multe cunoşteam despre
această ţară. Au scriitori buni americanii? Da, buni. Dar Marius ştie
engleză? I-am amintit că în liceu fusese premiant. Deci îl înţeleg ăia,
dacă cere ceva de mîncare! Am vorbit aşa pînă s-a întunecat, tot

  49

uitîndu-ne pe globul pămîntesc. M-aş fi retras în camera mea, dar
mama nu renunţa. Soneria de la uşă îi alungă întrebările.
– Doamna Hermeneanu, să trăiţi şi săru’ mîna!
Pentru prima dată sergentul-major Grigore Postolache suna la uşa
noastră. Văzîndu-l, mi-am amintit de
”
Foarfeca“ furată, de tulburarea
liniştii publice, de Cristina. . . Venise s-o aresteze pe Luiza. Strînse
toate dovezile şi mărturiile martorilor oculari.
– A început războiul, doamnă! M-a trimis domnişoara Puşa să vă
chem la dînsa.
Timiditatea poliţistului o năuci pe mama. Se întoarse şi deschise
uşa sufrageriei:
”
Ilie, a început războiul!“, dar tata dormea. Am urcat
repede, în urma sergentului-major, mama în papuci, eu în picioarele
goale.
Domnişoara Puşa stătea înţepenită pe canapea, în faţa televizorului.
Pe ecranul color se derulau scene de război: tancuri în ofensivă,
explozii, raiduri aeriene. Mama izbucni în plîns şi se prăbuşi pe canapea,
lîngă domnişoara Puşa. Poliţistul îmi arătă un scaun, apoi îşi
aprinsese o ţigară, aşezîndu-se aproape de televizor, parcă ar fi fost
miop. Întinse mîna după scrumiera de pe masă:
– Nu se cunoaşte numărul soldaţilor căzuţi dar nici numărul victimelor
din rîndul populaţiei civile.
Mama se opri brusc din plîns. După ce-şi şterse nasul cu şervetul
de bucătărie, întrebă cine cu cine se bate, la care domnişoara îi răspunse
cu o enervare vădită în glas:

  50

– Americanii fac ordine în lume, doamnă! Aşa s-au obişnuit!
Imaginile color arătau locul operaţiunilor militare: un peisaj sălbatic,
nisip, cer senin, deşert. Poliţistul dădu sonorul mai tare şi zgomotul
exploziilor intră ameninţător în apartamentul Puşei. Mama mă
privi disperată, războiul ne copleşise.
– E transmisiune directă, preciză sergentul-major, satisfăcut de
ceea ce descoperise.
Domnişoara Puşa îl aprobă din cap, se prinsese şi ea că e o transmisie
directă. Mama îşi acoperi obrajii cu şervetul. Camerele de luat
vederi fixau tancuri, tunuri trăgînd repetat, lansări de rachete, avioane
în picaj, dar nu arătau nici un soldat. Afirmaţia vecinei noastre
referitoare la americani nu era susţinută de imagini. Deodată, ecranul
se întunecă, domnişoara sări în picioare ţipînd, sergentul-major îşi
dădu capul pe spate şi chipul îi căzu, parcă un glonţ i-l nimerise.
– Atomicaa!, ţipă vecina noastră. Au aruncat-o, în sfîrşit!
Emoţia mă încremenise pe scaun, deşi gîndul mă îndemna să fug,
să cobor scara cît pot de repede şi să mă ascund în subsolul inundat
al blocului, plin de coropişniţe. Ecranul televizorului se albi cu
distorsiuni şi în locul scenelor de război apăru o miră nevăzută pînă
atunci, nu era a bulgarilor, nici a turcilor, pe care scria: TVSN, cu
litere albastre pe fond galben. Domnişoara îşi reveni:
– Am crezut că s-a stricat televizorul! Fugi la baie şi după ce trase
apa, reveni lîngă mama. Nici nu m-am şters!
Mira TVSN se menţinea pe ecran, dar imediat izbucni din trîmbiţe

  51

un marş militar. Sergentul-major dădu să se ridice, dar pe ecran apăru,
în sfîrşit, un om şi, involuntar, toţi am izbucnit în urale. Era un
bărbat brunet, cu mustaţă, în costum negru, în costum negru, care
vorbea foarte repede în franceză. Am înţeles că prezenta ştirile. Citea
emoţionat nişte hîrtii, aşezat la o masă ce semăna cu cea din bucătăria
noastră. În spatele său, pe fundalul galben, era desenat un palmier.
Mama mă întrebă din priviri, dar nu ştiam ce să-i răspund, franceza
crainicului n-o înţelegeam, vorbea prea repede, fusesem corigent în
ultimul an de liceu, deşi îl terminasem de abia de doi ani. Domnişoara
Puşa clătină din cap, îngrijorată. Înţelegea, dar din cauza emoţiei,
încă nu putea să ne traducă. Pe măsură ce citea, crainicul se bîlbîia
din ce în ce mai des, cerîndu-şi scuze fără să zîmbească. Probabil
transmitea veşti rele. Din spatele camerei de luat vederi i se aduceau
mesaje pe bucăţele de hîrtie. Pe unele le citea înfrigurat, pe altele
le comenta. După ce epuiză mesajele, se ridică de la masă şi în locul
său apăru o crainică blondă, cochetă, într-o rochie vişinie, care începu
să citească în ruseşte alte foi. De data asta, mama mă îndemnă cu
voce tare să traduc, dar am ridicat neputincios din umeri. Mama se
lămuri, degeaba luasem bacalaureatul. Domnişoara Puşa răspunse în
locul meu:
– Îşi fac de cap americanii, doamnă! Nici ruşii nu-i mai potolesc
acum.
Crainica de limbă rusă vorbea la fel de repede ca francezul. Spunea
ceva despre americani, dar pînă la sfîrşitul monologului compus din

  52

mesaje pasate din spatele camerei de luat vederi, n-am înţeles cu cine
se băteau. După rusoaică a apărut o tînără în blugi, într-un pulover
roşu, care începu să turuie pe nemţeşte. Am întrebat-o pe domnişoara
Puşa ce spunea nemţoaica, dar femeia privea televizorul, parcă o descoperise
pe fosta sa colegă de bancă din liceu. Îmi făcu semn din mînă,
să renunţ. Nemţoaica primi mai puţine mesaje din culise. Monologul
ei semăna cu o rafală de mitralieră. După intervenţia blondei, urmă
crainicul de limbă engleză şi-mi păru rău că Luiza nu era prezentă.
Ştia foarte bine engleza, poate mai bine ca Marius. Crainicul englez
nu primi nici un mesaj. Mama se plictisise. Sergentul-major o imita
pe domnişoară, stînd solemn şi nemişcat. După englez, plictiseala
ne cuprinse pe toţi, pentru că a urmat acelaşi joc de mesaje pasate,
dar cu prezentatorii spanioli, japonezi sau chinezi, prea bine nu i-am
deosebit pe aceştia, arabi, unguri – după cel maghiar am crezut că
apare un crainic romîn – italieni, cehi, altă naţie de arabi, în total,
numărase sergentul, vreo douăzeci de mîncători de rahat!, a fost expresia
domnişoarei. După ce termină crainicul polonez, mama dădu
să se ridice, dar tocmai atunci cadrul televiziunii TVSN se schimbă,
proiectîndu-se pe ecranul color scene de război în direct. De data asta
apăreau soldaţi americani coborînd din elicoptere, din blindate, de pe
şalupele ajunse cu armamentul greu pe plajă.
– ăştia sunt puşcaşii marini, explică sergentul cu mîndrie în glas.
Microfoanele erau montate în direct. Se auzeau clar ordinele în engleză, strigătele, fluierăturile. În ciuda unor bubuituri îndepărtate, debarcarea

  53

se executa disciplinat, fără panică. Soldaţii americani arătau
c-an filmele de război cu vietnamezii: voinici, cu căştile prinse în plase
de camuflaj, cu uniforme largi, înarmaţi cu automate grele. Alergau
dispuşi în formaţii de atac. Plaja era cucerită, nu-i aştepta nici un inamic.
Mi-am amintit de filmul
”
Ziua cea mai lungă“ şi dintr-o dată m-a
cuprins un sentiment de bucurie, uite, sunt şi eu martor la un eveniment
de talia celui petrecut cu aproape cinzeci de ani în urmă în Normandia,
americanii au debarcat iar. . . Cadrul emisiei se schimbă într-o
zonă deşertică, pe străzile unei aşezări africane, cu clădiri cenuşii,
fără etaje, asediată de gunoaie şi automobile răsturnate, fumegînd.
Asemenea oraşe mai văzusem în documentarele
”Teleenciclopediei“,
dar în timp de pace. Acum, se duceau lupte grele pe străzi. Imaginile
erau transmise din tabăra americană. Apăraţi de un zid din saci
cu nisip, trei puşcaşi marini montau o mortieră în poziţie de tragere.
Lîngă ei flutura un mic steag american. Camera se deplasă încet
spre dreapta, descoperind doi soldaţi ghemuiţi, care trăgeau prin orificiile făcute special, asupra unei clădiri portocalii, parcă semăna cu
primăria oraşului nostru. Camera s-a apropiat de cei doi militari care
trăgeau cu furie. Mîna cameramanului începu să tremure şi mama
ţipă: cutremur!
– Stai uşor doamnă, nu vezi că au intrat americanii în oraş?, o
potoli nervoasă Puşa.
În faţa camerei apăru un crainic tînăr, în blugi murdari şi tricou
alb, impecabil, cu înscrisul pe piept Kodak. După cîteva clipe, din

  54

care trebuia să înţelegem că se prezentase fără cuvinte telespectatorilor,
tînărul, poate era de seama mea, tuns scurt şi bronzat, se ghemui
lîngă trăgători. Îşi potrivi microfonul în dreptul gurii şi fără să-i pese
de răpăiala mitralierelor, ne vorbi solemn:
”
Dragi telespectatori, victorie!
(sergentul-major dădu sonorul mai tare.) Trupele americane au
debarcat acum trei ore în Somalia şi de treizeci de minute se află în
capitala acestui stat african. E ora şaisprezece, temperatura aerului
oscilează în jurul valorii de treizeci şi opt de grade şi operaţiunile militare
decurg normal. Vă transmit ultimele veşti din faţa Parlamentului
somalez, clădirea din spatele meu, cea de peste drum, înconjurată
acum de patru regimente ale marinei americane, două divizii de tancuri
şi o trupă de genişti. Se încearcă o forţare terestră. Nu avem nici
o ştire despre starea preşedintelui american, dar surse bine informate
ne afirmă că e O.K. Moralul soldaţilor noştri este ridicat, după cum se
vede. Se apreciază că, în cel mult un sfert de oră, clădirea Parlamentului
somalez va ceda în faţa presiunii forţelor noastre. Pînă atunci,
profităm de ocazie şi vom sta de vorbă cu un protagonist al acestei
operaţiuni militare, de dimensiuni excepţionale. El este mister Marius
Hermeneanu şi, vă rog, dragi telespectatori, să-l aplaudăm!“
Reporterul lăsă microfonul din mînă şi aplaudă de unul singur. Se
întoarse la trăgătorul din apropierea sa şi-l bătu pe umăr. Soldatul nu
simţi, continuă să tragă cu înverşunare. Reporterul insistă, aproape
să-i smulgă arma din mîini. Atunci seîntoarse, speriat că fusese atacat
din spate, dar văzîndu-l pe tipul în tricoul Kodak, părăsi poziţia de

  55

luptă şi se aşeză în fund, în faţa camerei de luat vederi. Îşi scoase casca
uriaşă de pe cap şi-o aruncă în afara cadrului de transmisie. Marius
mesteca gumă. Focul automatelor se potoli dintr-o dată. Reporterul
privi în spatele cameramanului, dădu din cap, putea începe. Recuperă
microfonul şi se aşeză pe un sac de nisip, lîngă Marius.
Reporter: Mister Hermeneanu, cum vă simţiţi pe pămînt somalez?
Marius: Totul merge O.K., în afară de faptul că mă strînge bocancul
stîng. (Aprinse un băţ de chibrit de talpa bocancului şi pufăi
mulţumit din ţigara cu filtru pe care şi-o scoase din buzunarul de la
piept al uniformei.)
Reporter: Cu ce ocazie vă aflaţi aici?
Marius: Constituţia americană a fost scrisă între lunile mai şi septembrie
1787, la Philadelphia. În cazul în care era acceptată, Constitut
¸ia urma să abolească cele treisprezece state suverane, slab unite
la acea dată sub articolele Confederaţiei din 1781. Constituţia urma
să adune cele treisprezece state într-o uniune federală cu un guvern
central puternic. Cei în favoarea constituţiei s-au numit federalişti.
Cei care i s-au opus s-au numit antifederalişti. În vederile antifederali
ştilor, statele americane erau republici independente, în care virtutea
cetăţeanului putea fi promovată, iar cultura locală, păstrată. Ei
argumentau că un guvern central puternic ar submina aceste calităţi.
Poziţia federalistă în favoarea Constituţiei a fost prezentată într-o serie
de 85 de eseuri scrise de James Madison, Alexander Hamilton şi
John Jay pentru locuitorii din statul New York. Aceste eseuri au fost

  56

publicate sub forma unei cărţi, cu titlul
”
Federalistul“. Această carte
este comentariul de bază asupra Constituţiei americane. Autorii nu
şi-au folosit propriile nume, ci au semnat cu pseudonimul Publius.
După Plutarh, Pubilus a fost cel care a salvat Republica Romană.
Am încercat de vreo zece ori să citesc această carte, dar n-am reuşit.
Deşi am fost şef de promoţie cu coroniţă la liceu şi la facultate, cartea
mi s-a părut prea înaltă, iar eu un bou. În schimb am citit un scurt
comentariu introductiv la Federalistul semnat A. M. şi R. F. Hassing.
L-am citit cu atîta plăcere, încît l-amînvăţat pe de rost. Se cunoaşte,
nu?
Reporter: Sunteţi de puţin timp în această ţară bananieră. Care
vă sunt impresiile?
Marius: Iată un alt citat: Pentru prima oară am avut posibilitatea
să examinez efectul sclavagismului asupra societăţii. Pe malul drept
al rîului Ohio, peste tot, vezi numai activitate şi hărnicie, munca este
onorată: nu există sclavi. Treci pe malul stîng şi scena se schimbă
brusc, încît crezi că eşti la capătul celălalt al lumii. A dispărut spiritul
întreprinzător. Acolo munca nu este numai dureroasă, ci şi ruşinoasă,
muncind, te înjoseşti. Să călăreşti, să vînezi, să fumezi la soare ca un
turc: Aceasta este menirea omului alb!
Reporter: Credeţi în victoria noastră?
Marius (aruncînd chiştocul ): Sunt convins că democraţia nu se
face prin acţiuni de forţă, pentru că, în fapt, intervenţia noastră este
o reacţie la demersul primitiv al somalezilor. Este pentru prima dată

  57

cînd un preşedinte american ajunge să fie răpit, sechestrat şi obligat
să rămînă într-o ţară care se chinuieşte să ajungă la democraţie şi
nu reuşeşte. Preşedintele nostru a fost sechestrat pentru a-i învăţa
pe băştinaşi să trăiască normal. Motivaţia acestui gest surprinzător
din partea somalezilor ajunşi, se pare, în pragul disperării, ne-a rănit
orgoliul – ne-am fi aşteptat din partea ruşilor la astfel de măgării –
dar, pe de altă parte, ne înduioşează, motiv pentru care, după cum se
poate vedea, intervenţia noastră armată, la această oră, nu este prea
dură, aşa cum şi-ar fi dorit o parte din publicul care ne încurajează.
Reporter: Ce va urma după reuşita misiunii?
Marius: E destul de greu să vă răspund convingător. Avem, totuşi,
un guvern federal în care ne încredem. El va lua hotărîri. Dar, dacă
aş fi senator ales, răspunsul meu ar suna aşa: cred că soluţia eliberării
preşedintelui nostru pe cale armată este cea mai realistă. Cu ajutorul
canalelor noastre de televiziune am aflat că preşedintele a acordat
asistenţă, meditaţii, colocvii, cursuri de perfecţionare, simpozioane
politice timp de douăzeci şi patru de ore nonstop şi, atenţie, n-a primit
nici un dolar drept onorariu. O altă soluţie, pe care personal n-am
îmbrăţişat-o, deşi colegii mei republicanii au discutat-o îndelung, ar
fi fost abandonarea definitivă a şefului executivului american aici, în
Somalia, că la noi, o lume întreagă ştie, nu-i o tragedie să pierzi un
preşedinte. Problema alegerii altui preşedinte este o chestiune de timp.
Abandonarea contravine, însă, principiilor democraţiei americane, leam
amintit colegilor republicani. În plus, procedînd aşa, după zeci

  58

de ani, somalezii, şmecheri cum îi ştim, ne-ar fi exportat preşedintele
în acelaşi scop la congolezi sau zairezi. Altă soluţie ar fi fost, ca să
vedeţi ce senator zace în mine, ar fi fost mutarea administraţiei de
la Casa Albă în Casa Albă din capitala Somaliei, cu alte cuvinte,
demontarea Casei Albe dinWashington D.C. şi montarea ei, cărămidă
cu cărămidă, în Somalia. Numai că, o dată cu această operaţiune, ar fi
fost necesar să mutăm străzile, telefoanele, parcurile, clădirile din jur,
automobilele, sateliţii, bla-bla, bla-bla, ceea ce ar fi însemnat un efort
financiar de care ar fi profitat Japonia şi Comunitatea Europeană. Nu
ne-ar fi adus nici un profit, în ciuda faimei pe care am fi cîştigato.
Ruşii, vă amintiţi, au procedat aşa în anii ’50, exportînd revoluţia
lor. Preşedintele nostru va fi eliberat peste cîteva minute, nu vă faceţi
probleme! Apoi vom staţiona aici cîţiva ani buni, pentru a le construi
ţopîrlanilor, că altfel nu le pot spune, castre, băi termale, apeducte,
poduri, pieţe publice, biblioteci, le vom organiza spectacole şi după
toţi aceşti ani, drept pedeapsă, nu ne vom retrage, oricîte triburi de
boşimani ar da năvală peste somalezi. O.K.?
Reporter: După cîteva ore de război, ce amintiri păstraţi de acasă?
Marius: Nu păstrez nici o amintire, pentru că aici sunt fericit. Şi un
om fericit nu pune preţ pe amintiri. Dar pentru că tot suntemîn direct,
am ocazia să-i recomand tatălui meu folosirea hîrtiei igienice după ce-şi face nevoile cele mari. Utilizarea hîrtiei igienice este o chestiune de
istorie şi mentalitate. Nu vreau să fac acum istorie, dar pot să dezvălui
faptul că tatăl meu a fost obişnuit să nu se şteargă la cur. O să-mi

  59

spuneţi că fiecare om are o mică ciudăţenie. Adevărat. Dar asta nu-i
o ciudăţenie. Tatăl meu, repet, a fost obişnuit să nu se şteargă la cur.
Cine la obişnuit? Societatea! Murdărind chiloţii, mama a fost obligată
să-i spele, pentru a păstra liniştea în familie. Iată şantajul făcut de
societate. Cine a suportat acest şantaj? Noi, copiii! Dacă o luăm în sus,
pe calea ierarhică a societăţii, vom sesiza acelaşi fenomen. Un bărbat
care nu se şterge la cur nu poate deveni un tată bun. Eu, unul, nu mă
şterg cu hîrtie igienică, dar mă spăl cu săpun, să nu fac hemoroizi. . .
Reporter (la cameră): Într-adevăr, dragi telespectatori, peste put
¸ine minute, preşedintele nostru, sechestrat în clădirea Parlamentului
somalez, va fi eliberat. Coşmelia din spatele meu va sări în aer şi vom
putea să-l revedem pe bătrînul preşedinte stînd în fotoliul său de
piatră, cu piciorul drept pus în faţa celui stîng, cu mîinile aşezate pe
braţele fotoliului, cu pumnul stîng strîns şi palma dreaptă întinsă, iar
privirea blîndă, de cal care paşte, ne va fermeca printre ruinele Parlamentului
somalez; şi după ce preşedintele va fi degajat din moloz,
va fi transportat cu avionul la Washington D.C. şi depus într-un parc.
Acolo îi este locul, să-l admire generaţiile viitoare. După aprecierile
experţilor, preşedintele nostru costă 88.400 dolari. Drum bun, domnule
preşedinte, şi explozie uşoară! Aici se încheie emisiunea noastră din
lumea realităţilor somaleze. Vă mulţumim pentru atenţia acordată, la
revedere, dragi telespectatori!

  60

4
– Mă, n-auzi? Scoală-te! Hai, scoală-te!
Tata stătea ghemuit la capul meu. Îşi pusese deja şapca din stofă
şi se îmbrăcase cu bluza de salopetă. Nu-şi schimbase pantalonii de
pijama.
– Greu te trezeşti! Mergem la fermă!
În bucătărie, mama tăiase trei roşii într-un castron şi prăjise patru
ouă. Îl întrebă pe tata ce să-i pună la pachet, dar tata îi răspunse că
nu are nevoie de pachet, azi ne întoarcem repede:
– S-au terminat roşiile. De acum, o să le cumpărăm din piaţă.
Am mîncat fără poftă. Mama mă întrebă dacă vreau pîine cu unt.
Nu!
– Mîine-poimîine, trebuie să-ţi spăl salopeta şi pantalonii. I-ai
purtat toată vara, Ilie!
Tata dădu din cap, o să-i dea la spălat.
– Fata aia a dormit acasă? se interesă tata.
– A dormit, a dormit! Adică doarme, că a venit tîrziu azi-noapte.
Să-nceapă o dată facultatea, să lase plimbatul, că m-am săturat. În
cît suntem astăzi?
Trecuse o săptămînă de cînd Lolek şi Bolek plecaseră subit, lăsîndu-i domnului Remus trei bancnote de un dolar. Tata ieşi pe balcon
să fumeze. Soarele încă nu răsărise din mare. Mama începu să măture
prin bucătărie. M-am retras la fereastră.

  61

– O să fie greu dacă nu mai aduce roşii. Măcar să găsească altă
fermă, că-l ajutăm şi noi. Ne-ar mai trebui nişte cartofi şi castraveţi,
acuş vine iarna şi rămînem cu cămara goală. Şi murături trebuie puse
la borcan! Şi varză! Dar de unde atîţia bani, că de-abia ne-ajungem
din pensia lui şi voi nu vreţi să-nţelegeţi. Ar fi bine ca măcar tu să-l
ajuţi, că de la fata asta nu mai am ce să aştept. Cum te mai simţi? Am
auzit ieri că ţi-a fost rău! Am vorbit cu el, poate facem un împrumut şi
te trimitem la staţiune. Ne interesăm unde, vedem ce doctori sunt. . .
costă bani! Am şi eu ceva bani puşi deoparte, să ai acolo de cheltuială.
Ce bine ar fi dacă n-ai mai fuma! Vezi să nu fumezi de faţă cu el! Să
faci ce-ţi spune, că după aia vine şi-mi spune că eşti moale şi bleg.
Crezi că pe mine nu mă doare cîndîmi reproşează că te-ai îmbolnăvit?
Ah! Dacă aş avea bani, mulţi bani, aş face ceva din casa asta. . .
– Tata ştie de Marius?
Mama strînsese toate firimiturile în făraş. Aseară, după interviul
cu Marius, domnişoara Puşa a închis televizorul şi ne-a deschis uşa
fără nici un cuvînt. Amînţeles că vecina noastră suferea de invidie şi
cu greu suportase interviul. Înainte de culcare mama mi-a spus:
”
ăla
n-a fost Marius! N-a fost băiatul meu!“ Am adormit repede.
Sergentul-major s-a ridicat de pe scaun după al doilea răspuns al
fratelui meu, s-a scuzat că trebuie să plece la datorie, e de serviciu la
intersecţie şi înainte de a trînti uşa, l-am auzit spunînd că instalatorul
care fusese la noi cu o zi înainte să descopere ţeava spartă a fost lovit în
cursul dimineţii de o basculantă, cînd traversa regulamentar strada,

  62

şi a murit pe loc, iar colegul său de serviciu, pensionarul, care întîlnise
un caz asemănător cu al nostru, a murit şi el cu două luni în urmă,
infarct, doamnă, infarct!
– Tata ştie de Marius?, am repetat.
– Ştie unde ştim cu toţii că a plecat. În America! Ce să-i fac? M-am
săturat de reproşurile lui, o viaţă-ntreagă numai asta a ştiut. Şi voi
aţi învăţat de la el să-mi reproşaţi. Să-i fie ruşine lui Marius că n-a
trecut pe acasă atîta timp. Are o mamă, are un tată, e urît cum s-a
comportat. Ce-o să zică Puşa? Că suntem o familie destrămată. Unul
a fugit din ţară, altul e bolnav şi nu-i bun de nimica, iar fata umblă
cu cine apucă. Tu crezi că eu nu ştiu că umblă cu Remus?
– Cu cine? Cu Remus? De unde ai mai scos-o şi pe-asta?
– De unde. . . izbucni mama în lacrimi şi se aşeză la masă. M-a
pedepsit Dumnezeu! Fata mea cu. . . Şi-am vrut să stau de vorbă cu
ea. Am putut? Imediat s-a ridicat de la masă, mi-a întors spatele şi
a trîntit uşa! Pot eu să mă uit în ochii lui Remus? Pot eu să-l refuz
cînd mă cheamă pentru curăţenie la hotel? Pot să-i spun s-o lase în
pace? Dacă află taică-tu, sunt nenorocită!
– Dar de unde ştii că Luiza. . .
– Lumea vorbeşte şi nu vorbeşte prostii!, şuieră mama cu ură. Nu
rîde! Asta-i viaţa! Puţin îi pasă lui taică-tu! A muncit pe şantier,
nimeni nu i-a făcut vreodată un reproş, a fost respectat, domnul Hermeneanu
are copii buni! Dar mama lor îi strică. Şi mă doare, că sunt
mamă, să aud că fata mea umblă cu un boşorog. Ce să mai zic?

  63

Se auzi trîntită uşa de la balcon şi mama se opri. Mi-am luat
pălăria de paie şi revistele. Tata îmi spuse să las revistele acasă. Mama
mi le luă şi le puse pe masa din sufragerie. Se întoarse îngrijorată în
hol:
– Aţi văzut? S-a mărit pata din tavan.
Tata mototoli sacoşa din plastic în sacoşa din cîrpă, cu mînerele
din lemn.
– Vezi c-am plecat!, spuse tata, conform obiceiului său, în loc de
”
la revedere“.
– Aveţi grijă! Să veniţi repede. . . Uite c-am uitat să-ţi cos nasturele
de la salopetă. Cînd te întorci, să mi-l dai să ţi-l cos!
– Dacă te-ai uitat la prostii normal c-ai uitat de nasture!,îşi strînse
tata bluza în pantaloni şi ieşi pe hol.
Ne-am oprit în staţia de autobuz. Am pornit pe strada ce ducea
spre centrul oraşului. Soarele răsărise din mare. Ştiam că ferma de roşii
se afla pe undeva, prin împrejurimile mînăstirii domnişoarei Puşa, dar
nu ştiam cum se ajunge pînă acolo. Doi bărbaţi îl salutară vesel pe
tata:
”
Să trăieşti, nea Ilie!“ Tata le răspunse şi trecu mai departe.
La intersecţia din centrul oraşului, deraiase un tramvai. Blocase
circulaţia, lume adunată, strigăte, vatmanul înjura. Printre
”
gurăcască“ am zărit-o pe Luiza. Lîngă ea, un băiat înalt, bine făcut, tuns
scurt, în geacă neagră de piele, blugi strînşi pe coapse şi cizme negre
pînă la genunchi. Un rocker. Tata se strecură printre oamenii adunaţi
în jurul tramvaiului. Luiza ne văzu şi ne ajunse din urmă:

  64

– Unde vă duceţi?
Tata se opri, dar nu-şi ridică privirea.
– A murit preşedintele Americii! Ştiaţi?, ne întrebă tristă. Au
anunţat la radio. . . Unde vă duceţi?
Tata porni mai departe, iar eu i-am făcut semn cu mîna, un semn
care nu însemna nimic. În spate, rezemat de stîlpul semaforului, rockerul
o aştepta cu ţigara în gură.
Am trecut de fabrica de conserve şi am intrat în mahalaua din
nordul oraşului. Cunoşteam zona foarte puţin. Din acest cartier neatins
de planurile de sistematizare şi vecin cu Şantierul Naval proveneau
infractorii oraşului. Iarna, uliţele sunt pustii, cîinii se strîng în
haite şi atacă trecătorii. Toamna, mahalaua e plină de noroaie. Aici
se întîmplă cele mai teribile crime şi violuri. Grupul Luizei nu frecventa
cartierul. Nimic nu-i atrăgea pe prietenii versaţi ai soră-mii:
case în ruină, bordeie,
”
bombe“ în care muncitorii necalificaţi îşi beau
chenzinele, o şcoală părăsită de profesorii înspăimîntaţi, ogrăzi pustii,
sărăcie, gunoaie.
Am intrat pe o stradă largă, plină de praf. Cîinii nu se treziseră.
Tata se opri în capul străzii. Se retrase la umbra unui plop şi îşi aprinse
o ţigară. Mica intersecţie era pustie. Casele din jur păreau ceva mai
curate.
– Vezi casa aia? Îmi arătă o casă mică, cu geamurile la stradă,
proaspăt văruită. Acolo, am stat eu cu mă-ta patru ani, într-o cameră
de trei pe doi.

  65

Ştiam. Mama îmi povestise, dar nu-mi arătase niciodată casa. Au
stat în gazdă la o grecoaică văduvă. Au dus-o greu. După primul an de
căsnicie, mama a vrut să divorţeze. Tata o bătea de faţă cu grecoaica.
Apoi a pierdut o sarcină.
Tata o luă pe uliţa din stînga, întorcînd spatele amintirilor. Ne
apropiam de Şantierul Naval.
– De abia cînd ne-am mutat în bloc, ne-am cumpărat pat. Pînă
atunci am dormit pe jos, pe o saltea cumpărată din talcioc. Zece lei
am dat pe ea. Ai auzit?, insistă tata. Pe vremuri, zece lei erau o avere.
Mă-ta gătea la plită. Aveam două furculiţe şi două linguri, un cuţit
şi două farfurii. Ai mei nu mi-au dat nimic. Ce să-mi dea, dacă nu
aveau? Îmi dăduseră bani de tren, să plec din sat. Uite, aici a fost
cinematograful!
După trei luni de la nuntă, mama a încasat prima palmă. A fost de
ajuns să înceapă seria. Scăpa un cuvînt, jap, o palmă! Aşa, din senin?
Da. Dar de ce dădea? Din orice motiv. Nu-i găteai bine? Nu-l spălai?
Colegii de serviciu îi lăudau mîncarea adusă în sufertaş. Nu pleca la
şantier cu pantalonii murdari sau necălcaţi, chit că se întorcea cu ei
plini de noroi şi cu pete de ulei. Salopetele le freca la mînă, cu sodă
şi apă încălzită pe plită. Spăla în linişte, că Ilie trebuia să doarmă.
Muncea peste program.
– Duminica, ieşeam cu mă-ta la film. Dădeam doi lei pe bilete,
apoi mergeam la
”
Pinguinul“, era o terasă tot pe strada asta, dar
mai în spate, şi beam două romuri şi mîncam mici, mari cît cartofii.

  66

Distracţia ne costa opt lei. Ce dracu’ sunt astea?
În locul cinematografului se înălţau două barăci, înconjurate cu
sîrmă, legată la nivelul genunchilor de trei ţăruşi din fier. Barăcile
aveau ferestrele zăbrelite. Nu venea nici un zgomot dinăuntru. Din
una ieşea un cot de ţeavă, ce arunca un fum subţire, cenuşiu. Nu
puteam să-mi explic cum recunoscuse tata locul fostului cinematograf.
Şi cînd o scotea din casă la
”
Pinguinul“, Ilie se întîlnea cu colegii lui,
la fel de tineri, burlaci sau proaspăt căsătoriţi, puneau alături două,
trei mese, comandau bere şi vorbeau despre vapoare, pontaje, bani,
suduri, vorbeau pînă se întuneca. Hai acasă! Pe drum tăcea. Uneori,
bine dispus, îi spunea că ăla care stătuse în capul mesei este Vasile
Frosin, cel mai bun sudor din şantier, celălalt, din dreapta lui, cu
degetul mare lipsă la mîna stîngă, e Radu, meseriaş la clasa întîi, se
pricepe să repare şi ceasuri elveţiene. . . A doua zi, o luau de la capăt.
Sufertaşul, spălat chiloţii, ciorapii, maiourile, măturat, gătit, socotit
fiecare leu în piaţă. Ca s-o ducă la film, trebuia să-l ia cu binişorul.
O dată, în timpul proiecţiei, a observat că el o priveşte atent şi s-a
intimidat: uite că şi-n timpul filmului nu-şi ia ochii de la mine! Era
fericită, o iubea totuşi, chiar dacă o bătea, şi acum o priveşte, îi este
soţie, spală, calcă, găteşte pentru el, face dragoste cînd vrea el, aşa,
emoţionată a stat jumătate de film, dar n-a mai rezistat. . . s-a întors
la el. Ilie dormea. La alte filme a sforăit.
Peste drum, în spatele nostru, după gard, o femeie cu baticul tras
pe frunte, într-o rochie înflorată, ne urmărea. Avea o faţă pămîntie

  67

şi prin găurile gardului i se vedeau picioarele murdare. Tata tresări
cînd o văzu. Îi aruncă solemn un
”
bună ziua“. Femeia nu-i răspunse.
A plecat mai departe, dar după cîţiva paşi, glasul ei veni spre noi ca
o ghiulea:
– Chiorilor! Huoooo! Chiorilor! Hoţilor! Huoooo!
Tata luă o piatră de pe drum şi o aruncă în direcţia femeii. No
nimeri, dar o potoli, înjurînd-o urît, printre dinţi. Transpirase şi
bluza salopetei îi ieşise din pantaloni. Îmi făcu semn din cap să merg
mai repede. Trecu pe lîngă noi un Trabant care ne umplu de praf. Am
părăsit strada, luînd-o de-a dreptul peste un maidan, unde rugineau
două caroserii de autobuz printre movilele de gunoaie. La orizont, se
înălţau macaralele Şantierului Naval. Tata le privea încordat ca un
artilerist care-şi căuta linia de ochire. Sandalele mă rodeau, îmi intra
praf printre degete.– ăştia de-abia muncesc, zise tata, obligîndu-mă
să mă uit în direcţia şantierului. Şi cînd ne-am mutat la bloc, mă-ta a
plîns după casa grecoaicei. Ne-am băgat boarfele în trei valize. Atîta
aveam după patru ani de muncă, patru valize. Am luat şi salteaua,
am pus-o pe jos în sufragerie. După aia am făcut un împrumut la
”
ceare“. Că se putea, eram angajat, aveam dreptul. Dar nu pentru
asta a trebuit să muncim. Am muncit ca să cîştigăm bani. Marius a
fugit de greu, acolo unde e viaţa uşoară. Nu l-am trimis eu!
Tata nu uitase salteaua, spre deosebire de mama, care nu-mi pomenise
nimic, niciodată. Probabil că pe saltea îl făcuseră pe Marius.
Încercam să-mi imaginez, mergînd prin praful maidanului, cum dormeau

  68

pe saltea. Aveau şi două perne albe, o plapumă neînfăţată, un
cearşaf gros, înnegrit la un capăt, pentru că tata nu se spăla pe picioare
prea des. Încercam să-mi imaginez cum o mîngîia pe mama,
pentru că nu l-am văzut vreodată făcînd un gest de tandreţe şi probabil
că Luiza avea dreptate: Dacă ar fi avut o amantă, sigur ar fi
scăpat un gest tandru şi în familie. Dar tata a avut-o numai pe mama,
poate din comoditate sau credinţă.
”
O amantă costă bani“, era de
părere domnul Remus.
”
Măcar de-ar fi avut, ştiam şi noi de ce trăim
aşa de săraci!“, oftase Luiza. Soarele se înălţase deasupra macaralelor.
Încercam să-mi imaginez cum se lăsa mama mîngîiată de mîinile
lui groase şi negre care, în clipele de furie, îi loveau capul, pieptul şi
burta. Cum îndura să fie mîngîiată cu astfel de bîte? Îl iubea? Îmi
imaginam buzele lor atingîndu-se timid, apoi încleştîndu-se pătimaş.
Păru mamei strîns de palmele lui bătătorite, fără nervi, genunchii
lui grei doborîndu-i rezistenţa picioarelor, gura tatălui meu mozolind
un sîn, aşa cum văzusem demult într-un film, şi celălalt sîn, mama
gemînd de plăcere. Reuşeam să disting în bezna camerei trupurile lor
chircite într-un colţ. Două suflete se chinuiau să fie fericite, făcînd
ceea ce milioane de cupluri fac pentru a fi fericite. Poate că tata era
violent, grăbit să termine, nu-i păsa de orgasmul mamei. A doua zi, se
trezea înainte de răsăritul soarelui. Totuşi, trebuia să facă asta, cum
o fi, avea o nevastă, s-ar fi auzit prin şantier că dormea în loc să. . .
Femeia trebuie mulţumită! Să îndure sudoarea lui, balele, duhoarea
gurii, încă puţin, e obosit, mîine dimineaţă sună ceasul. În camera

  69

vecină, grecoaica trăgea cu urechea şi rîdea, o să-i facă mamei alt
chiuretaj. Ceasul suna, şi mama, în cămaşă de noapte, umplea suferta
şul cu mîncare de fasole. Tata se bărbierea. Din mizeria sau din
dragostea lor m-am născut?
După ce am traversat maidanul, am intrat pe o stradă pietruită,
cu case mici, îngrămădite, dar curate. Din loc în loc erau plantaţi
castani tineri. Oamenii întîlniţi, în majoritate bătrîni cu sacoşe, erau
îmbrăcaţi mai curat decît cei ce locuiesc în cartierele cu blocuri. Aici
trăieşte prima generaţie de şantierişti, care construise primele vapoare,
care îndeplinise primul plan cincinal. Oamenii de pe stradă se mişcau
încet şi vorbeau în şoaptă. Tata intră într-o tutungerie mică, de unde
cumpără un pachet de ţigări fără filtru.
– Vrei şi tu?
Nu. Vînzătorul, un bătrîn cocoşat, rîse în spatele lui. Îl cunoştea
pe tata. În faţa tutungeriei, tata îşi aprinse o ţigară. Trase adînc
primul fum, mulţumit. Traversă strada. L-am urmat şi după cîteva
case am intrat într-o cîrciumă cu o firmă albastră la intrare, pe care
scria cu litere galbene: Sirena. Era o cameră întunecoasă, de două ori
mai mare decît sufrageria noastră, cu podeaua din scînduri negre,
spălate cu petrosin, cu un bar îngrămădit de şase mese, două fiind
deja ocupate de consumatori. Mirosea a bere acră. Bărbatul de la
bar, un tînăr fără halat, se uită atent la tata, care se oprise să aleagă
masa. Acolo, în colţ, lîngă soba de teracotă. Tata se aşeză cu faţa spre
intrare. Feţele de masă erau albe, scrobite. Pereţii păstrau zugrăveala

  70

fostei case în care se amenajase cîrciuma. Pe fiecare masă se afla cîte
o scrumieră. Tata îşi şterse marginea inferioară a şepcii cu sacoşa de
cîrpă, apoi o puse la loc, pe creştetul său ferit de calviţie, de invidiat
la o asemenea vîrstă. Din spatele barului apăru o femeie durdulie,
în halat verde, parcă era mama, echipată în zi de lucru la hotel. Ne
salută şi tata comandă două beri. Femeia îl privi lung şi se întoarse
la bar.
– Ia, mă, şi fumează! Nu răbda ca prostu’ ! Îmi întinse pe masă
pachetul cu ţigări.
Mi-am aprins o ţigară de la jarul său, să facem economie de chibrituri.
Chelneriţa veni cu două halbe şi tata plăti imediat. Îi lăsă
bacşiş zece lei şi femeia îi mulţumi. Am băut jumătate de halbă pe
nerăsuflate. Era o bere îndoită, dar rece. La cea mai apropiată masă,
un bărbat cu ochelari, cărunt, cu aer de profesor pensionat de curînd,
îi făcea
”
capul mare“, în şoaptă, unei femei cam trecute, care nui
plăcea să-l asculte. Femeia fuma tristă. La altă masă, un bătrîn în
costum la două rînduri, sprijinit în baston, îşi sorbea berea, obosindu-şi privirea pe un ziar.
– Tu ai vreo fată?, se trezi brusc tata.
– Nu, dar am să-mi fac.
– Să-ţi faci, mă aprobă tata.
În spatele meu se auzi un ”salut!“ adresat tînărului de la bar,
apoi un ”săru’ mîna!“ aruncat chelneriţei sau femeii care-l asculta
neatentă pe profesorul încărunţit. Paşii noului intrat se apropiau de

  71

masa noastră. Tata se prefăcu că nu-l vede.
– Salut, nea Ilie, se opri la masă un bărbat înalt, de vreo patruzeci
de ani, care-i întinse mîna.
Tata îi răspunse fără să se ridice. Bărbatul părea emoţionat de
întîlnire. Zîmbea cu un fel de milă. Avea nişte buze groase, obrazul
bine bărbierit, părul tuns scurt, cămaşă albă cu mîneci lungi şi pantaloni
maro, strînşi de o curea groasă. Comandă Rozaliei – femeia în
halat verde – trei beri şi se aşeză la masă cu acelaşi zîmbet enervant:
– Ce faci, nea Ilie? De cînd nu te-am văzut! Ce faci?
– Prost, recunoscu tata, golindu-şi grăbit halba.
Bărbatul oftă, vru să spună ceva, dar Rozalia aduse halbele şi ne
lăsă în pace. Străinul ciocni cu tata, apoi dădu să ciocnească şi cu
mine, dar se opri:
– E băiatul cel mic?
– E fiul meu, răspunse tata.
– Noroc, îmi zîmbi fără motiv.
E o bere bună şi rece. Bărbatul îşi aprinse o ţigară americană.
Ţ inea pachetul în buzunarul cămăşii.
– Cînd mi-a zis Cămila la telefon că ai luat ţigări cu parolă, nu
mi-a venit să cred. Nea Ilie şi-a amintit de noi. De unde ştiai cum. . .
trase cu ochiul la mine şi se opri să tragă din ţigară.
– E fiul meu, spuse tata.
– De unde ştiai cum pot fi chemat?
– Ştiu şi eu cîte ceva, ce, numai voi le ştiţi pe toate?

