Capitolul 1
SOSIREA LA BUCUREŞTI
Într-una dintre fioroasele, dar şi tandrele zile ale lunii aprilie
1988, asupra unui Bucureşti cuprins între dulcile spasme ale
siestei de după-amiază, se aruncă Diavolul.
Pogorîndu-se din înălţimile cerului ca un pietroi, întrecînd
linia fortăreţelor nevăzute din care, conform Cărţii proorocului
Daniel, capitolul 10 cu versetele 13 şi 20, căpeteniile duhurilor
necurate îşi exercită stăpînirea temporară asupra Pămîntului,
Diavolul frînă brusc la un kilometru şi jumătate deasupra Capitalei
şi, muşcat de o dispoziţie de zile mari, se materializă, apoi,
tolănit pe spate ca un sultan, cu un picior răsturnat neglijent peste
celălalt şi cu muştiucul de la o narghilea slujindu-i cu iscusinţă
cînd degetele mîinii, cînd colţurile gurii, se roti de trei ori deasupra
oraşului, savurîndu-i fiecare bucăţică a acoperişurilor de tablă
tărcată sau cu vopseaua sărită, tresăltînd de încîntare în preajma
oricărei terase de bloc placată cu ardezie sau tivită cu smoală.
– Cafea este? întrebă Diavolul, nu se ştie pe cine, cu o voce
avînd totuşi aerajul unui om cumsecade.
Iar după o vreme, dedulcindu-se prin luneta muştiucului cu
detaliile de feronerie şi soluţiile de ancadrament ale unui imobil
sugiuc din strada Căderea Bastiliei nr. 19, tot el îşi răspunse:
– Cafea este. Ar fi şi coniac. Cafea la noi ca la turci. Coniac
la domniile noastre rîuri, rîuri... Dar ce-ţi pasă?
Ho diábolos pluti o porţiune tăcut. Apoi, din zbor, schimbîndu-şi confortul poziţiei şi potrivindu-se în şezut, ridică un deget
ca şi cum ar fi intenţionat să pună, nu ştiu cui, trei dintre întrebările
fundamentale:
Colecţie coordonată de DAN PETRESCU
grafului „Melodia“, pe ale cărui cearşafuri nu se mai răsfăţase nici
nu-şi mai trosnise oasele de peste zece ani ţipenie de film străin,
pe deasupra menajeriilor subterane ale înduioşătorului Circ de
Stat, unde aceeaşi criză generală de valută preschimbase siluetele
contorsionate ale tigrilor şi cămilelor în mogîldeţe, aducînd izbitor
a oi, cîini sau pisici, clătinate dintr-o parte într-alta a arenei nu
de strigătele metalice ale dresorilor cambraţi în fireturi, ci de
mormăiturile veştede ale unor ciobani încuiaţi la gură, negeluiţi
de oraş, nepreocupaţi altcumva decît de a devasta proviziile de
băutură ale restaurantului „Hora“, prin dreptul Parcului Sportiv
„Dinamo“, pe deasupra cofetăriei „Perla“ şi-a librăriei „Lumina“,
peste prispele reduse la doar două trepte de ciment ale aprozarelor,
croitoriilor şi magazinelor de mobilă, culcuşite la parterul versanţilor
formaţi din blocuri cu cîte opt sau zece etaje, Ho diábolos
trîntea melancolizat cîte o tumbă, zburînd aşa, cu boaşele atîrnîndu-i, cu braţele aruncate în cruce, planînd iscusit şi gîdilînd cu
muştiucul buzele trecătorilor pe care îi îndrăgea cel mai mult,
(– Na, ţaţo, la piculină. Sărută mumos piculina...)
amuzîndu-se că fumează pipa păcii cu cei mai de treabă
bucureşteni...
Dedesubtul său, încolonate frumos, ca la manifestaţie, defilau
arterele Ştefan cel Mare şi Nicolae Titulescu.
În stînga, Oraşul Vechi, atîta cît mai era, cu alimentarele
hîrbuite rămase în pielea goală, cu cîrciumioarele ponosite, să-ţi
pierzi clanţa prin ele de n-aveai uitătura frumoasă, cu ulcioarele
izmenite, cu asfalturile cutate precum pielea de elefant ori bombate
precum spinarea muşuroiului de cîrtiţă de încordarea sutelor
de copaci ce se învederau centenari, cu arhitectura intimistă şi
lipicioasă, de rămînea şi buldozerul pe gînduri cînd primea de
demolat cîte ceva şi pînă şi dînsul, buldozerul, se apropia de clădire
luîndu-şi toate curteniile şi murmurîndu-i „Căpşunica mea!“
În dreapta, salba de lacuri, smîrcurile, scăldătorile şi cotloanele
de apă ale Bucureştilor. Apoi ştrandurile populare, cele amenajate,
despărţite de cartierele rezidenţiale, nomenclaturiste, de o
perdea subţire de trăgători ai Ministerului de Interne, sau proteguite
de echipele supranumite popular „Capra cu trei iezi“, alcătuite din
16 DANIEL BĂNULESCU
Daniel Bănulescu
CEI ŞAPTE REGI
AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cu o postfaţă de DAN-SILVIU BOERESCU
– Iubim tocăniţă?... Îl giugiulim pe stomac?... Le înfăptuim
pe sarmale?... 
Pentru ca tot el, modificîndu-şi huzurul şi plutind acum într-o
rînă pe deasupra streaşinilor, coşurilor de zidărie, uscătoriilor de
blocuri, bălăriilor de antene, miorlăiturilor de mîrtani, canioanelor
bulevardelor, scînteierilor de trolee, miresmelor de salcîmi, uguitului
de guguştiuci, hergheliilor de castani şi havuzurilor enigmatice,
să-şi explice tărăgănat şi isteţ:
– Iubim, că dacă nu iubim, nu o halim pe păpică!... Dacă nu
giugiulim, moare mamiţa!... Şi dacă nu avem nici un chef de
înfăptuit, belim belingherul!...
Astfel vorbea, simţindu-şi papila gustativă beteagă de la nişte
citate aramaice, greceşti şi latineşti, cu ajutorul cărora triumfase
recent în cîteva turniruri teologice, raşchetase învăţăturile mai
multor biserici, împinsese sub pojghiţele demnităţilor eclesiastice
sumedenie de inşi, dar şi din pricina cărora i se aplecase, zbura
acuma mofluz, la doar două degete de a deborda, abătîndu-se
deasupra Capitalei, nu în ultimul rînd pentru a-şi clăti şi tăvăli
cerul gurii prin aroma pipărată a dialectului dîmboviţean.
Avea şi alte marafeturi de regulat: ungerea chichiţelor şi rafinamentelor
cu care e deconspirat că tîreşte în înşelăciune întregul
pămînt locuit, surparea adevărat-credincioşilor, depăşirea cifrelor
de plan la adorarea icoanelor, sleirea dragostei celor mai mulţi,
dar şi încingerea unor chefuleţe afurisite cu duducile sau văduvoaicele
ce-l aşteptaseră, fermetînd sub propriul lor zbenghi,
grabnice la a i se dezveli din buric sau la a-i sorbi vorbele ascultate
cu gura căscată, dacă nu cumva cel pe care textul ebraic îl numeşte
has-Satan le va dezvălui chiar pretextul detectivistic pentru care
se aruncase în vîjîială spre Bucureşti. După două vocalize, suduia
mai abitir decît un fierar betonist, drăcuia mai dihai decît o precupeaţă
de podoabe de plastic deprinsă să-şi reverse şuncile ori căruciorul
de marfă pe platoul din faţa Haltei de Peşte din Piaţa Obor.
Băga Necuratul arcuş de cătrăneală în voce şi bătea tactul
cu muştiucul narghilelei pe tejgheaua oricărui norişor. Fredona
Ucigă-l toaca:
14 DANIEL BĂNULESCU
– Lăsă-ţi, ţato, ocultismul
şi dezbracă-ţi organismul...
Organismul nu ia foc
fiindcă-ai drăcuit în bloc...
Compunea de n-avea treabă. Bale de voluptate curgeau de pe
limba sa de scîrbavnic şi, insinuîndu-se pe la colţurile buzelor,
se preschimbau ba în sirop de fistic, ba în firimitură de baclava,
fiindcă poseda tînguitură dulceagă, turbatul.
De altfel, fără a se lăsa prea îndelung îmboldite, pe terasele
blocurilor din cartierele deocheate Pantelimon şi Colentina, pe
deasupra cărora se promenada, nu mai pridideau să se ivească,
la intuiţie, ţaţe felurite, gătite ba în papuc cu talpa moale şi capişonul
de pluş, ba în rochiţe de casă cu panglici şi şiretlîcuri, în halate
bălţate din crep înflorat, cu agrafe şi piepteni botoşi, zburătăciţi
prin conciurile sfărîmate, aţinîndu-se în mînă ba cu bătătorul de
covoare, ba cu levata, schimonosindu-se ca şi cum s-ar fi nimerit
prin preajmă doar pentru a-şi aerisi lenjeria de pat sau chiar
atunci s-ar fi urnit din pasienţă, cînd, în realitate, tălpile iadului
adulmecaseră ambientul sau bufneau cu sîngele pe nas, de îndată
ce păşeau sub glasul de mandolinist al Seducătorului.
Ardea ăla, duşmanul, din cobza gîtlejului, într-o veselie:
– Ţaţo, ale tele oase
dau prin pat doar şase-şase.
Şi te-aş îmbrînci uşor
şi te-aş îmbrînci uşor
Să dai, ţaţo, pe covor
să dai, ţaţo, pe covor...
Neam de mai desluşeai restul obligaţiilor enumerate.
Ispititorul cotea deja pe Lizeanu, prelungindu-se prin canionul
adînc al liniei de tramvai, reflectîndu-şi imaginea în pîrîul călîi
din căuşul reţelelor de canalizare, scăpărînd din copite, electrocutînd
la trecătoare şi înfiorînd la beţivani. Prin dreptul cinemato-
15 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
La nivel omenesc, această carte este un dar
de dragoste destinat Prinţesei Luciana-Crina
Această scriere face parte din ciclul de romane intitulat:
Armaghedon. Bătălia de la Armaghedon
(un ansamblu de, probabil, şapte romane)
Componentele desluşite pînă în prezent ale acestui ansamblu
romanesc sînt:

ARMAGHEDON (din grecescul Har Ma-ge-dón, derivat şi el din ebraică):
literal, se referă la dealul şi valea Meghido, menţionate ades în Vechiul
Testament ca o fortăreaţă militară (Iosua 12/21; 17/11; 2 Împăraţi 9/27;
23/29,30). Ele sînt situate în vestul Iordanului, în cîmpia Izreel, între
Samaria şi Galileea. Simbolic, în acest loc se vor strînge „împăraţii“,
conducătorii politici ai omenirii, şi armatele lor, pentru a lupta împotriva
divinităţii şi pentru a fi biruiţi în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului
Celui Atotputernic“. Apocalipsa, capitolul 16, versetele 14 şi 16: „Acestea
sînt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la
împăraţii pămîntului întreg, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari
a Dumnezeului Celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strîns în locul
care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (vezi şi Apocalipsa 19/17,18;
Ieremia 25/33). În realitate, spiritul Bibliei dezvăluie că Armaghedonul va
fi extins la proporţiile întregului Pămînt (Ieremia 25/31,32; Daniel 2/44).
„...lumea întreagă zace în puterea Celui Rău.“
1 Ioan 5:19
„Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a
arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:
«Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă te vei arunca
înaintea mea şi Te vei închina mie.»
Atunci Isus i-a răspuns: «Pleacă Satan! căci este scris:
Lui Iehova, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui
să-I slujeşti.»
Atunci Diavolul L-a lăsat. Şi iată, nişte îngeri au venit
la Isus să-I slujească.“
Matei 4:8-11
„Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece
planurile?“
„Da, am vorbit, fără să le înţeleg,
de minuni, care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu
le pricep.“
Iov 42:3
În maşina 33
Plină cu viţei şi miei
Ca să-mi iau rachiu pe ei...
...Horla!
Rachiu care-mi face patu’
Drept în sîn la Împăratu’
Unde dregu-ţi-aş şi facu’...
...Horla!
Cînta has-Satan de-i pocneau fălcile. Dacă tot ştia să cînte
atît de înflăcărat, cînta.
Prin podurile cereşti, hăt-departe, sus, la Sala de Spectacole
a Universului, scîrţîiau uşa de la intrarea în clădire grupuri din
ce în ce mai subţiate de invitaţi întîrziaţi, desfăşurîndu-se din
fularele albe de mătase, cu capete prelungi şi transparente ca
sticla, refrişîndu-şi florile de la butoniere, căpătînd gaj, în schimbul
pardesiilor lepădate, cîte-un jeton de culoarea tapetului parterului
sau a celor două balcoane către care rulau deja imagini ale
călătoriei întreprinse de Calomniator întru cutreierarea Pămîntului
şi în plimbarea ce-o avea de făcut pe el.
La auzul celei de-a doua ţîrîituri a soneriei montate în spatele
ecranului, se rosteau pripit ultimele cuvinţele, se schiţau cele
din urmă saluturi apretate, cei liniştiţi se descleştau din agitaţie,
răsucindu-se pe călcîie.
La garderob, în antreu, sub lumina purpurie a foaierelor,
alesese să staţioneze mai ales generaţia demonilor ce se împerecheaseră
cu fetele oamenilor, a celor ce-şi atrăseseră asupra capetelor
lor Potopul, din vremea credinciosului Noe, şi iată-i şi acum:
mai bine le-ar fi ţiuit o ureche decît să se eclipseze dintr-un
eveniment monden.
În fumoare sau la parterul elegant, dar împuţicit, unde fuseseră
azvîrliţi pentru a nu spurca de sus creştetele heruvimilor,
tartorii cei grei încălecaseră scaunele şi-şi încurajau favoritul cu
tropăituri putrede, ce bufneau prin pluşul draperiilor.
20 DANIEL BĂNULESCU
daţi într-una dintre controversele lor. Stropiţi, pe coastele înecate
în grosime, de stropi ascuţiţi de noroi.
– ...Scîrţ! Dacă bagă naiba coada să pretinzi alceva, te pleznesc!...
Sănătăţii mele – aerul de vulgaritate nesfîrşită pe care-l
degajă poezia Generaţiei ’80 – îi pune piedică. Nu-i pică bine la
stomac. Îi mută nările. Îi dăunează. Nu apleacă oarecine capul
să citească un singur vers, de un singur Optzecist, că nu mai are
încotro, trebuie să se repeadă în cel mai la îndemînă closet şi să
se apuce să verse.
– Şi chiar atît de năpraznic te scoate din răbdări un singur
vers, piuit de un singur Optzecist, Fiorosule?
– Nu scapă nici un prilej şi mi-o scoate din ţîţînă! perora,
după o topică întortocheată a frazei, un bagaj greu, cu pliurile
burdihanului revărsate în neorînduială şi cu o toartă laterală
răsucită spre cer. Cu etichete mototolite. Şi cu un nor de catarame,
sprintene şi nichelate, din care se pricepea uneori să zornăie mai
nervos decît un şarpe cu clopoţei. Era binecunoscut în mediile
politice, sub numele de Fiorosul Marcel.
Dar, în acest moment, păşea pe rambleu relativ stăpînit, adică
nu era fioros, ci trăgea doar nişte lungi înjurături, nerepezindu-se
încă la adversarii săi să le bea sîngele.
– Miliarde de planuri cincinale neîndeplinite! Catralioane de
obiective proiectate în derîdere şi fără clanţe la uşi!! îl îngînă
batjocoritor un bagaj suplu, tigrat cu dunguliţe negre şi argintii,
ce purta numele de Relu Înmiresmatul. Arăta destul de înmiresmat.
Pe piept îi clănţăneau un soi de odăjdii, iar în dreapta strîngea
o trestie sugerînd o cîrjă de prelat. Pentru cine îl implora, ştia să
intoneze rugăciuni. Şi-ai ajuns să-ţi rozi tu unghiile de oftică. Şi
te smiorcăi ca ultimul dintre căcăcioşi. Doar din pricina unei
generaţii de tineri poeţi sîcîitori şi necredincioşi, Fiorosule?
– Cum să vă explic? coborî complice vocea Fiorosul, ca şi
cum s-ar fi pregătit să le împărtăşească proştilor ăstora un secret.
Duşmanii aceştia înrăiţi ai patriei noastre – despre care nu sînt
îndeajuns de scîrbit că vorbim – sînt mai puţin poeţi... chiar decît
fundul meu... atunci cînd intră sub duş!... Posteriorul meu, atunci
cînd intră sub duş, e de o sută de ori mai talentat şi bineintenţionat
29 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
cîte-un miliţian şef, flancat de cîte-un elev miliţian şi doi membri
înarmaţi ai gărzilor patriotice.
Apoi vilele propriu-zise, sclivisite, linse de planşetele unor
arhitecţi adevăraţi şi picate în înzestrarea ciorbagiilor şefi, ce ştiau
a săruta prin şedinţe, cu vorba şi cugetul, părţile ruşinoase ale cîte
unui Portret de Partid şi de Stat, apoi pieţele mierii, cu zdruncinătură
puţină, fără trafic, lanţurile şeherezadice ale magazinelor
sustrase circuitului public, scurtcircuitate adică, policlinicile secrete,
piscinele arogante şi dispreţuitoare în care înotau odrasle
speciale, transparente, fără vezică, destinate încă din pungile seminale
sau din mistica cursului scurt de materialism-dialectic să
devină pe viaţă prim-secretari. Deasupra Împotrivitorului, cîrd de
norişori gri-trandafirii, mînaţi de la spate de suflul unor guri
nevăzute, sinchisindu-se doar de-a face umbră Stăpînului actual
al Lumii şi al Pămîntului.
Cînd şarjă peste Combinatul poligrafic „Casa Scînteii“,
has-Satan se abătu un moment pentru a se marghioli cu poporul
de linotipiste, încurcînd calandrele, întunecînd zincurile, gripînd
rotativele, furînd pînă şi frişca „indicaţiilor preţioase“ ale Conducătorului
Statului, răspîndite din belşug în paginile mustind de tuş
ale presei centrale de-a doua zi. Zburdau străzile şi străduţele pe
sub coapsele Guzganului ca traversele pe sub accelerat.
Cîrmi spre Otopeni. Dintre barierele Bucureştilor, Aeroportul
Internaţional Otopeni se înfăţişa ca o patină cu rotilele răsturnate,
care la nimeni rău nu făcea.
Sorbind în nară mirosul pistelor gudronate, al marcajelor
subţiri, albe, cu aparenţe casante, Ho diábolos strînse picioarele
sub şezut pentru a ateriza şi pentru a nu le da supraveghetorilor
de zbor din turnul de control radarele peste cap.
Pierdu din înălţime, prăbuşindu-se către semănăturile ce
cuprindeau aeroportul ca într-un cleşte. Scutură de trei ori muştiucul
narghilelei în dosul unei şire de mărăcini alese drept paravan.
De fiecare dată, pentru cîte-o valiză croită dintr-o piele cafenie,
moale, argăsită ca o mănuşă, umflată ca o guşă de guguştiuc de
angaralele dinăuntru. O dată în plus, pentru un sac cu ţesătură
grosolană din material plastic, folosit de romînii ce se întorceau
17 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Ortodoxie.) Dulcele Doru era depozitarul Literaturii. (Şi al Artei
bucureştene, în general.) Gabi cel Norocos figura ca o bibliotecă
a Serviciilor Secrete. Cărora, cu cea mai adîncă discreţie, probabil
că le şi aparţinea.
– Dacă m-aţi onora un moment cu atenţia... reluă cuviincios
şi, simţind ridicîndu-i-se împrejur o îngrăditură de interes, cu
instinctul unui actor profesionist, amînă debutul relatării, distrîndu-se cîteva lungi secunde cu cea de-a patra insectă, înainte de a
o clănţăni între dinţi şi scuipîndu-i apoi emisferele ca pe două coji
de sămînţă. Şi, abia cînd nivelul curiozităţii atinse înălţimi ameţitoare,
demară.
– Era... dacă nu-mi joacă vreo festă celula nervoasă, prin vara
capricioasă a lui 1982... Într-un scuar umbros şi ospitalier... Colţ
de pămînt susţinînd, pe dorsalele sale, atît pavajul din pietre de
rîu al Căii Plevnei, cît şi imensul imobil, adăpostind Casa de
Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa“...
– Preoteasa? Ăsta nu-i tipul despre care s-a considerat că avea
un atît de puţin potrivit nume de ministru de Externe, încît s-a
considerat apoi că-l avea mai potrivit pentru un individ azvîrlit
din avion?
– ...Vîsleam într-o complicată relaţie de curtenie c-o sarsana
ce-şi vărsa săptămînal porţia de denunţuri la secţia a VI-a de Cercetări
şi Anchete Penale, de pe lîngă Securitatea Statului Bucureşti.
Era o sarsana romanţioasă... Cum a fost încunoştiinţată că escaladam
treptele, îndreptîndu-mă către ea, îmi iese emoţionată înainte,
îmi sare înfierbîntată de gît şi îmi spune: „Vino cu mine să privim
luna din versurile unor tipi care fac probleme Partidului!...“
– Vagoane de Conferinţe pe ţară încheiate cu rezoluţii, excluderi
din Partid sau voturi de blam!! Bravo! Dacă vrei să spunem
împreună o rugăciune de la coadă spre cap, să te mai linişteşti,
îmi faci un semn!
– ...Mă remorchează de-o mînecă şi ne pitim, c-o pătură în cap,
chiar în sala de la etajul întîi unde-şi încingea, în fiecare seară de
luni, şedinţele de Cenaclu, proaspăta intelighenţie literară...
Nimerisem la ţanc. Fiind cea din urmă reuniune din anul
studenţesc 1981-1982, lecturile celor doi-trei novici programaţi
32 DANIEL BĂNULESCU
Azvîrli oglinzii încă o ocheadă.
Zîmbi amuzat şi mulţumit, de parcă ar fi trecut proba înfiripării
unui aranjament floral.
Oftă şi, cu valiza căscată sub braţ, se apucă să pună ordine
în munca de documentare împrăştiată peste ogor. Se apleca, muştruluia
de nisip colţurile micilor decupături din organul central de
presă al Partidului Comunist Romîn, blestema înfiorător – deşi
nevăduvit de un oarecare accent umoristic –, din nou se apleca,
blestema, se apleca, dînd drumul uluitoarelor dreptunghiuri de
hîrtie, dirijîndu-le traiectorile şi făcîndu-le să dispară în adîncimile
cutiei de piele, nu înainte de a le lectura în cruciş.
Iată ce era scris chiar şi pe cel mai insignifiant dintre ele:
„24 februarie 1988, ziarul europeano-romînesc Scînteia“
(adnotare făcută cu un pix cu pastă verde în colţul din stînga sus
al micii notiţe).
Citi cu delicii.
„Astăzi ştie orişicine din biologie că în trupul fiecăruia dintre
noi se găsesc peste 100 de miliarde de celule. În orişicare dintre
aceste celule se găsesc peste 200 000 de organite celulare (polisomi,
ribosomi, formaţiuni Golgi, acizi nucleici). Pe toate le
oferim în dar Patriei şi Partidului, doar singura noastră inimă o
păstrăm pentru a o aşeza, în cel mai înalt grad, la picioarele
Secretarului nostru General!“
– Ia auzi, ţaţo! se descreţi înviorat Procletul. Auzi-i cît de tari
sînt! „În cel mai înalt grad! “ Te ia cu ameţeală. Ăştia nu se joacă.
E însufleţiţi...
Şi, continuînd să atace la curăţenie, se porni să cînte din nou
pe nas, apăsat popeşte, dumicînd şi călărind vorbele cu o voce
caldă, motănoasă, de hepatită:
–Borfalină, borfalină,
Da-te-te-aş cu vaselină
P-unde stai tu în maşină...
...Horla!
19 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
decît toţi aceşti veleitari literari!... Care nici n-ar merita, nici ce
ştiţi voi, să mi-l pupe.
...Să continui... E, în general, cunoscut – şi Fiorosul aici ezită,
în căutarea unei expresii de o solemnitate misterioasă – că... în
nevăzut... soarta unei comunităţi, a unei naţii, a unei ţări, e hotărîtă
mai curînd de poeţii acelei comunităţi decît de preoţii ei...
Preoţi îndrăciţi ca tine, vax!
Ori poeţii acestui întunecat Ordin al Generaţiei 80 – scîrţ!
ce să spun? – cînd aud despre patrie, fug ca dracul de tămîie!
Cînd le vine rîndul la slăvit clasa muncitoare – scîrţ, te
plesnesc! – trag oblonul îndatoririlor metafizice şi se închid în
closet...
Şi de-ar avea cel puţin, caracter. N-au şi n-are. Chiar şi cel
mai infect caracter. Ori de-ar fi, cel puţin, consecvenţi chiar şi-n
opiniile lor cele mai tîmpite. Dar nu.
Prin cele mai infecte cîrciumi se plîng că nu-s publicaţi, că-s
interzişi, că ar fi desfundători de rahat, că fac naveta.
Buuun... Dar cu aceeaşi guriţă cu care n-ar fi de acord să
intoneze vreo odă, rămîn totuşi extrem de interesaţi să halească.
Cu acelaşi poponeţ, considerat prea gingaş să clocească vreun
Omagiu Conducătorului Statului, se înnebunesc, cu toţii, după
încălecat canapeaua.
Behăie cu toţii, seamănă între ei, iar ultima lor găselniţă e
c-ar vrea să-şi reprezinte cultura şi ţărişoara în Necuprins... Păi,
cum să le reprezinte – şi aici Fiorosul Marcel se opri, pe asfalt,
buimăcit şi înfăţişîndu-se adînc mirat – dacă fiecare dintre ei are
mai puţin talent decît fundul meu care intră la duş?!
– Vah! Vah! Vah! sughiţă ironic un simpatic sac de plastic
răsfăţat, ştiut de frică, dichisit, poreclit de prieteni şi de duşmani
Dulcele Doru, inscripţionat pe spate şi piept cu un cuvînt ce
dezvăluia conţinutul său iniţial: CEMENTINĂ.
Păi, reprezint-o tu, Fiorosule, dacă te îngrijorează soarta ţărişoarei
în Necuprins! Tot ai tu vînă de scriitor. Numai tu ai fi putut
cere, prin 1958, dacă nu mă înşel, în Gazeta literară, ca Doamnei
brune din sonetele lui Shakespeare să i se ridice carnetul de
brigadier.
30 DANIEL BĂNULESCU
de la lucru, din străinătate, pentru a-şi burduşi în el muntele de
tîrguieli făcute în pripă de prin bazarele arăbeşti, de groaza şi
sudorile morţii în care te vîra statul romîn, ce, dibuindu-te că
treceai înapoi graniţa, în Romînia, cu valută pitită şi nepredată
lui, statului romîn, pe tine te deznoda din bătăi, iar pe valută doar
ţi-o confisca.
La contactul cu solul, cataramele celei de-a treia valize cedară,
fălcile somnoroase, de crocodil, ale bagajului desfăcîndu-se cu
un plescăit prelung şi înălbind tarlaua pe o suprafaţă de o sută
de metri pătraţi cu o populaţie de articole, grafice şi fotografii
decupate din cotidianul de partid Scînteia.
Coborînd ca din lift, Ho diábolos puse piciorul pe răzor chiar
în inima unui titlu ce anunţa că, „din acest moment, intrăm într-o
etapă superioară a construcţiei societăţii, în care avem de rezolvat
probleme hotărîtoare, într-un spirit revoluţionar şi militant“.
Îşi dezbrăcă fluierînd blana, coada, coarnele şi copitele şi săpă
grăbit cu un cuţitaş o groapă măruntă, împingîndu-şi înăuntru
accesoriile făcute sul, învelite în blana cu păr negru, lucind murdar
şi stins precum floacele unui cîine, înnodate strîns cu mînecile
fără manşete, şi astupîndu-şi-le cu mişcările ritmate ale unui
paraşutist ce-şi îngroapă paraşuta şi staţia de emisie-recepţie,
imediat ce-a fost desantat în teritoriul duşman. Bătători cu talpa
bulgării pămîntului răvăşit şi scuipă peste ei.
Dintr-un buzunăraş cu clapetă, decupat de-a dreptul în pielea-i
rozalie de sub coaste, trase afară un ciob de oglindă şi, cu gesturi
îndemînatece şi linguşite, se ferchezui îndelung într-însul, ţuguindu-şi buzele ori zvîcnind din şezut de fiecare dată cînd încerca
să prindă din urmă mişcarea unui dans prea dogorîtor, dichisindu-şi
cu degetele înmuiate în capsula unui flaconaş vrăfuit cu ceară
şi esenţă de smac, marginile rebele ale mustăţilor sau ale zecilor
de frizuri încercate, topind prin răsuciri savante ale trunchiului
faldurile de prisos ale togii, pelerinei sau bleizerului în care,
drapîndu-se, străbătu o întreagă istorie punctuală a deghizărilor,
transformînd pe rînd petecul de ţărînă ascuns sub parmalîcul cu
boltă al şirei mărăcinilor în cabinet de machior, manichiurist,
peruchier sau croitor.
18 DANIEL BĂNULESCU
Ori măcar s-o reprezinte preferaţii tăi, Dan Deşliu şi Mihai
Beniuc, giganticii poeţi ai Partidului. Despre care ai scris, citez,
în aceeaşi Gazetă, că „puterea lor de sugestie o depăşeşte pe cea
a tuturor înaintaşilor lor...“ Din clipa aia, i-ai mîncat fripţi. Le-ai
împrăştiat pe pantaloni udul gîndirii.
Nenorocirea e că, trezindu-se comparaţi, din prima, cu Shakespeare
şi cu Dante, Beniuc şi Deşliu te-au şi crezut.
Iar din anul acela, Deşliu şi Beniuc şi-au irosit vieţile, străduindu-
se, cu puterea lor de sugestie, să hipnotizeze pisici. N-au
hipnotizat nici o pisică. Ba chiar mai mult, am putea spune citindu-
le scrierile de tot hazul, că pisicile i-au hipnotizat pe ei. Dar
ăsta nu-i nici un motiv ca să luaţi ţărişoara asta şi s-o reprezentaţi,
cum ai zis în Necuprins, voi toţi trei...
– Mai bine aş reprezenta-o vreo oră pe mă-ta! şopti Fiorosul
aproape cu bunătate, dar de îndată ce se apropie la doar doi paşi
se şi aruncă asupra Dulcelui Doru, sugrumîndu-l şi prinzîndu-i
într-un cleşte gulerul stratificat, de marchiz.
– Dacă v-aţi struni puţin temperamentele... Dacă m-aţi lăsa
o secundă să intervin... v-aş putea dezvălui... că aş putea fi singurul
pămîntean de pe la noi care-a cutezat să se aventureze pînă
în viziunea tinerilor tîlhari optzecişti... răzbătu vocea cărnoasă
şi molatecă a unui bagaj crem şi delicat cunoscut sub numele de
Gabi cel Norocos.
Era confecţionat dintr-o superbă piele întoarsă. Rezervat şi
şters, arbora un facies de bagaj înspăimîntat. Purta printre semeni
o expresie schimonosită, de necuprinsă durere, contrazisă pe loc
de dexteritatea cu care captură trei din cele patru furnici ce i se
rătăciseră printre cutele anticlinalelor. De ferocitatea calmă cu
care le propulsă în văzduh. Şi de rafinamentul cu care, pescuindu-
le pe vîrful trandafiriu al limbii, le hăpăi, absorbindu-le pe
traseele complicate ale unei digestii necunoscute.
Fiorosul Marcel înmagazina în burdihanul său Politica! (Mărunţită,
bineînţeles, în tratate şi articole cu aplicabilitate apăsat
dîmboviţeană.) Deşi, în aparentă contradicţie cu provenienţa sa,
Fiorosul era marxist. El fusese cel despicat în două la aterizarea
Satanei. Relu Înmiresmatul tezauriza Religia. (Cu aplecare spre
31 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
treptat, într-un contur ferm, şi dezvăluind, cu claritate de ilustrată,
imaginea unei mîini îngrijite, culegînd, cu graţie de spadasin,
petece de hîrtie dintre clăbucii unei arături din dreptul comunei
suburbane Otopeni. Simţindu-se urmărită, mîna cea batjocoritoare
schiţă o reverenţă, acompaniată de îndată din sală de un cor de
aplauze şi ghiorţăituri.
Articolaşele capturate de palma cea isteaţă erau scuturate în
alveolele unei valize. Dar, înainte de a dispărea în interiorul valizei,
ochii versaţi ai marii mulţimii, umplînd dincolo de fanta de
sorb pîntecele Sălii de Spectacole a Universului, reuşiră să descifreze,
pe suprafeţele unora dintre ele, cîteva crîmpeiaşe de slovă.
Pe prima dintre hîrtioare şedea înscris „recunoştinţă veşnică“.
Pe cea de-a doua, calandre destoinice imprimaseră expresiile „personalitate
proeminentă a lumii contemporane... Nicolae Ceauşescu...
cabinetul său de lucru e întinderea ţării...“. În fine, pe ultima
dintre ele, nu mai lată decît un fuştei de porumb, se răsfăţa tatuată
cu litere de titlu, verzale, invocaţia: „NUMAI ÎNAINTEASECRETARULUI
GENERAL AL PARTIDULUI NE ÎNCLINĂM,
NUMAI NEBIRUITUL CÎRMACI AL POPORULUI NOSTRU
NE VA PURTA ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ!...“
24 DANIEL BĂNULESCU
Zece minute mai tîrziu, cele două tabere în care fusese
despicat Universul putură zări, printre rezemătoarele fotoliilor lor,
un bărbat înalt, elegant, ciolănos, cu o atitudine nepăsătoare,
călcînd cu paşi uşori şi dansaţi peste cîmpurile abia încolţite,
forfotind de gîngănii sau erodate de apele de primăvară, peste
care, sosind din urmă şi luîndu-şi avînt, săreau şi cele patru bagaje
ale bărbatului, bagaje alergînd apoi să-şi scoată sufletul, pentru
a ajunge, din nou, pe urmele parfumate ale necunoscutului, mărşăluind
în şir, înghiontindu-se sau chicotind aidoma unei turme
neastîmpărate de purceluşi .
Bărbatul respectiv, în etate aproximativă de patruzeci de ani,
era îmbrăcat într-o manta imensă, ale cărei pulpane, fluturîndu-i
în aer şi ridicîndu-i-se pînă în cap, îl făceau să semene cu zeul Shiva,
asemănare ce nu se estompă nici cînd necunoscutul (depunîndu-şi
talpa cizmelor pe asfaltul grunjos al autostrăzii Ploieşti-Bucureşti),
scoase de sub braţ un baston întunecat, cu grisina uşoară ca
osul de porumbel şi îl agită către cel de-al treilea automobil ce-i
trecu pe dinainte.
Era o Dacie 1300, gri-albăstruie, cu o reţea de pătrăţele gălbui
imprimată pe coaja portierei, şi cu o mică prismă lăptoasă de
plastic încastrată deasupra acoperişului.
– Taxi! Taxi! lătră necunoscutul, adresîndu-se unui bărbat
mătăhălos, scufundat în bancheta din faţa volanului, cu un zîmbet
dezgheţat, lipicios, şi o mustaţă hablie lăsată pe oală. Taximetristul
etala un ten lucios, întunecat, unsuros, în special pe frunte,
pe bărbie şi pe aripile nasului.
Capitolul 2
CASA DE CULTURĂ
Spre balcoane urcau stăpînindu-se îngerii spelbi, strîmbîndu-
şi nasurile fine, greceşti, lăsîndu-se conduşi de plasatori silenţioşi
ce adulmecau spinările curbate ale fotoliilor cu boturile unor
lanterne aprinse şi le dezvăluiau numerele caligrafiate pe obrajii
unor lamele de fildeş.
Afară, în coasta unor dozatoare de aramă, se potrivise de
necăjea o pereche de zaruri un alt mare înger decăzut, un gogîltan
de primă linie, cel ce se lansase, excelînd, în teribila înscenare
de la En-Dor, interpretîndu-l înaintea întregului Univers şi, mai
ales, înaintea Regelui Saul, pe defunctul prooroc Samuel, imitat
ca şi cum s-ar fi ridicat din mormînt, contrafăcut ca şi cum nu o
bîzdîganie de demon, ci însuşi adormitul prooroc i s-ar fi adresat
cu înţelepciunea cuvenită:
„Pentru ce mă întrebi pe mine cînd Domnul s-a depărtat de
la tine şi s-a făcut vrăjmaşul tău?...Yahveh a rupt împărăţia din
mîinile tale şi a dat-o altuia, lui David...“
Împrejurul gogîltanului, răsăriţi din locurile ascunse de sodomizare,
aranjîndu-şi din mers centurioanele sau canonindu-şi
barbetele, roiau, prefăcîndu-se a-l chibiţa, restul liftelor, toţi mohorîţi,
fumegoşi şi acriţi, de parcă, de-o vecie, ar fi fost bolnavi
de stomac, pîrnaia cerului, scursura bolţilor, slujitori demoniaci
şi cocliţi, împrospătînd mereu măduva focurilor la cuptoarele
celor ce deprindeau meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele şi
de invocator al duhurilor, dar neleneşi nici la a-şi ciuli urechea
şi nici la a cuprinde într-însa strigătele, urletele, care, tîrîndu-se
pe burtă prin sală, evadau, făcînd temenele pe sub tivul perdelelor
şi împuţeau locul.
Se auzea cam aşa:
– Horla! Prăbuşeşte-i, tăicuţule, şi frige-i pe moţîrcani!
– Împărate, bea-le într-o linguriţă inima tîrgului, cîntare-ar
benga la ei!
– I-a tras-o lui babeta de pe trotuar de nu mai avea aer... I-a
pus-o lui cetăţeanul cu pardesiu cărămiziu de-l spunea pe Tatăl
Nostru direct la canal...
– Ce zice? Ce zice?
21 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
deci sub fotoliile din faţă şi deşuruba. Victoria Andrei dădea şi
dînsa ce-avea mai bun în ea:
– „...Şi s-au afectat producţiei restante o parte din capacităţile
secţiei de sculărie şi o parte din capacităţile atelierului de prototipuri...
Şi au fost deja expediate beneficiarului 47 de războaie
automate de ţesut mătase, din 78 cîte mai erau de predat pînă la
sfîrşitul anului... Iar din cele 140 de maşini minunate care aproape
94 au ieşit pe poarta întreprinderii...“
Cu paşi mlădioşi şi linguşiţi, necunoscutul alunecase deja
la coada maşinii, unde îşi trecu, cu balans, bastonul la subţioara
braţului stîng, descleştînd, c-o iscusită lovitură de pod al palmei,
portbagajul. Rămase apoi nemişcat, aparent somnolent, cu geamparalele
jucîndu-i totuşi haos în cap, nemaireuşind însă să-l
clintească nici o unghie...
– „...Iar editurile vor veghea nedomolite ca operele tipărite
să sprijine ridicarea conştiinţei socialiste a maselor... Să promoveze
inestimabilele trăsături morale, dovedite din belşug de poporul
nostru în opera de făurire a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate... Un lucrător într-o editură nu e doar un lucrător într-o
editură, ci şi o infimă parte a politicii culturale a partidului, un luptător
în promovarea concepţiei înaintate despre lume şi viaţă...“
Rînd pe rînd, tot mai numeroşi corespondenţi locali ai Radiofuziunii
treceau, cu vocile lor imbecilizate de entuziasm, prin
spaţiul miraculos al emisiunii „De la unu la trei“ şi-şi deversau
relatările lor destinate amorţirii populaţiei. Rulat sub banchetă,
taximetristul scutură şi el amorţit un picior. Parcă regretînd,
străinul îşi introduse degetul mare şi degetul arătător sub viermele
însiropat al limbii şi fluieră prelung, şerpeşte, de trei ori.
Deodată, din hăţişul de măselariţă, boz, dud şi mur sălbatec
de pe marginea dreaptă a autostrăzii năvăliră, îndoind rămurele
în fuga lor, cele patru bagaje. Precum orice bagaj, pentru cunoscători,
îşi vădeau şi ele un sex. Iar acestea erau de genul masculin.
Cei patru tropăiau transpiraţi şi se apropiară cu danturile lor
rînjite. Erau crăcănaţi şi zburliţi. Deşuchiaţi şi dezordonaţi. Cufun-
28 DANIEL BĂNULESCU
La balconul întîi, în dosul balustradelor de palisandru, fremătau
de suferinţi la auzul batjocurilor prăvălite către Numele
Sfînt îngerii-mînji, serafimii şi heruvimii, cu limbile ca nişte
felioare de portocală, ferfeniţite de scrîşnetul dinţilor şi cu potenţiometrele
gurilor date pe mucles.
La balconul al doilea, cu obrajii în pumni, chipurile fulgerînd
de mînie ca argintul şi braţele încordate, precum nişte coloane
de aramă lustruită, ascultau neclintiţi purtătorii de tron, potrivindu-
şi exemplul şi cleştarul manierelor de gentlemeni după cel al
arhanghelului Mihail, cel care, împotrivindu-se has-Satanei şi
certîndu-se cu el într-o partidă directă pentru trupul mort al lui
Moise, s-a stăpînit să rostească împotriva acestuia cea mai măruntă
judecată de ocară, zicîndu-i doar: „Yahveh să te mustre!“
Ceas al mustrării care, iată, nu sosise.
Spre deosebire de cel de-al treilea ţîrîit al soneriei, năpădind
de undeva dintre măruntaiele de cîrpă ale culiselor şi înşirînd
mulţimea timpanelor prezente pe sforicica sonoră a unui hîşcîit
ca de insectă.
Dinspre foaiere, la parterul lambrisat şi aurit, penetrînd draperiile,
se zvîrcoliră pe parchetele întunecate şerpii de lumină vopsiţi
într-un purpuriu vorace, vătămător. Explodară apoi înăuntru
amalgamurile de mirosuri, pomezi ieftine, parfum rafinat, copită
despicată şi deodorant BOB, semne că măgădăii se clintiseră
dintre tejghelele şi tonomatele lor, doldora de o muzică putredă,
parkinsonică, şi-şi cărăbăneau acum trupurile angrenate în gheme
uriaşe către sala de proiecţie.
În atmosferă sfîrîia zăpuşeala. O legătură de chei, scăpată din
caraba de săpător a unui serafim, clănţăni pe parchet. În mai puţin
de un minut, filmul se sfîşie de două ori. Degete conspirative
sudară la loc capetele ferfeniţite ale peliculei, iar la timpul cuvenit,
schimbară bobinele.
În semicercurile de raze trasate insesizabil în jurul intrărilor,
noii sosiţi, cu mutre de ucigaşi sau de pariori, clipeau des, pentru
a se descotorosi de şocul optic în care îi azvîrlise orbecăiala.
Pe ecran apărură – de parcă ochii destrămaţi ai tuturor ar fi fost
scăldaţi în apă fermecată şi vindecaţi – pete alburii, strîngîndu-se,
23 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cînd îşi reperă ciudatul client, matahala rînji şi călcă frîna.
Străinul îi inventarie şoferului obrajii slăninoşi de nuanţă
cenuşiu-gălbuie, provenită dintr-o funcţionare defectuoasă a ficatului,
ca urmare a abuzului de tutun ori dintr-un luft sau şotie a
metabolismului.
Necunoscutul ocoli motorul, venindu-i, din stînga, în dreptul
portierei şi ciocăni în foaia de geam pe jumătate coborîtă cu emisfera
de argint de la extremitatea îngroşată a bastonului.
Încovoindu-se o idee, cartilagiile cefei îi pocniră ca un dop
de şampanie. Mătură cu privirea obiectele mizerabile din interiorul
taximetrului şi îndeplini formalitatea de a se informa.
– Mă duci şi pe mine pînă în orăşelul nostru iubit, intoxicatule?
Şoferul, intimidat o clipă de tăietura occidentală, costisitoare,
a ţoalelor ce-i fuseseră vîrîte în ochi, îşi înghiţi cu grijă înjurătura
şi, recăpătîndu-şi controlul, îşi lăbărţă pişicher către străin muşchii
feţei şi îl arse c-un zîmbet.
– Dar de ce să nu te duc, piţipoancă mică?! Ce, banii lui
matale are păduchi?
...Păi, la mine în maşină, printr-o uşă urci, iar prin cealaltă
(cînd o fi să cobori), obligat o să-ţi recunoşti dormitorul... Că,
sărăcuţa de tine, poate nu ştii... Dar fiindcă ai fost piţipoancă de
treabă, pe-acolo, pe unde oi fi voiajat, maică-ta, tuberculoasa, ţi-o
fi cumpărat şi lui matale vreun dormitor...
Vorbea torenţial, învîrtindu-şi palele limbii, scuturîndu-se de
senzaţia violentă de greaţă sub care îi dăduseră brînci pupilele
celuilalt. Străinul avea ochii inexpresivi, cleioşi , cavernoşi, ca de
statuie înverzită de fontă ori ca de peşte fiert. Globurile oculare
albe i se foiau pervers prin lichidul alb înconjurător.
Bodogăni.
– ...C-are mandea acasă un gen de viraj. Cînd îl ia, simţi
precis că ţi s-a lipit bluza de pijama de spinare... Şi-are neica,
sub mînă, o frînă de mînă. Cînd o pune, juri că ţi s-a lăsat nenorocirea
pe facultatea mintală...
26 DANIEL BĂNULESCU
– Zice dimpreună cu Ioan Teologul în Apocalipsa 12 cu 13:
„Vai de voi pămînt şi mare! Căci Ho diábolos s-a pogorît la voi
cuprins de o mare mînie, fiindcă ştie că mai are puţin timp!“
– Fîs!... Pentru ce ne ispitiţi, domnilor? De unde vi s-a năzărit
vouă „mare mînie“? Nu-l zăriţi cît de destins, cu pielea perfect
întinsă, şi cît de meloman e? Pentru ce ne vîrîţi fantasmagoriile
voastre gogonate în cap?
– Decît să vă prindeţi toată ziua nasurile-n Psalmi, mai ceva
decît în nişte menghine, mai bine aţi vînzoli-o pe Simioneta,
picoliţa restaurantului „Hora“, cordissima şi teleleica...
– Horla cu neputincioşii ce s-au proţăpit la balcon! Horla cu
nepricopsiţii care au rămas încleiaţi la închinarea către Yahveh,
Dumnezeul oştirilor! Horla cu Simioneta care ne-a viscolit inimile!
Horla şi cu zvonurile cum că Împăratul nostru ar da „tîrcoale ca
un leu care răcneşte şi caută pe cineva să înghită“! ...Păi ce vă
credeţi voi, bre, şi ce-o fi în ţestele şi în organismele voastre,
pentru a vă preta să vă lăsaţi înghiţiţi? Că n-o-ţi fi vreo specie
necunoscută de cataifuri?!
– Strecura-vi-s-ar liniştea cu lopata pe jgheabul gîtlejurilor!
Acuma să se vază care e de partea militărosului Dumnezeu ori a
blîndului nostru frăţior, has-Satan. Că iară i-aţi sîcîitără pe domnii
de la etaje şi nici n-aţi priceputără că Părinţelul s-a azvîrlit în
vîjîială artistică la Bucureşti...
– Păi nu se duce el la Bucureşti, cum se duce noada, copita
ori şezutul vostru la băi?!...
– Păi nu e Bucureştiul adevărata capitală artistică a lumii, aşa
cum e cîrligul pentru undiţă, marca pentru scrisoare ori mirodeniile
pentru cîrnaţi?! O să vă muşcaţi mîinile de uimire atunci
cînd veţi adulmeca năvodul, burduşit numai cu peştişori de aur,
sub apăsarea căruia o să se-ntoarcă Bîtul de la Bucureşti!... Ia taci,
ia taci... Io-te la Neica!... A cîrmit-o spre Otopeni!...
În lumina vineţie a aparatului de proiecţie, zbîrnîiau replicile
şi curgeau îndărăt ocările peste chicile, gulerele întărite cu celuloid
şi reverele demonilor împăroşaţi de la parter, ca într-o ploaie
cu minuscule făraşe de funingine şi pucioasă.
22 DANIEL BĂNULESCU
Taximetristul luă pe degete maul aparatului de radio, manevrînd
butonul şi micşorîndu-i sonorul pe pipăite, fără să-l scape
din ochi pe client.
În cutia dezgustătoare a aparatului rămăsese însă destul din
glasul Victoriei Andrei, inimaginabil de slugarnica prezentatoare
a Radiodifuziunii romîne, ale cărei otrăvitoare secreţii bucale continuau
să se reverse, în valuri, din hîrdăul emisiunii „De la unu la
trei“, otrăvind cîmpurile înconjurătoare şi opărind vegetaţia. Teribila
crainică bolborosea ca şi cum ar fi ţinut chiar atunci, pe sub
fuste, între pulpele-i smochinite, toate obiectivele economice şi
social-culturale ale Romîniei – cineva dintre galeşii ei ascultători
o implora, în direct, la telefon, să i-l arate p-ăla sau p-ăla – şi
Victoria se îndura, scotea, dintre lenjeriile-i foşnitoare, obiectivele
şi le expunea, sonor, pe rînd, ascultătorilor. Umbla pe la fund şi
trîntea şi un cîntec cu nelipsitul şi plictisitorul Victor Socaciu.
– „...În industrie se estimează depăşirea planului producţie
marfă vîndută şi încasată cu peste 350 milioane lei... La export
urmează ca livrările peste plan să se ridice în final la peste 93
milioane lei... Nu întîmplător s-au obţinut peste plan 59 000 tone
de fontă, 5 060 tone laminate, 3 750 metri cubi prefabricate din
beton, 1 500 tone construcţii metalice, 79 500 metri pătraţi ţesături
din bumbac... Rezultate tot atît de înfocate au fost consemnate
şi în domeniul planului de investiţii...“
Cu date precum acestea şăgalnica Victoria toropea muştele
şi ţinea în şah toată ţara.
În loc să coboare pentru a-l ajuta pe străin la depozitarea
bagajelor în portbagaj, matahala de la volan se vîrî imperturbabilă
sub bord cu un patent în mînă şi-o şurubelniţă în dinţi, pentru a-şi
desface de la aparatul de taxare improvizaţia cu care modifica
după plac impulsurile electrice ale contoarului, umflînd sumele
datorate de clienţi.
La ieşirea din Bucureşti remarcase cum se punea de-un filtru
miliţienesc şi acum, la reintrare, n-avea nici un chef să fie prins
şi să facă din nou puşcărie pentru improvizaţia asta. Cu alt prilej,
nu se dăduse la o parte şi mai gustase penitenciar. Se ghemuise
27 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
lectura cu glasuri scăzute, stăpînite, prevenitoare, din dorinţa de
a nu le provoca sîngerări sau ameţeli celor care participau pentru
întîia oară la astfel de şedinţe.
La picioarele fotoliilor, zece-cinsprezece studente ce şi-ar fi
tăiat sînul stîng, numai să împartă, o oră, armătura metalică a unui
pat de cămin cu somităţi precum Vişniec, Mareş, Muşina, Bucur,
băieţi ale căror versuri şi le imprimaseră pe tricouri şi pe ale căror
chiştoace de ţigări, după încheierea lecturilor, se încăierau.
În rîndul doi de fotolii, scriitori consacraţi – Dan Deşliu, Ana
Blandiana şi Toma George Maiorescu – indivizi căzuţi de mult
timp în cazanul cu ciorbă al manualelor comuniste şi dezrădăcinîndu-
se de acolo doar pentru a reprezenta aici – la această şedinţă
de final de „stagiune“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti.
Optzeciştii se urniseră să citească. Primul şi-a plecat puterea
către noi, unul, Traian T. Coşovei, al cărui tată, poet şi dînsul,
cu prenume identic, glosase cu drăgălăşenie despre ceapeuri,
recolte disciplinate ce îndeplineau politica Partidului, brigadieri
ce ţineau în buletine, în loc de pozele iubitelor, pozele batozelor
pe care treieraseră. Progenitura, scuturîndu-se de rudimentele
muncilor ţărăneşti, scria cu infinit mai mare talent despre pompiţe,
şurubele, calculatoare, benzinării, parfumerii şi oraşe. Toate obiecte
strălucitoare, înaintea cărora băiatul ăsta se arăta pofticios ca un
struţ. Versurile sale stîrneau scurte incendii, iar într-un loc sunau
cam aşa:
„În lumina farurilor
fiecare fereastră e-o Elveţie de ceasornice bătînd jumătăţi şi
sferturi de timp.
În lumina farurilor, oraşul acesta pare un imens schior îngheţat.
Un uriaş ţărănoi blocat într-o cabină telefonică conectată
la Univers.“
Ceea ce era remarcabil spus. Însă, dacă ai fi studiat alternanţa
diftongilor, triftongilor şi-a sunetelor mute, ai fi observat şi că
nu era nimic magic ascuns sub asta.
36 DANIEL BĂNULESCU
Negriciosul scuipă într-o parte şi, opintindu-se pe beton, îi
răspunse de parcă ar turuit dintr-un pliant....
– ...Nu, că şobolani nu primeşte decît: Unu: dacă trag la cîntar
mai mult de 800 grame... Doi: dacă prezintă dovadă că s-au
bucurat de-o sănătate perfectă... Şi Trei: dacă nu există îndoială
c-au mierlit-o în timp ce erau călcaţi de tren...
P-ăştia borşiţi cu căruţe ori basculante – continuă el – nu-i
primeşte pe motive că n-ar fi îndeajuns de înfiorători... Cîţi
gudulani n-am cunoscut numai eu, care, în timp ce-şi neglijeau
sănătatea, legîndu-şi şobolanii la calea ferată, apărea acceleratele
şi le tăia mîini şi picioare, de-a valma, parcă cu forfecuţa...
Iar... de trimis la gîndăcei, ciohodoaica nu te trimite, nicicînd,
să-i culegi, pînă nu-ţi dă la mînă şi fişa. N-arată cum scrie la poză.
Nu corespunde precis atîtea antene, cum zice lighioana la dipţionar...
Nici nu se merită să-ţi mai spurci vastul pe ei. Nu-i culegi...
Dar dacă, să zicem, e sezon de gîndăcei... I-ai geandit pe toţi...
Ai pus şi specia pe ei. Iar seara, îţi pică şi cana aia vişinie la plată...
În clipa aia te simţi de parcă ai fi deja cu băutura în dobitoc!!
– Vrei să zici că te simţeai gata machit, doar c-o geandeai
pe a vişinie?! Păi, parcă mi se părea mie că se plîngea mă-ta,
cînd o luam la făcăleţ, cît de cu scamele eşti în sînge... Cum naiba
să fie o cană goală aşa de... frumoasă?
Căutînd să-i cîrmească prieteneşte una, negriciosul fu gata
să-şi desfacă ventuzele palmelor şi genunchilor lipite de faţadă
şi să se prăbuşească în gol. Dar nu-i cîrmi şi nici nu căzu. În hăul
şanţului de la baza clădirii, i se răsturnă numai clopul.
Descoperindu-se, de sub calota clopului îi răsări (adulmecînd
nemişcat din mijlocul plantaţiei firelor îmbîcsite de păr şi semănînd
cu o creastă pitică) un şoricel împăiat.
Rozătorul împăiat din moţul capului era gri-vioriu. Afişa un
aer stingher. Şobolanul ciudat îi stătea fixat pe creştet c-o bentiţă,
ce i se petrecea negriciosului peste fălci şi i se înnoda sub bărbie.
Spurcatul de negricios urca şi-l bodogănea.
– Cum să spui, bre, despre nişte căni că-s frumoase? Ce, sînt
ele fermoare de geacă?!
45 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
în sistem normal fuseseră suspendate, la bătaie fiind scoase cele
15-20 piese de artilerie grea ale Cenaclului de Luni. Marii capi
ai Cenaclului urmau să-şi citească unii altora, ochi în ochi, de la
egal la egal, fără comentarii critice, tot ceea ce le fusese revelat,
mai de preţ, în ultimul timp.
Eu şi prietena mea aşteptam camuflaţi după nişte spaliere,
în cîrligele ca de măcelărie în care fuseseră suspendate vrafuri
de materiale propagandistice. Planşe cărămizii, ce te somau să
făureşti politica din agricultură a Partidului ori să lupţi pentru
pace, panouri dreptunghiulare al căror unic mesaj subtil părea
acela de-a ne înştiinţa cît de tîmpiţi fusesem la cap atunci cînd
ne angajaserăm în afacerea respectivă. Începuse să picure groaza
în mine. Din colţişorul nostru nu puteam întrezări nici o figură.
Din colţişorul nostru n-am fi putut scăpa altfel decît căţărîndu-ne
pe pereţi. Ne-am încordat deci acuităţile auditive şi-am aşteptat...
– Auzi-l: acuităţile auditive! Vah! Vah! Vah! Şi le ţineau
încordate. Halal de mama care te-a făcut. Eşti dat în paştele mă-tii,
Norocosule!...
– ...După o vreme, am auzit cam aşa: Rap-Rapatrop-Zdrap-
Zdup! Şi am înţeles înfioraţi că tinerele bestii poetice urcă scara,
taman către aliniamentul pe care tremuram, cu inimioara încreţită
în noi...
Apoi am auzit: Tronc-Hodoronc-Zdranca-Zdronc! Şi am
intuit, bineînţeles, că fusese izbită de perete uşa imensă, de stejar,
cu două canaturi. Prin breşa căreia, curînd, era de aşteptat c-au
să se năpustească, pocnindu-şi cozile şi recitînd întărîtate din lirica
personală, marile carnasiere ale poeziei optzeciste.
Era de aşteptat, însă nu s-a mai desluşit nici un zgomot...
Apoi, dintr-odată, parcă am perceput unul – un zgomot însă
nesfîrşit de anemic şi neînchipuit de jenant: pîca-pîca!...
Am ciulit din nou urechile.
Zgomotul s-a repetat, neruşinat, penibil şi plăpînd: pîca-pîca!...
Am şi chestionat-o revoltat pe prietena mea: „Ai spus ceva?“,
încredinţat că ceea ce îmi înregistraseră timpanele fusese un mic
33 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
să-şi lase bala sa de melc asupra unei noi bulbucături de pe faţadă...
Zic şi raiul fiindcă, într-un colţ al cimitirului, se pripăşiseră şi nişte
ţigănci murătorese, specialiste la îndeplinirea la ultimele dorinţe,
cu tămîie, lumînări, mititei, murături şi damigenele de cocîrţ.
Murătoresele însă, după niţică vreme, au fost alungate de
dubele de gabori. Dubele de miliţienişti, primind ordin de la Comitetul
Central să nu lase palmă de sol al patriei necultivat, aterizaseră,
într-o sîmbătă dimineaţa, la muncă voluntară, în cimitir, întrecîndu-
se să infecteze mormintele cu răsadurile lor de varză, castravete,
ardei iute şi păstîrnac. Bă, belitorule de eugenii, dormi?!
– Nu dorm, hoarcă. Ţine-mi scara... Dă-i în gîţii mă-sii de
miliţieni!... Ce le trebuia lor castraveţi?!...
Cei doi îşi apăsară tenişii pe antablament, adică asupra brîului
ornamental de piatră, încadrînd, la partea superioară, ferestrele
parterului. Deşi mai neguros şi încruntat, deşiratul se răzgîndi şi
îşi plie şalele, încărcîndu-i el celui cu creastă de şobolan laba
piciorului între palmele împletite, ghemuindu-se ca un resort
înaintea lui, catapultîndu-l pe celălalt, pe faţadă, către etaj. Curînd
îl urmă pe zid, ca o omidă.
– Păi, să nu dormi. Că acuşi vine partea principală de la
îmbîrligătura drăcească, se rebranşă Bruţă la povestire... Omoroaichii
nu-i ajungea că ne scotea cele mai bune bucăţele din supă.
Hoaşcă delicată, babetei i-ar fi dat inima ghies să ne vadă alergînd
niţel şi-n echipamentele de parastas...
Aşa că, într-o joi dimineaţa, drept pedeapsă, toată suflarea de
la pruncul de ţîţă la ultima centenară, toţi cei ce primise vreodată
mutaţia la noi, în cartier, ne-am trezit cu cîte-o scîndurică (de vreo
doi metri pe 30 centimetri), lipită de-a curmezişul pieptului.
Un metru jumătate de aşchie la stînga şi-un metru în dreapta.
Am rămas interzişi.
De la 9 jumătate, toţi locuitorii cartierului arătam ca nişte
aeroplane putrezite, numai că nu zburam. Trecea căţelul pe lîngă
noi şi ne-ar fi pişat doar ridicîndu-şi piciorul. Semănam juma cu
nişte garduri, juma cu nişte copaci... Nu puteai nici să-ţi rînjeşti
fizicul pe trotuar, nici să te mîrţologeşti cu tramvaiul. Te citeau
cu toţii, care te vedeau, din care cartier provii...
48 DANIEL BĂNULESCU
Grilajul de fier forjat. Şi răzuind, dintr-un singur zvîcnet al teribilului
rinichi al uriaşului Şaptezecist, un întreg convoi rusesc,
rulînd, la ora aceea, pe banda a doua a Căii Victoriei.
...Carambolaj perfect. Sfărîmăturile limuzinelor sovietice au
acoperit, mai multe zile, zidurile de peste drum ale Consiliului de
Stat al Planificării. Imens scandal diplomatic. Două săptămîni mai
tîrziu, autorităţile romîne înscenează, pentru a-i mai potoli pe ruşi,
moartea accidentală a năpraznicului poet şaptezecist.
– Pe cînd Optzeciştii – scîrţ, te plesnesc! –, prin ce vax de
talent se evidenţiaseră ei? Prin ce sîngeroase fapte de scris au
pătruns tinerele scîrbe în Istoria literară? Că de scris, nu au scris
încă nimic. Şi nici de pătruns, ca să fim principiali, nu prea pătrunseseră...
Şed numai pe şanţul acestei Istorii şi îi înjură pe alţii
mai în vîrstă. Doar pentru că-s de zeci de ori mai talentaţi şi mai
patrioţi decît ei...
– ...S-a stins treptat rumoarea, îşi reluă istorisirea Gabi cel
Norocos. Aîncetat păcănitul... Au pălit înjurăturile, ghiorţăiturile,
vorbele de clacă, inepţiile... S-au aprins ţigările scuturate de
Carpaţi fără filtru. S-au aprins şi cele dotate cu cîte-un mic filtru
dezgustător, de cîlţ sau de hîrtie igienică, şi numite inept: Snagov,
Timiş, Litoral, Hora.
În diagonală de noi, o liftă pufăia o mahorcă Lijeros, cu adevărat
cubaneză. Din ţigările chinezeşti, anevoios de procurat,
norocoşii se alăptau două fumuri. Apoi, le puneau dop, azvîrlindu-
le jarul, cu un bobîrnac, în scrumierele manufacturate prin
îndoirea repetată a unei foi de hîrtie. Degustările de ţigări chinezeşti
se amînau – în extazele lor – pentru săptămînile următoare.
În centrul adunării, în interiorul unei roţi uşor bombate, alcătuită
din fotolii, se înscăunaseră marile vedete ale Orientului balcanic.
Tineri maeştri de a căror frică tremurau deja enciclopediile
occidentale informate. Şi ale căror două, trei magice volumaşe de
versuri, driblînd cenzura comunistă, penetraseră prin cele mai
prestigioase biblioteci, precum cea a Vaticanului sau a Congresului.
Traduşi şi studiaţi prin puzderia universităţilor apusene.
Nerăbdători, marii iniţiaţi îşi fîşîiau foile. Ardeam de a-i
audia în direct pe tinerii magi. Primii dintre ei îşi şi începuseră
35 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Poate că sînt, răspunse înciudat cel în raglan, nervos că-şi
deschisese sufletul unui idiot.
– Nu sînt, bă, îl execută tacticos celălalt. Nu sînt. Şi nu sînt
pentru că eşti prost... Ai tu habar ce e aia o cană?
– ...
– Păi, o cană nu-i altceva decît locul unde se odihneşte, după
ce s-a trudit, băutura. Şi cu cît are mai mult loc să se odihnească,
cu atît încape mai multă drojdeală în cană... Iar pentru că a
vişinie – cana, boule! – are pe tot fundul smalţul sărit, obligat
încape în ea, cu un deget, mai multă drojdeală...
– ...
– Că n-ai vrea tu să fie aici a vişinie!... Care să dea pe-afară
de frecţioară. Şi care să-ţi zică: „Bruţă, astăzi hai să ne facem
albinişti! Lasă-mă pentru ca să-ţi sui la dobitoc“.
Adică la creirul mic.
Avansau şi ei de-a lungul parterului înalt, angajîndu-se cînd
în escaladarea unor surplombe pitice, cînd gîfîind îndîrjiţi. Le
hîrîia saliva pe gîtlej, ca boaba de nisip pe hîrtie.
– Bruţă...
– Hep!
– Ciohordoaica ta e dilie?
Din spirala descrisă de şobolanul vioriu, fosforescent, se
putea deduce că negriciosul pusese brusc frînă pe zid şi-şi scărpina
de zor rufăria.
– ...Habar n-am. Ţie ţi se pare dilie?
– Îhî.
– Păi... Dacă ar fi fost şi dilie, nu ne-ar mai fi desfermecat
ea... Pentru că ea ne-a desfermecat, cînd a fost atunci de ne-a
fermecat Omoroaica...
Lîngă mine – îşi modulă tulburat îndelungata relatare Gabi
cel Norocos – la fostul etaj întîi, necunoscuta adăposti cubul de
chihlimbar într-unul din buzunare. Paradoxal, filtrul măsliniu al
buzunarului, în loc să-i domolească cubului pîlpîirea, nu făcu
decît să-i stingă, aceluiaşi cub, nuanţa atotînvăluitoare de coniac
revărsat.
46 DANIEL BĂNULESCU
zgomot intestinal, emis probabil, din pricina proastei creşteri,
chiar de ea.
– Vah! Vah! Vah!
– Catralioane de ace nerupte degeaba, pe cînd te coseau,
Norocosule! Secole de măiestrie artistică s-au perindat, fără ca un
singur trubadur să-şi adune curajul să-şi chestioneze iubita dacă
a exhibat, sau nu, un mic zgomot intestinal. Ei, uite că tu ai întrebat-
o! Şi cum a reacţionat prietena ta?
– Dînsa, ofuscată, mi-a expediat bareta ei dureroasă în burtă...
Eu, îndatoritor, i-am răsucit panglica fermoarului la spate. Mă
pregăteam s-o servesc şi din upercutul meu la ficat, cînd zgomotul
incriminat s-a auzit pentru a treia oară.
De data aceasta, suficient de aproape pentru a-mi da perfect
seama că zgomotul era emis chiar de lamentabilii optzecişti,
deplasîndu-se păcănind către fotoliile lor de lectură.
De surprindere am uitat să respir. Trupul mi s-a acoperit de
crusta şi de sudorile reci ale uimirii... Am priceput înmărmurit
că o generaţie care se deplasa într-un asemenea hal nu putea fi
suspectată de cel mai firav dram de talent!!
– Că ţi-ai şi găsit, povestitor al fundului meu, pentru cine să
foloseşti vorba asta: talent! Pentru cine?! Pentru fătălăii de Optzecişti...
Păi, proletcultiştii mei, cît sînt de calomniaţi, erau măcar
viguroşi ca bărbaţi. Cînd tropăiau, despicau munţii. Cînd băteau
pas de defilare, săltau fustele la cucoane în cap. Răcneau un hei-rup
de te podidea sîngele pe nas...
– Şaizeciştii, admit, unii erau coioşi. Dădeau un strănut şi
fisurau barajul hidrocentralei de la Bicaz... Pe care însă – vah!
vah! vah! – tot ei, în nenumărate rînduri, îl slăviseră... De parcă
ar fi fost cel puţin Războiul Troiei acest baraj.
– Şaptezeciştii, în schimb, lasă-te păgubaş. Au fost şi puţini
şi beţivi!
– Deh, poate erau ei, vah, şi puţini şi beţivi... Totuşi jetul
urieşesc al rinichiului celui mai talentat dintre ei a putut traversa,
într-o superbă boltă de peste patruzeci de metri, blatul mesei de
la care a fost iscat. Jetul de urină străbătînd terasa de vară a
Uniunii Scriitorilor. Zidurile Palatului Monteoru. Spaţiile verzi.
34 DANIEL BĂNULESCU
Dintr-o dată, pielea de căprioară de pe trupul meu – mărturisi,
schimonosindu-se, Gabi – se schimbă într-una din coniac. Chipul
lui terchea-berchea se îmbăie într-o lumină de coniac. Praful de
pe obiecte, linia castanilor, carcasa de gîndac putrezit a Operei,
luna, toate deveniră păhărele de coniac. Chiar şi aerul părea saturat
c-o suspensie de picături de coniac. Senzaţie aţîţătoare ce împrospătase
bateriile alcooliştilor de dedesubt, făcîndu-i să lopăteze tot
mai vîrtos şi să boncăluiască tot mai înfriguraţi pe zid!...
Pentru a face din escaladare o activitate cît mai instructivă,
deşiratul mîrîi nervos.
– Cine-i Omoroaica aia? Vreo drojdieră?
– Hă! Cum te-ai bunghit că-i nume de gudulancă, cum ai pus
botul!... Nu, bă, e o vrăjitoare, dintr-un cartier vecin, care ne
poartă sîmbetele ăstora de la noi din cartier... Cică de ce la noi
în cartier se găsesc tacîmuri cu mai multe gheare, cozile-s mai
scurte şi, la noi, în cartier, factorii poştali e mai coioşi, că aduc
pensia cu două zile înainte de dată, iar la ea în cartier, nu.
Stă Omoroaica în fereastră (că are muian reglementar de
bunicuţă suavă), dă din andrea (nu crez să-i iasă altceva decît
plovere cu cocoaşă) şi nu face decît să trimită asupra noastră, a
ăstora de la noi din cartier, o căruţă de boli şi de blesteme: fălcariţă,
vînt sec, ducă-se pe pustii, brîncă, boala copiilor, ceas rău,
bube dulci, luat de vînt, mîncărime la inimă sau înnecăciune, de-ţi
vine tîrşă şi să te mai plimbi pe propriile grisine. Unii din noi cică
şi-au trîntit chiar nişte magazioare, cu vacă, porc, orătănii, direct
în cimitir.
Cică din moment ce tot sîntem deja aşa bolnavi, să facem
măcar economie de pingele, cînd o fi să mergem pînă acolo, în
prăpădenia de cimitir. Unii, deja, acolo îşi citea ziarele, acolo ăştia
de la noi din cartier îşi halea bulinele, încălzea ventuze şi-şi cufundau
labele grisinelor în nişte ligheane cu pămînt clocotind de rîme,
cum fac ăi de vor să-şi obişnuiască ţurloaiele cu apa fierbinte.
Într-un cuvînt, Omoroaica ne schimbase cartierul în iadul şi
raiul de pe pămînt – piţigăie glasul Gabi cel Norocos pentru a
sugera că, filozofînd, Bruţă-negriciosul se încordase, izbutind
47 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
În care eu îmi revărsam bărbăţia şi tot eu ţineam fata
În care doar trecînd în acea clipă pe stradă
Deveneam pentru a treia oară neîntrerupt vinovat.
M-am săturat să mai mă înghesui în acelaşi tramvai cu
poftele mele
Mi-am sprijinit fruntea de geamul răcoros al rugăciunilor mele
Mi-am amintit că: «Oricine va invoca numele lui Dumnezeu
Va fi mîntuit».“
Am invocat numele lui Iehova şi-am aşteptat...“
Eu – şopti Gabi cel Norocos – arunc neliniştit pătura sub care
ne camuflasem.
La cinci metri de mine, totul normal.
La zece metri, un tip care citeşte, tipe care ascultă, inşi ce
se foiesc, pregătindu-se de plecare. La cinsprezece metri, privelişte
halucinantă. Încremenesc.
Sub acţiunea incantaţiei, jumătatea depărtată a încăperii a fost
turtită. Şi este cuprinsă într-un asemenea proces de micşorare
progresivă, încît ar putea să încapă întîi în ambalajul de carton
al unui televizor. Apoi în ambalajul unui aspirator. La sfîrşit, în
spaţiu îngust al unei cutii de ghete.
În circa un minut, falnica încăpere (în care cu puţin înainte
ar fi putut fi garate avioane) a fost presată şi transformată într-un
cub micuţ de cleştar. Cu latura de 12-15 centimetri. Împrăştiindu-
şi reflexele roşcate, aşezat pe tavanul încăperii de dedesupt.
În interiorul cubului, capturate şi micşorate, trei duzini de
persoane: Maeştrii, poeţi obişnuiţi, de toată mîna, profesori universitari,
turnători, văzduhişti, chibiţi, mironosiţe, cuconet literar,
securişti cu frunţi şi frizuri minuscule continuă să-şi vadă netulburaţi
de îndeletnicirile lor. Ascultînd. Citind. Săgetîndu-şi ocheadele.
Copiindu-şi crîmpeie de vers pentru viitoarele notiţe informative.
Scobindu-şi mucoasele nazale. Agitînd braţe mai subţiri decît
picioruşele de bondar. Doi dintre ei, mai slabi de rinichi, ridicîndu-
se pentru a căuta toaleta, părăsesc fotoliile şi se trezesc blocaţi
40 DANIEL BĂNULESCU
de obstacolul zidurilor transparente. Îi văd cum îşi presează nasurile
de suprafaţa lor răcoroasă, aruncîndu-şi în sus, către noi, cei
rămaşi în afară, privirile lor de regn lepădat.
În exteriorul cubului, necuprinşi sub norul lui de cleştar, ne-am
regăsit, nediminuaţi eu, terchea-berchea (adică invocatorul), prietena
mea şi necunoscuta lui. Prin pereţii lipsă – de fapt, doar smulşi
şi comprimaţi – ai fostei Săli de Cenaclu, zăresc, în exteriorul clădirii,
semnele nopţii coborîte peste oraş: la optzeci de metri, un pîlc
de castani. În planul doi, filtrate de frunzarele lor, zidurile gălbui,
monumentale, bătute în ciucuri de zidărie, ale Operei de Stat.
Prin insuliţele de verdeaţă înconjurătoare (conservînd hălci
din strălucitorul parc domnesc de manej de odinioară, din şi mai
străvechea Grădină a Procopoaiei), frecventatorii întîrziaţi îşi grăbesc
paşii, plecînd de la consultaţiile facultăţilor de Drept sau de
Utilaj Tehnologic, instituţii ce-şi au localurile prin apropiere.
La aceste ore înaintate ale serii, părculeţul devenea spaţiu
de adunare pentru cei mai fioroşi beţivi ai Bucureştiului. Sugativele
internaţionale. Alcooliştii emeriţi, ce şi-ar fi băut şi sîngele.
Iar, după propriile spuse, „ar fi infectat şi penicilina“, repezindu-şi
de aici incursiunile disperate asupra camerelor de gardă ale Spitalului
Municipal, în încercarea lor disperată de a seca orice urmă
de alcool pînă şi din flaconaşele de dezinfectante. Mai de grabă
lăsîndu-se împuşcaţi, decît stăviliţi din procurarea raţiilor halucinogene.
– Psît, măi Bruţă! Bă, fulgere! Pişălăule! Bă hoarcă, bre!...
Ia, bungheşte-te tu colo’ şa!
Lîngă mine, curios să observe la care dintre optzeciştii din
cub se ajunsese cu lectura, terchea-berchea îşi îndoi genunchii.
Iar cînd reveni la poziţia bipedă, din căuşul palmei sale, cubul de
chihlibar îşi împrăştia reflexele roşiatice pretutindeni. Pe trupurile
noastre, afară, în stratul de flori, în care în ultimii ani, din pricina
foametei şi la indicaţiile lui Ceauşescu, se cultiva zarzavat. Dar
41 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Apoi, rînd pe rînd, şi-au demonstrat puterile şi restul tinerilor
maeştri.
Nu mi-au creat chiar impresia posteriorului tău ciuruit de
coşuri, Fiorosule. Însă au părut exact ca nişte ţînci cărora educatoarea
le-a împărţit o poezie foarte lungă. Strofele recitate de
dînşii semănau între ele pînă la greaţă. Nici o dezvăluire mediumnică.
Nici o sclipire de individualitate. Din toată şandramaua
aceea amorfă s-au distins totuşi două exemplare mai fistichii.
Primul dintre ele, un individ delicat, subţirel, oacheş, taciturn,
păpuşesc, cu mişcări ţăcănitoare şi nevrotice de figurină mecanică,
în poemele căruia toate zgîrciurile, bubele, marile defecte şi
micile izbînzi ale Cenaclului de Luni se regăseau îngroşate.
Cel de-al doilea, fonf, masiv, calamburgiu, tenisman, prahovean,
c-o mustaţă cît vrabia. Nimeni altcineva decît tocmai acela
care, din neştiinţă sau îngîmfare, învîrtind o poezie de-a sa pe
deasupra creştetelor, a răscolit deodată, cu sonorităţile ei, toate
reumatismele diavolilor celor bătrîni.
Ălora, de surprindere, să crape rînza din ele. Însă tipul, căruia
restul junilor magi îi spuneau Nino, a continuat liniştit să citească.
S-au dezmorţit atunci din dureri demonii cei mai haliţi. Tălpile
iadului cele mai crăcite nevenindu-le bine să se decidă dacă să-i
ia sau nu în serios îndrăzneala. Nerepezindu-se încă. Unii, mai
păţiţi, plecîndu-şi întîi către noi melcul urechii. Au reverificat
grijulii ritmurile, recalculînd totul. Nelăsînd nici un amănunt la
întîmplare...
Şi, deodată, cînd s-au dumirit că acele invocaţii, ce li se păruseră
că le aud, erau adevărate, sala în care ne aflam s-a pornit să
ţopăie ca un armăsar, să se zvîrcolească ca o reptilă şi să se
zgmiaune ca o pisică!!!
Pîrîiaşe de pulbere, coborîte din tavan, se înfrăţeau pretutindeni
cu pungile de gaze. Formate prin toate punctele strategice
ale unei clădiri. Împăcată deja, în sinele ei, ca, prin explozie sau
prin miracol, să se înalţe pînă la ceruri.
Jocurile distrugerilor, care toate îi priveau şi pe subsemnaţii,
păreau făcute.
37 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Mîncărica-i fudulie... Băutura-i temelie! vărsă niţică înţelepciune
cel cu clop, învăluindu-şi partenerul într-un nor de stropi
fini de salivă.
– Dacă eşti damigeană, te descălţăm! Dacă eşti sticlă, te desfundăm!
Dar dacă eşti bidon, te deşurubăm! lătră şi primul,
deşiratul, cel se numea Chiose.
– Bă Chiose nehalit, dacă punem botul pe ceva pahardit...
la banchetul ăsta unde ne-ai adus tu... se înduioşă anticipativ negriciosul.
Ca mîine te iau şi eu pe la o ciohordoaică de-a mea...
Care se cam ţine de farmece... (Respirară adînc şi icniră). Iar pe
noi, cei în toată firea (din delicateţe evită să pronunţe „beţivanii
cartierului“) ne trimite, dimineaţa, să-i culegem verzitură, scaiete
şi pipirig dintre dărîmături... Iar după-masa ne pune să scărpinăm
lespezile şi să ridicăm pietroaiele... ca să-i găsim gîndăcei...
Cei doi răpănoşi se opriră pe o plesnitură de zid şi băşiră.
Lui Chiose i se năzări atunci că vede deasupra lui, la un
metru, ghemuită pe zid, o mogîldeaţă cu coarne, care-i făcea
semne că celălalt, Bruţă, cu zguduiala vorbăriei lui, riscă să le
răstoarne în cap damigeana.
– Psît!... Bre Buţă, trăiţi-ar şăureii! Boangă, la gura ta nu-i
mai place să bea?!... Că, dacă nu-i mai place, o s-o punem
amîndoi să ne sărute în peleu.
– ...Iar serile, se încăpăţînă să-şi continue istorioara cel cu
clop, iar serile, băi, Chiose nehalitule, pentru fiecare zece gîndăcei
înşiruiţi şi număraţi în bucătărioară... îţi toarnă fermecătoarea!
Într-o cană de tablă... Ţuică... Vişinată, frecţie galenică, rachiu
ori... din care nenorocire vrei tu...
Cel în raglan se opri ultragiat pe zid.
Dacă era adevărat, devenea extrem de nedrept, ca tot boul
ăsta să primească, pe de-a moaca, ceea ce el obţinea numai după
ce-şi scuipa din bojoci.
– Pe muianul tău de dentist, boangă Bruţă... că-ţi toarnă ţie
fermecătoarea galenică, de-a moaca... Numai ca să-i împrăştii...
prin domiciliu, cu muşte, rahaţi, scîrboşenii şi şobolani?!... Adică,
ea nu poate să-şi arunce singură, prin casă, cu şobolanii?!...
44 DANIEL BĂNULESCU
– Numai că, în ultima clipă, adulmecînd primejdia, terchea-
berchea are o mişcare genială şi, intuiţia începătorului, înlocuieşte
poemul... Motoleşte adică poemul cu care o trombonise
pînă atunci pe necunoscută şi alege un alt poem, înaintea căruia
sala nărăvaşă se opreşte ameţită şi îşi ţine respiraţia. Simţim cu
toţii cum noului poem i se ondulează marginile din pricina energiei
pe care o degajă.
Terchea-berchea, pornind să-l citească, alunecă într-o combinaţie
vrăjită de diftongi, vocale, accente, sunete mute ce se dovedesc,
de la primele silabe, formula salvatoare ce opreşte expulzarea
noastră în stratosferă. Terchea-berchea rosteşte prima parte a
formulei, cu o voce răspicată, concentrată şi stăpînită:
„Fac parte din cei douăzeci-treizeci de inşi care conduc lumea
Timizi neştiuţi disperaţi
De la posturile lor de comandă cu birourile răsturnate
De pe fundul genţii Diavolului printre role de scoci nori şi
chitanţe
Ţinînd în echilibru fragil limba lumii
Rugîndu-se neîncetat
Ca Dumnezeu să îi treacă între numărul acelora
Pentru care Dumnezeu iartă o cetate...“
Nimic extraordinar din punct de vedere poetic. Dar de la
primele sunete, articulaţiile sălii se înmoaie ca apa şi sala alunecă
în genunchi înaintea invocatorului ei. Începînd cu versul doi,
încăperea îmblînzită trece printr-o stare de vîscozitate afectivă.
Come, cefalee, convulsii ale celor aflaţi în interiorul ei însoţesc
pronunţarea versurilor patru şi cinci. Pleznită de rostirea cuvintelor
finale, construcţia dansează înaintea invocatorului său ca o
muiere şi îi ciuguleşte dintre liniile palmei ca o porumbiţă.
Cu ochi mijiţi, invocatorul o urmăreşte cîteva clipe, apoi
pronunţă rar cea de-a doua parte a imprecaţiei:
„...Mi-am tras în rugăciunea mea şi mîinile şi picioarele
Am ieşit din lume ca şi cum m-aş fi smuls dintr-un viol
39 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
şi în pupilele alcooliştilor care, adunîndu-se în părculeţ, ar fi putut
confunda pîlpîirile cubului cu niscaiva irizări de lichid clătinat.
– Pst, bă jimblă! Mă, Bruţă! Cataroiule!... Băi, piele! Ia,
beleşte-ţi cepele, mă!... chema prin părculeţ, tainic, c-o insistenţă
sîcîitoare, un neica deşirat, pus pe harţă, drapat în mijlocul verii
într-un raglan putrezit.
Deşiratul tremura din toate încheieturile, din cauza lipsei
îndelungate a drogului. Ţinînd ataşată la persoana sa, c-o sfoară
petrecută peste mijlocul raglanului, o sacoşă în care adunase
răbdător, peste zi, resturi de sandvişuri, cotoare de măr, eugenii
lefterite de prin coşurile de gunoi. Destinate, de cele mai multe
ori, să fie pierdute aşa, doar de amorul artei.
– Da, bă... Ce e?... Ce e?!... Ţi-ai pierdut eugenia? se auzi,
de sub un soi de sălaş natural, întocmit din boscheţi, trunchiuri de
copaci şi ciulini, şoapta unui bărbat negricios, la care, într-adevăr,
se remarca doar albul ochilor, mirosul şi pălăriuţa semănînd cu
un clop. Plus superioritatea liniştită a celui ce nu scobea, ca alţii
prin gunoaie, ci trăia din pomenile căpătate prin bisericuţe şi
cimitire.
– Haide! îl înhăţă deşiratul pe negricios.
Şi înşfăcîndu-i, cu ambele mîini, guma baschetului, îl remorcă,
scoţîndu-l pe spate dintre pereţii foşnitori ai vizuinii, pe o alee,
unde îi eliberă talpa încărcată cu fire de iarbă, pietricele, noroi.
Nu înainte ca, slujindu-se de ea, să-l răsucească pe posesor,
cu chipul către clădirea Casei de Cultură.
– Stai, bă, că nu ţi le-am mîncat eu, protesta cu veselie negriciosul...
Şezi, bă, potolit că nu pun eu gura pe eugeniile tale... Bă,
dacă mi-ai şifonat catifeaua, să ştii că înţep la tine pînă începe
burta a-ţi emite bulion... Nu din duşmănie. Ca să aibe mă-ta să
presare mirodenie peste sarmale!
– ...Uite! îi arătă înfuriat deşiratul, după ce-i descolăci cracul
şi i-l trînti pe pojghiţa de pietriş.
– Ce e, bă?... Unde, bă? se izmeni ălălalt – cu un braţ susţinîndu-
şi încă, pe capul tîrît prin glod, clopul – în realitate însă
nezărind în nici un fel hardughia, cufundată în întregime în beznă,
42 DANIEL BĂNULESCU
Iar singura noastră scăpare (a celor sortiţi morţii, precum şi
a celor ce, solidarizaţi printr-un catgut special, rămîneam atîrnaţi
de legile marochinăriei) a fost apariţia unui terchea-berchea. A
păşit cu uşurinţă şi inconştienţă în încăpere, descins tocmai atunci
de la Cursurile Facultăţii lui de Foraj din Ploieşti. Era un străin,
un ucenic, un ins misterios, nu făcea parte din Cenaclu. A privit
cu nepăsare în stînga şi-n dreapta, a ochit cu precizie ceea ce
imediat vă voi spune. Şi, aproape simultan cu calamburgiul, s-a
apucat şi el (prăvălindu-se insolent pe ultimul rînd de banchete al
sălii) să-şi îngîne poemele sale inepte, de începător, la urechea
cu pieliţă dogoritoare a unei necunoscute.
Necunoscuta, arătoasă şi apetisantă, să calci în călcîie oricare
sacoşă de piaţă şi să te azvîrli către ea.
Duşumelele continuau să fumege, zidăriile zuruiau, învăluindu-
ne într-un nor gros de fulgi albi de tencuială. Terchea-berchea,
complet detaşat, îşi săltase boturile cafenii ale espadrilelor pe o
stinghioară a scaunului din faţă. Şuşotind tot mai nonşalant versuri
tot mai pasionale şi tot mai greu catalogabile peste nivelul
obişnuit al unei Poşte a redacţiei...
În curte, cu mişcări de cîine ud, clădirea se scutura de ultimele
ei olane.
Mi-am zis înspăimîntat: „Uite, domnule, la dînşii, ce comoară
aleasă de suciţi! Nu numai că e adevărat că în Romînia toţi
sînt poeţi. Dar esenţial însă e că aici toţi o fac în detrimentul
construcţiilor!“
Exact în acel moment, ca o teribilă zmucitură de zeppelin,
încăperea descrise un nou salt, rămînînd ancorată de structura
parterului printr-un singur snop de drugi de fier-beton. Drugii,
ai naibii, decălindu-se, pocneau precum grisinele.
Crăpa un drug, se înălţa c-o palmă şi colosul de zidărie.
Se fisuraseră jumătate, mormanul de cărămizi şi betoane era
pregătit s-o zbughească spre stratosferă.
– Că rău – vah – ţi-o fi stat ţie, frumos cum eşti, să te plimbi
prin stratosferă! C-o mînă să vîsleşti, încălţat în Casa de Cultură
a poporului şi c-o mînă să hrăneşti porumbeii...
38 DANIEL BĂNULESCU
minus luminiţele roşiatice ale cubului, zimţînd întunericul, din
dreptul etajului întîi.
– Uite!... Drojdeală! Pileală! R.D.V.-uri! Acolo creşte lanurile
de rachiu din drojdie de vin!... Au uitat damigenele învelite
în împletituri de răchită... Bate luna în ele. Şi băutura dinăuntru,
săraca, ne face nouă semn... Cică de ce nu ne suim mai iute la
ele şi nu le ajutăm ca să le golim?!
Hotărîră, judecînd după cascada de lumini ce se revărsa din
burta etajului unu, că, într-adevăr, acolo trebuia să se afle neapărat
şi îngrozitor de multă băutură.
Din căptuşelile ţoalelor rufoase produseră fiecare afară cîte
un rablament de cuţit. Confecţionat din pînză de bomfaier. Ascuţit
ca briciul. Şi cu care deşiratul tăie sfoara, eliberîndu-se de sacoşa
aninată de şold. Piti plasa cu bunătăţi sub o grămăjoară de găteje
şi se îndreptă, jucîndu-şi şmechereşte şuriul, către curtea interioară
a Casei de Cultură studenţeşti.
Negriciosul chiar purta haină de catifea.
Şi încă una fără asemănare, să dai cu bombardeaua prin tot
Bucureştiul.
Cam giorsuită şi destrămăţică la coate. Însă în poale gătită
c-un rînd de ciucuri roşii babani, de mătase, dublaţi în colţurile
pulpanelor cu doi zurgălăi.
Mergea ziua cu ei Bruţă prin tramvaie, se uita lumea după el,
de parcă şi-ar fi sunat pintenii. Se cruceau călătorii. Îi mai şi
pasau, fascinaţi, cîte un ban. D-aia i se şi spunea lui Bruţă „Împăratul“
sau „Fulgerul Negru“. Cînd îl însoţea, deşiratului i se zicea,
prin consecinţă, „Fulgerul Alb“.
Luîndu-se după tovarăşul în raglan putrezit, Bruţă îşi eliberă
zurgălăii din cele două ace de siguranţă, le înfundă limbile cu
două căluşe de cîlţi şi îi adăposti prin buzunar. Mişcîndu-se ca
felina. Precaut.
Peste zece secunde, Bruţă şi prietenul său escaladau, cu bricegele
mulate la carîmb, faţada Casei de Cultură a Studenţilor.
Tîrîndu-se pe netezimea şi în înălţimea ei, precum doi melci
uriaşi. Pe care n-ai fi avut cum să-i împiedici să răzbată către
tezaurele fluide ale etajului întîi.
43 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– ...Îngheţase bălegarul în noi – vorbi din nou Bruţă – cînd
s-au aprins focurile alea vii... Aşteptînd să-nceapă şusta, mi-am
aprins o nasoală, dar o ucenică mi-a cîrmit una peste ea, de-a zburat
sărmana ţigăruşă vreo zece minute, îngeraş alb prin preajma
noastră. Strigîndu-ne mîrlănii – ţigăruşa, Chiose viermănos – dar
şi aducîndu-ne veste că, în faţă, slugoaicele fermecătoarei ordonaseră
încolonarea şi vîrîseră deja primele familii cartieriste între
mestecătoarele vîlvătăilor...
Ne aliniază şi pe noi gudulancele şi pornim.
Cu cît pinacotam mai tare din fizic, cu atît se încreţea şi pielea
mai de găină pe noi.
La vreo două case de pîrjol, numai ce încep, cu glasuri necordite
de muiere, cu vorbe omeneşti, scîndurelele de pe noi să se
milogească de subsemnaţii. Drăcuindu-se că or face orice vor vrea
muşchii noştri, numai să nu le vîrîm în flăcări. Şi să le scoatem
din atentat.
„Bă, dacă tot tînjiţi să ne fiţi utile şi dulci, ia luaţi-o voi în
gură de Mălineanu“, ne-am supărat şi noi pe paparudele forestiere,
întrucît, cu cît înaintam mai dihai, cu atît se zvîrcoleau ca
nişte cozi de şarpe şi scîndurelele.
Am ajuns în faţă, la focuri, de abia pe la două noaptea, într-o
linie de cinci bandiţi: eu, Cordaci, Marafete, Cîrpeală şi Geamu.
O ucenică ne-a scrijelit cu o şindrea cruciuliţe pe piept. Alta,
crăcănată, ne-a împroşcat, dintr-o tufă de busuioc, cu o vadră de
apă sfinţită.
Ne-am încordat fizicul şi ne-am mijit felinarele. S-a auzit din
nou un răcnet, numele ne fuseseră strigate, ne-au împins din spate,
am închis binoclurile şi-am sărit printre focurile vii.
Iar de cum ne-am apăsat ştampila pingelii între vîlvătăi,
minune! o dată şi scîndurelele Omoroacei s-au desfăcut de pe noi,
ca o coajă de bubă. S-au prăvălit la pămînt cu un zgomot mai al
naibii decît al unei basculante ce descarcă o tonă de tablă şi ne-am
trezit mai netezi şi mai curaţi decît un cur de copil...
...Dar coropişniţe, viermişori, gîndăcei, nu pentru că ar fi ea
candrie – tot turuia fără să ştim de ce Bruţă – ne trimite fermecătoarea,
de atîta amar de ani, să-i procurăm... comentă Gabi cel Norocos.
52 DANIEL BĂNULESCU
Un al treilea a primit darul să-i facă să se mişte, să scoată
limba şi să alerge pe toţi gudulanii care-au fost prinşi într-o fotografie.
Ai acasă vreo poză cu mă-ta, pe cînd o tundeau de lîna
de pe cap gardiencele, înainte de a o vîrî din nou la pîrnaie?!
Ei, bine, Regalistul de care-ţi spun e în stare să-ţi dea poza
aia înapoi, ca pe-un film. Pînă o scoate pe mă-ta de-a îndăratele,
cu spatele, din frizeria penitenciarului. O urcă la loc, cu dosul,
în duba care-a înhăţat-o de la tribunal. O cară în faţa aceluiaşi
complet de judecată, care, de data asta, nu mai apucă să-şi trîntească
sentinţa. Aproape c-o eliberează. Pentru că, tot aruncată
de-a berbeleacul, spre trecut, mă-tii i se scoate, dintr-o dată, cătuşa.
E externată de la arestul miliţiei. Prinde de-a-ndăratelea autobuzul
în care şi ea a fost prinsă c-a dat cu vastul la caraiman.
Şi chiar în clipa în care să comită, din nou, furăciunea, regele
Bucureştiului, Cel de-al treilea rege, Cel ce se pricepe să toarne
apă vie în poze, face o zburdălnicie şi laba mă-tii alunecă razant
pe lîngă sacoşa doamnei colonel, care se întorcea de la piaţă.
Numai că, de data asta, degetul mă-tii nu mai tîlhăreşte, al naibii,
şi nici nu se mai lipeşte de portofel...
– Nu s-ar putea ca totuşi să alunece, dar să se şi lipească?!
După furăciune, autobuzul s-o facă varză pe colonăreasă, iar
măicuţa să rămîie şi liberată şi cu portofel?!
– Principalul e aici că dacă-ţi atinge, o singură dată, pozele,
regele ăsta ţi le şi învie. De poţi să te chiombeşti o viaţă la ele,
ca la televizor...
Altui rege îi e dat să cînte atît de frumos, de se zice că înmiresmează
cerul urechilor la îngeri. Gudulanul amorţeşte păsăretul
în zbor. Scrînteşte berzele, pe care le-a căpiat întîi cu glasul lui,
şi le înfige în cioc.
Coboară îngerii cîte doi, cîte cinci, în copacii de la Universitate,
se tolănesc cu bucile lor roze pe bordurile de la crengile alea.
Îşi vîră degetele în nas, trag flegme mai parfumate, ca siropul de
fistic şi, ascultîndu-l, se minunează: „Înaripaţilor, la aparatul ăsta
de radio ce seamănă cu un rege trebuie să fi lucrat mînuşiţele lui
Dumnezeu!... De poate muşchii lui să prinză posturi atît de străine!“
61 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Oho, se mai însenină deşiratul. Dacă tot te-ai trezit cu grădina
aia de vară... şi restaurantul pe piept, de ce n-oi fi rămas,
tu, Pişălăule, nemişcat?! Să treacă proştii şi să-şi uite sticlele, pe
jumătate pline, pe tine?!
– ...De abia după două zile – continuă cel cu şobolanul pe
cap, folosindu-se, pentru a se apropia de noi, de fiecare crevasă,
spintecătură sau teşitură din zid, îşi înghiţi un mic sughiţ de
dezgust Gabi cel Norocos. S-a pornit să se scurgă înapoi, în
cartier, toată crema cumetrilor... Care de pe unde se înţepeniseră.
Prin itebeuri, troleibuze, cîrciumioare... şanţuri, ateliere, pişoare,
băcănii... beciuri de miliţie (unde-i deznodaseră din cafteli plutonierii,
să declare de pe care şantiere speriaseră cheresteaua). Din
cimitire, unde îi podidiseră cu săpăligele groparii. Oamenii cimitirelor
ducînd lupte de vorbe cu ei să se lase din nou îngropaţi,
fiindcă, bughindu-i cum se fîţîiau cu coşciugele pe ei, îi luaseră
drept nişte căcăcioase de stafii care încurca circulaţia...
– Bruţă... Hep!... Dar nu putea să le taie?
– Ce, moşule?...
– Să le taie direct. Rafturile, rumeguşul... Hîrşti, pînza de
bomfaier. Harşti, fierăstrăul!... Sau vărsa gaz de la lampă direct
pe ele şi le punea foc.
– Nu, că nu se putea să rezişti. Nimeni nu rezista... Zi-i drept,
tu ţi-ai tăia singur coaiele?
– Nu crez. Nu... Sigur că nu.
– Păi, asta-i politica pe care a mers şi Omoroaica. Că nu ţi
le-ai tăia... şi că nici noi nu ni le-am ciopîrţi, de durere, scîndurile
alea, pe care ni le montase de-a curmezişul...
D-aia a întins Omoroaica peste rafturi şi cîte-o pojghiţă de
carne, care să te sece la ficaţi, numai să fi încercat să-ţi storci
vreun coş de pe ea.
Aşa că ne-am lăsat scîndurelele pe piept în plata lui Dumnezeu.
Ne-am culcat fiecare pe bucăţica lui de trotuar. Prin domicilii
nici pomeneală să ne mai pripăşim. Ne văicăream şi-o frigeam
înainte cu bolitul...
49 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Iar cînd paznicii ăia vor adormi, în sfîrşit... Pîst, Chiose
nehalit!... Trăgînd nişte sforăituri... Bă, Chiose, bre... De să se
cojească varul de pe pereţi. Şi... să clănţăne tăblăriile de pe tramvaie...
Acum, mare belitorule de energii!... Abia atunci va auzi
şi cel de-al cincilea rege al oraşului Bucureşti că i se strigă:
– Pîşti, hoarcă!... Acu-i momentul să le iei noroiul de pe
glande! I-am amorţit pe ăştia, de ne ţineau damigenele ascunse!...
Acuma, mare Chiose şi fă-i de intervenţie chirurgicală!... Ciumpăneşte-
i tu cu cuţitul şi ferchezuieşte-i, de doar să le azvîrle groparii
pămînt pe coşciug!...
...Închipuiţi-vă ruşinoasa noastră derută... strigă transfigurat
de istorisire Gabi cel Norocos, cu braţele desfăcute în cruce, de
pe unul din refugiile autostrăzii Bucureşti-Ploieşti. Trezindu-ne
luaţi ca din oală. Brutalizaţi. Crestaţi. Însîngeraţi. Disecaţi. Chiar
în debaraua Casei de Cultură... În urmă cu mai bine de cinci ani.
De către cei doi sus-numiţi alcoolişti!...
Din stînga, dreapta şi lateral stînga, automobilele demarau ca
nişte şalupe. O sută de metri în aval, pe autostradă, se zărea plăcuţa
indicatoare cu Aeroportul Internaţional Otopeni.
De pe duna de metal a capotei taximetristului despicau seminţe
şi-şi bălăbăneau picioarele scurte, hidoase, de crocodil, Dulcele
Doru, Relu Înmiresmatul şi Fiorosul Marcel.
În cabina Daciei 1300, căzut sub bancheta din faţă, sub efectul
toxic al glasului crainicei Victoria Andrei, ţocăindu-şi buzele
şi răsucindu-se, şoferul taximetrului oprit de străin îşi traversa
straniul său semi-leşin. La coada autoturismului, străinul, dispreţuitor,
nici nu mişcase.
– ...Niciodată nu mi-aş fi închipuit, recuplă în acelaşi registru
monoton Norocosul, decimînd în treacăt alt pîlc de insecte, capturate
în şănţuleţul unei încuietori şi înhăţînd fără patos trei dintre
ele şi deşertîndu-şi-le în deschizătura tristă a unei guri. Practicată
într-un cap mic, turtit lateral. Confecţionat dintr-o materie difuză,
mucilaginoasă, pe jumătate invizibilă în lumina solară.
Niciodată nu mi-aş fi închipuit... că printre aspiraţiile claselor
celor mai puţin educate s-ar număra şi aceea de a-l face, pe cel
64 DANIEL BĂNULESCU
ni s-a întărit şi nouă credinţa)... Vrei să pui mîna s-o simţi cît e
de întărită?
– Suge-o-n taină, păgubosule...
– Adoua oară cînd s-a bătut din nou miezul nopţii, s-a aşternut
linişte şi ne-au ieşit ochii din cap, ca la melc. S-a produs fenomene
de se încreţea, de spaimă, pielea pe tine. Crăcile zarzărilor
a prins a se clătina ca nişte paparude.
Prin ogrăzi, după uluci, s-a prins a se foi arătări cu coarne
şi furci, ce seamănau cu nişte draci mîzgăliţi.
Iar cînd s-a mai apucat de răcnit şi chiohordoaica... Că de
răcnit, musai cică să răcnească... a îngheţat parcă şi bălegarul din
noi... Iar multora, mai subţirei şi delicaţi la temperament, ni s-a
bosumflat pe loc pînă şi operaţia de apendicită...
– A dracului de puteri ce-o fi putut revărsa spurcăciunea,
nehalitule! Că eu te ştiam că porţi în pantaloni o operaţie veselă
şi sănătoasă! cotcodăci cel în raglan, atîrnîndu-se, în sfîrşit, cu
cracul său de neam prost, de fîşia unde fusese, cu puţin înainte,
tocăria şi pervazul etajului întîi.
De acolo, luîndu-şi avînt, încălecă întîi el, deşiratul, pe acel
brîu şi inspectă, printre gene, întunericul din interior, greţos şi
ostil.
(Noi, între timp, avîndu-l în frunte pe terchea-berchea şi
protejîndu-le la mijloc pe fete – mărturisi cu modestie gestul lor
bărbătesc Gabi cel Norocos – ne înfundam tot mai adînc în străfundurile
etajului întîi, semănînd tot mai descurajant cu o grotă...)
Depăşisem rămăşiţele cabinetelor de limbi străine, foto,
materialism-dialectic, istoria mişcării muncitoreşti, mărşăluind
printre ruinele sediului, parcă dinamitat, al revistei studenţeşti
„Convingeri Comuniste“, conduse, pe atunci, de către un ins controversabil,
Paul Nancă. Domolisem aproape complet convulsiile
luminoase ale cubului de cleştar, ambalîndu-l într-un şal de mătase,
pe care şi-l vîrîse apoi necunoscuta în buzunar.
În două secunde, în dreptul deschizăturii fostului pervaz, se
ivi şi spinarea viorie a rozătorului împăiat. Întîiul beţivan sărise
deja în interior şi se deplasa, cu subtilităţi de pisică, pe trei sferturi
înrăită de sete, pe cimentul denivelat.
51 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Fugi, boangă, tare de aici! Nu li se scurge îngerilor şi
mastică din ochi? Nu zice ochiul vreunuia din ei: „Hai, bre, Bruţă,
să ne ciocnim şi noi în două halbe?!“ se puse deşiratul, pe nepregătite,
rînjind, în patru labe.
Iar de acum încolo – indică Gabi – deşiratul nu mai înaintă
decît în această postură, de lup. Apropiindu-se, şi chiar introducîndu-
şi faţa pergamentoasă în interiorul cabinei, unde noi patru, eu,
terchea-berchea, prietena mea şi prietena lui (protejînd, în buzunarul
de pe şold, cubul), tremuram din toate încheieturile, mai
săltăreţi şi înspăimîntaţi decît tija unui telegraf.
Unul dintre noi nu mai respira! scăzu vocea, tulburat, Gabi
cel Norocos. Deşiratul îşi vîrî nasul său coroiat la noi, în gheretă
şi ne ţinu cîteva clipe sub tirul mirosului său pestilenţial. Apoi,
nedînd nici un semn că ne înregistrase prezenţa, se retrase, aplicîndu-
şi vicleana strategie a căror victime vom cădea nu peste multe
minute. Să vă explic amănunţit cum au procedat, se schimonosi
Norocosul.
– Nu-ţi prăjim, bre Bruţă (se auzi vocea tot mai îndepărtată
a celui în raglan putrezit), se roagă de tine îngerii, din copaci, de
la Universitate. Nu băgăm şi cîte-un metraj de cîrnaţi?! Să te
cureţe pe gîtlej şi să ţii minte cum ţi-am curăţat noi, îngerii din
Ferentari, mahmureala, căpătată noaptea trecută?!...
– De văzut, nu-i pot vedea decît ţîncii pe îngeri, că doar ei
îi privesc cu inimile despăduchiate... Dar ai putea să-i simţi şi tu,
hoarcă Chiose. Dar numai de-ţi îndeşi, pe grisine, ghetele ortopedice
ale tuşei Racliţa şi treci aşa, cu palma ridicată, cît mai ridicată,
pe sub crengile alea. Şi atunci poate ai să le atingi fundurile, moi,
gîdilicioase, căcălău de puf... Şi dacă, mai ales, heruvimea şi-a
încheiat normele pe ziua aia s-a tolănit cu toţii, şi care cum i-a
venit, prin frunzişuri, boscheţi, cornişe, rîgîind şi gata să-şi mai
înmoaie urechile în siropul cîntecelor regişorului ăsta. Al patrulea,
dacă nu mă înşel...
Însă pe al cincilea regalist... Şi tocmai în acest moment se
lăsă în genunchi şi Bruţă, povestitorul cu şobolan, apucînd-o şi
el, în patru labe, pe urmele negriciosului, şi făcîndu-ne să-i simţim
pe amîndoi, după vibraţiile vocilor, că, dîndu-ne tîrcoale, se
62 DANIEL BĂNULESCU
Într-a treia zi, arătam aşa de scheleticiţi, ca şi cum tot cartierul
s-ar mai fi ţinut într-o singură străduţă. Plecaseră păsările alea care
ciripeau, cumsecadele. Apăruseră altele, hotărîte după cadavre,
ce parcă în viaţa lor nu făcuseră decît să sudeze, într-atît aveau
ochii de înveninaţi şi înroşiţi... Iar singurul lor divertisment era
să se învîrtă, ca ventilatorul, deasupra noastră.
Faza cu ventilatorul a mai înmuiat inima fermecătoarei noastre
din cartier, ofticînd-o că-şi vîra altcineva nasul pe la coteţele ei.
Iar cînd s-a auzit şi că Lupeş Z. Cornel, un alcoolist de pe la noi din
cartier, ce drojdea de obicei pîn’ şi pastele de dinţi ale nepoţilor,
amestecîndu-le în apă, ajunsese de-şi spărsese singur, de disperare,
sticla de rachiu de drojdie de ciment, s-a chitit fermecătoarea, pe
care o cheamă Nicolici C. Maria, că fusese împins cartierul la
capătul puterilor. Şi ne-a convocat pe toţi ca să ne strîngem noaptea,
pe la 11 jumătate fix, în toată lungimea străzii Stoian Militaru, că
acolo o să iasă şi o să ne vindece ea...
Zis şi făcut. Încă de pe la şapte jumătate tropăiau deja pe Militaru
Stoian toţi odioşii. Parcă ne candriserăm. Ţipam. Orăcăiam.
Ne păcăneam între noi catafalcurile.
Trăgeam clopotele unor ucenice de-ale fermecătoarei, care,
în zile normale, ne slobozeau la trăscău, dar acum fuseseră dresate
să păstreze ordinea în convoi, să-i curenteze pe zvăpăiaţi şi, la
un semnal al ciohordoaicei, să ne mîne cu forţa printre cele două
focuri vii.
Pentru că, în trecătoarea dintre casele lui Jubilău şi cele ale
lui Spasmatu, fermecătoarea aprinsese cele două focuri vii, iscate
nu cu scînteie cordită de la chibrit sau brichetă. Ci cu scînteie
sfîntă, slobozită de la cremene şi de la iască. Şi asmuţite – flăcările –
pînă la bucile norilor de către un sobar de copii morţi.
...Şi pe cînd încă ne chiombeam noi, sugîndu-ne cariile, bate
el miezul nopţii, drăguţul!...
La început bate el... dar nu se întîmplă nimic, fiindcă, cică-se,
nu manifestasem destulă credinţă... (Sanchi, nu manifestasem, dar
fermecătoarei îi venise sifon pe boarfele de paradă în care se
îmbrăcase. Cică fusta a verde nu se asorta cu pistruii şi cu părul
ei roşu. S-a dus acasă şi-a tirat rochia a roşie pe hoit şi, deodată,
50 DANIEL BĂNULESCU
străduiau să ne înfăşoare, treptat, în pînza de păianjen a sporovăielilor
lor...
– Pe al cincilea monarhist – reluă strategia învăluitoare negriciosul
– l-a ouat mă-sa cu şmecherezul de-a se găsi, cu hoitul,
exact în aceiaşi vreme, în două locuri complect diferite...
Bei, ca exemplu, aici cu el o bere în Bucureşti, la cîrciumioara
de-i zice „Rateu“, dar, în aceeaşi clipită, el soarbe, cu un
alt gudulan, patru sticle de votcă, 250 kilometri mai jos, pironit
într-un bufet din Craiova.
Te muţi, cu ăsta cu care-ai băut, prima dată, două străduţe
mai încolo, să vă tundeţi în gură cu nişte rachiu de drojdie, la
bufetuţul „Ponositul“, dar, în aceiaşi clipită, altul, aidoma cu cel
de-al cincilea rege, se desparte de primul şi soarbe şi o ulcică cu
Cotnari la o moldoveancă arzoaică, căreia îi scutură fofoloancele
taman la Suceava. Nu poţi ca să pricepi.
Degeaba îl prinde pe ăsta din urmă ibovnicul moldovencei,
îl dă prin maşina de tocat şi-l face carne de mititei. Că celălalt,
de la „Ponositul“, cu care, între timp, v-aţi mutat tîrtiţele la „Geamuri
multe“ să ciuguliţi, din nişte borcane de iaurt, ţuică de lanţ
(adică ţuică d-aia, în care gestionarul a părăsit să ruginească o
bucată de lanţ ca să-i dea ţuicii niţică tărie) se desface iarăşi în
13-14 bucăţi...
În aceiaşi clipită, năpădeşte în Avrig, se înfierbîntă în Homorod,
pune de-o jucărie, în patru, la Răcăciuni... cotîrceşte chelneriţele
din Dudeşti... o şterge cu chitanţierele şefului de post din Pucioasa,
haleşte mîncarea penală a statului în pîrnaia de la Parapetu, e anchetat
pentru un F.A.O. (o furăciune, adică-te, ştii, din avutul obştesc)
săvîrşită în Tîncăbeşti, şi macheşte pe banii vreunei negrese, prin
cîrciumile hotelelor cele mai periculoase din Sinaia.
Împînzeşte regele ăsta, al cincelea, toată ţara ca o buruiană.
Tăbară exact unde se scoală muşchiul lui... Pune urechea pe ţestele
tuturor duşmanilor, Chiose, ca să auză, ce le vorbeşte în cap,
exact vocea lor mintală. I se rupe în paişpe de toate raziile miliţieneşti.
I se pune pata şi-şi vîră lăboanţa printr-un perete şi răsfoieşte
cu ea cele mai penale hărţi doldora cu comori ale paznicilor
de pe alte tărîmuri... E coios, de nu i te poţi pune înainte.
63 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
să ia de la ei scame sau bubă în gît? N-o înspăimînta-o şacramentul?...
Ce le-o crede ea pe gîndăcioaicele sau lipitorile pe care
le fierbe ea cu atîta sîrg?! Gogoşari?!... Nu mă pot bunghi.
Dileşte-mi tu!...
– ...Iar după ce ţi-a căptuşit sticloanţa cu cocîrţ, o întinse
tacticos Bruţă, Fulgerul Negru. Ţi-a umplut-o... Şi te-a ameninţat
că, dacă, pînă mîine, te mai prinde prin zonă, îţi încurcă şi vreo
cîteva vene de sînge din hoit, ucenica se întoarce împăcată în
făbricuţa lor... Acolo, în făbricuţa lor de conserve, găseşti, îmbălsămată
şi împăiată, toată gîndăcimea care şi-a plimbat vreodată
carapacele pe sub pietrele de la noi din cartier.
Bă, unde întorci ochii numai gîndaci!... Gîndaci pe clanţa
de la uşă, gîndaci în jurul preşului pe care te ştergi, la intrare,
gîndaci pe duşumea, prin dulăpioare, cufundaţi în nişte copăi
balii, de spălat rufe, clocotind pe aragaze, şi gîndaci pe pereţi. Cel
puţin ăştia de pe pereţi par cei mai înverşunaţi, rînduiţi cum sînt,
ca la expoziţie, în şiruri lungi de bătălie şi purtînd fiecare agăţat
de gît cîte un cartonaş, cît eticheta de bere, în care e povestită toată
viaţa lor. Şi uitîndu-se, parcă expre, cu ochi fioroşi, după tine, prin
oricare colţ al şopronului te-ai muta.
Nu-ţi mai zic. Nici măcar prin crăticioare nu dibuieşti cărnuri,
sosuri, rîntaşuri, de care zici tu, ci bineînţeles, bă, tot gîndaci. Nici
măcar crăticioare cumsecade pentru haleala obişnuită nu-s. Dai
din cot şi poţi trînti pe jos doar acvarii pentru mormoloci, străchini
cu pămînt, mai negru decît crema de ghete, pentru rîme, căldăruşe
în care se aruncă o găină vie, iar peste ea, ca s-o ţie tînără şi
fragedă, se presară şi cîte o provizie de lipitori.
Pentru că – vezi tu, Chiose viermănos – asta e marea şustă
îmbîrligătoare a vrăjitoarei de la noi, din cartier: şapte luni pe an
ne aleargă să-i procurăm cărăbuşime şi verzituri. O lună se încuie
să-şi meşterească reţetele saramurilor. Şi o altă lună să împingă
muntele de scîrboşenii în cele vreo sută şi ceva de borcane de
murături în care le căpăceşte...
Fiindcă zice că, neapărat, iarna e aspră. Şi orice stăpînitoare
de duhuri trebuie să fie oricînd pregătită, la cînd vrea momentul
ei, să prepare din scîrboşeniile adunate, vreo ciorbiţă de farmece,
56 DANIEL BĂNULESCU
un sufleu de cîrtiţă ori o cît de mică musaca de şopîrlă. Garnisită
cu furnici zburătoare. Înteţită cu unsoare de bicicletă. De să-ţi sară
şi tic-tacul din piept şi să vorbeşti dintr-o dată în toate bolile
pămîntului...
Că d-aia s-o fi apucat şi ea apoi de-a ciuruit toate pavajele
şi spinarea străduţelor...
– ...Bre, păi atunci pe lîngă ce haleşte ea, ce şmenuiesc eu
de prin gunoaie e curată mîncare de restaurant!... Cum să-şi pună
ea, bre, dihania, bunătate de gingie, pe unsoarea de la bicicletă?!...
Nu ţi-am parlit că e candrie?!... Dar dacă nu-i nici prea defunctă –
tropăi lunganul, mergînd în echilibru pe cantul unor fişete metalice,
verzui, răsturnate şi întinzîndu-şi, ca pe o rufă, pe mutră
zîmbetul lubric – şi n-are nici vreo faţă prea tamponată, poţi să-i
zici, din partea lui moa, să treacă... Ca s-o las să mă muşte o
dată de eugenie... Zi-i vrăjitoarei că, pentru ea, ţin eu mereu
eugenia încălzită...
– Cît n-am scurmat eu, bă, la şanţurile Nicoloaicei... de mi-am
făcut palmele purulente de la tîrnăcop şi lopată... de mi-am ferfeliţit
şi frumuseţe de fluiere ale picioarelor, ca să nu mă doară pe
mine în coclender de eugenia ta!...
...Bă, pe noi ăştia, ai ei, de la noi din cartier, ne-a scos într-o
dimineaţă, naşparlia, ca naziştii, la robotă forţată... Pe unii ne
momise că cică să-i tămăduim canalizarea... Mie-mi zisese, ademenindu-
mă, cică: „Haide să croim pisica pe spate, că nu ştiu ce-a
înfulecat şi stă acuma să crape, săraca!“
Dar cînd ne-a văzut între lopeţi, zice: „Hoopa, se schimbă
tărăşenia! Dacă pînă mîine nu-mi deschideţi şi-mi închideţi
şantierul, şi dacă nu-mi săpaţi, de aici pînă aici, dă benga în voi!“
Pînă am reuşit noi să dăm cu sasul şi s-o tulim, o după-masă
întreagă am şmotruit ca electrocutaţii şi-am săpat nişte şanţuri, de
putea să se plimbe metroul prin ele şi să intri în ele pîn’ la perciuni...
După ce-am scăpat noi de acolo, a angajat nişte gudulani
maramureşeni, oameni rîioşi la muncă, care-n două mişcări au
desfundat străduţele, au fleorţăit ogrăzile, au şubrezit fundaţiile
şi i-au înconjurat vrăjitoarei gospodăria cu trei seturi de tranşee...
Cataroiul deşirat nu mai rezistă.
57 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Pe întortocheatul canal format din holuri şi cămăruţe al etajului
întîi, se strecura, nepierzîndu-ne o secundă, parcă teleghidată,
şoapta lipicioasă a negriciosului. După ce el şi deşiratul cotrobăiră
după noi în boxa generatorului electric, mai cumsecade izolată
fonic şi, într-adevăr, vreme de două, trei minute, nu-i mai auzirăm.
– Dar poate că vă pune să-i procuraţi bre, Bruţă... Doar ca
să prindă motive cum să vă trăznească şi ea cu măciuca ei de
cocîrţ... Sînt văduvoaice care urăsc să se drojdească singure. Şi
atunci te momesc, sub diferite trucaje, în bucătărioarele lor, să
vă izbiţi în măciucile de cocîrţ. Dar se fîstîcesc să ţi-o mărturisească
corect... E stînjenite... Te iau pe departe. Cică: „Te-am visat
aseară cum alergam de mînă prin lanurile de mătasea broaştei“.
Sau: „Mă înnebunesc după felul în care mi-i culegi pe licurici“.
– Ce licurici, bă?
– Licurici adevăraţi, cărăbuşi, bîzdîgănii. Tot un drac. Astea
stînjenite. Care zice: „Mă înnebunesc după felul în care mi-i
culegi pe cărăbuşi“...
– Există cărăbuşi şi cărăbuşi... Sînt întîi droaia de ăia nevaloroşi...
Mici, pociţi, tăciunoşi, umblă tot timpul de parcă ar avea
faţa posomorîtă. Pe carapace o frig cu două şiruri de pete gălbui.
Pe lîngă carapace habar n-au de nici o antenă. Nici nu merită să-ţi
amăreşti genoflexiunea pe ei. I-apeşi cu latul gumei şi ei pocnesc
ca un bec...
Apoi vin la rînd ăia indiferenţii. Din care trebuie să aduni
un castron, doar să te lase vreo ucenică să miroşi dopul de la o
sticloanţă... Mi-e şi indiferent să-ţi povestesc despre ei. O sută
de mii de indiferenţi fac de-abia cît un picioruş de la ăia cu
nestemată.
