Nu-mi cerceta obîrşia, ci ţine-n seamă soiul,
Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea...
Strămoşii-mi, după nume, au învîrtit ţepoiul,
Eu mînuiesc azi pana de mii de ori mai grea,
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele
Cu care-adori amantul de veci nedespărţit.
îmi cînt astfel norocul, înalţ epitalamuri
Şi, pentru închinarea la care mă supun,
Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,
Stăpînul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:
      Poporul meu de gînduri, simţire, vis, trup, dor,
      Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.
 

 
Din clarul miez al vîrstei rîd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...
Şi nu nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strîng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere tîrzie,
         Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
         Pămîntul n-are margini, nici cerurile prag.
 

 
La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie..
M-ai părăsit... şi toate se sting, reci scînteieri.
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri,
Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Şi mă supun ... Osînda de gura ta rostită
E lege pentru mine de aur pur şi greu;
Durerea de la tine mi-e încă o ispită,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită...
Din groapa mea zbucni-va o flacără tîrzie;
Atunci întreaga lume va desluşi, uimită,
Crescînd misterioasă a noastră poezie,
         Din dragostea noastră născută în zbucium şi ardori,
         Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori!
 




Din spulberul iubirii atît doar mai pot strînge,
Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii..
Mă-ndeamnă alte gînduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plînge.
Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atît,
Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cît
Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.
Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?
Ah, inimă şi coarde sunt deopotrivă mute,
Cînd limpede văd astăzi prăpastia minciunii:
         Căci orb eram atuncea cînd te aveam în faţă,
         Splendoarea-ţi, luîndu-mi ochii, da cîntecului viaţă!
 

Iubita mea, ai suflet adînc întortocheat
-Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte nendurat,
Flămînd de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vîrtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie:
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;
          Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
         Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

 
Sămînţa nemuririi, iubite, e cuvîntul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pîn' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avîntul;
A fost de- ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărîmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
         Din formele căderii, la pura-ntîietate,
         Să ne topim în alba, zeiasca voluptate... 
 

 
Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Cînd ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi fără cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpînă a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratul spirit, urgie, le consumă
Îşi cată-n noi duh geamăn...şi, de-l îmbii cu humă,
Rămîi o biată urnă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui pentru petrecere o rochie de bricate
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
         Preface în genune lăuntrul tău, anume
         Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume. 
 


 
Să fie dar Iubirea o mască a Durerii ?
Alt chip al ei cînd poate adoarme şi visează?
De ce atunci în mine rămîne pururi trează,
Făr' de ogoi chiar pînă pe perina plăcerii?
Cu care inşii meşteri strîng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adînc etern: parfumul.
Închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri...nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi cîţi va atinge...
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,
         Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
         Vă-mbălsămez în pura miresmă-a veşniciei. 
 

 
Nu! gloria iubirii nu este îmbuibarea,
Ospeţe de săruturi, orgii de îmbrăţişări, 
Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.
Prin înfrînări şi chinuri asceţii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrînge,
Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vînt talazul.
Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sînge...
Eu nu ţi-am scris, ca alţii, pe lefuri sau merinde
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;
Sonetul meu e cuget şi patimă, -mpietrite.
Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde..
         În scoica mea închisă, dîrz, făr' de răsuflare,
         Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.
 

 
Oricît de drăgastoasă ţi-e iscusita limbă,
Ştiu cînd mă minţi, cu toate ce-mi spui şi faci pe plac,
Neaşteptat culoarea privirilor se schimbă
şi ochii tăi o clipă se bîlbîie şi tac.
Cît mi-eşti de drag atuncea ! Cum îţi iubesc minciuna !
Întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat,
Tu, candid plin de viţii, amestecînd într-una
Păcatul ce luceşte ca aurul curat..
şi nici o vină... Răul sub tine-i calul sprinten,
Sfărîmă stavili, inimi, să zboare unde-i ceri,
În coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri,
         Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi,
         În iadul tău tragi cerul şi astfel mi-l deschizi...
 

 
Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine ?
Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adîncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;
         Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
         Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.
 

 
Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu,
E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic;
Ţi-e locul între stele...Ci, oricît de pigmeu,
Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătoru-i veşnic.
Ştiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta;
Nu ne-a-nchegat în sine o unică simţire:
Tu firul tău oricînd vrei poţi rupe sau scurta,
Dar lanţul meu rămîne şi-i fără-mpotrivire,
Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă,
Rugina deznădejdii îl lasă neatins:
Nu-l simţi cum fremătează sălbatic de întins ?
Ca să te urmărească, năvalnic, ca pe-o pradă,
         Chiar pîn' la cellalt capăt al lumii de-ai fugi,
         Înverigat de tine, cît lumea s-ar lungi.
 


??

??

??

??




6