  72

– Nu zic că ai procedat rău, dar lucrul ăsta este grav. Înseamnă
că parola noastră nu mai e un secret. De unde o ştii?
– Văd că te-am deranjat, Dugane, dădu tata să se ridice.
– N-o lua aşa nea Ilie! Nu te grăbi. . .
– Păi aşa o iau, ridică tata glasul.
Bărbatulîncercă să-l liniştească, punîndu-i palma sa albă pe umăr.
– Nea Ilie! Ne bucurăm că ne-ai căutat, doar eşti al nostru, dar în
actualele condiţii social-politice noi trebuie să ne luăm toate măsurile
de precauţie.
– Ce, mă, v-aţi dat cu teroriştii?
Dugan, rîse şi bău.
– Nea Ilie, de mult voiam să te caut, să stau de vorbă cu matale.
Mă bucur sincer că ai venit. O să le spun tovarăşilor. . .
– E fiul meu, repetă tata.
Dugan se întoarse:
– Azi, noapte, americanul era să moară. A leşinat la un dineu. A
scăpat ca prin minune. Dar nu-i dau mai mult de-o lună de trăit.
– O fi mîncat prea mult, nu-i port eu de grijă, răspunse tata.
– La radio a zis că a murit. Şi aseară, la televizor, am văzut imagini
din Somalia!
– Prostii, mă opri Dugan. Numai filme tîmpite se dau la televiziunea
prin cablu. Ne îndoctrinează capitaliştii cu cablul lor. Nimeni nu
ştie cine-iîn spatele acestui post de televiziune. Noi avem o bănuială. E
cineva din oraş. Cu mulţi bani!. . . Dar să revin la american. Dacă moare,

  73

politica se va schimba şi noi trebuie să fim pregătiţi, să nu rămînem
în faţa istoriei. Ruşii, nemţii, japonezii de-abia aşteaptă schimbarea
pe plan internaţional. Va fi o nouă orientare. În acest spirit, trebuie
să ţinem cont de ultimele hotărîri care s-au adoptat la plenara de la
Bucureşti. A fost un om de-al nostru acolo. A fost ales acelaşi birou
executiv, asta pentru a menţine unitatea partidului. În curînd se vor
declanşa mişcări muncitoreşti în toate oraşele tării, cursul leului se va
prăbuşi, partidele vor fi blocate, iar noi trebuie să fim pregătiţi pentru
a ne pune în fruntea oamenilor, să-i conducem spre victorie. Dar ne
trebuie cadre de nădejde, nea Ilie! Să ştii că ne întîlnim de două ori pe
săptămînă. Ne-am bucura dacă ţi-ai relua activitatea revoluţionară.
– Mă piş pe activitatea voastră revoluţionară!
Duganîncremeni cu ţigara între buze. Fumul îi intra în ochi, dar nu
clipea. Tata îşi şterse fruntea cu sacoşa de cîrpă. Aşeză atent sacoşa
pe masă, lîngă halbele cu bere.
– Nea Ilie, eu înţeleg că matale eşti supărat pe noi, dar nu înţeleg
de ce. Marxismul vorbeşte clar despre contradicţiile inerente dintre
generaţii, dar acestea, în cazul nostru, se pot rezolva pe cale paşnică,
prin analizarea tuturor aspectelor conflictuale. Noi nu pretindem că
matale ai pierdut definitiv partida, noi susţinem că trebuie neapărat
să te racordezi la realităţile actuale.
– Şi care sunt astea, măi Dugane?
– Uite, nea Ilie! Pentru noi, un cîine mort este un cîine mort şi
nimic mai mult. Am pornit lupta de clasă fără complexe istorice, fără

  74

ruşi, fără evrei, fără tancuri. Lupta de clasă n-o să dispară în vecii
vecilor. Depinde cum o desfăşori pentru a ajunge la rezultatele dorite.
Voi aţi desfăşurat-o nesatisfăcător. ăsta-i adevărul. Realităţile actuale
sunt diferite de-ale voastre.
Dugan apucă halba mulţumit şi dădu pe gît restul de bere. Se
înroşise. Rozalia schimbă scrumiera. Dugan mai comandă trei beri.
După cîteva clipe de tăcere încordată, aşteptînd berile, tata prinse
firul ideilor:
– Da, da, da. . . deci realităţile actuale. Realităţile. . . Eu nu pricep
nimic.
– Nea Ilie, peste două săptămîni şantierul nostru intră în grevă.
Va fi grevă generală în toată ţara, pînă va cădea guvernul. Avem un
plan. A fost discutat şi aprobat pe ordinea de zi a plenarei. Trebuie
dat jos evreul ăla din fruntea guvernului. Pentru organizaţia noastră
au fost trasate sarcini precise. Toate detaliile au fost pregătite. În
două săptămîni va veni semnalul de la Bucureşti. Este vorba de o
mişcare internaţională, cu ramificaţiiîn Europa, Asia, America Latină.
Victoria noastră va depinde numai de rapiditatea cu care vom acţiona.
Matale ai putea să ne ajuţi, să le vorbeşti, oamenilor din şantier. Ei
te cunosc, te vor asculta, avem pregătit discursul, îţi cunosc munca
revoluţionară.
Rozalia aşeză berile pe masă. Speriat să nu-i atingă şapca, tata
şi-o îndesă pe cap.
– Eu am muncit, n-am făcut politică, spuse tata revoltat. Ce muncă

  75

revoluţionară? Mi s-a spus să strîng cotizaţia? Am strîns-o. Mi-au
cerut să fac procese verbale? Le-am făcut! Mi-au cerut să iau cuvîntul?
L-am luat! Am fost chemat duminica la muncă? Am venit! Ce fel de
muncă revoluţionară vrei tu, Dugane?
Tata nu mai aşteptă răspunsul. O mişcare la bar îi atrase privirea.
Dugan se întoarse nervos, dar exclamă vesel:
– Oooo! Să trăiţi, tovarăşu’ Ceauşescu!
Cu mijlocul înfăşurat în mai multe folii de plastic murdare, omul
se tîra, strîngînd în mîini cîte un mîner de fier, cu care se opintea în
podea. Rozalia ţipă la el să iasă, că-i zgîrie podeaua cu fiarele, de-abia
o spălase, dar Dugan îi luă apărarea şi-l chemă la noi. Era un băiat
tuns zero, cu faţa neagră, nespălată şi cu o privire bolnavă. Ajuns
la masa noastră, Dugan îl mîngîie pe creştet, iar el întinse gîtul, să
vadă ce avem pe masă. Nu reuşi, pentru că era prea mic. Începu’ să
bolborosească, să dea din mîini ca o maimuţă.
– Ce vrei, măi Ceauşescule? Vrei ţigări?, îşi îndulci glasul Dugan.
Ologul înţelesese şi dădu repede din cap, cu limba scoasă ca un
cîine. Dugan îi întinse două ţigări fine. Şi tata îi întinse una de-a lui.
Pe aceasta şi-o lipi între buze, iar pe celelalte le ascunse în foliile de
plastic. Dugan îi aprinse ţigara cu chibritul nostru.
– Bere vrei, Ceauşescule?
Pufăia lacom, uitîndu-se sub masă. Dugan rîse şi ne făcu din
ochi.– Vin de Odobeşti vrei, tovarăşe? Nu vrea, dom’le! Femei vrei
Ceauşescule?

  76

Copilul clătină energic din cap, dorea! Dugan rîse satisfăcut. De
la masa vecină, femeia tristă ne privea cu un aer compătimitor, dar
profesorul încărunţit continua să-i vorbească.
– E fericit, ne explică Dugan comportamentul infirmului. Îl cunoa
şteţi? L-au găsit nişte ţigani în gunoaiele din spate, pe maidan. O
curvă l-a aruncat acolo şi n-a murit, dom’le! Chestia e că l-au găsit
chiar în ziua în care a picat Ceauşescu. Al dracului avorton, cum a
rezistat. Nişte elveţieni care au venit cu ajutoare l-au luat din casa
ţiganilor, l-au dus la ei, i-au tăiat picioarele paralizate, l-au îndopat
cu medicamente de-ale lor, uite ce dezvoltat este, şi ni l-au trimis
mezel  . Dracu’ ştie ce droguri i-au dat să-nghită şi a crescut
aşa de mare. E bun de trimis la şcoală! Dar cine ştie să aibă grijă
de el? Oligofreni din ăştia ne fac ţara de rîs. Da’ Ceauşescu nostru
e inteligent şi fără şcoală. Înţelege tot ce-i spui. Oligofrenul strînse
chiştocul în palmă şi-l umezi cu buzele. Apoi îl înghiţi. Dugan îşi făcu
cruce. Ologul privea atent la pantalonii tatii. Dugan îl avertiză în
şoaptă:
”
Stai liniştit, nea Ilie, că te place!“ ologul începu să-şi mişte
capul, înainte –  . Tata îl privea de sus, scîrbit. Deodată, copilul
se opri, parcă adulmeca. Se aplecă pînă la sandaua tatii, gata să se
prăbuşească. Stătu în cumpănă, sprijinit în mîinile sale negre şi cu
o zvîcnire sălbatică, îi sărută zgomotos piciorul încremenit. Tata nici
nu tresări. Dugan rîse:
– Ce ţi-am spus, nea Ilie! Te place tovarăşu Ceauşescu! Poate te ia
în comitetul central! Gata, Ceauşescule! Lasă-ne în pace! Ţ i-am dat

  77

ce vrei, hai, marş!
Ceauşescu nu se clinti. Rînjea. Lăsase o urmă de bale pe pantalonul
tatii. Dugan îl lovi cu piciorul.
– De ce dai Dugane?, se revoltă tata.
– Dă-l dracului de avorton! Să se ducă la mă-sa care l-a făcut,
paştele mamii lui!
Dugan îl scuipă şi ologul se retrase. Rozalia ieşi din spatele barului,
rea de gură, şi îl goni, să nu te mai prind pe aici, spurcăciune!, îl scuipă
şi ea, apoi începu să măture podeaua. Nu lăsase urme cu fiarele lui.
Dugan îşi trecu degetele prin păr, oftînd afectat, parcă se săturase să
mai tragă din ţigări fine.
– Şi în rest ce mai zici, nea Ilie? Cum îţi merge pensia?
– Am nevoie de bani.
Dugan ridică vesel din umeri.
– Vreau să-mi cumpăr o casă. Trei milioane, cuîmprumut, continuă
tata.
– Împrumut trei milioane? De ce nu te duci la bancă?
– Dacă ceream la bancă, mă duceam la bancă. Eu am venit la voi.
Facem acte în regulă, voi fixaţi dobînda.
– Trebuie să vedem. Da’ ce ţi-a venit tocmai acum?
– Nu mai pot să stau acolo. Îmi curge apă din tavan.
– Cheamă instalatorul! Dacă vrei, îţi trimit un băiat din şantier
să te rezolve. O fi o ţeavă spartă la vecini.
– Nu curge de la vecini, dar curge, zise tata apăsat şi Dugan căscă

  78

ochii teatral.
Trase un gît de bere, apoi îl chestionă grav pe tata despre pata
din tavanul sufrageriei, cum se formase, de cît timp curge, unde este
plasată, ce măsuri luase. Tata răspunse în silă, parcă regreta că-i
spusese.
– E foarte bine că ne-ai informat, nea Ilie. Voi înscrie problema pe
ordinea de zi a primei şedinţe. Nu trebuie să-ţi pierzi cumpătul. Ştim
că aşa ceva s-a întîmplat cu ani în urmă, deci avem experienţă. Unui
om de-al nostru i-a apărut tot aşa, din senin. Vom discuta cu cea mai
mare răspundere cazul matale şi, în funcţie de răspunsul care va veni
de la Bucureşti, vom acţiona în consecinţă. Dar să ştii că o casă te
costă mai mult de trei milioane. Cu pensia matale. . .
– Ştiu! Realităţile actuale sunt complicate şi lupta de clasă cere
mulţi bani.
– N-o lua aşa, nea Ilie! Te asigur că nu vom neglija cazul matale. Îl
vom rezolva cu responsabilitate. Este în interesul nostru, al tuturor. În
ce priveşte propunerea pe care ţi-am făcut-o, eu zic să te mai gîndeşti.
Tovarăşii vor ca să le vorbeşti oamenilor, numai să vrei. . . Trebuie să
plec, îmi pare bine că m-ai căutat, nea Ilie. Sănătate!
Dugan îi strînse tatei mîna, iar mie îmi aruncă o privire îngăduitoare.
După ce îi şopti ceva tînărului de la bar, Dugan ieşi fără să
mai întoarcă privirea. Tata îşi bău halba pînă la fund, rîgîi obosit şi
se ridică:
– Gata!

  79

Numai bătrînul în costum la două rînduri, cu berea pe fundul
halbei şi ziarul sub nas, mai rămăsese în cîrciumă. Tata încercă să
plătească berile la bar, dar tînărul, amabil, spuse că domnul Dan
Dugan a avut grijă. În faţa Sirenei, tata se opri cu mîinile în şolduri,
de parcă l-ar fi căutat pe cel care ieşise înaintea noastră:
– Dan Dugan, ăsta e milionar în dolari, în cristoşii mamii lui!
În capătul străzii întorcea o linie de tramvai. Tata cumpără două
bilete, unul mi-l dădu, spunînd că el mai rămîne prin oraş. În aşteptarea
tramvaiului, îşi aprinse o ţigară:
– Pe grecoaica aia o chema Gheracopol. Ţ i-a zis mă-ta de ea, nu-i
aşa? Ţ ie îţi spune totul. Aşa v-a crescut, de partea ei!
Mama nu-mi vorbise niciodată de Dan Dugan. Poate nici nu-l cuno
ştea. Tramvaiul sosi şi tata a coborît după trei staţii. La intersecţia
din centrul oraşului, circulaţia se reluase, dar am coborît, preferînd
să merg pe jos. Era prea devreme să mă duc acasă. Am intrat întro
Alimentară, sperînd să găsesc un fost coleg de liceu care să mă
împrumute cu nişte bani. Apăruseră două reviste noi. Nu am găsit
nici o figură cunoscută. Pornind pe bulevard, am observat că agitaţia
creştea. Mulţi oameni mă depăşeau în grupuri, vorbind şi gesticulînd
energic, parcă mergeau la stadion, în zi de meci. Nu vorbeau despre
fotbal. Şi maşinile se înmulţiseră pe stradă. Treceau în viteză, în acela
şi sens, spre plajă, claxonînd aiurea. Am grăbit pasul. Vînzătoarele
de la magazinele de la parterul blocurilor ieşiseră în stradă, privind
defilarea spontană. Am vrut s-o întreb pe vînzătoare, dar cineva îmi

  80

strînse palma şi m-am întors speriat:
– Bună!
Cristina purta un tricou roz, fără mîneci, care îi cădea peste o
fustă albă, scurtă, strînsă pe coapse. Nu se ducea la plajă. Lîngă
ea, păşea apăsat în cizme rockerul pe care-l văzusem cu cîteva ore în
urmă, însoţind-o pe soră-mea.
– El e Boby, mi-l prezentă Cristina, şi Boby îmi strînse mîna din
mers.
Cristina mă întrebă ce fac şi eu i-am răspuns, bine, Boby era
bărbierit impecabil, probabil folosea şi creme de faţă. Avea un cercel
auriu prins discret în urechea stîngă. Cristina îmi privi pălăria
şi-mi zîmbi ironic. Nu se ţineau de mînă. Îl urma vioaie, depăşindu-i
cu abilitate pe cei care staţionau nehotărîţi pe trotuar.
– Mergem să trăim iluziile altora, îmi strigă Cristina, şi Boby o
trase de mînă, de parcă n-ar fi trebuit să-mi spună acest lucru.
S-au pierdut în aglomeraţia străzii. Camioane cu muncitori din
şantier, autobuze deturnate de pe traseu, autocare cu turişti ce-şi
schimbaseră traseele, biciclişti, automobile particulare, chiar şi cîteva
Salvări blocau bulevardul. Dialogurile din jur deveniseră mai clare.
De la doi pensionari cu lacrimi în ochi am aflat că americanii au sosit
în largul coastei noastre. Americanii apăruseră cu trei ore în urmă,
mi-au repetat bătrînii. La postul naţional de radio şi televiziune nu
se anunţase nimic. Turiştii de pe plajă i-au observat şi au dat alarma.
Plaja devenise neîncăpătoare. Oamenii se urcaseră pe capotele

  81

maşinilor, pe cele două chioşcuri, în balcoanele hotelului. Terasa rămăsese fără scaune şi fără mese. Cei mai curajoşi cocoţaseră pe epava
cargoului şi făceau semne în larg. Blocul nostru era în sărbătoare, toate
ferestrele şi balcoanele erau viu colorate. Numai la etajul patru geamurile
erau închise. Din mijlocul plajei nu vedeam mare lucru. Mulţi
oameni se înghesuiau în apă. Priveau în depărtare, cu mîna streaşină
la ochi. Alţii, prevăzători, foloseau binocluri şi povesteau înflăcăraţi
celor ce se chinuiau să distingă ceva cu ochiul liber. Tot felul de maşini
continuau să-şi facă loc, claxonînd asurzitor. Se discuta aprig în grupuri,
se rememorau istorii, bătălii, tratate internaţionale, controverse,
Stalin, Yalta, istoria s-a întors şi ne ia de unde ne-a lăsat. . .
În faţa blocului, se formase o coadă ordonată. La uşă, domnişoara
Puşa, ajutată de sergentul-major Grigore Postolache, rupea bilete
pentru cei care doreau să urce la etaje şi să-i vadă pe americani.
Crezînd că vreau să le-o iau înainte, cei de la coadă au început să
ţipe, să fluiere, stai, mă, la rînd, dar sergentul-major îi linişti imediat,
e locatarul blocului şi are prioritate.
– Ai văzut ce ne-a făcut Marius?, mă luă în primire domnişoara
Puşa, fără să se oprească din vînzarea biletelor.
Rupea în două un bilet de autobuz scos de mult din circulaţie
şi o jumătate o arunca în palma solicitantului. Poliţistul patrula pe
lungimea cozii.
– Am avut un scandal aici, de nu-ţi povestesc! Mi-au spart geamurile
de la intrare, au distrus uşile apartamentelor părăsite. Animale!

  82

Eu sunt mulţumită de un singur lucru, blocul nostru, aşa cum e, îşi ia
revanşa asupra istoriei. Să urce atîta lume în el. . . daţi-mi cinci lei,
că n-am să vă dau restul. . . atîta lume! Pentru ce? Să-i vadă pe americani.
Pentru chestia asta, blocul merită să intre în istoria Romîniei.
Urci la etaj ca să-ţi vezi trecutul în largul mării. Oricum Marius n-a
fost un domn la faza asta. Putea să ne dea un semn dinainte, să ne
pregătim. Vă rog să nu vă îngrămădiţi, că sunt locuri destule! S-a dus
la americani, le-a spus unde suntem, le-a arătat drumul pe hartă pînă
la noi şi să vezi mai departe ce-o să iasă.
Coada înainta în ordine pînă la intrare. După ce omul primea
jumătatea de bilet, pornea în fugă pe scări, ca într-o cursă contra cronometru.
Toate ferestrele apartamentelor cu vederea spre mare erau
asaltate. La etajul doi, într-un apartament aglomerat, cîţiva bărbaţi
încercau să spargă zidul folosind nişte răngi. Pe scări, înghesuiala era
atît de mare, încît urcam o treaptă, ţinîndu-mă cu mîinile de balustradă. Oamenii urcau şi coborau ţipînd, înjurînd, iar cei prinşi în
busculade urlau degeaba. Nici copiii nu erau cruţaţi.
La etajul patru, trei bărbaţi băteau în uşa noastră cu pumnii, gata
s-o spargă. Probabil că mama se baricadase. Agresorii erau enervaţi
că nu puteau să intre în apartamentul nostru. Am reuşit să ajung
în spatele lor. Plănuiau să spargă uşa, vor plăti pagubele, nu-i nici
o problemă, o dată în secol vin americanii la noi! Nu ştiam cum săi
opresc. Cei din spate mă înghionteau şi nu puteam să-mi păstrez
echilibrul. Unul dintre turişti, slăbănog şi cu pielea cojită pe gît, apăsă

  83

clanţa cu piciorul. Cel mai solid, un grăsan transpirat, se învoi să fie
”berbec“, daţi-vă la o parte, c-o rezolv! Îşi făcu elan, aruncîndu-mă
peste o femeie care se lovi cu capul de uşa liftului. Femeia urlă şi se
agăţă cu unghiile de ceafa mea. Pălăria îmi zbură de pe cap. Grăsanul
lovi uşa fără rezultat. Poate că mama nu era acasă, altfel ar fi ţipat
dinăuntru. Am dat să mă ridic, dar femeia leşinase şi risca să fie
strivită de cei care coborau fără să le pese. Picioarele începuseră să mi
tremure. Grăsanul se pregătea pentru a doua lovitură. Făcîndu-şi
elan, ajunsese pînă la mine şi atunci l-am muşcat de picior. Răcni,
dar nu muşcătura mea îl doborî în genunchi. Cîteva picioare aplicate
în plină figură îl aruncară în nesimţire, lîngă femeia din braţele mele.
Pe slăbănogul care sărise în ajutorul grăsanului, tata îl lovi în obraz
cu mînerele sacoşei. Turistul îşi acoperi faţa urlînd. Tata îl prinse de
păr pe grăsan şi îmi făcu semn să îl apuc de un picior. Apoi urlă, să
se facă loc, a leşinat un bărbat, trebuie chemată Salvarea, că moare!
L-am tîrît pe nesimţit pînă la prima treaptă şi tata l-a împins cu
picioarele pe scări, să se ducă! Sacul de grăsime se rostogoli pînă la
jumătatea scărilor, prinzînd sub greutatea lui un alt turist. Tata îl
alungă pe slăbănogul care urla, cu două şuturi, pe acelaşi traseu. Am
început să sun disperat la uşa noastră. Tata şi-a dat şapca pe ceafă,
a băgat cheia în yală, transpirase la subsuori, şi a deschis uşa. După
noi, femeia care leşinase sau se prefăcuse încercă să intre, dar tata s-a
întors şi a pocnit-o peste faţă:
– Asta-i casa mea, jigodie! Apoi închise uşa.

  84

Mama nu se speriase de atacul grăsanului asupra uşii. Pînă atunci
stătuse în bucătărie, la fereastră, urmărind forfota de pe plajă.
– Trebuie să-ţi spăl salopeta Ilie! Şi plasa asta ai murdărit-o de
roşii, ne întîmpină tristă.
– Curge apa la baie?
– Nu curge, dar am oprit apă-n cadă.
Tata intră în baie. Mama aşeză ligheanul pe taburet, aruncă un
pumn de sodă, cufundă salopeta şi sacoşa şi începu să le frece. Afară,
pe palier, debandada nu contenea. La ferestrele şi balcoanele vecine
domnea aceeaşi agitaţie, doar sus, la domnişoara Puşa era linişte. De
pe plajă se înălţa un murmur punctat de claxoanele maşinilor şi de
ţipete ascuţite. Mulţi oameni intraseră în mare, echipaţi cu binocluri
şi colaci de salvare. Cîţiva temerari porniseră înot în larg. Trei bărci
cu vîsle, umplute ochi, pluteau fără ţintă, la mică distanţă de mal.
Epava cargoului continua să primească pasageri. De acolo se vedea
pînă la orizont. De fapt, această navă nu fusese niciodată un
cargou cu adevărat. Construcţia s-a oprit imediat după căderea lui
Ceauşescu. Pînă atunci, echipa condusă de tata lucrase în
”
draci“
ore suplimentare, duminicile, schimburi prelungite. Cînd s-a aflat că
Ceauşescu a căzut, oamenii din şantier au aruncat pe navă pancardele
cu lozinci, cărţile roşii,
”
operele“, steagurile partidului. Mai mult,
toată
”
recuzita“ din oraşul nostru a fost aruncată aici. Astfel, nava
neterminată a fost scoasă din şantier şi legată în două parîme de coasta
noastră. Nimeni n-a ştiut să dea o explicaţie acestei hotărîri. Nici

  85

măcar tata, care după o lună a ieşit la pensie.
”
În semn de protest“,
precizase domnişoara Puşa la timpul potrivit. În doi ani, cargoul care
nici nu apucase să fie vopsit în şantier a ruginit complet. Era o epavă
roşie. Într-o dimineaţă de toamnă, ne-am trezit că epava dispăruse.
Parîmele nu erau rupte, ci dezlegate. Domnişoara Puşa a spus că
ne-au furat-o ruşii, s-o topească şi să facă oţel pentru tancuri. Tata
a ridicat din umeri, nu i-a păsat. După două săptămîni, tot într-o
dimineaţă am descoperit epava la locul ei, legată ca mai înainte. Domnul
Remus a urcat pe ea şi a constatat că toată încărcătura ideologică
dispăruse. N-a găsit nici măcar o pagină din
”
Programul Partidului
Comunist Romîn de construire a societăţii socialiste multilateraldezvoltare
şi înaintarea Romîniei spre comunism“. Epava era curată. Chiar măturată, s-a minunat domnul Remus şi noi l-am crezut.
Cam în aceeaşi perioadă, domnişoara Puşa ne-a informat că arhiva
K.G.B.-ului a fost deschisă istoricilor americani.
”
Acum putem dormi
liniştiţi“, i-a răspuns Luiza.
Mama întinse pe balcon salopeta şi sacoşa de cîrpă, apoi puse
masa în bucătărie. Tata o urmări în picioare, cu spatele la fereastră.
Pata din tavanul sufrageriei se mărise cît
”
globul nostru pămîntesc
dezlipit la Poli“. Ne-am aşezat la masă. Tata a tăiat pîinea, mama a
amestecat salata de roşii.
– Nu mă mai duc la fermă. S-au terminat roşiile. Au rămas pepenii,
da’ ăştia nu ţin de foame şi se plătesc prost. La anul o să fie şi mai
puţine roşii.

  86

– Ne descurcăm noi, spune mama. În frigider avem vreo patru kile,
în cămară vreo şase-şapte, dar din ălea vreau să fac un suc de roşii,
s-avem la iarnă. Tu ce zici, Ilie?
Tata ridică din umeri. De afară se auzeau urale.
– Ţ i-ai pierdut pălăria, observă tata. Cine era fata aia cu care
mergeai pe stradă?
– E Cristina, prietena Luizei, am răspuns ca un robot.
Tata mesteca în silă. Se uită la mama, care-şi lăsă privirea în
poale.– Şi ce vrea de la tine?
– Nimic, e pianistă.
– Îi convine să fie pianistă. Are de unde. Eu n-am de unde să vă
dau bani. Nu-mi mai pune, că nu mai mănînc, m-am săturat. . .
Ceru prosopul de bucătărie, se şterse pe mîini, pe buzele arse, pe
fruntea fără riduri.
– Să-ţi găseşti o fată serioasă. Să te mulţumeşti cu cît îţi dăm, că
n-avem de unde. Am dreptate?
Mama îi răspunse din cap, avea dreptate. S-a închis în sufragerie
şi a deschis televizorul. Mama strînse masa. După ce spălă prima
farfurie, îşi aminti:
– Te-a întrebat pe drum de Luiza?
– Nu.
– O să iasă scandal mare dacă Luiza nu înţelege să înceteze cu
hoinăreala. E hotărît să scape de voi, de parcă i-aţi sta în gît. Dacă
aş avea bani, mulţi bani. . . De ce te-ai încurcat cu fata asta?

  87

– Nu m-am încurcat.
– Ştiu, dar să nu te încurci! Ce, parcă el nu ştie cine-i Cristina?
E un blestem pentru casa noastră, asta e! De ce nu ne lasă în pace?
Dacă o prind la uşa mea, dau cu ea de pereţi! Doamne, iartă-mă!
– A fost în casa noastră cîndva!
– Şi ce dacă? Mai bine nu-i dădeam voie. Tu ai fost în casă la ea?
Să vezi ce mobilă are, ce covoare, ce tablouri, ce lustre. . . Şi ce maşină
de spălat are mă-sa! Ce, ei trăiesc cum trăim noi? De ce mi-a stricat
casa?
– Cum adică ţi-a stricat casa?
– Vreau să spun că taică-tu are dreptate: nu-i da atenţie şi fă-te
că n-o vezi. Puşa ne-a bîrfit destul.
Un tunet din largul mării lovi geamurile, aproape să le spargă.
Mama era să scape farfuria din mînă. M-am întors la fereastră. Un
val de ţipete se ridică de pe plajă. Oamenii fugeau îngroziţi  ,
spre oraş, abandonîndu-şi maşinile, scaunele şi mesele de pe terasa
hotelului. Sărbătoarea se transformă într-o retragere disperată. Coada
de la intrarea blocului dispăruse. Am privit în larg, să-i descopăr pe
înotători. Pe linia orizontului, de ce uitasem să privesc într-acolo?,
un stol uriaş de păsări se aşezase pe mare, să se odihnească. Erau
americanii cu flota lor. Zeci, poate sute de nave mici şi mari ancoraseră
în largul mării, aşa cum văzusem la televizorul domnişoarei Puşa, cînd
atacaseră Somalia. Dar acolo era un film. Pe marea noastră, navele
lor pluteau de-adevăratelea. Plaja se golise, atinsă parcă de bagheta

  88

unui vrăjitor. Un autobuz se chinuia să se retragă. Două automobile
fuseseră întoarse cu roţile în sus, ca nişte broaşte ţestoase. Scaunele
şi mesele terasei zăceau risipite pe plajă. Pe cîmpul de luptă mai
rămăsese o mînă de viteji care fluierau şi huiduiau spre mare. Cei de
pe epavă săriseră în apă, dînd impresia că vaporul se scufundă. Pe
scara blocului nostru zgomotele se pierduseră într-o linişte nefirească.
Una dintre cele trei bărci pornite în larg dispăruse. Şi înotătorii se
întorceau cît puteau de repede. Flota americană nu se mişcase. La
televizor se transmitea muzică populară, tata dădu sonorul mai tare.
– Eu nu mai zic nimic, am auzit-o pe mama. Lumea de abia
aşteaptă să-mi reproşeze că Marius a fugit. Nu-i nici o bucurie să
fugi.
– Ce-am văzut aseară la Puşa a fost un film transmis la televiziunea
prin cablu. Şi de ce crezi că Marius a fugit? Poate a plecat într-o
excursie.– Pentru că el a fugit din casa noastră! A fugit, asta e!
Am sărit de la fereastră şi am deschis uşa de la intrare fără teamă.
Blocul fusese părăsit mai repede decît îmi închipuisem. De la etajele
inferioare se auzi un zgomot de geamuri sparte şi cineva strigă după
ajutor. Am urcat pînă la ultimul etaj fără să întîlnesc un singur om.
In schimb, am descoperit, pantofi, sandale, tricouri sfîşiate, sacoşe,
mărgele din plastic şi tot felul de mizerii. Din loc în loc, pe pereţi, pete
de sînge şi urme de vomă. Uşile apartamentelor părăsite erau sparte.
Puţinii locatari fugiseră. Pe acoperiş i-am descoperit pe domnişoara
Puşa, solemnă, stînd cu faţa spre mare şi mîinile pe lîngă corp, şi pe

  89

sergentul-major Grigore Postolache care, după ce luă o portavoce din
mîna unui bărbat mic de statură, bărbos, şi i-o dădu vecinei noastre,
îmi şopti complice: dînsul e arhitectul de la Bucureşti. Bărbosul îşi
făcu cruce o singură dată, mişcîndu-şi buzele parcă s-ar fi rugat. Vecina
noastră duse porta-vocea la gură, iar sergentul– major luă poziţia
de drepţi, cu bărbia în piept.
– Ai să trăieşti puţin, pentru că cine uită se stinge repede. Noi nu
uităm ce-ai uitat tu. Ai uitat zileleînsoriteîn care noi munceam pentru
tine, iar tu făceai baie în mare fără griji. Ai uitat efortul nostru colectiv
pentru ca tu să-nveţi foarte bine. A fost de ajuns o singură dată să
te duc de mînă prin oraş, pentru ca a doua oară tu, elev premiant în
clasa a cincea, să-mi arăţi că învăţaseşi tot ce muncisem şi construisem
pentru tine: străzi asfaltate şi ronduri cu flori, blocuri înalte şi zvelte
construite pentru toate clasele sociale ale societăţii, spitale luminoase,
şcoli şi grădiniţe, unde generaţia ta a învăţat mersul înainte al istoriei,
Şantierul Naval unde tatăl tău, umăr la umăr cu alţi părinţi, lansa la
apă vapoare, bijuterii ale tehnicii mondiale. Tu le-ai învăţat repede şi
temeinic şi am fost mîndră de tine. Dar acum, înţeleg adevărul: te-ai
prefăcut că le-ai învăţat. Ai plecat cu toată munca noastră îndesată
într-o valiză, scuipînd cu silă în urmă. Nu merităm această răsplată.
Noi te-am protejat. Ei, americanii, te vor exploata. Într-o zi, copiii
tăi te vor întreba de unde ai venit. Şi întrebarea lor te va prinde nepregătit. Pentru o clipă, vei trăi o cumplită remuşcare. De unde ai
venit, unde te-ai născut? O să-i minţi, pentru că ai uitat. Şi le vei

  90

povesti că străzile asfaltate, blocurile înalte şi zvelte, spitalele ridicate
cu atîtea sacrificii, şcolile unde ai fost premiant, oamenii care
au muncit pentru tine, toate formează mizeria vieţii tale pe care ai
aruncat-o în primul coş de gunoi întîlnit pe malul stîng al Atlanticului.
Cum vei putea să arunci nişte ani trăiţi în bunăstare şi linişte?
Dar să ştii, Marius, că străzile asfaltate, blocurile, spitalele, şantierele
aşa cum au fost construite, le-am făcut, ai să rîzi, dar nu contează,
le-am făcut nu în virtutea unei ideologii, ci pentru ca noi, ca popor,
să avem motivaţia amintirilor. Ne amintim, ne înduioşăm, glumim, ne
întristăm. Tu ce-ţi aminteşti? Că ai fugit ca un laş, lăsînd în urmă o
femeie însărcinată, obligată să nască un copil al poporului. Cristina
a născut un băiat. Să mai treci pe la noi. Nimeni nu va mai fi dispus
să-şi amintească ceva despre băiatul tău. Pentru tine, nimic nu e de
înţeles din viaţa noastră.