Cărăbuşii cu nestemată sînt tot ce-a fătat natura mai doxat,
ca să poţi să-ţi produci băutură pe ei. Balii, aproape cît degetul
mare, ţipluiţi (adică parcă vîrîţi întregi într-o ţiplă), au pe burtă
o bosumflătură de fosfor, care, cînd stingi lumina, străluceşte de
parcă pe perete a început filmul. Ori îţi dă cu frison, de parcă ar
fi o brichetă şi-ai muri de nevoie să-ţi aprinzi nasoala de la ea.
Pentru unul din ăştia nestemaţii poţi să capeţi la băutură, de
să îmbeţi o stradă întreagă. Ai găbjit o pereche, poţi să abţiguieşti
53 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
aripile raglanului putrezit. Celei de-a doua aripi a trenciului i se
descusură tivurile şi cusătura laterală, pîrîind încetişor, cu sunetul
cu care un caniş ar fi ronţăit un biscuit.
– Ce regi, boangă?...
– Cei şapte...
– Nu-s stricăciunile de care ne-au învăţat comuniştii la radio?...
Că se parangheleau, în petreceri, la Sinaia, pînă le aruncau reginele
la popi, pe coclendere, cu belciugul coroanelor... Şi pînă i-a
izgonit peste graniţă, miliţia, cu rafale de pulane şi cu şuturi în
găoz?...
– Nu, bă... Ăia, de care zici tu, au fost regi serioşi, Chiose...
Cu bărbi, centurioane, basculante, elefanţi şi nepoţi. Ăştia, dacă
te călcau c-o singură roată, o oră, ca să-i ierţi, te plimbau cu ei
în caleaşcă. Dacă se întîmpla de-ţi cîştigau la barbut vreun castel,
nobili, cum erau, a doua zi, de ruşine, îşi trimiteau pîn’ la tine
aghiotantul şi-ţi înmîna, din partea lor, o moşie, pe care scria:
„Bruţă, te rugăm ca să ne scuzi. Asta nu ne mai trebuie. Te
implorăm, bea-o tu!...“
– Să mori înfipt!
– Să mă pupi... Pe cînd regii ăştălalţi, Cei şapte ai oraşului
Bucureşti, sînt nişte gudulani nepricopsiţi, ca mine şi ca tine...
N-are semnele distinptive. E obişnuiţi. Ca tot norodul... Astora
prin gînd nu le-a trecut c-or să fie vreodată regi. Dacă te aşezi
lîngă ei în tramvai – nu-s nici ciungi, nici schilozi – au feţele atît
de neînsemnate, de-ţi vine să-ţi ştergi nasul pe ele. Şi totuşi, din
magazioarele lui Dumnezeu, cînd au fost ouaţi, fiecăruia i s-a vîrît
în traistă cîte-o şmecherie neobişnuită...
Unul, cum zice fermecătoarea, are inteligenţa neagră. Cică
vede în întuneric. Găseşte lucruri care au fost pierdute încă de
pe vremea în care bunică-ta nu-l cunoscuse şi nu se dăduse încă
bărci cu mortăciunea de bunică-tu...
Altul deschide fără cheie uşile cele mai încuiate, descleştează
ţîţînile cele mai fioroase. Cînd îl simt, yalele cele mai îmbîrligătoare
se îmblînzesc şi torc ca nişte pisici. Nu pune decît un
deget pe ele. Şi broaştele cele mai nocive gem în călduri. Şi îşi
desferecă înaintea lui mecanismele, ca nişte fufe, grisinele...
60 DANIEL BĂNULESCU
– La ce număr zici că-i livrezi?...
– Taci că-ţi spun. La 245... O poartă cît o hulubărie. C-o cîrcă
de fier forjat descărcată pe ea. Oblonită numai în tablă neagră...
Cam deşelată.
– Unde-i tirată soneria?
– La ce-ţi trebuie sonerie?! Cum te apropii de vizetă, cum
şi alea dinăuntru te presimt imediat. Te spală într-o privire, îţi
trage vreo ucenică zăvorul, iar tu-i decartezi punga cu
mortăciuni...
– După aia, ele îmi cardesc frecţia...
– Încă nu. Că întîi îţi înnumără încărcăturile. Ţi le gîdilă. Ţi
le măsoară... Le ridică în lumină să privească dacă nu cumva le-ai
adus cu părul în ochi... Adică dacă nu le-ai montat picioruşe,
antene, cleştişori de la alte mortăciuni.
Iar cînd constată că le stă elegant cu zoologia... ţie-ţi răstoarnă
salariul într-o sticloanţă pentru acasă (nici nu te cunosc, cum să se
apuce, bă, să se drojdească cu tine?!), iar pe coropişniţele ce le-ai
adus – le trebuie, hoarcă – le fierb şi le toacă în chichiţa şopronului,
unde şi-a înjghebat fermecătoarea o făbricuţă de conserve...
Mişcîndu-se cu îndemînare în beznă şi părîndu-i-se că-şi reperase
duşmanii, deşiratului i se zburli părul de pe spinare şi trase,
c-o mişcare scurtă, decojind husa de pe un morman de cărţi.
Sărind în dreapta ca un popîndău speriat, seceră prin exterior
o vitrină orizontală, dintr-acelea în interiorul cărora se expuneau
Operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu, la intrarea în casele de
cultură şi în şcoli. Hărmălaie inutilă. Damigenele sau duşmanii
nu erau nici aici. Pentru a nu-i îngrozi definitiv şi a-i face s-o
tulească cu damigenele la vedere prin incinta clădirii, deşiratul
„ofripse cu trucaje de Buftea“. Căută să le aţipească vigilenţa.
Adică se prefăcu că participă şi el, cu însufleţire, la discuţie, vorbind
iute şi mişcîndu-şi ameţitor colacii buzelor, parcă ar fi meliţat.
– Psît, bre piele! Bă, Bruţă! Mă tot întreb, cataroiule... De
ce i-o fărîmiţa ciohordoaica pe scîrbele de cărăbuşi?! Şi, dacă îi
mărunţeşte la ea printre crăticioarele cu rîntaşuri, cărnuri, oţeturi
de la conserve, din făbricuţa de care spui tu?!... Nu i-o fi ei tîrşă
55 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Psît... Slobozi-ne-am în interesul şanţurilor ei, hoarcă!...
Dar poate unde te gîndeşti că s-or fi topit damigenele alea, boangă
Bruţă?
– ...Între tranşee au deschis nişte podeţe. Înăuntrul tranşeelor
i-a pus fermecătoarea de au îngropat, tot din doi în doi metri,
camioane cu turtoaie de farmece, cît căpăţînile de verze. Vineţii,
drămuite cu otravă de viperă, slănină de înecat, scîrboşenii
murate, tăvălite prin făină să nu se deschege...
...Călca inamicul de care se fereşte Nicoloaica şi pentru care
şi-a scobit şanţurile pe vreun turtoi. O dată îi despica şi puterea
turtoiului, ăluia, de sus pînă jos, pielea burţii ca pe-o surcică...
Dădea inamicul răpus ochii peste cap. Nu-l ierta nici aşa. O dată
îi vîrau şi cîinii boturile, prin crăpătura pieptului, şi-i musecau
inamicului inima... Atîta timp cît îi era inimii încă vălătucul cărnii
fierbinte şi-i plăcea la cîine să răscolească cu fălcile prin ea...
– Auzea şi Chiose – îl imită şi cataroiul – cît era fermecătoarea
de ordinară! O dată n-o mai lăsa să i se atingă de eugenie...
completă omul cu ţol putrezit, cocoţat, în urmărirea noastră, pe-un
pinten de zidărie, lămuri Gabi cel Norocos. De pe care pinten, pe
lumină, i s-ar fi etalat, cîţiva metri în jur, întregul plan al etajului.
Nu-i vorbă că, şi aşa, pe orbecăială, sperietoarea izbutea să
scormonească cîţiva metri în apropiere cu privirile, atingîndu-şi-le
aproape de creştetul nostru.
Izbutisem să ne refugiem, tuspatru, două ziduri către sud-vest,
în vestiarele şi cabina de machiaj ale trupei studenţeşti de teatru
„Podul“. Fornăind, paparuda în raglan putrezit dădea semne totuşi
că ne mirosise. O vîrîsem pe mînecă. Derutat însă de absenţa clătinărilor
luminoase ale cubului, deşiratul nu izbutea încă să se
decidă în ce direcţie să-şi declanşeze atacul. Îşi extrase uşurel
pumnalul de tablă afară. (Mai tîrziu, aveam să ne informăm.) Între
timp, nu-şi abandonă nici strategia primitivă şi, turuind, nu neglijă
să-şi verse şi năduful asupra nefericitei Nicoloaice ce-l pusese
pe camaradul său negricios să-şi crape liniile norocului din podurile
palmelor, săpînd şanţuri.
– N-o vezi, bre, cît e de perversă şi infectată, că zici se baricadează,
doar ca să nu-i înţepăm noi băutura?! D-asta o scobit-o
58 DANIEL BĂNULESCU
un oraş. Şi aleargă în limbă la tine pînă şi şeful statului Guadelupa,
se aruncă pe stomac înaintea ta şi te ia cu miloaga: „Vinde-ni-i
nouă, tovarăşe Bruţă. Avem noi două fete de împărat care ar vrea
să se căsătorească cu ei“.
Deşiratului, de surpriză, cît pe ce să-i cadă carcasa tabloului
electric pe buba picioarelor.
– Cum, hoarcă, să se căsătorească tîrfele din Guadelupa cu
doi gîndaci? Ce-ar cîştiga?
Oprindu-se din şontocăit, negriciosul vîrî două unghii sub
pîntecul şobolanului şi se scărpină elegant. Codiţa mortăciunii
se învîrti de două ori pe loc. Apoi se balansă de trei ori către stînga
şi de patru ori către dreapta.
– Bă Chiose abstinent, nu-l ştii şi pe sărmanu’domn profesor
Iacovachi... de stă pe scară cu Nuşa, care, tot aşa, a pus botul să
priceapă la stricăciunile muiereşti?!... S-a gîndit el, încontinuu, zi
şi noapte, numai la ce le face pe muieri să se comporte aşa cum
se poartă. Iar acuma, după două săptămîni, vorbeşte singur la bec.
Iar singura concluzie la care a ajuns e că pleacă, în fiecare dimineaţă,
cu găletuşă şi hîrtie igenică, să şteargă toate statuile Bucureştiului
la cur. Păi nu pe motiv că i-a mîncat întrebările despre
femei minţile?!
Păi, ce să-nţelegi tu la nişte muieri?!
Astea sînt născute direct bete. Şi, în plus, sînt în lipsă şi cu
nişte piese. Că mereu ia natura de la ele şi bagă de la ele, în burtă,
la cîte-un ţînc. N-ai văzut ce sunet de bidon gol scot, cînd te
întorci de dimineaţă acasă şi le găseşti, tot pe ele, bocite şi îmbufnate.
Fără vreun chef să-ţi încălzească cea mai mică bucăţică de
ciorbă. De trebuie să-ţi încerci vastul pe ele şi să le grăbeşti avîntul
cu vreo cîţiva pumni?!
Aşa şi cu fetele de împăraţi.
S-ar fi căsătorit ele cu doi cărăbuşi, probabil ca să le strălumineze
ăia fofoloancele, ca pe nişte vitrine. Şi să crape de necaz
alălalte fete de împărat care n-a întîlnit în viaţa lor cărăbuşi.
Dar eu crez că nu se merită, să strici vreun cărăbuş cu nestemate,
pentru nici o coardă de împărat... Mai bine, dacă l-ai găsit,
urci pe Stoian Militaru, faci la stînga, suni la numărul 245...
54 DANIEL BĂNULESCU
pe tranşee! Asta, de groaza noastră, vede ea totul în roşu şi sparge
pavajele!... Sparge-i-s-ar faţa de către miliţie!...
– ...Şi încasa-o-ar în bot şi de la toţi ăi cu roşu pe la caschetă!
îi ţinu hangul batjocoritor şi negriciosul.
– Ce te rînjeşti?... Şi de grija noastră, te pomeneşti că piteşte
ea sticloanţele, printre blesteme!... Juca-o-ar în călcîie toţi plutonierii!
Plimba-mi-aş peleul peste coliva ei. Şi...
– ...Scurge-i-s-ar dintr-un ochi rom, iar dintr-ălălalt ţuică!
– Corect, boangă! Să nu i se scurgă?!
– Să-i şiroiască...
– Tîrî-mi-aş casa de copii pe sufletul cui nu-mi dă dreptate!
– Eu ţi-aş da... Că pe tine ciohordoaiaca nu te-ar angaja la
gîndaci. La mecla ta de pervers, nu te-ar primi nici să-i păzeşti
closetul. Şi nu mă mai tot albi de scuipat... Coboară jos, aicea,
să-ţi parlesc cum şi-a procurat certificatul de fermecătoare.
...Acum vreo douj’ şi ceva de ani, tălpile iadului şi drăcoaicele
cele mai necordite ce i-au eliberat patalamaua de vrăjitoare,
au şcolit-o pe ciohordoaică, ca s-o ferească de ameninţarea
cea mai babană ce-o păştea. Întîi am învăţat-o cum să trimită argintul
viu, prin capăţînă de hîrciog, despicată cu un ban de argint...
– E-te a dracului!...
– ...Apoi cum să descînte de îngropătură, cu pielea de la o
broască, găsită între fălcile şarpelui...
– Să te rupi în figuri!
– ...Sau cum să şubrezească baierele inimii cu apă în care
s-a oglindit luna. Ori cu pămînt din călcătura piciorului stîng...
De învăţat au învăţat-o o droaie.
Dar nici o verişoară de-a lui Ducă-se pe pustii nu i-a ştiut
sifona fermecătoarei ora şi ziua cînd îi vor ciocăni în fereastră
Cei şapte prăduitori ce poate că-i vor aduce ei putrezirea... Cartierului,
demolarea... Nouă, moştenirea ei de cocîrţ. Iar lor, Celor
şapte nasoi, porecla de Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti...
Bungheşte-te! E şi periculoşi şi o trupă: fermecătoarea umblă deja
cu viitorul belit.
O pală de vînt zburli blăniţa rozătorului, îşi aminti cu precizie
Gabi cel Norocos. O altă pală săltă, parcă folosindu-se de o mînă,
59 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Intuind ora din jocul schimbător al luminii, străinul trînti
capacul portbagajului şi se îndreptă, cu foile trenciului jucîndu-i
în jurul umerilor ca nişte flăcări, către portiera din dreptul volanului.
O deschise.
Manevră, c-o atingere răcoroasă, butonul radioului, scăzînd
drastic intensitatea glasului plin de supuraţii noroioase al Victoriei
Andrei. Pescui un timp sub banchetă şi, cînd îşi reînălţă braţul,
printre degete i se zăriră, încurcate, şuviţele de păr ale căpăţînii
taximetristului. Cu trăsăturile lui slăninoase reflectate strîmb sub
secreţiile care-i inundaseră faţa. Cu mustaţa pleoştită, mîncată
de molii şi parcă alunecată spre stînga. Cu ochii daţi peste cap.
Iar, cînd se frînse de şale pentru a-l săruta lung şi nebărbăteşte
pe gură, necunoscutul îi identifică şoferului, la capătul păroaselor
sale canale nazale, şi cei doi viermi argintii, reprezentînd stigmate
ale stricăciunii şi provenind din ţinuturile Roş, Meşec şi Tubal.
– ...Dar de ce să nu te duc, piţipoancă mică?!... Ce, banii lui
matale are păduchi? inspiră, pentru a doua oară, deşteptîndu-se
şoferul, după ce străinul i se instalase silenţios pe bancheta din
spate, iar automobilul demarase spre Bucureşti, scuturînd Aeroportul
Internaţional Otopeni în buruienişul din spate. Păi ce, să
nu te duc?... De oftică că tu, jerpelitule, te întorci cu ţoale scumpe
din străinătate, iar mandea mai are puţin şi-o să-şi halească, de
foame, carnea de pe picioare?!... Crezi că numai banii lui matale
îl cunoaşte pe comportament?
Străinul îşi extrase dintr-o borsetă, camuflată sub foaia impermeabilului,
un teanc de hărţi.
Capitolul 3
GENEL
Care nici ei nu făcea altceva decît că încărca, străjuiţi de
vardişti, pe nişte stăpîni înţepeniţi, cu mustăţile în furculiţă, în
nişte limuzine uriaşe... cu spiţe, nichelate, tăvălite prin pietre
scumpe. Şi care, cînd era accelerate, limuzinele, numai atîta se
desluşea de la fierătania lor, alunecînd pe bulevardele de macadam:
fîş, fîş...
„Pe ăştia, era hotărît, nu puteai să-i înscrii cu forţa la cooperativă!...“
se hlizea sătenii, trăgîndu-şi zăpăciţi capetele dintre
găurile prin care se zgîia, crăciţi, la oraş, noapte de noapte.
Ba cîte unii, mai cotoioşi, începuse de-şi vîra înăuntru şi
labele păroase, de-şi procura, ba cîte-o cameristă nemţească, c-o
carne de îl umilea pe şorici, ba cîte-o guvernantă englezească.
De-o tracta pîn-acasă şi-o zbînţuia... pînă năruia, cu oarfa, jumătate
din făuririle societăţii noastre socialiste multilateral dezvoltate.
Alţii se îndrăgostea. Devenea nemîncaţi, ursuzi, obosiţi. Nu
le mai pria de nimic. Lîncezea şi ziulica lîngă craterele alea, unde
se semnaliza, cu oglinjoarele, cu nişte slăbănoage şi uscături de
pe fundul gropii, fără nici o înclinaţie de ţîţe sau cur, numai cu
nasurile pe sus, chestie care tocmai că îi întărîta pe băieţi...
Doar cînd dintre ăştia mai lunateci s-a decis unii să coboare
pe cearceafuri, burlane, perdele, frînghii de nuiele, s-a dezmeticit
şi iniţiativa din activiştii şi securiştii din comuna asta, de-au
înconjurat cu plutoanele de caralii toată zona.
Iar cînd i-a explicat şi lui Partid, că, prin gaura aia, toată
Romînia o s-o şteargă în străinătate, a trimis activiştii sarcină,
la aceiaşi caralii, să dinamiteze tot judeţul...
Noroc că, prin dinamita aia, cu puţin timp înainte, artificierii
primise şi ei sarcină de amestecase şi nişte îngrăşămînt chimic (cu
aceiaşi încărcătură să arunce în aer, dar să-şi sădească). Aşa că
dinamita aia n-a mai funcţionat complect, iar în capul nemţilor de
dedesubt s-a prăbuşit doar trei comune şi-o staţie de epurare...
Şi, uite aşa, s-a scurs cel puţin cinşpe ani, de cînd nimeni nu
s-a mai încumetat să povestească întîmplarea asta. Doar cînd te
aventurezi să iei, pe talpă, tarlaua aia, le mai presimţi pe cordoaicele
de elveţiene cum se străduie să-ţi bage oglinjoara în ochi...
77 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
care vă vorbeşte, de operaţie chirurgicală. Dar se numără. Vă mărturisesc
că, nici acum, după aproape cinci ani, nu m-am dezmeticit
din extazul în care m-au revărsat tactica şi strategia degeneraţilor...
Pînă în acel moment ne hăituiseră, toropindu-ne şi îndrugîndu-şi
greţoasele aiureli despre cei nu ştiu cîţi regi ai oraşului Bucureşti.
Cînd ne-au simţit cu vigilenţa mai anesteziată, s-au repezit!...
În lumina subnutrită a flăcăruiei ce a aprins-o imediat terchea-
berchea, necunoscuta se zvîrcolea cu şoldul străpuns, ca de
o săgeată, de dantura incompletă a deşiratului. Bestia în raglan
îi strîngea între fălci carnea şoldului, buzunarul, prin care lepădătura
desluşise pîlpîirea cubului şi însuşi cubul de chilimbar.
Muchiile ascuţite ale cubului îi însîngeraseră degeneratului
mucoasa bucală.
L-am izbit, fiecare cu ce-am putut.
Efect contrar. Cubul îi dispăru complet sub pielea elastică
a obrajilor. Necunoscuta, zbătîndu-se, îi izbea hoitul de carcasa
de lemn a pereţilor.
Terchea-berchea l-a pleznit de trei ori, îndesat, de jos în sus,
pe deşirat, cu pumnii. Şi abia atunci cubul a zburat, din gura putrezitului
în raglan, într-un nor de dinţi smulşi, fragmente de chihlimbar,
sînge, salivă, cenaclişti mititei, expulzaţi din cub de şocul
mecanic. Şi depunîndu-se, cu toţii, pe planşeul de beton, cu viteze
diferite.
Cînd ne aşteptam mai puţin, l-am desluşit, apărut din direcţie
contrară, şi pe cel de-al doilea atacator, ciugulind din grosul vedetelor
Optzeciste ca dintr-un pumn de grăunţe. Am încremenit.
Negriciosul îşi tîrîse botul lui, ca de escavator, pe ciment şi
încărcase cam jumătate din ei. Curînd, i-am zărit pe cei mai marcanţi
scriitori ai tinerei generaţii malaxaţi, apărînd şi dispărînd pe
limba şi pe buzele atacatorului.
Asistam neputincioşi. Scîrbiţi. Înţepeniţi... Cum începuseră
să fie dizolvaţi atîţia desăvîrşiţi iniţiaţi în pasta cafenie. Cum se
treziseră împărţiţi, ca nişte cărţi de joc, printre picăturile de fiere,
firele de tutun şi chiar şi la acesta, ce se lăudase a nu consuma,
firimituri de eugenie.
65 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Un fluier cu bilă al unui caraliu şef şuieră, dînd semnalul
ridicării blocajului. Semaforul clipi. Iar lumina verde expulză
coaja de nucă a taximetrului în uriaşul bol al intersecţiei bucureştene,
şters pe dinăuntru de postavul gros, gri-albăstrui, al
uniformelor sutelor de miliţieni, printre care Genel slalomă cu
talent, mieros, cu laba la un chipiu imaginar, salutîndu-i zîmbitor
şi înjurîndu-i fulgerător printre dinţi.
Depăşind Piaţa Victoriei, hărăbaia se înscrise pe un binecunoscut
şi liniştitor segment al Căii Victoriei. Şoferul îşi abandonă
tărăboanţa într-o delectabilă viteză de croazieră.
– Mare pişichier! Pehlivan nepereche al întregii naţii romîne
şi versificator şef al nădragilor mei!!... îşi reînnodă Ho diábolos
comentariile, înlocuindu-şi cu bruscheţe masca gravă şi trecînd
cu repeziciune dintr-o stare în alta. Încolăcindu-se, descolăcindu-se
şi iar încreţindu-se într-un imens hohot de rîs. Desfăcînd, fără a
mai lua, fără să mai ia seama, cu cotul, mînerul portierei. Portiera
crăcănîndu-se, şi el continuînd să rîdă, pe trei sferturi alunecat
în afară. Cu capul şi umerii bălămbănindu-i-se pe deasupra liniilor
de tramvai, din confluenţa Căii Victoriei cu strada Sevastopol...
...Bănuieşti care a fost prima măsură, aplicată imediat de eruptivul
poet, după ce-a aflat c-a fost pîrît Inestimabilului Cîrmaci
pentru isprava cu punga. Iar acela, burzuluindu-se, i-a transmis
pehlivanului că nu doreşte să-l mai vază în ochii ?!
...Şi-a lăsat cu repeziciune barbă şi mustăţi – destăinui c-o
uimire jucată Tartorul – pentru cazul în care Stăpînul său, foindu-
se pe la ctitorii, ori cu alaiul prin oraş, ar fi dat, din întîmplare,
cu ochiul de marţafoi...
Dar marţafoiul hoţ, dat în paştele mă-sii de iscusit, nu s-a
mulţumit la atît, dîndu-se rănit că fusese alungat de la mila prezidenţială...
Într-o dimineaţă, s-a prefăcut a coborî chiar întristat
sub pămînt...
S-a pitulat în WC-ul ăla public, săpat cu excavatorul, pe mîna
dreaptă, cum pătrunzi dinspre Herăstrău în Piaţa Romană şi,
înhăitîndu-se cu doi proaspeţi folkişti, care la viaţa lor nu-l studiaseră
decît pe Victor Socaciu, lălăiau, chirăiau, îşi zburleau bărbile
şi mustăţile, răcneau pînă îşi făceau franjuri bojocii, făcînd
80 DANIEL BĂNULESCU
Fulgerător, din direcţia pistelor pentru avioane, îşi făcu apariţia,
în zbor, o trăsură de jucărie. Caleaşca era mînată de loviturile
de bici ale unui vizitiu de jucărie. De asemenea, vizitiul purta pe
pîntecul revărsat, gol, prinsă într-un singur nasture, o livrea de
jucărie.
Deşănţatul surugiu blestema îngrozitor.
Iar pe măsură ce se apropia, suduielile sale mitocăneşti se
transformau, ca prin miracol, într-un glas lasciv şi insinuant de
şpicheriţă de aeroport. Ce-ai fi băgat mîna în foc că îşi freacă,
pe sub pupitru, pulpele pofticioase. Glas ce li se adresă aluziv
celor patru bagaje, chiar în clipa cînd ajunse deasupra capetelor
lor şi înainte ca trăsură, armăsari, vizitiu, să se spargă într-o ploaie
colorată de clăbuci de săpun, pulverizîndu-le pieile obrajilor şi
ale gîtlejelor lor de angarale dichisite:
– Pasagerii Cursei Otopeni-Bucureşti sînt rugaţi să se grăbească
spre locurile lor de îmbarcare!
Ca o maimuţărire a celor sfinte, scrise la 2 Samuel 5:24, peste
frunzarele duzilor din liziera autostrăzii se înfiripă şi se apropie
un vuiet de paşi.
Ochii vîscoşi ai celor patru bagaje se bulbucaseră de teroare.
Stăpînii acelor ochii, cele patru bagaje, fugiră mîncînd pămîntul,
încercînd să scape în direcţia contrară.
În cinci metri însă, vuietul de paşi îi ajunse. Îi încălecă. Îi
strivi de asfalt ca pe o mînă de chiştoace fumegînde. Îi mînă înapoi
însiropaţi în propriul lor sînge. Obligîndu-i ca, lipindu-se de bara
din spate a taximetrului şi alcătuind un soi de piramidă sportivă,
să-şi prăvale făpturile, primii doi (Fiorosul Marcel şi Gabi cel
Norocos) în prăpastia metalică a portbagajului, ceilalţi doi, Relu
şi Doru, escaladînd pe capotă şi ancorîndu-se, cu propriile bretele,
de suportul pentru bagaje montat pe acoperişul taximetrului,
marca Daciei 1300.
67 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Taximetristul Genel fu desfăcut, de pe povestioara sa, de
colţii celorlalte automobile, care-şi ambalară motoarele.
Posibil aceiaşi miliţieni ce dinamitaseră, în urmă cu ani,
ceasornicăria helvetă de la subsol, acum îşi adunară dispozitivele
lor de întrerupere a traficului şi se cărară cu ele, deşi fir de convoi
prezidenţial nu penetrase pe acolo.
Ambală şi taximetristul, lingîndu-şi, c-o salivă gălbuie,
mustaţa ciuruită de molii.
Tărăboanţa icni scurt, se înscrise pe semicercul ocolind prin
stînga Arcul de Triumf, fu smucită uşor dreapta de volan şi avansă
de-a lungul şoselei Kiseleff, precum mercurul prin capilarul unui
termometru. De pe capotă, neputîndu-şi cizela educaţia, Dulcele
Doru şi Relu Înmiresmatul lansau gesturi obscene rarilor trecători
ce-şi plimbau dulăii tărcaţi prin acest scurt defileu al unor vile mai
impozante decît cele ale unor vînzători de sclavi.
O dată cu taximetrul înainta şi-o maree a abjecţiei, crimei şi
marilor semne din soare, stele şi lună. Has-Satan mişca imperceptibil
din cap, salutînd demonii fiecărei străduţe bucureştene pe
care o străbătea şi care ieşiseră, zburlindu-şi făpturile şi prezentîndu-
i onorul.
La primul rond de la Şosea, reindentifică înduioşat fostul
loc de scaldă, unde, odinioară, birjarii şi vizitii bucureşteni îşi
executau voioşi scunfundările lor igenice, asistaţi de animalele de
tracţiune.
Şi unde, optzeci de ani mai tîrziu, oficialităţile naive şi brave
ale secolului trecut îşi inauguraseră imitaţiile lor de peştere fioroase,
lacul învîltorat, „purtînd la sînu-i stînci“, mesele de piatră,
poloboacele cu păcură pentru iluminat, gogoşeriile, ţuicăriile,
prăvăliile cu mititei, acadele, bigi-bigi şi pandişpan, mizilicurile
fără de parfumurile cărora în ţărişoara asta nu se întreprindea
nimic. Şi chiar dacă, din păcate, se întreprindea, respectivul exces
era iute acoperit şi făcut uitat de către fermecătorul vălmăşag de
Occident şi Orient al acestor neasemuite tărîmuri.
Uite că şi-n prezent, remarcă, nu fără o fină delectare, has-Satan,
un cîrd de găini scurma cu o băşcălioasă înflăcărare brazdele
78 DANIEL BĂNULESCU
Dar abia atunci cînd prietena mea a recunoscut, printre
trupurile ce săltau sub revărsarea sucurilor gastrice şi-a salivei,
siluetele inconfundabile ale cîtorva poeţi precum: Ion Mureşan,
Cărtărescu, Mariana Marin, Danilov, parcă Antonesei, Stoiciu,
desigur Muşina, Bucur, posibil Romoşan (plecase deja din ţară?!),
precum şi pe cele ale bravilor prozatori: Nedelciu, Sorin Preda,
Cristi Teodorescu, Groşan, Iova, Cuşnarencu... sosiţi, cu ore în
urmă, pentru a-şi depune şi dînşii pacheţelele cu temenele la
picioarele Marelui Maestru al Ordinului, iezuitul, surprinzătorul
şi strălucitorul Nicolae Manolescu... de abia atunci, a fost posibilă,
pe neaşteptate, să cadă, ca un fulger, în mijlocul nostru, scăparea...
Pentru că, între timp, cu vocea lui de tinichea, terchea-berchea
se apucase să recite o nouă porţiune a poemului său, cu care, cu
puţin înainte, preschimbase trei sferturi din sala de cenaclu în
cubul de chihlimbar. O dăduse adică iarăşi pe invocaţie:
„...Moartea îmi şopteşte cuvintele şi tot moartea îmi prescrie
marile ei
tratamente de sănătate...“
Bălmăjea el, bîiguiala lui de acum părînd însă departe de-a
mai produce firişor din efectele scontate:
„...De la etajul întîi al blocului unde mă rog
Rugăciunea mea iese pe fereastră...
Taie ancora cu care blocul meu era legat de pămînt
Şi blocul începe să se înalţe în văzduh... urmat de sufletul meu
Lăsînd... în depărtare zilele în care viaţa mea căra gunoi cu
spinarea...“
Cînd însă Gabi cel Norocos întredeschise maxilarele pentru
a pentru a numi exact întîmplarea ce le adusese celor încolţiţi
salvarea, maxilarele le deschise, dar de la locul său din dreptul
portbagajului, necunoscutul avu un imperceptibil gest de nerăbdare.
Străinul îşi pocni degetele.
66 DANIEL BĂNULESCU
rondului de flori, plasat taman între Muzeul Partidului Comunist
Romîn şi Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa“.
Se amuză o clipă, închipuindu-şi care dintre ele ar fi cuprinse
de-o mai intensă fervoare religioasă: cele care ar dezgropa, dintre
picioarele Muzeului Antipa, un dinozaur, ori cele care ar aduce
la lumină, din coasta Muzeului Partidului, un ilegalist.
Înainte de a intra în imensa Piaţa Victoriei, circulaţia fu blocată,
pentru a doua oară, pentru a face loc aceluiaşi incredibil şi
emoţionant obicei. În Romînia, unghiile şi părul Comandantului
Suprem, chiar îndepărtate prin operaţii de manechiură şi frizerie,
erau considerate ca rămase în viaţă timp de trei zile şi erau plimbate
drept sperietori, prin toate cătunele, de către echipe speciale.
Iar la capătul celor trei zile, alte echipe speciale le constatau oficial
decesul, organizîndu-le funeralii naţionale şi construind, la căpătîiul
lor, cîte-un combinat.
Devenise notoriu cazul unui delicios poet omagist care, înarmat
doar cu semiluna unei unghii şi cu bocceluţa unei pungi de
rahat, detaşate, cică-se, de la făptura prezidenţială, colinda judeţele,
înfiera apucăturile mic-burgheze, amăra existenţele primilor-secretari,
îmbulzind pe stadioane pogoane de băştinaşi, înaintea
cărora zăngănea mai întîi unghia, desfăcea apoi, fără somaţie, şi
bocceluţa cu fecale, şi, asigurîndu-se de imposibilitatea evacuării
incintelor, mizerabilul recita apoi ore întregi, mulţimilor îngrozite,
din versurile sale descălţate.
I se înfundase tîrziu, după ani de distracţie, pe un anonim şi
nocturn stadion din Ploieşti, cînd o ceată de adolescenţi buboşi
şi fără vocaţie se pretaseră la a se lăsa zdrobiţi în picioare de către
mulţimile înfuriate, alergînd vioaie, ca la hipodrom, dintr-un capăt
la celălalt al ovalului de beton, numai pentru a scăpa de duhoarea
versurilor, ce erau catapultate către ele.
Sacrificiu neobişnuit, dar meritoriu, pentru că numai astfel
se izbutise să i se smulgă, de la piept, năzbîtiosului poet, punga
cu căcat, din care tot el, cu un nemăsurat simţ al umorului, anunţa,
din jumătate în jumătate de oră, că, în caz de foamete, ar hrăni
dintr-însa întreaga populaţie a Romîniei.
– Mare pezevenghi! lăcrimă apreciativ Tartorul.
79 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
mobilul înfulecase cinci din cei cincisprezece kilometri cu care
Otopeniul se ţine departe de Bucureşti.
– Picantă putoare.
– Arasel! Taci să-ţi zic cît e de parşivă, că-ţi face părul măciucă...
La sufragerie poseda patru transperante ponosite. De cînd
se mutase, la nimeni nu îngăduia să i le clintească, întrucît, dacă
i le clintea, dezlănţuia isterie...
Alaltăieri seară încă, pe cînd se împlinise o lună de zile de
cînd le repartizase apartament, soseşte acasă bărbată-su, Bubu, cu
patru transperante noi-nouţe, în hîrtie de sac şi gînd să-i pregătească
Netei surpriză. Şi i-a pregătit.
Pentru la nici patru minute după ce le scosese complet pe alea
vechile şi, te-ai bunghit, o ridicase şi pe-a mea, pe a de-a patra,
eu, fiind singur, şi bănuind-o şi pe Netuţa a fi singurea... sunam
la uşa ei, echipat doar în chiloţi. Şpreiat... C-o sticlă de vin şi c-o
sticlă de ţuică, poreclită „Pensionarii dă să fugă!“ Atîta-i de
dăunătoare la etică şi echitate...
– Cum te cheamă, prietene? întrebă Amăgitorul, înfrînîndu-
se să fredoneze.
– Genel. Dacă nu deranjează clientul... Genel, dacă nu provocăm
suferinţe...
– Auzi-i ţaţo: Genel!... Bagă mai departe, Genele!
– Deschide uşa bărbatul lui Neta. Dar scăparea mea a fost că-n
secundele alea, a început să se reverse de la etajele superioare,
din blocurile alăturate, şi ceilalţi vecini. Că regulamentul ăsta era:
la fiecare transperantă era repartizat pe puţin cîte-un vecin... Şi,
cum nenorocitul de Bubu le scosese pe toate, bănuind că le telegrafiase
putoarea semnalul, se năpustise cu toţii. Care într-un
papuc, care în buca goală, de se provocase afluxul în bloc...
...Ne vede ăsta al lui Neta, direct la etajul cinci, ciuciţi pe
covoraşul lui, cocoţaţi pe balustrade şi întrerupătoare, cam năduşiţi
şi doar în condiţia fizică şi îngăimă: „Ce e, bă, la uşa mea?
Daciada?“
– Rupe din efecte, Genele, că somnolăm cu toţii după
replica ta...
72 DANIEL BĂNULESCU
– „Nene“... zic eu... Că-l ştiam cît e de felcer la serviciul ăla
al lui de asistent medical. „Nene“-i zic. „Nu lua în seamă că ne
vezi mai descheiaţi la şliţ sau desfăcuţi la aoleu. Comitetul de bloc
a hotărît ca tu să ne faci vizita medicală...“
– Vizita medicală, bineînţeles... Are susur de Boccacio,
banditul...
Şi Necuratul, jucîndu-şi cu mişcări absente sextantul, se uită,
aţîţat, în spate, după o cocioabă, de parcă i s-ar fi pus un semnal
de lanternă în ochi.
Taximetrul luase, din nou, pe aripi, praful de pe barierele
Bucureştilor, devorînd cu repeziciune hartanele aeroportului
Băneasa, ale blocurilor cu olane, lacului, staţiei Peco, podului
Constanţa, zbîrnîind o clipă în trecătoarea formată între clopoţeii
Vilei Minovici şi silueta de biscuit putrezit a fîntînii arteziene
Mioriţa, lansîndu-se cu profesionalism pe porţiunea placată în
piatră cubică, mărginind, la Nord, parcul latifundiar Herăstrău.
Hărţile, cărora has-Satan le schimbase locul de pe banchetă
pe proprii genunchi, se desfăceau şi se zgîrceau înapoi, ca un cuib
de şerpi. Ho diábolos îşi trăsese peste nas o pereche de ochelari
cu lentila micuţă, cît para focului, dar, cu ochii după minunăţiile
ce i se revărsau prin gemuleţul prost manşonat, nu se îndura încă
să-şi consulte hărţile.
– ...Pînă la coadă am pus-o de-o paranghelie la felcer. Unde
am băut şi cu mîinile şi cu picioarele pînă a doua zi dimineaţa...
Mulţi dintre noi cobora şi-n spaţiul verde, la triburile de cîini şi
pisici, ce înceţoşa pretutindeni dealurile de gunoi şi tomberoanele.
Vorbea părinteşte cu ele, le învăţa să ciocnească şi căuta să le
dreseze, educîndu-le cu mastică...
În domiciliu, Netuţa scria pentru mine, cu degetul, cuvinte
porcoase pe spatele maieului lui bărbată-su. Juca gajuri în şifonier
cu ăi de-şi plătise întreţinerea. Iar cu ăilalţi, de nu şi-o plătise,
nu mergea decît pînă acolo, că le ghicea greutatea din ochi...
Pe la 5 dimineaţa, cînd s-a zborşit zorile, în suferinţă de mărăturică
sau ciorbiţă de potroace, ca să ne mai antrenăm... şi pentru
că plecase şantieriştii, chiţiţi să-şi care la Netuţa picamărele, şi-a
adus aminte şi meşterul Calistrat de cînd a fost el mare şef peste
73 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Hărţile erau împăturite, păreau străvechi şi aveau culoarea
nisipului.
Străinul şi le bătu de genunchi pentru a le orîndui şi pentru
a le depune pe banchetă, în dreapta, potrivind peste ele două linii
gradate şi un soi de sextant. Între el şi hărţi, bastonul cu umflătură
filigranată.
Străinul se trase tăcut mai către geam, pentru a privi în afară
şi pentru a se pregăti de extaz.
– Şi zi-i aşa, ai fost la spetit?!... Te-a trimis statul să-ţi depui
osul la muncă?!... Am citit undeva că, acolo, unde le-ai căţărat
tu negroteilor combinatele în cocotieri, dacă-ţi laşi o pereche de
ghete afară... după unşpe minute, poţi să-ţi încingi cafeaua pe
ele... Iar dacă le uiţi un sfert de oră, ţi le evaporă direct. Şi vine
arăboii, care e nemaipomeniţi de corecţi, şi te somează: „Pentru
că ţi-ai furat singur ghetele?...“ Şi, clanţ! îţi taie o mînă!... Din
care ţărişoară te lăudai că te întorci?
– ...Din Mozambic, alese Diavolul la nimereală.
– Arasel!... Are ăştia la petroool!... Şi te-ai umplut de parai?
– ...M-am umplut de măciuci, recunoscu has-Satan cu onestitate.
– Are şi măciucile importanţa lor, dacă ai unde să le tragi.
Măciuci şi măciuci... Ai unde să te tragi? Nevastă ai?
– N-am... fu tentat să răspundă Ispititorul, deja cu ochii
înfioraţi de primele case, mărunte, jerpelite, cu ferestrele joase,
să bată raţele cu ciocul în geam şi să cazi pe spate de plăcere
doar cînd te vezi.
Dar, după un timp, o întoarse şi zise:
– Şi dacă aş fi avut?
– Îţi ziceam eu cît aş fi fost de mulţumit dacă, la plecare,
mi-ai fi lăsat-o în grijă. O etalonam, ţi-o întreţineam peste tot.
Îţi ziceam: „Jaco, iartă-mă. Dar mi-ai încredinţat-o stricată...
E tristă. Nu mişcă din fund!...“ E cîte unele care-şi mişcă. Dar
nu pune destulă conştiinţă în asta... Cît timp ai lipsit?
– Doi ani.
69 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Fiara le ronţăia lor sfinţii, pantele, lăstărişul de pe Muntele
Măslinilor, apele verzi ale Iordanului, ramurile de finic pe care
le agita Ceauşescu... pentru că pictorul ăla, parcă-se Sabin Bălaşa,
îl pictase în sfîrcul turlei şi pe Ceauşescu, deşelînd cu petele lui
de ficat, un norişor. Iar localnicii se implora de girafă să le azvîrle
şi lor, de sus, nişte minuni.
– Şi girafa avea în ea un suflet bun de girafă? Le-a azvîrlit?
– Cu cît se răţoia ăştia mai insistenţi, cu atît le trăgea şi ea
mai înaripată, de sus, nişte vînturi...
I se năzărea la un motorist că depozitul de acte al primăriei
seamănă cu botul girafei... Îl perpelea băştinaşii pe depozit, dar
minune încă la sînul lor nu se ivea...
Dinamitau putreziţii stăvilarul, pe motiv că li se păruse că
pîrîul aducea cu coada jivinei... Dar singura mulţumire era că
viitura ce-o provocase tîra jumătate din case din sat direct în
Bulgaria, că altă împlinire miraculoasă nu mai primea...
De abia cînd la un gălbejit de la cancelaria de Ştiinţele Naturale
i-a picat fisa şi s-a bunghit că petele de pe crupa dihăniei se
brodesc la fix cu Uliţa Mare... şi că girafa pare înfăşurată numai
în harte despre comori, pînă a doua seară, toată suflarea, cu căţel,
cu purcel, a pus, cu escavatoarele şi hîrleţele, Uliţa Mare la pămînt.
Iar la primii săpători care şi-a vîrît umerii şi căpăţînile prin
crăpăturile alea, către adînc, le-a sărit băştile de pe ţeste de uimire,
cînd şi-a dat seama că, în prostia lor şi cu ajutorul girafei, dezgropase,
sub Uliţa Mare, un ditamai oraş elveţian!...
– Elveţian, pe dracu, rînji subţirel Ducă-se pe pustii.
– Elveţian-elveţian! Să mă rup în figuri dacă te mint, piţipoanco...
Că oraşul era acolo. Şi îl descoperise şi cu toate felinarele
aprinse... cu toate vitrinele revărsate şi toate tăbliţele de
la străzi, pe care orice prost putea să citească elveţieneşte...
Cu dudui şi borfet coconos, care viaţa întreagă juca tabinet,
pînă ce le apuca ameţeala şi le bufnea cu sîngele pe nas... Cu domnişoare
ce stătea neconsolate în dosul la nişte boticuri de porţelan
că nimeni nu se îndura să le ciufulească pisoiul. Şi atunci, de isterie,
se răstea şi ele la nişte servitori milităroşi, schingiuiţi la livrea...
76 DANIEL BĂNULESCU
dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vîrful norilor,
voi fi asemeni Celui Prea Înalt»... Cei ce te văd se uită ţintă
miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: «Acesta este omul
care făcea să se cutremure pămîntul şi zguduia împărăţiile, care
prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul
prinşilor săi de război?»“...
Aparatul de taxare era un model vechi, cu plăcuţe metalice.
Cînd nu se zgîia pe fereastră, Ho diábolos se amuza să-i gliseze
cifrele, formînd din ele numerele de înmatriculare ale autoturismelor
ce se iveau, nu peste multă vreme, din sens opus.
– Degeaba te chiombeşti, că nu poţi să ţi-o închipui pe Neta...
E mai dihai ca frumuseţile patriei. Nu poţi să te desprinzi... Te-ai
jurat să ţi se ofilească prohabul, dacă o să-mi faci stropeală cu
Bubu?!... Bine, că tot te insişti atîta lîngă mine, eu îţi zic...
Ia de aici. Acu, să tot fie vreo lună de zile... aflasem, de la
nişte figuranţi şi gargaragii , că peste drum de blocul meu, într-un
bloc, s-a mutat o putoare... Are un bărbat, mînca-i-aş treilingul
lui, să-i laşi în gaj damigeana: nu bea, nu fumează. Bubu îl cheamă.
Dar nici de nevastă-sa putoarea, nu are grijă...
...Mă fofilez eu vreo două săptămîni după ea. Bag fente că-mi
aduc cînd vrea muşchii mei maşina acasă şi, într-o dimineaţă, o
salt pe Netuţa dintr-o staţie, unde aştepta să-i vie tramvaiul, că o
tot ploua în gît şi îi deranja cutadenul... Şi, în timp ce-o conduceam
cu limuzina statului la servici, îi scap ca din joacă: „Cum
fac, fă Netuţo, plimba-ţi-aş căţelul, să am grijă de bujiile tale?...“
...„Ştiu şi eu?!“ rîde putoarea. Şi, cînd rîde, simţi cum ţi se
joacă cîrcelul cu dinţii pe beregăţile inimii. „Dacă eşti aşa îngrijorat...
Ţine privirile alipite pe geamurile noastre de la sufragerie.
O zi, o oră, un an... Dar cînd vezi că se ridică transperanta numărul
patru de la sufragerie, poftim de haide încoace, că sînt
singură acasă...“
La radio, Victoria Andrei murise. Partidul schimbase emisiunea.
Ochiul Diavolului întindea o lumină molatecă peste casele
bîlbîite, pitoreşti, făcute parcă la beţie, peste closetele din fundul
curţii, cu balamalele ruginite şi înflorite ca florile de tei. Auto-
71 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Operă... Asculat-o în pumni pe bunică-sa, a tîrîit-o pe scări de păr...
şi-o forţa să ne danseze cu schiurile pe masă. Băbătia, fandosită ca
orice muieruşcă, la început nu vroia. Dar s-o vezi dup-aia, cum îi
scăpărau călcîile, ca polizorul... Ce ne-am paranghelit!
O ceată de miliţieni ai poporului, blocînd circulaţia, îi opri
în amonte de intersecţia de la Arcul de Triumf. Puţin înainte de
closetul public de pe dreapta. Două sute de metri după Stadionul
şi Ştrandul Tineretului. Pe banda a doua. În mijlocul altor cîtorva
sute de maşini. Să se facă cine ştie ce mare pîrtie, pentru nu ştiu
ce mare convoi oficial.
– Cînd a fost meşterul Calistrat mare şef peste Operă? furişă,
c-un început de criză de nervi, pasagerul o privire la ceas.
Dar se linişti.
În Romînia era, ca de obicei, timp berechet.
– Arasel! Ţi-a ieşit din pantaloni puţulica de voce, piţipoanco!
Stai să vezi... Prin 1950 nu ştiu cît, prin perioada aia...
cînd nu te puteai duce nici la closet, fără să ai adeverinţă c-o
iubeşti pe producţie... l-a pus Gheorghiu Dej, pe motiv că aşchiaseră
împreună, pe meşterul Calistrat mare şef peste Operă. L-a
numit şeful unei comisii ce îi atesta pe cîntăreţii de la Operă.
Îi striga, bătea ei un soi de pas de defilare şi, cînd pătrundea
în birou, la director, nimerea peste trei profesori: unu îi purica
despre canto, altul le măsura contrapunctul... Iar meşterul Calistrat
îi întreba despre strung...
Şi cum sopranele era toate bîtă la strung, se ruga, pe viaţă şi
pe moarte, de meşterul Calistrat să se îndure de ele şi să le lase
să vie pe la el pe acasă. Să fie de acord să le mediteze, în particular,
ce e cu sistemul de lubrefiere şi că de ce e atît de aşchietor
agregatul... Trebuia să fi pus geana...
Apărea, către seară, coardele în bloc. La subţiori cu maculatoarele,
îmbrăcate în hîrtie albastră, ca şcolăriţele. Şorţuleţ apretat.
Ciorăpei trei sferturi. Păr strîns. Băsmăluţe reglementare de protecţia
muncii. Şi-o frumuseţe de depăşea geamandura şi-ţi întuneca
uzul gîndirii...
– E-te ale dracului! Băsmăluţe...
74 DANIEL BĂNULESCU
– În doi ani n-o mai cunoşteai după caroserie. Majoritatea din
alea arătoasele, le laşi blonde şi sprintene... Şi le găseşti îngropate
şi cu pătrunjelul pe piept... Rămîn astea pocitele... şi cocîlcioasele.
Cu picioarele obosite cît doi bulumaci... Care cînd merge, îşi mestecă
şezutul. Şi care pare făcute doar ca să-ţi ţie rîndul la Alimentara...
D-aia, zic, e mai dibaci că nu ţi-ai procurat nevastă.
Pentru ce să ţi-o înveselească toţi gherţoii din bloc?!... Unde stai?
Stai la bloc?
– Nu stau nicăieri.
– Dacă stai la bloc, mie poţi să-mi zici. Că şi eu stau la bloc,
de la dispecerat n-au avut repartiţii decît cu sudoriţele şi
formatorii... Că şi Neta, la o adicălea, domiciliază la bloc. Chit că
eu, la paralizate şi la nevestele clienţilor, nu m-arunc să mă pici...
Dacă-ţi zic adevărul, să se facă aşa cine o să mă sifoneze lui
Bubu?! Bine, atunci îţi zic!... Ori voi, ăştia, din Mozambic, n-aţi
auzit nici de Neta?...
Ochiurile plitelor şi aragazelor din gospodăriile pe lîngă care
treceau se aprindeau şi se stingeau singure. Cîinii şi pisicile simţeau
cum li se coboară o pîclă pe cap, se trăgeau după muchiile
unor căscioare desfigurate, de a căror lemnărie, umplută ici-colo
cu chirpici de pămînt, amestecat cu paie tocate, se izbeau pînă
cînd considerau c-au împrăştiat destulă pîclă pe lemnăriile alea.
Între usciorii grajdurilor, vitele îşi plimbau trupurile albite de
spaimă.
Din frigidere, săreau turmele congelate de pungi de plastic
(tîrtiţe, gheare şi gîturi de găini), formînd băltoci neliniştitoare pe
covoraşele de iută, înainte de a o zbughi peste cîmpuri, pentru a
se alătura, pe malurile unor eleştee, populaţiilor de broaşte, şerpi
şi şobolani de apă.
Pe etajere, cărţile cădeau în genunchi, recitîndu-şi cu glasuri
gîtuite, pentru început, propriile rînduri, izbucnind apoi într-un
cor, pe care, dacă erai atent, îl auzeai psalmodiind:
„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost doborît la pămînt, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai
în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie
mai presus de stelele lui Yahveh; voi şedea pe muntele adunării
70 DANIEL BĂNULESCU
– Să nu mă rup în figuri dacă te mint... Şi, oricît corespundea
şi meşterul Calistrat, că de, făcuse şi el, în, tinereţe, rugby, la
juniori, la Griviţa Roşie, era şi sopranele nişte balii: numai ce se
uita pe tine şi te ofilea... Grosul din ele atîrna la mai mult de o tonă
(asta, cică-se, le ajuta la urlat). Şi dacă, să zicem, se urca două
soprane în acelaşi tramvai, respectivul mijloc fix era casat, nu-l
mai urneai. Creştea peste tot, peste el, de-o palmă, fierul vechi...
...Doi ani a zăcut meşterul Calistrat anturat cu cele mai vestite
şi îndrăgite cîntăreţe ale Operei. Dar îşi pocnea degetele... Şi astea
(care are în gîtlej cîte-un megafon) urla de sus, de la etajul zece,
peste opt străzi, la responsabilul de la Alimentara... care înţepenea
şi percuta, pe brînci, să-i aducă lui meşterul Calistrat kilogramul
lui de vin pelin, din care ăsta îşi extrăgea învăţăturile lui
despre strung... De abia peste doi ani şi-a dat săracul seama că
nu mai răzbea să se culce deodată cu toate matracucile Operei,
care îndruga vocalize. Şi că pe deasupra Romîniei plana serios
pericolul ca ori să se desfinţeze Opera, ori să se desfiinţeze meşterul
Calistrat.
– Ce mă face să presupun că s-a desfiinţat Opera?
– Mi se pare corect. Că doar nu Opera îl strungărea pe şurub...
Opera e doar aşa, cînd n-ai cum să-ţi rîzi de banii cu care, mai
bine, ai hali o friptură. Ori dacă vrei să-i faci să se pişe, de frică,
în somn, pe copii...
Vasăzică s-a desfiinţat Opera. Numai că vezi, acuma, c-o
dovedise pe Operă, umbla forţele de producţie, cu tîrnăcoapele
belite, să mătrăşească şi Teatrul Naţional...
Au terminat Teatrul, au trecut la Grădina Botanică. Au culcat
Opereta la pămînt şi i-a arvunit cheresteaua la nişte tîmplari.
Între timp, nişte betonişti vîna ca-n Pampas şi împărţise dihăniile
de la Circ, prin ogrăzile de la nişte cooperatori, care, îmboldiţi
de foame şi de proasta educaţie, tăiase deja şi belise pe nişte
crocodili şi vîrîse spaima în inimile la mai multe şopîrle. Şi-şi
împinsese hărnicia pînă într-acolo că garase şi singura girafă vie
din Romînia, sub turla şubrezită a unei biserici.
75 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Nu zic. P-ăla bisericescu nu-l geandesc. Cum e?
Şi taximetristul, înfoindu-şi cimpoiul obrajilor, dădu frîu
liber unor serii savante de sunete, în care versul pufăit alterna
armonios cu talgerele unor fanfare.
– ...De-aş avea un milimetru – huf! hof! haf!
La buric ţi-aş fi Sfînt Petru...
Şi Arhanghel la hazna – huf! haf! hof!
Unde-arunci inima ta!...
Pe tot parcursul executării pasajului, pasagerul audie recules,
cu capul depus pe şaua banchetei, ca la concert.
– Ai văzut?! Chiar acuma fac pariu că s-a produs în jurul tău
o bălăcăreală de îngeri şi demoni. Belstemîndu-se şi frîngîndu-şi
articulaţiile să pună laba pe poezia asta a ta... Huf! Hof! Eşti dat
în paştele mă-tii de talentat, puturosule! Cîtă străluminare!... În
alte vremuri, ai fi fost medicul de spirit al unora dintre cele mai
importante persoane. Mai aveai puţin şi coborai cerurile pe pămînt,
janghinosule!... Dar mai bine că nu le-ai coborît. Altminteri
n-am mai fi avut prilejul, acum, să ne delectăm, cu producţiile
cîtorva din cei mai proaspeţi poeţi bucureşteni, spuse după o
vreme, Marele Manipulator, împungînd, prin gemuleţul prost
manşonat, peisajul şi fîşîind, cu degetele, după cîteva crîmpeie de
manuscrise, pe care le extrăgea dintre feliile teancului de hărţi.
– Ia uite la ăsta! Poeţi noi! şi pasagerul pescui o foiţă acoperită
cu un scris chinuit, frînt, şcolăresc, răsucindu-şi-o în jurul
inelarului stîng. Cristian Popescu!... Despre individ am auzit. Nu
l-am citit încă deloc. Un padişah spunea odată că un poem, pentru
a deveni perfect, trebuie să cuprindă într-însul fix 99 de sensuri,
Într-al lui Cristian ăsta cîte-or încăpea? Ce zici, aruncăm o privire
să vedem ce zace în mintea lui?... Eşti pregătit?
– Ochi şi urechi... Articuleaz-o neabătut, moşule! Tu plăteşti!
– Eşti aşa croit după poezie?
Automobilul parcurgea centrul oraşului, cu agilitatea unei
balerine, ce, sumeţindu-şi fustele înspumate, caută să se strecoare
cît mai silenţios prin puzderia de palate.
84 DANIEL BĂNULESCU
– Atunci e corect. Atunci nu mai ai cum s-o driblezi! Federaţia
a omologat! Trebuie ca s-o găseşti...
– În seara aceea mi-am părăsit separeul într-atît de tulburat...
– Nu mă opări!
– ...Încît, pîn’ la baraca dispeceratului de şantier mai mult am
planat... Devenisem căpiat să mă întorc în ţară. Să văd, devin aici,
sau nu, stăpînul lumii? Sau dacă nu pe de-a întregul, măcar al
apartamentului, din care, cu atîta uşurinţă mă lăsasem alungat.
Aşa că, întîi, la dispecerat, într-un container, am încinerat trei
sferturi din fişele de protecţia muncii ale brigăzilor ce meştereau
la combinat. Eram, cred acum, în plin efect hipnotic. Am înfundat
apoi cinci şesimi din cartelele de pontaj într-un closet.
Am forfecat, am răzuit şi-am răsturnat substanţe volatile
peste hălci din documentaţia de execuţie, în proporţii asigurătoare
că nu voi fi nici iertat, nici întemniţat la pofticioşii de mozambicani
(în ale căror celulare, integritatea anală ţi-era, într-adevăr,
pusă sub tăgadă). Limitîndu-mă strict la pagubele ce făceau
necesară trimiterea mea disciplinară în ţară şi eliberîndu-mă, în
acest chip, pentru misiunea sugerată de talmudist.
Am distrus tot ce-am crezut. Mi-au desfăcut contractul de
muncă. Mi-au grăbit formalităţile de reexpediere în ţară.
În a treisprezecea zi, ieri, scafarogul, atotştiutor, mă aştepta
pe aeroportul din Mozambic.
– Ofticat că te făcuse stăpînul lumii, încerca şi el acuma
săracul să se lipească măcar la un bacşiş.
– Mă trage de-o mînecă lîngă o pistă de antrenament a
cămilelor.
Aşează, pe-o plajă pe care puteai să-ţi prepari cafea la nisip,
o teaşcă, în care înghesuise halba, bidonaşul cu bere şi inelul, că
venise cu ele, şi mă-ntreabă:
„Te legi cu jurămînt să introduci iniţialele mele în coada celui
de-al treilea şi celui de-al o sută nouăzeci şi al treilea diftong din
textul perfect, după ce l-oi găsi, iniţiale repetate cu glasul şoptit,
în fiece seară, timp de şapte zile, la asfinţit?...“
93 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
cel mai dihai zgomot din lume, mai ales cînd, după socotinţele
capetelor lor înfierbîntate, pe deasupra lor traversa convoiul prezidenţial...
Opreşte deci, tot aşa, pe la un ceas pustiu din noapte, Cîrmaciul,
convoiul, pe cînd se înturna de la slujbele sale de la Comitetul
Central, dă înapoi limuzina, se descalţă de ea, aşează urechea pe
grătarul canalului de scurgere şi, concentrîndu-se, desluşeşte printre
borangicul şi mileurile pînzelor de păianjen, chiotele îngropaţilor:
...Mi-am lăsat barbă cu sila
Ca să nu-ţi rănesc pupila...
O dată se făcu fleaşcă inimioara Cîrmaciului. „Domnule,
francmasonul nu-i de ici, de colea, dumnealui suferă! Crucea şi
paştele mă-sii de derbedeu!...“
Pune el gura pe muştiucul puturoşeniei de ţeavă, ce-şi petrecuse
veacul tot răsucindu-se prin adîncuri, şi unde nu începe
Comandantul Suprem a lăcrima, cu aprinsă dragoste şi părintească
dojană în glas:
Ieşi afară, ieşi afară!
Cei ce te-au pîrît plecară...
Astălalt dinăuntru, pehlivanul, din spirit de domnişoreală,
continua să se dea rănit. Că nu, cică niznai, că mai bine părăsiţi-mă
aci. Tovarăşe Secretar General, la sînul canalului de aducţiune,
în crucea izvorului de apă menajeră, printre oiţele gîndacilor, la
stînele batracienelor. Să cînt la populaţia de lipitori, moluşte şi
rozătoare. Dacă nu poci de-a mai fi în stare... de a cuteza a mai
vă trezi interesul...
„Deşteptarea interesului mă-tii!“ se împieptoşă dintr-odată
(îl ştii mic şi vînos) şi Cîrmaciul. Deh, meserie de Comandant
Suprem, nu te joci. „Ai două secunde să te încolonezi la suprafaţă!
Şi să încetezi a te mai inspira sau batjocori la bogăţiile subsolului...“
81 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Executînd una dintre măiestrele zmucituri de volan despre
care fusese vorba, înălţă, concomitent, cracul stîng, zece centimetri
de la nivelul banchetei şi trînti o formidabilă băşină, ce păru
să pledeze elocvent pentru indiferenţa sa...
Autoturismul rulă neglijent, cu mîinile parcă în buzunare,
dintr-o latură într-alta a minusculei stradele istoric Ioan C. Filitti,
pe care, după un scurt ocol, o străbătu pentru a doua oară...
De abia acum, de pe treapta de ciment a „VOPSITORIEI
PENTRU ARTICOLE DE PIELE. PODOABE. NASTURI.
REPARAŢII PENTRU AUR“ îşi făcu apariţia şi coborî un enorm
cîine gălbui, îndreptîndu-se indolent, ca-ntr-un inedit duel între
pistolari, în lungul străzii, cu taxiul pe urmele sale.
Iar cînd taximetrul, în sfîrşit, acceleră încercînd, din răsputeri,
să îl calce, dulăul, mai sprinten, se şi refugie, schelălăind
batjocoritor, într-o gură de canal fără capac, răsărită, ca prin minune,
în dreapta sa.
Genel încercă să dezgheţe atmosfera, pe care tot el, înainte,
o împuţise şi-o încordase.
– Pe cîinele Şopîrlacu... despre care merge zvonul c-ar fi fost
pensionat de la Moşi sau de la Circ, nu-l poţi buşi cu una cu două,
recunoscu cu sportivitate şoferul.
Îşi aprinse de la bricheta de pe bord o Carpală, măcar pentru
a mai atenua din mirosul de intestin.
– Afost o perioadă în care dimineţile îmi strîmba aripile. La
prînz, îmi paradea farurile... Iar serile, dacă n-aveam ghinion, îmi
fleşcăia doar amortizoarele... Anul trecut, toţi taximetriştii din
sector am organizat chiar un campionat de călcat cîinele ăsta...
După trei etape – trase-n piept, îngîndurat, Genel – cinci
dintre noi luam virajele direct din spital... Doi dezmorţiseră
Crematoriul, pe motiv că fuseseră incineraţi şi că fuseseră declaraţi
morţi. Patru ieşiseră cu transferurile pe Maşinile de Gunoi, de
la Primărie.
Iar altul, cel mai slab de inimă, s-a călugărit... Adică s-a angajat
la vopsitoria asta de obiecte de piele, unde îi cîntă în strună
lui bestia. Şi-l hrăneşte acum de trei ori pe zi, pe Şopîrlac...
96 DANIEL BĂNULESCU
şi care din ei compune o poezie mai bună, s-a procopsit. Fapta
pentru care s-au cotonogit, a lui e...
D-aia şi şade drăcimea şi îngerimea, cu urechea lipită, cu
scuipat, de mintea omului, cunoscîndu-l pe om mare meşter la
întocmit vreo poezioară sau cîntec. Să i-o şterpelească din prima
şi, şterpelindu-i-o, să-l facă mai iute chisăliţă pe adversar...
Tu ce părere-ţi faci, puturosule? La viaţa ta, te-ai învrednicit
tu să-ţi înveţi creierul vreo poezie drăgălaşă sau vreun cîntecel?!...
Taximetristul afişa o tăcere orgolioasă, debordînd de superioritate.
În bomba unde-şi îngropa leafa, la „Gîndacul răsturnat“,
devenise legendar pentru chipul în care, amorsat de băutură, îşi
aşternea un colţ al feţei de masă peste moalele capului şi cînta
direct înţelegătoarelor picioare de lemn ale mobilierului.
Se dădu greu la urnit, interesîndu-se expert şi scurt, printre
dinţi.
– Îl ştii pe ăla cu:
Aoleu, îmi pierd controlul
Cînd şi-azvîrle mă-ta ţolul!...?
– Îl ştiu, admise Ho diábolos scîrbit.
– Dar pe ăla cu:
Nu credeam să mai surîzi
Cînd îţi simţi chiloţii uzi...?
– La silabă, recunoscu has-Satan îngreţoşat. Eşti vulgar.
– Ţi-l dilesc pe ăsta cu:
...C-ai o crupă cît marfarul
Mi-ai bulit imaginarul...?
– Nexam. Nu. Nu mi-l dili.
– N-o să-mi zici că l-ai geandi şi p-ăla bisericescu... Îl geandeşti
şi p-ăla bisericescu cu „De-aş avea un milimetru“?
83 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Dacă nu cauzează la vorbărie, moşule, ţi le introduc neapărat,
completă Genel în locul pasagerului. Ce-i ăla diftong?... Că
ce e alea inipţiale ne-am lămurit...
– I-am jurat. M-am pus în genunchi. Mi-am lăsat să curgă o
picătură de sînge, de la deget, pe o hîrtioară de-a lui.
– Atunci de recunoştinţă i s-au destupat sinusurile...
Din acea clipă, m-a tratat de parcă i-aş fi scăpat un copil
de la înec.
„Plecasei cîine surd la vînătoare, ochiosule... Fără sfat de
taină, case conspirative, adrese, manuscrise, sextant, mai departe
de Otopeni nu răzbeai.
Pentru a nu fi amăgit şi sfîrtecat prin Preschimbările de Şapte
Zile ale Bucureştilor, o călăuză te va purta în locurile vii ale
oraşului. Te va scoate în traseele secrete. Şi te va depune pe linia
subţire, nepericuloasă, dintre două primejdii...
O nemaipomenită călăuză ţi-a fost căzută la sorţi... Deşurubează-
i tu repede, bidonaşului dopul, să descifrăm ce trăsături
morale are călăuzitorul şi după care semne îţi vei da seama cînd
îl vei întîlni.
– Am încolăcit, cu dreapta, toarta striată, – continuă Tartorul
– din sticlă ieftină, bulbucată. Cu stînga, ajutînd la scurgerea
pişcătoarei beri în halba ce avea, curînd, să-l găzduiască şi pe inel.
Talmudistul s-a ciucit, pe vine, să descifreze.
„...E un campion complex şi rafinat...“
„Unde citeşti asta?“
Şi mi-a relevat, reliefate în poleiala argintie, siluetele fumegînde
parcă, ale unei retorte şi ale unui cuptor alchimic.
„Pare un alambic de ţuică“ am îngăimat eu.
„Practică o meserie transmigratoare şi captivantă“ mi-a decriptat,
plecînd de la un fascicol de lumini şi-un sector de cerc, ca o
anvelopă, decupat dintr-o reptilă asiată, străduindu-se să-şi înfulece
singură coada.
„E un biciclist“ m-am bîlbîit eu.
„Sub o mască de troglodit, te va conduce prin cele 100 de
porţi ale înţelepciunii, din care nici Moise sau Iosua n-au desferecat
mai mult de 95. Haide. Maximum 96... Sedus de materie,
94 DANIEL BĂNULESCU
Că hîr, că mîr, l-au eliberat pe pehlivan, c-o macara şi c-un
scripete, dintre copcile zidăriei, l-au ghintuit pe moment între fiare
şi, în loc de-al mai îndrepta la comportament, cu stropşiri sau
excludere din Organizaţia de Bază ori cu burnuzul, Cîrmaciul,
dintr-o prost înţeleasă solidaritate între marii artişti, l-a paraşutat
pe îndrăzneţ în scaun de redactor la cea mai balneară şi toropitoare
revistă de cultură din Capitală...
Pe revistă o chema Contemporanul, n-o poţi silabisi, adoarme
musca, iar pezevenghiului nostru atîta osîndă i s-a pus: el să-i scrie
revistei vocalele. Şi vine altul din urmă, mai scăldat la dantură,
da’ tot băiat bun, Lavrentie Ulici, de-i adaugă revistei consoanele.
Îşi zic unul altuia proşti şi se sparg de rîs...
Ei, ai priceput acum, puturosule, că nu amorul, girafa ori
săpăturile, ci Poezia are cea mai grozavă putere de pe lume?!... Că
numai ea, sărăcuţa, te întoarce de pe celălalt tărîm şi îţi leapădă,
la picioare, oricare dorinţă îndeplinită, ca ultimul cîine dresat?!...
Ţi-a plăcut cum a izbutit ea, mititica, să-i şterpelească ăluia
punga cu rahat dintre degete, iar, în locul ei, să-l blagoslovească
pe estropiat cu puterea de a scrie versuri care şi pe îngeri îi
uluiesc?!...
Se adună îngerii, cîte cinci, cîte opt, în căcaturile alea de
baruri ale lor, prizează tămîie pe nări, se dezlănţuiesc asupra unor
psalmi, ce aduc perfect cu nişte bluzuri şi, după ce s-au dezmorţit,
nu mai încetează a se minuna: „Doamne! Oare cum nu-l trăzneşte
Dumnezeu, drăguţul, pe putredul de linguşitor?!...“ (Pentru că,
dacă e să fim cît de cît oneşti, de trăznit, nu-l trăzneşte.)
Iar, după ce se chiombesc, la maximum, 10-12 strofe, cu
reverul mai lung, pe care le azvîrle pehlivanul, ca din fund, pe
hîrtie, tot îngerii îşi răspund: „Poezia!! Poezia e cea mai necuprinsă
minune de pe lume şi cea mai adîncă descoperitoare de
taine!... Poezia dezleagă orice!“
De gîtul poeziei adevărate stă atîrnată lumea spirituală, aşa
cum de gîtul femeii făloase stă atîrnat bărbatul şi de beregata pîinii
stă atîrnat cuţitul de pîine!... Deasupra fiecărei fapte ce stă să se
întîmple, coboară un demon însoţit de un înger. Întrecîndu-se în
poeme puternice, să cîştige pentru tabăra sa, respectiva faptă...
82 DANIEL BĂNULESCU
trece drept un epicureic. Un bărbat cu o mare poftă de viaţă.
Ispăşind cinci ani de pîrnaie din pricina baletului... Regulează,
adică, două balerine...“
– De cînd le e interzis la balerine să se reguleze?
– De cînd sînt transportate nu la sala de repetiţii (cum bietele
au cerut), ci în pădurea Andronache, frîngîndu-li-se încheieturile,
cu sîrmă de balot. Şi înmuindu-li-se fizionomiile cu cîteva carabe...
„Admistierile îi scurtează două hălci din pedeapsă, îmi mai
dezvălui uscatul talmudist cîteva date despre călăuză...
În penitenciar, năzbîtios, şi-o bagă în audienţă cu diverşi
homosexuali, formă de divertisment reprimată de Codul vostru
Penal. După penitenciar, pentru a-şi face mîna, sustrage şi depozitează
acasă, în balcon, 400 de litri de benzină.
Infracţiune de tot rîsul. Pentru că, sub un dîmb afînat din
codrul Cernica, putrezeşte şi se lustruiesc oasele minorului Miluţă
Cioroslan, trei ani, călcat cu maşina, îngropat în taină de către
aceeaşi călăuză a ta. Care, eliberată după viol... se reangajează,
prin mită, la coloana auto „Căţelu“, primeşte ecusonul 853, se
fîţîie prin Bucureşti precum cel mai trufaş taximetrist... Nu pui
la suflet antecedentele lui...
Un desăvîrşit cunoscător al mediilor prin care te va purta...
Cu fiecare învîrtitură de roată, te pune mai aproape de cele
99 de înţelesuri ascunse ale poeziei perfecte. Cu fiecare... zmucitură
de volan – citi talmudistul pojghiţa argintie – mai sigur vei
fi uns, întîi, drept tătuc al oraşului... Apoi, precum îţi prezic...
Iar, dacă vei fi mulţumit, poate te vei îndura şi de el... Scurgînd
licoarea asta peste osemintele puradelului, topindu-i-le şi ştergîndu-
l de orice urmă de vină. Punîndu-l mîna ta dreaptă în desfătările
la care ai să ajungi. Dar, pînă atunci, vorbindu-i, pe limba
lui, pentru a te crede. Burduşind, cu teancuri de bănet, buzunarele
taximetristului odios... cu mutră de caniş jupuit... scăpărînd de
pofte după muieri, înşelătorii, bărbaţi... Şi purtînd potrivitul nume
de Ţaca Genel...
Taximetristul odios nu se lăsă însă impresionat cu una,
cu două...
95 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
De maldărele de lighioane ce-i zmîrţîie acum în ureche.
De remorcile de spirite ce i se îmbulzeau nopţile pe meninge,
ca ordinarii pe maidanele părăsite.
Optsprezece zile şi luni s-a tot războit spiritul lui Cristi să
intre înapoi în propriul său corp. Milogindu-se, lăcrimînd, implorînd
şi căznindu-se să împingă din trup afară firul de păr al mustăţii,
al pieptului şi al burţii, transpiraţia, saliva şi pişatul...
– Adică nu făcea numai să crească metale... În pauza de la
metale, Cristi ăsta, al Poeţilor, dădea drumul şi la cîte-un pipi fierbinte
pe pantaloni...
– Cristi al Poeţilor, ceea ce nu-i deloc neinspirat spus... Da.
Pe de o parte, le scotea, le împingea în afară. Pe de alta, el, unul
nu izbutea, încă, să intre...
De abia printr-a nouăsprăzecea, un înger-îngeraş, cum a şi
scris nenorocitul mai tîrziu, a ajutat să alunece, ca pe o coadă de
zmeu, unsă cu săpun, în interiorul trupului lui Cristi, sufletul său.
Dar, din sforţarea aia, i-au ieşit lui Cristi ochii din orbite.
De la efort îi tremurau lui Cristi braţele de la încheieturi. Din
încordare, un sfert din spiritul lui Cristi a rămas să adie pe afară.
Îl simţi, cînd te apropii de el, cum te înalţă 20 de centimetri de
la caldarîm şi-ţi fîşîie peste faţă ca o algă...
Şi despre tipul ăsta – făcu Ho diábolos vocea conspirativă,
Aplecîndu-se mult înainte, ca şi cum tot ce povestise pînă acum
ar fi fost o joacă şi de abia acum ar fi fost el pregătit să afle adevărul
adevărat de la şofer. Taman despre Pontif susţii tu că habar
n-are despre poezie şi că orice hîrtioară pe care pune mîna devine
neîntîrziat ştersătură la fund?!
– Păi, nu?! N-ai zis chiar tu cum s-a făcut de fecale?! Ce mă
freci atîta la melodie cu degerătura asta? Oi avea vreo bucurie la
el?! Ia uite la şcolăriţa asta de vreo 12 ani, ce mîncărime vede între
degetele mari de la picioare! Asta-i atît de bună peste doi ani, că
merge şi-acuma!
Pe dreapta, clipi – fracţiunea lui de secundă – fostul hotel
„Luvru“. Cu firma lui preschimbată astăzi inept în „Capitol“.
88 DANIEL BĂNULESCU
Pe stînga, bomboneria şi restaurantul „Capşa“. Cu zidăriile
potrivite la fix pe tăpşanul unde, odinioară, şezuseră tolănite la
soare fortăreţele şi seraiul boierilor Cocorăşti.
Prin geamlîcurile aparţinînd nălucilor acestor căsoaie, se
zăriră, pentru o clipă (pentru cine se dovedi vrednic să le zărească),
cupele şi tărăşeniile de argint ale serviciului de masă. Instrumentele
subţiate ale hărmălaiei de lăutari. Paftaua frunţii şi umerii
Pulheriei Cocorăscu, iuţită, către budă, de nevoile cafenii ale
cărnii. Trupul bălegos şi zburlit al stăpînului casei, Vatracan
Cocorăscu, mînînd porcii dintr-un jilţ, cu furtunul ciubucului de
cireş îmbrobodit în jurul gîtului şi cu piesa de chihlimbar, de
introdus în gură, înşurubată în fund.
Zece metri mai gios, pe mîna dreaptă, Casa Oştirii.
Tot pe dreapta, lăfăindu-se ca o imensă pasăre Rock, deasupra
pivniţelor arse ale banului Racoviţă, Miliţia Capitalei.
– Hai că te-am filmat, scămoşatule, că la sînul tău, inima de
la nici-un cur de miere nu găseşte vreo mîngîiere... O vezi p-aia
cu ţîţele cît doi hectolitri de lipici că ce boală vede pe tine?...
– Şi dac-aş vedea-o?...
– Oi fi bolnav la vreo paralizie, jerpelitule. Ţi-o fi plăcînd
să te joci doar de-a scăpatul săpunului, cu bulangiii de prin băile
publice... Eşti poponaut-şef, moşule?
– Par eu c-aş umbla cu portjartier de dantelă pe sub parpalac,
jigodiosule?
– Nu se ştie ca pămîntul. Nu zic că-i rău. De cînd te-ai urcat,
doar de poezie şi de băieţei mi-ai garibaldit... Îl iubeşti pe fizicul
de la şantierişti, scămoşatule?
– Nu neapărat...
– ...Cînd le zici pe poezii, simţi că ţi l-ar mîngîia cineva pe
baston?
– Dacă e creaţie autentică, parcă-aş simţi...
– Şi de-ar fi creaţie de ailaltă, mie poţi să-mi zici... Eu sînt
ca tatăl tău, cînd e vorba să mărturiseşti cum ţi-ar place să faci
baie cu buldozeristul. Nu te spovedi..., eu, la prima intersecţie,
te descarc.
Ori la cea mai adîncă mlaştină cu caralii te arunc...
89 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
În realitate, nu erau nesfîrşit de multe palate. Ba, dacă erai
cît de cît cinstit, trebuia să recunoşti că, dimpotrivă, Podul Mogoşoaiei
duhnea de bodegi. În ceafa fiecărui pălăţel, în cîrca oricărei
bibloteci, fie ea academică sau universitară, atîrna şi îşi bălăbănea
fundul murdar cel puţin cîte-un sac de bodegi.
Dar nu nişte bodegi tăioase, adulte, grosolane. Ci nişte bodeguţe
simpatice, neajutorate, peltice, în visteriile cărora adevăraţii
cetăţeni fini îşi vărsau, cotidian, adevăratele pensii alimentare.
Şi în stranele cărora, pătrunzînd şi miluind în jurul tău, tovarăşii
de pahar, cu piciorul, trezeai nu proteste, ci admiraţia pupăcioasă
a celorlalţi muşterii, încîntaţi de halul în care umblai de
troşcănit încă de la ora aia din dimineaţă.
De altfel, prin zonă, nici taximetristul Genel nu-şi saluta altfel
cunoscuţii, decît cu podul palmei rulat în jurul unui păhărel imaginar,
pe care-l ciocnea de la distanţă cu celelalte păhărele nevăzute,
ridicate către el din stradă, din ganguri, din demisoluri, de
la fiecare colţişor de oraş, de către spuma băutorilor profesionişti.
Chiar Diavolul alesese, pentru a citi din poezia lui Cristian
Popescu, în armonie cu peisajul, un fragmenţel intitulat „Local
familiar“.
– ...„Toată familia mea benchetuieşte la «Local familial».
Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare.
Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte
buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. Într-un
colţ, un ţigan îşi înmoaie vioara în halba de bere ca pe un miez
de pîine. [...] Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc
tandru, o mîngîie, o strigă...“
– Ai dracului!... O ciupesc pe mama lui ăstuia şi el se bucură!
– ...o mîngîie, o strigă. [...] Berea scîrţîie-n halbe, scîrţîie
pozele pe la încheieturi. [...] Mama serveşte, părul ei se revarsă
în bucle blonde peste marginile halbei. Toate rudele îşi trec mîna
prin el înainte de a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor
din «Local familial». Toată lumea e adunată. Bunicii mei
din flori, mătuşile. Mie îmi aduce mama cei mai bine făcuţi mititei,
aduce liliac în halbe la «Local familial», unde toată familia
85 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
cu cîrligul pe portofel). Talmudiştii aia, zic, poartă înfăşurată, în
jurul degetelor, cîte-o sîrmă...
– Ăsta dezavua sîrma... Nu se prea dădea în vînt după ea...
Pe inelarul său se răsfăţau, cizelate, 5,09 grame de argint
curat. Răzuite, pare-se, de pe spatele oglinzii pe care Moise şi-o
aşternea peste chip, atunci cînd îi era îngăduit să urce să se
întîlnească, din vreme în vreme, cu Dumnezeu, pe pantele prăpăstioase
ale muntelui Horeb...
Ai vreo bănuială ce capacităţi putea avea podoaba aceasta?
Cînd dădeai drumul inelului pe fundul unei halbe de bere,
bijuteria se dizolva. Argintul său se ridica la suprafaţă şi reflecta,
în smalţul său topit, numele şi actele celui ce, la sfîrşitul unei noi
mii de ani, va intra, iarăşi, în stăpînirile poeziei perfecte...
Pentru că asta era păsărica talmudistului.
Propăvăduia, din două în două mese, că, la-ncheierea fiecărei
mii de ani, cineva va intra din nou în graţiile textului perfect şi
că, prin puterile textului sacru, va guverna, o anumită vreme,
lumea, înainte de a dispărea şi el, ca persoană, şi textul...
Eram atît de neconsolat pe chestia asta, încît mă ustura în cot.
Polizam destul de şucărit deci, că nu răzbeam să guvernez
nici la masa mea, reperînd între timp stîrpitura cum se insinua
languroasă către mine, dar nereperînd-o cînd, iute de labă, mi-a
slobozit tinicheaua în halbă.
Nu l-am cîrpit.
Mi-a demonstrat chiar atunci, în stolul de argint ridicat deasupra
clăbucului berii, că descoperitorul poeziei perfecte va avea
fix numărul şi seria mea de buletin...
– Arasel! Aici trebuia să-l cîrpeşti... „Pentru ce, scafarogule,
să nu aibă seria şi numărul meu de paşaport? Păi, ce, sîntem în
Romînia?! Nu drojdim bere în Mozambic?“...
– ...A clătinat de trei, patru ori halba, de şi-a strîns, de prin toate
moleculele berii unde se-mprăştiase, inelul la loc. L-am auzit recitînd
una din şmecheriile lui talmudiste. Şi, cînd şi-a dizolvat iarăşi
belciugul în halbă, ca pe-o pastilă de calciu efervescent, în pojghiţa
lui au apărut imprimate şi numărul şi seria mea de paşaport.
92 DANIEL BĂNULESCU
lui – un ins, Cărtărescu, al cărui pontificat fusese apreciat drept
cel mai împlinit al ultimelor zece...
...Pe numele său laic, noul Papă al Poeţilor a fost slobozit
pe Pămînt, să joace joace sub tricoul de Cristi Popescu. Este înalt,
dolofan, iubăreţ, agită o mustaţă de grenadir. Are douăzeci şi nouă
de ani. Pe întuneric, aura sa de splendoare se zăreşte, fără greutate,
de la treizeci de paşi...
La treisprezece ani, îşi începe iniţierea în regala artă a poeziei
la Palatul Pionerilor, sub autoritatea unei poete oţelite sub
zodia nefastă a Proletcultismului: Veronica Porumbacu.
După două şedinţe de încălzire, învăţăcelul îşi ridiculizează
maestra.
La şaptesprezece ani, încasează cel mai teribil cap în gură
pe care destinul putea să i-l dea: moartea lui tac-su.
Din care sărmanul Cristian nu-şi mai revine, pînă cînd nu-şi
pierde, pe rînd, şi parcă în duşmănie: căminul (fiindcă, între timp,
se căsătoreşte), şcoala, bietele înclinaţii muzicale, casa în care
locuiau...
– Adică nevastă-sa, băşinoasa, îl părăseşte? exclamă bucuros
taximetristul, vîrîndu-şi nasul în ciorba singurului subiect pe
care-l pricepea.
– Au existat unele neînţelegeri! Îmi place cum gîndeşti. Nu
e prea confortabil de convieţuit cu Cristi... De fapt, tot nevastă-sa
revine şi-l îngrijeşte, cînd, ca o încununare a patimilor lui, actualul
Pontif al Poeţilor înnebuneşte...
La douăzeci de ani, sub privirile înfricoşate ale puţinilor
apropiaţi – doi la număr – mama şi sora, Cristi Popescu îşi abandonează
trupul în ghearele unei aberaţii nervoase. Spiritul său
hălăduieşte pe tărîmuri secrete, unde deprinde cuvinte care fac metalele
să crească, precum plantele. Cuvinte care vindecă bolnavii
de ameţeala pe care o dă nostalgia. Şi cuvinte care însufleţesc
manechinele şi statuile, momindu-le şi încurajîndu-le să se ridice
şi să se plimbe prin afara oraşelor...
La întoarcere însă, spiritul lui Cristi găseşte locul ocupat de cirezile
de gunoaie care începuseră să i se reverse încet pe sub unghii.
87 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Sun şi zic: „Tovarăşii plutonieri! Pînă cînd să-l lăsăm pe
jerpelit să momească, cu rimele lui de doi bani, pe fierar-betoniştii?!“...
Cînd te lăudai că ţi-a picat prima oară pata pe poezie?
Has-Satan îşi expedia exclamaţiile de jubilaţie turistică, în
vreme ce, cu dreapta, haşura ariile străvechi ale mahalalelor
Săpunari, Scaune, Cavafi şi Pescari. Încurcături de ulicioare brodite
pe hărţi, ciuruite de timp, întărite de el cu dungile unui creion
mecanic.
Hărţile erau din 1781, 1794, 1822 şi 1849, două dintre ele
ridicate după gravuri în aramă.
Uliţele dulci şi întortocheate ale Săpunarilor şi Pescarilor
strîngeau la sînul lor, clătinîndu-l prin terenurile virane şi grădinile
cu zarzavat, un pîrîiaş, ca şi cum un băştinaş ar fi strîns
un fir de orzoaică între măsele.
În contul izvorului, care atîta îl înfrigura, însemnă lacul
Bulindroiului, o baltă cu apă posacă şi puturoasă.
La vărsare, cîrmi o cruciuliţă peste dîmbul din vecinătatea
cîrciumii lui Laharie Tralala.
Unde pişca pergamentul cu vîrful creionului, locul atins se
sucea ca o piele uscată de găină şi fumega. În vinilinul plafonierei
Daciei 1300, după atîtea pişcături, mai-mai se impregnase miros
de friptură. Genel nu zărea ce face ăla în spate şi clămpănea cam
în sec. Diavolul îşi înălţă, după o vreme, pupilele de peşte fiert,
cufundîndu-şi-le într-o ceafă năclăită de taximetrist.
– Ce bodăgăneai acolo, puturosule?
– Că degeaba, după ce o să te prindă că eşti curist. O să te
mai implori tu de ei să nu-ţi strîngă coaiele în tocul de la uşă. În
arest la miliţie, toţi curcanii e obişnuiţi să li se adreseze frumos:
aşa că nimeni nu te-ascultă... Cardeşte-i mai bine lui fratele tău,
ca să ştie cum să te scape. Cum s-a aprins în tine tărîţa după
poezie!...
Clientul, să-l pici. Nu părea prea convins că trebuie să
povestească.
– Să tot fie paişpe luni...
Şi Tartorul, încă îndoit, strecură o privire îngrijorată spre ceas.
Genel nu ştia cum să-l stîrnească. Să nu se oprească.
90 DANIEL BĂNULESCU
mea benchetuieşte...“ ...De altfel, «Localul» are, ca popa, 36-38
înţelesuri ascunse...
Ho diábolos citea cu voce baritonală, suplă, bine antrenată.
Corzile vocale fărîmiţau coloana de aer expulzată de diafragmă.
Limba se arcuia pe planşeul bucal.
Buzele rotunjeau fiece sunet.
Sus, pe tăblărie, Relu şi Doru îşi lipiseră urechile de planşeul
capotei, să nu scape nimic din ceea ce se rostea cadenţat înăuntru.
Genel se freca încetişor de spătarul banchetei, să-şi culce la loc
firele de păr ce i se zburliseră pe spinare.
– ...?
– ...
– Ei, ţi-a surîs ?... Ce părere ţi-ai făcut de poezie, jigodiosule?
– ...În viaţa mea n-am întîlnit un tip aşa beat şi care să bată
atîţia cîmpi. Şi care s-o ia, atîta, pe arătură... Păi, d-aia te duci tu
la «Local», ca să te rînjeşti cum toţi beţivii se pipăie cu mă-ta?! Şi
chiar de te rînjeşti... Rînjeşte-te!... Dar să nu fii în stare să nimereşti
tu, acolo, atîta amar de vreme, vreo singură stricăciune de rimă?!
– Ce vorbeşti?!
– Asta nu e poezie. Asta e ştersătură la fund!... Orice cîntecel
poartă vulcanizată, la turul pantalonilor lui, cîte-o rimă... Rima
e un soi de chiloţel. N-ai slip, n-o întinzi la plajă... Cine te-a
păcălit pe tine, scămoşatule, că jerpelitura asta de vorbe e poezie?
Făcînd creţuri „laba gîştei“ pe la colţul ochilor, has-Satan
toarse melancolizat, se-ntinse şi sfîrîi ca o salamandră.
– Mai mă asculţi?
– Ca pe glasul lui părintele Birizdael. Care, ori de cîte ori
descleştează gura, să tîrguie sau să drăcuiască la vreo păcătoasă,
o încurajează pe gudulancă prin vorbele: „Tu ai supt-o cel mai
bine, nevinovato!“
– Pe la începutul anului de faţă – demară visător Diavolul –
un consiliu de 12 înţelepţi... l-a numit în taină... pe autorul din
care ţi-am citit, drept noul Papă al Poeţilor pe anul în curs.
...Se zice numai. Ar fi fost desemnat drept cel de al XIX-lea
Papă al Poeţilor. Iar iradierea sa spirituală trebuie să fi fost substanţială,
dacă l-a detronat, fără cine ştie ce zguduiri, pe cel dinaintea
86 DANIEL BĂNULESCU
– E adevărat, pituliceo! N-o fîsîi tocmai acum... Fir-ar ei ai
dracului, ce-a putut să le treacă prin cap. Paişpe luni!...
– În baborniţa de cîrciumă... în care îmi polizam minţile...
Has-Satan mai scurse o ocheadă spre ornic. Cadran mare,
vişiniu, douăzeci şi patru de rubine, trei limbi. Într-adevăr, toată
viaţa în Romînia era timp berechet.
– Deci îţi cam polizai minţile. Ce nenorocit!...
– ...în care îmi polizam minţile – imediat ce-o degajam din
şantierul ăla, despre care îţi spuneam, din Mozambic...
Deci acolo stîrmocea... şontăcăia de la masă la masă, scurgea
băutura din pahar în pahar, un celebru talmudist iudeu... ce
dezvăluia şi dînsul, orişicui, că într-o poezie perfectă şed zidite
99 de înţelesuri ascunse...
– Ei, bată-te să te bată, spurcăciune, aşa mai vii pe-acasă...
Care vasăzică ai pus ranga pe talmudist şi te-ai îmbolnăvit de la el!
– ...Eu, pe vremea aceea, nu mă prea omoram cu dezvăluitul.
Aşa că, ori de cîte ori îl presimţeam apropiindu-se de separeul
meu, cu chef să-mi dezvăluiască puţin, îl mai bruftuluiam...
– Ceasul rău! V-aţi bruftuluit, cît v-aţi bruftuluit, dar pîn’ la
urmă v-aţi plesnit în microb.
– ...Numai că, într-o seară, după ce polizasem suficient, instalîndu-
mă într-o confortabilă zonă de febrilitate intelectuală, ţîşneşte
scurt, către mine, bijuteria de talmudist. Bălmăjeşte ceva. Îşi agita
cicatricele. Şi-mi arată pe degetul mijlociu un inel...
– E-te, fleoşc!
– Şi îmi zice: „Ochiosule!“ (pe motiv că nici el nu izbutise
să mă privească niciodată în ochi) „Ai tu habar, măcar cu creierul
mic de pe tine, ce sculă de preţ port eu aici?!...“
– Un inel! îi spun eu.
– „...Mi se pare firesc să fie un inel. Că doar nimeni n-ar ţine
încolăcit pe inelar un cazan cu rufe...
...Indiscutabil e un inel. Misterios ar rămîne materialul din
care a fost turnat... Ai idee din ce-a fost turnat?
– Unii din talmudiştii pe care îi frecventez eu, zise Genel (din
ăi de-ţi sorb, una-două, votculiţa risipită pe muşama ori ţi-l agaţă
91 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Numai pentru a prinde puteri, înainte de a se avînta pe strada
Polonă, segmentînd Bulevardul Carol, depăşindu-l şi inundînd
maidanele din prejurul spitalului Colţea, alcătuind acolo Marea
baltă de la Carvasara sau Balta Vămii.
Cotlon de apă din care gîrliţa, culcînd la pămînt mirosurile
iuţi ale buruienilor, evada, poposind pe ulicioara Sfinţilor, scăpa
în Pescăria Veche (mai tîrziu strada General Florescu), lingînd,
ca pe acadele, fundaţiile hanului Berevoieşti (nişte căsoaie ţestoase,
amarnice, fără multă carte, prăvălite ca din ceruri ori smulse
cu echipajele de catîri de prin pietrăriile altor tărîmuri).
Cotea pe dinapoia altarului bisericuţei Răzvan, mînînd, de la
coadă, flotilele de gîşte, peste zona străzilor Stelea Spătaru,
Decebal, Armenească, Paleologu şi bulevardul Hristo Botev.
Secţionînd Podul Tîrgului de Afară (Calea Moşilor).
Tăind de-a curmezişul Cişmeaua Seacă, pînă la numărul 18
(nişte alea de zăplazuri ursuze pe care cucuvăia doar bălăria, şi
pe întinsul cărora vrăjitoarele îşi învăţau să vorbească, cu glasuri
joase şi înfundate, tîrnurile de şerpi).
Se scurgea dintr-un capăt al altuia al ulicioarei Radului
Calomfirescu (unde de abia către 1912, localnicii fost-au împiedicaţi
a-şi mai paşte vacile în interstiţiile caldarîmului). Ostenea
prin curţile stolnicului Gligoraşcu, prin grădinile de zarzavat ale
fraţilor Şantalioru, adunîndu-şi puterile pentru a se revărsa, printre
gropile de lut ale polcovnicului Zamfir, pe primele pojghiţe de
pietre cubice ce placaseră, parcă în glumă, grumajii Uliţii Vergului
(Calea Călăraşi).
De unde nevătămata Bucureştioară, pîrîiaşul-mireasă, se
scurgea (cînd nu primise încă antonimul nume de familie de
Căcata) prin copăile mahalalelor Olari şi Olteni, prin cele ale
nărăvaşei Uliţii a lui Vasilache (strada Labirint) şi mai la vale, prin
cele ale Jitniţei Vechi (din strada Sf. Nicolae Jitniţă), fostele
cămări cu bucate ale Curţii Domneşti.
– Mofturosule...
– Hep!... răspundea neparticipativ omul volanului.
– Calc-o şi către stînga... Tai-o şi către grajdurile boierilor
Hereşti.
100 DANIEL BĂNULESCU
Pe capotă, recăpătîndu-şi vlaga, Relu şi Doru îşi reexpediau
bezelele şi bileţelele lor cu propuneri de întîlnire către nişte gagici
gălbioare, fălcoase, cu taliile rochiilor, moştenite de la surorile
mai mari, alunecate sub şolduri şi care scărpinau, măturînd cu
degetele încîrcite ale unor tîrnuri de nuiele, bătăturile curţilor.
N-aveau ele timp de întîlnire, deşi tocmai timp de întîlnire
ar fi avut.
Genel trase maşina, de hăţuri, în faţa unei vilişoare cu portiţa
deschisă. Cu ormamente şi nu ştiu-ce-uri turceşti.
– Ma-mare... – strigă către curte lighioana de taximetrist –
m-a rugat vecina de la un coleg s-o ajut să-şi mute căruţa asta cu
boarfe pînă la strada PERONE... Ce zici, să i-o mut?
– Mută-i-o, romînaşule, că, dacă tot te-ai îndurat pînă aicea...
Că dacă i-oi mai muta-o înc-o străduţă, la stînga, e-un mizilic...
Strada PERONE era o ulicioară, tipic sătească, în plină Capitală.
Cu oi, raţe, gîşte, curci, cu plantaţii minuscule de porumb
şi pavată în pietre de rîu.
Genel deschise portiera taman în vecinătatea unui moşulache
ferchezuit, imobil, cu mustăţile răsucite în formă de gondolă, la
vestă cu ceasornic cu lănţug de tinichea, scos santinelă, lîngă o
oală de sarmale, plină cu cornete de seminţe de dovleac.
– Muşchiulosule, băgă clanţa Ţaca, găsesc eu la numărul 244
pe... numita...? (Şi chiombindu-se în bilet) Pe numita Maria O.
...nu ...Maria C. Nicolici?
– O găseşti unde vrea ea, articulă centenarul cu greutate.
– Dacă-mi zici, la cinsteală, dacă cuibăreşte la 244. Ori domiciliază
la 246... Cetăţeanul din spate poate-ţi cumpără jumătate
din bagaoaia cu seminţe.
– Nu stă nici la 244. Nici la 246... Iar seminţele nu-s de
vînzare... Mi le-a dat madam Nicolici să le scot la tratament, pe
trotoar. Au beteşug. Poate trece umbră de străin peste ele şi le
repară.
109 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cu toată istorioara sa, Genel nu dezgheţă atmosfera.
Deşi în miezul zilei, taxiul orbecăia pe străduţe tot mai povîrnite,
palmate de clădiri ce ştiuseră trişa timpul, încumetîndu-se
să absoarbă, pe traseele lor neînţelese, tot al treilea trecător sau
maşină, pentru a-i scoate, după secole de adîncă uitare de sine,
taman către sud... între galioanele de zidărie ale zonei Lipscani,
jucîndu-şi sau ciocănindu-şi între ele provele. Ori, hăt departe,
făcîndu-i să apară între rubedeniile lor, spitaliceşti sau diavoleşti,
înşiruite în întinderea străzii Plantelor...
– Unde te duc? întrebă, pentru prima dată, alarmat, conducătorul
vehicolului, la o oră şi zece minute după ce pasagerul îl
fluierase şi i se încolăcise între canapele.
Has-Satan se înclină înainte şi, încercuindu-i celuilalt capul
în menghina palmelor, îi vîrî, fulgerător, limba sa lungă, pupăcioasă
şi scormonitoare, de-a lungul reţelei de tainiţe ale urechii.
– Ce-ţi pasă? Frige-o normal!... Du-mă unde şi-a înţărcat
dracul copiii!
Au fript-o normal, încă jumătate de oră, prin babilonia şi
prăfăria întregului centru istoric al Bucureştilor.
Genel resimţea persistent cum limba solzoasă a Procletului
îi linsese cornetele osoase ale cavităţii nazale, îi desfundase sinusurile
şi canalele, îi ondulase cartilagiile. Şi, ieşindu-i pe partea
cealaltă, i se aşezase, muşchi tegumentos, să zacă alături de limba
sa, precum doi dulăi somnoroşi, pe planşeul vascularizat al
cavităţii bucale.
Pe la ora 15,20, Ho diábolos îl mînă printre casele indisciplinate,
neconstruite în linie, ci după profunda ştiinţă a bunului
plac, de-a lungul curţilor garnisite cu troace, coteţe de porumbei,
automobile stricate şi hîrdaie, către gurile pîrîiaşului Bucureştioara.
Adică de unde Bucureştiul, cu asfalturile şi cartierele lui,
ţîşnea, în jeturi cristaline şi răcoroase, direct din pămînt.
Dădură ocol, tartorul evaluînd, din maşină, suprafaţa actualei
Grădini a Icoanei, cu tufişurile zburlite şi platanii ei, turnaţi parcă
dintr-o sticlă verzui-albăstruie, rotunjită ca fildeşul, unde, pe vremuri,
băltea vrăjita apă a Bulindroiului, sau, după cum era alintată
97 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Genelul parşiv încremeni o clipă, cu străinul în spate, cu
băsănăul puicuţei spre el, cu capătul curelei în mîini, apoi bîigui
încurcat:
– Păi, nu eşti tu, şantalio, madam Nicolici?
– Cine zice?...
– Eşti, fă?
– Eu?!
– ...Nu-i, fă, nimic, atunci, că nu eşti... ia, zgîrceşte-te aşa!
Şi-o pîrîi, lăsîndu-i-se cu toată greutatea palmei drepte pe
ceafă şi căutînd s-o frîngă de mijloc. Năsoasa, cu poftă să-l întărîte,
se răsucea şi se podea sub el, ca o cotoaică-n călduri.
– Te-am simţit la defect! zise ăsta, care-o înclinase pîn-o
făcuse să-şi atingă, cu capul, buricul. Pagubă în ciuperci... Dar
cum zici tu că te cheamă pe tine?
– Gabriela P. Mocanu, voinicule.
– Ehei, Gabrielo, iară eu bag acuma, la tine, în viteza a IV-a.
...Că să nu te plîngi c-a trecut aiurea anul ăsta. Pînă o fi ne arăţi
unde stă madam Nicolici...
Rar îşi descleşta Ţaca guriţa să mărturisească despre toate
putorile, că nu le băga, neapărat, direct în viteza a IV-a.
Ploile de împreunare i le stricară însă clămpănitul unui clopot,
agitat cu bruscheţe, de undeva din adîncurile de velur ale
casei, ca de pe platforma unui tramvai cu cai. Dangăt de clopot,
însoţit de o voce tăioasă, ce ar fi putut trece cu greu drept una
de muiere, joasă, uşor răguşită şi melodioasă, o bună voce de jazz.
– Gabi Gabrielito, sifilitico şi deshumato! Ai stors, dezarticulato,
vălmăşagul de ceapă?... N-am auzit nici pînă acum, peste
căpăţîna de ceapă, trîntitură de uşă...
Fătoaca ţîşni, cu carnea dosului făcînd o dulce plescăitură
în aer, precipitîndu-se către tocăria uşii prin care se ivise şi unde,
înconjurînd bulbul unei sonerii încastrate în acel toc, îi apăsă,
drept răspuns, butonul de trei ori.
O dată cu punerea din casă a diagnosticului de sifilitică pentru
fătoacă, interesul lui Genel faţă de năsoasă se deterioră simţitor.
– Ordonaţi, doamnă... percută slujnica.
112 DANIEL BĂNULESCU
La suprafaţă, Diavolul se topea de încîntare, ca o bucată de
unt, pe tăblăria încinsă a vestigiilor... Sorbea cu ochii după şarmiere
şi după frontoane, examinîndu-le prin echerul degetelor
răschiate.
Calcula.
Îşi ghida şoferul cu pioletul bastonului. Închisese un ochi.
Şi-o bufnise iar în fredonat.
Dumica lăutăreşte Ucigă-l toaca:
Gino, pune-ţi, cînd mă scol,
Aparat locomotor...
Că te duc la Techirghiol
Ca să faci prostii pe hol.
Cu-Împăratul peştilor
Şi Spuma adîncurilor
...Că te duc la Împăratul,
Unde dregu-ţi-aş şi făcu-ţi...
Calomniatorul dădu la iveală din marsupiile trenciului un
exponometru şi-o muzicuţă, în şira spinării căreia, suflînd cu
nădejde, se acompania imediat ce găsea o rimă reuşită şi înainte
de a da peste alta şi mai dihai.
Automobilul aluneca, precum un bric de săpun, pe traseele
aparent definitiv uitate ale gîrliţei Bucureştioara. La fiece meandră,
Guzganul trîntea cîte-o însemnare, cu indicii despre desfigurările
produse de trecerea timpului, despre volumul imobilelor şi despre
intensitatea fluxului luminos ce se răsfrîngea, la ora aceea, peste
clădiri.
Se învîrtiră în intersecţia străzii Dionisie Lupu cu artera
Maria Rosetti, unde, în negura hidrotehnicii Capitalei, dantelata
Bucureştioara fusese ajutată să se destindă într-un lac minimal –
ochi de apă pe care-l repeta, 200 de metri mai la vale, în spatele
bisericii Batiştei, unde Bucureştioara băltea, bătiştea.
99 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cînd trecură, prin poarta plumburie, în curtea de la numărul
236, invizibilii demoni de cartier înclinară mănunchiurile tufelor
înflorite de cindrel şi forsiţia, în semn de supunere faţă de Stăpînul
terifiant al Lumii. Fiecare plecăciune a nuielelor încîlcite
stropea parcă, dintr-o legătură de busuioc, cu o dîră de apă fierbinte
şi sînge, faţadele căsoaiei.
Din cadrul celei de-a treia uşi, situată spre fundul imobilului,
irupse o fătucă brunetă, cu pulpe imense, cu un tricou vişiniu şi
c-un duşman cît toate zilele (un nas enorm), pe faţa micuţă.
– Cum te cheamă pe tine? o luă direct din servă Genel, el
pe ea. Fără a-i mai da răgazul să-şi ascundă cariile prietenoase sub
pielea subţire a obrajilor.
– Habar dacă mai ştiu... se fîstîci galeşă gudulanca, întrebîndu-
se dacă n-ar fi fost mai intelectual să-şi fi îmbrăcat tricoul mov.
Oricum nevărgat, necangrenat de crustele sărate ale transpiraţiei.
Genel se şi înfiinţă în inima ei, înhăţîndu-i şi palpîndu-i
şoldul jilav.
Palma îi era fierbinte, vocea de oficialitate plictisită să tot
azvîrle tîmpitele în închisoare.
– Nu te strigă pe tine, către seară, golanii la portiţă: „Nicolici
C. Maria, treci afară ca să ne facem exerciţiile de antiaeriană
pe tine“?
– Nu mă strigă, piui deznădăjduită fătoaca. Nu mai mă strigă
nici unul... Care cum strigă, cum împietreşte...
Ocna de taximetrist îi mai plantă trei degete sub betelia
înflorată a fustei. Mustăci hîtru.
Capitolul 4
STRADA PERONE
de gloate, Balta Icoanei, destul de adîncă, odinioară să înece între
subţiorile ei şi cal şi călăreţ.
Taman din acest binecuvîntat gîrlici izvorîse odinioară şi
măduva Bucureştilor, gîrliţa numită Bucureştioara.
Singura înjghebare de ape din lume căreia i se dusese buhul
de a izvorî, din ţărînă, direct descîntată.
Ungînd, cu pîntecul ei, partea sfîntă a oraşului şi atribuindu-
i-se darul de a desfăşura, în curgerea ei, ca pe nişte covoare,
două maluri perfect transparente. Prin care, uneori, copiii, nebunii,
poeţii, fulgeraţii, şi călătorii aleşi zăreau, la o adîncime de zece
poşte, în străfunduri, pînă şi vîrtejele de păr din coafurile naţiilor
şi grupurilor de oameni ce-şi duceau existenţa tainică şi necomunicativă,
adînc, sub oraş. Legendele zugrăveau cum cei de sus
se uitau către necunoscuţii de jos, ca prin nişte acvarii.
Cu vremea însă, veselii bucureşteni nu ezitară să facă chiar
şi din neprihănita gîrliţă Bucureştioara, canalul colector al murdalîcului
lor.
Mahalagii îşi deşertară într-însa conţinutul umblătorilor.
Săpunarii, cadavrele mîţelor fripte.
Măcelarii şi tăbăcarii îmbunătăţindu-şi aruncarea la ţintă,
o aglomerară cu gogoloaiele resturilor putrezite ale îndeletnicirilor
lor.
Strat după strat, mormanele de gunoaie, moloz şi cadavre,
sugrumară deget după deget, gîrliţa miraculoasă, preschimbîndu-
i – de pe la 1733 – renumele de Preacurată în ocara, din ce
în ce mai adecvată, de Căcata.
Bineînţeles că tot localnicii, prin murdăria lor veselă şi insistentă,
biruiseră. Iar de pe la 1837, prin astuparea şi cicatrizarea
ei completă, Bucureştioara nu se mai regăseşte pe nici o hartă.
Doar actualii dezgropători ai reţelelor de canalizare ai
I.C.A.B.-ului mai înţeapă, cînd şi cînd, cîte-o vînă de pămînt viu,
gras, miezos, îndopat cu împuţiciunile asimilate, semn că, pe sub
scoarţele pavajelor centrale ale Bucureştiului, mai pulsează
ceva din inima pîrîiaşului care circumscria punctele descîntate
ale oraşului.
98 DANIEL BĂNULESCU
– Dar de ce, fă? De ce-mpietreşte?... Ce le-arăţi?
Din încăperile podidite de întuneric şi de răcoare ale imobilului
se prelinse un clănţănit dulce de clopoţel. Năsoasa îşi ciuli
antrenată bănuţii translucizi ai urechilor şi, descifrînd semnalul,
buzele îi citiră instictiv.
– Cugete dulci, bucuriile inimii... Asta înseamnă că, deşi i-a
găsit cooperatorului care a intrat vaca... pe motiv că... hoţii i-au
ţinut-o pitulată în mlăştiniş, i-a îmbolnăvit cooperatorului vaca
de gîlci... Aşa că mai aşteptăm o ţîră să i-o şi vindice... şi pe urmă,
mă duc eu la dînsa ca să v-anunţ c-aţi sosit.
Genel, încredinţat că fătoaca grăieşte în dodii, o proptise în
zid şi-o adulmecă în anchior.
– Arasel, ce să te mai duci, nenorocita de tine!... N-ai zis chiar
tu că e îmbolnăvită de gîlci?!
Adulmecarea fu perturbată de o nouă repriză de sunete produse
de zdrăngăneala unor instrumente mai puţin cunoscute, de
percuţie, poate şi de suflat.
– Plăceri rare braţ la braţ cu necazuri uşoare... interpretă
bruneţica ceea ce păreau să transmită revărsările sonore... În
tărăşenie e amestecată şi ibovnica cooperatorului... Care, ştiindu-l
pe cooperator zburdalnic la amor şi linguşitor după fuste, s-a
uneltit cu şeful de post... Ea să-i presare, în tutun, cooperatorului,
magiun drăcesc şi să-i subţie din energia Kundalini.
...Şeful de post să-i dreseze cooperatorului proces verbal şi
să-l înfunde în puşcărie, pe motiv că şi-ar fi ciopîrţit singur vaca,
fără aprobarea Sfatului Popular... Şi aşa, să se înstăpînească şi
peste casa şi peste ibovnica cooperatorului...
...Ţîrîiala de acuşi – explică, de bună credinţă, fătoaca – îmi
porunceşte să zdrobesc, în tocul uşii, o căpăţînă de ceapă. Ca
ceapa să plîngă şi inimioara ibovnicei după cooperator...
Cît despre alintătura ce mi-ai început-o – turui gudanca, mai
mult răsfăţîndu-se decît nesinchisindu-se că, tot jumulind-o şi
răsucind-o, şoferul îi sumesese complet poalele la spate şi se
pregătea să treacă, pe loc, la acţiune – să ştii, de te-o prinde...
C-ai să zaci şi tu de pedeapsa, cu care îl zgruminecă pe şeful
de post, chiar acuşi, de la distanţă, madam Nicolici!...
111 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
105 B, cu perimetrul de susţinere deplasat înşelător faţă de cel
al bisericii şi ajuns cu schelăria lui actuală pe la etajul trei.
– ...Uite aici erau Scaunele de carne, butucii pe care vrednicii
tarabagii despicau şi despicau, într-o veselie, toate dobitoacele
care le picau în mînă...
Aici bufnea apa.
Cînd nu mai pridideau să împingă grămezile de măruntaie
lepădate în ele de la viţei, puhoaiele Bucureştioarei se răsculau,
îşi săltau singure chepengurile răsturnate deasupra şi croite din
podeţe groase şi bulumaci.
Şi atunci, neîndreptăţitele şuviţe năvăleau să pună ordine,
dînd huţa-huţa, pe viiturile lor, pe puradeii înecaţi din mahalalele
Lucaci şi Udricani, cărîndu-i şi dînd lovituri înfundate, cu hoiturile
lor micuţe, în zidurile spătarului Mimăcaru şi în cele ale
fonfăitului paharnic Nicolache...
Era de mirare cum nici un tablagiu, securist sau vreun băgător
de seamă, căftăniţi supraveghetori peste hoardele de şantierişti
mobilizaţi, nu se desfăcuseră de lîngă barăcile vreunui punct de
lucru să-şi descarce înjurăturile asupra lor, ce caută cu un taxi
atît de neautorizat pe un şantier atît de neasemuit cum părea acesta.
Neasemuit părea, dar nici nu păreau gata s-o întindă din
incinta bombardată. Peste fosta structură labirintică de străduţe,
fusese săpată şi fier-îmbetonată noua structură radial-concentrică,
cu bulevarde precum Victoria Socialismului, Unirii şi Libertăţii,
Coşbuc-Izvor. Capete de bulevarde imense, placate în dale pătrate,
mozaicate, semi-translucide şi pe luciul cărora tărăboanţa patinînd,
pentru o clipă, îi viră lui Genel culoarea naturală, oacheş-gălburie,
a bucii obrazului, într-una precum a colii de hîrtie.
Bîjbîiră, o vreme, peste găurile de şobolani ale picamerelor,
pe sub benele suprasaturate cu beton ale macaralelor, picurînd
în jurul lor cu insistenţa unei ninsori de fulgi metalici şi monstroşi.
Şi dibuiră, într-o rîpă peste care artificierii erau pregătiţi să reverse
curmăturile unui deal, plaja miraculoasă pe care, odinioară, descîntatul
pîrîiaş Bucureştioara se vărsa cu vreo 150 de ani în urmă,
104 DANIEL BĂNULESCU
precum un şuvoi de curent electric, delicat şi constant, în cămările
de apă ale petrecăreţului rîu Dîmboviţa.
Pe această plajă, îngroşată de depunerile succesive ale solzilor
geologici, îşi distribuise, desigur, în 1892, profesorul Mina
Minovici, paralelipipedele sălilor sale de disecţii, criminologie
şi antropologie preistorică, ale proaspăt înfiinţatului său Institut
de Medicină Legală.
Pentru a însemna chiar punctul în care cele două vîrtejuri
de apă îşi contopiseră cursurile, iniţiatul Profesor înălţase, drept
baliză, Capela Institutului, cu hramul Sfîntului Mina, cu planul
întocmit în cruce greacă şi protejînd în subteranele sale un osuar.
Destinaţia secretă de însemnare a punctului de confluenţă era
întărită de dispunerea frontoanelor crucii, perfect orientate spre
punctele cardinale, precum şi de faptul că, la anumite ore ale zilei,
cele Opt Vitralii cu Sfinţi se grăbeau să-şi intersecteze snopurile
de raze chiar deasupra lespedei centrale, prin care, tradiţia susţinea
că, o dată la 13 ani, un bărbat suferind putea coborî, întorcîndu-
se apoi cu o cîrpă umezită, de respiraţia zăcămintelor ascunse
ale Bucureştioarei ori chiar cu un ţurţure de apă tămăduitoare.
La 20 septembrie 1985 însă, Marele Arhitect, desigur, întrerupsese
toată această sfidătoare trambalare a ţurţurilor de apă
tămăduitoare, răzînd complet de pe suprafaţa pămîntului mai întîi
Capela, apoi întreg ansamblul Institutului de Medicină Legală.
Dar de abia la al cincilea ocol dat pe marginile văgăunii, în
centrul căreia fusese clădită Capela şi cu a cărei clisă îi fuseseră
acum amestecate şi sfărmăturile, pînă şi lui Genel i se năzări, din
senin, că trage de volan, printre şirurile înalte de strane strălucitoare,
tăiate dintr-un lemn mai înmiresmat ca scorţişoara. Că
hîrjîie, cu barele neortodoxe ale taximetrului, mănunchiurile
aprinse ale candelelor, pereţii de argint ai chivotului. snopurile de
clopote şi de steaguri învolburate.
Ori că penetrează, ca prin perdele, prin nălucile zidurilor,
pictate sau mozaicate cu imensa frescă numită Peripeţiile Sfîntului
Mina. Năluci ale zidurilor demolate, care-şi rînjeau danturile
ori îşi tropăiau înveselite încălţările, ori de cîte ori li se părea că
105 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– ...Au fost tipii ăştia aşa boieri cu tine?!... Cotiza la tine
cu gologani?
– Nix... Cel care aduna cotizaţiile era Popa Stîrlici, de peste
drum, primul care-a introdus, în Valahia, vînzarea băuturii cu
burta. Intra muşteriul la altar, plătea cinci pitaci şi, de banii ăştia,
putea să bea atîta trăscău cît îl ţinea pe el burta... Dacă ieşea să
se uşureze, înţelegerea se spărgea şi, ca să intre înapoi, trebuia
să mai cotizeze alţi cinci pitaci.
– Să te rupi în figuri, scămoşatule?!
Au ciufulit cu tărăboanţa şi ultimele mahalale rămase neexploatate:
, ceea ce nu fusese încă doborît din Calea Dudeşti, deja
trecută în nefiinţă mahala a Sfintei Vineri...
Au socotit, au rîcîit, au cercetat, luînd pe rizurile anvelopelor
cele mai tainice fire de praf ale Bucureştilor: talazurile nesfîrşite
de clădiri electrice, însiropate sub glazura unor decoraţiuni infinit
de variate. Cu ornamentele şi vitraliile stîngace. Cu anii fondării
(şi monogramele curbilinii) încrustaţi cu ipsos pe pridvoarele
înalte. Clădite din cărămizi, urcate în cîrcă cu samarul sau urnite
pe planuri înclinate cu bobul. Umbrite de starurile tufelor de liliac,
ale ulmilor, teilor, castanilor şi plutelor seculare. Pişcate de harul
unor bucătărioare de vară atît de dulci, de parcă îngerii le-ar fi
ţinut sub limbă. Pardosite (multe) cu pietre de rîu, în pieptul
cărora, ca în tainiţa unui ghioc, mai fremăta încă apa. Cu fîntîni
ca uitarea de reci, cu cişmele, coşare, coteţe, saiele sau chiar porumbare.
Cu foste prăvălii, frizerii, păstrămării şi brutării de cartier,
din care istoria iesea ameţită, raţiunea nu-şi mai găsea nici
o raţiune, iar moartea părea că-ţi aţine calea doar pentru a te pipăi
cu degetele ei jilave pe sub cămaşă...
În ţîţuca bisericuţei Mămulari (două turle octogonale, plan
treflat, pridvor deschis în trei arcade şi în fresce cu demoni naiv
reprezentaţi, uitîndu-se şi dînşii după cel ce-i studia din dosul
gemuleţului prost manşonat), has-Satan se aruncă în genunchi pe
podeaua de tablă a Daciei 1300, bătu trei cruci mari şi se tîngui,
cu zdrîng-zdrîng de acordeonist evadat de prin preventoriile de
boli nervoase, doar în papuci şi cu bolile de pe el.
101 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
fiecare sugrumare de alee, fiecare ţumburuş de la hidrantul la care
trebuia să te racordezi, din prima, cu stropitoarea. Dacă nu le
explicai, prin staţia radio, unde să-şi racordeze ţumburuşul, te
condamnau că l-ai lăsat să se facă scrum pe obiectiv...
Ajunsesem aşa, să învăţ numele de la oricare pisică, despre
care caporalii din celelalte gărzi raporta c-ar fi îndeajuns de disperate,
încît să aprindă incendiu la uscătoriile de bloc. Înghesuisem,
în registrul sergentului de serviciu adrese, năvăleam peste familioanele
de la toţi fochiştii, le călcam în picioare puradeii şi
transmiteam: „Să-i zici lui tac-to că sîntem supăraţi foc pe el!“...
Şi, harşti! Ca să şi lămuresc, îl şi frigeam cu ţigarea pe puradel!
Arasel! Aşa că, la viaţa mea, am ajuns să-l cunosc mai la fix
decît pe osul din ciorbă, pe Bucureşti!...
– Foarte bine. Pune-mă deci, întîi în strada PERONE...
Undeva la numerele 224-248. La persoana cu datele scrise în bilet.
(şi Guzganul îi trecu pe stînga, în carabă, un porumbel de
hîrtie)
Că apoi te zgornesc singur, din nou, către centru. La restaurantul
„Mărul de Aur“. Să ciupeşti pe socoteala mea oricîte picoliţe.
Şi să despici oricîte oase de ciorbă oi putea!...
Spirit extravertit, Ţaca Genel întredeschise întîi muianul să
pretindă că strada PERONE e, probabil, o stradă inventată la beţie.
Dar instinctul său de taximetrist, mai sigur, l-a salvat.
Bîjbîi o vreme spre Pieptănari, pînă ce nările sale cafenii,
de ogar, îi interceptară străzii semnalele olfactive, iar cînd o localiză
mai precis, acceleră către ea din toate puterile cutiei sale de
viteze şi-a curelelor sale de distribuţie.
Depăşi, în gonetă, Cimitirul Bellu.
Croşetă, pe dreapta, Cimitirul Evreesc. Se înscrise pe Olteniţei,
menţinînd pe-o latură Parcul Tineretului.
Coti, gîtuind viteza, pe strada de case Stoian Militaru, unde,
deşi aprilie, gospodinele tot mai dereticau de tăciuni scrumiţi,
pîntecele supt al sobelor de teracotă, şi unde-şi lepădau, tot din
zece în zece metri, cu gesturi ancestrale, peste gardurile cu uluci,
făraşele cu cenuşă, pe rigolă.
108 DANIEL BĂNULESCU
Echipe de măturătoare şi de soldaţi încărcau, cu lopeţile,
stampe, documente, hrisoave, chitanţe de achitare a instalaţiei
de gaze, carnete de sindicalişti, clişee de la botez, ţoale, lampadare,
pungi de plastic, capete de păpuşi, obiecte de patrimoniu, dopuri
de plută, şomoioage de vată, în camioane militare, contribuind
şi ele la atmosfera generală de bombardament, prin faptul că-şi
clănţăneau caroseriile.
În planul doi, o sferă imensă de pîclă şi suspensii acide îşi
plimba contururile indolente, pe axa Nord-Sud, pe deasupra oraşului,
închizînd în partea ei de jos şantierele Centrului Civic şi
pe cele ale Casei Poporului.
Pătrunseseră în cea mai generoasă zonă de demolări a Europei.
– Îţi place?... Rămîi ataşat cauzei? se împurpură din spate
Ispititorul, fără să se înţeleagă dacă doar alunecase prin afumătorile
unui simţămînt patriotic ori, pur şi simplu, aşa era el, ca
de obicei, provocator.
Mustăciosul, cît era de ocnit, dacă o dădeai pe politica de
sistematizare a Partidului, o loba evaziv.
– Marele arhitect, degajă el în doi peri.
– A belit, în doi ani, o fîşie lungă de cinci kilometri. Şi lată
cam de doi... tot kilometri... anunţă Guzganul, zdrăngănindu-şi
sextantul. Cele mai ţepene şi zdravene pe picioare căsoaie ale
Bucureştiului... Dar de traseul binecuvîntat al Bucureştioarei
mira-m-aş dacă va mai apuca, serios, să se atingă... Şi, mai ales,
de încolăcirile ei, dinspre adevărata vărsare. Pe care, o fi el băiat
bun, dar, în veci, nu prea va izbuti să le şteargă...
Rulau peste tăpşanul de pe care, cu aproape un an în urmă,
la 20 iunie 1987, fusese scuturată ctitoria lui Udrişte Năsturel,
biserica Sfînta Vineri-Hereasca, doldora de icoane, chipuri
cioplite, policandre şi candelabre brîncoveneşti, pentru a nu sluji
drept reper celor ce ar fi plecat în expediţie. Scotocind coclaurile
pe care se răsuciseră odinioară gurile de vărsare ale pîrîiaşului
descîntat.
Pe ruinele ei, înţelept Marele Arhitect, mereu surprinzătorul
Nicolae Ceauşescu, avusese înţelepciunea de prăvălise un bloc,
103 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
buldozerele se opinteau, din nou, să le ghemuiască la pămînt. Era
peste puterile unui om să prăvălească nişte năluci la pămînt.
În spate, sub cerul plafonierii taximetrului, Ho diábolos
se abandonase extazului său turistic, rotindu-se, ca un corb, pe
deasupra gurilor de vărsare şi psalmodiind, ca un popă, un text
produs de seriile cele mai proaspete ale scriitorilor bucureşteni.
Compunerea trebuie să fi fost doldora de înţelesuri ascunse,
după cît de tare rînjea Guzganul. Textul era intitulat: Yagdar nu
ştie ce e îndurarea...
Autorul său se numea, cică-se, Adrian Serafim (pe numele
său de mirean Adrian N. Ionescu). Şi has-Satan nu ascunse că
întrevedea în dînsul o mare speranţă a literaturii tinere, un fel de
Rege al tuturor titlurilor ce fuseseră vreodată date la Bucureşti.
Automobilul rula încă în buricul viitorului Centru politico-administrativ
şi, o dată cu păcănitul roţilor moderat descentrate, se
depăna şi vocea insinuant-artistă a Guzganului:
„Yagdar nu ştie ce e îndurarea... Cunoaşte poveştile multor
bărbaţi... Ar putea fi sultană...
Are o soră, o soră pe care de mică a învăţat-o să fure. Este
tînăra Gina Ghiţă cu domiciliul în comuna Ciorani.
Ea s-a deplasat în satul Fulga şi a intrat pe fereastră. Nu a
desfăşurat pînă acum o activitate utilă societăţii.
Aîncer cat să trăiască bine din furturi. Yagdar a învăţat-o
aşa. Yagdar e frumoasă. Ar putea fi sultană. Gina Ghiţă a pătruns
în casa lui Gheorghe Pîrvu. Prin escaladarea ferestrei şi a sustras
cuverturi.
Urmează verdictul. Yagdar o salvează de la verdict căci nu
ştie ce e îndurarea. Cunoaşte poveştile multor bărbaţi. Ar putea
fi sultană...“
Pe drumul care i-a scos dintre catacombele Centrului Civic,
aruncaţi, prin zona liceului Dimitrie Cantemir şi-a Pieţii Galaţi,
de suflul construcţiilor, cei doi îşi întinseră fiecare ciolanele şi, cu
izbituri voiniceşti de palmă, se străduiră să-şi scoată praful ce le
106 DANIEL BĂNULESCU
Pentru început, glasul i se despleti molatec, aproape dulce.
Brusc, explodă în tonuri ascuţite, care parcă te juleau pe ficaţi.
Dădea Asupritorul cu botul:
Doamne, nu mă mai băăătea
Cu ciocanul de chiftea!...
Ceartă-mă c-un levier
Că ne-am luat ieri de reeever
Pentru-o puică din cartier...
Din cartierul Banu Manta
Unde rîde basculanta
Şi gîndacul urcă panta
Doar în ciorăpei şi-n geanta
Ce-a speriat-o din Atlanta...
– Of-of! ţinu tactul Genel, dintr-o solicitudine de castă ce
există între cîntăreţi.
Într-adevăr, în 200 de metri, se izbiră în cirezile de basculante,
rîzînd în soare şi preschimbînd mahalalele cereşti ale
Bucureştiului în ruină, cu nepăsarea cu care ar fi întors doar o faţă
de masă de pe o parte pe alta.
Faţa proaspăt întoarsă era una de dărîmături fumegînde, de
alveole în care rîcîiau excavatoarele cu comportament şi psihologie
de fiară.
La intersecţia dinspre Piaţa Căuzaşi, 14-15 buldozere agăţau
fiecare, sub lamă, cîte-un calcan sau vreun dos de clădire,
retrăgîndu-se cu ele, pe cîte-o ulceraţie de maidan, pentru a le
despica şi pentru a le suge măduva.
Pentru a şterge de tot deja uitatele trasee ale pîrîiaşului Bucureştioara
şi pentru a-şi fixa el, Ceauşescu, deasupra lor, clădirile
lui înşelătoare, uriaşe, obtuze, populaţii întregi de omuleţi plîngăreţi
fuseseră evacuate de prin propriile lor gospodării, forţat şi
cu noaptea în cap.
102 DANIEL BĂNULESCU
intrase, pe şantier, între ţesuturile ţoalelor şi să-şi scuture de pudra
de ciment, genele.
Din portbagaj, răzbăteau pînă la ei reprizele inegale de zvîrcoliri
ale unor trupuri cărnoase, aducînd cu convulsiile unor crapi
deşertaţi pe uscat. De pe capotă se descojeau, de eşarfele de humă,
ciment alb, var nestins, siluetele zvelte ale lui Dulcele Doru şi Relu
Înmiresmatul, transformaţi, la un moment dat, în două sarcofage
de forme indefinite.
Genel deconectă scîrbit aparatul de taxare, care ajunsese
oricum, de mult, la suma limită pe care o puteau afişa plăcuţele
vechiturii de aparat: 9 999 lei şi 90 bani.
– Mai citeşte ăştia foaia de parcurs. Şi ne trezim, după aia,
cu poză de fruntaşi la gazeta cu labagii a Sindicatului...
– ...Ţîîs.
– Ţie nici n-avea cum să-ţi intre în ochi... Pe muia ta de
cocalar, procopsitule, că mai apuc, azi, să te conduc, pe undeva,
cu tărăboanţa asta?!...
– ...
– Sau ieşim direct la Guvern şi le strigi:
„Muşchiuloşilor! Eu, în loc să mă baleg fasole, c-am fost în
străinătate, mă baleg dolari. Şi-aş intenţiona... să vă cumpăr de
la voi taxiu ăsta cu tot taximetristul ăsta gigea cu tot“... Apropo
de dolari: ţi-am ştirbit că o cunosc pe o tîrîtură, care vinde ţigări,
sterilete şi Răpiri din Serai, pe sub mînă, în Sala Palatului, la
Comturist?... Şi dacă ai parai suficient, te lasă să ţi-o vîri, o dată,
chiar la ea, în serai... Aranjează Ţaca! Şi te plimbi cum te plimbai
la Mozambic, prin buric la serai...
– Te pretinzi c-ai avea cunoştinţe grupa mare despre Bucureşti.
Ar putea exista o străduţă, cu pînă într-o sută de case, de
care să nu fi auzit?
– Decît dacă ar fi montat-o aseară caralii... Decît dacă n-ar
fi trăit aici şi-ar fi adus-o remorcată cu frînghiile de la Calafat...
– Dar despre o străduţă cu vreo cinci sute de case?
– La dispeceratul de pompieri unde-am făcut armata... Doi
ani, supliment de pedeapsă... (fiindcă cotîrcisem pe-o colonăreasă)
era afişate hărţi adevărate. În care era trasate fiecare ghenă,
107 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Pe scara devenirii femeieşti se petrec nişte lucruri... N-o
intuiesc pe Gabriela atît de neastîmpărată, încît să fi trecut de
experienţele unui herpes genital... A dus, ce-i drept, pînă am
plantat-o pe lîngă mine, o viaţă răvăşită de neresponsabilităţi...
am cumpărat-o de la nişte şătrari. Multe tinere contractează
maladii imposibile, datorîndu-le nu altcuiva decît lipsei de igienă
din policlinici. Sau, pur şi simplu, focarelor de infecţie, contactate
de pe un colac de closet.
– ...Au cercetat din casă în casă pînă să nimerească aici, o
puse în temă Gabriela, pe madam Nicolici. Mai întîi la tătăroaice,
pe urmă la Mihail Asanasievici. De-i zice Bulgakovul.
...Moşul se chiombea după ei ca şi cum i-ar fi recunoscut.
Unul înclină de-o Balanţă. Celălalt, prin cartilagii şi privirea de
tembel, ar părea de-un Vărsător din primul decan... Pe cel guraliv
l-am putea servi cu un Quic-Cola. Celălalt s-ar da în vînt după
un ceai de cruşin.
– Ziceţi-mi Genel. Se dă liber de la Împărăţie să-mi radeţi
şi-un Quic-Cola.
Şi, interesîndu-se după împrejurimi, Genel inspecă pe unde,
pe ce fotoliu, să şi-l arunce pe hoit.
Stăpîna casei îşi îndreptă, în jurul şoldurilor băieţeşti, chimonoul
şi, c-o sprinteneală surprinzătoare, îi pilotă pînă în arhipeleagul
a două fotolii şi a unei canapele. Toate joase, pătrăţoase,
comode, despicate-n buret, tigrate în bej şi cărămiziu şi închizînd
în semicercul lor o măsuţă cu picioarele scunde, amputate –
măsuţă de hol.
– L-am cules – povesti Genel despre străinul cu care venise
la ea – după nişte rasteluri de la gunoaie, de pe lîngă aeroport.
Tăcea cleşte după nevastă-sa ce-l părăsise, din cauză de la o febră
musculară ce-o căpătase în timp ce depăşea recordul mondial la
dat din fund...
Nevastă-sa dădea din fund.
Ăsta a furat mult. E şantierist, că-l cunoaşte pe Bucureşti ca
pe buzunarele de la mort şi se-mpăunează că m-ar umple de sute.
I-am confiscat bagajele. Din pricina asta mi-e şi tîrşală să
nu mi-l pierd pe servici.
116 DANIEL BĂNULESCU
– Cînd te-ai născut? se încordă profesional, către străin, fermecătoarea.
– 8 mai, patruzeci şi trei, reacţionă, din reflex, cel întrebat.
Şi, felicitîndu-se că nu numise, pînă la capăt, ziua de înfiinţare
a Partidului Comunist Romîn, 8 mai 1921. (N-arăta atît de
în vîrstă).
– Bine. Atunci ia din faţă! îi comandă Maria C. Nicolici
în argou.
Şi îi întinse să taie calupul celor 78 de lame ale Tarotului de
Veneţia. Număr corespunzînd, în interpretarea lui Etteilla, celor
78 de hieroglife din Cartea lui Thot.
Şi pe care cartomanta nu încetase să le mestece, să le dirijeze
în şiruri şi să le întroneze în cerc.
Păstrînd deoparte cartea de neant sau lamele pentru surpriză,
manevrîndu-le cu viteză variabilă, potrivită înteţirii sau deşirării
povestirii străinului.
– ...În loc de asta – îşi reluă firul istorisirii necunoscutul –,
m-am deşteptat într-un oraş Bucureşti pîndit, înjunghiat şi lepădat
pe marginea unui cîmp cu mortăciuni... Dincolo de Hala Traian...
Mai încoace de Institutul de Medicină Legală.
Dublu dezorientat, cu privire la adresele la care îmi încredinţasem
colecţiile... Şi într-un perimetru unde nu mai m-aş fi mirat
să întîlnesc, galopînd, sălbăticiuni cu măruntaie de clavecin între
măsele...
Între Dudeşti, Labirint şi Sfînta Vineri chiar craniul Bucureştiului
zace complet sfărîmat.
...Şi abia acum mi-am amintit că, în Mozambic, talmudistul
Rabbi Simeon bar Yose mi-a destăinuit necazul de moarte în care
nu voi întîrzia să alunec, şi din care numai gingăşia dumneavoastră
mă va salva.
Am petrecut cu dînsul seri nesfîrşite, Sfinţenia-sa zugrăvindu-
mi frumuseţea dumneavoastră.
Arătîndu-mi versetele din Sfîntul Zohar în care numele dumneavoastră
este înscris de trei ori. Şi îmbiindu-mă să aflu iden-
125 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Cine-s? zvîcni iarăşi, dinăuntru, vocea de jazz, înfăşurată
pe-o adiere de tuse şi plutind ca pe-un nor de tămîie.
Ucenica îşi reluă atribuţiile obişnuitului său dans de primire.
Se întoarse pe călcîie către cei doi bărbaţi, schiţă o reverenţă,
debită cu mimică şi cuvinte de televizor băgate la cap, pe de rost.
– Doamna are desăvîrşita onoare...
– Hă, hă!
– ...de-a vă invita să porniţi către Cabinetele ei.
– Dar cine-i, fă, stăpînă-ta? Vreo doctoriţă, de-şi ţine băsănăul
doar într-un Cabinet? fluieră a pagubă mustăciosul mai tîrziu,
cînd se înşirau tustrei de-a lungul unor saloane, bătute parcă
de miresme de ierburi marine, perdeluite în pluşuri atît de verzi
şi de roşii, ca şi cum şi-ar fi plimbat scheletele prin interioarele
unor boabe de strugure sau de măceşi.
– Stăpîna acestei gospodării este cadru dicactic, mai turui
bruneţica o fărîmă din dresajul de ghid.
– Şi ce predă, fă?
– Păi... engleza, franceza, literatura romînă, ştiinţele condamnate...
Chiar în faţa noastră se desfăşoară, udate de curenţii
unor vibraţii benefice, ţărmurile veşnic însorite ale Cabinetului
de Desăvîrşire Pisihică...
Deşi se vedea că foloseşte frecvent denumirea respectivului
Cabinet, ucenica îi poci, cu dezinhibare, ultimul cuvînt.
– Psihică, analfabeta, răsuflă dinăuntru, parcă dansînd, vocea
de jazz.
– Poftim?
– Cabinet de Desăvîrşire Psihică, dulceaţo.
Apăsară clanţa, de fapt răsuciră un mîner luxos şi savant
turnat din bronz, şi debarcară acolo.
Înăuntru, patru veioze, plasate pe parchet în cele patru unghere
ale încăperii, îşi desfăceau, ca nişte arteziane, snopurile înfoiate
de raze, dirijîndu-le să cadă, în jeturi subţiri, asupra tavanului
excitat de oglinzi.
Asupra zidurilor fremătînd sub membranele unor obscure
planşe cafenii sau a unor gravuri japoneze.
113 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– ...Va fi tare la umeri, frumos la stat, minunat la obraz.
La ora 10, dintr-o curticică de pe Dionisie Lupu va porni, la
stînga va coti, pe Magheru o va apuca... Păr neted în laţe va avea,
genele lungi, gura potrivită, ochii negri...
Nebăgător de seamă la nimica, va păşi pe Calea Victoriei, dar
numai pe firul dinspre strada Academiei. Casa fraţilor lui e Vărsătorul
de Apă. La inundaţie născut, la inundaţie ridicat fi-va în
plasă... Vesel, blînd, cuvios la toţi oamenii pe care-i întîlneşte...
Uscăţiv, drăgăstos, isteţ la scrisoare, cu semne de răni sîngeroase
rămase pe trup, va trece, la 12 şi un sfert, prin faţa magazinului
Delta Dunării şi-a restaurantului Havana. La toate noroc
va avea, dar să se păzească de ciob, candelă şi icoană. Casa
neputinţei lui va fi închinarea la muiere. An iute, acesta, probabil,
în care îl vei apuca...
...Primăvară amestecată, cu nădejde de moină. Oamenii din
case împărăteşti se vor schimba. Căldură în pîntece la dobitoace.
Gîngănii puţine...
Viermii nu strică prea mult la grădini. Marea înţepenită între
linişte, pînă ce o pasăre neobişnuită îşi va scoate puii deasupra ei.
Şi de la dînşii va zbura. Între oameni, gîlceavă şi sfadă... În oraşe,
foamete şi greutate...
– Iar la taximetrişti, buzunarele doldora şi fofoloance cîrlionţate!...
o imită şoferul şi o şi înhăţă pe dezlegătoarea, care, după
ce tălmăcise un ultim sobor al cărţilor sarazine, de epuizare, dădea
ochii peste cap.
Se şi înmuiase, ca o perdea scăpată de pe vergele, risipindu-
se, într-o dungă, pe canapea, cu cîrpele şi vata de zahăr a
coafurii în neorînduială.
– Pune mîna să i-l reînvigorăm pe destin! puse suflet, în
aducerea în simţiri a cucoanei, coţcarul, deznodîndu-i, mai mult
decît era necesar, cordonul.
Azvîrlindu-i de-a dreptul în lături pulpanele şi împroşcîndu-i,
cu apă îndulcită, luată în gură, gîtul, fruntea, apoi întreaga anatomie.
Cam smochinită, oarecum discutabilă, ambiguă, jumătate
de femeie, jumătate de băiat îmbătrînit.
128 DANIEL BĂNULESCU
Sub tenul ei arămiu plutea, ca sub o crustă de gheaţă, o colonie
de pistrui, c-o demografie abundentă. Aliniamentele trăsăturilor
erau savant şifonate.
Ochi aurii, cu totul speciali, mongolizaţi, picurînd un şic de
mirare peste pielea pomeţilor, îmblînzind cumva linia subţiratecă,
scremută, a buzelor şi torţa brutală, din sîrmă de alamă, a părului
proaspăt tuns, dar dezvăluind, din pricina neglijenţei, şi o bordură
albită, cam de un centimetru, la rădăcină, nemaiscufundată în
colorant.
Vorbi, c-o bună dispoziţie cuceritoare, hîţînîndu-şi cu umor
un picior.
– Gabi, scumpete, ce-ai rămas aşa, cu capul în buzunar?!
Doar n-o să-mi ţii acum neprezentaţi doi domni atît de plini de
responsabilitate, de şarmanţi şi de distinşi?
– Sînt nişte clienţi... Par but de bani. Au venit cu un taxi...
– Clienţi! But de bani!... De cinci luni nu încetez să fiu tot
mai deziluzionată în legătură cu educaţia acestei fătuci! Îmi pierd
nopţi întregi cu îndreptări şi însemnări. Privind sufletul şi predicţiile
ei...
Stăpîna casei se depărtă de la masa năpădită de furnici, unde,
probabil, dăduse de urma vocii cooperatorului, şi îi conduse pe
cei doi proaspeţi sosiţi într-o nişă alăturată, de-ţi tăia respiraţia.
Decorată fastuos, totuşi cu gust. Mobilată cu o canapea stil. O
măsuţă de muzeu. Două fotolii, în carapacea cărora vizitatorii fură
invitaţi să se afunde.
Doamna se postă în faţa celor doi, preferînd canapeaua.
Şoferul o sfredeli, într-o doară, obraznic, pe servitoare. Îşi
dădu drumul la guriţă, să nu lase să se aştearnă tăcerea şi să se
depună praful peste antren.
– Aţi zărit, cumva, pe urmele de la nişte predicţii, de la fătuca
asta, şi nişte băşicuţe, ce-ar putea fi semne de la vreun tricomonas
ori sifilis?
Roşcata nu se dădu un milimetru intimidată. Privi atent, parcă
deşteptată dintr-o adîncă visare, cu plăcere, în ochii lui Genel
şi-i răspunse cu degajarea dată de-o inocenţă îndelung exersată.
115 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
titatea celor şapte depozitari ai colecţiilor chiar din graţioasa
dumneavoastră gură...
Iată, deci, aici, către dumneavoastră, un cuvînt din partea
preacinstitului Rabbi Simeon bar Yase.
(Şi străinul, înclinîndu-se, făcu să apară, pe măsuţă, un bilet,
care, deşi însemnat în caractere străine, părea a conţine, într-adevăr,
un singur cuvînt).
Iar aici... (explică el, după ce o a doua hîrtioară plană, pe
deasupra cărţilor gofrate în Magicieni sau Papese... impregnîndu-
se, cu grăsime, de la spionările unsuroase ale unor pişcoturi
de pe blatul măsuţei).
Iată, aici, o fugară schiţă de mînă... Trasată de către acelaşi
preacinstit Rabbi Simeon bar Yase...
În care talmudistul, concentrîndu-se şi vizualizîndu-şi străvechile
reţele de canalizare ale Bucureştiului, a delimitat, relativ,
perimetrul în care, pentru capacităţile dumneavoastră, a-i descoperi
pe cei şapte tezaurieri, ar fi un fleac!...
– De ce-aţi venit la mine?... De ce nu te-ai dus la Cenaclişti,
la Poeţi?
Genel şedea impasibil, blestemîndu-se să nu folosise prilejul
de-a se afla deja între gargarîcurile şi mîncarîcul saloanelor
Mărului de Aur.
Unde, de la o anumită oră, ospătarii, loviţi de băutură, aduceau
tuslamamele, defilînd în genunchi.
Lăutarii, cu contrabasuri şi ţambaluri, mai crăpate ca sicriele,
pîrţîiau din buze la cuvintele mai deocheate ale şlagărelor, unele
maimuţărite direct în engleză.
Zburdau, pe acolo, vrafuri de chelneriţe gîdilicioase şi moi
ca franzelele, de nechezau şi-i mardeau, de oha, cu frunţile de
frapiere, pe acei dintre clienţi care c-o mînă încercau să le şterpelească
bonierele, iar cu cealaltă le împingeau bacşişuri împăturite,
de 25 sau de 50 de lei direct în chiloţi.
– Primul dintre cei şapte depozitari n-o fi cumva el o Zodie
de Apă?
Ho diábolos nu zise nici da, nici ba.
126 DANIEL BĂNULESCU
Asupra mobilei uşoare, amuzantă, de bun gust, aliniată pe
lîngă pereţi. Asupra covorului vioriu, reflectînd un mic lustru de
cristal şi nervozitatea maniacală a oglinzilor.
La o măsuţă, un chip bărbătesc, intimidat, lăcrămos, dat la
glaşpapirul intemperiilor de pe tarlale, îşi ţinea braţul stîng încordat,
deasupra vîlvătăilor unui muşuroi de furnici, încolăcindu-i,
acelui bărbat, braţul stîng, sub forfoteala lor de mici şi bestiale
insecte.
Iar după ce-i păscuseră complet, nefericitului, nefastele linii
ale Soarelui şi ale Inelului lui Venus din podul palmei, acum
sub bunele oficii ale fermecătoarei se pregăteau să-i pirograveze
cooperatorului alte linii de destin, îmbunătăţite, pe pieile ferfeliţite
ale labei şi ale degetelor spatulate.
Din sperietura glisării bruşte a uşii, tendoanele ţărănoiului se
scuturară, eliberînd în ceşcuţa de cafea a aristocratei casei un
cocoloş baban de furnici.
Tipa tresări.
Cu un gest nobil şi imperativ, dădu de înţeles cooperatorului
să dispară din Cabinet.
Cooperatorul se evaporă.
Muşuroiul era răsturnat, ca un ceaun de mămăligă, pe-o folie
de plastic desfăşurată pe blatul măsuţei, printre hărţi, grunji de
tămîie, pendule şi poze de vacă.
– Dic la ciordoaică! Brava temperament! După cît văd,
tovărăşica poartă, în loc de chiloţi, jar sub cur! îi descărcă, Genel,
clientului o scuturătură de curent electric sub coaste.
Şi-apoi în gura mare:
– Stimată doamnă, posedaţi o nobilă educaţie şi un temperament,
că v-aţi putea deschide, în centru, un supermagazin din el!
Fără să fie zărită, doamna, într-un chimonou nu prea curat,
cu doi dragoni portocalii pe spinare, surîse flatată.
Apoi, femeia de la masă întoarse către ei un chip cuminte
întreţinut, cu un bot de vulpiţă şi-o etate în jurul a 40-45 de ani.
114 DANIEL BĂNULESCU
Genel despica un pumn de seminţe, le scuipa, le punea stop,
amortizîndu-le pe bombeu, apoi le răsturna, pe dreapta sau pe
stînga, în aceeaşi grămăjoară menajeră, ale cărei poale le strîngea
şi le modela cu latul pantofului. Cînd o coajă de sămînţă era
îndeajuns de umedă pentru a i se lipi de faţa de lac a pantofului,
Genel o curăţa, trecîndu-i pe deasupra talpa celuilalt pantof, ca pe
un ştergător de parbriz.
– ...Primul dintre depozitari e un neica nimeni, e un puşti.
E născut în Zodia Peştilor. Mă mir cum ai încredinţat atîta avere
la el... Are ascendentul în Vărsător.
Este Bivol de Lemn după zodiacul chinezesc... Şi mai este
Pin. Şase-şapte reîncarnări la activ. Glorie, sănătate, casă de copii.
– Ce ne pasă nouă? şi doar o jumătate de platoşă de sămînţă
scuipată se adăugă moviliţei, care se ondula, încoace şi-ncolo,
ca un tufiş de plante marine.
– Fiind lama răsturnată, bucurie de scurtă durată. Duşman
al calomniei. Contrarietăţi. La stînga elanului emotiv, trădare.
La dreapta, galanterie scurtă şi împărtăşită... Faţa lunguiaţă şi
neprihănită, dinţii subţiri, dulce la sînge...
– Seamănă cu semnalmentele de la vreun bucătar. Ori de la
vreun cantaragiu care ne-ar trînti, nouă, pe grătar, ciozvîrtele de
la vreun purcel. Dacă ne-am hotărî odată să faci cinstea. Şi să te
tranşam, jerpelitule...
Cartomanta îşi clătină căpşorul cochet, cu piele uscată, puţină,
lipită direct pe oasele delicate ale feţei.
Goni Soarele din contra-şir, răsuci funia ce-l ţinea atîrnat pe
Spînzurat de-un picior, întorcîndu-i cartea respectivă pe spate,
plie lamele ca pe burduful unei balalăici. Şi, cînd le reîntinse,
distribuind primele cărţi în cruce, completîndu-le cu trei arcane
majore, dispuse în triunghi, extrase, la întîmplare, o lamă.
Într-adevăr, în acea clipă, pata de grăsime impregnată de
unsoarea pişcoturilor, pe schiţa de mînă trasată de talmudist,
începu să se plimbe, încet, precum un spot de lumină al unei lanterne.
Peste străzile, parcajele, umbrarele şi părculeţele, desenate
pe acea schiţă de mînă.
Pata de grăsime se opri în jurul unei piaţete...
127 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
de coif, cu vîrful în sus, undeva în dreptul liniei dublu sinusoidale
a nasului. Cu genunchii desfăcuţi cuviincios la o lăţime de palmă.
Fără bastonul abandonat printre hărţi, în capsa de metal a taximetrului.
Nedecojit din trenciul, acum flasc şi stînjenitor, precum
membranele unui liliac.
Iar cînd clinti o palmă, ce forma o latură a coifului, şi-şi ciupi
perii scurţi şi înălbiţi de pe versantul drept al craniului, căutîndu-
şi cuvintele, jocul de puzzle al trăsăturilor i se preschimbă
într-unul crispat. Îngrijorat. Ruşinat de împovărarea ce hotărîse
să şi-o dezvăluie.
Ca un ameliorat, cu tivul încă prins sub bolovanul unei stări
confuzionale severe.
Glasul său toropit pluti deci, ca o peliculă de ulei, prin Cabinetul
de Desăvîrşire Psihică.
Primul front al mareei abia umezi piepţii hainelor celor din jur.
Următoarele cinci, şase valuri plezniră, cu crestele intonaţiei
lui uleioase, sprîncenele şi gurile întredeschise ale Consultantei
şi pe cea a neastîmpăratului taximetrist.
– Păi să vă spun... Ar fi fost şi greu... să admit... în urmă cu
22 de luni... că, la originea tuturor dezagrementelor prin care voi
fi tîrît... va fi găsită mereu împrejurarea că între Mozambic şi instalaţiile
de izopropan (cele pe care voi fi delegat să le clădesc în
Mozambic) nu vor exista niciodată decît relaţii de ferocitate.
E aproape imposibil de depistat de ce Mozambicul urăşte c-o
patimă atît de iraţională instalaţiile noastre de izopropan...
Am fost asigurat că era... pe la sfîrşitului lunii februarie 1986,
cînd automobilul Volga, pulhav şi peticit, ce înlesnise, în Paleoliticul
istoriei noastre comuniste, vizitele de lucru ale lui Gheorghiu-Dej
prin judeţe, m-a transportat şi pe mine (dintre diodele staţiei de
emisie-recepţie a antreprizei de construcţii, unde-mi depăşeam
periodic productivitatea) şi m-a depus în sediul Sectorului 1 de
Partid, chiar lîngă degetul erectil al Primului Secretar.
Deget care, împungînd harta în două puncte, a pivotat apoi
către mine şi, cu aceeaşi unghie, m-a instruit şi m-a însărcinat:
120 DANIEL BĂNULESCU
– „Tovărăşele, dumneata ai să ne construieşti rafinărie de aici
pînă aici!...“
Fără însă a mai mă avertiza deloc că nici nu specialist, din
nici un ţinut de pe glob, nu mai reuşise pînă atunci să aclimatizeze
picior de rafinărie în Mozambic...
...Mi se ordonase deci, pe un ton ce nu admitea replică, să
plec, în numai într-o zi şi jumătate, într-acolo unde mă mîna
politica Partidului de industrializare a lumii...
Şi, dacă prima perioadă de pregătiri mi-am consacrat-o rezolvării
unor chestiuni administrative relativ domestice (procurarea
paşaportului şi-a tichetului de avion), a doua zi, către seară, după
ce, în ultima clipă, am anunţat-o hodoronc-tronc că, părăsind-o,
voi pleca din ţară, pe puţin pentru o cumpănire farmaceutică de
doi ani, soţia mea, s-a mobilizat, în sfîrşit, să divorţeze. Parafîndu-şi
iniţiativa şi printr-o spectaculoasă evacuare, pe scara de bloc, a
tuturor inestimabilelor mele colecţii personale.
Cînd m-am reîntors de la anchetele de la fostul raion de
partid, mi-am descoperit lucruşoarele surîzînd galben, în lumina
cretacică a unui bec de 30 de Waţi, ambalate în mucoasele unor
saci albăstrui de plastic, suprapuse după criterii vandalice de mărime
şi greutate şi inventariate sub nişte numere ca de puşcăriaşi.
Mi-am petrecut noaptea pe hol, termoizolat în teaca unui sac
de dormit.
Cu tîmpla pe partiturile lui Rahmaninov.
Cu un bocanc pe subtilităţile tehnologiilor petrochimice. Şi
cu altul pe STAS-urile din construcţii montaj.
Dis-dimineaţa m-am bărbierit la o priză montată, dintr-o iresponsabilitate
de execuţie tipic balcanică, într-o ghenă de gunoi.
Am telefonat la antrepriză şi, din camioneta ce mi-a fost
detaşată, am răspîndit, pe la puţinele cunoştinţe (fie ale mele, fie
ale camionagiului) (dar cu domicilii masate strict într-o zonă
restrînsă, situată în centrul oraşului) obiecte de artă, colecţii şi
fragmente de colecţii, unor necunăscători, cărora, în chip obişnuit,
probabil, nu le-aş fi încredinţat nici un ac.
Aeronava mozambicană decola de pe Otopeni, la orele 10,45.
121 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Zice: Du-mă, în vînă, la madam Nicolici. Cică e meşteră şi
numai dumneaiei se pricepe ce picături trebuie scurse în ceaiul de
cruşin, ca să nu ţi-l faci cu briceagul harcea-parcea pe gît...
Ho diábolos tăcea. Stafidita nu descleşta botul.
Genel cîrmi şi el, pe tăcere, clonţul.
Cucoana se juca absentă cu buricele degetelor, prin draperiile
de păr, ce semănau cu nişte sîrme roşii şi îi acopereau în
întregime sfîrcurile urechilor şi, cum se tolănise pe canapea, o
dată îşi orientă vîrful tălpii piciorului către catarama în formă de
peşte a Batjocoritorului.
Batjocoritorul îşi drese glasul şi, aţintindu-şi privirile în arcurile
descărcărilor electrice ce tălăzuiau ritmic prin covorul de
cristal, rosti cu aerul unui musafir profund educat.
– Graţioasă doamnă, am sosit aici doar pentru a-mi exprima
consideraţia pentru tot ceea ce realizaţi pentru literatura romînă.
– Noi vorbim aici şi purceaua e moartă în coteţ... Noi vorbim
aici şi tu te faci de rahat cu literatura romînă. Eşti halit definitiv,
scămoşatule! Iertaţi-l, doamnă, e dilit. I-a murit un verişor...
– Vai, domnule, trebuie să fiţi o fiinţă cu totul formidabilă
dacă aţi intuit, din prima încercare, cea mai profundă pasiune a
vieţii mele. Ar fi fost necesar să-mi fi mărturisit totuşi nedelicateţea
de-a nu mai fi predat, în ultimii cinci ani, acest incomparabil
obiect de învăţă...
Apoi tăcu brusc, înţepenind o secundă cu gura căscată, făcu
profesional, ochii ei delicioşi, mari şi se înroşi violent.
Toată această paradă arăta că unii bărbaţi o interesau, măcar
cît negru sub unghie.
Gabriela împrăştie pe cheresteaua gălbuie chesele cu gemuri,
fructe glasate, zaharisite, pişcoturi.
Apoi boluri fumegînde, cu ceaiuri verzi ca otrava, talgere cît
lacrima, cu pălăriuţe de ciuperci, însiropate şi zvîrcolite prin mac,
o sondă cu Quic-Cola.
– Arasel! Decît să trăim aşa, mai bine să nu mai murim... făcu
mîna greblă Genel. Şi, dintr-o mişcare, o rase pe sondă.
– ...Să ne trăiască toţi duşmanii şi să ne vadă fericiţi!... Hai,
jerpelitule, măscăreşte-i rahaturile pentru care m-ai cărat pînă aici...
117 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
bucureştene. Şi la cheremul rubedeniilor căruia stăteau acum
descuamarea „Marinei“ lui Lucian Grigorescu, cît şi depigmentarea
necunoscutului „Blid cu cîrciumărese“, tuşat de pe patul
de moarte de Luchian.
Bineînţeles, camionagiul crăpase.
Fusese sfîrtecat în mii de bucăţele, la rîndul lor devenite
amnezice, de către elicele unei şalupe grănicereşti, pe cînd forţa
traversarea Dunării înot, ilegal, spre Yugoslavia. Nevastă-sa (presupunînd
că, vreodată, repauzatul şofer îi raportase, în pat, staţionările
camionului său, din care împrăştia renascentişti şi răsturna
clavecine), nevastă-sa, zic, băuse sodă caustică şi fusese incinerată
la crematoriu
Directorul şantierului meu căzuse în condiţionările unei
pareze.
Grupul de şantiere se scindase.
Cînd am debarcat în Bucureşti, oraşul mi s-a părut montat
la capătul spirelor unui arc ce-i schimba permanent latitudinea
şi longitudinea. Eram atît de dezorientat, încît nici Arcul de Triumf,
nici verdele parcurilor nu le mai reperam.
Două ore m-am învîrtit, perpelindu-mă, cînd pe o roată, cînd
pe cealaltă, la focul scăzut al unei arii cuprinse între străzile
Dionisie Lupu, Maria Rosetti, General Florescu, Icoanei, Schitul
Darvari, Mîntuleasa, Paleologu, Plantelor, Traian, Armenească,
Stelea Spătaru, Calea Moşilor şi Calea Călăraşi, căutînd să-mi
evoc, măcar din încremenirea unei streaşini, sau din puhavitatea
unui porumbar, locul de baştină al idiotului căruia eu să-i fi
încredinţat păstrarea certificatului meu de naştere. Sau mîna de
paie, sub care să-mi ascuns cilindrii cărămizii de carton ai brevetelor
de inventator.
Imaginaţi-vă, nobilă doamnă!
Străzi cît nişte poteci, străbătute cu portiera întredeschisă, cu
gîtul închis şi excitabilitatea extremă că, din următoarele alveole
ale nu ştiu căror saloane de secol XIX, voi desluşi, în sfîrşit, sunetele
înmiresmate, de înger săgetat, ale unui clavecin... În loc de
asta, şi împotriva oricăror eforturi depuse de către acest brav
conducător de taximetru...
124 DANIEL BĂNULESCU
Îţi face nervii cravată. Te strînge cocoloş. Te vîră în punga cu
scuipaţi şi coji de cartofi, din ghena de lîngă lift...
Materialul ăsta de la halat – şi caraba, cît un rubsac, a puturosului
se odihni, o clipă, pe reverul chimonoului – l-ai geandit
de la vreun bărbat?... Ori l-ai încotoşmănit de la vreo entitate, care
umbla să pună ranga pe tine?
Cucoana îşi făcea scrupule dacă să-l transforme într-un pui
de baltă sau, direct, într-un şobolan.
Se gîndea numai dacă îl va transgresa într-un şobolan, cine
o să se trambaleze cu Genel, legat cu sfoară, pînă la liniile ferate
de peste cîmp.
– Mai pofteşte cineva ceva? dădu drumul Gabriela, pe suprafaţa
rămasă liberă a blatului mesei, la o nouă colonie de prăjiturele
de casă.
– Hă, hă. Astea ne imploră să le scărpinăm fofoloancele
Oricare zic?
– Nu-i momentul să serveşti, la „Mărul de Aur“, o ciorbiţă
de burtă? căută străinul să se descotorosească, elegant, de celălalt
musafir, devenit prea expansiv.
– Care este scopul vizitei dumneavoastră? Care ar fi amănuntul
nefast care a perturbat dispoziţia dumneavoastră sufletească?
– Doar o ţîră să mai şed. Pielea de sub burtă dă în clocot. Să
nu-mi iasă vorbe că nu le-am rezolvat pe cele două franţuzoaice.
– Dezagrementul ce mi s-a petrecut în Mozami...
– Mă scuzaţi. Ora şase stăpînă! Vremea să rotiţi schimburile
în făbricuţă. Le daţi încuvinţarea să se rotească sau nu?
– Rotiţi-vă, fă! îşi dădu binecuvîntarea Genel.
– Roteşte-le dumneata, Gabrielicito! Ia-ţi, te rog asigurarea
că n-o să ne mai deranjeze nimeni. Sub nici un fel de pretext.
Iar după ce ucenica Pinocchio, cea cu nasul imens, îi rîndui,
în stînga dînsei, un pachet de cărţi de joc, cu frunza lăţită, neobişnuită,
cornoasă, stăpîna case adăugă:
– Atenţia şi receptivitatea mea la dispoziţia dumneavoastră,
domnilor! Frămîntările dumneavoastră pe fruntea mea...
Străinul şedea în scoica stilizată a fotoliului, cu coatele aduse
uşor înainte pe spetezele laterale, cu degetele unindu-se, sub formă
119 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
La orele 6,15 (începînd să-mi fărîmiţez colecţiile), am întors
din drumul către serviciu pe primul meu binefăcător – cel în
apartamentul căruia am tezaurizat colecţia mea de discuri, cu
exemplare unice din vinil, cu benzi magnetice rare şi partituri.
În graţia celui de-al doilea mi-am custodiat biblioteca.
Sub bibliorafturile celui de-al treilea, pozele, arhiva mea de
familie şi brevetele de invenţie şi-au regăsit un cămin.
În habitaturile următorilor patru, ale căror adrese le-am caligrafiat
firesc, cu exactitate ştiinţifică, într-un carneţel, mi-am
desfoliat, pe rînd, secvenţa de tablouri, bruma de argintărie, inestimabilele
piese de mobilier, plus discutabila rufărie.
În fine, cea mai îndrăgită piesă a mea, un clavecin, prin burdufurile
căruia şuierase somptosul aer al inegalabilului secol
al XVII-lea...
...Am avut un zbor incitant şi tihnit...
Urmat, aproape fără răgaz, de 22 de luni de coşmar, în care
pămîntul isterizat şi zburlit al Mozambicului se zvîrcolea, din
toate nodulele, ori de cîte ori te încumetai să-l atingi c-o instalaţie
de izopropan.
Nicicînd în istorie un trib mai puţin numeros şi antipatic de
minerale nu s-a luptat, c-o mai detestabilă furie telurică, pentru
gloria de a nu fi picurată, peste el, nici o moleculă de izopropan...
Un barbar. Un amplasament geologic neinstruit şi păgîn.
...Era în urmă c-o lună şi zece zile... Împlîntasem totuşi în solul
ostil fundaţiile noastre. Ancorasem principalele noastre baterii de
utilaje, racordasem staţiile de separare, reglaj şi supraveghere.
Înaintam, în acea după-amiază, pe-o pasarelă, ca pe-o punte
de transatlantic, cu prova adînc înfiptă într-o vegetaţie luxuriantă,
compusă din capacităţile noastre de colectare, din filtre, debitmetre,
diafragme şi regulatoare de presiune.
Cînd, o vicleană şi infamă alunecare de teren a balansat cu
putere, către ceafa mea, coarnele unui elevator. Măturîndu-mă, ca
pe un căuş de rumeguş, de pe platforma înaltă de 40 de metri.
Făcîndu-mă să planez aproape 100 de metri, peste cuvele cu acizi,
habele cu ciment, batalurile reziduale.
122 DANIEL BĂNULESCU
Doamna îşi reexamina raţionamentele, decelînd dacă, la conversaţia
nutritivă şi fermă a necunoscutului, nu era mai eficient
să contraatace desfăşurînd un stil suav, liftat, acuarelat.
– Domnilor, înainte de a vă acorda consultaţia, pe care înţeleg
că mi-aţi solicitat-o... Este vital să ne punem în acord asupra
cîtorva banale comandamente...
Aţi consimţit că orice faptă are în origine o gîndire pozitivă.
Pe abcisă, efectul ei vizibil. Iar pe ordonată, zonele de influenţă,
pe care respectiva faptă le introduce în şirul nesfîrşit de acte
viitoare...?
– Î-hî! Şi încă cum!... De nemaicoţopenit cum convenisem!
conveni zgomotos Ţaca.
Pe deasupra măsuţei, ţuguindu-şi buzele, plescăi şi salută
asistenţa cu pălăriuţa muşcată a unei ciupercuţe. În adîncurile
subacvatice ale măsuţei, electrocută însă, c-o adiere de bombeu,
glezna încă satisfăcătoare, de iapă arăbească, a roşcatei, dîndu-i
de priceput că pe abscisă ţinea, întărit, un gînd pentru ea.
– Şi că: „Orice astru nu e decît o încarnare de forţe... spuse
doamna, ascunzîndu-şi, cu grijă, brînciul de senzualitate ce i se
dăduse. Orice încarnare de forţe nu e dirijată decît de anumite
entităţi spirituale... Şi că orice astfel de entitate spirituală... nu face
decît să ne îmbunătăţească nouă... indicii de dezvoltare intelectuală,
ori de cîte ori avem inspiraţia de a intra în legătură cu ea...“?
– Să te rupi în figuri! Obligat ne-o îmbunătăţeşte!... Să-i
crească nasul lui Gabriela, dacă om rămîne neîmbunătăţiţi!! se
lansă şoferul într-o cursă de hăituire a ţurloaielor consultantei,
care, într-un ultimă stavilă pusă excitării, scheună aproape cu
sufletul sfîşiat şi îşi retrase gleznele fremătătoare sub canapea...
Pişicherul de taximetrist nici că-şi rată clipa de slăbiciune a
băbăţiei. Dintr-o mişcare, fu pe rezemătoarea canapelei dînsei.
Îi luă palma pistruiată între casmelele lui.
Şi-o împroşcă dintr-o alintătură de vorbe, parcă-ar fi îmbăiat-o
popa cu busuioc:
– Sărăcana de tine, să fii tu nevoită să pui botul să intri în
legătură cu necuraţii şi drăcoveniile... Astea o dată te bobîrţesc.
118 DANIEL BĂNULESCU
Scufundîndu-mă, ca o monedă de 5 bani, într-unul din bazinele
de decantare, în care doar cu cîteva ore înainte dădusem
ordine să fie deversate cîteva tone de mîzgă reactivă.
Aceasta a şi fost salteaua mea anorganică şi şansa mea...
Am stat scufundat, circa patru minute, în precipitatul mocirlos
şi, cînd am fost extras dintre danturile şicanelor, eram ca un cîrnat,
conţinînd o mixtură de detritus, pulbere de reactiv şi silicagel,
de la gingie pînă în rinichi.
M-am pescuit şi m-am atîrnat, ca pe o rufă, în singura sală
de reanimare, a singurului spital serios din Mozambic.
Cînd m-am trezit, dacă aş fi fost îndrumat să cred că sînt Papa
Paul al II-lea, aş fi căutat să duc o existenţă eclesiastică şi
strălucitoare, deoarece eu însumi uitasem cu desăvîrşire cine sînt.
N-am dus o existenţă strălucitoare.
Nu-mi mai aminteam nici cum se pronunţă casă, masă,
terapeut sau analiză fracţionară pe romîneşte.
Diagnosticul a fost: „Prăbuşire drastică a funcţiei mnezice,
pierderea parţială a capacităţii de fixare şi recunoaştere, evocări
preponderente ale faptelor petrecute în tinereţe, prestaţii lacunare
asupra evenimentelor circumscrise ultimelor 24 de luni...“
Frecventam eu şi unele puseuri delirante, exersînd umplerea
unor goluri de memorie, cu cîteva măgulitoare episoade imaginare.
După externare, am constatat că, o dată cu subsemnatul, şi
borseta (cu tot cu bani, acte, memorator de adrese şi telefoane, pe
care o purtam pe sub cămaşă) manifestase aceeaşi ticăloasă inspiraţie
de-a se lăsa înghiţită de mlaştina bazinului de decantare.
Am deşertat bazinul.
L-am curăţat.
Mi-am petrecut apoi cîteva lungi şi plictisitoare zile de răsfoire
a carneţelelor pietrificate, cu ajutorul unor inutile picamere.
Cînd am sistat răsfoirile, mi-am dat seama, cu perspicacitate, că
acele şapte adrese la care-mi distribuisem, cu atîta uşurătate, averea,
mi se şterseseră cu aceeaşi eficienţă atît de pe cortex, cît şi
din înscrisurile borsetei.
Pe căi ocolite, m-am interesat de camionagiul ce-mi hurducase,
cu atîta tembelism, clavecinul, pe povîrnişul străduţelor
123 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Lîngă-un ghiveci cu asparagus, un domn pîntecos, cu ştaif
funcţionăresc, absorbea, pe la un capăt, ibrice de ceai şi urina
printr-o verighetă, pentru a-şi recăpăta vigoarea sexuală.
La următorul stîlp al prispei, rana unui înjunghiat era tratată,
de la distanţă, ungîndu-se cu o alifie descîntată lama cuţitului ce
provocase rana.
În sfîrşit, Filofteii, răpciugoasa domnişoară de pe strada
Alunişului, călfăriţa îi transcria un filtru de dragoste, potrivit
căruia puterea menstrelor, „florile roşii ale sexului feminin“,
adunate şi amestecate în băutura următorului pretendent, era
suficientă să-l oblige pe oricare purtător de nădragi să se năpustească
asupra vitregitei Filoftei şi, făcîndu-i felul, s-o şi tîrească
către Oficiul de Stare Civilă.
Pe la 8,50 seara, se întunecă.
Pe la ora 9,30, cînd ieşi, în lumina lămpilor unui antediluvian
aparat de radio „Balada“, fixat etern pe muzică populară, pentru
a-şi mai aerisi minţile, îmbîcsite de studiul fişelor personajelor ce
urma să le întîlnească în viitoarele cîteva zile, Ho diábolos ascultă
zîmbind un timp, din penumbră, flecărelile ucenicelor, demobilizate
după ziua de muncă, despre modul în care considerau ele
că trebuia să arate membrul viril al Diavolului. Lung şi gros cît
socoteala unui catîr, după susţinerile unora. Avînd circumferinţa
unui ţurţur, format în carcasa de tablă a jgheaburilor acoperişului.
Sau, dimpotrivă, de dimensiuni omeneşti, dar îmbîrligat şi
acoperit de solzi ca un peşte, după cum mărturiseau, cu cel mai
gălăgios patos, vreo două ucenice. Neuitînd să adauge nici cît
de mult le necăjise sămînţa de gheaţă a Ispititorului.
Care aproape că le congelase uretrele. Sau cît de însîngerate
sau de ferfeliţite, pe dinăuntru, se întorseseră de la Sabat.
Erau toate dulci şi fără Stăpîn, lătrătoare şi pofticioase ca nişte
căţele. Adevărate abisuri de spermă, căţărate pe două picioare.
Mai fierbinţi decît fierbătoarele electrice pe sub cîrpele lor. Şi
cînd, dintr-o solidaritate petrecăreaţă de bucureştean, has-Satan
sări plictisit între ele, în pijamaua lui alb-verzuie, cu prohabul
lui căscat, prin fanta căruia se iţea grumazul gros al sculei belite,
iconiţa atîrnată de el şi capul bărbos al unui popă de ţară. Cap,
132 DANIEL BĂNULESCU
cîteva secunde de catargul cişmelei, o examinară, înconjurînd-o
şi ciupindu-i pleoapele şi pulpele cu boturile lor de ogari lăcrimoşi.
Eşuă în punctul cel mai înalt al grădinii. Pe tălpşanul ce dădea
spre acareturile bătrînului rus cu nume de bulgar, M.A. Bulgarici.
Sau poate M.A Bulgakov (excentricul medic aproape orb, care,
plănuind, prin 1940, să-şi ia tălpăşiţa de la Moscova, se pierduse
prin ceruri şi descălecase, de abia prin 1956, de pe crupa unei
mătuşi, care-l purtase, fîlfîind într-un zbor greu, pînă în strada
Perone). Gabriela ieşi, de-a buşilea, din pînza de ape, rece precum
gheaţa.
Se scutură ca o insectă.
Ţopăi pe loc pentru a-şi scoate oceanul din urechi.
Şi, de abia după ce-şi făcu ochii roată, bruneţica observă
că, mai denivelate decît restul şi scobite într-o rîpă de lut, doar
ogrăzile stăpînei Nicolici şi-ale rusnacului erau mai îmbelşugat
acoperite de blana de valuri.
În celelalte grădini se încreţeau numai tuleie de apă.
Pe trotuare, cînd şi cînd, te furnicau pîn’ la glezne.
Pe anumite străzi nu mustea mai multă apă decît dintr-un
covor. Pe traseele lăturalnice, rar, cînd anvelopele unor automobile
îndrăzneţe tăiau făgaşele de ape, slobozind înapoi mici gheizere,
cam cît jetul de pipi al unui copil mic.
De la comuna Voluntari la pădurea Băneasa, întreg Bucureştiul
plutea şi se ondula pe terasele Oceanului Pacific, precum
cutele unui cearceaf circular, întinzîndu-se peste apele situate
la trei zile navigaţie de formele de relief ale arhipeleagului
Amiral Serafim.
Într-adevăr, pe la 10,10 fără 5, dintr-o chichineaţă de curte
aflată în centrul Bucureştilor, pe strada Dionisie Lupu, ieşi un puştan
înalt la stat, minunat la obraz, călcînd cu paşii lui de cocostîrc,
nebăgători în seamă la nimica, stropind de-a valma trecători,
trecătoare, sacoşe, precum şi porţiunea specială, bătută de val, a
clădirilor de sub ferestre, cotind la stînga spre Teatrul „Nottara“,
înscriindu-se pe trotuarul ce ducea spre Cinema „Patria“, urmat
de un taxi bîzdîgos, filîndu-l pe puşti ca-n filmele cu gangsteri,
141 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Sub moliciunile de mătase, stăpîna purta bikini, portjartier şi
sutien, îndrăzneţe, din dantelă neagră.
Necunoscutul, cu latul palmei, îl dădu la o parte pe Genel.
Străinul cuprinse, cu două degete, palma stîngă, inertă, a leşinatei.
Şi, scuturîndu-i-o lejer, ca şi cum ar fi urmărit doar să-i
troznească vreuna din articulaţiile translucide, fără greutate, parcă
mumificate, ale arătătorului său inelarului cucoanei, făcu ca trupul
să i se ridice de trei ori brusc, scuturat de convingerile unor
frisoane scurte, iar întregul Cabinet să sfîrîie de un miros aproape
sexual, deşi de piele arsă.
– E reglementar! Gol marcat după regulament!! Ai vîrît-o
în pandalii şutînd din colţul scurt! omologă, ca un cunoscător,
ce se şi afla, impresionat, mustăciosul.
(De încîntare îşi supse şi îşi perie şi mustaţa).
– Eu izbuteam să le fac să fumege aşa numai după ce-am
scăpat din pîrnaie. Ori după ce mă incorporase militar. Şi nu mai
rezistam. Şi mă hotăram să le fac un pustiu de bine. Şi săream,
către ele, gardul din unitate.
Fermecătoarea îşi masa fruntea de roşcovană, zdrobind, ca
pe nişte insecte transparente, picăturile de sirop cu care fusese
împroşcată.
Revenindu-şi, se înveli la loc cu jumătăţile chimonoului, se
săltă, îşi aranjă poalele de mătase sub ea, înţolindu-se, tuşi cu vocea
ei de la început, de jazzistă şi, regăsindu-şi gestul strîngerii buzelor,
semnală că se străduia, cu disperare, să se reia sub stăpînire.
Cu aceeaşi mînă stîngă îşi reconvocă arcanele, aducîndu-le
lamă cu lamă, ca un clonţ de găină, grăunţele.
Răsturnînd pe faţă Roata Norocului, Îndrăgostitul, Carul şi
Moartea. Dar neizbutind să amăgească pe nimeni că ar mai fi fost
cumva, pe deplin, absorbită de tumultul noilor semnificaţii, ieşită
de ordinea proaspăt relevată a vechilor arcane.
– Asta-i pentru vrednicia ta de taximetrist, puturosule.
– Ce-i? Mi-ai cules zmeură?
– Admiratoarele tale de pe şantier ţi-au trimis sporul ăsta
de periculozitate. Mîine, cică-se, felul doi ţi-l vor turna într-un alt
sufertaş.
129 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Fata era tot acolo.
– Te rog, spune-mi şi mie, îi spuse. Te rog, spune-mi şi mie,
cum o cheamă pe panglica ta?
Bănuia el că, după un timp, fata o să-şi desfacă din pleoape.
– ...O cheamă Ursula.
Stătea dreaptă, cu umerii slabi, de pui de Gostat, traşi înapoi
şi nu mai mişca. Băiatul trecu chiar prin faţa ei, o atinse cu ţoala,
şi agăţă ziarul, aşa cum arăta acum, ca o varză, de un cîrlig al
uneia dintre coloanele magazinului „Romarta Copiilor“.
Se întoarse la fată.
– Minunat! Uite, şi-acum răspunde-mi şi la cealaltă nimicitoare
întrebare. Ascultă-mă!... Cum te cheamă?... Sau cum o
cheamă?
– Cine?... Panglica?
– Păi, da!... Vezi?... Asta vroiam să-ţi spun. A găsit-o un
prieten.
Se făcea şi mai cald. Din cinci în cinci secunde, pînza oceanului
îl lua la ţintă. Celestin ţopăia, scăpînd de un val, se căţăra
pe bordura vitrinei, ridica şi picioarele. Mesteca un chibrit.
– ...Uite, cum să-ţi spun?! Împlinisem zece ani... Eram printr-a
patra.... Alunecasem fără să-mi dau seama într-o seară plăcută,
era 1 Mai şi auzisem de tine...
Rămăsesem adică proptit într-o cadă, ştii cum îmi plac mie
duşurile, calde şi reci, le rezolvasem p-alea reci, mai rămînea să
le execut p-alea calde... tiu-tiu-tiu, fluieram, manevram robinetele,
muşcasem, cu ghearele, dintr-o bucată roz de săpun şi deodată...
inima! pac! la pămînt, zobit, ameţit, plesnit la cap în cel puţin
14 locuri... şi toate astea doar din pricină că-mi fugerase prin
minte că, de fapt, tu exişti!
Mi se înmuiaseră genunchii... Îmi spuneam: Măi, Radule –
Radule – deloc nu mă cheamă Radu, dar aşa-mi spun eu de fiecare
dată cînd sînt foarte fericit şi trebuie să mă temperez – măi,
Radule, nu mai fi aşa capsoman şi înţelege o dată că fata asta
trebuie să existe. Şi asta nu foarte departe, nu mult mai departe
de 5 kilometri de inima ta...
144 DANIEL BĂNULESCU
prelungă de grădină, populată cu iederă, glicină şi tisă, şi cu
spaţiul limitat de crăcanul a două străduţe.
Îl lăsă singur în coşconeaţa pe a cărei fereastră vălureau
mirosurile de rîntaşuri, năvălite de la cumetrele din cartier.
După ce-l deprinsese, întîi, cu sistemul prin care canapeaua
hărtănită de peste zi putea fi dezarticulată în cele trei segmente
ale patulului buretos, studenţesc (aşternut direct deasupra parchetului
pe-o hîrtie de sac).
Şi în care Ho hiábolos nu întîrzie apoi să se strecoare fluierînd,
înţolit doar în pijamaua, în dungi alb-verzui, a răposatului
soţ al Nicoloaicei.
Potrivindu-se cu spinarea ridicată pe pernă. Şi cercetînd, cu
nedezminţită minuţie, o parte a fişelor din cele două jumătăţi ale
geamantanului Gabi cel Norocos, desfăcut şi sprijinit pe genunchi.
În curte, după ce se dezlegaseră de accesoriile taximetrului,
terorizaseră cîinii şi suciseră gîtul unei duzini de cotcodăcitoare,
Fiorosul Marcel, Relu Înmiresmatul şi Dulcele Doru, înălţîndu-se
pe picioruşele lor parantezate, căzuseră în admiraţia celor ce se
petreceau îndărătul geamlîcurilor făbricuţei de conserve.
Unde, scăpate din mînă şi turmentate de vaporii unei fierturi
de tartaca, ucenicele se despuiaseră, chicotind. Îşi frecau, unele
altora, lăcriţele pîntecelor, c-un unguent obţinut din sînge de
dihor, inimă de prunc, bale de la gura unui spînzurat. Apoi, sclipind
cu totul de această unsoare, ţopăiau, cu salturile imprecise
ale unor crupe nemaibătătorite, cam de mult, de bărbat, pînă se
izbeau de căpriorii şopronului şi cădeau înapoi pe spate, pe duşumea,
hlizindu-se şi, neajutorate precum nişte gîndaci, printre
ligheonele cu măruntaie de liliac, furnici roşii, părţi genitale de
vulpe şi oase de mierlă.
Pe-o prispă, o călfăriţă, atletică şi mustăcioasă, strecurată
probabil cu ajutorul unei limbi de încălţăminte într-o minusculă
rochie lila, conducea şedinţele de tratamente, prescrise, c-o seară
înainte, chiar de către fermecătoare, vecinilor ei. Moşi, babe,
slăbănogi, năpăstuiţi, legaţi, cangrenaţi de neputinţe.
131 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
îndeaproape şi cu viteză mică, lăsînd în urmă, cu cele patru cauciucuri,
arcuri constante de apă, semănînd, de la oarecare distanţă,
cu patru picioruşe de păianjen.
Băiatul urmărit, Celestin, era profund supărat pe cîte şuturi
în fund primise de la mama ei de viaţă.
Deşi primăvară, frunzele se-ngălbeneau şi picau. Valurile se
destrămau. Chinurile şi năpasta îşi cunoşteau şi ele sfîrşitul.
În basmele amerindienilor, preafericiţilor prinţi, convertiţi şi
excomunicaţi în aceeaşi zi, li se retează dintr-o singură lovitură
gulerele, cărţile de rugăciuni, lănţişorul, grumazul.
Toţi se chinuie puţin, se agită pentru o clipă, asudă, transpiră,
dar se trezesc apoi în fotoliul de piele scos pe verandă, bînd coniac
albanez şi numărîndu-şi degetele.
Doar Celestin era profund supărat de cîte şuturi în fund
continua să primească de la viaţă.
În ziua aceasta de 18 aprilie, cînd a reperat-o pe Nora, încremenită
în faţa magazinului „Romarta Copiilor“, purta părul lung.
Era deja moda zulufilor şi a şuviţelor, iar dacă aveai şi-un
cercel puteai să înnebuneşti o femeie. Dacă nu era o femeie, puteai
să te mulţumeşti şi c-o puştoaică.
Puştoaica stătea într-o staţie şi aştepta. Trecuse şi ea pe acolo
să se sinucidă.
Era o dimineaţă plicticoasă de primăvară, dintr-o zi plicticoase
de primăvară şi a sta într-o staţie devenise ultima modă şi
însemna să-ţi ţii respiraţia pînă cădeai pe jos.
În Bucureşti nu există un loc ca lumea unde să te calce trenul.
Să te urci pe un pod din ăla, bădărănesc, ce traversează rîul noroios
Dîmboviţa şi să te arunci în cap de-acolo era ca şi cum ai fi
încercat să-ţi iei viaţa, folosindu-te de o pereche de şosete.
Şosetele puteau să nu fie îndeajuns de murdare, nu te-ar fi
asfixiat, iar dacă totuşi dînsele şi noroiul dîmboviţean şi-ar fi dat,
o clipă, mîna pentru a-ţi rezolva dezagrementul, era lesne de ştiut
că o asemenea moarte era plictisitoare, era cîh, nu era şic. Te-ai
fi dus şi tu să te distrezi, să-ţi frîngi gîtul şi cînd colo, te-ai fi trezit
nimerind într-o serie cu toţi proştii.
142 DANIEL BĂNULESCU
Şi-i descărcă între palme, desprinzîndu-şi de la brăcinari, o
pungă dintr-o piele lascivă, de culoarea caisei şi-a nisipului.
În care Ţaca, scufundîndu-şi, ca un cotoi într-un acvariu,
gheara, şi-o extrase, de-acolo, îmbrobonată, nu de-o colonie de
ouă de broască ţestoasă, ci de cincisprezece, douăzeci de ghemotoace,
rulate şi alcătuite, numai din bancnote de una sută lei.
Bancnotele erau strălucitoare şi-şi răspîndeau pretutindeni
razele lor albăstrui.
Erau mai mici decît mingile de ping-pong. Mai dese decît
bilele într-un rulment. Cu toate pliurile ştampilei de la Banca
Naţională, imprimate reglementar peste ele. Cu nenorocitul de
Bălcescu încrucişat, ca un paşă, pe norişorii lor albăstrui.
Încercă cu unghia tuşul uneia.
Ale naibii, mai şi săreau, cînd îl vedeau pe parchet. Cîteva
le vizitară şi se pierdură prin colţuri.
Scutură trufandaua.
Cu puţin noroc, 800–1 000 de sutici. Devenise un cetăţean
bogătaş. Cu atît bănet putea să-şi tîrguie, de pe litoral, o Netuţa
gonflabilă. În drăgălaşa de punguliţă era chenzinele lui pe cinci ani.
– Mîine dimineaţă, îţi ferchezuieşti tărăboanţa, ţi le schimbi
pe şosete şi, la ora 9,30, mă aştepţi în faţa portiţei... I-aţi şi colacul
cu tine, pentru cazul în care ne încurcăm cu nişte însoţitoare, pe
la vreun ştrand.
Ştrand, în luna aprilie, era mai greu. Cu putorile, în oricare
lună, era mai uşor.
Şi-l ridică pe trupul mătăhălos, din fotoliul luxos. Şi-l întoarse
şi-i făcu vînt, şi-l săgetă întocmai ca un  către Mărul
lui de Aur.
În seara aceea, după ce-i mai ghici două ore despre ceilalţi
şase regi şi îi cită şi versetul 27, capitolul 20, din Leviticul Vechiului
Testament („Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul
unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu
moartea; să-i ucideţi cu pietre: sîngele lor să cadă asupra lor.“)
pentru a-i releva vizitatorului în ce păcate de moarte tocmai o
tîrîse, Maria C. Nicolici îl conduse pe has-Satan într-o cămăruţă,
răzleţită de restul dependinţelor, terasate pe o fîşie îngustă şi
130 DANIEL BĂNULESCU
Mai bine îţi înghiţeai limba. Te sinucideai, cum îţi dădea cu
picioarele-n uşă ultima modă, într-un chip neasemuit de frumos.
După două-trei încercări dintr-astea, reuşeai cu siguranţă să-ţi
înghiţi limba.
La început nu respirai.
O ţineai tot aşa cîteva minute bune, iar în secundele de
dinaintea leşinului (şi foarte probabil ale morţii), aveai şansa
enormă de a-ţi închipui oricîte corăbioare şi panglici.
Toţi cei care trecuseră prin asta, iar acum, de pe alte tărîmuri,
se îmbulzeau la şedinţele de spiritism să-ţi zgîlţîie masa, mărturiseau
că stilul acesta de sinucidere fusese înfiorător de şocant.
Meritase.
Aşa că puştoaica intrase în ultima ei staţie la „Romarta
Copiilor“ şi se pregătea, iar Celestin prinsese mişcarea.
O luase uşor, virase de vreo două ori în preajma ei, trîntise
o frînă.
– Cum te cheamă?
Îi dăduse tîrcoale, blonda era blondă, puştoaica puştoaică, aer
nefericit, binecuvîntatele membre inferioare întinse cu scripetele
de tortură pînă la gît, trebuia...
O întrebase frumos:
– Cum te cheamă?
Există oameni care nu se sinchisesc nici pîn’ la cot de bunele
maniere. Unele trăznite, de exemplu, nici măcar nu-ţi răspund la
salut. Băiatul îi mai insinuă un ocol şi se depărtă gînditor, peste
drum, către Casa Centrală a Armatei, să-şi cumpere ziarul.
„Ăsta nu e ziar!“ hotărî Celestin şi-l mototoli.
Era un număr de ziar compus din nu mai puţin de 19 fotografii
ale unui personaj croit să viziteze uzine şi fabrici. Cum le
prindea plimbîndu-se singure pe afară, le cuprindea capul între
genunchi, ca la curcani, le căsca pliscul cît toate zilele şi le vizita.
Pe fiecare dintre ele de cel puţin 19 ori. Genul de tip care şi după
proces continuă să te intoxice doar cu „Trăiască“ şi „Jos“! Lozinci.
„Pe ăsta, săracul, nici măcar salvele bliţurilor n-or să-l poată
obişnui cu împuşcatul“. Se întoarse cuminte, mîngîie ziarul căzut
cu talpa adidasului şi-l ridică.
143 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
burta lăbărţată, mustaţa. Constatînd apoi, c-o anumită plăcere, că
un bărbat real era totuşi un bărbat real. Şi că, oricît de dezagreabil
de real, acesta părea a fi, în plus, un bărbat afurisit de înfierbîntat.
– Scoate de pe tine chiloţarii, spurcatule... Mi-ai hîrjîit, cu
catarama, fiecare osişor.
Şi Maria C. Nicolici, cu ochii închişi, după ce-i desfăcu trei
din cei cinci nasturi ai cămăşii, se despuie şi ea. Străduindu-se
să-şi conserve, sub pleoape, imaginea unui Mircea Eliade ce,
alături, derutat şi el de aşteptare, îşi făcea din nou de lucru cu pipa.
Şi abia după ce roşcovana temperamentală reveni la poziţia
orizontală, izbuti şi Profesorul de Istoria Religiilor din minţile ei
să se lungească cumsecade alături de ea. Înfăşurînd-o (concomitent
cu acţiunea taximetristului, ce, într-adevăr, îşi descojea chiloţarii)
în dizertaţii ocrotitoare, savante şi dulci, ale căror înţelesuri
blajine le pierduse încă din copilărie, mîngîindu-i, cu un deget
balerin, aura ce şi-o simţea rotindu-se, sfîrîind, în jurul capului.
Ba chiar mai mult, Mircea – cum se trezi numindu-l, cutremurîndu-
se, ea – îi colectă unul dintre firele roşcate de păr, de
care nu înceta să fie atît de mîndră şi, după ce i-l zeifică, umplîndu-
şi cu el bolul din lemn de trandafir al pipei, Cabinetul întreg
preschimbat în dormitor, se populă de un miros de santal. Atît
de semeţ, dens, corporal, pe speteaza căruia aproape ţi-ai fi putut
suspenda o eşarfă.
Dar taximetristul nu suspendă nici o eşarfă.
Ba chiar mai mult, durîndu-l fix în cot pe dînsul de mireasma
ei de santal, îşi luă avînt şi sări, ca la jocul de lapte gros, între
picioarele ei copilăros ridicate. Nelăsîndu-i roşcovanei decît atîta
vreme ca, peste colivia de coaste a Maestrului, să-şi mai întindă
o mînă, răsucind către stînga butonul magnetofonului Maiac.
Pornindu-l, amplificîndu-i sonorul şi spălîndu-şi, de data
aceasta, odăiţa cu un al doilea val. Sonor. Cel al dublului album
al formaţiei Pink Floyd, de toate gheorţăiturile şi gîfîielile cuiva
obişnuit să reguleze, mai de grabă într-un taxi, decît într-un
Cabinet.
Şi atunci, muzica o făcu să se simtă de parcă ar fi fost călărită
de însuşi Alexandru cel Mare.
136 DANIEL BĂNULESCU
Şi apoi muzica o mai făcu să surîdă, într-un cotlon al impudoriilor
ei, că, uite, în sfîrşit, fusese pusă la „Zid“. Şi apoi nici nu
se mai miră... acum, cînd, iată! Şi cel de-al doilea talger al ei, de
Balanţă, fusese ocupat c-un al doilea bărbat... că toate desfăşurările,
de azi şi de ieri, îi păreau izvorînd din învăţătura pe care
Profesorul aspiraţiilor şi-al neîmplinirilor ei nu înceta să i-o
repete în ureche.
Încurajînd-o, cu privirile lui fosforescente şi atotştiutoare,
cînd cea din urmă mlădiţă a frunzişului ei stelar rămînea încîrcită
sau încordată.
Dojenind-o, cînd o simţea, cît de puţin, sustrăgîndu-se, de
la mişcarea de du-te vino a universului.
Mergînd, cu sacrificiul său, pînă dincolo de limanurile cunoaşterii,
cînd, pentru a o descătuşa şi de ultima urmă a complexului
prezenţei sale, exemplare şi excesiv de virtuoase, chinuindu-se s-o
înjure, limba sa neînvăţată alunecă într-o aşchie poetică recitată
din Upanişade; fîstîcindu-se cînd mîna sa, cu instrucţie tantrică,
o cotrobăi între sîni; alintînd-o şi îndemnînd-o să-i răspundă, chiar
în limba sa împorcăită, taximetristului. Aceluia pe care, iniţiindu-l,
căutau să-l înalţe către împlinirile lor spirituale. Cel pe care se
căzneau să-l transforme într-un arhat (sfînt) sau chiar într-un
bodhisattva (încarnare anterioară a lui Buddha).
Grohăia deasupra zgaibaracelor ei bodhisattva:
– Îţi place, boarfo?
– Aşa vă-nvaţă pe voi, la poligon, să luaţi virajele?
– Ce-ţi pasă? Dacă nu-ţi place de virajul meu, acu’ îl scot şi
te las într-un pom...
– Nu. Nu-l scoate... Ştii ceva? Mergi înainte. Nu te opri. Nu
ne lăsa tocmai acum în mijlocul cîmpului...
– Te las unde o vrea mandea... În boscheţ te răstorn, dacă
nu zici, cu glas tare, cît îţi place să vezi lumea de pe manivela
lui Arasel... Dacă nu-ţi ţii mîna pe manivelă şi nu declari... Ca
pe ultimul sac de cartofi te descarc în tufiş...
– Sufletul mi l-ai ciuruit şi mi l-ai scos, împuţitule... M-ai
tulburat şi transpirat mai dihai decît pe lacul Snagov... Lumea de
137 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
care, îndată ce le zări pe tîrfoaice, le şi trînti două măscări, apucîndu-
se să-şi închidă şi să-şi deschidă ochiul stîng către ele.
Ucenicele, cît erau ele de needucate, cît erau ele de îngrosolănite
de muncă, în faţa omagiilor, ca prin farmec, se cizelară şi
aplaudară ca nişte domniţe.
Ho diábolos nemaiavînd decît să întindă o mînecă a pijamalei
pentru a o alege, dintre ele, pe aceea a cărei impetuozitate uterină
îl orbise. Valsînd-o, aeropurtînd-o şi abandonînd-o înaintea
capului falsului preot, care nu ostenea nici să pîrţîie din buze, nici
să profereze ocări împotriva Numelui Preasfînt.
Observînd, mai apoi, că aleasa mînecii sale era Gabriela P.
Mocanu. Învăluind-o pe Gabriela într-un tambur gros de noroi, şi
pornind, astfel, cu ea, scăldat în strigătele ei de durere, către
capătul labirintului de cămăruţe şi coridoare. Acolo unde Genel,
după ce încălcase o oră şi jumătate o hotărîre de guvern, ţinînd,
mult peste ora 22, braseria restaurantului Mărul de Aur deschisă,
sosise înapoi în strada Perone, înfăşurat într-un roi de taximetre.
În primul dintre aceste taximetre, condus de-un coleg, lăfăindu-se
el. În cel de-al doilea, plimbîndu-se perechea lui de pantofi. În
următorul, perechea lui de şosete. Urmate, aceste trei taxiuri,
îndeaproape, de două Getaxuri, format papuc şi chiar de o camionetă,
ce-i voiajau, celui ce comandase întreaga paranghelie, sacoul
bleumarin cu nasturi argintii, pachetul de „Carpaţi“ şi ecusonul
de taximetrist. Şi, în fine, după ce fu înveşmîntat la loc, în toate
aceste accesorii de vestimentaţie, şi, după ce se încăpăţînă din
răsputeri să nu-şi plătească şoferii în alt fel decît scoţînd pe gură
mingii, formate din cîte o bancnotă rulată de o sută, aşa cum
deprinsese el odată, la circ, de la o focă, acolo, deci, unde, în fine,
Genel intră, efracţionînd în domiciliul cucoanei. Nu prin forţarea
yalei de la intrare, ci printr-o gură de aerisire astupată c-o plasă
de sîrmă, şi sprijinindu-se pe-un frigider bombat şi dezafectat.
Şi, retrecîndu-şi în revistă emoţiile de peste zi, portjartierul
mai întunecat decît intrarea într-o grotă, cracii obraznici, combinaţia
nemaipomenită de forme între o babă şi un băiat, chica în
două culori a femeiuştii, deodată îşi reaminti cu putere că motivul
133 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Chiar în acea noapte, pentru a realiza cît mai veridic butaforia
zodiilor de apă, Ho diábolos mută Bucureştiul, pentru 24 de ore,
(purtîndu-l ca pe un talger, într-o singură mînă), în pustietăţile
Oceanului Pacific, 520-525 mile sud-vest de arhipeleagul Amiral
Serafim.
Astfel încît, atunci cînd, pe la 5 dimineaţa, cu genele cîrpite
de somn, Gabriela P. Mocanu (alungată de către fermecătoare în
braţele spectrului invocat ca fiind cel al Profesorului de Istoria
Religiilor) călca pe dalele curţii din strada Perone, pentru a tîrî
pubelele de gunoi către poartă. Pavajul, altădată stabil, al aleii,
se legănă o dată spre dreapta, se hîţînă de două ori către stînga.
Şi, alunecînd pe un soi de mîzgă marină, ucenica se prăbuşi,
bătînd aerul cu braţele, într-o peliculă de apă sărată, ce-o acoperi,
instantaneu, pînă la piept.
Atingerea de sloi a puhoiului îi paraliză respiraţia.
Săltîndu-se întîi cu şalele, tălpile îi fugiră din nou. Şi, de data
aceasta, nemaibucurîndu-se de privilegiul de-a se opri în şezut,
oglinda apei îi trecu, cu două palme, peste creştet. Iar în curentul
care-o rostogoli de 5-6 ori de-a lungul fundului inundat al grădinii,
cu ochii deschişi, Gabriela cugeta, nu la deliciile unei guri
de aer. Ci la felul uneltei ce i-ar permite să cureţe încîlceala tufelor
de iasomie şi iarmaroc de puzderia de peşti tropicali (în special
Pomacantlaus imperator şi Antennarius scaber, specii beneficiind
bineînţeles, de totala ei ignoranţă). Şi care, la rîndul lor,
atunci cînd, pe sub apă, ucenica îşi frînă înaintarea, agăţîndu-se
Capitolul 5
ZIUA ÎNTÎI: „SĂ NU-ŢI FACI CHIP CIOPLIT!“
gura cusută, să nu-şi închipuie că Eriniile îi împinseseră, între
cearceafuri, cine ştie ce fetişcană incultă..
De aceea, scotocind din răsputeri în semnificaţia operei
Savantului îşi strînse, imperceptibil, o gleznă trandafirie sub
şezut, aşa cum intuia că-i şedea cel mai bine, şi-l întrebă:
– Să fie oare creativitatea sau gîndirea mistică... singurul
vehicol şi singura bucurie... care ne poartă, pe noi, oamenii, către
universurile paralele?...
Pesemne întrebarea ei cea profundă fusese pusă un pic cam
abrupt.
De vreme ce însuşi el, Mircea Eliade, atoateştiutorul, după
ce rămase mai mult de un minut în concentrare, îşi lepădă, cu
delicateţe, pe noptieră, pipa şi ochelarii.
Şi ghemuindu-se la spatele ei, o cuprinse, în braţele lui,
numai tendoane.
Şi îi explică, folosindu-se pentru prima dată atunci de o voce
neobişnuită, îngroşată, tulburată.
– Bineînţeles, că paralele trebuie să ţi le ţii, pituliceo... Că
ălora de şi le ţine încrucişate sau îmbîrligate... Lui nimănuia nu-i
vine cum să le facă bucurie. Şi nici cum să le reguleze...
Era o faţetă nouă, destinsă, şugubeaţă a Profesorului, se
bucură toropită Maria C. Nicolici.
Şi, cînd îşi răsuci coada ochiului să-l cunoască transfigurat şi
de încercarea de a vorbi ca un om, descoperi, sudat de spatele ei,
în locul torsului minunat spiritualizat al Maestrului, un hoit greoi
şi pătrăţos, ca de gropar, în care, anevoie şi după un timp, îl identifică
pe taximetristul ce-o călcase pe nervi toată seara trecută.
Numai că şi acela (cînd îi vorbise, aseară) era cel puţin
îmbrăcat.
Pe cînd ăstuia, acum, burta cafenie, cu care o împingea fără
răgaz, îi atîrna ca o piftie.
Nădragii în vine, cu doar un crac scos.
Mustaţa cu care o raşcheta. Secreţiile ce-i duhneau ca un
pumn de scorţişoară.
Dezmeticindu-se, se decise ca, înălţîndu-se într-un cot, dacă
să nu-l paralizeze în întregime, să-i paralizeze, cel puţin, mirosul,
135 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
pe manivela lui Arasel... Vai de mine, nenorocita. Îmi place, na!
s-o văd de aici.
– Da!... Dar eşti îndrăgostită s-o vezi. Mai de pe vîrf?... Sau
mai de pe cotor?...
– Îmi place să văd lumea din ambele puncte ale manivelei.
Îmi place s-o observ de oriunde aş fi... Dar, parcă, de vreo zece
ori mai mult, de pe cotor.
Şi-o învăţă ca, întorcînd capul în partea în care nu I se afla
Maestrul, să clacsoneze din gură. Şi să semnalizeze, ridicînd o
mînă, spre stînga.
Reintrat în Cabinet, cu prada înşurubată pe mădularul său
viguros o vreme, has-Satan evită s-o răstoarne pe Gabriela peste
triunghiul amoros format din spectrul Profesorului Eliade – fermecătoare
– Genel, pentru a nu le nărui acestora spectaculos
media de cultură.
Dar chiar şi atunci cînd o răsturnă, moara de şolduri, mîini şi
corpuri astrale, zuruind în armonie în pat, nu se gripă nici o clipă.
Dimpotrivă, încordîndu-se, moara păru că se înhamă, din
puterea şi cutezanţa şi mai multor centre senzuale, la frecarea celei
mai uriaşe şi de nestăpînit căni de NESS care existase vreodată
pe lume şi deasupra căreia, mustăcind, has-Satan, în norişorul lui,
se legăna precum o linguriţă cu frişcă.
Pe la 1 şi 15 din noapte, prin albia aceloraşi nesfîrşite coridoare,
Marele Amăgitor al lumii se strecură înapoi în coşconeaţa
sa. Miorlăind şi chemîndu-şi pe nume fiecare unghie de la picioare.
Frecîndu-se şi alintîndu-se de fiecare bulbucătură din zid.
Iar cînd, în sfîrşit, se vîrî în pat, pregătindu-se să se înalţe ca o pară
de foc, pentru cîteva ore, pe cerul oraşului, Ho diábolos ascultă
întîi liniştea din jur, zimţată de joagărul greierilor, clefăiturile
dulăilor ce-şi rodeau înnebuniţi cîte-un mădular, schelălăiturile
paturilor în care bunicuţe lubrice îşi atrăgeau din zbor cîte-un nepot.
Îşi aruncă apoi cu veselie capul pe spate. Şi izbucni într-un răcnet,
ce înmuie pînă şi lipiciul sticlelor de pe mesele din cartier.
Cîntînd c-o voce lăcrămoasă, antrenantă, pipăitoare, de ţambalagiu
deşucheat:
138 DANIEL BĂNULESCU
pentru care, cu tot convoiul ăla, se reînşurubase aici era tocmai
acela că-i ploua teribil în gură. Ca, măcar în noaptea cu pricina,
să încalce şi să îmbobîrţeze la o fermecătoare.
În seara aceea, fermecătoarea adormise în canapeaua cu
căpătîiul întors către sud, pentru a putea, în somn, să-l întîlnească
pe profesorul Mircea Eliade.
Aventura sa imaginară cu Marele Bărbat era marea ei taină
perversă, voluptoasă şi religioasă, dacă aceste lucruri puteau exista
împreună. Luxul şi justificarea ei nemărturisită de femeie aleasă.
De fapt, ori de cîte ori îşi orienta acel căpătîi către sud, Maria
C. Nicolici se trezea ea în patul (din vis) al Profesorului de Istoria
Religiilor. Spre deosebire de lungile săptămîni în care, adormind
cu căpătîiul către alte puncte cardinale, i se îngăduia doar să-i
urmărească platonic, de la distanţă, silueta fibroasă, aproape ascetică.
Pe revoltător de lungile coridoare de la  sau pe cele ale Universităţii din Chicago.
Coridoare remarcabile, dar şi cu totul tîmpite, deoarece, deşi se
desfăşurau în direcţii părînd benefice, pînă la urmă, la capătul
lor nu se găsea nici un pat.
Sudul în schimb (cît era el de sud) era un sud neguros şi viril,
nu-şi pierdea vremea. Şi cînd o prindea, sudul o şi răsturna în
aşternut.
Şi cînd se pomenea, în cămăşuţa de noapte frivolă, sub privirile
aburite de dioptrii ale singurului Bărbat ce-şi luase, pentru
prima oară în istorie, libertatea de a cerceta, cu egală competenţă,
Ştiinţa, Religiile şi Literatura, împinsă înapoi la proporţiile netede
şi neliniştitoare ale bustului fetiţei de 13 ani ce deprindea planorismul
şi paraşutismul pe aerodromul IAR din Braşov, fermecătoarea
îşi muşca buzele.
Necutezînd nici să geamă, atunci cînd Maestrul îi mîngîia
c-o baretă a ochelarilor pieliţa unei gambe. Necutezînd nici să
se mişte, pentru a nu o trezi pe infama Christinel, ipocrita soţie a
Savantului, dormind încolăcită la picioarele patului. Dar neîmpăcîndu-
se nici să tacă, de groaza ca Profesorul, surprinzînd-o cu
134 DANIEL BĂNULESCU
La cartierul meu iubit
Dînga rînga da...
Mă rîd nemaipomenit
Dînga rînga da...
Şi pe curs ce mă hlizesc
Dînga rînga da...
Hoţii viaţa mi-o belesc
Dînga rînga da...
Sectoriste sectoriste
Dînga rînga da...
Te-am cules dintre-acatiste
Dînga rînga da...
Cînd te-ai dus la tuşa Veta
Dînga rînga da...
Ca să-i arestezi chiuveta
Dînga rînga da...
Sare hoţii, dă cu fenta,
Nu cunosc pardon!
Pentru Miţa-repetenta,
Cu ţîţe maron!...
139 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Una peste alta, singurul rezultat pozitiv a fost că băieţii de
la noi din cartier au cam început să deschidă ochii la fete. În cîteva
luni deveniseră specialişti în sub cîte forme vieţuieşte agrafa, cum
e îmbrăcată şi cu ce se dichiseşte o puştoaică şi sper că toată viaţa
au ţinut-o aşa.
Mă mai întîlnesc cu cîte unul care-mi mărturiseşte:
– Preafericitule, dacă ai agăţat vreo femeie şi vrei să ştii din
primele opt minute ce-i cu ea, dă-o întîi la textile!... Idealul meu
amoros, zice, e să-mi găsesc o silfidă care, după ce-am făcut dragoste,
să-mi ghicească în hainele aruncate prin cameră, ca într-un
zaţ de cafea.
...Poftim!... Înţelegi?... Pricepi ce gusturi hotărîte a prins ăsta
în viaţă?
Puştoaica dădu din cap că nu.
Nu pricepea.
De acolo, tocmai din braţele lui Celestin, unde se cuibărise
de cîteva bune minute, se simţea foarte bine.
Nu pricepea, iar Celestin, lăsînd-o absolut liberă să nu priceapă,
nu părea impresionat chiar deloc.
– Domnule, gemu el, ăsta chiar a prins nişte gusturi prea
hotărîte în viaţă. Dacă gîndeşti în felul ăsta. De unde să găseşti
cameră d-aia zugrăvită-n portocaliu, cu steluţe albastre, de care
vrea el?
Şi, chiar dacă tot faci rost, de ce să stai tu, în timp ce faci
dragoste, să potriveşti cu piciorul cine ştie ce boarfă aruncată,
de frică ca atunci cînd o să se apuce să-ţi ghicească, tipa să nu-ţi
ghicească de rău?
Ce e ea, idioată, să nu-şi dea seama că, la început, tricoul nu
fusese paraşutat tocmai pe lampă? Cum să-i mai explici tu atunci
că, de fapt, asta reprezintă aspiraţia ta spre înalt, bîra-bîra, cînd
tipa o să se prindă oricum că ţie, atunci cînd faci dragoste, îţi arde
mai mult să arunci la ţintă, cu piciorul, izmene?
Şi gata... O dată-ţi zice pa, te sărută pe fildeş şi nu-ţi mai
ghiceşte niciodată nimic!
148 DANIEL BĂNULESCU
versă... Împreună cu impresionatul dumneavoastră pasager şi
coleg am convenit ca, urcînd înapoi pe firul timpului, şi aplicînd
metoda experimentală asupra vreunui celebru asasin zgîlţîitor de
suflete, să cercetăm chiar la faţa locului prin alcovurile, tabieturile
şi restaurantele lui de taină, dacă spiritele pe care el le eliberează
prin crimă, după crimă, ele devin imortale sau nu.
– Arasel! Mi-a picat fisa. Motive sucite de profesoraşi labagii
ca, prefăcîndu-se că cercetează nişte chestii, să se zgîiască, din
maşină, după muieri. Ştii cum am poreclit-o noi, profesioniştii,
pe maşină?
– Nu cred că aş chici.
– Aspiratorul de gagici după muieri.
– Ne-aţi îndatora?
– Cine plăteşte cursa?
– Celui a cărui teorie va ieşi infirmată, nu-i va fi răpită, în
nici un caz, această onoare.
Pe coridoare, lucruşoarele cu care, de altfel, pe întuneric se
obişnuise, lădiţe, sticlării, samovare, îşi arătau acum adevăratele
feţe de baborniţe.
Într-o singură noapte, vopseaua gri-albăstruie de pe caroserie
fusese prăjită ca-ntr-un cuptor. Tăblăria măcinată de furuncurile
de rugină.
Cînd îşi vîrî ţurloiul drept în maşină, piciorul îi fu expediat
înapoi cu putere de grosimea şi elasticitatea pînzelor de păianjen,
înflorite între pedale şi frîna de mînă, mai energice şi decît elasticitatea
de la nişte circari.
Pe bancheta din spate, gătit în ţoale de pe vremea străbunicului,
Ho diábolos, la pălărie de paie, costum uşor de flanel,
cravată fluture şi ochelar c-un singur covrig, scormonea împrejur
cu găvanele lui de peşte fiert.
Şi cînd îl ochi enervîndu-se că se mînjise şi cu rahat pe sacou,
de la cuibul unei rîndunici, apărut, de aseară, din senin, pe muchia
bordului, ăla îl salută batjocoritor, găinăţîndu-l şi el cu un rînjet.
– Ce-ai puturosule? Spume pe tine?
– Pe mă-ta şi pe tac-tu, de poponaut, scămoşatule!
157 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Mi-am dat seama atunci că, dacă eu sînt într-a patra, tu nu
aveai şanse mai mari decît s-o fi luat p-a-ntîia... În mai puţin de-un
minut, îmi scrisesem peste tot numele ăsta scump al tău: Nora!
Nora!
Cum să fi arătat?
Eu aveam picioarele strîmbe, tu, musai, să ai nişte picioare
fandosit de drepte, mamă-mamă! Îmi şi imaginam cosiţele astea
pe care bunicuţă-ta începuse să ţi le-ntoarcă cu fierul. Chestia
revoltătoare e că nu ţi le întorcea numai ţie, i le întorcea şi verişoarei
tale de-a doua, o batoză prefăcută, Camelia, iar sîmbăta
tu plîngeai.
Am făcut stînga-mprejur, în aceiaşi baie pe care, de acum,
o cunoşti atît de bine, mi-am concentrat toate gîndurile într-un
punct şi-am aranjat cu unchiul tău din Canada să nu mai tot bea
ca un porc, să-şi adune puterile şi, pentru a te face să încetezi cu
plînsul, să împingă pînă la tine acasă un urs mare de pluş,
adevărat, botos, negru...
Apropo, există unchiul ăsta al tău din Canada?...
Cît timp povestise, băiatul pipăise cămaşa în căutarea unui
pachet de ţigări. Se ridicase o întreagă generaţie de puşti ce pretindeau
că oraşul Sfîntu Gheorghe n-ar trebui cedat la unguri măcar
pentru că acolo se făceau ţigările Carpaţi de Sfîntu Gheorghe.
Agăţase una, nu mai privea strada şi vorbise întrucîtva
schimbat, parcă mai mult pentru el.
– ...Ce-i cu unchiul ăla al tău din Canada?... Mai face el pipi,
de bucurie, pe pantalonii lui dumnealui, cînd i se pare că aude
pe stradă, zăngănind, camionul de bere?
Dar fata nu-i răspunse.
Nu se ştia dacă nu ascultase deloc sau doar momentan;
relaţiile sale cu unchiul din Canada erau niţel încordate.
– Îţi dai seama, continuă cu oarecare nepăsare băiatul, că o
chestie atît de grozavă nu puteam s-o las chiar aşa...
Mă făcusem trist, sufeream, mi se părea foarte ciudat de la
un timp să mănînc. Îmi înfundam gura cu cît mai multă gumă de
mestecat, iar pe ciorba pe care mă obligau s-o dau peste cap ai
145 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Nu-l împinsese tată-su, popa prin scrisori cu mustrătura profundă,
cărturărească, să-şi bărbierească creierul de tîndăleală şi să
apuce către învăţătură?
De tîndăleală şi-l bărbierise şi către învăţătură apucase.
Nu-i poruncise, cu aprinsă dojană, părintele său simţăminturi
înalte, destoinice, şi nu-l repezise spre calea pe care se băjeniseră,
către Regat, sfinţii învăţaţi ardeleni?
Ei bine, în primele zile destoinic fusese, locuinţă cumpărată
tocmise, sfîrc de picior în locuri de pierzanie nu pusese, iar de
înscris, se înscrisese nu la una, ci la două şi, dacă ar fi avut poftă,
poate chiar la cinci facultăţi.
O făcuse?
Făcuse.
Aşteptase să vadă dacă doar închipuire prostească fusese, dar
cînd pe coridoarele şcolilor celor înalte, pogoane cu foi albe răsăriră,
iar pe două dintre ele, cu caligrafie atent distilată, îşi descoperi
numele de cal breaz, Ulpiu Sargeţius Galopenţia, tînărul se
dumiri şi vesti.
Vesti, adică scrise acasă, ştiruind asupra desfăşurărilor gingaşe
pe care le simţise el a se întîmpla la Capitală, lumea de cuviinţă
cum se aţinea îmbrăcată, pe unde se dădea promenadă, dacă era
sau nu adevărată povestea că oamenii bucureşteni vorbeau mai
mult pe nas şi cîte şi mai cîte.
Adăugă în coadă o listă năzdrăvană a tomurilor trebuincioase
înălţării de cuget ce-i fuseseră recomandate şi pe care le putuse
pînă atunci procura, iar alta a anticariatelor, librăriilor şi facultăţilor
pe unde îşi tocise pingeaua.
A fost şi singurul efort universitar al lui Ulpiu înainte de a
realuneca în toropeală.
Căci în toropeală alunecase şi, de-acolo, ţinînd-o aşa, cu ochii
întredeschişi, picotind şi dînd într-o zi colţul străzii unde-şi tocmise
gazdă, şi tot astfel, mai păcălind două străzi (dar numai bine,
pentru că prea mult de locuinţă nu se îndepărtase, neavînd încă
prea evident de ce se teme), pe mîna dreaptă, cum te aburcai către
centru, o chichineaţă de cîrciumică răsărise, fandosită, dichisită,
160 DANIEL BĂNULESCU
Fata probabil auzea.
Se putea spune şi că nu auzea. Puteai spune liniştit chiar că
tot încremenită rămăsese, tot cu nerespiratul se ocupa, dar, pe
nesimţite, ceac-pac, se apropiase, prin băltoaca foşnitoare, la
numai jumătate de metru de puşti.
– A doua zi, Fuzzy, poreclit de la un timp Mercenarul, mi-a
convocat toţi băieţii. Erau nişte ţînci înfumuraţi şi au ţinut
neapărat ca mai întîi să le destăinui cît porţi tu la picioare. La tălpi
sau în înălţime? I-am făcut un semn şi păcătosul de Fuzzy a apărut,
după zece minute, c-o pereche de sandale aburite dintr-un magazin.
Era o pereche de sandale nemaipomenite, plăpînde, albastre, jupuite
parcă de pe-un fluture, şi, cînd le-am ridicat deasupra capului,
am răcnit, cu ochii rîzîndu-mi în cap, către ei: „Băieţi, asta este!“
Apoi i-am trimis după tine, cu strigăte şi şuturi în fund.
Mai trase un fum. Apoi încă unul.
– Da! Seară de seară, puţoii se întorceau să le furnizez cîte-o
brumă de amănunt despre felul în care arăţi. Le furnizam. Îmi
raportau şi ei. Despre vreo gîgîlice că-i blondă, despre alta c-a fost
într-o vrajă c-o nuga şi-acum, de la vreo indigestie, zăcea într-un
spital, cu toţi zulufii şi intestinele ei.
Cînd şi cînd vreun pretenar se înfăţişa c-o puştoaică, pe care
o supuneam la încercări, o forfecam prin probe, o interogam şi-o
trimiteam acasă. Ce-i mai ciudat, că nici cei ce le aduceau nu erau
ferm convinşi că te-au găsit chiar pe tine. Le fîţîiau, aşa, mai mult
pentru activitate.
Unul, un mucos de vreo opt ani, a venit chiar într-o seară şi
m-a anunţat:
– Şefule, mîine îţi aduc şi eu o blondină, care ştie şi ea că nu-i
ea. Dar îi crăpă buza după distracţii şi nu ştie cum s-o şteargă
de-acasă.
I-am spus:
– Dar ce e, domnule, aici, discotecă?
– Nu, însă am putea deschide una. Ştii, ăstora dintr-a-doua
li se aprinde tărîţa în ele cînd aud despre muzică, iar unele cresc
deja sub rochiţe cîte-o pereche uşchită de sîni...
147 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Bineînţeles, pe lîngă containerul de gunoi care-i fusese răsturnat
în maşină, nici strigoiul din gazele de la eşapament nu-l iertă
şi-i se proţăpi pe fotoliul din dreapta, trîntindu-şi dosul absolut
gol-goluţ pe acoperitoarea de la canapea. Îşi scotea, dintre fălcile
lui de eşapament, pipa lui din gaze de eşapament şi, cu gîtlejul
pipei ondulat, îi indica direcţia şi îi comanda lui pe unde s-o ia.
Ţaca, binecrescut, demară din strada Perone.
Muşcă dreapta uşor pe strada Stoian Militaru. Se înscrise
profi pe banda imaginară, hîrjîind aproape locuinţele de pe
dreapta. Însă, chiar înainte cu 50 de metri înainte de-a călca sub
anvelope umbrele Căminului de nefamilişti de pe stînga, mirosurile
fermentate din luleaua strigoiului umplînd pînă la refuz
interiorul taximetrului, îl răzbiră.
Încheieturile i se înmuiară ca apa.
O fiertură de febră şi ameţeală îi fu slobozită în faţă. Taximetrul
i se scurse, ca o basma, printre coastele grătarului gurii de
scurgere.
Maşina îi circulă, i se păru, două ore, ca un mormoloc, pe
pragurile prăpăstioase ale reţelei de canalizare.
Cînd ţîşniră, din nou, la suprafaţă, printr-o a doua mască de
canal, din fontă, plasată exact la intersecţia străduţelor Dionisie
Lupu cu Maria Rosetti, şedeau parcă tustrei calibraţi într-un ac de
seringă, străpungînd cu nemiluita trupurile cucoanelor cu mutriţe
emailate, plimbîndu-se pe bulevarde nemaivăzute în rochii pale,
uşoare ca adierea de pasăre, a franţuzitelor în teci de hermină,
cu pantofi mofturoşi sau cu sandale de lamé, a eleganţilor strînşi
în ghete de lac şi-n corset, cu buzele melodramatic fardate şi
obrajii albiţi farmaceutic cu pudră, fudulindu-se ca nişte curcani
sub pălăriile de panama.
Traversară astfel viscerele şi vieţile mai multor otrăvitoare,
a unei moaşe, ce, din prea adîncă plictiseală, axfisia gemenii, a
unui anarhist bulgar, a unui maniac ce aerisise noaptea plămînii
proprietarilor pensiunii în care locuia, cu o andrea – refuzaţi cu
toţii, ca exemplare neinteresante, cu cîte-un zvîcnet intransigent
al lulelii strigoiului.
158 DANIEL BĂNULESCU
mei, o puneam s-o alerge pisica... Într-o seară sinistră, cînd, la
rîndul ei, ciorba prinsese pisica-ntr-un colţ şi începuse s-o piseze
cu pumnii, a apărut într-o stare de agitaţie bătrînul meu tată şi
mi-a ras două palme. Eu, normal, m-am bineclătinat, dar am reuşit
să mai ajung pîn’ afară şi să mă izbesc de trei ori cu capul de un
perete... Înţelegi? Împlinisem deja unşpe ani. Apăruse orgoliul...
Dar fata nu-i răspundea.
Nu respira şi continua să se albească greţos de frumos.
– Cel mai bun prieten al meu, oftă Celestin, este şi a fost
unu’ Fuzzy... Adică, cred că a fost, pentru că acum nu ştiu ce mă
face să zic că nu mai este. Uite, de cînd a învăţat artele alea
maţiale, tipul s-a zărghit, a ajuns ca o fiară. Nu mai doarme deloc
şi, dacă nu te cunoaşte, nu te lasă să te apropii de el la mai puţin
de o lungime de braţ. O dată zici pa, dai bună seara scumpelor
plaiuri natale şi te trezeşti zburînd peste garduri.
...Deci, toate bune. Plănuisem să studiez pe toate feţele problema
descoperirii tale şi, cînd n-am mai găsit nici o faţă, am dat-o
pe-un telefon după Fuzzy. Încă de puşti băiatul ăsta era îngrozitor
de nervos. N-apucai să formezi decît primele trei, maximum patru,
cifre ale numărului, că Fuzzy lua hotărîri rapide, sărea din balcon
în balcon, iar cînd mi-a ciocănit la fereastră, mi-a şi şoptit:
„Moşule dragă, cunosc şi eu pe una dintr-astea de care îmi
spui tu. E tot într-a întîia şi locuieşte pe-o scară. Doar că asta a
mea n-are zulufi şi n-are picioare. E o nenorocită, iar ca s-o trimiţi
pîn’ la pîine, trebuie întîi să-i împingi căruciorul... D’aia, zic eu,
să nu ne-ncurcăm încă cu ea, că-e mereu prea suferindă şi a avut
şi ceva de-mpărţit cu tramvaiul. A făcut-o, mijlocul de transport
în comun, surcele... Da’ lasă, că pînă se termină ea vara, o găsim
noi şi pe asta, cu picioarele de 2 kilometri, a ta...“
Celestin se şterse de creasta unui val ce-l bubui peste-o
ureche şi tuşi încurcat.
Se scutură de ciorchinii de sare ai valurilor precedente.
Apoi îşi ridică capul aproape mirat:
– Auzi, tu, fată, ce-ţi spun eu aicea? Fată dragă, tu mă auzi?
146 DANIEL BĂNULESCU
Şi rămaseră suspendaţi chiar deasupra măduvei spinării aparţinînd
unui tînăr fără prea multă măduvă a spinării, dar înfrînat,
nesărat, cuviincios.
Din acel punct, Spectrul le derulă, cu amănunţime, întreaga
viaţă anterioară a băiatului şi o putură cerceta, cu mişcare iuţită,
pe cea următoare.
Ulpiu Galopenţia era ceramist.
Constituţia sa semifiravă, caracterul labil, temperamentul său
deşirat nu păreau să-l hărăzească marilor fapte.
Încă de pe vremea în care nu se ilustrase în postura de ceramist,
cînd încă nici 21 de ani nu atinsese, secondat de cei trei din
automobilul astral, coboară din Blajul natal către vechiul Regat,
pentru studii, nelăsînd în urmă prea multe speranţe. Încă de pe
atunci, cînd pleca, nu lăsa el prea multe speranţe în urmă. Anul
era 1924, sfîrşitul fiind cel al lui august bine stăpînit, auster, un
cer violent şi, dacă te analizai mai atent, observai că nu aveai de
ce să-ţi pui prea multă bază în Ulpiu.
Pînă la această vîrstă nu face decît să taie frunză la cîini,
găsind însă timp şi pentru a slei încet, dar temeinic, partea sa
ipotetică din averea părintească.
Dar pînă şi chefurile sale sînt potolite, pînă şi la chefurile date
de el nu cînta. De carte, feciorul nu se ţinuse.
De muieri, domnişorul nu se-apuca.
Unei vădane arzoaice, din Blaj, ce-i pusese tinerelului nostru
gînd rău, şapte zile îi trebuise ca, din aşternuturile în care se aventurase
cu Ulpiu, să alunge mirosul de nătărău.
Dar ce făcea Ulpiu?
Ulpiu nu făcea nimic dăunător sau, oricum, dădea senzaţia
că făcea mult mai puţine lucruri impardonabile decît alţii şi, cînd,
debarcat în măruntaiele unor Bucureşti interbelici, se înscrie,
dintr-un foc, atît la cursurile Facultăţii de Litere, cît şi la conferinţele
Facultăţii de Drept, gestul nu-i semnifică neapărat hotărîrea
de a termina cu viaţa fără căpătîi de pînă atunci, ci denotă, mai
curînd, dezorientarea sa.
159 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
152 DANIEL BĂNULESCU
Se uita la picioarele tipei, ca şi cum i s-ar fi părut că vede,
coborînd de acolo, o coadă mătăsoasă, groasă, catifelată şi neagră,
numai bună, vertebre şi os.
Nu lipsea nici şomoiogul de păr de la vîrf.
Chiar a doua zi, într-o marţi, pe 19 aprilie, deşteptîndu-se şi
neizbutind să-şi clintească nici un picior, Genel îşi petrecu bune
minute pariind dacă aseară, după ce se drojdiseră, bînd direct cu
frapierele, un tramvai, mai încruntat, nu i le amputase.
Şi de abia după ce descoperi că ambele membre inferioare
îi erau la loc (atîta doar că amorţite), abia atunci taximetristul
săltîndu-se într-un cot, o identifică pe gazda sa, Maria C. Nicolici,
întinsă de-a curmezişul patului. Dormind cu faţa în sus, răsturnată
peste jumătatea de jos a trupului lui. Pufăind şi horcăind, ca o
chiuvetă care se goleşte.
Trăgînd, în nări, mirosul de balegă emanat de la subţiorile
babei, Ţaca trecu prin spaima că fermecătoarea putrezise.
Amănuntul că şi horcăia, aşa putrezită, nu i se păru decît unul
din obişnuitele şi dezgustătoarele trucuri ale nenorocitelor de
muieri.
O scutură pe cordoaică, cu labele lui mari, de pe şolduri. Şi,
cînd se ridică de pe canapeaua desfăcută şi ea direct pe parchet,
căutînd să pescuiască vreuna din fiolele de vin spumos şi şampanie,
răspîndite peste tot şi care, desigur, azi-noapte îi puseseră
capac, se împiedică, părîndu-i-se că rămăsese înfăşurat în cearceaf.
Şi, mult mai tîrziu, se dumiri că era înţolit într-o cămaşă de
noapte, cît toate zilele. Ale cărei poale măturau, cînd se mişca,
duşumelele. Şi pe ai căror piepţi fuseseră cusute versurile:
„Sosuri, gemuri, cozonaci,
Bărbăţelului să-i faci“,
Capitolul 6
ZIUA A DOUA: „SĂ NU UCIZI!“
...Trebuie să nu fii fanatic, zîmbi Celestin şi mîngîie părul
fetei. Uite, eu nu sînt fanatic. Uită-te puţin la mine (fata se uita),
eu nu sînt fanatic. Nu sînt fanatic deloc. M-am mai liniştit...
Se mai liniştise.
Lucru de care îţi dădeai seama cu uşurinţă şi după starea
cămăşii.
Clapeta ei nu se mai tot răsucea.
Nu mai lăsa să răsară, la fiecare două minute, din adîncurile
ei, tot cîte-o ţigară.
– Ce mai vrei să ştii?... Că, pe 7 noiembrie, am fugit de-acasă?!
...Şi că miliţia a trebuit să-l aştepte pe blestematul de 7 mai ca
să pună gheara pe mine?!... Că m-am evidenţiat, între timp, vînzînd
nişte splendide tablouri de gang, numai ţigănci cu pieptul
pietros, numai liliac înflorit, numai fructe?! Preferam, în general,
cartierele muncitoreşti, blocurile proaspăt date în funcţiune,
oraşele noi şi pe tipii care se doriseră toată viaţa aia nenorocită a
lor cu pepeni verzi pe pereţi.
Sunam.
Scoteau, de după uşile de placaj, nasul lor primejdios. Scoteam
şi eu, de la subţioară, un catalog cu tablourile alea oribile
şi agitam o chitanţă.
Cînd o zbugheau în dormitor, fericiţi să-şi înnumere de treişpe
ori nenoriciţii ăia de 415 lei, pe care-i ceream pe-un tablou, se
trezeau cu mine în debara, adulmecîndu-te şi implorîndu-te, peste
tot, să apari: „Nora! Nora!“
Tăcu.
– Îşi închipui cît de ridicol eram?
Tăcu.
Închipuieşte-ţi cît era el de ridicol!
– Ce-ţi mai place s-auzi?... Că şi la internat, după ce m-au
prins, nu eram poreclit decît „Nora! Nora!“?
Că îmi dădeau măturile cele mai pline de rahat, ca să lustruiesc
closetele, bineînţeles, poreclite tot Nora, cu ele? asta-ţi
place s-auzi?
Cînd ieşeam din infirmerie, aveam capul atît de bandajat şi
umflat, încît îi impresionam şi pe cei cu care, bătîndu-mă, mi-l
149 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cu o nervură a veşmîntului răsucită şi aninată pe un antebraţ,
apariţia de fum ocoli măsuţa şi veni pînă înaintea caietului cu
însemnări zilnice.
– Bună dimineaţa, domnule taximetrist. Mi-aţi îngădui să
vă consult cu privire la etimologia cuvîntului ebraic rúach şi a
cuvîntului grecesc pneúma, însemnînd ambele „spirit“ şi, desigur,
făcînd apel la ceva invizibil ochiului omenesc şi caracterizat
printr-o anumită forţă activă?
– Etimologia? nimeri cuvîntul şoferul bănuitor, nevenindu-i
să creadă că încercase să ia stîrpitură aia atît de ţicnită la rangă,
dar şi luînd-o la rangă, nedîndu-şi seama cam cîte sentimente de
preţuire stîrnise în ea.
– Da. Etimologia. Atît eu, cît şi redutabilul dumneavoastră
pasager şi coleg, sosit din Mozambic, am căzut în acord asupra
următoarelor şase înţelesuri ale noţiunii de spirit:
1) vînt;
2) forţa de impulsie iradiind dintr-o inimă simbolică;
3) mesaje inspirate emanînd dintr-o sursă invizibilă;
4) creaturi spirituale;
5) Spiritul Sfînt sau forţa activă a lui Dumnezeu
şi, în sfîrşit,
6) forţa vitală ce acţionează în interiorul creaturilor terestre.
Însă asupra acestui ultim punct, al şaselea, am alunecat într-o
nedorită contradicţie. Domnia-sa susţinînd, în special, pe baza
textului scriptural din Psalmul 146 cu 4 („Spiritul [omului] trece,
se întoarce în pămînt; în aceeaşi clipă pier şi gîndurile lui“) că
spiritele terestre sînt muritoare.
Eu pledînd, la rîndul meu, pe baza diferitelor experienţe mistice
orientale, că trupul, de fapt, este o închisoare pentru spirit.
Şi că, o dată spiritul eliberat, el capătă o libertate binecuvîntată
şi că devine, la o scară redusă, nemuritor, asemeni lui Dumnezeu.
– Bunică-mea, curălăreasa – catadicsi Genel scîrbit să-i
descurce – zicea că toţi oamenii, cînd moare, se transformă în
nişte gîndaci.
– E discutabil, înlătură spectrul politicos ipoteza. Însă nu
această chestiune pe care aţi ridicat-o a fost aşezată sub contro-
156 DANIEL BĂNULESCU
Dinspre restaurantul Berlin şi hăt departe dinspre Cişmigiu
se pornise o briză, cu gîfîitură uscată, ce zvînta dintr-o singură
suflare spumele de pe haine şi încrusta pe vitrine dîre de sare, mai
ceva decît florile de gheaţă cît degetarul de groase, răsărite pe
geamuri, pe la Crăciun.
La etajul doi al inconfundabilului bloc ROMARTA, pe pervaz,
deasupra perechii de puştani, în interiorul apartamentului nr. 7, în
care locuiau doar un pisic şi matusalemica mătuşă ce-l aduse în
zbor, în spinare, pe rusnacul acela Mihail Afanasievici Bulgakov,
direct din buricul Teatrului de Balet şi de Operă, BALŞOI – de
unde altundeva, decît de la Moscova?! – duhurile necurate ale Căii
Victoriei jucau ca la ruletă, înfundîndu-şi ghearele între foile unei
Biblii cartonate, traducere Cornilescu, birjărindu-se şi deschizînd-o
rînd pe rînd ba la Ioel, ba la 1 Tesaloniceni ori chiar la Zaharia.
De data aceasta, cîştigă spiritul spurcat, care, vîrîndu-şi gheara,
desfăcu Cartea Sfîntă la Ieremia, Capitolul 17, unde, între altele,
se putea citi:
„Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede
în om, care sprijineşte pe un muritor şi îşi abate atenţia de la
Iehova!
Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind
fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pămînt
sărat şi fără locuitori.
Binecuvîntat să fie omul, care se încrede în Iehova, şi a cărui
nădejde este Iehova!
Căci el este ca un pom sădit lîngă ape care-şi întinde
rădăcinile către rîu; nu se teme de căldură, cînd vine, şi frunzişul
lui rămîne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să
aducă roadă...“
– Unu! rosti cu o voce educată, de doctor, Ho diábolos.
– Pe panglica mea o cheamă Ursula, turuia fata. Te-ai încumeta
să ghiceşti şi cum o cheamă pe şuviţa mea?
Dar băiatul nu mai percuta.
N-o auzea şi zîmbea obosit.
151 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
iar pe dobitoc, adică pe frunte, îi fusese înfundată o scufie.
Nu avu timp nici să înjure cumsecade, fiindcă bufni de
duşumea.
Azvîrli tichia, pentru că se împletici şi în tichie.
Vărsă o porţie dublă de înjurături şi, c-un efort supraomenesc,
suflecîndu-şi poalele cămăşoaiei de noapte în faţă, se deplasă
cu paşi mărunţi, de fandosită japoneză, pînă lîngă măsuţa joasă,
lovită de-o erupţie de ceşcuţe, scrumiere, pantofi şi farfurioare cu
resturi de haleală.
Şi, lîngă acea haioasă şi nemaipomenită măsuţă, se prăbuşi,
în şezut, pe covor.
„Adracului! Alaltăieri, sportivă şi-n chiloţi de aţică. Şi-acum,
o împinge naiba şi putrezeşte!...“
Răsuci, ca unui pui, gîtul unei sticle de şampanie şi, catapultîndu-
i cu un bobîrnac dopul, îşi răsturnă jumătate de conţinut de
sus, pe gîtlej.
Năzărindu-i-se că licoarea îi răpăie, ca o ploaie de primăvară,
pe tăblăria interioară a şezutului. Iar cealaltă jumătate a sticloanţei,
după ce-o trambală, inutil, prin hanul unei căni îmbîcsite
cu zaţ de cafea, o sorbi nespectaculos, apropiindu-şi-o de buze.
Plescăi.
Uscă pe dinăuntru încă o sticloanţă.
Scotocind după-un chibrit, pentru a-i face felul unei snagoave
curbate, agăţată cu unghia dintr-un pachet de-al fermecătoarei,
dădu peste un caiet. Un soi de maldăr de reclamaţii sau procese
verbale, mîzgălite de mînuţa, de-acum putrezită, a gazdei sale roşcovane.
Şi în care propriul lui nume îi sări în ochi de două ori.
Ce-i trebuia ei, la paceură, să-l reclame pe el, la garaj, c-ar
fura benzină.
Ori, că-n timp ce-o regula (enervîndu-l totodată că ea se tot
pupa c-o arătare, strunjită parcă doar din fum de la eşapament),
el, Genel, se trăsese afară din fermecătoare şi încercase să-şi vîre
mătărînga şi-n curul la stîrpitura, ce-i zicea roşcovana c-ar fi
Profesor. Ce, parcă nu văzuse el că şi Profesorii se bulesc?!
În pîrnaie, pe-ntuneric, nu simţeai c-ar fi mai citită găoază de
la nici vreun Profesor. Nu era...
154 DANIEL BĂNULESCU
umflaseră şi mă vîrîseră acolo. Iar uneori arătam atît de jalnic,
încît se apucau să facă chetă să-mi cumpere ciocolată cu fructe...
Ce să-ţi mai spun? şoptea, aproape cu ură, băiatul.
Cînd m-au luat acasă stăteam atunci liniştit.
Şedeam ore întregi chircit în genunchi, rugîndu-mă la mutriţa
ta, căreia îi mai uitasem din trăsături; milogindu-mă la năsucul
tău, care mi se părea că avea aerul celui mai înţelept năsuc de pe
pămînt; jelindu-mă, dacă o să mai vrei să te plimbi cu un tip care
poseda, acum, deja un început de cazier. Aveam din nou o pijama
de mătase, mă îmbrăcam toată seara cu ea, mă lungeam în pat
şi, pe la nouă, începeam şi-mi dădeam drumul la gînduri.
O luam aşa, după tine, îţi număram paşii, cînd ieşeai de la
lecţiile cretine de pian, mă frecam de toţi hăndrănăii care se vîrau
în tine doar să te atingă şi-ţi şopteau: Lasă-l dracului pe ăsta, pe
Celestin, nu-l vezi, în spatele nostru, cît e de tîmpit?
Şi n-aveau dreptate?
Oare n-aveau?
– Trebuie să nu fii tîmpit, zîmbi Clestin şi mîngîie părul fetei.
Uite, eu nu sînt tîmpit. Uită-te puţin la mine (fata se uita), eu nu
sînt tîmpit. Nu sînt tîmpit chiar deloc. M-am mai liniştit...
Ce crezi tu, şapte pînă la nouă tăieturi pe fiecare încheietură
de la mînă sînt, acum, suficiente pentru o fată care vrea să se
sufoce încă dinainte de-a te fi văzut?
Fata nici ea nu dormea.
Începuse, adică, şi ea, să-l cam mîngîie. Întîi peste păr şi apoi,
atent, peste tîmplă.
– Ştii ceva? Aş vrea să fiu Nora ta! îi mărturisi înduioşată.