  91

5
După două zile de staţionare, americanii au plecat din largul coastei
noastre, lăsînd orizontul pustiu. De la postul naţional de televiziune,
am aflat că americanii care ne vizitaseră apele nu fuseseră americani,
ci ruşi. Flota ruşilor din Marea Mediterană venise la noi şi
făcuse nişte manevre. Ştirea i-a lovit crunt pe foarte mulţi locuitori
ai oraşului, provocînd numeroase controverse. Ziarul local, preluînd
comunicatul televiziunii, a prezentat pe scurt manevrele militare, deşi
cei care urmăriseră zi şi noapte flota nu sesizaseră mişcări ale navelor,
decolări de avioane, lansări de torpile. Singura mişcare a fost acea
salvă de tun care îi speriase pe oameni. Au fost voci care au susţinut,
şi poate mai susţin şi astăzi, că navele din largul mării au fost ale
americanilor, ei văzuseră cu ajutorul unor binocluri puternice, steagul
american fluturînd pe catarge, iarăşi ne-au minţit, porcii! Aceştia,
chiar şi întrebaţi, n-au precizat clar cine sunt
”
porcii“. Cei de la televiziune,
americanii care se retrăseseră, lăsîndu-ne cu ochii în soare,
sau ruşii. O minoritate a considerat flota drept o nălucire colectivă,
provocată de razele puternice de pe coasta noastră, razele provenite
din accidentul nuclear de la Cernobîl. Această minoritate s-a dovedit
a fi formată din hoţi. Ei au operat în voie, timp de două nopţi, în
magazinele şi depozitele oraşului.
Puţini locuitori s-au arătat dezinteresaţi de eveniment. Printre
aceştia s-a numărat şi domnul Remus care a stat închis în casă, citind
romane poliţiste şi uitîndu-se la televizor. După ce ruşii s-au retras,

  92

recepţionerul-şef a ieşit din casă şi a descoperit în cutia poştală un
plic identic cu primul. Numai că scria altceva:
”
Bozgor puturos, o
să-ţi rupem o mînă“. Domnul Remus nu mi-a arătat plicul.
În cele două zile de emoţii prilejuite de venirea americanilor, s-au
produs patru accidente mortale, treizeci şi şase de accidente grave,
optzeci şi şase de tîlhării şi trei violuri. Aceste cifre le-am aflat de la
domnişoara Puşa care le preluase, la rîndu-i, de la sergentul-major.
S-au întîmplat doar cinci accidente de circulaţie, ceea ce era foarte
important. Pe postul naţional de televiziune nu s-au dat aceste statistici.
După şocul bubuiturii, oamenii au dat năvală la blocul nostru şi
pe bază de bilet, bucăţi de hîrtie rupte dintr-un maculator, şi-au obosit
ochii tot admirînd flota americană (rusească). Domnişoara Puşa
nu s-a lăudat, dar a făcut încasări bune. A consumat trei maculatoare.
Bătrînii şi-au amintit cum i-au aşteptat pe americani în anii cincizeci.
Poveştile lor mi s-au părut stupide, provocînd, ca de obicei, discuţii
furtunoase pe teme politice. Se formase deja un curent antiamerican,
chiar în rîndul celor care-i aşteptaseră cîndva.
Grupul de bişniţari, rockeri şi minijupiste a fost în centrul atenţiei,
dominînd plaja cu dansuri, chiote, muzici şi chemări lansate spre larg.
Au dormit pe plajă, au băut foarte mult, numai votcă şi coniac prost,
au cîntat de zeci de ori imnul american şi fel de fel de cîntece deale
lor, au visat cu ochii deschişi: americanii vor debarca în curînd,
vor aduce chitări electrice, tobe, discuri, casete audio, vor construi
stadioane pentru concerte, autostrăzi, cazinouri, vor vinde blugi de

  93

la
”
mama lor“, Coca-Cola va curge pe toate drumurile, vor pune pe
picioare Şantierul Naval, poate oraşul nostru va deveni capitala ţării!
S-au iluzionat. Sora mea a fost în fruntea lor. Bişniţarii au vîndut
steguleţe americane, făcute la repezeală de un pictor ratat. Cristina
a fost cu ei. Cînd au aflat de comunicatul difuzat la televiziune, s-au
retras, preferînd să-şi ardă dezamăgirile în triajul CFR.
Cu cîteva oreînaintea difuzării acelui comunicat pe postul naţional
de televiziune, se lansase zvonul că arhitectul pitic şi bărbos venise de
la Bucureşti cu intenţia de a reteza, ajutat de constructorii locali, blocul
nostru, de la etajul cinci (inclusiv), lucru care, spre surprinderea
noastră, n-a speriat-o pe domnişoara Puşa. Piticul bărbos se plimbase
prin bloc, declarîndu-şi intenţia, fără s-o motiveze. Susţinătorii
înfocaţi ai americanilor nu s-au revoltat, dimpotrivă: dacă-l tai, ne
urcăm pe epavă şi tot îi vedem pe americani! Vestea a ajuns şi la
bişniţari, rockeri şi minijupiste, producînd imediat o reacţie violentă.
Boby l-a găsit pe arhitect şi, fără nici un cuvînt i-a fixat palma pe
maxilare şi l-a ameninţat printre dinţi să se care cît mai repede, că
altfel îl retează cu bomfaierul în dreptul curelei. I-a ţinut aşa maxilarul,
tot repetîndu-i:
”
Ai auzit, bă?“ Arhitectul s-a înroşit ca un
rac, apoi Boby i-a dat drumul: l-a întors ca pe o păpuşă şi i-a tras
un şut in fund. Sergentul-major, martor la scenă, a preferat să facă
stînga-mprejur. Arhitectul a dispărut imediat.
După plecarea navelor, mulţi oameni s-au întrebat, fără ironie,
cum a fost posibilă o asemenea confuzie, chiar aşa de chiori am fost,

  94

cum de nimeni n-a văzut prin binocluri că steagurile de la catarge
sunt ruseşti? Dar oamenii noştri erau obişnuiţi cu steagul roşu, secera
şi ciocanul, şi habar n-aveau cum arată cel rusesc. Mulţi s-au simţit
ruşinaţi de entuziasmul dovedit în cele două zile
”
americane“ şi s-au
grăbit să le uite. Timp de o săptămînă, sergentul-major a căutat să
afle printr-o
”
anchetă oficială“ – o numise domnişoara – cine i-a văzut
primul, cine a lansat ideea că au sosit americanii. Grigore Postolache
i-a interogat cu discreţie pe cîţiva pensionari din blocul nostru şi pe
vreo zece turişti. Noi nu i-am deschis, deşi poliţistul a sunat insistent la
uşa noastră. Nu aveam ce să-i declarăm. În cele două zile, tata s-a uitat
la televizor, mama a spălat rufele, a stîrpit gîndacii care năvăliseră şi
la noi din cauza agitaţiei de pe scări, iar eu am privit marea şi mi-am
recitit revistele din colecţie. Despre rezultatele anchetei, domnişoara
Puşa n-a suflat o vorbă. Venirea americanilor şi plecarea ruşilor, cu
toate urmările, au pus capăt sezonului estival pe coasta noastră.
În prima duminică de la plecarea ruşilor tata a ieşit din bloc şi
s-a urcat pe epava cargoului. A inspectat-o, de parcă mulţimea care o
stăpînise îi furase ceva. A fumat gînditor, privind locul din larg unde
stătuseră ruşii. S-a întors fără să ne spună un cuvînt. Domnişoara
Puşa a vorbit în locul lui. Şi ea se urcase pe epavă, dar se îngrozise
de cele văzute: grămezi de gunoaie, excremente, haine sfîşiate, prezervative,
o neruşinare! Scîrbită de ceea ce văzuse pe cargou, vecina
noastră m-a rugat să fac curăţenie pe casa scărilor, nu-i nevoie să spăl
pe jos, e de ajuns să dau cu mătura udă, că nu se face să trăim cu

  95

mizeria altora sub nas! N-am refuzat-o, mai ales că domnişoara îmi
promisese o recompensă bună. Am strîns gunoiul în saci de plastic şi
l-am aruncat în mare, departe de blocul nostru. Cu banii cîştigaţi, miam
cumpărat reviste, două pachete de ţigări fine şi am băut un litru
de Coca-Cola. În dimineaţa în care mama a fost chemată de domnul
Remus să curăţe hotelul, am descoperit, pentru a doua oară, că epava
cargoului dispăruse de la mal. Şi, ca şi prima dată, parîmele nu erau
tăiate. Cel care le dezlegase, cu siguranţă era marinar. Am căutat
epava pe linia orizontului, dar n-am descoperit-o. Domnişoara Puşa
a rămas consecventă: ne-au furat-o ruşii, s-o topească şi s-o facă oţel
pentru tancuri. Căzuse prima ploaie rece şi Luiza nici nu se gîndea să
plece la facultate, continuînd să-şi facă de cap cu bişniţarii, rockerii
şi minijupistele.
Mama s-a întors seara de la hotel. Plîngea de bucurie, de-abia mai
vorbea. M-a dus în bucătărie, a închis uşa şi mi-a întins o ilustrată.
Un bloc din cărămidă roşie se înălţa dintr-o parcare, cu maşini lungi,
văzute numai în filme. Culorile erau vii pe cartonul gros al pozei. Am
întors ilustrata:
”
Vă îmbrăţişez cu dragoste de peste Ocean!“ Semnat:
Marius. Era scrisul lui! Am chiuit şi ne-am îmbrăţişat. Marius era
acolo, în America. Nu ne uitase, ne îmbrăţişa de peste ocean. Ilustrata
avea o ştampilă haioasă. Adresa noastră era scrisă exact. Cum s-o
uite?, se revoltase mama. Folosise un pix cu mină bună, albastră, care
nu lăsa pete. Ţ opăiam în bucătărie, dar mama m-a oprit, ne aude
taică-tu de dincolo! Ne-am aşezat pe taburet, s-o studiem la masă:

  96

timbrele cu steagul american desenat în culori clare costau un dolar
şi jumătate – am socotit – cîte şaptezeci şi cinci de cenţi fiecare. De
unde are bani?, se îngrozise mama. Deasupra scrisului caligrafic am
citit literă cu literă:
”
Whitney Hall, Chico State College, Chico, California“.
Ajunsese în California! În California?, ţipă mama şi imediat
îşi astupă gura cu prosopul de şters vase, să n-o audă tata. Începu să
plîngă. Nu era fericită.
– College, înseamnă colegiu, adică facultate, i-am tradus, sperînd
să-şi revină. Poate Marius a ajuns acolo la o facultate iar blocul ăsta,
probabil, e clădirea facultăţii. Are opt etaje. Uite, ca blocul nostru!
– Ce să facă el cu o facultate acolo? N-a făcut una aici? Cine l-a
trimis tocmai în California?
– Poate a cîştigat o bursă de specializare în domeniul mecanicii
sau a construcţiilor de nave. Sau poate l-au angajat profesor. Sau îşi
dă doctoratul. . .
– Mă enervezi cu prostiile astea, mi-o reteză mama. Dacă ar fi scris
ce face acolo, ce mănîncă, unde doarme, dacă are bani, aş fi dormit
liniştită. Aşa, trebuie să te ascult pe tine ce tot zici, poate aşa, poate
altfel. Să fi scris clar. Nu i-e ruşine? De atîţia ani n-a scris un rînd!
Şi-a adus aminte că are o mamă abia la aeroport: mamă, eu plec! Cu
ce i-am greşit că se poartă aşa, parcă sunt o străină?!
– De-acuma o să ne scrie mai des, ai să vezi! În fiecare zi o să stau
cu ochii la cutia poştală.
– Să crezi tu că la cutia poştală o să găseşti ceva!

  97

Găsise ilustrata în hotel, la camera 21, sub pat. Băgase mătura să
scoată un pachet de Carpaţi mototolit şi trăsese ilustrata. A crezut
că cineva făcuse o fotografie blocului nostru, uite ce poză frumoasă!
A întors-o şi a recunoscut scrisul lui Marius. Doar ea îi controla caietele
din şcoala generală, să fie îngrijite, fără pete de cerneală, fără foi
îndoite. În liceu nu l-a mai controlat, avea încredere, îi fura doar diplomele
de premiant. A scăpat mătura din mînă, citind:
”
Vă îmbrăţişez
cu dragoste de peste Ocean!“ Ocean cu o mare! Semnat: Marius. A
simţit că i se topesc picioarele. Totuşi, a fugit acasă, lăsînd gunoiul
în mijlocul camerei.
– O să fie scandal mare dacă i-o arătăm lui taică-tu. Marius o să
ne mai scrie, ai dreptate! Şi-o să aflăm ce face acolo, cum o duce, unde
doarme. . . Dar de ce să facă încă o facultate? Alţi ani pierduţi, alţi
bani! Şi cine-l plăteşte? Să nu-i spui nici lui soră-ta! Dumnezeu mai
ştie pe unde golăneşte, de s-ar apuca de facultate s-o văd cu diplomă,
să iasă la bucata ei de pîine!
Mama oftă încă o dată şi ascunse ilustrata sub faţa de masă.
– O pun aici, că n-o să dea de ea. După ce se culcă el poţi să mai
vii, să te mai uiţi! Mă duc să spăl, că mi-au rămas nişte aşternuturi
în cadă.
În camera mea, am încercat să-mi răsfoiesc revistele cumpărate.
Nici un rînd despre California. Dincolo, tata stătea la televizor. Mam
întors în bucătărie şi am ridicat faţa de masă. Blocul cu opt etaje
din California părea mult mai înalt decît al nostru. În parcare am

  98

numărat paisprezece maşini, curate şi strălucitoare. Cu siguranţă, erau
maşinile profesorilor. Fotograful se aşezase departe de intrarea în bloc,
pe gazon, la cîţiva paşi de bordura străzii. Nu prinsese nici un om
în cadru. Blocul era construit din cărămidă roşie şi nu avea nici o
fereastră deschisă. Era ora cînd toţi studenţii audiază cursurile, ei nu
chiulesc, pentru că nu e în interesul lor, au de plătit taxe. Ei mestecă
gumă şi-i ascultă pe profesorii care le vorbesc clar, cu răbdare. Şi
profesorii îşi dau interesul, altfel rămîn fără slujbă. Poate că Marius
mestecă gumă, e atent şi notează, nu scapă nici un cuvînt, să fie
primul, premiantul!
– Unde e mă-ta?
– În baie, spală, am răspuns cu mîna paralizată pe ilustrată.
– Iar ne curge apă din tavan, mă anunţă tata, apoi bău o cană cu
apă.
Nu observase ilustrata. Înainte de a se întoarce în sufragerie, la
televizor, am ascuns-o sub faţa de masă. Stătea în pat, cu picioarele
întinse pe scaun, poziţia lui preferată. Începuse emisiunea
”
Actualitatea
în agricultură“. Se declanşase recoltarea porumbului în judeţul
Ialomiţa. Pata din tavan se înnegrise şi crescuse cît o minge de baschet.
Nu picura. M-am întors în camera mea. Am fumat o ţigară şi
am privit California pe globul nostru pămîntesc dezlipit la Poli. Era
mare California.
Pe domnul Remus l-am găsit la recepţia hotelului. Scria atent procesul
verbal de predare-primire. Schimbul său de noapte întîrzia. M-a

  99

invitat să mă aşez lîngă el, oferindu-mi o cafea începută, dar l-am
refuzat. A dat din cap trist şi s-a aplecat concentrat asupra registrului.
În hol mirosea a petrosin. Mama spălase geamurile de la intrare,
curăţase mocheta verde, roasă în pragul uşii de sticlă. Sub registrul în
care scria domnul Remus, se afla un alt registru, cel cu evidenţa camerelor.
Bătrînul semnă grăbit şi, după ce sorbi din ceaşcă, îşi aprinse
o ţigară. Acum avea timp pentru mine.
A doua scrisoare de ameninţare îl speriase. Nu era ungur, nu avea
prieteni sau rude, era nevinovat. Căutase în cartea de telefon familiile
de maghiari din oraş şi găsise patru. O contactase pe una dintre
acestea, dar fără nici un rezultat care să-l liniştească. Ungurii locuiau
într-un bloc departe de casa lui. Deci nu putea fi vorba de o confuzie.
Fusese acasă la ei, aveau doi copii, un băiat student, şi o fată elevă la
liceul sanitar. Le povestise ce ameninţare primise şi-i întrebase dacă,
de cînd locuiesc în oraş, primiseră, astfel de prostii. Nu, nu primiseră,
i-au răspuns miraţi. Ungurul era maistru la Şantierul Naval, se stabilise
cu soţia sa în oraş în urmă cu douăzeci de ani, vorbeau ungureşte
în casă şi nu-şi aminteau să fi avut vreun conflict cu vecinii sau colegii
de serviciu. Nu stîlceau cuvintele romîneşti, observase domnul
Remus. Îl invitaseră la masă. Dacă ameninţarea le-ar fi fost adresată,
îi explicase ungurul, ar fi trebuit formulată aşa:
”
Bozgorilor puturoşi,
vă rupem mîinile“. Adică la plural. Dar şi aici se ivea următoarea
contradicţie: ungurul cîştiga bine în şantier, de aceea nu se întoarse
în Harghita lui natală, era harnic şi apreciat, deci nu vedea motivul

  100

pentru care i-ar fi făcut
”
puturoşi“. Iar dumneata eşti singur, intervenise
unguroaica şi domnul Remus tresărise. Singur! La sfîrşitul mesei,
bătrînul i-a întrebat despre Ardeal, al cui e, de fapt, al romînilor
sau al ungurilor? Ungurul s-a ridicat calm şi i-a cerut soţiei să-i pună
sufertaşul în geantă, că pleacă la şantier.
– Nu cumva au crezut că sunt un provocator?
– Ba da!
Domnul Remus oftă. Dar nu se resemnase. Expediase deja o scrisoare
Comunităţii Evreieşti din Romînia, prin care cerea o dovadă,
o dezminţire sau ceva de acest gen, dar oficial, din care să rezulte că
nu este evreu. Îl rugase pe rabin ca dezminţirea să fie dată pe postul
de televiziune sau publicată în ziarele centrale, să afle toată lumea că
nu este evreu. Cu ungurii, intenţiona să procedeze la fel. Va scrie la
UDMR. Să dea partidul lor o dezminţire şi-n Parlament dacă se poate,
el nu e ungur, nu are neamuri, nu-i simpatizează, nu-l interesează
politica.
– Şi tu cum te mai simţi, întrebă bătrînul, după ce-mi expuse
planurile sale.
– Niciodată n-am apelat la discreţia dumneavoastră, dar acum am
o problemă şi nu ştiu cum să-ncep. . .
– Ai început prost! Nu dau camere cetăţenilor din oraş.
– O plătesc dublu!
Domnul Remus îşi scoase batista din buzunar şi-şi şterse nasul. Un
truc pentru a-mi evita privirea.

  101

– Nu pot, îmi pare rău. Zău că nu pot! De cînd sunt aici, n-am
făcut aşa ceva. Pe astfel de chestii am concediat mulţi subalterni. Măta
mă ştie, de ce n-ai întrebat-o? Acest hotel trebuie să fie curat.
– Plătesc triplu!
– Nici pentru zece mii de dolari nu-ţi dau o cameră. Ce naiba! Eşti
tînăr, du-o pe o plajă, e încă vreme bună, nisipul e cald, trebuie să
te învăţ eu? Dacă e virgină, va rămîne cu amintiri superbe, deşi nu
cred să fie. . .
– Dar nu despre asta e vorba.
Recepţionerul se încruntă.
– Vreau să scriu o carte şi am nevoie de linişte.
– Prietene, îmi jigneşti inteligenţa cu minciuna asta. Tu vrei să
scrii o carte într-o noapte? Te crezi, cumva, Mozart?
– Încerc, de ce nu mă lăsaţi?
– Pentru că minţi!
– Şi dumneavoastră minţiţi! Vă bateţi cu pumnul în piept că
sunteţi onest, fără pată, oază de curăţenie, dar tot oraşul ştie că oferiţi
camere bişniţarilor! Nu-i aşa? Cum puteţi să-mi spuneţi că hotelul e
curat, cînd toată lumea ştie că e primul bordel oficial din oraş?
– Mă jigneşti, ai grijă, prietene.
– Nu vă jignesc dar am nevoie!
– Cu cine? Cu Cristina?
– Cu nimeni!
– Fata asta nu e pentru tine. Cristina are nevoie de un bărbat

  102

adevărat, puternic, sănătos. Eşti în stare să ai grijă de o asemenea
fată?
Bătrînul dădu din mînă a lehamite. Îţi aprinse altă ţigară. Era
tulburat şi fuma nervos. Dădu pe gît ultima picătură de cafea. Plescăi
intenţionat.
– Spuneţi că mint! Bun. Eu vă dovedesc cu probe că dumneavoastră minţiţi şi degeaba vă juraţi. Ieri noapte, singura cameră ocupată
din hotel a fost cea de la numărul 21. N-aţi trecut-o în registru pentru
că acela e cuibul preferat al rockerilor. Ce s-ar întîmpla dacă mă duc
la poliţie? Bordel în toată regula. Am martori, domnule Remus!
Bătrînul se îngălbeni, vru să zîmbească, dar nu avea motiv.
– Vorbeşti prostii, ai făcut insolaţie. Nu ai nici un martor, măgarule!
În hotelul meu nu există camera 21. Sunt douăzeci de camere
în tot hotelul. Zece la parter, zece la etaj. Ce vrei? Să-ţi dau camera
21? Ţ i-o dau pe gratis, dar nu există. Uite, prietene, îmi deschisese
registrul. Vezi pe undeva camera 21?
– Domnule Remus, soră-mea trăieşte cu dumneavoastră?
– Minciuna ta mă face mai tînăr cu treizeci de ani. Cine te-a pus
să-mi spui asta?
– De ce n-o lăsaţi în pace? Pe cine vreţi să vă răzbunaţi de fapt?
Pe mama?
– Între soră-ta şi mine nu e nimic serios! Pricepi?, ţipă domnul
Remus. Am crezut că eşti mai inteligent, dar eşti la fel ca ceilalţi. Îmi
place sora ta, şi Marius îmi place, mi-ar fi plăcut să-i am copii. Semeni

  103

cu taică-tu, meriţi împuşcat!
– De ce să-l împuşcaţi pe tata?
– Aşa, ştiu eu! Adică, se calmă subit bătrînul, am zis şi eu la furie,
din cauza ta, cu prostiile tale! M-ai enervat!
Schimbul domnului Remus, un tînăr angajat de cîteva luni, apăru
lîngă noi, cerîndu-şi scuze de întîrziere. Bătrînul mă rugă să-l aştept
pe terasă. Cerul înstelat era imaginea preferată a lui Marius. Cînd
zărea o stea căzătoare, ne chema, doar mama se grăbea să-l asculte.
Locul din mare unde cade – explica Marius, premiantul, cu o
aroganţă prost trucată – este degajat de ape datorită temperaturii
stelei căzătoare. Transferul de căldură între apă şi steaua încinsă duce
la înălţarea unui castel din piatră înconjurat de mare. Mama rîdea,
cum poţi să zici asta? Prin reacţii termodinamice se înalţă, nu le
pricepeţi oricît vi le-aş explica! – se lăuda serios şi mama chicotea,
parcă ar fi mîngîiat-o cuvintele lui. După ce Marius a fugit, hainele
lui au mai stat cîteva luni prin şifonier. Îl aşteptam să se întoarcă.
Apoi au dispărut. Mama mi-a mărturisit că i le trimisese pe toate cu
trenul, la Bucureşti. Le-a cerut printr-un individ, o fi fost prieten deal
său.
”
Le-a vîndut domnul Hermeneanu pe toate în talcioc!“ mi-a
şoptit domnişoara Puşa.
Am numărat pe cer cinzeci de stele. Nici una în plus sau în minus.
Domnul Remus ieşi din hotel.
– Vedeţi, sunt cinzeci de stele!
– Ca pe drapelul american, mi-a răspuns fără entuziasm.

  104

M-a rugat să-l însoţesc spre casă. Am străbătut plaja în tăcere,
apoi pe bulevard, bătrînul observă că vremea începe să se răcorească.
– Aţi văzut ilustrata lui Marius? V-a arătat-o mama, nu-i aşa? A
ajuns la un colegiu din California.
Întoarse capul şi clipi des, rece, ca şi cum i-aş fi spus că a venit
toamna. Îşi căută ţigările în buzunarele mici ale hainei, dar le uitase
la hotel.
– Nu v-a uitat. Şi taică-tu ce zice?
– Vreţi să-mi explicaţi o dată pentru totdeauna de ce nu vorbiţi
cu tatăl meu, de ce nu vă salutaţi, de ce vă ocoliţi?
– N-am de dat nici o explicaţie.
– Atunci de ce ţineţi să aflaţi reacţia tatălui meu?
Domnul Remus zîmbi melancolic:
– Trebuie să-ţi iei orice speranţă de la această lume, pentru că
următorul semn de la Marius va fi chemarea în America. Sunteţi,
într-un fel, familia lui. Sau ce a mai rămas din ea. Marius nu are
nevoie de voi acolo, în schimb voi veţi avea nevoie de el, oriunde sar
afla şi indiferent ce rău v-ar face. Drama voastră nu este că trăiţi
aici, aşa cum trăiţi, ci faptul că aşteptaţi un om care nu vă iubeşte.
Vă iluzionaţi că se va întoarce, că o să vă îmbrăţişeze, că o să vă
povestească pentru ca la rîndul vostru să povestiţi altora, scoţîndul
pe el în faţă, cel mai bun dintre voi, dar în spatele lui o să vă
ascundeţi neputinţa şi mediocritatea, neîmplinirile şi regretele. Ce ştiţi
voi despre lumea în care a ajuns? Nimic! Dar nici nu vă interesează,

  105

chiar dacă v-ar scrie cinci sute de scrisori de acum încolo. Vă convine
doar aşteptarea, pătura sub care vă ascundeţi neputinţa. Dar cînd
veţi primi chemarea lui Marius, aşteptarea se va transforma în panică.
Dacă veţi ajunge în America, în mediocritatea voastră, veţi tînji după
speranţele trăite aici, şi veţi striga în gura mare:
”
Mi-e dor de casă!“
Libertatea pentru voi va fi o povară.
– Poate o să vă cheme şi pe dumneavoastră!
– N-am să-i răspund.
– De ce? Vă este teamă de libertate?
– De ce să plec în America, de vreme ce America este aici? Îmi
arătă tîmpla. Am suferit destul în viaţă pentru că am ţinut-o aici,
prizonieră. E cea mai mare realizare a vieţii mele, că am trăit prizonier
într-o ţară, ţinînd în mine prizonieră o altă ţară. Dacă n-aş fi reuşit
să trăiesc aşa, poate m-aş fi sinucis demult.
S-a oprit în faţa porţii şi s-a uitat îngrijorat în lungul străzii prost
luminate. Îmi mulţumi scurt şi intră în curte. Domnul Remus avea
dreptate, căldura verii se stingea.
Străzile erau pustii. La intersecţia din centrul oraşului, sergentulmajor
Grigore Postolache patrula resemnat de pe un trotuar pe altul.
Abia intrase în serviciu. Am încercat doar să-l salut şi să trec mai
departe, dar poliţistul mă opri, întrebîndu-mă cît e ceasul. Era trecut
de miezul nopţii. Îmi ceru o ţigară şi un foc. Flacăra chibritului
îi descoperi chipul obosit. Se rezemă cu fundul de un tomberon, ascunz
îndu-şi porthatrul la spate. Mă sfătui cu voce tare să traversez

  106

străzile numai pe culoarea verde a semaforului. Sunt destui nebuni
în oraşul ăsta care gonesc cu maşinile fără să ţină cont de cele mai
elementare norme de circulaţie. Aveţi dreptate. Iar poliţiştii sunt datori
să-i descopere pe aceşti nebuni, că dacă n-ar exista aceşti nebuni
şi toată lumea ar respecta legile, el, Grigore Postolache, s-ar apuca
de altă meserie. Crezi că mie îmi place să stau noaptea ca liliacul?
În alte ţări, privi atent ţigara proastă la lumina chioară a felinarului,
poliţiştii au un statut deosebit. Cunoşti, nu? Sau mă rog, ţi s-a spus,
nu? Am dat din cap. Dacă prin absurd, să zicem, m-aş transfera în
altă ţară, America, de exemplu, păi acolo aş fi cineva, nu? Leafă mare,
sporuri de noapte, vestă antiglonţ, pistol. . . Păi să nu-ţi faci meseria
ca la carte? Ba da! Constată trist că nu aveam chef de vorbă. Îmi recomandă acelaşi lucru: să traversez atent străzile, numai pe culoarea
verde, că nebunii umblă noaptea cu maşinile, depăşind viteza legală.
N-o să-i ierte! O să-i bage pe toţi la puşcărie, să vadă ei ce înseamnă
poliţistul romîn! I-am întins pachetul, să-şi aleagă altă ţigară. Refuză,
preocupat de ideile expuse mai-nainte. În fiecare noapte, nebunii îşi
fac de cap. De exemplu, în ultimele două nopţi, se îngrămădesc în
trei-patru maşini şi gonesc pe străzile oraşului. De-ar fi numai asta!
Dar claxonează, zbiară în puterea nopţii, încălcînd prevederile articolului
241 Cod Penal, consumă băuturi alcoolice la volan, cîntă, adică
zbiară, pur şi simplu terorizează străzile. Eu nu pot să-i opresc, n-am
ajutoare, am leafă mică, iar şefii sunt incompetenţi. Cum să-i prind în
flagrant? N-am martori. Pur şi simplu nebunii mă sfidează. Am două

  107

alternative: ori să scriu la Interpol, dar asta presupune multă muncă,
ori să acţionez singur, ceea ce este foarte riscant pentru salariul meu
de mizerie. Eu am văzut demult un film rusesc la cinema, continuă
sergentul-major, în care scenaristul şi regizorul îşi băteau joc de un
poliţist trecut de prima tinereţe, personaj secundar în film, care se
chinuia cu voce tare să înveţe limba engleză. Şi toţi spectatorii din
sală rîdeau de se prăpădeau pe seama poliţistului. Mai rău, personajul
principal era un scriitor ratat care, în final, moare într-un accident
de circulaţie. Ca să vezi! Numai eu rîdeam şi sala tăcea. Adică, oricît
ai rîde de oamenii în uniformă, trebuie să-i respecţi pînă la urmă. Iar
cei care rîd cel mai tare sunteţi voi, artiştii! Voi ne priviţi de sus, de
parcă aţi fi nemuritori. Dar viaţa nu vă iartă, că vă curăţaţi repede,
din cauza băuturii. Ce? Eu n-aş putea să mă pun cu burta pe limba
engleză? Numai că filmul ăsta mi-a rămas ca o pată pe creier. Dar,
se învioră Grigore Postolache, dacă ocolesc chestiunea cu învăţatul,
trebuie să găsesc pe cineva care să-mi traducă scrisoarea către Interpol
în engleză. Un efort financiar. Nu contează, deşi nu stau cu fundul
pe bani. Apoi, va trebui să plătesc şi la poştă pentru ca să expediez
plicul în America, parcă acolo îşi are sediul Interpolul, tu ştii mai bine!
O să treacă ceva timp. Poate am să-ncerc un telefon, să văd, a
ajuns scrisoarea la ei? Dacă a ajuns, trebuie să mai aştept pînă se
îndeplinesc formalităţile de colaborare cu organele noastre. Deci, în
această variantă, durează pînă le vin de hac nebunilor. Şi eu cu ce
mă aleg? Cu o recipisă pe care scrie expeditor: sergent-major Grigore

  108

Postolache, Romînia şi destinatar: Interpol, SUA. S-o pun în ramă,
s-o admir înainte de culcare. A doua variantă e mai delicată. Lucrez
singur, aşa cum ţi-am spus. Adun toate tomberoanele, scaunele şi mesele
de pe terasele restaurantelor, bare, stîlpi şi, cînd străzile încep să
se golească de lume, ridic baricade în locurile întunecoase. Fac chiar
o hartă a baricadelor, ca să păstrez controlul situaţiei. Este imposibil
să nu nimerească ei pe străzile cu baricadele mele! Şi cînd or intra în
baricade, bu
! – îşi umflă obrajii palizi – un foc uriaş, un incendiu în
toată regula, poate am să fac rost de o cameră de filmat, să-i filmez.
Va fi cea mai frumoasă misiune a mea! bătu el cu pumnul în tomberon.
Va fi victoria mea împotriva nebuniei organizate! Şi mai bătu o dată,
mai tare. Nu-ţi face probleme, soră-ta, de obicei, se află în a doua sau
a treia maşină, pe locul mortului. O să scape, că Boby e şofer bun. Eu
vreau ca prima maşină să explodeze, să-i sperie pe cei care vor scăpa
cu viaţă. Varianta asta mi se pare cea mai bună, pentru că baricadele
au rezistat întotdeauna nebunilor. Ce zici?
– O să fiţi avansat.
– Nu!, se apără sergentul-major cu mîinile ridicate. Varianta baricadelor
o aplic fără consimţămîntul şefilor mei. Ei sunt depăşiţi de
tehnica modernă şi n-ar fi de acord. Eu lupt pentru datorie şi dreptate,
strigă vesel poliţistul şi un cîine vagabond care apăru de nu ştiu
unde, începu să latre la noi din mijlocul intersecţiei.
Poliţistul îmi ceru o ţigară. I-am întins pachetul şi îmi luă două.
Javra mai lătră nervoasă de cîteva ori, apoi se ascunse între două tomberoane,

  109

pe celălalt trotuar. De abia atunci, urmărind-o, am observat
că trotuarele din jurul intersecţiei erau
”
utilate“ cu cîte trei-patru
tomberoane, aşezate la distanţe apropiate, care nu băteau la ochi.
Multe tomberoane erau pline, motiv pentru javră să le scormonească.
Şi Grigore Postolache se sprijinea de un tomberon. Şi, probabil, în
porthart avea harta baricadelor. Şi în această noapte, nebunii vor
transforma străzile oraşului în piste de raliuri. Am privit precaut în
jur, cu gîndul idiot să descopăr o geantă care ar fi ascuns camera video.
Sergentul-major fuma mulţumit. Poate camera video o ascunsese
în tomberonul de care se rezema.
– E tîrziu, trebuie să plec. Vă las. . .
– Ai grijă cum traversezi străzile, că nebunii nu ţin cont de semafoare.
Pe prima stradă, nu departe de intersecţia
”
populată“ de tomberoane,
semaforul funcţiona. Zona pe care o străbăteam era pustie. Şi,
totuşi, simţeam că tomberoanele poliţistului s-au pusîn mişcare, încet-
încet, urmărindu-mă, în fiecare fiind ascuns cîte un poliţist: el este
fratele Luizei, nebuna, să nu-l scăpăm, ne va duce la ascunzătoarea
nebunilor!
La a doua stradă care dădea în bulevard m-am oprit, prefăcîndu-mă că-mi leg sandaua. Amîntors capul. Nimeni. Am luat-o la dreapta,
pe mijlocul străzii luminate doar de neoanele vitrinelor de la parterul
blocurilor. Am recunoscut librăria în care Marius obişnuia să citească
ore întregi cărţile pe care nu şi le putea cumpăra. Acum, Marius citea

  110

în altă librărie. . . dar un asemenea gînd mi se păru caraghios
la ora cînd îi căutam pe nebunii Luizei. Se strîngeau de obicei la
Arhitectură, un bar amenajat în subsolul celui mai scump restaurant
din oraş. În faţa restaurantului, bişniţarii vindeau şi cumpărau valută,
vindeau ţigări americane, îi protejau pe
”
peşti“ de raziile Poliţiei. La
Arhitectură puneau la cale afacerile. Nu intrasem niciodată în bar.
Domnişoara Puşa era la curent cu atmosfera:
”
Acolo sunt mese mici
şi scăunaşe. Toţi stau cocoşaţi, beau cafele şi droguri, pufăiesc din
ţigări, muzica urlă şi ei tac. Parcă sunt nişte momîi.“
Restaurantul eraînchis şi parcarea pustie. O firmă din tablă, prinsă
de peretele blocului vecin, indica pe un gang întunecos intrarea în
Arhitectură. Şi dacă Luiza e aici, ce să-i spun? Să vină acasă, să nu
urce în maşinile nebunilor, dacă vrea să trăiască. O să-şi bată joc de
mine în faţa tuturor, de-abia aşteaptă. Am intrat în gang, şi după
trei paşi, căscînd ochii, mi-am dat seama că o lumină firavă bătea din
spatele clădirii. Păşeam cu grijă,încercînd să nu calc pe vreo sticlă sau
pe ceva care să facă zgomot. Mirosea a urină. Aveam senzaţia că cineva
mă aştepta în capăt. Aş fi vrut să-l strig, să vină, să mă ia de mînă, să
mă conducă. Lumina creştea pe măsură ce înaintam. Pereţii blocului şi
ai restaurantului erau mîzgăliţi cu tot felul de obscenităţi. Drumul se
termina într-o curte interioară, apărată de un gard din tablă, în care se
aruncaseră de-a valma navete cu sticle, cutii goale, gunoaie. Deasupra,
lumina un neon, montat pe un fir întins pe diagonala curţii, ca un
salam atîrnat la uscat. Nu mai văzusem o asemenea improvizaţie.

  111

Un zgomot cunoscut îmi atrase atenţia spre tomberoane. Un bărbat
le uda. Marius, am dat să strig, dar acordul violent al unei chitare
electrice izbucni din spatele uşii aflate la doi paşi de tomberoane.
Marius! În blugi, agitîndu-şi picioarele de parcă nu mai avea răbdare
să-şi termine treaba, într-un maiou galben, ce-i descoperea ceafa tunsă
scurt, mereu se tundea scurt, Marius! Am strigat din nou. Bărbatul sa
întors. Am dat din cap, în semn de bună seara. Îşi trăgea fermoarul
în faţa mea. Pe tricoul galben scria mare TEXAS. Era mai înalt şi
mai solid decît Marius. Un rugbyst la sfîrşit de carieră bronzat şi
bine hrănit, predispus la îngrăşare. Scuipă într-o parte.
– Pe cine cauţi?
– Sunt fratele Luizei.
Răspunsul meu îl mulţumi. Deschise uşa, intră şi o trînti. Am
rămas nemişcat. Ritmul turbat al chitarei izbucnea parcă de sub picioarele
mele. Mai bine l-aş fi rugat pe rugbyst să-i spună Luizei că o
aştept afară. Dacă voi intra, toate privirile, cîte vor fi, mă vor fixa,
intimidîndu-mă. Dar trebuia să vorbesc cu Luiza.
Am deschis uşa. Trepte mici şi murdare coborau în spirală chiar în
bar. Mirosea a mucegai. Pereţii culoarului erau scrijeliţi cu nume de
formaţii rock şi fel de fel de prostii. Arhitectura era la fel de mare ca
şi Sirena lui Dan Dugan. Aşezaţi la o masă lungă din lemn, cocoşaţi
pe nişte scaune joase, cei prezenţi ascultau acordurile violente ale chitaristului
cocoţat pe un scaun, lîngă peretele opus. Alături, boxele
înalte cît un frigider şi staţia. Chitaristul semăna cu rugbystul numai

  112

că purta un tricou roşu, strîns pe corp. Îşi ţinea bărbia în piept şi-şi
zbuciuma corpul pentru o muzică fără armonie, Cristina ar fi explicat
mai bine. Luiza nu se afla la masă. Nici Cristina. Bişniţarii, uşor de
recunoscut, erau îmbrăcaţi în costume închise, largi, la cravată. Rockerii,
traşi la indigo după Boby. Nici el nu se afla în bar. Minijupistele,
îngrămădite între ei. Toţi ascultau nemişcaţi, parcă nimerisem întrun
muzeu. Chiar şi norii de fum de ţigară de deasupra mesei fuseseră
imobilizaţi de lumina unui bec puternic, cu abajur. Aşezat cu spatele
la chitarist, rugbystul îmi făcu semn să mă aşez lîngă el. Erau trei
scaune libere. Nimeni nu-mi dădu atenţie. Stăteau ca nişte momîi. Fetele
erau puternic fardate, cu părul ciufulit, purtau la gît şi la mîini
lănţişoare de diferite mărimi, fumau ţigări albe şi lungi şi nu clipeau.
Mi-am aprins o ţigară şi amîntors capul spre zbuciumatul de pe scaun,
care dădea semne de oboseală. Scrumierele, nişte farfurii din plastic,
erau pline de chiştoace. Cu siguranţă că Luiza plecase, nu-i plăcuse
tîmpenia asta. Dacă chitaristul ar fi alunecat de pe scaun, concertul
s-ar fi încheiat şi aş fi putut să-l întreb pe rugbyst unde este sora mea.
Bărbatul fuma cu privirea pierdută în paharul cu votcă. În stînga
mea, pe cele două scaune goale, o fată tunsă scurt, cu picioarele lungi,
pufăia ca o locomotivă. Domnişoara Puşa avea dreptate. Amîncercat
să mă uit pe revistele mele, dar zgomotul îmi risipea cuvintele din faţa
ochilor. Muzicianul degenerat, la capătul puterilor, se încăpăţîna să
ducă piesa pînă la sfîrşit. Transpirase şi tremura. Numai capul plecat
şi-l ţinea fix, parcă-şi găsise în el punctul de sprijin. Atenţia celor doi

  113

din jur îl încuraja.
Oare unde învăţase să cînte? Nu cumva la corul pe trei voci, vocea
întîi, vocea a doua, vocea a treia, elevii îngrămădiţi cîte trei-patru
într-o bancă, nu deschidem fereastra pentru că intră frigul şi încă o
dată de abia ne încălzim, mai cu viaţă, cine greşeşte îl las corigent,
nemernicule!, ăsta e un cîntec sfînt şi tu îţi baţi joc de el, tu şi alţii ca
tine care nu vor să se concentreze, ce vreţi să fac?, să vă dau afară din
şcoală?, să-i nenorocesc pe părinţi?, să rămîn şi eu pe drumuri?, hai,
încă o dată, gîndiţi-vă că acest cîntec era interzis, întrebaţi pe părinţii
voştri, cine-l cînta în cinzeci şi şapte era terminat, acum voi puteţi
să-l cîntaţi în libertate, auzi, mă?, tu eşti liber să-l cînţi datorită
partidului, dar nemernic ce eşti îţi baţi joc de cîntec!, de munca mea,
peste trei zile e serbarea, hai cu toţii, vocea întîi, vocea a doua, vocea
a treia, aşa. . . e bine, mîine facem repetiţie pe scenă, toată lumea
să vină în ţinuta de pionier, să nu lipsească unul că-l mănînc, gata,
sunteţi liberi, omul este liber, biserica l-a ţinut pe om înlănţuit secole
de-a rîndul, a fost unul din mijloacele folosite de cei bogaţi pentru
ai supune pe cei slabi, de subliniat această frază, un exemplu a fost
Inchiziţia spaniolă care a fost bastionul obscurităţii în Evul Mediu,
terorizînd milioane de oameni, dar pînă la urmă raţiunea a învins, nu
există Dumnezeu, de subliniat, nu există Dumnezeu, oamenii au ajuns
pe Lună, în curînd vom ajunge pe Marte, nici urmă de Dumnezeu,
unde este el?, ştiinţa a explicat apariţia vieţii pe pămînt, evoluţia
speciilor, omul n-a fost creat de Dumnezeu, de subliniat, el se trage

  114

din maimuţă, Dumnezeu este ficţiunea unor minţi fanatice, cum se
poate crede în ceva care nu se vede, nu se aude, nu se simte, credinţa
înseamnă negură, este opiul săracilor prostiţi şi amăgiţi de cei bogaţi,
exploatatorii veroşi, care promit viaţa de apoi, dar de acolo nu s-a mai
întors nimeni ca să povestească, lumea n-a fost creată de Dumnezeu
în şapte zile!, minunile lui Hristos sunt poveşti care-i fac pe oamenii
de ştiinţă să rîdă, caietul cu referate pentru cercul de ateism ştiinţific
să fie gata pînă mîine, cine participă la acest curs va merge gratuit
în tabără, spuneţi părinţilor că e gratuită tabăra. . .
– Să nu te mişti că-ţi tai nasul, mă trezi glasul rugbystului.
Mă ameninţă cu buzele lipite de urechea mea. Apoi reveni la votcă
şi ţigara din scrumieră. Încăperea se umpluse de fum. Muzica încetase.
Degeneratul ţinea chitara ca pe o puşcă fără gloanţe. Ridică privirea
spre noi. O faţă desfigurată, cu ochii bulbucaţi de efort, o gură strîmbă
şi venele gîtului umflate. Nu mai puteam să respir. Ridică chitara
deasupra capului. Aşteptă ceva. Măcar o fluierătură. Bîzîitul staţiei
prevesti o nenorocire. Răcni scurt şi lovi chitara de scaunul de sub el,
prăbuşindu-se peste o boxă. Se ridică, totuşi, iute, apucă chitara ce
sărise în mijlocul încăperii şi iar o ridică deasupra capului şi o lovi
cu sete de cimentul barului. Aşchiile săriră peste tot. Una îmi atinse
gîtul. La masă nu se înregistra nici o mişcare. Doar ţigările ardeau.
Căzu în genunchi, cu griful chitarei în mînă. Încerca să prindă cu
privirea un gest ca să-i preţuiască efortul, dar toţi fumau nemişcaţi.
Aruncă griful la un pas de masă. Corzile rupte tremurau ca picioarele

  115

unui păianjen.
”
Să nu te mişti!“ Rockerul se prăbuşi pe ciment şi
începu să plîngă în hohote. Fata din stînga mea întinse paharul unui
bişniţar şi aceasta îi turnă votcă dintr-o sticlă cu etichetă rusească.
Îşi umezi buzele şi se întoarse la cel întins pe podea.
Se auzi un foşnet din celălalt capăt al mesei. Nebunii aveau un
cîine? Va ieşi credincios şi va linge mîna însîngerată a chitaristului,
în loc de aplauze. De sub masă apăru Ceauşescu. Se tîra, ajutîndu-se
de fiarele strînse în mîini. Dădea din cap, cu ochii bolnavi, aţintiţi
asupra grifului. Ajuns repede lîngă chitarist, începu să-şi frece capul
chilug de fundul acestuia. Rockerul continua să plîngă. Scîncea şi
ologul, dar după cîteva gemete îşi ridică ţeasta şi descoperi griful. Îl
apucă şi cercetă fără să-şi oprească mişcarea capului, apoi îl înhăţă
ca un cîine şi se grăbi în spatele boxei. Parcă uşuraţi, cei de la masă
şi-au umplut simultan paharele, şi-au aprins alte ţigări, cineva rîse
scurt, o minijupistă roşcată se hlizi, un bişniţar se ridică de la locul
lui şi se aşeză lîngă un rocker, şoptindu-i ceva la ureche. Rugbystul
renunţă să mai fixeze paharul cu votcă:
– Credea că ne vom repezi la griful său, că ne vom bate pentru el.
Astfel de chestii se făceau pe vremuri. Şi noi ştiam că aşa va proceda
şi că va aştepta să ne batem pentru grif. Eu le-am propus să mă piş
pe grif, dar au ales varianta cu Caragiale. Ţ i-a plăcut? L-am lucrat
cu sînge rece. Au fost tari băieţii, unul n-a clipit! Uite-te la el!
Chitaristul nu mai plîngea, dar continua să stea întins, cu faţa
ascunsă în palme.