Avea surîsul acela al tinerelor mame care constată că, dacă tot
au făcut o groază de lucruri aventuroase în viaţă, au şi ele de-acuma
copii. Aş vrea să fiu Nora ta! repetase.
Încerca să-l amuze.
– Ţie-ţi plac torturile cu cel puţin două etaje de ciocolată şi-o
mansardă de frişcă? Ai confunda vreodată o eclipsă de soare cu
o eclipsă de lună? Ai citit cumva nişte poeţi mai drăgălaşi decît
 şi o groază
de alte prostii.
150 DANIEL BĂNULESCU
Se ciuci lîngă maculator, să constate cum îl turnase limbricania.
Şi, cu cămăşoiul ca un iglu în jurul pîntecului, silabisi pe sărite:
„Aseară vizita unui domn... însoţit, ca de-o maimuţă, de ipochimenul
său îngîmfat... hîţa-pîrţa... braţele lui de tractorist... ochii
de linx ai Maestrului sesizîndu-mi temerile şi egalizîndu-mi
energiile... bietul meu trupuşor sfîrtecat... torsul lui de neam prost
scuturîndu-mi... hîţa-pîrţa... orgasmele ca pe-un covor... cine să-mi
fi prezis că Făt-frumosul aşteptărilor mele avea să fie unul motorizat,
analfabet, dar care, atunci cînd îşi aşează o carabă pe tine,
fiecare celulă a ta începe să vadă stele verzi... Superbia de atlet
a spătosului Genel nu-i depăşită decît de mlădierea inteligenţei
sale native, care s-a vădit, oricît ar părea de necrezut, tocmai
atunci cînd mi-a cerut să...“
Dar mintosului Genel, în afară că nu înţelese nimic, nu-i fu
dat nici să-şi amintească gestul cu care luase maul clar-văzătoarei.
(Devenindu-i totuşi foarte clar că, pentru o vreme, boarfa n-o să-l
reclame la nici un garaj.) Pentru că, uşa crăpîndu-se uşurel, în faţa
lui se ivi creatura din fum de eşapament de alaltăieri.
La fel de străvezie, dar parcă mai fercheşă.
Cu ochelarii cu rama impozantă schimbaţi pe unii din sîrmă
argintie, subţire (conferindu-i Profesorului un discret aer de
Gandhi). Cu pipa în care, parcă, perpelea tămîie. C-o bărbuţă
disciplinată cu foarfeca, din vălătuci de fum. Şi-o togă, tot fumurie,
înveşmîndu-i însă numai partea din faţă a trupului. Şi lăsîndu-i
descoperite cele două fese micuţe, rotunde ca bilele de rulment,
de persoană care nu aplaudă excesele alimentare.
– Bună dimineaţa, Mircea! îl salută din somn, descîntătoarea
pe spectru, simţindu-i prezenţa în încăpere şi, ca atare, întrerupîndu-
se o clipă din horcăit.
– Brîul şi sandalele lui Buddha Reîncarnat asupra ta, draga
mea!
– E o zi cu predicţii desăvîrşite pentru călătorii, nu găseşti?!
continuă roşcata pe un ton de flecăreală, cam nelalocul lui chiar
pentru cineva care nu putrezise, dar care dormea atît de profund.
Dar spectrul nu-i mai acordă atenţie.
155 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Spune, bă, unde ţi-ai lăsat pantalonii? Mormăie, crucea
mă-tii, unde ţi-ai lăsat, tu, pantalonii? Fiindcă, fără pantaloni, la
mine în casă eu nu pot să te tîrîi.
Se gîndeşte, adică, să-l invite pînă la dînsul acasă.
Reuşeşte să-şi îndeplinească dorinţa, după ce, în prealabil,
îi procură vestimentaţia necesară, de la talciochiştii de cîrpe
din zona Şelari-Covaci-Lipscani, aşa că, dintr-un început, tînăra
doamnă Olimpia Frofrony, delicata şi picanta soţie a domnului
Ninel, are ocazia să-l vadă pe Ulpiu în pantaloni.
Îl place.
Iute prinde cea mai fremătătoare încredere în el. Îl pune să
lustruiască parchetul, să care gunoaiele, să măture curtea. Simte
că nu s-a înşelat. Băiatul ăsta are într-însul ceva.
Ia să vedem.
Îi cere, din nou, să se preumble prin curte.
O emoţionează mişcările lui somnolente, rotunde, de tînăr
bărbat.
Este prima care lansează:
– Din fute-vîntul acesta va ieşi, poate, un excelent ceramist!
Între anii 1928 şi 1930, Ulpiu Galopenţia îşi deprinde cu
adevărat meseria.
După primele şase luni, cînd avansurile doamnei Frefrony
încetează, iar dînsa, brusc conştientizată, îşi ia seama de ce podoabă
de ucenic are parte, Ulpiu îţi poate menţine locul în atelierul din
spatele casei exclusiv datorită meritelor sale de ucenic ceramist. Tot
ceea ce îl poate duce mintea să facă e să deseneze, prin şopron, pe
fundul farfuriilor golite, prin closete, modele de vase.
Cu mîinile sale pufoase, vag scandalizată, doamna Frefrony
îi mută hainele, lipsite de şic, din camera servitoarei, într-unul dintre
paturile de sus ale ghetoului lucrătorilor, la „şerpărie“.
– Mai gîndeşte-te, îi şopteşte, impresionată, femeia. Mai gîndeşte-
te şi destăinuieşte-mi şi mie dacă părinţii dumitale au fost
foarte fericiţi că te au.
Uşa de la menajeria cu ceramişti se trînteşte şi, o dată cu
bufnetul, ei, tînărul e propulsat în noua sa viaţă. Se scoală cu
noaptea în cap, pregăteşte, fasonează, arde munţi întregi de argile.
164 DANIEL BĂNULESCU
Cu decizia-n mînă, se plimbă înfiorat pe Calea Victoriei şi,
în faţa unei vitrine, îşi adună curajul să potrivească imaginea
picioarelor cucoanelor ce îi trec prin-nainte deasupra contururilor
unor ciorapi mătăsoşi şi electrici, ce torc precum două pantere
prăvălite în galantar.
Strîmbă din nas, găseşte fiecărei fandosite reflectîndu-se în
acel galantar cel puţin patru hibe, dar cînd, în cele din urmă, paşii
unei tinere superbe, şatene, se suprapun perfect, fie şi-o clipită,
unghiului pe care perechea de ciorapi îl închipuie în vitrină, intră
în magazin şi, de toată chenzina, tîrguieşte un balot de ciorapi
Rendez-vous.
Ce dacă?
Ştie că n-are ce pierde.
Şi, uite, pentru cine o să-l întrebe ce are de gînd să facă cu
ei, o să explice (şi chiar îi explică în gînd) că-i va distribui tuturor
femeilor Capitalei care înţeleg de limba franceză. Ele vor sosi
ca hipnotizate la rendez-vous, după ce întîi îşi vor trage ciorapii,
vor mulţumi cerului pentru prima dată că sînt femei şi, mulţumind,
se vor mai uita o dată, vor citi eticheta, însiropînd cu privirile
lor îndrăgostite, ambalajul. Atunci vor înţelege.
Capitala trece însă prin fazele oricărei capitale obtuze şi
neandhertaliene, care nu-şi înţelege artistul.
Nu-i furnizează, adică, femei.
Barurile, de exemplu, ar fi ele deschise, unele sînt extrem de
deschise, atît de deschise, încît Ulpiu nici nu cutează să intre. Deşi
acolo, probabil, sînt cultivate femei sclipitoare, doamne cărora ar
merita să li se aplice ciorapi rendez-vous. Ce să facă cu ei Maica,
bunăoară, care a primit ea singură patru perechi?
Şi lunile trec.
Atmosfera e veselă.
Bandele Perju şi Odoacru îşi sună singure adunarea şi operează-
n oraş. Devalizează bănci, fac harcea-parcea caseriile, taie
în bucăţi cîte-un seif de-al poliţiei şi îl fură-n felii.
Lumea se amuză.
173 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
perdeluită şi cu ştaif, cu grădiniţă şi salonaşe pictate, bineînţeles
poreclită Halima.
Şi mult s-a mai minunat Ulpiu de întîmplarea aceasta şi
sufletul înalt către tării i-a tresărit şi a intrat, a ajunat şi-a cinstit.
Dar iată că, în viaţă, peripeţiile instructive se ţin lanţ, dovadă
că şi de la celălalt capăt al străzii o cafenea înviorătoare observă
că-l pîndeşte, botezată de data aceasta spăimos, prevenitor, moralist,
Fărădelegea. Iar numai pe anumite străzi, observă, de toţi
ocolite, nu păreau a nu exista asemenea locuri desăvîrşite, gospodăreşti,
în care te puteai aduna, întrema şi gîndi, puteai consuma
şi mîzgăli cugetaţiuni pe şerveturi, ba chiar şi aţipi, în secile şi
legănătoarele jumătăţi de zi, din care scăpai numai după ce se
învredniceau să dea peste tine colegii.
Căci, o dată descoperit, colegii-l salvară, ei îl înnobilară în duh
şi tot ei dădură de lucru banului popii, domnişori de neînchipuit,
neîncrezuţi şi instruiţi, apăruţi cînd ţi-era mai greu, mîngîindu-ţi
nostalgiile cu mir de la Scorburi, dînd sufletului tău ghies spre
cîrciumile universitare Coviltir, Nu mă mai îndrăgeşti, Ţaţa Ţenea,
Zamparaua, Valtrap, Amorţica, împingîndu-te să intri la cursuri
negîndite la Zi-mi pe nume, Hai-hui, Trei în pat, Două lulele şi
programîndu-ţi seminariile şi laboratoarele la Harcea-Parcea sau
Deşteptarea.
Pentru că, vădit, numai acolo îi puteai dibui şi asculta pe marii
bandiţi vocalişti şi instrumentişti, ce ciuguliseră toată înţelepciunea
lumii ca pe grăunte, pe Tîrtolea, Bimbaşa, pe Mavru, pe
Limbă-Dulce, Cordac, Mimi Cuib, Linguriţa ori Gina Carabina,
pe Spaimac sau Bluzonea, toţi oameni grei, lăutari cu instrumente
şi cîntări adevărate, ce dădeau caracterului tău palme şi-l încurajau
să se precipite către fapte măreţe.
Dar oare nu la ei fusese trimis?
Nu la ei, milostivii, bine şi iutefăcătorii de minte?
Nu la cei lîngă care, dacă nu manifestai destulă mlădiere de
spirit, o dată îţi deschiau burta şi-ţi înădeau, din măruntaie, coadă
de zmeu?
Nu lîngă cei care, pricepîndu-se să-ţi ridice tot Bucureştiul-
ntr-o mînă, ţi-l ţineau acolo şi ţi-l spoiau în aceleaşi culori
161 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Plesnitorile, tîrfele, obligate prin natura profesiei lor să colinde
şi să bucure la client, navighează acum doar la ore şcolăreşti, pictate
în culorile vii ale fricii. Agenţii de filaj se plîng în rapoarte
de monotonie şi de instaurarea moralităţii.
Publicaţiile de gang scot pe nări foiletoanele lor din ce în ce
mai fioroase: „Jack Spintecătorul“ ridică în „Mîna care ucide“
„Cuţitul înamorat“ şi le stinge damelor „Lumina întunecoasă“.
Se comercializează, pe bani grei, nesuferiţi cîini de pază. Se tocesc
creioanele amploiatelor, cu care sînt transcrise denunţurile preluate
telefonic.
În serile de 14, 15 şi 16 iunie, apar neîndoielnicele semne ale
altor asasinate.
Chiar şi cei plătiţi pentru asta cu greu mai pot ţine cont cîte
sînt. Din nou în Cotroceni, pentru prima dată-n Floreasca, apoi
într-o pivniţă de pe ulicioara Scarogea, colţ cu Susurul Rahovei,
se descoperă un trunchi uman, două perechi de mîini retezate
imediat de sub umeri şi un sîn.
Ciopîrţitorul face risipă de sîni. Încă un sîn în centru, la Scala,
o jumătate de sîn pe un maidan din mahalaua Tabaci şi, bineînţeles,
nici măcar nu-s de la aceeaşi persoană.
Degeaba pînde, arestări, descinderi de razii.
Degeaba poliţiştii îşi mută domiciliile şi făpturile pătrăţoase,
zi-noapte, în păr, la servicii.
Ulpiu, în anumite nopţi, îşi aşterne şi doarme acolo, nemaiţinînd
minte alte birouri pe care să se fi odihnit mai tracasat ca
atunci. Compară o groază de urme ciudate, şi ajunge la rafinamentul
de a descrie ce oameni, ce şobolani sau gîndaci au călcat
prin pivniţa cutare în ultimii zece ani.
Degeaba.
Singurul fapt îmbucurător: se accelerează perfecţionarea
organizării poliţiei.
Operativ, ia fiinţă primul serviciu est-european de deghizări.
Pe căldurile cele mari, detectivii cei mari, grimaţi şi împopoţonaţi,
se fîţîie, ascunzînd sub bluziţele vaporoase umflături
ce se dovedesc a fi nu mamelare, ci răspînditoare de gloanţe.
176 DANIEL BĂNULESCU
Graba cu care hainele şi ceasul lui Ulpiu găsesc drumul Muntelui
de Pietate poate fi asemuită mulţumitor doar cu suavele,
dar severele aperitive.
Orele în care desprinzi, cu briceagul, minuscule firimituri de
pe o coajă mucegăită de pîine, au ceva misterios şi esenţial în
comun cu aburul dumnezeiesc şi somptuos al marilor supe. Şi
orele şi aburul la fel te amorţesc şi-ţi primenesc stomacul pentru
încercarea cea grea, lovitura de puşcă a leşinului, palier de la care
sigur îţi devii hrană, moment de la care intestinele deranjate singure
se pornesc să-şi absoarbă pîntecele ca pe o friptură.
O ultimă delicatesă, cea a desertului: propietăreasa sa, Anghel
Maria, doritoare odată de a-şi reface viaţia cu cele 74 de kilograme
ale lui Ulpiu, nu mai consimte a se lăsa păcălită, făcînd-o
acum cu numai 50.
În mai puţin de jumătate de an, se ridică deci la ceruri, fără
surle şi trîmbiţe, aproape o treime din Ulpiu. Odăiţa îi devine o
neconvenţională mansardă de conservatorist, măruntaiele îi şuieră,
încheieturile îi scîrţîie, omul nostru exersează din răsputeri şi se
acomodează cu moartea.
Într-o după-amiază, din jurul datei de 30, secondată de alţi vreo
cinci propietari, Anghel Maria suspendă concertul, azvîrle o parte
din instrumente pe hol şi dă de-a berbeleacu cu dirijorul în stradă.
Un zgomot ca de pungi golite din plastic face să vibreze senzual
aerul patriarhal al ulicioarei. Sînt ultimele mişcări, comprimări
şi decomprimări de armonică, ale unor plămîni foarte uscaţi.
N-apucă bine Genel să sucească de volan pentru a se îndepărta
de un muribund devenit nefolositor, că, dintre gurile scălîmbe
ale tomberoanelor, pe Ulpiu îl va salva domnul Ninel.
Domnul Ninel este un personaj distins, pozitiv şi apare ca
descins din paginile lui Charles Dickens. Este subtil şi bogat, are
aproape cincizeci şi patru de ani, a fost la Paris şi, întreprinzător,
şi-a amenajat pînă şi un atelier de ceramică.
Priveşte la Ulpiu, se arată dezolat de situaţia în care soarta
l-a tîrît de urechi pe sărmanul băiat şi îi şopteşte:
163 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cea neafectată, adicălea, de curbele de sacrificiu. Cum să te
superi pe pricopsiţii care-şi presară locurile spargerilor cu ciornele
unor scrisorele isteţe, cuvîntînd despre fair-play şi chemîndu-i
la hărnicie pe poliţişti?
Sufletele lui Sutică şi Ţirfea respectă pactul tacit de a nu fura,
de la un singur om, o sumă mai mare de una mie de lei. Cînd
dispare vreun portofel, ocnele se comportă mai ceva ca nişte
academicieni, actele sînt trimise cu trăsura acasă, dimpreună cu
scuze, cărţi de vizită, angajamente şi trandafiri.
Face adevărate furori obiceiul ca multor dintre cele mai
tulburătoare dudui ale Bucureştilor, nu numai să nu li se mai
sustragă nimic, dimpotrivă, atunci cînd e posibil, să li se ataşeze
ceva, o blană, un biju, în aşa fel încît dînsele să nu observe pînă
acasă. Evident, un sfert dintre păgubite doar se prefac.
La 31 mai 1932 cade şi guvernul Iorga-Argetoianu.
După dejun, ostenit şi cam nebărbierit, dl Iorga îşi prezintă
demisia.
„Cărămida în capul primului-ministru! trîmbiţează goarnele
presei. Speciala! Ediţie specială!“
Dl. Argetoianu, refugiat într-un confesional, tămăduind inimi
şi intonînd Psalmi, este nevoit să afle despre trîntirea cabinetului
său din gazete.
Nu-i nimic, cîteva zile gazetele zboară cu tiraje mai mari.
Nu numai cîteva zile, cîteva săptămîni, aproape o lună.
Fiindcă la 4 iunie, dis-de-dimineaţa, în jurul orelor 6,30, se
descoperă, în subsolul unei clădiri din Ferentari, primul cadavru.
Întredeschizînd portiera, spectrul Profesorului de Istoria
Religiilor comandă ca automobilul să se lase uşor deasupra lui,
atinge cadavrul, îl întoarce de cîteva ori cu piciorul.
Încă n-ar fi lămurit.
Este un cadavru nemăsurat de ciudat. La prima vedere, nici
n-ai avea baza pentru a afirma că e un cadavru.
Peste ceea ce se dă în subsolul din Ferentari sînt, de fapt,
două mîini, provenind probabil de la aceeaşi persoană. Degetele
subţiratice, fibre musculare imberbe, unghiile lăcuite, toate indicii
că ele ar fi aparţinut unei femei.
174 DANIEL BĂNULESCU
în care înmuia şi tătîne-su, popa, cînd, apropiindu-se Sărbătorile,
zugrăvea în cuvinte-meşteşugite, enoriaşilor săi, Raiul?! Şi nu toţi
cei din intelectualitatea în zidire a oraşului care, îmbrîncindu-se,
dăduseră peste adevărata fire a lui Ulpiu, nu-l firitisiseră?
Nu-l alintaseră?
Nu-l alintau?
Nu-l îmbiaseră care mai de care la feluritele licori sau şampanii,
la chiselele cu icre moi, sporovăind cu fazanele, în penele
lor îmbrăcate, la mironosiţele de languste, numai pe stîncă de
gheaţă servite sau la îmbîrligăturile de pe la noi, la mititei, la
ţepuşi, muscalii, dîrdăveici sau pastrame? În cîteva zile, nu toţi
studenţii din Bucureşti îşi modificaseră din mers formulele de
salut, urlînd peste tot, pentru a se identifica între ei, numele
învingătorului ce ştiuse cu atîta talent a le topi inimile?
„Ura, Galopenţia!“ bubuia prin parcuri.
„Ura, Galopenţia!“ se intona pretutindeni din grădinile de
vară, sălile de disecţie, saloanele cu felinar roşu, perimetrele de
arest şi trăsuri.
Îţi ţiuiau urechile.
Dar merita.
Desfăşurai o popularitate de deputat. Cele mai frumoase femei
veneau să ţi se aşeze la masă, să te cunoască şi să rîdă de tine.
Fotografiile tale li se încurcau printre degete, bucurau medalioanele
banale sau princiare şi fîşneau în poşete.
Şi aşa au trecut patru ani.
În 1928, într-o deplinătate a anonimatului, Ulpiu Galopenţia
se apucă de foame.
Pînă atunci îşi desăvîrşise cu minuţie numai premisele, acum
totul era pregătit: Bătrînul, înainte de a muri, îl afurisise. Coana
preoteasă, plină de bun simţ, se stinge şi ea. Patru fraţi şi două
surori nemăritate îl consideră principalul vinovat că viaţa e dură.
Sportiv, Ulpiu îşi primeşte fără ostilitate foamea, îi deschide
porţile mari ale destinului său şi se apucă de ea.
Există un mod rafinat de a face foame, care nu se compară
decît cu prepararea celor mai sofisticate mîncăruri.
162 DANIEL BĂNULESCU
Capitala îşi ţine respiraţia.
Nimeni din presa după-amiezii nu are tupeul de a se lansa
în glume tîmpite în legătură cu unele similitudini referitoare la
Venus din Milo. După orele 18, bucureştenii tropotesc din nou,
în grupuri excitate de Mitici, în centru, pe Sărindar, pe lîngă sediile
principalelor cotidiene, pentru a se rebranşa proaspetelor ştiri.
Se întinseseră noi zvonuri. Cică-se în Cotroceni, într-un bazin
răzleţit, coborînd să peticească un hidrofor, un instalator calcă, cu
vîrful unui sabot, peste un cap secţionat de femeie şi izbeşte, cu
acelaşi macabru sabot, două labe ale picioarelor, decupate şi abandonate
acolo. Gazetele de seară, calandrate cu înfrigurare, confirmă
carnagiul.
Carnagiile, pentru că sînt două.
A doua zi, experţii poliţiei anunţă că bucăţile de corp uman
prelevate din cele două cartiere nu aparţin uneia şi aceleiaşi persoane.
Buuun. Deci două crime.
Un scurt relache.
Se scurg cinci-şase zile relativ liniştite, pentru ca, apoi, pe
10 şi 11 iunie, să irupă înmărmuritoarele dovezi materiale indicînd
crimele trei, patru şi cinci. Similitudinile între cele cinci cazuri
sînt frapante. Victimele sînt identificate toate a fi fost femei.
Cuprinse în intervalul de vîrstă 20-39 de ani. Nu li se recuperează
decît părţi izolate de trup. Locul depunerii este altul decît locul
tranşării. Părţile desprinse au fost ambalate şi transportate în
săculeţi de cîrpă, folii de plastic, valize de piele.
Derută totală. Au fost împinse peste Dunăre vremurile de
hoinăreală sau dolce farniente. Serviciu, cine are pe timpul ăsta,
încă de criză, serviciu; cumpărături, făcute cît mai din zbor şi cît
mai în pripă; jurnale, doar atîtea cît pot fi agăţate din mers şi, după
orele 17, tuşti acasă!
Cetele de pierde-vară, coborîte ca perdelele de muşte prin
cafenele, renunţă la pariurile făcute pe numerele, cu soţ sau fără
soţ, de la trăsuri, şi pun rămăşaguri cam cîte minute n-o să se vadă
pas de femeie neînsoţită pe stradă. Cîştigă hăndrălăii care se
„aruncă“ mai mult.
În zorii zilei, seara, nopţile, pe bulevarde nici ţipenie de om.
175 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cîtva timp, bogăţia şi densitatea tezaurelor monetare, a paftalelor,
a statuetelor turnate, a medaliilor, a obiectelor de cult şi
de podoabă împinge în umbră ceramica. În fond, socoteşte cineva,
leafa unui ceramist nu e un capăt de ţară şi Cosiţia, verişoară a
doamnei Frofrony, acceptă să pripăşască în tabăra ei, alături de
un cîine, un canar şi-o pisică, şi-un ceramist.
Cele şase luni de muncă drăcească sapă, în sufletul blajin al
lui Ulpiu, cicatrici exemplare.
E adus, din nou, pe buza prăpastiei, dar nu din cauza efortului
propriu-zis, ci doar pentru că persoana sa e, din nou, ţinta infernalelor
vexaţiuni amoroase. Doamna Cosiţia e un satrap, iar viaţa
ei a fost furtunoasă.
Încă din dreptul vîrstei de treisprezece ani, insaţiabila Cosiţia
sare şi se instalează în spaţiul cel mai plin de pucioasă al rubricilor
revistelor de scandaluri. Nenoroceşte bărbaţi, foarfecă tineret,
sleieşte averi, e exact genul de cucoană ce-şi amenajează o căpiţă
de fîn în salon pentru jocurile adulterine.
Ultimul ei soţ, doctorul Scurfuleţ, încornorat plictisit, îi trînteşte
anumite prafuri în mîncare şi îi înnoadă cîteva glande.
În cel mai scurt timp, trupul ovaţionat şi afurisit al taifunicei
doamne Cosiţia se va acoperi cu un planşeu gros de osînză şi va
cîntări un chintal. Urmează divorţul, rămîne porecla şi varianta
feminină a biciului lui Dumnezeu ajunge să conducă şi să terorizeze
şantierul.
Pe Ulpiu, lămurită imediat cu cine are de-a face, Cosiţia îl va
striga de-acum Viorel.
Toţi bărbaţii aflaţi în subordinea doamnei Chintal poartă doar
unul din umătoarele două nume: o parte din angajaţi sînt numiţi
Viorel, ceilalţi se simt convocaţi atunci cînd şefa lor li se adresează
pronunţînd Goliath. Pe unii, doamna Chintal îi înghesuie,
de ceilalţi, aceeaşi năbădăioasă doamnă se lasă înghesuită.
În chip inevitabil, după numai trei zile, Ulpiu devine Viorelul
preferat.
Lucrul încetează, uneltele sînt părăsite de fiecare dată cînd, în
toiul amiezii, stăpîna apare şi se apropie cu paşi legănători de Viorel.
168 DANIEL BĂNULESCU
Înfiorător pare faptul că este şi galeşă.
Femeie de bună condiţie, odraslă de extracţie dovedit aristocrată,
sporovăieşte cu el, presară un pic de conversaţie spirituală
şi, deodată, slip! c-o mişcare abilă a mîinii, îi înlănţuie capul în
cravaşă şi îl plesneşte la fund. Canarul, cîinele, pisica, şantierul,
toată lumea rîde. Nu toată lumea.
Dacă în domeniul performanţelor şi expedientelor amoroase,
Ulpiu Galopenţia pare condamnat să rămînă toată viaţa un biet
Viorel, în celălalt domeniu, pur arheologic, formidabila sa dotare
naturală, tenacitatea, intuiţia artistică, înclinarea către răbdare,
precum şi frica de-a mai dormi noaptea, singur, în baracă, într-un
loc reperabil adică, îl conduc spre minuni realizate în lucrul său.
Din depozitul de sfărîmături împrăştiate şi lepădate parcă
în duşmănie pe cîmp, Ulpiu reconstituie, lucrînd noapte de noapte,
o colecţie nemaiîntîlnită de 29 de vase de cult, pentru care pînă
şi infatigabila Cosiţia înţelege că va obţine, pe piaţa antichităţilor,
un regat. Experţii se simt sideraţi în faţa intuiţiilor tînărului meseriaş
ce, aproape fără experienţă şi semi-invalid la capitolul cunoaştinţelor
de specialitate, alege varianta corectă dintre mii de variante,
ataşează perfect ornamentul scobit lîngă ornamentul scobit, incizia
lîngă incizie, canelura la canelură.
Afacerile cu ciobărie se înteţesc în preventoriul arheologic
şi, dacă există şansă, Ulpiu şi-o îmbunează, prin seriozitatea sa
din acele zile.
Destinul îi este favorizat chiar din interiorul echipei de poliţişti
detaşaţi permanent, pe şantier, pentru a lua în evidenţă, în contul
statului, cea mai umilă tinichea dezgropată. Sînt trei posturi de
presari supraveghetori, posturi bănoase, o listă impresionantă de
descoperiri arheologice, dar procese verbale corecte şi predări
către tezaurul statului extrem de puţine.
Onorabilii poliţişti au fost năimiţi.
Cînd, pe rînd, la cîte o săptămînă, fiecare dintre cerberi dă
cîte-o raită prin Bucureştiul iubit, pentru a deşela anatomiile unor
cocote şi pentru a-şi mai încărca bateriile, după ce-şi doseşte
purcoiul de bani necuraţi în buzunăraşele unei bănci agricole
obscure, unul dintre cei trei, sergent milos, istoriseşte şefilor săi
169 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Îl uită Dumnezeu acolo unde îl pui.
Trecut, rînd pe rînd, pe la galerele tuturor punctelor de lucru,
atunci cînd deteriorează ceva, încasează bătaie, alteori, preluînd
benevol, norme ale celorlaţi lucrători, e înţeles şi iubit.
Deşi mîinile îşi dezvăluie, ca niciodată, iuţeala, chipul mofluz
îşi conservă aerul năuc, de posedat aiurit. Cu timpul îşi reglează o
aparenţă serioasă, pune de o parte mai multe salarii, îşi lasă favoriţi
şi mustaţă, cartierul apucă în istoria sa un domn Galopenţia.
Într-o seară, întorcîndu-se tîrziu de la lucru, pe traseul infim,
50 de metri, dintre atelier şi magazia cu paturi, întîlneşte o pisică.
O întoarce cu gheata de trei ori peste cap, dar nu se întîmplă nimic.
O mai întoarce o dată.
Se îndepărtează mirat. Noaptea plînge. Colecţionează fotografii
de actriţe, cutii de chibrituri, litografii, absolut tot ce-i cade
sub mînă. Noaptea, cînd şi cînd, umflă, din nou, peretele de cîlţ
al pernei cu lacrimile lui.
Dacă nu se întîmplă minuni este fiindcă anul 1930 este unul
al crizei.
La periferii, Bucureştiul dansează elegant şi abstras în ritmurile
pătimaşe ale foamei.
În 90% din casele fostului sector de Negru, persoanele melancolice,
ce se declară substanţial şi susţinut nehrănite, sînt notate
de către destin într-un carneţel şi se trezesc imediat ţipluite în
tuberculoză. În sectorul de Galben se găteşte, cu multă aplicaţie,
scoarţă de copac. În Albastru, părinţii triburilor numeroase de
ţînci nu se scapă unul pe altul din ochi, de frică să nu-şi fiarbă şi
să-şi halească de unii singuri mezinii.
Dacă scapi însă dintre periferii către centru, mai ceva ca-n
broşurile marxiste, poţi întîlni totuşi şi cîteva oaze plăcute.
Pe Regală, pe Elisabeta, fluieri şi vin şi te ling, pe carîmb,
localurile cu vinuri, de-ţi vine să dai cu căciula în cîini, ies la
agăţat băcăniile cu trufandale de-ţi lasă gura apă, se bat pe burtă
cu tine magazinele de fineţuri, cu corp de balet din fazani şi mistreţi,
atîrnaţi întregi la intrare, mormanele de dropii şi potîrnichii,
stivele de iepuri, aranjamentele exotice ale neînţeleselor şi perverselor
delicatese marine.
165 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
El, personal, e foarte de acord.
Dar cu cine? Nu cunoaşte pe nimeni.
Cu mama?
Nu cu mama şi nici cu zăltata nepoată a Maicii, ce-şi face
tot mai des drum pe la ei şi, dacă n-o supraveghează, îşi piteşte
piesele ei intime de lenjerie feminină între păturile lui de bărbat.
Nici cu Oama (cu oarba), nici cu Carla (cu ciunga), nici cu
arătarea aceea cu sînii pitici de la slujbă, care-i prepară în fiecare
dimineaţă cafeaua, dar îi şi toceşte ascuţitoarea, îl ciupeşte, călcîndu-
l pe nervi, ori îi ascunde gustarea.
Nu.
El, Ulpiu, nu-şi va lua de iubită decît o soţie întreagă, înaltă,
perfectă, sănătoasă, fără cusur, o tovarăşă ideală de viaţă, care o
să-l îndrăgească şi, cu afecţiune, care îl va ajuta să treacă peste
orice asprime a vieţii. În plus, n-a fost el şi nu este, de cînd se
cunoaşte pe lume, un fel de artist?
Femeia lui, a hotărît el că trebuie să se dovedească, în plus,
şi cea mai splendidă femeie din lume.
Bine.
De hotărît, a hotărît.
N-are gusturi rele. E o hotărîre înţeleaptă. Mai rămîne un
singur amănunt.
Unde s-o întîlnească?
Din care loc de pe pămînt s-ar procura un asemenea miraculos
exemplar?
Începe să privească după femei, dar nu aşa, direct, faţă în faţă.
Se uită la ele de departe, cînd nu sînt atente, abia atunci cînd se
îndepărtează şi, dacă se poate, în special, la cele care sînt reflectate
în vitrine.
Numirea oficială în poliţie îi soseşte hăt tîrziu, către primăvară,
două zile după ce echipa Iorga-Argetoianu îşi asumă responsabilitatea
formării guvernului, iar noul titular al departamentului
său contrasemnează-ntr-o unică noapte toate notele administrative
nesemnate în ultimele luni.
172 DANIEL BĂNULESCU
început, în bătaie de joc („Dumneata nu te-ai simţit nicicînd aşa
de părăsit, încît te-ntrebai de ce să te mai consideri femeie?“), îl
înşurubează în canapeaua de lîngă şoldul dumneaei, adolescentin
şi cam analfabet, îi suflă fumul în ochi şi suspină:
– Spune-mi, suflete, te-au dat duşmanii afară?
– Da, doamnă.
– Şi ce să-ţi fac eu?... Pun pariu că nici măcar nu-ţi trece
prin minte din ce-ai să trăieşti?
– Da, doamnă... Nu, doamnă.
– Perfect. Lamentabil adică... Romanele franţuzite... Trebuie
ca tot iubiţica să aibă grijă de iubiţel.
Întreaga vară şi toamnă a blestematului an 1932, în condiţii
ce amintesc de incomodităţile muncii în mină, Ulpiu trudeşte în
barăcile şi pe schelele inverse, de jos în mai jos, ale unui şantier
de arheologie.
În ziua în care se transferă în tabără (fiind angajat aici la
insistenţele Olimpiei Frofrony pe lîngă verişoara sa, Cosiţia), întîlneşte
aruncate şi i se descarcă în grijă, la cîţiva zeci de metri în
afara pîrleazurilor aşezării, 24 de lăzi, pline ochi cu mormane de
cioburi, pămînt clisos şi pietriş, amestecate şi cimentate împreună.
Rolul său arheologic e să scurme şi să pescuiască în tot acest
gunoi, transformîndu-l, cît mai curînd, într-o impecabilă şi, bineînţeles,
imposibil de reconstituit, ceramică picatată.
Urlă douăzeci de minute chiar pe locul pe care se află, îşi
rearanjează ţinuta şi se întoarce la lucru supus.
Campusul, încrucişare elocventă între o întreprindere arheologică,
peşteră de tîlhari şi punct de contrabandă, conduse toate
de făptura energică a Cosiţiei Scurfuleţ, realizează ameţitoare
profituri.
Tot ceea ce dezgropat fiind, este găsit nesemnificativ, ia,
pentru liniştirea autorităţilor, calea depozitelor de stat; restul,
partea cu adevărat valoroasă, este dirijată pe căi oculte, către
rezervaţiile colecţiilor particulare.
167 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
despre singurul om din Romînia capabil să-ţi ia o coală de hîrtie,
ciopîrţită c-o lamă, o zi întreagă, în zeci de mii de bucăţele şi,
din două-trei mişcări abile, să ţi-o reconstituie la fix, sub forma
iniţială. Şefii nu-l cred, oameni de aur. Ştiu şi ei de veselul negoţ
de pe şantierele arheologice, dar acum, din enormităţile subordonatului,
li se vădeşte şi neajunsul că se şi bea mult prea mult.
Dacă, cumva, există.. Ce mai aştepţi? Adă-l aici. Adă-l, bă,
aici pe cioflingar, că te ia mama dracului!
Pe străzile închiciurate de iarnă ale Bucureştiului, ale impresionantului
an 1932, nimic esenţial nu se schimbă, deşi Ulpiu
Galopenţia debutează-n poliţie.
O încăpere minusculă, dar în Prefectura Generală a Poliţiei,
o sobă, o masă şubredă, un fişet, două scaune, o grămăjoară de
rechizite, din care nu lipsesc foarfecile şi pelicanolul, iată zestrea
meschină cu care serviciul nou înfiinţat demarează, sub denumirea
pompoasă de laborator de reconstituire.
Un singur şef direct, colonel Volgoride, care se pricepe să
picure în relaţiile sale cu Ulpiu o atmosferă de corectitudine
cazonă, supraveghere discretă şi ocrotire uşor amuzată.
Într-adevăr, băiatul dă în brînci, progresează, şi nu trudeşte
deloc rău, din moment ce prin aceeaşi uşă prin care intră zilnic
rupturi, documente betejite, arse, lipite sau molfăite de mucegai,
ies a doua zi acte-pacienţi cu înfăţişări reîmprospătate, tefere şi
cu aerul acela docil ce le îngăduie hîrtiilor să fie citite. Arestaţii
care, în trecut, se mai dădeau de ceasul morţii, distrugînd, chiar
în secundele în care erau ridicaţi de poliţie, o poliţă, o listă, vreun
alt act compromiţător, puteau de acum să nu se mai sforţeze, dacă
nu aveau calmul de a-şi realiza distrugerea.
Nu degeaba lîngă prenumele Ulpiu se aciuieşte particula
amicală de Căpăţînosul sau Cel într-o ureche, iar cei din Corpul
de Detectivi ai Singuranţei apelează, cu superioritate tandră, la el.
Cunoaşte astfel, din interior, o groază de afaceri interesante, demne
de a fi cîndva istorisite pe cearceaful dintr-un cinematograf.
Rămîne acelaşi tip ascultător şi discret, se îmbracă cuviincios,
cîştigă îndestulător.
170 DANIEL BĂNULESCU
Pe Calea Victoriei, trăsuri, blagoslovite multe cu doi pînă la
patru ponei, se lasă-n genunchi şi cuprind, în căuşurile lor articulate,
doamnele în pantofi de mătase.
Moştenitori, mutilaţi, peşti, cartofori, primadone, fanfaroni,
paraşute, tiribombe de lux, crupieri şi galanţi înăbuşe locul.
La Pielea Goală, celor ce cred în salvarea lumii de către o
bucăţică de cur li s-a adus varieteu. La Buh, Aliat, Talmeş-Balmeş,
cele mai cosmopolite terase din lume, alături de trupele dansatoarelor
suedeze sau cehe, rele de muscă, de-au ce-au stors, ca pe-o
cîrpă, orice romîn mai înalt de un metru douăzeci, explodează
şi cîte-o piesă de teatru de Caragiale, Racine sau Goldoni, jucată
de maimuţe şi cîini.
O pală de vînt şi afişele senzaţionaliste se dezlipesc la ambele
colţuri de sus, se înfăşoară în jurul propriei lor ţîfne şi pică.
Atelierele de ceramică „Frofrony“ îşi mai vînd marfa în
două-trei magazine excentrice, de peste hotare, şi astfel plutesc.
Curînd însă iau apă.
Într-un cadru festiv, dintr-un smocking impecabil, închiriat
laolaltă cu sala de bal, domnul Ninel se desparte de o parte a colaboratorilor
săi, le mulţumeşte hazliu, îi încotoşmăneşte în braţele
sale subţiri şi îi aruncă în stradă.
Face cîte ceva pentru fiecare din ei.
Le dăruieşte garoafe, haine purtate, scrisori de recomandare
(alte ateliere de ceramică tot nu mai există în Bucureşti), un braţ
de poveţe şi secretul cum că, de acum, trebuie să stea cătinel pe
propriile lor picioare. Ăia încearcă un timp, ţinîndu-se de nişte
muieri mai uscate decît beţele de la arc, dar le tremură genunchii,
îşi vor cere curînd voie să răsfire puţin pe afară şi să continue
exerciţiul.
Pentru Ulpiu însă, doamna Frofrony insistă.
Pe el îl vor proteja mereu de-acum perplexitatea femeilor,
aţîţate continuu înaintea unui asemenea exemplar, ceramica, meticulozitatea
lui ilogică şi monstruoasă şi, de ce nu, pisica.
Doamna Frofrony, într-un ultim capot sidefiu (este ultimul
capot pe care în următorii ani Ulpiu i-l va mai cunoaşte), îl primeşte
în salonaşul măsuţelor de mahon, îl întreabă, pentru
166 DANIEL BĂNULESCU
Cînd îşi găseşte, în fine, o gazdă, bate străzile pentru a se
convinge personal dacă mătuşa aceea legendară, a domnului
Volgoride, este, în mod cert, o femeie bătrînă.
– Maică! îi va turui, din acea lună, în fiecare dimineaţă, băbuţa
(Maica e numele sub care o cunoaşte întregul meleag al ulicioarelor
Maria Rosetti, Polonă, Colţei, Suţu, Sfinţilor şi Slănic).
Maică, băiat de ispravă eşti. curat eşti, chipeş eşti. Vreo 30 de ani
să tot fi adunat, lîngă un bănişor pus de-o parte. Ce te mai zăboveşte?...
Pune şi tăluţă mîna de te căsătoreşte!...
Să se căsătorească, uşor de spus.
Dar cu cine?
Fusese deja pus într-o situaţie disperată, cînd, invitat la un
bal al ştăbărimii Ministerului de Interne şi aruncîndu-şi ochii pe
invitaţie, luase la cunoştinţă de acolo foarte clar, negru pe alb,
că i se poruncise să se prezinte cu soţia. Tăiase, e drept, invitaţia,
eliminase vorba „soţie“, asamblase invitaţia la loc, şi nici mama
invitaţiei nu şi-ar fi dat seama, dar ce folos, nu dormise apoi două
nopţi, perpelindu-se că nu ascultase de-un ordin.
Domnul Volgoride nu-i arunca, cîteodată, cînd se abătea pe
la el, escaladînd două etaje, că-l găseşte prea palid, că este un
amploaiat prea cu ochii beliţi sau, dimpotrivă, prea înfundaţi în
orbite şi se mira, aşa zeflemitor şi subţirel că, din pricina plăcerilor
solitare, cum de nu-i tremură mîna? Cu atît nu se pricopsise, atîta
tot îi mai lipsea, să-şi şi mînie superiorii!
Un coleg îi destăinuise că tocmai ăia de nu prezintă consoarte
le stîrnesc superiorilor mai abitir bănuieli, pe motiv că ei
sînt primii condamnaţi de a încăpea pe mîna cocotelor şi de-a
trăda pe-acolo cine ştie ce secret de serviciu.
Şi apoi, cu soţiile funcţionarilor de talia lui, n-o să fie pus
într-o situaţie delicată, cînd ele or să vină la el să-l chestioneze,
iar el n-o să ştie ce să le răspundă, n-o să aibă să le ofere, cînd alea
or să plîngă şi-or să-l roage să le înţeleagă, ca de la om la om,
că n-au şi ele cu cine să schimbe o adresă de croitoreasă sau vreo
reţetă de ciorbă?
Ah, ciorbele...
Să se căsătorească, e clar.
171 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
neînfrînări veziculare, în locurile publice), cumpăra un buchet
consistent de trandafiri şi se ducea cu el, de exemplu, la madame
Zaharia.
Asta da, văduvă, liniştită, sperioasă şi aproape nu ştia să
vorbească.
– Să vă dau cu puţină dulceaţă, domnule Ulpiu? strecura
sîsîita, după ce, două ore, se priviseră ochi în ochi.
– Să nu-mi daţi cu nici o dulceaţă, madam Zaharia, îi venea
să răspundă, fiindcă aveţi o mînă cu 20 de centrimetri mai scurtă
şi-un nas cu 20 de centimetri mai lung.
Şi se deplasa la Delia Postolică.
O găsea sau n-o găsea acasă, stătea o vreme pe scară la ea
şi se simţea bine.
Asta, Delia, nici nu se uitase la el.
Nici n-avea cum. Avea albeaţă. O să-i fie mai uşor cînd o fi
să se îmbrace mireasă. Albă din ochi pînă-n picioare. Dar cine
s-o ia? Lua-o-ar dracul.
În alte zile se abătea pe la Deci.
Surorile astea cică erau italience, Decilagata.
Cea mică şi grasă era sora mai mare, Adalgiza. Frămînta
cîte-un cuptor de plăcinte şi nu mai era bună de nimic. Avea glas
frumos.
Venea lîngă ea şi sora mai mică, lunganca. Asta era mereu
însufleţită, amazoancă, şi îl cicălea să povestească despre asasin.
Ulpiu, ce să facă, depăna şi el cum că l-ar fi prins pe odios,
de vreo două-trei ori. Numai că, atunci cînd se vedea înhăţat, pe
Sfîrtecător îl cuprindea, aşa, o sfîrşeală. Se tăvălea prin băltoci,
izbucnea în plîns, azvîrlea din ţurloaie. Ceea ce îi cam sfîşia inima
lui Ulpiu, îl făcea să nu mai fie bun de nimic şi, de fiecare dată,
i-a dat drumul.
– I-ai dat drumul dumneata, signor Galopentzia, sau ţi-era
frică să nu-şi ascută toporişca pe tine?
– Ce să-mi facă mie, domnişoară Rozella, că doar eu n-am
avut niciodată mîinile reci?!
Le vîrîse în cap că absolut toate victimele Spintecătorului
făcuseră imprudenţa de a se purta cu mîinile reci.
180 DANIEL BĂNULESCU
ştirile care-ţi făceau părul măciucă şi că puştiul spălăcit şi molîu
de alături în nici un caz nu furase găini.
Pufnea el, Gărgăriţă, în rîs, cînd auzea că „O sută douăzeci
şi patru de dame, nevrednice în pat, gustaseră pe rînd din cuţitul
focos al Ulpiului Galopenţia“, dar devenise circumspect, inhala,
prin porii spinării, tot mai serioase cantităţi de ciment, mai ofta...
Într-o noapte, după ce caravana ştirilor proaspete se îndepărtase,
prelingîndu-se spre Cişmigiu, ducîndu-se glonţ către grădinile
deschise pînă-n zori „La Micul şi Sarmaua“, „Guguştiuc“,
„Car cu fîn“ şi „Poponax“, Gărgăriţă spărsese tăcerea ţesută din
greu în cele cîteva săptămîni şi cugetă aproape prosteşte:
– Grele păcate ţi-ai mai luat şi tu pe inimă, frate Ulpiule!...
Mult mai tîrziu, pe la orele două din noapte, băiatul, care
la-nceput nu-i crîcnise, se trăsese lîngă el şi-l trezise, se pusese
în fund pe marginea priciului lui Gărgăriţă, îl scuturase cu ambele
mîini de umărul de luptător de circ şi-l interpelase spumegos
şi răstit:
– Dar ce, n-are voie omul să se căsătorească? Nu-i daţi voi
permisiune omului să se căsătorească?... N-are el voie să se
însoare?... E cumva un păcat?... Se opune cineva?!
Gărgăriţă, harţă care fumase la viaţa lui multe, nu-i suflă,
bineînţeles nici un cuvînt.
Îl ascultă ochi şi urechi pînă-n crăcanele apelului de dimineaţă.
Află deci dintr-o suflare şi se convinse şi el că madam Aurora
avea sînii prea mari (uite-aşa, cît două ugere de bivoliţă bolnavă,
i se arătă), că, într-adevăr, naşparlia de pe Podul Ilioarei era foanfă,
prefăcuta de pe Galaţi îşi pitea sub zeci de jupoane coapsa strîmbă,
cine s-ar fi putut apropia de aura mîinilor îngheţate ale surorilor
Decilagata şi de unde şi-ar fi putut procura un tînăr de viitor şi
serios, precum Ulpiu sau oricare dintre noi, o femeie perfectă?!
N-avea de unde.
Şi din nou se scurseseră nopţi şi zile şi jumătăţi de zile
normale, întretăiate de vorbele preferate ale lui Ulpiu: tocmai
acum, tocmai acum, tocmai acum...
189 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Niciodată nu a putut fi agăţat un poliţist cu o mai condamnabilă
uşurinţă decît în acele zile.
Data de 18 iunie aduce cu sine următoarele două evenimente:
pe de o parte, ritmul manifestărilor sadice creşte, ajungînd spre
o medie de una pe zi, iar, pe de alta, filmele se grăbesc.
Şederea într-un cinematograf sau loc public devenind o etalare
periculoasă, operatorii derulează peliculele cu repezitorul.
După zece minute de proiecţie, lumea iese edificată din sală, iar
doamnele, seduse şi narcotizate de licărul lumii de celuloid, se
reîngrozesc. De ajuns să li se inducă cea mai fugară impresie cum
că ar fi urmărite, că şi iuţesc pasul, ţipă, intră, cu toate sirenele
în funcţiune, în cea mai apropiată curte, se pun la adăpost.
Un singur bărbat reuşeşte astfel să trimită acasă, într-o singură
după-amiază, zeci de femei.
În fine, omul mediu cade pradă celor mai întortocheate raţionamente:
oare în spatele asasinatelor nu s-ar putea ascunde tocmai
Societăţile pentru Emanciparea Femeii? Chiar plătind acest preţ,
de a-şi pune pielea pe băţ, multe dintre paparudele pe care omul
mediu le cunoaşte n-ar ezita să se lase mărunţite cu toporiştele,
bănuind cît de galben invidios ar fi bîrfite apoi de către surate.
Nu e frumos.
Şi mai întîi de toate, prea cald.
Ulpiu este cam plictisit. Rarisime situaţiile în care ar putea
fi surprins lucrînd fără cravată. Ziua de 29 constituie un astfel
de prilej. 37 de grade la umbră.
Confruntă declaraţia paznicului de depozit, Nechifor Crainic
(nici o legătură cu nefericitul conducător gîndirist), cu observaţiile
din teren ale puzderiei de informatori.
Citeşte:
„Nu este adevărat că eram chitiţi să ciordim şi să dosim toată
marfa, neîmpiedicîndu-ne de la aceasta decît apariţia la un străin
ce părea trecut doar pentru a ne ura noapte bună.
Am auzit ciocănitul.
Am tresărit de încîntare ca fripţi. Eu am înşfăcat rotocolul cu
chei şi am deschis portiţa pentru a-l ajuta pe străin să-şi lase
mesajul, promiţîndu-i că i-l voi repeta, cuvînt cu cuvînt, domnului
177 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
al fermecătoarei doamne Nicolici, spectrul (jucînd în rolul Profesorului
de Istoria Religiilor), îşi schimbă luleaua, din mîna dreaptă
în mîna stîngă şi rupse, din muşuroiul de bălegar de lîngă mantinele
trotuarului, o margaretă. Jumulind-o petală cu petală şi străduindu-
se, în acest fel ca, la dilemele sale, să primească răspunsul
botanic asupra extincţiei sau imortalităţii sufletului omenesc.
– E făptura umană spirit nemuritor?... Nu. Nu-i spirit nemuritor...
E, săraca de dînsa, spirit nemuritor?... Nu-i spirit nemuritor...
Să fi fost Eulampia, prima mea iubită, prietenă de-a mamei. Cu
înfăţişarea ei cadaverică şi imobilitatea sa de cartof, spirit nemuritor?...
Nu prea părea... Păi, atunci dai şi peste mortăciunea de
mătuşă-mea, Haricleea şi pici la controversă. Fiindcă, în mod
sigur, mătuşă-mea cea răpciugoasă nu era spirit nemuritor...
– Piţipoanco, zboară-i dintele şi potcoveşte-l!... Mortăciunea
fumurie garibaldeşte că tu ai plăti-o şi pe cursa asta, scămoşatule...
Însă nici n-apucă Spectrul să se bucure, că ultima petală, cea
de-a patruzeci şi una, păru să-i confirme ipoteza că spiritul omenesc
e nemuritor şi, conform hinduismului, că, imediat după moarte,
s-ar muta, cu tot calabalîcul, într-alt corp. Filînd cu degetele sale
de cartofor graţios, acelaşi Spectru o descoperi, lipită de spatele
celei de-a patruzeci şi una petale, pe cea de-a patruzeci şi doua.
Bineînţeles, verdictul fu întors pe dos. Profesorul din fum
fusese cît p-aici să învingă, însă pierduse. Omul devenise, din
nou, spirit muritor.
Din fotoliul său, cît grăuntele de nisip, Ţaca îi şterse Universitarului
ceţos o privire.
– Ai cacarisit-o, urîtanie. Eşti şi urît şi schilod... Să văd
îndrăzneală pe tine cu ce bani de jucărie o să-mi plăteşti!... Scămoşatule,
l-ai cîştigat pe pariu...
Dar Ho diábolos nu murmură. Cu privirile lipite pe geamlîcul
de clăbuc, deschise pe pipăite Cartea Sfîntă.
I-o trecu, pe locul mortului, din faţă, Spectrului.
Îi bătu, cu vîrful degetului, indicîndu-i un paragraf.
– Eclesiastul... Capitolul 9.Verset 5... Şi următoarele, probabil...
citi, cu docilitate duhul demonic, deghizat în Spectru. „Cei
vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic,
192 DANIEL BĂNULESCU
îndopate cu cele mai pestilenţiale rămăşiţe, din cele mai scîrbavnice
gropi de gunoi ale Bucureştiului.
Scoase o batistă, o înmuie în călimara cu apă şi săpun şi lustrui
nodurile de lemn ale pupitrului său pentru a douăsprezecea oară.
Şi nu se înfăţişa nici măcar aia, Dorina, să-i bramburească
niţel creioanele, să-şi piţigăie glasul şi să-i ascundă gustarea.
O să-i arate el ei, odată, dacă o să vrea, ce-i aia gustare.
N-o s-o poată duce.
Simţi totuşi o bucurie onestă cînd uşa se întredeschise şi intră,
într-o dungă, eunuca clădirii, aia cu sînii atît de pitici, de mă-sa
ar fi trebuit să-i înghesuie sub fiecare cupă de sutien cîte şapte.
Nu era fată rea. Dactilografele niciodată nu sînt.
Nu le dă mîna.
Îi plăcea, mai ales, modul în care tîra ea pînă la el, uneori, o
pisică, s-o mîngîie împreună pe burtică, s-o alinte şi s-o strige
Baby. Aşa îi pronunţa ea întotdeauna numele, Baby, la fel cum
se scrie. Îi percepeai ţignalul ore întregi, în sus şi în jos, pe scările
Prefecturii, Baby, Baby.
Nu era deloc fată rea.
Dacă ar fi avut şi ea, din timp, grijă de sîni, să le dea cu
îngrăşămînt, să-i plivească, să-i ude. Dacă s-ar fi rugat, cel puţin,
de tramvaie să o şteargă, izbind-o cumva şi să-i îndrepte niţel
indiscreta paranteză a picioarelor. Mai era şi născută, nenorocita,
în comuna aia, Elicia, şi ăsta, în opinia lui Ulpiu, nu era deloc
un cumsecade loc de născut.
– Uite, dragă, ţi-am cumpăricit, de la simigeria din colţ, nişte
dardanele...
– Merdenele, proasto!
Şi îi deşerta chiar atunci cumpărăcitura la debaraua cu mătură
şi făraş, iar pe ea, apoi, nici nu ştia cum s-o zvîrle mai iute afară.
Cum să faci o femeie perfectă din asta? Ce s-o înveţi mai
întîi? Îţi trebuia o groază de vreme.
Şi apoi, după masă, după ce rămînea, în medie, cam două ore
peste program (în caz de nu se interesa de el vreunul dintre granguri),
cobora întîi la closet (îi era jenă să se oprească, pentru
179 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Tot într-o noapte, puştiul i se ciucise înainte, pe cînd Gărgăriţă
se lăţise, cu ţurloaiele atîrnate de dunga tinetei, şi îi explicase
pe îndelete planul lui.
Deci, ce putuse să facă?
Înţelesese dintr-o pornire că trebuia să muncească din greu
şi să se sacrifice mult, altfel n-aveai de unde să-ţi găseşti o femeie
perfectă. La una îţi convenea, de exemplu, un zîmbet, la alta
remarcai, străpungînd cu privirile forfota trecătoarelor de pe
celălalt trotuar, linia ochilor, modul aţîţător în care îşi balansa o
poşetă, felul distins în care ştia să se mişte sub propriul ei parfum,
intelectualitatea unei glezne.
Îţi compuneai în minte imaginea unei asemenea femei ideale
şi te pomeneai colindînd prin oraş după ea, şi, bineînţeles, după
ani de eşecuri, observai că ea nu e ea, nu-i cea perfectă, avea un
nu ştiu ce al emailului interior sărit şi sînii prea scurşi.
O luai de la început, te zbăteai şi îi veneai acasă cu sînii
potriviţi, o pereche de sîni atît de pefecţi, cum nu mai exista în tot
Bucureştiul, dar observai acum că mîinile nu i se mai asortau cu
tot restul, trebuiau alte mîini, unele alburii, cu pieliţa ca petala
şi 12 centrimetri mai lungi, alergai după mîini, te întorceai cu
ele după ce tîrguisei pe puţin alte patru perechi, dar se-ntîmpla,
între timp, că aleasa inimii tale, ca de obicei, se răzgîndise şi-şi
dorea acum şi cele mai splendide şolduri cu care se născuse
vreodată o femeie.
De ce-şi dorea asta?
Fără motiv.
Ca să-i stea şi mai bine, ca să arate cu două degete mai divină
decît oricare statuie grecească, pentru a o îndrăgi şi mai adînc,
şi nu puteai s-o refuzi.
El, cînd îl arestuiseră, ajunsese cam în faza aia cu peţitul, în
care îi făcuse rost şi de şolduri, muncise din greu, îi alipise la fix
nişte şolduri fără cusur şi tocmai acum, cînd nu îi mai lipsea decît
o biată şi perfectă pereche de picioare, mai rămăsese o singură
lună şi decisese deja, cu aleasa inimii lui, să se retragă la casa
lor, să se căsătorească...
190 DANIEL BĂNULESCU
director. Domnul străin era foarte înalt – să fi avut vreo doi metri –,
mătăhălos, ocarină borcănată, mustăţi în furculiţă, o uitătură de
parcă i se furaseră boii de la bicicletă, părul albit.
Complicii mei se ghemotociseră sub o masă şi nu l-au văzut.
Am discutat lîngă fereastră, convingîndu-mă de trei ori că tot
ceea ce dorise dumnealui era să ne spună era noapte bună. Am
tras de aici concluzia că era, în general, foarte de acord cu tot ceea
ce plănuisem să furăm în acea seară.
I-am mulţumit.
A plecat uşurat, învăluindu-ne într-un nor de lavandă, dar
şi-a uitat geanta. Am luat eu geanta, am intrat în gheretă la prietenii
mei şi ne-am gîndit s-o mîncăm.“ (!!!)
(Nu este adevărat, domnule colonel, adnotează Ulpiu. Nici
vorbă că s-ar fi gîndit s-o mănînce. Căutau nişte salam. I-am
cercetat.)
Căscă, sări un paragraf, îndepărtă, din documentele statului,
o murdărie de muscă. Genul ăsta de povestiri lipea, ca nişte cuiburi
de rîndunică, puncte de indigestie pe peretele stomacului său.
Cîteva rînduri mai jos, paznicul Crainic declara:
„Mai ciudat a fost atunci cînd, băgînd o mînă în geantă, de
scos afară, am scos două mîini.
Am vîrît de urgenţă şi cealaltă mînă în geantă şi, din nou,
am adus, în lumina becului de 40 de waţi, două mîini.
Colegii se tăvăleau pe jos şi rîdeau de se spărgeau de mine,
jurîndu-se că arătam leit ca o caracatiţă. Ne-am dat seama tîrziu
că inundaţia asta de mîini nu era lucru curat şi, după ce ne-au
prins, am anunţat la poliţie.“
„Nişte tîmpiţi“, gemu, mai neînduplecat ca niciodată, Ulpiu.
Dinspre Palatul Regal, simţea cum soarele îi bombarda creştetul
cu cocoloaşe de căldură. Vipia îi schilodea florile. Detaliile
planşelor schiţate pînă atunci nu-l ajutau la nimic. Dacă ar fi dorit
să surprindă un indiciu cît de cît preţios, numai releveul tălpii
tipului de doi metri ar fi trebuit mărit, pe puţin, la doi metri.
N-avea atît. Îi venea să leşine. Lui Ulpiu i se năzări că un plutonier
mustăcios îşi bate călcîiele înaintea sa şi-i răstoarnă pe
birou treisprezece genţi din piele de porc, vrăfuite cu lopata şi
178 DANIEL BĂNULESCU
– Tocmai acum, nea Gărgăriţă, închipuieşte-ţi, tocmai acum!...
Stingîndu-se ca o lumînare, Ulpiu se strecură discret din foiletoanele
inimilor sfărîmate, ale crimelor pasionale şi-ale înfiorătoarelor
enigme juridice, în anonimatul călîi din care ieşise.
După jumătate de an, Capitala îl uitase deja, nimeni nu-şi mai
întrebuinţa după-amiezele pentru a învăţa, pe de rost, numărul ce
evalua capacitatea craniană a Spintecătorului sau, măcar, pentru
a-i aduce în discuţie, ca odinioară, necontroversata putere de
seducţie.
Se iţiseră alţi exploratori ai întunericimii comportamentelor
omeneşti: Bar-Marafet, cel care împrăştia tetanosul în semeni,
zgîrîindu-i, în intersecţii, pe imprudenţi, cu vîrful bont al unui cui
ruginit. Sau încruntaţii fraţi Gioală, tripleţii care, folosindu-se
de fălcile unui cleşte cu coadă prelungă, de rîndunică, le extrăgeau
pietonilor întîrziaţi măselele cele mai îngrijit îmbrăcate în
aur, necalicindu-se nici să-i anestezieze, trăznindu-i astfel cu
bulbul unui ciocan de tîmplărie în cap.
Despre Ulpiu, amintiri doar aluzive, aluzii doar destrămate
şi seci.
Doar arareori, cînd crema finilor degustători ai oraşului Bucureşti
repera o cucoană, pornită în alergare şi panicată de groaza
(delicioasă) de-a nu pierde vreo birjă, degustătorii fini ai oraşului
decideau, pe urmele ei, prin clipiri evaluative şi mişcări savant
spiralate ale degetelor, dacă doamna respectivă, pornită în galop,
poseda sau nu, un aţîţător pas Galopenţia.
Se mai ciorovăiau între dînşii cu privire la Ulpiu şi Fiorosul
Marcel, Relu Înmiresmatul, Dulcele Doru şi Gabi cel Norocos,
neputîndu-se pune niciodată de acord dacă tăietura ce le-o aplica
propriu-zis Sargeţius muierilor aducea mai curînd cu vigoarea
cu care-şi secţionau poeţii proletcultişti versurile sau reamintea
mai pregnant de rafinamentul cu care unii poeţi nouăzecişti îşi
ciopîrţeau capodoperele.
Înainte ca Genel, desăvîrşindu-şi pilotajul, să-şi strecoare
taximetrul înapoi, din lumea Bucureştiului anilor ’30, printre
zăbrelele capacului de canalizare, spre domiciliul din strada Perone
191 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
lipseşte, doar pentru a rîde c-o mai imensă neruşinare de ea, de
Dorina.
– Ia ieşi de acolo, fă, căcăreazo de muscă! Că rad la botul tău
două palme, de-ţi umblă fălcile, stînga-dreapta, ca la maşina de
scris!...
Cînd e furioasă, pufoasa Dorina reuşeşte să imite splendid
jargonul de cioflingar al fratelui său – căruţaşul Luţă.
Pe de altă parte, nici Tereza, care nici ea nu e vreo proastă,
nu iese. O fi ea o angajată mai nouă, dar, de două luni, ea compătimeşte
şi mai dezinteresată cu Ulpiu, şi dacă eunuca asta de Dorina
o să-i dea băieţaşului cu piciorul, nu-i nimic, pagubă-n ciuperci,
ea, Tereza, o să-i prepare budinci, nu cafea.
– Da, da, o să-i faci tu lui budinci, cînd, la Universitate, o
să-şi dea statuia lui Gheorghe Lazăr nădragii jos. Şi-o să-şi vadă
Preşedintele Curţii de Casaţie ceafa, bodogăneşte Dorina, dar nu
ştie ce bodogăneşte.
Habar n-are ce bodogăneşte, dar, în fond, are dreptate.
Vor mai veni veri umede şi interminabile, zăpuşitoare şi fără
sfîrşit, în care Tereza n-o să mai prepare nici cozonaci, nici budinci.
Apropiindu-se şi ocolind biroul, Dorina – şi acestea sînt
gesturile pentru istorisirea cărora dactilografa îşi va rezerva, din
acest moment, toată viaţa – Dorina nu dădu însă peste întreaga
Tereză, ci doar capul desprins şi retezat c-un satîr al Terezei, la
fel de buclat şi de nesărat cum i-l cunoştea dintotdeauna, numai
că acum eliberat de joaca pisicii, dintr-o nişă a biroului şi rostogolit
pe covor.
Pe Ulpiu Sarcetius Galopenţia l-au prins chiar la ieşirea din
toaletă, cunoscîndu-se slăbiciunea de-a se refugia în acea zonă a
Prefecturii, în care, deseori, se pogorau asupra lui ideile cele mai
îndrăzneţe.
În acea sîmbătă, întîrziase fără folos în acel spaţiu de mototolire
a trufiilor umane, pentru că asupra sa nu planase nici o idee.
Îşi recivilizase ţinuta. Întredeschisese uşa, cu aerul acela absent
cu care se cuvine ca un bărbat să se îndepărteze de un closet.
184 DANIEL BĂNULESCU
Şi, chiar de la primul pas schiţat pe coridorul Prefecturii,
zvîîr! o poteră de 20 de voluntari căzu, de pretutindeni dimprejur,
asupra lui, şi-l înfăşură într-o plasă. Chiar aşa, într-o mreajă,
într-un năvod, într-o plasă de peşti. Nu părea asta o arestare de
profesionişti, dar nici poliţia, în seara aceea, nu era în apele ei.
Fiecare gest era un rezultat al dezorientării generale.
Descoperiseră, cu ajutorul Dorinei, un fragment de cadavru
printre obiectele de inventar ale unuia dintre angajaţi, procuraseră
un năvod şi hîra-hîra, să-l prindem pe Ulpiu.
Vreo cinci-şase gealaţi din echipa de şoc nici măcar nu erau
convinşi că domnului Galopenţia nu i se eliberase cumva vreun
certificat prin care să i se permită deţinerea capului retezat al unei
colege de-a lor, aşa, din amorul ştiinţei, pentru studiu. Au aruncat
năvodul asupra lui mai mult pentru a-i da prilejul omului să se
dezvinovăţească.
Pe de altă parte, nici faptul că ţeasta descoperită aparţinea
Terezei Carcovachi nu era de natură să le limpezească judecata.
Pe fata asta chiar că o văzuseră pînă azi dimineaţă, prea îi
scosese pe mulţi din sărite prin machiavalîcurile ei, turnîndu-i
pe la şefi că n-ar fi fost îndeajuns de activi, în vreme ce impardonabila
ei menire părea aceea de-a vegeta într-un colţ, de-a mirosi
a mucegai şi de-a şifona, cu degetele ei de scorpie nemăritată,
foile rîncede ale aceloraşi două reviste de modă. În sfîrşit, cu intriganta
asta imposibilă trudiseră uneori cot la cot, mîncaseră, se
păruiseră, bîrfiseră şi compătimiseră împreună, şi ei, care crezuseră
c-o vor iubi toată viaţa
Crezuseră ei, dar uite că viaţa fusese prea scurtă şi lor li se
îngăduise s-o iubească extrem de puţin.
Să fi încuviinţat a se jertfi tîmpita de Tereza doar pentru a-l
atrage în clădire şi pentru a-l da pierzării pe asasin? Părea un banc
prost.
Cel mai prost.
Şi-o aminteau ca pe o colegă (totuşi) cu boiul frumos (da,
şi trăsăturile mediocre încă le mai avea), ca pe o persoană înaltă.
(Deşi nimeni nu mai putea indica exact, cu scîndurica braţului,
cît de înaltă.) Dar un atît de adînc şi tragic spirit de sacrificiu nu
185 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Asta pentru că, imediat ce păşeai în vestibulul surorilor Decilagata,
domnişoarele îşi răşchirau pe reverele tale nişte degete
atît de îngheţate, încît locul respectiv se alegea c-o pneumonie.
De cînd însă le vîrîse în sperieţi, Decilagatele îşi aţineau, mereu
şi cu seriozitate, ghearele pe lîngă vreo sobă, purtau vara cîte două
perechi de mănuşi şi aceasta, mai ales, îi provoca o imensă plăcere
lui Ulpiu, întrucît italiencele aveau şi degetele boante.
Pleca şi de la ele. În rest, se concentra numai asupra problemelor
lui de serviciu. Cum să facă şi să devină şi mai bun?
Cum să se evidenţieze substanţial în ochii superiorilor?
Ce-ar căpăta, dacă, printr-un miracol şi punîndu-i Dumnezeu
mîna în cap, l-ar înhăţa tocmai el pe asasin?
Din ordinul ministerului, detectivii au fost retraşi de pe străzi,
şi-au reluat ţinutele decente şi s-a adoptat o nouă metodă. Nu
mai bruscau pe nimeni cu frumuseţea lor androgină, fuseseră
mai cu toţii încuiaţi prin birouri, puşi să gîndească, îndemnaţi
să-l încolţească pe nou botezatul Jack Spintecătorul prin metodele
deductive.
Acum se încingeau cele mai crunte partide de pocker şi, cînd
la sfîrşitul schimbului, li se cerea să se înscrie cu cîte o idee în
registrul de idei al brigăzii, vardiştii formau numere de telefoane
şi se gudurau pe lîngă gazetarii cei mai în vogă iar aceştia, derbedei,
ziariştii ziarişti cei mai în vogă, îi zeflemeau şi le turuiau cine
ştie ce năzdrăvănie.
Gaborii repetau cu nevinovăţie tot ceea ce li se spusese,
nimeni nu înţelegea nimic şi presarii pleoştiţi se împrăştiau pe
la casele lor. Acolo, mulţi dintre detectivii cei grei nu-şi ascundeau
insatisfacţia că soţiilor Domniilor lor nu li se întîmplase încă
nimic.
Apăruseră prăjiturile Jack, pijamalele Jack şi jacketele.
Pe zidurile clădirilor oficiale era scrijelit strigătul „Jack“.
Desfăcătorului de conserve nu mai era numit altcumva decît
„Spintecătorul“. Pe ăsta, cel puţin, putea să-l prindă oricine cu o
singură mînă, le era la îndemînă tuturor să-l rostogoleasă prin
181 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
gît de mamă şi gît de copil şi nu se ferise, cît haiducise, de la
nimica. Să tot fi călcat spre 60 de ani, crăcănat, tîmple albite, ochi
porcini, dotat însă cu o forţă herculeană şi, din această pricină,
poreclit, de gura spurcată a hoţilor bucureşteni, Gărgăriţă.
Dintr-un început, Gărgăriţă nu-l băgă în seamă pe Ulpiu. Şi
nici Galopenţia nu înregistră că ar exista vreun Gărgăriţă. Haleau
cît haleau, îşi împărţeau cu rîndul haznaua, frecau fiecare gamela,
salteaua şi pătura lui şi cîte o toană, dovadă că nu erau tocmai
zgîlţîite minţile din capul lor.
Gărgăriţă se întindea, după masa de seară, direct pe jos, îşi
aprindea o ţigară şi o savura aşternut pe răcoarea cimentului, pînă
ce ţigara binevoia să se lase fumată.
Se ridica apoi cu gesturi de fante îmbătrînit, dădea din
picioarele lui crăcănate şi se tîra pînă la pat.
Şmecheria aceasta cu luarea în doze mici, în spinare, a răcelii
cimentului, o desprinsese şi el de la alţii, mai doxaţi, ce-l asiguraseră
că, în felul acesta, o să-i fie mai uşor cînd o să fie pus la
zid. Judecat de doi ani, ştia, fără mimică melodramatică, că va
fi împuşcat. Îl mai ţineau în viaţă aşa, pînă cînd aveau să prindă
o zi în care zgomotul aproape uitat al cartuşelor plutonului de
execuţie avea să sperie totodată şi cîrdul de ciori ce se pripăşise
prin curtea poligonului de execuţii. Aveau să împuşte, adică,
dintr-o singură execuţie, doi iepuri. Pînă atunci îi mai permiteau
şi lui Gărgăriţă să se antreneze la planşeul său de ciment şi lăsau
şi ciorile să mai tragă în piept un gît de curaj.
În liniştea serilor călduţe de toamnă, urletele micilor vînzători
de ziare răzbăteau pînă la ei.
Ăia îşi răcneau de atîtea ori titlurile, că, pînă la urmă, celor
doi din arestul infect aerisit al Prefecturii li se năzărea că ascultă
radioul.
Bătrînul asculta cu o mare neîncredere tot ceea ce se scria
şi se scanda cîntat despre Ulpiu, fiindcă el, în viaţa lui exemplară,
mai ascultase, vînturîndu-se în sus şi în jos pe bulevarde, minciuni.
Cu vremea, se convinsese că ceva-ceva era adevărat în
188 DANIEL BĂNULESCU
Va fi prins?
Căci, dacă va fi prins va fi bine de ei, vor primi prime. Poate
că da, poate că nu.
Pe palierul etajului trei – poreclit deja Volgoride – etaj unde
flutura prapurele din secolul trecut salvat de la Agie şi încrustat
cu lozinca „Ai spus tot?“, duduia Dorina îşi ia pisica de coadă şi
se insinuează către chichineaţa preferatului său.
Îi va arăta ea lui ce însemnează aia cafea.
Pînă atunci, cît preferatul încă lipseşte, îi va arăta propriului
tiv două ace.
Scosese, pe nepusă masă, de la croitoreasă o rochie nouă –
cafelele bune se prepară în rochii noi – se fîstîcise, şi acum,
inspectîndu-se, îşi dădu seama că uitase de tivul necusut.
„Ti voglio bene“, susură pe coridor un post de radio, interferat
de corzile vocale ale unui latin lover. „Ti voglio bene“, cîntă
cu boldurile-n gură, dansînd şi ridicîndu-şi poalele chiar mai sus
decît îndrăzneşte s-o facă şi acasă, Dorina.
Pe partea cealaltă a biroului, pisica rînjeşte şi ea, îşi freacă
spinarea de cotoarele celor mai penale dosare şi apasă cu perniţa
lăbuţei fiecare uşiţă. Deodată, zgomotul sec şi aşteptat se produce.
Fir-ai a dracului, tu, Baby, că ţi-am spus să te comportezi ca
o femeie cinstită!
„Fir-ai a dracului, tu! Dorinuţo, turbato!“ îi zîmbeşte dezarmantă
felina, care se comportase ca o femeie cinstită, dar, pînă
la urmă, tot ca o femeie cinstită reuşise să răstoarne ceva.
Femeia Dorina, neinspirată, respectînd intuitiv preparativele
procesului verbal de constatare, se lasă în genunchi şi priveşte, pe
dedesubt, spre birou.
Ei şi, ce dacă, se chiombeşte şi ea?! O să se chiombească doar
pînă i se acreşte.
Şi, cum i se acreşte curînd, chiar atunci cînd să se aburce-n
picioare, pentru a mai înfige un bold în insectarul abracadabrant
al tivului, Dorinei i se năzare c-o întrezăreşte, ghemuită sub birou,
taman pe veninoasa sa colegă Tereza.
Culcuşită în acel loc doar pentru a-i face, cu mai mare eficienţă,
ochi dulci lui Ulpiu. Ori, ca-n clipa de faţă, cînd Ulpiu
183 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
era de bănuit la o femeie atît de infectă, care, în plus, îşi cumpără
în săptămîna aşa zisului sacrificiu, două noi şi costisitoare perechi
de sandale.
Pe Ulpiu l-au purtat pe umeri, ca pe-un campion de raliu
automobilistic, pînă la biroul său.
Aici s-a organizat, în cinstea lui, o scurtă percheziţie.
După o jumătate de oră de înfrigurate scotociri, tot peste ceea
ce au putut da a fost un carneţel de adrese (fiecare poliţist simte
că vine un moment în care pentru a nota toate piţipoancele din viaţa
sa trebuie să apeleze la un astfel de carneţel de adrese), o verighetă
(ce putea fi foarte bine a Terezei sau nu) şi o trusă de unghii.
Mai cu seamă elocvenţa îngheţată a trusei de unghii a avut
darul de-ai mîntui de scepticisme chiar şi pe cei mai neîncrezători
dintre cei prezenţi. Totul părea perfect în legătură cu această trusă
de unghii: încuietoarea, copcile laterale şi capacul funcţionau
admirabil, cele două minuscule balamale aurii erau manufacturate
splendid, atîta doar că ea (arz-o-ar focul!) era o trusă cu unghii
umane!!
Închipuieşte-ţi, pur şi simplu.
La cel mai propriu şi dezgustător mod din lume, înăuntru
erau expuse, ca la paradele militare, zeci de perechi de unghii
umane, rînduite şi parcă defilînd, după formă, mărimi şi culori,
33 de perechi de unghii, 2-3 perechi încă însîngerate. O nebunie.
Să-l ia naiba de coleg al meu ori ce fel de demon zboară
împrejur, dar parcă şi inchiziţia, din ce-am citit, era mai politicoasă
cu unghiile semenilor ei... Şi atunci toţi cei care, în sufletul lor,
înclinaseră să-i ţină partea, se trăgeau mai lîngă anatomia, înfăşurată
în năvod, a lui Ulpiu şi expediau bojocilor ei cîte-un picior.
Ultimele sale luni de viaţă, pe tot parcursul instrucţiei şi
desfăşurării procesului său, Ulpiu Sargetius Galopenţia a domiciliat
în arestul aceleiaşi clădiri. Prefectura Generală a Poliţiei i
se lipise de suflet de nu putea s-o părăsească, şi parcă şi Prefectura
Generală Poliţiei s-ar fi stafidit şi ar fi căzut în ruină, dacă ar fi
fost deposedată de el.
186 DANIEL BĂNULESCU
aer şi apoi să-l înfigă în cea mai apropiată şi fără de apărare
conservă.
Nu riscai să fii pedepsit.
Înfăptuisei o faptă bărbată şi, nu peste mult, aveai să te lingi
pe buze. Cu un deget îi explorai marginile şi îi alintai eticheta.
Îi savurai conţinutul, surprins de lipsa ei de împotrivire şi, înduioşat,
îţi şopteai: „Ce bună a fost, mititica!“
Dar curînd o uitai, soseau altele la rînd, mai mici, mai bombate,
cu etichetele mai provocatoare, trebuia să trăieşti. Umblai
cu spintecătorul în buzunar şi, cum îţi plăcea una, te apropiai agale
de ea, o plăteai la omul care ţi-o oferea ca pe o tavă, te retrăgeai
cu dînsa, ţinînd-o strîns, într-un ungher de părculeţ sau pădurice
şi scoteai spintecătorul.
Nu zicea nici pîs, aiurita.
Şi, din nou, îmbibat de desfătările ei, te lingeai pe buze. O
duceai aşa o lună, maximum o lună jumate. Treptat, ţi se ascuţeau
regretele şi ţi se lărgea şi nişa ulceroasă, tăiată în stomac de toate
sturdălniciile alimentaţiei de burlac, îţi plănuiai altfel viaţa şi abandonai
spintecătorul de conserve pe o banchetă de taxi.
În ultima seară de sîmbătă a lunii iunie, întregul personal al
Prefecturii Generale de Poliţie este prezent, benevol şi ca de
obicei, la serviciu.
Ibricele sfîrîie, radiourile împrăştie pe pereţi umbrele unui
jazz dezinhibat, aruncat, peste Canal, de Radio Londra, se degustă
un vin blînd, duios, cu prieteşug, pentru două urechi (o firmă
franţuzească de licori, „TANGAJ“, lansase pe piaţă o specie năbădăioasă
de vin, lăudată a te lăsa într-o singură ureche), se fac
pronosticuri.
La noapte, în fiece cartier, cîte o mie de poliţişti vor debarca,
instalînd baraje, capcane şi arestînd pe absolut pe oricare imbecil
care numai se va gîndi să depună pe undeva fie şi cea mai nevinovată
hîrtie. De aceea şi sfîrîie astfel aceste ibrice cointeresate,
jandarmereşti, parcă palmate, ţinîndu-şi răsuflarea şi perpelindu-
se sub aţîţîtoarea dilemă dacă fi va găbjit (sau nu) neglijentul
ce împrăştie peste tot cu hartane de muieri, nu cu hîrtii?!
182 DANIEL BĂNULESCU
Inculpatul Galopenţia nu mai mînca, dormea puţin, descleşta
fălcile, pentru a vorbi, şi mai puţin, nu mărturisise nimic, dar nici
nu tăgăduise.
De altfel, nici nu i se ceruse cu insistenţă s-o facă, fiindcă
acasă la el, în fundul grădinii Maicii, de pe strada Polonă, a grădiniţelor
altor cîtorva surate vecine, precum şi în alte o mie de
locuri, fuseseră dezgropate mormane, Subcarpaţi de dovezi.
În arestul Prefecturii, captivul se sfîrşea şi se topea pe picioare,
şi, deşi în Romînia nu fusese încă omologată greva foamei, fiorosul
spintecător o inova şi şi-o desăvîrşea pe propriul său intestin.
În contra cui întreprindea el sinuciderea sa molcomă şi
grandilocventă?
Se simţea oare neîndreptăţit?
Pretindea alt tratament de la Guvern sau de la Destin?
Împotriva cui protesta?
Aproape toţi cei ce-l anchetau, ca bărbaţi, fuseseră, uneori,
muşcaţi de impulsul de a cafti, ori chiar brutalizaseră în pat, amoros,
muieri. Netrecîndu-le însă niciodată prin minte să se comporte
faţă de vreo reprezentantă a sexului frumos ca înaintea unei
cărţi de decupat. Îşi băteau cruci, îl priveau încruntaţi zile întregi,
îl chestionau c-o emoţie de care se crezuseră despovăraţi:
– Dar pe aleea, cu ţîţele mai prăbuşite, de ce nu le descăpăţînai,
bă Ulpiule?
Îl momiseră şi cu vorba bună, dar mai mult de două cuvinte
nu puteai să scoţi de la el.
Umbla abătut prin celulă, se preumbla pe lîngă pereţi ore
întregi, nici colegul său de recluziune nu desluşise de la el decît
aceleaşi două cuvinte:
– Tocmai acum, tocmai acum, tocmai acum...
Asta şi fusese ideea cea bună, văzîndu-l că se stinge din viaţă,
înainte de a i se hotărî o cît de mică pedeapsă, fie ea şi simbolică.
Direcţiunea nu apelase direct la provocatori, ci, pur şi simplu,
îi deşertase în celulă pe cel de-al doilea pensionar, în ordinea
periculozităţii infracţiunilor săvîrşite, al stabilimentului său.
Nici ăsta nu fusese uşă de biserică, ba chiar, dacă te uitai la
el, nu era mai abitir, ridicase şi el viaţă de om, tăiase şi dînsul
187 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Aş face un grafic, perioadele s-ar scurta progresiv. Aş oferi,
spre sfîrşit, acestui scump vlăstar al meu, două-trei minute de
plimbare în pîntecele cele mai elegante din tot Bucureştiul.
Pe 20 aprilie, într-o miercuri, stăteam în camera mea, ce
plutea pe deasupra Căii Moşilor, şi scriam. Nu era distractiv.
Trecusem printr-o perioadă brutală de somn, horcăisem o vreme,
dar acum mă trezisem.
Scriam, cînd au început să se audă zgomotele acelea curioase
la uşa de la intrare.
Două tipe au chei de la camera mea, dar, între timp, tipele
s-au făcut blonde, iar cheile lor au murit.
Ar mai fi Gabriela, care vine, din cînd în cînd, să-şi lase capul
pe perina mea şi se interesează ce e cu arta. Mai există poştaşul,
mic, poltron şi tembel, dar şi acela sună întotdeauna de două ori.
În realitate, dacă exista, persoana care şedea în faţa uşii mele
nici nu suna, nici nu sunase. Am bănuit-o pe oribila femeie de
serviciu, care, încălecată pe enormul ei T de spălat, se rostogolea,
dimineaţă de dimineaţă, să-mi scuture uşa.
Era după-amiaza – şi, în plus, femeia de serviciu, de bună
seamă, murise, după ce, cu două zile-nainte, îi explicasem că,
dacă aş fi un gunoier, m-aş înnebuni după trupul ei zimţat de
varice, dar să se uite bine, eu nu sînt încă un gunoier, mai am de
muncit, de trudit, mai am de băut cel puţin două mari vagoane
de spirt şi-apoi gata.
M-am uitat insistent.
Uşa se ondula sub mîngîierea unei mîini despre care-ţi dădeai
imediat seama că trebuie să fie călduţă. Administratorul blocului
nostru n-avea mîna călduţă şi, chiar dacă ar fi avut-o, uşa mea s-ar
fi priceput să nu-i pese de asta.
Acum însă fîşîia şi torcea, era o uşă ce ameninţa să se deschidă.
S-a deschis, iar puştoaica ce a năvălit pe acolo mi-a părut mai
curînd cafenie. Iar cînd spun cafenie, vreau doar să sugerez pentru
apariţia ei, printr-un termen cît mai impropriu, că n-o mai văzusem
deloc. Adat buzna pînă-n mijlocul camerei şi şi-a pus în evidenţă,
196 DANIEL BĂNULESCU
În Cabinetul-dormitor al Mariei C. Nicolici, beznă să-ţi vîri
arătătoarele-n ochi.
Has-Satan reperă bucile triste, stafidite, de colac dezumflat,
ale cucoanei.
Alături de ele, dosul trufaş, de statuie obeză, gelatinos de
osînză, al lui Genel.
Orientîndu-se după despicătura şezutului, îi detectă taximetristului
umărul şi-l scutură serios de omoplat de două, trei ori.
– Puturosule, hai de scoală-te, de te culcă!... Beleşte ochii,
bă! Saltă-te-n şezut!... Hai, ia deşteptarea, ca în pîrnaie!... Te scoli,
mă duci în celălalt capăt al Bucureştiului. Şi dacă-o fi să-ţi rup
osul, îţi pun eu ghipsul la loc numai din bancnote de cîte-o sută!
...Hai, că fără taximetrul tău nu putem cîrmi pe strădişoara aia...
Dar în loc ca matahala la care zgîlţîia el să-i răspundă, se
pomeni că, din somn, se răsteşte la dînsul, sfîrîind şi împleticindu-
se, muierea din stînga. Nicoloaica.
– Ce e, băi?... Ce... e, băi?... Aţi făcut... cu toţii hepatită... întîi
aţi intrat în spital... Nu vreţi nici unul să vă căsătoriţi... Şi acum
fuga la telefon, ca să-mi fie milă de tine...
Has-Satan îl mai electrocută o dată pe plăvan.
– Saltă-te, Geneluţule!... Că taximetrul nu mişcă fără degetuţul
tău dolofan pus pe volan... Pune-mă, în treij de minute, spre
Foişorul de Foc. Şi căldăruşa cu arginţi, să-ţi moară rudele. Îngropată,
la doi metri, sub căpăţîna ta, a ta e!
Bălăbănea has-Satan, la bărbat, ca la un trup de cal mort.
Dar, din somn, în loc de balinul Ţaca, tot cucoana tresări din
picioare şi, c-o voce ieşită parcă din intestinul gros, horcăi:
– Ce-aveţi, băi?... Ce-aţi... vrea, băi?... Veniţi toţi, mîncaţi,
beţi, futeţi şi plecaţi... Dar de mine... Dar, la vîrsta mea. Mîine
n-o să mai futeţi, n-o să vă mai căsătoriţi. Şi n-o să mai pup... de
la voi, nici măcar un masaj... Durerea, ca durerea, dar deranjul!...
Culmea e că şi ăsta, nesimţitul la care, de fapt, scutura el,
ca la armăsarul mort, se întremă.
Se propti, pe bîjbîite, în cur. Şi-i vorbi pîclîit, prin mărăcinişul
somnului:
205 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă pînă şi pomenirea li se uită.
Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi
niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. (...)
Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în
locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici
chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!“... E adevărat, aţi cîştigat,
domnule... Dar, dacă aş simţi nevoia de-a mă exprima în
termeni mai puţin academici, şi, pentru a vă dovedi că persist în
opinia mea, îmi iau libertatea de a vă rezuma: ...Canci!...
Pentru cine o cunoştea, vorba „canci“ trecea drept o expresie
suficient de urîtă.
Taximetrul zbura, ca un flecuşteţ de clăbuc, prin peretele
căptuşit cu muşchi şi licheni al canalizării, cînd, reamintindu-şi
sîcîitor de formaţia sa de profesor universitar, strigoiul îi îmbîcsi
cu un nou potop de amănunte.
– E de domeniu absolut notoriu că 
(ediţia din 1967, tomul XIII, paginile 449-450) consacră
totuşi că, în Vechiul Testament, nu se fac nici un fel de distincţii
între corp şi ebraicul nefeş, tradus în romîneşte, în general, de
majoritatea traducătorilor, prin suflet... La israeliţi, sufletul (nefeş)
e omul însuşi, nu o parte imaterială din el, supravieţuind după
moartea corpului... Spiritul (rúach) reprezintă forţa vitală, cea
care, părăsind corpul, în aceeaşi zi şi gîndurile respectivei făpturi
pier, netransferîndu-se nici într-un alt fel de domeniu de existenţă.
Acesta ar fi sistemul de credinţă ebraic... Nemurirea fusese elaborată
şi lansată în circulaţie graţie gîndirii greceşti, după cum
speranţa în înviere este circumscrisă gîndirii ebraice...
Ţîşniră la suprafaţă, într-una dintre odăile din fund ale fermecătoarei,
într-o cadă destinată, în general, rufăriei aparţinînd puzderiei
de rubedenii pe care stăpîna şi le descoperea periodic în
provincie şi ale căror odrasle, în general feminine, aceeaşi stăpînă
le accepta uneori, cu largheţe, în gazdă, pentru ca progeniturile
lor să aibă putinţa să-şi clădească aici, în Capitală, un viitor.
Plutiră cîteva bune secunde în apa ca de gheaţă a căzii (reglîndu-
şi respiraţiile, repunîndu-şi şi nărăvaşul automobil sub
control), printre spinările imense ale halatelor, rochiţelor, ciorapilor
193 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Mult timp după ce peripeţiile acestei zile vor deveni perimate,
îşi lua copilul de mînă şi-l conducea pînă în faţa celei de-a
treia case, pe mîna stîngă, cum ieşi din intersecţia stradelei Ştefan
Mihăileanu cu strada Plantelor, una dintre cele mai înalte şi orgolioase
vile din vechiul cartier.
Îi arăta c-o unghie calcanul mîrţologit şi îi susura: „Dacă vrei,
sparge! Dacă simţi nevoia, distruge! Distrează-te cît te ţine pipota,
ţipă, rostogoleşte-te! Dar numai după ce vei urca, de fiecare dată,
tîrîş, verticala acestui perete, vei putea cunoaşte ceva din scîrboasa
senzaţie a cîştigării sutei de lei.“
În vremea aceea erau extrem de săraci şi Floyd îşi petrecea
aproape tot timpul în faţa unui telefon indolent. Îşi rodea unghiile,
trăgea de cafeaua pe care şi-o prepara dimineaţa şi reuşea să
ghicească, după nivelul lichidului rămas, ora zilei.
La picioarele lui se lăfăia o geantă. Era o geantă cumsecade,
încăpătoare, albastră, burduşită cu toate ustensilele meseriei. O
bretea cărămizie, pe care, cînd şi cînd, puteai să ţi-o petreci peste
umăr. Rămînea aşa picotind în fotoliu, cu geanta atîrnîndu-i de
trup, gata oricînd să ţîşnească către oricare domiciliu unde ar fi
fost solicitat, dacă ar fi sunat telefonul.
Mai des, telefonul nu suna.
Asta semăna, din afară – oricare nenorocit de contabil ar fi
putut să-ţi confirme – cu o grămadă de bani risipiţi.
Nu era deloc uşor să fii un Pink Floyd al cartierului în acele
momente.
Nu i-ar fi fost însă, e drept, mai comod nici ca vopsitor,
mecanic de întreţinere, excavatorist, strungar sau macaragiu. Nu
prea aveai cum să ai o groază de studii, la mai puţin de douăzeci
şi unu de ani.
Meseria lui de acum îi plăcea, aproape că el o inventase –
extaziat simţea că ar fi putut să o presteze şi pe gratis, dar de la
o vreme, pînă şi tichetele de tramvai se scumpeau. Mai era şi
Andra, cu toată idila lor din liceu, logodna, căsătoria, munca ei
într-o fabrică, mai hîdă şi mai rău mirositoare decît o subţioară de
cîine. Pinky se lăudase odată că are s-o ţină în facultate, la zi.
Tu? În ce facultate, domnule?
208 DANIEL BĂNULESCU
Am dat în folosinţă un nou trup.
Vecina mea de la trei îmi va dărui un băiat.
În curînd, Diavolul va sosi şi se va aşeza în el, aşa cum un
drumeţ ostenit tulbură cu picioarele luciul apei.
La patru ani va aluneca şi se va rostogoli pe nişte scări, lăsat
pradă, singur, puterilor epilepsiei.
La cinci ani va învăţa deja să citească.
Va cunoaşte toate literele, în afară de una, ceea ce va da
textelor citite de el, un aer ciudat. Se va dezobişnui, va deprinde
să citească corect, în clasa a doua va da foc unui întreg manual,
doar pentru că va întîlni acolo o poezie semnată de mine.
În clasa a opta va termina clasa a opta. În clasa a douăsprezecea,
clasa a douăsprezecea. La douăzeci şi unu de ani va face
dragoste, probabil într-o mansardă închiriată de mine, cu prima
lui fată. Peste şase luni se va căsători cu ea. La douăzeci şi patru
de ani i se va dărui primul său fiu şi Diavolul va sosi, cu picioarele
lui, să tulbure apa.
Nu e prea distractiv. Uneori, mă gîndesc că ar trebui să
adun toate tipele interesante cunoscute de mine şi să realizăm
împreună un fiu.
Prima l-ar purta în pîntece treizeci de zile.
După o lună, pruncul ar fi cedat celei de a doua, să zicem
opt zile.
Capitolul 7
ZIUA A TREIA: „SĂ NU MINŢI!“
– Psît, măi ăsta! Leule!... Ciocul mic!... Ce-aţi venit, cu toţii,
la curvele noastre?... V-aţi paradit paraşutele voastre... şi aţi vrea
să le încălecaţi pe ale noastre?!... Mutaţi-vă şi la boarfele ălelalte...
Că, de nu... Să moară tanti! Bat, ca tine, cîţi încap în metrou!...
Abia acum, uşurat, întorcînd faţa hăndrălăului pe care-l
zgîlţîia, has-Satan se dumiri că n-are de-a face cu credinciosul
său Ţaca.
Ci că morfolea, între palmele sale cu degete subţiratece, dar
ferme, hoitul unei alte podoabe de derbedeu: Papaşa Ion, coleg
de taximetru şi de anvelopă cu Genel. La acelaşi garaj. Numărul 4.
Din Crîngaşi.
Leiţi şi cocliţi la infracţiune aidoma, de, uneori, bete, nu-i
deosebeau nici muierile lor.
D-ăştia de te dezbrăcau şi te lăsau îmbrăcat doar cu
leucoplastul.
Te furau, te încoţopeneau şi se băligau în viaţa ta, ca într-o
pungă. Iar dup-aia se mai şi lăudau că, dacă nu faci ciocul mic,
aveau să te bată pînă se schimbă banii.
Ho diábolos îi azvîrli o privire şi înţelese, imediat, cum de
nimerise şi Papaşa aici.
Ieri, pe la trei (pe cînd el şi Genel erau ocupaţi cu tăntălăul
de Victor, cu cana de sfîrcul urechii lui, prin zona Căii Moşilor),
stăpîna o expediase pe Gabi în centru, la Casa de Comenzi
„Continental“ (unde cucoana era într-o şustă c-un responsabil),
pentru a-şi aproviziona întreaga gospodărie (bineînţeles, la preţ
de restaurant de lux) cu măsline, caşcaval, ness sau cu oricare
alt produs delicat.
Cu dezlegarea de a transporta în strada Perone întregul purcoi
de haleală, închiriind un taxi.
Papaşa, la volanul taxiului oprit, pîndea, prin vecinătăţile
Casei de Comenzi, să vîneze vreun barosan şi-o vînase pe Gabi,
escrocînd-o şi oferindu-se s-o ajute să-i descarce marfa direct prin
debaralele din Perone.
Stăpîna plătind, cîntărindu-l din ochi şi plăcîndu-l şi pe noul
şofer. Înroşindu-se, bătu genele puţin, făcu ochii mari de mirare
206 DANIEL BĂNULESCU
de bumbac şi lenjeriei aparţinînd ucenicelor (în sezonul acela,
întîmplător, nu erau rubedenii feminine în ospeţie, doar un băiat).
Navigară atenţi printre burţile prosoapelor, pe jumătate ridicate
din apă şi susţinînd pe sinusozităţile lor adevărate lanţuri
muntoase din pulberi răsturnate din cutiile de detergenţi şi înălbitor.
Ungîndu-l, tacit, drept un soi de adept al interminabilelor
lui comentarii, Spectrul întîrzie pe banchetă alături de Genel, pentru
a-l dăscăli cum să-şi scoată taxiul din mocirlă, pînă pe pavajul
din strada Perone şi pentru a-l ajuta şi cum să şi-l şi desponosească,
aducîndu-i-l adică, prin vrăji standardizate, la materialitatea
şi dimensiunile normale.
Săltîndu-se cu măiestrie într-un braţ, peste buza copăii de
faianţă, Ho diábolos, părăsind pe taximetrul, se repezi glonţ în
cămăruţa lui, acolo unde, după ce îl convocă şuierînd pe Dulcele
Doru, îi imobiliză întîi picioruşele agile, de crocodil. Îi descusu
acestuia gulerul de marchiz. Îi slăbi din strînsoare nervurile gîtului
şi, scotocindu-i prin măruntaie, îi extrase, dintre zăcămintele fişelor
statistice, un dosărel, concis şi nutritiv, ca de serviciu secret, al
numitului Victor Rugnis, domiciliat în zona Olari – Calea Moşilor,
profesie incertă, oarecum literat, caracter întortocheat, 32
de ani, regele-artist al Bucureştiului ce trebuia călcat în cea de-a
treia zi.
Străbătîndu-şi odăiţa în lung şi în lat şi memorîndu-i acestui
Victor inept punctele slabe de poet şi prozator încă nerealizat,
de şoldul încă înţolit în costum interbelic, de flanel, al Prigonitorului,
se izbeau, la fiecare pas, înşirate pe lănţişor de argint, sfîrcurile
urechilor stîngi ale lui Celestin şi Ulpiu Sargeţius Galopenţia.
Scalpuri ciudate, la care Stăpînitorul trecător al acestei lumi ţinuse
morţiş, neuitînd cumva să le reteze de la cei doi regişori pe care
deja îi identificase.
Întreaga noapte de marţi spre miercuri, 19 aprilie 1988,
has-Satan şi-o petrecu deghizîndu-se şi strecurîndu-se în cele mai
răscolitoare şi apetisante fizionomii feminine pe care ar sta cineva
să şi le închipuie.
194 DANIEL BĂNULESCU
şi îl luă pe Papaşa, turuind, la discuţiile cu responsabilitatea existenţei
şi desăvîrşirea psihică.
Mai pragmatic şi ocnaş destul de versat, după ce-şi încurcă,
de vreo două ori, labele prin părul ei, făcîndu-i suficientă curte,
Papaşa o montă pe fermecătoare pe covor, cu curul în sus şi o
luă la măciuci. Geaba încercă fermecătoarea să-i explice lui
Papaşa cum trebuie să-şi potrivească polarităţile electromagnetice
ale trupurilor şi cum să-şi optimizeze schimbul energiilor subtile.
Că ordinarul ştia.
Spre noapte, pofticios ca un motan şi gelos ca un maur, apare
Genel.
Genel îl trăzni, la-nceput, cu genunchiul în pîntec şi pumnul
în bot, pe Papaşa. Papaşa îl ciocăni de vreo douăsprezece ori cu
căpăţîna de colţul noptierei, pe Genel. Împăcaţi apoi de abila fermecătoare,
c-un rachiu din care n-apucaseră să guste, în viaţă,
pieliţele gurilor lor cum era de aşteptat, se uniră împotriva ei.
O bătură, o ocărîră şi-o iubiră pe rînd.
Către patru noaptea, răzbiţi, adormiră, unul lîngă altul, tustrei
ca franjurile dintr-o perdea, făcînd, probabil, către plafonieră,
expoziţie de mari fesieri.
Într-adevăr, căutîndu-l mult spre stînga, dincolo de muiere,
Ho diábolos îl dibui, căzut din pat şi inutilizabil, pe folositorul
Genel. Îi adună ţoalele, şi-l aşeză pe un umăr înfăşurat într-un
cearceaf, îl coborî scările verandei, îl potrivi pe scaunul şoferului
şi conduse în locul lui, ţinînd, totuşi degetul său dolofan apăsat
pe volan, pînă spre Foişorul de Foc.
Acolo, pe-o străduţă lăuntrică, aşteptară, pînă la 5,30 dimineaţa,
să degajeze către serviciu o puştoaică şi urcară, tot unul
pe umărul celuilalt, într-un apartament, unde un mucos pletos
dormea într-un fotoliu. I se strecură în suflet.
Ştii, viaţa e scurtă.
Scurtă.
Dan Scraba care a spart o uşă, deşi viaţa e scurtă şi a găsit
cinci mii de lei ascunşi după ea.
Pink Floyd a ales altceva.
207 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Nu-i aşa că, pentru a mă reţine în seara asta la tine, ai fi în
stare să-mi dezvălui cît de adînc, cît de neobişnuit şi de cît de mult
timp mă iubeşti?
Era clar că, de data asta, clintindu-şi o singură unghie, mă
ispitea ea pe mine să fac minciuni.
– Da. Te-aş putea împrumuta cu un ţol şi lăsa să dormi pe
pardoseala din baie. Te-aş putea snopi şi pune să faci ordine în
debara. Te-aş putea călca în picioare, că-ţi vîri nasul prin manuscrise
ce nu-ţi aparţin. Te iubesc de foarte mult timp, am recunoscut eu.
– Mi-ai jura şi că, oricît de rea şi de provocatoare ţi-aş părea,
n-o să mă atingi nici cu cel mai mic deget al gîndurilor tale?
– Mă ia c-o greaţă de la stomac numai cînd te aud. Să te
ating?! Cît de idiot aş putea fi să te ating?
– Şi îmi juri, pe capul urîtei de la trei care tocmai ţi-a turnat
un copil, că, pentru a te înfrîna şi mai bine, în viitoarele 30 de zile,
n-o să-mi mai adresezi absolut nici un cuvînt? Nici absolut nici
unei vecine. Nici absolut altcuiva?!
– Sigur că da. Dar de unde ai aflat?! E cea mai mare dorinţă
a mea. Să crăp şi să nu se întîmple. Uite. Jur.
Cu cel mai impenetrabil aer din lume, n-am ezitat să mă aşez
la birou, mi-am desfăcut stiloul şi m-am pregătit să scriu.
Dar ce poţi să scrii?
Cînd nu ştii ce să scrii, e mai bine să-ncepi.
Am tras-o pe nesănătoasa aia mică în fotel, lîngă mine, am
sărutat-o pe gît, am răsfoit foile, am ales o filă a ultimei povestiri,
am întors-o pe spate şi am scris pe ea ceva cît puteam mai trăznit:
„Ai bea o bere rece cu mine?“
Ar bea şi pare bucuroasă şi trebuie să-ncep cu ceva.
Bine, atunci o să-ncep cu ceva:
„Nu-i aşa că, dacă ai pleca neiubită de la mine, ai avea senzaţia,
chinuindu-te să atingi mult visatul etaj zece, că ai dat
degeaba, din picioare, pe scări?“
– Cum adică am dat degeaba, din picioare, pe scări? scrie şi ea.
– Uite-aşa, nici nu te îndreptasei bine către mine şi te-ai
apucat să dai din picioare.
200 DANIEL BĂNULESCU
– Nici nu m-am gîndit. Ştii ceva? Berea-i rece?
– Habar n-am.
– Tocmai asta e. Berea trebuie să fie rece, nu eu.
„Sînt momente în care spiritul fin al bărbatului trebuie să se
retragă sau să-şi găsească salvarea în forţă.“
– De ce te fereşti şi nu scrii virilitate, dragă?
– De ce doar să scriu?
După o jumătate de oră.
Din vîrful patului, mototolită, îşi aprinde o ţigară şi face
eforturi să pară din nou extrem de provocatoare. Mi s-a năzărit
mie sau, la un moment dat, i-am zărit o codiţă de pudel pe spinare.
Cînd am privit-o din nou şi-am şi atins-o cu mîna, n-o
mai avea.
– E 20 aprilie, zice.
Pare ridicolă.
– Pari ridicolă. Asemenea gargară poate să şi-o permită doar
o femeie care n-are sîni.
– Şi crezi că eu mai am sîni?
După foarte puţin:
– Nu. Şi o s-ajung în curînd invizibilă...
În fine, pentru ca întreaga scenă să atingă perfecţiunea, din
geanta musafirei mele scoate capul un ursuleţ de pluş care spune:
„De fapt, dezbrăcînd o femeie, nu faci decît să-i măreşti
foarte mult gaura de la ciorap...“
Gata.
201 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
în două, trei posturi favorabile, anatomia crocantă, mi-a răvăşit
manuscrisele şi-a strigat:
– Salut! Tu eşti tipul care face murdărie pe-aici?
Ce să zic?
Eu eram.
Deja nu mai puteam s-o ascund. Ruşinat, am dat din cap că da.
– Ştiam eu. Mi-a spus şi mătuşa... Cică: uite, la zece, stă acolo
un tip, care şi el se ocupă cu chestii d-astea... Zice: du-te la el,
urcă la el, s-ar putea ca el să te vindece.
Am cîntărit-o, era, în felul ei, destul de interesantă şi aş fi
vindecat-o.
Nu mă hotărîsem însă cînd să încep.
– Eşti bolnavă?
– Puţin – a murmurat gînditoare. Cel puţin aşa zic toţi. Dacă
stai să-i asculţi, aşa zic.
Cuvîntul bolnavă îmi mai tăiase din vindecare.
– Ştiu şi eu?! am zis.
Aînhăţat un taburet, a cărat, pînă la taburet, o povestire de-a
mea, şi-a desprins, din lateral, o şuviţă de păr de nuanţa mălaiului
vechi amestecată cu cea a orezului, şi s-a apucat să o mestece
tacticos cu caninii.
I-am inventariat faţa mică, părul deschis, de susnumita culoare
incertă, trăsăturile fine şi provocatoare de femeie-copil.
Faptul că a citit pe puţin douăj’ de rînduri din ultima mea
povestire, faptul că a şi zîmbit amuzată, toate astea mi-au apropiat-
o, mi-au făcut-o la fel de dragă cît patria.
Am bănuit că, în curînd, o să fim fericiţi.
– Nu sînt de-adevăratelea bolnavă, m-a lămurit. Am o bunică
ce susţine că n-am fost niciodată bolnavă. Totul mi s-ar trage
dintr-o seară, pe cînd nu împlinisem încă trei ani, cînd m-a găsit
în grădină, cocoţată pe-un scaun. Ridicasem o mănuţă şi, cu cea
mai mare seriozitate, m-apucasem să îndrug la minciuni...
– Spui minciuni? fu şi rîndul meu să mă arăt amuzat.
– Nu. Fac minciuni. Cel puţin aşa le numeşte ea, cînd nu mai
înţelege ce fac. Venea de la muncă, se hotăra să mă caftească
fiindcă nu dădusem de mîncare la raţe şi, cînd se mai uita o dată
197 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Aha... Ceac-pac. M-ai slăbit cu bunicuţele. Nu mă mai
tromboneşti că uneia i-ai mărunţit lemnele. Iar alteia i-ai rotunjit
pensia, ajutînd-o să ghicească viitorul unor oameni sărmani.
’Tu-ţi paştele şi grijania mă-tii de duh neobrăzat şi înşelător!...
Dar constructor devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate
ai rămas?!... Nu te-ai răsucit şi nici constructor devotat nu
mai eşti?! Sau nu mai eşti?!
– Vai, păcatele mele. Mai sînt, Tovarăşe Secretar General!
Cum să nu mai fiu?! Sînt pînă la refuz! Nici n-aş putea trăi,
dacă n-aş fi...
– Zău, bă?! Bine că eşti. Că eu, de două zile, m-am procopsit
c-o bronşită... Aşa c-am mai slăbit-o cu devotamentul... Tu, acuma,
ce crezi? O să mor eu pe loc, din pricina asta? Sau n-o să mor?!...
Cătrănit, duhuşorul tăcu mîlc, îşi vîrî coada între picioare
şi îşi luă tălpăşiţa. Ca o cîrpă se comporta rahatul de Spiridon
înaintea clasicului marxism-leninismului.
Has-Satan ateriză, cu îndemînare de balerin, pe tălpica ferestrei,
conştient că întreaga Sală de Spectacole a Universului se
benoclează la el. Bătu talpa papucului de duşumeaua cămăruţei
sale din casa Nicoloaicei, despicînd în două miresmele nocturne
de cimbrişor, ciuboţica cucului şi izmă creaţă ale cartierului.
Cercetă cronometrul şi, cînd se lămuri că să se făcuse deja
4,30 dimineaţa, părul de pe piept şi de pe şira spinării i se zburli.
Anti-botezatul din seara aceasta se dovedise a fi un bou. Putea
să-i pună şi el nenorocitului ăla de Spiridon un nume mai scurt!
Pescui, ca pe un os de peşte, din gîtlejul Dulcelui Doru, un
dosărel de cadre.
Bagă geana în acel dosărel şi răsfoi nişte partituri.
Îşi trase un costum de stofă englezească, plus trenciul peste
pantalonii de pijama. Şi se avîntă pe coridoarele, infect luminate,
numai bune de spart vaze şi damigene prin domiciliile fermecătoarei.
La o răspîntie de coridoare, ţinîndu-şi echilibrul pe o frînghie
de rufe, spectrul veghea, îmbunătăţindu-şi lucrul la o poziţie de
yoga şi luîndu-se la întrecere, în luminozitate, cu nişte spori de
ciuperci putrezite şi cu restul cîtorva putregaiuri din lemn.
204 DANIEL BĂNULESCU
– Cum s-o ridic??
– Cu vorba. Spune aşa: „Cană mică, nenorocită, albastră,
rotundă, nu te-ai plictisit să zaci pe măsuţa asta? Ridică-te şi treci
la perete!“
– Şi dacă nu s-a plictisit?
– S-a plictisit.
Dacă ar fi să povestesc în stilul vizitatoarei mele, aş mărturisi
că am văzut obiectul respirînd adînc de trei ori, suflecîndu-şi
mînecile şi îndreptîndu-se curajos către capătul opus al odăii.
Dacă ar fi după mine, aş spune că n-am văzut niciodată o cană,
trecînd mai nepăsătoare peste mobile, şosete, manuscrise şi cărţi.
– Ţine-o în aer! Acum ţine-o tu!
– Cum să fac??!
– Roagă-te de ea. Porunceşte-i!
Mă trecuse treptat la comenzi.
– Nu înjura!
– Nu înjur.
Înjurasem şi, bineînţeles, cana s-a spart.
Aveam de gînd s-o mai înjur puţin, să strîng apoi cana, plus
fata şi să le-arunc afară. Îmi pipăiam muşchii.
– Părerea mea e să n-o strîngi încă... Las-o să stea acolo cît
vrea. Era talentată...
Aveam şi am un fel năucitor de a mă scutura de tot ceea ce
nu-mi place şi de-a pune în aplicare ceea ce îmi. Cînd colo, în
loc să mă scutur, m-am trezit rostind în gînd o rugăciune.
– „Dă-mi Doamne, nişte caaafea! Dă-mi şi mie, Doamne,
puţintică cafea“, m-a parodiat zeflemitoare intrusa şi-a uşchit-o,
în antreu, după nişte ceşti.
Nu mă pierd uşor. Nu m-am pierdut uşor. M-am comportat
precum un bătrîn dinozaur, care, după ce-i zbori capul, continuă
să mai alerge liniştit o jumătate de milă la treburile lui. Pînă-nţelege.
Pînă înţelege că, de fapt, a murit.
De data asta, am picat eu între pumnii seriei ei de întrebări.
M-a martelat din două mişcări, m-a izolat de principiile mele,
mi-a sfărmat capul din mai puţin de trei croşee interogative.
199 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Pentru a se întoarce în străduţa Perone, din para de foc în care
pluti şi-n noaptea de miercuri spre joi, 21 aprilie 1988, pe boltele
Bucureştiului, Ho diábolos (îmbrăcat doar la pantalonul de pijama,
cu bustul gol, întrupat într-un corp de profesor de gimnastică de
pe la începutul anilor 1900, cu spate şi deltoizi de înotător, pîntecul
supt, pectorali cu minuţie marcaţi), Ho diábolos, deci, cîrmi
din zbor, ocolind, pe la mare înălţime, tăpşanele desfermecate
ce se numeau, în prezent, Parcul Tineretului.
Dar pe care, cu două sute de ani în urmă, fusese vărsat cel
mai adevărat bîlci, după Moşi, al Bucureştiului.
Loc binecuvîntat unde se chercheleau toptangii.
Erau violate servitoarele. Se zdrobeau, de lutul mustind de
scuipaţi, acrobaţii pe frînghie.
Clienţii ce aveau inimă în ei plăteau cîte-un galben pentru a
fi sloboziţi în nişte încăperi strîmte, de uluci spoite, putîndu-se
foarte bine nimeri a fi ori bordeluri, ori lepozerie.
Iar pehlivanii turci îşi jucau GIAMALA. O momîie uriaşă,
alcătuită, pe dedesubt, din cercuri din tablă. Împodobită cu panglici
colorate, ţoale fistichii, oglinjoare şi săculeţi cu farmece. Care,
dacă te plesnea peste fălci cu nişte lănţişoare descîntate, pînă în
trei zile, picai. Ori într-o chiverniseală turbată. Ori în coşciug, din
patru surceluţe împuţeai.
Zbura şi has-Satan, cam într-o dungă, plăcut abţiguit. Iar
pîn’ la coşconeaţa din spatele curţii Nicoloaicei, nu se opri.
Fusese la un botez.
Capitolul 8
ZIUA A PATRA: „SĂ NU POFTEŞTI LA NICI
UN LUCRU CARE ESTE AL APROAPELUI TĂU!“
la raţe, alea nu mai erau, ca pînă atunci, flămînde. Se tăvăleau prin
mălai, de cîtă mîncare – printr-o singură vorbă de-a mea – le crescuse
acolo.
Rămînea doar s-o întreb dacă nu cumva au avut raţe.
– De avut, am avut. Gîşte şi raţe. Patru oi, un căluţ, un cîine
şi-un cîine. Fiecare, eu şi bunica, cu cîinele ei. Pe-al meu îl chema
Dumitrescu Vasile.
– Nu e un nume prea sofisticat pentru un cîine?
– Stai, să vezi! Habar n-aveam eu ce zăcea în sufletul lui.
Într-o zi, dulăoaşul mi s-a ridicat cu labele pe umeri, m-a mîngîiat
c-o lăbuţă şi mi-a spus: „Cristina dragă, dacă cobori pînă-n centru,
ia la tine şi o pungă şi treci, te rog, pe la Perju, că ieri am uitat la
el nişte oase...
– Şi-ai trecut?
– Cum să trec? Nu pe mine, pe vecina noastră o chemase
Cristina. Dar ea se luase, de la o vreme, cu nişte treburi ciudate,
cică vrăjitoreşti şi, după o lună, murise. Dumitrescu Vasile susţinea
că totuşi vecina nu murise pe bune şi că i se mai arăta uneori.
D-aia, în mintea lui, întinzîndu-i o cursă, o şi trimisese pe Cristina
pînă la cîinele Perju, ca să verifice el, pe viu, pe care din ei, cei
doi cîini, îl iubeşte.
– Stai uşor! Nu-ţi spusese ţie Cristina?
– Ba-mi spusese, era cam bădăran. Uitase că mie nu-mi
plăcea să-mi vorbească ca uneia care îngropase patru bărbaţi.
Cristina îngropase. De fapt, nici nu-mi vorbise mie, avea aerul
că i se adresa tocmai ei.
Rareori eram entuziasmat cînd întîlneam cîte o tipă trăznită.
Acum eram.
Am întrebat-o:
– Şi ce minciuni te pricepi să mai faci?
– Păi, seara. Dacă bag mîna în buzunar, se stinge lumina. Scot
din buzunar o legătură de chei, o arunc pe podea şi lumina se
aprinde din nou... Uite cana! Vezi cana aia?
Cum să n-o fi văzut, dacă era cana mea?
– Deci o vezi! Este o cană obişnuită, albastră, rotundă.
Ridic-o cu vorba!
198 DANIEL BĂNULESCU
În lumea malefică bucureşteană, toate nearătările se fuduleau,
tîrîindu-se, pe bulevardele cerului, purtîndu-şi fiecare numele lor.
Doar un puradel de spirit, răzvrătit şi demoniac, cules pe
vremuri de ţăranul Andruţa de prin codrii Scorniceştiului şi ajuns,
între timp, mîna dreaptă a Marelui Conducător politic al Romîniei,
nu se putea făli nici măcar c-o poreclă. I se spunea doar aşa.
Ca unei căcăreze. Ca unui orfan, numai Duhul.
Stăpînul lumii acesteia – balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
Diavolul şi Satan – se îndurase, în această noapte, de el şi-l
botezase.
Dar cum să botezi un spirit, aici, în buricul Bucureştilor, unde
toată lumea batjocoritoare, după ce-ţi spinteca gîtul, te mai lua
şi balon, altfel decît Spiridon.
Un spirit numit Spiridon.
Îi plăcuse. Avea mînă bună de naş.
Chefuiseră ce chelfuiseră, într-o mansardă a Palatului Primăverii,
îngăduindu-le musafirilor, cum erau ei atît de pătimaşi, pe
aici, în Balcani, să-i sărute piciorul ori să-l pupe în fund, pînă cînd,
e drept, se cam întinseseră. Dar şi alălalt, hodorogul, Şeful Statului,
Ceauşescu, mai plin de pete de ficat pe faţă decît o gărgăriţă de buline,
pe spinare, simţise ceva şi-l chemase, la ordin, pe Spiridon,
să verifice cu ochii lui ce-i cu hărmălaia aia şi să-i frece ridichia.
Spiridon, umilit, uitase să închidă bine, în urma sa, toate uşile
Palatului, să nu răzbată pînă la ei gălăgia. La musafiri. Cum era
cînd Comandantul Suprem îl lua la ranga prelucrării ideologice
şi-a învăţămîntului politic. Cum era cînd, de alături, se auzeau
ba palme, ba citate din clasicii marxism-leninismului. Şi cum se
învifora vocea, cînd hîrîită, de boşorog, cînd aprigă, de bărbat
tînăr, a lui Ceauşescu.
– Unde te-ai pitit, pînă acum, îngropăciune?!... Din mansarda
dumitale vine hărmălaia asta?!... Ce mai faci tu, duhuşor? Pe unde
mai hălăduieşti tu?... Iar ai ajutat să traverseze strada bunicuţele?
Care mai e viaţa ta?
– Ceac-pac... încercă să împingă discuţia, într-un domeniu
evaziv, Spiridon, proaspătul anti-botezat.
203 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Sau dădea o mînă de ajutor la strîns şi la cărat instrumentele.
Nu-şi ieşea el prea repede din starea de transă.
Lumea era măgulită să-l întrebe, să-l atingă cumva cu gheizerul
respiraţiei, să-i adreseze cîteva cuvinte. Fascinată şi, de abia
dezmeticindu-se, dădea buzna să discute ceva cu Pink Floyd.
El dădea lămuriri despre ce mai lucra, care erau scenografii
incomparabilelor lui concerte, cum arătase piesa cutare într-o
anumită variantă.
Pe toate le ştia, era absurd să nu le ştie, iar cînd nu avea chef,
îi ignora şi nu mai scotea nici un sunet.
Noaptea se întorcea acasă dărîmat, radios sau flămînd. Capacele
metalice ale străzii îi apăreau drept socluri de aur pentru
trupele pink. A doua zi, discret, i se strecura, în cutia de scrisori,
din partea familiei sub acoperişul căreia concertase, un cuvenit
onorariu.
După un an se organizaseră.
Apăruseră şi alţii, reprezentînd alte trupe. Aproape toţi foarte
buni.
În Romînia discurile adevărate, cu muzică occidentală, neasemuită,
pătrundeau şi se lăsau procurate extrem de anevoios.
Dacă ai fi făcut o percheziţie în patru cartiere, n-ai fi găsit nici
măcar picior de două discuri originale. Prin dulăpioarele bucureştenilor,
cele mai răsărite discuri erau compilaţiile bulgăreşti.
Din adevărata străinătate, cine altcineva se putea întoarce cu muzică
bestială decît ştabii, activiştii şi doi, trei securişti?! Ori ei, toţi cei
care dădeau pe la domicilii concerte îşi stabiliseră deja o regulă:
să nu cînte niciodată după vreun disc oferit de vreun client.
Fiecare artist trebuia să cînte numai după propria sa discografie.
Apăruseră, bineînţeles, şi intruşii, dar ei, neprofesioniştii, îşi
continuau activitatea în răceala generală. Cum erau prinşi, ieşeau
şifonaţi, demascaţi, ciomăgiţi. Organizaţia F.A.M. avea grijă.
Contrafăcuţii erau încurajaţi să se apuce de strungărie. Fiilor,
le spunea cîte-un F.A.M., Dolănescu ar fi mai fericit să vă ştie
retraşi la depou. Ori suportîndu-vă, cu bărbăţie, operaţiile de
chirurgie.
212 DANIEL BĂNULESCU
Lopăta prin locurile cele mai discrete şi umbroase pretinzînd, în
glumă, că avea un ton albinos.
Cine i-a vîrît, domnule, mură în gură, compatriotului nostru,
Tristan Tzara, ideea, curentul şi denumirea de Da-Da?
Două săptămîni s-a tot chinuit cu acest mic domn zevzec,
pedant şi încuiat, care nu pricepea absolut nimic din revoluţia
artistică propăvăduită de Robin, dar care, spre hazul tuturor, nu se
putea abţine a nu aproba, năuc, din zece în zece minute: „Da! Da!“
Dar pălăria ce a folosit drept urnă, cine i-a dat-o? Foarfeca
şi dicţionarul cine i le-a vîrît în braţe?
Şi pălăria i-a dăruit-o, i-a arătat pînă şi locul de unde era
obligatoriu să decupeze. Cu mîinile sale a condus mîinile bineintenţionatului
domn, cînd micul domn n-a avut nici vlagă să agite
pălăriuţa... Era o pălărie obişnuită, tip borsalină, cu o calotă semicirculară,
panglică roz şi, poate, soarta ne va îngădui, vreodată,
ca măcar ea să fie recuperată.
Apollinaire, Daumier, Picasso, Bunuel sau Dali, cine au fost
la început toţi aceşti neisprăviţi, cu privirile nătînge, cu nădragii
sparţi în şezut, guralivi, şi cu degeţelele iuţi doar la a-şi cuprinde
şi deşerta pe esofag butelcuţele cu pileală? Cine s-ar fi încumetat
să-i care pe aceşti pitecantropi în spate? Cine îi dăscălea, îi civiliza,
le cizela manifestările, cine le dădea peste bot, cînd n-aveau
chef să lucreze?
Că n-aveau, domnule Floyd. S-o spunem pe şleau. Ce, erau
proşti?!...
În sensul acesta, nu, nu erau!...
Cine i-a ţinut, pe veresie, pînă cînd a avut de gînd să se
termine războiul şi unui împuţinat buchet părţi dintre ei le-a fost
sortită celebritatea? Îi corconea pe toţi şi-i iubea, deşi îţi spun
eu, mai corect ar fi fost ca ei să se fi încolonat în genunchi, de-a
lungul tuturor străduţelor pe care le-a străbătut, pentru a-i ajuta,
Robin, mulţumindu-i măcar aşa pentru noianul de stiluri şi modalităţi
artistice cu care îi înzestrase. Şi cu care îi îndopase, cu forţa,
ca pe nişte curcani, pe de-a moaca.
Cel puţin lui Dali, cine, cu adevărat, deşi tainic, i-a prezentat-
o pe Gala?
221 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Oricare. Vreau să zic în orice fel de facultate ar dori ea.
Cu ce bani? Aici Pinky nu mai nimerea răspunsul şi aştepta
valul, valul de sînge, cheful următor.
Cheful următor nu întîrzia, se apropia şi apoi se îndepărta şi
el, atîta doar că, a doua zi după paranghelie, Pinky se trezea, pe
la orele două, mult după prînz, pierzînd o posibilă comandă şi
lovindu-se atunci, de deznădejde, cu capul de telefon.
Ca şi acum.
Băuse împreună cu un grup de foşti colegi de liceu toată seara
şi noaptea trecută, băuse nemăsurat de mult şi frumos.
Nemăsurat de mult, cum numai el mai ştia, înclinînd încetişor
gîtul sticlei, durdulii şi cu etichetă străină, suspendînd-o la
diferite distanţe şi permiţînd lichidului brumat să-i alunece direct
în măruntaie.
„Pinky, îl firitiseau prietenii, tu eşti un om făcut. Tu eşti
singurul tip realizat dintre noi. Tu şi numai ţie îţi vine la îndemînă
să te ocupi tot timpul cu Arta!“
Băuse el nemaipomenit de frumos, dar Andra nu fusese de
acord, Andra stătuse acasă, plînsese toată noaptea şi, cînd s-a
săturat, s-a sculat şi-a preparat două sandvişuri de plîns şi şi-a luat
şi la servici. Probabil că şi acuma plîngea – pe-acolo s-or fi
înregistrat deja inundaţii, ori poate că totuşi l-o fi sunat întreaga
dimineaţă pînă ce el, în sfîrşit, a făcut ochi, a reînţeles cum stau
lucrurile şi s-a dat, ca acum, cu capul de telefon.
Bing-bang.
Sacrificii, renunţări, autopedepsiri, mai răvăşitoare şi mai
sîngeroase decît în Meşterul Manole.
Nemaivorbind că, în aceeaşi clipă, a sunat, în sfîrşit, telefonul.
Cerurile se reînduraseră de el.
La celălalt capăt al firului, domnul Rolly.
– Hello, Pinky, cum te simţi?
– Like a tren... Ca lovit de tren... Aici şi aici.
– Aşa mă gîndeam şi eu. Aşa aş fi şi pariat şi eu... La un
chef la care se beau pînă şi sticluţele de parfum... Şi de medicament...
Ascultă-mă, n-ai putea onora o comandă?
209 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
tutun de Petrograd. „Domnului Floyd, era caligrafiat, cu scris
comprimat şi nervos, pe cartea de vizită ataşată deasupra, în chip
de smerit dar, singurul obiect pe care l-am ţinut, mai mult de
douăzeci de ani, lîngă inimă.“ Şi semna, spartan şi orgolios,
Ulianov.
– Uluitor!
– Da, domnule... Pink Floyd era unul dintre bărbaţii care nu
se încurcau cînd era vorba în a-ţi trezi preţuirea. Singurul lucru
uşor deranjat la psihicul lui era preferinţa, aproape maladivă, de-a
acţiona numai din umbră. De altfel, şi maxima sa preferată, atunci
cînd i se propunea să se expună prea apăsat, era: „Atenţie la
lumină!“, „Atenţie la lumină!“
– Îhî... Scuzaţi-mă... mi-aţi adus aminte că am avut şi eu un
prieten, Constantin, care priza şi el o vorbă asemănătoare... Într-o
după-masă, în care se plimba singur printr-un parc, prietenul meu
s-a aşezat pe o bancă şi-a citit, într-o revistă, că opera de creare
a lumii încă nu s-a sfîrşit.
A fost o revelaţie pentru Constantin.
S-a emoţionat, a plîns mult, dar, pînă să ajungă acasă, a tras
şi concluzia, întru totul firească, că, dacă chestia asta cu opera
de modelare a lumii încă nu s-a sfîrşit, atunci, în chip logic, rezultă
că nici creaţia sa personală, a lui Constantin, nu era pe deplin
terminată.
Mi-a destăinuit pe atunci că şi-l închipuia Dumnezeu stînd
într-o hală imensă, lîngă un banc de lucru, lipit de-un polizor,
ţinîndu-l pe el, pe Constantin cu mîna stîngă de mijloc, iar cu mîna
dreaptă răzuindu-l uşor, luîndu-i muchiile, corectîndu-i gradul
şi părînd gata-gata de-ai scurta înălţimea.
Trebuie să vă împărtăşesc, de asemenea, şi că prietenul meu,
Constantin, se considera, pe vremea aceea, stînjenitor de înalt.
Se distingea, inestetic, dintre toţi ceilalţi băieţi. Simţea o
dorinţă irepresibilă de-a fi ajutat să devină mai scund. Dar trăia
şi cu groaza că, o dată scurtat, scurtarea sa să nu devină prea
drastică şi el să se transforme într-un pitic.
De aceea, pe toată perioada liceului, toată lumea care a avut
ocazia să-l vadă pe Constantin dormind – şi-o putea avea într-o
224 DANIEL BĂNULESCU
Toţi cei care nu voiau să-şi piardă vieţile într-o facultate sau
într-o întreprindere tîmpită, toţi cei care se bănuiau c-ar avea o
brumă de talent muzical, fuga la „nenea“ Floyd să ne-nveţe el ce-i
ăla griful. Să ne demonstreze chiar el, pe viu, cum se prăvăleşte
Nick Mason înainte, la pasajele cele mai nervoase de tobe. Să ne
dezvăluie el cîţi centrimetri lasă exact între tălpi David Gilmour,
cînd îşi începe nimicitoarele sale solo-uri de chitară.
Pinky le arăta, ce să facă?
Ăia verificau, cu religiozitate, fiecare informaţie primită,
învăţau pe de rost, haleau tot.
În scurtă vreme, îl solicitau la aniversările şi petrecerile familiale
pînă şi părinţii, foştii profesori, persoane străine, cărora doar
li se povestiseră despre el, devenise o autoritate.
I se dusese buhul.
Ăla netunsul, cu muzica şi amănuntele acela ciudate, Pink
Floyd.
Era de-ajuns să apară-ntr-o cameră, să aşeze un disc pe
platan, să mimeze toate fazele esenţiale ale unui concert adevărat,
occidental, că toată lumea din încăpere înmărmurea, privindu-l
cum face. După aceea se lăudau peste tot cum că văzuseră ei înşişi
concertul. Pinky avea un asemenea dar de a lua sub ocrotire, de
a stăpîni şi de-a întrebuinţa, pe rînd, instrumentele imaginare, încît
n-aveai cum să te minţi.
Văzusei, cu siguranţă, concertul.
Îi sorbisei, cu proprii ochi, pe cei patru membri ai trupei,
potriviţi în bloc-starturile lor şi, la pasajele caracteristice, pe
fiecare cum ieşea în evidenţă. Nu era vorba de o simplă sincronizare,
efectiv aveai senzaţia că, dacă Pink se opreşte, întreaga
armonie a sălii în care se audia crapă, şi, după zece minute de
concert, spectatorul îşi dădea perfect seama că muzica provine,
nu de la disc, ci de la puştiul din faţa sa, care iradia o forţă magnetică
ceva de speriat, da, 
într-o singură şi incredibilă mînă.
După concert, modest, Pinky se pierdea imediat printre cei
aflaţi de faţă.
Se aşeza într-un colţ şi fuma.
211 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cine se pricepea miraculos diabolic de precis la femei, dîndu-şi
seama, la fix, că tocmai deschiderea oaselor bazinului placidei
şi insignifiantei Gala corespundea exact idealului de spiritualitate
al căpcăunului catalan şi că, din păcate, tocmai această prozaică
deschidere l-a împins pe marele şi ascunsul introvertit să trudească
pînă la sfîrşitul vieţii ca un turbat?!...
Şi măcar sfiosul Dali, drept recunoştinţă, a pictat un tablou
secret, amestecînd un sfert din trăsăturile sale cu trei sferturi din
cele ale lui Robin, numind capodopera, extrem de ciudată, în
semn de merci, Salvatore.
Cu Ulianov şi cu domnul acela, cu nume ca de lovitură din
box, cine juca, doar pentru a adormi vigilenţa poliţiei helvete,
noaptea întreagă, dame şi preferans, la Cabaretul Voltaire?
Cum îl chema, Doamne, pe ăsta?
– Pe cine, stimată doamnă Patricia Stamatescu?
– Pe ăsta, urîtul, ţuguiatul şi cu barbişon... Zi-mi un nume
de lovitură din box!
– Upercut?!...
– Nu. Troţki!... Bravul comandant care, fără să facă o singură
zi de instrucţie militară, a turtit, ca pe o sferă de vată de zahăr,
trupele intervenţioniste şi alb gardiste ruseşti. Un cineva!...
Şi cine, dacă nu Robin, în 1921, la Paris, răvăşit, a sosit dimineaţa,
a pus mîna dreaptă, zvîcnind, pe mîna mea şi mi-a spus:
„Cocondy, se întîmplă un lucru teribil! Au tras, din nou, ca-n 1918,
asupra lui Volodea (aşa obişnuia el să-l alinte pe Vladimir Lenin)...
Zvonurile pretind că, exact ca-n 30 august, glontele a fost la un
milimetru de a-i secţiona carotida. Volodea ar expectora sînge.
I-am scris de urgenţă că, dacă lucrurile capătă o turnură şi
mai caraghioasă, să lase baltă rămăşagul. Să nu se mai încăpăţîneze,
că locul său de la masa de joc a fost păstrat cald.“
Robin ascundea, cu discreţie, că Revoluţia Bolşevică a pornit
de la un pariu hazardat, pus, la o întrecere bahică, împreună
cu un agent al serviciilor secrete nemţeşti. Agent care postula că
o mişcare populară nu poate fi, niciodată, declanşată de o per-
222 DANIEL BĂNULESCU
– Ba da. Tocmai şedeam într-o rînă şi plănuiam cum să mă
sinucid... Acum dacă ţie tot ţi-a venit ideea asta...
– Nu, zău, vorbesc serios. Ţi-aş ceda o comandă. Mă gîndeam
că tu ai fi singurul dintre noi capabil să satisfaci două babe.
– De ce nu patru? Vorbeşte cu maică-ta, găseşte-i o prietenă
şi trimite-le pe tuspatru, chiar acuma, la mine.
– Ascultă, jigodie!... Mai amuzant ar fi fost să fi trecut tu pe
la mine şi să-mi întorci fleacul ăla de 400 de lei... Azi dimineaţă.
La ora zece. Cum am vorbit.
– Doamne, Rolly, am uitat!
(Ceea ce era adevărat.
Uitase.
La chef totuşi, se dusese tocmai în speranţa de a ciopîrţi, de
la nătărăi, nişte bani. Cîştigase, pînă la urmă, cu bahicul concurs
„Căpitanul Buf“, un munte de parale, dar s-a înduioşat. Cînd i-a
văzut leşinaţi sau, în comele lor alcoolice, risipiţi pe sub masă,
s-a înduioşat, s-a lăsat în genunchi şi a început să le-ndese, cu
forţa, prin buzunare, tuturor suma pierdută.)
– Nu mă crezi? Pe Dumnezeul meu c-am uitat... Îmi ieşise
din cap că azi dimineaţă.
– Îi ieşise din cap că azi dimineaţă! Spune-mi, te rog, ai de
gînd să mă crezi vreun cretin?! Răspunde-mi măcar corect, ai
banii?
– Păi, cum să-ţi spun?! Nu-i prea am. I-am avut. Dar ar fi
trebuit, oricum, să te sun azi dimineaţă.
– Ascultă, pramatie... Vorbesc de la un telefon public. N-aş
vrea să se vadă tona de la lacrimi pe care deja mi-ai stors-o. Dar
nu ştii că orice băieţaş cinstit, care n-are cum să dea banii înapoi,
se scoală de dimineaţă şi se apucă de muncă?!... În jumătate de
oră, sînt la tine să-ţi transmit coordonatele celor două babete.
– Doamne, Rolly, n-am putea s-o lăsăm totuşi pe mîine?
Ţac, adică nu.
Rolly, adică Rolling Stones.
Şi ăsta!
După liceu răsăriseră ca ciupercile.
210 DANIEL BĂNULESCU
soană cu o chelie prea avansată. Cum avea ghinionul de a fi
domnul Ulianov.
– Nu vă supăraţi, Pink Robin Floyd vi se adresa dumneavoastră
cu numele de Cocondy?
– Pe vremea aceea, nu mă numean încă Patricia. Pe vremea
aceea, mă numeam încă Cocondy... După cum spuneam, era prin
1921. De abia prin 1922, prin toamnă, 19 septembrie, am făcut
schimbul de nume cu sora mea.
– Aţi schimbat numele?!
– Da. Am făcut o rocadă cu sora mea. Eu intrasem într-o
zodie în care începusem să mă ţin cu dinţii de pilotaj. Închipuieşte-
ţi cu cîtă ironie ar fi scris ziarele despre o aviatoare cu
un nume atît de puţin fioros, precum Cocondy. Care zbura şi
pe-un bimotor dăruit de către sir Robert Floyd.
Ar fi scris cu ironie. Înlănţuire de posibile ironii, care l-a şi
împins mai tîrziu pe soţul meu, pur şi simplu, să-l ucidă pe sir
Robert Floyd.
– Şi dumneavoastră, doamnă Cocondy, aţi putut fi de acord
cu toată această sîngeroasă schimbare de nume?
– Spre regretul meu, recunosc, eu i-am propus-o... Prin
octombrie 1922, plănuiam să mă căsătoresc, pentru a doua oară,
cu un demnitar mahomedan... Demnitarul mahomedan, bărbat
aspru, gură împleticită. Limbă nepricepută la mlădiat diftongi şi
triftongi indo-europeni... Cum să mă cheme Patricia?!...
Aveam nevoie de un nume mai molatec, mai bizantin, pentru
a-i argăsi pielea cerului gurii turcului. De altfel, cînd pronunţa
vechiul meu nume, parcă-i pocnea, pe gîtlej, o cravaşă. Şi toată
cireada aceea drăguţă de patrupede arăbeşti se îndepărta, din jurul
său, mîncînd pămîntul.
– Îhî... Ba da. Mulţumesc. Să revenim, sînt curios. Şi domnul
Lenin i-a răspuns la scrisoare?
– Cu prima poştă şi expeditivitatea unui curier căzăcesc...
În epistolă, Vladimir Ilici deplîngea faptul că, din cauza spargerii
unor mari vase de sînge din interiorul toracelui şi a neîncheierii
întregii distracţii, nu poate călători momentan. Deasupra misivei
fusese fixată şi tabachera sa personală, plină ochi cu cel mai fin
223 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Dar nu înainte ca două femei înalte şi albe să-şi facă, surîzînd,
apariţia prin centrul glasvandului deschis, din faţă.
Înaintau destul de uşor, ţinîndu-se una pe alta, înlănţuite de
mijloc, iar cînd se apropiară, la doi metri, în dreptul bărbatului,
se opriră.
– Bine aţi venit pe la noi, domnule... lăsaţi-mă să ghicesc.
...Bine aţi venit, pe la noi, domnule Floyd! Sînteţi binevenit în
această casă.
– Da!... Şi v-am aşteptat şi dorit. Şi ne-am dat seama că trebuie
să fiţi un tînăr extrem de manierat, dacă v-aţi gîndit să ne
vizitaţi în asemenea momente.
Apoi, retrăgîndu-se către perete, schiţară un semn musafirului
să o ia înainte.
Pinky se înclinase, mulţumise, dar, cînd pătrunse în salonul
cel mare, îşi dădu seama de ce meritase să o facă cu o anumită
căldură.
Încăperea arăta, pe departe, ca cea mai înduioşător pregătită
încăpere dintre toate cele prin care cîntase el.
Garnisită, încondeiată şi împodobită ca un ou de Paşte.
Peste tot, mii de soiuri de dantele, dantelării şi danteluţe albe,
foarte rar contrapunctate cu unele negre. De parcă fiecare dintre
bătrînele doamne s-ar fi strecurat în cîte un cupon de dantelă şi
s-ar fi pornit, rostogolindu-se, peste mobile, bibelouri, pereţi şi
ferestre, aşternînd pretutindeni feţe de masă, draperii şi garnituri
din acest gingaş material, într-o lume în care se uitase a se mai
preţui, la adevărata ei valoare, dantela.
În plus, ipoteza nu părea deloc hazardată, dovadă că pe cele
două doamne mai rămăsese puţină, ele purtînd, bineînţeles, două
rochii spendide din acest material.
S-au îmbrăcat ca de teatru, suspină Pink.
Observă şi poşete.
Pe o măsuţă de serviciu, semănînd cu o mantinelă de lojă,
dormita un binoclu. Pe masă erau într-adevăr lumînări.
– Permiteţi-ne să ne prezentăm, domnule Floyd... Sîntem,
după cum probabil aţi fost informat, surorile Stamatescu. În
trecut, am purtat, bineînţeles, în urma căsătoriilor, alte cîteva
216 DANIEL BĂNULESCU
nume. După ce am rămas văduve, am decis să ne reluăm acest
nume... Prenumele dînsei este Cocondy, iar eu mă numesc, cu
voia dumneavoastră, Patricia. Vă invit să luaţi loc!
Vorbea afectat.
Se vedea că poruncise, din răsputeri, toată viaţa şi că acum,
din pricina vîrstei, era teribil de scîrbită că apăruse pericolul
să-ntrerupă.
Şi viaţa şi poruncile.
Se menţinea satisfăcător, era mai înaltă decît soră-sa, mai
suplă şi arăta aproape bine. Pentru o babă scrîntită de vreo 80 de
ani, completă Pinky.
– Încîntat, rosti el şi se aşeză.
Şi, fiindcă simţea că se aştepta mai mult de la el, mormăi:
– Patricia? Patricia, ăsta e nume de aviatoare.
– Vezi? Ţi-am zis eu! Ţi-am zis eu!! Ţi-am zis eu că trebuie
să fie un tînăr extrem de înzestrat.
Despre Cocondy se putea spune că vorbeşte întocmai ca o
femeie plinuţă. Şi foarte în vîrstă.
Gîjîia.
Şi, în plus, prezenta şi cele două, trei dezavantaje ale faptului
că, atunci cînd ţi-era lumea mai dragă, chicotea.
Se întoarse şi chicoti, mai departe, către lungană:
– Ţi-am spus eu! Ce zici?... Să-i spunem?
Soră-sa, slăbănoaga, baletă un mic gest plictisit, din care se
putea înţelege orice.
Cocondy reluă:
– Patricia este un nume de aviatoare!
– Vreţi să spuneţi că într-adevăr a zburat?
– Da, domnule! Şi, în timp ce zbura, a doborît şi cîteva recorduri
mondiale. De altitudine. De zbor neîntrerupt, de kilometri
parcurşi, dintr-o singură alimentare... De distanţă, de înălţime...
– Cocondy! o întrerupse, înţepată, aviatoarea. Iar le-ai încurcat.
Altitudine şi înălţime, în paginile oricărui dicţionar, înseamnă
exact acelaşi lucru! Domnul Floyd o să creadă despre noi că nu
am văzut, niciodată, în viaţă, altimetrul unui singur avion.
Pinky nu credea.
217 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
În Romînia, dulcea populaţie se întorcea devreme în casele
cenuşii, crîşmele se închideau la nouă, Televiziunea la zece, ziarele
scriau, pe brînci, numai despre chipul în care-şi ducea vioiul
Cîrmaci, Naţiunea în zbor, către Cele Mai Comuniste Meleaguri.
Deasupra ţării, imensă, sfîrîia numai Plictiseala.
Nu existau teatre adevărate, cinematografe adevărate, concerte
adevărate, aşa că era destulă nevoie chiar şi de intruşi.
Dar totuşi, cum să poţi să fii Modern Talking? Sau orice altă
infectă trupă de discotecă, nu se putea dumiri Pinky.
Nici nu era momentul, deşi poseda un cap cît baniţa de mare.
– Îngeraş, uite despre ce e vorba, necheza Rolly, care, între
timp, apăruse şi cutremura un fotoliu.
Era prea gras, nu putea fi, cu adevărat, un Stones foarte bun.
– Două babe tîmpite au auzit despre noi şi vor să ne urmărească-
n concerte. N-au numit cu exactitate pe cine, oricum unul
dintre ăştia mai buni, prima linie, monştrii sacri... Sînt bătrîne
cuminţi, au strîns o grămadă din discurile noastre, expediate din
străinezia, de-o fiică iubitoare, care-ar vrea să le ştie vindecate de
gută. Tu te duci la ele, căci stau aproape de tine... Eu mă duc
acasă, căci am muncit prea mult. Cîştigul îl facem pe jumătate
ca să te speli de ruşine...
O să reuşeşti, toată viaţa – două biete bătrîne se vor ruga
pentru tine. Nu te duci, te prezinţi, diseară, la mine, cu patru sute
de lei. Am verificat, au patru L.P.-uri d’ale tale, o să vezi tu pe
care... Au şi o sculă superbă, trăznită, ai să vezi tu ce fel. Te pup
dulce pe fildeş şi trăzneşte-le o piesă dintr-alea şi în numele meu...
„Dacă Andra vine la cinci şi eu apar tocmai diseară la zece...
Dacă află pe unde-am cîntat şi ţipă c-o fac de ruşine şi plînge c-o
rîde cartierul, singurul lucru deştept dintre toate acestea, ar fi ca
diseară, la zece, să fi cîştigat, în plus, nişte bani.
Dacă trag două reprize, asta înseamnă două sute de lei. O sută
de lei se va duce cu Rolly, o sută de lei va rămîne cu noi. Andra
o să aibă ce să-şi ia la pachet, de mîncare. Iar eu o să pot să-mi
cumpăr ţigări, cam vreo zece pachete.
Babele stau pe la doi şi deschisă trebuie să fie o singură
fereastră, ca dînsele (dacă vor deveni prea ţicnite) să fie îndru-
213 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Bunăcreşterea dumitale ar putea merge în direcţia de-a nu
ne face şi mai ingrată misiunea ce ne revine. Domnul Robin, deşi
foarte artist, era o persoană nespus de serioasă.
Pinky oftă.
– Şi ce mai făcea domnul Robin?
– O mulţime de lucruri. Nu puteai să spui exact ce nu făcea.
Boxa, călărea, canota, superviza afacerile unui birou de avocatură.
Era un bărbat bogat şi de stirpe aleasă. Ar fi putut deveni un
moştenitor şi mai bogat. Dar mai presus de aviatică, străfulgerări
şi sevicii galante, avocatură, moşteniri, proprietăţi... Avea onestitatea
de a pune, întotdeauna, pe primul plan, Arta.
– Adică un coleg.
– Dacă insişti... Dumneata ai face bine ca, mai întîi, să asculţi.
Ai să vezi, mai tîrziu, dacă indispoziţia pe care ţi-o provocăm se
va întoarce, sau nu, în interesul dumitale.
– Patricia, te rooog foarte mult!... Te implor, fără nici o
ezitare! Să nu tulburăm cu vreo asprime necugetată de limbaj pe
nepreţuitul nostru invitat. Tu singură ai spus ce suflet sensibil şi
uşor de lovit poartă, în interiorul făpturilor lor, domnii artişti.
– Da, dragă. Cînd a fost rîndul tău, ai vorbit. Acum, că ţi se
pare că a venit din nou rîndul tău, trebuie să asculţi şi să taci... Nu
mă îndoiesc deloc că domnul Floyd, acesta de faţă, este un foarte
mare artist, altfel nu mi-aş răci în nici un fel gura de pomană cu el.
– Doamnă, din partea mea, voi face toate cîte-mi stau în putinţă
pentru a nu vă răci, cîtuşi de puţin, gura de pomană. Răciţi-v-o,
ca şi pînă acum, vă rog, cu folos.
– Domnule!... Redescoperit, Robin ar trebui să ocupe locul
ce i se cuvine, acela de a fi fost primul dintre cei doi-trei bărbaţi
reuşiţi ai speciei sale. Era şi mult prea arătos, arză-l-ar focul!
N-a existat vreo femeie care, observînd o singură dată înzestrarea
excepţională a lui Robin, din acel moment, să nu-şi privească
soţul legiuit ca pe un urangutan.
Ghinionul cu el era că, avînd un comportament greţos de
discret, mania sa era aceea de a rămîne, tot timpul, în umbră...
220 DANIEL BĂNULESCU
E, dacă nu e gata, atunci mai aşteptăm! hotărî, brusc temperat
de eventualitatea, ca, prematur, uşa să se deschidă şi cele două
bătrîne să-i apară înainte, înveşmîntate doar în chiloţi.
Ţigară.
Chibrit.
Fosfor mov, gata fosfor. Geantă proiectată de pe umăr pe
mozaic. Aşteptăm. Fum. Alt fum.
Tot e bine.
Se spală. O să cînt la lumina unor lumînări făcute din ceara
urechilor lor.
Uşa se întredeschide, el se aşteaptă să apară pe acolo un cap,
nu apare, mai zăboveşte o ţîră, dă uşa de perete, ia geanta cu el
şi pătrunde în hol.
În hol totul bine. Întuneric. Atent să nu accidenteze vreo
babă. Atent să se comporte gingaş, să recite frumos „bună seara“.
Cînd însă se pregăteşte să recite „bună seara“, ceea ce îl
opreşte este lumina.
Ea izbucneşte de undeva de sus de foarte de sus, puternică,
corozivă, osoasă, cum ar spune un prieten, echivalînd cu declanşarea
a o sută de bliţuri.
Trec două secunde, ochiul se obişnuieşte,în hol, oricît ar
părea de uluitor, este tot singur.
Brusc enervat.
Tot singure, uşile din faţă se deschid, tot de sus, de deasupra,
explodează, pe neaşteptate, vocile pline de bună dispoziţie ale
unui cor bărbătesc:

Difuzoare, observă precis Pinky. Şi, fără să ştie de ce, pentru
o clipă, se trezi mai liniştit, gîndind că, da, uite, într-adevăr, babele
sînt ţicnite.
Cîntecul, scurt, chelălăi cît chelălăi şi se sfîrşi.
215 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Bineînţeles că astea văzuseră.
Li se citea pe faţă cît de sătule erau de numărul altimetrelor
pe care le văzuseră. I se năzări chiar că are în faţă două dintre acele
membranoase şi neliniştitoare avioane, ieşite, de-a buşilea, din
ciorba organică a începutului de veac şi tîrîndu-se către el. Naive,
tremurătoare, neajutorate. Deşi nelipsite de o anumită eleganţă.
O pală de vînt, de la o singură elice, le ridica părul cărunt,
le înfoia veşmintele de dantelă şi dădea vorbelor lor o importanţă
exagerată. Da, nu le menajă Pinky. Şi cu fuselajul căzut.
– Domnule Floyd, se foi Cocondy, iertaţi-mă că vă întreb.
Poate aveţi alte gusturi. În Orient aşa se obişnuia. Pentru început,
în cinstea vizitei dumneavoastră, n-aţi dori să închinaţi, alături de
noi, un păhărel de lichior?
Bem aldămaşul.
Se ridică, abţinîndu-se să-şi pocnească şi călcîiele, şi bău.
Babele rămăseseră jos.
Chicotiră.
Suporta foamea, ameţelile, tăieturile, loviturile de vîslă,
măciucă şi pumn, dar nu suporta bătaia de joc.
– Ce mai face doamna dumneavoastră? încercă Cocondy,
intuindu-l înnegurat să destindă un pic atmosfera.
– Piuliţe.
– Poftim?...
– Şaibe şi ştifturi. Şuruburi. Tot felul de chestii dintr-astea.
Este muncitor lăcătuş.
– Doamna dumneavoastră este una dintre acele persoane
excentrice, pasionate de a-şi cîştiga existenţa prin muncă? N-ar
putea lucra pentru dumneavoastră? Să vă scrie texte pentru
cîntece, de exemplu.
– Nu ştie să scrie. Vreau să zic că nu poate să scrie tot timpul.
Uneori o dor îngrozitor labele.
– Oh, o dor labele?
– Da. De la lonjeroane. De la scule şi dispozitive... Sedevistică.
– O, ce interesant. Sedevistică...
218 DANIEL BĂNULESCU
mate s-o apuce pe-acolo. Dacă nu par receptive la music, dau
drumul mai tare la staţii şi una o să moară de inimă şi alta de ficat.“
De fapt, urcînd scările, Pinky se întreba dacă există pe lume
două biete bătrîne capabile să-l înţeleagă. Dacă existau, ar fi teribil
de neînţeles să locuiască atît de aproape de strada lui, pe
Mihăileanu, cînd el locuia, la o azvîrlitură de băţ, pe Avram Iancu.
Ajuns în faţa uşii, se apropie şi se depărtă de mai multe ori,
îşi potrivi şi-şi răspotrivi breteaua genţii pe umăr, studiind cartea
de vizită, ca şi cum ar fi contemplat o pictură.
– Sexy. Very sexy. Să vezi ce-o să iasă... Surorile Stamatescu
şi Pink Floyd.
Ciocăni.
– N-o să fac, dintr-un început, prea mult zgomot, pentru a nu
le răpi şansa de a-şi da duhul, în bună înţelegere, prin Artă. Astea
numai să-mi vadă mutra dornică de efecte acustice şi, din servă,
cheamă Miliţia...
Doamne! suspină şi lovi din nou uşa.
Poc, poc.
Din trei deplasări la domiciliul clientului una se încheia prin
complicaţii asemănătoare.
Cînd se-ntîmplă s-ajungi la o adresă, doar pentru faptul că
acolo fuseseşi trimis. Năuc, hăbăuc. Alte amănunte clarificatoare
n-ai primit, n-ai, habar n-ai. N-ai putut să vorbeşti tu la telefon,
n-ai putut să-i iei tu acţiunii, în nici un fel, pulsul.
Ce scrie în manualul, în curs de elaborare, al unui F.A.M.?
Cînd locatarul deranjat îţi întredeschide uşa, de preferat o
atitudine dezangajată, neutră, balans cînd pe-un picior, cînd pe
altul, aparenţa unui individ căzut fără vină pe-acolo şi tînjind la
spart lemne.
Acolo spărgea uşa.
 Babă ţicnită, ureche de plută, eu sînt
cel care-ţi aduce ţie solo de baterie. Dum-dum!!
De dincolo, i se păru că desluşeşte un glas alertat şi asmatic:
– Nu e gata, nu e gata!...
214 DANIEL BĂNULESCU
– Da. Sedevistică. Scule şi dispozitive. Minuni ale tehnicii.
Apeşi un buton şi podul rulant îţi deşartă sacul cu piuliţe în cîrcă...
Şi, de fapt, ce poftiţi?
Un binecuvîntat moment de tăcere.
Luate prin surprindere, femeile se priviră o clipă. Patricia
îşi descolăci privirile dinspre geam, spre Cocondy. Apoi spre Pink
Floyd, privind prin el tot ca printr-o foiţă de geam.
– Mai poftim puţin lichior, domnule Floyd. Dacă e cu putinţă.
Degetul cadaveric, format din două oscioare şi trei burtici din
piele uscată, îi indică carafa). Prezenţa dumitale aici, după cum
mă temeam, devine din ce în ce mai plăcută.
Turnă şi băură.
Femeia se ridică c-o greu de pronosticat uşurinţă şi scotoci
după ceva, într-o arătare de scrin, cu picioarele subţiratice şi
răsucite. O mobilă sofisticată şi jalnică. Se întoarse apoi şi dădu
drumul pe masă la un pachet de ţigări.
Doamne, „Virginia“!
Marca asta de ţigări nu se mai fabrica de peste două decenii!
Femeia alese o ţigaretă gălbuie, o bătu cu graţie octogenară
la ambele capete, o aprinse şi îi suflă fumul pe nări:
– În 1921, la Paris, am cunoscut un domn... deosebit de interesant...
ce se numea Pink Floyd. Era singurul bărbat căruia i se
potrivea, fără îndoială, termenul de captivant. Se înfăţişa drept un
gentelman înalt, bine legat, cu o mustaţă şi o podoabă capilară atît
de şarmante şi blonde, încît nu exista doamnă sau domnişoară
să nu se trezească nutrind speranţe în legătură cu el.
Mai tîrziu, soţul meu l-a provocat la duel şi a fost nevoit să-l
omoare. Înainte de a se lăsa complet omorît, domnul Floyd încă
şi-a luat libertatea de a-şi şlefui obiceiul, de-a se expune cu tot felul
de accesorii, batiste, eşarfe, cravate, portmonee, toate de o culoare
cu totul specială. Portocalie sau roz. Înclinarea aceasta ciudată
i-a atras diminutivul de Pink. Prenumele său adevărat era Robin.
Era o persoană cu totul deosebită, înţelegi, domnule Floyd?
Pinky era uluit.
– Da, doamnelor, înţeleg. Cum mi-aş putea permite să nu
înţeleg?! Recunosc. Era mama.
219 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Urcară una, două, trei trepte, după care, în semn de supremă
ospitalitate, Cocondy aprinse tardiv lumina pe coridorul pe care
tocmai îl străbătuseră.
„E atît de tristă să fii pe coridor şi, din pricina bătrîneţii, să
nu ţi se mai deschidă o uşă.“ Uşa nu i se deschidea, era încuiată,
aşa că trebuiră să o ia, prin întunericul din nou pogorît, înapoi.
„Unde-o fi cheia?“
Cocondy, care întîi o pornise-nainte şi îl ţinuse apoi, o clipă,
cu tandreţe, de-un deget, i se agăţase acum de umăr. Îl întreba sau
se întreba: „Unde-o fi cheia?“
Pinky delibera cam în care moment să treacă la executarea
complexului de mişcări „fentă-revenire-piedică-fentă“, în aşa fel
încît Cocondy să prindă prilejul de a se rostogoli, de vreo trei
ori, peste cap, redevenind făptura care nu i se agăţa înainte de
gît, retransformîndu-se în persoana cît de cît agreabilă.
Pînă la urmă dibuiră cheia, săltînd siluete imprecise şi pipăind,
cu migală, sub unul dintre cazanele cu rufe.
Prima cameră din periplul lor era dormitorul şi Pinky, decent,
se feri s-o privească.
Dar şi a doua cameră era tot dormitorul, fiindcă aici sfîrîiau
şi se întorceau mulţumite, pe spate, teancuri de perne. Pe perete,
lîncezeau pozele mai multor bărbaţi.
Erau domni antediluvieni şi ţepoşi, care, şi-n aceste condiţii,
găseau parcă puterea de a-şi ameninţa fotografii; fiecare avusese
prevederea de a-şi potrivi sub nas mai multe perechi de mustăţi.
Erau încrîncenaţi. Şi agrementau nişte doamne. În pieptul unora
dintre ele, mai rele de muscă, cînd şi cînd, se ambala un motor.
Următoarea cameră, da, următoarea cameră era o încăpere
pe cinste.
Îmbrăcată în rafturi, tixită cu rafturi, săgetată şi îmblănită
pînă în buricul tavanului cu rafturi, şoptindu-ţi la ureche că, da,
ea însăşi nu ar putea reprezenta, nici pentru minţile cele mai
înfierbîntate, un dormitor. Te puteai simţi aici în siguranţă.
În dreapta cărţile, iar pe partea stîngă, dacă erai un pic vigilent,
dacă ai fi fost, cumva, cine ştie ce formaţie renumită, ai fi
putut să-ţi zăreşti discurile.
228 DANIEL BĂNULESCU
Nu-i promisese nimic.
Ce-i promisese?
Dar era clar: chiar dacă nu-i promisese, nu-şi putea îngădui
nici să rişte ca tocmai bestia aceea, cu numele de SIGLA, mîrîind
şi dînd la o parte cuvertura, să se năpustească de sub vreunul
dintre paturi, tremurînd de furie, asupra lui şi, nici una, nici două,
să se apuce să-l pape.
Diminutivul „Să-l pape“ i-l aduse însă instantaneu înainte pe
Sfîntul Părinte Secund, atît de evocat pînă atunci, troienit de
vremuri, înţelepţit de toate cîte. Şi avîndu-şi sălaşul în centrul unei
neasemuite farfuri de porţelan, înconjurat cu un strat gros de
ciuperci.
– Pink Floyd, îl strigase Pontiful, făcîndu-i semne graţioase
cu mîna. Am să-ţi pun douăzeci şi patru de întrebări. Eşti catolic?
– Nu prea sînt... Adică nici nu m-am apucat bine... Nu sînt,
Sanctitatea Voastră...
– Nu eşti. Nu eşti deloc... Dar ai să fii în curînd. Aminteşte-ţi
ce ai mîncat după-amiază.
– O benedictină, încercă Pinky, timid, să se adecveze spiritului
viziunii.
– A mîncat şi el o benedictină, explică cu înţelegere Sfîntul
Părinte unor persoane de nevăzut, amuzîndu-se, pesemne, prin
spatele lui.
Apoi, pe neaşteptate, Papa îşi întinse degetele, înciucurate cu
sute de inele, şi îl ciupi.
Pe pielea ciupită cu extrem de puţină milă, apăru, mai întîi,
un punct alb, care se preschimbă cu iuţeală, lăbărţîndu-se într-un
neliniştitor loc roşu.
Pata roşie şi antipatică avansa şi nu se sfia acum să-şi dea
silinţa să-l înfăşoare, legîndu-i strîns trupul într-o hartă reproducînd
fidel golfuleţele şi fiordurile de hîrtie zdrenţuită ale Europei.
Sfîntul Părinte Secund ţipa de plăcere ori de cîte ori recunoştea,
pe ceafa ori pe fesa sa stîngă, un golfuleţ. Şi tot dînsul îl
înţepa, peste tot, cu un ac, insistînd să planteze steguleţe minuscule
prin absolut toate locurile, prin care, după părerea sa, existau
237 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
tabără sau în vreun cantonament – mărturisea despre el că doarme
într-un stil foarte atent.
Ce se-ntîmpla?
La fiecare zece minute, Constantin avea tendinţa de a se trezi
şi de a-l avertiza pe Dumnezeu: „Atenţie la lungime! Atenţie la
lungime!“...
– Domnule, prietenul dumitale era un stupid!
– Sigur, totuşi experienţa ne arată că, din acea perioadă,
Constantin n-a mai crescut decît liniştitor de puţin. Şi, cu vremea,
s-a transformat într-un tînăr extrem de bine proporţionat.
– ...Şi ce legătură să aibă toate acestea cu Robin?
– Păi, nici una directă. Doar atît că şi domnul Robin îmi
creează, uneori, senzaţia că, de fapt, vorbea cu Dumnezeu.
Cocondy rămase cu gura căscată!
Nu se gîndise.
Patricia sughiţă violent. Se bîlbîi. Experimentă şi ea un
aer stupid.
Rămase şi ea cu maxilarele desfăcute.
După care, la fel cum un piton îşi adună progresiv inelele
trupului, îşi repuse şi ea în ordine cutele obrazului, se mai jucă un
pic cu pachetul de ţigări, pentru a-şi reveni complet şi oftă.
– Poate nu greşeşti... Altcumva nici nu se explică. Altfel n-ar
fi izbutit să să ducă la bun sfîrşit atîtea lucruri, într-un timp aşa
scurt... Bravo, domnule Floyd! Intuiţia dumitale genială, atît de
bine protejată pînă acum, a ieşit la iveală. Ştii că-mi placi?!
Îngăduitor, pe jumătate flatat, Floyd le privi, pentru prima
dată, copilăros şi ghiduş, ca şi cum şi-ar fi ţinut degetul arătător
înfipt într-o nară:
– Da, dar, pînă la un punct, asta ar fi un fel de obligaţie a
meseriei, nu-i aşa?
– Sigur!.. Iar obligaţia noastră de gazde ale unui asemenea
oaspete era ca de jumătate de oră să fi schimbat băutura!
Antreurile fuseseră savurate. Atmosfera se destinsese.
Bătrînele doamne susurau încălzite.
Ultimul păhărel de lichior fusese împresurat, degustat şi învins.
Carafa golită. Cafetiera idem.
225 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Adoua. Impunător, dur, englezit (dacă nu chiar englez), apretat,
distant, aristocrat, surîzînd, cu pieptul bombat de-o multitudine
de îndeletniciri sportive sau militare, într-o redingotă ce nu
provenea de la un magazin de închiriat redingote.
Într-o redingotă, în ceva foarte strîmt, ce făcea, ca de durere,
cele două mustăţi să i se răsucească în sus şi să-i sară-n afară,
precum două gheare de mîţă ieşind din perniţe. Mustăţile, în furculiţă,
de culoare deschisă. Ochii mijiţi, somnolenţi, bineînţeles
de motan. De motan. De felină. Adică de fiară abia semidomesticită,
în fapt, semiturbată, ziua tigrat, noaptea negru. Neagră
precum banda de catifea, pe care, într-un avînt de doliu şi de
inadecvare, una dintre surori i-o ataşase peste poză, în colţ.
Era domnul Robin ridicol?
Desigur, domnul Robin apărea, cu insistenţă, drept un temeinic
ridicol, primind să pozeze, cu piciorul căţărat pe blatul unui
scăunel, drapat c-o stînjenitoare inabilitate într-o blană de tigru,
încît efectul devenea contrar, subiectul clişeului părînd că, mai
curînd, după ce păşise din neglijenţă într-o baltă de urină, ridicase
scîrbit carîmbul cizmei, exact în acel moment, ca pe sub talpă,
cineva să i-l şteargă c-un prosop ce semăna, într-un chip deplasat,
cu o blană de tigru.
Nu, domnul Robin nu putea fi nici pe departe atît de ridicol
pentru a merita, chiar şi după şaizeci de ani, ca două babe ce nu
fuseseră în stare decît să schimbe Parisul pentru Bucureşti să-şi
bată, într-un asemenea hal, joc de una dintre fotografiile lui, plasînd-
o între farfurioarele cu şerbet de sacîz sau cele cu fursecuri.
Părea prea mult, fie şi pentru o fotografie! Pentru că în felul
în care zăcea între ele, excesiv de tămîiatul pînă atunci domn Pink
Robin Floyd semăna deplorabil cu un pitic de o jumătate de
metru, ce se căţărase pe masă, se murase în băltoaca mai sus
numită şi adormise sprijinit în baston.
Omonimul său, Pink Floyd, înţelegîndu-i jena, trecu discret,
dintr-o solidaritate masculină, peste ea, promiţîndu-i printr-un mic
semn că la plecare, profitînd de haosul finalelor de concerte, îl
va elibera, adică se va strădui să îl fure.
Cîntă două ore cu un entuziasm ce s-ar putea numi suferinţă.
240 DANIEL BĂNULESCU
la sticlăriile cizelate şi argintate, naufragiate pe etajere, în echilibre
instabile şi hotărînd, în sinea sa, că, da, babele astea au în
cap o mie de şmecherii.
– Apropo, unde ţineţi azvîrlit teancul ăla de discuri? Aş vrea
să le văd...
– Teancul de discuri?!
– Da, nu le ţineţi azvîrlite, cocoşate şi ondulate, aruncate
într-un teanc?
– Păcatele noastre, de ce să le ţinem aşa?
– Aşa, doar să se mai deformeze şi să se mai strîmbe şi ele,
săracele. N-am întîlnit particular, care, cînd să vrea să asculte un
disc, să nu fie nevoit să-l îndrepte cu genunchiul... În Romînia,
nu există discofil serios care să nu le ţină, discurilor lui, genunchiul
la gît... Unde sînt?
Pe masă apăruseră tot felul de farfurii, servicii pentru untdelemn
şi oţet şi pahare. Cocondy era cea care le făcea să apară.
Patricia era cea care, cu nişte sticle frapate, făcea tot aşa.
– ...Sînt în camera lor.
Concondy (sau cea despre care se cuvenise că se numeşte
Concondy) se oferi să-l conducă. Către stînga, deşi, spre surprinderea
lui, nu ieşiră prin stînga.
„Poate doamnele protejează anumite secrete senzuale, în
legătură cu nişte moşi viguroşi.“
„Nu-l duce pe-acolo. Cocondy, pilotează-l, te rog, prin dormitor“
fusese formula ce, finalmente, consfinţi partea dreaptă, deşi
punctul terminus fusese clar identificat ca aflîndu-se în partea stîngă.
Ieşiră prin dreapta, într-o săliţă cu aspect inedit de uscătorie,
unde tronau două cazane de rufe murdare.
O dată cu întunericul, ele deveneau duhuri ale unor rufe
murdare.
Depăşiră hîrburi, troace, umbrele, chiar şi-o trotinetă, ce
stîrnea bănuiala că şi ea ar fi putut fi inventată de Robin, în timp
ce acesta ieşise să-şi cumpere ziarul de la un colţ din Paris. „E
tot ce-a mai rămas din sărmanul meu avion cu motor“, se închipui
Pinky c-ar fi transmis Robin nepoţeilor săi.
227 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
şanse să crească ciuperci. Prin Europa ploua foarte mult şi existau
dureros de multe asemenea zone. Sfîntul Părinte, calculînd
pesemne în gînd chintalele recoltei de ciuperci, nu-l iertă şi îi
împlîntă un penultim steguleţ într-o viroagă a urechii:
– Şi cam cît credeţi voi, în Romînia, că o să scoateţi producţie,
la hectar, anul ăsta?
– O sută de mii de tone, răspunse Pinky, fără să clipească.
– Puţin... Mult prea puţin... Habar n-aveţi voi ce de secrete
se ascund sub expresia batjocorită de „Pagubă în ciuperci“... Adevăratele
daruri duhovniceşti sînt hribiile, mînătărcile, ghebele şi
bureţii puturoşi.
Trebuie să ne ferim, mai ales, de ciuperca albă de pădure.
Russula emetica, uite aşa, îţi dă cu piciorul la mîntuire.
...Oricum (îi ordonă, după o vreme, Sfîntul Părinte, probabil
Secund), voi întorceţi-vă acasă, rebateţi rapoartele, reanalizaţi
situaţiile, umflaţi cifrele şi trimiteţi-le în pivniţele Vaticanului meu
literar, să le semnez!... Căcăciosule... îl mai dojeni c-un steguleţ
Secundul Părinte, apoi se înălţă, cu graţie, de pe platoul cu bunătăţi
în văzduh, răsturnînd cu piciorul, delicat, la decolare, un
păhărel cu lichior.
Cînd se reînturnară tăcuţi în salon, o surprinseră pe Patricia
umflîndu-şi şi dezumflîndu-şi obrajii în faţa unei piese fragile şi
aeriene de mobilier, ce purta încastrată, în mijlocul panoului
furniruit, o oglindă rotundă.
Patricia îşi pipăia ridurile, îşi balansa capul şi, cînd starea
sa sufletească lua o turnură ce îi scăpa lui Pinky, îşi arăta dinţii.
Ce dracu putea întrezări asta acolo, cînd de doftoricit, de la o
anumită vîrstă, era clar că o doamnă atît de cochetă îşi doftoriceşte
duzini de proteze, în orice seară?
Se uită mai atent.
Îşi schimbase cerceii.
Fardul, pudra, rimelul erau dispuse pe alte trasee.
Mda.
Ei, dacă îşi schimbase cerceii... Atunci nu putuse rata ca şi
pe creştet să-şi anine o coroniţă absurdă, un belciug mai lărguţ,
238 DANIEL BĂNULESCU
Fermecătoarele surori Stamatescu îşi petreceau acum vremea,
împingîndu-se, cu palmele desfăcute, în tăblia mesei de mahon şi
încercînd figura cu ridicatul în picioare.
Era cald.
Prin decupajele savante ale transperantelor, lumina scăzuse.
Spoturile de raze ce erau împărţite de aici, ca un pachet de cărţi
de joc, haşurau încă salonul.
În gălăgia lor luminoasă, hoardele firişoarelor de praf, între
care şi Ho diábolos, susţinînd pe umăr un Genel aţipit, planau
pe deasupra platourilor cu urme de muştar, maioneză, pieliţe de
salam de Sibiu şi scobitori îmbîcsite. Băieţi buni, de la nivelurile
lor de inteligenţă şi de somnolenţă ascultau şi prelucrau totul.
Treptat, seara îşi cuibărea burta ei de raţă asupra mobilelor
încrustate în fildeş şi sidef, a micilor figurine din ceramică, a lămpilor
mate, a carpetelor de Şiraz cu lustruiri fluide.
Tapiseriile de pe pereţi primeau prima lor pauză de lumină,
din acea zi.
Tablourile se scofîlceau ca o piele de sălbăticiune neprelucrată.
Oglinzile de pe pereţii lambrisaţi fumegau, iar prin toboganele
lor, în salon, erau azvîrlite toate spurcăciunile, toate nepotrivirile,
tot delirul melancolic şi de persecuţie al blocurilor de piatră, strînse
cu de-a sila, într-o zdravănă construcţie de casă boierească, la
sfîrşitul secolului trecut.
În sfîrşit, un comutator electric clănţăni şi zorile electricităţii
puseră iarăşi în evidenţă rochiile de dantelă ce fuseseră cu delicateţe
boţite, primii paşi ai surorilor. Paşi ce le ieşiseră uşor şontăcăiţi,
dar ce mai conta, amănunte ca acestea erau corectate încă
din mers.
În casa surorilor Stamatescu se schimba băutura, iar mersul
lor nesupravegheat şi lejer ce altceva anunţa, decît că bravo, domnule
Floyd, conversaţia cu o persoană spirituală este inimitabilă,
iar intuiţia unui bărbat genial gîdilă într-un chip plăcut.
Pinky era şi el în picioare şi acosta un perete.
Evolua pe lîngă pereţi, zgîindu-se la globenurile şi gravurile
pe care era înclinat să le numească pe toate picturi, strîmbîndu-se
226 DANIEL BĂNULESCU
dintr-un material îngălbenit şi metalic, cu discutabile frunze de
laur. Un model care, se observa, fusese la fel de trăsnit şi-nainte.
Acum, fiindcă tot era prieten la toartă cu Sfîntul Părinte
Pinky ar fi putut invoca relaxat pedeapsa divină.
Nu apucă, fiindcă femeia se şi răsucise pe călcîie (era un fel
de a spune) şi i se adresă cu vocea pe care şi-o lustruise, sute de
ani, pe valeţi.
– Domnule Floyd!!
– Doamnă!...
– Ziua de azi, 21 aprilie, ar trebui aniversată ca o dată esenţială
în istoria umanităţii...
(Ahoe, îi stătu pe limbă lui Pink să scandeze, aşa cum o
făcuse, nu o dată, în taberele şcolare).
–Dacă ar fi trăit, în anul acela, în care a fost căsăpit, inegalabilul
Pink Robin Floyd ar fi împlinit 34 de ani!...
(Cocondy ciripea că 39, avu Pinky pe buze)
– Din acest motiv, te-am invitat să susţii un recital. Şi pentru
încă ceva (asupra căruia vei fi informat mai tîrziu) şi, la care o
să luăm parte cu toţii.
Parcă nicicînd nu cîntase Pink Floyd în faţa unui auditoriu,
cu o asemenea medie de vîrstă. De două ori cîte optzeci de ani
(şi asta trecînd sub tăcere hălci bune din perioada de adolescenţă),
plus vreo treizeci şi patru – treizeci şi nouă de anişori, cu cît
probabil s-ar fi lăudat domnul Robin, dacă ar fi trăit.
Şi într-un fel – Doamne! – chiar trăia, da, adică era prezent,
babele nu minţiseră.
Era chiar un concert la care urmau să ia parte cu toţii.
În vreme ce el îşi chiţcăia pedalele acustice şi-şi regla tunurile
de fum, cele două doamne tăiară sufrageria, împingînd la un soi
de car alegoric, o imensă fotografie înrămată de-a lui Robin, jumătate
pe jumătate de metru, fotografie pe care o urcară pe masă,
proptind-o cu o prăjină.
Deci Robin.
Prima impresie. Un domn înalt, extrem de înalt, dacă nu
cumva îşi petrecuse viaţa lăsîndu-se fotografiat pe lîngă lizierele
unor arbuşti foarte pitici.
239 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Robin îi dăruise primul său şorţ de frunze, primul ceasornic,
îi predase primele lecţii cum poate să apuce halca de carne crudă,
fără să se rănească, întrebuinţînd furculiţa.
Să nu-ţi închipui că Urban era, totuşi, un cine ştie ce Tarzan.
Robin a trebuit să vîndă un automobil ca să-l vitaminizeze, cu
propria sa mînă l-a şters primele dăţi la gură sau la fund. I-a cumpărat
un costum, l-a lansat în societate, şi-a dedicat după-amieze
pentru a-l dezobişnui de mania aceea neplăcută de a-şi izbi, ca
indienii, buzele ţuguiate, cu podul palmei, în vreme ce conversa.
L-a pus în legătură cu SIGLA şi i-a peţit o soţie. Cocondy
habar n-avea cu ce fel de persoană avea să-şi împartă, de atunci,
micul şi marele dejun. Dar nici nu l-a mirosit pe Urban, neîngrijorîndu-
se şi neintuind că tocmai prin această viperă încălzită la
sîn, lui Robin, în somn, i s-a pisat craniul cu o secure.
A fost sub demnitatea preţuitei societăţi iniţiatice şi oculte
pan-europene să-i amestece creierii în ţărînă celui mai de vază
membru al său, doar pentru că, aşa cum chiar ea a spus, în derîdere,
mai tîrziu: „rămăsese prea în urmă cu cotizaţiile“.
– Şi atunci ce zice Patricia?... Doamna Patricia. Nu pomenea
că domnul Robin şi-a dat obştescul sfîrşit într-un duel?
– Patricia zice şi ea... Dar n-ar îndruma-o cineva, probabil că
ar mînca supa scufundîndu-şi lingura în recipientul de pelicanol
şi-ar ingera, rupînd, în bucăţi mici, coala de sugativă. Nici acum
nu şi-a dat seama... Asta, de fapt, a şi salvat-o.
– Dacă tot am alunecat pe panta confesiunilor... Cine-a tăiat
şi-a amestecat, cu pietriş, creierii inventatorului Mişcării DA-DA?
Cine erau incalificabilii asasini? Cine punea atît de puţin preţ pe
cultură? Se mai simt ameninţate persoanele ce au fost amestecate,
acum 60 de ani, în această afacere?
– Vedeţi, domnule Floyd eu, acum, am să vă spun nişte
lucruri pe care nu le-aţi găsi într-o gazetă de seară.
– La noi nici nu există gazete de seară.
– Ceea ce era de demonstrat... În 1903, a fost desemnat un
nou Papă.
Cel Secund.
232 DANIEL BĂNULESCU
Cel Adevărat. Adevăratul deţinător al prerogativelor pontificale.
Aceasta este o taină. Spre deosebire de cel mediatizat, care
nu depăşeşte, în tainica ierarhie, rolul unei subrete papale.
Mulţi ani, Adevăratul Papă, cel Secund, a preferat să se reculeagă
într-o binecuvîntată defensivă, precum şi în grădinărit. De
abia după anii Marelui Război, mîhnit de fervoarea cu care se
măcelăriseră catolicii între ei, Adevărata Sa Sanctictate a conces
ca, punînd în practică o mai veche propunere a lui Robin, să
unească Europa într-un fermecător şi puternic regat catolic... Eu
eram catolică. Cocondy e catolică. Robin era catolic... Noi l-am
fi sprijinit.
– Foarte frumos. Şi eu l-aş fi sprijinit. Cu condiţia ca, la
fiecare trei ani de catolicie, regatul să fie un an şi ortodox... Şi
unde s-a dat greş?
– Nu toţi erau catolici... Sau dacă erau, unii erau mai înalţi,
alţii mai scunzi. Fiecare susţinînd că varianta sa de înălţime era
aplaudată cu mai multă căldură de Dumnezeu. Scunzii zvoniseră
de exemplu despre lungani că nu aveau inimile îngrozitor de
curate.
Lunganii, în schimb, jurau că Adevăratul Sfînt Pontif nu se
mai desprindea din rugăciune, cerînd doar binecuvîntata îndrumare
cum să-i strămute pe scundaci în Africa, pe motiv că nu se
apropiau suficient de Creator.
Acesta era doar unul dintre miile de pretexte de zînzanie.
Spre dovadă, Robin a mai fost hăcuit şi pentru necuviinţa
de-a nu-i plăcea carnea de peşte. Ce e drept, e drept. Nu-i plăcea.
Papa Secund îi dojenea pe toţi, dar atunci Diavolul i-a asmuţit
chiar pe cîţiva dintre cei împăciuitori catolici să ridice braţul
asupra lui. Să-L suprime, să-L tăvălească prin făina asasinatului
politic...
– De ce naţionalitate era Diavolul ăsta? Era rus? Era sîrb?
Era neamţ sau englez?
– Şi-şi... Diavolul poartă întotdeauna naţionalitatea acoliţilor
săi. Iar aceştia, ca furnicile, erau împrăştiaţi peste tot.
Încercaseră de mai multe ori.
233 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Pinky şi le zări pe ale lui.
Nu erau toate.  sigilat,
strălucea însă impecabil, fără amprente de picioruş de văduvioară
pe folia sa.  ponosit, şi încă vreo
trei din comandoul acela excepţional de albume, ce-şi vîrîseră
cu încăpăţînare piciorul între uşa şi pragul aproape fiecărei case
britanice sau de pe continent.
Era ceva.
Se putea lucra.
Deşi un F.A.M. nu lucra niciodată pe discul clientului, prezenţa
lor aici era o încurajare că proprietarii nu vor da, din servă,
de-a berbeleacul cu el pe scări, imediat ce va amorsa, la maximum,
canalele de reverb.
Cocondy îi prelungi bucuria, destăinuindu-i că toate celelalte
care lipseau, completamente nu lipseau, fuseseră imprimate, prin
ostenelile unor firme de îndelungată tradiţie, pe bandă magnetică.
– Lăsaţi banda. N-aveţi pick-up?
Mirosise el că trăsnaia pe care i-o azvîrliseră în nas la sosire,
cea cu Hei-rup, , fusese redată de pe un
magnetofon.
– E-hei, domnule Floyd, trebuie să se fi scurs mai bine de
şaizeci de ani de cînd unchiul Ulrich, pur şi simplu, mi-a paraşutat,
cu fundă, prin coşul şemineului, de ziua mea, primul meu
gramofon.
– Nu e vorba de gramofon. Sfredelul gramofonului roade
vinilul ca şoarecele. N-aveţi pick-up?
– Englezul nu îi spune cumva „tape-recorder“?!... N-aş vrea
ca nimeni să-şi facă insomnii din chestiunea aceasta, dar noi deja
aruncasem vreo trei, încă de pe vremea cînd dumneavoastră, ca
să mă exprim aşa, exclamaţi: „Uite, mamă, militarii!...“
(E-te-te! A prins şi asta ceva din trăznitura de copită a
Patriciei.)
– Nu e vorba de militari. Nu e vorba nici măcar de ce
exclamam eu, doamnă Cocondy. Cînd dumneavoastră azvîrleaţi
muntele ăla de minuni ale tehnicii, adevărat, eu o spuneam, la
grădiniţă, pe aia cu „Şoricelul mititel“. Vi-o mai spun. E vorba
229 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
nemaipomenite, încă înainte ca respectiva să ţi se ocupe, cu calm
şi responsabilitate, de pahar.
– Şi SIGLA... Cine e SIGLA? se interesă Pink, cu uşurătatea
obraznică şi plină de farmec a cuiva care nu se sfieşte ca, sărind
cîteva pagini, să ajungă mai aproape de deznodămîntul romanului
poliţit.
– A, SIGLA!... Bineînţeles, SIGLA! exclamă, spre continua
surprindere a invitatului, cu timbru de cucoană tînără, Cocondy.
Iată un subiect asupra căruia bunele maniere, nu mă îndoiesc, nu
ne dau voie să flecărim...
Surpriză.
Reverenţă.
Pentru o secundă, se comportară precum o muză de salon
literar, flatată şi anturată de către şi curtezanul său. Cocondy,
oferindu-i cu ceremonie mîna, el, atent, încordîndu-se s-o ridice.
Culmea că o şi ridică.
Şi-a reluat aerul de nătăfleaţă bătrîna, şuieră muzicianul admirativ.
Se gîndea ce să cînte şi, al naibii de mult, i-ar fi plăcut să
trîntească înaintea acestor făpturi un „
Deşi nu-l avea.
Nu-i nimic. Va compune, chiar în această noapte, muzica
pentru un album de capă şi spadă. Îl va intitula: „Detectivi şi
Detective“.  „Tu mă loveşti în creştet c-o
secure. Eu te lovesc, în gol, c-o batistuţă.“
– Doamnă, şi cînd se vor mai putea îmbăia, oare, spiritele
noastre în ochiurile de apă ale unei conversaţii atît de profunde?
Cocondy avu o ultimă tresărire:
– De fiecare dată cînd un subiect de conversaţie ne va impune
acest lucru. Nici prin gînd nu ne va trece să ne înfrînăm...
Zîmbiră.
Din nou, dulci furnicături de reverenţă.
Porniră maiestuoşi către salon. Cocondy lăsîndu-se sprijinită,
Pinky purtînd, sub braţ, mapa cu propriile discuri. Fu apăsat
atenţionat:
„Să nu uitaţi, vă rog, toate cîte mi le-aţi promis!“
236 DANIEL BĂNULESCU
– Ce vîrstă avea?
– Putea împlini 39 de ani, în luna aceea grozavă, a conspiraţiei.
– Vorbiţi despre Robin ca şi cum, în septembrie, ar fi avut
lună de balet. Iar, în octombrie, lună de conspiraţie.
– E o poveste lungă, domnule Floyd.
Şi tristă.
În mai 1923, Robin mă divorţase şi mă obligase să mă
căsătoresc cu turcul, un turc civilizat, domnule Floyd, fără craniu
ras şi iatagan, Benjamin (ciudat nume de turc). Dar un uriaş spion,
unul dintre cei mai veninoşi maeştrii ai breslei, uşoară fie-i ţărîna.
Patricia nici cu gîndul nu gîndea că atenţia lui Floyd pentru
ea nu era decît un scurt paravan amoros, o fugară genoflexiune
cavalerească între carambolajul dur dintre mai multe servicii
secrete... Ţinînd seama de seriozitatea misiunii, Robin ne-a întrebuinţat
pînă şi pe noi în supravegherea bine antrenaţilor domni,
cu care îşi trata afacerile.
Nu mergea cu modestia pînă într-acolo, încît să nu sesizeze
că, în chestiunea conspiraţiei, în afară de subsemnata şi de musca
în lapte, Patricia, aproape toţi contemporanii stăteau la coada pe
care o formaseră duşmanii lui pentru a ajunge la el. Îşi organizase
strălucit apărarea, dar intuia că îi scapă ceva.
În ultima vreme se temea de o trădare. O pipăia prin aer.
Fusese nevoit să se arunce, cu capul în jos, într-o acţiune şi se
încrezuse prea mult.
Ai lui l-au pierdut. L-au doborît şi i-au luat scalpul (pentru
a mă exprima în termenii lor), pe cînd plecase cu Urban, soţul
Patriciei, într-o călătorie de nuntă.
Aşa o numeau ei, călătorie de nuntă, atunci cînd periculozitatea
misiunii presupunea, oricînd, preschimbarea unui certificat
de naştere într-unul de deces.
– Şi Urban acesta, fiind soţul Patriciei, nu făcea parte, împreună
cu Robin, din aceeaşi echipă?
– Of, domnule Floyd! Aşa ar fi trebuit... Robin îl întîlnise şi-l
culesese pe Urban, pe cînd acesta din urmă locuia, literalmente,
într-un copac.
231 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Devenise o tradiţie. Aproape de fiecare dată cînd cineva făcea
rost de vreo bombă sau de un pistol, fuga la Vatican să încerce
să-l căsăpească pe Sfîntul Părinte Secund. Domnul Dumnezeu era
însă treaz şi veghea.
– Şi atunci, care era problema? Le era cumva frică că Dumnezeu,
îmbrăcîndu-şi deja bluza de la pijama şi pregătindu-se de
culcare, înainte de a stinge lumina, să nu-l cheme la dînsul, pentru
a-l înveli, şi pe Sfîntul Părinte Secund?
– Nu cîrti!... Nu cîrtiţi, domnule Floyd. Dacă vreţi să blasfemiem
împreună despre lucrurile pe care nu le înţelegeţi, am face
mai bine să abordăm subiectul jocurilor sportive... Toma d’Aquino
frecventa o maximă: „Vorbeşte cu respect! Şi, atunci, în clipele
rugăciunii, îţi vei putea număra, între mîinile tale, o a treia mînă:
Mîna de ajutor!“
Or, această a treia mînă de ajutor, trimisă de Atotputernic
Sfîntului Părinte Secund, a fost tocmai Robin. Din acea clipă,
Robin s-a dedicat asigurării securităţii personale pontificale.
Pinky nu-şi reprimă micul zîmbet, închipuindu-şi un Robin
format la propriu dintr-un viguros pod al palmei, plus cinci degete,
pocnindu-i, cu severitate, pe toţi aceia care se apropiau cu bombe
tocite, crăpate sau demodate, de Scaunul Pontifical.
– ...Intuieşti, probabil, că protecţia pontificală desfăşurată de
Robin a avut un teribil caracter neconformist... Metoda sa era de
a le permite cît mai multor atentatori să tragă nestingheriţi asupra
urmaşului Apostolului Petru, pentru ca apoi el, Robin, să-i aresteze
ca din oală.
Sfîntul Părinte Secund a aflat, a zîmbit şi s-a supus.
Apogeul originalităţii de gardă de corp al lui Floyd a fost
atins în momentul în care, încunonştiinţat că anticriştii urzeau să
răpească Sacra Persoană, cel pe care îl rememorăm, Robin Floyd,
a găsit foarte înţelept ca Papa Secund, după ce se bucurase de
toate experienţele vieţii, să nu fie privat şi de aceea de a fi răpit.
În felul acesta, oamenii lui Robin ar fi dibuit bîrlogul conspiratorilor,
opoziţia ar fi fost reconvertită, procesul de unificare a
Europei scurtat, probabil, cu 20 de ani. Nefiind strict necesar să
234 DANIEL BĂNULESCU
dacă există prin casă un singur aparat bun, normal, îngăduitor
cu discurile, pe care, dacă aşezi un solo de chitară, să nu se-audă
glasul de murătură al lui Zavaidoc!...
– Lăsaţi-l, domnule Floyd, că vi-l arăt eu mai încolo...
Cocondy, lăsîndu-se încetişor pe-o banchetă, luase un aer
misterios şi îl privea cît putea ea mai blajin. Părea că nu se
forţează, deşi ceea ce reuşea ea să scoată în materie de blajinitate
şi condescendenţă din asta reprezenta foarte mult.
Semăna, ia să vedem, da, semăna cu o doamnă în vîrstă,
distinsă şi văduvă, cu părul atît de cărunt, încît sufletul tău, între
timp înrăit şi sălbăticit, îţi dădea ghes să te simţi precum un pisicuţ
în faţa farfurioarei cu lapte.
Miorlăiai, liorpăiai, întreprindeai tot ce poate înterprinde mai
rău un pisicuţ, dar, observîndu-i ochii şi mai blajini, te hotărai
să te aşezi la picioarele ei şi să asculţi.
Ascultai.
– ...Ştiţi, domnule drag, să fiţi, peste marginile putiinţei, bun
cu Patricia... Ea este sora mai mare. N-o contraziceţi. Este
bolnavă. Este aproape pierdută... Din copilărie n-a fost fericită.
Eu însumi n-o mai contrazic, deşi uneori îmi vine să-i strig
adevărul... Lăsaţi-o să vorbească, chiar dacă v-aţi dat seama că
dragostea lui Robin numai mie, cu adevărat, îmi era rezervată.
– Cum, doamnă, frivolitatea lui Robin mergea pînă într-acolo,
că nu se dădea la o parte să seducă şi să învrăjbească două surori?
– Nu sînteţi cunoscut şi dumneavoastră ca un mare crai?!...
Sînteţi!... Cunoaşteţi, astfel, banalitatea că şi cele mai şterse femei,
intuindu-i pe marii crai cît pot fi de crocanţi, îşi dau întreaga
silinţă să facă din dînşii victimele lor. Robin a fost una dintre
aceste mari victime ale acestor femei, cît de şterse...
Dar sufletul lui n-a vibrat, nu s-a lăsat înfiorat decît o singură
dată în viaţă. „Patricia, îmi spunea, auzi tu, Paty, am făcut atît
de multe mezalianţe biologice, încît, în fiecare dimineaţă, îmi vine
să-mi decojesc fiecare milimetru de piele şi să mă duc să mi-l adap
la acid. Te-am întîlnit acum, cînd sînt şi prea curvar şi prea bătrîn“.
Dar nu era curvar... Şi, deh, cumva şi el ar fi fost bătrîn!...
230 DANIEL BĂNULESCU
fie antrenat personal, în această tevatură turistică, Adevăratul
Pontif a fost substituit de o dublură profesionistă.
– Cine era tipul?
– Aa, se obţinuse un angajament cu un actor de o anumită
notorietate în epocă: Douglas Fairbanks. Închiriat de peste Ocean,
crepuscul de carieră, pareză a braţului drept, întreţinînd permanent
iluzia că-şi binecuvînta, din belşug, apropiaţii.
Ia-l de pe vapor, rade-i mustăţile de papiţoi, deghizează-l,
lipeşte-i, cu clei, tiara papală, dezobişnuieşte-l să mai înjure, din
două binecuvîntări, de cristelniţa mă-sii.
Îl deghizaseră şi-l duceau acum, cu multă însufleţire, pînă
la locul de unde urma să fie răpit. Pe drum, paralel cu această
acţiune, a intervenit însă trădarea...
– Cum a fost cu trădarea?
– Cum să fie? Ca orice trădare. Mîrşavă... Nimeni nu va şti
niciodată de cîte ori i-au pisat creierul... Robin Pink Floyd avea
un creier foarte greu de pisat. Domnul Urban, într-un acces de
căinţă, închide ochii, brusc, după numai un an, în urma unor
regretabile indispoziţii stomacale...
– Domnul Urban? Aborigenul? Cel cu un stomac atît de robust?
– Nimeni nu a putut înţelege. Se pare că ciupercile otrăvitoare
fac mai mult rău decît bine chiar şi celor mai robuste stomacuri.
Şi nici Patricia nu e vreo proastă. Şi ea l-a iubit pe Robin. Unei
cumnate, ajutată de-o soţie răzbunătoare, îi vine ruşinos de lesne
să prepare cele mai justiţiare feluri de mîncare din lume.
O otrăvitoare!... se zburliră, pline de respect, măruntaiele
emoţionate ale lui Pinky, măruntaie care se înfruptaseră şi ele,
doar cu puţin înainte, din arta justiţiară şi gastronomică a bătrînei.
Concertase pe mai toate scenele importante ale lumii. Halise
pe la jumătate din recepţiile tipilor care ilustraseră măcar talentul
de a-şi mişca, cu abilitate, degetul mic de la vreun picior.
Dar peste o otrăvitoare atît de simpatică, babană şi iscusită
era, peste poate, să dai. Viaţa alături de o otrăvitoare îşi accelera
ritmul. Intrai în nişte spasme mai mult decît iuţi, fierbinţi şi
235 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
puţin, transpirase şi se bronzase la propria lui strălucire, chinuindu-
se şi muncind pentru două amărîte de sute de lei.
– Domnule Floyd, trebuie să vă mărturisim că sîntem de-a
dreptul şocate. Înaintea noastră au evoluat cîteva dintre cele mai
complete personalităţi muzicale ale veacului. Dar nimeni n-a atins
perfecţiunea, urcînd pe un asemenea versant...Totul! Deasupra
muzicii, îmbrăcăminţii, mişcărilor dumneavoastră planează geniul.
Pînă şi faptul că v-aţi însuşit atît de subtil limba engleză. La care
dintre colegiile redutabile mărturiseaţi c-aţi studiat?
– ...Un domn şedea la o masă, mîrîi Pinky şi-şi începu o lungă
gimnastică de vorbe... Deci în anecdota... pe care tocmai vi-o
relatez, un domn şedea la o masă. Într-un restaurant din Anglia.
Într-un restaurant englezesc.
Un chelner bătrîn îşi adusese, de cîteva zile, fiul, în acel
restaurant, pentru a-l învăţa să servească.
Domnul de la masă îl chemă pe tînărul chelner şi îi spuse:
– Piu, piu, bring me... piu, piu, one votka!
Chelnerul îi aduce băutura. Domnul respectiv o cuprinde în
căuşul palmei drepte, o răstoarnă pe gîtlej şi îi spune:
– 
Chelnerul cel tînăr îi aduce băutura. Domnul respectiv o
cuprinde, o răstoarnă pe gîtlej, îi repetă:

Tînărul chelner îi serveşte calm băutura, după care îşi întreabă
părintele:
– Tată, domnul de la masa cutare este un foarte mare nebun?
– Nu este. Nu este deloc. Ce te face să crezi?
– La fiecare cuvînt rostit piuie de două ori.
– Asta-i din pricină că-i rus. Şi mai este din pricină că, înainte
de a fugi din Uniunea Sovietică, a învăţat limba engleză după
lecţiile transmise la un aparat de radio care piuia...
Difuzoarele de la noi din comună, cele după care mi-am
însuşit eu, atît de subtil, engleza, mai curînd pîrîiau decît piuiau,
se strîmbă Pinky.
Aşa că, vedeţi, se poate pretinde că, în linii mari, am absolvit
împreună cu acel domn rus din banc, acelaşi colegiu.
244 DANIEL BĂNULESCU
Din cîte te intuiesc, n-ai să opreşti o binefacere unui coleg
de breaslă, încurcîndu-te de acceptarea ori respingerea cîtorva
neînsemnate bunuri patrimoniale. Moştenitorul meu eşti, deci,
dumneata!“
„Sindrom delirant – rememoră Pinky – stare confuzo-onirică,
plus un vîrf de fenomene psihotice.“
Înainte de Andra, Pink avusese o prietenă, Cami, care se
ocupa, simultan, cu admiterea la medicină şi înnebunirea aspiranţilor
la farmecele ei.
Pe cel ce urmase după Pinky, un baschetbalist, Bibi Tănase,
chiar îl dilise de tot, îi dăduse din sindromul ei delirant, preferat.
Flăcăul ăsta, Bibi, acum plîngea din orice, săruta partea dinspre
duşumea a clanţelor şi se adresa împăciuitor oricărui trecător:
– Domn doctor, te implorez, nu mă pisa!... Lasă-mă cubic!
Singura diferenţă dintre ei părea că Bibi umezea toate
clanţele, pe cînd Robin doar ochii ălora pe care îi lăsa moştenitori.
Nimic nu-l lăsa să creadă că-i o năzărire. Dacă se-ntorcea pe
călcîie, făcînd stînga împrejur, nimerea la altar.
– „Te rog să nu consideri oferta pe care ţi-o fac ca pe-o
favoare. De fapt, este totuşi o favoare. Favoarea ai să mi-o faci
dumneata. Binevoieşte să accepţi. Am fi putut fi prieteni...“
Cocondy, repede, să ofere ea lămuriri.
– Aşa era el, prietenos...
– „Din clipa în care te vei declara de acord cu mica mea
doleanţă, vei fi pus în legătură cu reprezentantul guvernului
britanic... Sînt convins că toţi supuşii Majestăţii sale vor considera
ca pe o datorie de onoare, şansa de a împlini ultima dorinţă
a bicisnicei şi, de-acum, dispărutei Case Floyd... Te asigur că, şi
astăzi domneşte, în sînul guvernului britanic, o mare efervescenţă,
în legătură cu momentul apariţiei dumitale.“
Pinky îşi putu imagina efervescenţa care domnea, de exemplu,
în Camera Comunelor, ca pe o alergare în grup, de la un telefon
public la altul, a unor domni foarte în vîrstă, asfixiaţi de propria
lor morgă, pentru a lua la cunoştinţă în comun, dacă miercurea
lui Pinky îi ajungeau măcar banii de ţigări ori dacă, în general,
pe Andra o scîrbeau lonjeroanele.
253 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Abandonă, nervos, tot ceea ce deja meşterise în culise şi reluă
pregătirile din punctul lor zero.
Pentru început, distribui într-un semicerc luminile, improviză
o scenă, cără instrumentele, calibră instalaţiile de efecte şi îşi
instrui sunetiştii. Aerul firesc cu care duse, aproape fluierînd, toate
acestea la un bun sfîrşit, denota că:
(unu) sunetiştii şi instalatorii giganticelor lui scene erau nişte
băieţi devotaţi şi îndestul de tăcuţi, cu care
(doi) Pink Floyd, cînd se asmuţea să lucreze, se isca un vîrtej
ce pregătea, în doi timpi şi trei mişcări, concertele lui Pink Floyd.
Aşeză discul.
Îşi încălzi mîna, degetele, articulaţia braţului, toate încheieturile
muzicale. Dădu drumul la un  bestial, urmat de un  şi de-un  pentru a nu se mai opri decît o singură dată. (Mic incident
cu sala, pe fondul în care el îşi fulgera şi biciuia publicul,
cu aversele unui intens pasaj de coloratură:
– Ce faceţi acolo, domnule Floyd? fu interpelat de o voce
sosită din sectoarele reci, de pe margini, voce care nu pricepea
nici s-o pici de ce domnul Floyd alerga, ca un bezmetic, pe la toate
acele instrumente imaginare, căutînd să facă el totul.
– Cînt, doamnelor... sau, cel puţin încerc, i-ar fi stat pe limbă
lui Pinky să le răspundă.
Dar, în loc de aceasta, nu intră la rîcă. Ridică din umeri şi
continuă să-şi mîngîie claviaturile).
Publicul asculta răpit, masat în jurul unei măsuţe ovale, cu
picioarele terminate în capete de grifoni, cu blatul cu incrustaţii
sidefate, măsuţă plasată la zece metri distanţă de scenă.
Aproape toţi cei care putea fi întrezăriţi în obscuritatea
încăperii etalau evantaie.
Jumătate dintre cei din public purtau pălării, jumătate coroniţe.
Exista un binoclu de teatru, cu mîner şi carcasă de fildeş, executîndu-
şi cursele de serviciu dintr-o extremă în alta a sălii. În pauza
dintre cele două albume, Pink Floyd execută „See Emily Play“.
241 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Plus un pachet, protejat sub multiple pieliţe textile, sigilat
precum un container, în plumbi ce se bălăbăneau la capetele unor
sforicele de cînepă, colet uşor, voluminos şi plat, sugerînd, dezgustător,
un tablou.
Acel tablou.
– Poartă-le în zbor! Deschide-le drumul cu atenţie. Transportă-
le pînă-n salonul care, într-o bună zi, tot dumitale îţi va
aparţine... Nici din familia noastră, Stamatescu, care pe unde e,
nimeni, în afară de dumneata, nu poate moşteni nimic. Este o
seară binecuvîntată, în care vom savura şi noi un Dali veritabil...
Se conformă, bombăni, tîrî muntele de relicve pînă pe
carapacea, între timp debarasată, a măsuţei ovale.
În salon, luat aproape pe sus, desfundară şampanie, fu, în
repetate rînduri, pieptănat cu degetele şi pupat, desigilară coletul.
Tabloul părea într-adevăr un Dali.
Bău cam în silă.
Din cînd în cînd, sictirit şi dezorganizat, dar tot neîndoindu-
se, în adîncurile sufletului său, că i se joacă o farsă urîtă,
examina pielea de elefant pictat a tabloului şi o înjura printre dinţi.
Uite ce mustăţi duşmănoase putuse avea şi hibridul acesta, rezultat,
într-adevăr, din amestecul trăsăturilor unui Robin, pleoştit şi
confuz, turnate pe o ţeastă de Dali melodramatic.
– Ce seară, domnule Floyd! Ce spirituală şi rarisimă seară!
Cît am fi vrut să se afle aici şi Lavinia sau săracul de Patrick...
Să ciocnească cu noi, să se împărtăşească din adevărul muzicii
dumneavoastră divine şi să vă cunoască...
Despre Lavinia bănui că este nepoata. Misterioasa şi neostenita
trimiţătoare occidentală de discuri.
Dar cine este acest sărac Patrick?
Nepotul.
Nepotul?! Nepotul cui?
Da, nepotul. El, cel puţin, săracul, fusese.
Ce fusese?
Adică murise, Exact asta fusese. Nu fusese, scurt timp, atent
şi murise. Şi cît îl dojeniseră.
256 DANIEL BĂNULESCU
cu două ţigări şi care – căpătă, pentru o clipă, senzaţia (ţigările,
ca şi persoanele) – că vorbeau către el. Era un vîrtej. Bineînţeles
că n-ar fi îndrăznit să vorbească spre el.
Închise ochii. Acum nu mai vorbeau.
Deschise pleoapele. Bătrînele dispărură.
Iar faptul că pe lume puteau să existe patru ceşti cu cafea,
aduse între timp şi distribuite pe măsuţă, dintre care una preparată
pentru o fotografie, nu-l mai duru.
Se clătină pe picioare, lemnul, pictat cu un soi de baiţ cenuşiu,
al tocului uşii, pîrîi, cînd Pinky, răsturnat de tangaj, nimeri
în el cu umărul, deformă cu trei, patru lovituri de cot, pereţii parcă
din carton al holului, descoperi rapid dormitorul şi adormi.
Dar nu adormi. Cînd, pentru ultima dată, fu obligat să-şi
înalţe fruntea de pe faţa de masă, descoperi că nu întreprinsese
călătoria către nici un afurisit de dormitor.
Lumina devenise plumburie.
Cafeaua fusese menţinută, prin cine ştie ce trucuri, fierbinte
şi – i se repetă – important era să fie băută aşa. Sorbi, năzărindu-
i-se că în ceaşcă i se prăbuşise un trapez de tencuială de
pe tavan, împroşcîndu-l – două puncte fierbinţi – peste faţă. Îşi
descusu, din nou, cu greu, pleoapele, folosi mîneca, se şterse.
Nu era cafea.
O făptură dintr-astea bătrîne, ce-i jucau prin înainte, îşi
împinsese două tălpici umede, de melc, către el şi îl sărutase,
bălţîndu-l de ruj în două puncte.
– Domnule dragă! Om de muzică rarisim!! Tinere maestre,
mare bucurie aţi fost capabil să produceţi, în sufletul a două femei,
în această unică seară!
Deci.
Le îngădui să-i facă aproape tot ce pofteau.
Goli o mulţime de ceşti.
Primise lîngă el un ibric, îl strînsese cu resemnare la piept
şi-l golise.
Da, şi-amintea. Era o comandă cu vreo două surori, patru sute
la Rolly, cîntase puţin, tocmai dăduse uşor în clocot şi cîntase
243 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– „Am luat toate măsurile în privinţa împlinirii temeiurilor
legale... Întreaga mea avere îţi aparţine şi, în chip firesc, poţi
dispune de ea cum pofteşti. Îmi permit totuşi a-ţi avansa cîteva
neobligatorii recomandări.
Primo: De aproape trei secole, tăietura zidurilor, precum şi
decoraţiile interioare ale castelului familial din Twinwood se
armonizează, în chip ciudat şi frapant, cu nuanţa lapis-lazuli a
ochilor fermecătoarelor noastre prietene. Te las singur să desprinzi
consecinţele acestei tulburătoare, acestei stranii coincidenţe...“
– Ooo!!... făcură femeile, dar bărbatul nu se lăsă nici cît un
firicel de praf provocat.
– „Secundo: Nu este niciodată prea greşit să împleteşti două
destine, căsătorindu-te, de exemplu, cu una dintre graţioasele
doamne care-ţi stau acum, probabil, în faţă. Cum te ştiu un bărbat
norocos, trag nădejdea că nu vei fi refuzat. Dacă împrejurările sînt
inadecvate, şi eventuala mea gafă, monumentală, îţi propun să
trecem sub tăcere această chestiune.“
– Vai de mine, nechibzuitul, ce putea să-i treacă prin minte,
şopti, împurpurîndu-se toată, sub masca ei ca de făină, Cocondy.
Iar aviatoarea, plasîndu-şi, ca pe un pistolet, unul dintre interminabilele
ei arătătoare la tîmplă, clănţăni şmechereşte din buze,
ca pentru a celebra că favoritul său rămăsese, şi în faţa morţii,
acelaşi şarmant ţăcănit.
– „Terţio: O ultimă dădăceală. Grija comună a testamentarilor
de-a strica primele bucurii ale supravieţuitorilor. E o dădăceală
neplăcută şi înţeleaptă. Colecţia mea de tablouri să nu părăsească
Regatul.
Dădăceală fiind, eşti chiar obligat să n-o urmezi. Respect-o
totuşi, fiind în interesul nostru comun ca, donînd imediat colecţia
guvernului Majestăţii Sale, să-ţi acroşezi simpatia publică, înlesnindu-
ţi preluarea rapidă a celorlalte valori...
Cînd mă refer la colecţia mea de tablouri am în vedere o
singură excepţie. Cel mai preţios dintre ele (şi nu doar în ordine
sentimentală) se află deja transferat în ţara dumitale de baştină...
El îţi va fi înmînat expres de către cel mai vaporos dintre curieri...“
Patricia rezistă cu bine complimentului.
254 DANIEL BĂNULESCU
Ultima parte a programului, „Ummagumma“ avu disperarea
concisă şi pe jumătate disimulată, cerută de această bucată, înzestrare
cu care îi subjugă pe toţi. Începuseră să se obişnuiască cu
stilul, ascultau transportaţi, călcătura sa aeriană le devenise necesară
şi nimeni nu mai clipea.
Însuşi Pink Floyd hotărî că interpretarea tensionată pe care
o dădu unui „Brain Damage“ nu era chiar de lepădat.
Nu-şi făcu vreo iluzie că fusese mai bun. Nu-şi făcea vreuna
că ar fi fost mai slab. Cîntase exact ca întotdeauna, era exact ceea
ce se aştepta de la el. Intui, de asemeni, că Mason, cu intrările sale
dezgustător de perfecte, intervenţii făcînd însă şi uşor cu ochiul
la public, repurtase, previzibil, cel mai mare succes.
Finalul găsi publicul în picioare.
Întărîtat.
Captivat.
Şuierînd.
Aplaudînd. Vociferînd minute în şir.
Toţi purtau atîrnate de îndoitura braţului stîng poşete.
Toţi îşi extraseră, în acelaşi moment, din poşete, batiste,
fluturîndu-le, azvîrlindu-le, foşnind rochii, aplaudînd, de parcă ar
fi fost prinşi cu cleştişori metalici la nişte surse electrice.
Coborî de pe scenă. Se pierdu în mulţimea spectatorilor. Se
tîrî pînă la masă. I se turnă un pahar. I se turnă o sticlă. Dădu
paharul peste cap.
Ca prin vis, auzi:
– Rar ţi se-ntîmplă să mai asculţi muzică atît de rafinată!...
Omul acesta ori e nebun. Ori e nebun.
Lui îi tremurau antebraţele, dar fumă liniştit trei ţigări.
Cînd ridică capul de pe faţa de masă, să întrebe ceva despre
existenţa (dezgustătoare) a vreunui ceas şi a timpului pe care
l-ar fi indicat acel ceas, observă că e singur. Cînd ridică, pentru
a doua oară, fruntea să întrebe pe cineva cît naiba e ora, observă
că e singur.
Camera ovală, masa ovală, gogoloiul de ceaţă care, aproape
matematic, i se aşternea, după concert, peste priviri, două persoane,
extrem de în vîrstă, ce se prelinseseră parcă din pachetul
242 DANIEL BĂNULESCU
– Vei avea ocazia să faci parte din grupul restrîns, care a
constatat că e ceva, ca pictor, de capul domnului Salvador Dali.
– „Adoua piesă, notarială, depusă în casetă, reprezintă testamentul
meu autentificat şi definitiv... Testamentul meu trebuie
deschis numai în prezenţa autorităţilor ţării dumitale şi a reprezentantului
guvernului britanic... Aproape am terminat.
Intuiam corect şi nu sînt deloc surprins că momentele voioase
în care îţi alcătuieşti testamentul coincid perfect cu cele de maximă
curiozitate, privind jocul mondenităţilor, al rezultatelor sportive
şi al precarităţii tuturor ideologiilor artistice viitoare...
Transmite-le tu încîntătoarelor noastre prietene că sînt, mai
plin ca oricînd, de toate simţămintele puternice, în unele chestiuni
gingaşe, ce le privesc... şi despre care nu-mi vine să cred că aş
putea să nu-mi mai aduc aminte...“ Gata...
– Oh, inocentul, inocentul... scînci doamna mai plinuţă şi se
prăbuşi, cu întreaga povară a neconsolării ei, într-un pudel de
berjeră, mobilă tapiţată cu flamură desfăşurată şi cu coroană, care
schiorţăi din toate încheieturile, dar o susţinu şi pe stăpînă, şi
susţinu şi împuternicirile notariale, din care tradusese şi care i
se risipiseră prin poală.
– Semnătura! ceru aviatoarea, abţinîndu-se, din răsputeri, să
nu alunece, şi dînsa, pe eleşteul lacrimilor ce o asaltau,

Acum era aprilie.
Se desluşeau muştele ce se storceau, izbindu-se şi rupîndu-şi
şalele de ochiurile de geam colorat, în culori ce parfumau lumina,
făcînd-o să se curbeze, precum nişte sîni de răşină, în vecinătatea
reţelelor de plumb, peste pieptul planturos al imitaţiilor de vitralii.
După ce-şi interpretară pasajul de reculegere şi tăcere la patru
mîini, surorile se mai smiorcăiră puţin, dădură ochilor şi nasurilor
lor mîngîieri de batiste, scotociră în cufărul aducînd cu o ladă de
zestre şi îi vrăfuiră lui în braţe o casetă.
Apoi încă o casetă. Un colier, cu fason medieval. O mapă
burduşită cu acte (ca şi cum şi nobilimea britanică şi-ar fi păstrat
hîrţogăria, întocmai ca un administrator de bloc).
255 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
doamne căsătorite, prezente la aniversare. Dîndu-i fiecăreia, în
parte, întîlnire în serele de portocali, pentru a le unge el, pe tot
trupul, cică-se cu nişte alifii tibetane. Care i-ar fi îngăduit celei
unse să ghicească gîndurile tuturor celor ce s-ar fi apropiat, la mai
puţin doi metri, de ea. Nu ştiu cîte au înghiţit prostia asta gogonată.
Sînt sigură că nici una nu spera să fie, propriu-zis, unsă. Dar se
prefăceau că n-ar avea nici o îndoială asupra cavalerismului
intenţiilor lui Robin.
Nici nu aveau anumite îndoieli.
Cert e că 26 de capre au dat, în scurt timp, năvală în serele
de portocali, acceptînd:
Unu: să se plaseze exact în compartimentul a cărui cheie o
primeau de la Robin.
Doi: să nu producă cel mai firav zgomot.
Trei: să-l aştepte pe Robin într-o ţinută convenabilă ungerii,
vîrîndu-şi deja (pentru a fi purificate) absolut toate veşmintele
în interiorul unor cufăraşe, ale căror uşiţe (constatau ele, mai apoi,
cu disperare) se blocau automat după prima întrebuinţare.
După aceste instrucţiuni, Robin s-a aşezat la masa de joc şi
nu s-a mai clintit de acolo două ore bune.
La jumătate de ceas după ce salonul s-a deşertat aproape
complet de muieri (rămăsesem, lîngă Benjamin, numai eu şi
Cocondy) bieţii soţi, alarmaţi de valeţi plătiţi şi porniţi în explorare
către sere, au învăţat destule despre postura în care merită
admirat un portocal.
O anumită perioadă, lumea a continuat să petreacă încîntată.
Fiecare bărbat nimerind, în general, peste fundul dezgolit al altei
doamne decît soţia sa.
Au trebuit să se scurgă 20 de minute întregi, pînă ce, împrejurul
serelor de portocali, să poţi jura că a izbucnit un incendiu.
– Foarte multe doamne au dat atunci dovadă de o voiciune
ce nu şi-o mai demonstrau deloc în cadrul menajului!
– Le-a văzut tot Parisul cu poponeţele goale!
– Le-au plesnit soţii cu cataramele peste fund!
– Au trecut direct, de la cronica mondenă, la cronica judiciară!
248 DANIEL BĂNULESCU
– În patru zile, Robin a onorat 23 de provocări la duel!!...
Fericite şi gureşe.
Cotrobăiau să-i arate şi lui gazetele epocii.
– Şi încă n-aţi văzut totul...
Doar n-or dori să-mi dezvăluie şi fragmente din „postura
convenabilă ungerii“, gîndi Pinky, simţindu-se deja emoţionat.
Cocondy bătu din nou, cu graţie de fetişcană, pleoapa.
– Cînd am revenit în ţară şi am observat că toţi oamenii
de pe-aici îşi spuneau „Pa“, eram convinsă că se gîndeau, cu
nostalgie, la Paris!...
– Lasă, dragă, Parisul nezgîndărit! Dumnealui să-i arătăm
întîi şi-ntîi testamentul!
Ca usturate c-o nuieluşă de alun, redeveniră serioase şi fură
recaptate în vraja principală: domnul Floyd.
Sparseră formaţia. Se învîrtiră împrejur ca două găini bete.
Părăsiră relicvariul (cum numi repede Pinky muzeul lui Robin).
Reapărură în relicvariu. Şoşotiră. Şi, în sfîrşit, modul lor
cardiac de-a acţiona se limpezi.
Următoarele mişcări se desfăşurară ritmic şi eficient, precum
desfăşurarea concomitentă a două oribile şi sîngerii carpete, pe
scările vreunei primăveri judeţene, asupra căreia ar plana ameninţarea
vizitei Comandantului Suprem.
După trei minute, dispozitivul fu refăcut în varietatea sa, ce
sugera, delicat, o delegaţie.
Cu un pas înapoi şi ţăcănind trei cupe şi-o fiolă de şampanie
pe-un talger cizelat în argint, Cocondy. În avantposturi, susţinînd
o casetă, probabil, din jad, aviatoarea, care nu ezită să redeclanşeze
ostilităţile.
– Domnule Floyd, din această clipă, te încunoştinţez oficial
asupra răspunderii ce îţi revine. Acesta este testamentul lui Pink
Robin Floyd şi foarte probabil, îţi este adresat!
– Mie?
– Da, Aşa cred. Aşa credem.
Floyd primi caseta şi îi pivotă, cu îndemînare, capacul.
Era din jad.
249 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Îl scîrbiseră, îl încîntaseră şi acum, din nou, îl scîrbiseră.
Urmărea doar cum să le bage adresa sa sub nas, pentru a-şi
încasa cîndva onorariul, şi apoi s-o întindă. Probabil că profesia
lui Cocondy era totuşi aceea de a rămîne imperturbabilă.
– Şi aţi stat mult în Marea Britanie?
– Da, aproape în fiecare seară.
Cum să se fi lăsat, atît de lesne, potolite?
Scurmaseră, din răsputeri, după acest nou motiv de discuţie
şi, mai ales, Cocondy tîrî o legătură de amintiri verzi şi uscate,
de-a lungul întregului teritoriu britanic.
Cum a fost de s-a zbenguit ea pe acolo şi cum crăpau ţestele
saxonilor precum coaja de pepene, întorcîndu-se după dînsa să o
soarbă din priviri, cînd se plimba. Umbreluţă, pantofiori, trăsurică,
domenii regale ori numai de baroneţi, escapade la Manchester,
Russel Street şi ce-o mai fi spus.
Patricia mai mult asculta, aproba numai cînd nu era cazul, şi,
cînd îşi termină pe trei sferturi ţigara, se înecă îngrozitor.
Azvîrli, în direcţia unei ipotetice scrumiere, tutunul. Partea
cu jar a baghetei ştergînd muchia carafei, se sparse într-un roi de
scîntei, parte din ele stinse tot de tălpile surorii mai suple, ţîşnite
în picioare şi perorînd:
– Cred că a sosit timpul... Domnule Pink Floyd, eşti un mare
artist!... Singurul lucru pe care nu merită să-l evit să-l recunosc
este că, într-adevăr, eşti un foarte mare artist. Urmează-mă, te rog,
pînă în locul pe care, prin ce-ai compus întreaga dumitale viaţă,
meriţi să-l vezi!...
Ieşiră prin stînga, un vestiar inofensiv, mic, hazardat, lambrisat
în nuc, mascat cu o perdea cafenie.
Trecură de respectivul vestiar şi, după 3-4 metri, obţinură
ouşă.
Unul dintre braţele Patriciei căzu în caverna poşetei. Se
întoarse de acolo c-o cheie.
Sora cea autoritară îl privi cu tîlc şi deschise.
– Asta ca să nu spui că nu se întîlneşte artist cu artist!
Nu spusese aşa ceva. Ar fi fost o tîmpenie.
Celălalt artist era, bineînţeles, Robin.
245 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
...Doica mea, Sophia, plină de iluminare mistică, mai ceva
de cît un glob electric, avea rigiditatea, ori de cîte ori cădea într-una
din transele sale sacre, de a prezice că domnul aşteptat de mine
îşi va face apariţia în Bucureşti, Romînia!... Închipuieşte-ţi!
...Draga mea Sophia a fost întotdeauna o prezicătoare excentrică.
Intuiţia ei însă a fost întărită de inima mea, prin minunata
descoperire că singurele persoane feminine faţă de care m-am
simţit, vreodată, subjugat au fost două romînce.
Cele pe care le ai acum înainte au mers cu graţia pînă
într-acolo, încît au acceptat să-mi devină legatare... Devotatele
mele prietene se vor reîntoarce în ţară... Să cerceteze, să păstreze,
să fie de veghe şi să aştepte.“
Patricia încuviinţă. Excentricul nu exagerase cu nimic.
Aşteptaseră.
– „...Îmi place să mă răsfăţ, măgulindu-mă că acel bărbat va
fi legat de mine şi prin anumite coincidenţe, care ar putea fi caracterizate
drept frapante... Habar n-am, dar o asemănare fizică, o
modestie bolnăvicioasă, lipsa de temperanţă în practicarea jocului
de golf sau o dată similară de naştere pot face parte din puzderia
de semne, ce se vor dovedi, oricum de prisos, pentru ochiul îndelung
exersat al nepreţuitelor mele ocrotitoare...
– Cînd sînteţi născut? întrerupse Cocondy.
– De 23 August, răspunse, mult din inerţia batjocurii, musafirul.
– A, nu! Păcat...
Sora mai blîndă nu dezarmă, sărind calul.
– Simţiţi, măcar că nu vă puteţi tempera, în legătură cu practicarea
jocului de golf?
Ori se vedea pe chipul lui Pink că unicele crose pe care pusese
mîna fuseseră măturile cu care erau obligaţi să facă ordine,
în curtea atelierului de producţie, pe vremea liceului.
– „Cicăleala n-a făcut nicicînd parte dintre punctele mele
forte. Chiar dacă ar face, ce-aş avea eu să te învăţ pe dumneata?!...
Singura mea mîngîiere ar fi ca micile mele economii să te elibereze
de eventualele dumitale disconforturi pecuniare. Dorinţa şi rugămintea
mea cea arzătoare sunt să accepţi să devii moştenitorul meu!!...
252 DANIEL BĂNULESCU
Francis Macomber“), tabachera lui Lenin, fotograful lui Alva,
cartea de vizită, însiropată cu declaraţii amoroase, aparţinînd
Mariei Curie, o listă cu socoteli zilnice a D-nei Stein, monoclul
D-lui Joyce, mantaua lui Lindbergh, peruca lui Groucho, carneţelul
de bal al Lilianei Gish, o eşarfă a Zeldei, cîte şi mai cîte,
mănuşile de box ale lui Dempsey şi plicul de chibrit, cu care se
echilibrau mesele la Cabaretul Voltaire. Pe de o parte, obiecte care
apucau umanitatea de bărbie şi-o înfiorau. Pe de alta, cel mai
jalnic talcioc.
„Cine scotea la antrenament, în fiece dimineaţă, pălăria de
pai şi bastonul lui Maurice Chevalier?“ le parodia el, în gînd, pe
bătrîne.
„Găinii acesteia tuciurii cine i-a smuls toate penele, minus
cele din fund, pînă cînd a devenit săraca orătanie Joséphine Baker?
Pe Winston Churchill cine încerca, în fiecare weekend, să-l
înveţe (fără succes) subjonctivul limbii engleze, şi nu dezarma,
chiar dacă se gîndea că pungaşul ar putea lua, peste un timp,
Premiul Nobel?“
– Nu găseşti uluitor că, după un om de talia lui, nu a rămas
nici măcar o cravată?
– Într-adevăr.
– Îţi spun eu, erau roze.
– Erau ele roze. Dar aveau şi-un tupeu...
– Cine, dragă? Eu vorbeam de cravate. Cine aveau un tupeu?
– Credeam că-i destăinui despre adulterinele acelea, de care
a rîs tot Parisul. Biata Charlotte. Îngîmfata Fanchette. Ernestine...
Ce ruşine au putut să pătimească atunci...
– Ce-au păţit?
– Spune-i tu!
– De ce eu? Povesteşte tu!
– Nişte aşa-zise doamne...
– Nişte aşa-zise prefăcute... Din aşa-zisa societate înaltă, pe
care, la o aniversare de-a lui, Robin, jucîndu-le un renghi, le-a
antrenat în cea mai imposibilă situaţie din lume.
– Habar n-ai să-i zici! Lasă-mă pe mine... După miezul
nopţii, ştrengarul s-a insinuat pe lîngă fiecare din cele 28 de
247 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Habar n-avea el ce-i ăla jad.
Înăuntru, şedeau, întinse pe burtă, două plicuri.
– Întîi scrisoarea!
Amîndouă erau scrisori, amîndouă erau plicuri.
Îl extrase pe primul, cel cu pîntecul mai supt, folosind două
degete, învîrtindu-l pe toate părţile şi luînd notă că era sigilat.
– Să-l desfac?
– Evident. Ar fi foarte dificil de citit nedesfăcut.
Primi un cuţitaş şi îi trecu lama pe sub sigiliu. Sigilii mai
văzuse doar în pozele din „Magazin istoric“. Acum fărîmiţa
aievea unul.
Sigiliul era roz, plicul roz, hîrtia care scăpă din vizuina plicului
era roză şi, pentru a frînge pe genunchi monotonia în două,
ca pe-o pisică, scrisul conţinut era plin de-o puzderie de fente,
ce nu şi le putea permite decît un maniac ce pierduse decenii
întregi cu studiul caligrafiei şi care folosise, culmea rafinamentului,
un toc cu cerneală violetă.
– Citeşte!
– „Dragă amice...“ Bineînţeles, in English. Cam aşa.
Alesese strategia de a parcurge întîi în gînd cîte-o frază
saxonă, reproducînd-o apoi, cu voce scăzută, în spiritul armonioasei
şi savuroasei noastre limbe materne.
– Cum i-ai zis? întrebă calmă aviatoarea.
– „Nepreţuite amic...“ îşi continuă cu inocenţă traducerea
Pinky.
„Intuiesc... că n-o să-ţi fie prea greu să mă... „de-a mă...“
Ce înseamnă „to graduate“?
– Motiva, absolvi.
– Aha... De asemenea, licenţiat. „De a mă absolvi de lipsa
de politeţe de-a nu-ţi putea strînge, acum sau în viitor, vrednica
mînă.“
– Vai de capul tău! Eşti papuaş rău. Citeşte tu, Cocondy... Mă
mir că n-ai tradus probabilul „Dear Sir“, în dialect de apaş, prin
„Barosane“.
250 DANIEL BĂNULESCU
Camera, lungă şi strîmtă, semăna c-un năvod cufundat în
viaţa lui Robin. Tras afară, de ochiurile lui rămăseseră agăţate
alge, şosete, poze de buletin, rufărie.
La o primă vedere, prăvălia avea, pe jumătate, deltoizi de
muzeu. Pe trei sferturi, pectorali de cavou.
Pe peretele opus uşii, un şemineu fusese distribuit în rolul
unui altar, suspendînd pe pervazul său, marmoreean şi subţire,
imaginea unui Robin cooptat în nu se ştia care for, mai emoţionat
totuşi de cele două sfeşnice din bronz, grele cît nişte coşciuge, din
dreapta şi stînga, decît de diploma şi cocarda cu care-l împropietăreau
o tagmă de moşi.
Deasupra fotografiei înrămată şi ea, linsă şi ea de o limbă lată
de sticlă, amestecînd ritualurile ortodox şi catolic, mucăia o
candelă albăstruie, iar pe placa unui scrin, cu toracele şi sertăraşele
laterale ondulate şi bombate, într-un vas de argint cu
manufactură orientală, mocnea tămîie!...
Pe pereţi, dar şi prin cavităţile întredeschise ale unor piese de
mobilier cu anatomii şi elongaţii elucubrante, articole salvate
din presa timpului, poezii şi cămăşi, pistoalele de duel, trofeele
de vînătoare şi pieptarul de scrimă, fotografii din albume, halatul,
teancuri din, probabil, bogata corespondenţă, semnătura, fotografiată,
mărită şi expusă precum un afiş, actele, pantalonii, fileul
cu ajutorul căruia îşi întreţinea, în cursul nopţii, desenul fioros
al mustăţii, sigiliul personal, seturi desperecheate de volume şi,
din nou, mobilier ştirbit de birou, o vîslă, o canoe pitică, camere
de biciclete uzate şi Pinky se aşteptă ca, desfăcîndu-se colţurile
unei broboade de pluş, să i se arate, provenind de la Robin, fie
şi-un cartilagiu, măcar o vertebră, în sfîrşit, o bucată de os.
Nu i se arată nici un os.
În schimb, i se trecu pe sub nas pălăria, celebra pierdută,
borsalina, cea cu panglică roz, molfăită discret de colţul murdar
al timpului, căptuşită încă în interior cu micuţe hîrtii, obiect ce se
procopsise, între timp, cu numele de Oliţa de noapte a lui Tzara.
Dintr-o ladă de zestre, cufăr fără fund, fură pescuite ca dintr-o
fîntînă şi împinse sub lupa atenţiei lui, carabina lui Hemingway
(aceea despre care ar fi venit vorba în „Scurta viaţă fericită a lui
246 DANIEL BĂNULESCU
– „Dear Sir“, lectură maleabilă sora cea blîndă, după ce-şi
potrivi la picior, ca pe o armă, şampania, tava şi menajeria de
sticlă.
– Lasă asta. N-ai auzit?! Barosane... Sări direct la cel de-al
doilea paragraf.
– „În pierderea de perspectivă, ce caracterizează vagabondajul
erotic al oricărui bărbat, vine o vreme...“
– Nu-l lăsa să fie banal. Vremea aia a şi venit. Taie-l. O să-l
învăţăm mai tîrziu pe de rost... Mută-te la pasajele care-l privesc
exclusiv pe invitat.
Pufoasa, spongioasa doamnă parcurse, bolborosind, snopuri
de rînduri şi glisă două file.
Nerelevant.
Pinky se clarifică totuşi că Robin era un pic prea prolix
pentru un dadaist.
– „Credinţa mea este că, după mine, destinul va isca un foarte
mare artist, de o factură cu totul controversabilă... Ceea ce scriu
acum, este, la rîndul său, controversabil...
Viitorul profet al Artei ce-l... trîmbiţez eu, va fi, desigur, una
după alta: Strălucitor. Desăvîrşit. Modest. Fantast. Ininteligibil în
uşurinţa sa. Posibil de a fi tras, de către critica rigidă şi acefală,
din vremea sa, prin ţărîna amară a batjocurii... Puţini vor înţelege
că darul cu care va fi... marcat acel domn... va produce o mutaţie...
finală în lumea sleită a creatorilor de Artă...
Omului despre care vorbesc i se va oferi darul de a crea Artă
aşa cum respiră. Nu ştiu exact... în ce direcţie se vor... cristaliza
manifestările lui, dar el va face artă chiar şi prin simpla lui
prezenţă.“
„Bărbatul acela va fi mai curînd o femeie“, lăsă loc, în
monologul interior, vigurosului său bun simţ, Pinky.
– Nu spunea: „Fetelor, după mine se va ridica cineva căruia
eu nu-s vrednic nici să-i dezleg şireturile încălţărilor.“
– Asta nu-i o melodie compusă de Pink Floyd. Asta-i o
melodie compusă de Ioan Botezătorul.
– „Întrebarea era în ce loc existau cele mai mari şanse de a
apărea acel om...
251 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Nu va avea pentru cine.
Undeva, zeflemitor, pe un nor, va sta Papa Secund şi tot ceea
ce îi va trimite, drept ajutor, în gamelă, va semăna cu un ţîrîit de
urină într-un lighean ciuruit.
– Ce autorităţi? Astea d-aia sînt autorităţi, ca să nu poată
să vină... Ce să mai deranjăm atîta mîndreţe de procurori şi
atîta amar de miliţie?! Au şi ele, săracele, treabă acolo, la ele,
acolo-şa!...
Şi se uită la bătrîne să se convingă dacă glumeau.
Nu.
Şi abia atunci se gîndi la cubajul enorm de pămînt ce trebuia
escavat, cu lopata, într-o singură zi, de către un singur deţinut
şi, din nou, se uită la bătrîne.
Nu. Nu glumeau.
Şi iar se gîndi, în ordine de data aceasta, ca şi cum ar fi trebuit
să înghesuie totul pe singura carte poştală pe care ţi-o îngăduiau
ăştia s-o expediezi, o dată pe an, de la pîrnaie.
Întîi la părinţi.
Apoi la discurile lui.
Şi, în fine, ca desert, se gîndi şi la Andra. Pe ea cine s-o mai
ţină în facultate?
Led Zeppelin?!
– Ascultaţi-mă pe mine! Mai lăsaţi-le încolo de autorităţi.
Stăm cu ele mereu în legătură şi, dacă sînt cuminţi, le chemăm
altădată!...
Bătrînele se foiră uşor consternate. Uitîndu-se de data aceasta,
dînsele la el, să vadă dacă glumeşte. Patricia, nelăsînd să-i treacă,
nici acum, degeaba apele pe la moară, examinîndu-l ca pe un
microorganism şi trăsnindu-l, cînd se aştepta mai puţin, cu copita
ei verbală.
– Tinere, în orice stat, un testament, autentificat de un stat,
(oricît ţi s-ar părea de nărod) e legat, din păcate, de statul respectiv.
Aşa că, deşi mulţi nu-şi fac vreun hobby din buna creştere,
de autorităţi este deseori nevoie... Este ora 20,05... Nu garantez
pentru procurori. Mă îndoiesc însă, de pildă, ca, la ora aceasta,
260 DANIEL BĂNULESCU
funcţionare ţăcănite, nu izbutise să plătească, în avans, şi abonamentul
Radio-TV.
Aduse vorba asupra unei liste cuprinzînd persoane distinse
şi extrem de respectabile, domiciliind în Regatul Unit şi cărora,
o dată reîntîlnite, în opinia sa, n-ar trebui să li se oprească salutul
lor, al ambelor surori Stamatescu.
Despături cu distincţie pomelnicul. Citi, cu apretată dicţie,
o toropitoare serie de nume, golite parcă, într-un chip ciudat, de
nobleţele lor şi, cu atît mai mult, neimpunîndu-se memoriei lui
Pink Floyd prin ceva.

– Desigur, desigur, admise, atentă şi copleşită, Cocondy.
– Nu văd cum ar fi putut fi uitat.
– Eu, la domnia sa m-aş fi gîndit de prima dată.
Dacă mai trăieşte...
– Trăieşte. Trăieşte... N-ai spus chiar deunăzi că i-ai recunoscut
numele într-unul dintre buletinele acelea de ştiri, emise pe
unde scurte, în limba spaniolă?!
– Dacă n-o fi vreun nepot... Dacă n-o fi fost introdus într-una
dintre acele răstălmăciri oribile despre rolul jucat de săracul Jeb,
în cel de al doilea război mondial... În sfîrşit, Sir Oscar Budd
Finney...
– Ţi-a scris. A trebuit să dai declaraţii, la Ministerul Afacerilor
Străine, din ce motive ţi-a scris.
 se mulţumi să-şi notifice supunerea
sora cea trupeşă.

Pe la a optsprezecea persoană, scrutînd foaia ca şi cum ar
fi descoperit caligrafia ştearsă ori greşit întocmită a unui nume,
Patricia se opri din citit, se clătină, de două ori, pe scaunul grifonat
269 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Era un tînăr extrem de săritor şi înzestrat, înalt, cam la un
metru optzeci, practicînd o excelentă artă de comportare în societate,
cam de aceeaşi vîrstă cu dumneata şi semănîndu-ţi aproape
perfect...
– Aprofundase şi domnul Patrick limba engleză, la acelaşi
colegiu radiofonic? (Iată că, în conversaţie, debutase un al nu ştiu
cîtelea domn, domnul Patrik)
Aprofundase. Cu vremea însă, cunoştinţele lingvistice neîntrebuinţate
se atrofiaseră.
După cel de-al doilea război mondial, în vreme ce ele s-au
reîntors în ţară, lumea bună nu ştia cum să mai treacă, în sens
opus, graniţa.
Se şoptea că bolşevicii lui Volodea ar căuta să capteze, şi
aici, prin forţă, puterea. Că n-ar fi fost decît pe faţă subjugaţi de
distincţia şi nobleţea familiilor cu educaţie. Totuşi, ele se repatriaseră
cu inima uşoară, pentru că Robin le încredinţase cruciala
misiune de a-i împlini testamentul. Patrick era vlăstarul unei verişoare,
stinsă la capătul unei drame pasionale. Ele îl luaseră pe
orfan sub ocrotirea lor. Dar vremurile se schimbaseră. Studiul
protejatului lor fu dedicat, treptat, altor limbi.
– Trecuse războiul al doilea. Patrick se transformase într-un
tînăr pe cinste. Singurul său dezavantaj era c-a făcut parte din
generaţia care a fost obligată să înveţe limba rusă, cîntînd. De
fericire, pe toate străduţele, lumea mărşăluia şi cînta.
Patrick se pricepea foarte bine şi la limbi străine şi la cîntat.
Au venit de l-au luat într-o noapte, minunîndu-se de toate
înclinaţiile lui, nişte domni foarte simpatici, într-o maşină... După
patru ani, aceiaşi domni au revenit, în acelaşi mijloc de locomoţie,
şi tot către seară.
Au tropăit stingheriţi în antreu şi ne-au spus:
– Doamnelor, sîntem de-a dreptul distruşi! Va trebui să ne
semnaţi nişte acte.
– Nu credem că vom semna nimic.
– Trebuie să semnaţi!
Şi au scos, disperaţi, nişte pistoale, dîndu-ne de înţeles că,
dacă noi nu vom semna, dumnealor se vor sinucide.
257 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Te rugăm. Te rog să stai mai mult pe acasă în viitoarea
săptămînă... Ne-ai îndatora dacă Pink Floyd nu ar părăsi Bucureştiul
în următoarele 8-10 zile...
– Nu-l va părăsi.
De data aceasta, plecă singur fruntea şi se lăsă sărutat.
În buzunarul gecii, aşa cum îi prevestise Rolling Stones, simţi
cum îi fu introdus un plic. Îşi agăţă geanta, cu o parte a maldărului
de aparatură, pe umăr şi, în urma sa, uşa apartamentului închizîndu-
se, se trezi în întuneric.
Nu bîjbîi inutil în căutarea comutatorului luminii, de pe holul
micului bloc. Ci, descoperind, pe pipăite, balustrada scării melcate,
coborî încetişor, punînd cîte-un picior înaintea altuia, pe treptele
inegale, cu suficientă atenţie.
Se gîndi că miezul nopţii zburase de mult, bănuind că era
ora 2.
Pe ultimele trepte însă, fu izbit violent de-o mogîldeaţă –
beţivan probabil – care-l pîndise, posibil, din beznă şi care-l buşi
de-un perete împodobindu-i beregata cu tăişul unui cuţit, cu care-l
împungea, destul de convingător, în pieliţa tresăltîndă a mărului
lui Adam.
Îşi imagină fulgerător dacă beţivanul o să se descurce, de
acum, cu pedalele sale acustice, cu perdelele lui de fum, cu proiectorul
şi cu mixerul lui cu 24 de canale, pe care, instinctiv, şi le
acoperise cu cotul.
Şi îşi răspunse că da. Chiar de nu va cînta cine ştie ce muzică
faină, alcoolistul mulţumitor o să se descurce.
O să capete pe ele bani buni.