  116

– Cineva ar trebui să aibă grijă de el. A cîntat pentru voi.
A cîntat pentru Caragiale. Tu nu te-ai prins?
Cine-i Caragiale?
– ăla, îmi arătă boxa în spatele căreia se ascunse ologul. Caragiale
este amicul nostru.
– De ce-i spuneţi Caragiale?
Mă privi cu îngăduinţă şi-mi atinse cu degetul mare revistele de
pe genunchi:
– Degeaba citeşti chestiile astea! Tu eşti fratele Luizei, nu? Aţi
avut noroc. Într-un an, vă uşchiţi în America. Nouă, celor care vom
rămîne, filozofia ne va ţine de foame şi sete. Aşa am fost obişnuiţi. Şi
cînd e nevoie de noi, suntemîmpinşi în faţă, în Piaţă Universităţii. Şi
cînd ne cerem drepturile, ni se trînteşte în nas că nu e constituţional.
Eu nu sunt însurat şi nu cred că am să fac prostia asta. Nici măcar o
prietenă nu am. Dar mă gîndesc uneori că femeia mea, înţelegi, femeia
mea în sensul pur al cuvîntului, cea care m-ar face fericit, aşa, nu se
află în ţara asta de căcat, ci este chiar în California, în Chicago. . .
– V-a trimis Marius o ilustrată? Ai fost prieten cu Marius? Îmi
venea să-l trag de tricoul TEXAS, să i-l fac bucăţi.
– Ce chestie! Şi-a bătut joc de toţi. O merităm, ce să facem! Ne
îmbrăţişează pe toţi. Dar e absurd! Să ne îmbrăţişeze pe toţi. N-ar
trebui iertat, dar e prea departe şi-l doare în cur. Noi facem filozofie.
Dar cum să ajung la femeia mea din California? Nu pot. Eu sunt om
şi vreau să fiu fericit. Dar nu pot! Vezi, idealismul? Nu pot din cauza

  117

distanţei, a banilor. . . Norocul, aici e chestia! De ce nu m-am născut
acolo? Spune, de ce nu m-am născut acolo? Pentru că Dumnezeu ma
aruncat aici. Cel mai mişto e de Caragiale. El nu are nevoie de
Dumnezeu şi e singurul fericit din băşina asta. Mă gîndeam o dată
să mă schilodesc şi să ajung ca el, să-i fac concurenţă în fericirea lui.
Dar n-am avut curaj. Frate-tu s-a salvat şi-o să vă salveze şi pe voi.
Se rezemă cu coatele de masă. Avea un obraz bine bărbierit şi
sprîncenele groase se uneau la rădăcina nasului, formînd o linie continuă. Cu paharul la gură, privea la fata din dreptul său, o slăbănoagă
de gîtul căreia atîrnau două şiraguri de mărgele colorate. Slăbănoaga
nu-l băga în seamă, fuma nervoasă.
– Spune-mi, te rog, unde este Luiza?
– S-a dus să facă rost de maşini, îmi răspunse în silă rugbystul.
Slăbănoaga căscă ochii învineţiţi de rimel. Vecinul ei, un rocker cam
de aceeaşi vîrstă cu mine, care pînă atunci povestise în gura mare ce
mişto este ultimul album Metallica, se opri la răspunsul rugbystului
şi se holbă la mine.
– E fratele Luizei, le explică vecinul meu celor doi.
Slăbănoaga dădu fumul pe nas şi-mi făcu din ochi:
– Soră-ta e o dulce! Şi Marius e un tip. Tu eşti un papagal.
Răspunsul rugbystului la întrebarea mea fusese auzit la masă şi declanşă discuţii aprinse despre cursele de maşini, de parcă pînă atunci
subiectul fusese uitat de toţi. Gălăgia crescu brusc. Un bişniţar se ridică de pe scaun şi anunţă că a deschis lista cu pariuri. Minijupista

  118

din stînga mea ţipă, dorea să şofeze prima, indiferent pe ce maşină.
Vorbeau despre maşini, despre străzile pe care le vor străbate, viteze,
curbe, nu înţelegeam nimic. Rugbystul nu se lansă în hărmălaia pe care
o declanşase, stătea neclintit, cu paharul la gură. Lumina becului
scăzuse şi fumul ţigărilor se îngroşase. Dădu pe gît şi restul de votcă:
– Dacă ţi-e rău, vorbim cu Luiza să te ducem acasă.
– Nu mi-e rău.
– O să ne distrăm mişto, ai să vezi! Am pus pariu cu un tip, că
Luiza, Boby şi Cristina vor aduce o Lancia, un Ford şi un Opel. Îţi
dai seama ce bou sunt? Rîse. După ce am pus pariul, m-am dat cu
capul de pereţi. În jegul nostru de oraş nu există un şurub de Opel
sau Lancia. M-am îmbătat, nu-i aşa? ăsta e scaunul Luizei, îmi arătă
el scaunul pe care şedeam.
Un chiot prelung, însoţit de fluierături, salută apariţia celor aşteptat
¸i. Slăbănoaga fluieră ca la meci, cu degeteleîn gură. Rugbystul ţîşni
de pe scaun şi începu să aplaude. M-am întors. Boby stătea rezemat
de tocul uşii, cu braţele încrucişate. Zîmbea. Aştepta ovaţiile, ca o
vedetă. O înjurătură de mamă şi întrebarea: unde aţi umblat pînă la
ora asta?, nu-l clintiseră din uşă. Cînd fluierăturile se înteţiră, Boby
”
ieşi la rampă“ în capul mesei. Minijupista din stînga mea îi sări în
gît şi începu să-l sărute pe obraji. Gestul provocă un cor de huiduieli.
Boby întinse mîna şi un bişniţar îi umplu paharul cerut.
– Gata! Ne căcăm în libertate şi democraţie, strigă şi dădu vodca
pe gît.

  119

Slăbănoaga care mă făcuse papagal fluieră în acelaşi stil, fără să fi
auzit declaraţia lui Boby. Rugbystul rămase descumpănit, cu mîinile
în şolduri şi gura căscată. Asistenţa amuţise. Pînă şi chitaristul se
ridică în capul oaselor, atent la ce se întîmpla. Boby nu-şi pierdu
zîmbetul. O voce îl băgă în mă-sa, cerîndu-i să nu facă miştouri,
că o să-i sară dinţii. Am adus un tanc. În noaptea asta plecăm cu
tancul spre Siberia, apăsă Boby pe fiecare cuvînt pronunţat, fără să
clipească.
Rugbystul fugi primul spre  . După el, minijupista care-l bombardase
cu sărutări pe Boby. Ceilalţi se năpustiră, chiuind, vociferînd,
răsturnînd scaunele şi mesele. Boby se pierdu în îmbulzeala care se
formase la scara în formă de spirală. Am ieşit printre ultimii, cu revistele
sub braţ. Am străbătut culoarul întunecos sprijinindu-mă de
perete. În faţa restaurantului, parcarea pustie îi descurajă pe nebuni.
Nu mai ţipau. Boby se urcă pe o tarabă folosită în timpul zilei pentru
vînzarea ziarelor şi cu un fluierat scurt căpătă atenţia noastră, sunt
aici! Cu o mînă la spate, dar cu cealaltăîntinsă, Boby ne arătă direcţia
în care trebuia să privim. La capătul străzii, sub un felinar aprins, se
oprise un tanc. Ocupa întreaga lăţime a carosabilului. Stătea cu ţeava
îndreptată spre noi. Două fete ne făceau semne de pe turelă.
– Boilor, ce dracu’ căscaţi gura!, strigă Luiza.
Cristina lansă un hohot de rîs, un fel de obuz care lovi în plin
încremenirea noastră. Au pornit-o cu toţi spre tanc, chiuind şi fluierînd excitaţi. O minijupistă se împiedică şi căzu pe asfalt, dar nimeni

  120

nu se întoarse s-o ajute. Cristina şi Luiza s-au ascuns în turelă,
trăgînd capacul. Nebunii au înconjurat tancul şi au început să-l lovească cu pumnii şi picioarele, să-l scuipe, nu le venea să creadă,
oţel, nenicule!, e rusesc, pe dracu’, nu cunoaşteţi modelul nostru?, nu
avea număr, nici emblemă, ce mare este!, pute a motorină, de unde
l-aţi manglit, Boby?, dar Boby dispăruse, oare i-au băgat un obuz
pe ţeavă?, era cald, de unde l-au adus?, sunteţi duşmanii poporului,
sabotaţi securitatea naţională, huooo!, huooo!, o minijupistă se urcă
pe turelă şi începu să-şi mişte şoldurile, fredonînd o melodie confuză,
rugbystul bătea cu palma în tabla tancului, ca şi cum ar fi bătut un
cal de rasă, ce ţeavă lungă are!, dă-te jos, fă! ţi-ar plăcea s-o ai între
picioare! Rîdeau şi se minunau. Nu făcusem armata şi pentru prima
dată vedeam de aproape un tanc. Avea şenilele încărcate cu noroi.
Deodată, tancul se cutremură şi scuipă un nor de fum înecăcios. Porniseră motoarele, cineva urlă, îndemnîndu-ne să urcăm pe tanc. Fetele
strigau neputincioase, renunţînd la sandalele sau la fustele scurte. Se
chinuiau să găsească punctele de sprijin pentru a urca pe tanc. Băieţii
rîdeau, înjurau, le trăgeau de mîini, de picioare, nu le păsa.
Un cleşte mi se înfipse în ceafă, obligîndu-mă să ajung în spatele
tancului. Două braţe mă apucară de umeri. Am simţit cum pămîntul
îmi fuge de sub picioare şi cleştele îmi eliberează instantaneu ceafa.
M-am trezit lîngă rugbystul care-mi rînjea, ai vrut să te dai la
fund? Îmi arătă cum trebuie să stau, cu picioarele rezemate de rezervor,
umărul meu în umărul lui, cu cealaltă mînă caută să te ţii

  121

de ceva! Am căutat, dar n-am găsit. Îmbulzeala din spatele tancului
o prinsese şi pe slăbănoagă, care se zbătea să-şi caute un loc, chiar
deasupra mea. Un picior de-al ei îmi trecu peste umăr, imobilizîndu-mi
pieptul. Un zvîcnet, şi tancul porni încet, însoţit de fluierături şi
huiduieli. Maşinăria scîrţîia, vibraţiile creşteau ameninţător. Nebunii
zbierau, se înjurau. Tancul prinse viteză prin dreptul restaurantului,
prilej pentru nebuni să se dezlănţuie.
– Cine conduce tancul? – am strigat în urechea rugbystului.
– Luiza! Tu eşti fratele Luizei!
– Dar de unde ştie Luiza să conducă?
– De la mă-ta!
Slăbănoaga din spatele meu porni să se zvîrcolească. Mă durea
umărul şi-mi înţepenise braţul sub care îmi strîngeam revistele. Am
străbătut strada restaurantului cu o viteză care nu-i mulţumea pe
nebuni. După ce luase bine curba, pe următoarea stradă, tancul îşi
mări viteza. Era o stradă neluminată şi maşina nu avea reflectoare.
Pasagerii au început să urle ca lupii. În urma noastră, se aprindeau
luminile la ferestre. Am simţit că cineva îmi zgîlţîie umărul, să mil
rupă. Am dat să ţip, dar ceva moale se rostogoli pe mine. Corpul
căzuse în urma tancului. Am reuşit să-i recunosc picioarele şi părul
zburlit. Se lovise rău de caldarîm. Slăbănoaga nu mai mişca.
– A căzut! A căzut!, m-am întors spre rugbyst.
– Ce dacă!
– Spune-le să oprească! Nu vezi că nu mai mişcă?

  122

– Ce dacă nu mai mişcă? Este evreică!
De cînd urcase pe tanc, rugbystul devenise agresiv. Nu-i făcusem
nici un rău, nu-l jignisem. Mi se făcuse frică şi strada întunecoasă
nu se mai termina. Zbierau fără să le pese, făceau ca toţi dracii, fără
motive. Întunericul o înghiţise pe slăbănoagă.
Tancul a cotit pe o stradă pietruită, îngustă, neluminată. Cîinii
din curţile oamenilor lătrau, lucru care-i excita şi mai tare pe nebuni.
Din spate mi se întinse o sticlă. Cîteva clipe, am ezitat s-o iau, dar am
bănuit că vecinul meu mă fixează ameninţător, aşa că am cedat şi am
tras un gît. I-amîntins repede sticla. A luat-o şi a băut lacom, apoi a
pasat-o în spate. Votca îmi ardea stomacul. Trei sau patru javre lătrau
în urma noastră, gata să sară pe tanc. Un rocker le imită lătratul. Din
spate se aruncă o sticlă goală. Lovitura fu însoţită de urale şi chiote.
Încă o stradă pietruită, acelaşi infern. Nu mai rezistam, dar îmi era
teamă să sar.
– Unde mergem, am îndrăznit să-l întreb pe rugbyst.
– În Siberia, boule!
– Şi de ce-mi răspunzi aşa?
– Pentru că mergem în Siberia!
M-am întors, hotărît să nu-i mai adresez niciodată un cuvînt.
Dar umărul meu era lipit de umărul lui. Intrasem pe o stradă asfaltată, printre blocuri. Viteza tancului creştea pe măsură ce înaintam.
Mă temeam să nu ne ciocnim cu vreo maşină parcată pe marginea
străzii. Dacă Luiza conducea, într-adevăr, un asemenea accident ar

  123

fi însemnat o catastrofă pentru familia noastră. De unde să plătim
pagubele? La un semafor defect, am zărit două tomberoane. Ne apropiam
de intersecţia din centrul oraşului. Am întors privirea pe celălalt
trotuar. O movilă de gunoi se înălţa în faţa unui magazin alimentar.
Nebunii nu conteneau cu urletele, probabil văzuseră baricada.
– Luiza şi-a pus în gînd o dorinţă, mă înghionti rugbystul. Cînd
am să trec şi eu la condus am să-mi pun şi eu o dorinţă. Tu ţi-ai pus?
Cu tine vorbesc, caroserie ambulantă, mă lovi cu cotul.
– Vreau să cobor, am ţipat fără să-l privesc.
Intrasem într-o zonă cu felinare stinse, doar neoanele magazinelor
luminau strada.
– Hai, caroserie ambulantă! Spune-mi dorinţa, îmi strînse braţul.
– O să ne ciocnim! Auzi? Luiza trebuie să oprească! Vreau să sar!
O să ne facem praf!
Rugbystul nu îşi apropiase faţa de pieptul meu şi cu o mînă îmi
cuprinse mijlocul:
– Spune-ţi dorinţa!
– Sergentul Grigore Postolache mi-a spus că vă pregăteşte o baricadă. A pus dinamită în ea. Nu te mint! A ţinut-o ascunsă în tomberonul
de care se sprijinea. O să vă filmeze!
– De ce nu-mi spui dorinţa ta? Vezi că eşti bulangiu?
– Vreau să trăiesc! Auzi? Vreau să joc tenis de cîmp, să fac antrenamente
cîte zece ore pe zi, cu un antrenor capabil, care să creadă în talentul meu. La primul turneu peste hotare, unul de mică

  124

importanţă, organizat la Praga sau la Viena, vreau să pierd finala în
faţa unui jucător suedez. Voi da interviuri la întoarcere. Curînd, voi
pătrunde în marile turnee. Numai dau la facultate. Voi deveni profesionist
şi voi cîştiga turneul de la Barcelona, dotat cu premii în valoare
de două sute de mii de dolari. Primii mei bani cîştigaţi din munca
mea. O să cumpăr o căciulă de blană pentru mama, blană adevărată,
de vulpe polară. . . De ce ninge? Ninge! Ninge, domnule! Ninge!
Depăşisem intersecţia şi tancul încetinise viteza. Ningea. Fulgii albi
şi pufoşi pluteau deasupra noastră. De ce ninge?
– E dorinţa Luizei, mă lămuri rugbystul.
– Dar nu e iarnă ca să ningă.
– Dorinţa Luizei este să ne ningă cu fulgi americani. Uite norii
veniţi din America! Îi vezi?
– Nu! Am întors capul spre cerul cu cincizeci de stele.
– Norii americani stau deasupra stelelor noastre.
Rugbystul mă prostea. M-am întors la el şi m-am speriat. Faţa
i se înroşise, pe tricoul său galben apăruseră pete mici, roşii, parcă
sîngera din tot corpul.
– Şi tu te-ai pătat, mi-o luă înainte bruta. E din cauza fulgilor care
se topesc pe noi. Suntem în Siberia.
Mi-am privit pieptul, mîinile şi revistele rupte. Fulgii se topeau în
pete roşii. În lumina felinarelor, tancul şi nebunii căpătaseră o culoare
violetă.
– Spune-mi dorinţa ta!

  125

– Să ajung în sferturile de finală la Wimbledon şi mama să renunţe
la curăţenia din hotel. Să fiu eliminat de numărul trei mondial, să
plîng de ciudă în vestiare şi poza mea să apară pe prima pagină a
ziarelor londoneze. Să urc în clasamentul mondial, să cîştig încă două
turnee prin Europa, ai mei să-şi cumpere o casă, o maşină de spălat
şi un televizor color. . .
Numai peste noi ningea. Tancul lăsa pe asfalt două benzi negre.
Nu-mi era frig, dar o crustă subţire de gheaţă îmi acoperea creştetul,
mîinile, revistele pe care nu le puteam ascunde.
– Şi de ce se topesc pe noi aşa, roşu?
– Pentru că suntem în Siberia, boule! Pentru că n-am scăpat
încă de Siberia din noi, boule! – urlă rugbystul cu ură. Hai, spune-ţi
dorinţa, în mă-ta, de bou!
– Să cîştig turneul de la Paris şi să pierd Wimbledonul în finală,
după un meci care să dureze cinci ore. Peste un an, să realizez marele
şlem şi să fiu considerat un jucător de tenis fără asemănare, să apară
cărţi despre viaţa mea. De ce ne-am oprit?
Tancul se oprise pe plajă, dar ninsoarea continua să cadă peste
noi. Rockerii roşii, bişniţarii în costume roşii, minijupistele cu părul
roşu săriră de pe tanc, urmîndu-i tăcuţi pe Luiza, Cristina şi Boby.
Eu am rămas lîngă rugbyst. Hainele noastre erau umede, îmbibate
parcă de o cerneală roşie.
S-au aşezat în cerc, la cîţiva paşi de tanc şi au îngenuncheat. În
mijlocul cercului, au rămas în picioare doar sora mea, Boby şi Cristina.

  126

Nu le păsa că se înroşiseră. Aleseseră un loc arătat de Luiza. Boby
începu să sape cu mîinile. Săpa harnic, mai repede decît mine. Cînd
dădeam de nisipul umed, împrumutam o lopăţică de la un copil de pe
plajă. Nisipul nostru e fin, n-o să dureze prea mult, imediat termin
groapa, îi spuneam celui care pariase pe scăldatul în nisip al Luizei.
Boby nu avea nevoie de lopată. Luiza se dezbrăcă încet, îşi scoase mai
întîi fusta roşie, apoi bluza roşie, îşi aruncă sandalele, rămase în costumul
de baie, un costum englezesc, material bun. De obicei, clientul
admira corpul Luizei cît eu săpam groapa. Îi admira gratis picioarele
şi sînii răzvrătiţi din sutien. Îl chemam să verifice groapa, nu e nici
o scamatorie, Luiza intra şi începeam s-o îngrop, atent să nu-i arunc
nisip în ochi. Bărbia Luizei ajungea la gleznele noastre. Ningea peste
groapa săpată de Boby. Luiza îşi scoase costumul de baie şi intră goală
în groapa roşie. Boby o îngropă cu grijă în nisip. Nebunii tăceau. Ningea
aşa cum îşi dorea sora mea. Boby numără patru paşi de la groapa
Luizei şi începu să sape alta. Mă odihneam pe terasa hotelului, privind
grupul de curioşi din jurul Luizei. Clientul număra patru paşi
de la Luiza şi aşeza banii pe nisip, sub o piatră, să nu-i ia vîntul.
După un minut de încordare, auzeam primul val de exclamaţii. Luiza
se mişca. Boby termină repede a doua groapă. Cristina se dezbrăcă şi
rockerul o îngropă cu grijă. Cei din jur nu mai fumau, ninsoarea le-ar
fi stins ţigările, Boby trecu pe la fiecare, adunînd bancnotele aruncate
în nisip. Le numără şi dădu din cap mulţumit. Sunt toţi banii,
numai dolari. Sora mea porni prima, săltîndu-şi bărbia peste movilele

  127

de nisip. E vrăjitoare!, ţipa o femeie. Domnul Remus mă întreba
ce mai scriu revistele. Din cauza emoţiei nu puteam să-i răspund. E
o vrăjitoare, are pe dracu’ în ea, repeta un bărbat trecut de prima
tinereţe. E împotriva legilor, protesta ca de obicei un alt bărbat care
se dădea profesor de fizică sau de chimie. Şi Cristina porni! Luiza o
învăţase! Şi se jurase că nu va învăţa pe nimeni în afară de cei doi
polonezi care plecaseră grăbiţi din hotelul domnului Remus! Cristina
înainta mai greu, răsuflînd haotic, clătinîndu-şi ameninţător capul.
Luiza nu se oprea. Mai aveau doi paşi măsuraţi de Boby pînă să se
atingă. Ningea cu fulgi mari. Sora mea se apropia de banii prinşi sub
piatră. Privirile turiştilor fixau clientul încremenit, care nu credea că
va pierde suma pariată cu atîta uşurinţă. Erau banii săi de concediu,
de drum, de distracţii, toţi banii strînşi într-un an de zile. Şi dacă fata
pierde? Dacă pierde. . . clientul rînjea, înţelegea ezitarea mea, băteam
palma în prezenţa domnului Remus. Copii o încurajau, ţopăiau fericiţi
ca în jurul unui castel de nisip. Ningea. Mai puţin de un pas. Şi ce
ziceai că mai scriu revistele?, îşi căuta nervos domnul Remus ţigările.
Luiza o să nască monştri, era pariul domnişoarei Puşa. Presiunea din
nisip îi afectează inima, ficatul, circulaţia sîngelui şi glandele femeie
şti. Din cauza acestui joc tîmpit, te-ai nenorocit pe viaţă. Noroc
că te-au scos la timp, altfel îţi mîncam coliva. Şi asta din cauza lui
Marius, el te-a învăţat şi tu ai învăţat-o pe soră-ta. Ce face ea cu o
sută de mii de lei. Mai bine schimbă scăldatul în nisip cu scăldatul în
aşternut, că scoate mai mulţi bani. Sora mea n-a pierdut niciodată.

  128

Suspicioşii controlau nisipul lăsat în urma Luizei. Nici un şanţ, nici o
urmă, parcă înaintase prin apă! E împotriva naturii, a fizicii, a mecanicii!
Se contraziceau, se certau. Calculau forţa de înaintare. Cum
se poate disloca nisipul de un corp aflat în mişcare fără să lase urme?
De ce dispare forţa de frecare? Făceau calcule pe nisip. Sora mea
apuca teancul de bani cu dinţii. Eram în preajmă. Săream repede şi
o dezgropam. Cei din jur se temeau să mă ajute, ca nu cumva să fie
atinşi de vrajă. O ridicam din groapă o întindeam pe nisip, la soare.
Tremura şi de abia mai răsufla. Daţi-vă la o parte să aibă aer, strigam.
Specialiştii se strîngeau în jurul gropii, disputîndu-şi alte întrebări.
Frămîntau nisipul, îl miroseau, îl frecau în palme. Cel mai curajos
stătea în groapă. Clientul dispărea de pe plajă. Eu ascundeam banii
în buzunar. Cînd îşi revenea din leşin, Luiza număra banii şi-mi lăsa
partea mea, pentru ţigări şi reviste. Peste cîteva ore, clientul îl căuta
pe domnul Remus cerîndu-i un împrumut, să aibă de drum, îi lăsa
gaj un ceas, un inel. . . Domnul Remus nu refuza pe nimeni.
Cristina încercă să zîmbească, dar nu reuşi decît să-şi strîmbe
buzele. Luiza întinse gîtul. Mai întîi şi-au atins obrajii, apoi Cristina
se înălţă s-o sărute pe buze pe sora mea. O sărută lung şi Luiza nu
se feri. Îşi împleticeau limbile în gură. Ninsoarea se potolise. Cădeau
zorile. Luiza îşi ridică bărbia şi Cristina îi umezi gîtul cu vîrful limbii.
Amîndouă gemeau de plăcere. Rugbystul îmi întinse o sticlă. N-am
apucat s-o duc la gură pentru că am simţit în şold o lovitură care mă
aruncă pe tanc:

  129

– Du-te-n mă-ta cu dorinţa ta de bou!

  130

6
Rîdeam de tine cînd îmi arătai roiurile de stele şi-mi spuneai că salvarea
noastră a rămas în cer. Odată, ţin minte, exasperată de obsesia
ta, te-am făcut cretin. Nu te-ai supărat, dimpotrivă, m-ai privit cu
îngăduinţă. Acum, împinsă poate de disperare, privesc cerul cu teama
ca cineva să nu-mi surprindă contemplarea idioată. Număr mereu
cincizeci de stele. Şi mă întreb, tot numărîndu-le preţ de cîteva ore,
pînă îmi amorţeşte gîtul, care este steaua ta norocoasă. Probabil că
steaua ta a plecat o dată cu tine, a traversat oceanul şi s-a aşezat
deasupra ta, printre alte stele norocoase. Lasă-mă să cred asta: toţi
oamenii născuţi sau ajunşi acolo sunt norocoşi. Nu te invidiez. Dar
dacă steaua ta a rămas aici, deasupra noastră? Trimite-ne măcar o
telegramă şi deleagă pe unul dintre noi să-ţi preia steaua. Sună cumplit
de aiurea ce-ţi cer! La ce ne-ar folosi steaua ta norocoasă? Mă
resemnez după atîta timp pierdut tot chiorîndu-mă la cerul cu cinzeci
de stele. Tu ai fost alesul! Jocul ăsta cretin, recunosc, nu are
nici o semnificaţie. Iar eu am nevoie de simboluri, pentru că simt că
îmbătrînesc. Să fiu mai clară!
Abia aştept să te întorci şi după aceea pot să mor. Întoarcerea ta
va fi o sărbătoare, nu este nevoie să ţi-o spun. Ţ i-am spus-o totuşi!
Conştient fiind de miză, sărbătoarea te va capacita, vei fi în formă, irezistibil.
Mama va încremeni de fericire şi tata va tresări. Reacţia lor va
fi firească, de altfel, îţi va da o siguranţă a îmbrăţişărilor, a glumelor,
a exclamaţiilor. Ai să te depărtezi un pas şi ai să ne contempli cîteva

  131

clipe, aliniaţi în faţa ta, inerţi, timizi, neputincioşi. Ce mai faceţi voi?
Ce fericit sunt că vă găsesc pe toţi sănătoşi şi veseli, vei minţi. N-ai să
rezişti prea mult în faţa acestui tablou dramatic. Grăbit, vei începe să
ne povesteşti. Şi noi, în jurul tău, vomînţelege că nu te-ai întors ca să
rămîi. Nu ne vom plictisi de monologul tău, de explicaţii şi paranteze,
de minciuni, te vom crede pînă la ultimul gest, chiar şi acela de a ne
arăta cît de mare este o pîine sau un autobuz acolo, peste Ocean. Ne
vom căzni să ne închipuim pîinea şi autobuzul. Numai glasul tău va
curge în toată casa şi vom trăi senzaţia, unică în felul ei, că toate cuvintele
tale încep să ne încălzească mai întîi picioarele, apoi mîinile
şi stomacul, că frigiderul se umple cu zece feluri de brînză şi salamuri,
că toate cuvintele se opresc la noi: flămînzi, fericiţi, cuminţi, şi
un aer ciudat se va strecura în cameră, nu vă speriaţi, funcţionează
aerul condiţionat! Povestirile tale necenzurate vor dura o zi întreagă.
Şi cînd o să-ţi tragi sufletul, ne vei privi pe fiecare în parte şi ne vei
spune un cuvînt bun. Eu sunt o curvă. Tu ştii. O curvă fără stea norocoasă, care trăieşte cu un bărbat care ar putea să-i fie bunic. Cînd
are chef, sora ta, curva fără stea norocoasă, se culcă şi cu alţi bărbaţi,
bunici sau nepoţi, banii n-au vîrstă. Optimismul tău mirosind a lume
nouă nu mă va ierta. Nici nu-ţi cer să mă ierţi. Ai să mă întrebi de
muzica mea, dacă mai cînt, dacă mai particip la concursuri şi o greaţă
violentă se va ridica în mine. Am să-ţi răspund fără ipocrizie. Şi iar
optimismul tău tembel te va salva de la penibila pauză. Nu mai cînţi?
De ce Luiza? Ai reuşit la facultate? Bravo! Te-ai lăsat? De ce, Luiza?

  132

Mutra ta prefăcută, de om care ştie să-şi ascundă resentimentele, mă
va   într-o tăcere definitivă. L-ai uitat pe fratele tău mai mic,
bolnavul, handicapatul, ratatul. Ai să-l mîngîi pe creştet şi nu vei
avea puterea să-i spui un cuvînt. Zîmbetul lui bleg va fi un bun prilej
să ataci un nou subiect, ah!, ce greu am ajuns la voi cu cele şase valize,
de la Otopeni pînă aici am tocmit un şofer de taxi care mi-a luat trei
sute de dolari pentru drumul dus-întors. La preţul ăsta vei aştepta să
holbăm ochii, ce tare eşti, Marius! Şi, în timp ce vei despacheta, mama
se va   în bucătărie, să-ţi pregătească ceva de mîncare. Va
plînge şi va întinde masa pentru tine. Fiecare va primi un dar. Discuri
pentru mine, uite, Luiza, ce muzică au americanii, o pereche de mănuşi
pentru fratele nostru, bolnavul, ratatul. De abia acum vei fi atent la
noi, descoperindu-ne: mama este mama, pantofii nu te strîng, mamă?,
tata este tata, cămaşa îţi cade bine, nu-i largă la umeri, tată?, totul o
să fie O.K., mărime, culori, parfumuri şi tot felul de prostii care dau
iluzia că viaţa este frumoasă. Ai să repeţi de cîteva ori, ostentativ,
viaţa e frumoasă! Şi un sul de hîrtie igienică, ce nu zgîrie, face viaţa
mai frumoasă. Pune-l în baie mamă, să faceţi comparaţie! Mama o să
te roage să te speli, să te schimbi, să ne aşezăm la masă cu toţii. Ce
straniu sună: cu toţii! Nu ţi-e foame, ai mîncat pe drum şi ai făcut
un duş la hotel. . . Ai tras la hotel, e mai bine. Stai două zile. Atît.
Deşi ţi-a fost dor de noi, ai preferat hotelul lui Remy, să-l umileşti
şi pe el. Vei vorbi repede, precipitat şi intenţionat vei amesteca un
cuvînt englezesc, ca să ne arăţi că te-ai adaptat acolo, să înţelegem,

  133

să uităm ce-a fost. Minţi ca un ordinar, nu ţi-a fost dor. . . Şi mama,
lăcrimînd în prostia ei, se prinde că minţi. Nu ţi-a fost dor de nimeni
şi de nimic. Te-ai întors ca un Gulliver. Să bem! Ai să deschizi o sticlă. Vom bea absenţi, cu noduri, clipind buimaci la eticheta sticlei.
Nu ne va interesa ce bem, deşi tu vei repeta cît a costat şi de unde ai
cumpărat-o. Vom asculta tîmpi istoria acelei sticle. Mama o să te ierte.
Într-un tîrziu, o să-ţi observe cămaşa fină, zece dolari, pantalonul
de caşa, douăzeci de dolari, pantofii din piele de şarpe, cincisprezece
dolari. . . Acum va înţelege mama că nu
”
dorul“ te-a adus, ci dorinţa
de revanşă, de răzbunare. Uitaţi-vă la mine! Ce uşor am ajuns un Gulliver,
numai prin munca mea, şi voi puteţi să ajungeţi la fel ca mine,
nu este greu, trebuie doar să munceşti în cea mai avansată ţară din
lume, bla-bla, bla-bla! Simplu! În fond, discursul tău va semăna cu
oricare dintre discursurile unui preşedinte american. Dar nu va fi un
discurs gratuit. Indirect, ai să-l loveşti pe tata, minimalizîndu-i într-o
retorică impecabilă agoniseala dintr-o viaţă. El, un încuiat, n-o să priceapă stupiditatea în care a muncit şi chinul îndurat. Nesimţirea sa îl
va salva de răzbunarea ta oarbă. Mama o să simtă că vorbeşti pentru
el, dar şi ea e obişnuită să îndure şi n-o să te oprească. Va mulţumi
încă o dată lui Dumnezeu că te-ai întors, Gulliver, pentru două zile,
în cămaşa fină de zece dolari.
Apoi, ai să repeţi întrebarea, voi ce mai faceţi? Şi nimeni nu va
şti cum şi ce să-ţi răspundă. Cum o mai duceţi?, vei insista. Ce e nou
pe la voi? Întrebări care vor ascunde alte minciuni. Pe tine nu te interesează

  134

viaţa noastră. Mama o să-ţi spună ce greu face curăţenie în
casă din cauza mucegaiului, a gîndacilor, a mirosurilor ce vin din subsolul
inundat al blocului, iar tu vei rămîne gînditor, cu ochii aţintiţi
la tavan, după care vei propune să ne mutăm în altă casă, e foarte
simplu, americanii nu sunt prea legaţi de locuri, dacă-i deranjează ceva,
îşi iau lucrurile în maşină şi se aşează în altă parte, nimeni nu-i
opreşte. Tata o să dea din cap, cum îl ştii, aici viaţa e alta, dar pe
acolo aveţi şomaj?, o să-ţi arunce
”
motanul“ în curte. Şi tu vei lansa
poveşti tîmpite, totul e O.K., color. Tata n-o să te creadă. Te vom
întreba dacă te-ai însurat. Poate ne arăţi pozele cu prietena sau logodnica
ta. Nu mi te închipui însurat. Poate sunt prea legată de trecut.
Între patru ochi, mama o să te liniştească definitiv într-o complicitate
scîrboasă: Cristina a scăpat atunci de plod, te-a uitat, lumea n-a
aflat, că ne făceam de rîs, au trecut destui ani. Şi tu ai scăpat. Tu,
premiantul şi eminentul, să ajungi să faci puşcărie pentru o tentativă
de avort din cauza unei fete care te-a păcălit? Nu merita. A doua zi, ai
s-o cauţi, pentru a te vedea aşa, Gulliver. Clipa reîntîlnirii o visezi de
cînd ai fugit. Cristina te-a umilit, era să-ţi distrugă viaţa. Ai s-o cauţi
să te ştergi pe picioare cu un om ratat. Pe noi ne-ai menajat, ţi-a fost
de ajuns să ne vezi striviţi. Cristina rămîne prinţesa care continuă să
te sfideze. Te frămîntă teribila idee că din cauza ei puteai să ajungi
un ratat, ca noi. Oricum te vei întoarce, cu sau fără cămaşa fină, noi
o să te proclamăm învingător. Suntem obişnuiţi să ungem eroii de
orice fel. Am fost îndobitociţi cu tot felul de cauze şi lozinci. Le-am

  135

memorat şi nu le putem uita. Cine să ne ajute să devenim oameni
normali? Cine altcineva dacă nu oamenii ca tine. Noi te aşteptăm ca
să ne vorbeşti, să ne atingi, să ne priveşti. Avem nevoie de aerul tău.
Să nu ne condamni pentru că îndurăm. În altă parte nu putem să ne
ducem. Şi chiar dacă ne vei arăta drumul, nu ne vom putea mişca. E
mai bine să vii tu, deşi n-ai să înţelegi nimic din ce-a rămas din noi.