Spre continua lui surprindere, neînfigîndu-se la bani sau la
scule, beţivanul se rezumă însă doar să-l trăznească năucitor cu
căpăţîna în gură.
Şi-n deruta totală produsă de plesnitură, mai simţi, totuşi,
cum imbecilul îi decupează, dintr-o singură mişcare, cu tăişul,
sfîrcul urechii, stîngi.
Cum îi fură, ca pe cine ştie ce comoară, cerceluşul de carne
al urechii în palmă. Şi cum o tuleşte, cu o parte importantă a
urechii sale de Pink Floyd, din scara întunericită a vilei, lăsînd
272 DANIEL BĂNULESCU
pe masă, cînd vreuna, cînd alta dintre acele arme de foc cu care
îi apăreau pe constructori, de sălbăticiuni...
Bătrînele doamne suspinau încetişor. Se crease din nou o
atmosferă intimă, plăcută. Tartinele. Gheata. Suferinţa nemeritată,
discretă şi digerată. Viaţa ca un puseu de nobleţe. Cu genele
înrourate şi pumnişorii încleştaţi, dar împingînd decenţa pînă
într-acolo încît să nu înţeleagă că cineva îşi dorise, atît de mult,
să le vadă nimicite.
– Ah, ar fi fost o adevărată binecuvîntare să se fi aflat bietul
Patrick, acum şi aici! El poseda o fermecătoare uşurinţă de a descîlci
afacerile administrative şi s-ar fi descurcat el cu autorităţile.
– Da... Da... (Pinky îşi schimbă poziţia coatelor de pe masă.
Se trezi dintr-un vis.) Băiat bun. Acela, despre care povesteaţi,
se numeşte lagăr... Care autorităţi?
– Păi, de la Poliţie. De la Consiliul de Miniştri. De la Consiliul
de Stat... Cocondy a întocmit o listă... De la Marea Adunare
Naţională, bîr, nu se numeşte aşa, acum, Parlamentul?! De la
muzee...
– Direcţia Patrimoniu, din Consiliul Educaţiei şi... Nu mai
ştiu, dragă.
– Muzee. AGERPRES. O agenţie internaţională de presă.
Am zis Ambasada Regală Britanică... De nu mai ştiu eu unde şi
de la unul din ziare... Chiar dacă o fi el chiar şi Scînteia... Numai
cafea am comandat zece kilograme.
– Ce să caute toţi ăştia aici?
– Păi, mîine, oficial, nu se cuvine să bem şampanie, cînd
va fi să deschidem testamentul? Fiind o reuninune memorială,
băuturile spirtoase se potrivesc cu testamentul mai puţin decît
s-ar crede...
Brusc, Pinky, a cărui activitate profesională se desfăşura în
strictă clandestinitate şi, care, tot oficial, în faţa dictaturii proletariatului,
era un parazit, se văzu pe sine împachetat, amendat şi
vărsat la puşcărie.
Priponit cu braţele la spate de un par, undeva, într-o curte
interioară, uitat de contemporani, va sta în şezut şi va cînta folosindu-
se de degetele de la picioare, la o gamelă.
259 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
şi căzu, ca şi cum o scîndură s-ar fi desprins dintr-un decor, prăbuşindu-
se către pămînt, potrivit de repede şi înălţînd, în momentul
izbirii, tot praful jur-împrejur.
Căzu chircită, păstrînd poziţia în care, c-o secundă înainte,
fusese aşezată la masa elipsoidală. Coate înaintate, aşa cum fuseseră
folosite la susţinerea hîrtiei, despărţite, între ele, la distanţa de-un
pumn. Hîrtia, ocrotită pe jumătate de calota unghiilor. Picioarele,
imitînd unghiul drept al scaunului. Înţepenite şi împotmolite în
dantelă.
Bărbatul ţîşni s-o pescuiască de-un umăr. Dar braţul, pornit
la timp, al unei Cocondy acum mai curînd tulburată decît îngrozită,
i se aşternu peste încheietura palmei şi îl dezmetici din elan.
– Hai să n-o atingem!... Hai să n-o importunăm cu nici măcar
vreun cuvînt!... Nimeni nu trebuie deranjat în asemenea momente!...
Adăugă totuşi (cu ochii, pe covor, la soră-sa, care începuse
să se descovoaie milimetru cu milimetru) că grija de o viaţă a
Patriciei era că, dacă tot trebuia să-şi dea duhul, atunci măcar era
musai să apuce să şi-l dea dintr-o poziţie de bună convenienţă.
Lîngă ei, pe tăcute, Patricia izbutise să-şi retragă doi centimetri
una dintre glezne. În foşnetul, ca de sare, al dantelelor. În
gîlgîitul de năduşală al fiecărui por.
După cinci minute de sforţare şi chin, era din nou la orizontală,
dreaptă, cu spinarea întoarsă în sus, nasul în scama covorului
şi toate extremităţile înainte caraghios împrăştiate în cădere, acum
aduse acasă.
Îşi îngăduia un repaus.
Mai ales acum, Cocondy nu i-ar fi permis, în ruptul capului,
lui Pink s-o ajute.
– Am venit s-o îmbăiez pe doamna Patricia! mormăi o femeie
ştearsă, fără vîrstă, aproape fără chip (în nici un caz c-o mutră
de cosmeticiană sau maseoză), care ciocănise la uşă şi căreia Pink,
ca prin somn, îi descuiase.
Spusese s-o îmbăieze, nu s-o spele.
Asta avea gînduri mari.
Vorbise ca despre un bebeluş. Sau vorbise ca despre un bătrîn
infirm, neajutorat.
270 DANIEL BĂNULESCU
Atunci am înţeles fulgerător că nepotului nostru i se întîmplase
o nenorocire. În momentul în care ne-au arătat o gheată, o
bluză şi-o iconiţă pictată pe-o coajă de pîine, am plîns.
Atunci dînşii, manieraţi, au încercat să ne mîngîie şi, după ce
i-am plasat chiar la măsuţa aceasta şi i-am servit cu cafele, au
început să povestească:
– Doamnelor, vă declarăm sincer! Chiar de cînd l-am luat
pe nepotul dumneavoastră la noi, am simţit că făcusem o treabă
foarte bună... Era o fire deschisă. Cu părul ca spicul grîului. Cu
ochii albaştri, cinstiţi. L-am plăcut imediat... Avea şi un nume
foarte frumos.
De cînd l-am luat între noi, căpătasem cumva simţămîntul
că, tot strigîndu-l „Patrick!“, „Patrick!“, servim Patria. Îl dusesem
în sînul naturii, într-un loc de care era tare mulţumit, lîngă o
mulţime de oameni foarte fini. Le stătea foarte bine împreună
acolo. Se îmboldeau unul pe altul, întrecîndu-se la umplutul şi
căratul roabelor cu pămînt...
– I-am tratat, în acea seară, cu tot ce-am avut mai de preţ,
pe vestitorii nefericirii noastre. Le-a plăcut, şi-au pitit revolverele
la loc şi ne-au mărturisit că ei ar fi avut încă multă nevoie de el...
Acum, că se întîmplase aşa, nu ştiau cum au să se descurce.
Îl sfătuiseră de multe ori să nu se sforţeze. Construiseră pe
acolo, de unde veneau ei, nu ştiu ce, un canal de promenadă...
legînd undele Dunării cu cele ale Mării Negre, printr-o variantă
mai civilizată... o scurtătură. Şi tînărului, avînd manifestări prea
conştiincioase, nu i-a plăcut cum a ieşit.
Într-o seară, ostenit şi descurajat, Patrick s-a urcat pe un
taluz de pămînt înalt pîn’ la cer şi a privit, timp îndelungat, la
construcţia aceea.
Avăzut el că nu-i ieşise prea bine şi s-a mîhnit în sufletul lui.
De disperare, şi-a dat apoi drumul din vîrful turnului de pămînt
şi, pînă jos, a pierit de inimă rea...
Să vă arătăm gheata, insistau, zdruncinaţi, cei care ne transmiseseră
condoleanţele, uitînd mereu că ne înmînaseră deja obiectele
salvate. Scotocindu-se jenaţi prin mantalele de piele... Şi aşezînd,
258 DANIEL BĂNULESCU
Pinky îi deschise, încuie uşa în urma ei, pivotă uşor pentru
a o lăsa să i-o ia înainte pe nou venita cu aspect de servitoare, dar,
cînd dădu să se întoarcă în salon, se lovi o clipă de trupul ei, rămas
blocat în rama celei de-a doua uşi, într-un moment de contemplare
a ceea ce i se desfăşura înainte.
De două ori mai înalt, Pinky îi privi peste umăr.
Înaintară apoi amîndoi, el şi umila vizitatoare, oprindu-se
la o distanţă respectuoasă.
În mijlocul salonului, Cocondy, şi ea în picioare, c-o lumînare
aprinsă în mîini, făcea de gardă lîngă trupul soră-sii, golit
de viaţă, nemaiînvîltorat sub nici o respirare şi împietrit în cea mai
frumoasă figură de balet pe care o realizase vreodată o muribundă.
Patricia murise lipită de covor.
Într-un ultim gest de extravaganţă. După ce-şi culesese toate
extremităţile înapoi. Deschizîndu-se la loc ca o floare. Zburlindu-
şi savant cutele rochiei, într-o arteziană de dantele, plutind la
limita legilor fizicii... Şi imprimîndu-şi propriului corp o postură
ciudată, rafinat curbată, aplecată graţios înainte.
De parcă ar fi avut de oferit cuiva, duh, spirit, particulă de
praf, navigînd prin încăpere, hîrtia netezită dintre degetele ei, ca
pe-o variantă esenţializată a unui buchet de flori...
– E reverenţa ei preferată... cu care a debutat în societate, în
1917, la Grenoble... Îi acorda întîietate chiar şi faţă de cea pe care
a desfăşurat-o în 1919. Cînd a fost, pentru întîiaşi dată, prezentată
Reginei Marii Britanii...
Pink Floyd fu sfătuit discret să se retragă pentru acea noapte.
Ca bărbat, nu era cea mai potrivită persoană pentru următoarele
două-trei ore.
Abia către dimineaţă, în loc de reprezentantul Guvernului
Maiestăţii Sale, cel al Consiliului de Miniştri romîn şi cel al
Patrimoniului Naţional, urmau să-şi facă apariţia amploaiaţi ai
Poliţiei, ai Procuraturii şi ai Morgii. De sosit, aveau să sosească
şi cei dintîi, implicaţi în procedura transferului moştenirii, avînd
a face faţă totuşi mai întîi şi carantinei de 3-4 zile a unui doliu.
271 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
coatele, nu se pocneau. Apoi, cu nesfîrşită bunătate, îşi revărsau,
din nou, atenţiile, către dînsul. Şi, deşi căută să se lase, în cît mai
multe rînduri, pe spate, observă că nu-i mai slujea la nimic.
– Dumnezeule! Dar dumneata chiar nu ne crezi în stare să ne
dăm, cît de cît, seama ce ai cîntat?
Aşa şi era. Cîntase Pink Floyd. Pretindea că-i Pink Floyd. De
ce n-ar fi Pink Floyd?
În halucinaţiile ce i se perindau cu viteza luminii prin minte,
drumul pe care, din cînd în cînd, era paraşutat, se făcea că era
întortocheat, pisica gălbuie, calul bălţat, iar împărăţia verde.
De la ferăstruica penitenciarului în care erau colecţionaţi toţi
cretinii care, ieşind în evidenţă, călcau pe bătături statul (meritînd
deci să fie azvîrliţi, ca nişte lături, în penitenciar), singura vegetaţie
întrezărită de Pinky era fata împăratului verde.
Unicul petec de cer era, normal, fata împăratului albastru.
Iar singura creatură care se învrednicea ca, din cînd în cînd,
să i se cocoaţe pe genunchi era, bineînţeles, odrasla împăratului
portocaliu. Perversa asta mică i se zvîrcolea şi-acum în spinare,
căuta să-l cuprindă cu degetele de moştenire şi, sesizîndu-le tîrziu
pe cele două bătrîne, li se adresă şi lor, cu un glas gros, incredibil
de gros:
– Dar voi... adică dumneavoastră... Două bătrîne atît de
pişichere şi fără minte... N-o să fiţi niciodată în cunoştinţă de
cauză... asupra identităţii mele şi-a lui Pinky...
Femeile zîmbiră înveselite şi aşteptară. Înregistraseră că traversează
o criză.
Trecu un minut, trecură două.
De asta erau ele, minutele, făcute să treacă, dar chestia asta
cu trecutul iată că se întîmpla acum tare încet.
Mai trecu un minut, cufundînd doamnele într-o gîndire profundă
şi, deodată, glasul Patriciei îl electrocută:
– Nu zău? Deci habar n-aveam, nu te cunoaştem!... Nu e
numele tău, în acte, Sergiu S. Mărăcine?! E adevărat. Nici cît un
vîrf de unghie, nu te ştim... Păi nu ţi-a fost ţie diriginte Conţescu?
– ...Conţescu?
264 DANIEL BĂNULESCU
– Domnul Conţescu! Din clasa întîia, din primul trimestru,
15 septembrie. Şi pînă în clasa a patra, pîn’ la sfîrşit... Domnul
Conţescu a fost primul care te-a remarcat şi-a aşezat asupra ta
plasa pentru fluturii rari... Ne istorisea cu emoţie fiecare fleac
despre tine şi, dacă îţi mai aminteşti, într-un decembrie...
– 21 decembrie 1974...
– Exact, era în preajma Crăciunului. Te-a şi adus în vizită
la mine acasă. Aici. Nu te cunoaştem. Am stat, am conversat,
cuiva priceput săreai în ochi că posezi ceva neobişnuit... În rest,
am aflat că-ţi plac dulciurile, dar că nu te prăpădeşti cu iubirea
pentru plutonieri. Îţi aplicase o corecţie corporală unul, fiindcă,
tocmai în a patra zi de şcoală, îţi trîntisei în fund, cu un pumn bine
ţintit, un coleg de generală, îl apucasei de o gheată şi-l tîrai, într-un
adevărat extaz, prin pulberea trotuarului din faţa şcolii. Miliţianul
se fîţîia pe acolo şi, cînd a văzut ce bine te simţi, nu s-a mai putut
înfrîna şi s-a gîndit să te urecheze.
– Eu?... Să mă urecheze pe mine?
– Da, şi-n ziua aceea nu dădeai semne c-ai să uiţi... În chip
firesc, în locuinţa noastră ai fost mai tare absorbit de un magnetofon
„Unitra“ şi de un pick-up „Belcanto“, decît de ambalajele
cadourilor şi de globurile ce împodobeau pomul de Crăciun. Dar
noi nu ţi-am dăruit decît o păpuşă, o acadea şi-o tamburină. După
multe parlamentări, ne-ai făcut favoarea de-a accepta doar păpuşa
şi acadeaua.
Pretindeai că, dacă te vei duce totuşi să colinzi, n-o să ai în
nici un caz nevoie de tamburină, precum ţiganii... Cu anii, continuam
să ne desfătăm cu o groază de amănunte privitoare la tine.
Nu cred să fi ratat ceva, cît de cît important, laudativ ori compromiţător,
în legătură cu tine...
– Şi... despre Antoaneta?
– Mai ales despre Antoaneta, domnule Floyd.
(Sărise soră-sa, doamna cea pufoasă.)
– A trebuit să contribuim c-o iubitoare mînă de ajutor la tot
ceea ce s-a petrecut cu avortul.
– ...Îi făcuseşi rost de pastile. Vasodilatatoare. Vasodevastatoare.
Şi mizerii dintr-astea... Ea stătea de şase ore în baia fierbinte,
265 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
reprezentantul guvernului Maiestăţii Sale, să zboare, în alt chip,
decît politicos spre Bucureşti...
Nimeni nu pune reprezentanţii britanici pe drumuri degeaba!
– Cum să zboare spre Bucureşti?
– Zboară. Uite aşa. L-am încunoştiinţat.
– Şase luni de zile, patru notari din cele două state de origine,
ce au devenit părţi garante ale transferelor testamentare. Patrick
fiind, din nenorocire, absent, nu puteai să te joci. Oricum ar fi fost
recomandaţi jurişti, de o competenţă deasupra oricărei discuţii.
Fiind vorba de sume importante, domni de toată lauda s-au ocupat
de preliminariile acestei puneri în posesie.
– Tinere, în linii mari, averea Casei Floyd e evaluată la circa
trei la sută din Produsul Brut mediu al Romîniei...
Aha. Asta da.
Asta înţelegea. Definiţia Produsului Brut măcar o ştia pe de
rost. Într-a zecea, în fiecare trimestru, inclusiv toamna, rămăsese
corigent la materia „Cunoştinţe economice şi sociale“. Tocise vara
întreagă. Încasase acasă cafteală. Şi uite că şi-acum, cînd se simţea
deprimat sau debutonat, era de ajuns să-şi reamintească una dintre
acele scîrboase formule ori definiţia Produsului Brut. Şi starea
sa de spirit se ameliora binişor.
– Atunci telegrafiaţi-le să se întoarcă acasă! Spuneţi-le că s-a
strecurat pe undeva o greşeală! Că, în loc de whisky, s-a împachetat
basamac... Că nu v-aţi hotărît încă. Şi că, deşi uneori, muzica
mea e divină, alteori, habar n-am să iau nota mi minor... Că n-aţi
studiat încă problema, ar mai fi două faţete şi, după aia, o să le
telegrafiaţi din nou!... În sfîrşit, vedeţi ce le spuneţi.
– Domnule, chiar şi subtilităţii şi simţului umorului englezesc
li se pune o limită. Pînă la un punct. Doriţi să ne comunicaţi
cumva că vă îndoiţi de capacităţile dumneavoastră?
– Ei da, exact, asta doresc să comunic! Mă cam îndoiesc de
capacităţile mele. Ce nenorocire este să te îndoieşti? Şi ce mare
defect e să rămîi, un pic, modest?
261 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
gloduroase, aproape propovăduite, în spectacolele ei, de către
directoarea şcolii de Balet rusesc, Lubow Egorova...
Căinară, nu s-a înţeles bine din care motiv, o expoziţie vernisată,
în toamna anului 1921, la galeria Rosenberg, deşi cuprinsese
acceptabile pînze, semnate . Forfecară mult
prea elocventa pasiune (deşănţată şi masochistă) pentru colecţia
sa de arici, a principesei Clara de Polignac, prietenă modestă şi
rezervată cîndva, nimeni altcineva, mai tîrziu, decît moştenitoarea
înfumurată a Imperiului maşinilor de cusut Singer.
După care, direct de la cortina şi costumele pictate special,
la sfîrşitul anului 1923, de către Fernando Leger, pentru spectacolul
„Facerea lumii“, al Baletului suedez, sora cea suplă translată
conversaţia abrupt, la timpul prezent, spre congelatorul gemînd
de pipote şi gheare de pui, aparţinînd doamnei Andronache. Va
manifesta Cocondy o minimă deşteptăciune în comerţul tradiţional,
dar uneori nociv, cu întreprinzătoarea vecină?!...
Doamna Andronache era o persoană mărunţică, destul de în
etate şi agreabilă, rotunjindu-şi veniturile, vînzînd locuri avantajoase
la cozile la alimente la care se aşeza, de cu seara, pe scăunelul ei
rabatabil cu trei picioare. Uneori, cînd îşi descoperea un spaţiu
neocupat în congelator, doamna Andronache se înfigea chiar ea
la produs, recomercializîndu-l apoi, cu un comision moderat,
într-un circuit select de familii, circuit căruia îi aparţineau şi surorile
Stamatescu.
Acum însă radiatorul congelatorului doamnei Andronache
se defectase.
Şi Patricia o consilie pe Cocondy să evite o vreme să facă
tîrguielile dintre puii putreziţi ai vecinei, pînă ce doamna Andronache
se va hotărî să-şi arunce la pubelă întregul stoc, înverzit
de stîrvuri. Cocondy trebuind deci să se aprovizioneze, mai curînd,
de la doamna Belisarie şi limitîndu-se la a o sprijini pe doamna
Andronache prin mici împrumuturi.
Patricia afirmă că plătise energia electrică pe acest trimestru.
Patricia spuse că achitase telefonul.
Patricia nu ascunse că, deşi achitase administraţia, deplasîndu-
se personal pînă la Oficiul poştal din Vitan, din pricina unei
268 DANIEL BĂNULESCU
privească la soare!“ Cine a scris în „Rolling Stones“ că eşti peste
poate de strălucitor? Noi?
– Doamnă, eu unul nu...
– Nici noi. Nu vă pripiţi şi mai gîndiţi-vă puţin! „Iniţiind o
mutaţie în interiorul Artei“... „Creînd Artă aşa cum respiră.“
...Parcă aşa am citit. Dar aţi văzut şi dumneavoastră ce muzică aţi
putut produce cu mîinile aproape goale. „Semne aleatorii, născînd
însă anumite coincidenţe frapante“. Despre coincidenţa de nume
ce mai să vorbim...
– În plus, recunoaşte cinstit, nu ai tu, încă din naştere,
un ciorchine de pete, în formă de ancoră, cu trei braţe răsucite,
pe fund?
– E prea mult spus ciorchine de pete. Şi e prea mult spus pe
şezut. Fiindcă semnul din naştere e imprimat pe pectoralul stîng.
Două braţe răsucite la ancoră şi unul drept.
– Identic cu Robin. (Mai tîrziu, roşindu-se brusc şi, explicîndu-
se, oarecum în contradicţie cu atitudinea generală a Patriciei:)
N-am făcut-o niciodată pe asistenta medicală cu şezutul lui Robin.
El mi-a mărturisit-o.
Pinky reuşi în această clipă ceea ce, de-o bună bucată de
seară, se chinuise să facă. Să se lase pe spate.
Apoi se albi.
Se reapropie de masă.
Apoi, gustînd cu tacticozitate fiecare milimetru, se lăsă iarăşi
pe spate. Îi tremurau degetele, i se uscase gîtul şi, cînd încercă
unul dintre solourile lui vocale care-l scoteau, de obicei, din
încurcătură, în societate, coarda sa vocală cea mai de încredere
doar hîrîi. O apucă pe departe.
– Dar dacă să spunem... aşa... să presupunem doar că... eu
n-aş fi pe de-a-ntregul şi... în întregime Pink Floyd?
– Poftim?
– Eu... să ne fi jucat... Doar în joacă... de fapt... să nu fiu...
de-adevăratelea... Pink Floyd?!...
Doamnele îşi roteau încîntate privirile, complezenţele,
supicile de zîmbete şi menajamentele, ca în prezenţa unui convalescent.
Se uitau cu subînţeles una la alta. E drept că, de pocnit cu
263 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
pentru a îndeplini una dintre condiţiile băbeşti, favorabile avortului.
Apoi şi-a răsturnat, dintr-o dată, pe esofag, tot tubul de medicamente
şi a început să se înnegrească...
Ai încercat s-o scoţi de acolo, s-o faci să vomite, dar leşinase.
Iar cînd nu leşina, se înnegrea şi mai tare, şi deşteptîndu-se şi
luptînd cu moartea, începuse să urle... Tu atunci te-ai speriat,
n-aveai decît 17 ani. Ţi-era groază să fiţi anchetaţi de procuratură
şi condamnaţi. Eraţi împreună la primul vostru avort. Şi, în loc să
chemi Salvarea, ai fugit la tine acasă. Credeai c-o să moară...
– Cine mai ştie de asta?
– Dar n-a murit. Credeam că-şi mai aminteşte şi ea.
– Tony avea o colegă, Doiniţa Vlad, care era la curent cu problema
voastră, fără ca tu să ştii că ea-i la curent... Ea a descoperit-o
pe Tony şi-n agonie şi-n cadă. Şi, conform lucrurilor înţelepte
pe care ştie să le facă deseori o femeie, primul lucru întreprins a
fost să ne dea nouă un telefon.
– Era foarte clar pentru noi, din acel moment, că discurile
nici unei formaţii n-or să se strecoare dincolo de zăbrelele unei
şcoli de corecţie. Ca să nu mai vorbim că o porţie de zel din partea
vreunui procuror cu dor de afirmare, te-ar fi încastrat, cinci pînă la
opt ani, între zidurile unei temniţe adevărate. Nu hotel pentru ţînci...
– Şi atunci, minunata Patricia a pus, la rîndul ei, mîna pe
telefon şi a discutat cu fiul doctorului Burghelea, medic şi dînsul,
al cărui tată îi făcuse surorii mele o curte asiduă în tinereţe.
Tînărul Burghelea s-a comportat ca un adevărat gentelman, şi-a
asumat riscul, şi, o dată ce şi-a asumat riscul, a acţionat... A fost
singurul caz din această nenorocită perioadă, cred eu, cînd o
femeie ce-şi provocase singură un avort, în loc să fie predată în
mîinile organelor de anchetă, a fost îngrijită, la propriul lui
domiciliu, chiar de-un ministru adjunct al Sănătăţii, funcţia de peatunci
a lui Burghelea... Antoaneta se mai abate, cam din şase în
şase luni, pe la noi.
– Şi atunci... cum rămîne cu Pink Floyd?... Şi cum rămîne cu
moştenirea?
– Dar ai făcut şi mult bine. Aveai stil. Întotdeauna ai avut.
Robin Floyd, sînt sigură, ar fi fost mîndru de tine! La asta se
266 DANIEL BĂNULESCU
– Dumneavoastră? explodă, cu voce formidabilă, Cocondy.
Înţeleg, dumneavoastră sînteţi întruchiparea modestiei!... Dar
dumneavoastră să vă îndoiţi?! Dumneavoastră?!! PINK FLOYD?
– Ei, da, eu. Pink Floyd. Şi ce? Trebuia oricum să mă întrebaţi
şi pe mine, cînd aţi pus atîta lume pe drumuri. Şi dacă se
descoperă că nu eu sînt alesul?
– Cum să nu fiţi dumneavoastră alesul?
– Dragă, uită-te la fotografia lui Robin! De la mustaţă în sus,
l-a apucat cu turbare.
– Dar noi ce păzim?
– Dar noi ce-am păzit?!
– În primul rînd, puse discuţia pe degete aceeaşi Cocondy.
Ce calităţi, cerute în testament, trebuie să îndeplinească moştenitorul?...
Adică dumneata. „Desăvîrşit“ eşti. Te-a ascultat o lume
întreagă. Cîntecele dumitale au încovoiat mapamondul.
– Nu îţi ascund că, în alegerile mele, într-un timp mă gîndisem
şi la domnul Beatles. Dar e altceva. Nu e modest. E prea naiv.
Şi n-are fason.
– Bun. „Modest“...
– Modest. De zece ani, de la primele apariţii, nu m-am putut
opri să remarc că pe mapele discurilor tale, sugerînd că nu tu, ci
ei, ar fi autorii, apar aceleaşi figuri anonime. Nu înfăţişarea ta...
Înfăţişările lor! Ce concluzie puteam eu să scot de aici? Am
examinat problema, cum te-ai exprimat pe toate faţetele. Sînt,
desigur, purtători de instrumente, muncitori, muzicieni de studio,
şomeri, fără angajamente, cărora tu, păgubos şi din umbră, le-ai
asigurat publicitatea, chiar pe propriile tale coperţi şi le-ai cărat
mereu familiile în spate...
– „Strălucitor“. Iată ce proclamă prestigioasa, ni s-a spus,
revistă muzicală, ce poartă tocmai numele rivalului dumneavoastră,
„Rolling Stones“... în ziua de...
Cocondy îşi răsfoi carneţelul, dibui pagina decupată şi o
despături.
– În ziua de 24 septembrie 1972: „Dacă cineva, un străin,
un rockman de pe o altă planetă, şi-ar pune întrebarea: «Cine este
Pink Floyd?...» ar fi suficient să dea capul pe spate şi doar să
262 DANIEL BĂNULESCU
referea cînd scria despre simplitate. (Îi zîmbi, ieşind pentru prima
dată şi-n întregime din aerul ei greţos, de nazistă.) Cui i-ar fi trecut
prin minte c-o să te apuci şi să cînţi? Şi încă la modul la care ai
făcut-o!... Cui i-ar fi trecut vreodată aşa ceva prin minte?
Într-adevăr. Cui i-ar fi trecut aşa ceva vreodată prin minte?
Pentru întîiaşi dată în viaţă, Pink Floyd intui cam cum ar fi
ca o zînă bună să-ţi ruleze sub picioare un covoraş zburător, taman
ca-n O mie şi una de nopţi, iar cînd îşi telescopă şi mai mult pe
sub măsuţa ovală, ciolanele, izbindu-şi-le de pantofii uneia dintre
gazde, nu şi le mai retrase scîrbit, ci şi le înfipse mai temeinic
în acel loc, perpelindu-şi-le parcă înaintea unui foc tihnit şi
binefăcător.
– Deci batem palma. Înhăţăm moştenirea. Rămînem juraţi...
şarjă, în ipostaza sa necunoscută, şăgalnică, sora cea suplă. Trei
la sută...
– ...Din Produsul Naţional Brut, confirmă binedispus muzicianul.
– Jocuri, care fiind făcute, un singur aspect ar mai rămîne
de definitivat.
– Este absolut necesar? se interesă, cu o voce neutră, Cocondy,
dar sub silozul de făină se făcu pămîntie la faţă.
– Dragă, viaţa debutează ca un film documentar. Se dezvoltă
ca un film de aventuri. Şi se încheie ca o melodramă... Să tragem,
de cîte ori avem prilejul la timp, cortina peste melodramă.
– Melodramele n-ar putea fi amînate trei, patru zile?
– Singura parte cu adevărat bună a unei melodrame e că pică
întotdeauna la ţanc... E un semn că o melodramă n-a fost atît de
ieftină, dacă în momentul în care te pregăteşti să te amuzi mai
copios pe socoteala ei... observi că melodrama şi-a şi luat tălpăşiţa.
Restul serii de 21 aprilie 1988 se constitui într-un rezumat
al celor mai dulci, învechite, înduioşătoare şi parfumate lucruri
de care auzise, în viaţa sa, Pinky.
Conversară despre copleşitoarea superioritate a tehnicilor
de propulsie, dezvăluite în demonstraţiile de balet prezentate de
trupa lui Diaghilev, faţă de salturile neajutorate, viermănoase,
267 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
care, înainte de a face scandal, nimeni nu auzise şi nici nu prea
avea să mai audă. Era firesc ca, decît nervoşi şi neastîmpăraţi pe
străzi şi prin pieţe, mai bine duşaţi şi sedaţi aici în salon.
Cei care supravieţuiau răsfăţului prin duş se rupeau de pe
unde fuseseră aruncaţi, se ridicau în picioare, ajutîndu-se de
coarnele de metal ale paturilor, îşi reluau mersul lor cu paşi mici,
astazo-abazic, faciesul imobil.
Dar tot mai aveau minte să se tragă (unii) pe lîngă nişte
prosoape mari şi jegoase, să se frece de ele, ca purceii de copac,
să-şi întindă pe măduva spinării cîte-un halat din maldărul de
halate dintr-un container, ce scăpau neduşate.
După curăţenia generală, li se distribuia, tuturor ălora ce
izbuteau încă a-şi exersa masticaţia, cîte-un galoş de mămăligă
şi 200 de grame de apă, în care, mai curînd, erau fierte nişte cîrpe,
dar care purta numele ceai.
Pînă la ora 18,30, cînd Mandravela suna pregătirea pentru
stingere şi-i strîngea înapoi, ca pe nişte găini în coteţe, întemniţaţii
desfăşurau, sub comandamentul unui malac, programe de ordine,
curăţenie şi educative.
Ori se hîrjoneau prin tratamente.
Te strigau, dacă-ţi ştiai numele, te ridicai şi plecai, nu ştiai
cîtă reţetă îţi rămîne pînă la raiul cel mare. Îţi împingeau acul
sub piele, îţi sfredeleau vena şi te împroşcau din raiul cel mic.
Majoritatea pacienţilor vioi încercaseră, cel puţin o dată, să-şi realizeze
stocuri de medicamente în scopuri de sinucidere (suicidar).
Pe Doru Cişmea, poreclit Sinistratul, l-au adus la sanatoriu
direct de pe spinarea unei mese de operaţii, unde dădea nas, piept
şi organe interne, unui bisturiu militar.
Caftise Securitatea la el toată neîndurătoarea iarnă a lui 1988,
de-şi trecuseră pînă şi coloneii ore suplimentare pentru stîlcirea
trăsăturilor lui şi, dacă erai atent, reuşeai să recunoşti pe stradă
orice securist deghizat în civil, numai după braţul drept, bandajat
şi fracturat, în mutra încăpăţînatului Doru Cişmea.
Pe Doru l-au transportat la Mociorniţa ambalat în 33 de
săculeţi.
276 DANIEL BĂNULESCU
Statului... Ori o dată îşi întinde Şeful Statului după voi două
degete. Şi vă striveşte, găinuşelor, între organele lui de anchetă?!...
Într-o dimineaţă, i-au îmbrăcat în nişte cămeşi lungi, strîmte,
albe, de înger şi-n tălpile goale, i-au scos în faţa plutonului de
execuţie. Colonelul Gabrea a trecut pe la ei, le-a pus fiecăruia,
între palme, propriul lui cetificat de deces, probabil tustrei au
rămas, în aceeaşi clipă, mască de uimire.
Ce aşteptaseră ăştia, în fond, de la ei, altceva decît să mărturisească,
iar ei, pînă la urmă, că hîr, că mîr, ce altceva făcuseră,
nu le mărturisiseră?!
Mărturisiseră tot.
Dăduseră în gît pe toţi cei cu care avuseseră de-a face şi care
îi ajutaseră.
Sub genele lui Doru se abătu, aşa, ca o boare de plîns, însă
Iarba Fiarelor (care avea braţele, literalmente zdrobite, cu ciocanul
de frăgezit carnea, fiindcă, la talentul lui, se descotorosea, aşa,
ca de-un fulg, de orice fel de cătuşe) îi făcu ochiul să nu le mai
dea şi satisfacţia asta, oricum totul n-avea cum să mai dureze
mai mult de trei minute.
Uşor de făcut cu geana.
N-a mai plîns.
În schimb, exact în alea trei minute cînd rahaţii din plutonul
de gardă din faţă, exact ca la televizor, îşi tot suceau armele-n
mîini, şi le încărcau, şi îi ţinteau, lui Doru Sinistratul i s-a albit
jumătate din păr, jumătatea din stînga a frezei arăta ca la un bunic,
iar jumătatea din dreapta, normală, se înfăţişa ca la un copil de
13, 14 sau 15 ani.
Cînd a scos totuşi colonelul Gabrea scobitoarea din gură,
dînd semnalul de deschidere a focului, iar plutonul a tras, tot ce-a
mai simţit Sinistratul a fost că primul snop de gloanţe i-a zburat
totul, pînă şi dinţii din faţă, scuturîndu-i, probabil, ca pe un scrum,
pe treptele de ciment ale Cabinetului de Infirmerie.
Trupul de mîţă scheletică al Otiliei, poreclită Fiola, a fost
ridicat în văzduh şi pleznit, cu duşmănie, de stinghiile vrafului de
scaune şi mobilier de birou, stricat, din spate.
285 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
să i se întrezărească doar nasturii metalici de la sacoul ca de taximetrist.
La 15 secunde, motorul unui automobil, ţinut la îndemînă,
fu ambalat şi demară, semn c-o importantă bandă din oraş complotase
să-l lase într-o ureche.
Ieşi, cu geanta la el şi, pînă acasă, opri sîngele, strîngîndu-şi
pavilionul crestat cu cîrpa gulerului.
În dormitor, Andra dormea.
El nu se pricepea.
Se doftoroci, oblojindu-se cu un strat de vată, tifon şi acoperi
sfîrcul lipsă cu leucoplast. În bucătărie, scotoci în geacă şi dădu
peste plic.
Erau fix 400 de lei.
200 pentru ei. 200 pentru Rolly.
Chiar de-a doua zi, începură să-i sară în cutia poştală, ca
sinucigaşii de pe pod, plicuri ciudate, burduşite, cu ştampile,
culori şi antete neobişnuite, mirosind de la o poştă a mirodeniile
unor ţări îndepărtate. Bineînţeles, cele mai neliniştitoare şi mai
impregnate de parfumul de scorţişoară erau cele care sosiseră,
plutind, dinspre Imperiul Britanic.
273 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Perpeliră cioara aia, în urma unor preparative cu totul exagerate,
o despicară în trei, cu baioneta – părea o pasăre perfect
adevărată, dar, cînd colo, nu era –, niciunul dintre ei nereuşind
să-şi astîmpere foamea cu carnea ei de păcăleală. Mirosea concomitent
a mortăciune, a urină de vacă şi-a rumeguş.
După o săptămînă, îşi luară inimile în dinţi (cercetînd şi
strungile dimprejur, şi găsind linişte, dar fiind prea înrăiţi de
foame). Şi, pe ocoluri ce nu le mai bunghea nici Regele, ca fost
ciobănaş, coborîră spre Bucureşti.
Bătea într-un început de aprilie.
În Bucureşti, tot frig şi foamete, dar cel puţin îţi mai distrăgeau
atenţia cu mitingul de la ele.
Aflai, din vreun ziar, ce fabrică mai vizitase Iubitul Conducător
şi, din vreo poezie omagială, cum izbutise să-şi înghesuie
el o parte din slava ce-l înconjura permanent, într-o hală de-a ei.
Izbutea greu.
IF-ul scotea ban din buzunar şi citea, cu seriozitate înlemnită,
pe orişicare poet omagist pe care-l găsea.
Se înnebunea mai ales după cei care îşi azvîrleau metaforele,
precum cerculeţele, către obiectivul omagiat, începînd cu material,
de la nemurire în sus. Era tocmai perioada aia în care, în
Bucureşti, se lăţise iarăşi zvonul că nişte puşti îndrăzneţi şi fără
manieră se căzneau să umble un pic, cu mitraliera, la viaţa
Comandantului Suprem.
Prin marfare au mai respirat, cum au mai respirat, printre
scînduri, dar cînd au fost basculaţi, laolaltă cu conţinutul vagonului
de cărbuni, în triajele Gării de Est, Doru Sinistratul de abia
se mai ţinea pe picioare.
Îl cărară într-una dintre vilele pe care le spărsese IF-ul, imediat
după ce evadase, şi nici c-o mai părăsise, dovedindu-se pustie
şi aparţinînd consulului romîn, expediat, de doi ani, în Brazilia.
Ce-i plăcuse şi înainte, dar acuma Ierbii îi plăcea, la culme, Brazilia.
Nici Securitaţii nefiindu-i prea la îndemînă să-şi închipuie
că, taman în centrul istoric al Capitalei, chiar sub nasul ei, o să-şi
încropească Iarba Fiarelor şi Fiola cuib.
288 DANIEL BĂNULESCU
chimice, din somnurile lor terapeutice despre mămicile lor. Asta
însemna, în capul lui blînd, toată vizita pe care internaţii meritau
s-o primească de la cei dragi, de acasă. Le ridica moralul.
La Mociorniţa, ţi se adresau scurt, milităros, voios, cu
„Oligofrenule!“
Adeseori, oligofrenelor li se spunea, prescurtat, în bătaie de
joc, „Olie“, iar oligofrenilor „Gogo“.
Pe măsură ce agitaţia creştea în saloane iar comunicarea
interpersonală stătea a da în clocot, malacii se pregăteau să-i ia
pe pacienţi la furtune.
Asta însemna să le aplice tuşeul rectal.
Bolnavii adulmecau pericolul şi cei care puteau vorbi îşi
reluau fiecare, de groază, ceremonialul verbal, frazele obsedante.
Deveneau impenetrabili la argumente, tremurau, se adăpostea
fiecare după delirul lui de negaţie, era modul lor de a striga după
ajutor:
– Tovarăşul director, nu mă pisa. Lasă-mă cubic sau paralelipipedic!
(cum implora, pe vremuri, şi bietul baschetbalist Bibi).
– Ciupeşte-mă la pix, să-ţi fie bine!
– Dacă mor cumva, mă trezeşti!
Pe coridoare, se întindeau, în pas alergător, ca la companiile
de pompieri, rolele de maţ, cu pulpa lucioasă. Se înşurubau racordurile
la hidrante. Furtunurile elegante, cu muştiucul subţire, se
zvîrcoleau, cînd scuipau duş peste cei lipsiţi de control sfincterial.
Mandravela susţinea, evident după ureche, „că-n cursul perioadelor
de agitaţie, puseele catabolice fiind intense, pacientul
pierde din lichide prin transpiraţie şi se deshidratează.“ Aşa că
el îl hidrata.
Era iarnă. Saloanele încălzite, doar cît să nu îngheţe apa
în sticle.
Mulţi dintre pacienţi, necooperanţi, dădeau colţul. Adăugau
tulburărilor proceselor lor psihice cîte-o pneumonie şi decedau.
Un sfert din ăştia încăpăţînaţii, care crăpau, fuseseră internaţi
din pricina unor fapte comise afară, prin care nu dovediseră c-ar
fi dat chiar în brînci, de entuziasm, faţă de politica Partidului de
făurire a socialismului în patria noastră. Erau ghinioniştii despre
275 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
În rufăria Ierbii Fiarelor răpăia muniţia, precum grindina pe
tabla casei şi săreau înapoi cartuşele goale, precum floricele de
porumb din tigaie.
Cînd s-a mai împrăştiat lăstărişul de fum din curtea interioară
şi-au priceput că nu muriseră, şi-au înţeles că turbaţii ăştia îi
împuşcaseră doar în batjocură, cu gloanţe de cauciuc, au plîns
atunci de durere şi umilinţă...
Acestea toate şi le-a amintit Sinistratul, de la coadă spre
început şi de la început către coadă, în cele trei zile în care a aiurat,
purtat fiind pe o targă meşterită dintr-o pătură şi doi puiandri de
brad, şi transportat de către Regele Bolilor Nervoase şi Iarba
Fiarelor.
Căci taman Iarba Fiarelor fusese infirmierul nebocciu şi
subţirel, care-şi dăduse întîlnire cu ei la conacul lui Iacovachi, să-i
scoată din Mociorniţa, cu spumiera mîntuirii lui Dumnezeu, să-şi
facă din dînşii gaşcă nouă, să-i călăuzească şi să-i cărăbănească
prin ascunzişurile nepătrunse ale muntelui, pînă năpăstuiţii or să
se întremeze şi or să se degaje de braţul lipicios al Securităţii,
azvîrlit după ei.
După ce, la sfîrşitul lui ianuarie ’88, se îndurase, probabil,
Dumnezeu şi de tinereţile lui, ale Ierbii Fiarelor şi iscusitul, nu
mai el ştia cum, crăcise, într-o noapte, toate cătuşele şi broaştele
ce le studiase, din timp, ale blocului de arest şi evadase. Căci nu
există poliţie pe lume, nici sistem de priponire în puşcării, care să
ţină, prea mult timp, o Iarbă a Fiarelor legată.
Regele ascultase de Iarbă şi, pentru a scăpa de primul plug
al umăritorilor şi de prima scotocire şi verificare a terenurilor,
mărşăluiseră, ferindu-se pe drum, de orice potecă, aşezare sau cale
ferată, ţinînd-o N-V, pieptiş către munţi.
În munţii cei mai apropiaţi, cei ai Roşcovei, Iarba Fiarelor,
ce le adusese şi bulendre mai groase, se orientă şi, după ce-i cază,
o zi, pe cei doi foşti pacienţi într-o cavernă cu bolta umedă şi mai
lunecoasă ca o bucată de unt, construi, într-un pinten împădurit,
unde nu urca nici animalul, un soi de bordei căscat în pămînt,
căptuşit cu frunze uscate, bine camuflat, acoperit cu cetină şi-n
286 DANIEL BĂNULESCU
Capitolul 9
ZIUA A CINCEA: „SĂ NU FURI!“
În urmă cu aproximativ două luni, Sanatoriul de boli psihiatrice
„Mociorniţa“ şedea, cînd şi cînd, tolănit, sub razele severe
ale unui soare de februarie, întocmai ca o pisică imensă şi se spăla
peste tot.
Era un sanatoriu nemaipomenit de curat.
Pe la 5,30, cu o oră, o oră şi jumătate înainte de a se crăpa
de dimineaţă, Aşezămîntul psihiatric îşi scutura zgaibaracele,
duhurile negre se reîntorceau aici să-şi joace bărbunca, deasupra
creierelor abolite de cunoştinţă ale internaţilor, peisajul clinic se
reînsufleţea.
Apărea supraveghetorul şef şi cordaciul Mandravela, cu haita
de malaci şi asistente după el.
Intra, lua la rînd încuietorile exterioare, clănţănea orificiile
lor externe, dădea de perete uşile metalice ale saloanelor şi rezervelor,
răsucea comutatoarele şi striga deşteptarea.
Extrăgea pacienţii de sub baricadele lor onirice şi fecale.
Decupla sondele gastrice, intravezicale. Înaripa asistentele
la desferecarea din chingi, din cătuşe, la coborîrea apărătorilor
laterale. Îngrozea pe orişicine cu un cît de mic ajutor:
– Bună dimineaţa, oligofrenilor! Aţi visat frumos, maniac-
depresivilor?! Primăvara peste voi, schizofreni catatonici!...
Haideţi, hoiturile sus, paratim-zoofobilor!... Fiindcă aţi fost cuminţi,
au sosit mămicile voastre, în vizită, pe la voi!
Într-adevăr, lui Mandravela nimeni nu putea să-i nege, atunci,
uriaşul simţ al umorului. Se apuca pe loc, apăsat, gospodăreşte,
să-i înjure pe toţi cei ce alunecaseră din cămăşile lor de forţă
care schiţase şi-o ieşire dublă. Era tot ca într-un tub de la Securitate,
dar lipsea Gabrea, şi şi-au putut întinde şi picioarele, cînd
au halit conservă de pateu de ficat şi aveau dependinţe.
Au stat ascunşi o săptămînă.
Butuciţi unul în altul, suflîndu-şi răsuflare aburită nas în nas,
deprinzîndu-şi limbajele, croind planuri, băsmuind şi ascultîndu-l
pe Sinistrat, care, în prima noapte de văgăună, încă mai aiura,
rostind cu şoaptă tare, dar din nou pe romîneşte, scuturat de afazie,
vorbele pe care le strigaseră prietenii săi în faţa plutonului de
execuţie:
– Vă zic alivoar! repeta, în leşin, Doru, vorbele Fiolei, care,
e drept, era cam franţuzită şi nu crezuse deloc c-or să fie împuşcaţi,
pînă cînd colonelul Gabrea poruncise ca armele să fie încărcate
şi observase şi privirile jegoase cu care se benoclau la
dumneaei plutonierii.
– Băga-mi-aş! Ăştia nu glumesc! nu uita să reproducă Doru
nici urletul de durere, mai puţin glorios, al Ierbii Fiarelor, aproape
concomitent cu prima salvă: fiindcă salve, n-avuseseră de ce să
se plîngă, fuseseră mai multe.
Focul îl aprindeau mai la vale, alternativ, în două gropi tronconice,
căptuşite cu lemne, în care încingeau bolovani, îi tîrau, pe
cetini, pînă la bordei şi adormeau între ei, pînă ce cataroaiele iute
se dezîncălzeau. Rgele tîrîia la bordei alţii. Era harnic.
Iute se sfîrşiseră proviziile de pateu, cele două borcane de
fasole cu costiţă, cel cu gem, biscuiţii şi kilogramul de zahăr
cubic. Gogo! Avea dreptate în privinţa lor Mandravela. Nu te
puteai înţelege cu ei. N-aveau urmă de respect pentru zahărul
cubic. Îl înfulecaseră încă din a doua zi.
Iarba Fiarelor se strădui să-şi facă mîna aia de bijutier şi hăituit
profesionist, montînd, la două izvoare, capcane cu laţuri.
Săpînd, cu baioneta, o groapă cu ţepuşe, mult prea puţin adîncă.
Şi trăgînd, cu o scălîmbanie de arc improvizat, după păsări.
Într-o după-amiază, izbuti să doboare o pradă. Dar nu cu
mîndreţea aia de arc, ci, ruşine, c-o piatră. Şi nu o pasăre adevărată,
ci o cioară.
287 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
după ziua pară sau impară, pajiştile să apară pieptănate, cu cărare
spre dreapta sau cu cărare spre stînga.
Pe la ora 14, gustarea sau prînzul.
Rar cînd se îndurau, în timpul zilei, să lase să pătrundă, la
loc, în odăi miros de nebun vioi îngheţat.
Veneau malacii afară la Gogo.
Din despărţiturile de inox ale unui cărucior, deşelat de haleală,
puteai căpăta, dacă mama ta te ouase cu noroc, în nişte căni strălucitoare
de tablă, cu toarte cît toate zilele, iahnie fierbinte de fasole,
iahnie fierbinte de fasole sau iahnie fierbinte de fasole.
Dacă nu tu, ci oamenii bucătăriei înnebuniseră, riscai să fii
atins, la rumegător, şi cu cîte-o porţie babană de compot fierbinte
de prune.
Asta depinde de cît de bine spoisei copaci.
Dacă freza pe care o făcusei poianei ieşise destul de acceptabilă
ca Mandravela să poată scoate vreodată poiana aia în lume.
Sau dacă Mandravela însuşi nu se apuca să le testeze progresele
în vorbire.
Dădea un semnal.
Înghesuia împrejurul său vreo douăzeci de vioi. Care mai
de care mai cu tulburări de vorbire, leziuni corticale. Ăi mai
răsăriţi doar cu cîte-o salată de cuvinte sau cu vreo fugă de idei.
Le proptea bîta în piept. Îi scormonea pe fiecare în ochi. Şi
le trîntea năucitor cîte-o frază, pe care şi el o învăţase pe apucate,
papagaliceşte şi pe care, chipurile, suferinzii ar fi trebuit s-o
repete, pentru a dovedi că se străduiesc şi ei să contribuie, cît de
cît, la vindecarea lor.
Pronunţa pe silabe cordaciul:
– Tre-pie-dul simptomatic al nevrozei astenice... es-te al-că-tuit
din cei trei mari arbori: Cefalee. Insomnie. Şi... astenie!...
Şi Gogo, cît erau ei de urgisiţi, pricepeau pe loc că s-au ras
pe bot de compot.
Dacă-l vedeau că se distrează bine, se şi urneau şi se încolonau
singuri lîngă ghereta de pe platou, acolo unde, cînd era mai
liric sau mai expansiv, îi strîngea Mandravela pe pacienţi şi îi
îndema să-l înjghebe pe Accelerat.
280 DANIEL BĂNULESCU
Intra cordaciul în gheretă, în cizme cu carîmbul înalt, haină
trei-sferturi de piele, chipiu comandă specială (doar c-un dreptunghi
de stofă albă cusut pe piept s-arate că-i infirmier), uscăţiv,
mai deşirat ca prăjina, clocotindu-şi mirosurile de bătrîn cotoi
stătut şi bolnav, lua un scaun şi-şi lipea tîmpla melancolizată de
geam.
Afară, răsfiraţi în jurul clădirii, fiecare ţinînd deasupra creştetului
crengi, frunze uscate, nuieluşe, mături, bidinele, pacienţii
începeau să alerge în cerc mai întîi, pufăind.
Apoi din ce în ce mai iute, din răsputeri, pînă cînd sculele din
mîinile lor începeau, cumva, să dea impresia că s-ar uni.
Ochii lui Mandravela, întredeschişi, căpătau senzaţia că
înaintea lor, se desfăşurau, în viteză, codri imenşi, luminişuri şi,
din nou, codri imenşi.
Şi însuşi Mandravela era invadat de convingerea că, da, bineînţeles,
iată, nimerise în acelaşi dezgustător compartiment de
accelerat, care-l purta, cînd şi cînd, pînă spre domiciliul său din
comuna Zlătiţă, unde, ca un făcut, de fiecare dată îşi surprindea
concubina, pe Smărăndica a lui, înşelîndu-l cu un angajat al Ocolului
silvic, şchiop şi oligofren.
Nu exista nici o Smărăndica.
La o şedinţă de testare asupra sa a combinaţiilor dintre
barbiturice şi amfetamine, urmărind îmblînzirea convulsiilor şi-a
spasmelor localizate, un infirmier nou, subţirel, fără rînjet pervers,
dar cu ambele palme bandajate, îi pasă palmat Regelui o
reţetă împăturită, laolaltă cu sfatul de-a o lectura diseară, în pat.
Regele avea pat.
Însemnărica a citit-o.
Pe la unşpe noaptea, cînd malacii, drăgostindu-le, le transportau
pe asistente pe tărîmuri fără stres şi fără tamponaje excretorii,
Suveranul se lăsă pe burlanele lui şi, prin gurile de aerisire ale Corpului
Central, la un pas de Sinistrat, fentîndu-i-l pe cardiofob (care
căzuse, de un timp, într-o transă de tanatofobie), şi făcîndu-i semne
prietenului său să se pregătească pentru o călătorie mai lungă.
281 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
L-au descărcat din camionul penitenciar, l-au răsturnat
într-un pat, adunîndu-l ghem, punîndu-i săculeţul cu mîna, în
dreptul mîinii, săculeţul cu falca, în dreptul fălcii şi l-au părăsit
în mila Domnului...
Arhanghelul lui Dumnezeu l-a sudat cu electrodul lui
miraculos.
I-a lipit încheietura cu licoare din licoarea lui spirituală.
Aazvîrlit cît colo cei 33 de săculeţi din cîrpă, care s-au îndepărtat,
cu chiţcăituri îngrozite, de cîtă carne nefericită ţinuseră
ei pînă atunci la piept.
După doar trei săptămîni, oblojit cu o milă pe care deseori
n-o putem înţelege, lui Doru i s-a acordat o a doua şansă. S-a
preschimbat într-unul dintre cei mai atractivi şi fercheşi suferinzi,
dintre cei după care, cu cea mai adîncă ardoare, îşi deschideau
venele pacientele sanatoriului.
Afost singurul care s-a împrietenit cu Regele Bolilor Nervoase.
Cînd se întîlneau pe coridoare, se zvîrcoleau sub hăţuri, se
înfoiau şi făceau unul la altul: Mîîîr! Mîîîr!...
Într-o pauză de tratament, Regele şi-a deznodat, cu gingiile,
cureluşa cu care fusese priponit în cîrlig, s-a apropiat, s-a înseninat
şi i-a întins Sinistratului gustarea lui de şocuri.
– Ia-o, frate Doruleţ... Linge şi castronaşul ăsta electric! Să
prinzi puteri. Să ţi se ridice şi ţie, cînd vei vrea, părul de pe şira
spinării...
Pentru neiniţiaţii în limbajele de la Mociorniţa nu s-a auzit
decît un foarte lung cîrîit, Regele învîrtind, în cerul gurii lui, tot
o tumoare.
În urmă cu douăzeci de ani, o promoţie de pacienţi de la
Mociorniţa, mărşăluind de-a lungul rîului Teasc, din vecinătate,
dăduseră peste un biet ciobănaş adormit, se apropiaseră de el şi-şi
vărsaseră în trupul lui, ca într-un hîrdău, toate bolile lor multiple,
transformîndu-l într-o clipită, pe păstor, într-un Rege, bolnav de
absolut toate bolile nervoase posibile. Înfăţişarea sa era cînd
normală, cînd monstruoasă. Erau clipe cînd la soare te puteai uita,
dar la el, ba.
277 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
lui îl dădeau, pentru mai multe zile, afară, să doarmă pe scara
blocului; de senzaţia, incertă, că ar avea 13, 14, 15 sau 16 ani;
de chinurile nepămînteşti pe care le îndurase la Securitatea, ce-l
slujea pe Brav Conducător. Torturile la care fuseseră supuşi el,
Otilia şi Iarba Fiarelor, din momentul în care fuseseră arestaţi pe
Bulevardul Principal al Arhivei cu Dosarele de U.P. (Urmărire
Permanentă). E drept, se pare, că şi ei, nevinovaţii, făcuseră sită
împuşcînd mortal vreo cîţiva împuţiţi de ofiţeri...
Era sau nu era aşa? I se împăienjeniră ochii. Îi pocniră
urechile. Şi leşină...
Dar vezi că şi-aşa, împrăştiat vraişte pe pătura lui infectă,
fiertura Suveranului continua să-şi realizeze efectul şi, chiar şi
leşinat, secvenţa existenţială din creierul lui Doru Cişmea se
reîmprospăta.
Îşi aminti în spasme constructiviste şi reci cum, după capturarea
lor, fiecare dintre cei trei fuseseră vărsaţi în păduchelniţa
lor, ceva mult mai restrîns decît nişte celule infime, nişte tuburi,
de fapt, inundate după poftă şi dispuse simetric în jurul Urlătoarei,
redutabila sală de anchetă.
Îşi aminti şi cum, după două zile, dădeau din declaraţii în
hematoane şi din echimoze în interogatorii, fiindcă tot părea să-l
intereseze pe colonelul Gabrea, trecînd de la unul la altul, cu
scobitoarea lui gălbuie, crescută parcă direct din gingie, ciufulindu-
i, ridicîndu-i de bărbie, admirîndu-le magazinele de vînătăi (ce
şi le deschiseseră pretutindeni, pe pulpe, abdomen, braţe şi piept,
aşa cum şedeau goi pe scaunele de anchetă) sau căinîndu-i:
– Ori nu v-am implorat eu, purceluşilor... Nu v-am zis eu cu
frumosul?!... Să nu ridicaţi armamentul la Preşedintele Ţării. Că
de aia e dînsul Preşedintele Ţării! Bă, cea mai înaltă demnitate a
Ţării!!... Şi nu e baraca voastră de tir?!...
Le mai dădea cu linguriţa ciorbă de pătlăgele roşii, să-i mai
întremeze, să nu-i crape la anchetă.
Îi ştergea cu şervetul la guriţă, îi mai dojenea.
– Ori nu vă transmiteam eu, măgăruşilor, pe toate canalele.
Să nu vă mai încontraţi cu Şeful Statului?!... Că de aia e dumnealui.
Şi de aia nu sînt eu... Sau, de exemplu, nu sînteţi voi Şeful
284 DANIEL BĂNULESCU
În trei vizite îndesite, „imposibilitatea în mers“ se transformase
miraculos în „agitaţie sau vagabondaj nocturn inconştient“.
Apoi în mai exactul „deambulism nocturn“ (somnambulism).
Începuseră de-i culegeau nopţile de pe crestele acoperişurilor,
unde se amuzau să păcăne tabla sau să facă să alunece pe burtă
vreo ţiglă.
Îi înhăţau.
Le legau boturile la sacoşele cu nutreţuri de neuroleptice,
tranchilizante, hipnotice, sedative, dar, în noaptea următoare, tot
de prin stîlpii de telegraf îi culegeau.
Îi ferecaseră sub cearceafuri şi cureluşă, dintr-o piele de n-o
putea tăia nici şobolanul cu dinţii. Îi gardaseră cu cîte-un pacient
cardiofob, din ăia de nu prea adorm, de frică să nu li se oprească
inima în cursul somnului.
Degeaba.
De abia îşi luaseră avînt pe clădiri şi, de la un timp, uite aşa,
cu ideaţia lor săracă, erau cu minţile numai după evadare.
Greu să străpungi cercul de oţel al sanatoriului, păzit aidoma
unei unităţi militare. Greu să părăseşti, cu şanse de succes, zona
limitrofă a Mociorniţei, pe trei sferturi pustie, în care urmăritorii
te puteau vedea ca în palmă, iar sătenii de abia aşteptau să-şi
încaseze recompensele pentru predarea fiecărui nebun, cu pîslari,
în fundul gol, halat şi cipilică pe cap.
Săturîndu-se să mai stea cu bătaia şi cu tranchilizantul pe
ei, Mandravela îi ataşase la un detaşament de vioi (pacienţi ce se
puteau deplasa, de colo pînă colo, pe propriile picioare). Îi alipise,
pentru a-i obosi, la o unitate de muncă.
În iarna aceea, la Mociorniţa ninsese pe sponci, iar curţile
sanatoriului se înfăţişau sărăcite şi văduvite de zăpadă.
Fiecare Gogo pornea înarmat cu cîte-o bidinea cheală şi-o
căldăruşă de apă cu var, cu care trebuia să spoiască (pe jumătate
da, pe jumătate ba) fiecare copăcel. Fiecare bordură. Fiecare
pietricică. Fiecare tulpină de brusture îngheţat ce i se ivea înainte.
Pe pajişti, supravieţuiseră mustăţi de ierburi scrumite. Preschimbate
în ţurţuri. Pe care aceiaşi Gogo trebuiau să le pieptene
(cu nişte piepteni îmbătrîniţi, soioşi, fără dinţi). În aşa fel, încît,
279 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Şi-au tras pe ei pijamalele de scandaluri, două croite din doc,
mai puţin ţipătoare, ciordite de la magazie de Suveran. Singurele
două halate necărămizii, care, după părerea lor, ar fi putut fi confundate,
din elicopter, cu două balonzaide. Pîslarii în picioare.
Cîte-o pătură de fiecare, în rucsac, la Regele Bolilor Nervoase.
Şi-au alunecat, unul după altul, printre lamelele obloanelor,
precum două coji de săpun.
Din vîrf, de la gămăliile stîlpilor de înaltă tensiune, vîrîndu-şi
lăbuţa în tablourile electrice, au decuplat soneriile, alarmele, energia
electrică, despre care se spunea că ar juca în ultimul val de
garduri metalice, barînd calea către libertate.
Regele, încă sedat, mai aluneca, îşi mai frîngea gîtul.
Dar la dînsul, orice schimbare intervenită în starea de sănătate,
mai curînd ameliorare se chema că era, într-atît era tipul de
turbat de bolnav.
Sinistratul a intrat peste cuşcareta ultimului paznic, moş Romergan,
care dormea revărsat peste patul său, din patru scaune
înşirate, şi i-a furat archebuza şi muniţia din primul război mondial.
La următorul brîu de sîrmă ghimpată, Regele a scos din
rucsac un cleşte cu fălcile de crocodil şi, din cîteva clănţănituri,
a transformat colacul într-o duzină de sîrmuliţe inofensive.
Au ocolit apoi şiragul de gropi, acoperite cu ţărînă şi placaj
putrezit.
Şi au zvîcnit în întuneric.
După vreun ceas de mers întortocheat şi grăbit, băteau pas de
defilare printre pîrleazurile şi ulucile satului Zgîndăreni, moşie
unde, pe vremuri, tăiaseră şi spînzuraseră cele două fete mofturoase
şi neîncepute ale bogătanului Iacovachi.
Cînd îl adulmecau pe Rege, cîinii nu mai lătrau, căţelele
scînceau, zăvorii dădeau, din ţestele lor pătrăţoase, a înţelegere şi
resemnare.
Treceau ţicniţii pe uliţi, ca prin calupul de unt.
Ultima porţiune, dinspre noul Zgîndăreni, către dărîmăturile
vechiului conac, au parcurs-o strîngînd între pulpe nişte diavoli
de ţapi, care, spre deosebire de cei blînzi şi împăciuitori ai Cooperativei,
îşi bîţîiau grumajii şi scoteau, la vale, băşini drăcoase, ce
282 DANIEL BĂNULESCU
Veneau muieri de la şapte sate din jur, ca, numai uitîndu-se
la dînsul, să-şi şi avorteze pruncii nedoriţi.
În aceeaşi noapte, lăsîndu-se pe burlanele şi prin debaralele
numai de el însemnate, Regele s-a apropiat, în vîrful pîslarilor, de
patul lui Doruleţ şi i-a şoptit:
– Ti-ti-ti... Do-do-do... Bi-bi-bi...
Îl chema, adică, la lupta cea mare pe Sinistrat, să-şi adune
puterile, să nu renunţe la viaţă şi să vorbească.
În mai puţin de-o săptămînă, sub dicţia pedagogică a Suveranului
Bolilor Nervoase, au trecut amîndoi prin toate fazele de
pronunţie afazică ale cuvîntului scaun:
– Şatatami! Şatami! Tapasu! Şatamu! Ştamu! Scaun!...
Cînd au căzut împreună pe formularea corectă, de uluire
fiindcă grăieşte din nou, Sinistratul l-a şi avut, scăpîndu-se pe el
cu însufleţire.
S-au prins matahalele din personalul medical că se hotărîse
şi ciopîrţitul să funcţioneze. I-au acordat considerare, îl ocoleau,
nu-i mai călcau în picioare aşternutul, mormîntul.
La două zile după ce l-au luat în vizor, s-au lăsat şi asupra
lui, cu vizitele, poterele medicale, ce pînă atunci, cu seninătate,
îl ignoraseră.
Un diagnostician, medic primar, Dragaulea Cornel, ce poposea
pe la Mociorniţa din an în paşte, i-a testat reflexele fiziologice,
atingîndu-i lojile amigdaliene c-o apăsătoare de limbă, i-a ciupit
un pliu tegumentar, i-a zgîndărit globii oculari, l-a ciocănit, i-a
vînturat creierii cu penseta şi-a mîzgălit într-o fişă:
„Clinic, bolnavul prezintă tremurături fine ale extremităţilor,
imposibilitate în mers, dezordine temporo-spaţială şi auto-psihică,
reflex fotomotor slăbit, stare de conştienţă semi-abolită.
Rezonanţă afectivă ştearsă. Stare confuzională severă. Sindrom
demenţial.
Ideaţie absentă. Conţinut perceptual cenuşiu. Hipersalivaţie.
Tulburări ale aparatului fonator. Fading mental.
Crize de plîns. Tulburări de evocare a schemei corporale.
Pierderi de urină.“
278 DANIEL BĂNULESCU
semănau cu nişte sunete de motoretă. I-au trîntit pe pietricelele
hexagonale ale străvechiului peron, bot în bot cu teribila apariţie
de căsoi. Conac pe jumătate bîntuit de stafii, pe jumătate ruină.
Regele a dat să pescuiască, de prin mucurile buzunarelor, o
cheie. Dar s-a oprit. I s-a părut mai elegant să dărîme, cu pîslarii,
colţurile zidăriei ce-i stătea înainte.
Au balansat totuşi o uşă.
Înăuntru nu se aventurau decît ziua, vitele scăpate de la
păşune, în căutare de senzaţii tari. Noaptea, strălucirea de felinar
a lemnului putrezit, aparţinînd tocăriei sau mobilelor ştirbe, atrăgea,
ca un magnet, tot ce era insectărime, pe-o rază de jumătate
de kilometru.
L-a invitat Regele pe prietenul său, de două ori mai tînăr, să-i
treacă pragul.
– Cosim momîrnaso!... Cosim momîrnaso!...
– Tric, trica?...
– Portaschi Slic tanarasu. Portaschi...
– Vugo!
În vreme ce Doru netezea pardoselile desfundate, cu tălpica,
foindu-se şi cuibărindu-se cu pătura, într-un ungher al celui de-a
doua încăperi, Regele alegea din ieburile degerate, de pe lîngă
pereţi ori din legăruricile de fînuri (încă din primăvară pitulate de
el pe sub scînduri), străduindu-se să-i prepare Sinistratului o fiertură,
care să-i încleşteze, la loc, amintirile una de alta.
De asta probabil şi merita să i spună Sinistratul, fiindcă
memorie nici cît un dop de plută nu mai avea.
Gîtul ceainicului ciuruit semăna cu unul de şarpe. Reptilă
care doar c-o palmă s-a tras înapoi, să-şi facă loc, să se-avînte să
muşte mai bine.
– Priditil de la mine pre tărăsicul i tărăsacul!... Sobo! Sobo!...
– Bealamulul totsu pre gîtatsn!!
Cînd bău primul gît din fiertură, Sinistratul se simţi de parcă
mintea sa alergase pînă atunci, pe cîmpuri, în pielea goală, iar
cineva pusese mîna pe ea şi-acum o îmbrăca. Îi trăsese o şosetă.
Îşi aminti, întîi şi întîi, de sora-sa mezină, călcată cu camionul;
de corijenţele lui la engleză, de faptul că, de la trei ani, ai
283 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Ciupi secretarele.
Sărută dreapta directoarei-adjuncte.
Intră ca un taur în cabinetul directorului-plin (o huidumă de
bucovinean, cu care făcuse lupte greco-romane în tinereţe, cu care
mai făcuse afaceri şi care îi era şi acum îndatorat că nu-i frînsese
atunci gîtul) îi răsfiră înainte jumătate dintre certificatele, pe care
izbutise să le falsifice în favoarea lui Doru. Iar în contul celeilalte
jumătăţi pe care nu reuşise încă să le plastografieze, rupse de la
sufletul său şi îi înmînă huidumei, două sute cinci zeci de grame
de bijuterii, din goldul cel mai pur.
Cînd Sucu Marcel închise uşa pe cealaltă parte, Doru Sinistratul,
numit, de obicei, în acte Cişmea, devenise, pentru multă
vreme, în hîrtiile oficiale (fiindcă gioarsa de carte de telefon a
lui Sucu se deschidea invariabil la litera L şi de-acolo îi alesese
el numele) Doru Lupaşcu.
Înmatriculat în catalogul clasei a IX-a B a Liceului Mecanic
Pipera, cursuri serale, la poziţia 38, ca nou transferat de la Liceul
Energo-Montaj numărul 25. Cu o foaie matricolă ciuruită doar de
medii trimestriale de trei, patru, cinci şi rar şase. Tot ideea lui
Sucu: era mai avantajos pentru proaspătul botezat Lupaşcu să fie,
mai curînd, de plîns, decît de verificat.
Părăsind Pipera, în buzunarul interior de la piept al sacoului,
Sucu îşi ordonase foaia de transfer, semnată şi parafată, un carnet
nou de note şi orarul pentru a doua zi (obiecte de studiu, la care,
de bine, de rău, Sinistratul începu să se tîrească chiar dintr-a doua
după-amiază: Instalaţii electrice, Prelucrări mecanice, Limba
Romînă, Elemente pentru automatizare, Analiză matematică şi
Limba Engleză. „Orele“ erau de 40 de minute. Recreaţiile de 5.
Pînă se va întrema şi va învăţa cum se cuvine Instalaţiile
electrice, o lună, două, Doru va rămîne radiat dintre membrii
activi ai bandei de balerini şi bijutieri ai IF-ului. Bandă strîmtorată.
Încropită, mai mult, numai din el...
Mai dădu Iarba Fiarelor un singur tun, acoperit de Arvinte,
spărgînd, în noaptea de 12 aprilie, feţele ursuze, verde-închis,
cărnoase, a două seifuri din mărunta unitate C.E.C din Calea
292 DANIEL BĂNULESCU
– Cum, mă?... Şi zicea el „cînd am fost mic“? Că „mămica
mea“?... Şi aşa... Şi pe dincolo?!
– În seara asta, la Cenaclu, a citit Cristi. Iar acuma se produce
ăsta, declară criticul literar Iulian Costache. Rămăsesem la mama
lui ăla. Şi tu ce-ai făcut?
– Întîlnisem, vă daţi seama, în sfîrşit, un om sincer! Prietena
mea, dacă ar fi fost acolo, ar fi avut mînă liberă de la mine să se
îndrăgostească de Raicopol. „E un om sincer“ i-am şoptit unui tip
din apropiere, cu o scară, cu o pompă şi-o salopetă de zugrav,
iar ăla s-a uitat la mine cu o scîrbă inimaginabilă...
– Lasă gargara, măi, idiotule. Rade, mai bine, ce s-a-ntîmplat!
– Cum ce? Omul tavanelor a prins să mă fixeze cu o scîrbă
indescriptibilă, n-auzi?... Iar între timp, măi, copii, Raicopol depăna,
prin microfon, nişte amintiri care adormeau populaţia. Celelalte
garnituri de metrou, din spatele garniturii noastre, fuseseră deconectate.
La Dispecerat se înfăptuia panică. Trimiseseră, e drept,
o echipă de gealaţi antrenaţi, care au apucat-o pe jos, prin subterană,
pentru a ajunge la nebun...
...Unul dintre momentele de gingaşă bucurie spirituală a fost
atunci cînd, folosind staţia de emisie a unei garnituri apropiate,
dispeceratul ne-a distribuit sfaturi nouă, celor căzuţi în cursa lor
de şobolani, despre felul în care ar fi trebuit să ne relaxăm şi,
relaxîndu-ne, să parcurgem împreună ore plăcute. Deoarece,
cică-se, viaţa era frumoasă.
...Să nu care cumva să fumăm, că ne cauzează. Iar dacă nu
am fost măcar în stare să spargem uşa de la cabină şi să-l anihilăm
pe descreierat, baremi să tăcem dracului, să nu mai tot urlăm ca
nişte disperaţi...
Pe întreg parcursul cît ăştialalţi lansau apeluri despre ceea ce
să înterprindem noi cu vieţile noastre, domnul Anghel Raicopol,
de la staţia lui, i-a acompaniat extrem de bine dispus, făcînd
remarci spirituale. Alipind jocuri de cuvinte. Şi, în final, rugîndu-i
pe cei de la Dispecerat să ne dea pace, să nu ne mai sperie, pentru
că absolut toţi cei care ne suisem în vagoanele lui, ne potrivisem
a fi nişte naturi exagerat de sensibile...
301 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Pentru că, „duşman al poporului“ consecvent, IF-ul o dezlegase
şi pe Otilia-Fiola din supravegherea de maniac a părintelui
său activist Rîmniceanu, o transferase în căsoiul consulului şi n-o
prea lăsa să-şi scoată capul de la cutie. Nu numai pentru fleacul
că era dată în U.G.T. (urmărire generală pe ţară). Nu numai pentru
că, tunsă chilug, de-abia avea stare să aştepte să-i crească părul.
Dar, mai ales, pentru că, mai pornită împotriva regimului ca
niciodată, puştoaica se dovedise, în două rînduri, imprudentă foc.
Casa consulului era pusă pe străduţa Radu Calomfirescu, la
unul dintre numerele mici, impare, în vecinătatea locului unde
ulicioara Calomfirescu face unghiurile de întîlnire cu strada Stelea
Spătarul, apoi cu bulevardul Hristo Botev (fostă a Domniţei). O
fortăreaţă cu parterul înalt. Oblonită. Un singur etaj. Stucaturi
exterioare, caracteristice începutului de secol.
La această adresă, căzînd taman în albia vechii Bucureştioara
(în legătură cu care, nu peste multe zile, aveau să-şi manifeste
interesul Ho diábilos şi Genel), fu livrat, către miezul nopţii,
Sinistratul, pozînd în petrecăreţ abţiguit şi sprijinit discret între
umerii Ierbii Fiarelor şi-ai Monarhului Bolilor Nervoase.
– Ce mai faci, puţoiule şi neisprăvitule de frate-meu? îl luă
în primire bezmetica, parte să-l pupe, cum pupa ea toţi bărbaţii,
pe gît, după ureche, parte să-l încurajeze. Ţi-au şi dat tuleie şi
penaj de cocoş...
– Vă zic alivoar! şoptise, neiertînd-o nici pe dînsa, din leşinul
său intermitent, Doru, căruia nici muntele, nici sanatoriul, iată,
nu-i îmbunătăţiseră în chip prea simţitor sănătatea.
Cu infinite precauţii, îi aranjară o consultaţie, pe teren neutru,
cu unul dintre cei mai bine vorbiţi doctori de care putuseră afla.
Ca şi cum, ultima perioadă, Sinistratul nu tot printre cadre medicale
şi-o cheltuise.
Cu o dimineţă înainte, Iarba Fiarelor spărsese un apartament
de grangur din Miliţie, stivuindu-i doctorului înainte, fără o vorbă,
leafa sa de internist pe cinci ani.
Nu se ştie ce-o fi priceput şi ce nu medicul, cert este că, la
plecarea sa, s-au procopsit cu o pară pentru măsurarea tensiunii
289 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cînd s-a trezit depus cu tălpile pe planşeul de beton al
tunelului şi-a reluat o poziţie neagresivă, de biped, şi ne-a făcut
cu ochiul.
L-au încadrat patru, înneguraţi şi clădiţi cu vitamine, de la
trupele de comando. Habar n-am de ce, dar nu l-au pocnit sub
privirile noastre.
A plecat cu braţele sus.
Salutînd publicul ca un boxer.
Plîngîndu-se în gura mare că se desparte de nişte călători
atît de înzestraţi.
– De victimele lui dragi, preciză, din senin, poetul Paul Vinicius,
care, după ce asistase surprinzător de tăcut la întreaga şuetă,
intervenise tocmai cu această minusculă remarcă, pe care, ca de
obicei, nimeni nu ştiu cum s-o ia, dar care nu împiedică pe nici
unul dintre ceilalţi şapte să-şi întoarcă privirile nedumirite către el.
– Poftim? se opri derutat povestitorul.
– De victimele lui dragi, repetă amabil cel care întrerupsese
şi inclusiv zîmbi prietenos, arătînd că nu dorise să comunice nici
mai mult, nici mai puţin, decît atît.
– Sigur. Pe de altă parte, nici nouă, celor cărora ni s-a dat
drumul (a venit altul, fără necazuri personale, şi-a condus garnitura
pînă la prima staţie) nu ne-a mai trecut prin minte să-l
plesnim cu palma în creştet... Ori să-i agrementăm retragerea cu
expresii golăneşti despre biata mamă-sa...
De fapt, unii dintre noi au început să-l regrete pe Raicopol,
la nici treizeci de secunde după ce au simţit, sub tălpi, peronul
stabil al staţiei Piaţa Unirii 1.
O bătrînică pretindea că totuşi Anghel Raicopol conducea
foarte bine.
Mirela a şoptit că Raicopol vădise mult caracter. Deşi tot
noi îl surmenasem, cu sălbăticie, săptămînile trecute.
O împrejurare misterioasă a înlesnit ca individul cu scara să
se apropie de un alt tip bizar, care înainta sub povara unui coteţ
de porumbei, iar, din spatele lor, noi să-i auzim conversînd cum
că Raicopol le furase inimile, vîrîndu-şi-le în buzunarul cel mic.
Şi că măgarul (le era evident totuşi că era un măgar) avea calitatea
304 DANIEL BĂNULESCU
O chema Maria Nicolici.
Mînă în mînă cu Miliţia din cartier.
Ocupîndu-se cu nişte căcaturi de vrăji. În rest, persoană cultă,
violoncel, clavecin, cultură clasică, elevată (cînd auzi şi vorba asta
filozofică, elevată, lui Arvinte, ce era veşnic mort după cuvintele
distinse, aproape i se sculă.)
Isteaţa dăscăliţă putea fi însă şi cu curul în sus, pretenţioasă.
Punea două condiţii. Pe parcursul şederii la ea, noul primit să nu
ia, nicicînd, legătura cu vechii săi camarazi. Şi costa mult.
„Foarte bine“, dădu, scurt, undă verde afacerii Iarba Fiarelor.
Şi în a doua noapte, 8 aprilie, într-o vineri, sub pretextul acoperirii
cheltuielilor, bărbieri de monetar toate casieriile prăvăliilor
ce nu-şi depuseseră, de cu seară, încasările la bancă, din zona
Gării de Nord, de la magazinul „Sora“, hăt, pînă la dughenele
Hotelului „Griviţa“. Trecu şi pe alături şi-şi făcu frăţeşte mendrele
şi pe dreapta, la „Cerbul“, magazin de încălţăminte.
Un cearceaf cu bancnote trimise, c-o maşină, acasă, în
„Calomfirescu“.
Celălalt muşuroi de bani, produs mai către dimineaţă, îl înveli
într-un cupon de stofă, îl piti pe terasa unuia dintre blocurile la
parterul cărora făcuse onoarea de operase. Balot suspendat, c-o
frînghie, deasupra troliului liftului, urmînd a fi recuperat şi degustat,
peste o săptămînă, două, cînd lucrurile se vor mai limpezi.
Pe 10 aprilie, Doru era deja instalat într-unul dintre domiciliile
profesoarei de romînă-engleză.
Anume în cel de-al doilea rînd de case (cele pe care gazda
le avea la administraţia financiară trecute pe numele unei mătuşi).
Căscioare mai cochete şi mai liniştite. Patru numere mai jos decît
primele. Cadastrate însă pe aceeaşi inegalabilă şi electrizantă
stradă Perone. Pe mîna dreaptă, cînd pătrundeai dinspre strada
Stoian Militaru.
În dimineaţa zilei de 11 aprilie, într-o luni, Sucu Marcel se
prezentă la sediul unui liceu industrial de pe Platforma Pipera
(ales special în celălalt capăt al Capitalei, pentru ca Doru, apariţie
proaspătă, să nu se vînzolească, de dimineaţa pînă seara, stîrnind
bănuieli, prin acelaşi cartier).
291 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
...Aluzia cu urlatul nu era mai puţin adevărată. Întrucît ai mei
îşi dăduseră, într-o anumită clipă, în petec. Întrecîndu-se să urle.
Care bărbaţi, care femei... Dar a intervenit tot bătrînul Raicopol,
explicîndu-le că, dacă nu lasă ciocurile mici, se va vedea obligat
să execute pas sportiv cu ei, că ne va pune să-l aplaudăm în ritm
ori chiar să recităm poezii despre dînsul. Ameninţarea cu poezia
i-a înfiorat...
Fiecare a căzut pe gînduri, socotindu-se cam ce poezie ar putea
recita el despre Raicopol. Unii puteau. Îşi mişcau deja buzele
ca şi cum s-ar fi rugat. Se pogorîse liniştea. Toţi trăgeau cu urechea
mai zîmbind, mai plîngînd, la şirul necazurilor personale cu care
se luase la trîntă Raicopol. Îl ascultau absorbiţi pe magister.
Acesta avea şase vagoane de ostateci. Un microfon. Şi mişca
încetişor, prin înaintea noastră, din talentul lui literar.
– Domnule, zise criticul literar Dan-Silviu Boerescu, individ
care nu prea trecea pe la Cenaclul UNIVERSITAS, dar se ataşa,
aici şi acolo, cînd şi cînd, la cîte o cafea. Povestirea ta, în principiu,
este bună. Povestirea ta curge fluent. Dar din povestirea
ta lipseşte ceva. În vagonul acela nu erau şi femei?
– Este chiar direcţia către care m-am şi răsucit să privesc...
Imediat ce m-am săturat de zugrav şi de scară... Răsucire acompaniată
cu înjurături. Am pornit să le consolez pe foarte viitoarele
mame, cîte se nimeriseră singure prin apropiere. Se nimerise
numai una. Mirela. Cu care am schimbat impresii, numere de
telefon. Şi, întrucît în vagon tocmai se stinsese lumina. Dar nu...
Voi sînteţi nişte porci. N-o să mă înţelegeţi...
– Încearcă, barosane. C-o să facem eforturi... trase un fum,
din port-ţigaretul său din lemn de cireş, Cristi Popescu şi-şi miji
ochii a zeflemea şi bună-dispoziţie.
– Degeaba! N-aveţi nici cea mai amărîtă şansă. Voi aţi scris
poezii numai cînd eraţi mici. Şi atunci numai d-alea porcoase,
cu madam Miţa.
– Branşază-ne atunci, din nou, la Raicopol! comandă Gîrbea.
– Horia, imperturbabil... Trei ore am zăcut în tunel. Dispeceratul
fusese luat prin surprindere. După opriri, conducătorii de
302 DANIEL BĂNULESCU
arteriale, bandaje, flaconaşe, un stetoscop, scoase toate din gentuţa
de piele, ovală, de culoarea piersicii coapte, pentru a face
loc înăuntru celor două mii de bilete de bancă albastre, imprimate
cu chipul lui Nicolae Bălcescu şi sustrase de la barosanul din
Ministerul de Interne. Arvinte remarcă, în treacăt, că, dacă doctorul
n-ar fi înghiţit banii, ar fi fost ei nevoiţi să-i trîntească o
operaţie, secţionîndu-i, cumva, vena jugulară.
Medicul îi asigurase că, deşi Sinistratul era departe de forma
sa excepţională, viitorul apropiat îl va găsi într-o stare mai mulţumitoare
de sănătate.
Trebuia doar, un timp, ţinut departe de emoţiile violente.
Revigorat cu o medicamentaţie lejeră (pe care le-o şi prescrisese).
Depus şi răsfăţat pe limanurile unei alimentaţii îndestulătoare. Ale
unui învăţămînt regulat. Mutat de pe ostroavele unei vieţi preasupusă,
sportivă, pe cele ale unei vieţi sedentare.
Primele două prescripţii erau fleacuri.
Le era lesne să-i dea, la fiecare masă, să halească cîte-un
curcan. Puteau să-i citească la căpătîi exerciţii de matematică. Dar,
naiba mai văzuse vreodată, Sinistrat sedentar.
Pînă la urmă, tot Sucu Marcel (într-unul dintre hogeacurile
căruia se desfăşura întîlnirea şi singurul dintre cei prezenţi ai cărui
muşchi îl absolviseră pe liceu cu tot cu bacalaureat) le confirmă
binefacerile învăţăturii, înşiră cîteva dintre ciudăţeniile unei vieţi
aşezate, oferindu-se să-l treacă, un timp, pe Sinistrat sub protecţia
sa. Îi va fabrica el însuşi actele necesare înscrierii în clasa a noua,
la vreun liceu.
Aprilie fiind, aproape sfîrşit de un an şcolar, Doru nu putea
fi lipit decît la un seral. La seral, poliţaii învăţămîntului bîntuiau,
cel mai puţin, prin registre, cu verificările şi poterile.
Îi va elibera tot el adeverinţă de încadrare în cîmpul muncii.
Cunoştea şi o pensiune tainică, particulară, cu circuit închis,
ţinută de o rubedenie mai de pe departe de-a sa, mare profesoară
de romînă-engleză, care accepta în internat şi băieţi. Era un loc
excelent, în care putei să-ţi ronţăi în linişte pastilele, între sendvişurile
cu parizer sau cu friptură de curcan.
Distinsa profesoară era o tipesă.
290 DANIEL BĂNULESCU
metrou uitau, uneori , să deschidă rapid uşile. Nici unul însă, pînă
azi dimineaţă, nu uitase atît de mult...
Pe de altă parte, generalilor de Securitate ce răsăriseră instantaneu
în sala Dispeceratului le era groază şi că metroul ar putea,
din senin, să pornească.
Şi, datorită faptului că mama sa lucrase cu atîta abnegaţie,
să-l crească pe el şi pe soră-sa, că Raicopol nu va pierde ocazia
de-a ne strivi, pe noi, de vreun cot de tunel.
Aşa că, în prima fază, nu l-au înrăit prin nimic. L-au lăsat
în factorul lui psihologic. Omul şedea şi el liniştit la postul lui
de comandă... Şi, c-o expresivitate neliniştitoare, continua să ne
plimbe prin tumultoasa viaţă a domniei sale. Nu erai tot timpul
conectat, dar îl desluşeai cam aşa:
„Nu avusesem nimic de făcut şi m-am dus să sorb învăţături
dintr-o bere. La care mai stătusem în gazdă acum vreo două săptămîni...
Şi unde-mi lăsasem (fără prea mare plăcere) buletinul,
cheile şi portofelul. Din dorinţa de a da apariţiilor mele în public
uşurinţa cu care se mişca Fred Astair...
Fiindcă mă întrerupsesem şi nu mai puteam să plec din
această propoziţie, simt nevoia să vă spun, de pe acum... că visurile
mele de viitor sînt ştrasate, multicolore, nestemate.
Că ne aşteaptă vremuri îmbătătoare, PRIETENI! Pentru că
fete au fost şi s-au mai născut în maternităţile noastre, de cînd
discutăm noi aici (puşi pe glume şi şotii)...
Şi dacă m-aş vedea nevoit să scot carneţelul, aţi vedea voi:
Ce 16 bebeluşe s-au născut azi-noapte în Bucureşti!
Ce 12 domnişoare au văzut lumina lumii la Iaşi!
Şi, dacă Aradul părea un oraş liniştit (pentru unii dintre noi),
în noaptea de acum nouă luni, ce impresie greşită aţi avut toţi
aceia care ziceaţi că nu e bine la noi, în ţară!... Marileno! i-am
spus. Marileno, nu mă părăsi tu pe mine!!...
...Nu s-au lăsat impresionaţi cu nici o Marilenă şi, după trei
ore, s-au apropiat, brusc, de el, ca nişte bestii, şi l-au luat.
L-au coborît din cabină, l-au dat din mînă în mînă, ca pe-un
covor. Nu s-a zbătut deloc.
Zîmbea.
303 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Demnităţi ce nu-l împiedicau ca, la fiecare două zile, să apese
clanţa palatelor sale. Şi, întocmai ca Alexandru Ioan Cuza, de
nerecunoscut sub uimitoarele sale travestiuri, să se scoboare pînă
la cele mai pitoreşti şi brutale straturi ale poporului său...
În urmă cu vreo trei zile, prezentul Brav Conducător fugise
incognito dintr-o vizită de lucru din judeţul Satu-Mare. Şi, căptuşit
într-un postav gros, vernil, de pădurar, c-o călcătură de bărbat
încă tînăr, c-o pălărioară de vînător şi-o mustăcioară ce le înnebunea
şi scotea, uneori, tot bîzdîcul din muierile trecute de 40 de
ani, colindase aşezările, dinspre Satu-Mare, către Dîmboviţa.
Se băgase prin case de văduve.
Înnoptase prin gări.
Se întreţinuse cu drojdierii şi navetiştii ce creşteau, viguroşi
şi-n ciorchine, din vinilinul fertil al vagoanelor de personal de
clasa a II-a.
Şi acum (însoţit, în dreapta, de duhul Spiridon, materializat
într-un ruşinos şi stînjenit factor poştal sătesc) îşi întoarse ochii,
cînd cei 7-8 membri ai Cenaclului literar UNIVERSITAS, toţi
găligani, toţi poeţi, năvăliră în salonaşul din spate.
Ochiră cenacliştii, cît ai zice peşte, mesele din mijloc. Alipiră
două.
Se aşezară. Şi se porniră să răcnească fiecare în legea lui.
Cenacliştii proaspăt intraţi îşi încheiaseră şedinţa săptămînală
de lectură din seara de vineri, bîntuiseră apoi crîşmele cu bere
ieftină, fuseseră alungaţi de acolo de minuscula oră de închidere,
cei mai gingaşi se retrăseseră către case, cei mai întărîtaţi nimeriseră
aici.
Aceşti puştani erau deci genul acela proaspăt reapărut de
poeţi, care nu se înghesuiau deloc să-i înalţe lui, Conducătorului
Iubit, nici regimului, cîntece de slavă, erau negativişti şi, ca atare,
puţini îşi văzuseră vreo consoană publicată pe undeva!!
Ei erau, dar anonimatul ăsta nu părea să le ştirbească prea
tare din dezinvolutră.
Dimpotrivă.
Se comportau ca şi cum tîmpitul ăla de Traian Iancu galopase
pe străzi pînă aici, după ei, să le vîre, cu forţa, prin buzunare,
296 DANIEL BĂNULESCU
tranşe babane din Fondul lui literar. Sau ca şi cum chiar şi ultimii
dintre ei ar fi păstrat, în buletine, împăturite şi smulse din
manualul de literatură de clasa a XII-a, comentarii elogioase
închinate operei lor.
Ori întreaga lor operă, probabil, ar fi putut fi lesne tipărită pe
un bilet de tramvai. (D-aia încă nici nu le-o publica).
Pe amărîţii aceştia nu-i citeau nici măcar mămicile lor. (Ăsta
era şi secretul care-i ţinea împreună. Se citeau între ei.)
(Se citiseră şi-n seara aceasta. Se forfecaseră pe drum.)
Unul mic, botos, ochelarist şi rău ca un dulău, Horia, trebuind
să recunoască, în cele din urmă, că textele recitate cu puţin înainte
de către un hăndrălău pîntecos, pe numele său Cristi, fuseseră, e
drept, superbe. Îl durea să admită că erau ele aşa de extraordinare.
Însă oricît de extraordinare se dovediseră (în felul lor cu totul
scîrbos) aceste texte, susţinea botosul, nu erau, bineînţeles, cîtuşi
de puţin, POEZII.
– Da? Şi atunci ce erau?... întrebase sus-numitul Cristi, în
drumul lor spre „Cafenea“, căţărîndu-se ameninţător, de pe strada
pietruită, pe trotuar, în direcţia numitului Horia şi folosind un glas
surd, prevestind o furtună.
– Habar n-am. Se putea organiza un referendum... îşi înălţase
umerii, c-o nedisimulată uimire, şi nelăsîndu-se intimidat, acel
Horia... El putea să-l asigure doar că disputabilele texte erau orice
altceva. Însă nu POEZII...)
În „Cafenea“, o dată distribuiţi în jurul celor două mese înfrăţite,
Cenacliştii (poeţii Generaţiei ’90) se apucară să istorisească
alte alea.
Vorbeau tare.
Repezit. Smucit.
Cînd unul. Cînd toţi o dată.
Ca şi cum şi-ar fi dorit să isprăvească tot ceea ce aveau de
revărsat, înainte de a fi azvîrliţi – în şuturi şi pe bună dreptate –
afară. Întreprinseseră o chetă jalnică, în urma căreia nu se strînsese
absolut nici un ban. Nici prin gînd nu le trecuseră să ia în seamă
protestele chelneriţei cum că unitatea deja se închisese.
297 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Buzeştilor, cu mobilier străvechi, din lemn, şantaliu, din Războiul
de Independenţă, cu duşumelele subţiate ca foiţa de ţigară,
vălurite şi adiind a petrosin, dar ducîndu-i-se buhul C.E.C-ului de
acolo că achită cle mai impozante retrageri şi mandate poştale din
colţişorul acela de Bucureşti.
Cît Iarba gîdilă cu instrumentarul său de spărgător broaştele
celor două bulbucături nemţeşti de metal, şi Regele c-o lumînărică,
în coastele lui, îi ţinu bîzul, chiombindu-se să bage la cap
ce înseamnă, după atîtea nefericite boli de cap, şi cea mai preţioasă
boală din lume, boala de mîini a IF-ului.
De abia întindea hoţomanul degetul cu chiureta către uşa
casei de bani, că sub atingerea sa fermecată, încuietorile plezneau
şi săreau, ca broscuţele prin iarba din Cişmigiu, sub apăsarea
picurilor ploii!...
Molozul de bancnote – patru sarsanale – îl repeziră în Calomfirescu,
prin şoferul lui Arvinte, Spînzu, un ţigănuş agil şi devotat.
Numai de-un metru jumătate.
Făcut parcă doar din pieliţe şi cartilagii de liliac.
Nu deschisese gura decît cît să le vîndă pontul...
Ei trei, rămaşi în Buzeşti, nu hălăduiră aiurea pe străzi. De
scîrba patrulelor, se strecurară într-un subsol de bloc de pe Doctor
Felix, peste drum de cîrciuma „Fîntînica“, traseră tutun, haliră
alune din buzunarele cît căruţa, ale lui Arvinte.
Şi, din bîrfă în bîrfă, pînă la mijirea zorilor, sorbiră şi pisoiul
de juma’ coniac, pe care-l descoperi Regele, inspectînd boxele de
placaj ale locatarilor.
Cînd pîntecele de fierătanii ale primelor tramvaie scăpate din
depou hîţînară străduţa, degajară şi ei locul şi o tuliră, pe lumină,
în Calomfirescu...
Din noaptea aceea, se gîndi, se răsuci din nou, în planurile
sale, IF-ul, şi hotărî de-acum că, dacă doreau într-adevăr să
haiducească şi chiar să ridice viaţa Preşedintelui ţării, nevoii de
gologani trebuiau să-i pună botniţă, s-o împingă în planul al
doilea. Se prăvălea peste ei, cît casa, nevoia de armament. Erau
însă la mijloc de cerc vicios: spre depozitele cunoscute de armament
puteai să-ţi croieşti drum numai cu arma. Ei, excluzînd
293 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Ordinarule. Dacă-mi dai puţin cheile... Să ştii că te las să
te freci niţel de şosetele mele...
– Ieri dimineaţă... Şi-a bătut unul d-ăla de împinge metroul
joc de noi. Dimineaţa am întîrziat... Pierdusem deja primul accelerat
către Ploieşti. Am alergat după metrou, şi era să iau metroul
pe scară, cum se spune, fiindcă mă prinseseră uşile şi fluturam
c-o mînă şi c-un picior afară.
...Tipul care supraveghează uşile m-a rugat să trag steagul
înăuntru. Eu i-am strigat că sînt, în general, de acord. Numai să
deschidă o dată, în mă-sa, porţile alea, că mă mototoliseră de tot
şi nu mai reuşeam să respir...
...Le-au deschis. Şi-am năvălit în aglomeraţia dinăuntru, cu
atîta înflăcărare că nu numai c-am izbutit să nu mă mai prindă uşa
aia greţoasă, ba chiar am reuşit să-mi mişc, imperceptibil, un cot.
În rest, linişte şi pace. Adică nu chiar linişte. Fiindcă de aici începe
straniul...
...Ăl de conduce metroul a luat microfonul şi ne-a strigat prin
staţie, nouă, celor din vagoane: „Atenţiune! Mă numesc Anghel
Raicopol. Şi pentru ce i-am făcut eu tînărului pe care l-am strivit
între uşi (mie mi se făcea onoarea). Şi altora, pe care i-am zdrobit
la fel de bestial... Declar că sînt o brută, un ticălos şi-n aceste clipe
grele mă gîndesc la mama!...“
– Zău, mă?
– Lumea înmărmurise. Mi-am zis: „Lasă-l în pace. Poate
coboară la prima. Garnitura a mai mers vreo două minute cu pas
mărunt. Şi apoi s-a oprit cam pe la mijlocul tunelului... Cineva
din cabina de conducere se juca la lumini...
...Apoi o voce: „Aici Anghel Raicopol. Am să vă vorbesc
despre necazurile mele personale!... Cînd eram mic (închipuiţi-vă
cum arătam eu la cinci-şase ani) am văzut un film despre mare...
Mama mea (o femeie înaltă, frumoasă) muncea cu abnegaţie să
ne crească pe mine şi pe sora mea. Între timp, eu făceam tot felul
de năzdrăvănii şi tîmpenii...“
– Hoopa!... Iarăşi vrăjeşte Bănulescu! Au început deja să-ţi
crească pe spate pene de papagal.
300 DANIEL BĂNULESCU
seminare mai puţin importante şi vor trece să bea una dintre acele
mizerabile cafele, pe care romînaşii le numesc nechezol, cu dînşii.
Pe 22 aprilie 1988, într-o vineri –, era cea de-a doua seară
de cînd Regele şi IF-ul şedeau în galantar, la „Cafenea“ şi-şi
ţineau cerurile gurilor scufundate în nechezolul ăla oribil, să-i
poată cerceta arabii de afară, prin vitrinele mari, lăcrămoase, de
la coborîrea silenţioasă a serii şi să hotărească dacă or să încheie
afaceri cu ei.
Arvinte şi alţi doi şlomingari se puseseră răspîndiţi pe la alte
mese, printre consumatori.
Iarba alesese una dintre măsuţele din salonul din fund, din
cele de pe margini, avînd la îndemînă şi ieşirea a doua (căscată
prin spate) şi ferestrele imense (corespunzînd spre străduţa Covaci
şi magazinul de încălţăminte „Zimbrul“, prin geamul cărora, la vreo
nevoie, puteai să ţîşneşti, încercîndu-ţi crosul prin ele). Mai erau
alte cinci mese, înşiruite în semicerc, de-a lungul celor doi pereţi
boltiţi medieval, triplîndu-se în partea de sus, purtînd ferestre în ei.
La a doua masă, beau votcă din nişte păhărele cît unghia,
un taximetrist mătăhălos, un lungan numai os, lipit de propriu său
trenci imens, tuns scurt, albit, cu alură de înotător şi un personaj
străveziu, chel, supt, cu ochelari imenşi şi mutră de Mircea Eliade,
descărcîndu-şi în toate direcţiile sclipirile de fachir. Şi prin toracele
căruia, IF-ului i se năzări că întrevede siluetele ţigăncilor
de afară, ce-şi continuau comerţul ilegal cu blugi şi ţigări Kent,
în noapte, pe latura dinspre Hanul lui Manuc a Cafenelei.
IF-ul comandă încă un rînd de nechezoluri şi cîte-un
coniac mic.
Aveau coniac Vrancea şi Vasconi. Din care dorea sufletul lui?
Sufletul său dorea Vasconi.
La cea de-a cincea masă (neghicit decît de bărbatul în trenci),
protejat de un strat gros de deghizament, şedea chiar acel de a
cărui groază nu se clintea nici frunza în Bucureşti: Comandantul
Suprem, Preşedintele ţării, Secretarul General al Partidului,
Preşedintele de Onoare al Academiei, posesor al altor 36 de puteri
şi de titluri.
295 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Comandară 7 cafele, 2 ape minerale, 5 coniace mici, o votcă
mare şi un biter.
Treptat, excentrităţile verbale ale poeţilor Generaţiei ’90
monopolizară atenţia tuturor celor de pe margini.
Răcneau prea cu patos pentru a nu fi avut fiecare cîte-un
munte de talent. Aşa a aflat IF-ul, spre sfîrşitul acelei seri de
22 aprilie, mai temeinic decît i se vădise vreodată, că, întocmai
cum fura el arme ori gologani, unii nu ezitau să fure deodată 500,
ba chiar 1 000 de bărbaţi şi femei.
– ...Ctitorii unei închisori... – conferenţie unul dintre poeţii
nouăzecişti, anume Radu Sergiu Ruba...
Poet mai curînd scund.
Tacticos.
Vorbea ţinînd spinarea ţeapănă din pricină că era nevăzător.
Lucru aproape neobservabil. Enciclopedist. Bancurile sale
durau 45 de minute şi nu puteau fi nicicînd repetate de alte persoane.
Din cauza meandrelor complicate ale naraţiunii. Şi a faptului
că, dacă istorisea un banc în care apărea, de exemplu, Ana
Pauker, Radu se oprea, prezenta separat şi luxuriant viaţa Anei
Pauker, intersectată de ani, acţiuni politice, perioade în care luase
în greutate, abia apoi catadixind să treacă la personajul următor.
– Ctitorii unei închisori – repetă Radu – sînt zugrăviţi, cu
cărbune, încă de la intrarea în piosul aşezămînt... Eventual cu
familia... Mai ales cu acea parte a familiei de sex feminin... În
conştiinţa aceloraşi meşteri anonimi. Acum amnistiaţi şi expediaţi
în concediu. Vezi masa din stînga...
Şi toţi cei pînă la care se propagau cuvintele inexplicabilului
Radu s-au întors către stînga şi-au constatat că, într-adevăr, la o
măsuţă din salonaşul din faţă, dormitau patru cetăţeni raşi în cap,
fioroşi, cu mutre de ocnaşi, probabil de curînd amnistiaţi. Şi pe
toţi ascultătorii se făcu pielea ca de găină gîndindu-se cum de
ştiuse nevăzătorul Radu că ăia se aflau chiar acolo.
Dar apoi, dintr-o nepăsare faţă de adevăr tipic balcanică, se
minţiră şi se liniştiră, fiecare în sinea lui, că ăia ar putea fi foarte
bine mama, tatăl şi fraţii lui Radu.
298 DANIEL BĂNULESCU
două-trei bricege, nu puteau deschide focul decît cu cornete din
hîrtie de ziar. Era un cerc vicios.
Măturară cîteva case de bătrîni, cuprinşi şi înstăriţi în regimul
ălălalt, prin angaralele cărora s-ar fi aşteptat să dibuie „şi vreo
cîţiva pui de arme de foc“. Sosiră însă 40 de ani mai tîrziu. Cu
40 de ani în urmă, Securitatea cărase prin închisori pe toţi aceşti
foşti semi-demnitari, tocmai pentru a nu se stînjeni unii pe alţii,
ei şi plutonierii Miliţiei populare, cînd aceştia din urmă le vor
percheziţiona locuinţele în căutare de armament.
Din apartamentul unui angajat al unei ambasade africane se
făcură cu un revolver miniatural, de damă, placat cu fildeş, dar cu
care n-ai fi putut nimeri elefantul, chiar dacă pachidermul s-ar fi
lipit cu ţeasta de ţeava lui.
La o legaţie capitalistă, în interiorul căreia se infiltrară
escaladîndu-i zidurile dosnice dinspre grădina Ioanid, Regele
căzu doar peste muniţie răzleţită, fără armă şi-o veche pereche
de pistoale de duel, piese de muzeu, cu care nimeni nu mai avusese
curiozitatea să se împuşte în ultimii 200 de ani.
Căutară să se lipească de niscaiva studenţi arabi, expediaţi de
statele lor în Republica Socialistă Romînia la studii, mai ales de
unul, plăpînd şi nervos, despre care toată lumea pomenea cu
încîntare în glas că s-ar fi aflat în posesia unui pistolet militar
MACAROV, cu amortizor de sunet, calibru 9 mm.
Îşi trimeseră bezele cu studenţii aceia, îţi făcuseră semne cu
oglinjoarele, îşi fixară întîlnire, într-o după-amiază, în Cramă, la
Hanul lui Manuc.
Dar se vede treaba că ambele tabere erau extrem de precaute,
aşa că, în ultima clipă, la Cramă, nu se înfăţişară nici unii, nici
alţii. Îşi expediară fiecare nişte emisari cu mutre nătînge, care
raportară că, măcar în acea după-amiază, la Cramă nu se băgase
pe fir nici Miliţia.
Şi atunci arăboii, prinzînd o pojghiţă de curaj, anunţară un
alt loc de întîlnire, cerîndu-le să-i aştepte o săptămînă încheiată,
seară de seară, la „Cafeneaua Veche“. Şi angajîndu-se că, dacă
blaturile li se vor părea că pică normale, se vor învoi ei de la unele
294 DANIEL BĂNULESCU
– În conştiinţa aceloraşi meşteri anonimi, ctitorii şi ctitoriţele
apar în veşminte fastuoase, ample, lungi şi într-atît de străvezii...
încît meşterul anonim, pentru a le sugera, cît mai subtil, fineţea
şi transparenţa, uită să le mai deseneze.
– Cafeaua dumneavoastră. Coniacele. Doriţi şi Pepsi?
– Cine, mă, Sonia? Vrei să vii cu Sonia pe la mine? Nu ştii
că s-au întors gazdele mele din concediu? Lăsaţi-ne şi patru Pepsi.
– Cît face cu totul? Ştefane, ce fac eu acuma, unde s-o duc,
în parc? Îmi dai tu cheile de la boscheţi?... Eu i-am spus de la
început: „Măi, fată. Pentru ce să mă culc eu cu viaţa ta?“
– O sută douăzeci şi patru de lei, cu un pachet de ţigări. Votcă
n-avem. Rom romînesc, la nouăsprezece suta. Vă iau banii acum,
că s-a enervat responsabilul. Îi verifică barmanului casa.
– Măi, voi aveţi bani? Altfel o să cunoaştem, pe propria piele,
progresele artei plastice din penitenciare. Afară de cazul că nu
le devenim ăstora simpatici şi ne lasă să le spălăm vesela... Sau
ne pregătesc cîte-un pacheţel pentru acasă, să le apretăm ospătăriţelor
lenjeria.
– Taci, mă! Avem bani. Ştefane, zi-i ce fac eu cu Sonia?
– Prostii, Felix. Dar nu ai unde.
După ora 21, 30, „Cafeneaua“ era plină ochi, ca un autobuz
proiectat cu oameni pe scară.
Cei opt cenaclişti îl apucaseră aproape din mers. Vociferau
la o distanţă bunicică faţă de şofer. Adică faţă de tejgheaua aceea
de tablă fierbinte a barului, plasat în primul salonaş.
Şi, implicit, cam la aceeaşi distanţă faţă de blondina ce servea
în încăpera de la intrare, după fîţîitul aţîţător al căreia tuturor
li se scurgeau ochii. Şi a cărei apariţie în personalul angajat îi
împinsese pe clienţii mai luminaţi să aprecieze că, în sfîrşit,
„Cafeneaua Veche“ avea program artistic.
– Şi atunci, tipul şi-a scos aparatul vocal către noi... A pus
gheara pe microfon. Şi s-a pornit să ne pocnească în stînga şi-n
dreapta, cu discursul lui, acolo, în măruntaiele Pămîntului.
– Cine, Daniele? Spune-ne şi nouă: chestia aia cu metroul?
– Care, Cristi?... Tăceţi, bă! Lasă-l să ne zică de la început.
Ce-i cu metroul?
299 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
IF-ul îi spuse şoferului să mute fundul maşinii de-acolo,
revenind exact în acel loc, din oră în oră şi, la fiecare oră, aşteptînd
cîte trei minute.
Săriră gardul de beton, supraînălţat cu brîu de metal şi presărat
cu săgeţi să julească, în ascuţişurile lor, popoul nebunilor. Întîi
Iarba Fiarelor. Apoi Regele Bolilor Nervoase. La urmă, Fisente.
Spitalul avea 18 pavilioane (lunguieţe, turtite, solide), înşirate
pe 4 rînduri, ca alinierea, pe un platou, a unui pluton de jandarmi
şi despărţite de alei, pîlcuri de copaci şi peluze. Spre corpul căutat,
unul dintre cele două răzleţe din fund, îi conduse norocul şi
prezenţa dubiţei miliţiei, parcată la intrarea în pavilion, pe-un
semicerc de alee.
Era 11 noaptea şi în pavilion ardeau patru lumini.
Le numărară.
Cîte una de fiecare salon. Două în cămăruţele de gardă.
Îmbrăcat într-un halat alb de soră medicală, procurat de IF,
şi, în mîini, cu un recipient cu seringi, Fisente repetă pe gazon cei
cîţiva paşi ca şi cum ar fi umblat încălţat în sandale cu tocuri
şi-şi înfoie peste guler buclele de curviştină medicală.
Urcă, fără a se feri să producă zgomotul normal, treptele
verandei, înaintea căreia era oprită dubiţa miliţiei.
Se opri în antreul întunecat al pavilionului, pentru a examina
holul – de vreo 20 de metri – ce i se deschidea înainte. Şi-n clipita
în care se urni pentru a-l străbate, se pomeni cuprins, din spate,
peste piept, cu un soi de băţ, iar cu căuşul palmei celuilalt braţ
al atacatorului fu pişcat de fund.
– Ce-o să faci tu, surioară? răzbi o adîncă îngrijorare din
glasul miliţianului ce dormitase pînă atunci după uşă. Ce-ai să
faci tu, dacă te-oi ciupi de aici pînă aici?!
Uite ce chestiuni îl frămîntaseră pe ăsta.
– Te bat pînă vomiţi, îl lămuri cu simplitate Fisente.
Dar nu mai fu cazul să-şi ducă la îndeplinire dulcea promisiune,
măciuca flexibilă, cu mîner cauciucat, a IF-ului, expediindu-
l pe meditativul plutonier-major pe ciment. Din urmă, Regele
îi împinse pe esofag, c-un deget, două pastile, care, prin dizolvare,
îl vor ţine narcotizat pe bravul plutonier mai multe schimburi.
308 DANIEL BĂNULESCU
*
La-nmormîntare, sora mea mai mică te-a sărutat şi ea pe
frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.
*
Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,
atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări şi arătai tuturor
vîrsta exactă.
*
În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglindă din poşeta
mamei şi ea vine la mormînt s-aducă flori şi înainte să plece îşi
aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.
*
La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam şi sărutam
pe rînd fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numeroasă, a fost
impresionantă de cîtă tandreţe şi de cît de dulci erau sărutările
noastre şi a început să aplaude.
*
Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg
repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de
pereţi. Ca să sune ca un clopot...“
Cam atît. Aşa se învrednicea să scrie „rivalul“ meu Cristian
Popescu în această perioadă. Aveai de ce umbla ameţit şi fermecat.
Alte poeme, sfidător de bune, ale seriei, purtau numele: „Sfaturi
din partea mamei“, „Dana Popescu“, „Arborele genealogic“,
„La parastasul bunicii“.
317 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
că era prietenos. Ei, de exemplu, se considerau deja prietenii lui,
iar atunci cînd aveau să se reîntîlnească, de bună seamă, că nu vor
rata ocazia şi aveau, aveau să-l...
În vreme ce ăştia din „Cafenea“ se întreceau în tăifăsuit, afară
Spînzu ambală motorul. (Arvinte se folosea de o „Lada“. Iar Iarba
Fiarelor şi Regele se strecurară din „Cafenea“ înainte de încheierea
peripeţiilor buclucaşului conducător de metrou. Punînd plată şi
bacşiş în mîinile ospătăriţei Dida şi instalîndu-se apoi pe bancheta
din spate.)
IF-ul îşi trase, cu un gest reflex, peruca deşteaptă, din păr
uman, ce-o purtase ca pe-o căciuliţă şi îi gîdilase, tot timpul, una
dintre urechi. Pe fotoliul din faţă, înfăşat într-o husă păr de cămilă,
se ghemui Fisente, nepotul preferat al lui Sucu Marcel, un lungan
arătos şi viclean de-şi trăgea chiar şi singur clapa, dacă nu avea
cui, mustăcind sub pletele lungi, blonde şi mutra de fecioară, de
se gheruiau puştoaicele după el. Nu puteai să-l scapi din ochi pe
Fisente, că, în timpul în care tu ţi-ai fi aprins o ţigară, el dădea
deja foc la o treime din Bucureşti.
Ierbii Firelor îi plăceau istoriile bune. Povestea cu Anghel
Raicopol îi căzuse la stomac ca o bucată de tort. Raicopol, cu toate
libelulele lui, mari cît vătraiul, care-i zumzăiau prin cap, îi plăcea.
IF-ul intui corect că într-o ţară cu ioc presă şi televiziune,
lăsată doar la discreţia zvonurilor, Bucureştiul, la ora aceea, mai
avea o ţîră şi avea să explodeze sub noutatea istoriei cu Raicopol.
Plictisit, oraşul sugea asemenea istorioare ca un burete. Probabil
că, prin regula amănuntului adăugat, pe alocuri, se ajunsese deja
la varianta cu o echipă de paraşutişti pachistanezi ce-şi găsise
adăpostul prin subteranele metroului şi care, deschizînd chepenguri
secrete, puteau debarca oricînd în locuinţa fiecăruia dintre noi.
Populaţia înflorea ea, săraca, destule. Dar IF-ul gîndi că, măcar
pînă acum, nu se denaturase cel puţin punctul de plecare. Acela
că Securitatea pusese într-adevăr gheara pe omul de la metrou.
Mai înscriseseră un punct. Securitatea conducea în deplasare,
la pauză, trupa IF-ului, cu trei puncte la zero.
305 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
veterani. Din clipita în care ultimul profan părăsea sala, mai şedeau
o vreme pe la locurile lor, mai găsindu-şi de lucru, necăjind
tutunul putrezit de „Carpaţi“, ridicînd gulerul hainelor recuperate
de prin cuiere, făcînd să alunece pe masa unică, imensă, scrumierele
de hîrtie, aşa cum alunecau halbele de bere pe tejghelele
barurilor din Vestul Sălbatec.
După care, brusc, se apropiau de cele trei ferestre gigantice.
Le descleştau tocăria zuruitoare.
Le încălecau pervazele.
Şi, fără vreun cuvînt, se aruncau în golul de dedesubt, planînd
minute întregi, la o înălţime de 30-40 de metri, deasupra străvechii
Grădini Cişmigiu şi-a străduţelor ce păreau că se freacă de grădină
ca nişte pisici.
Rotindu-se, în spirale ample, deasupra imobilelor pustii şi
mărginitoare, semănînd cu nişte faleze. Şi apropiindu-se de pămînt
în viraje scurte, frînînd sau nu, ajutîndu-se de crestele vegetale.
Atingînd pietrişul de lîngă chioşcul fanfarei, aleile pietruite de
la Cetate ori potecile asfaltate dinspre berăria „Gambrinus“, la
început într-un vălmăşag de paşi repezi şi legănaţi...
Apoi (după ce-şi pierdeau suficient din viteză), împlîntîndu-
se scurt şi dureros (pentru coapse) în hîrtoapele de pe sol.
Scoţînd un sunet leşinat şi ruşinos, de anvelopă frînată de bicicletă.
Îndreptîndu-şi spinarea. Şi alăturîndu-se, tachinîndu-se, celorlalţi...
Aşa se cărăbăneau teribiliştii aceştia de la Cenaclu.
Prin ’86-’88, UNIVERSITAS-ul era un cenaclu bun.
Funcţiona...
Prin acelaşi Cişmigiu, tîlhărea, din dosul unor bărbi şi mustăţi
fioroase, haiducul Dan-Silviu Boerescu, întorcînd şi puricînd,
de manuscrise mototolite, buzunarele celor ce se întorceau, în
zbor, de la Cenaclu.
Veneai pe jos, nu interesai. Combatantul cu şipca (acest Boerescu
avea inteligenţa de a tîrîi după el o şipcă mizerabilă, cu
două cuie ruginite la vîrf) nutrea speranţa de a trăi, la bătrîneţe, din
publicarea unor variante sinistre ale poemelor oamenilor-fluturi.
Cînd nu izbutea să schilodească pe careva, neghicindu-le, la vreme,
terenurile de aterizare, devenea dintr-o dată cuminţit, dar şi aşa
320 DANIEL BĂNULESCU
mai mare grabă, în puşculiţa unui spital de boli nervoase, sub pază
militară.
Era locul optim pentru a fi scos la iveală, dacă Brav Conducătorul
ar fi fost încunoştinţat de vreo păsărică că Angheluţă
provocase vreun prejudiciu vreuneia dintre garniturile sale dragi
de metrou. Era potrivit şi dacă, despre afacere nu s-ar mai fi
trîmbiţat nimic, Raicopol urmînd a fi scufundat treptat sub crusta
îngheţată a neurolepticelor şi sub forţa educativă a halucinogenelor.
Aşa încît, concluzionă în sine IF-ul şi îi transmise lui
Spînzu destinaţia exactă – unicul punct în care ar fost înţelept
din partea lui Raicopol să ajungă legat fedeleş ar fi fost tocmai
balamucul. În termeni mai scuturaţi, Spitalul de boli nervoase
„Dr. Gheorghe Marinescu“.
În aceeaşi vreme, pe urmele lor, demarînd pe variante mai
scurte şi aşteptîndu-i, atunci cînd Spînzu, mai tărăgănat, pentru
a nu fi luaţi la ochi de vreun echipaj de miliţie, apărea din spate,
luau curbele şi supravegheau îndeaproape banda Ierbii Fiarelor,
Genel şi Ho diábolos.
Comandantul Suprem mai trasă un semn minus în carneţelul
său, în dreptul lui Gabrea. Şi, într-o plimbare per pedes prin primăvara
potopitoare, se întoarse devreme în Palatul Primăverii, să
se spele şi dînsul de lipiciul scîrbos al deghizamentului. Şi pentru
a se culca mai din timp, a doua zi avînd planificată declanşarea
una dintre celebrele şi inopinatele sale vizite de lucru, metodă garantată,
prin care îi mai dezmorţea pe leneşi şi îşi mai finaliza
Ctitoriile. O parte infimă din Ctitorii.
Trupa IF-ului adulmecă din maşină întinderea uriaşă a Spitalului,
parcurgîndu-i în întregime latura exterioară, cea lungă,
venind dinspre Piaţa Sudului, dînd colţul la dreapta şi oprindu-se
undeva, pe un drum desfundat, pe latura scurtă, de Vest.
Coborîră.
În spate simţiră, în noapte, un depozit-garaj, cu autocisterne,
remorci, tractoare, pluguri de dezăpezire.
În faţă, Spitalul numărul 9.
307 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
În afară de Adi, Paul, Cristi şi cu mine pe la Cenaclul
UNIVERSITAS mai bîntuiau: Radu Sergiu Ruba, Horia Gîrbea,
David Ioachin, Andrei Damian, Augustin Ioan, Nicoleta Pavel,
Ioana Carabăţ, tribul de la Braşov (stat în stat şi cenaclu în cenaclu:
Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu),
Ramona Fotiade, Doina Tudorovici, Ovidiu Verdeş, Vlad Niculescu,
Sever Avram, Iulian Costache, Vasile Baghiu, Ioan Es. Pop,
Lucian Vasilescu, Dan Grădinaru, Răzvan Petrescu, Marian Ilea,
Marian Mierlă, Cătălin Ţîrlea, Gheorghe Ardelean, Gabriel Stănescu,
George Arun, Mihai Gălăţanu, Petre Barbu, Florin Manole,
Mariana Criş, Cristian Pavel, Cătălin Apostol, Valentin Iacob,
Claudia Tiţa, Maria Timuc, Anca Mizumschi, Aura Alexa, Raluca
Brancomir, Fevronia Novac, Ion Manolescu, Bogdan Teodorescu,
Simona Şerban, Florin Budescu, Diana Manole, actorul Radu
Amzulescu şi, unicul nostru editor de pe atunci, Paul Nancă. Un
pomelnic. Mai mult, o forfotă. O primă tentativă a Nouăzecismului.