  136

7
– Cineva trebuie să ducă sticla asta la NASA, să fie studiată cu aparatura
lor sofisticată, spuse domnul Remus şi încercă încă o dată s-o
aşeze pe masa Oficiului Poştal, dar sticla se răsturnă imediat, fără să
se spargă, întoarsă parcă de un magnet ascuns în apropiere.
Se rostogoli pe masă şi se opri lîngă revistele mele. Era o sticlă
obişnuită de şampanie, goală, fără etichetă, cu un dop de plută bine
înfipt, ce fusese tăiat cu un cuţit, probabil domnul Remus încercase
să-l scoată. Bătrînul o descoperise într-o zi de februarie, plimbîndu-se
pe coastă, cînd vîntul din larg se potolise cîteva ore. Marea îngheţase
bocnă pe o distanţă de două sute de metri la mal, numărase recepţionerul-
şef, singurul om care avea curajul să se aventureze fără ţintă şi
inutil pe stratul de gheaţă. Sticla se afla la vreo zece metri de mal, în
dreptul blocului nostru, prinsă de un val mic de gheaţă, ce o proteja
de vîntul care bătea în larg. Mai întîi, s-a speriat, niciodată nu văzuse
aşa ceva, apoi a atins-o cu arătătorul, după ce şi-a scos mănuşa. M-a
anunţat cu un soi de bucurie că a găsit o sticlă de şampanie îngheţată
în mare, cu dop, parcă nu se vede nici un lichid, iar gîtul ei este
cald, foarte cald. Îmi arătase palma brăzdată, albă ca o sugativă,
să-l cred. O jumătate de oră stătuse cu palma pe gîtul fierbinte al
sticlei, doar se încălzise. Mă invitase s-o văd, dar îl refuzasem politicos.
În Oficiul Poştal era cald, iar vîntul şi gerul mă convinseseră să nu
mai ies afară pentru un fleac inventat de bătrîn. Gîndeam atunci că
el încerca prin astfel de fantezii să-şi alunge temerile provocate de

  137

ultimele două ameninţări sosite la interval de o săptămînă, în luna
ianuarie, redactate în acelaşi stil:
”
Ţ igan borît o să-ţi smulgem limba.“
şi
”
Cîine păgîn o să-ţi tăiem urechile.“
Dar în realitate, anonimele nu-l speriaseră. Cele cinci scrisori trimise
comunităţii evreieşti, prin care cerea o dovadă publică şi fermă
că nu este evreu, au rămas fără vreun răspuns. La conducerea UDMR,
domnul Remus trimisese două memorii dactilografiate în limba
romînă însumînd aproape cincizeci de pagini, în care cerea o dovadă
că nu este ungur, că nu are rude sau prieteni şi că n-a cunoscut în viaţa
lui nici un maghiar în carne şi oase. Aici, exagerase puţin! Renunţase,
de asemenea, să-i mai contacteze pe cei cîţiva unguri din oraş, mai ales
după experienţa nereuşită cu primul, maistrul de la Şantierul Naval,
şi să-i descopere pe evreii ascunşi sub nume romîneşti. Descurajarea
se transformase în nepăsare. Să expedieze scrisori sau memorii la Partidul
Romilor şi la Comunitatea Turcă risca să înfrunte aceeaşi tăcere
jignitoare. Să pornească de unul singur într-o cercetare a romilor din
oraş, adevăratele ţinte ale ameninţării, ar fi fost o acţiune inutilă.
”
Şi
atîta timp cît nici una dintre ameninţări n-a fost pusă în practică,
n-are rost să le iau în serios!“ Hotărît lucru, bătrînul îşi depăşeşte
frica.
Domnul Remus mi-a dovedit că sticla nu este o fantezie menită să-i
risipească gîndurile negre şi nici o glumă proastă. A stat cu ochii pe

  138

ea zi de zi, abţinîndu-se s-o rupă din gheaţă pînă acum, la mijlocul
lunii martie, cînd a început dezgheţul. Am atins-o şi eu cu un deget.
Era rece. – Ieri dimineaţă, cînd bătea soarele mai tărişor, am extras-o.
S-a ţinut caldă pînă am luat-o în mîini. Atunci s-a răcit brusc. Cine
ştie de unde vine, cine a aruncat-o? O fi de la un naufragiat! Rîse
prosteşte, ascunzîndu-şi gura în gulerul paltonului.
Îi convenea să rîdă, trecuse prin iarnă în palton din blană de urs.
Hibernase în casă şi, o dată pe săptămînă, inspecta hotelul pe care-l
închisese la sfîrşitul lui septembrie. Mă căutase la Oficiul Poştal să-mi
arate sticla, să mai stăm de vorbă. Dar nu aveam chef.
Luiza ne minţise, spunîndu-ne că la Bucureşti colegii ei intraseră în grevă. Bălmăjise motivul grevei, n-avea rost să cheltuiască
banii degeaba, deci mai stătea acasă încă două săptămîni, hotărîre
înţeleaptă, se bucurase mama. Tata a ridicat din umeri. Pata din tavanul
sufrageriei se mărise ameninţînd firele electrice ale lustrei. O
priveam neputincioşi, pe rînd, cînd rămîneam singuri în cameră. Cel
mai mult o privea tata. Se trezea în fiecare dimineaţă pe la ora şapte,
mînca cea mai veche bucată de pîine, un ou fiert sau felul doi rămas
de a doua zi, să nu se strice, apoi cobora în oraş. Se întorcea cu un
săpun de rufe, o pungă de sare sau cu mîna goală. Fuma pe balcon.
În ziua cînd poştaşul îi aducea pensia, era mai vorbăreţ. Ne anunţa
că se lasă frigul, să scoatem frigiderul din priză, că o să-şi bată tocuri
noi la pantofi şi mama îi răspundea la fel, că a găsit în piaţă nişte
murături ieftine, dar nu le-a cumpărat, n-ar fi rău să punem la borcan

  139

cinci kile, să avem la iarnă, că a văzut otrăvuri pentru şobolani, ceva
nou. . . La prînz, mînca singur, ce-i punea mama în farfurie şi se
culca. Dormea două ore. O oră o pierdea lungit în pat, cu o mînă pe
frunte, privind pata din tavan. Şi el gîndea acelaşi lucru: dacă pata
atinge firele, instalaţia electrică se scurt-circuitează şi rămînem fără
lumină. Alţi bani pentru reparaţii! După-amiază, tata ieşea şi se plimba
pe epava cargoului. Apăruse după zece zile de absenţă. Era legată
de parîme, la fel de roşie, dar curată. Nici urmă de gunoaiele lăsate
de cei care se căţăraseră pe ea, să-i vadă pe americani. Tata zăbovea
acolo vreo două ore. Seara, deschidea televizorul şi nu mai mînca.
Cînd la programul de ştiri s-a anunţat că studenţii bucureşteni au
primit treizeci de computere, donaţie de la o universitate din Franţa,
tata a intrat în bucătărie şi-a zis:
– Fiică-ta a renunţat la facultate! Apoi s-a întors la televizor. Mama
a intrat năucită în camera mea.
– Nu mai ştiu ce să mă fac! Nu mai ştiu. . . Ce să fac? A renunţat
la facultate. Ce să fac?
În camera ei, Luiza citea în pat un dicţionar de biologie. A zîmbit.
Dădu din cap, semn că nu se va răzgîndi. Se ghemui sub pătură:
– Mă mărit! Peste o lună facem nunta şi plecăm la Acapulco în
luna de miere. Vă las!
– Luiza, mamă, de ce-ţi baţi joc de noi, izbucni mama în pragul
uşii. Cum să renunţi la diplomă? Ştii foarte bine cît de greu se cîştigă
un ban în ziua de azi. Te-ai gîndit bine ce vrei să faci?

  140

– Da, m-am gîndit. După luna de miere, ne instalăm la Los Angeles!
– Luiza, eu îţi vorbesc serios. Vrei să renunţi la facultate?
– Am renunţat, nu ţi-a spus tata?, sărise sora mea în picioare, în
mijlocul patului. N-ai auzit? Mă mărit! Pe asta n-o ştiai!
Mă lipisem de perete pentru că mama înaintase ameninţătoare, cu
braţele deschise, parcă ar fi vrut s-o oprească, Luiza începuse să sară
în pat, ca un copil, strigînd:
”
Mă mărit! Mă mărit!“
– Cu cine te măriţi, Luiza? Luiza, cu tine vorbesc!, ţipase mama.
Sora mea se oprise. Îşi încrucişase picioarele şi-şi apucă marginile
fustei. Făcuse o plecăciune:
– Cu impresarul meu american. Am participat la un concurs de
selecţie pentru balerine şi guriste care vor fi angajate cu contract în
barurile din Grecia şi Turcia. Şi impresarul meu s-a îndrăgostit lulea
de mine. L-am dat gata. M-a cerut de nevastă. Mă mărit!
– Te-ai înhăitat cu toate lepădăturile oraşului, Luiza! Ce vrei să
faci cu viaţa noastră?
– De viaţa voastră are grijă Dumnezeu! Eu mă mărit. Am să deschid
la Los Angeles un salon de cosmetică. Am să pilesc unghii, am să
dau jos rapănul de pe labele muierilor, am să epilez, am să cîştig dolari,
mamă! Mulţi dolari! Şi ne vom cumpăra o casă cu aer condiţionat
şi televizor color, cu gazon în curte şi palmieri. O să avem piscină şi
toată ziua ne vom iubi în ea. Şi-o să deschid al doilea salon de cosmetică şi al treilea şi al patrulea. . . În toată America vor fi saloanele

  141

mele de cosmetică, auzi, mamă? Saloanele mele, casa mea, banii mei!
Şi după ce voi cuceri America, voi veni aici şi voi deschide primul
salon de cosmetică din gioarsa noastră de oraş. Şi prima clientă vei
fi tu, că altfel dai de dracu’ ! Şi-am să te aşez pe canapea şi-am să-ţi
curăţ rapănul de pe călcîie, şi părul de pe picioare, şi mustaţa de sub
nas, şi părul din urechi, şi n-am să-ţi iau nici un ban. Şi cînd vei veni
acasă, n-o să te mai recunoască bărbatul. O să se îndrăgostească pe
loc de femeia care vei fi, pentru prima dată în viaţa lui de troglodit,
şi te va cere de nevastă pentru a doua oară, atunci să te văd dacă-l
mai iei de bărbat!
– Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa, începuse mama să-şi şteargă lacrimile
cu palmele.
– Dacă nu mai vrei să-nveţi, nu mai ai ce căuta în casa mea! Du-te
şi pupă-l în cur pe boşorogul tău! zise tata. Am muncit destul pentru
voi. Nu-l văzusem cînd intrase.
– Nici măcar nu ne-aţi iubit! Nu ne-aţi iubit! Ne scoţi ochii că
trăim pe banii tăi. . .
– Dar pe care bani trăieşti?, se înroşise tata.
Luiza privi descumpănită fereastra, muşcîndu-şi buzele. Începuse
din larg să bată un vînt rece.
– Nu mai vreau să învăţ aici, nu vreau să-mi nasc copiii aici, nu
mai vreau să trăiesc în ţara asta!
– Ai înnebunit, Luiza?, se revoltase mama. Unde vrei să te duci?
– Voi nu vă daţi seama ce şansă avem? Dacă Marius a rămas

  142

acolo, o să ne facă chemare. Vindem totul, ne împrumutăm şi plecăm.
Plecăm! Ce rost are să mucegăim aici? Într-un an suntem plecaţi!
Important este să ne pregătim. Să nu ratăm ocazia.
– Şi ce face taică-tu cu pensia?
– Dă-o dracului de pensie! Plecăm în America!
– Nu ţi-ar fi ruşine, căţea ce te-am hrănit! Dă-o dracului de pensie?.
. . Din ea mănînci!
– Şi tu eşti mulţumit că-mi dai de mîncare, nu? Ai muncit ca un
bou toată viaţa. Pentru ce? Să te lauzi că ai pensie, că ai din ce săt
¸i întreţii menajera şi doi paraziţi, că eşti cinstit. Şi-au bătut joc de
tine, te-au prostit. Uite ce ai ajuns! Un papagal care repetă aceleaşi
cuvinte:
”
Trăiţi din banii mei! Eu vă dau de mîncare!“ Te-a interesat
vreodată ce gîndim, sau ce vrem să facem?
– Să pleci din casa mea, tîrfă!
– Ilie, cum vorbeşti cu fata noastră? Luiza, te rog, încetează şi tu
cu prostiile! Ce te-a apucat? Vrei să am scandal în casă? Ilie, a greşit!
Mama nu-l lăsă să înainteze spre pat. Tata se întoarse spre uşă şi o
clipă am crezut că totul se va termina cu înjurătura lui şi bocetele
mamei, dar, amintindu-şi parcă ceva, poate acel
”
dă-o dracului de
pensie“ sau
”
ai muncit ca un bou!“ se răzgîndise. O îmbrîncise pe
mama lîngă pat şi se repezise la Luiza.
– Ştiu cine l-a turnat pe Marius! Turnător împuţit! – apucase Luiza
să mai strige.
Nu s-a ferit şi a căzut din primul pumn. Îşi acoperise capul cu

  143

mîinile, pentru că tata, cu genunchii peste ea, o lovea numai în cap.
Mama se ridicase, dar nu mai avea curajul să intervină. Plîngea la
marginea patului. Parcă nu-i mai ajungeau pumnii şi tata începuse s-o
lovească cu genunchii. Ochii i se bulbucaseră, bolborosea ceva printre
balele care-i curgeau din gură, poate acel
”
dă-o dracului de pensie“
ori
”
ai muncit ca un bou“. Luiza ţipase:
”
De ce dai, Ilie?“ Si Ilie s-a
oprit. A răsuflat obosit şi s-a întors la mama:
– Aşa te-am bătut şi pe tine?
Apoi s-a retras în baie. Am auzit robinetul de la chiuvetă. Mama
s-a închis în bucătărie. Luiza nu plîngea, îţi pipăia capul.
– Tu ştii adresa lui Marius, dar nu vrei să ne-o spui, am îngenuncheat
lîngă pat.
Îşi descoperise fruntea însîngerată şi pleoapa vînătă:
– Neputinciosule. . . Taică-tu a fost turnător la Securitate. Din
cauza lui a fost dat afară din serviciu Remus. L-a făcut duşman al
poporului şi vîndut imperialiştilor. Am pus mîna pe turnătoriile lui
şi am să-l dau în gît! Să ştie lumea cine-a fost tovarăşul Hermeneanu!
A doua zi, dimineaţă, Luiza şi-a strîns hainele, cărţile, sticluţele cu
parfumuri în cutii mari de carton, aduse de Boby într-o Dacie-papuc
şi a plecat de la noi. Mama n-a oprit-o, a stat în bucătărie, cu mîinile
ascunse în prosopul de spălat vase. Boby a aşteptat-o în faţa blocului,
pufăind ţigară după ţigară. Au plecat imediat, fără să-mi spună un
cuvînt. Domnişoara Puşa i-a urmărit de la balcon:
”
Bravo, m-a felicitat.
Frumoasă zestre i-aţi dat Luizei!“ Mama n-a făcut curăţenie în

  144

camera părăsită. Doar eu am golit scrumierele. Între Madonna şi Samantha
Fox, în alb-negru, Cristina zîmbea. Mirosul ciudat a dispărut
după două zile de la plecarea surorii mele. Tata a deşurubat becul şi
nu l-a mai înlocuit.
În octombrie, cînd vîntul a început să bată din larg în blocul
nostru, mama a camuflat ferestrele cu pături vechi. În casă se lăsase
întunericul. Ne-am scos puloverele din şifonier, ghetele, fularele, paltoanele
pline de naftalină, eu nu aveam mănuşi. Tata şi-a îmbrăcat
pufoaica albastră fără mîneci şi şi-a tras un fes pe cap. Mama s-a
încins cu un brîu, să-i ţină mijlocul, şi-a legat un fular de lînă pe
cap, să n-o tragă curentul. Dispăruseră ţînţarii, şobolanii coborîseră
la subsol, coropişniţele şi alţi gîndaci muriseră. Tata număra zilele
pînă la primirea pensiei şi se uita la televizor. Pata din tavan se apropia
de firele lustrei. În bucătărie era mai cald. Cînd nu gătea, mama
privea ilustrata lui Marius.În noiembrie, o furtună a durat cinci zile la
rînd şi domnişoara Puşa a sunat la uşa noastră. Era îmbrăcată într-un
palton negru, din stofă roasă. Pe cap îşi îndesase o căciulă de lînă. I-a
spus mamei că o pensionară de la etajul unu a murit de frig şi că dacă
o transportăm pe răposata la morgă şi-i facem toate formele ne putem
muta noi în locul ei, mai ales că are şi ceva mobilă şi covoare. Ea s-ar
muta, dar la parter nu locuieşte nimeni, apartamentul de la doi e pustiu
şi-i este frică să locuiască singură între două
”
goluri“. Dacă ne-am
muta la etajul unu, ea s-ar muta la doi. Mama a ridicat din umeri.
Cînd să-i închidă uşa în nas, vecina noastră s-a grăbit să ne spună

  145

că o văzuse pe Luiza în magazinul cel mai luxos din oraş, probînd
o rochie elegantă:
”
Se vede că-i prieşte capitalismul! Cînd partidul
o chema pe ogoarele patriei la cules porumb, se prefăcea bolnavă!“
Mama a închis uşa.
În decembrie, s-a lăsat gerul. Stăteam în pat, înfofolit în două
pături. Răsfoiam reviste vechi şi nu puteam să visez. Făceam temperatură, beam ceaiuri şi luam aspirine. Mă ghemuiam sub pătură, cu
capul sub pernă. Tata renunţase la plimbarea de dimineaţă. Pata din
tavan atinsese firele lustrei, dar instalaţia electrică nu se scurtcircuită.
Pata ajunse mai mare decît perna mea. Ne culcam mai devreme. Cele
mai grele zile erau duminicile. Odihna noastră forţată din timpul
săptămînii ne alunga somnolenţa şi lenea caracteristică unei zile de
duminică. În casă plutea o stare de nervozitate. Orele treceau greu,
îngheţau o dată cu noi sub pături. Vîntul din larg lovea neîncetat în
bloc, aruncînd praf şi frig prin crăpăturile tocurilor de la ferestre. A
fost o lună fără ninsoare. Seara, ne strîngeam în faţa televizorului şi
ne uitam la un film american sau la o comedie idioată franţuzească.
Mă rugam să nu se strice televizorul. Începusem să tuşesc violent şi
mama mi-a cumpărat un sirop. Nu mi-a trecut.
Într-o zi de luni, după ce mîncasem nişte cartofi, mama m-a întrebat
de ce nu ne scrie Marius. N-a aşteptat răspunsul. A închis
precaută uşa bucătăriei:
”
Ce-ar fi să te duci pînă la Poştă, să vezi
dacă avem ceva? Poate poştaşul a uitat să ne aducă vreo scrisoare
de la Marius!“ Astfel, am descoperit masa de lîngă geamul Oficiului

  146

Poştal. Aici era mai cald, deşi multă lume se foia şi funcţionarele de
la ghişeu ţipau la clienţi să închidă uşa, că le îngheaţă degetele pe
pixuri. În prima zi, am întrebat dacă familia Hermeneanu are vreo
scrisoare. Apoi am întrebat-o cît costă trimiterea unui plic simplu
pînă în America. M-am aşezat la masa de lîngă geamul îngheţat şi
m-am prefăcut că studiez atent exemplarele de telegrame, mandate
şi abonamente puse sub cristalul mesei. Şi n-am deranjat pe nimeni.
Începusem să-mi petrec după-amiezile la Oficiul Poştal, la căldură,
uitîndu-mă la oamenii care trimiteau scrisori, depuneau bani, ridicau
recomandate, îşi făceau abonamente la radio, la ziare. Îi ajutam pe
cei bătrîni să completeze formularele, îi îndrumam la ce ghişee să se
aşeze. În cîteva zile am învăţat toate operaţiunile poştale şi tarifele
lor. Tusea îmi trecuse. Nu mai aveam febră. Cu un sfert de oră
înaintea orei de  re, plecam discret. Prezenţa mea a fost remarcată de diriginta poştei, o femeie căruntă, înfofolită într-o bundă din
blană de iepure, care m-a întrebat ce făceam acolo? Probabil mă luase
drept cerşetor. I-am răspuns, arătînd cu privirea spre coada de la
ghişeu, că aştept pe cineva. Şi nu mi-a spus nimic, chiar dacă în zilele
următoare m-a văzut la masă, lîngă geam. I-am descris mamei locul
cald pe care-l descoperisem şi i-am propus să vină şi ea într-o după amiază, să-şi dezmorţească oasele.
”
Mai bine stau în casă. Mă vede
lumea că aştept.“ În Oficiul Poştal puteam să-mi citesc pe îndelete
revistele şi chiar un ziar uitat de un poştaş distrat. Pe masă ţineam o
curăţenie ireproşabilă. Din cerneala de acasă le-am umplut călimările

  147

şi am schimbat peniţele la toate cele patru tocuri vechi. Formularele
completate greşit sau pătate le aruncam la coş.
Aici m-a găsit domnul Remus, care intrase să-şi trimită al doilea
memoriu către UDMR. Ca de obicei, m-a întrebat ce mai fac, ce mai
scriu revistele, cum mă simt.
”
Nici un semn, nu-i aşa?“ s-a interesat
misterios. L-am întrebat dacă a schimbat mobilierul în camera 21 a
hotelului. A zîmbit trist şi a negat existenţa acestei camere. La rîndul
lui, m-a întrebat dacă am veşti de la Luiza. A fost rîndul meu să-i
zîmbesc. Şi tot dialogul nostru a fost un şir reciproc de întrebări
şi răspunsuri evazive. După cîteva zile, la masa mea, au apărut pe
rînd, domnul Remus şi Luiza. Sora mea purta un palton roz, din
stofă groasă şi nişte cizme înalte, albe. N-am avut curajul s-o întreb
unde locuieşte, ce face, cum de arată aşa bine. Părea o doamnă. Nu
se măritase cu nici un impresar. Nu m-a întrebat ce mai e pe acasă.
Am vorbit banalităţi. Cristina picase la Conservator, în sesiunea din
toamnă, a doua sub bară. Recepţionerul-şef se forţa să fie vesel. Ne-a
spus vreo două bancuri proaste, Luiza i-a amintit că nu ştie să înoate,
apoi bătrînul ne-a invitat la o sticlă de vin, să mergem la hotel, că
tot e ziua cînd îl inspectează. Dacă ne duceţi la camera 21, am pus o
condiţie, dar Luiza n-a tresărit. Bătrînul a plecat primul, dezamăgit,
avea treabă. Luiza mi-a dat nişte bani pentru reviste şi ţigări şi m-a
întrebat:
”
Nici o scrisoare?“ Avea un ten îngrijit, semn că n-o ducea
rău. Mi-a promis că o să mai treacă pe aici. Nu i-am povestit mamei
despre întîlnire. După două zile, domnul Remus mi-a propus o afacere

  148

pe care o uitasemîn acel an: să fac curăţenie pe plajă. În prima clipă lam
refuzat, dar bătrînul a scos din buzunar, probabil îi avea pregătiţi,
o mie de lei. E bine? Trebuia să strîng de pe plajă în saci din plastic
şi să greblez nisipul. Dar nisipul a îngheţat! Şi furtuna a curăţat plaja
de hîrtii! E decembrie!
”
Crezi că Marius ar refuza o asemenea ofertă
în America?“ Şi-a scos mănuşile din piele şi mi le-a aruncat pe masă,
o dată cu mia de lei.
A doua zi am împrumutat grebla de la domnişoara Puşa.
– Să nu-mi spui că te duci s-o ajuţi pe soră-ta? Apropo! Am auzit
că Luiza joacă în filme porno. Cîştigă bine. O să mă uit şi eu la
televiziunea prin cablu după miezul nopţii s-o văd cum joacă. Doar
aşa o să ajungă în America, să-şi exporte filmele, mi-a dat grebla şi a
trîntit uşa.
Sub paltonul vechi, din liceu, mi-am pus trei pulovere. Cînd a
văzut grebla, mama a înţeles ce vreau să fac şi s-a închis în bucătărie.
Pe plajă, vîntul risipise cele două barăci dărîmate la venirea americanilor.
Era imposibil să adun gunoaiele. Vîntul bătea din toate părţile.
În dreptul hotelului am reuşit să răscolesc nisipul şi să adun nişte
bucăţi de lemn putrezit. Aerul tare mă ameţise. M-am hotărît să dau
cu grebla într-un mod original, eu să fiu
”
boul“ care trage la plug
şi grebla să fie
”
plugul“ tras de mine. Aşa am străbătut, dus-întors,
plaja de trei ori, dintr-un capăt în altul. Pe nisipul îngheţat, grebla
nu lăsase urme şi nici nu agăţase ceva. La a patra tură am scăpat
grebla. Îmi îngheţase mîna în mănuşa domnului Remus. Am aşteptat

  149

să se potolească o rafală de vînt, apoi m-am întors s-o ridic. Un dinte
al greblei se agăţase într-un carton. Să renunţ, mi-am spus, să abandonez
grebla pe plajă, să fug acasă, să mă bag în pat şi să dorm, să
visez. Cartonul prins în nisipul îngheţat nu ceda. M-am aplecat şi am
eliberat grebla. Cartonul era moale şi alb. Am suflat în palme şi am
începu să sap. Bucata de carton era capacul unei cutii. Peste un sfert
de oră intram în casă cu o cutie albă din carton gros şi moale, sigilată
cu o bandă scotch. Nu avea nici o etichetă. Mama s-a speriat cînd am
aşezat cutia pe masa din bucătărie:
– Ne-a trimis Marius un pachet! Să-l ascundem să nu-l vadă taicătu,
că iar am scandal!
– Păi sigur, eu sunt bun numai pentru scandal, spuse tata trist din
uşa bucătăriei.
M-am grăbit să le explic cum şi unde o găsisem, pe plajă, îngropată
în nisip. Mama nu m-a crezut, o ţinea pe-a ei, Marius!
– Uite ce băiat gospodar, ne-a trimis un pachet din America. Domni
şoara Puşa a intrat în bucătărie, motivînd că a sunat la uşa noastră
şi văzînd că nu-i răspunde nimeni, s-a speriat, ăştia s-au mutat din
bloc şi m-au lăsat singură! I-am povestit domnişoarei cum găsisem
cutia pe plajă, îngropată în nisip.
– Iată o dovadă că pe pămîntul nostru au trecut multe popoare
migratoare.
Mama i-a retezat-o scurt, se săturase de tîmpenii!, şi a tăiat cu
un cuţit banda de scotch. A deschis cutia şi ne-am adunat capetele

  150

deasupra ei. Un val de căldură am simţit ridicîndu-se din cutie,
dezmorţindu-ne instantaneu feţele. Mai iute de mînă, domnişoara
Puşa a scos o mască de gaze soldăţească şi a rîs:
– V-am spus eu! Un migrator a dezertat şi a îngropat echipamentul
militar în pămîntul nostru. Are tub şi filtru!
Tata a mai scos încă trei măşti identice, toate echipate cu tuburi
şi filtre. Mama a scos două sticle capsate, de un litru fiecare, şi le-a
studiat:– Ce-o fi în ele? Ulei?. . . Spirt? Oţet?
– Cafea! – strigă domnişoara Puşa, arătîndu-ne victorioasă o pungă roşie-argintie pe care scria clar
”
Cafe Mokadel, poids 250g net“.
Mama renunţă la cele două sticle şi se repezi la ultimul pachet din
cutie. Era o pungă din staniol, rege şi grea. Tot cu cuţitul a tăiat-o
şi a scos, unul după altul, un colac de cîrnaţi groşi cît creionul meu.
Mama îi mirosi prima, apoi ne întinse să-i mirosim şi noi. Miroseau a
carne.
– Nu mai trebuie să stau la cozi, facem şi economii. Avem mîncare,
Ilie! O să-i gătesc cu mazăre. Să-i scot pe balcon, la ger!
Şi domnişoara Puşa se îmbujorase, puse stăpînire pe punga de
cafea. Cutia albă parcă se micşorase. Mama s-a grăbit s-o rupă s-o
îndese în găleata de gunoi. Şi tata se înveselise, tot uitîndu-se ba la
măştile de gaze, ba la sticlele capsate, fără etichetă. Mai curajoasă,
domnişoara îşi trase cu îndemînare masca pe faţă, sub pretextul că
nu respirase niciodată prin aşa ceva. Nu-şi montase tubul în filtru.
Am rîs. Ne povestea prin tub ce bine o să-i prindă cafeaua în orele

  151

petrecuteîn ghereta violetă. Mama nu se lăsă,îşi puse masca pe figură,
doar Marius le trimisese!, şi la fel ca vecina noastră vorbea prin tub,
aveam ce mînca, de mult n-am mai mîncat cîrnaţi! Tata şi cu mine leam
urmat exemplul. Sub mască era mai cald. Tata a spus că suntem
nişte elefanţi şi domnişoara Puşa a rîs sub tub, repetînd, elefanţi,
elefanţi, cafeaua e foarte aromată, aşa ceva n-am mai băut de cînd
am fost în Canada! Mama s-a oprit din rîs, dar nu şi-a scos masca:
– Parcă sună cineva la uşă!
Suna insistent. Mama a deschis uşa:
”
Moş Crăciun cu plete dalbe,
a venit de prin nămeţi. . .“ ar fi cîntat Luiza. Era înalt, cu barba albă,
cu gluga hainei purpurii trasă pe frunte, cu sacul trîntit în pragul uşii
noastre.
”
Pofteşte!“ ar fi strigat Luiza din camera ei şi Marius, atent
ca de obicei, l-ar fi condus pînă-n faţa bradului. Moş Crăciun l-ar fi urmat
pe Marius, iar noi l-am fi urmărit pe Moş Crăciun. Ascunsă după
brad, Luiza l-ar fi întîmpinat cu un colind, apoi ar fi sărit în mijlocul
camerei, bine ai venit Moş Crăciun!, aşează-te pe scaun că eşti obosit,
nu vrei un ceai?
”
Mai bine dă-i o vodcă, nu vezi cum dîrdîie?“, ar fi
propus Marius.
”
Eşti un prost!“, l-ar fi pus la punct Luiza, trăgînd
un scaun pentru Moş Crăciun.
”
Aţi fost cuminţi, copii?“. Luiza ar fi
răspuns prima, fără ezitare, în locul nostru:
”
Daaa!“ Marius s-ar fi
hlizit în spatele mamei:
”
E bun de actor!“ Luiza a fost cuminte, a luat
note mari, i-a ascultat pe părinţi, şterge praful în casă, spală vasele,
îşi calcă singură uniforma, are nota zece la purtare, a învăţat multe
cîntece. Luiza ar fi cîntat pentru Moş Crăciun şi mama ar fi plîns

  152

de bucurie. Uite ce ţi-a adus moşul: Portocale, banane şi o carte de
muzică, are cîntece frumoase pe care să le înveţi pînă anul viitor!
Acum e rîndul lui Marius! Spune, băiatule, ai fost cuminte? Marius a
fost cuminte. În ce clasă eşti? A opta, Moşule! Ia să-i spui tu lu’ Moşu
o poezie frumoasă, că am înţeles că eşti tare la romînă! Marius ar fi
făcut un pas înainte, solemn, cu privirea aţintită pe carpeta din perete,
”
Răpirea din Serai“, şi ar fi recitat pentru nota zece:
”
Poporul ce
în fabrici munceşte cu avînt, ţăranii ce pe-ogoare lucrează-n înfrăţire,
partidul ni-i drapelul a celor ce zidim, congresul înfrăţirii spre comunista
lume, mai mîndră Romînia prin noi să făurim. . .“ Moşul n-a
rezistat pînă la capăt, mustăţile şi barba din vată au căzut, şi-a tras
gluga de pe cap, a trîntit pe podea haina purpurie, eşti un dobitoc,
măi Marius! Şi tata ar fi intrat în bucătărie că i se făcuse foame.
– Marius!, a ţipat mama. Bine-ai venit, băiatul meu!
– Dumnezeule mare!, a strigat domnişoara Puşa în genunchi. Sărut
mîna, Măria ta! Te-ai ridicat din morminte ca să ne izbăveşti.
– Ce faci, măi Dugane? Cu ce treburi pe la noi?, şi-a scos tata
masca de gaze.
Dan Dugan purta o căciulă din blană de iepure şi un palton lung şi
larg, din lînă. Era cel mai scump palton pe care-l văzusem vreodată.
Dan Dugan ne-a zîmbit stînjenit din uşă:
– Ce să fac, ne-a Ilie! Eram prin zonă şi am văzut lumină. Am urcat
să-ţi urez la mulţi ani şi sărbători fericite, dar văd că eşti pregătit
pentru războiul chimic.

  153

Mama aruncă masca de pe faţă. Oînghionti pe vecină să se ridice,
gata cu joaca! Dan Dugan a insistat:
– Să trăieşti şi la mulţi ani, nea Ilie!
– E ajunul Crăciunului!, şi-a amintit mama.
Dan Dugan a rîs. Credea că ne batem joc de el. Era Ajunul
Crăciunului. Tata i-a spus să intre şi a strîns măştile de gaze, arunc
îndu-le în şifonierul din sufragerie. Domnişoara Puşa a mai zăbovit
în hol, fără să-l scape din ochi pe musafir, pînă ce mama i-a deschis
uşa. Vecina noastră a înţeles greu, dar a plecat cu punga de cafea. Dan
Dugan a intrat încălţat în sufragerie. Avea pantofi de lac şi ciorapi
albi. Ne-am aşezat toţi trei la masă. Din bucătărie se auzeau hohote
înfundate, dar tata n-a deschis televizorul să le acopere. Dugan nu şi-a
scos căciula – nici fularul alb. A verificat discret aerul, scoţînd aburi
pe nas. Ne-a servit cu o ţigară fină. După ce a tras primul fum, s-a
oprit cu privirea pe tavan. Ochii îi străluceau. Poate se intimidase de
primirea noastră. A dat din cap, cu ţigara arzînd în colţul buzelor.
Pata era neagră. Tata nu şi-a aprins ţigara, o frămînta între degete,
scuturîndu-i tutunul pe faţa de masă. Eu mi-am aprins-o de la
bricheta aurită a lui Dugan.
Cînd mama a intrat cu cele două sticle şi cu trei pahare pe o
tavă, Dugan şi-a lăsat ochii de pe tavan, tresărind ca un elev prins cu
fiţuica în mînă. Mama s-a scuzat că nu e pregătită, că ne-aţi luat prin
surprindere, a mai bolborosit cîteva cuvinte, permiţîndu-i musafirului
să repete: dar nu trebuia să vă deranjaţi, doamnă! Avem un vin foarte

  154

bun, Marius ni l-a trimis, s-a lăudat mama. Tata şi-a aprins ţigara
scuturată şi a turnat în pahare. Mama s-a retras. Dan Dugan s-a
întors la pata din tavan.
– Noroc şi la mulţi ani!, a întins tata paharul.
Am ciocnit. Dan Dugan l-a băut dintr-o înghiţitură. Eu am sorbit
puţin. Am îndepărtat paharul şi am tras adînc din ţigară.
– Şi Marius ce mai face?, se interesă musafirul. Am auzit că a ajuns
mare acolo.
– Bine, i-au dat casă, cîştigă bine, la vară se însoară, strînse tata
paharul în palmă şi cu cealaltă mînă apucă sticla şi-i turnă lui Dugan
I-auzi! S-a aranjat băiatul! E muncitor, îţi seamănă, nea Ilie! Omul
muncitor sfinţeşte locul, că aici sau în Patagonia, tot ăla este!
– Dar nu-i în Patagonia, e în America!
Şi cu cine se însoară?
– A găsit o fată pe acolo. Nu ştiu cum arată, că nu mi-a trimis
poza. Zice că-i fată bună, ingineră ca el, de la serviciu.
– Păi cum să nu! Dacă-i ingineră ca şi el, e bună. Numai să nu fie
negreasă, să aveţi nepoţi mulatri, că-i păcat de neam. Şi nu te cheamă
la nuntă?
– Ba m-a chemat, dar nu mă duc, că-i prea departe. E mult de
mers.
– Ai avioane, nea Ilie! Eu dacă aş avea timp m-aş plimbam prin
toată lumea.
Tata a golit paharul. Am încercat să beau, crezînd că nasul mi-a

  155

jucat o festă, dar vinul puţea a urină. Am stins chiştocul în scrumieră.
– Adevărat, politica îţi mănîncă timpul! Conferinţe, discursuri,
mese rotunde – cum le ziceţi voi – toate mănîncă timpul. Şi grevele
mănîncă timpul.
– Nea Ilie, greva nu s-a ţinut dintr-o multitudine de motive, ai să
vezi că şi matale eşti responsabil de eşecul grevei.
– De ce?, a rîs tata. Cum să le vorbesc oamenilor cînd nu s-a
anunţat declanşarea grevei? Nu sunt chiar aşa de tîmpit cum credeţi
voi!
– N-o lua aşa, nea Ilie!, a rîs şi Dan Dugan. Eu ţi-am spus că
nu eşti racordat la realităţi. Nu vreau să spun că matale eşti principalul
responsabil în problema în cauză, dar trebuie să ne strîngem
rîndurile, să ne clarificăm strategia. . .
– Bucureştiul v-a lăsat baltă.
– Nu! Dimpotrivă! Sunt tovarăşi de la Bucureşti care vor să te
cunoască. Au auzit de matale. Directivele de la Centru sunt clare:
avem nevoie de oameni cu experienţă. Nu ţi-ar conveni să cîştigi nişte
bani? Politica, nea Ilie!
– Prostii. Nu aveţi nevoie de nimeni. Vă ştiu eu. Aveţi nevoie de
paravane să vă faceţi în linişte afacerile.
– Dacă va fi cazul, vom face o revoluţie, a noastră, a celor ce
muncim. Suntem puternici.
– Şi după aia o să le trageţi un şut în cur la toţi!, a rîs tata şi a
băut paharul pînă la fund. Dugane, ce-ţi trebuie ţie greve şi revoluţii?

  156

Bani ai, patron eşti, tînăr eşti, de ce nu te însori, cît n-au început
să-ţi cadă dinţii din gură? Să-ţi găseşti o fată bună, să-ţi faci o casă
ca un soare. Umbli cu toate jigodiile. Nu te-ai plictisit? Chiar aşa, nu
ţi-a căzut una la suflet, să te laşi de politică?
Dugan a lăsat privirea la petele de vin de pe faţa de masă. A
căutat o ţigară în pachet. Nu ne-a servit, mai avea puţine. Şi-a aprinso
nervos. Începusem a doua sticlă de vin.
– Nea Ilie, eu am pus ochii pe o fată, dar nu cred c-o să mă vrea
taică-su.
Tata s-a întors brusc şi a dat drumul la televizor. Moş Crăciun,
în studioul televiziunii, adusese daruri unor copii handicapaţi, strînşi
lîngă un brad uriaş. Tata i-a tăiat sonorul şi a umplut paharele.
– Am dezbătut cazul matale în mai multe şedinţe. Tovarăşii au
înţeles şi sunt îngrijoraţi. Şi Bucureştiul ştie, dar cei de acolo au
hotărît că nu te putem ajuta, încă.
– Nici nu speram. . .
– Am spus, încă! Problema principală care i-a împiedicat să ia
o hotărîre pozitivă a fost activitatea susţinută pe care fiica matale
o desfăşoară la construirea Consulatului american din oraşul nostru.
Este o activitate cu care noi nu suntem de acord. Că Marius a plecat,
tovarăşii au înţeles, ca să vezi că ne-am debarasat de vechile mentalităţi, dar în cazul Luizei, activitatea ei nu se justifică. Dacă o convingi
să renunţe, la următoarea plenară vom reveni asupra chestiunii şi vom
analiza.

  157

– Îmi dai zece milioane de lei şi Luiza te ia de bărbat.
– Enorm, nea Ilie! Enorm, a răspuns Dugan expert.
– Fata mea nu e sudoriţă, s-o înghesui la dublu fund, în schimbul
trei. Şi dacă fi-miu ne face chemare, tu eşti soţul Luizei. Şi-o să rămîi
soţul Luizei! Ascultă ce-ţi spun, zece milioane. . .
– Nu-mi dai garanţii, nea Ilie! Dacă nu vă face chemare? Dacă
vom fi prea mulţi şi americanii nu ne dau vizele? Mulţi tovarăşi de
pe vremuri sunt trecuţi în computerul lor. Dacă sunt printre cei care
n-au voie să intre? Voi plecaţi şi eu rămîn cu buza umflată.
– Dă-l în mă-sa de computer, că nu te-a înregistrat tocmai pe tine,
un prăpădit de secretar de partid care ai fost în Şantierul Naval. Tu
eşti prost?
– Nu sunt prost! Dar nu am garanţii.
– La ce-ţi trebuie garanţii, cînd ai nevastă în pat? Ai cuvîntul
meu, poftim! A turnat vinul de pe fundul sticlei şi a ridicat paharul.
– Nea Ilie, s-a grăbit Dugan să-l ridice. Nea Ilie! Eu credîn cuvîntul
matale, dar nu pot să mă joc cu viaţa mea acolo. O iau de la capăt, o
să muncesc! Dacă Marius al tău ne cheamă, înseamnă c-o să ne ajute,
nu? N-o să ne lase pe drumuri, şomeri!
– Asta e treaba voastră! Ţ i-e frică, Dugane?
– Nu ştiu! Aşa. . . E o altă lume şi-or să mă întrebe, tu ce-ai făcut
în Romînia de-ai venit la noi? Şi eu ce-o să le răspund?
– O să le spui c-ai frecat ridichea şi ţi-au curs banii. Asta o să le
placă.