Poate un iarmaroc.
Conducătorul Cenaclului UNIVERSITAS, profesorul universitar
Mircea Martin (numit cu tandră băşcălie de către cenaclişti,
Lamartine ori Paganini) era un domn retractil, distant, arogant
chiar... Pe care nu generozitatea îţi lăsa impresia că-l dădea afară
din casă... Plimbîndu-şi printre contemporani, ca pe-un căţel,
micul său surîs de dezgust, căpătat în urma anilor de meditaţie
sau a unor teribile boli de stomac.
Cînd însă demarau şedinţele de Cenaclu, Domnul Profesor
se încălzea. Reziduurile glaciale ale gesturilor Domniei-sale erau
debavurate. Vocea îi suna necontrafăcută, dezoficializată, tulburată.
Ezitantă şi gravă, picura ca de pe o strună de violoncel.
Sub ochii noştri amuzaţi şi seduşi, Mircea Martin se transforma
într-un marchiz, a cărui probitate, eleganţă, demnitate, curaj,
cunoştiinţe şi gust literar deveneau domeniile nobiliare pe care
am căpătat dreptul să colindăm ani întregi.
Dar soneria secretă de încheiere a şedinţelor nouăzeciste
ţîrîia, iar globii oculari ai Profesorului se reînceţoşau. Redevenea
personajul cu care, pentru a schimba un salut, trebuia să dezvolţi
un asemenea sistem de strategii şi ritualuri, încît tot ceea ce mai
318 DANIEL BĂNULESCU
Venise momentul unui contraatac. Şi pe toată durata, în
„Cafenea“, cît îi ascultase pe povestitorii aceia ciudaţi, şi cînd, de
la primele silabe, îşi dăduse seama că Raicopol va fi, într-un final
jegos, arestat, iarba se gîndise cu febrilitate în care sediu va fi
depus vorbăreţul conducător de metrou.
Dacă era să fie vărsat în arest la Inspectoratul General de
Miliţie (clădire în care, pe vremuri, îşi desfăşurase activitatea şi
bunul nostru Ulpiu Sargeţius Galopenţia). În celularul Securităţii
de pe Calea Rahovei. Sau după gratiile cine ştie cărei Unităţi
Militare.
Dacă era să se întrebuinţeze una dintre aceste trei variante,
trupa sa n-avea nici cea mai scheletică şansă să-l scape. Cum să-l
scape?! Jumătate din trupă gîdilîndu-i pe puşcaşi cu scama buzunarelor
lor neînarmate, iar cealaltă jumătate şterpelindu-l pe
Anghel. Anghel fiind pînă şi în opera iscusitului şi prea parşivului
ăla de Eugen Barbu (Iarba îl citise ici-colo pe Barbu) nume de
haiduc.
Atît cît îi citise Iarba şi pe securişti, singura şansă a lui
Raicopol ar fi fost ca ălora, securiştilor, să le fi fost o prea mare
groază să-i raporteze tărăboiul de azi-dimineaţă, de la metrou,
Comandantului Suprem. Groază precis că le-a fost, dar chiar să
nu-i fi raportat!
Să fi optat, din pricina spaimei de a nu fi sancţionaţi, pentru
posibilitatea de a-l duce pe Ceauşescu cu fofîrlica. Muşamalizînd
cazul. Şi, eventual, punînd întreruperea circulaţiei de trei ore de
la metrou, pe seama unei pene de curent. Pentru a nu le fi ciopîrţiţi
cumva epoleţii.
Riscau destul să fie împuşcaţi şi într-un caz şi-n altul.
Şi de abia în această ultimă variantă (cu muşamalizatul),
creştea vertiginos probabilitatea ca Raicopol să nu fi fost (definitiv)
îngropat nici în arestul din Calea Rahovei, nici în beciurile
I.G.M.-ului, nici sub supravegherea detaşamentului de gardă al
unei inexpugnabile Unităţi Militare. De aceea o întinsese IF-ul
mai devreme din „Cafenea“. Îi picase fisa că partea finală a raţionamentului
său putînd fi corectă, Raicopol fusese camuflat, în cea
306 DANIEL BĂNULESCU
ţinea de tine era să te alegi c-o migrenă. Domnul Profesor Martin
era amanta pătimaşă şi devoratoare din intimitate, care pe stradă
nici gînd să-l mai salute pe odiosul grăjdar.
Dimpotrivă, pe stradă ne saluta şi se comporta ca şi cum de
capul nostru ar fi fost ceva, criticul literar Laurenţiu Ulici. Ne
ciufulea pe creştet, vorbea omeneşte cu noi, scria pentru sus-numiţii
postfeţe şi prefeţe la cărţi, despre care, şi unii şi alţii, eram
încredinţaţi că vor primi doar acele aprobări ce le vor îngădui să
rămînă în veci nepublicate – tipărite, niciodată. La capătul unei
istorice bătălii cu Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste, lui
Ulici i se datorează debutul editorial al lui Cristi, petrecut chiar
în 1988.
Se mai îndura de noi, luptîndu-se să ne publice, prin reviste,
cîteva versuri, distinsa şi excepţionala poetă Constanţa Buzea.
La sfîrşitul şedinţelor literare de la UNIVERSITAS, profanii
coborau scările imense, colhoznice, înmuiate în beznă, pînă în
dreptul unei portărese răscoapte şi cochete, care, muştruluindu-i
că-şi depăşiseră cota de energie electrică pentru acea seară, se
interesa dacă nici un alt idiot nu întîrziase, la coborîre, pe traseu.
Nu întîrziase nimeni, o asigurau, intimidaţi şi mîndri, profanii.
Coborîseră toţi.
– Să vă crape vouă ochii din cap? mugea neîncrezătoare şi
taurină vădana, despre care se zvonea că, în afară de muştruluială,
se pricepea şi la altceva.
– Să ne crape! se mobilizau, neclarificaţi, dar bucuroşi că
fuseseră confundaţi cu cenaliştii autentici, profanii.
– Păi, o să vă! Că altceva ce are să vă crape?! Duceţi-vă şi
mîncaţi slană. Băgaţi, la intestin, pită. Şi faceţi sport. Că stîrpiturile
ca voi, de-i poţi ridica cinci într-o mînă, n-are talent!
La UNIVERSITAS, chiar şi portăreasa Cenaclului poseda
cel mai uriaş talent dintre toate portăresele din Bucureşti.
Ieşea din ghereta ei cu lampă de gaz şi trîntea zăvorul greu
şi şerpuitor după ei.
În încăperea de sus, de la etajul patru, a Cenaclului, zăboveau,
după fiecare şedinţă mai importantă, şase, opt, chiar zece
319 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Găuri, cu o sulă, cele patru noi sfîrcuri. Şi, de data aceasta,
le ghidă cu degetul să alunece pe şiretul de piele, una după alta,
fără să mai interpună vreun nod între ele. Tratîndu-le ca şi cum
toate împreună ar fi constituit un al cincelea lob.
Şi abia atunci cînd ultimul bănuţ de carne călători pînă la
locul lui, străinul făcu un nou nod şi îşi repuse în ordine trenciul
şi trebuiră să se scurgă destule secunde. Şi mai trebui ca umerii
stîngi ai veşmintelor victimelor împietrite să le mai fie îmbibaţi
cu destui picuri de sînge. Pînă cînd, celor patru membri (cu vechimi
diferite) ai trupei IF-ului să li se permită să-şi vină, încet-încet,
în fire, să se caţere, ca pe marginea unei gropi, evadînd din colapsul
lor ruşinos.
Să-şi mişte din nou hoiturile, să-şi tragă palme, să-şi clatine
frunţile.
Să asculte cu şi mai mare atenţie tonurile celor doi necunoscuţi
care, după ce le zdruncinaseră şi le mutilaseră anatomia, se
depărtau acum ţinîndu-se gît după gît, dîndu-şi unul altuia replicile,
în semn de jubilaţie, nu din Shakespeare, cum poate unii ar
fi crezut, ci din Opera esoterică a aproape necunoscutului scriitor
Adrian Serafim:
– Yagdar nu ştie ce-i îndurarea!... tună înfiorat primul bărbat,
cel durduliu, arătîndu-se complet transformat în privinţa rafinamentului
literar, cu care, de curînd, fusese, cît de cît, împropietărit
şi în care nu scăpa ocazia să se bălăcească.
– Cunoaşte poveştile multor bărbaţi... îl acompanie discret şi
îngrijorat acela care se dădea în vînt după calcule.
– Ar putea fi sultană!... ţîşni, ca o soluţie, din gura celui
grăsan, continuarea.
312 DANIEL BĂNULESCU
Prin 1988, aşa după cum „Partidul Comunist era inima ţării“,
Cenaclul literar UNIVERSITAS devenise centrul ocult al Bucureştiului.
Partidul Comunist Romîn era peste tot. Cenaclul UNIVERSITAS
se ţinea o singură dată pe săptămînă, vinerea seara, la
ultimul etaj (patru) al unei clădiri înalte şi planturoase de pe Schitu
Măgureanu.
Era un cenaclu liniştit. Înăuntrul său nu se făcea nici politică,
nici spiritism. Nu se mutau, prin intervenţii supranaturale, scaune
sau mese. Atîta doar că aici se citeau, din cînd în cînd, în public,
cele mai puternice texte scrise vreodată în limba romînă.
Nu trebuie pretins că era mare lucru.
Poemele, bine dresate acasă, nu dădeau de-a berbeleacul
guverne. Şi, repet, nu provocau nici măcar gimnastica spiritistă
a unor mese. Forţa lor spirituală era cu prudenţă disimulată.
Şi puţini dintre acei care reţineau pe de rost aşchii din aceste
poeme se pricepeau şi cum să canalizeze aceste forţe, pentru a
înfăptui cîteva mari minuni. Ori pentru a-şi modifica propria viaţă.
Atîta doar că, în perioada 1984-1989, excluzînd pe unii dintre
cei mai uimitori creştini (care-şi asumaseră deja răspicat legăturile
cu adevăratul Dumnezeu, cel al Bibliei, Yahveh), Cenaclul UNIVERSITAS
era, pe departe, cel mai însemnat centru spiritual al
Bucureştilor.
Spre exemplu, în şedinţa din 22 aprilie 1988, la UNIVERSITAS
îşi făcuse lectura Cristian Popescu.
Capitolul 10
ZIUA A ŞASEA: „SĂ NU (PREA)CURVEŞTI!“
IF-ul se lăsă pe burtă şi întredeschise, cu infinite precauţii,
uşa primului salon.
Nu era nimeni.
Adică nimeni altcineva, în afara celor 24 de nebuni obişnuiţi,
flenduriţi, cu obrajii supţi şi nebărbieriţi de mai mult de-o săptămînă,
ţinută în care, în nici-un caz, n-ar fi fost admişi să conducă
azi dimineaţă un metrou.
În celălalt salon, Iarba se tîrî ca şarpele pe sub primul şir de
paturi, aproape în acelaşi ritm cu Fisente, care avansa pe culoarul
din mijloc, cu seringile lui sub braţ, cu dreapta prefăcîndu-se că
scutură un termometru.
Raicopol privi cu stupoare metoda brutală prin care delicioasa
asistentă se strădui, în mai multe rînduri, să ia temperatura
maiorului de miliţie aţipit într-un pat paralel.
Ce rost avea – se întrebă alergînd, ca prin vis, Anghel Raicopol,
între noii săi pasageri. Descotorosit fiind de cătuşă. Încălecînd
garduri. Şi întinzîndu-se, ca o cocă, pe podeaua unui automobil
Lada. Ce rost mai avea să-i iei temperatura unui miliţian, doar
pentru a constata dacă ai voie să-l asfixisiezi cu perna ori să-l
trăsneşti cu ciomaga?!
Nu cumva şi băieţii aceştia, împreună cu care făcea sport,
ar fi dorit să le vorbească despre necazurile lui personale?!
Se uită de jos în sus către dînşii.
Erau ei, în felul lor, băieţi simpatici. Dar nu doreau.
Rămase liniştit. La miliţieni era invers. Cafeaua pe care ţi-o
turnau pe gît te adormea.
Totuşi nu izbuti să se abţină ca, de fiecare dată cînd presimţea
că traseul automobilului în care rula se suprapunea vreuneia
dintre staţiile de metrou, cărora ajunsese să le recunoască, după
figură, pînă şi şobolanii, să nu-i avertizeze încîntat pe noii săi
prieteni, de acolo, de pe cauciucul lipicios al podelei.
– Atenţiune! Se închid uşile!... Urmează staţia Constantin
Brîncoveanu, cu peronul pe partea stîngă!
Pe partea stîngă pica.
309 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
*
Tu ai fost colonel. Eu sînt liniştit. Zodia mea era de mult
înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară, cînd cerul
e senin, iau poziţia de drepţi.
*
Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul Executiv vă face
cunoscut că, prin decretul nr. 149, conferă «Certificatul de deces
jubiliar» numelui Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia împlinirii
a zece ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate tov. colonel,
sînt fericit să vă felicit din toată inima atît din partea mea, cît şi
a familiei mele, cu prilejul conferirii titlului jubiliar. Primiţi, vă
rog, cele mai sincere urări de bine. Seria D5, nr. 034201. Data
naşterii: anul 1985, luna decembrie, ziua 23. Locul naşterii: oraşul
Bucureşti. Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 23
decembrie 1985. Data decesului: anul 1985, luna decembrie, ziua
23 (cifre şi litere). Locul decesului: oraşul Bucureşti.
Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial
Ne-a produs Consiliul Popular!
Ah, dacă am şti autorul, să-i strîngem mîna cu toată căldura
Dar e indescifrabilă semnătura!
Oricum sub litera hîrtiei
Străluceşte Steaua Romîniei!
*
Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima ta răsuflare. Să
respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.
*
În seara cînd te-ai prăpădit, mamei i s-au umplut sînii: unul
cu vin celălalt cu ţuică. Şi de atunci ne dă să bem în fiecare zi
cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem voinici şi frumoşi.
316 DANIEL BĂNULESCU
– Cum nu-i muiere? protestă grăsanul, sucindu-le tuturor
înlemniţilor ţestele, cu 30 de grade spre dreapta. Nu vezi ce
îmbîrligătură de cordoaică scapără de la curul ei?!... Nu eşti
muiere, madam?
– Îl cheamă Fisente, telegrafie străinul preocupat.
– Poate s-o cheme şi Soldatul Necunoscut.
– Cîte piţipoance cu nume nătînge n-am voiajat eu! Întîi le
puneam capră şi le săream în spinare. Cînd le izbeam cu stîngul,
o luau către stînga... Cînd le izbeam cu dreptul, o apucau către
dreapta... Am colindat aşa pe-o mulţime de pipiţe, cu nume pocite,
prin toată Băneasa... Nu e mai bine să le-o tai deodată pe toată?
– Nu e regulamentar. Nu-i consemnat aşa în omologare.
Numai bănuţul. Partea cărnoasă. Chiar de sub cartilaj.
– Nu i-o coseşti tu măcar numai lui ăsta prăpăditul?!... Şeful.
Şi care se uită aşa de urît?!
– I-ai cosit-o binişor muzicantului. I-ai decupat-o ca la carte.
Ai sînge rece şi vasturi de chirurg.
– Arasel!... Atuncea, dacă am vasturi de chirurg! Să n-o lăsăm
să se aglomereze pe policlinică... Cordoaico, te mănîncă mai tare
şi vrei să ţi-o fac ţie prima pe operaţie?!...
Şi, profitînd de pasivitatea desăvîrşită a trupei IF-ului, grăsanul
introduse laba în buzunarul sacoului, extrase cu două degete
un brici de bărbier, îi crăcănă lama.
Şi haţ! cu cîte-o unduire fulgerătoare a braţului drept îi
văduvi, pe fiecare dintre cei patru, de sfîrcul urechii stîngi. Ca şi
cum ar fi retezat, în joacă, patru codiţe de măr.
Adună sfîrcurile urechilor în palma stîngă şi, înainte de a le
înmîna străinului, le sună, la propria ureche, ca pe nişte zaruri
de barbut.
Străinul preluă fărîmiturile de carne zvîcnindă, îşi deschieie
trenciul, scoase de la brăcinarul pantalonului o cureluşă de piele
pe care avea înşirate, ca nişte mărgele, celelalte porţiuni de ureche
colectate pînă atunci.
Cele vechi, se văzu, erau separate unele de altele prin
cîte-un nod.
311 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Bine. N-ar fi fost mare lucru că-şi făcuse lectura. Dacă ar fi
citit altcineva ori altceva, ar fi fost, probabil, un fleac. Dar Cristi
citise un snop de poeme, între care incredibilul poem „DESPRE
TATA ŞI NOI“.
Pe vremea aceea, Cristi era cel mai bun prieten al meu, imediat
după Adi şi întrecîndu-l, cu un singur loc, pe Paul. Dacă, într-un
colţişor abject (al sufletului meu egoist) rezolvasem pe atunci
rivalitatea literară cu Adi şi Paul, hotărînd că eram aproximativ
de un milion de ori mai bun decît ei, aceeaşi subiectivitate mă
îndemna să constat că nu eram decît de douăzeci, pînă la douăzeci
şi două de ori, mai valoros decît Cristi. Plesneam de obiectivitate
şi de modestie.
De cîţiva ani de zile, simţeam, în mintea mea complet nepărtinitoare,
răsuflarea lui insistentă în ceafă.
Nu-mi păsa că majoritatea celor ce chibiţau fenomenul artistic
părea să afişeze opinii exact contrare despre poziţiile şi valorile
noastre.
Însemna că erau nişte ageamii.
Eu continuam să-mi văd de treabă şi să simt întreaga generaţie
de poeţi, chiar şi pe Cristi, cu consecvenţă, în spate. Bineînţeles
că vorbe ca acestea aveau (şi au) doza lor de răsfăţ.
Pînă cînd, ca într-o joacă, Popescu Cristian se porni să scrie
o familie de poeme într-atît de grozave, încît întreceau cu mult
capacitatea de-a suporta a unui rival, dară-mi-te a unui prieten.
Accelerase uşor şi se pierduse în peisaj. Umblam pe străzi ameţit
de invidie şi de admiraţie.
O variantă a poemului „DESPRE TATA ŞI NOI“ suna cam aşa:
„(poem dedicat infarctului ce a avut loc în noaptea de 11 spre
12 octombrie 1975)“
„Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca
să împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte
mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei
şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un clopot.
314 DANIEL BĂNULESCU
Băieţii îl băteau pe umăr fericiţi, de cîte puteri le dovedea
că posedă el. Pe Calomfirescu, din precauţie, opriră maşina la
capătul străduţei, IF-ul expediindu-l pe Spînzu către casă, la Arvinte.
Se dovediseră expeditivi. Era 12,35, bineînţeles, noaptea.
Parcurseră restul distanţei către Vizuină pe jos, cu mîinile
în buzunare, cu aerul unor gentlemeni neşifonaţi de cea mai mică
grijă, pudrînd în urmă o dîră de bună dispoziţie, pe ulicioara
spoită, în culori de Ev Mediu, de pîlpîirile unei luni capricioase
şi dezinhibate.
Cum dezinhibat, din gangul de la numărul 26, aproape că
se prăvăli peste ei şi aproape îi împrăştie pe pavaj, un grăsan. În
sacou cu nasturi metalici şi oribili.
Şi care, în loc de-a le prezenta scuzele lui bîlbîite de pîntecos
abţiguit, numai ce se înghesui în ei, şi îi presă, cu o uşurinţă absolut
de neînţeles, către zid, cu burdihanul său atotputernic şi mizerabil.
La trei din primul rînd, le ridicase cineva, printr-o vrajă,
puterea nu numai de-al altoi pe borţos, dar chiar şi pe aceea de-a
se mira cu glas tare cum se face că nu-l pot, în nici un chip, altoi.
Dar şi lui Fisente, apărut din spate şi înălţînd potcoava pentru
a-l mirui pe mătăhălos, îi căzură şi lui braţele vlăguite pe lîngă
corp. Şi i se preschimbară şi lui articulaţiile într-unele moi, de vată
medicinală.
Sub privirile de peşte fiert ale celui de-al doilea bărbat, ce
se văzu că îl însoţea pe borţos, care se ivi şi dînsul din gang, şi
care, după ce îi transformă în patru imbecile stane de piatră, se
întoarse scîrbit de la ei, sprijinindu-se neglijent de balustrada
depărtată a unui gărduleţ, hîţînîndu-şi genunchiul şi mîzgălind,
pe nişte hîrtii murdare, nişte calcule întortocheate.
– Păsărica! le comandă grăsanul, ca la fotograf, celor patru
aliniaţi, în vreme ce le modela, cu degete de caltaboş, trăsăturile
chipurilor împietrite. I le tai şi pe astea, ale lui muierea asta,
încălzită, necălărită şi cu jarul sub fund?...
– Nu e muiere. Se izmeneşte doar c-ar fi muiere... I-l decupezi
fiecăruia numai pe cel de pe partea stîngă.
310 DANIEL BĂNULESCU
*
În fiecare seară, mama ne povesteşte cît de straşnic sînt
aliniate crucile în Cimitirul Militar şi cum stă crucea ta în fruntea
rîndurilor, că doar e cruce de colonel. Şi ne spune că tu le-ai
ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bineînţeles, te-au ascultat.
*
Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o să-ţi
înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct la noi în
bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.
*
Ce bine e în poze, lîngă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai pleca
dacă nu mi-ai ţine tu în poza aia după umăr.
*
Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat
pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja ridurile.
*
Am tras cu ochiul şi am văzut că tu vii în fiecare dimineaţă
de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate pe perete. Şi-ţi
lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol pînă cînd ne
trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.
*
Aseară, mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară
într-o noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că
tu, dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia după
aia îţi trece.
315 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Te duci acum? îl interogă grăsanul şi se porni, fără grabă,
să jupoaie de pe celălalt fîşii ce semănau cu nişte imense coji de
banană.
Pe care i le desprindea, apucîndu-i-le din creştetul capului,
şi trăgîndu-i-le pînă în dreptul brîului. Dînd la iveală, pe dedesubtul
primului bărbat, ce arăta distins, îngrijit, flegmatic, înalt,
tuns perie şi albit, un al doilea bărbat, ce se înfăţişa treptat din
interiorul primului, cu un aer jigărit, două palme mai scund, umil,
mustăţi rare, îmbătrînit prematur, faţa acoperită de-o erupţie
alburie de coji de săpun.
– Nu se poate acum, se jelui capul nou apărut, jigărit. Nu
vreau să intru încă peste el, mai patrulăm pe aici. Acuma-i somnoros...
să nu ne iasă apoi vorbe că l-am fi surprins în nedeplinătatea
facultăţilor fizice şi mentale.
– Arăţi ca un rahat... Să te vadă acuşi Gabriela! îl inspectă,
cu sinceritate, burtosul. Şi apoi, mutîndu-şi atenţia asupra celui
de-al şaselea rege al oraşului Bucureşti ce şi-l aleseseră drept pradă:
– E cartofor? Trăieşte cu mă-sa? O frige cu farmece? L-a
trişat franţuzoaica? se interesă Genel, sărind din două în două
trepte, ca un greiere, către palierele inferioare, după făptura pe
jumătate jigărită, pe jumătate distinsă.
Uită şi bijuteria lui Matei Basarab, pe cimentul pe care o
aşezase, buză-n buză cu gîtlejul scărilor. Nu mai era atît de interesat
de aspectul material al existenţei.
La loc. Înăuntru.
O, singurătate a singurătăţii, totul este singurătate! Pantofii
mei sînt atît de singuri, şosetele mele atît de singure, cuvertura
mea de mătase atît de singură, ceaşca mea de cafea este singură,
singurii mei pantaloni îmbracă pe jumătate un bărbat cu torsul gol
şi încordat, care, de un sfert de ceas, se chinuie să înţepenească
o foaie de geam într-o fereastră.
Azi-noapte m-am întors de la audiţia de rock a acelei tipe
timide şi revoltate, într-atît de ameţit şi cătrănit şi pentru că, pe
drum, nimic mulţumitor nu mai mi se întîmplase, am încercat să
trag afară liftul din locaşul lui, să-l aduc la mine în casă, de gît,
ca pe un căţel şi să pun înaintea lui o farfurioară de lapte.
324 DANIEL BĂNULESCU
cu mîna întinsă, iar dintre degetele lui sărind îngrozite alimentele,
precum scînteile din piatra unei brichete.
Mi s-a şi plîns.
– Nu mai reuşeam să mănînc aproape nimic. Nu mai reuşeam
să mă mişc aproape deloc. Nu mai găseam puteri să mă spăl, să
vorbesc sau să plec la serviciu.
Capul mi se împotrivea, trupul mi se înţepenea, numai dacă
bănuia, pe departe, că am de gînd să mă apuc de lucru. Am observat
că trebuie să mă mint, să-l înşel pe exageratul de trup, să mă
ţin, cît de cît, sub control şi să merg mai departe.
Spuneam cu glas tare: „Trebuie să mănînc!“, dacă trebuia
să mă spăl şi corpul, păcălit, o lua într-o parte, iar eu puteam să-mi
văd liniştit de treburi.
Dacă voiam să adorm, rosteam: „Important ar fi să citesc!“
şi astfel prezentate lucrurile, în aproximativ trei-cinci minute,
reuşeam să întind peste mine o pojghiţă subţire de somn.
Trebuia să mă tund, dacă voiam să mă încalţ, trebuia să-mi
trag ghetele peste mîini şi să le leg, dacă doream să dau telefon.
Mă apropiam de aparat ca un hoţ, fluieram indiferent şi
deodată, brusc, îmi lepădam ghetele şi formam numărul.
N-aveam ce număr să formez.
Dina acolo, la ea, n-avea telefon, aşa că-mi vîram ghetele la
loc şi aşteptam.
Ce aşteptam?
Păi, aşteptam să observe şi ea, să observe şi pielea aia a ei,
că atunci cînd ăla o bate, cînd îi prinde ca o fiară palma în uşă şi
strînge, că pielea, oricît ar fi de catifelată şi de elastică, se strică.
Umbla cu pielea stricată peste tot, de cîte scatoalce, în faţă şi la
dos, căpătase şi mai şi susţineau amîndoi că ăla o iubeşte.
Păi, cum s-o iubească dacă o ţinea atîrnată de lustră cu capul în jos,
cînd nu-i găsea Carpaţi fără filtru şi-o lăsa pe scări cu picioarele
goale, fiindcă, i se părea lui, nu-i iubeşte îndeajuns ziarul.
Cică ăsta era, în opinia lui, rostul unei femei.
Să-i iubească cu îndîrjire bărbatului ei papucii şi ziarul.
333 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
de trist, aşa de trist, încît treceam noi înşine şi-l încărcam, antrenîndu-
l în lungile plonjeuri bahice, de la „Gambrinius“, „Turn“,
„Trocadero“ sau, precum se întîmplase şi-aseară, în cel de la
„Cafeneaua Veche“.
Plonjeul de aseară, de la „Cafeneaua Veche“, fusese un scurt
plonjeu.
Firea mea spurcată, alcoolul, combinate cu absenţa lui Clipsy
(dispărută de trei săptămîni la o mătuşă, cică-se, de prin Oradea)
lungiră cea de-a doua parte a plonjeului meu, de la ora 22,45, cînd
am fost evacuaţi din „Cafenea“ şi ne-am despărţit, răsucindu-se
fiecare către singurătăţile lui, pînă la o oră nelămurită a nopţii.
Interval în care am luat în picioare drumul către nenumărate
cunoştinţe feminine. La care, fiind primit sau pătrunzînd prin
efracţie, am făcut o groază de lucruri plăcute ori dezgustătoare.
Am pornit-o din nou pe străzi.
Am deşertat în mine cantităţi incomensurabile de vin prost.
Nici vorbă să mai fi fost om-fluture. Devenisem un întristător
gîndac grobian.
M-am căţărat pe burlane (sau doar mi s-a năzărit că mă caţăr
pe burlane) pînă la fereastra de la nivelul al doilea al tipei cunoscute
în metrou şi numită Mirela. Un suporter de-al ei (taică-su,
mi-a picat fisa a doua zi), m-a ameninţat că mă va scurta cu un
cap, slujindu-se de o coasă. Am fost peste poate de încîntat de
reîntrebuinţarea pe care se gîndea s-o ofere dobitocul uneltei
agricole. M-am tras o anumită distanţă înapoi, pentru a-i lăsa
destul loc să-şi ia avînt.
M-am trezit în beznă, în frig, într-un pat jos, lîngă o masă
joasă de lemn, aţintind cu grijă tavanul, de al cărui îndepărtat
planşeu nu izbutisem încă să dau. Ascultînd două dintre albumele
veninoase, timpurii, deşirate, ale formaţiilor  Iubindu-mă cu o tipă turtită, ambiguă, amabilă,
înfricoşată.
Cu picioarele ei, ridicate într-un anumit fel, amintindu-mi
de-o orfană care-şi lua singură toate bucuriile pe care reuşea să
321 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
intuiţiei mă scotea din ţîţînă. Fiecare va şti să păstreze, aproape
de suflet, un ascuns domn Costache, mai puţin plîngăreţ, desfigurat
cu îndoită fineţe şi căruia, cerîndu-ţi o cană cu apă, să-i poţi
oferi ca acum un pahar. Poftim! Bea-l de-aici!
– Spune şi dumneata, i-am bălmăjit pe limba lui, dacă lumea
aceasta mai recunoaşte vreun merit?! Dumneata trebuia să te naşti
vreun cîntăreţ, vreun artist. Să stai acasă cu Dina, să te scalzi în
belşug şi să-i scrii povestiri de un milion de dolari. Dacă se apucă
să slăbească, să nu-ţi pese. Să pui mîna pe ea, să-i întorci mîna
la spate şi să-i torni vreun copil.
– Ne simţim vinovaţi. Şi, în general, e foarte greu să faci un
copil cu o soţie căreia, de luni de zile, nu mai reuşeşti să-i atingi
măcar mîna.
– Atinge-i-o !
– Păi, cum s-o ating?!
– Du-o la o petrecere, danseaz-o, îmbat-o! Cînd e puţin ameţită,
cîntaţi împreună. Dacă o simţi tulburată, treci direct la refren
şi semnalizează-i sub masă. Cînd ajungi acasă şi este sub duş,
calci uşa-n picioare, şi intri peste ea.
– Şi dacă se sperie? Şi dacă leşină?
– Nu-i nimic, te va chema tot pe tine. Tu ieşi de acolo, calci
încă o dată uşa-n picioare şi te-apuci s-o salvezi.
– După care nu-mi mai vorbeşte. După care, dacă mă prinde
pe coridor, mă ia la bătaie. Ştim noi. Dacă m-aş fi comportat tot
aşa, în şase ani, de cînd ne-am căsătorit, aveam de mult în familia
mea o sinucigaşă.
– Şi atunci ce propui? Şi atunci ai vreun gînd?
– Păi... păreţi de acord că situaţia e disperată şi tristă... Şi
păreţi de acord că ar trebui să i se răspundă printr-un gest disperat...
Foarte clar că Dina s-a culcat c-un bărbat, se simte extrem
de vinovată şi că nu mai putem s-o luăm de la capăt...
Pe de altă parte, am toate motivele să cred că exact dumneavoastră
sînteţi acel bărbat!... Am venit atunci să mă lăsaţi să
mă culc şi eu cu dumneavoastră!
Am rămas trăsnit.
336 DANIEL BĂNULESCU
Cred c-o deranjează pe entitatea care încearcă să ia legătura cu
mine, defecţiunile malefice care a intervenit de la lift.
– L-ai spălat cu apă de la robinet, să-i dispară amprenta de
energie străină?
– Spălat. Ţesălat. Dezinfectat cu sodă caustică! Împroşcat cu
apa sfinţită de la un pămăduf de busuioc... Dar tot nu pişcă.
– L-ai încărcat cu radiaţiile unor plămîni omeneşti, suflînd
asupra lui de 17 ori?
– Nu cu al meu. E mai aschilamb... O ştii pe Gabi. La fel de
meseriaşă la supt, ca şi la suflat. A stat şi-a suflat în fundul lui,
de pendul, toată noaptea. Dacă avea porţile deschise de la astral
trebuia ca să se fi umflat pînă acum ca un buhai.
– Pendulatorul trebuie să fi îndepărtat, de la trupul său, toate
obiectele metalice. Să fie curat. Dispoziţie sufletească excelentă.
– Duş am făcut... C-am atins-o în cadă, sub coadă, şi pe ea.
Ceasul e scos. Mărunţişul îl ţin pe magnet. E în torpedou. Tijă
metalică, slavă Domnului, ioc... Ia stai aşa! Nu mi-a făcut cadou
Măriuca, bănuţul de la Matei Basarab, ce e prins, cu agrafe, de
elasticul de la chiloţi?!
Fermecătoarea, într-adevăr, îi dăruise o splendidă piesă de
lenjerie, de atlaz, cu găitane de mătase, prinse în faţă printr-o pafta
de aur, lăcuită în nestemate, ce aparţinuse, pe vremuri, rafinatului
domnitor Matei Basarab. Paftaua doar.
Borţosul îşi degajă cureaua din cataramă. Îşi lăsă nădragii
să alunece armonică pe ciment. Meşteri cu briciul cu care bărbierise
şi urechea Ierbii Fiarelor, la găitanele ce aveau un sistem
complicat de petrecere pe sub bijuterie.
Retezînd legăturile, Genel îşi trase înapoi pantalonii peste
buci, strîngîndu-şi cureaua pînă la refuz, cît mai jos pe şolduri,
pentru a nu-i aluneca slipul roşu, de atlaz, pe drum.
De data aceasta, îndepărtat fiind de obiectele metalice,
pendulul se porni să alerge pe suprafaţa hărţii voios ca un caniş.
Repezindu-se aţă deasupra Uliţei Vergului.
În jurul căreia execută 17 cercuri armonioase, de la stînga
spre dreapta. Iar cînd se plictisi de atîta învîrtit, vîrful de alamă
ciocăni, într-un anumit punct, de trei ori, hîrtia, ca un arătător.
323 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
O mai ambeta promiţîndu-i că o să scrie despre ea o povestire
de un milion de dolari. Eu cred că n-a scris-o, iar dacă a
scris-o, nu i-a ieşit o povestire de un milion de dolari, iar dacă
totuşi i-a ieşit de un milion de dolari, atunci nici măcar un milion
de dolari nu mai reprezintă mare lucru pe lumea aceasta...
Acum două luni, către seară, sună emoţionant telefonul.
Era Dina şi spune:
„Costache, vino pentru ca să mă iei de aicea!“
Mă duc eu să o iau, dar nu ştiu de unde.
O caut îmbujorat prin tot oraşul şi dau peste ea tocmai la baia
publică, unde se spăla şi plîngea.
Cică ăla, care-şi adusese tot timpul şi alte femei, sfîrşise prin
a-i da, celei mai noi dintre ele, papucii.
„Foarte bine“, zic automat şi mă pregătesc să închiriez
omaşină.
„Nu – urlă ea – că i-a dat tîrîturii ăleia papucii ca să aibă
grijă de ei“.
„Să aibă“ aprob eu şi mă străduiam s-o scot de acolo.
„Nu-nţelegi? strigă ea. I-am promis că-i scrie şi-un poem,
despre ea, de cinci sute de mii de lire sterline!“
„Vax! nu mă arăt eu impresionat. Cîtă papară o să mănînce
de banii ăştia, săraca, cred că o să trebuiască să-i schimbe saşiul
şi să-i sudeze fundul la loc...“
Şi apoi, Dina m-a rugat să o las să se spele de vînătăile şi
de atingerile ăluia şi, de fapt, asta am rugat-o şi eu...
Şi apoi, Dina şi cu mine am ajuns acasă, iar Dina s-a reaşezat
pe covor şi s-a hotărît să se demachieze, să-şi scoată din pori toată
scîrba şi obida fondului de ten al blestematelor zile.
Cînd a adormit, din nou, în patul nostru comun, am sărit
într-un picior, m-am dat peste cap, m-am rugat.
Ningea şi, pe măsură ce mă rugam mai intens, ningea şi
mai tare.
„Doamne-Dumnezeule, murmuram, fă, rogu-te ca ea să se
întoarcă acasă!“ şi un glas înalt, plăcut bărbătesc mi se năzărea
că-mi răspunde: „S-a întors!“
334 DANIEL BĂNULESCU
le apuce. Icnind dincolo de limitele pînă la care acceptasem pînă
atunci că este natural să icnească o doamnă.
Şi, într-adevăr, nici nu apucasem bine să-mi trag şosetele,
că umbra aceea se dovedi într-atît de înfricoşată, încît îmi spuse
că eram singurul ei iubit. Şi mie mi s-a frînt inima de durere,
fiindcă simţisem că fata aceea fusese cît putuse ea de amabilă,
că se temea şi că ar fi fost mai corect, din partea mea, să nu-i fi
înteţit răsuflarea prin nimic.
Iar acum, deşi se temea şi mai mult, eu am continuat cu
îmbrăcatul şi mi-am pus şi pantofii.
Iar ea, jignită, a încetat să-mi arate pînă şi faptul că se teme.
Iar eu, folosindu-mă de prilejul ivit, i-am urat noapte bună.
Am traversat Bucureştiul dintr-un capăt într-altul, cu sufletul
plin de o pîclă scîrboasă. Am ajuns acasă la o oră neprecizată, pe
fosta Uliţă a Vergului. Într-unul dintre punctele prin care clipocea
odinioară, gîrliţa Bucureştioarei, azi bloc, mai vechi, din coasta
Pieţii Muncii. Am dat drumul la radio, prinzînd muzică pe un post
bulgăresc. Mi-am scos numai unul dintre pantofii vinovaţi. Am
adormit buştean.
Peste 3-4 ore, cînd m-am trezit în vîltorile unei dureri de cap,
era în întregime sîmbătă 23 aprilie 1988, dimineaţa. Cu buletinul
în mînă am verificat dacă rămăsesem, sau nu, noul poet naţional.
Am fost pocnit de-o disperare pe care-o calific, în general, în
public, drept moderată. Nici nu progresasem prea mult. Nici nu
dădusem înapoi îngrijorător de mult.
– Aici? întrebă, în aceeaşi dimineaţă, pe palier, un bărbat înalt
şi albit timpuriu, adresîndu-i-se unui borţos care, după ce biruise
cu osteneală treptele pînă la etajul meu, ţinea suspendat, la capătul
unui fir din păr de cal, un pendul de alamă, deasupra unei hărţi
ferfeniţite şi mînjită cu valuri succesive de grăsime, începînd de
prin 1683.
– Habar n-am, răspunse borţosul, trăgînd cu ochiul către
pendulul ce atîrna bleg, ca un vrej uscat, deasupra cursului schiţat
al unei ape. Rămîne nesculată!... Nu ni se încuviinţează accesul,
o drese el, repetînd o frază pe care, se vedea, o înghiţise cu greu.
322 DANIEL BĂNULESCU
„Doamne-Dumnezeule, jeluiam, fă-o iar să adoarmă în
patul nostru comun!“, iar glasul cel blajin mă ridica frumuşel de
urechi, mă transporta pînă la dormitor, mă ostoia şi-mi şoptea:
„A adormit!“
„Ei bine, atunci îndrăzneam eu, Doamne-Dumnezeule, fă-o
şi să uite – şi fă-mă şi pe mine să uit – că s-a culcat cu individul
acela, absurd şi nemernic, care a ţinut-o în braţe, deşi n-o iubea!“
Am stat cîteva bune minute s-ascult, dar nu se mai desluşea
nici un glas.
Am repetat.
Am dus palmele pîlnie în jurul urechii şi-am aşteptat. Tot
nimic. Cineva, nepriceput, trecuse cu şurubelniţa prin mica noastră
discuţie şi-o stricase.
M-am sprijinit mai bine pe genunchi şi am spus:
„Fii atent! Nu ţi-am cerut toată viaţa nimic. Cînd ai vrut TU,
m-ai ajutat şi cînd n-ai vrut, cine a fost să Ţi se pună-mpotrivă?!
Te-am lăsat să Te simţi nesîcîit. Acum îngenunchez înaintea
puterii Tale şi Te rog: Fă-ne pe noi să uităm că lumina se numeşte
lumină, că întunericul se numeşte întuneric şi că Dina s-a culcat
c-un bărbat de care mintea noastră nu mai are nevoie!“
Singurul rezultat verificabil a fost că dimineaţa am întîrziat
la serviciu.
Am dat telefon şefului meu de birou, am intrat în spital şi
totodată în concediu.
Am rămas acasă şi ne-am apucat amîndoi să suferim ca doi
cîini. De atunci bîntuim prin locuinţă ca nişte stafii, nu mai
îndrăznim să ne privin nici în ochi, sînt unele clipe în care slăbesc,
dintr-un foc, zece kile.
Costache puse mîna şi, chiar sub privirile mele, demonstrativ,
slăbi două kile. Nu era prea mult, dar dragostea întotdeauna
îşi are ascunzişurile ei. Va exista pretutindeni vreo bucăţică de
burtă, vreun colţ de stomac, din care să vină şi să slăbească fiecare
dintre noi sau Costache.
Îmi ţineam în continuare firea, deşi-mi intuiam, cusute pe
dedesubt, mormane de peisaje sentimentale aducînd cu cele ale
sărmanului Costache sau cu ale oricărui alt bărbat. Constatarea
335 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Nu face nimic. Despre partea cu banii îţi mărturisesc că
n-am bani deloc.
Admirator nu era.
Nu mă prinsesem totuşi dacă era de la telefon sau de la
priză... Ăştia de la priză erau de-un tupeu formidabil, bîntuiau
prin bloc şi percepeau o taxă pînă şi celor care, din neatenţie,
ajungeau să se curenteze.
Eu aveam un contor.
Aveam şi un ciocan cu care, din cînd în cînd, fărîmiţam acel
contor. Aşa că ăştia de la priză, de la mine din sector, erau cei mai
lihniţi.
– Domnule, zic, du-te şi spune soţiei dumitale c-am să plătesc.
Zilele astea am să mă strîng de nişte datorii şi-am să plătesc.
O să vedeţi voi că nu va trece bine săptămîna şi-o să vă treziţi
toţi cu nişte prime babane şi o să vă cumpăraţi la genţi, baticuri
şi poşete, pînă o să înnebuniţi.
L-am privit şi m-am liniştit. Nu părea dintr-aceia care, la
bucurie, provoacă prea mari stricăciuni.
– Parcă vă explicasem, s-a încăpăţînat flăcăul fistichiu şi
tomnatic, cu faţa poroasă, buboasă şi plină de coji. Parcă vă mai
explicasem că între mine şi Dina nu este vorba de bani. În timpul
nostru liber, obişnuiam să facem economii şi, cum realizam o
sumă mai frumuşică, ţuşti la şosea, unde ne puneam pe o bancă
şi începeam să discutăm ce bucurii durabile puteam să ne procurăm
cu acea sumă. Toată alocaţia pe primii doi ani şi trei luni a lui
Andrei a fost strînsă cu grijă şi protejată-ntr-o casetă.
(S-a scărpinat după o poză.)
– Pe Andrei... Nu vi l-am prezentat pe puşti, pe Andrei?
Mă săturasem de şmecherii ăştia.
Unul, odată, ca să-i plătesc telefonul, a venit c-o bunică şi mă
ameninţa tot pe mine că de-acuma, gata, l-am pus în situaţia să
şi-o arunce pe scări. Ăstălalt plănuise, desigur, să-şi strîngă de gît
puradelul, numai pentru că se întîmplase să n-am bani la mine
decît de metrou.
– Nu ştiu ce fel de oameni sînteţi, ce fel de inimi aveţi, zic.
Nu mă bag. Dar, dacă dumneata ai să consimţi la crima asta
328 DANIEL BĂNULESCU
oribilă, cei de te ţin în spate or să fie nevoiţi să se spele pe mîini
şi or să te cam vîre la închisoare.
– Prin cîte chinuri am trecut eu, a oftat, nesinchisîndu-se
cîtuşi de puţin, individul. Prin cîte chinuri am trecut şi-am să mai
trec şi tot n-am îndrăznit să m-apropii de vreo faptă murdară...
În unşpe ani de cînd o cunosc (era, la început, aproape o şcolăriţă),
n-am ridicat niciodată la dînsa glasul ori mîna...
...O vedeam că e schimbată, că n-o mai interesam nici dacă
mi-aş fi îmbrăcat pantalonii pe dos, încercam să-nvăţ nişte poezii
necuviincioase ale băiatului ăla, Cărtărescu, s-o mai distrez, s-o
mai ambetez, cum scrie acolo, dar ea îşi dădea cu plînsul pe faţă,
mă asculta şi apoi mă trimitea la culcare.
Într-o seară, să fie acum şase luni, mă trezesc deodată cu Dina
că începe să-şi boiască buzele. Firişor de pudră nu atinsese pînă
atunci obrazul acela scump al ei!
Apare într-o seară, însoţită de-o umbrelă bărbătească, străină,
se trînteşte în mijlocul casei, pe covor, şi răstoarnă un maldăr
impresionant de cutiuţe, pline cu pudre şi farduri.
„Nenorocito, îi spun, n-ai fost atentă şi ai spart o vitrină!“
Mi-a răspuns aşa cum n-aş fi crezut niciodată.
„Care vitrină, dragă, nu vezi că eşti dobitoc?!“
Am izbucnit în plîns, am fugit pînă la baie, unde am vărsat
tot conţinutul cinei din seara în care o aşteptasem pe ea. M-am
străduit să-mi potolesc bătăile inimii, mă speriasem.
Cînd am revenit în sufragerie, am găsit întinsă pe jos o
femeie străină.
Adusese de undeva o oglindă, o sprijinise de poşetă, purta
hainele Dinei şi era o femeie străină de tot. Era atît de schimbată,
încît dacă aş fi întîlnit-o la Polul Nord – şi acolo aş fi avut timp
şi m-aş fi uitat foarte bine la ea – n-aş fi crezut-o asemănătoare
cu Dina, nici dacă i-aş fi auzit vocea. Pînă şi vocea avea o ascuţime
de gheaţă care nu mi-o amintea în nici un chip.
„Mişcă-te de-aici, am auzit, şi adu-mi, din camera mea,
punga cu bigudiuri.“
329 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Nu ştiu cît mi s-ar mai fi împotrivit, dacă pe balustrade, pe
neaşteptate, nu ar fi răsărit vecinii; am fost nevoit să aleg pe unul
dintre ei şi să-l invit la un lapte. Omul probabil poseda o soţie,
îşi fixase un ţel, la început a fost demn, m-am chinuit să-l conving
să se aşeze în patru labe, insista să scîncească, eu îi împărtăşeam
din cunoştinţele mele despre faptul că laptele ar putea fi un aliment
minunat; cînd am adormit, l-a băut pe tot, apoi m-a lăsat
singur.
Nu prea mai poţi să ai încredere în chitarişti, în vecini, nu
mai poţi avea încredere nici într-o bucată de chit, care exact pentru
asta s-a născut, să-ţi sară în ajutor, dacă ai de gînd să pui la punct
vreun ochi de fereastră.
Niciodată nu întîlnisem în viaţa mea o bucată de chit atît de
îngîmfată. Era atît de roşcată, se credea atît de roşcată, încît chiar
în secunda în care o întindeai cu lama unui cuţit, pe la încheieturile
lemnăriei, se fărîmiţa de plăcere.
Părea atît de mulţumită de sine încît mi s-a făcut greaţă. Am
tăiat cu acelaşi cuţit sub care se întinsese bucata de chit, o felie de
cozonac, doar pentru a-i mai astîmpăra din vulgaritate.
Am halit cozonacul. Am simţit înlăuntrul meu ceva bun şi
curat, am primit unul dintre acele mesaje ciudate, care-ţi dau ghes
să dai drumul la maxim la pick-up şi să te apuci să faci duş.
Întotdeauna singurătatea mea a început de la duş. Să nu ai
tu pe nimeni să te spele pe spate, să nu vezi tu alături de tine,
în cadă, două picioare strunjite să înfrumuseţeze cartierul, două
şolduri croite să-i scoată pe sufocaţii – ce se şi visau morţi de vreo
oră – dintre ochiurile aragazelor lor şi să facă din ei oameni
responsabili, îmbujoraţi şi gata să încingă o horă!
Multe lucruri mă aşteptam să mi se-ntîmple în această dimineaţă,
nu însă să mă urecheze şi telefonul.
D-asta şi intrasem sub duş, cu speranţa secretă că nici un
telefon din lume n-o să aibă plămînii să urle pînă la mine în momentele
triste în care îmi fac singur baie.
Am întrerupt apa rece, mai zgomotoasă, mai anglo-saxonă,
iar telefonul, într-adevăr, suna.
325 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Iar dumneata n-o minţeai... Nu-i ziceai: „Dragă Dina, ia-o
mai uşor cu efortul, c-am făcut icter...“
– N-o minţeam. Nu puteai pentru ca s-o minţi, se prindea. Te
lua binişor, pe de-o parte.
Îţi şoptea: „Costache, chiar de eşti nefericit, n-aş vrea să fii
şi răcit lîngă mine. Spune-mi şi mie dacă nu simţi dureri în piept,
dacă ţi-ai luat medicamentele sau dacă ai avut scaun...“
Eu, toată perioada, n-am avut noroc. Mă simţeam perfect.
Într-o singură sîmbătă mi se clătinase un dinte.
– I-ai mărturisit?
– I l-am arătat. Am căutat-o de urgenţă la gazda ei, unde se
pripăşise după ce fugise de-acasă, o femeie bătrînă, căreia, pe
fiecare 15 ale lunii, tot eu îi plăteam întreţinerea şi chiria.
Dina a pus mîna pe el, l-a clătinat şi mi-a spus:
„Asta nu se pune! Dintele ăsta e crescut împotriva mea. Ar
fi mai bine pentru amîndoi să nu fi existat sau să cadă.“
Bineînţeles că o dată ce-am ajuns acasă iarăşi, singur-singurel,
l-am scos... Situaţia nu s-a îmbunătăţit.
Am scos şi o măsea... Situaţia nu s-a îndreptat cu nimica.
– Dar dacă ai fi dat-o în mă-sa de sănătate şi ţi-ai fi amputat
şi o mînă? i-am sugerat.
– Ar fi fost mult prea mult. Să presupunem că ar mai fi
intervenit vreo „ordonanţă“ dată de Dina, să-mi scot şi alţi dinţi –
n-aş fi putut cu o singură mînă. Şi apoi, şi Dina ar fi înţeles lucrătura.
Mîinile mi le rupeam doar pentru ea.
Pentru întîiaşi oară de cînd aterizase la mine, minunatul
domn Costache îşi descheiase un nasture de la haina piper şi
zîmbise fericit de ce ajunsese să facă el unui dinte.
Pierderea dentară o încasase falca de sus.
Pe falca de jos se mai răsfăţau cîţiva îndrăciţi dinţi galbeni,
ce nu crescuseră niciodată împotriva Dinei şi care se învredniciseră
deci să rămînă pe loc.
Dacă ai fi fost o bucată de salam ori o supă, precis te-ai fi
cabrat şi-ai fi sărit chiar în clipa în care te-ai fi trezit abandonat
unor asemenea dinţi. Ai fi pornit prin popicării, ţi-ai fi schimbat
viaţa. Mi-l închipuiam pe bietul domn Costache veşnic flămînd,
332 DANIEL BĂNULESCU
Un funcţionar, evoluînd indecis către vîrsta a doua, îşi părăsise
serviciul pentru a ţîrîi de trei ori la uşa mea.
– Dumneavoastră, zice, sînteţi Daniel Bănulescu?
Nu-l puteam altoi. Probabil aveam totuşi de-a face cu primul
meu admirator.
– Bună ziua, s-a opintit el. Mă scuzaţi pentru că vă deranjez.
– Nu face nimic, am zîmbit eu. Dar n-am bani.
– Ştiţi, s-a împurpurat, bîlbîindu-se, nu e vorba de bani. Cînd
e vorba de Dina, nu mă uit la bani. Ştiţi... m-am certat cu Dina.
M-am despărţit de ea.
Din cîte îmi aminteam dyna era o unitate importantă a nu mai
ştiu cărui sistem de măsuri.
L-am executat.
– Da?! Foarte interesant! Povestiţi-mi...
– Ne iubim de mult. Ne cunoaştem de mici. Arămas, într-un
fel, aceeaşi fiinţă sfioasă şi delicată... Vreme de şase ani am făcut
casă bună... Ea nici nu poate să-şi dea seama cît de înamorat sînt
de ea... I-am cumpărat televizor, frigider, căţeluş... La serviciu,
cînd îmi pregătea pacheţelul, nu-l mîncam, ore întregi stăteam
şi mă uitam doar la el.
– Domnule, zic, te culcai cu ea?
Omul a surîs suferind.
Profitînd de suferinţă a lunecat cîţiva paşi pe holul apartamentului
meu.
Şi-a insinuat gentoiul pe un fotoliu, a schiţat un gest ca pentru
a-şi oploşi mustăţile – rare, îngălbenite ca de tutun, suferinde şi
ele – şi m-a privit mustrător.
– Au avut alţii grijă... Uitaţi-vă: aş putea pentru ca să vă supun
atenţiei cîteva fotografii de la mare... Cînd eram la mare ne împroşcam
cu nisip, chiuiam, ne umpleam gurile cu apă sărată şi ne stropeam
peste tot... Serile, ne retrăgeam în doi, după stînci, prăjeam
peşte şi cîntam la muzicuţă. Zgomotele valurilor nu reuşeau să
acopere nemuritoarele cuvinte ale baladei: „Ce-ţi mai trebuie
cuvinte, dacă eşti iubirea mea?“ Tîrziu, adormeam... Despre
partea cu culcatul îmi permiteţi să nu vă mărturisesc mai mult.
327 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Doamne, m-am gîndit, şi eu am putut să mă dezbrac în faţa
unei asemenea femei vreme de şase ani.
M-a văzut dezbrăcat!
Cum de putea să existe pe lume o alifie care să-ţi ia femeia
de sub ochi, să ţi-o mototolească şi apoi, oriunde ţi-ai arunca
privirile asupra ei, să găseşti că ţi-a lăsat ceva stricat??...
Femeia aceasta, căreia încă nu puteam să mă opresc să-i spun
Dina, şi-a pierdut minţile şi m-a dat peste cap. Mi-a furat copilul,
l-a abandonat părinţilor ei, aproape s-a lăsat de servici şi-a început
să bată discotecile şi popicăriile...
Mi-am închipuit imediat că este vorba despre un alt bărbat, dar
am alungat gîndul, mi se părea mult mai sigur că era doar nebună.
Nici un bărbat din lume, socoteam, nu i-ar fi îngăduit să
umble într-un asemenea hal, trebuia să te uiţi numai puţin la ea şi
să-i vezi ochiul. Domnule, ochiul acela singur mărturisea despre
ea că nu mai e sănătoasă.
Ascultaţi-mă, sînt absolut convins că nici la Grădina Zoologică,
nici acolo nu există femei care să se plimbe prin cuşcă cu un
ochi nemachiat şi cu un ochi machiat.
Ea o făcea.
Era ca o fiară în cuşcă şi, cînd mai apucai să vezi şi jelania
aia de ochi, mare, roşu cu verde, vopsit în formă de stea şi stropit
cu paiete, dădeai în rîs sau în plîns şi-ţi venea să-i spui în dialectul
băieţilor acelora cu care se întovărăşea şi pe care, evident, nu-i
înţelegeam: Dina-mamă, uşcheală la tine acasă, că p-aicea s-a
furat mult.
Le învăţasem expresiile ticăloşilor, de vreme ce mă apucasem
să colind după ea, în mediile acela porceşti. Nu mi-aş îngădui
să vă mint, spunîndu-vă că mă bucuram foarte mult aflînd că o
porecliseră Paţachina.
Mă strecuram prin cele mai scandaloase aventuri după ea,
îmi alegeam un ungher umbros, ceream o îngheţată şi o topeam
cu lacrimile mele fierbinţi, gîndindu-mă la ce mi se-ntîmplă. Eu
la o masă, singur, ea singură, la o masă. Îţi venea să strigi chelnerului
că nu mai plăteşti, că nu mai vrei să ai de a face cu plata,
330 DANIEL BĂNULESCU
Înşfăcînd un halat – intenţionam să înjur, înveşmîntat cît mai
civilizat – am executat paşii aceia mici şi lipicioşi cu care atacă
crocodilul şi am ridicat receptorul.
– Aurelian! s-a auzit o voce de damă. Aurelian! a îngăimat
cald şi înlăcrimat o voce de damă.
Nimeni nu îndrăznise să mi se adreseze cu numele acesta atît
de stupid.
M-am simţit răscolit, mi-am făcut o cruce, superstiţioasă,
mentală şi, trîntind receptorul, n-am mai lăsat-o să-mi zică
Aurelian.
A sunat din nou, de data aceasta folosind o pauză lungă ca
să pricep cam ce mesaj important se găsise să-mi transmită ea.
– Aurelian... să mă scuzi... pentru situaţia... complet neplăcută...
în care a trebuit să te pun... şi-a închis.
„Iată o femeie fericită!“ mi-am zis. Uite ce nume de bărbat
pămpălău a găsit!“ Şi mă imaginam şi pe mine cît de mocăit şi
de ascultător aş fi devenit în preajma ei, dacă aş fi purtat un
asemenea nume.
În rest, am petrecut o dimineaţă porcoasă.
Am dormit ca un porc.
Visam să-mi înjgheb o încălţăminte din lifturi şi să-l calc
direct pe ţeastă pe oricine ar fi pretins că Jeff Beck nu este un
muzician încîlcit.
Jeff, consideram eu, locuia pe marginea unei farfurii
murdare, de unde îşi bălăbănea picioarle şi nu putea fi înţeles.
Vine ea ora 13, zi scurtă, dacă nu l-ai prins pe SRL, oră la
care oraşul se umple de o tensiune negativă, oamenii ies de la
slujbe, au slujit cu toţii tot ce-au putut, iar acum capul lor este plin
de prostii. Este vremea să te verşi către un loc umbros, cu verdeaţă,
cu bere la sticlă sau să consimţi la un antrenament.
Eu îmi pregătisem echipamentul, aveam de gînd să dau frîu
liber celor mai sălbatice porniri fizice din mine, sportul mă
aştepta, cînd am auzit trei ţîrîituri săltăreţe la uşă.
Am deschis.
326 DANIEL BĂNULESCU
eu am plătit cu femeia aceea tristă, vopsită şi chinuită, care stă
singură la o masă şi care era soţia mea.
Ce căuta ea prin popicării, ce căuta ea prin restaurante şi
baruri, de seară ori de noapte? Ce căuta? Pe dracu, asta căuta...
– Şi... l-a găsit? m-am interesat politicos.
– Nu, că-l găsise... Au avut grijă alţii...
Ştiţi care a fost prima mea impresie despre domnul acesta
despre care vorbim... extrem de sălbatec şi nesăţios?...
Că n-o iubeşte deloc!
Şi-mi spuneam: uite la ăsta, el n-o iubeşte, dar tot o să se
culce cu ea.
Şi-n timp ce încercam să mă conving că sînt fatalist, deşi,
pe atunci, nu ştiam încă prea bine ce înseamnă cuvîntul, domnul
ăsta n-o să-şi facă nici un fel de scrupul din faptul că eu aş fi
fatalist şi tot o să se culce cu ea... Culmea e că fără să-mi urmărească
raţionamentul, tînărul nostru a procedat chiar aşa... a
exagerat în partea cu culcatul.
– Era somnoros, caut să-l scuz.
– De unde, domnul Daniel? Că stătea şi scria toată noaptea!
– Ce dacă? adaug. E frumos. Că şi eu am stat toată noaptea
şi-am scris.
– Cum adică, domnule?! Ce e frumos să scrii noaptea-ntreagă,
iar dimineaţa să te culci cu soţiile oamenilor?
– Păi, dacă ele vor?!... Păi, dacă şi scrisul îţi iese bine?!
– N-are cum să-ţi iasă, vă spun eu, dacă nu ţii cont şi de
suferinţele semenilor.
N-ai cum să creezi un sonet, dacă în blocul de lîngă tine,
noaptea, în ajun, a murit un om.
Te duci, te interesezi de cu seară dacă lumea e fericită, ori
măcar sănătoasă, şi abia atunci te apuci de sonet. Dacă nu e sănătoasă,
nu te apuci de sonet, te apuci de-o compresă. Nu-i cinstit
ca unuia să-i curgă balele de plăcere, iar altul să sufere în tăcere.
Pînă şi Dina, cînd îi venea chef să se culce cu ăla, îmi dădea
telefon mie să afle dacă sînt sănătos.
331 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cînd a început tratamentul întremător, cu şcoala, şi s-a trezit
direct în clasa a IX-a B, lui Doru Sinistratul i-a dat sîngele pe nas.
Nu crezuse el să ajungă aşa sus.
„Lumea e aşa minunată – se amuză el – încît ne-ajută pe toţi
proştii să ajungem tocmai în clasa a IX-a.“
Bunică-su din partea maică-sii, Righeanu, os de chiabur,
trăsese şi el, într-o vară (numai că la modul propriu) cu puşca în
Dumnezeu. Iar trăsnetul trebuise să-l caute vreo trei săptămîni
pe acasă, pîn’ să apuce să-l facă o grămăjoară de oase fumegînde
şi de cenuşă pe bunic.
Bunică-sa era aşa de evlavioasă că, după ce se încredinţase
ce fel de netrebnicie făcuse bărbată-su, dormea cu uşa de pe prispă
căscată şi dată de perete. Ca trăsnetul cînd revine, să nu mai fie
nevoit să dea cu bocancii, în stînga şi-n dreapta, să intre direct
în odaia de culcare şi să-l poartă electrocuta lejer pe bunic.
– Dar de ce-ai tras, mă... tu-ţi paştele mă-tii! Cu puşca făurită
pentru a-l apăra pe stat... Către norii şi cerurile lui Dumnezeu?!
povestise bunica modul în care trăsnetul, supărat că fusese atîta
vreme purtat pe drumuri, îl înhăţase şi îl luase la porcăit pe bunic.
– Ce să facem, păcatele noastre, Preasfinte? încearcă s-o
întoarcă bunicul cu strategie şi dichis, prefăcîndu-se că s-ar fi
aşezat la o sporăvăială glumeaţă, cu cineva aidoma cu popa
satului. Noi ne jucam!... Şi, după ce ne-am jucat, ce ne-am jucat,
numai o dată ce ne-am pornit pe hîrjonit. Eu m-am pornit. El s-a
pornit... Şi El, de supărare c-a alunecat şi s-a lovit cu rotocolul
aurei de parmalîcul şopronului, numai o dată ce pune mîna pe-o
cărămidă... Şi, pac! Mă altoieşte cu ea în moalele capului...
Capitolul 11
ZIUA A ŞAPTEA: „SĂ NU FOLOSEŞTI,
ÎN CHIP NEDEMN, NUMELE LUI DUMNEZEU:

– „Curg zilele spre cimitir“, aruncă ea, cu precizie, pe fundul
fiecărei ceşti, c-un cleştişor, cîte-o bucată de zahăr cubic.
– Dac-ar fi după ăştia, la învăţămîntul lor de partid, ca să te
distrezi, ar trebui să sapi şanţuri pînă mori. Pe fiecare rahat de
şantier... Mă scuzaţi. Există totuşi vizitele prin cîte-o cofetărie.
Un cinema. Poţi să încingi, în curtea şcolii, un mic fotbal. Un
baschet. Nu trebuie să ne gîndim, una-două, la cimitir.
– „Odaia mea mă înspăimîntă“, îşi reglă, tot mai intimistă,
lunganca, tirul confesiunilor.
Doru îşi muşcă limba. Dorise să spună:
– Da. E un rahat de odaie.
Cum trebăluia, cu şoldul stîng către el, uriaşa scăpără un
chibrit.
Lumina violentă, ca de acetilenă, îi cutremură băiatului nervul
optic. Acomodîndu-se, din penumbră zvîcniră către el balansoarele
de pai, radioul cu galenă, pozele sepia şi pianina.
Madam Nicolici n-avusese aerul că se înnebunea după mobilierul
din secolul trecut.
Dar poate, părinţii vreunei nenorocite, nemaiavînd parale să-i
achite ficei pensiunea, vărsaseră, în contul săptămînilor de dormit
şi cîrnaţi, mobilierul paradit. Pentru care, evident, la muzee primiseră
ghionturi, chiar atunci cînd încercaseră să-l doneze. Iar pe
lungancă o lăsaseră în gaj tot nişte provinciali strîmtoraţi, care nu
apucaseră să-i plătească raţiile de varză călită.
După cum arăta, baschetbalista produsese prejudicii importante
în rezerva strategică de varză călită. Şi o groază de ani,
blestemata ei familie va trebui să trudească pe brînci, pînă ce
madam Nicolici îi va da drumul să se care de-aici.
Ceaiul era gustos.
Ostateca îi adăugase scorţişoară.
Risipa de scorţişoară avea să-i prelungească şederea aici cu
cel puţin două săptămîni.
Dacă ar fi avut pruni, madam Nicolici ar fi putut-o folosi pe
lungancă să-i culeagă poamele care rămîneau întotdeauna în vîrf.
Balansoarul era haios. Poate că madam Nicolici o să-şi cumpere
şi cîţiva pruni. În timp ce-şi închipuia felul în care îi va prevesti
349 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Nu-l pocni încă. Ia-l încă o ţîră cu binişorul.
– Costache! strig. Ai înnebunit?! Nu vezi cît eşti de urît?
– Sînt urît, admite Costache. Şi complicat, şi urît. Dar am
un suflet romantic...
– Păi, mă doare pe mine în fund de sufletul tău. Cum să-l
prezint eu, pe sufletul tău, mamei mele? Ca să nu-ţi mai jur că
n-am făcut niciodată, în viaţa mea, dragoste cu nevastă-ta!
– N-am spus că aţi făcut dragoste. Am spus doar că v-aţi
culcat cu ea.
– Cum să mă fi culcat dacă n-am cunoscut-o vreodată?!
– Şi aici aveţi dreptate. De cunoscut, n-aţi cunoscut-o. Nu
v-a interesat ce zace în inima ei. Nu vă gîndeaţi cît vă-ndrăgeşte.
Chiar aseară-mi scria: „Costache, să fim buni şi nu care cumva să
provoci nedreptate băiatului ăsta ciudat, Aurelian!“
– Îmi spune ea Aurelian? Ce ţi-am spus?! N-o cunosc!!
– Vă spune cum îi vine la gură.
– Nu mă cheamă Aurelian! Tu singur ai spus-o că nu mă
cheamă Aurelian! Mă cheamă, toată ziua, Daniel!
– Parcă mai ştie cineva cum trebuie să-l cheme pe-un scriitor.
Am citit într-un colţişor de ziar, la o poştă a redacţiei, despre
un poet din Bacău care semna Sinan-Paşa... Aurelian e numele
ei secret de iubit. În primele două zile după nuntă şi mie-mi
zicea Aurelian.
– Costache, îl scutur cu blîndeţe de umăr. Dacă mă iubeşti,
să uităm de Sinan-Paşa! Să-l ignorăm pe Aurelian! Uite, să spunem
că tu ai dreptate... Hai să spunem că împricinata mi-a ascuns
că este o Dina şi m-a făcut să cred că mă culc c-o Viorica sau
cu oGina.
Să admitem că şi fiecare tipă, pe care abia o cunosc, este
şi-o fostă sau viitoare soţie de-a ta...
Cum te lasă conştiinţa să-mi ceri asemenea lucruri? Mă
cunoşti tu pe mine? Mi-ai studiat preferinţele, defectele? Mi-ai
ascultat chitariştii? Cum să mă culc eu cu tine, dacă n-ai auzit
de Frank Zapa?
– Şi aici greşiţi. N-am venit să vă culcaţi cu mine, ci să mă
culc eu cu dumneavoastră!
337 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Unde?
Ştia.
Era debaraua.
– Singura şansă să ne salvăm... Este că pe-aici... mişună...
locuinţele numite languste!
Doru Sinistratul n-avea urechea exersată şi înţelese manguste.
Cu un procedeu din luptele libere, giganta îl descărcă, precum
un balot, pe raftul din mijloc al debaralei. Simţii unghiile.
Piciorul ei încolăcindu-i pieptul. „Un gol istoric se întinde.“ Se
sufoca. Şi se gîndi dacă nu i se va ştirbi cîtva din renumele său
de Sinistrat, atunci cînd îi va fi peste puteri să nu leşine.
– HAI SĂ FACEM TRANSPIRAŢIE!!... mai desluşi Doru
vocea, pîrîind de căldură şi de pedagogie literară, aparţinînd
madamei Nicolici.
Şi cam cu asta se ocupase dumnealui în cele două săptămîni
ale mijlocului lunii aprilie.
Dimineţile le dormea, deşteptîndu-se, hăt, către amiază. Către
seară, se înscria pe lungul său drum către liceu. Iar noaptea trăia
poezii.
Cu ai IF-ului (neţinîndu-l în socoteală pe Sucu), împlinind
consemnele, nu se mai văzuse. Nu scrisese cărţi poştale, nu primise
telefoane, nu pusese nici măcar mîna pe telefon.
În schimb, de-a lungul celor două săptămîni ale trimestrului
al III-lea, dăduse iama prin aproape toate iubitele ale celor mai de
seamă poeţi romîni.
Cum scria unul ceva mai ilustrativ. Mai valoros. Mai destinat
să înfrîngă nepăsarea timpului. Madam Nicolici îi răpea ăluia
femeia de-acasă şi-o vărsa, ca pe-o cană de apă fierbinte, plocon,
la picioarele şi-n braţele Sinistratului său!
Costa o căruţă de bani. Nu voia femeia să i se înfăţişeze fără
vreo bijuterie ori fără vreo garderobă mai acătării. Unele, mironosiţe,
prin vrăji, pentru a nu-şi denatura ambientele în care se obişnuiseră
să-şi mişte graţiile, îşi tîrau după dînsele pînă şi şemineurile. Dar
tot în patul de licean nedumirit al Sinistratului poposeau.
352 DANIEL BĂNULESCU
– Tocmai asta şi venisem să vă spun. Că asta e arta!.. Şi că
eu, de artă dintr-asta, n-am nevoie la casa mea!
N-am fost nici prea mirat.
(Şi habar n-am de ce.)
Că-n momentul în care m-am aplecat să-i înşfac geanta, să
i-o depun în braţe şi să-l zvîrl, de-a dura, cu ea pe scări, am zărit,
strălucind ca de sărbătoare, în palma lui neuro-astenică, de hîrţogar,
cuţitul.
Mi-am şi zis.
Ia uite la ăsta! Nu-i prost deloc.
Mă învaţă el acuma pe mine cel de-al doilea mare aspect al
artei: sacrificiul.
M-am trezit chiar lezat, pentru că, înainte de-a o tuli pe scări.
Şi, în loc de a-mi lua inima în frigăruie (ori măcar de a-mi fi segmentat
aorta). Singurul lucru pe care l-a găsit de retezat, mai de
Doamne-ajută, la mine, a fost vîrful urechii stîngi.
Ureche la care, e drept, poate chiar şi femeii numite Dina şi
Gina şoptiseră, în trecut, cuvinte ce nu s-ar fi cuvenit, probabil,
să fie rostite către urechea cu pricina. Cuvinte furate, adică.
Ori, dacă nu chiar cuvinte explicite, atunci măcar acele piuituri.
Clănţănituri de surpriză.
Fîşîituri.
Ori suspine, emise de vreuna dintre fragilele aparţinînd popoarelor
de femei adulterine.
Şi care, cu uşurinţă, pot fi confundate cu îndemnuri de a scrie
despre dînsele povestiri de peste un milion de dolari.
339 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
icoana gazdei sale necesitatea de a-şi cumpăra nişte pruni, uriaşa
i se aşeză alături, pe taburet şi îi şopti ceva.
O rugă să repete.
– „Te uită cum ninge decembre“, repetă fata.
Era trist. Madam Nicolici n-o să-i îngăduie, nicicînd, să
culeagă nici măcar pruni.
– „Spre geamuri, iubite, priveşte“, continuă fata.
Probabil din pricina nebuniei provocate de excesul de varză
călită. Poate chiar şi prepararea excelentă a ceaiului, dres cu rom
şi scorţişoară, fusese izbutită, din păcate, tot la nimereală.
Apoi fata se întoarse smucit către el şi-l sărută, picurîndu-i,
de pe buzele ei, pe colţul buzelor lui, bobiţe de sînge.
Înmuie degetul într-una şi o studie. În loc să-l excite ori măcar
să-l furnice, sărutul îi dădu senzaţia că prăjina din faţa sa era bolnavă
de piept ori că tuşise pe el.
Se gîndi să-i spună ceva răutăcios despre balansoare, pe care,
mai mult ca sigur, un alt nebun din familia ei le procurase. Dar
o văzu pe lungană, ce înţelesese că sărutul ei nu-l crăcănase de
plăcere, ridicîndu-se de pe taburetul din stînga lui. Şi înghesuindu-
şi anatomia luxuriantă pe scăunelul de pluş roşu, plasat în faţa
pianului.
– E clavir, Sinistrate.
– Poftiţi?
– E cam ignorant şi analfabet, în ceea ce priveşte muzica
preclasică. Dar este al meu... Instrumentul e clavir, Sinistrate!
Sinistratului i se îmbăţoşară firele de păr de pe spinare.
Recunoscu. (Sau îi fu frică să recunoască.) În vorbirea tărăgănată
a gigantei. Modulaţii răguşite şi senzuale, dintre cele ce
dădeau un parfum aparte personalităţii madamei Nicolici.
Concomitent îngheţă. Şi-o examină cu sporită atenţie.
Tînără! Dar buzele, şaua nasului, ochii nemigdalaţi nu aparţineau
nici pe departe lui madam Nicolici. Fruntea madamei mică,
faţa pistruiată, părul vopsit roşcat, vîrstat c-o bordură de alb la
rădăcină, nici prin poveşti n-aveau ce căuta, în noaptea asta, acolo.
350 DANIEL BĂNULESCU
– Nu trebuia să mai vii. Rămîneai acasă şi-ţi dădeam voie
să-ţi închipui c-ai şi făcut-o. Dar tocmai cu tine, care nu te culci
nici cu Dina?! De ce să mă respecţi mai puţin? Nu te-ai convins
unde duce lipsa de dragoste?
– M-am convins, m-am convins! Dar acum ce-o să facem?
– Foarte bine. Te întorci la Dina şi vă gîndiţi împreună ce
anume credeţi voi c-am făcut eu cu ea. Stabiliţi cu exactitate.
Mîine dimineaţă îmi veniţi cu o listă şi eu o să îmi iau toate
mişcările înapoi!
– Cum adică?
– Să-ţi explic. Uite, tu crezi că am mîngîiat-o pe sîni?
– Să vă spun drept... nu cred c-aţi evitat.
– Ei bine, atunci o dezbrac, o pun pe canapeaua de colo şi,
cînd vine vorba s-o mîngîi pe sîni... îmi trag mîna înapoi de vreo
cinsprezece ori.
– Credeţi c-o să reuşiţi?
– Sigur. Tu o să stai pe balcon şi n-o să am nici un chef. Ea
o să fie inhibată şi nici n-o să mişte. În jumătate de oră rezolvăm
toată treaba. La sfîrşit, dacă vrei, o scuip şi o bat.
– Nu, pentru că de bătut, aţi bătut-o. De scuipat însă, vă rog
s-o scuipaţi. Pentru că tot ce-aţi primit trebuie întors înapoi.
– Bine. Rămînem înţeleşi. Mîine dimineaţă îi încarci într-o
valiză toate hainele cu care hotărîţi că a trecut pe la mine, i le
spălăm şi le călcăm. O să fac un efort să nu le mai ţin minte.
– Cînd terminăm, îmi daţi voie să vă calc în picioare un disc?
– Bineînţeles. Am să pregătesc unul.
– Şi cu povestirea?
– Ce-i cu povestirea?!
– Păi, povestirea e totul. Dacă vă apucaţi să o scrieţi, o
publicaţi. O citiţi la Cenaclu. (Sau poate chiar dacă n-o publicaţi,
n-o citiţi). E ca şi cum veţi face toată viaţa amor cu Dina. Indiferent
de ce conduită o să aibă, dumneavoastră, din fata asta, o
să scoateţi o tîrfă... Muriţi, vă calcă tramvaiul şi eu tot o să vă simt
în pat, lîngă mine, mîngîind şoldurile Dinei, chiar dacă, să presupunem,
o să moară şi ea.
– Costache, zic. Asta e arta!
338 DANIEL BĂNULESCU
Tînără! Madama nu-i ajungea nici pînă aici. (Doru habar
n-avu ce loc să-şi arate sieşi în minte.) În sfîrşit, categoric, doamna
Nicolici nu măsura mai mult de unu şaizeci, unu şaizeci şi doi.
Pe cînd lunganca despletită trecea, în batjocură, peste doi
metri. Şi-aici orice înşelătorie era, cu desăvîrşire, exclusă.
Picioroange, nu. Sandale cu tocuri de optzeci de centimetri,
nu. Toate membrele inferioare ale apariţiei îi erau descălţate. Şi,
în plus, de sub cămăşoiul de noapte, i se iţeau, de-a dreptul surprinzător,
apăsate pe alămurile pedalelor instrumentului, tălpile
dezgolite. Tînără!
Din două mişcări, uriaşa abandonă la preclasici. Nici una,
nici două, i se tolăni pe genunchi. Şi se porni sălbatecă să pupe
şi să sufoce la Sinistrat.
– Strungarul meu!... Nu e strungarul meu?! Nu e el, micul
meu prelucrător prin aşchiere? Aşchiază-mă şi aici... „Mi-am
realizat toate profeţiile politice“, îşi făcu ea palmele pîlnie şi-i
răcni dureros în ureche. „Greve, sînge, nebunie. Foame. Plînsul
mondial...“ „Sculaţi, ai muncii proletari!“ (Şi deodată, întîiaşi oară
în acea seară, deveni fierbinte, cuminte, docilă, prietenoasă,
lipicioasă. Ca şi cum i-ar fi stors Sinistratului un frunct zemos
în ureche. Îi şopti.)
– Haide, treci dincolo! Acuşi să mi te arăţi!... „Priveşte savant.
Cu inima beată. De iubire.“
Şi-l remorcă după ea.
Dincolo însemna camera de baie.
În baie, uriaşei nu-i trebuiră mai mult de zece mişcări principale
pentru a demonta robinetele, pentru a expulza garniturile,
pentru a înfunda cu prosoape scurgerile chiuvetei şi ale căzii.
Pe urmă a fost impresionant.
Apa tropăia deja pe ciment. Treizeci de secunde şi puhoiul
trecuse deja de nivelul celor patru glezne liorpăind, cu nădejde,
prin în camera de baie.
– Să ne salvăm, Sinistrate! „Încet, prin ploaia tristă... un piept
curbat de tuse... cu sînge în batistă. Pe după colţ se duse.“
Dădură un colţ.
– Ce-i aici? se miră el.
351 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Scormonea, pe sub nişte velinţe, după icoana făcătoare de
minuni. Şi, doar în chiloţi, cu icoana făcătoare de minuni pe
genunchi şi cu pachetul de Snagov după ea, se instala în vîrful
patului şi se asmuţea singură să ghicească, plină de cochetărie,
în icoană.
– Bună dimineaţa, cameră! Bună dimineaţa, icoană! Bună
dimineaţa şi vibraţiile armonioase şi apariţiile subtile fie cu tine,
sufletul meu! Ai dormit bine?
– Am dormit nemaipomenit, răspundea Doru, care nici ăsta
nu era vreun prost. Şi, în plus, îşi ţinea, de cînd se scula, toată
vremea, două dintre degetele de la mîna stîngă încrucişate, să nu
care cumva să uite şi să i se adreseze cu „Tanti“.
– A dormit bine. A dormit nemaipomenit... Ce oare să i se
fi petrecut, în cursul nopţii, sufletului meu, pentru a-i fi îndreptăţită
senzaţia c-a dormit nemaipomenit?!
...O fi visat că a luat nota zece la şcoală continua, pisicindu-
se, gazda. Ai visat că ai luat nota zece la şcoală?
– Nu, mărturisea întrucîtva ruşinat Sinistratul.
– Vai mie!... N-a visat nimic despre şcoală. Nici să nu
îndrăzneşti să-mi sugerezi ce-ai visat... Vino aici! Observi aici
şi aici?! Tivite cu portocaliu şi cu un fir de albastru... Dar deloc
înroşite. Pleoapele Sfîntului nostru Apostol Andrei?
– Observ. Numai că firul albastru e un fir verde închis.
– Asta acum!... Din pricină că te-ai apropiat tu. Totuşi, nu-s
deloc înroşite. Asta înseamnă că şi el a dormit confortabil... Fiind
sfînt, n-a dormit nemaipomenit. Culoarea pleoapelor lui...
Şi madama învîrtea icoana, împingînd-o sub spotul de lumină
al ferestrei. Ca şi cum ar fi spălat, în şuvoiul unui rîu, o sită cu
nisip aurifer.
– Culoarea pleoapelor lui ne comunică nouă să stai cît mai
departe... La ora de practică a Prelucrărilor prin aşchiere... De
strungul numărul şapte... Care, astăzi, între orele 20 şi 21, colegului
tău Andreescu îi va smulge un braţ...
Era, într-adevăr, nespus de trist că, după externarea din spital,
Andreescu nici că va mai putea urina decît ajutîndu-se de un
singur braţ.
344 DANIEL BĂNULESCU
Sau, după asta, dînsa clătina, într-un alt ritm, icoana, încît
sînii (acceptabil conservaţi, cu floare amăruie, arămie, discretă),
(împreună cu bordurile părului tuns cască) să-i fluture lateral,
dreapta-stînga. Întocmai cu detaliile anatomice ale unei sălbatece
amazoniene care-ar dansa. Ori precum draperia unei diligenţe
purtate în cavalcadă.
Pîndea cu ochiul în icoană şi-l înhăţa la fix.
– Sinistrate, ieri ai avut scaun?
– Ieri am avut scaun, răspundea conciliant Sinistratul.
– Te-ai spălat aseară pe dinţi?
– M-am spălat aseară, de două ori, pe dinţi.
– După-amiază, ţi-au zburat gîndurile, într-o doară, către
cuvîntul „muscă“?
– După-amiază, gîndurile mi-au stat mai mult într-o rînă.
Cu aripile înfăşurate. Nu mi s-au clintit. Am tras un pui de somn.
După ce m-am trezit, gîndurile nu mi-au zburat către cuvîntul
„muscă“.
– Ai habar, ai căutat vreodată prin dicţionar ce înseamnă
vorba „şaman“?
– Singurul dicţionar pe care l-am avut vreodată a fost un
dicţionar copilăresc al păsărilor care-şi duc vieţile în Australia.
Avea o jumătate de pagină scrisă-n romîneşte, jumătate în engleză.
N-am bănuit pe cineva pe care să-mi fi rupt pagina despre „şaman“.
Aproape aş băga mîna în foc că nu mi-a rupt-o nimeni.
– Ai auzit de Balzac?
– N-am auzit de Balzac.
– Nici un pic?
– Nici.
– Nu l-ai citit pe Mircea Eliade?
– Nu.
– Auziţi, nu l-a citit nici un pic nici pe Mircea Eliade. Să-ţi
spun drept, sînt seri în care nici eu nu mai ştiu, cu adevărat, cine-i
Mircea Eliade. E totuşi un suflet blînd... Noaptea trecută, în timp
ce-ţi savurai vremea, dormind nemaipomenit, ai simţit fierbinţeli
în genunchi sau în furca pieptului?...
345 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Cine, mă, Dumnezeu? trosni a uimire, din încheieturi,
fulgerul şi încropi un calcul scurt să constate dacă ăsta la care
nimerise era în toate minţile. Dacă nu încurcase adresa. Aş! Nu
cred... Nu face El chestii d-astea!
– Ba, uită-te şi mata, dacă asta e croitură căpătată la cîrciumă!
se oţărîse şi bunicul, căutînd să prindă braţul fulgerului, să şi-l
pună în moalele capului, să pipăie şi dînsul cucuiele cît oul de
porumbel.
Ba se vîrîse şi sub pat să aducă de-acolo şi cărămida.
– Nu te mai deranja, hotărîse trăsnetul, dînd pe gîtlej ţoiul cu
ţuică de Fieni. Îmbracă-te de sărbătoare şi treci, în pas alergător,
să te spiritualizez!
Adică tot el domn, îl scotea de-acolo, către poartă, pentru a
nu da foc şi la casă.
– Treci la spiritualizare! îşi amintea mama-mare că răcnise
fenomenul atmosferic şi, o clipă, crezuse că trăsnetul îl minţise
pe bunic că-l duce la reîmpropietărire, într-atîta se îmbrăca de vioi
tata-mare.
Trăznetul ăla, uite, că se potrivise la manieră mai mult cu
un ofiţer de Securitate şi, prin negura timpului, nu mai apărea
deloc clar, la ei, în familie, către ce-l mînase pe bunic, către
împropietărire, reîmpropietărire sau cooperativizare.
– Ba nu. Către spiritualizare! îi căzuse nepotului Doru fisa,
după atîta amar de ani de zile. Pentru că, imediat ce-ai trecut pe
spiritualizare, te-ai şi ars! cugeta pentru sine Sinistratul, contemplînd
cozile la alimente ce se formau de cu seara (în cea mai deplină
beznă, pe zeci de mii de scăunele pliante), chiombindu-se din
autobuzul 193, cu care se tîrîia de la şcoală.
Se tîrîia el, dar, de dorit, ar fi dorit să bea şi un vermut.
Să coboare el să bea şi un vermut?
Păi, să coboare, fiindcă vermutul dădea întotdeauna nişte
reacţii neobişnuit de plăcute, cînd se întîlnea cu pastilele pe care
şi le răsturna, pe parcursul zilei, în burtă. Şi să coboare pentru
că putea să închine şi un singur pahar de vermut pentru el, unul
341 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– I-a adus modificări! murmură nu prea inteligent Doru, cu
o îndreptăţită reacţie de minimalizare a schimbării.
Mai ales cînd, de pe peretele opus privirii sale de Sinistrat,
se descoji, căpătînd corporalitate şi îndreptîndu-se către el, o
tînără femeie necunoscută. De o înălţime ameţitoare. Slabă
(dar puteai împinge, cu uşurinţă, cursorul verbal pînă la gradaţia
de „scheletică“).
Cu pieptul scobit.
Apropiindu-se într-un soi de prelungă cămaşă de noapte. Cu
şuviţele părului abundent căzîndu-i dezordonate peste umeri.
– A, domnule Sinistrat! spuse, c-o familiaritate politicoasă şi
stranie, fata. Bună seara! Mama chiar se întreba cît veţi mai avea
cruzimea să ne ocoliţi. Iată că nu mai aveţi cruzimea. Iată că nu
mai ne ocoliţi...
– Sărut mîinile, fu tot ceea ce putu rosti, intimidat, Sinistratul.
Fata uriaşă îi dezbrăcă de pe umeri hanoracul, adăpostindu-i-l
într-un dulăpior.
– „E-o noapte udă, grea, te-neci afară“, pronunţă neatentă,
pe un ton de conversaţie neutră, fata. Probabil o ceaşcă de ceai
fierbinte te va încălzi, dragul meu.
De unde?! Dimpotrivă, seara era o seară uşoară şi uscată.
De înecat, afară, nu te-ai fi putut îneca decît c-un os de peşte.
Ce căuta prăjina asta aici? Dac-o prindea madam Nicolici,
n-o vedea scăpînd vie.
Acceptă ceaiul ca pe cea mai inofensivă dintre trataţii. Supraveghe
fiece mişcare, în încăpăţînarea de-a nu se lăsa otrăvit.
Uite la criminală, cu cîtă pace interioară manevra ea ibricul!
Numai uită-te la ea cum îl cuprinde, ca şi cum ar fi fost exact al
dînsei, uimire, chiar de coadă! Îl sprijină, cu nonşalanţă, pe grătarul
circular al spirtierei. Zăngăne zaharniţa. Pipăie, la baza turnului
de farfurioare, după un scăpărici.
– „Eram să te-aştept prin parc“, îi spuse atunci, pe nepusă
masă, uriaşa.
– Nu m-am gîndit niciodată c-aş putea să vă expun... unor
asemenea probleme. M-aţi luat pe nepregătite. Mă simt deosebit
de flatat şi de îndatorat. Vă mulţumesc mult.
348 DANIEL BĂNULESCU
– Sinistrate, să nu-mi faci nici un rău, Sinistrate! o schimbase
pe bolborosit cotoranţa, chiar şi după ce el se gîndise s-o
încurajeze, adresîndu-i-se poate chiar cu „mămico“, dar îi fusese
şi prea tîrşă că asta cumva o să-l paralizeze, înţepenindu-l cu vreo
croşetă pe undeva. Aşa că îşi înghiţise precizarea.
– „...Lumea asta nu-i aşa...
iar cealaltă-i altceva...
Lumea asta-i cum o vezi
Iar cealaltă-i cum o crezi!...“
continua s-o audă, pe hoaşcă, băiatul, pradă unui desfrîu liric,
chiar şi după ce madama trăsese cuverturile peste capetele lor,
întinsese păturile, pentru ca nu cumva să-i vadă Dumnezeu ori
să-i întrezărească Răposatul.
– Să fii bun cu mine, Sinistrate, sufletul meu!... Şi-l mai
strigase către sfîrşit: Doru!... Doruleţ!... Doru!
Nu ştia cît izbutise să fie de bun cu sufletul ei, însă anumite
aptitudini similare dovedise, deoarece, iată, chiar de-a doua zi,
fusese virat pe-o alimentaţie cu mezel de export, cu ciupercuţe
cît perlele, din ţările asiatice, cu minunăţii aproape de negăsit în
Romînia, cu caşcaval, cu unt, cu şuncă de Praga şi cu „Ketchup“.
Sinistratul fusese încredinţat că asemenea delicatese nu-şi
puteau amesteca miresmele spinărilor decît în bucătăria lui
Ceauşescu.
„Ketchup“ a fost, de altfel, primul cuvînt în engleză reînvăţat
de Sinistrat, în apartamentele noii sale gazde. Era de ajuns ca
Doruleţul ei să pronunţe „Ketch-up“, că-n dreptul particulei „up“,
madam Nicolici deja percuta, sărind în îndeplinirea tuturor necesităţilor
lui fiziologice.
Dimineţile, cucoana petrecîndu-şi cît mai mult timp din acela
care-i şedea în putinţă cu Sinistratul, în cea de-a doua locuinţă,
cea în care-l cazase), se dezurnea cu regrete de sub cîrlan, atunci
cînd o surprindeau aici zorile.
Îşi scutura pieile slabe (care, treptat, îl umpluseră de delicii
şi pe Genel, făcîndu-l să-şi uite prima caracterizare, aceea că
Nicoloaica arăta de parcă era mîncată de peşti).
Prepara două bardăci de cafea.
343 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Am simţit fierbinţeli peste tot...
– N-a stat degeaba. A simţit fierbinţeli peste tot. Ei, răspunsurile
tale, alăturate brîului Sfîntului Apostol Toma, răsucit
aici, în icoană, de-o săptămînă, în patru puncte de inflexiune, ne
îndreptăţesc pe noi să credem că... astăzi... la şcoală, rişti să fii
ascultat taman la Literatura Romînă!
Madam Nicolici cunoştea la perfecţie Literatura Romînă.
Mai privea o vreme la fundul schimbător al unui personaj din
planul doi, care căuta împiedicarea demolării casei evanghelice
din icoană, precum şi introducerea unui slăbănog, aşternut pe o
targă, printre căpriorii acoperişului, acoperiş prăvălindu-se deja
zurnitor către pămînt şi atunci madam Nicolici îi spunea:
– La Limba şi Literatura Romînă. Pune mîna şi învaţă, în
special, despre simbolişti.
Mîna o pusese. Tocise. Despre curentul ăsta literar învăţase.
Nu se dumirise însă, nici negru cît unghie, despre ceea ce simbolizau
simboliştii.
Scotoci pe întuneric, în autobuz, în haina de uniformă şi
pescui o fiţuică.
Apărea copiat acolo cum că simboliştii, „prin armonie verbală
şi melodie... căutau să se apropie de muzică“, ceea ce i se păru,
din partea celor ce, trăncăneau despre simbolişti, o uriaşă neruşinare.
El mai punea urechea, mai degusta la muzică.
Dar simboliştii nici prin vis nu se apropiaseră de zonă. Fusese,
într-adevăr, ascultat, de către profesoara sa Carabulea, în ziua
pronosticată, exact despre simbolişti. Dar nu fusese capabil să
pretindă că nişte versuri în care nişte cioroi ce fîlfîiau, cîrîind,
peste nişte cîmpuri, constituiau vreo muzică.
Dimpotrivă.
Ca să fim sinceri.
Nu constituiau.
Primise, aidoma tuturor persoanelor ce fuseseră sincere, de-a
lungul timpurilor, cu simboliştii, nota trei.
Acum, în vreme ce era temeinic zgîlţîit, la coada maşinii, de
către lipsa suspensiilor, execută rapid, în gînd, un calcul elementar.
346 DANIEL BĂNULESCU
pentru Fiola şi al treilea pentru sănătatea Ierbii Fiarelor. Pentru
Suveran nu prea închina, pentru că, în principiu, nici ăla n-ar prea
fi avut voie să bea.
Păi, atunci de ce să mai coboare, dacă era aşa dobitoc să nu
ţie cont că avea un vermut cu mult mai special şi acasă?
Mare baftă să-ţi găseşti pe lume o gazdă atît de plăcută, să nu
fi nevoit să stai la cămin, în mijlocul cine ştie cărui stup de
nesimţiţi, care studii n-avea, o ignora pe engleză şi, în plus, uita
să se spele pe picioare. Zilnic, băieţii ăştia, nenorocoşi, se îmbăta,
în perioadele în care nu găsea spirt, numai descălţîndu-se şi
aspirîndu-şi mirosurile care le emanau de pe picioare.
Sinistratul poseda, de acum, degete la picioare de două ori
mai curate şi de două ori mai subţiri decît tot restul tipilor care
locuiseră vreodată în gazdă la madam Nicolici.
Iute şi madam Nicolici!
Numai să-i fi spus că ai sosit de curînd în Bucureşti, că eşti
ca şi fratele de cruce, mai tînăr, al lui Sucu Marcel şi că n-ai unde
sta, că dînsa se şi scotocea prin poşetuţă şi-ţi înmîna fuguţa, dintre
odăile celei de-a doua gospodări, cămăruţa din mijloc.
Dar, pentru a străbate pentru primaşi dată calea pînă acolo,
trebuia întîi să intri în hol, să te descalţi, apoi să te întorci pînă
la poartă şi să-ţi arunci şosetele respingător de înnegrite în pubelă.
Urmau desigur pedagogiile ligheanului, clăbucului şi cele ale
pietrei ponce, apoi din nou holul şi restul odăiţelor, de-a lungul
cărora redeprindeai, pe deplin, bunul simţ.
Madama nu uita să-ţi destăinuie că era sau fusese profesoară
de romînă-engleză, fapt care te atingea la frison şi prindeai la
manieră pînă te săturai.
Vedea o romînă-engleză la cei 49 de ani, pe care nu şi-i
recunoştea, încît, dacă era să te fi luat după ea, toţi cărturarii greci
şi romani trebuiau săltaţi de urgenţă, din mormînt, pentru a fi
reeducaţi cu romînă-engleză.
D-aia nici nu se prea mirase Sinistratul cînd se trezise încă
din prima noapte, de 10 aprilie, cu madam Nicolici lîngă pat,
dîrdîind şi jeluindu-se că întrezărise la dînsul niscaiva semne rele:
342 DANIEL BĂNULESCU
Deci patru.
Împinse-se la patru, numărul paharelor de vermut pe care era
nevoit să le toarne, în noaptea aceea, pe esofag!
Unul pentru Otilia-Fiola.
Altul pentru Iarba-Fiarelor.
Unul pentru propria beregată.
Şi-al patrulea, pentru treiul ce-l înţepase, în seara aceea, la
Literatura Romînă. Ăsta din urmă era paharul ce îi crea cea mai
profundă satisfacţie. Simţea că simboliştii, nocivi, încercau, prin
orice procedee, să scoată din el un beţiv, după cum, se pare, citise
undeva, că şi dînşii nu evitaseră.
Coborî din autobuz pe şoseaua Olteniţei. O luă agale pe
Stoian Militaru. Deschise portiţa celui de-al doilea rînd de case
al proprietăresei, pus pe strada Perone.
Madama părea să nu fie acasă. Vîrînd numai grumazul, Doru
mătură c-o ocheadă camera ei şi nu-i mai strigă nici bineţe. Evident,
gazda sa romanţioasă nu era acasă.
Cînd era, şi înnobila cu prezenţa sa cel de-al doilea rînd de
case, profesoara se retrăgea, de obicei, într-o odăiţă discretă, decorată
sumar, cu destul de bun gust, dar şi uşor împuţită. Împuţită
nu deoarece într-însa ucenicele n-ar fi făcut, din cînd în cînd, curăţenie.
Ci împuţită de la mirosul de om înfăşurat în bulendrele lui,
care nu se mai hotăreşte o dată să recunoască cum că îmbătrîneşte.
Dar nu adora să facă amor în această încăpere.
Acum însă sprinţara sa gazdă se trăsese probabil undeva să
îmbătrînească, se va întoarce cu toate mirosurile sale normale
puse la loc şi încăperea va putea fi dinamitată. Dacă nu dinamitată,
măcar aerisită.
Dădu să-şi retragă grumazul, şi abia atunci observă că nu
numai gazda lipsea de la locul ei.
Lipsea şi încăperea.
Cel puţin, lipsea sub aspectul sub care el o cunoscuse. Devenise
o odaie dintr-un cu totul alt secol, de pe o cu totul altă planetă.
347 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Practic, n-aveai nevoie decît de o voce bălaie şi nevinovată,
care să-ţi înceapă: „...Lacul codrilor albastru“. Desluşeai imediat
plescăitul apei (îmbîcsită de mareea aceea de nuferi galbeni), repezindu-
se ritmic în placa frontală a şifonierului. Nemaiavînd
de zăbovit decît patru versuri, pînă cînd: „Ea din trestii să răsară“
şi să-ţi cadă lin pe piept. Lin scria, lin cădea.
De răsărit, din trestii, îţi răsărea.
Obligat pe piept îţi pica.
Mulţi s-ar fi întrebat de ce umanitatea îşi pierdea timpul,
neîndeletnicindu-se cu învăţatul, de dimineaţa pînă seara, a literaturii
romîne. Sub comanda doamnei Nicolici.
Aproape toţi tipii pe care îi cunoscuse Sinistratul ar fi acceptat
continuarea studiilor, cu un surîs vulgar pe feţele radioase. Însă
pe Doru abundenţa de muieri perfecte, civilizate, pătimaşe, căzute,
fără ca el să mişte un deget, în aşternutul lui, de la o vreme îl
cam teroriza.
De aceea, cînd şi cînd, după ce terminau cu partea cu poetizatul,
o mai înşfăca pe vreuna de cîte-o ureche. O cîrpea, dacă
era s-o cîrpească. Şi-o potrivea, la loc, pe genunchi. Şi-o descosea
cu binişorul:
– Spune, fă!... Că te dau cu ţeasta de pereţi, de uimire şi de
supărare!... Ce cauţi tu la mine, fă, zăltato?!
Făcea o pauză. Îşi mai scăpăra o ţigare. Mai pipăia, pe tăblia
noptierei, după un medicamentul de întremare.
– Ce-am scris, fă, eu, pe pămîntul ăsta... Ca să vii tu croită,
în limbă, la mine?!... În vreme ce al tău, poetul, stă acasă. Şi
munceşte, poate şi-un secol, ca boul, la o rimă. Despre frumuseţile
şi neruşinările tale. Ferm convins că şi ţie îţi place literatura
romînă?!!...
Se înfierbînta şi neglija faptul că nu toţi iniţiaţii scriau în ritm
şi în rimă.
Pe de altă parte, nici iubitele nu ştiau, probabil, exact ce să-i
răspundă.
Pentru că niciodată nu-i răspundeau.
356 DANIEL BĂNULESCU
Rămase încremenită. Se roti lent, cu zgomot de mecanism de
orologiu, plasat într-un turn medieval. Trei ture şi jumătate. În
sensul acelor de ceasornic.
Fu oprită din nou în aceeaşi poziţie suspendată.
Un glob de pîclă roş-albăstruie (luminat din interior), coborî
de-a lungul reliefului draperiei, desfăcîndu-şi circumferinţa într-o
formă lungă şi subţire, într-un soi de fular.
Iar cînd ajunse de se instală în fotoliul de la rădăcina perdelei,
eşarfa de ceaţă se lăţise. Şi completa deja contururile unui bărbat
corpolent, cu ţinută cazonă, păr rar, tuns drastic, faţa lătăreaţă,
rasă pînă la sînge, ochelari severi de baga.
Şi prin al cărui trup transparent, şiroind de ectoplasmă, reuşeai
să zăreşti desenul florilor argintii, verzi şi violete, de pe materialul
textil aflat în spatele său, îmbrăcînd speteaza fotoliului.
Paradoxal, sub greutatea bărbatului, buretele fotoliului se
curbă.
Ceţoasa apariţie se aplecă spre servanta din stînga. Încărcă,
în palmele-i de săpător, cele două difuzoare ale pick-up-ului.
Umblă un minut şi le potrivi: un difuzor pe genunchiul drept,
celălalt difuzor pe genunchiul stîng.
Tuşi.
Deschise de cîteva ori gura fără să se audă vreun sunet.
Şi, curînd, vocea şi tusea i se desluşiră în difuzorul din dreapta.
Şi, nu după mult, pîrîind, în difuzorul din stînga.
– „Bună seara, tovarăşi! La dispoziţia dumneavoastră, dragile
mele!... Dragostea şi ataşamentul meu rezervate numai pentru
tine, Marie!... Frunzele de foioase sînt mai călduroase decît cetina
de brad. Cetina de brad este mai confortabilă decît rădăcinile şi
tulpinile de jnepeni. Trei coţofene, care au gustat din stîrvul meu,
vorbesc acum cu glas omenesc şi îi îngrozesc pe salvamontiştii
orăşelului Buşteni!...“ rosti Bărbatul de Ceaţă şi, cu mîna stîngă,
manevră trei dintre butoanele pick-up-ului, stăruind să elimine
fuioarele de paraziţi datorate microfoniei.
– Adriane! Nu-mi vorbi despre stîrvul tău, Adriane! Fiindcă
eu simt că mă topesc şi dacă scap vreun blestem... Scrumul şi
365 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Într-o miercuri, înăuntru, la „Grădiniţa“ (pe terasă, sporăvăiau,
zgribulite, doar două perechi), el şi madam Nicolici se
treziră sorbindu-şi halbele cu bere mediocră, în compania unui
poet guraliv.
De vreo 50 de ani.
Cu barba şi mustăţile impunător de albe.
Şi care, pe motiv că publicase vreo 40 de volume de versuri,
îşi petrecu întreaga după-amiaza distrîndu-se pe socoteala lor,
recitîndu-le stihuri din lirica sa tîmpită şi neascunzîndu-le încîntarea
sa zgomotoasă sa că avea de-a face cu doi proşti.
Poetul impunător bău multă votcă, amestecată cu quik-cola,
pe care, spre sfîrşit, jumătate nu pregetă să o verse pe el. Nu se
ştia cum, dar, tupeist, din prima, le luase el, lor, graiul. Şi nu se mai
dovediră în stare să se apere, întreaga perioadă, cu absolut nimic.
Ieşiră fierţi, cu coada între picioare, din cîrciuma aglomerată
şi îmbîcsită.
– Ia cercetează-mi, te rog, ce-i şi cu nemernica asta!... o
imploră, tremurînd de mînie, Doru pe profesoară şi apoi el prinse,
în goană, o legătură care să-l transporte către Liceul „Pipera“.
Iar pînă seara, madam Nicolici se şi înfiinţă cu iubita din
tinereţe, a poetului impunător, la poartă.
Iar pe asta, într-adevăr, Sinistratul, din ură şi înverşunare,
o vlăgui toată noaptea, drăgostind-o în reprize lungi şi cauzatoare
de febră musculară. În pauze, împroşcînd-o cu majoritatea
zoaielor reproşurilor pe care, în restaurant, ar fi dorit să le zvîrle
în obrazul poetului beţiv şi impunător, dar care nu îi veniseră pe
limbă atunci.
Toate iubitele poeţilor romîni, auzindu-i numele, se îmbujorau,
îl căutau, îşi luau lumea în cap, năvăleau peste el.
El le-ar fi preferat numai pe acelea despre care se scrisese
în ritm şi în rimă, dar în unele seri, n-avea cum s-o dea la întors
şi accepta, pe muchia rablagită a recamierului său, şi cîteva dintre
iubitele despre care se scrisese în vers alb.
Devenise cea mai vînată persoană din Bucureşti, poezia îi
acapara clipă de clipă. Emanaţia lirică îi scăpase de sub control.
353 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
deilor cu care se împinciorongeşte. Şi cu care se joacă de-a iapa
şi armăsarii, pe la voi, prin cartier?!...“
– Ce blestemat!! Cîtă bădărănie!... Dar dacă tu l-ai crezut că
eu aş fi din acelaşi aluat cu al tău şi-al Cristinei, treaba ta!...
– „...Eu n-aş zice cumva că ăsta nu-i vreun lucru bun. E
un lucru bun!... Dar de cînd te-ai zdrobit şi-ai devenit peliculă
de grăsime prin stomacul mistreţilor... N-a fost zi în care ea,
nevastă-ta, să nu-şi fi desfăcut conjuraţiile şi picioarele înaintea
cine ştie cărui pofticios de neiniţiat sau intrus?!... Ceea ce, la
rîndul lui, e un lucru bun... E o femeie harnică! Deşi, la calibrul
ei, nu e mare scofală să-şi piardă vremea cu fleacuri şi frecţii...
Chestia e dacă, pînă aici, erai sau nu la curent, venerabile
Alcibiade?“
– Zi-o verde, Adriane! i se adresă, cu ochii scăpărînd, madam
Nicolici, demonului. Eu n-am pretins niciodată c-aş fi altceva
decît un om obişnuit. I-ai dat crezare intrigantului ori ba?
– „Bineînţeles că nu. Era un măgar... E drept, o luase, pe
departe, cu binişorul, doar pentru a ajunge să-ţi reproşeze că l-ai
învăţat poezie pe micul Sinistrat! Închipuieşte-ţi, Mariuşcă, un
asemenea lucru, taman pe micuţul Sinistrat! Ca şi cum eu nu l-aş
avea sub ochi, teafăr şi intimidat, aici, alături de tine.“
– Bună seara, domnule Alcibiade, salută respectuos băiatul,
fără să-l ia nimeni în seamă.
– I-o mai predam din cînd în cînd... La început, cînd a sosit
la noi, nu-l ştia nici pe „Căţeluş cu părul creţ“. Îl mai las s-o
mîngîie. Să se joace cu ea, de două, trei ori, înainte de culcare...
Îi înlesneşte un somn mai tihnit şi mai dulce.
– „Şi tocmai pe ăsta te-ai găsit tu să-l înveţi poezie?? izbucni
demonul uluit... Îl mai las, din cînd în cînd, să o mîngîie!...
Pe altul rău nu te-ai găsit să-l înveţi?!“
– Nu-i nimic. Să înveţe şi el, suspină madama cu umor. De
două, trei ori, înainte de culcare, n-o mută din loc. Nici puştiul nu
s-ar plînge că-i cauzează.
– „...Uite, am să-ţi explic folosindu-mă chiar de cu cuvintele
lor: „Prea neînfricatule Alcibiade!...“ s-a descolăcit din ghem şi-a
368 DANIEL BĂNULESCU
Doamna Iosif Petrică, doldora de temperament. Doamna Vinea,
plicticoasă. Doamna Ion Pillat, nici n-o simţeai. Doamna Vasile
Voiculescu, evlavioasă. Doamna Gellu Naum, fistichie, de te
amorţea şi te lăsa fără grai.
Doamna Nichita Stănescu, pe numele său Dora, era într-atît
de frumoasă, încît, observînd-o la cumpărături prin Piaţa Amzei
şi cîntărind-o cît era de chipoasă, din invidie, madam Nicolici nici
nu i-o mai cără în cămăruţă şi, pentru multă vreme, Sinistratului
poezia lui Nichita Stănescu nu-i mai spuse nimic, astfel că el
rămase cu un gol de neiertat în literatura romînă.
Soţiile simboliştilor erau cam blegoase, se retrăgeau într-un
colţ, îşi răsfirau degetele lor prelungi pe boala lor de piept şi,
interiorizate, trebuia să-ţi baţi mult capul pînă să scoţi puţină literatură
de la ele.
Avangardistele erau neastîmpărate.
Îi perforau cu capse tricoul, îşi dublau volumul sînilor, înmuindu-
şi-i în parafină, îi caligrafiau, cu verde, pe tencuială, cuvinte
dezlînate şi-i declarau că poate să plece unde vrea, fiindcă ele
fie or să-l aştepte, fie nu.
Proletcultistele se dovedeau cele mai îndîrjite.
Îi solicitau rapoarte amănunţite despre stările sufleteşti încercate
în munca la strung. Îi înaintau notiţe informative despre
activitatea soţilor lor. Trebuia să le coboare cu forţa de pe lampă,
acolo unde se căţărau pentru a scanda, cică-se, pentru pace, înhăţîndu-
le de insigne, smucindu-le jos şi învăţîndu-le, el pe ele, poezii.
Îl ţintuiau. Atîta calitate posedau şi ele. Se pricepeau de minune
să ţintuie. Ţi se înfiora pielea de plăcere, dacă se învrednicea
vreuna dintre meseriaşele astea să-ţi presteze lucrul cu pricina,
la cîţi nu demascaseră ele prin şedinţele de Partid şi la cîţi nu
ţintuiseră ele la stîlpul infamiei. Atunci cîntări Sinistratul că din
50-60 de obscure doamne Breslaşu nu izbuteai să întocmeşti nici
măcar o vertebră dintr-o autentică doamnă Macedonski.
Oricine s-ar fi prăpădit după modul acesta palpabil, destoinic,
direct, desfătător şi neobişnuit de a învăţa literatură.
355 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
pulberea or să se aleagă de toate coţofenele care ne ciugulesc soţii,
zdrobiţi prin Munţii Bucegi!
– „De ce? Coţofenele alea trei deja au murit. Din carnea lor
au gustat alte coţofene. Au murit şi astea, seria a doua... Au fost
gustate şi ele... Acum, întreaga Vale a Jepilor răsună de glasul
omenesc al sutelor de coţofene. Care povestesc isprăvile mele,
în zeci de balade. Lăsînd impresia – greşită – că aş fi fost vreun
erou.“
– Exact ceea ce şi eşti. Un erou.
– ...„Scuză-mă un moment. Nu ştiu ce are etajul de amplificare.
Cîtuşi de puţin nu pot fi un erou...“
Şi Bărbatul de Ceaţă, înclinîndu-se tot mai riscant (dar păstrînd
în echilibru, pe genunchi, cele două difuzoare), deşurubă o
plăcuţă laterală a pick-up-ului, înnădi două-trei cabluri secţionate,
inspectă contactele a şapte-opt tranzistoare.
– „Bună seara! bubui, de data aceasta, cu claritate de cleştar,
vocea lui, după un răgaz de cîteva zeci de secunde. Bine v-am
găsit!... Sînt impresionat că m-aţi poftit la călduroasa dumneavoastră
petrecere. În munţi, deşi este luna aprilie, vremea continuă
să rămînă cîinoasă.“
– Continuaţi şi voi să vă ţineţi înlănţuiţi de mîini! şuieră, în
surdină, madama, invitatelor şi protejatului ei.
Şi apoi către cel care-l întrupa pe soţul dînsei, pe Alcibiade
Adrian Nicolici:
– De ce erai supărat azi după-masă?
– „Cînd? Pe terasă?“
– Sigur. Pe terasă...
– „Eşti tu atît de încredinţată, Mariuşcă... Că eram precum
spui?“
– Mie-n sută. Am greşit eu vreodată? Chiar şi atunci cînd
ţi-am înştiinţat că, dacă ai să fugi cu sclifosita aceea spălăcită,
Cristina... Să escaladaţi prin Munţii Bucegi. O să vă frîngeţi
amîndoi gîturile?!... Uite că n-am greşit. Te mai vezi, cînd şi cînd,
cu Cristina?
– „Necontenit. Cei de pe aici nu cunosc desfătare mai uriaşă
decît să ne plimbe pe noi. De dimineaţă pînă seara. Pe la femei...“
366 DANIEL BĂNULESCU
Nu erau deloc rare cazurile în care îl importunau pînă şi
iubitele, crude şi vii, de nouăzecişti, de optzecişti, cîteva dintre
ele date în paştele mă-sii de cît de frumoase puteau fi, fete rafinate,
dulci, sclifosite şi pline de fumuri albastre în capetele lor
alungite, ca de pisici.
Prietene ori tovarăşe de viaţă ale unor băieţi care încă trăiau,
se călca pe bombeuri cu ei prin metrou, se spălau, se pieptănau
şi se tîrau către nişte slujbe nenorocite, unii dintre ei făceau chiar
karate sau box.
Dar chiar şi aceia care nu făceau karate sau box, i-ar fi luat de
urgenţă gîtul, aflînd ceea ce se petrecea, în realitate, cu puştoaicele
după care dînşii erau îndrăgostiţi morţi. Cu fîţîitele pe care destui
dintre dînşii nu îndrăzneau să le atingă nici măcar cu un fulg.
Unde erau, într-adevăr, răpite şi adăpostite, ipocritele acelea,
în orele în care îşi puneau în aplicare adevărata lor specialitate,
aceea de a părea, cît mai veridic, picate pe gînduri. Ori în a cărui
odăiţă se îmbulzeau cu toatele, imediat ce poeţii destinelor lor
îşi întorceau, o clipită, geana de la ele.
Nu ţinea neapărat. Dar nici cine ştie ce nu s-ar fi supărat, dacă
vreunul dintre poeţii aceia i-ar fi luat, cu adevărat, gîtul.
Îi înţelegea. Nu pentru asta se zbătuseră şi scriseseră ei.
Nu ăsta era motivul principal pentru care compuneau dînşii.
Pentru ca muierile poemelor lor să se repeadă în limbă, înfierbîntate
ca nişte pisici, în cameră la Sinistrat. Şi să citească, împreună
cu el, literatură, noaptea întreagă.
Se ruşina şi n-ar fi mărturisit nimănui despre comportamentul
prietenos al doamnei Eminescu.
După prima noapte, intuind parcă valoarea soţului dînsei,
se purtă rece cu madam Bacovia.
Prin prisma soţiei, era circumspect cu privire la talentul
doamnei Arghezi. Aceea care îi fu prezentată drept doamna Blaga
îi păru o molîie. Doamna Ion Barbu avea limba tăiată, despicată,
ca de şarpe şi oricît s-ar fi străduit cu dînsa, nu se putea obişnui
cu şuierul ei.
Doamna Coşbuc era gospodină. Doamna Alecsandri, pisăloagă.
Doamna Minulescu, de viaţă. Doamna Topîrceanu, sprintenă.
354 DANIEL BĂNULESCU
– Nu mai e femeie. E cadavru.
– „Uitasem cît de drăgălaşă izbuteai să fii. Asta-i cutremurătoarea
urgenţă pentru care am fost invocat? Să transmit salutările
tale Cristinei?“
– Auziţi, cică vrea să-i transmită salutări!... Ştii ceva?! Nu-i
transmite nici o salutare. Pedepseşte-o, las-o nesalutată.
Şi, observînd că Invitatul de Ceaţă intenţionează să se debaraseze
de difuzoarele sprijinite pe genunchi şi să dispară...
– Nu mă părăsi atît de iute, Adriane!... Iartă-mi limbariţa,
Domnul şi Stăpînul meu! Ştiu că sînt mai urzicătoare decît o
urzică şi mai otrăvitoare decît o ciupercă. Ai fost şi eşti singurul
meu iubit. Sînt o soţie extrem de greu de suportat şi neglijez să
mă schimb.
– „Nu mai neglija. Ce-i cu terasa, Mariuşcă?“
– Te-am văzut azi, pe la prînz, fîţîindu-te prin acel loc... Purtai
un rucsac în spate. M-am apropiat. Dar n-am izbutit să pricep
ce-mi spuneai... M-am apropiat însă suficient, pentru a constata
că arătai teribil de nemulţumit. De ce erai atît de nemulţumit?
– „Sînt convins că adîncul sufletului tău cunoaşte răspunsul.
Ce mai mă întrebi? Consultă-ţi străfundurile sufletului. Ele cunosc
răspunsul.“
– Poate că da, poate că nu... Mărturiseşte-mi-l şi tu.
– „...Pe terasa noastră, am debarcat azi după amiază direct
dintr-o şedinţă. Am fost convocat în acea şedinţă de către cîţiva
dintre cei mai simandicoşi conducători de pe aici...
Au expediat după mine letica imperială...
Am fost tratat ca un prinţ.
În sala împăraţilor Persiei am fost primit cu cea mai aleasă
pompă, am fost poftit în puful lojilor pentru invitaţii cei mai de
vază, am fost examinat în tăcere. Au şoşotit între ei...
O puturoşenie de spirit, cu manşetele veşmintelor tivite cu
vapori de pucioasă, cu sceptru de trestie şi coroană împletită din
gheare de pasăre, m-a fulgerat din scurt:
„Prea vrednicule Alcibiade! Eşti la curent că nevastă-ta
dezvăluieşte din formulele sacre şi din incantaţiile secrete, derbe-
367 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Cînd îl primeam prin cămăruţa din spate şi îl serveam cu
rahat... Puneam alături de farfurioară şi un pahar cu apă rece, de
puţ. De-ţi îngheţa dinţii... Şi făcea mărgele-mărgele într-însa. Iar
Răposatul, după ce îi îngheţau suficient dinţii, îmi spunea „Mărgiculiţo“.
Iar dovadă că mi-a făcut atunci vizită e că nici pînă în
ceasul de faţă nu mi-a mai înapoiat nici un făraş.
– Lasă că-ţi dau eu ţie făraş. Peste cîteva zile. De n-o să-l poţi
duce...
– Dă-i-l! N-ai auzit ce susţine că m-am născut cu gîtul
strîmb?! Reao!
– Reao? Şi, după aia, cui ai să mai povesteşti cum te dădeai,
prin Bruxelles, cu patinele?!
– Nu erau patine. Erau ciclişti. Şi nu se dădea cu ei prin
Bruxelles. Ci prin lanurile de porumb.
– Dacă n-ai pioletul perfect ascuţit, nu eşti Faraon.
– Bine. Să ne împăcăm. Să uităm de făraş! Dar, ştiindu-mă
cît sînt de sensibilă la bîrfele despre Răposat, nu mai bîrfiţi... Doar
mi-aţi fost martore, cît am rămas de paralizată, neînţelegînd nici
ce se întîmplă. Cînd mi-au adus veste că Răposatul s-a făcut
fărîme în Munţii Bucegi. Luînd în stomacul meu fiecare despicătură
de stîncă între Brîul lui Răducan şi Colţii lui Mărgărit...
La Crematoriu l-am depus, pentru că nu puteam să îngrop
creştineşte un buletin, două şosete şi 300 de kilograme de frunze
uscate... Tot ce-a mai fost găsit din Răposat. Mă ştiţi şi că aproape
mă decisesem ca, în semn de doliu, să nu mai pronunţ un cuvînt,
cît voi trăi... Nici cît să înmoi un descîntec... Nici cît să arunc un
blestem.