  158

– Hă, hă, ai dreptate, nea Ilie! Dă-i în mă-sa cu partidul lor cu tot!
Dacă aici am făcut bani, acolo de ce să nu reuşesc? Să ştiu că spăl
vasele, dar le fut muma în cur la toţi comuniştii! Dacă înţeleg bine,
matale nu vrei să pleci.
– Nu plec, a răspuns tata sec, ridicînd privirea în tavan. Dar trebuie
să rămîn aici, curat. Sunt persoane care-mi cunosc trecutul. Au
hîrtii vechi, semnate de mine. Nu ştiu de unde le-au procurat.
– Te şantajează?, a sărit Dugan.
– Încă nu, dar dacă pleci o să-mi fie greu. Şi dacă le publică în
ziare, nu ştiu dacă mai vedeţi vizele. E de ajuns ca într-un ziar să
apară angajamentul meu. . .
– Hai să negociem. Cît vrea pe toate turnătoriile?
– Asta-i, că nu vrea!
– Înţeleg! E delicată treaba, nea Ilie! Te costă, să ştii, oricine ar fi
persoana. Sper să nu fie o persoană publică.
– Nu!
Dan Dugan mă fixă cu o privire de fier, apoi se întoarse la tata:
– Persoana care te deranjează e aranjată, dacă mi-o dai pe Luiza.
şi-ţi dau şi cinci milioane de lei.
– Şase milioane.
– Bun, îţi dau şase. Mă cauţi după sărbători să vedem chestia
cealaltă. Dar vreau fata! Să ne cunoaştem caracterele. Am auzit că e
dracu’ gol! Mie din astea îmi plac, nea Ilie! Mă angajez să plătesc eu
nunta, dar matale plăteşti cheltuielile pentru viză, cînd or fi să fie!

  159

Adevărul este că eu o iubesc pe Luiza, e fată deşteaptă şi îţi seamănă.
Să trăieşti, tată socrule!
Şi-au strîns mîinile peste masă apoi, în lipsă de băutură, au
început să vorbească despre şantier, despre navele pe care tata lea
construit, despre cum era pe vremuri. Au vorbit aşa încă două ore.
Şi-au amintit tot felul de prostii. Cum a fost ziaristul ăla, care venise la
ei, la echipă, să scrie de la fapta locului, despre munca navaliştilor, să
tot fie vreo cincisprezece ani. Era un slăbănog cu ochelari, un clămpău,
îi trăgeai un scuipat şi cădea pe dană, şi-a amintit Dugan, care pe vremea
aceea terminase liceul la seral. Auzi, vrea chioru’ să scrie despre
muncă, a rîs tata. Ce să-i spună despre muncă? Nu vedea şi singur?
Şi ce dacă-i venise la recomandarea tovarăşului prim? Să vină domn’
ziarist după program. Şi după program clămpăul l-a aşteptat la poarta
şantierului, au mers la o terasă şi nici bine nu s-au aşezat că prăpăditul
i-a spus:
”
Uite, tovarăşe Hermeneanu, care-i situaţie. Vezi mîna asta?
Cu ea scriu ce vorbeşti dumneata. Dar vezi mîna asta? Şi i-o arătase
pe stînga. În asta trebuie să ţin un pahar. . .“ Auzi! Tu-l în cur pe
mă-sa! Să ţină paharul! Hă! Tata s-a ridicat şi l-a lăsat cu ochii-n soare.
Ar fi trebuit să-i tragi o labă, nea Ilie, a regretat şi Dugan. Peste
o săptămînă, şi-a citit numele în ziar. Hă! Toţi l-au felicitat pentru
declaraţiile date ziaristului. Ştii să vorbeşti, tovarăşe Hermeneanu!
Dan Dugan a plecat mai tîrziu. Ne-a urat la mulţi ani, sărbători
fericite şi sănătate. Mama a strîns paharele şi i-a spus tatii că Dan
Dugan este un băiat frumos, dar e tomnatic. A doua zi, mama avea

  160

un ochi vînăt. Pentru că spusese că vinul îl aveam de la Marius sau
pentru că vinul mirosea a urină. . .
– Cred că am făcut o greşeală, deveni serios domnul Remus, uit
îndu-se la sticla care se rostogolise pînă la revistele mele. Mai bine
o lăsam în gheaţă şi peste două săptămîni o lua curentul şi o ducea
aşa caldă în larg. A fost aruncată de o mînă fără noroc.
Amîncercat să-i scot dopul cu dinţii. Era bine înfipt. Am aşezat-o
pe masa Oficiului Poştal. Nu se mai răsturnă.
– Extraordinar, sări bătrînul. La tine stă. Şi-a pierdut puterea!
Înşfăcă sticla şi o aşeză în alt loc, pe masă. Stătea nemişcată, ca orice
sticlă.
– Dar ai fost martor! Poţi să depui mărturie! Pe amîndoi ne vor
crede!
Strigătele bătrînului cutremurară liniştea Oficiului. Oamenii de la
ghişee ne priveau nedumeriţi. Mi-am luat revistele şi m-am ridicat.
Bătrînul întinse mîna să mă oprească:
– De ce nu recunoşti că sticla aceasta a fost vrăjită? Am să scriu
la NASA. Te iau martor!
Dar mîna lui lovi sticla care se rostogoli pînă la marginea mesei
şi căzu. Se sparse în cioburi mici, împrăştiate în tot Oficiul Poştal.
Oamenii s-au speriat:
– Ce-ai, nene? Ieşi afară dacă te-ai îmbătat! Alt loc nu v-aţi găsit
de băut?
N-am fost atent la celelalte apostrofări. În Oficiul Poştal se răspîndi

  161

parfumul care stăpînise cîndva camera Luizei. Domnul Remus
a adunat cioburile într-un coş de gunoi.

  162

8
Ieri am cumpărat cîrnaţi. Două ore am stat la coadă, pînă i-a adus,
pînă i-a descărcat, lumea era nervoasă, dar eu am stat tăcută la rînd
şi m-am rugat să apuc. Pe drum mă gîndeam ce bine ar fi să vii acasă.
Aş avea ce să-ţi pun pe masă. Cîrnaţii i-aş fi făcut cu mazăre, cum
îţi plăceau ţie. Dar nu am primit nici un semn de la tine. Nici măcar
nu te-am visat. Taică-tu te-a visat de două ori. Eu nu te-am visat de
cînd ai plecat şi mă doare, că Dumnezeu ăsta parcă nu mai ţine cu
noi. Trec mereu pe la poştă, dar poştăriţa dă din cap, n-aveţi nimica
doamnă, îmi zice. Dacă ne-ai scrie, să ne spui unde eşti, ce faci, cînd
te întorci, aş sta cu sufletul împăcat. Lumea ne bîrfeşte. Crezi că numi
crapă obrazul de ruşine cînd mă întreabă domnişoara Puşa dacă
ne-ai mai scris? Eu nu vreau să-ţi reproşez, că destul ţi-a reproşat el
şi mi-a reproşat şi mie o viaţă-ntreagă, că m-a luat fără zestre, că nam
avut serviciu, că uite cum v-am crescut! Să fi scris, dragă Marius,
cum ţi-o fi, ar fi fost mai bine. Că eşti la Bucureşti, la Oradea sau
în America, pentru mine tot aia e, tot departe de mine eşti. Dar să
ştiu de tine, dacă-ţi trebuie ceva, cum mănînci, cum te îmbraci, unde
dormi. Trebuie să mă crezi, că uite, îţi scriu aşa fără să ştiu unde să
trimit scrisoarea, o păstrez în sertar, cînd ai să te întorci, să o citeşti,
o să vezi cît am suferit de pe urma ta.
Sunt zile, duminica de exemplu, cînd stau şi mă uit ca proasta pe
geam şi mă întreb pe unde umbli, şi el mă vede că sufăr şi dacă are
chef de ceartă rîde de mine, sigur, îl aştepţi pe fie-tu şi lui puţin îi

  163

pasă, sau dacă e bine dispus zice că nu-i frumos din partea ta să nu
scrii măcar un rînd, că tot ce-a fost nu s-a întîmplat din vina noastră.
Aşa a fost să fie! Crezi că el nu suferă că fiu-su l-a bătut şi a fugit?
Suferă, că şi el e om. Poate e un blestem să ne lovim unul pe altul
toată viaţa, mai ales cînd viaţa noastră e aşa cum e. Cu timpurile
astea nu ne mai ajung banii. Ieri, după ce am pus cîrnaţii pe balcon,
am fiert vreo trei cartofi şi i-am mîncat, ce să fac, mi-era foame. Şi
m-a bufnit plînsul. Unde am ajuns! Mai rămîne să ies în stradă, să
cerşesc. Crezi că nu m-ar trimite? Mi-a reproşat de cîteva ori de ce
nu l-am părăsit. Dar unde să mă duc? În ziua de azi, dacă nu ai pe
cineva care să te ajute, nu faci nimic. Eu n-am avut pe nimeni şi a
trebuit să îndur pîinea pe care el o aducea acasă, bună, amară, cum
era, numai să vă cresc pe voi, să ajungeţi oameni. Ce să fac? Am stat
cu el, ca să vă cresc pe voi. Poate ai să ajungi şi tu să ai copii de
crescut şi-ai să-ţi aminteşti de vorbele mele.
Cel mai tare pentru tine s-a bucurat Luiza. Şi cu ea avem necazuri.
Şi toate necazurile numai mie mi se reproşează. A plecat şi ea de acasă. A renunţat la facultate, pentru că tu nu ştii, dar reuşise la
Drept după ce ai fugit tu. A bătut-o el rău de tot. Nu ştiu nici de ea
pe unde doarme, ce mănîncă, ce face, mă bîrfeşte lumea, nu mai pot.
Soră-ta ne bate la cap să plecăm în America, în cazul în care tu te
stabileşti şi să ne faci chemare. A dat Dumnezeu şi ne-a făcut o vizită,
într-o zi, nu ne-a spus ce şi cum, unde doarme, ce mănîncă, dar ne-a
avertizat că dacă primim chemare de la tine, să vindem totul şi să

  164

plecăm. Cum să plecăm? Să zicem că s-ar întîmpla ce-ar vrea ea, dar
ce să căutăm noi acolo? Nu ştim limba, nu ştim obiceiurile, o viaţă-ntreagă am trăit aici. Şi ce crede ea, că acolo, la tine, o s-o ducem
mai bine ca aici? Mai vedem la televizor, mai auzim lumea vorbind
la coadă, nici acolo nu-i uşor, mai ales la vîrsta noastră. Dar eu ştiu
cine-i bagă asemenea prostii în cap. Dar ce să fac? Tac şi plîng. Aşa
am fost blestemată, să n-am linişte cu nici un copil. Soră-ta trăieşte
cu Remus. Asta e viaţa. Îţi dai seama, Marius? Şi taică-tu ştie. I-a
văzut împreună pe stradă. Şi cînd îl apucă toanele, vine în bucătărie
şi-mi zice tot felul de prostii la adresa lor. De s-ar lua, să aibă acte, să
nu-i mai vorbească lumea. Cîteodată, mă liniştesc, ce dacă e diferenţă
mare de ani? Important e că se înţeleg. La mine n-a fost diferenţă şi
uite ce-a ieşit. Eu te rog mult, dragul meu băiat, dacă va fi, să le faci
numai lor chemare, să ne laşi pe noi aici. Mi-e de-ajuns să-mi scrii,
să te ştiu unde eşti, bine sănătos. Gîndeşte-te că în viaţă nu e totul
să ai bani sau un confort frumos, e bine să ai alături un om care să-l
iubeşti şi care să te iubească. Noi nu ne-am iubit, poate şi eu sunt
vinovată. Tu mă acuzi că i-am spus lui, atunci, de chiuretajul fetei,
de intenţia voastră de a scăpa. Dar cui să-i fi spus? Nu e tatăl tău?
Şi aveaţi nevoie de bani pentru chiuretaj. Eu nu aveam de unde să
vă dau. Am crezut că va înţelege. De unde să ştiu că se va duce să
vă divulge? Cred că ai aflat de Cristina că a scăpat. Şi părinţii ei au
ştiut, dar n-au venit la noi să ne reproşeze, să ne facă de rîs. Şi lor le-a
fost greu. Cristina nu s-a măritat. Poate din cauza ta. A mai trecut o

  165

singură dată pe la noi. Cînd i-am deschis, mi s-au înmuiat picioarele.
E tot frumoasă. Am ţinut-o în bucătărie, la un ceai. A picat încă o
dată la Conservator. Eu am căutat s-o încurajez. Mă mir că la banii
pe care-i au părinţii, n-a reuşit la facultate. Eu sunt mîndră că tu
ai reuşit fără bani şi ai învăţat fără ajutor. Nu ştiu cum şi cine te-a
ajutat să ajungi acolo. Din ilustrată amînţeles că ai o bursă. Cristina
ştie că eşti plecat. M-am plîns că nu ne scrii şi ea a început să plîngă,
sărăcuţa, nu ştiu dacă a plîns din cauza ta sau a examenului, dar mi
s-a făcut aşa milă de ea, că nu mai puteam. I-am dat un pahar cu apă
şi un extraveral, că iau şi eu cîte unul, cînd m-apucă durerile de cap.
Ce să-i faci, e greu să te ţină părinţii acasă. Parcă noi nu suntem în
aceeaşi situaţie? Fratele tău se plimbă, citeşte reviste de-ale lui, scrie
nu ştiu ce într-un caiet, doarme mult, transpiră repede şi tace, posac.
Ah, Doamne! Dacă aş avea bani, mulţi bani, să-l duc la un medic
bun. Să-i dea medicamente şi să-l trimită la o staţiune, la aer curat!
Taică-tu mereu bodogăneşte că de ce nu se angajează undeva unde e
mai uşor, să se facă taxator de bilete sau vînzător de ziare? Că tot îi
plac ziarele! Ar mai ieşi un ban. Blestemată să fie ziua aia cînd s-a
scăldat în nisip! Nu vreau să zic un păcat, dar mai bine rămînea în
groapa de scăldat, sufocat, decît să mai trăiască aşa, chinuindu-se.
Dar să revin, Cristina n-a stat mult. A spus că trecuse să mă
vadă şi că o să mai treacă. N-a vrut să vorbim despre tine, din cîte
am observat. Fata asta nu te-a uitat. Eu nu ştiu prea bine ce-a fost
între voi. Nu putea să păstreze copilul? Sunt atîtea perechi care se

  166

căsătoresc după ce au un copil. Vă făceaţi gospodăria voastră, eraţi
oameni. Dacă era să pleci în America, plecaţi cu toţii. După ce i-am
dat extraveralul, a plecat şi n-a mai trecut pe la noi. Sunt fete destule
pe lumea asta. Dar să ştii, Marius, n-a fost corect din partea ta. Pe
Luiza amînţeles-o. Şi eu am fostîn locul ei. Am mîncat destulă bătaie.
Ea a avut puterea să plece. Dar tu, băiat, orice s-ar fi întîmplat nu
trebuia să pleci de la noi. Pentru o femeie, că sunt eu, că e Luiza sau
Cristina, e greu să fie singură. Dar aşa sunteţi voi, bărbaţii, vă puneţi
palma în fund şi plecaţi. Noi trebuie să le tragem pe toate. E bine să
înveţi, dar eu zic să nu rămîi. Ori acolo, ori aici, important este să fii
fericit. Nu vreau să te influenţez, dar să nu uiţi că ai o mamă, care nu
ţi-a vrut niciodată răul şi la care ai să găseşti întotdeauna un sfat.

  167

9
În ziua în care a început returul campionatului naţional de fotbal, cu o
oră înaintea transmisiunii directe de pe stadionul din Ploieşti, a sunat
la uşa noastră Luiza şi mama i-a deschis. A intrat direct în sufragerie,
spunînd un
”
săru’mîna“ hotărît şi s-a aşezat lîngă tata, care moţăia
în faţa televizorului, în aşteptarea meciului. Tata şi-a tras picioarele
întinse pînă atunci pe scaun. Luiza şi-a aprins o ţigară fină şi a cerut
o scrumieră. Se vedea că avea bani. Nu se îmbrăcase special pentru
această vizită, dar aşa cum remarcase mama după plecarea ei, avea
cizme din piele adevărată, o fustă din stofă care costă cît pensia lui
taică-tu şi o geacă. . . Luiza s-a descurcat!
Clădirea Consulatului american era aproape gata. Domnişoara Puşa ne anunţase că se lucra intens la finisarea interioară şi, concomitent,
sunt aduse, în camioane închise, mobilierul, instalaţiile sanitare
şi aparatura, toate ambalate în cutii uriaşe, albe, depozitate cu grijă în
curtea din spatele clădirii. Luiza nu mai muncea, probabil contractul
îi expirase. Lucrările începuseră înainte de Crăciun, prin demolarea a
patru case vechi de pe strada Cristinei. Operaţiunile au durat o noapte,
fără zgomote, încît vecinii s-au trezit cu un loc viran pe care se
odihneau două buldozere galbene şi alte utilaje ciudate, manevrate
de cinci-şase hăndrălăi în salopete albastre, cu nişte caschete albe pe
cap. Oamenii nu sufereau de frig. Printre ei, ne-a avertizat la timpul
potrivit domnişoara Puşa, se afla şi Luiza, în acelaşi echipament. Muncitorii
nu prea vorbeau între ei, se foiau printre movilele de moloz, nici

  168

nu te bagă în seamă dacă le ceri un foc la ţigară, se revoltase vecina
noastră. Nici Luiza nu răspundea celor care o provocau sub diferite
pretexte. După ce au curăţat locul, hăndrălăii l-au înconjurat cu un
gard înalt din sîrmă ghimpată, fapt care i-a indignat şi mai tare pe
locuitorii oraşului nostru. Nici primarul nu era lămurit ce se întîmplă,
deşi venise la faţa locului, încercase să afle de la muncitori, telefonase
la Bucureşti. În săptămîna premergătoare Revelionului, au apărut şi
două excavatoare galbene, moderne, mai mulţi muncitori în salopete
albastre, o betonieră şi materialele de construcţie. Noile utilaje fuseseră aduse, la fel, fără zgomot, în timpul nopţii. În oraş, ca de obicei,
zvonurile circulau haotic: că cei din Bucureşti vor construi un bloc cu
douăzeci de etaje, că se va ridica o centrală telefonică sau că se va
deschide cel mai mare magazin alimentar. . . Cei treizeci-patruzeci de
gură-cască prezenţi zilnic la lucrări au observat uimiţi că muncitorii
lucrau necontenit zece ore, cu pauză de masă la jumătatea programului.
După atîtea ore, o dubă galbenă oprea în faţa porţii din sîrmă
ghimpată şi-i îmbarca pe aceşti oameni foarte harnici. Luiza era printre
ei. Într-o dimineaţă, ne-a informat vecina noastră, hăndrălăii au
descoperit că lipsea un excavator galben. În gardul din sîrmă ghimpată n-au găsit vreo spărtură. Nici poarta şantierului nu fusese forţată.
A doua zi, în şantier lucra un excavator identic cu cel furat, dar portocaliu.
Curioşii s-au înmulţit şi indignarea lor a crescut. Prin sîrma
ghimpată trecea, zi şi noapte, curent electric de înaltă tensiune, iar în
poarta şantierului a fost postat un maimuţoi – îl numise domnişoara

  169

Puşa – un maimuţoi cu lutul în fund – o completase Grigore Postolache,
gelos pe tipul în haine militare, cu o caschetă colonială înfiptă pe
cap, în bocanci grei, ce-i ajungeau pînă la genunchi. Maimuţoiul nu
dîrdîia, stătea nemişcat ca o statuie, privea înainte, nu răspundea la
întrebări, la atingeri, la înjurăturile oamenilor noştri, scoşi din sărite
de muţenia omului. E neamţ, a zis domnişoara Puşa.
”
Cum să fie
neamţ!“, a contrazis-o sergentul-major. Cine-a mai văzut neamţ de
culoare neagră? Orice copil ştie că nemţii sunt blonzi. Individul este
american, sergent în armata americană, a stabilit Grigore Postolache
şi a fost crezut de oamenii noştri. Aşadar, şantierul nu putea fi decît
o lucrare finanţată şi executată de americani. Dar ce anume construiesc?
Ziarele din oraşul nostru n-au dezlegat misterul, dimpotrivă, au
lansat tot felul de tîmpenii. Deşi se lucra într-un ritm nemaivăzut de
noi, din şantier nu se ridica nici un fir de praf. Maimuţoiul stătea zi şi
noapte în post, mînca de trei ori pe zi, pe undeva prin şantier. Oricît
s-au chinuit să-l întrebe ceva în engleză oamenii noştri n-au primit
nici un răspuns. Era mut ca o lebădă neagră. Şi lucrul ăsta i-a scos
din sărite. S-a lansat zvonul că se va forma o trupă de zece gealaţi
care-l vor ataca pe sergentul american de culoare, să-i tragă un toc
de bătaie, să-l înveţe romîneşte, în ciuda pistolului de cowboy, prins
de centură, la vedere. Dar a intrat pe fir Grigore Postolache şi ideea
a fost abandonată.
Într-o duminică, domnişoara Puşa a fost martoră la un eveniment
senzaţional. Instalîndu-se în preajma sergentului american şi

  170

strîmbîndu-se spre el provocator, a fost surprinsă de apariţia Cristinei,
în paltonul ei alb, din blană de vulpe veritabilă. Fără să se
oprească în faţa militarului, Cristina l-a salutat într-o engleză impecabilă şi
”
maimuţoiul cu lutul în fund“ i-a răspuns curat: bună
dimineaţa, tot în engleză.
”
Şi i-a zîmbit!“, a ţipat vecina unei adunări
de aproape o sută de oameni.
Opinia publică a fost liniştită de arhitectul din Bucureşti. Piticul
bărbos a intrat în şantier, maimuţoiul deschizîndu-i politicos poarta.
A stat acolo vreo trei ore, plimbîndu-se singur de colo pînă colo, sub
privirile revoltate ale celor din afară. Muncitorii în salopete albastre
nu i-au dat nici o atenţie. Piticul şi-a notat ceva într-un carneţel şi a
ieşit, salutat cu aceeaşi politeţe de către maimuţoi. Oamenii au năvălit
pe arhitect, bombardîndu-l cu întrebări. A fost nevoie de intervenţia a
două plutoane de Poliţie, în frunte cu sergentul-major Grigore Postolache,
pentru a-l elibera pe prizonier. Tot cu ajutorul poliţiştilor, arhitectul
a ţinut o conferinţă de presă la sediul Primăriei, unde a răspuns
cu vocea sa piţigăiată la întrebarea izbucnită din sute de piepturi:
pe respectivul loc se înalţă clădirea Consulatului american! Va avea
două etaje. Prin convenţii internaţionale, a adăugat bucureşteanul,
spaţiul ocupat de clădire este considerat teritoriu american. După
acest răspuns care a liniştit definitiv oraşul, piticul bărbos a plecat
fără protecţia celor două plutoane de poliţişti, deşi domnişoara Puşa a
susţinut a doua zi că l-a văzut cu ochii ei pe arhitect dînd tîrcoale blocului
nostru şi notîndu-şi cu febrilitate ceva în carneţel. Din acea zi,

  171

nici un gură-cască n-a mai staţionatîn apropierea şantierului. Clădirea
Consulatului a crescut pînă la etajul doi, cum precizase piticul. În locul
gardului de sîrmă ghimpată a fost construit un zid înalt de doi
metri şi jumătate. Şi poarta a fost înlocuită cu una din fier forjat,
alb-argintiu. S-au turnat trotuarele şi în faţa porţii a fost montată o
cuşcă violetă, mai înaltă decît cea a domnişoarei Puşa, în care s-a instalat,
în poziţie de drepţi, sergentul american. Vecina noastră a fost
încîntată de această iniţiativă:
”
Vedeţi cum ne copiază?“ Muncitorii
în salopete albastre au dispărut în spatele zidurilor. Duba galbenă n-a
mai apărut. În locul ei opreau în poarta din fier forjat camioane care
descărcau, conform observaţiilor vecinei noastre, cutii albe. Nimeni nu
mai era interesat de ce se întîmpla pe pămîntul american.
Meciul de la Ploieşti începuse. Luiza continua să fumeze uitînduse
din cînd în cînd la pata din tavan care se întinsese pe trei sferturi
din suprafaţa galbenă a tavanului. Mama a întrebat-o pe Luiza dacă
vrea să mănînce, gătise mazăre cu cîrnaţi, dar îi ţin în frigider că
gerul s-a topit afară, a venit primăvara! Sora mea a refuzat. În pauza
meciului, s-a ridicat brusc şi mama a tresărit, crezînd că va pleca aşa,
fără un cuvînt. Dar Luiza a intrat în camera ei, în bucătărie, apoi
în camera mea, în baie, a deschis frigiderul şi s-a întors. A înconjurat
masa de cîteva ori, ciocănind fără sfială şifonierul, servanta, scaunele,
şi după aceste verificări s-a trîntit pe marginea patului, la locul ei.
– Am venit să vă anunţ că trebuie să vă grăbiţi. Orice zi de
întîrziere ne va costa bani grei.

  172

– Da, da! Va costa bani grei! Dar ce să facem cu banii?, se interesă
mama.
– Vindem tot calabalîcul din casa asta şi emigrăm.
– De ce să emigrăm?
– Pentru că aici trăim ca nişte emigranţi, se răsti Luiza la mama.
Ce vrei, să stai pînă la sfîrşitul vieţii cu ochii beliţi pe geam şi să
umbli ca nebuna pe străzi?
– Luiza! Cum poţi să spui asta? Înseamnă că mă urmăreşti!
– Şi în America va fi greu, dar nu mai greu ca aici.
– De ce?, se revoltă mama. Aici, de bine, de rău, ne descurcăm şi
cu mîncarea, şi cu banii, avem un acoperiş. . .
– Ca să nu-mi mai bat gura degeaba, vă întreb cine pleacă şi cine
rămîne. Acum să-mi spuneţi.
Doar vocea stridentă a crainicului sportiv de la Ploieşti se auzea.
Toţi ne uitam la televizor.
– Noi rămînem aici, spuse tata, atent la meci.
– În cazul ăsta am nevoie de bani! Şi scăpaţi de mine pentru totdeauna.
Îmi dai un împrumut şi cînd ajung acolo, îţi trimit datoria.
Facem un contract legalizat!
– Vino peste două săptămîni.
– Să nu fie prea tîrziu!
– N-o să fie.
Luiza se ridică şi mama o însoţi pînă în hol. I-a deschis uşa fără
să mai spună un cuvînt.

  173

Deşi începuse returul campionatului naţional de fotbal, vîntul nu
se mai potolise pe coasta noastră. Părăsisem definitiv Oficiul Poştal.
Sub pătură puteam să stau în pijamale, citindu-mi revistele. După
orele petrecute la fereastră, mama ieşea din casă. Îi cerea tatei bani
şi după două-trei ceasuri se întorcea cu un săpun, o pungă de sodă
sau un kilogram de cartofi. Tata nu mai ieşea din casă. Nici măcar
duminica, să se plimbe pe epava cargoului. Stătea la televizor sau
dormea. Mînca la ore fixe. Nu se îngrăşase.
În schimb, slăbise domnişoara Puşa. Întîlnind-o pe scări, am constatat
că paltonulîi cădea ca pe un manechin dintr-o vitrină cu solduri.
De abia mai urca treptele. Mi-a spus că au murit doi pensionari care
au lăsat cu limbă de moarte să fie incineraţi. Au venit două maşini de
la morgă şi i-au dus. Dumnezeu să-i ierte!
”
Şi eu am să mor! Nu ţi-a
spus mă-ta? Nu mai pot să dorm din cauza cafelei pe care mi-a trimiso
Marius. S-a răzbunat!“ Vecina noastră deschisese pachetul de cafea
şi rîşnise cîteva boabe. A băut cafeaua în ghereta violetă a bisericii,
să se încălzească. În acea noapte a dormit două ore. Nu s-a speriat.
Suferea de insomnii cînd o muşca reumatismul de picioarele. A doua
zi, în gheretă, a mai băut un termos cu cafea şi noaptea n-a putut
să închidă ochii. A stat la televizor pînă la  rea programului,
apoi cu ochii în tavan pînă dimineaţa. A dus cafeaua la laboratorul de
analize. Cafeaua era normală, fără exces de cofeină.
”
Nu pot să dorm
din cauza lui Marius!“ Domnişoara Puşa avea poftă de mîncare, nu
mai avea ameţeli, vome, cearcăne, inima îi bătea regulat, dar nu putea

  174

să doarmă. Văzuse multe filme sexy la posturile particulare de
televiziune.
– A murit domnul Smith, schimbă macazul domnişoara. A murit,
săracul. Ştii cine este? Nu ştii! L-am cunoscut cînd am fost în Canada.
Un om cumsecade. A murit de bătrîneţe. Era paznic la un depozit de
deşeuri metalice. Avea o gheretă ca a mea, săracul. Tu n-ai vrea să te
angajezi paznic?
– În locul lui, sigur că aş vrea!
– Nu dragă, în locul lui, că aşa bolnav cum eşti nu te primesc în
Canada, că doar nu este ţară de bolnavi. Tu acolo n-ai nici o şansă.
Îţi fac propunerea să lucrezi în locul meu, la mînăstire.
– Ieşiţi la pensie, domnişoară?
– Nici nu mă gîndesc! Bătrînul Smith mi-a promis că, înainte de
a muri, va vorbi cu şefii săi. . . să intru eu în locul lui. Uite că a murit,
săracul, şi a vorbit pentru mine. Patronii mi-au trimis o telegramă
cum că a murit Smith. Ce zici, nu-i aşa că am dat lovitura? Dacă vrei
să ştii, mi-am depus actele pentru plecare. Te-aş lăsa pe tine în locul
meu. E o propunere.
– Plecaţi să vă faceţi paznic acolo? V-au propus ei postul?
– Nu explicit, dar m-au înştiinţat că Smith a murit. Deci e clar
că au nevoie de mine. Trebuie doar să ajung, să negociez salariul şi
gata. Ah! Am să mă răzbun pe tot acest timp pierdut! Va fi minunat,
crede-mă! Acolo am să mă nasc a doua oară!
– La vîrsta asta?

  175

– Care vîrstă?
Coborî pe treapta pe care mă oprisem s-o ascult şi mă apucă de
gulerul paltonului. Vocea îi tremura:
– Sunt bătrînă? Uită-te la mine! Sunt bătrînă?
– N-am vrut să vă jignesc. . .
– Taci! Mă îmbrînci. Trebuia atunci să rămîn. Atunci. . . Acum
v-aş fi scris vederi, ca Marius. . . Dar dacă Marius ne-a păcălit? S-a
stabilit pe undeva prin ţară şi ne trimite ilustrate cumpărate de la
bişniţari? O ştampilă poştală poate fi uşor de falsificat.
Domnişoara Puşa urcă o treaptă:
– Nici mă-ta nu mai poate să doarmă din cauza lui Marius! Domnul
Hermeneanu ştie că mă-ta iese noaptea la plimbare şi umblă haimana
prin oraş? Eu dacă nu pot să dorm, stau cu ochii pe fereastră şi o văd
în fiecare noapte.
Cîteva nopţi la rînd am stat cu urechile ciulite sub pătură. La intervale
scurte de timp, mă duceam la baie, motiv să trec prin hol, să
văd dacă pantofii mamei lipsesc. În sufragerie, tata sforăia. Nopţile
pe care le-am pierdut au fost liniştite.
”
De ce ai cearcăne?“ m-a
întrebat mama, într-o dimineaţă, după ce mi-am băut ceaiul. Şi ea
avea cearcăne. M-a rugat să-i povestesc ultima carte pe care o citisem.
După o jumătate de oră, s-a ridicat de la masă, şi-a pus baticul
pe cap şi s-a încălţat:
– Cartea asta mi-ai mai povestit-o!
Tata deschisese deja televizorul. Mama i-a cerut nişte bani, apoi

  176

a coborît cu sacoşa de cîrpă îndesată în buzunarul paltonului. S-a
oprit în faţa blocului şi s-a uitat atentă la ferestrele noastre. A luat-o
spre capătul liniei de autobuz.
Am coborît, sărind cîte două-trei trepte. La cincizeci de metri de
intrarea în bloc staţiona un camion galben şi doi bărbaţi în salopete
albastre fumau, sprijinindu-se de uşa deschisă a cabinei. Am alergat
la capătul de traseu al autobuzului. În dreptul primelor blocuri cu
patru etaje, am zărit-o pe mama. Trecuse de staţie, o luase pe jos,
pe bulevard. Mergea repede, cu mîinile în buzunare, uitîndu-se cînd
la vitrine, cînd la oamenii de pe trotuar. S-a aşezat la coadă, pe
două rînduri, care ieşea dintr-o Alimentară, dar n-a avut răbdare
să stea. După un scurt dialog cu o persoană din rînd, a pornit mai
departe. Mergeamîn spatele ei, la vreo şapte-opt metri. În intersecţie,
sergentul-major Grigore Postolache lipsea. Mama a intrat pe strada
Cristinei. Se opri o dată, să-şi aranjeze baticul pe cap, uitîndu-se în
geamul unei maşini parcate. M-am ascuns după un copac. După cîţiva
paşi, am ajuns la casa Cristinei. Mama n-a întors capul spre grădina
îngheţată. În capătul străzii, s-a oprit în faţa Consulatului american.
Îşi potrivi încă o dată baticul. Nu îndrăzni să traverseze, să se apropie
de ghereta sergentului american. În dreptul porţii era parcată o maşină
lungă, neagră, cu geamuri fumurii. Prin geamul gheretei se desluşea
cascheta colonială a paznicului. Clădirea cu două etaje, cu arhitectură
modernă, fusese acoperită cu iederă. Avea balcoanele mari şi ferestrele
înalte cît pereţii, protejate pe dinăuntru de draperii albastre. Era cea

  177

mai frumoasă clădire din oraşul nostru. În curte se înălţa un catarg
alb, subţire, de care atîrna o sfoară. Cineva o trăgea, o verifica, pentru
că la baza catargului se auzeau voci. În rest, curtea şi casa păreau
părăsite.
Mama se întoarse brusc şi trecu pe lîngă mine fără să mă observe.
Mergea acum mai repede. Reveni în centrul oraşului şi intră în cel mai
scump magazin de îmbrăcăminte, dar nu se opri la vreun raion. La
 , privi atentă celălalt trotuar. Traversă strada şi în dreptul unei
librării îşi domoli ritmul. Şi ea urmărea pe cineva. Se ascunse după
o cabină telefonică. De acolo iscodea intrarea unui restaurant. M-am
ascuns şi eu după un stîlp. Deodată, mama ieşi din ascunzătoare şi se
repezi la băiatul pe care-l cunoşteam în cîrciuma Sirena. Ceauşescu
(sau Caragiale în varianta rugbystului) dormea întins pe trotuar, la
uşa restaurantului. Mama înşfăcă toţi banii din farfuria din faţa lui şi
înainte de a pleca îl sărută pe creştet. Se întoarse şi începu să numere
banii din mers. Apoi, se opri în faţa unei vitrine cu tricotaje. Zăbovi
mai mult în faţa unui pulover verde, întins pe bustul unui manechincopil.
Intră în magazin foarte grăbită şi, fără să-l studieze, cumpără
puloverul din vitrină. A ieşit cu mîinile în buzunare şi capul vîrît
în gulerul ridicat al paltonului. Ascunse puloverul cumpărat în sacoşa
din cîrpă care-i atîrna pe lîngă palton. Se întoarse pe acelaşi drum
la Consulatul american. În faţa porţii se adunaseră vreo cincizeci de
oameni. Vorbeau în grupuri mici, în şoaptă, mulţi dintre ei ţineau în
mîini sau pe umeri drapele americane, desfăşurate. Mama îţi aranjă

  178

baticul şi se amestecă în mulţime. M-am retras pe trotuarul de vizavi
şi mi-am aprins o ţigară. Doi tineri pletoşi vindeau la o tarabă improvizată ţigări, insigne, drapele americane în miniatură, bune de înfipt
într-un tort. Nu-şi făceau reclamă pentru că aveau vînzare.
Îmi aprinsesem a treia ţigară. Deodată, de după colţ, au apărut
trei maşini metalizate şi lungi, ca şi aceea parcată în faţa porţii. Au
oprit uşor, în rînd cu prima, risipindu-i pe oamenii strînşi în grupuri.
Din ele au coborît şase bărbaţi înalţi, bine îmbrăcaţi. Purtau paltoane
negre şi pantofi de lac. Îi însoţeau şi două femei, cam de vîrsta mamei,
în paltoane de blană. Erau veseli. Unul dintre ei, cărunt, porni
înainte, deschizîndu-le celorlalţi calea pînă la poartă. Aceasta se deschise
imediat, probabil sergentul o acţionase din gheretă. Cîţiva oameni
se adresară vehement unui american din grup, dar străinul le
răspunse cu un zîmbet larg şi se grăbi în curtea Consulatului. Atitudinea
americanului stîrni nemulţumiri în primele rînduri. Se auzi o
fluierătură şi un
”
huoo“ scurt. Grupul întră fără alte incidente. Lîngă
trotuarul meu, se opri o Dacie din care coborîseră patru fotografi, cu
aparatele atîrnate de gît. Şi ei au intrat fără probleme în curtea Consulatului.
Mulţimea în care se pierduse mama devenise mai agresivă.
Izbucniră cîteva proteste şi chiar oînjurătură grosolană aruncată celor
din clădire. În faţa Consulatului se adunaseră între timp peste o sută
de persoane. Mulţi gură-cască se opriseră ca şi mine pe acelaşi trotuar.
Curînd, se lăsă liniştea printre oamenii de la poartă. O fanfară ascunsă
de ziduri porni să intoneze imnul american, în timp ce drapelul cunoscut

  179

urca încet pe catargul din curte. De la primele acorduri, mulţi oameni
şi-au descoperit creştetul. Cei din faţă cîntau cu palma dreaptă
în dreptul inimii, iar vînzătorii pletoşi fluturau steguleţe. Cînd drapelul
a ajuns în vîrful catargului, fanfara a încetat şi dinăuntru s-a
auzit o salvă de tun, urmată de aplauze. Şi cei din stradă au început
să aplaude, mai mult, să fluiere şi să chiuie. Se îmbrăţişau fără rost.
Cristina stătea singură, retrasă, cu mîinile în buzunare. O forfotă inutilă izbucni în faţa porţii. Încercau s-o forţeze. Maimuţoiul ieşise din
gheretă şi făcea semne disperate, să-i domolească. Ca din pămînt au
apărut fotoreporterii, care au început să fotografieze busculada. Unul
dintre ei, mai slăbănog, se cocoţă pe capota unei maşini americane.
Blitz-urile i-au enervat pe oameni şi multe proteste se îndreptară spre
fotoreporteri.
Busculada o prinse pe mama, iar eu stăteam ca un pămpălău,
vorba tatii. Fotoreporterul cocoţat pe maşina americană se trezi înconjurat
de mulţime şi obligat să înceteze cu fotografiatul. O femeie
se urcă pe capotă şi-l îmbrînci fără milă. Un val de aplauze răsplăti
gestul femeii. Era domnişoara Puşa. Mulţumi cu o plecăciune pentru
aplauze, dar nu părăsi poziţia cîştigată:
– Trădătorilor! Huooo! Trădătorilor de neam şi ţară! Oamenii din
jurul maşinii încremeniseră. Acum fugiţi, nu-i aşa? După ce l-aţi omor
ît pe Ceauşescu, acum fugiţi! Huooo! Nu vă convenea că vă ţinea la
cozi la lapte? Acum staţi la uşa imperialiştilor evrei! Huooo! Fugiţi ca
şobolanii, impotenţilor! Ţ ara are nevoie de braţe care s-o apere. Ce-o

  180

să găsiţi la americani? Vă spun eu! Pornografie! Vreţi pornografie?
Pornografie avem şi noi! Aşteptaţi numai puţin, că peste cîteva zile
toate chioşcurile de închiriat videocasete vor da caseta cu filmul porno
în care joacă Luiza Hermeneanu, plătită cu bani grei ca să. . . Cine
vrea să fugă în America? Una ca ea, curva curvelor din oraş! Şi cine
este tatăl acestei dezmăţate? Cel mai harnic muncitor pe care l-a
avut Şantierul Naval. Uitaţi-o aici pe mama Luizei Hermeneanu! Să
vă spună această femeie cîte sacrificii a făcut pentru fiica ei! De ce
a făcut? De ce, vă întreb? Ca s-o vadă plecată din ţară? Aşa sunteţi
toţi, nişte degeneraţi! Trădători şi degeneraţi!
Domnişoara Puşa se feri la timp din calea unei pietre care, cu
siguranţă ar fi desfigurat-o. Imediat după aruncarea pietrei, se abătură
asupra ei valuri de înjurături şi huiduieli. Vecina noastră mai dorea
să le spună ceva, dar vocea ei nu-i dovedea. Doi bărbaţi încercau s-o
dea jos de pe capotă, dar alunecau pe tabla umedă a maşinii.
– Se vor resemna repede, mă agăţă de braţ sergentul-major Grigore
Postolache.
Mă întoarse şi mă obligă, cu mîna încleştată pe braţul meu, să-l
urmez pe stradă, spre centrul oraşului. Îmi explică repede că nu trebuie
să fiu surprins de prezenţa sa, avea două zile libere, de aceea preferase
să se îmbrace în civil, într-un palton care aducea, totuşi, cu mantaua
de poliţist, numai nasturii erau schimbaţi şi îi lipseau epoleţii. Pe cap
îşi trăsese un fes din lînă, care-i ajungea pînă la rădăcina nasului
borcănat. Avea cearcăne şi mirosea a spirt. Abia se bărbierise. Nu-

  181

şi ştersese petele de sînge de pe gît. La intersecţie mă eliberă din
strînsoare, dar mă rugă să-l urmez.
– Sunt foarte emoţionat, se opri la culoarea roşie a semaforului.
Mă crezi? Nu mă crezi! Preferi să-i crezi pe proştii ăia, nişte brute. Nu
vor reuşi să ajungă în America pentru că n-au subtilitate. Uite! Scoase
din buzunarul paltonului o carte fără coperte, cu pagini îngălbenite
şi în timp ce traversam strada, îmi citi cu voce tare:
”
Aşa se vorbeşte
englezeşte“. Este o carte foarte bună, editată în o mie nouă sute şaizeci
şi trei. Pe atunci făceau cărţi foarte bune. Avea o sută treizeci de
pagini. O vezi? Am citit-o pe toată de patru ori, singur, fără să mă
ajute nimeni. Ţ i-aduci aminte filmul pe care ţi l-am povestit? Da. . .
M-am tot gîndit şi am ajuns la concluzia că poliţistul din film nu este
prototipul breslei din care fac parte. Şi mi-am zis, cu orice risc, să
merg pe drumul meu! Dar, spre deosebire de personaj, dorinţa mea
de a învăţa engleza mi-a venit de aici! Îmi arătă locul inimii.
Părăsisem centrul oraşului şi intrasem într-un cartier de blocuri
muncitoreşti. Pe aleile strîmte ne întîlneam cu tot felul de oameni
care-l salutau pe poliţist. Omul le răspunde preocupat de ideile pe
care vroia să mi le expună:
– Am pornit în această experienţă – bătu cu palma peste buzunarul
unde-şi ascunsese cartea – cu un complex dramatic. Mă exprim
bine? Dra-ma-tic! Dacă greşesc în exprimare, te rog să mă corectezi.
Am pretenţia că-ţi vorbesc ţie, care eşti cea mai tînără generaţie
de intelectuali ai acestei ţări. Deci! Complexul a ţinut de faptul că nu

  182

învăţasem engleza la timpul potrivit. Am avut sentimentul inutilităţii,
dar cum ţi-am spus, ceva din mine izbucnea şi mă împingea să citesc
cartea pagină după pagină. N-am să-ţi spun nici un cuvînt în engleză,
e o superstiţie de-a mea! Primul cuvînt în engleză am să-l spun acolo!
Acum, cînd experienţa s-a sfîrşit, amintindu-mi de film, mă întreb
cine va fi intelectualul dintre amicii noştri care va muri într-un accident
de circulaţie. Ah! Dar uite-l pe domnul intelectual! Bună ziua,
domnule Remus, îl luă în primire poliţistul pe bătrînul care nici nu
se apropiase bine de noi.
După cum grăbea pasul, domnul Remus ne căuta de mult. Se opri,
răsuflînd greu. Bărbia îi tremura sub povara efortului şi ochii îi jucau
în orbite. Reuşi, totuşi, să mă fixeze:
– Vrei să ne laşi singuri? Te rog!. . .
– Cu ce treabă, domnule?, se interesă brutal sergentul-major.
– Ai să afli imediat. Ne laşi?, mă rugă cu o voce umilă.
Am dat să plec, dar poliţistul mă apucă iarăşi de braţ:
– Băiatul e prietenul meu cel mai bun! Dacă vrei să spui ceva,
spune repede că ne grăbim.
Bătrînul ezită. Nu se aştepta la o asemenea replică.
– Am venit în chestiunea pentru care m-aţi rugat. . .
– Nu te-am rugat în nici o chestiune. Condiţia noastră e clară,
domnule! Ne dai dosarul lui Ilie Hermeneanu şi îţi dăm casetele! De
fapt, termenul limită a trecut. Nu te-ai ţinut de angajament. N-am
ce-ţi face. Ai avut timp destul să te gîndeşti, să iei o hotărîre! Ai

  183

adus dosarul, cumva?
– Nu, nu, nu! Adică înţelegeţi, nu-i la mine! V-am spus de la
început, sunt nişte hîrtii. . .
– Trebuia s-o convingi pe sora prietenului meu să ţi le dea, iar noi
îţi  am casetele cu filmele porno pe care sora prietenului meu
le-a turnat, ha, ha, ha, într-o cameră a hotelului tău.
– Dar nu e hotelul meu!
– Gura! Lasă textele că te arestez! Treaba ta! Nu ne dai dosarul, ai
să suporţi consecinţele. Barem dacă intrai şi matale în film! Ce curve
bune ai pierdut! Rîse în hohote, dar reveni repede, ameninţător. Noi
mai avem puţintică răbdare. Ne aduci dosarul şi ai casetele.
Şi poliţistul îl apucă pe domnul Remus de-o ureche, dîndu-l la
o parte din calea noastră. Am trecut pe alee, eu buimac, Grigore
Postolache, cu mîinile la spate, înfuriat. Recepţionerul-şef rămase în
afara aleii:
– Vă urăsc pe toţi! Vă urăsc, jidanilor, bozgorilor, ţiganilor! Vă
urăsc, bolşevicilor, securiştilor, turnătorilor! Vă urăsc, neamurilor!
Trăiască romînii! Trăiască în vecii vecilor! urlă bătrînul în urma noastră, dar nu ne-am întors.
După cîţiva paşi poliţistul îşi reveni. De data asta, vorbi fericit:
– Totuşi nu m-ai întrebat de ce am ales engleza! Ca să respect
filmul, ai să răspunzi. Inexact! Filmul este altceva şi sper că ai înţeles.
Nebunii mi-au distrus atunci baricada. N-ai uitat! A fost vina mea,
trebuia să iau măsuri preventive. Dar cine să-şi închipuie că vor fura

  184

un tanc? Au furat şi excavatorul galben. Încă nu l-au scos pe străzi. Îl
ţin ascuns. Pregătesc ceva. Vor să dea o lovitură. Nu se vor mai juca
aşa cum au făcut-o pînă acum. Era o joacă absurdă. Să te plimbi. . .
– Şi să-ţi pui o dorinţă, am îndrăznit.
– Exact. Toţi îşi puneau în gînd America, i-am verificat. Hă! Şi
ce s-a ales de visele lor? Dar am deviat de la subiect. Cînd te-au
aruncat de pe tanc, ţi-ai pierdut revistele pe plajă. Le-am găsit, leam
adunat cu gîndul să ţi le dau, dar răsfoindu-le am găsit un anunţ
pentru un concurs de pictură. Concursul fiind organizat în America. . .
Uite, aici locuiesc eu! De fapt nu stau, am închiriat o garsonieră ca
loc pentru atelierul de pictură. Aici am învăţat singur această carte
şi am pictat! Scoase cheia din buzunar şi o ştersese cu grijă de praful
imaginar. Hai să-ţi arăt adevărul! Era un bloc cu o singură scară,
cu ferestrele camuflate de rufe întinse la uscat, cu faţada decolorată,
ca mai toate blocurile din oraşul nostru. Avea patru etaje. Poliţistul
intră pe scară şi-mi deschise uşa primului apartament de la parter.
Mă împinse înăuntru şi aprinse lumina din hol. Mirosea a oţet. M-a
îndemnat să intru încălţat fiindcă nu are covoare, să nu mă dezbrac
fiindcă n-are cuier. Aprinse lumina în cameră. În mijlocul acesteia se
afla un taburet spoit cu tot felul de culori, aşezat în faţa unui şevalet, o
improvizaţie. În jurul lor, aruncate pe jos, tuburi de tempera şi guaşe,
pensule şi creioane de diferite mărimi, blocuri de desen mîzgălite.
Uite! Îmi arătă pereţii acoperiţi cu desene colorate, format mic, cum
ne cereau la şcoala generală, la orele de desen.

  185

– Sunt acuarelele mele, se lăudă poliţistul. Toate! Cele mai proaste.
Pe cele mai bune le-am trimis la concurs. În revistele tale am citit
anunţul şi regulamentul concursului. Şi atunci mi-a venit ideea. Concursul
se adresează copiilor handicapaţi între cinci şi zece ani. Este un
concurs internaţional. Primele trei locuri cîştigătoare, o excursie în
America. Asta e! Turul Americii în autocar. Cum să ratez o asemenea
ocazie? Mi-am cumpărat tot ce vezi şi uite ce-a ieşit. Am pictat şi
am învăţat englezeşte. Acum o săptămînă am trimis cele trei lucrări.
Am chitanţa, dacă nu mă crezi! Îmi arătă o recipisă pe care o scoase
din buzunarul paltonului. M-a costat o avere, dar a meritat. Acum
aştept răspunsul lor. Voi fi printre cîştigători. Sunt absolut convins
de reuşită pentru că am lucrat cu emoţie, cu pasiune. Toată viaţa
mea s-a revărsat în aceste acuarele. Două luni în America! Ah! Făcu
o piruetă, gata să răstoarne micul şevalet.
– Dar dumneata nu îndeplineşti condiţiile de vîrstă, am rîs. Şiapoi
nu eşti handicapat.
– Mă crezi prost? Am să plec în America în calitate de tată. Copilul
care îndeplineşte condiţia de participare nu ştie pe ce lume trăieşte,
aşa că l-am înfiat. El este autorul oficial al lucrărilor, iar eu sunt
tatăl adoptiv. Americanii vor fi încîntaţi cînd îl vor vedea aşa de
handicapat.
– L-aţi înfiat pe. . . copilul acela. . . Unii îi spun Ceauşescu, alţii. . .
– Eu l-am botezat Luchian! Ai înţeles? Luchian! L-am botezat la
biserică. Dar te rog să-mi admiri picturile, mă invită cu un gest larg.

  186

Pe fiecare perete, în afară de cel cu fereastra camuflată cu nişte
pături de campanie, erau prinse în ţinte, pe două rînduri, acuarele
în format mic. Îmi indică locul de unde să-ncep vizitarea expoziţiei,
chiar de lîngă uşă. Picturile erau tîmpite. Un desen inundat de violet
arăta marea pătată cu alb şi în zare, luminiţe galbene, adică vapoarele!
Desenul era stîngaci. Poliţistul mă urmărea pas cu pas, foarte
serios. Încercam să fiu şi eu serios. Sub acest prim desen sau acuarelă, cum o numise sergentul, se afla o plajă cu un bloc cu două etaje.
Am rîs. Să fie hotelul domnului Remus? Exact, se bucură poliţistul.
Nu era o copie fidelă. Ce făcuse poliţistul pe cartoanele de desen nu
semăna cu realitatea. Recunoşteam că sursa de inspiraţie a artistului
fusese realitatea înconjurătoare. Mai departe, un tramvai deraiat
pe o stradă pustie. Desen din memorie, mă informă Grigore Postolache.
Era o reconstituire a faptelor săvîrşite de nebuni. Altă acuarelă,
alt bloc pe plajă. Un bloc cu opt etaje. Aici staţi voi, îmi arătă cu
unghia degetului mic. La următoarele lucrări au apărut şi oamenii.
I-am descoperit pe domnişoara Puşa în ghereta violetă, pe domnul
Remus cu Luiza stînd pe terasa hotelului, pe Luiza scăldîndu-se în
nisip, pe Boby bătîndu-l pe arhitectul pitic, pe tata întorcîndu-se cu
roşii de la fermă. Tematica se îmbogăţea pe măsură ce parcurgeam
expoziţia. Naturi moarte: o sticlă de şampanie plutind pe mare, un
teanc de reviste, patru măşti de gaze. Dacă zăboveam în faţa unui
desen sergentul-major îmi explica, iar eu dădeam din cap amuzat. Un
avion plutind pe mare. Ce tîmpenie! Dedesubt, pe o planşă albă, cretinul

  187

pictase cu vopsea roşie nişte cuvinte, parcă le copiase dintr-o
scrisoare. Am citit în grabă:
”
Cînd am condus un tanc, mi-am pus
această dorinţă: Pe crucea mea să scrie bărbatul acestei femei
se află în america.“ În uşa garsonierei se auziră bătăi violente.
Sergentul-major Grigore Postolache luă poziţia de drepţi, privindu-mă speriat:
– Nu ştie nimeni de atelierul meu!
Domnişoara Puşa năvăli în mijlocul camerei şi, fără să se uite la
noi, se prăbuşi în genunchi, apoi strigă cu o voce sugrumată de efort:
– La arme, vitejii mei! Au venit să ne fure blocul!
Cuvintele vecinei ne-au convins. Am ieşit din garsonieră, regretînd
timpul pierdut cu poliţistul chinuit de ambiţia de a cîştiga concursul
de pictură din America. Gînduri negre mă împiedicau să alerg mai
repede spre casă. Poliţistul mă urma ca un cîine credincios.
În faţa blocului nostru staţionau mai multe camioane de mare tonaj,
o automacara şi alte utilaje, toate vopsite într-un galben murdar.
Oamenii în salopete albastre se foiau printre aceşti monştri. Braţul
telescopic al macaralei ajunse la etajul opt. În capătul braţului era
montată un fel de cuşcă în care se aflau doi muncitori. Examinau
dintr-un capăt în altul faţada etajului. Printre muncitorii de jos l-am
recunoscut pe arhitectul din Bucureşti. Purta pe cap o cască albă şi
era îmbrăcat într-un cojoc maro, lung pînă la glezne. Cei doi muncitori
din cuşca braţului telescopic erau înarmaţi cu cîte un picamer.
Domnişoara Puşa a preferat să stea ascunsă după colţul blocului,

  188

urmărind cu o privire întunecată operaţiunile. Fugise să ne anunţe fără
să-şi tragă paltonul pe ea şi acum tremura din tot corpul. Sau poate
îl pierduse în confruntarea din faţa Consulatului american. Muncitorii
au început să perforeze cu picamerele faţada etajului opt, ajutaţi
de mişcările sigure, sus-jos, stînga-dreapta, ale macaralei. Probabil
că între cei care spărgeau betonul şi cel care manevra braţul exista
o legătură radio. Între timp, a sosit în mare viteză a doua macara,
la fel de puternică, galbenă şi a ridicat planşeul decupat de cei doi,
aşezîndu-l cu precizie într-un camion.
– Apartamentul ăla nu este locuit, a observat sergentul-major Grigore
Postolache.
Muncitorii din cuşcă lucrau repede. Într-o oră au decuplat faţada
etajului opt. Şi pereţii din spate i-au scos cu grijă prin acelaşi procedeu
şi i-au coborît în camioane. Au lăsat doar pereţii laterali, să nu
se prăbuşească acoperişul. Camioanele încărcate cu pereţii blocului
nostru plecau şi se întorceau după o jumătate de oră, a cronometrat
poliţistul. Piticul bărbos se plimba cu mîinile în buzunarele cojocului
printre muncitori şi camioane. La etajul şapte au urcat în cuşca
macaralei alţi doi meseriaşi care au lucrat la fel. Au găsit, totuşi, un
apartament cu două camere, pe colţ, locuit de o familie de pensionari.
I-au lăsat în pace pe bătrîni, decupînd restul de pereţi după acelaşi
procedeu. Pentru a treia pereche de muncitori, etajul şase a fost foarte
simplu, nimeni nu mai locuia acolo. Cînd se pregăteau să atace etajul
cinci, domnişoara Puşa s-a repezit la intrarea blocului şi a ţipat:

  189

– Eu trăiesc aici, porcilor! A urcat în apartament, a aprins lumina,
să vadă porcii că e locuit.
În apartamentul nostru, tata urmărea la televizor transmisia în direct
a festivalului de la San Remo, iar mama gătea mîncare de mazăre
cu cartofi. Nu s-a speriat cînd cei doi muncitori, legaţi cu centurile de
siguranţă de cuşca macaralei, au apărut în cadrul ferestrei. Crezînd
că, în sfîrşit, au venit zidarii, mama i-a întrebat de după geam dacă
vor o porţie de mazăre cu cartofi, acum dă în fiert! Am oprit-o, să
nu risipească mazărea. Curios, aparatele lor nu făceau zgomote şi nu
stîrneau praful. Tata a ascultat în tihnă melodiile festivalului. Pînă la
miezul nopţii, pereţii blocului nostru au fost decupaţi şi transportaţi.
Pe la ora trei dimineaţa, maşinile şi echipamentele galbene au dispărut
în linişte sub ochii înroşiţi de nesomn ai poliţistului.
A doua zi, dimineaţa, blocul nostru arăta ca un castel de cărţi de
joc, cum l-a caracterizat domnişoara Puşa. De pe malul mării puteam
vedea scara interioară, cuşca ascensorului care nu mai funcţiona de ani
buni, bena de gunoi – un tub negru cu găuri la fiecare etaj. Rămăseseră
opt apartamente nedecopertate. Operaţiunea, am recunoscut cu toţii,
nu afectase instalaţia electrică sau conducta de apă rece.
– S-a slăbit un pic rezistenţa structurilor, ne-a explicat arhitectul,
prezent în faţa blocului în aceeaşi dimineaţă. Trebuie să vă mîndriţi
cu cel mai curat bloc din oraş. Vîntul o să-l cureţe de praf, ploile or
să-l spele. Nu vă trebuie femeie de serviciu. În privinţa şobolanilor,
nici o grijă, am dat cu substanţe toxice eficiente. Chiar, nu simţiţi cum

  190

miros? Nu simţeam, dar din acea zi n-am mai văzut un pui de şobolan.
Gîndacii de bucătărie au fost mai rezistenţi. În prima duminică după
această operaţiune, înainte de a se ridica de la masă, tata şi-a amintit:
– Am văzut la televizor un castel scoţian sau irlandez, cam aşa
ceva, că n-am prins emisiunea de la început. Ziceau că un miliardar
american l-a cumpărat. A fost demontat, transportat peste ocean şi
montat pe moşia bogătaşului în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.
Cică i-au mai rămas de adus opt apartamente din castel. Aşa zicea
reporterul. N-a mai avut bani americanul pentru ultimele opt. Ce-ar
fi să-i facem o ofertă mai bună?
– Mîine gătesc nişte fasole, nu vrei să te duci în piaţă? Poate
găseşti nişte ţărani întîrziaţi care vînd fasolea mai ieftin, i-a răspuns
mama.

  191

10
– Pînă vă întoarceţi, o să fiarbă fasolea. Să n-o laşi pe Luiza să plece.
Vreau să mîncăm cu toţii la prînz, ca o familie adevărată. Acum,
Luiza o să fie mulţumită. Taică-tu îi face rost de bani să plece. Vezi,
copiii au mereu pretenţii de la părinţi. Şi noi am făcut mereu sacrificii.
Taică-tu ţine, totuşi, la Luiza, altfel nici nu s-ar fi gîndit să-i dea bani
de drum, se înduioşă mama, punînd pe aragaz cratiţa cu ceapă tăiată
mărunt.
Vîntul din larg nu mai bătea. Păturile din geamuri fuseseră strînse.
Tata se îmbrăca în sufragerie, iar Luiza îl aştepta în camera ei.
Mama era fericită. Luiza nu părea curioasă unde vom merge. Important
era că tata se ţinea de promisiune.
Am mers pe jos pînă în centrul oraşului. În intersecţie, sergentul-major
Grigore Postolache dirija circulaţia. Am traversat pe verde
şi poliţistul ne-a salutat. Nu i-am răspuns. După ce am trecut de
intersecţie, am observat că tata o ţinea de braţ pe Luiza. Curînd,
pe nişte uliţe care scurtau drumul făcut altădată, am ajuns la Sirena,
oprindu-ne la tutungeria mică ce semăna cu ghereta domnişoarei
Puşa.
– Mai ţii minte, Luiza, străzile astea?, se strădui tata să fie vesel
dintr-o dată.
– Nu, ridică Luiza din umeri, nepăsătoare.
– Ai dreptate, recunoscu tata şi intră în tutungerie.
Luiza îl urmă. Eu am rămas pe trotuar, mi-am aprins o ţigară

  192

şi am început să-mi răsfoiesc revistele. Strada era pustie. Trotuarul
din faţa Sirenei abia fusese măturat şi stropit. Uşile cîrciumii erau
deschise, dar dinăuntru nu se auzeau zgomote. O bătrînă cu un fes
tras pe cap, înfăşurată într-un halat roşu de spital, ieşi dintr-o curte
de peste drum şi după ce mă salută, dădu cu mătura prin faţa porţii,
de două-trei ori, să obosească. Apoi se aşeză pe un taburet. Mă privea.
Nu aveam chef să-mi citesc revistele. Pînă a apărut Luiza, am fumat
două ţigări. Îmi ceru o ţigară. Vocea îi tremura. I-amîntins pachetul,
dar se răzgîndi, amintindu-ţi că şi ea are ţigări în poşetă, mai bune.
Tata ieşi din tutungerie cu o servietă maro sub braţ. Bătrîna îl salută,
un cîrîit scurt de găină, dar tata nu întoarse capul. Trase aer în piept,
eliberat de emoţie:
– Iei asta şi o duci acasă, îmi întinse servieta. O bagi jos în şifonier
şi-i spui lu’ mă-ta să pregătească masa pentru cinci persoane. Auzi?
Azi vom fi cinci la masă! Mergem, îi propuse apoi Luizei şi sora mea
îl ascultă.
Au traversat strada şi au intrat amîndoi în bodegă. Bătrîna mă
urmări de pe taburet pînă la capătul străzii. Servieta pe care mi-o
încredinţase tata, cu o singură cataramă atinsă de rugină, deşi deformată, nu era grea, poate conţinutul trebuia aranjat mai cu grijă.
Nu mă grăbeam să ajung acasă, îmi plăcea servieta maro, chiar şi
aşa, deformată. Îmi plăcea cum mergeam, ţinînd-o strîns de mîner,
fără s-o clatin sau s-o lovesc cu piciorul. Cu revistele sub braţ arătam
ca un domn! M-am admirat în vitrina unui aprozar. Îmi lipseau însă

  193

pantalonul din stofă şi pantofii de lac. De ce n-aş căuta un magazin
de lux, să-mi îndeplinesc dorinţa? O pălărie, un pantalon şi pantofi
de lac! De ce nu? Am strîns mînerul servietei. Să-mi arunc paltonul 
ăsta din liceu şi căciula, imitaţie sintetică de blană şi pantofii purtaţi
zi de zi, patru ani. Să-i arunc în primul tomberon. Să-mi cumpăr apoi
un pachet de ţigări fine şi o brichetă chinezească. Să intru în librării
şi să-mi cumpăr toate cărţile după care tînjesc de luni de zile şi toate
revistele, să le citesc în camera mea? Dar de ce în camera mea? e încă
frig şi miroase a petrosin. Nu! Mai bine mă ascund în hotelul domnului
Remus! Ah! De ce n-am curajul să fac ceva cu aceşti bani? Să
fug. La gară, cu primul tren! Ca Marius, dar el a fugit fără bani. Şi
a reuşit. Eu de ce n-aş reuşi? Să ajung campion naţional la tenis de
cîmp, să cîştig primul turneu la Praga sau la Viena. . .
– Bună!
– Tu eşti, Cristina?
– Eu sunt! Cristina se înclină, hlizindu-se. Unde alergi cu paporniţa
asta?
Purta o jachetă portocalie, brăzdată de multe fermoare, cu gluga
dată pe spate. Îmi barase drumul pe trotuarul unei străzi necunoscute.
Mă rătăcisem. Îşi ţinea mîinile în buzunarele jachetei şi-mi zîmbea cu
un soi de răutate, ca şi cum mă prinsese făcînd ceva urît. N-a aşteptat
să-i răspund, m-a întrebat ce mai fac. Bine! Ieşise să se plimbe, îmi
mărturisi nostalgică, îi plac aceste străzi. Ne-am privit, ea serioasă,
eu puţin speriat. Dacă aş fi făcut un pas, cu siguranţă s-ar fi dat la o

  194

parte, dar n-am îndrăznit să-l fac. Am întrebat-o ce filme a mai văzut
la video. A ridicat din umeri, n-are importanţă. Peste puţin timp vine
vara, am exagerat privind cerul senin al amiezii. Şi dacă vine vara, de
ce mergi înfofolit în paltonul ăsta?, mă chestionă pe ton sever. Mi-e
cald, am glumit tîmp. Hm! Dădu din cap. Cristina avea ochii verzi.
– Voi aţi furat excavatorul?
– Da, noi l-am furat, îşi schimonosi buzele rujate violent. Şi ce-ţi
pasă? Îţi pare rău că nu poţi să fii ca noi?
– Vă pierdeţi timpul cu fleacuri, i-am răspuns furios. Joaca voastră
e o tîmpenie. . .
– Lasă-ne în tîmpenia noastră, strigă Cristina. Bagă-ţi nasul în
revistele tale şi păstrează-ţi părerile tale de boşorog pentru alţii! Nu
te uiţi cum arăţi? Se cunoaşte de la o poştă că eşti un papiţoi fără
nici un rost pe lumea asta! Şi paporniţa! Unde o duci? Nu vezi în ce
hal ai ajuns?
Am îndrăznit să fac un pas, să plec, şi Cristina s-a retras, crezînd
că vreau s-o lovesc. Am pornit cu servieta sub braţ şi revistele strînse
în palmă. Cristina nu renunţă:
– De ce plîngi? Hî? De ce plîngi?
– Sunt bolnav.
– E cea mai comodă scuză! Toţi motivăm o boală şi ne retragem
în ea ca într-o vizuină. Şi de acolo, prin orice gaură descoperită ne
uităm la ceilalţi şi-i judecăm. Aşa ne simţim mai bine. Vrei o batistă?
– Nu! N-am nevoie. Trăiesc cum pot! Poate într-o zi am să fiu

  195

sănătos. . .
– Tu nu înţelegi că n-ai nici o şansă? Eşti condamnat să-ţi frămînţi
revistele, să înghiţi ceea ce ţi se pune în farfurie.
– Şi ce vrei să fac? Dă-mi o soluţie, dacă tu le ştii pe toate!
– Nici nu mai eşti în stare să gîndeşti.
– N-am avut norocul să mă nasc băiat de bani gata. Eu m-am
născut sărac, într-o familie cinstită. Mi s-a spus de la început cine
sunt şi care-i locul meu. Pentru că sunt bolnav şi întreţinut.
– Te-au minţit! Ca să înduri împreună cu ei.
– Dacă te dai aşa mare artistă, de ce nu eşti în stare să intri la
Conservator?
– N-am talent. Clar?
– Am bani!
– Oh, se maimuţări Cristina. Şi ce faci cu banii?
– Te rog să mă laşi în pace!
– Nu vreau! Sunt foarte curioasă să aflu ce poate face un om ca
tine cu grămada de bani din paporniţa asta.
– Îi duc acasă. Luiza se mărită.
Cristina se opri. Nu părea surprinsă. Îşi înălţă bărbia:
– Ai bani şi nu te bucuri de viaţă, îmi şopti cu blîndeţe. Ţ i-e frică
să fugi cu ei, nu-i aşa? Îmi atinse mîna încleştată pe mînerul servietei.
Sunt aici, lîngă tine, eu îţi vorbesc. Uite-te la mine!
Era serioasă şi felul cum vorbea mă înspăimînta.
– Eu sunt Cristina. Simţi palma mea? o simţi? Dar răsuflarea mea,

  196

o simţi? Sunt lîngă tine. Nu mai trebuie să visezi. Ai să fii fericit. Cel
mai fericit bărbat din lume. Vrei să mă săruţi?
– Aici, pe stradă?
– Poţi să mă săruţi şi aici. Eşti un bărbat puternic. Vrei să fugim?
Vrei? Îmi strînse mîna.
Am rîs prosteşte şi am dat din cap. Fata mă îmbrăţişă. Părul ei
mă ameţi, dar n-am renunţat la servietă. Revistele mele mototolite
căzură la picioarele noastre. Cristina purta pantofi cu tocuri înalte.
– Cristina! Ai o ureche caldă! Îmi dai voie s-o sărut?
– Mai bine să fugim! Îşi ridică fruntea de pe pieptul meu.
Iarăşi am dat din cap ascultător. Am luat-o la fugă pe străzi pustii,
necunoscute. Ne ţineam de mînă. Ce uşor a fost! O să fiu fericit!
O să-i spun mamei, domnului Remus, Luizei că sunt fericit! Dar ce
importanţă are fericirea mea pentru ei? Vorba Cristinei, lor nu le pasă,
sunt egoişti. Alergam şi am început să înţeleg. Cristina mă iubea. Voi
fi cel mai fericit bărbat din lume. Iar Cristina va fi cea mai fericită
femeie din lume. Eu trebuia s-o fac fericită!
– De ce alergăm ca proştii?, mă opri Cristina. Mai bine luăm un
taxi! Şi fără să aştepte decizia mea, făcu semn unui taxi care tocmai
trecea pe stradă.
Maşina se opri lîngă noi şi Cristina mă trase înăuntru. Şoferul, un
bărbat căruia îi vedeam cafea groasă ieşită de sub gulerul hanoracului,
primi comanda iubitei mele:
”
Turul oraşului!“
– De ce turul oraşului?

  197

– Pentru că ai bani, se ghemui Cristina la pieptul meu.
În oglinda retrovizoare am descoperit ochii şoferului, mici, negri,
parcă-i mai văzusem undeva. Şoferul nu accelera. Se lăsă depăşit de
toate maşinile. Ajunsesem la intersecţie. Întrebă încotro s-o ia, unde
vrei, îi răspunse Cristina.
– Uită-te bine pe geam, mă îndemnă iubita mea cu ochii verzi.
Lumea e alta cînd o priveşti de aici. Uită-te la oameni! Ce neghiobi
sunt! Eşti bogat. Spune-mi că eşti fericit cu mine! Mă privi serioasă.
– Da, i-am răspuns, dar oarecum stînjenit de prezenţa şoferului.
Dar tu eşti fericită? După ce ne plimbăm cu maşina, vreau să coborîm
şi să mergem la cel mai luxos restaurant. Tu ai mai fost, dar eu. . .
Vreau să bem şampanie, să mîncăm o friptură groasă de două degete,
nici nu-mi amintesc de cînd n-am mai mîncat carne. Apoi vreau
să stăm de vorbă. Am să-ţi spun o grămadă de lucruri, n-am să te
plictisesc, îţi promit.
– Priveşte strada, mă îndemnă. Asta a fost lumea ta.
Am făcut de două ori turul oraşului. Revenind în intersecţie, Cristina
îi ordonă şoferului:
– La gară!
– Ce să facem la gară?, am sărit. Nu mergem la restaurant?
Şoferul execută ordinul şi întoarse maşina, strecurîndu-se printre
două camioane. Cristina mă privi cu milă:
– Peste o jumătate de oră, pleacă un tren spre Bucureşti. Dacă
ţi se face foame, nu răbda ca acasă, du-te la vagonul restaurant şi

  198

mănîncă. Cînd ajungi la Bucureşti, întrebi cum se poate ajunge pe
strada Uverturii, numărul trei, asta e adresa lui! Să n-o uiţi! Uverturii,
numărul trei!
– Cristina, de ce-mi vorbeşti aşa?
– Ce mic e oraşul nostru! Vezi ce repede am ajuns la gară? Ai grijă
de tine!, îmi deschise portiera. Pleacă!
– Cristina, eu te iubesc! Cum poţi să mă goneşti? Unde să plec?
– Pleacă aşa cum ţi-am spus. Nu uita adresa!
– Nu plec fără tine!
– Dar pleacă odată! Mă lovi cu picioarele şi izbucni în plîns.
Am ieşit din maşină, cu servieta în braţe, dar stăteam aplecat spre
bancheta din spate. Nu ştiam ce să fac. Cristina îşi scoase o batistă şi
îşi şterse nasul:
– Să-i spui că îl aştept.
Şoferul se întoarse brusc şi-mi trînti portiera în nas, de parcă abia
aşteptase cuvintele Cristinei. Atunci l-am recunoscut. Era rugbystul
care mă aruncase de pe tanc. Maşina demară scurt, lăsîndu-mă singur
pe trotuar. Am dat să alerg după maşină, dar nu mai aveam nici
o şansă. Se pierduse repede, după primul colţ. Tremuram de furie.
Cristina se va întoarce la grupul ei de rockeri, bişniţari şi minijupiste.
Acolo va fi fericită. Iar eu îmi pierdusem revistele. Să mă duc la gară,
să urc în trenul de Bucureşti? Şi? Şi dacă la Uverturii, numărul trei,
îl descopeream pe Marius? Nu, Marius trebuie să fie în America. Iar
locul meu este aici.

  199

În locul gării se înălţa o clădire cu trei etaje, albă, cu o parcare
pustie. Au construit o gară nouă! Ciudat, dar domnişoara Puşa nu-mi
spusese nimic despre această construcţie. N-am îndrăznit să trec prin
parcare şi să admir îndeaproape gara. Trebuia să mă întorc acasă,
mă aşteptau cu banii. Strada pe care venisem cu taxiul se prelungea
dincolo de cartierul gării într-o şosea ceva mai largă. Şi pe asta o modernizaseră, lărgind-o cu patru benzi de circulaţie, în ambele sensuri.
Am pornit curios pe marginea ei, lăsînd repede în urmă casele urîte
din jurul fostei gări. Şoseaua cu patru benzi ieşea pe cîmpul nearat.
În spatele meu, soarele se pregătea să apună. Mi-am strîns servieta
sub braţ şi am mărit pasul. În faţa mea, la vreo două sute de metri,
se înălţa un bloc. Au început să construiască un nou cartier! Pe
măsură ce înaintam, aerul devenea tot mai umed. Marcajele galbene
ale şoselei pustii erau trasate cu grijă. Se cunoştea că era o lucrare
nouă, ca şi gara. Deodată un vîrtej străbătu şoseaua, ştergîndu-mi
parcă din faţa ochilor toate marcajele. Am rîs! Mă depăşise o maşină
în mare viteză. A doua maşină trecu în sens contrar mersului meu.
Era lungă şi metalizată ca toate maşinile din faţa Consulatului american.
Fugea spre oraş. Poate primii turişti străini soseau pe coasta
noastră. Imposibil! Domnul Remus ar fi ştiut şi ar fi chemat-o pe mama
să facă ordine şi curăţenie în hotel. Alte două maşini, una după
alta, trecură în viteză. Se întreceau ca la raliu. Una dintre ele claxonase
îndelung. Avea dreptate, mergeam pe mijlocul şoselei. M-am retras
pe trotuar. Dincolo de el se întindea cîmpul nearat. Blocul de care mă

  200

apropiam nu era prea înalt. Îi desluşeam ferestrele, deşi se întuneca.
Şoseaua devenise tot mai aglomerată. Fel de fel de maşini se întreceau
într-o goană nebună pe ambele sensuri. Farurile lor mă orbeau şi-mi
era teamă să nu ajung din nou pe şosea. O clipă m-am gîndit să mă
întorc. Ajunsesem foarte aproape de blocul ale cărui ferestre luminate
puternic creau în jurul clădirii o aură deosebită. Apăruseră şi primele
felinare, nişte reflectoare puternice, montate în vîrful unor stîlpi de
beton, dispuşi regulat de-a lungul autostrăzii. Blocul avea şapte etaje,
cu ferestre mari. Nu exista etaj să nu aibă o fereastră luminată. O bucurie
idioată mă copleşi. Cu banii din servietă ne vom muta în acest
cartier. De la acest bloc, de-o parte şi de alta a autostrăzii se înşirau
zeci de blocuri viu colorate. Ne vom muta aici! Ce risipă de lumină!
M-am oprit la primul bloc. Reflectoarele puternice descopereau un gazon
verde, nu mai văzusem niciodată un verde aşa de verde, tăiat de
albul strident al aleilor ce se intersectau sub diferite unghiuri. Scara
blocului cu pereţii din sticlă era luminată de jos pînă sus. Ma-mă!
Avem şi lift! O cutie albă cobora încet pe un perete al blocului. Un
parfum ciudat umplu aerul din jurul meu. M-am întors speriat, parcă
mai întîlnisem parfumul. Trecuseră două fete blonde, amîndouă cu
părul strîns în cozi, în tricouri albe şi pantaloni scurţi. Erau primele
fiinţe întîlnite în acest cartier. Să fug după ele, să le opresc, să le
întreb cum se numeşte cartierul, voi de cînd locuiţi?, şi eu voi locui
aici, poate chiar în acest bloc, vom fi vecini! Dar cele două fete
se grăbeau. Rămase în urma lor parfumul pe care-l descoperisem de

  201

atîtea ori în camera Luizei:
– Încerc să-mi amintesc pentru tine. . . Mai întîi, aerul umed şi
teama că nu poţi să respiri, dar uimit constaţi că poţi, că inima îţi bate
şi trăieşti. Faci un pas, doi, nesigur, pe un asfalt incredibil şi te întrebi
dacă este adevărat, dar nu ai timp să-ţi răspunzi, imaginile se reped
în retină, nu-ţi permit să gîndeşti aşa cum ai fost obişnuit de atîta
timp, te minunezi, da, te minunezi că trotuarul îţi suportă pantofii,
pantofii tăi cam rupţi, şi speri ca oamenii care trec pe lîngă tine să
nu-ţi observe hainele, care nu sunt ca ale lor. Trăieşti un sentiment
firesc de ruşine. De aceea te grăbeşti într-o direcţie oarecare, să te
pierzi în mişcarea generală, poate singura în stare să te urnească şi pe
tine, să-ţi dezmorţească nervii. Eşti calm şi nervos, înfometat şi sătul,
zgomotul şi liniştea te urmăresc obligîndu-te să te supui fără pretenţia
de a înţelege ceva din aceste momente, sunt viaţa ta, trezeşte-te! O
cascadă de lumini se prăbuşeşte pe bulevardul pe care te chinui să
înaintezi. Te opreşti în faţa unei vitrine şi nu vezi mare lucru, deşi
acolo sunt obiecte pe care nu le-ai văzut niciodată. Te încăpăţînezi
să vezi ceva şi, nemulţumit de aburii vederii, intri ca să ai ce povesti,
să nu se creadă că ai fost orb sau prost, nesimţitor şi rece, intri să-ţi
aminteşti rafturile înalte şi pline cu felurite cutii, sticle, pungi, toate
colorate, care nu miros, zeci de feluri de brînză, salamuri, te saturi
privindu-le, nu te interesează preţul iaurtului sau al cartofilor, ai să
minţi cînd te vei întoarce acasă şi cînd vei fi întrebat cît costă o
pîine. E o ne-drep-ta-te, ţipi şi nu te auzi, sufletul tău contorsionat