Şi că în noaptea în care mă zvîrcoleam dacă să rostesc sau nu
legămîntul, Răposatul, în persoană, mi s-a înfăţişat într-un vis
şi-a cuvîntat:
„Ascultă, Marie! Eu nu ţi-am cerut să faci jurămînt de
castitate cu gura. În dauna limbii şi a literaturii romîne... Rămîi
profesoară de limba şi literatura romînă! Împrăştie-le lumina!
Nu-ţi bate joc“... O silabă nu m-am abătut de la ceea ce mi-a
ordonat atunci Domnul şi Stăpînul meu!
360 DANIEL BĂNULESCU
A apărut, după o vreme, şi copilul ăsta, Doru, parcă aşa îl
cheamă. Doru, te cheamă? Milogindu-se să-i întindem o unghie
de ajutor, miorlăindu-se să-i dăm şi lui cămăruţă, zice, eu de ce
să n-am cămăruţă?!
Mă ştiţi, făcînd bine în dreapta şi-n stînga. I-am dat cămăruţă.
N-am zis nu. Dar băieţaşul acesta parcă primise educaţie în
pădure, nu ştia nici să caligrafieze ca lumea, o zbîrcea la socoteli
şi, peste toate, nu învăţase toată viaţa lui o poezie.
M-am apucat şi l-am învăţat şi poezie. Am dat aceeaşi atenţie
tratamentului lui, ca şi tratamentului meu. L-am supraalimentat.
L-am înzdrăvenit. Am făcut din el un sac de calorii.
Îmi continuam deci binefacerile. Şi, dinspre partea aceasta,
aşadar, totul era bine...
Pînă azi după-amiază, cînd Răposatul îmi răsare, din nou,
înainte. Se fîţîie iritat pe terasă. Şi mormăie şi plescăie şi mi se
adresează ininteligibil, de nu am putut să mă înţeleg în nici o
limbă omenească cu el.
Iată deci de ce v-am chemat! Să cercetăm şi să pătrundem
împreună motivele pentru care era Dînsul, azi după-amiază, atît
de nemulţumit!...
Apăsară comutatorul sufrageriei şi întrerupătoarele veiozelor
cu abajur, şi stinseră luminile.
Pe întuneric, Doru şi putrezitele se prinseră, într-un cerc
mare, de mîini.
Îşi împletiră degetele cu vecinul din dreapta şi cu vecinul din
stînga, ca îndrăgostiţii. Erau cinci persoane înşirate, la distanţe
egale, în jurul mesei, şuşotind.
Şi apoi, nemaişuşotind.
Prin dedesubturi, cucoana îşi lipi pulpa suptă de cea a
Sinistratului.
Controlor spiritual era, fireşte, madam Nicolici.
Demonii foşgăiau deja prin sufragerie, într-o aglomeraţie atît
de rîioasă, de n-ai mai fi reuşit să arunci nici un ac.
Deuteronomul 18:10-12, Leviticul 19:31 şi Leviticul 20:6
erau doar trei dintre paragrafele în care Moise transcrisese inter-
361 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Se scurseră aproape în întregime şi cele două săptămîni de
pensiune şi literatură, situate în mijlocul lunii aprilie.
Într-o joi, 21 aprilie, întorcîndu-se aţă de la liceu, sărind şi peste
vermut, parcurse în goană Stoian Militaru, să mănînce, să facă
un duş, să se apuce mai iute de temele acelea ciudate, de poezie.
În hol, Nicoloaica, răvăşită şi tîrnosită prin plîns, îi aţinu calea.
Şi, aruncîndu-i-se-n braţe, într-o clipă, îi şi înmuie, de lacrimi,
hanoracul.
– Sinistrate! În seara asta trebuie să fim mai uniţi ca oricînd,
Sinistrate. Şi să ne ţinem de mînă!
– Bine. Să fim. Să ne ţinem, încuviinţă, cam neatent, Doru,
lepădîndu-şi servieta în hol şi grăbindu-se să ajungă la closet,
pentru a se spăla pe mîini, pentru masă. Dar şi pentru a fi şi mai
pregătit să se ţină de mînă.
Pentru a ajunge la closet, trebuia să străbată sufrageria. În
sufragerie tronau trei cotoroanţe, femei foarte în etate, pe care le
mai întîlnise în cartier.
Dădu bună seara şi îşi ţinu calea sa.
Prin uşa de la baie, de afară, madam Nicolici îi comunică din
remuşcările sale referitoare la soţul său, după care se simţea şi
acum atît de văduvă. Din părerile sale de rău privitoare la Răposat.
Cică spectrul Răposatului se abătuse în această după-amiază,
pe aici, pe-acasă. Douăzeci de minute se tot învîrtise pe terasă.
Şi se arătase extrem de nemulţumit:
– D’aia m-am rostogolit şi m-am zdrobit eu de stîncă,
Marie?! D’aia m-am prăvălit eu, de la o înălţime de 120 de metri,
Mariuşcă...
Într-adevăr, Sinistratul aflase de mult că Răposatul răposase
făcînd alpinism şi prăbuşindu-se de pe un imens perete de stîncă.
Dar nu-i dăduse nimeni de înţeles c-ar fi făcut-o cu un anumit
scop.
– D’aia mi-am făcut praf şi pulbere fiecare oscior?! Ca tu
să săvîrşeşti, acum, una dintre cele mai ireparabile greşeli... Din
cîte le e dat, pămîntenilor, să comită?!
357 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Pînă la urmă, căzură la înţelegere ca madam Nicolici să
rostească, tare şi răspicat, blasfemia, Sinistratul încuviinţînd o
singură dată din cap.
Liceanul intuia că poezia domnului Cîrlova se va dovedi o
poezie cît se poate de agreabilă. Îşi promise ca, în timp ce
controlorul spiritual va călca porunca a treia şi el va bîţîi, ca un
netrebnic, din cap, să se gîndească, de fapt, la cu totul altceva decît
la numita poruncă.
– Spirite răzvrătit! Necurat. Şi clocotind de putere şi ură!
Primeşte, ca ofrandă, luarea în batjocură a Numelui Preasfînt...
Şi gazda trînti, fierbinte, o belitură de înjurătură, despre care
cu greu ai fi crezut că o cucoană, nedespuiată de ultimul strai de
civilizaţie, s-ar fi încumetat s-o rostească în public.
Madam Nicolici trase aer în plămînşi o rosti.
Aceeaşi doamnă reinvocă expedierea acasă a scumpului ei
Alcibiade Adrian Nicolici.
La timpul potrivit, Sinistratul mişcă o dată, iute şi imprecis,
din craniu. Se forţă să-şi închipuie că este întrebat dacă o
antipatizează sau nu, pe doamna Sapienţa Celenterache. Da, o
antipatizează absolut, îşi imagină el că împărtăşeşte o destăinuire
jenantă. Da, şi îşi mai clătină o dată ţeasta.
La ora aceea, Alcibiade Adrian Nicolici era de mult mort şi
dizolvat în nefiinţă, cu trupul împrăştiat prin viroagele munţilor
şi ale Crematoriului, cu spiritul stins şi absorbit într-una dintre
bulboanele neantului. Alcibiade Adrian Nicolici nu mai exista.
Sub nici o altă formă. Afară de cea a amintirii.
Un demon din apropierea cutelor draperiei (care pînă atunci
se tot îmbulzise, pentru a-şi tăia pîrtie prin vălmăşagul sufrageriei),
căpătă încuviinţare de-a imita particularităţile şi comportamentul
pieritului Alcibiade Adrian Nicolici.
Degetele se electrizară.
Încăperea fu brăzdată de schije de foc minuscule.
Masa circulară, cu cele cinci scaune şi ocupanţii lor, fu
catapultată 150 de centimetri în văzduh.
364 DANIEL BĂNULESCU
Magheruşan, madam Sapienţa Celenterache şi madam Dragonela
Jugureanu.
Arătau înzecit mai ruinate decît gazda.
Iar a doua lor calitate mediumică era aceea că-l cunoscuseră
pe Răposat.
– Şi nu-ţi mai zic ce distins se înfăţişa înainte. Dar şi ca
Răposat se ţinea aşa chipeş. C-ar fi meritat neapărat păstrat mumificat!...
Cîte mumii de împăraţi şi de sultani n-ar fi bătut, prin
trăsăturile lui agreabile, Răposăţelul la fund!
– Cine, tantelo Dragonela? Era rudă Răposatul cu Sultanul?
– Taci, neglijento! Curg scamele de pe tine. Ca paiele la botul
vacii... Ştii că nu se înghesuia după onoruri. Uite ce guler strîmb
ai!... Nu era rudă cu Sultanul. Poftim manşetă! Era amic... Se
duceau vara în Alpi, la escaladat împreună. Spuneau că pe colţul
primejdios al stîncii, nu se mai uită omul la prieten, dacă-i Sultan
sau nu e Sultan.
– Ai bocanci buni, eşti Sultan...
– Ce spun eu şi ce înţelege ea!
– Ai piolet ascuţit, eşti Faraon...
– Unde vezi, tu, gulerul strîmb? Ăsta nu-i guler, vaco. Aşa-i
modelul!
– Şi vreţi să aflaţi cum mi s-a destăinuit într-o toamnă?!...
Că era destăinuitor. O dată ce te simţea suflet de ispravă, ţi se
destăinuia... Era toamnă. Ploua. Era perioada aia, de îndată ce-l
aduseseră de la Crematoriu, că nevastă-sa aia... Unde-i nevastă-sa?...
Ca să economisească banii cu cimitirul, îl lepădase... Să-l facă
scrum, la Crematoriu... Şi trădarea cu Crematoriul, pe Răposat
îl rănise enorm... Îl şi plouase. Trecuse unul cu basculanta şi-l mai
şi stropise. Aşa că-l văd că urcă, murat, pe prispă la mine şi-mi
zice: „Mărgiculiţo! Amoarea mea. Împrumută-mi şi mie făraşul.
Fiindcă sînt trist... Mi-s gîndurile ca gîndacii. Şi simt c-am devenit,
de prisos, chiar şi cenuşă.“
– Ţi-a spus el, ţie, amoarea lui? tuşi duşmănoasă madam
Nicolici. Mai vorbea el cu tine, după ce te prinsese cu cercetaşii?!...
Ţi-a mai făcut vizite, după Crematoriu? Şi de unde pînă
unde aţi ajuns voi la Mărgiculiţo?
359 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
dicţia, pe care Yahweh (sau Iehova), Dumnezeul dezvăluit de
Biblie, o prăvălise deasupra spiritismului.
În plus, rafala sentinţelor din Leviticul 20:27 amintea, ea
singură, de pregnanţa unui poem: „Dar dacă un om sau o femeie
cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie
pedepsiţi cu moartea. Să-i ucidă cu pietre. Sîngele lor să cadă
asupra lor.“
Nemaipunînd la socoteală că şi Isaia, la rîndul său, în cartea
sa, la capitolul 8, versetul 19, nu se dăduse la o parte şi întărise:
„Dacă vi se va zice însă: «Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi
pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc», răspundeţi:
«Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el
pe cei morţi pentru cei vii?...»
Madam Nicolici şopti şi bolborosi:
– Spirite Necunoscut. Strălucitor. Răzvrătit. Şi neînchinat
nimănui!... Îţi oferim, în dar, luarea în deşert a Numelui Personal
al lui Dumnezeu!... Rugîndu-te să trimiţi, de urgenţă, acasă... Pe
robul tău... Măcar pentru zece minute... Fiul lui Varlam şi al Stelei.
Pe Alcibiade Adrian Nicolici!...
Rămaseră ciuliţi, aşteptînd două minute.
Nu se petrecu însă nimic. Dinspre fiul lui Varlaam şi al Stelei
nici o mişcare.
– Măi, ăsta micu’! Măi, puştiulache... Ia ia tu în deşert
Numele lui Dumnezeu!
– Poftim?
– Ia în batjocură Numele Preasfînt.
– Să-l iau la mişto?
– Ai dreptate. Cum să ştii să-L iei în derîdere?! Nici nu ţi-am
explicat.
Şi îi explică faptul că, în Biblie, Dumnezeu îşi dăduse sieşi
un Nume, care ar însemna „El este Cel Veşnic“ ori „El face să
devină“. Din Numele Preasfînt se mai păstraseră numai literele
YHWH sau JHVH, pentru că vechii evrei îşi scriau numai consoanele,
vocalele rostite între ele pierzîndu-se în negura timpului.
Cele patru litere se numeau Tetragrama şi erau acum pronunţate
ba Yahweh, ba Jehovah, ba Iehova.
362 DANIEL BĂNULESCU
Din baie, Sinistratul îşi dădu imediat seama că Răposatul se
referise la lemnul şifonierului, care se umflase şi se curbase de
atîta amar de nuferi şi de apă de lac.
Şi îşi şi comunică părerea cu glas tare.
Nu, fu contrazis de afară. Şifonierul ieşea din discuţie. Răposatul
fusese şi-n viaţă un om prea desprins de bunurile materiale.
Fusese ghid în străinătate, la O.N.T. Fire emotivă şi fină. Îl
cunoştea ea. Tipul omului care nu s-ar fi împiedicat, nici mort, de
vreun şifonier.
– Atunci ce avea? se interesă Doru prin uşă. Dacă era emotiv,
poate că-i lipsea literatura, strigă el, pentru acoperi zgomotul
robinetului, care ţiuia şi, la o infimă rotire spre stînga, împroşca
un şuvoi disproporţionat pe pantaloni.
– Şi atunci, eu l-am conjurat, povestea madam Nicolici, de
dincolo de uşă, fără să-l audă. Să se oprească. Să încremenească.
Şi să-mi mărturisească, în numele luminişurilor de adevăr, ce ne
pîndeşte din spatele regiunilor necunoscute. De ce arată atît de
nemulţumit?!
Dar Răposatul îi mormăise ceva ce ea nu izbutise să descifreze
şi nu se oprise, după cum ea îl implorase. Dimpotrivă, dînsul
se vîrîse şi scotocise prin magazioarele de sub terasă. Dibuise un
rucsac semiputrezit. Şi-l atîrnase în spate. Şi dispăruse cu repeziciunea
cuvenită unui tip ce făcuse, pe vremuri, din escaladarea
Fisurei Albastre scopul vieţii lui. Totul cu expresia aceea nemulţumită
pe chip.
– Şi atunci, eu m-am decis, picură cotoroanţa prin uşă, la
concurenţă cu robinetul. M-am decis să ne ţinem de mînă. Pentru
a înţelege şi a ne comunica, prin propria gură, ce-a zis.
Aha. Deci aşa se explica şi prezenţa ălorlalte trei cotoroanţe,
se lumină Doru şi netezi prosopul pe suport.
Organizau una dintre îmbîrligatele lor Şedinţe de Spiritism.
Masa din sufragerie era perfect circulară, corespunzătoare,
susţinută, în centru, printr-un singur picior.
Pe duduile ce se şi răsfiraseră la masă, părinţii domniilor lor
le intitulaseră, cu un vraf de decenii în urmă, madam Clementina
358 DANIEL BĂNULESCU
Şi era o adevărată desfăşurare să invoci demonii, folosind
injurios una dintre aceste pronunţii, mai ales că Dumnezeu interzisese
cu stricteţe fapta aceasta. Porunca a III-a zicea: „Să nu
foloseşti Numele lui YHWH (Yahweh sau Iehova), Dumnezeul
tău, în chip nedemn. Căci JHVH (Iehova sau Yahweh) nu va lăsa
nepedepsit pe cel ce va folosi în chip nedemn Numele Lui.“
Spre binele lui, pe Doru Sinistratul îl impresionă porunca a
treia. Nu mai fu de acord să sape loc acestui Nume în mijlocul
unei porcărioare.
– Vai de mine! Tot eu l-am avertizat. Iar acum el nu mai vrea
„să-l folosească în chip nedemn“. Habar n-are ce înseamnă „în
chip nedemn“, dar nu mai vrea să-l folosească aşa. Cel asupra
căruia îmi revărs, de două săptămîni, toate binecuvîntările, e
nerecunoscător faţă de mine. Eşti nerecunoscător?
– Nu.
În sinea lui era recunoscător.
Dar nu dorea nici să se lase pedepsit. Mai cu seamă de către
Dumnezeu.
– Înjur eu, negocie madam Nicolici. Tu repeţi numai după
mine?
– În nici un caz.
– Aşa l-am crescut. În nici un caz n-o să repete... Însă dacă
rotesc eu măgăria. Zici şi tu că „da“. Şi dai din cap la sfîrşit?...
– Nu o să mă joc niciodată cu porunca a treia.
– Cine nu se joacă cu porunca a treia, nu se joacă nici cu
madam Cîrlova. Inspiratoarea poetului Cîrlova. Cea mai trandafirie
şi mai nebunatică dintre iubitele de poeţi... Măi, ai tu idee cît
de tînăr a izbutit poama să-l vîre, pe săracul Vasile Cîrlova, în
mormînt?
– Dînsa era programată să sosească la noapte?
– Nu trebuie decît să zici din gură că „da“. Sau scrii numai
pe hîrtie că eşti de acord. Şi aprobi o dată din cap.
– Cine-i madam Cîrlova? se interesă Clementina Magheruşan.
Încrezuta care s-a mutat la noi pe străduţă?
363 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
culese din patru unghere diferite ale magaziei, o lingură de furnici
roşii, plus apă în care şezuse oglindită luna.
Şi cînd roşcata profesoară îşi slobozi braţul şi îl păli cu
amestecătura din cafetieră în frunte, băiatul se şi răsuci scurt pe
călcîie şi se întoarse, schelălăind şi scuturîndu-se, întocmai ca
un cîine ud, către aşternutul unde era de aşteptat de la el să compună
versurile acelea nemaiauzite cu care ar fi izbutit să-i izbească
pînă şi pe neasemuiţii Bacovia şi Eminescu cap în cap.
Dar el mai mult nu compunea.
Toată ziulica lenevea, se întindea şi se scobea cu degetul ales
într-o nară, pînă şi-l murdărea şi, apoi, bineînţeles, nu mai putea
să se înţepe tocmai la degetul ăla.
Treceau suratele şi funcţionarii, tăbărau muieri şi lucrători de
la nouă străzi distanţă să-i pipăie, cu palmele bătătorite, armăturile
patului de internat şi să se intereseze de debutul operei sale,
aşteptau oţărîţi sau stingheriţi, mutîndu-se de pe un picior pe altul,
ridicîndu-şi sprîncenele interogativ atunci cînd izbuteau să-i capteze
privirea şi obligîndu-l şi pe el să salte a neputinţă din umeri,
fluturîndu-le pe sub nasuri extremitatea respectivă, înmîloşită şi
împuţicită de muci, da’ ce era nebun să scrie cu degetul ăla?!...
Pe cinstea noastră!
Are dreptate Doru! scuturau din căpăţîni oamenii aceia,
înfometaţi şi cumsecade. Nu se cuvine să înşiri lucruri atît de
însemnate, cu un deget arătător aşa de plin de funingine.
Şi chiar din acea dis-dimineaţă de joi, 21 aprilie, se trezi cu
patul plin de grămăjoare de degete retezate, aparţinînd vecinilor
simpli de pe străzile Aluniş, Cărămidari, Militaru, gospodari ce nu
se temeau de sacrificii cînd devenea cazul de a-şi ajuta aproapele.
Erau degete arătătoare de toată mîna: curate şi însîngerate, sparte
de negi sau de bătături şi netede, subţiratice sau butucănoase.
Păi, da, dar puteai să-ţi însemni simţurile cele mai fierbinţi
ale sufletului şi tainele ce ţi s-ar fi întîmplat să-ţi fie relevate, cu
degetul zgîrcit ori păros al altcuiva?!
372 DANIEL BĂNULESCU
revenit la loc, pe coapsele tale. Readuşi de propriile tale mînuţe.
Aceleaşi mînuţe, care, cu puţin înainte, c-o pereche de hamleţi,
îţi acoperiseră goliciunea.
– Că eşti şi-al naibii de frumos! Ai un piept mai scobit ca
vasul closetului meu. C-o jumătate de chică neagră şi jumătate
albă. Cu freza şi scofîlceala ta împrăştii zbenga în inima milioanelor
de muieri.
– Teanc de coli la îndemînă aveai, dar hîrtiile pe care să-ţi
înscrii eventualele revendicări erau goale... Cinci ore le-au fost
necesare specialiştilor noştri să se convingă că, în vecinătatea ta,
nu fuseseră săpate nici tranşeele menite să-ţi adăpostească
posibilii complici. Nici picior de ziarist străin (care, relatîndu-ţi,
pentru străinătate, protestul, să te idealizeze) nu călcase pe-acolo.
Erau trebuincioase deci doar şase perii de sîrmă şi zece kilograme
de detergent, suficiente să cureţe trotuoarul, imediat după
ce-o să te aresteze... Pînă în acest punct al operaţiunii, nu apăruse,
vezi, nici vîrf din necesitatea inspiraţiei tale. Nici pericolul
capetelor noastre de a fi pisate ca boabele de piper...
– Da, dar pînă la urmă, un rahat de tovărăşel de la municipiu
şi-a vîrît coada. Şi pericolul ţestelor noastre de-a fi fărîmiţate a
apărut...
– O eroare regretabilă... Dar deloc o eroare voluntară.
– S-a produs o fugară disfuncţionalitate de comunicare între
două niveluri de bază ale Partidului... Un tovarăş secretar de la
Comitetul Municipal, cu atenţia împăienjenită de soarta platformelor
industriale pe care tocmai le inspectase, a înţeles taman
pe dos situaţia ta.
Şi-a transmis-o mai sus, exact cum a priceput-o, aşa răsturnată...
Exista uneori tendinţa ca tot ce se întîmplă rău în ţară să fie
drapat în bine. Şi-apoi să fie raportat ca realizare Conducerii
Superioare de Partid şi de Stat...
Între alte douăzeci de chestiuni de producţie fierbinţi, respectivul
tovarăş a raportat şi că, în cartierul Olteniţa, şi-a făcut apariţia
un rapsod care, ieşit cu întreaga sa gospodărie în stradă, cîntă şi
doineşte, în cinstea apropierii Aniversării Zilei de Înfiinţare a
381 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
sîsîit către mine o altă voce, de data aceasta dulceagă şi insinuantă,
dinspre prezidiu.
„Prea iscusitule Alcibiade!... Pentru a înţelege mai profund...
valoarea de poet a Sinistratului, trebuie să ne închipuim o stradă
lungă, lungă... Iar pe această stradă lungă, lungă, haide să ne
imaginăm c-ar locui cei mai temuţi magicieni, taumaturgi şi
poeţi...
Ei bine, şi prin atîta puzderie de maeştri ai cuvîntului, şi
printre atîţia învîrtitori ai descîntecului, este foarte clar că s-ar
observa cel mai limpede:
...Că doar Dorului Sinistratul i s-ar cuveni privilegiul de a
fi numit CĂPETENIA STRĂZII!...“
– Cui?!... Doruleţului? Împuţitului ăsta mic?
– „E un bărbat ales. Un tainic izvor al spiritului. Şi tocmai pe
el te-ai încumetat tu să-l înveţi poezie... Ai idee cine a scris textul
imnului care se intonează pe-aici?“
– Adriane, derbedeii ăia şi-au bătut joc de tine. Un neîntrecut
izvor al spiritului. Ai nimerit la o şezătoare în care se luau peste
picior. Maimuţoiul e pe trei sferturi analfabet!...
O fi analfabet. Dar o face din modestie... Pe sub analfabetism,
curge ascuns un imbatabil şuvoi al spiritului, se pregăti să răspundă
Bărbatul de Ceaţă.
Însă în loc de răspunsul Bărbatului de Ceaţă, madam Clementina
Magheruşan dete un strigăt. Şi, pradă epuizării nervoase,
se prăbuşi (năduşită şi cartilaginoasă), pe covor.
Picioarele i se încolăciră, în cădere, în jurul piciorului circular
al mesei.
Palmele-i, retrăgîndu-se, sparseră cerul voltaic al invocatorilor.
Şi astfel îl obligă să dispară pe Musafirul de Ceaţă, lins parcă
de limba unui animal necunoscut.
Camera de invocaţie fu răsturnată (de trei ori), zăngănind
precum o cutie din lemn ce poartă înăuntru un pumn de monede.
Foştii invocatori se treziră reînşurubaţi în scaunele lor. Degetele
le fură pleznite de nuieluşele purtătorilor de letică, trimişi
să cureţe locul şi retrăgîndu-se acum în mirosuri de cîrpe arse şi
cu spinările încovoiate sub o pradă bogată.
369 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– Aruncîndu-se în discuţie numele Liceului „Pipera“, responsabilitatea
ta... îşi depuse şi profesorul de istorie Atanasie Albu
farfurioara şi paharul de limonadă direct pe trotuar (ca şi cum
asupra caldarîmului străduţei Perone ar fi nins, de la o vreme, doar
cu fulgi din porţelan şi de sticlă, rari şi uriaşi). Responsabilitatea
ta... s-a mutat deasupra capetelor noastre. Iar siguranţa familiilor
noastre – după cum judicios a subliniat tovarăşul director adjunct –
a început îngrijorător să depindă de inspiraţia ta...
– ...A urmat telefonul deci despre care ţi-am relatat... Fuga
pe scări... Tovarăşul prim. Chestionarea noastră, voit dezaprobatoare,
dacă fusesei încadrat la pregătirea tineretului ori la culesul
plantelor. (Dacă e să fim principiali, să recunoaştem că nu fusesei
încadrat nicăieri...)
De aici, faptele le cunoşti.
Aparenţele te arată a fi totuşi într-o formă de zile mari.
Care e părerea dumitale? Răspunde-mi cinstit.
Crezi c-ai să faci faţă?
– La ce? întrebă, mai mult pentru a menţine conversaţia, tot
profesorul de construcţii metalice, după ce apăru evident că Sinistratul
nu-şi va mai descleşta, pentru acea zi, fălcile.
– Pentru numele lui Dumnezeu, dă-ţi întreaga silinţă!... Dacă
presimţi o pană de inspiraţie, învaţă, pe de rost, măcar două-trei
bucăţi dintre creaţiile acestea! şi directorul Predoleanu scotoci
într-o scobitură a servietei diplomat şi îi descărcă Sinistratului,
la piept, un teanc de cartoane tăiate egale. Semănau cu un uriaş
pachet de biscuiţi. Găzduiau pe fiecare suprafaţă a lor cîte două
trei poeme omagiale decupate din reviste şi ziare.
– Să tot fie vreo două sute de producţii distincte. Scrise de
vreo sută de băieţi talentaţi. Cu preponderenţă, din ultimii cinci
ani, adnotă, cu amabilitate regăsită, Simion Vărzaru, dascălul de
construcţii metalice.
Am insistat să fie selectat numai din gazetele de provincie,
pentru a nu fi cu prea mare uşurinţă recunoscute de tovarăşii
cărora le-au fost destinate. Uite! Primele proslăvesc, într-adevăr,
Ziua de Înfiinţare a Partidului...
384 DANIEL BĂNULESCU
Încotoşmănit în halul ăsta, era de prevăzut că va rezista
îndeajuns în încercarea sa de-a deveni un poet, scos cu aşternutul
în bătaia vîntului şi, poate, a jgheaburilor ploii, pînă ce misterioasa
stradă Perone va prinde să se deştepte în răcoarea umedă a dimineţii
şi, descoperindu-l ca pe o pungă cu rahat lepădată la marginea
trotoarului, îşi va abandona, pentru cîteva clipe, gravitatea şi se
va sparge de rîs. Strada.
Pînă ce şi gazetarii comunişti îi vor multiplica pijamaua în
pozele din ziarele lor infecte, Securitatea îşi va relua şedinţele
de disecţii predate pe fizicul lui, IF-ul îl va bănui că nu degeaba
nimereşte periodic în sînul şerpăriei de nebuni la Mociorniţa. Iar
totuşi dacă ar deveni, cu totul din întîmplare, poet, gazda sa îi
va procura şi lui o iubită, mai mult pentru a avea ce să-i fure,
atunci cînd va preda poezia pe care era obligat s-o scrie acum,
unui alt sinistrat.
Suflă în mîini să vadă dacă răsuflarea i se abureşte.
Deşi era o noapte de aprilie năprasnică, răsuflarea nu i se
aburea.
Pîndi ca Petruţa să dispară în cămăruţele cu marchiză, pentru
a-i aduce un felinar străvechi, de ceferist, de pe vremea lui Pazvante
şi-o lanternă metalică, lucioasă, chinezească şi, abia atunci,
pudic, zvîcni, ca o sălbăticiune, de sub plapumă şi îşi trase peste
izmană pantalonii de pijama.
Stilou sau pix nu ceru.
Dacă vreuna dintre ideile care erau de aşteptat de la el avea
să i se năpustească prin minte, nu trebuia decît să se înţepe (cu
un ac sterilizat, pe care îl căpătase de la Gabriela) la deget şi să-şi
noteze ideea, aşa, cum îi venise, cu sînge cald, pe hîrtie. Întreaga
lume nevăzută a poeţilor şi-a iubitelor lor (cu care parte se culcase,
parte nu) stătea cu ochii aţintiţi pe el să-l vadă ce scrie.
Iar în clipa în care disperarea îi concentră ultimele puteri
pentru a se descolăci dintre cearceafuri şi pentru a o rupe la fugă
către oraş, Doru Sinistratul se trezi faţă în faţă cu doamna Maria
C. Nicolici, care descînta deasupra unei cafetiere plină ochi cu
măselariţă, inimă tocată de şobolan, patru pînze de păianjen
371 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Partidului... şi, mai ales, în cinstea dragostei de care se simte
învăpăiat faţă de Secretarul nostru General.
– O adevărată aiureală. Exact aşa a transmis? Cuvînt cu
cuvînt?
Bărbatul al cărui bunic se chema Onofrei îşi abandonă, pentru
o clipă, atitudinea războinică şi se interesă aproape cu compasiune.
– Ai văzut ce-ai făcut?!... Ce-o să cînţi şi ce-o să doineşti
tu, mă, boule?
– Culmea e că, dintre atîtea realizări reale, oftă Predoleanu
şi-şi depuse ceşcuţa pe-o bulbucătură a trotuarului, cu eleganţa cu
care ar fi aşezat-o pe florile cizelate ale unei tăvi de argint, singura
comunicare ce-a deşteptat încîntarea anumitei persoane din
Conducerea de Partid şi de Stat a fost tocmai aiureala cu rapsodul.
– Nu e culmea. E perfect îndreptăţit în ordinea curiozităţii
umane.
– Ba e chiar probă a unei selectivităţi sănătoase şi... ăă...
a bunului gust.
– Mare a fost surpriza cînd, întorcîndu-se dintr-un birou
alăturat, unde se confruntase în liste de producţie marfă cu un
alt activist, tovarăşul de la municipiu a auzit clănţănind, încă de
pe hol, telexul său branşat direct la Comitetul Central al Partidului.
S-a repezit înăuntru către tamburul pus în mişcare. Şi-a citit
pe ruloul de hîrtie, desfăşurat de o palmă:
„Confirmaţi urgent de primire. Răspundeţi urgent... Mai cîntă
rapsodul?...“
„Cîntă de se ondulează pietrele de rîu de sub el, tovarăşe X...
Cîntă de ţi se face pielea de găină pe tine“, a răspuns pe teleimprimator,
fără să stea prea mult pe gînduri, tovarăşul de la
municipiu.
„Grozav rapsod!“ se arătă impresionat, aproape făcîndu-şi
simţită răsuflarea, cel care folosea terminalul telexului din
Comitetul Central.
„Grozav. E tot ce se putea rosti mai nimerit despre dînsul,
că-i un rapsod neobişnuit de grozav.“
382 DANIEL BĂNULESCU
Veiozele pîlpîiră, izbucnind în strigăte mari de lumină.
Madam Magheruşan fusese şi ea urcată în scaunul ei, leşinată,
moale ca apa, galbenă ca turtoiul de mălai, cu falca de jos
proptită în coada lungă şi noduroasă a unei mături de curte.
Primul care se ridică s-o cerceteze şi să-i ofere ajutor fu, lesne
de prevăzut, Căpetenia Străzii.
Chiar în acea noapte de miercuri, 20 aprilie 1988, pe la orele 3,
după ce doamna Cîrlova trecuse totuşi pe la el şi-l desfătase în
ultima lor partidă de poezie, Doru Sinistratul fu scos de către
gazda sa cu patul afară, pe trotuarul denivelat şi crăpat, din faţa
celui de-al doilea rînd de case diavoleşti din strada Perone, să scrie
despre maşini, copaci şi gîngănii, să şadă mai aproape de clocotul
vieţii.
În primele cinci minute ale nopţii, se înverzise de frig.
Madam Nicolici sfîşie, c-un cuţit, finetul şi plasticul în care
era conservată plapuma de mătase a Răposatului, o coborî de
pe dulapul încrustat în siluete de grifoni din camera dînsei şi-o
desfăşură peste el.
În jurul patului nou, în smalţ alb, scos din beci, cu tăblii şi
picioare metalice, ucenicele Carolina şi Petruţa distribuiră noptiera,
cada, oala de noapte, papucii, un dulăpior burduşit cu aşternuturi
de schimb, 24 de cărţi, un raft, 10 coli de hîrtie.
Declaraţiile Bărbatului de Ceaţă şi înflăcărarea putrezitelor
îl îmbunară să amîne, pentru o vreme, întrebările privind situaţia
sa. Îi era clar că madam Nicolici, în afară de profesoară de romînă
şi de engleză, era şi ţicnită, însă atît de tare o zdruncinase vestea
că el va deveni poet, încît i s-ar fi părut necuvincios să-i strice o
aşa mare bucurie din prima.
El nu era necuviincios.
Se răsuci prin pat şi îşi îmbrăcă, în faţa portiţei, pe dedesubt,
un maieu vernil şi-o izmană culoarea oului de raţă, cu cracii prea
lungi, căreia îi îndoi, de două ori, manşetele.
Perfect.
Îi va strica totuşi bucuria dintr-a doua.
370 DANIEL BĂNULESCU
„Doineşte numai de jale?... sau, din adîncul sufletului, doineşte
şi de viaţă lungă?“
„Ăă... Orişicum... Doineşte cum îl poartă inspiraţia. E, să
vedeţi, un foarte mare artist...“
„Ori aşa ceva nu ne-a mai picat nouă în braţe de un car de
ani, în cartierul Olteniţei, nu-i aşa?! Ceva atît de autentic. Ceva
atît de izbitor original... Ori poate mă înşel. Dumneata ce crezi?“
„Nici în cartierul Olteniţei. Nici în oricare alt cartier, unde aţi
fi binevoit. Precum aţi sintetizat. Nu-ţi pică de două ori în braţe
un astfel de artist.“
„Perfect. Ia atunci măsuri să-l nu-l deranjeze nimeni. Nici
în general. Nici dintre ciuberele, buciumele şi doniţele sculptate,
probabil, cu degetele lui şi cu care n-o fi ezitat să iasă în stradă.
Dacă doineşte în cinstea Partidului, e un bărbat cu un caracter
neclintit!... În cinci, şase zile, e posibil să ne abatem şi noi, pentru
a ne desfăta la versurile şi cîntecele acestui rapsod...“
Încolăcind, cu braţul drept, umerii osoşi ai Sinistratului,
dascălul de construcţii metalice se lăsă, din nou, peste puşti şi,
c-o milă nesfîrşită, îi vorbi de-a dreptul în gură. (Privindu-l de
jos în sus, Doru îi putu zări, pentru cîteva clipite, firele monstroase
de păr, ţîşnind şi înfoindu-se din pereţii nărilor puternic
vascularizate.)
– Ai auzit, măi piticanie?
– ...
– Şi de asta ce mai zici de toate astea, popîndăule?
– Nu zice nimic. Tace ca apa.
– Cu ce neobrăzare o să le povesteşti tu, tovarăşilor din Conducerea
de Partid, că nu te mai poţi opri din sculptat buciume,
porţi, jgheaburi, doniţe sau draci să te pieptene?!
– Nu pare un obstacol destul de însemnat, de care să se
împiedice distinsul nostru elev.
– ...Aşadar, operaţiunea cu detergentul picase... Nu puteai
fi înlocuit nici cu un rapsod de Partid. Tovarăşului X fiindu-i
deja dezvăluite numele dumitale. Vîrsta. Adresa. Liceul la care
studiezi...
383 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
precum un cîrcel de viţă, de asemenea cel care se purta ca un
conducător al delegaţiei şi, deşi se înfăţişa scund, îndesat, suplimentul
său de spirit estetic îi ameliorase defectele, vîrîndu-l într-o
scurtă şi un costum maroniu vădind tăietura unui croitor de
calitate.
Ceea ce îl alarma... era că-n firul scurt rămăsese tovarăşul
prim, de la sectorul de partid, solicitînd date şi informaţii... privind
activitatea liceului nostru. Informaţii ce-l puseseră în încurcătură
pe directorul nostru şi-l făceau să se mişte dintr-un colţ al altuia
al cabinetului, c-o nemaipomenită nervozitate şi repeziciune,
tropăind.
Îmi zice:
„Răspunde dumneata Predolene, spală-te pe cap, că-i resortul
tău. Ridică receptorul şi, prin oricîte căldări cu zoaie şi suldămi
de mumă te-o scălda, pentru numele lui Dumnezeu, dumneata
îmbunează-l şi răspunde-i că da...“ Era prea emoţionat că păstrează
legătura cu capul sectorului şi părea că, în curînd, o să
moară de inimă.
Mie-mi transpiraseră palmele.
Apuc receptorul. „Tovarăşe responsabil – bubui, în microfon,
vocea deloc enervată a prim-secretarului. Eşti conştient... nu...
că... ăăă... E adevărat că un animal de la voi din liceu, din clasa
a noua, unul, paştele mă-sii, Lupaşcu P. Doru Onofrei...“
– Te numeşti şi Onofrei? întrebă, cu dulceaţă, profesorul, de
pe muchia opusă a dormezei.
– „...face parte parte din Organizaţia dumneavoastră de
Tineret?“
– De, răspunse înţelept şi-n doi peri Sinistratul.
– Lipsa înjurăturii mai apăsate a tovarăşului prim m-a încredinţat
că nu-i vorba despre un element care să aibă rezultate
prea dezastruoase în activitatea revoluţionară... Aşa că, prin tăcerea
mea, i-am dat de înţeles că da, face parte.
– Şi pe bunicul meu îl chema tot Onofrei, anunţă, cu veselie,
dascălul de construcţii metalice şi-l bătu pe Sinistrat, cu admiraţie
amuzată, cu palma peste spate. Era şi un bunic pe cinste şi se
numea şi Onofrei.
376 DANIEL BĂNULESCU
– „Animalul din Organizaţia voastră de Tineret a ieşit, de
pe data de 20, afară, cu recamierul şi cămăşoiul de noapte în
mijlocul străzii!... Eu nu zic că e bine sau că este rău. Dar trebuie
să anunţ mai sus, aşa cum nu m-aţi anunţat voi pe mine...
Cunoaşteţi desfăşurătoarele noi de acţiuni, omologate luna
aceasta... La Criteriul cinci, „Iniţiative programate în afara incintei
liceului“, n-au fost tipărite decît două căsuţe.
Prima se referă la „Acţiuni de culegere şi de uscare a plantelor
medicinale“. Cealaltă e destinată „Pregătirii tineretului
pentru apărarea patriei“.
Voi în care dintre aceste două căsuţe aţi înscris isprava utecistului
vostru, care cică s-a învrednicit să scrie poezii despre Partid
în mijlocul străzii?...“
Vasăzică asta.
D-aia nu-l arestaseră sau împuşcaseră pînă acum ca pe o
muscă. Dacă muştele, cumva, de la un timp, au luat obiceiul de
a se lasă împuşcate. Şi d-aia nu-i zdrobiseră creierii, bătîndu-l
în creştet cu cupa unui excavator, aşa cum ai face cu măciulia
unui piron, răsărit în asfalt, din senin, şi încurcînd la mers întreaga
lume.
Îl credeau dedicat să scrie poezii Partidului Comunist, concentrat
să ritmeze „măr“ cu „adevăr“, „furnale“ cu „cincinale“
şi „şperţ“ cu „comerţ“, aşa cum făcea şi grasul şi guralivul poet
al plutonierilor din ţara asta.
Iar alţii îl credeau un sfînt.
Uitase pînă şi cum paraşutista de Mariuşca C. Nicolici îi
zvîrlise cu sudoare descîntată în faţă.
Şedea liniştit şi insensibil în şezut, ca un oligofren al Sanatoriului
„Mociorniţa“, mătura, cu privirile sale tîmpe, carosabilul
şi nu înţelegea cum de nu se poate descleia din patul acesta de
boală, să-şi sfîşie pijamalele de pe buci şi, doar în nădragii de
uniformă de liceu şi într-o geacă, să-şi croiască pîrtie prin fundul
gospodăriilor de pe lîngă Şoseaua Olteniţei şi să răzbească
neobservat pînă către străduţa binecuvîntată Radu Calomfirescu,
peste care parcă mai picase o dată (era vis sau nu, dar cît se
377 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Nu.
Nu puteai.
Mai ales că Doru, în afară de nepăsare şi plictiseală, imediat
după ce cafetiera îi fusese slobozită în faţă, o altă simţire fierbinte
a sufletului ori vreo taină nu simţea.
Îşi mai întindea un braţ, făcea cu degetul turul nării, pocnea
cu graţie nesfîrşită cartilagiile unui picior.
Pe la ora 12 după-amiaza, joia, vinerea şi sîmbăta, surghiunitul
îşi sălta pernele din puf de gîscă pe tăblia de căpătîi a patului,
îşi potrivea peste ele trunchiul corconit, pînă la piept, în plapumă
şi începea să se zgîiască, în lungul străzii, după prichindeii
claselor I-IV – hoarde pîrjolitoare şi insolente, care, pe la ceasul
acesta, îl vizitau întorcîndu-se de la şcoală. Gîgîlicii îl năpădeau
ca furnicile, i se căţărau pe noptieră, îi trăgeau prin fund apreturile
şi hîrtiile, numai în găurile urechilor nu i se vîrau.
– Nene Sinistrate, dar ce eşti tu?... Vreun sonat?! Ţi-au deranjat
microbii biblioteca? De ce te-ai mutat cu patul afară?
– Las-o! E-o balama a noptierii plesnită din fabrică... Păi, ştiţi
voi ce stă la baza tuturor tipilor ce ies, cu patul, sub cerul liber,
pe stradă?
– Nu, recunoştea fascinat ciclul primar. Nu ştim. (Şi-şi străpungeau,
cu unghiile, fosele nazale, parte a zeflemea, parte din
imitaţie.) Habar n-avem. Ce stă la bază?
Doru, care rumegase toată dimineaţa răspunsul, întîi îşi
desăvîrşea toaleta de motan, mai scuipa în palmă, îşi dichisea
freza, îşi pieptăna firele de păr de pe braţe şi abia apoi, îndurîndu-
se de ei, le răspundea flegmatic:
– Natura!
Picii nu concepeau.
– Şi cînd te plouă şi te fulgeră, tot natura?
Doru trăgea, c-o expresie tainică, aer în piept şi-şi încrucişa
ciolanele sub plapumă.
– Vedeţi bine! Natura...
– Şi cînd o să te prindă Miliţia. Şi-o să te pună să-ţi mănînci
singur un ochi. C-ai făcut caca şi pipi în mijlocul străzii... Şi-or
373 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
– ...Îl ia în căuşul ocrotitor al legilor noastre chiar pe cel mai
înrăit infractor!... Şi fie că acceptă, fie că ba, chiar şi celui mai
turbat infractor i se asigură educaţie... Ăă... Minimum de hrană.
Un acoperiş decent deasupra capului...
– Onofreie, ai rupt-o-n fericire! Dacă-ţi asigură, doctorii
băieţilor, de ocupă acum malurile străzii. O singură pastilă!...
Blegesc ăştia toate glandele din tine, ca franjurile dintr-un preş!...
Vrei tu să te plimbi pe stradă şi să mergi ca un preş?... Vrei să te
duci şi tu la vreo muiere şi, cînd descheie aia hanţele de pe tine,
să atîrni ca un preş?... Văd pe faţa ta expresivă şi inteligentă că
nu vrei... Atunci, de ce, paştele păştişorului mă-tii, ai pornit răhăţoiul
circului ăsta?
– Vorbeşti cu el ca şi c-un infractor. Îţi va răspunde ca un
infractor. Trebuie să-l lămurim întîi desluşit care-a fost zarva. Şi
care sînt stricăciunile pe care le-a stîrnit.
– Albule! Lasă-mă să-i trag, încet, o copită. Că-l desluşesc
eu. Trag o copită şi el om de treabă se face!
– Nu-i trage nici o copită.
– Comprim eu?
– Lasă-l pe Jean. Nu comprima tu... Tovarăşul director
adjunct. Predoleanu...
– Merci.
– Tovarăşul director adjunct Predoleanu, zise slugarnic şi
profesorul de construcţii metalice.
– Ne oprisem la inspiraţia dumitale, Lupaşcule şi la boabele
de piper... La nici două ore după ce inspiraţia ta ţi-a dat ordin,
şi-o mînă de ajutor, mutîndu-ţi calabalîcul spre stradă... Informatorii
cartierului anunţaseră că se desfăşura un protest. Nici nu
pornisei şi firul telefonic ţinea să scoată scîntei pe şalele tale...
Ai trezit un pui de alertă.
Ai creat un soi de comandament.
Nu mestecai şi lipsa gestului tău a fost interpretată ca o grevă
a foamei.
Ţi-ai tras nădragii jos. Şi-ai fost mutat la comandament, de
la metodologia rezolvării grevelor foamei. La metodologia stingerii
unui protest sexual... Dar nădragii, după-o scurtă vreme, au
380 DANIEL BĂNULESCU
brele şi pelerine, care-l scrutau şi ele şi care se împrăştiară cu
agilitatea pîlcurilor de fum ale unui trib sperios.
Interesul păcătos pe care-l stîrnea atît în cartier cît şi dincolo
de frontierele versatile ale cartierului se lăţea şi se îngroşa zi de
zi, ceas de ceas, şi-n proporţie înmărmuritoare de masă. Oameni
de toată mîna, ce înainte poate l-ar fi scuipat cu plăcere, acum
îşi lepădau jalbele, la capătul unor pelerinaje de zeci de kilometri,
în dreptul patului său, simţindu-se fericiţi să-şi ştie slovele în
coastele unui băiat croit, după toate semnele, să devină ceva
însemnat, dacă nu chiar un sfînt.
Dacă aceasta, plus îndatorirea de a deveni poet erau specialităţile
sale, Doru fu întrerupt din ambele, vineri după-amiaza,
de sosirea unui mic grup de profesori aparţinînd Liceului său,
„Pipera“, dascăli anunţaţi şi invitaţi, probabil, chiar de către
colega lor într-ale profesiei, madam Nicolici.
Cei trei slalomară printre cetele de gură cască, pătrunseră în
zona mai rarefiată a străzii Perone, porţiune pe care băgătorii de
seamă nu se încumetau încă s-o aglomereze, se aşezară pe scaunele
de bucătărie pe care fură poftiţi să se aşeze – cuiburi de lemn
răsfirate în jurul dormezei de cornier a Sinistratului – îl salutară
şi, prefăcîndu-se că-l ţin la curent cu programa şcolară, îl examinară
de mîntuială, îi umflară rubricile catalogului cu calificative
nemeritate, de la excepţional în sus, îi sorbiră, cu ocheade hulpave,
răfăriile, amănuntele, aproape întingîndu-şi unghiile în ciorba fierbinte
a imaginii sale şi-şi astîmpărară cu nesaţ curiozitatea. Spre
deosebire de stradă, pricepură imediat că aveau de-a face c-un
rahat de copil, rămas într-o ureche.
Depăşea totuşi ce-şi imaginaseră despre el, hurducăindu-şi
fiecare oscior în tramvaiele care-i purtaseră pînă aici.
După ce jucară împreună comedia testării cunoştiinţelor
Sinistratului, neentuziaste şi încîlcite, primiră tustrei, pe rotulele
genunchilor, ceşcuţe cu cafea, farfurioare cu dulceaţă, pahare cu
limonadă, lepădară atitudinile apretate şi încinseră o şuetă.
– Ceea l-a alarmat dimineaţa pe tovarăşul director, îndeajuns
pentru a alerga, gîfîind, pe scări, pînă la cabinetul meu, sorbi elegant
din ceşcuţă, ţinîndu-şi degetul mic ridicat şi încovoiat,
375 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
bucurase!), pînă la draga lui Otilia, la Rege şi la banda izbăvitoare
a Ierbii Fiarelor.
Marginile atîrnate ale cearceafurilor pocneau sub zvîrcolirea
capricioasă a vîntului. Partea lor dinspre stradă era împroşcată
cu la fel de numeroase dîre de mîzgă, ca tencuiala camerelor zidite
prea în apropierea mlaştinei rigolelor!
Bătea de 4,36–4,37 după-amiaza.
Sinistratul se alesese, ca saftea, c-un ceasornic dibaci, numai
secundar şi limbi fosforescente, sculă a cărei cureluşă şi-o şi încolăcise
deasupra încheieturii braţului drept, pieptănat la plictiseală,
iar şi iar, cu vîrful firelor de păr către stradă.
Nu-l mai căznea frigul.
Tufele de urzici, spancioc, forsiţia, zgrumăjel, brusturi untoşi,
din capătul cel mai depărtat al ulicioarei Perone, îşi deşertară în
văzduh miresmele de hazna, strivite sub anvelopa unui jeep miliţienesc,
care-şi trambalase saşiul prin zonă şi parcase cu lehamitea
unei dihănii sătule, tolănite într-o rînă... Trăgîndu-şi frînele taman
pe maidanul de unde fuseseră bărbierite, cu lama buldozerului,
acaretele şi hrubiţele tăinuitului Sile Smalţ, calif odinioară peste
hoţi, tata a tuturor sfîrtecătorilor şi pîrjolitorilor din Bucureştiul
interbelic. De îndurările Smalţului îşi ascuţiseră ei hoţii cosoarele
şi din ugerul încuviinţărilor lui supseseră ei cu buza şi Gigă Muci
şi Paranghielie Indianul şi Marţafache şi Gărgăriţă.
Din jeepul miliţienesc, zăbrelit şi mînjit cu şapte litere albe
pe uşiţa din spate, de la marchiză, nu se înghesui însă să debarce
nici un caschetar.
Fierul miliţienesc adulmeca mai curînd cu nara ciulită la
gloata nehalită, tălăzuind cam fără aprobare şi grupa mare, spre
Sinistrat. Decît la Sinistratul în persoană, şezînd şi el, în mijlocul
trotoarului, pe anusul său, uscat ca ţambalul şi ţinînd, în prelungirea
dungilor pijamalei sale, pe juma’ din profesorii cu glagorie
din Bucureşti.
Belferii de la Pipera mirosiseră roata poliţiei, închipuindu-se
deja cu brazda de iarbă mînăstirească la gură, prin hartanul cine
ştie cărui cimitir. Un microbuz aidoma cu cele al Fabricii Pajura
de Pîine, inventar, de fapt, al Ministerului de Interne, încetinea
378 DANIEL BĂNULESCU
să te bată, de n-o să te mai recunoască nici mămica ta... de o să-şi
vîndă, ca să-ţi plătească amenzile, toţi nădragii rudele tale...
...Atunci o să te mai jeleşti şi o să te smiorcăi, tot că natura?
– Evident, recunoştea Sinistratul c-o grimasă, vrînd parcă
să dovedească faptul că, oricît de păgubitor i se părea să rostească
adevărul, totuşi buna educaţie nu-i dădea pace şi-l obliga.
Pe la unu, unu şi jumătate, picii deveneau o pradă lesnicioasă
pentru bunicii urniţi din gospodăriile lor să-i recupereze, iar degetele
hăitaşilor coborau calme şi exersate în apropierea urechilor
nepoţilor lor şi îi înhăţau, întocmai ca nişte cîrlige de rufe. Pe Stoian
Militaru se îmbulzeau (şi din trei în trei, dădeau buzna la stînga)
tot mai multe tărăboanţe, la volan cu nepoftiţii, cu curioşii lor.
Joia şi sîmbăta, după masă, către două, se zburli cîte-o ploicică,
norii şi cerul scurgîndu-se precum nişte covoraşe de scamă,
scuturate în bătăturile curţilor.
Doru îşi derulă peste şchioapele mobilierului său, ca peste un
baldachin, o prelată uriaşă, foşnitoare, din plastic, curată ca dosul
de nou-născut. Prelata îi fusese rostogolită din pod, pe o rampă,
de către calfa zaharisită şi moşmondită, Ioana. Căreia, după ce,
într-adevăr, îi mulţumi, se văzu nevoit s-o zgornească, c-un călcîi
ce i-l aplicase, la fix, în noada bucilor, după ce se dovedi că nici
hodoroaga asta nu-l ajutase de dragul ajutatului, ci, mai curînd,
căuta şi ea să-şi maseze hoitul ridat într-al lui, al lui Doru.
De abia atunci Sinistratul se întinse, într-adevăr, cu mîinile
pe piept, sub bolul transparent al prelatei, ca un Lenin îmbălsămat
în coşciugul său de cleştar.
Plimbă prin nări mireasma nisipului umed. Picăturile de
ploaie nu puteau fi zărite decît foarte tîrziu, cînd se apropiau la
două lăţimi de palmă şi aproape imediat se spărgeau cu pocnete
de becuri pe caldarîm.
De ambele rînduri plouă cam o oră.
Cînd îşi iţi capul din vizuina, de sub folia aburită, cercetînd
strada Perone în lung şi în lat, desluşi siluete subţiratece, cu um-
374 DANIEL BĂNULESCU
fines, jugulînd pe nesimţite şi cel de-al doilea capăt al strungii
de stradă.
– Predolene...
– Mmîh. Ordonaţi! zîmbi strîmb cel ce fusese strigat.
– Jeane! Puştiul... E de belea. Dar o păţim noi. Dumireşte-
ni-l tu.
– Prelucrează-l cu vigoarea şi înţelepciunea ultimelor experimente
psihologice!
– Copile, nu ştiu cum te vei acomoda dumneata... înmuie
vocea, bingănind, tartorul profilor. Dar, dacă inspiraţia ta dă greş,
nouă, forurile superioare ne vor pisa capetele, ca pe boabele de
piper.
– Dă-l, mă, în mă-sa, cu metafora ta! Bă, boule!...
– Cătăline! La ce concluzie am ajuns noi în tramvai?
– C-a fost născut pe-un rahat, d-aia are atît noroc!... În altă
conjunctură, Onofrei, doar să-ţi fi scos tu un sfert de şosetă neîncălţată
în stradă, şi erai conectat la toate conductoarele ce transmit
tîmpiţilor şocuri electrice... Şi erai externat, după 50 de ani, la
cine ştie ce coadă la salam. Fără a-ţi mai aminti, în vecii vecilor,
nici ce-i aia coadă, nici ce-i acela salam.
Sinistratul îl privi, gîndind că ăsta se întîlnise vreodată cu
Mandravela.
Dar nu, caraghioşii făceau paradă cu disperarea şi curajul lor,
prefăcîndu-se a i se da legaţi lui în mîini, miorlăindu-se numai
la a-l îmbîrliga şi la a-i cîştiga încrederea.
– Servit! spuse încet Sinistratul şi nimeni nu pricepu de ce
spusese aşa.
– Tovarăşul Caracazian exagerează... Ai fi fost oricum mustrat
şi reintrodus sub un acoperiş normal... S-ar fi luat împotriva
dumitale anumite măsuri blînde. Într-o anumită disciplină. În
vreun internat. Într-un cămin...
– Acoperiş normal pe dracu!
– Totuşi nu putem minimaliza nici că grija faţă de om a
societăţii socialiste multilateral dezvoltate...
– Cine minimalizează?! Nu putem minimaliza.
379 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
borcane de iaurt, Doru Sinistratul îşi dezobloni, în sfîrşit, pleoapele.
Uitîndu-se, năucit de lumină, jur-împrejurul aşternutului său, nu
descoperi decît o mulţime grozav de respectuoasă, felurită, strînsă
ca la copcă, tăcută. Cam la fel de tăcută precum somnul primejdios,
din care se dezîmplîntase şi care îl înnodase la limbă şi pe el.
Şi, într-adevăr, atunci, pe la ora 14,25, cum şedeau şi se uitau
localnicii, mai buimăciţi unii la alţii, (neştiind nici măcar de ce se
uitau, fiindcă, de văzut, se mai văzuseră), taman atunci pavajul
din pietre lustruite şi lăcuite de rîu întins sub tălpile lor, o dată
se bulbucă şi se cutremură.
Dar nu îndeajuns de înspăimîntător.
Sau exagerat.
Nu mai puternic decît clănţănitul în gol al unui dulău mînios.
Ori decît duruitul unei tarabe de lemn răsturnată pe o stradă liniştită.
Şi abia atunci aproape întreaga gloată alăturată acolo putu
observa cum, concomitent cu vuietul şi cu zguduitura, dintre
picioarele metalice şi sudate, două cîte două, printr-o tălpică, ale
patului Sinistratului, ţîşni o vînă necunoscută şi suplă a pînă nu
de mult consideratei pierdute gîrliţe Bucureştioara!!
Ramură de apă fulgerînd, de zeci şi sute de ani, ascunsă sub
pivniţele şi beciurile bucureştenilor. Încolăcindu-se şi comprimîndu-
se ca un resort pe sub podurile şi viroagele subpămîntene.
Aşchie lichidă pribegită de la vechea gură de vărsare a Bucreştioarei.
Şi izbucnind tocmai aici (dacă nu cumva şi dintr-un alt ciudat
noian de motive), atunci, nu în ultimul rînd, pentru a-l justifica
şi autentifica pe cel de-al şaptelea şi cel din urmă rege al oraşului
Bucureşti!!
Suflul de apă ţîşnea zglobiu şi neîncrezut, parcă din căpătîiul
strîns în trei degete al unui furtun subteran şi, curînd, pînza subţiratecă
a Bucureştioarei acoperi, în diagonală, jumătate din străduţa
Perone, vălurind şi încreţindu-se în căutarea celei dintîi guri de
canal. Aceeaşi străveche gură de scurgere, pe care Ho diábolos,
Genel şi Spectrul, interpretînd rolul marelui Profesor Mircea
Eliade, o folosiseră întorcîndu-se din interbelica întîlnire copleşitoare
cu Ulpiu Sargeţius Galopenţia...
388 DANIEL BĂNULESCU
Has-Satan se uită ţintă la spectru. Se vedea că-l provoacă,
aşteptîndu-se din partea dînsului la ceva. Şi, deodată, plesnindu-se
cu palma peste osul fumuriu al frunţii, spectrul Profesorului se
lumină.
– Cum să nu fi greşit?! Intuiţie, zero... Control asupra izvoarelor
scrise, zero. Discernămînt, zero... Filipeni 2 cu 10! Asta e!
Îmi cer scuze... Chiar şi un copil s-ar fi descurcat. Poate mai ales
un copil. (Şi enunţînd, apoi, în întregime, titlul lucrării.) Deci
„Epistola lui Pavel către Filipeni“. Capitolul 2. Paragraful 10. Îmi
pun capul! Mie în sută...
Ho diábolos dădu aprobator din cap. Exact. Atîta doar că
nu era către Galateni. Era către Filipeni.
– „...PENTRU CA, ÎN NUMELE LUI ISUS, SĂSE PLECE
ORICE GENUNCHI AL CELOR DIN CERURI, DE PE PĂ-
MÎNT... ŞI DE SUB PĂMÎNT...“ ritmă spectrul. Închipuiţi-vă ce
raiuri de populaţii or fi puit în Adînc, sub pămînt, numai închipuiţi-
vă! Posibil adevărate civilizaţii... îşi duc viaţa lor desfătătoare
acolo. Chiar Pavel o zice: „...de pe pămînt şi de sub pămînt...“
Sună îndeajuns de relevant, chiar pentru nişte broscoi ca noi, nu?!
– Deci vizita dumneavoastră în Bucureşti, pentru băi, s-ar
dovedi, din întîmplare, a fi un dulce pretext... Interesul ar fi să
coborîţi încă dinainte, prin surprindere, în celebrul Adînc... Pentru
a unge balamalele unor portiţe de evadare. Pentru a rula convenabil
unele scări de frînghie... Sau, dimpotrivă, pentru a depozita
anumite tomuri neplicticoase. Pentru cazul în care totuşi, aşa cum
e profeţit în Apocalipsa 20/1-3, veţi fi ţinut mia aceea de ani în
acel infect Adînc.
Apocalipsul 20/1, 2, 3 era şi el, pe partea lui, nu neapărat
infect, ci, oricum, extrem de clar:
„APOI AM VĂZUT POGORÎNDU-SE DIN CER UN
ÎNGER, CARE ŢINEA ÎN MÎNĂ CHEIA ADÎNCULUI ŞI UN
LANŢ MARE.
EL A PUS MÎNA PE BALAUR, PE ŞARPELE CEL
VECHI, CARE ESTE DIAVOLULŞI SATANA, ŞI L-ALEGAT
PENTRU O MIE DE ANI.
397 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Cele din a doua categorie nu iartă nimic, cînd e vorba să
zugrăvească schimbările fundamentale petrecute în societatea
noastră, sub conducerea înţeleaptă. Unele străpung străfunduri
atît de măiestru ascunse ale sensibilităţii, de-ţi dau lacrimile...
Cele mai multe exaltă, în chip firesc, înzestrările magistrale
ale Secretarului General, personalitate marcantă a lumii contemporane.
De aici, pînă aici... Mai sînt şi altele. Ai să te orientezi.
Din pricina încordării, directorul Predoleanu apăsă, cu talpa
pantofului, ceşcuţa pe care, cu puţin înainte, şi-o abandonase pe
caldarîm. Propulsînd-o, acum, în lungul trotoarului, cinci metri,
distanţă la care recipientul gol de cafea se opri, învîrtindu-se în
jurul propriei axe şi zăngănind.
– Şi nu numai atît!... Eu unul, aş exploata starea dumitale
de slăbiciune, nepunînd-o deloc pe seama globulelor albe, viciilor
ori a teniilor. Dimpotrivă, eu unul recitam în faţa tovarăşului X,
tremurînd, două strofe bine simţite. Adăugînd că mă simt mişcat
doar de dragostea ce o port Secretarului nostru General... Ar fi o
ieşire onorabilă din lipsa exponatelor populare şi-a rapsozilor.
– Dacă vei proceda astfel, tot ce ne mai rămîne de făcut e
să ne întîlnim, în aceeaşi formaţie, la înmînarea unor importante
recompense băneşti, şi de ce nu, poate a decoraţiilor... Gîndeşte-te
puţin şi la soarta copiilor noştri... Nu e deloc improbabil... Dacă
ai proceda altcumva, mi-e şi groază să-mi imaginez turnura evenimentelor.
Procedează cum te lasă sufletul, cum ar acţiona un
utecist de omenie şi aşa cum te-am învăţat!
Şi cei trei magi ai Liceului „Pipera“ îşi împinseră simultan, cu
călcîiele, scaunele de bucătărie în spate, pregătindu-se de plecare.
Îi mai decartară, pe jumătatea dormezei şi-a blatului lăcuit
al noptierei, planşe cu scurte formule de închinare, rostite de cei
care primeau vizitele de lucru ale Preşedintelui ţării. Albume color
cu ameţitoare combinate. Aşchii ale montajelor literare strunjite
de Lucian Avramescu, George Ţărnea sau Nicolae Dragoş, în
onoarea fazelor finale ale Festivalului „Cîntarea Romîniei“. Şi
chiar douăzeci de poeme inedite, caligrafiate în cerneală de-o mînă
385 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
După 20 de minute, has-Satan şi bărbatul mătăhălos meştereau
la un strung de o şchioapă, pus într-una dintre magaziile din
spate ale fermecătoarei, modelul în oţel al cheii pentru care atît
se scremuseră şi pentru care scurtaseră de urechi pe atîţia dintre
regii aievea încoronaţi, dar pas să cunoşti lucrul acesta, ai oraşului
Bucureşti.
Obţinură o cheie pe cinste. Era croită dintr-un metal uşor,
aristocrat. Licărea ca o platină.
Mătăhălosul înhăţă cheia, îi strecură prin sita din partea superioară
a ornamentului un colan din sfoară de cînepă şi o ascunse
între sînii îmbelşugaţi şi fleşcăiţi ai Gabrielei, sîni bălăngănindu-se
acum tot fără sutien, însă sub un tricou bicolor, mov cu verde.
– Ţine-o tu, boarfo!... Că mecla ta arată aşa descusută şi descuiată,
că lui nimănuia nu i-ar trece prin minte... că taman între
ţîţele tale, ar găsi-o pe cheie!...
Pe fluturaşul de hîrtie, caligrafiat cu propriul său sînge, în
vreme ce dormea, de către Sinistrat numai atît apucase să scrie.
Bileţelul fu prins între fălcuţele, ca de gheaţă, ale bulboanelor
ploii şi tîrît la canal.
Adoua zi, răpăitoarea zi de luni, 25 aprilie, se despleti, treptat,
în trei evenimente majore, fără vreo legătură aparentă între ele.
În primul rînd, întorcîndu-se de la supravegherea de noapte
a unei secţii de Miliţie (pe care, din pricina disperatei nevoi de
arme de foc, Necuratul îl cam ispitea pe Iarba Fiarelor s-o prăduiască),
Fisente şi Regele Bolilor Nervoase dădură, în crăpatul
zorilor, chiar în intersecţia străduţelor Stoica Spătaru cu Radu
Calomfirescu, peste trupul adormit şi despuiat al prietenului lor,
Doru Sinistratul, cu picioarele răsturnate pe carosabil şi cu mutra
aşternută somnoros pe rigolă. Zburase pînă-l duruse burta, i se
revărsase febra musculară pînă în cel mai neînsemnat mădular
şi-acum sforăia. Le trebuiră mai bine de cinci minute pentru a-i
desprinde, ca pe-o bandă adezivă, din asfalt, obrazul ciuruit de
mici schije de smoală, chiştoace de ţigări, nisip. Îl încărcară, ca
pe-un covor rulat de sufragerie. Şi-l transportară, pe umeri, ca
pe un trofeu, pînă în hoceagul lor din Radu Calomfirescu.
400 DANIEL BĂNULESCU
Primul asalt al potopului, cu bobul mărunt şi rotunjit ca al
rulmentului, umflă şi terciui tot ce însemna planşă, album, carton,
pe o rază de 10 000 de metri. Dirijînd, cu huiete de bande rulante,
franjurile colorate ale aşezămintelor siderurgice, fîşiile încocoloşite
de apă ale imaginilor căminelor culturale, versetele mobilizatoare
din gazete şi din documentele de Partid, umplînd, cu
miile, gîtlejurile canalelor de scurgere, ţinînd şi, cu fiecare ghiorţăitură,
ştergînd încă o dîră din îngrijorările Sinistratului, ce dormi,
curăţat şi descreţit, pînă a doua zi dimineaţa.
Atît de învrăjitorit fu de făgăduielile şi întortochelile dezvăluite
de somnul său cel aprins, încît duminică, 24 aprilie 1988,
cînd un papiţoi gătit în ţoală de stofă bleumarin, cu nasturi metalici,
se apropie furişîndu-se c-un cuţit de bucătărie şi tăie, dintr-o
singură despicătură, şi îi mai şi fură cerceluşul cărnos al urechii
(agresorul permiţîndu-şi pînă şi răgazul de a-l pansa cu vată şi
leucoplast), Doru nu schiţă o grimasă, nu-l învrednici pe mutilatorul
său nici cu un strănut.
Dormi, în continuare, neobosit şi pasionat, ore întregi.
Răsuflarea sa era suavă şi parfumată, făcîndu-te să te gîndeşti
că ar putea semăna cu cea a îngerilor, dacă îngerii ar fi căpătat
handicapul de a avea răsuflare.
Trăsăturile i se îndulciră şi i se albiră pînă către primele înfăţişări
ale transparenţei. Aducîndu-ţi aminte de textele (şi medievale
şi contrariante) despre fecioarele acelea într-atît de cristaline,
încît li se puteau zări, alunecînd prin vitrinele ciudate ale gîturilor
subţiri, pînă şi vinurile roşii, ce le sorbeau din cupe de argint...
Parcă domniţele alea altă grijă n-ar fi avut decît să stea şi să
tragă alcool la măsea din cupe de argint! Şi parcă dacă ar fi pilit
cumva vin roşu şi din altceva decît din nişte ditamai cupe de
argint, ar fi tuşit. Era absolut improbabil.
N-ar fi tuşit.
Pe la ora 14,20–14,25 de minute, din acea iscusit camuflată
după-amiază de duminică, 24 aprilie 1988, cu mintea clinchetindu-
i încă de sunetul cupelor de argint, precum şi de neîncrederea
că pustioacelor alea de împăraţi li s-ar fi împrăştiat fierea dacă
ar fi sorbit cumva vin roşu şi din cutii ruginite de conserve ori din
387 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
L-A ARUNCAT ÎN ADÎNC, L-A ÎNCHIS ACOLO, ŞI A
PECETLUIT INTRAREA DEASUPRA LUI, CA SĂ NU MAI
ÎNŞELE NEAMURILE, PÎNĂ SE VOR ÎMPLINI CEI O
MIE DE ANI. DUPĂ ACEEA, TREBUIE SĂ FIE DEZLEGAT
PENTRU PUŢINĂ VREME.“
– Ia auzi, scămoşatule!... Leagă şi dezleagă poliţiştii ăştia la
tine. De parcă ar fereca şi desfereca la dulău.
– Tacă-ţi fleanca, neputinciosule! Vorbeşti de Adînc. Doar ai
ajuns de nu-ţi mai poţi vîrî nătărînga nici măcar într-o pitulice
de femeie! trînti, neiertătoare, cucoana.
– Dar nu-i nimic. Că ţi-o croi-o nentă-tu, Genel, pe-o zgărdiţă,
să urli de plăcere, cînd i-oi simţi cureluşa flencănindu-ţi pe
beregăţi!... Şi cînd oi schelălăi mai cu foc, nu-ţi fie grijă, te
plesneşte şi mandea, pe sub masă, cu piciorul. Să nu zică poliţaii
că te-au cărat, de la cantonament, neantrenat!...
– Mi-e îngăduit să vă întreb cum vă veţi coborî în Adînc?
Diavolul avea pe masă, aşezată înainte, o mapă.
Pe mapă, o coală de desen.
Pe coală, has-Satan începu să schiţeze cu creionul o cheie
impunătoare, cu înfăţişare şi ştaif de cheie de poartă de castel.
La poarta superioară, cheia era bombată şi ornamentată.
La partea inferioară, cheia nu avea trasat încă nici un element
ce i-ar fi permis să slujească la închiderea-deschiderea unei
încuietori.
Bărbatul mătăhălos se căţărase cu coatele peste foaie şi îl
bodogănea pe desenator.
– Cu ţeava asta vrei tu ca să le dai pe spate pe elveţience?!
Cu ce o să-l deblochezi şi o să-l blochezi pe mecanism?... Crezi
tu că guvernantele mai copticele n-au mai văzut ele ţeavă ca a
ta?... A glisat ele şi pe ţevi mai arătoase! Pui pariu că a mea e de
două ori mai groasă decît a ta?!... Eu crez că singura şansă ca să
le momim afară pe gudulance... e să le coborîm, c-o undiţă, în
mormînt, o poză de la mătărînga mea!
Has-Satan nu-l băgă în seamă pe grobian.
Ho diábolos îşi descheie, după un timp, copcile fulgarinului.
398 DANIEL BĂNULESCU
stîngace şi despre care Sinistratul ar fi putut pretinde, dacă ar fi
fost prins la strîmtoare, că-s o eflorescenţă a travaliului său poetic.
Cei trei dascăli îl îmbrăţişară ca pe un egal (cel mai tînăr
dintre ei, Vărzaru, ştampilîndu-l şi cu sărutul lui Iuda), depărtîndu-
se apoi tustrei, slalomînd printre pîlcurile tot mai îndesite
ale turnătorilor şi ale gurilor cască, împînzind nu numai ulicioarele
dimprejur, ci şi întregul labirint al stradelelor, încolăcindu-se,
blocîndu-se, tăindu-şi răsuflarea şi, abia într-un tîrziu, deschizîndu-
se într-un mănunchi către limanul calm, dar încă incomplet
domesticit al Parcului Tineretului.
Doru Sinistratul dormi neîntors toată seara de vineri, noaptea
de vineri către sîmbătă şi întreaga zi şi noapte de sîmbătă, de
23 aprilie 1988, dintr-o bornă în alta.
Păturile mîţoase ce-i fură răsturnate, în noaptea gheţoasă,
peste plapumă, se strînseră, zbicindu-se şi chircindu-se ca pieile
netăbăcite de sălbăticiune.
În zori, prinseră a i se învîrti în jurul capului zburlit, netuns,
boit jumătate în alb, jumătate în negru, un nor de muşte leneşe,
cărnoase, albăstrii, asemănătoare scînteilor unei brichete a cărei
piatră este pe ducă. Nu-l deranjară şi nu le deranjă. La ora 10,
cavaleria albăstrie fu spulberată de trupele uşoare, imprevizibile
în picaje, sprintene, ale unor musculiţe de vin. La rîndul lor, musculiţele
fură şi dînsele împrăştiate de zvîrcolirile migratoare ale unor
fluturi mov-rubinii, purtînd imprimate, pe spate, un soi de litere
evreieşti şi din ale căror trupuri negre, călugăreşti, cilindrice precum
trabucele, nici o pasăre cu apucătură teafără nu gusta.
Pe la ora 13, băşica tărîmului norilor iarăşi plesni, oameni
şi fluturi fiind zdrenţuiţi precum copertinele de doc ale unor
magazine spulberate de grindină.
După măzăriche, se prăvăli şi grindina.
Din somn, cu dreapta, Sinistratul îşi trase carapacea de plastic
deasupra, continuînd să sforăie îndeajuns de nesinchisitor pentru
cineva a cărui cealaltă jumătate descoperită de pat era atît de prietenesc
pisată de rafalele de gheaţă şi de apă.
386 DANIEL BĂNULESCU
Îşi înfăşură apoi în jurul pumnului (ca pe un fir de gută
atîrnat de cu seară, la debarcader, să pişte la peşte) un şiret lung
şi subţiratec, din piele, pe care şi-l tot descurca şi şi-l extrăgea
de la brăcinar.
Şiretul enorm avea culoarea nisipului ud.
Cînd şi-l ridică în lumină, jumătate de metru, se văzu că,
pe lungimea lui, ca mărgelele, erau petrecute numai sfîrcuri de
ureche omenească.
Duhori pestilenţiale.
Culoarea pămîntie.
Unele fragmente de ureche erau mai bombate.
Altele puternic tasate. Curbura unora dintre crîmpeiele de
ureche părea mai pronunţată. Două fuseseră retezate de-a dreptul
cu zimţi.
Has-Satan dezlegă nodurile ce ţineau distanţate între ele, pe
şiret, măruntele creste de carne.
Le cîntări în palmă.
Şi le distribui, după o adîncă reculegere, pe coala de desen,
în partea inferioară a cheii desenate.
Începu apoi un soi de şah orb, schimbînd, în mai multe ape,
poziţiile şi combinaţiile firavelor semiluni de ureche, cu răceala
şi dezinvoltura cu care şi-ar exercita meseria un spărgător de
coduri profesionist.
Ba era mulţumit.
Ba nu era mulţumit.
După un timp, nu mai fu deloc mulţumit. Mătură, în afara
colii, toate ciudatele jetoane (cu aspect, tot mai deranjant, de
prună uscată), reasamblîndu-le, după o vreme, pe perechi.
Acum parcă îi sugerau ceva.
Realiză o ultimă rocadă.
Şezu, iarăşi, îndelung nemişcat.
Şi apoi, slalomînd, cu vîrful aceluiaşi creion, urmărind formele
firimiturilor acelora de carne, Ho diábolos trasă şi contură
fiecare nervură, fiecare crestătură şi fiecare şănţuleţ al danturii
cheii, pe care el o crezu, cu adevărat sau nu, ca reprezentînd o
imitaţie strălucită a cheii Adîncului!...
399 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Oferindu-şi privirilor suratelor, situate mai în apropiere,
călcîiele roze, plutind în interiorul unui cerc dansînd, cel al tivului
cămeşoiului de noapte.
– Sinistrate, dacă te porneşti să te întîlneşti cu bunicul!...
Înălţimea Ta, dacă te pomeneşti ca să stai, o ţîră, de vorbă cu
dînsul... Trage-l, rogu-te, de limbă pe zgîrcioman, care e precis
locul din colţişorul grădinii unde a îngropatără străchinioara cu
monede de aur!... Aminteşte-i: în noaptea dinainte de a-l arestui
comuniştii... Şi de-a da în el jandarmii cu cartuşul, la pădurile
de fagi, de lîngă închisoarea Parapetu!...
– Fîl-fîl! le promise, gutural, tuturor Sinistratul.
Transpirase.
Îşi simţea pe spinare, coborînd şi încolăcindu-i-se sub coapsele
subţiri, mici afluenţi de năduşală. Iar aerul înnegrit de fumul
platformelor industriale din vecinătate îi necăjea plămînii, dîndu-i
senzaţia că i-ar îngreuna urcuşul.
– Fîl-fîl! glăsui el hotărît, cu venele tîmplelor şi ale gîtului
crăpîndu-i de atîta concentrare, reuşind din nou, să ţîşnească încă
vreo trei-patru metri.
Ocolind in extremis cablurile electrice şi de telefon de pe strada
Perone, căpătînd iarăşi înălţime şi depărtîndu-se spre Şoseaua Olteniţei,
lopătînd prin viroaga Stoian Militaru. Fornăind şi trăgîndu-se
înapoi, aidoma unui armăsar speriat de ciupitura amperajului
cablurilor de tramvai, întinse asemeni unor frînghii de rufe, pe
măduva cărora atîrnau, nu cîrpe, ci garnituri gălbui de tramvai,
paralele cu terenul chelbos al Parcului Tineretului.
Şi, din pişcătura cu pricina, Doru se desprinse să zboare mai
cumpănit, pe la vreo 16 metri deasupra solului, cam prin dreptul
etajului patru al blocurilor spoite în gri, verzui, bej şi cărămiziu.
De jos, oamenii de treabă chiuiau, căutînd probabil să-l avertizeze
cu privire la harta curenţilor ascendenţi (pe care el însuşi,
cu pieliţa sa subţire, îi palpa, săltîndu-se cu toracele asupra lifturilor
lor de aer, troncănind şi, cînd şi cînd, frecîndu-se unul de
altul, în spirală). Sau, pur şi simplu, mirîndu-se ori strigîndu-i
că nu este deloc adevărat – cum li se năzărea – că el zboară.
Era cum nu se poate mai evident.
392 DANIEL BĂNULESCU
Doru Sinistratul tocmai nu zbura pe deasupra cimitirului Belu.
Şi tocmai nu observa că, din înălţimi, la fix, precum în
poemele lui Cristi Popescu, cu dantelăriile şi barăcile lui circulare,
cimitirul semăna mult mai mult a nisipar, loc de joacă ori parc
de distracţii, decît oricare dintre searbădele grădini ce izbutea să
le întrezărească jur-împrejur.
De unde intuise şmecheria băiatul ăsta?
Era o erezie.
De jos, n-ai fi zis totuşi c-o să semene.
Din vreme în vreme, un puişor neastîmpărat de vînt i se
strecura, ca printr-o uşă întredeschisă, pe sub cupa veşmîntului,
umflîndu-i-l, răsturnîndu-i-l peste cap, dezvăluindu-i un trup nici
de viitor culturist, dar nici vulgar, ci doar parcă tăvălit prin solzii
unui peştişor argintiu.
Pe platforma zgrumţuroasă a Foişorului de Foc se opri un
sfert dintr-un minut să-şi tragă sufletul. Era o zonă a Bucureştiului
în care nu ştiu cam ce păţea sufletul lui, dar se cam zvîrcolea.
Patru minute mai tîrziu, lua pe bombeul traiectului său şi
Turnul Televiziunii.
Fentînd prin stînga, atacînd prea strîns turnanta în dreptul
unei antene parabolice, îşi aruncă privirea să descifreze însemnarea
cu marca de fabricaţie a ligheanului, ezită şi se juli, alegîndu-
se c-o spintecătură superficială, de 15 centimetri, pe partea
interioară a gambei piciorului drept.
Şocul izbiturii îi anestezie durerea.
Cînd amorţeala produsă de ciocnire pieri, balsamul întins
pe halca piciorului de limbile de căţel ale vîntului continuă să-i
ţină locul nedureros.
Două ore mai tîrziu începu ploaia.
Sinistratul evolua la o altitudine la care ploii îi era încă îngăduit
să se înjghebe, brîu subţiratec şi misterios al stratosferei, zonă
de studii tînjită de oricare meteorolog.
Înserarea sosise.
Soarele dăduse el însuşi turnanta.
Meteorologii diurni se cărăbăniseră către case.
393 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
O frîntură din mulţimea adunată liorpăia deja, nu din cale
afară de deranjată, prin şerveţelul de apă întins de gravitaţie pe
pavaj. Lumea urmărea, stăpînită dacă nu şi de-o uşoară mulţumire
adiată, că, uite tocmai băietanul de la dînşii din cartier, ce-şi
înjghebase stilul ăsta neobişnuit de viaţă, n-o fentase, o dăduse în
asemenea chip, încît neobişnuitul nu-şi luase încă tălpăşiţa de la
ei, erupsese şi se procopsiseră şi c-un izvor.
– Am dat drumul la apă caldă la oameni, Dorule! Nu i-am
mai ascultat... Mi-am vîrît picioarele în instrucţiunile lor. Şi de
două zile, nu numai jumatea aia reglementată, pe care-o poruncesc
ei. Furnizez la agent termic în prostie! glăsui îndrăgitul
Varodin, instalator la punctul termic al cartierului, bărbat de
nădejde, bine legat, castaniu, tăcut, cu trăsături armonioase.
Niciodată nu mai rostise în public atîta amar de cuvinte.
Acum se trezise, dîndu-şi drumul la fălci, mai dihai pentru a risipi
stinghereala sa şi a gloatelor, nimeni nemaiîncumetîndu-se să mai
tragă pe gură vreun fleac, de un număr impresionant de ore.
– Bine ai procedat, răspunse, de la locul său, plin de bună
cuviinţă, întins şi sprijinit într-un cot, Sinistratul. Nu ştiu cum se
face, dar toţi anii ăştia am trăit cu închipuirea că în apa caldă e
găzduit un mic animal prietenos...
– Să-l conving pe electrician ca-n seara asta să nu-l întrerupă
nici pe curent? prinse drag de conversaţie Vorodin.
– Din cîte mă pricep eu, energia electrică se opreşte, rînd pe
rînd, de la un centru naţional. Să nu ne grăbim. Să nu sărim deci
să-i luăm în crampoanele reproşurilor noastre pe electricienii
de rînd.
– Tincuţa Argelescu, interveni vijelios o gospodină, punctată
pe gît şi pe bărbie cu negi uriaşi. Curva a blondă, de locuieşte,
cu poama de mă-sa, pe Alunişului 204. Cînd a auzit că sora lui
domnul Bleju e plecată la un parastas în provincie... Ca o scorpie,
a dat buzna aseară peste săracul văduvoi. Şi s-au încălărit şi s-au
încoţopenit şi s-au blestemăţit pînă azi dimineaţă, spre zece.
– Daaa? Foarte interesant! spuse moale Doru, şi simţi cum i
se împurpurează cartilagiile urechilor de ruşine.
389 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Şi, pentru a mai face uitată ceva din pipăreala complimentului,
doamna cea ştearsă îi împinse pînă în stînga Diavolului,
ceaşca lui.
– Deci Cartea lui Iov. Capitolul 38, versetul 16? întrebă,
alintîndu-se, cucoana.
– „...AI PĂTRUNS TU PÎNĂ LA IZVOARELE MĂRII
SAU TE-AI PLIMBATTU PRIN FUNDURILE ADÎNCULUI?“
cită, din memorie, respectiva trimitere, spectrul Profesorului, străbătînd
între timp, cu aceeaşi îndemînare, şi obiectele din lemn,
dar trecînd cu aceeaşi uşurinţă şi prin cele turnate sau tăiate din
argint, porţelan sau onix.
– Traducerea Cornilescu? realiză o mică stupizenie doamna.
Bărbatul cel robust dădu prosteşte din cap că da.
– Bineînţeles că traducerea Cornilescu, se redresă ea. Nu
poate fi vorba că n-ar fi traducerea Cornilescu. Mă întreb doar
dacă n-o fi vorba cumva chiar despre Psalmul 36 cu 6?!
Toată lumea amuţi o clipită pentru a-şi reaminti fără greş
Psalmul 36 cu 6.
– Da... da... „DREPTATEA TA ESTE CA MUNŢII LUI
DUMNEZEU, ŞI JUDECĂŢILE TALE SÎNT CA ADÎNCUL
CELMARE“ – recită, fără să clipească, tot spectrul Profesorului.
Iar cînd îşi încheie citatul şi termină şi străbătutul camerei
în lungime... Intră în zidăria peretelui din faţă. Şi, făcînd stînga împrejur,
trăsăturile sale translucide se amestecară două-trei secunde
cu penajul cu infinite nuanţe coniac, al unor fazani dintr-un tablou
agăţat şi decorînd peretele respectiv. Intră şi ieşi şi de-acolo.
– Arasel! Acum m-am prins de ce v-aţi îmbîrligat atîta despre
Adînc, răpănoşilor!...Vreţi pentru ca, dezgropîndu-l pe orăşelul
ăla mic, elveţian, să le încălăriţi niţel pe elveţience şi să-i răzuiţi
de bani pe băşinoşii ăia de elveţieni... (Şi, după o adîncă reflecţie,
îşi schimbă mimica şi vorbi cu gravitate, ca şi cum ar fi cumpănit
îndelung o afacere.) Că dacă mi-ar zice că nu se îmbufnează, cînd
m-o auzi, madam Mariuşca. De ce să mint?! Mi-aş rupe de la
suflet şi le-aş mîrli şi eu pe vreo două guvernante... Ăă... Asta
doar ca să n-aibă vreme să galopeze şi să ne dea în gît la Miliţie.
Madam Nicolici nu se supăra niciodată în public.
396 DANIEL BĂNULESCU
asemenea forme, dar avea cămeşoi. Să produc două, trei minuni,
chiar dacă asta nu v-ar uşura prea mult traiul?
– Ce mai aştepţi? Trînteşte-ne o rafală de minuni!... Ce, crezi
că dacă noi am fi putut, ne-am fi lăsat atîta rugaţi de tine?... Uite,
fă, de exemplu, să-i ţîşnească cîinelui ăla sîngele pe ochi... Aprinde
gospodăria lui moş Mihail Afasasievici, că ş-aşa a trăit destul. Ori
fă să crape jegul de pe spinările noastre de gloată bîrfitoare,
neascultătoare şi rea!
– Să scriu ceva important?? întrebă, în crescendo şi c-un
adaos respectabil de emoţie, Doru, ca şi cum pînă în acel punct
nici n-ar fi urmărit conversaţia. Dar acum, iată că o urmărea. Iar
dacă domnii aceia şi-ar fi păstrat politeţea de a i-o cere, el, unul,
n-ar mai fi ezitat şi, chiar din acel moment, s-ar fi îndeletnicit cu
elaborarea unor texte ce ar fi smucit omenirea din loc. Să mă ocup
cu cîteva din lucrurile fundamentale? Să scriu ceva cu adevărat
important??
– Dă-o numai pe lucruri importante, Maiestate! trîmbiţară
mulţimile, azvîrlindu-se şi pocnind de-a dreptul cu pîntecele pe
caldarîmul denivelat, îmbibat cu apă şi rumeguş zdrenţuitor de
gheaţă. Ţine-o numai pe lucruri importante şi-ai să vezi tu, pînă
la urmă, ce-ai să păţeşti!...
– Mă, voi înţelegeţi ce vorbesc eu aici?! îi admonestă cu
amărăciune Căpetenia şi indigenii îi făcură semn că da, să continue,
să şadă extrem de destins, că ei erau foarte atenţi.
Să-i dea bătaie înainte. Ei îl înţelegeau.
– Fîl-fîl! murmură atunci, ca pentru sine, Căpetenia Străzii.
Gospodarii, ce să priceapă întorsătura pe care erau pe cale de
a o căpăta faptele.
Băştinaşi.
Îi durea în pălărie. Pînă şi cîinele al cărui sînge fusese cerut
să fie făcut să ţîşnească prin ochi, schelălăia linguşitor şi dădea
jalnic din ciotul de coadă.
– Fîl-fîl! îndrăzni Căpetenia Străzii să pronunţe cu un glas
mai hotărît, mai nisipos, hîrjîit, prea uscat pentru o astfel de vreme.
Şi deodată, cu delicateţe, aproape cu pudoare, Doru Sinistratul
se înălţă aproape trei sferturi de metru de la sol.
391 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
De pe cer, marile puteri, aplecîndu-se, îşi strîngeau sateliţii,
aidoma unei babuşce ce-şi înghesuia seara găinile în coteţ. Sau,
cel puţin, uneori, în mintea ta de Sinistrat aşa ţi se năzărea.
Puteai zbura nestingherit de unde pînă unde pofteai, fără a te
mai expune riscului ca umerii obrajilor să se întîlnească, pe nepusă
masă, cu răceala bulbucăturii de sticlă a unui termometru flotabil
ori prezenţa să-ţi fie semnalată pe harta izobară, înjghebată de zelul
cine ştie cărui nepricopsit cercetător al zburdălniciilor climatice.
Zburai şi gata.
Iar Doru Sinistratul exact cu asta se îndeletnicea, zbura de
colo pînă colo într-o completă uitare de sine, bodăgănea şi intona
titlul unui poem pe care-l reţinuse de la un june scriitor, împreună
cu care se dinamitase el o dată într-o crîşmă: „Am lăsat puţin lebăr
în viaţa ta“.
24 000 de metri mai jos, la sol, în perimetrul pitoresc şi imprecis
delimitat al cartierului Olteniţa, zburda, de asemenea, de
capul ei, nestingherită, o nepreţuită coală de hîrtie, ce, la decolare,
se prelinsese parcă dintre cutele cămăşoiului Sinistratului, fără a
fi băgată de nimeni în seamă, chiar cu puţin înainte ca liceeanul
să se fi dedicat fîlfîirilor sale stratosferice.
Colţişorul de hîrtie era (cea mai probabilă ipoteză) scris
tocmai de către Sinistrat, în interminabilele ore în care zăcuse,
sub nefireasca lui narcoză, înţepat exact la degetul la care majoritatea
vecinilor se aşteptaseră să-l vadă înţepat.
Dacă l-ai fi putut examina.
Caligrafie, firesc, roşie. Tremurată. Vag incoloră.
Petecul, transcris cu sînge, lua acum apă, se usca, liorpăit
de vînt, plutea apoi înfăşurîndu-şi marginile, ca pe nişte tentacule,
în jurul cutărui stîlp, odihnindu-se acolo ca orişice domestic anunţ,
popularizînd faptul că se ofereau meditaţii ori se comercializau
buteliile.
Coborînd apoi ca un jder de pe stîlpul de lemn.
Atingînd cu portanţa obişnuită a unui astfel de bileţel,
propulsat de vîntul lunii aprilie, ba umărul bun de tîrît în păcat
al unei fete, ba barba putrezită de tutun a vreunui moş, ba chiar
mai multe angarale de prin curţile oamenilor: o copaie roşie de
394 DANIEL BĂNULESCU
– Întrebarea e deci: ce bucurie să le coc? Să-i pîresc cumva
la Omoroaică? De să le ferfeniţească vezicile, să le răsucească
mădularele şi să le toarne viermele dracului peste ei?
– De dezhotărît, nu vă pot dezhotărî. Pîrîţi-o...
– Ori, poate, mai bine să-i încondeiez la Fermecătoare?!... Că
Fermecătoarea noastră e o cucoană prea citită, ce pricepe că, pînă
nu-şi saltă căţelele coada, nu se ridică nici prăpăditul de dulău
pe lăboanţele dinapoi!... Domnu Bleju nu e uşă de biserică, dar,
de obicei, e un bărbat de catifea. Doamna Fermecătoarea poate
o cugeta mai bine să n-o fărîme şi s-o betejească decît pe stricata
aia de Tăsica. De-o strigă beţivii, prin crîşme, Îmbolnăvici.
– Programaţi-vă o consultaţie la doamna Profesoară...
– Sinistrate, mîine la ce oră băgăm raţia de ulei şi de zahăr?...
C-a tras camionul cu desagi de cartofi, de trei zile, în faţa aprozarului.
Şi stă miliţienii cu ochii pe el, să nu-l spargă, mai ceva
decît pe butelii.
– Foarte frumos. Şi ce dacă?
– Păi dacă, distribuindu-le noi şi ulei şi cartofi, cum ar fi şi
normal, în aceeaşi perioadă, explică responsabilul aprozarului 5,
„Legume şi fructe“, un bărbat gras ca un taur, Iţipache. Peste
jumătate din cetăţenii oraşului nostru nu vor fi îndestul de
pricepuţi să combine cele două ingrediente. Aşa încît, cu cel mai
mare respect, în următoarele, cel mult, şapte săptămîni, le vor hali
separat, vor crăpa, amărîţii, de foame!
– Nu ştiu cetăţenii să prepare cartofi prăjiţi şi crocanţi într-o
tigăiţă de teflon? Ori măcar într-un tuci?!
– Nu ştim, arză-ne focul, să ne arză! Vai de păcatele noastre.
Habar n-avem, Înălţimea Ta!... Consumăm prea mult ulei. Sîntem
prea proşti.
– Să vă fac atunci nişte minuni? se ridică, încă nici pe
jumătate îndîrjit, Doru-ucenicul, observîndu-se abia acum că nu
mai era înveşmîntat în pijamaua sa băieţească. Ci, dimpotrivă,
apărea înspumat într-un cămăşoi alb de noapte, prelung şi străveziu,
recomandabil numai muierilor cu forme atît de năpraznice,
de ţi-ar fi furat, ca pe-un crîmpei de aţă, minţile. Doru nu avea
390 DANIEL BĂNULESCU
plastic, o carcasă infectă de frigider, un balansoar întrebuinţînd
drept scăunel o anvelopă.
Zbură, mîngîie şi pluti pînă duminică, 24 aprilie, noaptea
tîrziu, cînd literele scrisoricii începură să se stingă tot mai mult,
precum vîrfurile de jar ale unor ţigări părăsite în stradă.
Compunerea, transcrisă în vis, a Sinistratului devenind tot
mai ilizibilă, pînă la ploaia dezlănţuită de a doua zi dimineaţa,
ce o transformă într-un cocoloş elipsoidal de hîrtie şi o cără, fără
prea multe discuţii, la canal.
Totuşi, în acea oră de duminică tîrzie, cineva care s-ar fi canonit
şi şi-ar fi folosit totuşi cu largheţe silinţa, ar fi izbutit, poate,
să-i descifreze mesajul.
Pe fluturaşul de hîrtie fermecat al Căpeteniei Străzii stătuse
scris:
„Un diavol, has-Satan în persoană, şedea la o masă.
În dreapta lui era aşezat un bărbat gras.
Iar în stînga o femeie ştearsă.
Lemnul mesei n-avea nici o putere faţă de spectrul Profesorului
Mircea Eliade, ce, tot plimbîndu-se prin încăpere, trecea prin
lemnul mesei, precum cuţitul prin pachetul de unt.
Uşa se deschise şi apăru o fată brunetă care purtă şi eliberă
pe blatul mesei o tavă cu patru cafele.
– Gabrielo, dacă ai scăpat firimitură de zahăr în ceşcuţa mea...
Bolile şi blestemul la fundul tău, nespălato!
– Ceşcuţa ta e mai tot timpul plină de zahăr, prinse din zbor,
adresîndu-i-se îndatoritor, dar şi plin de bale, bărbatul mătăhălos,
femeii şterse. Iar curul tău, nepotcovit de boli ori blesteme. De
ţi-ar trece cumva prin bibilică, pentru ca să-l scoţi la bătaie, ar
fisura la barajele de acumulare şi ar sparge avioane!...
Doamna cea ştearsă, madam Nicolici, strînse buzele, de data
aceasta nu doar pentru a se dovedi persoana respectabilă ce-i făcea
întotdeauna o imensă plăcere să se dovedească. Dar şi pentru a
nu-şi deconspira zîmbetul măgulit.
Tuşi, scuturîndu-şi ca pe nişte cîrpe plămînii, de fum de ţigaretă
Snagov.
395 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
staţionă, pentru mai mult timp, pe cerul patriei, vibrînd din miile
de frînghii nevăzute, întocmai ca un zeppelin.
Prima repriză de staţionare se petrecu la amiază, la 12 fără 5,
(45 de minute, minut cu minut), atunci cînd Bucureştiului i se
auziră clar scrîşnetele frînelor, iar Biblia rămase desfăcută, precum
jumătăţile unui pepene, la paginile 1026, 1027. Unde, la Evanghelia
după Ioan, capitolul 3, versetul 16, însemnat cu vîrful unui
creion negru, oricine ar fi avut ochi de citit, ar fi putut citi: „Fiindcă
atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“
Bun.
O a doua perioadă de nemişcare dură o oră şi se petrecu
înainte de înserare.
Soarele făcu bună rînduială la ochi, la creier, la inimă şi
la splină.
Prin lumina cernută a apropiatei înserări, toţi oamenii apăreau
ca dulci la mişcări, lunguieţi la obraz, plini de vorbe şi sînge, cu gene
femeieşti, ochii negri, buze cărnoase, dinţii rari, bărbiile întoarse,
gata în tot ceasul la tot felul de pizme, trufii şi bătăi foarte rele.
Prin ogrăzile şi pădurile Bucureştiului săpa moartea în vitele
cele mari şi se prăseau dobitoacele sălbatice. Frunzişul, cerealele
şi pometul rodeau, în rostul lor, fără odihnă.
Erau semne că, în toamnă, vin va fi puţin.
Nevoi mari şi foamete grea între oameni.
Alte semne arătau că se furişa, către noi, un an neguros, cu
tulburare grozavă în ţară, moarte de oameni mulţi, schimbări prin
casele împărăteşti. Slujbaşii vor părăsi pe împăratul lor, schimbîndu-
se, cu veselie, către un alt împărat. Se apropia, nesmintit
şi nedezvăluit, ceasul cînd întreaga lume, răsucită de has-Satan,
împotriva adevăratului Dumnezeu, Iehova, va fi pustiită. Pe peluze
şi prin grădini, gîndăcime şi şoricime o droaie.
Peşte şi raci îndeajuns.
Lăcustele şi gărgăriţele ţinute în păstrare.
404 DANIEL BĂNULESCU 413 POSTFAŢĂ
a prozei contemporane, sleită de utilizarea pattern-urilor tradiţionale,
în care mistica şi morala istorică erau tratate, fatalist, ca
date imuabile, ce pot fi cel mult contemplate sau parafrazate.
Regii noului prooroc Daniel umblă la ADN-ul credinţelor noastre
ancestral(oid)e, mioritizant-luceferiste. Dacă ne vine greu, chiar
imposibil, să ne recunoaştem în practicile lor magice, aceasta nu
demonstrează decît că persistenţa cutumelor este cumplit de
nocivă pentru subconştientul colectiv. Dar cunoaşteţi cumva o
cale mai tentantă de subminare a propriilor noastre habitudini
de gîndire decît cea a poeziei? (Evident, văd aici în primul rînd
etimologia termenului, ca marcă generică pentru creaţia artistică.)
...Daniel Bănulescu a beneficiat, cu mai bine de zece ani în
urmă, de un pre-debut în colecţia „Cartea cea mai mică“. Ziua
în care am fost publicat era o primă culegere de poeme şi ea a
fost urmată, în 1993, de o carte adevărată – Te voi iubi pîn’ la
sfîrşitul patului – ce conţinea o declaraţie de intenţie pe care mulţi
au preferat s-o recepteze ca pe o proiecţie auto-ironică a figurii
scriitorului orgolios, dar suficient de inteligent pentru a nu se lua
foarte în serios: „Literatura romînă are trei şanse – poetul Daniel
Bănulescu, prozatorul Daniel Bănulescu şi dramaturgul Daniel
Bănulescu.“ Din cîte ştiu, în momentul în care eu scriu această
postfaţă, autorul definitivează actul I al unei piese de teatru...
DAN-SILVIU BOERESCU
În al doilea rînd, ora 10 declanşă în Bucureşti, la Sala Palatului,
o plenară a Partidului Comunist Romîn. La puzderia de
plenare ale Partidului, n-ar fi avut de ce să fie considerată nici
atîtica, eveniment major. Oha, eveniment major! Firesc, cuvîntarea
lui Nicolae Ceauşescu se întinse învăluitoare şi plicticoasă
pe şesul celor şase ore obişnuite. Cîrmaciul o pronunţă la fel de
bîlbîit. O coregrafie, fluturînd din braţe, cam la aceleaşi pasaje.
Atîta doar că, spre final, din mijlocul seninului pasaj destinat
tradiţional siderurgiei, Brav Conducătorul îşi zburli părul de pe
spinare şi sări direct la gîtul „celor ce continuau să încurajeze
manifestările superstiţioase, înapoiate, obscurantiste“. Într-o clipă,
se dezlănţui în cel mai plin de pucioasă şi de trăsnete discurs pe
care îl fulgerase vreodată împotriva religiei. Optsprezece activişti
în etate se prăbuşiră pe podeaua mochetată, uşor înclinată, a Sălii
Palatului, prelingîndu-se fiecare sub stinghiile banchetelor rîndului
din faţă, jucîndu-şi pixurile, medaliile, notiţele, în convulsiile precipitate
şi erotice ale apoplexiei.
În momentul culminant al plenarei, Secretarul General al
Partidului ridică braţele şi blestemă o dată, de două ori, de trei ori,
de-a dreptul, pe Dumnezeu!! Nu se încurcă şi îi drăcui puţin şi
pe cei ce se încredeau în Dumnezeu! Nu-i iertă nici pe toţi aceia
care nu se dădeau încă de ceasul morţii să admită că viaţa luase
cumva naştere din materie nevie, la întîmplare, în supa organică
a oceanului, formată din metan, bioxid de carbon, amoniac şi,
desigur, din apă. Şi, în general, îi potcovi în descîntece grele pe
oricine bombănea ori s-ar fi împotrivit în vreun fel politicii materialist-
ateiste a marxismului, victorioasă în patria noastră.
Spre final, la aceeaşi plenară, dintr-o singură frază, Ceauşescu
nu pierdu ocazia şi îi destitui pe toţi secretarii cu propaganda, mici
şi mari, ai Bucureştiului, începînd să-i salte, chiar din acea clipă,
în funcţiile lor, pe alţii, cu mult mai înfometaţi şi mai îndîrjiţi.
Nici nu apucaseră bine pistolarii Partidului să debaraseze
Sala Palatului de activiştii decedaţi, înjugîndu-li-se la furca picioarelor
şi remorcîndu-i apoi de copitele pantofilor stas, că, prin
aceleaşi uşi laterale pe care unii ieşeau, îşi făcură apariţia, săltînd,
înmărmurind şi mai adînc asistenţa şi escaladînd glonţ treptele ce
401 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Editor: VALENTIN NICOLAU
Redactor: DANA-ELIZA GHINEA
Tehnoredactare computerizată: CLARA ARUŞTEI
Apărut 2001, Bucureşti
Timbrul literar se varsă în contul Uniunii Scriitorilor
nr. 45.10.10.32, BCR sector 1, Bucureşti
tarului General şi căreia nici o regulă nu i-ar fi putut interzice să
se numească Spiridon.
– Acum o să-l răpească pe Emil Bobu, anunţă neutru Nicolae
Ceauşescu. Pe principiul greşit că, dacă teoria revoluţionară îşi
trage rădăcina din practică, şi bagajele vor reuşi să extragă indicii
despre Adîncul apocaliptic, din adîncul prostiei legendare a colegului
nostru din Biroul Politic.
Şi, aievea, nici acum nu încheie bine de grăit, că tuspatru bagajele
erau lîngă scaunul, deja răsturnat, al Secretarului organizator,
Emil Bobu. Dulcele Doru, pentru a-l comprima, căţărîndu-i-se pe
piept. Gabi cel Norocos şi Relu Înmiresmatul, luptînd, îl obligau
să-şi menţină braţele în prelungirea trupului. Pe cînd, cu răsuflare
hîrjîită de dragon misterios, Fiorosul Marcel îşi desfăcuse, generos
precum o umbrelă, maxilarele, nesolidarizate de nici un cartilaj.
Aspirînd în măruntaie trunchiul cilindric al scundului propagandist,
din care, o secundă înainte de ultima îmbucătură, rămăsese
afară doar frizura albită, bogată, tunsă scurt, plus limba ascuţită
a cravatei, care i se ridicase şi îi spînzura peste creştet.
În sfîrşit, în cel de-al treilea şi ultimul rînd, exemplarul Bibliei,
sprijinit de pervazul etajului doi al blocului Romarta, exemplar
în care toate duhurile spurcate ale Căii Victoriei se buluceau şi îşi
vîrau ghearele (deschizîndu-l, spintecîndu-l, întrebuinţîndu-l ca
pe un soi de tripou, în care toate căutau să-şi afle viitorul), zbîrnîi
şi se zvîrcoli ziua întreagă.
Una după alta, fiecare filă pocnea, sub opintirile vînturilor,
precum o pînză de catarg, purtînd oraşul Bucureşti ca pe-o corabie
printre vertebrele norilor. Mutîndu-l mai întîi către gurile Dunării.
Plimbîndu-l apoi de-a lungul rîurilor, molcome şi nepoluate ale
Moldovei. Dîndu-i, bineînţeles, brînci sau răsucindu-l pe deasupra
Munţilor Făgăraş, munţi ce nu se intimidau şi nici nu scăpară
ocazia ca, prin vîrfurile lor cele mai trufaşe, ba chiar să-l şi înţepe,
săpînd muşuroaie ca de cîrtiţă prin pivniţele ori beciurile vechiului
tîrg dîmboviţean.
În doar două rînduri, demonii aceia, capturaţi de cefe şi azvîrliţi,
fură opriţi din ciufulirea paginilor Cărţii, iar Bucureştiul
403 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
duceau către soclul Prezidiului Plenarei, şi cele patru binecunoscute
personaje: Gabi cel Norocos, Dulcele Doru, Fiorosul Marcel
şi Relu Înmiresmatul.
Adulmecară aici, îşi vîrîră boticurile umede şi mucilaginoase
în genţile ministeriale, burduşite cu rapoarte, se bătură, precum
cu nişte bulgări de omăt, cu pixurile şi blocurile de hîrtie, cu ajutorul
cărora, sîrguincioşi, demnitarii îşi transcriseseră indicaţiile
preţioase sacadate de Conducătorul Statului şi, tot războindu-se,
se treziră adăpostindu-se, pentru cîteva momente, fiecare, sub patru
pupitre corespunzătoare, din cazematele cărora niciunul nu găsea
încă prielnic să ţîşnească şi să găurească decisiv învelişul din piele
al cutărui camarad, cu una dintre suliţele scuipătoarelor sau ale
scrumierelor, demontate de pe hol.
– N-au să se scurgă cinci minute şi or să părăsească, de bună
voie, incinta! rosti, calm, dintre antenele microfoanelor, Nicolae
Ceauşescu.
În efectul de linişte perfectă pogorîtă asupra Sălii Palatului,
fluturarea unei batiste, scăpată de o activistă din sectorul G, pe
pardoseală, echivală cu lovirea de către o măciucă, în centru, a
unui gong teatral.
– Nu-s decît patru bagaje drăguţe, paraşutate la Otopeni de
către o persoană deasupra oricăror bănuieli că n-ar putea fi
marxist. Dar care, de-o săptămînă, sparg tot şi răscolesc, dintr-un
capăt în altul, întreg Bucureştiul.
Într-adevăr, capul şi braţul drept al Norocosului ieşiră fulgerător
la iveală, catapultînd, în posibila direcţie de camuflaj a
Dulcelui Doru, o călimară masivă, ce se sparse, ca o pocnitoare,
de structura metalică îmbrăcată în pluş roşu a scenei, împestriţînd
cu pete albăstrui mai mult de jumătate dintre membrii supleanţi
ai Comitetului Politic Executiv.
– Unii dintre ei au şi idei simpatice, rosti cu voce înşelătoare
Conducătorul Partidului şi al Statului, de data aceasta dînd senzaţia
că nu s-ar mai adresa activiştilor, ci unei persoane cu totul
invizibile, ce, foarte bine, ar fi putut executa tumbe în jurul Secre-
402 DANIEL BĂNULESCU
Sosirea la Bucureşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Casa de Cultură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Genel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
Strada Perone . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Ziua întîi: „Să nu-ţi faci chip cioplit!“ . . . . . . . . . . . . . . . . 140
Ziua a doua: „Să nu ucizi!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Ziua a treia: „Să nu minţi!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
Ziua a patra: „Să nu pofteşti la nici un lucru care este
al aproapelui tău!“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 202
Ziua a cincea: „Să nu furi!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
Ziua a şasea: „Să nu (prea)curveşti!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . 313
Ziua a şaptea: „Să nu foloseşti, în chip nedemn, numele
lui Dumnezeu: YHWH (Yahveh sau Iehova)!“ . . . . . . . . 340
În loc de epilog: un fragment al poemului care a înlesnit
o parte din întîmplările cărţii prezente şi care va înlesni
o parte din întîmplările viitoarei cărţi. . . . . . . . . . . . . . . . 406
Cele cîteva şanse ale literaturii romîne
(postfaţă de Dan-Silviu Boerescu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
CUPRINS
408 DANIEL BĂNULESCU
Observînd cu surprindere cum rugăciunea mea
Îşi permite familiarităţi discutabile cu îngerii
Penetrînd pînă în cel de-al nouăsprezecelea cer
Acolo unde moartea îşi pierde din puteri
Şi-şi uneşte şi ea glasul cu glasul rugăciunilor mele
Penetrînd mai departe
Printre ostroavele drept credincioşilor
Printre munţii de pilaf ai celor blînzi şi dezgustaţi de pilaf
Printre inimile fierbinţi ale covoraşelor de şters pe picioare
Printre care vieţuiesc, cu care mă înveselesc şi de sub care cînt
Rămînînd atîrnat de rugăciunile mele
Trăgîndu-mi în interiorul rugăciunilor mele şi mîinile şi
picioarele
Plin de-o bucurie sălbatecă
Rugîndu-mă neîncetat
Ca Dumnezeul meu să mă treacă între numărul acelora
Care dansează numai cu Numele Dumnezeului lor în minte
Şi pentru care Dumnezeu iartă o cetate
Sfîrşitul volumului II
Bucureşti, august 1994 –octombrie 1997
O oră înaintea înserării, Biblia de pe pervazul etajului doi
al blocului Romarta fu despicată iarăşi în două, pe ceruri, filele
ei încetară să fiarbă, snopurile foilor ei rămaseră smirnă, iar la
locul unde era deschisă, anume la Eclesiastul, capitolul 12, paragraful
13, era încă răgaz pentru a se putea citi:
„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te
de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria
oricărui om.“
405 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Unul în care, parcă pentru a mă împăca, se preia subiectul de
la Bulgakov (fapt mărturisit şi undeva în text), însă maniera de
lucru este (deşi autorul nu a avut acces nici la ,
nici la V) destul de apropiată de cea a lui Pynchon. Mă refer aici
la folosirea entropiei ca principiu de organizare şi, simultan, de
deconstrucţie narativă. De asemenea, la asumarea aproape autistă
a intertextualităţii, la vîrtejul livresc în care eşti împins, pînă
dincolo de pierderea identităţii, pe măsură ce avansezi în poveste.
Care poveste? O călătorie a Diavolului în Bucureştiul pe jumătate
ceauşist-pe jumătate mitic, în luna aprilie 1988. Has-Satan
nu face nimic altceva decît să-şi inventarieze fidelii, să le îndosarieze
basmele fantastice într-o enciclopedie zăpăcitoare, alcătuită –
poate – pentru a exorciza senzual (?) Răul. Este, oare, Ho diábolos
masochist? Ce-l mîna pre el în luptă, dacă – aşa cum mi se pare
mie – cu cît se ia tot mai în serios ca producător de convenţie
ficţională, cu atît îşi subminează mai abitir menirea sa de corupător?
De fapt, Diavolul nu prea mai are ce să corupă în această
lume ticăloşită şi de gena balcanică moştenită (şi extraordinar
redată plastic în carte), şi de totalitarismul slav căpătat. Remarcabilă
este, în acest context (nu o dată evocat, în diferite feluri,
de marile cărţi ale literaturii romîne, de la Mateiu Caragiale
încoace), capacitatea lui Daniel Bănulescu de a transpune,
aproape deloc tezist, tarele romînismului în proză, ca mitologie.
Refăcînd fictiv (dar utilizînd şi unele repere documentare provenite
din literatura foarte apropiată: cenaclurile „Universitas“ şi
„De Luni“), istoria secretă a Bucureştiului aflat sub dictatură,
romancierul-poet renunţă adesea la coincidenţele sincroniei
pentru a coborî dureros într-o diacronie psihologizantă şi nu
foarte flatantă pentru sentimentele naţional(ist)e. Lumea atemporală
a romînismului larvar este, cu toate acestea, seducătoare,
chiar fascinantă. Perversiunea lui Daniel Bănulescu este, în fapt,
şi o inversiune, pentru că subtextele sale nu sînt pamflete de tip
Patapievici, ci – mai degrabă – poeme ale unei mari singurătăţi
colective, starea de romînitate.
Evenimentul apariţiei noului roman al lui Daniel Bănulescu
ţine de posibilităţile aproape nemăsurate de inovare şi renovare
412 DAN-SILVIU BOERESCU
Pe strada mea locuieşte moartea
Dînd cu piciorul tuturor celor ce locuiesc pe strada mea
În patul meu locuieşte moartea
În şosetele mele se bălăceşte moartea
Prin iarba sexului iubitei mele moartea sare ca un roi de
lăcuste
Dacă deschid gura pe buzele mele iese moartea
Dar dacă n-o deschid
Moartea continuă să alerge înlăuntrul meu
Ca pe un fericit zid al morţii
Moartea îmi şopteşte cuvintele
Şi tot moartea îmi prescrie marile ei tratamente de sănătate
De moarte mi-e frică şi totuşi către moarte zilnic alerg
Cu şliţul desfăcut de colţişori aţîţători de cucoană
Cu picioarele ridicate în ritm unul după altul
Şi dansînd
Acum moartea mea s-a ridicat deja către mine
Mi-a pus labele ei din faţă pe umeri
Mă adulmecă uşor dar nici eu nu încetez să mă rog
Şi aproape oricare lucru pămîntesc şi real
E o păpuşă cu ochii scoşi şi gîtul tăiat
Tolănită între labele ironice ale morţii
De la etajul întîi al blocului în care mă rog
Rugăciunea mea iese pe fereastră
Taie ancora cu care blocul meu era legat de pămînt
Şi blocul începe să se înalţe în văzduh urmat de sufletul meu
Lăsînd în depărtare
Zilele în care viaţa mea căra gunoi cu spinarea
407 CEI ŞAPTE REGI AI ORAŞULUI BUCUREŞTI
Autorul mulţumeşte următoarelor persoane şi instituţii, care,
în anumite perioade, în viaţa de zi cu zi, şi-au revărsat generozitatea
sau căldura sufletească asupra celui ce schiţează aceste
rînduri şi fără de a căror intervenţie ducerea la bun sfîrşit a acestui
roman ar fi fost mai anevoioasă:
Doamnei Magdalena Bedrosian, doamnei Constanţa Buzea,
doamnei Nora Iuga, doamnei Dora Stănescu,
Domnului George Bălăiţă, domnului Dan-Silviu Boerescu,
domnului Alexandru Condeescu, domnului Gerhardt Csejka,
domnului Ştefan Damian, domnului Horia Gîrbea, domnului
Florin Iaru, domnului Gheorghe Iova, domnului Nicolae Manolescu,
domnului Mircea Martin, domnului Paul Nancă, domnului
Mircea Nedelciu, domnului Z. Ornea, domnului Mihai Oroveanu,
domnului Dan Petrescu, domnului Nicolae Prelipceanu, domnului
Ioan Es. Pop, domnului Adrian Serafim, domnului Laurenţiu Ulici,
Editurii „Cartea Romînească“, Editurii „Nemira“,
Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă – Filiala Cluj
(în chip special, pentru acordarea, în anul 1995, a unei burse în
cadrul programului de „Creaţie şi traducere literară“).
Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea
Timizi neştiuţi disperaţi
De la posturile lor de comandă cu birourile răsturnate
De pe fundul genţii Diavolului
Amestecaţi printre rolele lui de scoci, nori, schelălăiturile lui
atmosferice şi chitanţe
Ţinînd în echilibru fragil limba lumii
Rugîndu-se neîncetat
Ca Dumnezeu să îi treacă între numărul acelora
Pentru care Dumnezeu iartă o cetate
Mi-am tras în rugăciunea mea şi mîinile şi picioarele
Am ieşit din lume ca şi cum m-aş fi smuls dintr-un viol
În care eu îmi revărsam bărbăţia
Şi tot eu ţineam fata
În care doar trecînd în acea clipă pe stradă
Deveneam pentru a treia oară neîntrerupt vinovat
Mi-am sprijinit fruntea
De geamul răcoros al rugăciunilor mele
Mi-am amintit că:
„Oricine va invoca numele lui Dumnezeu
Va fi mîntuit“
Am invocat numele lui Iehova şi-am aşteptat
Capitolul 12
ÎN LOC DE EPILOG: UN FRAGMENT AL
POEMULUI CARE A ÎNLESNIT O PARTE DIN
ÎNTÎMPLĂRILE CĂRŢII PREZENTE ŞI CARE VA
ÎNLESNI O PARTE DIN ÎNTÎMPLĂRILE
VIITOAREI CĂRŢI
Ani de zile, începînd din studenţie, am fost obsedat de
Curcubeul gravitaţiei, romanul lui Thomas Pynchon. Mi se părea
că un asemenea text reprezintă un examen de maturitate pentru
oricine încearcă să se revendice, fie chiar şi polemic, de la
post-modernism. M-am gîndit mult timp cum ar fi dacă s-ar scrie
şi la noi o astfel de carte. Eram, desigur, forţat, iar modelul, lesne
recognoscibil, devine la un moment dat tiranic.
Cu Maestrul şi Margareta, versiunea scenică – de la Teatrul
Mic – a romanului lui Mihail Bulgakov, lucrurile au fost mai
simple. Dintru bun început, deşi eram abia ieşit din adolescenţă,
am avut cîteva obiecţii (relativ minore, de pildă jenanta scenă
topless pe care trebuia s-o joace Valeria Seciu). Deşi fascinat, nu
mi-am pus problema rescrierii temei în decor autohton.
Întîmplarea face ca lucrurile să fi ieşit exact pe dos – avem,
cu Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, o replică la Bulgakov şi
ea îi aparţine, culmea, unuia dintre scriitorii mei favoriţi, Daniel
Bănulescu, căruia i-am negat mult timp calităţile de romancier,
considerîndu-l unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi, fondator
al senzaţionalei triade nouăzeciste, alături de Cristian Popescu
şi Ioan Es. Pop. Din cauza primului său roman – Te pup în fund,
Conducător iubit! – era să stric una dintre cele mai vechi (şi puţinele
mele) prietenii. Simplul fapt că mi-am intitulat cronica „Daniel
Bănulescu, poet“ l-a făcut pe autor să nu-mi mai vorbească vreo
şase luni. Aş risca şi acum, afirmînd că cel mai reuşit pasaj al
romanului este poemul din final (de fapt, şi prolog al volumului
de poezie Balada lui Daniel Bănulescu, culeasă şi prelucrată de
el însuşi). Aş fi însă nedrept, fiindcă acesta chiar este un roman.
POSTFAŢĂ
CELE CÎTEVA ŞANSE
ALE LITERATURII ROMÎNE