  202

stinge strigătul şi rîzi, parcă te bucuri că ai văzut în sfîrşit ceea ce
ai auzit din poveştile altora. Continui să te întrebi, ca să-ţi adînceşti
umilinţa în care ai trăit. Grija faţă de viaţa omului. Grija ca omul
să nu îmbătrînească prea curînd – ţi se pare că ţi-a răspuns omul
de lîngă tine, care nu este nebun sau handicapat fizic. Are pe urechi
căştile unui mic casetofon ascuns în buzunarul cămăşii. Tremură, se
zbate să trăiască muzica pe care tu te chinui s-o auzi, ţine în mîini
o chitară imaginară, dar vie pentru el, o iubeşte şi-ţi pare rău că
întorcîndu-te lîngă acest tînăr, în avionul ce coboară din miezul unei
zile în noaptea unui vis, nu vei avea curajul să-l baţi pe umăr şi să-l
rogi dacă poate să-ţi împrumute chitara sa, cîteva ore, pînă treceţi
Atlanticul sau pînă ajungeţi deasupra Budapestei, pentru că dincolo
de aceste repere, cine ştie?, mulţi oameni te vor crede nebun, văzîndu-te
cum cînţi la chitara acestui tînăr, care-şi ţine pe urechi căştile unui
casetofon, vecinul tău de drum, la întoarcerea în ţara ta, Romînia.
Mă rătăcisem printre blocurile foarte înalte, pe ale căror faţade
se dezlănţuiau reclame luminoase. Pe marele bulevard curgea şuvoiul
maşinilor lungi şi metalizate. Nu aveam curajul să opresc un trecător,
să-l întreb unde este casa mea. In zgomotul străzii, am desluşit un
vuiet care venea dintre două blocuri. Apoi m-a lovit un aer rece,
inconfundabil. Briza mării mele! Am intrat pe aleea aceea largă şi,
depăşind cele două blocuri care o străjuiau, am descoperit plaja mea,
întunecoasă şi rece. Ce aproape eram de casă! Chiar în spatele blocului
în care mă rătăcisem, se afla blocul meu. Vechi, negru, mîncat de

  203

vînturi.
”
Cu acest bloc începe ţara noastră, dacă vii dinspre mare!“,
mi-am amintit fericit cuvintele tatălui meu. Dar blocul din faţa mea
îşi recăpătase pereţii apartamentelor nelocuite. Poate arhitectul pitic
şi bărbos se întoarse între timp cu echipa lui de muncitori şi montaseră la loc pereţii. La etajul patru, apartamentul nostru lipsea. Şi la
etajul cinci, domnişoara Puşa rămăsese fără pereţi. Am numărat în
bezna nopţii opt apartamente care nu mai aveau pereţi. Opt găuri
negre. M-am depărtat, cu faţa spre bloc, crezînd că nu văd bine. În
dreapta, hotelul domnului Remus lipsea. Şi epava cargoului dispăruse.
Nu mai auzeam vuietul mării. Deodată, peretele blocului sclipi. Un
dreptunghi de lumină se întinse pe întregul perete. Am privit în jur,
să descopăr sursa de lumină care proiecta uriaşul dreptunghi. Apoi au
venit şi imaginile. Nişte sîni uriaşi, un falus mîngîiat de limba surorii
mele, părul Luizei răvăşit de plăcere. . . Am închis ochii, dar filmul
prinsese glas. Mi-am astupat urechile, dar gemetele se transformaseră
parcă în ropotul unei ploi ce cădea inexorabil peste ţara în care mă
rătăcisem.
M-am întors şi am luat-o la fugă în direcţia în care bănuiam că
se afla marea. Un gard înalt din sîrmă împărţea plaja în lungul ei.
Dincolo de gard, la cîţiva zeci de metri, se înălţa un bloc cu opt
etaje, cu faţada desfigurată. La etajul patru ardea becul din bucătărie.
Mama nu se culcase. Am alergat pe lîngă gardul din sîrmă ghimpată,
urmărit de gemetele Luizei, încercînd să găsesc o spărtură prin care să
mă strecor dincolo, dar nu am găsit nici una. Reţeaua era deasă şi bine

  204

întinsă între stîlpii din beton. M-am prăbuşit în genunchi. Deasupra
blocului din ţara mea răsărise luna. Luiza începu să ţipe, excitată.
Dar în stînga, de peste gard, am auzit un motor greu. Excavatorul
galben se tîra pe plajă, însoţit de nebuni. Zgomotul fiarei metalice
estompa dezlănţuirea sonoră a surorii mele. M-am ridicat şi le-am
făcut semne, degeaba aş fi strigat, măcar să mă vadă, sunt aici, foarte
aproape de voi! Excavatorul se îndrepta chiar spre mine. Nebunii erau
căţăraţi pe cabină, în cupa de oţel. Elefantul galben se opri în faţa
mea. Au sărit de pe excavator şi au început să danseze în jurul lui, cu
sticlele în mîini. Dansau pe orgasmul surorii mele. Poate că dincolo de
sîrma ghimpată, ei dansau pe muzica lor, îndrăcită, eliberată de un
casetofon. Ultima care a coborît din cabină a fost Cristina, ajutată de
sergentul american, santinela de la poarta Consulatului. La un semnal
neobservat de mine, s-au aşezat în cerc, ghemuiţi, numai Cristina şi
americanul au rămas în picioare. Fata a început să se dezbrace încet,
aruncîndu-şi întîi geaca, apoi fusta.
– Cristina, te iubesc, am strigat din spatele gardului.
Atunci abia m-au descoperit. Sergentul porni spre mine. Era urît
ca o gorilă. Rînji, descoperindu-şi dinţii albi, de animal bine hrănit.
– Vreau să mă întorc! Mi-e frică!
– Bine. Cum vrei tu!
Se aşeză în genunchi şi începu să scoată nisipul de la baza gardului.
Ceea ce făceam şi eu în partea mea. Cristina mă aştepta goală.
Vocea Luizei nu se mai auzea. Am întors capul şi ecranul improvizat

  205

dispăruse de pe blocul cu opt apartamente lipsă.
– Tu vorbeşti romîneşte?, l-am întrebat în şoaptă pe sergent, fără
să mă opresc din săpat.
– Sunt oltean, dar în fiecare zi mă dau pe piele cu cremă de pantofi,
zise maimuţoiul şi izbucni în hohote de rîs.
Îmi ceru servieta. Apoi m-a atenţionat că n-am să pot trece îmbrăcat cu paltonul. L-am ascultat şi am trecut uşor. Dincolo, soldatul
m-a ajutat să mă ridic, dar nu mi-a dat drumul. M-a condus în cercul
lor, ţinîndu-mă de mîini, ca pe un prizonier. Nebunii continuau să-şi
paseze sticlele de votcă. Rugbystul lipsea.
– Pot să vă povestesc tot ce-am văzut!
– Nu-i nevoie, mi-o reteză cu un glas spart. Ţ i-a fost frică. Tu eşti
născut să trăieşti aici.
– Sapă, îmi ordonă sergentul şi mă obligă să îngenunchez.
Nu m-am împotrivit. Săpam cu ochii la gleznele Cristinei. Nisipul
îngheţat îmi rănea degetele. Ei fumau, beau, dar nu mă grăbeau. Au
avut răbdare să termin. Maimuţoiul
”
cu lutul în fund“ m-a îndepărtat
de groapă, făcîndu-i loc Cristinei să intre în ea. Bruta m-a îndemnat
apoi s-o îngrop. I-am aşezat nisipul cu grijă în jurul gîtului, să nu-i
intre în urechi. Sergentul a stabilit distanţa, măsurînd cinci paşi de-ai
lui de la capul Cristinei. Acolo a ridicat o movilă mică de nisip.
– Renunţă, Cristina! M-am repezit la movilă, încercînd să aşez
servieta pe locul pariului.
Sergentul lovi servieta cu piciorul. Scoase din buzunarul de la piept

  206

al uniformei un carnet subţire pe care-l aşeză pe movilă. Am recunoscut
un paşaport. Dacă l-aş fi deschis, poate aş fi descoperit o viză
pentru America pe numele Cristinei. Dar sergentul îmi îndepărtă faţa
cu palma. Cristina porni. Cristina mă bătu pe umăr, făcîndu-mi semn
să ies din cercul lor. M-am retras în spate, lîngă roata din faţă a excavatorului.
Noaptea pierdea din puteri. Becul de la bucătărie nu mai
ardea. Cristina străbătu uşor trei paşi fără să dea semne de oboseală.
Sergentul o urmărea din picioare, cu mîinile în şolduri. Cristina îşi
răsuci capul, parcă se sufoca. Trăgea aer în piept umflîndu-şi obrajii.
Expira, şuierînd ca o locomotivă. Îi mai rămăseseră doi paşi pînă la
paşaport. Nu aveam voie s-o ajutăm fără acceptul celui care pariase.
Cristina ţipă scurt şi-şi dădu capul pe spate. M-am repezit în cerc,
dar sergentul mi-o luă înainte, dezgropînd-o cu îndemînare, o trase
de subsuori şi o întinse pe nisip. Îşi aşeză urechea pe pieptul fetei.
– Trăieşte! Se ridică triumfător, cu braţele ridicate.
Vestea declanşă corul de chiote şi fluierături. Muzica porni din cabina
excavatorului şi rockerii, bişniţarii, minijupistele, fără să le pese,
începură să ţopăie. Negroteiul strînse hainele Cristinei cu o mînă,
ascunse paşaportul în buzunarul uniformei şi se întoarse sprinten la
corpul inert. O luă pe Cristina în braţe, le aruncă nebunilor un
”
ceau“
şi plecă spre hotelul domnului Remus. Nebunii se instalară în cabină
şi în cupa excavatorului. Porniră elefantul galben şi, după un demaraj
greoi, părăsiră plaja în chiote.
Am rămas singur. Groapa Cristinei mai păstra o formă ciudată,

  207

un cilindru la baza căruia începeau alte două cilindre, mai subţiri. Pe
fundul cilindrului mare am zărit o piatră, cît un ou de găină. Poate
piatra blestemată o împiedicase pe Cristina să ajungă la paşaport!
Am luat-o, cu gîndul s-o arunc în mare. Dar piatra era moale, plină
de sînge. Printre degete îmi curgeau nişte fire roşii. Şerpi! Am scăpat
piatra. Am întors-o cu degetul mic, în nisip: o pupilă moartă, mai
mare decît a găinilor pe care mama, cîndva, le tăia în baie. Un şuvoi
cald îmi năvăli cerul gurii. Groapa mirosea a sînge. Am răscolit-o
aiurea, îndepărtînd nisipul cu mîinile şi picioarele. Formele cilindrice
ale gropii se pierduseră. Scoteam nisip amestecat cu sînge. Era sînge
proaspăt. Deodată, o mînă mă trase din adîncuri. Avea degetele strivite.
Mi-am tras mîna speriat şi o dată cu ea am scos o mînă tăiată
din cot, înfăşurată într-o stofă îmbibată de sînge, costumul ciopîrţit
al domnului Remus.

  208

11
– Era trecut de miezul nopţii şi mă-ta nu se mai oprea, că mi-a venit
s-o strig din urmă, of, ce nenorocire, doamna Hermeneanu, stai uşor!,
nu vezi că magazinele sunt închise?, mă dor picioarele de cînd mă
purtaţi prin coclauri! Două ore pe puţin am străbătut străzile după
ea şi mă-ta nu obosea, mergea de la o vitrină la alta, se uita şi iar
pornea, pe cine, frate, caută în puterea nopţii? Dar am strîns din
dinţi şi am urmărit-o. Toată mahalaua Şantierului Naval a străbătuto,
asmuţind cîinii împotriva noastră. Îţi dai seama ce curaj pe capul
nostru? Dracul m-a pus să mă iau după mă-ta. Dar dacă nu mai am
somn! Cafeaua de la Marius e de vină! M-a ţinut trează după mă-ta,
care a pornit apoi pe deal, spre mînăstirea mea, vai, ce nenorocire!. . .
Mi-au dispărut voievozii! S-a dus dracului istoria!
Domnişoara Puşa se prăbuşi lîngă mine. Plîngea cu sughiţuri. M-am
grăbit să arunc servieta în groapă şi să arunc nisip, să şterg urmele.
Vecina noastră tremura din tot corpul. Îşi ridică faţa desfigurată de
durere:
– Nu-i aşa că n-am înnebunit? Spune-mi! Tu trebuie să-mi spui
dacă m-aţi înnebunit!. . . Mă-ta a urcat dealul ca o leoaică. Mirosise
ceva! Diavolul o luminase! O purta spre mormintele eroilor mei. Şi eu,
proasta, n-am avut curajul s-o opresc! Seara, am avut nişte presimţiri,
mai ales după ce-am văzut filmul în care a jucat Luiza, jucat e un fel
de a spune. Vai, în ce scîrboşenie de film a putut să se bage! Oare
a luat mulţi bani? Nu ştiu dacă au văzut-o şi ai tăi, că eu stăteam

  209

la televizor şi auzeam de la voi numai bocănituri. O bătea domnul
Hermeneanu pe mă-ta! O bătea şi urla la ea, că de ce n-a vrut Luiza
să se mărite cu Dan Dugan, de ce şi-a bătut joc de onoarea lui, că i-a
terfelit numele! Şi numai ea, mă-ta e de vină! Dacă ar fi văzut şi filmul
Luizei, cred că o omora pe săraca maică-ta! Fie vorba între noi, bătaia
v-a ţinut uniţi într-o familie. Şi mă-ta a fugit de-acasă, şi eu am fugit
după ea, şi cum ţi-am spus, am urmărit-o prin toate coclaurile, dar
pe deal n-am mai ajuns-o. A rupt lacătul de la poarta mînăstirii, îţi
dai seama ce forţă avea în ea?, apoi a rupt şi lacătul de la biserică şi
a intrat! Ea, singură, a dat la o parte cele două pietre de mormînt şi
a coborît. . .
Domnişoara Puşa a izbucnit iar într-un hohot scurt. Am astupat
bine groapa.
– Cînd am ajuns, era prea tîrziu. Mormintele erau goale. Unde
sunt oasele? Unde e mă-ta? Am căutat-o prin biserică, aşa, prin
întuneric, doamnă Hermeneanu, unde v-aţi ascuns?, daţi-mi
oasele voievozilor noştri, că istoria o să ne pedepsească! După ce mi-am
tras sufletul, am aprins toate lumînările şi am început să bocesc,
cum mă vezi, în genunchi, lîngă mormintele goale. Şi cum boceam
aşa, o dată văd că mişcă ceva în criptă, de eram gata să leşin! Mă-ta
a apărut dintr-unul din morminte, ca o stafie! Nu era stafie, era vie şi
fericită că-l găsise pe Hagi!
– Care Hagi? I-am prins mîinile care tremurau în poala capotului.
– Nu-l ştii? Tot oraşul îl ştie pe monstrul ăsta de copil! I-am spus,

  210

topită de durerea istorică ce mi-o făcuse: doamnă, cum aţi ajuns aici?,
de ce v-aţi bătut joc de viaţa mea?, cum s-a ascuns lighioana asta de
Hagi în mormintele sfinte? Dar mă-ta nici nu mă asculta, îl mîngîia
pe avorton, îl giugiulea, îl săruta pe mutra lui de urangutan. N-am
rezistat şi am început să plîng. Atunci s-a trezit şi mă-ta şi s-a întors
la mine. Mi-a spus că a trăit cea mai frumoasă noapte din viaţa ei,
fusese în America! Hopa! M-am speriat, mă-ta o luase razna. M-a
tras de mînă şi mi-a arătat, uite pe aici m-am dus în America! Am
văzut cu ochii mei că dintr-un perete al mormintelor porneau două
guri de canalizare şi prin una a plecat mă-ta în America, după ce
strînse în sacoşă toate oasele voievozilor. A mers de-a buşilea, dar
n-a mers mult. Conducta e făcută pe verticală, noi suntem la un pol
şi ei, adică americanii, sunt la polul opus şi a fost uşor drumul, mai
degrabă a căzut, ca o pungă de gunoi pe tomberonul nostru de la
bloc, a căzut de la noi la ei şi la celălalt capăt a ieşit în plină stradă,
lume multă, maşini, lumini strălucitoare şi pînă la urmă a intrat într-un
magazin alimentar. Acolo, se lăuda ea, a lăsat la bagaje punga
cu oasele domnitorilor mei şi înăuntru l-a descoperit pe Marius cum
se chiora la rafturile pline de haleală şi l-a tras de mînă. Doamne,
iartă-mă! Nu i-a mai dat drumul pînă acasă! S-au întors pe cealaltă
conductă şi nu le-a fost greu că pămîntul e într-o continuă rotaţie şi
iar au căzut ca două pungi de gunoi,  . Şi după ce mi-a povestit
ce-ţi povestesc eu acuma, uite, asta mi-e crucea dacă te mint!, l-a luat
în braţe pe Marius, adică pe Hagi, cu tot cu fiare, şi l-a dus acasă

  211

la voi. Ai auzit ce ţi-am spus? Unde te uiţi? Uite-te la mine! Sunt
nebună?
– Şi cu conductele cum a rămas?
– N-am avut curajul să mă bag în conducte. Am pus pietrele la
loc şi le-am sigilat. O să chem arheologii. Cînd vor veni, o să dau
declaraţii şi o să le spun adevărul. Oasele domnitorilor mei au rămas
în America. Asta înseamnă sustragere de patrimoniu naţional!
– Sunt şobolani pe conductă?
– Pe dracu’! Dragul meu, conductele miros superb, ca băşinile pe
care le trăgea soră-ta în camera ei! Of! Ce să mă fac?
– Domnişoară! I-am strîns obrajii în mîini, să mă privească în
ochi. Vă rog ceva! Da? Vă rog să nu vă mişcaţi din acest loc! Da?
Staţi aici pînă mă întorc. Nu durează mult! A răsărit soarele şi-o să
vă încălziţi.
– Nu mă mişc, dragă! Toată viaţa i-am păzit pe semenii mei, pentru
istoria lor trecătoare. Adevărul este că Luiza are nişte ţîţe zdravene!
I le-a frămîntat băiatul ăla, Boby, în film, de era să dau eu în orgasm.
Are ce arăta soră-ta! Şi eu în locul ei aş fi făcut la fel ca să pot pleca
la americani!
Am fugit acasă. Uşa era larg deschisă şi în hol mirosea a ceapă
prăjită. În bucătărie, mama îl instalase pe olog la masă. Mînerele de
fier zăceau aruncate sub chiuvetă. Mama a tresărit fericită:
– Vezi cine s-a întors la noi? Marius! Uite-l cum mănîncă fasolica!
Să mănînci, Marius! Tu pe unde ai umblat pînă acum? Îţi mai tai

  212

nişte pîine, Marius?
Ologul rînji cu gura plină. Sosul îi curgea pe bărbie, pe piept.
Mama îl ştergea cu şervetul după fiecare lingură dusă la gură şi îi
rupea pîinea în farfurie. Îl îmbrăcase cu pulovărul verde, pătat deja
la mîneci. Plescăia, schimonosindu-şi buzele ca o maimuţă. Cratiţa
de pe aragaz era golită pe jumătate.
– De ce stai în picioare şi nu te aşezi să mănînci ceva cu noi? Nici
nu l-ai sărutat pe Marius! E fratele tău! Ce ai împotriva lui? Marius,
ia spune lu’ mama, unde ai umblat atîta amar de vreme?
Ologul lovi farfuria cu lingura, răspîndind toate boabele de fasole
prin toată bucătăria. Mama sări să le adune. Am intrat în sufragerie.
Tata urmărea la televizor o emisiune de ştiinţă. Stătea în poziţia sa
favorită, cu picioarele întinse pe scaun. M-a privit trist, cu gîndul
pierdut:
– Ai pierdut banii şi paltonul.
– Tată, cine l-a omorît pe domnul Remus?
– Ai pierdut banii, ofticosule!
Deodată, uşa sufrageriei se trînti de perete şi în prag apăru Luiza.
In spatele ei, mai înalt cu un cap, Boby mesteca gumă.
– El e, îl arătă Luiza cu degetul pe tata.
Am vrut s-o strig pe mama. Am văzut-o pe Luiza muşcîndu-şi
buza de jos cu lopătarii. L-am văzut pe tata încremenit, cu privirea
pe televizor. Boby se repezi spre pat, doborî scaunul pe care stătusem
şi-şi ridică centura deasupra capului.

  213

– Mă omoară, fraţilor!, strigă tata pentru ultima oară şi Boby îl
lovi cu sete peste faţă.
Apoi îl lovi în cap, o dată şi încă o dată şi tata nu se feri. Suporta
loviturile rockerului, iar acesta continua fără milă. Luiza se rezemase
de tocul uşii. Eu priveam. Şi mama îl hrănea pe Marius în bucătărie.
Şi Luiza începu să plîngă cu ochii deschişi. Şi Boby lovea. Un strigăt
ascuţit îl opri. Nu strigase tata. Strigătul venise parcă din tavan şi
rockerul ridică privirea:
– Ce hartă haioasă! Seamănă cu harta Americii!
Sora mea fugi la fereastră. De afară venise strigătul. Rockerul se
întoarse la Luiza, aşteptînd cu centura pregătită. Tata leşinase în pat,
cu picioarele întinse pe scaun. Luiza deschise uşa balconului şi ieşi.
Boby o urmă. Am ieşit pe balcon, atras de şirul de ţipete ascuţite.
În locul unde o lăsasem pe plajă, domnişoara Puşa ţipa şi ne făcea
semne.
Zbura cu motoarele oprite. Pe măsură ce se apropia de blocul
nostru, pierdea din înălţime. Părea un vultur care se pregăteşte să
atace ultimul etaj al blocului. Dar îl ocoli într-un cerc uriaş şi se
întoarse deasupra mării. Era un avion alb. Căuta un loc de aterizare.
Nu mai avea şanse să coboare pe pămînt. Ateriză pe burtă, stîrnind
cu aripile albe valuri în apropierea epavei.
– Se scufundă, al dracului!, regretă Boby.
– A sosit Marius, strigă Luiza şi rockerul chiui, ridicînd centura
în semn de victorie. Să coborîm, ordonă sora mea.

  214

În hol ne aştepta mama.
– Luiza! Uite cine a venit la noi! Marius! Marius a mîncat tot din
farfurie. Nu vrei să mănînci. Nu vrei să mănînci şi tu doi cîrnăciori
cu fasole?
Mama intră în bucătărie şi trase un taburet pentru Luiza. Întinse
mîna după o farfurie, dar Luiza îi trînti taburetul peste picioare.
Mama protestă:
– Luiza! Cum te porţi cu mama ta?
– Uite-te pe geam! Uite-te pe geam!
Mama se retrase la fereastră, fără să-şi ridice palma de pe creştetul
ologului. Se uită nedumerită:
– Ce este? Nu văd nimic. De ce nu vrei să mănînci cu noi?
– Uite-te în largul mării!
– E un avion!
– A venit Marius! Şi Luiza porni spre uşă.
Pe plajă, domnişoara Puşa alerga aiurea, cu picioarele goale, chiuind
ca rockerii lui Boby. Avionul plutea în dreptul blocului nostru.
Avea un bot ascuţit, o coadă albă şi multe hublouri. Vîntul din larg
nu părea să-l mişte. Mama coborî cu paltonul pe umeri, în papuci, dar
nu se alătură grupului nostru. Nimeni dintre noi nu avea curajul să
întrebe cu voce tare ce caută avionul alb şi strălucitor în apele noastre.
După un ceas de contemplare, ne-am trezit cu sergentul-major
Grigore Postolache.
– Cred că mi-au trimis americanii rezultatul concursului. Am cîştigat,

  215

îmi şopti poliţistul cu o voce sugrumată de emoţie.
– Dacă nu a coborît nimeni, înseamnă că ne aşteaptă, s-a trezit
Luiza. Să nu mai pierdem timpul! Pornim înot la ei!
– Nu e drept! sări Puşa s-o oprească. Apa e rece şi nu toţi putem
să înotăm în apa asta. Eu am o barcă pneumatică, am şi vîsle la ea!
Şi fără să aştepte aprobarea cuiva, domnişoara fugi spre bloc.
Sergentul-major nu se arătă mulţumit de iniţiativă. Ne ţinu un
curs scurt despre necesitatea adoptării unor măsuri de prevenire. . .
Prevenire la ce?, se interesă Boby.
”
La pericole!“ Şi ne sfătui să ne
facem rost de haine de protecţie, pe el îl apără uniforma. Mama, care
se apropiase de noi, îşi aminti de cele patru măşti de gaze pe care
Marius ni le trimisese de Crăciun. I-am explicat că măştile n-au fost
trimise de Marius, le-am găsit pe plajă, şi mai mult, nu sunt bune de
nimic, dar nu m-a auzit. Sunt bune! Du-te şi adu-le!
– Să nu-i spui nimic lu’ taică-tu! Dacă vede pe geam şi vrea să vină
bine! Dar nu-i spune, că iar o să am scandal!, mă atenţionă mama.
Am urcat în fugă cele patru etaje, pentru că domnişoara Puşa
coborîse deja cu barca pneumatică şi cu cele două vîsle din lemn
lustruit. Mama lăsase uşa deschisă. În hol mirosea a urină. La televizor
se transmitea un buletin de ştiri. Masa din sufragerie era răsturnată şi
deasupra ei atîrnau picioarele goale ale tatălui meu, Ilie Hermeneanu.
Tata pendula uşor în laţul curelei sale. America din tavan pierduse
nişte var în dreptul lustrei din cauza greutăţii pe care o suporta. Din
spatele unui scaun, ologul mă privea cu ochii holbaţi. Răsufla haotic

  216

şi gemea. Au luat măştile de gaze din şifonier şi am fugit.
Între timp barca fusese lansată pe mare. Luiza verifică cele patru
măşti şi le aruncă în barcă. Grigore Postolache s-a urcat primul, apoi
domnişoara, ajutată de Boby. Am urcat înaintea Luizei.
– Taică-tu de ce nu vine?, mă întrebă mama de pe mal. Ţ i-am spus
să-l chemi.
– L-a chemat de zece ori, răspunse Luiza în locul meu. Ce vrei,
să-l iau cu forţa?
– Luiza, ţie îţi vine uşor să vorbeşti, dar eu rămîn cu el, că voi
plecaţi. Nu uita că el te-a crescut, a adus bani în casă, are tot dreptul
să-şi vadă fiul. E datoria mea să-l anunţ.
– Dar nu vezi că nu vrea să coboare? Hai, urcă!
– Eu nu merg, duceţi-vă voi! Eu mă uit de aici!
– Tu te uiţi de aici, o maimuţări Luiza. Ce vezi de aici? Aşa ai trăit
mereu, cu frica să nu-i ieşi din cuvînt şi uite ce-ai ajuns! Azi-noapte
te-a bătut, nu?
– Din cauza ta!
– Că nu am vrut să mă mărit cu criminalul ăsta! Nu?
– Luiza, ne aude lumea! Aici e casa mea. eu nu plec din casa mea.
– Să ştii că dacă nu vii cu noi, eu nu mai am mamă. Puţin îmi
pasă de tine, să te mănînce gîndacii pe masă cînd ai să mori. Eu nu
vin să te îngrop. Să te îngroape el.
– Haideţi doamnă, o să-i povestim noi domnului Hermeneanu cum
a fost! Ne-apucă noaptea, protestă domnişoara Puşa.

  217

Mama urcă încruntată în barcă, aşezîndu-se cu spatele la noi.
După ce urcă şi Luiza în braţele lui Boby, dezechilibrînd vizibil ambarcaţiunea, sergentul şi vecina noastră porniră să vîslească. Înaintam
împotriva vîntului. Mama îşi scoase din buzunarul paltonului un batic
şi îşi acoperi părul. Apoi se cocoşă la pupa, fără să-i pese de obiectivul
expediţiei. Blocul nostru se vedea acum, într-adevăr, ca un castel de
cărţi de joc. Cei din faţă vîsleau voiniceşte. Luiza şi Boby urmăreau
atenţi înaintarea. Aproape că ajunsesem şi vîntul se liniştise. Vedeam
clar hublourile, cabina pustie a pilotului, coada fără însemnele
unei companii aviatice şi chiar beculeţele montate pe fuselaj. Avionul
semăna cu o balenă obosită, deşi nu văzusem în viaţa mea balene obosite.
Ne-am apropiat de o aripă, lată cît un careu de fotbal. Aeronava
nu părea să fi suferit stricăciuni. Domnişoara Puşa se opri din vîslit,
lăsîndu-l pe poliţist să conducă barca spre aripa avionului. Ne-am
oprit brusc, parcă eşuasem pe un banc de nisip. Aripa era curată, iar
avionul era înalt cît trei etaje ale blocului nostru. Pe hublouri nu se
zărea nici o mişcare omenească. Mama întoarse capul. Domnişoara
Puşa sparse tăcerea, propunîndu-ne să-l înconjurăm, poate pe partea
cealaltă cei dinăuntru ne vor vedea. N-avea nici un rost, era un efort
inutil. Atunci, haideţi să strigăm, insistă domnişoara. Poate ne aud
dacă sunt atît de chiori. Am început să strigăm pe diferite tonuri,
poliţistul îşi folosi fluierul, Boby chiui, mama strigă apăsat
”
Marius“,
Luiza încercă un
”
Ajutooor!“ fără nici un rezultat.
– Mai bine ne întoarcem! O să vină singur acasă, cînd o să-l

  218

răzbească foamea, spuse mama dezamăgită.
– Poate dorm, ne încurajă Puşa. Dacă aş avea o piatră le-aş sparge
geamurile.
Luiza sări din braţele rockerului direct pe aripa avionului:
– Pămînt!, strigă la noi, fericită.
Renunţase la pantofi. Merse pe aripă, în vîrful picioarelor, pînă
la corpul avionului. Îl atinse cu palmele, apoi se întoarse la noi, dînd
din cap, ca şi cum este adevărat, nu-i o iluzie. Îşi lipi urechea de
fuselaj. Iar se întoarse, dar ridică din umeri. Boby o urmă. Nu renunţă
la cizme. Deşi aripa părea fragilă, avionul nu se balansă. Sări din
bancă şi poliţistul, întinzîndu-i mîna domnişoarei, dar rămase cu ea
în aer, vecina noastră căsca gura la uşa deschisă a avionului. Cineva
o deschisese şi ne instalase o scară metalică ce ajungea pînă la aripa
pe care acostasem. Domnişoara ne arătă doar cu degetul şi am înţeles
cu toţii. Am urcat scara pe rînd, eu ultimul, după mama. Cînd am
ajuns înăuntru, mama dispăruse şi în locul ei îmi zîmbea o femeie
blondă, în uniformă albastră, care mă salută cu o înclinare a capului.
– Săru’ mîna, i-am spus speriat, fără s-o privesc atent.
Era tînără. Mi-a arătat cu mîna întinsă direcţia pe care trebuia so
urmez. Nu mai urcasem într-un avion şi nu ştiam să numesc ceea ce
măînconjura. Împins parcă de privirea blîndă a stewardesei, am ajuns
în sala pasagerilor, cu fotolii pe două rînduri, luminată fosforescent
din tavan. Călcam pe un covor moale, roşu. Ceilalţi îşi ocupaseră
deja locurile în fotoliile înalte. Mama, la geam, îmi făcu semn să-mi

  219

şterg pantofii la intrare, Boby murdărise covorul cu cizmele lui. Dar la
intrare n-am descoperit nici un preş. Am renunţat, intimidat de femeia
blondă care venea din urmă şi m-am aşezat lîngă mama, în al doilea
rînd. În faţa noastră, Puşa şi Grigore. Pe şirul de fotolii vecin, ceva
mai în spate, se instalaseră Luiza şi Boby. Numai noi în marele avion.
Un aer răcoros venea din tavanul fosforescent. Stewardesa închise uşa
şi se aşeză la perete, cu mîinile la spate, în faţa noastră, ca un gardian.
Ne zîmbea ca şi cum ne-ar fi cunoscut de mult şi, iată, ce ocazie fericită
să ne întîlnească! Printre cele două fotolii din faţa mea, am zărit-o pe
domnişoara Puşa răsfoind o revistă color. De spatele fotoliului ocupat
de Grigore era prinsă o plasă subţire în care se afla o carte cu coperte
albe. Am înţeles că trebuie să fie o revistă ce prezenta itinerariul şi
informaţiile turistice. Mama se gîndi la acelaşi lucru şi scoase din
plasa ei o altă carte. Stewardesa ne urmărea zîmbitoare. Am scos
cartea din plasă şi am deschis-o la prima pagină. Era goală. Nici pe
următoarea nu era tipărit ceva. După încă o pagină, am descoperit
următoarele rînduri:
”
Cei doi turişti polonezi, pe care-i învăţasem scăldatul în nisip,
plecaseră în ultima noapte de august, achitîndu-şi în grabă nota de
plată la hotel.“
În rest, paginile erau albe. Mama mă lovi cu cotul şi-mi arătă cu
degetul pe o filă din cartea ei:
”
Compoziţia de glazură se prepară exact ca pentru bezele. Se bate
pe apă clocotită şapte-opt minute, să fie înfierbîntată şi să-şi menţină

  220

forma, să nu se lăţească în tavă. Compoziţia se pune pe un platou de
tort în grămadă cît mai înaltă. . .“
Mama îmi făcu semn cu ochiul, zîmbind pentru prima dată. O
voce dintr-un difuzor ascuns spuse ceva scurt, la care stewardesa veni
la fotoliul din faţă şi-i ajută pe Puşa şi pe Grigore să-şi monteze
centurile de siguranţă. Şi pe noi ne ajută. Blonda avea un ten îngrijit
şi ne ameţi cu un soi de parfum fin. Luiza şi Boby pricepuseră comanda
din difuzor şi îşi legară singuri centurile. Stewardesa doar le verifică.
Luiza o întrebă ceva în englezeşte şi blonda dădu din cap, amabilă.
Toţi trei au rîs. Scena o încurajă pe mama. Ar fi vrut să ştie de ce
au rîs. Stewardesa se aşeză la locul ei, la uşă, cu mîinile la spate.
După cîteva clipe, vocea din difuzor rosti o comandă scurtă şi femeia
se ghemui, legîndu-şi repede o centură scoasă din perete. Imediat, am
auzit motoarele. Mama mă lovi cu cotul, făcîndu-mi semn la hublou.
Porniserăm. Aripa avionului lovea în viteză spuma valurilor. Mama
mă trase mai aproape de geam. N-am mai avut timp să zăresc blocul
nostru, aripa fu înghiţită de apă şi, instantaneu, hubloul deveni verde,
ca geamul unui acvariu.
– Am decolat, îmi şopti mama.
Stewardesa ne ajută să ne desfacem centurile. Domnişoara Puşa
îi arăta poliţistului ceva cu degetul pe hublou. Grigore dădu din cap,
minunîndu-se. În spate, Boby se instalase comod cu două căşti pe
urechi, ale căror fire coborau în braţul fotoliului.
Îşi scutura capul în ritmul unei muzici numai de el trăită. Luiza

  221

citea concentrată din cartea ei albă. Am încercat să-i fac un semn
din mînă, dar nu m-a observat. Pe coperta cărţii am zărit desenată
o cruce. Stewardesa ieşi pe uşa pe care o păzea. Mama mă trase de
mînă:
– Uite ce lumini au ăştia! Aşa de repede am ajuns?
Nu aşteptă răspunsul meu. Se rezemă cu fruntea de hublou, în
gura unui peşte mare, care ne privea cu nişte ochi bulbucaţi. Peştele
căscă gura, apoi lovi hubloul cu coada şi dispăru în beznă, lăsînd
în urmă un şirag de bule strălucitoare. Domnişoara Puşa şi Grigore
schimbaseră locurile. Poliţistul îşi lipise nasul de geam şi domnişoara
exclama la fiecare peştişor sau algă pe care o vedea. Îşi arătau reciproc
cu degetul tot felul de nimicuri. Vocea din difuzor reveni o dată cu
intrarea stewardesei. Femeia ţinea în braţe mai multe măşti de gaze,
asemănătoare cu ale noastre. Boby nu le uitase în barcă. Le arătă
stewardesei care dădu afirmativ din cap. Ni le împărţi pe ale noastre,
iar celor din faţă le dădu două măşti din partea echipajului. Apoi
dispăru pe aceeaşi uşă şi vocea din difuzor tăcu. Rockerul nu mai
asculta muzică. Şi Luiza renunţase la citit, privind absentă pe hublou.
Femeia blondă apăru pentru ultima dată. Ne ajută să ne fixăm măştile
pe figură. Prin uşa lăsată deschisă, am zărit un tub gros cît ţevile de
apă caldă din blocul nostru, de al cărui capăt erau montate mai multe
guri filetate de robinet. Cu ajutorul unor furtunuri, stewardesa montă
cu îndemînare tuburile fiecărei măşti la una din gurile filetate. Avionul
se opri fără ca vocea să ne avertizeze. Stewardesa ne făcu semn să ne

  222

ridicăm. Ne-a condus pînă la uşa avionului.
Au ieşit mai întîi Puşa şi Grigore ţinîndu-se de mînă, ca nişte
miri, apoi mama, trăgîndu-mă curajoasă de mînă. Luiza şi Boby
ne-au întrecut, luînd-o la fugă pe nisipul subacvatic. Au început
să ţopăie, să aplaude, să se îmbrăţişeze. Mama m-a strîns în braţe.
Renunţase la palton şi ar fi vrut să mă sărute, dar am făcut-o atentă
să nu ne încurcăm furtunurile prin care respiram. Poliţistul îi arăta
domnişoarei peisajul care ne înconjura: o întindere de nisip violetă,
cu hotarele stabilite de întunericul apei. Pe botul avionului se aprinse
un reflector care începu să ne urmărească. Apa deveni verde şi descoperind
un banc speriat de peşti. O pisică de mare, pe care o mai
văzusem doar la televizor, trecu pe deasupra noastră. Curînd, după
ce ne-am revenit din surpriza luminoasă a reflectorului, am început iar
să ţopăim, să ne îmbrăţişăm. Respiram în mască un aer tare, cu parfum
de piersică. Furtunurile măştilor nu ne permiteau să ne depărtăm
prea mult de avion, dar noi eram fericiţi. Apa era caldă. Domnişoara
Puşa căzu în genunchi, cu capul în nisip. Poliţistul îi sări în spate, o
glumă! Boby şi Luiza se fugăreau. Mama ţopăia şi îmi făcea tot felul
de semne. În lumina verde a reflectorului, o siluetă cu masca pe figură
se strecură printre noi. Mai întîi o opri pe mama din ţopăieli şi-i îi
făcu semn cu mîinile: gata! Aerul tare din mască se rărise. Respiram
ceva mai greu. Mama nu pricepu de prima dată şi intrusul făcu acelaşi
gest: gata! O împinse brutal spre avion. Apoi se ocupă de poliţist, eliberînd-o din strînsoare pe domnişoara Puşa. Le explică la amîndoi,

  223

după ce-i ridică în picioare: gata! Ei dădură din cap: mai vrem. Gata!
Nu se poate? Nu! Îi împinse şi pe ei la avion. Mama deja dispăruse. Boby
n-o mai fugărea pe Luiza. Văzuse gestul intrusului şi, cînd acesta
se apropie, îi făcu un semn obscen. Intrusul îl lovi peste mască, doborîndu-l. Apoi îl ridică pe picioare şi-l împinse în direcţia obligatorie.
Boby se împleticea. Traseul omului nu mă ocoli. De la distanţă îmi
făcu semn: gata! Marius? Era înalt cît Marius, dar îmbrăcat într-un
costum de scafandru. L-am ascultat, îndreptîndu-mă spre avion. Boby
se chinuia să urce scara metalică. La baza scării, m-am întors. Cu
mîinile la spate, intrusul se opri în faţa Luizei. Aşteptă ca sora mea
să-i execute ordinul, să se întoarcă o dată cu noi. Dar Luiza îşi scoase
masca şi părul ei se răvăşi în lumina verde din adîncuri.
* * *
Corpul Luizei a fost găsit după două zile, prins în elicea epavei
cargoului. L-a găsit Boby, după mai multe scufundări în zonă, ajutat
de rockerii săi. În aceeaşi după-amiază au apărut pe plajă doi
bărbaţi într-un Fiat nou. Au coborît zgomotoşi, îmbrăţişîndu-mă şi
adresîndu-mi cuvinte în limba lor. Arhitectul pitic şi bărbos din Bucure
şti le-a explicat într-o engleză stîlcită că trebuie să-şi ascundă
maşina în spatele hotelului, peste o jumătate de oră, blocul cu opt
etaje va fi demolat prin implozie. N-a ştiut să le spună
”
implozie“ în
engleză, dar le-a făcut un
”
buuum“, umflîndu-şi obrajii păroşi. Echipa
sa de muncitori montase deja firele şi aştepta ca vîntul din larg să

  224

se potolească.
– Blocul ăsta nu mai interesează pe nimeni, spuse arhitectul, vorbind
mai mult pentru sine.